MINISTERUL CULTURII MUZEUL NAȚIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI ACTA MVSEI NAPOCENSIS 34 II ISTORIE 1997 CLUJ-NAFOCA 1998 COLEGIUL DE REDACȚIE: IOAN PISO — Director general NlCOLAE CORDOȘ — Redactor responsabil LIVIA GÂLIAN — Secretar de redacție PETRU IAMBOR, FRANClSC PAP — Istoria medie EUGENIA GLODARIU, STELIAN MÂNDRUȚ — Istorie modernă IOAN CIUPEA, GIIEORGHE 1ANCU — Istorie contemporană MARIUS PORUMB — Istoria artelor DOINA BOROȘ — Conservare-restaurare ISBN — 0578-5391-2 FONDATOR: Acad. CONSTANTIN DAICOVICIU ACTA MUSEI NAPOCENSIS Publicația Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. Orice corespondență se va adresa: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, 3400 Cluj-Napoca, str. Con- stantin Daicoviciu nr. 2, tel. 004064/ 19.56.77; telefax: 004064/19.17.18. ACTA MUSEI NAPOCENSIS Publication du Musee National d'Hi- stoire de la Transylvanie. Toute corres- pondence sera envoyee a l’adresse: Musee National d’Histoire de la Tran- sylvanie, 3400 Cluj-Napoca, Rue Con- stantin Daicoviciu, no. 2, Roumanie, tel. 004064/19.56.77; telefax 004064/ 19.17.18. CUPRINS S O M M AI R E - IN H A L T - C O N T E N T S STUDII ȘERBAN TURCUȘ, Christianitas și românii. Note privind locul românilor în realitatea creștină occidentală la în- ceputul .secolului al XlII-lea............................................. 9 Christianitas and the Romanians. Notes concerning the Romanians’ place in Western Christianity at the beginning of the 13^ century . 27 PETRE IAMBOR, Nobilii din neamul Cenad (sec. XIII-XVII) 29 Les nobles du genre Cenad (XIII0—XVII siîcles)..................... 36 RUSZ FO GARAȘI ENIKO, Relațiile așezărilor urbane din Transil- vania cu puterea centrală................................................. 37 Relations des etablissements urbaines Iransylvaines atee le pouvoir central............................................................ 50 IOAN LUMPERDEAN. Preocupări pentru editarea primelor pe- riodice cu tematică economică în spațiul universal și românesc în epoca modernă.............................................. 51 Concerns for the publication of the first periodicals with economic subjecls in Romanian and World tenitory in the modern age ... 70 NICOLAE JOSAN, „Causa română la 1872” — un document in- teresant al mișcării naționale a românilor din Tran- silvania ................................................................. 73 Un inieressant document du mouvemcnt național des Roumains de Transylvanie, ,,La caii se roumaine de 1872"....................... 95 EUGENIA GLODARIU, Congresele studențești — foruri de expri- mare a solidarității și unității naționale .... 97 The students conferences — the expression way of the național soli- darity and unity.................................................. 109 TEODORA DANIELA SECHEL, Alexandru Lapedatu. Concepție și metodă istorică .......................................................111 Alexandru Lapedatii^nedievalist historian. Conception and historical method............................................................ 123 CONSTANTIN I. STAN, Crearea Partidului Țărănesc (10 octombrie 1926) ............................................. 125 The foundation of the National Peasant Party (Octobcr 10, 1926) 143 CALIN MORAR—VULCU, Regimul minorităților naționale în. Ro- mânia (23 august 1944—1945)............................................. 145 The National Minorities Statute in Romania (2^ of August 1944—1945)............................................. 161 4 MISCELLANEA FRANCISC PAP - GAVRILĂ GOLDNER - ZOLTÂN KASA, Taxa vamală tricesimală și frecvența transporturilor la oficiul vamal din Cluj (1599—1637). Existent și întregiri ...................................................165 La taxe douaniere de trentieme et la friquence des transports â l'office douanier de Cluj (1599—1637). L'existent et completions . 174 VASILE RUS, Syllogimaeorum Transylvanae Ecclesiae Libri Septem de Rudolph Bzenszky (II) ....................................183 IOANA BOTEZAN, Din arhiva personală a lui loan Micu Moldovan Voi. IV. Manuscrise .........................................277 loan Micu Moldovans persohnliches Archiv. Bând IV. Manuslu-ipten 291 IOAN BOLOVAN, Contribuții documentare privind politica de- mografică a Ungariei la începutul secolului XX 293 Documentary contributions concerning demograpkical policy of Hu-ngary at the beginning of the XX^X century ....................... 310 GHEORGHE SORA, Declarația de la Oradea din 12 cctombrie 1918 311 The Romanian National Paity of Transylvania's declaration. Oradea, (the 12^' of October 1918) .......................... 324 DANIELA COMȘA - MARIA MAGDALENA JUDE, Nicolae P. Rațiu și Augustin Rațiu, promotori ai idealului național ....................................................325 Nicolae P. Rațiu and Augustin Rațiu — promotors of the național ideal............................................................. 339 CORNEL CRĂCIUN, Viața culturală în presa românească interbe- lică din Tulcea .............................................341 La vie culturclle dans la fresse roumaine enire Ies deux guerres mondiales de Tulcea............................................. 350 VALERIU GIURAN, Momente din istoricul regimentului 5 Vâ- nători (1896-1944) .......................... 353 Momeni s de Phistoire du regiment 6 Chasseurs (1896—1944) . . 380 PATRIMONIU, MUZEOLOGIE, CONSERVARE-RESTAURARE VIORICA GABRIELA POP, Mobilier renascentist în colecția Mu- zeului Țării Crișurilor .....................................383 Ameublement de la Renaissance dans Ies collections du Muște de Pais des Criș (Oradea) ................... 389 LIVIA CĂLIAN, Patru medalii transilvănene de încoronare din colecția Esterhăzy ..........................................391 Bour Transylvanian crcuuing medals (1790, 1837)................... 394 HORAȚIU GROZA, Despre ridicarea și dezvelirea statuii doctorului loan Rațiu din Turda ........................................396 About the raising and unveiling of dr. loan Rațiu's statue from Turda ........................... 405 5 ADRIANA TOPÂRCEANU, Lucrări inedite de Sabin Popp . . . 407 Oeuvres inedit s de Sabin Popp (1896—1928) ........ 412 MELINDA MITU, ADRIANA. ISACU. Un experiment inedit în activitatea de ghidaj : familiarizarea nevăzătorilor cu exponatele muzeale .................................................415 An original experience in the museum ; the recognition of the museum valuable by the blind .............................. 417 EMIL CĂPÂLNA, Diversitatea și dificultatea restaurării...........419 La diverșii^ et la difficulte de la resiaitialicn... 420 NOTE SI RECENZII > FRANCISC PAP, Un secol de istorie maghiară în monede: Luszlo Kovăcs, Micnzcn aus der ungarischcu Landnahmezeit.................................. 423 FRANCI SC PAP, Despre o istoric medievală în monede: Bogdan Murgescu, Circu- lația monetară in țările romane în secolul al XVl-ha............... 425 GELU NEAMTU, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849—191S (8 august 1849 — 31 decembrie 1851). Documente, col. 1 .... 431 MARIA MAGDALENA JUDE, Nicolac Josan, Gheorghe Fleșer, Ana Dumitran, Oameni și fapte din trecutul județului Alba în memoria urmașilor . 433 I0AN CIUPEA, Cărți și note privind relațiile româno-franceze........ 435 IOAN CIUPEA, Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni . . . 447 IOAN CIUPEA, Rucben II. Markbam, România sub jugul sovietic......... 451 IOAN CIUPEA, Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie............. 453 DANIELA COMȘA, Cronică selectivă a activității secțiilor de istorie ale Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei în perioada 1990—1997 . . . 457 LUCRĂRILE PRIMULUI COLOCVIU INTERNAȚIONAL DE ISTORIE A FARMACIEI, CLUJ NAPOCA, 15-18 OCTOMBRIE 199G LW TRAVAUX DU PREMIER COLLOQUE INTERNATIONAL DUISTORIE DE LA PHARMACIE, CLUJ NAPOCA, le 15 18, OCTOBRE 199G P1ERRE JULIEN, Les „ephemera”, une source pour l’histoire medico-pharmaceutique ..............................................463 FELIP CID, L’objet medical ct l’histoire de la medecine .... 501 GHEORGHE BRĂTESCU, Musees et collections dans le cadre de l’ancienne Faculte de Medecine de Bucarest ... 513 DOMIN1QUE KASSEL — JACQUES GRAVE, Tntervention au Icr Colloque International d’Histoire de la Pharmacie â Cluj-Napoca en octobre 1996 .................. 517 F. LEDERMANN, Come et Damien dans les musees suisses ... 521 6 HENRI C. SILBERMAN, Recensement d’images pharmaceutiques medievaux aux Etats Units ct l'acces â ces donnees par l’ordinateur . ;.........................527 JADWIGA BREZINSKA, Nouveau motif dans un ex-libris phar- macien ..................................................551 OVIDIUS MAIOR, 200 ans dcpuis la constitution de l’homeopathie. Influenccs sibiennes determinantes sur Samuel Halme- mann . . ............................................................555 ȘTEFAN BCDAHÂZY - MARIA BUDAHÂZY, Despre câteva colecții muzeale farmaceutice din Europa .... 561 GRAZIELLA BAICU, In memoriam. Dix ans depuis la dispa- rition du professeur emerite docteur losif Spielmann 569 BEN HAINES, A point of view about the Museum of the History of Medicine and Pharmacy ............................................573 INGRID LliX, Des traces muscographiques du passage de Hahne- mann â Sibiu ........................................................577 C. IUGULESCU, Des expositions locales ct occasionnelles d’bistoire de la pharmacie, leur role ..........................................583 EP1EANIE COZĂRESCU - OCTAV CLOCOTICI, Muzeul medico- farmaceutic al Spitalului din Roman .................................587 HONORIUS POPESCU, Livres de specialite edites ă Cluj. Possibles exponats dans la collection d’histoire de la pharmacie 591 MARIA SOPOREAN — CRISTINA DASCĂLU, La ceramique pharmaceutique medievale dans le Musee d’Art de Roumanie ............................................................595 STUDII CHRISTIANITAS ȘI ROMÂNII: NOTE PRIVIND LOCUL ROMÂNILOR ÎN REALITATEA CREȘTINA OCCIDENTALA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIII-LEA în gândirea europeană actuală se postulează cele două matrici ale lumii europene, cea de componentă romano-latino-germanică și cea de componentă romano-bizantină cu modulațiile sale elenice și slave, subii- niindu-se „variațiunile“ occidentale și orientale ale „europeității“, care sunt complementare1. Realitățile istorice formate în epoca medievală din aceste variațiuni ale europeității s-au configurat la nivel instituțional și cultural net diferit. Astfel, în epoca în care destinul diverselor națiuni europene era însemnat de apartenența la ambianța uneia dintre aceste două variațiuni, ia un aspect singular evoluția unei națiuni care și-a constituit propriile forme instituționale, primind de la ambele „varia- țiuni14 elemente pe care le-a integrat într-o proprie sinteză: românii2. Evoluția realităților românești în plan instituțional, deși cu rigoare și cu acribie științifică urmărită în discursul istoric românesc, acesta din urmă a evitat să se pronunțe suficient de clar asupra influențelor recep- tate din partea instituțiilor de origine occidentală, ca și asupra rezul- tatului impactului dintre modelele instituționale apusene și elementele de organizare socio-politică ale românilor. Evul mediu european, așa cum este el definit de Oskar Halecki (ca fiind efectiv ev mediu, ilustrul istoric polonez vorbește despre secolele X—XIII)3, ia cunoștință de existența unui grup etnic care a reușit să se pronunțe în plan politic și social prin intermediul unor formațiuni statale incipiente. Acest grup etnic relativ omogen parcela întreaga în- tindere a așa-numitei Romanii orientale în entități autonome, cu o evo- luție de ordin instituțional destul de precară comparativ cu evoluțiile din Europa apuseană, dar de netăgăduit superioară față de totalitatea populațiilor stepei care s-au succedat într-un interval de timp de cinci secole într-un spațiu care nu-i aparținuse în totalitate Imperiului roman și deoi al cărui ecou nu rămăsese în amintirea colectivă a europeității — ceea ce deținuse Imperiul roman în Europa geografică (așa cum o prezerva Biserica — singura realitate care preluase memoria colectivă a romani- tății, reorientând-o în sens ultramundan). Comunitățile de populație protoromânească și românească erau si- 1 loannes Paulus II, Scrisoarea apostolică Egregiae virtuții, în „L’Osserva- tore Romano", 1 ianuarie 1981, p. 1, apud Cesare Alzati, Identită etnica e inte- grazione culturale: il popolo romeno tra Slavia, Bisanzio e Roma, în „The Common Christian Roots of the European Nation", Florența, 1982, p. 995. 2 Cesare Alzati, op. cit., p. 995. 3 Oscar Halecki, The Millennium o} Europe, University of Notre Dame Press, 1963, p. 132. 10 Ș. TbRCUȘ tuate în topografia europeană a evului mediu timpuriu la marginea celor două realități temporale și teritoriale esențiale, Imperiul franc și apoi cel romano-german și respectiv Imperiul bizantin4. Contactele au fost periferice, iar imposibilitatea prelungirii autorității unuia sau altuia din imperii a generat un coridor favorabil pentru penetrația populațiilor stepei, a căror direcție de înaintare se pare preferată rămânea teritoriul României orientale atomizate politic. „Romania reprezintă acum în Occi- dent sec. VII același lucru ca în Orient încă în secolul VI. Ea e teritoriul care nu a fost ocupat și care nu e dominat permanent de barbari. Există deci trei forme politice și naționale posibile în această vreme: imperiul care guvernează, regii barbari care au putere și, între imperiul care guvernează prin mijloacele sale și pentru scopurile sale și regii barbari, șefi ai unui teritoriu care le aparține, cu un drept și sub o formă sau cu un alt drept și sub o altă formă, o Romania populară. Acolo Unde viața antică, viața latină, s-a menținut datorită populației nu există •«imperiu», ci această Romania115. Din punct de vedere geografic, biologic, dar și politic teritoriul actualmente românesc era cel puțin o etapă de tranzit în itinerarul populațiilor stepei. Dominația pe care o exercitau acestea din urmă nu era efectivă și imposibiltatea teritorializării, cu excepția slavilor, făcea precară orice formă de presiune politică asupra populației protoromânești și mai târziu românești. Presiunea efectivă nu se putea regăsi decât la nivelul unor mărunte organisme politice care reacționau sau nu la impactul unor elemente ale corpului principal migrator. „Populațiile barbare, goți, huni, gepizi, avari, deși au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile și distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populației daco- române din Dacia. Pe de altă parte, populațiile migratoare și-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Panonia, și de acolo și-au organizat expedițiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost pașnice, în sensul că șefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohto- nilor. Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au conviețuit cu aceștia și au sfârșit prin a fi asimilați115. Concentrările de populație se remarcă a avea o densitate mai mare în zone situate în poziții mai ferite din perspectiva cadrului natural, reducând la minimum proximitatea și posibilitatea de colaborare sau exercitare a unei domi- nații permanente care să determine transformări vizibile în caracteris- ticile vieții materiale, cu excepția ultimelor influxuri ale populației stepei, uzii, pecenegii, cumanii a căror consistență lingvistică în patri- moniul lexical românesc alături de cel slav este vizibilă. „între autori- tatea nominală a barbarilor și amintirea autorității imperiului, romanicii 4 Aleksander Gieysztor, La diffusion du Christianisme ct l’unite spirituelle des cultwes: VEurope du Centre-Est du Vll-e au Xl-e siecle, în „The Common Christian Roots ..p. 95. 5 Nicolae lorga, Relations entrc l’Oricnt et VOccident, în „Etudes byzanti- nes“, I, București, 1938, p. 218—219, reeditare în traducere a pasajului respectiv în volumul Nicolae lorga, Studii asupra Evului Mediu românesc,.-.ediție Șerbari Papacostea, București, 1984, p. 405. । _G loan Aurel Pop, Românii ți maghiarii în secolele IX—XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, p. 23. ' / CHRISTIANITAS ȘI ROMANII . . . 11 și-au conservat propriile forme de organizare, de tradiție romană și romano-bizan.tină“7. Momentul istoric în care românii nord-dunăreni se fac remarcați in izvoarele epocii demonstrează că procesul de evoluție instituțională a funcționat autonom și contextul migrator nu a impietat asupra autono- miilor și dezvoltărilor locale, insă pe baza unui fond genetic și lingvistic asemănător. în cadrul romaniilor ei au păstrat tradiția vieții politice romane și au perpetuat unele instituții de esență romană, potrivite mo- destei lor existențe rurale8. Este util să se vadă în popoarele ce se învecinează cu imperiile o altă generație medievală de state și biserici. Aceste populații nu se organizează doar ca reflex de autoapărare față de puterile creștine și față de nomazi și alte populații păgâne, ci in. primul rând pentru a-.și asigura o existență durabilă cu finalități proprii. Dacă realități teritoriale cu maxim potențial european au lăsat de o parte din.cauze de strategie, dar și din neputința susținerii și menținerii unui efort militar care să reziste presiunii permanente a populațiilor asiatice, nici realitatea spirituală fundamentală a evului mediu euro- pean, Biserica, nu a putut dezvolta o acțiune în zonă9. Dacă pentru Imperiul bizantin diocezele imperiale corespundeau diocezelor ecleziastice și în consecință o lungă perioadă de timp doar Dobrogea a avut acces la relații de comuniune spirituală cu biserica bizantină10, restul teri- toriului era lipsit de o autoritate spirituală și pastorală în legătură cu unul din centrele ecleziastice de marcă ale Europei medievale. Disoluția politică ce a urmat retragerii aureliene nu a lăsat în urmă o populație coerentă din punct de vedere spiritual, cercetările arheologice relevând coexistența cultelor păgâne cu elemente de creștinism a cărui difuziune maximă în rândul populației romanizate este în secolele IV—VI11. Pon- derea mare pe care elementele de ordin latin le dețin în lexicul liturgic românesc vădesc persistența unor practici liturgice în rândul populației romanizate, însă instituțional, în plan ecleziastic, majoritatea teritoriu- lui actual românesc nu cunoaște elemente ce să permită identificarea unor instanțe ecleziastice superioare care să fi permis continuitatea legăturii cu centre ecleziastice puternice. Literatura istorică românească a vehiculat existența chorepiscopilor, care însă dispar prin sec. VII—VIII și a căror activitate era de efectivă misiune și nu de corelare între diverse centre ecleziastice. în aceste condiții conotațiile pe care le ia desfășurarea liturgică a elementelor creștine în viața spirituală a proto- românilor și apoi a românilor sunt puternic marcate de elemente coti- diene cu evidentă încărcătură precreștină, o situație care se regăsește la scara întregii Europe creștinate în evul mediu timpuriu. Dacă biserica bizantină a urmat îndeaproape politica imperială ale cărei ecouri în sec. X—XIII în spațiul românesc se concentrează pe linia Dunării, biserica romană, prin colaborarea pe care o realizează cu im- periul pe care ea îl restituie ca patrimoniu ideologic în dispută cu Bizan- 7 Idem, p. 47. 8 Idem, p. 47 sqq. 9 Aleksander Gieysztor, op. cit., p. 96. 10 EmiUan Popescu, Christianitas daco-romana, București. 1994, passim. 11 Nicolae Gudea, loan Ghiurco, Din istoria creștinismului la români. Măr- turii arheologice, Oradea, 1988, passim. 12 Ș. TURCUȘ țul, pune la punct un program de misiune care, deși tutelat de autori- tatea laică imperială, îi oferă ocazia de a instituționaliza creștinismul ca realitate spirituală unică pe o largă arie din suprafața imperiului12, in fapt această pulsiune misionară este cea care a hotărât soarta bisericii romane, căreia misiunea îi este coextensivă13, spre deosebire de Imperiul bizantin, care în epocă (sec. X—XIII) a avut o misiune mult mai puțin profundă în teritoriile ce nu se încadrau jurisdicției sale. Biserica romană se autonomizează în plan misionar în condițiile dispariției Imperiului carolingian, astfel că deși nu exclude de acum înainte colaborarea strânsă cu autoritatea laică imperială, misiunea va fi în principal, atât cât va rezista presiunii laice, o acțiune efectivă a ei de modelare a conștiinței' individuale și colective conform mesajului biblic și a percepției pe care o permiteau condițiile social-politice asupra acesteia14. Dilatatio Christia- nitatis și respectarea doctrinei creștine așa cum a prezervat-o biserica romană vor fi principalele puncte ale misiunii acesteia din urmă, misiune care după dispariția Imperiului carolingian se va îndrepta cu precădere spre câștigarea populațiilor est-europene. La sfârșitul secolului al IX-lea în arealul est-european din punct de vedere etnic situația era în mare parte stabilizată. în ceea ce era nordul fostei Romanii orientale exista o populație slavă în rapid proces de struc- turare politică, în vest se așezaseră ungurii, a căror stabilizare se pro- duce de-abia după 955. în sud Taratul bulgar, a cărui autoritate se extindea parțial și la nordul Dunării, iar în est calea deschisă influxului migrator. Cu excepția populației de la sudul Dunării care era parțial creștinată: elementele romanității orientale sud-dunărene și o proporție destul de mare din populația slavă, restul populațiilor teritorializate în jurul României orientale erau păgâne. în viziunea bisericii romane aceste populații situate deja în proximitatea unor teritorii cucerite spiritual de creștinism erau domeniu al misiunii, misiune care folosea ca bază materială, sprijin logistic și armat puternicele centre politice și episcopale situate la marginea imperiului. Românii erau creștinați, dar, fiind lipsiți de jurisdicția spirituală a unui centru universal, erau compatibili cu misiunea bisericii romane. Deși expresia exterioară a practicilor liturgice după opinia multor autori avea accentuate trăsături bizantine preluate pe filiera sud-slavă, o jurisdicție ecleziastică la nivel de episcopat sau arhiepiscopat stabil nu se poate proba pentru românii nord-dunăreni, cu excepția celor de la Dunărea de Jos din secolele IX—XII, dependenți de o instanță patriarhală. Influxuri ale lumii sud-slave existau, dar în condițiile inexistenței unor constante raporturi de colaborare sau depen- dență politică cu siguranță nu există nici legături constante la nivel ierarhic. Cel puțin până în acest moment izvoarele istorice sunt extrem de parcimonioase în acest sens. Caracterul liturgic prevalent bizantin este atestat pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, însă puțină- tatea cercetărilor arheologice practicate pentru evul mediu ne lasă să înclinăm doar pentru o ipoteză care ar privilegia această caracteristică liturgică, generalizând-o la întreg spațiul românesc. 12 Aleksander Gieysztor, op. cit., p. 96. 13 Giuseppe Alberigo, La chiesa nc.Ua storia, Paideia Editrice, 1988, passim. 14 Ibidem. CHRISTIANITAS ȘI ROMÂNII . . . 13 Așezarea ungurilor în Panonia inițial n-a disturbat echilibrul existent în spațiul românesc, cu precădere cel transilvan. Când au venit, ei nu reprezentau un pericol diferit de cele cu care populația rezidentă se confruntase. Ungurii, în acel timp, nu au fost în nici un grad afară de Alfold unde erau seminomazi, un popor cuceritor sau colonizator; ei nu aveau atunci nici o organizare politică și nici o idee forță pe care să o propună vecinilor lor15. Istoria ne-a păstrat prin intermediul Gestei Hungarorum amintirea unor constituiri statale ale populației locale care reacționează față de presiunile migratorilor, dar din păcate nu deținem suficiente informații asupra legăturilor de ordin ecleziastic dintre aceste formațiuni și centre ecleziastice externe (deși Menumorut pomenește jurisdicția pe care ar recunoaște-o a împăratului de la Constantinopol — acesta avea dreptul de a numi episcopi). Constituirea la începutul mile- niului al doilea a statului maghiar ca parte a Christianus mundus con- firmă succesul ordinii politice imperiale, dar și a misiunii ecleziastice a Bisericii romane în partea central-est-europeană16. Constituit în cadrul Imperiului, regatul maghiar va cunoaște evoluțiile instituționale ale imperiului și ale bisericii romane. Moartea împăratului Otto al III-lea, fondator al regatului maghiar, va fi un eveniment decisiv pentru lumea occidentală, și creează toate condițiile pentru preluarea funcției de centru de greutate a celei ce se numea fraterna Christianitas, de o altă realitate instituțională, ce întotdeauna a revendicat pentru sine un rol universal și pe care natura ei fundamental religioasă o situa deasupra particularismelor etnice și a fragmentărilor politice: Biserica romană17. Această sarcină a fost asumată de Biserica romană și prin revendicarea unei directe autorități în sfera seculară asupra întregului occident conform cu Donatio Constantini18. Grigore al Vll-lea confirmă lui Vrati- slav al Il-lea al Boemiei privilegiul mitrei deja deținută de predece- sorul său, înalță la rang regal pe polonezul Boleslav, declară Ungaria regnum sanctae Romanae ecclesiae proprium și consideră ca proprii fideles pe Zvonimir de Croația, pe sârbul Mihail Slavorum rex și pe Iziaslav, pretendent la conducerea marelui ducat de Kiev19. Zwcikaiser- problem deschisă de încoronarea regelui franc în anul 800 este un aspect al acelui dualism care a concretizat ca sisteme de conducere și adminis- trare instituțional universalist!ce Christianitas în Occident, focalizată pe supremația puterii pontificale și în Orient Basileia toi Xristianoi ce privilegiază împăratul a cărui putere include o componentă episcopală29 și față de acest dualism e necesar să raportăm și istoria românilor în secolele X—XIII. în momentul în care Ungaria a devenit regat apar- ținând imperiului conceput ca fraterna Christianitas, Biserica romană s-a apropiat de teritoriul fostei Romani orientale. Deși Bizanțul a reac- ționat extrem de rapid la constituirea regatului maghiar, fiind și într-un 15 loan Aurel Pop, op. cit., p. 69. 1G Cesare Alzati. La Cristianită europea c l’inserimento degli Ungari, în „Storia religiosa dell’Ungheria“, Milano, 1992, p. 35. 17 Idem, p. 37. 18 Ibidem. 19 Augustin Fliche, La Reforme gregorienne et la Reconquete chretienne (1057—1123), Bloud&Gay, 1940. p. 119 sqq. 20 Cesare Alzati, op. cit., p. 37. 14 Ș. TURCUȘ moment clar de ofensivă, inserarea Ungariei in formula imperială romano- germanică și afluxul de cler roman spre proaspăta achiziție in Christia- nitas au determinat, cu timpul, relațiile instituțional culturale și reli- gioase dintre acest fragment al Christianitas-ului și Imperiul bizantin, în contextul adâncirii rupturii de comuniune dintre Orient și Occident și al efortului național al popoarelor aflate în sfera de dominație bizantină. Sfântul Scaun a inserat Ungaria în ordinea creștină medievală occi- dentală și ea, așa cum în precedență fuseseră părțile orientale ale im- periului, devenea potențială bază de plecare spre noi achiziții. Situația populației fostei Romanii orientale începe acum să devină obiect al aten- ției Sfântului Scaun. însă imposibilitatea cuceririi de către Ungaria (pro- babil în momentul constituirii regatului nici nu o interesa) până în secolele XII—XIII a Transilvaniei21, a întârziat fricțiunile dintre cele două sisteme de concepere ale universalismului medieval reprezentat de o parte de novicii sistemului Christianitas-ului, ungurii, și de altă parte românii impărtășind o formulă ecleziastică proprie de sorginte romano-bizantină combinată cu o mediație slavo-bizantină. Cu timpul sesizarea incongruențelor dintre cele două sisteme va determina incisi- vitatea acțiunilor de modelare a instituțiilor maghiare în teritoriul cucerit după modelul instituțional recunoscut de biserică și rezistența la im- pactul acestuia în structurile instituționale românești. Dar acest raport evidențiază faptul că, dacă expresia religioasă a fost vehement promo- vată de maghiari pe fundalul suportului imperial și al substituției aces- tuia cu Sfântul Scaun, suportul imperial bizantin aici nu a fost prezent. Rezistența a fost determinată de inerția unui model civilizator cu mult superior ca structură populațiilor stepei, dar care nu atinsese gradul de evoluție din imperiu. Elementele de viață religioasă pe care le propu- neau noii misionari în momentul cuceririi nu erau cu nimic mai presti- gioase decât cele ale populației locale și cu siguranță că ocupanții au sesizat această chestiune, dar modelarea acestora în plan instituțional era diferită și aceasta doreau să o impună. Tensiunea între cele două comu- nități, una relativ unitară în plan politic, cea maghiară și cealaltă mai puțin unitară politic, dar relativ omogenă, izbucnește pe fondul insti- tuțional ca model de concepere a societății și nu în planul controverselor de ordin religios. Validitatea și valabilitatea ritului oriental nu erau ne- gate de biserica romană22, dar îi era negată jurisdicția unei biserici cu evidente elemente bizantino-slave în teritorii pe care imperiul bizantin nu le deținuse efectiv niciodată, dar care în planul vieții religioase măr- turiseau o orientare pro-bizantină ce în combinație cu elemente proprii de organizare comunitară nu erau regăsibile nici în modelele propuse de biserică, nici în cele ale populațiilor stepei. Modalitatea de concepere a misiunii de către biserica romană și principiile care stau la baza realizării ei cunosc modificări accentuate în sec. XI—XII față de perioada anterioară. Misiunea este concepută în acord cu autoritatea temporală subordonată în principiu scopurilor bise- 21 loan Aurel Pop, op. cit., passim. 22 Enrico Morini, Le due anime dell’uniatismo. Duc modelli di unită eccle- siale nella România franca del XIII, secolo, în „Studi e ricerche sull’Oriente cristiano“, An. XIV, Fasc. 3, Roma, 1991, p. 377. CHRISTIANITAS ȘI ROMANII . . . 15 ricii. Lumea feudală substituie însă ambiției bisericii particularismul său și sistemul său patronal. în cadrul regatului maghiar nu diferențele etnice sunt cele care exclud, ci cele sociale și mai apoi din secolul al XlII-lea cele confesionale. Misiunea religioasă, contrar opțiunilor Sfântului Scaun, nu se desfășoară unitar, ci se fragmentează și se specializează, în funcție de cel care o promovează și care nu urmărește fundamental o conver- tire la creștinismul profesat în variantă romană, ci mai degrabti o teri- torializare cu efecte imediate în plan economic și social și secundar în plan confesional ca expresie a uniformizării. La sfârșitul secolului al XH-lea și începutul secolului al XlII-lea mutații profunde operate în eclesiologia romană se vor resimți în acti- vitatea misionară din spațiul românesc. Sub Inocențiu al IlI-lea, Biserica romană, dezvoltând enunțurile și realizările reformei gregoriene, elabo- rează o eclesiologie care suprimă din discuția privind caracterul bisericii orice posibilitate de a tăgădui acestei Biserici (romane) prioritatea în ceea ce privește coordonarea și guvernarea bisericilor23. Ideile eclesio- logice ale lui Inocențiu al IlI-lea sunt determinate de „impactul unui ideal vertical cristologic cu o viziune orizontală de extensiune univer- sală“24. Expresia universalis ecdesia desemnează în concepția lui Inocen- ții! totalitatea corpului lui Christos în cer și pe pământ, dar și biserica așa cum există ea pe pământ, ansamblul bisericilor locale sau totalita- tea creștinilor care există concret, distribuiți și grupați în provinciae, gentes, regna, fiecare guvernată de șeful ei25. Astfel, universalis ecclcsia nu face decât să înglobeze sacerdoțiu și regalitate și să reflecte ordinea cuprinsă de Dumnezeu în lume. Papa prin denumirea de succesor al lui Petru, căruia i se adaugă cea de vicarius Christi și nu vicarius Petri, devine autonom și prin referința cristologică atât de directă el se situează deasupra bisericii. între Dumnezeu și oameni, Dei vices gercns in terris. El a primit spiritualium plenitudinem și latitudinem tempora- lium26. Inocențiu nu confundă cele două ordine, el distinge Biserica de societatea temporală, însă puterea pe care o revendică și încearcă să o exercite se extinde peste cele două. El este șeful nu doar al ecdesia, ci și al populus christianus27. Se folosește de termenul plenitudo potestatis, extinzând acest termen în sens gregorian al unei puteri universale și supreme de a interveni în viața tuturor bisericilor. Consecință a unei astfel de viziuni este faptul că autoritatea patriarhilor este adusă la plenitudo potestatis ca la izvorul ei; prin crearea patriarhatului latin de la Constantinopol funcția patriarhală a fost pur și simplu asimilată cu cea de primați sau arhiepiscopi latini. Inocențiu caută în arsenalul juridic și cutumiar al creștinătății timpului său mijloace de a dubla supunerea spirituală a conducătorilor și subiecților lor față de vicarul lui Hristos prin relații juridice de subordonare, legături de vasalitate cu Sicilia, Portugalia, Anglia, Islanda, Ungaria și intervenții în alegerea împăra- tului26. 23 Yves Congar, L’Eglisc. De Saint Augustin ă l’epogue moderne, Paris, 1970, p. 193. ‘ 24 Ibidem- 23 Ibidem. 26 Idem, p. 194. 27 Idem, p. 195. 23 Idem, p. 197. 16 Ș. TURCUȘ în actele emise sub pontificatul lui Inocențiu al IlI-lea, Biserica apare sub denumirea de congregatio fidelium, care când include și socie- tatea creștină este denumită și populus christianus sau respublica christiana29. Misiunea și pastorația epocii lui Inocențiu deschide cale unui gen special de monahi — mendicanții, în principal dominicanii și franciscanii, care susțin elaborarea unei teologii suport al eclesiologiei romane. Subordonarea lor directă față de Sfântul Scaun îi determină să promoveze principiul unei misiuni primite de la papă a cărui putere este supremă și universală. într-o astfel de teologie Biserica apare ca o unică dioceză de extensie universală, iar episcopii ca vicari ai papei. Mendicanții ieșiți din structurile feudale nu sunt legați de locuri, de mijloace locale de subzistență sau de autoritățile locale, ei reprezentând dimensiunea misiunii universale și permanente a Bisericii romane30. Ei înlesnesc prin autoritatea lor și rolul pe care-1 ocupă deja în Biserică trecerea de la bisericile locale cu o accentuată autonomie specialis popu- lus la tota Ecclesia (totus populus christianus). Noua eclesiologie nu ține seama de colegialitatea episcopilor și nici de bisericile locale, inten- ționând să considere schismă propriu-zisă ceea ce privește tota ecclesia și sediul roman și nu atitudinea de lezare a jurisdicției spirituale și temporale a Bisericii locale și a episcopului său. Cu Inocențiu al IlI-lea se realizează idealul conducătorului nu doar al bisericii, ci și al lui populus christianus31. Formula pe care diplomația pontificală a consa- crat-o prin uz pentru a defini modalitatea de concepere a umanității încadrate Bisericii romane este Christianitas. Gabriel Le Bras a definit în mod clasic această nouă realitate Creștinătatea — Christianitas este, un ansamblu de țări încorporate fie prin cucerire progresivă, fie prin decizia suveranului, vechi posesiuni șî achiziții recente32. Christianitas-ul este un ansamblu coerent de țări guvernate de către prinți oficiali su- puși prezidenței religioase a pontifului roman care exercită puterea sa spirituală direct asupra subiecților. Christianitas în concepția medie- vală apare ca o lume care se dilată fără încetare de la instituirea de către Hristos a Bisericii. Biserica se distinge de creștinătate, care nu este sub mantia sa decât un grup variabil de state opuse prin sentiment și interes. Biserica creștină în vârsta clasică (sec. XIII—XIV) se concepe ca o caravană ordonată, în care indivizii ce aparțin tuturor națiunilor merg sub conducerea ierarhiei spre o lume ireversibilă, călăuziți de credința apostolilor în fruntea cărora, e firesc, se impune Petru33. Prima forță pe care o întâlnește Biserica în expansiune este cea a comunității organizate: stat suveran, seniorie sau în cazul românesc cnezat și voie- vodat, morfologia bisericii depinzând de rivalitățile politice din arealul respectiv. Aceasta sau bunăvoința statului procură bisericii libertatea 29 Idem, p. 208. 30 Yves Congar, Aspect*' ecclesiologiqu.es de la querelle entrc Mendiants ct Seculiers dans la seconda moitie du XlII-e siecle et le debut du XlV-e, în „Archives d’histoire doctrinale et litteraire du Moyen Age“, 1961, p. 35—152. 31 Ibidem. 32 Gabriel Le Bras, Institut,ions ecclesiastiques de la Chretiente medievale. Preliminaires, Bloud&Gay, 1959, p. 22. . 33 Idem, Histoire du Droit et des Institutions de l'Eglise en Occident. Tom I, Prolegomene, Paris, p. 4. CHRISTIANITAS ȘI ROMÂNII . . . 17 legislativă și privilegiile. în momentul teritorializării Biserica împru- mută tehnicile de putere locale34. Fiecare popor intră în Christianitas cu habitudinile colective care debordează regulamentele. Biserica le ac- ceptă când ele nu sunt contrare principiilor dogmei sale, dreptului sau moralei sale35. Prin Tu es Pctrus din consacrarea lui Hristos se deduce vicariatul, din vicariat, plenitudinea puterii, din această plenitudine imixtiunea în toate afacerile bisericii. în secolul al XlII-lea toate sarci- nile unui guvernământ secular incumbă bisericii. Ea are structura unui imperiu, teritorii decupate în circumscripții, ierarhii prevăzute cu juris- dicție, administrație, justiție. Competența sa se extinde la toate afacerile spirituale și nu este act uman care să nu fie supus păcatului — Biserica romană înglobează comunitățile civile de obediență romană și lumea de dincolo. Din secolul al XlII-lea ecumenic va însemna roman. Biserica are un scop: să conducă subiecții ei în lumea de dincolo. Lumea de dincolo recrutează noii ei subiecți din lumea noastră, pe care Dumnezeu o conduce36. De la puterea publică Biserica a așteptat să-i respecte constituția s-u Distincția creștină a celor două puteri asigură bisericii o protecție con- stantă, însă primatul spiritualității și superioritatea sacerdoțiului îi per- mite o exigență nedefinită care în funcție de circumstanțe poate evolua de la o alianță inegală la o absorbție integrală37. între secolele XI—XV ideea care animă Biserica este a convingerii valorii absolute și definitive a creștinismului ca doctrină capabilă să ordoneze și să îmbrățișeze in toto atât viața individuală, cât și cea colec- tivă, și pentru care gestiunea puterii sociale și politice e o obligație de conștiință și maximul serviciu adus credinței38. în acest context doc- trinar apare concepția creștinismului ca proiect istoric totalizant, trăit ca expresie autentică și deplină. Aceasta solicită creștinilor care recunosc obediența romană sau ar recunoaște-o, dacă nu dețin deja, să se însărci- neze în cucerirea, păstrarea și apărarea puterii politice care este instru- mentul indispensabil pentru realizarea proiectului istoric. Tot în această perioadă stabilizarea rupturii de comuniune dintre Orient și Occident determină în Occident exagerarea unei mistici a unității, care încearcă să se impună ca scop social pe care doar creștinismul roman îl poate garanta. Christianitas câștigă o proprie fizionomie distinctă de biserică și de regate39. Ea este societatea creștină în sânul căreia credincioșii se bucură de un statut analog celui de cives romanus în vechiul imperiu; dar ei, creștinii, sunt abilitați la putere și heterodoxia este cauza cea mai puternică ce exclude de la putere. A gestiona puterea devine o res- ponsabilitate și o obligație a creștinului, în secolele XI—XIV funcțio- nând regimen Christianum (esențial de menționat: doar de sorginte romană)40. 34 Idem, p. 30. 25 ibidem. 36 Idem, p. 63. 37 Idem, p. 77. 38 Giuseppe Alberigo, op. cit., p. 89. 39 Ibidem. 40 Idem, p. 96. 2 — Acta Mvsei Napoccnsîs 34/1998 18 Ș. TURCUȘ Aplicabilitatea acestor principii eclesiologice considerăm că a func- ționat în spațiul românesc în raport cu structurile instituționale dacă analizăm situația așa cum ne-o relevă documentele de la începutul seco- lului al XIII-lea. Pe lângă populația românească teritoriul fostei Romanii orientale cuprindea și populații ale ultimului val migrator asiatic, pece- negii și cumanii. Acțiunea Bisericii romane în acest spațiu a trebuit să se conformeze mai multor directive de acțiune: încadrarea cumanilor păgâni în Biserică și Christianitas, reorientarea românilor în sensul ade- rării la varianta romană a creștinismului și încercarea de limitare a jurisdicției regatului maghiar în zonele aflate în atenția Bisericii. Doctrina misionară în ceea ce privea pe păgâni, deci cea care trebuia aplicată la frontierele europene ale creștinătății și populațiilor de rit grec ale Imperiului bizantin, ale Balcanilor, fostei Romanii orientale și ale populațiilor ruse era diferită, dar ea rezulta dintr-o lungă expe- riență41. Nici o populație nu a fost adusă la credință fără ca principii ei să fi fost câștigați inițial, dar pentru ca să fie durabilă conversiunea prinților trebuia să se antreneze în principiu și cea a supușilor. Papali- tatea luase obiceiul de a crea episcopate în principalele centre din aceste principate, subordonându-le la mitropolii care serveau ca punct de sprijin pentru misiuni: Salzburg pentru țările slave din sud, Magde- burg pentru cele din nord, Bremen pentru Scandinavia42. Deja în seco- lul al IX-lea papii Adrian II și loan VIII au acceptat să ridice vechea mitropolie de Sirmium, la cererea sfântului Metodie, în ciuda opoziției arhiepiscopului de Salzburg și a sufraganului său de Nitra, pentru a-1 asigura pe prințul moravilor în privința menținerii independenței sale față de regele Germaniei43. Otto al III-lea și Silvestru al II-lea au dus o politică îndrăzneață vizând favorizarea creștinării țărilor rămase încă păgâne, înființând în noile regate de Ungaria și Polonia mitropoliile de Gniezno și Esztergom în ciuda opoziției arhiepiscopului de Magdeburg și a episcopului de Passau44. Doctrina pontificală se va preciza în favoa- rea conversiunii popoarelor de la Marea Baltică. Populațiile de pe țărm, baltice (prusieni, livonieni, lituanieni) au rezistat mult timp evanghe- lizării. Sf. Adalbert și Bruno de Querfurt și-au găsit martiriul la pru- sieni. în Livonia, ca și în Prusia mișcarea de conversiune se amorsează între 1180—1200. Cistercienii aduc la credință pe prinții de Culm, unde este posibil să ridice un episcopat care este încredințat tot unui cistercian la 1215. Recursul la arme apare ca indispensabil pentru a apăra aceste tinere creștinătăți contra unei întoarceri ofensive a păgânătății și episcopii au pus la punct miliții la Culm și Riga, miliții care în Prusia au fost absorbite de ordinul Cavalerilor Teutoni când aceștia au venit să se stabilească în zona prusiană45. Dacă Honorius al III-lea s-a lansat într-o cruciadă pentru a apăra biserica din Prusia, s-a preocupat, însă, pe de altă parte, ridicând jurisdicția arhiepiscopului de Bremen, de constitui- rea unor episcopate autonome până când Inocențiu al IV-lea se decide 41 Jean Richard, La Papaute et Ies missions d’Orient au Moyen Age (XUIe— XVc siecles), Roma, 1977, p. 12—13. 42 Aleksander Gieysztor, op. cit., p. 97—101. 43 Ibidem. 44 Jean Richard, op. cit., p. 13. 45 Idem, p. 14. CHRISTIANITAS ȘI ROMANII . . . 19 să ridice în 1246 un arhiepiscopat de Prusia, Livonia și Estonia46. Efor- turile papei tindeau în mod egal să pună la adăpost de principii vecini popoarele noi aduse la credință. Grigore al IX-lea a trebuit să precizeze că noii convertiți nu aparțineau decât lui Hristos, iar Alexandru al IV-lea să sublinieze că ei erau liberi să se supună la cine doreau, pentru că într-adevăr conversiunea lor a fost gratuita non coacta47. Dar re- cursul considerat necesar la cruciadă se va întâlni cu acest efort de creștinare neforțată, progresul teutonilor, care se substituie principilor livonieni sau prusieni se va lovi de tentativele prelaților misionari și va compromite pentru mult timp conversiunea popoarelor lituaniene. Intențiile pontificale tindeau sti facă să dispară vechile privilegii recunoscute episcopilor din țările dinainte creștinate, în afara acestor țări pentru a facilita accesul la credință al păgânilor, vecinii lor. Ratașarea la Roma a noilor episcopate părea de natură să disipeze neliniștile aces- tora din urmă. Episcopii, ținând direct sau prin intermediul unei mitro- polii realizate într-o țară de conversiune de Sediul Apostolic, apăreau ca element indispensabil la constituirea unei Biserici în țări prepon- derent păgâne pentru că Infideles sunt de ecclesia in potentia46. Con- versiunea prinților o antrena pe cea a subiecților. Latinii considerau că și o altă misiune le incumbă în partes orientales care consistă în a aduce la uniune bisericile orientale, cea bizantină în special. Ceea ce va da la începutul secolului al XlII-lea un nou impuls acti- vității misionare a Bisericii latine au fost o serie de evenimente care se situează la sfârșitul de secol care merge de la căderea Ierusalismului (1187) și se va termina cu al IV-lea Conciliu Lateran. De la sfârșitul secolului al Xl-lea, din momentul în care au zdrobit pe pecegeni (atunci stabiliți între Dunăre și Șiret, cu ajutorul lui Alexis Comnenul), turcii Qipcaq, pe care occidentalii îi numeau cumani, exer- citau hegemonia lor în regiunea situată la nord de Marea Neagră. Cu- manii nu erau necunoscuți pentru popoarele creștine, dar până la înce- putul secolului al XlII-lea avuseseră contacte doar cu rușii și ocazional cu georgienii. Când Islamul câștigă încet, încet triburile vecine sultana- tului de Horezm, contactele rușilor cu cumanii sunt materializate prin atribuirea de nume creștine unor șefi qipcaq, (un Iuri, un Vsevolod, un Daniil) indice ale unui debut al creștinării, ai cărei agenți sunt rușii49. Presiunea cumanilor spre vest a determinat o ripostă a regatului Unga- riei, cel care nominal își revendica posesiunea Transilvaniei și suferea de pe urma expedițiilor duse de cumanii plecați din câmpia moldavă. Grava înfrângere suferită de cumani și aliații lor, prinții ruși, la Kalka în fața mongolilor conduși de Subotai în 1223, corelată cu intervenția Ungariei în succesiunea dificilă a prințului de Halici, Roman (1206), care l-a pus pe Daniil Romanovici în situația de a recunoaște protecția Unga- riei, au determinat o detașare în relațiile ungaro-cumane. Pe acest fond 46 Idem. 47 Idem. 48 Piero Bellini, Dominus totius mundi, L’imperatore dei romani e i popoli extranei al popolo romano (sec. XII—XIV), în „Da Roma alia terza Roma. Docu- menti e Studi. Popoli e spazio romano tra diritto e profezia", Napoli, 1987, p. 356. 49 Jean Richard, op. cit., p. 22. 20 Ș. TURCUȘ se produce penetrația religioasă a fraților predicatori — dominicanii50. Din 1221, în momentul în care se naște provincia dominicană a Ungariei, frații au fost desemnați să predice între cumani. în 1227 ducele Borch trimite pe fiul său, însoțit de dominicani, pentru a cere arhiepiscopului de Strigoniu să-l boteze. Alături de el s-a prezentat o masă apreciabilă de cumani pentru a primi botezul, astfel că arhiepiscopul s-a decis să ridice la rang de episcop pe priorul fraților dominicani Teodoric51. Papa Grigore al IX-lea a urmărit cu atenție această acțiune, dar în ciuda protectoratului revendicat de regele Ungariei în țara cumană el a ținut să marcheze autonomia noii creștinătăți. Când arhiepiscopul de Strigoniu a plecat în Cumania, papa i-a conferit puterile de legat aposto- lic și în virtutea acestei puteri cvasipontificale prin delegație a fost înființat episcopatul cumanilor. Arhiepiscopul era și legat apostolic în provincia cumanilor și a brodnicilor în 1231, fiind înlocuit de cardinalul lacob in provincia Cumanorum apostolice sedis legatus. în 21 martie 1228 papa Grigore al IX-lea a precizat, confirmând numirea lui Teo- doric ca episcop, că episcopatul cumanilor nu ține decât de Sfântul Scaun, iar la 1 octombrie 1229 el lua pe cumani sub protecția scaunului apostolic. Episcopul cumanilor apărea ca independent de ierarhia ecle- ziastică a regatului, papa validând realitatea politică independentă de orice alt stat creștin52. Dioceza încredințată lui episcopus Cumanorum, ca și cele din țările baltice, nu purta numele orașului unde rezida episcopul, ci cel al popu- lației supuse jurisdicției acestui prelat. Suprafața episcopiei corespundea celei în care „nomadizau“ cumanii. Pentru români, care aici practicau un rit asemănător celui bizantin și după plângerile episcopului Teodoric, care susținea că persistă să se recurgă la pseudoepiscopi „greci“ greco- rum ritum tenentibus, conform doctrinei aprobate la Consiliul Lateran IV și pusă în practică în Siria francă, papa insista la episcopul cumanilor să-și ia un vicar de rit „grec“, care va fi ordonat episcop cu jurisdicția limitată la valahii din întinderea episcopiei cumanilor53. Ulterioara re- venire și înființare în arealul Carpaților de curbură a episcopiei Milco- viei susține ipoteza că aici avem de-a face cu o populație destul de bine circumscrisă, teritorializată, cu proprie jurisdicție politică. Acest episod al episcopiei cumanilor e mai mult decât relevant. Este un loc privilegiat unde se întâlnesc două din direcțiile de extensiune ale autorității: pe de o parte eclesiastic-misionare, pe de altă parte politice. Misiunea și conversiunea au avut scopul de a introduce în Biserică o nouă comu- nitate păgână, dar în fața realităților reprezentantii Scaunului Apostolic au trebuit să adapteze peste misiunea inițială o formulă pe care nu o promovaseră în acest spațiu, aceea a recunoașterii unei alte entități religioase (ce prezintă caracteristici bizantine) și evident politice apar- ținând românilor și căreia trebuiau să-i sancționeze caracterul autonom religios și implicit politic. Disoluția acestei episcopii a cumanilor odată 50 Idem, p. 23—24. 51 Idem. 52 Idem, p. 25. 53 Documenta Romaniae Historica. D. Reiatii între Țările Române, voi. I, București, 1977, p. 20—21. ' CHRISTIANITAS ȘI ROMANII . . . 21 cu stabilizarea cumanilor într-un teritoriu cu o altă armatură dioce- zană54 și reactivarea în această zonă un secol mai târziu a unei episcopii pe același loc care opinăm că ar fi fost nucleul acelei formațiuni con- firmă ipoteza că esențială în cele din urmă a rămas comunitatea stabilă românească ce se constituie în jurul unui nucleu politic, distinct, coerent în diluatul imperiu cuman și pe care Scaunul Apostolic dorea să-l in- tegreze în Christianitas. Constituirea unei singure episcopii vicare de rit oriental demonstrează că era o entitate politică, singura ce putea men- ține o jurisdicție politică cuplată în întinderea ei cu o jurisdicție reli- gioasă, probabil asemănătoare unei episcopii. Dacă ar fi fost mai mulți episcopi, Sfântul Scaun ar fi înființat mai multe episcopii. «Pentru că unde existau deja episcopii de rit bizantin, acestea cădeau sub incidența Bisericii romane, după o opinie născută o dată cu ruptura de comuniune dintre Orient și Occident, conform căreia dacă scaunele episcopale există, ele există conform voinței divine și intră sub jurisdicția Sfântului Scaun, fiind îndepărtate de acesta prin ruptura de comuniune55. în ochii cano- niștilor occidentali, episcopii „greci14, fiind schismatici, erau păstori fără drept și autoritate, dar scaunele pe care le ocupau ilegal erau legal constituite și juridic delimitate. Ierarhia latină o continua pe cea greacă în virtutea unei viziuni după care un episcopat grec era la origine un episcopat catolic, legitim fondat, canonic delimitat, ocupat apoi ilegal de un episcop intrus. Dând episcopului grec un superior sau un succesor catolic, se restabilea „ius-ul4456. Modalitatea în care a acționat Sfântul Scaun în astfel de circumstanțe relevă caracterul lucid al programului de conversiune în colaborare cu autoritățile din zonă și în acord cu prin- cipiile eclesiologice menționate mai sus. Documentul din 4 noiembrie 1234 emis la Perugia57 confirmă imposibilitatea, pentru misiunea Bise- ricii romane, de a-i atrage pe cumani la creștinismul de rit roman. Referințele la cumani în document sunt minime și se pare că legitimi- tatea episcopului cumanilor față de acest element etnic a devenit caducă, deoarece românii — walathi sunt cei care revin obsesiv în document. în consecință botezul lui Bortz nu a adus după sine și creștinarea cumani- lor, așa cum se spera și nici posibilitatea creării unui regat cuman creștin. Elementul cuantificabil acum pentru Biserica romană este popu- lația locală creștină. Față de ea trebuie aplicată tactica stabilită la Con- ciliul Lateran IV. Teritoriul ce conținea episcopia cumanilor acum se precizează și reprezintă de fapt teritoriul de locuire românească. Episco- patul cumanilor își stabilește baza într-o realitate confesională cu carac- ter bizantino-slav, deși caracterul său misionar s-a păstrat probabil până la migrarea cumanilor. în condițiile precizării caracterului etnic și confesional al diocezei așa-zis cumane se revine la situația de recurs, la regatul Ungariei, care trebuie să susțină în plan secular opțiunile bisericii, episcopatul depinzând în continuare de Sfântul Scaun, având în frunte un dominican care nu face decât să îndeplinească directivele conducerii Bisericii. 54 Jean Ricliard, op. cit., p. 25 sqq. 55 Giorgio Fedalto, La Chiesa latina in Orientc, voi. I, Verona, 1981, p. 259. 5(5 Idem, p. 60. 57 D.R.H.D., p. 20. 22 Ș. TURCUȘ Anterior însă contactului dintre misionari și cumani, a căror domi- nație fluidă estompa realități politice și religioase românești a existat o luare de poziție a lui Inocențiu al IlI-lea pe care exegeții problemei au decodificat-o ca fiind o atestare a existenței unei formațiuni politice tipic românești, deși caracterul etnic al acesteia nu este precizat. Este vorba despre un cnezat-țară, cel a fiilor lui Bela cnezul semnalat de o scrisoare a lui Inocențiu al IlI-lea adresată arhiepiscopului de Calocea. „Am fost înștiințați din partea ta că în teritoriul fiilor cnezului Bela se află un oarecare episcopat pe care, cum nu e supus nici unei mitro- polii, vrei să-1 aduci la ascultarea Scaunului Apostolic și să-l așezi sub jurisdicția bisericii din Calocea.. .“5&. Considerăm că documentul relevă pe lângă aspectele sus-menționate și presiunile politice la care este su- pusă terra in condițiile înaintării cuceririi maghiare în Transilvania, dar și pulsiunea bisericii de a se extinde. Un fapt interesant trebuie semna- lat și anume că inițiativa aparține unui ierarh al bisericii a cărui etnie în Ungaria secolelor XII—XIII nu era prevalent maghiară și mai ales că acesta este arhiepiscopul de Calocea, care este în dispută cu arhiepisco- patul de Strigoniu pentru delimitarea priorității în regat59. Ne gândim că această formațiune politică se opune integrării și de aceea stimularea vine pe linie ecleziastică. Credem că exista o rezistență opusă de o for- mațiune statală, terra, minoră, cum erau multe în Europa de atunci, a cărei existență se intenționa să fie adusă la numitorul comun instituțional, regatul maghiar și ecleziastic Biserica romană. Dacă politic formațiunea ar fi fost deja integrată în regatul maghiar, nu s-ar mai fi precizat terra și numele conducătorului local Beleknese, care probabil a intrat în memoria autorităților tocmai prin rezistența depusă. Papa procedează cu prudență și este foarte limpede că intenția lui nu e de a ratașa această țară-episcopat (probabil din nou circumscrierea precisă a unei stăpâniri teritoriale face ca dioceza civilă să o presupună pe cea ecleziastică) regatului maghiar, ci de a o integra Bisericii romane conform doctrinei pe care noi am precizat-o. Ce alt sens poate căpăta rezerva pe care și-o exprimă papa față de eventuala apartenență a acestei episcopii la Patriarhia din Constantinopol și revenirea sub ascultarea acesteia, dacă lucrurile ar fi stat în mod real astfel? în teritoriul pe care-1 dorește și-1 vizează autoritatea ecleziastică romană și probabil autoritatea laică maghiară, papa dorește să respecte vechea disciplină și subordonare. Biserica romană a negat, de când era în vigoare, modelul pentarhic de unitate eclesială, o strictă corespondență între frontierele jurisdicțiilor patriarhale canonice stabilite de legislatori ecleziastici și civili și ariile lingvistico-rituale ale lumii creștine determinate mai ales de factori etnici și culturali. „Linguarum diversitas ecclesiasticum ordinem non confundit. Nam Sedes Apostolica, cum ipsa latina sit, in multis tamen locis pro ratione patriae graecos sacerdotes et semper et nune usque constituens, privilegii sui detrimenta sentire non debet nec debuit... Aliud ordinant iura sedium, aut patiuntur divisiones regnorum. Nos de 58 Șerban Papacostea, Românii în secolul al XlII-lea. intre cruciată și im- periul mongol, București, 1993, p. 59. 59 Gabriel Le Bras, Institutions..., p. 27. CHRISTIANITAS ȘI ROMANII . . . 23 divisione regnorum non agimus, sed de iute sedium loquimur"60. Episco- pia, dacă exista cu certitudine, din terra filiorum Beleknese era o episco- pie care devenea sufragană și nu se punea problema înființării unui episcop vicar menit să gireze chestiunile ce țin de elementele etnice care împărtășesc confesiunea răsăriteană. Dacă în cazul episcopiei cuma- nilor înființarea ei inițială avea caracter de misiune care nu poate aparține decât Bisericii romane și elementul etnic românesc cu specifi- citatea-i confesională nu putea anula caracterul inițial al episcopatului, în cazul episcopiei din cnezatul lui Bela se confirmă prin poziția de sufragană caracterul confesional omogen și jurisdiscția politică .autonomă, dacă nu chiar independentă. Sfântul Scaun nu era interesat de velei- tățile teritoriale ale regatului maghiar, ci de ancorarea proprie în aceste teritorii. Prin colaborarea fiilor cnezului Bela o nouă realitate politică de- venea în intenție parte a Christianitas-ului. Episodul din istoria Transilvaniei în care sunt implicații Cavalerii Teutoni relevă în același arc de timp preocupări similare celor pe care am încercat să le conturăm până acum și care au ca protagoniști ace- leași elemente: pe de o parte românii, pe de altă parte Sfântul Scaun și emisarii, lui, în cazul acesta Cavalerii Teutoni. Recursul la această formulă particulară de misionarism, cu o puternică încărcătură militară, surprinde o situație aparte în spațiul lor de emigrare. Ideea venirii lor se pare că a fost agreată de regalitatea maghiară în circumstanțe mai puțin prezi- zate, dar care se acordă perfect cu planurile de cruciadă ale Sfântului Scaun. Ei au fost așezați într-un teritoriu al cărui control efectiv nu putea fi asigurat de coroana maghiară. Regatul maghiar cu siguranță renunța la teritoriul „cedat11. Dacă pașii inițiali care au fost făcuți au demonstrat precauție și de o parte și de alta, în momentul în care teu- tonii s-au stabilizat recurg la soluția ruperii legăturilor cu regalitatea maghiară. Teutonii reprezintă în teritoriul numit Terra Borza o forță menită să asigure succesul misiunii și a cruciadei. Venirea lor nu în- seamnă o deviere a sensului cruciadei, ci înseamnă însăși cruciada. în cruciadă fusese inserată și Ungaria prin regele ei61. Contemporană cru- ciadei pe care trebuiau să o ducă Cavalerii Teutoni între 1209 și 1229 se purta cruciada contra albigensilor62. Așezarea teutonilor se face din nou într-un spațiu delimitat teritorial, însă renunțarea la el ne face să ne gândim cât de precară era situația avansului maghiarilor în regiune63. Terra Borza ascundea un ceva teritorial, putem vorbi de o formațiune, chiar termenul Terra ne îngăduie acest lucru, ea fiind amenințată de desele invazii ale cumanilor. Era vorba de un abandon din partea rega- tului maghiar, neputința de a avansa măcar ca modalitate exploratorie, dar consecințele abandonului puteau fi grave pentru întregul spațiu intra- carpatic pe care regalitatea maghiară încerca să-l organizeze. Maghiarii au înaintat acolo unde li s-a permis și rezistența a fost slabă. în Terra 00 Vittorio Peri, L’unione dalia Chiesa orientale con Roma. II moderno re- gime canonica occidentale nai suo sviluppo storico, în ,,Aevum. Rassegna di Scienze Storiche, Linguistiche e Filologiche“, 1985, p. 445—446. (!1 A. Fliche, C. Thouzellier, Y. Azais, La Chretiente romaine (1198—1274), Bloud&Gay, p. 92. 62 Franco Cardini, Minima medievalia, Firenze, 1987, p. 105. 63 loan Aurel Pop, op. cit., passim. 24 Ș. TURCUȘ Borza însă nu puteau înainta, o dată consecință a influxurilor migra- toare, a doua oară consecință a rezistenței unei formațiuni nu neapărat cu caracter etnic românesc, cu toate că în zonă românii erau prezenți. In viziunea Curiei romane acest teritoriu refuzat de Ungaria era potențial creștin și deci trebuia găsită o soluție de a-1 atrage în sfera ei de com- petență.’ Nu știm de ce istoricii nu și-au pus problema originii acestui episod exotic în istoria Transilvaniei și a ordinelor militare călugărești. Pentru a limpezi împrejurările trebuie să determinăm care este accep- țiunea termenului cruciadă în epocă. Cruciada stătea de acum la baza unui complex sistem de organizare fiscală și juridic care constituia o rețea capabilă să îmbrățișeze întreaga Creștinătate. Firele acestei rețele erau ținute în mâinile Curiei romane. Știința canonistică face în întreg secolul al XlII-lea din cruciadă un instrument de putere tot mai rafinat. Scop specific al cruciadei nu mai este doar recuperarea Țării Sfinte, ci și acele teritorii pe care Providența le-a încredințat Creștinătății și Bise- ricii prin intermediul Revelației care făcea din Țara Sfântă un res sancta ce ține de Biserică sau Imperiul roman, a cărui moștenitor se credea Biserica. Dar in aceeași măsură promova și ideea cuprinderii in Crești- nătate a „barbarilor", care după încarnare nu mai erau străini, ci infideli64. Momentul sosirii Cavalerilor Teutoni poartă marca pontificatului lui Inocențiu al IlI-lea. Regatul maghiar se găsea din punct de vedere politico-juridic într-un moment de subordonare față de Sediul Apostolic. El nu deține în toată evoluția evenimentelor decât un rol secundar65. Se pare că venirea teutonilor a fost precedată de informări cu privire la situația din zonă, dar rezultatele pe teren ne lasă să întrevedem că este vorba nu de o combinație a doi parteneri, ci de acțiunea unuia singur, sigur inițial menajând susceptibilitățile unui fragment important al Christianitas-ului, Ungaria. Toate documentele asupra acestui episod de- monstrează că ne confruntăm cu un caz special, în afara regulilor. Această fundație a Cavalerilor Teutoni este diferită de fundațiile obișnuite făcute ordinelor militaro-călugărești și nu putem aprecia nici ca feud așa-zisa donație a regelui Ungariei (eventual interpretat ca „feud“ o pseudocon- cesiune unilaterală din partea maghiară) pentru că nu poate fi vorba de așa ceva. Un feud rar s-ar fi numit terra fără un alt atribut care să-i stabilească natura juridică. în timpul lui Inocențiu al IlI-lea este greu de crezut că se poate susține ca un organism ce aparține bisericii să presteze omagiu față de un regat căruia Sfântul Scaun îi impusese vasalitatea (formală, dar cu evidente nuanțe ce implică respectarea pre- zidenței religioase a Suveranului Pontif). Biserica romană considera noua achiziție ca un câștig important al întregii Creștinătăți, excluzând din ecuație Ungaria: „Quod dilecti filii... magister et fratres domus sande Mărie Theutonicorum terram Boze et ultra montes nivium, propter pa- ganorum insultus vastam usque ad proxima tempora et deșertam, noviter inhabitare ceperunt, ipsorum paganorum impetu non sine multo discri- mine refrenato, eis ad meritum, nobis ad gaudium et toti populo Chri- 64 Franco Cardini, op. cit., p. 104—105. ® Vezi în acest sens și opiniile exprimate de G. Rosler, Der Deutsche Orden, apud Șerban Papacostea, op. cit., p. 32. CHRISTIANITAS ȘI ROMÂNII . . . 25 stiano provenit ad profectum, propter quod ipsi fratres et inhabitatores terre prcdicte non sunt lacessendi iniuriis, sed beneficiis confovendi, qua- tenus numerus fidelium terram ipsam inhabitantium ad paganorum terro- rcm et Christianitatis subsidium feliciter augeatur"66. Evidența că regatul Ungariei nu avea de fapt nimic de-a face cu acest teritoriu dincolo de emiterea unor pretenții formale este certificată de susținerea tezei că Țara Bârsei era pustie și deșartă67; or cercetările arheologice au dus la descoperirea unor elemente ce permit susținerea ipotezei unei locuiri permanente a acestui teritoriu. Lipsa de informare a regalității ma- ghiare este vădită și ne încurajează să optăm pentru opinia că acest teritoriu era necunoscut factorilor instituționali maghiari. Este cert că intenția regalității, așa cum susțin și documentele, era ca prin așezarea lor să se întindă regatul68, în consecință doar rezidarea cavalerilor în Țara Bârsei ar fi dus la extinderea autorității regale în intenție. Valen- țele documentului nu trebuie interpretate doar unilateral de către partea maghiară, ci ele este necesar să fie supuse și punctului de vedere al Sfân- tului Scaun. Cavalerii Teutoni ca reprezentanți ai Sfântului Scaun ("indi- ferent de obediența laică pe care se sprijineau) nu puteau fi supuși jurisdicției regelui. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicției nimănui altcuiva decât regelui69, deoarece dreptul canonic sistematizat în vremea lui Inocențiu al III-lea interzicea intruziunea autorității seculare în ches- tiunile de ordin juridic care privesc individual sau în grup elemente componente ale Bisericii. Cu siguranță incertitudinile documentului și formulările ambigue din partea cancelariei regelui maghiar au determi- nat catalogarea ca false a documentelor care pomenesc despre fundația teutonilor în zonă. Din partea bisericii, fundația este înțeleasă în sensul deplin: ca să o stăpânești slobod în veci70, iar dragostea frățească71 care l-a îndemnat pe regele Andrei la „donație“ se referă în primul rând nu la calitatea de creștin, ceea ce ne-ar face să considerăm afirmația drept clișeu, ci la calitatea de cruciați a regelui ungar și a Cavalerilor Teutoni, astfel încât se preconiza o colaborare la nivelul parteneriatului în favoa- rea Christianitas-ului și nu la nivelul subordonării. Dincolo de formula de cancelarie și interpretarea ei strictă, prefațam terram in ius et pro- prietatem beati Petri suscipimus72 înseamnă acordul dat de Scaunul Apostolic pentru crearea unei noi unități teritoriale de sine stătătoare al cărei caracter este sancționat de autoritatea supremă a omenirii. Pro- blema este necesar să fie discutată într-un cadru mai larg, cel al rela- țiilor dintre imperiu (cu profil etnic german), regatele din cuprinsul său, printre care se numără și Ungaria, și Sfântul Scaun. Luarea Țării Bârsei în dreptul și proprietatea Bisericii romane semnifică nu intrarea în vasalitate față de Roma, ci acordul dat la nașterea unui nou stat vârf de lance al misiunii și cruciadei. Stabilizarea noii entități într-o așa scurtă perioadă de timp și efortul material depus pentru elevarea forti- GG D.R.H.D., voi. i, p. 7. 17 Idem, p. 1—2. Ri Idem. r;!l Idem. 70 Idem, p. 4—5. 71 Idem. 72 Idem, p. 9. 26 Ș. TURCUȘ ficațiilor ne îndeamnă să credem că a existat într-o primă etapă o susți- nere din partea populației locale cu un caracter etnic compozit: români, sași, secui care ulterior au reacționat față de formulele instituționale impuse, ce jugulau autonomiile. Astfel se poate explica rapida expulzare a teutonilor din Țara Bârsei în urma unei expediții a regelui ungur com- binată cu o atmosferă tensionată în interiorul statului teuton. Reacțiile stârnite de alungarea teutonilor in Curia romană certifică faptul că Biserica își asumase rolul de mentor al noii unități a Creștinătății. Faptul consumat în urma expediției punitive a regelui maghiar înțeleasă de el în termenii unei reglări de conturi tipic feudale, după ce teutonii reuși- seră să contenească năvălirile cumane și să augmenteze nivelul de civi- lizație al Țării Bârsei făcând-o dezirabilă pentru prtențiile teritoriale ale regatului maghiar, a determinat o reacție dură a conducerii Bisericii, care a aruncat grele acuzații spre partea maghiară, susținând că măsura rege- lui maghiar este un atentat la Dumnezeu73 și reitereează indirect carac- terul independent al statului teuton: țară pe care tu o ții în stăpânire sPre jignirea vădită a Bisericii romane74. La începutul secolului al XlII-lea Sfântul Scaun se găsește într-o ofensivă pe toate fronturile europene, ce avea ca scop realizarea unității de credință, bază a unității mistice cu Hristos, premisă a unei sote- riologii colective căreia nici un suflet din cele existente în evidențele Bisericii nu trebuia să-i fie exterior. în acest scop Biserica a mobilizat toate argumentele și toate forțele de care dispunea pentru crearea dis- pozitivului menit să asigure succesul temporal al misiunii sale. Rea- lizare a acestui dispozitiv era sistemul denumit Chrîstianitas, care încerca să acorde șanse de existență pe lângă statele cu tradiție și unor întocmiri statale de mică dimensiune, a căror viabilitate era susținută de biserică, ce dorea să destructureze sistemul de relații feudo-vasalice între state, ci acesta concura sistemul creat de ea și impieta asupra efectelor acțiunii bisericii în viața publică și privată. Prin această modalitate biserica își extinde și aria de influență, unitățile acestei Creștinătăți fiind implicate în misiunea în noile teritorii ce se deschideau avansului creștinismului roman, constituind brațul temporal al puterii spirituale. Rezistența în- tâmpinată de Biserică și statele ce susțineau misiunea au dus la elabo- rarea unui nou model de cruciadă, care, calchiată după cea clasică, adu- cea direct în subordinea Sfântului Scaun forțele militare menite să uni- formizeze lumea păgână și să o facă compatibilă cu regimul politic al statelor Europei Occidentale. în ambele ipostaze progresia bisericii ro- mane în răsăritul Europei a determinat contactul cu realitățile politice și ecleziastice românești cărora Scaunul Apostolic a încercat să le acre- diteze statutul, chiar dacă uneori le-a suprapus factori politici cu altă consistență etnică. Important este că biserica romană a certificat exis- tența unor structuri instituționale românești aflate probabil la primul contact cu modalitățile de interpretare ale instituțiilor de către lumea apuseană și că a încercat să le articuleze în sistemul politic universal conceput și susținut de ea. Rolul factorilor militari din zonă pentru Sfântul Scaun era secundar, fiind doar menit a asigura succesul în caz 73 idem, p. 10—11. 74 Idem. CHRISTIANITAS ȘI ROMÂNII . . . 27 de rezistență la misiune. Regatul Ungariei nu trebuia decât să satisfacă opțiunile pe termen scurt ale Bisericii și care incumbau suport militar. Primele patru decenii din secolul al XlII-lea sunt marcate de acest efort al Bisericii, căruia însă regatul maghiar, în pragul anarhiei feudale, i-a opus rezistentă. ȘERBAN TURCUȘ CHRISTIANITAS AND THE ROMANIANS. NOTES CONCERNING THE ROMANIANS’ PLACE IN WESTERN CHRISTIANITY AT THE REGINNING OF THE 13th CENTURY (Abstract) In the present studv the author wishes to emphasize the traits of the uni- versal politiral system oalled Christianitas, in which al kingdoms, principalities are subject to the religious presidency of the Pope on the ground of ratione peccati. The study reveals the correspondence between the earthly ambitions of the popes in the theocratic age and the Romanians’ “discovery” as ethnic an denominational particular element at the frontier of Catholic Europe. The author takes into account the Catholic Church’s efforts of advancing to the East, as consequence of a expan- sionist policy in the spirit of the Crusade, under the leadership of the Holy See and not of the Hungarian kingdom. We believe that the main episodes, in which the Romanians are attested in documents at the beginning of the 13th century, are the result of political-religious initiatives of the Holy See and of its agents, the Teutonic Knigths and the Mendicant Orders. Under Innocent III, church doctrine developed an Outlook according to which the elements belonging to the church did not depend but on the church itself; under these circumstance, the vassalage relationship between the Teutonic Knigths and the Hungarian kingdom and the subjection of the Mendicant Orders to the kingdom’s ecclesiastic authorities became nuli and void. The consequence of all these relations would bc the fact that, wherever the church came into contact with the Romanians and their ecclesiastic and political organisms, it tried to politically and denominationally validate them.including them in the sphere of Christianitas. NOBILII DIN NEAMUL CENAD (SEC. XII—XVII) Printre cele mai vechi familii nobiliare de la începutul evului me- diu, cu un rol important în realitățile politice, economice, sociale și cul- turale ale vremii a fost cea a neamului Cenad, desprinsă în mai multe ramuri, avându-și obârșia și domeniile inițiale într-un spațiu delimitat din nordul Banatului actual și din sud-estul Ungariei medievale. Familia și-1 revendică drept strămoș pe Chanadinus, un demnitar cu mare tre- cere la curtea principelui Achtum din Morisena la începutul sec. al Xl-lea, menționat în douti izvoare narative importante: Cronica lui Ano- nymus și Legenda mare a Sf. Gerhard1. în primul izvor este arătat ca fiu al lui Doboka și nepot al regelui Ștefan I al Ungariei (filius Doboka nepos regis) iar și cel de-al doilea se spune că l-a trădat pe Achtum trecând cu oastea sa de partea regelui în timpul conflictului decisiv dintre cei doi, prin 1028. Drept răsplată regele i-a acordat cetatea care și-a schimbat numele din Morisena în Cenad precum și teritoriul aferent acesteia din care s-a dezvoltat comitatul omonim. Potrivit aceleiași cro- nici Chanadinus a construit mănăstirea Sf. Gheorghe din Oroslamos unde a transferat călugării greci din mănăstirea Sf. loan Botezătorul din Morisena, în orașul-cetate întemeindu-se episcopia latină avându-1 ca prim prelat pe venețianul Gerhard de Sagredo. Documentele din sec. al XlII-lea atestă faptul că urmașii lui Chana- dinus au deținut întinse domenii strămoșești mai ales în comitatul Cenad de o parte și de alta a Mureșului inferior până la vărsarea acestuia în Tisa, pe malul stâng al Tisei și de-a lungul pârâului Aranca. Mai aveau proprietăți strămoșești în comitatele vecine Arad, Timiș, Srem, Keve și Banatul de Macva. Delimitarea posesiunilor mai vechi și mai noi ale membrilor acestei familii este dificilă și datorită faptului că aceștia și-au ticluit documente de proprietate în perioada de confuzie generală din regat imediat după marea invazie tătaro-mongolă din 1241. Astfel asupra primelor diplome de partaj, cele din 1247 și 1256 planează îndoiala în ceea ce privește autenticitatea lor2. în orice caz, în veacul al XlII-lea 1 Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. Szentpetery E., I, Budapest, 1937, p. 50, 69; II, Budapest, 1983, p. 486—492; Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, I, Timișoara, 1980, p. 22—56. Genealogia familiei nobililor de Cenad cu diferitele lor ramuri, la Nagy Ivăn. Magyarorszăg csalădai czimerekkel, XI. Pest, 1865, p. 140—144; Karacsoni J., A magyar nemzetsegek a XIV szăzad kosepcig. I, Budapest, 1900, p. 344—371; Makay D., A Csanad nemzetseq, în Turul, 1985, p. 64, 187. 2 Primele documente asupra partajului posesiunilor neamului de Cenad. cele din 1247, 1256, 1284 și 1285, sunt considerate suspecte sau chiar false de către unii cercetători (Gyorfy Gy., Az Arpădkori Magyarorszag torteneti foldrajza, j, Budapest. 1987 (ed. a III-a), p. 859; Eugen Gliick, Considerații privind izvoarele scrise referitoare la ducatul lui Achtum, în Studii cu privire la istoria Aradului in perioada feudalismului timpuriu, Arad, 1987. p. 95—96. Intr-adevăr se cunosc multe cazuri de intrare în posesiune prin acte false după marea invazie mongolă, 3i) P. IAM3OR aproape 1/3 din suprafața de aproximativ 5000 km2 a comitatului Cenad o constituiau domeniile neamului Cenad. Alte proprietăți din comitat, destul de reduse ca număr aparțineau cetății Cenad (B6, Csika, Basarag, Soios, Bator, Cenei, Ekod, Beșenova) Episcopia Cenaclului avea câteva proprietăți în nordul Mureșului, abația cisterciană de la Igriș era pro- prietara pădurii Băbora, mănăstirea de la Rahoncza avea câteva sate (azi dispărute) în hotarul actual al orașului Sânnicolaul Mare. In nordul Mureșului lângă Nădlac se afla mănăstirea Kenez, amintită încă în sec. XII, cu călugări basilitani care ținea de domeniul familiei Monoslai. Câteva pământuri și pescării din preajma Tisei aparțineau abației de la Tihanyi. în partea de sud a comitatului documentele menționează puține așezări (Tomnatic, Variaș, Teremia, Mokrin), în această zonă fiind pășuni întinse cu sălașuri în mișcare ale cumanilor, așezați și întăriți in aceste proprietăți de către regii Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea pe locul mai vechilor pășuni și sălașe ale pecenegilor (Beșenova, Vulcani etc.). Cu- manii vor uzurpa mai multe posesiuni învecinate ale nobililor din nea- mul Cenad și se vor înstăpâni în acestea prin acte de danie obținute de la ultimii Arpadieni și de la regii din Casa de Anjou în ciuda repe- tatelor proteste și intervenții ale nobililor din amintitul neam3. Se cuvine să relevăm faptul că spațiul la care ne referim a fost in- tens locuit în toate timpurile, oferind condiții optime de viață datorită fertilității pământului și marilor căi de comunicație care erau Mureșul și Tisa. Din a doua jumătate a mileniului I sunt cunoscute mai ales pe teritoriul Ungariei de sud-est și al Banatului sârbesc, unde s-au între- prins cercetări arheologice mai intense și mai riguroase, câteva zeci de descoperiri din așa zisa „epocă avară11, respectiv din sec. VII—IX4. în peste 20 de localități (menționate în documentele din veacul al XlII-lea ca făcând parte din domeniile neamului de Cenad, s-au descoperit așezări și cimitire din sec. IX—XI, inventarul arheologic prin bogăția și diver- sitatea sa oglindind mai multe proveniențe și influențe etno-culturale în această zonă de contact: local-romanice, central-europene, sud-slave, bizantine, orientale5. Pe teritoriul românesc al Banatului sunt cunoscute descoperirile de la Cenad, Teremia, Șeitin, Pecica, Semlac, Hodoni, Fel- nac, Zăbrani, Sânnicolaul Mare (celebrul tezaur cu piese de aur și punc- tele Bucova și Săliște)6. invocându-se pierderea sau arderea documentelor mai vechi. Nici documentele originale ale neamului de Cenad nu s-au păstrat. Ceea ce s-a păstrat sunt inserări in transumpturi târzii. Dar revenirea repetată în decursul a câtorva secole în fața unor instituții abilitate, cum erau cancelariile regale și cele capitulare, pentru confirmarea celor mai vechi proprietăți, mereu aceleași, menținute în cadrul familiei până în secolul al XVI-lea și pentru atribuirea altora dobândite ulterior, fără a fi contestate de alte persoane sau instituții care să fi fost lezate, lasă totuși convingerea că cele mai multe proprietăți făceau parte din patri- moniul familiar inițial al neamului nobiliar de Cenad. :: Gydrffy, Gy., op. cit., p. 839—848. D. Csahânyi, Archdologische Denkmăler den Avarcnzeit in Mitteleuropa, Budapest 1956 (catalogul și harta). 5 Csănad Balint, Siidungarn in 10. Jahrhunders, Budapest, 1991, p. 206—262. 6 L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Timișoara, 1985, p. 28—35; 43—61; 69—72; 113—125; 131—136; 146—151; A Bejan, Banatul în sec. IV—XII, Timișoara, 1995, p. 112—130. NOBILII DIN NEAMUL CENAD . . . 31 Un alt fenomen ce atrage atenția pe teritoriul fostului comitat Cenad îl constituie numărul mare de mănăstiri și biserici, unele menționate în documente, altele deduse din numele localităților sau din microtoponi- mie. Multe sunt anterioare pătrunderii catolicismului și implicit a pă- trunderii feudalismului maghiar aparținând inițial ritului răsăritean și populației autohtone. O parte a acestor așezăminte sunt mănăstiri patri- moniale ale nobililor din neamul Cenad: Oroslamos (Iugoslavia), Kanizsa (Iugoslavia), Tompos (Ungaria), Szorog (Ungaria), Pordeanu (la vest de Cenad), Kemencse (pe Mureș, la est de Cenad). Mănăstirea Achtumo- nostor era în sec. XIV în stăpânirea neamului descendent din principele mureșan de la începutul secolului al Xl-lea. Mănăstirea Galad ca și unele localități (Gladova sau Cladova) amintesc de principele Glad ascen- dentul lui Achtum. Mănăstirea Kenez aparținea în sec. al XH-lea nea- mului Monoslai. Abația cisterciană de la Igriș întemeiată în a doua jumătate a secolului al XH-lea era unul din cele mai importante așeză- minte din această parte a Europei. în hotarul localității Satu Mare (Aranca) a fost localizată mănăstirea Sf. Mihai din Rahoncza, probabil o întemeiere mai veche (pomenită într-un document din 1232), ante- rioară răspândirii catolicismului. Se pot considera anterioare primelor mențiuni documentare bisericile din localitățile Vonuz (Sf. Martin, 1266). Vălcani (Sf. Elena, 1256), Rabe (1256). Kokenyer, Beba (1247), Zombor (rotonda la temelia căreia s-au descoperit monede bizantine de la Con- stantin VII Porfirogenetul și făul său Roman II emise între 945—959), mănăstirea Araci (sec. X), Temerkeny. Similară poate fi și situația sate- lor a căror nume provine de la sfinții patroni ai bisericilor: Szentlorincz, Szentlaszlo, Szentmargita, Szentmihaly, Szentmiklos (3), Szentkiraly. Boldogaszonyfalva (Buduvalla, parte de hotar între Cenad și Sânnicolaul Mare). O serie de sate conțin în numele lor particula biserică (egyhâz): Fejeregyhăz, Kocsegyhâz, Szemegyliăz, Egyhăzasker, Veresegyhăz, He- gyesegyhăz, Kerekegyhăz. în orașul Cenad erau în secolul aî XlII-lea următoarele lăcașuri religioase: catedrala, biserica Sf. Salvator a capi țiu- lui, mănăstirea Sf. Fecioară mai apoi Sf. Gerhard) și Sf. Gheorghe (în locul fostei mănăstiri Sf. loan Botezătorul) precum și două biserici pa- rohiale6. Multe biserici din eparhia și din comitatul Cenad au continuat să rămână în ritul lor răsăritean și să aparțină românilor și după răspân- direa catolicismului. Din scrisoarea nobilului român Nicolae Latck (pro- babil Lațcu) adresată papei Inocențiu al VH-lea prin care cere scutiri și privilegii pentru bisericile sale din eparhia Cenadului aflate între românii ortodocși (in media Olachorum inter nationes protervas) și anume bisericile Sf. Mihail și Sf. Nicolae din Sânnicolaul Mare. Sf. Laurențiu din Covășinț, Sf. Maria din Seceani (pe domeniul Ceanadinilor), Sf. Ma- ria din Popin, a Tuturor Sfinților din Cherechiu, Sf. Maria din Sânmar- ghita precum și cele din satele Zaad, Arvahigh și Hermen9. 7 P. lambor, Contribuții documentare privind unele așezări românești din vestul tării la începutul feudalismului, în Acta MN XVII, 1980. p. 167—169. 0 David Katalin, Az Arpadkori Csanăd vărmegye muveszeti topografiaja, Budapest, 1974, p. 19—34. 9 Aloisiu Tăutu, Acta Innocentii papae VII (1352—1362), Roma, 1961, nr. 112. p. 206—208. 32 P. IAMBOR în ciuda realităților creștine din eparhia și comitatul Cenadului și a patronajului mai multor mănăstiri familiare, mulți membri ai neamu- lui de Cenad purtau încă în veacul al XlII-lea nume cel puțin curioase, dacă nu „păgâne“, de veche tradiție turanică: Chanadin, Belenig, Bo- gouslou, Chumur, Mako, Kecsele, Weiteh, Cheme (Chemu), Weche, Ugod etc. Pe un nobil din neamul Cenad îl găsim menționat în 1213 în Regis- trul de la Oradea,10. Este vorba de Gervasiu, chemat la judecată pentru încercarea de uzurpare a pământului Beseneu (azi Dudeștii Vechi) apar- ținând cetății Cenad. Un altul este cornițele Pancrațitt de Arad men- ționat prima oară în 1218, mai apoi și în alte documente11. Marea invazie tătaro-mongolă (1241) a produs imense tulburări și pa.gube în aceste părți: să ne referim doar la pustiirea Cenadului și a mănăstirii din Igriș unde erau înmormântați regele Andrei al II-lea și soția sa lolanda de Courtenay, la măcelărirea populației refugiate în satul Pereg1-. Cu acel prilej au fost arse o mulțime de documente, lucru dovedit de multele și desele reînnoiri a mai vechilor privilegii așa cum vor cere și nobilii din neamul Cenad (1247, 1256, 1248, 1285). în docu- mentul din 5 februarie 1247 emis de Boia al IV-lea, confirmat de capi- tlurile bisericilor din Arad și Cenad, se arată că banul Clement (Kele- men) și cornițele Waffa fiii lui Belenig și frații acestuia, magistrul Filip cel Mare și Bogouslou, precum și Cheme, fiul celui din urmă nu mai erau în viață la data aceea. Beneficiarii actului prin care sunt delimi- tate proprietățile vechi de moștenire sunt: fiii banului Kelemen, Pan- crațiu, Isaac, Elek și cei ai comitelui Waffa, Chanadin, Barnaba și Filip. Este vorba de o seamă de sate, pământuri, păduri, mănăstiri, heleșteie, vaduri, poduri cu vămi13. 1;l Documente privind istoria României, C. Transilvania, veac. XI—XIII, I, București, 1951, nr. 68, p. 57 (în continuare DIR, C. Transilvania). n Fabian G., Aradvărmcgye leirasa, Arad [f.a.]. p. 213. Primul comite de Timiș, Pancrațiu este atestat pe la 1177 și n-ar fi exclus s;i aparțină aceluiași neam, unde acest nume este destul de frecvent (DIR, C. Transilvania, veac. XI—XIII, I. nr. 12, p. (i). 12 Roacrii Carmen mizerabile, în A. F. Gombcs, Fontium Ilistoriae Hunga- ricae, III, Budapesta, 1938, p. 2080—2081. 1:: Wenzel G.. Codex diplomaticus Arpadianus continuatus, VII/1, Budapest, 1873, p. 220, 242. Documentul din 5 febr. 1247 al regelui Bela al IV-lea este con- firmat de către capitlurile bisericilor din Cenad și Arad și hotărnicește pămân- turile fiilor banului Kelemen (Clement) și ai comitelui Waffa, fratele său. Pămân- turile comitelui Pancrațiu, fiul cel mare al amintitului ban erau: Kisfalu (lângă Mako în Ungaria), Szentlorincz (tot acolo), Velniik (tot acolo). Tembes și Ladâny (pustă lângă Kis Zsombor, Ungaria), Zsombor (Ungaria), Palota (pustă la vest de Cenad, parte de hotar numită Poiata, de la palatium, numită în 1366, Kelemenus- pololaya). Csucskbd (la vest de Cenad, parte de hotar numită și azi Cicichet), mănăstirea Pordeanu, Egyhăzasker (pe Tisa, în Iugoslavia), Raszan (tot acolo), Szentarev (tot acolo), Csoka (tot acolo), Rorumlak (tot acolo), Temerkeny (tot acolo). Szentarev (tot acolo), Szanad (tot acolo), Kokenyer (pe locul satului Cheglc- vici, numit și Waffaullese, amintit și în Legenda S. Gerhardi cu ocazia luptelor dintre Achtum și unguri), Beba, Halasz și Halsz Morotva (în Iugoslavia lângă Tisa). NOBILII DIN NEAMUL CENAD . . . 33 într-un nou act de partaj, cel din 125614, sunt menționați 26 de membri ai neamului Cenad, fiii și nepoții banului Kelemen și ai comi- telui Waffa și ai lui Cheme fiul lui Bogouslou, proprietari a peste 60 de sate, moșii, părți de moșii, mănăstiri, cu cele aparținătoare, din comitatul Cenad cele mai multe, dar câteva și din comitatele Timiș, Arad și Caras. Printre cele mai importante proprietăți amintim cele 5 mănăstiri familiare: Kanisza, Oroslamos (ctitoria lui Chanadinus, ascen- dentul familiei pentru călugării greci mutați din Morisena), Pordeanu, Tompos, Szdrbg (fostă mănăstire a lui Filip cel Mare), curia și palatul banului Kelemen și apoi a fiului său Pancrațiu de la Palota (azi parte de hotar la vest de Cenad), Kokbnyer numit și Waffaiillese (dispărut în hotarul satului Cheglevici unde era curia lui Waffa și o biserică cu hramul Sf. loan Botezătorul), vadurile de la Zenta, Szanad și Kanyzsa pe Tisa, heleșteiele de la Moratva, Halasz, Bez, Pade, Raszan, Szanad, Tămpos, Varsany, Beba Veche cu podul și vama cee se lua aici pe drumul mare ce lega Cenadul de Szbrbg și Szeged. Desele tulburări pricinuite de cumanii așezați în această zonă au afectat mult proprietățile nobiliare pe care le-au atacat, pustiit și jefuit, arzând case și biserici precum și documente10. Cel mai cunoscut caz este cel al comitelui Thomas fiul lui Pancrațiu, căruia cumanii i-au ars curia din Ker în timpul răscoalelor din 1280 și 1282 dimpreună cu satul și cu alte sate ale sale de lângă Tisa: Raszan, Csoka, Tiszaszentmiklos, Burumlak (în Iugoslavia). A reușit să-și ascundă documentele familiare de moștenire în altarul bisericii din Temerkeny. Fratele său după mamă a fost ucis în lupta cu cumanii. Trecând Tisa, cornițele Thomas și-a salvat un singur document, probabil cel din 1247 (destul de deteriorat din cauza apei care l-a atacat) pe baza căruia cerea în fața regelui Ladislau al IV-lea Cumanul reînnoirea proprietăților16. într-un alt docu- ment din 26 mai 128517, cerea aceluiași rege protecția împotriva cuma- nilor și a altor nobili uzurpatori din regiune care îi amenințau mereu posesiunile personale, delimitate față de verii săi. De asemenea cerea 14 DIR, C. Transilvania, veac XIII, II, nr. 20 Wenzel G., op. cit., p. 429—431. în acest document de partaj pe lângă pământurile menționate în cel din 1247, sunt amintite și altele aparținând neamului Cenad: Pade (în Iugoslavia), Soit (tot acolo). Urs (pustă între Vălcani și Oroslamos). Vărsăm/ (în Iugoslavia), Terjen (tot acolo), Rabe (tot acolo), Malomszeg (lângă Mureș în hotarul orășelului Mako, Ungaria), Szcntlaszlo (tot acolo), Szentmargita (la nord de Mak6, Ungaria), Kbztelek (tot acolo), Dedemszeg (tot acolo), Al Velnbk (tot acolo). Scmeegyliaz (tot acolo), Sudas (tot acolo), Balogkereke (tot acolo), Teremtelek (tot acolo), trei posesiuni din Vălcani (foste înainte sălașe ale pecenegilor). Veresdob (dispărut lângă Văl- cani), Homokrev (azi Mokrin, în Iugoslavia). Kucsegyhăz (azi pustă între Beba Veche și Dudeștii Vechi), Dobegyhăz (pustă lângă Dudeștii Vechi), Szecseny (la nord de Mureș, Ungaria), Feheregyhâz (lângă Tisa în Iugoslavia), Kaniszamonostor (tot acolo), Ke-necsemonostor (la sud de Mureș, între Cenad și Igriș), Oroslamos (orășel în Iugoslavia). 13 P. lambor. Atacurile cumano-tătare asupra Transilvanie'! în a doua jumă- tate a veacului al XHI-lea, în AHA, Cluj, XVII. 1974. p. 215. Cumanii din neamul Kool au primit posesiunile Felgedus, Vonuz, Szajan, Beba și Morotva probabil în 1279, luate de la nobilii din neamul Cenad. Ei s-au organizat intr-un scaun în aceste părți (Karacsonyi J., A Kunok Delmagyarorszagon, în Tort. Reg. Ert., 1982, p. 93: Gyorffy Gy.. op. cit., p. 842). DIR, O. Transilvania, veac XUI. 1Ț. nr. 303. 11 DIR, C. Transilvania, veac XIII, II, nr. 311. 34 P. IAMBOR revocarea daniilor făcute din pământurile sale de moștenire cumanilor mai înainte de către regii Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea. în document se spune că el, de frica înverșunaților dușmani care erau cumanii, s-a retras în teritoriul „dintre Crișuri“ (Koroskoz), pe domeniile de moște- nire ale mamei sale și ale fratelui său ucis de cumani. Cea mai impor- tantă moșie din ținutul bihorean a fost Tileagd, de la care urmașii săi și-au luat apoi numele, constituind ramura princiopală de Tileagd a neamului Cenad. Verii lui Thomas, descendenții din Chanadin fiul lui Waffa și-au luat numele după moșia banului Mako, un văr al lor mort prin 1285 fără urmași, ale cărui proprietăți de la nord de Mureș — dintre care cea mai importantă era Felvolnok — s-au unit în secolul al XlV-lea dând naștere târgului Makovarih. Descendenții lui Barnaba, al doilea fiu al comitelui Waffa și-au luat patronimul de la Tomopos, principala proprietate din apropierea vărsării Mureșului în Tisa, unde aveau și o mănăstire familială. Amândouă aceste ramuri cadete ale neamului de Cenad cu proprietăți pe Mureș, la vest de orașul Cenad și la nord de râu precum și pe valea Szaraszer din Ungaria sud-estică. s-au stins către mijlocul secolului al XlV-lea, domeniile lor revenind ramurii de Tileagd care va stăpâni în aceste părți până la instaurarea dominației otomane în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. între membrii ramurii de Tileagd a neamului de Cenad s-au remar- cat câțiva în viața politică, ecleziastică și culturală a vremii lor. Spre sfârșitul veacului al XlII-lea, comitelui Thomas i-au fost acordate mal multe documente din partea regilor Ladislau al IV-lea și Andrei ai III-lea. întărite de către capitlul din Oradea, pentru posesiunile din Bihor și anume Birtin, Șuncuiuș, Tileagd, Sabolciu și vama de pe Criș de la Birtin de pe urma căreia realiza venituri importante de la carele ce transportau sare și alte mărfuri ce treceau pe aici dinspre Transilvania spre Ungaria19. Cornițele Thomas a avut patru fii: Laurențiu (I), prin care neamul s-a perpetuat până în secolul al XVII-lea, Chanadin, canonic de Oradea, notar al regelui Carol Robert, episcop de Oradea (1322—1330), arhiepis- cop de Strigoniu și primat al Ungariei (1330—1349)20. în 1337 s-a făcut o reîmpărțire a unor moșii între arhiepiscopul Chanadin de Strigoniu și nepoții săi pe de o parte și fiii comitelui Paul, judele curții regale, văr de gradul al treilea cu arhiepiscopul21. între moșiile familiale mai vechi cunoscute din documentele anterioare, apar altele din comitatele Cenad, Arad, Timiș și Alba Transilvaniei, Ciavoș, Caprewar, Hudus, Tees. Seceani, Petherthe, Azon, Wrcuta, Banthon, Stanislahaza, Peren, Phi- liepkur, Scalatina, Benic, Cetea etc. Nepotul lui Nicolae (I), fiul comitelui Thomas. Nicolae (IV) a ajuns mare demnitar la curtea reginei Maria în 1385. Pancrațiu (II) la rândul lui a avut doi fii. Primul, Thomas (II), crescut și educat de către unchiul său, arhiepiscopul Chanadin, a ajuns arhidiacon apoi canonic, doctor în 10 Karacsonv J., A magyar ncmzetsegek a XIV szâzad kdzepeig, I, Budapest 1900, p. 349. ' 19 DIR, C. Transilvania, veac XIII, II, nr. 286, 302. 453. 456, 479. 20 Korai magyar torteneti lexikon (9—14sz.) sub redacția Kristo Gyula, Buda- pest, 1994, p. 665. 21 DIR, C. Transilvania, veac XIV, III, p. 414—418. NOBILII DIN NEAMUL CENAD . . . 35 drept canonic (titlu obținut în Italia), episcop de Cenad (1350—1358), arhiepiscop de Colocea (1358—1367) și arhiepiscop de Strigoniu (1367— 1378), fiind principalul diplomat al curții regale în timpul domniei regelui Ludovic I cel Mare22. Nepotul lui Clement (II), celălalt fiu al lui Pancrațiu (II), Francisc (Franko) a ajuns căpitan de Zombor, numit de către regele Sigismund de Luxemburg în urma faptelor de vitejie dovedite în luptele cu turcii. Fiii săi Nicolae și Ladislau, la rândul lor au luptat alături de lancu de Hunedoara împotriva turcilor și au căzut pe câmpul de bătălie la Kossovopolje în 1448. Descendenții lui Laurențiu de Tileagd fiul mai mare al comitelui Thomas, au fost destul de implicați în viața politică din vremea lor. Câțiva dintre ei au avut un oarecare rol în evenimentele de la sfârșitul veacului al XV-lea și din cel următor. Astfel, Ștefan (V) din a 5-a gene- rație, fiul lui loan (VII) și al Elisabetei Bathori, căsătorit cu Margareta Bebek, a ajuns vicevoievod al Transilvaniei în 1488 și tezaurar al voie- vodatului și Francisc (II), din a 7-a generație, au căzut în luptele din Banat și Bihor în 1514 cu răsculații lui Gheorghe Doja. Urmașii lui Ștefan (V) intrați în rândurile marii nobilimi ardelene și din Partium s-au implicat în luptele politice din prima jumătate a veacului al XVI-lea. Fiul lui Ștefan (V), Nicolae (VII), a fost pe rând partizan al lui loan Sigismund și al lui Ferdinand I de Austria în luptele politice de după 1540, când i-au fost confiscate domeniile sale din comitatul Cenad de către Petru Petrovici. A fost căsătorit cu Frusina Banffy de Losoncz și a avut un fiu, pe Nicolae (VIII), cunoscut cărturar umanist înmormân- tat în 1586 în biserica din Tileagd alături de soția sa, Clara Lonyai, pe care au refăcut-o în timpul vieții cu multe elemente artistice renascen- tiste. Nicolae (VII) a avut trei surori: Catarina căsătorită cu Ștefan Bathori de Șimleu voievod al Transilvaniei între 1529 și 1533 (ei fiind părinții principilor Cristofor și Ștefan Bathori), Ursula, căsătorită cu Nicolae Banffy de Nușfalău și Frusina căsătorită pe rând cu Ladislau de Zolyom și apoi cu Paul de Artand. Prin descendenții lui Francisc (II) cel mort în 1514, familia continuă până la mijlocul veacului al XVII-lea. Mihail fiul lui Francisc (II) a ajuns în 1560 comite suprem al secuilor. Căsătorit cu Sofia Banffy de Losoncz a avut 4 copii dintre care loan (X) s-a remarcat ca un oștean destoinic în timpul războiului de 15 ani cu turcii de la sfârșitul veacului al XVI-lea și din primii ani ai celui următor. Fiul său Gaspar este tatăl lui Ștefan (VI) mort în 1653, ultimul nobil din ramura de Tileagd a neamului; văduva sa Margareta Lonyai, recăsătorită cu contele Ștefan Csaky, transfera toate bunurile familiare acestuia din urmă23. Reîntorcându-ne în veacul al XlII-lea, putem urmări descendența lui Bogouslou. fratele lui Filip cel Mare și Belenig. Din Weiteh, nepotul său descinde ramura de Voiteg a neamului de Cenad. cu proprietăți în comitatele Cenad, Timiș și Caraș. Banul Theodor fiul lui Weiteh ajunge căpitan al cetății Mehadia pe care o reține pentru sine o vreme în 1317 cu ocazia tulburărilor și războiului civil de la începutul domniei lui Carol Robert. Era aliat cu despotul Theodor de Vidin și probabil și 22 Korai mapuar torteneti lexikon (9—14sz.), p. 665—666. "3 Na"! Ivăn, op. cit., p. 440—444. 36 P. IAMBOR domnul Basarab I întemeietorul al Țării Românești, stăpân pe Banatul Severinului și nesupus și el amintitului rege. Pentru a-1 constrânge să predea Mehadia, partizanii regelui l-au luat prizonier pe fiul său loan și l-au dus legat în fața cetății asediate. în 1322 banul Theodor și fiul său loan erau în relații bune cu regele, dar pentru a evita o eventuală confiscare a domeniilor, acceptă transferarea acestora către magistul Gali de Omor notarul regelui, ginerele lui Theodor Weiteh. Este vorba de satele Szentlaszlo și Sentmarghita din comitatul Cenad cu biserici de piatră, Denta din comitatul Caraș, Wydovar, Geur, Gunguddegyhâz din comitatul Timiș (azi dispărute), de asemenea cu biserici de piatră-'4. în limita documentelor păstrate am urmărit pe scurt evoluția uneia din cele mai vechi familii nobiliare, legată și de istoria pământurilor românești încă de la începuturile evului mediu, pe durata câtorva secole, cu un patrimoniu funciar considerabil care le-a permis membrilor dife- ritelor ramuri ale acesteia să transforme în secolul al XlII-lea în primul rând comitatul regal Cenad într-unul nobiliar, fenomen dealtfel obișnuit pentru întreg regatul arpadian. Prin achiziții ulterioare, donații regale pentru merite personale, uzurpări, procese, combinații matrimoniale, unii dintre membrii acestei familii au dobândit poziții importante în viața economică, politică, ecleziastică și culturalei a vremii. PETRE IAMBOR LES NOBI.ES DU GENRE CENAD (XIII'—XVIIc SIECI.ES) (Resume) L’etude present l’origine et 1’evolution de l’une de plus grande et viciile famillie nobiliare avec l’origine de XIeme siecles du departament medieval Cenad. divise en quelques branches (Mako, Tbmpos, Voiteg, Telegdi), avec beaucoupes des proprietes dispersees dans le Banat, l’Hongrie medievale du sud-est et dans la Transylvanie. Quelques membres de cette famillie se faire rcmarques par leur contribution â la vie politique, ecclesiastique et culturelle du XIII‘mo—XVIIrme 24 Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în scc. XIII—X/l’, București, 1981, p. 90—92. GENEALOGIA NOBILILOR DIN NEAMUL CENAD Dcboka Chanadinus, căpitan ante 1030 Beterig Rip Magrus Theodor Chema Waffa, comite Laurenjiu I 1296,1313 f Kelemen, ban 1213 Chumir 1256 Pancratiu 1218:1256 Isaac 1247; 1256 Elek 1247:1256 Grigorel 1256,1285 Mato, ban 1256,1285 Donkus 1256 Ștefan I 1256 i Chanadln II 1238; 1256 Barnaba 1256 Filip II 1256 Machete Thoma 1256 Chanatian 1256 Mikce 1256 Grigwe 1256 laurantiu 1256 Weiieh 1256 TOMPOS-estii Mihai Barnaba II 1256,1285 1256,1296 Dominic 1256,1299 Wscha 125S Ugod 1256 Dominfc 1256 4 VOrrEG osăi Theodor, ban 1225:1326 ▼ Sebasiian A Ladîslau I 1256,1265 TELEGDI-esS Chanadin III canonic, 1299 epAgria 1324-1330 arhiep. Strigoniu 1330-49 arhiep. Calocea 1353-67 han I Thomas 11 1320,1330 Thomas I corcite 1256,1299 Dionisie I 1256,1285 1 MAKâ-sesS Grigore I 1256,1299 Sura 1256 BenedicS Nicolae I 1299,1326 comite de Cenad Pancratiu I! 1299,1320 Ștefan II 12S9 ▼ Pauli 1290,1325 Andrei 1323,1344 Ștefan HI Sw^o I 1337,1344 1337,1371 Nicolae II 1337.1371 .f----------------------- Dionisie II Paul I! 1323,1340 1323,1340 Petru I 1323,1345 MihaHi 1323,1344 f Nicolae III 1344 f” Filip III 1323 Arcă 1344 TOMPOS-ESTII ---------------- Barnaba {.'I Benerfictîl 1344 1344 Ugod 1256 Nicolae 1322. 1332 ban 1317,1332 V Nțfiica) Ladislau Gali de Omor notar regal 1322 banii Petru ban IU McctaelN + + 1380 canonic Ir Grigore II 1344 loanV v Uuranliu II 1374 tester*’ 1385 Andrei 1 ban VI 1387,1419 Blasiu Benadiclll 1344 1344 ban VII « Eiisabeta Bathcri Laurențiu III oo N. Dcra •Paul II — Thomasll . 1337,1378 ep. Cenad 1350-1358 artț) Calocea 1358-67 arfip. Strigoniu 1387-78 Ștefan V + 1514 ttovoisTOd ai Transilwtniei 1453 tezzurar oo Margareta Laurențiu IV ♦ Kelemen II 1337,1380 Aegkîu îacob 1385,1387 ban IV 1385,1410 Ladislau I 1390,1406 Pauli Nicolae VI1 Cateiina 1514 a ^an Battori «FrusinaBanfly voev.Trans. deLosoncz 15^-1533 Martin Frânase !l Frusina Frandsc (Frarte) 1418,1439 căpitan de Zonta litota» VIII « Clara Lonyai ban IX i----------- Frandsc IV *>DoraMelith Ursuta coNjoolae Canlfy daNuslaSu goLacfctau +1514 ■ ban VIII 14691474 Nicolae + 1448 Zctyomi Pai de Aflând f Uitai 1SC0,1587 Frenasc tll Andrei îl căpitan suprem a! secuilor » Sofia SanSy do LesofKî - ban X cavaler Caia Bora 1596 o Itoiao SoWy «SgtaFaidtWs | pinrapala Tiandima Gâspâr ca Susana îtyâri Sofia ® Ștefan Kwâsssî cancelarul TransiNaniai ESîâberta Paul ii! 1596 « Caterina Virfa; Caterina Ladislau II + 1448 oo Anna Drugeîh Oara ® Carenina oo Ștefan Siov&tyhâa Ștefan VI '+1653 .u participat reprezentanți din toate cercurile electorale și care a conchis următoa- rele hotărâri: 1) Adunarea se declară pentru activitate pe terenul politic, prin urmare si pentru participarea la alegerile deputaților dietali. 2) Adunarea instituie un comitet pentru realisarea acestei declarațiuni, pe care o va împărtăși cluburilor electorale. 3) Ținuta politică mai departe și precisarea postulatelor românilor le con- crede proximului congres național, convocând prin ambii mitropoliți. Programa aceasta pentru activitate se primi de toți membrii ei — afară de patru inși (: comme chez nous — la Miercurea:), adecă matadorii pasivității, care au părăsit conferința. Comitetul național din 1861—1863 se reîntregi din următorii membri: Pope.i. Dunca, Russu, Stejar, Dr. Borcia, Preda, Boiu, Dr. Păcurariu, Poparadu. Tulbasi.,:. Bran de Lemeny, Dr. Petcu, Codru-Drăgușianu. A. Bohățiel, D. Nemeșiu, Dr. Rațiu. Barbu, Străvoiu și Borlea. Protocolul Conferinței se împărtăși ambilor mitropoliți, de-a convoca Con- gresul național spre fixarea postulatelor naționale și aceștia se declarară gata a primi această misiune. în 17 mai 1872 Comitetul central esmite un apel către alegători să participe la alegerile dietalc și cluburile electorale din țară răspunseră, că aderă la pro- grama acestei conferințe. Tot pe timpul acela, încă în 8 Mai. se ținu și Conferința alegătorilor romani ungureni la Arad, unde între alte multe puncte ale programei lor, ce repetau si suplineau Dunctele nrogramei timișorene din 1869 cu combaterea dualismului ev., se hotărî în punctul 3 și aceea, că aștepta ca ardelenii, dacă aleg (: și ei vedeau că treaba se pornise înt'--acolo:) să aleagă deoutăți pronunțați pentru partid.-» națională română (: ca când nu toți românii ar fi români naționali. Se vede el ei pretindeau a fi de aceia, care voiau să combată dualismul, să supună Ungaria iară la centralismul nemțesc, sau la un federalism elvețian:). După toate aceste pregătiri, lumea se aștepta, că causa română a apucat -?e o cale mai bună, pe calea îndreptării, pe calea practică. Cum că aceste acțiuni ale Comitetului Central pentru activitate au făcut impresiune și asupra regimu- lui, se vede și din următoarele: Pe atunci încă era în putere Deak, carele con- ducea partida dominantă în dietă. El, carele împăca dinastia cu Ungaria și regii!-.1 referințele statului ungar, nu numai față de Imperiul austriac, dară și față d= Croația, voind a continua opera împăcăciunilor și cu naționalitățile interne si cu deosebire cu românii, după ce luă notiță de acțiunile românilor ardeleni, conduse de Comitetul activiștilor, provocă pe ministrul președinte Lonyai să intre în atingere și pertractare cu bărbații români de influență. Cu cine? în privința asta se adresă Lonyai ctăre Hosszu, carele îi era mai de aproape cu- noscut ca român, cu întrebarea: că cu cine să înceapă a intra în pertract;î<-t confidențiale. Hosszu — după cum îmi împărtăși și mie — i-a răspuns minis- trului, că cu activiștii, care nu combat baza statului, ci pretind numai dreptv.-i 46 După alte informații, au sosit doar 21 răspunsuri! „CAUSA ROMÂNA LA 1872". . . 93 naționale și de limbă, de biserică și de școadă și cu deosebire îndreptarea legii electorale lesne de împăcat îndată ce regimul va lua aceste cestiuni de bază a pertractărilor. Dară mai greu va fi de-a împăca treaba cu pasiviștii, care stau pe un teren a combate dualismul, uniunea Ardealului etc., și de aceea e de lipsă, ca să câștige mai întâi pe aceștia și el crede, că-i va putea câștiga cu atât mai vârtos, cu cât ei au și ambițiunea de a trece de conducători ai națiunei — și cu jertfa aceea, de a recunoaște regimul acesta — ei nu vor rămâne cu conce- siunile în urma activiștilor. Hosszu recomandă ministrului președinte de a chem;’, pe Barițiu, Măcelariu și Dr. Rațiu la mitropolitul Vancea în Blaj, unde dacă-i va. caștiga pe aceștia, să cheme și din partea mitropolitului Șaguna vreo doi-trei activiști. Hosszu nu întârzie de-a le face acestea cunoscut mitropolitului Vancea, pre- cum Și celor trei pasiviști, lui Barițiu, Măcelariu și Dr. Rațiu. Acești trei mai .1- dori ai pasivității și antagonist! ai lui Șaguna, carele se considera de capul activiștilor, văzând căi regimul nu consideră pe aceștia, ci pune pond de-a intra în pertractări cu capii pasiviștilor (: și deși Vancea nu era pasivist, totuși capul uniților:) și nu cu Șaguna, mitropolitul ortodocșilor, ci cu mitropolitul uniților — și nu la Sibiu, ci la Blaj, crezură că regimul ar fi strâmtorat mai mult prin ținuta pasivă a românilor, decât prin conduita înscenată prin Comitetul activiș- tilor de la Sibiu, și de aceea acțiunea lui Lonyai le era binevenită de a se rea- bilita înaintea națiunei și a discredita din nou politica activității. De aceea ei. ca contrademonstrațiune față de conferința activiștilor de la Sibiu — convocară o conferință nouă pe 27 iunie 1872, la care după parola dată să se înfățișeze cei mai pronunțați pasiviști. Aci, naturalmente, se hotărî din nou pasivitatea și cele două concluse opuse, cel de la Sibiu, pentru activitate, și cel de la Alba lulia, pentru pasivitate — confundară națiunea tocmai în timpul alegerilor, — de aceea unii se țineau de activitate, alții de pasivitate; urmarea fu, cei se aleseră numai doi deputat! români — Petru Nemeș la Cojocna și Ilie Măcelariu la Hațeg — unul intră în dietă, celălalt nu, confusiunea în națiune era cu atât mai pregnantă, cu cât că la pasivitate e destul dacă absentară numai o parte din alegători, ca să cadă candidatul român, pro când Ia activitate se recere concursul tuturor — că de multe ori decide numai un vot, care dacă lipsește, ai căzut. După ce pasivitatea la Miercurea se hotărî numai pe un timp și acesta *-e măsură numai pe periodul de trei (acum cinci) ani și după ce Conferința din Sibiu cu concursul tuturor cluburilor din cercurile' electorale — hotărî activitate pentru următorii trei ani — întrebăm cine a spart solidaritatea națională? . Cei patru matadori ai pasivității absolute, care au părăsit conferința dc la Sibiu și au înscenat în contra ei pe cea de Ia Alba lulia, n-au urmat exemplul celor patru activiști pronunțați din conferința de la Miercurea, care, văzând undc- e aplecată majoritatea, s-au retras de pe câmpul activităților și a lăsat pe pasi- viști în pace să-și joace mendrele cum vor ști ca să nu apară națiunea nesolidară din cauza activiștilor. . Matadorii pasiviștilor din Alba lulia, știind că-i așteaptă plăcintele lui Lonyai. după ce și-au cârpit straiele pasivității — în care să le bage — eu .pornit la Blaj ca să dicteze condițiunile de pace lui Lonyai — și ca să nu apară, că vor să înconjure pe sibieni, i-au invitat și pe aceștia, ca să trimită vreun bărbat de încredere — însă acele invitări — din întâmplare sau din calcul anume, au sosit acolo prea târziu, după ce s-a încheiat târgul. Pasiviștii însă la acest târg și-au făcut socoteala fără birtaș. Cum au înțeles ungurii ardeleni, că conferința română din Alba lulia a hotărât din nou abținerea totală de la alegeri, au înrâurit asupra guvernului — ca să nu mai intre cu românii ardeleni în nici o pertractare, ci să-i lase în pasivitatea lor. lingurii ardeleni de nimica nu se temeau mai tare, decât că românii vor intra în acțiune și vor reocupa iară cercurile electorale ce le pierduse, apoi intrând în dietă, aci vor reclama asupra abuzurilor celor multe ce se comit fără nici o jenare, vor pretinde drepturi naționale, vor ocupa posturi etc., etc., — și prin umare vor elupta o pozițiune de factori politici, cu cari vor trebui să conteze. Lonyai terorizat acum de partida sa — trebui să retireze, lăsând vorbă celor adunați la Blaj să-și formuleze postulatele și să i le trimită în scris, iară ce se 'atinge de Congresul național ce-1 ceruse românii, cestiunea aceasta o amână până după alegeri. 94 N. JOSAN ■ Comitetul activiștilor din Sibiu pregătise încă din bună vreme pentru acest eoAgres un elaborat de gravamine și postulate — ieșit' din peana mea și-1 dete publicității, atât în Tel. rom. — după care-1 reproduse Gaz. Trans. cât și în broșură separată sub titlul „Causa română la 1872". Ca incident curios intercalez aci următoarea episodă caracteristică timpului: Mă aflam pe atunci în calitate de jude la Curia regească din Pesta sub președinția baronului Pop ca președinte de senat, și în astă legătură îi cercetam aneseori casa și el pe a mea. El. carele era spiritul conducător invizibil al pasi- vistilor și scria anonim articoli de fond pentru pasivitate și în contra activiști- lor : vezi articlii subsemnați cu +.7, era totodată și cel mai mare contrar al Tel. rom. pe care și-1 abandonase din casa sa și pe carele redactorul Federațiunei il si numea mocirla mefitică a ortodoxismului celui puturos. într-o zi fiind la Baronul Pop el îmi arată Gaz. Tr. în care era reprodus trdtatul meu „Causa română", anonim și zise: Vezi! așa să scrie Telegr. rom. al vostru, cum scrie aci Gaz. Tr. Eu îi răspund: așa a scris deja Tel. rom. al nostru mai înainte de Gaz. Tr a voastră, care numai o reproduce de acolo, vezi nota de desubt „după Telegr. Rom.". '• Văzând el această notă, pe care până atunci nu o observase, mă întrebă: Apoi ce diferență mai există între Gazeta Tr. și Teregr. rom. • Aceea-i, răspunseiu — că Excellența Ta citești numai Gaz. Tr., pe când cu citesc pe amândouă. ’ Destul că oamenii de încredere ai lui Lonyai — adunați la Blaj. folOsin- du-se de operatul „Caus;t română" al activiștilor, extrag din el punctuațiunile grăvaminelor și a postulatelor — fără adaus sau știrbire — și le înaintează prin mitropolitul la Lonyai, iar în Memorialul lor de la 188447 le motivează din vorbă în vorbă începând chiar de la Tuhutum până în prezent. Și totuși „Causa română la 1872“ după părerea paslviștilor a fost o trădare națională, pe când Memorialul lor un lucru cinstit! > După ce matadorii pasivității cu înconjurarea activiștilor prezentară opera- tul lor despre gravaminele și postulatele naționale lui Lonyai, se întorc fiecare acasă — re bene gesta, țin secretul cel mai adânc despre cele ce au isprăvit, se inveiesc în oraculismul cel mai misterios, șoptesc încoace și încolo, psst! tăceți, nu vă mai mișcați, nu mai faceți nimica, ci așteptați! Lucru mare! Lumea așteaptă azi, așteaptă mâine. Nimic și iar nimic! Ce naiba? întrebau activiștii de la Sibiu? Oare ce să fie? Și ce li se răspunde: psst, tăceți! Congresul nu-1 ținem până nu ne dă Lmiyai plăcintele gata! ■ Plăcintele însă nu se mai găteau, bucătarul Lonyai împerecheat cu partida sa demisionează (înaintând după aceea ca ministru al trebilor comune în Vienaj, Memorandul de la Blaj ajunge în coșul maculaturilor și pasiviștii și astăzi după mai bine de două decenii tot așteaptă resolvirea lor. Mi-aduc aminte de o fată frumoasă din Făgăraș, care intrând în relațiuni intime cu un boier (: Filipescu:) refugiat în anii 1848'9. promițăndu-i că o va lua de nevastă, boierul, după ce trecură căușele refugierii — se întoarse la ale sale — promițându-i fetei, că la Crăciun vine să o ducă. De atunci, fata, devenind smintită, până în ziua de azi așteaptă să vină boierul. Când vine boierul dragă? dacă o întreabă cineva răspunde: La Crăciun! Insă Crăciunul ei, nici al pasiviș'- tilor nu mai sosește! Și nici nu mai putea sosi, pentru că și pasiviștii, ca și Anica de la Făgăraș, s-au greșit! • Au greșit pasiviștii amar, pentru că ei, invitați fiind de T.Onyai la pertrac- tări, nu trebuia să-și fi ars călcâiele în urma lor. ' Nu trebuia mai întâi să altereze conclusul activiștilor de la Sibiu 'pentru activitate, ca să nu apară națiunea sfâșiată în două partide, ci cei trei bărbați de încredere de la Blaj, Barițiu, Măcelarii! și Dr. Rațiu, folosindu-se de conclusul de Ia Sibiu, să se fi designat și ales ei deputați la dietă, unde să dea valoare . • 47 Este vorba, desigur, de Memorialul redactat și publicat de . Barițiu .în anul 1882, din însărcinarea Conferinței Naționale de la Sibiu din măi 1881.- . - ,,CAUSA ROMANĂ LA 1872". . . 95 elaboratului despre gravaminele naționale, în atingere imediată nu numai cu miniștri, dară și cu ceilalți bărbați de influență a tuturor partidelor. Așa se fac împăciuirile și legile. Ele se pregătesc mai întâi în cercuri mai înguste, confi- dențiale, apoi în cluburi, iară când ajunge treaba în dietă, lucrul trebuie să fie gata. Apoi precum Lonyai s-a adresat către matadorii români cei mai oponenți. așa și ei trebuiau să aibă atâta prevedere, că cauza trebuie câștigată cu deose- bire la cei mai oponenți unguri din dietă, cu aceștia trebuiau să intre în atingere, în pi păi re și prevedere, în capacitate, în căutare de modus vivendi etc., până când și aceștia veneau la convingeri, că nici pasiviștii nu sunt mâncători de oameni. Ei în posițiunea lor de ablegați nu trebuiau să arunce pușca în tufe îndată ce observară că Lonyai cade. Putea Lonyai să cadă de o sută de ori și să vinti o sută de alți președinți de minister, ei ca ablegați, trebuiau să stea ca stejarii, cu care orice ministeriu trebuia să conteze. Pasivitatea o puteau ei să o țină în rezervă, ca armă de amenințare: am intrat în Dietă numai condiționat, dacă ne putem înțelege, de nu iară ne ducem acasă — și iară ne punem pe pasi- vitate. Așa au făcut ungurii, așa cehii, așa nemții etc. Ei, dar pasiviștilor noștri nu le place a intra în foc, ei se îndestulesc dacă dau un foc de departe, să zică lumea, Na, au pușcat! Nimerit-au ceva? Nu e treaba lor. Ei sunt oamenii istoriei, ei au făcut petițiunea celor 1493, ei Memo- rialul din Blaj, ei Memorandul din 1881 și din 189040 etc., etc. Halal de ei. Istoria va vorbi de acestea ca și de petițiunea din 1791 și 1842 etc. Cu ce resultat, asta, «c ține de istorie. Apoi ei fac istoria, ei o descriu. Vor avea ei de grijă, de a-și imputa tot ce e bun lor, iară ce e rău altora. între astfel de împrejurări, comitetul național al activiștilor din Sibiu, văzând sciziunea în națiune creată la Alba îulia și văzând cum pasiviștii, ascunși sub vălul oraculos al Pythiei împiedică orice acțiune solidară, în 27 octombrie 1872 dă o declarațiune către publicul român, subscrisă de cel mai veteran bărbat al națiunei, Paul Dunca, ca președinte și Dr. II. Pușcariu ca notar, în care descoperind toate întreprinderile pasiviștilor, ce au intervenit și împiedecă ulterioara lucrare pentru ținerea Congresului, lasă toată responsabilitatea ulterioară pe adversarii principiilor activității. NICOLAE JOS AX UN INTERESSANT DOCUMENT DU MOUVEMENT NATIONAL DES ROUMAINS DE TRANSYLVANIE, „LA CAUSE ROUMAINE DE 1872' (Resume) Fait bien connu et demontre par Ies historiens, le pacte autrichien-hongivis de 1867 a marque l’inauguration d’une ătape d’oppression naționale plus grave pour Ies Roumains de la Transylvanie. Dans le contexte de ses preparatifs, en 1865—1867, dans leur mouveme.nt național ont ete inaugures Ies courents d’activisme et passivisme politique, qui en realite suivaient. par des moyens specifiques, l'emancipation naționale de' Roumains sujets de la couronne d’Hongrie, c'est-ă-dire, le meme but. Dans le cadre de la lutte naționale des Roumains, une place d’une impar- tance considerable a ete constituee par Ies mouvements de l’annee 1872. Envisageant de mieux presenter cette importante annee politique des RCiy- mains, pendant laquelle la dispute entre l’activisme et le passivisme a connu une ampleur particuliere, l’auteur presente en detail, pour la premiere fois. le document politique „La cause roumaine de 1872", elabore par loan Pușcariu au 48 Pușcariu, care și-a scris însemnările istorico-memorialistice pe la IfWb, se referă aici, desigur, la marele Memorand din 1892! gg N. JOSAN nani des activistes roumains de la Transylvanie. Pour avoir une imago comparative, l’auteur presente aussi „Le Memorandum de Blaj“, avec les propositions passi- vistes avancees au premier ministre hongrois, Melchior Lonvav, pendant l’ete de 1872. Pour completer aussi les informations sur le sujet aborde. l’auteur repro- duit dans l’annexe un autre materiei documentaire inedit, c’est-â-dire une pârtie du manuscrit de loan Pușcariu, entitule „La passivite politique des Roumains et ses cons6quences“, conserve en original dans les collections du Musee National de l’Union d’Alba lulia. Fig. 1. Pagina de titlu a manuscrisului „Cauza română la 1872” aflat în original la Muzeul Național al Unirii Alba lulia. Fig. 2. O pagină a manuscrisului „Cauza română la 1872 . CAUS A ROMANA LA 1872 c ă espunere de principie, date publicului românu spre a Ie folosi si a se orienta la slalorirea unei programe natiunali, Comitetulu conferintiei natiunale Sabiane din 5—6 Maiu 1(372. Sabilu , Tipografi’a archidiecesaua.. Fig. 3. Broșura „Cauza română la 1872”. Coperta. I /L Fig. 4. Pagina de titlu a manuscrisului „Pasivitatea politică a românilor și urmările ei”, de loan Pușcariu. Fig. 5. O pagină a manuscrisului „Pasivitatea politică a românilor și urmările ei . CONGRESELE STUDENȚEȘTI — FORURI DE EXPRIMARE A SOLIDARITĂȚII ȘI UNITĂȚII NAȚIONALE Legăturile ce s-au stabilit între asociațiile tineretului studios de o parte și de alta a Carpaților au îmbrățișat o serie de forme, de la simple anunțuri de constituire, schimburi de publicații, ajutor dat societăților din Austro-Ungaria în răspândirea publicațiilor lor1, participarea la unele evenimente din viața societății (exprimată de obicei prin scrisori și telegrame) și până la atitudinea de protest față de unele măsuri luate de către autorități (în special în timpul procesului memorandist) și de solidaritate în cadrul unor acțiuni cu caracter național. Aceste legături s-au manifestat mai pregnant începând din anul 1880 când s-a înființat „Asociația generalii a studenților universitari din România" devenită în 1897 „Asociația generală a studenților din Româ- nia", precum și alte societăți create pe facultăți, fie la București, fie la Iași-. Expresie elocventă a realizării încercărilor de apropiere între socie- tățile studențești din monarhie și asociațiile studențești din România, au fost congresele. Congresele reprezentau, după mărturia unui membru al unei societăți studențești, pentru îndrumarea activității studențești, „forul suprem care are chemarea să judece și să primească mărturisirea studenților români de pretutindeni, încurajând munca folositoare și indi- când căile adevărate a celor care dibuesc încă"3. începutul acestor ac- țiuni coincide cu sărbătorirea la Putna, în 1871, a memoriei lui Ștefan cel Mare. Ideea convocării unui congres a tuturor studenților români se pare că a fost mai veche. Unii i-o atribuie lui M. Eminescu4, dar ea a fost pusă în discuție între studenții de la Viena încă din 1868, locul destinat congresului fiind Sinaia. Ea a reînviat cu prilejul serbării de la Putna și M. Eminescu a fost unul dintre susținătorii ideii congresului. In seara zilei de 16 28 august 1871, când oaspeții părăseau Putna, vreo 35 studenți s-au întrunit în primul congres studențesc român. Proiectul de program întocmit de Comitetul Central de la Viena punea în dezbatere cinci probleme: 1) prin ce s-ar putea dezvolta omogen întreaga junime academică română; 2) prin ce ar putea contribui gene- 1 Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca, fond „Petru Maior", Procese verbale ale Comisiei supraveghetoare, 1880—1890, P.v., 5 martie 1889 (de ex. la desfacerea și răspândirea „Istoriei Iui Petru Maior" contribuie asociația „Tinerimea Română" și Liga Culturală). 3 FI. Preda, Poziția studenților din România față de mișcarea națională o românilor transilvăneni, 1885—1894, în Analele Universității, București, 30, 1963, p. 99—113: C. N. Velichi, Dezvoltarea Universității din București de la înființa- rea ci și până la primul război mondial, 1864—1918, în Studii, 6/1964, p. 1211. 3 Românul, nr. 192, 1/14 septembrie 1912, p. 4. 4 I. Slavici, Serbările de la Putna, în Convorbiri Literare, nr. 10, 1903, p. 124. 98 E. GLODARJU rația prezentă la generalizarea culturii; 3) în ce direcție să purceadă junimea romănă spre a putea crea condițiunile unei dezvoltări sigure și permanente; 4) care ram al dezvoltării trebuie să atragă mai cu deo- sebire atențiunea junimii; 5) când și unde să fie viitorul congres5. La aceste probleme cei din Viena aveau pregătite răspunsurile6: la primul și al doilea punct, părerea lor era că cel mai bun mijloc îl constituie organizarea în societăți academice și editarea unui organ lite- rar-științific la care să colaboreze cu toții; la cea de a treia întrebare, răspunsul era „combaterea cosmopolitismului prin naționalism". Acest lucru se putea realiza prin studierea datinilor și obiceiurilor poporului român în genere, prin însușirea cugetării originale românești de la popor „în loc de a cugeta după calapod străin"; referitor la ramura spre care trebuie șă-și concentreze atenția junimea, aceasta era cea economică, tinerilor revenindu-le sarcina de a ține prelegeri publice, de a încuraja dezvoltarea industriei, meseriilor etc.; viitorul loc de întru- nire al congresului propuneau să fie în Transilvania, la 19 august 1874. pe câmpia Turzii, în locul unde a fost ucis Mihai Viteazul și unde urma să se ridice o capelă și să se țină o serbare comemorativă. La congres au participat din București: Gh. Dem-Teodorescu. I. A. Brătescu și Grigore Tocilescu; din Viena: Ion Slavici, M. Eminescu. Gribovschi, Pamfil Dan, Vasile Moraru, Sterie Giurcu, Ilie Luță; din Iași: Ressu, Irimescu și Maroneanu, iar din Berlin: A. D. Xenopol'. Discuțiile au fost lungi și furtunoase continuând și a doua zi. Nu s-a luat însă nici o hotărâre practică. Problemele dezbătute au relevat ideile politice ale „României June" imprimate de reprezentanții săi în frunte cu I. Slavici și M. Eminescu și care au urmărit să precizeze rolul tine- retului în făurirea idealului național. Cu ocazia congresului s-au remar- cat două tendințe privitoare la calea ce trebuia urmărită de tinerime: cei de la Viena ținteau realizarea unității culturale a românilor, înțe- legând prin ea și unitatea politică, pe când cei din România erau pentru uniunea politică înaintea celei culturale8. • Ideea congreselor tuturor studenților români a rămas uitată vreme îndelungată. în schimb, în România, odată cu înființarea Asociației Generale a Studenților s-au organizat congrese periodic9, la multe din ele fiind invitați și studenți din monarhie. Astfel, la invitația Asociației Generale a Studenților din România, de a participa la Congresul de la Pitești, din septembrie 1881, 16 studenți din Sibiu au hotărât să meargă, dar au fost împiedicați de autorități. în salutul trimis Congresului ei precizează: „Siliți fiind a ne supune forței majore, considerați-ne pe toți în mijlocul vostru. Trăiască tinerimea română și întreprinderile nobile național-culturale"1". Au participat la lucrări 3 delegați din Bu- covina și unul din Transilvania11. 5 I. Grămadă, Congresele studențești din 1871 și 1909, în Românul, nr. 137. 22 iunie/15 iul., 1912, p. 1. 6 Idem, op. cit., p. 2. ■ 7 Ibidem. ' 8 Gh. Moisescu, Centenarul Societății Academice Literare „România Jună" din Viena, 1871—1977, Viena, 1971, p. 121—122. 9 N. Velichi, l.c. ■ 10 Gazeta Transilvaniei, nr. 103, 11/23 septembrie 1881, p. 4. i 11 Idem. CONGRESELE 'STUDENȚEȘTI . . . -99 Printre scopurile urmărite de către Asociația Generală a Studen- ților români a fost și acela de a întreține strânse legături cu studenții români din afara hotarelor României și de a-și manifesta solidaritatea’ cu ei în problemele de politică națională. Studenții români din Austro- Ungaria au venit în întâmpinarea acestei dorințe, folosind orice prilej de contact și acțiune. ' ’ Un raport al oficialităților maghiare sublinia în 1881 că „între stu- denții români se observă de la o vreme încoace străduința de a cocheta cu România. ... Acum domnește în sânul tinerilor studioși — spune mai departe raportul — ideea unei alipiri la România. Se crede că să- mânța acestei concepții a fost răspândită de studenții din România sau de acei studenți români austrieci (din Austro-Ungaria — n.n.) care pri- mesc burse de la guvernul român"12. ■ Nu avem date privind participarea studenților din monarhie la congresul din anul următor de la Bacău și nici la cel de la Turnu-Severin din anul 1883, dar la cel din 1884 de la Galați a fost prezentă o delega-; ție a „României June4413. Problemele transilvănene și solidaritatea- cu românii de peste munți au fost la ordinea zilei, studenții C. Bacalbașa1 și Em. A. Frunzescu pledând pentru realizarea „Daciei Viitoare4114. Con- gresul de la Brăila din 1885 a lansat un viguros protest împotriva expulzării membrilor societății „Carpați44 și împotriva politicii guver- nului maghiar față de românii transilvăneni15. Solidaritatea studenților din România față de românii din Transilvania s-a manifestat la congresul din 1889 de la Piatra Neamț și în 1890 la Botoșani unde s-a inaugurat și primul monument al lui M. Eminescu16. O participare, mai mare a fost remarcată în anul 1892 la congresul, de la Roman, care a întrunit peste. 300 de participanți. Semnificativă este rugămintea adresată Ligii Culturale de către studentul Constantin I. lonescu de a facilita financiar participarea a 20 studenți din Austro- Ungaria arătând că lucrările congresului sunt „o ocazie potrivită de a aduce în legătură mai deaproape pe studenții universitari români de la facultățile austro-ungare cu cei de aici (România n.n.). Liga a aprobat o sumă pentru 10 studenți17. Delegația studenților români de la Viena, Graz, Budapesta și Cluj, condusă de Pompiliu Dan, student la Vierta a fost primită cu multă căldură la Ploiești, București și apoi la Roman. Din delegație mai făceau parte: George Moroianu, Romul Pop, Anton Pușcariu, George Proca. Romul Dalbș, Aurel Munteanu. Mircea Petrescu, Ion Popovici Bănățeanul16. Cel de al 13-lea congres studențesc și-a început lucrările în 6 sep- tembrie 1892 și a dezbătut cu precădere problema națională, luând un 12 Arhivele Naționale Cluj-Napoca (mențiune Arh. Naț. Cluj), fond Ministerul de Interne regal maghiar, nr. 918 1881, f.n., Brașov, 5 oct. 1881. 13 Gazeta Transilvaniei, nr. 147, 18 30 august 1884, p. 2; Românul, nr. 137. 22 iun. 15 iul. 1912, p. 3. 14 V. Netea, Les etudiantcs roumaines ct l’unite naționale (1872—1916}, în Revue Rouniaine d’Histoire, 4 1976. p.- 704. 13 Idem, op. cit., p. 705. 16 Familia, nr. 37, 16/28 septembrie 1890, p. 443. 17 B.A.R., fond Liga Culturală, A. 1285, voi. C, nr. 333. 18 Tribuna, nr. 205, 13/25 septembrie 1892, p. 818. ■ ’ 100 E. GLODARIU caracter protestatar „împotriva ilegalităților săvârșite peste munți"19. Salutul delegației ardelene a fost adresat participanților de către Pom- piliu Dan. Vorbirea sa plină de însuflețire s-a încheiat cu cutezătoarea urare „Trăiască România Mare independentă"20. । In a doua zi a congresului a fost organizată o excursie la mormân- tul lui Vasile Alecsandri, la Mircești. Acolo, printre alți vorbitori, Ion Popovici Bănățeanul a evocat figura marelui poet21. In timpul lucrărilor s-a trimis o telegramă de felicitare și îmbărbătare lui Vasile Lucaciu și s-a dezbătut problema înființării unei asociații generale a studenților de pretutindeni, care însă nu s-a putut finaliza22. Problema națională a constituit unul din subiectele înscrise în ordi- nea de zi a congresului de la Buzău din 17—20 septembrie 1893. Și-au anunțat participarea 50 de studenți din Viena, Graz, Budapesta, Cer- năuți, Cluj23. La congres s-au dezbătut problemele atât de actuale ale mișcării memorandiste și a fost redactat un protest față de politica guvernului maghiar, exprimându-se adeziunea față de lupta românilor ardeleni, față de mișcarea studenților din monarhie24. A fost reluată ideea unei asociații comune a tuturor studenților, finalizându-se prin constituirea „Asociației Generale a studenților români din țară și peste hotare" care avea drept scop întărirea legăturilor între tinerimea uni- versitară din patrie și străinătate24. Dintre participanții ardeleni, presa vremii cosemnează pe Al. Vaida Voevod și Pompiliu Dan. Tot aici, studenților transilvăneni le-a fost înmânat steagul galben, steag adus în România de către participanții la consfătuirea de la Predeal25. Mișcarea memorandistă a constituit pentru tinerimea universitară prilejul de a se organiza și mai ales de a acționa împreună în lupta națională. „Această legătură ce s-a inaugurat între tinerii din diferite locuri — spunea un contemporan al evenimentelor — este solidaritatea dintre toți tinerii români academici de la școalele superioare din patrie și din străinătate pentru o purcedere uniformă în cestiunea națională și și-a aflat o frumoasă expresiune cu ocaziunea procesului Memorandului din Cluj"26. Un asemenea moment de solidaritate l-a constituit congre- sul tuturor studenților români, ce a avut loc în toamna anului 1894 la Constanța, în 10—14 septembrie27. Printre organizatorii congresului s-au aflat studenți care au participat la Procesul de la Cluj și care constituiți în Comitet național studențesc au desfășurat o adevărată campanie pen- tru apărarea drepturilor românilor din Transilvania și împotriva proce- sului intentat conducătorilor memorandiști (Nicolae Brânzeu — pre- 19 Idem, nr. 204, 12'24 septembrie 1892, p. 814. 20 M. Băltescu, Contribuții privind lupta național-politică a lui Pompiliu Dan, îh Cumidava, II, 1968, p. 247. Tribuna, nr. 206, 16/28 septembrie 1892, p. 822. 22 Idem. 23 Familia, nr. 33, 15/27 august 1893. p. 394. 24 Familia (1893), nr. 25, 20 iun. 2 iul., p. 298; ni-. 27, 4/16 iulie, p. 322; V. Netea, op. cit., p. 693. 25 Idem (1893), nr. 37, 12 '24 septembrie, p. 444; nr. 38, 10 sept./l oct. p. 456—457. 26 S. Moldovan, Tinerimea română, schiță istorică, în Dreptatea, nr. 219, 7/19 octombrie 1894, p. 2—3. 27 B.A.R., fond Liga Culturală, l.c. CONGRESELE STUDENȚEȘTI . . . 101 ședințele Asociației generale a studenților din România, Corneliu Axente, I. Angelescu, C. Paulian, Constantin lonescu, Al. Mușatescu, Mircea I. Petrescu)28. Au primit invitații de participare toate asociațiile studențești din Austro-Ungaria, precum și unele asociații de tineret din Sibiu. Blaj, Năsăud, Oradea. Invitația a provocat un viu interes în rândurile stu- denților după cum ne mărturisește în „Amintirile" sale Vaier Moldovan, student la Budapesta. „își poate închipui oricine — spunea memorialis- tul — ce entuziasm a produs în rândurile noastre această veste. Ni se deschidea perspectiva apropiată de a călca pe pământul făgăduinței, de a vedea orașul și locul unde s-a stins în exil Ovidiu. La întoarcere aveam să ne oprim și la București, capitala spre care se îndreptau nos- talgiile noastre și de unde așteptam să răsară nu numai soarele culturii, ci și al libertății naționale"20. Desigur, nu era pentru prima dată când vor participa studenți transilvăneni la congresele din România (Roman, Buzău, Turnu-Severin), dar locul de desfășurare și, mai ales trecerea prin capitala țării constituia un eveniment. Societatea „Petru Maior" din Budapesta s-a ocupat de organizarea participării ardelenilor, iar societatea „Junimea" din Cernăuți de ceti a bucovinenilor. în pofida dispozițiilor autorităților de la Viena și Buda- pesta de a împiedica participarea studenților din monarhie, ea a fost numeroasă: peste 50 după unii memorialiști30, după alții peste 7031. Dintre participanți amintim pe Elie Miron Cristea, A). Vaida, Vaier Moldovan, Florian Muntean, Aurel Vlad, Elie Dăianu, Aurel Pop, Victor Onișor. Lucrările s-au deschis în 10/23 septembrie în sala Cazinoului și s-au bucurat de o deosebită participare (peste 400)32. Președinte al congresului a fost ales Gh. I. Ștefănescu-Goangă, membru al Comite- tului național al studenților. El a adresat cuvântul de salut participan- ților și în special oaspeților de peste munți. „Tinerimea — scria «Voința Națională» din București — a primit cu ovații pe studenții din țările subjugate"33. Trecând peste detaliile34 desfășurării congresului ne vom opri la cea de a patra zi, care a fost cea mai încărcată și plină de semnificație fiind consacrată luptei naționale a românilor. Problema națională a fost abor- 23 v Netea, op. cit., p. 708. 29 V. Moldovan, Amintiri, în Almanahul Societății Academice Petru Maior, Cluj, 1929, p. 46. ' 30 Gazeta Transilvaniei, nr. 204, 18/30 septembrie 1894, p. 2 menționează 30 studenți ardeleni și 26 bucovineni; Dreptatea, nr. 201, 16/28 septembrie 1894, p. 3 dă 32 ardeleni și 27 bucovineni. 31 Tribuna, nr. 192, 11/23 septembrie 1894, p. 766 menționează că ardelenii și bucovinenii sunt peste 80; V. Netea, în Istoria Memorandului românilor din Transilvania și Banat, București, 1946, p. 394 precizează numărul de 70. 32 Sala era decorată cu trei drapele: unul tricolor al Ligii Culturale, unul galben primit de tineri la Congresul de la Buzău (sept. 1893). iar al treilea, dra- pelul albastru adus de la Conferința Națională din Sibiu (iulie 1893) și avand inscripția ,.Pe voi vă urmăm" (Dreptatea, nr. 203, 18 30 septembrie 1894, p. 1). 3:1 Voința Națională (București), 12/24 septembrie 1894; V. Netea, op. cit., p. 466. 34 In detaliu vezi, E. Glodariu, Le Congres de Constanța — moment de la solidarite de la jeunesse universitaire avec le monument memorandiste, in Transylvanian Review, III, 4, 1994, p. 106—115. ■ 102 e. glodariu dată cu o zi ' înainte și în expunerea studentului State Dragomir, cu- noscut celor tăre au fost la procesul de la Cluj, intitulată „Datorința noastră14 și care cuprindea punctele sale de vedere privind orientarea și datoria tinerimii în problema națională35-: Revenind la „ședința națio- nâlă“ cum a fost descrisă în presa vremii cea de a patra zi a congresw- lui, în alocuțiunea de deschidere, președintele a expus însemnătatea problemei abordate, prezentând apoi pe rând delegația studenților arde- leni și bucovineni, căreia i-a adresat apoi cuvinte de admirație și solida- ritate în lupta dusă pentru apărarea ființei naționale. „Știam că voi fraților, a spus vorbitorul, care ați dăt dovezi de iubire de neam șt energie în lupta națională, știam că grea vă este lupta. Dar fiți con- vinși de dragostea noastră, nu uitați că, cu voi suntem întotdeauna și în- curajați să duceți stindardul național cu glorie înainte, tot înainte!*36. I-au răspuns doi studenți: ardeleanul Elie Miron Cristea și bucovi- neanul E. Grigorcea. Elie Miron Cristea în numele studențimii din Ardeal și Banat și Ungaria a exprimat în înflăcărate cuvinte emoția și sentimentul de libertate trăit de toți, mai ales de cei care „au pășit pen- tru prima dată pe pământul sacru al României' libere" unde „pot purta liberi și neconturbați la piept cocarda națională" (toți pârticipanții pur- tau o cocardă tricoloră la butonieră)37. , Dezvăluind situația națiunii române din Transilvania și denunțând regimul de persecuții la care era supusă, vorbitorul arăta că poporul român are în acele timpuri „mai mult ca orișicând conștiința drepturilor Șl naționalității sale și este ferm decis a jertfi totul — chiar și -viață pentru idealul său" deviza tuturor devenind „Totul pentru națiune". Prezentând în continuare rolul și sarcinile tinerimii în lupta națio- nală, Elie Cristea sublinia încă o dată importanța lor: „Noi tinerimea — spunea vorbitorul — cari azi-mâine va trebui să luăm cârma în mână, avem ferma convingere că trebuie să învingem pe cât timp avem un popor, care așa iubire arată față cu caUza și conducătorii săi, cum a manifestat poporul nostru cu ocaziunea procesului Memorandului . . ,“3S. Mulțumind pentru primirea călduroasă și ospitalitatea „cu adevărat frățească" Elie ' Miron Cristea a asigurat în final auditoriul că toate acestea vor constitui un imbold „în continuarea luptei" ce le stă în față și-și exprimă convingerea în realizarea unității statale de mai târziu: „toți ne întoarcem acasă cu puteri oțelite. cu deciziunea fermă de a nu ceda, de a nu odihni, până ce nu vom avea și noi, ca voi, fericita pozițiune de a așeza și în patria noastră în un singur stindard culorile noastre românești. Am speranța că acest ideal îl vom ajunge într-un viitor nu îndepărtat"39. - : In cuvântul său bucovineanul E. Grigorcea a mulțumit pentru pri- mirea cordială, exprimându-și în vibrante cuvinte iubirea față de popor, ■ 35 Dreptatea, nr. 203, 18/30 septembrie 1894, p. 4; Gazeta Transilvaniei, nr. 204, 18 30 septembrie 1894, p. 2. 36 Dreptatea, nr. 208, 24 sept./6 oct. 1894, p. 2. 37 Idem; Cuvântarea ținută este redată în Almanahul Societății Academice „Petru Maior", 1919—1928, Cluj, 1929, p. XIII—XVI. : 38 Ibidem^ 39 Ibidem. CONGRESELE STUDENȚEȘTI . . . 103 libertate și progres și asigurând asistența că vor continua lupta națio- nală până la izbândă-10. Cuvinte de apreciere și admirație față de cauza și lupta studențimii ardelene a adresat din partea Secției Ligii Culturale din Paris, studentul loan T. Ghica41. Președintele Asociației generale a studenților din România, Nicolae Brânzeu a prezentat apoi un bogat raport de activitate pe anul ce s-a scurs, insistând asupra problemei naționale, pe aportul și rolul tinerimii universitare în lupta pentru afirmarea dreptului la existența națională. A citat din mai multe epistole primite de la societăți studențești din Germania, Franța, Italia, Belgia, Grecia, Serbia, în care studenții străini au dat expresie sentimentelor de solidaritate cu cauza la care s-au an- gajat colegii lor români. Raportul sublinia în continuare faptul că presa străină a prezentat elogios lupta românilor din Transilvaniei și că deza- probă politica și metodele guvernului maghiar. In finalul expunerii N. Brânzeu și-a exprimat convingerea și încrederea în izbânda finală. Garanția acestei izbânzi — spunea vorbitorul — constă în faptul ,,că cu noi împreună e întregul neam românesc1442. Participanții la congres au trimis telegrame de mulțumire unor oameni politici și publiciști străini care au sprijinit cauza românească: Gladstone, De Gubernatis, Robert Fava, Mazzolini, Pandolfi, M-le Del’Homme. Au hotărât, de asemenea, să se trimită o adresă de simpa- tie și solidaritate condamnaților români întemnițați la Seghedin și Vaț, propunere acceptată cu mult entuziasm. în adresa scrisă cu cuvinte alese, participanții la congres îi asigură de atașament și de continuarea luptei pentru cauza lor: „... noi tinerimea română universitară de pretu- tindeni — se spune în scrisoare — vă vom urma până la ultima suflare, înrolați sub stindardul național ridicat de voi, vom salva onoarea și demnitatea națională, ori murind ori biruind43. Aceste înflăcărate cuvinte vor însoți un frumos album ce cuprindea semnăturile și gândurile par- ticipanților la congres și care urma să fie înmânat de o delegație formată din patru studenți, lui loan Rațiu în închisoarea din Seghedin44. Am stăruit mai mult asupra acestui congres deoarece el a constituit un adevărat eveniment politic-național prin tematica abordată, prin par- ticiparea numeroasă a studenților din monarhie, fiind considerat de către organizatori ca o replică la procesul Memorandului. La sfârșitul secolului s-a remarcat prin problemele dezbătute con- gresul studenților de la Fălticeni din 1896. La ordinea zilei a fost tot „chestiunea națională14 prezentându-se un raport pe această temă45. . Solidaritatea studenților manifestată atât de ferm în ultimul deceniu al sec. al XlX-lea va continua și în secolul următor, deși acum congre- 4:) Dreptatea, l.c. 41 Gazeta Transilvaniei, l.c. 42 Dreptatea, nr. cit., p. 3; Tribuna, nr. 198, 20 sept./2 oct., 1894, p: 790. 43 Ibidem. 44 Albumul legat în piele provine de la familia Raliu și se află în colecțiile Muzeului de Istorie Turda, nr. inv. 2785. Amănunte la E. Glodariu, op. cit., pi 111—112. . 45 S-a trimis și o telegramă de felicitare Dr. I. Rațiu (Gazeta Transilvaniei, nr. 200, 15,26 decembrie 1896, p. 2). 104 E. GLODAtUU sele se vor ține mai rar. La congresul din 1901 de la Câmpul Lung n-au participat studenți din Austria-Ungaria40. Colaborarea tuturor studenților români s-a manifestat public din nou în anul 1905, cu ocazia inaugurării muzeului Asociațiunii la Sibiu S-au adunat la serbări reprezentanți din 19 centre: București. Buda- pesta, Viena, Graz, Berlin, Cluj, Schemnitz, Oradea, Arad, Debrețin, Blaj, Cernăuți, Sibiu etc. După pelerinajele făcute la monumentul lui Gh. Lazăr de la Avrig și la mormântul lui Andrei Șaguna la Rășinari, propunerea studentului Horia Petra-Petrescu de a se întruni într-un ,.congres improvizat, în cadrul căruia să se cunoască mai bine și să discute probleme organizatorice11 a fost acceptată. Ca urmare studenții s-au întrunit în sala de spectacole a restaurantului „Unicum“. Condusă, de Onisifor Ghibu, ce era gazdă, întrunirea după discuții prelungite, se pare că nu s-a soldat cu inițiative practice47. ' Următoarea manifestare comună a avut loc în anul 1906. Atunci* cu prilejul marii expoziții naționale de la București, în sala Bragadiru s-au întrunit 130 de tineri universitari din diferite centre. Au vorbit Horia Petra-Petrescu, președintele „României June“, studentul I. Do- brescu din Graz, C. Bucșan din partea celor de la Budapesta, V. Nițescu, reprezentantul celor din Cluj, D. Lascu în numele orădenilor, alături de reprezentanți ai studenților din Iași, București, Berlin etc. S-a subliniat necesitatea organizării unor întruniri anuale mai bine organizate, a. ținerii de cursuri universitare în timpul vacanței, pentru că „altfel legă- turile studenților nu vor mai putea servi idealul naționalU|S. Pentru a pune în aplicare acest deziderat, „România Jună“ lan- sează în ianuarie 1909 un apel prin care cheamă toate societățile stu- dențești românești la congresul ce urma să aibă loc la Suceava în același an49. Ideea este lansată public de către secretarul „României June‘;, D. Marmeiiuc, cu ocazia întâlnirii de la Iași a mai multor studenți. întâl- nirea fusese prilejuită de vizitarea expoziției istorice a lui N. lorga. întors acasă, două luni mai târziu, adresează o chemare tuturor cole- gilor în vederea ținerii unei conferințe a delegaților societăților acade- mice române50. Scopul urmărit era nu numai strângerea legăturilor și organizarea de noi congrese, ci și de editare a unui ziar care să repre- zinte interesele studențimii. S-au tipărit de către „România Jună*1 ape- luri, regulamente și programul. Congresul s-a amânat însă, considerân- du-se momentul nepotrivit pentru ținerea lui51. Organizarea lui în viitor a fost preluată de Uniunea Studenților români din București care, îm- preună cu studenții din Iași, au hotărât ținerea congresului în cursul anului 190952. Vicepreședintele Uniunii Studenților români, Mircea Rusu- 46 Tribuna nr. 1G8, 12/25 septembrie 1901, p. 670. 47 Românul, nr. 147, 5/18 iulie 1912, p. 5. O. Ghibu, Pe baricadele vieții, Cluj-Napoca, 1981, p. 187. 48 I. Grămadă, op. cit., p. 73. 49 Raport anual al Societății academice social-literare „România Jună", 1906/7,* Viena, 1908, p. 38. 50 I. Grămadă, l.c. : 51 N. Cordos, Congresul studentimii române din 1909, în Cumida.ua, III, 1969, p. 283. ' 52 Tribuna, nr. 82, 16/29 aprilie 1909, p. 6; N. Cordoș, l.c. • CONGRESELE STUDENȚEȘTI . . . 105 Șirianu a luat legătura cu asociațiile din Austro-Ungaria, publicând totodată și o serie de articole în paginile „Tribunei44. „Tineretul adunat în congres — spune el într-o corespondență publicată — va avea ca obiect al discuțiilor sale două lucruri: străduințele de unitate a studen- țimii și străduințele de unitate culturală03. Ministrul Instrucțiunii Publice, Apponyi interzice participarea tran- silvănenilor. Proteste vii au loc peste tot; studențimea ieșeană adunată în ședință la 22 august 1908, protestează și ea54. Lucrările congresului s-au desfășurat între 6—9 septembrie 1909 cu cca 1000 participanți. Din centrele transilvănene au fost doar trei reprezentanți și aceștia absolvenți. Programul tipărit sub forma unei foi volante prevedea discutarea a trei probleme mari: „Starea românilor din Transilvania, Bucovina, Basarabia și Macedonia sub raportul cultural-economic și social44; „Che- marea studențimii față de idealul cultural-național44 și „Organizarea unitară a întregii studențimi românești4400. Raportul privind situația românilor din provinciile românești a fost prezentat de către I. Borzea, absolvent al Institutului Teologic de la Sibiu, pentru Transilvania, N. Cojocaru pentru Bucovina, P. Cubolteanu .pentru Basarabia, C. Noe pentru Macedonia56. „România Jună44 a participat la lucrările congresului cu 11 delegați. „Sunt mândru de a putea fi interpretul dorințelor . .. fraților transilvă- neni din societatea academică „România Jună44 din Viena care m-au trimis încoace să văd cum scapără scânteia curățeniei naționale din tine- rele noastre piepturi*4, a spus studentul transilvănean Pauliuc57. Studen- tul Al. Cusin a luat în discuție problema chemării studențimii față de idealul cultural-național, printr-o inspirată și elocventă conferință. „Lup- tând uniți, noi de aici — spunea vorbitorul — cu studenți români de peste hotare, răspândind învățături de aceeași carte românească . . . vom da neamului românesc mai curând decât se crede, unitatea culturală, unitatea sufletului lui . .. prin însușirea aceleași culturi, care va face să domnească peste toți aceeași conștiință națională. Acesta este idealul cultural-național pe care studențimea are chemarea a-1 desăvârși44-'5, ideal ce peste granițele vremii prevestea pe plan cultural desăvârșirea unității statale a poporului român. S-au discutat probleme de interes general ca cele privind implica- rea studenților în răspândirea culturii la sate și orașe prin înființarea de biblioteci, ținerea de conferințe, editarea unei reviste, hotărându-se organizarea studenților pe centre universitare în frunte cu un comitet de 12 membri care să coordoneze activitatea, înființarea de cămine, societăți de turism, filarmonice, de sport, editarea unui organ de 53 M. R. Șirianul, Mișcările studentesti si cultura națională, în Tribuna, nr. 90, 20 apr./ll mai 1909, p. 4. • • ■ • 54 Tribuna nr. 116, 31 mai/13 iunie 1909, p. 6; N. Cordoș, op. cit., p. 284. 55 Muz. Naț. Ist. Trans. Cluj, fond I. Rațiu, nr. înv. 2204. 56 Neamul Românesc, 23 septembrie 1909, p. 1712; Gazeta Transilvaniei, nr. 195, 10/23 septembrie 1909, p. 3. 57 Gh. Moisescu, op. cit., p. 156. 58 N. Cordoș, l.c.; M. Croitorii, Congresele studențești și mișcarea pentru desăvârșirea unității de stat, în Cercetări istorice, II, 1971, p. 194, 106 E. GLObARlU presă și s-a reconfirmat obligativitate!! studenților de a fi membri ai Ligii Culturale59. Vorbind despre importanța lucrărilor congresului, un comentator ai evenimentului evidenția că partea cea mai remarcabilă a lucrărilor „a constituit-o comunicările diferiților delegați ai studențimii asupra vieții naționale române în diferite regiuni și asupra rolului jucat de studen- țime în dezvoltarea ei; ajungându-se astfel la o conștiință universitară superioară1160. „Acolo s-au cunoscut, au legat prietenie — spunea mai departe același comentator —un student desigur, o sumă de elemente, care astăzi se găsesc în diferite părți ale teritoriului locuit de români, în serviciul idealului național, luptând după necesitățile împrejurărilor speciale, dar între hotarele aceleași discipline de jertfă întru binele neamului. Prin contactul provocat de acest congres, s-a făcut apoi un pas hotărâtor în popularizarea chestiunilor, a dificultăților și a năzuin- țelor speciale ce stăpânesc viața neamului în diferite părți“G1. Următorul congres a avut loc între 13—15 septembrie 1912, la Cra- iova. In urma apelului „României June44 62 adresat studenților din Româ- nia, pentru a organiza ei congresul, Societatea Generală a studenților trimite invitațiile și stabilește programul congresului63. în vederea con- gresului au apărut articole în presa transilvăneană în care se încearcă pregătirea studenților din Austro-Ungaria. Se cere ca „Petru Maior44 să ii legătura cu cei din Blaj, Cluj, Sibiu, Arad, Caransebeș pentru a se constitui comitetul de organizare și a se pregăti raportul cu care urmau să se prezinte64. La congres au fost prezente 16 delegații ale asociațiilor studențești de peste hotare, în total 100 persoane. Au vorbit în numele societăților „România Jună“ — D. Marmeliuc; „Petru Maior14 — Vasile Stoica; „Carmen Sylva44 din Graz — Cornel Tarnavschi; „România44 din Frei- burg — C. Petrovici; „Junimea44 din Cernăuți — Octav Tarnavschi; „Academia Ortodoxă44 din Cernăuți — Procopie Jitariu65. Rapoartele prezentate de societățile din Bucovina și Iași au relevat o bogată activitate culturală și socială desfășurată în mijlocul poporului, in numele studenților din Cluj și Budapesta a luat cuvântul Vasile Stoica, membru al societății „Petru Maior44. Viitorul ziarist și diplomat a pre- zentat în fața colegilor situația și activitatea societății „Petru Maior4". Referindu-se în încheiere la mișcarea studenților din România, V. Stoica spunea: „Dumneavoastră sunteți cheagul, în nebuloasa care o formează neamul românesc, noi suntem materia fluidă plutitoare ce tinde spre acest chiag4466. Octavian Tarnavschi a vorbit în numele societății „Ju- 59 Luceafărul, nr. 19, 10 octombrie 1909, p. 443; I. Grămadă, op. cit., p. 69. 60 Românul, nr. 157, 17/30 iulie 1912, p. 11. 61 Idem; N. Cordoș, l.c. Apel către studenții români de pretutindeni. Fraților!, în Românul, nr. 90, 22 apr. 5 mai 1912, p. 2. i:i Un exemplar din invitație și program în Arh. Naț. Cluj (Arhiva Istorică), fond I. Rațiu, nr. 8675 și 9315. . M Românul, nr. 168. 31 iul. 13 aug., 1912, p. 4. ,a Idem, nr. 183, 21 aug,/3 sept. 1912, p. 7. 60 V. Stoica, Studenții români din Ardeal. Cuvântare rostită in sala Tea- trului Național din Craiova, in fața Congresului studențesc, în Ramuri, nr. 13, 1 septembrie 1912, p. 410/ .......... ■ CONGRESELE STUDENȚEȘTI . . . 107 nimea“ evidențiind importanța congreselor: „Congresul este pentru în- drumarea activității studențești, forul superior care are chemarea să judece și să primească mărturisirea studenților români de pretutindeni, încurajând munca folositoare și indicând căile adevărate acelora care dibuiesc încă“67. Constantin Petrovici a adus salutul societății „Româ- nia" din Freiburg, cea mai veche societate a studenților români din Germania: „manifestările de astăzi ale studențimii ne îndreptățesc să sperăm că ea corespunde la idealul ce trebuie să-1 aibe în vedere față cu marile necesități naționale"06. A vorbit apoi Petre Marcu din partea studenților macedo-români; Procopie Jitariu în numele societății „Acade- mia Ortodoxă" din Cernăuți și A. lorga care asigură congresul că stu- denții din Banat vor lupta cu demnitate pentru idealul culturii na- ționale69. în ședințele publice din cea de a doua și a treia zi a congresului au fost susținute prelegeri despre „Rolul social al studențimii" de către președintele centrului Iași, despre „nevoia unei mai puternice organi- zațiuni studențești" de către președintele centrului București despre or- ganizarea căminelor studențești și despre necesitatea unei reviste stu- dențești, probleme organizatorice70. Participanții au dezbătut o serie de probleme privind rolul cultural și politic al tineretului. S-a subliniat necesitatea unui mai strâns contact cu masele, organizarea de acțiuni culturale la sate: conferințe, cursuri de alfabetizare, reprezentații tea- trale'1. Au fost vizitate monumente istorice, s-a făcut o excursie pe Va- lea Jiului, au participat la o serbare câmpenească și la o reprezentație de gală la Teatrul Național72. N. lorga a trimis congresului o telegramă mulțumind tineretului pentru prețuirea arătată și urează succes în acțiunile lui: „doresc căldu- ros studențimii de azi să fie pentru onoarea lor și binele neamului con- ducătorii lui de mâine"73. Comentând lucrările congresului, Șt. P. Moldovanu, în articolul „Studențimea românească" remarcă o schimbare în mișcarea studențească, schimbare pe care o găsește firească și comună tuturor popoarelor. „în- cepând prin a exista numai pentru sine, pentru propria sa cultivare. în vederea unor interese individuale — scrie comentatorul — studențimea, cel inai sensibil nerv al unei națiuni a sfârșit prin a se manifesta și pentru alții, înregistrând necesitățile celor mulți. . . Congresul de la Craiova a demonstrat că studențimea a găsit calea pe care trebuie să meargă"74. în același spirit sunt prezentate lucrările congresului de către I. Grămadă, istoricul „României June". Schimbările petrecute în orien- tarea mișcării studențești spre alte țeluri le remarcă și el. Consideră că „tinerimea aceasta crescută într-o nouă școală și înzestrată cu un simț b7 Românul, nr. 192, 1 14 septembrie 1912, p. 3. 68 Idem. 89 Ibidem. 70 Vezi Programul congresului în Arh. Naț. Cluj, fond I. Rațiu, nr. 9315. 71 Românul (1912), nr. 188, 26 aug./8 sept., p. 2; nr. 191, 31 aug./13 sept., p. I. 72 Arh. Naț. Cluj, l.c. 73 Românul, nr. 193,. 2/15 septembrie 1912, p, 4. 74 Șt. Moldovanu, Studențimea,, românească, în Tribuna, nr 195, 5 18 sep- tembrie 1912, p. 3. ■ 108 E. GLODARIU mai dezvoltat pentru nevoile materiale și spirituale ale neamului" a părăsit pentru totdeauna ideile înguste ale Unei generații pe care o nu- mește „romantică" și tinde să devină un „factor de ordine, de cultură și de muncă în viața neamului românesc". El vede la orizont o „nouă generație vrednică de așteptările neamului nostru din toate țările româ- nești"78. Izbucnirea primului război mondial avea să întrerupă activitatea organizată a studenților români transilvăneni pentru că majoritatea lor au fost recrutați în armată și răsfirați pe toate fronturile austro-ungare. Dar încetarea activității publice a societăților studențești nu a însemnat și oprirea generală a colaborării studenților. La un an de la izbucnirea războiului, „Societatea Generală a Studenților Români" (București) a publicat o declarație de solidaritate cu lupta fraților de peste hotare: „clipa e aproape — ca viața noastră să dea prilej libertății voastre"76. Asemenea opinii s-au auzit și la următorul congres al studențimii române care a avut loc la Galați (23—26 august 1915)7'. Aici s-a expus și dezbătut punctul de vedere al tineretului studios privind realizarea idealului național exprimat și prin cuvintele poetului O. Goga, prezent la lucrările congresului: „sau vă lăsați oasele în văgăunile Carpaților sau faceți congresul (viitor n.n.) la Cluj"78. La congres au participat dintre transilvăneni Vasile Stoica, Oct. Tăslăuanu, Vasile Lucaciu. în luările lor de cuvânt au dezvăluit situația și greutățile întâmpinate de românii din Austro-Ungaria, exprimând dorința ca viitorul congres să aibă loc la Alba lulia79. ’ Din urmărirea tematicii congreselor și a discuțiilor ce au avut loc în timpul lucrărilor reiese, înainte de toate, abordarea serioasă și matură a tuturor problemelor dezbătute, neafectată cu nimic de cadrul sărbă- toresc în care se desfășurau. Cât privește temele abordate ele pot fi în- cadrate în două categorii distincte și în același timp complementare. în prima se grupează problematica specifică tinerilor studioși de felul situației lor materiale, a celei culturale, a posibilităților existente la îndemnâna lor pentru a contribui la culturalizarea poporului din care făceau parte și pentru dezvoltarea conștiinței lor naționale. în a doua categorie pot fi incluse dezbaterile de ordin general, problema situației politice a poporului român, a drepturilor și aspira- țiilor naționale ale românilor transilvăneni, nelipsite de pe ordinea de zi a congreselor, fiind îmbrățișate de către toate generațiile de studenți. în fapt, niciodată nu s-a făcut însă o asemenea distincție, pentru că cele două tematici se îmbinau firesc, organic, ele constituind două valențe ale preocupării de ansamblu ale tinerilor studioși. Congresul de la Craiova din 1912 a marcat o schimbare vizibilă în orientarea mișcării universitare. Dacă până atunci se punea problema țiilor studențești, de atunci se discută tot mai mult despre necesitatea ridicării nivelului acțiunilor și diversificarea lor în cadrul organiza- lărgirii sferei lor de acțiune în afara organizațiilor, despre creștere;» rolu- 77' Românul, nr. 188, 26 aug. 8 sept. 1912, p. 2—3. w Epoca, nr. 196, 19 iulie 1915, p. 1. 77 Gazeta Transilvaniei, nr. 187, 1/14 septembrie 1915, p. 1. 78 înainte Galații Noi, nr. 171, 28 august 1915, p. 1. 79 Idem, nr. 170, 27 august 1915, p. 3. CONGRESELE STUDENȚEȘTI . . . 109 lui social al tinerimii, mai ales în mediul rural. Tinerimea a părăsit ideile înguste ale unei generații „romantice" remarcă un comentator al lucrărilor congresului, încetând a mai fi doar pentru sine și tinde să se manifeste și pentru alții, să „devină" un factor de ordine, de cultură și de muncă în viața neamului românesc". De la unitatea culturală n-a fost decât un pas spre unitatea națională, statală, temă dezbătută în congresul de la Galați, din 1915. Prin tematica abordată, prin participarea largă a studenților din toate provinciile românești, congresele au constituit adevărate foruri de exprimare a solidarității și unității naționale a românilor. THE STUDENTS’ CONFERENCES — THE EXPRESSION WAY OF THE NATIONAL SOLIDARITY AND UNITY (Abstract) The work presents and annotates the links between the Romanian students' associations from the Hapsburgic Monarchy and the students’ associations from Romania concretized in students’ conferences. These links had appeared since 1870 when there was the first students’ conference in Putna and were more striking after 1880 when it was founded the General Association of the University Students from Romania. In 1870 we can speak about an exploration of the relations and organization posibilities, about an appropriation of all students in order to have a better co-operation in the same time with implication of the young people in the social and political life, the debates became more radical and theirs orientation was changed. The Congress from Craiova (191'2) pointed out this changing. The young people left the narrow opinion of a “romantic” generation stopping to be itself and want to become an element of order, culture and work in the Romanian society. By their themes and by the extensive participation of the students from all the Romanian provinces, the conferences were true instances expressing the Roma- nian național solidarity and unity. ALEXANDRU LAPEDATU. CONCEPȚIE ȘI METODA ISTORICA Preocuparea de a-1 încadra pe Alexandru Lapedatu într-un curent istoriografie și de a-i defini concepția istorică ne îndeamnă la o scurtă trecere în revistă a curentelor de idei care influențau istoriografia româ- nească, ajunsă în a patra ei fază, sociologică și națională1. Până în anii 1860—1870, societatea românească era dominată de ideologia istoricilor participanți la revoluția din 1848. Ei luptaserti pen- tru independența și unitatea românilor ce locuiau pe teritoriul fostei Dacii. Prelungirea romantismului până la sfârșitul anilor ’70 s-a datorat unui climat de efervescență politică și culturală determinat de Unirea Principatelor (1859). împotriva abuzului de imaginație, a fanteziilor lite- rare și a exagerărilor promovate de interesele patriotic-politice ale istori- cilor romantici, se ridică societatea „Junimea11, fondată de Titu Maiorescu (1863). Pornind de la concepția „junimistă11, care cerea istoricului să fie un cercetător metodic al faptelor trecutului și să restituie adevărul fun- damentându-1 pe informații documentare și surse sigure, se dezvoltă, în istoriografia românească, o nouă direcție2. Noua „școalău istorică, ce s-a impus la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului al XX-lea, s-a constituit ca o reacție la exagerările romantice și criticismul sterp, practicat de gruparea „Junimii113. Pro- motorii acestei direcții, loan Bogdan, Dimitrie Onciu, Nicolae lorga4 ridică lâ rangul de probleme centrale preocupările de consolidare a ca- racterului științific al istoriei și de metodologie a istoriei. Aceste aspi- rații erau fenomene generale care au cuprins întreg continentul. Sem- nificativ este manifestul pe care-1 lansează G. Monod în „La Revue Historique“ (1876), inițiind o nouă școală, școala metodică. „L’ecole me- thodique veut imposer une recherche scientifique ecartant toute specu- lation philosophique et visant â l’objectivite absolue dans la domaine de l’histoire; elle pense parvenir a ses fins en appliquant des techniques rigureuses concernant l’inventaire des sources, la critique des documents, l’organisation de tâches dans la profession"3. Ca știință pozitivă, con- form manifestului lui, istoria urma să se constituie prin refuzul mode- 1 I. Bogdan, Istoriografia română fi problemele ei actuale, în Scrieri alese, București, 1968, p. 105. 2 L. Boia, Cinq siecles d’historiographie romaine. Introduction, în Theorie dans l’historiographie roumain 1965—1979, București, 1980, p. IX—XXX. 2 Al. Zub, „De la istoria critică la criticism. Istoriografia română la finele secolului XIX și începutul secolului XX“, București, 1985, p. 106. 4 Paul E. Michaelson. The birth of criticai historiography in Romania: The contribution of I. Bogdan, D. Onciul and C-tin Giurescu, 1990 (extras, fără locul apariției și numele publicației, aflat în biblioteca Institutului de Istorie din Cluj- Napoca). istoricul american îl consideră pe C. Giurescu ca fiind unul din fonda- torii școlii critice de istorie. 