ACTA MVSEl NAPOCENSIS 1984 ACTA MVSB^ NAPOCENSIS XXI 1984 MMM DIRECȚIA MONUMENTELE, ANSAMBLURILOR «I 6TTURILE ISTORICE BIBLIOTECA Cota cdrbii-'^^~. . . Inventar:, ^00^.. £ b COMITETUL DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE COMITETUL NAȚIONAL SOCIALISTA AL JUDEȚULUI CLUJ ICOM MUZEUL JUDEȚEAN DE ISTORIE DIN CLUJ-NAPOCA MVSEI NAPOCENS1S 1984 LEGIUL DE REDACȚIE: P. BUNTA (secretar de redacție); Jh, DAICOVICIUj (redactor responsabil); N. CORDOȘ; A. EGYED; ȘT. FERENCZI; I. GLODARIU; | I. KOVACS^. GH. LAZAROVICI; GR. MARIAN; I. MITROFAN; FR. PAP; ȘT. PASCU; C. POP; G. A. PROTOPOPESCU; L. VAJDA; |N. VLASSAf Fondator: CONSTANTIN DAICOVICIU „ACTA MVSEI NAPOCENSIS“ Publicația Muzeului județean de istorie din Cluj-Napoca Orice corespondență se va adresa: Muzeul județean de istorie 3400 Cluj-Napoca, str. Emil Isac nr. 2 Tel.: 1.86.77 „ACTA MVSEI NAPOCENSIS" Publication du Musee Departemental d’Histoire de Cluj-Napoca Toute correspondance sera envoyee â l’adresse: Muzeul județean de istorie 3400 Cluj-Napoca (România), str. Emil Isac nr. 2 CUPRINS SOMMAIRE — COJIEPXAHHE — INHALT — CONTENTS PETRU BUNTA — GEORGE PROTOPOPESCU, Actul de la 23 August 1944 — piatră de hotar în istoria modernă și contemporană a României ...................... STUDII [HORTENSIA DUMITRESCu|, Cercetările arheologice de la Tăualaș — Deva (partea I) ............................•............ MARIA BULAI-ȘTIRBU, Studiul resturilor de faună neolitică din stațiunea Tăualaș ......................................... VALENTIN VASILIEV — IOAN AL. ALDEA. Note despre așeza- rea fortificată din prima epocă a fierului de la Teleac (jud. Alba) ............................................... Bemerkungen zur befestigten Siedlung aus der Hallstattzeit von Teleac (Kr. Alba)................................................. I. GLODARIU, „Brățările” cu nodozități Latene tîrzii în Dacia Les „bracelets” omis de globules du La Tene tardif de Dacie . . . . [hADRIAN DAICOVICIuJ, La romanisation de la province de Dacie...................................................... RADU ARDEVAN, Duumvirat et quattuorvirat dans la Dacie romaine.................................................... IOAN PISO — DOINA BENEA, Diploma militară de la Drobeta IOANA BOGDAN CĂTĂNICIU, Cu privire la Muntenia în sistemul defensiv al imperiului roman.............................. ALEXANDRU DIACONESCU, Propuneri pentru reconstituirea unor elemente de fortificație ale castrului de la Gilău Suggestions for the reconstruction of the defences of the roman fort at Gilău (county Cluj) ..................................... LILIANA MARINESCU-NICOLAJSEN, A propos d’une statue d’Hercule decouverte â Sarmizegetusa....................... B. DAICOVICIU, Persistența elementului păgîn la franci între se- colele VI-VIII............................................. La persistance de riliment palen aux Frânez ( VIC -—VII Ie sz.) . . . . 3 45 49 55 63 71 81 95 111 125 145 159 169 175 180 IV MIRCEA RUSU, Considerații cu privire la situația social-economică și politică a primelor formațiuni statale românești . . 181 PETRE IAMBOR, Donjonul cetății Dăbîca......................................... 197 Le donjon de Dăbîca ....................... 201 ADRIAN ANDREI RUSU - IOAN AUREL POP, Familia nobiliară românească .Arca din Țara Hațegului (sfîrșitul sec. XV — începutul sec. XVI) ................................................ 211 La familie nobihatre roumainc Arca du Pays de Hațeg (la fin du ATe siecle — Ir commencement du XVI* sitele) ........................... 223 DEZIDERIU GARDA, Plutăritul în bazinul Giurgeului (sec. XVII- 1848) 227 The rafters cf Ghtvrghcni ..................... 238 IOAN LUMPERDEAN - IOAN AUREL POP, Considerații istorice asupra „Supplex”-ului de la 1798 239 EMIL DOMUȚA, înființarea ,,Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș” si activitatea sa în perioada 1860 — -1869 .......................’...................................... 251 LUDOVIC VAJDA, Mina Bălan la sfîrșitul sec. XIX și începutul sec. XX . .................................. 263 L'entreprise miniere Bălan ă la fin du XIX* et au debut du XX* siecles 275 DUMITRU TUȚU, România și războaiele balcanice ................................ 277 CONSTANTIN I. STAN, Activitatea lui Vasile Stoica în S.U.A. în sprijinul Unirii (1917 — 1918) ................. 293 Vasi/r Stoica's activity in the United States of America for the achieve- ment of național unitv............................................. 305 GHEORGHE I. BODEA, Date noi despre Uniunea Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat, 1921 — 1923 (III)..................... 307 NICOLAE PĂUN, Școlile de ucenici industriali din Cluj în deceniul al III-lea al secolului XX ......................................... 325 Die Schulen fur industrielle Lehrlinge aus Cluj im 3. Jahrzehvt des 20. Jahrhunderts ........................................... 332 MARCEL ȘTIRBAN — GHEORGHE IANCU, Aspecte din activi- tatea revoluționară a metalurgiștilor din Brașov, Sibiu, Tîrgu-Mureș și împrejurimi intre anii 1929—1933 . . 333 Ausschnitte aus der revoluționare Tătigkeit der Hiittenarbeiter aus Brașov, Sibiu, Tîrgu-Mureș und Umgebung in der Zeitspanne 1029—1933 . . . 351 LUDOVIC BÂTHORY, Muncitorii din întreprinderile Societății „Titan — Nădrag — Călan” în luptă pentru drepturi politice, pentru ameliorarea situației lor social-economice (1919-1940) (II).................................................... 353 Workers at Titan — Nădrag—Călan Works struggling for political rights and improvement of social and economic situation (1919—1940) (II). 368 VASILE T. CIUBÂNCAN, Rezistența antihorthystă în nord-vestul României. Contribuția asociației „Astra” și a Universi- tății clujene (II).................................................. 369 Der antihorthystische Widerstand im Nordwesten Bumăniens. Der Bei- trag der ,,Astra" — Gesellschaft und der Clujer Uuiversilăl (II) . . 387 V NOTE ȘI DISCUȚII ZOIA KALMAR, Materiale neo-eneolitice intrate în colecția Muzeului de istorie al Transilvaniei (I).............................................. 391 Matiriaux nio-eneolithiqucs entres dans la collection du Musie d'His- toire de la Transylvauie (1) .................................. 396 IOAN EMODI, Descoperiri ale culturilor Coțofeni si Baden în peș- terile Igrița și Izbîndiș.................................................... 405 Funde der Cofofeni- und Badenkultur aus Igrifa- und IzbtndișhOhle . . 410 TUDOR SOROCEANU, Materialien zur Bronze- und Hallstattzeit Siebenburgens (II) .......................................................... 433 ALEXANDRA BOLOMEY, Expertiza oaselor de animale din așezarea de tip Wietenberg de la Noșlac (jud. Alba) .................................. 440 ION T. LIPOVAN, Descoperiri arheologice la Șibot (jud. Alba) 459 Archâologische Entdeckungen in Șibot (Kt. Alba) ................. 465 DORIN ALICU, Două cuptoare de ars țigle și cărămizi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa ....................................................... 467 Due forni da Ulpia Traiana Sarmizegetusa per cuocere tegole e niattoni . 470 ADELA PAKI, Două fragmente ceramice stampilate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa........................................................ 477 Deux fragments ceramiques estampilles â Ulpia Traiana Sarmizegetusa . 479 ANA CĂTINAȘ, Ceramica stampilată de la Potaissa (II)......................... 481 Die gestempelte Keramik aus Potaissa (II) ...................... 488 SORIN COCIȘ, Un olan de ventilație de la Ulpia Traiana Sarmi- zegetusa .................................................................... 505 A chimney-pot from Ulpia Traiana Sarmizegetusa ................. 507 CORIOLAN OPREANU, Desenul unui gladiator pe o cărămidă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa............................................... 517 A gladiator on a brick at Ulpia Traiana Sarmizegetusa .......... 529 NICOLAE GUDEA, Despre un vas de sticlă din castrul roman de la Bologa.................................................................. 531 On a square glass bottle of the roman fort at Bologa............ 533 CONSTANTIN POP, Precizări privind unele reprezentări cu acrobați în toreutica romană........................................................ 537 Pricisions concernant quelques representations des acrobates dans la toreutique romaine............................................ 540 FRANCISC PAP, Tezaurul monetar de la Ghirișu Român (jud. Cluj). Observații despre circulația monetară în Transilvania 541 Le trișor de monnaies dc Ghirișu Român (dip. Cluj). Quelques re- marques sur la circulation monitaire en Transylvanie, XVIe — XVIIe si ieles........................................................ 547 VI GHEORGHE MÂNDRESCU, Considerații privind evoluția planului casei la Bistrița în secolele XV — XVI........................................ 55 ț Considerations sur l'dvolutwn du plan des habitations â Bistrița aux XV'-XVI* siicles................................................. 554 GHEORGHE SEBESTYEN, Despre biserica de lemn de la Oradea 555 Vber die holzerne Kirche in Grosswardein.................................... 559 MARIUS PORUMB, Un valoros ansamblu de pictură și sculptură din secolul al XVIII-lea la Vadu Crișului................................... 561 VIORICA POP, Informații documentare despre unele frămîntâri sociale în anul 1761........................................................ 565 Informations documentaires sur quelques agitations sociaux en 1761 . . 573 ION BRATU, Domeniul Velența la 1776 ....................................... 575 Le domaine de l'elența en 1776 ............................... 579 NICOLAE EDROIU, Centenarul răscoalei lui Horea și publicistica românească din Transilvania. Locul „Tribunei” .... 581 M. M. JUDE, O nouă mențiune documentară despre medaliile privi- toare la Horea ............................................................. 589 VIRGIL MEDAN, Marșul regimentului românesc de grăniceri din Năsăud...................................................................... 595 La marche du regiment roumain de garde-frontieres de Năsăud .... 602 O A NA BOTEZAN — LI VIU BOTEZAN, O dispută istorică între Cipariu și bucovinenii pumniști............................................. 603 Em historischer Worlstrett zwischcn T. Cipariu und Pumnuls Anhăngern aus der Bukowina ............................................. 628 LI VIU GROZA, Adeziunea unor cetățeni diu România la lupta generalului Traian Doda pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania și Banat (1890) ...... 629 L'adhision de certains citoyens de Roumanie ă la lutte du giniral Tra- ian Doda pour l’emancipation naționale des Roumains de Transylvanie et de Banal (1890).................................................. 633 DANIELA COMȘA - RADU ARDEVAN, Senatul Național Român din Ardeal (II) ................................................. 637 1937 de la Cluj și opinia publică (Aspecte din presa vremii) (III) ................................................. 641 MIRCEA POPA. Dr. Petru Groza în corespondență cu OctavianGoga 659 VII MUZEOLOGIE. RESTAURARE — CONSERVARE. OCROTIREA PATRIMONIULUI MUZEAL |A. M. ARDOs|--M. MIREL-E. GLODARIU, Muzeul județean de istorie din Cluj-Napoca la a 125-a aniversare . . . 6/3 EUGEN STOICOVICI, Studiul mineralogico-petrografic al materialu- lui neolitic de la Iclod (jud. Cluj)........................................... 691 Mineralogisch-petrographisehes Studium des neolithtschen Materials von Iclod (Kr. Cluj)............................................... 607 DOINA BOROȘ — MIHAELA BODEA, Materiale, intervenții și conservarea în situri arheologice................................... 703 Materials, interventions and conservation in archaeological sites .... 706 ION MAC — DORIN URSUȚ, Indicele de accesibilitate și penetra- bilitate în cazul unor castre romane din Valea .Someșului și Valea Arieșului.............................................................. 707 Der Zugangs- und Durcbdringungsindrx im Fall mancltcr romischen Cas- tren des Someș- und Arieșțales.................................... 710 DORINA IDICEANU, Cercetarea si tratamentul unei lucrări de pictură în tempera din sec. XVI ................................................ 717 Examen et traitement d'une peinture â la detrempe du XVIe șirele . . . . 722 ANA MARIA CIPĂIANU, Materiale și tehnici utilizate la broderiile tranșilvănene din secolele XVII —XVIII.......................................... 735 Materials and techniques of the 170* and 1S^' centuries transylvanian embroideries ................................1..................... 745 IOAN OPRIȘ, Efectul cutremurelor asupra monumentelor istorice din România.................................................................... 759 TITUS FURDUI, Cîteva aspecte istoriografice privitoare la Cronica turcească a studentului anonim de la Sebeș-Alba (Pre liminarii la primul incunabul românesc)......................................... 771 Manche Aspekte der rumănischen Historiographie beziiglich Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et nequicia Turcorum des ,,Sțudenten“ ans Sebeș-Alba....................................................... 775 GRATIANA ALICU, Circulația cărții vechi românești în județul Cluj (VII).............................................................. . 779 SUSANA ANDEA — AVRAM ANDEA, Date privind cartea româ- nească veche din nord-vestul Transilvaniei..................................... 795 Donnees concernant le livre roumain ancien du Nord-Ouest de la Tran- sylvanie .......................................... 799 VIII RECENZII TUDOR SOROCEANU, Jakabffy Imre, A Kbzep-Duna-medence regeszeti bibliogrăfiâja...................................... 803 TUDOR SOROCEANU, Bodendenkmalpflege und archăologische Forschung .................................................... 804 TUDOR SOROCEANU, Palast und Huite............................$ 805 TUDOR ISOROJEANU, Beitrâge zur Ur- und Frilhgeschichte . . 806 TUDOR SOROCEANU, Rolf Hachmann (Hrsg.), Bericht uber die Ergebnisse dcr Ausgrabungcn in Kâmid el-Loz in den Jahren 1971 bis 1974 ..................... 807 TUDOR SOROCEANU, Ehrengard Kroegcr-Michel, Les haches ă disquc du bassin des Carpathcs................................ 808 TUDOR SOROCEANU, Die F riihbronzczeit im Karpatenbecken und in den Nachbargcbietcn........................................ 815 TUDOR SOROCEANU, J. Ondrâcek, J. Stuchlikovâ, Vetefovske sidli&te v Budkovicîch........................................ 817 TUDOR SOROCEANU, Stanislav Stuchlik, Osidlcni jeskyh ve stârci a stredni dobe bronzove na Morave .............................. 817 TUDOR SOROCEANU, Cumania...................................... 818 TUDOR SOROCEANU, Aii Radwan, Die Kupfer- und Bronzegefâsse Ăgyptens ..................................................... 819 TUDOR SOROCEANU, Alix Hochstetter, Die Hugelgrăberbronzezeit in Niederbayern............................................... 820 TUDOR SOROCEANU, Tiberiu Bader, Die Fibeln in Rumănien 822 TUDOR SOROCEANU, Harald Koschik, Die Bronzezeit im siidwestli- chen Obcrbayern ......................................... . . . 823 TUDOR SOROCEANU, Jifi ftihovsky, Zâklady stredodunajskfch popclnicovych poli na Morave.................................. 824 TUDOR SOROCEANU, Jindra Nekvasil, Pohlebilte luHce kuliury v MoraviSanech ................................................. 825 TUDOR SOROCEANU, Valentin Rychner, L’âge du Bronze final â Auvernier (Lac de Neuchâtel, Suisse) ................. 825 CONSTANTIN POP, Mihai Bărbulescu, Interferențe spirituale in Dacia romană.................................................. 827 LIVIU PETCULESCU, Cristian M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior ............................................... 831 LI VIU PETCULESCU, R. J. A. Wilson, Piazza Armerina ... 836 P. IAMBOR, Kiss Attila, Baranya megye X — XI. szăzadi sirleletei 839 IX P. IAMBOR, Imre Holl — Nândor Paradi, Das mittelalterliche Dorf Sarvaly ...................................................... 841 P. IAMBOR, Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Habitatul medieval rural din valea Moldovei si din bazinul Șomuzului Mare (secolele XI-XVII) . .................... 843 ST. MÂNDRUȚ, Simion Retegan, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la mijlocul sec. XIX (1860—1867)........................................................ 847 ST. MÂNDRUȚ, Ion Bulei, Lumea românească la 1900 .................. 849 ST. MÂNDRUȚ, Eduard Eisenburger, Rudolf Brandsch. Zeit und Lebensbild eines siebenbiirger Sachsen............................. 850 PRESCURTĂRI BIBLIOGRAFICE - ABREVIATIONS BIBLIO- GRAPHIQUES......................................................... 853 ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 — PIATRA DE HOTAR ÎN ISTORIA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI Dezvoltarea României contemporane este fundamentată pe temelia de granit a istoriei multiseculare a patriei cu bogatele ei tradiții progre- siste de lupte și strădanii pentru libertate, dreptate sooială, unitate și independență națională. „întreaga istorie a poporului român — se arată în Programul Partidului Comunist Român — se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apărarea ființei naționale și neatîrnare, pentru progres și civilizație”1. în decursul istoriei, lupta poporului român împotriva oricărei domi- nații1 străine a 'reprezentat o permanență a manifestării sale pentru păstra- rea ființei naționale și neatimare, pentru înfăptuirea unității statale și afirmarea ei în istoria universală. Istoria zbuciumatului pămînt româ- nesc oferă un original tablou al luptei poporului nostru pentru dreptate socială, unitate și independență națională. Totodată, poporul român, apă- rîndu-și independența proprie, a făcut, vreme de aproape o jumătate de mileniu, operă de apărare a întregii civilizații europene în fața marii puteri feudal-militare care a fost rapacele imperiu al semilunii-. Puternic ancorată în realitățile istorice, conștiința românității s-a dezvoltat pe fondul etnic comun al tuturor teritoriilor locuite de ro- mâni. Datorită acestui fapt, lupta pentru conservarea ființei naționale, pentru unitate și independență a constituit o coordonată majoră a isto- riei medievale și moderne a României. Aceste mărețe idealuri de unitate și independență națională au împurpurat permanent steagurile de luptă ale maselor populare, le-au înzecit forțele, făcîndu-le să înscrie, sub conducerea unor iluștri voievozi și comandanți de oști ca Mircea cel Bătrîn, lancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, loan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul, Gabriel Bethlen, Francisc Răkoczi II ș.a., pagini de adevărată epopee în lupta dusă împotriva opresiunii străine, pentru apărarea gliei strămoșești. Genial în gînd și acțiune, mare în șirul străluciților voievozi și con- ducători de oști române, Mihai Viteazul, primul făuritor, în anul 1600, al unirii sub unul și același sceptru a Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei, a devenit în scurgerea vremurilor — prin semnificația măre- ței sale fapte — una dintre cele mai fascinante personalități ale trecutu- lui românesc. 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, București, 1975, p. 29. 2 V. și George Protopopescu, Momente epocale ale luptei poporului român pentru libertate, dreptate socială și independență națională, în ActaMN XV/1976, p. III—IX. P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU ..Deși a dur t puțin — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu —, unirea Țăiii Românești, Moldovei și Transilvaniei într-un singur stat, sub domnia glorioasă a lui Mihai Viteazul, a devenit pentru generațiile ce s-pu. succedat un simbol și un îndemn-Ța luptă,necurmată pentru unitate .1 maependc ?ță națională*13. . Idcea unității naționale românești a devenit un obiectiv major al lu„.< i ■ m clor largi populare din toate cele trei țâri românești în mo- rrt •/.ul -narii rlciicări revoluționare de la 1848. Marele om politic și conu: v< a; mili.ant al revoluției burghezo-democratice de la 1848, Ni- c:l . Jlăicmcm spunea in 1849: „Noi. românii nu vom putea fi puter- nici pină tind nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic. Să n • concentrăm toată puterea, toate voințele intr-un singur popor, int.-o singură voință**4. Aspirație multiseculară, ideea unității naționale românești ia con- te."ri mai pregnante în acel moment hotărîtor cînd, cludîndu-se hotâ- m-îli diplomației majorității marilor puteri europene, la 24. ianuarie 1159. prin unirea Moldovei cu Țara Românească datorită voinței de ne- c i . i: a n lor populare, se pun bazele statului român modern. Constituit pe teritoriul vechii vetre strămoșești, aici la capătul marii diagonale rutiere a Europei care este Dunărea, noul stat român și-a cucerit independenta prin strălucitele victorii ale armatei sale și jertfele gr-de ah* întregului popo" în războiul ruso-româno-turc din 1877/1878. ..Dobindirea independenței naționale — arată Programul P.C.R. — a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, o < y erei tal o profundă inrîurire asupra întregii evoluții .istorice a Ro- mănlei pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai vigu- ri isâ a ponorului nostru ca națiune de sine stătătoare4*5. Flăcările primului război mondial au cuprins bătrînul continent la ino’putul lupii august 1914, declanșate fiind de către marile puteri gru- patc în c' le două coaliții — Tripla Alianță sau grupul Puterilor Cen- trale (Germania. Austro-Ungaria și, inițial, Italia), și Tripla înțelegere sau Amanta (Franța, Anglia, Rusia). Era vorba — după cum se știe — despre tendințele de împărțire și reîmpărțire a sferelor de dominație, de acaparare a noi teritorii de către principalele puteri imperialiste. Țările mici și mijlocii, multe din ele, printre care și România, cu o slabă dezvoltare economică, subjugate sau pe punctul de a fi subju- gau1 de marile trusturi monopoliste cu caracter suprastatal, năzuiau la cucerirea sau consolidarea independenței naționale sau la realizarea de state naționale unitare. România, înscriindu-se în sfera acestor tendințe, • ivea interese majore în a-și asigura dezvoltarea economică, a-și conso- lida independența națională și în special în a-și realiza statul național unitar. Așa cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, „problema care fră- r.- ?-da profund clasele sociale, masele populare din România era fău- Nkolae Ceaușescu, Expunere la Sesiunea solemnă a Comitetului Central al : ;iidului Comunist Român, Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste și Marii Adunări Naționale consacrată sărbătoririi a șase decenii de la făurirea Matului național unitar român. 1 decembrie 1978, București, 1978, p. 6. ’’ ibidem. 11 Proaramul P.C.R., p. 34. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XIII rirea statului național-unitar — aspirație seculară a poporului român, necesitate legică a dezvoltării societății românești^. Realizarea acestui ideal era strîns legată, în concepția maselor popu- lare din România, de înfăptuirea unor reforme radicale în viața social- economică și politică a țării. Avînd interesul de a-și consolidai pozițiile economice, politice, de clasă, în cadrul unei piețe naționale unitare, bur- ghezia română era și ea profund interesată în ce privește desăvîrșirea unității naționale. După doi ani de neutralitate, România, amenințată tot mai mult cu cotropirea de către Puterile Centrale, totodată, presată din ce în ce mai puternic, chiar ultimativ, de către Antantă, va trebui pînă la urmă să intre în război, la 15(28) august 1916. Datorită unei serii de cauze obiective și subiective, în primul rind nerespectării de către aliați a angajamentelor luate prin convenția mili- tară. anexă la tratat (4/17 august 1916), România pierde, cu tot erois- mul armatei sale, campania anului 1916. A urmat iarna cumplită 1916/ 1917, perioadă în care, cu toate greutățile (boli molipsitoare, lipsuri în aprovizionare eic.). armata română, cu sprijinul aliaților ruși și al mi- siunii militare franceze, avînd în față cauza dreaptă pentru care lupta și alături de ea atașamentul fierbinte al întregului popor, se reface și înscrie in cronica istoriei românești, în vara anului 1917, cele trei nume nemuritoare ale bătăliei de la porțile Moldovei — Mărăști, Mărășești .și Oituz. Cu toate greutățile complexei situații internaționale și ale apăsă- toarei păci de la Buftea—București (martie—mai 1918), în decisivele momente istorice create ca urmare a victoriei Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia, care „a nimicit imperiul țarist și a inau- gurat era lichidării imperialismului și colonialismului, a eliberării po- poarelor de asuprire și exploatare1''7, s-a creat climatul revoluționar ce a generat puternicele lovituri ale luptei popoarelor din acel conglomerat care constituia Imperiul habsburgic, pe ale cărui ruine a fost posibilă apariția pe harta Europei a unui șir de state naționale independente, în acest climat de mare efervescență revoluționară, a fost posibilă și •crearea statului național unitar român, idealul multisecular al poporu- lui nostru. Desfășurarea procesului istoric reliefează cu deosebită pregnanță faptul că: „Unirea Transilvaniei cu România a constituit înfăptuirea firească a năzuinței seculare de unitate a poporului nostru, a visului pentru care au luptat și s-au jertfit nenumărate generații de înaintași, împlinirea unei necesități obiective a însăși dezvoltării istorice118. Tra- tatele de pace care s-au încheiat apoi au trebuit „să consfințească sta- rea de fapt existentă, situația creată ca urmare a luptei maselor popu- lare din România și din Transilvania, a întregului nostru popor“9. 6 Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei revo- luționare și democratice a poporului român, al tradițiilor mișcării muncitorești și socialiste din România, București, 1966, p. 21. 7 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Sesiunea solemnă... 1 decembrie 1978, p. 9. B Programul P.C.R., p. 37—38. a Nicolae Ceaușescu, op. cit., p. 12. XIV P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU Ca atare, apar ca o puternică coloratură determinantă a actului unirii de la Alba lulia multitudinea de aspecte ale hotărîrii maselor popukm? din Transilvania de a se uni cu Țara, de fapt un veritabil pro- ces revoluționar burghezo-democratic, ca, spre exemplu: marile demon- strații politice de afirmare a dreptului la autodeterminare națională, constituirea consiliilor naționale și muncitorești și a gărzilor naționale care au preluat puterea de la autoritățile habsburgice, sutele de mii de semnături pe mandatele delegărilor la Marea Adunare Națională de la Alba lulia etc. Ceea ce marchează insă cu deosebită pregnanță hotărîrea de unire a maselor populare din Transilvania este participarea lor la momentul-chcbe 1 decembrie 1918. cînd peste 100.000 de români, ve- niri din toate colțurile străvechiului pămînt transilvan, au aclamat într-o adevărată efuziune patriotica marea Unire, conferind momentului Alba lulia un veritabil caracter plebiscitar. Dintre aceștia, cel puțin 15.000 re- prezentau muncitorimea din Transilvania, mobilizată de Partidul sociaf- democrat transilvan. Ca o profundă recunoaștere a meritelor acestuia la realizarea marii Uniri, fruntașul socialist Ion Fluenaș a fost ales ca unul din vicepreședinții Marii Adunări Naționale, iar muncitorul losif Cizer a făcut parte din secretariat. Ceea ce dă însă întreaga sa tentă de lumină într-o coloratură spe- cifică acelui înălțător moment istoric sînt prevederile larg democratice, specifice înțelegerii sensului marelui act istoric cu profunde repercu- siuni de perspectivă politică, socială și economică asupra vieții Transil- vaniei după unire și a întregii țări, înscrise în actul fundamental — Hotărîrea sa10. Prin crearea statului național unitar, România a intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale, existînd acum cadrul național al dezvoltării maii intense a forțelor de producție, ceea ce determina accelerarea pro- gresului economic și cultural al țării. Simultan au crescut forțele prole- tariatului. ale mișcării muncitorești, revoluționare, s-a intensificat lupta democratică. Această ambianță democratică, care crease o puternică atmosferă de speranțe în mijlocul maselor populare, se va izbi însă de opoziția hotărîtă a claselor exploata toane din România, dornice să mențină prin orice mijloace statu-quo-ul dominației lor de clasă. ,.Datorită însă fap- tului că la cirma țării -— arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — s-au aflat în continuare clasele exploatatoare, care au folosit urnirea pentru a-și consolida dominația de clasă, cursul evoluției sociale ulterioare nu a corespuns așteptărilor și speranțelor maselor populare, marile pro- bleme ale societății românești nu și-au putut găsi o soluție deplină, corespunzătoare intereselor maselor largi populare4*11. După unire, tocmai datorită presiunii revoluționare a maselor, s-au înfăptuit unele reforme cu un caracter limitat, care au fost anulate în bună măsură de legile antidemocratice ale guvernelor claselor dominante din România. Exploatarea și asuprirea maselor populare, restrîngerea drepturilor și libertăților democratice, ațîțarea șovinismului național au 10 V. gazeta Alba lulia (Organ al proclamării unității naționale), Ediție spe- cială, 20 noiembrie/3 decembrie 1918, p. 1. 11 Nicolae Ceaușescu, op. cit., p. 16. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XV determinat, în condițiile climatului, internațional creat de victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie din Rusia, intensificarea luptei revo- luționare a proletariatului și a celorlalte forțe progresiste ale țării. Cer- curile claselor dominante din România au facilitat aservirea economiei țării monopolurilor străine, permițînd amestecul puterilor imperialiste în treburile interne ale României, fapt care a adus, implicit, grave știr- biri independenței și suveranității noastre naționale. Urmărindu-și inte- resele de clasă, burghezia și moșierimea continuă cu vehemență politica de reprimare a forțelor revoluționare, progresiste, democratice și, în acest climat, folosește din plin discriminarea națională, învrăjbirea ma- selor de diferite naționalități, în scopul dominării și exploatării tot mai intense a acestora. Tocmai această atitudine a claselor dominante din România a determinat creșterea avîntului luptei revoluționare a prole- tariatului și a celorlalte forțe progresiste ale țării și pe acest fundal general politic, în mai 1921 a fost făurit Partidul Comunist Român, eveniment de majoră importanță pentru evoluția ulterioară a societății românești. întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale, caracterizată prin adîncirea continuă a contradicțiilor sociale, a fost marcată de nu- meroase bătălii date de clasa muncitoare, de masele largi populare, fără deosebire de naționalitate, organizate și conduse de P.C.R. și cele- lalte organizații democratice. Așa cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu: „S-au înscris pe veci' în luminoasa carte de aur a mișcării revoluționare din România luptele purtate sub conducerea Partidului Comunist Ro- mân, printre care grevele minerilor din 1929 din Valea Jiului, precum și luptele din anii 1931 și 1932, care au culminat cu eroicele bătălii revoluționare ale petroliștilor și ceferiștilor din ianuarie—februarie 1933, luptele de pe Valea Mureșului, crearea Frontului Popular, victoriile în alegerile parțiale din 1936, accentuarea procesului de întărire a unității de luptă a maselor munci toare“12. De asemenea, organizațiile democratice, în frunte cu P.C.R., au desfășurat o intensă activitate politică și organizatorică împotriva unor încercări politice de fascizare a țării, pentru prietenie și colaborare cu Uniunea Sovietică. Un rol important în domeniul politicii antifasciste a Eomâniei, al prieteniei și colaborării cu U.R.S.S., al stabilirii unui sistem de securitate general-europeană, al definirii agresorului l-a jucat șeful diplomației românești (pînă la finele lunii august 1936), Nicolae Titulescu. Lipsa de unitate a forțelor democratice din România a per- mis însă instaurarea' în februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II-lea, oare, prin politica sa. externă oscilantă, determinată și de poziția aliațiilor tradiționali ai României, a dus la izolarea țării în momentele grele cînd fascismul declanșa marele cataclism al secolului nostru — cel de-al doilea război mondial. Marile lupte antifasciste con- duse de P.C.R. au culminat cu puternica demonstrație populară de la 1 Mai 1939, care a avut un deosebit ecou în mijlocul opiniei publice, atît în România cît și în întreaga Europă. în momentul în care țara noastră era confruntată cu greaua încer- care a Dictatului fascist de la Viena (30 august 1940), P.C.R. a fost 12 Nicolae Ceaușescu, op. cit., p. 17—18. XVI P. BUNTA — G. PROTOPOPESCu acea forță politică și patriotică care a organizat mari manifestații de protest, chemînd întregul popor la lupta cu arma în mină pentru apă- rarea integrității și independenței patriei. Alături de P.C.R. s-au găsit în acele momente dramatice organizațiile democratice, numeroase per- sonalități de frunte ale vieții politice și culturale, masele largi populare și cercurile progresiste ale populației de naționalitate maghiară din Ro- mânia. Instaurarea, la 6 septembrie 1940, a dictaturii fasciste antones- ciano-legionare, cu sprijinul baionetelor hilleriste, a inaugurat una dintre cele mai întunecate file ale istoriei moderne a României. Jaful și asasi- natele au devenit laitmotivele politicii interne a dictaturii fasciste, cul- mimnd cu ..rebeliunea legionară4* din 21—24 ianuarie 1941, cînd Hitler dă ..cîștig de cauză*4 generalului Ion Antonescu, cu scopul vădit de a transforma România intr-un rezervor de materii prime (petrol și pro- duse agroalimentare), iar armata română într-o anexă pentru viitoarei agresiune antisovietică. In plan extern, România este forțată, la 23 noiem- brie 1940, să adere la axa Berlin — Roma — Tokio, intrind la 22 iunie 1911 in nedoritul de către poporul român război antisovietic. A revenit Partidului Comunist sarcina istorică de a duce o luptă necruțătoare împotriva războiului antisovietic, inițiind și prganizînd o puternică mișcare de rezistență antifascistă în România, dezvoltînd o arie largă de forme și metode, de La puternice mișoări de masă și sabotarea mașinii de război fasciste la acțiuni de partizani, miiitînd cu hotărîre pentru unitatea clasei muncitoare, a tuturor forțelor democratice și patriotice în vederea răsturnării guvernului de dictatură fascistă și a ieșirii României din acest război nedrept, antinațional. în condițiile internaționale favorabile create prin victoriile obținute împotriva Ger- manici naziste de Uniunea Sovietică, de celelalte forțe ale coaliției anti- bitlerisie, bazîndu-se pe starea de spirit antifascistă a maselor largi populare din patria noastră, inclusiv a armatei, P.C.R. a inițiat și orga- nizat actul istoric de la 23 August 1944. Revoluția de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimpe- rialistă de la 23 August 1944, organizată și condusă de Partidul Comu- nist Român în alianță cu toate forțele politice democratice, antifasciste» patriotice, începînd de la socialiști și pînă la cercurile palatului regal, inclusiv regele Mihai I, a marcat — după cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, președintele Republicii So- cialiste România — începutul revoluției democratice în România, avînd o complexitate de sarcini de importanță istorică: înlăturarea dominației fasciste; alăturarea țării coaliției antihitleriste; eliberarea părții de nord- vest a Transilvaniei; democratizarea vieții de stat și politice, urmărin- du-se în perspectivă crearea unui regim revoluționar-democratic, pre- misă necesară a rezolvării problemei puterii politice în favoarea celor ce muncesc, ca o etapă de trecere la revoluția socialistă și construcția socialismului în România13. Rezultă deci că în concepția partidului nostru, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, actul istoric de la 23 August 1944 Nicolae Ceaușescu, Cuvîntare la adunarea festivă din Capitală organizată cu prilejul împlinirii a 35 de ani de la revoluția de eliberare socială și națio^ nală, antifascistă și antiimperialistă. 22 august 1979, București, 197&. p. 7—12. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XVII a deschis calea unui larg proces revoluționar, care a inclus o seric de sarcini complexe ce-i reveneau, printre care și eliberarea părții de nord- vest a Transilvaniei. Această teză rezultă cu claritate și din documentele vremii. Astfel, Platforma-Program a Partidului Comunist Român din 6 septembrie 1941, în care se făcea un vibrant apel la partidele, grupările și personalitățile politice, la toți patrioții, pentru crearea unui larg front patriotic împo- trivii fascismului și războiului antisovietic, prevedea: „1. încetarea răz- boiului contra Uniunii Sovietice. Pace și luptă comună cu Uniunea So- vieticii . . . , cu țările democratice și cu toate popoarele iubitoare de li- bertate, împotriva hitlerîsmului. 2. Oprirea producției de război, a trans- porturilor de trupe, arme și muniții pentru războiul lui Hitler. Alungarea din țară a ocupantilor hitleriști. Recucerirea libertății și independenței naționale a României. 3. Răsturnarea guvernului și regimului militaro- hi.lerist trădător de țară, în frunte cu Antonescu, sluga lui Hitler. Pen- tru un guvern al independenței naționale, format din reprezentanții tuiuror forțelor patriotice. 4. împotriva dictatului hitlerist de la Viena asupra Ardealului, pentru eliberarea popoarelor [naționalităților — n.n.| din Ardeal de sub jugul lui Hitler, pentru libertatea lor națională . . ,"14. Deci, in strategia Partidului Comunist Român concretizată în Plat- forma-Program din 6 septembrie 1941 apărea cu claritate ideea com- plexității sarcinilor de rezolvarea cărora va depinde desăvîrșirea revo- luției democratice. De asemenea, este demn de remarcat faptul că în toate documentele prin care P.C.R. a propus partidelor, grupărilor și personalităților de opoziție din România în perioada dictaturii fasciste antonesciene crearea unui front național antifascist, problema eliberării părții de nord-vest a Transilvaniei de sub ocupația horthystă era pre- văzută în cadrul procesului revoluționar unic. în acest context este suficient să amintim: A. Hotărîrea C.C. al P.C.R. din iunie 1943, luată în urma auto- dizolvării Internaționalei Comuniste (15 mai 1943) care propunea for- marea unui Comitet Național de luptă pentru eliberarea țării, avînd ca sarcină să mobilizeze și să unească toate forțele naționale nefasciste din România, fără deosebire de partid și religie, în Frontul Unic Pa- triotic Antihitlerist al poporului, indica în platforma sa și următoarele: „ ... 4. Răsturnarea guvernului și regimului antonescian. Consti- tuirea unui guvern cu adevărat național din reprezentanții tuturor par- tidelor și organizațiilor patriotice. 5. Redobîndirea libertății, onoarei și independenței țării. Aderarea României libere și independente la blocul antifascist al Națiunilor Unite. 6. Eliberarea imediată a tuturor victimelor teroarei hitleriste aflate în închisori și lagăre de concentrare. Arestarea și pedepsirea vinovaților trădători do țară. 7. Restabilirea libertății de asociație, presă și organizare, a tuturor l.bertăților și drepturilor cetățenești și democratice. Dizolvarea imediată a organizațiilor hitleriste, arestarea și pedepsirea șefilor lor. 14 Documente din istoria Partidului Comunist din România, ediția a II-a, Bucu- rești, 1953, p. 346—347. XVIII P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU 8 Oprirea imediată a asupririi evreilor și celorlalte naționalități. Drepturi egale pentru minoritățile naționale cu cele ale poporului român. 9. Apărarea Ardealului de sud și a Banatului. Răsturnarea dicta- tului de la Viena și eliberarea poporului din Ardealul de nord de sub jugul hitlerist al lui Horthy. 10. Asigurarea existenței poporului muncitor de la sate și orașe cu muncă și hrană. Ajutorarea suficientă a invalizilor, orfanilor și vădu- velor de război, de către stat și comună“15. B. Platforma de acțiune a Blocului Național Democrat creat în iunie 1944, din Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Partidul Național-Țărănesc (luliu Maniu) și Partidul Național-Liberai (Constantin I. C. Brătianu). Acest Bloc își propunea să acționeze pentru salvarea patriei, avînd următoarele țeluri, exprimate în declarația comună din 20 iunie 1944: „1) încheierea fără întîrziene, în baza ofertei făcute de alinți, a unui armistițiu cu Națiunile Unite (U.R.S.S., Marea Britanie, S.U.A.), căutînd a obține condițiile posibile cele mai bune; 2) Ieșirea României din Axă, eliberarea țârii de ocupația germană [deci, întregul teritoriu național — n.n.J, alăturarea ei de Națiunile Unite și restabi- lirea independenței și suveranității naționale; 3) în acest scop: înlătu- rarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim con- stituțional-democratic, pe baza acordării drepturilor și libertăților civice tuturor cetățenilor țării; 4) Menținerea unei ordini democratice și rea- lizarea păcii conform cu interesul statului și poporului român“16. C. De asemenea, în Proclamația regală difuzată la posturile româ- nești de radio la 23 august 1944, orele 22,25, al cărei text fusese în prealabil pus de acord cu reprezentanți ai P.C.R., se făcea precizarea extrem de importantă că România iese din războiul împotriva coaliției antihitleriste și se prevedea trecerea la lupta armată, alături de for- țele acestei coaliții, pentru alungarea ocupanților fasciști. „Un nou gu- vern de uniune națională — se arăta în Proclamație — a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărîtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. .. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva Armatei Sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Uni:e“. După ce Proclamația arăta că noul guvern va respecta și garanta drepturile și libertățile cetățenilor țării, ea se încheia astfel: „Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor mobi- lizînd toate forțele națiunii vom trece hotarele impuse prin actul ne- drept de la Viena pentru a elibera pămîntul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină ... cu deplină încredere în viitorul neamului ro- mânesc, să pășim hotărîți pe drumul înfăptuirii României de mîine, unei Românii libere, puternice și fericiteu17. D. în Declarația adresată țării, imediat după constituire, noul gu- vern prezidat de generalul Constantin Sănătescu se angaja printre altele 15 Arhiva Institutului de studii istorice și social-politice de pe lîngă C.C. al P.C R., cota Ab XXVII — 1. Hotărîrea C.C. al P.C.R. din iunie 1943 „Dizolvarea Internaționalei Comuniste și sarcinile Partidului Comunist din România". Hi România Liberă, nr. 9, din 10 august 1944. 17 Legi, regulamente, jurnale ale Consiliului de Miniștri, Deciziuni, publicate de la 23 August — la 31 Decembrie 1944, după texte oficiale adnotate, nr. 1, pu- blicate în Monitorul Oficial, nr. 197 bis din 24 august 1944, p. 5—6. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XIX să asigure lupta Armatei române alături de armatele aliate, pentru eli- berarea teritoriului, părții de nord-vest a Transilvaniei de sub ocupația străină și să înfăptuiască un regim democratic, în care să fie garantate libertățile publice și drepturile cetățenești. Din cele arătate prin documentele citate reiese cu deosebită clari- tate că în fața factorilor de răspundere insurecționali stăteau o serie de sarcini complexe, printre care și eliberarea părții de nord-vest a Tran- silvaniei. Insurecția națională, antifascistă și antiimperialistă declanșată la 23 August 1944, cane a marcat începutul revoluției de eliberare națio- nală și socială în România, considerăm că trebuie concepută nu ca un singur act redus la arestarea guvernului antonescian, ci ca un proces complex care cuprindea în primul rînd eliberarea întregului teritoriu național, realizată în trei etape consecutive și interpătrunse: 1) elibe- rarea Capitalei și împrejurimilor (23—28 august 1944); 2) eliberarea întregului teritoriu al României de după dictatul de la Viena (23 august — 1 septembrie 1944); și 3) eliberarea întregului teritoriu național al României, deci și a părții de nord-vest a Transilvaniei (1 septembrie — 25 octombrie 1944). Subliniem faptul că factorul determinant al reușitei insurecției, ca și a întregului proces revoluționar început cu insurecția națională anti- fascistă și antiimperialistă, a fost angajarea, pe lîngă armată și forma- țiunile de luptă patriotice, a întregului nostru popor condus de P.C.R. și celelalte forțe patriotice. în perioada acțiunilor insurecționale, Armata Sovietică, zdrobind și lichidînd grosul forțelor grupului de armată hitleristă „Ucrartna de Sud", încercuit în noaptea de 24 spre 25 august, urmărea trupele hitleristc care se retrăgeau în dezordine. Pretutindeni, în orașele și satele Ro- mâniei, eroicele unități ale Armatei Sovietice au fost întîmpinate cu entuziasm și căldură. în ziua de 29 august trupele sovietice au ajuns pe căile de acces spre Capitală. în întîmpinarea lor, pe șoseaua din-pro Afumați, a venit o delegație a conducerii P.C.R., oare i-a informat pe comandanții sovietici despre felul cum a început și cum s-a desfășurat insurecția. în ziua'de 30 august primele unități, iar la 31 august mari unități ale Armatelor Sovietice din Frontul 2 ucrainean au fost primite sărbătorește în Bucureștiul eliberat. între acestea se număra și Divizia română de voluntari ,,Tudor Vladimirescu", constituită pe teritoriul U.R.S.S. din foștii prizonieri români care și-au exprimat dorința de a lupta cu arma în mină împotriva fascismului, pentru eliberarea Româ- niei. Populația Capitalei a primit cu entuziasm, cu steaguri și flori Armata Sovietică și pe voluntarii români. La mitingurile ce au avut loc cu acest prilej masele populare au salutat călduros pe ostașii sovie- tici ca pe prieteni și frați. Din partea tineretului, Armata Sovietică a fost salutată de Nicolae Ceaușescu: ,,Dragi comandanți și ostași ai Ar- matei Roșii, în numele Comitetului Central al Uniunii Tineretului Co- munist, în numele tineretului român vă salut și vă urez bun venit. . . Tineretul comunist a stat tot timpul în fruntea luptei tineretului contra războiului tîlhăresc al lui Hitler și Antonescu . . . Tineretul român vă P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU primește frățește și va duce lupta alături de voi pînă la nimicirea de- finitivă a fiarei fasciste*18. . După 31 august trupele sovietice și-au continuat marșul strategic y in sudul României, afluind spre centrul Transilvaniei și spre granița de vest a țării, sub acoperirea unităților Arpiatei I române, care stă- vileau acțiunile ofensive ale inamicului în această parte a țării. Umăr la umăr cu glorioasii Armată Sovietică, Armata română a luptat pentru izgonirea trupelor fasciste de pe întreg teritoriul țării și a participat cu toate forțele ei ia războiul antihitlerist, pină la capitularea Germaniei hi t leriste. După victoria insurecției pe teritoriul de atunci al țării și pînă la 25 i ctombrie 1944, sarcina principală pe plan militar a constituit-o de- sâvirșirea eliberării întregului teritoriu național al României. Menți- nind un mare cap de pod strategic de circa 50.000 kmp. 1$ Nord de Car- pani Meridionali și la Vest de Carpații Occidentali, Armatei română a zădărnicit planul comandamentului hitlerist de a obține rezultate deci- sive în sectorul de la est de Munții Apuseni — linia de contact din podișul Transilvaniei —, dat fiind că de aici era cea mai mică distanță pină la crestele și trecătorile Carpaților Meridionali. Fostul comandant al Grupului de armate german ,,Ucraina de Sud", generalul-colonel Hans Fricssner, referindu-se la operațiunea de acoperire a armatei române din Transilvania, afirma: „în următoarele zile [adică după 5 septem- brie — n.n.| ofensiva noastră s-a împotmolit, ca urmare a rezistenței toi mai intense a inamicului"19. Aceasta a permis gruparea nestingherită a numeroaselor forțe de tancuri, mecanizate și infanterie sovietice și române in vederea unor noi operațiuni militare în direcțiile: Debrețin, Budapesta, Viena. Sosirea trupelor sovietice pe frontul din Transilvania a schimbat considerabil raportul de forțe, în detrimentul inamicului. Prin acțiunile energice ale Armatei Sovietice și Armatei Române, pînă la începutul lunii octombrie 1944 a fost eliberat sud-estul Transilvaniei. în același timp, în Crișana și Banat inamicul a fost respins pînă la linia frontie- relor de stat ale României cu Ungaria și Iugoslavia. In timpul bătăliei de apărare pe frontul din Transilvania și Banat, armata română a însumat 28 de divizii, un corp aerian, două brigăzi antiaeriene, alte unități și formațiuni, totalizînd aproape 275.000 de oa- meni. Tributul de sînge plătit în aceste operațiuni s-a ridicat la peste 16.000 de militari20. La 6 octombrie 1944, forțele militare sovietice și române au trecut la o puternică ofensivă — cunoscută sub numele de „operația Debrețin* — cu scopul de a desăvîrși eliberarea întregului teritoriu al Transil- vaniei și a înainta pe teritoriu! Ungariei, pînă la Tisa. Marile unități române angajate în această acțiune au totalizat peste 260.000 de ostași. După operațiunile defensive desfășurate pe Mureșul mijlociu (zona Oarba de Mureș) între a doua jumătate a lunii septembrie și începutul iH România Liberă, din 31 august 1944. 1:1 H. Friessner, Verratene Schlachten, Hamburg, 1956, p. 114. România in războiul antihitlerist, 23 August 1944 — 9 Mai 1945, Bucu- rești, 1966, p. 203. ■vCTUL'DE LA 23 AUGCST 1944 XXI lunii octombrie 1944, trupele române și sovietice trec la o nouă opera- țiune ofensivă, cunoscută sub denumirea de operația Cluj. Ea a fost executată de două armate (Armata 4 română și 27 sovietică), care au acționat intr-un spațiu operativ distinct delimitat, pe baza unei misiuni comune, pentru a deschide importanta direcție operativă a porții So- meșului cu întregul său sistem de comunicații obiectiv necesar dezvol- tării ofensivei spre nord-estul Ungariei. • Clujul, centrul cultural al Transilvaniei, a fost eliberat în ziua de 11 octombrie 1944. Eliberarea acestui oraș străvechi (Napoca de odi- nioară) a fost primită cu entuziasm și încredere de întreaga populație a țării, care vedea în acest act simbolul eliberării de sub ocupați i hor- thysto-fascistă a întregii populații din nordul Transilvaniei. Eliberarea Clujului era în același timp o etapă importantă în desăvârșirea luptei pentru eliberarea întregului teritoriu al patriei. După înfrîngerile suferite în operațiunea Cluj, comandamentul hitle- rist a hotărît reconstituirea apărării pe bariera formată din Munții Meseș și creasta înălțimilor dintre văile Almașului și Agrișului. Ca ur- mare, pentru zdrobirea noului baraj defensiv, trupele noastre au tre- buit să ducă lupte grele. începînd cu după amiaza de 15 piuă în scara de 16 octombrie 1944. Prin păduri, pe pante abrupte și desfundate de ploi, ostașii noștri și-au deschis drum spre culmea Munților Meseș, mă- turînd din calea lor rezistențele întîlnite și respingînd numeroase con- truat'icuri. Coborînd în valea Agrișului și cucerind versantul de est al masi- vului Meseș. diviziile din primul eșalon al Corpului 6 armată român au ajuns în flancul și spatele trupelor dușmane care opriseră dreapta Armatei 27 sovietice, obligîndu-le să cedeze. A doua zi, la 17 octombrie 1944, Divizia 18 infanterie, care contribuise nemijlocit la succesul aces- tei acțiuni, a cooperat cu Divizia 4 infanterie sovietică la eliberarea ora- șului Zalău. Continuînd cu hotărîre lupta, trupele Armatei 4 române, în dimi- neața de 25 octombrie, după ce înfrînseseră, cot la cot cu Armata 40 sovietică, rezistențele din orașele Cărei și Satu Mare, au ajuns cu Corpul 6 armată la Urziceni — frontiera româno-maghiară, iar trupele Corpu- lui 2 armată la Boghiș. Astfel, la 25 octombrie au fost eliberat/' ulti- mele porțiuni ale pămîntului românesc cotropit prin dictatul de la Vie- na; Armata 4 română a trecut pe teritoriul Ungariei, continuînd cu aceeași însuflețire lupta împotriva trupelor fasciste. Cu prilejul desăvîrșirii eliberării întregului teritoriu național, co- mandantul Armatei 4 române arăta într-un ordin de zi dat pentru marile unități în subordine: ,,Ofițeri, subofițeri și ostași» ai Armatei 4, la chema- rea țării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena ați răspuns cu însuflețire și credință în izbînda dreptății poporului nos- tru. Tineri și bătrîni, ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu piepturile voastre ați făcut zăgaz neînfricat dușmanului, care voia să ajungă la Carpați. Apoi, alături de marea Armată Sovietică ați trecut la atac și. după lupte grele, de zi și noapte, fără răgaz, ați înfrînt dîrza apărare a Mureșului. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei și de ne- contenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump. Prin ploi, prin noroaie și drumuri desfundate, zi și noapte ați luptat cu XXII P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU un dușman dirz și hotărît și l-ați învins. Pe cei care au căzut la datorie ii vor pomeni urmașii și numele lor va fi înscriis în cartea de aur a poporului român. Luînd pildă de la cei care au pus patria mai presus decît viața, continuăm lupta**21. în lupta dreaptă pentru eliberarea patriei, Armata română a bene- ficiat din plin de un prețios ajutor din partea Armatei Sovietice, care, înaintînd vertiginos pe teritoriul României, a luptat cot la cot cu Armata română pentru alungarea trupelor fasciste de pe teritoriul țării. Refe- rindu-se la acest ajutor, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu ocazia aniver- sării unui sfert de veac de la istoricele evenimente din august 1944, sublinia: „De la înalta tribună a Marii Adunări Naționale exprimăm sentimentele de înaltă prețuire și recunoștință ale poporului român față de Uniunea Sovietică, față de glorioasele sale armate, care au adus o contribuție hotăritoare la eliberarea României de sub dominația hitle- ristâ. în luptele purtate in comun de ostașii români și sovietici pentru nimicirea fascismului s-au pecetluit pe veci frăția de arme româno-sovie- tică. prietenia trainică dintre cele două popoare**22. Forțele insurecționale românești și trupele sovietice eliberatoare, în toate orașele și satele țării pe unde au trecut, au fost întîmpinate cu entuziasm de către populație, bucurîndu-se de sprijinul ei neprecupețit. Partidul Comunist Român a adresat cetățenilor patriei din zonele fron- tului chemarea de a participa efectiv la eliberarea țării de sub domi- nația fascistă. „Răsturnarea regimului hitlerist al lui Antonescu — sublinia Gheorghe Gheorghiu-Dej în cuvîntarea rostită din însărcinarea partidului, la mitingul din fața sediului C.C. al P.C.R. din 30 august 1944 — a insemnat o mare victorie în drumul spre libertatea deplină. Dar nu trebuie să vă lâsați imbătați de succes. Lupta nu a încetat. Tre- buie să loviți mai departe rămășițele bandelor legionare, actualul pe- ricol intern, și pe sprijinitorii lor, să luptați pentru curățirea întregii vieți publice, a aparatului de stat, a instituțiilor de ultima rămășiță fascistă1123. „Patrioți români din Ardealul cotropit! — se spunea într-un alt apel lansat de P.C.R. — Distrugeți căile de comunicație din spatele cotropitorilor, dezarmați-i, predați-i armatei române și armatei roșii sau nimiciți-i . . . Țărani români și maghiari din Ardealul cotropit! Nu dați vite și căruțe pentru retragerea hitleriștilor, nu-i găzduiți în satele voas- tre, loviți-i din toate părțile**24. Cu ocazia eliberării Clujului, eveniment care reprezenta o etapă importantă în desăvîrșirea luptei antifasciste, pentru eliberarea întregu- lui teritoriu al patriei, în numele C.C. al P.C.R., Lucrețiu Pătrășcanu a făcut o declarație patriotică în care arăta: „Lupta nu s-a terminat. Războiul trebuie dus pînă la capăt. Înfrîngerea totală a dușmanului hitle- rist este condiția existenței noastre ca popor liber. Pentru victorie nu precupețiți nici o sforțare, nici un sacrificiu. întreg poporul să participe -’1 Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1974 p. 225—226. ' -- Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste mul- tilateral dezvoltate, 4, București, 1976, p. 376. -’3 Gh. Gheorghiu-Dej, O politică românească de realizări democratice, Edi- tura P.C.R., p. 9—10. 24 Arhiva Institutului de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., cota XVIII—2. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XXIII la lupta pentru izbînda finală ... Partidul comunist vă cheamă la luptă împotriva hitleriștilor din afară și dinăuntru. Susțineți prin toate mij- loacele armatele eliberatoare sovietice și române4425. în mobilizarea populației la lupta pentru alungarea din țară a ar- matelor fasciste, un rol însemnat l-au jucat organizațiile democratice. Astfel, de exemplu, M.A.D.O.Sz.-ul, încă la începutul lunii octombrie 1944, a lansat un apel către populația maghiară, cerîndu-i să sprijine cu toate forțele lupta de eliberare a nordului Transilvaniei. în apel se preciza că: ,,M.A.D.O.Sz.-ul sprijină din toate puterile eliberarea Tran- silvaniei de nord, a poporului român și a fraților noștri maghiari și secui de domnia bandiților hitleriști și a magnaților maghiari reacțio- nari “26. Chemările P.C.R. și ale celorlalte organizații democratice au avut un puternic ecou în rîndurile populației. Răspunzînd acestor chemări, numeroși cetățeni din orașele și satele țării, români, maghiari și de alte naționalități, au participat activ prin diferite forme la sprijinirea uni- tăților armate eliberatoare. Astfel, muncitorii din București, Constanța, Ploiești, Brașov, Timișoara, Arad, Reșița și din alte localități au parti- cipat cu arma în mînă la luptele împotriva trupelor fasciste. Mulți ti- neri s-au înrolat voluntar în unitățile militare care acționau în aceste regiuni. Mai mulți locuitori din localități diferite s-au înarmat și au acționat împotriva unităților hitleriste și horthyste, provocîndu-le pier- deri în oameni și materiale. Numeroși cetățeni fugiți din armata hor- thystă s-au încadrat în grupe antifasciste care au acționat în spatele frontului dușman. Poporul român a primit vestea eliberării întregului teritoriu al țării cu nemărginită bucurie și entuziasm. în întreaga țară au avut loc mitin- guri, în cadrul cărora masele populare și-au exprimat recunoștința față de armata română și armata sovietică, angajîndu-se să-și sporească efor- turile pentru susținerea frontului pînă la zdrobirea definitivă a Ger- maniei hitleriste. Victoria revoluției de eliberare națională și socială, antifasciste și antiimperialiste de la 23 August 1944 reprezintă un act de importanță istorică crucială, care a marcat începutul unei epoci istorice noi — epoca contemporană — în dezvoltarea societății românești, deschizînd poporu- lui român perspectiva largă a făuririi unei vieți noi, demne și indepen- dente, pe calea progresului și civilizației. în noul context istoric, în procesul revoluției populare au putut fi soluționate pînă la capăt marile probleme ale dezvoltării societății noas- tre pe drumul progresului economic și social, și-au găsit împlinirea mărețele idealuri pentru care au luptat de-a lungul furtunoasei istorii românești forțele revoluționare, progresiste, clasa muncitoare, cei mai buni fii ai poporului, inclusiv problemele larg democratice ridicate la Alba luiia acum 67 de ani cu întreaga lor dezvoltare și cristalizare acu- mulată de-a lungul perioadei istorice care s-a scurs de atunci. După cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu: ,,Intr-o perioadă de mai puțin de trei decenii și jumătate, România a cunoscut uriașe trans- B Tribuna Ardealului, 13 octombrie 1944. 2,1 Scinteia, din octombrie 1944. XXIV P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU formări revoluționare, parcurgînd mai multe etape istorice; s-a instaurat puterea revoluționar-democratică, au fost răsturnate clasele exploata- toare și a triumfat revoluția populară, poporul a construit cu succes și a consolidat orinduirea socialistă, trecînd la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate1'27. în anii care au trecut de la actul istoric din august 1944, România a parcurs un proces revoluționar neîntrerupt, unitar sub conducerea partidului comunist, drum de la orinduirea capitalistă la cea socialistă, în cadrul acestei epoci istorice relativ scurte se disting — după cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — mai multe etape clar marcate. Anii 1944—1947 constituie prima etapă, etapa revoluției democratice în care s-a rezolvat lupta pentru puterea politică în favoarea clasei muncitoare, în alianță cu țărănimea și cu celelalte categorii de oameni ai muncii, și s-au pregătit condițiile pentru trecerea la revoluția și construcția socia- listă. în această etapă a revoluției populare lupta antifascistă, antiimpe- rialistă și democratică s-a transformat cu repeziciune într-o mișcare siodială de amploare cum nu a mai cunoscut istoria țării. Prin lupta din ce în ce mai activă a maselor largi populare, în frunte cu P.C.R., împreună cu P.S.D. și celelalte organizații democratice, a fost instaurat la 6 martie 1945 guvernul revoluționar-democratic, au fost desființate proprietatea moșierească și clasa moșierilor, au fost izolate, apoi des- ființate partidele politice ale burgheziei, s-a desfășurat lupta contra foa- metei, împotriva haosului financiar și a inflației, pentru refacerea și înviorarea producției industriale și agricole, punîndu-se în prealabil sta- vilă dependenței țării față de monopolurile imperialiste. Urmare a schim- bării raportului de forțe politice și sociale, a înfrîngerilor zdrobitoare suferite de clasele exploatatoare și de partidele care le reprezentau, au fost posibile abolirea monarhiei, care reprezenta un obstacol obiectiv în calea progresului, și proclamarea din voința poporului a Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947. Cucerirea întregii puteri poli- tice de către clasa muncitoare, în alianță cu țărănimea muncitoare și cu celelalte categorii de oameni ai muncii, a marcat trecerea la etapa revoluției socialiste și construirii socialismului. A doua etapă a revoluției populare începute cu actul de la 23 Au- gust 1944 cuprinde anii 1948—1965, cînd au avut loc transformări radi- cale, socialiste în viața economică, socială și politică a țării, construin- du-se totodată bazele tehnico-materiale ale societății socialiste. în această etapă istorică s-a desăvîrșit refacerea economică a țării, atingîndu-se și chiar depășindu-se nivelul maxim antebelic (1938) al producției globale industriale; poporul român a luat în stăpînire mijloacele de producție în industrie și transporturi, iar în primăvara anului 1962 s-a încheiat cooperativizarea agriculturii, statornicindu-se astfel relațiile socialiste de producție în toate ramurile economiei naționale. Concomitent au fost luate măsuri importante pentru adecvarea aparatului de stat la noile condiții și la noile sarcini. Statul democrat-popular român a început să-și exercite din plin funcțiile economico-organizatorică și cultural-educativă. Linia industria- Nicolae Ceaușescu, Expunere la Sesiunea solemnă... 1 decembrie 1978, p. 28. ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 XXV lizării țării a rămas în continuare coordonata fundamentală a politicii P.C.R. de edificare socialistă. Constituția din 21 august 1965 a consfințit caracterul nou al statului nostru, proclamînd Republica Socialistă Ro- mânia. Etapa a treia este etapa pe care o parcurgem în prezent — făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Această etapă a început o dată cu Congresul al IX-lea al P.C.R. (iulie 1965), care a deschis o epocă nouă în dezvoltarea României socialiste — Epoca Ceaușescu. înfăptui- rea țelurilor majore ale partidului nostru în această epocă este condi- ționată de creșterea intensă a forțelor de producție, crearea unei eco- nomii avansate, a unei industrii și agriculturi modeme, în stare să satis- facă cerințele mereu crescînde ale societății în rapidă ascensiune. Aceasta înseamnă, de asemenea, perfecționarea continuă a relațiilor de produc- ție, a organizării sociale, dezvoltarea susținută a științei, învățămîntului și culturii, participarea tot mai activă a celor ce muncesc la conducerea treburilor țării, lărgirea libertăților, ridicarea bunăstării materiale și spirituale a tuturor oamenilor muncii, înflorirea tuturor laturilor vieții sociale, perfecționarea conducerii, ridicarea conștiinței socialiste, forma- rea omului nou. Triumful revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă în România este marcat de cea mai importantă reali- zare istorică: lichidarea pentru totdeauna a exploatării omului de către om, la orașe și sate, trecerea mijloacelor de producție, a tuturor bogă- țiilor țării în mîinile poporului, care a devenit astfel stăpîn pe avuția socială, pe roadele muncii lui, făurindu-și în mod conștient propriul său viitor, liber, comunist. Industrializarea socialistă, cooperativizarea agri- culturii, exercitarea în fapt a celor mai largi drepturi și libertăți cetățe- nești, rezolvarea justă, în spiritul ideologiei materialist-dialectice a pro- blemei naționale, dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor patriei, asigurarea uriașului avînt al învățămîntului, științei și culturii, grija continuă față de om manifestată de partidul și statul nostru sînt atribute concrete ale României socialiste, care au asigurat lichidarea stării grave de înapoiere, moștenită de la regimul burghezo-moșieresc, deschizînd calea progresului rapid al patriei. ■ De asemenea, eliberarea României și construcția socialismului au avut darul să lichideze pentru totdeauna dominația imperialistă, străină asupra patriei noastre, asigurînd pentru prima dată, în istoria națională, în ‘mod real, independența, unitatea și suveranitatea națională, coordo- natele majore ale existenței românești, pentru care au luptat și s-au jertfit generații de înaintași, dreptul poporului nostru de a-și făuri viața după propria-i dorință, de a fi liber și deplin stăpîn pe destinele sale. Ampla activitate dezvoltată în România socialistă pentru accesul tuturor oamenilor muncii la comorile cunoașterii universale a contribuit din plin la ridicarea conștiinței socialiste a maselor, la formarea omului nou al contemporaneității românești. Pe acest fundal al victoriilor istorice obținute de poporul nostru, sub conducerea partidului comunist, se desprinde ideea centrală a importan- ței cruciale a actului de la 23 August 1944 în viața patriei. ,,In condi- țiile socialismului s-au asigurat consolidarea și creșterea fără precedent a forței statului nostru național unitar — arată tovarășul ‘Nicolae XXVI P. BUNTA — G. PROTOPOPESCU Ceaușescu —, realizarea adevăratei unități sociale și politice a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, a întregului nostru popor, pe baza acelorași interese aspirații supreme, a dreptului de a fi deplin stăpîn pe destinele sale, de a-și făuri în mod conștient viitorul liber, socialist și comunist4*28. De fapt, împlinirea năzuințelor dintotdeauna ale poporului român își găsește concretizarea in Epoca Ceaușescu, epocă cu o largă arie de trans- formări revoluționare în domeniul economic, politic și social, în promo- varea strălucitelor coordonate ale politicii de dezarmare și pace în lume a României. în acest sens, puntea de legătură între realizările celor patru decenii care s-au scurs de la mărețul act din august 1944 și coordona- tele dezvoltării viitoare a patriei noastre o constituie hotărîrile ce au fost adoptate în noiembrie 1984 de cel de-al XlII-lea Congres al partidului, hotărîri care — în baza Directivelor — figurează perspectiva noului ori- zont al devenirii României în cel de-al cincilea deceniu pînă la începu- tul celui de-al treilea mileniu. Bazîndu-se pe rezultatele obținute pînă în prezent, pe politica știin- țifică, realistă a P.C.R., documentele Congresului al XlII-lea privind dez- voltarea economico-socială a țării in cincinalul 1986—1990 și în dece- niul 1991—2000 deschid noi și luminoase perspective pentru progresul multilateral al societății socialiste românești, pentru creșterea bunăstării materiale și spirituale a întregului popor. Polarizînd atenția întregii noastre națiuni și bucurîndu-se de un pu- ternic ecou internațional, documentele sint dovada cea mai grăitoare a forței de creație a unui popor liber, stăpîn pe puterea destinelor sale, care, construindu-se pe sine, își desăvirșește astfel vocația. „în cel de-al cincilea deceniu — după cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului — va trebui să punem în centrul activității consolidarea tuturor realizărilor de pînă acum, întă- rirea poziției României de țară socialistă mediu dezvoltată și trecerea ei într-un stadiu nou, superior — cel de țară socialistă dezvoltată". Iată motivele care ne îndreptățesc să apreciem că revoluția de eli- berare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă de la 23 Au- gust 1944 este într-adevăr piatra de hotar a istoriei noastre moderne și contemporane. Tot ce s-a prevăzut și sintetizat în hotărîrile de la Alba lulia (1 decembrie 1918) și-a găsit reala și completa împlinire și dezvol- tare după marele moment istoric din august 1944, eveniment oare a de- terminat apoi, prin victoria revoluției populare, împlinirile epocii con- strucției socialismului pe meleagurile unde a înflorit din veac patria noastră românească. PETRU BUNTA — GEORGE PROTOPOPESCU 28 Nicolae Ceaușescu, op. cit., p. 23. STUDII CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TAUALAȘ—DEVA (partea I)* Stațiunea neolitică de care va fi vorba în aceste pagini este situată pe malul sting al Mureșului, în marginea de est a orașului Deva, în cartierul Tăualaș. Această așezare ne-a fost semnalată în vara anului 1944 de colegul Octavian Finea, directorul Muzeului din Deva. Numele de „Tăualaș" („loc mocirlos") se leagă de umiditatea solului, provocată de infiltrațiile subterane ale apelor Mureșului. Deși este situată pe cea mai joasă terasă a Mureșului, zona respectivă se află cu 8—10 m deasupra luncii propriu-zise a rîului și nu este inundată. La data cercetărilor noastre, porțiuni întinse» din terenurile cartierului erau folosite mai ales pentru cultura legumelor. Resturile materiale ale așezării de la Tăualaș:— Deva, așa cum s-a putut observa chiar de la prima cercetare în teren și,'de altfel, ca în mai toate așezările de tipul Vinca-Turdaș de pe Mureș, erau răspîn- dite pe o mare suprafață. In cazul de față urmele așezării ocupau aproximativ cîteva mii de metri patrați, întinzîndu-se la N—E de gara Deva, peste linia ferată, de unde terenul coboară treptat înspre Mureș. Colegul O. Floca ne-a dat tot concursul pentru identificarea la fața locu- lui a punctelor arheologice cunoscute la acea dată. Ca punct central de reper și pentru o mai bună orientare pe teren, în scopul de a determina cel puțin in linii mari întinderea așezării, am ales casa familiei Gostar1. în curtea căreia se descoperiseră numeroase cioburi tipice pentru cul- tura Vinca-Turdaș, ca și vase fragmentare, păstrate cu grijă de regretatul profe- sor N. Gostar. La cca. 200 de metri spre S de casa familiei Gostar se afla grădina profeso- rului Irimia, unde de curînd se săpase o groapă și unde am putut vedea, în pereții gropii, un strat de cultură, gros de peste 1 m, conținînd bogate resturi arheologice. Spre E de casa prof. Irimia, adică înspre clădirea fabricii de nasturi, pe o distanță de cca. 300 m, s-au putut aduna de asemenea cioburi tipice; iar chiar lîngă fabrică, cu ocazia săpării unei fîntîni pe terenul locuitorului Rusu, se găsiseră și aici fragmente ceramice și obiecte de os, aparținînd culturii Vinoa- Turdaș. Tot astfel, la o distanță de 350—400 m înspre nord de casa Gostar, aproa- pe de șoseaua ce duce spre Simeria, făcîndu-se săpături pentru temelia unei case, ieșiseră la iveală fragmente ceramice de același tip. Pe drumul care ducea de la casa Gostar la albia Mureșului am putut culege cioburi aparținînd aceleiași culturi, chiar din șanțul șoselei; și tot așa și din șanțul de irigație al unei gră- dini de zarzavat, situată la vreo 500 m spre nord-est de punctul inițial de plecare (casa Gostar). * Din motive de spațiu, prezentul studiu apare în două părți. Planșele șt figura 1 se publică cu partea I, iar restul figurilor vor apărea cu partea II. 1 Pe atunci N. Gostar era student la Universitatea din Cluj. 4 H. DUMITRESCU De la acest ultim punct cercetat de noi și pînă la cel mai apropiat meandra al Mureșului răminea o distanță de numai cîteva zeci de metri. Din pricină că eram încă în stare de război, nu se putea încerca o ridicare topografică a în- tregii stațiuni. în epoca neolitică, Insă, situația nu va fi fost aceeași, terasa pe care se afla așezarea va fi fost mai puțin ridicată, decît în zilele noastre, față de nivelul apelor rîului. O concretă confirmare a revărsării apelor peste terenul așezării este dată de unele slabe resturi de aluviuni interpuse în așezare2. Dintre toate punctele cunoscute aici la Tăualaș, am ales pentru efectuarea primelor sondaje terenul din jurul casei Gostar, aceasta datorită înțelegerii și bunăvoinței deosebite arătate de N. Gostar fiul, care în timpul săpăturilor s-a interesat îndeaproape de mersul și rezultatul lucrărilor. Planul inițial al săpăturilor noastre fusese eșalonat pe trei ani și pentru primul an doream să terminăm săpăturile în punctul „Casa Gostar”, urmind ca in anul următor să lucrăm atît în grădina prof. Irimia, care încuviințase efec- tuarea unor săpături pe terenul său, cit și în unul din celelalte puncte mai apro- piate. Pentru ultimul an ne propusesem să lărgim cadrul cercetărilor prin son- daje, cit mai numeroase, care urmau să fie făcute și in celelalte puncte indicate și mai ales în acelea periferice, In scopul de a putea determina, cel puțin în linii mari, perimetrul așezării3. întreruperea bruscă a săpăturilor noastre de la Tăualaș, concepute pe un plan destul de vast, ne-a făcut să renunțăm la publicarea imediată a rezultatelor, care ne apăreau prea sărace și necorespunzătoare față de proiectul inițial. Azi, insă, considerăm că și rezultatele săpăturilor de caracter preliminar, redactate încă din 19G0, de la Tăualaș, oricît de modeste ca întindere, este totuși bine să fie aduse la cunoștința cercetătorilor interesați4. 2 M. Roska menționează că, în sondajele sale din așezarea de la Turdaș, în punctul B apare un singur orizont de locuire, în punctul C sînt două straturi, iar în punctele A și D sint trei straturi. Totuși aceste constatări sînt destul de neconcludente, dată fiind întinderea mică a sondajelor (cf. M. Roska, DolgSz, 1—2, 1936, p. 42—51; idem, A Torma Zsofia gyujtemeny, Cluj, 1941, 7—15). Ele ar putea indica o serie de părăsiri și reveniri în așezarea așa de întinsă de la Turdaș și de aceea, probabil, situația stratigrafică a depunerilor nu este identică pe toată întinderea așezării. 3 în urma evenimentelor istorice de la 23 august 1944 și a apropierii fron- tului de Deva, lucrările noastre s-au încheiat pe data de 30 august), cu gîndul de a fi reluate mai tîrziu. Din motive obiective însă, continuarea săpăturilor noastre de la Tăualaș nu a fost posibilă nici în anul următor. O reluare a săpă- turilor în această așezare s-a făcut totuși de M. Macrea și O. Floca, în anul 1947, pe scară foarte redusă. Materialele descoperite atunci, nepublicate, au fost stu- diate de noi în anul 1960 în Muzeul de istorie de la Deva. 4 Acum — deși cercetările arheologice s-au intensificat considerabil pe tot teritoriul patriei noastre — așezarea eponimă de la Turdaș nu mai poate fi cer- < etată din nou, fiind în întregime distrusă de apele Mureșului, așa cum au arătat sondajele întreprinse în 1937 de Vladimir Dumitrescu. Colecția Zs. Torma, de- pozitată la Muzeul de istorie al Transilvaniei de la Cluj, a fost inventariată de colegul N. Vlassa, care a publicat și unele piese din această colecție (N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei — Studii, articole, note, Cluj, 1976, p. 100—106, 122, 7/1—2; 172—194, fig. 10—11, 17—18, 21, 24—25; Idem, în PZ, 49, 2, 1974, 181—192). în ceea ce privește cercetările mai vechi ale lui H. Schmidt, ele au avut ca rezultat numai unele considerații de ordin stilisltico-tipologic asupra materialelor și la cunoscuta împărțire a ceramicii descoperite la Turdaș în opt grupe, cuprinzînd CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TAUALAȘ—DEVA (I) 5 Cu privire la problema stratigrafie! așezării eponime de la Turdaș, o primă greutate în urmărirea structurii depunerilor în această așezare o constituie fap- tul că M. Roska folosește un sistem propriu în redarea grafică a rezultatclor stratigrafice, ca și unele neconcordanțe, fără să indice adîncimile pe marginea profilelor sau să le redea cumva în legenda adiacentă5. Cititorul este nevoit să stabilească singur adîncimea diferitelor nivele, oarecum mai mult prin deducție și desigur în chip aproximativ. Pentru punctul A se documentează cu ajutorul fîșiilor de pămînt ars, ca și al resturilor de vetre și al cărbunilor, trei orizonturi de locuire, indicîndu-se în text adîncimea numai pentru două dintre ele, și anume 0,50—0,75 m pentru stratul superior și 0,95—1,20 m pentru cel mijlociu, de unde rezultă că grosimea propriu-zisă a depunerilor este de 0,25 m. Ambele straturi sînt despărțite printr-un strat steril de mîl. Al treilea orizont de locuire cuprinde două gropi-bordeie, a căror adîncime nu este arătată în nici un fel și care au fost săpate într-un strat aluvionar mai vechi și mai gros. Succesiunea ace- lor trei straturi de cultură apare ceva mai clar în profilul obținut în punctul .1), prin răzuirea și netezirea chiar a malului surpat de apele Mureșului. Din lămu- ririle date de autor, se poate înțelege că în acest profil cu adîncimea de cca. 3 m orizontu’ superior a apărut la —0,55 m, cel mijlociu la —1,20 m, iar cel inferior, considerat ca _poradic, la —1,90 m. Totuși, în legătură cu relatările asupra celor- lalte două puncte apar unele nepotriviri. De pildă în punctul B s-a găsit un singur orizont de locuire (colibe), care stă chiar pe lutul galben. Deși baza stra- tului de cultură se află la adîncimea de 1,20 m de la suprafața solului, ceea ce, conform observațiilor enunțate, ar corespunde stratului de cultură mijlociu, autorul îl paralelizează totuși cu stratul superior, fără să adauge alte considerațiuni su- plimentare. De asemenea, pentru punctul C se vorbește de existența a două stra- turi de cultură, cu grosimea de 1,20 m și de 1,30 m, corespunzind — după afir- mația autorului — cu stratul superior și cu acela mijlociu din punctele A și D, ceea ce nu concordă cu situațiile găsite în aceste două puncte. Pe de altă parte, ar rezulta de aici că grosimea stratului de cultură este foarte variabilă; de la 0.25—0,28 m în punctele A și B pînă la 1,20—1,30 m în punctele B și C. Credem că această diferență în aprecierea grosimii stratului de cultură se datorește fap- tului că autorul s-a folosit de două criterii. In primul caz s-a considerat grosi- mea depunerilor strict de deasupra orizontului de locuire, acolo unde prin forța lucrurilor ele sînt mai dens sedimentate, iar în al doilea caz (punctele B și C) autorul s-a referit la întreaga grosime a stratului de pămînt în cuprinsul căruia s-au găsit răspîndite urmele de locuire. * Obiectul principal al sondajelor noastre de la Tăualaș a fost urmărirea stric- tă a situației stratigrafice, reluind astfel încercarea mai veche a lui M. Roska de la Turdaș. și ceramică aparținînd altor culturi. De fapt, numai grupa nr. 3 este tipică pentru cultura Vinca—Turdaș (cf. H. Schmidt, în Zeitschrift fur Ethnologie, XXXV. 1903, p. 438—469). 5 De exemplu, nu se indică adîncimile, fie pe marginea profilelor, fie printr-o legendă adecvată. Apoi folosește criterii deosebite în aprecierea numărului stra- turilor de cultură, cit și a grosimii acestora în fiecare din cele patru sondaje. .ar. fi excluș ca aceste aspecte diferite și complicate să se datoreze nu numai variației nivelului apelor și grosimii depunerilor aluvionare, ci mai ales carac- terului limitat al săpăturilor efectuate de M. Roska (loc. cit). 