5 Guy Bourde, Martin Hevre, Les ecoles historiques, Edition du Seuil, Paris, 1983, p. ț37. a 12 T. D. SECHEL lului comptean și al filosofiei istoriei (Fustei de Coulanges). „Accentul cădea pe erudiție și pe metodă" (H. Taine și E. Renan), ca mijloace de propășire a cunoașterii istoriei, iar aceasta se opunea deopotrivă specu- lației pure și ecletismului"9. Noul spirit care a transformat istoriografia romănească a fost pro- movat de tinerii studenți români de la facultățile de istorie din marile centre europene: Paris, Berlin, Leipzig, Viena etc. Istorici ca Leopold von Ranke, Kari Lamprecht, G. Monod, E. Lavisse, Ch. Seignobos, Ch. V. Langlois, E. Renan, H. Taine, Ch. Bemont etc. i-au influențat atât pe cei care i-au cunoscut direct, cât și pe aceia care i-au citit și studiat, contribuind astfel la progresul istoriografiei. într-o atmosferă de profesionalism și spirit critic, de cultivare a trecutului și a valorilor naționale, atmosferă în care istoricul este consi- derat „cărturar prin excelență", un personaj respectat la toate nivelele, datorită rolului său în societatea românească7, se afirmă Alexandru Lapedatu. în acest capitol de „concepție și metodă" dorim să urmărim filiația concepției lui Alexandru Lapedatu, insistând pe reconstituirea orizon- tului de idei, programul trasat pentru studierea trecutului, tematica operei, metodele și instrumentele folosite în cercetare. Din păcate, opera lui A. Lapedatu nu oferă, cu excepția a două lucrări — „Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei naționale*' și „Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfășurarea vieții poli- tice a neamului românesc de peste Carpați" — alte repere teoretice în care să-și fi expus propria concepție istorică. Studiile cu pricina au fost scrise cu ocazia deschiderii „Cursului de Istorie Veche a Românilor" la Universitatea din Cluj (6 nov. 1919) și la recepția în Academia Română (1923). Faptul că el a fost mai puțin interesat de aspectele teoretice ale istoriei, concentrându-se pe reconstituirea trecutului, îngreunează ana- liza operei sale. Aspecte esențiale ale concepției sale au fost răspândite în studiile de medievistică și în cuvântările rostite cu diferite ocazii, ce au fost publicate în revistele vremii. Elocventă pentru fixarea orizontului său de idei este „lecțiunea de deschidere a Cursului de istorie veche a românilor" (6 nov. 1919): „Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei naționale". Modelul lecțiilor inaugurale a fost introdus de M. Kogălniceanu și A. D. Xenopol în vir- tutea unui obicei ce venea din spațiul german8. Ele constituie un prilej în care un istoric își enunță programul de cercetare și-și definește con- cepția și metoda profesată. Primul curs de istorie a românilor la Universitatea din Cluj ,,va conta — spune Lapedatu — ca un moment de seamă în dezvoltarea viitoare a istoriografiei române"9. Importanța acestui curs este compa- rată cu cel ținut de Mihail Kogălniceanu la Academia Mihăileajnă în 1843. Subscriind, în parte, la ideile profesate de acesta, Alexandru Lapedatu își sintetizează în „Lecțiune" propriile atitudini și concepții fi Al. Zub, op. cit., p. 14. 7 Idem, Istorie și finalitate, București, 1991, p. 47. ; 8 Idem, De la istoria critică la criticism..., p. 167. !> Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de dezvoltare a istoriografiei na- ționale, în Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, Cluj-Napoca, 1985, p. 57. ALEXANDRU LAPEDATU . . . 113 relative la studiul trecutului, formulându-și ideile despre finalitatea istoriei. Pentru toți istoricii care s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea. studierea istoriei are ca scop, pe de o parte, cunoașterea trecutului (funcția cognitivă a istoriei), iar pe de altă parte, educarea românilor în spiritul respectării valorilor naționale și a trecutului, relevând uni- tatea etnică și culturală a tuturor românilor care trăiau pe teritoriul vechii Dacii (funcția pragmatică, formativă, civică a istoriei)10. în epocă asistăm la o deplasare a accentului dinspre funcția forma- tivă a istoriei spre aceea cognitivă, sub influența spiritului critic promovat de „școala critică44. Scopul impus de statutul de știință al istoriei era căutarea adevărului istoric. Studierea trecutului este o acțiune de cercetare, de căutare a adevărului istoric „oricare și oricum ar fi el“n. Această acțiune implică personalitatea și sistemul de valori pe care îl are istoricul, așadar are la bază respectul patriotic pentru valorile naționale și culturale ale poporului român. Tradițiile, trecutul glorios și unitatea etnică și culturală a tuturor românilor constituie o perma- nență a civilizației. Poporul român le-a moștenit și le-a îmbogățit în decursul veacurilor „realizând o admirabilă unitate de trai ce s-a men- ținut până în a doua jumătate a veacului trecut1112. Alexandru Lapedatu este adeptul unei concepții bazate pe evoluționismul organic de sursă herderiană. Aceeași concepție o regăsim la istoricii romantici (în special la M. Kogălniceanu), fapt ce denotă permanența ideilor promovate de acești istorici în istoriografia românească de la începutul secolului XX. „A clădi viața nouă pe cea veche44 este un principiu de viață pentru generația lui Lapedatu13. El face parte din generația celor pentru care „conștiința unității și solidarității politice este o caracteristică a vieții4*14, iar apartenența la concepția profesată de școala critică îl face să aibă un respect absolut pentru adevărul istoric. Rostul istoriei este — pentru Lapedatu — de a contribui la cunoaș- terea trecutului aducând în felul acesta un plus de înțelegere asupra evenimentelor contemporane. Istoricul cunoaște faptele trecute, el este cel care deține o metodă de analiză a lor, devenind un magistru atât pentru societatea în care trăiește, cât și pentru cea viitoare. „Deși rostu- rile istoriei rămân cantonate la ideea de legitimare a prezentului, ceea ce propune concepția lui istorică este o recuperare a trecutului romângsc ardelean în temeiul adevărului. Astfel, cu toate că repere ale romantis- mului se perpetuează, prin raportări la Herder sau Mancini, în discursul istoric ne întâmpină o altă tablă de valori, ce aparținea pozitivismului și spiritului critic1544. Un factor esențial pentru definirea gândirii lui istorice survine de la nivelul unor factori politici legați de perioada antebelică, în care 10 Idem, Câteva idei conducătoare în viata noastră românească, în op. cit.. p. 51. ' _ __ 11 Idem, Nouă împrejurări..., p. 78. 12 Idem, Câteva idei conducătoare . . ., p. 52. 13 Ibidem, p. 52. 14 Idem, Nouă împrejurări..., p. 64—65. 13 P. Teodor, Istoriografia la Universitatea din Cluj, în incursiuni în istorio- grafia română a sec. XX, Oradea, 1995, p. 30. 3 — Acid Mvsei Napoccnsis 34 1998 114 T. D. SECHEL Lapedatu și generația lui au fost implicați în lupta pentru realizarea idealului de unitate națională. Factorii politici și-au pus amprenta asu- pra tematicii studiilor istorice, determinându-1 să nu abordeze numai probleme legate strict de istoria medievală, ci și unele aspecte legate de lupta pentru realizarea idealului de unitate națională. în felul acesta, prin întrebările pe care le pune trecutului și prin cunoașterea acestuia se realizează o acțiune de legitimare a prezentului. „Legitimitatea ac- tualei dominațiuni române — spune Lapedatu — în aceste părți capătă prin aceasta și o bază de drept istoric pe lângă aceea de drept etnic și politic, ceea ce trebuie pus în evidență, pentru că în acest caz istoria Transilvaniei, din punct de vedere românesc nu mai poate fi privită independent, ci, ca și acea a Bucovinei și Basarabiei, în legătură organică, inițială, cu aceea a Țărilor Române“16. La fel cu Nicolae lorga, Alexandru Lapedatu acordă o importanță deosebită istoriei trăite, opera lui istorică fiind dublată de activitatea politică. Activitatea ziaristului de la „România Jună“, „Convorbiri lite- rare“, „Sămănătorul“ etc., acțiunile de la „Liga culturală" și prietenia cu ardelenii aflați la București denotă interesul pentru cunoașterea rea- lităților cu care se confruntă societatea românească la începutul secolu- lui XX, interes ce va sta la baza reconstituirii trecutului prin intermediul chestionării aprofundate și de amănunt a realității trecutului. în perso- nalitatea sa și-au dat întâlnire interesul și pasiunea pentru restituirea adevărului istoric, pentru ca românii să se cunoască pe ei înșiși ca națiune prin intermediul istoriei și angajarea omului politic atent la cursul vremii. Experiența istoricului Lapedatu s-a dovedit a fi extrem de utilă politicianului de mai târziu, dovadă alegerea sa de patru ori în funcția de ministru al „Cultelor și Artelor“. Istoria era pentru el marea carte în care se reflectă personalitatea unui popor care a luptat pentru îndeplinirea idealului de unitate națio- nală, de aceea în calitate de profesor la Universitatea clujeană propune un program de cercetare „menit să studieze legăturile dintre Țările Române precum și originalitatea vechii culturi și civilizații românești4117. „Lecțiunea44 de deschidere are, în acest sens caracterul unui program ce enunță prioritățile de investigare: istoria politică și socială, studiul instituțiilor românești și istoria culturală. Alături de aceste domenii, pe primul loc, este pusă acțiunea de culegere și publicare a izvoarelor, con- diție esențială pentru progresul unei istoriografii: „studiile istorice și filologice alcătuiesc opera cea mai de seamă ce s-a elaborat la poporul român4416. Un rol decisiv în conturarea unui program de publicare a izvoare- lor le-a revenit profesorilor de la Universitatea din București: I. Bogdan, N. lorga, D. Onciul și lui D. A. Sturdza, Ion Bianu de la Biblioteca Academiei Române. Publicarea vechilor cronici și a corpusurilor de documente s-a situat în prelungirea inițiativelor istoricilor romantici M. Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Papiu Ilarian, Eudoxiu Hurmuzaki, Alexandru Odobescu etc.19. La în- 18 Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări..., p. 73. 17 P. Teodor, Alexandru Lapedatu, istoric al românilor, în op, cit., p. 37. 18 Alexandru Lapedatu, op. cit., p. 70. 19 Ibidem, p. 67—68. ALEXANDRU LAPEDATU . . . 115 ceput de secol această inițiativă era vitală pentru istoriografia roma- nească, ce tindea spre perfecționarea instrumentarului de lucru, a meto- delor de cercetare și spre fundamentarea reconstituirii istoriei pe in- formațiile furnizate de documente. Studiul lui N. lorga din volumul omagial dedicat lui D. A. Sturdza (1903)20 și cel al lui I. Bogdan dedicat „istoriografiei române și problemelor ei actuale" (1905)21 ilustrează cât de necesară era această acțiune. Amândoi istoricii erau de părere tă Academiei îi revenea rolul central, ea putea să pregătească „tineri com- petenți, harnici și dezinteresați"22, iar Alexandru Lapedatu, Vasile Pârvifn etc. se aflau printre acești tineri. ■' Șaisprezece ani mai târziu, la deschiderea cursului de Istorie veche a românilor, Alexandru Lapedatu trasează un program similar menit sft continue acțiunea de publicare a izvoarelor. Acest punct din programul lui Lapedatu poate fi explicat prin două aspecte. Primul dintre ele s-a conturat în urma anilor în care a lucrat la inventarierea și catalogarea documentelor de la Biblioteca Academiei. Experiența lui în domeniul editorilor de documente se observă din cele două critici pe care le face lui Ion lonescu-Gion23 și Ștefan Nicolescu24, în care dă câteva exemple referitoare la editarea corectă a izvoarelor, tehnică ce reclamă cunoș- tințe de limbă slavonă și latină, de paleografie și istorie necesare pentru a traduce, data și adnota documentele și „simțul și cunoștința" limbii noastre pentru a da traducerilor construcția intimă și particulară docu- mentelor și scrisorilor vechi românești"25. Al doilea aspect reliefează faptul că reconstituirea trecutului susți- nut de informațiile documentare poate conferi legitimitate prezentului. „Atunci studiul desfășurării istorice unitare a întreg neamului româ- nesc se impunea ca un postulat al viitoarei noastre unități politice; azi acest studiu se impune ca o necesitate a însăși acestei unități care din- tr-o problemă a viitorului s-a prefăcut într-o realitate a prezentului"26. De aceea, „mai e mult, foarte mult de lucrat atât pentru culegerea și publicarea izvoarelor, cât și pentru completarea și refacerea cunoștin- țelor noastre istorice pe baza acestor nouă izvoare"27. Raportarea formației sale la școala critică, contactul cu noile infor- mații furnizate de documente explică orientarea lui Alexandru Lapedatu spre studierea istoriei politice. „Căci, cu toate că această istorie e bine și amănunțit cunoscută, totuși din bogatul material ce s-a publicat și așteaptă a mai fi publicat se pot și se vor putea stabili și preciza nu numai faptele și evenimentele necesare expunerii sale pragmatice, ci și anumite aspecte ale ei, puse în lumină în timpul din urmă. într-adevăr. 20 N. ■ lorga. Despre adunarea și tipărirea izvoarelor relative la istoria româ- nilor, în Prinos lui D. A. Sturdza, București, 1903. 21 I. Bogdan, Istoriografia română și problemele ei actuale, în op. cit., p. 105. 22 N. lorga, Despre adunarea și tipărirea .. ., p. 126—127. ’ 22 Alexandru Lapedatu, Documente istorice din Arhivele Brașovului.. Răs- puns la o critică, București, 1903. 24 Idem, O nouă publicație de documente slavo-române cu privire la rela- țiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul in secolele XV—XVI. Recenziurie, extras din Convorbiri literare, an XL, București, 1906. • 2? Ibidem, p. 10. 28 Idem, Nouă împrejurări.... p. 66. 27 Ibidem, p. 71. ' 116 T. D. SECHEL cu cât s-a pătruns mai adânc în cunoașterea trecutului Țărilor Române, cu atât s—a văzut mai bine că viața lor politică a avut, în istoria Orien- tului european, o însemnătate mult mai mare decât se credea"2®. Aplecarea spre studierea istoriei politice — considerată „cel mai im- portant tărâm de studii1129 — reprezintă o direcție dominantă a operei sale istorice, chiar dacă, ulterior, se ocupă de probleme de istorie a artei medievale și de istorie culturală. încă din perioada studiilor, Lapedatu abordează problematica spi- noasă și dificilă, inițiată de A. D. Xenopol și D. Onciul. a începuturilor statelor feudale românești, „întrebând" documentele despre realitatea informațiilor furnizate de legende și de cronici. Soluțiile oferite de stu- diile „Marghita doamna Negrului vodă"30 și „Cum s-a format tradiția națională despre originile Țării Românești"31 nu sunt definitive, ci repre- zină „un pas mai departe spre luminarea problemei originilor Țării Românești — obținute nu prin complicare, ci prin simplificarea în ana- lizare și interpretare a elementelor acestei probleme, singura, de almin- terea, prin care se poate ajunge la capătul unei lucrări începute cu atâta ardoare și continuate, cu stăruință de câteva generații de merituoși și iluștri cercetători"32. Studiile de istorie politică medievală îl prezintă pe Alexandru Lape- datu ca un istoric atent la spiritul timpurilor. Interesul pentru cunoaș- terea Evului Mediu este determinat de faptul că în această perioadă s-au pus bazele civilizației românești. Micromonografiile dedicate lui Ștefan cel Mare, Vlad Vodă Călugărul, Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Mihai Viteazul, episcopia Strehaiei, capitalelor Țărilor Române: Baia și Argeș33 etc., denotă concentrarea pe studierea istoriei secolelor XV—XVI. El a intenționat să reconstituie monografic unele domnii de plan secund. Necesitatea reconstituirii istoriei secolelor XV— XVI fusese susținută mai întâi de N. lorga, care făcea mențiunea că aceste două secole ar fi fost cel mai puțin cunoscute. Din păcate anga- jarea sa la Biblioteca Academiei și la Comisia Monumentelor Istorice a făcut imposibilă realizarea acestui plan35. Metodologic, studiile sale de istorie politică sunt ilustrative pentru modul în care se făcea cercetarea și se scria istoria la începutul secolu- lui XX. D. Onciul, de la care și-a însușit metoda de lucru, i-a coordonat și primele studii. întrebările pe care le pune trecutului sunt sugerate 23 Ibidem, p. 71—72. 29 Ibidem, p. 72. a® Idem, Marghita, doamna Negrului Vodă. Studiu istoric, în Un mănunchi de cercetări istorice, București, 1915, p. 5—15. 31 Idem, Cum s-a alcătuit tradiția națională. Despre originile Țării Româ- nești, Comunicare făcută la Academia Română, în ședința de la 2Î septembrie 1923, extras din Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, 1923: publicată și in extras, București, 1924. 32 Ibidem, p. 313—314. 31 Pentru informații detaliate, asupra numărului lucrărilor de istorie medie- vală, vezi loachim Crăciun, Alexandru Lapedatu, Studiu biobibliografic, în Frați- lor Alexandru și Ion Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, București. 1936, p. XXX—XLIII. ' 34 Al. Lapedatu, Scrieri alese..., p. 182 și P. Teodor, Al. Lapedatu, istoric al românilor, în op. cit., p. 37. 35 Ibidem, p. 182. ALEXANDRU LAPEDATU . . . 117 <.le informațiile furnizate de documentele pe care le-a inventariat 1a Biblioteca Academiei sau din studierea corpusurilor de documente din colecția Hurmuzaki sau cele publicate de Andrei Veress, N. lorga, 1. Bogdan etc. Printr-o analiză critică, fiecare infirmație furnizată de document era folosită cu eficiență. Se evidențiază la Lapedatu aplecarea spre o cercetare de amănunt, sugestie oferită de lorga elevilor săi, amă- nuntul fiind considerat „o fereastră mai mare sau mai mică deschisă asupra întregii lărgimi a câmpului din față“3ti. Alexandru Lapedatu se apleacă asupra amalgamului de informații pe care le deține cu o gândire sistematică și sintetizatoare, organizându-le pentru a răspunde întrebării pe care o adresează întregului corpus de fapte al trecutului. Toate studiile sale au o construcție similară: după o introducere în problematică (cadru general) referitoare la evenimentele pe care le des- scrie, urmează o expunere în capitole separate „pe săltărașe*4 a vieții economice, sociale, administrative, a relațiilor diplomatice și a celor poli- tice insistând asupra tensiunilor și conflictelor. Importantă în această istorie este personalitatea voievodului, singura capabilă să decidă cursul evenimentelor. La sfârșit, este adăugat un capitol de „viață culturală41, ce pune accentul pe ctitoriile bisericești ale domnului sau ale boierilor și episcopilor „patroni11 ai actului de cultură. Semnificative pentru acest tip de studii sunt monografiile dedicate lui Vlad Vodă Călugărul, Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihai Vitea- zul etc. Fiecare studiu urmărește strict problema propusă fără divagații, susținându-și fiecare afirmație cu citate din documente. Astfel aparatul critic de la subsolul lucrărilor devine extrem de bogat. Sunt reproduse documente și scrisori latinești și slavone (în ultimul caz în traducere românească) indicând exact locul de unde a fost extrasă informația. Bogăția aparatului critic, modul în care informațiile sunt selectate și analizate face ca notele de subsol să apară ca un studiu secundar. In- formațiile extrase din documente sunt comparate între ele, ceea ce denotă o personalitate erudită cu vaste cunoștințe în domeniul istoriei medievale. Comparația devine necesară pentru istoricul care este con- știent de valoarea subiectivă a documentelor, ce sunt produsul activității omului. Din această cauză informațiile din documente sunt confruntate cu cele oferite de arheologie, numismatică, heraldică, diplomatică, istoria artei și, nu în ultimul rând, de filologie. Lucian Boia remarcă următoarele calități ale istoricului Lapedatu: ..un istoric foarte minuțios, întotdeauna bine documentat, precis și sobru în expunere, mai mult apropiat de școala critică decât de tradiția tran- silvăneană. Exactitatea și claritatea sunt marile lui calități11. Nu l-au interesat, în general, problemele teoretice sau studiile de sinteză. Toate lucrările rămase de la el tratează perioade sau probleme de amănunt1137. Restituirea faptelor se face foarte obiectiv, încercând să elimine subiectivitatea istoricului, conștient de faptul că un istoric nu descoperă numai faptele și cauzalitatea lor, ci le și relaționează atât unele cu altele, cât și cu conștiința sa. Studiile rezultate sunt sobre, precise, științifice, urmărind adevărul istoric „oricare și oricum ar fi el“, fără a dezminți -31 Al. Zub, De la istoria critică ..., p. 199. " Lucian Boia, Evoluția istoriografiei românești, București, 1976, p. 299. 118 T. D. SECHEL însă talentul său literar. La fel cu N. lorga, Alexandru Lapedatu aprecia frumusețea scrierilor istorice, armonia și moralitatea lor. El remarcă „necesitatea unei arte de a prezenta rezultatul studiilor și cercetările întreprinse, nu numai clar și metodic, dar cât mai interesant și instructiv, mai plăcut și atrăgător, mai viu și mai animat. . .‘,3h. Elocvente, pentru modul în care Lapedatu își scria studiile, sunt cuvântările ținute cu diferite ocazii în perioada ministeriatului. In aceste cuvântări erudiția istoricului se întâlnește cu abilitatea oratorului, cu modestia și patrio- tismul cetățeanului și cu talentul literatului39. Alexandru Lapedatu nu a scris doar o istorie factologică, el și-a îndreptat privirile spre cultura și arta medievală ecleziastică, conside- rată ca un rezultat al creației spirituale a poporului român. „Adiacent studiilor din sfera medievisticii, în legătură cu activitatea lui la Comisia Monumentelor Istorice s-a constituit un adevărat florilegiu de articole de istoria artei medievale ecleziastice despre mănăstirile din Țara Roma- nească și Moldova, despre meșterii bisericilor și cetăților medievale, icoanelor, inscripțiilor etc."40. Considerăm aceste studii ca fiind deosebit de importante pentru reconstituirea profilului istoricului. Așa cum am menționat, orientarea spre studierea istoriei artei a fost determinată de angajarea sa în funcția de secretar al Comisiei Monu- mentelor Istorice și de funcția de redactor al Buletinului Comisiei Mo- numentelor Istorice (1908). Timp de opt ani — până la începerea pri- mului Război Mondial — cât a deținut aceste funcții, a reușit să dea Buletinului o „personalitate" specială remarcată în calitatea studiilor publicate în el, în prezentarea grafică deosebită a Buletinului și în concepția de care istoricul a fost animat în timpul publicării lui. Buleti- nul trebuia să devină o arhivă a spiritualității românești, spiritualitate oglindită în monumentele de artă cercetate. In felul acesta se contribuia la progresul studiilor istorice, artistice și arhitectonice. Cultivarea acestui gen de studii constituia, din punctul de vedere a lui Lapedatu, „o carac- teristică, cel puțin în domeniul științelor morale, a culturii generale a timpului"41. Spiritul sistematic și riguros al lui Lapedatu, împletit cu un profund interes pentru destinul monumentelor istorice, este prezent în toate studiile pe care le publică în Buletin. Credincios formației sale de istoric- medievist și adept al metodei pozitiviste, el documentează evoluția isto- rică a monumentelor aflate în planurile de restaurare ale Comisiei Mo- numentelor Istorice: mănăstirile Comana, Hurezi, Probota, Clincea. Cozia, Baia, Bistrița (Vâlcea), bisericile din Bălteni, Ludești, mănăstirea Radu Vodă și biserica Bucur din capitală etc., valorificând toate infor- mațiile documentare, inscripțiile, pisaniile și picturile murale pe care 18 Al. Lapedatu, Răspuns la discursul de recepție la Academia Română a lui Gheorghe I. Brătianu, pe tema „Nicolae lorga, istoric al românilor", în Scrieri alese..., p. no și N. lorga, Generalități cu privire la studiile istorice, Bucu- rești, 1944. 39 Al. Lapedatu, Misccllanee. Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale și politice, București, 1925, 217 p. 40 P. Teodor, Alexandru Lapedatu, istoric al românilor..., în op. cit:, p. 39. 41 Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice (B.C.M.I.), I, 1908, București, p. (». ALEXANDRU LAPEDATU . . . w le cercetează. Uneori, studiile sunt însoțite de scurte descrieri arhitec- tonice care pun în lumină cunoștințele sale de istoria artei4-’. - Metoda de lucru a acestor studii este identică cu cea folosită în cele uo medievistică. Aparatul critic foarte bogat, faptul că și în acest caz cercetarea este fundamentată pe documente, scrisori de epocă inedite ■sau publicate de lorga, I. Bogdan etc. îl fac pe profesorul P. Teoylox’ să afirme că studiile sale despre meșterii bisericilor moldovene și din Țara Românească din sec. XV—XVI nu se limitează la introducerea în cadrul cercetării a unei problematici speciale, ci se remarcă prin metoda care o practică și anume aceea a „mărturiilor speciale“ documentare.. .. cer- cetările sale au îngăduit reconstituirea relațiilor artistice din spațiul românesc cu țările învecinate și în general cu istoria artei europene4-4. Alexandru Lapedatu nu analizează întreg ansamblul culturii medie- vale ci doar felii ale ei: arta medievală ecleziastică, cultura monastică, mentalitatea populară sunt doar câteva aspecte abordate. El nu a inten- ționat să fie un istoric al culturii, dar contactul cu documentele și ma- nuscrisele vechi, informațiile furnizate de ele, ucenicia la ,,școala“ lui I. Bogdan și N. lorga și prietenia cu ei l-au direcționat spre abordarea ..cestui gen de istorie care nu privește numai la seria evenimentelor politice, ci încearcă reconstituirea unui tablou cât mai complet al tre- cutului. Interesant este faptul că Lapedatu leagă istoria culturală cu istoria bisericii: cultura medievală românească este indisolubil legată de bise- rică și de spiritualitatea creștină, cele mai multe studii de istorie cul- turală oferind date despre dezvoltarea culturii monastice, despre răs- pândirea și circulația cărților de cult și dogmă. Semnificative sunt cata- loagele de manuscrise de la mănăstirile moldovene Bisericani și Râșca, de la Dălhăuți etc.44. Profund influențat de gândirea lui N. lorga, notele sale de subsol trimit la lucrările marelui istoric, chiar modelul de cata- log îi este cu certitudine sugerat de către marele istoric45. Interesat de traducătorii și copiștii cărților de cult și de circulația acestor cărți, Alexandru Lapedatu valorifică informațiile insolite din manuscrise și surprinde, cu o deosebită satisfacție, procesul de înlocuire a limbii slavone și grecești din cărțile de cult și dogmă cu limba română clin secolul al XVIII-lea. Apariția „tălmăcitorilor pe rumănie" îl „deter- mină" să le schițeze portretul acestor „învățați" români: Damaschin episcopul și dascălul46. Popa Floru, logofătul Mihalcea Litterati41, căr- 42 Vezi Anca Gogâltan, Activitatea publicistică a lui Alexandru Lapedatu ca secretar al C omisiunii Monumentelor Istorice, în Ars Transilvaniae, Cluj- Napoca, II, 1982, p. 205—212. 43 P. Teodor, Alexandru Lapedatu istoric al românilor, în op. cit., p. 39. 44 în toamna anului 1904 Alexandru Lapedatu îl însoțește pe administratorul ..Casei bisericilor", Petre Gârboviceanu, în vizită la mănăstirile moldovene Râșca, Bisericani etc.. achiziționând pentru Biblioteca Academiei Române manuscrisele xîstrate în bibliotecile acestor mănăstiri. Al. Lapedatu este însărcinat să întoc- mească cataloagele acestor manuscrise. 45 Al. Lapedatu, Manuscrisele de la Bisericani și Râșca, București, 1904, p. 5—6. Idem, Damaschin episcopul și dascălul. Traducătorul cărților noastre de cult, București, 1906, extras din Convorbiri literare, an XL, p. 3—21. 47 Idem, Manuscrisele de la Bisericani..., p. 34. 120 T. D. SECHEL turarii ardeleni loan și Radul Duma4^ etc., evidențiind atmosfera cultu- rală a epocii și respectul și prețuirea de care se bucurau cărțile în epocă. Un ultim aspect pe care ne-am propus să-1 abordăm în acest capitol de concepție și metodă ar fi cel legat de poziția lui Al. Lapedatu față de filosofia istoriei și aceasta cu atât mai mult cu cât poziția sa în această privință este departe de a fi explicită, abordările anterioare omițând acest aspect. Se știe că școala critică49 a manifestat un refuz aproape ostentativ față de filosofia istoriei, aceasta datorită abuzurilor filosofici în raport cu istoria. Al. Zub remarcă „două atitudini semnificative în istoriografia românească la sfârșitul secolului XIX: una de respingere a oricărei filo- sofii aplicate în acest domeniu și de reconsiderare a istoriei la nivel prag- matic, ameliorând treptat instrumentarul de care dispune; alta de regân- dire a statutului epistemic al istoriei, nu pe bază speculativă ci pornind de la praxis"50. Concepția lui Alexandru Lapedatu despre universul istoric și despre Istorie ca disciplină se formează în timpul studiilor sale la București cu D. Onciul, I. Bogdan și N. lorga. Având în vedere formația sa, nu este surprinzător faptul că nu adoptă o poziție fermă în interiorul unui sistem de filosofic a istoriei51, fiind, mai degrabă, un reconstituitor al faptului istoric decât un teoretician. Pentru el reconstituirea trecutului este o modalitate de a surprinde faptele umane ale trecutului, modul în care ele au fost trăite de oamenii reali, pornind de la anumite intuiții ale isto- ricului la care se adaugă o riguroasă disciplină. Istoricul are nevoie, în afară de disciplină, erudiție și un vast orizont cultural, ,,de calități, daruri, care nu vin din afară, de la pregătirea intelectuală, ci dinlăuntru, de la dispozițiuni înnăscute, și anume — acea rară intuiție ce oferă istoricului posibilitatea de a pătrunde și înțelege chestiuni, care pe calea documentației obișnuite ori a logicii nu pot fi lămurite și dezlegate, ori de a vedea și descoperi, mai repede și mai lesne, lucruri pe care alții nici măcar nu le întrezăresc ori le rămân necunoscute"5-’. Nu se poate spune despre Alexandru Lapedatu că ar fi fost un istoric lipsit de idei, deoarece multitudinea studiilor sale prezintă un om profund interesat de studiul trecutului și de reconsiderarea adevărului „oricare și oricum ar fi el“, descrierea evenimentelor făcându-se exact așa cum s-au petrecut în trecut. Istoricul, ca și ochi al Providenței, planează deasupra evenimentelor, apoi pătrunde în situațiile pe care le prezintă. El narează evenimentele așa cum au fost trăite, după ce în prea- labil și-a adunat un material documentar pe care l-a organizat și selectat după anumite criterii ce țin de datele personalității sale, de filosofia sa de viață și nu în ultimă instanță de implicarea sa în viața politico- 48 Idem, Doi cărturari brașoveni din secolul al XVIII, București, 1915. 49 A. D. Xenopol a scris Les principes fundamenteaux de l’histoire, în care preciza că nu urmărește crearea unui sistem de filosofic a istoriei; N. lorga refuză și el, ostentativ, orice filosofic a istoriei; I. Bogdan și D. Onciul, la rândul lor, nu propun nici ei un sistem de filosofie a istoriei, ei pun accentul pe recon- stituirea faptelor trecutului. 50 Al. Zub. De la istoria critică..p. 14. 51 Ibidem, p. 201, 52 Al. Lapedatu, Răspuns la discursul de recepție al lui Gh. I. Brătianu .. .. p. 109—110. ALEXANDRU LAPEDATU . . . 121 socială. In felul acesta stă la egală distanță de primejdia înecării într-o factologic lipsită de perspective și de ispita elaborării unei teorii ante- rioare oricărui contact cu faptele. Opera lui de istorie politică medievală, consacrată secolelor XV—XVI denotă un orizont cultural, spirit critic și „obișnuința de a privi lucrurile sub specia istoriei, istoria fiind ea însăși o metodă de gândire4153. ; In finalul studiului dorim să punem încă odată în valoarea locul și rolul istoricului Alexandru Lapedatu în istoriografia românească. Acum, când traversăm o perioadă de regândire a istoriei și istoriografiei româ- nești, numele lui Alexandru Lapedatu exprimă o realitate ce acoperă c activitate dintre cele mai semnificative: cea de istoric și de om politic. Puțini istorici au reușit să se implice în viața politică din dorința de a construi o „Românie prosperă și liniștită41 și să se detașeze în același timp de politică pentru a scrie o istorie care să respecte „adevărul istoric oricare și oricum a fost el14. Această calitate este un apanaj al marilor istorici, a căror operă și activitate este prețuită pe măsura scurgerii timpului. . Alături de D. Onciul, I. Bogdan, N. lorga, G. Giurescu, V. Pârvan, I. Ursu, Ilie Minea, D. Russo etc., Alexandru Lapedatu a făcut parte din galeria marilor istorici care, la cumpăna dintre secolul XIX și XX a așezat istoriografia noastră pe temeiurile sigure ale erudiției critice. Opera lui de istorie politică medievală, consacrată secolelor XV—XVI (perioadă mai puțin cunoscută la începutul carierei sale de istoric), este definitorie pentru un spirit erudit, dedicat restituțiilor critice — pe Temeiul izvoarelor inedite — ale monografiilor domnilor Țării Româ- nești din secolele XV—XVI. Studiile sale sunt reprezentative pentru o istoriografie care preluase ideile pozitivismului francez și german (în special ale lui Leopold von Ranke, G. Monod etc.), cultul pentru docu- ment și filologia de text, racordând, prin studiile sale istorice, istorio- grafia românească la cea universală. Opera lui Alexandru Lapedatu poate fi pe deplin înțeleasă în mă- sura în care este raportată la contextul istoriografiei naționale, la ceea ce s-a realizat prin metoda riguroasă, spiritul critic și erudiție pe tărâ- mul unei discipline în care mai dăinuia spiritul vechii școli romantice. „Astfel el se înscrie alături de D. Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, De- mostene Russo, G. Giurescu în direcția maioresciană căreia cu deosebire loan Bogdan i-a dat viață atunci când „Convorbirile Literare44 devin cu precădere o revistă a spiritului critic în istorie'134. Atașat școlii critice, el s-a orientat influențat de D. Onciul spre studierea istoriei politice a Evului Mediu. Credincios metodei de lucru a profesorilor, sub îndrumarea lui I. Bianu, s-a ocupat cinci ani la B.A.R. do problema spinoasă a inventarierii și publicării documentelor și manu- scriselor. Meritul lui constă în a-și fi bazat toate studiile pe surse docu- mentare edite sau inedite, valorificând și comparând cele mai mici detalii din informațiile furnizate de acestea. în acest domeniu, spiritul critic și sobru, gândirea sintetizatoare și ordonatoare s-au desfășurat cel ,:1 Al. Zub. Dc Ia istoria critică . .., p. 206. ■4 P. Teodor, Erudiție și istorie la Constantin Giurescu, în Studia Univer- 'itatis Babeș-Bolyai. Historia, Cluj-Napoca, 1977, p. 66. 122 T. D. SECHEL mai pregnant. Lectura studiilor sale de istorie politică și de istorie x artei medievale este și va rămâne un bogat izvor de informație. Evident? sunt în acest sens studiile sale publicate în „Convorbiri Literare"4 și ki studii ce mărturisesc apartenența lui la școala critică. Reconstituirea monografică a domniilor Țării Românești în se’L XV—XVI, evidențierea liniei politice de echilibru între creștini și turci inițiate de aceștia precum și a rolului pe care „grupările boierești44 îl au în această politică constituie piatra unghiulară a operei sale. La aceasta pot fi adăugate și alte două aspecte ale operei sale de medievist: primul legat de istoria artei medievale și al doilea de istoria culturală a sece- lului XVIII. In primul caz, opera de pionierat ce a constat in reconstituirea isto- ricului monumentelor de artă ecleziastică și civilă a avut ca rezultat ela- borarea unei concepții originale în ceea ce privește receptarea lor c < „document44 și restaurarea și conservarea lor. In calitatea lui de preșe- dinte al C.M.I.T. și de profesor la Universitatea clujeană — mai ales prîn faptul că a numit ca membri C.M.I.T. pe profesorii Universității și pe directorii unor renumite muzee din Transilvania și Banat — a realizat o unitate organică între Comisie, Universitate și Muzee, impulsionând studiile istorice și punând bazele noii școli istorice clujene. Astfel Alexandru Lapedatu a pus în practică concepția modernă de integrare a învățământului cu cercetarea științifică și cu activitatea culturală. Al doilea aspect pe care opera sa de medievist îl relevă este cel II unității culturale românești. Reconstituirea trecutului cultural pe baza surselor reliefează atât erudiția istoricului, modul în care a înțeles res- ponsabilitatea pe care o implică restituirea trecutului prin valorificarea documentelor, cât și idealurile de împlinire a dezideratelor de realizare a unității culturale și politice de care erau animați el și generația sa Prin studiile sale vorbește atât eruditul cât și istoricul familiarizat cu pro- blematica istoriei culturale. Acestea denotă un orizont cultural larg .și orientarea desăvârșită în sursele literaturii românești care-1 ajută să aibă o viziune de ansamblu asuprii originalității vechii culturi românești. Importanța pe care Alexandru Lapedatu o acordă reconstituirii trecutului denotă un istoric atent la spiritul vremii sale care preced ? marea împlinire națională din 1918. Din această cauză multe din studiile sale — în special cele legate de Conferința de Pace de la Paris — vin să legitimeze prezentul. Factorii politici și-au pus amprenta asupra tema- tici studiilor lui Lapedatu, determinându-1 să se orienteze, după 1923. spre studierea problemelor de istorie modernă și contemporană. Studiile lui Alexandru Lapedatu de istorie politică, istoria artei me- dievale și istorie culturală oferă cercetătorilor o importantă masă docu- mentară și un model de analiză. Pentru școala istorică clujeană, opera lui Alexandru Lapedatu, spiritul său critic și capacitatea organizatoare sunt un exemplu. El a fost în ambianța clujeană o prezență care a for- mat și modelat generații de cercetători și profesori. TEODORA DANIELA SECH . ALEXANDRU LAPEDATU . . . 123 ALEXANDRU LAPEDATU — MEDIEVALIST HISTORIAN. CONCEPTION AND HISTORICAL METHOD (Abstract) Alexandru Lapedatu is a remarkable historian and politician who contri- butes through his research on historical fields and through politica! activities during 1918—1947 to the progress of historical science and to the development of the Romanian state which his generation has founded. At the beginning of the century, the Romanian historiography, dominated at the time by the spirit of historical positivism, aspired to settle the research on a new documentare basis, on the criticai spirit originating in text hermeneutics, by which not only updating of the Information could be achieved, but also a recon- stitution of historical facts, in keeping with the precepts of the European — German and French — positivist seminaries. Al. Lapedatu was a student of Nicolae lorga, Dimitrie Onciul anri Ion Bogdan. His training in the spirit of criticai school explains his work as medie- valist in terms of themes and methodology. As we can see from his studies of the Middle Ages, he was interested in political history. He wrote small mono- graphs of Radu cel Frumos, Vlad-Vodă Călugărul, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, the capitals of Rumanian countries (Argeș, Baia), the diocese of Strehaia, the tradition regarding the founding of the state of Wallachia, all published as a part of a series of contribution to military history and history of the relations with neighboring countries specially during the 15th—i6lh centuries. Besides his medievalistic studies he wrote about the historical past of medieval fortresses, monasteries of Wallachia and Moldavia, about the artisans of the churches, icons, inscription, etc. Methodologically, his studies are illustrative for the way the historians que- stioned the past and wrote history at the beginning at the XX11' century. His que- stions adrressed to the past are suggested by the unpublished and published docu- ments from the Library of the Romanian Academy and mainly the result of his activity at the Committee for Historical Monuments. All his studies are dealing with minutest problems offering precious and precise information about the political events, information given by the documents he studied. Alexandru Lapedatu’s opera presents an historian deeply interested in the study of the past. who has a method of research and a wide cultural horizon. CREAREA PARTIDULUI NAȚIONAL ȚĂRĂNESC (10 octombrie 1926) Aducerea la putere in martie 1926 a generalului Alexandru Avc- rescu de către Regele Ferdinand cu concursul lui Ion I. C. Brătianu a surprins opinia publică românească. Partidele Național și Țărănesc, care dețineau cele mai multe locuri în Corpurile Legiuitoare sperau ele să preia conducerea țării. Această grea și neașteptată înfrângere le-a con- vins de necesitatea întăririi unității lor de acțiune. în noile împrejurări s-a desfășurat la Cluj Congresul Partidului Național Român pe 17—18 aprilie 1926, care a restabilit calmul în frun- tea partidului, perturbat de frământările din viața politică româneasca. Principala problemă discutată a fost cea legată de modul în care parti- dul condus de luliu Maniu și Nicolae lorga va participa la alegerile parlamentare organizate de guvernul Averescu. Congresul a elaborat o hotărâre prin care se propunea Partidului Țărănesc fuziunea, iar in caz de neprimire cartel electoral pentru alegerile generale1. Oferta făcută de conducerea Partidului Național a fost primită favo- rabil de liderii Partidului Țărănesc. în urma discuțiilor purtate în cadrul Delegației Permanente, fruntașii țărăniști au comunicat că pentru mo- ment se impunea doar încheierea unui cartel electoral cu Partidul Național. Acordul electoral a fost semnat de luliu Maniu și Ion Miha- lache, președinți ai celor două formațiuni politice. Cei doi șefi de partid au precizat că fuziunea nu se poate realiza imediat din lipsă de tim 3. problema alegerilor fiind foarte presantă. Potrivit documentului, ceti? deuă partide depuneau liste comune. în trei circumscripții din Transil- vania au fost desemnați potrivit înțelegerii în fruntea listelor comune membrii marcanți ai Partidului Țărănesc. în schimb, opt circumscripții din Vechiul Regat aveau pe primul loc fruntași ai Partidului Național. Cartelul electoral semnat între naționali și țărăniști a fost un fapt pozitiv care a contribuit Ia întărirea unității de acțiune între cele deâă formațiuni politice. Această unitate era cu atât mai necesară, cu cât in cadrul campaniei electorale pentru alegerile din mai 1926, aparatul de stat: poliție, jandarmerie, armată, administrație a intervenit deseori în favoarea guvernului. Astfel prin ordinul confidențial nr. 1369 din 11 aprilie 1926, semnat de comandantul Corpului de jandarmi, generalul Ștefănescu se cerea corpurilor, regimentelor și legiunilor de jandarmi să interzică și să distrugă afișele electorale ale opoziției, să mărească 1 Bibliotecii Academiei Române Secția Manuscrise (in continuare se va citi B.A.R., Secția Mss.), Coresp. N. lorga, voi. 333, 1926, f. 342—343; Scrisoarea Ici Ion Mihalache din 21 septembrie 1926 către N. lorga; Patria, Cluj, VIII, nr. 86, din 21 aprilie 1926; Neamul Românesc, XXI, nr. 89, clin 19 aprilie 1926. 2 Aurora, VI, nr. 1339, din 26 aprilie 1926. 126 C. I. STAN efectivele de jandarmi sub comanda unui ofițer în cadrul centrelor de votare3. De asemenea au fost confiscate de poliție și jandarmerie, materiale de propagandei electorală, au fost împiedicate întruniri ale partidelor de opoziție, administrația de stat a fost transformată în agentură elec- torală, iar armata a susținut guvernul, deși legea electorală interzicea, acest lucru4. Astfel în comuna Reni din județul Hunedoara, autoritățile locale au făcut apel la armată și la organele de ordine, incidentele sol- dăndu-se după unele surse cu doi morți și numeroși răniți0. Lai fel în județul Ciuc un agent electoral averescan deținea în mod ilegal 17 bule- tine de vot6. Documentele vremii atestă și alte abuzuri ca arestarea unor agenți electorali și simpatizanți ai opoziției. în județul Ilfov, potrivit unor'in- formații au fost reținute circa Șase sute de persoane7, cifră care ni se pare exagerată. Reacția opoziției a fost destul de puternică. Fruntașții partidelor național și țărănesc I. Maniu, N. lorga, C. Argetoianu, I. Mihalache ș.a. au luat atitudine'fermă împotriva măsurilor întreprinse de autoritățile guvernamentale, precizând că în felul acesta legea electorală a fost total igiiorată. încercându-se astfel introducerea „unui regim de abuz și ilega- litate manifestată pe timpul actualelor alegeri parlamentare"6. Prin măsurile întreprinse, prin mijloace neconstituționale și alte manevre. Partidul Poporului a obținut un succes confortabil deținând împreună cu partidele maghiar (5°/o) Și german (2«/0) cu care s-a cartelat 52,09% din totalul voturilor pe țară, adică 292 mandate în Parlanient. Blocul Național-Țărănesc format din Partidul Național și Partidul Țără- nesc a obținut 27,73% din voturi și 69 de locuri, Partidul Național Liberal — 7.34% din voturi și 16 mandate, Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.) 4,76% din voturi și 10 mandate. Celelalte liste electo- rale nu au îndeplinit pragul electoral de 2o/o instituit de noua lege electorală și in consecință nu au putut fi reprezentate în Corpurile Legiuitoare9. : . în noul parlament, partidele muncitorești nu au avut nici un repre- zentant. Blocul Muncitoresc-Țărănesc a primit 39.203 voturi sau l,49o/o din total, iar Federația Partidelor Socialiste a câștigat doar 40.594 voturi sau l,55o/o din total10. Rezultatele obținute în alegeri de Partidele Național 3 Arhivele Naționale București, fond Ministerul Afacerilor Interne (în con- tinuare se va citi Arh. Naț. București, fond M.A:I.), dosar 568'1926, f. 2. 4 Idem, dosar 556/1926. f. 1; M. Rusenescu, I. Saizu, Viața politică în Româ- niți 1922—1928, București, 1979, p. 197. 5 Adevărul, XXXIX, nr. 13 043, din 26 iunie 1926. 6 Monitorul Oficial, partea I, nr. 2, din 1 iulie 1926, p. 13. ■ 7 Cf. M. Florescu, Alegerile parlamentare în lumina cifrelor și faptelor (1918—1937), București. 1946, p. 30. Despre alte abuzuri și ilegalități vezi. Arh. Naț. București, fond M.A.I., dosar 568,1926, f. 2; dosar 584 1926, f. 2: dosarț 588 1926, f. 3.' 8 Arh. Naț. București, fond M.A.I., dosar 568/1926, f. 2. 9 Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice 1919— 1932, Sibiu, 1933, tabloul IV; I. Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, în St, Corn. Brukenthal, XVII, 1974, p. 227; I. Saizu, Gh. I. Florescu, Alegerile. par-', lamentare din România (1926—1928), în C.I., IX—X/1978—1979, p. 479—494. ■ 1 10 M. Ivan, op. cit., p. 20; S. Cuti.șteanu. Gh. I. loniță. Electoratul din Români nia. in anii interbelici, Cluj-Napoca, 1981, p. 105—106. CREAREA P.N.Ț. . . . 127 și Țărănesc nu au fost pe măsura așteptărilor. Ele s-au datorat atât ingerințelor autorităților guvernamentale, dar și unor deficiențe proprii de organizare. în unele județe, mai cu seamă în Vechiul Regat, cele două partide nu au depus liste comune în alegeri. Astfel, la Buzău, Anton Filotti, șeful organizației locale a Partidului Național, fost lider „takist* a depus o listă proprie în alegeri, cu toată opoziția fruntașilor țărăniști buzoieni11. La rândul lor, unii conducători ai „naționalilor* din Botoșani, Brăila. Covurlui au refuzat să depună liste comune de candidați, nerespectând astfel hotărârea venită de la centru12. Conlucrarea Partidului Național cu Partidul Țărănesc s-a afirmat și în cadrul alegerilor parțiale desfășurate în septembrie 1926. Ele au fost pregătite cu atenție de naționali și de țărăniști, cartelul electoral semnat in mai 1926 funcționând în continuare. Cele două partide încer- cau să obțină noi mandate în Parlament, consolidându-și astfel poziția în Corpurile Legiuitoare. luliu Maniu îl informa pe N. lorga încă din 18 iunie 1926 în legătură cu modul în care a acționat pentru pregă- tirea acestei consultări a electoratului. El a arătat că a venit la Bucu- rești unde a discutat cu membrii Delegației permanente care se găseau în capitală, modul de abordare a alegerilor parlamentare parțiale cart* se apropiau: „Am fost de acord cu toții că menținerea cartelului elec- toral cu țărăniștii este necesară atât din punct de vedere politic gene- ral, cât și ținând seama de posibilitățile electorale*. Maniu aprecia ei. naționalii au pus candidaturi la Bihor, Covurlui și Tutova, in Ilfov și Ialomița, dar și în Caliacra. Fruntașul politic ardelean aduce;i la cunoștință colegului de la șefia partidului faptul că la București s-a propus candidatura lui Pantelimon (Pan) Halippa, care „a întâmpinai oarecari rezistență la organizația noastră din Capitală*. El sublinia că această candidatură are mai degrabă un caracter național, nefiind doar a Partidului Țărănesc. Liderul naționalilor ardeleni avea deci în vedere meritele incon- testabile ale lui Halippa în realizarea actului Unirii Basarabiei cu România. I. Maniu îl informa tot prin acest mesaj pe N. lorga că orga- nizația din județul Covurlui este divizată, disputa având la bază ambiții politice. I. Maniu dezmințea, în final, unele zvonuri privind tratativele între naționali și liberali, precizând că ele au un caracter fantezist13. Aceste zvonuri nu erau lipsite de temei. Potrivit informațiilor fur- nizate de Pamfil Șeicaru în iunie 1926 s-a creat un comitet de acțiune compus din Sever Dan, dr. Aurel Dobrescu, Popa Nan, profesorul Colter. dr. Solomon ș.a. care cerea fuziunea imediată și fără condiții cu Partidul Liberal14. Cert este însă faptul că Partidul Național se afla în criză. ;O răbufnire a ei s-a produs prin intrarea grupului condus de Vasile Goldiș 11 Arh. Naț. București, fond I. Mihalache, dosar 46,1926, f. 5. Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 264/1926, f. 354—355; voi. -?i3. 1926, f. 2—3. 13 Idem, voi. 333/2, 1926, f. 378—379; C. I. Stan, Activitatea politică a lui luliu Maniu in preajma preluării puterii (1926—1928), în Acta MP, XIX, 1995, p. 306, anexa I. 14 P. Șeicaru, Istoria partidelor național, țărănist și național țărănist, voi. II, Madrid, 1963, p. 15. 128 C. L STAN in guvernul Averescu, ca urmare a dezacordului cu conducerea centrală a Partidului Național în special cu luliu Maniu, început încă din. vara cinului 1924 când a eșuat fuziunea cu Partidul Țărănesc15. In urma intervenției conducerii centrale șefia organizației gălățene a fost preluată de Alexandru Scurtu. Totuși, neînțelegerile nu au luat sfârșit, noul conducător local fiind nevoit să-și prezinte demisia în data de 10 iulie 1926, inclusiv din Partidul Național"’. • ’ Eșecul suferit în alegerile parlamentare din mai 1926 de Partidul Național și Partidul Țărănesc a grăbit fuziunea celor două formațiuni politice. întărirea colaboarării lor era necesară în actualele condiții și avea la bază și similitudinea de obiective și aspirații ale celor două grupări politice, ele izvorând din necesitatea unirii eforturilor în scopul înlăturării guvernului averescan, venit la putere, după opinia lor în condiții ilegale. Era necesară, de asemenea, o concentrare a opoziției antiaverescane. Chiar participarea în alegeri a opt formațiuni în 1926 față de 15 în 1922 arată o maturizare a vieții politice românești, fiind și o conse- cință a prăbușirii partidelor conservatoare și a fuziunilor din anii 1924— 1925. Se realiza astfel o diminuare a fărâmițării politice. Având în vedere situația internă Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc întrunit în zilele de 10—11 iulie 1926 a apreciat că momentul este potrivit acceptării propunerii de contopire a celor două partide. Delegația permanentă a Partidului Țărănesc a fost de acord cu participarea la tratativele privind contopirea cu Partidul Național. A triumfat deci ideea fuziunii cu naționalii. Și în Partidul Țărănesc existau păreri divergente. Unii lideri nu doreau contopirea cu Partidul Național. C. Stere, potrivit lui P. Șeicaru, ,,era convins că în urma unei asemenea fuziuni, ideologia țărănistă ar fi fost anulată, Partidul Țără- nesc urmând să fie înghițit de cel național4417. Pe aceiași poziție se situa Grigore lunian. în schimb. Virgil Mad- gearu și I. Mihalache se pronunțau în favoarea contopirii cu Partidul Național. Pe baza celor hotărâte de conducerea Partidului Țărănesc, I., Mihalache a început demersurile necesare. El a expediat la 12 iulie 1926 o scrisoare lui Maniu, informându-1 că acceptă cu plăcere să exa- mineze împreună problema fuziunii celor două grupuri politice. Cu acest prilej, liderul țărănist a fixat ziua de 31 august 1926 ca dată lintiță de desfășurare a tratativelor16. Pertractările pentru fuziunea celor două formațiuni politice au în- ceput la 17 august 1926 în capitală și au fost purtate chiar de președinții I. .Maniu și I. Mihalache, fapt care demonstrează importanța deosebită acordată de cele două partide tratativelor. ; Conducătorii naționalilor și țărăniștilor au convenit ca: „Partidul Național și Partidul Țărănesc să fuzioneze într-un singur partid care se va numi Partidul Național Țărănesc. II. Principiile de bază programa - rice ale partidului fuzionat vor fi cele zece puncte stabilite în 1924 15 V. Goldis, Corespondentă 1888—1934, voi. I, Ediție de Gh. Șora, Cluj-Napoca, 1992, p. 96. ' 16 B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 334/1926, f. 28. 17 P. Șeicaru, op. cit., p. 20. 18 Țărănismul, II, nr. 12, din 12 iulie 1926. CREAREA P.N.Ț. . . . 129 III. Organizarea partidului fuzionat se va face pe baza statutului în- tocmit în 1924; IV Organizarea provizorie până la Congresul general al Partidului fuzionat se va face după următoarele norme: 1) Conducerea centrală a Partidului fuzionat va fi încredințată unui Comitet Central compus din actuala Delegație permanentă a Partidului Național și actua- lul Comitet Central al Partidului Țărănesc. Președintele Partidului fuzionat va fi desemnat de acel Comitet de Direcție. Partidul Țără- nesc s-a fixat și menține președinția d-lui luliu Maniu. 4) Secretarul general va fi ales dintre membrii Partidului Țărănesc; 5) Coi doi vice- președinți vor fi desemnați de fiecare partid. 6) Casierul va fi desemnat din sânul Partidului Național. 7) Biroul este organ pur executiv. Orga- nele deliberative sunt Comitetul Central și Comitetul de Direcție. Pre- zidiul ia parte la votare. în caz de paritate de voturi hotărârea se va da de partea unde votează președintele“. Potrivit înțelegerii stabilite, chestiunea fuziunii se va rezolva până la 25 septembrie 192613. Discuțiile între luliu Maniu și Ion Mihalache au continuat în data de 28 august 1926. Conform procesului verbal încheiat, s-a ajuns la înțelegerea ca organizațiile din provincii să fie conduse de comitete provinciale provizorii care se vor compune din contopirea actualelor comitete provinciale aflate în funcțiune. Comitetul provincial din Ardeal și Banat (unul singur) va fi prezi- dat de actualul președinte al Partidului Național, luliu Maniu. Comitetul provincial din Basarabia va avea în frunte pe actualul președinte al Partidului Țărănesc Basarabean. Pentru Bucovina va fi desemnat președinte provizoriu Al. Vaida Voievod și secretar general deputatul T. V. Săveanu. In Vechiul Regat, chestiunea constituirii Comitetului provincial rămâne în suspensie deoa- rece Partidul Național nu a avut un astfel de comitet, iar Partidul Țărănesc a avut mai multe. Până la crearea acestui comitet, conducerea acestei provincii revine Comitetului de Direcție. Partidul Țărănesc re- clama pentru sine preșidenția acestui comitet. luliu Maniu nu se va pronunța în această chestiune. Pentru organizațiile județene se vor crea comitete provizorii preci- zându-se vă există principiul de liberă înțelegere între ele. în caz do neînțelegere va interveni centrul prin intermediul unei comisii de arbitri cu voturi în număr egal pentru fiecare partid, aplicându-se în caz de nevoie absolută și de președinte de la centru. luliu Maniu cere o prealabilă clarificare în unele județe pentru a evita o serie de neînțelegeri20. în seara aceleiași zile s-a încheiat un nou proces verbal în care se punea în discuție problemei conducerii unor organizații județene alo partidului fuzionat. I. Maniu a cerut cu acest prilej: a) în Basarabi i preșidinția a două județe; b) în Bucovina în două sau trei județe; c) în Vechiul Regat, președinții actuali ai Partidului Național din urmă- toarele județe care sunt membri în conducerea mai restrânsă a Parti- V. Arimia, I. Ardeleana. Al. Cebuc (cds.), Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente 1926—1947, București, 1994, p. 15—16, doc. 2. 2:1 Idem, p. 16—17. ' 9 — Af la Mvsei Naporonsis 34/1*^99 130 C. 1. STAN dului Național: 1) Dorohoi (N. lorga), Dolj (C. Argetoianu), 3) Ialomița. 4) Vlașca, 5) Vaslui, 6) Durostor, Caliacra, 8) Ilfov, județ sau Capitală (în caz de neînțelegere între cele două actuale organizații, 9) Romanați. 10) Covurlui, 11) Botoșani, 12) Brăila, 13) Tutova. I. Mihalache aprecia că rezolvarea acestor chestiuni trebuia să se facă după contactul cu organizațiile județene respective. Totuși în do- rința de a înlesni fuziunea admitea în prealabil: a) în Basarabia, un județ pentru dl. Pelivan, b) în Bucovina două județe (cu doi președinți), c) Vechiul Regat patru județe de sub punctele 1—8. Pentru rest nu se poate pronunța. Obligatoriu până nu consultă și alți conducători ai parti- dului său21. în cele din urmă, șeful P.N.R. a acceptat în principiu ca președin- ția organizației din Vechiul Regat să fie asigurată de un lider țărănist. I. Maniu a sacrificat pe „iorghiști“ cărora le-a rezervat în final conducerea în numai două județe (Dorohoi și Râmnicu Sărat), dar a susținut în schimb pe foștii „tachiști44 care au primit șefia organizațiilor județene Ialomița, Romanați, Vaslui, Muscel și Argeș. într-o scrisoare adresată în septembrie 1926 lui I. Maniu, I. Mihalache il informa că a acceptat multe concesii dar preciza „am onoarea să vă comunic că mi-e imposibil a-mi lua angajamente personale peste cele ce mi-am luat. Nu mi-aș putea angaja răspunderea mai departe decât când ați putea păși și dumneavoastră spre concesii în Ardeal44. Președintele Partidului Țărănesc solicita conducerea provizorie < organizațiilor din trei județe pentru partidul său Maramureș, Bistriț:, și încă unul din județele minoritare22. I. Maniu a ținut o strânsă legătură cu N. lorga. La 1 aprilie 192(1. el îi trimitea un mesaj marelui istoric care însoțea „convocatorul'’ pentru Congres „cu rugămintea să binevoiți a-1 semna“23. La 30 august 1926, I. Maniu îl informa pe colegul său de la șefia Partidului Națio- nal că a purtat în ultimele zile fructuose tratative cu I. Mihalache. Cei doi interlocutori au constatat că „alegerile parțiale în curs împiedic:, tratativele prealabile de fuzionare, cât și convocarea delegațiilor per- manente ale partidelor până la termenul de 1 septembrie 1926“. I. Maniu preciza, în continuare, că a căzut de acord cu I. Mihalache ca tratativele între cele două formațiuni politice să fie încheiate până cel târziu în a doua jumătate a lunii septembrie 1926, motivând atitu- dinea „ca să se termine odată această chestiune care frământă de mult opinia publică, împiedică libera acțiune a ambelor partide, dă prilej de atâtea intrigi și la atâtea încercări de ademenire din partea adversari- lor noștri14. Maniu îl asigura pe N. lorga că va primi din partea lui I. Mihalache propuneri concrete arătând, totodată, că discuțiile cu șeful Partidului Țărănesc au fost încununate de succes. Șeful Partidului Național afirm;; că în urma întrevederii sale cu liderul țărăniștilor „am putut constata armonia dorită și necesară între vederile noastre politice, atât ca pro- gram politic, cât și ca program guvernamental41. Deci se avea în vedere 21 Idem, p. 17. 22 Idem, p. 17—18. 23 B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 333/1, 1926, f. 312. CREAREA P.N.Ț. • • • 131 și o posibilă preluare a puterii politice. Autorul mesajului își exprima regretul că nu a putut discuta personal cu N. lorga aceste probleme, dar a fost nevoit să se deplaseze în județul Bihor, unde urma să se desfă- șoare o alegere parțială. El îi cerea marelui istoric să-1 avizeze tele- grafic la Cluj dacă acceptă termenul de 26 septembrie pentru ținerea Delegației Permanente spre a lua în discuție problema fuziunii cu țărăniștii24. La 21 septembrie 1926 I. Mihalache a expediat un mesaj lui N. lorga informându-1 că a fost delegat de Comitetul Central al Partidului Țără- nesc pentru a examina cu Partidul Național posibilitatea înfăptuirii acestei fuziuni. Conducătorul țărăniștilor preciza că a avut discuții cu I. Maniu ajungându-se la realizarea contopirii celor două partide pe baza „preliminarelor programatice de fuziune din 1924. I. Numirea par- tidului fuzionat va fi Partidul Național Țărănesc; II. Principiile de bază programatică a partidului fuzionat vor fi cele 10 puncte stabilite în 1924. Ca program de guvernământ cu soluții practice potrivite împreju- rărilor de azi va servi cel întocmit în 1924 cu revizuirile necesare făcute prin acord comun. Semnatarul scrisorii trecea apoi în revistă organi- zarea noului partid care „se va face pe baza statutului întocmit în 1924, de asemenea, revizuit prin comun acord11. Această organizare are un caracter provizoriu, ea urmând să fie definitivată la Congresul general al partidului fuzionat. I. Mihalache prezintă lui N. lorga organele de conducere ale noii formațiuni politice. El aratii că în ceea ce privește președinția, I. Maniu a cerut cu insis- tență ca desemnarea președintelui să fie făcută de Partidul Național și pe seama unei persoane din sânul său, Partidul Țărănesc condiționează ca fuziunea să se facă și de această dată sub președinția d-lui luliu Maniu. Această propunere avea drept scop să micșoreze nemulțumirile lui N. lorga care nu a participat la tratative și se considera marginalizat. deși era copreședinte al Partidului Național. Mai mult, doi dintre liderii țărăniști, Virgil Madgearu și D. R. loanițescu au făcut o vizită lui lorga 2a Vălenii de Munte cu scopul de a obține aprobarea propunerii men- ționate, dar s-au întors fără nici un rezultat2'’. Conducătorul țărăniștilor evidenția în scrisoarea amintită mai sus că la 26 septembrie 1926 a fost convocat Comitetul Central al Partidu- lui Țărănesc spre a se pronunța asupra fuziunii. I. Mihalache îl ruga, totodată, pe marele istoric să examineze pro- blema fuziunii „în ședința Delegației Permanente a Partidului Național re suntem informați că ați convocat pentru ziua de 26 septembrie a.c.“. in final, șeful Partidului Țărănesc își exprima speranța că cele două conduceri vor stabili contopirea partidelor Național și Țărănesc. „Am ci fericiți — preciza învățătorul din Topoloveni — ca hotărârile celor două organe să fie identice și unanime, înfăptuindu-se astfel actul atât de important pentru viitorul Statului Român, act de mult așteptat de masele partidelor noastre și de întreaga opinie publică a Țării"26. ;4 Idem, f. 372—373; C. I. Stan, op. cit., p. 306—307, anexa II. P. Turlea. Nicolae lorc/a in viata politică a României, București, 1991, ". 231. ‘ ’ '- !i B.A.R.. Secția Mss., Coresp. N. lorga, val. 333 1, 1926, f. 342—343. 132 C. I. STAN La 27 septembrie 1926, I. Maniu a expediat prin intermediul lui Saint Georgiu o convocare lui N. lorga trimisă de omul său de încre- dere I. Lugoșianu. Convocarea era privitoare la Congresul General al Partidului Național „și prin urmare publicarea ei ar fi foarte urgentă44. Lugoșianu îi cerea lui S. Georgiu să i-o restituie „cât mai grabnic cu aprobarea sau observațiunile d-lui profesor lorga4427. Cu toate acestea, N. lorga nu a sprijinit fuziunea Partidului Națio- nal cu Partidul Țărănesc. El aprecia că I. Maniu a acționat în așa fol încât să rămână unicul conducător al partidului fuzionat participând singur la tratativele cu I. Mihalache. La 3 octombrie 1926, marele istoric a expediat o scrisoare deschisă lui I. Maniu, publicată în paginile supli- mentului ziarului Neamul Românesc din 11 octombrie 1926, în care își exprima dezaprobarea față de fuziune, condamnând „pe cei care cu puțin timp înainte se pronunțau în favoarea contopirii cu liberalii, iar acum sunt adepții unirii cu Partidul Țărănesc44. Autorul scrisorii apreciază, totodată, ca fiind incorect procedeul „aprobării statutului discutat și votat fără nici-o seriozitate și fără mă- car dovadă de atenție a mă înștiința despre pretinsa dicuție și a-mi comunica rezultatul, e pentru mine doar încă o jignire, iar nu o realitate politică acceptabilă44. N. lorga dezvăluie faptul că fuziunea nu s-a rea- lizat cu unanimitate de voturi, căci cei zece membri iorghiști ai Dele- gației Permanente a Partidului Național s-au abținut de la vot și atunci s-a recurs la aprobarea prin „aclamații44 a fuziunii. Semnatarul scrisorii consideră că problema unirii cu Partidul Țărănesc nu a fost discutată în cadrul organizațiilor locale, membrii congresului fiind puși în fața faptului împlinit „înfățișându-se ca definitiv rezultatul negocierilor44. în felul acesta, preciza marele istoric „un act care putea fi folositor țării se preface în încoronarea de simplă formă a unor pertractări caro au avut aerul unui complot pentru simple satisfacții și ambiții44. Având în vedere acest lucru, N. lorga nu se considera legat ..prin nimic de aceste acte abuzive44, declarând cu fermitate că „rămânând cu numele la care am dreptul, cu prietenii mei nedezlipiți de steagul de demo- crație națională pe care cei ce fuzionează arată că îl părăsesc4428. Atitudinea lui N. lorga era în mare parte îndreptățită deoarece Partidul Național Țărănesc s-a realizat în urma unor aranjamente „de culise44 între luliu Maniu și Ion Mihalache care au fost principalii ..ac- tori politici44 ai fuziunii celor două partide. lorga a trebuit să țină seama și de poziția unor fruntași naționaliști democrați care considerau că vor juca roluri subordonate în noul partid. Unul dintre aceștia Con- stantin Cihodariu, colaborator apropiat al lui N. lorga propunea grupa- rea celorlalte forțe opoziționiste în jurul Partidului Național, ,,ior- ghiștii44 păstrându-și astfel un rol major29. Din aceste motive, la 10 octombrie 1926, N. lorga expedia lui I. Ma- niu o nouă scrisoare în care solicita că fie adusă la cunoștința Congre- 27 Idem, voi. 335'1, 1926. p. 227. 28 Idem, f. 433—434; N. lorga. Corespondență, voi. II. Ediție de Ecaterina Vaum* București, 1986, p. 288—289; Idem, Supt trei regi, Bucurest*, 11932, p. 406—407. ’ ’ 29 Neamul Românesc, XXI, nr. 103, din 24 mai 1926; nr. 105, 107, din 7 și 21 mai 1926. CREAREA P.N.Ț. . . . 133 sului hotărârea sa irevocabilă de a nu participa în nici o calitate la con- ducerea partidului până când „el nu-și va avea coeziunea și credința necesară față de șeful unic". Autorul mesajului afirmă că reprobă „orice alianță sau colaborare care, implica renunțarea oportunistă fie la prin- cipii de naționalism, fie la acele de onestă democrație culturală"30. N. lorga s-a delimitat programatic de luliu Maniu și de Ion Miha- lache, fapt relevat de marele istoric cu ocazia unor întruniri ale parti- zanilor săi politici de la Galați, Craiova, București și în alte orașe. în noile condiții, forțele „naționaliste" se regrupează în jurul lui N. lorga a cărui personalitate era dominantă, fapt care dovedește, tot- odată, că iorghiștii nu vizau satisfacerea unor interese materiale perso- nale sau ambiții politice egoiste. La baza poziției lor stăteau acceptarea principiilor renumitului istoric31. Tot la 10 octombrie 1926 s-a desfășurat Congresul Partidului Na- țional în lipsa lui N. lorga. Acest for a adoptat cu aclamații o rezoluție prin care aproba hotărârea de fuziune a Partidului Național cu Partidul Țărănesc. Denumirea noului partid urma să fie Partidul Național Țără- nesc. Principiile de bază programatice erau cele zece puncte stabilite în 1924. In introducere, documentul afirma că Partidul Național și Partidul Țărănesc fuzionează într-un singur partid sub denumirea de Partidul Național Țărănesc. în planul formei de guvernământ programul prevedea că în fruntea statului se află un monarh constituțional, exprimându-se astfel atașamentul față de rege. Noua formațiune politicii se întemeia „pe solidaritatea tuturor cla- selor muncitoare și producătoare cu țărănimea", considerată ca fiind „factorul principal de producțiune națională, baza structurii noastre so- ciale". Prin această prevedere, documentul insera unul din principiile fundamentale ale doctrinei țărăniste, adică consolidarea țărănimii cu forță primordială de producție. Tot pe planul vieții politice interne, pro- gramul stabilea înlăturarea corupției, întărirea rolului puterii judecă- torești prin „întronarea în viața de stat a unui regim legal și constitu- țional". De asemenea în acest act programatic se stipula respectarea și întărirea drepturilor și libertăților cetățenești. Se avea, de asemenea. în vedere descentralizarea administrativă și autonomia locală. în domeniul vieții economice, documentul punea la baza dezvoltării economiei națio- nale sistemul cooperației și „și cea mai largă producție și dezvoltarea proprietății țărănești". . O atenție importantă se acorda dezvoltării industriei naționale prin luarea unor măsuri de intensificare a producției, folosirea surselor ete energie, valorificarea resurselor interne, în special a produselor agri- cole. în același timp, se punea accent pe dezvoltarea industriei mici si mijlocii. Pentru refacerea utilajului economic, sau în vederea utilării unor noi întreprinderi mici și mijlocii, programul în zece puncte pre- vedea conlucrarea capitalului românesc cu cel străin pe baza egalitarii de tratament în fața legii și administrației. 30 B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 335/1, 1926, f. 157—158; N. lorca, Corespondență ..., II, p. 289—290. 31 P. Țurlea, op. cit., p. 233. 134 C. I. STAN în domeniul militar, documentul dovedea „specială preocupare pen- tru armată“ care trebuia „să corespundă pe deplin chemării sale de apărare națională". în domeniul vieții sociale, programul avea în vedere adoptarea unei legislații de ocrotire a muncii după normele stabilite în statul internațional al muncii, afirmat și în tratatele de pace. Pe plan extern se afirma menținerea și întărirea raporturilor cu aliații „alături de care statul român a luptat în decursul războiului. Partidul va tinde — continua documentul — pentru a realiza o politică a păcii întemeiată pe menținerea și executarea cinstită și loială a tratatelor și a alianțelor încheiate și a asigura raporturile de bună veci- nătate cu statele și națiunile împrejmuitoare". Totodată se reafirma atașamentul și colaborarea cu Societatea Națiunilor care trebuie „să devie o instituție prin care să garanteze pacea, respectul tratatelor în- cheiate și dreptatea între popoare"32. Pe lângă cele zece puncte, Congresul Partidului Național a apro- bat „cu aclamații" fuziunea, programul și statutul Partidului Național Țărănesc. Simultan în sala „Amiciția" din capitală s-a desfășurat Congresul Partidului Țărănesc, care, la rândul său, a aprobat programul și statutul noii formațiuni politice. Ion Mihalache a arătat cu acest prilej că „nici ținta nici drumul Partidului Țărănesc nu sunt alterate. Mergem pe aceiași cale și cu aceleași mijloace, nimic nu s-a schimbat". Liderul țărănist își asigura auditoriul că „Partidul Național a declarat că face proprietate comună din ideologia Partidului Țărănesc"33. Congresul de fuziune din 10 octombrie 1926 a ales Delegația perma- nentă și Comitetul Central Executiv, Partidul Național Țărănesc avea în frunte pe luliu Maniu în calitate de președinte. Vicepreședinți erau I. Mihalache și dr. N. Lupu din partea Parti- dului Țărănesc și Al. Vaida Voievod și P. Brătășanu (din partea Parti- dului Național). Casier era numit Mihai Popovici (Partidul Național), iar secretar general Virgil Madgearu (Partidul Țărănesc). Comitetul de direcție era compus din 24 de membri: 12 desemnați de fostul Partid Național și tot 12 de fostul Partid Țărănesc. Printre cei 24 se afla și C. Stere, propulsat în eșalonul conducător prin voința congresului34. Crearea P.N.Ț. a fost un remarcabil succes al opoziției. S-a consti- tuit un puternic partid antiliberal. Se desființa astfel monopolul politic al unei singure formațiuni. Sesizând forța noului partid, șeful guver- nului, Al. Averescu și liderul Partidului Poporului aflat în declin a propus în cadrul unor tratative purtate la mijlocul lunii decembrie 1926 cu I. Maniu un număr de 20—30 de locuri în Parlament (prin demisia unor deputați ai partidului) și 2—3 posturi într-un viitor cabinet de coaliție. Șeful P.N.Ț. a refuzat oferta cerând cu insistență fuziunea 12 C. I. .Stan, Activitatea politică a lui /uliu Maniu în anii consolidării României Mari 1192-1—1926), in Acta MP, XVIII/1994, p. 358—359. ■'! Patria, VIII, nr. 230, clin 20 octombrie 1920. 34 A. Stan, luliu Maniu. Biografia unui marc român, București, 1997, p. 157; M. Nedelea, Aspecte ale vieții politice din România în anii 1922—1926, București, 1987, p. 255. ’ CREAREA P.N.Ț. . . . 135 celor două formațiuni politice și organizarea de noi alegeri parla- mentare30. . Al. Averescu nu a fost de acord cu această propunere, iar tratati- vele s-au rupt. După 10 octombrie 1926, sesizând că Partidul Poporului se dezintegrează treptat, Nichifor Crainic i-a sugerat lui Vasile Goldiș fost lider al Partidului Național ca împreună cu Ion Petrovici să devină membri ai P.N.Ț., propunere refuzată de omul politic ardelean, care nu dorea să revină în partidul care l-a consacrat. Marele tribun al luptei naționale și-a motivat refuzul prin faptul că I. Maniu „era dușmănit de liberali, de averescani și de N. lorga1436. Cu toate acestea la 22 ianuarie 1928, Goldiș scria, din nou. lui N. Crainic arătând că încă din 29 martie 1926 i-a propus lui I. Maniu să realizeze „pentru noul guvern o listă comună cu Partidul Țărănesc urmând imediat fuziunea44. După părerea partidului, datorită refuzului lui Maniu de a creia atunci „cel de al doilea partid de guvernământ44, Goldiș sublinia că s-a apropiat de generalul Averescu „tot cu gândul ca să facem apoi un singur partid țărănesc (. . .). Când am fuzionat cu generalul Averescu i-am spus că e o necesitate istorică să ne unim cu toții în Partidul Național Țărănesc44. în urma propunerii lui Goldiș s-a creiat chiar „o comisie alcătuită din C. Garoflid, C. Meissner și I. Petrovici ca să trateze cu d. Maniu. fuziunea4437. Acțiunea nu a reușit datorită opoziției lui Maniu. De altfel, averescanii considerau că rolul principal în cadrul fuziunii l-au avut țărăniștii care „sunt aceea care și-au impus punctul lor de vedere în toate chestiunile principale4436. Pe aceiași linie se înscrie și poziția liberalilor care susțineau prin intermediul oficiosului lor ziarul Viitorul că „Partidul Național a intrat fără condiții în Partidul Țărănesc4439. P.N.L. a încercat, de asemenea, să minimalizeze rolul fuziunii, ziarul Viitorul arătând că nu s-a realizat un mare partid democratic, ci doar un conglomerat „fără să reprezinte vreo utilitate pentru viața politică a țării44. Oficiosul liberal continua pe linia lui negativistă considerând că noua formațiune politică „însemna perpetuarea sub o formă nouă a aceleiași politici de negațiune care a făcut în trecut atât rău operei de organizare și de consolidare a statului român reîntregit4440. Preocuparea liberalilor de a subestima importanța și rolul P.N.Ț. în viața politică a României era evidentă. De altfel, adepții lui Ion I. C. Brătianu urmăreau să mențină dezbinați naționalii și țărăniștii. Sesizând acest lucru, cunoscutul lider P.N.Ț. Armând Călinescu. aflat atunci la începutul carierei politice, consemna în memoriile sale că 35 întrevederea Averescu — Maniu, în Viitorul, XIX, nr. 5642, din 16 de- cembrie 1926. V. Goldiș, Politică și cultură (1919—1934). Ediție de A. Ardelean si V. Ho- peangă, Arad, 1993, p. 114—115, doc. 17. ' 37 N. Crainic, Corespondentă, în Manuscriptum, XXVI nr 1—4 1995 n 310—313. . ■ . 38 îndreptarea, VIII, nr. 236, din 12 octombrie 1926. 39 Viitorul, XIX, nr. 5587, din 13 octombrie 1926. 49 Fuziunea și democrația, în Idem, nr. 5581, din 6 octombrie 1926; I. Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, București, 1992, p. 86. 136 C. 1. STAN „în politica internă se înregistrează oarecari încercări ale liberalilor de a menține divizați pe naționali și țărăniști. Prin Tătărăscu încearcă apro- pierea de naționali, prin Inculeț, de țărăniști. Jocul e prea transparent pentru ca aceștia să nu-1 întâmpine cu măsuri. Pentru a-i pune capăt, Maniu și Mihalache au dese întrevederi și ajung la formularea definitivă a fuziunii"41. Adversitatea liberalilor față de crearea P.N.Ț. era clară. Ei nu doreau să se formeze un mare partid politic de opoziție deoarece acesta ar urma să fie un concurent extrem de puternic. La rândul ei, monarhia a socotit crerea P.N.Ț. ca un fapt pozitiv. Deși bolnav, Regele Ferdi- nand a salutat acest act considerându-1 ca un fapt capabil să determine reîntoarcerea la sitemul bipartid, asigurându-se astfel succesiunea la guvernare fără complicații. Suveranul spera ca prin echilibrarea vieții politice să se ajungă la diminuarea intensității luptei între partide, care să permită crearea unui guvern de „uniune națională" pentru pacificarea spiritelor4-. Șeful statului urmărea astfel să evite rediscutarea problemei car- liste, având în vedere faptul că unii lideri naționali-țărăniști simpati- zau cu fostul prinț moștenitor. Și alți observatori politici au sesizat rolul pozitiv pe care P.N.Ț. urma să-1 joace pe arena vieții politice. Unul dintre aceștia, N. N. Petrașcu scria peste aproape un deceniu și jumă- tate într-o încercare de monografie a vieții politice interbelice românești că formațiunea creată la 10 octombrie 1926 reprezintă un factor politic de înlocuire a Partidului Conservator în condițiile declinului Partidului Poporului43. P.N.Ț. devenea astfel o alternativă de guvernare, în condițiile ero- dării politice a P.N.L. în schimb, socialiștii și comuniștii au apreciat că fuziunea s-a făcut ca urmare a sacrificiilor programatice și ideologice făcute de țărăniști. Cunoscutul lider social-democrat, Constantin Titel Petrescu scria în paginile ziarului Socialismul că „Partidul Țărănesc a capitulat pur și simplu în fața Partidului Național"44. La rândul său, militantul comunist, Alexandru Dobrogeanu Gherea afirma că prin actul fuziunii „Partidul Țărănesc a capitulat în fața Partidului Național" și totodată ,.a trădat interesele maselor țărănești"45. Aprecieri similare asupra semnificației fuziunii le găsim și în orga- nele de presă ale Partidului Comunist din România. Astfel, revista de studii a comuniștilor Lupta âe clasă sublinia că acest act a urmărit să evite „mobilizarea și ridicarea maselor, să frâneze acțiunile lor revolu- ționare, să canalizeze capacitatea lor combativă în direcția dorită do 41 A. Călinescu, însemnări politice 1916—1939. Ediție de Al. G. Savu, Bucu- rești. 1990. p. 59. 42 I. Scurtu, Reqele Ferdinand (1914—1927). Activitatea politică, București, 1995. p. 108. ' ' 43 N. N. Petrascu, Evoluția politică a României în ultimii douăzeci de ani 1918—1938, București, 1939, p. Î3. 44 C. Titel Petrescu, Fuziunea național-țărănistă, în Socialismul, XX, nr. 42, din 13 octombrie 1926. 45 I. Scurtu, Istoria Partidului Național Țărănesc, ed. a Il-a, București, 1994, p. 52. ' CREAREA P.N.Ț- . • • 137 liderii P.N.Ț. să întărească opoziția burgheză și să o pună în situația de a trata de la egal la egol cu liberali?446. în adevăr, Partidul Țărănesc a fost nevoit să facă o serie de con- cesii programatice și organizatorice. Șefia noului partid a fost încre- dințată lui luliu Maniu în timp ce secretar general a devenit țărănistul Virgil Madgearu. De asemenea a fost sacrificat Constantin Stere, prin- cipalul doctrinar al Partidului Țărănesc și unul din membri fondatori, nevoit să-și prezinte demisia. Țărăniștii au fost obligați să renunțe la multe din principiile lor programatice de stânga. în special se atenua acea componentă ce accentua lupta de clasă, iar în locul ei Maniu pre- ciza că „Partidul Național Țărănesc se întemeiază pe solidaritatea tu- turor claselor muncitoare și producătoare cu țărănimea4447. Aceste principii programatice au fost înscrise în programul de înte- meiere a partidului, când situația țării era foarte grea datorită dificul- tăților generate de război, atunci când se punea problema democrati- zării țării, înfăptuirii reformei agrare erau necesare măsuri radicale. O serie de compromisuri a făcut și Partidul Național. Fuziunea a creat nemulțumiri în rândurile grupului „iorghist44 care a părăsit parti- dul. Același lucru l-a făcut după scurt timp și fracțiunea condusă de Constantin Argetoianu46. Acesta din urmă aprecia fuziunea ca un act care strânge într-un mănunchi „poftele și ambițiile celor lihniți și ahtiați, mânați de lăcomie și de ambiție44, dar era mai ales mâhnit pentru faptul că actul de la 10 octombrie „se îndrepta cu pași siguri spre o poziție de extremă stângă, poziție în care nu poate fi loc pen- tru mine“49. Poziția conservatoare a Iui C. Argetoianu era desigur evidentă. Din acest motiv a părăsit partidul condus de I. Maniu. Crearea P.N.Ț. a fost deci un compromis făcut de cele două formațiuni politice. Ion I. C. Bră- tianu avea acum un adversar redutabil care se opunea cu fermitate do- minației sale autoritare în viața politică românească. Au existat și dificultăți. Contopirea organizațiilor locale s-a făcut însă în cursul anului 1927. S-au tnanifestat o serie de asperități mai ales în Vechiul Regat unde foarte multe probleme au fost create de grupul „tachist44. Unele organizații țărăniste s-au ridicat împotrivii foștilor conservatori democrați. Astfel, Ion Diaconescu, șeful organiza- ției țărăniste din județul Dâmbovița scria chiar în ziua de 10 octombrie 1926 lui Ion Mihalache exprimându-și temerea că gruparea țărănistă va fi dominată de naționali și takiști: „Eu cred că partidul nostru nu este atât de puternic să poată mistui atâția monștri ardeleni, plus pe „takiști44 care în fiecare capitală, de județ bat în pinteni de bucurie văzând că le surâde soarta să ia cârma partidului ceea ce știți și Dum- 48 Lupta de clasă, nr. 2—3/1926, p. .11; Cf. M. Musat, I. Ardeleanu, România lupă Marea Unire, voi. II/l, 1918—1933, București, 1986, p. 514—515. 47 G. Țepelea (coord.), luliu Maniu în fața istoriei, București, 1993, p. 43—44. 48 Hotărârea a fost luată în cadrul unei consfătuiri desfășurată în locuința Iui C. Argetoianu la 27 octombrie 1926, șțârnindu-se unele confuzii. Frații Haneș, participanți la întrunire au rămas în P.N.Ț. (vezi Arh. Naț. București, fond I. Mihalache, dosar 45/1926, f. 10 (Scrisoarea lui ,V, V. Haneș din 27 octombrie 1926 căntre I. Mihalache). : ; 49 C. Argetoianu. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, voi. VIH/1926—1930, Ediție S. Neagoe, București, 1997, p. 39. 138 C. I. STAN neavoastră că s-a întâmplat chiar acum în mai multe județe". Semna- tarul scrisorii mărturisea liderului său politic că s-a confruntat în' jude- țul său Dâmbovița „cu tendințele de hegemonie ale „takiștilor" (advo- caților) și mulți din ei au plecat când au văzut că nu-și pot ajunge scopurile lor“. ' ' în pofida acestor dificultăți, I. Diaconescu continua mai optimist sperând că liderii țărăniști vor reuși să contracareze aceste tendințe: „Dar am deplină încredere în tactul și înțelepciunea conducătorilor partidului, deosebită apreciere în concepția și practica Dumneavoastră în conducere ca șef“. Semnatarul mesajului îi sugera lui I. Mihalache să fie prudent, să promoveze oameni corecți, competenți înlăturând pe carieriști și farseuri: „V-am spus la Vulcan și repet acum să cântăriți bine pe lingușitori și în special pe așa zișii intelectuali, căci cei mai mulți sunt curate lichele"50. în unele județe în special din Transilvania fuziunea s-a realizat cu ușurință. Astfel în județul Alba nu au fost înregistrate dificultăți și datorită prestigiului de care se bucura luliu Maniu pe aceste meleaguri unde a fost ales în mai multe rânduri deputat și senator51. Și în județul Râmnicu Sărat nu au fost probleme. încă din 3 aprilie 1926, N. Dicescu, șeful organizației locale a Partidului Național arăta că mulți partizani politici cer fuziunea cu Partidul Țărănesc „De aceea făcându-mă inter- pretul voinței poporului din Râmnic, vă rog a face tot posibilul ca să ne unim cu țărăniștii imediat"52. Relativ simplu s-a realizat fuziunea celor două partide în județul Dolj. într-o informare a președintelui organizației P.N.Ț. adresată în noiembrie 1926 președintelui partidului se arătă că deși unii membri ai fostului Partid Național „n-au aderat la fuziune și au urmat unii pe dl. Argetoianu, iar alții pe dl. lorga", lucrurile au mers relativ bine. Virgil Potârcă ales președinte al organizației partidului fuzionat arată, în continuare, că în discuțiile avute cu Alexandru Carianopol s-au sta- bilit modalitățile de înfătpuire a contopirii celor două organizații ju- dețene; 1) Contopirea ambelor comitete județene în funcțiune la data fu- ziunii. 2) Alegerea Comitetului de direcție compus dintr-un număr de membri proporțional cu membrii Comitetului județean. în cadrul discuțiilor din noiembrie 1926 s-a hotărât 1. Fuziunea celor două comitete județene în funcțiune. 2. Asupra numărului cu care urmau să vină fiecare partid în Comitetul de Direcție am stabilit că îl putem mări până la 25—26, iar în acest comitet de direcție, țărăniștii să aibă doi membri în plus53. Potrivit informațiilor furnizate de Constantin Cihodaru lui N. lorga, 19 organizații județene ale Partidului Național s-au pronunțat în pro- 50 Arh. Naț. București, ’ fond I. Mihalache, dosar 45/1926, f. 8. 51 V. Moga, luliu Maniu si Alba lulia, in îndrumător pastoral (Alba-Iulia), voi. XVII/1993—1994, p. 122—126. , 52 B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 333/1, 1926, f. 310. 53 Arh. Naț. București, fond I. Mihalache, dosar 15/1926, f. 1—5; V. Arimia, I. Ardeleanu, Al. Cebuc, 6p. cit., p. 29—32, doc. 6. CREAREA P.N.Ț. . . . 139 blema fuzionării majoritatea declarându-se împotrivă. Cele mai vehe- mente fiind la Durostor, Ialomița și Dâmbovița. La Argeș situația era neclară, iar în capitală, Covurlui, Teleorman și Gorj forțele potrivnice erau în echilibru cu cele favorabile fuziunii’4. în județul Buzău existau mari neînțelegeri între cele două grupări: Anton Filotti (Partidul Național) și Pompiliu; loanițescu, Vasile Anto- nescu și Apostol Albu (Partidul Țărănesc), fiecare dorind șefia organi- zației partidului unificat. Pentru înlăturarea disensiunilor apărute, con- ducătorii locali au fost convocați în data de 7 mai 1927 în cadrul unei conferințe a P.N.Ț. la București unde după „o discuție foarte aprinsă între membrii celor două grupări*1 s-a hotărât fuziunea și alegerea orga- nelor provizorii de conducere. Președinte al organizației buzoiene a fost ales chiar Ion Mihalache pentru înlăturarea disputelor locale00. Cu toate acestea, disensiunile din rândul naționalilor și țărăniștilor buzoieni nu s-au încheiat. De aceea nu a fost depusă o listă comună în cadrul ale- gerilor pentru consiliul județean56. Abia la 6 ianuarie 1928 a fost votată fuziunea între cele două organizații buzoiene: președinte fiind ales Anton Filotti, iar vicepreședinți au fost desemnați prin vot Pompiliu loanițescu și Apostol Albu57. în timp ce se desfășura procesul de fuziune, dr. N. Lupu care a avut u poziție oscilantă în această chestiune în ședința Comitetului Central al Partidului Țărănesc votând împotriva contopirii cu Partidul Național, iar la Congresul din 10 octombrie 1926 a votat pentru, a părăsit P.N.Ț. al cărui vicepreședinte fusese ales. Pretextul poziției sale a fost decla- rația lui I. Mihalache din 24 ianuarie 1927 prin care afirma că P.N.Ț. se pronunța în favoarea revizuirii actului de la 4 ianuarie 1926. Disen- siunile erau însă mai profunde. Dr. Lupu nu putea colabora cu foștii „takiști“ din partid pe care îi combătuse vehement ani în șir. La 19 februarie 1927 a avut'loc un banchet în onoarea dr. N. Lupu în sala „Piccadily“ din București în cadrul căreia s-a hotărât reînfiin- țarea Partidului Țărănesc56. 1 în paralel, la 3 noiembrie 1926 s-a înființat Cercul de studii al Partidului Național Țărănesc condus inițial de G. G. Mironescu, iar de la 1 noiembrie 1927 de renumitul geolog și paleontolog, prof. univ. Sabba Ștefănescu59. Crearea P.N.Ț. a fost, prin urmare, un succes al opoziției, ea con- stituind un moment de cotitură în viața politică românească interbelică. Acest act a fost un proces complex desfășurat pe parcursul mai multor ani, nu lipsit de dificultăți. Relevând acest lucru I. Mariu preciza în Comera Deputaților că realizarea P.N.Ț. reprezintă „rezultatul comuni- 54 B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 335/1926, f. 2—3; I. Ciupercă, Opoziție și putere in România anilor 1922—1928, Iași, 1994, p. 199—200. 55 G. Vioreanu, Aspecte din istoria partidelor politice la Buzău în perioada 1918—1928, în Mousaios, III/1981, p. 108. ' 90 Arh. Maț. București, fond I. Mihalache, dosar 46/1926, f. 10. 57 Veronica Nistor, Din activitatea partidelor buzoiene și râmnicene in pe- rioada anilor 1917—1937, în Mousaios, IV. 2, 1994, p. 176. ,s Aurora, VII. nr. JâOo, clin 21 februarie 1927; I. Scurtu. întemeierea i activitatea Partidului Țărănesc dr. IV. Lupu (1927—1934), în R.L, nr. 5'1976, p. 697—700. ’ ■ . ' 59 România, III, nr. 898, din 5 noiembrie 1926; Dreptatea, I, nr. 15, din 3 noiembrie 1927. . . , . 140 C. I. STAN tații de program și de principii a două mari partide populare. Ea a fost pregătită prin colaborările constante ale celor două partide și a fost impusă de corpul electoral, care în alegerile din urmă a votat candi- dați! noștri pe baza ideii și programului fuziunii". Maniu exprima, de asemenea, părerea că noul partid „reprezintă interesele colective ale națiunii și se întemeiază pe solidaritatea tuturor claselor muncitoare și producătoare cu țărănimea, baza structurii noastre sociale, cel mai im- portant factor al producției naționale și astfel temelia vieții noastre de stat“60. Constituirea P.N.Ț. nu are un caracter întâmplător, nu a reprezentat o surpriză pentru observatorii politici și pentru opinia publică româ- nească. Prin programul său democratic, prin larga bază electorală, noua formațiune politică, neuzată în cadrul nici unei guvernări se va impune repede în viața politică românească reprezentând o serioasă alternativă de guvernare. P.N.Ț. a devenit în scurtă vreme cel mai puternic și influent partid din România, iar I. Maniu în calitate de președinte și-a asumat misiunea de a așeza societatea românească pe baze noi, demo- cratice61. întemeierea P.N.Ț. a micșorat considerabil fărâmițarea din viața politică românească de după primul război mondial. Se simplifica astfel configurația politică a României. Alternativa la putere instaurată de Regele Carol I prin celebra „Rotativă guvernamentală" trebui acum readusă în actualitate. CONSTANTIN I. STAN ANEXA I Scrisoarea lui luliu Maniu din 1 aprilie 1926 către N. lorga Stimate Domnule Profesor, Alăturat îmi permit a vă transmite convocatorul pentru congres cu rugămintea să bineveniți a-1 semna. La propuneri va fi loc pentru programul partidului despre care se va vorbi în raportul Delegației permanente. Devotat I. Maniu Sursa: B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga. voi. 333/1, 1926, f. 312. ANEXA II Scrisoarea lui Ion Mihalache din 21 septembrie '1926 către N. lorga Stimate Domnule lorga, în urma Congresului ținut la 17 aprilie a.c. Partidul Național a binevoit a propune Partidului Țărănesc fuziunea, iar în caz de neprimire „cartel electoral" pentru alegerile generale. » Dezbaterile Adunării Deputaților, Sesiunea 1926— 1927, nr. 2, Ședința din 15 noiembrie 1926, p. 13; I. Ciupercă, op. cit., p. 201. 61 I. Scurtu, luliu Maniu. Activitatea politică, București, 1995, p. 44. CREAREA P.N.Ț. . . . 141 Partidul Țărănesc primind cartelul ca imediat realizabil a răspuns Parti- dului Național că primește principial fuziunea, urmărind ca realizarea ei să se efectueze după alegerile generale. Precum vă este cunoscut, în cursul lunii iulie a.c., Comitetul Central al Partidului Țărănesc a delegat pe subsemnatul să examineze cu Partidul Național posibilitatea de înfăptuire a acestei fuziuni. Din conversațiile avute cu d. luliu Maniu am avut impresia că întrucăt Partidul Țărănesc a înclinat să se ținăj seama de preliminarele programatice de fuziune din 1924 realizarea atât de necesară a fuziunii este posibilă pe bazele următoare; I Denumirea partidului fuzionat va fi Partidul Național Țărănesc. II Principiile de bază programatică a partidului fuzionat vor fi cele 10 puncte stabilite în 1924. Ca program de guvernământ cu soluții practice potrivite împrejurărilor de azi va servi cel întocmit în 1924 cu revizuirile necesare făcute prin acord comun. III Organizarea definitivă a partidului fuzionat se va face pe baza statu- tului întocmit în 1924, de asemenea revizuit prin comun acord. IV Organizarea provizorie până la congresul general al partidului fuzionat care va fi chemat să aplice statutul se va face după următoarele norme: 1) Conducerea centrală a partidului va fi încredințată unui Comitet Central compus din actuala Delegație Permanentă a Partidului Național și din actualul Comitet Central al Partidului Țărănesc întregite în număr egal de fiecare partid. 2) Un Comitet de direcție mai restrâns care se compune din câte 10—12 membri delegați de fiecare partid .număr egal) din sânul Comitetului său central. 3) în ce privește președinția, deși Dl. luliu Maniu a cerut cu insistență ca desemnarea președintelui să fie făcută de Partidul Național și pe seama unei persoane din sânul său. Pratidul Țărănesc condiționează ca fuziunea să se facă și de astă dată sub președinția D-lui luliu Maniu. Secretarul general va fi desemnat dintre membrii Partidului Țărănesc, jar casierul dintre membrii Partidului Național. Câte doi vicepreședinți vor fi desemnați de fiecare partid. Biroul este organ pur executiv. 4) Organe deliberative sunt Comitetul Central și Comitetul de Direcție. Președintele ia parte la votare. în caz de paritate de voturi, hotărârea se va da de partea unde votează președintele. 5) Provinciile vor fi conduse de comitetele provinciale provizorii care se vor compune din contopirea actualelor comitete provinciale aflate în funcțiune. Comitetul provincial din Ardeal și Banat, unul singur va fi prezidat de actualul președinte al Partidului Național. Comitetul provincial din Basarabia va fi prezidat de actualul președinte al Partidului Țărănesc Basarabean. Pe ntru Bucovina va fi delegat provizoriu d-1. Alexandru Vaida Voievod, iar secretar general Dl. T. S. Săveanu. deputat. 6) Cu privire la fuzionarea organizațiilor județene pentru epoca de pro- vizorat: a) în principiu toate organizațiile județene vor căuta să se înțeleagă singure supunând aprobării centrale aceste libere înțelegeri. In caz de neînțelegere va interveni centrul printr-o comisie de arbitri cu voturi în număr egal pentru fiecare partid, aplicându-se la caz de nevoie absolută și desemnarea de președinți de la centru. b) în județele unde unul din președinții celor două organizații au făcut parte din conducerea centrală, Delegația permanentă a Partidului Național și Comitetul Central al Partidului Țărănesc prezidarea devine de drept aceluia, în caz că ambii președinți au făcut parte din conducerile centrale respective, prezidarea provizorie revine aceluia care a avut o situație preponderentă. Comitetul Central al Partidului Țărănesc a fost convocat pentru 26 septem- brie spre a se pronunța asupra fuziunii pe bazele mai sus arătate. Vă rugăm să binevoiți a le examina și D-voastră în ședința Delegației Per- manente a Partidului Național ce suntem informați că ați convocat-o pentru ziua de 26 septembrie a.c. Am fi fericiți ca hotărârile celor două organe să fie identice și unanime înfăptuindu-se astfel actul atât de important pentru viitorul Statului Român, 142 C. I. STAN act atât de mult așteptat și de masele partidelor noastre și de întreaga opinie publică a Țării. Cu această speranță vă rugăm să binevoiți a primi încredințarea prea deo- sebitei noastre stime. Delegatul Partidului Țărănesc I. Mihalache Sursa: B.A.R., Secția Mss., Coresp. N. lorga, voi. 333/1, 1926, f. 342—343. ANEXA III Scrisoarea lui Ion Diaconescu din 10 octombrie 1926 către Ion Mihalache Iubitul nostru Șef și Fiu duhovnicesc Ion Mihalache Sunt tot suferind cum mă știți. In ce privește starea generală a corpului sunt mai bine. Am urmărit cu mare atențiune mișcarea politică și în special svârcolirile fraților de dincolo, farisei fățarnici și pui de lele potentați. Ați hotărât fuziunea. Eu nu cred că partidul nostru este atât de puternic să poată mistui atâția monștri ardeleni, plus takiști care în fiecare capitală de județ bat în pinteni de bucurie văzând că le surâde soarta să ia ei cârma partidului ceea ce știți și Dumneavoastră că s-a întâmplat, chiar acum în mai multe județe. Eu în județul meu am luptat foarte mult contra tendințelor de hegemonie ale tachiștilor (advocaților) și mulți din ei au plecat când au văzut că nu-și pot ajunge scopurile lor. Dar am deplină încredere în tactul și înțelepciunea conducătorilor parti-’ dului deosebită apreciere în concepția și practica Dumneavoastră în conducere ca șef. V-am spus la Vulcan și repet acum să cântăriți bine pe lingușitori și în special pe așa zișii intelectuali, căci cei mai mulți sunt curate lichele. Acum o afacere familiară. Am bucuria să vă vorbesc că, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt Socru mare, însor pe Octavian și doresc din tot sufletul să-1 cunoașteți. Dumneavoastră o să-1 aveți stâlp neclintit al partidului în Dâmbovița. Cred că merit o satisfacțiune morală față de adversarii mei din județ ca o răsplată locală, ce am îndurat atât de la ei cât și de la întregul aparat oligarhic fanariot. Nunta este la 24 curent. Puteți veni cu trenul de 11 a.m. și pleca cu trenul de șase sau de 10 dimineața luni. Vă îmbrățișează și vă binecuvântează Patriarhul partidului. Ion Diaconescu Sursa: Arh. Naț. București, fond Ion Mihalache, dosar 45/1926, f. 8. ANEXA IV Scrisoarea lui Vasile V. Haneș din 27 octombrie 1926 către Ion Mihalache Iubite Domnule Mihalache, Țin să aibă cunoștință că contrar unor zvonuri fratele meu a rămas în Partidul Național Țărănesc. La întrunirea (sau consfătuirea, care a avut loc la d-1 Argetoianu, d-1 Petre Dragomirescu a susținut un punct de vedere — trecerea la liberali, iar fratele meu celălalt punct de vedere — fuziunea cu Partidul Țărănesc. Cuvântul a în- registrat numai prima părere, fiindcă așa îi convenea; n-a înregistrat-o și pe a doua. Am socotit că e bine să știți exact cum stă această chestiune. Astăzi desigur sunteți la Cândești, de ziua părintelui Nistor. I-am dat și eu o telegramă. împărtășesc și eu bucuria Dumneavoastră la asemenea prilejuri. CREAREA P.N.Ț. . . . 143 Respectuoase sărutări de mâini Doamnei. Cu salutări cordiale Devotat V. V. Haneș Sursa: Arh. Naț. București, fond Ion Mihalache, dosar 45/1926, f. 10. THE FOUNDATION OF THE NATIONAL PEASANT PARTY (OCTOBER 10, 1926) (Summary) The National Peasant-Party emerged in the context of the deep going eco- nomic, social and political changes following the Great Union of 1918 and developed into one of the most powerful and influiential political parties in Romania. It was set up in october 1926 by the merger of the National Party and Pcasant Party. The removal of the National Party and of the Peasant Party from the suc- cesion to the government the merger. On the basis of some mutual concession the National Party merged with the Peasant Party on october 10, 1926. The setting up of the National Peasant Party cleared up the political situation as it put an end to the period of negotiations and mergers for the foudation of the political domination exerted by the National Liberal Party. The platform of the new party put forth big promises of democratic reforms in the implementation of which were intersted large social categories bat it actually pursued the con- solidation of the position of the rural bourgeoisie and of the party and middle bourgeoisie in towns, the formed the social basis of the National Peasant Party. REGIMUL MINORITĂȚILOR NAȚIONALE ÎN ROMANIA (23 august 1944—1945) Resurecția generală a naționalismului în Estul Europei după căde- rea comunismului a readus în atenția publică relația antitetică (funda- mentală pentru orice ideologie identitară) noi — ei. Dacă acești ei trăiesc în interiorul granițelor propriului nostru stat, sunt definiți. în general, prin sintagma „minorități naționale"*, iar trecutul lor este un teren de instrumentalizare politică și mai puțin unul de investigare isto- rică. Iată de ce credem că o discuție asupra locului ocupat de minorități în politica statului român în perioada imediat postbelică este utilă. Ne-am propus să urmărim evoluția statutului oficial al minorității în general, cât și evoluția situației unor minorități în unele cazuri parti- culare, ambele sesizabile în primul rând din analiza legislației referitoare la problemele în cauză. De altfel, legislația este sursa principală a acestei lucrări și credem că este cadrul în care se manifestă efectiv atitudinea deținătorilor puterii față de problema minoritară. De la început trebuie să precizăm că semnul sub care stă situația minorităților și cursul politicii statului român față de ele este cel al alertei schimbări, la care concură câțiva factori interni și externi, pe care îi vom enumera în continuare. Intre cei externi, cel determinant pentru întreaga evoluție politică a României în perioada postbelică s-a dovedit a fi implicarea U.R.S.S. Până la un punct justificabilă și expli- cabilă (din punct de vedere sovietic, România fusese un stat inamic), imixtiunea sovietică s-a concretizat prin ocupația militară și s-a instituțio- nalizat prin Comisia Aliată de Control, organ care se manifestă nu de puține ori ca primă putere de decizie internă, în condițiile deposedării guvernului de la București de majoritatea competențelor sale. De aceea, când folosim formula „politica statului român față de minorități", tre- buie să avem neapărat în vedere amendamentul enunțat mai sus, și anume, inexistenta practică a suveranității. încadrând evoluția politică din România în contextul situației din Centrul și Sud-Estul Europei, o serie de autori au ajuns la concluzia că România a făcut parte — inițial — dintr-o primă zonă de securitate a * în lucrarea de față folosesc noțiunea „minorități" în accepțiunea în care înseamnă „grupuri sociale unite prin legături de descendență, limbă sau religie comune și care se percep ca diferite în aceste privințe de majoritatea locuitorilor unei anumite entități politice" (cf. Encyclopedia Britannica. ed. 1961). Acestei defi- niții îi trebuie adăugată precizarea că noțiunea de „minorități naționale" exprimă poziția numerică a respectivului grup social din punct de vedere etnic, lingvistic, confesional, în raport cu restul populației respectivei entități politice. în cuprin- sul lucrării vor apărea formulele „politica națională" sau „politica minoritară". Pentru a evita confuziile, cititorul este rugat să înțeleagă prin aceste formule „conduita puterii politice în privința minorităților naționale". 10 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 146 C. MORAR-VII.CU U.R.S.S., împreună cu Bulgaria și Polonia. Se explică astfel abrupta evoluție — stimulată — a regimului politic românesc după 1944, evo- luție vizibilă și din perspectiva subiectului pe care intenționăm să-1 tratăm. Prezența sovietică s-a făcut simțită în România nu doar militar sau prin intermediul Comisiei Aliate de Control, ci și prin activitatea și rapida ascensiune a unei formațiuni politice prin care U.R.S.S. viza penetrarea sistemului politic românesc și instrumentalizarea lui: Partidul Comunist din România (din octombrie 1945, Partidul Comunist Român, iar din 1948 Partidul Muncitoresc Român). El însuși obiect al suspi- ciunii cvasigenerale (datorată atât importului de ideologie sovietică, cât și faptului — descalificant în viața politică a României interbelice — că rândurile sale erau formate din minoritari), Partidul Comunist utiliza consecvent un discurs politic care promitea o nouă abordare a proble- mei minorităților, radical diferită și mai „democratică41 decât cea a ve- chilor forțe politice. între factorii interni ce influențează evoluția politicii minoritare, cel mai important rezidă în modificările juridice ce se produc în sistemul politic românesc începând cu august 1944. Lovitura de stat de la 23 august constituie începutul unei evoluții marcate în primă instanță de efortul aproape general al factorilor politici interni de a proceda la con- strucția unui sistem politic bazat pe precepte democratice. O primă acțiune în acest sens a fost decretul regal din 2 septembrie 19441, prin care erau recunoscute drepturile cetățenilor cuprinse în Constituția din 1923. Ca urmare, o mare parte din legislația emisă în ultimii șase ani necesita o grabnică revizuire sau abrogare, deoarece venea în contra- dicție cu principiile Constituției din 1923, devenită punct de reper al noului sistem pe cale a se infiripa. în consecință, printre problemele ce urmau să cunoască noi abordări legislative se afla și aceea a mino- rităților. Pe lângă factorii enumerați mai sus, mai exista o reglementare juri- dică internațională, care tratează tangențial și problema minorităților: Convenția de Armistițiu dintre România și Națiunile Unite, semnată în septembrie 1944. Articolul 6 al acestei convenții stipulează următoarele: „Guvernul român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, toate persoanele arestate [. . .] din cauza originii lor rasiale și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiile impuse din această cauză"2. în perioada interbelică, problema minorităților naționale se dove- dise a fi una destul de acută. Maniera de tratare a acesteia din partea statului, precum și reacția ostilă a unora dintre grupurile minoritare au condus la existența unor raporturi destul de încordate între stat, pe de o parte și unele minorități (în special cea maghiară3), pe de altă parte. 1 Monitorul Oficial, partea I (în continuare M.O., I), nr. 202'2 septembrie 1944, p. 6232. ' 2 Relații internaționale în acte și documente (coord. C. Bușe, Al. Vianu, Z. Zamfir, Gh. Bădescu), voi. II, București, Ed. Didactică si Pedagogică, 1976, p. 166. ' ’ 3 Vezi, de ex., Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, Corneli University Press, 1995, pp. 176—183. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 147 Intervalul în care aceste raporturi cunosc cea mai accentuată deterio- rare coincide, în linii generale, cu perioada celui de-al doilea război mondial. Remarcăm — în această perioadă — tratarea diferențiată, pe criterii etnice, rasiale sau confesionale a minorităților. Această situație, credem, este în principal consecința subscrierii regimului Antonescu la principii derivate din ideologia național-socialistă germană (în condi- țiile știute). Un alt factor, secundar însă, îl considerăm a fi accentuarea naționalismului în care s-a retranșat statul român după pierderile sufe- rite în 1940. Să exemplificăm. Guvernul român este nevoit să accepte constituirea totalității membrilor minorității germane, prin legea 830 din 2 noiembrie 1940, într-un grup etnic, corporație de drept public, pusă sub directa protecție a Reich-ului german și care conferea mem- brilor ei privilegii colective. Reich-ul a presat Bucureștiul să procedeze astfel din evidente rațiuni ideologice (naziștii considerau că toți ger- manii aparțineau unei unice comunități, Volksgemeinschaft). La polul se afla minoritatea evreiască, supusă unui tratament discriminatoriu, cu caracter rasist, fidel principiului inegalității juridice și sociale a in- dividului în funcție de apartenența rasială, confesională sau etnică4. Aceste două situații, cea a minorității evreiești și cea a Grupului Etnic German erau extremele între care se aplica politica regimului Antonescu față de minorități. Deci, situația existentă la 23 august 1944 era complexă și se cerc,-, soluționată în acord cu principiul deplinei egalități a cetățenilor, înscris atât în constituția recent repusă în vigoare, cât și în articolul 6 al Convenției de Armistițiu. Măsurile care se vor lua în continuare în problema minoritară pot fi împărțite în două categorii: cele vizând situații speciale și cele vizând reglementări globale. Pentru început vom analiza măsurile din prima categorie. Paradoxal, la prima vedere, în România nu se renunță la tratarea diferențiată a minorităților nici după 23 august 1944. Situația com- portă două explicații. Prima ar fi necesitatea soluționării problemelor fiecărui grup minoritar (individualizat ca atare și uneori izolat prin măsurile legislative din perioada 1938—1944) în parte. A doua expli- cație: această conduită este, de fapt, o „rezervă legală" pe care factorii de decizie din viața politică internă românească și-o asigură, pentru a promova măsuri de discriminare negativă sau pozitivă a unor grupuri minoritare. Cel mai elocvent exemplu de discriminare negativă este c I al minorității germane. în primă instanță, se procedează la desființarea Grupului Etnie German, la 8 octombrie 1944’. Prin această măsură — în fond, nor- mală — se urmărea anularea diferentelor juridice dintre minoritatea germană și restul populației. Lucrurile nu se opresc însă aici, și evoluția clin România este integrabilă celei din zona central-ost-europeană, unde sovieticii devin în 1944—1945 factorul prim de putere. încă înainte de 4 Lya Benjamin, „Studiu introductiv" la Evreii din România intre anii 19-40 1944, voi. I — Legislația antievreiască, ed. Hasefer, București, 1993, p. XIX; Victor Neumann, Istoria evreilor din România — studii documentare și teoretice, ed. Amarcord, Timișoara, 1996, p. 211—234. 5 M.O., I, nr. 233/8 oct. 1944, p. 6558. 148 C. MORAR-VULCU desființarea Grupului Etnic German începe (supervizată și coordonată de Comisia Aliată de Control), o adevărată campanie de măsuri punitive, legal nejustificată, aplicată minorității germane în ansamblu, socotită aprioric de sovietici instrument al nazismului în România6. Soluționa- rea din punct de vedere sovietic a problemei germanilor din întreaga zonă central-est-europeană s-a bazat pe considerente strategice, însă asemănarea a ceea ce s-a petrecut cu o răzbunare pe baze etnice este prea mare pentru a nu fi luată în considerare. Statele din Centrul și Estul Europei au trecut aproape fără excepție, în primii ani postbelici, la măsurile de culpabilizare colectivă a mino- rității germane, însoțite de represalii. Astfel în Polonia se petrece, coro- borat cu modificările teritoriale pe care le cunoaște acest stat, un adevărat exod al germanilor, iar în 1945 cetățenii polonezi de origine etnică germană sunt deposedați de cetățenie'. Măsurile represive cul- minează cu deportări masive de populație germană din Iugoslavia6, Cehoslovacia9, Ungaria10. De menționat că această adevărată „migrație a popoarelor11 s-a produs cu acceptul Marii Britanii și S.U.A., dat U.R.S.S. la întâlnirea de la lalta și apoi la cea de la Postdam11. Pe scena politică românească, Partidul Comunist se manifesta în concordanță cu politica externă sovietică, inclusiv în problema etnicilor germani. Acest fapt este vizibil în platforma Frontului Național Demo- crat, apărută la sfârșitul lunii septembrie 194412. Interesul sovietic vis-a vis de minoritatea germană s-a manifestat cu o intensitate cres- cândă, culminând în cea de-a doua parte a lunii ianuarie 1945, când din România au fost ridicați cca. 75.000 de membri ai acestei minorități. Deportarea lor în U.R.S.S. a fost ascunsă sub eticheta de ..reabilitare voluntară"13, iar criteriile de deportare erau apartenența etnică și vârsta — bărbații între 17—45 ani; femeile între 18—30 ani14. Dintre cei de- portați au murit în U.R.S.S. între 15 și 20%. în plan oficial nu apare nici o măsură care să legifereze tratamentul la care sunt supuși etnicii germani15. Singura mențiune referitoare la acest tratament este o lege din 7 august 1946 care reglementa „modul de justificare a cheltuielilor G D. Șandru, „Studiu introductiv" la Deportarea etnicilor germani din Româ- nia în Uniunea Sovietică — 1945, Forumul Democrat al Germanilor din România. 1994, p. 7—8 (în continuare D. Șandru, „Studiu..."). 7 Glatz Ferenc, Minorități în Europa Centrală — analiză istorică și un cod al comportamentelor, Europa Institut, Budapest, 1993. p. 37. 8 G. C. Paikert, The Danube Swabians, The Hague. Martinus Nijhoff, 1967, p. 285—286. 9 Ibidem, p. 205. io Ibidem, p. 195. n Z. A. B. Zeman, The making and breaking of communist Europe, Black- well, 1991, p. 210. 12 D. Șandru, Die Politik der Rumănischen Regierungen gegenilber der Deutschen Minderheit aus Siebenburgen in den Jahre 1944—1945, in: Transylva- nian Review, I, 1/1992, p. 67. 13 G. C. Paikert, op. cit., p. 259. 14 Deportarea etnicilor germani..., p. 38; pentru situația germanilor din România, vezi și Mihai Pelin, Requiem pentru Convenția de la Geneva, ed. Paco, București, 1996; pentru deportarea în U.R.S.S., vezi Die Deportation von Sieben- biirgische Sachsen in die Sowjetunîon, 1945—1949, voi. I—III, Bdhlau Verlag, 1995. 15 Vezi G. C. Paikert, op. cit., p. 259; D. Șandru, Studiu..., p. 13. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 149 ce se fac în legătură cu ridicarea cetățenilor de origine etnică ger- mană [.. ,]“1G. Direcția principală a măsurilor speciale luate în România după 23 august este normalizarea situației minorității evreiești. Adusă într-un stadiu de inferioritate juridică printr-o întreagă politică discriminatorie, minoritatea evreiască aștepta să fie repusă, în ansamblul ei, prin legi speciale, în posesia drepturilor cetățenești fundamentale. Restabilirea acestor drepturi a avut o evoluție interesantă. Prima lege reparatorie este emisă la 22 septembrie 1944. Ea abroga măsurile care restrângeau accesul evreilor la învățământul de toate gradele și retitularizează pro- fesorii evrei eliminați din învățământ în baza legilor discriminatorii1'. A doua măsură legislativă promovată de guvernanți viza reintegrarea evreilor în armată, precum și abrogarea legii referitoare la statutul mi- litar al evreilorlb. Deși erau în fond reparatorii, aceste legi erau oare- cum colaterale principalelor așteptări ale comunității evreiești, așa cum consideră și conducătorul ei spiritual din epocă, șef-rabinul dr. Alexan- dru Șafran19. El oferă și o explicație situației, considerând că legea pentru restabilirea statutului militar al evreilor a fost adoptată prioritar din dorința factorilor politici ca acesta să fie pentru membrii comuni- tății evreiești un prim contact cu calitatea de cetățean20 prin integrarea într-o armată care mai lupta încă împotriva nazismului. Pe baza acestei legi au fost reintegrate în armată 3445 cadre militare (in ianuarie 1945)21. Tot în ianuarie apare o lege care viza o problemă stringentă: repunerea în drepturi a farmaciștilor evrei. Se încerca astfel restaurarea unei părți a componentei economice a vieții comunitare evreiești, cunoscută fiind (statistic) marea răspândire a acestei profesii în rândul comunitarilor evrei. Pașii cei mai importanți în direcția normalizării statutului juridic al minorității evreiești s-au întreprins odată cu adoptarea la 19 decem- brie 1944, a legii 641, care abroga toate măsurile legislative anti- evreiești22. Probabil că întârzierea elaborării acestei legi își găsește o explicație în multitudinea de probleme cărora ea trebuia să le ofere rezolvare. Legea opera pe mai multe paliere ale vieții comunității evreiești. Primul era cel colectiv, unde putem încadra, pe lângă amin- tita abrogare explicită a măsurilor antievreiești și efectul implicit al acesteia: reintrarea în posesia drepturilor cetățenești23. Articolul 1 al legii 641 prevedea abrogarea dispozițiilor juridice date pe baza legilor discriminatorii, precum și a dispozițiilor discriminatorii date fără bază juridică. 16 Colecțiunea de legi si regulamente (în continuare CLR). tom XXIV, august 1946. pp. 1739—1740. 17 M.O., I, 219/22 sept. 1944, p. 6377. 18 CLR, tom XII, oct. 1944, p. 23. 19 Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor — comunitatea evreiască din România, 1939—1947. Memorii, Ed. Hasefer, București, 1996, p. 146. 20 Ibidem, p. 146—147. 21 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu Ed. ALL București, 1996, p. 81. 22 M.O., I, nr. 294/19 dec. 1944, p. 8236—8239. 23 De remarcat că legislatorul nu folosește formula „redare a drepturilor"; comunitatea evreiască reintră în vechile drepturi. 150 C. MORAR-VULCU Un alt nivel (și cel mai consistent) la care legea operează este cel socio-economic. Prevederile cuprinse aici vizează salariații publici și privați, bunurile și contractele. Reprimirea în serviciu a salariaților con- cediați pe baza legislației antievreiești se făcea la cerere și constituia o măsură menită ti reabilita economic un segment important al comu- nității. O secțiune aparte e consacrată repunerii în legalitate a exercitării meseriilor și oricăror profesiuni de către membrii comunității evreiești, incluzând aici și posibilitatea relegalizării firmelor de comerț și indus- trie radiate în temeiul legislației rasiale. Bunurile confiscate reveneau proprietarului evreu, iar în cazul inexistenței acestora, este prevăzută posibilitatea despăgubirii fostului proprietar evreu de către stat. Un al treilea palier vizat de legea 641 era cel al statului personal al membri- lor comunității evreiești. Se încerca înlăturarea, în măsura posibilului, a efectelor imixtiunii brutale a legislației discriminatorii, la nivelul rela- țiilor interumane, personale, prevăzându-se posibilitatea anulării divor- țurilor pronunțate pe baze legale discriminatorii. Marcată de experiența traumatizantă a Holocaustului, comunitatea evreiască europeană se reintegra lent în viața socială. Nu fac excepție nici evreii din România. Reacția lor nu este promptă la adoptarea mă- surilor reparatorii. Astfel, la 16 aprilie 1946 apare o lege (legea 292/ 1946)24, prin care foștilor salariați evrei, care nu făcuseră cereri de reprimire în serviciu în termenul prevăzut de legea 641/1944 li se acorda un nou termen de 15 zile pentru a o face. Tot în 16 aprilie 1946 era publicată o lege similară (294/1946)25 în legătură cu reinstalarea chiriașilor evrei în locuințele din care au fost evacuați în perioada 6 septembrie 1940—23 august 1944. Din moment ce erau necesare legi speciale care să reconfirme intrarea în posesia vechilor drepturi, în- seamnă că existau un număr important de membri ai comunității evre- iești care nu făcuseră demersurile necesare pentru a beneficia de efec- tele legilor reparatorii26. Modificări importante au loc la nivel instituțional. în perioada in- terbelică funcționase Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România. Aceasta a fost desființată în 1941 și înlocuită cu o nouă in- stituție, Centrala Evreilor din România, creată la 17 decembrie 1941, care era de fapt o variantă a Judenrat-ului creat de Germania Nazistă în statele europene aflate sub dominația sa27. Centrala Evreilor era sin- gurul organism abilitat cu reprezentarea în bloc a comunității evreiești în relațiile cu statul, funcționarea sa fiind reglementată de legi spe- ciale, integrabile în vasta campanie legislativă antievreiască. După 23 august 1944, o primă și provizorie formă de organizare și reprezentare a intereselor comunității evreiești a fost Consiliul Gene- ral Evreiesc, organism oficializat în septembrie și menit a funcționa -1 M.O.. I. nr. 249/19 dec. 1944, p. 9233—8239. 25 Ibidem, pp. 3911—3912. 2l! Bibo Istvan vorbește chiar de o criză de identitate comunitară, de o alie- nare a unei părți a evreilor. Aceștia refuză calificarea „evreu", folosind pentru autoidentificare termeni ca „deportat" sau „fost persecutat rasial". Bibo Istvan, Misere des petits etats d’Europe de l’Est, Albin Michel, 1993, pp. 337—338. 27 Lya Benjamin, op. cit., p. XLIII. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 151 până la restabilirea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești26. Departe de a fi doar atât, Consiliul a fost încă un teren de manifestare a fricțiunilor scenei politice românești, determinate de ascensiunea sti- mulată a stângii. Desființarea Centralei Evreilor se produce prin Legea 547/31 octombrie- 194429, prin aceeași lege fiind repusă în funcțiune Federația Uniunilor de Comunități, ceea ce reprezenta, printre altele, și repunerea cultului mozaic în drepturile sale anterioare30. Totuși, se observă cu destulă ușurință că legea 547 nu făcea din Federație un organism independent de voința politică și ferit de imixtiunea statului. Funcționarea îi era reglementată de către stat, la fel și componența conducerii. Legea din 2 februarie 194531, confirmă această tendință, ea modificând structura comitetului de conducere a Federației. Evoluția politică postbelică a României a alimentat un fenomen care se dovedește a fi deosebit de longeviv: persistența unui stereotip existent încă din perioada interbelică, și care asocia, printr-un meca- nism reducționist, evreii cu comunismul. Abia ieșită dintr-o perioadă în care i-a fost periclitată însăși existența, minoritatea evreiască era identificată de o parte a societății românești cu comunismul. Problema relației dintre evrei și instaurarea comunismului a fost discutată într-un recent articol, care scoate în evidență complexul de factori care a favorizat această asociere forțată32. Din punctul de vedere al problemei pe care o avem în atenție, dorim să precizăm ca regimurile procomu- niste sau comuniste au fost departe de a aduce minoritatea evreiască într-o poziție superioară în raport cu alte minorități sau cu ansamblul societății. Dimpotrivă, comunismul a acționat ca un factor de disoluție a minorității evreiești, continuând pe noi coordonate imixtiunea statului în existența acestei comunități13. Aminteam în prima parte a lucrării o altă categorie de măsuri luate de statul român în problema minorităților, și anume măsurile cu carac- ter general, adică acelea care aveau drept cadru de aplicabilitate mino- ritatea în general, fără specificări explicite. Primul organism însărcinat cu rezolvarea problemelor minoritare a fost un departament al Oficiu- lui pentru Lichidarea Patrimoniului fostului Centru Național de Româ- nizare34, care a funcționat cca. 3 luni, fiind desființat la 11 decembrie 194435. între timp, odată cu numirea celui de al doilea guvern Sănătescu, la 5 noiembrie 1944 apare în componența acestuia un departament al minorităților, condus de reprezentantul unei formațiuni-satelit a Parti- 2S Liviu Țârau. Instaurarea comunismului în România și erreii, în: Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, voi. XXXV, 1996, p. 239. 29 M.O., I, nr. 252/31 oct. 1944, p. 6991. 30 Ibidem. 31 M.O., I, nr. 26/2 feb. 1945, pp. 708—709. 32 Liviu Târau, op. cit., pp. 289—302. 33 Pentru U.R.S.S. vezi Arkadi Vaksberg, Stalin against Jeies, Vintage Books, New York. 1995; pentru România vezi Al. Șafran, op. cit. 34 M.O., I, nr. 202/2 sept. 1944, p. 6253. 35 M.O., I, 287/11 dec. 1944, p. 8045. 152 C. MORAR-VULCU dului Comunist (Uniunea Patrioților), Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. Acest departament se transformă la 6 decembrie 1944 într-un minister3^ fapt semnificativ pentru ascensiunea pe care discuția asupra problemei mino- rităților o cunoaște în spațiul public românesc. Se naște o întrebare firească: cum s-a produs această ascensiune? Credem că această pro- blemă trebuie discutată în strânsă legătură cu acțiunea sinergică a doi dintre factorii amintiți în prima parte a lucrării: U.R.S.S. și „repre- zentanța" acesteia în România, Partidul Comunist. Pentru tratarea temei propuse, credem că este utilă — chiar cu ris- cul de a ne abate temporar de la subiect — o succintă prezentare a locului ocupat de problemele naționale în cadrul politicii interne a U.R.S.S.; dorim să reliefăm în special unele probleme pe care le con- siderăm esențiale din perspectiva analizei pe care o intenționăm. Confruntați cu realitatea că „paradigma națională" conținea în epocă modelul general de identificare colectivă (națiunea, cu accent pe etnic în estul Europei) și de structurare politică (statul-națiune’, bolșeyicii au căutat să o integreze „dialectic" pe aceasta în propriul corpus ideo- logic. Piatra de temelie în acest sens este pusă de nimeni altul decât I. V. Stalin cu al său articol Marxismul și chestiunea națională, scris în 1913 și purtând marca influenței social-democratului austriac Otto Bauer37. Definind națiunea ca „o comunitate constituită istoric"36, Stalin considera că acesta este supusă așa-ziselor „legi ale istoriei"39 și că în virtutea acestora, ea va dispărea mai devreme sau mai târziu. Reali- tățile cu care sunt confruntați bolșevicii odată ajunși la putere îi fac pe aceștia să-și moduleze discursul în problema națională. Lenin dis- tinge între un naționalism „burghez", rău, al „națiunilor opresoare" și un naționalism legitim, al „națiunilor oprimate"40, al cărui potențial putea fi folosit în sens revoluționar. Bolșevicii percepeau națiunile într-o manieră tipic organicistă, așezându-le pe diferite „trepte ale evoluției". Existau, după această schemă, națiuni avansate și națiuni înapoiate. Considerându-se meniți să grăbească mersul „evoluției isto- rice", comuniștii au considerat că principala lor sarcină în această pro- blemă este să acționeze pentru „egalizarea" (din punct de vedere al evoluției) diferitelor națiuni. Convinși că pentru „lichidarea înapoierii" unor națiuni ale fostului Imperiu Țarist, efortul principal trebuia să se producă pe tărâm cul- tural, comuniștii sovietici au dus o consecventă politică de cultivare și protejare a diferitelor culturi naționale, în speranța că astfel tensiunile naționale vor dispărea, facilitând omogenizarea socială atât de dorită de 36 M.O., I, nr. 257/6 dec. 1944, p. 7182. 37 Hugh Seton-Watson, The East European Revolution, London, Methuen, 1961, p. 339. 38 ,.O națiune este o comunitate de indivizi, istorie constituită, stabilă, formată pe baza unei limbi, unui teritoriu, unei vieți economice și unor caracteristici psihologice comune, manifestate într-o cultură comună"; cf. Naționalism, J. Hut- chinson and Anthony D. Smith (eds.) Oxford University Press, 1994, p. 20. 39 ..] o națiune, ca orice fenomen istoric, este supusă legilor schimbării, are propria istorie, propriul început și propriul sfârșit", cf. Ibidem. 40 Yuri Slezkin, The VRSS as a communal apartment or how a socialist state promoted cthnic particularism, in: Slavic Review, voi. 53, nr. 2/1994, pp. 418—419. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 153 adepții „dictaturii proletariatului11. Dogma de la care se împărtășeau cei ce gândeau în acest fel este cea anunțată de Lenin41 și repetată de Stalin la Congresul al X-lca al P.C.U.S.: „cultura trebuie să fie națio- nală în formă și socialistă în conținut". Viziunea bolșevică s-a concre- tizat în plan politic printr-o formulă federală (U.R.S.S.), care rezerva autonomie culturală părților componente. Scopul politicii minoritare a Uniunii Sovietice era, deci, nivelarea asperităților naționale, omogeni- zarea și din această direcție a societății și construirea „națiunii socia- liste" la care Stalin se referă in 19294-. Scopul politicii minoritare a comuniștilor sovietici s-a dovedit a fi utopic. In realitate, ingeniosul, dar inutilul procedeu omogenizator imaginat in U.R.S.S. a stimulat și a promovat particularitățile naționale, generând, nu de puține ori, ten- siuni43. Dreptul constituțional sovietic trebuia să țină pasul cu evoluția politicii față de minorități. Apar astfel definite ca noțiuni juridice câteva noțiuni ca „națiune11 și „naționalitate"44. Politica de cultivare a particu- larismului național începe să capete noi dimensiuni spre sfârșitul anilor ’30, când se înregistrează spectaculoasa emergență a rușilor ca grup na- țional din ce în ce mai mult identificat cu U.R.S.S. Această tendință este accentuată în cursul celui de-al doilea război mondial, când Stalin găsește resurse noi în discursul național/patriotic45 și chiar panslav. Astfel, preceptele ideologice ce ghidau politica sovietică în problema naționalităților în timpul N.E.P.-ului și chiar până la mijlocul deceniu- lui patru sunt umbrite de resurecția „paradigmei naționale" sprijinită etnic pe ruși, iar politic pe U.R.S.S. Helene Carrere d’Encausse e în- dreptățită să afirme că în timpul celui de al doilea război mondial, statul comunist sovietic pare să fi „cedat locul [.. .] unui stat tradițio- nal, atașat valorilor comune ale societății internaționale: patriotismul, patrimoniul istoric al națiunii, securitate"40. în ofertsiva împotriva Ger- maniei naziste, U.R.S.S. intra în contact cu realitățile etnice ale Europei Centrale și de Est. Aici problemele minorităților se dovediseră acute încă imediat după primul război mondial și rămâneau la fel după cel de-al doilea, în condițiile înaintării spre vest a armatelor și apoi a siste- mului politic sovietic. Acum U.R.S.S. nu mai vedea statele Europei Centrale și de Est în termenii mesianismului revoluționarț așa cum se întâmpla în momentul înființării Cominternului) ci, așa cum spune Adam Westoby, ..în termeni de teritoriu și de populație posedate"47. Cazul mișcărilor de populație de origine etnică germană este elocvent pentru maniera în care sovieticii tratau problemele naționale în statele 41 Ibidem, p. 424. 42 Ibidem, p. 419. 43 Ibidem; Soviet Nationalities Policy in Practice (Robert Conquest ed.), Fr. A. Praeger, Publisliers, 1967, passim. 44 V. Țârău, Le probleme național dans la politique du Parti Comuniste entre 1<)44—1945. in: Transylvanian Review, vel. V, nr. 4/1996. p. 23 (în continuare: V. Țârău. Le probleme . . .). 4;’ Helene Carrere d’Encausse. Le grand frere. L’Union Sovietique et l’Europe sovietisee, Flammarion, 1983, p. 16. Ibidem, p. 15. 47 Aclam Westoby, Communism since World Wa- II, I larvestcr Press, 1981, p. 10. ' 154 C. V-ORAR-VLlCU ocupate militar de ei. Moscova nu a ezitat să utilizeze disensiunile naționale și teritoriale existente între și in statele Europei Centrale și de Est, instrumentalizându-le în vederea obținerii propriilor scopuri40. Circumscriind, — după această lungă paranteză — discuția la situa- ția României, mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că U.R.S.S. ii folosit disputa româno-maghiară asupra Transilvaniei în scopul instau- rării unui guvern comunist la București49. Primul pas în amorsarea crizei politice din România a fost instalarea, în noiembrie 1944 de către U.R.S.S., a propriei administrații militare în Transilvania de Nord-Vest. Pretextul folosit de sovietici era, după cum se știe, existența conflicte- lor româno-maghiare (cu autori principali români) care periclitau sta- bilitatea situației în spatele frontului. Iată, deci, o abilă readucere în discuție a relațiilor interetnice și a problemei minoritare, instrumenta- lizate și folosite ca fațadă in problema retrocedării către statul român a nord-vestului Transilvaniei; miza reală era, reamintim, accederea la putere, la București, a unui guvern comunist. Examinând retrospectiv evoluția situației politice din România pri- milor ani postbelici, remarcăm că intervenția sovietică s-a produs în principal pe două căi: direct (uneori folosind forța militară), și indirect, prin acțiunea Partidului Comunist, prin care se urmărea penetrarea și destructurarea sistemului politic autohton. Traducând această schemă în termenii problemelor minorităților, distingem faptul că U.R.S.S. a acționat direct în cazul etnicilor germani. Vehicul al puterii sovietice. Partidul Comunist utiliza o largă paletă tactică în această problemă, în funcție de evoluția situației politice interne și de creșterea propriei pu- teri decizionale. Putem distinge astfel două perioade: prima (august 1944—martie 1945) în care Partidul Comunist din România se afla la putere, dar în cadrul unei coaliții; deținând practic ministerul de resort, poate să impună, în anumite limite, politica proprie în problema națio- nală. A doua perioadă este cea care începe cu martie 1945. Obținând aproape în exclusivitate puterea, comuniștii trec la impunerea mai di- rectă a propriilor principii în domeniu. Totuși, în toate aprecierile făcure în legătură cu activitatea Partidului Comunist în problema națională, trebuie să se țină seama că această activitate se desfășoară în limitele impuse de rațiunile de securitate ale U.R.S.S. și se pliază pe obiectivele politicii externe a acestui stat. în primă instanță, dup;î august 1944. Partidul Comunist adoptă un discurs liberal (chiar de factură occidentală) în problema națională, spe- culând abil neajunsurile conduitei interbelice în politica referitoare la minorități. Preceptele sovietice (principii, scopuri, metode) nu se impun, în general, în prim-planul discursului comunist, ci apar mai degrabă izolat, în cuprinsul unor articole propagandistice50. Ceea ce caracteri- zează totuși atitudinea Partidului Comunist (și constituie în același 4,1 Vasile Pușcaș, National and Territorial Conflicts in Central and Eastern Europe and the Enforcement of the Soviet Domination, in: Transvlvanian Reviow. IV, nr. 4, 1995, pp. 20—28. ' 49 V. Pușcaș, op. cit.; V. Țârău, Problema Transilvaniei in ecuația comu- nizării României, in voi.: Sovietizarea nord-vestului României, 1944—1950. Ed. Muzeului Sătmărean, 1996, pp. 87—93 (în continuare: V. Țârău, Problema Tran- silvaniei ...). REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 155 timp un import sovietic) este susținuta campanie de modificare a termi- nologiei juridice românești referitoare la problema minoritară. Cel mai elocvent caz este pledoaria pentru înlocuirea termenului „minoritate" cu cel de „naționalitate conlocuitoare"51. Impunerea acestei sintagme se produce din dorința Partidului Comunist de a asigura o marcă vizi- bilă și inconfundabilă politicii sale în domeniul național. La nivel oficial, prima modificare de terminologie, semnificativă din punct de vedere al evoluțiilor ulterioare, este cea remarcată de Virgiliu Țârau: se renunță oficial la uzul substantivului „minoritate" în favoarea construcției „na- ționalitate minoritară"52, parcurgându-se astfel jumătate de drum în sensul impunerii sintagmei „naționalitate conlocuitoare". Folosirea adjec- tivului „minoritar" atenua, în opinia comuniștilor, neta separare impusă de folosirea substantivului „minoritate". La finele lunii ianuarie a anului 1945, în timp ce se amorsa criza ce avea să ducă la înlăturarea guvernului Rădescu și concomitent cu de- portarea etnicilor germani în U.R.S.S., Partidul Comunist își anunță intențiile în chestiunea minoritară prin intermediul programului de gu- vernare al Frontului Național Democrat. La punctul patru al acestui program, F.N.D. se angaja la „înfăptuirea unei politici democratice și de înfrățire între naționalitățile conlocuitoare ale țării“ (s.n.), ceea ce va duce, după același program, la retrocedarea Transilvaniei de Nord-Vest, României53. Semnalul pe care îl transmitea astfel Partidul Comunist viza orizontul de așteptare pe care sovieticii îl creaseră prin punerea în relație a reglementării democratice a problemei naționale cu retroceda- rea Transilvaniei de Nord-Vest. Mesajul cuprins în programul F.N.D. era adresat exclusiv societății românești; pentru sovietici, acesta nu avea relevanță, așteptările lor mergând în altă direcție54. Organizarea Ministerului Naționalităților Minoritare (M.N.M.) se ofi- cializează la o lună de la înființare, prin Legea 7 din 5 ianuarie 194555. Semnificativ din punct de vedere al mesajului transmis, în textul legii apare de două ori sintagma naționalități minoritare conlocuitoare. For- mula ca atare este un hibrid menit să concilieze termenii folosiți în titulatura ministerului (M.N.M.), cu cei aparținând tipologic discursului comunist. Situația evoluează odată cu adoptarea, la 7 februarie 1945 a legii 86, intitulată „Statutul Naționalităților Minoritare". j0 „Orizont", an 1. nr. 3. 15 dec. 1944. p. 3; înnoirea pe care Partidul Comu- nist urma să o aducă odată ajuns la putere este subliniată intr-un articol al acestei reviste, sugestiv intitulat De la minorități la naționalități. Semnatarul articolului vede în exemplul URSS în tratarea problemei naționale o pildă pirni- toare de „lichidare a vrajbei între națiuni" și a „patimilor naționaliste". 51 V. Țărău, Le probleme .. ., p. 23. 52 Ibidem. România. Viața politică in documente — 1945, Direcția Generală a Arhive- lor Statului, p. 94, doc. 7. 54 Totuși, în telegrama prin care URSS retroceda, la 9 martie 1945 guvernu- lui Groza, Transilvania de Nord-Vest, Stalin continua „jocul" în aceiași termeni: „Având în vedere că noul guvern român care a preluat actualmente guvernarea țării își asumă răspunderea pentru cuvenita ordine și liniște pe teritoriul Tran- silvaniei și asigurarea drepturilor naționalităților (s.n ) i.. .], guvernul sovietic a hotărât... să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administrației Guver- nului român". România. Viața politică în documente 1945, p. 198, doc. 44. 55 M.O., I, nr. 4/5 ian. 1945, p. 64—65. 156 C. MORAR-VULCU Statutul reglementa drepturile pe care le aveau cetățenii aparținând minorităților naționale la mai multe niveluri. Unul dintre acestea este cel al drepturilor individuale. Se statuează principiul de bază al egali- tății în fața legii, fără nici o deosebire de rasă, naționalitate etc., prin- cipiu existent și în Constituția aflată în vigoare în vremea respectivă. Cea mai consistentă parte a „Statutului** este aceea care cuprinde dispo- zițiile privitoare la limbă. Deși limba oficială este declarată româna, există o serie de prevederi care reglementează uzul oficial al altor limbi, într-o arie destul de largă de domenii. Dacă în cuprinsul unei unități administrative domiciliau într-o proporție de cel puțin 3Oo/n cetă- țeni români aparținând unei minorități naționale, aceștia aveau dreptul să-și folosească limba maternă fără restricții în justiție și administrație06. Prin aceste prevederi care nu aveau precedent în legislația românească, se statuau de fapt drepturi colective pentru unele minorități07. în legătură cu caracterul și motivația adoptării acestei legi s-au emis de-a lungul timpului mai multe păreri. Propaganda oficială aprecia „Statutul“în mod pozitiv sub toate aspectele56. Unii autori — Kendi Erich — consideră că „Statutul1* conține o codificare detaliată a pro- tecției minorităților ’9, și acesta este cu atât mai remarcabil cu cât în acea perioadă nu exista, așa cum spune Nicola Girasoli, un sistem legis- lativ internațional de protecție a minorităților, așa cum se intenționa în perioada interbelică60. Un alt autor. Toth Sândor, merge mai departe, considerând că „Statutul** era de-a dreptul „o negare a ideii de stat național, cu o singură limbă**61. După ce îi constată din perspectivă ac- tuală ineficacitatea, același autor afirmă că funcția „Statutului** a fost acccu de „a induce în eroare opinia publică din străinătate și de a sugera că România se va regenera sub semnul unei democrații sincere**62. în aprecierea acestei afirmații, trebuie să ținem cont că Partidul Comu- nist deținea Ministerul Naționalităților și, deci, „Statutul** reflecta dis- cursul comunist de la acea dată. Deși puțin forțată, afirmația lui Toth surprinde o parte din rațiunile adoptării acestei legi. Una dintre aceste rațiuni este chiar „asigurarea fațadei democratice** a politicii Partidului Comunist, remarcată în alți termeni de Toth. De asemenea, adoptarea acestei legi trebuie pusă în legătură cu alte două aspecte. Primul dintre ele este situația din Transilvania de Nord-Vest, unde Consiliul Consul- tativ Suprem (forul legislativ al zonei aflate sub ocupație sovietică), adoptă o lege a minorităților prin care acestora li se acordau drepturi largi63. în legătură cu aceasta, remarcăm că unele din prevederile „Sta- M.O.. I. nr. 30/7 feb. 1945. p. 819. sqq. ■’7 Vezi Tibor Vârady, Collective minority ricjhts and problems in their leqal protection: the example of Yuqoslavia, in: East European Politics and Societies. voi fi. nr. 3, 1992, p. 270. 58 Trei ani de aplicare a Statutului Naționalităților, Subsecretarittul de Stat al Naționalităților, București. 1948 (în continuare: Trei ani. . .). 59 Kendi Erich, Minderheitenschiltz in Rumănien, R. Oldenbourg Verlag. 1992, p. 43. 00 Nicola Girasoli. National Minorities. Who are they? Akademiai Kiado. Budapest, 1995. p. 28. |!1 3’oth Sândor. Quo Vcdis, România? Hungarian Human Rights Foundation, Katalizător Iroda. Budapest, 1990, p. 36—37. 82 Ibidem, p. 37. 63 V. Țârău, Problema Transilvaniei. .., p. 89—90. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 157 tutului44 erau concepute pentru a fi aplicate pe teritoriul Transilvaniei de Nord-Vest, care la acea dată nu aparținea încă României (de exem- plu, art. 22). Al doilea aspect legat de adoptarea „Statutului44 este că acesta se adresa în special minorității maghiare din Transilvania. Deși prevederile sale au un caracter general, ele creează (ținând cont de realitățile demografice din România, plus Transilvania de Nord-Vcs:), o situație favorabilă minorității maghiare. în plus, articolul 22 al „Sta- tutului44 prevedea crearea unor catedre cu limba de predare maghiară și germană pe lângă Facultatea de Drept și cea de Litere de la Univer- sitatea din Cluj. Acest articol 22 conține „nucleul14 legislativ care, dez- voltat prin legi ulterioare, va duce la apariția Universității Bolyai. Reacția populației maghiare la acest „Statut44 este insuficient studiată. Credem, totuși, că ea a fost în general defavorabilă. Minoritatea maghiară nu aștepta în acea vreme o lege, fie ea foarte favorabilă, din partea statului român, ci o eventuală (și foarte probabilă, în epocă) alipire a Transilvaniei la statul ungar. Revenind la discutarea legilor 7 și 86 din 1945, observăm că în ra- poartele care însoțesc textele acestor legi și chiar in conținutul legii ar, se produc noi modificări terminologice. Autorul acestor rapoarte, mi- nistrul Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, urmărește consecvent să introducă oficial noțiunea de „naționalitate conlocuitoare44 în uzul juridic, fără ; o defini și a-i justifica necesitatea. Deși ministerul pe caro îl conduce se numește Ministerul Naționalităților Minoritare, Vlădescu-Răcoasa scrie în raport despre existența „naționalităților conlocuitoare4464. în raportul aferent „Statutului44, Vlădescu-Răcoasa evită cu grijă folosirea terme- nului „minoritate44, chiar dacă acesta se impunea din rațiuni de clari- tate a textului. Astfel. întâlnim formula „naționalități conlocuitoare mai puține numeric446 ’. Situația se complică în textul legii „Statutului44, da- torită inovațiilor terminologice operate de legislator. în articolul 4 al acestei legi se statuează egalitatea tratamentului între cetățenii români „aparținând unor naționalități de altă rasă, limbă sau religie decât cea română (s.n.)'4 și ceilalți cetățeni români. Această formulare, în pofida nebulozității sale, este admisă din punct de vedere juridic, în locul mai adecvatei formule: ..minorități de rasă, limbă și confesiune4466. După 6 martie 1945 se observă radicalizarea, atât în formă, cât și în fond, a politicii minoritare a Partidului Comunist. în prim-planul discursului comunist începe să se afle tot mai mult formula „rezolvarea problemei naționale44; odată ajunși la putere, comuniștii români se in- spiri! (mai pe larg decât o făceau înainte) din principiile și frazeologia bolșevică în legătură cu această problemă. Relevante în această direcție credem că sunt două legi adoptate în august 1945 și ale căror prevederi se completează reciproc: legile 629 și 630 19 4 567. Prima dintre ele eli- mină termenul „minoritate44 din conținutul legilor 7 și 86 1945, n- locuindu-1 cu sintagma „naționalitate conlocuitoare44. Legea 630 stabi- 04 M.O., I, 4/5 ian. 1945, pp. 64—65. 13 M.O., I, nr. 30/7 feb. 1945, p. 819, sqq. wi ci. V. Târău, Le probleme . . ., p. 23. 1:7 M.O., l’, nr. 176,6 aug. 1945, pp. 6794—6797. 153 C. MOLARA CLCU lește definirea și pedepsirea unor infracțiuni la „Statutul Naționalită- ților". O lectură mai atentă a acestor legi ne aduce în atenție câteva date importante ce intervin în politica oficială față de minorități după acce- derea Partidului Comunist la putere. Adoptarea legilor este motivată oficial prin „necesitatea de a se pune de acord legislația existentă cu noua concepție cu privire la chestiunea națională44114 (evident, concepția Partidului Comunist). Noua concepție, axiomatic decretată optimă, era ridicată la rang de dogmă și determina implicit eliminarea „prejudecă- ților trecutului44. Aici am putea încadra și eliminarea mai sus amintită a :ermenului „minoritate44. Un alt exemplu este eradicarea din termi- nologia juridică și din uzul public a noțiunii de „origine etnică44, consi- derată „produs al concepției rasiale din trecut44. Mai mult preocupat de chestiuni formale, legislatorul este inconsecvent în privința definirii ju- ridice a acestei noțiuni de „origine etnică44. Articolul 1 al legii 630 prohi- bește folosirea în acte publice a indicației „origine etnică'4 sau « oricărui alt sinonim, sub amenințarea pedepsei pentru rasism. Adoptată în aceeași zi. legea 629, prin art. 1, crează o sinonimie între conținutul noțiunii ..origine etnică44, recent eliminată, și cel al noțiunii de „naționalitate44 (care o înlocuiește oficial pe cea de „origine etnică44)09. De vreme ce conținutul celor două noțiuni este identic și validat juridic în noua politică minoritară, ajungem la concluzia că doar forma noțiunii era cea care „o rupea cu trecutul44. „Noua concepție44 nu se manifestă doar la nivel terminologic. Legea 630 îi asigură aplicarea în plan penal, definind noi infracțiuni la legis- lația privitoare la minorități și stabilind pedepsele aferente. întâlnim astfel delictul de „abuz prin alterarea numelui44, pedepsit cu 1—3 luni închisoare; delictul de rasism, comis în cazul folosirii noțiunii de „ori- gine etnică44, pedepsit cu închisoare de la 3 luni la un an, iar cel mai grav delict definit este cel de „învrăjbire națională44 pedepsit cu 1—5 ani închisoare fără posibilitatea suspendării pedepsei. Caracteristică din punct de vedere al substratului ideologic este in- fracțiunea de „ofensă contra armoniei dintre naționalitățile conlocui- toare44, pedepsită cu închisoare de până la 3 ani. De fapt, ne aflăm în fața impunerii unei alte dogme: postularea intenției și dorinței naționa- lităților de „armonioasă conlocuire4470. Primele semne ale conturării aces- tei dogme se pot distinge în amintitul program de guvernare al F.N.D. de la sfârșitul lunii ianuarie 1945. Ea se regăsește constant la nivelul discursului oficial în întreaga perioadă comunistă. La 9 aprilie 1946, în motivațiile oficiale ce însoțesc adoptarea legii 276 1946 privind înfiin- țarea Conservatorului Maghiar de Muzică și Artă Dramatică din Cluj. Mihail Ralea, Ministrul Artelor menționează că înființarea acestei insti- tuții corespunde „[.. .] tendinței actuale de înfrățire a populației române GC Ibidem. 69 „Toți cetățenii români interesați în precizarea vechii lor naționalități (ori- gine etnică, în concepția rasială din trecut), vor putea sesiza din proprie iniția- tivi f.. .] primăria [. ..]“. 711 M.O., I, nr. 176/6 aug. 1945. Pp. 6795—6797. 71 M.O., I, nr. 85/9 apr. 1946, pp. 3618—3619. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 259 cu cea maghiară (s.n.)“71. Negând aprioric posibilitatea tensiunilor in- teretnice, comuniștii comit eroarea, din punctul nostru de vedere, de a subordona complexitatea relațiilor sociale (în sens larg) și a celor inter- etnice (în sens restrâns) unei scheme ideologice. Această conduită ru este singulară în statele ajunse sub regimuri de tip sovietic, fiind re- marcată de F. Warner Neal și în cazul Iugoslaviei72, semn că avem de-a face cu același tip de abordare ideologică întâlnit în U.R.S.S. (wishiul tbinking). Considerăm că legile 629—630 marchează transplantarea în sistemul politic și juridic românesc a principiilor, metodelor și obiecti- velor politicii minoritare aplicate în U.R.S.S. în perioada interbelică. Discursul oficial se axează, începând cu 1945, pe promovarea unui nou tip de construct social73, poporul muncitor, în defavoarea vechiului tip de solidaritate identificare, cel bazat pe națiune. Această direcție se concretizează în textul Constituției adoptate în 1948. România (Republica Populară Română) este definită ca „stat popular, unitar, independ nt și suveran"74. Diferența față de formularea „stat național" existentă în constituțiile din 1923 și 1938 este imensă și nu are nevoile de comen- tarii. Deci, națiunea dispare din discursul oficial, se vorbește însă foame mult de naționalități'^. Pentru a accentua aceasta, un text propagan- distic din 1949 menționează următoarele: „Copiii învață în școli în limba lor maternă, manualele fiind tipărite în cele 14 limbi vorbite în u ra noastră"'0. . începând din august 1945, dogma „înfrățirii" apare constant în pro- paganda comunistă7' și este pusă tot mai des în legătură cu relațiile dintre etnicii români și cei maghiari. Conform propagandei, aceste re- lații cunosc o constantă îmbunătățire, ele devenind leit-motivul discursu- lui comunist în legătură cu problema națională și model de tratare a acesteia. Dacă scopul politicii minoritare a Partidului Comunist coincide cu cel sovietic din perioada interbelică (aplatizarea asperităților naționale), metodele sunt și ele copiate în parte. Ne referim la tactica stimulăr’i culturale a minorităților, amintită ceva mai sus. Mai exact, această sti- mulare culturală în sens pozitiv se produce mai ales în cazul unei mino- rități — cea maghiară. începuturile acestei tendințe pot fi detectate în prevederile generoase ale „Statutului Naționalităților" cu privire la uzul limbii diferitelor minorități în justiție și în administrație, precum și în cele cu privire la învățământul în limbile minorităților. în decursul următorilor ani, asistăm la structurarea unui puternic sistem de învăță- mânt cu predare în limba maghiară. Catedra înființată la Universitatea din Cluj, prin articolul 22 al „Statutului" se transformă la 29 mai 1945 72 F. Warner Neal, Yugoslav approaches to the nationalities problema. The politics of circumvention, in Easta European Quarterly, voi. XVIII, 1984, p. 328. 'J Katherine Vcrdery, Naționalism and National Sentiments in Post-Socialist Romania, in Slavic Review, voi. 52, nr. 2, 1993, pp. 179—203. 7t Constituția Republicii Populare Române, Imprimeria Centrală, București. 1949,p. 5. 75 în URSS accentul se punea în aceeași perioadă pe națiune și nu atat pe naționalități. 7(5 Patriotismul și internaționalismul proletar, ed. P.M.R., 1949, p. 30. 77 Gh. Gheorghiu-Dej, Poziția P.C.R. față de curentele șovine și revizioni te. ed. P.C.R., 1946; Trei ani..., passim. 160 C. MORAR-VULCU înrr-o universitate separată, cu limba de predare maghiară, în cadrul căreia funcționau patru catedre: 1. Litere și Filosofic; 2. Drept și Eco- nomie politică; 3. Științe; 4. Medicină umană'6. în completarea legii de la 26 mai vin două măsuri adoptate în cursul anului 1946. Este vorba de organizarea unui seminar pedagogic universitar pe lângă Universi- tatea cu limba de pretare maghiară79 (la 25 ianuarie 1946); câteva luni mai târziu are loc înființarea Conservatorului Maghiar de Muzică și Artă Dramatică60. Toate aceste instituții preiau studenții care au urmat cursurile fostei Universități maghiare din Cluj între anii 1940—1944, precum și, se pare, o parte din corpul profesoral. Nu doar la nivelul învățământului superior se produc astfel de evoluții, ci și la nivel secundar sau primar. La 3 decembrie 1945 se înființează școli industriale cu limba de predare maghiară, prin îm- părțirea unor foste școli industriale cu limba de predare română, în secții românești, respectiv maghiare și apoi constituirea secției ma- ghiare într-o școală separată81. Dezvoltarea exponențialii a rețelei de învățământ cu limba de predare maghiară determină, ca un corolar al măsurilor trecute în revistă mai sus, înființarea (23 noiembrie 1946) a două inspectorate școlare regionale speciale, cu sediul la Cluj și Brașov. Acestea trebuiau să supervizeze activitatea învățământului de stat și confesional cu limba de predare maghiară din România62. Astfel de măsuri favorabile minorității maghiare nu se localizează doar la nivelul învățământului. în mod similar stau lucrurile și cu alte domenii culturale, astfel încât în octombrie 1946 este necesară o lege prin care se înființează Inspectoratul General al Artelor pentru Pro- bleme Maghiare63, cu sediul la Cluj. Acest organ gira activitatea insti- tuțiilor de cultură ale minorității maghiare, având trei secțiuni: teatru, muzică, arte plastice. Această evoluție trebuie corelată, în opinia noastră, cu lunga exis- tență (până în 1953) a unei formațiuni politice care reprezenta minori- tatea maghiară în ansamblu: Uniunea Populară Maghiară. Deși forma- țiune politică de stânga, credem că frazeologia marxistă adoptată de U.P.M. era doar un adstrat menit să o facă să supraviețuiască într-un sistem politic în caro „rolul conducător11 al Partidului Comunist se afirma tot mai mult. De fapt, credem că U.P.M. era o formulă de pre- zervare a identității naționale a minorității maghiare, atât prin inter- mediul reprezentării politice separate a acesteia (într-o perioadă de mo- nolitism politic, după 1947), cât și prin activitatea cu preponderență cul- turală pe care acesta o întreprindea. Acestea fiind spuse, am încerca formularea unei concluzii provizorii. Se observă similaritatea (subliniată mai sus) dintre politica minoritară sovietică (din anii N.E.P.-ului și chiar de mai târziu, până la mijlocul anilor ’30), și tratamentul oarecum „preferențial11 adresat minorității maghiare. Acest tratament răspunde unei duble exigențe din punct d? 78 M.O., I, nr. 119/2!) mai 1945, p. 4424. 79 M.O., I, A, nr. 22'26 ian. 1946, p. 556. ® M.O., I, A. nr. 85'9 apr. 1946, p. 3618—3619. 81 M.O., I, nr. 286'3 dec. 1945. O. 10883. 82 CI.R, tom. XXIV, 23 nov. 1946, pp. 2535—2536. 83 CI.R, tov. XXIV, 2 oct., 1946, pp. 2236—2237. REGIMUL MINORITĂȚILOR . . . 161 vedere sovietic. Pe de o parte, stimularea culturală a minorității era „ortodoxă41 din punct de vedere al ideologiei leniniste. Această primă exigență ideologică se pliază foarte bine pe conduita „instrumentaliza- toare“ a U.R.S.S. Sovieticii au avut ocazia să constate din proprie expe- riență că această conduită în problema minorităților nu reduce, ba chiar stimulează diferențele naționale, deseori izbucnind conflicte între pre- tențiile centralizatoare ale statului sovietic și tendințele separatiste ale diferitelor minorități. Prin discriminarea pozitivă practicată în Româ- nia la adresa minorității maghiare, U.R.S.S., prin intermediul factorilor locali de putere, continua să utilizeze potențialele tensiuni româno- maghiare, plasându-se în postura de arbitru și controlând astfel mai ușor situația politică din România. Astfel, România se integrează în aria est-europeană în care rațiu- nile strategice sovietice dictează păstrarea patrimoniului ideologic inter- naționalist (vezi dogma „înfrățirii11), în timp ce în U.R.S.S. se continuă tendința, observată încă din timpul războiului, de a-1 abandona31 treptat. CĂLIN MORAR-VULCU THE NATIONAL MINORITIES STATUTE IN ROMANIA (23rd OF AUGUST 1944—1945) (Abstract) The paper deals with the issue of the național minorities policy in Ro- mânia between August 1944 and 1945. We focused upon this period of time, because it contains significant evolutions which prefigure the course of the policy towards the minorities in the early ycars of the communist regime. In 1944 and especially in 1945 take place important changes, brought up by a complex of factors, of which the most important is the Soviet involvement. As a consequence, the discrimination of minorities continues after August 1944, the main victim being the German minority of Romania. Besides this, we had in view the main legislative measures that restored the situation of the Jewish minority. abolishing the discriminating laws that had bcen adopted between 1938 and 1944. Noteworthy is the attitude of the Communist Party of Romania in the național question in this period. Serving Soviet purposes, the C.P. of Romania used a great deal of tactics, including the liberal discourse and, after March 1945, the Soviet — inspired one. Characteristic are some changes that occur at the terminological level (e.g. the communists replace the term “național minority” by the on of “coinhabiting nationality”). 34 Simptomatice în acest sens ni se par izbucnirile naționaliste și antisemite a!e lui Stalin din ultimii ani ai vieții sale. în 1950, combătând teoriile lingvistu- lui N. I. Marr, Stalin afirma primatul etnicității asupra claselor sau ideologiilor (vezi Y. Slezkine, op. cit., p. 446). MISCELLANEA TAXA VAMALA TRICESIMALA ȘI FRECVENȚA TRANSPORTURILOR LA OFICIUL VAMAL DIN CLUJ (1599—1637) EXISTENT ȘI ÎNTREGIRI Activitatea comercială desfășurată de cetățenii orașului Cluj in veacurile XVI—XVII (scoaterea de mărfuri și ducerea lor spre vânzare în Transilvania sau în alte țări, aducerea de mărfuri de peste hotare sau din alte localități ori zone ale Transilvaniei) s-a bucurat până în prezent doar de atenție unilaterală. Dacă pentru secolul al XVI-lea exista ampla și documentata monografie a lui S. Goldenberg1, documentația arhivală pentru veacul următor, bogată și prețioasă, a fost, până de curând, utilizată doar în frânturi, atare utilizare frustrând materialul documentar de realele sale valențe istorice. Materialul documentar în cauză: este păstrat în prezent în patri- moniul Arhivei Naționale din București, iar Filiala Cluj — fostul pose- sor — păstrează microfilme ale originalului. El constă din registrele de tricesimă (vama comercială care reprezintă a 30-a parte din prețul de cumpărare, al mărfii) întocmite de funcționarii oficiului vamal clu- jean anume încredințați cu perceperea vămii, așa-numiții dispensatores (ung. sâfârpolgâf) între anii 1599 și 1637, cu prilejul prezentării la vamă a negustorilor clujeni cu mărfurile pe care le scoteau din oraș, ori cu care veneau de pe alte meleaguri2. Am cercetat, parcurs, prelucrat inte- gral acest material, publicând rezultatele într-un șir de articole3. însemnările făcute zi de zi de către dispensatores conțin informa- țiile esențiale pentru fiecare transport de mărfuri (adică fiecare stoc în parte, cu care câte un negustor se înfățișează oficiului vamal spre a plăti taxa tricesimală ce urma să se stabilească după fiecare marfă pe care o conținea stocul). Se specifică: data calendaristică, numele celui care transportă, locul (orașul, țara, zona) înspre care este îndreo- tat sau de unde se aduce transportul, sortimentele de mărfuri în parte, fiecare cu cantitățile, de multe ori cu prețul pe unitate de măsură, cu 1 S. Goldenberg, Clujul in sec. XVI; Producția și schimbul de mărfuri. București, 1958. 2 Arhiva Națională, Filiala Cluj, Fondul Socotelile orașului Cluj, 8, XIV (1599); 9, XXXV (1602); 12, VII (1610); 12b, Vili (161'1); 13a, VI (dec. 1611—nov. 1612); 13a, XVI (dec. 1612—nov. 1613); 13a, XXIII (dec. 1613—nov. 1614); 13b, IX (dec. 1614—ian. 1616); 14a, I (ian.—dec. 1616); 14a, XXII (ian.—nov. 1617); 14a, XXV (dec. 1617—ian. 1619); 15a, III (ian.— iun 1619); 15b, XII (dec. 1621 — ian. 1622); 15b, XVIII (ian. 1622—ian.'1623); 16, XI (ian.—nov. 1623); 16, XXX II (conține administrarea municipală : a talelor percepute în 1625): 18b, IV (febr. 1630—ian. 1631); 19, I {Brevis Ratio Tricesimăe, 1630—1633); 19, VII (ian. 1(132— dec. 1633); 19, XI (ian.—nov. 1634); 20j''I—II (dec. 1634—nov. 1635); 20, V—VI (dec. 1635—nov. 1636); oct.—nov. 1637 (ftisorcbl anarte, dar cu aceeași cotă 20.’ Vi). ’ 3 Vezi ActaMN, VII, IX, XI—XX, xXfF-XXXIțlI, AHAC, XXIX, Tortenel:ni Szemle, 1991/3—4, Mezovăros-kisvâros, Dcbr&coh, 1995 ș.a. 166 FR. PAP, G. GOLDNER, Z. KÂSA prețul pentru întreaga cantitate, tricesima pentru fiecare poziție în parte (întotdeauna), la sfârșit totalul tricesimei percepute pentru în- tregul transport (nu întotdeauna). în afară de aceste date, găsim uneori însemnări privind persoana negustorilor, mandatarul (care, în afara vehiculantului propriu-zis, putea fi și vreun alt orășean, sau — mai ales în cazul exportului de vite de jug — vreun nobil și, nu rareori, chiar principele), scutiri parțiale: sau totale de vamă, mai ales pentru vitele de jug transportate pe seama principelui, cazuri de evaziune vamală4. Prin natura informațiilor, prin multitudinea, amănunțimea și caracterul lor sistematic, prin durata lor, ca și prin continuitatea întocmirii, regis- trele tricesimale clujene constituie cel mai lămuritor și amplu material al vremii, de această natură, nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă centrală (Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria, Polonia). Prelucrat pe țări, zone, localități, soiuri de mărfuri, cantități5, valoare comercială și vamală în conexiune cu mișcările de prețuri ale vremii6, orientare comercială, direcții de transport, rute7, cât și sub alte aspecte, mate- rialul tricesimal, pe lângă lărgirea bagajului informațional, a rectificat sau chiar schimbat sentințe cu caracter de prejudecată intrate în circui- tul de specialitate, a dus la întregirea și chiar modificarea unor concluzii prea grăbite bazate pe cunoașterea insuficientă și superficială, adeseori preluarea din a doua mână și necritic a documentației arhivale8. Registrele se întind, după cum am menționat, pe aproape patru decenii, dar cu discontinuități, datorate lipsei (nu știm, din ce cauză) unor volume din fondul arhivai. Există registre pentru anii 1599, 1602, 1610—1619, 1621—1623, 1630/31—1637, dar lipsesc acelea din anii 1600. 1601, 1603—1609, 1620, 1624—1629, majoritatea anului 1631. Prin ur- mare. totalizările pe care le-am efectuat și graficele executate s-au putut referi numai la anii existenți. Am efectuat asemenea operațiuni pentru sumele (anuale și totale) percepute ca taxă tricesimală (tab. I) și pentru intensitatea traficului comercial, adică numărul transporturilor (anual, total; tab. II). 4 Francisc Pap, Despre plata tricesimei la Cluj în sec. XVII, în ActaMN, VII, 1970, p. 597. 5 Francisc Pap, Comerțul transilvănean al Clujului din prima jumătate a sec. XVII în registrele vamale, (I), în ActaMN, XI, 1974, p. 169—184, (II), în ActaMN, XII, 1975, p. 237—250; idem, Schimbul de mărfuri între Cluj și Polonia in registrele vamale clujene (1599—1637), în ActaMN, XIV, 1977, p. 371—400; idem, Comerțul Clujului cu orașele Slovaciei de astăzi (1599—1637), în ActaMN, XVI, 1979, p. 235—249; idem, Comerțul Clujului cu Viena între 1599—1637 (pe baza registrelor tricesimale), în ActaMN, XVIII, 1981, p. 171—190; Pap Ferenc. Kolozsvăr es a kirălyi Magyarorszăg kereskedelmi kapcsolatai, în Tortenelmi Szemle, 1991. 3—4, p. 239—248' ș.a. ' 6 Francisc Pap, Fluctuații de valoare vamală la oficiul tricesimal clujean în prima jumătate a sec. XVII, în ActaMN, VIII, 1971, p. 239—250. 7 Francisc Pap. Orientarea ccntral-europeană a comerțului clujean în prima jumătate a sec. XVII, în ActaMN, XVII, 1980, p. 209—218; idem. Orientarea balcano-otomană si mediteraniană în comerțul clujean (prima jumătate a sec. XVII), în ActaMN', XIX, 1982, p. 93—103; etc. ’ 11 A. Otetea (redactor responsabil). Istoria Romîniei, II, București, 1962, p. 888—889, III, București, 1964, p. 105—108; etc. ' TAXA VAMALA . . . 167 Trlecshtia percepută In Cluj, 1599— 1637 7. • t ’ 22 ' •' ' \ ~ yj2 să fie minimă. în cazul nostru s-a uțilizaț n = 4/care a dat rezultatele cele mai plauzibile. Pentru efectuarea. calculelor și realizarea graficelor s-au folosit produse program existente. > Calculele au fost efectuate pe un calculator personal HC—85 cu ajutorul programelor din biblioteca MATH—II (Bibliotecă de programe științifice pentru calculatoarele per- sonale românești, ITCI :— Filiala Cluj-JMapoca și Universitatea Cluj- Napoca, 1989). . . ■ t-h Graficele au fost realizate pe un microcalculator M—216 cu aju- torul programului LOTUS — 1 —i 2 — 3 sub sistemul de pperare MS — DOS. ...'; Vom reda, în cele ce urmează, rezultatele calculelor (tab. III și IV), integrate în șirul deja cunoscut din tab. I și II; în acest mod, confrun- tarea existentului cu cele calculate prin aplicarea polinomului de regre- sie va fi mai la îndemână. \ ' Marcăm cu x rezultatele obținute., .prin acest din urmă procedeu. (V. tab. III și IV la p. 172—173). " Examinarea tabelelor III și IV, ca și a reprezentării grafice a va- lorii tricesimale percepute (fig. 3, 4, 5) și a intensității comerțului clujean, ilustrată de frecvența anuală a transporturilor de mărfuri (fig. 6, 7, 8), duce la următoarele constatări: ■ : ! a) în anii primului decenii^ al sec. XVII, în condițiile unei insta- bilități politice pronunțate, ale unor dese tulburări sociale, care au afectat substanțial echilibrul economic al țării și al locuitorilor, se pre- zumă doar o ușoară descreștere a intensității valorii comerțului desfă- șurat de negustorii din civitas- primăria-' a Transilvaniei în exteriorul incintei orășenești (v. fig. 3, lirȘia în pantă lent coborîtoare a anilor 1603—1609). Descreșterea este’cqva mai abruptă în domeniul aducerii mărfurilor (fig. 4), pe când la scoaterea mărfurilor valorile anuale sunt 172 FR. PAP, G. .GPUJNER, Z. KÂSA Tab. III Trieeslmâ perceput* la Cluj, 1599—1637 (pe baza registrator de tricesimfi .