6 H. DUMITRESCU Săpăturile au început deci în primul punct în ziua de 13 august 1944, pe un teren de cca. 850 m2, de forma unui patrulater, care ne-a fost pus la dispoziție, în acest spațiu am trasat, paralel cu latura de nord a terenului, un șanț cu di- recția E—V, de 20x2 m — șanțul I. Ulterior, în dreptul porțiunii unde în stratul superior apăruse o mare bogăție de materiale arheologice, inclusiv bucăți mari de chirpic ars, adică la 8 m de capătul de E al șanțului I, s-a trasat, pe mijlocul lui, o suprafață de 10x4 m (fig. 1/B). începînd de la suprafață spre bază, observațiile făcute în cursul săpăturilor au dat la iveală următoarele constatări: între 0—0,50 m, în pătura de pămînt vegetal de culoare neagră-cenușie, resturile de viețuire sint răvășite și sporadice; fragmente ceramice mai numeroa- se încep să apară de la 0,25 m, fiind mai abundente înspre 0,40 m (fig. 1/A 1). Imediat dedesubtul acestui nivel, între 0,50—1,20 m, în pămîntul de culoare cenușie, resturile de viețuire se înmulțesc simțitor, densitatea lor maximă fiind spre baza stratului, unde s-au găsit și bucăți de lut ars și presat provenind din dărimăturile unei locuințe, ca și o cantitate de lut fărîmițat, inițial nears. Aceste depuneri constituie primul strat de cultură în ordinea descoperirilor (dar nu și în ceea ce privește vechimea) (fig. 1/A 2). între 1,20—1,40 m se afla un strat cu aspect mîlos, de natură aluvionară, care întrerupea continuitatea depunerilor arheologice. Acest nivel, aproape steril, are <> grosime variabilă, care în uncie puncte depășește 0,20 m și corespunde int» rvalului scurs de la inundarea stratului superior pînă la retragerea apelor. Revenirea pe vechile locuri a foștilor locuitori, ca și a urmașilor lor, s-a făcut imeJiat după zvîntarea locului, așa cum o dovedește prezența resturilor de viețuire din stratul superior (fig. 1 A 3). Intre 1,40—1,80 m, urmele de viețuire îmbibate de o smîgă cenușie-verzuie ine< p să devină iar mai compacte, cea mai mare cantitate de materiale fiind masată înspre colțul de vest al șanțului I, unde depunerile merg pînă la adîn- cimea de peste 2 m și unde se desemna o ușoară alveolare în teren, controlabilă și în profilul săpăturii (fig. 1/A I 4, 10). în restul profilului, mergînd spre est, stratul de < ultură se subția treptat. De altfel, în totalitatea lui, acest strat inferior era mai subțire, avînd o grosime de numai 0,40 m, față de stratul suprapus, a cărui grosime ora de 0,60—0.70 m. Săpătura a continuat în adîncime, însă sub aceste straturi de cultură resturile arheologice sînt puține. între 1,80—2 m, în restul șanțului 1, mergînd pînă la capătul lui de est, pămîntul devine gălbui și cleios. în acest pămînt au apărut pietre rotunde de rîu, iar extrem de rarele cioburi găsite pe fundul alveolării de vest (fig. 1/A 10) erau îm- bibate de umezeală, proveniența lor aici fiind cu totul fortuită. Intre 2—2,20 m, pămîntul era galben la culoare și, deși pe alocuri mai compact, totuși mustea de apă. înspre cele două extremități ale șanțului, ca și spre mijlocul lui, săpînd mai în adîncime, am ajuns la nivelul cu apă. Săpătura s-a continuat însă în colțul de est, sub forma unui puț-sondaj, pînă la adîncimea de 3 m, adică pînă la pătura de apă subterană (fig. 1/A 5). Suprafața A (10x4 m) a fost deschisă, așa cum s-a spus, perpendicular și aproximativ pe mijlocul șanțului I, în scopul de a urmări bogatele resturi arheo- logice din această porțiune a stratului superior (fig. 1/B). într-adevăr, s-a putut constata că la intersecția celor două sondaje. între 0,50—1,30 m, pe o suprafață de cca. 16 m2, depunerile erau mult mai bogate, indicînd o locuire mai intensă, dovedită și prin grosimea de peste 0,50 m a stra- CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 7 tului de cultură. Aici s-au descoperit, spre baza stratului, bucăți mari de chirpici ars, care indicau în chip precis existența unei foste locuințe de suprafață (fig. 1/A 9). Cu toate acestea, nu s-a putut face delimitarea resturilor prin dezvelire pe toată întinderea lor, întrucît pe de o parte ele se continuau și dincolo de mar- ginile săpăturii, iar pe de altă parte bucățile de chirpici ars descoperite nu aveau continuitatea necesară, prezcntînd goluri mari între ele. Menționăm că. în cadrul acestor resturi ale locuinței, s-a găsit pe o lespede de piatră o cantitate de lut iarimițat amestecată cu bucățele de cioburi pisate, înroșită în urma incendiului; părea să fi fost pregătită pentru prelucrarea unor vase grosolane. în colțul de sud-vest al suprafeței A s-a aflat o cantitate mai redusă de frag- mente ceramice și bucăți de chirpic ars care făceau parte dintr-o altă locuință, aparținînd aceluiași strat de cultură. Notăm ca o apariție curioasă și faptul că, aproximativ în mijlocul acestei suprafețe cu resturi numeroase de locuire, s-au descoperit trei lespezi mari, de formă prismatică, tăiate dintr-o piatră cenușie, un fel de gresie, care devenise friabilă. Ele erau strînse grămadă (fig. l/'A m.10, 1/A 8), avînd înălțimea între 0,65—0,75 m și lățimea între 0,20—0,30 m, baza lor aflîndu-se la —1,50 m. Nu cunoaștem analogii pentru astfel de descoperiri; s-ar putea ca ele să nu fi avut nici o legătură cu locuința străveche și să aparțină unei epoci mai tîrzii, deși in jurul lor nu s-au putut distinge urmele vreunei gropifi. Ca și în stratul I, în suprafața A s-a constatat existența celui de al doilea strat de cultură, mai vechi, prczentînd aceeași particularitate de a fi mai subțire și situat la aceeași adîncime față de stratul superior. Stratul aluvionar interme- diar avea aici o grosime variind între 0,20—0,30 m, iar stratul inferior de cultură mergea tot pînă la —1,80 m. Pămîntul galben propriu-zis — neumblat — a apărut la —2 m, iar săpăturile noastre, în suprafața A, n-au depășit adîncimea de —2,20 m (fig. 1/A m. 16—20). Pornind deci de la constatările făcute în cele două săpături reduse ale noastre, putem spune că s-au putut preciza două straturi suprapuse cu urme de locuire aparținînd culturii Vinca-Turdaș, despărțite printr-un strat steril de mîl. Pe de altă parte, faptul că în șanțul I săpătura a fost adincită, deși cu mare greutate, pînă la —3 m, adică pînă la pătura de apă subterană, ne-a dat certi- tudinea că aici nu a mai putut exista și un al treilea strat de cultură. * în ceea ce privește materialele descoperite în cele două straturi de cultură de la Tăualaș—Deva, ele constituie un facies cultural unitar, caracterizat prin ceramică cu forme tipice Turdaș, la oare predomină decorul în benzi incizate umplute cu puncte (găurele) incizate, ca și altele cu impresiuni diferite. Aspec- tul unitar se explică prin apartenența la aceeași fază culturală a ambelor stra- turi, continuitatea acestor două straturi fiind ușor întreruptă prin acea pătură de mîl relativ subțire și inegală ca grosime. Credem deci că acest factor (ocazio- nal) a reprezentat o perioadă foarte scurtă de întrerupere a locuirii așezării și ca atare procesul de dezvoltare al culturii respective nu a fost propriu-zis în- trerupt. h Ca simplă ipoteză, semnalăm și posibilitatea ca, în funcție de inundațiile periodice de aici, aceste lespezi să fi avut rolul unor semne de recunoaștere a locului. H. DUMITRESCU 8 Analii mai amănunțită a conținutului arheologic al fiecărui strat indică încă unele diferențe în privința densității depunerilor arheologice. De pildă, onsiderînd în chip statistic materialul ceramic din stratul superior, se observă o deosebire în sensul că, între linia de bază a stratului (—1,20 m) și pînă la 0,80 m, cantitatea resturilor arheologice este mai mare, pe cînd între 0,80—0,50 m cio- burile ca și celelalte resturi arheologice sînt mai rare. Această demarcație sub ra- portul cantitativ nu corespunde însă și unor deosebiri de ordin tipologic caracte- ristice pentru materialul ceramic. Din acest punct de vedere s-ar putea vorbi, pe baza unor criterii tipologice, de existența a două niveluri în cuprinsul stratului superior de la Tăualaș, fără ca această situație să se poată documenta și în profil printr-o deosebire de nuanță în culoarea solului. Pe lingă aceasta, în partea superioară a stratului superior s-a observat o sporire a numărului de coarne și oase de animale, față de partea inferioară a acestui strat. Cît privește stratul inferior, pe lingă ceramica cu decor tipic, de benzi cu puncte adîncite, semnalăm și existența, cantitativ foarte redusă, a unei categorii ceramice de culoare neagră, cu reflexe cenușii, avînd suprafețele inițial lustruite și un decor de pliseuri fine, adică așa cum este cunoscută în stratul inferior de la Vinda. în stratul superior de la Tăualaș această categorie lipsește, căci în locul „pliscurilor" aici apare numai decorul de caneluri largi dispuse orizontal. De asemenea, în acest strat inferior au apărut și unele fragmente ceramice tipice pentru cultura Stardevo—Criș; de exemplu, o mică cupă larg deschisă care stă pe patru piciorușe cilindrice (fig. 6/20) și un mic vas de asemenea larg deschis, cu fund profilat (fig. 9/2). Ambele reprezintă forme Stardevo—Criș IV. în săpă- tură însă nu am putut surprinde un nivel aparținînd culturii Criș și credem că este vorba doar de elemente sporadice, provenind dintr-o posibilă interferență dintre aceste două culturi. Explicația s-ar putea găsi în fenomenul așa-zis , reten- ție“ al culturii Criș7. Cît privește problema locuințelor, fără îndoială că ea nu poate fi lămurită pe deplin prin datele obținute în așezarea de la Tăualaș, ținînd seama de supra- fața redusă a săpăturilor noastre. Totuși, un element pozitiv a fost cîștigat, și anume existența unor locuințe de suprafață în stratul superior. Pereții locuințelor erau din trunchiuri de lemne despicate și cu lipitură groasă de lut, așa cum o 7 în teritoriul de formare al culturii Vinda, așa cum se știe, ultima fază a culturii Stardevo (IV sau III, potrivit terminologiei adoptate de VI. Milojcic și D. Garasanin) este considerată ca fiind parțial contemporană cu faza Vinda A, situație constatată în mod clar și la Vinda și în alte așezări. în zona periferică în care ne aflăm la Tăualaș, caracterizată printr-o dezvoltare de ordin secundar, situația dintre cele două culturi pare să se repete în condiții formal identice, dar în fond deosebite nu numai ca timp, deoarece în acest spațiu aspectul Criș, cu un ritm propriu mai lent ca și cu caractere locale, se găsea încă în plină dez- voltare atunci cînd au apărut primele elemente ale culturii mai noi, Vinda. în condițiile date, este firesc ca și rezultatul final al procesului de dezvoltare să fie parțial diferit în regiunea Mureșului, față de acela din centrul vechi de formare a culturii Vinda. Un alt element care reprezintă aici un reflex al culturii Criș locale este documentat prin descoperirea la Tăualaș a unei grupe de ceramică pictată. Această specie — de bună calitate tehnică — cu pictură neagră păstoasă în benzi mai ales late constituie totodată o verigă de legătură între cele două straturi, asigurînd și în acest mod succesiunea cronologică directă dintre ele, întrucît ceramica pictată de acest tip Criș tîrziu poate fi urmărită din stratul inferior pînă la cel superior, unde .devine mai abundentă (cf. H. Dumitrescu, în SCIV, 17, 3, 1966, p. 433—444). CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TAUALAȘ—DEVA (I) 9 dovedesc amprentele de pe unele bucăți mai mari de chirpici ars, aflate, după cum s-a specificat deja, spre baza acestui strat de cultură, la adîncimea de 1,20—1,30 m. Deși după lărgirea șanțului I prin suprafața A s-a putut degaja din această lo- cuință o suprafață de 16 m2, pe care erau presărați bulgări de chirpici, dimensiu- nile acestei zone cu chirpici nu au totuși un contur care să indice întinderea reală a locuinței; bucățile de chirpici prinse în săpătură fiind răvășite, nu s-a putut încerca o determinare fie și parțială a formei și nici a orientării acestei locuințe. De asemenea, în cuprinsul acestei porțiuni de locuință nu s-au găsit urme de vatră sau de cuptor. Cit privește a doua locuință din acest strat, din care s-a prins o prea mică parte, în colțul de sud-vest al suprafeței A, resturile descope- rite nu ne îngăduie să tragem nici o concluzie. Cel mult putem nota distanța în linie dreaptă dintre cele două locuințe, care nu depășește în acest caz cîțiva metri. în stratul inferior s-a dezvelit, în colțul de sud-vest al șanțului I, o por- țiune dintr-o groapă nu prea mare, care se întindea pe o lungime de 2,15 m, adîncimea ei reală fiind mai greu de determinat, deoarece partea păstrată era cuprinsă între 1,40—2 m (fig. 1/A m.14—20). Săparea unui bordei oval, al cărui diametru maxim ar fi putut atinge 3—4 m, nu ar fi constituit un fapt neobișnuit pentru acest strat inferior, întrucît gropi de bordei s-au găsit atît la Turdaș, cit și în așezarea aparținînd aceleiași culturi de la Tărtăria8. Credem deci că și în așezarea de la Tăualaș, groapa din stratul inferior indică existenta unui bordei de acest fel. Cunoscutul model de casă în miniatură de la Turdaș, cu baza patrată și pereții ușor curbați, împodobiți la exterior în maniera decorului tipic pentru ce- ramică, adică din benzi umplute cu linioare incizate9, ne-ar putea da o imagine aproximativă. Dar nu cred că modelul acesta reprezintă un bordei, ci o locuință de suprafață. De altfel, bordeiele aveau în general forma ovală sau circulară. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de modelul unui bordei, decorarea exterioară a întregii suprafețe a pereților nu și-ar fi avut locul. Deschiderea rotundă care se vede în partea de sus a modelului de locuință ar putea închipui intrarea în locuință. în nici un caz ea nu constituie un element determinant, căci este de presupus că aceste reprezentări miniaturale nu cores- pundeau exact realității. Astfel, pe un fragment de vas de la Turdaș se vede cunoscuta reprezentare cu totul schematică a unei case cu un acoperiș înalt, în două ape, la care sînt redați însă și parii care constituiau osatura de bază a pereților; aceștia fiind înfipți în pămînt, bineînțeles că partea lor inferioară nu se vedea10. 8 N. Vlassa, în Dacia, N.S., VII, 1963, fig. 2, 3/2. 9 M. Roska, op. cit., p. 252, pl. CIV/'7. 19 Idem, op. cit., p. 290, pl. CXXIII/17. Nu cred că ar trebui să presupunem, pe baza acestei reprezentări, existența unor locuințe construite pe piloți, deși o ipoteză în acest sens a fost mai de mult formulată de D. Popescu (Istros, II, 1935, p. 4). Mai recent, luliu Paul — la conferința muzeelor din decembrie 1965 (vezi și articolul din SCIV, 18, 1, 1967, p. 3—22) a susținut teza că unele locuințe cu platforme ale culturii Petrești de pe terenurile în pantă erau construite tot pe piloți, ceea ce înseamnă că o parte din parii scheletului de susținere a platformei rămîneau vizibili. în ceea ce privește „piloții" reprezentați pe desenul de la Turdaș, cu caracter schematic, ei ar putea reprezenta elementul esențial al temeliei casei. Menționăm că acest fel de a construi casele este și azi în vigoare în satele din'unele regiuni subcarpatice ale Moldovei, numai că imaginea pictată pe ciobul de la Turdaș constituie, credem,'aspectul unei prime faze a tehnicii de construire J H. DUMITRSSCU în așezarea de la Vinca se cunosc bordeie- săpate în pămînt, rotunde sau ovale, cu una sau două mici încăperi, descoperite, așa. cum. se știe, în ,oel mai vechi strat, la adâncimea de —10,50—9,10. mu(i pe tind locuințele de JOonmă dreptunghiulară sînt caracteristice pentru straturile mai noi și se găsesc la dife- rite niveluri, începînd de la —9,30 m12. în fazele de sfîrșit ale culturii Vinca—Tur- daș construcția caselor de formă dreptunghiulară dovedește o tehnică destul de înaintată. Intr-adevăr, ridicarea unui schelet de pari pe care se fixau pereții din împletitură de nuiele, fățuiți cu lipitură groasă de lut, după cum afirmă Vasic, avind și podele de lemn și pe lingă aceasta fiind prevăzute cu vetre și cuptoare ovale cu cupolă12ois, arată unele analogii de construcție cu locuințele culturii Cu- cuteni—Tripolie. De altfel, în legătură cu această problemă a locuințelor din aria culturii Vinca s-au făcut descoperiri tot mai numeroase și interesante. De pildă, în așe- zarea de la Banjica13, situată la 12 km depărtare de Vinca, nivelurile V—IV sint corespunzătoare fazei Vinca—Turdaș; în nivelul V s-au descoperit locuințe de tipul bordei, pe cînd în nivelul următor IV au apărut case de formă dreptunghiu- lară. In nivelurile III—II, care aparțin fazei următoare — Vinca—Plocnik — resturile de locuințe indică atingerea unei trepte deosebite pe linia progresului tehnic. în nivelul 11 de la Banjica apare cea mai mare casă cunoscută în acest mediu: casa nr. 4, cu dimensiunile de 20 mxll m și care merită să fie semnalată și aici. Ea este de tipul megaron, cu pereții groși de 0,80 m și colțurile întărite împotriva vîntului, avînd acoperișul susținut de trei pari, așezați pe linia mediană a interiorului casei. S-au găsit și urmele unor pereți interiori care împărțeau casa în mai multe încăperi și resturile unor sobe-cuptoare cu calotă, așezate pe platforma de lemne și lut. S-a remarcat, de asemenea, și o anumită ordine în distribuirea caselor în cadrul așezării, ca și existența unor gropi în formă de pungă, adiacente locuințelor și cărora descoperitorul le atribuie funcția de gropi pentru provizii, elemente care arată organizarea unei gospodării în cele mai bune condiții posibile de atunci, cit și grija de a înfrumuseța exteriorul caselor prin acrotere cu chip uman — cunoscute și la noi în așezarea de la Turdaș, prin orna- mente sporadice în relief, cît și prin benzi de culoare. Ceramica Tehnica prelucrării vaselor. Ca de obicei, în așezările neolitice, alături de ceramica de calitate mai bună, se găsesc vasele de uz comun din pastă de calitate inferioară. din epocile mai târzii. Spațiul liber de sub podeaua casei este apoi umplut cu pietre mari de rîu, pentru a asigura locuinței o bază cît mai solidă. Cît privește concepția că aceste reprezentări ale caselor ar avea o semnificație religioasă (A. Nițu, în Apulum, II, 1943—1945 (1946), p. 81—89), această problemă intră în sfera de preocupări de caracter magico-religios, mai greu de urmărit; dar chiar dacă se poate atribui acestui motiv o semnificație sacră, fiind pictat probabil pe un vas de cult, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că imaginea r spoctivă redă totuși o construcție reală. 11 M. M. Vasic, Praistoriska Vinca, IV, 1936, p. 148, fig. 239; II, 1936, fig. 8—10 12 Ibidem; VI. Milojăid, Chronologie der jilngeren Steinzeit Mittel- und Siid- osteuropas, Berlin, 1949, p. 72 și urm. 12 bis M. M. Vasic, op. cit., 1, fig. 7, 8, 17, 21. 13 1. Todoroviă — A. Cermanovic, Banjica, Naselje vintanske kulture, Belgrad, 1961, bordeiele din nivel 6—4, p. 16 și urm., 74 și urm. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (1) 41 In așezarea de la Tăualaș, această situație se' întîlnește în ambele straturi de cultură. Din păcate, din a doua categorie nu s-au păstrat vase întregi și poate una din cauzele care au contribuit la distrugerea lor au fost dimensiunile mai mar: ale acestor vaSe: totuși grosimea fragmentelor rămase ajungea la 0,03 m, iar fun- durile vaselor atingeau, în dreptul colțurilor, grosimea puțin obișnuită de 0,04— 0,05 m. ' 1. Lutul folosit la prelucrai-ea categoriei ceramice de uz yospodărese conține impurități și materii străine, fiind amestecat în mod special cu pleavă, cioburi pisate și mici pietricele albe, care în urma corodării intense a pastei apar destul de vizibil în suprafața pereților. Arderea s-a făcut în mod inegal, suprafețele vaselor prezentînd diferite nuanțe; de la cenușiu-ncgricios înspre cafcniu-roșcat. In secțiune se observă că straturile superficiale ale pereților vaselor au fost arse la roșu, pe cînd miezul a rămas de cele mai multe ori negru. Totuși, datorită degresanților amintiți mai înainte, pasta este compactă și destul de dură, deosebindu-se total de aspec- tul friabil și spongios caro caracterizează ceramica de uz comun a altor culturi. Starea fragmentară a vaselor de la Tăualaș ne-a permis însă să ne dăm seama in mod clar de procedeul tehnic, desigur rudimentar, prin care se lucrau în primul rînd chiupurile. Se poate astfel vedea că obținerea grosimii voite a pereților se făcea prin completare treptată cu adaosuri, care apar în secțiune ca tot atîtea stra- turi suprapuse. Netezirea suprafețelor interioare și parțial chiar lustruirea lor arată grija de a remedia porozitatea vaselor și stă în legătură cu rolul funcțional al acestor vase folosite îndeosebi pentru păstrarea lichidelor și conservarea alimentelor. Spre a se evita evaporarea, suprafețele exterioare sînt aspre și zgrunțuroase, fiind acoperite cu o barbotină groasă întinsă pe vas, prin tehnică bine cunoscută a plimbării degetelor pe pereții vaselor, de unde au rezultat și diferitele dungi ușor reliefate, în sensuri opuse (pl. VI/1). 2. Vasele din pastă ceva mai bună, formînd categoria a doua, sînt de di- mensiuni mijlocii sau mici; lutul se alegea și se spăla în vederea obținerii unui grăunte cît mai fin. în secțiunea pereților se observă puncte lucitoare de mică, ceea ce arată că lutul a fost amestecat cu nisip, ca degresant. Fragmentele des- coperite sînt în general bine arse și au uneori pereții rezonanți. Nu se poate vorbi însă nici în acest caz de o ardere uniformă a vaselor, în cuptoare închise. Drept urmare, se constată o mare varietate de colorit, care merge de la cenușiu- negricios pînă la roșu-cărămiziu, aceasta mai ales în stratul superior, trecînd printr-o întreagă gamă de nuanțe intermediare: cenușiu-deschis. brun-cenușiu. brun-cafeniu, cafeniu-roșcat, ca și cenușiu-galben și brun-gălbui. Culoarea supra- fețelor nu constituie totuși un criteriu esențial în legătură directă cu calitatea pastei, întrucît, după cum am văzut, și unele vase de uz comun și din pastă groasă prezentau diferite nuanțe de ardere. 3. Chiar și în ceea ce privește categoria ceramică cu pasta cea mai fină, adică aceea a vaselor pe care s-a aplicat pictura, în majoritatea cazurilor arderea nu este perfectă. în secțiune se poate vedea că stratul mijlociu a rămas cenușiu, pe cînd cele exterioare sînt arse la roșu. în schimb fragmentele de cești din această categorie cu pereți subțiri, avînd o grosime de maximum 0,05 m, arată că arderea s-a făcut complet la roșu. Privind cu atenție suprafața vaselor din pastă de calitate bună, se pot dis- tinge uneori dungi fine paralele, urme care dovedesc că netezirea suprafețelor s-a făcut cu ajutorul unor spatule speciale de os. De altfel, în inventarul uneltelor 12 H. DUMITBESCU din cadrul acestei culturi se cunosc o serie întreagă de obiecte plate de os, în formă de mici lopățele, care fără îndoială au servit la modelarea vaselor. Cît privește lustruirea suprafețelor, s-au păstrat puține urme din lustrul mecanic inițial, căci, așa cum s-a spus, mai toată ceramica din această așezare este azi puternic corodată, în așa măsură, îneît Straturile superficiale sînt în bună parte distruse; totuși, pe unele fragmente mai mici și întîmplător mai bine conservate se văd încă urme de lustru mecanic. Instructiv este în acest sens un fragment ceramic provenit din stratul superior, care prezintă în partea interioară o suprafață foarte bine lustruită, ca și o pastă cu grăuntele fin, pe cînd suprafața exterioară este extrem de deteriorată prin corodare adîncă, așa incit — judecind numai după acest aspect — nu s-ar putea presupune cîtuși de puțin buna calitate a fragmentului. Urme de lustruire mecanică s-au constatat și pe fragmente din vase de di- mensiuni mijlocii și de o calitate mai puțin bună. In vederea obținerii lustruirii suprafețelor, pare deci că, înainte de a fi introduse în cuptor, vasele se acopereau cu un înveliș subțire de argilă fină înmuiată în apă. După ardere, suprafața era frecată puternic cu ajutorul lustruitoarelor. Forme. Deși cea mai mare parte a materialului ceramic de la Tăualaș s-a găsit în stare fragmentară, unele dintre fragmente au putut fi virtual întregite, iar pentru altele s-a putut deduce și reconstitui forma, prin comparație cu vasele întregi descoperite la Turdaș. Prin analiza numeroaselor resturi ceramice descoperite la Tăualaș, am ajuns la concluzia că, în majoritatea lor, formele vaselor sînt aceleași în ambele straturi de cultură. Ușoarele diferențieri care se observă totuși se datoresc unor perfec- ționări tehnice locale, obținute de-a lungul timpului și se întîlnesc mai ales la vasele din categoria mai fină. Cît privește formele din seria așa-ziselor vase de uz comun de care dispunem, nu s-au putut stabili deosebiri între materialele celor două straturi. In repertoriul formelor se situează în primul rînd vasele mari, cu pereții și fundurile îngroșate, lucrate din pastă groasă și cu grăuntele aparent mare, despre care s-a vorbit mai înainte. In general, forma acestor „chiupuri" este larg deschisă, cu pereții drepți, care se arcuiesc înspre fund și uneori înspre gură. înălțimea lor este de 0,50 m— 1 m. Se observă că marginea superioară, cu buza groasă și lată, este bine netezită, fiind lustruită și în exterior; barbotina neorganizată acoperă restul recipientului, incepînd imediat de sub această zonă. Aceste vase erau prevăzute cu apucători în formă de proeminențe puternice (fig. 2/13, 5/9) sau cu toarte propriu-zise, late (pl. 1V/1), simple și masive, străpunse vertical (fig. 5/3, 12; X/8) și dispuse în chip alternativ în jurul vasului, în două sau mai multe șiruri. Cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „Butte" ( = putină), această formă are o largă răspîndirc. O altă formă frecventă în ambele straturi de cultură este oala otoidală, cu pereții subțiați treptat spre deschiderea mai îngustă a gurii. înălțimea exem- plarelor de mărime mijlocie este de 0,19 m, iar grosimea pereților la nivelul buzei vasului este de 0,05 m. în schimb grosimea fundului ajunge pînă la 0,2 m, ceea ce dă vasului o greutate deosebită (fig. 7/12). Fără îndoială că aceste vase- oale masive erau folosite la fierberea alimentelor, căci prin excesiva îngroșare a fundului se obținea atît rezistența la foc, cît și stabilitatea necesară așezării lor pe cărbunii din vatră. Chiar la formele de dimensiuni mai reduse ale acestui tip de vas, grosimea fundului se menține proporțional aceeași, așa cum am observat CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TAUALAȘ—DEVA (I) 13 și în legătură cu chiupurile. Ingroșarea exagerată a fundului constituie așadar o notă caracteristică pentru tehnica vaselor de uz comun de la Tăualaș, pe care o întîlnim însă și la vasele din cultura Criș descoperite în Banat14; analogia nu trebuie trecută cu vederea, întrucît ca denotă prezența culturii Criș tîrzii. Suprafețele exterioare de nuanță cenuși e-gălbuie ale acestor oale erau netezite în planuri mari, însă fără o grijă deosebită. Sub buză sau ceva mai jos, pe peretele vasului, se vede cîte o proeminență în chip de gurgui, bine înfiptă în peretele vasului, îneît nu pare trasă din pasta peretelui (fig. 5/1. 4—5). Sub un aspect oarecum mai evoluat, o formă derivată din aceasta arată o tendință spre răsfrîngerea buzei în afară, precum și schițarea unui început de gît, iar linia de profil devine tot mai sinuoasă (fig. 6/2—6). Intre vasele care serveau la pregătirea hranei este și o altă formă, de ase- menea cunoscută și în celelalte culturi neolitice (Criș, Tisa, Precucuteni I—III), așa-numita tavă. De formă ovală și de aspect grosolan, cu pereții verticali sau ușor înclinați spre interior, dar scunzi, avînd înălțimea între 0,02—0,04 m. aceste vase lucrate din pastă groasă prezintă suprafețe de culoare negricioasă-c mușie, pe cînd unele porțiuni din pereți și fundul au căpătat uneori, prin acțiunea repe- tată a focului, nuanțe gălbui-roșcate. Sub buza vasului se află și aici mica proe- minență cu ajutorul căreia se putea mînui vasul (fig. 6/8—9). Adeseori această formă era prevăzută cu un mic jgheab sau cioc de turnat. O variantă a acestor forme este dată de „tava“ pe patru și alteori chiar șase piciorușe cilindrice (fig. 6/19). Vasul-tavă oval, care poate fi de dimensiuni variate și mai rar și de formă rotundă, este comun ambelor straturi de cultură de la Tăualaș și, după părerea unor cercetători, era foarte indicat pentru fierberea peștelui. Bolurile larg deschise, de formă semisferică, avînd pereții în continuare cu linia fundului, abia indicat (fig. 4/15—16), sînt lucrate mai ales din pastă de cali- tate inferioară, adeseori suprafețele exterioare sînt deteriorate prin ăzute cu apucători în formă de proeminențe masive, ca niște gurguie așezate de obicei spre mij!o< ul peretelui vasului și alteori dispuse în șiruri paralele, dar in sens alternativ, poinind de sub buza vasului. Aceste proeminențe apar mult mai rai la vasele în formă de pahar, in parte i dinspre 'und (fig. 4/9). • Desigur, se observă un strins raport între dimensiunile vaselor și în oarecare măsură și ale formelor, și dimensiunile acestor proeininențe-apucălo.-i modelate sub aspecte tariat-c și caracteristice. , Pe fragmentele de vase mari de uz gospodăresc apar, de asemenea proemi- nențe, de formă mai ales conică, avind uneori tendința de a se alungi ca un niner scurt, sau. dimpotrivă, sînt retezate în formă de trunchi puternic de con uig. 2/15), fața lor superioară puțind fi plată sau ușor scobită. Adeseori unei proe- mnențe gi oase i se dă o formă prelungă, partea ei superioară fiind scobită prin iteva adinciluri rotunde, de unde rezultă doi sau trei colți puternici în formă de mamelon (r;c. 2 13; 5 13). .- Paralel cu proeminența masivă, pe vasele de dimensiuni atit mari, cît și nai reduse, uneori din pastă de calitate mai bună, se dezvoltă pi oeminenla-buton, u piciorul scund cilindric, partea superioară fiind bombată ca o ciupercă, plată (fig. 5 7), dai- de multe ori, dimpotrivă, adine scobită (fi i. 5/10; fl/5, 8) în maniera deja cunoscută în cultura Criș, ca și în cultura ceramicii liniare. Partea supe- ioară a unei proeminențe mari rotunde si plate poate fi de.o:-ată prin scobituri mici alveolare (pl. IV I), sistem ornamental intilnit.de asemenea și în chip iden- tic in cultura ceramicii liniare. • In alte cazuri, o proeminență rotundă este brăzdată fie prin cile două șăn- ‘ulețe verticale (fig. 9.G), fie prin alveole, ceea ce are ca efect imediat alungirea Proeminenței in sens lateral (fig. 5/14, 10), evoluînd treptat spre forma ovală, ar pe de altă parte se va ajunge și la împărțirea proeminenței mari, inițiaje, în două sau trei proeminențe alăturate mai mici (fig. 5/17; 9/7). . Alături de proeminența rotundă și ovală, la seria vaselor din pastă mai bună ipan- proeminența de formă prelungă și îngustă (fig. 5/8), simplă sau brăzdată prin tăiaturi verticale, iar alteori scobită prin cîte 3—5 alveole (fig. 5/15). Proemi- nențele ovale, de o accentuată formă prelungă, au suprafața plată sau bombată, bine n- Iezită și pot fi așezate pe pereții vaselor ca și proeminențele prelungi (fig. 2'15), adică atit in sens orizontal, cit mai ales în sens vertical, avînd totodată si • un rol decorativ, căci marginile lor sînt adeseori crestate sau scobite adine ca o ; ozetâ. ‘ Dintre formele derivate din proeminența plată prin scobirca laturilor, rele- văm mai frecvente; triunghiurile cu laturile curbate în chip de inimă (fig. 5/14), a și forma de șa, obținută prin subțierea mijlocului unei proeminențe ovale așe- zatd orizontal și deplasarea pastei spre cele două capete (fig. 5/1G). Mai rar am găsit la Tăualaș forma care amintește în linii mari pe aceea așa-zisă în „Clepsi- CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 19 dră“, care de ademenea poate fi așezată atît vertical, cît și orizontal pe pereții vaselor. Pe lingă aceste apucători cu rol atît utilitar, cît și decorativ, pe cîtcva frag- mente din pasta bine arsă la <,roșu apare și un mîner propriu-zis, realizat prin mo- delarea pastei în forma unui trunchi de con, care se îndoiește în unghi drept și se termină apoi în chip de corn ascuțit la capăt (fig. 2/14). Acest tip de mîner pus pe peretele vasului cu vîrful ascuțit în jos apare ca stilizare a unui bot de animal (fig. 5/18—19). Interesant este însă momentul cînd aceste apucători in formă de proeminență și derivatele lor încep să fie perforate orizontal (fig. 5/11), sau vertical, la început atît cît să poată trece un fir sau două pentru suspendarea vasului (fig. 5 3,12), orificiul devenind apoi tot mai larg, ceea ce înseamnă că s-a făcut primul pas spre elaborarea unor torți propriu-zise. De pildă, o formă embrionară de toartă, despre care a fost vorba mai înainte, rodată de fig. 5/20, a rezultat dintr-o proe- minență lată și groasă, perforată vertical printr-o gaură rotundă, cu colțurile mo- delate în chipul unor mici coarne (carcne) curbate. Acest fel de toartă revine pe vasele-amforă și este pusă pe diametrul maxim, de obicei în poziție orizontală. In cazul cînd o proeminență prelungă este perforată vertical, ea constituie o formă preliminară a torților tubulare de proporții reduse, caracteristice pentru ceramica de tip zis Coka (fig. 5 3, 12; pl. X/8, XVII/7). Dc altfel o evoluție analoagă spre torțile propriu-zise, pornind de la forme inițiale asemănătoare și trecînd prin variante surprinzătoare prin identitatea lor cu acelea de la Tăualaș, o întîlnim și în cadrul culturii ceramicii liniare de tipul cu note muzicale, dc scoperită atît pe teritoriul patriei noastre '-, cit' și în Slova- cia33, constituind probabil un simplu fenomen de convergență. Ornamentarea ceramicii. Fără îndoială că ornamentarea vaselor mari din categoria de uz comun cu pereții groși nu putea fi prea variată și bogată. Pe lingă netezirea și lustruirea interiorului acestor vase, ca și a unei zone exterioare în jurul buzei vasului. în afară de barbotina simplă sub formă de dungi paralele ușor reliefate, decorul mai putea consta din șiruri de alveole dispuse sub buză sau pe corpul vasului în chip de brîuri (pl. VI I). Mai rar mici alveole se văd și pe baza vaselor, înlocuind obișnuitele crestături (pl. X/3, 5, 7—8; XIII/7, 11; XV,’3. XXI/7, 11, 15). Alveolele grupate și dispuse aparent la întâmplare pe supra- fața vaselor pot fi considerate un decor (pl. III/2, (i—7, V/6; fig. 1/5, 3/10), dar, ca și la brîul alveolar, scopul urmărit era de a forma un fel de armătură care să întărească pereții vaselor mari. Dimpotrivă, vasele de dimensiuni mai reduse și din pastă mai fină sint mai bogat ornamentate, folosindu-se tehnici diferite, cea mai tipică pentru cultura Turdaș fiind tehnica inciziei și aceea a punctelor scobite în pasta încă moale. Ne vom opri mai întîi la ceramica decorată cu caneluri fine. Spre deosebire de situația dc la Vinca, unde categoria ceramicii cu „pliscuri" este foarte abun- dentă'4 și deci caracteristică pentru cultura Vinca, în așezarea de la Tăualaș rolul decorului plisat este cu totul secundar. Dar întrucît și în ceramica dc la 33 Aceeași poziție piezișă a motivelor am remarcat-o și în ornamentarea cera- micii culturii Preeucuteni III, unde apare ca un element stilistic bine asimilat: cf. VI. Dumitrcseu, în IstRom, I, București, 1960, p. 48, fig. 8/4. Z3 B. Soudsky, op. cit., fig. 7/4, 6, 9/27. 34 M. M. Vasic, op. cit., I, 1932, p. 15 și urm. Dacă ar fi să amintim numai cele din Banat, vezi Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoea, 1979, p. 110, fig. 10, ornament tip CI—Clo; vezi și la p. 113, 114, 116, 118 și altele. 20 H. DUMITRESCU Turdaș această categorie ceramică este destul de numeroasă, credem că situația de la Tăualaș oglindește numai un caz fortuit, explicabil prin întinderea redusă a săpăturilor noastre. Prea puținele fragmente din această categorie descoperite la Tăualaș sînt lucrate dintr-o pastă fină neagră lustruită cu reflexe cenușii. Canelurilc foarte fine sînt dispuse în registrul superior: de pildă pe umărul unui vas de o formă mai deosebită, cu gît, se văd șiruri piezișe de astfel de caneluri sau redind motivul în „căpriori" (fig. 7/18). Acestea au fost găsite în stratul in- ferior. In stratul superior, tehnica decorului de tipul canelat se menține pe cîteva fragmente de cești, decorul fiind dispus în sens orizontal și de o factură mai largă, fiind vorba de caneluri propriu-zise. Revenind la modul de ornamentare prin puncte scobite și linii incizate, observăm că acesta este decorul care dă nota caracteristică a așezării de la Tăualaș. Intr-adevăr, și din punct de vedere statistic decorul punctat ocupă primele locuri, întrucît apare .a cel mai frecvent in ambele straturi de cultură. La o privire mai atentă, acest decor prezintă o infinită varietate de dimen- siuni și forme : rotunde, ovale, semilunare, în chip de mici triunghiuri sau ceva mai prelungi, ca și in formă de inimă. Mai rar punctele au aspectul unor scobi- turi ovale și ascuțite la ambele capete, amintind forma boabelor de grîu (fig. 1/11—2, 7, etc.). Ihortensia dumitrescu! Pl. I — Deva — Tăualaș. Ceramică pictată. Pl. II — Deva — Tăualaș. Ceramică pictată. O 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 U 15 16 17 18 19 20m. _________5__L____L___1____l___1----1---1----1--L—----1---i-- 1 - —î-—1---1---- J----!--1 — 5^ 10.^ CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) Fig. 1 — Deva — Tăualaș. A Profilul est-vest al șanțului I, 1 pămînt negru, 2 pămînt cafeniu-închis, 3 sol cafeniu-deschis (mii), 4 pămînt cafeniu-deschis amestecat cu galben, 5 pămînt galben, 6 oase, 7 cioburi, 8 lespezi de piatră verticale, 9 chirpici, 10 umplutură de bordei; B Planul săpăturilor din anul 1944. 22 H. DUMITRESCU Pl. III — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 23 H. DUMITRESCU 24 Pl. V — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE arheologice de LA TAUALAȘ—DEVA (I) 25 11. VI — 1 . aualaș. 2G H. DUMITRBSCU Pl. VII - Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (D 27 PI. VIII — Deva — Tăualaș. 28 H. DUMITRESCU’ PI. IX — Devi — Tăuelaț. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 29 Pl. X — Deva — Tăualaș. 30 H. DUMITRESCl! Pl. XI — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 31 Pl. XII — Deva — Tăualaș. 32 H. DUMITRESCU Pl- XIII — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 33 Pi. XIV — Deva — Tăualaș. 34 H. DUMITRESCU Pl. XV - Deva - Tâua’ar. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TA UAL A$—DEVA (I) 85 3€ H. DUMITRESCU Pl. XVII — Deva — lăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 37 38 H. DUMITRESCU Pl. XIX — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TAUALAȘ—DEVA (I) 39 Pl. XX — Deva — Tăualaș. 40 H. DUMITRESCU PI. XXI — Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 41 Pl. XXII — Deva — Tăualaș. 42 H. DUMITRESCU Pl. XXIII - Deva — Tăualaș. CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA TĂUALAȘ—DEVA (I) 43 PI. XXIV — Deva — Tăualaș. 44 H. DUMITRESCV Pl. XXV — Deva — Tăualaș. STUDIUL RESTURILOR DE FAUNĂ NEOLITICA DIN STAȚIUNEA TĂUALAȘ Materialul osos care provine din stațiunea neolitică Tăualaș—Deva aparți- nînd culturii Turdaș (săpăturile tov. Hortensia Dumitrescu) este constituit dintr-un număr destul de mic de piese, reprezentînd fragmente mici de oase, coarne și dinți. Numărul total de fragmente este de 50. Toate aceste resturi osoase aparțin mamiferelor. Caracterul foarte fragmentar al materialului atestă că sîntom în prezența unor „resturi menajere'1. Tabelul I prezintă lista speciilor identificate, frecvența lor absolută și pro- centuală (pe fragmente și indivizi). Tabelul I Numărul absolut și relativ al pieselor și al indivizilor corespunzători repartizati pe specii și grupe • Specia sau grupa Fragmente Indivizi Nr. abs. 0/ , 0 Nr. abs. ^% ■ 1. Sus scrofa ferus 2 4 o 2 11,75% 2. Sus scrofa domesticus O 4° 4 ,0 2 11.75% 3. Cervus elaphus 2 4 0/ 4 /o 2 11.75% 4. Capreolus-capreolus 3 6% 2 11.75% 5. Bos taurus 38 76% 6 35,36% 6. Capra hircus 2 4% 2 11,75% 7. Ovicaprinae* 1 2% 1 5,89% Total Mam. Domestice 43 86% •• 64,75% Total Mani, sălbatice 7 14% 6 35,25% Total general 50 100% 17 100,00% Tabelul II prezintă repartiția fragmentelor după specii și piese anatomice. Analiza cifrelor înscrise în tabelul I ne arată o predominanță a resturilor animalelor domestice asupra celor sălbatice (86% față de 14%). Dintre animalele domestice, bovinele prezintă procentul cel mai ridicat. Dacă bovinele sînt reprezentate prin 38 fragmente osoase (adică 76% din totalul frag- mentelor), aparținînd la un maximum de 6 indivizi, dintre care doi indivizi tineri, porcinele sînt reprezentate numai prin două fragmente osoase, aparținînd la doi indivizi, dintre care unul este tînăr. Grupul pvicaprinelor este reprezentat printr-un număr de trei fragmente. Dintre acestea, două sînt fragmente de coarne, care aparțin speciei Capra hircus. Caracteristicile acestor fragmente ne arată că ele provin de la doi indivizi dife- riți. Cea de a treia piesă este un fragment de mandibulă, care nu a putut fi 46 M. BULAI-ȘTIRBU Tabelul II Repartifia materialului paleofaunistic de la Tăualaș pe specii și piese anatomice Piese Nr. fragmente dr. | stg. Nr. indivizi Sus scrofa ferus Maxilar superior 1 1 Dinți izolați 1 — 1 Sus scrofa domcsticus Maxilar inferior tinăr 1 - 1 Fragment craniu 1 — 1 Cervus elaphus Coarne 1 2 2 C apreolus-ca preol us Coarne 1 — 1 Falanga I 1 — 1 Falanga III 1 — 1 Bos taurus Coarne 3 3 Maxilar inferior adult 1 1 1 Maxilar inferior tîuăr — 2 2 M, inferior 1 — Dinți izolați 9 — Coaste 2 Vertebre Humerus 3 1 1 Radius 1 1 Tibia 1 1 2 Astragal 2 1 2-3 Falanga I 6 — 2 Falanga II 2 1-2 I'ragm. nedeterminabile 1 Capra hircus C oarne 1 1 2 Ovicaprinae Maxilar inferior 1 1 1 determinat pînă la gen, dat fiind lipsa de criterii diferențiale între genul Capra și genul Ovis, pentru porțiunea existentă. Referindu-ne la resturile mamiferelor sălbatice, constatăm că ele sînt repre- zentate printr-un număr foarte mic. Aceste resturi osoase aparțin, așa cum reiese și din tabelul I, următoarelor specii: 1. Sus scrofa ferus (mistrețul), reprezentat printr-un fragment de maxilar superior cu molare și un dinte izolat, aparținînd la doi indivizi diferiți. FAUNA NEOLITICA IN STAȚIUNEA taualaș 47 2. Cervus elaphus (cerbul), reprezentat prin două fragmente de coarne, care aparțin la doi indivizi diferiți. 