șl aa proxim Arii prin pollnomul de regresle gr. IV) (în florini de calcul) Anul Total Aduse Scoase Obs. 1599 3907,09 3331,65 635,44 1600 3042,14 2530,82 511,32 X 1601 2889,41 2424,73 464,68 X 1602 2216,99 1757.03 459,96 1603 2623,01 2228,65 394,36 X 1604 2509,35 2138,66 370,69 X 1605 2408,73 2054,04 354,69 X 1606 2321,17 1974,81 ' 346,36 Țf 1607 2246,66 1900,95 345,71 X 1608 2185,23 1832,48 352,75 X 1609 2136,87 1769,39 367,48 X 1610 1922,625 1592,845 329.78 1611 1091,925 708,37 383,555 1612 2029,485 1589,495 439,99 1613 2581,36+x 1853,47 727,89+x 1614 3113,61 2235,23 878,38 1615 2670,155 1823,92 846,235 1016 2403,885 1553,425 850,46 1617 2133,705+x 1528,875+x 604,83+x 1618 3768,30 2386,245 1382,055 1619 1309,835 730,00 579,835 1620 2470,98 1432,28 1038,70 x 1621/22 215,295 174,46 40,835 1622 2506,12 1857,575 648,545 1623 917,73 424,755 492,975 1624 2987,66 1472.51 1515,15 X 1625 3149,89 1496,18 1653,71 X 1626 3325,37 1525,32 1800,05 x 1627 3514,09 1559.91 1954,18 X 1628 3716,08 1599,96 2116,12 X 1629 3931,34 1645,49 2285,85 X 1630 7099,65 2403,465 4696,185 1631 4401,72 1752,95 2648,77 X. 1632 5171,43 2230,65 2940,78 1633 5041,30 2723,315 2317,985 1634 4358,745 1740,69 2618,055 1635 7825,015 3396,885 4428,13 1636 9472,96 2143,505 7329,455 1637 251.71 229,47 22,24 Intensitatea trafieulul comercial clujean, 1599—1637 Tab. IV (pe baza registrelor de trlreslmâ .ș regres! l a aproximării prin pollnomul de e gr. IV) Anul Total Aduse Scoase Anul Total Aduse Scoase 1599 147 90 57 1619 92 36 56 1600 92 56 36x 1620 201 96 105x 1601 97 57 40x 1621/22 30 17 13 1602 59 32 27 1622 218 143 75 TAXA. VAMALA . . . 173 Tab. IV (continuare) 1603 108 60 48x 1623 157 57 100 1604 113 62 51x 1624 225 107 118x 1605 118 63 55x 1625 231 111 120x 1606 124 65 59x 1626 237 114 123x 1607 129 67 62x 1627 243 117 126x 1608 134 69 65x 1628 249 120 129x 1609 140 70 70x 1629 255 123 132x 1610 171 85 86 1630 511 209 302 1611 85 38 47 1631 268 130 138x 161'2 160 75 85 1632 385 192 193 1613 168 91 77 1633 348 186 162 1614 189 88 101 1634 241 129 112 1615 212 104 108 1635 369 205 164 1616 213 90 123 1636 327 138 189 1617 186 91 95 1637 32 19 13 1618 230 114 116 x = lipsesc registrele de tricesiniă. aproape egale între ele (tab. III), reprezentarea grafică corespunzătoare concretizându-se într-o linie aproape dreaptă. în aceiași ani, intensitatea comerțului (frecvența transporturilor) înregistrează o creștere lentă, echilibrată (atât la aducerea, cât și la scoaterea de mărfuri). Explicația acestei aparente contradicții poate fi dată numai dacă admitem ca plauzibil (și documentar dovedit în atâtea alte cazuri) că în primul deceniu al veacului au precumpănit în rândul sortimentelor vehiculate de clujeni mărfurile de mai redusă valoare comercială (arti- colele de mercerie, mărunțișurile, textilele, pânzeturile ieftine, obiec- tele de menaj ș.a.), postavurile aduse nu erau sortimente din cele scumpe, iar scoaterea animalelor peste porțile orașului se făcea mai rar și în cantități mai reduse, exportându-se mai mult ceară, articole de piele ieftine, postav local ieftin ș.a. b) în anii deceniului al treilea pentru care nu dispunem de înre- gistrări (1624—1629), taxa tricesimală totală crește continuu, grafic această creștere totală fiind rezultanta unei linii mai abrupte ti taxei plătite pentru mărfurile scoase din orașul Cluj și a uneia ceva mai line pentru mărfurile intrate în oraș. La fel se prezintă situația intensității traficului comercial. Această imagine grafică argumentează situația istorică cunoscută — deceniul în cauză fiind, precum am mai mențio- nat-o, de maximă prosperitate, sub cârma principelui Gabriel Bethlen — în care se acordă importanță de prim rang exportului vitelor de jug, iar în domeniul aducerii de mărfuri se înviorează mult importul de postav apusean și central-european. Atare orientare comercială intra în vederile economice ale lui Gabriel Bethlen18. Urmașul său. Gheorghe 10 Mrâz Vera, op. cit., p. 517—572. — O utilă imagine de ansamblu a comer- țului în perioada domniei sale vezi în Imreh Istvăn, A fejedelmi gazdălkodăs Bethlen Găbor idejeben, Kolozsvăr, 1992, p. 82—87. 174 FR. PAP, G. GOLDNER, Z. KÂSA Râkoczi I, va ști să conserve prosperitatea economică, e drept, în pri- mul rând prin acumularea de proprietăți funciare în mâna sa19. Valorile de trafic comercial clujean mai sus documentate arată fără echivoc că atare prosperitate a rămas proprie și orașului de frunte al Transilvaniei. FRANCISC PAP — GAVRILĂ GOLDNER — ZOLTAN KÂSA BA TAXE DOUANIERE DE TRENTIEME ET LA FREQUENCE DES TRANSPORTS A L’OFFICE DOUANIER DE CLUJ (1599—1637). L’EXISTENT ET COMPLETIONS (Resume) Apres avoir montre le contenu des notations du trentieme perțu â Cluj entre 1599 et 1637, Ies auteurs enumerent Ies ans dont il y a de registrations (1599, 1602, 1610—1619, 1621—1623, 1630—1637) et ceux pour lesquels cettes-ci manquent (1600—1601, 1603—1609, 1620, 1624—1629). On presente la somme annuaire et totale de la trentieme effectivement perțue (tab. I), aussi que la situation numerique annuaire et totale des transports de marchandises (tab. II). Apres avoir tire Ies conclusions de ces chiffres, on expose un experiment mathematique qui se propose pour but de remplir Ies lacunes de la documentation historique archivale. En utilisant le polynome de regression, on a obtenu de resultats plau- sibles pour la somme du trentieme et l’intensite du trafic commercial, manquants des registres de trentieme. Les auteurs offrent une explieation pour la decrois- sance legere que l’on constate dans le premier decennie du 17e siecle, aussi que pour la croissance continuelle presumee pour la pdriode 1624—1629. 19 Vezi Erdely rovid tortenete, p. 289—291. TAXA VAMALA ... 175 176 FR. PAP, G. GOLDNER, Z. KÂSA TAXA VAMALĂ . . . 177 12 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 173 FR. PAP, G. GOLDNER, Z. KASA TAXA VAMALĂ ... J^g 180 FR. PAP, G. GOLDNER, Z. KÂSA TAXA VAMALĂ. . hi* co bO PAP, G. GOWNER, Z. KASA SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE ECCLESIAE LIBRI SEPTEM DE RUDOLPH BZENSZEKY (II) SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE ECCLESIAE LIBER SECUNDUS De veteri Transylvaniae religione Fraefatio Tantam veterum religionis rituum observavi apud historicos sterili- tatem, ut vix animum adicere potuerim ad ista, quae paucula reperi in librum coordinanda maluerimque in modum cuiuspiam prolegomeni haec eadem recensere. Quia vero ad historicam praesentis opusculi substan- tiam vel maxime pertinere credidi, ut priusquam recentium saeculorum haereses attingerentur, primae religionis vetustas commemoraretur, ista Collectanea prope invitus librum secundum inscripsi, libri nomine vix digna, quod pro reliquis librum tenuem ac sterilem conficerent. Motivo tamen opinor fore historiophilis hanc ipsam libri istius sterilitatem. ut in posterum solertius talia annotare ac posterități relinquere non gra- ventur. Vale. INDEX LIBRI SECUNDI De veteri Transylvaniae religione Caput primum. De antiq uitate religionis Transylvaniae. 1. Sanctus Nicolaus intulit Catholicam fidem primus in Daciam. 2. Ariana haeresis in Dacia inter gentiles plantabatur sub Valențe Imperatore circa annum Christi 370. 3. Transylvania fit Ariana. 4. Sanctus Stepha- nus purgat Transylvaniam ab Arianismo. 5. Ari ani nune nominati Uni- tarii, rursus aucti in Transylvania. Caput secundum. Vita Sancti Stephani I Regis Hungariae. Ex „Horis Canonicis" et Literae Silvestri II Pontificis Maximi. Caput tertium. Transylvania per Sanctum Stephanum Hungariae Regem ad fidem Catholicam convertitur. 1. Sanctus Stephanus Rex Catholicum Ducem praeficit Transylvaniae. 2. Transylvania divinitus a barbaro hoste protecta. 3. Proelium pro religione adornatum. 4. Transylvania cum Duce Gyula subicitur Hun- gariae. 5. Gloriosa victoria de Cea, Bulgarorum Duce. 6. Spolia sub novo Duce Zoltan in sacros usus conversa. 7. Haereses irrepsere in Transylvaniam. 8. Valachi ritus Graeci coeperunt renunciare schismati. 9. Valachi nonnisi uniti recipiuntur inter Status Transylvaniae. 184 V. RUS Caput quartum. De primo regum zelo pro Catholica religione eius- demque fortuna. 1. Sanctus Stephanus Rex filio Emerico praecepta religionis tradit. 2. Quaedam documenta ex Libro decretorum Hungariae pro filio Sancto Emerico. 3. Alia documenta pro populo Hungarico. 4. Felicitas Transyl- vaniae florente rdligione Catholica. 5. Infelicitas eiusdem ob confusio- nem religionis. Caput quintum. De Episcopatibus et Decanatibus Transylvaniae. 1. Quatuor Episcopales in Transylvania Sedes nominatae a scriptoribus Milkoviensis, Cibiniensis, Albensis et Bistrizensis. 2. Decanatus et Capitula. 3. Superintendens Luthericus, Calvinianus et Episcopus Valachorum. Caput sextum. De religiosis ordinibus, qui olim in Transylvania floruere. 1. Difficultas scribendarum sacrorum fundationum. 2. Abbatiae duae. 3. Ordo Sancti Dominici. 4. Monasteria Sancti Francisci. 5. Coenobia ordinis Sancti Pauli Primi Eremitae. 6. Felicitatis Transylvaniae ruina. LIBRI SECUNDI DE VETERI TRANSYLVANIAE RELIGIONE CAPUT PRIMUM De antiquitate religionis Transylvaniae 1. Sanctus Nicolaus intulit Catholicam fidem primus in Transylvaniam. Innotuit Dacica Catholica fides olim per Sanctum Nicolaum Episco- pum (cuius festum celebre per Hungariam esse statuit rex Ladislaus, Decretorum libro primo, căpițe 28) corruptaque deinceps refloruit a saeculo octavo, sed rursum recidit in gentilismum, in quo usque ad tempora Sancti Stephani I Regis Hungariae perseverare Transylvani. Annotavit id Martinus Szentivany Societatis Jesu in ,,Miscellaneis“, Decade 1, Synopsi 8, paragrapho 2, sic brevissirne: „Bosnenses, Valachi et Moldavi a Sancto Nicolao Episcopo conversi, qui obiit 6 Decembris anno Christi 326. Octavo autem saeculo Daci (nune dicti Moldavi, Tran- sylvani et Valachi) plenius convertebantur". 2. Ariana haeresis in Dacia inter gentiles plantabatur sub Valențe Im- peratore, circa annum Christi 370. Est itaque creditu facile, quod gentilibus permissi fuerint aliquot retro saeculis Ariani, de quibus in praecoce libello recens contra Romano- catholicos edito, de Transylvanicis ccclesiis, Georgius Haner Schosbur- gensis libro 2, paginis 53 ad 57, sic scripsit: „Magnam Gothorum partem Imperium Hungarorum respuentem cedendum et ex Hungaria emigran- dum statuisse ac trans Istrum Duce Alavivo (ut est apud Marcellinum) cum liberis et uxoribus expetiisse ab Ariano imperatore Valențe sedem in Moesia atque Thracia ac impetrasse eo fine, ut essent veluti propug- naculum Romani Imperii eiusque fines ab Hunnorum incursionibus tue- SYLLOGIMAEORLM TRANSYLVANAE . . . 185 rentur ideoque Episcopos pestilentissimo dogmati Ariano addictos obti- nuisse (quorum primus fuerit Ulphila natione Geta adeoque linguae eorum Germanicae seu Gothicae gnarus), a quibus baptizati sint et Christiani dicti at Ariani facti“. Eundem Ulphilam, teste Socrate, „Histo- ria Ecclesiastica“, libro 4, căpițe 33, Sacras Scripturas in Gothorum ser- monem convertisse effecisseque ut barbari divina eloquia addiscerent. 3. Transylvania fit Ariana. Eadem confirmantur ex Theodoreto et Sozomeno, apud Haner loco citato, ubi pagina 60 ait effectum esse, ut hi, qui adhuc deorum seque- bantur cultum, fermento Arianorum inficerentur ac Transylvania fieret Ariana. Et pagina 66 sic: „Interea Transylvani seu Dacoteutones et servitutis iugo, et erroribus suis Arianis obruti in tenebris latebant.“ 4. Sanctus Stephanum purgat Transylvaniam ab Arianismo. Idem Haner, libro 3, pagina 69 quaque scribit: „Tempore sancti Regis Stephani, eos, qui errores Arianorum sequebantur, suscepto denuo baptismo, in viam esse reductos.“ Et pagina 70 haec verba addit: „Daci Teutones sive Saszi cum Szekeliis et Valachis et omnes Transylvaniae incolae, opera Sancti Stephani Regis, quidam delectabili Ariana haeresi, alii idololatria remota, Ecclesiae Catholicae adiuncti sunt.“ Haec iile. 5. Ariani, nune nominati Unitarii, rursus aucti in Transylvania. Sed iam aucti iterum Ariani (vulgo dicti Unitarii) anno Christi 1698 centum et triginta suos numerabant Ministellos in 180 pagis oppidisque per Transylvaniam. Quia vero anno Christi 1700 in generalibus comi- tiis Leopoldus I Romanorum Imperatcr aequalitatem privilegiorum reli- gionis Catholicae, multum ab haereticis pressae, perurgeri facit, quae deinceps et quanta Arianorum seu Unitariorum potentia viguerit vide- bitur libro ultimo. Ut vero sanctitatem Sancti Stephani primi Hunga- rorum Regis cognoscamus eam vita sua, consulto hic descripta, indicabit. CAPUT SECUNDUM Vita Sancti Stephani, Primi Regis Hungariac. Ex Horis Canonicis. Ea tempestate qua Hungarorum gens Ecclesiam DEI populabatur, rebus omnibus miserandam afferebat vastitatem, Geysa Princeps (quar- tus ab eo qui Hungaris iterato Pannoniam ingressis Ducem se praebuit) rerum potiebatur. Is DEI benignitate praeventus, fidei Christianae veri- tatem agnovit, camque publice professus, salutaribus aquis est expiatus. Rex salute propria contentus. eo cogitationes defixit, ut subditum sibi populum Christo lucrificaret: ideoque viros Christianae fidei peri tos undique accersere ac templa extruere coepit. Cum autem in ea cogita- tione anxius esset, nocte secundum quietem dididicit ab angelo, filium qui sibi nasceretur regis titulo decorandum idque perfecturum, quod ipse animo conceperat. Uxor quoque Geysae, partui propinqua, meruit in visione a Sancto Stephano Protomartyre de naseituro filio confir- mări simulque edoceri suo cum patrocinio tutandum, suum ei nomen 186 V. RUS imponi debere, ipsum suae gentis regium titulum et coronam primum habiturum. Nascitur ergo Stephanus in oppido Strigoniensi atque a Sancto Adalberto Antistite sacro fonte abluitur. Adolescens bonis mori- bus et optimis disciplinis imbuitur et ad futuram Regni gubernationem cum doctrina tum praeceptis politicis egregie instruitur. Patre Geysa vita functo et Adalberto in Russia martyrio coronato. administrationem Christianam longe lateque propagare totis viribus est agressus. Sed omnis boni hostis diabolus, malignitate et invidentia plenus, populum maxima adhuc parte gentili caecitate laborantem immani adversus eum et Chriastianos furore concitavit. Christi virtute confortatus, Stephanus adversus hostes processit et, collatis signis, dum anceps pugna ferveret, ad preces conversus, decimas rerum omnium, obtenta victoria, ecclesiis addixit. Vix orationem finierat ct, inclinata hostili acie, plenam victo- riam reportavit. Itaque cum alia pie suscepta vota exsolvit, tum vero Sancto Martino, cuius precibus victoriam adscribebat, insigne monaste- rium exstruxit multisque possessionibus ac donariis ornavit. Post supe- ratos Christiani nominis hostes, Stephanus humi saepe abiectus, in cinere et cilicio DEI supplicabat pro fidei Christianae in Hungaria augmento. Cuius pia consilia cum toto orbe vulgata essent, multi viri religioși salutis animarum cupidissimi ex variis mundi partibus ad ipsum con- fluebant: quos omnes Stephanus admirabili benignitate et munificentia est complexus, exstructis passim coenobiis, quae possessionibus ac liber- tatibus amplissimis gaudere voluit. Quoque pro religionis stabilitate reliquum erat Archiepiscopatum Strigoniensem et decern Episcopatus in Hungaria constituit: quos omnes privilegiis et praediis munificentis- sime dotavit. Quibus ita constitutis, ut suprema tam immenso operi manus imponeretur, Stephanus divino plane consilio Astricum, primum Colocensis Ecclesiae Praesulem Romam ad Summum Pontificem cum mandatis misit. Quem Pontifex perbenigne accepit cunctisque Sancti Stephani postulatis ultro assensit. Itaque Apostolicam Benedictionem non modo recens conversae ad Christum Pannoniae Episcopatuumque con- firmationem impertivit, verum etiam regiam coronam, quam Missae Poloniae Duci, nuper ad fidem Christi aggregato, confici curarat, ab Angelo praemonitus. Stephano transmișit eumque Regem salutavit et Hungarorum Apostolum nominavit suasque illi vices in ordinandis ecclesiis concredidit, facta a Romano Pontifice ipsi posterisque Regibus perferendae Cruciș potestate. His tantis tamque eximiis a Sede Aposto- lica Stephanus ornatus insignibus, praeter alia innumera DEI ministris et populo Christiano exhibita regiae pietatis et munificentiae argumenta, in ipsa Regiae Sedis civitate Alba, grandem imprimis ac prorsus in- signem Virgini Deiparae basilicam condidit, in qua regnum et coronatio perageretur et corpora sepelirentur. Divam vero Virginem Mariam non solum in omni vita singulari pietate coluit, verum etiam Regni sui Hunga- riae patronam adoptavit. Et in eius rei mcmoriam, ut dies Assumptionis Deiparae dies Magnae Dominae vocaretur celebrisque ab omnibus habc- retur edixit. Fontibus Hungariae contineri non potuit Sancti Regis Stephani pietas ac divini cultus promovendi desiderium: sed in longe dissitas etiam regiones sese effudit. Itaque Hierosolymis insigne Coeno- bium Monachorum aedificavit praediisque et vineis dotavit. Romae quoque duodecim Canonicorum Collegium in honorem Sancti Stephani SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 187 Protomartyris dicatuin erexit rebusque instruxit vitae necessariis. Do- mos etiam et hospitia Hungaris, voti aut devotionis causa Romam confluentibus, aedificavit ac dotavit. Denique Constantinopoli eximii operis templum extruxit et sacro apparatu abunde instruxit. In ipsa vero Hungaria, tam multa et tam ampla religiosorum domicilia erexit, ut iniri numerus vix possit. Et quamvis Rex Sanctus, admiranda sancti- tate cunctisque ornatus esset virtutibus, assiduarum tamen calamitatum ac aerumnarum molestiis divinitus excrcebatur. Tribus annis continuis gravi ac molesta invaletudine laboravit: ubi primum sanitati restitutus est, unicum eumque sanctissimum filium Emericum mortuum vidit, quod licet acrem ei doloris sensum identidem cxcitaret, animo tamen ad DEI voluntatem praeclare composito ad maiora et perfectiora pietatis opera sedulus incumbebat. Politicam Regni gubernationem ita ordinavit, ut diurnum quidem tempus tractandis et consultandis negotiis impen- deret, nocturnas vero horas maiori parti in vigiliis et precibus profuso lacrimarum imbre traduceret. Licet vero ob praeclare pietatis et iustitiae opera universa eum summi infimique mirifice colerent et amarent: non defuere tamen quatuor viri primarii, nec dum gentili idolatria deposita perfidi, qui eius necem conspirarent. E quibus unus scelere audacior cum vespere cubiculum ingreditur Regem iugulaturus, gladius e manibus perditi hominis coclești impulsu excidit Regemque tinnitu excitavit. Cui nihilominus cum lacrimis veniam petenti. Rex clementissimus ad cmnium stuporem ignovit. Porro inter omnia coelestis gratiae munera Beato Regi Stephano a largitore bonorum omnium Deo copiose collata, nullum videtur illustrius quam quo misericordiae opera noctes et dies studiose diligenterque exercuit. Nani praeter immensam pecuniae vim et quotidianos sumptus alendis pauperibus destinatos, ipse horis noc- turnis incredibili alacritate pauperum abluebat pedes et largam eis eleimosynam suis manibus erogabat. Quadam vero nocte, cum pro more crumenam nummis benerefertam mânu gestaret ac pecuniam pau- peribus incognitus elargiretur, orta in occursu contentione inter paupe- res, barbam viri sanctissimi magna ex parte convellunt. Quam iile iniu- riam non tantum aequo tulit animo. sed gaudio etiam ingenti perfusus, positis in terram genibus gratias egit Virgini Matri, quod a servis DEI dulcem adeo contumeliam pro beneficio retulisset. Nec solum multorum inopiam infita caritate Rex benignissimus sublevabat, verum etiam varias corporis calamitates et morbos. pane, vel porno, medicinae loco a se missis, profligabit: ita ut non solum pietate, iustitia, zelo fidei, benignitate omnibusque virtutibus esset ornatissimus, sed miraculoso- rum gloria imprimis clarus haberetur. Quare emanabat iam turn per totum orbem Sancti Regis fama et insignis eius sanctitatis existimatio erat apud omnes celeberrima. Adveniente tempore quo DEUS servum suum de terreno regno ad coelestem transferret gloriam, febre Rex Sanctus corripitur. Itaque tempus obitus sui praesentis censcns adesse, publica Regni negotia prudenter disposuit. Turn Sanctissima Eucharistia, magno pietatis sensu refectus, Extremam quoque Unctionem insita de- votione percepit. Ad extremum circumstantibus eum ad lugentibus Episcopis et Proceribus, iile gaudio et exultatione coclești plenus, ipsa Beatissimae Virginis in coelos assumptae solemnitate, uti precibus a DEO poposceret, ex hac vita sanctissime excessit. Corpus eius ad regiam 188 V. RUS urbem Albam incredibili omnium luctu delatum est et in aede Divae Virginis a se constructa honorifice conditum. Ubi postquam annos omnino quinque et quadraginta, insigni miraculosorum gloria coruscans, quievisset, post eius canonizationem, volens Sanctus Ladislaus corpus Sancti Regis sublevare, saxum sepulchro impositum nulla vi dimoveri potuit. Sed ubi divino responso monitus, Sanctus Ladislaus fratrem Salomonaeum, quem vinctum tenebat, dimisisset, nullo labore lapis amotus, mira consertim suavissimi odoris fragrantia templum repletum est. Liquor vero admirabilis e sacro corpore ubertim manabat: qui licet assidue hauriretur ad aegrotorum generis omnis curationem exhauriri tamen haud poterat. Quo factum est, ut nemo quovis morbi genere affectus beneficiorum Sancti Regis expers abiret. Elevatis venerandis reliquiis, cetera quidem membra resoluta apparuerunt: sola manus dextra integra et ab omni corruptione immunis deprehensa, divino plane consilio, ut manus quae tot eleimosynarum largitione in vivis nunquam fessa fuit, etiam post mortem florens et incorrupta permaneret. Migravit ex hac vita Sanctissimus Rex anno salutis millessimo tricentesimo octavo, decimo octavo Kalendas Septembres. Hac vero die corpus eius transla- tum est, qua etiam solemnitas celebrări consuevit. LITERAE SILVESTRI II PONTIFICIS MAXIMI AD SANCTUM STEPHANUM I HUNGARIAE REGEM. Ex ecclesiasticis privilegiis concessis Hungariae legitimis Regibus: desumptae ex archivio Traguriensis ecclesiae. Silvester Servus servorum DEI Stephano Duci Hungarorum salutem et Apostolicam Beriedictionem. Legati Nobilitatis Tuae imprimis vero carissimus frater noster Astricus, venerabilis Colocensis Episcopus, tanto maiori cor nostrum laetitia affecerunt, ac minori officium suum labore confecerunt, quanto divinitus praemoniti cupidissimo animo illorum adventum, de ignota nobis gente praestolabamur. Felix legatio, quae coclești praeveta nuncib atque angelico pertractata ministerio, prius DEI condusa est decreto, quam a nobis audita fuisset. Vere non volantis neque currentis, sed secundum Apostolum, miserentis est DEI, qui teste Daniele mutat tempora et aetates, transfert regna atque constituit, re- velat profunda et abscondita et novit in tenebris constituta, qui lux cum eo est, quae, sicut docet loannes, illuminat omnem hominem venientem in hune mundum. Primum ergo gratias egimus DEO Patri et Domino nostro lesu Christo, qui temporibus nostris invenit sibi David. filium Geisae, hominem secundum cor suum et luce irradiatum coelesti, susci- tavit illum pascere Israel, populum suum, elatam gentem Hungarorum. Deinde laudamus pietatem Sublimitatis Tuae in DEUM et reverentiam erga Sedem Apostolicam, cui Divina patiente misericordia nullo meri- torum nostrorum suffragio praesidernus. Turn vero largitatem liberali- tatis, qua Beato Petro, Apostolorum Principi, regnum et gentem, cuius Dux es cunctaque tua ac te ipsum per eosdem legatos et literas perpe- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 189 tuum obtulisti, digno praeconio commendamus. Hoc enim facto egregio aperte testatus es et re vera tăiem de merito esse demonstrasti, qualem ut nos te declarare dignaremur studiose expetivisti. Sed parcimus. Neque enim necesse est, ut quem tot ac talia praeleari pro Christo gesta faci- nora voce publica clamant, quemque DEUS ipse commendat, amplius commendamus. Quare, gloriose fiii, cuncta a Nobis et Sede Apostolica exposcitata, diadema nomenque regium, Omnipotentis DEI ac Beatorum Petri ac Pauli, Apostolorum eius, auctoritate praemonente atque ita iubente eodem Omnipotente DEO, cum Apostolica et Nostra benedictione libenter concessimus, concedimus et impertimur. Regnum quoque a munificentia tua Sancto Petro adlatum teque una ac gentem et nationem Hungaricam praesentem et futuram sub protectionem Sanctae Romanae Ecclesiae acceptantes Prudentiae Tuae haeredibus ac legitimis successo- ribus tuis habendum, tenendum, regendum, gubernandum ac possiden- dum reddimus ac conferimus. Qui quidem haeredes ac successores fui quicumque, postea quam per optimates legitime electi fuerint, tenear.:ur similiter nobis et successoribus nostris per se vel per legatos debitam obedientiam ac reverentiam exhibere seque Sancte Romanae Ecclesiae, quae subiectos non habet ut servos, sed ut filios suscipit universos, subditos esse ostendere atque in Catholica fide Christique Domini ac Salvatoris noștri religione firmiter perseverare eandemque promovere. Et qui Nobilitas Tua apostolorum gloriam aemulando, apostolicum ru- nus, Christum praedicando eiusque fidem propagande gerere non est dedignata Nostraque et sacerdotii vices supplere studuit atque aposto- lorum principem prae ceteris singulariter honorare, idcirco et Nos sin- gulari insuper privilegio Excellentiam Tuam Tuorumque meritorum intui tu haeredes et successores tuos legitimos, qui, sicut dictum est. electi atque a Sede Apostolica approbati fuerint, nune et perpetuis futuris temporibus condecorare cuplentes, ut, postquam tu et illi corona quam mittimus rite iuxta formulam legatis tuis traditam coronatus vel coronati extiteris, crucem ante se, apostolatus insigne, gestare facere possis et valeas atque illi possint valeantque et secundum quod Divina Gratia te et illos docuerit, ecclesias Regni tui praesentes et futuras nostra ac successorum nostrorum vice disponere atque ordinare, aposto- lica auctoritate te similiter concedimus, volumus et rogamus, sicuti in aliis literis, quas in communi ad te optimatesque Regni et cunctum fidelem populum per Nuntium Nostrum, quem ad te dirigimus, defe- rendis, plenius haec omnia explicata continentur. Oramus omnipotentem DEUM, qui te de utero matris tuae vocavit nomine tuo ad regnum et coronam. quique diadema, quod Duci Polonorum confectum per Nos fuerat, tibi dandum mandavit, augeat incremento frugum iustitiae Suae. novellas plantas Regni tui rore Suae benedictionis perfundit largiter Regnumque tuum tibi teque Regno șervet incolumem; ab hostibus visi- bilibus ac invisibilibus protegat ac post terreni regni molestias in Coelesti Regno corona adornat aeterna. Data Romae VI Calendas Apriles, indic- tione decima tertia. Hactenus Silvester II Pontifex Maximus. Hoc idem Regum Hungariae privilcgium tempore Sigismundi Imperatoris et Regis Hungariae, una cum aliis compluribus Regni eiusdem libertatibus, ccn- firmatum est in generali ac celeberrimo concilio Constantiensi iuriscue iurandi religione roboratum. : 190 V. RUS CAPUT TERTIUM Transylvania per Sanctum Stcphanum Regem Hungariae ad Catholicam fidem convertitur 1. Stephanus Rex Catholicum Ducem praeficit in Transylvania Mansit Dacia Mediterranea seu Transylvania gentilibus addicta riti- bus, Arianismo quoque infecta, usque ad annum Christi secundum supra millesimum, quo anno Sanctus Stephanus, primus Hungariae Rex Apostolicus, contra Bulgaros victoriosum bellum intra Transylvaniam gessit et victor Catholicum Ducem Soltam, proprium proavum, Transyl- vaniae praefecit fidemque Catholicam plantavit. De haec libet ipsa Bon- finii (ex Decade 2 libro 1 Rerum Hungaricarum) vorba hic inserere. 2. Transylvania divinitus a barbaro hoste protecta „Tantum sua in DEUM pietate praepolluit Divus Rex Stephanus, ut sub tutela DEI, auspiciisque divinis, Regnum geri experientia de- clararetur. Quadam nocte in somniis e coelo admonitus, continuo exper- rectus, cubiculo exsiliit. Veredarium, Praefectum legionis, e vestigio accitum, in Transylvaniam ulteriorem, Daciae partem, properare iubeț, ut populos vicatim degentes admoneat imperetque facultates omnes in oppida minutissimaque loca conferant, quum Bessi, qui Istri ora colunt, ab omni religione alieni et Hungaricae gentis hostes acerrimi, Regni limitibus immineant. Vix Veredarius mandata peregit ac illi in tutum bona congesserunt, ecce barbari immites adventant, agros passim dis- cursant, igni ferroque cuncta vastant, quos inveniunt, licet perquam paucos, sine aliqua sexus et aetatis ratione trucidant. Desides tantum aliquos invenere hique socordiae suae luere poenas et, nisi hoc monitu suis rebus ipse prospexisset, iam de Transylvania fuisset actum. Item alia successere bella, quae divina benignitate prospere gessit. 3. Bellum pro religione adornatum. Anno Christi, anno salutis secundo supra millesimum, inter Stepha- num et Gyulam avunculum intestina bella criuntur. Is enim ncpotem Christiana fide initiatum et Scythica religione desciscentem iniquissimo animo ferebat; quare non solum verbis saepe Regem acerrime corri- puerat, verum etiam armis lacessere nitebatur, ut ad patrias hune cere- monias revocaret. Ubi verbis se nihil efficere posse intellexit, a Tran- sylvaniae montibus, cui praeerat, Hungariam quotidie incursionibus et rapinis infestat. Contra Rex pietissimus, ne cum suo sanguine manum cor.sercre cogeretur, per legatos et feciales obsecravitque saepissime. ne in Scythica feritate persisteret, verum DEUM et Servatorem suum agnosceret; omnis tamen opera cludebatur. Proinde hune Hungaris quo- tidie insultantem et varia detrimenta inferentem armis coercere cogitur. SYLLOG1MAEORU.M TRANSYLVANAE . . . 291 4. Transylvania cum Duce Gyula subicitur Hungariae Corn para to ne mediocri quidem exercitu, in Transylvaniam conten- ditur, paucis mensibus universa capitur. Gyula cum uxore duobusque liberis postremo captus inque Pannoniam ductus. Pretiotissima regio et auri, vini, frumenti, pecorum omniumque rerum feracissima ex eo tem- pore Hungariae Regno est adiecta. Populi omnes, qui eum Daciae tr^c- tum incolebant, partim vi, partim sponte, in Christianam fidem assecti sunt. In avunculi regia ingens auri et argenti copia deprehensa, facino- rissime comparata, ex qua basilicam Albae praestantissimam Rex erexit: quae quum saepe incendio fuerit obnoxia, hinc publica nata est opinio et explorata fides templum idcirco diro saepe încendio laborasse, quia ex pecunia scelestissime parta fuerit aedificatum. Gyula cum liberis et uxore inviți Orthodoxam fidem subiere baptismate expiati, a Rege v:n- culis liberati sunt et pro dignitate tractati. 5. Gloriosa victoria de Cea, Bulgarorum duce. Paulo post ingens e Bulgaris, Sclavorum genere natis, bellum exo- ritur. Quippc qui inferiore Mysia quondam positi, quae ultra citracue Istrum ad Euxinum usque Pontum effunditur, nune iidem, Cea duce, finitimos adoriuntur, praedas abigunt ingentes, ac latrociniis et jn- cursionibus late vagantes, pro viribus cunctos infestant, nune Transyl- vaniam, nune Hungariam diripere contendunt. Ad coercendam horum audaciam, magnum ubique delectum Rex habere cogitur. Nam non solum hostes, numero roboreque potentes, verum etiam locorum diffi- cultate munitioneque inaccessibiles aditurus erat. Comparatis igitur magnis copiis, inferiorem Mysiam ingreditur, durum hostem invenit, saepius mânu aequo Marte consertum. Bulgari tandem novissimo proelio terga vertunt lateque funduntur fuganturquc. Ceas, eorum Princeps. caesus in pugna, castraque direpta, e quibus tanta praeda acta est, ut nemo spolus hostium inoneratus abierit, tantaque auri, argenti ac lapil- lorum inventa copia, ut quicquid multis illis bellis congesserant, uno proelio amiserint. G. Spolia sub novo Duce Zoltan in sacros usus conversa Et quum pugna in ulteriori Dacia, quam Transylvaniam dicunt, gesta fucrint, ditissimae regioni praefecit proavum, quem Zoltan nominabant. Hostilis praeda non in usum humanum, sed divinum conversa, aurum et argentum cum gemmis in cruces, calices, phialas et vestimenta ponti- ficia erogatum, unde tot templorum ornamenta confecta sunt, ut ne minima quidem Pannoniae aedicula expers tam piae fuerit prodigali- tatisA Haec omnia ad verbum ex Bonfinio. 7. Haereses irrepsere in Transylvaniam Catholica deinceps mansit Transylvania Catholicisque regebatur per annos quingentos ducibus (qui Vaivodae Illyrico nomine appellabantur) donec ab anno Christi 1521 Lutherica, quae nune se Evangelicam nun- cupat, paulo post Ariana, quae Unitariorum nomen assumpsit et Calvi- niana Reformatorum dicta ac Anabaptistarum aliaque haeresum collu- vie permisccretur. 192 V. RUS 8. Valachi ritus Graeci coeperunt renuntiare schismati. Ritus Graecus inter Valachos (id est Moldavos et Transalpinos), Romanorum posteros, etiam per Transylvaniam copiose (sed Servorum nomine) diffusos, viguit a multo tempore, sed haeresi de processione Spiritus Sancti. Eucharistia et Purgatorio schismateque in Sedem Aposto- licam contaminatus. Quo circa iam in anno Christi 1698, cum schisma eiurare ac se Ecclesiae Romanocatholicae unire decrevisset, Transylva- niam incolens Valachicus Clerus, quatuor sequentes articulos publice professus fuit. Primo, Romanorum Pontificem esse caput universale totius difusae per orbem ecclesiae. Secundo, panem azymum esse suf- ficientem materiam sumendae Coenae Dominican, seu Sacramenti Eu- charistiae. Tertio, praeter Coelum, sedem beatorum, et Infernum, car- cerem damnatorum, tertium dări locum, in quo animae nondum satis expiatae detinentur ac purificatur. Quarto, Spiritum Sanctum, tertiam in Trinitate personam, a Patre et Filio procedere. 9. Valachi nonnisi uniti recipiuntur inter Status Transylvaniae. Anno Christi 1698 tam numeroși fuerunt in Transylvania Valachi, ut soli Ecclesiastici sub Episcopo Graeci ritus Albae luliae residentc, coelibes simul et coniugati, animarum curatores bis millcsimum nume- rum superarint. Non tamen recepti sunt Valachi in numerum Statuum Transylvaniae, nisi ut uniti cuidam e quatuor receptis religionibus: Catholicae, aut Lutheranae, aut Calvinianae, aut Unitariae. De ludaeo- rum Zingarorumque faece hic nihil dixero, cum vagi sint et sordidi. CAPUT QUARTUM De primo Regum zelo pro Catholica religione eiusdemque varia fortuna 1. Sanctus Stephanus Rex filio Emerico praecepta religionis tradit Maximae curae erat Regibus Hungariae Sanctae Romanae Catholicae et Apostolicae Ecclesiae firmitas et augmentum, quo circa multas leges et sanctiones tradebant populis. Primum quidem Sanctus Stephanus, Hungariae apostolicus Protorex, satagebat maxime, ut sancto educatus amabilissimus filius Emericus, Regni haeres, Catholicam pietatcm sancte semper coleret, ideoque documenta, praecepta et consilia lectu dignis- sima ad id propositum ei transcripsit, ut videre est in Libro Decretorum Regum Hungariae, ex quibus placuit excipere. 2. Quaedam documenta ex Libro Decretorum Regum Hungariae pro filio Sancto Emerico Libro I Decretorum Sancti Stephani, căpițe 1 ita legi tur: „Quoniam ad regalis dignitatis ordinem non opportet nisi fideles et Catholica fide imbutos accedere, idcirco sanctae fidei in nostris mandatis primum da- mus locum. In primis praecipio, consulo, suadeo, fiii carissime, si rcgalem cupis honestare curiam, ut fidem Catholicam et Apostolicam tali dili- gentia et custodia conserves, ut omnibus tibi a DEO subiectis cxemplum praebeas cunctiquo ecclesiastici, filii, merito te verum Christianac pro- SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 193 fessionis nominet virum.“ Et căpițe 2: „Fiii mi, ferventi studio debes invigilare in Sancta Ecclesia de die in diem, ut potius capiat augmen- tum, quam detrimentum patiatur, inde quidem in primis reges augusti dicebantur, quia augebant Ecclesiam. Hoc et tu facias, ut tua corona laudabilior et vita beatior ac prolixior habeatur.“ Căpițe 3: „Carissime fiii, seniores illos (de Episcopis et Prelatis est sermo) ita custodias sicut oculorum pupillas.“ Căpițe 9: „Obscrvatio orationis maxima acquisitio est regalis salutis. Tu autem fiii mi, quotiescumque ad templum DEI curris, DEUM adores cum Salomonc filio Regis et ipse Rex semper dicas: -Emitte Domine supientiam de sede magnitudinis tuae, ut mecum sit et mecum laboret, ut sciam, qui sit coram te omni tempore»“ Căpițe 10: „Ego, fiii mi amabilissime, dulcedo cordis mei, spes futurae sobolis, praecor, iubeo, ut per omnia et in omnibus pietate fultus, non solum parentelae et cognationi vel principibus vel ducibus sive divitibus seu vicinis et incolis sit propitius, verum etiam extraneis et cunctis ad te venientibus. Nam opus pietatis ad summam te ducet beatitudinem. Sis misericors omnibus vim patientibus, semper illud Domini in tuis prae- cordiis habens exemplum: Misericordiam volo et non sacrificium. Sis quoque humilis, ut DEUS te altum faciat, hic et in futuro. Sis pudicus et cunctos libidinis foetores sicut stimulum morțiș evites.“ 3. Alia documenta pro populo Hungarico. Talia quoque carissimo populo Hungarico, quem paterno simul et fraterno amore dilexerat, decernebat. Mandavit (ibidem Libro 2, căpițe 4) ut Sacerdotum cura singularis haberetur. „Scitote, inquit, fratres cuncti, quod supra omnes laborant Sacerdotes. Unusquisque enim vestrum suum fert laborem proprium, illi vero et suum et singulorum. Ideo sicut et illi pro omnibus vobis, ita vos omnes pro eis summopere laborare de- betis in tantum, ut, si necessitas fuerit, animas vestras pro eis ponatis.“ Et căpițe 8, ut Dominica die templum frequentetur, sic praecipit: ,.A Sacerdotibus vero et comitibus commendetur omnibus villicis, ita ut ipsorum visu omnes concurrant die Dominica ad ecclesiam, maiores et minores, viri et mulieres, exceptis illis, qui ignes custodiant. Si quis vero obstinatus remanebit, propter illorum negligentiam vapulent et depilentur.“ Et căpițe 9 de observatione 4 temporum sic: „Si quis quatuor temporum ieiunia, cunctis cognita, carnem manducans viola- verit, per spatium unius hebdomadae inclusus ieiunet.“ Non absimilia leguntur in decretis aliorum regum Hungariae, quae omnia cum testi- monio totius cleri et populi constituebantur. 4. Felicitas Transylvaniae florente religione Catholica. Quamdiu nempe Transylvania Sanctae Romanae Ecclesiae, Matri nostrae. obediens parebat fidelemque sese filiam in mantenenda tuen- daquc Catholica religione exhibebat, tam diu amoena pace omnigena- rumque rerum ubertate foecunda conspiciebatur religiosissimae pietatis in DEUM augendaeque semper divinae gloriae zelo illustrem faciem praeferebat, eminenti quoque doctrina insignis apparebat, prout id examplissimis aeque ac vetustissimis ecclesiasticarum religiosarumque 13 — Acla Mvsci Napocensis 34. 1998 194 V. RUS familiarum, templorum, scholarum atque eiusmodi ad augendum DEI gloriam institutam fundationum monumentis satis superque compro- batum habemus. 5. Infelicitas eiusdem ob confusionem religionis. „Invalescentibus autem sectarum monstris consecuta (ut loquitur Transylvanus scriptor Laurentius Toppeltinus) ira Domini temerario beilo patriam nostram viris exhausit, emasculatam civilibus armis con- fundit, armavit principem contra principem, principes adversus regnum concitavit, regnum cum principe suo commisit, patres in filios, servos contra dominos, fratrem in fratres et plerasque familias in viscera saevire permisit; omncs omnium facultates occupanti dedit, quod a spoliis superfluit incendio sustulit, e strage reduces captivos tradidit, saepe in hostium castis vendidit Transylvanum unum pro fumibulo tabacchi aut pro flagello uno aut scutica, qua urgerentur caeteri. Et cum cuncta. quae pati poterant se perpessos crederent Transylvani, passi sunt pestem magnum aerumnarum praemium.11 Sic Toppeltinus ad verbum in sua epistola dedicatoria. CAPUT QUINTUM De Episcopatibus et Decanatibus Transylvaniac 1. Quatuor Episcopales in Transylvania Sedes nominatae a scriptoribus: Albensis, Milkoviensis, Cibiniensis et Bistriziensis. Episcopales Romanocatholicas Sedes quatuor in Transylvania pro varietate templorum lego nominatas Albensem, quae etiamnum durat licet diu caruerit episcopo: fuisse 24 Decantibus illustrem, quidam scripserunt. Plura de hoc Episcopatu lege supra libro 1, prolegomeno 6. numero 3. De Transylvanicis ecclesiis, pagina 71, haec ex manuscriptis Hermanni, Miniștri Mediensis, transcripsi: „Ecclesia post Albensem prima erat, quae ad perfectionem veniebat, Milkoviensis, cui etiam Episcopatus officium concredebatur, reliquae his duabus subicebantur. unde etiam factum, ut tota Transylvania antiquitus duos Episcopos haberet, Albensem et Milkoviensem, quorum iile Archiepiscopum Collo- censem, hic Strigoniensem agnoscebat Metropolitanum.“ Et pagina 115: ,,Non solum vastaverant, sed et funditus deleverant Milkoviam Tartari. Eius iura episcopalia Decanatus et Capitulares Cibinienses (ad edict;; Papae et Regis) sibi retinebant. Habentur acta in arca Capituli Cibi- niensis.“ Cibiniensem, cuius Episcopus etiam Valachiae Ecclesiae ius dicebat, atque olim Collocensi Archiepiscopo parebat. De hoc, supra. libro 1, prolegomeno 7, numeris 5 et 6. Alii quoque Bistriziensem Episcopatum nominant eiusque Episcopum in celebri monasterio Bistri- ziensis civitatis habuisse sedem et fuisse regularem, aiunt. Sed certiora dabunt in appendice huius libri. SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 195 2. Decanatus et capitula. Clerus Transylvaniae reservavit postremis temporibus Decanatus quinque, cum octo Capitulis: primo, Bistriciensem, qui habebat duo capitula: Bistriciense, cum 23 pagis regiis, et Regense, cum pagis 30. Secundo, Cibiniensem, qui ex tribus capitulis constabat: Sebesiensi, vulgo Saassebes, aut Millenbach, quo Sasvaros seu Bros pertinebat; item Serdahely seu Reismark et regii pagi 17, Cibiniensi primo, cum regiis pagis 23, Cibiniensi altero, quod subrogativum dicebatur, continens sedes -Saxonicales duas, Gros Schink et Lessink, cum pagis regiis 22. Tertio Brassoviensem seu Coronensem habentem capitulum Barzenk, cum pagis regiis 13. Quarto Kisdensem, cum Segesvariensi, aliter dicto Sclidsbur- gensi, Capitulo et pagis 48. Quinto Sasiniensem, cum capitulo Medienensi et pagis regiis 36. Idem refert Reichersdorff, Troster et Krekvitz. 3. Superintendens Unitarius, Luthericus, Calvinianus et Episcopus Va- lachorum. Acatholici Superintendentes, qui per abusum se Episcopos nomi- nant, tres hic sunt: Arianus seu Unitarius, degens Claudiopoli, Luthe- ricus, habens sedem in oppido Birthalmen, Calvinianus, residens Albae luliae; extra quam urbem residet Graeci ritus Episcopus Valachorum, qui cum clero suo anno Christi 1698 schisma eiuravit ac in Romanae Ecclesiae gremium receptus est. CAPUT SEXTUM De religiosis Ordinibus, qui olim in Transylvania floruere 1. Difficultas scribendarum sacrarum fundationum. Quam infeliciter memoriae veteres interierint, facile colligimus ex actis Synodi diaecesanae Strigoniensi anni 1629, recussis anno 1664, ubi explicatur quam difficile fuerit ecclesiarum sacrarumque Ordinum fundationes conquirere et conscribere, quas, cum fidentius habere mihi non licuerit, ex iisdem actis deprompsi sequentia. 2. Abbatiae duae. Egeres Abbatia Sancti Benedicti Kolos Monostor Beatae Virginis Transylvanensis Diaecesis in Comitatu Colosiensi, penes Claudiopolim. Ex pagina 103. , Abbatia de Gyero-Monostor, in Transylvanensi diaecesi, ex pagina 107: haec dubia an fuerit Sancti Benedicti. 3. Ordo Sancti Dominici. Conventus Dominicanorum: Albae luliae Beatae Mariae Virginis, Cibinii, Bistrizii, Claudiopoli, in veteri civitate. Ex pagina 116. 4. Monasteria Sancti Francisci Seraphici. Monasteria Ordinis Sancti Francisci Albae Ecclesiae, alias Feher Egyhăz in bonis Dominorum Haller, in Transylvania. 196 V. RUS Brasso seu Coronense, in Transylvania. Bistriziae, in Transylvania. Datum ab Episcopo Transylvaniae pro Minoritis anno 1336. Ex pagina 117. Claucliopolitanum, in Transylvania. Fori Siculorum, alias Szekely Vasârhely, datum Observantibus anno Christi 1446, olim Conventualium fuit. Felfalu, in Transylvania, in bonis Dominorum Kendi. Ex pagina 118. Hunyadense, alias de Vaida Huniad, BEATAE MARIAE Virginis, quod loannes de Hunyad pro Eremitis Sancti Augustini inchoaverat, sed Mathias Rex absolvit et a Paulo II obtentum, dedit Observantibus. De Jeno Karansebes. Kesztel, extructum a Stephano, vaivoda Transylvaniae. Lippa, Sancti Ludovici Episcopi, fundatum anno Christi 1327 a Lu- dovico I, Rege Hungariae, Sancti praedicti consanguineo. Megyense. Ex pagina 119. Orsuense, ad Portam Ferream. Sasvaros, in Transylvania, fundatum ab Elisabetha Regina, anno 1370 circiter. Ex pagina 120. De Somlyo. BEATAE MARIAE Virginis Visitatae, in Chikensi, Sede Siculorum, in Transylvania, Provinciae Sancti Salvatoris. Nempti, in Transylvania. Tovis, in Transylvania, extruxit loannes de Hunyad ob victoriam de Turcis obtentam ad sanctum Emericum, prope Albam luliam. Ex pagina 121. De Udvarhely, in Transylvania. Ex pagina 120. 5. Coenobia Ordinis Sancti Pauli I Eremitae. Ordo Eremitarum Sancti Pauli I Eremitae, Vicarius de Erdely, sub quo prior de Szekely Hăza Beatae Mariae Virginis in Transylvania fun- datur, anno 1370. De Pokafalva, in Transylvania, fundavit anno 1416 Ladislaus, Prae- positus Cibiniensis: hoc claustrum postea datum fratribus de Obser- vantia. De Totfalud (alias de Szent Mihaly Kove), prope Albam luliam. fundatur per Goblinum Episcopum Transylvaniae anno 1348 augeturquo per Emericum Episcopum, eius successorem. Ex pagina 124. De Pathalan seu Pathlan, in Transylvaniae partibus fundatum anno 1328 a Domino Chibax de Mindszent. Ex pagina 128. Inter incognito. ponitur Monasterium Claudiopoli Monialium. 6. Felicitatis Transylvaniae ruina. Me quidem recordatio pulcherrimi status patriae dulcissimae reficit. Quid enim vel ad aspectum iucundius, vel ad securitatem tutius esse potuit, quam viciere tot castrorum acies ordinatus pro salute Hungariae ex- cubantes, quot fuere religiosorum coenobia? Hi nimirum oratione, lacrimis. ieiuniis, omnibus vitae religiosae exercitationibus DEI favorem impetra- bant, iram avertebant. murum se pro domo DEI apponebant. Ita in pulchritudine pacis, in requie opulenta, protectione DEI coeli commora- batur gens nostra. Nune (proh dolor!) dissipatis lapidibus Sanctuarii. cultis religiosorum virorum exanimibus, (qui tamen non legibus exclusis. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 197 sed metu irruentis Turcae) deum a trepidis fugientibus vacua relicta sunt Monasteria et inter regum pro corona pugnas a viris saecularibus occupabantur et occupata nonnnulla aegre per Clerum recuperabantur; destructis nempe Monasteriis, migravit una DEI favor ac indignatio Omnipotentis innumeris cladibus, tanto iam saeculi tractu, patriam hanc mersit et adhuc manus eius extenta. Rogemus omnes, quae ad pacem sunt patriae ac, ut iuxta dies pristinos fiat nobis DEI praepo- tentis clementiam, exoremus. Sic in praefato synodali libro. Adde quod in Reichersdorff, „Chorografia“ legitur: Cherz ad Alutam situs pagus olim abbatia, a Cherusiis nomen derivat, et Cherzrelandt ac Chertz- regsbiirg nomen vicinia habet. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE ECCLESIAE LIBER TERTIUS DE TRANSYLVANIS IN HAERESIM LUTHERANAM PROLAPSIS Praefatio Prima haereseon secta, quae irrepsit in Transylvaniam, fuit Luthe- rica, sub Vaivoda seu Praefecto Transylvaniae loannc Zapolia, Scepu- siensi Comite, Stephani Palatini Hungariae regiaeque coronae custodis ac Astridae filio. Ambitiosus erat atque crudelis genii in iuventute loan- nes et, quia sub anhum Christi 1514 in quospiam rebelles, non tam Christiani iudicis, quam tyranni partes egit, duplici a DEO poena est castigatus: altera quod, vix inchoato proelio, illico in turpem a Turcis fugam sit actus; altera quod sacrosanctam Eucharistiam, dum ea a sa- crificante sacerdote elevabatur, tot biennio videre non potuerit, diutius non visurus, nisi assiduis suis suorumque precibus et ieiuniis (erogato ab iisdem in egenos religiosaque domicilia magno auri pondere) DEUM placavisset. Legatur Isthvanfius in „Historia Hungariae14 de hoc loanne. Hoc libro tertio acta Lutherizantium in Transylvania referentur a sua origine, prout usque ad finem vitae praefati loannis de Zapolia conti- nuabuntur. Vale. INDEX LIBRI TERTII De Transylvanis in haeresim Lutheranam;prolapsis Caput primum. Haeresis Lutheri Cibinium infertur. 1. Lutheri reformatio 6 punctis constans. 2. Doctrina Lutheri. 3. Libelli Lutherici proferuntur in Transylvaniam. 4. Cibinienses duo canonici in fide vacillant. 5. Lutheranae concioncs Cibinii haberc coeptae et schela. 6. Plebs in pagis seducitur. 7. Propter bella non impediebatur haeresis. 198 V. KUS Caput secundum. De regia adversus Lutheranismum resistentia. 1. Conatus regius inefficax adversus haeresim Cibinii. 2. Lutherani poe- nae puniri capitis decernuntur. 3. Regius mandatum de conburendis libris Luthericis. Caput tertium. De Archiepiscopali adversus Lutheranismum resis- tentia. 1. Archiepiscopi Strigoniensis mandatum de excommunicandis Luthera- norum dogmatum sequacibus. 2. Litterae Archiepiscopales ad Cibinien- sem et Coronensem Decanos contra Lutherizantes. Caput quartum. De pertinaci Cibiensium favore erga Lutheranos. 1. Seditionis periculum ob excommunicationis publicationem. 2. Adve- nae Lutheranae amanter foventur. 3. Regiis mandatis magistratum non paret. 4. Apostatae Pauperis Scholastici pervicacia. 5. Decretum de com- burendis Lutheranis. 6. Poena apostatae resipiscenti iniungitur et libri Lutherani comburuntur. 7. Rex mandatis contra Lutheranos instat. 8. Literae regiae comminatoriae ad Regium ludicem. 9. Bellum Catho- lioco Statui nocivum. Caput quintum. De clero Transylvanico ad castra coacto et querelis venerabilis Capituli Cibiniensis contra Lutheranos. 1. Edictum regium ad castra clerum evocans promulgatur in Transyl- vania. 2. Literae Capituli Cibiniensis de audacia Lutheranorum. Caput sextum. De Hungarica dade ad Mohaczi in proelio Turcico. 1. Ludovicus II Rex Hungariae in Turcico proelio ad Mohacz sub- mergitur et cladem patitur exercitus. 2. Clades Episcoporum Hungariae. 3. locoseria prognosis Hungariae cladis. 4. Misericordia Illustrissimae viduae Dorotheae Prinyi sepelitur caesus exercitus. 5. Solimani effatum de septem Episcoporum sibi ellatis capitibus. Caput septimum. De loannis Zapolia Vaivodae regia coronatione et abalienatis Hungariae Episcopatibus. 1. loannes Zapolia, Transylvanus Vaivoda, sollicitat coronam Hungariae. 2. Comitia pro coronatione regia indicuntur. 3. Coronatur loannes, insa- lutato Ferdinando, ius haereditarium ad Regnum habente. 4. Coronatur legitime Ferdinandus. 5. Episcopatus tradebat loannes Zapolia laicis. Caput octavum. De loannis Zapolia zelo contra Lutheranos. 1. Conscientia stimulat loannem ad impediendam haeresim Luthera- nam. 2. Literae loannis ad Cibinienses contra admissam haeresim. 3. Dissensio de rege legitimo impedicns effectum mandati loannis. 4. Transylvania Catholicis auxiliis destituta. Caput nonum. loannes Zapolia devictus exulat et, Transylvania Turcis subiecta, coronam Hungariae recuperat. 1. loannes Regno exulitur. 2. Per legatum opem Turcicam contra Ferdi- nandum exposcit. 3. Transylvaniam facit Turcis tributariam. 4. Sacra Hungariae corona datur Solimano, Turcarum Imperatori. 5. loanni reg- num et coronam tradit Solimanus. 6. Paulus Episcopus et Petrus Prinyi gratiam recuperant. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 199 Caput decimum. Catholicorum Cibiniensium a Lutheranis proscrip- tionem calamitas Hungarotransylvana consequitur. 1. Utriusque sexus Catholici proscribuntur Cibinio a Lutheranis. 2. Mar- tinus Folker pro servanda sua praebenda apostavit. 3. Bellum et pestis in Transylvania. 4. Paulus Archiepiscopus foederatur Ferdinando Regi et Petrus Prinyi miseram vitam in carcere finit. 5. Solimanus in trans- natando Dravo periculum. Caput undecimum. loannis de Zapolia foedus, conubium, mors. 1. Episcopatus clero restituuntur et Luthericolae e plebaniis Hungaricis proscripti in Transylvaniam serpunt. 2. Occiso uno Transylvaniae prae- fecto, succedunt duo. 3. Puncta pacis inter Ferdinandum Regem et loannem Interregem. 4. Matrimonio iungitur loannes. 5. Dissensio inter partes Ferdinandi et loannes in Transylvania. 6. Divitiae rusticorum. 7. loannis de Zapolia morbus et mors. LIBRI TERTII DE TRANSYLVANIS IN HAERESIM LUTHERANAM PROLAPSIS CAPUT PRIMUM Haeresis Lutheri Cibinium infertur 1. Lutheri reformatio sex punctis constans. Marthinus (sic!) Lutherus, Germanus apostata et haeresiarcha, anno Christi 1517 Witenbergae perturbare coepit Ecclesiam et perturbavit usque ad annum Christi 1546 (educatis interim ex moniali apostata quatuor prolibus: loanne, Martino, Paulo et Margareta) eoque anno in- felix obiit. Reformatorem Ecclesiae se esse pactavit et reformationem sex punctis conclusit. 1. Reformavit unionem Christianam: suos enim sequaces pertraxit ab unitate sententiarum et dissensiones, ob quas rixae vigent et odia. 2. Obedientiam Pastori debitam: seduxit enim oves Christi ad licentiam arietandi et recalcitrandi. 3. Castigationem corporis: mortificationes enim cum sensualitate commutavit. 4. Refor- mavit ieiunia quae gulae subiecit. 5. Castitatem, qUam ad carnis delicios migrare facit. 6. Vota: nam se et plures votis obstrictis, a salutari vinculo ad apostaticam dissolutionem transtulit. 2. Doctrina Lutheri. Docuit idem Lutherus errores plurimos, sed praecipui sunt: homi- nem solam fidem iustificari; liberum arbitrium periisse per peccatum: Papam esse Antichristum; in eucharistia remanere substantiam panis cum corpore Christi; indulgentias nihil vaiere; non esse Purgatorium; per sacramenta non dări gratiam; peccata, cum remittuntur, non deleri. sed non imputări: et alia id genus multa. 3. Libelli Lutherici perferuntur in Transylvaniam. Et huius modo doctrinae typo mandatis libellis (in quibus non solum Sanctam Romanam Ecclesiam Lutherus calumniabatur, sed et Sacra- rum Literarum textus corrupte venenoseque interpretabatur) corruptela 200 V. RUS animarum adaugebatur ac late diffundebatur. Nam post apostasiae Lu- theri biennium (nempe anno Christi 1519) tales libelli per mercatores ultro citroque commeantes, etiam Cibinium (Hermanstatt) Transylvano- saxonum metropolim deferabantur. 4. Cibinienses duo canonici in fide vacillant. Hos ex venerabili Cibiniensium Canonicatu Mathias Colomannus Plebanus caeteris diligentius volebat atque intra spatii biennii ab obe- dientia ritibusque Sanctae Romanac Ecclesiae adeo defecisse visus fuit, ut. cum anno Christi 1521, 8 Augusti moretur, a Cibiensibus Fundamen- talis Luthericae sectae propugnaculi lapis, idem alter Moyses esse prae- dicaretur. Huic demortuo Plebano successit in Cibiniensi Parochia Ma- thias Ramaschi, vir propensi (ut fama ferebat) in Lutheri sectam animi, qui cum praefato Colomanno privatim lectitaverit ac discutere solitus fuerat Lutherarana dogmata. Hoc Mathia existente Plebano, Lutheranis- mus tanta sumpserat incrementa, ut encomii loco nomen alterius losue, sicut praedecessor Colomannus alterius Moysis, a Lutheranis reportaret, teste Lutherico historiographo Mathia Miles in historia saeculi 15 (turpi errore scripto pro saeculo 16) dicta „Wirg Engel“, pagina 13. 5. Lutheranae conciones Cibinii haberi coeptae et Scholae. Plurimum autem nocuit loannes Surdaster, apostata monachus, qui primus publice conironabatur contra Romanam Ecclesiam sub Dio extra Cibiniensem urbis portam Sanctae Elisabethae dictam, ubi Effigies Christi Crucifixi ab annis centum honorabatur. Sed frequentior aurae intemperies novit Senatum et Centumviratum Cibiniensem, ut non iam sub Dio apud praedictam Sanctam Crucem, sed intra Sanctae Elisabethae templum in urbe Surdaster apostata concionari iuberetur. Quod cum executioni mandatum fuisset (frustra contra vim Magistratus, maxime Regii ludicis Mărci Penflinger, nitente venerabili Capitulo Cibiniensi) tanta auditorum copia ad templum Sanctae Elisabethae concurrebat, ut Catholica reliqua templa perpaucum auditorem numerarent. Effecerunt etiam apostatae monachi, ut scholae instituerentur Cibinii in domo Weiss- denhauss dicta, in foro sita, protegente eam domus incola loanne Czukas seu Hecht, viro senatorio iurato. Hic explanabatur catechismus Lutheri et docebantur contiunculae haeretici missaque Germanice canebatur. 6. Plebs in pagis seducitur. Excurrebat apostatae Dominicis diebus etiam ad filiales (etsi contra niterentur Parochi) ecclesias ac rurali plebi idem venenum, profana quorundam de Magistratu auctoritate freti proponebat eo effectu, ut plebicula non tantum Romani Pontificis obedientiae omnino abrenun- tiarent, sed propriis etiam Parochis insultaret idque sub nomine ac praetextu Christianae evangelicaeque libertatis. 7. Propter bella non impediebatur haeresis. Quamvis autem ad Archiepiscopum et ad Regcm Hungariae cleri Catholici querelae iterarentur, ardentium tamen bellorum tumultus non patiebatur. ut hoc tempore talia complanerentur negotia. Fuerant nimi- rum haec tcmpora variis bellis nimium quantum inquieta, nam et Bel- SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 201 gradum anno Christi 1521, 29 Augusti Turcis cessit imperante Soli- manno, qui Turcarum Imperator ieodem anno Serviam, Valachiam utram- que (Transalpinam nempe et. Moldaviam) item Transylvaniam exercitu suo inundavit, ut Vaivoda loannes de Zapolia eius metu, sua confamilia Budam profugerat Nobilitateque Transylvana arcibus sese includente. Plebs plurima, quae sese in silvjs nori abdiderat, abducenda tyranno reliqueretur. Hanc ob causam Transylvani, omnia templa per modum castellorum ab anno Christi 1521, mupire , coeperunt, in quibus protegit defendique possent. Vide Mathiam, Miles in „Wirg Engel“, pagina 12. Quisquis ergo hodiedum Transylvaniam inviseret pleraque templa vallo turribus moenibusque munita aspiciet. Non tamen tam liberi sese Cibinii diffundere potuit Lutheranismus, ut non gravissimis a rege Hungariae ac Archiepiscopo inhibitionibus poenisque. coercerentur. CAPUT SECUNDUM De regia adversus Luthcranismum resistentia 1. Conatus regius adversus haeresim Cibinii inefficax Convalescente Lutheranismo frequenter hisce annis recurrebat sup- plex clerus ad Ludovicum II, Hungariae Regem et Ladislaum Solcanum, Archiepiscopum Strigoniensem, primatem Regni Hungariae et Lega- tum natum, delatum Ludovici Consiliarium ac dilecturrr Moderatorem creatum Sancti Martini in Montibus, Sanctae Romanae Ecclesiae Pres- byterem Cardinalem et Patriarcham Constantinopolitanum. Rogabantur ipsi a venerabili Capitulo Cibiniensi, ut huic malo in tempore obviare- tur. Et vero tam sollicite conati'sunt Rex cum Archiepiscopo obviare, ut anno Christi 1522 in Transylvania communi consensu dogma Lutheri damnatum esse audieretur, sed Cibinii incassum labor vertebatur. 2. Lutherani poena capitis puniri decernuntur Anno Christi 1523, in Diaeta Biidae ad Festum Sancti Georgii Mar- tyris celebrata, propositum fuit a regnicolis postulatum in haec verba: „Omnes Lutheranos et illorum fautores ac factioni inhaerentes, tamquam publicos haereticos hostesque Sacratissimae Virginis Mariae, Maiestas Regia poena capitis et ablatione bonorum omnium suorum, veluti prin- ceps Catholicus punire dignetur.“. Hoc postulatum insertum est Consti- tutionibus regis Ludovici regioque assensu firmatum, locum obtinuit articuli quinquagesimi quinti. Interea mors Hadriani VI Pontificis Maximi coegit Archiepiscopum Ladislaum Romam ad Clementis VI elec- tionem discedere. Quo tempore Marcuș ludex Regius negotium proro- gabat apud Regem usque ad Ladislai reditum. Apostaverunt etiam duo Concionatores ex venerabili capitulo Cibiniensi, Ambrosius Slesita et Conradus Weich. 3. Regium mandatum de conburendis Luthericis libris. Anno 1524 resumebatur strcnue id negotium religionis, cuius acqui- tas ut manifestior sit, placet îpsas Ludovici Regis literas Cibiniensibus inscriptas proponere, quae Sic habent: . > 202 V. RUS „Ludovicus, DEI gratia Rex Hungariae et Bohemiae, fidelibus nos- tris prudentibus et circumspectis Magistre ac ludicibus Regio et Sedis caeterisque iuratis senioribus civitatis nostrae Cibiensis salutem et gra- tiam nostram. Non sine animi noștri displacentia accepimus dogmata sacrilega cuiusdam Martini Lutheri, iampridem a Sede Apostolica una cum sequa- cibus eius excommunicati, adeo mentes hominum ubique obcaecasse, ut veritate evangelica institutisque Sanctorum Patrum relictis, doctrinae eius et libelli per eum conscripti, vulgo ab omnibus in medio vestri manuteneantur et legantur et observantur. Quo quidem assertiones et libelli eiusdem Martini Lutheri, cum sint contra veritatem ipsam et sint etiam per Sanctam Sedem, ut diximus, Apostolicam iampridem excom- municati, vehementer nobis displicet vos quoque concives et mercatores vestros aliosque istius civitatis nostrae inhabitatores, libellos eosdem vendere, emere et tractare iam coepisse, Cum autem vestigiis divorum Regum Hungarorum, nostrorum praedecessorum, inhaerendo officii noștri intersit fidem et religionem nostram Christianam (ne ab haereticis excommunicatis eadem invadatur et contaminetur) ubique in hoc Regno nostro et partibus eidem subiectis illibatam conservare, volumus et Fide- litatibus Vestris harum serie firmissime, sub amissione omnium boijo- rum vestrorum, committimus et mandamus, quatenus, statim acceptis praesentibus, tam in ista civitate nostra Cibiniensi, quam in locis aliis vobis subditis, assertiones, figmenta et libellos praefati Martini Lutheri, tamquam excommunicatos vicatim et per singulas domos requiri inven- tosque publice comburi faciatis et deinde publicare palamque facere de- beatis, ne quisquam cuiuscumque demum conditionis existat eiuscemodi dogma, assertiones et libellos eosdem vendere, emere, legere et tractare, sub poena confiscationis bonorum omnium suorum praesumat. Alioquin committimus rursus vobis seriosius, ut rebellos quosque et contumaces ac huiusmodi mandati noștri transgressores, ut, si qui reperti fuerint, poena praemissa puniatis, auctoritate nostra regia praesentibus vobis in hac parte concessa mediante, aliud in praemissis nullo modo facturi, praesentibus perlectis, exhibenti restitutis. Datum Budae, feria quarta proxima post Domenicam Laetare, anno Domini milessimo quingente- simo vigesimo quarto.“ CAPUT TERTIUM De Archiepiscopali adversum Lutheranismum resistentia 1. Archiepiscopi Strigoniensis mandatum de excommunicandis Luthera- norum dogmatum sequentibus. Adidit Archiepiscopus Ladislaus Solcanus ecclesiasticam salutari negotio efficaciam misitque in Transylvaniam ad Cibiniensem et Coro- nensem suae iurisdictionis Clerum, sub dato 15 Augusti 1524 mandatum, ut clerus et monachi in parochiis, monasteriis, templis et capellis, per singulos Domini festosque dies de cathedra publicări faciant excommu- nicationem contra eos, qui libros Lutheri lectitaverint, emerint, vendi- SYLLOGIMAEORUM* tRANSYLVANAE . . . 203 derint eiusve doctrinarii secuti fuerint, ac fîliâlem Sanctae Matri Eccle- siae oboedientiam ndn praestiterint atque uti refractarii debitum sacer- dotibus ex clero honorem reverentiamque gravius violaverint. Literas, quas subicimus, perlegere libeat. • 2. Literae Archiepiscopales contra Lutheranizantes ad Cibiniensem et Coronensem Decanos. „Ladislaus miseratione divina Archiepiscopus Ecclesiae Strigoniensis. loci eiusdem Comes Perpetuus, Primas et Legatus natus Regni Hunga- riae ac Summus Secretarius, Cancellariuș Regiae Maiestatis etc. dilectis nobis in Christo venerabilibus et honorabilibus Decanis parochialiumque ecclesiarum Plebanis seu eorum vices gerentibus, ubilibet sub Decana- tibus Cibiniensi et Brassoviensi iurisdictionis nostrae Strigoniensis exis- tentibus, salutem in Domino et nostris infrașcriptis firmiter obedire mandatis. , . Noveritis nos non sine gravi animi nostrae dolore et displicentia ex relatione fidedignorum intelexisse quomodo essent ponnulae tam eccle- siasticae quam seculares utriusque sexus, personae sub Dacanatibus, Pa- rochiis et Plebanatibus veștris, qiiae, Sathana instigante, errores sacrile- gos et impia cuiusdam Marthini (sici) Lutheri dogmata, iampridem per sanctam Sedem Apostolicam una cum "auctore et sequacibus eius haere- ticis, condemnata asserere, probare,' publicare et defendere auderent et quod abominabilius est, cantilenas quasdâm in probrum et contumeliam eiusdem Sanctae Sedis Apostolicae totiusque Clcri confingere et ore sacrilego decantare; excommunicatos a communione fidelium (veluti oves morbidas, ne totum corrumparit ovile) segregatos, ad divina officia participationemque SacramentorUm ecclesiae admittere; Sacerdotes DEI, quorum misterio Christiani sumus, improbas lernas et inhonestos homi- nes appellare in mortemque eorum ' assasinos subordinare; diebus ieiu- niorum carnibus, caseo, ovis butyro, .iacticiniis contra bonos mores Chris- tianorum et prohibitiones Sanctorum Patrum vesci; ius canonicum astu et figmentis daemoniorum non a spirite divino inventum ac iurisdictio- nem ecclesiasticam tolli prorsus et extingui opoftere; oblationes ad altare Dominicum haud quaquam necessârias, cbnfessionem, quae potissima poe- nitentiae pars et negligendam et privilegia Clericorum in totum abroganda fore; aliaque his similia portenta et blasphemias asserere libellosque et trac- tatus super erroribus et haeresibus eiusdem Martini Lutheri editos, emere, vendere, legere et conservare temere et sacrilegaliter praesumc- rent, propter quod maioris excominunicationis sententiam iampridem a sanctissimo Domino nostro Clemente Papa Septimo in eos publice latam, eo facto damnabiliter incurisse ' diagnoscuntur. Cum autem ex debito officii noștri pastoralis obnoxii simus, haereses huius- modi pestiferas extirpare et evellere a fidibusque fidelium elimi- nare. Vobis omnibus et singulis Dominis praescriptis, in virtute sanctae obebientiae et sub 'maioris excominunicationis sententiae poena in literis apostolicis expressa et promulgata fîrmissime commitimus et mandamus, quatenus statim acceptis ptaesentibus ac, dum cum prae- sentibus fueritis reqiiisiti, seu alter Vestrum fuerit requisitus, quolibet die Dominico et festivo in eCclesiis Seu monasteriis et capellis vestris, dum ibidem populi multitudo ad' divlria 'audienda corrvenerit, maneatis et requiratis in Domino omnes et sîngulas, tam bcclbsiasticas cuiuscum- 204 V. RUS que gradus, status et conditionis et praeeminentiae, quam seculares cuiusque sexus personas, sub Parochiis et Decantibus vestris residentes, sub praescriptis maioris excommunicationis et anathematis sententiae poenis in praememoratis literis apostolicis expressis, ne errores, hae- reses, assertiones et dogmata Lutheri sequaciumque ipsius praefata ac praeinsertas in DEUM et homines blasphemias ullo modo dicere, asserere, laudare, probare, docere, cantare, descendere et publicare libellos et tractatus super erroribus ibidem editos emere, vendere, legere et servare ementibusque, vendentibus, docentibus, asserentibus vel servantibus auxilium, consilium vel favorem praestare, palam vel occulte, directe vel indirecte, quovis modo praesumant, prout et serenissimus quoque Dominus Ludovicus, Hungariae et Bohemiae Rex, Dominus noster gene- rosissimus, identidem per literas et nuncios suos speciales seriosius, Ma- gistris Civium totique communitati incolarum civitatum et districtuum Cibiniensium et Brassovensium faciendum commisit et mandavit. Prae- fatos vero libellos et tractatus Lutheri et sequacium eius, pestifera dog- mata eiusmodi habentes ubicumque repererint, dilacerent et comburent sine mora comburique procurent. Qui si id fecerint, bene quidem: alio- quin dictam maioris excomunicationis et anathematis sententiae poenam per literas apostolicas iam (ut praemissum est) contra rebelles et contu- maces eiusmodi promulgatam, omnes et singulos utriusque sexus, qui in his culpabiles extiterint, publice alta et intelligibili voce in ecclesiis vestris parochialibus monasteriisque et capellis, coram populi multitu- dine singulis diebus Dominicis et festivis incursisse declaretis, publicetis et denuntietis et per alios declarări, publicări et denunciari faciatis, tam diu a publicatione et denuntiatione huius modi non cessantes, quousque tales sic rebelles et contumaces ad cor reversi, mandatis nostris huius modi immo verius apostolicis, cum effectu paruerint et de medio abso- lutionis opportuno sibi ipsis provideri fecerint et post haec seriem mo- nitionis, declarationis, publicationis et denunciationis vestram huius modi et quidquid in praemissis feceritis, nobis suo modo conscientiose rescri- batis. Datum Budae in festo Assumptionis Gloriosissimae Virginis Mariae. Anno Domini millesimo quingentesimo vigesimo quarto. Franciscus Wylak Secretarius, ex mandato subscripsit." CAPUT QUARTUM De pertinaci Cibiniensium favore erga Lutheranos 1. Seditionis periculum ob excommunicationis publicationem. Eum iam contemptum apud refractarie insolentem Cibinii populum devenit Sanctae Ecclesiae auctoritas, ut Plebanus Cibiniensis, nisi evi- dens periculum vitae aut seditionis incurrere vellet, a publicanda in refractarios excommunicatione abstinere necesse habuerit, immo urgen- tibus cogentibusque ipsimet senatoribus debuerit pseudo praedicatores admittere ac tollerare, qui (nefas) plurimum Cibinii diligebantur et fove- bantur; nisi forte dicas, Plebanum (nam de affectu erga Lutheri dogmata suspectus erat) Matthiam Ramaschi cum Lutheri assectis coaluisse. SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 205 2. Advenae Lutherani amanter foventur. Apostatae Cibinium adeo promiscue et prompte intromittebantur, ut quoque ad opificia mechanicaque artificia reciperentur, quae non- nulli sacris ordinibus initiati et Diaconi tractare non dedignabantur. Ad- ventabant praeterea complures Lutherani homines, professores etiam, turn clerici cum laici, quibus Cibinii amanter hospitio receptis, publicum haereseos exercitium a magistratu concedebatur iisdemque de omnibus ad victum et amictum necesariis providebatur. 3. Regiis mandatis magistratus non paret. Etsi vero Cibiniensis Magistratus ac ipsemet etiam Marcus Penflin- ger (Regius ludex, Comes Saxonum) a Rege Ludovico decretum acce- perint, severe praecipiens ut omnino de Lutheranam haeresim a Sede Apostolica in toto orbe Chirstiano damnatam a Transylvania eliminări et extirpări facerent, ipse tamen Marcus monachum apostatam adve- nientem ex Saxonia, Georgium Slesitam, cum altero monacho oriundo ex Silesia Paupere Scholastico dicto, domi suae alebat protegebatque ac domesticum praedicatorem esse iubebat, nam loannes Czukas seu Hecht utrumque c domo sua nuper, quamvis invitus, dimittere coactus fuit. 4. Apostatae Pauperis Scholastici pervicacia. Post haec, praefato Regio ludice Sudam, ad Regem Ludovicum nego- tiorum causa profecto, amplissimus Magistratus ad instantiam reveren- dissimorum Decani, Plebani et Capitularium regium decretum, ut execu- tioni mandaretur postulantium, apostatam ludicis Regii praedicatorem, suo totiusque urbis decreto, excedere quidem, sed inefficaciter iussit, opposuit enim se apostata aiens, discedente Domino Regio ludice, se usque ad eius Buda reditum domi suae remanere iussum fuisse audi- tusque est insuper audaci pertinacia oggannire seditiosus impostor ac insulse dicere: „Etiam crepent Decanus, Plebanus ac Domini Senatores, ad despectum eorum ego Cibinii manebo“. 5. Decretum de comburendis Lutheranis. Publice quoque per Hungarica comitia anno Christi 1525, in campo Rakos fuit doctrina Lutheri anathemizata emanavitque Decreti Regii Articulus VI, ut qui Lutheri sectae adhaererent, ex Hungaria atquc appertinentibus regionibus pellerentur, immo ad rogum pervicaces con- demnarentur, his verbis: „Lutherani omnes de Regno extirpentur et ubicumque reperti fuerint, non solum per ecclesiasticas, sed etiam per saeculares personas libere capiantur et comburantur“. Verum inter civi- les per Germaniam et Panoniam seditiones et discordias optatum negotia ecclesiastica effectum vis uspiam fortiebantur. 6. Poena apostatae resipiscenti iniungitur et libri Lutherici comburuntur. Eodem anno novus de clero deprehensus est apostata, cui nomen loannes Clemens ex Medies, artium baccalaureus. Hune clegradaturus sacer clerus politico magistratu obtulit, qui, si regium mandatum ad caeterorum correctionem exequivoluisset, pertinacem contagiosumque Lutheri asseclam per ignem e medio tollere debuisset, verum ad mul- torum intercessionem concessa est ipsi vita eidemque converso iniunc- tum pro satisfactione, ut per ternas dominicas publice in templis Cibinii, Schellenbergae et in Gireslau Sanctae Romanae Ecclesiae e cathedra de- precaretur, errorem revocaret ac Lutheri doctrinam abrenunciaret. Hoc 206 V. RUS pracstito, libros haereticos ubilibet corrasos apud infamam columnam ex mandato regio, instanțe etiam clero, Cibinii combussit eamifex. 7. Rex mandatis contra Lutheranos instat. Plurima tamen Luthericolis connivente Magistratu novum tandem et severum mandatum a Rege Ludovico ad Regium ludicem Marcum Penflinger missum fuit, ut ipse vi ofticii sui invalescentem passim Lu- theranam haeresim omni studio eliminare ac eradicare conaretur. Lite- rae mandatoriae et comminatoriae Regis Ludovici sunt, quae sequuntur. 8. Literae Regis comminatoriae ad Regium ludicem. „Ludovicus DEI gratia Rex Hungariae et Bohemiae, etc. Egregie, fidelis nobis dilecte, commiseramus tibi prateritis mensibus, per alias literas nostras, ut capita et principes Lutheranae haereseos, quae dudum in illis partibus et civitatibus Transylvanicis pullulare coepit, coerceres in pristinam fidem et religionem tua opera et diligentia redu- ceres, qua in re ad eo tepide et negligenter te gessisse accepimus, ut iam non secreto is error in paucorum mentibus versetur, sed palam ac publice vagari radicesque altius egisse dicatur, id quod nos ulterius pati nulla ratione volumus. Quare Fidelități Tuae harum tenore serio committimus, sub privatione ofticii tui et amissione omnium bonorum tuorum, ut iam, vel deinceps, in illis partibus et civitatibus nostris, eius sectae homines diligenter et religiose inquirere inquisitosque et in errore deprehensos secundum eorum culpam et delictum castigari facere debeas et tenearis. Secus igitur, si et rebus tuis et voluntati nostrae consulere velis, nulla ratione feceris, alioquin poena illorum in te redundabit. Da- tum Budae, feria V ante festum Beatae Mariae Magdalenae, anno 1526.“ 9. Bellum Catholico Statui nocivum. Has optimi Regis Ludovici cum Archiepiscopo Strigoniensi coope- rationes intercepit bellum Hungarico-Turcico, quod clade immemorabili Christianitatem Hungaram afflixit et rem Catholicam in statum com- miseratione dignum deiecit, quem duo sequentia capita indicabunt. CAPUT QUINTUM Dc clero Transylvanico ad castra coacto et querelis venerabilis Capituli Cibininsis contra Lutheranos 1. Edictum regium ad castra clerum evocans promulga tur in Transyl- vania. Hic infelicissimus est iile annus ecclesiae Transylvanae: nam hoc anno 1526 Solimanno, Turcarum Imperatore, cum ducentis armatorum millibus contra Ludovicum II in Hungariam penetrante, colligebatur ad resistendum pagano hosti numerosus exercitus cui etiam Episcopus cum clero Transylvanico iussu Regis adiungi deberunt. Ea propter loannes de Zapolia, Transylvaniae Vaivoda, promulgavit in congregationibus et comitiis edictum, ut Plebani in persona (erat turn Episcopus loannes Gostoni, successor Nicolai Gerendi) cum omnibus suis clericis et scho- lasticis ad castra contra Turcas egrederentur ac in tota Transylvania in singulis duabus parochiis unus tantum presbyter vel diaconu, aut alius clericus, pro sacra administratione relinqueretur. Hoc edictum, Statui SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 207 ecclesiastico gravissimum, commovit venerabile Capitulum Cibiniense, ut eminentissimo Cardinali Ladislao Solcano, Archiepiscopo Strigoniensi, missis per expressum oratorem supplicibus literis anno Christi 1526, hoc ipsum et plura gravamina dolenter exponeret, nulla tamen propter tempestatem belii consecuta efficacia. 2. Literae Capituli Cibiniensis de audacia Lutheranorum. Querelarum tenor hic est: „Anno Domini 1526 in civitate Cibiniensi ubi fundamentum est Lutheranae haeresis, in domo magistri loannes Czukas facta est quadam schola per quendam scholasticum, ibi canitur symbolum Nicaenum Germanica lingua et aliae cantilenae missam et divina officia concernentes: has uxor et tota familia canunt et nituntur missam facere Germanicam. In domo eiusdem fovetur unus apostata, qui fuit Ordinis Praedicatorum, nomine Georgius, qui dicit se absolu- tum ab habitu et religione, tamen hactenus non exhibuit absolutionem praedictam, prae se ferebat. Iste irrequisito pastore in ecclesiis filialibus praedicat, sedens populum ab oboedientia, a ieiuniis et praeceptis eccle- siasticis, dicendo illa, quae placent populo, volens se iungere ad officium praedicaturae et pecunias non accipere, ita ut possit plebem seducere; is missus est per Ambrosium Silesitam quondam praedicatorem Cibi- niensem, ex partibus illis, ubi degit Lutherius, ut populum rctrahat ab oboedientia Romanae Ecclesiae et suorum praelatorum ecclesiasticorum. Idem apostata manifeste gloriatur se accepisse mandatum a Domino Magnifico ludice Regio, ut Cibinii maneat, donec ipse de Buda redeat, cum tamen Magistratus totius civitatis suo decreto ad petitionem Domi- norum Capitularium iusserit, ut civitate exeat, ipse vero nihil curavit et dixit animo improperante: «Etsi crepent Plebanus et Decanus ac etiam Domini Senatores, ad despectum eorum ego Cibinii manebo». Timenda est seditio in brevi. Adveniunt plerique istius pessime sectae Lutheranae homines, professores, clerici et laici in Cibiniensem civitatem. Nam ibidem foventur et diliguntur, extra civitatem vero nullibi per totam Transylvaniam admittuntur, illi propter despectum praelatorum ecclesiasticorum ibidem honeste a Cibiniensibus tractantur. Senatus Cibiniensis sollicitat apud Plebanum, ut huiusmodi praedicator, aut pseudopraedicatores ad praedicandum admittantur et, cum non eis poissit resistere Dominus Plebanus, necesse habet eos admitere. Ita iști prophetae et mali praedicatores populum in errorem ducunt. Idem apostata in conviviis mercatorum et civium informat et manifeste plus quam 400 annos Evangelium fuisse absconditum; Sacerdotes dicit nullam veritatem praedicasse; Christianos esse liber os libertate evangelica, nec esse obnoxios inventionibus humanis et institutis Patrum, etiam propter huiusmodi sacrilegas doctrinas ipsi Lutherani in praedicto Cibinio vene- rantur a mercatoribus ferme omnibus, velut idolum et trahuntur cum intimo affectu ad convivia, etiam ad altercationem usque, cum quo isto vel isto cive cibum debeant capere; ex qua officiositate ipsi cornua coeperunt erigerc. Item destructa est fere iurisdictio ecclesiastica, nam paucissimi illam experiuntur quandoquidem omnes prope modum, rigore iussionum et minis ultimi supplicii inferendi, forum declinant, dicentes: se habere iudices saeculares, se noile coram sacerdotibus litigare et quidem in causis mere spiritualibus, ut sunt matrimoniales et inter clerum et laicum. Fundamentum istius disturbii qui sit, orator dicet. 208 V. RUS Idem, oratorem praesentem Magistratus constituit privare beneficio suac plebaniae, sua dumtaxat auctoritatc fruiturus. Apostatas tolerant, arti- ficia mechanica eos addiscere permittunt, etiam apostatis in sacris Ordi- nibus vel sub Diaconatu existentibus et in eis magnam habent compla- centiam. Resonet cantilenam solitam in die Nativitatis Domini ad totius solemnitatis eiusdem laudem et maximam iucunditatem, Lutherani mali homines Cibinienses transmutarunt in linguam Germanicam et in non modicum scandalum immiscentes scurillia verba, cum tamen illud canti- cum sit a principio iuste et devote in praeconium recentis Puerlnati Filii Omnipotentis DEI contextum. In ecclesia Beatae Elisabeth in civi- tate Cibiniensi est quidam monachus Griseus loannes Surdaster, indoctus et fere idiota, similiter Slesita, qui in omnibus suis sermonibus debac- chatur in statum ecclesiastici ordinis lutheranizans; hic fovetur ab ipsis negotiatoribus, velut lucem propinans cum tamen fere omnes suae prae- dicationes tenebrae sint et erroneae, nil nisi venenum Luthericum prae se ferentes. Vocamur in proelium ad Turcas et mandatur nobis sub poenis in congregationibus Regni Transylvanensis descriptis, hoc est poena ca- pitis et omnium bonorum videlicet, belligerare debeamus contra liberta- tem ecclesiasticam, ut in toto Regno ad duas possessiones unus solum- modo clericus aut presbyter remaneat, reliqui vero Plebani cum suis scholasticis et clericis omnibus bello Turcico personaliter interessent; non curassent facere huiusmodi constitutiones contra clericos, cum tamen ipso facto sententiam excommunicationis incurrant; sicque multae animae ibunt in perditionem ex pastorum defectu. Petunt humiles Capitulares Reverendissimae Dominationis Vestrae salutare ac acceleratum reme- dium. Thesaurarius Nicolaus de Gerend et alii Regni aulici in curiis Plebanorum descendunt, victum ibidem tam pro se, quam pro iumentis distrahunt, consumunt, vi etiam rapiunt, clericis dicas imponunt eosque miserabiliter vexant, minantur etiam bonorum spoliationem. Excom- municatio vero omnino apud nos exctincta est et pro nihilo reputatur. Plebanus Cibiniensis, Reverendissimus Mathias Ramaschi, non auderet etiam sub vitae privatione aliquem renuntiare excommunicatum. Deca- num Capituli Cibiniensis Thanhauser, pastorem Horrei Maioris et Vica- rium Reverendissimae Dominationis Vestrae quidam negotiator Cibi- niensis uno aut altero equite in campo fecit circumveniri, angustiari, terreri et molestări verbis: et sic tantum non verberatum equites ipsum reliquerunt. Ecclesiam quondam parochialem in parvo Horreo Domi- nus Magnificus Regius ludex Marcus Penfflinger fecit violări, fores eius- dem violenter demoliendo, nulla Reverendissimae Dominationis Vestrae Vicarii, Decani habita auctoritate, nam adeo invaluit ista pestis Luthe- rana, ut etiam in civitate, ubi Lutheranus degit, testibus de his partibus venientibus et nobis referentibus, magis saevire non possit. Cibinienses seducunt populum villis circum circa et in sedibus Saxonicalibus, infi- ciendo eosdem dicta haeresi perfida, ita ut rustici insultent pastoribus corum. Caercmonias sacrosanctas in festo Palmarum et magnae sectae feriae, omnino despiciunt et benedictiones comestibilium die Paschatis nihil facientes. Villam unam Christianam nomine Bongarth Cibinienses cives devastarunt et S.axonibus mandarunt, ut dicta villa cxirent et ita indirecte Plebanum Petrum Pillatorem Plebania sua spoliaverunt, qui propediem cogetur stipem mendicare. Oblegia consueta in quatuor festi- SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 209 vitatibus anni sacerdotibus non dant, sed nec pullos gallinaceos decima- les, immo quando Domini Capellani Cibinienses de more antiquo alias laudabiliter observato, vadunt pro dictis pullis colligendis probris eos efficiunt et verba stulta evomunt. Die sacratissima Corporis Christi per totam octavam, prout ordinavit Sancta mater Ecclesia, Plebanus Cibi- niensis facit solemnes processiones cum Corpore Christi mane, in summa missa, et sero, in Vesperis: turn quidem nonnulli Cibinienses blasphemiam magnam perpetraverunt et cives aliqui dixerunt: «Sacerdotes noștri credunt DEUM factum esse caecum, ex quo tot luminaria incendunt.» Alii dixerunt: «Sacerdotes noștri arbitrantur DEUM esse puerum, que velit instar puerorum duci et portari in brachiis vetulorum circum circa per civitatem», concludentes esse stultitiam et sacerdotum fraudulen- torum deceptionem. Dotrahunt Sanctissimae Mariae Virgini; exequias mortuorum explodunt; horas canonicas aiunt esse stultam temporis con- tritionem, volentes Sanctimoniales et alias personas religiosas a servitio divino retrahere, dicentes Christum docuisse nos tantum orare Pater noster qui es in Coelis etc. Et nune in domo Magnifici Regii ludicis Cibiniensis manet apostata, qui de domo Domini Magistri Czukas eicc- tus est. Reverendissime Archipraesul, his molestiis fatigati, oramus per vis- cera misericordiae DEI noștri succurrat nobis patrocinio suo Dominatio Vestra, qui etiam nimiis attriti iniuriis, hiscere vix volemus, quando- quidem, si modo Reverenda Dominatio Vestra auctoritatem suam silentio praetergressa fuerit, postea super Reverendissimam Dominationem Vestram et super nos indignos capellanos fulminabitur illud verbum: Facti sumus opprobrium hominum et abiectio plebis.“ Hoc usque literao datae anno Christi 1526 nomine venerabilis Capitul; Cibiniensis ad Eminentissimum Cardinalem Ladislaum Solcanum, Archiepiscopum Stri- goniensem. CAPUT SEXTUM De Hungarica clade in Tureico proelio ad Mohacz. 1. Ludovicus II, Rex Hungariae, in Turcico proelio ad Mohacz sub- mergitur. Anno Christi 1526, die 26 Augusti calendarii veteris, qui Decolationi Sancti loannis Baptistae sacer est, in proelio Turcico ad Mohacz oppi- dum Episcopatul Quinquecclesiensi subiectum, Ludovicus II, Hungariae Rex, praestantissimae indolis atque ingenii Princeps, ac omnibus corporis atque animi dotibus insignis, in uligine Krasso dicta, lapsu equi suffo- catus, nullo relicto haerede interiit. Cum rege vero in eodem proelio occubuit cum Hungarico 26 millium exercitu magna pars Episcoporum, flos Magnatum ac robur Nobilitatis. Nomina Episcoporum attingit Isthvanfius, libro 8, pagina 87, hisce verbis: 2. Clades Episcoporum Hungariae. „Periere eo proelio partim in acie, partim vero inter fugientium decern millia equitum ac circiter XII millia peditum: e nobilitate vero clari nominis amplius quingenti; praeterea fere omnes Episcopi cum 14 — Acta Mvsei Napocensis 34/1999 210 V. RUS Ladislao Solcano, Archiepiscopo Strigoniensi, et cum Paulo Tomoraeo, Archiepiscopo Collocensi, Franciscus Perenius Varadiensis, Blasius Paxius Jauriensis, Franciscus Czaki Chanadiensis et Georgius Palnia Bosnensis, iuris scientia clarus. Philippus More, Quinquecclesiarum Episcopus, non ita pridem e legatione ad Senatum et Rempublicam Venetorum obita reversus, quam multis acceptis lethalium vulnerum plagis ex acie sese proripuisset, inter vepres et querceta secus viam concidit et expiravit tonsorique, qui socius periculi aderat, opera frondibus et ramis arborum tectus, post hostium discessum inventus fuit ac sepulchro conditus.“ Haec Istvanfius. Cum his interierunt etiam Episcopi Nitriensis, Zagrabiensis et Vaciensis. 3. locoseria prognosis Hungariae cladis. Cladis huius quasi praescius, Franciscus Perenius, Episcopus Vara- diensis, ingeniose dixisse memoratur, cum diem, quo pungnabitur viginti sex millium martyrum Hungarorum, celebri memoriae, qui pro Christiana religione occubuissent, fastis inscribendum ideoque ad cam rem impe- trandam Stephanum Brodericum Cancellarium, si superstes et incolumis e proelio evadat, Romam mittendum esse. 4. Misericordia illustrissimae viduae Dorothae Prinyi scpelitur caesus exercitus. Cum au tem caesorum adeo grandis numerus esset, ut tetro recen- tium tot cadaverum odore non campi solum, sed aer ipse infici et cor- rumpi videretur ac post discessum hostium tam magna canum multi- tudo ad ea voranda confluxisset, ut etiam vivi homines viatoresque illac itc-r facientes absque vitae periculo transire non possc dicerentur, Do- rothea Canisiana, Emerici Pereny palatini vidua, singulari pietati foe- mina, Christianorum hominum, qui pro tuenda patria fortiter accubuis, sent, quadringentos homines pecunia sua conduxit, qui strata et iacentia passim corpora, ne ea feris et alitibus atque canibus lanianda ac voranda relinquerentur, ingentibus factis scrobibus sepelienda curavit. 5. Solimanni effatum de Episcoporum sibi allatis capitibus. Interea Budam ad Solimannum, Turcarum Imperatorem, qui ibi ad Danubium castra metabatur, aliata sunt Episcoporum capita, quae torvo vultu despiciens Solimannus, caput Ladislai Solcani (Cardinalis et Archie- piscopi) avaritiae reum arguit, quod suis divitiis non satis Regem adiu- visset. Caput Pauli Tomoraei Archiepiscopi Collocensis (huius proelii Campi Ducis) arguit insipientiae, quod paucas copias numerosissimo Exercito opponere praesumpsisset. Caput Francisci Pereny, Varadiensis Episcopi, laudavit, quod non erronee in bellico Regis consilio hancce cla- dem praesagiisset, ut supra, numero 8 memoravimus. Caetera quae aspexit capita, imperitiae militaris Imperator incusavit. CAPUT SEPTIMUM De loannis Zapolia Vaivodae regia coronatione et abalienatis Hungariae Episcopatibus. 1. loannis Zapolia, Transylvanus Vaivoda, sollicitat coronam Hungariae. Advenerat ante Turcicum proelium, quod intempestive consilio de- properatum fuit, loannes de Zapolia, Transylvaniae Vaivoda, Segedi- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 211 num (ad Tibisci et Marusii confluentem, nobile liberumque oppidum) cum suis copiis e Siculis, Hungaris, Saxonibus, Valachis adiunctoque clero conflatis, in quo exercitu 40 millia hominum censebantur et ecce de infelici ac lugubri adversae pugnae exitu inopine fama advolavit et aeque attonitos metuque perpulsos perterruit ac perturbavit. loannes Vaivoda suo usus consilio, nobilitas animos statim largitione munerum aliisque bonis sibi devincire et, ut in Regem eligeretur procurare coepit. Voto potitus est celerem Solimanni cum suo victorioso exercitu a spoliata Metropoli Hungariae Buda Constantindpolim versus reditum, quem hiems imminens et Asiatica quaedam seditio domum revocabat. 2. Comitia pro coronatione regia indicuntur. Tocaium ad suam arcem oppidumque se primum loannes contulit et copias in subiectis campis castra metari iussit. Hic sibi Petrum Pe- renium, qui secum dignitatem custodis coronae habuerat, ita devinxit, ut non solum coronae regiae potestatem obtulerit, sed etiam proceribus ac eodem convocatae nobilitati suadendo hortandoque auctor fuerit, ut loannes Vaivoda (praeterito Ferdinando, Archiduce Austriae, qui Annae, sororis Ludovici, cladem ad Mohacz passi Regis, maritus erat) Rex Hun- gariae declaretur, itaque est, ut comitia Albam Regalem coronando Regi ad Divi Martini ferias indicerentur. înde itum Budam, quam, cum va- cuam miroque modo deformatam loannes vidisset, eam expurgatam. praefecto imposito firmavit ac illice Albam ad comitia a se illegitime convocata, iter aggressus est. 3. Coronatur loannes, insalutato Ferdinando ius haereditario ad Hun- gariae Regnum habente. Ut primum ista Albae Regali celebrata comitia loannem regem declaraverunt, ipse Ludovici II, Regis Hungariae, a Cetesky, regio cubi- culario ac armigero, genere Bohemo, in palude Mohaciensi repertum ac protractum corpus, solenniter in aede Deiparae sepelivit. Quo facto, peragebatur coronatio praesentibus fere omnibus proceribus, etiam iis, qui Ferdinando Austriaco Annaeque, coniugi eius, in occulto fovebant; sed, quia in superiorem Germaniam profectus, procul aberat Ferdinan- dus, quid haberet accipiendo regno animi, non sine summo dolore igno- rabant. Eam autem coronationem e pontificalibus libris depromptam, Paulus Vardanus, quem Vaivoda Arciepiscopum Strigonii declaraverat ac Stephanus Brodericus, Episcopus Vaciensis loannesque Statilius, quem ex Praeposito veteris Budae Episcopum Albae luliae fecerat loannes solitis ceremoniis perfecere, die 11 Novembris, anno Christi 1526. 4. Coronatur legitime Rex Ferdinandus. Sed cura Reginae Mariae, Ludovici Regis viduatae coniugis ac Eme- rici Priny, Hungariae Palatini, effectum. ut in coactis Posonii novis legi- timisque comitiis Ferdinandus, Caroli V Caesaris ac Mariae, viduac Reginae Hungariae, frater, in Germania absens, votis et magna omnium ordinum publicae laetitiae acclamatione Rex Pannoniae declararetur. Postea, anno Christi 1527 ad Calendas Novembres Albam Regalem pro exsequenda sua coronatione (occupata prius Buda metropoli) alia comitia indixit. Eo praefatus Ferdinandus, quinta die eius mensis, qui fuit dies Solis adstipulante et coronam proferente Perenio, de mânu Pauli Vardani Archiepiscopi Strigoniensis, solenni more accepit; nullis 212 V. RUS praetermissis laetitiae hilaritatisque signis, quae in eiusmodi pompis et celebritatibus fieri et usurpari consuevere. 5. Episcopatus tradebat loannes de Zapolia laicis. Annus intercesserat inter illam loannis et hanc Ferdinandi coro- nationem; quo intercedente, loannes, iilegitimus Rex, Hungaricos aliquos Episcopatus bene meritis officialibus, nullo sacro ordine initiatis, cum inexplicabili rerum divinarum iniuria et Praefecti Temesvariensis digni- tate cohonestarat, contulit Varadiniensem Episcopatum; sic loannem Saracenum, sive Szeceni, Quinquecclesiensem Episcopum essc iussit; sic Valentinum Torok Nitriensem; sic Paulum Baguitium Jauriensem; sic Gasparum Berusithium Chanadiensem. Etiam Petrus Prinyi, post obitum Tranyipani antistitis, vi occupata Agria, Episcopatum eius sibi addixit et post obitum loannis Statilii, Franciscus Bodo Albam luliam. Vide Isthvanfium, libro 12, pagina 130, colona 2. CAPUT OCTAVUM De loannis Zapolia zelo contra Lutheranos. 1. Conscientiam stimulat loannem ad impedicndam haeresim Luthera- nam. Clero Hungariae Catholico plurimum in Hungaro-Turcica pugna ad Mohacz attrito cum pluribus ad laicos dominos translatis Episcopatibus, educto ad castra clero Transylvaniensi et novo creato hic Vaivoda Petro Prinyi, loannes de Zapolia illegitime coronatus Rex Hungariae, sic suum catholicum pro Sancta Ecclesia zelum, quem iam non mediocriter vita- verat, conscientia stimulante explicaret sequens mandatum regio nomine ad Magistratum Cibiniensem transmisit. 2. Literae loannis ad Cibinienses contra admissam haeresim. ,,loannes DEI gratia Hungariae, Dalmatiae, Croatiae, etc. pruden- tibus et circumspectis, Magistro Civium ac ludici et Iuratis Civibus civitatis nostrae Cibiniensis salutem et gratiam. Ad auditum maiestatis nostrae non sine gravi animi noștri displicentia venit, inveniri sceleratos* quosdam, honoris et salutis propriae innumeros, in civitate ista nostra Cibiniensi, qui haeresim illam Lutheranam, a Sede Apostolica in toto orbe Christiano damnatum, interdictam et explosam non solum legere, asserere et probare, verum etiam publice laudare, profiteri, publicarique in vilipendentiam et contemptum sacrosanctae fidei nostrae Catholicae Sanctaeque Sedis Apostolicae manifestum non erubescerent. Cum autem ex iuncto regiminis noștri officio nobis incumbat, populum fidelem nutu divino moderamini nostrum subiectum, a labe et peste eiusmodi hao- retica aliisque erroribus, quantum cum DEI adiutorio possumus tueri et praeservare: mandamus Fidelități Vestrae harum serie firmissime, aliud habere nolentes, quatenus statim acceptis praesentibus omnes et singulas personas saeculares civitatis et districtus Cibiniensis, cuiusque status, gradus et conditionis et praeeminentia existant, quae praescrip- tam haeresim Lutheranam legere, asserere, laudare, profiteri vel publi- care praesumerent, auctoritate nostra regia, vobis in hac parte concessa, captivare, vincire et bona universa ipsorum, quocumque nomine cen- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 213 seantur dispositioni Maiestatis nostrae reservare aliisque viis et modis, quibus vobis expedire videbitur, easdem de praedicta haeresi perfida retrahere et coercere debeatis ac teneamini. Scripsit praeterea Reveren- dissimus Dominus Paulus, Archiepiscopus Strigoniensis, ad Decanatum et Communitatem Plebanorum aliarumque personarum ecclesiasticarum etiam regularium cuiusvis ordinis, civitatis et districtus noștri Cibinien- sis ut, si quipiam ex iis labe haeretica praescripta infecti essent, aucto- ritate sua ordinaria per Commissarium suum specialem ad id transmis- sum et decanum Cibiniensem emendaretur. Volumus itaque et Fidelități Vestrae harum serie firmissime committimus et mandamus, quatenus dum et quando per Commissarium eundem et Decanum requisiti fueritis, omni ope, favore et auxilio eisdem adesse debeatis ac teneamini. Secus nulla ratione facturi, praesentibus perlectis, exhibentis restitutis. Datum Strigonii, in festo Conversionis Sancti Pauli, anno 1527.“ 3. Dissensio de Rege legitimo impediens effectum mandati loannis. Hoc mandatum illegitime coronati regis Hungariae non sortiebatur effectum, quia inter Proceres dissensio erat, an a loanne desciscere et iuxta voluntatem Reginae ac Palatini Hungariae ad Ferdinandi Archi- ducis legitime eligendi regis partes accedere debeant. Ignari itaque etiam Cibinienses, cuius partes amplecti oporteret, id mandatum exsequi nec volebant, nec consultum esse putabant. Immo ne impediri posset a clero Catholico Lutheranae reformationis negotium, omnes potius Romano- catholicos homines ex civitate propulsare satagebant. 4. Transylvania Catholicis auxiliis destituta. Rex loannis brevi etiam a Ferdinando Austriaco cedere coactus fuit. Sed nec Petrus Prynus, actualis Vaivoda (cui simul manus coronae regiae concredebatur) Transylvanis adesse potuit, nam ad partes Ferdinandi a regina et Palatino traductus, pro eodem coronando ad comitia proficisci necesse habuit. In hac crgo rerum serie Archiepiscopo quoque Strigo- niensi Paulo de Varda vanae fiebant sine viribus irae. CAPUT NONUM loannes de Zapolia devictus exulat ac Transylvania Turcae subiecta, Coronam Hungariae recuperat. 1. loannes regno exuitur. Legitime coronatus rex Ferdinandus, cum loannem de Zapolia arma- tum se per fugam intelexisset, exercitum e Germanis et Hungaris col- lectum, ad eum insequendum emisit mense Martio 1528, quem demum plane devicit, in fugam egit, regno exuit ac in Poloniam profugum exulare coegit. Quia vero in exercitu loannis non pauca erat Hungara ei adhaerens nobilitas, inter has et Ferdinandi partes crudele oriebatur dissidium, seditio, intestinum bellum, rapinae, sacrilegia, mutuae caedes, transfugia, scelerum impunitates caeteraque civilibus bellis oriri șueta malorum genera idque tum in Hungaria, tum in Transylvania. Sub haec tempora exilium pertaesus loannes ac desperato similis, lunonium illud ex Marone usurpans: „Flectere si nequeo superos Acheronta movebo“. 214 V. RUS 2. Per legatum opem Turcicam contra Ferdinandum exposcit. Ad Portam Ottomanicam recurrit et ad id negotium delegit Hyero- nimum Laschum Siradiensem Palatinum, virum inter Sarmatos ab illustri nobilitate eruditaque, virtutis nomine clarissimum, qui non invitus in loannis gratiam legationem Bysantium susceperat, ut Solimannum, Tur- carum Imperatorem, adversus Ferdinandum in Hungariam invitaret. 3. Transylvaniam facit Turcis tributariam. Ubi vero intellexit legationem feliciter esse peractam pollicitumque Solimannum, se in persona sub vernum tempus anni 1529 ad Hunga- riae confinia cum exercitu adfore, loannes eodem tempore quanto potuit Hungarorum comitiva ipso quoque Lascho comite et ex millium tumul- tuario exercitu septus, prope Belgradum accessit Solimannum primusque post tot praedecessores Vaivodas Transylvaniam anno Christo 1529 Tyranno iniquissime tributariam fecit. 4. Sacra Hungariae corona datur Solimanno, Turcarum Imperatori. Sub idem quoque tempus sacram Hungariae coronam Solimannus inopino casu obtinuit: nam Petrus Prinyi, sacri diadematis asservator (non amplius Vaivoda Transylvaniae, nam ei Stephanus Bathori successit post coronationem Ferdinandi) coronam non ad solitam arcis Vicegra- densis custodiam detulerat, sed contra leges Regni apud se detinerat. Postquam ita Solimannus a loanne Interrege invitatus ingenti exercitu in Hungariam venisset, Perenius coronae sibique metuens, cum tota familia et regia suppellcctile ipsaque sacra corona ex arce Soklos, tutioris permansionis conservationisque causa, in Saros Patak fuga contendebat iamque pervenerat ad pagum iuxta fluvium Saarvicz, Kaidacz nomine, noctem illic acturus. Cuius causa cognita, ii, qui a parte loannis Inter- regis fuerant, nocte intempesta pagum invadunt ipsumque Perenium cum uxore, liberis et omni thesauro, cui sacrum diadema adiunctum erat, capiunt captumque cum diademate, Solimanno ad obsidionem Viennen- sem cum trecentis Asiaticae potentiae millibus, illac transeunti offerunt. O! indignum facinus. Cum autem irrita obsidione inglorius cum attrito exercitu Vienna Solimannus rediret et ad Budam subsistereto, in arcem ex castris se contulit loanneque ibidem Rege constituto et in clientelam patrociniumque suscepto regium diadema, quod Hungari sacrum appel- lant, sceptrumque et reliqua insignia atque ornamenta ei tradidit ac adstantibus Ibraim et Purpuratis, quos Veziros vocant, acciri iussit Proceros Hungaros, loannis partes secutos, brevique, ut solebat, sermone loannem atque illos compellans, per interpretem ita locutus fertur: ,,Recte abs te factum est, loannes Rex, quod calamitate opressus ac a Germanis regno eiectus, confugiendum ad me existimaveris meamque opem imploraveris, quam secundum DEUM immortalem tibi adfuisse nune expertus es. Itaque postquam bellum, quod reducendi tui gratia susceperam prospere gestum atque confectum est, hodierna die in fratrem et amicum meum te recipio Regemque Budae et Hungariae declaro ac opem tutelamque meam imposterum quoque polliceor. Habes hic coronam sceptrumque ac cetera regia ornamenta, quae, ut accipias ac beneficiis mei memor esse velis partoque mea opera regno diu fruaris et illud ad posteros feliciter transmittas hortor et cupio Vobis vero Proceres aeque iubeo, ut, nisi ultorem hune gladium experiri velitis SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 215 (ensem quo erat accintus mânu ostendens), huic Regi vestro omnem honorem deferre et obedire contendatis.“ 6. Paulus Episcopus et Petrus Prinyi gratiam recuperant. Quibus dictis hortatus est loannem mitioribus verbis (quod in bar- baro Principe haud parum mirere) ut Paulo Vardano, Archiepiscopo Strigoniensi, quem secum Vienna reducerat ac Petro Perenio, quem iure belii captum loanni donaverat, clementer parcere eosque in gratiam recipere vellet. Quo loannes facile concessit et utrumque iuncta dextra in pristinum dignitatis locum restituit ditionemque omnem possidere liberaliter permisit, tametsi de eorum fide et constantia non parum dubi- tare videretur. Nec diu moratus Imperator Solimannus, his ad hune modum peractis et Gritto ac duobus trierachis, cum tribus millibus Turcarum, apud loannem relictis, iter institutum prosequi et iustis pas- sibus Constantinopolim reverti maturavit. CAPUT DECIMUM Catholicorum Cibincnsium a Lutheranis proscriptionem calamitas Hungaro-Transylvana consequitur. 1. Utriusque sexus Catholici proscribuntur Cibinio a Lutheranis. Inter haec belligera tempora Cibinii, Transylvanorum Saxonum me- tropoli, haeretica Lutheri lues ita iam penetravit senatorum civiumque animos, ut efferata rabie aggredi Romanam Ecclesiam non vererentur neque ullum, seu esset sacerdos seu clericus seu monialis, seu scholasticus intra urbem intra octiduum tolerare non decernerent. Ergo, anno Christi 1529, die 18 Februarii, omnes sub poena capitis, tam eos qui a Zapo- lianis castris salvi redierant, quam illos qui Cibinii manserant sacer- dotes, clericos, monachos, moniales, alumnos, scholasticos, viros simul et mulieres, urbe exesse iussit Magistratus Senatoribus ac Centum- viratus Cibiniensis, quo autem arrogato iure? Iure Lutherico, iudex Deus vindex erit. 2. Martinus Folker pro servanda sua Praebenda apostavit. Unus illic Martinus Folker remansit, qui, ne ab Hospitali Cibiniensi (ubi anno Christi 1508 sacerdos fuit consecratus) divelleretur, Luthero consensit. Factus apostata atque ita usque ad mortem per annos octo et quinquaginta usque ad annum Christi 1567 (quo anno die 12 Septem- bris mortuus est) pastorale concinatoris munus in templo praefati hospi- talis continuavit et appertinentia ad Praebendam bona oeconomiae ad- ministravit, successu temporis reliqua etiam Transylvania, ubi Saxoni- bus ius erat, Clero Catholico spoliabantur. Sacrae imagines passim exterminabantur neque, nisi pauculis in templis, sunt relictae, quae et hodie non multum vitiatae ibidem conspiciuntur. 3. Bellum et pestis in Transylvania. Fuit annus hoc Transylvaniae admodum fatalis, propter hostilem irruptionem Petrasko, Moldavi Vaivodae, cum Valachis: nam vastatis ferro et igne oppidis Bartzensibus ac internecioni traditis popularibus, expungnata etiam civitate Corona in festo Sanctorum Simonis et ludae procurrit usque Bistriziam, ubi tandem in campo victus et e provincia. 216 V. RUS sed anno consequente, qui erat 1530 pestis exorta plurimos sustulit. 4. Paulus Archiepiscopus foederatur Ferdinando Regi et Petrus Prinyi miseram vitam carcere finit. Eodem anno Christi 1530, Paulus de Varda, Archiepiscopus Strigo- niensis, cum se Turcicae societatis vinculum (penes loannem de Zapolia) adhorrere affirmaret, Ferdinando rursus sese confederavit. Petrus Prinyi vero, etiam praeter spem gratiosius a Solimanno loanni fuerat Budae commendatus, ut dictum est căpițe 9, numero 6, quum haud sine summa animi ingrati significatione a loanne defecisset atque, ut necesse erat, ad Ferdinandi partes descivisset, sed neutrius assecla, peculiarem sibi principatum ac privati iuris potestatem affectare, vana ambitione agita- tus, coepisset, spe et expectatione sua frustratus, in longe maiores amissae libertatis calamitates incidit. Cum enim reduce Solimanno, Turcarum Imperatore, in Hungariam, Petrus decrevisset expetere, ut fieret abso- lutus Princeps, ac solummodo Solimanni beneficiarius esset, loannis Zapolia praevio consilio per literas dato a Turcis captus iussuque Solimanni extraditur quidem loannes Ludovico Gritto Turcae (is Budae stationem cum tribus millibus Turcarum ac paulo post Gu- bernatoris Hungariae titulum a loanne obtinuit) ut Bizantium adu- ceret commendavit, ubi deinde circumcisus, Turcis adlectus nec am- plius a parente Petro visus fuit. Hic idem Petrus Prinyi toto aerumnoso vitae decursu nusquam propitia arridentique fortuna usus, tandem, ut sunt occultae Principum voluntates et irrumpentia ex inspe- rato eorum odia, in vinculis et carcere Ferdinandi Regis expiraret, nec tam eius, pro quo captus erat, sceleris quam multipliciter proditate patriae invectique in Pannoniam primitus Lutherani dogmatis reus, meritas poenas expendisse, multorum hominum indicio censebatur. Vide Istvanfius, libro 10, pagina 3 et libro 15, pagina 166. 5. Solimannus in Hungariam redux a Sancto Martino Episcopo repellitur ad Guntzium oppidum. Redibat Solimannus in Hungariam, quasi Viennam expugnaturus ac ideo Ferdinandus Rex exercitum ad Viennam collegit nonaginta millia peditum et triginta equitum, inter hos erant Pontificae copiae, quos Legatus Cardinalis Hippolytus Mediceus Clementis nepos conduxerat. Ast Solimannus non Viennam, sed alio deflectens, Guntzium obsidione cinxit, cui restituit eques humana specie augustior et splendentibus armis, ex arce irrumpens plurimosque in auxilium laborantium oppidanorum milites adducens (eum incolae Sanctum Martinum interpretantur, loci patronum) quo viso, Turcae praecipiti fuga e moenibus retrocesserunt. 6. Solimanni in transnatando Dravo periculum. Inaudita fuit Solimanni audacia, quam ex Isthvanffy, libro 2, pagina 121, colona 2 recensemus: „Solimannus, qucd in perficiendis pontibus longam moram interventuram videret, Dravum flumen transnatando superare decrevit idque ex Ibraimi Vezirii consilio, qui illum a Christia- norum cervicibus sublatum cupiebat. Igitur supra eum locum ripae, in quo se ipse Solimannus in Fluvium erat demissurus, sex millia equitum praetorianorum ingredi flumen imperat, ut mitiorem eius impetum ac rapiditatem eo modo redderet ipseque postmodum inferius in spatio ,unius stadii cum Ibraimo ac puero et adolescentibus cubiculo assuetis, SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 217 iluvio se commisit et non sine periculo in ulteriorem ripam, stupente et attonito exercitu, evasit. Equites singuli, quorum equi adhuc vegetiores firmioresque erant, mandato Principis singulos ianitzeros in cluneos equorum acceptos transiecere. Multi peditum camelis equisque humilio- ribus, aut per utres aut colligatos arundinum et virgultorum fasces, ut quis poterat, aegre admodum neque absque discrimine secuti sunt. Multi etiam vorticibus et impetu fluminis abrepti periere. Ccteri animadversa transitus difficultate, captivos, quorum sane in castris non usque adeo magnus erat numerus (se morae et oneri essent) interfecere ac iumenta fessa laboribus et impedimenta quibus carere poterant, facile relinque- runt; ita ut etiam multo maxima campestrium columbrinarum pars reli- quusque apparatus, aquis mergeretur.“ Desperavit de superanda Hun- garia Solimannus ac in Orientem reversus est. loannes Zapolia vero Budae pacem cum Ferdinando inire molitur, ob quain ablegavit etiam loannes ad Carolum V Caesarem in Hispaniam Franciscum Frangepani, Collocensem Archiepiscopum, qui rem non quidem infeliciter egit, nego- tium tamen quod et Solimanni Turcicus assensus expectaretur, longe protrahebatur. CAPUT UNDECIMUM loannis de Zapolia foedus, conubium et mors. 1. Episcopatus Clero restituuntur et Luthericolae e Plebaniis Hungaricis proscripti serpunt in Transylvania. Praeerat Emericus Cibak, qui nullis initiatus sacris Varadiensem Episcopatum obtincbat, simul etiam post Stephanum Bathori Transyl- vaniae, ubi et Saxones et Siculi adhuc loanni Zapoliano adhaerebant, usque ad annum Christi 1539, quo anno tandem sese Ferdinando, legi- timo Regi Hungariae, subiecerc. Interea Fredinandus Rex Episcopatus Hungaricos a secularibus dominis, quibus eos loannes distribuerat, rur- sum ad ecclesiasticas personas transferebat et infectos Lutheranismo plebanos eiciebat e parochiis Hungariae, at complurcs ex eiectis in Transylvaniam se recipiebant ac densius haeretica dogmata seminabant. 2. Occiso uno Transylvaniae Praefecto, succedunt duo. Praefatum Emericum Cibak Ludovicus Grittus Turca sub loanne Zapolia Interrege Primoribus adnumeratus per insidias anno Christi 1534 e medio sustulit, qui ipsemet etiam paulo post ex vindicta Transyl- vanorum occisus est. Ne igitur Provincia absque Praefecto esset, eam Praefecturam Stephano Mailato ct Emerico Balassa aequata potestate demandavit loannes. Varadinienscm vero Episcopatum Georgio Marti- nensio monacho Sancti Pauli I Eremitae (addito simul officio Transyl- vaniac Thesaurarii) contulit. 3. Puncta pacis inter Ferdinandum Regem et loannem Interregem. Cum vero turn Ferdinandi, turn loannis partes bello ac dissensio- nibus fatigatae essent. ad aequiores conditiones descenderunt et in hanc fere sententiam consenserunt; 1. Ut loannes donec superstes esset, ea Regni parte, quam ad praesens obtineret, regia potestate potiretur eique Ferdinandus regii ti tuli honorem literis et sermone tribueret: post eius obitum, totius Regni possessio ad Ferdinandum et liberos eius rediret. 218 V. RUS 2. Si loannes ducta uxore masculum haeredem relinqueret, Transylvania eius ditionis foret ac loannis arces paternae omnes illi restituerentur; quibus Fcrdinandus in Silesia Oppaviae Principatum, aut alium supera- derat, 3. Si bellum a Turcis uni aut alteri inferetur, communibus viribus ei propulsando obstringerentur. Huic transactioni ambo Reges solenni ritu subscripsere fuereque deinceps res in Pannonia aliquamdiu tran- quilliores. 4. Matrimonio iungitur loannes. Sic Ferdinandum inter et loannem discordiis fine imposito supererat, ut Solimanno (cui haec pax praciudiciosa erat) et Portae Ottomanicae loannes conciliaretur effecitque subito loannes qua precibus, qua multo auro e templis et religiosis coenobiis corraso, reconciliationem partaque et quiete, Caelibatum abrumpere decrevit. Animum ergo ad nuptias ducendaque coniugem Sigismundi Regis Poloniae filiam Isabellam appli- cuit, cum qua anno Christi 1547 matrimonium Albae Regali iniit. 5. Dissensio inter partes Ferdinandi et loannis in Transylvania. Sub idem tempus Stephanus Mailatus et Emericus Balassa, duo Transylvaniae Praefecti, cum maiori Saxonum ac Provincialium parte ad Ferdinandum Zapolia desciscere audiebantur: qua propter loannes summa cum celeritate praeveniendos cos et praeoccupanda eorum consilia arbi- tratus, relicta Budae nova nupta, quae uterum gerebat, illaque simul et rerum urbanarum procuratione clarissimis senibus Georgio Pesthenio ac Benedicto Baionio commissa, in Transylvaniam cum aulae comitatu et copiis magna cura conquisitis iter se instituit. 6. Divitiae rusticorum. Ab hoc Baiano, cum loannes, an pecuniam haberet? obiter olim quaesivissit, fertur respondisse, se quidem accumulando auro nunquam studuisse, habere tamen in sua ditione centum subditos, qui, quando opus est, singuli millenos aureos ei quam promptissime numeraturi essent. 7. loannis de Zapolia morbus, mors ac sepultura. Emericum Balassa, expugnatis eius arcibus, supplicem loannes ha- buit eumque in gratiam recepit, Stephanum autem Mailatum in arce Fogarass obsidione cinxit, quo tempore in morbum incidit loannes et ad oppidum Saas Sebeș (Mullenbach) devectus, cum eo laetissimus nun- tius Buda advolasset, Isabellam feliei partu elegantem masculum enixam esse referens, loannes solatio efusse laetus, adhibitis convivio Proceri- bus, liberalius vino indulsit ac postero die appoplecticum deliquium passus, morte sera e vivis exessit, cum annum aetatis quinquagesimum tertium absolvisset. Transylvaniae interim Georgius, Varadiensis Episco- pus ac Thesaurarius, summae potestatis auctoritate imperitabat, donec pupillus loannis Regis filius adolesceret, nam Stephanus Mailatus in Fogarasch ope Turcica expugnatus Bizantium abductus, ibidem obiit. Alii scribunt cadaver loannis Albani Regalam, concitantibns nonnullis legionibus, de exercitu, quem in Transylvania habuerat, devectum ac ibidem, ubi sepulchra regum visuntur, solemniter humatum esse. Toppel- tinus de ultimo ante mortem sermone sic scribii: „Qui vitae finem adve- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 219 nisse conspiceret, filium testamento reliquit haeredem; Georgium Martinu- sium, Varadiniensem Antistitem, propter eximiam jidem et Petrum Vic- chium sanguine sibi coniunctum, tutores instituit obtestatusque est singu- los Proceres, per antiquum Hungariae nominis decus, ut sui sanguinis po- tius, quam externa atque inimica gentis Regent in Pannonia regnare pate- rentur; futurum enim esse, ut Solimannus Regni tutelam susciperet, si ad eum legati propere mitterentur. Quod et factum." De his Isthvanffius, libro 13, pagina 147 et 148. Sepultus Scepusii anno Christi 1553. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE ECCLESIAE LIBER QUARTUS DE AUGMENTO HAERESUM VIVENTE STEPHANO (nominato deinceps loanne Sigismundo), filio loannis de Zapolia. Praefatio Colluviem haeresum ac turpem sententiarum fidei confusionem pate- faciet hic liber: cum enim hactenus monomachia subeunda esset statui Catholico cum sola Lutherana haeresi, aliud monstrum hydrae simile prodiit, cum quo plus quam monomachiam luctandum erat. Prodierunt nempe praeter discordes Lutheri ritus Zviglii, Calvini, Arianorum Ana- baptistarumque rixae, quae tot erexere capita, quot sectas protrusere. Id infelicissimum, quod loanni de Zapolia peior Transylvaniae praefectus successerit, proprius filius Stephanus, deinceps vocatus loannes Sigis- mundus: nam regnante patre solum Lutheri venenum diffundebatur, sub filio autem ex contagioso plurium haeresum monstro saeva pestis grassari coepit adeo ut ipsum hune corriperet filium loannem Sigismundum. Vixit enim et sepultus fuit Arianus. Quia vero plurima fiebant dissensiones et rixae ex controversa sententia de Coena Domini (ut hoc libro vide- bitur), an verum vivumque Corpus Christi sumamus Christiani, an non? Placuit hic ob oculos ponere ipsa Consecrationis Dominicae verba, quae per elegans anagramma veritatem proferunt litemque decidunt. Programma Hoc est enim Corpus meum. Hic est calix sanguinis mei, novi et aeterni testamenti, mysterium fidei, qui pro vobis et pro multis effundetur in remissionem peccatorum. Anagramma purum Calvine! non est rei figura; Luthere! non est panis, corpus est DEI optimi, maximi effuse semetipsum mihi communicatis in cibum. Nosce quo ritu et mysterio reum te redemit. Vive, Lector et vale! 220 V. RUS INDEX LIBRI QUARTI De augmente haercsum regnante regio vaivoda loanne II de Zapolia. Caput primum. Lutherana haeresis novas radices figit in Transyl- vania. 1. Filius loannis de Zapolia nomcn Stephani adeptus in baptismo postea loannes Sigismundus nuncupabatur. 2. Catholicorum cum haereticis ne- gotium inefficax. 3. Promotio haereseos Cibinii et Coronae. 4. Deșerta monasteria in usum scholarum data. 5. Cura Ferdinandi I pro conver- tendis haereticis. 6. Superintendens Lutheranorum primus in Transyl- vania. Caput secundum. De caede Georgii Martinusi Cardinalis et Archie- piscopi Strigoniensis. 1. Negotium confoederationis Ferdinandi I cum Isabella et loanne Si- gismundo, ut a Turcis desciscerent. 2. Matris lasabellae cum tutoribus dissidium. 3. Confoederatio Regis Ferdinandi et caedes Georgii Cardi- nalis. 4. Georgii Cardinalis diu inhumati tumultuaria sepultura. 5. Auc- tores caedis divinitus puniti. 6. Parochus Musnensis ab haereticis occi- ditur. Caput tertium. De novis catholicorum persecutionibus ab haereticis. 1. Populi et Regis erroneum iudicium de iustitia caedis cardinalis Georgii. 2. Creato novo Vaivoda. seditio orta contra Caesarianos et de- fectio a Rege consecutaque pestis. 3. Petrovitius et Blandrata, Catholi- corum gravissimi osores. 4. Mors Petrovicii et Isabellae. 5. Edictum Isa- bellae contra impedientes libertatem ecclesiasticam. Caput quintum. Ariana haeresis et cum illa plures aliae in Transyl- vaniam irrepunt. 1. Aula inficitur Arianismo. Lutherani altaria Catholicorum laedi vetant. 2. Variae haereses protuberant in Transylvania. 3. Arii sequaces augen- tur et Claudiopoli Superintendentem creant. 4. Calvinistarum in admi- nistratione Sacramentorum impudentia. 5. Stankari et Davidis impor- tuna haeresis ac impia mors. 6. Unitarii Sanctissimam Trinitatem exosi Lutheranis praevalebant. 7. Sententiarum divisio inter Unitarios. Canut quintum. Haeresum Transylvanorum controversia de Coena Domini. 1. Turpis mors primi in Transylvania Calvinistae hacresim suam do- centis. 2. Ambientes munus Superintendentis desciscunt ad Arianismum. 3. Literae loannis II de sopienda controversia Coenae Domini et consti- tuendis ideo Superintendentibus. 4. Liberum religionis exercitium im- peratur. 5. Mandatum de proventibus ecclesiasticis sub cura saecularis Magistratus non servandis. 6. Concessa libertas Hungariae sumendae Sanctae Eucharistiae sub utraque specie revocatur propter haereticam pertinaciam. SYLLOCIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 221 Caput sextum. De apostasia et morte Sthepani (vulgo loannis Sigis- mundi et loannis 11) de Zapolia, regii Vaivodae. 1. loannes II de Zapolia fit Arianus seu Unitarius et confirmat haere- sim. 2. Libertas creandi successorem negatur eidem loanni II. 3. Idem Transylvaniam commendat Maximiliano II, Romanorum Imperatori. 4. Mors et sepultura loannis II. 5. Poena apostasiae eiusdem. 6. Fama de circumcisione Turcica eidem loanni facta. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLV ANAE ECCLESIAE LIBER QUARTUS De augmento haeresum vivente Stephano (nominato deinceps loanne Sigismundo) filio loannis de Zapolia. CAPUT PRIMUM Lutherana harcsis novas radices figit in Transylvania 1. Filius loannis de Zapolia nomen Stephani adeptus in baptismo, postea loannes Sigismundus nuncupabatur. Mortuus iam erat loannes de Zapolia, relicta vidua coniuge Isabella, quae filium genuit anno Christi 1540 dictum in baptismate Stephanum, dein a matre (ut avi materni simul et patris memoria repeteretur) nomi- natum loannem Sigismundum et turn adolesceret, loannem II Regis enim titulo uti voluit, qui illegitime in ulnis maternis (vivente legitimo Rege Ferdinando) fuit coronatus ideoque regius Transylvaniae Vaivoda magis quam Rex hic nobis erit nuncupandus. Huic Stephano seu loanni Sigismundo tutor datus fuerat a muribundo loanne parente Georgius Martinusius, factus ex monacho Sancti Pauli I Eremitae Episcopus Va- radinensis ac Petrus Vichius, vulgo dictus Petrovicius, Zapolianorum consanguincus. 2. Cahtolicorum cum haercticis negotium inefficax. Isabella vidua Catholica sedem Albae luliae nacta, cum resistere haeresi cuperet, citatos evocavit ad comitia Albam luliam anno Christi 1543 varios seditiosae sectae Luthericos Primores; inter quos Corona Hon- terus (de quo supra, libro I, prolegomeno 8, numero 4) simul cum depu- tatis de magistratu. Ne autem pavidus Honterus adesse cogeretur, sub- stitui sibi fecit apostatam ex oppido Rupes (vulgo Reps) assumptum collegam Matthaeum Calvinum, aliis dictum Glatzium. Causam cur Hon- terus pavidus fuerit assignat Haner, libro 4, pagina 199; quod maximum discrimen se habiturum putarit ex recenti Varadinensis aeditui propter contemptum praesentia Episcopi Georgii Martinusii, quoniam is aedituus alapam in templo mulieri Catholicae coram sacra imagine flexis genibus oranti infregerat. Sed quia ob negotiorum publicorum pluralitatem curți religionis in hisce comitiis debilem nacta fuit efficaciam, sunt omr.es 222 V. RUS haeretici ad sua demissi. Cum enim Georgius Episcopus loannis Sigis- mundi Regis pupilii tutor Lutherani adversaretur, Petrovicius consors tutor patrocinabatur, qui et catholicorum templa spoliando, sacrum im- minuere splendorem non est veritus. 3. Promotio haereseos Cibinii et Coronae. Ex hinc audaciores facti Luthericolae, Cibinii quidem per loannem Surdastrum, veterem apostatam, Lutheri dogmata pertinacissime pro- movebant; Coronae vero per dictum Honterum, qui deposito Catholico Decano Capituli {Archipresbyterum nominat Coronensem Decanum Istvanffius libro 12, pagina 130, coiona 2) successit ipsemct huius Deca- natus Haeresiarcha. Cum vero Coronae multi Graecorum commoraren- tur, praesumpsit quidam Wagnerus Graecorum Catechesin proelo subicere et contagionem Lutheri propagare; at Vlachi licet Graeco ritu uterentur, Catechesin illam respuebant: Haner, libro 4, pagina 205. 4. Deșerta monasteria in usum scholarum data. Anno Christi 1548 iubebat Ferdinandus I, Romanorum, Hungariae et Bohemiae Rex deșerta bona ecclesiastica monasteria sensim applicari ad erectionem scholarum doctorumque virorum sustentationem, ut di- vinus cultus ac religio Catholica celerius repullularct atque haereses undique tollerantur. Vide Decreti Posoniensis eo anno emanati Arti- culum quintum et decimum secundum. 5. Cura Ferdinandi I pro convertendis haereticis. Sed et anno Christi 1550 per Decretum Posonii editum Rex Ferdi- nandus I praeter plurimos pro Romanocatholica religione variis in comi- tiis, diversis annis editos Articulos, istum tune edidit numero decimo secundo: «Porro quod Maiestatis Suae diserte simul et pie fidcles suos hortari dignitati est unionem fidei et religionis, agnoscunt in hoc quoque Ordines et Status Regni singularem in DEUM optimum maximum regiae maiestatis pietatem et in subditos decentiam arbitraturquc secundum benignam et paternam admonitionem Suae Maiestatis, enitendum esse omnibus modis, ut sancta et catholica Fides ac religio DEI que optimi maximi cultus (iuxta veterem Sanctorum patrum doctrinam) longo tem- pore per universum orbem Christianorum recepta atque approbata ubi- que in Regno haeresibus et impiis doctrinis Sanctae Romanae et catho- licae Ecclesiae (quae unica est et sibi continuo constans errare non potest) omnes ex omnibus Ordinibus et Statibus Regni perpetuo adhae- reant, ut sic vera et solida animorum coniunctio in dies augeatur.» Sic Ferdinandus Rex. 6. Superintendens Lutheranorum primus in Transylvania. Cum autem Lutherani sese per Transylvaniam late iam diffundis- sent. tandem anno Christi 1533, mulțam in suam haeresi confusionem exoerti, Superintendentem, quem nune vocitare amant Episcopum, sibi- met creaverunt eidemque sedem in Birthalmen designarunt, quod oppi- dum a sagis adeo in fama fuit, ut recens memoria sit. unam etiam Super- intendentis huiusmodi Lutheranam uxorem deprehensam magia ream atque ad rogum condemnatam publicum ibi ignis supplicium sustinuisse. Primus autem superintendens haereticarum Lutheri ecclesiarum in Tran- sylvania creatus fuit Paulus Viener Labacensis cum esset ministellus Cibiniensis: obiit anno Christi 1554 ex peste. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 223 CAPUT SECUNDUM De caede Georgii Martinusii Cardinalis, Archiepiscopi Strigoniensis. 1. Negotium confoederationis Ferdinandi I cum Isabella et loanne Sigrs- mundo, ut a Turcis desciscerentur. Anno Christi 1550 graves controversiae in Transylvania exoriae fuerunt inter Isabellam Reginam et Georgium, Episcopum Varadinen- sem, qui simul Transylvaniae locumtenens fuerat. Eas enarrat exacte Isthvanffius, libro 16, ad annum 1550, unde paucula libuit delibare. Erant pupilii regii tutores duo: Georgius Martinusius, Episcopus Vara- dinensis et Petrovitius, consanguinitate Zapoliis iunctus. Mater pupilii, Isabella, Turcis confoederata vivebat inter Transylvanos, Georgius vero tutor Ferdinando, Regi legitimo satagebat confoederare Isabellam. Able- gati Caesarei spondebant, Ferdinandum Regem pro eo quo erga Rem publicam afficiebatur, studio ac pietate daturum Isabellae in Silesia, pacata et ab hostibus barbaris longe dissita provincia, tutum manendi locum; Opoliensem nimirum Principatum cum idoneis redditibus: hre- reditatem aliquam quam pater reliquerat, amplissimam prorsum et plane principalem rediturum et pupillum in filium adoptaturum; et se eum fir- mata aetas virum fecerit, filiam lohannam, quum ad nubiles annos aetatem produxerit, ei desponsaturum. Pro novata vero opera ipsi Georgio Episcopo Arciepiscopatum Strigoniensem de mânu traditurum et apud Summum Pontificem partes suas impositurum, ut in numerum Cardinalium paucos post dies recipiatur. Atque de his omnibus non tan- tum diplomata edi cupere, verum etiam pacta utrinque iuramento con- firmări. Ad quae Georgius brevi sermone respondit, se iisdem rationibus adductum esse, ut ab hostibus barbaris descisceret ac idem Pannonicis serviret emolumentis. 2. Matris Isabellae viduae cum tutoribus dissidium. Deinceps Isabella Lippam, vel ad matrem in Poloniam secedere volente, Turcisque negotium rescicntibus, coacta sunt Claudiopoli co- mitia, exinde tutores duo. Georgius et Petrovicius graviter dissidere coeperunt, nec aliud, quam bellum Turcicum propter Transylvaniam imminebat, imo intra viscera iam oriebatur turn ad Hazaktum cum ad Brasso, donec per renovata comitia pacem iniret Isabella cum tutoribus, at nimis infirmam, quia Georgio iam submittebatur a Rege Ferdinando exercitus, cui praeerat infirmam, quia Georgio iam submittebatur a Rege Ferdinando exercitus, cui praeerat loannes Baptista Castaldus, Magister castrorum Caroli V Caesaris, vir valida viridique seneeta e contubernio et disciplina Ferdinandi Davali Marchionis quon- dam Piscarii, celeberrimi Ducis, ad illud summi imperii fastigium evectus. 3. Confoederatio Ferdinandi et caedes Georgii Cardinalis. Cum a Caesarianis Alba lulia expugnabatur, Isabella cum pupili o decenni filio secum Transylvania Regi Ferdinando subiecit in comitiis Claudiopolitanis anno Christi 1550 coronamque Hungariae et insignia Regis legatis Ferdinandi obtulit eidem transferenda; arces autem omnes Isabellae nomine tenebantur, praeter arcem Munyaz, quae Petrovitis promissa fuerat. Isabella subito Casoviam discedente e Transylvania, 224 V, RUS Georgius in Cardinalium Romanae Ecclesiae collegium cooptabatur. Orta est autem dissensio inter Cardinalem Georgium et Campi Ducem Castaldum tanta, ut Castaldus crederet salvo Georgio, de ambitione Prin, cipatus Transylvaniae per collectionem cum Turcis suspecta, inquietam fore Transylvaniam idque ipsum significaret Regi Ferdinando. Ergo struun- tur insidiae Georgio in castello Alvincz (situm in fine campi, qui de punibus nomen habet) ubi etiam dolose interficitur anno Christi 1550, idibus Decembribus. Nempe Marcus Antonius Ferrarius, Castaldi ama- nuensis, patria Alexandrinus sua et minore ideoque occulto, sclopeto instructus, Georgio preces exeguenti per cubicularium puerum nuntiat. se habere arduum magnique momenti negotium cum eo paucis commu- nicandum. Admissum in conclave literas profert ad Ferdinandum Regem, in sui commendationem scriptas quibus ut nomen suum subscribat enixe orat; sumpto calamo cum prono in literas vultu se inclinasset, iile pu- gione eius iugulum lethali ictu transadigit. Strepitu simul et clamore exorto, Sforcia et caeteri decern numero irrumpunt strictisque gladiis eum Christi DEI Divaeque Virginis Matris opem implorantem circum- sistunt et ictus ingeminant. Marcus Antonius iustae rabidae ferae pro- cidentis et palpitantis pectori sclopetum intendit et glande traicit, nec mora reliqui mul tis caesim cunctimque illatis vulneribus confodiunt; puerum quoque, cui Francisco Ferreo nomen erat, qui inermis attonito- que similis horribile facinus aspectabat, septem assectum plagis semi- necem relinquunt ac se subito cubiculo proripiunt. 4. Georgii Cardinalis diu inhumati tumultuaria sepultura. Interfecto in hune modum Georgio, dextram auriculam eius, quae continuo pilosa erat, Mercadus praecidat et, ut res Ferdinando evidentius acta constaret, per celeres dispositosque equos Viennam indeque Pragam pertulit. Cadaver multis foede confossum vulneribus, cruore tabequc deformatum, incredibili rerum humanarum inconstantiae exemplo, sep- tuaginta amplius dies neglectum inhumatumque in vestibulo eius cubi- culi, in que erat occisus, iacuit; nec, nisi ad initium mensis Marții tu- multuario funere a sacerdotibus collegii Albensis in maiori aede Divo Michaeli sacra tumulatum, cum Idibus Decembris crudeliter fuisset trucidatus. 5. Auctores caedis divinitus puniti. Georgius an insons et ea caede indignus fuerit, an eam promeritus dubitabatur, nam utrumque vulgi sermonibus iactabatur, certe tamen caedis eius auctores non multo post tempore, diversis poenorum gene- ribus divinitus, ut credi par est, irrogatis, partim in summas calami- tates incidere, partim miserabili vitae exitu interiere. Sfortia enim, non loto vertente anno, a Turcis, caeso exercitu, captus ac apud eos virgis et fustibus exceptus, multo auro se redemit. Marcum autem Antonium Ferdinandus Cenzaga, Mediolani Caroli V Caesaris Praefectus, alterius noxae capitalis criminc convictum in praealta furca, latronum more suspen- dandum curavit. Campegio Augustae Vindelicorum dextra manus, qua interficendo Cardinali usus, erat, primo nocturna in rixa detruncata est: nec multo post, dum Viennae, in Ferdinandi Regis comitatu feras vena- retur. ab apro terribili dentis laniatus et, effusis visceribus, interfectus fuit. Scaramuccia in Gallia Narbonensi a militibus quibusdam in frusta SYLLOG1MAEORUM TRANSYLVANAE . . . 225 dissectus foeda morte, alii vero infami lethi casibus scelerum pocnas exsolvere. 7. Parochus Musnensis ab haereticis occiditur. Anno Christi 1553, Franciscus natus in civitate Medgyes, Parochus Musnae, Episcopi Albae luliae Vicarius, iuris utriusque doctor, occisus fuit in Monastor, vicinia Claudiopoleos. Hic praxim reducendi Statum Catholicum in Transylvania ad pristinum vigorem, a se conceptam, deferre contendebat Viennam ad regem Ferdinadum. Sed iam itineri accintus, cum in Monastor quicsccret, ab insidiatoribus haereticis inter- ceptus ac pulvillis ori violenter impositis, suffocatus fuit. Sepultus est ante summam aram templi Deiparae ibidem in Monostor, ad Claudiopolim. CAPUT TERTIUM De novis Catholicorum persecutionibus ab haereticis. 1. Populi et Regis Ferdinandi erroneum iudicium de iustitia caedis Car- dinalis Georgii. Post caedem Georgii cardinalis nec excusationibus, nec largitione neque blandimentis obțineri potuit, quin vulgus iudicaret merito hune Cardinalem esse occisum, imo ipse Ferdinandus Rex nimiae credulitatis accusatoribus facile praestitae infamiam sustinebat, qua etiam apud lulium Pontificem et Cardinalium Collegium non multo post maxime laboravit, qui ei caedis eiuscemodi nomine Romam citato diem dixerunt; cos tamen labore multo summaque cum difficultate tandem placavit. 2 Creato novo Vaivoda, seditio orta contra Caesarianos et defectio a Rege consecutaque pestis. Ferdinandus Rex deinceps ut animos Transylvanorum demererctur \ndream Bathori ipsis Vaivodam constituit, sub quo Germanorum Hispanorumque militum exorta est seditio, diu frustra sua stipendia urgentium, hi enim nullis Castaldi, sui Ducis, precibus aut minis rețineri poterant, quin, arreptis signis et novis ducibus creatis (quod in huius- modi motibus solemne est), iniussi per Pannoniam Viennam versus iter caperent, quos, cum aliud non posset brevi subsecutus Castaldus, arrepta hinc, ut creditur, honesta occasione, qua se periculo coniurationis Pro- cerum, a quibus cum Hispanis suis opprimi debuerat, homo providus subduceret. Quo facto, universa Transylvania statim sub Isabellac iura concessit, quae indictis Cibinium comitiis ex Ordinum Consilio res in Provicia ordinavit. Sed eam laetitiam secuta pestis, quae biennium in- tegrum per eas regiones crudeliter grassata, partim imminuit, partim quia bellum interea geri non poterat, res Transylvanas stabilivit. Resti- tuta in Regnum Isabclla Transylvaniae cum filio. animum applicuit ad conciliandos sibi Proccres. 3. Pctrovitius et Blandrata, Catholicorum gravissimi osores. Paulo post, duo viri, haeresum promotores prosilierunt, Georgius Blandrata et Petrovicius. Hic Petrovicius, post occisum Cardinalem Georgium. rerum potiebatur, ex voluntate Reginae Isabbellae suique pupilii filii, quamvis Rex Ferdinandus Andreae Bathori supremam 15 — Acid Mvsci N>noc;ns;s 3-1 1993 226 V. RUS Transylvaniae administrationem collatam voiuerit, qui tamen paulo post eam Stephano Dobo et Francisco Kendi cesserit anno Christi 1553. Fac- tus est autem e Catholico primum Lutheranus, postea Arianus. Post dis- cessum Episcopi Albensis Pauli Bornemissa, ad Nitriensem Episcopatum promoti, passim eiciebat Catholicos sacerdotes, canonicos et monachos eorumque facultates fisco addicebat. Sic tamen, ut bonam partem ipse servaret, caeteris nobilibus similiter reliqua bona ecclesiastica invaden- tibus et occupantibus. Albae luliae conciones Lutheranae (procurante id potissimum Barhtolomeo Corvato, auxiliarii militiae Praefecto) statim in publica haberi coeperunt, eo progressu ut edicto Turda promulgata ipsis concessum juerit publicum religionem suam exercendi ius, eo pacto, ut reliquae omnes sectae prohibitae intelligerent, ut et sacramentariorum. Catholicorum hostis fuit acerrimus, adeo ut Turcas plerique et in oppido ab ipsis occupata confugere sint coacti inde factum, ut ecclesiastici metu Petrovitianae Tyrannidis desertis gregibus alio obierint, alii vero officiis et dignitatibus exuti, in solitudinibus, quod reliquum ipsis fuit vitae, misere exegerint; quod si quis contradicere aut resistcre auderet, eius fronti signum „Tau“ inurebatur. Idem novacula non coronam tantum, sed cutem etiam et carnem sacerdotibus abradi curabat, qua crudelitate nonnulli in desperationem acti uxoribus ductis religionem mutare ma- luerunt, quam in tam horribili persecutione votis obstricti remanere. Claudiopoli iussu eiusdem altaria diruta, statuae confractae omniaque ecclesiastica ornamenta profanata sunt. Quia vero iuxta antiques Regni leges sine ecclesiasticorum et canonicorum consensu de iis, quae ad Rem publicam pertinent, nihil decerni aut fieri licet; quatuor ex nobi- litate laici ab illis electi sunt, capitulares appellati, qui cum eadem qua veri canonici auctoritate et potestate publicis consiliis interessent. Geor- gius Blandrata natione Pedemontanus ex Italia Subalpina et Allobrogi- bus, ob pestiferum Ariani dogmatis virus (quo ab inferis revocato erat infectus) Ticini ex inquisitorum manibus elapsus, Genevam inde in Helvetiam primum et Germaniam, postea in Poloniam, exinde in Tran- sylvaniam profugit ad medicam operam ab Isabclla Regina ac Petrovicio assumptus est. 4. Mors Petrovicii et Isabellae. Mortuus est Petrovicius, morbo et senio gravatus, celebs anno Christi 1559 et bonorum omnium ac facultatum haeredem Repinam Isabellam eiusque pupillum filium reliquit. Isabella Melchiorem Ballasium fecit administrationis Transylvaniae successorem, qui ad Ferdinandum deinde descivit anno Christi 1560. Eodem anno Isabella, nondum qua- dragenaria diem obiit extremum et loannes Sigismundus filius ad Ferdi- nandi partes, consentientibus Turcis, ut filiae Ferdinandi I, iam Caesaris. lohannae, matrimonio iungi posset, transivit. Sed inconstans haec fides fuerat. 5. Edictum Isabellae contra impedientes libertatem ecclesiasticam. Inter monumenta Isabellae zeii pro Catholica religione remanse- rant ad Segesvar civitaem Lutherizantem, quae sequuntur: „Isabella DEI gratia Regina Hungariae, Dalmatiae, Croatiae, etc. Fidelibus nostris circumspectis Magistro Civium, Villicis caeterisque Iuratis Senatoribus SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 227 Sedis nostrae Saxonum Segesvar salutem et gratiam. Ex Supplicatione fidelium nostrorum venerabilium sacerdotum Capituli, eiusdem Sedis nostrae Saxonicalis Szaszkyd accepimus, quatenus vos, citra omnem iustitiam ac consuetudinem huius noștri Regni hactenus observatam in causis Sedem spiritualem concernentibus, violenter ingeretis, non con- tenti iurisdictione vestra, sed etiam iurisdictionem ecclesiasticam usur- pantes, denique libertate eorum ordinaria, hactenus in hoc Regno nostro habita et a Regibus et Principibus Hungariae, nostris praedecessoribus, eis et ecclesiae eorum concessa omnino spoliare et privare cuperetis, in maximum totius ecclesiastici Status et Ordinis praeiudicium et damnum manifestum. Nos itaque ob intuitum omnis iustitiae venerabiles plebanos et sacerdotes universos in praefata sede nostra existentes in libertate eorum ordinaria omnibus et iurisdictionibus et privilegiis ipsorum hac- tenus habitis conservare volentes, Fidelitatibus Vestris harum serie man- damus firmiter, ut a modo deinceps vos ad causas Sedem Spiritualem concernentes, pută testamentorum, bonorum ecclesiae, domorum episco- palium, viduarum, pupillonum, maximo vero matrimoniales et ad sedem eorum deductas, ausu temerario contra potestatem eorum iudiciorum ingerere et immittere neque iudicium interturbare quoquo modo prae- sumatis saeculares cuiuscumque conditionis pro testimonio ad Sedem eorum citatis, ne coram iudicibus ecclesiasticis compareant impedire, terrere et inhibere debeatis. Si qui in medio vestrum contumaces reperti fuerint, auctoritatem ecclesiasticam vilipendentes, Decanus auctoritate sua ordinaria, qua fungitur, per censuram ecclesiasticam coercere et huiusmodi inobedientes punire debeat. Volumus praeterea ne verbo aut facto aliquo eos perturbare vel laedere audeatis, sed magis debitam re- verentiam, obedientiam ac honorem ipsis deferre modis omnibus debeatis ac teneamini. Secus in praemissis sub indignatitonis nostrae poena nulla ratione facere praesumatis, praesentibus perlectis. Datum in Colosvaro, 5 Februarii, 1558.“ CAPUT QUARTUM Ariana hacrcsis et cum illa plures in Transylvania irrcpunt. 1. Aula inficitur Arianismo. Lutherani altaria Catholicorum laedi vetant. Dictum est libro 2, căpițe 1, numero 2 Arianam haeresim sub Va- lențe Ariano (qui post Annum Christi 364 per annos 25 regnavit Orientis Imperator) in Dacia innotuisse eaque Transylvaniam non mediocriter inter gentiles infectam fuisse, extinctam autem opera Sancti Stephani I Regis Hungariae, qui Catholicae fidei Transylvanos addixcrat. Sed haec haeresis consimilibus aliorum hacreticorum permixta erroribus, sese rur- sum insinuavit gubernante Transylvaniam Principe loannc Sigismundo, quando Georgius Blandrata Allobrox Ariana infectus peste Principem et aulam eius eodem veneno infecerat, cum hactenus Lutherani soli Catho- licis fuerint per sectam suam contagiosi. Qui anno Christi 1552 in oppido Bergsas congregati corcludebant, ut altaria ex ecclesiis eiecta ni reaedi- ficarentur, ubi autem ea nondum sublata essent ac ab auditoribus deti- 228 V. RUS nerentur. Pastores ex iisdem administrare sacramenta posse, modo doc- trina urgeretur, confirmabant. 2. Variae haereses protuberant in Transylvania. Nec dubitandum est usque ad hoc tempus sese privatim in Tran- sylvaniam plures haereses, imo et in publicum prorupisse notavit Han- ner, libro 4, pagina 217, quod anno Christi 1552 miniștri ecclesiarum Saxonicarum synodum conscripserint electoque Paulo Viener Labacense, pastore ecclesiae Cibiniensis, in primum Episcopum seu Superintenden- tem Generalem, ordinationis munere sibi demandato, praescripserint con- ditiones, ex quibus haec habetur numero quarto: «De articulis contro- versis contra Pontificos, Sacramentarios, Anabaptistas, Antitrinitarios et similes veram sententiam (Lutherani) ostendant ac testimoniis scripturae confirment». Anno sequente excedenti ex vivis Paulo Viener successit Mathias Hebler factaque est Transylvania (ut Miles Transylvanus scriptor pagina 66 loquitur) nidus et domicilium omnium errorum. Quia vero anno Christi 1550 Ferdinandus Rex per decretum Posoniense contra Anabaptistas Articulum numero 26 edidit: ,,Statutum est etiam ut Anabaptistae omnes de omnium dominorum bonis tic nobilium cae- terorumque possessionatorum ditionibus spatium 7 hebdomadarum, sub gravissimae indignationis Regiae Maiestatis poena e Regno penitus eiciantur; hoc iam tempore putantur Anabaptistae in Transyl- vaniam ex Hungaria irrepsisse, qui post multos annos a Gabriele Bethlen in Vinz sedem fixam nacti sunt atque etiam hodie ibi haerent. 3. Arii sequaces augentur et Claudiopoli Superintendentem creant. Nulla tamen haeresis praevaluit Arianae: nam inter belii strepitus e Borussia ingressus etiam fuerat Claudiopolim, Transylvaniae civita- tem, Franciscus Stankarus Italus Mantuanus, Catholicorum apostata, lin- guarum gnarus, sacrarum paginarum interpretes et medicinae doctor, e Regio-Montana, Prussiae metropoli pulsus, vir scandalosus. qui Ar- iiculos aliquos condidit eorumque primum, ut cmms errorcs novo- rum Nestorianorum omniumque sacramentariorum, videlicet Berengarii. Viklefii, Carlstadii, Zvinglii, Oecolampadii, Calvini etc. damnentur: vide Haner, libro 4. paginis 221 et 22, qui ad annum Christi 1554 narrat Demetrium Tordai pastorem Osvariensem (Claudiopoli) primum Hunga- rorum Superintedentem esse electum. 4. Calvinistarum in administrandis sacramentis impudentia. Nemo sibimet facile persuadere potest quanta confusio dogmatum Romanocatholicae Ecclesiae contrariorum procreaverit sub hoc regio Vaivoda loanne Sigismundo, imposterum loanne II nuncupato. Nobilitas decernebat plusquam ecclesiarum miniștri et articulos pure ecclesiasticos condere iustitiam esse credebat. Etiam ad annum Christi 1554 ausus fuit Calvinista Munkacziensis tum Debreciensis, demum a Petrovitsio in Transylvaniam introductus, ministellus Martinus Kalmaneschi, vulgo Santa dictus, novum baptismi ritum practicare, extrahebat enim im- munda hara porcorum lintrem in plateam publicam infusaque aqua ad- ductos baptizabat infantes hac formula: «Haec est libertas Christiana« habuitque permultos doctrinae (quae Calvina dicebatur) sequaces (Haner, libro 4, pagina 227), qui tres celebriores articulos promulgabant de Sacra Coena. 1. Circumgestationem Hostiae esse reiciendam. 2. Prohibitionem SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 229 alterius speciei damnandam. 3. Transsubstantionem non admittendam. Ob tales controversias Calvinistae appellati sunt Sacramen tarii. 5. Stankari et Davidis importuna haeresis ac impia mors. Interea Stankarus apud senatum Cibiniensem literis interpellarm, ut in urbem recipieretur et aliquem ibi commorandi locum obtineret sancte promittens se civibus neque gravem, nec ullius seditionibus aucto- rem per nova dogmata futurum. Quod cum impetrasset, Cibinium cum uxore et liberis veniens et per aliquot menses ibi degens, suum Arianum de persona Christi doctrinae genus profitebatur et aliquos in suam sen- tentiam trahebat, sed re intellecta, iiluc unde venerat, redire iubebatur. Ex urbe pulsus, Claudiopolim maximo suo cum damno denuo veniebat. sed ubique confusus, Vassarhelynum ad Marusium gratia Kendi se de- mum contulit. Huic Stancaro se aliquamdiu opposuit Franciscus Davidis primum Catholicus, turn Lutheri aliquamdiu sectator, mox antagonista Colosvarigena. Davidis opificis calcearii filius, Cladiopolitanus plebanus primum Catholicus, turn Lutheri aliquamdiu sectator, mox antagonista (nam et cum Georgio Maiore Vittenbergae professore theologico per lite- ras disputabat) demum factus Arianus, in qua heretica secta Superinten- dens, infelicem tandem animam a vermibus, in carcere arcis Devae. corrosus exhalavi. Etiam Statnkarus in Transylvania non ausus durare. in Poloniam discessit ibidemque animam evomuit. 6. Unitarii Sanctissimam Trinitatem exosi Lutheranis praevalent. Ariani iam hic dicebantur mutato nomine Unitarii obtinuerintque typographiam a loanne Sigismundo Vaivoda ac Albae luliae scholam. cui praeerat Paulus lulanus, sed et Colosvariensem possidcbant Eccle- siam, cui adhaerebat pastor Stephanus Basilii. Anno Christi 1570, ita iam multiplicati fuere Ariani, ut Claudiopoli Lutheranis deficeret locus ideoque haec civitas e numero septem Saxonicalium urbium fere elimi- nări cogeretur. Blasphemant vulgo hi Ariani, quod ferro et igne DEUM Trinum e Regno pellere decreverint. 7. Sententiarum divisio inter Unitarios. Anno Christi 1570 gravissimam passi fuerunt confusionem Ariani et plerique sententiam mutaverunt suumque Arianismum reformarăm, quando aegrotus Franciscus Davidis, Superintendens Arianorum, ad Ter- densem Synodum trium Transylvaniae nationum: Hungarae, Saxonicae et Siculae vectus ac Albam luliam revectus, ibi a Georgio Blandrata cx Basilea vocato Fausto Socino, Laetii Socini nepote Calvinista, ad sectam Arianorum proclivi, coram loanne Sigismundo, Regio Vaivoda, publice accusatus, purgare sese ac errores revocare iussus fuit: quod cum ageret. ludaico-Mahometicam magis, quam Arianam iam sententiam tueri vido- batur ac idcirco plerique ab Arianismo Francisci Davidis ad Arianismum Georgii Blandratae transierunt; nec enim solummodo aiebat Franciscus Christum non esse DEUM, nec etiam abordandum, nisi solum Patrem coeli et terrae Conditorem. Sed etiam per peccatum habere (eo). qui Christum, quam eos, qui Mariam, Petrum et Pentium invocarent etc. Ergo ad perpetuos Transylvaniae arcis Deva carceres condemnatus ibi- dem inter pediculos et sordes est mortuus, postquam suam hereticam fidei confessionem adversariis suis porrexerat. 230 V.: RUS CAPUT QUINTUM Haeresum Transylvanorum controversia de Coena Domini 1. Turpis mors primi in Transylvania Calvinistae suam haeresim do- centis. Inter primos Transylvano-calvinianae haereseos propagatores nu- merandus est Sacramentarius ex Munkacz a Petrovitio introductus, Martinus Kalmancseky. Sed turpi doctrinae turpi morte poenas luit anno Christi 1558. De hoc sic Haner, libro 4, pagina 223: „In aegritu- dinem incidens, Martinus blasphemi huius asserti, quod et animus me- minisse horret, per recessum egeri Corpus Domini necesse est. Si in Sacra Coena sacramentali et reali manducatione acciperetur, poenas ex iustissimo DEI iudicio ei illatas dabat. Cum enim horrore morțiș oppri- meretur, stercus per os proprium multa vi et tentamine, miserabili cum eiulatu evomere coactus est atque ita suffocatus excrementis propriis interiit.“ Haec salvis auribus Haner. 2. Ambientes munus Superintendentis desciscunt ad Arianos. Inter primos fuit et Petrus Maelius, ex pastore Debreczinensi Super- intendens. Is maximam partem nobilium, praesertim Hungarorum ac Siculorum ad Calviniana dogmata trahebat. Franciscus Davidis (de quo dictum supra, căpițe 4, numeris 5 et 7), prius Lutheranus, dein Calvi- nista, et Caspar Heltus, ultimus Luthericolarum Claudiopoli pastor pu- blicus, ad Arianos desciverunt per Georgium Blandrata, Archiatrum eius- dem Principis, ad id persuasi; maxime quod occasio sese insinuaret, multiplicandae Superintendentium dignitatis, quam praecepit loannes Sigismundus, id quod innunt sequentes literae. 3 Literae loannis Sigismundi de sopienda controversia Coenae Domini et constituendis ideo Superintendentibus. „loannes II DEI gratia electus Rex Hungariae etc., etc. Fidelibus nostris reverendis, honorabilibus Superintendenti, Decano, Parochis ac universis ministris ecclesiarum Hungaricalium in praesenti Synodo Enye- densi constitutis salutem et favorem. Delegavimus ad praesentem Syno- dum, cum pleno mandato et auctoritate nostra, hune praesentem nostrum excellentissimum Georgium Blandratam, doctorem nostrum physicum, virum gravem, eruditum et in sacris literis non mediocriter versatum, ut coloquiis et differentiis vestris de Coena Domini conciliandis intersit et universas rixas, inciviles tumultus ac dissensiones, in ipsa Synodo pro viribus sedare et compescere studeat atque hac occasione odia, iniu- ria. contentiones inter eos, qui veterum priorum Patrum assertionem et verum indicium pro manifesto verbo DEI sequuntur, praesentiam Corporis Christi affirmant ac inter eos, qui diversam intelligentiam ex verbis Coenae erunt, sopiantur et subsidant, ut in ecclesia DEI floreat vera pax et concordia. Statuimus autem magis e re futurum, si scripto utraque pars suam assertionem proponat. Ita enim arbitramur fore, ut turn iurgia et convitia, quae nonnunquam ex incandescentibus hominum affectibus subnasci consueverunt, tollantur ac praeter offensionem et scandalum infirmorum veritas elucescat, quod quidem in usum et prio- rum aedificationem maxime vellemus. Sin autem id, quod postulamus, SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 231 sequi non poterit, saltem fiant ordinationes piae in tranquillitatem eccle- siarum, ut ecclesiae Saxonicae et quicumque praesentiam Corporis in Coena asserunt, habere possint unum certum Superintendentem, virum gravem, pium et eruditum gregi Domini sedulo invigilantem, qui in unitate doctrinae et ceremoniarum conformitate ac disciplina evangelica ecclesias gubernet ac insontes et inobedientes digna poena animadvertat. Rursus qui diversam assertionem absentis Corporis Christi contendunt, suum habeant Superintendentem, cuius cura et vigiliis, solitis ritibus et ccremoniis ecclesiae eorum in disciplina evangelica gubernentur atque ita distinctis limitibus et functionibus quibuscumque suis omnibus pros- piciant et controversiae ac contentiones passim inter utramque partem grassantes vel hoc modo sedentur. Mandamus igitur Fidelitatibus Vcstris, ut ipsum Georgium Blandratam honorifice in colloquim excipere, et pro persona in hac functione a nobis deputata habere, recognoscere et accep- tare debeatis, simul etiam hortantes benevole, ut collatis mutuis sen- tentiis veram et optatam unionem atque pacem in hac Coenae contro- versia conplectamini. Datae in civitate nostra Alba lulia, Dominica ,,Qua- simodo geniti“, anno 1564. lohannes Rex electus.” 4. Liberum religionis exercitium imperatur. Anno Christi 1563, 28 Maii, Tordae in comitiis Transylvanicis con- clusum fuit, quod anno Christi 1557 postulatum et non sat firmiter con- clusum erat, ut in omnibus statibus liberum religionis exercitium habo- retur neque ullus alteri hostiliter contradiceret: qui comitiorum articulis perniciosorum errorum ac sectarum in Transylvania origo fuit, nam quotidie novae optiones et sensuum divisiones prodiderunt; quod ipsum querule in publico consessu Albae luliae indicatum est loanni Sigis- mundo Vaivodae. 5. Mandatum de proventibus ecclesiasticis sub cura saecularis Magistra- tus non servandis. loannes Sigismundus seu lannes II Regius Vaivoda Schesburgum veniens certior factus quod Schesburgensis et Rupensis Magistratus ecclesias omnes proventibus privare alioque salario ecclesiarum mi- nistros sustentare allaborarent, antiqua privilegia hocce scripto firmavit anno Christi 1563: „Cum decimae non per Maiores vestros neque per vos, verum per divos praedecessores nostros Reges Hungariae a fisco eorum regio, ad quem eodem divino et humano iure spectabant, avulsae ministris ecclesiarum qui saluți populi ex officio invigilare debcnt, do- natae et collatae sint. Nosque pro functione regia nostra ipsas ecclesias ac eorum ministros in eorum libertatibus, salvis decimis, reditibus ac quibusvis proventibus eorum (quo ipsi miniștri a corporali acquirendi sollicitudine vacui, spiritualibus eo diligentius incumbere possint) me- diantibus literis nostris privilegialibus, ecclesiis Transylvanicis super inde concessis observare ac observări facere statuerimus. Propterea Fideli- tatibus Vestris harum serie firmissime iterum mandamus, aliud omnino nolentes, ut vos et quilibet vestrum omnino imposterum universas deci- mas musti, frugum, avenae, milii, canabis et aliarum terrae nascentium. nec non apum agnellorumque alios etiam quoslibet reditus, proventus et emolumenta ipsis parochis de iure et ab antiquo de medio vestri 232 V. KUS pervertire solită, tempore debito, pure et integre, liquido ac citra quem- libet fraudem, dolum, fucum et defectum prout leges et iustitia requi- runt eisdem reddere et restituere modis omnibus debeatis et teneamini. Secus nullo modo facturi, praesentibus perlectis, exhibenti restitutis. Datum in civitate Segesvar, feria quinta post Domenicam „Reminiscere“ anno 1563“ Hisce temporibus Transylvaniae Principes Partium Regni Hungariae Dominorum titulum usurpare coeperunt et hodiernum usque diem usurpant atque sic Transylvania, quae olim dicebatur solummodo pars Regni Hungariae, iam Partium Regni Hungariae Domina appellari coepit. 6. Concessa libertas Hungariae sumendae Eucharistiae sub utraque specie revocatur propter haereticam pertinaciam. Primariam controversiam haeretici concitabant de Coena Domini: an post verba consecrationis a sacerdote prolata vivus DEUS homo sub specie panis illico adesset, annichilata substantia panis? uti credunt Catholici. An vero remaneret substantia panis, nec adesset vivus DEUS homo, nisi a credente sumatur? uti praedicant Lutherani. An tandem tota Coena Catholicorum sit pure figura et raepresentatio atque comme- moratio vere Coenae Domini, quam ultimam ante sanguinis effusioinem et horribilem signum cruciș mortem, cum Apostolis instituit Christus? uti sentiunt Calviniani et Unitarii. Huius ipsius controversiae sopiendae causa Tridentinum Concilium (ex Ecclesiae Catholicae libertate, quae nec e sacris literis, nec ex alio praecepto divino, aut Apostolica doctrina fuit restricta) concessit, ad tempus, Sacrae Eucharistiae sumptionem sub utraque specie, in bellica hac tempestate Catholicis, ut experientia doceret, an sepelienda esset haeresis (ut farna ferebat). Si hic Articulus de sumptione Sacrae Eucharistiae sub utraque specie liber omnibus fie- ret: vide Isthvanffium, libro 22, pagina 295, colona 1, anno Christi 1569. Sed experientia docente nihil profuit ista concessio, propter haereticam pervicaciam ideoque licenția sub utraque specie sumendi Coenam Do- mini concesa laicis finem habuit. CAPUT SEXTUM De apostasia et morte Stephani (vulgo loannis Sigismundi) de Zapolia Regii Vaivodae 1. loannes de Zapolia fit Arianus seu Unitarius et confirmat haereses. Deinceps eo flagitii devenit Regius Vaivoda dictus loannes II Blan- dratae Ariani, medici sui, opera corruptus, ut nemo nisi Arianus in pretio esset, nemini magistratus nec praefectura nisi Ariana peste in- fecto daretur ac plurimum officiorum ambitu, nec ullo conscientiae p;pP vore, ad Arianismum foedissime prolaberentur. Christianis autem Prin- cipibus ita se invisum fecit, ut, reconciliate etiam Caesare Maximiliano, neptis, Bavari Principis filia, hanc rationem praetendens, quod Arianao sectae Principi nubere nollet: ipsum autem fuisse Arianum confirmant passim historici scriptores. Multos tamen articulos reliquit, quibus non solum Ariana secta, sed et Romanocatholica religio et introductae re- center haereses Lutherana et Calviniana tolerări imperabantur. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 233 2. Libertas creandi successorem negatur eidem lohanni II. Quando parens loannis Sigismundi, loannes de Zapolia, regiam Hungariae coronam cum regno a Șolimanno, Turcarum Imperatore, ac- quisivit, addidit ei Solimannus scripfam pacti foederis paginam, quam Athname Turcae nominant. Asservaverat instar Thesauri loannes Sigis- mundus hoc Athname seu iuratum foederis pactum in originali penes paternae haereditatis reliefam sibi paginam et, cum graviter aegrotabat. misit Bassis Turcicis Budensi ac Temesvariensi cum supplicibus literis illud Athname, ut exemplo Solimani, sibi suoque successori (quem ipse- met nominare vellet) faverent ac Transylvaniam dilatatis finibus quiete ac libere semper gubernari sineret. Bassae in furorem acti, quod per semeț non vero per Turcas intenderet creare Vaivodam successorem id Athname lecerarunt ac pedibus conculcarunt aientes mortuum Solima- num esse, qui id condiderat, nec amplius ullum habere valorem. Sed non hic subsisterat furor, insuper Transylvanos legatos occiderunt. 3. Idem Transylvaniam commendat Maximiliano II, Romanorum Impe- ratore. Etiam Baiasetes, Turcarum Sultanus, ira correptus fuit et ab aegroto loanne II Varadinum sibi Turcico praesidio muniendum dări postulavit. decernens Transylvaniam non amplius per Hungarum post eius mortem. imo nec per ullum Christianum, sed Turcicum Bassam deinceps esse gubernandam. Quapropter loannes II communi cum Procerum consensu. legatos sub solo praetextu petendae sibi sponsae ad Maximilianum Im- peratorem misit eique plenum ius Transylvaniae praesentavit anno Christi 1571. 4. Mors et sepultura loannis II. Interea vero recrudescente morbo affixus lectulo per 54 dies hor- ribilibus tormentis, quae suspicionem sumpti veneni creaverunt, discru- ciabatur, turn autem fere nemini etiam familiarissimo praeter Blandra- tam et detestabiles Arianae perfidiae sectatores, aditus patebat. Sic tandem absenti bus adhuc legatis iterato ad imperatorem missis (eheu!) in sola Arianorum praesentia Albae luliae caelebs obiit anno Christi 1571, cum alterum et trigesimum aetatis annum nondum explevisset. Cadaver Albae luliae Ariano, non prisco et Chris.tiano funeris honore ex arce in templum Sancti Michaelis deductum 23 Maii marmoreque sepulchro compositum est. Ita cum eo haeredis experte familia Zapoliana interiit. 5. Poena apostasiae eiusdem. Nec tamen in hanc ipsam suam apostasiam impune tulit, nam prae- ter fidem veram Romanochatolicam et regnum ac Principatum (Maxi- miliano enim reddi debuit) et famam (cuius defectu sponsae eum con- temserunt) et familiam (Zapoliorum enim ultimus erat surculus) et Coelum (nam Arianus haereticus obiit) infelix perdidit. Miserabilem au- tem ac deplorandum, in quo Transylvaniam reliquerat statum nemo est qui exprimat. 6. Fama de circumcisione Turcica eidem loanni facta. Hic idem loannes Sigismundus in infantia devolutus in Turcarum potestatem putatur fuisse circumcisus. Cum enim Solimanus Budam anno Christi 1541 cum exercitu veniens, e castris internuntios ad Isa- bellam in arce Budensi residentem misisset, qui praesentibus tribus 234 V. RUS pretiose phaleratis equis, vestibus, torquibus aliisque muneribus ei per- suaderent, ut filiolum loannem Sigismundum in castra ad Solimani duos filios Mustaphum et Baiazethem pro consalutatione et familiari collu- sione dimitteret, persuasa est (sed aegerrime) Isabella mater filiolum regalibus crepundiis, vestitum, currui cum cunis impositum, adiuncta nutrice splendidaque nobilitatis utriusque sexus ac etiam Magistratus Budensis comitiva ad Solimani tentofium transmisit. Magnifice exceptus infans non corridere sed fiere continuo audiebatur, quia fortassis coacta nutrice et postea Isabella matre secretum servare iussa, circumcisionem occulte sustinuit. Haec vero etsi audax prolocutio videatur, non tamen temeraria est. Nam anno Christi 1562 hanc ipsam de loanne Sigismundo famam divulgavit Mainhardus Balassa, Transylvaniae Gubernator, cum Ferdinando foederi consociatus fuisset. Publice nimirum asserebat loan- nem Sigismundum infantem circumcisum fuisse et Turcam esse. Rem confirmabat eiusdem rara in Turcas animi propensio et in Solimanum prope filialis affectus ac Imperatoris Turcarum reciprocus de quo Mat- thias Miles in ““Wirg Engel“ fuse. CARTEA A II-A A CULEGERII DE DATE ISTORICE PRIVIND BISERICA TRANSILVANA Despre vechea religie a Transilvaniei Precuvântare Am observat la istorici o așa de mare sărăcie in ceea ce privește riturile vechi ale religiei, încât cu greu mi-am putut îndrepta atenția, pentru a le organiza sub forma unei.cărți, înspre aceste lucruri, pe care le-am găsit a fi foarte puține și aș fi preferat să le reiau tot sub forma unui prolegomenum. Insă, fiindcă am considerat că aparțin cu prisosință substanței istorice a acestui opuscul, încât înainte de a fi atinse ereziile veacurilor recente, să fie pomenită vechimea primei religii, aproape fără voie am introdus în această colecție cartea a doua, cu greu demnă de numele de carte, deoarece în comparație cu celelalte cărți, aceasta arată subțire și aridă. Totuși, sper că îi va stârni pe ceilalți istoriofili tocmai uscăciunea acestei cărți, pentru ca în viitor să noteze mai cu râvnă asemenea lucruri și să nu ezite a le lăsa posterității. Cu bine. INDICELE CĂRȚII A II-A Capitolul I: Despre vechimea religiei Transilvaniei. 1. Sfântul Nicolae este cel dintâi care a adus credința catolică în Dacia. 2. Erezia ariană este sădită în Dacia, între păgâni, în jurul anului lui Cristos 370, în timpul domniei împăra- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 235 tului Valens. 3. Transilvania devine ariană. 4.. Sfântul Ștefan curăță Transilvania de arianism. 5. Arienii, acum numiți unitarieni, din nou înmulțiți în Transilvania. Capitolul al II-lea: Viața Sfântului Ștefan, întâiul rege al Ungariei. Din „Orele canonice" și scrisoarea papei Silvestru al II-lea. Capitolul al III-lea. Transilvania este convertită la credința catolică de către Sfântul Ștefan, regele Ungariei. 1. Regele sfânt Ștefan pune în fruntea Transil- vaniei o căpetenie catolică. 2. Transilvania apărată în chip divin împotriva unui dușman barbar. 3. Războiul plănuit întru religie. 4. Transilvania, cu căpetenia sa Gyula, se supune Ungariei. 5. Glorioasa victorie împotriva lui Cea, căpetenia bulgarilor. 6. Prăzile de război înturnate întru sfintele folosințe, sub noua căpe- tenie Zoltan. 7. Ereziile s-au strecurat în Transilvania. 8. Valahii de rit grecesc au început să renunțe la schismă. 9. Valahii nu sunt primiți între stările Transil- vaniei decât dacă sunt uniți cu biserica catolică. Capitolul al IV-lea. Despre cea dintâi râvnă a regilor pentru religia catolică și soarta acesteia. 1. Regele sfânt Ștefan încredințează fiului Emeric învățătu- rile religiei. 2. Câteva documente din „Cartea decretelor Ungariei" pentru Sfântul Emeric, fiul său. 3. Alte documente pentru poporul ungar. 4. Fericirea Transil- vaniei cât timp a înflorit religia catolică. 5. Nefericirea aceleiași din pricina tulburării religiei. Capitolul al V-lea. Despre episcopiile și decanatele Transilvaniei. 1. Cele patru scaune episcopale din Transilvania,, numite de către scriitori de Milcov. de Sibiu, de Alba și de Bistrița. 2. Decanatele și capitlurile. 3. Superintendentul luteran, cel calvin și episcopul Valahilor. Capitolul al Vl-lea. Despre ordinele religioase care au înflorit odinioară în Transilvania. 1. Dificultatea recenzării așezămintelor sfinte. 2. Două abații. 3. Ordi- nul Sfântului Dominic. 4. Mănăstirile Sfântului Francisc. 5. Mănăstirile ordinului Sfântul Pavel întâiul Eremit. 6. Ruinele fericirii Transilvaniei. CAPITOLUL ÎNTÂI AL CĂRȚII A DOUA DESPRE VECHEA RELIGIE A TRANSILVANIEI 1. Sfântul Nicolae este cel dintâi care a adus credința catolică în Transilvania. Credința catolică a fost făcută cunoscută în Dacia de către episcopul Nicolae Ca cărui sărbătoare este celebrată în întreaga Ungarie prin hotărârea regelui Ladislau, în cartea întâi a decretelor, capitolul 28) și, după ce a fost stricată, a înflorit din nou, începând cu secolul al VUI-lea, dar a căzut pentru a doua oară în păgânism, stare în care au cohtinuat să se: afle transilvănenii până în vremu- rile Sfântului Ștefan I, regele Ungariei.. Despre acest lucru a vorbit pe scurt Martin Szentivânyi din Societatea lui lisus, în „Miscellanea", decada I, rezu- matul 8, paragraful 2, spunând astfel: „Bosnliecii, valahii și moldavii au fost convertiți de către Sfântul Nicolae, episcopul, care a murit la 6 Decembrie, în anul lui Christos 326. însă în secolul al VIH-lea Dacii (acum numiți moldavi, transilvăneni și valahi) erau convertiți mai pe deplin". 2. Erezia ariană este sădită în Dacia, între păgâni, în jurul anului lui Christos 370, sub domnia împăratului Valens. Și astfel este ușor de crezut că păgânilor le-a fost îngăduit să devină arieni cu câteva secole în urmă: despre aceștia a scris în felul următor Georg Haner din Sighișoara, în recenta sa ’ operă despre bisericile transilvane și în- dreptată împotriva romanocatolictilor, în cartea a 2-a, de la paginile 53 la 57: „O mare parte a goților, care refuzau stăpânirea ungurilor, a hotărât să renunțe și să plece din Ungaria dincolo de Dunăre, sub căpetenia lor Alaviv (cum apare la Marcellinus). împreună cu copiii și cu femeile lor; acolo au cerut de la îmnă- ratul arian Valens un loc unde să se așeze în Moesia și în Tracia și au Promis în acest scop să devină avanposturile imperiului roman și să apere teritoriile lor împotriva incursiunilor hunilor; de aceea, ei au obținut episcopi consacrați celei mai pângăritoare dintre dogme, cea ariană (dintre care primul a fost Wulphila, get de neam și cunoscător ăl limbii lor germanice sau gotice): aceștia s-au botezat și au fost numiți creștini,, dar de fapt au devenit arieni". Același 236 V. KUS Wulphila, după mărturia lui Socrate din „Istoria ecleziastică", cartea a 4-a, capitolul 33, a tradus Sfânta Scriptură în graiul goților și a făcut ca barbarii să învețe mesajele divine. 3. Transilvania devine ariană. Aceleași lucruri sunt întărite de Theodoret și Sozomenos, după cum se vede la Haner, în locul citat, unde la pagina 60 spune că s-a făcut în așa fel încât cei care până atunci urmaseră cultivarea mai multor zei să fie infestați cu drojdia arienilor, iar Transilvania să devină ariană. Iar la pagina 66 spune astfel: ..Intre timp, transilvănenii sau dacoteutonii, înecați deopotrivă și în jugul sclaviei și în rătăcirile lor ariene, zăceau în întuneric". 4. Sfântul Ștefan curăță Transilvania de arianism. Același Haner, în cartea a 3-a, pagina 69, scrie următoarele: „în timpul sfântului rege Ștefan, cei care urmau rătăcirile arienilor, acceptând pentru a doua oară botezul, au fost readuși pe calea cea dreaptă". Iar la pagina 70 adaugă aceste cuvinte: „Dacii teutoni sau sașii, împreună cu secuii și cu valahii și cu toți locuitorii Transilvaniei, prin grija sfântului Ștefan, au fost uniți bisericii catolice, după ce unii s-au îndepărtat de desfătătoarea erezie ariană, alții de idolatrie". Aceste lucruri le spune el. 5. Arienii, acum numiți unitarieni, din nou sporiți în Transilvania. Dar din nou s-au înmulțit arienii (în popor numiți unitarieni) în anul lui Christos 1698; ei numărau 130 de preoți în 180 de sate și târguri, pe tot cuprinsul Transilvaniei. însă, deoarece în anul Christos 1700, în comițiile generale. Leopold I. împăratul romanilor, a făcut să se grăbească egalizarea privilegiilor religiei catolice, mult asuprite de către eretici, se va vedea în ultima carto ce fel de putere și cât de mare își vor închega arienii. însă, pentru a cunoaște mai întâi sfințenia lui Ștefan, primul rege al Ungariei, să spunem că pe aceasta o va arăta viața sa, cu chibzuință descrisă în cele ce urmează. CAPITOLUL AL II-LEA Viața Sfântului Ștefan, întâiul rege ale Ungariei. Din „Orele canonice" în vremea în care neamul ungurilor jefuia Biserica lui DUMNEZEU, ei aducând pustiirea demnă de jale în toate cele, principele Geza (a patra căpetenie dată ungurilor, care intraseră pentru a doua oară în Panonia) deținea domnia. Acesta, fiind prevenit de bunătatea lui DUMNEZEU, a recunoscut adevărul credinței creștine și, mărturisind-o public, a fost purificat în ape mântuitoare. Regele, mulțumit de propria mântuire, s-a hotărât să câștige poporul supus lui intru Christos: de aceea prinse a chema la dânsul de pretutindeni bărbați inițiați în credința creștină și să construiască biserici. Cum însă era frământat în pri- vința acestui gând, i-a fost adusă liniștea izbăvitoare de către un înger: fiul care i se va naște va trebui să fie uns cu titlul de rege și se va realiza ceea ce își pusese în gând. Și soția lui Geza, aflată aproape de naștere a meritat să i se confirme, printr-o viziune de la Sfântul Ștefan Protomartirul, nașterea apro- piată a unui fiu, care va trebui să păstreze numele bunicului său și care va avea el însuși titlul de rege al neamului său și coroana acestuia. Așadar, se naște Ștefan în cetatea Esztergom și este spălat de Sfântul Adalbert, episcopul, într-o fântână sacră. Adolescent fiind, se hrănește cu moravuri bune și cu cele mai alese învățături, pregătindu-se întru viitoarea guvernare a țării, atât prin învățare cât și prin preceptele politice. După ce părintele său Geza s-a săvârșit din viață, iar Adalbert a fost încoronat ca martir în Rusia, el a purces cu toate forțele sale la răspândirea administrației creștine în lung și în lat. Dar dușmanul oricărui bine este diavolul: plin de răutate și de invidie, poporul chinuit până acum, în cea mai mare parte, de orbirea păgână, s-a stârnit împotriva lui și a creștinilor cu o furie fără margini. întărit de virtutea lui Christos. Ștefan a pornit împotriva dușmanului, adunându-și stindardele; în vreme ce lupta mai era încă indecisă, s-a cufundat în rugăciuni, promițând a zecea parte din toate bunurile bisericilor, în caz că va obține victoria. Nu bine a sfârșit el rugăciunea, că, SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 237 frângându-se oastea dușmanului, el a obținut o victorie deplinei. Și astfel, după ce a îndeplinit și celelalte promisiuni făcute cu pietate, i-a înălțat Sfântului Martin, rugăciunilor căruia dedicase victoria, o însemnată mănăstire și a hărăzit-o cu multe moșii și danii. După ce au fost învinși dușmanii numelui de creștin, Ștefan, aruncându-se de multe ori la pământ, se ruga pe cenușa și pe giulgiul Mântuitorului întru sporirea credinței creștine în Ungaria. După ce pioasele sfaturi ale acestuia au fost răspândite în toată lumea, mulți bărbați religioși, foarte însetați de mântuirea sufletelor, se scurgeau din diferitele părți ale lumii inspre el: pe toți aceștia Ștefan i-a îmbrățișat cu admirabilă bunăvoință și dăr- nicie, construindu-se peste tot mănăstiri, care, după vrerea lui, trebuiau să se bucure de cele mai mari libertăți și moșii. Și chiar pentru statornicia religiei fusese lăsată arhiepiscopia de Esztergom; totodată el a instituit zece episcopate în Ungaria: pe toate acestea le-a hărăzit cu cea mai mare dărnicie cu privilegii și predii. După ce au fost făcute aceste lucruri, pentru a pune ultima piatră imensei sale lucrări. Ștefan, datorită unui îndemn cu totul dumnezeiesc, l-a trimis cu porunci la Roma, la pontiful suprem, pe Astricus, primul episcop al Bisericii de Calocea. Pontiful l-a primit pe acesta cu bunăvoință și a încuviințat de la sine toate cererile Sfântului Ștefan. Și astfel, nu numai că a împărțit apostolica binecuvântare recent convertitei la creștinism Panonie, precum și confirmarea episcopatelor, dar a și trimis lui Ștefan coroana regească de care se îngrijise să fie făcută pentru Missa, ducele Poloniei, de curând devenit adept al credinței lui Christos, și l-a salutat ca rege, numindu-1 apostolul Ungariei și încredințându-i rolul de a conduce bisericile; în cele din urmă, pontiful suprem i-a dăruit acestuia, precum și urmașilor săi, putința de a purta crucea. După ce Ștefan a fost împodobit cu atât de mari și de alese însemne de către scaunul apostolic, pe lângă alte dovezi ale pietății și ale generozității sale regești arătate slujitorilor lui DUMNEZEU și poporului său creștin, el a înălțat chiar în reșe- dința sa regală, Alba, o catedrală din cale afară de măreață și cu totul osebită, având hramul Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, în care să se facă încoronările de regi și să se înmormânteze trupurile acestora. Iar pe Divina Fecioară Maria nu numai că a cultivat-o cu o evlavie unică de-a lungul întregii sale vieți, dar a și adoptat-o ca patroană a regatului său al Ungariei. întru pomenirea acestui lucru, a hotărât ca ziua înălțării la cer a Născătoarei de Dumnezeu să fie numită Ziua Marii Stăpâne și să fie sărbătorită de toată lumea. Pietatea sfântului rege Ștefan n-a putut fi cuprinsă numai de izvoarele Ungariei, ci s-a revărsat și în regiunile mai îndepărtate. Astfel, el a construit la Ierusalim, o însemnată mănăstire pentru călugări și a hărăzit-o cu predii și cu vii. De asemenea., a înălțat la Roma un colegiu pentru doisprezece canonici consacrat Sfântului Ștefan Protomartirul și l-a în- zestrat cu lucruri trebuincioase pentru viață. La Roma a mai construit și înzestrat case și ospicii pentru ungurii care se îndreptau într-acolo pentru a se consacra celor sfinte. în sfârșit, la Constantinopol el a construit o biserică cu o arhitectură aparte și a dăruit-o din belșug cu odoare sfinte. Chiar și în Ungaria a construit așa de multe și de mari locuințe ale oamenilor religioși, încât abia dacă este cu putință să le cuprinzi numărul. Și, deși era un rege sfânt, fiind dăruit cu demnă de admirat sfințenie și cu toate virtuțile, a fost totiuși pus la încercare de către divinitate prin chinurile unor nesfârșite nenorociri și supărări. A fost muncit vreme de trei ani, fără întrerupere, de o slăbiciune grea și apăsătoare: de îndată ce și-a redobândit sănătatea, l-a văzut mort pe unicul și preasfântul său fiu, Emeric; însă, oricât i-ar fi stârnit această nenorocire simțul ascuțit al durerii, totuși, adunându-și curajul în chip strălucit, după voința lui DUMNEZEU, se apleca cu râvnă asupra unor înfăptuiri mai mari și mai profunde ale pietății sale. A organizat în așa fel guvernarea politicii a regatului, încât timpul zilei și-1 petrecea cu tratarea și rezolvarea treburilor obștești, iar ceasurile de noapte și le trecea în cea mai mare parte în veghe și în rugăciuni, însoțite de o ploaie deasă de lacrimi. Cu toate că din pricina tuturor lucrărilor sale de pietate și dreptate, realizate cu strălucire, îl cultivau deopotrivă si cei mai sus puși și cei mai umili, n-au lipsit, totuși patru bărbați, dintre fruntași, care, în vreme ce simulau cu perfidie părăsirea credinței păgâne, să conspire întru uciderea acestuia. Pe când unul dintre aceștia, mai aplecat înspre crimă, pătrundea seara în dor- mitor pentru a-i străpunge gâtul regelui, sabia i-a căzut din mâini ticălosului datorită unei lovituri miraculoase venită din cer și cu răsunetul ei l-a trezit pe rege. Pe acesta totuși, care își cerea izbăvirea cu lacrimi în ochi, regele l-a 238 V. RUS iertat, spre uimirea tuturor. Mai departe, dintre toate darurile grației divine făcute din belșug fericitului rege Ștefan de către Dăruitorul tuturor bunurilor, nici unul nu pare mai vestit decât acela prin care înfăptuia cu râvnă zi și noapte lucrările milei divine. Căci, pe lângă imensa cantitate de bani și chel- tuielile zilnice pentru hrănirea săracilor, el însuși, la ceas de noapte, spăla picioarele săracilor cu o incredibilă ardoare și dădea cu mâna sa acestora banii milei. însă, într-o noapte, când după obiceiul său, ținea în mână o pungă bine chivernisită cu parale și, fără să fie recunoscut, împărțea banii săracilor, izbucnind între săraci o dispută, aceștia îi smulg aproape toată barba preasfân- tului bărbat. Nu numai că a suportat cu sufletul împăcat această ofensă, dar chiar pătruns fiind de o mare bucurie, lăsându-se în genunchi, a adus mulțumiri Fecioarei Mame pentru că primise de la robii lui DUMNEZEU o așa de plăcută ofensă in schimbul unei binefaceri. Nu numai că atât de binevoitorul rege în- dulcea sărăcia multora prin dărnicia-i înnăscută, ba chiar alunga feluritele neno- rociri și boli ale trupului cu pâine sau cu poame date de el în locul leacurilor: astfel încât nu numai că era cu prisosință împodobit cu pietate, spirit de dreptate, râvnă a credinței, bunătate și cu toate virtuțile, dar era mai ales vestit pentru minunile sale. De aceea se răspândea încă de pe atunci în întreaga lume faima regelui sfânt și prețuirea sfințeniei acestuia era la toți foarte vestită. Când a venit vremea ca DUMNEZEU să-l transporte pe robul său din lumea pământească înspre gloria cerească, regele sfânt este cuprins de febră. Și astfel, socotind că a sosit timpul plecării sale, a aranjat cu chibzuință treburile obștești ale regatului. Atunci a primit preasfânta împărtășanie, întărit fiind de simțământul profund al evlaviei sale; a primit totodată și extrema ungere cu naturală devoțiune. în clipa supremă, în timp ce episcopii și fruntașii țării stăteau la căpătâiul lui și îl jeleau, acela plin de bucurie și de cerească exaltare, chiar în ziua înălțării la Cer a Preafericitei Fecioare, după cum ceruse prin rugi de la DUMNEZEU, a plecat din această viață în chipul cel mai solemn. Trupul lui a fost dus la Alba, reșe- dința sa regală, fiind însoțit de jalea de nespus a tuturor, și a fost înmormântat cu onoruri în biserica Divinei Fecioare, construită de el. După ce se odihnise acolo vreme de 45 de ani, strălucind de gloria însemnată a minunilor sale, dună canonizarea sa, vrând Sfântul Ladislau să ridice trupul regelui sfânt, n-a putut cu nici o forță să ridice piatra așezată pe mormânt. Dar, după ce, sfătuit fiind de un oracol divin, Sfântul Ladislau l-a eliberat pe fratele său Salomonaeus, pe care îl ținea în lanțuri, piatra fiind înlăturată fără nici un efort, biserica s-a umplut pe dată de savoarea minunată a celui mai suav miros. Iar din trupul sfânt izvora abundent o licoare minunată: aceasta, deși era fără întrerupere sorb’t”’ pentru tămăduirea bolnavilor de tot felul, nu putuse totuși să se epuizeze. Prin acest lucru s-a făcut că nimeni, indiferent de ce boală ar fi fost afectat, să nu plece fără să se împărtășească din binefacerile sfântului rege. După ce au fost ridicate venerabilele relicve, toate membrele erau descompuse: numai mâna drea^*'' era teafără și neatinsă în vreun fel de distrugere, printr-o hotărâre cu totul divină ca mâna care nu obosise nicicând să împartă mila, pe când era între vii, să rămână înfloritoare și nestricată și după moarte. Și a plecat din acea’^ă viață preasfântul rege în anul mântuirii 1038, în ziua a 18-a înaintea calendelor lui septembrie. Iar trupul lui a fost mutat în lumea cealaltă chiar în ziua în care se sărbătorea de obicei înălțarea la Cer a Fecioarei Maria. SCRISOAREA LUI SILVESTRU AL II-LEA, PONTIFUL MAXIM, CĂTRE SFANȚUL ȘTEF/T'T ÎNTÂIUL REGE AL UNGARIEI Din privilegiile eccleziastice dăruite de regii legiuiți ai Ungariei: luată din arhiva catedralei din Trogir. Silvestru, robul robilor lui DUMNEZEU, lui Ștefan, căpetenia ungurilor mântuire și apostolică binecuvântare. Solii Nobleței Tale și în primul rând preascumpul nostru frate Astricus, venerabilul episcop de Calocea, au pricinuit inimii noastre o bucurie cu atât mai mare, ba chiar cu atât mai puțin efort și-au îndeplinit misiunea, cu cât așteptam cu sufletul cuprins de o mai mare SYLLOGIMAEORL'M TRANSYLVANAE . . . 239 nerăbdare niște oameni dintr-un neam necunoscut nouă, de a căror sosire fusesem preveniți de divinitate. Fericită solie, care a fost premearsă printr-un vestitor ceresc și îndeplinită de un slujitor angelic, a fost conchisă de hotărârea divini- tății mai înainte de a fi auzită de noi. intr-adevăr, acest lucru nu ține nici de cel care zboară, nici de cel care aleargă, ci, după spusa apostolului, ține de cel care se împărtășește din mila lui DUMNEZEU, care după spusele lui Daniel schimbă vremile și vârstele, distinge și întemeiază state, dezvăluie lucrurile adânci și ascunse și cunoaște cele alcătuite în întuneric, fiindcă este cu el lumina care, după cum ne învață loan, luminează pe orice om care vine în această lume. Așadar, mai întâi aducem mulțumiri lui DUMNEZEU Tatăl și Domnului nostru lisus Christos, care în vremurile noastre a găsit un nou David, pe fiul lui Geza, un om pe placul inimii Sale și strălucind de lumina cerească, l-a mânat să păsto- rească pe noul Israel, neamul ales al ungurilor. Apoi lăudăm pietatea înălțimii Tale întru DUMNEZEU și plecăciunea către scaunul apostolic pe care ședem prin îngăduință milostivirii dumnezeiești și nu prin sprijinul meritelor noastre. Apoi încredințăm unui demn elogiu marea dărnicie prin care ai oferit întru veș- nicie Fericitului Petru, principele apostolilor, țara și poporul a cărei căpetenie ești, toate ale tale și pe tine însuți, prin aceiași soli și prin scrisorile tale. Căci prin această faptă aleasă ai arătat deschis și în așa fel ai demonstrat întru adevăr că ești merituos, după cum cu râvnă ai cerut ca și noi să ne învrednicim a te declara în felul acesta, dar ne cruțăm vorbele. Căci nu este nevoie să mai recomandăm pe cineva pe care îl strigă cu voce obștească atâtea și astfel de fapte săvârșite întru slăvitul Christos și pe care îl recomandă însuși DUMNEZEU, De aceea, fiu al gloriei, toate cele cerute de la noi și de la scaunul apostolic: diadema și titlul de rege, metropola Esztergom și celelalte episcopate le-am dăruit cu bucurie, le dăruim și le împărțim din autoritatea premonitoare a atotputernicului DUMNEZEU și a Sfinților Petru și Pavel, apostolii săi, și tot- odată din porunca aceluiași atotputernic DUMNEZEU, ki care se adaugă bine- cuvântarea noastră. Și primindu-te pe tine împreună cu neamul și poporul ungar, prezent și viitor, sub protecția Sfintei Biserici Romane, dăruim și hărăzim Chibzuințe! Tale precum și moștenitorilor și urmașilor tăi legiuiți, pentru a o avea, ține, conduce, guverna și stăpâni țara însăși pe care din generozitatea ta ai dăruit-o Sfântului Petru. Oricare dintre acei moștenitori și urmași ai tăi, care vor fi fost aleși după tine de fruntașii țării, să țină în chip asemănător să arate aceeași cuvenită ascultare și închinare nouă și urmașilor noștri, prin ei înșiși sau prin solii lor și să se arate a fi supuși Sfintei Biserici Romane, care nu-i consideră pe vasali ca fiind robi, ci i-a primit pe toți ca pe niște Iii; mai mult chiar, să persevereze cu statornicie și să înainteze pe calea credinței catolice și a religiei lui Christos, Domnul și Mântuitorul nostru. Și fiindcă Noblețea Ta, concurând gloria apostolilor, nu te-ai sfiit să împlinești slujba de apostol, vestin- du-1 pe Christos și răspândind credința lui, și s-a străduit să întregească rolul nostru și al misiunii noastre păstorești și să cinstească în chip unic pe principele apostolilor înaintea tuturor, noi la rândul nostru, mai presus decât acest unic privilegiu, vrând să împodobim acum și în toate timpurile care vor să vină pe Excelența Ta și, ținând seama și de meritele tale și pe moștenitorii și urmașii tăi legiuiți, care, după cum s-a spus, vor fi fost aleși și confirmați de Scaunul Apostolic, îți îngăduim în egală măsură, vrem și te rugăm prin autoritatea noastră apostolică, cum am făcut și în alte scrisori pe care le-am trimis deopotrivă ție și fruntașilor țării și întregului tău popor credincios nouă, prin nunțiul nostru, scrisori în care sunt scrise și lămurite mai pe deplin toate acestea, ca, după ce tu și aceia vei fi fost sau vor fi fost încoronați conform ritualului cu coroana pe care o trimitem pe baza formulei încredințată de noi solilor tăi, să poți și să fii în stare, iar aceia să poată și să fie în stare de a face să se poarte crucea, însemnul apostolilor, înaintea ta sau a lor; și, pe baza a ce te va fi învățat sau îi va fi învățat grația divină, să orânduiești și să dispui bisericile țării tale, atât pe cele prezente, cât și pe cele viitoare, în numele nostru și al urmașilor noștri, îl rugăm pe atotputernicul DUMNEZEU, care te-a chemat pe nume din pântecul mamei tale înspre domnie și coroană și care a poruncit să-ți fie dată ție coroana care fusese confecționată de noi pentru ducele polonilor, ca să sporească prin belșugul roadelor dreptății Sale; să te păstreze pe tine teafăr pentru țara ta, iar pe aceasta s-o păstreze întreagă pentru tine, El care a stropit cu dărnicie răsadul țării tale cu rouă binecuvântării Sale; să te apere de dușmanii văzuți și 240 V. RUS nevăzuți, și, după chinurile domniei pământești să te împodobească cu coroana veșnică în regatul celest. Dată la Roma, cu șase zile înaintea calendelor lui aprilie, în indicționul al 13-lea. Până aici scrie Silvestru al II-lea. pontiful maxim. Același privilegiu al regilor Ungariei, împreună cu mai multe alte libertăți ale aceluiași regat, a fost confirmat în timpul lui Sigismund, împăratul romanilor și regele Ungariei, în celebrul conciliu de la Constanz și a fost întărit prin jurământ. CAPITOLUL AL III-LEA Transilvania este convertită La credința catolică de către Sfântul Șefan, regele Ungariei 1. Regele Ștefan așează o căpetenie catolică în fruntea Transilvaniei. A rămas Dacia Mediterranea sau Transilvania supusă riturilor păgâne, ba chiar infestată de arianism, până în anul al doilea de după o mie, an în care Sfântul Ștefan, primul rege apostolic al Ungariei, a purtat un război victorios împotriva bulgarilor pe teritoriul Transilvaniei și, victorios fiind, l-a pus în fruntea acesteia drept căpetenie catolică pe Zoltân, propriul străbunic, și a sădit în această țară credința catolică. în legătură cu aceste lucruri se cuvine să intro- ducem aici cuvintele lui Bonfini (din Decada a 2-a, carte 1 a „Istoriei Ungariei1'). 2. Transilvania apărată de divinitate împotriva unui dușman barbar. „Atât de mult a fost întărit divinul rege Ștefan de evlavia sa față de DUMNEZEU, încât să se spună că, sub protecția Lui și sub auspicii divine, țara a fost condusă cu pricepere. într-o noapte, primind din cer un avertisment în visele sale, trezindu-se, a sărit din așternut: poruncește ca Veredarius, coman- dantul oastei, care fusese chemat de îndată, să se grăbească înspre Transilvania ulterioară, parte a Daciei, ca să sfătuiască poporul care locuiește în acea parte și să-i poruncească să așeze toate forțele și bogățiile lor în cetăți și în locuri bine fortificate, deoarece bessii, care locuiesc pe malurile Dunării, străini de orice religie și cei mai aprigi dușmani ai ungurilor, amenință la hotarele țării. Nu bine a îndeplinit Veredarius poruncile primite și aceia își puseseră lucrurile la adăpost, când iată, că sosesc sălbaticii barbari, calcă în picioare pretutindeni ogoarele, trec totul prin foc și sabie, ucid ne toți cei care le ies în cale, deși puțini la număr, indiferent de sex și vârstă. Zăbavnici au găsit doar câțiva și aceștia au plătit prețul prostiei lor; clacă nu și-ar fi păzit bunurile în urma prevenirii lui Veredarius, deja s-ar fi sfârșit cu Transilvania. De altfel, au mai avut loc și alte războaie, pe care, prin bunăvoința divină, le-a purtat cu succes. 3. Războiul organizat pentru religie. în anul mântuirii 1002 se iscă lupte intestine între Ștefan și Gyula, unchiul său. Căci acesta îl trata cu cel mai mare dispreț pe nepotul său deoarece se inițiase în credința creștină și se lepădase de credința scitică; de aceea, hu numai cu vorba l-a încolțit de multe ori cu cea mai mare asprime pe rege, dar se străduia să-1 hărțuiască și cu armele, ca să-1 readucă pe acesta la riturile părintești. Când a înțeles că nu poate să realizeze nimic cu vorbele, năpăstuiește zilnic Ungaria prin raiduri și jafuri pornite dinspre Transilvania, în fruntea căreia se afla. Dimpotrivă, preacredinciosul rege, pentru a nu fi silit să lupte cu ruda sa de sânge, l-a implorat în repetate rânduri prin soli și fețiali să nu- mai stăruiască în sălbăticia sa scitică, ci să-1 recunoască pe DUMNEZEU și pe Mântuitorul său; însă orice încercare a sa era zădărnicită. Prin urmare este silit să-1 convingă cu armele pe cel care zilnic îi jignea pe unguri și le pricinuia diferite pagube. 4. Transilvania, cu căpetenia sa Gyula, este supusă Ungariei. După ce a fost pregătită o armată numeroasă, se îndreaptă sore Transilvania și aceasta este cucerită în întregime doar în câteva luni. în cele din urmă, Gyula este prins împreună cu soția sa și cu cei doi copii, fiind adus în Panonia. Regiune foarte prețioasă și bogată în aur, vin, grâne, turme și toate bunurile, Transil- vania a fost alipită Ungariei începând on acea vreme. întreaga populație care SYLLOC1MALORUM TRANSYLVANAE . . . 241 locuia în acea regiune a Daciei a fost trecută la credința creștină, în parte, cu forța, în parte de bună voie. în palatul regal al unchiului, regele Ștefan a captu- rat o mare cantitate de aur și de argint, procurată în chipul cel mai ticălos cu putință, din care a construit la Alba o biserică foarte impunătoare; deoarece această biserică a fost deseori vătămată de incendii, s-a născut în popor convingerea și credința sigură că de aceea a fost deseori chinuită de cumplitul incendiu, deoarece fusese construită cu bani dobândiți prin cea mai mare nelegiuire. Gyula, îm- preună cu soția și copii săi, au trecut forțat la dreapta credință și, după ce au fost curățați prin botez, au fost eliberați din lanțuri de către rege și tratați pe potriva demnității lor. 5. Glorioasa victorie asupra lui Gyula, căpetenia bulgarilor. Puțin după aceea, s-a stârnit mare război dinspre bulgarii de neam slav. Dacă până atunci, aceștia erau așezați în Mysia inferioară, care se întinde de o parte și de alta a Dunării până la Marea Neagră, acum aceeași bulgari, sub conducerea lui Ceas, apar la hotarele vecinilor, duc cu ei prăzi uriașe și, rătăcind până departe ca să tâlhărească și să pustiiască, îi răvăișesc pe toți, cât îi țin puterile, iar acum se străduiesc să jefuiască când Transilvania, când Ungaria. Pentru a stăvili îndrăzneala acestora, regele este silit să facă pretutindeni ma.-i recrutări. Căci urma să înfrunte niște dușmani puternici nu numai prin numărul ei și prin forța lor, ei fiind de neabordat datorită asperității locurilor și a obsta- colelor naturale. Așadar, după ce a pregătit mari oști, intră în Mysia inferioară, se întâlnește cu aprigul dușman, deseori lupta fiind echilibrată. în cele din urmă, în lupta finală, bulgarii întorc spatele și se risipesc în toate părțile în mare fugă. Ceas, principele lor, a fost ucis în luptă, iar tabăra lor jefuită: din aceasta s-a dus atâta pradă încât nimeni nu a plecat fără să fie împovărat cu pradă de la dușmani; a fost găsită o cantitate așa de mare de aur, argint și nestemate, înecit tot ce aceia îngrămădiseră în urma a multe războaie, au pierdut într-o sin- gură bătălie. 6. Prăzile de război înturnate înspre sfintele folosințe sub noua căpetenie Zoltân. Și după ce fusese purtată o bătălie în Dacia ulterioară, pe care oamenii o numesc Transilvania, regele l-a pus în fruntea acestei foarte bogate regiuni pe străbunicul său, căruia ei îi zic Zoltân. Prada de la dușmani nu a fost îndrumată înspre folosința omenească, ci sori' cea divină, aurul si argintul împreună cu pietrele prețioase fiind sortite crucilor, cupelor, fialelor și veștmintelor pontifilor; din acestea s-au fabricat odoarele atâtor biserici, încât nici măcar cel mai mic lăcaș sfânt din Panonia nu a fost lipsit de o dărnicie atât de pioasă". Toate aceste lucruri le-am luat cuvânt cu cuvânt din Bonfini. 7. Ereziile s-au strecurat în Transilvania. Din nou a rămas Transilvania catolică și vreme de cinci sute de ani era condusă de căpetenii catolice, până când în 1521 s-a amestecat cu vâltoarea luterană, care acum se numește pe sine evanghelică, puțin mai târziu și cu cea ariană, care a luat numele unitarienilor, precum și cu cea calvină, zisă a reformatorilor, în fine, cu viitura anabaptiștilor și a altor erezii. 8. Valahii de rit grec au început să renunțe la schismă. Ritul grecesc era în putere de multă vreme între valahi (adică între moldavi și munteni), urmașii romanilor, răspândiți în număr mare și în Transilvania (însă cu rangul de iobagi), dar acest rit era pângărit de erezia referitoare Ia purcederea sfântului spirit numai de la Tatăl, pâinea împărtășaniei și lipsa purga- toriului, precum și nerecunoașterea papei și a scaunului apostolic. în această situație, începând cu anul 1698, după ce hotărâse să se lepede de schismă și să se unească cu biserica romanocatolică, clerul valahic, care locuia în Transil- vana, a mărturisit public următoarele patru articole. Primul: Pontiful romanilor este căpetenia universală a întregii biserici răspândite în lume. Al doilea: pâinea azimă este o materie suficientă pentru primirea Cinei Domnului, sau a tainei euharistiei. Al treilea: în afară de Cer, reședința fericiților, și Infern, temnița celor condamnați, se mai acceptă un al treilea loc, în care sunt reținute și purifi- cate sufletele încă necurățate pe deplin. Al patrulea: spiritul sfânt, a treia per- soană în Trinitate, purcede și de la Tata și de la Fiu. 242 V. RUS 9. Valahii nu sunt primiți între stările Transilvaniei numai dacă sunt uniți. în anul lui Christos 1698, valahii erau așa de numeroși în Transilvania, încât numai fețele bisericești aflate sub jurisdicția episcopului de rit grec de la Alba lulia, atât îngrijitorii sufletelor celibatari cât și cei căsătoriți, au depășit numărul de două mii. Totuși, valahii nu erau primiți în rândul stărilor Transil- vaniei, dacă nu erau uniți uneia dintre cele patru religii recepte: catolică, lute- rană, calvină sau unitariană. Nu voi spune nimic aici despre drojdia iudeilor și- a țiganilor, de vreme ce sunt puțini la număr și lipsiți de importanță. CAPITOLUL AL IV-LEA Despre prima râvnă a regilor pentru religia catolică și despre soarta ei schimbătoare 1. Regele sfânt Ștefan îi încredințează fiului său Emeric preceptele religiei. La rang de maximă preocupare era pentru regii Ungariei întărirea și spo- rirea Sfintei și Apostolicei Biserici Romane și catolice, în care scop ei încredin- țau poporului multe legi și hotărâri. Mai presus de toți, Sfântul Ștefan, proto- resele apostolic al Ungariei, se străduia din răsputeri ca fiul său Emeric. educat in spiritul credinței și moștenitor al domniei, să cultive mereu cu sfințenie credința catolică și a transcris în acest scop documente, precepte și sfaturi foarte demne de a fi citite, care pot fi văzute în „Cartea decretelor regilor Ungariei" din care ne-a făcut plăcere să scoatem câteva. 2. Câteva documente pentru fiul Emeric din „Cartea decretelor Ungariei". în cartea întâi a decretelor sfântului Șefan. capitolul 1, se citește astfel: „Deoarece la rangul suprem al demnității regale nu trebuie să acceadă decât credincioșii și cei care sunt pătrunși de credința catolică, de aceea primul loc in poruncile noastre îl dăm sfintei credințe. în primul rând îți poruncesc, te sfătuiesc, te îndemn, preaiubite fiu, dacă vrei să cinstești curtea regească, să păstrezi credința catolică și apostolică cu atâta străduință și grijă, încât să le oferi o pildă tuturor celor supuși ție de către DUMNEZEU și toate fețele bise- ricești, fiule, să te numească adevărat erou al credinței creștine". Și în capitolul 2: „Fiul meu, cu fierbinte râvnă trebuie să veghezi din zi în zi Sfânta Biserică, încât mai degrabă să-i prilejuiești sporirea, decât să sufere vreo daună: de aceea erau numiți în primul rând sfinți regii, fiindcă sporeau biserica. Să faci și tu acest lucru, pentru ca să fie mai demnă de laudă coroana ta iar viața să-ți fie mai fricită și mai plină". în capitolul 3: ..Preaiubite fiu, așa să-i ocrotești pe cei mai bătrâni (este vorba de episcopi și de prelați} ca pe luminile ochilor". în capitolul 9: „Respectarea rugăciunii este cel mai bun mijloc de dobândire a mântuirii regești. lar tu, fiul meu, ori de câte ori alergi la Biserica lui DUMNE- ZEU, să-L adori împreună cu Solomon, fiul regelui, și, tu însuți rege, să spui întotdeauna: -«Trimite, Doamne, înțelepciunea din sălașul măreției tale, ca să fie cu mine și să lucreze cu mine, ca să știu cine este în fața Ta în orice vreme:»", în capitolul 10: „Eu, preaiubite fiu al meu, dulceața inimii mele, speranța nea- mului viitor, te rog, îți recomand ca în toate împrejurările, sprijinindu-te pe pietate, să te arăți favorabil nu numai rudelor sau principilor sau căpeteniilor sau boga- ților sau vecinilor și autohtonilor, ci și străinilor și tuturor celor care vor veni la tine. Căci lucrarea pietății te va conduce la fericirea supremă. Fii milos fată de toți cei care suferă violența, având mereu în cugetul tău acea pildă a Domnu- lui: îndurare vreau și nu sacrificiu. Fii de asemenea, umil, pentru ca DUMNE- ZEU să te preamărească, acum și în viitor. Fii cuviincios și să te ferești de toate miesmele poftelor ca de pintenul morții". 3 Alte documente pentru poporul ungar. Astfel de documente dădea el și pentru preaiubitul său popor ungar, pe care îl iubise cu dragoste atât de tată cât și de frate. A poruncit (tot în cartea a 2-a, capitolul 4) ca să se aibă cu osebire grijă de preoți: „Să știți, a zis el, frați ai mei, că asupra tuturor se întinde lucrarea preoțească. Căci în vreme ce fiecare din noi își face propria lucrare, aceia însă o fac și pe a lor și pe a fiecăruia dintre voi în parte. De aceea, după cum și aceia lucrează pentru noi toți, tot așa și voi SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 243 trebuie să munciți cu cea mai mare râvnă pentru ei, până acolo încât, dacă ar fi nevoie, să vii puneți și sufletele drept chezășie pentru ei". Iar în capitolul opt poruncește in jelui următor să se meargă la biserică in ziua de duminică: „Să se recomande de către preoți și de către comiții tuturor vilicilor, ca la vederea lor să alerge în ziua de duminică Ia biserică cu toții, mari și mici, bărbați și femei, mai puțin aceia care păzesc focurile. Insă, dacă unii vor rămâne îndărătnic, pe aceștia să îi biciuiască și să-i deposedeze de averi din cauza neglijenței lor". Iar in capitolul 9, în legătură cu respectarea celor patru timpuri, spune astfel: „Dacă cineva va fi încălcat posturile celor patru timpuri, cunoscute de toți, mâncând carne, să postească în temniță pe parcursul unei săptămâni întregi". Lucruri asemănătoare se citesc și în decretele celorlalți regi ai Ungariei, decrete care toate se definitivau cu mărturia întregului cler și a poporului. 4. Fericirea Transilvaniei cât timp a înflorit religia catolică. De bună seamă, atâta timp cât Transilvania se supunea cu credință Sfintei Biserici Romane, mama noastră, și se arăta a fi o fiică fidelă prin menținerea și păzirea religiei catolice, tot atât timp ea se vedea plină de o pace plăcută și de belșugul lucrurilor de toate felurile și purta o înfățișare vestită prin râvna cele mai adânci pietăți întru DOMNUL și întru sporirea gloriei divine; apărea de asemenea însemnată printr-o doctrină eminentă, așa cum ne este îndestulător și cu prisosință dovedit acest lucru de cele mai mari și în egală măsură cele mai vechi monumente ale familiilor ecleziastice și religioase, ale bisericilor, școlilor și ale așezămintelor de felul acesta făcute întru sporirea gloriei lui DUMNEZEU. 5. Nefericirea aceleeași din pricina tulburării religiei. „După ce au prins putere monștrii sectelor (cum spune scriitorul transilvan Laurențiu Toppeltin), mânia Domnului care a urmat a secătuit de bărbați patria noastră printr-un război temerar și a trântit-o la pământ, vlăguită fiind de luptele civile: a stârnit țara împotriva principelui său, pe părinți împotriva fiilor, pe iobagi împotriva stăpânilor, pe frate împotriva fraților și a îngăduit ca cele mai multe familii să fie cuprinse de furie în măruntaiele lor; aceeași mânie a dat ocupantului putința de a face orice: ce a scăpat de jafuri, a înlăturat prin foc, pe cei care s-au intors dintr-un măcel i-a predat ca prizonieri, adesea a vândut în taberele dușmanilor pe un singur transilvănean în schimbul unui fum de tutun sau pentru un bici ori o curea, cu care să fie amenințați ceilalți. Și, în timp ce transilvănenii erau încredințați că au suferit până în fund toate cele ce puteau fi suferite, s-a mai abătut asupra lor și ciuma, drept marea răs- plată pentru suferințele lor". Așa spune Toppeltin, cuvânt cu cuvânt, în scri- soarea sa dedicatorie. CAPITOLUL AL V-LEA Despre episcopiile și decanatele Transilvaniei 1. Cele patru scaune episcopale din Transilvania, numite de către scriitori: de Alba, de Milcov, de Sibiu și de Bistrița. Citesc că au existat în Transilvania, față de varietatea bisericilor, patru scaune episcopale romanocatolice, numite: de Alba, care există și acum, deși multă vreme a fost lipsit de episcop; a fost vestit prin cele 24 de decanate ale sale, după cum au scris unii. Cititorul poate să găsească mai multe lucruri despre această episcopie în cartea întâi, prolegomenum-ul al 6-lea, numărul 3. în legătură cu bisericile transilvănene am transcris următoarele lucruri de la pagina 71 a manuscrisului lui Hermann, preot din Mediaș: „După biserica din Alba, prima care să ajungă la perfecțiune era cea din Mîlkov, căreia i se încredința chiar și rangul de episcopie, iar restul se supuneau acestora două; de unde s-a întâmplat ca întreaga Transilvanie, încă din vechime, să aibă doi episcopi, cel de Alba și cel de Milkov, dintre care primul îl recunoaște drept mitropolit pe arhiepiscooul da Calocea, cel de-al doilea pe arhiepiscopul de Esztergom". Și la pagina 115: „Tătarii nu numai că au pustiit Milkovul, dar l-au și distrus din temelii". Drep- turile episcopale asupra acestora le rețineau pentru ei decanul și membrii capi- tlului sibian (pe baza edictelor papei și ale regelui). își țineau actele în arhiva 244 V. RUS capitlului din Sibiu. Episcopia Sibiului, a cărui episcop dicta legea chiar și bisericii valahice, se supunea odinioară arhiepiscopului de Calocea. Despre acest lucru a se vedea mai sus, în cartea întâi, proiepomenum-ul 7, numerele 5 și 6. Alții pomenesc și episcopia de Bistrița și spun că episcopul acesteia și-a avut reședința în faimoasa mănăstire din cetatea Bistrița, el fiind stabil. Dar lucruri mal sigure vor fi oferite în apendicele acestei cărți. 2. Decanatele și capitlurile. Clerul Transilvaniei și-a rezervat în vremurile din urmă cinci decanate împreună cu opt capitluri: mai întâi, ccl bistrițean, cu 23 de sate regești și cel de Reghin, cu 30 de sate. în al doilea rând, cel sibian care era format din trei capitluri: cel de Sebeș, în popor Sebeșul Săsesc, sau Miillenbach, care ținea de Orăștie sau de Bros; de asemenea Miercurea sau Reussmarkt și 17 sate regești, apoi primul capitlu sibian, care se numea înlocuitor, cuprinzând două scaune săsești, Cincul Mare și Nocrich, cu 22 de sate regești. în al treilea rând, cel brașovean care avea capitlul Bârsei cu 13 sate regești. în al patrulea rând, deca- natul de Kezdi (Covasna) împreună cu capitlul de Sighișioara sau de Schosburg și 48 de sate. în al cincilea rând, decanatutl de Szâszhâz, cu capitlul de Mediaș si :;6 de sate regești. Același lucru îl relatează Reichcsdorf, Troster și Krekvitz. 2. Superintendentul unitarian, luteran, calvin și vlădica românilor. Cei trei superintendenți acatolici, care în chip abuziv se numesc episcopi, sunt: cel arian sau unitarian, care locuiește la Cluj, cel luteran, care își are scaunul în târgul Biertan, cel calvin, cu reședința Ia Alba lulia: în afara acestui oraș își are scaunul vlădica de rit grecesc al valahilor, care, împreună cu clerul său, a lepădat schisma în anul 1698 și a fost primit în sânul Bisericii Romane. CAPITOLUL AL VI-LEA Despre ordinele religioase care au înflorit odinioară în Transilvania 1. Dificultatea de a întocmi recensământul așezămintelor sfinte. Cât de nefericit au pierit vechile memorii, aflăm cu ușurință din actele sinodului diecezan de la Esztergom din anul 1629, retipărite în anul 1664, în care se explică cât de greu a fost să se caute și să se recenzeze așezămintele ordinelor sfinte; pe acestea, neputând găsi o sursă mai demnă de încredere, le-am scos din aceleași acte, după cum urmează. 2. Două abații. Aghireș, filiala abației Sfântului Benedict de la CIuj-Mănăștur. De asemenea, Abația Sfântului Benedict din Cluj-Mănăștur, a diecezei tran- silvănene a Fericitei Fecioare, din comitatul Cluj, lângă Cluj. De la pagina 103. Abația din Mănăstireni, în dieceza Clujului, de la pagina 107: este îndoielnic dacă aceasta a fost a Sfântului Benedict. 3. Ordinul Sfântului Dominic. Mănăstirile dominicanilor: la Alba lulia, consacrată Fericitei Fecioare Maria; la Sibiu, la Bistrița, la Cluj, în orașul vechi. De la pagina 116. 4. Mănăstirile Sfântului Francisc Seraficul. Mănăstirile ordinului Sfântului Francisc ale Bisericii de Alba lulia, sau Feher Egyhâz, între bunurile domnilor Hailer. în Transilvania. La Brașov, sau Kronstadt, în Transilvania. La Bistrița, în Transilvania. Dată de către episcopul Transilvaniei pentru mineriți în anul 1336. De la pagina 117. Mănăstirea clujeană, în Transilvania. La Târgu Secuiesc, sau Szekely Vasărhely, dată observanților în anul lui Christos 1446, odinioară a fost a conventualilor. La Suseni, în Transilvania, între bunurile domnilor Kendi. De la pagina 118. Mănăstirea huniadă, sau de Hunedoara, a FERICITEI FECIOARE MARIA, pe care o începuse loan de Hunedoara pentru eremiții Sfântului Augustin, dar a terminat-o regele Matia și, dobândită de la Paul al II-lea, a dat-o observanților. Mănăstirea de la Ineu, Caransebeș. Kesztel, construită de Ștefan, voievodul Transilvaniei. SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 245 Lipova, a Sfântului Ludovic, episcopul, fundată în anul lui Christos 1327 de către Ludovic I, regele Ungariei, ruda de sânge a pomenitului sfanț. Mănăstirea de la Mediaș. De la pagina 119. Mănăstirea de la Orșova, lângă Porțile de Fier. La Orăștie, în Transilvania, fundată de regina Elisabeta, cam la anul 1370. De la pagina 120. Mănăstirea din Șimleu. Mănăstirea FERICITEI FECIOARE MARIA VIZITATE, în Ciuc, scaunul secui- lor, din Transilvania, provincia sfântului Mântuitor. La Mintia, în Transilvania. La Teiuș, în Transilvania: a construit-o lancu de Hunedoara în urma vic- toriei împotriva turcilor de la Sântimbru, lângă Alba lulia. De la pagina 121. La Odorhei, în Transilvania. De la pagina 120. 5. Mănăstirile ordinului Sfântului Pavel Întâiul Eremit. Ordinul eremiților Sfântului Pavel întâiul Eremit, vicarul de Ardeal, sub care mai întâi este fundată mănăstirea din Szekely Hăza a Fericitei Maria, din Transilvania, la anul 1370. Mănăstirea din Păuea, în Transilvania: a fundat-o Ladislau. prepozitul de Sibiu, în anul 1416; această mănăstire a fost dată după aceea fraților observanți. Mănăstirea din Tăuți (sau de pe Stânca Sfântului Mihail), lângă Alba lulia. este fundată de Goblinus, episcopul Transilvaniei, în anul 1384 și este mărită de episcopul Emeric, succesorul acestuia. Mănăstirea din Patalan sau Pathlan, fundată în părțile Transilvaniei în anul 1328 de către domnul Chibax de Mindszent. De la pagina 128. Intre cele necunoscute este pusă mănăstirea de maici de la Cluj. i: . Ruina fericirii Transilvaniei. Și pe mine mă recomfortează amintirea celei mai frumoase stări a presu- pusei patrii. Căci, ce a putut fi fie mai plăcut la vedere, fie mai sigur pentru protecție, decât să vezi tot atâtea șiruri ordonate de fortărețe, stând de strajă pentru mântuirea Ungariei, câte mănăstiri ale oamenilor sfinți au existat? Aceștia, de bună seamă, au dobândit favoarea lui DUMNEZEU prin rugăciune, lacrimi, posturi și prin toate exercițiile vieții religioase, au îndepărtat ura. s-au pus pe ei aidoma unui zid pentru casa lui DUMNEZEU. Astfel, neamul nostru viețuia :n frumusețea păcii, în odihnă plină de bunăstare și sub protecția cerească a lui DUMNEZEU. Acum (o. durere!) după ce au fost împrăștiate pietrele sanctua- rului, oamenii religioși culți sunt morți (totuși, nu din lipsa legilor, ci de teama turcului, care ataca cu furie), mănăstirile au fost lăsate goale de fugarii înfricoșați și, în toiul luptelor pentru coroana regilor, erau ocupate de către bărbați seculari, iar după ce au fost ocupate, unele cu greu au mai fost recupe- rate de cler; căci după ce au fost distruse mănăstirile, s-a îndepărtat favoarea lui DUMNEZEU și indignarea Atotputernicului precum si brațul Său întins până aici au scufundat această țară în crime de-a lungul unei mari perioade din acest secol. Să-i implorăm, deci, pe toți cei care sunt pentru pacea patriei și să ne rugăm să se întoarcă pentru noi blândețea Domnului atotputernic, la fel ca în zilele de demult*’. Așa se citește în numita carte sinodală. Adaugă ce se citește la Reichesdorf, în „Descrierea Transilvaniei": Cârțișoara, un sat așezat pe malul Oltului, a fost odinioară abație și își trage numele de la cheruși, iar împrejurimile poartă numele de Kerzrclandt și Kertzregsburg". CARTEA A TREIA A CULEGERII DE DATE ISTORICE PRIVIND BISERICA TRANSILVANA DESPRE TRANSILVĂNENII PRĂBUȘIȚI IN EREZIA LUTERANA Precuvântare Prima sectă a ereziilor care s-a strecurat în Transilvania a fost cea luterană, în timpul voievodului sau prefectului Transilvaniei, loan de Zapolia, comite de Zips, fiul lui Ștefan, palatinul Ungariei și păstrătorul coroanei, și al Astridei. 246 V. RUS Acest loan era, în tinerețe, ambițios și cu caracter violent și, fiindcă în anul lui Christos 1514 a jucat față de niște rebeli nu rolul unui judecător creștin, ci mai degrabă pe acela de tiran, a primit o dublă pedeapsă de la Dumnezeu: una pentru că, de abia începută lupta, a fost pus pe o fugă rușinoasă de către turci, a doua pentru că vreme de doi ani n-a putut vedea sacrosancta euharistie deoa- rece ea îi era interzisă de către preotul care oficia și nici nu urma să o vadă, dacă nu îl va fi înduplecat pe DUMNEZEU prin rugăciunile neîntrerupte și prin posturile sale și alor săi (fiind plătită de către aceiași o mare cantitate de aur atât pentru săraci cât și pentru azilurile religioase). Să se citească la Istvănffi în „Istoria Ungariei" despre acest loan. în cartea a treia vor fi relatate faptele luteranilor din Transilvania, care vor fi continuate până la sfârșitul vieții numi- tului loan de Zapolia. Rămâi sănătos. INDICELE CĂRȚII A III-A Despre transilvănenii prăvăliți în erezia luterană Capitolul I. Erezia lui Luther este introdusă la Sibiu. 1. Reforma lui Luther, constând din șase puncte. 2. Doctrina lui Luther. 3. Cărțile lui Luther sunt răs- pândite în Transilvania. 4. Doi canonici sibieni se clatină în credință. 5. încep să se țină predici luterane. Școlile. 6. La sate, țăranii sunt seduși. 7. Erezia nu este împiedicată din pricina războaielor. Capitolul al II-lea. Despre rezistența regelui împotriva luteranismului. 1. Străda- nia regească împotriva ereziei, neputincioasă la Sibiu. 2. Se hotărăște ca luteranii să fie pedepsiți cu pedeapsa capitală. 3. Porunca regească de ardere a cărților luterane. Capitolul al III-lea. Despre rezistența arhiepiscopală împotriva luteranismului. 1. Porunca arhiepiscopului de Esztergom de excomunicare a celor care urmau dogmele luteranilor. 2. Scrisoarea arhiepiscopală către decanii de Sibiu și Brașov împotriva luterizanților. Capitolul al IV-lea. Despre îndărătnica favorizare a luteranilor de către sibieni. 1. Primejdia de răzmeriții din cauza anunțării publice a excomunicării. 2. Vene- titeii luterani sunt sprijiniți cu bunăvoință. 3. Dregătorii nu se supun poruncilor regești. 4. îndărătnicia Dascălului Sărac, apostatul. 5. Decretul de ardere pe rug a luteranilor. 6. Se dă pedeapsă apostatului care se căiește și sunt arse cărțile luterane. 7. Regele stăruie asupra poruncilor împotriva luteranilor. 8. Scrisoarea de amenințare a regelui către judele regesc. 9. Războiul dăunător stării catolice Capitolul al V-lea. Despre clerul transilvănean silit să se înroleze și despre plân- gerile venerabilului capitlu sibian împotriva luteranilor. 1. Edictul regesc care cheamă clerul sub arme este promulgat in Transilvania. 2. Scrisoarea capitlului sibian despre îndrăzneala luteranilor. Capitolul al Vl-lea. Despre măcelărirea ungurilor în bătălia cu turcii de la Mohăcs. 1. Ludovic al II-lea, regele Ungariei, se scufundă în mlaștină în timpul bătăliei cu turcii de la Mohâcs și oastea sa suferă măcelul. 2. Căsăpirea episcopilor Unga- riei. 3. Prevestirea mai în glumă mai în serios a măcelului ungurilor. 4. Din mila preavestitei văduve Dorotheea Prinyi este îngropată oastea ucisă. 5. Vorbele Iui Soliman despre cele șapte capete ale episcopilor care i-au fost aduse. Capitolul al VH-lea. Despre încoronarea ca rege a lui loan de Zapolia, voievodul transilvan și despre episcopatele înstrăinate ale Ungariei. 1. loan Zapolia, voie- vodul transilvan, pretinde coroana Ungariei. 2. Sunt convocate comițiile centru încoronarea regească. 3. Este încoronat loan, rămânând nesalutat Ferdinand, deși avea drept de moștenire la domnie. 4. Este încoronat în chip legiuit Ferdinand. 5. loan Zapolia încredința rangurile de episcop laicilor. Canitolul al VlII-lea. Despre zelul lui loan Zapolia împotriva luteranilor. 1. Con- știința îl îmboldește pe loan să împiedice erezia luterană. 2. Scrisoarea lui loan către sibieni. împotriva ereziei îngăduite de către aceștia. 3. Neînțelegerea în pri- vința regelui legiuit, care împiedică îndeplinirea poruncii lui loan. 4. Transil- vania, lipsită de sprijinul catolic. SYLLOC1MAEORLM TRANSYLVANAE . . . 247 Capitolul al IX-lea. loan Zapolia învins pleacă în exil, iar după ce Transilvania este supusă turcilor, redobândește coroana Ungariei. 1. loan pleacă de la domnie. 2. El cere, printr-un sol, sprijin turcesc împotriva lui Ferdinand. 3. loan face Transilvania tributară turcilor. 4. Sfânta coroană a Ungariei este dată lui Soli- man, sultanul turcilor. 5. Soliman încredințează lui loan domnia și coroana. 6. Episcopul Paul și Petru Prinyi reintră în grațiile lui loan. Capitolul al X-lea. Proscrierii catolicilor sibieni de către luterani ii urmează nenorocirea ungaro-transilvană. 1. Catolicii de ambele sexe simt proscriși la Sibiu de către luterani. 2. Martin Folker, pentru a-și păstra prebenda, devine apostat. 3. Război și ciumă în Transilvania. 4. Arhiepiscopul Paul se aliază cu regele Ferdinand iar Petru Prinyi își sfârșește viața nenorocită în temniță. 5. Soliman, reîntors în Ungaria, este respins de către Sfântul Martin la cetatea Gonc. 6. Primejdia lui Soliman la traversarea râului Drava. Capitolul al Xl-lea. Tratatul de alianță al lui loan, căsătoria și moartea sa. 1. Rangurile de episcop sunt restituite clerului și adepții lui Luther, alungați din plebaniile ungurești, se strecoară în Transilvania. 2. După uciderea unui prefect al Transilvaniei, acestuia îi urmează doi. 3. Punctele păcii între regele Ferdinand și interregele loan. 4. loan se căsătorește. 5. Neînțelegere în Transilvania între partida lui Ferdinand și cea a lui loan. 6. Bogățiile țăranilor. 7. Boala și moartea lui loan de Zapolia. CAPITOLUL ÎNTÂI AL CĂRȚII A TREIA DESPRE TRANSILVĂNENII PRĂVĂLIȚI ÎN EREZIA LUTERANA Erezia lui Luther este introdusă la Sibiu 1. Reforma lui Luther, constând din șase puncte. Martin Luther, apostat german și ereziarh, prinse a tulbura Biserica în anul lui Christos 1517 la Wittenberg și a tulburat-o până în anul lui Christos, 1546 (fiind crescuți între timp de către apostatul ex-călugăr patru copii: loan, Martin, Paul și Margareta) și în acel an a murit nefericit. S-a hotărât să fie reformatorul Bisericii și a stabilit reforma sa alcătuită din șase puncte. 1. A reformat unirea creștină: căci i-a sustras pe adepții săi de la unitatea hotărârilor înspre neîn- țelegeri, din care cauză există, în parte, certurile și urile. 2. A reformat obe- diența datorată păstorului: căci a ispitit oile lui Cristos înspre libertatea de a da cu capul și cu picioarele. 3. A reformat pedeapsa trupească: căci a schimbat mortificările cu senzualitatea. 4. A reformat posturile pe care le-a înlocuit cu lăcomia. 5. A reformat castitatea, pe care a făcut-o să alunece spre desfătările cărnii. 6. A reformat legământul sacerdotal de celibat: căci s-a mutat pe el și pe alții de la lanțul izbăvitor la dezlegarea apostatică. 2. Doctrina lui Luther. Același Luther a propovăduit mai multe rătăciri, dintre care principalele sunt următoarele: pe om îl justifică numai credința: liberul arbitru a pierit prin păcat; papa este anticrist; în euharistie rămâne substanța pâinii împreună cu trupul lui Cristos; indulgențele nu au nici o valoare; nu există purgatoriu; grația nu se dăruiește prin sacramente; păcatele, atunci când sunt răscumpărate, nu sunt șterse, ci doar nu sunt imputate; și multe altele de felul acesta. 3. Cărțile lui Luther sunt răspândite în Transilvania. Și prin intermediul unor cărți încredințate tiparului, care propovăduiau o astfel de doctrină (cărți în care Luther nu numai că umplea de calomnii Sfânta Biserică Romană, dar și interpreta în mod corupt și plin de venin textul sfintelor scripturi), creștea stricăciunea sufletelor și se răpândea până departe. Căci la doi ani de la apostazia lui Luther (chiar în anul 1519) asemenea cărți erau aduse chiar și la Sibiu (Hermanstadt), capitala sașilor transilvăneni, prin intermediul negustorilor care mergeau și veneau. 4. Doi canonici sibieni se clatină în credință. Pe acestea le dorea mai cu ardoare decât ceilalți venerabili canonici sibieni plebanul Mathias Colomann și se pare că, într-un interval de doi ani, în așa 248 V. RUS măsură s-a abătut de la supunerea și de la riturile Sfintei Biserici Romane încât, atunci când în anul lui Christos 1521, la 8 august, va muri, el va fi prezentat de către sibieni ca fiind piatra de temelie a fortăreței sectei luterane și chiar al doilea Moise. Acestui pleban, odată mort, i-a urmat în parohia sibiană Mathias Ramaschi, bărbat cu sufletul plecat (după cum se spunea) înspre secta lui Luther, care obișnuia să citească deseori în intimitate și să discute cu numitul Colomann dogmele luterane. Pe când era pleban acest Mathias, luteranismul a crescut în așa măsură încât, drept laudă, acesta a primit numele de al doilea losua, după cum predecesorul său l-a primit pe cel de al doilea Moise; după mărturia istorio- grafului luteran Mathias Miles, în istoria secolului XV (printr-o eroare rușinoasă scrisă pentru secolul XVI) numită „îngerul exterminator", la pagina 13. 5. încep să se țină la Sibiu predici luterane. Școlile. însă cel mai mult a dăunat loan Surdaster, un călugăr apostat, cel dintâi care a zeflemisit în public Biserica Romană, sub cerul liber, în afara porții ora- șului Sibiu zisă a sfintei Elisabeta, unde se onora efigia crucifixului lui Cristos încă cu o sută de ani înainte. Dar și mai mare furtună a cunoscut senatul și centumviratul sibian întrucât i s-a poruncit lui Surdaster, apostatul, să-și țină predicile nu sub cerul liber, lângă numita sfântă cruce, ci în interiorul bisericii Sfânta Elisabeta din oraș. Deoarece porunca a fost îndeplinită (erau inutile efor- turile venerabilului capitlu sibian împotriva forței magistraților, mai ales a judelui regesc Marcus Penflinger), o așa de mare mulțime de ascultători alerga înspre biserica Sfintei Elisabeta încât celelalte biserici catolice mai aveau doar un public redus. Au făcut in așa fel călugării apostați încât să se instituie și școli la Sibiu, în casa numită Weissdenhauss, situată în târg: această casă era prote- jată de un localnic numit loan Csukâs sau Hecht, senator jurat. Aici era explicat catehismul lui Luther, se exersau mici predici eretice și se cânta slujba în limba germană. 6. La sate, plebea este sedusă. Duminica și în zilele de sărbătoare apostații alergau și la bisericile filiale (cu toată opoziția parohilor) și propuneau plebei rurale, bazându-se pe autori- tatea profană a unora dintre dregători, același venin; drept efect, pleava nu numai că renunța cu totul la ascultarea față de pontiful roman, ci își insulta proprii parohi și făceau acest lucru în numele și sub pretextul libertății creștine și evanghelice. 7. Erezia nu era împiedicată din pricina războaielor. Deși se repetau tot mereu, plângerile clerului catolic către arhiepiscop și regele Ungariei, zbucimul războaielor încinse nu îngăduia să se rezolve în acest timp astfel de pricini. Erau mai mult decât tulburi aceste vremi din pricina diferitelor războaie, căci și Belgradul a cedat turcilor în anul lui Christos 1521, la 29 august, pe când era sultan Soliman, care în același an a invadat cu armata sa Serbia, ambele Valahii (Muntenia și Moldova) și de asemenea Transilvania: așa încât voievodul loan de Zapolia, de teama lui, fugise împreună cu familia sa la Buda și, după ce nobilimea transilvană s-a închis în fortărețe, plebea, foarte numeroasă, care nu se ascunsese în păduri, era părăsită pentru a fi dusă în robie de sultan. Din această pricină, transilvănenii prinseră a-și întări toate bisericile aidoma unor fortărețe, începând cu anul lui Christos 1521, pentru a putea să se pună la adăpost și a se apăra în acestea. Să vadă cititorul lui Mathias Miles în „îngerul exterminator", pagina 12. Oricine ar vizita azi Transilvania, ar putea zări mai multe biserici întărite cu valuri de pământ, turnuri și ziduri. Totuși, adepții luteranismului n-au putut să se răspândească așa de liber la Sibiu, încât să nu fie supuși feluritelor opreliști și pedepse din partea regelui Ungariei și a arhiepiscopului. CAPITOLUL AL II-LEA Despre rezistența regelui împotriva luteranismului 1. Strădania zadarnică a regelui împotriva ereziei Ia Sibiu. Deoarece luteranismul era din ce în ce mai puternic, deseori în acești ani, clerul recurgea rugător la Ludovic al II-lea, regele Ungariei, și la Ladislau Sol- SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . 249 canus, arhiepiscopul de Esztergom, primat al regatului Ungariei și ambasador înnăscut, consilier al lui Ludovic și moderator ales al mănăstirii Sfântului Martin din munți, cardinal presbyter și patriarh al Constantinopolului. Ei înșiși erau rugați de către venerabilul capitlu sibian să îndepărteze kt timp acest rău. Și într-adevăr, cu atâta râvnă s-au străduit regele împreună cu arhiepiscopul să se opună încât, în anul lui Christos 1522, se aure in Transilvania că prin acord comun dogma lui Luther a fost condamnată, însă la Sibiu efortul se desfășura in zadar. 2. Se hotărăște ca luteranii să fie pedepsiți cu pedeapsa capitală. In anul lui Christos 1523, în dieta de la Buda, ținută în ziua Sfântului Gheorghe martirul, s-a supus aprobării locuitorilor regatului următoare doleanță, cu cuvintele: „Să se învrednicească maiestatea sa regească, în calitatea sa de principe catolic să pedepsească cu pierderea capului și cu confiscarea tuturor averilor lor pe toți luteranii și pe sprijinitorii lor precum și pe cei care aderă la această facțiune ,ca pe niște eretici publici și dușmani ai Preasfintei Fecioare Maria“. Această cerere este introdusă în constituțiunile regelui Ludovic și întărită cu aprobarea regească, dobândind statutul de articol cu nr. 55. între timp, moartea papei Adrian al Vl-lea l-a silit pe arhiepiscopul Ladislau să plece la Roma pentru alegerea lui Clement al VII-lea. în această vreme, judele regesc Marcus tărăgănă afacerea pe lângă rege până la întoarcerea lui Ladislau. Au devenit apostați chiar și doi predicatori’ ai venerabilului capitlu sibian, Ambrozie Slesita și Conrad Weich. 3. Porunca regească de ardere a cărților lui Luther. în anul 1524 se relua cu strășnicie această treabă a religiei; pentru ca echi- tatea soluției că fie mai evidentă, se cuvine să vă prezentăm scrisoarea trimisă de însuși regele Ludovic sibienilor, care arată astfel: „Ludovic, din mila lui DUMNEZEU rege al Ungariei și al Boemiei, credincioșilor noștri înțelepți și chibzuiți burgărmeșter și jude regesc, precum și celorlalți seniori jurați ai scau- nului și ai cetății noastre Sibiu, mântuire și favoare. Nu Iară neplăcerea sufletului nostru am aflat că dogmele blestemate ale unui anume Martin Luther, deja de mult excomunicat de Scaunul apostolic, împreună cu adepții săi, până într-atât au întunecat pretutindeni mințile oamenilor încât, după ce au fost părăsite adevărul evanghelic și învățăturile sfinților părinți, dogmele acestuia și cărțile scrie de el sunt ținute în mână de toți în mijlocul vostru, fiind citite și respectate. Cu atât mai mult cu cât preceptele și cărțile aceluiași Martin Luther sunt potrivnice adevărului însuși, ba chiar sunt, după cum am spus, excomunicate de sfântul Scaun Apostolic, ne pricinuiește o vehe- mentă neplăcere faptul că atât concetățenii și negustorii voștri, precum și alți locuitori ai cetății noastre au început să vândă și să cumpere și să transporte aceste cărți. Cum însă, pe urmele divinilor regi ai Ungariei, predecesorii noștri, stăruind în datoria mea, este în interesul nostru să păstrăm neștirbite, pretu- tindeni în acest regat al nostru și în părțile supuse lui, credința și religia noastră creștină (ca ea să nu fie atacată și pângărită de ereticii excomunicați), vrem și poruncim cu .strășnicie Credințelor Voastre, sub amenințarea cu pierderea tuturor bunurilor voastre, ca, de îndată ce a fost primită scrisoarea de față, atât în această cetate a Sibiului cât și în celelalte locuri supuse nouă, să căutați la rând, în fiecare casă preceptele, plăsmuirile și cărțile numitului Martin Luther, ca pe unele ce sunt excomunicate, și, după ce au fost găsite, să puneți să fie arse în piața publică și apoi să vă obligați a face din nou public anunțul ca nu cumva cineva, de orice condiție ar fi, să mai îndrăznească a vinde, a cumpăra, citi și discuta asemenea dogme, precepte și cărți, sub amenințarea pierderii tuturor bunurilor sale. Pe de altă parte, vă poruncim din nou și cu mai mare strășnicie ca pe rebeli și pe complici, ca și pe toți cci care vor încălca porunca noastră, dacă vor fi fost găsiți vreunii, să-i pedepsiți cu pedeapsa amintită, pe baza autorității regale acordată vouă prin intermediul acestei scrisori, fără a îndrăzni să procedați în alt mod, după ce veți fi citit aceste rânduri și le veți fi restituit celui care vi le-a arătat. Dată la Buda, în ziua a patra înaintea duminicii Laetare, în anul Domnului 1524“. 250 V. RUS CAPITOLUL AL III-LEA Despre rezistența arhiepiscopală împotriva luteranismului 1. Porunca arhiepiscopului ele Esztergmn de excomunicare ii adepților dogmelor luterane. A adăugat arhiepiscopul Ladislau Solcanus eficiență ecleziastică acțiunii de izbăvire și a trimis în Transilvania către clerul sibian și brașovean, aflat sub jurisdicția sa, o poruncă datată 15 august 1524, ca preoții și călugării din parohii, mănăstiri, biserici și capele să pună să se anunțe public în fiecare duminică și zile de sărbătoare excomunicarea celor care vor fi citit, cumpărat, vândut cărțile lui Luther sau vor fi urmat învățătura acestuia și nu vor fi dat ascultarea filială Sfintei Mame Biserica, ci aidoma unor refractari vor fi violat în mod grav cinstirea și plecăciunea datorate preoților. Se cuvine să se citească scrisoarea pe care o vom prezenta in continuare. 2. Scrisoarea arhiepiscopală împotrivii luterizimților, adresată decanilor de Sibiu și Brașov. „Ladislau, din mila divină arhiepiscop al bisericii de Esztergom, comite perpetuu al aceluiași loc, primat și ambasador înăscut al regelui Ungariei și secretar suprem, cancelar al maiestății sale regele etc. lubiților noștri venerabili intru Christos și demnilor de cinstire decani și plebani ai bisericilor parohiale sau locțiitorilor acestora, care se află pretutindeni în decanatele de Sibiu și de Brașov, supuse jurisdicției noastre, mântuire întru Domnul și să asculte cu strășnicie de poruncile noastre scrise mai jos. Să știți că noi nu fără o apăsătoare durere și neplăcere a sufletului nostru am înțeles din relatarea unor persoane de încredere cum că există în decanatele, parohiile și plebaniile voastre anumite persoane, atât fețe bisericești cât și‘secu- lare, de ambele sexe, care la instigarea Satanei, îndrăznesc să rostească în public, să aprobe și să apere rătăcirile nelegiuite și dogmele impii ale unui anume Martin Luther, deja condamnat de către Sfântul Scaun Apostolic împreună cu autorul și cu adepții săi eretici; și ce este mai abominabil, unii compun și cântă cu glas spurcat cantilene întru dezonoarea și jignirea aceluiași Sfânt Scaun Apostolic și a întregului cler; pe cei excomunicați, despărțiți de comunitatea credincioșilor (ca pe niște oi bolnave, ca nu cumva să strice tot staulul), îi pri- mesc la slujbele divine și le acceptă participarea la sacramentele bisericii; pe preoții lui DUMNEZEU, prin slujirea Căruia suntem creștini, îi numesc vidre necinstite și oameni nelegiuiți, angajând asasini întru moartea acestora; în zilele de post se hrănesc cu cărnuri, caș, ouă, unt, delicatesuri din lapte, contrar bune- lor obiceiuri ale creștinilor și opreliștilor sfinților părinți; spun că dreptul canonic nu a fost descoperit de spiritul divin, ci prin șiretenia și plăsmuirile demonilor, prin urmare jurisdicția ecleziastică se cuvine să fie abolită și stinsă; ofrandele aduse duminica pe altar nu sunt de loc necesare, confesiunea, care este cea mai importantă parte a penitenței, nu trebuie băgată în seamă, iar privile- giile clericilor vor fi cu totul desființate; și mai afirmă și alte grozăvii și blas- femii asemănătoare acestora, ba chiar îndrăznesc să cumpere, să vândă, să citească și să păstreze cu nerușinare, încălcând dreptatea divină, cărțile și tratatele privind rătăcirile și ereziile aceluiași Martin Luther, drept pentru care se știe că asupra lor s-a abătut sentința de excomunicare majoră, emisă deja de stăpânul nostru, papa Clement al VU-lea. Cum însă, prin obligația slujbei noastre păstorești, suntem datori să smulgem ereziile aducătoare de ciumă de felul acesteia, să le abatem și să Ie alungăm din sufletele credincioșilor noștri, vă poruncim cu străș- nicie și vă ordonăm vouă tuturor și fiecăruia în parte. în virtutea sfintei obe- diențe și sub amenințarea cu pedeapsa excomunicării majore, exprimată și pro- mulgată în scrisoarea anostolică. ca. de îndată ce va fi fost primită scrisoarea de față și atâta timp cât vi se va fi cerut vouă tuturor sau vreunuia dintre voi prin scrisoare aceasta, în fiecare zi de duminică sau de sărbătoare, în bisericile sau mănăstirile sau capelele voastre, la ceasul când se va fi adunat mulțimea pentru ascultarea slujbei, să rămâneți și să-i implorați în numele Domnului pe toți și pe fiecare persoană în parte, fie ecleziastică de orice grad, stare, condiție și importanță, fie seculară, de orice sex ar fi ea. care locuiesc în parohiile și SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 251 decanatele voastre, sub amenințarea pedepselor excomunicării majore și a afuri- seniei exprimate în numita scrisoare apostolică, ca nu cumva să rostească în vreun fel, să afirme, să laude, să aprobe, să profeseze, să cânte, să introducă sau să facă cunoscute ereziile, preceptele și dogmele lui Luther și ale adepților săi, precum și blasfemiile lor îndreptate împotriva lui DUMNEZEU și a oame- nilor; nici să nu cumpere, să nu vândă, să nu citească, să nu păstreze cărțile și tratatele despre rătăcirile acestuia; nici să nu îndrăznească să acorde pe față sau pe ascuns, direct sau indirect, în orice fel ar fi, ajutor, sfat, vreo favoare celor care le cumpără, le vând, le comentează, le afirmă sau le păstrează; după cum și atotgenerosul nostru stăpân Ludovic, regele Ungariei și al Boemiei, a poruncit și a cerut cu strășnicie prin scrisoarea sa și prin soli osebiți că trebuie să se facă de către burgărmeșteri și de către întreaga obște a locuitorilor cetăților și districtelor sibine și brașovene. Și oriunde vor fi găsit mai sus numitele cărți și tratate ale lui Luther și ale adepților săi și pe cele care dețin dogme aducă- toare de ciumă de felul acesta, să le sfâșie și să le ardă fără zăbavă sau să pună să fie arse. Dacă unii vor fi făcut acest lucru va fi bine: altminteri să declarați, să faceți public și să denunțați sau să puneți să se declare, să se facă public și să se denunțe și prin alții, cu voce tare și limpede, în bisericile voastre parohiale, în mănăstiri și în capele, în fața mulțimii. în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare că toți sau fiecare în parte, indiferent de sex, care vor fi fost găsiți vinovați de aceste lucruri, și-au atras asupra lor pedeapsa de excomunicare majoră și de afurisenie deja promulgată (după cum s-a mai spus) prin scrisoarea apostolică împotriva rebelilor și ticăloșilor de acest fel: și să nu încetați să faceți astfel de înștiințare și de denunțare, până când astfel de rebeli și de ticăloși, recâștigându-și sufletul și inima, se vor fi supus în fapt poruncilor noastre apos- tolice de felul acesta și vor fi cugetat la dobândirea mijlocului potrtivit pentru ei de ispășire, iar după acestea, să ne scrieți la rândul vostru cu conștinciozitate și cuviincios raportul vostru asupra avertizării, declarării, înștiințării publice și denunțării făcute de voi și orice veți mai fi făcut în privința acestor lucruri. Dată la Buda, la sărbătoarea înălțării la Cer a Atotglorioasei Fecioare Maria. în anul Domnului 1524. Francisc Ujlăk, secretar, a semnat pe baza poruncii primite". CAPITOLUL AI, IV-LEA Despre îndărătnica favoare a sibienilor față de luteran: 1. Pericol de răzmeriță din cauza înștiințării publice a excomunicării. Autoritatea Sfintei Biserici a ajuns deja la un asemenea dispreț în rândul insolentei și refractarei populații a Sibiului, încât plebanul sibian a fost nevoit să se abțină de la înștiințarea publică a excomunicării împotriva refractarilor, ca să nu fie nevoit să înfrunte primejdia evidentă a pierderii vieții sau răzmerița, ba chiar sub presiunile și constrângerile făcute asupra sa de către senatori, a trebuit să-i admită și să-i tolereze pe pseudopredicatori, care (nelegiuire!) erau foarte iubiți și sprijiniți la Sibiu; numai dacă nu s-ar putea spune că, probabil, plebanul Mathias Ramaschi se încurcase cu adepții lui Luther (căci era suspectat de simpatizare cu dogmele lui Luther). 2. Veneticii luterani sunt sprijiniți cu bunăvoință. Apostații pătrundeau atât de indistinctibil, atât de hotărât la Sibiu, încât erau primiți chiar și în ateliere și la diferitele meșteșuguri a căror prac- ticare unii, care erau inițiați in ordinele sfinte și diaconi nu o disprețuiau. Pe lângă aceștia soseau o mulțime de luterani, chiar și dascăli, atât clerici cât și laici, cărora, după ce li se oferea cu bunăvoință găzduire la Sibiu, li se acorda de către dregători exercițiul public al ereziei și erau dăruiți cu toate cele necesare pentru hrană și îmbrăcăminte. 3. Dregătorii nu se supun poruncilor regești. însă, deși dregătorii sibieni și însuși Marcus Penflinger (judele regesc, corni- țele sașilor) primiseră decretul de la regele Ludovic, care le poruncea cu asprime 252 V. RUS să încerce prin toate mijloacele ca erezia luterană, condamnată în toată lumea creștină de către Scaunul Apostolic, să fie eliminatii și smulsă din Transilvania, totuși chiar Marcus hrănea și proteja și îi cerea să fie predicatorul casei unui călugăr apostat. Gcorg Slesita. venit din Sixonia. Împreună cu un alt călugăr originar din Silezia, poreclit Dascălul Sărac, căci loan Csukâs sau Hecht fusese obligat să-i alunge de curând din casa sa pe amândoi, deși nu voise să facă acest lucru. 4. încăpățânarea Dascălului Sărac, apostatul. După acestea, pomenitul jude regesc plecând la Buda, la regele Ludovic pentru tratative, preainalții dregători, la stăruința demnilor de închinăciune decan, pleban și capitulări ,care pretindeau punerea în aplicare a decretului regesc, au poruncit, în temeiul hotărârii lor și a întregului oraș ca apostatul predicator al judelui regesc să plece, dar totul a fost în zahar, căci s-a opus apostatul zicând că, plecând judele regesc, stăpânul său, i s-a poruncit să rămână în casă până la intoarcerea acestuia de la Buda, ba chiar a îndrăznit să riposteze cu sfruntată încăpățânare certărețul impostor și să zică cu grosolănie: „Chiar de-ar crăpa decanul, plebanul și domnii senatori, în ciuda lor eu voi rămâne la Sibiu-1. 5. Decretul de ardere a luteranilor. Doctrina lui Luhter a fost afurisită și în public de către dieta ungară în anul lui Christos 1525, în câmpul Rakos și a fost emis articolul VI al decretului regesc, ca aceia care ar adera la secta lui Luther, fie din Ungaria, fie din teri- toriile aparținătoare, dacă persistă, să fie condamnați chiar la rug; iată cuvintele articolului: „Luteranii toți să fie smulși din țară și oriunde vor fi găsiți, să fie prinși și arși, nu numai de către persoanele ecleziastice, dar și de cele seculare", însă, în toiul atâtor discordii civile din Germania și Panonia, tratativele ecleziastice do abia dacă își croiau efectul dorit. 6. Se dă pedeapsă apostatului pocăit și cărțile lui Luther sunt arse. în același an a fost prins un nou apostat din rândul clerului, a cărui nume era loan Clcmons din Mediaș, bacalaureat în arte. Pe acesta clerul sfânt. care se degrada pe zi ce trece, l-a predat autorităților politice, care ar fi vrut să aplice porunca regească pentru îndreptarea celorlalți: ar fi trebuit să-l înlăture pe îndărătnicul și molipsitorul adept al Iui Luther prin foc; însă, la intervenția multora, acestuia i-a fost cruțată viața și. deoarece se caise, i s-a dat drept pedeapsă ca timp de trei duminici să se roage în public din amvon în bisericile din Sibiu, Șelimbăr și Gurăslău, ale Sfintei Biserici Romane, să-și retracteze rătăcirea și să renunțe la doctrina lui Luther. După ce s-a realizat acest lucru, călăul a ars la Sibiu, la stâlpul infamiei, din porunca regelui și sub ochii clerului, aflat de față, cărțile eretice strânse de peste tot. 7. Regele stăruie asupra poruncilor împotriva luteranilor. Totuși, deoarece dregătorii treceau cu vederea prea multe lucruri lutera- nilor, în cele din urmă a fost trimisă din partea regelui Ludovic o nouă și aspră poruncă judelui regesc Marcus Penflinger, pentru ca el însuși să facă tot ce îi stă în putință, prin autoritatea slujbei sale, să smulgă din rădăcini și să înde- părteze erezia luterană care prindea puteri pretutindeni. Iată scrisoarea de poruncă și de amenințare a regelui Ludovic: 8. Scrisoarea de amenințare a regelui către judele regesc. „Ludovic, din mila lui DUMNEZEU regele Ungariei și al Boemiei etc. Alesule și iubite al nostru credincios, îți porunciserăm acum câteva luni, prin altă scrisoare a noastră, să constrângi pe căpeteniile și conducătorii ereziei luterane, care de mult prinsese a se dezvolta în orașele din acele părți, și să-i readuci la vechea credință și religie prin strădania și râvna ta; dar am aflat că tu ai acționat fără vlagă și neglijent în această treabă, așa încât deja acea rătăcire nu mai era cugetată doar pe ascuns, în mințile câtorva, ci se spunea că circulă la lumina zilei. în obște și că și-a înfipt rădăcinile și mai adânc, lucru pe care noi nu mai suntem dispuși să-1 suportăm sub nici un motiv. De aceea, poruncim Credinței Tale prin conținutul acestei scrisori, sub amenințarea suspen- dării din slujba ta și a pierderii tuturor bunurilor tale, ca să cercetezi deja, sau din nou. eu râvnă și cu evlavie, în acele părți și cetăți pe bărbații acestei secte și, după ce au fost iscodiți, de vor fi fost prinși în rătăcire, să trebuiască și să ții să pui a fi pedepsiți după vina și delictul lor. Altfel nu vei face, sub SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 253 nici un motiv, dacă vrei să ții seama de lucrurile tale și de voința noastră; în caz contrar, pedeapsa acelora se va abate asupra ta. Dată la Buda, în ziua a cincea, înaintea sărbătorii Fericitei Maria Magdalena, anul 1526". 9. Războiul, dăunător stării catolice. Acestor conlucrări ale preabunului rege Ludovic cu arhiepiscopul de Eszter- gom le-a pus capăt războiul dintre unguri și turci, care a lovit cu un măcel groaznic de pomenit creștinătatea maghiară și a aruncat catolicismul într-o stare demnă de jeluire; care stare va fi descrisă în următoarele două capitole. CAPITOLUL AL V-LEA Despre clerul transilvan chemat sub arme și despre plângerile venerabilului capitlu sibian împotriva luteranilor. 1 . Edictul regelui de chemare la arme a clerului este promulgat în Transilvania. Acesta este faimosul an al celei mai mari nefericiri pentru biserica tran- silvană: căci în acest an 1526, pătrunzând Soliman, sultanul turcilor, în Unga- ria, cu 200 000 de oameni înarmați, împotriva lui Ludovic al Il-lea, era recrutată pentru a se putea rezista dușmanului păgân, o mare armată căreia au trebuit să se alăture, din porunca regelui. însuși episcopul și clerul transilvan. Din această cauză, loan de Zapolia, voievodul transilvan, a promulgat în adunări și comiții un edict prin care să se adune în tabără, împotriva turcilor, plebanii in persoană (era pe atunci episcop loan Gostoni, succesorul lui Nicolae Gerendi) împreună cu toți clericii și dascălii, iar în întreaga Transilvanie să fie lăsat câte un singur presbiter sau diacon sau alt cleric, tot Ia două parohii unul, pentru administrarea celor sfinte. A.cest edict, foarte apăsător pentru starea ecle- ziastică. a stârnit caoitlul sibian în așa fel încât să expună cu durere acest lucru și multe alte supărări eminentisimului cardinal Ladislau Solcanus, arhiepiscopul de Esztergom, printr-o scrisoare de rugăminte dusă acestuia printr-un sol special, în anul lui Christos 152(5; acestui gest nu i-a urmat, totuși, nici un rezultat, din cauza împrejurării nefericite a războiului. 2 Scrisoarea capitlului din Sibiu despre îndrăzneala luteranilor. Cuprinsul plângerilor este următorul: „în anul Domnului 1526, în cetatea Sibiului, unde este temelia ereziei luterane, în casa magistrului loan Csukâs a fost făcută un fel de școală de către un oarecare dascăl. în care se cântă simbolul niceean în limba germană și alte cantilene care țin de slujba și oficiile divine: pe acestea le cântă soția lui și întreaga familie și se străduiesc să facă o slujbă germană. în casa aceluia este protejat un apostat, care a fost al ordinului predi- catorilor. pe nume Georg. care se consideră dezlegat de veștmântul sfânt și de religie, totuși până acum n-a arătat dovada pentru dezlegare, cu care se laudă. Acesta, fără să i-o ceară preotul, predică în bisericile filiale, îndepărtând poporul de obediență, de la posturi și de la preceptele ecleziastice prin vorbe care să placă acestuia, deoarece dorea să se dedice slujbei de predicator și să nu pri- mească nici un ban, pentru ca in felul acesta să poată să amăgească plebea; acesta a fost trimis de către Ambrozie Slesita, fost predicator sibian, venit din acele părți în care locuiește Luther, ca să tragă poporul de la ascultarea față de Biserica Romană și de preoții săi. Același apostat se laudă pe față că a primit de la judele regal porunca de a rămâne la Sibiu până se va întoarce el de la Buda, deși, totuși, dregătorii întregii cetăți îi porunciseră prin decretul lor dat la cererea domnilor capitulări să părăsească cetatea, ol însă nu s-a sinchisit si a spus, fără să se grăbească: «Chiar de-ar crăpa plebanul și decanul, până și domnii senatori, în ciuda lor eu voi rămâne la Sibiu». Există teama ca în scurt timp să izbucnească răscoala. Sosesc în cetatea Sibiului mulți oameni din această alât de rea sectă luterană: dascăli, clerici și laici. Căci aici sunt sprijiniți și iubiți. însă în afară cetății nu sunt primiți nicăieri în Transilvania: în schimb aceștia sunt tratați cu cinste de către sibieni. întru disprețul prelaților catolici. Senatul sibian insistă pe lângă pleban ca astfel de predicatori, sau pseudopredicatori, să fie admiși să predice și, cum nu i se 254 V. RUS poate împotrivi, domnul pleban este nevoit sâ-i primească. Astfel, acești profeți și răi predicatori duc poporul pe calea rătăcirii. Același apostat răspândește pe ia ospețele negustorilor și cetățenilor vestea că evanghelia a fost ascunsă vreme de mai bine de 400 de ani; spune că preoții n-au predicat nimic adevărat: că sunt liberi creștinii prin libertatea evanghelică și că nu sunt obligați născoci- rilor omenești și hotărârilor părinților sfinți, și tocmai pentru asemenea doctrine ticăloase sunt venerați luteranii la Sibiu aproape de toți negustorii, fiind tratați ca niște idoli și sunt atrași cu mare afecțiune pe la ospețe, aj ungându-se chiar la ceartă, cu care cetățean ar trebui să servească aceștia masa; în urma acestei importanțe care li se dă, ei au început să scoată coarnele. De asemenea, aproape că este distrusă jurisdicția ecleziastică, căci foarte puțini o încearcă, de vreme ce aproape toți se abat de la calea dreaptă, datorită stricteții poruncilor și ame- nințărilor cu judecata de apoi zicând că ci au judecători seculari, că nu vor să se judece în fața preoților, chiar și în pricini curat spirituale, cum sunt cele matrimoniale și între un cleric și un laic. Cine stă la temelia acestei tulburări, vă va spune oratorul. De asemenea, dregătorii orașului au hotărât să-l lipsească pe prezentul orator de beneficiul plebaniei sale, făcând abuz de autoritatea lor. Ii tolerează pe apostați, îi primesc să învețe meșteșugurile, până și față de acei apostați care se află în rândul ordinelor sfinte și în diaconat manifestă o mare complezență. Luteranii, sibieni răi, au transpus in limba germană cantilena Re.sonet, obișnuită în ziua de Crăciun, întru lauda întregii solemnități și pentru cea mai mare bucurie, ei amestecând cuvinte licențioase, întru cel mai mare scandal, de vreme ce totuși acel cântec fusese încă de la început creat pentru vestirea recent născutului fiu al atotputernicului DUMNEZEU. în biserica Sfintei Elisabeta din cetatea Sibiului există un oarecare călugăr loan Surdaster. necitit și aproape idiot, de asemenea din Silezia, care în toate cuvântările sale face spume la gură luteranizând împotriva stării catolice; acesta este sprijinit de către negustori, ca și cum ar revărsa lumina, în vreme ce, de fapt, toate predicile lui sunt întuneric și rătăcire, neoferind altceva decât otravă luterană. Suntem chemați la luptă împotriva turcilor și ni se poruncește, sub amenințarea cu pedepsele descrise în congregațiile Transilvaniei, adică pierderea capului și a tuturor bunurilor, că trebuie să luptăm, contrar libertății ecleziastice, încât pe tot teritoriul țării, la fiecare două moșii să rămână un singur cleric sau preot, iar restul plebanilor împreună cu toți dascălii și clericii lor să ia parte personal la războiul cu turcii; de nu s-ar fi îngrijit să acționeze aceste constituțiuni împotriva clericilor, de vreme ce chiar prin acest fapt ei sunt supuși excomunicării: și astfel, multe suflete vor merge la pieire din lipsă de preoți. Cer cu umilință capitularii Domniei Voastre preademne de închinăciune un leac izbăvitor și prompt. Trezo- rierul Nicolae de Grind și alți curteni ai regelui coboară în curțile plebanilor și iau de acolo hrană atât pentru ei cât și pentru vite, consumă, răpesc chiar, folosind violența, dau amenzi clericilor și îi maltratează cu cruzime, îi amenință chiar și cu jefuirea bunurilor. Iar excomunicarea este eu totul stinsă pentru noi și nu mai are nici o valoare. Plebanul de Sibiu, demnul de închinăciune Mathias Ramaschi, n-ar îndrăzni chiar și sub amenințarea cu pierderea vieții, să renunțe la vreun excomunicat. Un oarecare negustor sibian a pus dej călăreți să îl încolțească în câmp pe decanul capitlului de Sibiu, pe nume Thanhauser, preot de Șura Mare și vicar al Domniei Voastre preademne de închinăciune; aceștia l-au prins la strâmtoare, l-au înspăimântat și l-au umplut de ocări, mai că nu l-au părăsit biciuit. Biserica din Șura Mică a fost jefuită din ordinul magnifi- cului domn Marcus Penflinger, judele regesc, poarta acesteia fiind doborâtă cu violență, fără ca decanul și vicarul Domniei Voastre preademne de închinăciune să aibă vreo autoritate, căci până într-atât s-a întărit această ciumă luterană, încât nici chiar în cetate, unde locuiește luteranul și unde nu venit martori din partea locului de ne-au relatat cele întâmplate, aceasta nu putea să arate mai multă cruzime. Sibienii îi amăgesc pe poporenii din satele dimprejur și din scaunele săsești, molipsindu-i cu numita perfidă erezie, așa încât țăranii îi insultă pe preoții lor și disprețuiesc cu totul ceremoniile sacrosancte din ziua de Ulorii, considerând fără valoare binecuvântarea bucatelor în ziua de Paști. Sibienii au devastat un sat creștin cu numele Bungard și au poruncit sasilor să iasă din numitul sat și astfel, în mod indirect, au jefuit pe plebanul Petru Pillator de plebania sa, acesta fiind constrâns să-și cerșească venitul zilnic. Ei nu mai plătesc preoților obligațiile obișnuite, cu ocazia celor patru mari sărbători ale anului și nici măcar dijma puilor de găină, ba chiar, atunci când domnii capelani sibieni, SYLLOGIMAEORUM TRANSYLVANAE . . . 255 după obiceiul vechi, altădată respectat într-un mod demn de laudă, merg să strângă acei pui, îi umplu de ocări și varsă vorbe prostești. în ziua preasfântă a Trupului lui Cristos, plebanul organizează procesiuni pentru întreaga octavă, după cum a poruncit Sfânta Maică Biserica, trupul lui Christos fiind purtat dimineața, la slujba principală și seara, la vecernie; atunci unii sibieni au săvârșit o mare blasfemie iar unii cetățeni au spus: -«Preoții noștri cred că DUMNEZEU a fost creat orb, de aceea aprind atâtea lumânări-. Alții au spus: «Preoții noștri socotesc că DUMNEZEU este copil, de aceea vrea să fie dus și purtat pe brațele bătrânilor, aidoma copiilor, de jur imprejur prin cetate», conchizând că este o prostie și o înșelăciune a preoților frauduloși. se leapădă de preasfânta Fecioară Maria res- ping convoaiele mortuare; spun că orele canonice reprezintă risipire prostească a timpului, dorind ca maicile și alte persoane religioase să se retragă din ser- viciul divin, deoarece ziceau că Christos ne învățase să ne rugăm numai Tatăl Nostru, care ești in ceruri etc. încă și acum în casa magnificului jude regesc de Sibiu este găzduit un apostat, care a fost alungat din casa magistrului Csukâs. Preademnule de închinăciune arhiepiscop, obosiți de atâtea nedreptăți, ne rugăm pe măruntaiele milei DUMNEZEULUI nostru să ne ajute Domnia Voastră cu protecția sa părintească pe noi care, măcinați de prea multe ofense, de abia dacă mai vrem să deschidem gura, de vreme ce, dacă Domnia Voastră demnă de închinăciune va fi neglijat prin tăcere autoritatea sa, atunci va fulgera asupra sa și asupra noastră, nedemnii săi capelani acea vorbă: Am devenit rușinea oamenilor și descurajarea plebei". Până aici ține scrisoarea dată în anul lui Christos 1526 în numele venerabilului capitlu sibian către eminentisimul cardinal Ladislau Solcanus, arhiepiscopul de Esztergom. CAPITOLUL AL VI-LEA Despre măcelărirea ungurilor în bătălia cu turcii de la Mohăcs 1. Ludovic al II-lea, regele Ungariei, se scufundă în mlaștină, în timpul bătăliei cu turcii de la Mohăcs. în anul lui Christos 1526, în ziua de 26 august după calendarul vechi, zi care este consacrată tăierii capului lui loan Botezătorul, a murit fără să lase vreun moștenitor, sufocându-se în urma căderii de pe cal în mlaștina numită Krasso, în timp ce se desfășura bătălia cu turcii de la Mohăcs, cetate supusă episcopului de Pecs, Ludovic al II-lea, regele Ungariei, principe cu un caracter și un talent ieșite din comun, remarcabil pentru toate darurile trupului și sufletului. Iar îm- preună cu regele a căzut în aceeași bătălie, odată cu o oaste ungurească de 26 000 de suflete, o mare parte a episcopilor, floarea magnaților și forța nobililor. Numele episcopilor le-a pomenit Istvânffi, în cartea a 8-a, la pagina 87, cu aceste cuvin te: 2. Măcelărirea episcopilor Ungariei. „Au pierit în acea bătălie, parte în linia de bătaie, parte în fugă, 10 000 de călăreți și aproximativ 12 000 de pedestrași: iar din rândurile nobilimii au pierit peste 500 de nume vestite; pe lângă aceștia au pierit aproape toți episcopii în frunte cu Ladislau Solcanus, arhiepiscopul de Esztergom și cu Paul Tomoraeus. arhiepiscopul de Calocea: Francisc Perenyi, episcopul de Oradea, Balâsz Paxius de Gy6r, Francisc Csăki de Cenad și Gheorghe Palnia bosniacul, vestit prin cu- noașterea dreptului. Filip More, episcopul de Pecs, nu bine se întorsese din solia îndeplinită pe lângă senatul și republica venețienilor, când, după ce se târâse cu greu în afara câmpului de bătălie, în urma multor răni mortale primite, s-a prăbușit în drum între mărăcini și vlăstare, dându-și duhul și fiind acoperit de către bărbierul său, care îi fusese tovarăș în primejdie, cu o coroană de frunze și ramuri de copac; așa și fusese găsit după plecarea dușmanilor și a fost așezat în mormânt". Astfel spune Istvânffi; împreună cu aceștia au murit și episcopii de Niira, Zagreb și Vâc. 2.56 V. RUS 3 Prevestirea mai în glumă, mai în serios a dezastrului ungar. Se spune că Francisc Perenyi, episcopul de Oradea, ca și cum ar fi știut dinainte acest măcel, ar fi spus în chip ingenios că ziua în care se va ida bătălia ar trebui înscrisă în faste ca fiind ziua a 26 000 de martiri unguri, demni Idem, doc. 17349. 36 Idem, doc. 17353. 37 Idem, doc. 17354. 38 Idem, doc. 17355. 39 Idem, doc. 17357. 10 Idem, doc. 17371. 41 Idem, doc. 17359. 42 Idem, doc. 17358. 43 Idem, doc. 17361. 4 1 Idem, doc. 17362. DIN ARHIVA I. M. MOLDOVAN . . . 283 cu grafie maghiară45; îndreptar către aritmetică pentru școlile normale e atribuită lui Șincai și tipărită la Blaj în anul 178545 etc. Din secolul al XlX-lea, o însemnare făcută de I. M. Moldovan pe Acatistierul din 1763, datând din 1802, precizează că în 14 octombrie 1802, pe timpul culesului viei, „așa s-au cutremurat pământul, cât se mișcau pomii, iar a doua zi de Sânmedru a căzut zăpadă și până atunci nimic nu au fost semănat, că au fost tot anul secetă"47. Două regește se referă la liste de cărți vechi românești. Una i-a fost comandată lui I. M. Moldovan de către loan Bianu pentru Biblioteca Academiei din București și le cuprinde pe cele tipărite între 1715—1726, care se păstrează la Blaj48. A doua listă cuprinde o comandă de cărți vechi românești făcută de Episcopia greco- catolică din Lugoj la data de 8 iulie 1904. Printre cărțile care figurează in această listă pot fi amintite: Lucrarea lui Petru Pavel Aron cu titlul Doctrina Cristiana, tipărită la Blaj în 1757; lucarea lui Dumitru Caian cu titlul Predica despre statul milităresc, tipărită tot la Blaj în 1827; „Floarea adevărului", editată la Blaj în 1816; Istoria bisericii române a lui Petru Maior de la începutul secolului al XlX-lea49 etc. în legătură cu un manuscris reprezentând, de fapt, testamentul lui Petru Maior, I. M. Moldovan consemnează că i-a fost donat de către colegul său Vasile Crișan, care a funcționat ca profesor la Blaj și a fost căsătorit cu o ne- poată a aceluiași Petru Maior; tot de la el a primit un extras din Gra- matica lui loan Budai Deleanu. O parte din manuscrisul menționat a fost tipărit de Cipariu în „Arhivul"50. Numeroase și variate sunt regestele care conțin însemnări, analize și comentarii cu caracter filologic și lingvistic51. Altele, mai numeroase, se referă la evoluția cuvintelor, îndeosebi a celor de origine latină, strâns legate de chestiunea scrierii etimologice, opusă celei fonetice. în acest sens figurează o serie de extrase din autori antici42. Pe aceeași li- nie se înscrie analiza cuvântului foc. La scriitorii antici: Horațiu, Cicero, Curius, Titus Livius, focus este folosit pentru a desemna procesul sau fenomenul arderii. Expresia: loco focum feceris în românește a ajuns să semnifice: în locul acela vei face focul33. Un exemplu interesant se re- feră la cuvântul usturoi, căruia în limbajul popular din Ardeal i se spune ai (de la latinescul allium)5i. Din Annellus Lucretti, Natura rerum . .., a luat ca exemplu cuvântul homulli, care provine de la homus și în iimba română a primit sensul de oameni mici05. în legătură cu cuvintele vierme 'și viermănos precizează că ele nu provin de la vermis, ci de la Verminus. La romani el era zeul limbricilor, cuvântul vermina-vermi- norum semnificând durerile de pântece cauzate de limbrici50. Asemenea Idem, doc. 17363. Idem, doc. 17369. Idem, doc. 17365. Idem, doc. 17378. Idem, doc. 17375. Idem, doc. 17383. Idem, doc. 17385—17394. Idem, doc. 17396, 17400, 17407. Idem, doc. 17502. Idem, doc. 17427. Idem, doc. 17476. Idem, doc. 17508. 284 I. BOTEZ AN lui Timotei Cipariu și I. M. Moldovan, pentru a ilustra că multe cuvinte existente în manuscrise din secolele XVI—XVII au forme mai apropiate de originalele latine decât din timpul vieții lor, și-a făcut însemnări des- pre atari exemple. De pildă, din Codicele voronețian a luat cuvintele Flurii pentru Florii și curse pentru - merse, ultimul provenind de la curro-currere = a merge, a alerga57. Mai numeroase apar cuvintele lu- ate din opera mitropolitului Dosoftei (a doua jumătate a secolului al XVII-lea) ca: armurii, cutremur, flamură, pănură, bour, fagus, staul, volbur, frățâne, tătâne etc., cele mai multe de origine latină, dar câteva și din greaca veche intrate în limba latină literară, dând ca exemplu cu- vântul iarbă38. Pentru a ilustra vechimea cuvintelor de origine latină, I. M. Moldovan a făcut însemnări și extrase din lucrări sau studii despre aromână sau macedo-română, dar și despre vechi dialecte din sudul Ita- liei sau despre limba albaneză. Astfel de însemnări și extrase apar în regește din: Gramatica macedo-română33; Fonetica del dialetto Campo- basso60; Teodor Cavalioti, Vocabular românesc-grecesc-albanez61; N. Pa- pahagi, Despre megleno-română62 etc. într-un regest consemnează des- pre Morlacii din Moravia. Aceștia au fost oieri care au format sate în regiunile muntoase din Moravia și Slovacia în evul mediu, ei fiind însă deznaționalizați până în epoca modernă. Din vocabularul lor de oieri s-au păstrat o serie de termeni legați de îndeletnicirea practicată ca: strung sau comarnic63. Din preocupările lui I. M. Moldovan n-au lipsit nici consemnările despre disputele dintre etimologiști și fonetiști, deoarece tocmai în tim- pul lui a triumfat mai întâi scrierea etimologică în literatura cultă, în- locuită apoi treptat cu cea fonetică. Așa se explică de ce în însemnările lui din tinerețe apare frecvent u final, pentru a renunța la el spre sfâr- șitul vieții. Preocuparea pentru cele două sisteme ortografice, etimologic și fonetic, o expune într-o însemnare din 1902 având titlul: Epilog, care se pare că reprezintă un fel de recenzie la o lucrare ce abordează pro- blema ortografiei64. Referitor la sistemul ortografic unitar al limbii ro- mâne de urmat, a extras un articol apărut în „Curierul de ambe sexe-, II, p. 249—25165. - în legătură cu scrierea chirilică, I. M. Moldovan consemnează că „nici ea nu e curat fonetică, întrucât unul și același semn nu pre tot locul are aceeași valoare14, după care dă o serie de exemple în acest sens66 etc. Multe din preocupările științifice ale I. M. Moldovan privesc regio- nalismele, îndeosebi cele din Ardeal, unele dintre acestea fiind de ori- ginte maghiară. Astfel de cuvinte apar înserate într-un regest nedatat și anume: mândru, echivalent cu frumos, volnic cu sens de în stare) sau 5,i Idem, doc. 17420. 17 Idem, doc. 17472—17475. 5S Idem, doc. 17405. 511 Idem, doc. 17405. Iio Idem, doc. 17434. 111 Idem, doc. 17462. 62 Idem, doc. 17465. Ii; Idem, doc. 17391. 111 Idem, doc. 17437. Idem, doc. 17457. I!l! Idem, doc. 17496. DIN ARHIVA I. M. MOLDOVAN . . . 285 horincă identic cu vinars, țuică sau rachiu67. într-un alt regest, din 1890, înșiruie alte regionalisme ca: a oripi = a zdrobi, a bălțui, a amistui, a sumuța = a asmuți, cearcăn, estim = în anul acesta etc. (folosite în ținuturile Hațegului și Sălajului)64. în legătură cu ardelenismele evidențiază că pentru a desemna ace- lași substantiv, se folosesc, de la regiune la regiune, cuvinte diferite. De pildă, șoarecelui i se spune: gândac în localitatea Grădiște, omâcu în satul Băiești, hârtu sau hârte în Banat, cloțan în jurul Devei66. Ca ar- delenisme de origine maghiară amintește: tolcer pentru pâlnie, ardei, ban, fecior, dop, cep, cimpoi, ciolan70 etc. în preocupările lui I. M. Moldovan au figurat și neologismele. Din însemnările sale reiese că nu era împotriva acestora, dar față de unele din ele exprima rezerve, ca de pildă față de cuvântul a eșua71. Se pro- nunță însă hotărât împotriva excesului de neologisme, la care recurgeau oamenii politici de la București ca: P. P. Carp, N. lonescu, Tache lo- nescu7-’ sau D. A. Sturdza73. De exemplu, referindu-se la câteva expresii la care a recurs D. A. Sturdza cu ocazia unui discurs ținut în Senat. I. M. (Moldovan notează: „filosofeniele fără scop și sens să le lăsăm la o parte“. Tot cu caracter filologico-lingvistic semnalăm și însemnările, co- mentariile și analizele făcute de I. M. Moldovan din dicționare și dife- rite gramatici elaborate de înaintașii săi. Un comentariu pertinent reali- zează, de pildă, pe marginea Dicționarului cunoscut sub denumirea de Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemțesc, apărut la Buda în 18 2 5 74. La fel procedează și în cazul Dicționarelor lui Baronzi și Barițiu sau în cel al Academiei Române75. Mai numeroase și mai valoroase sunt însă comentariile însoțite de analize cu caracter sintactic și morfologic privi- toare la o serie de gramatici, unele apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a veacului următor, iar altele în timpul vieții lui I. M. Moldovan. Nu lipsesc nici însemnările și studiile prileju- ite de o serie de articole apărute în ziare și reviste de specialitate ca\ ,,Arhiva românească” a lui Kogălniceanu, „Convorbiri literare“, „Albina*, „Românul*, „Foaia politică*76, „Contemporanul*77, „Gazeta Transilva- niei*74, „Curierul de ambe sexe*71’. Printre gramaticile mai vechi la care face referiri pot fi amintite cele ale lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, lenăchiță Văcărescu, Radu Tempea, I. Heliade Rădulescu. De fapt, refe- ririle pornesc de la afirmația lui Hașdeu că Gramatica lui Văcărescu ar fi cea mai veche. Corectându-1 pe Hașdeu, arată că Elementa linguae daco-romanae, Vindobonae, 1780, apăruse înainte cu șapte ani. în con- 117 Idem, doc. 17529. Iis Idem, doc. 17419. r,:l Idem, doc. 17516. 70 Idem, doc. 17409. 71 Idem, doc. 17444. 7- Idem, doc. 17430. 73 Idem, doc. 17433. 71 Idem, doc. 17393. 75 Idem, doc. 17405. 7,i Ibidem. 77 Idem, doc. 17416. 78 Idem, doc. 17424. 70 Idem, doc. 17457. 286 I. BOTEZAN tinuare precizează că la un an după Gramatica lui Văcărescu a apărut cea a lui Johann Miiller, pe care o consideră „cea mai groasă gramatică existentă a limbii române1180. O însemnare nedațată relevă că a studiat și Gramatica românească a lui Bojadzi, care a văzut lumina tiparului în 1813 la Viena. Comentarii a lăsat I. M. Moldovan și pe marginea studii- lor și gramaticilor contemporane cu el, cum au fost cele ale lui Sextil Pușcariu81, Grigore Crețu82, Ștefan Neagoe. Despre Sintaxa acestuia din urmă subliniază că a fost elaborată „după principiul etimologic mode- rat11 și de aceea o consideră „cea mai căutată între rivalele sale1183. în sfârșit, trebuie precizat că regestele reflectă interesul lui I. M. Moldovan și înspre operele și studiile gramaticale maghiare, germane și grecești. Intre acestea o deosebită prețuire acordă operei lui Jan Urban Jarnik cu titlul: Neuer Vollstăndiger Index zum Diez etymologisches Worter- buch der romănishen Sprache, publicată în Germania în 1889. Despre ea afirmă că „va fi de mare folos nu numai pentru romaniști, ci și pen- tru ceilalți filologi11. Lui J. Urban Jarnik, I. M. Moldovan i-a fost profe- sor și îndrumător timp de aproape un an, cât a stat la Blaj pentru a-si însuși limba română ulterior purtând cu el o susținută corespondență34. O mențiune aparte merită și însemnările lui I. M. Moldovan referitoare la Gramatica elino-maghiară, în legătură cu care afirmă: „asupra ele- nismului a influențat orientalismul, asupra românilor elenismul.. J'1’’. Un număr mare de regește relevă că la I. M. Moldovan pasiunea pentru lingvistică și filologie se afla în strânsă legătură cu folclorul^’. Ele ilustrează grija omului de cultură blăjean de a fi la curent cu toate publicațiile apărute în a doua jumătate a veacului al XlX-lea și înce- putul secolului următor, care au cuprins diverse creații folclorice, fie în versuri, fie în proză. Astfel, în versuri a cules de la simple doine popu- lare cu caracter liric până la balade epice cu substrat istoric sau poezii populare umoristice. Din categoria celor din urmă pot fi menționate ba- ladele Novăceștilor, cu eroul lor principal Gruia lui Novac87. Iar din ca- tegoria produselor folclorice în proză, o pondere importantă dețin po- veștile, îndeosebi basmele despre zmei, Feți Frumoși, Ilene Cosânzene, dar și fabulele referitoare la Tândală și Păcală. Tot în categoria creațiilor in proză intră legendele cu caracter istoric, ca și unele balade epice în versuri. In ceea ce privește culegătorii de folclor în versuri sau în proză, frecvent apare numele lui loan Pop Reteganul și Athanasie Marienescu, losif Vulcan, Theodor Speranția. însă și amatori mai puțin cunoscuți ca Antoniu Pop sau G. N. Coatu88. De altfel, însuși I. M. Moldovan a cules folclor din satul Micăsasa de lângă Blaj. El dă și numele țăranului, Va- sile Idu, de la care a reprodus o doină în două strofe a câte opt și res- pectiv cinci rânduri89. în aceeași categorie, a creațiilor folclorice, pot fi încadrate proverbele, cugetările și maximele populare. Drept cugetare 80 Idem, doc. 17413. 81 Idem, doc. 17437. 82 Idem, doc. 17527. 83 Idem, doc. 17411. 84 Idem, doc. 17418. ■s7’ Idem, doc. 17463. S|: Idem, doc. 17534—17567. 87 Idem, doc. 17546. ss Idem, doc. 17535 și 17538—17544. DIX ARHIVA I. M. MOLDOVAN . . . 287 populara apare formularea: „A plecat fălos călare. S-a-ntros cu șeaua-n spinare44"; ori „Pare-mi rău vremea-i târzie, Las-c-așa-mi trebuie mie**'1, în ceea ce privește maximele, unele din ele reprezintă creații populare, altele însă aparțin literaturii culte. Astfel este cazul cu maxima: „Nease- muit mai tare simte cel ce a pierdut un lucru avut, decât cel ce n-a avut nimic și nu dobândește44, luată din Scherling92. Preocupările privind istoria literaturii române se oglindesc în ra- teva regește, care reprezintă conspecte ale unor articole referitoare ia viața și activitatea unor autori din secolul al XlX-lea. Un atare articol are titlul: Despre viața și activitatea lui I. Heliade Rădulescu din „Re- vista științifică" a lui P. S. Aurelian și Gr. Ștefănescu93. Un titlu asemă- nător amintește și articolul: Despre viața și activitatea lui Gheorghe Asachi (1788—1869), extras dintr-un număr al „Convorbirilor didactice*4 din anul 1895, al cărui autor a fost studentul I. N. Ciocan94. Un capitol aparte în cadrul volumului de manuscrise pe care-1 pre- zentăm, îl constituie Colecția de documente, alcătuită din 175 acte25. I. M. Moldova le-a utilizat ca bază documentară în elaborarea lucrărilor sale didactice și științifice cu privire la istoria Transilvaniei. Prezența lor se explică prin faptul că el a predat la liceul din Blaj și istoria Transilvaniei. Mai mult, el a elaborat și un manual de Istoria Transilvaniei, apărut în mai multe ediții. Acest manual a fost folosit în toate gimnaziile și liceele românești până în primii ani ai dualismului, când va fi interzis. Predarea istoriei Transilvaniei explică de ce el s-a in- teresat de documente privind evul mediu și epoca modernă până la mij- locul secolului al XlX-lea. Preocuparea pentru evul mediu l-a determi- nat să achiziționeze autografe ale regilor angevini Carol Robert și Lu- dovic I, inclusiv a fiicei acestuia Maria și a soțului ei Sigismund de Lu- xemburg și, de asemenea, al lui Matei Corvinul până la Ferdinand de Habsburg, deci între 1317 și 1552". De la Matei Corvinul și Apafy Mi- hâly deținea câte o diplomă97. Interesul pentru istoria evului mediu re- zultă și din lista a 147 de documente românești din perioada 1234—1719. extrase din catalogul de manuscrise al istoricului maghiar baronul Ke- meny Jozsef". Tot pentru perioada medievală menționează zece docu- mente și o cronică provenită de la familia de negustori Dilmont din Reghin, cumpărate de Academia Română pe baza referatului lui I. M. Moldovan99.' I. M. Moldovan a elaborat manualul de istorie a Transilva- niei în strânsă legătură cu aceea a Moldovei și Țării Românești. în acest sens, în arhiva lui există copii după documente din perioada 1452—1833 referitoare la: loan Vlad Voievod, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, dar și după o diplomă acordată de Apafy românului George Pintea190. Alături *n Idem, doc. 17545. Kl Idem, doc. 17553. 11 Idem, doc. 17558. K Idem, doc. 17533. Idem, doc. 17571. 14 Idem, doc. 17572. ” Idem, doc. 17573—17747. Idem, doc. 17574. 17 Idem, doc. 17578—17579. iS Idem, doc. 17686. " Idem, doc. 17689—17691. 100 Idem doc 17692—17746 288 I. BOTEZAN de ele figurează însemnări despre un document privind istoria Zlatnei din 1303, în limba latină, pe care i l-a donat protopopul Papfalvi101 etc. Un număr mare de documente vorbesc însă despre Istoria bisericii grcco-catolice, pe care I. M. Moldovan le-a utilizat în elaborarea lucră- rilor sale privind Istoria bisericii românești din Transilvania. Astfel, în categoria documentelor anterioare unirii cu Biserica Romei și anume din 1680—1696, precizează că provin de la Ghe. Șincai10-. In continuare se menționează: două copii după actul Unirii cu Biserica Romei din 1698; o diplomă a primatelui de la Strigoniu, în legătură cu episcopul Atana- sie Anghel din 1701; o diplomă a împăratului Carol al Vl-lea1 despre donația domeniului fiscal al Făgărașului pe seama noii episcopii greco- catolice din 1717, deci în vremea episcopului loan Giurgiu, succesorul lui Atanasie Anghel; de asemenea, documente despre I. Inocențiu Micu- Klain și Petru Pavel Aron, precum și despre administrarea fundației Ordinului bazilitan din Blaj103. Tot aici poate fi menționat un extras în limba maghiară referitor la episcopul Teofil din revista „Tortenelmi La- pok". Cluj, 1874, voi. I, p. 442—445104. Un caiet cu 51 file cuprinde copii după documentele cumpărate de frații Mocioni și mitropolitul Al. Sterca Șuluțiu „pentru folosul națiunii române11105 etc. Din anul 1750 ne vor- bește un document ce reprezintă un inventar al parohiilor greco-cato- lice din câteva zeci de sate din comitatele: Alba, Hunedoara, Dăbâci, Turda, districtul Chioar, scaunul secuiesc Mureș și scaunul săsesc Se- beș100. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul veacului ur- mător prezintă importanță, pe lângă extrasele privind răscoala lui Ho- rea, Cloșca și Crișan107, sau diploma împăratului losif al II-lea10S și do- cumentele care fac referiri la ,perioada episcopului loan Bob și la în- ființarea, de către acesta, a Capitlului diecezei greco-catolice de la Blaj109. Mai bogată apare documentația despre episcopul loan Lemeni și așa-zisul proces lemenian dintre 1843—1845. Ea constă din acte privind: ancheta efectuată mai întâi de episcopul romano-catolic de la Alba lu- lia., Kovâcs Miklos și apoi a celui greco-catolic de la Oradea, Vasile Er- delyi; informarea vicarului episcopal de la Șimleul Silvaniei, viitorul mitropolit Al. Sterca Șuluțiu, cuprinsă în două scrisori trimise de Le- meni, în care-i expune,, pe scurt, conflictul dintre el și teologii influen- țați de Simion Bărnuțiu; petiția studenților teologi, prin care-i cer lui Lemeni să nu-i exmatriculeze; un memoriu în limba latină înaintat de Simion Bărnuțiu Curții imperiale de la Viena în legătură cu conflictul lui cu episcopul; corespondența episcopului Erdelyi de la Oradea și a protopopului Ștefan Moldovan de la Mediaș purtată cu vicarul Al. Sterca Șuluțiu pe marginea conflictului de la Blaj110, etc. Referitor la războiul civil din 1848—1849 există un document din care rezultă decorarea lui 101 Idem, doc. 17573. 102 Idem, doc. 17580. 103 Idem, doc. 17581—17641. 101 Idem, doc. 17687. 105 Idem, doc. 17685. 10G Idem, doc. 17643, 17650. 107 Idem, doc. 17657. 108 Idem, doc. 17718. 10!» Idem, doc. 17607—17619. 110 Idem, doc. 17660—17863. DIN ARHIVA I. M. MOLDOVAN . . . 289 Axente Sever de către generalul rus Voronțev pentru merite deosebite în lnntele cu insurgenții maghiari111 etc. Volumul de manuscrise se încheie cu capitolul Varia, numit astfel, întrucât conține documente cu caracter divers, care nu au putut fi în- cadrate în cuprinsul volumului referitor la manuscrise. Aceste informa- ții se referă la chestiuni de natură economică, socială, politică, culturalii și școlară, dar și la probleme cu caracter privat, personal. Unele din ele sunt fragmente, lipsindu-le începutul sau sfârșitul, iar altele nu au sem- nătura sau adresa expeditorului. Un astfel de document cu caracter po- litic oferă regestul unei scrisori, nedatate, care provine de la un tânăr cc studia la Universitatea din Cluj. Autorul epistolei relevă că autori- tățile maghiare nu s-au mulțumit cu interzicerea asociației studențești ,.Iulia“ al cărui suflet a fost profesorul Gr. Silași, ci îi persecută și pe elevii ce frecventează gimnaziile clujene. El menționează, cu regret, că unii intelectuali români, sub presiunea politicii oficiale de deznaționali- zare, acceptă să se maghiarizeze și îl dă ca exemplu în acest sens pe Gabriel Dorgo. Tot cu o nuanță de regret face comparație între situația românilor de după încheierea dualismului și aceea din anii domniei lui losif al Il-lea, care le-a fost mai favorabilă11-’ etc. Documentele ce fac obiectul acestui capitol sunt în număr de 497113. Așadar, prezentul volum poate fi considerat edificator pentru mul- tiplele activități și preocupări ale lui I. M. Moldovan în anii cei mai laborioși ai vieții sale, care cuprind a doua jumătate a secolului al XlX-lea și primii ani ai veacului XX, până la declanșarea primului război mondial. Discipol și colaborator al lui Timotei Cipariu în anii tinereții, I. M. Moldovan s-a străduit și a reușit să-i urmeze exemplul, îndeosebi în domeniul învățământului, în conducerea tipografiei diece- zane, parțial în preocupările lui științifice și chiar să-1 întreacă pe plan economic. La fel ca și Cipariu, a servit în mod exemplar școala blă- jeană, pe de o parte ca profesor și director al liceului, iar pe de altă parte ca autor al unor manuale apreciate de: istorie, filozofie, pedagogie, geografie, limbă și literatură română etc. De altfel, și prin preluarea, de la Cipariu, a funcției de administrator al tipografiei diecezane, a adus servicii întregului învățământ confesional greco-catolic și nu numai. în această calitate a dirijat și supravegheat activitatea de tipărire a ma- nualelor școlare și de distribuire solicitatorilor. Un număr însemnat de regește relevă activitatea lui de autor de manuale școlare, dar și stră- daniile lui de a le perfecționa printr-un efort material și intelectual con- tinuu. reflectat în grija de a fi la curent cu cele mai noi surse biblio- grafice pretinse de documentarea la zi. Firește, paralel cu eforturile lui de a aduce servicii învățământului românesc, la fel ca și Cipariu, a slujit cu devotament și biserica greco- catolică. Aceste strădanii răzbat din acele regește care relevă rolul său în tipărirea cărților de uz religios. De asemenea, din însemnările lui re- feritoare la sursele documentare care să favorizeze elaborarea unei istorii cât mai veridice a bisericii greco-catolice și să scoată în evidență punc- 111 Idem, doc. 17684. 112 Idem, doc. 17836. 113 Idem, doc. 17749—18246. 290 I. BOTEZAN rea ei în slujba emancipării naționale a românilor transilvăneni. Servi- ciile aduse bisericii pe care a slujit-o cu devotament și credință i-au fost răsplătite prin ridicarea sa, în rândurile canonicilor, cum se numeau membrii Capitlului mitropolitan. Fără a reuși să se ridice la valoarea lui Cipariu în domeniul filo- logico-lingvistic, I. M. Moldovan și-a adus aportul la progresul acestei științe. Dovadă sunt numeroasele însemnări și regește privind originea și evoluția cuvintelor de origine latină, încercările lui de a rezolva com- plicate probleme de morfologie și sintaxă. Aceleași regește și însemnări arată că fi reușit să fie la curent cu principalele articole și opere care abordau astfel de probleme. în strânsă legătură cu ele s-a preocupat și de chestiuni cu caracter literar și folcloric. Firește, n-a fost străin de disputa dintre ctimologiști și fonetiști, prilejuită de necesitatea stabilirii unei limbi literare comune tuturor românilor, în condițiile trecerii, după 1860, de la scrierea chirilică la alfabetul latin. Fără stabilirea unor reguli precise, necesare unei limbi literare unitare, nu ar fi fost posibil crea- rea unei culturi naționale care să fie pusă în slujba înfăptuirii României Mari. I. M. Moldovan are meritul de a se fi adaptat treptat principiului fonetist, deși în tinerețe a fost un etimologist convins, ca și Cipariu. Contribuția lui la asigurarea progresului învățământului și științei ro- mânești i-a fost răsplătită, spre sfârșitul vieții, cu alegerea printre mem- brii Academiei Române. Câteva regește dovedesc că I. M. Moldovan a avut o contribuție im- portantă și la progresul culturii românești și îndeosebi la culturalizarea lumii satelor ca membru al Astrei. Intr-adevăr, a participat la înființa- rea acestei asociații culturale în 1861 ca membru fondator, iar în pragul trecerii spre secolul al XX-lea, timp de câțiva ani, i-a fost și președinte. Se știe că Astra organiza anual adunări populare în orășele situate în zone compact românești. Cu ocazia lor se prezentau conferințe pe di- ferite teme, însoțite de expoziții și manifestări folclorice. în câteva rân- duri a prezentat el însuși astfel de conferințe. Deși ca membru al Partidului Național Român activitatea lui a fost mai redusă, totuși el a slujit indirect și lupta de emancipare națională, în acest sens, ca fondator al Băncii Albina din Sibiu și a unei filiale a acesteia la Blaj, I. M. Moldovan a mijlocit în multe cazuri contractarea de împrumuturi bănești de către unii țărani și întreprinzători români, pentru a putea cumpăra pământ de la moșieri scăpătați sau pentru a-și încropi ateliere meșteșugărești. Prin aceste mijlociri el și-a adus aportul la întărirea bazei alegătorilor, pe care conta P.N.R. cu ocazia alegerilor parlamentare, mai ales după 1905, când s-a renunțat la pasivism și s-a adoptat noul activism. Indirect a servit cauza emancipării naționale și prin îmbogățirea lui ca membru fondator al instituțiilor bancare româ- nești și, îndeosebi, printr-o viață chibzuită și cumpătată. Aceasta i-a permis să economisească veniturile provenite din funcțiile: de adminis- trator al tipografiei diecezane, de profesor și de director al liceului bla- jean, precum și de membru al Capitlului mitropolitan în calitate de ca- nonic. Economiile realizate le va folosi nu numai pentru a le investi în acțiuni bancare și în cumpărarea de pământ în satul natal și în locali- tățile învecinate cu Blajul, ci și pentru a ajuta o serie de tineri cu îm- prumuturi bănești, pentru a-și termina studiile. Prin acest mod de aju- DIN ARHIVA I. M. MOLDOVAN . . . 291 torare, precum și prin sprijinul dat tinerilor merituoși de a primi burse din fondurile administrate de mitropolia blăjeană, în calitate de mem- bru al comisiei care le acorda, I. M. Moldovan a adus un aport conside- rabil, la fel ca și Cipariu, la consolidarea unei intelectualități româ- nești.; Din rândurile ei se vor recruta unii din liderii Partidului Na- țional Român și deci dintre luptătorii pentru drepturi politice, de care românii din Austro-Ungaria au fost lipsiți după 1867, când s-a încheiat compromisul dualist. Această contribuție se reflectă clar într-o serie de regește care arată, în mod convingător, că I. M. Moldovan a ajutat muiți tineri (cca. 100) fie cu ajutoare bănești, fie cu burse pentru a putea frecventa facultățile diferitelor universități europene. Prin întreaga lui activitate, de peste o jumătate de secol, pusă în slujba progresului pro- priului neam, I. M. Moldovan a fost considerat de contemporani un demn urmaș al profesorului și înaintașului său, savantul Timotei Cipa- riu. Amintirile contemporanilor și presa vremii demonstrează că el a fost apreciat la adevărata lui valoare de conaționali. Adeveresc, de aseme- nea, că el a impus respect și oficialităților maghiare locale și centrale, inclusiv unor miniștri ai învățământului de la Pesta sau diferiților ins- pectori care au vizitat școlile blăjene. IOANA BOTEZAN IOAN MICU MOLDOVANS PERSOHNLICHES ARCHIV. BÂND IV. MANUSKRIPTEN (Zusiammenfassung) Der Bând umfafit Zusammenfassungen und Urkundenerwăhnungen, sowie auch Aufzeichnungen oder Ausziige aus Zeitungen, Zeitschriften oder Arbeiten welche fiir loan Micu Moldovans didaktische und wissenschaftliche Tătigkeit, wăhrend eines halben Jahrhunderts, zwischen 1854—1914 geleistet, Interesse auf- wiesen. Sein Beitrag zur Fortschrittsicherung des Unterrichts und der rumănischen Wissenschaft wurde ihm, am Ende seines Lebens, mit der Ernennung zum Mit- glied der Rumănischen Akademie belohnt. Die Urkunden werden beim Staatsarchiv aus Cluj-Napoca Blajfonds bewahrt und haben die Karteinummern zwischen 16825—18246. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE PRIVIND POLITICA DEMOGRAFICA A UNGARIEI LA ÎNCEPUTUL SEC. XX La sfârșitul secolului al XlX-lea, Ungaria — la fel ca și partea aus- triacă a dublei monarhii —, era una dintre cele mai eterogene țări din Europa în privința naționalităților și a confesiunilor existente. Astfel, au fost înregistrate nu mai puțin de 14 naționalități numărând minimum 10.000 de oameni, care aparțineau unui număr de 7 confesiuni1. Potrivit recensământului din anul 1900, în țările Coroanei Sfântului Ștefan pro- porția celor care au declarat maghiara limba maternă a fost de 45,4% din totalul populației, iar nonmaghiarii reprezentau 54,6o/c-’. Nu este ca- zul să analizăm aici corectitudinea utilizării ca unic criteriu pentru de- finirea naționalității unei persoane „limba maternă44, înțeleasă în epocă în special drept limba folosită preferențial de cineva în mod curent pen- tru comunicare în societate. Conform unei atare clasificări,, ponderea populației maghiare a crescut în Transleithania între 1880—1910, de la 41,2«/0 la 48,lo/o, în timp ce proporția nonmaghiarilor a scăzut corespun- zător de la 58,8o/o în 1880, la 51,9% în 19103. Oficialitățile erau conștiente de faptul că o asemenea creștere nu era numai rezultatul unei emigrări mai reduse a maghiarilor și a unei na- talități sporite comparativ cu celelalte naționalități. De altfel, slovacii și rutenii au cunoscut o rată brută a natalității — și implicit a sporului natural —, superioară celei a populației maghiare, însă proporția lor a scăzut în intervalul temporal studiat. De aceea, guvernul de la Buda.1- pesta a acordat o destul de mare atenție politicii demografice în peri- oada de la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului XX. In acest sens se înscrie și politica de asimilare forțată a naționalităților lansată în ultimii ani ai secolului trecut de guvernul condus de Bănfiy Dezso: diferite legi punitive, colonizări de maghiari în zonele dominate etnic de nonmaghiari etc.4. în pofida unei atari politici, între recensământurile dintre anii 1880 și 1900, ponderea maghiarilor în raport cu celelalte naționalități a cu- noscut un regres în multe localități rurale din Transleithania. Concurau la o asemenea stare de lucruri mobilitatea crescândă înspre orașe a unei părți a populației maghiare din arealul rural, natalitatea mai mare în anumite locuri a non-maghiarilor, precum și o mulțime de alte cauze locale de natură socio-economică, culturală, mentală etc. Un astfel de 1 Lâszlo Katus, „Multinațional Hungary in the Light of Statistics-1, în voi. Ethnicity and Society in Hungary, edited by Ferenc Glatz, Budapest, 1990, p. 113. 2 Ibidem, tabelul nr. 5, p. 120. 3 Ibidem. 4 Stelian Mândruț, Mișcarea națională și activitatea parlamentară a deputa- ților PNR din Transilvania intre anii 1905—idlO. Oradea, 1995, p. 24; Ștefan Man- ciulea, Granița de vest, ed. a Il-a, Baia-Mare, 1994, p. 97, 294 I. BOLOVAN ,.dezechilibru“ demografic a fost sesizat cu precădere în zonele locuite de slovaci și de români. De exemplu, în comitatele din Ardeal, Banat, Cri- șana și Maramureș, autoritățile au consemnat un număr de 264 de lo- calități în care proporția maghiarilor a scăzut cu câteva procente în fa- voarea românilor5. Evident, aceste pierderi erau infime comparativ cu sporirea — de cele mai multe ori artificială — a ponderii populației ma- ghiare în alte mii de localități, însă pentru guvernanții de la Budapesta ele au constituit un semn de îngrijorare. Cercurile politice conducătoare erau alarmate și de faptul că la cumpăna dintre cele două secole s-a generalizat în partea de sud a Ungariei așa-numitul „egyke“, adică mo- delul de familie cu un singur copil6. Intr-un asemenea context, după 1900 au proliferat extrem de multe lucrări (mai mult sau mai puțin științifice) care au abordat structura etno-confesională a Ungariei, distribuția spațială a naționalităților, spo- rul natural și real al maghiarilor și al non-maghiarilor, perspectivele de- mografice ale Ungariei etc.7. Nu au lipsit nici soluțiile oferite de acești autori în vederea „salvării națiunii maghiare6, unele dintre ele realiste, altele utopice. Guvernele maghiare, indiferent de coloratura politică, au abordat cu seriozitate problema și au solicitat în primul rând sprijinul Oficiului Central de Statistică din Budapesta. Această instituție care a luat naștere în anul 1867, sub conducerea reputatului demograf Keleti Kăroly8, a desfășurat o bogată activitate în domeniul statisticii: organi- zarea periodică de recensământuri (1870, 1880, 1890, 1900), editarea câ- torva zeci de publicații conținând diverse informații statistice etc. Prin dispoziția nr. 4795/902 din 22 august 1903°, Khuen-Hedervâry Kăroly (primul ministru al Ungariei) a însărcinat Oficiul Central de Statistică să pregătească operațiunile necesare colectării datelor privind frontiera lingvistică maghiaro-slovacă și maghiaro-română. Astfel, ur- mau să fie efectuate investigații complexe în privința limbii materne în mii de sate mixte situate în zonele locuite de maghiarti-slovaci și ma- ghiari-români, pentru a se confrunta datele din recensământuri cu si- tuația existentă la fața locului10. Lucrările s-au derulat pe parcursul mai multor ani, cercetările fiind extinse și asupra altor aspecte sociale, economice, politice, culturale și confesionale ale vieții slovacilor și românilor. Practic, autoritățile de la Budapesta au dorit radiografierea exhaustivă a situației celor două po- poare în vederea elaborării unei strategii politice adecvate intereselor statului. Pentru români, unele materiale colectate în acei ani în cadrul lucrărilor privind frontiera lingvistică au fost valorificate în controversata lucrare ’’ Izvoare dc demografie istorică, scc. XIX — 1914. Transilvania, ediție de I. Pușcaș, losif I. Adam, București, 1987, p. 387. i; Udiko Vâsâry, „The Sin of Transdanubia: the One-Child System in Rural Hungary", in Continuity and. Change, 4, 1989, nr, 3, p. 429. ' Balogh Pal, A nepfajok Magyarorszăgon, Budapest, 1902; Czirbusz G., Magyarorszăg a XX-szăzad elejen, Temesvăr, 1902; Beksics G., Magyarorszăg jovdjc, Budapest, 1900; Bătky Zs., Magyarorszăg neprajza, Budapest, 1905 etc. " Csahok Istvan, Gyuhay Ferenc, Az onăllo magyar hivatalos statisztikai szol- gălat kronologiăja, I. kotet (1867—1948), Budapest, 1994, p. 3. !l Magyar Orszăgos Leveltâr, Miniszterelnokseg, K 26—1909—XXV—181, f. 9.1. ■° Lâszlo Katus, „Multinațional Hungary..p. 113. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 295 apărută pentru uz intern, sub îngrijirea lui Huszăr Antal11. Ulterior au mai fost publicate studii și articole consacrate altor aspecte referitoare la problema frontierei lingvistice și a compoziției etnice a populației din Transleithania12. Documentele pe care le publicăm13 în continuare au fost depistate !a Arhivele Naționale Maghiare din Budapesta, în fondul Președinția Con- siliului de Miniștri. Ele au fost emise într-o perioadă frământată din is- toria dublei monarhii, dezvăluind câteva din eforturile autorităților do la Budapesta de a elabora, la începutul secolului XX, o politică demo- grafică corespunzătoare intereselor claselor dominante din Transleitha- nia. Aceste documente trebuiesc integrate unui cadru geopolitic și tem- poral bine circumscris; fără a aduce informații inedite spectaculoase, ele contribuie însă la cunoașterea mai nuanțată a atitudinii guvernelor un- gare față de naționalități. IOAN BOLOVAN I M. kir. kozponti Bizalmas STATISZTIKAI HIVATAL 8089/eln. sz. Nagymeltosăgu Ministerelnbk Ur! Hivatkozăssal Nagymeltosâgodnak f. evi deczember ho 11-ev 3350 sz.a. kelt nagybecsu leiratâra, mely tisztelettel van szerencsem jelenteni, hogy a tisztelettel alulirt hivatal teljes erejevel es tehetsegevel arra fog tbrekedni, hogy a nyelvhatâri munkâlatokat Nagymeltosăgod nagybecsu intencioihoz kepest a tervbe vett nagyfontossăgu nemzetmento akczi.'i sihere erdekeben minei alaposabban vegezze. Mely tisztelettel van szerencsem jelenteni a folyo evre folyositott 1.000 koronănak kezhezvetelet is; bătorkodom azonban megjegyezni, hogy a folyo evbol hâtralevo s iinnepek âltal is megszakitott rovid ido alatt ez az bsszeg măr nem lesz kihasznălhato; ezert tiszteletteljes vele- menyem szerint leghelyesebb volna, ha a folyo evben vegzett nyelvha- târi munkălatok csekely kbltsegei a statisztikai hivatal terhere iratvăn. 11 Huszăr Antal, A Magyarorszăgi romănok, Budapest, 1907. 12 M. Kiss Lajos, „A magyar nyelvhatăr", în Foldrajzi Kozlemenyek, 43, 1915, p. 443—451; Idem, „Az olăh nyelvhatăr", în Ibidem, 46, 1918, p. 115—119. 13 Exprimăm și pe această cale întreaga noastră gratitudine colegului Ottmar Trașcă, cercetător ia Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, pentru sprijinul gene- ros acordat la traducerea acestor documente. In spațiul limitat avut la dispoziție am selectat doar 3 documente, având însă în pregătire o lucrare mai amplă pe această temă, incluzând, alături de statistici, multe alte piese documentare clin ace- lași fond. 296 I. BOLOVAN ezen 1.000 korona is (tehăt a jbvo evre esedekes 5.000 K.-val tegyiitt 6.000 K.) a jbvo evi kbltsegek fedezesere forditatnăk, annyival is inkâbb, mert a feldolgazăsokhoz sziikseges nyomtatvănyok legnagyobb reszet az elsb evben kell elcillitani s igy a munkâlatnak a jbvo evben kiilbnben is tbbb dologi kiadăsa lesz, mint a kbvetkezo esztendokben. Ezekhez ke- pest tehăt a most utalvănyozott 1.000 koronârbl is csak a jbvo evben le- szek bător az elszămolâst beterjeszteni. Vegiil bător vagyok megemliteni, hogy a m. kir. kbzponti statisztikai hivatal iigyviteli szabălyzatânak 16. -a ertelmeben măs miniszteriumok ăltal a statisztikai hivatal reszere utalvănyozott kiilbn hitelekrol a keres- kedelemiigyi miniszterium szămvevosege esetrol esetre ertesitendo. A jelen esetben tehăt bejelentendo volna a most folyositott 1.000 K. is. Te- kintve azonban a nyelvhatări munkălatnak s igy ez. utalvănyozâsnak is szigoruan bizalmas termeszetet, Nagymeltosăgod jovăhagyăsa remenye- ben e bejelentest kbzvetleniil es szemelyesen a kereskedelemiigyi minis- ter ur O Nagymeltosâga szemelyehez intezem, hangsulyozva a munkălat bizalmas jelleget. Fogadja kerem Nagymeltosăgod mely tiszteletem oszinte nyilvă- nitâsăt. Budapest, 1905. deczember ho 14-evi. [Vargha Gyula] ministeri tanâcsos, igazgato Oficiul Central de Statistică Regală Maghiară nr. 8089 confidențial Stimate domnule prim-ministru, Referitor la dispoziția Excelenței Voastre nr. 3350 din 11 decembrie anul curent, am onoarea să raportez cu profund respect că oficiul sub- semnat se va strădui cu toată forța și competența sa, ca lucrările referi- toare la frontierele lingvistice, în conformitate cu intențiile Excelenței Voastre, precum și în interesul reușitei proiectatei acțiuni de salvare na- țională care are o mare importanță, să fie cât mai riguros executate. Am onoarea să raportez cu profund respect, luarea la îndemână a sumei de 1000 de coroane, disponibilizată pentru anul curent; am cura- jul însă să menționez că datorită perioadei scurte care a rămas din anul curent, întreruptă de sărbători, această sumă nu va mai putea fi folosită, din acest motiv, în opinia mea respectuoasă cel mai corect ar fi, dacă cheltuielile modeste rezultate în urma lucrărilor efectuate în anul cu- rent privind frontierele lingvistice ar fi trecute în contul Oficiului de statistică, astfel că suma de 1000 de coroane (împreună cu suma de 5000 CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 297 de coroane disponibilizată pentru anul viitor, deci în total 6000 de co- roane) ar fi folosită pentru acoperirea cheltuielilor pe anul viitor, mai ales că cea mai mare parte a tipăriturilor necesare pentru prelucrări tre- buie produse în primul an, astfel că anul viitor vor fi mai multe lucrări de publicat, față de anii următori. Prin urmare, privitor la suma de 1000 de coroane disponibilizată acum, voi înainta anul viitor un raport pri- vind cheltuielile. în final am curajul de a menționa că în conformitate cu articolul nr. 16 al regulamentului de funcționare al Oficiului central de statistică re- gală maghiară, referitor la creditele puse la dispoziție de alte ministere, trebuie să fie înștiințată de la caz la caz, contabilitatea ministerului de comerț. In cazul de față ar trebui informată de suma de 1000 de co- roane disponibilizată acum. Luând în considerare însă, caracterul strict confidențial al lucrărilor privind frontierele lingvistice, precum și al fi- nanțării și în speranța aprobării de către Excelența Voastră, informarea o voi adresa direct și personal ministrului comerțului accentuând carac- terul confidențial al lucrării. Primiți, vă rog, Excelența Voastră, manifestarea sinceră a respectu- lui meu profund. Budapesta, 14 decembrie 1905. • I l s.s. indescifrabil [Vargha Gyula] consilier ministerial director1 (Original la Magyar Orszăgos Leveltâr, 26—1909—XXV—181, f. 51. II M. kir. kbzponti STATISZTIKAI HIVATAL 4393/eln. sz. Miniszterelnokseg, K Bizalmas E.I.: 2899/907 Nagymeltosăgu Ministerelnok Or! Nagymeltosăgod hivatali elodje 1903. evi augusztus ho 22—en 4745/902 sz.a. kelt magas leiratăval megbizâst adott, a mely tisztelettel alulirt hivatalnak a nyelvhatârokra vonatkozo adatok bsszeâllitâsăra. A sziikseges elomunkălatok befejeztevel 1905, evi julius ho 7-en 4.661 sz.a. 1 Autorul scrisorii este cunoscutul statistician Vargha Gyula, director al Ofi- ciului Central de Statistică din Budapesta între 1901—1914. 298 I. BOLOVAN voltam bător a munkălat reszletes programjăra nezve tiszteletteljes ja- vaslataimat megtenni, a melyeket Nagymeltosăgod hivatali elodje 1905. evi december ho 11-en 3350 sz.a. kelt lei'ratâval helyesloleg tudomăsul vett. A nyelvhatâri munkălatok ez alapon meg az 1905. ev folyamân meg- indultăk s hogy a tervezett nagyobb erovel nem voltak folytathatok, an- nak oka az, hogy az iigy itteni eloadoja kbzel egy evig tarto sulyos be- segbe esett, a mely tisztelettel alulirt hivatalnak egyeb olyan tisztviseloi pedig, akikre ezen szigoruan bizalmas, s nagy râtermettseget es târgyis- meretet kivăno munkălat vezetese meg râbizhato lett volna, măs ha- laszthatatlan teendokkel annyira tul voltak halmozva, hogy ez irănyban nem lehetett oket igenybe venni. Mindazonăltal a fomunkâlatnak e kenyszeru sziinete alatt is folytak ezzel osszefiiggo, s ennek sikerehez mulhatatlanul sziikseges egyeb mun- kălatok. Kidolgoztattam ugyanis a nemzetisegi terkephez hasonloan (a mint azt Nagymeltosăgodnak e terkepek sokszorităsa iîgyeben kelt tisz- teletteljes felterjeszteseimben jelenteni voltam bător) a nepesseg ma- gyar nyelvismeretere vonatkozo terkepeket, amelyekre a nyelvhatâri munkănăl s az ott gyiîjtott adatok merlegelesenel igeri nagy sziikseg lesz. Tovăbb folyt ezenkiviil a vallăs- es kbzoktatâsugyi minister ur O Nagy- meltosâgânak megbizâsăbol azoknak a kozsegeknek kijelblese, amelyekben kulturălis es foleg nemzeti szempontbol ăllami iskola felăllităsăra van sziikseg. Tiizetes tanulmănyok ezek, az illeto kbzsegek nemzetisegi es egyeb viszonyainak alapos megfigyelesei, s minthogy termeszetszeruleg a nyelvhatăron levo s a nemzetisegekbe valo beolvadassal fenyegetett kozsegekre fordittatott itt is a legnagyobb gond, ezek a javaslatok is nel- kiilozhetetlen elotanulmănyait kepezik a nyelvhatâri munkălatoknak. Az eddig elkesziilt tanulmânyoknak egy-egy peldânyât van szerencsem ide csatolva mely tisztelettel bemutatni. E sokoldalii es kbriiltekinto elokeszites utăn ez ev nyarân, ugy hi- szem, teljes erovel ujra megindulhat maga a fomunkâlat is, s rovid idon beliil, remelhetoleg nehâny honap leforgăsa alatt abban a helyzetben le- hetek, hogy az elso hatărteriiletek kesz eredmenyeit Nagymeltosăgod ele terjeszthetem. Ekkor azutân idoszeruve vâlhatik az a kerdes, mi tortenjek az igy begyiljtbtt ertekes adatokkal, hogy azok ne maradjanak meg az irattărt gyarapito puszta adathalmaznak, hanem gyakorlatilag gyumblcsozokke es valoban hasznot hozokkâ văljanak arra a celra, amelyre gyiljtettek, a nyelvhatăron levo s a nemzetisegektol fenyegetett magyarsâg vedelmere. E tekintetben nincs szerencsem megismerni Nagymeltosăgod nagy- becsii intencioit; minthogy azonban a munkălat eddigi folyama alatt is erre vonatkozolag meriiltek fel egyes eszmek es tapasztalatok, bător 1c- szek rbviden korvonalazva a tovâbbi teendoket illetoleg is tisztelettel- jes megjegyzeseimet eloterjeszteni. A nyelvhatăron elo magyarsâg vedelme, ellenâllo kepessegenek oreg- bitese s helyzetenek javităsa lîgy gazdasâgi, mint kulturălis es szociăiis intezkedeseket is igenyel. Ez intâzedesek egy resze târsadalmi feladat lesz; de e târsadalmi akcio, illetoleg akciok elokeszitese es helyes utra terelese is sziiksegesse teszi bizonyos kdzponti szerv irânyîtd mukodeset. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 299 Az intezkedesek mâsik resze minden valoszinuseg szerint az ăllamia fog hărulni; az igazgatâs es kormânyzat minden âgăban fognak fblme- riilni olyan teendbk, a melyek a nyelvhatări magyarsâg vedelmere sziik- segesek lesznek. Sot e tekintetben — bâr nem kiilon a nyelvhatărok vedelmere irăny- zott celzattal, s eppen ezert e szempontbol talan nem is mindig teljesen megfelelo irănyban — mâr is valamennyi igazgatâsi iigykbrrel biro tăr- cănâl tbrtennek bizonyos intezkedesek: a belugyi târcănâl az âlkrmi gyermekvedelmi telepek kivâlogatâsa koriil, a kereskedelminel a szekely vasutak epitese s a szekely iparfejlesztesi akcio iigyeben, a fbldmuveles- nel a szekely mezogazdasâgi akcio iigyeben, a kozoktatâsiigyinel az ui âllami iskolăk megfelelo elhelyezese kbrul, az igazsâgiigyi târcănâl a szekely birtokrendezes es tagositâs kerdeseiben stb. E tevekenyseg reszleteit ismerniink kell mâr a nyelvhatări adat- gyujtes osszeâllitâsăbol is: s a kiilbnbbzo târcâk e tevekenysegere es kbzremukbdesere fokozottabb mertekben sziikseg lesz a nyelvhatări ma- gyarsâg vedelmere irânyulo akcionâl is. Ez akcionak azonban, ha eredmenyt akar elerni, szervesnek es egy- ontetiinek kell lennie: a kiilonbozd târcâk tevekenysegenek egymâssal csszhangban kell lennie, egymâst kiegeszitenie. Ma kiilbnosen a fbld- mivelesiigyi miniszterium szekely akciojâtol hallani oly panaszokat, hogy mivel iigykbrebe csak a mezogazdasâgi viszonyok tartoznak, sok tekin- tetben csupân felmunkăt vegezhet, mert az ăltala eszlelt, a munkăjâval kapcsolatos, de mâs hatâskor alâ tartozo hiânyokon nem tud segiteni. A nyelvhatări magyarsâg vedelmet tehât semmi esetre se lehetne eredmenyesen munkâlni ugy, hogy az eddig kulbnbbzo irânyakban meg- indult s egymăstol fiiggetlen sdt egymâsrol alig tudo akciok melle meg egy uj csatlakozzek, a Nagymeltosăgod bolcs vezetese alatt ăllo minisz- terelnbksege, — hanem csakis ugy, ha az eddig kiilbnbozo irănyban foly- tatott munka egy gocbol irănyittatik, az bsszhang kbztiik letrehozatik, s valamennyi egymâst kiegeszitve fordittatik a kbzbs cel fele. Erre a mely tisztelettel alulirott legalkalmasabbnak velne egy oly tanâcsot vagy bizottsăgot, mely a m. kir. miniszterelnokseg vezetese mel- lett az egyes miniszteriumok kikulddtt megbizottaibol alakulna, s amely a nyelvhatări adatgyujtes eredmenyeit es javaslatait pontrol-pontra târ- gyalva konkret eldterjeszteseket tehetne az irânt, hogy az egyes reszle- teknel, mely târcânak mind intezkedesre lesz sziikseg. Onkent erthetoleg e tanâcs vagy bizottsâg szervezese âltal az egyes târcâk teljes fiiggetlen cselekvesi szabadsâgât legkevesbe sem lehetne be- folyâsolni; a tanâcs csak velemenyezo es javaslattevo forum volna, s mii- kbdesenek eredmânyet inkâbb az a tărgyi garancia biztositanâ, hogy a miniszteriumok kikiildbtt kepviseloi a tanâcs târgyalăsai alkalmâval a fblvetett javaslatok kivihetosege felol egyreszt a miniszterium szemponr- jâbol nyilatkozhatnânak, mâsrâszt a jonak es helyesnek fblismert javas- latokat az ăltaluk kepviselt szakminiszteriumban propagâlnăk. Nem szolva arrol, hogy mily iidvbs lenne, ha a magyarsâg vedelme kerdeserol az ezen tanâcsban tisztăzott fogalmak az egyes miniszteriu- mok kepviseloi utjân az illeto tărcza tisztikarânak is tudomăsăra jutnâ- nak, s igy egesz tisztviselo nemzedekeknek ugy szolvân verebe mehetne ăt s minden irănyu hivatalos miikbdeseben irănyadoja lehetne a magyar- 300 I. BOLOVAN săg es nemzetisegek kerdeserol valo, tulzăstol mentett, de kozonyossegbe ât nem csapo helyes felfogăs — ismetelni bătorkodom, hogy a nyelvha- tărokon elo magyarsăg vedelmere irănyulo akcionak az egesz kormăny- zat korere kiterjedonek kell lennie, s ezert csakugyan legalkalmasabbnak lătszik, iha a vegrehajtăs irănt valo javaslattetel is egy, az egesz kor- mănyzat megbizottaibol alakitott tanâcsra bizatik. Tiszteletteljes nezetem szerint e tanăcsnak elnoke legcelszerubben a.m.kir. ministerelnoksăgi âllamtitkăr ur O Meltosâga lehetne; âllando tagjai az egyes miniszteriumok ăltal kikilldott megbizottak, tărcănkint 2 vagy 3, a szerint, hogy az illeto târcânak hănyfele es mily heterogen termeszetu ilgyăgazata van osszefiiggesben a nyelvhatări akcioval. Al- lando tagjai volnănak meg a bizottsăgnak a kozponti statisztikai hivatal igazgatoja es aligazgatoja, âllando tagok vegiil a.m.kir. ministerelnok- segnek s a statisztikai hivatalnak azon tisztviseldi, a kik e munkălatok- nak ellâtâsâval meg vannak bizvacs akik a tanăcs ulesein esetrol-esetre az eldadoi tisztet toltenek be. Ez âllando tagokon kiviil ahoz kepest, hogy mely videk vedelme van târgyalăs alatt, az elnok ad hoc tanăcsado tagul meghivhatnă peldâul az illeto vărmegye foispănjât, alispănjât, egyes orszăggyulesi kepviseldket, a vărmegyei tanfelilgyelot stb., mindig azt merlegelve, hogy az illeto nem annyira âllăsanâl fogva, mint inkăbb szemelyes megbizhatosâgănăl fogva alkalmas-e arra, hogy e kivăloan bizalmas jellegu munkăba bele- vonassek? Az illeto videknek ezen ad hoc meghivott helyi kepviseloi lennenek legalkalmasabb kozegek arra, hogy az esetleg szilkseges helyi tărsadalmi ak'ciot meginditsăk, szervezzek, vagy valamely măr letezo tărsadalmi ala- kulatba belekapcsoljâk. Az esetrol-esetre szilkseges ăllami intezkedesekre vonatkozo javasla- tokat pedig legcelszerubben — a tanăcs âltal rendelkezesre bocsâtott indokok alapjăn — am. kir. miniszterelnokseg kbzolne hozzâjârulâs, esetleg az elleneszrevetelek megtetele vegett az egyes miniszteriumokkal. A miniszteriumok kepviseloinek a tanâcsban valo reszvetele măr elolegesen is biztositekul szolgălna arra, hogy e tărgyalăsok a legtobb esetben pozitiv eredmennyel jârnânak s legfoljebb a kivitel modozata- ira, idopontjăra, a fedezet kerdesere nezve vălnek sziiksegesse ujabb târ- gyalăsok meginditâsa. A tanăcs ăltal javasolt intezkedesekre nezve a folytatolagos es koz- benso tărgyalăsok măr — nehogy a tanâcs adminisztrativ teendokkel tul- terheltessek — elnokileg volnănak intezhetok. Ugy ezen teendokben, mint az osszes javaslatok, elaboratumok kesziteseben a statisztikai hiva- tal szemelyzete is rendelkezesre ăllana; egyebkent a tulajdonkeppeni iro- dai teendok a m. kir. miniszterelnokseg segedhivatalaiban vegeztetnenek. Onkent erthetoleg a tanăcsnak itt mely tisztelettel văzolt szervezete meg minden tekintetben alapos megfontolăs es megvitatăs târgyăvâ te- endo. Eppen azert is bătorkodom a kerdest măr most folvetni, mert a szilkseges hosszadalmas tărgyalăsok, nevezetesen a tanâcs szervezesere vo- natkozo eldadoi tervezet elkeszitese, annak a m. kir. miniszterelnokseg- nel valo hâzi megvitatăsa, az igy Nagymeltosăgod elozetes jovăhagyâsât megnyert szovegnek az egyes miniszteriumokkal ertekezletileg es akta- szertlen valo tărgyalăsa, a vegleges szabălyzatnak a minisztertanâcs ăltal CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 301 valo megâllapităsa s vegiil a tanăcsnak ez alapon valo megalakitâsa egyiitt veve oly hosszii idot fog igenybevenni, hogy ha a nyelvhatări adatgyujtes gyakorlati gyumolcsozteteset nem akarjuk messze jovobe elodăzni, a sziikseges elomunkâlatokat e tekintetben îs mielobb meg kell kezdeniink. Mely tisztelettel bătorkodom kerni tehât Nagymeltosăgodat, kegyes- kedjek, egyelore nagybecsu elvi hozzăjărulâsăt nyilvânitani arra nezve, hogy a gyakorlati vegrehajtâs modjăra nezve az itt tisztelettel javasoltak cltalănossâgban megfelelnek-e, s a tanăcs szervezesere vonatkozo reszle- tes javaslataimat — egyelore termeszetesen ,csak eldadoi tervezet alakjâ- ban — elkeszithetem-e? Fogdaja, kerem, Nagymeltosăgod mely tiszteletem oszinte nyilvâ- nităsăt. Budapest, 1907. evi jiînius ho 10-evi. [Vargha Gyula] ministeri tanâcsos, igazgato Oficiul central de statistică regală maghiară nr. 4393 Confidențial 1907 ’ Onorate domnule prim-ministru! Predecesorul1 în funcție al Excelenței Voastre, prin adresa nr. 4745/902 din 22 august 1903, a însărcinat Oficiul subsemnat cu profund respect în vederea strângerii materialelor privind frontierele lingvis- tice. După încheierea lucrărilor pregătitoare necesare, prin adresa nr. 4661 din 7 iulie 1905 am avut curajul să înaintez propunerile mele res- pectuoase referitoare la programul detaliat al lucrării pe care predece- sorul2 în funcție al Excelenței Voastre, prin adresa din 3350 din 11 de- cembrie 1905 le-a luat la cunoștință în mod aprobator. Lucrările privind frontierele lingvistice au demarat pe această bază încă în cursul anului 1905 și dacă nu au decurs cu o forță sporită, mo- tivul îl constituie faptul că referentul de aici al acestei chestiuni a că- zut pradă unei boli grave aproape un an, iar alți funcționari ai Oficiului subsemnat aici cu profund respect, care să prezinte înclinații și cunoș- tințe pentru această muncă strict confidențială, datorită altor însărcinări cu care au fost copleșiți, nu au putut fi folosiți în această direcție. Cu toate acestea, în perioada pauzei nedorite a lucrării principale, au continuat alte operațiuni legate de aceasta, la a cărei reușită sunt 1 Khuen-Hedervâry, premier al Ungariei în timpul crizei guvernamentale din vara anului 1903. 2 Baronul Fejervăry Geza. 302 I. BOLOVAN indispensabile. Am elaborat similar cu harta naționalităților (despre care am avut curajul să informez Excelența voastră în respectuoasa adresă, cu privire la multiplicarea acestor hărți) hărțile referitoare la cunoaște- rea limbii maghiare de către populație care vor fi foarte necesare pen- tru lucrarea privind frontierele lingvistice și la evaluarea materialului strâns acolo. A continuat, de asemenea, din însărcinarea Excelenței Sale domnul ministru al cultelor și educației, stabilirea acelor comune unde, din mo- tive culturale și îndeosebi naționale, este nevoie de înființarea unor școli de stat. Acestea sunt studii temeinice, observații riguroase privind raporturile dintre naționalități și a altor chestiuni ale acestor comune, întrucât cea mai mare grijă o constituie și aici pericolul contopirii în naționalități a comunelor care se află pe frontiera lingvistică, și aceste propuneri reprezintă studii prealabile ale lucrărilor referitoare la fron- tierele lingvistice. Am onoarea să anexez, câte un exemplar, din studiile terminam până în prezent, la acest memoriu. In urma pregătirii prealabile multilaterală și circumspectă în vara acestui an, cred, va putea demara cu toată forța și lucrarea principală, și, în scurt timp, sper ca în câteva luni să mă aflu în situația de a îna - inta Excelenței Voastre rezultatele finisate ale primelor teritorii de frontieră. După aceasta ar putea deveni actuală întrebarea, ce să se întâmple cu aceste prețioase date adunaite, ca ele să nu rămână în situația de conglomerat de date abstracte care să sporească arhiva, ci practic să devină fructificabile și aducătoare de real folos în acel scop pentru care au fost adunate, în apărarea maghiarimii care se află pe frontiera ling- vistică și este amenințată de naționalități. In această privință nu am încă onoarea de a cunoaște intențiile pre- țioase ale Excelenței Voastre, dar, întrucât în decursul lucrărilor efec- tuate până în prezent, s-au avansat unele idei și constatări, am curajul să creionez .pe scurt măsurile care ar trebui aplicate în continuare îm- preună cu observațiile mele respectuoase. Protecția maghiarimii care trăiește pe frontiera lingvistică (proba- bil că sublinierile au fost făcute pe document de vreun referent de la Președinția Consiliului de Miniștri — B. I.) sporirea capacității sale de rezistență, îmbunătățirea situației ei reclamă atât măsuri culturale și sociale, cât și economice. O parte a acestor măsuri va fi problema socială, dar pregătirea și îndrumarea în direcția bună a acțiunii, respectiv acțiunilor sociale, face necesară funcționarea unui organism central de conducere. Cealaltă parte a măsurilor, conform previziunilor va reveni asupra statului, în toate ramurile administrației și conducerii vor apare unele măsuri necesare protecției maghiarimii de pe frontiera lingvistică. Mai mult, în această privință — chiar dacă nu sunt îndreptate special în ve- derea apărării frontierelor lingvistice și tocmai din acest motiv nu întot- deauna în direcții corespunzătoare — deja la unele departamente cu atribuții administrative s-au luat anumite măsuri: la departamentul de interne în jurul alegerii stabilimentelor de stat pentru protecția copiilor, CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . .303 la comerț, în privința construirii de căi ferate secuiești și a dezvoltării industriei secuiești, la culte în privința așezării corespunzătoare a noi școli de stat, la departamentul justiției, în problema organizării și a co- masării domeniilor secuiești etc. Amănuntele acestor activități vor trebui cunoscute deja, pentru în- tocmirea mulțimii de date privind frontiera lingvistică, de altfel va fi necesară o sporire a activității și a colaborării dintre diferitele departa- mente, în ceea ce privește acțiunea îndreptată către protecția maghia- rimii de la frontirea lingvistică. Dacă se dorește ca acțiunea să determine rezultate, atunci ea trebuie să fie organică și uniformă: activitatea diferitelor departamente trebuie să fie coroborată (coordonată), să se completeze reciproc. De altfel, în prezent se aud atâtea plângeri referitoare la acțiunea sccuiască a ministrului agriculturii și domeniilor. întrucât în cadrul atri- buției sale se află doar relațiile agrare, în multe privințe nu poate efec- tua decât jumătăți de măsură, deoarece, în probleme sesizate de el, care se leagă de activitatea sa, dar ale cărei lipsuri țin de alte organisme, el nu poate ajuta cu nimic. Protecția maghiarimii de pe frontiera lingvistică nu va putea fi efec- tuată cu rezultate în acest fel, dacă la acțiunile independente una de cealaltă, și, în mai multe direcții, enumerate până în prezent, nu s-ar alătura una nouă și anume cea a președinției consiliului de miniștri af- lată sub înțeleaptă conducere a Excelenței Voastre — doar dacă acțiu- nile îndreptate în diferite direcții vor fi dirijate de un singur motor, prin armonizarea și completarea reciprocă să fie îndreptate spre țelul comun. Pentru acest scop, cel mai potrivit ar fi conform opiniei profund respectuoase a subsemnatului o comisie sau consiliu, care s-ar forma pe lăngă conducerea Președinției Consiliului de Miniștri din reprezentanții desemnați ai diferitelor ministere și care, discutând punct cu punct re- zultatele și propunerile rezultate în urma adunării de date privind fron- tiera lingvistică, ar putea înainta memorii în sensul că la unele amă- nunte, la care departament și ce fel de măsuri vor fi necesare. Se înțe- lege de la sine că formarea comisiei sau consiliului nu ar putea influ- ența defel libertatea de acțiune a unor departamente, consiliul ar fi doar un forum destinat să-și exprime părerea și să înainteze propuneri, re- zultatul funcționării sale ar prezenta garanția că ministerele și repre- zentanții acestora în cadrul dezbaterilor consiliului, pe de o parte, și-ar exprima opinia din punct de vedere al ministerului referitor la posibili- tățile de îndeplinire a propunerilor avansate, pe de altă parte, măsurile considerate corecte și bune ar putea fi propagate în cadrul ministerelor de specialitate reprezentate de ei. Nemaivorbind de faptul că, ce benefic ar fi dacă în urma cristali- zării în acest consiliu a problemelor legate de protecția maghiarimii ,,pe calea reprezentanțelor ministerelor, acestea ar ajunge la cunoștința func- ționarilor din aceste departamente, și astfel spus, ar intra în sângele a generații întregi de funcționari, acea concepție corectă, direcțională, mul- tilaterală. eliberată de exagerări în problema maghiarimii și a naționa- lităților — am curajul de a repeta că acțiunea dusă în vederea protejării maghiarimii de pe frontiera lingvistică trebuie extinsă asupra întregii 304 I. BOLOVAN conduceri, și din acest motiv mi se pare cel mai potrivit dacă propune- rile privind măsurile de îndeplinit vor fi atribuite consiliului format din reprezentanții întregii conduceri. în opinia mea multrespectuoasă, președintele acestui consiliu ar pu- tea fi cel mai indicat, Domnia sa, domnul secretar de stat al Președinției Consiliului de Miniștri, membri permanenți, reprezentanții desemnați c;i ministerelor, 2—3 pentru un departament, în conformitate cu numărul și natura ramurilor heterogene, aflate în conexiune cu acțiunea privind frontiera lingvistică. Membrii permanenți ai consiliului ar mai fi direc- torul și directorul adjunct ai Oficiului central de statistică regală ma- ghiară, în final ar mai fi membri, acei funcționari ai președinției consi- liului de miniștri și ai Oficiului central de statistică, care sunt însărci- nați cu elaborarea lucrărilor și care în cadrul ședințelor consiliului ar avea de la caz la caz, onoarea de a fi raportori. în afara acestor membri permanenți, în funcție de regiunea a cărui protecția intră în discuție, președintele ar putea invita ad-hoc ca mem- bru consilier, de exemplu, în cazul unui comitat, prefectul (cornițele) vice-prefectul (vicecomitele), deputății în Parlament și inspectorul școlar al comitatului etc. punând în cumpănă întotdeuna, nu atât poziția aces- tuia, ci faptul dacă persoana respectivă este de încredere și corespunză- toare pentru a fi inclus într-o muncă cu caracter strict confidențial? Reprezentanții locali ai unei regiuni, invitați ad-hoc, ar fi cei mai potriviți reprezentanți ai puterii de stat, care ar putea, în cazul în care ar apare necesitatea luării unor măsuri sociale locale, să o pornească, să o organizeze sau să o integreze în cadrul unei asociații existente deja. De la caz la caz, propunerile referitoare la măsurile statale necesare, pe baza motivațiilor puse Ia dispoziție de consiliu — ar fi anunțate de Președinția Consiliului de Miniștri diferitelor ministere pentru aprobare sau eventual completare. Participarea reprezentanților ministerelor în consiliu, ar prezenta garanții prealabile, în sensul că discuțiile în cele mai multe cazuri ar avea rezultate pozitive, cel mult noi discuții ar fi necesare doar în ceea ce privește îndeplinirea, termenul și problema acoperirii. Privitor la măsurile propuse de consiliu, discutarea continuă pentru a nu suprasolicita consiliul cu chestiuni administrative — ar fi rezolvată de președinte. Astfel că, în privința întocmirii propunerilor, măsurilor, elaborărilor, ar sta la dispoziție și personalul Oficiului statistic, de alt- fel, problemele propriu-zise de birou ar fi efectuate în departamentele de sprijin a președinției consiliului de miniștri. Este de la sine înțeles că organismul consiliului prezentat schematic aici cu profund respect, va constitui, din toate punctele de vedere, obi- ectul unei judecăți și dezbateri riguroase. Tocmai de aceea, am curajul să ridic de pe acum chestiunea întrucât „largele discuții necesare, și anume pregătirea proiectului privind organizarea consiliului, dezbaterea acesteia de către Președinția Consiliului de Miniștri (discutarea textului aprobat în prealabil de Excelența Voastră cu ministerele, stabilirea de către Consiliul de Miniștri a regulamentului definitiv și, în final, consti- tuirea pe această bază a consiliului, va necesita o perioadă de timp atât de lungă, astfel că, dacă nu dorim prelungirea în viitor a fructificării CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 305 practice a datelor adunate privind frontiera lingvistică, lucrările pregă- titoare și în această privință trebuie cât mai repede demarate. Am curajul de a solicita cu profund respect Excelența Voastră, să binevoiască deocamdată să-și dea aprobarea in principiu, dacă cele pro- puse aici în vederea traducerii în viață corespund în general, și dacă sunt în măsură să pregătesc deocamdată, desigur, în calitate de raportor, pro- iectul referitor la propunerile mele privind constituirea consiliului. Primiți, vă rog, Excelența Voastră, expresia respectului meu pro- fund. Budapesta, 10 iunie 1907 s.s. indescifrabil [Vargha Gyula] consilier ministerial director3 (Original la Magyar Orszăgos Leveltâr, Miniszterelnokseg, K26—1909—XXV—181, f. 91—94). III Măsolat ad 2828/M.E. 1908 Nagymeltdsâgu Minister Ur! Kegyelmes Uram! Ide mellekelten âtadom văzlatos tervet egy nagyobb terjedelmu munkănak, amely a magyarorszăgi olăh nep fejlodeset ismerteti 1868 ota, vagyis a nemzetisegi tdrveny eletbe leptetese ota. A munka ket reszbol âll, s az elso resz I. kotete a Kirâlyhâgon in- nen levo olâhlakta kozsegek reszletes monografiăjăt kozli, a mâsodik kb- tet az erdelyreszei olăh kozsegeket. A mâsodik resz osszefoglalja az elso resz egesz anyagăt, hogy ăltalânos ăttekintest adjon s kiegeszitesul is- merteti az olăhok ăltalânos gazdasâgi, mtivelodesi, egyhăzi stb. âllapo- tăt es 1868 ota tett hodităsait es szenvedett vesztesegeit. Mivel ebben a munkâban tbbb ezer kbzsegrol lesz szo, termeszetes, hogy terjedelme igen nagy, s hogy az anyag osszegyiijtese evekbe ke- riil; elsobben is a nepszâmlălâsok anyagăt kell feldolgozni, a mi egyes vărmegyek kbzigazgatăsi beosztâsânak 1868. ota tortent vâltozâsa miatt es szâmtalan kdzseg nevenek megvâltozâsa miatt igen koriilmenyes munka; azutân az irodalmi anyagot kell felkutatni, vagyis mindent, amit a munkâban târgyalt vârosokrol es kozsegekrol eddig irtak; azutân sok helyre el is kell menni, mert az irott anyag semmi esetre sem lehet tel- jes, s foltetleniil sziikseges, hogy a târgyalt kozsegeknek egy reszet a 3 Vargha Gyula 20 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 306 I. BOLOVAN magam szemevel is lâssam. Kbzvetetlen tapasztalăsok nelkiil csonka len- ne a munka, mert sok igen erdekes dolgot, amit meg kell tudni, csakis kuzvetetlen tapasztalăsbol lehet megtudni, mert megirva nincsen sehol. Az anyag roppant nagy terjedelme es bsszegyujtesenek kbriilmenyes volta erthetove tesz, hogy a gyujteshez sok ido kell: szâmitâsom szerint legalăbb ket esztendo, s a fbldolgozâshoz is feltetleniil kell legalăbb egy esztendo. A mâsodik resszel egyiitt negy esztendo kell az egesz munka elkeszitesehez. Fblbsleges talan, hogy megmondjam. milyen rendkiviili haszonnal jărna az olăh nep helyzetenek ilyen alapos es tiizetes megismerese az orszăg kozepponti kbzigazgatăsănak szerveire es a helyi organumokra nezve is. Sehol, semmi măs orszăgban nem, keszult meg ehhez hasonlă munka, de nincsen is arra mâshol sziikseg, csak Magyarorszăgon, hogy cgyetlen nemzetisegrbl ilyen kimeritb tăjekozodâst nyujto munka meg- jelenjen. Ez a tanulmăny, mivel kozsegi monografiăkat ad, a legteljesebb reszletesseggel fogja megismertetni azokat a korulmenyeket. amelyeK- ben az olăh nep magyar nemzeti erdekbcil kăros irănyban fejlodhetett, s az bsszefoglalăsbol vilâgosan kialakul majd a mulasztăsok. hibăk es eset- leg a helyes intezkedesek kepe is, utmutatăsul a jovendore, s alapjâul belyesebb, magyar ăllami es nemzeti erdekbol kedvezobb politikănak es kozigazgatăsnak. En, aki ennek a munkănak a megirâsăra văllalkozom, tisztâban va- gyok feladatom nehezsegeivel, de ismerem annyira azt a teriiletet, ame- lyet reszletesen akarok ismertetni, hogy bătrân foghassak munkăhoz. Măsolat ad 2828, M.E. 1908 A magyarorszăgi olăh nep fejlodese 1868 ota cimu munka vâzlatos terve Elso resz: I. kbtet. Reszletes monogrăfiâja a Kirălyhăgon innen levo kbvet- kezo vârmegyek olâhlakta kbzsegeinek: Arad, — Bihar, — Csanăd, Krassoszbreny, Măramaros, Szatmăr, Szi- lăgy, Temes, Torontâl es Ugocsa vărmegye. II. kbtet. Reszletes monogrăfiâja a Kirălyhăgon tul levo bsszes vâr- megyek olâhlakta kbzsegeinek. Reszletes kozsegi monografia elsosorban a nepszâmlălăsok anyagăt dolgozza fol es kimutatja az olâhok lelekszâmănak vâltozăsât 1868 ota. Az azota tbrtent letelepiilesek okăt fblkutatja s esetleg elmondja a letelepiiles kbriilmenyeit is. Ismerteti az egyhâzi elet fejlodeset. Beszâmol a nepoktatâs âllapotârol. A kbzseg olâh nepenek târsas eleterbl, egyesiileteirol. Gazdasâgi helyzeterol es gazdasăgi egyesilleseirol. Reszvetelerol a kbzseg es vârmegye iigyeiben. A nemzetisegi politikâban valo reszvetelerol. Az olâhokkal egy kozsegben lako nepek helyzetenek vâltozâsărol. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 307 Măsodik resz: Az elso resz anyagănak osszesitese, vagyis leirăsa az egesz magyar- orszâgi olăh nep gyarapodâsănak 1868 ota; negyven ev ota tbrtent lete- lepiileseinek; a gorog katholikus es gorog keleti egyhăz ăllapotânak; a ket felekezet nepoktatâsănak; târsadalmi es muvelodesi egyesiileteinuk; gazdasâgi helyzetenek es gazdasâgi eletenek, penzintezeteinek; sajtăiâ- nak; helyi es orszăgos politikai eletenek es muveltsegi ăllapotânak. Az olăhok hodităsai es vesztesegei 1868 ota. Nemcsak a magyarorszăgi olăhok mindenfele dolgait ismerem any- nyira, hogy vâllalkozhatom ennek a nagy munkănak a megirăsăra, ha- nem ismerem Româniât is, ahol, reszben a kormăny tămogatăsâval, cgy esztendot toltottem /1903-ban/, ahol ezenkiviil is sokszor megfordultem. s ahol megismerhettem az egyetemes român politika magyarorszăgi kap- csolatait is. Olăh politikai, gazdasâgi es kulturâlis dolgokrol szolo szam- talan cikken kiviil kis kezikonyvet is irtam az olăh nemzetisegi politikă- rol. Ez az egyetlen magyar konyv eddig, amely rovid osszefogla|lăsban ismertette azt a nagyjelentosegu târgyat; s a sikere nemcsak azt bizo- nyitja, hogy sziikseg volt mâr ră, hanem azt is, hogy feladatomat he- lyesen fogtam fol. A most tervezett munka bizalmas termeszetu mindaddig, amig egesz anyaga egyiitt nincs; tehăt csak egyszerre jelenhet meg az egesz. — Ha ugyanis az elso resz elso kotete mindjârt elkesziilese utân megjelennc. a măsodik resz kozvetelen anyaggyujteset nem lehetne zavartalanul d- vegezni, mert az erdelyreszi olăh kozsegekben foltetleniil megakadălycz- năk, vagy legalâbb is megnehezitenek. Nagyon kerem Nagymeltosăgodat, legyen kegyes folterjesztesemet megvizsgâltatni, s a tervezett munka megirăsâval megbizni. Nagymeltosâgu Minister Urnak tisztelo szolgăja Budapest, 1908. mâjus 12. VIII. Rbkk Szilărd utca 4. Sebestyen Ede k. iro es ujsâgiro Egy koronâs okmăny belyeg. Copie ad. 2828 M.E. 1908 Stimate Domnule Ministru! Preamilostivul meu Domn! Anexez aici: planul schematic al unei lucrări de proporții care face cunoscută dezvoltarea poporului român din Ungaria după 1868, adică după intrarea în vigoare a legii naționalităților. 308 I. BOLOVAN Lucrarea cuprinde două părți, iar prima parte este împărțită în două volume, prin urmare lucrarea constă în trei volume. Primul volum al primei părți prezintă monografia amănunțită a comunelor românești din- coace de Piatra Craiului, partea a doua rezumă materialul primei părți, pentru a oferi o privire de ansamblu, iar, în completare, prezintă situa- ția generală economică, culturală, religioasă a românilor și cuceririle res- pectiv pierderile suferite după 1868. întrucât lucrarea se referă la mai multe mii de comune, bineînțeles că volumul este foarte mare și strângerea materialului durează ani. în primul rând trebuie prelucrate materialele recensământurilor, care da- torită schimbărilor administrative intervenite la unele comitate după; 1888 precum și modificării denumirilor a nenumărate comune, face mun- ca anevoioasă; după aceea trebuie cercetată toată bibliografia, adică tot ceea ce s-a scris despre orașele și comunele care constituie obiectul lu- crării, pe urmă trebuie mers în multe locuri. întrucât materialul scris nu poate fi complet și este extrem de inecesar ca să văd cu ochii mei o parte a comunelor discutate. Fără constatările directe lucrarea ar fi ci- untită, deoarece prea multe lucruri interesante care trebuiesc aflate nu se pot face decât pe calea constatărilor directe, deoarece nu sunt scrise nicăieri. Este de înțeles că volumul imens al materialului și contextul strân- gerii acestuia necesită mult timp, potrivit calculelor mele, cel puțin doi ani, iar prelucrarea necesită la rândul ei minimum un an. împreună cu a doua parte, lucrarea necesită 4 ani. Este de prisos poate să spun ce fo- loase extraordinare ar aduce cunoașterea atât de riguroasă și amănunțită a situației poporului român pentru organele centrale administrative ale statului și pentru cele locale. Nicăieri, în nici o altă țară nu s-a realizat o lucrare comparabilă cu aceasta, dar nici nu este nevoie în altă parte de așa ceva, doar în Ungaria ca să apară o lucrare care să prezinte exha- ustiv o singură naționalitate. Acest studiu, întrucât oferă monografii comunale va prezenta în mod amănunțit acele împrejurări care au dus la dezvoltarea poporului român într-o direcție păgubitoare din punct de vedere al intereselor naționale maghiare. Din rezumat va reieși o imagine clară asupra amânărilor, gre- șelilor și chiar a măsurilor juste ca indicatori pentru viitor și bază pen- tru o politică și administrație mai corectă din punct de vedere al statu- lui maghiar și al intereselor naționale. Eu, care îmi asum sarcina scrierii acestei lucrări, sunt conștient de greutățile pe care le implică această sarcină și cunosc într-o asemenea măsură acest domeniu pe care vreau să-1 prezint în amănunțime, încât mă pot apuca cu curaj de muncă. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE . . . 309 Copie ad. 2828/M.E. 1908 Planul schematic al lucrării intitulate „Dezvoltarea poporului român din Ungaria după 1868“ Prima parte: Volumul I: Monografia detaliată comunelor locuite de români aflate în comitatele dincoace de Piatra Craiului: comitatul Arad, Bihor, Cenad. Caraș, Maramureș, Sălaj, Timiș, Torontal și Ugocea. Volumul II: Monografia detaliată a comunelor locuite de români aflate în comitatele de dincolo de Piatra Craiului. Monografia detaliată a comunelor, în primul rând, prelucrează ma- terialul recensământurilor și prezintă modificările intervenite după 1868 în ceea ce privește numărul românilor. Cercetează motivele colonizări- lor intervenite de atunci și în unele cazuri și contextul colonizărilor. Face cunoscută dezvoltarea vieții religioase. Raportează despre situ- ația învățământului. Despre viața în societate a populației române din comune, asociații. Despre situația economică și asociațiile economice Despre participarea la problemele comunei și comitatului Despre participarea la politica naționalităților Despic modificarea situației populațiilor care trăiesc în comune cu români Partea a doua Rezumatul materialului primei părți, adică descrierea înmulțirii populației românești din Ungaria după 1868, a colonizărilor înfăptuite în cei 40 de ani scurși, a situației bisericii ortodoxe și greco-catolice, a aso- ciațiilor culturale și sociale, a situației economiei și a vieții economice a instituțiilor financiare, a presei, a situației vieții politice locale și națio- nale și a situației culturale. Cuceririle și pierderile românilor după 1868. Nu cunosc numai toate problemele românești din Ungaria într-atât ca să-mi asum scrierea acestei mari lucrări, ci cunosc și România, unde, cu sprijinul parțial al guvernului am stat un an (în 1903) și unde, de atunci am fost de multe ori1 și am avut ocazia de a cunoaște legăturile politice românești în Ungaria. în afară de nenumăratele articole despre problemele politice, economice, culturale românești am scris și o carte despre politica românească vis-â-vis de naționalități2. Ea este singura carte maghiară scrisă până acum, care prezintă această problemă de mare importanță, succesul ei fiind demonstrat nu numai de faptul că era ne- cesară, dar și de faptul că am prezentat chestiunea. 