3. Capreolus-capreolus (căpriorul), reprezentat prin trei fragmente, un frag- ment de corn, un fragment falanga I și un fragment falanga III. Judecind după caracteristicile acestor fragmente, ele aparțin la doi indivizi diferiți. , Examinarea oaselor de bovine ne indică o variabilitate destul de largă a taliei, pornind de la forme relativ mici, dar ajungînd la forme de talie mare. Formele de talie mică și mijlocie par însă să predomine (tabelul III). Tabelul III Variabilitatca dimensiunilor la cîteva piese osoase de bovine Piesa lungimea totală lărg. epif. inf. diam. ant.-post. epif. iuf. 1. Radius — 86 mm 59 mm 2. Tibia — 69 mm 55 mm Piesa lungimea totală lărg. epif. sup. diam. ant.-post. epif. sup. 1. falanga I 58 mm 28 mm 32,5 mm 2. falanga I 63 mm 28,5 mm 33,0 mm 3. falanga I 63 mm 31,0 mm 31,0 min 4. falanga I 63 mm 35,0 mm 33,5 mm 5. falanga I 64 mm 29,5 mm 33,0 mm 6. falanga I G8 mm 38,0 imn 39,0 mm MARIA BULAI-ȘTIRBU NOTE DESPRE AȘEZAREA FORTIFICATĂ DIN PRIMA EPOCĂ A FIERULUI DE LA TELEAC (JUD. ALBA) La nord și nord-est de satul Teleac se află un deal prelung (orientat E-V), reprezentînd — în acest punct — ultima ramificație spre valea Mureșului a podi- șului Secașelor. Pe acest deal se află una din cele mai mari așezări fortificate din prima epocă a fierului de pe teritoriul României1. Dominînd prin înălțimea sa zona înconjurătoare, dealul respectiv permite controlul asupra unei părți însemnate a văii mijlocii a Mureșului (în aval și amonte de Alba lulia). De asemenea, prin conformația sa dealul oferă excelente condiții de apărare. Spre vest el se termină într-o pantă abruptă, la poalele căreia (așa cum o arată un braț astăzi aproape complet colmatat) apele Mureșului curgeau în antichitate, fapt ce amplifica eficacitatea apărării pe această parte. Situația este în mare măsură identică și pe laturile de nord și sud ale dealului, unde terenul coboară de asemenea în pante accentuate, prelungi, greu accesibile: pe latura de nord pînă în lunca inundabilă a Mureșului, iar pe cea de sud pînă la a doua terasă a văii Hăpriei (fig. 1/2). De reținut e și faptul că diferența de nivel între marginea platoului pe aceste laturi și piciorul pantei este, în unele puncte, de peste 60 m. ’-i Spre deosebire de laturile de sud, vest și nord, unde configurația terenului oferă excelente condiții naturale de apărare, spre est așezarea nu beneficiază de astfel de condiții. Această deficiență a fost însă suplinită prin construirea unui impozant val-parapet din pămînt, menit să bareze accesul în așezare dinspre această parte, unde culmea platoului continuă spre est. întinzîndu-se de pe latura de sud (unde se află un mamelon în parte artificial, denumit de localnici Jidovar sau Cetate, mamelon ce reprezintă punctul cel mai înalt al așezării — 382 m; vezi fig. 1/1) pînă la cea de nord a platoului, acest val (impresionant prin mă- rimea sa, el fiind vizibil și astăzi de la mare distanță) a fost ridicat pe buza dinspre așezare a unei alveolări a terenului, care străbate dealul în această parte din direcția sud spre nord-vest. Rezultă că locuitorii așezării au reușit să pună integral în valoare configu- rația terenului, pentru realizarea unui cît mai eficace sistem defensiv, care in- clude în limitele sale o suprafață de circa 30 ha2. Pe lingă excelentele condiții de apărare, există aici și foarte bune condiții de locuit, căci, spre deosebire de marginile (laturile) așezării, care sînt sensibil mai ridicate (aceasta și datorită unor supraînălțări artificiale, cum au arătat 1 Precizăm că așezarea se află imediat la NNE de satul Teleac, corn. Ciugud, jud. Alba și nu pe teritoriul satului Drîmbar (Drîmbari) cum apare în cronica din Dacia, N.S., IV, 1960, p. 579, nr. 31, sau Drîmbar—Teleac, în Celticum, 6, 1962, p. 5. 2 După ridicarea topo, încheiată în 1982, suprafața așezării a putut fi calcu- lată cu mai mare exactitate. Anterior ea fusese apreciată la 20 ha (cf. K. Horedt, I. Berciu, Al. Popa, în Materiale, VIII, 1962, p. 353). V. VASILIEV — I. AL. ALDEA ere etările), interiorul așezării prezintă o alveolare accentuată și, totodată, o in- ii rare spre vest, fapt care îi asigură o bună expunere solară și o protejează de ... .urile dinspre NE. în mod surprinzător, existența așezării este remarc aia de abia în lOâ.'î, prin a rc :c operite incidental (coran-.:; ă, topor bipeu din fier, pandan i o din : j. cărora așezarea este datată în Ha. B-C3. în arii ' - —19 .o :< execută prin-ok* săpături ai heo’ogice, care au -c;-> si r ( ]■ <•. ,i-,e la cunc psțerca sistemului de fortificație și a locuirii4. inViv. ii z: na < ■■ n .ral-vcstu â a așezării (numită sugestiv de localnici La a.’.:) ; ; .vi s rat ci. cultură de aproape 3 m, cu trei niv luri de locuire, a .‘.vei am; i rl așezării, m--rum și posibilitățile' ce le oferă pentru studiul amă- . r.’it al c e’.jjci •niturii materiale traco-dacive în cadrul primei epoci a fierului. uși r ■’ . imea așezării, săpaturile din 11*39—1960 au avut mai mult un r de (; d informare, indisp- nsrbilă pentru abordarea cercetărilor urmă- . . ... Er.i imit.il ii, deei. ■ a ele să ridice mai multe probleme (pent-v. c rcctările < u:m?v".. clcc.it au putut r. -elva Pe ba:.a n ateriale or publicate, în urma son- dn 1 —IHitO. s-au formulat, cu div, rse ocazii, o seric* de ipoteze, mai .1 < u j i i'. r ia cronologia cezari:. Ele fiind cunoscute, vom menționa aic i doar pe i î' eh, ursul timpului unii cercetători au emis mai multe opinii, care* se ■ 'r r/i, ' ;c exclud unele pe altele. Prin luarea cerce țârii'’;- se urmărește* lămurirea a cît mai multe* probleme ■ care le icdi.ă așezarea. Desigur, mărimea acestui obiectiv arheologic oferă un n larg de investigație, dar aceasta constituie, într-un fel, și un impediment, m oare, o sînt greu de acoperit prin cercetări exhaustive — într-un timp scurt — ;< • te zonele așezării. Dc la început menționăm faptul că, datorită culturilor agricole (și lipsei iminii de lucru), nu s-au putut efectua, pînă în prezent, cercetări în zona centrală .1 așezării. Din acest motiv săpăturile s-au desfășurat mai ales pe platoul din . : t< ;i de NE așezării, numit Fața Grușctului, care ocupă circa un sfert din •e,arc. prc'tim și pe cele patru laturi, urmărindu-se lămurirea problemelor le- •..''.e de sistemul dc* fortificație. în cele ce urmează ne vom referi succint la datele noi obținute în legătură i u locuire a. sistemul de fortificație și unele probleme legate dc cronologic, așa um rezultă , le din cercetările de pînă acum. Spre deosebire de datele obținute prin cercetările din 1959—1960, cînd se < i dea că pe platoul dc* NE (Fața Grușetului) stratul de cultură hallstattian este oi- numai 55 cm5, cercetările recente au arătat că în acest punct stratul de cul- tură este mult mai gros. Secțiunile și casetele practicate au indicat și aici exis- tența a trei niveluri de locuire (fig. 3/'l), documentate pe parcursul cercetărilor, inclusiv în secțiunea nr. 8, unde au fost sesizate trei locuințe ce se suprapuneau parțial, intre ele interpunîndu-se cîte un strat de cultură gros de 40—50 cm. O deosebită importanță pentru cunoașterea evoluției așezării, ca Și pentru etapele dc edificare a fortificației, respectiv a valului-parapet de pe latura de : I. Mitrofan, în ActaMN, IV, 1967, p. 431—437. 4 K. Iloredt, I. Berciu, Al. Popa, op. cit., p. 353—358; K. Horedt, în ProblMuz, 1 OH, p. 182; idem, în Symposium zu Problemen der jiingeren Hallstattzeit in Milteleuropa (Smolenice, 1970), Bratislava, 1974, p. 205—228, mai ales p, 225, nr. 24; I. Berciu. AL Popa, în Celticum, 6, 1962, p. 5—25; Al. Popa, 1. Berciu, în Dacia, N.S., Vili, 1964, p. 100 și urm.; I. Berciu, Al. Popa, în Apulum, N, 1965, p. 71—92. ‘ ;i Cf. I. Berciu, Al. Popa, op. cit., p. 76. , ȘEZAREA DE LA TELEAC (JUD. ALBA) 51 < st, o au locuințele nr. G și 9. Prima din aceste locuințe (nr. 6) a fost aflată în secțiunea nr. 1, la 12 m de vâlul-parapet. Aparținînd primului (celui mai vechi) nivel de locuire, gros de 0,50—0,65 m. nivel care începe de la solul viu, aflat aici la adîncimea de 2,03 m, locuința nr. 6 se adîncește (în solul viu) cu încă ?) cm, adică nînă la 2,13 m. Important este însă faptul că. deasupra acestui prim nivel bnllstattian. căpăcuind și locuința amintită, se aflau două straturi dc um- mutură (< on'.imnd <.erami BEMERKUNGEN ZUR BEFESTIGTEN SIEDLUNG AUS DER HALLSTATTZEIT VON TELEAC (KR. ALBA) (Zusammenfassung) Auf der Hohe, die NNO vom Dorf Teleac gelegen ist, befindet sich eine der grdssten (etwa 30 ha) hallstattzeitlichen Wehranlagen aus Rumănien. Da diese gegen Norden, Westen und Siiden von schwer erreichbaren Steilhăngen, die aus- gezeichnete Verteidigungsmoglichkeiten boten, begrenzt war. wurde besonders die ostliche Seite befestigt. Es wurde also auf diesem leicht zugănglichen Weg ein massiver Erdwall aufgeworfen, der den diesseitigen Zutritt versperrte. Die Forschungen haben erwiesen, dass dieser Wall in zwei Etappen errichtet worden ist, wobei die zweite auf eine Erhdhung des Walles deutet. Es wurden auch die verbrannten Reste der Palissaden, die den einzelnen Bauphasen ent- sprechen, freigelegt. An der Nord- und Siidseite, die von schroffen Hiingen abge- grenzt sind, wurden ebenfalls kleinere defensive Anlagen entdeckt. Die Erforschung der dreischichtigen Niederlassung eriaubte die Synchroni- sierung des II. und des III. Siedlungsniveau mit der I., bzw. der II. Bauphase des Walles. Im letzten Niveau der Siedlung kommen entwickelte Gefăssformen vor, die typologisch den Ha.D-zeitlichen nahe stehen oder sogar identisch sind. Ebenfalls in diesem dritten Niveau tauchten auch die wichtigsten Eisengegenstiinde und spărliche Basarabi-Keramik auf. Andererseits weist die aus dem I. (also aus dem untersten) Niveau stammende Keramik vollig gebildete, fur die Hallstattzeit charakteristische Merkmale auf. . Beriicksichtigen wir das entdeckte Material, so kann die Siedlung von Teleac von der Ha.Bj-, bzw, von der ausgehenden Ha.B] — Phase, bis inbegriffen Ha.C datiert werden. 1.^Teleac, vedere parțială a laturii de est: a. valul-parapet cu movila artificială numită Cetate (Jidovar); b. valul mic din țața valului-parapet; 2 — 3. imagini ale laturii de sud văzute de pe Cetate (Jidovar). m ci VASILIEV — I. AL. ALDEA AȘEZAREA DE LA FELEAC (JUD. ALBA) 57 k L“țy ‘F Teleac, latura de nord : a. secțiune prin val; b. detaliu. 58 V. VASTLIEV — i: AL. ALDEA Teleac, imagini de pe șantier (secțiunile AȘEZAREA DE LA TELEAC (JUD. ALBA) 59 big. 4. — Tel ac: 1. locuința nr. 1 ; 2. caseta cu locuințele 2—4. 60 V. VASILIEV — I. AL. ALDEA Fig. 5. — Ceramică de la Teleac: 1. strachină din locuința nr. 6 (faza întîi) ; 2. vas de tip sac; 3. strachină din locuința nr. 12 (faza a treia): AȘEZAREA DE LA TELEAC (JUD. ALBA) 61 Fig. 6. — Teleac, vas bitronconic din locuința nr. 6 (faza întîi). Fig.^7, — Teleac, vas bitronconic din locuința nr. 12 (faza a treia). „BRAȚĂRILE“ CU NODOZITĂȚI LATENE TÎRZII ÎN DACIA în ultimele decenii civilizația dacică a ajuns a fi lot mai bine și obiectiv cunoscută grație numeroaselor studii, monografii și sinteze publicate în literatura de specialitate. Aprofundarea în continuare a diferitelor sale manifestări în dome- niile culturii materiale și spiiituale este substanțial înlesnită de cunoștințele acumulate, de interpretările nuanțate și pertinente, de-acum acceptate, încît con- tinuarea investigațiilor se impune de la sine. Pentru cca de a doua vîrsiă a fierului de interes deosebit din partea spe- cialiștilor s-au bucurat clementele civilizației dacice caracteristice mai ales ulti- melor două secole și jumătate di dinaintea cuceririi romane, cînd ea ajunsese la apogeul dezvoltării sale. Este, de asemenea, cunoscută — și, ca urmare, orice in- sistență devine superfluă — atenția acordată cei cotării produselor din metal, in- cepînd cu diferitele categorii de unelte, continuînd cu piesele de întrebuințare cu- rentă, cu cele de port și de podoabă, pentru a încheia cu acelea care reprezintă tot atîtea obiecte de artă în deplinul înțeles al cuvîntului. Interesul major manifestat dc? specialiști față de piesele de îmbrăcăminte și bijuterii este perfect explicabil cit timp ele au suferit modificări mai numeroase, ca unele ce erau supuse modei și gustului schimbător al beneficiarului. Atare situație explică, pe de o parte, posibilitatea încadrării acestora între limite crono- logice mai restrînse și, pe de altă parte, utilitatea precizării destinație’! fiecărei categorii. în continuare vor fi abordate așa-zisele brățări și inele cu nodozități sau brățări și inele perlate, relativ frecvente în descoperirile din Dacia, databile în epoca Latăne tîrzie. Ele constituie o categorie distinctă de produse turnate în bronz, a căror destinație reieșea din însăși denumirea sau denumirile amintite. Invariabil toți cei ce le-au menționat — de obicei în treacăt și cu eventuale de- talii privind mai ales încadrarea cronologică — le socoteau de proveniență celtică atît în sensul producerii lor în lumea celtică1, cît și al preluării tot de acolo a „modei" purtării lor de către autohtonii din Dacia. Obișnuit formulările pentru piesele descoperite in ținuturile carpato-dunărene sînt absolut certe în aceste privințe: „brățară celtică", rar „de tip celtic" și inel categorisit asemenea. Indiferent însă de măsura în care această categorie de piese a reținut atenția cercetătorilor și de părerile exprimate în legătură cu proveniența și destinația lor, încă dintru început se impune o precizare de ordin general. Anume, din punctul de vedere al structurii, diferitele exemplare nu sînt unitare: numărul nodozită- ților — chiar neluînd în seamă dimensiunile inelului propriu-zis și relația sa cu „perlele" decorative — se constată a fi variabil, la fel ca și sistemul de dispu- nere a lor. în aceste condiții, pentru a nu încărca catalogul cu descrieri minu- 1 A se vedea VI. Zirra, Beitrăge zur Kenntnis des keltischen Lat'ene in Ru- mdnien, în Dacia, N.S., XV, 1971, p. 171—238 (passim), cu bibliografia referitoare la descoperirile celtice de pe teritoriul României. 64 I. GLODARIU țioase și fără a anticipa comentariile referitoare la evoluția categoriei de piese în discuție, este necesară prezentarea succintă a principalelor tipuri și a varian- telor acestora în măsura în care ele s-au descoperit pe teritoriul Daciei. Piesele ajunse la cunoștința noastră pot fi grupate în patru tipuri principale, fiecare cu două sau trei variante. Tipul I include piesele pe al căror inel nodozitățile sînt dispuse la distanțe mari, fie cile una (= varianta 1), fie grupate cîte trei sau, rar, patru în același loc (= varianta 2). Obișnuit nodozitățile singulare sau grupurile de nodozități va- riază de la trei la cinci. Tipul II cuprinde piesele cu grupuri de nodozități dispuse distanțat, la inter- vale uniforme sau aproape uniforme pe inel: grupuri de trei (= varianta 1), gru- puri neuniforme (= varianta 2) și cu grupuri neuniforme și peduncul (= va- rianta J). în acest tip se încadrează majoritatea descoperirilor din Dacia. Tipul III înglobează piesele cu șir continuu de nodozități pe inel ( = va- rianta 1), cu șiruri triple continue ( = varianta 2) și cu șiruri în care grupurile de trei nodozități alternează cu grupuri de două sau două plus una (= varianta 3). Tipul IV (hibrid din neîndeminare sau cu intenție) vizează piesele cu număr inegal și dispunere inegală a nodozităților (= varianta 1), precum și în formă de cataramă fără spin (= varianta 2). Pentru înlesnirea urmăririi descoperirilor de pe teritoriul Daciei, ele vor fi prezentate în ordinea alfabetică a localităților unde au fost semnalate2 și, în ca- drul fiecărei localități, pe tipuri și variante ale acestora, în felul cum au fost menționate mai sus. 1. Aței3, jud. Sibiu. Verigă de tip 1/2 cu trei grupuri de cîte trei nodozități (fig. 1/9). Provine dintr-o colecție particulară și condițiile de descoperire nu se cunosc. Diametrele: 5,2 (interior) și 7,3 cm (exterior, fără nodozități). Muz. Sighi- șoara, inv. 2425. 2. Căpilna\ corn. Săsciori, jud. Alba. în diferite locuri din interiorul cetății dacice au fost descoperite în cursul săpăturilor arheologice opt verigi de tipuri diferite. a. De tip 1/2, puțin ovală, cu trei grupuri de cîte trei nodozități înalte (fig. 1/7). Terasa E, secțiunea XVII. Diametre: 3 și 4 cm. Muz. Cluj. b. De tip 1/2, cu grosimea inelului neuniformă, cu patru grupuri de cîte trei nodozități și una aplatizată (fig. 1/8). Terasa B, secțiunea X. Diametre: 4,7 și 5,4 cm. Muz. Cluj. c. De tip 11/2, cu distanța mică între grupurile de trei nodozități (fig. 2/1), ceea ce o apropie de verigile de tip I1I/2. în coridorul dintre turnul-locuință și stîncă. Diametre: 3,7 și 5 cm. Muz. Cluj. d. De tip 11/3, cu nodozități alternante 3—3—1—3—1—3—3 și cu distanța mai mare între primul și ultimul grup de trei (fig. 3/3). Terasa B, secțiunea X. Dia- metre: 1,5 și 1,8 cm. Muz. Cluj. e. De tip II/3, cu o nodozitate și grupuri de două și trei; inelul acum rupt într-un loc (fig. 3/4). Terasa F, secțiunea VI. Diametre actuale: 6,2/6,5 și 6,7/7,3 cm. Muz. Cluj. f. De tip II/3, cu dispunere neregulată a nodozităților și inel oval (fig. 3/8). Terasa E, secțiunea XII. Diametre: 3,6 și 4,5 cm. Muz. Cluj. g. De tip II/3, provenită dintr-un tipar defect, din turnare nereușită sau din ambele (fig. 4/1). în coridorul dintre turnul-locuință și stîncă. Diametre: 3,7 și 4,6 cm. Muz. Sebeș, inv. 3783. h. De tip III/2, turnată nereușit și nefinisată ulterior (fig. 5/2). Terasa E, secțiunea XII. Diametre: 3,1 și 3,9 cm. Muz. Cluj. 2 Numărul de ordine al localității corespunde cu acela de pe harta din fig. 9. 3 ErdRep, p. 71, nr. 2. Desen după M. Rusu. * între alte descoperiri sînt menționate „brățări", fără nici un detaliu (M. Macrea, Cetatea dacică de la Căpilna, în M. Macrea, Oct. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăți dacice din sudul Transilvaniei, Ed. Meridiane, 1966, p. 22 — în continuare CetDacTrans). ..BRAȚARILE" cu nodozitati latene urzii 65 3. Cătunu6, com. Sălcioara, jud. Dîmbovița. Un exemplar fragmentar de tip II/3 (fig. 2/6). Muz. Tîrgoviște. 4. Ciocănești6 (fost Andolina), jud. Ialomița. O verigă de tip III/2. Muz. Că- lărași. 5. Costești, com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara. In cetatea dacică de pe „Cetățuie" s-au descoperit 15 verigi de diferite tipuri, marea majoritate în cam- paniile de cercetări dintre cele două războaie mondiale. Dintre ele doar una (k) a fost menționată ca analogie, de altminteri nepotrivită, pentru o piesă de la Pecica7. a. De tip 1/1, cu inelul puțin oval, inegal ca grosime și cu cinci nodozități (fig. 1/3). în turnul V. Diametre: 3,7 și 4,4 cm. Muz. Cluj, inv. IN 377. b. De tip 1/2, cu trei grupuri de cîte trei nodozități. în sanctuarul I. Dia- metre8: 4,1 și 4,9 cm. Muz. Cluj, inv. IN 340. c. La fel cu precedenta, dar de dimensiuni diferite. Lingă zidul cetății, între turnurile I—VII. Diametre: 3,2 și 3,9 cm. Muz. Cluj, inv. IN 341. d. De tip II/l cu grupuri de trei nodozități. La un grup o pastilă mai mare și alta la fel între două grupuri (fig. 3/1). In sanctuarul I. Diametre: 3,5 și 4,2 cm. Muz. Cluj, inv. IN 333. e. De tip IUI. cu 17 grupuri de nodozități. în sanctuarul IV. Diametre: 4.2 și 5,6 cm. Muz. Cluj, inv. 335. f. De tip II/l, cu 15 grupuri alternante de nodozități (un grup cu mari, celă- lalt cu mici ș.a.m.d.). între turnurile VI și VII. Diametre: 7,9 și 8,9 cm. Muz. Cluj, inv. IN 338. g. De tip II/l, fragmentară, cu nouă grupuri de nodozități; la unul nodozită- țile sînt inegale (fig. 2/2). în sanctuarul I. Muz. Cluj, inv. 339. h. De tip II 1, cu opt grupuri de nodozități (fig. 2/5). Lîngă zidul cetății, între turnurile I—VII. Diametre: 3,1 și 4,6 cm. Muz. Cluj, inv. 342. i. De tip II/2; pe o porțiune grupurile de trei nodozități lipsesc. în sanc- tuarul I. Diametre: 4,3 și 6,2 cm. Muz. Cluj, inv. IN 332. j. De tip II/2, cu 24 grupuri la distanțe variabile și cu nodozități colțuroase. Deasupra scării. Diametre: 5,1 și 6,5 cm. Muz. Cluj, inv. IN 336. k. De tip IH/1, cu nodozitățile aplatizate (fig. 4'4). în incinta cetății. Dia- metre: 1,1 și 2,5 cm. Muz. Cluj, inv. IN 376. I. De tip III/l, cu nodozitățile abia marcate (fig. 4/5). Lîngă zidul cetății, între turnurile I—VII. Diametre: 3.4 și 4,3 cm. Muz. Cluj, inv. IN 343. m. De tip III/2, fragmentară. Porțiunea păstrată a fost îndoită în formă de inel (fig. 4/6). Pe terasa dintre turnurile VI și VII. Diametre; 1,5 și 2.7 cm. Muz. C^luj, inv. IN 334. n. De tip III/3, cu alternare de trei nodozități cu două plus una distanțată, în sanctuarul I. Diametre: 3,5 și 4,7 cm. Muz. Cluj, inv. IN 337. o. De tip IV/1, rezultată dintr-o turnare nereușită într-un tipar uzat (fig. 5 7). în incinta cetății. Diametre: 1,9 și 2,7 cm. Muz. Cluj, inv. 1371. 6. Craiva, com. Cricău, jud. Alba. în cursul cercetării arheologice a cetății dacice de pe Piatra Craivii, au fost descoperite 15 verigi de diferite tipuri. Majo- ritatea acestora au putut fi identificate în Muzeul Unirii din Alba lulia. Cîteva dintre ele au fost menționate în literatură, după cum se va specifica de fiecare dată. a. De tip 1/1, cu patru nodozități mari pe inel (fig. 1/1). Diametre: 4.5 și 5,8 cm. b. De tip 1'2, cu patru grupuri de cîte trei nodozități (fig. 1/6). Diametre: 2,6 și 3,5 cm. c. De tip II/l, cu 11 grupuri de nodozități (fig. 2/4)a. Diametre: 2,1 și 3,2 cm. 5 C. Borugă-Stoica, Cercetările arheologice de la Cătunu, jud. Dîmbovița (1970—1971), în Acta Valachica, III, 1972, p. 140 și fig. 6. G VI. Zirra, op. cit., p. 228 (cf. și p. 224 fig. 72). 7 I. H. Crișan, Ziridava, 1978, p. 144. 8 Exemplarele neilustrate nu au putut fi identificate în depozitul muzeului și, la unele dintre ele, diametrul exterior include și un grup de nodozități. 9 I. Berciu, Al. Popa, H. Daicoviciu, La forteresse dace de Piatra Craivii (Transylvanie, Roumanie), în Celticum, XII, 1965, p. 138 și fig. 33A/1. 66 I. CLODARIU d. De tip 1171, cu 11 grupuri de nodozități. (fig. 2 8). Diametre: 3,7 și 4,6 cm. e. De tip ID1, cu inel inegal ca grosime și cu 19 grupuri de nodozități (fig. 2.'10). Diametre: 9,G și 11 cm. f. De tip II 1, cu opt grupuri de nodozități (fig. 2/9). Diametre: 3.8 și 5 cm. p. De tip 11/1, cu 17 grupuri de nodozități (fig. 3/5)10. Diametre; 5,5 și 6,6 cm. h. De tip 11'2, eu grupuri de trei nodozități și de trei ori cîte una (fig. 2/7)1!. i. De tip II/.'. cu două gi upuri de cîte trei nodozități și în rest cîte una (fig. 3/6). Du •netr;: 4,2 și 5,3 cm. ;. De lip II 2. cu opt gi upuri de cîte trei nodozități. alte șapte singulare și o porțiune unde lipsesc1-. !; . IX t n 11'3, cu șapte grupuri de cîte trei nodozități, apoi una și un pe- duncul (fig. 4 3). Diametre: 3.5 și 5 cm. L De tip III/2, ui nodozități inegale (fig. 4 8)13. Diametre: 3,9 și 4,6 cm. m. De lip 111 /2, cu nodozități colțuroase (fig. 5/l)H. n. De tip iV 1, cu cinu nodozități, dispuse neregulat pe inel (fig. 5/9). Dia- metre: 4 și 4 9 cm. o. De tip 1V/2, de forma unei catarame fără spin, cu nodozitățilo dispuse 'te vna sau in grupuri de trei, unele diforme (fig. 5/6). Diametre: 2,5 și 3,7 cm. 7. Ghcjc11’, or. Luduș, jud. Mu"Cc. O verigă de tip III/2 cu secțiunea inelului plan-convc >:ă (fig. 4 10). Condițiile de descoperire nu se cunosc. Diametre: 4,3 și 5,55 cm. Muz. Cluj. inv. V 2/.-761. X. Grădișt’a Mvnr elului™, rom. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara. O verigă de tip III '2, odinioară în MX A. 9. .WGQ/icri'.ș1', corn. Xadeș, jud. Mureș. Verigă de tip 11'2. cu nodozitătile mici < proeminente (fig. 4 2). Xu se cunosc condițiile de descoperire. Diametrul (după C. Gooss); 9 cm. 10. Moldoveni™, jud. Xeamț. In necropola carpică de acolo. în mormîntul 203, s-a găsit o verigă de tip 1112 evoluat (fig. 4 9), împreună cu un clopoțel conic. 11. O'na Sibiului™, jud. Sibiu. De pe teritoriul orașului, probabil dintr-un mermint. provin și două verigi descoperite, între altele, împreună cu un coif. a. De lip 1/2 cu trei grupuri de cîte patru nodozități. Diametre': 6,5 și 7,9 cm. Muz. 5'ibbi, inv. A 57.22. b De tip 12 cu trei grupuri de cîte trei nodozități. Diametre: 5,5 și 6,7 cm. Mi:::. Sibiu, inv. A 5738. 12. O"ni‘,d-'", jud. Vileea. O verigă de tip II/3, cu zece grupuri de nodozități. Pe panta acropolei cetății I. 13. Papiu Ilari.n'^. jud. Mureș. între' piesele de inventar a cel puțin două morminte de inhumație descoperite întîmplător și răvășite se afla și o verigă de tip III 2 (fig. 5/3). Diametre: 4,4 și 6,5 cm. Muz. Turda, inv. 1589. 14. Pecica, jud. Arad. Din așezarea dacică de la Șanțul Mare provin două verigi de tipuri diferite, ambele descoperite prin cercetări sistematice. 10 Idem, Ioc. cit. și fig. 33A/2. 11 Idem, Ioc. cit. și fig. 33A/5. 12 I. Berciu, Cetatea dacică de la Piatra Craivii, în CctDacTrans, 1966, p. 53 și fig. 26 sus dreapta. 13 I. Berciu, Al. Popa, H. Daicoviciu. Ioc. cit. și fig. 33A 6. 14 Idem, Ioc. cit. și fig. 33A/3; I. Berciu, Ioc. cit. și fig. 26 sus stingă. 15 I. Marțian, Rep. p. 20, nr. 284; ErdRep, p. 161, nr. 91 și fig. 193; M. Roska, A kcltâk Erdelvbcn, în KbzlCluj, IV, 1944, p. 63, nr. 73 și fig. 28. 1,1 Gh. Bichir, Unele observații cu privire la necropolele de tip Poienești din Moldova ți relațiile acestor necropole cu lumea sarmată, în SCIV, 12, 2, 1961, p. 265. 17 C. Gooss, Chronik der arch-dologischen Funde Siebenburgens, 1876, p. 34, s.r. Manț.ers; I. Marțian, Rep, p. 25, nr. 410; ErdRep, p. 259, nr. 77 și fig. 76/1. 18 Gh. Bichir, Ioc. cit.; idem, Cultura carpică, 1973, p. 122. 18 M. Ruru, Das keltische Fiirstengrab von Ciumești in Rumdnien, în BerRGK, 50, 1969, p. 293 și pl. 147/8, 11. D. Berciu, Buridava dacică, 1981, pl. 108/3. 21 I. H. Crișan, Z. Milea, Descoperiri celtice la Papiu Hartan (jud. Mureș), în ActaMN, VII, 1970, p. 65, 68, 74—75, 77 și pl. 1/2, II/2. „brAțArile* cu NODOZITĂȚI LATENE TlRZII 67 a. De tip 1/1, cu cinci nodozități mari (fig. 1/5). Suprafața E, în afara ate- lierului. Diametre: 5,7 și 6,5 cm--. b. De tip III/2. Provine din vechile săpături și se afla în colecțiile' MVA23. 15. Poiana, corn. Nicorești, jud. Galați. în așezarea dacică au fost descoperite mai multe verigi, pare-se doar de două tipuri. a. De tip II, cu patru nodozități (fig. 1/1). Diametrul: 5 cm24. b. ,,Cîteva“ de tip III/225. 16. Popești-1', corn. Mihăilcști. jud. Ilfov. în cursul cercetării arheologic ‘ a așezării dacice s-au descoperit două verigi de tip II1/2. 17. Răcătău de Jos-7, corn. Horgești, jud. Bacău. Din așezarea dacică provine o verigă de tip II/l (fig. 2 3). 18. Sighișoara, jud. Mureș. Din săpăturile mai vechi în așezarea dacică de pe Wietenberg provin cinci verigi de diferite tipuri. a. De tip 1/1, cu cinci perle (fig. 1/4). Diametre: 3 6 și 4.8 cm2H. b. De tip II/l, cu 11 grupuri de nodozități (fig. 3 2). Diametre; 3,4 și 4,4 cm. Muz. Sighișoara, inv. 2423-u. c. De tip II/l, cu șapte grupuri de nodozități (fig. 4/7). Diametre: 2,1 și 2,7 cm®. d. De tip I1I/2 (fig. 5 4). Diametre: 5,2 și 6.6 cm31. e. De tip 1V/1, cu trei nodozități distanțate și patru grupuri de cîte trei (fig. 5/6). Diametre: 4,8 și 6 cm32. 19. Tilișca■ jud. Sibiu. Din cetatea dacică dc pe ,Că‘ănaș“ provine o verigă de tip II/l. 20. Transilvania. Din localități neprecizate se semnalează două verigi d ti- puri diferite. a. De tip II 2. cu cîte două grupuri de trei nodozități alternînd cu cîte ’n:.; într-un loc inelul este diform (fig. 3 7). Diametre: 3.3 și 4,2 cm. Muz. Cluj'4. b. De tip JII/3, cu grupuri de trei nodozități alternînd cu două în sir pe o porțiune sînt cinci în șir (fig. 5 5). Diametre: 6,1 și 7 cm. Muz. Cluj, inv. V. ; 33. Totalul pieselor descoperite în Dacia: peste 61. Revenind la tipologia verigilor inserate în catalog, este de domeniul evi- denței că ele au derivat din verigile simple, fără nici un fel de ornamente. L .da evolutivă ar avea, deci, ca punct de plecare veriga simplă, clin car ' s-au dezvi ’.tat în prima fază verigile cu trei-cinci nodozități și din acestea verigile cu grupuri (obișnuit trei) de cîte trei-patru nodozități, cu alte cuvinte tipurile 1/1 și 1/2. Acesta din urmă a înlesnit apariția tipului II/l, care păstrează aceleași grupuri de cîte trei nodozități, dar dispuse la distanțe mult mai mici unele de altele. Tipul II 2 reprezintă de fapt o variantă a precedentului explicabilă în parte prin destinația verigilor și în parte poate prin rateuri de turnare. Următorul, H/3, 22 I. H. Crisan, Ziridava, 197B, p. 144, 261 si pl. 126/15. 23 Gh. Bichir, în SCIV, 12, 12, 1961, p. 265.’ 24 R. si Ec. Vulpe, Les fouilles de Poiana, în Dacia, III—IV, 1927—32, p. 330 și fig. 110/3. 2-’ lina amintită de Gh. Bichir, loc. cit.; celelalte de VI. Zirra, op. cit., p. 233 și p. 224, fig. 58 (una ilustrată). 2G VI. Zirra, op. cit., p. 227. 2' V. Căpitanii. Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în așezarea geto-dacică de la Răcătău (jud' Bacău), în Carpica, VIII, 1976, p. 65. 23 K. Horedt — C. Seraphin, Die prăhistorische Ansiedlung auf dem Wietenberg; bei Sighișoara — Schăssburg, Bonn, 1971, p. 80 și fig. 63/18. 23 Informații și desen M. Rusu. 30 K. Horedt — C. Seraphin, loc. cit. și fig. 63/17. 31 Idem, loc. cit. și fig. 63/28. 32 Idem, loc. cit. și fig. 63j27. 33 Informații N. Lupu. M ErdRep, p. 73. 68 I. GLODARIU reprezentat printr-un singur exemplar descoperit la Craiva, se deosebește de tipul II/2 doar prin existența unei nodozități cu peduncul, evident fără rol funcțional din moment ce nu este îndoit, și ca atare este de pus mai degrabă pe seama fanteziei meșterului. Din veriga simplă inițială a derivat desigur aceea cu nodozitățile în șir con- tinuu (la unele bine, la altele abia marcate) încadrată în tipul III/l. în schimb, verigile cu șiruri triple continue de tip III 2 s-au dezvoltat din tipul II/l, la fel ca și acelea cu grupuri alternante de tip III/3. Verigile de tip IV/I au putut deriva din acelea de tip II/2 și III/2. Credem că în bună parte, dacă nu integral, sînt de pus pe seama defecțiunilor tiparelor și ale sistemului de turnare. în sfîrșit. apariția tipului IV/2, reprezentat, ca și tipul II 3, tot printr-un exemplar, se explică prin rolul funcțional al piesei, poate chiar printr-o destinație oarecum aparte. Deci schema evolutivă s-ar prezenta în felul cum este ilustrată în fig. 6. In privința frecvenței tipurilor, implicit a preferinței pentru unul sau altul dintre ele, în ordinea numerică descrescîndă, se situează tipul II (29 piese), urmat de III (peste 15), I (13 piese, dar, în realitate, din considerente ce se vor expune mai jos, doar 10) și IV (4 piese). Insuficient lămurită ni se pare a fi fost destinația pieselor acum în discuție. Cum s-a văzut, ele au fost definite fie ..brățări", fie „inele", desigur în funcție de mărimea diametrului. Dincolo de constatarea potrivit căreia multe dintre ele se situează ca diametru între brățări și inele chiar dacă am accepta că au fost destinate uncr copii, rămîne fără răspuns întrebarea cum puteau fi purtate pe dogit astfel de inele total incomode. în privința utilizării lor, tranșante ar fi fost descoperirile din morminte de inhumație, dar, cum ele lipsesc, trebuie să apelăm la constatările prilejuite de cercetările ce au vizat epoca anterioară. Fără a încerca o „inventariere" a pieselor analoage de la sfîrșitul primei vîrste a fierului de pe teritoriul Daciei, menționăm cîteva descoperiri semnificative în acest sens. în necropola de la Ozd (mormîntul 6) s-au găsit două verigi de bronz — una simplă, cealaltă cu patru proeminențe exterioare, ambele în partea stîngâ a bazinului defunctului. Tocmai datorită poziției lor descoperitorii au socotit cu dreptate că au fost mai degrabă piese de cingătoare sau pandantive decît brățări, < u atît mai mult cu cit diametrul era nepotrivit celor din urmă36. De altminteri drept atîrnători Ia centură fuseseră considerate încă verigile desco- perite me.i înainte în necropola de la Ferigile26. Utilizarea lor la centură avea să fie întări'ă de poziția verigilor din fier din cimitirele de la Blaj, Ciumbrud și Ozd27. Dar cele mai semnificative exemple în acest sens sînt furnizate de descope- ririle din necropola de la Vaăe, pe teritoriul Iugoslaviei, datată în Hallstatt D — Latene A. Acolo se cunosc asocieri de genul: pafta de centură + verigă cu patru nodozităU prinsă în manșon de metal, pafta + verigă cu cinci nodozități28, cîrlig 35 V. Vasiliev — A. Zrinyi, Necropola scitică de la Ozd, în File de istorie, III, 1974, p. 113 și pl. IV/b, XI/12—13; cf. V. Vasiliev, Sciții agatirși pe teritoriul României, 1980, p. 111—112 (tot aici se notează că apariția în nordul Mării Negre a cite două astfel de piese înlănțuite întărește presupunerea utilizării lor la sus- pendarea diferitelor obiecte de cingătoare — p. 112). 36 Al. Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, 1967, p. 73 și pl. 26/5—8. Jl V. Vasiliev, op. cit., p. 112. 28 Fr. Stare, Vace, Ljubljana, 1955, p. 90 și pl. XLII/1, 1 a, XLIII/1, 1 a. „BRAȚARILE- cu nodozități latene tîrzii 69 simplu nituit pe piele și verigă cu șase nodozități prinsă în manșon de metal39, ve- rigi cu nodozități prinse în manșoane40, verigi simple cu manșoane, o dată în aso- ciere cu pafta41, verigi singulare cu nodozități42 și chiar una folosită în chip de pandantiv pe o fibulă43. Pentru epoca Latene tîrzie în Dacia cunoaștem două asocieri de paftale cu verigi de bronz în morminte: prima la Poiana (pafta, două verigi de bronz și un fragment de foaie de fier cu nit)44, cealaltă la Sighișoara (într-o groapă cu șapte schelete ciopîrțite: o pafta și verigi de bronz)43. O asociere similară se întîlnește pe teritoriul locuit de Si.ordisci în Iugoslavia, la Zmaievka lîngă Sotin, tot într-un mormînt49. Continuînd lista asocierilor de paftale cu verigi, de astă dată însă în așezări sau cetăți, unde nu sînt atît de concludente, le amintim pe acelea de la Căpîlna47, Craiva49, Ocnița49 și din nou Sighișoara59, în schimb, mai mult decit semnificativă pentru destinația pe care o avea ni se pare veriga o, de tip 1V/2 de la Craiva. Tot de pe teritoriul Daciei se semnalează mai multe paftale de centură, unele chiar din morminte (Orlea, Șura Mică), fără a fi însoțite de verigi, indife- rent dacă acestea din urmă erau simple sau cu nodozități51, ceea ce demonstrează că paftaua nu presupunea neapărat existența unei verigi de metal cît timp putea fi înlocuită cu ceva similar din piele sau fibră, tot așa cum prezența unei verigi nu impunea obligatoriu și o pafta de centură sau chiar un cîrlig obișnuit nituit pe piele. Mai mult, dacă pentru unele verigi descoperite în cetăți, cum sînt acelea de la Căpîlna (supra, catalog b—h) și Costești — Cetățuie (supra, catalog a, c, f, h, j—m, o), se poate presupune că au fost folosite la centură de luptători, pen- tru altele o asemenea întrebuințare ni se pare exclusă. Anume, ne referim la ve- riga a de la Căpîlna, descoperită pe locul sanctuarului din cetate, la verigile b, d, g, i, n, toate găsite în sanctuarul I de la Costești și e aflată în sanctuarul IV al aceleiași cetăți. Dat fiind locul de descoperire ni se pare mai degrabă că ele au fost utilizate la suspendarea ofrandelor în sanctuare. De altminteri o asemenea practică de cult a daco-geților este menționată de lordanes cînd vorbește despre cinstirea deosebită de care se bucura Marte în teritoriile carpato-dunărene. Zeu- lui amintit i se atîrnau în chip de ofrandă prăzile de război cele dintîi pe trun- chiurile arborilor52. în sanctuarele dacice coloanele, poate chiar și pereții, puteau servi la suspendarea de ofrande atît pentru Marte, cît și pentru alți zei. 39 Idem, op. cit., p. 92. XLI/2, 2a. 40 Idem, op. cit., 92—93 și pl. XLV/4, XLVI/4, 6. 41 Idem, op. cit., p. 92—94 și pl. XLV/1—la, 6, 7, XLVI/1—3, 5—9. 42 Idem, op. cit., p. 94 si pl. LIV/1—4. 43 Idem, op. cit., p. 87 și pl. XXXVI/3. 44 M. Babeș, Paftalele Latene tirzii din sud-estul Europei, în SC IVA, 34, 3, 1983, p. 219. 45 Idem, op. cit., p. 218 (informațiile provenite de la Gh. Moldovan trebuie luate cum gr ano salis). 49 J. Todorovic, Scordisci. Istorija i cultura, Novi Sad-Beograd, 1974, p. 152, fig. 108. 47 Paftaua inedită. Șase-șapte paftale (informații V. Moga); cf. M. Babeș, op. cit., p. 215. 49 D. Berciu, op. cit., p. 75—76 și pl. 65/4 (veriga în catalog, supra, nr. 12). 59 K. Horedt, C. Seraphin, op. cit., p. 78—79, pl. 61/14—23 (verigile în catalog, supra, nr. 18). 51 Lista descoperirilor, din care lipsește doar Căpîlna, amintită mai sus la M. Babeș, op. cit., p. 214—216, 218—219. ' 52 Getica, 41. 70 I. GLOOARIU Certe sînt deocamdată constatările potrivit cărora verigile în discuție nu au fost descoperite niciodată pe oasele antebrațului în mormintele de inhumație La- tdne tîrzii; în schimb, ele s-au găsit în asociere cu paftale sau fără paftale, dar în locuri unde se poate presupune utilizarea lor la centuri, ca și în altele (sanc- tuarele menționate) unde puteau avea și altă întrebuințare. Am avea de-a face, deci, cu piese destinate unor întrebuințări multiple: în loc de catarame, verigi montate pe centură pentru a atîrna de ca diferite obiecte sau ornamente (un fel de „brelocuri'*), ca și piese pentru suspendarea ofrandelor în temple. Cîteva dintre utilizările verigilor cu nodozități sînt ilustrate în fig. 71—3. Neluînd în discuție piesele hallstattiene, ca unele ce nu fac obiectul acestui studiu, menționăm că între acelea databile în epoca Latdne se disting, din punct de vedere cronologic, două categorii: în prima intră verigile descoperite la Ocna Sibiului și Aței, iar in cca de a doua toate celelalte. Primele trei verigi (două la Ocna Sibiului și una la Aței) se deosebesc de altele de tip I 2 prin însăși forma și structura lor. Mai mult, primele două au fost descoperite împreună cu un < oif care le asigură datarea în sec. IV—III î.e.n.53. La Aței se cunosc, de aseme- nea, descoperiri celtice, care indică datări mai timpurii54 decît ale complexelor unde : u fost găsite verigile d:n alte părți ale Daciei. Acestea din urmă au apărut în contexte ce acoperă eventual sfîrșitul secolului II î.e.n. (sigur însă veacul urmă- tor) — secolul I e.n., dar cele bine datate (Poiana, Sighișoara) numai secolul I î.e.n.55 Singura excepție o constituie veriga din cimitirul carpic de la Moldoveni, databil în a doua jumătate a secolului III și la începutul secolului IV e.n.55 Verigile Latăne tirzii sint răspîndite în Europa pe vaste spații geografice și cu toate acestea, în afara unor rare excepții, numărul exemplarelor descoperite este foarte redus57. Amintitele excepții privesc mai ales teritoriile locuite de scor- disci și cele ale Daciei. In privința datărilor admise pentru aceste piese se re- marcă variații extrem de mari. începînd cu ale tiparelor de la Olbia. încadrate în secolele IV—III î.e.n. sau chiar IV—I î.e.n.58, continuînd cu piesele din Iugosla- via, datate începînd de la sfirșitul secolului 111 î.e.n.53, cu cele de la Bibracte, Stradonitzm, Liptovska Mara și Kojetin1'1 din secolul 1 î.e.n. și încheind cu exem- 51 M. Rusu, loc. cit.; VI. Zirra (op. cit., p. 209) le încadrează în Latene B2. 51 M. Roska, A keltâk Erdelyben, în KozlCluj, IV, 1944, p. (6—67; cf. VI. .Zirra, op. cit., p. 182. 55 Supra, trimiterile la bibliografie din catalogul descoperirilor. 56 Gh. Bichir, op. cit., p. 148. 57 J. Dechelette, Manuel d’archeologie prehistorique celtique ct galio-romaine, II, 3, p. 971 și fig. 404 (Bibracte, Stradonitz); I. Hunyady, Die Kelten im Karpaten- becken, în DissPann, II, 18, 1942, pl. XXXVII/20 (Szârazd — Regoly); K. Picta, Die Puchov — Kultur, Nitra, 1982, p. 59 și pl. XIII/16, 21 (Liptovska Mara și Kojetin); D. Garaăanin. Katalog metala, Beograd, 1954, p. 63 și pl. XLII/2—4 (Niă —Pirot); J. Todorovic, Kelti u iugostocnoj Et-ropi. Beograd, 1968, p. 14, 143, 151 și pl. XI/2, 8—9, XVI'4, XLVII 3—4 (Nis—Pirot, Ciglana, Vrsac); idem, Scordisci, p. 25. 75—76, 152—153, 1’6 și fig. 13, 52, 108—109, 111 (Dalekovoda, Nis—Pirot, Zma- jevka, Vukovara); Gh. Bichir, op. cit., p. 265; idem, Cultura carpică, 1973, p. 122, 148 (cu trimiteri pentru Malopolski. Olbia, Chcrsones). 58 A. I. Firman’ska, Livarni formi z rozkopok Ol’bii, în Arheologicini pam’jat- ki LIRSR, VII, 1958, p. 45, 49 și fig. I/l—2, IV/5; cf. I. I. Kozub, în Arheologia Vkrain’skoi RSR, II, 1970. p. 389, fig. 114. 53 J. Todorovic, op. cit., p. 76 (două piese de la Zmajevka, una de tip II/'l, cealaltă de tip III/2 au fost descoperite, între altele, cu o situla de bronz din sec. 1 î.e.n. — H. J. Egges, Der rbmische Import im freien Germanien, 1951, tip. 21, P- 161). 00 J. Dechelette, op. cit., p. 932 (Latdne III). 