1 în urma acestor călătorii, semnatarul scrisorii a publicat o carte despre viața maghiarilor din România: Sebestyen Ede, A româniai magyarok elete. A ro- mâniai magyarok tortenetebol, Budapest, 1904, 86 p. 2 Este vorba despre lucrarea: Sebestyen Ede, A român nemzetisegi politika, Budapest, 1905, 72 p. 310 I. BOLOVAN Lucrarea plănuită este de natură confidențială până când materia- lul constituie un ansamblu, deci nu poate apare decât o dată totul. Dacă primul volum al primei părți ar fi publicat, imediat după terminarea lui. strângerea materialului pentru a doua parte nu s-ar putea efectua fără tulburări, deoarece în comunele românești din Ardeal ar fi împiedicată sau cel puțin îngreunată. Rog Excelența voastră să binevoiască a examina propunerea mea și să-mi încredințeze redactarea lucrării plănuite. Excelenței Sale domnului Prim-Ministru, Budapesta, 12 mai 1908 VIII. Strada Rbkkszilărd nr. 4 Timbru fiscal de 1 coroană. Cu adânc respect Sebestyen Ede scriitor și ziarist (Copie la Magyar Orszâgos Leveltâr, Miniszterelnokseg, K 26—19,09— XXV—181, f. 274—277). DOCUMENTARY CONTRIBUTIONS CONCERNING DEMOGRAPHICAL POLICY OF HUNGARY AT THE BEGINNING OF THE 20 th CENTURY (Abstract) Before 1918, Hungary was one of the most heterogeneous countries in Europe in respect to nationalities and religions. As in the previous centuries, in the second half of the 19th century Roma- nians represented the majority within Transylvanian population. After 1867, there were some changes in the ethnic structure of Transylvania. These were clearly due to the policy of forced assimilation of the nationalities employed by the Hun- garian government in the territories under its rule. Thus, the Romanian popula- tion decreased from 54,9% in 1880 to 53,7% din 1910. In the meantime the Hun- garian population increased from 25,2% in 1880 to 31,6% in 1910. This increase was not due to a natural process, but to the steadfast policy of forced Magyari- zation of the nationalities employed by the government in Budapest. The denatio- nalization methods employed by the authorities in order to increase the percen- tage of Hungarians to the prejudice of the other nationalities were various, ran- ging from persuasion to constraint. At the beginning of the 20th century the Central Bureau of Statistics in Bu- dapest was commisioned by the Hungarian government to carry out investigations in many villages located on the borderline of Hungarian-Romanian and Hungarian- Slovak language areas. The authorities wanted to see how the informations of the censuses concerning mother tongues correspond to the actual state of affairs, mainly in the bilingual villages with mixed population. The following documents — deposited in Hungarian National Archives (Budapest) — referrs to some prob- lems of the demographical policy of the Hungary in the early years of the 20th century. DECLARAȚIA DE LA ORADEA DIN 12 OCTOMBRIE 1918 Plecând de la o informație apărută în ziarul maghiar „Aradi Hirlap441 despre dreptul la autodeterminare a popoarelor din Imperiul austro- ungar, informație care pune accent pe anumite condiții internaționale favorabile autodeterminării cuprinse în cele 14 puncte elaborate de pre- ședintele american Woodraw Wilson din 8 ianuarie 1918 prin care Va- sile Goldiș vede sensul procesului de înnoire continuă a vieții sociale astfel: „Lumea veche trebuie să putrezească, să moară, ca o nouă lume să se poată naște și afirma14-'. în acest sens el va publica în ziarul ma- ghiar amintit studiul „Alkotmâny reform Ausztriâban" (Reforma cons- tituțională în Austria)3 cu un efect extraordinar in lumea românească. Studiul apărut în ziarul maghiar „Aradi Hirlap44, se va arăta de o mare importanță. Citindu-1 Aurel Lazăr, fruntașul politic român din Oradea îi va trimite autorului o scrisoare călduroasă1 mărturisind căi scrierea respectivă i-a cauzat „o adevărată relevare sufletească44 și apre- ciind că „momentul apariției a fost foarte norocos ales". Lazăr consideră totodată că e momentul pentru convocarea Comitetului Național Român, care, într-o declarație urmând a fi citită în parlamentul de la Buda- pesta, să exprime la modul oficial ideile principale conținute în studiul lui Goldiș publicat în ziarul maghiar „Aradi Hirlap44. Firește că Vasile Goldiș n-a putut fi decât întru totul de acord cu această propunere, sprijinind-o cu toată fermitatea5. Aceasta cu atât mai mult cu cât între timp îi veniseră îndemnuri spre o radicalizare a lup- tei și din alte părți. Astfel, în vara anului 1918, îi scrisese Mihai Veliciu din Chișineu-Criș, fost memorandist, exprimându-și părerea că frunta- șii români ar trebui să fie mai activi, că ei au tăcut destul. Mai ales acum — se scrie în aceeași scrisoare — când toate popoarele își cer drep- turile, „lipsa de acțiune a românilor se arată primejdioasă446. Mișcat de această scrisoare, Goldiș meditase îndelung asupra conți- nutului ei. Și în bună măsură ea va fi stimulul ce va genera apariția stu- 1 „Aradi Hirlap", II, 1918, nr. 276, (23 octombrie), p. 1; „Românul", VII, 1918, nr. 2, (28 octombrie/10 noiembrie), p. 3; Gh. Șora, Vasile Goldiș — O viață de om așa cum a fost — Cuvânt înainte de Acad. Ștefan Pascu, Editura Helicon, Ti- mișoara, 1993, p. 326—327. 2 V. Goldiș, Alkotmâny reform Ausztriăban, (Reforma Constituțională în Austria), în „Aradi Hirlap", II, 1918, nr. 256, (26 septembrie), p. 2; Gh. Șora, Biografia unui mare luptător. Compendiu, Arad, 1994, p. 51—52. 3 „Aradi Hirlap", II, 1918, nr. 256, (26 septembrie), p. 2. 4 S. Dragomir, Vasile Goldiș, luptătorul și realizatorul politic, Sibiu, 1936, p. 16. 3 Ibidem. G Apud. ibidem p. 15—16. Despre această acțiune vezi și lucrarea în manu- scris M. Veliciu — (fiul memorandistului). Amintiri despre memorandistul Mihai Veliciu, Sibiu, 1961, p. 17, pusă la dispoziția noastră de către Stella Dr. Costea din Cluj-Napoca, nepoata memorandistului. 312 Gir. ȘORA diului din „Aradi Hirlap", dupti ce inițial, autorul acestuia se gândise să redacteze un memorand, dar renunțase, pe considerentul că o asemenea cale nu este indicată, căci ea ar fi însemnat o încercare de soluționare a problemei românești tot în cadrele Imperiului austro-ungar'. Ca urmare a inițiativei lui Aurel Lazăr și Vasile Goldiș (care va juca un rol de prim plan în pregătirea Unirii), la 12 octombrie 1918 se deschide în mare taină, la Oradea, (și nu la Sibiu cum se proiectase ini- țial), în locuința primului dintre cei doi oameni politici amintiți, con- ferința secretă a Comitetului executiv al Partidului Național Român, la care au fost prezenți, în afară de cei amintiți, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida Voevod, loan Suciu, Aurel Vlad și Dr. Ciordaș, iar ca invitați Sever Dan, Gheorghe Popovici și Gheorghe Crișan. Cu această ocazie, se face o analiză temeinică a evenimentelor (situația internațională și din Imperiul austro-ungar, intențiile guvernului ma- ghiar de a menține Transilvania sub stăpânirea lui), se discută măsurile ce se impuneau a fi luate de către conducerea Partidului Național Ro- mân în etapa dată și se adoptă Declarația de principii și protest preco- nizată. Ea îi va aparține tot lui Goldiș și nu numai ca propunere, căc i conferința — cu o singură modificare, importantă însă, căci evita din motive tactice, desigur formularea deocamdată în mod explicit a reven- dicării autodeterminării (în loc de „viață independentă națională" s-a preferat „viață deplină națională") — a optat pentru textul acestuia, mai solemn, mai sobru și mai categoric, în comparație cu variantele pre- zentate de Alexandru Vaida Voevod și Aurel Lazăr8. Această declarație care proclama independența națiunii române sub- jugate de Monarhia austro-ungară, a constituit un document de o sem- nificație 'istorică deosebită, care a marcat intrarea mișcării de eliberare a românilor în faza sa decisivă, finală. „Declarația de la Oradea1'0 — cum va intra în istorie — refuză să mai recunoască de fapt, în numele Comitetului Executiv al Partidului Național Român considerat organ politic al națiunii române din Ardeal și Ungaria, autoritatea guvernului și parlamentului de la Budapesta asu- 7 Despre toate acestea vezi, ibidem. 8 M. Veliciu, op. cit., p. 17; Gh. Șora, Idei socidl-politice in gândirea lui Vasile Goldiș (teză de doctorat), Cluj-Napoca, 1975, p. 20. 9 Textul declarației de la Oradea, în „Românul", VII, 1918, nr. 1, (26 oc- tombrie/8 noiembrie), p. 1; Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Biblioteca des- părțământului București al Astrei, 1934, p. 24—25; Șt. Pascu, Marea Adunare na- țională de la Alba-Iuiia, Cluj, 1968, p. 403; V. Goldiș, Scrieri social-politice și li- terare [...] p. 163—164. Despre Conferința de la Oradea și Declarație, vezi și Ar- hivele statului Arad, dosar nr. 199499/D, fila 182; „Nagyvărad", 48, 1918, nr. 231, (15 octombrie), p. 4; Unirea Ardealului cu România, Cluj, Editura revistei Socie- tatea de mâine, 1926, p. 37; Șt. Cicio-Pop, Zile istorice de glorie în „Adevărul", XLI, 1928, nr. 13791, (2 decembrie) p. 1; S. Dragomir, Vasile Goldiș, luptătorul si realizatorul politic, Sibiu, 1936, p. 16; T. Albani, Douăzeci de ani de la Unire, Oradea, 1938, p. 135—137; T. Popa, Acum 25 de ani, în „Tribuna română", I, 1934, nr. 41, (18 octombrie), p. 3; S. Dragomir Un sfert de veac de la Unirea Transilva- niei, în „Transilvania", 74, 1943, nr. 11—12, p. 801—807; Arpad Lebl, Vasile Goldiș și problema națională românească, în „Lumina", anul 1969, p. 266; 1918 Bihorul in epopeea unirii [...], Șt. Pascu, Făurirea statului național unitar român, 1918, voi. II, Editura Academiei București, 1983, p. 54—56,; Gh. Șora, Declarația de la Oradea, în „Familia", 19, 1983, nr. 11, p. 10, idem, „Orizont", XXXIX, 1988, nr. 39 (30 septembrie) p. 2. DECLARAȚIA DE LA ORADEA . . . 313 pra poporului român de sub stăpânirea coroanei maghiare (și ca atare și dreptul acestora de a reprezenta interesele românilor la viitorul congres de pace). Se constată în ea că „urmările războiului îndreptățesc preten- țiile de veacuri ale națiunii române la deplina libertate națională“ și se arată că pe temeiul dreptului firesc că fiecare națiune poate dispune, hotărî, singură și liber de soarta sa [. . națiunea română din Ungaria și Ardeal să facă uz de acest drept și reclamă în consecință și pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așeza- rea ei printre națiunile libere". ..Națiunea română care trăiește în Mo- narhia austro-ungară — se spune în finalul declarației — așteaptă și cere — după multe suferințe de veacuri — afirmarea și valorificarea drep- turilor Ci, nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională"16. Cu ocazia Conferinței de la Oradea a fost creat și Comitetul Na- țional Român, care va activa ferm în vederea dezlipirii definitive a Tran- silvaniei de Ungaria. Deși, după cum am văzut, principiul autodeterminării nu era ex- primat pe față în declarația adoptată la 12 octombrie, prezența lui in- trinsecă este evidentă. Și comentatorii documentului au evidențiat acest fapt. O face de pildă, loan Lupaș, considerându-1 ca primul pas al „demnității și suveranității naționale", o declarație „de rămas bun de la guvernul și parlamentul Ungariei" exprimând dorința românității de dincoace de Carpați de a se vedea cât mai grabnic despărțită de imperiul care o asuprise atât de crunt11. O face apoi Silviu Dragomir, atunci când afirmă că în momentul adoptării declarației, membrii Comitetului Exe- cutiv al Partidului Național Român ajunseseră la concluzia că autode- terminarea, idee centrală și în progresul formulat de Wilson, nu era o vorbă goală12. Ca și în anii noștri, Ștefan Pascu, care apreciază pe bună dreptate că hotărârile de la Oradea echivalează cu o declarație de des- părțire de imperiul habsburgic a teritoriilor locuite în majoritate de ro- mâni13. Sau C-tin Nuțu, evidențiind și el că ideea autodeterminării Tran- silvaniei până la despărțire se constituie ca deziderat fundamental al declarației14. Importanța documentului respectiv a fost ca atare adesea sublini- ată. Silviu Dragomir scria astfel că „Declarația de la Oradea a fost re- dactată în termeni hotărâți, curajoși ce au sporit și mai mult încrede- rea poporului român în viitorul său15. Arătând la rându-i că ea preciza ..atitudinea cea mai conformă cu noile necesități politice" Ion Clopoțel în scrierea -sa, „Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România“ (1926), o considera totodată de-a dreptul un act politic care deschidea o nouă epocă în istoria poporului român16. O mare însemnătate istorică 10 „Românul-1, VII, 1918, nr. 1, (26 octombrie/8 noiembrie) p. 1. 11 I. Lupaș, Adunarea națională de la Alba-Iulia, în „Luceafărul-1, XIV, 1919, nr. 1, (1 ianuarie), p. 3. 12 S. Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, în „Transilva- nia--, 74, 1934, nr. 11—13, p. 903. 13 Șt. Pascu, Desăvârșirea statului național român unitar — încununarea vic- torioasă a unei lupte seculare, p. 22. 11 C. Nuțu, Partidul Național Român din Transilvania în problema Unirii, în „Studii, revista de istorie--, tomul 21, 1968, nr. 6, p. 1009—1057. 15 S. Dragomir, op. cit., p. 803. 10 I. Clopoțel, op. cit., p. 37. 314 GH. ȘORA atribuie actului respectiv și autorul unui articol apărut în Tribuna ro- mână” (1943) apreciindu-1 ca „un patrimoniu spiritual public" rezu- mând „independența poporului român în Ardeal1417. în sfârșit, același Constantin Nuțu, pe care l-am amintit și mai înainte, scria în studiul său publicat în 1968, că această declarație a constituit baza de plecare a Partidului Național Român în desfășurarea luptei pentru autodetermi- nare și că drept urmare (element foarte important): „Ea nu trebuie con- siderată doar o expunere de principii'1, ci „era în același timp, un pro- gram politic — național1118. Citită în parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida Voevod la 18 octombrie 191819, declarația respectivă, a produs panică și derută în rândul oficialităților maghiare20. în schimb, în inimile ro- mânilor ardeleni ea a adus entuziasm și puternică speranță: „Când a pă- truns în părțile ardelenești vestea — arată istoricul loan Lupaș că și Comitetul Național Român a hotărât în ședința sa din Oradea mare (12 octombrie 1918) să se desfacă de Ungaria, pășind pe aceeași cale a dem- nității și suveranității naționale pe care o indicară de mai’ nainte prin admirabila lor atitudine bărbătească cehii și iugoslavii — întreg popo- rul românesc a fost cuprins de o bucurie nespusă21. Această stare de lu- cruri o consemna la vremea respectivă și ziarul maghiar „Nagyvârad22. care arăta că după publicarea declarației „entuziasmul românilor a atins proporții fantastice și deja lumea fierbe de nerăbdare ca să vadă faptul (adică în fond autodeterminarea n.n.) împlinit11. Același organ de presă orădean constata că gestul politic respectiv îi mobilizase până și pe cei mai pasivi români din Transilvania. Hotărârea de la Oradea — după cum afirmă Ștefan Pascu — a fost puternic sprijinită și de către muncitorimea română din Transilvania și Ungaria, la o zi după adoptarea ei, deci în 13 octombrie 1918, într-o întrunire organizată la uzina Csepel din Budapesta, Partidul Social De- mocrat Român proclamând de asemenea, în numele său și al celor pe care îi reprezenta „dreptul națiunii române de liberă dispunere asupra sorții sale11, cu precizarea foarte semnificativă pentru orientarea revo- luționarii a proletariatului în același timp, că aceasta înseamnă că ea singură „să hotărască forma de stat în care să trăiască în viitor23. 17 T. Popa, Acum 25 de ani, în „Tribuna română", I, 1943, nr. 41, (18 oc- tombrie), p. 3. 18 C. Nuțu, op. cit., p. 1012. 111 Direcția Generală a Arhivelor statului București, fond Savel Rădulescu. dosar 197, fila 23—27, Buletinul parlamentar maghiar din 20 octombrie 1918; 191n Bihorul in epopeea unirii, Oradea, 1974, p. 111—114, (volum colectiv realizat de I. Popovici, V. Covaci, Gh. Mudura, I. Călușer, M. Apan, A. Ică, A. Caciora, Coor- donator prof. loan Chita). 20 „Nagyvârad", 48, 1918 nr. 223„ (5 octombrie), p. 1—2. 21 I. Lupaș, Adunarea Națională de la Alba-Iulia, în „Cele trei Crișuri", IX. 1928, nr. 11—12, Oradea, p. 162. „Nagyvârad", 48, 1918, nr. 238, (23 octombrie), p. 3; V. Goldiș Autobiografia mea, Vasile Goldiș (1922), manuscris aflat în posesia noastră și publicat în „Anu- arul Institutului de istorie si arheologie", Cluj-Napoca, XXVI, 1983—1984, o. 475—483. ' ' 23 Apud. Șt. Pascu, Desăvârșirea statului național român unitar, încununarea victorioasă a luptei seculare, p. 22. DECLARAȚIA DE LA ORADEA . . . 315 Dacă prezentarea în parlament a declarației act care deci a clarifi- cat substanțial punctele de vedere ale românilor ardeleni, Goldiș va adu- ce pe marginea ei o serie de lămuriri și precizări în presă. Răspunzând întrebărilor ziariștilor maghiari, el va arăta astfel, că românii nu vor mai tolera pe viitor să fie dominați de alții24, să fie supuși unei politici imperialiste (e chiar termenul folosit de Goldiș n.n.). Legat de aceasta, patriotul ardelean condamna abuzurile oficialităților în a obține (cum au făcut și în 1910 și 1917) declarații de fidelitate din partea românilor. „Este politicește o pierdere, iar moralicește stigmatizată — declara el — sforțarea autorităților pentru a determina din partea unor români de- clarații de fidelitate, declarații prin care se încearcă să se demonstreze că aceștia ar dori să rămână pe mai departe în situația politică tristă de acum [...]. Să înceteze aceste jocuri copilărești și să nu mai fie chinuiți bieții oameni prin smulgerea unor declarații care nu spun nimic și pe care nimeni nu dă nimic25. ’ Totodată combătând zvonurile care puneau la îndoială faptul că românii ardeleni se vor uni cu frații lor de peste Carpați, Goidiș va arăta de această dată deschis că toate națiunile oprimate din imperiu vor să scape de „binefacerile „statului austro-ungar și că românii de aici nemaicerându-și drepturile și dorind suveranitatea, vor decreta tot- odată realizarea unirii1126. Este ceea ce va arăta el și la 27 noiembrie 1918, când declara categoric: „s-a format convingerea că independența com- pletă a Transilvaniei nu mai poate fi asigurată decât în cadrul Româ- niei4427. Pe de altă parte, Goldiș va combate opinia falsă răspândită cu intenții perfide de reacțiunea maghiară că ideea unirii e o idee de im- port din România Veche, arătând că ea reprezintă expresia dorinței unui întreg popor27. Și în primul rând al noii serii a „Românului41, care va milita de acum intens și pentru unirea cu România28, Goldiș proclama solemn dreptul poporului român din Transilvania la autodeterminare, văzută ca aspirație purtată în suflet din generație în generație44. După veacuri de iobăgie — se scria aci în articolul nesemnat, intitulat mobi- lizator, înviere — apăsare și umilire, ajuns-a și neamul românesc din leagănul obârșiei sale a dispune liber de soarta și viitorul său44. El nu va mai putea fi împiedicat să-și hotărască soarta, conform cu năzuințele Iui de veacuri. E aceasta, arată Goldiș și o consecință a ridicării la luptă pentru demnitate și libertate a tuturor popoarelor, a unui anumit spirit 21 „Aracii Hirlap", II, 1918, nr. 276, (23 octombrie), p. 1; I. Tolan, Din cronica dezrobirii Aradului, in „Piatră de hotar", III, 1936, nr. 5—6, (17 mai), p. 76—77. in același timp Goldiș concepea autodeterminarea și unirea, ea realizându-se nu prin violență (vezi despre aceasta și lucrarea noastră. Vasilc Goldiș militant pentru desăvârșirea idealului național, Editura Facla, Timișoara, 1980, p. 7). „Aradi Hirlap ’, II, 1918, nr. 276, (23 octombrie), p. 1; Despre smulgerea declarațiilor de fidelitate, vezi Arhivele statului Arad, fond personal Vasile Goldiș, dosar 4, fila 52—55; V. Goldiș „O crimă ce nu se iartă", în „Românul", IX, 1920, ar. 189, (7 septembrie) p. 1. Câteva date sumare despre Declarația de la Oradea, din 12 octombrie 1918, vezi Arhivele naționale, filiala Sibiu, fond Alexandru Vaida Voevod, dosar 11, fila 5; L. Maior. Alexandru Vaida-Vocvod, intre Belvedere și Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Editura Sincron, 1993, p. 78—79; Fi. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, I. acurești, 1997, p. 296—297. Ji Nagyvărad, 48, 1918, nr. 241, (26 octombrie), p. 2. 27 Apud. Constantin Nuțu, op. cit. rev. cit. p. 1034. 28 Aradi Hirlap, II, 1918, nr. 293, (10 noiembrie), p. 1. 316 GH. ȘORA al timpului, deci, pe care autorul articolului îl numește într-o optică mai complexei, și „imperativul evoluției istorice11. Pentru același țel va lupta el din octombrie 1918 și în calitate de președinte un timp al acelui comitet de acțiune, cu sediul la Arad, trans- format apoi, la 30 octombrie 1918, în Consiliul Național Român Cen- tral29. De asemenea, ca președinte al acelui subcomitet de șase membri (mai făceau parte din el luliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Aurel Vlad, Ștefan Cicio-Pop și loan Suciu, activând tot la Arad, din toamna anului 1918, ca organ executiv al Comitetului Național menit a studia și analiza evoluția evenimentelor și a adopta corespunzător măsurile urgente ce s-ar fi impus30. în această calitate, Goldiș va face și de- plasări în județul Arad, pe Valea Crișului Alb, pentru a sonda atmosfera populației și stările de lucruri de la sate91. Iar din 3 noiembrie 1918 și ca secretar general al Sfatului Național Român, constituit atunci și din care mai făceau parte Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop și Alexandru Vaida Voevod32. Cunoscând atitudinea lui în favoarea autodeterminării, politicenii maghiari cum ar fi Kârolyi Mihâly — viitorul prim-ministru în guvernul maghiar republican — vor căuta să îl facă să renunțe la ideile sale și totodată — dată fiind marea influență a lui Goldiș în sânul Consiliului Național Român Central — să determine prin el o anumită schimbare în întreaga luptă politică a românilor ardeleni33. Pe această linie depune strădanii, la insistențele lui Kârolyi Mihâly și Varjassi La- jos (conducătorul organizației din Arad a Partidului burghez-radical al lui Jâszy Oszkâr și directorul ziarului „Aradi Hirlap“, în al cărui cerc de colaborare se afla și Goldiș), căutând să-1 convingă pe acesta fără succes, de necesitatea integrității Ungariei34. în același scop, patriotul ardelean este invitat spre sfârșitul anului 1918 de către contele Kăroly la tratativele de la Budapesta. Goldiș participii (am văzut altădată im- portanța pe care el o acorda din punct de vedere strategic, cunoașterii directe a intențiilor taberei opuse), dar rămâne și de astă dată ferm pe poziții, ghicind loviturile adversarului. întrebat astfel de către Kăroly, ce intenții ar avea românii ardeleni în cazul în care ar ajunge la putere un guvern condus de el, răspunde ferm că aceștia voiesc autodetermi- narea completă și deci, să se despartă definitiv de Ungaria. Și respinge proiectele lui Kăroly — care asemenea lui Jăszi Oszkâr — concepea o transformare a statului maghiar după model elvețian, pe cantoane, într-un Eidgenossenschaft, replicând din nou: „Românii din Ungaria nu se mulțumesc cu aceasta, deoarece doresc puterea politică și autode- terminarea totală*35. Totodată e necesar de subliniat faptul, sesizabil de :!l Vasile Goldiș, înviere, în „Românul", VII, 1918, nr. 1, (26 octombrie/8 no- iembrie), p. 1. Articolul este nesemnat dar aparține lui Vasile Goldiș. 30 Arhivele statului Arad, dosar nr. 199499 D, fila 138 și Marea Unire de ia 1 Decembrie 1918. Biblioteca Astra, București, 1943, p. 33. 31 Ion Clopoțel, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România, Editura revistei Societatea de mâine, Cluj, 1926, p. 38. 32 Ibidem. 33 Solidaritatea, I, 1922, nr. 12, (1 decembrie), p. 1—2; Gheorghe Șora, Au'o- biobrafic inedită a lui Vasile Goldiș, în Anuarul Institutului de istorie si arheologie Cluj-Napoca, XXVI, 1983—1984, Editura Academiei [...], p. 475—483. ' 33 Aradi Hirlap, VI, 1922, nr. 1431, (24 decembrie), p. 1—2. 39 Dr. Arpad I.ebl, Vasile Goldiș si problema națională românească, [...], 1969, p. 267. ' ’ ' DECLARAȚIA DE LA ORADEA . . . 317 altfel, din cele relatate de noi anterior, că pe parcurs, ideea autodeter- minării Tralnsilvaniei se va împleti la Goldiș, tot mai mult cu cea a unirii acestei provincii cu România, care inițial nu e prezentă la omul politic ardelean, el, cel puțin explicit (formulări ca acestea, dintr-un ar- ticol mai vechi cel închinat lui Aurel Valicu36 „prin moartea lui ne-a lăsat moștenire privirea ațintită spre culmile înalte cu pădurile de brad44; „în schimb pentru trupul lui Mihai Viteazul, ce zace în țărâna câmpiei de la Turda am dat Țării Românești trupul lui Aurel Vlaicu“; sau „Arma română și geniul român împreunate sunt acum prin vibrarea pământului românesc ce trece de la trup la altul“), exprimând doar cu prudență explicabilă pentru anul 1913, ideea unității dar nu și cea a luptei pen- tru unire, pledând o vreme doar pentru despărțirea de Ungaria (poziție împărtășită, de altfel și de încă alți numeroși conducători ai românității transilvănene). Dar la 9 noiembrie 1918 declară deja într-un ziar ma- ghiar: „Ardealul se rupe de corpul Ungariei. Aceasta e și natural. în Ardeal românii sunt în majoritate, acest teritoriu nu poate aparține de altcineva decât de România [. . .]. Acolo unde românii sunt în majori- tate, e pământ românesc și din moment ce Ardealul e un astfel de teri- toriu, apare firesc că el trebuie să se țină de România. Dar nu numai Ardealul ci și toate acele teritorii ale Ungariei pe care locuiește o ma- joritate românească4137. Peste o zi, la 10 noiembrie 1918, în paginile ziarului „Aradi Hir- lap4438, Goldiș va arăta de asemenea, deschis că nu are nici un dubiu cu privire la faptul că românii ardeleni se vor uni cu România, decla- rând totodată că Consiliul Național Român Central, are în vedere toate posibilitățile prin care să poată realiza acest act ce se impune ca o ce- rință obiectivă a istoriei. Printr-o asemenea evoluție a atitudinii sale, unirea devenindu-i lui Goldiș un crez politic și național nemeditat, de toată actualitatea, cel despre care vorbim ajunge să se integreze astfel pe deplin în aspirațiile maselor largi populare, să le slujească cu abne- gație și devotament. E o realitate de care va fi conștient însuși, atunci când va explica mai târziu transformările pe care le-a suferit ca urmare a supunerii la cerințele obștești și obiective, lupta sa din punct de vedere al țelurilor urmărite. Răspunzând astfel, în 1928 unui redactor al ziarului „Erdelyi Hirlap11'19 și rememorând evenimentele de la 1918, Goldiș arăta că, acti- vitatea lui în slujba unirii a fost dictată de interesele superioare alid poporului român și totodată de faptul că sosise momentul istoric propice pentru realizarea actului politic respectiv („încât nu s-a putut șovăi14), înainte de 1918 — arată de asemenea Goîdiș, cu aceeași ocazie — el luptase în parlament (avându-1 în acele momente ca aliat pe Jăszi Osz- kăr) doar pentru acordarea de drepturi cât mai mari românilor în ca- 3-1 Aradi Hirlap, VI, 1922, nr. 1431, (24 decembrie), p. 7. 311 Vasile Goldiș, Martirul nostru, în Românul, III, 1913, nr. 191, (3 16 sep- tembrie), p. 1—2. 37 Aradi Kozlony, 33, 1918, nr. 255, (9 noiembrie), p. 1, și 3. 3S Aradi Hirlap, II, 1918, nr. 293, (10 noiembrie), p. 1. 39 Erdelyi Hirlap, XII, 1928, nr. 2861, (1 ianuarie), p. 3; ing. loan Jurj, Ecoul declarației de la Oradea in comuna Ghioroc, județul Arad, (mss. inedit), p. 2—6, Comunicare la sesiunea științifică din Timișoara, 1996. 318 GH. ȘORA drul statului maghiar. Apoi însă „când a dictat porunca despărțirii — încheia (patriotul ardelean „datoria mea față de poporul și patria mea m-a chemat pe alt front“. Spiritul autodeterminării și apoi cel al unirii din toamna lui 1918, vor sta la baza tuturor actelor oamenilor politici ardeleni, în realizarea cărora Goldiș a avut un rol foarte important. GHEORGHE ȘORA ANEXE I DECLARAȚIA DE LA ORADEA DIN 12 OCTOMBRIE 1918 Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria, ca organ politic al națiunii române din Ardeal șii Ungaria, constată că urmările războiului îndreptățesc pretențiunile de veiacuri ale națiunii române la deplinii libertate națională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare națiune poate dispune, hotărî singură și liber de soarta sa, — un drept care este acum recunoscut și de către guvernul maghiar prin propunerea de armistițiu a monarhiei, — națiunea română din Ungaria și Ardeal dorește să facă acum uz de acest drept și re- clamă în consecință și pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere. Organul național al națiu- ne! române din Ungaria și Ardeal nu recunoaște îndreptățirea acestui parlament și acestui guvern să se considere ca reprezentante ale națiunii române ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele națiunii române din Ungaria și Ardeal, căci apărarea intereselor ei, națiunea română o poate încredința pumai uncr factori designați de propria ei adunare națională. Afară de organele delegate de adunarea națională sau alese din mijlocul său, așa dar de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimenea nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația poli- tică a națiunii române. Toate deciziunile și acordurile, care s-ar lua și s-ar face fara aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule și fără valoare, care nu leagă intru nimic națiunea română. Națiunea română care trăiește în Monarhia austro-ungară așteaptă și cere — după multe suferințe de veacuri — afirmarea și valorificarea drepturilor ei, ne- strămutate și inalienabile, la deplină viață națională (Marca Unire de 1 Decembrie UUS, București, 1943, p. 24—25). U, ȘEDINȚA COMITETULUI NAȚIONAL ROMĂN DE LA ORADEA Conducătorii românilor din Ungaria au ținut sâmbătă o ședință în locuința ai . âului dr. Aurel Lazăr unde au adoptat o hotărâre privind atitudinea roma- ni: față de transformările democratice de astăzi. Din partea Comitetului Executiv al Partidului Național Român în afară de d” Aurel Lazăr. au fost prezenți dr. Teodor Mihaii, dr. Alexandru Vaidă, dr. șt A ;n C. Pop, Vasile Goldiș, dr. loan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe DECLARAȚIA DE LA ORADEA 19 Crișan, Nicolae Ivan„ dr. loan Ciordaș, dr. Nicolae Comșa, loan Nedelcu, Ghe- orghe Dobrin, Petru Cornean. Ședința a avut caracter confidențial. Comitetul a constatat cu satisfacție că, odată cu acceptarea principiilor, wilsoniene, se va realiza dorința seculară a ro- mânilor, dreptul la autodeterminare a popoarelor. Comitetul dorește dreptul la autodeterminare al popoarelor, nu numai pentru naționalitățile care trăieisc în Ungaria, ci pentru popoarele din întreaga lume, dorește acest lucru în sensul ca acest drept să se poată exercita liber și fără nici un fel de restricții. Concepția comitetului și hotărârea luată vor fi prezentate sub formă de de- clarație de dr. Alexandru Vaida, în ședința de miercuri a parlamentului (18 oc- tombrie 1918 n.a.). S-a constituit și biroul executiv al comitetului, format din următorii mem- brii: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida, dr. Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș, Aurel Vlad și dr. .Aurel Lazăr. Pe baza informațiilor primite din țară au stabilit că concepția tuturor ro- mânilor e^te unitară, indiferent de orientare politică și strat social. Față de ho- tărârile comitetului, mulți și-au declarat adeziunea („Nagyvâradi Napl6“, >1X1, nr. 226 din 15 octombrie 1918, f. 2). III DISCURSUL LUI ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD DIN 18 OCTOMBRIE 1918 ROSTIT ÎN PARLAMENTUL MAGHIAR, ÎN CARE ESTE CUPRINSA Șl DECLARAȚIA PARTIDULUI NAȚIONAL ROMAN DIN TRANSILVANIA REDACTATA 1N 12 OCTOMBRIE 1918 LA ORADEA DE VASILE GOLDIȘ. 1918 octombrie 18, Budapesta Onorată cameră. N-a sosit încă timpul să încheiem bilanțul războiului mon- dial. Cu facultățile noastre debile, omenești, fie cu ajutorul minții, fie cu al fan- teziei, nu suntem în stare să prevedem urmările rele sau bune pentru omenire-ale războiului. Un fapt îl putem stabili de pe acum, Războiul mondial a avut un rezultat mare: acceptarea din partea tuturor națiunilor a principiului, că în vii- tor nu va m-ai fi deosebire între națiune și națiune și națiunile mari și mici vor avea drepturi egale. Cât de dureros a fost pentru noi, naționalitățile, care ne-am considerat și numit întotdeauna „națiune" — să fim considerați și tratați din partea puterii de stat drept naționalități. De la întemeierea creștinismului multe spirite geniale au luptat pentru propășirea omenirii și mulți au încercat să definească bazele de muncă pentru binele și progresul întregii omeniri. Și dacă au fost spirite, care în evul vechi și după întemeierea creștinismului au aflat calea adevărată, propagând adevăratele principii ducătoare la scop, aceș- tia n-au avut putința să pună în aplicare practică principiile ce le profesau. E meritul lui Wilson, că în cunoscutele lui puncte a dat expresie acelor principii și le-a cristalizat așa, că nu se vor mai putea falsifica niciodată. Dacă omenirea va izbuti să realizeze, să înfăptuiască aceste principii, atunci de la întemeierea preștfnismului încoace n-a fost un eveniment mai însemnat ca acesta, pentru omenire. „Hock Janoș: Așa-i!“. Dl. Al. Vaida: Noi, reprezentanții micilor națiuni am așteptat cu nerăbdare atitudinea cercurilor conducătoare ale monarhiei față de aceste puncte și națiu- nile nemaghiare au primit cu nespusă bucurie știrea, că Ministerul de Externe al monarhiei a înaintat la Washington propunerea de pace, căci astfel s-a recunoscut oficial, atât din partea reprezentanței noastre externe, cât și din partea guvernului și partidelor maghiare, că noi de acum nu mai suntem naționalități, ci națiuni. (Mișcare). Cunoaștem mărimea vremilor prin care trecem; cunoaștem, că aceste probleme mari nu le putem trata conduși de egoism. Cunoaștem adevărul, care iese la iveală și într-unul dintre punctele lui Wilson, că nu trebuie să lăsăm teren urei, egoismului, când se tratează aceste probleme a căror rezolvare reală și se- rioasă se poate face numai cu ajutorul deplinei sincerități. Drept, aceea, rtpre- 320 CU. ȘORA zentanța organizației naționale a hotărât să-și definească atitudinea față de aceste puncte și din încredințarea tacesteia,' comunic On. camere următoarea declarațiune (exact textul fixat in conferința de la Oradea Mare de la 12 oct. Camera a fost cuprinsă de panică, dezordine și de agresivitate). Comitetul 'Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria, ca organ politic al națiunii române din Ardeal și Ungaria constată că urmările răz- boiului îndreptățesc pretențiunile de veacuri ale națiunii române la deplina liber- tate națională. Pe temeiul 'dreptului firesc, că fiecare națiune poate dispune, ho- tărî singură și liber de soarta ei, un drept oarecare este acum recunoscut și de către guvernul ungar prin propunerea de armistițiu a monarhiei, “națiunea ro- mână din Ungaria și Ardeal dorește să facă ucuma uz de acest drept și reclamă in consecință și pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotă- rască singură așezarea ei printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte națiuni libere. Organul național ul națiunii române din Ungaria și Ardeal nu recunoaște îndreptățirea acestui parlament și acestui guvern să se considere ca reprezentante ale națiunii române, ca să poată repre- zenta la congresul general de pace interesele națiunii române din Ungaria și Ar- deal, căci apărarea intereselor ei națiunea română o poate încredința numai unor factori designați de propria lor Adunare Națională. Afară de organele delegate de adunarea națională sau alese din mijlocul său, așadar, afară de comitetul executiv al Partidului Național Român nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române. Toate deciziunile și acordurile, care s-ar lua și s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule și fără valoare, care nu leagă întru nimic națiunea română. Națiunea română care trăiește în Monarhia austro-ungară așteaptă și cere — după multe suferințe de veacuri — afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile, la deplină viață națională. Mai departe discursul continuă: Alex. Vaida: Cred, că nu trebuie să aduc multe dovezi, cum că între punctul de vedere al lui Tisza și al domnului ministru-prezident pe de o parte și între cel al lui Wilson e o mare prăpastie, (Așa-i, in stânga extremă), peste care nu se poate trece nici cu rebulistica, nici aruncând praf în ochii oamenilor (Așa-i — in stânga extremă). D. Deputat, contele Ștefan Tisza vorbește și despre democrație. Problema noastră nu e altceva, decât o latură a democrației doar că adevărata democrație, nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluționa chestiunile națio- nale, pentru că numai pe baze naționale și în cadre naționale e cu putință o dezvoltare în direcția normală a acestei consolidări. Și când contele Ștefan Tisza polemizează cu problema națională, oricum o numește el, de naționalitate, la o întrerupere a lui loan Hock, care spune că „fără reformă electorală nu este pace", răspunde: s-o facem asta atunci, când suntem forțați! Afirmațiunilor cum că în această țară națiunile nemaghiare și până acum au fost într-o stare fericită și că e foarte mică deosebirea între concepția lui Wilson și stările din Ungaria, trebuie să răspund, că mă mir de cutezanța d-lui ministru- prezident de a afirma așa ceva aici în parlament, in fața țării, în fața lumii .. . E doar u treia, ori a patra oară ministru prezident al Unganiei (strigăte in stângă extremă: A Cincea oară! E timpul să pună punct) și astfel de la el pe drept se așteaptă să cunoască chestia naționalităților, doar știe, că pe toate câm- purile de luptă au sângerat și națiunile nemaghiare și toate temnițele în acel timp, când fiii și părinții cădeau pe câmpul de război erau pline și sunt pline și acum cu mamele și tații lor și că au încuiat chiar și copiii de 14 și 16 ani (Contraziceri in centru). On. Cameră! această fericită situație este așa de aproape de pretențiile lui Wilson? Școalele noastre sunt închise cu sutele, asta o știți poate. Veți ști, apoi, că ne maghiarizează liceele și că pretind condiții imposibile pe care nu le putem împlini, numai ca să se maghiarizeze liceele. Ferdinand Jurega (deputat sârb): De kt noi au sechestrat banii „Maticei"; Alexandru Vaida: Dacă v-ați interesa, cum v-ar fi datoria, de aceste pro- bleme, ați ști și din ziare, că în Sibiu comisarul guvernial nu s-a oprit nici la sfântul Altar și că au trimis jandarmi la bisericile noastre. Veți recunoaște, că acesta nu e punctul de vedere al lui Wilson. Uitați-vă, sunt în parlament patru deputați români și doi tăuți, pardon slovaci" (ilaritate). DECLARAȚIA DE LA ORADEA . . . 321 Fenyec Lâszlo: Nici un deputat al soclal-democrației. Alexandru Vaida: Când in această fericită țară există aceste fericite ra- porturi, a spune, că între punctul de vedere al lui Wilson și raporturile care do- minează pe aici e abia o mică deosebire, dați-mi voie să nu spun ce înseamnă, pentru că aș fi silit să folosesc expresii neparlamentare. După semnele ce se arată, probabil se vor începe curând presiunile de care s-a folosit odată și Ștefan Tisza pentru a dovedi, că s-au declarat cei într-adevăr chemați și pentru a prezenta astfel lucrurile, ca și când noi nu am fi adevărații reprezentanți ai națiunii române. Prin presiunile solgăbiraielor și mici grațiozități ale fișpanilor probabil, se va afla ici-colo câte-un maghiar, care să facă declarații patriotice. Căci ce este declarația patriotică? Nu espatriotism, ci un mic serviciu adus guvernului, ca să scape pentru un moment din situații neplăcute. E o năzuință vrednică de compătimit folosirea unor astfel de mijloace, în așa vremi... Singura cale însă, e cea a deplinei sincerități, a deplinei recunoașteri, a ac- ceptării bazelor cu adevărat democratice, cu adevărat creștine, cu adevărat wil- soniene. Și atunci, când cu drepturi egale fiind, ne vom întâlni ca națiuni egale, vom putea să ne întindem mâna și pentru viitor, dar intre oprimatori și oprimați de când e lumea n-au putut să fie raporturi sincere. Trebuie să tindem așadar, ca să fim toți cu drepturi și ranguri egale și liberi. Nu-i nevoie de discuții lungi în acest scop, ci e de ajuns să se dea posibilitatea fiecărei națiuni din Ungaria de a-și întemeia organizația națională, ca să aveți cu cine să intrați în discuție, nu în cadrele strâmte ale acestei țări, pentru că această problemă nu o vor rezolva acei politicieni cu vederi strâmte, care cu atâta predilecție se numeau „Bărbați de stat", această problemă e acum internațională, e chestia de onoare a omenirii, care trebuie cinstit rezolvată. Și să știți că nu persoana mea neînsemnată, ci națiunea română întregită ' a vorbit prin mine și că în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine și inima fiecărui român e pătrunsă de aceleași sentimente, dorințe și speranțe, cărora eu le-am dat expresie!“ Ferdinand Jurega: (Să trăiască). (Arhivele Naționale 'București, fond Savel Rădulescu, dosar 187, fila 23—27; Buletinul parlamentar maghiar din 20 octombrie 1918). IV DECLARAȚIA TINERIMII DE LA ORADEA DECLARAȚIUNE. 1918, octombrie 18/31, Oradea Tinerimea și studenții români din Oradea-Mare, aderând întru toate la ho- tărârile Comitetului Partidului Național a Românilor din Transilvania și Ungaria: 1. Se supun dispozițiilor Comitetului Executiv al Partidului Național; 2. Insistă pentru grabnica întrunire a Adunării Naționale; 3. Se declară solidari cu comitetul studenților români din Budapesta; 4. Cer redactarea unui ziar cotidian; 5. Roagă Comitetul Executiv al Partidului Național să intre imediat în legă- tură cu Consiliul Național Român din Paris; 6. Declară că sunt uniți în cugete cu frații noștri din Bucovina și vrem ca soarta lor să fie strâns legată de soarta noastră. Oradea-Mare la 18/31 octombrie 1918 George Bugariu Dr. Vaier Mărcuș Augustin Vancea Nerva Jercan L. Popescu Liviu Lazar Grigore Bit in Nerva Traian Cosma Petrovan Șt. Gavrll Dudulescu Petru Erdelyi loan Cerica Petru Dejeu Vasile Stan G. Barna loan Popp Victor Gherasim Vasile Bărbulescu (Arhivele naționale, Arad, fond Roman Ciorogariu, dosar 7, fila 111). 21 — Acta Mvsei Nnancensis 34/1998 322 CH. ȘORA V ALEXANDRU VAIDA VOEVOD LA VIENA La începutul lunii octombrie, Vaida a luat parte la întrunirea conducerii P.N.R.-ului de la Oradea, din casa avocatului Aurel Lazăr, în calitatea sa mai veche de membru al Comitetului Executiv al partidului. Aflat la Budapesta în zilele critice ale lunii octombrie, după ultimul său discurs din parlamentul Ungariei, Vaida a purtat, alături de ceilalți deputați și politicieni români, discuții cu reprezentanții guvernului Kărolyi, a avut întâlniri cu fruntași ai naționalităților în căutarea soluțiilor menite să evite conflictele militare. Conducerea P.N.R.-ului l-a desemnat să prezinte arhiducelui losif Habs- burg, a cărui autoritate era recunoscută în continuare de către guvernul ungar, intențiile românilor. Era de fapt o continuare, respectând ierarhia budapestană a actului produs în parlament la 18 octombrie 1918. Vaida s-a prezentat în ziua de 30 octombrie la reședința arhiducelui reluând în prezența acestuia principiile Declarației de la Oradea: „Audiența mea a durat aproximativ o oră. Am arătat, printre altele, că de la 1868 sunt primul politician care se poate prezenta oficial înaintea Habsburgilor, deoarece guvernul care s-a perindat totdeauna a găsit modalitatea ca să țină departe de tron reprezentanții popoarelor nemaghiare. .. Am arătat că națiunea română stă pe baza declarației prezentate Camerei depu- taților" (Arhivele Naționale, filiala Sibiu, Arhiva Alexandru Vaida Vocvod. în- semnare disparată. Dosar 11, fila 5.}. VI MĂRTURII ALE LUI MIHAI VELICIU JUNIOR DESPRE DECLARAȚIA DE LA ORADEA DIN 12 OCTOMBRIE 1918 ȘI TATĂL SĂU Conducătorii noștri s-au complăcut în atitudinea de oportunism politic, jus- tificat, de altfel, până într-o anumită măsură, pentru a evita o represiune sânge- roasă împortiva populației românești. Mersul războiului era tot mai nefavorabil Puterilor Centrale. întâi cehii au început să se miște, apoi slovenii din Austria. Cehii, în Parlamentul din Viena, atacau pe față Imperiul austro-ungar. Tata ur- mărea evenimentele neputincios și se frământa singur, văzând inactivitatea con- ducătorilor noștri din fosta Ungarie. El nu mai putea scrie, puținele scrisori le dicta adesea surorii mele ori mie. Asftel mi-a fost dat in vara anului 1918 să-mi dicteze o scrisoare adresată amicului său Vasile Goldiș din Arad* in care ii scrie că după părerea lui ar trebui sesizat noul monarh al Austro-Ungariei, reclamând drepturi naționale pentru români. Aceasta, numai ca formă, pentru a pune pe tapet problema românilor, arătând că toate naționalitățile din fostul imperiu habs- burgic se mișcă. In urma_ acestei scnrisori Vasile Goldiș transmite această idee fruntașului dr. Aurel Lazăr din Oradea (nepot prin alianță al tatei) și apoi se convoacă în ședință Comitetul Național în casele lui Aurei Lazăr, la Oradea, in ziua de 12 octombrie 1918. La această ședință a fost invitat ca oaspe și Gheorghe Popovici, avocat în Chișineu și, totodată, finul tatei. Această invitare s-a făcut anume pentru a-1 pune la curent pe tata cu cele discutate și hotărâte. Intr-adevăr, Gheorghe Popovici imediat după reîntoarcerea sa din Oradea l-a cercetat pe tata, * Despre această scrisoare face amintire și profesorul Silviu Dragomir în broșura Vasilc Goldiș — luptătorul și realizatorul politic, apărută în Biblioteca Astra, Sibiu, nr. 23 anexă la revista „Transilvania", 1936, iulie-august: „Vădit mișcat de mesajul acesta (scrisoarea tatei — n-a.), Goldiș a primit sugestia și a redactat o lungă declarație pe care urma s-o citească în parlament regretatul Ște- fan Cicio Pop“, DECLARAȚIA DE LA ORADEA . . . 323 informându-1 despre toate. La această vizită, deși eu eram un tânăr de abia 19 ani, am fost învrednicit să fiu și eu prezent, cu condiția de a ține cel mai mare secret, ceea ce era și natural, dată fiind cauza extrem de delicată. Gheorghe Po- povici a arătat — ceea ce eu nu știu dacă se amintește în actele oficiale, în pro- cesul verbal al ședinței — că la început membrii Comitetului au făcut mea culpa (sau cum s-ar zice azi, autocritică) despre atitudinea lor prea pasivă sau chiar prea conformistă din timpul războiului. Alexandru Vaida Voevod, tocmai pentru a șterge impresia nefavorabilă că în tot timpul războiului a absentat de la ședințele parlamentului, a luat asupra sa sar- cina sa extrem de periculoasă, ce putea să-1 coste chiar viața: să citească decla- rația Comitetului național român prin care se pronunță ruptura românilor din Ungaria de statul maghiar, înțelegând să-și exercite dreptul de autodeterminare în baza celor 14 puncte ale președintelui american Wilson. Se știe că în ședința parlamentului budapestan din 18 octombrie 1918 Vaida Voevod s-a executat in mod strălucit de marea lui misiune. Astfel, am fost între puținii români care cunoșteau dinainte cu câteva zile acest eveniment epocal în istoria neamului nostru. Tot în anul 1918, înainte de prăbușirea imperiului austro-ungar, tata a ho- tărât să-și încheie socotelile cu vechiul său fost prieten Vasile Mangra, pentru trădarea sa din 1910. îi scrie o scrisoare — tot dictată mie; și al cărei concept îl am — foarte lungă în care îi arată vechea lor prietenie încă de pe băncile școlii din Beiuș. Mangra, acum, era de doi ani mitropolit. Tata se adresează în scrisoare scurt: „Mangra!“ Arată apoi luptele ce le-au dus împreună, cum întotdeauna l-a sprijinit în dorințele sale juste, ceea ce tata făcea cu convingerea că aceste dorințe personale ale lui Mangra concordă și cu interesele superioare ale neamului nostru. Astfel între altele l-a apărat când era profesor la teologia din Arad față de urgia episcopului loan Mețianu, l-a sprijinit în alegerea de vicar la Oradea și apoi, de episcop la Arad etc. Ca la urmă să fie ales de către administrația lui Tisza și prin samavolnicii, mitropolit la Sibiu, trădând interesele neamului și ale bisericii noas- tre. In concluzie, tata îi spune: „părinte Mangra, tu nu ești mitropolit, ci un uzur- pator și, ca un fost bun și sincer amic al tău, dar și mai bun amic al națiunii ro- mâne îți dau sfatul să îmbraci un sac și cenușe și să te rogi lui Dumnezeu, în restul zilelor tale, să te ierte pentru păcatele săvârșite contra Bisericii și neta- mului“. Semnat Mihai Veliciu. Această scrisoare, deși scrisă prin ianuarie-februarie 1918, nu a fost trimisă atunci, la stăruința mamei, căreia îi era frică de răzbunarea lui Mangra. Totuși, în iulie 1918, tata aflând de la amicul său Roman Ciorogariu, că Mangra nu mai are mult de trăit, cu toate riscurile a expediat scrisoarea, apoi a fost retrimisă de Mangra, scriind cu mâna sa rezoluția cenzorului cronicei lui Șincai: „Opus igne, auctor patibulo dignus“; iar pe un cvart de hârtie un blestem contra tatii, tot au- tograf. Pe tata, care era un om foarte religios, nu l-a impresionat blestemul ci, din contră: „Am știut eu că Mangra a înnebunit în 1910 și numai ca nebun a putut sii facă ceea ce a făcut. Deci omul acesta nu mai este responsabil*'. Au urmat evenimentele din toamna anului 1918, destrămarea fostului imperiu austro-ungar. S-au format consiliile naționale. Sigur, tata, invalid, nu putea lua parte la această măreață mișcare revoluționară. Adjutanții săi de pe vremuri, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, dr. loan Suciu ș.a. au pus bazele la Arad, ale Consiliului național român, central, care apoi a convocat Adunarea Națională din 1 Decembrie 1918, la Alba lulia, adunare care a decretat unirea cu România. Re- cunoașterea meritelor sale a fost exprimată prin alegerea sa în calitate de pre- ședinte al Consiliului Național al comitatului Arad. Alegerea — desigur simbolică, pentru că el nu a putut dezvolta nici o activitate, conducerea efectivă având-o vicepreședintele dr. Iustin Marșeu. (Manuscris dactilografiat pus la dispoziția noastră de nepoata memorandis- tului Mihai Veliciu (1846—1921) doctor Stella Castea din Cluj-Napoca). 324 GH. ȘORA THE DECLARATION OF THE ROMANIAN NATIONAL PARTY OF TRANSYLVANIA IN ORADEA (12.th OCTOBER 1918) (Summary) At that date, a group of six leaders of the party, met secretly in Oradea at the home of one of them, the lawyer Aurel Lazăr, where they approved the Dec- laration, written by Vasile Goldiș, which stated for the first time that the goal of the R.N.P.T. is the complete separation of Transylvania from Hungary in vir- tue of the right of the peoples to self-determination, inconformity with the Four- teen Principles of Woodrow Wilson. Alexandru Vaida Voevod, deputy in the Hungarian Parlament, included the text of the Declaration, in hisspeech, in the 18.th. of oktober, provoking great turmoil. The Hungarian government was totally helpless against this excellently-timed coup, which precipitated the course of the events towards the Alba-Iulia mass- meeting of 1-th. Dec. 1918, where the secession of Transylvania from Hungary and its union with Romania became reality. NICOLAE P. RAȚIU ȘI AUGUSTIN RAȚIU PROMOTORI AI IDEALULUI NAȚIONAL Patrimoniul secțiilor de istorie modernă și contemporană a Muze- ului Național de Istorie a Transilvaniei cuprinde valoroase fonduri do- cumentare, printre ele aflându-se și o donație făcută de către urmașii marelui luptător național dr. loan Rațiu, constituită în Fondul Rațiu. Documentele adunate și păstrate de către familia preotului Nicolae P. Rațiu și a fiului acestuia dr. Augustin Rațiu au fost donate muzeului de către Eugenia Rațiu1 fiind inventariate în registrele secțiilor de istorie modernă și contemporană. Importanța și varietatea materialului documentar considerăm că în- dreptățește ideea prezentării fondului precum și a celor care l-au con- stituit: Nicolae și Augustin Rațiu. Fondul cuprinde documente referitoare la familia Alexandru și Ma- ria lancu, la succesiunea după moartea lor precum și cele privitoare la administrarea averii lui Avram lancu de către tutorele său, avocatul Matei Nicola din Abrud. Numeroase sunt documentele dezbaterilor suc- cesorale după moartea lui Avram lancu în instanțele de judecată din Abrud, Câmpeni, Turda, Alba-Iulia, Sibiu și Târgu Mureș. Deosebit de importante sunt documentele care atestă activitatea intelectualilor români din Turda în frunte cu dr. loan Rațiu pentru înființarea unei școli românești în oraș între 1867—18742; legăturile și ajutoarele primite din România; corespundența dr. loan Rațiu cu M. Kogălniceanu, G. Barițiu, Al. Papiu Ilarian, V. A. Urechia; însemnările lui dr. loan Rațiu în urma călătoriei la București în 1869. Corespondența memorandistului cu Societatea „Tipografia" din Sibiu și cu Banca „Al- bina"; actele proceselor avocatului loan Rațiu din perioada în care a pro- fesat la biroul avocațial din Turda — se constituie într-o importantă sursă documentară a activității marelui luptător național. Fondul Rațiu cuprinde câteva numere în manuscris ale publicației „Gura Satului — foaie literară și satirică a prizonierilor români de la Darnița"3 precum și corespondența Emiliei Rațiu. cu răniții din primul război mondial internați la Zagreb și Bozon (Tirol). Procese-verbale ale bisericii greco-catolice din Turda între anii 1875—1910; protocoale ale ședințelor Eforiei școlii greco-catolice din Turda veche; traduceri din limba germană a operelor clasice; Noul și Vechiul Testament cu prefața scrisă de Andrei Șaguna; cărți religioase; 1 Act de donație nr. 691 din 2 octombrie 1984. 2 M. M. Jude, I. Ciupea, Contribuții documentare privind ajutoarele din România pentru înființarea unei scoli românești în Turda, în ActaMN, XXII— XXIII 1985—1986, p, 641—655. ’ 3 M. M. Jude, Gura Satului — foaie literară satirică și mixtă pentru colo- nia română din Darnița, în ActaMN, 26—30, II, Istorie, 1989—1993. p. 613—616. 326 D. COMȘA — .M. M. JUDE ziare, reviste, almanahuri; conferințe ținute în cadrul manifestărilor cul- turale ale „ASTREI“; statute și documente referitoare la activitatea „Re- uniunii Meseriașilor, Comercianților și Muncitorilor români" din Turda și .Ardeal; proiecte de legi, legi și regulamente administrative din peri- oada interbelică constituie o impiortantă parte a Fondului Rațiu. De o importanță specială sunt obiectele personale ale dr. loan Ra- țiu, care și-au găsit locul în sălile expoziției de istorie modernă a Mu- zeului Național de Istorie a Transilvaniei precum și portretele în ulei a memorandistului și a soției sale Emilia. Fondul Rațiu conține statutele unor importante societăți culturale: Clubul civil din Turda, 15 iunie 19214; Casina Română din Turda, oc- tombrie 19255; Cercul intelectualilor români, 19316 ai căror membrii fondatori au fost preotul Nicolae P. Rațiu și dr. Augustin Rațiu precum și o listă cu numele intelectualilor români din Turda și împrejurimi7. Scopul acestor societăți, modul lor de organizare și activitatea sunt deosebit de interesante, motiv pentru care le vom prezenta în forma originală în anexa lucrării*. Pe baza documentelor fondului putem creiona activitatea preotului Nicolae P. Rațiu și a fiului său dr. Auguștin Rațiu, personalități care au avut un rol important în evenimentele istorice și în viața culturală a orașului Turda. Nicolae P. Rațiu, nepot de văr al. memorandistului dr. loan Rațiu8 s-a născut la Turda în data de 29 octombrie 1856 din părinții Ștefan Rațiu și Susana Kirăly. Școala primară a efectuat-o în Turda și Aiud9 iar gimnaziul la Blaj10 unde obține și „testimoniul de maturitate"11. In perioada 1879—1883 studiază teologia la Blaj în cadrul Sfemi- narului teologic metropolitan greco-catolic12. La 20 septembrie 1883 a fost hirotonit ca preot13 și apoi numit administrator parohial în Petri- ciul de Sus, jud. Turda14 (azi Petreștii de Sus, jud. Cluj). Preotul Nicolae P. Rațiu este numit începând din 9 mai 1891 cape- lan greco-catolic al bisericii Bob din Cluj13, unde j funcționează până în 1897. In această calitate cu ocazia evocării zilei de 3/15 mai 1848 a ținut o cuvântare la Cluj despre însemnătatea istorică a acestei zile și datoria sfântă de a fi sărbătorită16. în aceeași; perioadă îndeplinește și funcția de bibliotecar al Casinei române din Cluj17. 1 Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Nr. inv. M 9123 (în conti- nuare vom folosi MuzîstTrans). 5 Ibidem. « MuzîstTrans, Nr. inv: C 5036-C 5038; C 5039-C 5040; C 5041. 7 MuzîstTrans, Nr. inv. M 9123. * Anexele vor fi prezentate în ordine cronologică. 8 Patria, 4 octombrie 1932, p. 2; I. Rațiu, Cine mă cunoaște in țară așa cum sunt?..., București, 1991, p. 13. !t MuzîstTrans, Nr. inv. M 8764-M 8766. 1,1 MuzîstTrans, Nr. inv. M E707-M 8769. 11 MuzîstTrans, Nr. inv. M 8770-M 8771. >- MuzîstTrans, Nr. inv. M 8772. 13 MuzîstTrans, Nr. inv. M 8774. '1 MuzîstTrans. Nr. inv. M 8775. 15 MuzîstTrans, Nr. inv. M 8777; Patria, 4 octombrie 1932, p. 3. Tribuna, 6/18 mai 1895, p. 413. 17 Gazeta Transilvaniei, 10/22 iunie 1695, p. 3. NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RAȚIU . . . 327 La 2 noiembrie 1897 este numit paroh în Tritenii de Sus18 iar în 21 iulie 1903 administrator parohial al bisericii greco-catolice din Turda veche19, construită de familia Rațiu din inițiativa prepozitului canonic Baziliu Rațiu20, unde rămâne până la sfârșitul vieții. Apreciindu-i-se ac- tivitatea preoțească la 22 martie 1906 a fost numit viceprotopop onori- fic, fiind distins cu brâul roșu21. Nicolae P. Rațiu a fost membru a Partidului Național Român. In anul 1881 depune jurământul solemn de credință față de neam și de a rămâne „ostaș neclintit" al partidului,22. La întoarcerea delegației ro- mâne, care a dus Memorandul la Viena, Nicolae P. Rațiu l-a așteptat pe dr. loan Rațiu în gara Câmpia-Turzii. De acolo îl duce cu trăsura într-un loc necunoscut și sigur .pentru a fi ferit de actele de șovinism și van- dalism din Turda23. Procesul Memorandului îl găsește la Cluj, Nicolae P. Rațiu ocupân- du-se de cazarea celor veniți pentru sprijinirea inculpaților24. După stabilirea definitivă în Turda, preotul Nicolae P. Rațiu a par- ticipat activ la viața politică și culturală românească, fiind membru fon- dator al societății „Astra", a „Societății române de lectură"25, a „Socie- tății Fondului teatrului românesc" și a „Reuniunii învățătorilor din ar- hidieceza Blajului". A înființat în Turda „Reuniunea Sfânta Maria" și Corul bisericii greco-catolice din Turda veche26. In toamna anului 1918, alături de întreaga suflare românească, a luat parte activă la pregătirea Marii Uniri împreună cu intelectualii tur- deni: dr. Mihail Moldovan comandant al Gărzii Naționale Române din Turda, învățătorul Simion Poruțiu, avocații । Vaier Moldovan și Gh. Po- pescu și învățătorul loan Trâmbițaș. Ca urmare a activității lor au fost închiși în închisoarea „Cetățuia-Fellegvăr", unde după o judecată su- mară au fost condamnați la moarte. „Toți și-au săpat groapa, dar după citirea sentinței, ofițerul le-a spus să sară zidul și să dispară"27. Nicolae P. Rațiu a fost ales ca delegat al protopopiatului grpco- catolic din Turda la Marea Adunare Națională de la Alba lulia din 1 Decembrie 191828. La 30 ianuarie 1919 din inițiativa lui dr. Vaier Moldovan, s-a ținut o ședință a cărturarilor români din orașul Turda și județ pentru consti- tuirea Comitetului Național Român. In prima ședință, ținută la 10 fe- bruarie 1919, a fost ales președinte dr. Vaier Moldovan și un Comitet de conducere din care făcea pprte și preotul Nicolae P. Rațiu. în tim- 13 MuzIstTrans, Nr. înv. M 8778. 19 MuzIstTrans, Nr. inv. M 8780. 20 I. Rațiu, op. cit., p. 13. 21 MuzIstTrans, Nr. inv. M 8782; C 5024. 22 Patria, 4 octombrie 1932, p. 2. 23 N. Josan, Un bărbat pentru istorie Dr. I. Rațiu (1829—1902), București, 19!‘2, p. 50. 24 Tribuna, 6/18 aprilie 1894, p. 2711; 7/19 aprilie 1894, p. 275 și 8/20 aprilie 1894, p. 278. 25 N. Josan, op. cit., p. 77. 28 MuzIstTrans, Nr. inv. C' 5024. 27 Informația este primită de la I. Mezei în scris și oral. I. Mezel a fost ruda a familei. : 28 Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, București, 1943, p. 54; 1918 la ro- mâni — Documentele Unirii, X, București, 1989, p. LlV. . 328 D, COMȘA —i M. M. JUDE pul Consiliului Dirigent, pentru activitatea sa rodnică din întregul ju- deț Turda a fost decorat cu „Crucea de Merit“29. După Marea Unire, preotul Nicolae P. Rațiu continuă să rămână o personalitate activă a vieții religioase, culturale și politice a ținuturilor turdene. A fost membru a Partidului Național Țărănesc și consilier ju- dețean, în 1930 fiind ales președinte al Biroului Consiliului județean Turda30 și președinte al Asociației generale a românilor uniți din Turda31. Nicolae P. Rațiu pune bazele, la 16 decembrie 1920, unei fundații de ajutorare a absolvenților de preparandie din Blaj „care va dovedi o desteritate mai mare pentru a forma chor cu elevii din școală și va avea din cântul vocal și instrumental progres bun.... Scopul cu aceasta fun- dațiune mi-a fost să deștept în inimile tinerilor și viitori învățători o râvnă și dragoste mai mare pentru această artă care în viața practică are o valoare neprețuită4132. Această fundație numită „Fundațiunea Nicolae P. Rațiu v. protopop onorar Turda veche11 înființată de către N. P. Rațiu prin două acțiuni „Datoria Publică a României14 de câte 500 coroane este considerată de către întemeietor un gest de mulțumire către Dumnezeu care i-a ascul- tat rugăciunile ca fiul său Augustin Rațiu plecat în război în primăvara anului 1915 s-a întors acasă. Trei ani mai târziu, la 21 septembrie 1923 cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la hirotonirea ca preot administrator parohial în comuna Petridul de Sus din jud. Turda-Arieș, Nicolae P. Rațiu înființează o nouă fundație ,,... în semn de mulțumită că Prea Bunul Dumnezeu mi-a ajutat cu harul său ceresc de mi-am îndeplinit acest oficiu înalt și sfânt cu toată conștiinciozitatea44. Numele fundației este „Fondul Nicolae P. Rațiu pentru ajutorarea văduvelor sărace din parohia greco-catolică din Turda veche4433. Actul de constituire a fundației, denumit „Litere fun- daționale44 precizează sursele financiare ale fundației, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească văduvele care vor beneficia de ajutor precum și data și locul unde va fi distribuit acest ajutor. „Ca fundațiune perpetuă depun pe veci și irevocabil 5 acții ale Institutului de credit „Banca agrară44 societate anonimă din Cluj — în valoare de câte 1.000 lei adică în total 5000 lei și anume acțiile nr. 28, 29, 30. 31, 32 din emisiunea primă împreună cu cupoanele din anii 1923—1940 precum și libelul de depunere nr. 0554 de la Banca Centrală pentru Industrie și Comerț, filiala Turda în sumă de 500 lei... Văduvele care vor fi împărtășite cu ajutor din această fundațiune trebuie sti întrunească următoarele condițiuni: a Să aibă domiciliul regulat în parohia greco-catolică din Turda veche de cel puțin 5 ani. b Văduva să fie dintre cele mai sărace văduve care aparțin bise- ricii greco-catolice din Turda veche, bine înțeles că și văduva să fie de confesiune greco-catolică. ' Informație primită de la I. Mezel. 30 Arieșul, Turcia, 1 iunie 1930, p. 2. 31 Arieșul, Turda, 20 aprilie 1930, p. 3. 33 MuzlstTrans, Nr; inv. C 4994. 33 MuzIstTrans, Nr. inv. C 4999. NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RAȚIU . . . 329 c/ Văduva .să nu fi fost pedepsită niciodată de către autoritățile ju- decătorești sau polițiale. ' d/ Văduva să fi avut totdeauna o viață morală bună, cinstită și să nu fi trăit niciodată în concubinaj sau nelegiuire. e/ Văduva să cerceteze regulat biserica în duminici și sărbători. f/ După conscrierea văduvelor sărace care reflectează la ajutor din acest fond, să se aleagă cele mai sărace văduve și să fie preferate acelea cari au și copii minori de crescut... Văduvele vor primi ajutoarele din acest fond în fiecare an în ziua de Sf. Nicolae — îndată după Sf. liturghie în fața poporului și a credin- cioșilor ... Aceste litere fundaționale scrise în 3 exemplare originale vor ră- mânea nestrămutate pentru toate timpurile... Noi membrii curatorului bisericii greco-catolic din Turda veche pri- mim cu bucurie această fundațiune și ne obligăm a o administra con- form fundatorului — în toate timpurile"34. în semn de prețuire a activității preoțești vreme de 40 de ani cura- torul bisericii greco-catolice din Turda veche în ședința curatoratului bisericesc ținută la 13 aprilie 1925 hotărește să „înființeze în amintirea jubileului preoțesc de 40 de ani al Sfinției Sale părintelui vice protopop onorar Nicolae P. Rațiu un fond cultural nuinit; „Fondul Nicolae P. Ra- țiu al bisericii române greco-catolice din Turda veche"35. Scopul fondului a fost: „Premierea la fiecare sfârșit de an școlar a elevilor și elevelor române greco-catolice de la școlile secundare din lo- calitate care vor fi dovedit cel mai frumos progres în purtarea morală și în studiul religiunei, iar la celelalte studii vor aținge măcar mijlocia clasei lor“. Izvoarele fondului erau contribuția benevolă a credincioșilor acestei biserici35a. ; O viață bogată în evenimente și dedicată cauzei românești prin bi- serică, cultură și politică se încheie la 1 octombrie 1932 în Turda30. Recunoașterea meritelor este concretizată prin acordarea medaliei „Răsplata muncii pentru biserică" cl. î și Ordinul „Steaua României" în grad de ofițer37. Unicul fiu al preotului Nicolae P. Rațiu, avocatul Augustin Rațiu, crescut și educat în spiritul familiei Rațiu, s-a dovedit a fi un continu- ator al idealului național promovat prin profesiune, cultură și politică. Augustin Rațiu’s-a născut în. comuna Petreștii de Sus, jud. Cluj la 7 iulie 1884. Clasele primare, gimnaziale și liceale le urmează în mai multe localități: Cluj, Bistrița-Năsăud și Blaj38. Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj39 în calitate de bur- sier al „Fundației Șuluțiu"40. în 1909 obține titlul de doctor în drept al Universității din Cluj41. A depus „cenzura de avocat" la Târgu-Mureș 31 Ibidem. ! ■ 35 MuzIstTrans, Nr. inv. C 5000, a. : ■; 35a Ibidem. . ■ ■■ ; ; 1' ■ 36 MuzIstTrans, Nr. inv. M 5024-M 5025.' ■ ■ • 37 MuzIstTrans, Nr. inv. C 5024. ■■ 38 Conform informației date de I. Mezei. 39 MuzIstTrans, M 8705, M 8710, M 8766. ' ' w MuzIstTrans, M 8700-M 8704; M‘ M ^09.’ J ; .■ < 41 MuzIstTrans, M 8711. ■ : ‘ C" ■, T . < ■ ■ 330 D. COMȘA — M. M. JUDE unde a obținut și diploma la 19 octombrie 191242. După obținerea di- plomei de avocat și-a deschis birou avocațial la Turda ajungând decan al Baroului de avocați43. In anul 1913 s-a căsătorit la Sibiu cu Eugenia Turcu, fiica avocatu- lui loan Turcu din Făgăraș și a i Eugeniei Codru-Drăgușanu (fiica lui loan Codru-Drăgușanu)44. Din această căsătorie au luat naștere patru copii: lancu (actualul deputat P.N.Ț.C.D. Ion Rațiu), Radu, Mircea și Eugenia. . Augustin Rațiu a desfășurat în> Turda pe lângă activitatea profesio- nală și o intensă muncă de susținere și afirmare a vieții românești lo- cale în toate domeniile. Astfel din 1906 reorganizează, în calitate de președinte, „Reuniunea Meseriașilor Români din Turda“45 înființată de dr. loan Rațiu. Până în 1915, când a fost mobilizat, dr. Augustin Rațiu a ținut o serie de conferințe cu conținut naționalist și a organizat mani- festări culturale românești (concerte, spectacole de teatru) în cadrul ma- nifestărilor „ASTRA44 al cărui membru a fost46 și a „Societății române de lcctură“47. în toamna anului 1918 a fost numit comisar al orașului Turda, apoi al plaselor Turda, Trascău și lara cu misiunea de a organiza Consilii și Gărzi naționale. Din însărcinarea lui Amos Frâncu s-a deplasat împre- ună cu dr. Iulian Pop la Târgu Mureș pentru a discuta cu generalul Gherescu modalitatea de intrare a armatei române în Turda și Cluj48. Adunarea generală a alegătorilor din cercul electoral Turda. întru- nită la 24 noiembrie 1918, în semn de apreciere a activității sale din toamna acestui an, l-a desemnat între cei cinci reprezentanți oficiali ai săi la Marea Adunare Națională de la Alba lulia49. După Marea Unire, dr. Augustin Rațiu a desfășurat o susținută ac- tivitate profesională și de susținere ,pe toate planurile a vieții românești locale, „... care avea drept scop crearea unei clase mijlocii de limbă și lege românească4450. Un important domeniu al preocupărilor dr. Augustin Rațiu după 1918 l-a constituit activitatea de reorganizare a „Reuniunii Meseriașilor și Comercianților români din Turda și Ardeal44, contribuind la ridicarea unei pături de meseriași și comercianți români înstăriți, bine organizați și implicați în viața socială și culturală locală51. Pe linie administrativă a ocupat funcția de prim-jurist consult ju- dețean (1923) al Prefecturii județului Turda-Arieș, apoi este ales primar al orașului Turda (1932)52. 42 MuzIstTrans, Nr. inv. M 8712; N. Josan, op. cit., p. 77. 13 N. Josan, op. cit., p. 77. 44 Conform, relatărilor lui I. Mezei. 45 N. Josan, op. cit., p. 77. 40 MuzIstTrans, Nr. inv. C 4974, C 4975. 47 N. Josan, op. cit., p. 78. 48 Conform relatărilor lui I. Mezei; N. Josan, Consilii și gărzi naționale românești din Munții Apuseni. Documente inedite, Apulum, XXXIV, 1997, p. 540. 49 N. Josan, op. cit., p. 78; Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, București, 1943, p. 75. 50 I. Rațiu, op. cit., p. 14. 51 Tribuna Noastră, Cluj, 5 iulie 1926, p. 2. 52 Arieșul, Turda, 25 decembrie 1932, p. 3; I. Rațiu, op. cit., p. 13. NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RAflU . . . 331 La împlinirea unui deceniu dă la Marea Unire și la împlinirea a 100 de ani de la nașterea memorandistului dr. loan Rațiu, dr. Augustin Ra- țiu, în calitate de decan al Baroului de avocați Turda, a luat inițiativa ridicării unui monument în memoria prestigiosului om politic, fiu al orașului33. Monumentul dr. loan Rațiu a fost dezvelit în centrul orașului la 9 iunie 1930, prilej cu care dr. Augustin Rațiu afirma: „Statuia aceasta s-a ridicat ca un semn al recunoștinței neamului românesc pen- tru faptele mari ale lui dr. loan Rațiu și va fi pentru noi și familia noastră un imn de luptă pentru continuarea operei de consolidare înce- pută de familia noastră acum 200 de ani"34. Avocatul Augustin Rațiu a fost o prezență activă a vieții culturale românești turdene punând bazele unor importante societăți culturale (Clubul Civil din Turda — 15 iunie 1921, Cercul intelectualilor români) și a participat la acțiunile culturale organizate în oraș de către „Casina română"33, „Ateneul român" din Turda36, „Societatea Sfânta Maria"37 antrenând în aceste manifestări categorii socio-profesionale diverse. A desfășurat și o intensă activitate publicistică în presa clujeană și tur- deană dovadă fiind articolele publicate în ziarele „Patria", „Universul", „Curentul", „Tribuna noastră" și „Arieșul". Dr. Augustin Rațiu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României" în grad de cavaler în ianuarie 1923 pentru activitatea sa neobosită pe tărâm social-economic și cultural în folosul poporului român38. A decedat la 2 noiembrie 1970 la vârsta de 86 de ani în municipiul Turda. . . Acest studiu și-a propus să scoată la lumină aspecte inedite ale ac- tivității unor patrioți turdeni, preotul Nicolae P. Rațiu și avocatul Au- gustin Rațiu prin publicarea unor documente ale Fondului Rațiu aflat în păstrare la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. în buna tra- diție a intelectualilor ardeleni, de promovare a idealului național prin școală și cultură, membrii familiei Rațiu din Turda au sprijinit toate ini- țiativele culturale și educaționale care urmăreau emanciparea românilor și pregătirea lor pentru momentul unirii cu Țara. După Marea Unire activitatea lor a continuat pentru deplina integrare a Transilvaniei în structurile României Mari în perioada interbelică. DANIELA COMȘA MARIA MAGDALENA JUDE ■ ',3 Arieșul, Turda, 21 august 1927, p. 3. r’1 Arieșul, Turda, 15 iunie 1930, p. 2. 53 Arieșul, Turda, 27 mai 1928, p. 2 și 3 iunie 1928, p. 3. 5(i Arieșul, Turda, 22 ianuarie 1928, p. 2. 57 Arieșul, Turda, 8 aprilie 1933, p. 2a ■ ! 58 Turda, 21 iaunarie 1923, p. 4. 332 D. COMȘA — M. M. JUDE ANEXAU STATUTELE SOTIETATI CLUBUL: CIVIL DIN TURDA? 1. HOTĂRÂRI GENERALE. &A. Societatea va purta adressa: C11 u b u 1 civil din Turda. Sigiliul: Clu- bul civil din Tur da. 1833. §.2. Scopul soțietății este: că prin convenirea membrilor în localul Clubului să conlribue la ridicarea și nivelarea vicței culturale și sociale a catațenilor. §.3. Mijloacele cari să pot usa pentru ajungerea scapoului specificat în §.2 ținerea membrilor în cuvente cu mersul presei codițiene și revistelor culturale, precum și organizarea bibliotecei clubului, prin iasociare, — ținere de desertațiuni, colecte benevole în favorul bibliotece •— și jocuri în interes filantropic. §4. Soțietatea „Clubul civil" își va esercita 'administrarea și conducerea sa prin adunări generale publice, comitetul administrativ și funcționari aleși de membrii §.5. Funcționarii Clubului civil sunt președinte, vicepreședinte, notar, bibliotecar, casar, econom și jurisconsult. §.6. Pre lângă funcționari să alege un comitet constatator din 12 membri cari împreună cu funcționarii formează comitetul Clubului. §.7. Venitul Clubului să formează: a./ din tacsa membrilor, b./ Venitul încasat din arangeara de serate, desertațiuni, și jocuri cu scop filantropic. ANEXA. II STATUTELE CASINEI ROMANE DIN TURDA Art. 1. Numele Societății „C’asina Română din Turda" Art. 2. Scopul Societății este cultivarea membrilor prin lectură, conferențe, șezători literare etc. întărirea spiritului de sociabilitate. Orice chestiune de natură politică e eschisă atât din desbaterile Comite- tului cât și a adunărilor generale. Art. 3. Membrii Societății sunt: a. Ordinari. Membrii ordinari pot fi toți cetățeni români, stabiliți în orașul Turda, cari vor plăti odată pentru totdeauna o taxă de 50 lei/100 coroane/ și cotisațiile anuale ce le va stabili adunarea generală. b. Fondatori. Sunt toți acei membrii ordinari sau esterni, cari pe lângă taxele de sub punctul a și b, vor plăti odată pentru totdeauna o sumă de cel puțin 250 Lei sau 500 Coroane. c. Onorari. Toți aceia pe care adunarea generală îi va numi, în virtutea meritelor lor personale sau a jertfelor morale sau materiale aduse în beneficiul Societății. NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RAȚIU . . . 333 d. Esterni. Membrii esterni pot fi toți cetățeni români domicilați în afară de Turda, cari plătesc o taxă de înscriere odată pentru totdeauna de Lei 10, sau 20 coroane și coatisația anuală statorită de adunarea generală. Art. 4. Membrii ordinari, fundatori și esterni îi primește comitetul pe baza unei declarații în scris, prin care cel dorește să fie primit să obligă a plăti taxele statutare cel puțin pe un an. ANEXA III STATUTELE CLUBULUI INTELECTUALILOR ROMANI DIN TURDA Art. 1. Scopul Sicietății: a, cultivarea membrilor prin lectură, conferință, șăzători literale etc. b, desvoltarea simțului amical și colegial. c, ținerea membrilor în curent cu merseul presei și a revistelor culturale, d, înființarea unei biblioteci pentru club. e, a oferi membrilor distracți eftine și folositoare /: d.e. jocuri de biliard, ?ach, domino, table, cărți, popice etc,:/ Jocurile hazarde nu sunt admisă, — ase- menea sunt interzisă și poleniile cu caracter politic. Art. 2. Membrii: sunt intelectuali români din Turda, cari vor fi primiți de comitetului clubului și vor achita taxele stabilite de regulamentul intern al clu- bului. Primirea membrilor noi se face la propunerea în scrisă alor 2 membrii vechi, •— de cătră comitet cu votarea secretă. Respingerea nu se motivează. Drepturile membrilor precum și datorințele lor sunt: de a respecta statu- tele și regulamentul intern al clubului, — apoi a plăti taxele, a respecta și împlini hotărârile adunărei Generale, și a comitetului, a conlucra spre binele și prospera- rea clubului, — a supune toate chestiunile litigioasă judecătoriei de arbitrii insti- tuită în sânul clubului. Dreptul de membru încetează: prin moarte repășire și eschidere. Art. 3. Organele clubului sunt? Adunarea Generală, Comitetul și judecătoria de arbitrii. a, Adunarea Generală se va ținea în prima lună a fiecărui an iar la cererea în scris alor 10 membrii se va conchema o adunare Generală extraordinară, — care a rea de obiect celea indicate în cerere. Agendele Adunărei Generale sunt: 1, Cenzurarea socotelilor prezentate de comitet despre anul de gestiune tre- cut și darea apsolutorului. 2, Aprobarea bugetului pe anul curent și statorirea cotizațiilor pentru membrii. 3, Desbatere asupra propunerilor care au fost înaintate cu cel puțin 8 zile înainte, — comitetului executiv. 4, Votarea regulamentului intern. 5, Alegerea arbitrilor. 6, Modificarea statutelor. 7, Modificarea sau disolvarea societății. Adunarea Generală se va convoca de comitet prin afișare în localul clubului și publicare în un ziar local sau prin o circulară cătră toți membrii, — cu cel puțin 8 zile înainte. Adunarea Generală poate lua concluse valide dacă sunt prezenți cel puțin 1/3 parte din membrii, — iar dacă la aceasta adunare nu se întrunesc ațâța membrii, — președintele va întrerupe adunarea Generală și o va continua în termin de 8 zile. — când va putea aduce hotărâri valide fără considerare la numă- rul membrilor prezenți. Data continuărei adunărei Generale se va comunica mem- brilor ca mai sus. Modificarea statutelor, — precum și modificarea clubului apoi disolvarea clu- bului se poate hotărî numai în adunarea Generală convocată spre acest scop, — la care trebue să fie prezenți cel puțin 3/4 parte a tuturor membrilor. Voturile celor absenți se adaug la voturile acelora cari voiesc să mențină starea de mai înainte a statutelor și a clubului. 334 D. CO.MȘA — M. M. JUDE Adunarea Generală alege comitetul din an în an. Membrii vechiului comitet pot fi realeși. B, Comitetul se va întruni în ședință de câte ori va fi convocată de cătră președinte sau în absența acestui de vreun vice președinte. Agendele Comitetului sunt: a. executarea hotăririlor adunărei Generale, b, hotărire asupra ziarelor, revistelor și cărților ce sunt a se procura, c, hotărire asupra jocurilor și a obiectelor de joc ce sunt a se procura și preschimba, — d, stabilirea taxelor pentru diferitele jocuri, e, chivernisirea averei socității, com- punerea bugetului și a socotelilor ce sunt a se prezenta adunărei Generală, f, aran- jarea conferințelor, șăzători literale, serate de ceai etc. f, alegerea funcționarilor clubului. Drepturile și datorințele fiecărui funcționar sunt stabilite în regulamentul intern al clubului. Conducerea faptică a societății precum și administrarea averilor între mar- ginele statutelor și a regulamentului intern și a hotăririlor Adunărei Generală îi revine unui comitet ales de adunarea generală pe timp de un an. Comitetul se compune din a, un președinte, b, doi vice președinți, c, un secretar, d, un majordon, e, un cassar, f, un controlor, g, un bibliotecar, h, un jurisconsult și din 6 membrii. In caz de moarte sau demisie, — comitetul are drept de cooptare sub rezerva aprobărei proximei adunări Generale. Drepturile și datorințele tuturora sunt stabilite în regulamentul intern al clubului. Clubul va fi reprezentat în ori ce chestiune atât procesuale cât și estrapro-' cesuale de cătră președintele. C Arbitrii: Pentru susținerea disciplină de club și judecarea tuturor dife- rendelor dintre membrii clubului, între olaltă și judecarea conflictelor membrilor clubului cu alte persoane, — să instituie o judecătorie de arbitrii care con- stă din președintele clubului și de 2 membrii aleși de adunarea Gene- rală. Cei interesați pot coopta fiecare câte un membru dintre membrii comi- tetului clubului. Hotărârea se va aduce cu majoritate de voturi și este obligatoare pentru părți și neapelabilă. Nerespectarea hotărârei adusă invoalvă eschiderea aces- tuia din club. Un membru al clubului care va fi eschis din ori ce motiv nu va putea fi reprimit în club de cât după 2 ani dela data eschiderei. Art. 4. Organele Statului au dreptul de a controla activitatea clubului și al îndruma la respectarea și observarea strictă a statutelor, — iar dacă după aver- tizmentul dat, — nu sar conforma îndrumărilor primite, — sau ar continua în mod ne permis și a trece peste sfera de activitate stabilită în acest statut, — are dreptul a disolva clubul. Art. 5. Desființarea societății este stabilită mai sus. în caz de desființare din ori ce motiv a clubului întreaga s-a avere va trece în părți egale internatelor de băieți și de fete române din Turda. Iar la caz că nu ar fi internate averea va trece în părți egale bisericilor române de ambele confesiuni. Acestea statute au fost primite de Adunarea Generală ținută la Turda 1 ANEXA IV CERCUL INTELECTUALILOR ROMANI din TURDA ACT CONSTITUTIV Subsemnații: 1. Dr. loan Miclea, advocat. Turda 2. Dr. loan Boieriu, advocat, senator. Turda 3. Dr. Emil Chețianu, advocat, Turda 4. Alexandru Chicinașiu, director de bancă. Turda 5. Dr. Juliu Gențiu, primarul orașului Turda 6. Nicolae Todea, șef-contabil procurist la Banca Centrală, Turda 7. Victor Josof, contabil, la Banca Centrală, Turda NICOLAE P. ȘI AUGUȘTIN RAȚIU . . . 335 8 loan Murgău, inspector general farmaceutic,«Turda 9. loan Mureșanu, profesor la Liceul de băieți, Turda 10. Petru Suciu, director la Liceul de băieți. Turda II. Nicolau P. Rațiu, protopop gr. cat. Turda 12. Dr. Mihail 'Moldovan, advocat. Turda 13. Colonel Victor Fodoreanu, director la Casa de Credit, Turda 11. Aristid Gabor, director de bancă, Turda 15. Ionel Cădariu, secretarul Prefecturei Turda 16. George Țarină, profesor la Liceu de băieți, Turda 17. GregoriulBiji, profesor de liceu, Turda 18. Vasile Bodor, consilier la orașul Turda 19. George Mărie, profesor la Liceul de băieți, Turda 20. Ștefan Gligor, învățător la Școala Primară No. 1 Turda 21. Vasile Roșea, subrevizor școlar. Turda 22. Demetriu laneș, director de bancă, Turda 23. Teodor Mureșanu, profesor la Liceul de băieți, Turda 24. Sebastian Repede, advocat stagiar, Turda constituim prin prezentul act, pe baza statutelor cari fac parte integrantă din el o societate al intelectualilor români din Turda sub numirea de CERCUL INTE- LECTUALILOR ROMANI DIN TURDA, cu scopul de a desvolta solidaritatea între intelectualii români apoi pentru Sediul societății este in Turda, Piața Mihai Viteazul No Durata societății este nelimitată. Cercul se va administra conform dispozițiilor din statutele Statutele anexate. Subscrișii reprezentând unanimitatea membrilor cercului și exercitând func- țiunile adunărei generale constitutive, dispunem alegerea în consiliu de adminis- trație pe un period de ani pe Domnii: 1. Nicolau P. Rațiu, protopop gr. cat., Turda, ca președinte. 2. loan Murgău, inspector general farmaceutic, Turda, vicepreș. 3. Nicoltae Todea, șef-cont. procurist, Turda, casier. 4. Demetriu Janeș, secretar, și ca membrii pe 5. Gregoriu Biji, profesor de liceu, Turda 6. Alexandru Chicinașiu, director de bancă 7. George Mărie, profesor de liceu, Turda 8. Ștefan Gligor, învățător, Turda 9. Colonel Victor Fodoreanu, dir. de bancă, Turda, iar ca Cenzori pe primul period de un an pe Domnii: 1. Aristid Gabor, director de bancă, Turda 2. Jonel Cădariu, secretarul, prefecturei, Turda 3. Sebastian Repede, advocat stagiar, Turda și ca cenzori supleanți pe Domnii: 1. Vasile Roșea, sub revizor școlar, 2. Victor Deac, învățător la școala Primară No 1, Turda 3. loan Maxa, șef cont, procurist la Fabr. de Sticlărie, Turda Totodată prin acest act autorizăm pe Dl loan Margău, și pe Dl Dr Emil Chețianu, adv. Turda să semneze cererea de autorizare către Onor. Tribunalul Turda și să facă în numele nostru tot ce va fi necesar și legal pentru funcționarea Cercului șe pentru dobândirea personalității juridice ne mai având nevoie de alt mandat. 336 D. COMȘA — M. M. JUDE NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RATIU . . . 337 ANEXA V STATUTELE Cercul Intelectualilor Români din Turda, județul Turda Art. 1. Se constituie pe timp nedeterminat o asociație sub denumirea „CER- CUL INTELECTUALILOR ROMÂNI din TURDA". Art. 2. Scopul este cultural, social. în deosebi asociația: a) va aranja producțiuni literare, muzicale, va abona reviste și jurnale ro- mânești și streine, își va întemeia o bibliotecă literară și științifică. b) va promova simțul de solidaritate și armonie între membrii săi. c) va înlesni ca să-și petreacă orele libere în localul asociației distrându-se cu jocuri nehazarde și lectură. Art. 3. Sediul Societății este în Turda. Art. 4. Patrimoniul social se compune: din mobiliarul deja existent în va- loare de Lei 60.000.—; din cotizațiile membrilor și din eventuale subvenții și do- națiuni. Art. 5. Membrii asociației sunt, onorari, activi și aderenți. a) onorarii se proclamă prin adunarea generală. b) activi pot fi intelectualii români domiciliați în Turda. c) aderenți pot fi intelectualii români cari nu au domiciliul în Turda. Art. 6. Membrii activi beneficiază de localul asociației, bibliotecă și jocurile distractive ale asociației în orele stabilite în conformitate cu dispozițiile regula- mentului intern. Art. 7. Numai membrii activi au vot deliberativ și pot fi aleși în organele de conducere. Art. 8. Cotizațiile tuturor membrilor le propune comitetul și le aproabă adu- narea generală. Art. 9. Adunarea generală alege un președinte, un vicepreședinte, un casier, un secretar și 5 membri în Comitetul asociației cari împreună formează Consiliul de Administrație. Alege apoi 3 membri ordinari în Consiliul de Cenzură și 3 membri su- pleanți. Art. 10. Organele asociației sunt: 1) Adunarea generală 2) Consiliul de Administrație 3) Consiliul de cenzură. Art. 11. Adunarea generală să convoacă de către consiliu de Administrație cel puțin odată pe an pentru descărcarea organelor de administrație și control, pentru alcătuirea bugetului, statorirea cotizațiilor, alegerea Consiliului de Admi- nistrație și organele de control. Comitetul însă poate convoca ori când adunarea generală extraordinară și la cererea altor 10 membrii e dator să o convoace. Pentru ca adunarea generală să poată aduce hotărâri valide se cere prezența a 1/6 parte a membrilor activi, la a doua convocare adunarea hotărește cu mem- brii prezenți. Art. 12. Adunarea generală alege pe un termen de 1 an Consiliul de admi- nistrație compus din: un președinte, un vice președinte, un casier, un secretar și 5 membrii, iar pe un termen de un an Comitetul de Cenzură constătător din 3 persoane și supleanți iarăși 3. Art. 13. Cercul este angajat valabil prin semnătura Președintelui și a se- cretarului sau în lipsa lor de către alți doi membrii din Consiliu. Art. 14. In afară și în fața instanțelor Cercul este reprezentat prin președinte sau vice președinte. Art. 15. Organul oficial al Cercului este gazeta „Arieșul" din Turda. Art. 16. Consiliul de cenzură are dreptul să controleze oricând gestiunea fi- nanciară a Consiliului de Administrație, făcând raportul cuvenit adunărei ge- nerale. 22 — Acta Mvsci Napocensis 34/1990 338 D. COMȘA — M. M. JUDE Art. 17. Funcționarii și personalul de serviciu este angajat de către te drepturile și îndatoririle membrilor, funcționarilor și personalului de serviciu. Art. 19. Din discuțiile adunărilor generale și a comitetului precum și a mem- brilor pe timpul cât să întrețin în localurile Cercului sunt excluse chestiunile de politică militantă și confesionale. Art. 20. Disolvarea Cercului și lichidarea se face în cazurile și după moda- litățile Art. 53—65 din legeta pentru persoanele juridice, revenind averea „Aso- ciațiunei pentru cultura și literatura poporului român“ despărțământul Turda. NICOLAE P. ȘI AUGUSTIN RAȚIU . . . 339 ANEXA VI CERCUL INTELECTUALILOR ROMÂNI TURDA Biroul Cercului Turda, la 8 Octombrie 1934 Domnului Dr. Augustin Rațiu Turda Avem onoare a vă informa că. Consiliul nostru de Ad-ție împreună cu toți membrii Cercului nostru, voind a păstra amintire și recunoștință ante-conducăto- rilor acestui Cerc pentru zelul ce i-a călăuzit, a hotărât într-o ședință, a vă in- vita să binevoiți a ne preda portretul iubitului Dvs. tată, Prot. N, Rațiu, fost președinte al Cercului, pentru a-1 așeza în saloanele noastre în loc de cinste. întrucât ne aflăm într-o stare financiară cam moderată, vă rugăm a ne tri- mite acest portret încadrat, și vă mulțumim. CERCUL INTELECTUALILOR ROMÂNI TURDA Președinte, Secretar, NICOLAE P. RAȚIU AND AUGUSTIN RAȚIU — PROMOTERS OF THE NATIONAL IDEAL (Abstract) The worlk wants to point out some unpublisched aspects of the activity of Roumenian patriots from Turda: the priest Nicolae P. Rațiu and the lawyer Au- gustin Rațiu, We publish now some documents from Rațiu Fund which belong to the National History Museum Cluj-Napoca. Order to promote the național ideal by school and culture, the Ratius from Turda had supported all the cultural and educațional initiatives for the emancipation of the Romanians and for the great day of the union with Romania. An important contribution to the Union since 1918 had had the priest Nicolae P. Rațiu and his son Augustin Rațiu, both them relatives with the National Romanian Party president, dr. loan Rațiu, the well- know participant to the Memorandum mouvement. After the Union, their activity dedicated to the integration of Transylvania into Great Romanians structures. VIAȚA CULTURALA ÎN PRESA ROMÂNEASCA INTERBELICA DIN ’ TULCEA Spre deosebire de alte ținuturi românești, Dobrogea s-a dezvoltat într-un mod cu totul particular. Parte componentă a Imperiului Otoman până la războiul de independență din 1877—1878, a avut de suferit de pe urma marginalizării politico-economice la care a fost supusă — ca o continuare a regimului de care s-a bucurat anterior momentului citat. Reintegrată în componența statului român ca urmare a războiului de in- dependență și a prevederilor Congresului de pace de la Berlin — res- pectiv a schimbului de teritorii operat cu Rusia țaristă —, Dobrogea se va alătura Moldovei și Munteniei ce alcătuiau deja, la aceea dată, nu- cleul viitorului regat ROMÂNIA. Realizând într-un anume fel legătura națională palpabilă între cele două uniri — cea mică din 1859 și cea mare și definitivă din 1918 — acest ținut a semnificat o zestre umană și materială de necontestat. In ciuda acestui fapt evident, investițiile operate de Stat — dincolo de dificultățile cu care se confrunta el însuși — au fost minime și s-au concentrat, oarecum firesc, asupra orașului Constanța — ca principală poartă maritimă a țării — și a litoralului „Coastei de Argint“. In atari condiții, partea nordică a Dobrogei ce ținea de Tulcea a rămas în urmă față de regiunea constănțeami din punctul de vedere strict al dezvoltării economice, aspect ce doar aparent s-a modificat po- zitiv în zilele noastre. Acest fenomen ce răstoarnă imaginea universal încetățenită — a Nordului prosper și a Sudului retardat — (exemplele sunt la îndemână), s-a repercutat nu numai în evoluția economică a zo- nei, ci și în structura socială a populației, în nivelul de trai și de cul- tură și. nu în ultima instanță, în evoluția demografică a județului — mai cu seamă în perioada interbelică1. Tulcea, caracterizat într-o importantă scriere de sinteză de la în- ceputul secolului XX drept un „oraș industrial, cu port însemnat de unde se exportează brânzeturi, lână, cereale și pește“-’, reprezintă indu- bitabil un spațiu unde se întâlnesc și se mixează nu numai interesele comerciale ale regiunii, ci și diverse populații, concepții și moduri de viață. Coridor principal de acces în paradisul Deltei Dunării, imagine vie 1 Conform recensământului din 1930, Tulcea era cel mai întins județ al țării — cu 8.626 km2 — și aveta o populație totală de 183.391 locuitori. Din totalul popu- lației 40.664 locuitori trăiau în mediul urban iar restul, de 142.727 locuitori, în mediul rural. Majoritatea populației o formau, ca și în alte județe, tinerii între 10—29 de ani: 70.768 locuitori. Creșterea populației orașelor din județ între 1930 și 1936 a fost lentă, dar sigură: Tulcea de la 20.104 la 21.090 (1937); Sulina de la 5.928 la 6.297; Măcin de la 5.459 la 6.015; Isaccea de la 4.566 la 5.086 și Babadag de la 4.607 la 4.948 locuitori, vezi Enciclopedia României, voi. II, București, 1940, Județele României, p. 481—487 și 690—691. 2 * * * Enciclopedia Română, editor C. Diaconovich, voi. III, Sibiu, 1904, p. 1139. 342 C. CRĂCIUN a expansiunii lumii balcanice în Europa, orașul cunoaște o evoluție lentă de-a lungul întregii perioade interbelice. Reședință a județului cu ace- lași nume și apoi, după 1938, integrat în ținutul Dunărea, el cunoaște o metamorfoză demograficii fluctuantă, așa cum reiese din consultarea bi- bliografiei epocii3. Concentrând aproximativ jumătate din populația ur- bană a județului — conform recensământului din 1930 — Tulcea nu- măra la acea dată 20.104 locuitori, o cifră remarcabilă dacă ar fi să o comparăm, spre exemplu, cu totalul populației unei alte reședințe de județ — Deva — care număra, conform aceluiași recensământ, numai 10.593 de locuitori4. Cum e și firesc, orașul înseamnă mai mult decât un centru politico- administrativ — în calitatea lui de reședință de județ —, el concentrează și viața culturală a zonei. Alături de Liga Navală Română, o societate sportivă și una de vânătoare, Tulcea poseda în perioada interbelică o secție a LIGII CULTURALE •— intitulată Asociația culturală „Dobrogea“ —, un muzeu de istorie, Societatea pentru emanciparea femeilor, 2 aso- ciații corale3, societatea „Barbu Delavrancea“ a Liceului Principele Ca- rol și Cercul studențesc tulcean. Spectacolele muzicale erau găzduite de Salonul cinematografului Regal, Școala Elenă, sala de conferințe — fără o fixare exactă a locului în care era situată — și Arena Mircea, iar cele de teatru în amintita arenă și Sala Select. Expozițiile — cele cunoscute din presă — se organizau în sala „Melinescu“. Caracterul practic, puternic pragmatic, al vieții acestui oraș este demonstrat și de titulatura presei ce apărea aici în perioada interbelică. In afara publicațiilor întregimentate politic — cum era cazul cu ziarele Țăranul dobrogean, organ al Partidului Țărănesc din județul Tulcea și cu Gazeta Poporului, organ al Partidului Poporului — mai apăreau jur- nale, mai mult sau mai puțin ..independente", precum: Progresul Tulcei, săptămânal economic, comercial și de informații, Oglinda Tulcei, ziar in- formativ, economic și comercial, Curierul Tulcei, ziar independent, eco- nomic, comercial, industrial, social, literar, etc. Din câte se poate lesne observa interesul cultural era cvasiinexistent, iar informațiile de această natură se resimt serios din această cauză. Fără a lipsi, personalitățile culturale puternice ale orașului erau puțin numeroase — așa cum rezultă din parcurgerea presei epocii în discuție. Abstracție făcând de unii dintre proprietarii publicațiilor peri- odice la care ne vom referi pe parcursul acestei lucrări — din rândurile cărora se detașează avocatul Aurel Dem. Teodorescu de la Gazeta Po- porului, primar al orașului în anul 1926, și Constantin Tollea de la Dunărea — revistă apărută între anii 1939—1941 —, se mai pot enu- mera numele pictorului George Cardaș, al învățătorului Petre Ignat, pre- ședințe al Asociației culturale „Dobrogea" și dirijor al corului acestei grupări artistice, al profesorului de muzică Boiadjiev, dirijorul corului 3 In Enciclopedia Română clin 1904 populația Tulcei era cifrată la 18.800 locuitori, în Enciclopedia Minerva din 1929 la 23.000, în Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească" din 1931 la 25.312, pentru ca, în volumul II al Enciclopediei României din 1940 Tulcea să figureze cu 20.104 locuitori/1930 și cu 21,090 la 1 iulie 1937. Care sunt corecte? 4 Cf. Enciclopedia României, vot II, București, 1940, p. 690 și 224. 5 Idem, p. 485. VIAȚA CULTURALA . . . 343 bisericii Sf. Gheorghe din Tulcea și al autorului dramatic Florea Că- runtu. directorul ziarului Ecoul ce apărea între anii 1929—1930 la Isac- cea. In același capitol, al fruntașilor culturali locali sau care au avut contact nemijlocit cu Tulcea mai putem adăuga numele arhitectului ora- șului — Hârjeu, al lui Perseghian, conducătorul comunității armenilor din Tulcea la 1927, al avocatului Eugen Crăciun, cunoscut critic de artă bucureștean, deputat al P.N.Ț. pentru Tulcea, ce rostea aici, la finele lu- nii decembrie 1929, un discurs politic® și al profesorului Constantin Giurescu, istoric de renume, care în calitatea sa oficială de rezident re- gal al ținutului Dunărea de Jos iniția, în iulie 1939, constituirea unui fond pentru ridicarea statuii lui Mircea cel Bătrân la Tulcea7. în plus, față de elementele organizatorice enunțate, putem adăuga și Fanfara regimentului 33 din localitate, amintită în anul 1924. în ciuda imaginii de ansamblu pe care am izbutit s-o creionăm, ne aflăm în postura, deloc ușoară, de a reface traiectul cultural al unei epoci pe care o intuim destul de bogată — prin comparație cu alte zone geografice ale țării —, dar în care petele albe depășesc cu mult informațiile concrete pe care le deținem la această oră. Pornind de la această limitație pe care ne-o recunoaștem, vom încerca să formulăm imaginea activității culturale din Tulcea între cele două războaie mon- diale, axându-ne pe trei domenii de referință: muzical, plastic și tea- tral. Atragem atenția că preponderența cvasiexclusivă a documentelor pentru deceniul trei nu trebuie să fie interpretată ca semn al predilec- ției autorului pentru acest tronson temporal sau să acrediteze impresia falsă a unei involuții spectaculoase în deceniul patru, ci „sărăcia in- formațională44 e datorată, pur și simplu, numai conținutului presei lo- cale pentru decada 1931—1940. I. MUZICA Prima informație referitoare la viața muzicală efectivă a orașului Tulcea se datorează unui anunț apărut în ziarul Țăranul dobrogean8 ce amintește existența muzicii militare a regimentului 33 din localitate. Fără a depăși dimensiunile și caracterul unei simple note informative situate — semnificativ — pe ultima pagină a periodicului amintit, știj- rea ne punctează sec faptul că respectiva formație concentrează de trei ori pe săptămână în grădină (nu știm ce fel!), conform unui contra,ct. Nu ni se oferă nici un fel de precizări suplimentare. De altfel, este și singura referire depistată despre această formație muzicală a orașului Tulcea. In același domeniu, destul de ambiguu, se poate plasa și Orchestra „maestrului44 Prohasca — probabil angajată pentru acompaniament la vreun local — care participă la turneul întreprins în luna mai 1925 de către Societatea „Barbu Delavrancea44 a elevilor Liceului Principele Ca- 6 Țăranul dobrogean, IX, nr. 23/22 decembrie 1929, p. 1. 7 Dunărea, I, nr. 15/1 iulie 1939, p. 1—2. 8 Țăranul dobrogean, IV, nr. 8/2 august 1924, p. 4, 344 c. crăciun rol, în localitatea Sulina9. Lipsind elementul repetitiv, de confirmare și explici tare a informațiilor de mai sus, ne limităm la actul de enumerare a exemplelor oferite de aceste simple prezențe, fără a ne lansa în cu- venitele comentarii. Asociația culturală ,,Dobrogea“, creată în noiembrie 1924 ca secție locală a Ligii Culturale, include în cuprinsul celui de-al șaselea concert al său din 17 mai 1925 și un program, de cântece populare10 — fără pre- cizarea interpretării. Aceiași asociație organizează în preajma sărbători- lor de Crăciun ale anului 1925 un concert al corului ce-i aparține, cor dirijat de președintele Asociației, învățătorul Petre Ignat. Cea de-a doua asociație corală a orașului — respectiv gruparea de la biserica Sf. Gheorghe — este amintită în presa locală cu ocazia unui concert dat în luna mai 1928. Corul „demn de toată lauda11’2, este organizat și condus de profesorul de muzică Boiadjiev, activ la Școala normală din oraș. Prezența muzicienilor din București pe scenele tulcene este spora- dică, având în vedere numele vehiculate, de o calitate acceptabilă. Un simplu anunț, fără alte urmări, vine să informeze — straniu — în data de 15 iulie a anului 1925 despre un spectacol al Companiei ide operetă condusă de George Timică ce urma să aibă loc în data de 13 iulie!!! Din nefericire, nu e unicul caz de decalare — intenționată sau accidentală — din presa interbelică românească între anunțarea unui eveniment ar- tistic și derularea acestuia. Revenind la artiștii bucureșteni, aflăm că au pus în scenă opereta „Baiadera*1 de Kalman, iar din distribuție au făcut parte nume consacrate ale scenei lirice naționale precum N. Leonard și G. Timică13. Concertul soliștilor Gogu Ștefănescu și M. Stratiga de la Opera Română, acompaniați la pian de Fuchs — probabil tot un artist din Capitală — este recenzat în ziarul Oglinda Tulcei din 17 decembrie 192914. Cronicarul muzical, vădit improvizat — cum de altfel se practica în mod curent și pe scară largii în presa provincială a epocii —, nu are nici un comentariu la adresa spectacolului în sine, ci se concentrează doar asupra lipsei de audiență manifestată de localnici — subiect extrem de prezent în paginile culturale ale presei interbelice. Concertul basului Nicolae Secăreanu și al pianistului Kulibiu de la Opera Română din Capitală se desfășoară în luna aprilie 1939 la sala Cercului Ellen din Sulina și este ocazionat de colectarea fondurilor necesare încheierii lu- crărilor catedralei locale15. Spectacolul organizat sub patronajul coman- dorului Aurelian Păunescu, căpitanul portului liber Sulina, s-a bucurat de participarea unei tinere pianiste locale, studenta Felicia Petra, tre- zind un interes deosebit publicului din Sulina — mărturie în acest sens fiind cronica semnată de un corespondent al ziarului Dunărea, Gheorghe Bouros. 9 Curierul Tulcei, IV, nr. 123/7 mai 1925, p. 2. 10 Progresul Tulcei, I, nr. 3/24 mai 1925, p. 2. 11 Idem, I, nr. 34/27 decembrie 1925, p. 1—2. 12 Oglinda Tulcei, II, nr. 27—28/14 martie 1928, p. 1. 13 Plugul, I, nr. 5/15 iulie 1925, p. 2. 14 Oglinda Tulcei, III, nr. 71—72/17 decembrie 1929, p. 2. 15 Dunărea, I, nr. 12/1 mai 1939, p. 6. VIAȚA CULTURALĂ . . . 345 Societatea corală „Gavrîl Muzicescu" din Ismail concertează în două rânduri la Tulcea — mai 1925 și iunie 1926IC — aducând mesajul mu- zical și de suflet al românilor basarabeni. Dintr-un port dunărean — am numit aici Brăila — se deplasează la Tulcea, tot în două ocazii, asocia- ția corală „Armonia11 — respectiv în lunile mai și octombrie 1927?'7 — în cadrul unor turnee ce au ca punct final, în primul caz orașul Ismail, iar în al doilea ca etapă anterioară orașul Sulina. Prezența artiștilor bră- ileni la 15 octombrie 1927 este socotită ca „marele eveniment artistic44 al anului, entuziasmul celui ce recenzează spectacolul îndemnându-1 să descrie în amănunt și petrecerea (!) pusă la cale de oficialități cu acest prilej. în același an 1927, extrem de productiv pe tărâm muzical, sunt pre- zenți pe scena tulceană flautistul Petre Vasiliu — absolvent al Conser- vatorului din Iași — în concertul din data de 20 iulie18 și solistul C. Rupeu, în data de 8 mai19, care este probabil de origine armeană, având în vedere programul de cântece prezentat și, mai ales, prezența remar- cată la spectacol a președintelui comunității armene din oraș. II. PLASTICA Din consultarea presei locale interbelice și a altor materiale adia- cente am ajuns la concluzia că artistul tulcean cel mai activ al perioadei a fost George Cardaș. Alintat de cunoscuți și de presa de specialitate cu prenumele prescurtat Geo, pictorul a locuit — cel puțin pe durata dece- niului patru, așa cum reiese din consultarea cataloagelor Saloanelor Ofi- ciale interbelice — la aceiași adresă în Tulcea: strada Eminescu nr. 22. Prezent pe simezele Salonului Oficial în anii 1932, 1938, 1939 și 1940-’° — din păcate nu cunoaștem și cu ce rezultate — și la prima expoziție a „Salonului Ateneului Român44 din anul 1928, unde a fost recompensat cu premiul al IlI-lea?1, Geo Cardaș se impune posterității ca un artist sensibil la frumusețile deosebite ale Deltei ce sunt filtrate prin jocuri luminiscente de o calitate coloristică ireproșabilă. Așezat stabil în această zonă de inefabilă încântare a pământului românesc, pictorul a reușit să cunoascîi din interior, profund, marile latențe afective ale Deltei Du- nării. A fost poetul de impresionistă vocație al unui unic peisaj — de o valoare aproximativ egală. în acest caz. cu un Dărăscu, Steriadi ori Buncscu, sau din linia a doua cu Stavru Tarasov și George Sârbu. 16 Progresul Tulcei, I, nr. 3/24 mai 1925, p. 3 și Curierul Tulcei, V, nr. 170/8 iulie 1926, p. 1. 17 Oglinda Tulcei, I, nr. 8/28 mai 1927, p. 2 si nr. 19/21 octombrie 1927, p. 1—2. ‘ ' 18 Idem, I, nr. 12/16 iulie 1927, p. 1. 19 Idem, I, nr. 6/11 mai 1927, p. 1—2. 20 iln 1932 la pozițiile 42. Baltic și 43. Balcic, p. 9; în 1938 la pozițiile 29. Peisagiu dunărean și 30. Priveliște din port, p. 12; în 1939 la pozițiile 43. Peisagiu dunărean și 44. Peisagiu, p. 14; în 1940 la pozițiile 50. In ogradă si 51. Peisagiu, p. 15. 21 Se găsește la poziția a 4-a de pe lista de premiere, p. 231. Cu prjGejul acestei expoziții, Gea Cardaș expune uleiurile: Biserica Sf. Nicolae, Jignița; Iarna si La Agapia, p. 236, vezi Anuarul Ateneului Român pe anul 1928, București, 1929. 346 C. CRĂCIUN Primele informații conținute în presa locală interbelică ne oferă imaginea pictorului religios — respectiv autor de picturi bisericești-- și realizator al icoanelor ce decorează biserica Sf. Maria din Ciucurova23. Nu credem că este cazul să insistăm asupra acestui aspect având în ve- dere practica obișnuită a pictorilor din orașele de provincie — și nu numai — de a executa pictură religioasă la comandă. Ne mărginim să afirmăm că respectiva îndeletnicire ținea mai mult de necesitatea asi- gurării existenței și ca suport pentru efortul de concentrare artistică asupra subiectelor laice. Singura prezență ca expozant în Tulcea, semnalată în presa locală, e cea de la finele anului 1925 când se prezintă publicului în tandem cu pictorul Gheorghe Popescu-Tulcea-'< Interesantă aici nu este critica pro- priu-zisă de specialitate, care lipsește cu desăvârșire, ci modalitatea de prezentare: „Impresionistul local Geo Cardaș", care semnifică pe de o parte apartanența sa la comunitatea tulceana, iar pe de alta, mândria de ii avea în mijlocul lor un artist de valoare, conexat la actualitatea unui curent artistică la modă în acele vremuri. Expoziția deschisă de pictorul tulcean la Ateneul Român în decem- brie 1928 beneficiază de un articol elogios, în care — dintre cele 50 de lucrări expuse — sunt evidențiate cu deosebire cele dobrogene: „ . . . Lu- crările lui din Balcic sunt de o elocvență rară, redând admirabil fluidi- tatea apei, masivitatea coastei de argint, învăluită de razele calde ale soarelui, concluzionând că, artistul este un „poet prin sensibilitate și stăpân pe compoziție și stilU25. Gheorghe Popescu-Tulcea — care pare ii avea serioase legături cu orașul cum reiese din particula adăugată numelui — este al doilea ex- pozant de la sala ,,Melinescu“ din decembrie 1925. Datele pe care le posedăm referitoare la persoana sa sunt extrem de puține: știm doar că a expus un „Peisaj la Dunăre'' în cadrul celui de-al doilea salon al Ateneului Român din 19292G. George Sârbu, un constant admirator al Deltei Dunării, este amin- tit cu ocazia vizitei sale de documentare efectuate, în noiembrie 1923, în satul Sf. Gheorghe27. Rezultatele meditației sale artistice asupra aces- tui spațiu geografic pot fi urmărite în expozițiile salonului Ateneului Român, unde pictorul bucureștean este prezent în mod constant: în 1928 cu trei lucrări28, în 1929 cu cinci lucrări29, în 1930 cu trei lucrări30 și în 1932 cu patru lucrări31. 22 Progresul Tulcei, I, nr. 5/7 iunie și nr. 6/14 iunie 1925, p. 4. 93 Idem, I, nr. 14/9 august 1925, p. 2. 21 Idem, I, nr. 34/27 decembrie 1925, p. 2. 23 Oglinda Tulcei, II, nr. 46/16 decembrie 1928, p. 2. 29 Anuarul Ateneului Român pe anul 1929, București, 1930, p. 261. 27 Curierul Tulcei, II, nr. 67/22 noiembrie 1923, p. 2. 2S Anuarul Ateneului Român pe anul 1928, București, 1929, p. 231, George Sârbu figurează la poziția 11 între câștigătorii premiului I, în valoare de 7.000 >i. El expune lucrările: Bărci de pescari, Pescarul și Pescarii p. 240. 29 Anuarul Ateneului Român pe anul 1929, București, 1930, p. 261. George Sârbu expune lucrările: Portul Valcov, Canalul Belgatodsky, Bucătărie de vară, Din Port și Mănăstirea Sf. Petru și Pavel. 30 Anuarul Ateneului Român pe anul 1930, București, 1931, p. 177. Expune lucrările: Morun la cherchana, alături de 2 peisaje din Deltă. 31 Anuarul Ateneului Român pe anul 1932, București, 1932, p. 234. Lucrările: Pescari, Tufănică, Biserica Buciumeni și Iarnă. VIAȚA CULTURALĂ . . . 347 Tulcea nu este străină de efectele politicii culturale prin monu- mente, ce se manifestă plenar în perioada interbelică, mărturie în acest sens fiind cele trei inițiative pornite din interiorul comunității locale. Prima ca datare, valoare și finalizare, este cea referitoare la monumen- tul Spiru Haret — inaugurat la 11 octombrie 1923 în prezența ministru- lui de instrucțiunii publice, dl. C. Angelescu32. ,,Tulcea are cinstea de a fi cea dintâi, care și-a arătat recunoștința către marele om al țării4433, scria într-o notă informativă din vara anului 1923 proprietarul ziarului Curierul Tulcei, C. Panaitescu-Hârtzău. Ideea unui bust dedicat poetului Panait Cerna — itinerată de zia- rul Oglinda Tulcei?1 — nu este străină de originea dobrogeană a aces- tuia30. Nu știm cum s-a finalizat această generoasă inițiativă, dar do- rința de recuperare prin monumente durabile a valorilor locale este evidentă și în cazul particular al orașului Tulcea. Din aceiași perspec- tivă — însă cu diferențele de rigoare — trebuie privită și inițiativa grupului condus de rezidentul regal al ținutului Dunărea de Jos36 de a ridica, în vara anului 1939, o statuie domnitorului Mircea cel Bătrân la Tulcea. Pe lângă conexiunea istorică ce se poate ușor stabili între dom- nitorul Țării Românești și Dobrogea, trebuie avut în vedere și factorul politic ce a stat la baza respectivei acțiuni, luând în considerare situa- ția premergătoare declanșării celui de-al doilea război mondial. Lucra- rea impozantă — realizată în formula statuii ecvestre — domină piața centrală a orașului, constituind, dincolo de simbolul pur istoric conți- nut, elementul de continuitate între trecut-prezent și viitor pe aceste meleaguri danubiene. III. TEATRU Activitatea teatralii propriu-zisă locală este disputată de Asociația culturală „Dobrogea44 și Asociația studenților tulceni. Prima dintre ele organizează, cu ocazia spectacolului de la Sala de conferințe din 17 mai 1925, vizionarea piesei într-un act „Comoara44 de Victor Eftimiu, mem- bru de onoare al asociației37. Aceluiași organism cultural trebuie să-i aparțină și inițiativa reprezentării piesei „D’ale Carnavalului44 la Baba- dag, pentru mărirea fondurilor unui monument al eroilor în acea loca- litate38. Asociația studenților tulceni prezintă piesa „Funcționarul de la do- menii44 în luna august 19243'-1 și „Un erou44, semnată de maiorul Cris- tescu, în 28 aprilie 19274ft. Ambele recenzii se concentrează asupra po- 32 Curierul Tulcei, II, nr. 63/15 octombrie 1923, p. 1—2. 33 Idem, II, nr. 46/18 iunie 1923, p. 1. 38 Oglinda Tulcei, I, nr. 8/28 mai 1927, p. 1. Vezi Ciopraga, Constantin, Literatura română intre 1900 și 1918, Junimea, Iași, 1970, p. 262—263. 30 Dunărea, I, nr. 15/1 iulie 1939, p. 1—2. 37 Progresul Tulcei, I, nr. 3/24 mai 1925, p. 2. 38 Idem, I, nr. 18/6 septembrie 1925, p. 1 și nr. 19/13 septembrie 1925, p. 2. 39 Curierul Tulcei, III, nr. 97/18 august 1924, p. 2. 49 Oglinda Tulcei, I, nr. 5/1 mai 1927, p. 2 și Plugul, III, nr. 8/7 mai 1927, p. 2. 348 C. CRĂCIUN vestirii subiectului — „tactică" uzitată cu succes garantat de către toți cronicarii improvizați — relevând diletantismul componenților trupei dramatice și lipsa de interes, aproape firesc, a publicului tulcean. în acest dialog cultural se înscrie și Societatea „Barbu Delavrancea“ a elevilor Liceului Principele Carol din Tulcea care prezintă, la Sulina în data de 22 aprilie 1925, spectacolul cu piesele „Nevasta lui Cerceluș" de P. Locusteanu și „Moștenire de la răposata44 de Radu Rosetti41. Așa după cum sugerează și titlurile enunțate, calitatea pieselor era destul de îndoielnică — respectiv ajustată la dimensiunile unui public lipsit de educație artistică și cvasiizolat geografic vorbind — iar „jocul44 tinerilor discipoli ai Euterpei la dimensiunile unui timid debut artistic. Marele succes — pe care-1 anunță cu emoție cronicarul ce nu catadisește nici măcar să-și semneze articolul — trebuie pus în seama lipsei de contacte culturale a publicului din Sulina. a termenilor firești de comparație. în plus, putem asista la o „găselniță" jurnalistică tipică. Cel mai cunoscut și, totodată, prolific autor dramatic local, pare a fi, dintr-o notă a ziarului Ecoul ce apărea la Isaccea, dl. Florea Că- runtu4-. Valoarea informației este viciată de faptul că — poate întâm- plător (!) — dramaturgul este și directorul publicației unde apare ști- rea, iar parcurgerea titlurilor domniei sale: „Banii^, „Voluntarul*, „Cri- minalul*, fixează cu prisosință nivelul artistic de realizare și dezvăluie, indubitabil, destinația socială a operelor în cauză. Avocatul Al. Cinski — și se pare evident rolul de vârfuri ale efor- tului cultural pe care și-1 asumă, cu tenacitate, reprezentanții justiției române — se arată îngrijorat în toamna anului 1926, de lipsa unei săli de teatru autentice la Tulcea43. Inventariind spațiile improvizate ce ser- vesc acestui scop nobil, semnatarul articolului face apel la bunăvoința primarului de atunci al orașului — dl. Aurel Dem. Teodorescu —, la cea a prefectului județului — dl. Grigore Vasiliu — și Ia arhitectul orașului, pentru că „Sala de conferințe44 amenajată — cifra e relativ modică: 200.000 de iei — ar putea deveni Teatrul comunal. Nu cunoaștem ecoul stârnit la nivelul factorilor de decizie ai orașului și prefecturii, dar, săr- bătorirea maestrului Tony Bulandra în 1933 — pentru cei 30 de ani în- chinați teatrului — se realizează la Tulcea în Sala Select44. Să însemne acest lucru împlinirea dezideratului avocatului Cinski, ori este vorba de o sală complet nouă? Cum și cât a fost implicată Capitala în susținerea efortului tea- tral al acestui colț de țară ne propunem să elucidăm în rândurile, ce urmează, luând, și de data aceasta, ca martor, presa locală interbelică. Ambiționând la o prezentare strict cronologică — pentru a elimina tentația subiectivismului — vom menționa că primul sosit pe melea- gurile tulcene ti fost spectacolul cu piesa „Băiat de viață*!43 — în oc- tombrie 1924. Din distribuția anunțată de Curierul Tulcei făceau parte Nae Călinescu. Ria Rei și Cornățeanu. O simplă notă informativă făcea reclamă trupei Teatrului Mic ce urma să joace, în data de 15 august Jt Curierul Tulcei, IV, nr. 123/7 mai 1925, p. 2. 42 Ecoul, I, nr. 3/decembrie 1929, p. 4. 43 Gazeta Poporului, VII, nr. 14/15 septembrie 1926, p. 1—2. 41 Țăranul dobrogean, XIII, nr. 1/9 aprilie 1933, p. 3. 43 Curierul Tulcei, III, nr. 101/20 octombrie 1924, p. 2. VIAȚA CULTURALĂ . . . 349 1925 la Arena Mircea, comedia în trei acte „Culcușul miresei" de Paul Candera40. Dincolo de titlul incitant nu s-a mai strecurat nici un ecou al performanței actoricești. Omniprezentul Pepe Georgescu — care a străbătut cu certitudine țara de la un capăt la celălalt cu spectacolele sale „ușoare44 — este așteptat la Tulcea pe data de 1 august 1927 pentru a pune în scenă piesa „20 de zile la răcoare", scrisă de celebrul cuplu Arnold și Bach47. Maestrul Tony Bulandra este sărbătorit, la 28 martie 1933, pentru cei 30 de ani de teatru ai săi. în spectacolul găzduit de Sala Select, directorul companiei Teatrului ,,Regina Maria41, prezintă piesa „Marchizul de Priola" în care strălucește prin noua și geniala sa intarpretarer*8. Din această înșiruire de celebrități nu putea lipsi, fi- resc, marele Tănase. E drept, el vine abia la finele anului 1940, dar în- treg ansamblul de 120 de persoane va fi prezent în sala Teatrului Se- lect. Compania CĂRĂBUȘ are ocazia să prezinte — în turneu — re- vista „Curaj Tănase", scrisă de actor însuși49. Din păcate, nici în acest caz nu dispunem de informații asupra spectacolului în sine, dar putem să ne imaginăm că Tănase a creat aceiași atmosferă incomparabilă, spe- cifică, atât în culisele pregătitoare, cât mai ales în show-ul ca atare. * Activitatea muzicală tulceană interbelică are ca protagonoști coru- rile locale: cel al Asociației culturale „Dobrogea44 și cel al bisericii Sf. Gheorghe. Eforturilor de menținere a unui nivel decent al discursului educativ și recreativ al muzicii în Tulcea, li se integrează corurile din Ismail și Brăila, respectiv, prezența artiștilor din București și provincie ce concertează aici. Din rândul plasticienilor, puțini la număr, se deta- șează figura lui Geo Cardaș. Acesta este în egală măsură cunoscut pe plan local și apreciat de juriul Salonului Ateneului Român. Să nu ui- tăm apoi că expune la Salonul Oficial — ceea ce reprezintă un cec în alb pentru celebritate. Activitatea teatrală tulceană este polarizată de două asociații și de o societate a elevilor de liceu. Nivelul de pregătire este cel al diletantismului, nivelul pieselor puse în scenă este de o me- diocritate crasă. Trupele ce se abat, în turneu, din București sunt de o calitate relativ bună, dar piesele cu care se prezintă la rampă lasă mult de dorit30. Fără a ambiționa la o prezentare exhaustivă a subiectului sperăm să fi reușit să creionăm osatura vieții culturale interbelice tulcene. Li- mitele ne-au fost impuse de „mărturia44 izvorului jurnalistic în sine, dar 10 Progresul Tulcei, I, nr. 14/9 august 1925, p. 3. 17 Oglinda Tulcei, I, nr. 13—14/31 iulie 1927, p. 2. Țăranul dobrogean, XIII, nr. 1/9 aprilie 1933, p. 3—4. 19 Dunărea, III, nr. 34/15 decembrie 1940, p. 4. '’9 Redăm, pentru edificare, titlurile pieselor interpretate pe scenele din Tul- cea în perioada interbelică — așa cum apar ele nominalizate în paginile presei locale: „Funcționarul de la domenii" și „Băiat de viață" în 1924; „Culcușul Mi- resei", „D'ale Carnavalului" — jucată de Asociația culturală „Dobrogea11 — „Co- moara", „Nevasta lui Cerceluș" și „Moștenire de la răposata" în 1925; „Un erou" și „20 de zile la răcoare" în 1927; „Marchizul de Priola" în 1933 și revista „Curaj Tănase" în 1940. 350 C. CRĂCIUN și de lipsa — încă — marcată de informații vis-ă-vis de subiectul tratat. Prezenta lucrare, care credem noi și-a atins obiectivul propus, lasă câmp deschis de completare și sintetizare unor benefice intervenții viitoare. CORNEL CRĂCIUN ANEXE CRONICA TEATRALA 1. Piesa „Un erou“ jucată de studenții tulceni ... Nae Câlinescu a interpretat rolul de sentimental sincer, naiv și flegmatic, cu sufletul unui adevărat artist. Ansamblul a fost la înălțimea interpretului principal. Dl. Rășcanu a realizat cu succes tipul eroului de la partea sedentară. D-nii Zăgănescu și- Baboianu pe cavalerii moderni. Eroina a fost interpretată de d-ra Ziibileanu. Cu mlădiere în voce și cu simț artistic a fost foarte plăcută. Domnișoarele Sotirescu și N. Țuțuianu, interpretând rolul a două fete mo- derne, au jucat natural și cu multă suplețe . . . Piesa a reușit, a plăcut și a mul- țumit publicul... în „OGLINDA TULCEI", I, nr. 5/1 mai 1927, p. 2. 2. Artistul Pepe Georgescu la Tulcea Luni 1 august, orașul Tulcea va avea ocaziunea să aibă în mijlocul ei (!) pe artistul Pepe Georgescu de la Teatrul Național din Capitală, care va da o sin- gură reprezentație cu piesa 20 de zile la răcoare în Arena Mircea. Dl. Pepe Georgescu care este un artist apreciat, ne face cinste vizitând orașul nostru, iar tulcenii vor fi la înălțime apreciind așa cum se cuvine pe acest distins artist. Cronicar. în „OGLINDA TULCEI“, I, nr. 13—14/31 iulie 1927, p. 2. 3. Concertul dlor Secăreanu și Kulibiu la Sulina ... în fiecare din aceste cântece d. Secăreanu a pus, pe lângă o tehnică de o rară și desăvârșită măiestrie și o vibrație sufletească adecvată fiecărei bucăți, făcând să vibreze de emoție artistică întreaga sală, odată cu dsa în clipele sale de creațiune... ceea ce ne-a impresionat îndeosebi la dsa, a fost stilul său muzical, un stil personal, concentrat și vibrant și totodată de o vie coloratură. Gh. BOUROS în „DUNĂREA", I, nr. 12/1 mai 1939, p. 6. LA VIE CULTURELLE DANS LA PRESSE ROUMAINE ENTRE LES DEUX GUERRES MONDIALES DE TULCEA (Resume) L'activite musicalle de Tulcea entre Ies deux guerres mondiales a comme promoteurs les ensembles chorals de l’endroit: celui de l’Association culturelle „Dobroudja" et celui de l’eglise St. Georges. Aux efforts de conservation d'un niveau decent du discours educatif et recreații’, en meme temps, de la musique ă Tulcea, se sont integres les ensembles chorals d’Ismail et de Brăila, respectif, la VIAȚA CULTURALĂ . . . 35} presence des artists de lâ. Parmi les nombres onner le nom du Geo Bucharest et du province qui donnent des representations du plasticiens, qui sont en petite quantite, îl faut menti- Cardaș. Celui-ci est egalement connue dans la contree et aprecie par le jury du Salon d'Athânee Roumain de Bucharest. L’activite theatrale de Tuleea est polarisee par deux associations et une so- ciete des eleves du lycee Principele Carol de Tendroit. Le niveau de formation thcorique est celui des amateurs le niveau des pieces de theâtre misent en scene est d’une mediocrite crasse. Les ensembles de Bucharest venues en tournee sont d’une bonne qualite relatif, pourtant que les pieces de theâtre sont sans valeur. MOMENTE DIN ISTORICUL REGIMENTULUI 5 VÂNĂTORI (1896—1944) Investigarea sistematică a principalelor activități efectuate de un regiment de infanterie într-un interval de timp mai îndelungat (de ex. pe durata existenței unității ca batalion independent, respectiv regiment) permite reliefarea unor aspecte de cert interes privind modul de impli- care în diversitatea situațiilor; care au intervenit de-a lungul anilor. Consemnările făcute în documentele militare ale vremii, cu precă- dere categoria Registrele istorice (pe timp de pace) și în Jurnalele de operații (începând cu regimentul sau batalionul independent și con- tinuând cu eșaloanele superioare de comandă, în timp de război, privind acțiunile de luptă din zona de operații, la care se atașează Registrul istoric al Părții Sedentare elaborat concomitent privind activitățile din garnizoana distanțată de front în care se afla stabilită), permit cunoaș- terea unor diverse aspecte, în mod cronologic, în condiții specifice, cu anumite detalii din care pot fi desprinse unele semnificații. Jurnalele de operații câștigă un plus de valoare prin faptul că au fost elaborate în vâltoarea evenimentelor, de participanții la lupte. REGIMENTUL 5 VÂNĂTORI a fost o unitate a Armatei Române implicată în numeroase activități specifice și momente importante din istoria țării noastre, îndeplinind în diverse garnizoane, cu eforturi sus- ținute în timp de pace ordinele primite și cu grele sacrificii misiunile încredințate în cele două războaie mondiale1. La data de 25 noiembrie 1944, REGIMENTUL 5 VÂNĂTORI, aflat cu garnizoana de reședință Timișoara a fost desființat2 în urma unor măsuri arbitrare, străine de interesele țării3. De precizat că prin „PRO- TOCOL" (București, 26 octombrie 1944) s-au menționat Marile Uni- tăți și unitățile Armatei Române care vor participa la continuarea ope- rațiilor militare, cele care vor fi desființate precum și cele ce urmau a fi demobilizate la efective de pace, cu precizarea că „desființarea și demobilizarea vor fi terminate la 1 decembrie 1944“4. în vederea des- ființării au fost menționate: „Comandamentul Armatei 3-a; Comanda- mentele Corpurilor 1 și 3 Armată; Comandamentul Corpului de Cava- lerie; zece divizii de infanterie și munte, una divizie motomecanizată, trei’divizii de cavalerie“5. Intre diviziile care erau precizate pentru a fi desființate s-a aflat DIVIZIA l-a INFANTERIE din garnizoana Timi- 1 Arhiva Ministerului Apărării Naționale, Statul Major General (în conti- nuare: A.M.Ap.N., S.M.G.), fond 1119, dos. nr. 1, 3, 4, 5, 6, 12. 2 Ibidem, fond 506, dos. nr. 57. f. 330; fond 1119, dos. nr. 12, f, 50. 3 ibidem, fond 948, dos. nr. 880, f. 20—24. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 354 V. GIURAN șoara, cu toate unitățile din compunerea sa organică, între care s-a aflat și Regimentul 5 Vânători6. Acest „PROTOCOL" a fost impus și semnat de Locțiitorul Președintelui Comisiei Aliate de Control, General Lt. Vinogradov precum și de Șeful M.St.M. Român, General Adj. N. Ră- descu7, care a făcut mențiunea: „Semnez cu rezerva din nota adițio- nală" (.. ,)8. în NOTA ADIȚIONALA, Șeful Marelui Stat Major, General Adj. N. Rădescu a menționat (Extras): „Ca împuternicit al Guvernului și ca reprezentant al înaltului Comandament Român declar că consider fixarea de către Comisia Aliată [Sovietică] de Control a numărului de Mari Unități române ce pot rămâne în ființă în interiorul țării ca ne- derivând din obligațiile impuse României prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 (art. 1, art. 18, anexa la art. 18), condițiuni care nu pot fi modificate prin acest PROTOCOL. PROTOCOLUL îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată [Sovietică] de Control și în scopul de a evita consecințele dăunătoare operațiilor comune" [. . ,]9. De remarcat că la data semnării PROTOCOLULUI menționat (26 octombrie 1944) prin care s-a impus desființarea unor Comandamente și Mari Unități ale Armatei Române din interior, fapt care a constituit „o agravare a condițiilor Armistițiului"10, CORPUL ROMÂN DE CAVA- LERIE (comandant Generalul de Corp de Armată Gheorghe Cealîk). având în subordine DIVIZIA 1 INFANTERIE INSTRUCȚIE și DIVI- ZIA 1 CAVALERIE INSTRUCȚIE) se afla în zona de operații stabilită, cu forțele angajate în acțiuni de luptă11. Aflat în compunerea organică a DIVIZIEI 1 INFANTERIE INSTRUCȚIE, REGIMENTUL 5 VÂNĂ- TORI (comandant Lt. Colonel GIURAN ALEXANDRU) era în zona de operații, acționând cu Batalionul II (Comandant: cpt. STAMATIU IOAN) care ocupa un sector precizat „la nord de oraș, pe drumul de care ce duce de la Bbssormeny la Hajdunanas, în stânga pe aceiași linie cu Batalionul 5 Moți“12, având înapoia Batalionului II, pe oraș, Batalio- nul I (Comandant: Cpt. PETRESCU IOAN)13. în ziua de 3 noiembrie 1944, BRIGADA 1 INFANTERIE din subordinea DIVIZIEI 1 INFAN- TERIE INSTRUCȚIE a consemnat în Jurnalul de operații „la orele 16. se primește ordinul Diviziei 1 Infanterie (Instrucție) prin care Brigada 1 Infanterie urmează a se desființa. Această soartă o au toate regimen- tele Diviziei 1 Infanterie (Instrucție)"14. întrucât la finele lunii noiembrie 1944 au fost desființate unele Comandamente, Mari Unități și regimentele din compunere, fiind astfel impusă arbitrar o importantă amputare a potențialului militar al țării, este important și necesar de a se efectua cercetări minuțioase de isto- riografie militară, pentru prezentarea istoricului acestora, de la înfiin- 6 ibidem, fond. 506, dos. nr. 37, f. 330. 7 ibidem, fond 948, dos. nr. 880, f. 20—24. s Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem, f. 3. 11 Ibidem, fond 354, dos. nr. 26, f. 162—168; fond 1, dos. nr. 228; fond 506. dos. nr. 37, f. 298; fond 37, dos. nr. 1, f. 140—141. 12 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 12, f. 34. 13 Ibidem. 14 Ibidem, fond 37, dos. nr. 1, f. 160. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 355 țâre pănă la desființare. în mod prioritar ar trebui să rețină atenția regimentele de roșiori, de icavalerie și de vânători. Prin î[nalt] D[ecret] Nr. 2606 a fost înființat la data de 1 octombrie 1896 BATALIONUL 5 VÂNĂTORI cu garnizioana în Cernavodă iar prin LD. Nr. 4205 din 1896 s-a hotărât ca „batalionul să aibă de Patron pe Sfântul Dumitru, care se serbează la 26 octombrie4'10. Primul comandant al Batalionului 5 Vânători a fost maiorul Viișo- reanu. Următorii comandanți au fost: Maiorul lonescu Florin Claudian. Maiorul Sănătescu și It. colonel Antonescu (avansat și mutat la comanda batalionului la 1 aprilie 1911)lfi. în ziua de 16 octombrie 1896, M.S. Regele a plecat de la București la Constanța pentru „a pune piatra fundamentală a portului. Batalionul salută trecerea Maiestății Sale Regelui și familiei Regale prin o com- panie așezată la Cernavodă-Pod4417. în aceeași zi, M.S. Regele s-a reîn- tors, oprindu-se „pentru timpul nopții în gara Saligny, unde batalionul a dat o companie în gardă de onoare1418. în toamna anului 1897, Batalionul 5 Vânători „a luat parte la manevrele făcute cu trupele Diviziei Active Dobrogea4419. La 13 aprilie 1898, batalionul a fost mutat la Constanța iar la 10 mai 1898 a primit Drapelul la București. în toamna anului 1898 a participat la manevrele Diviziei active de Dobrogea20. în anul 1899, batalionul a fost dislocat la București21. „Dispunându-se ca acest batalion să țină garnizoana în Sinaia, reședința de vară a M.S. Regelui, pentru a da gardă Castelului Peleș, s-a transportat cu calea ferată din București la Sinaia în ziua de 23 mai 18994422. ’ La 13 octombrie 1899, M.S. Regele a inspectat Batalionul 5 Vână- tori și „cazărmile ocupate în Sinaia4423. în ziua de 4 septembrie 1900, în urma ordinului confidențial Nr. 179 al Ministerului de Război, comunicat cu ordinul Nr. 539 al Corpului 2 Armată, Batalionul 5 Vânători, la 6 septembrie, ora 8 dimineața „por- nește cu un tren special din Dealul Spirei, având prezenți 16 ofițeri și 443 oameni de trupă4424 la Cernavodă, unde ajunge „în aceeași zi la ora 3,30 p.m.“2’. în ziua de 31 (30?) septembrie 1900, batalionul a reve- nit la București. Prin LD. Nr. 1714 s-a stabilit dislocarea batalionului la Galați. La 24 aprilie 1901, batalionul a fost „transportat cu calea ferată de la București la Galați, unde ajunge seara4426. în toamna anului 1901 „batalionul a luat parte la manevrele regale executate de Corpul III Armată4427. . 15 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 3, f. 2. 16 Ibidem, f. 4—70. 17 Ibidem, f. 2. 38 Ibidem. 19 Ibidem, f. 3. 20 Ibidem, f. 4—f. 5 contrapagină (în continuare: cp). 21 Ibidem, f. 6. 22 Ibidem, f. 6 cp. 23 Ibidem. 24 Ibidem, f. 8. 23 ibidem. 20 Ibidem, f. 8 cp—9. 27 Ibidem, f. 9 cp. 356 V. GIURAN La serbările care au avut loc cu ocazia „aniversării a 25 de ani de la proclamarea Independenței Țării, batalionul a trimis o gardă de onoare și cu Drapelul. A asistat la solemnitatea ce a avut loc miercuri 8 mai, orele 3 p.m. în Sala Ateneului26. Batalionul 5 Vânători a luat parte la manevrele din toamna anului 190229, precum și la manevrele regale din toamna anului 190330. Conform I.D. Nr. 1029, batalionul a fost mutat din garnizoana Galați la Con- stanța, unde a sosit în gară la 23 aprilie 1904, ora 9 a.m.31. în ziua de 8 aprilie 1905, batalionul a fost alarmat și în 22 de minute a fost gata cu un „efectiv de 16 ofițeri, 319 trupă“32 pentru a executa un marș de la Constanța până în satul Agigea33. în seara de 17 iunie 1905, orele 20, „ivindu-se în portul Constanța, cuirasatul rus revoltat Kneaz Potenkim [Potemkin] însoțit de un torpi- lor, s-a sunat de către comandantul Garnizoanei alarmarea tuturor tru- pelor. La ora 10,55 noaptea, batalionul a sosit în dosul căpităniei portu- lui, unde a stat gata pentru orice eveniment până a doua zi, 18 iunie, ora 11 a.m. când vasul răsculat părăsind portul Constanța pentru o destinație necunoscută, batalionul a reintrat în cazarmă1*34. La orele 3 din noaptea de 22/23 iulie 1905, comandantul Garnizioanei a alarmat tru- pele „dând ordin de a veni în portul Constanța, unde la dispoziția sa să aștepte evenimentele ce ar decurge din cauza venirii din nou în portul Constanța a cuirasatului revoltat Kneaz Potemkin și a torpilo- rului care-1 însoțea. La ora 4,1/2 torpilorul din cauze necunoscute pără- sind cuirasatul a încercat să intre în port. Crucișătorul Elisabeta care se afla gata de luptă a tras două focuri de tun, după care torpilorul s-a retras. Batalionul a rămas în port până la orele 11 a.m., când echipajul crucișătorului s-a predat autorităților române atât ei cât și vasul intact pe care s-a arborat Tricolorul român. Torpilorul nevoind a se preda a fost silit să plece**35. între 16 și 30 septembrie 1906, „batalionul a luat parte la concen- trarea și manevrele Diviziei a 9-a**36. în primăvara anului 1907, batalionul a participat la potolirea revol- telor țărănești de la 13 martie la 19 aprilie, în zona județului Dolj (localitățile Băilești, Galicea Mare, Plenița, Caraula, Rudari, Vârtop, Galicea Mică, Boureni, Cruci, Afumați, Săluta, Portărești, Segarcea etc.)37. La data de 18 aprilie 1905, batalionul a „părăsit Craiova înapoindu-se în garnizoana Constanța**36. 28 Ibidem, f. 11 cp—12. 29 Ibidem, f. 23—23 cp. 30 Ibidem, f. 26 cp. 31 Ibidem, f. 29 cp—30. 32 ibidem, f. 31. 33 Ibidem. 34 Ibidem, f. 33. 35 Ibidem, f. 33 cp. 30 Ibidem, f. 35. 37 Ibidem, f. 35 cp—38 cp. 33 Ibidem, f. 38 cp. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . .357 Primind ordinul telegrafic al Corpului II Armată în ziua de 7 mai 1905, Batalionul 5 Vânători a plecat din gara Constanța la Sinaia „pentru a face gardă Palatului Regal și Princiar pe timpul verii"39. La Sinaia, în ziua de 19 iunie, din înalt Ordin „o companie din batalion'*40 a format garda dc onoare la Castelul Peleș, pentru Misiunea Otomanii condusă de Excelența Sa Mareșalul Abdulah-Pașa41. „Maiorul Sănătescu, comandantul batalionului a fost atașat pe lângă misiune tot timpul cât a stat în Sinaia“42. în ziua de 3 iulie 1907, din înalt Ordin o companie din batalion „a format garda de onoare la Castelul Peleș iar maiorul Sănătescu co- mandantul batalionului a fost atașat pe lângă misiunea [Persană] tot timpul cât a stat în Sinaia"43. în ziua de 4 iulie 1907 „4 ofițeri superiori din Armata Japoneză veniți în țară pentru a studia organizarea Armatei Române, au venit la Sinaia pentru a se prezenta M.S. Regelui. Din înalt Ordin au fost trimiși să viziteze batalionul" [.. ,]44. La 25 iulie 1907, Batalionul 5 Vânători a fost inspectat de M.S. Regele „pe platoul de instrucție Furnica de lângă cazarmă"45. Având în compunere 4 companii a fost executată „instrucția batalionului în ordine stânsă" precum și „exerciții de luptă cu inamicul figurat. Defilare în pas iute, defilare în pas alergător"46. în ziua de „18 noiembrie, ora 5 p.m., batalionul a părăsit garni- zoana Sinaia, întorcându-se în garnizoana de reședință Constanța"4'. Prin schimbarea instrucțiunilor ■ în caz de mobilizare s-a stabilit ca batalionul să formeze REGIMENTUL 5 VANATORI „compus din un Stat Major al regimentului, o parte sedentară cu o companie de depozit și 2 batalioane cu câte 4 companii fiecare. Companiile se vor forma prin desdoirea companiilor batalionului. Pentru completarea efectivelor s-a[u] primit oamenii necesari de la Rg. [Regimentul] Olt nr. 3, Rg. [Regi- mentul] Vâlcea No. 2, Rg. [Regimentul] Rovine No. 26 și Rg. [Regi- mentul] 2 Romanați No. 19“45. O delegație din batalion, condusă de maiorul Sănătescu s-a depla- sat la Palatul Cotroceni la 6 decembrie fiind ziua onomastică a A.S. Pr. Niculae „pentru a felicita pe A, Sa și a-i oferi un costum de haine de vânător în amintirea simpatiei cu A. Sa arătase batalionului pe timpul verii"49. La 28 septembrie 1909 „M.S. Regele însoțit de A.S. Regală Princi- pele Ferdinand au vizitat batalionul"50. Ibidem, f. 40. 40 Ibidem, f. 40—40 cp. 41 Ibidem. n Ibidem. Ibidem f. 40 cp. 44 Ibidem, f. 40 cp—41. 45 Ibidem, f. 42 cp—43. 46 Ibidem. 47 Ibidem, f. 43 cp. 48 Ibidem, f. 46 cp. 49 Ibidem, f. 43 cp—44. 50 Ibidem, f. 62. 358 . V. GIURAN Urmare a ordinului telegrafic Nr. 19 233 din 6 octombrie 1909 al Corpului II Armată, Batalionul 5 Vânători a primit ordin de dislocare, părăsind garnizoana la 25 octombrie, ora 8 a.m., iar la „26 oct., ora 1.10 p.m., sosește în Craiova"51. ■ în garnizoana Craiova batalionul a efectuat activității specifice și a luat parte la unele serbări, aniversări și evenimente. La 28 noiembrie a avut loc „aniversarea căderii Plevnei"52. în ziua de 5 de- cembrie 1909 „recruții contingentului 1910 au depus Jurământul în fața întregului batalion"53 iar „după terminarea Serviciului Divin Preotul Garnizoanei a ținut o cuvântare"54. La 7 aprilie 1910 „fiind aniversarea M.S. Regelui, o companie din batalion a dat onorurile la Biserica Cate- drală. După terminarea Serviciului Divin, compania a defilat înaintea Domnului General Năsturel, comandantul Diviziei a 2-a“ (Infanterie)55. Batalionul 5 Vânători a luat parte în ziua de 4 mai 1910 „la marșul de garnizoană ce s-a executat la satul Malu Mare, făcând parte atât la ducere cât și la întoarcere din grosul coloanei"56. La 24 ianuarie 1911 „ofițerii batalionului au luat parte la Te-Deum“57 fiind aniversarea Unirii Principatelor. ■ . ,,D[omnul] Lt. Colonel Antonescu înaintat în acest grad pe ziua de 1 aprilie și numit comandat al Batalionului 5 Vânători este prezentat batalionului de către d. Colonel Viișoreanu Dim., comandantul Brigăzii !aj 3-a Infanterie și fost prim eomand[ant] al batalionului la înființa- rea sa"J1>. • • . S-a consemnat că „în ziua de 23 mai a.c., ora 2,30 p.m., A.S.R. Principele Ferdinand, Inspectorul. General ăl Armatei trece batalionul în inspecție la câmp59, :rămânând „foarte mulțumit de modul cum s-a prezentat batalionul la toate ramurile instrucțiune!" [.. .]60. între 18 mai și 4 iunie' 1912, Batalionul 5 Vânători a luat parte la activitățile specifice dih: tabăra de instrucție Breznița „împreună cu Brigada III Infanterie" [. . .]61. : în toamna anului 1912, Batalionul 5 Vânători a participat la „mane- vrele regionale ale Corpului I Armată"62. La 21 iunie 1913, ora 2,45 noaptea batalionul a primit ordinul cifrat prin care „Ministerul dâ Război face cunoscut cu No. 4609 [că] Armata se mobilizează cu începere din ziua de 23 iunie"63. Batalionul primește ordin de la Corpul 1 Armată să debarce la Portărești și să meargă la Bechet. Ba talionul și trăsurile âu; : fost îmbarcate în gara Craiova în 51 Ibidem. Ibidem, f. 62 cp. 53 Ibidem. M Ibidem. Ibidem, f. 64 cp. 56 Ibidem, f. 65 cp. 57 Ibidem. 58 Ibidem, f. 70. 59 Ibilem, f. 70 cp. ® Ibidem. 91 ibidem, f. 72 cp. 92 Ibidem, f. 73 cp. 93 Ibidem, dos. nr. 4, f. 21. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 359 45 de minute64, Ajuns la Portărești, după un repaus pentru a se lua masa „batalionul se pune în marș în direcția Bârca"60 „unde la ora 10,30 p.m. intră în cantonament. în ziua de 22 iunie 1913, cu un efectiv de 17 ofițeri, 431 trupă. 64 cai și 9 trăsuri „batalionul se pune în marș în direcțiunea Bechet. Etapa 46 km, plecarea la ora 6 a.m." [.. .j66. La 23 iunie 1913, batalionul efectuează paza frontierei Dumirii, activitate continuată și în zilele de 24, 25 și 26 iunie 191367. La 30 iunie 1913, „Regimentul 5 Vânători se constituie pe 2 bata- lioane. Batalionul I ocupă încă sectorul 3, în același dispozitiv ca și mai înainte, fiind întărit cu batalionul teritorial Dolj. Se controlează efec- tivul, se varsă completări. Se ajustează echipamentul" [.. ,]68. La 1 iulie 1913 efectivul regimentului a fost de: „36 ofițeri, 2257 trupă, 170 cai. 34 trăsuri"69. Comandantul Regimentului 5 Vânători a fost la data de 2 iulie 1913, Lt. Colonelul Kollori"70 care a deținut și funcția de coman- dant al avanposturilor la acea dată71. La 8 iulie 1913 Divizia Il-a Infan- terie comunică Regimentului 5 Vânători (prin Ordinul Nr. 5), că urmează a se deplasa la Novăceni unde se va pune „sub ordinele Diviziei l-a până la noi dispozițiuni" [.. ,]72. Regimentul 5 Vânători a participat la campania din Bulgaria din anul 191373. La 21 august 1913, regimentul, după efectuarea activităților ordonate a executat „marș [în] direcțiunea Corabia. Efectiv: 32 ofițeri, 2164 trupă, 176 cai" [.. ,]74. Unitatea reve- nită în garnizoana Craiova, a fost dislocată în anul 1915 la granița de nord a Olteniei, unde a efectuat activitățile stabilite în cadrul misiunii de acoperire (sectoarele Mănăileasa și est de Voineasa Mălaia etc.)75. în ordinul Corpului 1 Armată adresat Regimentului 5 Vânători (la 28 august 1915, în conformitate cu ordinul Nr. 474 al M.St.M. s-a menționat (extras): „I. Lucrări de executat: Se va începe de urgență executarea lucrărilor de fortificațiuni pentru organizarea pozițiunilor de rezistență recunoscute. II. Felul lucrărilor: [.. .]“76. La 31 august 1915 s-a con- semnat: „aceleași efective, același serv[iciu] de sig[uranță] în stație ca și în ziua precedentă. Recunoașterea poziției de la confluența Mănăileasa cu Lotru. Alegerea poziției de artilerie. Dispozițiuni pentru șanțuri în- tărite, dacă terenul e pietros [și] va permite lucrarea cu accesoriile regulamentare. S-a început executarea lucrărilor"77. La 14 octombrie 1915 s-a menționat: „se continuă cu lucrările de fortificație pe poziția Mănăileasa, cu 2 companii, restul regimentului execută programul Bri- 64 Ibidem. 65 Ibidem. 66 Ibidem, f. 21 cp. 67 Ibidem, f. 21 cp—23 cp; 68 Ibidem, f. 25. 69 Ibidem. 79 Ibidem, f. 25 cp—26 cp. 71 Ibidem. 72 Ibidem, f. 31 cp. 73 Ibidem, f. 25—60. 74 Ibidem, f. 61 cp. 75 Ibidem, f. 63 cp. 76 Ibidem, f. 64. 77 Ibidem, f. 67. 360 V. GIURAN ■ gadei, săptămâna l-a“78. în ziuă de 20 noiembrie 1915 s-a menționat „lucrări pe Mănăileasa nu se mai execută din cauza unei cantități de zăpadă. Se continuă programul Brigadei, săptămâna [a] 3-a“79. La 18 mai 1916, „regimentul repară lucrările la est de Voineasa"80. între 27—29 iulie 1916 „regimentul execută școala de batalion1481. Regimentul 5 Vânători, comandat la 14 august 1916 de Colonelul Constantinescu, având ca efective: 39 de ofițeri, 2140 trupă, 218 cai și 58 de trăsuri, ii fost între unitățile ARMATEI ROMÂNE care au intrat în acțiune din prima zi de confruntări ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, CAMPANIA ANULUI 1916. _ _ Subunitățile din compunerea REGIMENTULUI 5 VÂNĂTORI au participat la confruntări în cele mai diferite sectoare și condiții: Luptele de la Dobrun (15 august 1916), Fundul Răului, Răul Sadului (16 august), Pădurea Sărata (sud Cisnădie la 17 august), Rășinari (22 august); recu- noașterea ofensivă de la Gura Râului (26 august), Orlat și Rășinari (Dealul Obreja, 26 august), luptele de la Orlat (29 și 31 august 1916), luptele de la Porumbacu de Jos, Glimboaca și Dealul Nucului (9 sep- tcmbrie), Piscul Mare (13 septembrie), de la Lunci (20 septembrie), D. Chitianet și D. Bulzu (23 și 24 septembrie); recunoașterea în spatele inamicului între 23 septembrie—15 octombrie, în zona Voineasa, Sadul, R. Sadului, Tălmaci, Boita, sectoarele de pe Muntele Veverița (4 octom- brie), Muntele Călugării (10 octombrie), Muntele Mighele (10 octombrie), Muntele Mormântul (12—13 octombrie), Muntele Zănoaga (15 octombrie), Boișoara și Titești (17—19 octombrie), D. Spinului și Perișani (16—20 octombrie), D. Spinului-Titeștl (22—23 octombrie), D. Spinului și Peri- șani (24 octombrie), D. Perișani (27—29 octombrie), Perișani n[ord]- Poiana (30—31 octombrie), M. Toaca (3 noiembrie), D. Șuiei și Robaia (6 noiembrie), Gura Văii (11 noiertibrie),. Milcioiu (14 noiembrie), Prun- deni (18 noiembrie), Leordeni, Măcești, Rădulești (19 noiembrie), Găiești (20 noiembrie), Dobra (21 noiembrie) și Firita. In aceste lupte efectivele REGIMENTULUI 5 VÂNĂTORI ‘s-au diminuat substanțial, ajungând în ziua de 21 noiembrie 1916 la: 17 ofițeri, 165 trupă, 222 cai și 58 de trăsuri82. ' Confruntările în care a fost angajată unitatea au continuat: lupta de la Fulga (30 noiembrie) regimentul efectuând replierea spre Costești (sud-vest de Buzău). în ziua de 2 decembrie 1916, regimeneul se retrage sub presiunea inamicului în direcția Boboc (R, Sărat) și participă la lupta de la Boboc (3 decembrie 1916), unde după o rezistență de trei ore se retrage către Secărieni — Bălăceanu — Sălcioara83. A urmat deplasarea ..spre zona de reconstituire, după itinerariile stabilite44 a consemnat Corpul 1 Armată84. La 26 decembrie 1916, Regimentul 5 Vânători a continuat marșul începând de la ora 9 a.m. prin Salota. Nicolina. Socola, Bucium și ajunge la ora 9 seara în satul Păun, unde 78 Ibidem, f. 71. 79 ibidem, f. 72. 89 libedm, f. 83. 81 Ibidem. 82 Ibidem, f. 84—149; fond 336, dos. nr. 51, f. 2—88; fond 1023, dos. nr. 3. 83 Ibidem, f. 150—154. 84 Ibidem, fond nr. 336, dos. nr. 51, f. 121. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 361 cantonează85. în aiua de 28 decembrie 1916 „se procedează la alegerea locului pentru cațptruirea bordeielor418^ iar la 29 decembrie 1916 începe construirea acestora la nord-vest de satul Păun, activitate continuată și în zilele următoare.87. La 31 decembrie 1916, efectivele Regimentului 5 Vânători au fost de 17 ofițeri,. 1118 trupă, 248 cai și 63 de trăsuri88. Cercetarea sistematică a campaniei dramatice din anul 1916, cu redarea cronologică a unor aspecte reprezentative și particularitățile de ordin militar din diverse sectoare, cu accentul pe derularea și evoluția confruntărilor privite din câmpul tactic (la nivel de regiment), unele structurări de forțe în situații date, eroi și fapte de eroism precum și pierderile înregistrate, evidențiază pregnant eforturile substanțiale, vite- jia afirmată în cele mai dificile situații operative, eroismul militarilor de diferite grade dus până la . cotele cele mai înalte, în vederea îndepli- nirii misiunilor încredințate pentru apărarea teritoriului, în diversitatea și desfășurarea unor lupte, adesea contra unui adversar care a dispus de o covârșitoare superioritate în efective, material de război și având experiență în situații operative, fapt care a amplificat eforturile ostași- lor noștri și a generat grele sacrificii89. In primele luni ale amtlui 1917 s-a efectuat în satul Păun din Mol- dova o susținută, temeinică și extrem de dificilă activitate pentru refa- cerea regimentului și asigurarea unei capacități combative sporite90. Epidemiile au făcut ravagii în regiment. La 30 martie 1917, a murit comandantul unității, Lt. Colonel HERGOT MIHAIL, care a fost în- mormântat potrivit dorinței sale exprimată pe patul de suferință din spital, în cimitirul din satul Păun, în jurul celor 472 de militari din Regimentul 5 Vânători care au decedat în urma epidemiei de la începu- tul anului 1917 și până la acea dată91. Decesele au continuat și în pe- rioada următoare92. ■ în ordinea de bătaie a Regimentului 5 Vânători din ziua de 1 aprilie 1917 a fost menționat drept . comandant Maiorul Popescu Dumitru93. 85 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 4, f. 154. 66 Ibidem. . ; . 87 Ibidem. 83 Ibidem. 89 General Dabija G. A., Armata Română în războiul mondial 1916—1918, voi. II (f.a.), Editura I. G. Hertz, București; Lt. Colonel loanițiu Alexandru, Războiul României, 1916—1918, voi. I, București, 1928; General Traian Moșoiu, Memorial de război (august—septembrie 1916), Cuvânt înainte de Prof. dr. Vasile Netea, ediție studiu introductiv si note de Al. Dragomirescu si Marius Pop, TESTIMONIA, Editura DACIA, Cluj-Napoca, 1987 (recenzată în „REVISTA ISTO- RICA", Academia Română, Institutul de istorie „N. IORGA" București, Seria nouă, tomul I, 1990, No. 4 (aprilie) p. 418—419, Editura Academiei Române; recen- zie de Valeriu A. Giuran); * * *, Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Serviciul istoric, România în războiul mondial 1916—1919, Voi. I, cap. I—VIII. Monitorul oficial și imprimeriile statului, Imprimeria Națională. București, 1934; voi. II (cap. IX—XIX) București, 1936; voi. III (cap. XX—XXIV, partea I-a), București, 1940; voi. III (cap. XXV—XXX, partea Il-a), București, 1941; voi. IV (cap. XXXI—XXXIV, partea I-a), București, 1946; A.M.ApiN., S.M.G., fond 1023, dos. nr. 3. 90 A.M.Ap.N., S.M.G., fond 1119, dos. nr. 4, f. 154—156. 91 Ibidem, f. 155 cp—161. 92 Ibidem, f. 161 cp—162. 93 Ibidem. ' : 362 V. GIURAN Intre 26 martie—2 aprilie 1917 din Regimentul 5 Vânători au murit 20 de militari (1 sergent, 3 caporali și 16 soldați)94 iar în intervalul 2—9 aprilie 1917 au murit de tifos exantematic Plutonierul lordăchescu loan și 5 soldați95. De la 10 la 16 aprilie 1917, regimentul a avut 8 militari morți (din care 1 sergent, 1 caporal și 6 soldați)96. între 17—23 aprilie 1917 (inclusiv), din regiment au murit 3 militari (1 caporal și 2 sol- dați)97, între 24—30 aprilie 1917 au murit 7 militari (Plutonierul Dumitru Alex. și 6 soldați)96, între 1—7 mai 1917 au murit 5 militari (1 sergent și 4 soldați)99, la 7 mai a murit Sold. Butusina Anton din compania 4-a, la 8 mai a murit Sold. Moldoveanu loan100, între 14—21 mai au decedat 5 soldați101 iar între 21—27 mai au murit 14 militari (din care 2 ser- genți, 1 caporal și 11 soldați)102. în ziua de 11 mai 1917, Maiorul Popescu Petre a fost numit la comanda Regimentului 5 Vânători întrucât Maiorul Popescu Dumitru a fost mutat la comanda Regimentului Olt No. 3103. La 29 mai 1917 a fost numit comandat al Regimentului 5 Vânători, Lt. Colonel Dia- mandy Gh.104. între 30 mai—4 iunie 1917 din regiment au murit 6 militari (2 ca- porali și 6 soldați)105. In ziua de 7 iunie 1917, Regimentul 5 Vânători cu un efectiv de 21 de ofițeri și 423 trupă a mers „în gara Iași pentru a primi pe ofițerii și soldații ardeleni ce sosesc din Rusia“106. La 8 iunie 1917, militarii regimentului au mers la Tabăra Moara de Vânt „unde au asistat la de- punerea Jurământului ofițerilor și trupa Ardeleană în fata M.S. Rege- lui«107 ' ’ La 23 iulie 1917, un pluton precum și preotul regimentului au luat parte la dezvelirea monumentului ridicat în comuna Tomești pentru sol- dații morți ai Regimentului 26 Infanterie106. Regimentul 5 Vânători aflat în subordinea Diviziei 5 Infanterie, conform ordinelor primite, a părăsit garnizoana Iași la 15 august 1917, ora 4,30, punându-se în marș spre stația de îmbarcare Bârnova, de unde în ziua următoare s-a deplasat cu trenul până la gara Frunzeasca de unde după debarcare militarii au continuat mișcarea spre sectorul atri- buit109. 94 Ibidem. 95 Ibidem, f. 162. 96 Ibidem, f. 162 cp. 97 Ibidem. 90 Ibidem, f. 163. 99 Ibidem. 109 Ibidem. 191 Ibidem. 102 Ibidem, f. 163 cp. 193 Ibidem ,f. 163. 194 Ibidem, f; 163 cp. ins ibidem. 106 Ibidem, f. 164. 197 Ibidem. 109 Ibidem, f. 164 cp. 499 Ibidem, f. 165—166. MOMENTE ©IN iISTORICUL . . . 363 La 5 septembrie 1917, batalionul I din' Regimentul 5 Vânători a lu- crat „la adăposturi în pământ în pădurea de la Piscul Glodului44110 iar seara a fost înlocuit de Batalionul II „care a pornit din Pd. de pe D. Sagău, la ora 17,3044111. : în ziua de 20 septembrie 1917 „inamicul a bombardat violent pădu- rea Mănăstioara, colțul de s[ud]-e[st]v de la 18,30—19,20“ [.. ,]112. în săp- tămâna 17—23 septembrie 1917,: în urma: bombardamentului executat de artileria inamică „în sectorul ocupat la S.V. de Mănăstioara de către Bat[alionulJ l-iu [cota 331]“113 s-a: consemnat pierderea în total a unui număr de 16 militari, din care 3 morți (Sold. Mirea Vasile din compa- nia l-a, Serg. Tobescu Dumitru din compania 2-a și Sold. Lulache Vasile din Compania 2-a)114. La 3 octombrie 1917, Batalionul I/R; 5 V., „s-a aflat în tranșee, în sectorul centrul de rezistență No. 1, pe: stânga Zăbrăuciorului, unde a adâncit tranșee44115, a efectuat 3 adăposturi pentru pândari, 11 ampla- samente pentru puști mitraliere și servanți și alte lucrări în vederea amenajării poziției44116. . . Pentru zilele de 18—20 octombrie 1917, R. 5 V., a menționat în Jurnalul de operații „aceiași situație, Trupa Batal[ionului] II din [Regi- mentul] 5 Vânăt[ori] și [Batalionul] 4 din [Regimentul] 3 Olt au fost trecute în revistă de către Domnul General Berthelot, la ora 11, în Valea Caracuci44117. ■ \ . Inamicul a efectuat un bombardament spre Milcov, Valea Simio- nescu116. în ziua de 1 noiembrie 1917 . „regimentul a continuat lucrările la bordeie iar compania 3-a lucrări de sapa la Divizia II-a“119. Potrivit „Ordinului de operații No. 2 al Comandamentului Garni- zoanei Roman44120, având mențiunea EXTRA-SECRET s-au dispus mă- suri pentru arestarea prin surprindere â marxiștilor „din jurul Garni- zoanei Roman [care] pregăteau tulburări generale și atentat asupra gene- ralului Necrasoff [Necrasov] comandantul Armatei 4-a Rusă44121. Din conținutul acestui ordin se redau unele extrase; : „1) Conform Ordinului M.G.G., No. 5603, Bat[alioanele] 1 și II și 2 companii din Regimentul 5 Vânători sunt • puse sub ordinele subsem- natului. , 2) Misiunea este de a se da concursul generalului Necrasov pentru a aresta Comitetul maximalist [marxist] și actualul comandant al Arma- tei IV-a Rusă44. : „12) Operațiunile de dezarmarea bolceviștilor [bolșevicilor] va [vor] începe la ora 6 dim[ineața]. : : : no Ibidem, f. 167. 111 Ibidem. 112 ibidem, f. 168. no ibidem, f. 168 cp. 11* ibidem. ns ibidem, f. 169. 116 Ibidem. 117 Ibidem, f. 170. no ibidem. no Ibidem, f. 171. l20 Ibidem, f. 176. 121 Ibidem. 364 V. GIURAN Comandantul Detașamentului: Colonel Ganea“122. în zilele de 11 și 12 decembrie 1917, din Regimentul 5 Vânători „trei detașamente au executat serviciul de siguranță prin patrule fixe în sectoarele afectate lor"123. în înaltul ORDIN DE ZI din 1 ianuarie 1918, dat de Regele Ferdi- nand s-a menționat (extras): „Voi vitejii mei luptători de la Mă- răști, Mărășești și de la Munții Oituzului stați neclinitiți de pază a hotarului, făcând straja cu arma la picior. Ochiul vostru să fie mereu țintit înspre inamic, inima voastră să bată cu aceiași încredere și căldură pentru Țară și Regele Vostru“ [...] „Priviți fără șovăire viitorul. Vă urez din inimă un an bun care să vă aducă belșug, rodul muncii voastre, într-o luptă pentru cauza noastră sfântă"124. în ziua de 1 ianuarie 1918, Regimentul 5 Vânători s-a aflat în garnizoana Târgu Frumos125. La 6 ianuarie 1918 „o companie a executat serviciul de pază și patrulare, restul regimentului a luat parte la oficie- reci Serviciului Religios și Serbarea Bobotezei. S-au scurs către Rusia, 2 coloane din Armata IV-a Rusă, cu 14 ofițeri, 432 trupă, 275 cai și 150 trăsuri126. La data de 14 ianuarie 1918, regimentul a executat ..ser- viciul de pază în garnizoanele Târgu Frumos și Podul Iloaiei iar cu trupa disponibilă programul de instrucție"127. în ziua de 24 ianuarie 1918, Regimentul 5 Vânători a intrat „în ordinea de bătaie a DIVIZIEI 1 VÂNĂTORI"126. La 10 februarie 1918, Regimentul 5 Vânători a consemnat: Trecerea Prutului în Basarabia1,23. Unitatea a sosit „la Cornu Negru la ora 12, unde trupa a luat masa și odihnă"130. 16 februarie 1918. Luptele cu bolșevicii131. [...] „Ordin de operație No. 1939 pentru zilele de 16 si 17 februarie 1918. ’ ’ 1) Bande bolșeviste (bolșevice] circa 400—500 oameni au atacat în dimi- neața zilei de 16 februarie Detașamentul de la Podul Râbnița. Detașa- mentul fiind forțat a se retrage, inamicul a ocupat tranșeele și se găsește la est de satele Mateuți și Popăuți"132. In ziua de 17 februarie 1918, Regimentul 5 Vânători a consemnat: [...] „Acțiunea cu foc a început la ambele batalioane aproape în același timp [ora 14,30] și după o rezistență de circa o oră pe liziera satului Popăuți de la s[ud] de calea ferată și în urma mișcării înconjurătoare făcută de compania 2-a ce era ușor lăsată în dreapta, inamicul a părăsit poziția în satul Popăuți, de asemenea și la nord de calea ferată, după o 122 Ibidem, f. 176—176 cp. 123 Ibidem, f. 177. 124 Ibidem, f. 179—179 cp. 125 Ibidem, f. 178 cp. 126 Ibidem, f. 181. 127 Ibidem, f. 182. 128 Ibidem, f. 182 cp. 129 Ibidem, p. 184. 130 ibidem. 131 ibidem. 432 Ibidem, f. 184 cp. i33 ibidem, f. 185 cp. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 365 scurtă rezistență a inamicului făcută în pădurea Homintzka, înaintea satului Mateuț, inamicul a fost silit să se retragă părăsind satul urmărit. Urmărit din ambele părți cu energie, de-a lungul Ciornei către satele Buzerica și Cernaia, inamicul a trecut podul peste Nistru la Râbnica [Râbnița] iar mare parte prin apă, pierind mulți, lăsând pe pozițiile ce ocupau multe mitraliere, un tun, munițiuni, trăsuri etc. iar prin bom- bardamentul artileriei distrugându-se linia din spatele trenului ce sta- ționa momentan la capul podului peste Nistru, s-a capturat și acest tren cu o însemnată pradă. La orele 18,45, ambele batalioane au atins malul drept al Nistrului în formație de luptă“ [.. .]133. în această luptă pier- derile Regimentului 5 Vânători au fost: un ofițer mort (Locotenentul POPESCU CONSTANTIN din compania 5-a), un soldat mort (Sold. FIRU NICOLAE din compania 5-a) și 5 oameni de trupă răniți134. „Din partea inamicului s-au ales [identificat] până acum 18 morți" [. . .]13t>. în ziua de 24 martie 1918 „conform ordinului telefonic al Detașa- mentului General Rășeanu, regimentul [s-a aflat] în sector în orașul Orhei. Trupa și ofițerii au mers la biserică și paradă, unde s-a oficiat un parastas pentru ofițerii și trupa căzuți pe câmpul de onoare în lup- tele cu bolșevicii11136. în Jurnalul de operații al Regimentului 5 Vânători s-a consemnat: ,.27 martie 1918. Unirea Basarabiei cu Țara Mamă. Se proclamă la Chișinău de către Adunarea Națională în Sfatul Țării „Unirea Basara- biei cu România"137. La 29 martie 1918 „s-a executat paradă și oficiat Te-Deum pentru Unirea Basarabiei cu Țara Marnă"138. în ziua de 30 martie 1918 s-a executat „programul de instrucție. Seara retragere cu torțe"139. în ziua de 25 mai 1918, companiile 1 și 2 din Regimentul 5 Vână- tori au efectuat între orele 6—10 „marș la Chișinău, luând garnizoană acel oraș"140. La 27 mai 1918, Companiile 3, 4 și Stat Majorul Batalio- nului s-au pus în marș la Chișinău, unde s-au instalat cu compfaniile] 1 și 2 în cazarma din partea de n[ord]-v[est] a orașului, în strada Nico- laevskaia, lângă garajul tramvaielor, dând gărzi pentru paza depozite- lor și magazinelor din oraș"141. La 5 iunie 1918 „conform ordinului Marelui Stat Major nr. 179, comunicat cu [al] Detașamentului General Rășeanu nr. 914, batalionul urmând a se deplasa la Iași, se îmbarcă azi la ora [între orele] 9—16 într-un tren partea activă, care pornește la ora 8 dimineața" spre des- tinația stabilită142. în ziua de 7 iunie 1918 „la ora 16, sosește de la Chișinău și trenul de rezerviști și completări"143. 134 Ibidem. 433 Ibidem. 136 Ibidem, f. 191 cp. 137 Ibidem. 138 Ibidem. 133 Ibidem, f. 192. 140 Ibidem, f. 194. 141 Ibidem. 142 Ibidem, f. 194 cp. 143 Ibidem. 366 V. GIURAN La 8 iunie 1918 „batalionul se instalează în barăcile din gara So- cola"144. între 9—30 iunie 1918 „batalionul a executat paza depozitelor de munițiuni din gara Socola și împrejurimi și diferite corvezi, urmân- du-se programul de instrucție"145. In ziua de 28 octombrie 1918 s-a consemnat că a fost dat ÎNALT ORDIN DE ZI de către M.S. Regele Ferdinand, prin care s-a decretat mobilizarea (extras): „OSTAȘI „Ora mult așteptată de țara românească îndeosebi de voi vitejii mei ostași a sunat în sfârșit după lunga și dureroasa așteptare [.. .J. Regele Vostru Vă chiamă din nou la luptă să înfăptuiți visul nostru de atâtea veacuri, Unirea tuturor Românilor pentru care în anii 1916—1917 ați luptat cu atâta vitejie" 146. în ziua de 29 octombrie 1918, regimentul a efectuat echiparea celor prezenți precum și „s-a dat ordin pentru a se prezenta oamenii deta- șați la diferite servicii"147. în aceiași zi (29 octombrie) DIVIZIA 2 IN- FANTERIE a trimis REGIMENTUL 5 VÂNĂTORI Ordinul No. 3, în care s-a menționat (extras): „Am onoare a Vă înainta alăturatele instrucțiuni secrete asupra mobilizării rugându-vă să binevoiți ca până în seara zilei de 29 octombrie, ora 8 seara, cel mai târziu, prin curier special să ne înaintați: 1) Ordinea de bătaie nominală a ofițerilor și trupei celor 2 batalioane și două baterii de câmp. 2) Tabel nominal de ofițeri[i] și trupa ce urmează a forma al doilea batalion al Regimentului 5 Vânători. 1918 octombrie 29 Din ordin, Șeful de Stat Major, Lt. Colonel Bucica"148. La data de 1 noiembrie 1918, regimentul s-a ocupat „cu primirea micului echipament, harnașament și diferitelor"149 materiale care au fost „necesare pentru mobilizare. De asemenea se echipează oamenii ce se prezintă la mobilizare"150. în ziua de 3 noiembrie 1918, Regimentul 5 Vânători care a avut în primire depozitul de muniții „Socola-Iași" îl predă trupelor trimise din Divizia 2-a Infanterie „pentru înlocuire"151. La 4 noiembrie 1918 „regimentul continuă cu echiparea, pregătindu-se pentru mobilizare, adunându-și restul de oameni ce au fost detașați pe la diferite servicii afară din corp"152. în ziua de 10 noiembrie 1918, unitatea a plecat „în marș din comuna Comănești la Asău, undo s-a 114 Ibidem. U-> Ibidem. 146 Ibidem, f. 199. 147 Ibidem, f. 196. 148 Ibidem. 149 Ibidem, f. 198. 150 Ibidem. 151 Ibidem, f. 198 cp. 152 Ibidem. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 367 ordonat cartiruirea"153. La 11 noiembrie 1918 „regimentul a făcut marș de la Asău la Ghimeș"154, In ziua de 6 decembrie 1918, ora 8,30, REGIMENTUL 5 VÂNĂ- TORI „conform ordinului BRIGĂZII 1 VÂNĂTORI s-a îmbarcat în gara Blaj cu destinația Teiuș, unde a ajuns la ora 10,10, cantonând în sat iar cu o companie în gara Teiuș, unde a luat în primire gara. Restul regimentului și artileria s-au îmbarcat la ora 11 în gara Blaj, cu direcția Alba lulia, unde a ajuns la ora 18. Trupa a fost imediat debarcată și pornită în oraș, cantonând în cazarma din Cetate. Starea morală a ofi- țerilor și trupa [trupei] excelentă"155, In ziua de 25 decembrie 1918, efectivele Regimentului 5 Vânători au fost „ofițeri 55, trupă 1214, cai 293, trăsuri 73"156. In ziua de 24 martie 1919, Regimentul 5 Vânători, conform ordi- nului de operații Nr. 32 808/1919 al DIVIZIEI 1 VÂNĂTORI „s-a îm- barcat în gara Alba-Iulia“137 pornind „la ora 2,49 cu direcția Apahida"158. La 12 aprilie 1919, regimentul a sosit la Deva159. în ziua de 14 aprilie 1919, conform ordinului de operații No. 76 al DIVIZIEI 1 VÂNĂTORI „regimentul s-a pus în marș pe jos la ora 13 de la Deva cu direcția Zam, cantonând în comuna Dobra, unde a ajuns la ora 19“160. La 15 aprilie 1919, s-a continuat „marșul la Zam, unde a ajuns la ora 10. când a intrat în stație"161. La 18 aprilie 1919, regimentul a ajuns la Maria Radna, unde a instalat serviciul de avanposturi la vest de loca-- litate162 precum și pe unele direcții163. în ziua de 19 aprilie 1919, Regi- mentul 5 Vânători a executat în Maria Radna „serviciul de siguranță în stație"164. Regimentul 5 Vânători a participat la Campania din Ungaria, din anul 1919165. La 1 ianuarie 1920, Regimentul 5 Vânători cu un efectiv de 39 ofi- țeri, 1885 trupă, cai 311 și 101 trăsuri s-a aflat în Aradul Nou, unde a executat „programul de instrucție"166 stabilit. în ziua de 21 ianuarie 1920 „conform Ordinului de operație al Diviziei 1 Vânători No. 202, regimentul se pune în marș la ora 11,30 din Aradul Nou, cu direcția Timișoara" [. . .]167, unde a ajuns la 23 februarie, ora 10, ocupând cazăr- mile Regimentului 94 Infanterie168. La 11 mai 1920 unitatea a primit ordin de deplasare spre o „nouă zonă afectată"169. La 31 mai 1920, cele 153 Ibidem, f. 199 cp. 154 ibidem. Ibidem, f. 204. 156 ibidem, dos. nr. 5, f. 2. 157 ibidem, f. 27. 158 ibidem. 159 ibidem, f. 32. 1® Ibidem, f. 32 cp. 181 Ibidem, f. 33. 162 Ibidem, f. 34. 1® ibidem. 104 Ibidem, f. 34 cp. 165 ibidem, f. 51 cp—104 cp. 166 Ibidem, f. 109. i67 Ibidem, f. 114. 168 Ibidem, f. 115. 169 ibidem, f. 117 cp—123. 368 V. GIURAN două batalioane ale Regimentului 5 Vânători sunt în Deva170. După câteva zile unitatea a fost din nou deplasată spre alte localități171. în ziua de 20 septembrie 1920 „s-a distribuit trupei cu mare solem- nitate, decorațiile „Virtutea Militară*4 și „Bărbăție și Credință44 cl. II și III, decorații ce s-au primit de la M.St. Major Regal, Biroul Deco- rațiilor44172. La data de 3 octombrie 1920, conform ordinului Diviziei 1 Vânători, Regimentul 5 Vânători „se pune în marș cu direcția Oradea Mare, unde se dislocă44173. Unitatea a ajuns în garnizoana Oradea la 4 octombrie 1920, ora 15,30, ocupând „cantonament în cazarma cavaleriei44174. în ziua de 11 octombrie 1920, conform ordinului „Comenduirii Pieței Oradea Mare No. 4536, fiind aniversarea suirii pe tronul României a M.S. Regelui Ferdinand I, s-a oficiat un Te-Deum la Catedrala Greco- Ortodoxă, la ora 10, după care o companie cu efectiv de război îm- preună cu alte trupe din garnizoană au dat defilarea înaintea D-lui General Moșoiu, Comand[antul] Corp[ului de] Vânători44175. La 12 octombrie 1920, „regimentul ia parte la examenul de maior al căpitanilor din Corpul Vânătorilor44176. în zilele de 25 octombrie pre- cum și 2 noiembrie, regimentul a menționat că „s-a executat programul zilnic de instrucție44177. 8 noiembrie 1920 „Patronul regimentului [Sf. Dumitru] s-a serbat de acest corp cu mare solemnitate la care a[u] luat parte mai mulți ofițeri superiori din garnizoană44176. La 14 decembrie 1920 s-a consemnat „Conform ord[inului] Garni- zoanei Oradea Mare No. 5883 din 13 XII 920, în ziua de 14 XII/920 ora 3,45 având loc înmormântarea Episcopului Greco-Catolic Demetriu Radu al Oradiei Mari, căzut victimă atentatului de la Senat, regimentul a luat parte cu toți ofițerii și un batalion cu Drapelul împreună cu trupele din Garnizoană la această înmormântare44179. Conform ordinului primit de la Corpul Vânătorilor, „în ziua de 15 a.c. [15 decembrie 1920], ora 9 și 4 minute, regimentul a executat împreună cu toate trupele din garnizoană o alarmă generală44180. în ziua de 15 martie 1921, Regimentul 5 Vânători a fost inspectat de D-l General de Corp de Armată Arthur Văitoianu, comandantul trupelor de Vest181. Conform ordinei de bătaie a regimentului la data de 1 aprilie 1921, comandant al unității era Colonelul Gagiu Vasile182. „La data de 1 apri- 170 Ibidem, f. 131. 171 Ibidem, f. 141 cp. 172 Ibidem, f. 141 cp. 172 ibidem, f. 143—144 cp. 174 Ibidem, f. 144 cp. 173 Ibidem, f. 145. 17(i Ibidem. m Ibidem, f. 145 cp—146. 178 Ibidem, f. 146 cp. 179 Ibidem, f. 149. 100 Ibidem. 181 Ibidem, f. 156. 132 ibidem, dos. nr. 3, f. 77 cp—78. MOMLNTE DIN ISTORICUL . . . 369 lie 1921, Regimentul 5 Vânători se găsea cu partea activă în Oradea Mare iar cu Partea Sedentară în garnizoana Craiova**183. La data de 2 iulie 1921, regimentul a primit „ordinul Diviziei 1 Vânători No. 51 340 prin care face cunoscut că conform ordinului Mi- nisterului de Război [Cabinet] No. 4242 și al Marelui Stat Major No. 3390/921, ordinea de bătaie a unităților Diviziei 1 Vânători se hotărește astfel, având garnizoanele normale de pace după cum urmează: Regi- mentul 5 Vânători la Orăștie, trecând sub ordinele Brigadei 2 Vână- tori“184. „Prin înaltul Decret No. 3659 din 30 august 1920, Maiestatea Sa Regele a binevoit a conferi Ordinul „Steaua României14 cu spade în gradul de Cavaler cu panglică de „Virtute Militară** Drapelului Regi- mentului 5 Vânători pentru bravura și devotamentul de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului**185. S-a primit „telegrama No. 2433 din 20 noiembrie 1921 a Stat Major Regal, Biroul decorațiilor, prin care se ordonă ca în ziua de 21 noiembrie 1921, Drapelul Regi- mentului condus de Comandant cu o gardă de un ofițer și trei grade inferioare să fie prezentat M.S. Regelui în Sala Tronului pentru deco- rare. Pentru aceasta Colonelul Gagiu Vasile, comandantul regimentului a plecat la București cu Drapelul și garda necesară. Decorarea Drape- lului a avut loc luni 21 noiembrie 1921, ora 16, la Palatul Regal în Sala Tronului de către Maiestatea Sa Regele. La această solemnitate au asis- tat A.S.R. Principele Moștenitor, Generalii și Coloneii comandanți de Brigadă și Regiment prezenți în capitală**186. La data de „24 decembrie 1921, în conformitate cu ordinul Corpu- lui 7 Armată No. 13 874/921 prin care se face cunoscut că s-a aprobat mutarea Regimentului 5 Vânători din Orăștie în garnizoana Arad, cazăr- mile din Cetate**187, potrivit ordinelor primite, au fost luate măsurile necesare iar la 12 februarie 1922 „s-a început deplasarea regimentu- lui**186. Conform ordinelor primite, Regimentul 5 Vânători a fost dislocat din garnizoana Arad în Basarabia. Ca urmare la 2 mai 1922 eșalonul I cu batalionul I a plecat din Arad în direcția Sulița Nouă, unde a sosit în dimineața de 5 mai 1922 iar eșalonul II, cu Stat Majorul de regi- ment și batalionul II au plecat din Arad la 3 mai sosind la Noua Sulița la 6 mai 1922189. Conform ordinului Comandamentului Militar al Basarabiei No. 72/922 Brigada 2 Vânători a fost repartizată Detașamentului Mixt Hotin, pentru a înlocui în sectorul stabilit Brigada, 57 Infanterie190. Regimentul 5 Vânători a înlocuit în sectorul precizat, Regimentul 113 Infanterie în localitățile Kliscăuți și Lipcani191. Prin I.D. No. 2302 din 15 mai 1922, 183 Ibidem. 164 ibidem, f. 78 cp. i85 Ibidem, f. 81 cp. 186 ibidem. i87 Ibidem, f. 79 cp. 188 Ibidem, f. 80. 189 Ibidem, f. 81—81 cp. iso ibidem. 131 Ibidem. 370 V. GIURAN D-i Colonel Gagiu Vasile comandantul regimentului a fost mutat din Regimentul 5 Vânători, la comanda Regimentului Rovine No. 26192. Potrivit ordinelor primite referitoare la „Serbarea încoronării" din ziua de 15 octombrie 1922 de la Alba lulia, s-au constituit „două com- panii de pușcași cu un efectiv de 105 oameni de fiecare companie. Acest detașament s-a îmbarcat în gara Lipcani în ziua de 3 X 1922 în trenul special al Diviziei 1 Vânători și a ajuns la Alba lulia în ziua de 7 X 1922 dimineața. Cazarea a avut loc în cazarma din Cetate. Defilarea a avut loc în ziua de 15 octombrie 1922, la orele 16, după ce se trecu- seră în revistă toate trupele de către M.M.L.L.R.R. și întreaga suită precum și toate delegațiile statelor aliate din Europa [.. .] Ținuta tru- pelor a fost marțială [. ..] Drapelul cu garda a fost trimis la Bucu- rești, plecând din Alba lulia în seara zilei de 15 octombrie 1922, pentru a lua parte la Serbările încoronării la București, de unde s-a înapoiat la regiment"193. Conform I.D. No. 1421 din 31 martie 1923 „Colonelul Dona Con- stantin, șef de Stat Major al Inspectoratului Sanitar" a fost mutat în calitate de comandant al Regimentului 5 Vânători194. Conform ordinelor primite o delegație din regiment, cu Drapelul a asistat la 17 mai 1923 la solemnitatea ÎNMORMÂNTĂRII EROULUI NECUNOSCUT195 .„La orele 12 fix, timp de 2 minute după semnalele date, a trebuia ca orice activitate să înceteze, drept omagiu Eroilor că- zuți pe câmpul de luptă pentru realizarea idealului național"196. S-a consemnat că „serbarea înmormântătrii Eroului Necunoscut s-a oficiat în toată țara cu același fast ca și în capitală"197. în urma „ordinului Comandamentului Militar al Basarabiei No. 472 din 14 iulie 1923, Batalionul I/[R.] 5 Vânători care se găsea în rezerva Subsectorului Hotin la Stăuceni, cu începere din ziua de 25 iulie 1923, s-a pus la dispoziția Brigadei 7 Vânători, pentru a întări unitățile din linia I[-a]“198. Ca urmare la 25 iulie 1923, orele 6 batalionul I/R. 5 V., „s-a pus în marș din Stăuceni spre Porcăuți, unde a ajuns la ora 17 intrând în cantonament. Pe ziua de 27 iulie, batalionul a primit sector pe frontiera Nistrului"199. La 21 octombrie 1923, orele 16, „Regimentul 4 Vânători a sosit în garnizoana de reședință Lipcani"200. Prin I.D. No. 1674 din 12 IV 1923 „garnizoana de reședință a Regi- mentului 5 Vânători a fost destinată Oravița, Banat"201. La 28 octom- brie 1923, unitatea a părăsit oficial garnizoana Lipcani202. în ziua de 10 noiembrie 1923, Regimentul 5 Vânători s-a găsit complet instalat în cazarma Regele Ferdinand I din garnizoana Ora- 192 Ibidem, f. 82 cp. 1® Ibidem, f. 84. 19* ibidem, f. 85 cp. Ibidem, f. 86—86 cp. 196 Ibidem. I® Ibidem. i» Ibidem, f. 87—87 cp. 199 ibidem. 200 Ibidem, f. 90 cp. 291 Ibidem. 292 Ibidem. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 371 vița203. La 11 noiembrie 1923, orele 11, a avut loc „primirea oficială făcută în piața publică de către autoritățile civile și notabilitățile ora- șului"204. „în conformitate cu I.D. Nr. 6222 din 31 decembrie 1923, cu înce- pere de la 1 ianuarie 1924, garnizoana de reședință a Reg-tului 5 Vână- tori a fost hotărâtă Timișoara"205. La data de 21 aprilie 1924, Regimentul 5 Vânători „s-a găsit com- plet instalat în cazarma Regele Ferdinand I din garnizoana Timi- șoara"206. în perioada 1924—1940, având reședința în garnizoana Timișoara și fiind în compunerea organică a DIVIZIEI 1 INFANTERIE având coman- damentul de asemenea în Timișoara, Regimentul 5 Vânători a participat la toate activitățile specifice, sărbătorile importante oficiale, religioase și situații ocazionale frecvent cu o subunitate (companie de onoare, muzica și Drapelul și o delegație de ofițeri de. ex. la Bobotează, la 24 ianuarie, în ziua de 10 mai, de Sf. Paști, la Ziua Eroilor, Ziua Patro- nului unității, Sf. Dumitru, Serbarea Pomului de Crăciun etc.207. „în ziua de 1 noiembrie 1924, Colonia Franceză din garnizoana Timi- șoara a depus flori pe mormintele Eroilor Francezi din Cimitirul militar. La această solemnitate a luat parte o delegație de ofițeri și o companie din Regimentul 5 Vânători"206. La 4 octombrie 1925, cu ocazia venirii M.S. Regelui Ferdinand. a M.S. Regina Maria și a Familiei Princiare la Timișoara pentru „punerea pietrei fundamentale a Bisericii din Mehala"209, urmare a ordinului pri- mit de la Divizia 1 Infanterie Nr. 12 548/1925, R. 5 V., „a luat parte la această paradă dând o companie de onoare, cu muzica și Drapelul"210. în ziua de 6 august 1926 „s-a serbat la Catedrala română din car- tierul Fabric, Timișoara, comemorarea luptelor de la Mărășești"211, la care R. 5 V., a luat parte cu toți ofițerii „și o companie de onoare cu Drapelul și muzica"212. La 3 noiembrie 1926 „a sosit în țară Misiunea Italiană în frunte cu A.S.R. Ducele de Spaleto, făcându-se recepția oficială la Timișoara"213. Potrivit ordinului primit „Regimentul 5 Vânători a participat la re- cepția ce s-a făcut acestei misiuni în gara DOMNIȚA ELENA, cu o companie de onoare, cu drapel și muzică"214. Prin I.D. Nr. 792. Domnul Colonel DONA CONSTANTIN, coman- dantul Regimentului 5 Vânători „a fost mutat la cerere la Comanda- mentul Corpului II Teritorial"215 iar la comanda unității a fost mutat 203 Ibidem. 204 Ibidem. 205 Ibidem, f. 91 cp. 206 Ibidem, f. 96. 292 ibidem, f. 96—196. 208 Ibidem, f. 96. 209 Ibidem, f. 102—102 cp. 210 Ibidem. 211 Ibidem, f. 107. 212 Ibidem. 213 ibidem, f. 112. 214 Ibidem. 215 Ibidem, t. 113. 372 V. G1URAN Domnul Colonel DANILA GHEORGHE, care a îndeplinit până la această numire funcția de Șef de Stat Major al Diviziei II Vânători de Munte216. ,,în ziua de 20 VII 1927, ora 2,15 M.S. Regele FERDINAND I a încetat din viață în Castelul Pelișor din Sinaia. în urma acestui eveni- ment, conform ord. Div[iziei] l[-a Infanterie]41217 a fost „arzorat drapelul cernit pe cazarmă și toți ofițerii și trupa au intrat în doliu, punând brățară de doliu și ofițerii cernind dragoanele. în ziua de 20 VII c., orele 18,30, întreg Reg-tul adunat în Piața Prefecturii a depus Jură- mântul de credință M.S. Regelui Mihai I și Regenței44218. Conform ordinului Garnizoanei Timișoara Nr. 105/1928 „în ziua de 21 IV 1928 a avut loc serbarea aniversării de 10 ani de la „Unirea Basarabiei44219. A fost oficiat „un Serviciu Divin la Catedrala din car- tierul Fabric, la care au luat parte toți ofițerii superiori cum și o companie cu drapel și muzică44220. La „4 VII 1928 a avut loc transportarea la Bucurcși a Eroilor Ita- lieni din Cimitirul Militar Timișoara. La această ceremonie, R. 5 V., a luat parte cu toți ofițerii corpului în frunte cu Domnul Comandant al regimentului și o companie de onoare cu drapel și muzică44221. Regimentul 5 Vânători a participat la „Serbările Unirii de la Alba lulia44, care au avut loc în „ziua de 20 mai 1929“222. „Potrivit ordinului Div[iziei] 1 Inf[anterie] No. 8488 din 31 V 1929, Regimentul 5 Vânători s-a îmbarcat în Gara DOMNIȚA ELENA cu destinația Alba-Iulia, având un efectiv de 34 ofițeri, 26 reangajați, 883 trupă223. La serbare a participat un număr însemnat de „delegațiuni din toate județele țării442-4. S-a consemnat că „defilarea trupelor și în special a Regimentului 5 Vânători a fost ireproșabilă, ceea ce a făcut ca D-l General Comand[antJ al Diviziei (a) 20-a să mulțumească în scris regimentului44225. în Registrul istoric al R. 5 V., s-a consemnat că prin LD. No. 194 s-a acordat de către M.S. Regele „dreptul ca Drapelul Regimentului 5 Vânători să poarte SEMNUL ONORIFIC de 25 ani [Publicat în M.O. No. 28 din 4 II 1931]44226. Prin I.D. No. 195 s-a acordat „dreptul ca Drapelul Reg. 5 Vânători să poarte SEMNUL ONORIFIC „de 40 ani [Publicat în M.O. No. 29 din 5 februarie 1931]44227. Prin LD. No. 651 publicat în M.O. No. 67 bis, s-a acordat Reg. 5 Vânători dreptul de a purta „furajera Steaua României44226. La 24 I 1932 s-a consemnat că „prin I.D. No. 3944/931, publicat în Monit. of. No. 293—15 XII 1931, Regimentul 5 Vânători a fost deco- 216 ibidem. 217 Ibidem, f. 119. 218 Ibidem. 219 Ibidem, f. 126. 220 Ibidem. 221 Ibidem, f. 128. 222 Ibidem, f. 133 cp. 223 Ibidem. 224 Ibidem. 225 Ibidem. 226 Ibidem, f. 138. 227 Ibidem. 228 Ibidem. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 373 rat cu Medalia „Ferdinand 1“ cu spade și panglică, pentru că în timpul războiului de întregire a avut unități Ardelene sub drapel"229. în ziua de 25 septembrie 1933 „Drapelul regimentului a luat parte la serbările Semicentenarului Castelului Peleș. La aceste serbări au mai luat parte Colonelul Dănilă Gh., comandantul regimentului, locotenentul Rădulescu Alexandru comandant al gărzii Drapelului. Au fost decorați cu această ocazie cu Medalia „PELEȘ", Drapelul regimentului, Colone- lul Dănilă Gh., locotenentul Rădulescu I. Alexandru și toată garda Drapelului"230. Până la 21 iunie 1941, R. 5 V., a efectuat diverse activități cu specific militar, conform ordinelor primite231, atât în garnizoana Timi- șoara cât și localitățile unde au avut loc deplasări temporare ale unor subunități. Conform Decretului Nr. 1798 din 21 iunie 1941 s-a mobilizat „în- treaga armată de uscat, aer și marină"232, cu precizarea de la art. 2 conform căreia „prima zi de mobilizare începe în noaptea de 21/22 iunie 1941, la orele 24‘l233. S-a menționat că „în conformitate cu ordi- nul No. 6700 din 3 sept. 1941 al Marelui Cartier General, Divizia l-a Infanterie mobilizată pe data de 6 sept. 1941 cu efective totale [...] astfel că în ziua de 11 sept. 1941, dimineața, mobilizarea să fie gata"234. Pentru Regimentul 5 Vânători din garnizoana Timișoara, aflat în compunerea organică a Diviziei l-a Infanterie, s-a prevăzut: „data plecării: 14 septembrie 1941, ora 2,38; locul debarcării: Kăușani, 6 garnituri; data sosirii: 19 septembrie 1941, ora 7,05235. Ajuns în zona operativă, R. 5 V.. a acționat în variate situații și condiții în cadrul Bătăliei de la Odessa, în sectoarele atribuite potrivit misiunilor succesive încredințate"236. în raport de necesitățile acțiunilor de luptă din zonă au fost nece- sare eforturi susținute, care au solicitat din plin trupele noastre. în raportul nr. 39 134 din 10 IX 1941, înaintat de Comandantul ARMATEI IV-a, General de Corp de Armată N. CIUPERCA către COMANDA- MENTUL DE CĂPETENIE AL ARMATEI, între problemele semnalate a menționat și aprecierea că: „bătălia de la Odessa va lua carac- terul unei acțiuni sistematice, bazată pe lovituri succesive puternice, care vor găsi din ce în ce mai multă rezistență și deci vor cere pentru a se evita pierderi inutile, o minuțioasă pregătire"237. De remarcat că adversarul a dispus în zonă de o apărare temeinic organizată, folosind forțe importante, dotate cu armament automat, artilerie și aruncătoare de toate calibrele, folosind un sporit debit de foc, având și aportul artileriei unor nave de luptă, fapt care a generat, confruntări violente23*. 229 Ibidem, f. 141 cp. 230 Ibidem, f. 149 cp. 231 Ibidem, f. 150—196. 232 Decret Nr. 1798, dat în București la 21 iunie 1941, publicat în Monitorul Oficial, București, P. I, Anul CIX, nr. 145, Duminecă, 22 iunie 1941, p. 3594. 233 Ibidem. 234 A.M.Ap.N., C.M.G., fond 506, dos. nr. 36, f. 1. 235 Ibidem. 236 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 6, f. 38—47. 237 Ibidem, fond 4, dos. nr. 209, f. 14. 233 Ibidem, f. 14—269. 374 V. GIURAN Prin Ordinul de zi No. 6 din 10 X 1941 al D. 1 Inf., semnat de comandantul acestei M.U., General Em. Bârzotescu au fost citate sub- unitățile din Regimentul 5 Vânători239 „care s-au distins în timpul ope- rațiilor pe câmpul de luptă14240 (Batalionul II, Batalionul III, compania comandată de It. Georgescu Ștefan, Plutonul din compania 6-a, patrule Sergentului Timșoiu din compania 12-a, patrula Serg. Ciolan Gh. din compania 11-a și patrula caporalului Bera Alexandru din compania 5-a)241. După, terminarea la 16 octombrie 1941 a Bătăliei de la Odessa242, Divizia l-a Infanterie precum și alte M.U. au fost destinate ca trupe de ocupație243, fiind deplasate prin marș în mai multe localități, în zona dintre Bug și Nipru244, la 1 noiembrie 1941 în Cazanca245, la 4 noiembrie 1941 în Krivoi-Rog246, la 10 noiembrie la Nicopol247, în ziua de 15 noiem- brie, batalionul III la Hortitza248. La 10 decembrie 1941, R. 5 V., a executat o acțiune de curățare în Delta Niprului, misiune în care din cauza explozei unei mine au fost 3 morți (Sold. LUCOAIE ION, Sold. DEMINIESCU VICHENTE și Sold. FRIGL ION) și 8 soldați răniți din care 4 grav249. în ziua de 13 ianuarie 1942, Regimentul 5 Vânători a primit ordin de a se deplasa „în zona Zaporoje-Sinelnicovo44250. Deplasarea s-a efec- tuat pe eșaloane spre zona frontului251. Referitor la condițiile în care s-a realizat mișcarea, este relevantă consemnarea din 22 ianuarie 1942, pri- vitor la deplasarea Batalionului 2/R. 5 V., care a continuat „marșul pe jos până la Sofiewka, pe un ger și viscol năpraznic din care cauză batalionul] are 4 ofițeri + 11 subofițeri și 434 trupă cu degerături, din care 4 ofițeri și 87 trupă41252 au fost evacuați în spitalul din Dnepro- petrowsk253. în perioada anului 1942, Regimentul 5 Vânători a fost angajat în acțiuni operative de amploare, fiind depuse extrem de mari eforturi, cu grele sacrificii care au diminuat substanțial rândurile unității254. Câteva date sunt semnificative: numai în intervalul 1 VII 1942—31 X 42, uni- tatea a avut 157 morți, 778 răniți și 19 dispăruți; între 1 XI 1942—31 XII 1942, a avut 4 militari morți, 154 de răniți și 44 dispăruți, după unele date statistice255. 239 Ibidem, fond 506, dos. nr. 36, f. 23—24. 240 Ibidem. 241 Ibidem. 242 Ibidem, fond 4, dos. nr. 209, f. 272. 243 ibidem, f. 273. 244 Ibidem, f. 295—298. 245 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 6, f. 62. 246 Ibidem, f. 67. 247 Ibidem, f. 72. 243 Ibidem, f. 73. 249 Ibidem, f. 75—78. 239 ibidem, f. 75. 251 Ibidem, f. 75—76. 252 Ibidem, f. 77. 253 Ibidem. 254 Ibidem, f. 77—f. 200. 255 Ibidem, dos. nr. 1. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 375 în anul 1942, R. 5. V. a străbătut un lung și dificil drum de luptă, localitatea Samoilofka (12—13 II)256; Losowaia (18—20 II 1942)257; Nowo- Nicolaewka (30 III)2'’6; Nowo-Iwanowka (15—16 V)259; Alexievka (18 V)260; trecerea Donețului și deplasarea la Feodorowka (23—25 VI)261; respingerea la 28 VI a incursiunii inamice de la sud de Fronino262; tre- cerea Oskolului (8 VII)263; participarea la 2 VIII la îndeplinirea misiunii încredințată Diviziei 1 Infanterie de trecerea Donului și înaintarea pe o direcție precizată244; luptele din sectorul satului Dorofiev (6—9 VIII)265; luptele din sectorul satului Dovganov (7—10 XII 1942)266 pre- cum și alte acțiuni de luptă. La începutul anului 1943, R. 5 V., a trecut prin Olginskaya (4 I 1943)267; Stavi Cevbakovka (19 I)268 și este dirijat spre Timișoara, unde a debarcat în gara Domnita Elena la 4 aprilie 1943269. ’ ’ Prin DECRETUL REGAL No. 3315/București, 23 Decemvrie 1943, în baza raportului d-lui Mareșal loan Antonescu, Conducătorul Statului, sub nr. 358 455/1943, pentru fapte de are săvârșite de militarii unității, a fost conferit ORDINUL MILITAR „MIHAI VITEAZUL" clasa Ill-a DRAPELULUI REGIMENTULUI 5 VÂNĂTORI „pentru curajul și spi- ritul de sacrificiu de care au dat dovadă ofițerii, subofițerii și trupa acestui regiment între 16 septembrie 1941—15 august 1942 în luptele pentru cucerirea Odcsei și misiunea de curățarea resturilor Armatei Roșii și partizanilor din delta Niprului [zona Nikopol] precum și în timpul campaniei de iarnă când prin lupte dârze și grele, pe un ger cumplit, cucerește succesiv satele SAMOILOWKA. DIMITROWKA și DOMACHA ajungând până la marginea de sud LOSOVAJEI. S-au re- marcat de asemenea la HARKOV [20 V 1942] unde atacă cota 177,4, cucerind-o după două ore deluptă înverșunate. La 8 VII 1942 trece OSKOLUL și continuă urmărirea inamicului spre est capturând 914 prizonieri și mult material de război"270. Se remarcă datele sintetice consemnate de Regimentul 38 Artilerie din compunerea organică a Diviziei 1 Infanterie, care în repetate acțiuni de luptă a asigurat sprijinul de foc pentru Regimentul 5 Vână- tori (ex. la 13 III 1942 la Nowo-Nikolajewka; la 22 III 1942 sprijin direct în sectorul de acțiune; 16 V 1942 în sectorul satului Blosenski; la 21 V sprijin de foc la cota 177,4; acțiunea din 22 V 1942 spre loca- 256 Ibidem, dos. nr. 6, f. 124. 237 Ibidem, f. 125. 258 ibidem, f. 111—117. 259 Ibidem, f. 138—139. 260 Ibidem, f. 139. 261 Ibidem, f. 152. 262 Ibidem. । 263 Ibidem, f. 159. 264 Ibidem, f. 166. 2® Ibidem, f. 168. 266 Ibidem, f. 270—279. 207 Ibidem, f. 282. 268 Ibidem, f. 285. 269 Ibidem, dos. nr. 8, f. 1. 270 ♦ * *, MONITORUL OFICIAL P. 1. Anul CXII, Nr. 33/Miercuri F Fe- bruarie 1944, p. 1026—1027; DECRET REGAL No. 3315 București, 25 Decemvrie 1943. ’ 376 V. GIURAN IRatea Nowo-Ivanowka, sector în care în 3 zile Divizionul I a tras circa 2000 de lovituri; la 22 VI 1942 la trecerea Donului; la 27 VI în sectorul de acțiune stabilit etc.)271. Făcând bilanțul unui an de război (18 IX 1941—18 IX 1942), Regimentul 38 Artilerie a menționat: total km, deplasare 3800, din care 2400 pe jos și 1400 pe calea ferată; treceri de ape: Nistrul, Bugul, Niprul, Donețul, Donul; etapa maximă de marș: 90 km; temperatura cea mai scăzută pe timpul marșului: —45°C la 2 I 1942 iar cea mai ridicată 41°C în luna august 1942; lupte în zonele și localitățile: Odessa, Lossowaya, Doneț-Don, Don-Stalingrad272. în Timișoara, la 9 aprilie 1943, Regimentul 5 Vânători a eliberat „brevete provizorii pentru Medalia41 CRUCIADA ÎMPOTRIVA BOLȘE- VISMULUI „unui număr de 11 ofițeri, 3 subofițeri și 454 trupă44273. în ziua de 17 aprilie 1943 prin I.D. No. 3826 s-a „conferit Medalia BĂR- BĂȚIE și CREDINȚA, unui număr de 42 grade inferioare" din R. 5 V.274. In ziua de 7 septembrie 1943 „conform ordinului M.A.N. nr. 52 799 se primesc un număr [de] 74 Brevete [de] Decorații cu Medalia „Bărbăție și Credință" cl. IlI-a pentru ostașii care s-au distins în luptele contra bolșevismului în campania 1941/1943"275. La 1 aprilie 1944, conform ordinului D. 1 Inf. nr. 7603, Partea Activă a R. 5 V., s-a separat de Partea Sedentară276. în ziua de 15 apri- lie 1944, R. 5 V., Partea Activă, s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde a acționat în cadrul dispozitivului de apărare adoptat, până la data de 23 august 1944, când trupele noastre au încetat focul. Mare parte din militarii regimentului au fost dezarmați la 26 august 1944 și duși în prizonierat. Au reușit să scape doar unii militari izolați, care s-au retras pe Valea Trotușului și au ajuns la Timișoara, unde s-au prezentat la Partea Sedentară a Regimentului 5 Vânători (comandant Lt. Colonel Giuran Alexandru). Permanența Diviziei 1 Infanterie din Timișoara a consemnat la 20 mai 1944 că „regimentele P.S. au început să primească recruți"277. Această promoție de recruți a constituit cea mai mare parte din efec- tivele unităților de recruți care s-au desprins de P.S.-urile unităților din compunerea organică a Diviziei 1 Infanterie (devenită Instrucție) din luna augost 1944. Regimentul 5 Vânători P.S. s-a aflat dispersat în comuna Săcă- laz278, din vecinătatea Timișoarei (între aprilie-august 1944). Promoția de recruți s-a instruit în condițiile unor frecvente alarme aeriene, ale căror semnale erau bine auzite și la Săcălaz (cca 8 km distanță de oraș). Potrivit consemnărilor Permanenței D. 1 Inf., între 15 aprilie—22 august 1944, au avut loc în Timișoara 115 alarme aeriene (49 ziua și 66 noap- tea) totalizând 7832 de minute de alarmă aeriană. A avut loc în acest interval de timp un bombardament de noapte asupra Timișoarei (16 spre 271 A.M.Ap.N., S.M.G., fond 1240, dos. nr. 3, f. 48—122. 272 Ibidem, f. 129. 273 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 8, f. 2. 274 ibidem, f. 3. 275 Ibidem, f. 17. 276 Ibidem, f. 35. 277 Ibidem, fond 506, dos. nr. 37, f. 54. 278 Ibidem. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 377 17 iunie) cu durata de 15—20 de minute și un bombardament pe timpul zilei (la 3 iulie 1944)279. în noaptea de 23/24 august 1944, R. 5 V., Instrucție a primit de la Permanența D. 1 Inf. din Timișoara (comandant: General de Brigadă. în rezervă Vasile Chitu) ordin de a se deplasa imediat la Timișoara și de a participa împreună cu forțele aflate în zonă, potrivit planului de apărare adoptat, în cadrul dispozitivului de acoperire, fiindu-i atribuit „Sectorul centru“ (de la vest și sud de localitate, între 26 august—7 septembrie 1944)280 permanența D. 1 Inf. a devenit M.U. de instrucție (D. 1 Inf. Instr.), iar de la 1 sept. 1944 a venit la comandă Generalul de Brigadă în rezervă Gheorghe Poșoiu. La 7 septembrie 1944, potrivit ordinelor date, sosește în Timișoara Regimentul 13 Călărași (Divizionul de In- strucție) care „în după amiaza zilei intră în dispozitiv"281 înlocuind R. 5 V., care se deplasează în seara respectivă în comuna Sânandrei din apro- piere de Timișoara282. Importanța strategică a Banatului precum și în special „a secto- rului Timișoara în condițiile modificării subite și substanțiale a situa- ției frontului"283 prin schimbarea sensului de acțiune, stabilirea unei noi linii a frontului pe frontieră și modificarea raportului de forțe „în- cepând cu seara de 23 august 1944, a impus organismului militar român la toate nivelele (de comandă și execuție), efectuarea unor ample, ine- dite și diversificate activități având o dinamică pronunțată și cu accent asupra cooperării dintre unitățile de diferite arme, în scopul apărării teritoriului transformat în factor de putere, cu utilizarea eficientă a forțelor și mijloacelor aflate în zonă"284. între 11—18 sept. 1944. potrivit necesităților operative, din ordi- nul CORPULUI 7 TERITORIAL. Regimentul 5 Vânători Instrucție a fost trecut temporar în subordinea DIVIZIEI 9 CAVALERIE (comandant General de Brigadă Dumitru Popescu) împreună cu alte forțe, având misiunea de a apăra sectorul și mai ales localitatea Timișoara285. Urmare a ordinului primit de la D. 9 Cav., R. 5 V. Instr., a exe- cutat un viguros contraatac la 11 septembrie 1944, între orele 15—20. după o scurtă pregătire de artilerie (efectuată de R. 1 Art. Instr., și Compania de Armament greu a R. 5 V. Instr.), adversarul fiind respins de la marginea de sud a Timișoarei (marginea comunei suburbane Fra- 27R V. Giuran, Protecția Civilă ieri și azi. Din istoricul Protecției Civile. Apărarea Pasivă, Timișoara, 1944, în Rev. „PROTECȚIA CIVILA ÎN ROMÂNIA", Serie nouă, anul 1 (84), 1994, p. 29—30, INSPECTORATUL GENERAE”AL PRO- TECȚIEI CIVILE, București. 280 A.M.Aip.N., S.M.Gj., fond 1119, dos. nr. 12, f. 1: fond 506, dos. nr. 48; dos. nr. 40. 201 Ibidem, fond 1140, dos. nr. 5, f. 2. 282 Ibidem, fond. 1119, dos. nr. 12, f. 1—2. V. Giuran, Considerații asupra acțiunilor de luptă din spațiul aerian din Banat, în special sectorul Timișoara și activitățile de Apărare Pasivă Civilă in cel de al doilea război mondial, perioada 23 august—11 septembrie 1944, în BULETINUL ȘTIINȚIFIC și TEHNIC . al UNIVERSITĂȚII TEHNICE din Timișoara, 1994, Tom 39 (53), Seria Științe Socio-Umane și limbi moderne, p. 59. 204 Ibidem, p. 59—60. 285 A.M.Ap.N., S.M.G., fond 1119, dos. nr. 12, f. 2—5; fond 1205, dos. nr. 6, f. 1—10. 280 Ibidem. 378 V. GIURAN telia și de la Chioșda) la sud de râul Timiș, fiind eliberate localitățile Sag și Parța. La 12 sept. 1944, un detașament înaintat al R. 5 V. Instr., trimis pe direcția Jebel—Deta ti acționat rapid și eficient asupra unei coloane inamice, silind-o să se retragă. în ziua de 16 sept. 1944, Bata- lionul I/R. 5 V. Instr., a luptat în repliere de la poziția inițială Parța— Sag—pădurea est de Sag, pe malul de nord al râului Timiș, până la linia de apărare a Timișoarei (sud de Fratelia și Chișoda spre Giroc), destrămând coeziunea atacului inamic, forțându-1 să „acționeze timp de o zi pe o suprafață de cca. 30 km2 (între orele 6 dimineața și până la orele 18), obligându-1 să-și modifice direcția de atac prin acțiunile judi- cioase ale companiilor și folosirea unor poziții pregătite anterior. Acest batalion a acționat și în zilele următoare în sectorul de apărare de la sud de Timișoara. Concomitent Batalionul II/R. 5 V. Instr. (comandant cpt. Stamatiu loan) a apărat sectorul de la nord-vest de Timișoara, (mai ales în zilele de 16—18 sept. 1944)286. Eforturile materiale și umane în acest scurt interval de timp (11—18 sept. 1944) au fost mari pentru R. 5 V. Instr.287. în baza ordinului special Nr. 3, în dimineața de 19 sept., 1944, R. 5 V. Instr. a început deplasarea prin marș forțat de la Timișoara spre zona de concentrare și acțiune a D. 1 Inf. Instr., reintrând în sub- ordinea acestei M.U.286. La 23 sept. 1944, orele 10, R. 5 V. Instr. a intrat în comuna Beliu, unde au avut loc lupte, inamicul fiind respins. Despre deplasarea spre zona de Operații (Crișana), s-a consemnat că marșul s-a efectuat „în teren foarte accidentat, pe ploaie și în condiții foarte grele"289. La 25 sept. 1944, R. 5 V. Instr., cu sprijinul de foc al R. 1 Art. Instr., a respins inamicul din localitatea Talpoș, jud. Bihor290. în J.O. al D. 1 Inf. Instr., s-a consemnat: „modul cum s-a executat această acțiune, energia arătată de ostașii Reg. 5 Vânători, care au trecut prin Crișul Negru cu apa până la brâu, pe alocuri până la piept, focul bine condus al artileriei noastre a nimicit rezistențe inamice și a produs o bună impresie și mare încredere trupelor și comandamentelor"291. Se remarcă și luptele din ziua de 30 sept. 1944 din sectoarele Salonta—Ciumeghiu, unde cele două batalioane de recruți ale R. 5 V. Instr. au acționat distanțat în cooperare cu alte unități și subunități. Presiunea puternică exercitată de forțele adverse, mult superioare nu- meric și privind dotarea cu tehnică de luptă, a impus eforturi sporite din partea militarilor noștri, asigurându-se o apărare îndârjită și o re- pliere în poziții conventabile pentru zăgăzuirea eficientă a acțiunilor 207 Alexandru lorgu Giuran , Vnleriu A. Giuran, Documente privind parti- ciparea Regimentul 5 Vânători Instrucție la luptele din zona Timitoara si Crișana (septembrie—octombrie 1944), în „REVISTA ISTORICA", ACADEMIA ROMÂNA, INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA“, București, Tomul V, 1994, No. 9—10, Septembrie—Octombrie, p. 989—1004. 288 A.M.Ap.N., S.M.G., fond 1119, dos. nr. 12, f. 6. 289 Ibidem. 290 Ibidem, f. 7—9; fond 506, dos. nr. 56, f. 280; fond 4473, dos. nr. 5194, f. 20, 21, 23: fond 1205, dos. nr. 6, f. 20; fond 37, dos. nr. 1, f. 120; fond 506, dos. nr. 37, f. 136—185. 291 Ibidem, fond 506, dos. nr. 37, f. 179. MOMENTE DIN ISTORICUL . . . 379 ofensive ale inamicului292. Acțiunile de luptă în care au fost angajate unitățile noastre din zonă au continuat și în zilele următoare293. CORPUL DE CAVALERIE ROMÂN (comandat: General de Corp de Armată Gheorghe Cealîk) din subordinea ARMATEI l-a ROMANE (comandant, General de Corp de Armată MACICI NICOLAE) și-a gru- pat forțele în ziua de 7 octombrie 1944 „în zonei Sintea Mare—Mișca— Socodor“294 de unde „s-a pus în mișcare la căderea serii“295 pe direcția ordonată. D. 1 Inf. Instr. din subordinea CORPULUI DE CAVALERIE ROMÂN, a dat dispozițiile necesare pentru deplasarea regimentelor. în ziua de 7 X 1944 „la orele 16, se primește ordinul de operații, ca la orele 16,30, Regimentul 5 Vtori și Regimentul 1 Artilerie"290 să înceapă marșul spre obiectivul ordonat297. Pe teritoriul Ungariei, militarii din R. 5 V. Instr., au fost angajați în luptele extrem de violente care ai; avut loc în sectorul localității Nagy-Rabe între 10—17 octombrie 1944298. După 17 X 1944, confrun- tările în care a fost angajat R. 5 V. Instr. au continuat în diverse sec- toare și localități aflate pe direcția de înaintare ordonată (nord-vest de Debrețin, până în apropiere de Tisa)299. In ziua de 3 noiembrie 1944, BRIGADA 1 INFANTERIE a con- semnat „la orele 16, se primește ordinul Diviziei 1 Infanterie (Instruc- ție) prin care Brigada 1 Infanterie urmează a se desființa. Această soartă o au toate regimentele Diviziei 1 Infanterie11300. La 6 noiembrie 1944, comandantul R. 5 V. Instr., a fost chemat „la Divizie, unde pri- mește instrucțiuni în vederea întocmirii tabelelor, stabilirii de efectiv în oameni, armament și toate categoriile de materiale, în vederea văr- sării oamenilor, animalelor și materialelor la Divizia 3-a Munte. Se dau ordine în această privință la batalioane și companii“301. între 13—18 noiembrie 1944, Brigada 1 Infanterie a consemnat că „regimentele de infanterie varsă la Divizia 3-a Munte parte din oameni și ofițeni pentru completare11302. La 19 noiembrie 1944, Brigada 1 Infanterie „primește ordinul Diviziei I Infanterie prin care [în urma căruia] ne vom deplasa în garnizoana de pace, unde ne vom contopi cu Divizia 19 Infanterie11303. Regimentul 5 Vânători Instrucție, cu efectivele și materialele ră- mase după vărsările ordonate, s-a deplasat spre garnizoana Timișoara 202 Ibidem, fond 37, dos. nr. 1, f. 122—134; fond 506, dos. nr. 37, f. 195—197: fond 1084, dos. nr. 6, f. 23; fond 1205, dos. nr. 6, f. 27—29; fond 354, dos. nr. 25, f. 90. 203 Ibidem, fond 1, dos. nr. 228, f. 15—19; fond 354, dos. nr. 25, f. 103—105; fond 506, dos. nr. 37, f. 213—214; fond 1119, dos. nr. 12, f. 21—22; fond 1205, dos. nr. 6, f. 35. 204 Ibidem, f. 44. 2® Ibidem. 296 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 12, f. 23. 297 Ibidem. 298 Ibidem, f. 23—28; fond 506, dos. nr. 37, f. 233—271; fond 1205, dos. nr. 6, f. 44—51; fond 1, dos. nr. 228, f. 61—95. 299 Ibidem, f. 29—46, fond 506, dos. nr. 37, f. 274—322. 390 Ibidem, fond 37, dos. nr. 1, f. 150. 301 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 12, f. 47. 392 Ibidem, fond 37, dos. nr. 1, f. 161. 303 Ibidem. 380 V. GIURAN ajungând la 22 noiembrie 1944, orele 13, „la liziera de nord de oraș4*304, în ziua de 24 noiembrie 1944 „se dă Ordinul de Zi nr. 159 prin care P[artea] A[ctivă] se contopește cu P[artea] S[edentară] Regt. [Regimen- tul] 5 Vânători4,300. Prin Ordinul de Zi No. 230 din 23 noiembrie 1944, dat de coman- dantul DIVIZIEI l-a INFANTERIE, General Al. Saidac, în conformitate cu Instrucțiunile M.St.M., nr. 70.200/1944 „terminându-se desconcentra- rea personalului de la unitățile din subordine, pe data de 25 noiembrie 1944, urmează contopirea lor cu unitățile Diviziei 19 Infanterie, pre- văzute în anexa nr. 3 la Instrucțiunile No. 70.200/1944, după cum ur- mează: [...] Cartierul Div[iziei] l-a Inf., cu cartierul Div[iziei] 19 Ini', la Timișoara*4306 iar „Regfimentul] 5 Vânători cu Regfimentul] 94 Inf[anterie] în Timișoara307. Sunt menționate și celelalte unități ale D. 1 Inf., pentru care a fost stabilită, contopirea (Reg. 17 Inf., 85 Inf., 93 Inf., 1 Art., 38 Art.)308. Readucerea în actualitate, chiar într-o formă concentrată a prin- cipalelor activității efectuate în perioada cât a existat Regimentul 5 Vânători, reprezintă un modest omagiu adus peste decenii, promoțiilor de militari din această unitate, care au fost prezenți la datorie, înde- plinind cu eforturi și uneori cu grele sacrificii misiunile încredințate PRO PATRIA. ’ VALERIU GIVRAN MOMENTS DE L’HISTOIRE DU REGIMENT 5 CHASSEURS (1896—1944) (Resume) On fait tine presentation synthetique et chronologique de principaux acti- vites qui ont ete effectues pai- le Batalion 5 Chasseur entre 1896—1913 et par le Regiment 5 Chasseur entre 1913—1944. Ont ete examine Ies moments qui ont ete effectues par le Regiment 5 Chausseur pendant la premiere et la deuxieme guerre mondiale /la campagne de l’est et de l’ouest/. 304 Ibidem, fond 1119, dos. nr. 12, f. 50. 305 Ibidem. 310 Ibidem, fond 506, dos. nr. 37, f. 330. 307 Ibidem. 30(1 Ibidem. PATRIMONIU MUZEOLOGIE CONSERVARE - RESTAURARE MOBILIER RENASCENTIST ÎN COLECȚIA MUZEULUI ȚARII CRIȘURILOR Piesele care au intrat in sfera interesului nostru aparțin vechii co- lecții a Muzeului orădean și sunt mobile reprezentative create în socie- tatea renascentistă, societate care nu se implică numai în dezvoltarea eco- nomică și socială a moștenirii medievale, ci și în revigorarea artei și culturii prin redescoperirea epocii clasice. Punându-se în valoare armonia coerentă a spațiului și proporțiilor, s-a ajuns la amenajarea unor locuințe pline de confort și rafinament, căci secolul al XVI-lea, mai ales, înseamnă o renaștere a artelor de lux. Această relație, această coerență, devine și mai profundă acum, prin însăși congruența dintre structura mobilierului și decorul acestuia. Ră- mas, într-o primă fază, fidel arhitectonicii tradiționale gotice, mobilie- rul începe să fie dominat de linia orizontală, liniștită și simplă, care acceptă un decor adecvat inspirat de antichitatea clasică. Simplitatea clasică și deliberat solemnă a încăperilor epocii Renaș- terii se acorda mai ales cu un mobilier adosat pereților, între acestea un rol, nu numai reprezentativ, dar și decorativ, avându-1 chesoanele, așa-numitele „cassone“, lăzi de zestre pentru păstrarea dotei nupțiale, sau pur și simplu lăzi de interior. Dacă în secolul al XV-lea lăzile erau plasate la picioarele patului, în secolul al XVI-lea ele își găseau locul de-alungul pereților, orna- mentica lor fiind o prelungire a boaseriei acestora. Aceste chesoane erau mobile predilecte în interioarele italiene, termenul ce le desemnează, acela de „cassone", fiind unul italian. Piesele selectate de noi nu au structura ritmată prin colonete, ca elemente arhitecturale și decorația în marchetărie fină, de pespectivă ce definesc Renașterea într-o primă fază, respectiv secolul XV și începu- tul secolului XVI, ci ele se caracterizează printr-o ornamentație mai în- cărcată, dominată de sculptura în altorelief ce acoperă panouri întregi într-o formulă mai dinamică, chiar manieristă, specifică sfârșitului de Renaștere. Cu toate acestea chesoanele respective nu trădează exigențele logicii arhitecturale renascentiste și păstrează suprafețe ample, propor- ționate cu rigoare. Tot pentru plasarea pieselor noastre în a doua jumătate sau spre sfârșitul secolului al XVI-lea pledează și materialul din care au fost lucrate majoritatea dintre ele, nucul1, lemn dur și brun, care se preta unei sculpturi de mare acurateță și finețe, care amplifică tonul solemn și sobru al mobilelor. 1 A. Aussel, Etudcs des styles du mobilier, Paris, 1978, p. 54. 384 V. G. POP Acum se răspândește și uzanța decorării prin cartușe heraldice2, plasate pe fațadele pieselor, îndeobște cu marginile ondulate în rollwerk, acompaniate de motive alegorice sau floral-vegetale într-un stil deja manierist. Această cutumă decorativă o regăsim și pe lăzile orădene, alături de o altă caracteristică a Renașterii, aceea a renunțării la relieful plat, modalitate de acoperire a suprafețelor în evul mediu și tratarea motivelor și subiectelor decorative într-un relief foarte aparent, detașat de suprafețele pe care se așterneau, creindu-se astfel un clar-obscur profund și sugestiv. Prima cassone (fig. 1) din seria celor ce vor fi expuse, este o piesă masivă, fără a fi însă greoaie, așezată pe suporți în forma labelor de leu și conține unele elemente împrumutate din arhitectură: cornișa ce depășește corpul chesonului, friza în „rais de coeur“ dispusă sub aceasta, iar lateral, substituind colonetele, sunt adosate două sculpturi figurate, două herme ce reprezintă o nimfă și un faun, ale căror busturi goale se prelungesc în palmete. Chenarele de frunze de măslin și ove, crează spațiu pentru plasa- rea, în centrul lor, a unui cartuș cu marginile în rollwerk, anturat de lujeri ce circumscriu rozete, în lateralele chenarelor întâlnind motivul rozaselor. Bordura lată, bine profilată, din partea inferioară a lăzii este decorată în „godron en eventail“. Panourile laterale sunt simple, neor- namentate, având doar două mânere laterale din fier forjat, pentru ușu- rarea transportului. De formă paralelipipedică, conform liniei tradiționale, următoarea ladă (fig. 2) este așezată direct pe paviment, tălpicile fiind ușor relie- fate. dar făcând parte din bordura, bogat sculptată cu palmente de acant și ove, ce încadrează din trei părți piesa. Fațada, somptuos ornamentată, conține un evantai de elemente de- corative care-i conferă o mare reprezcntativitate: cartușul central, oval, ce etalează o scenă idilică, doi putti îmbrățișați într-un cadru vegetal abundent, este anturat de chenare succesive în roll-werk-uri, „rais de coeur” și ove, acestea departajând compoziția respectivă de alte două cartușe cu medalioane rotunde în care sunt dispuse scuturi heraldice și rozete. La extremitățile părții frontale sunt amplasați doi pandanți, de un mare efect decorativ, reprezentând atlanți, seminuzi, ce-și țin în mâini faldurile veșmintelor sumare, iar pe creștet susținând cornișa profilată a lăzii. Lateralele piesei, de data aceasta fără mânere, nu au scăpat nici ele atenției meșterului, care a încadrat rozete în câteva rânduri de borduri cu binecunoscutul motiv „rais de coeur“. Următoarea cassone (fig. 3), chiar dacă este de mai mici dimensiuni, nu se arată cu nimic mai prejos, din punct de vedere al realizării artis- tice, față de precedentele. întâlnim și aici același cartuș heraldic în „rollwerk“ din care pornesc lujeri în volute ce închid rozete, bordat de un chenar mulurat și străjuit, în extremitățile fațadei, de două per- sonaje adosate acesteia, un personaj feminin (sau poate un efeb, după musculatura abdomenului) și un personaj masculin, bărbos, ambele semi- nuce, cu lambrechini peste șolduri, care asemenea unor atlanți susțin 2 A. Feulner, Kunstgeschichte des Mdbels, Barlin, 1927, p. 93. MOBILIER RENASCENTIST . . . 385 friza florală de sub capacul lăzii. Piesa se sprijină pe picioare în labe de leu, intermediară fiind bordura lată, mulurată, decorată în godroane oblice. Cea de a patra ladă (fig. 4) se sprijină pe picioare cu figuri de mascheroni, elaborat sculptați, într-o formulă chiar manieristă, iar cei doi montanți laterali ai fațadei sunt reprezentați de capete de lei pre- lunjite în ciorchini de rodii. In medalionul central, oval, sunt figurați doi serafimi, cu aripile deschise amplu și veșminte drapate, ce susțin un scut heraldic cu mar- ginile ondulate. De o parte și de alta se derulează lujeri în volute termi- nate în șerpi încolăciți. Acest cartuș este anturat de chenare și ghirlande de frunze de viță și ciorchini de strugure, întrerupte de rozete, sculp- tura fiind de această dată într-un relief plat. Partea inferioară a lăzii este bordată cu o centură de arcaturi ce încadrează palmete, întreaga compoziție fiind lucrată în altorelief. De părțile laterale sunt acroșate mânere din fier forjat. Ca și precedentele, acest cheson este de sorginte renascentistă, lucrat probabil într-un atelier roman, gustul pentru grotesc în decorație fiind răspândit la Roma3. Atunci când lada, plasată lângă pereți, servește și ca piesă de șezut, având un spătar și rezemători, ea devine o piesă pe care italienii o desemnează cu numele de cassapanca. Unele dintre aceste mobile au o decorație mai discretă, altele însă etalează cu multă savoare și măestrie elaborate motive sculpturale, plasate pe toate componentele ei, fie sub formă de bandouri lucrate într-un relief mai plat, fie sub formă de compoziții vegetale și subiecte figurate sculptate în altorelief, creație specifică Renașterii4. Patrimoniul Muzeului Țării Crișurilor ne oferă, prin piesele pe care le deține, exemple ale celor două tendințe decorative, una de o rnai mare simplitate, cealaltă, dimpotrivă de o virtuoasă exuberanță deco- rativă. . Piesă reprezentativă, de aparat, una dintre piese (fig. 5) este alcă- tuită din trei părți distincte, chesonul propriu-zis, spătar și rezemători, motivele sculpturale îmbogățind fiecare dintre componente. Cel mai spectaculos decorat este spătarul, care pe lângă friza de denticuli, ce se continuă și pe rezemători, are spațiul în întregime ocupat de o compoziție decorativă, sculptată în relief înalt, o combinație de lujeri terminați în volute, sau în capete de grifoni și serafimi ce țin în mâini marginile ondulate în roll-werk ale unui scut de blazon. Reliefu- rile care urmează linia sinuoasă, ondulatorie până la concentrare în volute a motivului ordonat în manieră antichizantă „â la greque“, crează un clar obscur mișcat, ce amplifică impresia de maiestuozitate a piesei. Rezemătoarele au în partea fortală, bine profilate, herme, cu bus- turi goale și lambrechini peste șolduri, încorsetate în socluri rectangu- lare, herme ce se prelungesc și pe ladă, chiar dacă cu o figurație diferită și cu șolduri ascunse de palmete. 3 Styles, meubles, decors, du Moyen Age ă nos jours, I, Paris, 1972, p. 28. 4 Idem, p. 20. 3 A. Feulner, op. cit., p. 94. 25 — Acta Mvsei Napoccnsis 34/1998 386 V. G. POP Decorația panoului anterior al lăzii urmează motivul, de acum clasic al pieselor anterioare, adică un cartuș heraldic, simplu, fără monogramă sau blazon, cu marginile ondulate, ce se continuă lateral prin volute vegetale care închid rozete, totul încadrat de un chenar de ,,entreclas“-uri, puternic mulurat. Cea de a doua piesă de acest gen (fig. 6) este o banchetă masivă, dar nu lipsită de grație, cu partea de șezut amplă, anturată din trei părți de spătar și rezemători cu care face corp comun. Decorația este bine dozată, iar cea figurată este plasată în punctele esențiale care focalizează privirea. Friza de „entrelacs‘‘-uri în relief plat ce bordează spătarul, se continuă cu una în punct de diamant a rezemătoarelor, ambele motive creind ajururi delicate. Pe spătar, cele două casetoane, ornate cu ove, circumscriu un meda- lion ce prezintă un serafim, în poziție șezândă, cu un veșmânt în falduri, ce ține în mâini un instrument cu coarde. Frontal, cele două rezemători au reprezentări sculptate în alto- relief, înfățișând busturi de femei cu brațele încrucișate, plastica deco- rativă fiind realizată cu multă acurateță pentru amănunt. Muchiile lăzii sunt atenuate de borduri de ove, denticuli și „rais de coeur“. Deși furnirul era cunoscut și utilizat de florentini încă din secolul al XVI-lea, această cassapanca, prin subțirimea furnirului decupat me- canic și prin decorurile realizate tot industrial se înscrie în seria de replici neorenascentiste a unor modele originale florentine5 din seco- lul al XVI-lea. O a treia categorie de piese care se încadrează liniei renascentiste sunt dressoir-urile. Bufet de paradă, alcătuit din două corpuri suprapuse, cel inferior mai simplu, cel superior mai complex, dressoir-ul devine în a doua jumă- tate a secolului al XVI-lea o variantă manieristă a acestui tip de mobi- lier prezent încă în evul mediu în interioarele epocii. Dacă în osatură, în structură, cutumele medievale sunt destul de fidel respectate, dorința de schimbare, de mișcare și lux se reflectă în decor, dar și aici o anume nostalgie după gotic, mai păstrează relieful plat și „plis de serviette“, ca modalitate de exprimare artistică, alături de care se impune tot mai mult sculptura în altorelief, mai ales îr. soluțiile figurative. Elementele arhitecturale alcătuiesc, în panotarea mobilei, cadre vi- guroase care apoi sunt sculptate, cele două piese în discuție, fiind exem- ple ale mariajului dintre o arhitectură sobră și un decor opulent, excesiv, între munca ebenistului, mai echilibrată și cea a sculptorului, mai fantezistă, ambii ghidați, mai ales în privința noutăților stilistice, de arhitecți și decoratori. Mobilă cu un evident aspect arhitectural, primul dressoir (fig. 7) este alcătuit dintr-o masă cu o centură puternic profilată, decorată cu multiple arcaturi ce încadrează palmete și bordată cu bandouri subțiri de frunze de laur, peste care se suprapune un corp trapezoidal cu două uși centrale și două panouri oblice. Toată această structură mediană este concepută, din punct de vedere decorativ, prin îmbinarea a două MOBILIER RENASCENTIST . . . 387 tipuri de sculptură; în rondo-bosso, o încărcată compoziție de motive vegetal-florale (rozete, nuferi, ciorchini de strugure) se creează adevărate tablouri decorative și în Flachschnitt, sub forma arabescurilor destul de geometrizate. Frontonul are întreg spațiul ocupat cu arabescuri în Flachschnitt, întrerupte de palmete în consolă și închis de bandouri profilate, în ove. Cele două borduri sunt susținute lateral prin colonete geminate, sculptate în Flachschnitt, ce se prelungesc și în partea inferioară, care este deschisă, în alte colonete geminate, până la tăblia ce constituie baza întregii construcții și care are un chenar lat în godroane verticale. Cele două blaturi ale piesei ne indică faptul că a aparținut unui nobil de un rang mai puțin important, probabil un cavaler, mobila fiind destinată etalării veselei din argint sau aur, vaselor de ceramică sau sticlă, conferindu-i astfel un aspect de bufet de paradă6. în privința apartenenței acestei piese există semne de întrebare, ea putând fi atribuită la două medii de cultură. Mai probabil ar putea fi o mobilă de factură germană, dat fiind relieful plat, Flachschnitt-ul, care este dominant în decorarea ei și care reprezintă o modalitate specifică unor regiuni germane până spre sfârși- tul secolului al XVI-lea. Artizanii de aici lucrau în special pe lemn de esență tare, stejar, dovedind o excepțională abilitate tehnică și producând forme solide și greoaie. Tot în această perioadă începe să se practice în Germania, în arta mobilierului, decorarea pe toate laturile pieselor, gustul pentru ornamentație limitându-se aici mult timp la o singură și fastuoasă fațadă, spre deosebire de Franța și Italia, unde acest tip de decorație s-a practicat cu mult mai devreme. Arabescurile întâlnite și pe piesa noastră, sculptate în relief plat, împrumutate de la prima fază a Renașterii italiene, au creat o modă în Germania pe tot parcursul secolului al XVI-lea, dar după 1570 orna- mentul ce domină mobilierul german este lujerul îmbogățit cu rozete, fructe sau figuri grotești. Dar ca tip de mobilă, dressoir-ul se regăsește numai la Kbln și în principatele Renaniei inferioare, care se supun unei evoluții proprii, sub influența directă a Franței, ca o piesă de aparat necunoscută până atunci, dar din ce în ce mai agreată în zonă. Dressoir-ul francez își găsește echivalentul german în Stollenschrank7. Chiar dacă optăm pentru această variantă, nu putem ignora nici alternativa englezească, țară unde, în epoca elisabetană, alte mobile decât cele preluate din gotic, intră în vogă, modă venită dinspre conti- nent, dressoir-ul fiind una dintre acestea, adoptată sub numele de court- cupboard. Destinată expunerii obiectelor de lux, pentru a pune în valoare bunăstarea și rangul stăpânilor casei, mobila își va păstra un caracter de sobrietate, dominată de linia orizontală, fără frontoane arcate sau cariatide, cu panouri compartimentate geometric. Cea de a doua piesă (fig. 8), este o mobilă înaltă, masivă și trapezoi- dală, cu o centură împărțită în trei registre (cel central este un sertar), bogat decorate cu sculpturi în altorelief, reprezentând un mascheron c Dicționar de artă, I, Ed. Meridiane, București, 1995, p. 80. 7 Styles, meubles, decors ..., p. 60. 388 V. G. POP cu verigă în gură, lujeri, fructe și roll-werk-uri, centură ce susține un corp de asemenea trapezoidal cu o ușă centrală ce păstra obiecte de cult, căci decorația ne îndreptățește să o desemnăm ca o mobilă de sacristie. Scena biblică sculptată pe ușă este una din Vechiul Testament, re- prezentând sacrificiul lui Abraham, cel care cu sabia în mână vrea să-și jertfească fiul, pe Isaac, dar este împiedecat s-o facă, căci apare îngerul care împiedică omicidul. Imaginea este circumscrisă de o arca- tură plincintrată cu bolțari întrcrupți de rozete, iar ușa, în întregul ei. are lateralele în ,.plis de serviette“, mai puțin afirmat, dar care amin- tește goticul. Panourile laterale, oblice pe ușă, au central câte un cartuș cu mas- cheroni, sculptați tot în altorelief. Structura inferioară, cu profilatură încă gotică, are tot formă trapezoidală, deschisă, cu baluștrii laterali canelați și cu baza în palmete. Placa adosată, încadrată de doi montanți canelați, au un cartuș central figurat cu binecunoscuta scenă biblică. Adam și Eva în grădinile Edenului. La crearea acestui dressoir, consider că putem acorda întâietate unui atelier francez, căci mobile de acest gen din secolul al XVI-lea, con- servate în unele muzee, cum este Luvru sau muzeul Cluny8, după cum ne-o demonstrează analogiile, sunt continuări ale unor prototipuri me- dievale, care menținând ideea generală de bază, încep să răspundă noului gust pentru o construcție bine adaptată, stilul decorului acomodându-se noilor canoane ale structurii. în Franța primul program coerent de tip renascentist, influențat de Renașterea târzie italiană, se profilează în timpul lui Francisc I (1515— 1547)9, artizanii asimilând noile formule treptat, apoi sub domnia lui Henric al II-lea (1547—1559), el însuși sensibil față de această nouă orientare, se vor continua marile proiecte de decorație interioară, cu vădită predilecție pentru modelele antichizante ale artei italiene, din care artiștii francezi vor prelua elementele care conveneau spiritului lor. Aceste repere stilistice se vor menține și aprofunda mai ales în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în timpul regenței Caterinci de Medici și a domniei lui Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. domnia lui Henric al IV-lea (1589—1610), marcând sfârșitul conven- țional al Renașterii franceze. Deci între aceste limite temporale am putea încadra piesa noastră. Chiar dacă nu putem atribui dressoir-ul nostru unui renumit centru parizian, putem să ne gândim la unul provincial francez, căci stilul va cunoaște o rapidă extindere în provincie. Pentru școala franceză pledează și forma rectangulară a piesei, pa- nourile abordate în maniera unor pitorești tablouri sculptate în plin, în altorelief, compozițiile păcătuind doar printr-o încărcătură orna- mentală excesivă. VIORICA GABRIELA POP 8 Idem, p. 43. 9 A. Aussel, op. cit., p. 50. MOBILIER RENASCENTIST . . . 389 AMEUBLEMENT DE LA RENAISSANCE DANS LES COLLECTIONS DU MUSEE DE PAYS DES CRIȘ (ORADEA) (Resume) Notre interet se tourne vers quelques pieces d'ameublcment du musee ci-dessus, pieces representatives pour la Renaissance, soit qu’il s’agit des coffres de mariage, cassone, ou de cassapanca, soit qu’il s’agit des dressoirs, comme des meubles d’apparat, pieces, qui autrefois, enrichissaient Ies interieurs de l’epoque. Fig. 1-4 Cassone Fig. 7-8 Dressoir PATRU MEDALII TRANSIVANENE DE ÎNCORONARE DIN COLECȚIA ESTERHAZY între cele aproape 100.000 de piese ale Cabinetului Numismatic al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, se remarcă în mod deosebit colecția Esterhazy, intrată în patrimoniul Muzeului Ardelean începând din anul 1842. Colecția cuprinde peste 2000 de piese, monede și medalii din aur, argint și bronz, majoritatea lor (în special monedele romane și medaliile) constituind unicate în numiscatica și medalistică românească. ' Din această colecție deosebită am ales acum 4 medalii de aur emise în Transilvania pentru două evenimente importante: încoronarea lui Leopold al II-lea (1790) și cea a lui Ferdinand I ca rege al Ungariei (Ferdinand V). Aceste medalii au fost dedicate încoronării celor doi împărați de orașele Cluj și Sibiu. 1. Medaliile de încoronare, dedicate împăratului Leopold al II-lea de orașul Cluj (inv. N. 14041, N. 14042). Leopold al II-lea este fiul împărătesei Maria Terezia și al lui Fran- cisc I Ștefan, duce de Lorena, născut în 1747. La moartea tatălui său devine mare duce de Toscana (18 august 1765), titlu pe care îl va păstra până la moartea sa. în 1775 se căsătorește cu Maria Luiza, infantă de Bourbon — Spania (1745—1792), căsătorie din care rezultă Francisc al II-lea (până în 1804, apoi Francisc I). La 20 februarie 1790 moare losif al II-lea, fratele lui Leopold, acesta din urmă fiind proclamat împărat al Austriei și rege al Ungariei și Boe- miei. La 30 septembrie 1970 Leopold al II-lea primește și învestitura imperială ca împărat al Imperiului Romano-German. Proclamarea ca rege al Ungariei a fost marcată prin numeroase ceremonii și festivități, întreg imperiul încercând să-și aducă contribuția în diverse moduri la acest eveniment. în acest context putem include și emiterea medaliilor de încoronare bătute de orașul Cluj, dintre care în colecția noastră s-au păstrat două bucăți (pl. I, fig. 1). Pentru că diferența între cele două medalii o constituie doar diametrul și greutatea (ceea ce indică folo- sirea a două stanțe), corn da o singură descriere. Cele două medalii se prezintă astfel: N 14 041: D = 23,6 mm; G = 4,356 g., N 14 042: D = 19,6 mm; G = 2,613 g., Ambele medalii sunt foarte bine conservate iar aurul are același titlu: 958 la mie. Medaliile au fost cântărite și titrate la BNR Sucursala Cluj. Av.: cerc perlat; semicircular PIETATE. ET. CONCORDIA.; în câmp: altar aprins; pe altar stema Transilvaniei: scut cu baza rotunjită tăiat prin brâu îngust roșu; în cartierul superior, pe albastru, acvila 392 L. CĂLIAN ieșindă (neagră cu cioc de aur și limba roșie, dar aceste culori heraldice nu se disting datorită faptului că figura este extrem de mică și spațiul redus nu a permis redarea culorilor), însoțită de un soare (de aur) în dreapta și o semilună (de argint) descrescândă figurată în stânga; în cartierul inferior, pe aur, șapte turnuri crenelate dispuse 3, 4; deasupra scutului FIDEI; : Rv.: ccrc perlat; în câmp: IMP[ERATORI] CAESfARI] / LEO- POLDO. II. P.[IO] F.[ELICI] AVG.[VSTO] / HOMAGIVM. PRAES- TIT[VM] / CLAVDIOPOLI. / XXIII. DEC[EMBRISJ / MDCCXC; (Av.: Cu pioșenie și cu unire, credinței [i se aduce slavă | Rv.: împăratului Caesar Leopold al II-lea, celui pios, celui fericit, celui preamărit, omagiul prestat lâ Cluj în 23 decembrie 1790). 2. Medaliile de încoronare dedicate regelui Ungariei Ferdinand al V-lea de către orașul Sibiu (inv, N 14 043, N 14 044). în colescția noastră se găsesc tot două ipedalii de aur dintre cele dedicate de Sibiu încoronării lui Ferdinand I, împăratul Austriei, ca rege al Ungariei sub numele de Ferdinand al V-lea (pl. I, fig. 2). Fer- dinand este fiul lui Francisc I și al Măriei Terezia a celor Două Sicilii, născut in 1793, fiind deci nepotul luj Leopold al II-lea. Medaliile diferă, ca și ■ precedențele, doar prin deosebiri nesemnifi- cative ale diametrului și greutății, de data aceasta fiind vorba de aceeași stanță. N 14 043: D = 18,1 mm; G — 3,503 g.; N 14 044: D = 18,2 mm; G = 3,480 g.; Ambele medalii au titlul de 958 la mic. Av.: cerc perlat; circular: FERDINANDO. A.[VSTRIAE] L[MPERA- TORI] REGI. HVNG.[ARLAEj M.( AGNO] P.fRINCIPI] TRANSYLVANIE; în câmp: cap dreapta laureat Ferdinand V. • Rv.: cerc perlat; circular: HOMAGIVM. PRAESTITVM. CIBINII. MDCCCXXXVII; în câmp: pe scut francez modem stema Transilvaniei la fel cu cea de la 1790 cu deosebirea că luna din cartierul superior este conturată (cu coarnele spre stânga); scutul este timbrat cu coroană închisă. • ' ; ;' i' (Av.: lui Ferdinand, împăratul Austriei, regelui Ungariei, Marelui Principe al Transilvaniei •• ■ — Rv.: omagiul prestat (exprimat) al’ Sibiului, 1837). Din punct de vedere-medalistic putem ■ face următoarele precizări: a) . Ambele medalii - au legenda în limba latină și conțin titlurile oficiale purtate de cei doi împărați cu precizarea că pe cea de la 1790 lipsesc cele referitoare la Transilvania. Medalia din 1790 are o legendă mai rcverențioasă (celui pios, celui fericit, celui preamărit), în stilul seco- lului al XVIII-lea, în timp ce cea din 1737 este mai rece și directă (titlurile și omagiile Sibiului). Credem că acest lucru se,leagă .de contextul în care au fost bătute medaliile. Cele din 1790 sunt medalii bătute de Cluj care la acea dată era capitala Transilvaniei, guvernatorul și Dieta fiind la Cluj. Ca urmare, credem că aceste medalii erau medalii oficiale, oferite de Dieta Tran- silvaniei noului împărat de la care se aștepta repunerea în drepturi a nobilimii maghiare după încercările de reformă ale lui losif al II-lea. Prin urmare, cel care trebuia să redea privilegiile nobilimii transilvănene PATRU'KrebALII. . . 393 nu putea fi decât pios, premărit și prin acestea fericit, fericirea și liniștea împăratului putând fi asigurate de satisfacerea cererilor nobi- limii maghiare. : Situația este cu totul alta în 1837, la încoronarea lui Ferdinand al V-lea, un împărat cu deja doi ani vechime, în general pe placul nobi- limii și în numele căruia imperiul era administrat de mâna forte a cancelarului Metternich. De aceea, dacă împăratul nu a acordat vreun privilegiu anume orașului Sibiu în 1837, atunci această medalie nu este altceva decât achitarea Sibiului de o sarcină curentă în epocă, cu ocazia încoronărilor fiind emise medalii de către orașele mai importante ale imperiului. b) . Legenda ambelor medalii începe pe avers și continuă pe revers. Am remarca aici faptul că pe medalia din 1790 grafia nu ridică pro- bleme deosebite, aversul fiind scris • semicircular (doar trei cuvinte), pe revers legenda fiind în câmp. Spre deosebire de acesta, medalia din 1837 are legenda scrisă atât pe avers cât și pe revers circular, ceea ce ridică probleme tehnice mai complicate. c) . Ambele medalii sunt nesemnate, dar credem că ele au fost bătute probabil la Viena și nu in Transilvania unde nu avem date certe a funcționării unei monetării la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. în sprijinul acestei afirmații vine și efigia lui Ferdinand al V-lea care, câ execuție artistică și tehnică, con- tinuă șirul portretelor medalistice ale tatălui său Francisc I și vor fi continuate de portetele lui Fr. losif. Medaliile lui Francisc I și ale lui Fr. losif sunt sigur bătute la Viena având semnătură de gravor. Din punct de vedere heraldic, trebuie să spunem de la bun început că toate cele patru medalii • prezintă (eu infime diferențe) aceeași stemă a Transilvaniei (pl. I, fig’ 3): scut tăiat prin/brău îngust roșu; în car- tierul superior, pe albastru, acvila leșinda (peăgrâ cu cioc de aur și limba roșie), însoțită de un soare,, (de aur) în dreapta și o semilună (de argint) în stânga; în cartierul inferior, pe aur, șapte turnuri crena- late dispuse 4,3. Diferența între cele două steme o constituie forma scutului, poziția semilunii și faptul că scutul din 1837 este timbrat cu coroană. Spre deosebire de Moldova și Țara Românească a căror steme au fost create în perioada imediat ulterioară formării respectivelor state feudale, Transilvania a fost încadrată sistemului heraldic al regatului maghiar, voievozii și vice-voievozii folosind sigilii cu propriile arme do familie și nu cu reprezentări specifice teritoriului1. De la primele repre- zentări ale stemei Transilvaniei apărută pe sigilii sau diverse tipărituri se remarcă elementele cunoscute pe tot parcursul secolelor XVI—XIX: acvila, aștrii și cele șapte turnuri crenelate dispuse 1, 2, 1, 3 sau 4, 3. După o părere general răspândită în heraldica românească2 acvila simboliza inițial populația română din Transilvania. Acest simbol heral- dic se găsește pe sigiliul comitatului Alba spre exemplu, teritoriu strâns legat de istoria romană. Treptat, acest simbol a reprezentat totalitatea 1 Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică in România, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 129. 2 Maria Dogaru, Din heraldica României, Ed. JIF, București, 1994, p. 49. 394 L. CĂUAN oamenilor liberi, în majoritate maghiarii. Aștrii (soarele și luna) desem- nau populația secuiască iar cele șapte cetăți (pe vârf de munte sau nu) reprezentau sașii. Prin urmare, stema Transilvaniei reprezenta cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii3. Simbolurile și reparti- zarea lor în spațiul scutului tăiat au fost stabilite prin lege de Dieta de la Sebeș din mai 1659. Stemele acum în discuție se înscriu în modelul stabilit prin diploma emisă de Maria Terezia în 1765 după proclamarea Transilvaniei ca Mare Principat, cartierul superior conținând acvila și aștrii fiind sepa- rat de cel inferior cu brâu roșu. Putem conchide că, simbolistica heraldică a celor patru medalii prezentate nu aduce elemente noi în legătură cu stema Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea — prima jumătate a secolului al XlX-lea. Mesajul acestor medalii constă în faptul că prin emiterea lor Transilvania se afirmă ca o provincie importantă a Imperiului Austriac, provincie a cărei mare principe era împăratul însuși. LIVIA CĂLIAN FOUR TRANSYLVANIAN CROWNING MEDALS (1790, 1837) (Abstract) The work presents four Transylvanian crowning medals rnade by gold belonging to Esterhazy collection. The two first medals are dedicated by town Cluj to the Emperor Leopold II crowned like king of Hungary in 1790, December, 23. The last two medals arc dedicated by town Sibiu to the Emperor Ferdinand V crowned like king of Hungary and Great Prince of Transylvania in 1837. The medals are presented in medalistic and heraldic manner and are underlined Transylvania’s coat of arms features in 1790 and 1837. 3 Idem, op. cit., p. 48. PLANȘA 1 Fig. 2. Fig. 3. DESPRE RIDICAREA ȘI DEZVELIREA STATUII DOCTORULUI IOAN RAȚIU DIN TURDA Una din personalitățile marcante ale Turzii secolului trecut a fost Dr. loan Rațiu, om politic remarcabil, jurist de mare valoare și presti- giu, promotor de seamă al culturji noastre naționale. Biografia fostului președinte al Partidului Național al Românilor din Transilvania și Unga- ria — conducător al delegației memorandiste din 28 mai 1892 la Viena — ne este cunoscută din anul 1928, prin studiul închinat de loan Geor- gescu1. De atunci s-au mai scris numeroase studii bazate pe documente2, privind bogata activitate desfășurată pe parcursul vieții și mai multe articole de omagiere în presă3. O mare parte a corespondenței politice a Dr. loan Rațiu s-a păstrat. De puțin timp a apărut un prim volum a acesteia ce cuprinde perioada anilor 1866—18954, : Știm că Dr. loan Rațiu s-a născut la data de 19 august 1828 în localitatea Turda5. Studiile le-a urmat în orașul natal, Blaj, Cluj, Buda- pesta și Viena unde în anul 1858 a obținut titlul de doctor în clrept. 1 loan Georgescu, Dr. loan Rațiu 11828—1902)'. 50 de ani din luptele națio- nale ale românilor ardeleni, Sibiu, 1928, 219 p. : : 2 Nicolae Cordoș, Declarația lui loan Rațiu- din 23 mai 1894, în „Potaissa", 1980, II, p. 245—250; Viorel Grama, Dr. loan Rațiu, Apărătorul țăranilor români din Toplița (1862—1865), în Ștefan Meteș la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 337— 340; Gelu Neamțu, Aspecte ale relațiilor politice dintre Alexandru Roman și loan Rațiu (1865—1896), în „Potaissa", 1978, I; p. 191—199; loan Nistor, Din legăturile lui loan Rațiu cu valea superioară a Mureșului, In „Marisia", 1976, VI, p. 293— 306; Georgeta Penelea, Însemnările din temnița de la Seghedin ale Dr. loan Rațiu, în „SMIM", 1975, V, p. 189—246; Mihai Racovițan, Documente sibiene refe- ritoare la activitatea Dr. loan Rațiu (1828—1902), în „Potaissa", 1978, I, p. 171— 181; Octavian Rotar, Personalitatea și activitatea lui Dr. loan Rațiu reflectată in documentele Arhivelor blăjene, în „Potaissa", 1978, I, p. 183—189. 3 Dr. loan Rațiu, în „Bunul Econom",; 1902, III, nr„ 49, p. 1; Idem, în „Dra- pelul", 1902, II, nr. 136, p. 1—2; Ibidem, nr. 138, p. 1—2; Ibidem, nr. 139, p. 2; Idem, în „Familia", 1902, XXXVIII, p. . 572; Octavian Goga, Dr. loan Rațiu, în „Luceafărul", 1902, I, p. 177—178; Lucia Bieltz, loan Rațiu (1828—1902), în Făuri- tori ai unității și independenței românești, București, 1983, p. 329—334; Ion Clopoțel, Dr. loan Rațiu, în „Societatea de mâine", 1930, VII, p. 236; Nicolae Edroiu, loan Rațiu (1828—1902), în „îndrumător Bisericesc",, 1979, p. 185—188; Nicolae lorga, loan Rațiu, în Oameni cari au fost, voi. IIJ, București, 1936, p. 272—273, 321—322; Z. Pâclișeanu, Dr. loan Rațiu (1828—1902), îh „Universul Literar", 1928, XLIV, p. 590; Mihail Străjan, Amintiri ■ din viața marelui român Dr. loan Rațiu, fost prezident al Partidului Național Român din Ungaria și martir al cauzei naționale (manuscris), Odorheiu, 1930, 26 p.; M. Sânzianu, O mărturie despre Dr. loan Rațiu, în „Revista Istorică Româăn", 1940, X, p. 384—385. 4 Marcel-Dumitru Ciucă, Elena-Teodora Ciucă, Dr. loan Rațiu și Emilia Rațiu. Corespondență, Scrisori primite 1866—1895, București, 1994, 427 p. 5 Pentru biografia prezentată,, s-a consultat: I. Georgescu, op. cit.; Nicolae Josan, Un bărbat pentru istorie. Dr. loan Rațiu (1828—1902); Mihail Străjan, op. cit. ’ 396 H. GROZA După ce susține la Sibiu în anul 1860 „cenzura" de avocat la Academia de Drept săsească, se va stabili în orașul natal. în anul 1861 își deschide cancelarie proprie și îndeplinește funcția de avocat. Pentru o lungă perioadă a fost singurul care a apărat interesele țăranilor din zonă în procesele urbariale. Activitatea lui de acum înainte se va desfășura pe două planuri, ambele cu răsunet profund în conștiința românilor: pe plan profesional, de avocat și în plan politic, de organizare și mani- festare a vieții politice a românilor transilvăneni. In lunga sa activitate politică loan Rațiu a avut două mandate de deputat: în 1863 în Dieta de la Sibiu și în anul 1866 în Dieta de „înco- ronare" de la Pesta — dar refuză să intre în forul legislativ ce trebuia să consființească regimul dualist. Pe plan cultural și-a adus un aport deosebit la fondarea Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român — ASTRA. Activitatea politică a românilor transilvăneni din primele două decenii ale perioadei regimului dualist, este puternic dominată de con- tribuția majoră a Dr. loan Rațiu la făurirea unui partid politic al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Un pas im- portant s-a produs la 23—24 februarie/7—8 martie 1869 la Miercurea Sibiului unde s-a întrunit Conferința reprezentanților românilor tran- silvăneni, punându-se baza celui de al doilea partid românesc, Partidul Național al Românilor din Transilvania. Primul partid, Partidul Națio- nal al Românilor din Banat și Ungaria se constituise la Timișoara pe data de 26 ianuarie/7 februarie 1869. La scurt timp, s-a simțit necesară creearea unui partid al tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. In perioada constituirii acestuia, loan Rațiu a depus o activitate intensă. Creearea Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria s-a realizat în cadrul Conferinței de la Sibiu din 12—14 mai 1881, prin fuzionarea celor două partide existente. Dr. loan Rațiu s-a situat în fruntea aces- tuia, deținând președenția în anii 1888—1890 și 1892—1901, anul în care s-a retras din motive de sănătate. La scurt timp, în 4 decembrie 1902 se stinge din viață în locuința sa din Sibiu. De-a lungul activității politice, loan Rațiu a inițiat, întocmit și înaintat — alături de alți fruntași ai mișcării naționale românești — numeroase petiții și memorii Curții de la Viena: memoriul din 1866 — cu 1493 de semnături — cu un conținut protestatar împotriva anulării autonomiei Transilvaniei și a legislației dietei sibiene; Pronunciamentul de la Blaj din 3/15 mai 1868, document politic colectiv în cuprinsul căruia se reînnoia cererea restaurării autonomiei Transilvaniei și a legi- lor adoptate de Dieta de la Sibiu; Memorandul din anul 1892, memoriu politic de înaltă ținută, adresat atât monarhului cât și opiniei publice europene care a cauzat trimiterea în instanță a unor conducători politici ardeleni și condamnarea lor la ani grei de închisoare. Pe plan local a desfășurat o intensă activitate. Ca avocat, a apărat interesele țărănimii în diferitele procese urbariale, timp de 30 de ani, din 1862 până în anul 1892 când forțat de împrejurări a fost nevoit să plece împreună cu familia, la Sibiu. O importantă realizare a sa a reprezentat-o Banca „Arieșana" înființată după anul 1880 cu scopul STATUIA DR. I. RAȚIU . . . 397 principal de a acorda sprijin financiar românilor din zonă. El este acela care a pus fundamentul școlii românești din Turda și a înființat o Eforie alcătuită din fruntași români, al cărei președinte era. Pentru întreținerea acesteia a ridicat în piața orașului o casă mare, destinată parțial funcționării unui hotel, cealaltă jumătate fiind alocată unor locuințe particulare și prăvălii de închiriat. Venitul realizat din aceste chirii fiind destinat școlii românești. Pentru bogata activitate depusă în slujba neamului românesc ală- turi de numeroșii luptători pentru nobilul ideal care se va materializa la 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia, s-ar fi cuvenit ca imediat după trecerea în neființă a Dr. loan Rațiu, fruntaș al mișcării naționale de la sfârșitul secolului al XlX-lea, să-i fie ridicat ca un pios omagiu, un monument. Acest fapt nu a fost posibil în contextul politic existent, încercări în acest sens au fost numeroase în perioada dualistă, dar aproape toate s-au soldat cu eșecuri. înainte de 1918, anul înfăptuirii Marii Uniri, era foarte greu să ridici monumente fiilor națiunii6. Ideea ridicării unui monument, a prins consistență abia în deceniul al treilea al secolului nostru la inițiativa fruntașilor Turzii, orașul în care a văzut lumina zilei Dr. loan Rațiu. Congresul general al Uniunii avocaților ce s-a ținut la Timișoara în luna septembrie 1926, la propunerea senatorului Dr. Valeriu Moldovan, decanul Baroului Turda, a hotărât cu mare însuflețire comemorarea centenarului Dr. loan Rațiu, prin ridicarea în piața orașului istoric Turda a unui bust sau statui, „pentru a eterniza în bronz memoria acestui camarad"7. Cu acest prilej Dr. Valeriu Moldovan a subliniat că: „... în 1928 se vor împlini 100 de ani dela nașterea unui mare advocat român de care sa învrednicit Ardealul încă pe când stătea sub stăpânire streină ... dr. loan Rațiu de la Turda, fostul președinte al organizației politice a românilor din Ardeal, Ungaria și Banat. .. Deși numele și activitatea lui dr. loan Rațiu a străbătut departe peste hota- rele înguste ale județului și orașului Turda unde a profesat advocatura cea mai mare parte a vieții sale, corpul advocaților din Turda crede cuț lui îi revine cel puțin inițiativa serbătoririi confratelui ilustru. Dar am crezut și credem că serbătorirea peste 2 ani a centenarului de la nașterea lui dr. loan Rațiu nu e numai datoria Baroului Turda nici chiar a advocaților din Ardeal și Banat. Acest centenar trebuie să fie un prilej binevenit de-a face să bată în același ritm de caldă și pioasă aducere aminte inimile întregului corp al advocaților din România întregită. Bustul pe care voiam să-1 ridicăm la un loc de onoare din piața istori- cului oraș Turda să fie ridicat din contribuția tuturor Barourilor și tuturor advocaților români, cari nu fac decât să se onoreze pe sine onorând memoria unui înaintaș deopotrivă distins, ca om. ca advocat și ca român"6. Ca urmare a acestui apel, Uniunea avocaților a oferit imediat suma de 10 000 de lei9. Strângerea fondurilor necesare ridicării monumen- 6 M. Badea, Gh. I. Bodea, Avram lancu în conștiința poporului român, Cluj- Napoca, 1976, p. 152—161. ’ ' 7 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2824. 8 „Patria", 1926, VIII, nr. 196. 9 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2824. 398 H. GROZA tului și a sărbătoririi centenarului s-a dovedit a fi o misiune deosebit de dificilă. Apelul lansat la Congresul ținut la Timișoara, stipula ca sumele strânse prin colectă să fie trimise până la data de 1 noiembrie 1927, pe adresa Băncii Centrale, Sucursala Turda unde a fost deschis un cont separat: „Fondul unui bust lui Dr. loan Rațiu“10. Apelul, repetat deseori a fost publicat în presă pe data de 10 decembrie 192711. Până la sfârși- tul acestui an în contul deschis la Banca Centrală, sumele depuse se cifrau la 51 804 lei12. Prin Telegrama nr. 2490/192813 din 26 martie, vicepreședintele aso- ciației culturale ASTRA din Sibiu se adresează senatorului Valeriu Moldovan, membru al Comitetului Central al Asociațiunii, decan al Baroului avocaților din Turda: „Referindu-ne la Apelul și Lista de subscripție primite de la D. Voastră cu data de 19 octombrie 1927, în scopul unei contribuții pentru ridicarea unui bust întru pomenirea ma- relui bărbat al neamului nostru Dr. loan Rațiu, avem onoarea de a vă face cunoscut, că Comitetul central al instituțiunii noastre în ședința sa ținută la 22 martie a.c., a votat pentru scopul amintit suma de lei 50 000, care sumă se va transpune la Banca Centrală Sucursala Turda“. La 18 aprilie 1928, ca răspuns dat apelului lansat în presă pe data de 10 decembrie 1927, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român, reprezentată de vicepreședintele ei, prin Tele- grama nr. 1124/192814, lansează ideea ridicării unui bust datorită greu- tăților financiare existente la acea dată. Baroul avocaților din Turda a pledat totuși pentru ideea ridicării unei statui, chiar dacă dezvelirea acesteia necesita o amânare. Ca urmare a apelurilor din presă, avocatul Dr. Romul Moldovan din Jimbolia trimite pe data de 5 iunie 1928 prin mandat poștal, suma de 1130 lei strânsă de la 13 avocați din Baroul Jimbolia15. De asemenea, într-o scrisoare datată pe 30 iunie 1928, adresată lui Dr. Valeriu Moldo- van de către decanul Baroului Notarilor Publici din Cluj, se aduce la cunoștință că 17 colegi din acest barou au răspuns solicitărilor privind ajutorarea cu bani în vederea ridicării statuii16. Printr-o scrisoare adresată în luna iulie 1928 din Turda, de Baroul avocaților către Primul Ministru17, se face cunoscută această inițiativă. De asemenea se menționează sumele mai substanțiale ce au sosit până la acea dată: ASTRA Sibiu — 50 000 lei, tinerimea „Chemăristă" din Cluj — 50 000 lei și Barourile din Ardeal și Banat — 150 000 lei. Criza financiară nu permitea strângerea de noi sume, iar costul statuii se estima la suma de 500 0000 lei. Acesta a fost motivul pentru care Baroul din Turda a solicitat sprijinul Primului Ministru în vederea colectării unor noi sume de bani și de a se adresa personal tuturor societăților de ajutor, membre ale „Uniunii Avocaților14 în scopul amintit. 10 Ibidem. 11 Ibidem, nr. inv. 2818. 12 Contul Statuii Dr. loan Rațiu la Banca Centrală, Filiala Turda (Muzeul de Istorie Turda, nr. inv. 2827). 13 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2813. 14 Ibidem, nr. inv. 2812. 15 Ibidem, nr. inv. 2824. 16 Ibidem, nr. inv. 2818. 17 Ibidem, nr. inv. 2806. STATUIA DR. I. RAȚIU . . . 399 Tot din această scrisoare aflăm că data dezvelirii statuii a fost pro- gramată la începutul lunii decembrie18, cu asistența D-lui luliu Maniu, a reprezentanților clerului, ASTRA Sibiu, a avocaților și a tinerimii. Comitetul organizator prin persoana lui Dr. Augustin Rațiu se adre- sează printr-o scrisoare la 28 iulie 192819, Președintelui „Uniunii Româ- nilor din America44 prin care face următorul apel: . . Cum cheltuielile împreunate cu statuia proiectată, care va fi podoabă a orașului nostru și a Ardealului, necesită suma de 500 000 lei și cum criza financiară de la noi și mizeria, în care se sbate mai ales vrednica noastră țărănime nu ne dau nădejdea că am putea aduna diferența de 200 000—250 000 Iei ce ne lipsește, am crezut că e just ca să ne adresăm cu un apel călduros și fraților noștri din America cari întotdeauna au avut inima deschisă față de frământările și acțiunile celor de acasă. în nădejdea aceasta venim să vă rugăm D-le Președinte, ca să binevoiți a veni și de data aceasta în ajutorul nostru, luând D. Voastră în mână acțiunea de colec-* tare a unei sume mai de seamă, care să ne apropie de realizarea inten- țiilor noastre patriotice și românești44. La 19 august 1928, suma totală de care se dispunea era de numai 204 552 lei20. Tot la acea dată se împlineau 100 de ani de la nașterea lui loan Rațiu. Cu acest prilej, în sala mare a tribunalului a avut loc ședința festivă prezidată de Dr. Valcriu Moldovan21. Dintre personali- tățile care au luat cuvântul amintim pe: Dr. Nicola Caprea — prefectul județului —, loan Colțescu — magistrat —, Dr. Genciu — primarul Turzii —, Petre Suciu — președintele ASTRA, Filiala Turda —. Dr. loan Suciu — decanul Baroului Cluj — și loan Tipon — senator. în paralel, la Cluj a avut Ioc o ședință similară22. La biserica greco-catolică din Turda-Veche, a avut loc oficierea unui parastas pentru pomenirea sufletului răposatului Rațiu23. Și la mormântul Dr. loan Rațiu din Sibiu, situat pe latura de sud a naosului bisericii greco-catolice „dintre-brazi“, canonicul Macavei din Blaj a oficiat o slujbă de pomenire la care au participat, soția Emilia cu familia, luliu Maniu, generalul Moga, Octavian Russu și o mare mul- țime de români24. După săvârșirea parastasului la cele două biserici românești din Turda, credincioși și participanți reuniți într-o mare procesiune, au plecat în pelerinaj la fosta casă a Dr. loan Rațiu, pe atunci în proprie- tatea Dr. Bocsânczy25. Slujba religioasă ce a avut loc în vederea dezve- lirii plăcii comemorative a fost oficiată de preoții: Tempeleanu, Cărna- țiu, Rațiu, Gherduș, Gherman, Balint și Mureșan. Ceremonia dezvelirii plăcii a fost îndeplinită de Dr. Valeriu Moldovan. Pe placa comemora- tivă — din marmură — este inscripționat cu litere aurii: „în această casă a locuit Dr. loan Rațiu până la 14 iunie 189244. Cu această ocazie 1° Ibidem; Dezvelirea monumentului nu va avea loc, ea fiind reprogramată. 19 Ștefan Dorel Chicinaș, Ridicarea statuii Dr. loan Rațiu, în „Memorandum 1892—1992“, Turda. 1992, Foaie volantă, număr unic. 20 Contul Statuii Dr. loan Rațiu la Banca Centrală, Filiala Turda (manuscris. Muzeul de Istorie Turda, nr. inv. 2827). 21 „Arieșul“, 1928, III, nr. 34. 22 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2825. 23 „Arieșul", 1928, III, nr. 34. 24 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2825. 400 H. GROZA au luat cuvântul protopopii Nicolae Rațiu și loan Tempeleanu. Finalul festivității a aparținut lui Ștefan Cicio Pop care a ținut un impresionat discurs politic26. Odată cu apelurile repetate privind trimiterea de fonduri necesare ridicării statuii marelui memorandist, s-a căutat un specialist care să îl realizeze. Alegerea s-a oprit la sculptorul Corneliu Medrea din Bucu- rești, personalitate cunoscută în lumea artiștilor din perioada interbelică, realizator al monumentului din Satu-Mare închinat lui Vasile Lucaciu2'. Lucrarea în bronz26, a fost finalizată destul de repede, dovada con- stituind-o cartea poștală trimisă de Cornel Medrea pe data de 24 noiem- brie 192829, d-lui Valeriu Moldovan: „Statuia în bronz a plecat în ziua de 22 noiembrie cu ^mare viteză» spre Turda. Rog comunicați de sosire și de ziua dezvelirii". Din nefericire, distinsa doamnă Emilia Rațiu nu a reușit să vadă -realizată statuia de la Turda, ridicată în memoria celui care i-a fost timp de patru decenii tovarăș de viață, statuie a cărei dezvelire s-a amânat pe data de 5—8 octombrie 1929. Emilia Rațiu născută Orghidan a decedat pe data de 1 februarie 1929 la Sibiu30. Odată ridicată pe soclul din piatră, statuia nu putea fi pusă „în va- loare" fără o împrejmuire pe măsura cerințelor oficialităților aflate în Comitetul ridicării statuii. într-o scrisoare adresată de Dr. Valeriu Moldovan pe data de 3 apri- lie 1929 primarului Turzii, se face cunoscut că în conformitate cu indica- țiile inginerului Valeriu Filip, s-a comandat o împrejmuire din piatră de trachit31. Fundația acesteia realizată din beton — ciment portland Turda în dosaj de 150 hgr/m3 — și toate materialele necesare au fost estimate la suma de 21.706 lei32. Manopera din piatră — împrejmuirea —, s-a realizat pe această fundație la o distanță de 1,5 m de statuie, având o formă quadrată33. Piatra a fost cioplită și bucerdată conform indica- țiilor sculptorului Medrea de către maestrul pietrar Eduard Schnabel34 din Deva. Lucrările trebuiau finalizate la data de 1 mai 1929, dar din motive necunoscute nouă, termenul nu a fost respectat. Schnabel a cerut amânarea predării lucrării cu o lună35. împrejmuirea și soclul au necesitat 5,47 m3 de piatră, iar costul a fost estimat la 101 195 lei36. Conform contractului încheiat la Turda pe data de 24 martie 192937, suma trebuia să fie plătită în trei rate — 50% înainte de începerea lucrărilor , 25o/o după sosirea materialelor coman- date și 25% la terminarea lucrărilor. 25 „Arieșul", 1928, III, nr. 34. 31’ Discurs publicat la Cluj, în „Patria", 24 august 1928. 27 N. Josan, op. cit., p. 79. 28 Bronzul a fost donat de Ministerul de Război al României. 29 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. niv. 2808. :i0 Ibidem, nr. inv. 2233. 31 Ibidem, nr. inv. 2822. 82 Ibidem, nr. inv. 2821. 33 Ibidem, nr. inv. 2822. 3* Ibidem, nr. inv. 2823. 35 Ibidem. 36 Ibidem, nr. inv. 2821. 37 Ibidem. STATUIA DR. I. RAȚIU . . . 401 Până la 1 mai 1929, dată prevăzută în contractul ce se referă la montarea împrejmuirii din piatră în jurul monumentului, conform Hotărârii nr. 726/192938, trebuia terminată betonarea și asfaltarea pieței, aranjarea și înfrumusețarea parcului din fața Prefecturii. în anul 1929, Baroul avocaților din Turda a achitat suma de 40 000 lei39 pentru două trenuri, în vederea serbărilor rezervate a avea loc pe data de 5—8 octombrie 1929. Ele vor fi din nou amânate datorită dece- sului Regentului Buzdugan. La această dată suma totală strânsă din colectă se ridica la 542 08340 lei. Programul serbărilor a fost foarte bine organizat41. Activitățile ce urmau a se desfășura pe durata a trei zile, cuprin- deau: Deschiderea Expoziției Agricole-Industriale; Inaugurarea Căminu- lui ucenicilor; Defilare cu torțe prin centrul orașului42; Liturghie și parastas pentru odihna sufletelor lui Dr. loan Rațiu și a soției sale Emilia în toate bisericile românești; Ședința a I-a a asociației culturale ASTRA Sibiu; Dezvelirea monumentului; Banchetul din sălile teatrului orășenesc; Deschiderea Expoziției de Artă Grafică; Ședința festivă a ,.Secțiunilor literare șiințifice ale Astrei“; Concert și dans în sălile tea,- trului43; Pelerinaj la mormântul lui Mihai Viteazul; Ședința a H-a a asociației culturale ASTRA Sibiu44; închiderea expozițiilor și decernarea premiilor45. Fondurile bănești necesare pentru ridicarea monumentului și serbă- rilor, reprogramate pe data de 9 iunie 1930, au continuat să sosească pe adresa Baroului avocaților din Turda. Astfel administrația județului Timiș serviciul financiar, trimite la data de 9 ianuarie 1930 Ordonanța de plată nr. 549/193046 prin care acordă 10 000 lei ajutor pentru statuie, din fon- dul județului. Pentru acoperirea ultimelor cheltuieli se fac apeluri repetate. Ba- roul din Turda, prin persoana noului decan, Dr. Augustin Rațiu, solicita la 1 mai 1930 ministerului noi fonduri47. Unul dintre apeluri este adre- sat Ministerului de Război48 iar altul Primului Ministru49. Acesta este rugat să se adreseze senatorilor și deputaților din Parlamentul României în vederea contribuirii cu câte o jumătate din diurnă la acoperirea ulti- melor cheltuieli necesare ridicării statuii, dovedind „că prin aceasta în- țeleg și apreciază jertfele înaintașilor noștri‘i5°. 38 Ibidem, nr. inv. 2822. 39 Ibidem, nr. inv. 2817. 40 Contul Statuii Dr. loan Rațiu la Banca Centrală, Filiala Turda (manu- scris), Muzeul de Istorie Turda, nr. inv. 2827. 41 Programul Festivităților din 5—8 octombrie 1929, Muzeul de Istorie Turda, nr. inv. 2826. 42 Festivități programate în 5 octombrie 1929. 43 Festivități programate în 6 octombrie 1929. 44 Festivități programate în 7 octombrie 1929. 45 Festivități programate în 8 octombrie 1929. 46 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2814. 47 Ibidem, nr. inv. 2807. 42 Ibidem, nr. inv. 2820. 49 Ibidem, nr. inv. 2819. 50 Ibidem. 26 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 402 H. GROZA In vederea apropiatelor serbări Baroul Turda va cere pe data de 3 iunie 193051 — în contul sumei de 40 000 lei depuse în anul 1929 —, Inspectoratului de Mișcare C.F.R. Cluj, două trenuri cu câte opt va- goane pentru rutele: Câmpeni—Turda și Sânger—Turda52. In „pragul“ serbărilor, suma strânsă era de 689 044 lei. Pe data de 6 iunie 1930 s-au comandat Tipografiei „Arieșul14 300 de afișe bicolore53 și 5000 de afișe simple, ce conțineau programul din 9 iunie 193054. Cortul de onoare a fost ridicat de „Fabrica de mobile losif Nemethy — Turda“ pentru suma de 2882 lei5n. Dintre lucrările ce necesitau sume substanțiale amintim56: lucrarea în bronz a Dr. loan Rațiu executată de sculptorul bucureștean Cornel Medrea pentru suma de 320 200 lei57 și lucrarea în piatră executată de maestrul pietrar Eduard Schnabel pentru suma de 148 937 lei5f>. Alte lucrări legate de infrastructură s-au ridicat la suma de 37 710 lei59. Totalul lucrărilor ^u atins suma de 506 847 lei60, restul sumei fiind destinată cheltuielilor legate de serbările omagiale. O stastistică a contribuabililor61 arată că pentru ridicarea statuii s-au primit sumele: Nr. crt. Depunător Suma (lei) 1. Barourile de avocați și notari publici 120 260 2. Ministerele României 111 000 3. Societăți culturale și Editoriale 105 300 4. Prefecturile României 80 000 5. Primăriile României 77 866 6. Parlamentul României 75 622 7. Persoane fizice 43 620 8. Interese capitalizate 36 466 9. Fabrici și Societăți 23 055 10. Partidul Național Țărănesc 19 000 11. Parohii 18 253 12. Bănci și Case de credit 13 420 51 ibidem, nr. inv. 2817. 52 ibidem. 53 Ibidem, nr. inv. 2809. M Ibidem, nr. inv. 2810. 55 ibidem, nr. inv. 2811. 56 Contul Statuii Dr. loan Rațiu la Banca Centrală, Filiala Turda (mânu- scris), Muzeul de Istorie Turda, nr. inv. 2827. 5? ibidem; Suma a fost plătită în patru rate: 27 august 1928 — 90 000 lei, 10 noiembrie 1928 — 100 000 lei, 19 septembrie 1929 ■— 100 200 lei, 11 iunie 1930 — 30 000 lei. 58 ibidem; Suma a fost plătită în șapte rate: 19 octombrie 1928 — 20 000 lei, 16 noiembrie 1928 — 15 000 lei, 26 martie 1929 — 5000 lei, 9 aprilie 1929 — 40 000 lei, 7 mai 1929 — 5000 lei, 16 mai 1929 — 16 000 lei, 12 iulie 1929 — 10 000 lei și 18 iulie 1929 — 37 937 lei. 59 Ibidem. 60 Ibidem. 61 Ibidem. STATUIA DR. I. RAȚIU . . . 40.3 13. Școli 7 133 14. Localități 3 899 15. Preturi 2 595 16. Total 737 66962 Din fondul total contribuția Turzii și zonelor apropiate a fost dc aproximativ 155 806 lei63. în vederea dezvelirii monumentului s-a constituit un Comitet Cen- tral și cinci Comitete Speciale64 — Comitetul Serbărilor Populare, Comi- tetul Banchetului, Comitetul Concertului, Comitetul de Defilare și Co- mitetul de încartiruire — în care au fost antrenate circa 40 de perso- nalități ale Turzii. Din luna mai 1930, pe adresa Comitetului de încartiruire care își avea sediul la Camera de Agricultură din Piața Mihai Viteazul05, au început să sosească scrisori și telegrame prin care își anunțau prezența și adeziunea la această mare sărbătoare a românilor din Ardeal, nume- roase personalități din România întregită, reprezentanți ai guvernului, primăriilor, presei, justiției, bisericilor, armatei, ligilor culturale, memo- randiștilor, școlilor, tinerimii, femeilor și țărănimii. Dintre oaspeții de onoare din breasla avocaților care au răspuns invitației, amintim66: Dr. Balogh Alexiu, Dr. Balogh Gheorghe, Dr. Borothy Ștefan, Dr. Bog- dan Eugen, Dr. Bocsanzi A., Dr. Boeriu loan, Dr. Chețianu Emil. Dr. Csutak Coloman, Dr. Gal Nicolae, Dr. Kossovitz A., Dr. Lorinczi A.. Dr. Mezei Eugen, Dr. Moldovan Mihail, Moys Paul, Dr. Popescu Gheorghe. Dr. Reich losif, Dr. Russu Coriolan, Dr. Sinka luliu, Dr. Szentkovits Aurel, Dr. Szolbosi Dezideriu, Dr. Stern Izidor, Dr. Tețan Octavian, Dr. Vorfălvi Maurițiu și Dr. Vertan Andrei. în dimineața zilei de 9 iunie 1930 orele 730 a avut loc primirea oaspeților în gara Turda. Festivitățile de inaugurare a monumentului închinat marelui român, au început o oră mai târziu cu liturghia și parastasul pentru odihna sufletelor lui Dr. loan Rațiu și a soției sale Emilia, la biserica „Rățească“, edificiu ridicat de familia Rațiu67. Mitro- polia Blajului a delegat pentru această mare sărbătoare pe Episcopul dc Cluj, Iulian Hossu68. Impunătoarea statuie a fost ridicată în fosta Piață Regina Maria, în fața fostului Palat al Prefecturii județului. 62 Diferența de 48 625 lei, a fost primită pe adresa Baroului din Turda după terminarea serbărilor omagiale, până în luna septembrie 1930. Ca exemplu: avoca- tul Dr. Augustin Bardosy, senator de Caras, a trimis pe data de 16 iulie 1930, o scrisoare pe adresa Baroului din Turda în care menționa că se va îngriji per- sonal de trimiterea sumei de 10 000 lei pentru monumentul ridicat, abia în luna septembrie datorită inadvertențelor survenite (Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2816). 63 Suma este aproximativă deoarece nu toți depunătorii din registrul con- sultat de noi aveau trecută localitatea de baștină. 64 Ștefan Dorel Chicinaș, op. cit. 65 Ibidem. 60 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2817. 67 I. Georgescu, op. cit., p. 13. ® „Arieșul", 1930, V, nr. 23. 404 II. GROZA Dr. loan Rațiu are privirea îndreptată spre Cluj, acolo unde a avut loc Procesul Memorandiștilor. Pe soclu este inscripționată celebra frază rostită pe data de 23 mai 1894 de Dr. loan Rațiu, la nedreptul proces intentat membrilor ce au făcut parte din conducerea delegației la Viena: „Existența unui popor, nu se discută, se afirmă!“. Pe fața de est a soclului, în basorelief, se află eternizată în bronz o scenă din tinerețe. în anul 1848 și-a oferit serviciile lui Avram lancu, împreună cu legiunea organizată în județul Turda69. Pe fața de vest a soclului este înfățișat momentul istoric când Dr. loan Rațiu, pe banca acuzaților în fruntea memorandiștilor, își rostește „vorbirea de apărare înaintea Curții cu jurați din Cluj“70. Comitetul ridicării acestui monu- ment a fost alcătuit din d-nii: Dr. Valeriu Moldovan, Dr. Auguștin Rațiu și Dr. Emil Chețianu71. Dezvelirea monumentului a fost precedată de intonarea Imnului Resal și de Doina lui Rațiu72, interpretate de Corul Sf. Maria din Cluj. Au urmat apoi discursurile Guvernului ai cărui oaspeți de onoare erau: înaltul Regent Sărățeanu, Primul Ministru luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion Mihalache etc. Pe rând au luat cuvântul reprezen- tanții Bisericilor, Corpurilor Legiuitoare, Armatei, Academiei, Universi- tăților, Ligii Culturale, ASTRA Sibiu, Justiției, Uniunii Avocaților, Me- morandiștilor, Școlilor, Tinerimii, Femeilor și a Țărănimii. Discursurile au scos în evidență activitatea și personalitatea marelui memorandist. Defilarea armatei și depunerea coroanelor cu flori au încheiat proce- siunea dezvelirii. In după amiaza aceleiași zile a avut loc în sălile Teatrului, ban- chetul organizat de oficialitățile orașului. Meniul deosebit de bogat a fost pregătit pentru 260 de invitați73. Cu prilejul dezvelirii statuii, în parcul orașului au fost organizate „serbările populare14, iar spre seară un Concert de Gală susținut de Reuniunea Corală Unită din Cluj, de d-na Lya Pop — opera din Cluj — și de G. Folescu — opera din București. După aproape patru ani septembrie 1926—iunie 1930 — s-a reușit finalizarea propunerii lansate la Timișoara: ridicarea unei statui care să cinstească pentru eternitate memoria lui Dr. loan Rațiu. Aceasta nu putea fi ridicată decât în orașul natal Turda, acolo unde și-a petrecut și cea mai mare parte din viață. Nu putem să încheim fără a aminti că acest eveniment comemo- rativ de la Turda, a prilejuit istoricului Nicolae lorga, o inspirată sinteză asupra activității conducătorului delegației memorandiste :74 „S-a simțit nevoia unui mirean care să facă el ce fusese până atunci în seama «preoților cu crucea-n frunte» . Și s-a prezentat de la sine un om zdra- văn trupește și sufletește, nu popular prin cuvânt, nu dibaci în a găsi mijloacele de a ajunge, de a se menține și de a revenii, și nici artist 69 Ibidem. 70 Ibidem. 71 Ibidem. 72 Doina lui Rațiu a fost scrisă pe data de 7 ianuarie 1895 la Seghedin, de „ziua numelui" de către Vioara Magdu. 73 Muzeul de Istorie Turda, Fond Dr. loan Rațiu, I, nr. inv. 2817. 74 N. lorga, op. cit. STATUIA DR. I. RAȚIU . . . 405 în materie de prestigiu, înveșmântat în tăceri solemne și în izolări im- punătoare. Ci un caracter. Un caracter neînfrânt. Om de da și de nu. Om de orice riscuri. Om care moare pe cuvântul lui, la datoria lui. Orice material s-ar fi întrebuințat pentru monumentul lui, marmură sau bronz, mai tare a fost sufletul acestui om“. HORAȚIU GROZA ABOUT THE RAISING AND UNVEII.ING OF DR. IOAN RATIU’S STATUE FROM TURDA (Abstract) Dr. loan Rațiu was one of must important leaders of the național Romanian moments of Transylvania’s last century, a noteworthy personality of Turda, a remarcable political man, a great prestigions jurist, a Transylvanian culture out- standing inițiator and one of the founders of ASTRA Sibiu Cultural Asociation. The remarcable exponen t of Romanian Petitional Moment, he definitely joined our național history, the same time with its apogee, materialized in the “Memorandum” sent to Viena on the 28 th of May 1892. For the impresiv e activity unfolded in his life time his native town com- memorated him with the occasion of the centenary, by raising in Turda’s square a beautiful statue wich reprezents him in his “defence speaking”, when the authorities med him. The statue was made of bronze by the well-know sculptor Corneliu Medrea, and the pedestal and also the stone surroundigns by the expert Eduard Schnabel from Deva. The leaders of Bar Asociation had the inițiative through the per son of Dr. Valeriu Moldovan, Dr. Augustin Rațiu and Dr. Emil Chețianu. The works cost 506 847 lei. The funds were gathered with the contribution of the Ministries, the Preîectures and Mayoralty of Romania, some other persons, companies, factories, The National Peasant Party, Banks and Credit Houses, also of schools. The celebration organized on the 9th of June 1930 were impresive. At this great festivity, the Government’s speaking and all the others guests were adequate. LUCRĂRI INEDITE DE SABIN POPP 7 desene, 2 litografii și 2 picturi în ulei au fost dăruite de Sabin Popp domnișoarei Nini, cum era alintată prima din cele trei fiice ale sculptorului Ștefan lonescu-Valbudea (Ștefania, Constanța și Smaranda). Ștefania Valbudea, căsătorită Șeitan, s-a născut în anul 1898 la Bucu- rești (m. în 1989 la Cluj). Pentru a-și desăvârși educația artistică pri- mită în familie, a urmat cursurile Academiei de arte frumoase din capi- tală. Cultă, distinsă și cu o aleasă conduită morală, Nini aveți să înflăcă- reze inima sensibilului artist Sabin Popp (absolvent al aceleiași Academii) devenind pentru aproape doi ani (1920—1921) prietena și muza acestuia. Din scurta perioadă a prieteniei lor provin cele 11 lucrări și 2 scrisori la care vom face referire în acest articol. Păstrate în arhiva familiei, în podul locuinței de vară din Sinaia, scrisorile, în număr mult mai mare, au suferit vitregiile vremii; afectate de umiditate în primul rând, exceptând cele pe care le publicăm acum, restul nu au mai putut fi recuperate. Stilul epistolar are darul de a colora și lumina dintr-un unghi inedit biografia artistului. Scrisorile personale, fără contrafaceri sau griji pentru imagine, sunt memoria fidelă a unei secvențe de viață, a unei epoci, imortalizând persoane și întâmplări, asemeni camerei de luat vederi de astăzi. Astfel începi să descoperi dintr-un unghi particular profilul mai multor persoane: a autorului scrisorii, a destinatarului și a prietenilor comuni, în acest caz a criticului de artă Ștefan Nenițescu. Emoții, certitudini, îndoieli, sentimente pure exprimate cu sensibilitate toate se pun sub lupa cercetătorului. După atâtea decenii, scrisorile cap- tivează și devin importante meii ales prin prestigiul autenticității și unicității. Reproducem în continuare cele două scrisori. Dragă Nini Constantinopol 3/1 1921 ora 12 noaptea îți promisesem să-ți scriu din Galați în ziua când voi pleca, mi-a fost însă imposibil fiind enervat cu plecarea. Așa de neîncrezător deve- nisem încât până înainte de plecarea vasului nu credeam nimic sigur. Am scris însă lui Ion ziua plecărei pe care ne-a anunțat’o de la agenție și cred că vei fi aflat de la el. Drumul până la Constanța l’am făcut destul de bine, marea era foarte liniștită așa că am ajuns cu toții bine a doua zi la Constanța. După amiază am plecat iar azi pe la 10 dimi- neața am sosit în Constantinopol. A fost o zi minunată, soare și destul de ciad. Mă gândeam la tine și mi-ar fi părut bine să vezi și tu aceste 408 A. toparceanu frumuseți. Abia pe la 5 d.a. am putut eși în oraș, am făcut o plimbare nocturnă la Sf. Sofia și în 7 ore ne-am reîntors la masă. Abia acum am putut scăpa de camarazii de drum care stau cu mine în cabină și care nu voiau să plece, însă doreau cu tot dinadinsul să-mi dicteze scrisoarea. Fiecare au scris acasă și acum când au văzut că vreau să scriu și eu credeau că și eu tot acasă scriu și am nevoe de ajutorul lor. A fost o nostimadă, începuseră să-mi dicteze o formulă de scrisoare destul de caraghioasă. Le-am spus că nu scriu acasă ci unui prieten și în fine s’au decis să plece. Și ca să fiu mai liniștit am plecat din cabină (fiindcă cu ei mi-ar fi fost imposibil să scriu măcar un rând) și m’am suit în restaurant de unde îți scriu acum. Mi tare dor de tine și nu-mi închipui cum am să mă pot obișnui cu ideia că nu te voi vedea așa curând. Am toată încrederea în tine și sper că din când în când te vei gândi și la mine. Cred că ai primit celelalte două scrisori pe care ți le-am trimis din Galați și-mi închipui că sosind la Roma voi găsi măcar un cuvânt de la tine. Deabia aștept să sosesc acolo și să aflu ceva despre tine, mi-ar face așa de bine. Mâine dimineața am proiectat cu Ștefan* să plecăm de dimineață în oraș să mai vizităm moscheele și bazarul și dacă voi putea să fac vre’o schiță fiindcă avem vreme destulă căci abia mâine la 2 p.m. plecăm spre Pireu. Pe vapor ne petrecem timpul mai mult sau mai puțin agreabil. Ne sculăm de dimineață, eșim pe bord, la 8 luăm ciaiul, după ciai ne mai ducem prin fumoar, mai ascultăm muzică, mai facem câte-o vizită pe la familia Caterinici, în fine nu pot spune că mă plictisesc. Sunt veșnic în compania lui Ștefan care e un om minunat și care mi așa de drag. Când îl vei cunoaște și tu sunt sigur că-ți va place mult și-1 vei găsi tot atât de bine cum îl găsesc și eu. E unul din cei care se găsesc foarte rar, e un om cu calități adevărat superioare. Am vorbit odată despre tine și el mi-a spus impresiile lui. Dacă ai fi fost și tu de față cu siguranță că te-ai fi mirat de pătrunderea psihologică a acestui om care știe să caracterizeze pe cineva numai văzându-1 de câteva ori. Mi-a spus lucruri așa de adevărate încât m’a minunat și ca să-ți spun mai simplu e că te-a găsit foarte bine și cu calități. Nu-ți exagerez nimic iar el nu mi-a spus lucrurile astea simțindu-se obligat să mi le spue. Mi-a spus că ești din puținele fete care i-au făcut o impresie așa de bună. Te rog nu bănui nimic rău și ai încredere în ceia ce-ți spun eu. El e singurul și cel mai bun prieten al meu. Tu n’ai cunoscut un băiat până acum ca el și te rog să crezi că ceiace îți spun eu e adevărat. Nu a ținut niminea la mine în lumea asta, nici chiar părinții mei ca el, el este singurul care m’a iubit de când m’a cunoscut și a fost în stare să facă orice sacrificiu pentru mine. Recunoștința și iubirea mea pentru el cred că niciodată n’ar putea să recompenseze, ceiace a făcut el pentru mine. Acum e târziu și te rog să mă erți că te las, voi continua scrisoarea. Acum te îmbrățișez cu tot dorul cel am pentru tine, Sabin. Uitasem să-ți spun că azi am împlinit 25 de ani (adică 1/4 de veac). * Criticul de artă Șt. I. Nenițescu. Fig. 1. Stefania Valbudea (Nini) la 21 de ani, fotografie. Fig. 2. Nini, creion, 0,252 x 0,180, semnat și datat dr. jos: Sabin I Popp/920 Fig. 3. Nini, ulei/pânză, 0,648 x 0,550, nesemnat, nedatat Fig. 4. Nini, creion, 0,254x0,180, semnat și datat dr. jos: Sabin I Popp/920 Fig. 6. Biserică, creion, 0,167 x 0,115, nesemnat, nedatat, pe verso cu creionul: Lui Dra Nini/ Sabin. Fig. 5. Veneția. Piața San Marco, creion, 0,292 x 0,190, semnat și datat stg. jos: Sabin I Popp/Venezia 921. Fig. 7. Peisaj din Messina, creion, 0,310 x 0,250, semnat și datat stg. jos: S.P. Messina/26/-21, pe verso cu creionul: Lui Dra Nini/Sabin. Fig. 8. Studii(2 peisaje): în registrul superior o biserică, în registrul inferior un aspect din Veneția, creion, 0,231 x 0,180, nesemnat, nedatat, pe verso cu creionul; Lui Dra Nini/Sabin. Fig. 10. Interior la Roma, conte, 0,194 x 0,216, semnat și datat dr. jos cu tempera albă: Sabin I Popp/Roma 920. Fig. 9. Cele trei dedicații de pe verso-ul desenelor nr. 6, 7, 8. Facsimile. Fig. 11. Fragment de scrisoare. Facsimil. SABIN POPP . . 409 Napoli 9/1 921 Scumpa mea, Te rog să mă erți că de la Constantinopol nu ți-am scris nimic până la sosirea în Napoli. La Pireu am fost foarte obosit așa că n’am putut scrie nici un cuvânt. Sosisem seara, iar a doua zi dimineața am debar- cat spre a merge la Atena. Dimpreună cu Ștefan și alți camarazi de voiaj am plecat spre Atena. Era o zi minunată, cald și bine ca primă- vara la noi. Totul era verde, câmpiile proaspete și parfumate, iar totul respira tinerețe. Tot timpul drumului priveam pe fereastra vagonului acel peisaj minunat. Mă simțeam tânăr de tot și plin de sănătate. Ajunși la Atena am găsit un student albanez foarte gentil care s’a oferit să mă conducă prin oraș. Am fost la Pinacotecă unde am văzut lucruri interesante printre care era o acuarelă de Gavargni, adevărată lucrare de mare valoare, mai erau câțiva Rubens ori Van Dick, Jordaens și câteva lucrări foarte interesante de un pictor modern Gysis — aceste din urmă mi-au plăcut foarte mult. Pe urmă ne-am dus la Muzeul de sculpturi unde am văzut multe sculpturi de mari maeștri greci și câteva stele funerare minunate. întradevăr că aici am simțit toată arta greacă și concepția de viață a lor, „acei“ oameni cari aveau cultul frumosului atât de mult dezvoltat încât vezi că arta era principalul, iar restul nu prea îi preocupa. Cu toții erau artiști pe când astăzi aproape nici cei cari o fac nu sînt toți artiști. în mijlocul acelor galerii minunate, mă simțeam așa de isolat de lumea în care trăiesc, mai limpede, mai tânăr, mai curat sufletește. Era o viață nouă pentru mine, o viață care își înalță sufletul și ți-1 purifică de tot ce e meschin și urât. Mă gândeam la tine cu părere de rău că nu poți încă vedea și tu acele lucruri minunate. Apoi am văzut săli întregi cu tanagros, vase antice și fel de fel de obiecte și juvae- ruri, arme etc. Păcat însă că a trebuit să stau puțin, căci se închidea muzeul. Cel puțin câteva luni mi-ar fi trebuit ca să pot vedea și înțelege tot ce ea acolo. Când am eșit din muzeu eram foarte obosit, căci văzu- sem prea multe și prea repede, am eșit însă cu speranța că altădată voi putea merge și sta mai mult. De acolo m-am îndreptat spre Acropole, in drum am văzut alte ruine de temple care văzându-le de aproape mi-am dat seama de grandiozitatea lor. Așezate în peisaj cu un gust de armonie extraordinară, așa că ți le arată în toată măreția lor. M’am suit pe Acropole privind teatrele antice iar Ștefan întorcea privirile cu secoli în urmă și ne povestea de cutare piese jucate acolo, de prima piesă a lui Eschil și când acesta era să fie condamnat la moarte. Sim- țeam că pășisem în altă lume din care parcă n’ași fi vrut să mai plec, mă simțeam oarecum fericit. Deasupra teatrelor, pe culme se ridica zidurile vechei cetăți și deasupra templele. Am trecut rând pe rând prin toate și mi-au curățat sufletele. Toate astea le făceam iute căci ni-era teamă să nu pierdem vaporul. Orașul era în plină sărbătoare și pavoazat cu steaguri printre cari destul de des fâlfâia tricolorul româ- nesc. Era ziua sosirei Prințului Carol în Atena. Armată peste tot și ofițerii în mare ținută umpleau străzile și bulevardele. Orașul sclipea în bătaia soarelui așa de tare că îți lua privirile. Vaporul trebuia să plece după cum auzisem la ora 5 p.m., era ora 3 și noi nu plecasem 410 A. topârceanu încă din Atena. Nu aveam bani schimbați în drahme și alergam să putem schimba, în fine am găsit și așteptând trenul pe unii din noi îi apucase desperarea că vom pierde vaporul, eu și cu un alt tovarăș de voiaj nu știu ce aveam că râdeam ca copiii negândindu-ne de loc la ce s’ar putea întâmpla dacă am fi pierdut vaporul. Ceilalți erau f. supă- rați și începuse să ne facă morală. în urmă a sosit și trenul, iar de la stație și până în port am alergat ca niște nebuni să vedem vaporul nostru. Ajunși la chei ne-am liniștit, am luat o barcă și am plecat spre vapor, ajunsesem cu aproape două ore înainte de plecarea vasului căci a întârziat o oră și a plecat cam pe la 6 seara. Până la Pireu voiajul fusese destul de plăcut căci marea fusese așa de liniștită că și marinarii s’au mirat. Plecând spre Matapan, am intrat într-o zonă unde erau curenți mari și am început a dansa ca o jucărie pe mare. Mie îmi plăcea fiindcă nu sufăr de (pardon) mal de mer așa că puteam să văd cum dansăm ceiace mă distra, căci altfel nici n’ași fi înțeles nimic dintr’un voiaj de nouă zile pe mare fără furtună. Ceilalți cunoscuți de pe vas le era necaz pe mine și spuneau că din cauza mea dansează vasul căci eu doream așa ceva. Au suferit destul de mulți. Ștefan și cu mine n’am avut nimic și luam masa liniștiți și nesupărați de nimeni. Aseară pe la 6 ore am intrat în golful Napoli, am ancorat în larg și abia apoi dimineața s’a făcut controlul pe vas iar tocmai la amiază am putut debarca. .Am trecut cu bagajele pe la vamă care a fost destul de gentilă și nu ne-a mai supărat cu desfăcutul coletelor. Am plecat apoi spre hotel. Eram cu toți șease persoane, printre cari Bălțatu și Emilia, bagajele toate erau într’un cărucior cu două roate la care era înhămat un napolitan iar pe lături mergeau alți trei, iar eu împreună cu ei ca să nu-mi scape de sub ochi. Ceilalți veneau în urmă așa că formam un fel de caravană destul de caraghioasă pe străzile din Napoli. Toată lumea se uita la noi cu curiozitatea cu care se uită copiii când trece prin oraș un circ cu maimuțe și clovni. Noi rădeam de ne pră- pădeam și ne simțeam mulțumiți de a fi ajuns în Italia, după atât necaz și trudă. Eram de o veselie cum rar mi se întâmplă, era ziua când căl- casem din nou pe pământul italian care mi-era așa de drag, era Sfântul Ștefan, ziua ta și a bunului meu prieten Nenițescu, mă simțeam cu adevărat fericit. Nu m’am putut stăpâni să nu-i spun (bineînțeles să nu mai audă și alții) că e ziua ta onomastică. Ne-am îmbrățișat și sărutat lung de tot. Singura zi din viață când m’am crezut oarecum fericit, știam că e ziua ta și am voit s’o serbez cu el. După amiază ne-am despărțit de ceilalți și împreună cu el am plecat pe la 5 la Pompei, am ajuns pe’nserat și am intrat într-o biserică unde se făcea serviciul divin. M’am rugat pentru tine bunului Dzeu să-ți ajute și să te aibă în paza lui. Eu îți urez acum din toată inima „La mulți ani“ și te îmbrățișez cu tot dorul meu nespus de mare. Te sărută mult, mult, mult al tău Sabin Mâine noapte la 11 plecăm la Roma. Aștept un cuvânt de la tine și dacă ai o fotografie mai bună trimitemi. Tabloul de o excepțională valoare în care apare sora Ștefaniei, Con- stanța Valbudea, realizat în 1921 a fost expus în același an la Salonul SABIN POPP . . . 411 de toamnă și în anul 1973 la ampla retrospectivă Sabin Popp de la Muzeul de artă din București (la cererea expresă a deținătorului lucrarea nu a figurat în catalog). Șt. I. Nenițescu scria în anul 1922 în Ideea Europeană, că în pictura acestui remarcabil tânăr „ ... se îmbină cla- sicim quattrocentist luminat și liniștit cu modernism îndrăzneț, ajungând la rezultate surprinzător de moderne, ca în portretul sonor al dnei T.V. cu taler de alamă .. ,U1 (T. este inițiala de la Tanța, prescurtarea Con- stanței, iar V este inițiala de la Valbudea). Respectiva remarcă pe care au subliniat-o majoritatea istoricilor și criticilor de artă este reformulată de Amelia Pavel într-o recentă lucrare de sinteză referitoare la perioada interbelică. Autoarea consideră că pe această coordonată, lui Ion Theo- dorescu-Sion „îi urmează Sabin Popp atras de sursele bizantine, de hie- ratismul și solemnitatea chipurilor omenești din pictura religioasă veche românească, pe care le combină foarte bine cu procedeele distanțării, ale -«înstrăinării»figurilor în viziunea neoobiectivă germană/2 Litografiile sunt reproduse în Catalogul „Sabin Popp (1896—1928)“. București, 1973: Pod peste canal (Italia) reprod. pag. 73/poziția 2 și Bărci pe apă (Catania) reprod. pag. 76/poziția 1. Pictura și cele 7 desene la care ne vom referi în continuare sunt cercetate, publicate și reproduse acum pentru prima oară. în portretele domnișoarei Nini, semiprofil dreapta și profil (fig. nr. 2 și 4) datate 1920, tânărul artist face dovada unui „portretist cali- ficat“, cu un condei sigur, ferm dar și un remarcabil psiholog. Linia fermă, elegantă, fervoarea și precizia ei conturează un chip luminos, calm, solar. Sunt altceva decât „portretele ce par desprinse dintr-o pagină de Dostoiewski"3 sau autoportretul răvășit, chinuit, obosit, executate și expuse tot în anul 1920. Același calm dublat de noblețe îl regăsim și în portretul executat în ulei pe pânză (fig. n. 3). între chipul realizat pe o dominantă de ocruri, expresiv, finisat, pus în valoare de fondul decorativ ultra marin și de negrul discret nuanțat al rochiei ce bordurează un decolteu adânc, aces- tea din urmă eboșate doar, nu există nici o discrepanță. Ansamblul este armonios și face dovada faptului că își „lucra“ picturile astfel încât puteau fi oricând gata. „Ca în opera unui rutinat și consumat pictor, nimic de prisos și nicăieri o lipsă. Rareori se pot vedea lucrări așa de unitare și așa de închegate. în fața lucrărilor lui Sabin Popp termenul obișnuit picturii de -«terminat» își găsește toată strălucirea lui.“4 (Pictura a fost donată unui prieten de familie în anul 1996). Desenele Veneția. Piața San Marco (fig. nr. 5), Biserică (fig. nr. 6), Peisaj din Messina (fig . nr. 7), Studii de peisaj (unul în registru supe- rior, altul în registrul inferior, fig. nr. 8) confirmă opiniile specialiștilor privitor la siguranța și precizia cu care evoluează linia. Raportul lumină- umbră, reprezentarea spațială, dinamica ansamblului obținută prin ritm 1 Ștefan Nenițescu, Salonul de Toamnă, Ideea europeană, 12—19 februarie 1922. ’ 2 Amelia Pavel, Pictura românească interbelică — un capitol de artă euro- peană — Ed. Meridiane, București, 1990, p. 15. 3 Ștefan Nenițescu. Ibidem. 4 Victor loan Popa, Salonul de Toamnă, Sburătorul literar, nr. 29 din 25 februarie 1922, pag. 581. 412 A. TOPÂRCEANU (ritmul suprafețelor dar și al hașururilor care urmăresc forma și o pun în valoare) încorporând durata, au caracterul unor preocupări stilistice. Dar și al stabilirii unor relații de ordin sentimental cu peisajul, pe care îl redefinește cu ajutorul liniei nuanțate, încărcată cu detalii ca în Peisaj la Messina. Seriozitatea problemelor de desen și le-a pus artistul de la prima expoziție din anul 1920, abordând într-o manieră personală clasicismul și avangarda. Adina Nanu, autoarea remarcabilului catalog al expoziției retrospective din 197.3 de la Muzeul național de artă din București, sintetizează etapele de creație ale talentatului desenator Sabin Popp: „La început foarte atent la atmosfera ambiantă, la vibrația luminii, el o notează în tușe fragmentate, recurgând la o scară întinsă de va- lorați! și nuanțări. Desenele din 1918—1923 (perioadă din care provin desenele dăruite dșoarei Nini n.n.) utilizează toată gama de la alb strălucitor la negru catifelat, cu umbre care țes văluri de mister roman- tic (... peisajele din Italia)145. In acest „văl de mister romantic14 se în- scrie desenul Interior la Roma, conte (fig. nr. 10): flacăra lămpii de gaz care coincide cu centrul compozițional al tabloului crează o regie de lumini și umbre. Eliminând hașururile umbra însăși devine formă și subiect. Este o stranie premoniție, un exercițiu de liniște sau un citat plastic? In loc de concluzii transcriem opinia profesorului George Oprescu. pe care o apreciem drept emblematică: „Consider că putem vorbi de Sabin Popp ca de unul dintre cei mai dotați artiști în alb și negru ai noștri.446. ADRIANA TOPĂRCEANU OEUVRES INEDITS DE SABIN POPP (1896—1928) (Resume) 7 dessins, 2 lithographies et 2 peintures en huille furent offerts par Sabin Popp ă mademoiselle Nini — c'Etait le sobriquet de la premiere des trois filles du sculpteur Ștefan lonescu-Valbudea. (Ștefania, Constanța, Smaranda), Ștefania (Nini) Valbudea, mariee Șeitan, est nee en 1898 ă Bucarest (decedee 1989 a Cluj). Elle a poursuivi des etudes ă l’Academie des Belles-Artes dans la capitale, tout comme Sabin Popp lui-meme, dont el deviendra la muse inspiratrice durant Ies annees 1920—1921. Deux lettres de Sabin Popp, â Nini, inedites egalement detent toujours de cette periode-lă. Leur texte apporte des nouvelles donnees, concernant surtout la personalite de la destinataire, de l’expediteur et d’un ami commun tres cher au peintre, le critique Șt. I. Nenițescu. Deux lithographies. Pont sur le canal (Italia) et Barques ă l’eau (Catania). furent publiees dans le Catalogue de l’expozition retrospective Sabin Popp de 1973 â Bucarest. Un autre oeuvre. Le portrait de M-me T.V. avec un taler en cuivre (c’etait Tanța Valbudea), figurait dans la meme expozition, mais ne fut jamais introduit dans le catalogue (â la demande speciale de Constanța Valbudea). 5 Adina Nanu, Catalog Sabin Popp (1896—1928), București, 1973, p. 5—6. 6 George Oprescu în Adina Nanu. op. cit. SABIN POPP . . 413 Les ouvrages inedits sont: Ies portraits de mademoiselle Nini (deux dessins en crayon et une peinture en huille sui' toile; fig. nos. 2, 3 et 4), des paysages (dessins egalement) La Venise (fig. nr. 5), Eglise (fig. nr. 6), Paysage de Messma (fig. nr. 7), deux etudes sur Ia meme feuille, dans les registres superieur et infe- rieur (fig. nr. 8) et un dessin different par thematique et modalite de traitement — Interieur â Rome, conte (fig. nr. 10). Ces dessins soutiennent les oppinions du professeur C. Oprescu, qui aifjr- mait: .. on petit parter de Sabin Popp comme d’un de nos artistes dans le blanc et noir les plus doues". UN EXPERIMENT INEDIT ÎN ACTIVITATEA DE GHIDAJ: FAMILIARIZAREA NEVAZATORILOR CU EXPONATELE MUZEALE în perioada decembrie 1993—mai 1994, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca a constituit locul de desfășurare al unui experiment mai rar întâlnit în activitatea de ghidaj, probabil chiar o premieră pentru pedagogia muzeală românească. Ideea inițierii acestui experiment a aparținut domnului Dorin Alicu. în esență, el a constat în abilitarea unui grup de copii complet nevă- zători în recunoașterea unor obiecte și exponate muzeale, punându-se accent pe capacitatea de identificare și încadrare a respectivelor obiecte în epocile istorice cărora le aparțin, pe baza caracteristicilor lor exte- rioare. La experiment a participat un grup de 15 elevi de la Liceul de nevăzători din Cluj, selecționați din clasele IX—XII de către profe- sorul de istorie de la această unitate de învățământ, domnul Liviu Banda. Modalitatea principalii de realizare a experimentului a constat în contactul direct al copiilor — prin atingere, palpare — cu obiecte se- lectate special și prezentate lor în acest scop, contact însoțit de expli- cațiile de specialitate ale unui grup de cinci muzeografi. Epoca istorică propusă spre studiu acestor copii a fost cea antică, în perioada decembrie 1993—mai 1994, grupul de elevi nevăzători a asistat, în sălile de expoziție destinate epocii antice, la patru lecții de familiarizare cu câte o subdiviziune istorică distinctă, fiecare lecție fiind susținută de către un muzeograf specialist în perioada prezentată, respectiv doamna Zoia Maxim pentru epoca pietrei, domnul Mihai Rotea pentru epoca bronzului, doamna Viorica Crișan pentru epoca dacică și doamna Adriana Isacu pentru epoca romană. în final, coordonatoarea proiectului, Melinda Mitu, a susținut o a cincea lecție, având ca scop recapitularea și fixarea cunoștințelor dobân- dite de către subiecții experimentului. Cei patru specialiști amintiți au vorbit pe larg copiilor despre caracteristicile principale ale epocilor respective (de exemplu despre modul de viață al comunităților umane, obiceiurile lor, structurile sociale etc.), dar mai ales despre evoluția tipologică și funcțională a diverselor categorii de obiecte și artefacte: ceramică, unelte, arme, obiecte de podoabă etc. Ținând cont de modalitatea de percepție a subiecților, s-a insistat în primul rând asupra materialului din care au fost confecționate aceste obiecte (piatră, silex, os, lut, bronz, fier), dar și asupra tehnicilor de execuție specifice și detectabile prin palpare. De exemplu, în cazul 416 M. MITU, A. ISACU olăriei dacice, s-a evidențiat diferența dintre ceramica lucrată cu mâna și cea confecționată la roata olarului. Totodată, copiilor li s-a atras atenția, prin ilustrări concrete, asupra varietății .dimensiunilor și formelor obiectelor expuse, asupra utilității lor sau asupra elementelor decorative folosite de oamenii acelor timpuri pentru înfrumusețarea lor. Nu a fost omisă niciodată prezentarea părți- lor originale și a celor restaurate ale unuia și aceluiași obiect. In ceea ce privește atitudinea copiilor, gradul lor de motivație și receptivitate, se poate spune, fără rezerve, că ei s-au arătat pe tot parcursul acestor lecții deosebit de entuziaști, curioși, bucuroși și dornici de a-și însuși cât mai multe cunoștințe. în aceste condiții, nu a fost deloc surprinzător faptul că ei au reușit, încă de la o primă recapitulare, să identifice în mod corect aproape toate obiectele care le fuseseră prezentate până atunci. Lecția finală a avut loo în data de 20 mai 1994. Pe mai multe mese dintr-o sală de expoziție au fost așezate toate exponatele folosite la ilustrarea perioadelor istorice menționate mai sus, urmând ca, după ce un anumit obiect trecea prin mâna fiecărui copil, acesta să se pro- nunțe asupra tipului și utilității obiectului respectiv, a materialului din care fusese confecționat și asupra perioadei căreia îi aparținea. Spre marea noastră satisfacție, copiii au reușit să îndeplinească într-un mod remarcabil obiectivele urmărite. Spre exemplu, ei au fost capabili să distingă idolii neolitici de lut zoomorfi de cei antropomorfi; au identificat motivele geometrice sau alte ornamente (puncte, linii, meandre, spirale, butoane, brâu alveolar, motivul „brăduț44, care dau în fond destulă bătaie de cap și specialiș- tilor) de pe obiectele de ceramică preistorică; au precizat forma- și utilitatea diferitelor categorii de ceramică (strachină, cupă, ceașcă, fruc- tieră. vas-borcan etc.); au deosebit pasta mai dură a ceramicii dacice de aceea mai fină, glazurată, a vaselor de tip „terra sigillata“, fără a mai vorbi de motivele decorative care le deosebesc pe acestea. Câțiva copii, au reușit chiar să „citească14, prin palpare, numele atelierului de unde provenea vasul de tip „terra sigillata44. Totodată, copiii au fost capabili să distingă nu numai deosebirile existente între obiectele aparținând unor epoci istorice diferite, ci și să diferențieze materialele aparte din care au fost confecționate anumite tipuri de obiecte (spre exemplu statuetele de lut în raport cu cele de bronz sau de marmură din perioada romană), precum și părțile restau- rate ale unui obiect, în raport cu cele originale. Se poate afirma, în concluzie, că inițierea acestui experiment a reprezentat o reușită deplină. Atât Muzeul nostru, cât și domnul profesor Banda'și elevii domniei sale au dorit continuarea lui și pe viitor. în anul școlar 1997—1998, spre exemplu, el va continua cu o nouă grupă de elevi de la același liceu. Pentru subiecții experimentului, impor- tanța sa nu rezidă doar în informațiile și cunoștințele dobândite cu această ocazie, cât mai ales în faptul că îi ajută să își învingă anumite complexe, să devină mai încrezători în proorile lor forțe, să se inte- greze cât mai firesc în societate, inclusiv din perspectivii dimensiunii culturale a procesului lor de socializare. UN EXPERIMENT INEDIT . . . 417 Se poate chiar aprecia că în raport cu multe grupuri de școlari fără deficiențe vizuale, care trec gălăgioși și lipsiți de orice motivație prin sălile Muzeului, împinși doar de rutina unor însoțitori dornici să mai bifeze o linie în planul de activitate — acești copii nevăzători au reușit să profite într-o măsură mult mai mare de pe urma contactului cu Muzeul, îmbogățindu-și atât cunoștințele, cât și experiența sufle- tească și afectivă. MELINDA MITU, ADRIANA ISACU AN ORIGINAL EXPERIENCE IN THE MUSEUM: THE RECOGNITION OF THE MUSEUM VALUABLE BY THE BLIND (Abstract) The work presents the lessons supported by some of our colleagues into the History Museum in front of the blind students in order to recognize by them tho museum pieces. This pedagogicul experience wantcd to make the blind children to recognize the museum objects and it was being emphasized on the identilication ability and on the framing of these objects into the correct historical age, based on their externai features. DIVERSITATEA ȘI DIFICULTATEA RESTAURĂRII Restaurarea ca știință și meșteșug presupune punerea unor pro- bleme foarte diversificate, de la materialele de execuție ale obiectelor, până la tehnicile de realizare. Nu lipsite de importanță sunt cromatica obiectelor precum și modul lor de păstrare și depozitare. Referitor la cele expuse anterior apar dificultăți în operațiile de restaurare a căror rezolvare nu odată, ridică probleme deosebit de complexe. în activitatea restauratorului apare frecventă problema lipsei unor materiale de bază (esențe lemnoase, rășini pentru completare), a unor substanțe chimice (lacuri, baițuri etc.) utilaje (suporți speciali pentru obiecte, prese) probleme care sunt rezolvate prin improvizații. Referitor la obiectele ce vor fi prezentate, „Lada de breaslă — secolul XVIII" și „Crucifix", 1678, aparținând sectorului lemn, ne lovim de starea de conservare a materialului lemnos din care sunt executate obiectele în cauză. Putem spune că există cazuri de material lemnos cu fibră fragilizată, cauză care presupune un tratament adecvat (un lac care să consolideze fibra pentru a fi posibilă executarea completărilor sau păs- trarea în starea inițială. Diversitatea esențelor lemnoase din care sunt confecționate obiectele de patrimoniu duce la necesitatea unor pre- lucrări migăloase ca și aflarea unor înlocuitori care se pretează la un anumit obiect. Ca o consecință la cele spuse anterior, pentru rezolvarea unor cazuri date, s-a trecut la operațiile de conservare și restaurare, ținând cont de materialul din care este executat obiectul. în acest sens prezentăm munca de restaurare depusă pentru cele două obiecte mai sus menționate: * „Lada de breaslă", datată 1776, realizată în cadrul unui atelier transilvănean. * „Crucifix", datat 1678, realizat în Transilvania, având evidente influențe renanscentiste. „Lada de breaslă", este executată din lemn de stejar (corpul), ca- pacul din lemn de brad și paltin, furnirul din lemn de nuc de grosimi care variază între 2 și 4 mm. 2. „Crucifixul" în poziție clasică executat din lemn de tei și pictat în tehnica ulei. în primul caz lemnul se prezintă în condiții relativ bune, furnirul aplicat fiind în mare parte căzut și parțial păstrat. Este foarte evident și consistent stratul de praf și mucegai alb. în al doilea caz, lemnul se prezintă, fragilizat cu evidente urme de găuri de carii în zonele periferice. Obiectul este fragmentat în trei părți: brațe, corp și suport (crucea). Fiecare din aceste fragmente prezintă deteriorări fizice și mecanice. Datorită funcțiilor avute de cele două obiecte (ladă de scule, și obiecte de cult) sunt de înțeles deteriorările 420 E. CAPÂLNA suferite de acestea la care se adaugă trecerea timpului de la executa- rea lor. Nu in ultimul rând, se poate aduce drept argument, condițiile de păstrare și manipulare. Prin cele prezentate anterior, operațiile de con- servare și restaurare s-au făcut diferențiat de la obiect la obiect. Așadar, pentru „Lada de breaslă" s-au utilizat la întregire lemnul, iar pentru „Crucifix" a fost necesară rășina. Utilizarea rășinii a fost necesară datorită fragilității fibrei lemnoase, neputând fi utilizate me- todele clasice (lipirea materialului lemnos și cioplirea lui ulterioară). Dacă în primul caz a lipsit furnirul corespunzător dimensiunilor cerute, a fost necesară confecționarea lui manuală, în al doilea caz s-a îndepărtat fibra fragilizată și s-a consolidat cea rămasă, folosindu-se armătura metalică de 0,8 mm. „Lada de breaslă" a fost curățată, pe când „Crucifixul" nu, el fiind pictat. Dificultatea gradată între cele două obiecte de patrimoniu rezidă tocmai din specificul lor ca și prin modul de prezentare inițial făcută: a fost total diferit timpul de lucru și pe deplin justificat pentru fiecare obiect în parte. , Prin restaurarea acestor două obiecte au fost redate circuitului muzeal opere de valoare istorică și artistică, angrenându-le culturii și spiritualității românești din Transilvania și nu numai. EMIL CAPĂL^A LA DIVERSITE ET LA DIFFICULTE DE LA RESTAURATION (Resume) La diversite et la dilficultc de la restauration des eertains objects en bois resident non seulment dans la faible qualite du materiei (â cause de temps passe, de la modalite de conservation), mais aussi du fait qu’on n’a pas les materiaux et les substances necessaires. En ce qui concerne le cas d’un Coffre de guilde d’artisans du XVIII-e siecle et celui d’un Crucifixe nous avons presente une synthese du travail que nous avons entrepris en essayant d’offrir au specialiste les donnees les plus eoncretes sur les operations developpees pendant le processus de restauration. Nous avons presente les modalites et les materiaux utilises, en montrant les degrds de difficulte du travail accompli dans le Laboratoire de Restauration. Fig. 1. Crist, după restaurare Fig. la, b. Detalii Fig. 2. Crucea, după restaurare Fig. 3. Lada de breaslă, după restaurare NOTE SI RECENZII 9 UN SECOL DE ISTORIE MAGHIARA 1N MONEDE: Lâszlo Kovâcs, Milnzcn av.s aer ungarischen Landnahmezeit, Archăologische Untersuchung der arabischen byzantinischen, westeuropăischen und romischen Miinzen aus dem Karpaten- becken des 10. Jahrhunderts. Akademiai Kiado, Budapest, 1989 (= Fontes Archaeo- logici Hungariae). 188 p. + Typentafeln und Miinztafeln 2 + 29 + 6 tabele. Deși apărută cu buni ani în urmă, cartea lui Lâszlo Kovăcs, departe de a-și pierde actualitatea, aduce multe precizări istoriei acelui secol care a urmat așezării maghiarilor în Câmpia Panonică și a precedat întemeierea statului maghiar sub regele Ștefan I cel Sfânt. Se face repertoriul descoperirilor arheo- logice din secolul al X-lea cuprinzând monede (descoperiri monetare grupate ■— tezaure și piese disparate anexate scheletelor găsite în săpăturile arheologice, toate în Câmpia Panonică), această grupare completând informația istorică dato- rată mai ales cronicilor și altor categorii de documente. Autorul, deci, nu întoc- mește o lucrare numismatică luată în sine și pentru sine, ci una pusă în slujba istoriei. în slujba unui veac de istorie maghiară și europeană care mai prezenta (prezintă) multe pete albe, mai ales în privința cronologiei evenimentelor, dar și a difuziunii lor în continent. După un scurt istoric al încercărilor de până la el, de a integra numismatica istoriei, încercări mai mult disparate (p. 9—13), un cuprinzător catalog (p. 15—91) ne pune în legătură cu cronologia și difuziunea descoperirilor arheologice din Ungaria, Transilvania, Slovacia și Voivodina înzestrate cu monede. Vedem astfel că sunt peste 450 de cazuri, descoperite în aproape 150 de locuri geografice, cu loc de găsire precis cunoscut și aproape 600 de descoperiri izolate, monede pro- venite în bună parte din colecții, unde locul de găsire este necunoscut s:m nesigur. După regula consacrată a repertoriilor mai noi, monedele găsite în mor- minte sunt înșirate alfabetic, deci cronologia nu reiese din înșirarea propriu-zisă, dar căutarea este mult înlesnită de cunoașterea nominală a locului de descoperire. Textul descrierii este adeseori ajutat-completat cu schițe de necropole sau schelete care ilustrează grafic locul de așezare a monedelor. Secțiunea ce cuprinde descoperirile izolate, cu loc de găsire necunoscut sau nesigur, este ordonată pe locuri de emitere și, în cadrul fiecăruia, alfabetic. Astfel, în ordine numerică, se categorisește în monede arabe, monede bizantine și monede vest-europene, unde, dintre cele englezești, franceze, italiene și ger- mane, preponderente sunt monedele italiene. Aprecierea întregului material (p. 92—155) debutează însă prin considerațiile despre prezența monedei vest- europene, dovedind încă o dată că, în concepția autorului, în prezenta carte, găsirea de monede, în diverse ipostaze, constituie o argumentație de ordin numis- matic pentru istorie. Astfel, prezenței fiecăreia din emisiunile monetare vest- europene i se găsește, în strânsă corelație cu data acelei emisiuni, suportul istoric ce o motivează: campaniile italice ale maghiarilor, cele franceze, cele de pe teri- toriu german, cele de pe alte teritorii europene (care explică mai ales prezența monedelor englezești și cehe). Autorul are remarci speciale în cazul unor monede vest-europene găsite mai cu seamă în morminte de femei și copii, care îi rețin atenția mai ales ca piese emise înainte de cronologia arheologică probabilă, deci ca piese ce vor fi avut încă înainte de înmormântare o circulație internă, mai ales restrânsă, nu însă ca mijloace de plată, ci mai mult ca bijuterii (p. 109). Părerea este sprijinită de perforarea unor asemenea piese, perforare care putea să fie efectuată însă și la piese aflate înainte în circulație comercială. în context (sau în completarea imaginii militare), prezența pieselor arabe și bizantine este explicată, firește, și prin alți factori decât cei militari. Dacă nici în cazul mone- delor arabe și nici în cel al monedelor bizantine nu se exclude procurarea aces- tora în campaniile militare maghiare centro- și vest-europene, unde monedele respective vor fi ajuns anterior, de buna seama pe calea comerțului, ele se vor 424 NOTE Șl RECENZII fi datorind și comerțului direct (cazul monedelor arabe și bizantine), dar și activității misionare a bisericii orientale (monedele bizantine). Monedele romane provin de obicei din morminte aparținând secolelor X—XI. Kovâcs nu acceptă teoria unor istorici anteriori lui care postulează prezența unor asemenea monede ca mijloace de plată de prin 970 (Hampel, Lăszlo). El este mai de grabă de părere că monedele romane au fost folosite de maghiari ca podoabe pentru morți. In orice caz — conchide autorul (p. 156—168) —, materialul numismatic este o dovadă a faptului că maghiarii din sec.. X cunoșteau rolul monedei ca mijloc de plată, căci aceasta o dovedesc in primul rând monedele arabe și bizantine găsite. Piesele ce apar in descoperiri împreună cu arme indică fără echivoc proveniența în majoritate din campaniile militare întreprinse mai ales în prima jumătate a sec. X. Cele descoperite în morminte de femei și copii, ca și de bărbați neînarmați atestă larga utilizare a monedei ca podoabă, ca dar făcut în cadrul familiei. în această ultimii calitate apar și multe piese care se dovedesc (s-au dovedit) falsuri monetare contemporane. Lista lor, de mare utilitate, este expusă în nota 810 (p. 162—163). Autorul este conștient de faptul că repertoriul său aduce în primul rând precizări privind spațiul pe care l-au cuprins peregrinările maghiarilor, campa- niile militare întreprinse și cele la care au luat parte, modul în care au ajuns monedele în posesia lor, și mai puțin cronologia istorică exactă a evenimentelor, în acest ultim scop, ar fi fost foarte binevenit un indice pe emisiuni și în cadrul lor pe emitenți, care ar fi fixat tocmai informația cronologică. Difuziunea geo- grafică a descoperirilor este foarte nimerit efectuată prin multitudinea de hărți întocmite pe perioade. Un indice în sensul arătat ar fi întregit aceste hărți. Observațiile nu diminuează însă cu nimic marea virtute a cărții lui Lăszlo Kovâcs, aceea de a fi oferit materialul repertorial numismatic integral al unei perioade istorice atât de mult dezbătute ca aceea a secolului premergător înte- meierii statale a Ungariei. FRANClSC PAP DESPRE O ISTORIE MEDIEVALA ÎN- MONEDE: Bogdan Murgescu, Circu- lația monetară în țările române în secolul al XVI-lea. (Colecția „Biblioteca Băncii Naționale"). Ed. Enciclopedică, București, 1996. 374 p. ■£• 4 f. hârtie cretată (= 8 ilustrații). Deși titlul recenziei pare pretențios, el exprimă — credem — o doleanță categorică și o perspectivă de atins (sperăm) în curând de autorul cărții (eu concursul, poate, al altora). Conform conținutului, atare istorie se restrânge (deocamdată) la un veac, cel de-al XVI-lea, dar ce fel de veac! In istoria con- tinentului, fără îndoială, unul de cumpănă, între evul vechi, medieval, și cel modern: reașezare și cristalizări de prețuri, stabilizare și uniformizare treptată a valorii monetare, începutul și consolidarea unor operațiuni financiare moderne, în istoria țărilor române, o „internaționalizare" a comerțului și monedei, o clară circumscriere de rol în această parte a Europei. Tema și-a găsit omul. Autorul, care o dezvoltă din subiectul tezei sale dc doctorat, este astăzi unul din foarte puținii de la noi nu numai doritori a con- cepe o istorie economică a țărilor române, dar și bine înarmați și înzestrați în această privință, cu idei, cu metode. Bogdan Murgescu, care predă la Universi- tatea din București istoria universală a evului mediu, nu e la prima sa încercare de istorie economică a țărilor române în epoca medievală și ajunul celei moderne. Domnia sa este convins de multă vreme, aidoma altor, puțini la număr, cerce- tători ai proceselor economice din trecutul nostru, că istoria economică și, in cadrul ei, istoria banilor este măcar unul — dacă nu cel principal — din ele- mentele de bază, constitutive, ale dezvoltării noastre istorice. De la început (Introducere, p. 13—35), autorul își precizează concepția asupra rolului monedei și circulației ei în istoria veacului al XVI-lea: anume, că ea este una din principalele determinante ale unor relații economice care se des- fășoară la periferia (întretăierea, am adăuga noi) a două sisteme-univers distincte, cel otoman și cei vest-european. Pentru a demonstra atare apartenență, Bogdan Murgescu va schița ponderea diferitelor tipuri de monede aflate în circulație în țările noastre în veacul al XVI-lea, legând aceasta strâns de felul în care se integrau aceste tipuri diferite în ansamblul nu numai al fenomenelor monetare (cum menționează el în Introducere), ci chiar al fenomenelor sociale și politice, în acest scop, afirmă autorul (și o va dovedi în corpul lucrării), el uzează de sursa numismatică, dar și de cea, mai generală, financiară, în măsura în care j-o îngăduie documentația, mai ales edită, vest- și centro-europeană, dar și otomană: și, în înmănunchierea acesteia din urmă în slujba celor ce-și propune, dl. Mur- gescu este primul în literatura noastră de specialitate. Domnia sa uzează nu numai de lucrări despre finanțele otomane, cauzele, împrejurările și sursele lor, scrise de autori turci, centro- și vest-europeni, ci și — în bună parte mediat — de izvoare arhivale otomane. Desigur că există dileme, probleme legate de spațiul și timpul cărora le este dedicată lucrarea. Una din acestea o ridică — din punctul nostru de vedere, al circulației monetare apreciate pe baza numismaticii — aceea că, după mărturia tezaurelor monetare, în acumularea monetară individuală din Transilvania și Banat moneda vest- și mai ales centro-europeană se regăsește doar excepțional împreună cu cea otomană. Luând „la rost" numai tezaurele cu monedă centro-europeană, găsim, mai departe, că separarea, ca sisteme monetare, făcută de autor (încă în Introducere) între moneda polono-lituaniană și cea a Imperiului romano-german nu se mai justifică în secolul al XVI-lea (mai ales după 1524), existând aici ca argument circulația și acumularea, în unul și același tezaur monetar, a ambelor genuri de emisiune monetară. Subcapitolul dedicat istoriografiei și izvoarelor vremii scoate în evidență larga documentare a autorului. Subcapitolul se dovedește foarte util pentru stu- diul fenomenelor monetare ale întregului veac, dar cu deosebire pentru acel 426 NOTE ȘI RECENZII fenomen european care s-a manifestat și in țările române și care va mai trebui mult cercetat la noi, al „revoluției prețurilor", apărută in a doua jumătate și intensificată spre finele veacului în cauză. Capitolul I Structura circulației monetare (p. 37—201) este cel închinat „ma- teriei prime" a temei. După ce precizează că în documentația arhivală figurează în general monedă de cont, care în multe cazuri este deosebită de moneda reală (prezentă în primul rând în tezaurele monetare descoperite), Bogdan Murgescu demonstrează prin calcule proprii, pe baza atât a monedelor găsite în tezaure, cât și a menționării lor în surse documentare, până în anul 1580, că, dacă în circulația monetară a Țării Românești a precumpănit moneda otomană, ea ocupă un loc mult mai modest în circulația monetară a Moldovei. în schimb, în ulti- mele două decenii ale secolului al XVI-lea, prezența monedei otomane se reduce mult în ambele țări. Situația este ilustrată prin evoluția plății haraciului. Studiul tezaurelor monetare oglindește însă mai fidel structura reală a circulației mone- tare, pentru că vistieria otomană nu accepta în plata haraciului monedti măruntă a țărilor creștine. B. Murgescu insistă asupra caracterului bimetalic al sistemului monetar otoman și — mai cu seamă pornind de la relațiile comerciale moldo- transilvane, oglindite exclusiv prin realitățile documentare scoase la lumina zilei în arhivele brașovene — postulează o bază monetară otomană a comerțului cu Transilvania. Această imagine este susținută numismatic de componența tezau- rului monetar Șieu II, cuprinzând și aspri. Ipoteza este remarcabilă, mai ales că este rotunjită prin ideea intrării asprilor din Ungaria ocupată în 1541. Pentru a o susține suficient ar fi însă nevoie de prezența mai multor tezaure monetare analoage, în afară de cel de la Șieu II. Pe de altă parte, vedem că socotelile orășenești pomenesc florini de calcul ca valoare monetară, iar tezaurele mone- tare ale perioadei, în afara celui de la Șieu II, conțin numai monedă neotomană. In rândul monedei neotomane, un prim Ioc este acordat emisiunilor rega- tului Ungariei. în cursul ultimelor două decenii ale sec. XVI, acestea cresc în Țara Românească, scad în Moldova. în această imagine, însă, credem a nu fi fost fără rost, pe de o parte, includerea unor emisiuni ale lui FerdinancL I și loan Sigismund făcute formal pentru Transilvania, care însă puteau fi foarte firesc integrate circuitului comercial mai ales ungaro-moldovean. Pe de altă parte, se cere imperios a se ține seamă de longevitatea în circulația monetară ( = comercială) a emisiunilor matiene din tezaure încheiate în sec. XVI (v. articolul nostru în Numismatische Zeitschrift, 102/1994, p. 177—186). în continuare este prezentată moneda uniunii polono-lituaniene și cea a Europei centrale și apusene, pătrunsă în circulația monetară a țărilor române în veacul al XVI-lea. întrucât, mai ales după deceniul al treilea al veacului, se instaurează o cvasi-paritate a monedei poloneze cu cea mai ales prusiană și sileziană, credem că era util ca, cel puțin pentru Transilvania, pornind de la prezența susținută în tezaurele monetare a ambelor feluri de emisiune (cea polo- neză și cea centro-europeană), să fie trecute în revistă dispozițiile de regle- mentare a parității și, eventual, un tabel de echivalare, din care putea reieși realitatea existenței unei monede poloneze și de tip polonez (sau, dacă vrem, de tip centro-european), care a dominat aproximativ 3/4 de timp din întreg veacul (căci în contextul lucrării nu era interesantă situația din sec. XVII). Aceasta, ca să nu mai vorbim de prezența respectivelor emisiuni în tezaure monetare încheiate mai târziu, cele mai multe în ani din veacul al XVII-lea. Dar, în general, trebuie ținut cont de lungimea în timp și lărgimea în spațiu a circu- lației unor emisiuni monetare care, până la urmă, își găsesc locul ca piese ce îmbogățesc o avere, în procesul de acumulare monetară și în ascunderea deli- berată sau, eventual, accidentală, reflectate, măcar parțial, în tezaurele mone- tare descoperite. Bogdan Murgescu nu uită să 'treacă în revistă moneda provenită din lumea creștină mediteraniană, cea rusească, cea din lumea mongolo-tătară și, bineînțeles, emisiunile — destul de puține și nesistematice — date la iveală în Țara Româ- nească și Moldova, dar și pe cele transilvane, dovedind o politică monetară așezată în Principat. Subcapitolul Structura circulației monetare pe tipuri de monede, uzând de aceeași periodizare 1501—1580 și 1581—1600, este dedicat mai la început bimeta- lismuîui, surprins și în circulația monetară a țărilor române. Se face o judi- cioasă analiză a raportului între moneda de argint și cea de aur în spațiul NOTE ȘI RECENZII 427 românesc. Se extinde expunerea și asupra trecerii în revistă și, apoi, analizei valorice — în măsura argumentului documentar existent — a mijloacelor de plată alternative. Se insistă asupra existenței și caracterului inventarelor de avere, cu tot ce poate fi valorificat din ele pentru subiect, după care se face o pătrunzătoare analiză a ceea ce, la urma urmei, se poate defini în documentația arhivală aferentă drept hârtii de valoare. Concluzia acestei părți a lucrării este că, în structura monetară a sec. XVI, în țările române factorul decisiv rămâne moneda metalică. Capitolul al II-lea este închinat aspectelor macroeconomice ale circulației monetare (p. 202—271). Aceasta este, de fapt, partea în care autorul depășește înfățișarea „materiei prime", angajându-se, bineînțeles tot pe baza materialului istoric existent, în considerații privind natura și nivelul politicii financiare a țărilor române în veacul al XVI-lea. Baza acestor considerații o formează exis- tentul, stocul monetar. Dovedind și aici o bună cunoaștere a bibliografiei, Bogdan Murgescu abordează problema stocului monetar cunoscând faptul că este riscant să se dea verdicte în această privință pornindu-se de la o multitudine de plat- forme. De aceea, calculele pe care le efectuează sunt de acceptat — o spune chiar autorul (p. 209) — cu caracter de aproximare, in rândul acestor aproxi- mări nu lipsește probabilitatea și cantitatea indefinibilă a circulației monetare în afara hotarelor țării în decurs de un veac întreg. Murgescu ia în considerare — firește, teoretic, căci practic și cu exactitate este imposibil — fluxul monetar: deci, cunoaște foarte bine impedimentul poate principal al definirii exacte a unei circulații monetare, și anume acela că este cu neputință să precizezi, de unde tocmai veneau și încotro tocmai se îndreptau monedele aflate în circulație, de câte ori făceau drumul și, mai ales, in ce cantitate. Schițarea unor asemenea drumuri plauzibile pentru veacul dat este un mare merit al autorului (p. 210—241). Ceea ce, însă, putea preciza, și a și făcut-o, este natura plăților, în special politice, care luau calea Imperiului otoman, ca și calea unor țări creștine europene. în posesia unei documentații mai specializate, din arhivele turcești, este posibil — se pare — să se precizeze, în viitor, dacă sumele ce au intrat sub titlu de plăți politice din țările române în Imperiul otoman au sporit averea statală (intrând în vistieria Imperiului), ori pe cea personală a sultanului sau/și a unor dregători otomani de frunte; s-ar putea preciza — desigur, mai de grabă într-o istorie otomană cuprinzătoare — și câtimea pe care o reprezentau sumele acestea în întreaga gospodărie statală otomană (a se vedea, eventual, puncte de reper în cartea de căpătâi a lui A. Decei). în ce privește averile celor refugiați îndeosebi din Moldova în Polonia, ar fi interesant de știut — firește, întâi și-ntâi, pentru istoria acestei din urmă țări, dar și pentru o istorie economică românească medie- vală —, de cine au fost recuperate aceste averi: de vistieria polonă, de rege, sau de dregători polonezi (p. 230). B. Murgescu nu uită să pomenească în rândul surselor ce dădeau an de an, perioadă de perioadă reconstituibilă, balanțele de plăți ale țărilor române, și intrările monetare, în rândul cărora punctează cu deosebire sumele intrate (atât din partea unor state creștine, cât și din partea Imperiului otoman) pentru a finanța acțiuni politico-militare în țările române. Autorul subliniază și la începutul subcapitolului Balanțele comerciale că nu-și propune o reluare, fie chiar sintetică, a drumurilor comerciale, tipurilor de mărfuri, categoriilor de negustori, ci încearcă să reconstituie balanțele comer- ciale ale vremii. O și face, printr-o revizuire de anvergură a datelor documen- tare de diferite categorii din care poate reieși situația globală a comerțului țărilor române în decurs de un veac. Concluzia acestei părți a lucrării este că țările române au avut în general o balanță excedentară, parțial datorată comer- țului de tranzit și în general comerțului spre Imperiul otoman (mai ales Țara Românească). Din păcate, nu se iau în considerare legăturile economice cu unele țări sau zone europene mai îndepărtate, al căror deficit sau activ comercial este inclus în balanțele cu țările vecine (p. 241), măcar că mai recent au fost demon- strate relații comerciale chiar directe cu asemenea țări sau zone. Argumentul, că datele clujene din 1599 nu pot fi considerate reprezentative pentru întreg secolul, după părerea noastră, nu rezistă, de vreme ce aceste date sunt precedat;' de relații comerciale sistematic desfășurate, mai cu seamă spre apus (adică cd puțin, după mărturia arhivelor vieneze, spre Viena), și aici nu putem ignora nici caracterul, bine sesizabil deja în cursul veacului discutat, de comerț european etapier al relațiilor atât brașovene (v. R. Manolescu, Comerțul Țării Romînești 428 NOTE Șl RECENZII și Moldovei cu Brașovul (Secolele XIV—XVI), București, 1965, passim) cât și clujene (v. S, Goldenberg, Clujul in sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri. București, 1958, passim). in orice caz, sesizarea marelui rol al desfacerii produ- selor naturale și vitelor muntene în Imperiul otoman, invocarea pe bază docu- mentară a unor sume mult grăitoare, constituie o reușită a părții referitoare la balanțele comerciale. în încercare de bilanț se încununează afirmațiile făcute in această secțiune, întrucât se dă un bilanț al activității comerciale a celor trei țări în Imperiul otoman și Polonia. Subcapitolul Țările române și marile flu.ruri monetare internaționale din secolul al XVI-lea conchide, judicios, că în țările române dinamismul legături- lor comerciale externe a fost superior ponderii procentuale a piețelor interne. Afirmația însă că în Transilvania „ponderea schimburilor interne a rămas supe- rioară, în timp ce schimburile externe au cunoscut o relativă stagnare sau chiar s-au diminuat în al doilea sfert al secolului al XVI-lea, crescând abia în preajma anului 1600“) (p. 271), bazată pe până de curând singura sursă documentară în amă- nunțime exploatată, registrul tricesimal clujean din 1599, rămâne nu îndeajuns de acoperită, întrucât anumite fonduri documentare centro-europenc și poate și otomane nu au fost până acum sistematic explorate. Avansând, putem spune că dovezi de această natură din arhive vieneze pledează pentru existența încă înaintea anului menționat a unor relații comerciale centro-europene cu Tran- silvania. Capitolul al treilea, Monedă și societate in țările române în secolul al XVI-lea, este poate cel ce dă la iveală cea mai mare virtute a cărții lui Bogdan Murgescu, anume aceea de a include în imaginea finanțelor țărilor române în veacul discutat marele capitol al fiscalității. De la începutul capitolului, autorul precizează că sporul fiscalității a dus la extinderea economiei monetare a țărilor române. Introducerea foarte adecvată în temă o reprezintă înfățișarea tipurilor de dări, insistându-se asupra celor nou apărute în sec. XVI, atât directe, cât și indirecte. Se relevă încă de pe acum — tot pe bază documentară — metode, manevre de evazionism fiscal. Mai ales la acest capitol, în întregul său, era bine să se introducă în înfățișarea — dc altfel, foarte sistematică — a proble- melor legate de fiscalitate și tratarea aspectului juridic al chestiunii, întrucât plata dărilor, cantitatea și mai ales obligativitatea lor erau o funcție directă a statutului fiecăreia din cdle trei țări, statut care era deosebit de la o țară la alta, dependența de Imperiul otoman mergând de la suzeranitate la independență formală și înscriere, în majoritatea veacului, în două sfere de interes între care era dusă încontinuu o politică de echilibru — cazul principatului autonom al Transilvaniei. De altfel, aceasta este o vastă problematică necesară a se studia în mod special, pentru întreaga „lume" mai mult sau mai puțin integrată sferei de interese a Imperiului otoman sau legată de această sferă de interese (și peninsula balcanică, și Orientul apropiat). Autorul sesizează în bună măsură corect diferențele și în privința fiscalității, întrucât atrage atenția asupra inega- lităților de ritm și amploare a creșterii fiscalității în cele trei țări, conchizând — pe baza datelor — că în cursul secolului al XVI-lea fiscalitatea a crescut cel mai mult în Țara Românească, aceasta constituind un caz extrem la nivel euro- pean (p. 282—283). Acceptând concluzia, trebuie să adăugăm că, fiind vorba de un veac întreg, nu ar fi rău de făcut o strânsă legătură, una într-adevăr orga- nică. între evoluția politică-militară și, în funcție și de ea, socială, a uriașului Imperiu otoman și cea a fiscalității considerate în globalitatea ei, în timp și în spațiu. Dar aceasta poate constitui și ea subiect aparte. O viziune, de data aceasta, primordial temporală era binevenită și în sub- capitolul, la fel de substanțial, Comparații internaționale, în care Bogdan Mur- gescu optează în materie de produs intern brut absorbit de fisc pe indicatorul constituit de numărul de galbeni pe locuitor, convertit în kilograme de grâu (p. 284). Este și aceasta o idee de mare anvergură, dar să ne gândim că este vorba de un secol întreg, în a cărui a doua jumătate „revoluția prețurilor" se repercutează cel mai acut tocmai asupra creșterii prețului produselor agricole; prin urmare, galbenul pe locuitor nu valora o egală cantitate de grâu în, să zicem, 1555 și cu treizeci de ani mai târziu. Și, încă o dată, însemnătatea statu- tului juridic al fiecărei țări sau zone incluse in sfera de interese otomană se impune — credem — și asupra diferențelor de impozitare pe cap de locuitor (p. 286). Să ne gândim numai la Țara Românească și, de pildă. Egipt. în același NOTE ȘI RECENZII 429 context, al aproximărilor (de altminteri, în cea mai mare parte judicioase) se înscrie și determinarea sumei de 0,50 galbeni pe locuitor ca minim de impunere pentru Banatul otoman (p. 287). Este demnă de luat în considerare observația autorului că în cursul sec. XVI multe din monedele de calcul au cunoscut fenomene inflaționiste puternice (p. 287), observație valabilă — credem — pentru sistemele monetare unde moneda de calcul se suprapune cu moneda de circulație; nu însă pentru Transilvania, cel puțin pentru Clujul anului 1599, caz în care moneda de calcul, documentară, se află într-o bine determinată paritate cu, moneda — sau, mai bine zis, monedele — de circulație, paritate ce pune sub semnul întrebării paritatea anterioară și pe cea ulterioară (e drept, pe aceasta din urmă am putut-o aproxima numai în deceniile 2 și 4 ale veacului al XVII-lea). Ne întrebăm, de asemenea, care VQr fi fost normele de impunere într-o fază a secolului în discuție anterioară ulti- melor sale două decenii, pentru care exemplele se raportează judicios și consec- vent la prețul produselor agricole (p. 287—289). Subcapitolul Fiscalitatea în raport cu celelalte forme de prelevare a plus- produsului evidențiază cu totul corect — după părerea noastră — elementul urban ca mijlocitor important al circulației monetare, subliniind că în condițiile politice date rolul acestuia rămâne secundar în raport cu statul și boieri mea-nobilimea (p. 290). S-ar putea ca afirmația să se potrivească și raporturilor transilvane, pentru aceasta însă este nevoie de o confruntare strictă a prețurilor cu limita- țiile, precum și a raporturilor economice-comerciale între orășeni și nobilime, sarcină de mare complexitate a unei viitoare aprofundări a chestiunii (legislație, privilegii și alte documente) și a reluării critice a bibliografiei mai vechi (Thal- loczy, Takăts, Kerekes etc.). Subcapitolul Atitudini față de monedă ți problemele monetare, foarte bine- venit, recurge mai ales la memorialiști, cronicari, călători. Este binevenit pentru că ajută la dezbaterea ecoului circulației bănești, al fiscalității, în societatea vremii. Să nu uităm de impactul pe care l-a creat aflarea față în față cu pro- blemele monetare în diferite categorii sociale ale veacului al XVI-lea. Problematica emisiunilor monetare proprii ale Țărilor Române în secolul al XVI-lea încheie firesc considerațiile de mare cuprindere ale cărții. Autorul se confruntă aici cu realitatea indeniabilă a puținătății și neregularității emiterii de monedă în Țara Românească și Moldova. Deși domnia sa subliniază aici rolul pe care l-a avut afirmarea expresă a suveranității statale în emiterea de monedă și, legat de aceasta, restricțiile politice impuse de dominația — și ea inegală de-a lungul unui secol întreg — exercitată de Imperiul otoman, credem că era bine de recurs aici în cel puțin aceeași măsură cu considerațiile economice la izvoarele juridice, la legislația vremii. în același timp, poate și din pricină legislativ-juridică, ne sună puțin prea categorică afirmația „Comparativ cu afir- marea suveranității și încercarea de a obține venituri suplimentare, preocuparea de a asigura o bună funcționare a economiei a jucat un rol cu totul marginal în decizia domnilor români (și a principilor Transilvaniei) de a bate monedă" (p. 307). Disocierea economicului de juridic este aici prea categorică. în fond, limitațiile de prețuri, practicate în Transilvania în repetate rânduri, și în sec. XVI, erau făcute pentru a crea o încadrare, atât economică cât și legislativă, a prețurilor. Aici, deci, se conta în permanență pe emisiunile monetare proprii, care, de altfel, nici n-au încetat în a doua jumătate a veacului. Tezaurele monetare tran- silvane conțin și emisiuni transilvane din sec. XVI (v. lucrarea noastră Aspecte monetare..., p. 67, n. 10). Baterea de monedă măruntă de proastă calitate în Moldova ca fiind determinată și de costurile înființării de monetării (p. 310) nu ni se pare destul de convingătoare pentru situația monetară nesatisfăcătoare din Moldova, întrucât cheltuielile impuse de instalarea și susținerea materială a mone- tăriilor nu pot fi contrabalansate prin ieftinătatea produsului scos. Cartea lui Bogdan Murgescu se încheie printr-o importantă secvență a Con- cluziilor. Găsim pe deplin motivată concluzia că lipsa modernizării societății și economiei românești în sec. XVI s-a datorat în primul rând faptului că s-a exportat, covârșitor din Țara Românească, dar și din Moldova și într-o măsură și din Transilvania, spre Imperiul otoman (p. 317). într-adevăr, dacă vrem să căutăm o perioadă „tipică" în care țările române ocupau locul periferic al ambelor „sisteme-univers" (cum, adecvat, le numește autorul), cel otoman și cel vest-european, nu putem găsi alta mai potrivită decât cea a veacului al 430 NOTE ȘI RECENZII XVI-lea. în veacul următor situația se schimbă treptat, însoțind schimbarea poli- tică ce are loc. în cazul Transilvaniei, cel puțin, atare deplasare de situație și echilibru este deosebit de palpabilă. în rândul anexelor, lista tezaurelor monetare folosite pentru calculul struc- turii circulației monetare (p. 319—334), cea a tezaurelor monetare din Transil- vania folosite pentru calcule statistice parțiale (p. 335—341) și cea a tezaurelor monetare încheiate după 1600, care au fost folosite pentru calcule statistice parțiale (p. 342—349) arată clar încă o dată că autorul a operat o distincție netă în materialul numismatic utilizat, deci că domnia sa este conștient de deosebi- rile calitative ale concluziilor ce se pot trage din izvoarele istorice atât de multiple, de complexe, utilizate în lucrare. Nu putem încheia mai potrivit decât reproducând aici chiar considerațiile lui Bogdan Murgescu: „... o lucrare este valoroasă nu numai prin rezultatele cognitive concrete pe care le aduce, ci și prin întrebările pe care le piune și prin direcțiile de cercetare pe care le deschide sau numai le sugerează" (pi 312). După știința noastră, cartea lui Bogdan Murgescu este cea dintâi, în literatura autohtonă de specialitate, care își propune să înmănunchieze problematica economică, de fapt o istorie economică, a unui veac întreg. Realizarea însăși este demnă de întreg respectul, iar soluțiile și chestiunile ridicate vor trebui studiate, discu- tate, căci problematica, departe de a fi închisă, este mai de grabă deschisă prin această deosebit de merituoasă carte. FRANCISC PAP Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849—1918, (8 august 1849—zi decembrie 1851). Documente, voi. I, Cluj-Napoca, 1996, 620 p. Centrul de Studii Transilvane. Fundația Culturală Română, Coordonator: Simion Retegan. Cuvânt înainte: Camil Mureșanu. Autori: Simion Retegan, Dumitru Suciu și George Cipăianu. Acest volum constituie prima apariție a unui corpus monumental de docu- mente privind mișcarea naționaă a românilor din Transilvania între revoluția de la 1848 și unirea din 1918. Prin deschiderea acestei serii prestigioase, istoricii clujeni Simion Retegan, Dumitru Suciu, George Cipăianu și colaboratorii, ope- rează o reconstituire aproape exhaustivă a fenomenului istoric al devenirii politice românești din Transilvania, a eforturilor pentru respectarea naționalității, limbii și autonomiei pământului strămoșesc, desfășurate In primii ani de după crâncenul război național din 1848—1849. Autorii prezentului volum pleacă de la premiza că executarea operațiunii de reconstituire minuțioasă a istoriei mișcării naționale românești din Monarhia habsburgică va ajuta substanțial opera de elaborare a unor volume și sinteze în care interpretările, frământările și direcțiile ei de dezvoltare și acțiune, vor fi efectuate și prezentate mai cuprinzător și mai obiec- tiv. Fapt evident, având în vedere că lucrări de acest gen trebuie să preceadă interpretările unor fenomene istorice sau ale unor părți componente ale lor. Inter- pretările elaborate pripit, pe baza reconstituirilor parțiale ale unor fenomene istorice sau chiar înaintea lor, nu s-au dovedit durabile și au fost menite a fi mereu completate, amendate și îmbunătățite cu documentația faptelor, realităților și datelor autentice din epoca investigată și cercetată. în acest prim volum numeroase documente se referă la strădaniile multiple de a fructifica sacrificiile umane și materiale din 1848—1849 prin ratificarea programelor naționale românești. Se evidențiază cu deosebită claritate că poporul român și conducătorii lui au rămas profund atașați de aceste programe și că lupta pentru ca teritoriile strămoșești — Ardealul, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina să constituie o țară autonomă unitară într-un Imperiu federalizat pe baza dreptului etnic natural. Aceasta înseamnă că mișcarea națională românească a urmărit să impună autonomia teritorial-politică nu numai în fața tendințelor centralizatoare ungare din 1848—<1849, ci și în raport cu cele austriece din 1849— 1851; orientarea autonomistă în raport cu Pesta și Viena era pe deplin explicabilă deoarece românii trebuiau să reziste atât împotriva maghiarizării cât și împotriva germanizării și urmăreau să slăbească lanțurile ce-i legau de Pesta și de Viena pentru a pregăti condiții favorabile în vederea eliberării și a făuririi unității naționale depline. O bogată corespendență politică, numeroase memorii prezentate în volum conferă o imagine vie a activității prestigioase a Delegației naționale care a activat la Viena în anii 1849—1851 cu scopul de a impune și apăra cele mai vitale interese ale națiunii române. Volumul cuprinde de asemenea, nume- roasele împuterniciri populare românești elaborate în localitățile Transilvaniei care cereau liderilor politici principali să obțină de la guvernul imperial satis- facerea tuturor revendicărilor sociale și naționale cuprinse în programele din 1848—1849. Aceste împuterniciri pornite de Ia juzii, jurații, bătrânii, notarii și preoții satelor dovedesc că mișcarea națională se desfășura nu numai la nivelele de sus ale cercurilor intelectuale, ci și la cele de jos ale poporului. Poporul român intrase în faza dezvoltării sale ca națiune modernă, el nu se mai mulțumea strict cu libertatea sa socială, cu împroprietărirea, ci solicita accesul și la afirmarea și libertatea sa națională. Dar autoritățile imperiale îngrijorate de perspectiva federalizării etnico-naționale care ar fi fărâmițat Monarhia și, după cum spuneau șefii ei, ar fi despărțiț-o de ea însăși, n-au acceptat ca la frontierele ei estice să existe o țară autonomă de 3.500.000 de români, au respins toate cererile românești formulate între 1819—1851 și au instituit un regim neoabsolutist centralizator și germanizator în jurul Vienei. Numeroase documente emanate de comunitățile 432 NOTE Șl RECENZII românești sau dc Delegația națională de la Viena, inserează proteste vehemente împotriva persecuțiilor exercitate de autoritățile neoabsolutiste asupra țăranilor, preoților și fruntașilor politici români din diferite zone ale Transilvaniei. în mod bizar, dar explicabil, in primii doi ani, 1849—1850, persecuțiile antiromânești • sunt efectuate și de comisari sau subcomisari cercuali de naționalitate maghiară care maltratau țăranii sau proferau înjurături și jigniri grave la adresa foștilor prefecți și tribuni români, pe care-i numeau „hoți" și „tâlhari". în alte cazuri, cererile românilor sunt desconsiderate și petiționarii sunt alungați și de funcționarii austrieci locali sau de cei trimiși de Viena. Această realitate incontestabilă ce apare în mod clar în volumul de față demonstrează limpede că politicienii unguri și austrieci — deși fuseseră adversari într-un război civil — disprețuiau în egală măsură nevoile și interesele românilor din Transilvania. Dar volumul de față nu se mărginește doar la prezentarea fenomenului politic românesc de după revoluție, ci include în egală măsură piese revelatoare despre viața culturală, învățământul confesional și benefica activitate politică și școlară a celor două biserici — greco-catolică și ortodoxă — din Transilvania. Bisericile române din Transilvania — singurele instituții recunoscute legal atât în aparatul central monarhic, cât și de cel nobiliar maghiar local — au constituit, secole de-a rândul, bastioane de apărare și de refugiu ale naționalității și limbii române. Guvernanții unguri din 1848—1849 au persecutat cu consecvență clerul român; preoții români erau arestați, persecutați și urmăriți și de autoritățile imperiale neoabsolutiste din anii 1849—1851. Era clar că preoții uniți și ortodocși alcătuiau un nucleu puternic și activ al conducerii politice naționale, profund și idestruc- tibil atașat de cel laic. Membrii Delegației naționale de la Viena, intuind ten- dințele centralizatoare și germanizatoare ale regimului vienez, scriau autorităților ecleziastice românești că peste națiune se vor abate din nou nori negri și pri- mejdioși și ea va fi din nou nevoită — ca de atâtea ori în trecut — să se refugieze în sânul celor două biserici naționale. Multe documente incluse în acest volum stau mărturie despre desfășurarea Sinoadelor române ortodoxe și unite din 1850 care au desfășurat în egală măsură nu numai o activitate strict religioasă, ci și una politico-națională, activități care, în practica vremii, se desfășurau paralei, punându-se înainte, după posibilități și împrejurări, unul sau altul dintre com- ponente. în volum sunt prezentate eforturile pentru emanciparea bisericii ortdoxe române de sub jurisdicția patriarhiei sârbe, rămase nefructificate însă, reușita în marea acțiune de înființare a Mitropoliei Române Unite de Blaj și acțiunile ei meritorii în sprijinirea mișcării naționale, încercările de a feri preoții și fruntașii laici de persecuții și respingerea amestecului oricăror altor biserici din Monarhie în afacerile interne ale bisericilor române. Paralel se manifestă cu consecvență în documente și grija pentru întreținerea școlilor naționale confe- sionale, înființarea gimnaziului ortodox de la Brașov, îmbunătățirea calității învățământului unit blăjean, încercările zădărnicite de a deschide o Academie Juridică Română. Șefii celor două biserici române intervin pe lângă autorități, nu numai pentru respectarea intereselor naționale, ci și în vederea reapariției „Gazetei Transilvaniei", a ridicării unui monument în memoria martirilor din 1848—1849 și a obținerii unor ajutoare materiale pentru bisericile, școlile și satele românești pustiite și sărăcite de războiul civil. Câteodată ierarhiile române tre- buie să se preocupe și de înlocuirea preoților uciși și de reîntoarcerea la vechea religie strămoșească a unor sate românești ai căror locuitori au fost constrânși de unguri în 1848—1849 să treacă Ia religia reformată sau la cea catolică. în volum se consemnează și faptul că preoții, protonopii Transilvaniei si alți clerici de la Sibiu și Bliaj an alcătuit și au concentrat liste cu pierderi umane și mate- riale suferite de națiune în 1848—1849. Apariția acestui prim volum dintr-un vast și monumental corpus de docu- mente proiectat de colectivul de specialiști ai Institutului de Istorie din Cluj- Napoca va îmbogăți substanțial istoriografia modernă și va reconstitui fidel una dintre cele mai frământate și mai puțin cunoscute perioade din mișcarea pentru emanciparea și eliberarea națională a românilor asupriți la mijlocul secolului al XlX-lea. Așteptăm cu interes apariția volumelor următoare care, luate îm- preună, vor reconstitui aproape exhaustiv, în sfârșit, vasta și necurmata luptă românească pentru eliberarea și unitatea politică și de stat a tuturor românilor. GELU NEAMȚU Nicolae Josan, Gheorghe Fleșer, Ana Dumitranu, Oameni și fapte din tre- cutul județului Alba în memoria urmașilor, Alba lulia, 1996, 365 p. Cuprinsul cărții de față, respectiv cele trei capitole referitoare la trecutul județului Alba, reprezintă un important aport științific prin latura documentară cu referire la perioada cuprinsă între secolele XVIII—XX. In studiul introductiv (p. 5) autorii subliniază necesitatea apariției acestei lucrări: „Pentru o asemenea zonă excepțională, cu o prezență istorică incomparabilă, o lucrare, ca cea de față era de mult foarte necesară. Această necesitate era și mai stringent impușii de numărul deosebit de mare al monumentelor și însemnelor de memorie și recunoștință de tot felul, prin care oamenii și faptele de aici s-au bucurat de binemeritată recompensă, mai ales din partea urmașilor". Cartea are o structură bine gândită care răspunde titlului ei: Introducere p. 5—7), Notă asupra ediției (p. 8—9) și trei capitole, care cuprind o bogăție de material documentar și informații, rod al unei imense munci de cercetare a arhivelor, publicațiilor rare și greu accesibile. Capitolul I intitulat: Documente oficiale privind populația județului Alba între anii 1700—1920 (p 11—263) are două părți: Statistici și Șematisrae. Acest capitol pune la dispoziția istoricilor un numeros material documentar prin extra- sele pentru actualele localități ale județului Alba din conscripțiile și statisticile transilvănene cuprinse în perioada 1700—1920, consistente părți de demografie istorică locală. La acestea se adaugă statistici ale dascălilor români și a școlilor românești. Ca o întregire este inclusă și lista Dascălii Blajului după lucrarea lui Nicolae Comșa apărută în 1940. Ultima parte a capitolului prezintă șematisme care oferă date importante privind fostele parohii din județul Alba. Vastitatea materialului informațional al acestui capitol oferă posibilitatea reconstituirii istorice și interpretării fenomenelor și proceselor desfășurate în această zonă. La sfârșitul capitolului este prezentată o bibliografie selectivă. Capitolul II intitulat: Participanți din județul Alba la marile acte ale epocii moderne (1848—1918) — (p. 260—283) prezintă în ordine cronologică prezența locui- torilor județului AÎba în momentele cruciale ale istoriei moderne. Implicarea locuitorilor acestei zone în revoluția din 1848—1849 a fost im- portantă așa cum rezultă din listele de prefecți, viceprefecți, tribuni, vicetribuni, căpitani, centurioni, decurioni și alți luptători. Alături de personalități participă la revoluție oameni din diferite categorii sociale. însemnată a fost prezența județului Alba și la alte evenimente: Conferința Națională de la Sibiu din ianuarie 1861: Congresul națiunii române de la Sibiu din aprilie 1863; Dieta de la Sibiu (1863—1864), precum și contribuția la susți- nerea bănească a Petiției naționale înaintată la Viena la 31 decembrie 1866 de către Dr. loan Rațiu. înființarea ASTREI (1861) a fost puternic sprijinită prin importante sume bănești din partea fruntașilor zonei Alba. Prezența sa pe meleagurile Albei este marcată prin lista agenturilor comunale din despărțământul VIII al ASTREI. Locuitorii județului Alba s-au remarcat și in susținerea armatei române în timpul războiului de independență (1878—1879) prin colecte de ofrande. Constituirea P.N.R.. mișcarea memorandistă (1892—1894), revirimentul nco- activist din 1905 au fost alte momente la care prezența locuitorilor Albei a fost semnificativă. Ultima parte a acestui capitol se referă la primul război mondial și momen- tele care au fost încununate de Unirea Transilvaniei cu România. Dintre eveni- mentele premergătoare Marii Uniri remarcăm listele cu preoții români întem- nițați de autoritățile de la Budapesta, listele cu președinții Consiliilor Naționale Române din 1918—1919 din orașele și satele județului Alba, cu comandanții si 434 NOTE Șl RECENZII fruntașii Gărzilor Naționale Române, lista delegaților oficiali din Comitatul Alba Inferioară la Marea Adunare Națională de la Alba lulia. In închierea capitolul este prezentată o bibliografie selectivă. Capitolul III întitulat Localități, oameni și monumente omagiale din jude- țul Alba (p 263—365), apdicând principiul prezentării în ordine alfabetică a localităților județului Alba oferă cinci tipuri de mărturii sau informații expuse sub literele A, B, C, D și E reprezentând: numele participanților locului la marile evenimente istorice și culturale, monumentele de for public, insemne și plăci comemorative, monumente ale eroilor din cele două războaie mondiale, monumente funerare care se mai păstrează încă în cimitirele locale. Capitolul se încheie cu bibliografia selectivă și abrevieri bibliografice. Bogata ilustrație, hărțile — schițe ale cimitirelor din Alba lulia, Abrud, Blaj. Câmpeni, precum și harta județului Alba, care marchează numeroasele monumente și insemne, ridică valoarea documentară și informațională a lucrării. Evidența monumentelor comemorative de război din această zonii este prezentată intr-un tabel cuprinzând câteva date generale. Cartea se încheie cu lista ilustrației și indicele localităților din județul Alba. Conștienți de cantitatea mare de informații cuprinsă în cele trei capitole autorii au socotit că este necesar o Notă asupra ediției care aduce precizări asupra modului de consultare a materialului expus. Realizarea acestei cărți a cerut un efort extraordinar. Autorii, așa cum rezultă din aparatul critic, au utilizat o bogată literatură edită și inedită, arhive locale dar și din alte județe. Bazați, în incursiunea realizată sugestiv în cartea de față despre Oameni și fapte din trecutul județului Alba în memoria urma- șilor, pe un material documentar bogat, autorii reușesc să ofere publicului cititor date importante despre istoria locală pentru o perioadă foarte îndelungată. Ea reprezintă o continuare și întregire a istoriei județului Alba după valorosul Repertoriu arheologic al județului Alba. Cartea se adresează atât specialiștilor cât și iubitorilor de istorie națională, punând la dispoziția istoricilor, profesori- lor. preoților importante informații și documente de istorie locală. Prin ultimul său capitol ea dă un semnal de alarmă privind păstrarea, conservarea și îngri- jirea monumentelor și însemnelor memoriale. Bogăția de date prezentate în această carte face din ea un serios instru- ment de lucru și oferă în același timp posibilitata — prin trimiterea la docu- mente — a unei informații veridice cu privire la istoria acestei zone. Materialul arhivistic precum și celelalte informații puse în circulație îndeamnă la consul- tarea acestei cărți. MARIA MAGDALENA JUDE CĂRȚI ȘI NOTE PRIVIND RELAȚIILE ROMANO-FRANCEZE: La prescnce franțaise en Roumanie pendant la Grande Guerre (1914—1918), Editura „Presa universitară clujeană", Cluj-Napoca, 1997, 184 p., Editori: George Cipăianu și Vasile Vesa. Volumul apărut sub egida Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca și a recent înființatei Fundații culturale-științifice „General Henri Mathias Berthe- lot“, adună între coperțile sale comunicările susținute în cadrul colocviului româno-francez de istorie, desfășurat în zilele de 28 și 29 iunie 1996. Apariția cărții vine să confirme atât valoarea științifică a manifestării, cât și semnifi- cațiile deosebite ale acestui colocviu, apreciate ca atare, în prefață, de înșiși editorii ei: istoricii clujeni George Cipăianu și Vasile Vesa. Organizarea coloc- viului și înființarea fundației amintite, tipărirea acestui volum ca proiect deja realizat dintre cele pe care fondatorii și le-au propus, reprezintă o simbolică reînviere a valoroasei tradiții interbelice, care și-a avut la Cluj unul din cen- trele universitare privilegiate ale raporturilor cultural-științifice româno-fran- ceze. Asupra acestora din urmă se va reveni în finalul grupajului consacrat succintei prezentări a celor câteva volume ce aduc texte de interes deosebit pentru cercetătorii domeniului, dar și pentru publicul larg. Prin cele câteva date de prezentare a cărții apărute la Cluj, credem că este confirmată afirmația de mai sus. în comunicarea cu care se deschide volumul: „Un episode de Thistoire diplomatique de la Premiere Guerre Mondial: l’incident Poklewski" — autor Ion Bulei — este detaliată evoluția și sunt subliniate semnificațiile aparte ale mo- mentului intrat sub acest nume in istoria diplomației primului război mondial. Jean Nouzille în contribuția: „Le general Berthelot et la Mission Militaire Fran- caise en Roumanie. 