61 K. Pieta, loc. cit. (Spătlatăne — Stufe der Puchover Kultur). „BRAȚARILE" CU NODOZITAȚI LATENE TlRZU 71 plarele tîrzii din mediul sarmatic și carpic, încadrate pînă la începutul secolului IV e.n.62 Referindu-ne strict la teritoriul Daciei, este de domeniul evidenței că între verigile timpurii aparținînd tipului I (Aței, Ocna Sibiului) și toate celelalte există o cezură cît timp piesele încadrate în tipurile II și III nu sînt anterioare Latăne- ului tîrziu. In aceste condiții chestiunea esențială este cea a provenienței verigi- lor. inclusiv a „modei" de a utiliza asemenea piese cu îndoit rol, funcțional și ornamental. O preluare a lor din lumea vest celtică, unde, cum s-a văzut, sînt foarte rare, nu credem că poate fi luată în discuție. Mai numeroase sînt, în schimb, acelea din zona ocupată de scordisci, tot acolo fiind semnalate destule piese similare (mai ales de tip I) databile în veacurile anterioare. Din păcate contextele în care au fost descoperite exemplarele „scordisce" propriu-zise nu sînt toate cunoscute în detalii. Cînd acestea din urmă există, pledează însă tot pentru epoca Latăne tîrzie. în aceste condiții prezența la Olbia63 a tiparelor pentru turnat verigi de tip I și II (fig. 8) și, mai mult,,continuarea producerii de către centrele grecești nord-pontice a verigilor de tip III inclusiv în primele veacuri ale erei noastre, ni se par cu deosebire importante și ne îndeamnă să admitem că din acele centre, ca și din altele, tot grecești, s-au răspîndit atît în lumea celtică, cît și în cea daco-getică. Așadar pentru Dacia am avea de-a face cu un accesoriu de îmbrăcăminte preluat din mediul grecesc și treptat asimilat ca atîtea altele din domenii și cu destinații extrem de felurite. Mulțimea unor astfel de exemplare în centre de producție dacice bine cunoscute — cum sînt de pildă Costești și Crai- va — ca și existența pieselor de tip 11/2—3, III,'3 și 1V/1—2 care, pe lingă unele modificări determinate de destinația lor, denotă imperfecțiuni ale tiparelor și chiar rateuri de turnare pledează pentru producerea lor în Dacia. Aceasta nu înseamnă că în ținuturile carpato-dunărene s-au turnat numai astfel de piese. Sigur s-au produs și dintre acelea „reușite", de tip 111 și III 2 întru nimic deo- sebite de exemplarele din centrele grecești64. în concluzie, verigile cu nodozități Latene tîrzii descoperite pe teritoriul Daciei în mediul autohton au fost preluate (ca importuri) și asimilate din lumea grecească, probabil nord-pontică. Acelea din așezări și morminte găsite în com- plexe bine datate nu sînt anterioare secolului I î.e.n., care acoperă și perioada de maximă utilizare a lor; de atunci înainte frecvența lor scade continuu. I. GLODARIU LES „BRACELETS“ ORNES DE GLOBULES DU LA TENE TARDIF DE DACIE (Resume) Les pieces en discussion sont definies dans la litterature soit commc des braeelets, soit comme etant des anneaux (en fonction de leur diamătre). Celles qu'on a decouvert en Dacie (plus de 61) sont divisees en quatre groupes principaux, ayant chacun des variantes: I â globules disposees â une certaine distance, seules (1/1) ou en de groupes de 3—4 (1/2), II â groupes de trois globules disposees 12 Gh. Bichir, Cultura carpică, p. 265 (cu bibi.). 63 Supra, nota 58. 64 Analize metalografice minuțioase, la care nu am putut apela, ar putea aduce eventual detalii în măsură să permită unele departajări. 72 I. GLODARIU ă petites distances uniformes (II/l), inăgales (II/2), inegales et â pâdOn- cules (II/3), III en rangee ininterrompue (III/l), triple (III/2) ou â alternances de trois -r deux (111/3), IV hybrides, â nombre et disposition inegaux des globules (IV/1) et en forme de boucle de ceinture sans clou (IV/2). Dans le catalogue des decouvertes sont mentionnes le type et la variante pour chaque categorie (la carte de diffusion dans la fig. 9). La serie typologique a comrtie point de d4part un anneau simple, sans prnements, dans la fig. 6. En fonction de la position de ces pieces par rapport au squelette du defunt et du milieu concret oii on Ies a trou- ve dans des habitats et des forteresses, on Ies considere comme etant des pidces de ceinture, ayant servi ă boucler celle-ci ou â lui attacher d’autres objets ou ornements (fig. 7). ou des anneaux â en suspendre des offrandes pour Ies pidces trouvees dans des sanctuaires. Les plus nombreux anneaux de cette sorte ont etd decouverts dans la zone dace et moins dans le territoire des Scordisques en Yougoslavie. Dans le reste de l’Europe elles sont relativement rares ou, par endroits, trâs rares. L’existcnce des moules â couler ces pieces, la presence meme des pidces dans les centres grecs du Nord de la Mer Noire conduisent ă la supposition que c’est de cette zone qu'elles proviennent ainsi que la fațon de les porter. En peu de temps elles ont ete adopt6es et produites par les Daco-G^tes (Costești, Craiva). Leur fabrication dans les centres nord-pontiques a continue lors des premiers sidcles de notre ere. Toutes les pidces decouvertes en Dacie dans des complexes dates avec certitude ne sont pas anterieures au Icr silele avant notre dre, ce qui recouvre aussi la periode de leur plus intense emploi; puls, leur frequence diminue de fațon continue. „BRAȚĂRILE* cu nodozități latene tîrzii 73 Z Poiana; 2—6 Craiva; 3 Costești; 4 Sighișoara; 5 Pecica; 2—8 Căpîlna; 9 Aței. 74 I. GLODXRTtF ..BRÂȚARILE* CU NODOZITAȚI LATENE TÎRZII 75 Mg. 4—7 Căpîlna; 2 Măgheruș; 3, 8 Craiva; 4 — 6 Costești; 7 Sighișoara; 9 Moldoveni; 10 Gheja. GLODARIU „BRĂȚARILE" CU NODOZITĂȚI LATENE TÎRZII 77 Fjg- 5 1, 8 9 Craiva; 2 Căpîlna; 3 Papiu Ilarian; 4, 6 Sighișoara; 5 Transilvania; 7 Costești. 78 I. GLODARIU Fig. 6. Evoluția tipologică a verigilor cu nodozități. Fig. 8. 1—2 Tipare de turuat olbiene. „BRĂȚĂRILE* CU NODOZITĂȚI LATENE TlRZII 79 Sisteme de utilizare a verigilor cu nodozități. 80 I. GLODARiU Fig. 9 — Lista localităților: 7 Aței, 2 Căpilna, 3 Cătunu, 4 Ciocănești, 5 Costești, 6 Craiva, / Gheja, 8 Grădiștea Muncelului, 9 Măgheruș; 70 Moldoveni, 7 7 Ocna Sibiului, 12 Ocnița, 1j Papiu liarian, 11 Pecica, 15 Poiana, 16 Popești, 17 Răcătău, 18 Sighișoara, 19 Tilișca. LA ROMANISATION DE LA PROVIN.CE DE DACIE Le caractere roman de la langue roumaine suppose une phase historique durant laquelle le latin dominait dans l’espace geographique oii le roumain allait se constituer. Cette aire ne pouvant etre en aucun cas le territoire originaire du latin, il s’ensuit que la domination de la langue latine dans la zone large de la formation du roumain fut le resultat d’un processus de romanisation. Le terme de romanisation est souvent employe dans les acceptions les plus diverses, en commențant par l’imitation des produits romains et l’adoption de certains procedes techniques venus de l’Empire romain, et finissant avec le phenomdne qui transforma des peuples et des peuplades non-romains, parlant des langues differentes (parfois trăs differentes) du latin, en communautâs humaines latinophones. Si l’on acceptait cet emploi trfes diversific du terme, on pourrait parler, â la rigueur, d’une „romanisation" de la culture materielle, de la vie sociale et politique ou bien d’une „romanisation" juridique (obtention de la ci- toyennete romaine), ă la condition expresse de faire chaque fois les prCcisions necessaires. En d’autres mots, on peut admettre l’application du terme de roma- nisation aux aspects mentionnes plus haut, mais seulement dans certaines condi- tions, uniquement si l’on ne perd pas de vue le fait que cette application est conventionnelle, et que le phenomene de la romanisation proprement dite repre- sente autre chose. La romanisation est avant tout un ph&nom&ne linguistique et, en second lieu, un phenomene spirituel. On peut affirmer qu’une population non-romaine a etC romanisee seulement si elle a abandonne son propre idiome, en le rempla- cant dans la vie quotidienne par le latin, et si elle est parvenue â acquCrir une mentalite (forma mentis) romaine en adoptant meme partiellement les croyances, les coutumes et autres elements de la culture spirituelle romaine. Analoguement, un territoire donne peut etre considere românise si une large majorite de sa population utilise le latin comme langue habituelle, quotidienne, dans la vie economique, sociale, familiale. Une province de l’Empire ne saurait etre consideree romanisee si la majorite de ses habitants parlaient une autre langue que le latin, la diffusion des produits romains sur son territoire et le nombre des gens pos- sesseurs de la citoyennete romaine n’ayant aucune importance1. Le fait lin- guistique reste donc decisif et en son absence on ne peut gudre parler d’une romanisation veritable. 1 II en ressort clairement que la romanisation, dans le sens propre du terme, ne constitue pas un phenomdne appartenant â la sphere de la culture materielle, ce qui ne signifie nullement que les produits de la culture materielle ne peuvent etre utilises pour saisir le phenomdne de la romanisation. Un amphitheâtre est un edifice, un objet materiei, mais il est en meme temps im temoignage du gout specifiquement romain (et non pas grec, syrien, egyptien, etc.) pour un genre determine de divertissements (combats de gladiateurs, combats contre les fauves), gout qui constitue un aspect de la mentalitC romaine. Pareillement, les statues 82 H. DAICOVICIU On est cn droit de conclure que la romanisation peut etre regardee theorique- nent sous un double aspect. La colonisation massive d’elements latinophones dans un territoire inhabite, ou faiblement habite, constitue ipso facto la romanisation dc celui-ci. Mais, quand une province de Rome est habitee par une nombreuse population non-: omaine — et c'est la seule situation verifiee en pratique — on peut parler de sa romanisation seulement si Ies autochtones sont arrives ă aban- Hmne;- leur propre langue et â adopter le latin. La verite est que dans la litterature de specialite le terme de romanisation '■st H.uvenl < mploye en relation avec la culture materielle, la vie politique et so- ■ i.Je, le statut juridique des habitants d’une province, etc., et il n’est pas possible de mettre fin â cette situation ou de l’ignorer. La solution serait, peut-etre, daJmcttre qu'il y aii deux eenres de romanisation: une romanisation essentielle < onsistant en l’adoption de la langue latine et l’acquisition d’une forma mentis romaine, et une romanisation exterieure illustree par l’adoption de la culture ma- lerieile romaine, par l'obtention de Ia citoyennete romaine, etc. Evidemment. dans ce cas on doit poser le probleme du rapport entre la romanisation exterieure et la romanisation essentielle. La vie economique ro- mainc, par exemple, represente une condition materielle de la romanisation essen- lielle grâce â l’integration des autochtones dans le mode de vie romain. L’essor des villes, la creation dans Ies campagnes dc nombreux domaines, representant des fo> ers de romanisation, la hausse du niveau dc vie, liee necessairement au de- vcloppement de la produclion ct des echangcs, contribuent â la force et au succds de la politique d'integration et d'assimilation des autochtones2. On peut affirmer que Ies transformations economiques consccutives â la conquete romaine ont ete le vehicule de la romanisation3; bien sur, importantes sont ici Ies structures econo- miqucs du type romain ct non pas Ies proccdes tcchniques, qui ont souvent ete adoptes par des populations vivant hors dc l’Empire ct jamais veritablement romanisecs. Du point de vue chronologique, la romanisation exterieure precede la roma- nisation essentielle. La population autochtone d’une province quelconque adoptera Ies produits superieurs de la culture materielle romaine plus vite que Ies croyan- ces ct la langue des nouveaux maitres, et l’integration des autochtones dans Ies structures economiques romaines est plus facile â rdaliser que leur assimilation linguistique. Pourtant, cette anteriorite chronologique ne fait guere necessairement et autoinatiquement de la romanisation exterieure le premier pas vers la romani- sation essentielle: entre Ies deux genres de romanisation il n’y a pas de relation de cause â effet. En Pannonie, par exemple, dds le debut de la domination de Rome, Ies produits artisanaux romains avaient Elimine Ies produits indigânes, mais ce fait n’a pas entraîne immediatement une modification considdrable des coutumes, de la langue ct de l’habitat de la population autochtone4. II est vrai que la romani- ct Ies reliefs representant des divinites parlent de la diffusion de la culture romaine dans une region donnee, tandis que Ies inscriptions, qui sont aussi des objets materiels, temoignent du poids des differentes langues employees sur un certain territoire. 2 Voir Monique Clavel, Beziers et son territoire dans l’antiquite, Paris, 1970, p. 628. 3 J. dc C. Serra-Rafols, La Hispania Romana, Zaragoza, 1954, p. 8—9. 4 T. Nagy, dans Le rayonnement de la civilisation grecque et romaine sur Ies cultur^s peripheriques, Paris, 1975, p. 379. LA ROMANISATION DE LA PROVINCE DE DACIE 83 saticn essentielle de la Pannonie s’est produite ensuite, mais l’exeinple d’autres provinces, surtout orientales, ou elle ne s’est jamais realisee, en depit de la dif- fusion des produits du type romain et de l’imposition des structures economiques romaines, montre assez clairement que l’aspect extdrieur dc la romanisation, an- terieur chronologiquement, n’entraîne pas obligatoirement l’aspect essentiel. On connaît aussi la situation contraire, quand la romanisation essentielle .s’est realisee sans une romanisation exterieure complete. En Gaule, la civilisation des conquerants n’a pas reussi â imposer, par exemple, le vetement romain; le costume gaulois s’est conserve parce que mieux adapte au Iclimat; dans le do- maine de la religion les croyances romaines se sont melangees aux celtiques, mais la langue latine a eu le dessus5. Afin que le proccssus de romanisation d’une province6 put se rdaliser, trois conditions principales devaient etre remplies. La premiere £tait la colonisation in- tense d’elements latinophones, une colonisation non limitee aux centres urbains, mais penetrant massivement les regions rurales aussi. Dans une province comme l’Egypte, ou la colonisation romaine a etc numeriquement insignifiante, la romani- sation ne s’est jamais accomplie; en Afrique, oii la colonisation s’est limitee au milieu urbain, la romanisation resta superficielle et la romanitd ne survecut que peu de temps â la chute de la domination imperiale. La deuxi&me condition etait la coexistence rdelle et permanente des autoch- tones et des elements latinophones colonises. L’absence de cette condition a fait, par exemple, qu’une pârtie de l’Illyrie demeure non-romanis£e. Enfin, la troisi^me condition etait la superiorite d’ensemble (et pas n£ces- sairement dans tous les domaines) de la civilisation romaine par rapport â celle des autochtones. Dans le cas des provinces de civilisation et de langue grecques la romanisation ne s’est pas produite precisement pour cette raison, meme si une colonisation relativement importante eut eu lieu. On verra un peu plus loin que toutes ces conditions se rencontrent dans la Dacie romaine. Eutrope affirme qu’apres la conquete de la Dacie, Trajan a fait venir dans cette province ,,de tout le monde romain des multitudes infinies de gens pour labourer les champs et peupler les villes"7. Bien qu’il soit peu probable que la colonisation fut achevee aux temps de Trajan, les colons amends par lui etaient suffisamment nombreux pour avoir constitue, au debut du regne d’Hadrien, un argument des conseillers de l’empereur contre l’abandon de la province nord- >danubienne8. Bien que laconique, le passage mentionne d’Eutrope est extremement signifi- catif et apporte des precisions importantes pour ce qui est de la colonisation de la nouvelle province. II ressort du texte que l’origine des colons etait trds diverse fer toto orbe Romano), que la colonisation fut une action officielle et massive (Traianus... infinitas eo copias hominmn transtulerat) et qu’elle a vait pe- netre aussi bien les zones rurales que les centres urbains (ad agros et urbes colen- das). II est remarquable que la relation d’Eutrope trouve sa confirmation dans "toute une serie d’autres sources. 5 P.—M. Duval, La vie quotidienne en Gaule pendant la paix romaine, Paris, 1952, p. 332. 8 Quand on emploie le terme de romanisation sans autre precision aucune, en pense evidemment â la romanisation essentielle. 7 Eutrope, VIII, 6, 2. i 8 Ibid. 84 H DAICOVICIU En effet. Ies inscriptions attestent la presence en Dacie des colons venus des deux Mesies, de Dalmatie, Pannonie, Norique, Thrace, mais dgalement d’autres contrees plus eloignees: Italie, Grece, Asie Mineure, Syrie9. Les decouvertes archeologiques temoignent du caractere massif de la colonisation, ainsi que de son double aspect — urbain et rural: â câte de 11 ou 12 villes de la province de Da- cie10, il y a quelques six cent endroits dans le milieu rural aux decouvertes archeo- logiques de facture romaine provinciale11. Quant au caractere officiel et rapide de la colonisation, il est tout â fait naturel: l'Empire voulait peupler ce bastion avan- ce du plus grand nombre possible d’elements romains, et de surcroît, les pertes en vie humaines subies par les Daccs pendant les deux guerres dâfensives contre Trajan imposaient une colonisation massive et sans retard pour l’exploitation des riches ressources du sol et du sous-sol daces12. La colonisation de la Dacie n’a pas pris fin avec le râgne de Trajan. Mcme si l’on ne dispose pas de preuves sur la continuation de l’action colonisatrice sous les empereurs suivants (mais il semble bien qu'Hadrien ait fait venir des colons de Palmyre), il est certain qu’une colonisation non-officielle d’artisans, commer- qants, d’agriculteurs aussi peut-etre, s’est produite jusqu’au IIIfen,e siecle1J, sans parler du fait que l'armee de la Dacie a ete, â ccrtains moments, fortifice avec dc nouvelles unites14, que ses cffectifs ont ete completes, au moins pour un temps et partiellement, avec des recrues des provinces d’origine (Britannia, Gallia, His- pania, etc.), et que, ainsi que l’on constate dans tout l’Empire15, la majorite des veterans demeuraient dans la province ou ils avaient servi, dans ce cas en Dacie. Le seul aspect que le texte d’Eutrope ne permet pas d’entrevoir concerne la langue partee par les colons iransferes ou venus de leur propre chef en Dacie. Le probteme est pourtant completement elucide, â notre sens, grâce aux docu- mânts dpigraphiques de la province: sans ignorer les reserves qu’on peut formuler â cet dgard16, on n’a pas le droit de passer outre l’existence d’une majorite abso- lument ecrasante d’inscriptions latines (environ 3000) contre celles redigees dans une autre langue (environ 40 inscriptions grecques et 7 ou 8 palmyreennes, celles-ci en genâral bilingues, c’est-â-dire ayant le texte en latin aussi)17. Le decalage reste 9 Voir I. I. Russu, dans AISC, IV, 1941—1943, p. 186—233; M. Macrea, dans IstRom, I, p. 382—386. 10 L’incertitude en ce qui concerne le nombre total des villes de la Dacie ro- maine provient du fait que certains specialistes identifient Malva â Romula, tan- dis que d’autres la considerent commc une viile â part, encore non identifice sur le terrain. 11 Cf. ludita Winkler, dans SCIVA, 25, 4, 1974, p. 511. 12 Eutrope, loc. cit. li Voir TransAni, p. 145, note 1; M. Macrea, Viața în Dacia romană, Bucu- rești, 1969, p. 253. 14 L’unite la plus importante fut la Veme legion Macedonienne, transferee en Dacie, â Potaissa, en 167—168, de Troesmis (Mesie Inferieure). 15 Marie-Therese Raepsaet-Charlier, dans L’antiquite classique, XLVII, 1978, 2, p. 557—560. 16 Voir G. Mihailov, dans L'onomastique latine (Colloques internalionaux du CNRS, n° 564), Paris, 1977, p. 349. 17 Voir I. I. Russu, dans StComSibiu, 12, 1965, p. '47—82, auxquelles s’ajoutent quelques inscriptions palmyreennes mises au jour ces dernteres ann£es (S. Sanie, dans ArhMold, IV, 1966, p. 355—359; idem, dans Dacia, N. S., XIV, 1970, p. 405—409). LA ROMANISATION DE LA PROVINCE DE DACIE 85 important meme si l’on Elimine Ies inscriptions â caractere officiel18. En outre, il est significatif que des personnages originaires des provinces orientales de l’Empire dedient des inscriptions en latin aux dieux de leurs ancetres (DU pa- trii)K. Ces faits demontrent que Ies elements colonises en Dacie etaient, dans leur grande majorite, latinophones, indâpendamment de leur origine ethnique et de la province d’oii ils venaient. Cet apport massif de population latinophonc fit, dds le debut, de la Dacie une province de langue latine, comparable de ce point de vue aux provinces occidentales de l’Empire: Hispania, Gallia, Pannonia, Dalma- ția, etc. Le caractere urbain et rural â la fois de la colonisation fit que Ies nouvcaux venus soient entres en contact avec Ies autochtones daces partout dans la provin- ce, circonstance favorisant la romanisation de ceux-ci. Les decouvertes archeologiques representent un temoignage certain permettant d’affirmer que les Daces ne vivaient pas isoles, mais, au contraire, dans un contact etroit et permanent avec les colons et les soldats de Rome. Encadrees dans les unites auxiliaires de l’armee de Dacie20, les recrues daces ne pouvaient pas man- quer de participer â la vie romaine des troupes dont elles faisaient pârtie. Les decomertes de Cinciș et de Sîntămăria Orlea (dep. de Hunedoara) suggdrent l'cxploitation des elements autochtones sur des domaines appartenant aux colons romains. Dans les habitats et les necropoles daces de la province les objets de facture romaine provinciale sont trds nombreux, ce qui atteste au moins la par- ticipation des autochtones â un echange intense de marchandises avec les co- lons, sinon une veritable coexistence dans les memes habitats21. 11 est assez difficile â preciser la situation sociale des autochtones dans le cadre du nouvel ordre. II est certain qu’ils se manifestent, dans la grande majo- rite des cas, par des elements tr£s modestes, populaires, de leur civilisation: fonds de cabancs. ceramique non tournee22. Cette situation s’explique probablement par la rapide romanisation exterieure (la culture materielle) d’une grande pârtie des autochtones, et specialement par l’integration immediate des anciennes elites daces dans le mode de vie romain. La conquete avait absorbi la Dacie dans la sphdre du systdme esclavagiste romain, mais on ne doit pas identifier ce fait â sa transformation dans un pays esclavagiste du type classique. II y avait en Dacie, comme dans le reste de l’Em- pire, des maîtres et des esclaves23, mais il y avait aussi une nombreuse couche moyenne form^e d'hommes libres du point de vue juridique (agriculteurs, artisans, marchands, ouvriers, etc.), dont faisaient pârtie la majorite des autochtones daces. 18 II est douteux d’ailleurs que toutes ces epigraphes doivent etre £liminees du calcul, car il y a assez de cas dans lesquels des personnages officiels dedient des inscriptions votives tant en latin qu’en grec, ce qui demontre que l’emploi du latin n’etait gudre obligatoire. 10 Par exemple, P. Aelius Theimes de Sarmizegetusa (CIL III 7954 = IDR, III/2, 18). 20 C. Daicoviciu, dans Tribuna, Cluj, XV^me annee, n° 2 (729) du 14 janvier 1971, p. 4 et n° 6 (733) du 11 fevrier 1971, p. 12. 21 Voir D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, București, 1980, passim. 22 Le tresor d’Ațel, qui comprend des objets de parure en argent de tradi- tion dace semble etre une exception; voir I. H. Crișan, dans Dacia N. S., III, 1959, p. 353—367. 22 Voir D. Tudor, Istoria sclavajului în Dacia romană. București, 1957, qui exagfere pourtant le poids des relations esclavagistes dans la province trajane. 86 H. DAICOVICIU La masse des exploites, surtout en agriculture, etait constituee par la population autochtone vivant, au moins partiellement, dans ses anciennes communautes vil- lageoises24. II est difficile â dire dans quelle mesure l’exploitation romaine pesait sur la paysannerie dace plus durement que l’exploitation anterieure de celle-ci par la propre aristocrație (tarabostes), mais il est tr^s probable que Ies choses se soient passdes ainsi. Toutefois, il ne faut pas oublier que l’exploitation de la Dacie en tant que province par l'Empire romain faisait sentir ses effets non seulement par Ies autochtones, mais aussi par une pârtie notable des colons. Si la situation de ceux-ci etait sans doute meilleure que celle de la grande masse des autochtones, cela ne signifie pas qu’ils aient dte exempts d’exploitation. Le contrat aux termes duquel le mincur Memmius s’engage â travailler pendant 153 jours pour la somine de 70 denicrs chez Aurelius Adiutor. fermier de puits auriferes25, est un exemple eloquent â cet dgard, et Ies 80.000 sesterces donn£s pour l’approvisionnement en ble- par le chevalier romain Q.1 Aurelius Tertius de Sarmizegetusa en 142 de n. dre2^ montrent qu’il y avait dans Ies villes de la Dacie une couche pauvre, qui, d’apr^s Ies donnees arch£ologiques, n'etait pas form^e d’autochtones■z,. On ne peut gutre saisir des differences notables en ce qui concerne la situation economique et so- ciale entre une necropole de colons pannons comme celle de Sighișoara (ddp. de Mureș)-*’- et Ies necropolcs daces de Obreja et Soporu de Cîmpie'29. La coexistence des colons avec Ies autochtones a efface progressivement Ies frontitres qui Ies sdparaient. Pas â pas, â la place des differences ethniques se sont imposees Ies differences economiques et sociales. Certains dfements autoch- tones ont reussi, avec le tempst se frayer chemin vers des situations sociales meilleures et enfin, la Constitutio Antoniniana de 212 de n. dre, en octroyant en masse la citoyennete romaine, a liquid6 probablement Ies dernidres discriminations consecutives â la conquete. Aux Icr sfecle av. n. dre — Ier sfecle de n. dre Ies Daces avaient crde une civilisation avancee, specifique â la phase finale du Second âge du fer, mais Ies Romains ont implante en Dacie une civilisation technique superieure. En agricul- ture, le soc de charrue massif du type romain a remplac^ le soc thraco-dace; Ies outils artisanaux se sont perfectionnes et Ies metiers se sont diversifies par rap- port â l'epoque anterieure. La productivi te du travail s’est accrue dans l’agricul- ture tout comme dans Ies metiers, satisfaisant aux besoins d’une population considerablement plus grande; meme dans Ies habitats et dans Ies nGcropoles autochtones, daces, la ceramique de facture romaine provinciale, de bonne qualite,. travaillee exclusivement au tour, est trds riche, parfois meme predominante quan- titativement. Des metiers inexistants â l’epoque precedente, tels la taille des sta- tues et l’incision des inscriptions sur pierre, le travail des agrimenseurs, des bri- 24 Cf. P. P. Panaitescu, Obștea țărănească in Țara Românească și Moldova Orinduirea feudală, București, 1964, p. 19. 25 IDR, 1, TabCerD XI. 26 CIL III 1448 = 1DR, III/2, 72. 2/ Dans la capitale de la province on n’a pas decouvert, du moins jusqu’â ce jour, des vestiges de facture dace; ceux-ci, trds nombreux dans le milieu rural et meme dans Ies camps, sont rares dans Ies villes de la Dacie. 28 Nous remercions I. Mitrofan, qui dirigea Ies fouilles dans la necropole de Sighișoara (lieu-dit „Pîrîul Hotarului1*), pour l’information qu’il a bien voulu nous donner. 29 D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Cimpie, Bucu- re® ti, X976. 1.A "OMANISATICN DE LA PROVINCE DE DACIE 87 quetiers, des graveurs de gernmes, etc. sont apparus. Des metiers autrefois ex- clusivement domestiques (le tissage, par exemple) ont commence â etre pratiques dans des ateliers spdcialises. L’essor des metiers produisant des marchandises a determine le developpement du commerce. Un vaste et bien entretenu reseau de routes fut construit, des villes sont apparues, et avec elles une vie urbaine florissante que la Dacie n’avait jamais connue avant la conquete. On a 6rige en Dacie des centaines d’edifices monumentaux en pierre, non seulement â destina- tion militaire et religieuse, mais aussi de caractere civil. L’emploi de l’âcriture, atteste par de nombreux documents epigraphiques, connaît une grande dif- fusion. La domination romaine apporta donc â la Dacie un developpement econonii- que et culturel reel. II est vrai que ce developpement de la province fut chdrement paye des vies humaines sacriftees pendant Ies deux guerres contre Trajan, de la perte de l’in- dependance de la Dacie, de l’interruption brutale de l’evolution combien pro- metteuse de la civilisation dace, de l’exploitation de la population autochtone et des ressources de la province. Cependant, ces consequences negatives rdelles de la conquete trajane n’annulent pas la superiorite objective de la civilisation ro- maine. On voit donc qu’en Dacie existaient Ies conditions essentielles pour l’accom- plissement de la romanisation: la colonisation massive, urbaine et rurale, d’ele- ments latinophones, la coexistence des autochtones avec Ies colons et ies militaires latinophones de Rome et l’implantation dans la province d'une civilisation supe- rieure ă celle des autochtones. II reste â etablir si et dans quelle mesure ces conditions favorables ont fait de la romanisation une realite historique en Dacie. La romanisation exterieure est clairement illustree par la diffusion rapide et generale de la culture materielle du type romain provincial dans la Dacie trajane et par l’adoption des produits romains par Ies autochtones. Pourtant, ce ne sont pas Ies seuls indices. L’analyse des inscriptions de la Dacie conduit â la conclusion que la multiplication continuelle des gentilices imperiaux Ulpius (1' moins atteste), Aelius (plus frequent) et Aurelius (le plus frequemment atteste) represente en grande pârtie l'accds des autochtones â la citoyennete romaine dans un rythme toujours plus rapide. Ce fut le cas des certains Aelii autochtones du territoire de la viile de Napoca, dont Ies fils ont servi dans la III6me legion Auguste de Lambdse; en obtenant de l’empereur Hadrien la citoyennete romaine (â l’instant ou l’ancien vicus devenait municipium), ils envoyent leurs fils comme gage de loyaute â servir dans l’armee d’Afrique30. La realisation rapide de la romanisation exterieure des autochtones a ete facilitee du fait qu’ils etaient en contact avec la civilisation romaine dds le Ileme siecle av. n. dre, et qu’ils avaient adopte certains de ses etements bien avant la conquete31. 11 est remarquable que Ies elements en question n’appartenaient pas exclusivement â la sphere de la culture materielle. L’inscription DECEBALVS PER SCORILO sur un vase de culte decouvert â Sarmizegetusa regia32 et quelques lettres latines incisees sur des tessons mis au jour dans l’habitat d’Ocnița (ddp. de Vîl- 30 CIL VIII 18085. 31 Voir I. Glodariu, Relațiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică si ro- mană. Cluj, 1974, p. 133—170. ’ 32 C. Daicoviciu, dans SCIV, Vi, 1—2, 1955, p. 201—204. 88 H. DAICOVICIU cea)-° temoignent de l’emploi de l’alphabet latin par les Daces, tandis qu’un me- daillon en terre cuite trouve dans l’un des sanctuaires de Sarmizegetusa reprd- sente la deesse Bendis sous les traits de la Diane romaine34. Au moment de la conquete trajane la civilisation romaine n’etait pas pour les Daces — ou du moins pour une certaine couche sociale des Daces — une nouveaute absolue. D’aiileurs, la civilisation dace a toujours ete ouverte aux influences avanc^es et son appartenance, dans sa periode d’apogee, au monde classique ne pouvait que faciliter l’adoption de la civilisation romaine implantee, depuis 106, dans la pro- vincc35 et, par consequence, la romanisation exterieure des autochtones. Le probteme de la romanisation essentielle est plus complexe. Etant avant tout un phenomdne linguistique, il est naturel que la romanisation essentielle se laissc difficilement surprendre dans les decouvertes archeologiques. Toutefois, la comparaison et la confrontation des donnees linguistiques, epigraphiques et ar- cheologiques permettent de formuler certaines conclusions â cet egard. II faut souligner dds le debut le fait qu’en Dacie ont ete presents et ont agi ur une viile romaine qui existe pendant un siecle et demi, c’est plus qu’insuffisant. La pauvrete des sources apparait avec plus d’evidence si on se rappelle que l'office des duumviri etait rempli chaque annee par deux personnes. Evidemnvnt on peut supposer la reiteration de cette magistrature, mais il n'cxiste qu’un seul temoignage en ce sens (M. Cominius Quintus, bis quinquennalis — IDR HI/2, 108); il paraît probable que de tels phenomenes ont ete plutot rares37. Cest , m- lement la pauvrete encore plus evidente de la documentation concernant la vie municipale des autres villes daco-romaines qui nous permet d’apprecier les sou; es epigraphiques d’Ulpia Traiana comme sensiblement plus abondantes. La ca ase prcmidre en est le phenomene — trds bien connu d’ailleurs — de la disseminalion et destruction des inscriptions antiques au long des siecles d’histoire plus recente. Les textes qui nous parviennent mentionnent souvent, â cote du duumvirat, la fonction de quinquennalis aussi; il existe pourtant des cas ou celle-ci paraît sans le duumvirat’6. De ce fait, nous croyons pouvoir affirmer que l'expression II VIR QQ, qui paraît dans certaines inscriptions, doit etre interpretee comme la ddnomma- tion de deux magistratures differentes; la fonction de quinquennalis n’impli (Ue pas necessairement celle de duumvir, etant souvent associee â des magistratura inferieures39. II semble necessaire d’indiquer les fonctions sacerdotales ou ceiies qui sont attribuees par d’autres villes; il n’en est pas de meme pour un cursus honorum qui accompagne la magistrature locale supreme car, pour acceder au duumvirat, l’exercice prealable des autres magistratures etait obligatoire (on peut en dire autant pour le concepte de decurio, puisque l’appartenance ă l'ordo decu- rionum est le resultat de l’exercice de l’une des magistratures municipales). Les membrcs de l’ordre cquestre etaient exempts de parcourir le cursus honorum w Un Q. Valerius Macrinus (?) a occupe â Sarmizegetusa une prefecture dont on ne peut pas preciser le caractere; de toute fațon, il n’est pas probable qu’il soit le remplaQant du duumvir (I. Piso, op. cit., p. 242—243). 30 Pour cette categorie de prefets municipaux, cf. \V. Ensslin, op. cit., 1318— 1320; E. Sachers, op. cit., 2391; W. Langhammer, op. cit., p. 64, 213. 31 On a affirme qu’un praefectus de Napoca (CIL III 858) pourrait faire pârtie de cette categorie (H. Daicoviciu, dans IstCluj, p. 30). Voir infra, note 34. 32 W. Ensslin, op. cit., 1320. ’ 33 I. I. Russu, ActaMN, VII, 1970, p. 519—523; IDR III/3, 245. 34 Des details sur ces praefecti de la capitale de la Dacie romaine chez R. Ardevan, ActaMN, XVIII, 1981, p. 437—442. 35 W. Ensslin, loc. cit. 3C R. Ardevan, op. cit., p. 442. . . ,7 Liebenam, op. cit., 1838. On remarque que le rapport entre les 19 duum- viri qui n’ont pas ete quinquennales et les 4 quinquennales qui n’ont pas ete duumviri correspond au rapport reel entre ces deux categories de magistrats- 5 :1. ® CIL III 1141; IDR III/2, 19, 23, 108, 128, 371. 39 Voilă quelques exemples qui illustrent cet etat de choses: CIL III 972 (qq Ilvir); IDR III/2, 129 (Ilviral. item qq col.) et 318 fllvir col. qq). Cf. W. Liebe- nam, op. cit., 1825; H. Wolff, ActaMN, XII, 1975, p. 146. 100 R. ARDEVAN pour acceder â la magistrature supreme*; pourtant on trouvera un cas ou — sans doute volontairement — un membre de cet ordre n’a pas use de son privitege (IDR I1I/2, 123). II est â remarquer que, parfois, ces magistrats peuvent occuper des charges municipales aussi dans d’autres villes de la Dacie. On connaît quatre magistrats en cette situation, dont deux appartiennent ă l’ordre equestre41. Mais il y a un seul cas ou un duumvir a rempli la meme fonction dans une autre viile42. Le probleme de l’exercice des magistratures municipales par la meme personne dans differentes villes est, pourtant, plus vaste et nous trouvons impossible â le re- soudre dans les limites de la magistrature supreme. Quant â l’etat social des magistrats mentionnes en haut, il n’y a que peu de prâcisions que nous pouvons donner. II n’y a que cinq qui ont fait pârtie de l’ordre equestre43; les fils de deux autres duumviri (L. Antonius Rufus et M. Procilius Niceta) deviennent â leur tour chevaliers44. Situer chronologiqement les magistrats mentionnes est chose bien difficile, puisque la concision de la plupart des inscriptions nous ote toute possibilite d'exactitude. II existe pourtant des Solutions pour quelques-uns d’entre eux. M. Opellius Adiutor date de la periode de Trajan45; M. Procilius Niceta est atteste dans la premidre moiti^ du Il-dme sidcle*, pdriode ou l’on peut probablement inclure M. Procilius Theodorus aussi. La carridre de M. Cominius Quintus a evolue sans doute entre les rdgnes de Commode et S£vdre Alexandre47, tout comme celle de son bcau-fr&re T. Varenius Probus. Le fils de ce dernier, T. Varenius Pudens, leur suit â l’intervalle d’une g^ndration*. P. Aelius Fabianus exerce des magistratures municipales aprâs Septime Sâvdre sans doute49. Les deux P. Aelii Thcimes peuvent dtre plac6s dans une intervalle plus long (la premidre moitie du III-c silele)80. C. lulius Valerius, mort â l’epoque de Severe Alexandre, a occupe des magistratures jusqu’en 222 n.d.51; C. Valerius Surus est son contemporain®. Trois autres duumviri ont dG exercer leurs magistratures vers le milieu du IlI-e sidcle53; ce sont Valerius (?) Valentinus, C. Valerius Valerianus et P. Aelius Stre- nuusM. L'onomastique des magistrats en discussion est sans aucun doute romaine. Le gentilice de quelques-uns est meme specifiquement italiquc (Cominius, Va- renius, Spcdius)55. D’ailleurs, le pourcentage des Italiques â Ulpia Traiana Sarmi- * W. Liebenam, op. cit., 1808. 41 P. Aelius Strenuus et T. Varenius Pudens; P. Aelius Fabianus et C. lulius Metrobianus ne sont pas chevaliers. 42 C. lulius Metrobianus, Ilvir et qq â Apulum (CIL III 972). 43 P. Aelius Strenuus, M. Cominius Quintus, M. Ulpius Gemellinus, C. Va- lerius Valerianus, T. Varenius Pudens. 44 IDR III/2, 118, 119, 376. 45 I. Piso, op. cit., p. 237. 46 C. Daicoviciu, Dacia, I, 1924, p. 246—249; idem, RE, Suppl. XIV [1974J, G19. II est probable que C. lulius Valens et M. lulius lustus soient apparentes, mais il est impossible de dater leurs inscriptions (ibidem). 47 Ibidem; R. Ardevan, op. cit., p. 439—441. * Dans l’dtat actuel des recherches, on ne peut affirmer rien de precis. La solution du probteme rdside dans la possibilite de dater exactement l’institution Concilium Daciarum trium (cf. supra). 49 Napoca est colonia, mais â câte d’elle existe aussi un Municipium Apulense. M S. Sanie, SCIV, 19, 1968, 4, p. 583w. 51 L’inscription comprenant sa carrtere (IDR III/2, 113) lui est dressee par ses fils, sous Severe Alexandre. Au moment ou il quittait le service militaire, la viile n’etait pas encore Metropolis — voir CIL III 7742 (cf. I. Piso, ActaMN, XVIII, 1981, p. 448—149). 52 Son gendre etait centurion sous Sevdre Alexandre (IDR III/2, 124). 53 Ce sont des magistrats de la colonie Sarmizegetusa Metropolis (cf. C. Dai- coviciu, ActaMN, III, 1966, p. 145—152). 54 II est aussi sacerdos arae Augusti (idem, op. cit., p. 154—163). 55 H. Daicoviciu, I. Piso, ActaMN, XIII, 1976, p. 92. DUUMVIRAT ET QUATTUORVIRAT DANS LA DACIE ROMAINE 101 zegetusa est bien grand56. M. Opellius Adiutor est un Romain d’origine dalma- tine57. Pour quatre magistrats, c’est seulement le cognomen grec qui dâvoile leur ascendance orientale: M. Procilius Niceta et Theodorus, C. Valerius Zeno58 et C. Mettius Cassianus (dont le fils s’appelle Protenus)59. Les deux duumviri homo- nymes au cognomen palmyr^en (Theimes)60 sont les seuls â agir en Palmyreens61. C. Valerius Surus ne peut pas etre consideri comme Oriental62. Parmi les duumviri de Sarmizegetusa on ne trouve pas de citoyens de derniere heure. Leurs noms denotent en cinq cas seulement une citoyennete postc- rieure â la conquete de la Dacie; mais les membres de ces familles accfedent a des magistratures municipales quelques generations aprds que leurs ancetres de- viennent cives Romani63. II n'y a que deux inscriptions qui donnent des details sur les attributions des magistrats supremes de la colonie. L’une enferme une nuncupatio votorum prononc^e par les duumviri6*; l’autre concerne un epulum lovis, probablement en relation avec la dedicace du Capitole de Sarmizegetusa65. Finalement, quatre inscriptions mentionnent le nom de T. Flavius Aper, scriba coloniae probablement au service permanent des duumviri66. Apulum Non loin du câmp de la XlII-dme legion Gemina, deux villes romaines sont nees. La premiere, municipe au temps de Marc Aurdle et Colonia Aurelia sous Commode. s’est developpee au bord du Mureș sui* le territoire occupe â present par le quartier Partoș67. Dans la proximite immediate du câmp, â la fin du Il-e siecle s’eleve Municipium Septimium Apulense qui ne devient colonia que vers le milieu du III-e silele68. On peut etre ferme â affinner que les deux villes n’ont jamais ete unifiees68. La vie de type romain y a 6te trds intense70. Pourtant, les in- formations sur l’institution municipale supreme sont sensiblement moins nombreuses que celles de Sarmizegetusa71. On sait que Municipium Aurelium Apulense avait une constitution quattuor- virale72. Quelques inscriptions d^signent T. Flavius Italicus quattuorvir primus du 56 lidem, op. cit., p. 97. 