1916—1918“. după o consistentă și necesară prezentare a biografiei generalului, însoțită de anexe documentare, face o substanțială carac- terizare a complexei și extrem de importantei activități a Misiunii militare fran- ceze. Unul dintre capitolele esențiale ale acestei activități, determinant pentru succesul celorlalte obiective ale Misiunii este tratat de contribuția lui Dumitru Preda: „Le general Berthelot et la reorganisation de l’armee roumaine". Un articol cu date ce vin să susțină argumentația mai multor texte cuprinse în volum: „Presence de la Mission Berthelot dans les documents militaires roumains" este semnat de Valeriu Florin Dobrinescu și Gheorghe Nicolescu. în contribuția generalului Jean Delmas, „L’aide militaire franțaise ă la Roumanie ă l’epreuve des deux revolutions russes (1917)“ sunt făcute precizări privitoare la contextul evenimentelor din Rusia și la implicațiile lor asupra ajutorului militar francez pentru România. Cercetând documente militare din arhive franceze, George Cipăianu aduce în studiul intitulat „Roumains et francais sur le front de Rou- manie (1917—1918)“, mărturii ale ofițerilor francezi asupra evoluțiilor care au marcat raporturile romăno-ruse și a celor româno-franceze. Remarcabile sunt docu- mentele ce ne dezvăluie percepțiile trimișilor Franței asupra realităților româ- nești. Acestui ultim domeniu îi este consacrată și contribuția lui Jean-Noel Grandhomme „Le vie quotidienne des oficiers francais en Roumanie (1916—1918). Au-delâ de la legende doree", urmată de o alta, aceea semnată de Thierry Șarmant „Entre aigle allemand et coq gaulois: la monarchie roumaine vue par les attaches militaires francais (1912—1918)“, în care viziunea republicană franceză este con- fruntată cu realitățile monarhice românești și cu marcatele lor legături cu lumea... germană. Evoluțiile politico-militare din Transilvania anilor 1918—1919 reprezintă fundalul pe care sunt proiectate temele ultimelor trei contribuții ale volumului: Gheorghe lancu, „Officiers supârieurs frangais en mission dans la Transylvanie des annees 1918—1919“, Vasile Vesa, „Les rapports entre les genâraux 436 NOTE ȘI RECENZII Henri Mathias Berthelot et Louis Francliet d’Esperey durant l’hiver 1918—1919“ și Anne-Marie Cassoly, „Un voyage triomphal: Saint-Aulaire en Transylvanie". Succinta prezentare a cuprinsului volumului este suficientă pentru relevarea multitudinii perspectivelor din care a fost analizată prezența militară franceză in România anilor primului război mondial. Remarca generală care se impune dintru început este aceea a solidei susțineri bibliografice a contribuțiilor și a bogăției informațiilor inedite provenite din cercetarea surselor arhivistice și memorialistice. Tematica variată, fericit structurată in volum, aduce un spor considerabil atât la nuanțarea cunoașterii problematicii generale de ordin politico-militar, cât și, mai ales, la surprinderea unor fațete insolite ale istoriei epocii, în special prin proiectarea în prim plan a multora dintre eroii evenimentelor, nu puține fiind personajele de rang secund. Acestea din urmă, mai libere din privința constrângerilor impuse exprimării opiniilor, emit aprecieri pline de interes asupra unor realități particulare sau generale pe cart', din considerente de ordin pmitico-dlplomatic. deținătorii unor roluri principale nu și le puteau permite Cu atât mai generoase, din acest punct de vedere, se dovedesc a fi rapoartele ofițerilor de informații, memorialistica și corespondența privată, surse din care parvin date revelatoare pentru cercetările de psihologie socială, de studiu al mentalităților și de imagologie. Sunt perspective care nicidecum nu pot fi apre- ciate ca fiind secundare, căci dincolo de domeniul precizat de titlul cărții, o sumă deloc neglijabilă de informații vizează aspecte de profunzime ale reali- 1 iților din societatea românească a vremii, despre a căror relevanță este de prisos a mai stărui. Complementaritatea tematică a contribuțiilor asigură unitatea volumului care câștigă considerabil și prin eclectismul metodologic și. nu mai puțin, prin varie- tatea paletei expresive. Dar unitatea acestei cărți derivă și din modul în care, pagină după pagină, se conturează figura personajului ei principal — generalul Henri Mathias Berthelot (1861—1931), omul despre care în epocă s-a spus că era „plus roumain que les Roumains". Editarea. în limba franceză a volumului semnalat aici reprezintă un alt omagiu din șirul celor multe care, de-a lungul vremii, au fost aduse Franței și solilor ei ajunși pe pământ românesc. Dacă ar mai fi de remarcat doar unul singur dintre meritele multe ale cărții, atunci acesta ar fi sobrietatea exemplară cu care autorii români și francezi prezenți în volum au înțeles să-și depună partea de contribuție la omagiul colectiv adus momen- tului istoric și oamenilor lui, frazele declamatorii fiind lăsate în seama altor personaje și ocazii. Dumitru Preda (coordonator), Neculai Moghior, Tiberiu Velter, Berthelot și iîomânia. Album, bilingv, Traducerea: Ileana Vulpescu, Editura Univers Enci- clopedic, București, 1997, 82 p. [Fundația „Mărășești, Mărăști, Oituz" și Fundația ..General Henri Mathias Berthelot"). Splendidul album — rod al colaborării istoricilor militari, autori ai textului, cu Muzeul Militar Național, Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Națio- nală a României, instituții care au furnizat fotografiile ce alcătuiesc o veritabilă cronică în imagini a prezenței în România a legendarului general Berthelot — este apreciat în prefața semnată de general (CR) Jean Delmas, președinte al Comisiei franceze de Istorie Militară, drept o „nouă manifestare de amiciție româ- nească". Această apreciere urma unei întrebări puse de reputatul istoric militar francez: „Este nevoie să amintești în România, cine este generalul Berthelot?". Dincolo de retorismul întrebării, prin ceea ce oferă acest admirabil album găsim un convingător răspuns. în textul introductiv, imprimat bilingv, sunt prezentate datele esențiale ale temei, dar este cu îndreptățire subliniat și modul fericit în care s-au întâlnit, în împrejurări de un rar dramatism, interesele Franței și ale României: „Berthelot a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri — cel francez și cel român — și astfel să contribuie la izbânda lor" (p. 12). Rămâne remarcabilă coincidența dintre o conjunctură gravă, ce pretindea o anume rezolvare și modul în care a fost identificat omul cel mai potrivit pentru a o realiza. Evidența con- vergenței intereselor, dramatismul situațiilor și disponibilitățile intelectual-afective ale protagoniștilor au făcut posibilă o apropiere umană care a mers mult dincolo NOTE ȘI RECENZII 437 de camaraderie. Cuvintele medicului francez Gabriel Adain: „Je n'en connaissais qu’une / et j’avais deux patries: / La France, mon pays, / et puis la Roumanie" (p. 26), rămân o mișcătoare mărturie, valabilă pentru mulți alți militari francezi și, desigur, și pentru generalul Berthelot. Un alt răspuns la întrebarea generalului Jean Delmas aduce și impresionanta iconografie a volumului: Da, în acest mod era nevoie de a aminti în România de prezența militară franceză și de figura marelui ei comandant. Avem, acum, pentru prima oară realizată, într-o lucrare de acest gen, reunirea unui număr atât de mare de fotografii care omagiază pe trimișii Franței, aducându-ne totodată o binevenită restituire a istoriei în imagini pentru importantul capitol al istoriei naționale: România în anii primului război mondial. Muzeografii se numără printre cei care apreciază în cel mai înalt grad apariții de acest gen, căci ele vor avea darul să sporească atractivitatea manifestărilor expoziționale, oferind publicului posibilități suplimentare de percepție a unor realități ale epocii in ceea ce au avut ele mai autentic. Poate nu peste multă vreme ni se va oferi și un album cu imagini păstrate în fondurile documentare din Franța. Fundația „General Henri Mathias Berthelot" ar putea fi egida sub care să fie realizată o asemenea întreprindere. Jean Nouzille, Le calvaire des prissoniers de gucrre roumains en Alsace- Lorraine. 1917—1918, Editions „Semne ’94“, Bucarest, 1997, 2-e edition revue et augmenteo avec une preface de Dumitru Preda. Redactions: Dumitru Preda, Dan Năstase. [Fondation „Onisifor et Octavian Ghibu", Fondation „Mărășești- Mărăști-Oituz“] Prefața emoționantului volum datorat lui Jean Nouzille este o expresie a binemeritatului elogiu cuvenit istoricului francez, care, prin ceea ce a făcut până acum în cercetările și scrierile sale, și-a câștigat dreptul la perpetuă recunoștință din partea românilor. Dumitru Preda, autorul rândurilor dinainte ale cărții, este perfect îndreptățit să afirme că, prin mormintele românilor aflate pe pământ francez și ale francezilor din România, solidaritatea dintre cele două țâri dobân- dește valori simbolice aparte. Jean Nouzille își are importanta sa parte de con- tribuție la aceasta. Dincolo de tragismul destinelor compatrioților, gândul că își dorm somnul de veci printre prieteni aduce parcă o mângâiere; a vedea sau afla că pe pietre tombale aflate la mari depărtări de țară sunt înscrise versuri din imnurile naționale, ușurează parcă durerea pierderilor suferite. Sunt răscum- părate întrucâtva convenționalismul multor alte monumente memoriale și absența a și mai multora. Atunci când ai în mână o asemenea carte, trăiești senti- mentul că cei aproape 3.000 de români, morți în Franța în anii primului război mondial, revin prntre ai lor, revin acasă și aduc cu ei pe cei mulți ce zac în locuri știute și pe cei foarte mulți din locuri neștiute. Avem, deci, o asemenea carte, făcută cu respectul pentru cei căzuți al militarului, cu acribia istoricului de marcă și cu căldura sufletului francezului ce .poartă numele: Jean Nouzille. După o scurtă privire asupra istoriei românilor, cu accent pe anii primului război mondial, cercetătorul francez face o binevenită incursiune în istoricul problemei tratamentului prizonierilor de război. Este apăsat subliniat faptul că în pofida noii ere inaugurate de „Declarația drepturilor omului și cetățeanului" — urmată, în Franța, de un decret al Adunării Naționale care punea sub pro- tecția legii pe prizonierii de război —, în pofida conferințelor și convențiilor internaționale din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, anii primului război mondial au abundat în exemple de barbarie săvârșite împotriva inamicilor capturați. Prezentarea modului în care a fost tratată în Germania problema prizo- nierilor de război a oferit cadrul introducerii în discuție și a situației românilor captivi. Este locul unde se poate citi printre rânduri și un abil disimulat reproș, adus istoricilor români care nu s-au învrednicit să cerceteze și problema zecilor de mii de compatrioți ajunși prizonieri în lagărele Puterilor Centrale. După optzeci de ani, răstimp în care arhivele germane au fost distruse în timpul celui de al doilea război mondial, sursele de informare se reduc la statisticile incom- plete ale lucrărilor generale și la arhivele departamentale și municipale care mai păstrează date despre prizonierii români. Este categoria de mărturii la care s-a adresat cu precădere și Jean Nouzille. 438 NOTE ȘI RECENZII „Istoria...“ lui Constantin Kirițescu evaluează numărul prizonierilar români din anii 1916—<1917 la peste 110.000. Puterile Centrale anunțau, la 1 februarie 1917, un total de 79.033 prizonieri de război români. După alte surse germane, în toamna anului 1917 erau morți 36,8% din numărul captivilor români din Germania și 31,4% erau bolnavi prin spitale. în cifre, situația se prezenta astfel: 53.000 prizonieri, din care 19.255 morți și 16.645 bolnavi. Pentru octombrie 1918, o altă sursă evalua numărul celor capturați și trimiși în Germania la 1.656 ofițeri și 41.641 soldați. Dintre aceștia, 1.636 ofițeri fuseseră eliberați și schimbați, iar 1 ofițer și 370 soldați evadaseră. Comparând aceste date cu numărul celor aflați în lagăre, la data de 1 octombrie 1918, Jean Nouzille constata o diferență de circa 11.000 de oameni și se întreba: „Ou sont ces soldats roumains? Sont-ils dans des commandos de travail?" după care adăuga: „Aucun controle n’est possible." (p. 34—35). Sunt discutate și alte evaluări numerice și prezentate apoi condițiile prizonieratului după specificul lagărelor germane. Jean Nouzille, citând autori germani, arată că prizonierii români din Alsacia și Lorena reprezentau o parte dintre cei capturați de Armata a 9-a germană a generalului Falkenhayn. Numai între 1 și 18 noiembrie 1916 au fost capturați 189 ofițeri și 19.338 subofițeri și soldați români. Autorul face o reconstituire minuțioasă a condițiilor de viață ale prizonierilor români ajunși în lagărele germane din Alsacia și Lorena. Sunt apoi cercetate cauzele deceselor — 1.191, pentru Alsacia și 1.164, pentru Lorena. Celor 2.355 decese identificate în cele două provincii. Ii se adaugă alte câteva sute, survenite în alte regiuni ale Franței, ajungându-se astfel la un total de aproape 3.000 Urmează impresionantul capitol în care istoricul militar francez prezintă rezultatele cercetărilor sale în arhivele locale și în cimitirele în care au fost înhumați prizonieri români. Ne sunt făcute cunoscute rezultatele investigațiilor din 29 de localități din Alsacia și 43 din Lorena, cărora li se adaugă, centrele departamentale provinciale și, evident, alte locuri depozitare de informații. Cimi- tire, arhive, și biblioteci au fost, rând pe rând, cercetate cu tenacitate și risipă de energie, care i-au fost din plin răsplătite, mai întâi de consistența și volumul informațiilor adunate și, de acum înainte, de recunoștința cu care îi vom rămâne mereu datori pentru ceea ce a făcut pentru năpăstuiții noștri compa- trioți, pentru noi și. . . în locul nostru. Dăruindu-ne această carte — omagiu pentru cei aproape 3.000 de români care „dorment eternellment en terre de France". Jean Nouzille a făcut-o dintr-o profundă convingere: „il faut que le culte de leur souvenir soit maintenu comme un symbol“. Și această carte este un ase- menea simbol. P.S. Spuneam, cu câteva rânduri mai sus, că această care a lui Jean Nouzille ne aduce, parcă, acasă morții de dincolo de hotarele țării. Avem un motiv în plus pentru susținerea acestui lucru: Editura „Semne" a scos, de curând, și versiunea românească a cărții care îi va aduce istoricului francez și mai multă dragoste din partea românilor. O merită cu prisosință, și autorul, și editorii lui. Fie lăudați! Generalul H. M. Berthelot 80 de ani după Misiunea franceză în România. 15—16 octombrie 1996, Editura Universității din București, [1997], 237 p., Ediție bilingvă. După bucuria semnalării în paginile anterioare a trei valoroase cărți dedi- cate relațiilor româno-franceze, ne vedem siliți să înregistrăm și o regretabilă nereușită editorială. Organizarea unei expoziții și a unui colocviu, la care, în octombrie—noiembrie 1996, au participat reputați specialiști francezi și români, urma să fie continuată de apariția, în condiții onorabile, a unui volum care să reunească comunicările prezentate. Existau toate premisele pentru aceasta, dar din păcate nu s-a întâmplat așa, căci editura amintită a făcut în așa fel încât să-și treacă în cont o veritabilă contraperformanță. Totul putea fi ușor evitat dacă „îngrijitorii" volumului ar fi avut minimul de respect pretins de eforturile mai mult decât meritorii ale tuturor celor implicați, si nu sunt puțini, și nu oricine. Atenționarea: „Această care a fost editată cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe și Ambasadei Franței în România" presupunea mult mai mult decât au înțeles editorii să facă. Oricum, nu acesta era modul în care se cuvenea răspuns sprijinului înaltelor instituții ale statului francez. Doar dacă tocmai în acest fel au considerat „editorii" că îl omagiază pe generalul Berthelot: NOTE ȘI RECENZII 439 să îi fie confirmate — „80 de ani după ...“ — spusele amintite de Florin Con- stantiniu în contribuția sa („Mes chers amis vous ctes admirablement desor- ganises", p. 89, în versiunea românească, p. 87, în cea franceză). Tot acolo este reprodusă și o remarcă a lui Raymond Poincare („Nous sommes aux portes de l’Orient ou tout est pris â la legere"), nedezmințită din păcate nici de această dată. „E prea mult!“, vor spune voci iritate. Pentru cei ce nu au la îndemână volumul se impune înșirarea câtorva mostre lămuritoare. Doar câteva, căci o listă completă ar fi prea lungă. Este greu de înțeles cum s-a putut ajunge la asemenea bizarerii editoriale în care numele autorilor și titlurile textelor incluse în volum să le găsim consemnate în fel și chip. Atunci când le aflăm, căci autorilor a două contribuții: „Misiunea militară franceză și acțiunile armatei române" și „Misiunea aeronautică franceză în România în timpul primului război mondial (1916—1918), li s-a interzis, pur și simplu, dreptul la semnătură. Numele lor nu este de găsit, nici în tablele de materii, nici in corpul volumului. (Se poate deduce, după aparatul critic al celor două lucrări, că primul autor anonim este un român, iar celălalt, un francez). Istoricul francez Michel Roussin, autor al textului „1917: Le redressement roumain", va avea surpriza să își regăsească lucrarea semnată: M. Roussis (p. 114, versiunea românească), dr. Roussis (p. 111, versiunea franceză), M. Roussi (p. 3, versiunea românească) și dr. Roussi (p. 3, versiunea franceză). Titlul lucrării lui Allain Bernede „«Les jardiniers de Salo- nique»: Les lignes des communication et la logistique de l’Armee d’Orient, octobre 1915—novembre 1918“, pierde ghilimelele din originalul francez, care marcau celebra apostrofă a lui Clemenceau, și devine, pentru versiunea româ- nească a titlului și pentru varianta prescurtată(!?!) din tablele de materii, o neașteptată sursă a comicului. Mai mult, în sumarul românesc textul: „Grădinarii din Salonic" nu mai are autor. O posibilă explicație ar fi aceea că o banală notă „pro memoria", cu titluri prescurtate după voie, cu nume de autor omise, a devenit „Sumar", respectiv „Sommaire". sfidând norme științifice elementare. Și toate acestea s-au putut petrece la o editură universitară! Lipsa controlului în diferitele faze ale procesului de editare a volumului a făcut posibilă o puzderie de inadvertențe, din care selectăm câteva. La p. 32 citim: „500 de tunuri de companie [„de campagne"] de tip Krupp", la p. 14, respectiv, 12, nota 22 vorbește de Editura... „Alhalnos" [„Albatros"], la p. 5 și 42 întâlnim fraze amputate, iar peste tot ne întâmpină un regim anapoda al folosirii inițialelor majuscule etc.. etc. Păcat că asemenea neglijențe impardona- bile umbresc dureros inițiative și eforturi ce nu meritau un astfel de răspuns, în condiții normale s-ar fi putut citi cu folos, și cu plăcere, pagini dintre cele mai interesante și. nu puține, frumos scrise. După creionarea datelor generale ale temei, realizată de primele două contribuții: „Misiunea militară franceză și acțiunile armatei române" — autor:? — și „Misiunea militară a generalului Berthelot în România" de Paul Cernovodeanu, urmează o perspectivă mai precis conturată în comunicările: „Generalul Berthelot. reorganizarea armatei române și relațiile româno-ruse în 1916—1917". semnată de Dumitru Preda, și „Generalul H. M. Berthelot și acțiunile armatei române în campania 1918—1919", a lui Costică Prodan. Unor chestiuni de ordin strict militar, rezolvarea lor fiind determinantă pentru succesul Misiunii Franceze, le este consacrat studiul lui Jean Delmas „Les problemes logistiques de l’armee roumaine et l’aide franțaise. 1916—1917". Un alt capitol de cea mai mare importanță pentru desfășurarea ope- rațiunilor militare — războiul aerian —, este tratat, pe baza investigațiilor din arhive și a mărturiilor memorialistice, în studiul „La Mission Aeronautique Franțaise en Roumanie pendant la Grande Guerre (1916—1918)“ — autor:? —. Se revine la problemele logistice și ale liniilor de comunicație — din perspectiva rigorilor învățământului militar superior din Franța, printr-un studiu de caz asupra Armatei din Orient, în contribuția lui Allain Bernede „«Les jardiniers de Salonique»: Les lignes des Communications et la logistique de l’Armee d’Orient, octobre 1915—novembre 1918". Ilie Schipor ne anunță o lucrare omagiu pe care o așteptăm cu nerăbdare: „Pierderile umane ale Misiunii militare franceze în România", un superb răspuns românesc la cartea lui Jean Nouzille. Mărturii pri- vind prezența generalului Berthelot la București" sunt prezentate de Șerban Rădulescu-Zoner, după care urmează o schimbare de perspectivă, propusă de Florin Constantiniu: „Generalul Berthelot adulat și contestat: percepția româ- nească a personalității sale". în imediată apropiere se află și comunicarea lui 440 NOTE ȘI RECENZII Ștefan Pâslaru „Personalitatea generalului Berthelot oglindită în opinia publică românească'. Jean Nouzille, repetat elogiat în paginile de față, nu se dezminte și ne oferă un excelent studiu consacrat autorului cărții, apărută în 1932 — „Le drame roumain, 1916—1918", generalul Victor Petin (1872—1926). Titlul lu- crării: „Le general Petin et la Mission Militaire Francaise en Roumanie. 1916— 1918". „O colaborare rodnică și o prietenie sinceră: generalii H. M. Berthelot și Radu Rosetti" ne este prezentată de Maria Georgescu. Volumul se încheie cu studiul lui Michel Roussin „1917: Le redressment roumain", întregind un sumar plin de interes nu doar pentru specialiștii epocii și problematicii. Avem speranța că ofensa adusă autorilor contribuțiilor incluse în acest volum va fi iertată de excelența tuturor celorlalte manifestări cultural-științifice româno- franceze și, de ce nu?, de apariții editoriale exemplare, așa cum am avut adesea bucuria de a vedea. Memoria — revista gândirii arestate, editată de Fundația culturală „Memoria" sub egida Uniunii Scriitorilor din România, București, nr. 21, septembrie 199*7, 144 p. ' De la data apariției primului să număr — noiembrie 1990, — revista „Me- moria" s-a instalat sigur pe o poziție în chiar prim planul publicisticii românești postdecembriste. Prin profilul său distinct și strălucirea numelor care-i onorează parcursul, prin valoarea deosebită a textelor publicate, de la analizele asupra totalitarismului comunist, la restituirea unor capitole de „istorie furată" și până la cutremurătoarele mărturii ale suferinței în gulag, prin contribuțiile remarcabile în reconstituirea dimensiunilor reale ale martiriului, de la precizarea reperelor „geografiei detenției", la „catalogul celor uciși în temnițele comuniste" („unde sunt cei ce nu mai sunt") și la dureroasese semnale ale celor aflați încă „în cău- tarea omului pierdut", prin impecabilul veșmânt grafic și prin atâtea altele, revista de sub direcția dlui Banu Rădulescu este, astăzi, mai mult decât o excelentă publicație, este un redutabil terapeut. Gravele traume se vindecă greu, dar nicidecum altfel decât prin administrarea leacului adecvat. în situația Româ- niei de astăzi: adevărul. „Memoria — revista gândirii arestate", prin strădaniile stăruitoare pentru căutarea adevărului celor petrecute în deceniile comunismului, face din plin dovada că și-a înțeles menirea. în ultimul număr apărut — despre care se poate spune că este mai bun decât precedentul, așa cum se poate spune și despre celelalte următoare debu- tului —, alături de rubricile de acum consacrate, avem revelația unui document excepțional. Dincolo de datele contextuale ale notelor de față, grupate sub acest generic —generalul Berthelot și tot ce simbolizează numele lui —, aprecierea este susținută de insolita perspectivă asupra fenomenului mistificărilor de tot felul practicate de sistemul comunist din România și, în special, a acelora pri- vind trecutul istoric, condamnat să devină teritoriu predilect al ideologizării și instrumentalizării excesive în serviciul intereselor partidului — stat. Anexarea istoriei în scopul legitimării „noii orânduiri" fusese anunțată încă din anii insta- lării la putere a regimului comunist. în 1946, Ana PatiKer clama: „Le ar fi fost astăzi printre noi, Doja, Horia, Cloșca, Crișan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Băl- cescu, cu țăranii și târgoveții pe care ei i-au condus în bătălia contra asuprito- rilor, cu toții ar recunoaște în comuniști pe tovarășii lor de luptă. Căci Partidul Comunist înfăptuiește și desăvârșește opera lor". Istoria urma să confere legitimi- tate noii puteri politice — „continuatoare a celor mai înalte idealuri și tradi- ții ..." —■ și pentru aceasta era nevoie de o altă, de o nouă istorie, conformă rolului prescris. Doi ani după directiva „tovarășei Ana“, se edita manualul de istorie al lui Roller și se desfășurau marile serbări ale centenarului revoluției de la 1848, însoțite de „scrieri istorice" riguros orientate ideologic (vezi Mircea Anghelescu, „Bălcescu, revoluția de la 1848 și miturile istorice ale comunis- mului românesc". in România Literară, nr. 4, 1998). Document publicat de revista „Memoria" (p. 94—108) se plasează în con- textul regiei marilor spectacole puse în scenă cu ocazia aniversărilor istorice, în cazul de față sărbătorirea a patru decenii de la luptele de la Mărășești, 1917— 1957. Obiectivele politico-ideologice și propagandistice fuseseră precizate și rolurile distribuite, unul dintre acestea revenind tocmai veteranilor Misiunii militare franceze de sub comanda generalului Berthelot. Autoritățile de la București NOTE ȘI RECENZII 441 hotărâseră invitarea, selectivă, a unor cetățeni francezi foști combatanți la Mără- șești, pentru a participa la festivitățile plănuite. Rațiunii*' acestei decizii au fost sesizate de autorul textului în discuție — fostul căpitan de infanterie, Marcel Fontaine, unul dintre cei care nu au fost invitați —. în condițiile „dezghețului" („Staliniștii nu au fost dislocați în R.P.R. Ei își atenuează uneori virulența decla- rațiilor când vântul care suflă de la Kremlin este în fază de dezgheț; dar sunt gata de „reîngheț", cu ochii pironiți asupra giruetei care va da semnalul", p. 98), ale destinderii („... jocul -«destinderii», al cărei mare conducător este Hruș- ciov...“, p. 95), diriguitorii de la București încercau o mică „breșă" („Chiar dacă cei care vă invită, și care în străfundul sufletului lor nu-i iubesc pe ruși, ar fi tentați să deschidă o breșă în edificiul minciunii construite la ordinele Kremli- nului, ei nu ar îndrăzni. Exemplul maghiar arată că, atunci când conducătorii instalați de Moscova în democrațiile populare se angajează pe calea concesiilor, sunt pierduți", p. 101). De fapt, prin prezența in România a militarilor francezi, despre a căror participare la luptele de la Mărășești „istoria oficială" nu amintea nimic, se producea o mică breșă în ideologia guvernată de principiul „ex orientc lux", care încă din 1945 era proclamat răsunător de Mihail Sadoveanu — în conferința „Lumina vine de la răsărit", tipărită apoi în broșură de mare tiraj. Pe de altă parte, Marcel Fontaine știa că și această sărbătorire „își are locul în suita comemorărilor care se desfășurau în ultimii ani în R.P.R., după- un model unic" (p. 97). Ea urma celor din anul 1952, când au fost aniversați 75 de ani de la războiul de independență, din 1956 — centenarul Congresului de la Paris —. din 1957 — semicentenarul răscoalelor țărănești din 1907 — și a serbărilor anuale ale zilei de 24 ianuarie. Cunoștea rostul acestora și avertiza ne compatrioții săi: „lată așadar, ce vă așteaptă în R.P.P. Sunteți destinați să jucați la rândul dumneavoastră rolul încredințat succesiv supraviețuitorilor răz- boiului din 1877 sau ai răscoalei din 1907" (p. 98), iar în alt loc: „Ocupanții actuali și agenții lor reînnoiesc acum manipularea, dar cu dumneavoastră" (p. 105). Cine era Marcel Fontaine si cum de știa atâtea despre regimul comunist din „R.P.R."? Redacția revistei „Memoria" face o binevenită prezentare a fostului com- batant al Misiunii militare franceze din România, in măsură să ne edifice asupra datelor esențiale ale biografiei autorului textului publicat. Căpitanul de infan- terie Marcel Fontaine a fost unul dintre ofițerii francezi care, alături de subofi- țerii și soldați! români, s-au aflat în dispozitiv la Mărășești din august până în decembrie 1917. Revine în România, imediat după război, ca membru al Misiunii universitare franceze și funcționează ca profesor la Turnu-Severin și Craiova, apoi ca director al Liceului de pe lângă Institutul Francez din România. După trei decenii trăite în România a fost expulzat odată cu membrii Institutului Francez și, în decembrie 1948, părăsea țara, intre 1949 și 1956 a organizat și condus secția română din cadrul Radiodifuziunii Franceze, consacrându-și „esen- țialul activității [pentru a fi] la curent cu ce se întâmplă acolo" (p. 95). în anul 1962 a publicat, la Paris, cartea: „La Republique Populaire Roumaine contre la culture frangaise, 15 ans de guerre (1948—1962)“. A murit în anul 1973. Marcel Fontaine adresa, la 14 iulie 1957, o „Scrisoare deschisă către foștii membri ai Misiunii militare franceze în România, invitați de autoritățile comu- niste dc la București la serbările celei de-a 40-a aniversari a luotei dc la Mărășești", în care își lua libertatea de a atenționa pe foștii lui colegi asupra realităților din „R.P.R." si a semnificațiilor acceptării invitației. în cunoștință de cauză se adresa conaționalilor săi printr-un discurs radical in care considera participarea la respectivele serbări drept o cauționare a regimului de la Bucu- rești, cu toate ororile de care acesta s-a făcut vinovat față de poporul român, față de tradițiile sale istorice. „Vă închipuiți că veți regăsi România de pe vremea când aveați 20 sau 30 ani. pe caro ați iubit-o și o mai iubit' încă. Vă înșelați, țara asta nu mai există, cel puțin oficial. Nu mai există decât o „Republică Populară Română.. .“ (p. 95).......... de vreme ce nu mai există ..România", nu poate exista nici guvern „român", decât doar printr-o ficțiune diplomatică. Să fim sinceri cu noi înșine și realiști. Guvernul care își spune câteodată român nu este decât un guvern impus și menținut de ruși la București. Constituția R.P.R. o spune în preambulul ei. Cei care vă oferă atât de generos această călătorie o fac spre a servi interesele rusești, conform planurilor rusești. Din 1948, ați avut vreodată cunoștință de un act, un gest, un cuvânt de independență realizat, schițat 442 NOTE ȘI RECENZII sau pronunțat de conducătorii actuali ai R.P.R., în afara liniei fixate de Kremlin?" (p. 96). „Credeți că vă veți revedea cu vechii prieteni. Veți afla că mulți dintre ei au murit în condiții groaznice. Veți găsi mizeria, într-o țară altădată bogată și prosperă. Teroarea, acolo unde domnea libertatea: guri închise sau reticente fiindcă le e frică, pentru că cei eliberați, în momentul când s-a tras zăvorul, au trebuit să semneze un angajament că nu vor dezvălui nimic din ce au văzut și suferit în. închisoare, eu riscul ele a se reîntoarce acolo, fiindcă se știe că miliția veghează pretutindeni .și că, la viitoarea strângere a șurubului, orice convorbire eu un francez, și mai ales din Misiunea Berthelot, va servi pentru un proces de spionaj și poate avea consecințe tragice" (p. 103). Se atrăgea atenția asupra practicii falsificării istoriei prin mistificarea unora dintre datele acesteia și prin ocultarea altora, cu exemple privitoare la raporturile istorice româno-franceze, cât și din perspectiva vehiculării imaginilor deformate asupra realităților din societatea franceză contemporană. „Credeți oare că, din dragoste pentru Franța sau pentru adevăr, suntem astăzi scoși din uitare? E pentru a no desconsidera și mai mult în ochii publicului românesc... Trebuie să fim dezonorați progresiv... și progresist, pe toate căile. Asta face parte din planurile sovietice impuse la București. Au început prin a ne denigra zilnic în presă, la radio, în învățământ, în ședințele politice. S-a făcut tot posibilul ca poporul să fie convins că Franța este putredă de comunism, gata să treacă în lagărul Rusiei și că, în consecință, românii nu mai au ce aștepta de la prietenia francezilor, căreia au datoria și interesul să îi substituie prietenia rusă" (p. 101). „Prin participarea dumneavoastră la serbările oficiale, rușii și rusificațli din R.P.R. vor să-i convingă pe foștii noștri camarazi de luptă că și dumneavoastră v-ați alăturat lagărului rusesc, și că prietenia franco-română nu mai este prin urmare decât un cuvânt golit de sens" (p. 102). „Și nu vă temeți că unii dintre cej mai dragi camarazi de luptă, de la Mărășești sau de aiurea, neputându-se stăpâni, vă vor reproșa că ați venit să ciocniți paharele cu temnicerii lor. sau să strângeți mâna asasinilor, părinților, fraților, copiilor lor? Cine știe dacă nu veți găsi vreun camarad de altădată, distrus de nenorocirile lui, care vă va reproșa că, prin venirea dumneavoastră, ați deservit sau trădat totodată memoria generalului Berthelot. Misiunea, prietenia franco-română și chiar țara dumnea- voastră, Franța!" (p. 103). « ' * « în grupajul consacrat prezentării lucrărilor științifice privind relațiile româno- franceze din timpul primului război mondial, un nume — acela al generalului Henri Mathias Berthelot (1861—1931), este cel mai des pomenit. Numele celui care a fost Comandantul Misiunii militare franceze în România este menționat în fiecare dintre contribuțiile științifice susținute la colocviile istoricilor români și francezi amintite mai sus. Nu putea fi altfel de vreme ce numele lui este legat do mari momente alo istoriei noastre naționale și a devenit un simbol al trăiniciei raporturilor dintre România și Franța. Atunci când despre un cetățean francez s-a spus, încă în ianuarie 1918. că era „plus roumain que les Roumains". și când, în anii dintre cele două războaie, același cetățean francez, devenit și cetățean de onoare al României, era venerat de o țară recunoscătoare, a înființa acum o fundație cultural-științificâ care să îi poarte numele, nu înseamnă altceva decât revenirea la firesc. La firescul care ar fi trebuit să guverneze relațiile dintre România și Franța dacă vremuri năprasnice nu l-ar fi tulburat. Statutul Fundației “Henri Mathias Berthelot”, înființată la Cluj-Napoca, pre- cizează scopul și formulează obiectivele urmărite: perpetuarea memoriei marelui prieten al României, o contribuție semnificativă la cercetarea cuprinzătoare a re- lațiilor româno-franceze, organizarea de manifestări cultural-științifice, schimburi de specialiști, extinderea cooperării academice în multiple forme, toate în beneficiul dezvoltării prieteniei tradiționale dintre cele două țări și popoare. De ce la Cluj această fundație? Un prim răspuns îl dau editorii volumului de studii semnalat mai sus: ““D’ abord parce que depuis assez longtemps il s’est forme dans, ce milieu academique un groupe actif de chercheurs qui s’interessent aux relations roumano-franțaises et ensuite parce que le găneral Henri Mathias Ber- thelot a ete present dans l’histoire de Cluj a une epoque de tension, la fin de 1918, quand grâce a’son esprit de tolerance ont ete evite des conflits interthniques qui NOTE ȘI RECENZII 443 auraient pu avoir lieu a’ l’occasion de l'occupaticn de la viile de Cluj par l’armee roumaine” (“La presence franțaise..., p. 8). Iată, în continuare, alte câteva motive . Sosie la Cluj în ziua de 31 decembrie 1918. generalul Berthelot s-a bucurat de o primire triumfală din partea autorităților militare, a fruntașilor politici și a mul- țimii de români venită să-l întâmpine (vezi Gh. lancu, “Contribuția Consiliului Di- rigent la consolidarea statului național unitar român. 1918—1920.“, Cluj Napoca, 1985, p. 99—100). Fără îndoială că numele său a fost rostit, cu dragoste și respect, și cu o săptămână înainte, la data intrării trupelor române în Cluj — 24 decem- brie 1918. Intr-un număr ocazional — "Clujul” —. tipărit atunci, era relatată și desfășurarea banchetului de la hotelul “New York” (“Continental” de astăzi), din seara zilei de Crăciun. „Au fost de față cel puțin 600 persoane, fiind reprezentate comunele vecine și având oaspeți chiar din părțile Sătmarului și Munții Apuseni. Intelectuali ce ardeau de dorul triumfătorilor frați, au venit să sărbătorească cele mai înălțătoare momente, hărăzite nouă de la plămădirea neamului pe aceste pla- iuri... Precis la orele 8 [20] se ridică toți între acordurile melodiosului Răsunet “Deșteaptă-te Române”, intonat de corul ofițerilor de la Garda Română (condus de D-nul [dr. Constantin] Stanca), apoi muzica militară a Regimentului 16 de In- fanterie a intonat “Imnul Regal”. Cu lacrimi în ochi ascultăm rugăciunea cea mai sfântă din zilele noastre. „Trăiască Regele nostru, al tuturor Românilor" e dato- rința fierbinte a românilor din patru unghiuri Se intonează apoi „Marsilieza“ [sic] surorii noastre mai mari, a Franței, de soarta căreia ne este legată atât de mult soarta noastră. Cu sfințenie ascultăm și imnul acesta, fericirea trece în ade- vărat extaz, când alături de drapelul nostru tricolor vedem înălțându-se drapelul scumpei Franțe. Ce clipe frumoase am ajuns! România alături de țara civilizației lumei, alături de Franța. Mai mult nu-și poate dori un popor." Relatarea continuă cu prezentarea toasturilor rostite de generalul Gherescu, protopopul ortodox Tuliu Roșescu, dr. Octavian Utalea, urinat de protopopul greco-catolic, dr. Elie Dăianu, care toastează „pentru Antantă și în special Franța". A vorbit apoi locotenentul francez Jean Barres, „viu aplaudat". Au mai toastat: dr. Amos Frâncu, dr. loan Giurgiu, înv. Vasile Costea, d-na Olivia Telia, dr. Nficodim] Cristea, redactorul foii — pentru „Wilson care are merite nepieritoare în cauza noastră" — și înv. A. Pora. La Cluj a fost din nou intonat imnul național al Franței, în ziua de 1 februa- rie 1920, când au avut loc marile festivități ocazionate de inaugurarea oficială a Universității românești. Delegația franceză, condusă de H.Cambon, însărcinată cu afaceri la București, era alcătuită din trimișii Universităților din Paris, Lyon și Strasbourg. Au fost primite mesaje și din partea Universităților din Toulouse. Gre- noble, Poitiers, Bordeaux, Căen. Besanțon, Dijon, Clermont Se deschidea atunci cel mai bogat capitol al relațiilor Clujului cu centrele universitare franceze. Amin- tim doar câteva dintre numele de universitari, oameni de știință și cultură fran- cezi care au fost oaspeți ai Clujului interbelic: Emmanuel de Martonne, Henri Focillcn. abatele Breuil, Mario Roques, Marcel Labbe, Paul Montei, Jean Perrin, H. Capitant, Jean Capart, Charles DiehI, Jules Vendrye’s, Marcel Prenant, Leon Bernard, Georges Rippert, Louis Josserand, R. Achard, G. Urbain, S. Charlety. D. A. Lemierre, Charles Perez, Louis Rean, Henri Bonnet Oliver Martin, J. Ma- rouzeau, L. Pautrier, Rene Maunier, E. Alexis, Louis Le Fur ș.a. Au fost decernate titluri de „doctor honoris causa" ai Universității din Cluj lui Emm. de Martonne, August Felix Charles de Beaupoil, Comte de Saint-Aulaire, Henri Roger, Paul Mantei, Georges Rippert, iar mai aproape de noi lui Etienne Robert, Jacques Le Goff. Mediile universitare clujene păstrează cu pioșenie amintirea anilor petrecuți aici de profesorii Jules Guiart, Yvgs Auger, Henri Jacquier, Rene Jeannel și Pierre Chappuis. Multe dintre numele învățaților francezi amintiți aici vor fi subiectele capito- lelor unei/unor lucrări consacrate activității Misiunii universitare franceze din România interbelică, Clujul avându-și rezervată o secțiune de prim rang. Mai bine cunoscute publicului larg sunt cercetările geografice întreprinse de Emmanuel de Martonne, savantul care a impus supranumele de „Alpii Transilvaniei" pentru Carpații Meridionali, sau contribuția „părții franceze" la înființarea la Cluj a pri- mului institut speologic din lume. Mai puțin cunoscute sunt însă contribuțiile emi- nentului parazitolog și istoric al medicinii, profesorul Universității din Lyon, Jules 444 NOTE ȘI RECENZII Guiart (1870—1965). Prieten, în Franța, cu Emil Racoviță și Ion Cantacuzino, Jules Guiart răspunde fără ezitare invitației și vine la Cluj. Reproducem câteva dintre ,,rememorările" savantului polihistor Valeriu L. Bologa, colaboratorul apropiat și urmașul la catedră și institut al profesorului francez:el și-a început activitatea la Cluj la 1 aprilie 1921. Astfel s-a întemeiat cea dintâi catedră de Istoria medicinii din învățământul superior al României. în fiecare an petrecea un semestru la Cluj, făcând magistralele sale cursuri care nu erau ascultate numai de studenți, ci erau frecventate de publicul intelectual al orașului. Timp de nouă ani a organizat un Institut de Istoria medicinii... Dar Jules Guiart, în timpul activității sale în România nu s-a mulțumit cu atâta: el, care nu era numai un istoric al' medicinii, ci și un antropolog și un etnograf de seamă, a studiat, metodic și meticulos, cu afecțiune și înțelegere țara și poporul al cărei oaspete a fost. In fiecare an își pregătea temeinic o călătorie de studii... In drumeția sa, el strângea cu price- perea unui colecționar versat obiecte de artă populară, aparatul său fotografic fixat tot ce ii părea semnificativ și caracteristic. Din cele strânse și-a alcătuit în Lyon “la chambre roumaine” — un mic și prețios muzeu —... Faptul că acest mare savant, după 1921, își semna toate lucrările științifice ca profesor la Lyon și Cluj a fost o contribuție prețioasă la ridicarea prestigiului Universității din Dacia Superioară. Nu pot să uit niciodată cuvintele pe care maestrul, după ce cunoscuse temeinic poporul nostru — pe care îl iubea cu toată sinceritatea —, mi le-a spus odată: Din multele calități ale românului, una este aceea care îmi pare mai sem- nificativă și îndeosebi revelatoare pentru înțelegerea istoriei lui: extraordinarul său simț pentru măsură, echilibrul sufletesc pe care știe să și-l păstreze în bine și în rău, simțul ascuțit pentru realitate, care l-a ajutat să treacă peste atâtea mo- mente grele din trecutul său zbuciumat. Acest simț pentru măsură, atât de latin, poate să fie găsit în minunata sa artă populară, în manifestările sale poetice, în muzica sa, dar, mai ales, în contactul zilnic cu omul simplu, despre care voi nici nu știți cât ne impune nouă străinilor." (Valeriu L. Bologa, „Rememorări sentimen- tale", București, 1995, p. 79—80). Câteva pagini mai departe, (83—84), sunt repro- duse pasaje dintr-un cotidian francez referitoare Ia conferința din anul 1925, „Sora noastră România", ținută Ia Lyon: „ ... dl. Guiart ne conduce în orașul Cluj, fă- ctmc!u-ne să admirăm frumoasele monumente, grandioul palat al Universității, bi- blioteca (tot atât de bogată ca și cea din Lyon), clinicile bine întocmite, Institutul Pasteur, liceele și parcul. Dl. Guiart ne mai povestește lucruri și mai frumoase: ne inițiază în viața intelectuală a Clujului, în lucrările profesorilor de acolo. Ne prezintă pe mai mulți, în particular pe dl. Racoviță, celebrând al său devotament pentru cauza franceză cu emoțiune și căldură. Aplauzele ascultătorilor salută pe acest român eminent, la care atât de bine se aplică versul lui Bornier: „Orice om are două patrii: a sa și pe urmă Franța.". Prin cele amintite mai sus cu privire la capitolul „Jules Guiart" al unei viitoare istorii a relațiilor dintre Universitatea din Cluj și Franța, mai găsim un răspuns la întrebarea leitmotiv a acestor note. Poate că prin grija acestei fundații vor fi cercetate cu atenție scrierile despre români ale savantului francez, studiile edite și manuscrisele unei cărți pe care discipolul și continuatorul său de la Cluj o aștepta cu mare nerăbdare, ca fiind promisiunea unei mari revelații (op. cit. p. 85). Ar fi necesare pagini întregi pentru a înșira participărilor universitarilor clujeni la manifestări științifice din Franța, a societăților științifice franceze care le-au acordat înaltele lor onoruri, a lucrărilor apărute. Au fost punctate doar câteva dintre capitolele fecundei colaborări româno-franceze, care sigur vor fi subiectele unor cercetări speciale ce se vor bucura de sprijinul fundației recent înființate. Un alt răspuns la întrebarea: „De ce la Cluj această fundație?", îl aflăm din- tr-o altă mărturie, la fel de încărcată de semnificații ca și celelalte citate aici. Ea vine de la dr. Aurel Socol, fruntaș al vieții politice ardelene, secretar al Comunită- ții Naționale a Românilor din teritoriul aflat sub ocupație horthystă, după dictatul de la Viena din 30 august 1940, și apoi închis ani mulți în temnițele comuniste. „La 23 august 1944, pe la ora 10, mă întâlnesc cu consulul francez Charles Claudon, consul de carieră care reprezenta Vichy-ul, dar care era trup și suflet pentru de Gaulle, având și cumnatul adjutant al generalului... îl văd radios și, cu brațele deschise, se apropie de mine.... mă ia în brațe și-mi șoptește: la 9,20 azi dimineață radio Paris a spus: Suntem liberi. Vive la France, vive la liberte, și m-a NOTE ȘI RECENZII 44") invitat să sărbătorim evenimentul ia ora 8 seara la el. Consulatul și locuința lui erau în casa prof. Emil Racoviță, pe strada Elisabeta nr. 1 (azi str. Racoviță)... Eram fericit de buna noutate, aproape simbolică, doar spusese cineva: fiecare om arc doi prieteni: unde s-a născut și Franța, .... Seara am luat un buchet frumos pentru d-na Claudon și m-am prezentat la ospăț. Erau de față Carmen și Costăc"?! Murășanu (azi profesor la Academia Agricolă Timișoara), d-na Guzner, soția engle- zoaică a dentistului care trăiește la Tg. Mureș, și un profesor universitar de astro- nomie, maghiar, care avea o soție belgiancă... Ne-am bucurat de veștile de la Paris: era o atmosferă de voios optimism. Pe la 11 seara... am pus pentru muzică, radio — București tocmai când se transmitea, în limba franceză, apelul Regelui Mirai către țară despre armistițiul cu Aliații și îndemnul la lupta de eliberare. Bucurie de neaescris: am încins un tel ac hora, ne-am îmbrățișat si am continuat vesela, serată." (Aurel Socol. „Furtună deasupra Ardealului", Cluj Napoca, 1991, p. 77—78). Puțină vreme după ce, în ziua de 23 august 1944, în locuința consulului fran- cez, erau sărbătorite evenimentele de la Paris si București (autorul relatării fiind arestat în aceeași noapte de către Gestapo), la Sibiu apărea, la 5 noiembrie 1944, în coloanele săptămânalului „Națiunea română", un articol semnat de profesorul Universității clujene în refugiu. Henri Jacquier. în care erau remarcate și . 'te „sincronisme" din istoria recentă a Franței și a României. în prefața volumului Henri Jacquier, „Babei, mit viu" (Editura „Dacia", Cluj-Napoca, 1991, p. 9—10), profesorul Mircea Muthu apreciază că articolul „Mulțumesc, scumpă Românie", „face pereche, la alt diapazon, cu studiul neterminat “. In articolul amintit. Henri Jacquier revedea: „...în gând toate acele sincronisme, cu adevărat providențiale, care jalonează istoria noastră recentă, a României și a Franței: intrarea trupelor germane în Paris (eram atunci la București și-am văzut chiar pe stradă, mulți români înlăcrimați în ziua aceea), și apoi dezmembrarea României Mari; eliberarea Parisului și alipirea României la puterile aliate; în sfârșit, recunoașterea guvernului de Gaulle și eliberarea întregului Ardeal. Vreau să cred că astfel de întâmplări sunt mai mult decât coincidențe și dovedesc un izbitor paralelism, o adevărată comunitate de destin." Henri Jacquier (25 septembrie 1900, Grenoble — 19 aprilie 1980, Cluj-Napoca) sosea la Cluj în anul 1924, după un an petrecut Ia Satu Mare, ca profesor în cadrul Misiunii franceze. La liceul „George Barițiu", unde a funcționat ca pro- fesor de limba franceză până în anul 1931, când a trecut la Universitate, au mai fost încadrați și alți membri ai aceleiași Misiuni: Jules Patenotte, profesorul Liotard (Horia Stanca, „Fragmentai ium clujean", Editura „Dacia". Cluj-Napoca, 1987, p. 19—20). Edmond Bernard și Henri Michel (Anuarul Liceului „Gheorghe Barițiu" in Cluj, 1937, p. 120). ’ Foarte prețuit de românii care l-au cunoscut, Henri Jacquier dădea și el glas sentimentelor sale: „Una din pricinile pentru care mă bucur că sunt francez e că această calitate mă obligă să iubesc România. Mă obligă nu numai afinitățile sufle- tești și chiar fizice care apropie în mod firesc cele două popoare ale noastre; ci și o datorie de recunoștință pentru o fidelitate care, în cei patru ani de zile negre pe care le-a trăit Franța, nu s-a dezmințit o singură clipă, o fidelitate a tuturor inimilor româneșli, chiar a acelora cari câteodată erau siliți de împrejurări să dea altă expresie sentimentelor lor adânci. Recunoștință, îndeosebi, pentru frumoa- sele rânduri pe care le-a scris aci, săptămâna trecută, delicatul poet și unul dintre exponenții cei mai autorizați ai tinerei generații ardelene, d-1 Radu Stanca [în arti- colul “Bonjour, douce France!”]. Rar mi-a fost dat într-adevăr, să fiu atât de miș- cat de o mărturie de simpatie așa de sinceră pentru țara mea". Sa înființat la Cluj această fundație deoarece, reluându-se tradiția strânselor raporturi cultural-științifice existente in perioada interbelică, actualul mare centru universitar, cuiturai-artistic, economic și socjal se aiia deja angrenat într-o com- plexă rețea de relații cu instituții, asociații și persoane particulare din Franța. în acest context, activitatea fundației poate contribui considerabil și se poate bucura la rândul ei de sprijin consistent. Fiecare dintre părți ar avea de câștigat. Ar mai fi o mulțime de argumente în favoarea înființării la Cluj a Fundației ..General Henri Malhias Berthelot", unul dintre ele fiind acela incriminat de Mar- ee! Fontaine, in 1957. Și la Cluj, în perioada interbelică, o stradă (actuala „Con- stanța"), purta numele francezului... „mai român decât românii"!... IOAN CIUPEA Sorin Mitu, Geneza identității național^ la românii ardeleni. Editura „Eu- manitas", Colecția „Istorie“ (coordonator: Sorin Antohi), București, 1997, 435 p. Se știe că nu dimensiunea cantitativă a unei bibliografii istorice este deter- minată în aprecierea nivelului valoric al scrisului domeniului dintr-o țară sau alta. Dincolo de puzderia de contribuții mărunte, necesare și onorabile, rămâne întot- deauna un număr de titluri cu statut de lucrări de referință, însemnând sinteze sau modele de tratare a unei teme, dar și momente novatoare în planul concepției sau metodei istoriografice, și unele și altele sunt recomandate de frecvența citărilor și trimiterilor din cercetările de profil. Se știe, de asemenea, că statutul de reper bibliografic este asigurat de greutatea specifică a temei abordate, de valențele știin- țifice ale discursului, coerența ideilor, soliditatea argumentației și limpezimea ex- punerii. Dacă tema este consubstanțială și altor unghiuri de investigație și aduce răspunsuri fecunde pentru acestea, multiplicând și nuanțând premisele cercetă- rilor, și dacă discursul este susținut și de atributele unei scriituri alese, atunci respectiva lucrare poate aspira la statutul mai înalt de reper cultural. Știute fiind cele de mai sus, avem credința că titlul asupra căruia stăruim aici își are îndrep- tățirea de a număra printre aceste repere, atât ale bibliografiei istorice, cât și ale celei culturale. Avem de a face aici cu o cercetare în care este clar precizată perspectiva de abordare a temei și sunt mai mult decât evidente complexitatea travaliului de re- pertoriere a surselor și sagacitatea chestionării acestora, precum și rigoarea for- mulării concluziilor, toate la un loc puse inteligent în paginile unei cărți, care nu se încheie cu ultimul punct. Este o carte cu continuare, a carte ce rămâne deschisă, căci, pornind de la realități din urmă cu două veacuri, ea le regăsește în actuali- tate. • Există autori de cărți de valoare pentru care momentul tipăririi înseamnă și despărțirea de creația lor; după propriile declarații cartea odată apărută le de- vine străină, nu le mai aparține, este uitată și începe aventura scrierii alteia. Chi- nuitoarea întrebare și-a găsit un răspuns și se poate trece la elucidarea altora. La polul opus se situează Sorin Mitul și cartea sa. Având ca punct de plecare „o simplă curiozitate intelectuală", „o nelămurire personală", autorul cercetării nu încheie cartea „lămurindu-se“, ci cu „o imensă “ și „o veritabilă obsesie" (p. 5). Chiar și fără mărturisirea autorului, cartea însăși ne spune acest lucru. Isto- ricul, care tratează exemplar subiectul abordat, nu se cantonează doar la sfera constatărilor investigației sale în contextul cronologic, politic și social în care a avut Ioc geneza identității naționale la românii ardeleni. Demersul său găsește că: „Perioada 1 prima jumătate a secolului al XlX-lea] are o valoare matricială, con- ține în proiect întreaga sensibilitate contemporană, marcând de fapt geneza mari- lor idei, mituri și sentimente colective care ne animă și în prezent", (p. 12). „Mi- rarea" în fața excepționalei durabilități a clișeelor discursului identitar nu-1 lasă indiferent pe autor, astfel că, dincolo de demersul propriu-zis propus și realizat de istoric, ne este rezervată o continuă incitare la reflecție, fapt pentru care se poate spune că această carte nu se încheie odată cu ultimul ei paragraf. Acolo, chiar în ultimul paragraf, aflăm și motivul major al „obsesiei" menționate la începutul cărții: „în ce măsură însă această moștenire persistentă în spiritualitatea românească va reuși sau nu să-și stăpânească potențialul nociv în alte epoci, poate nu atât de dificile, dar cu elite mai puțin luminate de idealul rațiunii și toleranței în care au crezut Cipariu și Bariț — este o întrebare care va da, sunt convins, mult mai multă bătaie de cap cercetătorului onest pornit să caute răspunsul în spațiul rea- lității contemporane", (p. 400). Avem deci o carte care este mai mult decât un studiu istoric făcut după toate rigorile disciplinei. Proiectând un fascicul de lumină asupra începuturilor, cartea și 443 note și recenzii actorul ei participă de fapt consistent la aprinsele dezbateri din actualitate asupra temei identității naționale. Este o participare substanțială, temeinic argumentată și solid articulată, neîndoielnic binevenită într-o dispusă de felul celei la care asis- tam în zilele noastre. Istericul va fi probabil admonestat pentru cutezanța opțiunii și a libertăților pe care și le-a luat în repunerea în discuție a unei teme sacralizate de istoria ultimelor două secole. Admonestarea autorului — dacă aceasta se va petrece — nv-și poate afla vreo justificare întrucât cartea nu face altceva decât să ne pro- pună și o altă perspectivă de raportare — „critică, pluralistă și relativizată" — la ceea ce el aprecia ca fiind „un principiu ideologic hegemonie la nivelul culturii și realității românești** (p. 7), adică „Națiunea însăși și valorile asociate ei** (p. 6). Astfel spus — și credem că memorabil spus —: „Faptul că ești bărbat sau femeie, țăran sau aristocrat, prost sau deștept, sărac sau bogat, catolic sau ortodox pre- zintă o semnificație secundară în raport cu determinarea identitară socotită drept cea mai importantă: apartenența la națiune. Faptul că ești român, cel puțin după cum o mărturisesc intelectualii care performează discursul ideologic național, con- stituie lucrul cel mai frumos și mai însemnat, inclusiv la nivelul vieții particulare a indivizilor, iar această constatare nu are valoarea unei simple opțiuni și afini- tăți de natura personală, absolut legitimă, ci pe aceea a unui principiu social tota- lizant.** (p. 5—6). Pentru cercetarea istorică o atare viziune asupra realității sociale nu poate fi decât benefică, dacă ne gândim doar la diversificarea unghiurilor din care să fie studiată viața indivizilor și grupurilor. In consonanță cu ideile profesate de Sorin Mittl se află și câteva date ce provin din „arhiva" celui ce semnează aceste rânduri, adunate în peregrinările din Țara Făgărașului. Chestionând țărani din Drăguș și Cârțișoara despre marii călători plecați de acolo, în satul lui Ion Codru Drăgușanu nu am aflat altceva decât ceea ce era vădit că venea pe filieră cărturărească; in smul lui Badea Cârțan însă am avut șocul unei alte opinii decât aceea general acreditată: „A fost un om de nimic! In loc să stea să lucre pământul o umblat hai-hui prin munte**. A existat deci și o astfel de imagine, a celor rămași în brazdă sau strungă pentru care esențial era: „Lucru’ domnule! și nu prostiile ăstea!**. In 'fieni, interesat riind să mai găsesc amintirea intrării în sat a trupelor romane, in timpul campaniei din toamna anului 1916, aflam următoarele: „Oamenii ! bărbații] s-or dus cu caii în crâng, boresele le da [soldaților] la părți, pită și slănini,. De primit cu praporii, i-o primit popa, învățătorul și încă vreo câțiva, și copiii". Mulți dintre bărbații satului erau deja de doi ani mobilizați, unii morțî, alții răniți sau prizonieri. Satul, în întregul lui, era în suferință. Cei rămași acasă trebuiau să poarte grija gospodăriei, să-și pună la adăpost caii, căci eventualitatea unei rechiziții ar fi fost catastrofală pentru ei. Erau căutate date pentru un dscurs ca note triumfaliste, care au existat totuși, însă erau eludate gravele probleme ale comunității. Dar, să revenim la cartea semnată de Sorin Mjtu care a prilejuit readu- cerea la suprafață a unor fapte de viață deja uitate și care, iată, complinesc fericit o istorie deloc fericită. Odată spuse cele de mai sus, se cuvine salutată cu bucurie apariția cărții, ca fiind una dintre acelea așteptate și necesare în istoriografia și cultura română, carte onorantă deopotrivă pentru autor și editură. Voci autorizate o așează îndreptățit, împreună cu „O istorie sinceră a poporului român**, scrisă de Florin Constantiniu, și cu „Istorie și mit în conștiința românească**, a lui Lucian Boia, între evenimen- tele editoriale ale anului 1997 (Nicolae Manolescu într-o emisiune a canalului PRO TV, George Pruteanu în „Dilema", nr. 235, Theodor Codreanu în „Adevărul literar și artistic**, nr. 395). Această carte era așteptată și necesară date fiind orizontul la care se rapor- tează — începuturile culturii române moderne, dar și locul privilegiat deținut de conceptele de identitate și conștiință națională, națiune și ideologie națională în discursul istoric, cultural și politic autohton din trecut și din prezent. Este contextul căruia îi răspunde convingătorul „Argument" (p. 5—22) din cartea lui Sorin Mitu, tor acolo fiind precizate datele fundamentale ale demersului propus: motivația, subiectul, metode, sursele și raportarea la tabloul istoriografie. Titlurile celor cinci capitole ale cărții — „Imaginea de sine și imaginile străine", ..Dimensiunea negativă a imaginii de sine", „La mijloc de rău și bine", „Dimen- siunea istorică a imaginii de sine pozitive" și „Auto-imaginea de sine pozitivă: Da- NOTE ȘI RECENZII 449 tele ele bază ale identității naționale" — sunt, ele însele, pe deplin lămuritoare pentru greutatea/gravitatea temelor atacate. Autorul chestionează un bogat și va- variat registru de surse pentru a releva răspunsurile acestora la întrebările: „Cine suntem?", „Cum suntem?" și „De ce suntem așa cum suntem?"; căutarea răspun- surilor la aceste întrebări fiind calea care a condus la configurarea imaginii de sine pentru românii ardeleni. „Mirarea" și, „veritabila obsesie", menționate în chiar primele rânduri ale cărții, credem că pot fi foarte bine puse și pe seama subiecților anchetați, pe care îi aflăm extrem de preocupați să găsească răspunsuri întrebărilor identificate și formulate ca atare de autor. Nu sunt acestea întrebările grave ale oricărei culturi? Întinsul studiu al lui Sorin Mitu relevă minuțios obstinația căutărilor intelectua- lilor vremii — în fond semnul sub care stau începuturile culturii române moderne, importantă este fără îndoială și sublinierea faptului că interogațiile care au con- dus la constituirea imaginii de sine veneau ca replică la afirmațiile celorlalți, de unde și accentuatele note polemice. Obsedantelor întrebări le sunt subsumate multe altele, cu o carieră depășind cu mult termenii cronologici ai cercetării pe care au- torul și-a propus-o. Iată câteva: „Cum ne văd străinii?", „Răspundem sau nu ca- lomniilor străine?", „Cauzele calomnieirii noastre?", „Românii, obiect al invidiei străiniloi;.", „Eternii nedreptățiți, părăsiți, uitați sau trădați de străini.". „Conspi- rația universală împotriva românilor.", „Suntem de râsul străinilor ... “, ...........dar le vom arăta noi până la urmă"........................................................să no denigrăm și noi sau nu?". „înapoie- rea culturală.", „Suntem pe ultimul loc.“, „Românii ca țiganii.", „Românii ca evreii.", ,. morale și de comportament datorate nației.", „Lipsa de entuziasm pentru cauza națională.", „Stăruința noastră în rău; ostilitatea față de progres.", „; coruperea morală a românilor de către civi- lizația modernă.", „Soarta nefericită a românilor.", „Leneși sau harnici?", „... asi- milabili sau rezistenți?", „Rușinea de a fi român.", „Câștigarea încrederii în forțele proprii — și noi suntem la fel ca alții.", „Originea latină.", „Salvatorii Europei creș- tine în Evul Mediu.", „ morale și de comportament; profil etno-psiho- logic.", „Numărul românilor...", „Vechimea și puritatea creștinismului la ro- mâni ...", „Formula identitară greco-catolică/ortodoxă.", „Dezbinarea religioasă a românilor,." ș.a. Recunoaștem, din păcate, în cele înșirată mai sus, teme ale unor aprige dispute din actualitate, rareori, dezbătute cu clam, nepasional și neinflamant. Autorul tri- mite adesea, și credem că bine face, la disputele prezentului dar am fi preferat so- luția trimiterilor doar în note, nu și în text, așa cum o face la p. 53, 55, 97 ș.a. S-ar fi evitat stridențe de genul aceleia de la p. 97, unde întâlnim în aceeași frază numele lui Ion Codru Drăgușanu alături de acela al lui Silviu Brucan, chiar dacă era vorba de evaluări prospective. Deși poate părea excesivă observația, nu tre- buie/trebuia, totuși, uitat titlul lucrării. Notăm, la același capitol al reproșurilor, nepotrivita prezență a expresiilor oralității comune: „a-și bate singuri cuie în talpă" (p. 46), „au rămas cu buzele umflate" (p. 49), „trăiește/trăiesc pe propria piele" (p. 14 și p. 333) ș.a. pe care nu le credem la locul lor într-o asemenea carte. S-ar fi cuvenit explicați și cei câțiva termeni care rămân astfel de neînțeles pentru cititorul de azi, precum: „octroate" (p. 47), „vâlfa", „măștihaaie" (p. 58), „maș- cără" (p„ 33), „meseretatea" (p. 333). Nu ne declarăm convinși nici de modul în care, de la tema atitudinii față de muncă, discutată pe marginea unor texte ale lui Eftimie Murgii și Toma Costin, se glisează până la. .. ideologia marxistă sau la aserțiuni aparținând lui Francisc Fukuyama (p. 188—189). Nu încercăm defel disi- mularea iritării — și trimitem din nou la tilul cărții! —, față de pasajul în care este adusă în discuție economia zilei de muncă din timpul regimului comunist și a celui neocomunist din România, care, ca și nota 39, de la p. 301, nu-și aveau locul in această carte. Dincolo de aceste mărunțișuri, care nu pot impieta nicidecum asupra valorii cărții, avem din plin proba deosebitelor disponibilități ale autorului, a impresionantului travaliu științific și a modului convingător de expunere. Prin ceea ce ne-a oferit în această carte, Sorin Mitu ne promite alte valoroase contri- buții. Lucrarea poate fi înțeleasă și ca o provocare ce în mod sigur nu va rămâne neluată în seamă de cercetătorii istoriei culturii, ideilor și mentalităților, ai etno- psihologiei și antropologiei culturale, de toți cei ce meditează asupra temelor res- pective și a implicațiilor acestora. Esențial rămâne ca discutarea și disputarea lor 29 — Acid Mvsei Napocensis 34/1998 450 NOTE ȘI RECENZII să fie făcută cu calm, fără inhibiții și prejudecăți, așa cum această carte ne-a demonstrat că este pasibil. Cu certitudine folosul unor asemenea dezbateri ar fi considerabil. Dacă Sorin Mitu a fost cum nu se putea mai convingător în prezen- tarea condițiilor în care s-au pus pentru prima oară întrebările fundamentale pentru autocunoaștere și autodefinire, nicidecum nu putem ocoli întrebarea: De ce și azi suntem copleșiți de vehemența cu care se discută pe marginea acelor întrebări care, firești la vremea lor, au o atât de îndelungată carieră? IOAN CIUPEA RUEBEN II. MARKHAM, România sub jugul sovietic, traducerea: George Achim, editat de „Fundația Academia Civică1', București, 1996, 457 p. Colecția „Biblioteca Sighet", patronată de „Fundația Civică" — editor: Romu- lus Rusan, a pus la îndemâna publicului prima traducere românească după volumul publicat la Boston, în anul 1949. Este o mărturie de primă mână, datorată ziaris- tului R. H, Markham, corespondent în România al celebrului „Christian Science Monitor", care, iată, după aproape o jumătate de secol, devine accesibilă publicului larg din România. Mai mult decât o cronică a peregrinărilor sale prin țara noastră, cartea ziaristului american a fost și va fi în continuare receptată, și de istorici și de cititori obișnuiți, ca fiind o sursă de încredere pentru cunoașterea realităților din România primilor ani de după război. Scrisă de un american pentru americani — cu tot ce înseamnă aceasta, cartea s-a dorit și a reușit să rămână un tablou cuprinzător al realităților dramatice dintr-o țară căreia contextul geopolitic i-a hărăzit un alt curs istoric decât acela care îi era natural. Autorul, cu spiritul iscoditor al gazetarului de rasă care era, a surprins sen- surile profunde ale evoluțiilor din România. Regimului de ocupație sovietic îi sunt puse sub reflectoare intențiile și pârghiile de implantare a propriului sistem so- cial-politic într-o țară, greu încercată de anii războiului, o țară rămasă însă cre- dincioasă altor valori decât acelea pe cale să se înstăpânească. Caracterizărilor gene- rale de ordin politic, social, cultural, religios, le erau adăugate — pentru cititorul american necesare, incursiuni în istoria românească sau în contextul politico-diplo- matic internațional, precum și portrete de oameni politici ai vremii: luliu Maniu — căruia ii este dedicată cartea ca „unuia dintre cei mai nobili lideri democratici ai generației sale" —, Regele Mihai, Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu și mulți alții. Toate acestea ni-1 înfățișează pe R. H. Markham ca pe un bine infor- mat și perspicace investigator al realităților românești. Relatările sale vădesc re- lațiile întinse pe care le avea în lumea politică, dar și mobilitatea remarcabilă dovedită în investigațiile făcute în orice alt mediu social. Este prezent pe străzile capitalei și a altor mari orașe, dar și în cele mai îndepărtate colțuri de țară. Cunoaște oameni și locuri, interesat să cunoască și să înțeleagă ce se întâmplă în prim planul scenei politice și, în aceeași măsură, în profunzimile societății, într-o țară dra- matic deturnată altui făgaș istoric decât acela pe care îl cunoscuse. Prezent peste tot, ziaristul american nu avea cum să scape de urmărirea ser- viciilor secrete, fapt care va face de mare interes cunoașterea rapoartelor celor puși pe urmele iscoditorului „agent al imperialismului", nu peste mult timp ex- pulzat din „Republica Populară Română". Cercetarea respectivelor rapoarte ar putea face posibilă o „addenda" de un interes cel puțin pe măsura aceluia al căr- ții semnalate aici. Vom reține, în încheiere, câteva rânduri din nota editorului — Romulus Ru- san: „Cartea este un elogiu nereținut adus poporului român și rezistenței sale, aproape eroice, la instaurarea comunismului sovietic, rezistență dusă cu fervoare, candoare și credință în valorile democrației de tip occidental. Marii favoriți ai au- torului sunt național-țărăniștii, în care vede pe cei mai autorizați continuatori ai democrației interbelice. Celelalte partide și mișcări apar mai estompat, sau sunt 452 NOTE Șl RECENZII omise, sau văzute cu severitate. Cei mai repudiati sunt, bineînțeles, comuniștii și sateliții lor, mercenari ai trupelor de ocupație, în metodele cărora Markham desco- pecă un sistem cu nimic mai prejos decât nazismul. Sora României din ultimele două decenii i se pare circumscrisă unui determinism cinic, dominat de cele două pietre de moară — bolșevismul sovietic și nazismul german — care aveau final- mente să zdrobească democrația și suveranitatea țărilor în încleștarea lor," Cartea lui R. Markham sublinia încă de la începutul ei duritatea confruntării dintre comuniști și „partidele istorice", etichetate de propaganda comunstă drept „dușmani ai poporului". Pentru publicul din țara sa autorul scria: „Ne întrebăm, însă, dacă s-au arătat vreodată aceste partide mai „dușmane" poporului decât Partidul Republican sau Partidul Democrat în Statele Unite?" IO AN CIV PE A Dmitri Volkogonov, Lenin O nouă biografie, Traducerea: Anca Irina lonescu, Editurile ..Orizonturi" și „Lider", București, 1997, 570 p. De curând tipărită și în românește, această carte a fost primită cu un enorm interes încă de la primul tiraj. Nu putea fi altfel de vreme ce ea fa re public con- ținutul unor documente strașnice tăinuite mai bine de șapte decenii Noua biografie a lui Lenin aduce probe revelatorii pentru mai precisa dimensionare a locului și rolului principalului personaj al unuia dintre cele mai complexe dosare ale istoriei secolului XX — totalitarismul comunist. Publicului românesc îi este oferită o carte ale cărei argumente sunt de natură să spulbere orice evaluare aproximativă relativă la creatorul sistemului. Ne încre- dințează de aceasta, unul dintre cei mai buni cunoscători ai problemei, Vladimir Tismăneanu: „Pentru oricine a studiat revoluția bolșevică și primii ani ai sovietis- mului, nu încape însă nici o îndoială: toate instituțiile stalinismului au fost construite în timpul și din inițiativa lui Lenin, de la economia de comandă și cenzură, la sistemul concentraționar și la teroarea universalizată exercitată de po- liția secretă. Este suficient să citim „Istoria revoluției ruse" de Richard Pipes ori biografia lui Lenin de Dmitri Volkogbnov pentru a ne'lămuri definitiv în privința naturii indubitabil totalitare a leninisăăului" '(„Dilema", nr. 250, p. 6). In același număr al revistei amintite întâlnim și reproducerea unor fragmente dintr-o conferință a lui Mircea Vulcănescu .despre Lenin, text datat: octombrie 1932. Despre percepția lui Lenin, deja mițificat, Mircea Vulcănescu constata: „S-au desprins astfel, până azi, trei tipuri principale-n care chipul lui Lenin este adorat sau urât: tipul eroului Lenin, tipul omului reprezentativ l,enin și tipul Leninului monstru. 1... Unii au văzut în el un erou în genul eroilor lui Carlyle, un om care forțează destinele umanității un fel de monstru de voință, sub puterea căruia, de fier, se pleacă oamenii și se năruie cursul firesc ai evenimentelor. [.,.1 2. Alții au încercat șă-1 arate, dimpotrivă, purtat de evenimentele din jurul lui ca de-p fata- litate nevăzută, făcând din el exponentul unui destin și simbolul unor împreju- rări și întâmplări pe care le-a trăit, dar; care s-ău petrecut oarecum în afară de dinamica voinței proprii. Departe de a fi siluit evenimentele,:. Lenin le-a indurat numai. Un fel de „om reprezentativ"'. în genul celor ai lui Emerson, f.3. Alții, în sfârșit, atrași de straniul adânc i'Jființei acestui sfinx revoluționar, de senti- mentul de. nesiguranță și neclar pe -care îl trezește apropierea de el chiar după moarte, de enigmele sufletești pe care le. pune înainte analiza' vieții lui, au încercat sâ-nvedereze-ntr-însul „anormalul", . să dezgroape . „omul. șubpământean" din el, tipul eroului lui Dostoievski, posedatul! Dup.a multele .decenii scurse de la memorabilele formulări ale lui Mircea ‘Vulcăpespli, .acuitatea .percepției lui Lenin în epocă nu este contrazisă, în datele ei esențiale, nici de cartea lui Dmitri Volkogonov. Aici găsim argumente — este adevărat că de greutate diferită, pentru fiecare dintre tipurile constatate de Mircea Vulcănescu. Pe temeiul noilor probe aduse de recenta carte, „chipul" lui Lenin pare a fi mai complex: „eroul" Lenin și „monstrul" Lenin — dacă se admite complementaritatea celor două tipuri! — trăia și momente în care evenimentele se desfășurau „în afară de dinamica voinței proprii". Dar, pentru a reduce marja de subiectivitate, este nevoie de publicarea integrală a documentelor de la care Dmitri Volkogonov a pornit la elaborarea aces- tei noi biografii a lui Lenin. Cartea de care ne ocupăm aici oferă și- prilejul unor considerații privitoare la condiția istoricului și a disciplinei profesate de el în societatea totalitară. „Cazul" Volkogonov va rămâne unul de referință pentru ‘oricare încercare de abordare globală a temei. In cele ce urmează nu ne propunem decât o schițare a ei, atâta cât permit datele pe care autorul însuși- ni le furnizează în cuprinsul cărții. Suges- tia a venit de la fotografia, reprodusă alăturat textului-de prezentare de pe ultima copertă, care ni-1 înfățișează pe autor în uniformă militară. Este imaginea tipică 454 NOTE ȘI RECENZII a generalului sovietic cu mulțimea de decorații ce pieptu-i nu putea cuprinde, ima- gine suficientă pentru plasarea personajului pe înaltele trepte ale ierarhiei siste- mului. Generalul-colonel Dmitri Volkogonov, director al Institutului de Istorie Mi- litară. și nu numai pentru el, drumul nu putea începe decât de la „Cursul de Is- torie a P.C.U.S.", asociat permanent volumelor de „Opere" ale clasicilor marxism- leninismului și ale conducătorilor partidului și statului, acestea având statutul de catehism ideologic al sistemului sovietic. Dar, dincolo de titlurile tutelare mai exista și o biografie occidentală, mâi existau și fonduri de arhivă, mai mult, sau ma: puțin secrete, la care Înalta sa poziție 11 asigura accesul. Contradicția evidentă dintre informația deținută și „adevărul" oficial conducea implacabil ia erodarea progresivă a tablei de valori a profesiei, așa cum era ea alcătuită în condițiile monopolului ideologic instituit. Că astfel au stat lucrurile în cazul lui Dmitri Vol- kogonov, suntem încredințați de el însuși: „ca fost stalinist care a făcut tranziția dureroasă spre respingerea categorică a totalitarismului bolșevic" (p. 24). Pentru evaluarea dimensiunilor acestui „dureros" parcurs, să (ne oprim la câteva dintre încheierile din „Post-scriptum" (pp. 507—514; sublinierile din citate ne aparțin): „Cei care au rămas tributari modului de gândire marxist au crezut că, dacă Lenin ai- fi trăit ceva mai mult, ar fi condus corabia proletariatului pe drumul cel bun. Imaginea sfântă creată de propaganda de Partid ni-1 înfățișează pe Lenin ca pe un om căruia i-a fost furată viața la o vârstă timpurie, ceea ce l-a împiedicat să-și desăvârșească opera începută. Era o amăgire". O amăgire care a durat decenii, căci: „Chiar și la mijlocul anilor ’80, mulți dintre noi mai credeam că nu trebuie decât pentru ca iluzoria pasăre a comunismului să ni se așeze în palmă". [Ne-am luat libertatea de a înlocui formula pentru care a optat autoarea traducerii: „să ne aterizeze (!) în,palmă". Să mai notăm tot aici că sintagmele „socialiști revoluționari" și „revoluționari socialiști" nu sunt echiva- lente!]- Mai departe citim: „In ciuda faptului că era condamnat la pietre, sistemul leninist s-a dovedit extrem de ViabilAcest lucru se explică nu numai prin inerția socială și monopolul Partidului asupra puterii, ci și prin existența unor trăsături mai atrăgătoare ale .. Avem îh vedere asigurarea normelor de securitate socială elementară La o examinare mai atentă constatăm însă că drepturile și libertățile poporului erâu neglijabile, că viețile lor se mențineau Ia un nivel garantat al sărăciei și în totală' dependență de postulatele ideologice ale singurului partid politic activ [...]. Viața dusă de poporul sovietic timp de șapte- zeci de ani n-a avut nimic comun cu socialismul. Fără dictatură, bolșevicii n-ar fi fost niciodată în stare să se mențină la puterea statului pe care îl creaseră în 1917. După înlăturarea democrației parlamentare, Lenin ă instalat imediat o dicta- tură extrem de dură. Din acest moment, trăsăturile primare ale bolșevismului au fost , ostilitatea față de imperialism și tot ceea ce nu este socialist, marxist sau leninist. Aici particularitățile individuale ale lui Lenin au jucat un rol important". Ceva mai, departe, se scrie: „Lenin și sistemul său nu puteau exista decât dacă își priveau oponenții prin crucea marcată de lentila puștii cu lunetă, numai prin săparea unor tranșee cât mai adânci, numai prin întrecerea febrilă pentru superioritate militară. Ca să se dezvolte, comunismul avea nevoie de o amenințare militară și dușmanii atât interni, cât și externi. Înfrângerea leni- nismului a fost programată de istorie". Dacă acestea sunt datele între care a evoluat în plan intelectual Dmitri Vol- kogonov, -un parcurs de durată de-a lungul căruia s-au adâncit fisurile intervenite între „adevărul" oficial și proprile adevăruri, situația cvasi-generalizată la intelec- tualitatea din interiorul sistemului comunist, dr fără ca ea să fie egal acceptată și suportată, în consecințele ei imediate și de durată, de către fiecare dintre subiecți. Nu fiecare dintre duplicitarii epocii au parcurs o „tranziție" de o asemenea ampli- tudine. însă pentru aceia care au trăit-o — și având o minimă vibrație morală, ea a fost „dureroasă". Putea fi altfel în fața prăpastiei dintre scopul declarat al sistemului, mijloacele folosite și rezultatele politicii sale? Iată unul dintre răspunsurile lui Dmitri Vol- kogonov: „Lenin nu și-a ascuns niciodată convingerea că lumea nouă nu putea fi edificată decât cu ajutorul violenței fizice [.,>.] și, într-adevăr avea să fie insti- tuită teroarea. După mulți ani, noi, rușii am condamnat-o, refuzând rușinați să răspundem la întrebarea cine a declanșat-o și cine a făcut din ea un obiect sacru al metodei revoluționare. Nu mă îndoiesc de faptul că Lenin dorea fericirea po- NOTE Șl RECENZII 455 porului, cel puțin acelora pe care îi numea (proletariat). Dar i se părea firesc să construiască această (fericire) cu sânge, coerciție și privarea de libertate", (p. 33). Ir. evoluția „cazului" Valkogonov trebuie avute în vedere și schimbările survenite în privința statutului său socio-profesional. După ce fusese ținta unor critici vehe- ir.ente in urma apariției cărții sale despre Stalin, în vara anului 1991 Dmitri Volkogo- nov a fost dur atacat de însuși ministrul apărării care i-a cerut demisia. în cali- matul mult mai permisiv al epocii Gorbaciov, istoricul militar își făcea publice punctele de vedere proprii asupra unor momente și personalități ale istoriei țării sale, asumându-și și riscurile acestei atitudini. Doar la două luni după demiterea sa, în august 1991, eșua tentativa de lovitură de stat de la Moscova. Noul curs al evenimentelor din fosta Uniune Sovietică avea să îl ducă pe Volkogonov în postura de consilier al președintelui Federației Ruse și de preșe- dinte al comisiei speciale pentru examinarea arhivelor secrete. Această din urmă calitate i-a oferit istoricului rarisima șansă de a cerceta documente în existența cărora, probabil, nici el nu mai credea. Cele aproximativ 7.000 de documente desco- perite- în arhivele speciale ale Kremlinului, veneau sa spulbere „poveștile din care ne-am inspirat decenii la rând" (p. 23—24). Confruntarea cu adevărul documen- telor i-a dezvăluit artificialitatea mitului confecționat și cultivat, cu mare risipă de mijloace, de-a lungul a aproape trei sferturi de secol. Mai departe, a avut curajul să scrie și să publice o carte care contrazicea credințele a milioane de oameni și contraria sensibilitățile altor milioane, ceea ce nu e chiar de neluat în seamă. Capitolele cărții lui Dmitri Volkogonov aduc probe concludente pentru ceea ce socotim a fi una dintre concluziile esențiale: monstruozitatea sistemului își avea cu adevărat originea în creatorul acestuia, omul de la care și-a luat numele, omul pe care istoricul rus nu ezită să-1 califice drept i„cel mai mare revoluționar al secolului" (p. 24). Doar că adeptul fără rezerve al principiului înscris în „Catehis- mul revoluționarului": „...este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluției: imoral și criminal, tot ceea ce o împiedică". (A. Besangon, „Originile intelectuale ale leninismului", Humanitas, 1993, p 124), a deschis calea celor mai mari tragedii ale istoriei. Frangois Furet, în „Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX", Humanitas, 1997, p, 14, fost și el o vreme prizonier al iluziei, aten- ționa: „Nici fascismul, nici comunismul n-au fost semnele inverse ale unei meniri providențiale a umanității. Sunt două episoade scurte, încadrate de ceea ce au vrut să distrugă. Produse ale democrației au fost înmormântate de democrație. Nimic, în ele, nu a fost necesar, iar istoria secolului nostru, ca și a celor precedente, s-ar fi putut petrece altfel: e destul, bunăoară, să ne imaginăm Rusia anului 1917 fără Lenin, sau o Germanie de la Weimar fără Hitler. Nu vom înțelege epoca noastră decât eliberându-ne de iluzia necesității: secolul este explicabil — în măsura în care este explicabil — doar dacă i se redă caracterul imprevizibil, pe care l-au negat primii vinovați de tragediile sale". IO AN CIUPEA CRONICA SELECTIVĂ A ACTIVITĂȚII SECȚIILOR DE ISTORIE Ă MUZEULUI NAȚIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA 1990—1997 Activitatea secțiilor de istorie medie, istorie modernă și istorie con- temporană a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei în perioada 1990—1997 cuprinde o varietate de acțiuni științifice și culturale care au contribuit la valorificarea patrimoniului muzeal prin importante expo- ziții organizate la sediul muzeului, unele fiind itinerante și în alte orașe din țară; conferințe; articole în presă și documentare TV; activități cu publicul vizitator; participări ale specialiștilor la sesiuni și simpozioane organizate de muzeul nostru precum si de alte muzee și instituții din țară și străinătate; publicarea de studii în reviste de specialitate; editarea de cataloage, lucrări științifice și a anuarului Acta Muzei Napocensis; îmbo- gățirea patrimoniului secțiilor, etc. I. EXPOZIȚII — 1990—1991 — A fost reorganizată expoziția de' tJâiă a muzeului fiind îmbogățită cu obiecte și materiale documentare; — „1 Decembrie 1918 — împlinirea ‘urtții vis Secular (decembrie 1918); 1 ' ::;u / — 1992 ‘ — „Mathias Corvinus — 500“, în colaborare cu Nemzeti MuSeum din Budapesta (ianuarie 1992) ’ ’ — „Obiecte de cult israelieDe, Mărturii ale unei tragedii istorice" (septembrie 1992) în orașul Natania, ISrâel; " — Reorganizarea expoziției de istoria farmaciei — 1993 ’ . — „In memoriam academician Constantin Daicoviciu“ (mai 1993); — „Țesături, broderii, vestmihte, accesorii, sec. XVII—XIX“ (iulie 1993); ’ : ’ " ' ' ' 1 — „Sticlărie transilvană, șec. XVIII—^X“ (octombrie 1993), cu participarea muzeelor din Sibiu, DeVâ, Satu-Mare, Brașov; — „Mihai Viteazul — epoca șl imaginea sa" (octombrie 1993); — „75 de ani de la Marea Unire^' (decembrie 1993); — I"4 “ — „Colecții și colecționari. Medalii : și decorații, sec. XVII—XX“; (aprilie 1994), cu participarea tPlfeționărik^ i — „Centenarul procesului memorandist — ■ 1894—1994“; (25 mai 1994). Expoziția a fost organizată' la sediul Muzeului etnografic; 458 NOTE ȘI RECENZII — „Centenarul Liceului Gheorghe Barițiu** (septembrie 1994). Ex- poziția a fost organizată la Liceul „Gheorghe Barițiu“; — „Gavrilă Tripon și mișcarea memorandistă** (mai 1994), Iclod, Jud. Cluj; — „Personalități ale Universității clujene** (iulie 1994); — „In memoriam Hadrian Daicoviciu; omul și profesorul** (octom- brie 1994); — „Muzeul limbii române** (octombrie 1994). Expoziția a fost orga- nizată la Institutul de lingvistică „Sextil Pușcariu**; — „Comorile Clujului** (aprilie 1994), (expoziție de fotografii); — „Cultura și arta în Transilvania, sec. XVI—XVIII, (mai 1994); — „Arta si utilitatea in Transilvania medievală** (iunie 1994); — 1995 ' — „Interior orășenesc transilvănean, sec. XVI—XIX44 (martie 1995); — Textile — utilitate și artă** (mai 1995), cu participarea muzeelor din Sibiu, Târgu-Mureș, Brașov; — „Faianță și porțelan; Colecții și colecționari14 (iulie 1995), cu par- ticiparea unor colecționari clujeni, a întreprinderii „Iris44 și a Manufac- turii de porțelan din Cluj; — „Momente din istoria Bisericii române unite^ (iunie 1995). Expo- ziția a fost organizată la Parohia greco-catolică „Ion Bob“ din Cluj- Napoca; — „Monarhia în România" (mai 1995). Expoziția a fost organizată la B.C.U. „Lucian Blaga“ în colaborare cu Societatea studențească „Petru Maior44; — „Un viitor pentru trecut. Sașii în Transilvania** (august 1995). Expoziție itinerantă a fost organizată de muzeele din Brașov, Sibiu, Sighi- șoara, Bistrița si Asociația sasilor din Germania; — 1996 ' ’ ' ' — „Colecții și colecționari. Artă orientală** (iulie 1996). Expoziția a fost organizată în colaborare cu Muzeul din Brăila; — „România în vara anului 1940 sub impactul politicii de forță" (augusit 1966). Expoziție de carte orgianăizaită la Primăria municipiului Cluj-Napoca; — „Istoria tehnicii. Aparatura și tehnica medicală** (septembrie 1996) — „Memoria imaginilor. Clujul în sec. XVII—XX"; (octombrie 1996). Expozițiti a fost organizată în colaborare cu Biblioteca județeană Cluj- Napoca — „50 de ani de la alegerile din 1946“ (octombrie 1996). Expoziția a fost organizată la BibTiiolteaa „Lucian Blaga“; — 1997 — „Breslele din Transilvania, sec. XV—XIX“ (mai 1997); — „Rezistența anticomunistă și victimele totalitarismului comunist din România44. Expoziția a fost organizată sub egida Fundației „Acade- mia civică44 din București cu sprijinul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (iunie 1997) în „Memorialul Sighet44. NOTE Șl RECENZII 459 1J. POPULARIZAREA MUZEULUI' ȘL A COLECȚIILOR SALE PRIN MIJLOACELE MASS-MEDIA: PREȘ A. LOCALA ȘI CENTRALA. POSTURILE LOCALE DE RADIO ȘI TELEVIZIUNE — Specialiștii secțiilor de istorie au ținut conferințe la posturile de radio și televiziune cu ocazia vernisării de expoziții, a aniversării unor evenimente istorice, a prezentării vieții și . activității unor personalități clujene. ■ ■ ' Enumerăm aici filmele documentar-științifice prezentate pe postul național de televiziune cu sprijinul documentar și științific al specialiști- lor muzeului: ; . . Viața și activitatea academicianului : Constantin Daicoviciu (mai 1993); — Arta textilelor în Transilvania în. sec. XVII—XIX (iulie 1993); — Sticlăria transilvăneană le-a lungul timpului (noiembrie 1993); — Tezaurul Sefard de la Cluj — mărturie a unei tragedii istorice (decembrie 1993); — Centenarul procesului Memorandului românilor (1894—1994), mai 1994; ■ i. , • . : - — Interior orășenesc transilvănean, sec. XVI—XIX (iulie 1994); — Martin Lajos — pionier al aviației maghiare, 1995; — Sigiliile poștale în Tranșilvania, 1995; — Emil Hațieganu, 1995; - — luliu Hațeganu, 1995 u — Alexandru Lapedatu, 1995; — Alexandru Vaida-Voevod, 1995; — Eminescu și Blajul, 1996; — luliu Hossu, 1996; — Augustin Maior, 1996; — Aurel Isac, 1996; — Florin Ștefănescu-Goangă, 1996; — Nicolae Drăgan, 1996; — Memoria imaginilor. Clujul în sec. XVII—XX, 1996; — Sebastian Bornemisa, 1997; — Grupul „Aurel Vișoianu", 1997; — Mihail Șerban, 1997; — Valeriu Bologa, 1997; Ilie 1997* — Breslele din Transilvania, sec. XIV—XIX, 1997. III. îmbogățirea patrimoniului secțiilor de istorie ALE MUZEULUI NAȚIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA 1990—1997 Patrimoniul secțiilor de istorie medie, istorie modernă și istorie con- temporană a M.N.I.T. s-a îmbogățit în perioada 1990—1997 prin donații și achiziții cu materiale de o valoare istorică și artistică deosebită, apar- ținând unor domenii variate: arta decorativă (sticlărie, porțelan, mobi- lier); documente și cărți referitoare la viața și activitatea unor persona- 460 NOTE Șl RECENZII Jilăți științifice, culturale și religioase; ziare și reviste; materiale foto — documentare care ilustrează regimul de dictatură comunist-ceaușistă pre- cum și prin crearea unui fond documentar al perioadei post-decembriste (Revoluția dițn decembrie 1989, alegerile locale și generale cu imensul material de propagandă electorală al tuturor partidelor politice din România). IV. PUBLICAȚIILE SECȚIILOR DE ISTORIE A MUZEULUI NAȚIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI ÎNTRE 1990—1997 — ACTA MUSEI NAPOCENSIS, Seria Istorie, II, 1989—1993, nr. 26—30; 1994; — ACTA MUSEI NAPOCENSIS, Seria Istorie, II, 1994, nr. 31, 1995; — ACTA MUSEI NAPOCENSIS, Seria Istorie, II, 1995, nr. 32, 1996; — ACTA MUSEI NAPOCENSIS, Seria Istorie, II, 1996, nr. 33, 1997; — Viorica Gabriela Pop, COLECȚIA DE MOBILIER DIN MUZEUL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI; Catalog selectiv, Cluj-Napoca, Biblioteca Musei Napocensis, nr. VIII, 1994; — Livia Călian. Maria Magdalena Jude, CATALOGUL MEDALIILOR NAPOLONIENE. Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, Biblioteca Musei Napocensis, nr. X, 1995; — Eva Crișan „MATERIA MEDICA DE TRANSILVANIE, Cluj-Napoca, 1996, Biblioteca Musei Napocensis, nr. XIV, 1996; — ANGUSTIA, 1996, I, Editura Carpatica, Ministerul culturii, Muzeul spiritualității românești Sfântul-Gheorghe, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca; — ANGUSTIA, 1997, II, Sfântu-Gheorghe. DANIELA COMȘA LUCRĂRILE PRIMULUI COLOCVIU INTERNAȚIONAL DE ISTORIE A FARMACIEI CLUJ-NAPOCA, 15—18 OCTOMBRE 1996 ORGANIZAT DE: MINISTERUL CULTURII MUZEUL NAȚIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI SOCIETATEA ROMÂNĂ DE ISTORIE A FARMACIEI LES TRAVAUX DU PREMIER COLLOQUE INTERNATIONAL D’HISTOIRE DE LA PHARMACIE CLUJ NAPOCA, le 15—18, OCTOBRE 1996 ORGANISE PAR LE MINISTERE DE LA CULTURE LE MUSEE NATIONAL D’HISTOIRE DE LA TRANSYLVANIE LA SOCIETE ROUMAINE D’HISTOIRE DE LA PHARMACIE LES “EPHEMERA", UNE SOURCE POUR L’HISTOIRE MSDICO-PHARMACEUTIQUE Mme le Pr. C. Habrich vient de nous faire admirer quelques-unes des merveilles de technique et d’art que recele le Musee d’Ingolstadt. Pres- tigieuses faîences, precieux mortiers, ensembles mobiliers rares, tableaux de grande qualite et maints autres objets de haute valeur font aussi la gloire de nos grands musees d’histoire de la pharmacie, ceux de Bale, d’Heidelberg, de Budapest, de Madrid, de Lyon, de Londres, sans parler des pharmacies-musees de Hongrie, de Roumanie, de France, d’Italie et d’ailleurs. Loin de moi Fildee de contester l’interet historique et artistique de ces ensembles prestigieux. Mais, reconnaissons-le, l’acquisition de pieces ccmme celles qui font la fierte de ces institutions devient de plus en plus ctifficile pour l’amateur et pour les musees eux-memes en raijson de leur rarete sur le marche et de leur cofit eleve. Et puis ces pieces donnent-elles, historiquement, une juste et com- plete idee de l’histoire de la pharmacie et de la medecine? Non: elles en donnent une representation partielle et de caractere en quelque sorte elitiste. Certaines d’entre elles sont exceptionnelles, d’autres plus ou moi|ns luxueuses. Elles ne refletent pas â elles seules la realite quotidienne et pepulaire de l’exercice professionnel et du medicament. Ce que je voudrais vous presenter, quant â moi, ce sont des cate- gories de documents modestes et de faible valeur marchande destines â disparaître apres usage, mais qui illustrent la vie quotidienne, le cote pratique de l’activite pharmaceutique, l’image de la pharmacie dans l’opi- nion publique et la place du medicament dans la vie des populations. Je voudrais vous faire mesurer â quel point ces „ephemera" meri tent atten- tion et quels enseignements multiples on peut en tirer. Le terme meme d’“ephemera”, â vrai dire plus repandu dans le monde anglo-saxon que sur le continent europeen, englobe â proprement par- ler tous les objets et documents d’usage quotidien, voues par nature ă disparaître apres une courte (souvent tres courte) utilisation. Toutefois l'habitude s’est prise de l’appliquer essentiellement aux documents sur papier, carton ou support voisin. C’est en ce sens que nous l’entendrons ici. Fort differents les uns des autres dans leurs dimensions comme dans leurs usages, les documents en question, generalement imprimes, mais parfois manuscrits en pârtie, voire en totalite, ont en commun un carac- tere transitoire: produits pour une utilisation pratique momentanee, ils sont essentiellement perissables et destines des leur naissance â finir rapidement dans la corbeille â papiers ou la poubelle. C’est ce qui les distingue des livres en general, des pileces d’archives, des estampes. 464 O. JULIEN Garde-ordonnances. Parmi Ies accessoires imprimes de l’exercice officinal, Ies garde-or- donnances, appeles aussi porte-ordonnances, interessent l’historien de la pharmacie par Ies renseignements ecrits ou figures qu’ils fournissent sur Ies officines, sur leurs titulaires, sur leurs locaux et leurs conditions de fonctionnemcnt, â quoi s’ajoute frequemment une reelle valeur graphique et esthetique. De dimensions variant d’envlron 8 X 12 cm anciennement ă environ 9X15 cm ou .plus aujourd’hui, ils consistent, selon Ies cas, soit en une enveloppe du genre de celles utilisees pour le courrier, soit en une po- chette â rabat. Outre Ies indications indispensables sur l’officilne concer- nee, de la publicite pour cette demiere et/ou pour certains produits y fi- gure sur le recto et le verso de l’enveloppe ou sur le rabat et l’interieur de la pochette. II arrive qu’ils soient ornes d’une vue de l’officine. Mais ils le sont aussi d’autres sujets, comme le lieu, l’animal ou le personnage auquel la pharmacie doit son nom ou encore un symbole ou un objet ou groupe d’objets pharmaceutiques (fig. 1, 2). Le Dr. I. Budahăzy a bien montre l’interet de ces petits documents pour l’histoire locale de la pharmacie dans deux artilcles sur Ies garde- ordonnances d’Oradea (Roumanie) au XXe siecle1. Au Danemark, ou l’on en denombrait en 1977 environ 8000 depuis le milieu du XVIIIe siecle, Ies garde-ordonnances connaissent depuis des annees une veritable renaissance. H. A. Loldrup leur a consacre un impor- tant ouvrage en 19822. Anterieurement, M. Nedergaard, auteur lui-meme de dessins pour des garde-ordonnances, avait donne en franțais un ex- cellent tableau d’ensemble du sujet3. „Encarts". On designe sous ce terme, en France, faute d’un autre plus approprie et suffisamment general, Ies cartes ou cartons publicitaires, generalement illustres, jadis abondamment adressds aux medecins par voie poștale ou encartes dans Ies revues medicales et professionnelles. Ils forment tres souvent des series. Certains sont illustres de sujets sans rapport avec la sânte (exemples: series de bateaux anciens, de fables de La Fontaine, de châteaux forts, du costume â travers Ies âges, de reproductions d’oeuvres d’art). D’autres le sont de sujets en rapport avec la medecine; dans cette categorie, sont par- ticulierement apprecies des historiens des Sciences medicales Ies series du laboratoire Latema sur Ies Anciennes medecines du Nouveau Monde, 1 Istvăn Budahăzy, Câteva mărturii materiale ale farmaciilor orădene din prima jumătate a secolului nostru, în Aletheia (Oradea), 1996, n° 6, p. 148—151; idem, Nagyvăradi gydgyszertărak nehăny târgyi dokumentuma szăzadunk măsodik negydebol, in Gyogyszereszet (Budapest), 40, 1996, p. 555—557. - Hans Otto Loldrup, Receptkuverternes motive, Soborg, Ferrosan, 1982, 40 p., 157 fig. coul. J Mogens Nedergaard, Les enveloppes garde-ordonnances au Danemark, un art stgnițtcatif de la pharmacie d’officine danoise, in Revue d’Histoire de la Pharmacie, t. XXIV, 1997, p. 167—172, pl. XXIV—XXV. LES „EPHEMERA" . . . 455 le Tacuinum sanitatis, la Chirurgie de l’eveque Theodoric, la Medecine tibetaine. Ies Tfiemes medicaux dans Ies mosaiques anciennes, etc.. et cies historiens de la pharmacie plus specialement Ies Visages de l’alchimie des Laboratoires Endopancrine et sourtout la serie des Laboratoires Rous- sel consacree aux vases de pharmacie et celle consacree aux anciennes apothiteaireries. D’autres encore, consacres ă une specialite determinee, sont illustres d’un dessin ou d’une composition souvent humoristique ou teintee d'hu- mour. Tout l’art de l’illustrateur est de reussir â symboliser ou ă mate- rialiser dans son dessin l’utilisati(on ou Ies vertus du produit en cause. Des artistes renommes s’y sont essayes. Nous n’en citerons qu’un: Victor Vasarely. De 1928 ă 1939, le futur „pape du cinetisme" s’est adonne â la publicite pharmaceutique et composa sur Ies maladies (insomnie, sur- menage, courbatures, palpitations, sciatijque, tuberculose, engelures, etc.) plusieurs centaines de dessins destines â des encarts publicitaires pour Ies laboratoires Logeais, Roussel, Robert et Carriere, Ronchese, etc.4 (fig. 3). Les encarts comportent, outre le nom du ou des produits, l’indication du laboratoire producteur, son adresse, des rensei|gnements sur la com- position du medicament, sa posologie, ses effets: autant d’informations utiles ă l’historien, rnais qui souffrent d’une difficulte, celle de dater le document avec precision. Prospectus et brochures publicitaires. Si l’encart pharmaceutique est d’origine relativement recente — son expansion etait liee â l’industrialisation des techniques d’impression et au developpement de la consommation de masse —, il a des precurseurs fort anciens: les feuilles vclantes distribuees ou affichees par les vendeurs de remedes secrets et par les charlatans et empiriques le plus souvent am- bulants. Le plus ancien connu de ces prospectus est le fameux feuillet- reclame de 1480 pour le petrole medicinal de Montesible conserve aux Archives d’Etat de Geneve et publie jadis par A. Klebs5. Aux XVIF et XVIIIe siecles ce genre de publicite s’est beaucoup developpe6, en faveur de l’Orvietan et de l’Eau de Melisse des Carmes par exemple, et l’on est passe 'de la simple feuille volante â la brochure de quelques pages, voire de dițzaines de pages. Les deux formes — pros- pectus et brochure — n’ont cesse depuis lors de coexister. Parue â Orleans en 1784, la brochure d’Andrieu Nouvel avis â la scciete ... (fig. 4) ccmpte 17 pages in -40°. C’est un plaidoyer pour la Poudre medicamenteuse du chevalier de Godernaux, un remede “fon- dant” et “depuratif“ qui triomphe des dartres, galeș et autres affections dermatologiques, de certaines affections gynecologiques, des suites de la * Quarante de ces dessins admirablement suggestifs sont repraduits dans Vasarely inconnu, The unknown Vasarely, Der unbekannte Vasarely, Neuchătel (Suisse), Editions du Griffon, 1977, 132 p. 3 Arnold C. Klebs, Une annonce medicale de petrole en 1480, in Bulletin de la Societe tranțaise d’Histoire de la Medecine, t. XVI, 1922, p. 391—396. d Cf. Maurice Bouvet, La publicite medico-pharmaceutique par prospectus aux XVHc et XVIIIa siecles, in La Pharmacie francaise, juillet-aout 1992, p. 292—300 et 323—331. 30 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 466 P. JULIEN rcugeole et de la petite verole, de “la maladie antisociale (venerienne)” enfin. Datant des environs de 1900, La Petite Pharmacie ou les Remedes injailUbles de l’Abbe Perdrigeon, chevalier de la Legion d’honneur (fig. 5), compte 20 pages in-8° et emane du fabricant et vendeur des remedes qui y sont vantes, L. Lacour, pharmacien de lere classe â Vayres (Gironde). Des remedes dont les prix sont indiques et qui sont tous plus merveil- h ux l’un que l’aHtre: l’“Unique Vraie Toile Souveraine des Anciens Moi- nes”, qui tient presque lieu de tous les autres remedes, le “Veritable Con- tre-Coups“, la „Liqueur de Saint-Vincent“ anticholerique, l’“Onguent Souverain”, les „Pilules Sympathiques et Reparatrices”, la “Veritable Melissine Sauve-Vie” superieure ă toutes les Eaux des Carmes, etc. —- tous produits prepares selon les recettes de l’abbe J.—B.—L.—C. Per- drlgeon ou cautionnes par lui. Bel exemple d’utilisation du prestigie attache aux fonctions religieuses pour promouvoir la vente de medica- ments dans le public! De tels documents sont de premiere importance pour l’histoire du medicament, de sa vente, de la therapeutique populaire et de l’automedi- cation au quotidien. Catalogues et prix-courants. Voisins des documents precedents, les catalogues et prix-courants des fabricants, des grossistes et des officipes sont eux aussi des sources tvidemment primordiales pour ecrire l’histoire des entreprises et du commerce pharmaceutiques, du materiei de fabrication, de la nature et du conditionnement des produits, des accessoires medijcaux. Leur volume varie du tout au tout selon la nature et l’etendue de l’activite de l’entre- prise. Destines comme les autres ephemera ă un usage temporaire, une edition chassant la precedente, ils ont malheureusement ete peu con- serves, meme par les bibliotheques, et sont rares, alors meme qu’ils pro- liferaient ă la fin du siecle dernier et au debut du notre. Certains ne depassent pas une dizaine ă une trentaine de pages. C’est le cas d’un ensemble de catalogues de la Grande Pharmacie de la Croix Rouge, â Bordeaux, au debut du siecle, qu’il est d’ailleurs, â une exception preș, diffi|cile de dater avec plus de precision. D’autres tournent autour de la centaine de pages, voire des deux cents, font davantage place â la parapharmacie, s’attardent davantage sur l’organisation de l’entreprise, remarquable bien entendu, s’etoffent de notions de pharmacie pratique, de conseils aux malades et d’articles plus generaux1. La richesse documentaire de ces catalogues et prix-courants ema- nant d’officines importantei est deja grande7. Mais que dire de ceux 7 Comme l’ont montre notamment Georges Deutsch-Delanoy, Un catalogul de la „Pharmacie Universelle", ă Paris, vers 1900, in Revue d’Histoire de la Pharmacie, 29, 1982, p. 31—36. Bruno Bonnemain et Pierre Julien, Six catalogues des Etablis- sements Goy, in id. 32, 1985, p. 315—323; Pierre Saumande, L’exercice de la phar- macie ă Limoges dans la deuxieme decennie du XXe siecle, d’apres le catalogue d’une grande pharmacie regionale, in id., 40, 1993, p. 284—294. LES „EPHEMERA" . . . 467 publies par de gros etablissements de droguerie et produits pharmaceu- tiques! Le modele du genre est le catalogue et prix-courant de la Maison Centrale de Droguerie Menier & Cie dont l’edition de 1854 atteint 264 pages, plus des planches hors-dexte, et la cinquieme en 1860, 672 pa- ges, planches non comprises. II a un rival, le Catalogue pharmaceutique ou Prix-courant general de la Pharmacie Centrale de France fondee et dirigee par F.—L.—M. Dorvault: 443 pages, en 1862. Avec la fusion entre Menier et la Pharmacie Centrale, les deux ouvrages fusionnent eux-me- mes en un volume de 818 pages en 1877. On trouve dans ces publications tout ce qui se vendait ă l’epoque en matiere de drogues simples, de pro- duits pharmaceutiques et chimi|ques, de specialites, de plantes medici- nales, de conditionnement, d’accessoires medicaux, d’instruments de phar- macie et de chimie et d’appareils scientifiques et industriels â l’usage de la pharmacie et de la medecine, et bilen d’autres choses encore, comme le materiei photographique ou les ouvrages et periodiques professiortnels. Outre les deux grands types de catalogues-prix courants dont nous venons d’esquisser la definition, differents types intermediaires ou deri- ves existent qu’il serai t trop long de presenter ici. Almanachs. Les almanachs qui concourent ă notre documentation pharmaco- historique sont de deux sortes: les almanachs commerciaux et profession- nels de la branche pharmaceutique et les almanachs extrapharmaceu- tiques. Ces derniers â leur tour sont destines soit â certaines categories so- ciales ou professionnelles (agriculteurs, mutualistes, anciens combattants, etc.). soit ă l’ensemble de la population (Almanach Vermot, Almanach Hachette, etc.). La sânte y occupe une place d’etendue variable. Ils con- tiennent souvent soit des conseils medicaux, soit meme un dictionnaire abrege de medecine et de pharmacie ă visee frequemment publicitaire. On y trouve aussi des annonces breves ou longues, illustrees ou non. Brei. il y a lâ large matiere ă des recherches inegalement profitables. L’autre grande categorie d’almanachs qui nous interesse est double egalement. Les uns sont edites par des organismes professionnels (syn- dicats, Ordres, academies, associations); ils font pârtie de toute biblio- graphie de base de l’histoire de la pharmacie et nous n’y, insisterons pas. Les autres sont des almanachs commerciaux publies par une officine pour sa propre publicite, par un groupement commercial (telle la Societe Gene- rale de Droguerie Franpaise, ou SOGEDROF, societe d’achats en commun du Syndicat des Grandes Pharmacies), ou par un fabricant de produits pharmaceutiques comme les Laboratoires SAUBA. Destines au public populaire et distribues par les phanmaciens ă leurs clients, ces almanachs ont atteint leur apogee en France dans l’en- tre-deux-guerres. Leur format oscille entre environ 20 X 14 et 24 X X16 cm. Ils comptent autour de 150 pages, voire de 200 pour les plus epais. D’une presentation materielle peu soignee, imprimes sur papier de journal en cahiers simplement agrafes — ne sont-ils pas remplaces en fin d’annee par l’edition de l'annee suivante et jetes? —, ils n’en connaissent pas moins des tirages eleves: edite la premiere annee (1933) 468 P, JULIEN ii 50 000 exemplaires, YAlmanach Abbe Chaupitre atteint des sa troisieme annee 200.000 exemplaires; pour 1937, l’Almanach SAUBA depasse 350.000 exemplaires. Meme si ces chiffres, fournis par Ies editeurs, depassent quelque peu la realite, de tels tirages n'en sont pas moins enormes et donnent â penser quant a l’influence quantitative et qualitative que ces publications ont exercee sur la consommatibn pharmaceutique. L’Almanach Frangais de 1928 s’ouvre sur cette adresse au lecteur: Dans tes loisirs, sous la lampe allumee, Tandis que joueront tes enjants, Lis, ozibliant ta peine accoutumee, Cet almanach, quelques instants. Tu trouveras renseignements utiles Sur l’usage et sur le bon ton, Des jeux de mots, des problemes faciles, Les travaux de chaque saison, Quelques conseils que je t’engage ă suivre, Et dont tu te trouveras bien; Et je suis sur qu’il te piatra ce livre Que t’a remis ton pharmacien. Voilă qui resume aimablement le contenu des almanachs en ques- tion. Ils debutent par le calendrier general qui est leur raison d’etre et par un calendrier agricole ă l’usage des cultivateurs et des jardiniers, voire des pecheurs et chasseurs. On y trouve ensuite: quantite d’jnformations pratiques (comme les tarifs postaux) et de conseils et recettes d’une totale diversite; une non moindre abon'dance d’anecdotes, historiettes, bons mots et histoires droles, contes et nouvelles, aphorismes, etc. pour faire de l’al- manach “un vrai livre de lecture“; de courts articles â sujet scientifi|que, agricole, historique; des jeux d’esprit; etc. Dissemines tont au long de l'ouvrage, les elements medicaux ne sont pas moins diversifies. On trouve lâ tous les types et degres de la publicite medicale dijrecte ou re- dactionnelle: du placard d’une ou deux lignes â la pleine page et du court article au repertoire alphabetique des secours â donner ou des regles ă suivre en attendant l’arrivee du medecin ou au „Petit dictionnaire medical et pharmaceutique" a consulter en attendant cette arrivee. Cette der- niere precision, on l’aura compris, est pure clause de style: en realite, il s’agilt lâ pour les laboratoires editeurs de recommander leurs propres produits, dont les effets, merveilleux si on les en croit, devraient dispen- ser de faire appel au medecin! Nos almanachs sont en outre “truffes” d’une foule d’ijllustrations, la plupart de petite taille, disseminees au fii des colonnes et des pages. Une pârtie en est certes de caractere pretendument medical, mais la grande majorite consiste en dessins de presse ou d’humour destines â egayer le lecteur. Le niveau n’en est generalement pas tres eleve. Pourtant parmi ces milliers de dessins se rencontrent țâ et lâ les signatures d’artistes connus, comme Albert Robi|da, O’Galop, Henriot, R. Guerin, Poulbot. LES „EPHEMERA" . 469 Un des plus caracteristiques parmi ces almanachs est YAlmanach l'ran^ois (fig. 6). Apres avoir du interrompre sa publication en 1914 pour cause de guerre, il la reprit en 1922, mais l’interrompit â nouveau, defi- nitivement cette fois, en 1941. Ne tardivement (1993) YAlmanach Abbe Chaupitre (fig. 7), victime aussi de la derniere guerre, presente la particularite d’emaner d’un labo- ratoire homeopathique offrant contre les diverses maladies 95 formules numerotees dues â l’abbe Chaupitre (1859—1934) et de fournir sur ce dernier, ainsi que sur son successeur le Dr Porteu, d’utiles informations biographi’ques et photographiques8. Facturez. L’interet des facturcs de pharmacie est double. II reside â la fois dans leur contenu — tres instructif en ce qui concerne la prescription medicale, la nature des medicaments, leurs prix, etc. — et dans leur cn-tete imprime, souvent riche d’enseignements de toutes sortes9. Voici une facture de Viglas, pharmacien â Beauvais (Oise), vers 1825 (fig. 8). L’en-tete en est d’une conception typographique caracteristique de l’epoque. Le symbole des trois regnes de la nature — regne vegetal: le palmier; animal: le serpent; mineral: la montagne — y revet une forme originale. On y releve les noms de six specialites distribuees par Viglas et dont trois ont connu une vogue particulierement durable: le Vin de Seguin, la Pate pectorale Regnault, le Sirop de Lamouroux. On y apprend encore que Vigas fabrique des chocolats de sânte, â la vanilie et analep- tique — precieux temoignage d’un temps ou le chocolat, encore en bonne pârtie range parmi les medicaments, etait couramment vendu en phar- macie. Un siecle plus tard — 1923 — le pharmacien Moreul. ă Landerneau (Finistere), a un en-tâte bien different, surcharge de texte et d’illustra- tion. Sur la gauche, l’,,Ulminucine Moreul" descend du ciel pour gueri^ “aussi bien les petits que les grands“. Au centre, une accumulati|on de titres et de medailles accompagne une publicite doree pour les “Tablettes Phoebe”. A droite, le “Sirop Celtique Moreul” est presente par un druide ă une douzaine de Bretons et de Bretonnes, grands et petits tous en vete- ments bretons traditionnels. Le pharmacien Moreul aurait appartenu ă quelques mouvement druidique que nous n’en serions pas surpris! En tout cas, l’en-tâte de ses factures est bien en rapport avec Ie caractere de la region ou il exerce, la Bretagne, region â predominance rurale toute impregnee des traditions celtiques. Rtemontons maintenant ă 1874 pour decouvrir l’exercice par un phar- macien algerois d’une activite ă laquelle se livraient aussi les apothi- caires de l’Ancien regime: l’embaumement. La facture en question emane “ Sur la figure originale qu’est l’abbe Chaupitre, cf. B. Lebeau, L’abbe Chau- pitre, un plonnier de l’homeopathle en Bretagne, in Bulletin et Memoires de la Societe archeologique du Departement d’llle-et-Vilaine, 90, 1988, p. 175—196, et le compte rendu illustre de cet article par P. Julien, Revue d’Histoire de la Pharmacie, 39, 1992, p. 109—114. 3 Cf. P. Julien, Plaidoyer pour les notes et factures anciennes de pharmacie, in Revue d’Histoire de la Pharmacie, 37, 1990, p. 81—92. 470 P. JULIEN de la Maison Centrale de Pharmacie et de Droguerie Medicinale — “Dis- pensing & Family Chemist“ — sise place du Gouvernement, â Alger. Dans l’en-tete, son proprietaire, Felix Desvignes, affiche sa croix de che- valier de la Legion d’honneur et precise parmi ses activites: “Specialite des embaumements”. La facture elle-meme porte sur l’embaumement du corps d’un defunt â transporter en. France: il cotite â la veuve 1000 frs, „y compris Ies honoraires de M. le Dr. Gros pour son assistance et sa participation â l’operation“ — une somme passablement elevee pour l'epoque (fig. 9). Timbres fiscaux. Correspondant au pai'ement d’un impot ou d’une taxe, ces vignettes destinees â etre apposees sur le conditionnemient de specialites phar- maceutiques ont ete bien etudiees par G.-B. Griffenhagen, notamment dans son ouvrage Medicine tax stamps txorldwide (Milwaukee, American Topical Association, 1971, 126 p.). II en signale dans une quarantaine de pays â travers le monde. Les plus anciennes ont ete instituees par le Parlement anglais en 1783. En France, trois tentatives d’impot sur les specialites pharmaceu- tiques echouerent: en 1874, en 1890 et en 1906. Une quatrieme reussit, car il s’agi'ssait de finaneer J’effort de guerre: ce fut la loi du 30 Decembre 1916. La perception de l’impot institue par cette loi et qui dura jusqu’en 1934 fut assuree sous forme d’abord de bandelettes, puis de vignettes rouges, les unes et les autres collees sur le conditionnement du produit. L’etude des timbres fiscaux pour produits pharmaceutiques est etroi- tement liee â celle d’un aspect neglige de l’histoire de la pharmacie: sa situation economique en general et fiscale en particulier. Vignettes non postales ni fiscales (erinnophilie). Des vignettes qui ne sont ni postales ni fiscales, destinees â etre collees sur lettres et enveloppes, ont fait leur aparition en Europe cen- trale dans la seconde moitie du XIXC siecle â des fins commemoratives, publicitaires ou charitables. Leur collecti(on, denommee „erinnophilie“ par le Dr Cazin en 1912/1913, offre un vaste champ d’etude ă l’historien de la pharmacie. Elles tirent leur origine des „cachets de fermeture, de dimensions modestes, non denteles ou decoupes en festons que les commerțants — dont les pharmaciens — utilisaient des la fin de la premiere moitie du XIXe siecle et au debut de la seconde pour fermer leur correspondance, avant la generalisation de l’enveloppe“ (Louis Granger). Ces cachets de fermeture ou vignettes-sceaux (en allemand Siegelmarken) ont ete en usage ensuite pour sceller les enveloppes elles-memes et ont pris alors des dimensions plus considerables et porte un texte plus developpe que les simples nom et adresse de l’expediteur. S’ils emanent en majorite de particuliers, il en existe egalement au nom d’organismes professionnels. Parmi les vignettes commemoratives se remarquent, entre autres: • celle â legende quadrilingue emise en diverses couleurs pour la IIe Exposition internaționale de Pharmacie de Prague en 1896; LES „EPHEMERA" . . . 471 • celle bien particuliere de la IIP Exposition pharmaceutique inter- naționale de Vienne les 6—28 septembre 1913; • celle toute en noir et gris de la Chemical & Drug Exposition de Madison Square Garden les 20—26 janvier 1914; • celle du Congres de la Societe pharmaceutique hongroise â Bu- dapest les 15—17 juin 1929; • celle de l’exposition pharmaceutique et du Deutscher Apothekertag tenus â Karlsruhe du 5 au 8 octobre 1962. Particulienement attractives et d’une diversite ilnfinie, les milliers de vignettes editees â la gloire de produits pharmaceutiques sont comme autant d’affiches en miniature et se recommandent souvent par leurs qualites artistiques. Leur succession reflete ă la fois l’evolution therapeu- ti‘que et l’evolution esthetique — sans parler de celle des techniques graphiques: l’industrialisation de la chromolithographie a joue un role considerable dans leur diffusion. Elles constituent parfois des series. Soit â sujet identique, mais tire dans un nombre eleve de couleurs differentes, une douzaine par exem- ple pour le Vin Mariani â la coca (fig. 10), pour les Grains Henri IV re- constituants, pour le Vin de Bugeaud tonij-nutritif. Soit â sujets differents comme, en Allemagne, celles du Maltzym, des Wybert-Tabletten pour la gorge, des Schweizer Pillen du pharmacien R. Brandt (fig. 11), et en France celles de la Regiodine Benard. L’une de ces dernieres offre une suite de scenes et des textes qui portent la marque de leur epoque. Qu’on en juge par ces trois legendes: • „Vive la France! Vivent les Allies! Vive la Regiodine!" • „Aux Boches l’huile de foile de morue! A nous la Regiodine!" !• „Comme le poilu purific la France de la souillure boche, la Re- giodine purific le sang." A signaler au passage le cas tout ă fait particulier que constitue une serie de vignettes de propagande pour... les huîtres de Marennes-Oleron (Charente-Maritime). Chacune de ces vingt-quatre fi(gurines est pourvue d’un texte chaque fois different celebrant les merites et vertus medicales et dietetiques de l’huître. En voici quelques exemples: 1. „L’action des huîtres dans le traitement de l’anemie est superieure ă celle du foie". 2. „L’huître contient plus d'elements hydrocarbones que le poisson." 4. „La richesse de l’huître en vitamines la place ă cote de l’huile de foie de morue." 9. „Donnez de l’eau d’huîtres aux enfants, c’est un medicament vi- vant". Bref, le resume d’un trăite sur l’huître en therapeutique! Bien delaissee aujourd’hui par rapport au siecle passe, la vignette, commemorative surtout, mais aussi publicitaire, survit cependant avec une certaine vijgueur. En temoignent, dans la premiere categorie: • la vignette emise en France en 1995 en souvenir de Cinq siecles de pharmacie hospitaliere et en l’honneur du XXXII0 Congres Interna- tional d’Histoire de la Pharmacie; • la serie anterieure (1993) realisee par le Centre d’Etude et d’Infor- mation sur les vitamines (Produits Roche), â Neuilly-sur-Seine, â l’occa- 472 JUL1EN sion du 601' anniversaire de la synthcse de l’acide ascorbique par T. Reichstein et ou se coioient des representations de vegetaux riches en vitamines, la formule de la vitamine C, les portraits des precurseurs C. Funk et A. Szent-Gyorgyi, etc. • le feuillet edite par Rhone-Poulenc pour son centenaire (1895— —1995) sous le slogan „Les racines du futur" et qui groupe six vignettes; y sont reproduites cinq publicites anciennes dont une seule, â vrai dire, est strictement medicale: celle qui concerne l’antigrippal Rhodine des Usines du Rhone. C’est un autrc genre de documentation que nous livrent des vignettes touri(stiques francaises en heliogravure parues soit â la veille, soit au len- demain du dernier conflit mondial. Ainsi y sont representes: la Phar- macie Excoffier, de La Seyne-sur-Mer, avec une grande reclame murale pour „Le The de la Bonne Mere du Mai, antibilieux, depuratif"; d’autres officines â Angouleme, Brive, Grenoble, Toulon; les Laboratoires Erbe de Marseijle et un autre laboratoire d’analyses â Toulon; la Maison des Travailleurs de la Pharmacie, â La Vernee (Nievre). Autant de vues photographiques dont on regrette seulement les faibles dimensions: 3X4,5 om environ. „Chromos" ou images ă collectionner. Les petites images ă collectionner (en italien figurine; en allemand Sammelbilder) que tous les commercants distribuaient, aux enfants princi- palement, dans la seconde moitie du silele dernier et le debut du notre et dont beaucoup prenaient place dans des albums, sont appeles „chro- mos“ par les collectionneurs franțais. Cette abreviation du terme „chro- molithographie", qui designe leur procede d’impressi|on inițial, s’est trou- vee ensuite etenldue, dans la pratique, aux images qui ont pris leur suite et sont imprimees selon d’autres techniques. Les chromos proprement dits representent toutes sortes de sujets parmi lesquels les sujets medicaux sont relativement rares. Citons, comme themes en relation avec la sânte: la lutte contre l’alcoolisme, les plantes medicinales, le Malade imaginaire et Monsieur de Pourceaugnac, la vi- site medicale dans l’armee, les portraits de savants, de medecins et de pharmaciens illustres, ainsi que diverses representations de l’apothicaire avec s°n clystere et du medecin. Parmi les portraits, l’un des plus repan- dus est celui du pharmacien Parmentier: cette abondance est significa- tive de la popularite du personnage. Quant â la profession pharmaceu- tique, l’image la plus aehevee s’en trouve dans une serie de huijt chromos â fond dore intitulee La journee du potard (vers 1885) (fig. 12—13). L’image qu’elle donne du pharmacien releve certes d’un esprit satirique, mais traditionnel et sans mechancete, conformement d’ailleurs â la nuance de familiarifte et de sympathie qu’implique l’emploi du terme „potard" pour designer le pharmacien. Sous forme d’un garqonnet en tablier blanc et chapeau pointu. le „potard", constamment muni d’une grande seringue. y est represente en relation avec ses diverses activites professionnelles, comme le montre la suite des legendes: LES „EPHEMER.V . . . 473 II faut savoir dorer la pilule pour la faire avaler. Agiter la bouteille avant de s’en servir, ne pas secouer le malade. Sans odeur ni saveur desagreables, c’est ecrit sur l’etiquette. Remede excellent, pour ... les autres. Une tres bonne ordonnance, pour le pharmacien (en raison de sa longueur interminable). Cela fait toujours du bien... au pharmacien (un traitement complet compose de multiples bouteilles de sirop, pilules et tisanes). Un peu d’astronomie ne găte rien (le potard met la seringue en posi- tion d’operer). Leg moyens changent, mais le but reste toujours le meme (seringue et irrigateur). Cette serie a connu dans le public un succes atteste par le nombre eleve des firmes qui l’ont utilisee pour leur publicite. La majorite des chromos qui nous sont parvenus sont des chromos publicitaires. C’est-â-dire qu’ils portent au dos, et parfois plus brieve- ment au recto, une publicite pour l’entreprise qui les distribuait. Certains dentistes ont beaucoup utilise cette forme de publicite. Les pharmaciens detaillants aussi pour vanter leur propre officine — on pourrait grâce ă cela dresser un tableau par villes des pharmacies les plus actives. Les fabricants de produits pharmaceutiques firent de meme pour promou- voir leurs specialites. celles destinees au grand public essentiellement, ce qui fournit d’utiles indications sur la therapeutique et l’automedicatipn quotidiennes â l’epoque consideree. > Quant aux sujets infiniment varies illustțant les chromos publici- taires, ils n’ont le plus souvent rien â voir dvec l’activijte de la firme distributrice. Mais les plus interessants pour nous sont evidemment ceux ou avers et revers sont en rapport l’un avec l’aijUre. Cartes ă jouer. Bien que n’y semblant nullement destinees par leur nature, les cartes â jouer entretiennent maints rapports avec l’histoire de la pharmacile. Le plus simple consiste en Tadjonction d’une publicite au verso ou meme au recto des cartes. Exemple de publicite dorsale: le jeu de 52 cartes diffuse par le Thenmogene avec au verso la celebre image du ..Pierrot crachant le feu“ et le texte „combat toux, rhumatismes, points de cote, etc." Plus insi|stante, la publicite au recto a ete, entre autres cas, utilisee vers 190.0 par le pharmacien. bruxellois F. Vergauwen, qui offrait un jeu de cartes aux acheteurs de ses „UorstpHlen" (fig. 14) ou de ses „Bloedpillen": les honneurs du jeu portent en travers un bandeau au nom du produit. Cet usage publicitaire de la carte â jouer est fort ancien: on con- serve une carte d'un jeu parision du XVIII*’ siecle au dos de laquelle est imprimee une publicite de dix lignes pour la Poudre Anti-Hemorragique yendue a Paris, rue Bcaubourg. par son inventeur. Faynard. Le dos des cartes a aussi anciennement servi â toutes sortes d’ecrits: 474 P. JUL1EN correspondance, quittances, convocations, comptes, etc.10. Temoi^n cette correspondance medicale: , Au dos de la carte: „Je prie Monsieur Marliere de me donner la recette du remede pour les vertiges". Et au recto (un „deux de coeur“), la reponse: „Une once de graine de. ccrinthe, une once de graine d’angelique, le tout pile et infuse 24 heures dans une bouteille d’eau de vie.“ Nous possedons nous-meme une dizaine de cartes aux dos utilises comme ordonnances pour un denomme Planchon de 1760 â 1762. Du jeu de cartes classique ont derive, de notre temps, des jeux de fantaisie sur des themes divers, dont des themes medicaux. Exemples: en Allemagne, un Alchimistenspiel tres reussi de 1967; en France, le jeu de B.-P. Grimaud intitule Affiches retro (1991), forme de 54 repro- ductions d’affi^hes de publicite medico-pharmaceutique. Une realisation du meme Grimaud pour le Club Sempex, en 1983, est â signaler parti- culierement, car les honneurs figurent des personnages de l’Antiquite et des divinites lies â l’histoire de la medecine et de la pharmacie (Escu- lape, Galien, Hygie, saijnt Damien, etc.). Un autre type de jeu fournit une riche iconographie: le jeu des familles (Sept familles en France; Happy families en Angleterre (fig. 15]; Lustige Familien, Quartett et Skat en xĂllemagne). Parmi les familles dont ils se composent figurent en principe celle du medecin ou du phar- macien. En Angleterre. c’est celle de „the Doctor* qui est Ide regie, que celui-ci s’appelle Mr Dose dans le jeu sans cesse reedite de John Jaques. â Londres, ou Mr PUI dans un autre et Mr Physic dans un troisieme. Cha- que fois, le medecin-pharmacien, sa femme, son fils et sa fille sont repre- sentes dans un acte ou avec un attribut pharmaceutiques. Une curibuse adaptation publicitaire en a ete realisee par la firme Andrew pour son Liver Salt; la familie medicale y devient celle de „Mr. Phizz the control chemist* et chaque familie se consacre ă la fabrication du produit, â son controle, ă sa vente, ă sa Efvraison, etc. En France, dans le modele de jeu longtemps le plus courant, la „familie Potard (Pharmacien)* (fig. 16) avait pour compagnes la „familie Boudingras" (charcutier), la familie Lavinasse" (debitant de boisson), la „familie Ramona* (fumiste), etc., et cette promiscuite sociale n’enchan- tait guere les pharmaciens. Ceux-cj( ont du cependant trouver de quoi se consoler avec le jeu edite assez recemment par Pasteur Vaccins, ou la fa- milie Pharmacien voisine avec les familles Medecin generaliste, Chirur- gien, Radiologue, Biologiste, Pediatre et Patient. Comme le jeu de cartes classifque, le jeu des familles a donne lieu. de notre temps, ă toutes sortes de derivations et de fantaisies, â des fins de publicite, de propagande et d’enseignement. Un grand nombre ont trăit â la sânte. Ainsi, sur les plantes medicinales, la fabrique de cartes d’Altenburg (Thuringe) a edite en 1990 un Heilkrâuter-Quartett illustrant de dessins originaux les utilisations medicales de huit simples. lu Cf. Pierre Julien, Ordonnances, notes d’honoraires et publicite medicale sur cartes ă jouer, in Revue d’Histoire de la Pharmacie, 41, 1994, p. 304—30'7. LES „EPHEMER.V . . . 475 En matiere publicitaire, un Skat des Askulap, realisation moderne originale pour l’antidepresseur Favarin. de Solvay, est forme des por- traits de „trente-deux hommes qui ont fait l’histoire de la medecine“ spe- cialement dessines par Michael Walter. En France, trois jeux des familles realises â l’initiative d’Armand Salacrou pour quatre produits exploites par le meme laboratoire ont ete extremement repandus. Intitule Jeu des 18 plantes, celui pour le The des Familles se compose de dix-huit cartes reparties en quatre familles de quatre ou cinq cartes correspondant aux indications therapeutiques du produit; les familles Estomac, Intestin, Foie et Rein. Chaque carte represente, dans un style humoristique, la plante dont le nom est donne au membre de la famiflle qu’elle est censee figurer. Voici, par exemple, la composition de la familie Estoniac: Papa Coriandre Bebe Menthe Tante Tilleul Maman Melisse Petite Verveine Le second jeu de meme origine se compose des quatre familles Ma- rie-Rose (une lotion contre les poux, fig. 17), Lune (le Vermifuge Lune), Frileuse (un vin fortifiant) et The des Familles. Pour chaque carte l’image est differente, mais son sujet, trăite dans un esprit humoristique. est en rapport avec la composition ou les vertus du produit auquel elie cor- respond. Enfin, le Jeu du Sergent Mărie est une deformation du jeu des sept familles, puisqu’il est forme de dix paires de cartes centrees sur un seul personnage, le sergent Mărie. Deux cartes representent l’une un flacon de Vin de Frileuse, la seconde la graine d’Uvaria, qui est â la base de ce Vin. Les autres racontent la decouverte de la plante par le sergent ă Madagascar en 1895, la consecration de ses effets fortifiants par la ihese de pharmacie de J.-M. CoiSnard en 1929, la (fabrication et la cele- bration du Vin bienfaisant. Qu’on veuille bien excuser la longueur de ces lignes: encore n’aii-je fait que survoler un sujet qui meriterait assurement une etude appro- fondie pour en tirer tous les enseignements qu’il recele â l’evidence con- centram l’histoire de la sânte. Chansons. Imprimees sur feuilles volantes, vendues dans la rue par des chan- teurs ambulants, ou en brochures, les chansons ă succes ne sont pas sans refletier l’image de la medecine et de la pharmacije dans l’opinion et portent temoignage sur les medicaments du moment. En voici quelques exemples dans le domaine franpais11. Le Mollet de Rose, une chanson grivoise fin-de-siecle creee par Yvette Guilbert (1867—1944), reposte sur 1/assimilation sous-entendue en- tre le „rigollot" — un emplâtre d’usage courant ainsi nomme — qu’un garcon pharmacien doit appliquer â une jolie fille, et son propre „petit rigollot", que la vue de la belle stimule ... (fig. 18). 11 Pour le domaine anglo-saxon, on se reportera aux travaux de W.-H. Hel- fand et notamment ă son recueil DrUgstorc Cabaret enregistre par Max Morath (American Institute at the History of Pharmacy, 1991). 476 P. JULIEN JuuulesU! raconte les aventures amoureuses d’un pharmacien qui finit „bon apothicaire, brave mari, excellent pere“ (fijg. 19). La Pharmacie en goguette, chanson creee par Mayol vers 1908, a pour theme la revolte des medicaments — antipyrine, eau oxygenee, sangsue, vaseline, bourrache, Phosphatine Falieres, pastilles Vaida, men- the, quinquijna — qui se livrent â une sarabande dans l’officine. Inutile de souligner l’interet de cette enumeration pour connaître la therapeu- tique populaire de l’epoque. Les Pharmaciens, „chanson sceptique et antiseptique“ de Jules Moy, constitue une satire de la profession, plus interessante encore par l’illus- tration de sa couverture que par son texte. Cette lithographi|e represente un pharmacien faisant un cours â un couple de jeunes maries sur l’usage de la vaseline boriquee: cile montre donc le pharmacien dans son role de conseiller. Plus preș de nous, une „samba comprimee“ chantee par Andrex (1953) a pour refrain: „Prenez donc un cachet d’aspirine, „A mon avis ce s’ra parfait. „Mais si ga n’vous fait pas d’effet, „Ajoutez de la penicilline, „Et vous verrez qu’demain „Tout ira bien!a Et Sirop Typhon. de Richard Anthony, atteste en 1968 la persistance de la reputation des sirops medicinaux. Souvent pourvues en-couverture d’une illustration typique, les chan- sons, malgre un texte dans rensemble assez Indigent, offrent un temoig- nage appreciable sur bien des points de l’histoire medicopharmaceutique. Buvards. Passons au domaine de la papeterie generale avec les buvards. Important moyen publicitate, mais fragiles et d’un maniement difficile, les buvards (roumain: sougateva) sont d’un interet tres inegal. Beaucoup ne sont pas illustres et se limitent au nom du produit et â queiques mots complementaires. Ceux qui sont illustres montrent assez frequemment le condijfionnement du prolduit, rarement l’usine qui. le fabrique ou l’officine qui en est depositaire; c’est parfois d’un sujet sans rapport avec la pharmacie ni la medecine qu’ils sont ornes; couramment ils portent un dessin, volontiers humoristique, en rapport avec la destr- nation ou les avantages du remede; dans les deux derniers cas, ils s’ap- parentent tout â fait a des encarts. ' Les buvards emis par des pharmacies pour leur propre publicite sont peu courants. Un bel exemple en est celuj que distribuait anciennement la Grande Pharmacie de Paris, ă Amiens (Somme). II offre une vue tres engageante de l’etablissement et le texte en est d’un style resolument commercial: „Allez, y lit-on, telephonez. ecrivez pour demander le prix des medicaments1* ă cette Pharmacie, „vous serez bien servis, vous ferez des economies". LES ,,EPHEMERA" ... JȚȚ Les buvards de caractere didactique ne sont pas frequents non plus. D’autant plus remarquable est la serie Les Grands pharmaciens franeais realisee par les Laboratoires Goy, mais depourvus de toute publicite. Elle comporte les portraits de Pelletier et Caventou, Henri Moissan (Prix Nobel ele Chimie en 1906), Parmentier, Marcelin Berthelot (un des crea- teurs de la chimie organique), Emile Bourquelot (specialiste des ferments), Stanislas Limousin (qui mit au point les cachets et l’emploi de l’oxygene en medecine), Louis Jouvet (dont on ignore generalement qu’il etait phar- macien diplome) et Antoine-Germain Labarraque (connu pour la liqueur qui porte son nom) (fig. 20). Une amusante serie humorlstique est celle naguere emise pour le Tricosteril: elle represente avec esprit l’usage que font de ce „pansement pour petites blcssures“ Achille pour son talon, Don Quichote et Sancho Panca, des personnages de la comtesse de Segur, les trois mousquetai- res, etc. Sur le plan documentaire, l’un des plus interessants buvards que nous connaissions est celui ou les Etablissements Mabille, de Paris, van- tent. photo ă l’appui, leur machine â fabriquer ă froid „en quelques mi- nutes" de „beaux suppositoires“. Signets ou marque-page. Petits cartons de forme usuellement rectangulaire qui servent â $n- diquer la page ou l’on s’est arrete dans la lecture d’un livre ou telle autre page que l’on deșire retrouver commodement, les signets marque-page om succede au siecle dernier aux signets rubans fixes â la tranchefile dansdes ouvrages relies12. Ils ont ete et continuent d’etre largement utilises â des fins publi- cițaires. Les plus anciens que nous connaissions personnellement pour des produits pharmaceutiques ou parapharmaceutiques sont ceux de la belle serie de 20 X 6,5 cm chromolithographiee en Belgique, ă la fin du siecle passe, pour le Malt Kneipp Kathreiner, recommande pour ses quali- tes hygieniqucs, et celui concu dans le meme gout, en France, pour le Glycerinophyle de Georges. Selle, a Amiens, produit contre les crevasses, gercures, dartres et pellicules (fig. 21). Plus recent, un signet des ețablis- sements Genneau, a Bordeaux, qui porte en outre un deeimetre, vante sur ses deux faces leurs produits, ă commencer par le fameux Cachet Genneau. On a signale des signets plus contemporains en forme de suppositoires. et d’autres comportant «des allusions aux preservatifs d’un gout douteux». mais qui sont la marque d’une epoque dans l’histoire de la sânte publique et privee. Boites et pochettes d’allumettes. Pour bien montrer â quel point nous ne devrions pas negliger meme les ephemera les plus modestes, les plus perissables, je terminerai par les boites et pochettes d’allumettes. l- Pour une vue d'ensembte du sujet, cf. Marco Ferreri, Segnalibro, Mantova, Corraini Ed., 1995; et Pierge, Les signets^ in La Vie du collectionneur, n° 61, 2 juin 1994, p. 24—27. ' 478 - a :.i' Tres tot, des boîtes d'allumettes ont ete decorees d’une petite image en chromolitographie, particulierement en Italie, et bon nombre des ima- ges de ce pays sont â sujet medico-pharmaceutique: amphitheâtre ana- tomique, hydrotherapie en chambre, bain de siege, consultatibn medicale humoristique, medecin partant en visite â cheval, enfants jouant au Dr Koch. fabricant de Pommade Indienne pour la croissance des cheveux figure en Indien, jeune femme recommandant de ne pas appliquer la sangsue trop haut pour ne pas gater son decollette, etc. Le theme du clystere apparait plusieurs foijs, dont une avec cette legende en francais: „A vii le derriere de l’ennemi". II existe meme des series, comme celle sur l’eau minerale Tanner, dont une des figurines represente l’administra- tion d’un clystere: „L’acqua minerale Tanner nntrisce sempre presa in qua.lunque modo“ț On pourrait en la matiere dresser pour la France un tableau analogue ă celu^ qu’A. Brighetti a esquisse pour l’Italie13 (fig. 22). Pour la periode moderne, je me contenterai de citer quelques exem- ples disparates: • les etiquettes belges bilingues (francais-neerlandais) vantant les Pilules de Sânte, les Poudres Merveilleuses et Ie Sirop Pectoral du Dr Mann, la plus remarquable etant celle ou le portrait de cet homme a pour legende „Calme la douleur! Stilt de pijn!“ (fig. 23); • une serie d’etuis de boîtes espagnoles consacres aux ceramiques, principalement pharmaceutiques, chevrettes et albarels notamment; • la serie franțaise des quarante grosses boîtes „Gitanes“ porteuses chacqne d’un dessin humoristique sur les Pastilles Valda (1965); • la serie de boîtes de 240 allumettes dediee par la S.E.I.T.A. â une campagne contre le si(da et pour le preservatif (1993). Quant aux pochettes d’allumettes, qui existent aux Etats-Unis depuis 1892, innombrables sont celles qui dans ce pays et au Canada ont ete et sorit imprimees au nom d’un drug store, d’une pharmacie ou d’un medi- cament (fig. 24). En France, pour des raisons ethiques et juridiques, ce mode de publicite n’a guere ete utilise. Citons cependant une serie de pochettes de couleurs diverses pour la Nautamine, ornees chacune d’une automobile, comme il convient bien s’agissant d’un medicament contre le mal de l’air, de la mer, du chemin de fer et de la route. Une pochette de taille exceptionnelle (11 X 8,5 cm) contenant dix allumettes geantes a aussi ete distr^buee plus anciennement par les Laboratoires Charvoz pour la puiblicite de leurs Cachets pour la digestion, de leurs pilules Hepatogenes et de leur antiseptique intestina] Inertyl (fig. 25). Conclusion. Cet expose vous a sans doute păru long, excusez-m’en. Et pourtant il ne constitue qu’un survol des categories abordees et il laisse de cote quantite d’autres ephemera interessants pour l’histoire de la phar- macie et de la sânte, comme agendas, calendriers, etiquettes, tickets do pesee et autres, cartes de voeux (nouvel an, maladie), valentines, ex-libris. I:i Antonio Brighetti, La caricatura medica in una collczionc di scatole di ficmmtferi del secOlo scorso, extrait de Minerita medica 59, 1965, 5 p„ LES EPHEMERA" . . . 479 protege-cahier, bons points, etc. — sans parler des affiches, des cartes postales ou encore de la categorie recente et en expansion des telecartes. Si, â de rares exceptions preș, et affiches mises â part, ainsi que certaines cartes postales, les ephemera â theme pharmaceutique sont peu couteux, ils n’en sont pas pour autant faciles â trouver sur le marche — il faut fouiller boutiques et brocantes — et peu de ces categories de do- cuments ont trouve place dans les musees, encore moins ont leur musee propre. Or collections d’ephemera et collections „majeures" se comple- tent. Les unes et les autres apportent des lots d’informatipns historiques differents. Plus parfois et en tout cas autant que les objets les plus somptueux, les „vieux papiers" et autres menus objets nous renseignent sur maints aspects du passe pharmaceutique. Leur interet iconographique est evident. Leur valeur artistique n’est souvent pas negligeable. Leur apport ă la connaissance de l’histoire de la publifcite pharmaceutique est capital. Enfin, ils sont precieux aussi pour la connaissance et l’etude — de l’histoire locale de la pharmacie, — de son histoire economique et sociale, — de l’evolution du materiei et des installations pharmaceutiques, — de la pharmacie et de la therapeutique dans la pratique quoti- dienne, — de la place et de l’image de la pharmacie et du pharmacien dans la societe. Voilâ pourquoi, dans ce colloque consacre principalement aux musees, j’ai cru devoir plaider la cause du petit patrimoine des ephemera: il merite toute notre attention et il importe de le sauver, lui aussi, pour nos descendants. C’est ce dont j’espere vous avoir convaincus, si vous ne l’etiez deja. PIERRE JULIEN 480 P. JULIEN LES „EPHEMERA" . . . 481 31 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 482 P. .TULIEN E ;V S * ' ias>j$â^ir M OCC L X X X ! V. *'"w în.t>.»^-)'>.(i t-. &r O L l - a M1S < >izS- ; V J4x< & \ K M < // 4 < CTOIM Dk , E r, ' 7 ‘ ; -V fO’ÎOK4 '/ 7/*/^. LES ..EPHEMERA" . . 483 I v a t R ® sa ■&; ii .TsxUt» naltt> d*M î» yCr >Ubts m ■: i iia â affectî- 8î^ st abirs 8ts Mig? a»« îșwța - ; PeTStnne '.;«■> S&a (ai nalte Itl/LA-MM ll \î , ■ ps«i (as N:> - feiulș??e«£te brob.bsw* av as mia; țiințiait Kti iniif stimei » chirii- ' > jss 3 <. el vxiltfșee U' ' ■■ <' '»»;R aris'î - iyî6(>K (îi('ais®«r <3a țiftîii &>.' (ÎC quv iiiiii țtoăvilțiț. șivruat/ sgMnw ^șvabii» sas mm- ic>rta- '*<*( c>aven, > ' O, <.l «■ <4. iii . Les divisions historiques, nous ne reviendrons pas sur les change- ments decisifs qu’elles supposent, sont etrangeres â la presente revendi- cation des savoirs i|nstrumentaux. La division classique de l’ecole alle- mande dans sa phase finale elaboree par A. Castiglioni (1874—1953). qui consiste â separer les Medecines pre-technique et classique, ainsi que l’epoque medievale et la Renaissance, pour centrer ensuite les etudes sur chaque siecle prijs separement, a domine la methodologie numerale. Face aux nouvelles orientations, et se presentant comme une Vision cul- turelle plus complete, certains grands courants historiques virent le jour et donnerent lieu â ce que l’on pourrait appeler les grands mythes de la Medecine du Baroque, de la Monarchie illustree, du Romantisme, du Po- sitivisme naturalist^, etc. Dans le contexte de l’historiographie medicale iberique, P. Lain fut le representant le plus eminent et, dans le fond, son defenseur le plus acharne. Jusqu’au jour, rappelons-le, ou le raz- do-maree des courants sociologiques modifia les periodes en fonction des situations sociales vecues par le patient: la maniere dont celu;j-ci reqoit les soins, Ies attitudes collectives face au medecin et au patient, la Me- decine comme pârtie integrante de la societe, etc. Bref, pour ne mention- ner que les options epist^mologiques, influencees parfois â mes yeux par la Vision politico-sociale de Foucault, nous verrons qu’on est passe dans l’evolution des influences externes, pour nous exprimer en termes cangidlhemiens, de la Medecine naturaliste â Ia Biologie. II convient d’exami^ier cette question sans emettre de jugement de valeur. Parallelement ou simultanement, l’historiographie de la Medecine a evite i’unite instrumentale dont ndus parlions, en tombant dans le meme travers: minimiser les facteurs externes, nous nous basons tou- jours sur la pauvre bibliographie existante deja mentibnnee. Toutefois, cela nous indique, et dans le prolongemertt de cette recherche il s’agit d’une constante, que les progres techniques produisent des changements internes de toutes sortes en introduisant, en validant et en approfondissant les faits scifentifiques qui conduisent aux savoirs medicaux. L’histoire des maladies, â la suite des changements conceptuels profonds qui se sont produits, pourra difficilement etre complete si apres l’invention du ște- thoscope l’on ignore les Instruments semiologiques. On est passe, selon Laennec, de la simple observatilon de la maladie â la visualisation directe au moyen de l’endoscopie naissante et, immediatement, les rayons X transformerent totalement l’idee du diagnostic. De meme, en ce qui concerne l’evolution de la Chirurgie, bien que les instruments chirur- gicaux derives des pratiques anatomiques constituent, de par‘leur richesse, l’apport le plus important de la Museologie, permettant par exemple de preciser quand et pourquoi une hernioplastie a pu etre realisee, l’antisepsie ă elle seule fournit une information technique indis- pensable pour completer l’ensemble des realisations obtenues. Par aii- 512 F. CID leurs, â partir de la seconde moitie du XIXe siecle, la Physiologie ne peut continuer â etre enseignee sans tenir cornpte des systemes permettant d’obtenir le trace des constantes vitales, domaine ou les inventions sont legion, sous les effets de condijlions biochimiques instrumentalisees par des milliers de doigts d’inventeurs. Et ceci, sans vouloir passer sous si- lence le fait que ces applications permettent de eomprendre la Physio- pathologie. Avânt de conclure, avec toutes les precautions requises par le sujet, mentionnons enfijn la micro-esthesiologie, encore insuffisamment quantifiee historiquement. II est probable, plausible meme, que le manque d’interet porte au role des instruments dans le contexte de l’historiographie medicale soit du en grande pârtie au fait que dix-huițt siecles de pensee religieuse, phi- losophique, speculative, etc. ont pese plus lourdement que Ies moins de deux siecles d’etudes, en incluant le XXC, sur la question. Mais, si nous pensons aux futurs historiens de la matiere, il n’est pas insense de penser que nous nous trouvons aux debuts d’une techn^fication extraordinaire. En consequence, s’il est vrai que l’objet medical est en rapport direct avec l’Histoire de la Medecine, nourrissant la critique de l’evolution scientifique qui la definilt, dans ce contexte nous considerons qu’elle acquiert un nouveau statut donnant une dimension aux decouvertes, dans la mesure ou elle permet d’etablir la critique des revisions successives dans le passe de la Medecine. FELIP CID MUSEES ET COLLECTIONS DANS LE CADRE DE L’ANCIENNE FACULTE DE MEDECINE DE BUCAREST • La Faculte de Medecine de Bucarest a ouvort sos portes en novem- bre 1869, mais, avant cette date, â l’Ecole Naționala de Medecine et de Pharmacie, qui s’occupait de la formation de simples „officiers de sânte", on pouva.it rencontrer. un .amenagement qui rcvendiquait le statut de „musee d’anatomio". En 1868, Izydor Kopernicki, un medccin polonais. qui avait travaille â l’Universite de Kiev et qui devait s’illustrer ulte- rieurement comme anatomopathologiste, anthropologue, crenocherapeute et meme linguiste, a public en frangais ă Bucarest l’ouvrage „Quclques mo,s sur le nouveau etablissement anatomique de THopital Coltza“, d’ou nous apprenons que dans cet hopital bucarestois fonctionnait un musee do morphologie humaine avec deux sections: l’une disposant de 318 pieces „normales, sechcs ou en alcool" et, ă l’etage superieur. une autre, consacree â l’anatomie pathologique et comparee. Le musee a continue â s’enrichir jusqu’en 1887, quand il fut englobe dans le nou- vellement cree Institut de Pathologie et de Bacteriologic, sous la di- rection de l’eminent savant Victor Babeș. Celui-ci a renouvele eft augmente les collections surtout avec les pieces recoltees systematiquement â l’occasion des autopsies qu’il ef- fectuait dans tous les hopitaux de Bucarest. C’est ainsi que le musee de l’Institut de Pathologie et de Bacteriologic se trouvait en posses- sion de pieces uniques, dont il s’enorgueiiiissait: des tumeurs gigantes- ques. des malformations et des monstruosites, toutes les preparations etant conservees avec le plus grand soin. Malheureusement, ce tresor s’est en grande pârtie degrade. Cn a eu affaire non seulement aux inevitables „outrages du temps“, mais aussi ă la devalorisation subie recemment par les formes concretes et materielles de documentation scientifique au profit des reproductions photographiques, en couleurs et meme holographiques, et de l’enre- gistrement informationnel. En consequence on a juge plus convenable de repartir â d’autres fins beaucoup d’espaces jusqu’ici attribues au musee d’anatomie pathologique. LTne ncuvelle tentative de realiser dans le cadre de la Faculte de Medecine de Bucarest une collection de materiaux d’interet didactique est signalee en 1884—1885, quand Jacob Felix, le titulaire de la chaire d’hygiene, sollicita au conseil professoral des fonds pour l’acquisition d’objets servant aux demonstrations pratiques faites aux etudiants. Un „musee d’hygiene11, copie tres modeste de la fameuse institu- tion homonyme de Dresde, a pris corps â la faculte bucarestoise dans les annees suivantes. L’inventaire redige en 1900, lorsqu’une chambre speciale a ete destinee â cette collection, fait mention d’une grande 514 GH. BRĂTESCU variete d’equipements: outillages de desinfection, appareils de filtrage, lunettes de protection pour les ouvriers, modeles de ventilateurs, ra- diateurs, lampes de sârete, anemometres, crachoirs etc. II s’agissait donc de toute la „technologie“ contemporaine visant la defense dd la sânte individuelle et collective. L’exposition etait destinee aux me- decins et specialement aux futurs medecins. Apresi 1902, lorsque le fondateur du musee a pris sa retrăite, ses successeurs ne se sont plus preoccupes de ce cote de l’activite didac- tique. Ils s’interessaient plutot â la sânte publique et â la protection sociale qu’aux procedes techniques d’hygiene appliquee. Et comme ces engins et instruments s’averaient toujours plus depasses et nul ne se montrait dispose a recueillir et conserver des objcts qui presentaien.t seulement une signification historique, on a cesse de s’interesser au sort de la collection, qui a dispăru sans laisser de traces dans la pe- riode des tribulations qui ont accompagne la participation de la Rou- manie â la premiere guerre mondiale. Parmi les departements de l’Institut Medico-Legal cree en 1892 â Bucarest par les soins de Mina Minovici figurait aussi un musee de medecine judiciaire. Avec une perseverance jamais en defaut, le professeur M. Minovici a collectionne des pieces qui presentaient une recile valeur scientifique du point do vue de l’anthropometrie. de l’an- tropologie judiciaire. de la traumatologie criminelle, en reussissant â susciter aussi l’interet des profanes par la certe dose de sensationnel que degageaient les moulages d’apres les segments et les organes le- ses, les instruments utilises pour commettre les crimes et les suicides les balles extraites des plaies etc. A noter que chaque piece exposee etait accompagnee de references precises â propos de l’evenement en cause. A une certaine epoque, ce musee a connu dans la capitale de la Roumanie quelque chose de comparable â la popularite dont jouit le Musee Grevin, la fameuse galerie parisienne de figures en cire. Le musee de l’Institut Medico-Legal de Bucarest fut, d’ailleurs. la seule collection patronnee par la Faculte de Medecine mise ă la dis- position du public, on pourrait meme dire â la disposition des masses. L’imposant bâtiment de l’Institut Medico-Legal ..Mina Minovici1’, inaugure en 1924, a ete demoli il y a dix ans, tombant sous les coups du projet de Nicolae Ceaușescu en vue de tailler un boulevard cyclo- peen devant le palais qui devait lui servir de quartier general. Le musee de medecine judiciaire st abrite actuellement dans un edifice plus modeste, situe â la Peripherie de la viile,' mais il ne cesse de subsister, sinon de s’enrichiir. II est vrai toutefois que, pendant le regime communiste, qui evi- tai t de nourrir la curiosite, consideree,1 „malsaine11, en matiere de cri- minalite. l’acces au musee de medecine legale fut limite et meme re- frene. La direction de la chaire d’anatomie de la Faculte de Medecine de Bucarest fut confiee en 1920 au professeur Francisc I. Rainer, un representant de l’orientati'on fonctionnelle dans l’etude de la morpho- logie normale et pathologique. En accordant une importance particu- liere aux travaux pratiques de dissection, Rainer s'est preoccupe de la realisation de pieces capables de reveler la structure et les rapports musees et COLLECTIONS . . . 