57 I. Piso, StCl, XVI, 1974, p. 236. 58 Mais celui-ci fait dresser un monument aux dieux italiques Dis Pater et Proserpina (IDR III/2, 199). 58 I. Piso, ActaMN, XII, 1975, p. 165—166. 60 I. I. Russu, ActaMN, VI, 1969, p. 179. 61 A. Betz, dans OrnD, p. 33—36; IDR III/2, 18, 369. 62 I. I. Russu, AISC, V, 1944—1948 (1949), p. 286; idem, ActaMN, VI 1969, p. 179. ’ 63 Les quatre Publii Aelii (Fabianus, Strenuus, les deux Theimes) appar- tiennent au III-e silele de n. e. (cf. supra, notes 48, 49, 53). L’inscription de M. Ulpius Restutus ne peut pas etre datee, mais le nom de la viile est d£jâ Sar- mizegetusa (IDR III/2, 448; cf. H. Daicoviciu, Tibiscus, III, 1974, p. 101—104). IDR III/2, 241; I. Piso, RevRHist, 13, 1974, 5—6, p. 730—733. 65 IDR III/2, 242; I. Piso, ActaMN, XV, 1978, p. 181—182. 66 IDR III/2, 187, 253, 264, 457. Cf. W. Liebenam, op. cit., 1815. 67 H. Daicoviciu, Apulum, XIII, 1975, p. 89—90; Al. Popa, Apulum, XIV, 1976, p. 69. 68 H. Daicoviciu, op. cit., p. 90; Al. Popa, op. cit., p. 68. 68 Al. Popa, I. Al. Aldea, Apulum, X, 1972, p. 219—220. 70 Image synthetique chez Al. Popa, dans Alba lulia 2000, Alba lulia, 1975, p. 36—102. 71 On ne parlera pas ici de Tadministration de la communaute romaine des canabae (voir Al. Popa, op. cit., p. 51—56, 62). 72 V. Moga, op. cit., p. 148. 102 R. ARDEVAN municipe73. Le terme de primus doit sans doute etre interprete chronologiquement74, puisque les magistrats qui formaient collâge avaient toujours par potestas75. II s’ensuit que T. Flavius Italicus a rempli cet office pendant la premidre annee d’existence du municipe. A part un quattuorvir anonyme76, les sources mentionnent enoore deux magistrats ayant rempli cette fonction dans la viile du quartier Partoș: — C. Ulpius Bonus, decurion, edile et sacerdos provinciae17; — L. Bellius Saturninus78. Colonia Aurelia Apulensis est gouvernee par des duumviri73. Nous en con- naissons 13: — P. Aelius Antipater (C. Daicoviciu, ACMIT, 2, 1929, p. 305, nr. 6 = Ann£p, 1930, 7); — P. Aelius Antipater junior, chevalier romain, flamen coloniae et sacerdos arac Augusti (CIL III 1181, 1182; C. Daicoviciu, op. cit., p. 305, nr. 7 = AnnEp, 1959, nr. 304)80; — P. Aelius Genialis, pontife de la colonie et patronus collegii centonariorum (CIL III 974, 1208); — P. Aelius lulianus, flamine, membre de l’ordre ^questre (CIL III 1182); — P. Aelius Silvanus, chevalier et sacerdos coloniae (CIL III 1207)81; — T. Aelius Lupus, pontife, chevalier (CIL III 1213); — C. lulius Valens (CIL III 1150); — C. lulius Metrobianus, pontife et quinquennal; de plus duumvir â Sarmi- zegetusa (CIL III 972, 973); — M. Lucilius Philoctemon (CIL III 7773); — C. Nummius Verus, chevalier (CIL III 7739); — C. Pomponius Fuscus (CIL III 982, 983); — Ulpius Avitus (IDR III 3, 334); — Ulpius Maximus (ibidemf2. Le fragment de fasti quinquennales03 qui conserve les noms de trois paires de depositaires de cet office, appartient sans doute toujours ă Colonia Aurelia jtpulensis: — ? Orestus et lulius Victorinus; — Ulpius Valentinus et lulius Seneca; — Aelius Caesianus et Aelius Valerius. 71 CIL III 1132; C. Daicoviciu, Dacia, VII—VIII, 1937—1940, p. 305—306. nr. 2; E. Zefleanu, Apulum, II, 1943—1945 (1946), p. 95—96; idem, Apulum, III, 1948, p. 17. —178. 74 Th. Mommsen, CIL III 1051; H. Dessau, ILS 7201, 9414; W. Liebenam, op. cit.. 1806; F. Abbott, A. Johnson, op. cit., p. 62. Question tiree au clair grâce aux decouvertes plus recentes de Caesaraugusta (AnnEp, 1960, 158), Narbo et Thu- bui sicu Numidarum (H.-G. Pflaum, Les fastes de la province de Narbonnaise, Paris, 1978, p. 105). 75 \V. Liebenam, op. cit., 1806; B. Kiibler, op. cit., 436; F. Abbott, A. Johnson, op. cit., p. 62; W. Langhammer, op. cit., p. 63. Dans ILS 7202 on specifie pour les duumviri aequa et integra iurisdictio. 76 I. I. Russu, SCIV, 18, 1967, 1, p. 177—178, nr. 10. 77 Gr. Florescu, SCIV, 4, 1955, 1—2, p. 331—332 = AnnEp, 1956, 207. 78 C. Daicoviciu, Dacia, VII—VIII, 1937—1940, p. 316; V. Moga, op. cit., p. 147, 151. 7J V. Moga, op. cit., p. 149. 88 H. Daicoviciu, 1. Piso, dans Epigraphica. Travaux dedies au VH-e Congres d'epigraphie grecque et latine, București, 1977, p. 75—78. 81 On ne sait rien sur le rapport entre celui-ci et les autres Publii Aelii (H. Daicoviciu, I. Piso, op. cit., p. 78). 82 La lecture Ilviri i. d. n’est pas certaine (cf. H. Chr. Noeske, BJ, 177, 1977, p. 356). 83 CIL III 7803. DUL'MVIRAT ET QUATTUORVIRAT DANS LA DACIE ROMAINE 103 Avec ccs noms, le nombre des magistrats locaux supremes que l’on connait dans cette colonie s’^ldve â 1984. Pour une viile ayant ce statut pendant presque un silele, c’est insatisfaisant. Les inscriptions d’Apulum sont laconiques. On n’y trouve pas de cursus honorum d6taill6; les fonctions mentionn^es n’en font pas pârtie. Le nombre des membres de l’ordre equestre est aussi grand (6 de 13 duum- viri connus). Un seul des duumviri a et6 quinquennalis aussi (C. lulius Metro- bianus), et c’est lui qui est aussi duumvir â Ulpia Traiana. L’onomastique est toujours romaine. II n’y a que deux cas ou les cognomina rappellent une origine grecque (Orestus et Philoctemon). Les Aelii descendent d’ancetres devenus citoyens romains dans la premidre moiti£ du Il-e sidcle de n.d.; il a donc fallu que cinq deccnnies s’ecoulassent jusqu’â ce que leurs descendants eussent accâs au duum- virat. On ne possdde d’elements pour dater les carridres des duumviri et quattuor- viri connus qu’en peu de cas: T. Flavius Italicus appartient â l’6poque de Marc Aurele, tandis que M. Lucilius Philoctemon — â celle des d£buts de la colonie85. Ulpius Avitus et Ulpius Maximus, s’ils sont vraiment des duumviri, exerțaient leurs magistratures pendant le r^gne de CommodeM. Les fr^res Publii Aelii, no- tamment Antipater, lulianus et Genialis, peuvent âtre plac6s aux 3-e et 4-e de- cennies du 111-eme siâcle n.e., P. Aelius Antipater senior 6tant leur p&re87. De Municipium Septimium Apulense, suivant toujours le moddle quattuor- viral88, il ne nous reste que deux inscriptions concernant deux quattuorviri: — C. lulius Valentinus, quattuorvir primus et patron du colldge de fabres (CIL III 1083 = ILS 7143). II a sans doute occupe cette fonction pendant la pre- miere annee d’existence du municipe; — M. Ulpius Valens (CIL III 985). On ne connait aucun magistrat de Colonia Nova Apulensis. II paraît pro- bable qu’elle a ete gouvernee par des duumviri. Deux inscriptions mentionnent un certain C. lulius Valens, haruspex dans la viile du quartier Partoș®', etant attache aux duumviri comme experte en divination98. Napoca La viile est devenue municipe sous Hadrien, probablement au debut meme de son rdgne91, lors de la creation de Dacia Porolissensis'J’. On ne peut pas preciser le moment oii elle devient Colonia Aurelia (Marc AurMe ou Commode)®. II n’est pas certain non plus que le municipe de Napoca ait eu des quattuor- viriM. 11 existe, en revanche, une inscription qui mentionne deux duumviri quin- qummales municipii, C. Numerius Decianus et lulius Ingenuus'-r’. Leur presence nous oblige a r£consid£rer le probldme. 84 Le fait que beaucoup d’inscriptions d’entre celles qu’on a utilisees ci-haut aient ete decouvertes non pas â Partoș, mais prds de la forteresse medievale, n’est pas concluant. Beaucoup de monuments antiques ont ete reutilises au Moyen- Âge, parfois meme comme ornements. 85 V. Moga, loc. cit. 86 Cf. supra, note 82. 87 H. Daicoviciu, I. Piso, loc. cit.; I. Piso, ActaMN, XVII, 1980, p. 80—89. 88 V. Moga, loc. cit. 88 CIL III 1114, 1115. 80 W. Liebenam, op. cit., 1815; M. Macrea, op. cit., p. 140; Al. Popa, op. cit., p. 65. 91 CIL III 6254, 14.465. Cf. H. Daicoviciu, op. cit., p. 88. 92 Pour l’apparition simultanee des trois provinces daciques en 118—119 de n. £., cf. C. C. Petolescu, Revlst, 32, 1979, 2, p. 267—270. 93 A. Bodor, op. cit., p. 87; H. Daicoviciu, dans IstCluj, p. 25—26. II est plus probahle qu’il s’agisse de Marc Aurdle (M. Fluss, RE, XVI, 2 [1935], 1694). 94 H. Daicoviciu, op. cit., p. 27; completer sous la forme IIII [vir mun. Napo]cae une inscription fragmentaire (I. Mitrofan, ActaMN, I, 1964, p. 208; H. Daicoviciu, op. cit., p. 27i6) reste une hypothdse. ’ 95 CIL III 14.465 = ILS 7150. Le fait que les deux I/viri qq apparaissent ensemble, suggere en ce cas-lâ que la mention parle d’une seule magistrature — la quinquennalite — que les deux collegae aient exercee. II est trds difficile de 104 R. ARDEVAN II est trds probable que les charges concernant le cens municipal soient revenues, dans les municipes aussi, ă seulement deux quattuorviri, notamment aux quattuorviri iure dicundo; on a donc supposd que le titre de quinquennalis avait pu etre accorde exclusivement ă ceux-ci96. Mais le materiei epigraphique de l’Empire nous pr^sente un etat difterent des choses: le terme de quattuorvir quinquennalis est frequemment atteste97, parfois d’une maniere trâs explicite, im- possible â confondre avec Ie simple quattuorvir36. Par consâquent, l’inscription citee plus haut peut prouver l’existence d’une organisation du type duumviral pour Municipium Aelium Napocense™. On cofinaît dans l’Empire d’autres muni- cipia Adia de la meme organisation, quelques-unes trds pr^s meme de la Dacie100. Un certain Antonius Vakntinus. mentionne par une inscription dans la Mesie Inferieure101, est duumvir de la colonie de Napoca. Egalement L. lulius Bassinus, qui cumule des magistratures municipales dans 6 villes de la Dacie, est indubitablcment duumvir coloniae1"'2; sa pâriode active se situe dans la premidre moitie du 111-e sidcle. Un autre citojen de marque de la colonie est le chevalier P. Aelius Maximus, duumvir et quinquennalis133 qui, de plus, est flamine muni- cipal, et mCme sacerdos arae Augusti1M; il paraît avoir ete le contemporain de Severe Alexandre’1’5. L. Laelius Terentianus accomplit aussi sa carriere dans la colon’c, au temps de Gordien; il est decurion et ddile de la viile, de plus, prae- fectus161'", il s'agit sans doute d'un praefectus iure dicundo167. croire qu- ccs deux magistrats aient ensuite de nouveau occupâ ensemble la ma- gistrature locale supreme (pour la situation g£n£rale, voir supra, notes 37—38). 00 H. Daicoviciu, op. cit., p. 27. 07 Quelques cxf-mpks dans ILS: 895, 1429, 1447, 2685, 2732, 5056, 5532, 5642, 5679, 5782. 6287. 6301, 6345, 6450, 6468, 6482, 6587, 6631. A Gabii, Maruvium et Vibo ces magistrats apparaissent en groupes de deux (ILS 272, 5364, 6463). yH Le terme de IIHvir suivi par IlIIvir qq (ILS 2732, 5782, 6482, 6587, 6631; AnnDp, 1960, 35). I ne inscription de Brundisium comprend la carrkre d’un ma- gistrat local, successivement IlIIvir aed. potest., IlIIvir i.d. et IlIIvir qq (AnnEp, 1959, 272). t’1* Idee exprimec antei ieurement par M. Macrea, AISC, V, 1944—1948, p. 255— 260 (idem. Dc la Burebista ia Dacia postromană. Repere pentru o permanență istorică, Cluj-Napoca, 1978, p. 148—152), sans argumenter. Quelques exemple?: Althiburos (CIL VIII 27.768, 27.769), Aquincum (CIL Vili 282u). Capsa (CIL VIII 98), Cetium (CIL III 5630), Choba (CIL VIII 8375), Singidunum (CIL 111 1660), Turris Tamalleni (CIL VIII 2347), Viminacium (CIL III 8129). 1111 Dobo4, 858; M. Ciâikova, dans IMCD, p. 72. 102 CIL III 14.468. Le personnage mentionne en CIL III 7804 n’est. pas duum- viralis coloniae Napocae (erreur chez D. Tudor, OTS, p. 227 et M. Cicikova, op. cit., P- 7223). 1UJ I. Piso, Potaissa, II, 1980, p. 125—127 (avec la bibliographie plus ancienne). Cf. supra, note 39. 104 Comme nous l’avons mentionne plus haut (note 39), nous considdrons que P. Aelius Maximus detient deux fois la magistrature supreme â Napoca, comme duumvir et ensuite comme quinquennal (opinion courante chez M. Macrea, loc. cit., et H. Daicoviciu, op. cit., p. 28). 105 M. Macrea (loc. cit.) le datait du temps de Septime Severe. Mais P. Aelius Maximus est aussi sacerdos arae Augusti, sa carridre pourrait donc evoluer un peu plus tard (C. Daicoviciu, ActaMN, III, 1966, p. 154—163). 100 CIL III 858. Pour lulius Pacatianus (CIL III 865), la lecture praefectus reste incertaine (H. Daicoviciu, op. cit., p. 31). 107 Idem, op. cit., p. 30; R. Ardevan, ActaMN, XIX, 1982, p. 289—290. Le fait que le titulaire de l’inscription pourrait avoir 6te praefectus quinquennalis ă la place de l’Empereur est sujet â caution, car dans l’Empire de tels prefets sont connus seulement aux stecles I—II de n. d. (W. Ensslin, op. cit., 1320). DUUMVIRAT ET QUATTUORVIRAT DANS LA DACIE ROMAINE 105 Drobeta Cette viile est, elle aussi, un municipium Aelium108. Peu avant, on ne dis- posait d’aucune attestâtion certe de la magistrature municipale supreme de cette periode. Une inscription recemment decouverte en Yougoslavie mentionne un certain C. lulius Sabinus, bis duumviralis et patron du municipe109. Certainement, la viile avait une organisation duumvirale, tout comme d’autres municipia Aelialw. Cette constatation impose la revision de la lecture du texte sur l’autel de Cn. Ae- milianus (IDR II, 21a)111. Pour ce qui est de l’inscription de Slatina Timiș, qui parle d’un P. Aelius Ariortus IUIvir an(nualis) m(unicipii) D.m. beaucoup com- mentee jusqu’â present113, il faut l’attribuer categoriquement â Dierna114. L’abre- viation du nom de la viile indique une pareille attribution pour l’inscription d’Ulpius Antonius Quintus, trouvee â Transdierna115. Un titulUs sepulcralis, perdu au cours des annees, mentionne la magistrature de L. Quesidius Praesens, decurion et quinquennalis primus du municipe de Drobeta111’. On ignore la date exacte de la naissance du Municipium Aelium Dro- betcnse (118—119 ou seulement 124 n.d.)117. Mais, de toute fa^on, l’inscription de Quesidius Praesens a du âtre gravee un peu plus tât que l’on ne l’affirmait jusqu’ici118. Son titulaire aura dd remplir la fonction de quinquennalis ă un âge mur. Plus tard, Quesidius Praesens semble s’etre etabli â Viminacium (un autre Municipium Aelium119) oii il est elu decurion, mais il ne remplit pas d’autres magistratures129; ce detail, ainsi que l’âge que le magistrat de Drobeta a â sa mort (63 ans), obligent de dater l’inscription mentionnee â un moment antericur (160 de n. e. au plus tard). Cest la raison pour laquelle il paraît difficile d’acceptfr sur- la meme inscription la presence d’un duumvir coloniae Malvensis1-1. Drobeta rețoit son statut de colonie de Septime Săvăre122. On connaît un seul duumvir iure dicundo de cette periode: c’est T. Aelius Aelianus, chevalier romain123, flamine et patron de la colonie (IDR II, 13). Le cognomen de son pere — Zeuxis — indique une ascendance grecque, assez eloignee124. 108 H. Daicoviciu, Apulum, XIII, 1975, p. 89; M. Davidescu, op. cit., p. 98. 109 AnnEp, 1979, 520; C. C. Petolescu, Apulum, XXI, 1983, p. 67—68. 110 Cf. supra, note 100. Mais tous les municipes d’Hadrien ne sont pas ainsi orgcnises (Carnuntum, par exemple, a des quattuorviri — CIL III 4454). 111 C. C. Petolescu, op. cit., p. 68. Nous croyons que le nom aussi du dedicant comporte une erreur de lecture; il ne pouvait pas se composer rien que de prae- nomen et cognomen (peut-etre C. Naev(ius)? ou quelque chose de similaire; l’idee nous vient de dr. I. Piso). 112 IDR III/l, 118. 113 Al. Bărcăcilă, BCMI, XXXII, 1939, p. 164—165; M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969, p. 139; OR4, p. 172; L. Mărghitan, Banatul în lumina arheo- logiei, Timișoara, voi. II, 1980, p. 124—126. 111 Al. Bărcăcilă, SCIV, XVIII, 1967, 1, p. 183—184; C. C. Petolescu, Zoc. cit. 115 Dobo4, 853. 118 CIL III 6309 = 8129 = Dobo4, 855; voir H. Wolff, op. cit., p. 140 sq. 117 H. Daicoviciu, Zoc. cit. 118 H. Wolff, op. cit., p. 147—148. 119 B. Saria, RE. VIII A, 2 [1958], 2174, 2179. 128 On a affirme que L. Quesidius Praesens avait rempli de fonctions muni- cipales d’abord â Viminacium et ensuite â Drobeta (H. Wolff, op. cit., p. 151—152). Mais Viminacium aussi etait municipe â la meme epoque. 121 H. Wolff, op. cit., p. 147. Toutes nos informations sur Colonia Malvensis ex Dacia datent seulement du IlI-e siecle (voir infra, note 125). 122 H. Daicoviciu, op. cit., p. 89; M. Davidescu, op. cit., p. 99. 123 I. Piso, Apulum, XIX, 1981, p. T25—126. 124 Cette familie a rețu la citoyennete romaine d’Antonin le Pieux. 106 R. ARDEVAN5 Romula De la localite romaine la plus importante de l’Oltenie d’Est on parle surtout ă propos des controverses qui concernent le probleme de la localisation de la province Dacia Malvensis et de la viile de Malva. Nous ne nous en occuperons pas dans ces pages1®. Pour ce qui est de la viile de Romula, elle a ete d’abord municipium, ensuite colonia, mais on ne peut pas preciser les dates de ces marches montees sur l’echelle de la hyerarchie municipale. Les inscriptions ne mentionnent aucune epithete imperiale de la viile126. On a suppose que Romula devient municipe dejâ au temps de Hadrien127. En fait, le premier temoignage certain date des annâes du râgne commun des Em- pereurs Marc Aurele et Lucius Verus126. L’idee, recemment soutenue, de l’appar- tenance de Drobeta â la Dacie Superieure12a apporte un argument logique pour l’existence d’un Municipium Aelium Romulense; evidemment, cet argument reste insuffisant. Enfin. la forme du nom de la viile sur l’inscription de T. lulius Ca- oito a ete invoquee pour soutenir la meme datation130. 11 y a pourtant, en ce probldme, une autre Information, tout â fait differente- et, â ce que nous savons, non utilisee jusqu’â prâsent. Nous la prendrons en diseussion ci-dessous. On ne possede aucun temoignage sur les magistrats de Romula — municipe. Mais l’inscription, bien connue, de T. lulius Capito131 nous fait savoir que le mu- nicipe lui a decerne les ornamenta duumviralia. Cest le seul temoignage de cette- categorie d’ornamenta pour la Dacie entidre132. Puisque dans le monde romain on n’a nullc part rencontre des ornamenta quattuorviraliaYSi, on peut supposer que les marques honorifiques des quattuorviri iure dicundo et des quattuorviri aedilicia potextate differaient â un certain degre et qu’on les accordait de fațon diffe- rcnciee. Mais tous les autres ornamenta duumviralia connues dans l’Empire ont ete accordes par des villes â statut de colonia, â la tete desquelles se trouvaient des duumviri1*. Par consequent, on peut affirmer avec certitude que le munic ipe de Romula a eu, lui aussi, une organisation de type duumviral. l’n municipe conduit par des duumviri dans la Dacie des annees 1G1—16t> est, tres probablement, une creation de l’Empereur Hadrien, qui a encore fonde des municipes similaires1-®. Cette hypothâse peut etre confirmee seulement par l’^tude exhaustive de la correlation entre le titre des magistrats municipaux su- premes et la date de naissance des municipes — etude que, jusqu’â present, il nous a ete impossible d’cntreprendre136. 125 Pour la question et la bibliographie de la Dacie Malvensis: C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, ActaMN, IV, 1967, p. 73—83; M. Macrea, op. cit., p. 63—69, 132— 133; 1. I. Russu, AHAC, XVII, 1974, p. 44—45; OR4, p. 189—194; L. Mărghitan. op. cit., p. 22—23. 1*,<’ H. Daicoviciu, op. cit., p. 90—91. 127 Gr. Florescu, I monumenti funerari della Dacia inferiorc, Bucarest, 1942, p. 12. nr. 12; OTS, p. 349; OR4, p. 188—189. 126 CIL III 753 = 7429 = ILS 1465. Pour sa datation, voir M. Macrea, op. c't., p. 129 et D. Tudor, op. cit., p. 188. Naturcllement, on a soutenu que le titre de- municipe a ete accorde entre 161—169 de n. â. (H. Daicoviciu, op. cit., p. 90). 1211 C. C. Petolescu, SCIV, 22, 1971, 3, p. 411—423; idem, Revlst, 32, 1979, 2, p. 263—266. 130 Idem, SCIVA, 34, 1983, 1, p. 51. 131 Cf. supra, note 128. 132 L’opinion de M. Macrea (op. cit., p. 139) ne peut plus etre acceptee, cf. IDR III 2, 105. 133 Ch. Lecrivain, op. cit., p. 239; St. Borzsăk, op. cit., 1120—1121. 134 Idem, op. cit., 1121. On connaît de tels ornamenta â Alexandria Troas, Aquae Sextiae, Capua, Cirta, Concordia, Heliopolis Syriae, Lugdunum, Panormus, Puteoli, Syracusa, Taracco, Thermai. 135 Cf. supra, notes 100, 111 et 110. . 136 Aussi d’autres categories de municipes ont une organisation duumvirale. Hormis la situation speciale de l’Italie (voir A. Degrassi, dans OmD, p. 141—146 DUUMVIRAT ET QUATTUORVIRAT DANS LA DACIE ROMAINE 107 De toute fațon cette hypoth^se n’apporte rien â la localisation de la viile de Malva. On peut remarquer en passant que, vers le milieu du Il-e sidcle, la localite mentionnee dans la fameuse inscription de Hispalis n’est que civitas1'^. Meme si on accepte l’idee d’un Municipium Aelium Romulense, capitale d’une Dacic Inferieurc qui ne comprenne pas l’Oltânie occidentale, cette localite ne peut aucunement etre identifice â Malva. L’cxemple de Dacia Porolissensis nous montre que l’hypothetique localite de Malva ne devait pas n^cessairement etre li» residencc du procurateur presidiel, ni avoir le statut de viile pour donner son nom â la province. Localiser Malva restc un des dâsidcrata pom- l’avenir. Le probleme est tres complexe138, et il nous est impossible d’insister lâ-dessus dans les limitcs de cette etude. La seule inscription datce qui mcntionne la colonie Romula provient de l’cpoque de Philippe TArabe131'. II paraît que la viile est devenue colonia peu avant148, sans pouvoir en preciser le moment141. Ce dont on peut etre absolument certain, c’est l’organisation du type duumviral de la colonie (il s’agit d’un fragment d’inscription sur un duumvir coloniae qui s’appelait Capito)142. Une autre inscription mentionne la presence d’un certain M. Ulpius Hercuianus, e.r praefecto (IDR II. 332). La reference â une prefecture municipale qui reinplace temporairement les duumviri absents est sujet â discussion, mais d’habitude la qualite d’ancien prae- jectus iure dicundo n’est pas formulee de la sorte143. Potai’ssa Cette viile devient municipe au temps de Septime Sevdre144; ensuite, aprds un progres rapide, accede au titre de colonia sous le meme Empereur143. Le muni- cipe a du avoir ete conduit par des quattuorviri; on connaît un certain M. Ulpius Magnus, quattuorviralislw. Mais une decouverte plus recente nous apportc un duumvir aussi, notamment C. lulius Priscus147. II est trds difficile â croire que, durant sa trds courte vie comme municipe, la viile ait modific ses magistratures superieures. Nous sommes cnclins ă croire que l’inscription de C. lulius Priscus a ete gravee lors de la promotion de Municipium Septimium Potaissense en Co- lonia Septimia, ce qui aura cree des confusions momentanees pour le lapicide qui y a travaille148. La colonie a une constitution duumvirale, d’aprds ce qu’un frag- ment d’inscription nous dit141'. et U. Laffi, Vestigia, 17, 1973, p. 37—53), on connaît dans les provinces auss; nombre de tels municipes (E, Kornemann, RE, XVI, 1 [1933], 615, 617—618). 137 CIL II 1180 = ILS 1403; F. Vittinghoff, ActaMN, VI, 1969, p. 13(1—140; C. C. Petolescu, op. cit., p. 50—52. ■ 138 Voir les remarques pertinentes de F. Vittinghoff, op. cit., p. 131—148. 138 IDR II, 324; H. Daicoviciu, op. cit., p, 90—91. 140 IDR II, 344; D. Tudor, Cr. M. Vlădescu, Apulum, X, 1972, p. 183—186, nr. 1. 141 On a propose le râgne de Septime Severe (OTS, p. 380; OR4, p. 189), sans une argumentation convaincante. 142 IDR II, 333. La datation proposee par les editeurs n’est soutenue par aucun argument. 143 W. Ensslin, op. cit., 1313—1317. 144 H. Daicoviciu, op. cit., p. 91. 145 L’hypoth&se de N. Gostar, qui la tenait pour colonie seulement depuis Caracalla (AIIAIași, VI, 1969, p. 132—133), est ecartee par H. Daicoviciu (loc. cit.}. 148 CIL III 7678. Sa familie aura rețu la citoyennete romaine de Trajan, tout comme les ascendants de M. Ulpius Hercuianus, de Romula (IDR II, 332). 147 I. I. Russu, AISC, III, 1936—1940 (1941), p. 324—325. Le bon etat de l’in- scription ne permet aucun doute sur la lecture. 148 Sur une autre inscription il y a M. Aelius Antoninus, decurion â Napoca et iur(idicus) m(unicipii) Pfotaissensis) (I. Teglâs, ArchErt, XXVIII, 1908, p. 361). Quoique la lecture soit douteuse (M. Macrea, op. cit., p. 141), le bon etat de l’âpi- graphc ne permet pas de lire — en supposant une double erreur de lapicide — duumvir m. P. 143 I. Teglâs, ArchErt, XXXV, 1915, p. 45, fig. 5; un autre fragment epigra- phique, perdu aujourd’hui, semble s’etre rapporte toujours aux duumviri de la colonie (idem, ArchErt, XXIV, 1904, p. 410). 108 R. ARDEVAN Dierna Elle semble avoir ete, elle aussi, un municipium Septimium, mârne si aucune inscription ne mentionne cette epith^te150. C’est â cette viile que le quattuorvir P. Aelius Ariortus (IDR III/l, 118) a du appartenir151. Le municipe avait donc des quattuorviri ă sa tete; le titre du magistrat mentionne (quattuorvir annualis) trouve son analogie dans Municipium Septimium Apulense, fonde par le meme Empereur152. C’est toujours â Dierna que Ulpius Antonius Quintus153 aura du occuper les fonctions de decurion, edile, quaestor et quinquennalis15*. Porolissum, Tibiscum et Ampelum Les inscriptions demontrent sans possibilite de doute que Porolissum a ete un municipium Septimium155. Mais le seul magistrat que l’on connaisse est le quinquennalis P. Aelius Malachus156, Romain d’origine palmyreenne157, d’une fa- milie dont Hadrien a fait des cives Romuni. Nous supposons â Porolissum, comme dans les autres municipia Septimia, l’existence d’une organisation quattuorvirale. Les memes suppositions peuvent s’appliquer ă Tibiscum et Ampelum, villes oii l’on ne connaît aucun magistrat municipal. Tibiscum est attestde municipe sous Gallien (IDR III/l, 132), mais elle parait tenir ce titre de Septime Sevdre158. Pour ce qui est d’Ampelum, les inscriptions attestent sa qualite de municipe, proba- blement accordee par le meme Empereur150. Notre litterature de specialitd mentionne encore des quinquennales de Suci- dava16U, localite au statut de commune rurale pendant l’epoque romaine161. En fait, l’inscription invoquee (IDR II, 190) ne contient pas le terme quinquennalis. On les ddduit tout au plus, par analogie avec les localites similaires de la Do- broudja romaine162. Finalement, il existe encore un duumvir en Dacie, notamment C. Kaninius Sabinianus, connu grâce â la tr^s controversee inscription de Denta (IDR III/l, 109)1K1. II faut pourtant remarquer que la lecture dccurio municipii ne peut pas 150 H. Daicoviciu, loc. cit. 1:>1 Cf. supra, note 108. II est Romain dalmate, quoiqu’il arbore un cognomen grec (IDR III/l, 118). II descend d’une familie dont la citoyennete remonte â Hadrien. 162 Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 184. 153 Cf. supra, note 115. 1M La lecture de cette inscription ne semble pas correcte. Dans le dernier rang, au lieu de ob honorem qq port(u]s, ce qui manque de sens, on lirait plutot ob honorem qq ] ort[ieu]s [fccit], Cf. supra, note 111. La photo publiee n’est pas claire. 155 C. Daicoviciu, Dacia, VI—VII, 1937—1940, p. 325—327, nr. 6, 7 b-c; H. Dai- coviciu. loc. cit. 156 N. Gudea, ActaMP, IV, 1980, p. 89—90, nr. 3. 10' Pour comparer, cf IDR III/l, 167; S. Sanie, Dacia, N.S., XIV 1970, p. 405—409. ' 156 OTS, p, 38; H. Daicoviciu, loc. cit., avec la bibliographie plus ancienne. Une date plus recente (214 de n. e.) propose D. Benea (Tibiscus, V, 1978, p. 145). Pour la discussion, voir L. Mărghitan, op. cit., p. 36—42, 95. IDR III/3, 282, 284; Em. Popescu, StCl, IX, 1967, p. 194—196; OTS, p. 189; H. Daicoviciu, op. cit., p. 92; C. L. Băluță, I. I. Russu, Apulum, XX, 1982, p. 120— 121. La lecture Ilviri sur l’inscription CIL III 1293 reste trds improbable (voir M. Macrea, op. cit., p. 139; IDR III/3, 282). ibu OTSi p. 327; D. Tudor, Sucldava, Craiova, 1974, p. 33; OR4, p. 207. 161 OR4, p. 206—208. 162 E. Doruțiu-Boilă, Inscripțiile din Scythia Minor, voi. V, București, 1980, p. 103—104, 280—281 (nr. 77, 268). 163 Cf. supra, note 125. DUUMVIRAT ET QUATTUORVIRAT DANS LA DACIE ROMAINE 109 âtre accepție, puisque DC signifie toujoUrs decurio coloniaei6i. La presence d’un duumvir renforce ce point de vue. Mais il est impossible de localiser le magistrat. On a suggere la lecture decurio coloniae Metropolis pour le sigle DCM165; idee difficile â accepter, puisqu’â Sarmizegetusa on ne rencontre ni cette graphie, ni le gentilice Kaninius. « Le caractere incomplet des sources disponibles ne permet que quelques con- clusions sur les recherchcs que nous venons de presenter. Le manque de docu- ments est, sauf les conditions historiques ulterieures (destruction, inexistence de recherches effectuees sur place), en quclque sorte, le resultat de la situation exis- tente dans la Dacie aussi. La periode qui suit au rdgne de Severe Alexandre est pauvre en inscriptions concernant la vie municipale — phenomene facile â expli- quer vu les conditions sociales et economiques peu favorables. L’affirmation reste d’ailleurs valable pour toutes les categories dc sources166. L’etude de la magistrature municipale supreme dans les villes de la Dacie romaine souligne une fois de plus le caractere profondement romain de Ia vie urbaine de la province carpathique167. L'organisation des villes est du type ro- main; les exceptions constatees (duumviri dans des municipes tels que Napoca, Romula, Drobeta) denotcnt un caractere toujours romain, analogue a d' s cas similaires de l’Occident latinophone. Les duumviri et les quattuorviri tonr e sont, tous, profondement romanises, d’anciens citoyens de l’Empire; il est besoin d’une intervalle de deux ou trois generations pour qu’une familie romaniste accede â des magistratures municipales supremes. Meme les deux Palmyreens dc Sarmi- zegetusa menent une vie more Romanom. Toutes les inscriptions concernant ces magistrats sont redigees en latin. La situation materielle et sociale de ces magistrats est moins conmie. mais nous la supposons bien au dessus de la mojciine1®. On y trouve des veterans et quelques chevaliers. Dans certains cas, des magistrats ou leurs descendants de- viennent chevaliers, puisque la carrifere municipale ouvre les portes de Tordre equestre170. Ces carrieres sont, generalement, tres peu marquees dans les inscriptions. On mentionne surtout des fonctions autres que les magistratures inferieures, ces dernieres implicitement obligatoires pour l’obtention des magistratures superieures. II n’y a que six inscriptions â mentionner un cursus honorum effectif171 dont une seule ne provient pas de Sarmizegetusa172. Cette predilection conformiste de cer- tains magistrats superieurs ulpiens confirme l’aspect officiel et „classicisant" de la metropole de la Dacie romaine par rapport aux autres villes173. On remarque parfois l’accumulation de plusieurs magistratures municipales dans differentes 164 F. Vittinghoff, op. cit.t p. 133—136. L’affirmation de D. Tudor (OR4, p. 190) ne peut pas etre soutenue. 165 D. Tudor, loc. cit. Cette denomination pour Sarmizegetusa paraît encore en IDR III/2, 190 et 389, mais les graphies sont differentes. 166 M. Macrea, op. cit., p. 436 sq. 167 Idem, op. cit., p. 135 sq.; H. Daicoviciu, op. cit., p. 92—93. 168 Cf. supra, notes 60—61. 16u Cf. supra, note 10. 17u I. Piso, StCl, XVI, 1974, p. 238—239; H. Daicoviciu, I, Piso, loc. cit. 171 IDR III/2, 116, 123, 126, 452, 455; AnnEp, 1956, 207. 172 L’inscription AnnEp, 1956, 207 — d’Apulum. 173 I. Piso, RevRHist, 13, 1974, 5—6, p. 728—733; L. Țeposu-Marinescu, Sar- getia, XIV, 1979, p. 160. 110 R. ARDEVAN villes, mais on connait un seul cas d’exercice succesif du duumvirat par une meme personne dans deux villes distinctes (CIL III 972, 973). Ce phenomdne, commun â toutes les magistratures municipalcs, reste â etre tire au clair dans les recherches futures. Presque toutes les inscriptions ont un caiactdre personnel, il n’y en a que deux qui visent des attributions des magistrats locaux supremes174. Meme si certaines villes etaient fortifiees, on ne possdde aucune preuve de l’existence de milices municipales conduites par des magistrats175. Les resultats du present etude restent â etre confrontes avec d’autres donnees sur la vie municipale de la province et du monde romain en entier. C’est le seul moyen de verifier leur veracite. RADU ARDEVAN 174 Cf. supra, notes 64—65. 175 Comme l’ont faussement soutenu C, Patsch (RE, V, 2 [1905], 1711) et Al. Popa (op. cit., p. 64). DIPLOMA MILITARĂ DE LA DROBETA* în toamna anului 1980 au ieșit la iveală în Drobeta — Turnu Severin, Str. Călărași, cu ocazia săpării fundațiilor unor blocuri, ziduri, cărămizi și fragmente de vase romane. Locul acestor descoperiri întîmplătoarc se află în cuprinsul orașului roman Drobeta1. Din pămîntul de aruncătură avocatul Corneliu Rădulescu a cules cele două tăblițe ale diplomei militare, care constituie obiectul acestui studiu, îi mulțumim cu toată căldura avocatului Corneliu Rădulescu pentru că a salvat un document de o asemenea valoare și pentru că ni l-a oferit spre publicări'. Atunci cînd au fost găsite, tăblițele erau în asemenea măsură acoperite de oxizi și depuneri, îneît scrisul cu greu se putea distinge. Ele au fost restaurate în laboratoarele Muzeului de istorie al Transilvaniei și se află acum în păstrarea Muzeului Porților de Fier din Drobeta — Turnu Severin. Cele două tăblițe s-au păstrat aproape în întregime și nu lipsește nici o literă. Ele au fost însă îndoite, probabil la descoperire, în urma unei lovituri. Au lungimea de 14,3 cm și lățimea de 11,5 cm. Grosimea variază între 0,7—1,2 mm la tabella 7 și între 0,5—1,2 mm la tabella II. Tabella I cîntărește 165 g., iar ta- bella II 108,5 g2. Este surprinzător că tăblițele diferă ca aliaj și culoare'. La tabella II pot fi constatate unele defecțiuni inițiale. Ea este pleznită în dreapta jos (extrinsccus), ceea ce l-a obligat pe scrib să lase în r. 6 un spațiu mai mare între R și O, iar în r. 7 între A și T. De asemenea, în dreapta jos (extrin- secus) au existat de la început două mici găuri. Ele au fost evitate și de aceea în r. 7 distanța dintre L și E este ceva mai mare. în cele două tăblițe au fost făcute cîte două orificii la mijloc și cîte două lateral, deși din anul 124 întîlnim cele două din mijloc și numai cîte una lateral, iar din anul 173 lipsește și aceasta din urmă4. Mai trebuie observat că orificiile din mijloc au fost făcute cu multă grijă, înainte de a se scrie textul, în vreme ce, spre deosebire de diplomele dinaintea anului 1245, orificiile laterale au fost făcute în mod primitiv, probabil cu stilusul, abia după scrierea textului. Astfel se explică vătămarea literelor PR din r. 2 al tăbliței I extrinsecus. * Textul de față reprezintă o formă prescurtată a articolului apărut în ZPE LVI 1984, p. 263—295. 1 Drobeta a devenit municipium sub Hadrian (CIL III 8017 = IDR II, 1; IDR II, 2; AnnEp 1914, 117 = IDR II, 3) și colonia sub Septimius Severus (AnnEp 1914, 118 = IDR II, 5); vezi pentru istoria orașului roman Drobeta D. Tudor, Drobeta, București, 1965; idem, OltlV, București, 1978, passim; M. Davidescu, Drobeta in secolele I—VII e.n., Craiova, 1980. ’ 2 Cf. H. Nesselhauf. CIL XVI. p. 151. 3 îi mulțumim Prof. dr. Eugen Stoicovici pentru amabilitatea de a fi făcut analiza metalografică a plăcutelor. Aceasta va fi publicată ulterior. 4 H. Nesselhauf, CIL XVI, p. 149. 5 Th. Mommsen, CIL III, p. 2008. 112 I. PISO — D. BENEA Sîrmele care au unit tăblițele nu s-au păstrat, iar din pecețile martorilor au rămas urme slabe. Nici una dintre tăblițe nu are ramă. Tabella I extrinsecus, intus și tabella II extrinsecus par a fi fost scrise de aceeași mină. Tabella I intus nu a fost scrisă cu mai puțină grijă decît tabella I extrinsecusG. Pe tabella II intus se recunoaște o altă mină (a se compara, de pildă, literele D, G, S). Aici literele au fost gravate in mai mare grabă, dar textul este, în ce privește datarea și prae- nomcnul primului consul, mai corect. Tabella II intus începe cu dies constitutionis, ca, di alifel, în toate diplomele începînd din anul 1277. Iată textul: Tabella I extrinsecus: Imp(crator) Caesar Dini Antonini fil(ius), Divi Veri Parthici Maximi frater, Divi Hadriani nepos, Divi Traiani Parthici pro- nepos, Divi Nervae abnepos, M(arcus) Aurelius Antoninus Aug(ustus) Gcrmanic(us) Sarmatic(us), pontifex maximus, tribunic(ia) 5 potcst(ate) XXXIII, iinp(erator) IX, co(n)s(ul) III, p(ater) p(atriae) et Imp(erator) Caesar L(ucius) Aelius Aurelius Commodus Aug(ustus), Antonini Aua(usti) fil(iuf), Divi Fii nepos, Divi Hadriani pronepos, Divi Traiani Parthici abnepos, Divi Ncrvae adnepos, Ger- inanh(us) Sarmaticfus), tribunie(ia) potest(ate) III, imp(erator) II, co(n)sful) II, p(ater) p(atriae) 10 equitibus ct peditibus, qui militaverunt in alis duabus, quae appellcntur I Bdtavor(um) et I Bosporunorfum) el eo- l,oi tiu n: decern et duobus, I Alpinor(um) ct I Aug(usta) Itur(a)e- or(um) el III Dalmatar(uin) et V Gallor(uin) et I T(h)racium sagit(tariorum) ct I l’bior(um) et II Gallor(um) et Pannonior(um) et I Vindelicor(um) 15 et VIII Raetor(um) et III Campestrum et IUI Hispanorfum) et II Fl(avia) Commag(enorum) ct vexillatio peditum singulari lum) Brittannicianor(um) ct sunt in Dacia Superiore sub Helvio Pertinacc leg(ato), quinis et viccnis pluribusve sli- pendi(i)s emeritis dimissis honesta missione, quorum 20 nomina subscripta sunt, civitatem Romanam, qui eorum non haberent, dederunt et conubium cum uxoribus, quas tune habuissent, cum est civitas iis data aut cum iis, quas postea duxissent, dumtaxat singulis (a(ntc) d(iem)) Kalfendis) Aprilibus 25 Mlcu : ) Adlio Faustino L(ucio) lulio Proculiano co(n)sfulibus) cohor(tls) III Campestr(um), cui praefuit Avouius Saturninus, ex peditibus Ulpio Ulpifi) fil(io) Herculano Stobis. 30 Descriptum et recognitum ex tabula aerea, quae fi- xa est Romae in muro post templum Divi Aug(usti) ad Minervam. *' De obicei se intîmpla altfel, vezi Th. Mommsen, CIL III, p. 2009. ' Vezi H. Nesselhauf, CIL XVI, p. 150. DIPLOMA MILITARĂ DE LA DROBETA 113 LVi? CAt$AKD l VlAbO'CMb^t’W fAAIH ** _ - - - - . Z- - r A ' WX*| * • M a . •* 1 — , . z» ./• «a ;; o ■ j ’•■■; ; rfLVN '"■ ■j'^'' • j • 1 • 3 05V0R/V ’ r-n r ^'G^tC-Qî VfPj /nE pOsDfVÎ HA D'd AN A- ,’ IRALA^rPARTHl ClAbNE P^D ‘ M AN l G CW &VN f GpQFEST ' ’ l • î W : A t j b vsoytMr n in " WUAPmLNN.rvR-[ l3/J AVOS 11 . a -- r— hWMDtCf M EȚ£mbVS i-^K; O r-p r- tu- D/u aaaiajk- et.x ac? a l l g E l i 1 ; , ETȚ va l o tv E v I p G A L L o N î$ >v L N b c l î £î-vjll'RAETOA-ETTu ^17/° 7 HAS e n r d e d bkvni- et- co n v b ' "n !nMj 5 A- ' O _ KAL-- -AEÎUMSVS r 1N $ ’ < v-1 Cviuna)© MO MV? 11 C/V '^f^R I PK AE EVH I EVEDMIBVS f'NÎNV31- ■ mzo-vm■ Fi L- HERCVLANO • Sroais i $EEȘ’£'yM;T^ECOGrvTivMfXîABMMER^ ' AD^Wv^0^31^71 ‘VMDlvlAVG ->.4 Fig. 1 — Diploma militară de la Drobeta: tabella I extrinsecus. Tabella I intus: Imp(erator) Caesar, Divi Antonini fil(ius), Divi Veri Parthici Maxim(i) fra- ter, Divi Hadriani nepos, Divi Traiani Parthici pronepos, Di- vi Nervae abnepos, M(arcus) Aurelius Antoninus Aug(ustus) Germa- nicus Sarmat/cus, pontifex maximus, tribunic(ia) potest(ate) 114 I. PISO — D. BENEA 5 XXXIII, imp(erator) X, co(n)s(ul) III, p(ater) p(atriae) et Imp(erator) Caesar L(ucius) Aelius Aurelius Commodus Aug(ustus), Antonim Aug(usli) filfius), Divi Pii nepos, Divi Hadriani pronepos, Divi Traia- ni Parthici abnepos, Divi Nervae adnepos, Germanicus Sarmatic(us), tribunie(ia) potest(ate) III, imp(erator) II, co(n)s(ul) II, p(ater) p(atriae) 10 equitibus et peditibus, qui militaverunt in alis duabus, quae appellantur I Batavor(um) et I Bosporanor(um) et cohortium decern et duobus, I Alpinor(um) et I Aug(usta) Itur(a)e- or(um) et III Dalmatar(um) et V Gallor(um) et I Thracium sagit(tariorum) et I Ubior(um) et II Gallor(um) et Pannonior(um) et I Vinde- 15 licor(um) et VIII Raetor(um) et III Campestrum et IUI His- panor(um) et II Pl(avia) Commag(enorum) et vexillatio peditum sin- gular(ium) Brittannicianorum et sunt in Dacia Supe- 'i 7777-akâp d l vîhBiw I h vl i£ 0 /vt-vg MPARTHiciAtAYt aa.£RA. tPOSWVfnKMANlPARTHlCJPR.ONEPosOr vi EWW POSM.-AVRE l JVJANTON JMXWAVG G e PMA \ CÎJ^ țț OS fjp/ E R MAN WS HI * JMP- Li-COS-ivn Wt f batavor- et- r ^^^vAADfCf^rovoE.vs-l AlPlHpR-PTT-AVC IT'W v-gA^LORET-1THRRCIVM5AG V7 1-VB10R PTR- । frĂfcFȚ-vHI-RAETORET- ÎLBShW ESTR^A/CET- Ltll-liLS FTCO.^AAG.ETVE/JLtPniOPrDlTVAtSA) JrVi AR-BK'iTiĂ^NlCtANO ^€XRS * fî.A’'.,' 'J ’* ••: ÎW • ■; ww- iS‘U si?ErrT"*’ u* i4 '• ’" ! 6 ’î * ffl-î & & £7 îW • O?xf< r 51 ~ ^»'r.py îțtț| 2 ^1 >-r??. ?.