515 des formations et complexes de formations somatiques. Du rassemble- ment de quelques 700 preparations obtenues par les assistants sous la surveillance directe du maître a resulte un veritable musee d'ana- tomie topographique. Ces preparations ont ete disposees tout au long des salles de dissection, mais aussi dans une vaste chambre ou’ l’on peut les voir meme aujourd’hui. Apres la visite qu’il avait effectuee â Bucarest â cette epoque, le repute clinicien francai? Emile Sergent ecrivait dans la ,,Presse medicale11: „L’Institut d’Anatomie, installe dans les locaux de la Faculte de Medecine oft dirige par le prof. Rainer est digne d’inspirer un sentiment d’envie â mes collegues anatomistes de la faculte de Paris11. Le professeur Sergent avait en' vue tout d’abord le musee d’anatomie. Une autre realisation de Rainer, probablement d’une plus grande iniportance, a ete la collection d’osteologie organisec dans le cadre de l’institut d’Anthropologie que le savant avait fonde en 1940. Cette col- lection reunit 6 000 crânes selectionnees non seulement au cours des travaux de dissection effectues â la faculte, mais aussi â l’occasion de diverse? fouilles archeologiques. Ce materiei devait etre valorise par des recherches concernant les caracteres anthropologiques de la popu- lation qui a habite et qui habite l’actuel territoire de la Roumanie. En dehors de cela, une riche collection d’os pathologiques pouvait servir â l’instruction et â l’information scientifique des etudiants et aussi des medecins, surtout des chirurgiens, des orthopedistes et des radiologues. Les deboires eprouves par l’anthropologie sous le regime commu- niste, lorsque cette discipline etait devenue en quelque sorte suspecte, ont mis en danger l’institut cree par Rainer et son avoir scientifique. Heureusement, on a reussi â sauver cet avoir, meme au moment ou la moitie du local de l’institut a regu une toute autre destination. La collection de crânes se trouve actuellement mise en depot dans des conditions qui garantissent la conservation du materiei, sans toutefois assurer un cadre favorable aux etudes. Grande fut la surprise de la direction de l’actuel Centre de Recherches Anthropologiques de l’Aca- demic Roumaine quand, il y a quelque temps, un groupe touristique arrive de France a; sollicite la permission de voir cette collection de crânes; il semble que dans un „guide bleu“ etait signalee l’existence ă Bucarest d’un tel „objectif culturel" . .. Nous nous bornons ă mentionner ces musees qui ont fonctionne dan? le cadre de la Faculte de Medecine de Bucarest. II est ă noter que, â l’exception de la collection de medecine legale, le grand public ne s’est pas interesse aux objets qui etaient exposes. C’est une constatation qui nous permet d’apprecier une certaine difference, mais une difference fondamentale du point de vue de la museologie, qui existe entre les musees d’histoire dc la pharmacie et ccux d’histoire de la medecine. Tandis que la majorite des pieces des collections pharmaceutiques attirent l’attention generale â cause sur- tout de leur realisation esthetique et leur capacite d’evoquer plasti- quement une certaine ambiance historique, les pieces des collections medicales sont habituellement depourvues d’une telle expressivite lar- gement accessible. Les objets d’utilisation medicale presentes ne font montre de ce Zeitgeist, de cet „esprit de l’epoque“ parfaitement visible 516 GH, BRATESCU dans la plupart des materiaux rencontres dans les expositions pharma- ceutiques. L’interet majeur des instruments d’exploration clinique et de itraitement medical ou chirurgical figurant dans ces collections reside dans des particularites techniques difficilement saisissables .par les profanes. D’autre part, ce meme specifique technique determine la tombee irremediable en desuetude de l’outillage medical courant dans une pe- riode donnee: les appareils medicaux perimes deviennent, en regie ge- nerale, des apparitions enigmatiques pour les spectateurs, meme lorsque ces spectateurs se recrutent parmi les professionnels chevron- nes. D’ou la tendance d’eliminer purement et simplement des collec- tions â utilisation didactique les objets consideres caducs, sans egard pour leur possible signification historique. II s'impose, par consequent, un travail de sensibilisation des ad- ministrateurs de l’actuel inventaire medical quant â l’eventuelle valeur historique presentee demain par telle ou telle piece qui deviendra pra- Equement inutilisable, comme effet des recents progres technologiques. Et cette sensibilisation sera surement stimulee par l’existence dans les centres medicaux de musees beneficiant d’une bonne renommee. GHEORGHE BR ATEE CU INTERVENTION AU Ier COLLOQUE INTERNATIONAL D’HISTOIRE DE LA PHARMACIE A CLUJ-NAPOCA EN OCTOBRE 1996 Je tiens tout d’abord ă dire que Madame Kassel et moi sommes tres honores d’etre convies ă ce Ier eolloque International d’Histoire de la pharmacie et nous tenons â exprimer nos sinceres remerciements au Ministere de la Culture Roumain, â la Societe Roumaine d’histoire de la pharmacie et au Musee național d/histoire de la pharmacie de Transylvanie. Madame Kassel, conservateur des collections d’histoire de l’Ordre et moi meme, ancien vice-president du conseil național de l’Ordre des pharmaciens nous sommes charges de transmettre aux organisateurs de cette manifestation toutes les felicitations et les encouragements de notre institution â voire pays, qui defend avec beaucoup d’ardeur la francophonie. Mon propos aujourd’hui este de vous faire part d’une experience originale sur la Sauvegarde du patrimoine pharmaceutique, qui est en cours de realisation en France, â l’initiative d’une associat&on dont je suis le president. Sauvegarde du patrimoine pharmaceutique, amis des musees de la pharmacie, est une association loi 1901, initiee par l’Ordre național des pharmaciens et la Societe d’histoire de la pharmacie en Janvier 1995. Partant d’un constat que le patrimoine pharmaceutique en France est â la fois fort ancien, riche et tres disperse, nous nous sommes donnes pour mission de l’identifier, de le recenser et tenter d’en dresser l’inventaire et de le sauver. Pour cela nous nous efforțons de sensibiliser les pharmaciens ă leur patrimoine, mais egalement d’en faire connaître toutes les richesses au grand public. La France est terre pharmaceutique depuis l’apparition au VIC siecle die l’apothicaire. Au debut du XXe siecle le pharmacien est devenu un industriei et un biologiste sans jamais cesser d’etre un chercheur. A la veille de l’an 2000, avec l’evolution des Sciences et des techniques, les modes d’exercices se modifient profondement. Les objets, le ma- teriei disparaissont ninși des officines, des pharmacies hospitalieres et des laboratoires. Disparaissent egalement les objets emblematiques de la pharmacie: mortiers, piluliers, cornues et alambics. Le patrimoine hospitalier semble assez bien conserve dans les magnifiques apothicaireries hospitalieres comme tendent ă le demon- trer les publications et les expositions qui lui sont consacrees. Le patrimoine de l’officine, de l’industrie et de la biologie est pour sa part, l’enfant pauvre de la pharmacie, et ce malgre tous les efforts fournis depuis 1913 par l’illustre Societe d’histoire de la phar- macie. II n’existe pas de musee național de la pharmacie et il faut attendre 1972, pour que soit cree â Montpellier le premier musee d’his- 518 D. KASSEL, J. GRAVE toire de la pharmacie sur l’initiative d’un pharmacien d’officine ă partir d’un fonds de sa propre collection. Installe dans l’ancienne bibliothe- que de l’actuelle faculte, amenage avec la collaboration des doyens successifs, le fonds prospere grâce â une equipe dynamique de bene- voles regroupes dans une association, Amis du musee de la pharmacie de Montpellier. Un second musee, â la faculte de Châtenăy-Malabry, dans la region parisienne, s’interesse aux medicamenta ă la pharmacie et ă la sânte; il est anime par une equipe de benevoles constituee en association loi 1901 Albarelle. La faculte de pharmacie de Paris V pos- sede un musee de matiere medicale qui sert de reference â des cher- cheurs du monde entier, ainsi qu’une tres belle collection de fai’ences, de pots et de mortiers. Monsieur Louis Cotinat dans un article publie dans la Revue d’his- toire de la pharmacie n° 278 de septembre de 1973, Essai d’un petit guide des antiquites pharmaceutiques conservees dans les musees ă Paris, recensait 41 musees ou collections en Ile-de-France. Des col - lections privees jalousement gardees ont ete devoilees depuis 1994, grâce ă l’exposition De l’apothicaire au pharmacien. Cette exposition conțue et realisee pour le 80P anniversaire de la Societe d’histoire de la pharmacie, fut inauguree, en decembre 1993 â Paris, au siege de l’Ordre național des pharmaciens. Apres son suc- ces parisien l’exposition est devenue itinerante et de fevrier 1994 â decembre 1996, elie a ete presentee dans une vingtaine de regions franțaises ou 150 000 visiteurs, dont 450/0 de professionnels de sânte et 55°/o de grand public, se sont rendus aux rendez-vous fixes dans tous les coins et recoins de l’hexag'one. La diversite des sites ainsi que ia multiplicite des collections presentees ont marque l’originalite de cette itinerance par la mise en valeur du patrimoine de la sânte. La ren- contre des organisateurs venus d’horizons differents et complementaires, pharmaciens, historiens, collectionneurs, conservateurs, scenographes et professionnels de la communication, a cree un dynamisme qui explique en pârtie le succes de cette exposition. Elie a suscite de nouvelles vo- cations, de nouveaux projets et enfante dans son sillage notre assccia- tion Sauvegarde du patrimoine pharmaceutique et des associations regio- nales. Cet elan et cette prise de conscience nous permeittent de con- stater que le patrimoine pharmaceutique a peut-etre trouve une me- moire et peut esperetr un avenir. Nous avons egalement lance une campagne de sensibilisation Halte ă la dispersion du patrimoine. Cette enquete patrimoniale nous per- mettra d’identifier les objets et les elements du mobilier qui ont sur- vecu au grand raz de maree de l’agencement des officines dans les annees 60. Ce recueil d’information a ete adresse ă tous les pharmaciens; son depouillement nous donnera la possibilite d’initier un recensement general et global, ainsi que la creation d’un repertoire des objets. Pour completer ce recensement, un inventaire photographique sera lance d’ici 1998, pour definir l’environnement et l’exercice professionnel â la veille de l’an 2000. La creation d’un centre de recueil devra permettre d’en- treposer tous les elements, parfois encombrants, temoins d’un savoir- faire et d’une technologie, qui marquerent les debuts de rindustrie. INTERVENTION . . . 519 Une autre des missions de notre association est l’organisation de rencontres ou de colloques. Les Premieres Rencontres du patrimoine pharmaceutique, en 1996 ă Sully-sur-Loire, ont rassemble plus de 200 personnes, conservateurs, historiens, architectes scenographes, me- decins et pharmaciens venus de toute la France et de l’Europe, qui dresserent l’etat des lieux et l’avenir de la museographie pharmaceuti- que. Des projets nouveaux comme celui de la restauration de l’apothi- cairerie de l’Hotel-Dieu du Puy-en-Velay et sa reconversion en musee Iurent vivement encourages. Ce colloque renforQa notre convinction qu’il n’est pas envisageable de construire «le musee național ,de la phar- macie en France». Le foisonnement et la diversite des collections re- gionales, plus 2 musees qui s’interessent â l’art de guerir et â la phar- macie, ainsi que 2 projets de renovation nous engagent â defendre les missions que nous nous sommes fixees: la valorisation et l’enrichis- sement des musees existants, la creation de nouveaux musees qui prendront en cornpte non seulement la conservation du patrimoine, mais sa mise en valeur pour l’education de tous et son utilisation pour ia recherche. Une charte permettra de labelliser l’ensemble de ces col- lections. La culture d’une profession se rapporte aux connaissances acquises et â leur bonne utilisation. Cette culture est l’heritage d’un passe et, pour la pharmacie, d’un passe particulierement riche puisque son histoire presente une grande diversite. A l’aube du IIIe millenaire, la connais- sance de ce passe est indispensable car il nous permet de mieux con- naître, maintenir et renforcer la perception du present, mais de prepa- rer l’avenir. Les Deuxiemes Rencontres au patrimoine pharmaceutique se derouleront ă la fin de l’annee 1997 et nous esperons de tout coeur que nos amis Roumains pourront y prendre une part active et partici- per aux conferences. Permettez-moi apres ce bref expose de vous presenter nos sinceres remerciements pour la bonne organisation de ce colloque, votre con- vivialite et votre accueil d’une generosite et d’un devouement qui font qu’en tant que frangais, nous nous sentons un peu comme chez nous en Roumanie. DOMINIQUE KASSEL* — JACQUES GRAVE** * Dominique Kassel est conservateur des collections d’histoire de la phar- macie et Secretaire general de l'association Sauvegarde du patrimoine pharma- ceutique. ** Jacques Grave est pharmacien biologiste, President de l’association Sau- vegarde du patrimoine pharmaceutique. COME ET DAMIEN DANS LES MUSEES SUISSES Introduction La Suisse n’est pas pauvre en musees abritant des objets d’histoire de la pharmacie. II y a bien știr le Musee d’histoire de la ipharmacie de Băle, cree vers 1920 par le Pr Hăfliger. II s’agit donc d’une des collec- tions les plus anciennes dans notre discipline. Le Musee de Băle, en plus d’un tres bel ensemble de pots de pharmacie, d’ouvrages anciens. de la pharmacie de l’hopital d’Innsbruck acquise il y a quelques di- zaines d’annees par le successeur de Hăfliger, le Dr Lutz, grand erudit ct specialiste en particulier des antidotaires et formulaires du moyen âge, le musee de Bale, donc, cornpte egalement parmi ses collections un rare choix d’objets de matiere medicale: terres sigillees, animaux rares comme la licorne et jusqu’au premieres presentations industrielles. A Geneve, un pharmacien feru d’histoire, le Dr Ducommun, a constitue apres la seconde guerre mondiale une assortiment d’objets de pharmacie, transformee aujourd’hui en Musee des pharmaciens ge- nevois. Cette collection, un peu heteroclite, contient quelques pieces de choix, comme par exemple un bel ensemble d’alambics de pharmacie. A Zurich, le Musee d’histoire de la medecine n’a pas oublie la phar- macie: dans une de ses salles se trouve une pharmacie du XVIII6 siecle d’origine allemande et plusieurs pots de pharmacie. A Zurich toujours, Ie Musee National suisse, qui depend de la Confederation, helvetique, possede egalement entre autres objets pharmaceutiques une pharmacie. A Berne, le Musee d’Histoire presente quelques vitrines consacrees ă la pharmacie avec un mortier, quelques vases et balances et quelques meubles. Et bien sur, dans nombre de musees de villes plus petites de la Suisse se trouvent des objets se rapportant au passe pharmaceuti- que, mortiers, gravures, vases, balances, etc. Je n’en citerai qu’un .seul, celui de Langnau, une bourgade situee â quelques dizaines de kilo- metres de Berne qui abrite un mused local qui met en vialeur le per- sonnage le plus connu de l’endroit, le fameux «medecin de la mon- tagne»-. Michel Schiipbach, une sorte de charlatan qui connut un grand succes ă la fin du XVIII6 siecle et qui pratiqua aussi la pharmacie. Mais si les objets d’histoire de la pharmacie, se rapportant au passe de l’art pharmaceutique, en Suisse comme dans le monide entier, en- richisscnt les musees, j’ai choisi aujourd’hui d’aborder le domaine de Ia museographie pharmaceutique par un biais, par un detour, en fait d’abandonner le domaine des objets pharmaceutiques pour me tourner vers la presence dans les musees suisses des representants de la me- decine et de la pharmaciei, les saints Come et Damien. Car n’oublions 522 F. LEDERMANN pas que les deux saints sont tres souvent designes dans l’iconographie par leur profession medicale, portant des attributs pharmaceutiques et des medicaments, ou entoures d’instruments et d’objets ramenant aux professions de sânte. Ce ne sera pas le lieu, ici, de retracer l’histoire da Come et Da- mien, du developpement de leur culte et de leurs representations ar- tistiques. Disons seulement que selon la legende, les deux saints, deux freres jumeaux, ont vecu au IIIC siecle en Cilicie, dans i’actuelle Syrie. De foi chretienne. ils y ont exerce la medecine de faeon desinteressee et furent martyrises par le prefet romain Lysias. La legende leur prete de nombreux miracles, dont le tres fameux miracle de la jambe noire dans lequel ils greffent ă un homme nfalade la jambe d’un Africal'n mort peu avant. Leur culte se developpa rapidement, d’abord en Orient, par exemple â Constantinople ou plusieurs eglises leur etaient con- sacrees, puis a Rome, et d,e la Viile Eternelle dans tout le reste de l’Eu- rope. L’adoration qu’ils suscitent est toujours liee â leur mission de medecins. de chirurgiens ou de pharmaciens, de personnes șoignantes en quelque sorte meme si l’expansion du culte repose d’abord, au moyen âge, sur des bases essentiellement, en particulier sur la diffusion des reliques. Ccci jusqu’au developpement social des professions me- dicales vers le XII'- siecle, quand les corporations de chirurgiens d'abord, puis de medecins et de pharmaciens adoptent les deux jumeaux comme patrons, ce qui amene une specialisatien de la veneration qui leur est apportee mais aussi de l’iconographie qui leur est consacree. Tous ces elements valent pour l’ensemble de l’Europe, et donc aussi pour la Suisse ou les premieres marques de culte apparaissent vers le IXe siecle et ou des le XIIIe siecle de nombreuses corporations medicales adoptent les saints Come et Damien comme protecteurs. J’ai pu decouvrir en Suisse plus d’une cinquantaine de lieux ou la presence de Come et Damien est attestee, soit par des manifestations du culte qu'on leur portait, reliques. autels, eglises, soit par des representations iconographiques. Un parcours organise de maniere chronologique va maintenant nous permettre d’analyser un â un les principales representations de Come et Damien qui se trouvent dans les musees et collections hel- vetiques. L’objet le plus ancien se trouve â Berne, au Musee d’Histoire. II s’agit d’un diptyque, realise â la fin du XIII" siecle et que la reine Agnes de Hongrie herita de son epoux, le roi Andre III. II s’agit lâ du itravail d’un orfevre venitien compose de pierres precieuses et de miniatures que la reine emporta en Suisse, au cloître de Konigsfelden ou elle mourut. Parmi les nombreux personnages representes, Come et Damien figurent en bas â droite. Leurs facies orientaux, leurs vetements antiques, leurs aureoles faites de perles, mais surtout leurs attributs les designent explicitement comme les saints Come et Damien, comme les saints medecins: ils portent tous les deux dans la main droite une boite â hie.dicaments, un objet que leurs mpins gauches indiquent avec deux doigts et qui dans toute l’iconographie des deux jumeaux, mais plus particulierement au moyen âge, caracterise leur profession. COME. ET DAMIEN . ■ . 523 Une autre representation de grande valeur artistique de nos deux saints se trouve aujourd’hui au Kunsthaus, au Musee d’Art de Zurich. II s’agit d’une. peinture sur bois executee peu avant le milieu du XV.C siecle par un eleve de Fra Angelico, Zanobi Strozzi, un peintre spe- cialise dans la realisation de miniatures, d’initiales, et qui vecut â Florence de 1412 ă 1468. Ce panneau faisait tres probablement pârtie, parmi d’autres, de la predelle commandee ă Fra Angelico par Anna- lena Malatesta pour etre offerte au couvent dominicain de Saint-Vin- cent ă Florence. II ș’inscrit dans la ligne d’une serie d'oeuvres d’art figurant Come et Damien realisees â cette epoque ă Florence en raison de la veneration que la familie des Medici avait pour les deux saints medeqins. Cette oeuvre ayant ete analysee et detaillee par Monsieur Pierre Julien dans un article de la Revue d’Histoire de la pharmacie păru en 1968. je ne ferai maintenant que la decrire rapidement. Come et Da- mien sont bien sflr en train d’accomplir le miracle dit de| la jambe noire et ont, ici, deja greffe au diacre Justinien le membre de l’Ethio- pien preleve au cimetiere voisin de Saint-Pierre-aus-liens. La scene est classique meme si d’autres artistes, voulant representer le meme mi- racle, ont ajoute sur la toile' des objets medicaux ou pharmaceutiques qui accentuent le caractere therapeutique de l’operation. Plus enig- matique ©st Ia presence sur le tableau de Strozzi de la femme pssise au premier plan, qui semble dormir. Si, parmi les nombreuses representations, le nombre considerable de figures de Come et Damien en Șuisse, quelle que soit tl’origine die culte, religieuse ou professionnelle, Come et Damien sont presque partout designes comme des medecins,. chirurgiens ou pharmaciens, rare est toutefois l’iconographie se rapportant â des scenes de miracle ou de martyre. Nous venons dei voir le miracle de la jambe noire de l’Eooie de Fra Angelico au Kunsthaus de Zurich. Un auțre exemple du meme miracle se trouve â Berne, dans les collections de l’Institut d’histoire de la medecine de la viile federale. Issu d’une ecole espagnole, l’artiste inconnu qui a sculpte cette statua en bois dp XVe siecle montre les deux saints alors qu’ils viennent d’am- puter la jambe malade du sacristain de. Rome, laissant une moignon san- guinolente auquelle ils grefferont, mais la scene ne le revele pas, la jambe noire du Maure. . . Mais revenons â Zurich. Le musee d’art zurichois possede egale- ment deux statues des saints, en bois. de tilleul, datees du debut du XVIe siecle. Les saints, en costume de medecins, portent l’un un mor- tier, l’autre un pot de pharmacie. . . De ia meme periode date une statue, en bois egalement, d’origine de Suisse Centrale, qui se trouve au Musee național suisse de Zurich. L’un des saints, Come ou Damien, vetu de maniere idehtique aux deux statues precedentes, porte cqmme. attribut une bouteille, signe incon- testable de son appartenance aux professions de sânte. Si Corne et Damien sont â cette epoque souvent representăs ten medecin, chirurgien ou pharmacien, c’est parce que dans la Suisse de la fin, du XVe ©t du dAbut:no Chapters and Articles“ et suivez les menus proposes pour la recherche. Telnet est un service d’Internet qui permet de connecter en mode terminal. II vous faut un ordinateur, un PC, Personal computer. C’est un micro-ordinateur dont le systeme d’exploitation est le DOS. DOS est le sigle pour Disc Opera ting System (systeme d’exploi- tation ă disque). II vous faut un modem qui est l’equipement permettant de rccevoir et d’envoyer des informations entre deux ordinateurs via le reseau te- lephonique. Ce qui est important de savoir, c’est que vous communi- quez avec les Etats Unis au tarif d’une communication locale. Ici on est dans RLIN via CompuServ and Eureka (fig. 4). Je disais donc que la communication pouvait etre etablie au moyen de CompuServ et Eureka. CompuServ est un des nombreux reseaux offrant des Services en ligne ă des niveaux nationaux et interna tionaux. II faut s’abonner sur ces reseaux, donc payer une certai ne charge. CompuServ est un four- nisseur d’acces Internet. Eureka est un programme de developpement de la technologie de l’information. Dans une brochure de 11 pages on vous explique tout sur Eureka, notamment comment manipuler les informations IMMI et autres. Car RECENSEMENT d imac.es pharmaceutiques . . . 529 ii y a plus de 22 millions de titres d’ouvrages archiveos dans Eureka. La brochure est distribuee par RLIN. Un guide IMMI a d’abord păru comme brochure de 8 pages. m iin- tenant il faut la faire apparaître sur son ecran d’ordinateur (fig. 5). Ceci etait le dernier bulletin IMMI indiquant qu’il faut înaintea mt obtenir des informations sur l’ordinateur (fig. 6). Je vais consacrer maintenant une pârtie de cet expose â un aspect du programme IMMI particulierement interessant qui est celui des plantes / medicinales dans des herbiers. Ces plantes sont in- corporees dans la banque de . donnees IMMI. Cette tâche d’in- corporation des images dc plantes medicinales a ete rendue particu- lierement difficile du fait que dans les herbiers moyenâgeux les plan- tes etaient souvent designees seulement par des noms de phantaisie ainsi que par des designations locales. II est de ce fait impossible dans certains cas d’identifier ă coup sur une certaine plante illustree. Je rappelle que le medecin suedois Linne a classe, vers 1735. avec une nomenclature binominale latine les plantes d’aprcs des ca- racteres morphologiques et anatomiques. Avânt que cette nomenclature soit universellement adoptee il y a eu une proliferation de synonymes d’origine diverse et surtout de designations en de langues diverses. L’identification de certaines plantes est sans cesse remise en ques- tion. On ne s’etonnera donc pas du grand nombre de .plantes non-iden- tifiables. Les renseignements bibliographiques sont insuffisânts du fait de la dispersion des .travaux. Une coordination entre les rccherchcs des botanistes d’une part et des philologues et linguistes d’autre part n'a jamais pu aboutir, tant le domaine est complexe. L’equipe IMMI a consacre en 1991 un bulletin special au travail difficile de cataloguer les plantes medicinales. L’equipe explique comme elle a aborde la nomenclature et les raisons de ses choix. Je ne reviens pas lâ-dessus, car dans le guide imprime de huit pages que j’ai men- tionne, l’equipe IMMI a egalement explique son approche â la termi- nologie archaîque de plantes medicinales. II faut penser par genre plu- tot que par espece. C’est precisement ce que l’equipe IMMI a fait. Le genre auquel une plante appartient peut en general etre reconnu. ce qui permet la codification de la plante (fig. 7). Et voici l’explication que IMMI fournit pour cette image (fig. 8). Venons ă l’explicatiion dans la rubrique 520. Grand etait donc le deșir de l’equipe IMMI de poursuivre l’iden- tification meme au prix de se tromper. L’equipe IMMI n’a pas craint de tenter une Identification plutot que d’y renoncer. II y a un travail immense et interessant qui a ete accompli seule- ment dans ce domaine d’attribution de plantes medicinales difficiles ă identifier. II faut reconnaitre cet effort qui alia au delâ de i’indexa- tion. Beaucoup de chercheurs se sont efforces de dresser de veritables arbres genealogiques pour etablir des analogies, des filiations entre her- 34 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 530 H. C. S1LBERMAN biers. On a ainsi essaye de mettre de l’ordre, si possible dans les dif- ferentes types d’illustrations. Des diagrammes ont ete etablis pour reveler des derivations et des interrelations entre herbiers manuscrits. En dernier lieu, dans un livre publie cette annee [1996], Sergio To- resella a etudie la transmission des herbiers illustres. De telles investigations seraient probablement grandement aides par de banques de donnees comme celle de IMMI. De tels travaux auraient pourtant une telle envergure si l’on voulait examiner tous les ma- nuscrits existants, qu’ils ne seront probablement jamais realises. . Ce travail de classification serait d’ailleurs rendu difficile par les designations souvent phantaisistes de plantes medicinales dans les ma- nuscrits moyenâgeux. Cela me fait penser aux nombreuses rencontres avec discussions sur le Canon d’Avicenne. Une telle rencontre se tiendra d’ailleurs en Jan- vier prochain â Paris. On discute sur ce Canon, pourtant il n’y a pas de traduction de ce Canon en langue arabe en une autre langue que le latin et la traduction en latin par Gerard de Cremone est truffee d’er- reurs. C’est quand meme curieux et dommage. Dans le travail mentionne de Sergio Toresella, celui-ci distingue entre differents types de manuscrits illustres d’herbiers et il compare les il lustrations entre elles. Comme je viens de dire, son travail aurait grandement beneficie si d’une part il avait eu connaissance des herbiers italiens conserves aux Etats Unis et repertories dans la banque de donnees IMMI, et si d’autre part un programme analogue â IMMI avait ete entrepris en Europe. Pour cela il faudrait donc que les images medicales et phar- maceutiques se trouvant dans des bibliotheques europeennes soient ca- taloguees et introduites dans une banque de donnees. Passons encore â quelques exemples avec courtes explications. Si l’on est confronte avec une illustration d’un herbier suivante (fig. 9) et l’on ne sait evidemment pas de quelle plante il peut s’agir, on tourne vers la banque IMMI ou l’on trouve les indications suivantes (fig. 10). La plante medicinale est nommee Colixoge ganolo. II s’agit proba- blement d’une plante de la familie des cruciferacees. Si l’on veut poursuivre sa recherche et savoir un peu plus, il faudra voir par exemple si une plante du meme nom se trouve dans un autre herbier, sinon on cherchera sous la designation cruciferacee et on pas- sera en revue tout ce qui se trouve sous cette entree. La place dans l’herbier, „sur feuille 2“, ne sera probablement d’aucun aide parce que presque chaque herbier moyenâgeux etait construit diifferamment. Et ainsi de suite. Je ne vais pas developper ici tou't un programme d’identification de plantes medicinales et de similarites dans les illustra- RECENSEMENT DIMAGES PHARMACEUTIQUES tions. Je veux seulement ,souligner l’utilite d’un programme tel que IMMI. Tournons-nous vers une autre illustration pour varier d’exemple (fig. 11). II s’agit ici de deux plantes, l’une en haut designee sous Je nom de „Branca leonina maggiore*1 et l’autre en bas sous le nom de ..Canolo maggiore**. [•••] Avec la plante suivante il n’y a pas de difficulte d’identification (fig. 12). La plante est designee dans le manuscrit par le nom de ,,dictamo“. II s’agit de Dictamnus albuș. La fiche signaletique de IMMI a cette albire (fig. 13). La plante est identifiee. Outre les termes botaniques on trouve ici egalement les mots ele Boys (garșons) et Dragons (le monstre fabuleux represente avec des ailes et la queue d’un serpent). Des comparaisons avec d’autres images dans d’autres herbiers per- mettront peut-etre de determiner si un herbier a ete illustre par des artisans illuminateurs specialises dans un certain atelier et si oui, dans lequel. Ceci conduirait ă des etudes dans des archives, donc il reste tout un travail ă faire. Et la banque de donnees IMMI serait pour cette tâche un outil de plus. Passons â autre chose (fig. 14). Apres l’image la description IMMI (fig. 15). Vous voyez â cote des indicateurs „650“ les entrees possibles qui sont: plats cuisines, miel, melasses, manger, confiserie, patisserie, șuiere. Si tels sont vos domaines de recherche, vous tombez, parmi d’au- tres documents, aussi sur cette feuille 80 verso du Manuscrit 65 de la collection Spencer â la New York Public Library. Si la description que IMMI vous fournit vous plait, mais vous ne connaissez pas l’image, ,vous pouvez commander une diapositive aupres de la New York Public Li- brary (fig. 16). Ceci est maintenant un autre exemple pour montrer l’utilite de la banque donnees IMMI: Un chercheur îtalien fait un travail sur Saint Come et Saint Damien et pour cela veut recenser les attributs que ies deux saints tiennent dans leur main. Avec IMMI le chercheur trouve les endroits publics contenant des manuscrits avec d’images des deux saints et il peut demander des reproductions aupres de ces bibliothe- ques (fig. 17). On peut multiplier les applications de IMMI â l’infini. 532 H. C. SILBERMAN REFERENCES Andre, Jacques Lexique des termes de botanique en latin Paris 1956 Cataloging herbal images IMMI Newsletter, Voi. 3, No. 2, Juin 1991 De la plante au medicament Serie documentaire 23 Conservatoire Jardin botanique de la viile de Geneve Gendve 1988 Dictionnaire d’informatique (red. generale de l’edition originale anglaise de Valerie Illingworth, traduction par Edith Saint-Dizier) Paris 1991 Dufour, Arnaud Internet Presses Universitaires de France, Collection Que sais-je? No 3073 Vendome 1996 Egerton, Frank N. Landmarks of botanical history Stanford 1983 Groult, Martine Transfert de vocabulaire dans les Sciences Paris 1988 IMMI User’s Guide deux editions sur papier, puis sur Internet, acces http://www. mednet. ucla, edu/dept/neurobio/immi/immihtm 1. htm Intusino, Mark The Index of Medieval Medical Images (IMMI). Project on the Use of Computer Databases tot access of Medieval Pictures and Diagrams. Literary and Linguistic Computing, Voi 6, No 1 p. 3—5, 1991 Krol, Ed The whole Internet User’s guide and catalog Sebastopol (Calif.) 1993, 1994 Krol, Ed Le Monde Internet, Guide et ressources Paris 1995 Lupo, Michelangelo L’erbario di Trento Trento 1982 Mac Kinney, Loren Medical Illustrations in Medieval Manuscripts Berkeley 1965 RECENSEMENT DIMAGES PHARMACEUTIQUES . . . 533 Saginati, Liana Arie farmaceutica e piante medicinali Pisa 1996 Silberman, Henri C. Un electuaire d’Avicenne ou De la difficulte d'identifier les constituants de me- dicaments antiques Revue d’Histoire de la Pharmacie XLI, No 301, p. 133—147, 1994 Silberman, Henri C. Le programme IMMI sur ordinateur. Communication lors de l'assemblee annuelle de Societe Suisse d’Histoire de la Pharmacie â Băle le 12 et 13 novembre 1994. Silberman, Henri C. Le programme d’images IMMI. Revue d’Histoire de la Pharmacie. Tome XLII, No 307, pages 390—392, 4eme trimestre 1995. Silberman, Henri C. Un herbier italien de vers 1500 conserve â l'Universite du Vermont. Atti e Memorie dell’Accademia italiana di storia della farmacia, Anno XII, no 3, de- cembre 1995, p. 196—199. Silberman, Henri C. Des anciens herbiers â l’ordinateur. Communication devant l’Accademia italiana di storia della farmacia, Congresso nazionale, Genes, 25—27 A vrii 1996 Silberman, Henri C. Superstition and Medical Knowledge in an Italian Herbal Pharmacy in History 38: 87—93, 1996 Toresella, Sergio Gli erbari degli alchimiști dans ..Arte farmaceutica e piante medicinali" a cura di Liana Saginati, Pisa 1996, p. 29—70. HENRI C. SILBERMAN 534 H. C. SILBERMAN nL»h\ A»*n bcv 0 »’ io)’, ,Jfț .J'nAwf) epAj ț^n»w« Va ______IjL 1 rEcensement d images pharmacel'tiques ... 535 099 245 00 4=a[Erba polmonaria. Erba capo cam no] 300 ^a2 pictures on paper : =±=bco!. ; 500 ^altaly), ca. 1500. 520 ^aTwo plants: Plant," top, -poimonana,* though not a eood hkeness. perhaps (family Boraginaceae) Pulrnonana sp., Lungwort, an unbranched vertical stern with small leaves, green with brown roots. Plant, bottom, 'țâȘoțanino' (fîmily Scrophulariaceae) Antirrhinum sp., Common snapdragon, or a closely related genus, an unbranched vertical stern with large leaves, green with brown brown roots and dark brown flower. Figure associated with plant, "Erba capo canino," apparently as a mnemonic device for its name: root of plant is in the shape of a brown dog’s head, facing 1. In addition, on r. side of plant, a woman with extended abdomen holds a leaf from the plant in 1. hand while reaching her r. hand towards an angel ■■ flying overhead. Angel, in brown, looks down at her and extends its . anns. Adjacent text: Italian herbal. 535 =^aUniversity of Vermont. Library 650 0 4=aBoraginaceae 536 You can easily gain accesa to the 1534 records via oui ordine catalog/ LOIS (Lane's Online Information System). To do so, use the Internet and telnet to: lane-atanfortLedu Once connected to LOIS's main menu, select the Lane Chapters and Artides database and foDow Online menus for aearchlng. RfiCENSEMENT D IMAGES PHARMACEUTIQUES . . . 537 EOREKA File: BIB Long SEARCH 31: fin su lamiaceae Record 7 of 155 Single version: CULY Screen 1 of 3 TITLE: [Assirithium. Saivia]. PHYSICAL DETAILS: 2 pictures on vellum : tempera, col ; IN: Yale Medical Library. Manuscript. 18 [Herbarium Aculeii and ' other works]. -- [ca. 1400] -- MS 18 fol. [40] SYSTEM CONTROL NO.. (CLU)VM90-000526 OTHER ENTRIES: Apuleius, Barbarus. Herbarium. Italy--Lombardy. SUBJECTS: Compositae. Lamiaceae. Plants, Medicinal. Herbs. Press Enter for next screen, or type any command. LOCATIONS BACK “ RECORDS LIKE SEND START COMMAND: ■ HEADINGS OPTIONS 538 H. C. SILBERMAN Finii a delailcd reproduci ion and Information record about this hiMorialcd inițial: (io to the IMMI USE GUIDE and chck on the st ring "tcaching scene." Bcnj MS 3 used complimcnls of the UCLA Loui.se Darling Biomedical Library, I i «Mory Division. The Index of Medieval Medical Images ir. North America Newsletter, Volume 3, No. 3 May, 1936 l^fccLARING THE jaF/ FINAL ISSL'E OF THE IMMI NEWSLETTER AH future IMMI nonces will be on-hne. appended to the IMMI USER’S GUIDE. IMMI NOWAVAILABLE ATTWO ON-LINE VENUES IMMI records are availabie through the RLIN bibliographic database We pre fer to search this database through the RLIN EUREKA service. Once in EUREKA the command SET LIM MAT VIM will make the searches more ' efficient by li miting them to visua! records. IMMI records are also availabie via LOIS (Lane Online Information Service; of Stanford University's Lane Medical Library. They are included m a special LOIS database entitled "Chapters and Articles,'' which contains records of Information on parts of books: chapters. illustrations, separate articles. etc. The IMMI USER’S GUIDE (see below) is most directiv applicable to the RLIN venue, but most of the principie; outlined will be relevant to both Both are certainly worth trymg. THE NEW ON-LINE GUIDE The IMMI USER’S GUIDE can nou be accessed on the WEB at http://www.mednet.ucla.edu/dept/neurobio/immi 6mmihtml.htm (Alternatively, just access the MEDNET UCLA page at the beginmng of the above address, and point and chck to department.neurobiology, history division. etc). Thank you for your mterest and support. Please send comments or inquiries to Professor Ynez Viole O’Neill at yvonmhi(« ucla.edu. We hope you will learn to access the IMMI Users Guide via the Internet where news of our future projects will appear The IMMI project was made possiblc by National Library of Medicine Projeci Grant #L.M-0486S. and bv a gram from ihc Ahmanson Foundation A. PLEASE POST Ine Index of Medie val Medical Images in Nori h America A GUIDE TO THE IMMI DATABASE - PRODUCED AT UCLA -- AVA1LABLE THROUGH RLIN RfiCENSEMENT D IMAGES PHARMACEUTIQUES . . . IMMLS OBIECTIVE în 1988. the IMMI proiect began its work. Its mission: to dcscribe and index the content of all medieval manuscript images (up to the year 1500) with medical components presently hcld in North American collections. . ' ■ • ■ . 540 ILBERMAN OCLC: VM90-001248 Rcc stat: n Lntrd:9(M119 Lscd: Typc: k Bib Ivi: a (iovi puh: u Lang: ita Enc Ivi: Typc mat: k Ctry: xxj Tech: n Mod rec: Accomp mat: Dese: a lat ivi: Datcs: 1301,1500 COM:k FMD: OR:o CL:c PRS:o SourcC: d Leng: nnn Dat tp: q MEBE: 0 SSN: 699 HaYak ^aMedical =țaMS.49 4=afol.30v 245 00 4-ajH?rba luuaria minore]. 300 =|=al pictare on paper: =H>ink, tempera, col.: ^cl50 x 130 mm. 500 14th-!5th centurie», 500 s^Text immcdîately below image: herba lunaria minore. 520 0 =f=aP8ant, •herba luaarîa minore” probably not (famiiy Cruciferae) Allyssoides sp. Bladderpod, but rather a somcwhat styKzed depiclion of the fere (faily Ophîoglossaceae) Botrychium Lunaria(Moonwort), arising at a singie point from roots, threc planate or fcalher-shapcd fern leaves wiih white crcsceni-shapcd formation al the end of each, !. sîem droopăng, central stern edged oh r. side with white crescents haviag peaks (sporaogia or spore-bcaring structures?) beîwcen their horns. Ptnnae or leaficts are eEiipticaî, acuminate, blue-green. Roots and raches or center stems are black. Adjacent text: Herbal ia Italian. 535 Medical Library. Historical Library 650 7 =4=aOphioglosssccae 650 0 ^^Ferns 650 2 =J--aFlants, Medicinal 655 7 =)-aHcrba? illustrations ^zltaly =|=y 1301 -1500 =f=21ocal 752 4=altaly 773 0 -|=7c2am=f=aYale Medical Library. Manuscript. 49. =j-t(Hcrbal in Italian. Medical rccipes, etc.j. ^dlbclwccn 1301 and 1500] =f=kMS 49 =f--gfol. 30v D’IMAGES PHARMACEUTIQUES . ca 542 H. C. SILBERMAN RfiCENSEMENT d images pharmaceutiques . . . 543 04/29/94 U.C.L.A. School of Mediane 11:41:52 OCLC style VM form Pg: 1 OCLC: VM94-000007 Rec stat: n Entrd: 940217 Used: Type: k Bib Ivi: a Govt pub: u Lang: ita Enc Ivi: Type mat: k Ctry: xx Tech: n Mod rec: Accomp mat: Dese: a Int Ivi: Dates: 1500, COM:k FMD: OR:o CL: PRS: Source: d Leng: nnn Dat tp: s MEBE: 0 SSN: 099 =^aVermont 4=aMS.2 =|=afol.5 245 00 4=a[Dictamc]. 300 =|=al picture on paper : =|=bcoL ; 500 ca. 1500. 520 =f=aOne plant, top center, ’Dictamo" (family Rutaceae) Dictamnus albuș, sometimes called D. fraxinella, Dittany, Fraxinella, Gas Plant, Burning Bush, five compound branchings (mostly compound leaves, but the terminai structure bearing white funnelfonn flowers) from a vertical stern. Thick white roots extend below. Figure associated with plant, "Dictamo": nude boy, being bitten by a green and brown dragon on I. shoulder and by a snake on r. thigh, holds hands over his mouth and nose. Adjacent text: Italian herbal. 535 =LaUniversity of Vennont. Library 650 0 4=aRutaceae 650 2 ^aPlants, Medicinal 650 0 =Ș=aHerbs 650 0 ^aBoys 650 0 =f=aFlowers 650 0 =LaDragons 650 0 =LaRoots 655 7 =ț=aHerbal illustrations =[=zltaly =]=yl500 =|=21ocal _ , 773 0 4=7c2 am=țaUni verși ty of Vennont. Library. MS 2. =|=t[ltalian herbal]. [ca. 1500] 4=kMS 2 4=gfol. 5 752 ^=altaly ■ 544 H. C. SILBERMAN RECENSEMENT D'IMACES PHARMACEUTIQUES . . . 545 & ; iE îh.'fW^fW y hT&«»a«W i- y pi->t* CU» d^n>H«N ■nvjlr* 9«bn»V f4^0 %> 4^’S5' ’MJwwijf Ki-wi» «fn?^«> ptfi <«K/| ^«•he- 0rț>s k^«^# țU^ e • &jVUjW«V^j .«IW» m^M ."bwv yhwfj' »^h<^ e-AȘM*!^ t«4 u^4v*x ** *»n.rt T®M <^nA ■ s^y §eU'i»~»A ^1^-^ M'?»* Mf.Mf* vt )*»’*«^« • &-^ 'ispswxuf 1 »wn^<«^ , ~tlț>g^ '^.4^4/^ ^■**whM'i» Ai< »■ ■ - S, < ■ x'< ■ - v;^-- ' ■ ' . ' : 546 H. C. SILBERMAN 04/29/94 '11:40:11 U.C.L.A. School of Medicine OCLC style VM form Pg: 1 OCLC: VM94-000003 Rec stat: n Entrd: 940217 Used: Type: k Bib ivi: a Govt pub: u Lang: ita Source: d Leng: rmn Enc Ivî: Type mat: k Ctry: xx Dat tp: s MEBE: 0 Tech: n Mod rec: Accomp mat: Dese: a Intlvl: Dates: 1500, COM:k FMD: OR:o CL: PRS: SSN: 099 ^aVermont =f=aMS.2 =f=afol.2 245 00 =|=a[Colixoge]. 300 ^al picture on paper : 4=bcol. ; 500 ^aitaly), ca. 1500. . 500 =|=aText beginning to left of image: Colixoge ganolo idem est ... ^20 ^aO116 plant, center, occupying most of page, "Colixoge" (family Cruciferae) Brassica oleracea, Cabbage, probably of the Acephala . group, Collards, with three compound branchings (flower-bearing structures) from a vertical stern carrying large leaves, green with purple markings on stern. Bears white seed pods and white flowers with purple markings. Adjacent text: Italian herbal. J35 ^aUniversity of Vermont. Library ' 650 0 =[=aCruciferae 650 2 =j=aPlants, Medicinal - 650 0 =|=aHerbs 650 0 =|=aFlowers * 650 0 =}=aPods (Botany) 655 7 4=aHerbal illustrations 4=zltaly =f=y!500 =|=21ocal 773 0 =^7c2am=t=aUmverșity of Vermont. Library. MS 2. =^t[Italian herbal], =^d [ca. 1500] =^kMS 2 4=gfol. 2 752 4=a!taly RfiCENSEMENT dimages pharmaceutiques ... 547 548 H. C. SILBERMAN 11:11:00 OCLC style VM form OCLC: VM91-001541 Rec stat; n Entrd: 910503 Used: .Type; k Bib Ivi: a Govt pub: u Lang: it| Source: d Leng: nnn Enclvl: .Type mal: k Ctry: xx[ Dat tp: q MEBE: 0 •Tech: n Mod rec: Accomp mai: Dese: a lut Ivi: Dates: 1401,1500 COM:k FMD:i OR:o CL:c PRS:o SSN:o 099 =l=aNYPL.Spencer =j=aMS 4=a65 4iafoL80v 245 00 ^^[Confecto de mele. Colandri de zucharo]. 300 =^a2 pictures on paper : 4=btempera, col. ; 500 (Lombardy) 15th century. 500 =f=aText to the right of image at upper left: Confecto de mele ... 500 ^“Text to the left of image at lower right: Colandri de zucharo ., 520 =LaTwo extrinsic health factors or "non-naturals," both nutrițional. In image at upper 1., two small men work at a table on 1. One is rolling a pastry, the other is eating a piece of the "Confecto de melc," honey confection. At the r., a large mau is stirring a large pot on a hearth, separating the honey from the wax. In image at lower n, "Colandri de zucharo," man on 1. is working molasses through a sieve, in the process of makmg sugar. Small nun on r. is stirring a large pot on a hearth on r, in which he is heating molasses. Dominant color in both images: white. Adjacent text: A version of Ibu Butlan’s Tacuinum Sanitatts in Italian. 535 =țaNew York Public Library 533 =|=aMicrofîlm 650 2 =țaCookery 650 2 i^Honey 650 2 4=aMoIasses 650 2 =j=aEaiing 650 2 4=aCooking and Eating Utensils 650 0 4=aConfectiouery 650 0 4=aPastry 650 0 =i=aSugar 655 7 4=aIUustrations =j=zîtaly 4=zLombardy 471401-1500 4=2gmgpc 700 01 4=albn Bu.tl-an, 4=dd. ca. 1068 44Taqw-im al-.si.h.hah. 773 0 4=7c2am4=aNcw York Public Librar}’. Manuscript. Spencer Collection 65 -țt [Tacuinum samtatis]. 4=d[ 1401 -1500] 4=kMS 65 4=Sf°l- 80v 752 4=aItaly 4=bLombardy RECENSEMENT D IMAGES PHARMACEUTIQUES . . . 549 o; hihcA/c iu|r*.'Ouume ț^uibi'hiHniu yucce _______Ud* IH fliuft Kcihltl CCJÎ f fui* tiu A^^mti/îae cwtfmaodâ aymme ct^m tdn^upic nuntit fa mu (urc • cw iHUwdmtifc martie, ugi? a mui uisnhîn'tf Aid mm nv A^iHVHccminccmd rcpivimf^iojice v 1 r . Juponiman^ mc HHHimHiXi/îmi : xnfu Ggv jhiwo^V 550 , H.. C,..S,lps^RMAN .. 09/08/94 U.C. icine Pg: 1 10:55:27 OC . L . ; ; m OCLC: VM9O-OOO165 Rec stat: n ntrd: 900509 Used: Type: k Bib Ivi: a Govt pub: u La; : lat Source: d Leng: imn Enc Ivi; Type mat: k Ctry: xx| Dai tp: q MEBE: 0 Tech: n Mod rec: Acccmp mat: Dese: a Ini ivi: Dates: 1476,1500 i COM:k FMD: OR:o CL:c PRS:f SSN; 099 =f=aHuntington ^aHM.1150 4=afol.l53 245 00 =f=a[Ssints Cosmas and Damian, with attributes]. 300 =f=al painting on parchment; ^tempera with accent of gold, col. ; 4=c38 x 53 mm. 500 =|=aFrance, end of the fifteenth century. 500 =|=aRubricated text immediately to lefi of image: Ds sanctis Cosma et Damiaao antiphona. 500 =faaText immediately to left of imago: Sancti par fidem vixerunt regna operati sunt iusticiam adopți sunt rcprormssior.es. Versus. lustorum anima in mânu dei sunt. Resp. Et non tanget illos tormentum malicie. Oremus... . 520 0 ațaSimply drawn picture of SS. Cosmas and Damian, the patron saints of medicine and surgery, aimbed or haioed, wearing skullcaps, blue coverings from neck to below shoulders, white, over purple sleeves, tan sleeveless tunics; St. Cosmas (?) on 1., holds spatula iu 1. hand, ointment box in r. hand; St. Damian (?) on r., faces Cosmas, holds urine flask in r. hand and makcs teaching gesture, extending forefinger of 1. hand. 533 4=aSlide. 535 4=aHemy E. Huntington Library and Art Gallery 600 00 =|=aDamian, =f=cSaint =j=dd. ca. 303 600 00 =j=aCosmas, ^^Saint 650 0 sfsaChristian patron saints 650 0 =|=aChristian martyrs 650 2^=aMedicine 650 2 ^aSwgery 650 7 iaUrine flasks 4=21ocal 650 7 =j=aOintment boxes =|=21ocpd 655 7 =|=aDavotional images =!=zFrance =|=yl476-1500 =L21ocal 752 =|=aFrance 773 0 =|=7c2am=4=aCatholic Church. =^sBook of hours (Ms. Huntington Library. HM 1150) =H(Book of hours, use of Chartres]. =^d[between 1476 and 1500] =^kHM 1150 =Lgfol. 153 NOUVEAU MOTIF DANS UN EX-LIBRIS PHARMACIEN Un tout nouveau motif pharmacien se represente sous l’effigie de ITmmaculee — comme Deesse Pharmacienne. Du temps passe, la Mere du Christ etait deja apparue dans des ex-libris polonais. En majorite avec l’Enfant Jesus sur son bras, comme la Vierge Noire de Czgsto- chowa. mais aussi comme la Vierge Ostrobramska, la Mere Doulou- reuse, la Mere du Christ dans l’humble etable ou parmi les saints de l’art populaire. Dans l’ex-libris polonais avec des motifs religieux, elie parait rare- ment. Sur 180 ex-libris recueillis pqr le docteur W. Driulikowski et presentes dans le livre „Motifs religieux dans les ex-libris polonais /1918-—1988/“ ă peine dans quelques dessins, elie est l’etre central, mais dans d’autres elie est au second plan. Jusqu’â present, il n’y avait pas l’image de la Mere de Dieu Phar- macienne, ni sur de grands tableaux, ni sur de petites oeuvres graphi- ques. En ce qui concerne la peinture, le manque d’un tel motif est justi- fie, car dans le temps passe il n’y avait pas le type de femme-pharma- cienne et les peintres de jadis ne pouvaient pas representer une telle image de la Sainte Vierge-Mere de Dieu. La femme oecupe une place significative en pharmacie ă peine au XXe silele. Malgre cela les pein- tres du XX<: siecle ne s’interessaient guere aux motifs religieux. â moins qu’ils recevaient des commandes de la part des eglises ou des couvents. En representation graphique la Mere de Dieu apparait assez tard. plutot vers la deuxieme moitie du XXC siecle. Cela temoigne d’un grand respect pour Sa Personne. Certains elements sur la religion, personna- ges divins paraissent d’abord dans les ex-libris des livres qui appar- tiennent aux couvents, aux abbayes et au clerge. En Pologne libre, durant l’espace d’entre les deux guerres 1918- 1939/, l’image de la Mere de Dieu, celle de Czgstochowa ou de Ostro- brama. etait parfois representee sur le mur du pavilion de la phar- macie. De cette maniere on se soumettalt ă sa Proteetion. En meme temps, on remarquait que le proprietaire etait catholique. L’image de la Sainte Vierge sur un pavilion reapparaissait dans les pharmacics polonaises apres la Deuxieme Guerre Mondiale, mais pas longtemps. Cela a pris fin, car les pharmacies depuis 1951 appartenaient â l’etat. A ce moment-Iă, les ,,saintes“ images ont ete deplacees du pavilion jusqu’aux arriere-plans: laboratoires, bureaux. Le socialism? etant hostile envers le catholicisme et avec le systeme philosophique du gouvernement, il etait interdit dp placer une croix ou une repro- duction sainte dans un lieu public. Le premier auteur d’un dessin ex-libris avec l’image de la Sainte Vierge-pharmacienne est Krzystof Kmiec, un pharmacien de Cracovie. 552 J. BKZEZ1XSKA II est l’auteur d’un demi-mille d’ex-libris qui sont realises dans diverses techniques: zincographie, xylographie, etc. Krzysztof Kmiiec est ne en 1950 â CiepZzce-Zdrdj. 11 a fait de serieUses etudes ă Cracovie, il travaille jusqu’ă nos jours et il occupe une place principale dans la chaire de pharmacie â l’Universite de Jagiellonbw ă Cracovie. C’est que etant deja etudiant, il s’interessait aux arts plasti- ques. Maintenant, depuis 11 ans, il consacre son temps aux ex-libris. II recherche des modeles et diverses compositions en executant de nou- velles formes plastiques. C’est avec plaisir qu’il ajoute des elemente Eo&aniquesi. ă ses gravures. II faut remarquer qu’il a pris part ă de nombreuses expositions et concours aussi bien en Pologne qu’â l’etran- ger II a recu une quantite de prix et de distinctions. I.’image de la Mere de Dieu dans cet ex-libris d’apres le style polonais, la represente comme l’Immaculee, sans son Enfant Jesus, avec une couronne munie d’une croix dans une aureole de saints. Sa robe boutonnee jusqu’au cou avec de larges manches nous rappelle le tablier d’un pharmacien. Les ornements dans les manchettes sont pareils â ceux de Ia couronne et temoignent de la consideration pour cette pro- fession dans laquelle elle s’identifie. Dans une main elle maintient une balance de pharmacie qui est en equilibre, dans l’autre un pilon au- dessus d’un mortier. Ce sont les deux attributs du metier d’un phar- macien: le mortier et la jbalance determinant le personnage de la Vierge comme une celeste Pharmacienne et toute l’illustration la represente telle qu’une Reine des Pharmaciens. Le message de cette image est donc le suivant: la Mere de Dieu, la Reine des cieux est une merveilleuse Pharmacienne. Elle produît et elle fpurnit des remedes contre toutes les souffrances Idu corps et de l’âme pour le inonde entier. Elle sait ecraser et reduire en poussieres tous les obstacles et tous les affaiblissements de l’etre humain. Dans le pluteau de notne balance, elle ajoute le don de ses grâces, pour que l’homme soit justifie au moment de sa mort. A chaque etre vivant, elle etablit autant de medicamente qui lui sont necessaires et elle donne des remedes inestimables â ceux qui en ont besoin. Elle nous donne la fa- veur des richesses de son Fils, le Divin Medecin de nos âmes, car elle est la Divine Pharmacienne des personnes desolees et affligees. Krzysztof Kmiec, l’auteur et le realisateur de l’ex-libris, l’explique de cette maniere: le personnage principal de l’image est la Sainte Vierge representee comme pharmacienne. De meme, il y a les equipe- ments d’une pharmacie qu’elle tient en mains: une balance de phar- macie et un pilon. Ces deux instruments de travail dans une phar- macie sont caracteristiques et typiques dans ce metier et nous rappellent lo travail du pharmacien. Avec son visage triste et pensii, mais en meme temps profonde- ment recueilli apres la mort de son Fils, c’est la veritable image de la Vierge. Douloureuse, tourmentee â cause du mal qui nous entoure. Elle est aussi soucieuse pour les soins scrupuleux des preparations phar- maceutiques en pensant au nombre de personnes qui en ont besoin. Tout le dessin est represente par une croix et elle est exactement proportionnee ă son but. Au premier coup d’oeil, on voit en apparence des lignes qui se croisent dans un pele-mele, mais elles forment la NOUVEAU MOTIF 533 base de l’image formee par une croix symetrique, l’embleme de la pharmacie et le symbole du christianisme. L’auteur voula’it ajouter encore une petite branche de Herba Hv- perici etant la particularite de la Vierge de l’Assomption, la Vierge Mărie Pharmacienne. L’initiateur y a renonce pour se concentrer sur le personnage principal. Les renseignements techniques de l’ex-iibris: 1996 (realise en cette annee), 67 X 60 mm (dimensions), op. 446 (numero d’apres l’ordre du catalogue de l’auteur). Le possesseur de 1’ex-libris est le docteur Madame Jadwiga Brzc- zinska de Kolobrzeg; profession — pharmacienne, historien en phar- macie, correspondante de la presse sur la pharmacie. Elie est l’auteur de plusieurs ex-libris, mais celui-ci est consacre ă Ia Mere de tous les Saints, Tronc de la Sagesse, Sânte des Infirmes, Arche d’Alliance. Reine des Vierges et Reine des Pharmaciens. Prenant contact avec l’auteur de Cet ex-libris, on remarque dans ce cadre l’illustration partiiculiere de la Mere de Dieu-pharmacienne. Le cadre est forme par de nombreuses feuilles de papier qui caracteri- sent cette femme ecrivain. En meme temps, le fond represente une croix equilaterale qui irappelle l’embleme de la pharmacie et du chris- tianisme. On peut croire - que les innovations plastiques de Krzysztof Kmiec trouveront de dignes successeurs dans le monde entier. Le motif de la Mere de Dieu-Pharmacienne pourra etre persevere, continue dans un grand nombre d’oeuvres de peinture et d’arts graphiques. jadwiga brzezi^ska 554 NOUVEAU MOTIF 200 ANS DEPUIS LA CQNSTITUTION;DE L’HOMEOPATHIE. INFLUENCES SIBIENNES DETERMINANTES SUR SAMUEL HAHNEMANN : II y a oette annee 2Q0 ans depuis la constitution du systeme ho- meophatique par la publicalion de Samuel Hahnemann d’un ouvrage inlitule: „Essai d’un nouveau principe pour la decouverte de l’efficacite des substances medicamenteuses . ,Cet eyenement a ete commemore dans les milieux medicaux, pharmaceutiques et scientifiques, mais tres rarement ou jamais on ne signale son sejour ă Sibiu ou il a forme ses opinions philosophiques et de medecine appliquee qui l’ont determine a formuler un nouveau systeme medical. C’est â cause de cette omis- sion que nous avons choisi le sujet que nous allons presenter. Apres deux annees d’etudes, commence,es â Leipzig en 1775, esti- mant ne pas trouver les elements d’une medecine pratique, Hahnemann part pour Vienne ou pendant neuf moib ii etudie „ce qu’on peut nom- mer la medecine en soi“. Mais pendant ce court sejour, ses ressources materielles se sont epuisees et il doit. quitter Vienne. Heureusement se trouve â cette epoque1 dans la capitale autrichienne le nouveau gou- verneur de la Transylvanie le Baron Samuel von Brukenthal (1721—1803), qui l’invite ă Sibiu (Hermannstadt) — siege du gpuvemement transylvain — dans des conditions honorables en qualite de bibliothecaire et me- decin de sa maison. II est possible que Hahnemann se soit trouve' dans la suite du gouverneur lorsque ce dernier fit son entree solennelle dans la viile de Sibiu le 3 octobre 1777. Quatorze jours apres son arrivee â Sibiu, le 10 octobrei, Hahnemann est repu membre de la loge maponnjque sous l’impulsion et la recomman- dation du Baron S. von Brukenthal; qui etait lui-meme franc-mațon. On peut voir lâ un temoignage de la sympathie et de l’estime qu’il avait pour Hahnemann dont il avait deș le. debut reconnu les qualites intellectuelles. II est cite comme l’un des membres les plus eminents de la Loge de Sibiu. Outre les activites qu’impliquait sa fonction de medecin de la mai- son du Baron von Brukenthal, Hahnemann avait aussi la mission de s’occuper des importantes collections du gouverneur. II mit l’ordre dans la collection de monnaies dont il etablit un catalogue minutieux. II in- ventoria le stock de ilivres (approximativement 15.000 ouvrages) avec l’aide de Soterius von Sachsenheim et le concours du gouverneur lui- meme, etablissant aussi un catalogue alphabetique. On possede aussi deux notes, l’une datee de decembre 1777, l’autre de janvier 1778 re- latives â une somme d’argent repue, et ă l’achat de quelques livres. En hommage â son genereuxprotecteur, Hăhnem|ann ecrivit en 1778 une ode dediee ă Brukenthal' bt' cohip^ en style sapphique. 556 O. MAIOR L'original qui nous en reste de Hahnemann est en dialecte eolique avec une traduction de sa main en dialecte attique et en allemand. Bien qu’ils soient peu nombreux les documents manuscrits qui res- tent de cette epoque, sont consideres avec beaucoup d’interet par les adeptes et sympathisants de l’homeopathie. A Sibiu Hahnemann eut aussi l’occasion d’apprendre d’autres lan- gues et d’assimiler des Sciences secondaires dont il avait i’impression qu’elles lui manquaient. Mais îl n’indiqua pas de facon precise quelles furent des etudes et langues. Pendant son court sejour il etudia et lut beaucoup. II n’est pas possible d’affirmer avec exactitude s’il eut la possibilite de lire les livres des encyclopedistes francais ou ceux des progressistes allemands, mais leur influence, qui se remarque plus tard dans les idees de Hahnemann, nous fait croire qu’il les avait etudies â Sibiu. On peut avoir des doutes en ce qui concerne la lecture de d’Alem- bert, Diderot, Lessing, car, d’apres nos recherches, â cette date, leurs ocuvres ne se trouvaient pas dans la bibliotheque de Brukenthal, bien qu’on ait pu les decouvrir chez d’autres personnes, mais Holbein et Confucius ont certainement ete lus a Sibiu. C’est ici que se sont for- mees et cristallisees les conceptions philosophiques hahnemanniennes, sur le monde, sur Ia societe et sur la vie. Bien qu’il soit medecin de la maison Brukenthal, Hahnemann ne possedait pas encore le diplâme de medecin. II avait cependant le droit de pratiquer la medecine dans la viile de Sibiu. C’etait la premiere fois qu’il exerțait l’art medicale de fațon independante. II y trouvait Jâ l’occasion de mettre en pratique les connaissances accumulees au cours de ses etudes, tout en continuant d’apprendre. Cette pratique forma et influența son /activite medicale ulterieure. Cette question fit l’objet d’une etude de Dr. Heinz Henne dans son ouvrage „Hahnemann und die rumănische Volksmedizin“. Les connaissances interessantes acquises durant cette periode, les in- ftuences aussi de certaines pratiques de la medecine populaire locale se refletent dans son premier ouvrage medical qui părut en 1784: „Indi- cations pour la guerison radicale des plaies anciennes et des ulceres putrides". Hahnemann y reconnait que sur ces questions on peut ap- prendre beaucoup plus d’apres les pratiques des guerisseurs locaux que des livres de medecine; car ils ont ete instruits par l’experience. Les medecins ne doivent pas considerer quelques plaies anciennes comme incurables ou liees â quelque sorcellerie seulement parce qu’ils n’ont pas le pouvoir de les guerir. A l’appui de ses .affirmations, iHahnemann decrit le cas d’une jeune fille qui souffrait d’ulcerations chroniques aux bras et aux jambes. La maladie ne repondait pas aux traitements clas- siques longtemps poursuivis avec des medications internes et externes. La jeune fille guerit de son affection cronique en suivant les conseils qu’un paysan lui donna d’apres son experience d’aller se baigner chaque jour dans la riviere Cibin. Hahnemann cite encore le cas d'un homme presentant des ulcerations des jambes et qui avait ete inconsiderement trăite par son medecin avec des preparations de plomb. Malgre cela, la maladie avait continue â s’agraver. Hahnemann demontre l’inutilite et meme la nocivite de ces preparations. On voit ainsi avec quelle pers- picacite d’esprit et avec quel râalisme Hahnemann examinait tous les indices, tenant compte de fațon correcte des cas qu’il avait observes 200 ANS DEPUIS LA CONSTITUTION DE L’HOMEOPATHIE . . . 557 au cours de sa pratique medicale. Fort interessant est le fait qu’il ac- corde de l’importance ă la disposition psychique, emettant l’avis que le succes de la guerison necessite l’harmonie de l’esprit et du corps. II releve que „la vie sociale stimulante, l’exercice en plein air, les ‘bains froids tels qu’ils se pratiquent en Transylvanie" representent „L’aspect exterieur" du traitement. Evidemment, ces cas cites par Hahnemann n ont pas ete les seuls facteurs qui ont conditionne sa fațon de considerer la pratique medicale. II apparait que Hahnemann accompagna le gouvemeur dans ses voyages cî’affaires â travers la Transylvanie oii il etudia avec un vif interet le pays et ses habitants, surtout dans les regions minieres des Carpathes occidentaux et les regions marecageuses ravagees par la malaria. Ici meme il connut l’application de l'ecorce de Quinquina dans plusieurs cas qu’il fut appele â soigner qu’il experimenta sur son propre corps. Au printemps de 1779 Hahnemann quitte Sibiu, ă regret, pour aller poursuivre ses etudes ă Erlangen et se preparer pour son examen de doctorat. On suppose que Hahnemann termina ses etudes â Erlangen sur le conseil et la recommandation du Dr. M. Neustădter. un collegue et frere de Logo qui y avait lui-meme fait ses etudes. Quelque courte et importante la periode sibienne de Hahnemann fut. elle est liee aux evenements du temps, pas encore elucides en details, mais dont les consequences sur sa vie on peut poursuivre en- core pendant longtemps. Due d’une extraordinaire capacite de travail et de receptivite. il a pu completer sa culture en divers domaines, tels la philosophie, les Sciences naturelles, la chimie, la medecine pratique, en les valorifiant dans ses ouvrages de plus tard. Nous avons mentionne qu’en 1796 Hahnemann a publie l’ouvrage „Essai d’un nouveau principe pour la decouverte de l’efficacite des substances medicamenteuses“. Dans cet ouvrage il formule d’une fațon claire la loi „Similia similibus (curentur)", en desapprouvant catego- riquement la theorie de la medecine classique „Contraria contrarius"; l'annee 1796 fut consideree l’annee de la constitution de l’homeopathie. L’ouvrage de base de l’homeopathie et plus precisement de l’homeo- therapie, 1’,,Organon' de la therapie raționale", il le publie en 1810 â Dresden. Nous ne commenterons pas les principes enonces dont les origines commencent en Transylvanie, plus exactement â Sibiu, mais nous rap- pellerons leurs effets pratiques dans cette region. Pendant la premiere moitie du XlX-e siecle, les premiera medecins homeopathes font leur apparition en Transylvanie. La plupart d'entre eux ont etudie dans les centres universitaires comme Vienne, Leipzig, Munich, Budapest, ou ils ont pris connaissance de ce nouveau systeme, certains d’entre eux en l’utilisant dans leur pratique medicale. Apres l’epidemie de cholera de 1830 en Transylvanie, qui etait encore une province autrichienne, la pratique de la medecine homeo- pathique a ete laissee libre. Environ 1840, des medecins homeopathes deployaient leur activite dans presque chaque viile. Nous en mention- nons quelques-uns qui ont pratique l’homeopathie â Sibiu et dont l’acti- vire a ete vraiment remarquable. .558 O. MAIOR Dr. Gustav Spech (1816—1871) a -fait ses etudcs a Vienne, a pra- tique â Sebeș, puis â Sibiu jusqu’en 1851, quand il passsa en Valachie â Bucarest, oii il publia un livre sur la pratique homeopathique. Dr. Daniel Roth (1801—1859) a fait ses etudes â Munich, en 1849 il quitta la viile de Sibiu en passant en Valachie et ensuite en1 Molda- vie. D’autres medecins homeopathes connus ont ete: Dr. Victor Roth (1879—1948), Dr. Otto Grasser (1870—1943), Dr. Emil Brestowski, etc. Le nombre des medecins homeopathes augmenta par la constitu- tion du chaire de homeopathie, â la Faculte de medecine de Budapest, frcquentee par nombreux transylvains. Une grande difficulte consistait dans le fait que les medecins ho- meopathes devaient se procurer leurs medicaments â l’etranger et ies vendre ensuite aux malades, ce qui leur crea beaucoup d’ennuis avec les autorites et des conflits avec des pharmaciens. Au debut du XX-e siecle ces conflits deviennent de plus en plus nombreux. La fondation d’une pharmacie homeopathique se sentait necessaire. Le merite en cettie direction revient au Docteur Gustav Schimmert (ne 1877). Originaire de Miercurea Sibiu, oii son pere etait praprietaire de la pharmacie, apres avoir obtenu le doctorat en medecine â Greifswald en 1907, il s’etablit â Budapest comme medecin homeopathe. Pendant la premiere guerre mondiale, il fut concentre ă l’Hopital Militaire de Sibiu. Parmi ses succes plus satisfaisants on considere le fait qu’il a initie trois collegues dans la pratique de la medecine homeo- pathique dans une pharmacie de Sibiu. A la pharmacie du meme hopital etait concentre aussi le pharmacien Dr. Hans Binder (1888—1963). Pen- dant qu’il preparait son doctorat â Berne, il a travaille dans la Phar- macie A. Schmidt, ou il acquit des connaissances pratiques en ce qui concerne la prepara ti on et le maniement des medicaments homeopathi- ques. Le devoir du Docteur Schimmert a ete assez facile pour le con- vaincre â fonder une section homeopathique dans la Pharmacie „L’Aigle Noir“ qu’il avait arrentee de paire avec le pharmacien Eugen Wittme- yer (1883—1958). En 1915 ils fondent la section homeopathique apres avoir rețu les medicaments homeopathiques commandes sous le conseil du Docteur Schimmert ă la firme Wilmar Schwabe de Leipzig. Le 24 dec. 1924 ils ouvrirent leur propre pharmacie „Chez l’Ange", rue A. lancu nr. 9, ou ils transferent la section homeopathique. Celle- ci etait deja bien connue dans tout le pays. Deux chambres spacieuses, separees par la section allopathique, furent destinees pour la section ho- meopathique de la pharmacie. Elle fut douee d’un mobilier neuf adapte â ces formes pharmaceutiques. Des outils modernes mecanises pour la production des medicaments furent acquis: un mortier actionne elec- triquement situe sous une couvercle en verre pour etre isole du milieu environnant; on l’utilisait â la trituration des pulverulents; u" appareil en verre pour la preparation des dilutions. Parce qu’ils preparaient aussi des comprimes homeopathiques, les pieces essentielles de la machine etaient comme ța confectionnees d’un materiei special, tout comme les tamis necessaires â la granulation. Les ustensiles et la vaisselle etaient adaptes ă la preparation de ces formes. L’expedition des produits ho- 200 ANS DEPUIS LA CON'STITUTION DE L HOMEOPATHIE . . . 559 meopathiques etait faite en emballages qui se distinguaient autant en forme que dans leur constitution de ceux allopathiques. Par exemple, les bouteilles et les pots d’expedition etaient fabriques en verre neutre. La dotation de la pharmacie en materiaux, les produits de qualite qui y furent prepares, tout cela on le doit en grande parti au pharmacien E. Wittmeyer, qui en 1925 travailla pendant une annee â la pharmacie de l’Hopital homeopathique Robert Bosch de Stuttgart, en se speciali- sant dans la preparation de ces formes. En tant que manuels de base dans la preparation des medicaments servaient les Pharmacopees Allemandes ed. 1912 et 1934 et la Phar- macopee Homeopathique Franțaise. Le developpement de la pharmacie homeopathique de Sibiu est du â l’augmentation du nombre des medecins homeopathes, aux grandes sol- licitations de medicaments et â la qualite des produits homeopathiques livres ă In pharmacie. Ceux-lă etaient sollicites de tous coins du pays et meme de l’etranger. Les plus nombreux medecins homeopathes qui ont sollicite les Services de la pharmacie de Sibiu habitaient â Buca- rest, ou on livrait la plupart des medicaments homeopathiques. Bien que, la capitale roumaine eut une pharmacie avec une section homeopathi- que. la propriete du pharmacien Victor Jacobi, qui s’intitulait aussi ,,depot homeopathique11, c’etait de lui que les plus des commandes ar- rivaient. D'un prospectus de l’annee 1938 de la pharmacie Jacobi resulte qu’il possedait approximativement 380 differents produits homeopathi- ques, pendant que dans l’index de la Pharmacie „Chez l’Ange" de Si- biu ce nombre montait jusqu’ă presque 2500. Le 2 avril 1949 la pharmacie fut etatisee. la section homeopathi- que continua ă fonctionner jusqu’au mois d’aout. lorsque. par une dispo- sition du Ministere de la Sânte, elle a du cesser son activite. Ulterieu- rement on disposa que toute la section soit rendue au Musee Bruken- thal, fait mis en pratique â 20 octobre 1949. A cause du grand nombre des produits, un inventaire par artiole ne fut pas dresse, tout fut in- ventorie quantitativement. Le jnobilier de la section, necessairo a la conservation des produits, fut aussi donne; ses dimensions confirment la quantite des medicaments. II reste encore nonclarifiee la raison pour laquelle ne fut pas donnee la totalite des appareils techniques, la vais- selle, les ustensiles et materiaux qui constituent les collections mineures qui auraient enrichi la section et auraient contribue ă une meilleure connaissance de l’histoire de l’homeopathie de notre pays. Dans le cadre du Musee d’Histoire de la Pharmacie il se trouve surtout une salle con- sacree ă l’homeopathie avec des collections des remedes anciens soig- neusement conservees. La collection reflete une etape de l’homeopathie de notre pays. C’est la collection la plus riche de chez nous et peut- etre d’Europe. car dans la plupart des musees d’histoire de la pharma- cie l’homeopathie n’est pas representee que d’une fa?on assez restreinte, ă l’exception de quelques collections specialisees. En guise de conclu- sion, nous devons etre fiers que l’homeopathie, devenue une forme scientifique repandue dans tout le monde, a ses sources en Transylva- nie, respecți vement â Sibiu. Ce fut lâ que la plus grande section de pharmacie homeopathique du pays fonctionna et ă present se trouve lâ la plus grande collection de produits homeopathiques. 560 O. MAIOR BIBLIOGRAPHIE 1. Arhiva Farmaciei „îngerul" Sibiu, la Farmacia nr. 123 Sibiu, str. A. lancu nr. 9. 2 Alfabetischer Katalog der Brukenthal’schen Bibliothek, angelegt um 1780. Eintragungen von C. F. S. Hahnemann. Musee Brukenthal Sibiu. 3. Brukenthal’sches Hausarchiv an andere gerichtet. Musee Brukenthal, Sibiu. 4. Henne (Heinz). „Hahnemann und die rumănische Volksmedizin". Stuttgart, 1971. 5. Maior (Ovidiu). „Date privind istoricul homeopatici în tara noastră". Sibiu, 1960. 6. Maior (Ovidiu). „Din trecutul farmaciei homeopatice din Sibiu". București, 1983. ’ 7. Selbstbiographie des Begrunders der Homoopathie, S. C. F. Hahnemann. Leip- zig, 1791. 8. Tischner (Rudolf). „Hahnemann in Hermannstadt". Allg. Horn. Ztg. 1958, p. 349. OVIDIUS MAIOR DESPRE CATEVA COLECȚII MUZEALE FARMACEUTICE DIN EUROPA Cu ocazia excursiilor sau a unor călătorii făcute la diferite mani- festări științifice sau culturale (în special diferite congrese esperantiste), ori de câte ori am avut posibilitatea a vizita farmacii — mai vechi sau moderne, și mai ales colecții muzeale farmaceutice—, nu am scăpat-o. Scopul acestei lucrări este prezentarea colecțiilor vizitate, ca modele posibile pentru organizarea altor expoziții muzeale, prezentând docu- mente materiale și scrise ale trecutului nostru profesional. Cu ocazia documentării pentru obținerea unor date privitoare la colecțiile vizitate am găsit și descrierea altor astfel de instituții. Cele mai remarcabile vor fi prezentate, inserate printre impresiile noastre de călătorie. Cu toate că s-a păstrat farmacia înființată în 1317 în Dubrovnik și se cunosc mai multe reprezentări grafice ale spițeriilor secolelor XIV— XV (5), totuși acestea devin mai răspândite în secolele XVII—XVIII, când deja în toate orașele mari funcționează farmacii. Din această pe- rioadă datează cele mai multe vestigii ale profesiei noastre. Dintre aceste farmacii o parte — în localurile originale sau mutate în altă parte, cu mobilierul original sau modernizat — funcționează și în zilele noastre. Altele și-au încetat activitatea, păstrând, conservând mo- bilierul, instrumentarul și vasele în starea în care s-au aflat la sistarea activității. In unele farmacii vechi sau în incinta unor muzee s-au or- ganizat expoziții cu piese colecționate de la mai multe farmacii, consti- tuind muzee sau secții ale acestora. Aceste colecții se pot organiza după criterii cronologice, geografice, tematice etc. (6, 23). Colecții mai mici, mai modeste se pot expune în cadrul unor instituții, facultăți sau catedre universitare etc. Pe baza celor de mai sus, propunem să parcurgem iti- nerarul nostru printre colecțiile europene după următoarea clasificare: a. farmacii active de valoare muzeală; b. farmacii-muzeu; c. muzee de farmacie; d. expoziții de obiecte farmaceutice de interes muzeal, fără însă să putem delimita net aceste categorii. a. Intre farmaciile active și azi am întâlnit unele care au rămas în starea lor originală, păstrându-și mobilierul fără modificări. Altele, din motive organizatorice, funcționale, au fost parțial transformate. Aceste modificări pot viza și oficina, dar mai ales receptura, laboratoarele, de- pozitele și celelalte încăperi, care din cauza volumului de muncă cres- cut și a schimbării caracteristicilor activității necesită lucrări de extin- dere, modernizare, reorganizare. Aceste modernizări solicită participa- rea unor grupuri de specialiști din diverse domenii, ca: istoriografi ai farmaciei, arhitecți și constructori, istorici de artă, restauratori și nu în ultimul rând farmaciști (3, 11, 13, 17, 6 d). 562 ȘT. BUDAHĂZY, M. BUDAHĂZY In această categorie putem cita farmacia Leul de Aur din Praga, în care frumosul mobilier de epocă, numeroasele vase farmaceutice oferă un decor activității farmaceutice propriu-zise. Mare parte a acti- vității se desfășoară în spatele acestui decor, spațiu probabil modernizat conform cerințelor epocii. O altă farmacie veche și în funcție am mai găsit și la Viena, în apropierea domului Ștefan (numele nu l-am reținut). Aceasta a fost ca o dugheană medievală, cu mobilier vopsit, ustensile vechi, funcționează și astăzi. O farmacie activă de peste 200 ani se găsește și în orașul Papa (Ungaria), înființată de ordinul mizericordienilor în anul 1757 (4). O vârstă apropiată are și fosta farmacie a mizericordienilor din Oradea. Această farmacie s-a fondat în 1760 și, ca și alte farmacii ale ordinului, purta numele de Rodia, emblema mizericordienilor. Din anul 1991, far- macia este cu program permanent și până în 1995 a deservit și secțiile ORL și oftalmologie ale spitalului județean. Această activitate este mult superioară rulajului planificat în urmă cu peste 200 de ani, existând pericolul real că utilizarea abuzivă va duce la deteriorarea mobilierului, încăperilor, declarate monument istoric (19). Altă — o a treia — far- macie, ctitorie a mizericordienilor, este farmacia Rodia (Grănâtalma) din Pecs (Ungaria). înființată în 1796, ea a funcționat în incinta spitalului ordinului până la laicizarea și naționalizarea acestuia, în cinul 1950. Mo- bilierul a fost demontat și transferat la o altă farmacie atunci înființată. După 40 de ani, localul inițial a fost renovat, iar mobilierul stil Ludovic al XVI-lea restaurat și readus în locul său, farmacia funcționând din nou din anul 1991 (4, 27, 26). O altă farmacie ce a suferit mult și a renăscut am vizitat în orașul Gyor (Ungaria): Farmacia Szechenyi. A fost înființată de ordinul iezui- ților în anul 1654. In localul original a funcționat până în 1860, după care s-a mutat de mai multe ori, iar în localul ei a funcționat o prăvălie de articole de fierărie. In 1969 farmacia își reprimește localul inițial, dar într-o stare de degradare avansată. Un grup de specialiști, condus de renumitul istoriograf al medicinii și farmaciei Jozsef Antall (mai târziu ,prim-ministru al Ungariei), a reconstruit clădirea, a reparat în- căperile farmaciei, restaurând și fresca în stil baroc de pe tavanul ofici- nei. Din mobilierul de epocă au supraviețuit (într-un muzeu din oraș) doar două dulapuri sculptate în stil rococo. Din acest motiv s-a proiec- tat un mobilier nou, de inspirație istorică, să se încadreze în mediul ba- roc al farmaciei. Mobilierul asigură o bună funcționalitate farmaciei și permite — pe de altă parte — o bună prezentare a exponatelor colecției muzeale a farmaciei. „Reconstrucția4* a reușit așa de bine, încât la Ex- poziția Mondială de Design de la Washington arhitectul Gâbor Mezey a obținut un premiu special pentru această lucrare (3, 26). în vitrinele consacrate exponatelor sunt expuse vase farmaceutice, instrumentar me- dical vechi, o farmacie „de mână“ homeopată, cărți, documente etc. Vi- zitatorii muzeului nu deranjează activitatea farmaciei, mare parte a pie- selor fiind expuse în încăperea de la intrare, dar bolnavii ce se adre- sează farmaciei își pot forma o idee despre farmacia și medicina de altădată. In cei 25 ani de existență a muzeului el a fost vizitat de circa un milion de oameni (28). DESPRE CÂTEVA COLECȚII MUZEALE . . . 563 O farmacie activă, având și o colecție muzeală, este cea numită Szerecsen-Maurul sau Sipocz (după numele unuia dintre foștii proprie- tari) din orașul Pecs. Colecția de piese muzeale a fost expusă pentru public începând cu anul 1990. Farmacia fondată în 1697 are în oficină un mobilier stil neorococo, a cărui frumusețe este accentuată de plăci decorative, cu motive florale, de maiolică aplicate pe suprafețele de lemn și o fântână, tot de maiolică, făcute de renumita fabrică de faianță Zsolnay din localitate. Farmacia funcționează și azi, iar „muzeul“ este plasat în patru încăperi, unde se intră prin oficină. în colecție se păs- trează relicvele farmaciilor din Pecs și jud. Baranya, ca diplome (cea mai veche din 1830), materia medica de origine vegetală, animală și mi- nerală, preparate industriale vechi, ustensile farmaceutice, farmacopoi. truse de preparate homeopate etc. și sticle de sifon (!). Farmacistul Sipocz a fost primul fabricant de sifon în oraș. Acest fapt nu este un lucru ieșit din comun, fiindcă și la muzeul de farmacie de ța Turku am văzut o mașină de „îmbuteliat apă amară“ (22) și chiar posedăm o sticlă de sifon de la farmacia Sanitas din Șimleul Silvaniei a lui Balta Elemer, dovedind multilaterala preocupare a colegilor de altădată. în laboratorul vechi al farmaciei sunt expuse cărți, formulare, variate vase și ustensile (linguri de topit emplastre) din sticlă, aramă și cupru (27). b. înainte de a trece la farmaciile-muzeu vizitate, vă propunem o haltă în Franța, țară care dispune de un număr impresionant de astfel de „instituții11 de o bogăție de neegalat (7). Peste o sută de colecții (43 farmacii-muzeu și 59 colecții muzeale de farmacie) împodobesc unele unități spitalicești vechi. în ultima vreme există tendința de a le trans- fera în muzee sau alte locuri publice. în urma mutării, atmosfera aces- tora suferă, dar ele devin accesibile și publicului larg. Cele mai bogate și renumite sunt farmaciile de la Hotel-Dieu din Tours, Saint-Denis sau Troyes, de la Hopital Saint-Jacques din Besancon, de la Spitalul din Carpentras, de la L’Institution Naționale des țnvalides, de la Apothi- cairerie Royale din Saint Germain-en-Laye, Lyon și Strasbourg (7, 26). Autorii volumului Les pots de pharmacie vorbesc de aceste oficine ca despre „o artă în slujba sănătății", iar despre vasele de o frumusețe ine- galabilă scriu: „Vasele farmaceutice sunt rezultatul complicității reale între știința farmacistului și arta olarului, îndrăgostiți de rigoare, armo- nie și fantezie (...). Ele constituie un ansamblu excepțional în farma- ciile vechi, de unde se degajă într-o atmosferă cețoasă și de liniște o reală încântare" (7). Continuându-ne drumul, să ne oprim la farmacia spitalului de la mănăstirea Saint Jean din Brugge Bruges. Istoria acestui spital începe din secolele XI—XII, când a funcționat și ca azil pentru călătorii fără adăpost. Cu timpul s-a organizat și farmacia, considerată una dintre cele mai vechi farmacii din Europa (8) și care a mai funcționat în urmă cu 20—25 ani (5, 8). Azi clădirea cu un aer istoric servește ca muzieu. într-un salon spitalicesc de altă dată sunt expuse operele marelui pictor flamand Memling, iar peste încăperile cu geamuri cu rame de staniu și împodobite cu picturi de valoare, peste mobilierul în stil renascentist și peste vasele și ustensilele colecției domnește o atmosferă de pace și liniște de muzeu. ȘT. BUDA11ÂZY. M. BUDAHAZY Alte farmacii-muzeu — mai modeste — am întâlnit în orașele ma- ghiare Eger și Szekesfehervăr. La Eger farmacia Telekessy (numită după episcopul ctitor), fondată în 1713, a funcționat în actualul local între 1900 și 1968, când a fost des- ființată. în 1987, după 20 ani, timp în care mobilierul și vesela au fost păstrate la muzeul Istvăn Dobo din localitate, oficina, încăperea dinspre stradă a farmaciei, a fost renovată și mobilată cu vechea mobilă restau- rata. Colecția proprie de vase a fost completată cu piese din alte colecții (cele ale farmacistului Jănos Kovăcs și ale farmaciei A Kigyohoz — La Șarpele — din localitate). Expoziția dispune printre altele de 79 cutii de lemn strunjite, probabil de aceeași vârstă ca și mobilierul. Cele mai va- loroase exponate sunt șapte vase de ceramică, lucrate la manufactura din Holic (localitate din Slovacia, cu tradiție în fabricarea vaselor farma- ceutice din faianță), cu blazonul episcopului Telekessy. Din aceste vase se cunosc numai 18 exemplare, printre altele la Muzeul de istoria me- dicinii Ignăc Semmelweis și la Muzeul de artă decorativă din Budapesta. Mobilierul este făcut din stejar, în stil baroc-rococo, cu ornamente sculp- tate aurite și a fost realizat între anii 1745—1746 în mănăstirea iezuită din Eger (17, 18, 1, 26). Tot a iezuiților a fost la înființare (1746) farmacia Fekete Sas — Vulturul Negru din Szekesfehervăr. Ordinul a deținut farmacia până la desființarea acesteia. Farmacia funcționează ca muzeu din anul 1975, a fost renovată în anul 1990 și redată publicului. Dintre muzeele de istoria farmaciei primul pe care l-am vizitat a fost Colecția de istorie a farmaciei din Cluj. Aceasta a fost înființată în anul 1954. Colecția este organizată în localul celei mai vechi farmacii clujene, farmacia Sfântul Gheorghe, fondată în 1573, vestita farmacie a dinastiei Hintz. Colecția provine din mai multe surse: pe lângă inventa- rul propriu, se găsește aici o parte a colecției realizate de luliu Orient, întemeietorul muzeologiei farmaceutice din Transilvania, cât și colecția adunată de prof. Valeriu Bologa, în cadrul primei catedre de istoria me- dicinii și farmaciei din țară înființate în anul 1933—34 (17). Prima ex- poziție muzeală la Cluj a fost organizată de I. Orient în anii 1920—1922. In Istoricul farmaciei din Transilvania și Banat, apărut în 1926, Orient descrie colecția așezată „într-o sală a palatului cu două etaje, de pe colțul străzii Gherescu (Bastionului), care cu cele 1500 piese umple o sală muzeală11... „Sala muzeală este o încăpere farmaceutică obișnuită și are obiecte și ustensile farmaceutice* (10). Această colecție s-a reali- zat „după aproape 30 ani, fără un ajutor material sau moral* (21), în- fruntând „obstacolele pe care interesele egoiste, indolența, invidia și al- tele [le-au determinat] — cauze, care determină cu ușurință descurajarea* (20). Inventarul actual al muzeului numără peste 2500 obiecte. S-au mai achiziționat piese de la diferite farmacii istorice transilvane, ca Unicor- nul-Cluj, Rodia și Vulturul de Aur — Oradea, Cerbul de Aur — Turda și Ursul Negru — Sibiu (15, 26). La Sibiu, în anul 1948 (16) sau 1949 (25, 29) în cadrul Muzeului Brukenthal s-a expus o colecție de obiecte, cărți etc. farmaceutice de interes muzeal. Această colecție a fost mutată ulterior (1972) în vechiul spațiu al farmaciei Ursul Negru, fondată în 1600. în cele patru încăperi ale expoziției se găsesc 5800 de piese adunate din toată țara. Oficina DESPRE CATEVA COLECȚII MUZEALE . . . 565 are mobilierul farmaciei La Vulturul Negru, confecționat la Viena în anul 1903. Muzeul mai dispune de două microscoape de lemn, vase de ceramică verde tip Batiz, colecție de preparate homeopatice, ustensile farmaceutice etc. (24). Altă colecție muzeistică s-a format la Craiova, în anul 1963. Aici s-au adunat piesele de interes istoric din județele oltene. Au contribuit cu exponate farmaciile Sfânta Treime — Caracal, Sava Gheorghe — Plenița, Arab, Vulturul de Aur, Aurora — Craiova etc. Muzeul expune printre altele aparat de aurit și argintat .pilule, aparat de tabletat, ma- laxor de unguente, cărți, reviste etc. (25). Un interesant muzeu am vizitat în capitala Ungariei. în cartierul Cetatea din Budapesta s-a inaugurat în 1974 muzeul. în localul farma- ciei vechi Vulturul de Aur. Muzeul adăpostește vase și ustensile vechi, vitrinele oglindesc evoluția farmaciei ca profesie, iar laboratorul de al- chimie ne introduce în atmosfera mistică și ermetică a spițeriilor de altă- dată. O remarcă deosebită merită colecția de vase de ceramică habană. Tot în localul unei farmacii vechi s-a organizat și muzeul de far- macie din Koszeg (Ungaria). în oraș iezuiții au fondat o farmacie în anui 1680, a cărei urmaș de drept a funcționat în clădirea muzeului din anul 1777. Asupra valorii farmaciei și a necesității conservării acesteia a atras atenția încă prin anii 1892—95 luliu Orient, în prima sa scriere de is- toria farmaciei (30). După mai multe etape de organizare (în anii 1968 și 1976 (1), muzeul în forma lui actuală a fost inaugurat în octombrie 1980. El dispune de patru încăperi pentru exponate, o bibliotecă de spe- cialitate cu 8000 volume, două camere de lectură și studiu și o grădină botanică, în care din primăvară până în toamnă sunt cultivate circa o sută de specii de plante medicinale. Dintre sălile de expoziție, cea mai bogată și interesantă este oficina, unde s-a expus mobilierul farmaciei de altă dată a iezuiților. Acest mobilier este din 1910 proprietatea Mu- zeului de artă decorativă din Budapesta, când proprietarul de atunci al farmaciei a vândut inventarul farmaciei. Afirmativ, acest mobilier este unul dintre cele mai frumoase piese de mobilă farmaceutice în stil ba- roc din Europa. Colecția s-a format din obiecte primite, achiziționate de la farmaciile din localitate și județul Vas, ca și din donațiile particulare ale familiei Herpius și ale farmaciștilor Dezsd Kiittel și Ferenc Sziget- vâry (13). Muzeul de farmacie din orașul finlandez Turku iese din comun prin spațiul avut la dispoziție. Până ce alte muzee sunt organizație în cel mult 4—5 încăperi, acesta are 21. Muzeul este organizat în clădirea unei farmacii vechi. Colecția se compune din obiectele de interes mu- zeal ale farmaciei și din 1035 piese colecționate în toată Europa de Ake Lyndman, ulterior donate orașului Turku și Societății Farmaciștilor din Finlanda. Unele exponate sunt adevărate capodopere de artizanat în sticlă, aramă, lemn și faianță, ca alambicurile, distilatoarele, infuzoarele, patentulele etc. în herbarium drogurile depozitate emană un parfum de neegalat. In două încăperi vedem o sumedenie de instrumente, aparate pentru controlul medicamentelor, aproximativ până la nivelul anilor ’950. Pe lângă colecția farmaceutică propriu-zisă, s-a păstrat și locuința far- macistului. Aceste 6—7 încăperi, ca și biroul elegant și camera lui „de „primire", denotă bun gust și bunăstare materială (22). 56G ȘT. BGDÂHAZY, M. BUDAHÂZY Șirul expozițiilor muzeale să-1 continuăm cu colecția aflată în Mu- zeul de istoria medicinii Ignăc Semmelweis din Budapesta. Muzeul pre- zintă evoluția medicinii și farmaciei paralel, în ordine cronologică. înce- puturile, până cele două profesii nu s-au separat, sunt înfățișate îm- preună, apoi amândouă separat. Expoziția de farmacie poartă titlul ge- neral: Apariția și evoluția farmaciei, ca profesie independentă, în seco- lele XVII—XVIII. Exponatele sunt prezentate pe „subcapitole", ca: Evo- luția ustensilelor farmaceutice. Vase farmaceutice de maiolică, Farma- cia din Ungaria secolelor XVII—XVIII, Un laborator de alchimie etc. Expoziția acordă spații separate temelor: Două secole de evoluție a va- selor farmaceutice de ceramică în Ungaria, Farmacia maghiară din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Colecțiile sunt foarte bogate, de la praf de mumie, trecând prin mojare din sec. al XlV-lea, vase de la farmacia Telekessy, faianță habană, până la o farmacie homeopatică „de familie". O încăpere separată ocupă mobilierul și obiectele farmaciei „A Szentle- lekhez — La Sfântul Duh“ din Budapesta (fondată în 1786). Proprietarul Kăroly Gomori mută în 1813 farmacia într^o clădire nouă, care a fost, proiectată, împreună cu mobilierul farmaciei, de unul dintre cei mai im- portanți arhitecți clasiciști ai Ungariei, Mihâly Pollack. Farmacia a fost închisă în 1951, Mobilierul a fost expus începând din 1965. El este ornat cu elemente sculptate și bazoreliefuri în lemn, legate tematic de tămă- duire. Cele 600 de obiecte ale „farmaciei" provin din toate părțile Unga- riei, confecționate de la începutul sec. XlX-lea până aproximativ în 1930. Muzeul mai găzduiește și o bibliotecă de specialitate, fondată din donațiile corpului farmaceutic în anul 1908 (6, 26). Pe principii similare s-a organizat și colecția din subsolul castelului din Heidelberg. Acest muzeu prezintă evoluția medicinii și farmaciei, de la vracii epocilor istorice, prin laboratoarele de alchimie, până la înce- putul secolului nostru, cronologic și pe criterii geografice (23, 26). Literatura mai citează muzee de farmacie în Brno, Bratislava, Șo- pron și altele (26). d. Expoziții de obiecte muzeale farmaceutice: sunt într-un număr foarte mare și se găsesc în cele mai vestite muzee din lume, în diverse institute de învățământ și instituții etc., ca de exemplu în Deutsches Museum Miinchen, la Spitalul Julius din Wiirttenberg, la Landesmuseum Zilrich, la Roma la Istiituto di Storia della Medicina, la Parma la mă- năstirea Sfântul Ion Evanghelistul, la mănăstirea clariselor de la Reu- tenberg etc. (26). La noi în țară se cunosc colecții la Muzeul Orășenesc Sighișoara, pe lângă catedra de istoria medicinii și farmaciei de la Târgu-Mureș și Iași și se citează colecții la București, Timișoara și altele (25, 26, 16). în alte țări am avut ocazia să vedem piese muzeale expuse la Centrul Farmaceutic Debrețin, unde mobilierul unei farmacii vechi este prezentat pe palierul etajului I; la Muzeul Dery în același oraș se poate vizita mobilierul farmaciei La Unicornul de Aur. La Institutul Farma- ceutic Național din Budapesta, chiar lângă intrare, s-a format un spațiu separat cu pereți de sticlă, unde sunt expuse câteva obiecte vechi, re- prezentative, ale profesiei noastre (dulap cu vase farmaceutice, o balanță DESPRE CATEVA COLECȚII MUZEALE . . . 567 frumoasă etc.). Mica expoziție este în așa fel aranjată, încât și trecătorii de pe stradă pot admira piesele din „vitrină“. Aici călătoria noastră prin expozițiile, muzeele de farmacie s-a ter- minat. Sperăm că prin prezentarea noastră am putut demonstra posibi- litățile variate de realizare a unor expoziții muzeale, de prezeintare a vestigiilor noastre profesionale. în altă ordine de idei, faptul că există asemenea colecții bogate trebuie să fie un semnal de alarmă, pentru salvarea, colecționarea, căutarea ultimelor piese latente ce se mai găsesc din secolele, (deceniile trecute, cum ne-a avertizat, deja în urmă cu o sută de ani, luliu Orient sau acum 20 ani germanul H. G. Ldhr (9, 12). Dar ustensilele, preparatele și documentele zilelor noastre vor fi docu- mente materiale sau scrise pentru generațiile ce urmează. în acest fel grija față de acestea, păstrarea, conservarea lor. este o altă datorie a noastră. Numai așa vom putea păstra continuitatea istorici și prestigiului profesiei noastre nobile. BIBLIOGRAFIE: 1. Szigetvâry, F., Gyogyszereszet, 38. 997—998.. 1994. 2. Szigetvâry, F., Gyogyszereszet, 23 (9) 353. 1979. 3. Bozsoki, Eva, Gyogyszereszet, 36 (3) 137—139. 1992. 4. Zboray, B., Gyogyszereszet, 35 (10) 541—543. 1991. 5. Benedek, I., Hugieia, Gondolat kiado, Budapest, 1990. 6. Antal], J., (red.), Kepek a gyogyitas multjăbol, Medicina, Budapest, 1972. 7. Dauguet, Claire, Guilleme-Brulon, Dorothee, Les pots de pharmacie, Ed. Massin, Paris, 1987. 8. Pălfy, J., Benelux ăllamok, Panorama, Budapest, 1975. 9. Orient, Gy., Az Erdelyi Nemzeti Muzeum Erem- es Regisegtârânak Gyogy- szereszeti Gyujtemenye, Cluj, 1918. 10. Hegediis, L., Gyogyszereszet, 24 (12) 475. 1980. 11. Orient, Gy., Az erdelyi es bânăti gyogyszereszet tortenete, Cluj, 1926, p. 237, 239. 12. Benko, F., Gyogyszereszet, 25 (2) 69. 1981. 13. Menner, O., Gyogyszereszet, 25 (1) 29—30. 1981. 14. * * * Bruges et ses merveilles, Ed. Thill s.a., Bruxelles, p. 48. 15. Crișan, Eva, Colecția de istoria farmaciei a Muzeului de istorie a Transilvaniei, Cluj, 1973. ’ 16. Izsăk, S., Farmacia de-a lungul secolelor, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bu- curești, 1979. 17. A Heves-megyei Muzeumszervezet ăllando kiăllităsai — Telekessy patika (Zrayne Vasas Anna). 18. Loffler, Erzsebet: A Telekessy patikamuzeum, ?, 675—678 p. 19. Budahăzy, Șt., Date oferite de I. Orient despre spitalele și farmaciile bisericești din Transilvania, manuscris. 20. Orient, I., vezi 9., p. 217. 21. Orient, I., vezi 11., p. 236—237. 22. Budahăzy, Șt., Muzeul de farmacie din Turku — Finlanda, manuscris. 23. Informații verbale ale farm. Ildiko Szabo. 24. Roth, F. J„ lugulescu, C„ Pract. farm. voi. III. 1973, p. 201—202. 25. Zahacinski, N., Pract. farm., voi. III. 1970, p. 137—140. 26. Nekăm, Lajosne, Regi magyar patikăk, Budapest, 1971. 27. Romvăry, F., Pecs — Muzeumpatikăk, TKM, 1991. 28. Vargăne dr. Pozsgai Ilona, Gyogyszereszet, 40 (8) 577. 1996. 29. Szigetvăry, F., Gyogyszereszet, 40 (6). 410. 1966. 30. Peter H. Măria, Orient, T., Orvostudomănyi Ertesito, voi. 67, 1995, Cluj. ȘTEFAN BUDAHAZY — MARIA BUDAHĂZY IN MEMORIAM. DIX ANS DEPUIS LA DISPARITION DU PROFESSEUR EMERITE DOCTEUR IOSIF SPIELMANN II y a une decennie, le 28 Aout 1986, ie professeur emerite docteur losif Spielmann quittait la vie, ă 69 ans â peine, dans une clinique de Hongrie â la suite d’une maladie impitoyable. Ce triste evenement repre- sente Tune des pertes les plus douloureuses souffertes par le mouvement iatro- et pharmacohistorique de Roumanie, mais aussi par beaucoup d’autres pays d’Europe. I. Spielmann a ete le disciple et, plus tard, le proche collaborateur du tres respecte professeur de Cluj et repute historien, Valeriu Lucian Bologa, aupres duquel il a forme sa Vision scientifique et historique dans le domaine de la medecine et de la pharmacie. Grâce â leur colla- boration. mais aussi â sa propre valeur. I. Spielmann deviendra l’un des rares representants de cette ,,espece“ en cours de disparition, nomme „homo universalis“, c’est-â-dire un eminent professeur, un briliant cher- cheur scientifique, un conferencier distingue, un ecrivain fecond, bref un savant repute dans la vraie acception du mot. II commence son activi te didactique en 1945, comme preparateur et puis assistant â la Chaire de Medecine Generale de la recemment fon-, dee Faculte de Medecine de Târgu-Mureș. En 1948 il est promu maître de conferences â la Chaire de Sciences Sociales de la ci-dite Faculte, et, un an plus tard, il deviendra professeur â la meme discipline ou il fonc- tionnera jusqu’en 1953. C’est alors que lui sera confiee la discipline d’Histoire de la Medecine, initialement comme conference et ă partir de 1961 comme chaire universitaire. Ici, pendant 21 ans, c’est-â-dire jus- qu'en 1981, date de sa retrăite, le professeur I. Spielmann deploira une riche activite qui le consacrera aussi bien en Roumanie qu’â l’etranger. En cette qualite il semera dans les coeurs et les consciences de nom- breuses generations d’etudiants, en meme temps que de precieuses con- naissances philosophiques, sociologiqucs ct historiqucs, le sens de l’exi- gence, de l’exactite et de la rigueur imposees par la recherche .scientifi- que, imperatifs indispensables â l’exercice de la profession medicale. Son activite de creation se reflete dans les presque 300 articles d’histoire de la medecine et de la pharmacie, de philosophie, d’ethique et de sociologie medicale, dans plus de 170 travaux de vulgarisation de la Science et dans d’autres 100 parutions du domaine de la critique litte- raire, edites en Roumanie en roumain et hongrois, et â l’etranger, en hongrois, allemand, francais, anglais, espagnol et russe. De ce vaste repertoire nous nous arreterons seulement â quelques- unes de ses preoccupations principales. II a defini, par exemple, avec une remarquable competence quelques personnalites roumaines de l’epoque des Lumieres (Constantin Caracaș et luliu Barasch), mais aussi quelques auteurs d’origine hongroise de la meme epoque (Nyulas Ferenc, Gecse 570 GR. BAICU Daniel et Szotyori Jozsef). II a entrepris d’importantes recherches sur les Sciences medicales ă la periode de l’humanisme tardif (Renaissance) et il a etudie Tinfluence des idees cartesiennes sur la philosophie de la medecine, appartenant â des personnalites comme Apâczai Csere Jănos, Enyedi Sămuel, Păpai Păriz Ferenc, Huszti Szabo Jănos. II a evoque des figures proemincntes de la medecine du XIX'me siecle: Lechner Kăroly. Pândi Kălmăn, mais aussi quelques fondateurs d’ecoles medicales rou- maines comme: Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Francisc Rainer, Er- nest Juvara et luliu Hațieganu, du XXime siecle. II s’est preoccupe des premiers serments pharmaceutiques et medi- caux, de la legislation saniltaire des son commencement, des relations medicales entre Roumains, Hongrois et Saxons de Transylvanie, des re- lations entre la medecine populaire et la medecine moderne et il a ela- bore l’historique de l’institut Medico-Chirurgical de Cluj. Enfin, il a fait de remarquables recherches sur certaines personna- lites medicales europeennes, tels le medecin-theologue espagnol Miguel Serveto de Villanova (1509—1553), auteur de „Christianismi Restitutio“, parue ă Vienne et consideree eretique ce qui a attire ă l’auteur le destin d’etre brule sur le becher; puis le medecin italien Bernardino Ramazzini da Carpi (1633—1714), auteur de ,,De morbis artificum“ edite â Modene, ou sont mises les bases de l’etude de la pathologie professionnelle, et le medecin epidemiologue et specialiste en organisation sanitaire. d’origine luxembourgcoise, Adam Chenot (1721—1789) qui a travaille aussi en Transylvanie. I. Spielmann a publie. en 1957. aux Editions Medicales. le volume d’etudes intitule „Din Istoria Medicinii Universale11, et en 1960, ă Târgu- Mureș. le cours d’Histoire de la Medecine Universelle, reimprime en 1980 dans une variante revue et completee. II a ete collaborateur et co- uuteur ă d’autres manuels, recueils d’etudes et de monographies et publia, en 1984, l’esquisse „Betegseg, orvoslăs, tărsadalom" ou sont approfondus des problemes de sociologie medicale. Ses ecrits litteraires de la periode 1945—1960, signes avec le pseudo- nyme Keri Jozsef, traitent d’un large eventail de sujets, dans un style tres attrayant. II a aussi edite â Târgu-Mureș les nouvelles de Petelei Istvăn et s'est occupe ă Bucarest de l’heritage litteraire de Salamon Erno et Brassai Viktor, en ecrivant les prefaces respectives. A partir de 1955, le professeur I. Spielmann a participe ă huit con- gres intcrnationaux d’histoire de la. medecine et de la pharmacie et ă d’autres manifestations scientifiques en Roumanie et ă l’etranger. Entre 1955 et 1975 il a rempli la fonction de redacteur en chef de „Revista Medicală" avec sa variante en hongrois „Orvosi Szemle" de Târgu-Mureș. II a ete le vice-president de la Societe Roumaine d’Histoire de la Medecine et de la Pharmacie et, apres 1971, membre de la direction du Comite Roumain de l’Histoire et de la Philosophie des Sciences preș de l’Academie Roumaine. Entre 1971 et 1975, il a fait pârtie de la redac- tion de „Noesis", editee par le Comite sus-mentionne. En 1973, il a ete elu membre de l’Academie Internationale d’Histoire de la Pharmacie; la meme annee, il a ete coopte comme membre de la Societe Hongroise IN MEMORIA.M 1OS1F SPIELMANN . . . 571 ele l’Histoire de la Medecine. En 1975, il ei ete nomme membre honoraire de F Association de l’Histoire de la Medecine de Montpellier. Successeur de Feminent professeur V. L. Bologa pour diriger et coor- donner les theses de doctorat en histoire de la medecine et de la phar- macie, il a oriente, avec son inegalable competence et une exigence par- ticuliere, aussi les travaux des futurs docteurs en pharmacie: Constantin lugulescu. Graziella Baicu, Ștefan Gh. Ciulei, Ovidiu Maior, Gheorghe Mermeze. En 1962, on lui a octroye le titre de laureat du Prix „Nicolae Băl- cescu“ de F Academie Roumaine pour sa meriteuse collaboration au vo- lume „Din Istoria Filozofiei în România", en 1964, le diplome de Reco- noscimiento de F Academie de Sciences de Cuba, en 1975, le prix Wesz- premi Istvăn de la Hongrie, En 1972, l’Etat roumain lui accorda le haut titre de professeur emerite. Neuf ans depuis sa disparition, en septembre 1995, părut, grâce â quelques genereux pharmaciens: Felicia Gâtlan, Silvia lonescu, Mircea Morait, etc., de meme que par l’appui des colleges pharmaceutiques de Cluj et de Bucarest, de la Societe de Pharmacie et de S.C. ÎNapofarm S.A. de Cluj, le volume „Istoria Științelor Farmaceutice în România". C’est l’hommage posthume apporte â notre professeur qui, pendant preș de 15 ans, s’est engage, avec son extraordinaire energie, dans cette oe- uvre temeraire et fatigante, consideree une premiere restitution du passe de la pharmacie roumaine. Le professeur I. Spielmann s’est remarque par une force et un elan inepuisabjes. Sa retrăite n’a pias ete une interruption de son activite scientifique, qu’il n’a abandonne qu’â la veille de sa fin dramatique. Peu de temps avant son douloureux depart, le professeur affirmait avec une serenite desarmante qu’il avait obtenu tout ce qu’il avait deșire, bien que sa vie n’ait pas ete aisee, les satisfactions alternant avec les inqu- ietudes. les affirmations avec les contestations, les distinctions avec les deceptions. Bien qu’il ait aime se trouver au centre de l'attention de son entou- rage et de jouir de notoriete, I. Spielmann etait caracterise par une mo- destie qui frisait souvent l’ascese. II nous a quittes prematurement, et en meme temps nous sentons son oeuvre parfaitement ronde, mais cependant nous devons accepter que, par sa disparition, la vie scientifique de notre pays a perdu une valeur authentique et la spiritualite roumaine a ete privee de l’un de ses representants les plus autorises. Ceux qui ont eu le privilegc de collaborer avec le professeur I. Spi- elmann, etudiants, aspirants, co-auteurs, etc., se souviendront toujours de sa grande generosite scientifique, de son temperament volcanique, de son chaleureux humanisme, de sa profonde sensibilite. de sa culture en-. cyciopedique difficilement egalable, mais surtout de ce qu’a repre- sente ce grand erudit pour l’affirmation du mouvement iatrohistorique, pharmacohistorique ct de la sociologie medicale en Roumanie. GRAZIELLA BAICU A POINT OF VIEW ABOUT THE MUSEUM OF THE HISTORY OF MEDICINE AND PHARMACY Objects, not reproductions A museum is not a book. The thrill a history museum is to see the actual objects that people used in the actual place the museum is jn. T.. .] Since a museum is not a book. I don’t want it to show me a lot of reproductions, artists’ ideas, and waxworks. [. . .] Cutting out the dull bits Since a museum is not a book, it need not present me the whole history of a place or a topic. There may be a century when the Turks left little alive, or when ti Christian church set about the destruction of all vestige of another Christian church. In that case there will be few three-dimensional objects to show. Well, then, show what you have and no more, in a single case if need be. I really don’t want walls of stuff in two dimensions, photocopied off documents in Latin and Tur- kish that can barely be made out. I do read German, but even in, Ger- man printed matter is pretty dull. A museum is not an archive, ;md books and photocopies arc easier to read sitting down, at home. I am told that a special feature of Central Europe is that in Stalin and Brezhnev’s days some commissar or other decreed that museums of history should cover the whole history of a place or topic, as seen from the official viewpoint. Certainly, East Berlin used to boast in the Zeughaus a remarkable museum of the history of the German people, made up almost entirely of photocopies and twentieth century docu- ments, with hardly an object in sight — I mean a real object, in three dimensions. Nowadays, in museums in the Balkans I sniff some attempt to pcrsuade me of the truth of various kinds of național history. Again, if you’ll show me the objects you have, 1’11 be glad to draw my own conclusions. (May I contradict myself a bit and add that I am sorry they ciosed the museum in the Zeughaus: it was like the Royal Albert Hali in London. a complete and accurate relic of a past ideology. Haippțly, there’s still one such museum in Belgrade). A note to rich directors. The wish to see real objects leads to a low value for videos, computer programmes, and virtual reality in museums. They all have their place, but they are all second hand, they are all somebody’s idea of the past. The real object is a real piece of the p:ist. Children Where are the children? In central Europe, do museum staff talk with local teachers, find what will be under discussion in class, anei of- fer one-hour visits to a room or two (not the whole museum) to see the 574 B. HAINES objects that reiate to that discussion? When children in Brno start on Darwinism do they go to see the very moving city museum on Gregor Mendel? When children in Ruse start on the Industrial Revolution do they go to see the city's small and delightful railway museum? And if they do, are visits properly prepared, with a pre-visit by the class tea- cher, question sheets for children to fiii in during the visit, and a time for children to quiz an informed staff member? Do any central Euro- pean museum staff take a short or part-time course in methods for tea- ching young children? (Some quite unqualified gallery attendants are natural teachers and would need little encouragement. In the museum of farm history in Keszthely a motherly attendant showed some child- ren there on holiday how a corn chaffer worked: she enthralled them). Or are there few visits, with unhappy children trying to cover a whole museum in a draggy four-hour visit? This matters. The cold war protected central Europe from a flood of global culture — Coca Cola, Canton cuisine, and the Chicago Bulls (what- ever they are: I see their hats everywhere). Now it is up to us in Eu- rope to present to the young at once the globe that is their village and also our own European history and traditions, and to celebrate them. In London in January I was walking through a room in the National Gal- lery. I found twenty children aged ten seated on the floor while a staff member led them to look at a history painting from the Italian Renais- sance — to look, to look carefully, to look repeatedly. Adults passed by. children from other schools ran by, and the class sat enraptured, and full of answers to questions put to them. In years of visiting museums in central Europe I have seen little sign that the museums play the role they can in the maintenance among children of the spirit of Europe. Lighting The city museum in Oradea has many engravings by Diirer. But you c: n’t see them. They teii me1 that they put them on show every five years, to avoid exposure to light. Is that right? Clearly, there’s a conflict here bctween keeping things and showing them — between this generation and later ones. But Oradea does in fact show the prints sometimes, and what they need is simply a more even rationing system. Could they set up a sequence of two rooms, one darkened and the other dark, with lights that switch on only when a sensor detects movement in the room? Could they change the display each six months, showing twenty engra- vings at a time? All this is technical stuff, and for specialists like you to answer. Not specialist is the general question of lighting of such durable ob- jects as statues and ironware. Many central European galleries are blac- ked out, with solid panels covering Windows, and artificial lighting, If the lighting were good this wouldn’t matter. But many museums cannot afford enough light bulbs, and cannot pay for electricity for all rooms all the time. Perhaps museum directors think that their floor staff switch lights on and off for every visitor: I’m afraid staff are only human, and don’t. What to do? ABOUT THE MUSEUM OF THE HISTORY OF MEDICINE . . . 375 — could you replace screens with louvres and curtains, and ask atten- dants when they visit rooms hourly to check both that rooms ht^ve enough natural lighting and that no direct sunlight reaches any room? — some central European museums have installed sensors that swhch lights on when somebody’s in the room: could you do that? — could you issue visitors with hand torches? You will not get tourists and visitors to museums if they cannot see. Access [.. .] London's museums are not perfect, and central Europe’s [. . .j had great limes in central Europa. Two points for people from west Europe. Central European museums have many more objects than west Eu- ropean museums do that are out on a shelf or on a wall, not behind glass. Maybe this reflects greater național discipline, or the lack of child vi- sitors. But you might like to ask central European colleagues how they manage it, and whether there are lessons for you. Some western muse- ums have displa.ys designed for the blind to handle, so it’s clear that you’d like us to get closer to objects you show. Can you change any- thing? Central European museums often offer translations of all labels. At the door you get sheets of paper, one sheet per room, cased in plastic, tied in the top corner with string, which give you versions in English, German or French of each labei. They often show signs of grammatical error and of age: no matter. Somebody has seen the need, and made us foreigners welcome. I have never seen such a thing in London. The Mu- seum of the Moving Image is 200 metres from the train station for Paris, the early history of cinema is part of the history of France, and neither that museum nor (if l’m right) any of you issues loan sets of translated labels. Naturally, I don’t care whether the translations are on paper or on tape: you may prefer to use tape. But in that case please just give the facts, not stretches of music which try to teii visitors what their emo- tions ought to be. [■••] One meaning of the victory of 1989 is that now again all the pro- fessionals of our common European homeland can talk, and can help one another. [. . .] BEN HAINEA DES TRACES MUSEOGRAPHIQUES DU PASSAGE DE HAHNEMANN A SIBIU „Faire et etre sans paraître“. C’est un dicton que Hahnemann (1755—1843) l’a repris de son pâre, en l’employant dans l’introduction de son autobiographie ecrite â 37 ans. Dans cette annde, 1791, il â ete deja une personnalite mure, connu dans les rangs medicaux — ayant deja publie plus de 2 000 pages de traduc- tions (1), une farriille avec 5 enfants et il a ete membre de Hai Societe Economique de Leipzig et membre de l’Academie Scientifique Electo- rale â Mayence (10), II est difficile de delimiter aujourd’hui ce qui a ete de ce qu’il parait etre. Mais bien sur Hahnemann nous serait reconnaissant Gi nous nous approchions le plus possible de la realite de ces temps. Quelles sont les reelles traces gardees pour notre viile? Quelle a 6tă leur importance pour Hahnemann? Quelle importance pour Sibiu? Premierement, voiiă quelques dates, connus d’ailleurs par tous ceux qui s’occupent de l’histoire de l’homeopathie. Le 16 juillet 1777 le Baron Samuel Brukenthal (1721—1803) est joarti pour Vienne pour etre nomine le Gouverneur de la Transylvanie. Lâ, le medecin de la cour royale, le prof. dr. Quarin lui a presente l’un des plus appliques des ses etudiants, Samuel Hahnemann. Celui-ci âtait arrive â Vienne il y a neuf mois pour etq/iier la pârtie pratique de la profession dont il a commence l’etude îl y a 2 annees â Leipzig. L’invitation du baron Brukenthal de le suivre â Sibiu va l’honorer et va l’aider ă franchir les soucis materiels. Au commencement du mois d’octobre 1777 Hahnemann est arrive â Sibiu ou il est reste comme bibliothequaire et medecin de la maison jusqu’au printemps de l’annee 1779. Apres cette date il est parti pour Erlangen pour finir ses etudes. Son premier ouvrage dans lequel il presente sa nouvelle theorie appa- raît â peu preș apres vingt ans depuis qu’il avait quitt£ Sibiu: „Essai sur un nouveau principe pour decouvrir les vertus curatives des sub- stances medicinales“ (1796) et il fallait passer encore 9 ans jusqu’â l’ap- parition de la premiere „matiere medicale homeopathique“. En 1810 pa- raît enfin l’„Organon de l’art curatif rationnel“ (1, 3, 4, 10). I. Quelle a ete l’influence que la viile de Sibiu avait eu sur le jeune homme de 22 ans qui allait mettre les fondements de l’homeopathie? La bibliotheque de Brukenthal La tâche de bibliothequaire Hahnemann l’a divise avec Michael So- terius von Sachsenhe m (1742—1794), l’un des neveus de Brukenthal, qui l’avait aide pour dresser l’inventaire de toutes ses collections (11). 37 — Acta Mvsei Napoceusis 34/1908 578 I. LUX Dans le Musee de Brukenthal on preserve le cataloque de la biblio- theque de cette periode-lâ, finalise en 1780 (20). Celui-ci est forme par 285 pages provenues d’une manufaeture transylvaine de XVIIIe siecle, nommee „Honig“. Le catalogue embrasse autour de 5 000 titres de liv- res. L’ecriture de Soterius von Sachsenheim predomine tandis que celle de Hahnemann est aussi present, pouvant etre identifice â l’aide de son manuscrit preserve dans le meme musee, qui represente un hymne dedie par le jeune etudant en medecine â son bienfaiteur (8). L’ecriture de Hahnemann est plus rare rencontree que celle de Soterius. La bibliotheque de Brukenthal pouvait lui offrir beaucoup de nour- riture spirituelle, medicale, aussi que litteraire et philosophique. Parmi les grands classiques des Sciences de la nature il avait â sa disposition Di- oscoride, Pline, Matthioli, Fuchs, Boerhave, Hoffmann, Galen et Hippo- crate, les trois derniers etant amplement representes. Parmi les auteurs illuministes qui sont consideres avoir influence ses idees (Tischner, Ha- ehl, Elwert) apparaissent enregistres Mirabeau, Diderot et surtout Les- sing. II existait encore une bibliotheque dans la viile, „Hermannstădter Kapellen Bibliothek“, qui avait ete fondee en 1592 par le maire Huet, bibliotheque qui reunissait les livres des bibliotheques officielles de la viile. Les oeuvres qui ne se trouvaient pas dans la bibliotheque, Bru- kenthal, comme par exemple Paracelsus, Stahl, pouvaient y etre trouvees par le jeune etucliant en medecine (3, 4). La Loge) 'Franc-mașonne de Sibiu a ete fondee en 1767 par les 9 â cote de Soterius je l’ai specialement eliminee parce que j’ai considere qu’elle depasse le cadre medical et social que je suive dans cet expose. La Loge Franc-magonne La Loge Franc-magonne de Sibiu a ete fondee en 1767 par les 9 membres fondateurs ayant en tete Simon Friedrich von BauBnem (1741— 1827), senateur de la viile de Sibiu, avec une influence importante dans la vie politique de Transylvanie (21). Le nom de la Loge a ete: „Saint- Andre sur trois feuilles de Lotus de l’Orient“ (15, 16). Dans l’esprit de Tilluminisme du temps, la loge desirait etre une institution avec le but noble d’education des hommes vers l’humanisme, comme en peut le constater dans „Le Livre rituel“ de la Loge: „Notre saint ordre s’apppuie en essence sur l’amour entre les hommes, sur la bienfaisance, la discretion et qui a comme but final le bonheur universel pour tous les gens. On s’incline de tout coeur â la vertu, celle-ci, en- semble avec sa compagne, l’amitie, sont celles qui unissent fortement les rangees de la maconnerie“. Les premieres neuf annees, la loge passe une existence discrete. A partir de l’annee 1776 elle connaît un aeveloppement special. Apres avoir rețu le brevet de constitution, ils s’inscrivent dans la loge des personna- lites marquantes comme le Prince Mavrocordat, Karl von Brukenthal, le frere de Samuel, le Comte Bânffy, membre du Conseil guberniei, .de meme que beaucoup de representants de la vie publique de la viile. Par- mi les membres fondateurs on peut citer le docteur Neustădter qui etait sur le point de devenir medecin premier de la viile et ensuite protome- decin de Transylvanie. LE PASSAGE DE HAHNEMANN A SIBIU . . . 579 Si dans les premieres neuf annees d’existence ne s’etaient pas ins- crits de nouveaux membres, dans cette annee 1777 jusqu’au mois d’aout y existaient deja 31 membres. Le 7 aout, ceux-ci prennent la decision de transformer la loge habituelle (dans laquelle on pouvait obtenir au ma- ximum le degre de maître ecosse — degre 4) dans une Loge ecosse de vieux type (dans laquelle on pouvait obtenir les ainsi-dits degres inte- rieurs qui allaient jusqu’au 8eme degre, celui de chevalier mațon). La loge vierinoise „Le Palmier4* ă laquelle etait subordonnee la loge de Sibiu s’oppose avec vehemence â cette decision, en interdisant de conferer de nouveaux degres. Au contraire, la Loge de Sibiu inscrit de nouveaiux membres et confere des degres, pour agrandir le nombre de supporters et en meme temps s’adresse au duc de Braunschweig et Liineburg qui les soutienne ainsi qu’au mois de fevrier 1778 ils recoivent de Vienne l’ap- probation de constitution. Pendant les annees 1777—1778 les seances avaient lieu au premier (^tage de l’hotellerie ..L’Emn^reur des Romains**, dont le conducteur etait le frere Colignon, arrive de Belgique. Hahnemann arrive ă Sibiu en pleine fervoire de la Loge, c’est-â-dire en octobre 1777, quand les conditions d’accepter de nouveaux membres n’etaient pas si dures comme d’habitude. Par pxemnle. il n’etait nas rm- cessaire la recommandation de la pârtie d’un frere. Pendant tout le temps qu’il avait sejoumâ â Sibiu et qu’il avait ete membre de la loge, Hahne- mann n’a pas depasse le premier degre, celui d’apprenti. Tous ceux qui s’y sont inscrit avant lui, au meme temps ou apres lui. ont avanee dans au°lques mois. au moins jusqu’au troisiem,° degre. celui de maîtro. Tont cela est valable meme pour ceux d’origine sociale plus modeste (des menuisiers, des selliers). On peut donc deduire que l’enchantement de Hahnemann pour la maconnerie n’etait pas debordante. II est possible que le rituel des seances lui avait inhibe l’exaltation: , la reception dans la loge etait faite dans une piece obscure drapee de noir. Dans cet. imterieur se trouvait une table ou des instruments de ma- thematiques etaient places, une veilleuse et un plan architectural. A cote se trouvai't une colonade ou etaient accroche^s deux smielottes et une tete de mort. Meme si le jeune etudiant en medecine n’etait pas eff- raye par ce decor pendant qu’il attendait l’arrivee des plus grands de l’ordre pour lui mettre des questions sur la seriosite de ses desirs (les questions et les reponses etaient prefabriquees), il est possible que la rigidite des seances habituelles l’eut decu. Chaque cathegorie de fratrie y avait sa place et les apprentis n’avaient aucun mot â dire, par contre. Un mouvement ou un bruit inopportun attirait comme punition l’amen- dament de celui-ci. II se peut bien tendu aue tout s’v ait passe autrcment: ou» le jeune Hahnemann ait ete enchante par le romantisme sobre de la loge et qu’il ait considere normal et correct le rituel stricte des seances; et sa nonpromotion ait d’autres causes ... Samuel von Brukenthal n’a pas ete franc-mațon, mais son frere, Karl von Brukenthal, registrateur des archives et secretaire judiciare, en etait. Celui-ci etait ne en 1753, donc il a ete deux ans plus vieux que Hahnemann et il etait mariâ avec Katharina Sophia Binder von Sâch- 580 I. LUX senfels — la femme ele Samuel portait aussi le nom de Sophie Katharine von Klocknem (une coincidence qui pourrait creer des confusions). Bien que profondement humanitaire dans son moyen d’ecrire, dans son moyen d’etre (2), probablement que Hahnemann n’eut pas obtenu cette formation dans „l’institut d’education“ de la franc-maconnerie. Je desirerais m’exprimer pour la diminuation de l’importance qui s’accorde â ce geste (3, 4, 14), tant pour Hahnemann que pour la maconnerie de Sibiu. ” II. Quelle a ete l’importance du passage de Hahnemann sur la viile de Sibiu? Les prescriptions medicales de la familie Brukenthal Meme comme medecin de Ia fi mi'l 1 du gouverneur, commenii! pou- vait l’etudiant en medecine eliberer des prescriptions medicales? C’est cette question que je me suis posee en regardant le tas de prescriptions medicales de la familie du baron de Brukenthal (18). La reponse a ete tout simplement celle-ci: on n’en a pas du tout trouvees. Dans Ia collection de la familie de Brukenthal on garde â peu preș 500 prescriptions, parmi lesquelles plus de 200 etaient ecrites directe- ment pour la familie du baron Samuel von Brukenthal. Les prescriptions n’ont pas une forme standarde, quelques-unes ayant des dimensions va- riees entre 5 ou 12 et 9 ou 23 cm, sur papier manufacture. Quelques prescriptions donnent l’impression d’etre des simples billets. Bien que sur beaucoup de prescriptions apparaksp la signature du medecin (Leb- macher, York, Wolff), il y a beaucoup d’entre elles sans signature. On ne trouve aucune prescription avec la signature de Hahnemann, et pendant la periode 1777 — prin'temus de 1779 on ne trouve aucune prescription pour la familie Brukenthal. En ce qui concerne les autres periodes quand les prescriptions manquent, il est possible que le baron a ete pour longtemps â Vienne. Mais en automne 1777 il commencait son activite comme Gouverneur de la Transylvanie et en 1778 son palais de la Grande Place de Sibiu ccmmencait â etre construit. Son depart de la viile de Sibiu pour longtemps dans cette periode n’est pas vraisemb- lable. A un baron on pouvait prescrire quelque chose meme quand il etait en bonne sânte — il y a une epreuvp: les prescriptions 89, 90, 91, 93 depuis l’annee 1749 qui n’etaient pas trop vitales. Est-oe qu’il est possible que la manque de prescriptions puisse etre un signe du passage de Hahnemann dans la vie de Brukenthal? Quelques oeuvres de Hahnemann Dans le Musee Brukenthal il y a deux exemplaires de ses ouvrages. J’ai essaye dans la mesure des possibilites le pointillage de leur trace. Premierement il s’agit d’,:Apothekerlexikon“ (7) apparu en deux vo- lumes en 1793 et 1798. Sur la premiere page de chaque livre il y a une notice d’ou on apprend qu’un Gregorij Brouz la donne au noble tran- sylvain-hongrois Ferenc Sovenfalvi, le 8 novembre 1816. (Dans l’archive național de Sibiu, il y est mentionnee une familie noble Sovdnyfalvi qui en 1771 se trouvait deja â Szolnok.) (17). On ne sait comment arrive le livre dans la possession de la familie Herzberg qui depuis 1877 avait une pharmacie „L’aigle imperial* de LE PASSAGE DE HAHNEMANN A SIBIU . . . 581 Sibiu — c’etait la vieiile pharmacie militaire de 2, rue Măcelarilor (plus tard â l’adresse 59, rue Bălcescu). La preuve etait l’etiquette sur la cou- verture interieure du livre: ex libris Kapităn Kurt Herzberg Max. Herzberg, 1890“ Entre les annees 1886 et 1892 la pharmacie etait conduite par Cari Herzberg. Le pere de celui-ci etait commandant en retrăite et son frere, Maximilian. etait officier en marine (13). Cet ouvrage a ete procure par le musee, le 26 octobre 1962, proba- blement de chez l’antiquaire. II parait donc que Hahnemann n’avait plus des liens avec la viile de Sibiu. A l’aide des documents recherches on ne peut pas deduire que l'homeopathie est arrivee ici, â Sibiu, par d’autres routes, si Hahnemann n’avait pas sejourne ici. Bien entendu, ce travail n’a pas la pretention d’etre exhaustif. On pourrait conclure ă l’aide de ces dates que la viile de Sibiu a ete pour Hahnemann un lieu et un moment de sa vie ou il aurait en retirer son souffle, en ayant l’existance assuree, liberte de mouvement, de re- cherche et de savoir. II aurait acquis un nouveau degre de formaltion, de maturisation. Bien entendu, il aurait eu mal â quitter Sibiu, la Transylva- nie et ,.ces peuples11 ou il avait eu la possibilite d’.,acquerir de nouvelles connaissances linguistiques et parascientifiques11 (10), mais aussi de quitter ce moment de sa vie quand il etait maître de son temps, quand le pou- voir de la jeunesse lui donnait des ailes. — Peut-etre que la viile de Si- biu trouvait un lieu â part dans l’âme de Hahnemann, mais pas plus. BIBLIOGRAPHIE 1. BAURD Jaques, „Homeopathie, quelques pages d’histoire11, f. ed., Lyon, 1980, pg. 8—21. 2. CASPARI, ,.Dr. — s’ hoindopatliischer Haus und Reisearzt", Leipzig Baumgări- ners Buchhandlung, 1856. 3. CRIȘAN V., „Samuel Friedrich Christian Hahnemann in Hermannstadt", Do- cumenta Homoeopathica, Wihelm Maudrich Verlag, Wien — Miinchen — Berlin. 1991, Bd. 11., pg. 17—24. 4. CRIȘAN Virgi'l, ISPAS Radu, „Samuel Friedrich Christian Hahnemann crea- torul homeopatici și timpul petrecut de ei la Sibiu între anii 1777—1779“, Si- biul Medical (1), 1991, pg. 76—81. 5. ELWERT J. K., „Nachrichten von dem Leben (....) deutscher Ărzte11, Hildes- heim, 1799 abgedruckt bei HAEHL „Samuel Hahnemann, sein Leben und Schaffen11, Leipzig, 1922, pg. 12ff, Bibi. Brukenthal Sibiu, cota III, 9093. 6. HAEHL, „Samuel Hahnemann, sein Leben und Schaffen" voi. I, pg. 23—26, date bibliografice incomplete: Biblioteca Brukenthal Sibiu, cota III, 9094. 7. HAHNEMANN Samuel, „Apothekerlexikon", Leipzig, 1793—1798 bei Lebrecht und Crusius. Bd. I—II. 8. HAHNEMANN Samuel, ,,Deo Tutelari Samuelis de Brukenthal Sacrum", Bi- blioteca Brukenthal Sibiu, Manuscrise A 15. 9. HAHNEMANN Samuel, „Organon der Heilkunst11, in der Amolctechen Buch- handlung, Dresden, 1824. 10. HAHNEMANN Samuel, „Selbstbiographie11, Biblioteca Brukenthal Sibiu, Ma- nuscrise 147 1908. 582 I. LUX II. HERBERT Heinrich, ,,Briefe des Freiherrn v. Brukenthal1*, Archiv fur Sieben- biirgische Landeskunde, 3. Heft, 1903. 12. POPA Liliana, „Momente din istoria medicinii la Sibiu1*, Sibiul medical (2), 1992, pg. 26 cont. 13. ROTH F., „Primele farmacii din Sibiu și evoluția lor până în secolul al XIX- lea", Muzeul Brukenthal Sibiu, 1971. 14. TISCHNER, R. „Hahnemann in Hermannstadt**, Allgemeine Homeopathische Zeitung, Bd .203, S. 349—354, Bibi. Bruk. Sibiu, cota III. 9093. 15. ZIEGLAUER von, Ferdinand, „Geschichte der Freimaurerloge zu den drei Se- eblăttern in Hermannstadt (1767—1790), Archiv fur Siebenburgische Landeskunde voi. XII 1874, voi. XIII 1876. 16. Arh. St., Sibiu, fond Brukenthal A 6—8, Doc. 17 din 1777 („Gesătze fur die St. Andreas zu den drei Seeblăttern11). 17. Arhivele Statului, Sibiu, fond Brukenthal, H 6—9, Doc. 31, pg. 218. 18. Arh. St. Sibiu, fond Brukenthal CD 1—51, Doc. 2. 19. Arh. St. Sibiu, fond Magistrat Sibiu: 297/1776. 20. Brukenthal’sches Hausarchiv, Alphabetischer Katalog der Brukentahl’schen Bi- bliothek angelegt um 1780 von Michael Soterius von Sachsenheim (und Samuel Hahnemann?), Lose Bogen 285 Bl., 87 C.D. 21. Lexikon der Siebenburger Sachsen, Wort und Welt Verlag, înnsbruck, 1993, Pg. 88, 370. INGRID LUX LES EXPOSITIONS LOCALES ET OCCASIONNELLES D’HISTOIRE DE LA PHARMACIE, LEUR ROLE Conformement â son experience personnelle, l’auteur, en rememorant trois expositions dont il fut l’initiateur dans les villes de Sebeș-Alba, Focșani et Bucarest, developpe ses opinions sur la classification et le role de ces collections: — Expositions occasionnelles, demonstratives (role d’illustrer une ma- nifestaLion d’histoire de la pharmacie locale). — Expositions locales et representatives (role d’illustrer l’activite pharmaceutique ancienne d’une viile ou d’une region), — Expositions locales et representatives,. permanentes (role d’illus- trer l’anciennete de la pharmacie d’une viile ou d’une region), chambre ou maison memoriale. Pour soutenir le role des expositions locales et occasionnelles je re- courerai â mon experience dans ce domaine. A Sebeș-Alba, departement Alba; le 1'7. IV. 1966, a commence une reunion d’histoire de la pharmacie, sous le patronnage de la chaire d’His- toire de la Medecine et de Pharmacie1 de Cluj-Napoca (Prof. dr. Valeriu Bologa). Le theme fut l’histoire de la pharmacie de la viile et de ses alentours. A mon appel, les pharmaciens de l’endroit ont apporte les objets les plus anciens de leurs pharmacies. On organisa ainsi une exposition de- monstrative avec l’appui du Musee d’Histoire de la viile (directeur loan Raica). On exposa des diplomes des anciens pharmaciens, des manus- crits, des objets parmi lesquels un mortier de 1722, de la vaisselle phar- maceutique, etc. L’exposition resta ouverte seulement deux jours, mais elle fut inte- ressante et attractive pour le public, l’exposition etant placee dans un coin d’un vaste hali d’une salle de cinema. C’est un exemple d’exposition occasionnelle, demonstrative. Elle fut inscrite egalement comme une manifestation culturelle de la viile. Apres trois ans, ă Focșani, le 26. IV. 1969, on a ete organisee une autre exposition, plus ample, plus riche, plus importante. Elle occupa deux chambres dans le sous-sol de la plus ancienne pharmacie de la viile, „Centrala", fondee par le pharmacien Orawetz (1841). Les phar- maciens de la viile (en principal Petru Munteanu) ont reuni les plus anciens objets et vaisselle de leurs pharmacies, de Focșani, Panciu, Odo- bești et Mărășești. L’occasion fut bien elue: un symposium interregional des Sciences pharmaceutiques. On exposa egalement des diplomes, des manuscrits, des photos, les bustes de Hyppocrate, d’Hygea, de Charles Davila, etc. L’exposition compta des centaines de pieces. 584 C. IUGULESCU L’exposition fut mieux organisee. Elie attira l’attention des partici- pants et du public. Ulterieurement l’edifice fut demoli. La collection devenue perma- nente, enrichie et embellie, fut livree au musee de la viile. Voilâ un exemple d’une exposition au commencement locale et tem- poraire qui est devenire une section du musee departamental de Vrancea. La viile de Focșani a loge autrefois une ecole militaire d'officiers de reserve medecins et pharmaciens. J’ai organise lâ une exposition de me- decine et pharmacie militaire, de campagne. en but d’enseignement. On apporta ici des objets de plusieurs institutions militaires, en principal du depot central de Farmec. La plus'importante plece de cette collection fur une pharmacie de campagne',' niobile. Cette pharmacie portative fut la meilleure de toutes les institUtions similaires de la deuxieme guerre mondiale. Elie consistait de quatre coffres. Cette exposition a ete orga- nisee en but didactique. L’exposition a ete etalee dans une salle de classe. : L’ecole militaire fut supprjmee. L’exposition devient la collection demonstrative de la Faculte de Medecine militaire de Bucarest. Apres dix ans, l’institution fut egalement supprimee. La pharmacie portative a ete remise au MuSee' Militaire National, ou se trouve elie aussi mainte- nant, enrichie et embellie. Voilâ un exemple d’expositiop, initialețnent didactique, qui se con- stitua dans une collection de valeur naționale. Ces trois exemples d’expositions nous permettent de tirer quelques conclusions interessanteș eț generales. . Organ iser une exposition locale et occasionnelle n’est pas une action difficile, ni superflue. Dans toutes les villes se trouvent de pharmacies anciennes qui’ possedent des: petites collections de pharmacie: docu- ments, diplomes, manuscrits, pieces d’une vaisselle hors d’usage, appa- rcils, etc. Beaucoup de ces objets ' „dormenta, en attendant l'initiateur d une collection ou d’une exposition. ■ En groupant des objets disparates et isoles, on peut les sauver de la porte, de la destruction. II y a des pieces interessantes dans les caves des anciennes pharmacies oti dans les greniers des maisons des pharmaciens decedes depuis longtemps. ' , On peut illustrer assez aisement une manifestation scientifiquc im- portante. un anniversaire, une commemoration, par une exposition cu- mulee de plusieurs proprietaires,. meme. avec l’appui d’un musee. Les ex- positions occasionnelles parlent de soi meme; elles sont apreciees egale- ment par les specialistes et par le public. Chaque exposition implique les organisateurs dans une recherche scientifique benefique. II est necessaire d’etablir des informations exac- tes sur la production, les lieux. d’utilisation,. anciennete, style, dimensi- ons, etc., des objets. Chaque objet ancien a son histoire propre. Toutes les grandes collections de notre pays ont debute ainsi. Ulterieurement, il suivent les etudes approfondies. Beaucoup d’amateurs d’histoire gpnerale, surtout les pharmaciens, peuvent devenir d’initiateurs d’une petite exposition occasionnelle et tem- poraire. C’est le cas de collectionneurs des medailles, des photos, des LES expositions? locales . . . 585 documents, etc. pharmaceutiques. Cettes collections redament â etre ex- posees si frequemment que possible. On decOUvre d’aptitudes latientes des hommes, des pharmaciens.' On' peut donner plusieurs exemples ce- lebres recentes en Roumanie: Paul Băleănescu â Brăila, N. Cismărescu â Craiova, N. Zahacinschi, etc. Les petites expositions forment l’oeil, l’es- pric d’observation et le deșir de contribuei" â Faugmentation de la cul- ture pharmaceutique. C’est le role le plus precieux de cette sorte d’ex- positions. Les autorites ont encourage ces efforts: nous croyons qu’elles l’en feront egalement au future et .partout. Des sponsors se trouvent toujours, meme dans les rangs des pharmaciens. Ceux-ci, les medecins, les histori- ens, les archivistes, les museologueș, les autorites recevront avec cordia- lite et encouragements les jeunes collectionneurs qui peuvent devenir ulterieurement des redoutables specialistes. Les familles des pharmaci- ens d’autrefois permettent avec bienveillance l’acces â leurs anciens do- cuments, elles donnent de details, elles laissent voir les greniers et les caves pour trouver des objets pharmaceutiques, insignifiants pour les possesseurs, qui sont heureux de connaître leur valeur. Maintenant nous avons besoin d’apprendre ou se trouvent des manuscrits pharmaceutiques en cyrillique, les anciens microscopes, les anciens horologes des phar- macies, les cahiers galeniques des anciens pharmaciens, etc. II s’agit de la bienveillance et d’energie pour les faire connaître. En faisant ces recommandations, nous sommes obliges d’attirer l’attention sur les charlatans et les malfaiteurs, qui tentent â vendre les objets â prix decuples ou de les faire sortir du pays. La solution est de faire des documents legales en connaissant l’identite des personnes, de verifier les documents personnels de ces agents. Enfin. n’oublions pas que chaque collection peut accroître grâce â des specialistes, â des pharmaco-historiens. Rappelons que presque tous les initiateurs des expositions ou des collections ont commence par ad- mirer les objets et le mobilier pharmaceutique des musees ou des anci- ennes pharmacies et puis se developpa le gout de specialisation. Ayant en vue ce qui a ete dit ci-dessus, aussi que d’autres cas, nous pouvons faire une classification toute simple des expositions occasion- nelles ou permanentes (comme les collections didactiques de toutes les institutions d’enseignement), on peut faire des precisions generales. 1. Les plus simples et accessibles sont les expositions demonstrati- ves, de courte vie, les expositions decoratives des pharmacies qui s’eta- ient modernisees au long du temps, les collections diverses jet petites en propriete personnelle et au domicile. CelLesaci sont les plus nombreu- ses du monde. Leur role est considerable, malgre leur petitesse. Elles constituent la premiere ecole des specialistes qui se dedient aux etudes et au doctorat. C’est l’abc de tous les commenceurs, dont la plupart reste ă ce stade. 2. Les expositions locales et representatives sont plus exigeantes. Elles doivent exprimer un passe pharmaceutique d’une region ou d’une viile. Pour cela, il doit avoir l’appui d’une musee, d’un museologue •competent. L’importance des moyens d’organisation est plus croissante d’autant mieux que le degre de representation est plus eleve. A ce de- gre, il doivent concourir plus de forces: les autorites, des sponsors, des 586 C. IUGOLESCU specialistes. On peut transformer de telles expositions en de sections d’un musee local ou regional, avec de caractere permanent. La valeur peut de- venir naționale si les etudes et les conditions d’exposition sont louables. 3. Certaines expositions locales et occasionnelles peuvent se trans- former en de chambres memoriales (misions memoriales) dont la valeur est d’autant plus grande qu’elles representent des grandes personnalites pharmaceutiques. A la fin du siecle et du millenaire, en Roumanie existent deux phar- macies-musee (Cluj-Napoca, Sibiu), plus de 20 pharmacies en fonction declarees pharmacies historiques, de collections didactiques â Bucarest, lassy, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, plus de dix collections d’histoire de la pharmacie (Pitești, Brăila, Oravița, etc.), beaucoup de collections dans les grands musees nationaux et regionales. II y a des conditions satisfaisantes pour se fonder un musee național d’histoire de la phar- macie. c. iugulescu MUZEUL MEDICO-FARMACEUTIC AL SPITALULUI DIN ROMAN I. Condițiile de formare Muzeul spitalului din Roman a început a se cristaliza prin anii ’60, ca un rezultat al investigațiilor efectuate la documentarea proiectatei mo- nografii a spitalului, care mergea spre bicentenar. Cercetând multiple depozite ale Arhivelor naționale, vizitând urmași de ai foștilor salariați ai spitalului, îndeosebi medici, dar și cadre medii, s-a reușit adunarea unui’ fel de comori cu relicve, toate legate de munca depusă în decursul vremii în acest așezământ sanitar. Concomitent am simțit imboldul să extindem raza de cercetare și asupra altor instituții sanitare din localitate, care, deși au pornit ulterior, au activat apoi în paralel cu spitalul public. Cele câteva relicve prove- nite de la acestea (Spitalul Israelit, Spitalul Militar al Diviziei a VH-a, Policlinica Asigurărilor Sociale. Infirmeria orașului. Dispensarele de circumscripție urbană și de întreprindere etc.), au fost alăturate nucleu- lui central. Etalate pentru evidență, ele au constituit Muzeul Medico- Farmaco-Istoric de care ne ocupăm. Așa se face că acesta reflectă evo- luția nu numai a „Spitalului Precista Mare“, „Spitalul Municipal41 de acum, ci și a întregii asistențe sanitare de aici. Prin acesta el este legat de evoluția întregii vieți medico-farmaceutice locale, fără a avea pretenția de a ilustra evoluția medicinii în genere, iar dacă totuși, atunci doar în subsidiar. II. Amplasarea și componența muzeului Inițial, amplasat în odaia de la primul etaj al turnului-clopotniții ce străjuia odinioară intrarea în incinta instituțiilor mamă și fiică (Mă- năstirea Precista și Ospitalul acesteia), muzeul a fost coborît de acolo în anul 1973, în preajma comemorării unui secol și trei sferturi de la fon- darea spitalului. I s-a pus atunci la dispoziție, de către conducerea spi- talului, fosta lojă a portarului, de lângă turn, cu două încăperi nu mari, cam igrasioase. Am fost bucuroși când am scăpat de aici în 1989. Atunci ni s-a repartizat, în fine, o încăpere spațioasă luminoasă și uscată, din interiorul vechii clădiri a spitalului (1872), devenită liberă prin mutarea unor secții în edificiul nou al spitalului, inaugurat în 1982. în componența și aranjamentul său actual, muzeul se prezintă ca o expoziție complexă, alcătuită din 10 fonduri. Expuse foarte succint, ele ar fi următoarele: 1. Fondul documentar scriptic și imagistic. 2. Instrumente și aparate medicale devenite istorice. 3. Inventar vechi de uz farmaceutic. 4. Două vitrine de onoare dedicate doctorilor A. Theodori și Mi- hail Burada. 5. Vitrina decorațiilor și medaliilor sanitare. 588 E. COZĂRESCU, O. CLOCOTICI 6. Vitrina cu timbre și plicuri filatelice cu tematică sanitară, in- clusiv un album mare în care au fost rânduite imagini ce nu și-au găsit locul pe rafturi. 7. Biblioteca medico-istorică. 8. Arhiva cu acte de patrimoniu, bibliorafturi cu lucrări științifice elaborate de unii medici și farmaciști romașcani, benzi electromagnetice cu înregistrări făcute la diverse manifestații științifice ori culturale ți- nute în cadrul spitalului. Aici sunt eternizate voci prețioase ale unor figuri medicale dispărute între timp în eter . .. 9. Lucrări artistice, printre care tablouri pictate și două busturi re- prezentând pe distinșii medici romașcani dr. Alexandru Theodori și dr. Alexandru Vasiliu. 10. Lapidarul. Deoarece într-o comunicare ce nu trebuie să depășească 10 minute, ca cea de acum, e imposibil a le prezenta pe toate mai pe larg, așa cum s-ar cuveni, suntem nevoiți a exemplifica numai câteva din cele mai re- prezentative. ' Fondul documentar scriptic șt imagistic. Aici, în afară de actele ori- ginale și unele xerocopii de la 1798 încoace, se remarcă galeria cu por- tretele ctitorilor dintâi — Constantin Cehar, Racoviță Vodă și Episcopul Romanului Veniamin Costachi. Apoi cele ale medicilor primari cu merite deosebite la propășirea acestui așezământ. Sunt următorii: Dr. Silmeon Ramonțan, Dr. Dimitrie Samurcaș, Dr. Alexandru Theodori, Dr. Vafrino Marini, Dr. Mihail Burada, Dr. Constantin Mârzescu, Dr. Petre Nicolaescu, Dr. N. Fălcoianu, Dr. loan Micu, Dr. Remus Moga, Dr. Victor Panaitescu, Dr. Romulus Rusu. Se mai remarcă cele două stampe istorice, reprezen- tând Romanul feudal cu Mănăstirea Precista și cu bolnița ei, precursoa- rea spitalului. Iar a doua cu Turnul, Spițeria Minerva și soitălașul cu 10 paturi cât avea inițial. Ca dotare, prima din ele este din anul 1787, a doua de prin 1880. In vitrina cu instrumente medico-chirurgicale, pe lângă stetoscoape monoauriculare, seringi de toate categoriile și de vechimi diferite, apa- rate de narcoză, truse de oculistică și de O.R.L., instrumentar obstetrical etc., se remarcă în primul rând trusa de mică chirurgie de camipapie, folosită la Plevna de către Dr. lulius Theodori, șeful ambulanței Mare- lui cartier princiar. în cadrul colecției cu inventar și documente farmaceutice, de ma- ximă importanță sunt modestele borcane farmaceutice, din ceramică ce- nușie, cu care a fost înzestrată „Spițeria Minerva" în anul 1798, când a fost fondată concomitent cu spitalul. Mai atrag atenția carnete cu rețete medicale de prin anii 1840—1850, redactate în limba latină, precum și colecția cu 8 rețete de medicină populară, scrisă în limbaj românesc „siflat" cu caractere chirilice. Prin aceasta, ele constituie un monument de vechi grai românesc transilvan, care se mai vorbea prin satele cean- găiești, de pe Valea Șiretului, la începutul veacului al XlX-lea, când au fost înregistrate. Ele provin de la curtea Sturza-Miclăușeni. în vitrinele de onoare, cea a lui Theodori conține portretele origi- nale al pr. loan Teodorovici (tatăl) și al fiilor săi Alexandru, Octav și lulius, primul devenit medic, al doilea, jurist, profesor la facultatea de MUZEUL MEDICO-FARMACEUTIC DIN ROMAN 589 Drept din Iași, al treilea medic militar, ajuns general și profesor la Școala Națională de Medicină a lui Carol Davila și la Facultatea de Me- dicină din București. Tot aici se remarcă diploma de doctor în medicină (scrisă cu tuș pe pergament de vițel), obținută de Alexandru Theodori, în anul 1826, la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, teza lui de doctorat, ca și teza doctorului lulius Theodori; în fine, fotocopia foii de titlu a „Lexiconului poliglot de la Buda", tipărit în 1825, cu substan- țiala contribuție a lui Alexandru și a tatălui său loan, confundați multă vreme drept „frați" . .. în vitrina lui Burada, pe lângă portretul său, teza de doctorat, se observă și câteva din cele 18 partituri de muzică ce posedăm, publi- cate de el la edituri muzicale de peste hotare. Se știe că el a fost, pe lângă medic, și pianist de valoare și compozitor înaintaș, cu 50 de opu- suri cunoscute. O bună parte din melodiile sale, parte compuse la Paris, pe când studia în paralel cu medicina și muzica, la Schola Cantorum, parte la Roman, fiind interpretate și înregistrate pe bandă de magneto- fon, pot fi exemplificate vizitatorilor muzeului. Preluate de la noi de către Radio Iași, unele melodii ale lui Mihail Burada au fost transmise, în anii trecuți, în cadrul unui medalion medical-muzical ce i s-a făcut. In vitrina cu decorații, insigne și medalii sanitare atrag atenția în primul rând decorațiile și insignele primite de către doamnele și domni- șoarele infirmiere voluntare de Cruce Roșie, care au îngrijit nenumărați internați în acest spital, în cursul ambelor războaie mondiale. In sectorul bibliotecii medico-istorice se remarcă un număr de cărți medicale românești redactate cu alfabet chirilic, semn al vechimii preo- cupărilor științifice în țara noastră. Sunt apoi câteva lucrări medico-is- torice, precum și o multitudine (1200 volume) de manuale și tratate me- dicale redactate în diferite limbi (română, franceză, germană, italiană, engleză, rusă). Cele mai vechi sunt de prin 1820. Unele reprezintă deo- sebite valori de bibliografie medicală, precum cele două volume ale tra- tatului intitulat „La cellule nerveuse" din anul 1909, de Gh. Marinescu. Nu e inutil să menționăm că ele au aparținut unui simplu medic de țară din părțile Romanului, dr. Oreste Reiu. Semn că, într-o carieră de 40 de ani făcută în mediu rural, cine vroia putea ține pas cu noutățile medicale apărute în țară și peste hotare ... Recunoaștem: față de bibliotecile medico-istorice din centrele uni- versitare, a ne mândri cu modesta noastră colecție de carte medicală veche, frizează . . . vanitatea! Dacă ținem însă cont că într-un oraș din Moldova, ca Romanul, unde în timpul războiului din urmă, totul a fost luat de valurile războiului și de cele care au urmat (1944—1949) cu aban- donări, distrugeri, epurări etc., etc., salvarea de la distrugere și păstrarea corectă chiar și numai a acestora onorează muzeul și spitalul nostru. în ce privește „lapidarul", aici sunt concentrate materiale de cons- trucție de la alte edificii, mai vechi, ale spitalului, ceramică ornamentală, ceramică menajeră, sticlărie de uz medical și farmaceutic. Apoi una din cele două plăci de marmoră care stătuseră fixate, până în 1949, pe co- loanele din holul principal al spitalului. Cealaltă s-a pierdut cu prilejul incendiului din 1957, dar i s-a păstrat textul, fiind copiat anterior. Cea existentă în muzeu are gravate pe dânsa numele marilor donatori ai spitalului, începând cu pomenitul Episcop Veniamin Costachi, apoi cu 590 E. COZĂRESCU, o. clocotici ale unor boieri filantropi din regiune, ceea ce, sub regimul totalitar pre- cedent, nu era admisibil a se ține la vedere. Pe placa pierdută se amin- tea de marile restaurări și îmbunătățiri aduse clădirii spitalului, în anii 1909, 1910 din inițiativă locală (dr. C. Mârzescu), dar cu subvenționarea primită de la Epitropia Sf. Spiridon, de care ținea atunci spitalul. * Tn final, evidențiem că Muzeul Medico-Farmaco-Istoric al spitalului din Roman își trăiește viața prin vizitarea lui de către public, în primul rând pacienții internați care vin aici, primind explicațiile necesare. După cum rezultă din „Condica de vizitare41 unde, la urmă, ei își notează im- presiile, mulți recunosc faptul că sunt bucuroși de a-și fi îmbogățit cu- noștințele nu numai despre evoluția în localitate a asistenței medicale, dar și asupra istoriei orașului însuși. Este un mr>d prin care muzeul își îndeplinește menirea, contribuind atât la educarea sanitară, cât și la culturalizarea populației de rând. însă veritabila contribuție și-o va aduce muzeul atunci, când va avea prilejul să ilustreze trecutul bicentenar al instituției care îl patronează. Spitalul. Până atunci ținem seamă de bunul îndemn pe care ni l-a dat aca- demicianul prof. dr. Ștefan Milcu în 1973, înscris în „Cartea de aur“ a muzeului: să considerăm că și prezentul va deveni viitor, încât să reți- nem din elementele mai valoroase, spre a nu se pierde. Ceea ce am și făcut, căci de atunci multe și-au găsit locul în muzeu. Din nefericire, ori- cât de mare ar fi încăperea de acum (45/mp.), spațiul de care dispune muzeul nu-i mai permite nici o extindere. Din această cauză, unele obiecte valoroase trebuie păstrate în de- pozit, neavând loc de etalare. Printre acestea e aparatul de rontgendiag- nostic model „COOLINAN-SANITAS”, fabricat în 1928 și care a func- ționat în diferite servicii ale spitalului între anii 1938—1982. Scos la re- formă, a fost preluat de noi, dar, în depozitul comun cu alte aparate electrice, unde trebuie să-1 ținem, a fost „vămuit44 prin sustragerea tu- bului de radiologie și a ecranului fluorescent... E drept că, la insisten- țele noastre, i s-au făcut înlocuiri cu piese moarte, încât aparatul, în loc de a rămâne funcțional, a devenit o epavă; dar pentru profani merge. La cunoașterea muzeului au contribuit mult și unii publiciști ce l-au vizitat, dând la iveală pagini elogioase. Ele interesează îndeosebi marele public. Pentru noi contează, în primul rând, opera educativ-sanitară și culturală ce o îndeplinim aici, precum s-a menționat deja mai sus. De asemeni, posibilitățile mai lesnicioase de documentare pe care le oferim tinerilor cercetători ai trecutului vechiului nostru așezământ, ai modului cum a fost practicată aici medicina de-a lungul vremii, sub imboldul curentelor înnoitoare. Căci medicina, ca și oamenii, stă sub vremuri și nu invers. Fapt constatat și de noi cu regret, îndeosebi în ultimii cca. 50 de ani... EPIFANIE COZĂRESCU — OCTAV CLOCOTICI LIVRES DE SPECIALITE EDITES A CLUJ (1924—1934), POSSIBLES EXPONATS DANS LA COLLECTION D’HISTOIRE DE LA PHARMACIE Avânt 1919, â Cluj n’existait aucune activite roumaine dans le do- maine de la pratique, de l’education, de la recherche et des publications sciehtifiques de pharmacie. Mais l’evolution apres 1919 a determine, entre autres, une emula- tion culturelle, pedagogique et scientifique sans precedent, dont les ori- gines se retrouvent dans les energies intellectuelles qui ont constitue et mis'en mouvement un nouveau monde academique, le fondateur et l’or- ganisateur alerte de l’Universite le Roi Ferdinand I-er. La transformation imprevisible de la viile de Cluj, ă un moment donne, en centre roumain le plus important dans le domaine des produc- tions et des ouvrages scientifiques de specialite imprimes, est due en grande pârtie â la formation d’un noyau anime du deșir de la promotion de la Science ă l’entourage du Prof. dr. G. P. Pamfil (1883—1965) qui, au debut de l’annee 1920, avait ete nomme le directeur de l’Institut Phar- maceutique de l’Universite. Dans le cadre de la Faculte de Medecine, l’Institut Pharmaceutique etait l’equivalent d’un departement ou d’une section qui organisait ren- seignement de specialite pour les etudiants en pharmacie. Le Prof. Pamfil, le dirigeant de l’enseignement pharmaceutique, etait le directeur de l’Institut et en meme temps des Cliniques Univer- sitaires. C’est ainsi que le premier volume de specialite imprime â Cluj a ete ecrit par le pharmacien Maximilian Wonnesch, assistant univcrsi- taire, qui, en 1924, l’annee de la parution, avait ete nomme le chef de la Pharmacie des Cliniques. Le titre du livre est Methodes pour la carac- terisation des substances organiques (Metode pentru caracterizarea sub- stanțelor organice). Sur la couverture brochee, ayant les dimensions de 240X155 mm, le titre cite est ecrit dans une vignette ou, dans la pârtie superieure, il y a l’inscription „L’Institut Pharmaceutique de l’Universite de Cluj“ apres laquelle suit le titre d’une projetee collection: „Mâthodes des travaux pharmaceutiques" et la mention „publiees sous la direction du Prof. Dr. G. P. Pamfil". En bas de la reliure est ecrit „Maison d’edition de la Re- vue de la Pharmacie, l’edition pour la Transylvanie et le Banat, 1924". Les substances organiques dont s’occupe l’auteur dans le livre sont des substances pharmaceutiques, et les methodes pour leur caracterisation sont les methodes physiques et chimiques, acceptees comme les plus nou- velles et les efficientes ce temps-lâ. Le deuxieme livre de la collection „Methodes de travaux pharma- ceutiques" a ete publie en 1927 par le meme auteur, M. Wonnesch, en 592 H. POPESCU portant le titre Tables sur les methodes de dosage volumetrique des medicaments selon la Pharmacopee Roumaine IV (Tabele despre meto- dele de dozare volumetrică a medicamentelor după Farmacopeea Ro- mână IV). A l’en-tete de la couverture est mentionne l’Institut Pharma- ceutique de l’Universite de Cluj et son directeur, le Prof. dr. G. Pamfil. En bas de la couverture est mentionnee comme maison d’edition l’Ad- ministration de la Revue de la Pharmacie, avec son titre en roumain et en hongrois: Revista Farmaciei — Gyogyszereszeti Folyoirat et aussi la viile de Cluj. Entre temps M. Wonnesch avait acquis son doctorat, pour l’etude de l’ergot de seigle de Roumanie. Apres 1929 il a change de domicile ă Bu- carest ou il a ete charge de recherches et a change son nom en Voinesco. Le troisieme livre — imprime en hongrois en 1926 — a garde sa valeur jusqu’aujourd’hui, parce-qu’il est en dehors du risque de tomber en desuetude. On a publie deja l’ouvrage, en roumain, en feuiilleton des 1925, dans la revue Clujul medical. C’est le tome de Jules (Gyula) Ori- ent, maître de conferences (1869—1940), Histoire de la pharmacie en, Transylvanie et Banat (Az erdelyi es bânăti gyogyszereszet tortenete) edite ă l’institut Minerva de Cluj. En 1928, on a publie une version alle- mande du livre. Le meme auteur, J. Orient, a publie aussi le tome I-er d'Elements de toxicologie medicale (Elemente de toxicologie medicală (imprime dans la typographie Transilvania de Cluj, en 1934. Le livre a une preface ecrite par le prof. dr. luliu Hațieganu. Le dirigeant et l’animateur de l’Institut Pharmaceutique de Cluj, le prof. dr. G. P. Pamfil, a realise lui-meme deux impressions de grande valeur pour l’orientation de la formation scientifique et professionnelle. En 1928, il a publie un Cours de chimie pour l’universite et les eco- les superieures (Curs de chimie pentru universitate și școlile superioare), ă la typographie „Deutsche Bote“ de Cluj, selon nos informations le pre- mier cours universitaire de chimie generale imprime en roumain. G. P.Pamfil, en collaboration avec i. Nianta (1900—1979), a ecrit le volume Guide pour l’analyse des medicaments chimiques inorganiques et organiques (Ghid pentru analiza medicamentelor chimice anorganice și organice). Le docteur I. Manta, plus tard professeur de Biochimie me- dicale, etait licencie en chimie ă Nancy et en pharmacie â Cluj ou, l’annee de la parution du livre, etait chef de travaux â l’Institut Phar- maceutique. Le livre reste, dans l’histoire des Sciences pharmaceutiques de Roumanie, avec la renommee du premier manuel de laboratoire pour le controle du medicament sous l’aspect analytique. La valeur historique de ces six livres est indiscutable. On y ajoute aussi les versions hongroise et allemande de l’ouvrage apprecie de J. Orient. ... Leur importance sur le plan național est tres grande, grâce ă l’uni- cite et â la priorite de chacun d’entre eux, grâce aux grands progres de- termines dans le domaine de l’actualisation des connaissances scientifi- ques, dans Ie perfectionnement et Ia propagation du lexique et du lan- gage pharmaceutique roumain. Sur le plan local, elles demontrent, tout d’abord, la coagulation d’un noyau de specialistes qui, ă cette epoque-lâ, avaient commence â s’affir- L1VRES DE SPECIALITE EDITES A CLUJ . . . 593 mer dans le domaine des impressions de pharmacie. Puis, il est ă com- prendre qu’en realite les specialistes de Cluj militaient pour un enseigne- ment de haut niveau, ayant une forme et un contenu modernises, pour l’exercice de la pratique pharmaceutique en conformite avec les exigen- ces de l’art. A present, c’est tres difficile de trouver quelques exemplaires de ces livres, sauf les bibliotheques ayant un statut de depot național. Du pre- mier livre, il semble ne plus exister aucun exemplaire ă Cluj-Napoca. HONORIUS POPESCU 38 — Acta Mvsei Napocensis 34/1998 LA ceramique pharmaceutique medievale dans le MUSEE D’ART DE ROUMANIE Recherchant des mieux recipients pour deposer et conserver des drogues, l'homme ii etudie beaucoup de materiaux, parmi lesquels la ceramique. grâce a sa resistence â la corrosion et pour le prix bas. La ceramique a ete preferee pour deposer les electuaires, les huiles, les pommades, les sirops, les eaux aromatiques et dans les derniers deux siecles pour des pilules et des extraits, correspondant â cette exigente. Theoretiquement, nous pouvons classer la ceramique en deux gran- des classes: 1. La ceramique pharmaceutique commune 2. La ceramique pharmaceutique de luxe La ceramique pharmaceutique artistique, nommee „majolique“ ou „mai’olique“. a un arriere restreint dans quelques pays de l’Europe et un passe riche en plusieurs siecles. La ,,majolique pharmaceutique“, peu connue en Roumanie, a attire l’attention seulement dans les dernieres annees dans la litterature de specialite, par d’illustrations, de reclames et comme objets de musee. Rares, mais precieux, les vases pharmaceutiques de luxe des offici- nes en Roumanie ont ete detruits avant la deuxieme guerre mondiale, ou perdus dans la main des meconnaissants et voilâ notre obligation de pharmacien pour les identifier comme valeurs nationales. Infatigable, l’historien roumain de la pharmacie Pharm. Dr. C. lu- gulescu a cherche dans les grands musees roumains des vases medieva- les de pharmacie. II les a trouve, jusqu'ă present, seulement dans quatre lieux: 1. Le Musee National de l’Art, Bucarest, que nous devons vous pre- senter 2. Le Petit Musee Peleș — Sinaia 3. Le Musee d’Histoire de la Viile de Bucarest 4. La Faculte de Pharmacie, une piece seulement. Au Musee National d’Art, ces vases, 18 comme nombre, ont ete etu- dies par les museographes Baleca et Antonescu. Avant le cataclysme seismique de 1977, les objets etaient dans de grandes salles, exposes sous vitraux, et peut-etre negliges par les visiteurs accapares par d’autres valeurs representes par des peintures. Peu de pharmaciens attentifs les ont remarque, mais seulement comme de vases decoratifs et les ont oublie. Dans 1977, un vase a ete deteriore, mais il a ete reconstitue. Quelques vases de la collection du Musee d’Art, les plus representa- tifs. ont ete exposes au Musee et dix d’entre eux etaient dans les de- p6ts souterrains. 59S M. SOPORRAV. CR. DASCĂLU Tous ont ete photographies. La premiere exposition avec ces objets a ete en 1980, et puis, en 1981. En arrivant 1989, les combats d’autour du Musee d’Art ont fait de destructions. Pour ce moitif, la majolique pharmaceutique en ensemble, avec d’autres pieces, fut deposee et l’espace ne permet pas leur manipu- lation. Un laboratoire roumain a retrophotographie les vases pour un ca- lendrier. Nous essayons maintenant de vous presenter la collection menti- onnee. Comme aspect, ces objets sont: — „albarel“ — pour des preparations solides — chevrette — destinee aux liquides et — pots a canon. La glațure des fai’ances est eclatante, apres la technique du fin de XVII-eme siecle. Elle a ete bien appliquee et comme ca les vases ont resiste beaucoup de siecles, avec des petites deteriorations ă la base et â la bouche. Les couleurs sont le blanc et le bleu. A la base et ă la bouche, la plupart des vases ont deux lignes con- eenlriques en bleu et au milieu des picots en bleu aussi. Le corps du vase a une peinture variee: un château, d’oiseaux, be- aucoup de vegetation. La peinture est remarquable par l’equilibre des volumes. Deux vases ont la meme decoration â la base, mais comme peinture seulement de longues feuilles penetrantes entre elles, avec les numeros 1712 et 1713, les annees de leur execution. D’autres deux „albarels" portent, parmi leurs peintures, de fleurons et d’ornements geometriques peintes en bleu et avec de teintes jaunes. La chevrette et les pots â canon ont â la base les memes lignes avec de picots, mais le corps a une peinture avec de fleurs, des feuilles, parmi lesquelles ont peut voir des oiseaux. Le pot â canon a deux tetes d’animal et la chevrette l’inscription „MEL“. Par leurs aspects et structure, nous avons la certitude que ces vases appartiennent â une manufacture occidentale de la fin du XVII-"mc siecle. La majolique pharmaceutique nous montre que le medicament n’est pas seulement un objet comme un autre et qu’il demande beaucoup de travail pour pouvoir le donner au malade. Differents en apparence, tous sont pleins de souvenir, ont la meme origine et signification, ils apportent la noblesse et la charite, qui sont â la base de leur creation. LA CERAMIQUE pharmaceutique medievale 597 BIBLIOGRAPHIE: 1. Cotinat L. „L’age d’or des faîences d’apothicaire". Plaisir de France, An 40, 1973. 2. Cotinat L. „Evolution de la ceramique pharmaceutique'*. Les initiati- ves, les aspects, les influences ducs aux artistes etrangers. 3. Gheorghiu E. ..Pagini din trecutul farmaciei romanești'*. Ed. Med., Buc., 1967. ’ 4. lugulescu C. „Les ouvrages scientifiques** voi. VI 1979—1980 MARIA SOPOREAN — CRISTINA DASCĂLU Tiparul executat la Imprimeria „ARDEALUL" Cluj sub comanda nr. 80110