«y11 , Af>*>V2CJA^|b£i3n^.rf^£>A$^ ?F>’y .s S^itof&»rS'3WStMSvS ■ "!" ^ ■ :: ■ ■W R «*• Pl. I — Diploma militară de la Drobeta: tabella I extrinsecus. vavj H — Diplonia militară de la Drobeta : tabella I intus. Pl. III — Diploma militară de la Drobeta: tabella II intus. Pl. IV — Diploma militară de la Drobeta: tabella II extrinsecus. DIPLOMA MILITARĂ DE LA DROBETA 119“ este o... Faustina26. Atrage atenția faptul că M’. Acilius Faustinus, căruia ca patrician i s-ar fi cuvenit consulatul ordinar, a îndeplinit, așa cum făcuse cu cîțiva ani înainte și fratele său, M’. Acilius Glabrio27, consulatul suffeot. Al doilea consul suffect este L. lulius Proculianus. Dintr-o inscripție din Apulum îl cunoaștem pe un L. lulius Proculus, guvernator al Daciei Superior28. Acesta ar putea fi tatăl consulului suffect din anul 17929. Diploma de la Drobeta se datează clar la 1 aprilie 179. Totuși cele 15 trupe auxiliare se află sub comanda lui Helvius Pertinax in Dacia Superiore. De la reorganizarea de către Hadrian a teritoriilor norddunărene cele trei Dacii au rămas pînă în anul 168 provincii independente38. Dacia Superior a fost guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian31, iar Dacia In- ferior și Dacia Porolissensis de cîte un procurator prezidial de rang ducenar32. Reforma lui Marcus Aurelius a constat în primul rînd în aducerea la Potaissa a leg. V Macedonica și în subordonarea întregii armate a Daciei autorității unui singur guvernator, care avea de data aceasta rang consular33. Tres Daciae alcătuiau prin urmare o singură provincie din punctul de vedere al comandei militare și al jurisdicției34. Tocmai de aceea consulares trium Daciarum au putut închina in- scripții în toate castrele trupelor auxiliare, indiferent în care din cele trei Dacii erau acestea staționate. Prin tres Daciae de după anul 168 înțelegeam Dacia Apu- lensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis. Acestea trebuiesc considerate simple circumscripții financiare35. Deosebit de bine informați sîntem în privința Daciei Apulensis. Pentru perioada care ne interesează îi cunoaștem în calitate de procu- ratori financiari ai acestei provincii în anul 175 pe P. Cominius Clemens30, iar in anii 181—184 pe Ti. Claudius Xenophon37. Pînă acum a părut de la sine înțeles că Dacia Apulensis și Dacia Malvensis au înlocuit vechile provincii Dacia Superior și Dacia Inferior. Iată însă că Dacia Supeivor este atestată prin diploma de la Drobeta în anul 179! Nu avem de ce 2u CIL XIV 2484; vezi comentariul lui H. Dessau, în CIL XIV, p. 492 și E. Groag, loc. cit. 27 Vezi G. Alfoldy, op. cit., p. 16, 187. 23 G. M. Forni, în RAL 1974, p. 557 = Apulum XIII 1975, p. 662—666 = AnnEp 1977, 653; vezi și W. Eck, RE Suppl. XV (1978), 124, nr. 420. Guvernarea lui L. lulius Proculus a fost datată, datorită acestei presupuse legături de rudenie, între anii 148—150/151 sau, mai probabil, între anii 15.3—155, I. Piso, Fasti provinciae Daciae (teză de doctorat în manuscris), Cluj 1983. p. 51; idem. în Tituli IV 1982, p. 374, n. 16. ' 30 Vezi întreaga discuție la I. Piso. în RevRHist XIII 1, 1973, p. 1004 sqq. 31 C. Daicoviciu, în AISC II 1933—1935, p. 76; A. Stein, Die Reichsbeamten ton Dazien, Budapest 1944, p. 18. 32 A. Stein, Dazien, p. 18, 30, 34; H.—G. Pflaum, Les procurateurs equestres sous le Haut-Empire Romain, Paris 1950, p. 58, 67—68, p. 149—150; I Piso, op. cit., p. 1003. A. Stein, Dazien, p. 40; M. Macrea, în Dacia XI 1967, p. 138—139. 1. Piso, op. cit., p. 1009 sqq. -b Vezi pentru statutul provinciilor Dacia Apulensis și Dacia Porolissensis A. Stein, Dazien, p. 40, 76; pentru Dacia Malvensis vezi I. Piso, op. cit., p. 1012 sqq. C. C. Petolescu (Revlst XXXII 2, 1979, p. 273—274; SCIVA XXXII 2, 1981, p. 288—289) încearcă totuși, după părerea noastră inutil, să apere caracterul pre- zidial al procuratorului Daciei Malvensis. 38 CIL V 8659 = ILS 1412; AnnEp 1890, 151; vezi A. Stein, Dazien, p. 76—77; H.—G. Pflaum, Les carrieres procuratoriennes equestres sous le Haut-Empire Ro- main I, Paris 1960, p. 501—504. . . 37 CIL III 7127 = ILS 1421; CIL IH fW; Pap. Ox. IV 718; vezi A. Stein, Dazien, p. 78—79; H.—G. Pflaum, Cameres ii, p. ano—502. . . • 120 I. PISO — D. BENEA presupune o eroare, căci lista trupelor din această diplomă corespunde celor ale diplomelor Daciei Superior din anii 14438, 15739 și 15840. Sînt posibile două explicații. întîi am putea porni de la presupunerea că într-o diplomă este oglindită situația trupelor în momentul lăsării la vatră a soldaților și nu în acela al emiterii constituției și al înmînării diplomelor. Ex- cepție face, bineînțeles, numele guvernatorului, care în diplomă trebuie să fie cel care se află în funcție la emiterea constituției. Prin urmare diploma de la Drobeta ar oglindi situația militară și ar conține numele provinciei dinaintea anului 168 și nu cele din anul 179. Cu alte cuvinte, soldații trupelor enumerate ar fi fost lăsați la vatră înaintea reorganizării Daciei, dar constituția ar fi fost emisă și diplomele ar fi fost înmînate de-abia în anul 179. Este însă foarte greu de explicat de ce au trebuit veteranii să aștepte cel puțin 11 ani pentru a intra în posesia diplomelor. Pe de altă parte, atare interpretare nu este sprijinită de textul diplomei. Se mai întimplă ca diplomele să fie înmînate cu oarecare întîr- /icre față de lăsarea la vatră41. Deosebirea între asemenea diplome și cea de la Drob< ta constă în faptul că aici nu este menționat un alt guvernator care să fi dispus eliberarea soldaților. înseamnă că guvernatorul cu pricina nu a fost altul decît același Hclvius Pertinax. Față de un asemenea argument folosirea pentru Avonius Saturninus, comandant al cohortei III Campcstrum, a formulei cui prae- 'uit42 nu are mare greutate. între lăsarea la vatră a soldaților și emiterea consti- tuției se puteau scurge cîteva luni, timp în care unii dintre comandanți erau inlocuiți. , Din punctul de vedere al metodei este mai corect să luăm textul diplomei ca atare și să ne împăcăm cu ideea supraviețuirii Daciei Superior după anul 168, chiar dacă tabloul organizării și al administrării celor trei Dacii pare la prima vedere a deveni de neînțeles. Nu trebuie să uităm că aproape flecare publicare a unei diplome datate între 106 și 168 a constituit cîte-o mare surpriză și a mo- dificat teoriile de pînă atunci. Descoperirea primei diplome de după anul 168 nu poate avea un alt rezultat. Din diploma de la Drobeta relev că trupele auxiliare au fost și mai departe enumerate după vechile provincii militare. Aceasta înseamnă că prin tres Daciae guvernate după 168 de consular nu trebuie să înțelegem ca pînă acum circum- scripțiile financiare Dacia Apulf nsis1:, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis, ci cele militare, Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis. O asemenea concluzie ridică alte întrebări. ?:l CIL XVI 90 = IDR I D14. : ' CIL XVI 107 = IDR I D15. 4U CIL XVI 108 = IDR I DIG. 41 CIL XVI 28, a. 82; CIL XVI 43, a. 98; RMD 14, a. 114; IDR I D7 = RMD 21, a. 123; CIL XVI 99, a. 150. Cel mai lung interval îl întîlnim între lăsarea la vatră de către Q. Marcius Turbo a unor unități din Pannonia Inferior și Dacia Porolissensis, probabil în anul 119, și emiterea în anul 123 a diplomelor (vezi I. I. Russu, Dacia și Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, București 1973, p. 19 sqq; G. Alfoldy, în ZPE XXXVI 1979, p. 239 sqq). 42 Vezi G. Alfoldy, op. cit., p. 244 sqq cu exemplele cunoscute pînă acum: CIL XVI 50, 61 și IDR I D7 = RMD 21. 41 Dacia Apulensis este pentru prima oară atestată în anul 168, cînd, într-o fază intermediară de reorganizare a Daciei, se află împreună cu Moesia Superior sub comanda lui M. Claudius Fronto (A. v. Premerstein, în Wiener Eranos 1909, p. 268—269, n. 4 = CIL VI 1377 + 31640 = ILS 1098). Cum comanda lui M. Clau- dius Fronto a avut un caracter excepțional, nu putem ști ce se înțelegea în acea fază prin Dacia Apulensis (vezi C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, în ActaMN IV 1967, p. 79 sqq). ______ DIPLOMA MILITARĂ DE LA DROBETA 121 Corespundeau Dacia Superior și Dacia Inferior teritorial circumscripțiilor financiare Dacia Apulensis și Dacia Malvensis? Dacă da, de ce purtau nume di- ferite? Dacă nu, cum înclinăm a crede cum se plătea solda trupelor? Se știe că aceasta cădea în sarcina procuratorilor financiari. Pînă în anul 168 solda trupelor Daciei Superior, Daciei Inferior și Daciei Porolissensis era plătită de procuratori ale căror domenii de competență financiară coincideau cu granițele provinciilor militare. De ce să se fi complicat sistemul după anul 168? Sîntem, prin urmare, de părere că după anul 168 împărțirea Daciei în Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis era formală. Subliniem și cu această ocazie faptul că gu- vernatorul consular dispunea de toate trupele și-și exercita jurisdicția asupra în- tregului teritoriu. Motive pentru păstrarea terminologiei se vor fi găsit cu siguranță. Unul din- tre ele, desigur nu cel mai important, pare a fi următorul: dacă în anul 179 au fost cumva lăsați la vatră soldați din vreo 60 de trupe ale întregii Dacii, ele nu puteau fi înșirate pe o singură diplomă din lipsă de spațiu. Cu mult mai practic era a se emite separat diplome pentru Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Po- rolissensis. Credem deci că nu greșim presupunînd că în anul 179 au fost emise trei constituții și că în fiecare Pertinax apărea ca guvernator. S-ar putea însă obiecta că trupele auxiliare ale Daciei Superior ar fi fost legate tactic de legio XIII Gemina, cele ale Daciei Porolissensis de legio V Afacedonica45, în timp ce trupele auxiliare ale Daciei Inferior ar fi avut în con- tinuare sarcina de a apăra limesul alutan și transalutan. Un argument pentru aceasta l-ar putea constitui inscripția CIL III 1343 = IDR III 3, 77 din Micia, da- tată sub Septimius Severus. în textul păstrat fragmentar sînt într-adevăr cuprinse numai trupe despre care se poate afirma că erau staționate pe un teritoriu cores- punzînd Daciei Superior46. Pînă nu apar și alte informații ni se pare hazardat să decidem în această chestiune. Guvernarea lui P. Helvius Pertinax în cele trei Dacii se poate cel mai bine data între anii 178—18047. Pertinax mai este amintit de două ori în inscripții din Dacia. In Romula a fost zgîriat pe o cărămidă un text în limba greacă46, care atestă schimbarea lui C. Arrius Antoninus cu P. Helvius Pertinax și eventual întîlnirea lor în acest oraș. 'O a doua inscripție este închinată în Apulum de că- tre un........ Reginus, sacerdos institutus ab Helfvio) Pertinace*9. Pertinax pare să fi fost deosebit de activ la granițele apusene ale Daciei și să fi contribuit la Ibidem; I. Piso, Paști, p. 63, 70—71. 40 Legații legiunilor vor fi avut o anumită autoritate asupra trupelor auxiliare, dar în anumite împrejurări și condiționat. De drept ei n-o aveau (vezi recent H. Wolff, în ZPE XLIII 1981, p. 403). 46 Vezi întreaga discuție la N. Gostar, în Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza“ din Iași XIV 1968, p. 93 sqq., care însă atribuie trupele provinciei Dacia Apulensis (op. cit., p. 97). 47 Vezi I. Piso, Fasti, p. 93—94 cu întreaga bibliografie; idem, în Tituli IV 1982, p. 377. In Fasti, p. 77—105 a fost propusă următoarea cronologie a guverna- torilor celor trei Dacii între anii 170—182: Sex. Cornelius Clemens — 170—?172; L. Aemilius Carus — ?173—?175; C. Arrius Antoninus — 175/176—177; P. Hel- vius Pertinax — 178—180; C. Vettius Sabinianus lulius Hospes — 180—?182; la rezultate parțial diferite a ajuns G. Alfoldy, Konsulat und Senatorenstand, p. 223— 224. 46 D. Tudor, în RESEE XI 3, 1973, p. 415—422 = Pontica VII 1974, p. 39—47. Din motive pentru noi de neînțeles, în AnnEp 1973, 466 inscripția a fost decretată falsă (vezi și AnnEp 1978, 687). 46 CIL III 7751 = ILS 7139. 122 I. PISO — D. BENEA presiunile care i-au determinat pe iazygi să ia o atitudine de supunere față de romani60. El fusese trimis in Dacia pentru că, datorită experienței sale în pro- blemele dunărene, era generalul cel mai potrivit pentru aplicarea politicii ofensive a lui Marcus Aurelius. Schimbarea acestei politici după moartea lui Marcus Aure- lius a determinat rechemarea lui Pertinax din Dacia51. Comandant al cohortei III Campestris în momentul lăsării la vatră a sol- daților a fost Avonius Saturninus. El a îndeplinit funcția de tribun al acestei trupe52 și, deci, miliția secunda. Nomenul Avonius, de origine etruscă, îl întîlnim în Etruria, Roma și Aricia53, nu însă în provinciile nordafricane, unde cognomenul Saturninus este deosebit de frecvent. S-ar putea totuși ca Avonius Saturninus să nu fie decît de origine italică îndepărtată și să provină din Apulum, unde nomenul este cunoscut54. Dacă vreun Avonius care făcea parte din mediul militar apulens a fost cumva ridicat în ordinul equestru, este de înțeles că a preferat, cum se în- timplă în atîtea alte cazuri, să-și îndeplinească milițiile equestre în apropiere. Posesorul diplomei, Ulpius Ulpi fii. Herculanus Stobis, era la recrutare, prin anul 154, cetățean roman, chiar dacă în diplomă nu i se amintește praenomenul și tribul55. O filiație de felul celei a lui Herculanus nu este neobișnuită într-un mediu clenizat, unde rostul praenomenului era destul de puțin înțeles56. Fiind ce- tățean roman, lui Ulpius Herculanus i se acorda practic, dintre drepturile conținute în diplomă, conubium în cazul căsătoriei cu o femeie avînd statut peregrin57. El provine din orașul macedonean Stobi, municipium civium Romanorum sub Au- gustus50. Stobi reprezenta, împreună cu alte orașe macedonene, o excelentă bază de recrutare pentru armata romană imperială5'1. Despre un singur militar originar din acest oraș, L. Sextilius Sextili f. Pudens Stobis, se știa pînă acum că fusese recrutat într-o trupă auxiliară și anume în una care staționa în Moesia Inferior50. Recrutarea lui L. Sextilius Pudens și a lui Ulpius Herculanus din Stobi în trupe auxiliare din Moesia Inferior și din Dacia Superior nu reprezintă nimic neobiș- nuit. K. Kraft atrăsese atenția asupra acestui mod de recrutare din provinciile care se aflau în spatele unui segment al frontului61. 56 Cassius Dio LXXI 19; vezi A. R. Birley, Mark Aurel Kaiser und Philosoph, Miinchen 1968, p. 375; M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969, p. 75; 1. Piso, Fasti, p. 93—94. 51 Argumentarea ibidem. 52 M. P. Speidel, în Apulum XV 1977, p. 631—633 cu noua lectură a inscripției AnnEp 1934, 14; CIL III 14216, 8 = 1DR II 45. 56 W. Schulze, Zur Geschichte lateinisclier Eigennamen Berlin 1931, p. 72, 348. 54 CIL III 1307 cu comentariul lui Th. Mommsen; într-o inscripție încă ine- dită apare un Avonius Saeclaris. 55 Vezi K. Kraft, Zur Rekrutierung der Alen und Kohorten an Rhein und Donau, Bern 1951, p. 70 sqq; G. Alfoldy, Die Hilfstruppen der romischen Provinz Germania Inferior ( = EpSt VI), Dusseldorf 1968, p. 109—110. 56 Vezi G. Daux. in L’onomastique latine (Colloques internationaux du C.N.R.S.), Paris 1977, p. 408. 57 Vezi G. R. Watson, The Roman Soldier, Bristol 1969, p. 136. 50 CIL III 629; Plinius NH IV 34; Paulus, Dig. L 15, 8, 8; vezi W. Kubitschek, Imperium Romanum tributim discriptum, Vindobona 1889, p". 244. 56 Th. Chr. Sarikakis, Ancient Macedonia II (Papers read at the second Inter- national Symposium held in Thessaloniki 19—24 August 1973), Thessaloniki 1977, p. 435 sqq. 60 CIL XVI 78. Din Scupi (Moesia Superior), din apropiere, provine Valens langali, militar al aceleiași cohors III Campestris (CIL III 7289). 61 K. Kraft, op. cit., p. 50. DIPLOMA MILITARĂ DE LA DROBETA 123 In cele ce urmează ne vom ocupa de martorii din tabella II extrinsecus. Nici unul dintre ei nu mai apare într-o altă diplomă militară. Cn. Pompeius Nico®, P. Tullius Callicrates®, P. Orvius Dius04, P. Aelius Trofimus05 și iD. Aemilius Agathocles66 poartă cognomina grecești, ceea ce indică o origine greco-orientală și, cel puțin pentru unii dintre ei, o origine libertină. Libert ar putea fi, judecind după cognomen, și D. Aemilius Felix. Mai remarcăm foarte rar întrebuințatul nomen •Orvius^ ca și faptul că D. Aemilii Felix, Quadratus și Agathocles par a aparține aceleiași familii. Cu ajutorul lucrării lui J. Morris și M. M. Roxan68 se pot face următoarele observații privindu-i pe martorii ce apar în diplomele datate între anii 178—212: Trei dintre martorii din CIL XVI 128, a. 178, se intîlnesc în CIL XVI 133, a. 192, RMD 74, a. 212 și CIL XVI, a. 192—212®. Pe de altă parte, mar- torii din CIL XVI 127 și RMD 74 sînt identici, iar în CIL XVI 133 găsim patru martori din CIL XVI 127 și RMD 74. Prin urmare obiceiul de a înșira martorii în ordinea vechimii și a înlocuirii lor succesive nu a fost părăsit. Cu atît mai ciudat este că nici unul dintre martorii diplomei din 179 nu apar pe vreuna dintre diplomele anilor 178—212. Diploma din Drobeta conține numele a 15 trupe auxiliare ale Daciei Supe- rior — două ale, 12 cohorte și o vexillatio. Cum fiecare dintre aceste trupe a fost amplu comentată în ZPE LVI 1984, p. 278—293, ne vom mărgini la cîteva aspecte. Trupele Daciei Superior care nu sînt conținute în diploma din 179, dar apar în alte diplome ale Daciei Superior sînt ala I Hispanorum Campagonum c. R. (a. 144, 157, 158) și cohors I Gallorum Dacica (a. ?144, 157). Mult mai semnificativă este prezența în lista trupelor din anul 179 a două trupe pe care nu le întîlnim în diplomele Daciei Superior din anii 144, 157 și 158: cohors V Gallorum și cohors III Campestris. • în anul 110 ambele trupe făceau parte din armata Daciei™. Cohors V Gal- lorum este atestată pe malul stîng al Dunării, la Pojejena de Sus, prin inscripții71 și ștampile7-'. Cohors 111 Campestris poate fi cu siguranță plasată la Drobeta datorită unei ștampile'3, a două monumente funerare74 și faptului că diploma pierdută de un soldat al trupei a fost găsită în acest oraș. Cele două trupe nu mai apar în diplomele militare ale Daciei Superior din anii 144, 157 și 158, dar sînt cuprinse in anii 160 și 161 în lista trupelor Moesiei Superior1'. ,7-’ Vezi II. Solin, Die griechischen Personennamen in Rom II, Berlin — New- York 1981, p. 8.37—839. liJ Op. cit. I, p. 92. w Op, cit. 11. p. 651. Op. cit. II, p. 990—995. li<’ Op. cit. I, p. 8. CIL VI 37484, 37485, 38700. l',, J. Morris. M. Roxan, în ArhVest XXVIII 1977, p. 300 sqq. Vezi pentru datare M. M. Roxan, RMD, p. 26. 711 CIL XVI 163 = IDR I D3; CIL XVI 57 = IDR I D2. 71 AnnEp 1972, 490 - IDR 111 1, 11; cf. AnnEp 1963, 165 = IDR III 1, 10. O inscripție funerară a unui veteran al coh. V Gallorum a fost descoperită la Dro- beta (CIL 111 14216, 4 = IDR II 46). 7* CIL 111 12632 = IDR III 1, 23. 73 N. Gudea, în Limes XI Szekesfeheri'âr 1976, p. 236, fig. 6, nr. 7 = Drobeta IV 1978, p. 103, fig. 13, nr. 7: COH III CÂMP. 74 CIL III 14216, 10 = IDR II 44; CIL III 14216, 8 = IDR II 45. 75 CIL XVI 111; RMD 55. 124 I. PISO — D. BENEA Au fost propuse două soluții: fie că trupele amintite au fost transferate îna- intea anului 160 pe malul drept al Dunării76, fie că, tot înaintea acestei date, auto- ritatea guvernatorului Moesiei Superior s-a extins asupra unei părți din malul sting77. Noi am ales o cale în spiritul celei de-a doua soluții. Nu credem că tru- pele au fost mutate pe malul drept, pentru a fi apoi readuse pe malul stîng. Inte- resul apărării malurilor Dunării de eventualele atacuri ale iazygilor a putut cere ca ele să fie uneori subordonate din punct de vedere militar unui singur guver- nator și anume, cum este și firesc, celui al Moesiei Superior, care avea cele mai numeroase trupe în zonă. Este de la sine înțeles că atunci cînd comanda trupele din castrele de pe malul stîng, guvernatorul Moesiei Superior avea dreptul de a transfera unele detașamente pe malul drept. Astfel s-ar explica urmele lăsate de cohors V Gallorum și de cohors III Campestris la sudul Dunării78. Diplomele din anii 144, 157, 15l>, 160 și 161 au fost emise sub Antoninus Pius. Este, prin urma- re, posibil ca guvernatorul Moesiei Superior să fi comandat trupele de pe malul stîng al Dunării numai sub domnia acestui împărat. Atestarea cohortei III Campestris la Drobeta și, în același timp, între tru- pele Daciei Superior are încă o semnificație. Ea arată că teoria lui C. C. Peto- lescu, potrivit căreia vestul Olteniei i-a aparținut Daciei Superior și nu Daciei Inferior, este corectă71'. Necunoscută este pînă acum pentru trupa auxiliară din Cigmău denumirea de vcxillatio peditum singularium Britannicianorum. în anul 110 trupa poartă numele de pedites singulares Britannici>lu și de pedites Britannicisl, iar în diploma din 157 pe cel de pedites singul. Britannic. Cum în anul 186 trupa apare ca n(umerus) Bfritannicianorum)112, organizarea ca ve.rillatio pare a fi o formă de trecere. In linii generale lista trupelor auxiliare ale Daciei Superior din anul 179 corespunde celor din anii 144, 157 și 158. Aceasta pare a dovedi că războaiele marcomanice nu au adus cu sine schimbări importante în compoziția și dispunerea armatei auxiliare din Dacia. IOAN PISO — DOINA BENEA 76 A. Radndti, L. Barkdczi, în AAntHung I 3—4, 1951, p. 202; D. Protase, în ActaMN IV 1967, p. 69, n. 76; A. Mocsy, Gesellschaft und Romanisation in der romischen Provinz Moesia Superior. Budapest 1970, p. 55; I. I. Russu, în SCIV XXI 1, 1970, p. 160—161; idem, în SCIV XXIII 1, 1972, p. 72; idem, IDR III 1, p. 42; C. C. Petolescu, IDR II ad 46. 77 D. Tudor, în SCIV XIII 1, 1962, p. 115; A. Radnâti, în ArhVest XXVI 1975, p. 208—209; M. .Mirkovic, în ArhVest XXXI 1980, p. 174. Autorii citați se referă însă numai la castrul de la Pojejena. 78 Pentru cohors V Gallorum vezi A. Germanovic-Kuzmanovic. în Archlug XIV 1973, p. 37—40; M. Mirkovic. în ArhVest XXXI 1980, p. 174. Pentru cohors 111 Campestris vezi A, v. Premerstein, N. Vulic, în JOAI VI 1903, Bbl. 55, nr. 79; E. Swoboda, Forschungen am obermoesischen Limes, Wien 1939, p. 9, 15; AnnEp 1971, 424; vezi și A. Mocsy, Gesellschaft und Romanisation, p. 159, n. 16. 79 C. C. Petolescu, în SCIV XXII 3, 1971, p. 417 sqq; idem, în Revlst XXXII 2, 1979, p. 266. 88 CIL XVI 57 = IDR I D2. 81 CIL XVI 163 = IDR I D3. 82 CIL III 1396 = IDR III 3, 243. CU PRIVIRE LA MUNTENIA ÎN SISTEMUL DEFENSIV AL IMPERIULUI ROMAN Cercetările privind epoca romană pe teritoriile dacice au suscitat un interes progresiv, înregistrînd în ultimele decenii o diversificare și o tendință de apro- fundare a problematicii, de sesizare a fenomenelor istorice în toată complexitatea lor, în corelațiile lor în timp și spațiu. Mai mult ca oricînd, s-ar impune un bi- lanț al acestor cercetări și o dezbatere a direcțiilor deficitare, a aspectelor ce mai trebuiesc elucidate pentru a obține un salt calitativ față de stadiul actual. Cercetări arheologice asupra zonelor neincluse în provincia romană Dacia, cu înregistrarea aspectelor caracteristice ale culturii materiale pentru fiecare din aceste zone vecine frontierelor Imperiului, privite în conexiune cu știrile literare, pot determina obținerea unor concluzii referitoare la influența culturii romane asupra populațiilor limitrofe; în ultimă instanță pe baza acestor concluzii, prin studii comparative se pot deduce formele diferite pe care le-au îmbrăcat rapor- turile dintre Imperiu și aceste populații „libere"1. Volumul mare de muncă ce trebuie investit pentru a obține elementele de bază pentru încheieri valabile este determinat de mulțimea și diversitatea, precum și de aria largă de răspîndire a urmelor arheologice care se impun a fi studiate; de asemenea fiecare sit arheo- logic trebuie analizat în deplină cunoaștere a realităților deduse prin cercetări arheologice, epigrafice și numismatice în toate provinciile Imperiului. Numai avînd în vedere aceste obiective complexe și principiile științifice de cercetare, înre- gistrare și analizare a rezultatelor se poate aprecia corect faza în care se află studiul unuia sau altuia din fenomenele determinante ale istoriei Daciei romane. Am așternut pe hîrtie aceste rînduri pentru că nu arareori se întîmplă ca ele să fie uitate chiar în lucrări de specialitate, care se rezumă a privi izolat, scoasă din contextul istoric, cîte o descoperire arheologică sau cîte o categorie de material arheologic. Evident, sîntem foarte departe de a susține că trebuiesc excluse lucrările parțiale, de analiză, tot ceea ce ne stă în intenție este să scoatem încă odată în evidență obligativitatea de a face orice analiză cu conexiunile ce se impun și în perspectiva obiectivelor majore. In cele ce urmează avem intenția de a face cunoscute cîteva din rezultatele cercetărilor întreprinse de noi, în scopul cunoașterii situației Munteniei în sistemul 1 I. Richmond, Roman and'Native in North Britain, Edinburgh, 1958; P. Sal- v ay, The frontier people in Roman Britain, Cambridge, 1967; M. Rachet, Rome et les Berbires, col. Latomus, 1971; C. Riiger, Germania Inferior, Koln, 1968; F. Kieche, Das Giessener Grăberfeld und die Rolle der Regio translimitana, în Historia, XI, 2, 1962; K. Christ, Romer und Barbaren in der Hohenkaiserzeit, în Saeculum, IU, 3, 1954. 126 I. BOGDAN CĂTĂNICIU defensiv al Imperiului roman2, pentru a puncta atît progresul obținut, cît și problemele care, firesc, sînt încă de lămurit. In momentul cind cu un deceniu în urmă am pornit a studia „limesul trans- alutan“, în Muntenia se făceau cercetări privind așezările populației autohtone sau migratorii3 și, sporadic, în fortificațiile romane4 din nordul Munteniei. între aceste două sfere de cercetare nu se făceau conexiuni, cauză pentru care numărul ipotezelor despre situația Munteniei era impresionant de mare față de cantitatea de date obiective, obținute prin cercetări sistematice. In situația în care posibi- litățile noastre de cercetare erau limitate de condițiile materiale date, am trecut la adunarea tuturor informațiilor existente publicate, completarea și coordonarea lor, eventuala corectare; vom rezuma în cele ce urmează concluziile și ipotezele acestei cercetări. Interpretind ripa Histri din versurile lui Ovidiu5, ca denumire a regiunii dintre Dunăre și Haemus, ce ulterior se va numi ripa Thracia, am conchis6 că aici a existat un comandament militar de aceeași natură ca și cele ce au premers forma de organizare provincială și în alte teritorii7 cucerite de Imperiu. Datorită repetatelor acțiuni de autoritate ale Romei8 asupra teritoriilor mun- teni, în epoca anterioară lui Traian sectorul de la est de Novae n-a fost pre- văzut cu forțe romane importante, reflectare a faptului că în nord nu mai exista o foi ță politică și militară de temut. Și arheologic se face evident faptul că uniu- nea de triburi de pe Argeș, din Muntenia de vest, nu va mai fi în măsură să amenințe liniștea provinciei sud-dunărene, atîta timp cît nu va intra în cadrul regatului dac, sau nu se va alia cu acesta împotriva Romei9. Doinitian prin tratatul de pace cu Decebal a făcut o ultimă încercare de a controla dezvoltarea statului dac prin intermediul relațiilor clientelare. Dece- bal primea subsidii și asistență tehnică10 pentru a-și consolida situația militară enda: 1. Lut galben, steril. 2. Dărimătură. 3. Chirpic ars. 4. Lut gri de amenajare corespunzător fazei de piatra. 5. Lut castaniu RECONSTITUIREA UNOR ELEMENTE ALE CASTRULUI GILĂU 161 Porta decumana — plan. Fig. 5 — Propunere de reconstituire grafică a unei secțiuni prin porta âccnniana de la Gilău. 162 ■ ■ • t-P. ’ AL. DlAGOtțESCU Fig. 6 — Propunere de reconstituire grafică a porții principalis dextra de la Gilău în faza II a. RECONSTITUIREA UNOR ELEMENTE ALE CASTRULUI GILÂU a; w 164 AL. DIACONESCU Poarta de nord de la Bu Nghem. reconstituirea unor elemente ale CASTRULUI GILĂU 165 Fig. 8 - Scene de pe Columna traiană: 1. Cklxm s I ; 2. Ckleiius XIAH 6 Fig. 9—1. Stindard pretorian de pe un pilastru din Muzeul Lateranens (apud Domaszewski). 2. Stindard pretorian de pe Columna traiană (apud Domaszewski). 3. Stindard pretorian de pe Columnă (apud Domaszewski). 4. Zeul Pontos. 5. Fragment de pe arcul lui Galerius de la Salonic. 6. Tyche din Antiochia de Futychides. RECONSTITUIREA UNOR ELEMENTE ALE CASTRULUI GILĂU 167 Pig. 10 — 1. Asediul Veronei de pe arcul lui Constantin. 2. Cupa „Rudge”. 3. Frag ment de pictură murală de la Dura Europos. 4. Războinic de bronz de la Veleia. A PROPOS D’UNE STATUE D’HERCULE DECOUVERTE A SARMIZEGETUSA Lors de la campagne de fouilles de 1978 effectuees dans la zone du temple dedie â Junon, Diane et Hercule, fut trouve un fragment de statue en marbre que D. Alicu, C. Pop et V. Wollmann signalerent aussitât dans leur catalogue păru peu de temps aprds1 (fig. 1, a-b). II s’agit d’un fragment de jambe gauche, conservee entre la mi-cuisse et le cou-de-pied, avec la pârtie de socle correspon- dante, mesurant actuellement 1,06 m., dont 0,11 m. le socle. La statue realisee dans une marbre blanc-grisâtre ă gros cristaux brillants, provenant probablement des carrieres de Bucova, devait representer un pcrsonnage masculin nu, de taille superieure â la naturelle, qui se tenait debout, en appui sur la jambe gauche. Celle-ci est etayee par un tronc d’arbre le long duquel pend la depouille d’un fauve, certainement d’un lion. La jambe est vigoureuse, avec une musculature fortement developpee; les muscles puissants de la cuisse forment un bourrelet saillant au-dessus du genou. Le tronc noueux lequel s’appuyait la statue est marquc de simples bosses entourees d’un canal indiquant les noeuds des branches. Le trepan cerne la jambe et la leonte, les separant de l’element de soutien. A l’origine la statue etait polie — des traces subsistent encore sur la jambe. Un trou de tenon â profil rectangulaire, menage dans le socle au niveau du pied, devait sceller la statue sur une base aujourd’hui disparue. La musculature vigoureuse de cette jambe et, surtout. la presence de la leonte, permettent de supposer qu’elle appartenait â une statue d’JIercule. Les deux elcmcnts servant de point de depart â l’etude typologique sont, tout d’abord, l’appui sur la jambe gauche et le tronc dc soutien accole â celle-ci. II faudrait donc exclure l’hypothese d’un Hercule de type Farndse2 (fig. 2), replique d’un original en bronze du milieu du lV«me siecle av. n. e., ou le heros portait sur la jambe droite et s’appuyait lourdemcnt sur la massue placec au creux de l’epaule gauche. Dans le document de Sarmizegetusa le rythme est in- verse et on ne retrouve plus ni le „spielbcin" du pied gauche avance, ni la massue posee sur un rocher. II existe plusieurs types d’Hercule figure au repos, en appui sur la jambe gauche contre un tronc, qui evoquent l’attitude de notre fragment. Ainsi, une statue d’Hercule du Musee des Thermes â Rome, connue sous le nom d’Hercule Ludovisi3 (fig. 3) — copie romaine derivee d’un prototype lysippique — presente 1 D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, Monuments Sarmizegetusa, B. A. R. — I S, 55, 1979, no 40, a, p. 76, pl. X. ‘ 2 Ruesch, Mus. Naz. Napoli, 1911, n« 280, p. 90; Johnson, Lysippos, 1927, pp. 197—200; Ch. Picard, Man. Sculpture, IV, 2, 1963, pp. 587—590. 3 R. Paribeni, Mus. Naz. Romano, 1924, n° 155 (inv. n° 8573), p. 114; Reinach, Rep. Stat., V, 1, 1924, p. 80, 9. Le grand bronze du Musee des Conservateurs re- produit le meme type, mais sans leonte et bien sur, sans l’element de soutien: Stuart-Jones, Cat. Capitol, 1912, n° 5, pl. 113; Mustilli, Mus. Mussolini, 1939, n» 2, p. 15, pl. XV, 51—52. 170 L. MARINESCU-NICOLAJSEN le meme appui â gauche, la jambe droite dcartGe, le genou pointe latgralement. Le bras droit tient la massue prds de la jambe; la leonte jetee sur l’avant-bras gauche retombe sur retement de soutien. Le torse est de face et la tete, au visage imberbe, tournee â droite. Au Musee du Louvre, une statuette d’Hercule jeune4 (fig. 4), reproduisant probablement un type statuaire du style lysippique, offre le meme rythme. La depouille du fauve chevauche l’avant-bras gauche et la main tient la poignee de la massue qui se dressait vers l’epaule. Un autre Hercule, conserve â la Villa Doria Pamphilj5 (fig. 5), variante du type Lansdowne6, dont l’original est attribuâ â Scopas, permet de retrouver â la fois l’appui â gauche et le tronc de soutien sur lequel descend la leonte. La tete au regard pathetique, tournee â droite, est recouverte de la depouille du lion qui se noue sur la poitrine; elle couvre le dos et vient ensuite se replier sur l’avant- bras gauche pour tomber le long du tronc d’appui. Le bras droit baissâ tenait probablement un carquois qui prenait appui sur la cuisse, tandis que le bras gauche flechi au coude, tient la massue qui repose sur l’epaule. Un Hercule de la Ny Carlsberg Glyptotek de Copenhague7 (fig. 6), travail eclectique romain qui emprunte des elements de la sculpture lysippique et scopasique, offre le meme schema gâneral: meme attitude de la tete et meme disposition de la leonte que l’exemplaire de la Doria Pamphilj. Au Metropolitan Museum de New-York8 (fig. 7), une statue d’Hercule dârivee d’un modele du debut d’epoque heltenistique, prdsente, malgre d’importantes res- taurations, une silhouette semblable, au repos â gauche, la tete barbue, coiff6e de la leonte. S. Reinach signalait un Hercule jeune de la collection Hope (Deepdene)9 (fig. 8), dont la tete rappelle les oeuvres de Scopas; le corps, par la pose et le modete, fait sentir l’influence de Polyctete. On retrouve ici l’appui sur la jambe gauche etayee par un Clement de soutien. Le bras droit tient la massue pointee vers le bas sur la hure d’un animal, probablement un taureau. Sur une statue conserv£e au Vatican10 (fig. 9), qui reprend l’attitude et les proportions praxiteliennes, le heros apparaît sous les traits d’un jeune hopme au visage glabre, reposant sur la jambe gauche, accotee â un tronc d’arbre. Le bras droit baisse tient la massue posee â terre, derridre le pied droit. La depouille du lion est nouâe, comme une nebride, â l’epaule droite, la tete du fauve retom- bant sur la poitrine; elle couvre partiellement le torse et passe pardessus l’avant- bras gauche tendu, pour descendre ensuite le long du tronc de soutien. 4 Charbonneaux, Scuipi. Louvre, 1963, n° 3083, p. 59. 5 Calza, Villa Doria Pamphilj, 1977, n° 50, pp. 61—62, pl. XXXIII. 0 Michaelis, Marblcs Gr. Britain, 1882, p. 451, f, l’attribut â Lysippe. Furt- wăngler, Meisterwerke, 1893, p. 297, fig. 125, rapporte la statue â Scopas; voir aussi Johnson, op. cit., p. 198. Pour la liste complete des r^pliques voir S. Howart, in Publications of Paul Getty Museum, I, 1966, p. 30, sqq. 7 F. Poulsen, Cat. Ny Carlsberg Glyptotek 1951, n° 253 (inv. n° 484), pp. 190— 191; Bill. Ny Carlsberg, 1907, pl. XVIII. 8 Richter, Metropolitan Mus., 1953, p. 142, pl. 122, a. 8 S. Reinach, R. A., VI, 1917, pp. 460—461 et Rep. Stat., V, 1, p. 81, n° 6; P. E. Arias, Skopas, 1952, pp. 104—108, pl. 2, fig. 6—7; voir aussi l’article de L. Todisco, Un frammento di statua al Museo di Lecce e i țipi di Eracle e Mel- pomene con la testa taurina sotto la clava, in Arch. Class., 31, 1979, p. 142, n° A, 1, qui le rapproche du type Boston (cf. infra n. 11, fig. 10). 10 Amelung, Vatican Mus., II, 1908, Galleria delle Statue, n° 256, p. 425, pl. 48. UNE STATUE D’HERCULE DECOUVERTE A SARMIZEGETUSA 171 L’exemplaire de Sarmizegetusa pourrait aussi se rattacher â un autre type d’Hercule reprdsente par une statuette en marbre du Musde de Boston11 (fig. 10). Elle rev^le, en effet, plusieurs âlâments de concordance: le heros est represente en appui sur la jambe gauche contre un dlâment de soutien; l’avant-bras gauche tendu en avant est recouvert de la peau de lion, dont un pan descend sur le tronc jusqu’au niveau du genou; le bras droit baiss6, tient la massue posee verticalement â terre. Le torse est de face, tandis que les dpaules marquent un lâger mouvement de rotation vers la gauche. La tete barbue est tournee de profil â gauche, le regard dirige vers le bas. II s'agit lâ d’une replique d’epoque romaine inspirâe d’un prototype grec remontant ă la moitie du V^e silele av. n. 6., attribuâ gânâralement â Myron12. II fut souvent reproduit non seulcment pour des statues de culte ou des ex-voto, mais aussi pour des statues-portraits, comme en temoigne l’exemplaire du Musee du Prado13 (fig. 11), qui, avec quelques variantes, reproduit le meme schema. Une statuette provenant du theâtre de Leptis Magna14 (fig. 12), s’inspirant du meme archetype grec, presente, elle, une variante dans la pose de la main droite qui s’appuie ici sur le haut de la cuisse; la massue est posee sur la tete d’un taureau, contre le pied droit. Sur une autre statue de Copenhague15 (fig. 13) — travail romain qui reprend, lui aussi, des elements de la sculpture classique de la fin du V('me sidcle av. n. e. — Hercule est represente avec le meme rythme d’appui â gauche, mais la tete est tournee de profil â droite et recouverte de la dâpouille du lion; les deux pattes avant se nouent sur la poitrine et un pan chevauche l’avant-bras. gauche qui tenait la massue dressâe vers l’epaule. Cependant, l’etat trop fragmentaire de l’Hercule de Sarmizegetusa ne pesmet pas de preciser auquel des types rappeles plus haut il pourrait sc rattacher directement. Si nous admettons, avec les auteurs du catalogue dejâ cite, que d’autre> frag- ments trouvcs dans le meme perimetre16 (fig. 14) puissent appartenir â cette statue 11 Caskey, Mus. Boston, 1925, no 64, pp. 133—134. 12 Ch. Picard, Man. Sculpture, II, 1, 1939, p. 246, n. 5; voir aussi Caputo, Tra- versări, Scult. del teatro di Leptis Magna, 1976, p. 26 avec bibliographie complâte. D’autre part, Arias, E. A. A., V, 1963, pense qu’il s’agit lâ d’une oeuvre ndoattique. 13 Blanco, Escult. Prado, 1957, n° 101 — E, pl. XLVIII. 14 Caputo, Traversări, op. cit., n° 6, pl. 5. 15 F. Poulsen, op. cit., n° 257 (inv. n° 504), p. 192; Bill. Ny Carlsberg, 1907, pl- XVIII. Le rythme de cette statue rappelle celui de l’Hercule portant Teldphe conservâ au Musee du Louvre, adaptation d’une oeuvre du IV^me siâcle av. n. â.; une diffârence notable toutefois dans l’attitude de la tete qui, sur l’exemplaire du Louvre, est relevee; cf. Charbonneaux, op. cit., n° 75, pp. 80—82. 16 Ces fragments figurent dans le catalogue au n° 40, respectivement: 40, b: fragment de jambe droite nue, conservee du dessous du genou jusqu’au-dessus de la cheville; hauteur: 0,33 m.; diamâtre maximal: 0,103 m.; dia- mdtre minimal: 0,096 m. 40, c: pârtie droite d’un torse masculin nu, conservee depuis la base du cou jusqu’au-dessus du sein droit; hauteur: 0,30 m., diamâtre du cou â la base: 0,165 m. 40, d: fragment de bras gauche nu compris entre l’epaule et le coude; hauteur: 0,275 m.; diametre maximal du bras; 0,110 m. 40, e: deux fragments de marbre, identifies par les auteurs du catalogue comme etant les deltoîdes d’Hercule, mesurant: le premier: 0,20X0,13 m„ le second 0,185x0,13 m. 172 L. MARINESCU-NICOLAJSEN d’Hercule, il faudrait exclure l'hypothdse - d’une Identification avec l’exemplaire de la Villa Doria Pamphilj, ceux de la Ny Carisberg Glyptotek, celui du Metro- politan Museum, ainsi que la statue du Vatican, ou le torse est partiellement recouvert par la leonte. Dans ce cas, notre document serait une replique du type lysippique, comme l’Hercule Ludovisi ou celui du Louvre, ou bien, une replique du modele myronien tel qu’il apparait sur les statuettes de Boston et de Leptis Magna, ainsi que sur la statue-por trăit de Madrid, ou encore, peut-etre, une variante polycleto-scopasique comme la statue de l’ancienne collection Hope. II faut neanmoins avancer avec une certaine reserve l’hypothese de l’origine ccmmunn de ces fragments, car la similitude des marbres employes et la proximite relative des licux de la decouverte ne constituent pas des arguments suffisants17. On peut esperer que des prochaines fouilles pratiquees dans le meme secteur puissent peut-etre nous livrer des fragments plus concluants, nous aidant ainsi â determiner avec plus de precision le type de l’Hercule de Sarmizegetusa. Notons toutcfois, le travail soigne de notre document qui ne manque pas de vigueur. Les traces de polissage et l’emploi du trepan laissent supposer une datation au cours du II7me sidcle ap. n. &., probablement d’epoque antonine18. LI LI AN A MARINESCU-NICOLAJSEN ABREVIATIONS BIBL1OGRAPHIQUES D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, Monuments Sarmizegetusa, B. A. R. — I. S., 55, i97!) = D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, Figured Monuments from Sarmizege- tusa, British Archaeological Reports — International Series, 55, Oxford, 1979. Amelung, Vatican. Mus I, 1903; II, 1908 = W. Amelung. Die Sculpturen des vaticanisches Museums. (Berlin) I — Braccio nuovo. Galleria lapidaria, Museo Chiaramonti, Giardino della Pigna, 1903. II — Belvedere, Sala degli Animali, Galleria delle Statue, Sala dei Busti, Gabineito delle Maschere, Loggia scoperta, 1908. Blanco, Escult. Prado, 1957 = A. Blanco, Museo del Prado, Catalogo della Escultura. Madrid, 1957. 1 — Esculturas clasicas. II — Esculturas, copias e imita- ciones de las antiguas (siglos XVI—XVII). Calza, Villa Doria Pamphilj, 1977 = R. Calza, M. Bonanno, G. Messineo, B. Palma, P. Pensabene, Antiquita di Villa Doria Pamphilj, Roma, 1977. Caputo, Traversări, Scult. del teatro di Leptis Magna, 1976 = G. Caputo, G. 'I raversari, Le sculture del teatro di Leptis Magna, Roma, 1976. Caskey, Mus. Bozion, 1925 = L. D. Caskey, Museum of Fine Arts, Boston. Cdalogue of Crede and Roman sculptura. Cambridge, Mass., 1925. Charbonneaux, Sculpt. Louvre. 1963 = J. Charbonneaux, La sculpture grecque et romaine au Musee du Louvre. (Guide du visiteur. Paris, 1963). 17 Le marore utilise aussi bien pour la jambe gauche (fig. 1, a-b) que pour les autres fragments, est un marbre local, blanc-grisâtre â gros grains, provenant des carrifeies de Bucova, â une douzaine de kilometres de Sarmizegetusa; c’est la matierc premiere de la majorite des sculptures trouvees sur ce site. Seul les dimensions du torse peuvent eventuellement correspondre â celles de la jamoe 18 On sait que le heros grec, devenu dieu romain, jouit d’une veneration particulare sous le regne de Commode, comme en temoigne le buste de l’empereur represente avec les attributs d’Hercule, au Musee des Conservateurs; mais il serait hasardeux de vouloir dater l’Hercule de Sarmizegetusa, beaucoup trop fragmen- taire, du temps de ce dernier empereur de la dynastie antonine. UNE STATUE DHERCULE DECOUVERTE A SARMIZEGETUSA 173 E. A. A. = Enciclopedia dell’Arte Antica, Classica e Orientale, Roma, 1958— 1966. Furtwăngler, Meisterwerke, 1893 = A. Furtwăngler, Meisterwerke der griechi- schen Plastik, Leipzig—Berlin, 1893. Johnson, Lysippos, 1927 = F. P. Johnson, Lysippos, Durham — North Caro- lina, 1927. Mustilli, Museo Mussolini, 1939 = D. Mustilli, II Museo Mussolini, Roma, 1939, Michaelis, Marbles Gr. Britain, 1882 = A. Michaelis, Ancient Marbles in Creat Britain, Cambridge, 1882. R. Paribeni, Mus. naz. Romano, 1928 = R. Paribeni, Le terme di Diocleziano e il Museo Nazionale Romano. Roma I ere ed., Roma, 1928. Ch. Picard, Man. Sculpture, 1935—1966 = Ch. Picard, Manuel d’Archeologie grecque. La sculpture, Paris, 1935—1966. 1 — Periode archaique, 1935; 2 — Periode classique V™e siecle, 1939; 3 — Periode classique IV'me sidcle, 1948; 4 — Pe- riode classique lV'me sidcle, 2i>me pârtie, 1954; Periode classique lVi-me siecle, sc- cond volume, 1963; 5 — Index des tomcs 3 et 5, 1966. Poulsen, Cat. Ny Carlsberg Glyptotek, 1951 = F. Poulsen, Catalogue of the. ancient Sculpture in the Ny Carlsberg Glyptotek, Copenhagen, 1951. (Texte). Bill. Ny Carlsberg, i907 = Billedtavler til Kataloget over antike Kunst- vaerker I. Ny Carlsberg Glyptotek, Kobenhavn, 1907. R. A. = Rcvue Archeologique. Reinach, Rep. Stat. = S. Reinach, Repertoire de la statuaire grecque et romaine. 1 — Ancien fonds du Louvre, Musee de sculpture de Clarac, 1906; 2 — 7000 statues antiques, 1908—1909; 3 — 2640 statues, 1904; 4 — 4000 statues, 1910; 5 — 4760 statues, 1924; 6 — 1350 statues, 1930. Richter, Metropolitan Mus., 1953 = G. M. A. Richter, The Metropolitan Mu- seum of Art, Handbook of the Greek Collection, Cambridge, Mss., 1953. Ruesch, Mus. naz. Napoli, 1911 = A. Ruesch, Guida illustrata del Museo Nazionale di Napoli, (compilata per le singole collezioni da D. Bassi, E. Gabi ici, L. Mariani, O. Marucchi, G. Patroni, G. de Petra. A. Sogliano), Napoli, 1911. Stuart Jones, Cat. Capitol, 1912 = A Catalogue of the ancient sculptures pre- served in the municipal collections of Rome. The sculptures of the Museo Cupi- tolino, by H. Stuart Jones and the Members of the British School at Rome, Ox- ford, 1912. Fig. 1 a—b. Fragment d’une statue d’Hercule, Sarmizegetusa. Fig. 4 — Hercule jeune du Louvre. Fig. 5 — Hercule de la VillaJDoria Pamphilj. iW»* Hercule de la Ny Carlsber; Glyptotek. Fig. 7 — Hercule du Metropolitan Museum ■ Fig. 8 — Hercule jeune de la collection Hope. Fig. 9 — Hercule de Vatican. Musee de Boston. Fig. 11 — Hercule du Musde de Prado. Fig. 12 — Hercule de Leptis Magna. Fig. 13 — Hercule de Copenhague. Fig. 14 — Fragments de la statue d’Hercule (?), Sarmizegetusa. PERSISTENȚA ELEMENTULUI PAGÎN LA FRANCI ÎNTRE SECOLELE VI—VIII Informațiile care se referă la circumstanțele creștinării francilor — moment peste care vom trece succint și numai în măsura în care acest lucru se impune pentru elucidarea problemei care ne interesează — sînt puține și incomplete. Dintre ele, cele mai edificatoare par să fie scrisoarea lui Avitus, episcop al pro- vinciei Vienne între anii 490—518, adresată lui Chlodoweg și care ne permite constatarea că botezul regelui franc a avut loc în decembrie, în chiar ziua de Crăciun1. Scrisoarea nu se referă însă nici la locul, nici la anul în care s-a pe- trecut evenimentul. Cea de-a doua informație ne parvine de la Nicetus, episcop de Trăves, prin scrisoarea sa adresată între anii 563—566 fiicei regelui Chlotar, Chlodeswinda, soția regelui longobard Alboin. Bazat probabil pe date culese de la cei ce cunoșteau îndeaproape cronica familiei merovingilor, episcopul o în- deamnă pe regină să procedeze ca bunica sa Chlotilda, care a reușit să-1 con- vingă pe soțul ei Chlodoweg să îmbrățișeze creștinismul, act care l-a ajutat pe rege să cîștige bătălia împotriva lui Alaric și Gundobad. Prin urmare, izvorul oferă o posibilitate de datare în plus față de scrisoarea lui Avitus: războiul purtat de Chlodoweg împotriva burgunzilor și vizigoților, desfășurat între anii 506—5072. în fine, cronica lui Grigore din Tours, databilă în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, oferă cele mai ample informații cronologice și evenimențiale atît în pri- vința comuniunii francilor cu biserica romană, cît și în privința persistenței ele- mentului păgîn după acest eveniment3. Ceea ce relatează Grigore este probabil ecoul mărturisirilor Chlotildei, văduva lui Chlodoweg, care și-a petrecut restul vieții, după moartea soțului ei în 511, la Tours. Dar istoria creștinării regelui franc i-a fost relatată lui Grigore, după propria sa mărturisire, și de către Aegidius, episcop de Reims. în cronică se afirmă că botezul regelui franc a avut loc în al 15-lea an al domniei sale, deci în timpul campaniei susținute împotriva alamanilor în 497 și că episcopul din Reims a fost catechizatorul și botezătorul său4. Prin urmare se poate presupune ca locul desfășurării ceremonialului să fi fost catedrala din Reims. Dar oricare ar fi variantele permise de izvoare în privința locului și datei botezului regelui franc împreună cu cele 3000 de suflete din imediatul său antu- 1 Alcimi Ecdicii Aviti Viennensis episcopi opera quae supersunt, în Scriptores, A.A., LXXVI, ed. Rudolf Peipper, Berlin, 1883, p. 14. 2 Epistolae austrasicae, nr. 8, în M.G.H., Epistolae, t. III, ed. h. Grundlach, p. 113. a Gregorius Turonensis, Historia Francorum libri 10, ed. W. Arndt, B. Krusch, în M.G.H., Scriptores Rerum Merovingicarum, t. I, Hanovra, 1885, II, 31. 4 Idem, II, 32; Von den Steinen, Chlodwigs Uebergang zum Christentum. Eine quellenkritische Studie, în Mitteilungen des Osterreichischen Instituts filr Geschichts- forschung, XII, Ergănzungsband, 1932, p. 480. 17€ B. DAICOVICIU raj5, ni se pare că această conversiune nu a însemnat implicit și creștinarea populației france luate în ansamblul ci, în ciuda faptului că încă înaintea hotă- rîrii, fără îndoială calculate, a lui Chlodoweg, vor mai fi fost cezuri izolate ce creștinare printre franci, simbioza dintre barbari și autohtoni manifestindu-se cu siguranță și în acest domeniu. Convertiri ocazionale au fost probabil printre coloniștii așezați de Constantinus Clorus pe teritoriul Galliei romane în Champagne și regiunea Amiens și în timpul ba i; rizârii aripatei imperiale, fapt dovedit de sistemul mormintelor lineare, folo- sire;1. sarcofagului, așezarea mortului cu fața la răsărit etc.6. S-ar putea apoi pre- supune că în Belgica Prima, Belgica Secunda și Germania Secunda colonizate încă în timpul Imperiului, creștinarea să se fi operat relativ simplu; numai că nici în timpul imperiului roman înainte de invazii, regiunile nu au fost creștinate în egală măsură. Pînă în secolul al IV-lea se poate constata un prozelitism mai accentuat mai mult în orașe, în rîndurile elitei sociale. în mediul rural creștinismul s-a răspîndit mai lent, situația schimbîndu-se abia la sfîrșitul secolului, cînd asistăm la cu- noscuta retragere a elitei urbane la țară și la crearea bisericilor rurale pe marile domenii funciare’. Dar mai concludente decît aceste constatări generale sînt informațiile pe care le deținem din geografia eclesiastică a vremii8. Aflăm astfel, de pildă, că Arras, Cambrai și Tournai erau regiuni rămase păgîne, iar orașul Therouane a primit un episcop în persoana sf. Omer abia în secolul al VH-lea. lonas de Bobbio ne relatează și el, în a sa Vita Sandi Vedasli, că Arrasul va obține un episcop numai la intervenția lui Chlodoweg pe lingă episcopul Remigius. Noului episcop, sf. Vaast, i se încredințează însă spre convertire nu numai Arrasul, ci și Artois, unde Vaast a găsit numai păgîni9. în Germania Secunda, pentru secolele IV—V se semnalează în Xotitia Pro- vinciarum et civitatum Galliae un episcopat al lui Servatius, dar în lista succe- sorilor săi se instalează un lung hiatus pînă în secolul al Vl-lea pentru care sînt atestate trei episcopate: cel al lui Falco la Tongres10, al lui Carentius si Eberigi- silus la Koln. iar pentru secolul al VH-lea nu figurează decît un singur episcopat, cel al lui Cunibert, de etnie francă, provenit dintr-o familie din Austrasia11. încercările de convertire a populației france nu s-au redus, firește, numai la activitatea anemică a episcopatelor. După botezul lui Chlodoweg, creștinismul a devenit religie de stat. Prin urmare, puțin pioși, fără .scrupule și asasini la nevoie, așa cum foarte plastic ni-i prezintă Grigore, autorii creștinării devin înșiși 5 L. Musset, Les invasions. Les vagues germanigues, în Nouvelle Clio, 1965, p. 192 sq,; Eduard Salin, La civilisation merovingienne d’apres les sepultures, les textes et le laboratoire, II, Paris, 1950—55, p. 332; I. Warner, Zur Entstehung der Rcihcn'trăberzivilisation, în Archaeologia Geographica, 1, 2, 1950, p. 22—23. G Gregorius Turonensis, op. cit., II, 31. 7 F. Lemarignier, La France medievale: institution et societe, Paris, 1970, p. 56—57. 8 In privința datelor furnizate de geografia ecleziastică ne-am informat și din studiul lui G. Tessier, La conversion de Claris, în Settimane di studio del centro italiano di studi nell’alto medioevo. Spoleto, 1966, XIV, 14—19 IV., 1967, p. 152 sqq. y lonae vitae sanctorum, în M.G.H., Scriptores Rerum Merovingicarum in usum s'colarum separatim editi, XII, ed. B. Krusch. 111 F.pistolae austrasicae, ed. cit., p. 113. 11 I. Vercanteren, Etudes sur les civitates de la Belgigue seconde, 1934, p. 187. ELEMENTUL PAGIN LA FRANCI, SEC. VI—VIII 177 suveranii. în 511 Chlodoweg va convoca primul conciliu bisericesc la Orleans12. La Reims, capitala lui Thierry, la Soissons, capitala lui Chlotar al 11-lea, la Paris, capitala regatului lui Childebert și la Orleans, unde își avea reședința Chlodomir, palatinii și domesticii de neam franc care-i însoțeau pe stăpînii lor din villa în villa, după cum și nobilimea proprietară de pămînt, urmau exemplul regelui și se creștinau. Instalarea apoi a marilor proprietari franci creștini la țară a însem- nat, pe de o parte, influențarea în acest sens a țăranilor de pe domeniile lor, pe de alta, convertirea lor de către preoții din diocezele respective. Cu toate acestea, este semnificativ că lâ cel de-al II-lea conciliu ecumeni~ convocat de fiii lui Chlodoweg în 535, deci la mai bine de un sfert de veac după primirea botezului de către Chlodoweg, se interzice populației închinarea pe mai departe la idolii ancestrali. Secolul al VH-lea între anii 640—680 este prolific fondării mănăstirilor. între Sena și Meuse acum se ridică peste 60 de mănăstiri. Monahismul fiind rural, el a avut un rol însemnat nu numai in evanghelizarea populației france, eminamente agricolă, ci și în prepararea fuziunii etnice. Cu toată existența instituțiilor ecleziastice și laice care au conlucrat la pro- cesul de convertire a populației france, în ciuda hotărîrilor conciliilor, practicile păgîne au persistat încă vreme îndelungată fără să fi fost persecutate oficial in vreun mod deosebit. Nici măcar capetele încoronate — după cum reiese din rela- tările lui Jonas de Bobbio — nu respectau hotărîrile conciliilor. Astfel, de pildă, Chlotar al II-lea nu s-a sfiit cîtuși de puțin să accepte masa oferită în cinstea lui de către păgînul Hocinus, ospăț la care doar forma cănilor de băut îi deo- sebea pe păgîni de creștini, nemaivorbind de conduita lor incalificabilă sub aspect moral, foarte departe de preceptele noii religii13. Dar interesant este mai cu seamă faptul că primele manuscrise ale textului Legii salice nu cuprind nici un titlu sau paragraf cu specific creștin. Faptul că în manuscrisele mai vechi ale legii apare în prologul scurt expresia ,,in Cbristi nomine" nu denotă o influență creș- tină, întrucît el lipsește din marea majoritate a manuscriselor; este vorba probabil de interpolarea unui călugăr copist, posterioară redactării primare14. în ceea c^ privește marele prolog, unde apar termeni incontestabil creștini, el este cu certitu- dine atributul manuscriselor tîrzii, redactate la sfîrșitul secolului al VIII-lea15. Pînă în acest secol Legea salică nici nu-i apără în mod deosebit pe clerici, romani sau de etnie francă, uciderea unei „femina ecclesiastica pariens" compensîndu-se în aceleași condiții cu ale unei „femina regia pariens1'16. Abia în Extravagantes Legis Salicae și în manuscrisul de 100 de titluri din secolul al VIII-lea al Legii va apare un sistem de Wergeld șpecial, pentru eclesiastici. Astfel, pentru uciderea unui,diacon, Wergeldul se va ridica la 300 de solizi, iar a unui preot la 600 de solizi17. în Emendata lui Carol cel Mare, uciderea |Unui episcop se sancționează 12 Concilium Aurelianensae, in M.G.H. Legum sectio III, Concilia tom. I, ed. Societas aperiendis fontibus, Hanovra, 1893, p. 62 sqq. . 13 lonae vitae sanctorum, ed. cit., XII. , 14 H. Brunner, Deutsche Rechtsgeschichte, Leipzig, 1906, voi. II, p. 434 sq. 15 Lex Salica, 100 Titel Text, în Germanenrechte, neue Folge, Westgermani- sches Recht, Weimar, 1957, p. 82. 16 Lex Ribuaria, ed. K. A. Eckhardt, în Germanenrechte, voi. 2, Die Gesetze des Karolvi r^eiches, Weimar, 1954, 36, 5. ' 17 Extravagantes Legis Salicae, ed. K. A. Eckhardt, în Germanenrechte, Texte und Ubersetzungen, voi. I, Die Gesetze des MerOvingerreiches, Weimar, 1935 55, 4C. • *• •' ’/ .. * 178 B. DAICOVICIU cu 900 de solizi18. Dar nici măcar în acest secol, după lege, mariajul nu este con- siderat indisolubil, divorțul se constată doar, iar în privința repaosului duminical Legea tace. Carențele nu se datorează faptului că Legea salică sau cea ribuară reflectă cutuma — adăogiri și interpolări de tot felul s-au operat în decursul vremii în corpul Legii —, ci împrejurării că o impunere agresivă a creștinismului sau persecutarea imprudentă a păgînilor putea declanșa un adevărat dezastru pentru tînărul stat franc. De aceea, în scopul creștinării de facto a populației se uzează mai mult de metoda persuasiunii pașnice, efectuată de misionari care cutreieră regatul înce- pind cu secolul al VH-lea cum sînt sf. Columban, lonas de Bobbio și alții19. Apostolatul se folosea însă și de metode mai practice și mai eficace, cum este cea a mizericordiei. Așa, de pildă, în schimbul răscumpărării unui sclav, al plătirii Wergeldului în contul unui delincvent insolvabil, al înzestrării văduvelor sau orfanilor cu mijloace de trai, al dăruirii sau împrumutului în timp de calami- tăți naturale, se realiza adesea creștinarea celor în cauză20. Ocazional metoda blîndă a apostolatului este dublată de forma dură, violentă. Lăcașurile de cult păgîne sînt distruse, sînt dărîmați arborii sacri, se demolează idolii, procedee care determină populația rămasă încă păgînă să se revolte și să-și apere zeii ancestrali21. Templele și idolii sînt insultați deliberat, pentru a dovedi populației nepu- tința lor, nefiind în stare să riposteze în nici un fel la insultele la care sînt supuși. Cu toate metodele variate menite să convertească, credințele ancestrale se fac simțite mercu în viața populației france. Constatarea că manuscrisele Legii salice r.u conțin nimic specific creștin pînă în secolul al VIII-lea se poate com- pleta ^e des sources narratives et des donnecs fournies par la geographbe ecclesiastique de l’cpoque franque conduisent l’auteur de l’etude â la constatation que i'adoption pai- Ies Francs du christianisme par le bapteme reste, jusqu’â la premiere moitie du Viile sidcle, un acte superficiel, imposă par la royaute; l’ido- latrie, les anciennes pratiques paîennes et la resistance opposâe par la population ă la christianisation ressortent, jusqu’â cette periode, des sources de l’epoque. CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA SITUAȚIA SOCIAL-ECONOMIC și politică a primelor FORMAȚIUNI STATALE ROMÂNEȘTI Apariția și închegarea primelor formațiuni statale autonome din bazinul car- pato-dunărean a fost posibilă numai după destrămarea caganatului avar, care timp de aproape 250 de ani a exercitat o dominație despotică peste vaste teritorii ale Europei centrale și estice. Crearea acestor formațiuni statale autonome de că- tre populațiile sau popoarele supuse, printre care se aflau și românii, a fost fără îndoială rezultatul unui îndelungat proces istoric la care au contribuit atît factorii interni, cît și cei externi. Repetatele lupte cu francii (791—796), ducînd în cele din urmă la alungarea avarilor spre est de Tisa și la înființarea Mărcii de răsărit a Imperiului carolin- gian, la care se adaugă conflictele avarilor cu bulgarii, aceștia reușind, treptat, sub hanii Krum și Omurtag, să-și extindă stăpînirea pînă la vărsarea Tisei în Dună- re, au provocat schimbări structurale de ordin politic, social, economic și militar pe întreg teritoriul fostului caganat1. Dar repetatele înfrîngeri militare și grelele 1 Annales regni Francorum et Einhardi, ad a. 791, 795, 796; Annales Laures- heimenses, ad a. 791, 795, 796; Suidas, Lexicon, ed. A. Adler, Leipzig, 1928, p. 483; S. Szâdeczky-Kardoss, în Opuscula Byzantina, Szeged, I, 1972, p. 105 sqq; A. Kol- lautz — U. Miyakawa, Geschichte und Kultur eines vdlkerwanderungszeitlichen Nomadenvolk.es, Klagenfurt, II, 1970, p. 13 sq, 396 sq, 405 sq. Intr-o versiune nouă a lui Scriptor Incertus de Leone Armenio cf. H. Gregoire, în Byzantion, 11, 1936, p. 423 și F.H.D.R., 4, 1982, p. 8 se precizează că avarii și slaviniile din juf (Timo- cianii și Obrodiții) au fost chemați în ajutor împotriva bizantinilor de către Krum pentru bani, deci ca mercenari și nu ca supuși ai bulgarilor, cum lasă să se înțe- leagă Suidas. Dealtfel, Omurtag, fiul lui Krum, va avea repetate conflicte cu timo- cianii și obrodiții, ori cu aliații acestora, francii și, eventual, cu avarii (cf. Annales Fuldenses, ad a. 818, 822, 824, 825, 826, 827, 829), pînă cînd va reuși să încheie pace cu ei. Cu ocazia uneia dintre aceste lupte s-a înecat în Tisa și tharcanul Onegavon. Din contextele acestor relatări nu rezultă că bulgarii ar fi exercitat o dominație în Banat și Voivodina, unde erau încă stăpîni avarii. Cf. A. Decei, Românii din veacul al IX-lea pînă în al XlII-lea în lumina izvoarelor armenești, București, 1939, p. 56 sqq, cu bibliografia mai veche și discutarea diverselor opinii; A. Grecu (P. P. Panaitescu), în Stud.Cerc.St.Med., I, 1950, p. 223 sq, Omurtag a putut întreprinde aceste expediții către apus, deoarece încheiase în 814 pace cu bizantinii pe timp de 30 de ani (cf. Genetios, 41; H. Gregoire, Byzantion, 9, 1934, p. 782 sq). Se pare că tot atunci Omurtag a adoptat creștinismul de tip iconoclast, după cum ar rezulta din două medalioane de aur pe care este reprezentat Omurtag tînăr, purtînd pe cap o coroană cu cruce, iar în mîna dreaptă avînd o cruce (cf. I. lordanov, în Numismatica, 4, 1976 și Istoria Bulgariei, II, Sofia, 1981, p. 151, iar pentru imitarea monedelor împăraților iconoclaști Leon III și Constantin V cf. N. Lihacev, în Byzantion, 11, 1936, p. 471). Altă interpretare a acestor repre- zentări nu poate fi dată, numai în cazul că se va dovedi că cele două medalioane sfint falsuri moderne, ceea ce nu credem că este cazul. După nume nu ar fi exclus ca și hanii bulgari Sabinus (763—765) și Paganus (765) să fi fost creștini, dar în mod sigur hanul Telerig a fost încreștinat la Constantinopol în anul 777, căsătorindu-se tot atunci cu o prințesă bizantină. Pentru succesiunea hanilor bul- gari în sec. VIII cf. S. Runciman, în Ancient Bulgaria, 2, Nottingham, 1983, p. 182 M. RUSU 232 sq, iar pentru adoptarea creștinismului și relațiile cu Bizanțul cf. D. Angelov, Ancient Bulgaria, II, p. 202 sqq. Semnificativă pentru prezența creștinilor la curtea și cancelaria hanilor bulgari este folosirea scrierii și a limbii grecești (în principal de către preoți și călugări), dar mai ales folosirea de către Krum și Boris-Mihail a titlului de „... principe prin grația lui Dumnezeu" (cf. H. Gregoire, Byzantion, 1933, p. 666 și 1934, p. 782 sq). Persecutarea unor creștini de către neofitul Omur- tag, relatată de către Synaxariul din Constantinopol (cf. H. Gregoire, Byzantion, 9, 1934, p. 764 sq), este plauzibilă de vreme ce episcopii Manuel, Gheorghe și Petre, ori strategii Leon și loan, dimpreună cu alți 377 martiri, nu au voit să adopte iconoclasmul, mai ales că toți aceștia făceau parte din cei 10.000—40.000 de prizonieri luați de Krum din themele Tracia și Macedonia, după victoria de la Adrianopol și colonizați în anul 813 la nord de Dunăre. Deoarece Synaxariul pre- cizează că „... acești sfinți, originari din diverse provincii și diverse locuri, lo- cuiau la Adrianopol“, este foarte plauzibil ca ei să provină prioritar dintre colo- niștii aduși în fortărețele de la granița cu Bulgaria în repetate rînduri (746, 755, 778, 809—810) de către împărații iconoclaști. Deși în 812 coloniștii se răscoală, mai ales cei aduși de împăratul Nikephor, iar unii dintre ei fug în themele de unde erau originari, se pare că mulți au rămas pe loc, fiind apoi luați ca prizo- nieri de către Krum dimpreună cu locuitorii Adrianopolului. Probabil că numărul armenilor printre aceștia a fost destul de mare, deoarece în anul 837, cînd colo- niștii nord-dunăreni se răscoală împotriva bulgarilor, pentru a se întoarce în patrie, conducătorii lor erau mai ales armeni: Kordyles, Bardâs, Tzantzes, Leo Gomoste (cf. N. Adontz, Byzantion, 8, 1933, p. 480 sq). Din izvoarele bizantine care relatează despre aceste evenimente (Scriptor incertus, p. 344 sq, Georgios Monachos, p. 817 sq, Symeon Magister, p. 615 sq, Synax. Const., p. 414 sq) nu rezultă că bulgarii ar fi locuit sau ar fi avut garnizoane stabile la nord de Dunăre, ci, dim- potrivă, cornițele bulgar Mihail, pe care H. Grăgoire, op. cit., p. 761, îl identifică cu cavcanul Isbulos, trece la nord de Dunăre pentru a potoli răscoala, dar este învins de răsculați, care îi înfrîng și pe ungurii chemați în ajutor de bulgari. Numărul coloniștilor traco-romani, macedoneni, armeni, sirieni, cilicieni și alți microasiatici, transferați la nord de Dunăre de către Krum, care aveau în frunte strategi și episcopi, se pare că nu a fost prea mult exagerat de izvoarele bizan- tine, deoarece ei au reușit rapid să-i înfrîngă succesiv pe bulgari și unguri. Teri- toriul unde au trăit timp de 25 de ani acești coloniști din „Macedonia" nord- dunăreană ar putea fi localizat în zona Dunării de Jos și a Deltei, deoarece numai așa ne putem explica rapiditatea cu care s-au adunat pentru a lupta împotriva oulgarilor și ungurilor, dar mai ales pentru a se îmbarca în corăbiile care i-au transportat în Imperiul bizantin. Așezările în care au locuit aceștia erau asemănă- toare cu cele ale autohtonilor de tip Dridu și Bucov, iar ascunderea depozitelor de unelte și arme din fier de la Bîrlogu, Curcani, Dragosloveni, Grumezoaia etc. (cf. infra nota 51) se pare că a fost cauzată de aceste lupte, la care a participat foarte probabil și populația autohtonă românească din zonă. Unele trăsături co- mune pe care le are ceramica de tip Dridu — Bucov (cf. E. Zaharia, Săpăturile de la Dridu, București, 1967, p. 79 sq; M. Comșa, Cultura materială veche româ- nească, București, 1978, p. 60 sq), cu cea de tip Pliska — Preslav (cf. S. Vaklinov, Gestaltung der altbulgarischen Kultur, Sofia, 1977, p. 62 sqq) pot fi explicate prin geneza comună romano-bizantină, care a dus în final, pe parcursul secolelor, la o sinteză comună specifică civilizației bizantine, iar purtătorii acestei civilizații au fost de fapt un adevărat mozaic etnic. Atribuirea etnică a acestei ceramici numai bulgarilor sau slavo-bulgarilor nu are nici o bază istorică sau arheologică, deoarece de la ceramica lucrată cu mîna, atribuită slavilor timpurii, sau ceramica cenușie lustruită de tip Saltovo — Majatk, atribuită bulgarilor, pînă la ceramica de tip Pliska — Preslav e o cale lungă, ce reflectă un proces evolutiv îndelungat. La fel de greu de explicat și dovedit istoric și arheologic este evoluția bruscă, în cîteva decenii, de la bordei și iurtă, la palatele, bazilicile și fortificațiile monu- mentale de la Pliska și Preslav, dacă se evită sau se omite voit rolul preponderent pe care l-a avut populația autohtonă romano-bizantină, creatoarea acestei civili- zații, pe care au preluat-o treptat și bulgarii, ori slavii sud-dunăreni. Este regre- tabil că eminenți specialiști în bizantinologie și arheologie, deși cunosc izvoarele scrise și evidențele arheologice, prezintă cultura materială și mai ales expansiunea primului țarat bulgar în mod subiectivist. Pentru exemplificare este suficient să DESPRE PRIMELE FORMAȚIUNI STATALE ROMANEȘTI 183 pierderi suferite nu au dus la exterminarea avarilor, care vor mai fi amintiți în izvoarele scrise pînă în secolul X2, ci numai la o accentuată scădere a puterii mi- litare și foarte probabil la o fărîmițare a puterii politice în mai multe formațiuni autonome conduse de diverși capcani, tuduni și zoapani, care s-au desprins de sub autoritatea supremă a caganului. Izvoarele scrise apusene3 amintesc mai mulți capcani și tuduni (Theodorus, Zodan, Abraham, Isaac), încreștinați de către franci și care probabil au ajuns sub suzeranitatea acestora. Alți conducători avari, zoa- panii Buela și Butaul, sînt amintiți într-o inscripție în limba turcă, dar cu litere grecești, de pe vasul nr. 21 din tezaurul de la Sînnicolaul Mare4. Acești zoapani semnalăm hărțile care redau întinderea primului țarat bulgar, care se întindea, după aceștia, din Pannonia pînă la Volga și din Grecia pînă la nord de Carpații Păduroși, „expansiune" care nu are nici o justificare istorică sau arheologică (cf. S. Vaklinov, op. cit., p. 228; D. Angelov, în Enzyklopădie zur Fruhgeschichte Eu- ropas (Arbeitsmaterial), s.v. Bulgaria, Berlin, 1980, p. 59, fig. 24; Istoria Bulgariei, II, Sofia, 1981, p. 114, 292), iar harta cu drumul sării (cf. p. 352) este o creație a cartografului, deoarece traseele pe care le prezintă nu au existat nici în vechime, nici azi. Pentru adevăratele trasee ale drumului sării, așa cum rezultă din docu- mentele vremii, cf. P. lambor, în ActaMN, 19, 1982, p. 75 sqq, cu bibliografia mai veche. Nu cunoaștem nici un indiciu care ar sprijini exploatarea și valorificarea salinelor transilvănene de către bulgari. De altfel, sarea pe care la 892 (cf. Ann. Fuld.a. 892) o puteau vinde moravienilor provenea foarte probabil din marele depozit de sare de la Slankamen, care a funcționat încă din antichitate, cf. Acu- mincum, în T.I.R., L. 34, Budapest, 1968, p. 23. Fără îndoială că a existat o dominație bulgară la nord de Dunăre în secolul IX, dar problema care trebuie elucidată în mod judicios este cît de mult s-a extins ea și care a fost caracterul ei. Pentru relatările lui Anonymus din Gesta Hungarorum vezi mai jos. 2 Constantin Porfirogenetul, De Adm.lmp., cap. 30, ed. V. Grecu, în Scriptores Byzantini, București, 7, 1971, p. 48 sq; Szâdeczky-Kardoss, op. cit., p. 115 sq; P. Ratkoă, în Studijne Zvesti, 16, 1968, p. 184 sq. 3 Annales Mettenses, ad a. 803; Annales Einhardi, ad a. 803, 805, 811; P. Ratkoă, op. cit., p. 186 sq. 4 I. Banner — I. Jakabffy, Archaologische Bibliographie des Mittel-Donau- Beckens, Budapest, I, 1954, p. 445 sq, II, 1961, p. 200 sq, III, 1968, p. 219; R. Flo- rescu — I. Miclea, Tezaure transilvane, București, 1979, cu bibliografia mai recentă. Tezaurul a fost datat în diverse perioade ce se eșalonează între secolele' V și XI, iar din punct de vedere etnic a fost atribuit pe rînd hunilor, avarilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, românilor etc. Cele mai multe argumente ple- dează însă în favoarea ipotezei că lotul principal de vase ce alcătuiesc tezaurul a fost făurit în atelierele bizantine în epoca împăraților iconoclaști (717—843), cînd stilul floral și animalier, dimpreună cu influențele orientale, în special persano- sasanide, era în plin avînt (cf. J. Strzygowski, Altai — Iran und Vdlkerwanderung, Leipzig, 1917, p. 1 sq și 54 sqq). Dacă la acestea mai adăugăm inscripția în limba turcă, inclusiv textele scrise cu rune (care după Stamen Mihailov ar fi în limba greacă), atunci cea mai plauzibilă ipoteză pare a fi aceea care atribuie tezaurul avarilor, datîndu-1 în secolul VIII, eventual începutul secolului IX. Semnificativă în această privință ar fi de asemenea semnalarea de către Theophanes Continuatus (ed. Boor, 1883, p. 474, 11), în anturajul împărătesei Irena, în anul 798, a patri- ciului Constantin al lui Boilas, care eventual ar putea fi identificat cu fiul zoapa- nului Buela, conform obiceiului împăraților bizantini de a acorda titlul de patricius unor federați străini, dar creștini. Pentru alți demnitari bizantini cu numele de Boilas cf. G. Moravcsik, Byzantino tur cică, II, 1958, p. 93. Deoarece avarii și bulgarii vorbeau limba turcă, asemănarea dintre numele zoapanului Buela cu denumirea demnității sau a demnitarilor din anturajul hanu- lui bulgar (Bohilades, Boilas, Boilades) smintiți de Theophanes (p. 436, 11 și 447, 3, 12), nu justifică atribuirea acestui tezaur bulgarilor, mai ales că în stadiul actual al cercetărilor nu se poate dovedi că la protobulgari au existat ateliere în care s-ar fi putut executa astfel de lucrări artistice, cum presupunea N. Mavro- dinov în ArchHung, XXIX, 1943, p. 224. 184 M. RUSU se pare că au fost increștinați de către bizantini, după cum ar rezulta din in- scripțiile în limba greacă de pe vasele nr. 9 și 10, ori din folosirea altor vase ale aceluiași tezaur la cultul creștin5. Cert este că la sinodul din Niceea, în anul 787, sinod care a restabilit cultul icoanelor, condamnînd iconoclasmul, participă episcopul Ursus al avarițianilor (Ursus Avaritianensium ecclesiae episcopus)0, care semnează actele sinodului pe locul al 73-lea. Existența unui episcopat la avari a fost posi- bilă numai cu aprobarea caganului sau a unuia dintre conducătorii avari. De altfel, Suidas7, printre cauzele care au contribuit la decăderea puterii avarilor (crimele, beția, morala scăzută etc.), enumeră și facțiunile, adică acapararea puterii de către oameni incompetenți. In izvoarele scrise apusene sînt amintite provinciile avarilor (provinciae Avarorum), probabil provincii administrativ-militare asemănătoare cu mărcile carolingiene și themele bizantine, pe care avarii le numeau jupanate. Era firesc să fi existat și la avari o astfel de organizare administrativ-militară. de- oarece numai astfel s-ar putea explica dăinuirea îndelungată a caganatului. De altfel. însuși faptul că demnitățile de capcani, tuduni, zoapani sînt atestate și în inscripțiile în limba turcă din Asia, ori in izvoarele scrise chineze arată că avarii aveau aceste demnități încă de pe vremea cînd locuiau la sud de lacul Baical, pînă la granița cu Imperiul chinez8. Aceste provincii sau unități administrativ-mili- tarc au stat foarte probabil la baza formațiunilor politice autonome din bazinul .arpato-dunărean, semnalate ca existente pe la sfîrșitul secolului IX și începutul secolului X, cînd pătrund în această zonă ungurii. 1’nul dintre izvoarele de bază care relatează pe larg situația politică, econo- mii ă și socială din bazinul carpato-dunărean la sfîrșitul secolului IX și începutul Secolului X este cronica lui Anonyinus Gesta Hungarorum. Despre personalitatea, valoarea istorică, geografică și literară a operei sale s-a scris mult, încercîndu-se totodată identificarea lui cu diverși magistri, prepoziți sau episcopi, din vremea celor patru regi ai Ungariei care au purtat numele de Bcla!l. Cea mai plauzibilă ni De asemenea nu este convingătoare recenta încercare de a argumenta pe baza unor toponime istorice că cei doi zoapani Buela și Butaul au fost unguri din secolul X, deoarece exemplele citate nu au nimic comun cu numele celor doi demnitari (cf. G. Hristo — F. Makk — L. Szegfii, în Acta Historica, 44, Szeged, 1977, p. 76 sq). 5 Faptul că jumătate din vasele ce alcătuiesc tezaurul de la Sînnicolaul Mare sînt ornamentate cu cruci, ori prin forma lor (potire, patere, căni) erau destinate cultului creștin (cf. vasele nr. 3, 4. 8, !». 10, 11, 12, 19, 21, 22, 23), ar sugera ipoteza că ele făceau parte din patrimoniul liturgic al unei biserici episcopale. Foarte probabil că unele dintre aceste vase au fost dăruite de către împăratul bizantin, cu ocazia încreștinării celor doi zoapani Buela și Butaul (cf. vasele 9 și 10), iar altele au fost comandate unor meșteri constantinopolitani de către cei doi demni- tari. De altfel, printre bogatele prăzi în aur luate de către franci de la avari sînt semnalate și potire (calices) și cruci masive de aur (cf. Vita Caroli Magni, cap. 13). Tot pentru atribuirea tezaurului avarilor pledează și călărețul cu cămașă de zale reprezentat pe vasul nr. 2, deoarece atît izvoarele scrise (Mauritius, I, 2, 6; Mira- cula Sancti Demetrii, II, 1—2, 169—170), cît și descoperirile arheologice atestă că avarii foloseau aceste armuri; cf. F. Altheim, Hunnen, 2, 1960, p. 276; D. Csallăny, DME, 1960, p. 17 sq; J. G. Szabo, HOMK, 1965, p. 29 sq; V. J. Raspopova, KS, 122, 1970, p. 86 sq. *' M. Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, București, 1980, p. 81 sq. 7 Suidas, Lexicon, p. 483. 8 Pentru „provintiae Avarorum" semnalate în anii 832, 833, 836, cf. P. Ratkoă, op. cit., p. 192; Pentru demnitarii avari, cf. Gy. Moravcsik, op. cit., p. 131 sq, 157 sq, 317 sq. 8 Pentru Gesta Hungarorum, cf. ed. G. Popa-Lisseanu, în Fontes Daco-Rom., I, București, 1934, p. 5 sq.; ed. I. Szentpetery, în Script.Rer.Hung., I, Budapest, 1937, p. 15 sq; ed. Gy. Gyorffy, Budapest, 1977, p. 7 sq. Pentru literatura mai veche DESPRE PRIMELE FORMAȚIUNI STATALE ROMANEȘTI 185 se pare însă identificarea lui Anonymus cu Paul, episcopul Transilvaniei, care a redactat și actul din anul 1181, deoarece numai despre el se precizează într-un document original10 că a fost și notar al regelui Bela al ITI-lea (Paulus mei nota- rius nune autem episcopus Ultfasilvanii). Din prologul operei sale rezultă că autorul a dobîndit temeinice cunoștințe de istoric, fiind un bun cunoscător al izvoarelor latine și grecești, redactînd chiar două compendii, care însă s-au pierdut. Din același prolog mai rezultă că această cro- nică a fost prima încercare de a scrie o istorie a Ungariei, deoarece, dacă ar fi existat o altă cronică mai veche, așa cum au presupus unii istorici moderni> atunci Anonymus, respectiv episcopul Paul, nu și-ar ti asumat acest merit față de prie- tenul său N..., căruia..........viro venerabili et arte litteralis scientie inbuto", i-a dedicat lucrarea și care l-ar fi prins repede cu minciuna, mai ales că, se pare, era și un înalt prelat de la Roma11. Datorită demnităților pe care le-a deținut, Paul a avut posibilitatea de a consulta documentele din arhiva cancelariei regale, astfel că el poate fi considerat ca un competent cunoscător al realităților istorice, geografice și etnografice ale regatului arpadian și ale Transilvaniei, iar opera sa poate fi folosită ca o sursă de egală valoare atît pentru unguri, cît și pentru autohtoni, chiar dacă astăzi nu pot fi explicate satisfăcător unele anacronisme din operă1-. Privită în ansamblu, această cronică nu este numai o înșirare de date și eveni- mente istorice, ci o lucrare bazată pe .......examinarea sigură a documentelor scrise și interpretarea clară a faptelor istorice", după cum singur precizează autorul în același prolog, de aceea ea cuprinde date și relatări despre evenimente ce lipsesc în alte cronici ulterioare. Din păcate, partea referitoare la secolele XI—XII s-a pierdut, astfel că posibilitatea de a cunoaște opiniile sale despre evenimentele pe care le știa mai bine sau chiar le-a trăit nu o mai avem astăzi în forma origi- nală, ci numai din fragmente păstrate în cronicile ulterioare13. Potrivit relatărilor lui Anonymus, în bazinul carpato-dunărcan, la data pă- trunderii ungurilor în această zonă (anul 895), existau formațiuni autonome autoh- tone conduse de cîte un duce sau voievod. Prima țară sau ducat în care pătrund ungurii, după ce trec prin pasul Ve- reczke, este Pannonia, ce se afla sub stăpînirea ducelui Salanus. întindere’, și granițele acestei țări nu sînt precizate, dar ea se afla la vest de Tisa, de la izvoare pînă la Dunăre. Cetatea de reședință a lui Salanus era probabil Titcl, dar referitoare la Anonymus, cf. N. Stoicescu, Continuitatea românilor, București, 1981, p. 188 sq; S. Brezeanu, în Revlst, 37, 1, 1981, p. 1313 sq; M. Rusu, în RevRHist, 21, 3—4, 1982, p. 360 sq. 10 G. Feher, Codex Diplom.Hung., II, 1829, p. 198 sq; I. Szentpetery, Az ărpădhâzi kirâlyok okleveleinek kritikai jegyzete, I, 1923, p. 42. 11 G. Popa-Lisseanu, op. cit-, p. 24, 72; Gy. Gyorffy, op. cit., p. 26, 78. Pentru ipoteza că a existat o cronică mai veche, redactată pe timpul lui Ladislau I, din care s-ar fi inspirat Anonymus, cf. B. Homan, în Rev.Etud.Hongr., III, 1925, p. 157 sq; G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 11 sq. 12 Obiceiul episcopilor, inclusiv al papilor, de a semna actele oficiale sau corespondența particulară numai cu inițiala numelui arată că prietenul din tine- rețe căruia Paul i-a promis că-i va scrie o genealogie a regilor și nobililor Un- gariei avea cel puțin această înaltă demnitate. 13 Anonymus (cap. I) amintește despre istoriografii care au scris Gesta Ro- manorum, citîndu-i atunci cînd vorbește despre Sciția, dar el nu amintește nimic despre o Gesta Hungarorum mai veche, în schimb Chronicon Pictum Vindobonense, ed. G. Popa-Lisseanu, în Fontes Daco-Rom., XI, p. 43, amintește despre Gesta Hungarorum, din care probabil a copiat pasaje întregi „... Est autem scriptum in antiquis libris de gestis hungarorum ..." 186 M. RUSU el stăpînea și alte cetăți: Hung, Zemlun, Borsua, Olpar, Surungrad, Borona etc.14 Țara era locuită de către slavi, bulgari și vlahi (Blachi ac pastores Romanorum). Despre vlahi sau români cronicarul precizează mai departe: „pe dreptate se spune că pămîntul Panoniei ar fi pășunile romanilor, fiindcă și acum romanii pasc pe pășunile Ungariei''15, deci nu numai în sec. al IX-lea, ci și la sfîrșitul sec. al Xll-lea, cînd scria cronicarul, românii trăiau în acea zonă. Despre slavi și bulgari cronicarul precizează în alt loc1G că au fost colonizați, la îndemnul și cu sprijinul împăratului bizantin, pe teritoriul dintre Tisa și Dunăre, pînă la granița cu ru- tenii și polonii, de către strămoșul ducelui Salanus, care era marele duce sau hanul Bulgariei. Relatările lui Anonymus sînt confirmate de alte cronici. Astfel, în cronica atribuită lui Nestor17 se spune că locuitorii de pe cursul superior al Tisei erau românii și slavii, care s-au luptat cu ungurii cînd au pătruns în această zonă. Chronicon Saxonicumls vorbește despre „... pustiurile (pășunile) panonilor și avarilor1* (Pannoniorum et Avarum solitudines) (pannoni = romani), pe care le cu- ceresc ungurii și care se aflau mai degrabă în Cimpia Tisei decît în Transdanubia. De asemenea. Constantin Porfirogenetul1'-1 precizează că în sec, al X-lea „... avarii își duceau traiul dincolo de fluviul Dunării unde nu de multă vreme trăiesc viață de nomazi turcii" (turci = unguri). Deși ducele Salanus, ca vasal și aliat al bulga- rilor și bizantinilor, a primit în repetate rînduri ajutor militar de la aceștia, a fost biruit mereu de către unguri, care au reușit să cucerească treptat, la un in- terval de mai mulți ani, poate chiar decenii, teritoriile stăpînite de Salanus, acesta în final refugiindu-se la Belgrad (Alba Bulgariae^) fără a se putea preciza dacă a devenit sau nu vasal al lingurilor. Voievodatul sau ducatul lui Menumorut era situat la est de bazinul superior al Tisei pînă la Mureș și pădurea Igfon, către țara Ultrasilvaniei. Era firese ca și în partea răsăriteană a cîmpiei Tisei să fi locuit aceleași populații, adică români, avari, slavi și eventual bulgari, fapt pentru care Anonymus21 arată că armata lui Menumorut era formată din ..........soldați adunați în diferite neamuri1'. Tot el mai amintește pe cozari (cazari ?, cavari ?), iar alte cronici vorbesc de români și se- cui ce trăiau împreună avînd aceeași soartă (Zaculi cum Blackis in montibus con- finii sortem habucrunt^2. Mai tirziu, în sec. al XlII-lea, după ce secuii au fost colonizați de către unguri în partea de est a Transilvaniei, secuii au luptat ală- turi de românii de acolo împotriva tătarilor23. Paralel cu cucerirea unor teritorii din ducatul lui Salanus, ungurii încearcă să pună stăpînire pe unele teritorii ale ducatului lui Menumorut, dar acesta i-a 14 Anonymus, op. cit., p. 35, 38, 52, 54. 15 Idem, p. 32. 16 Idem, p. 34 sq. 17 Nestor, Povest’ vremennih let, cap. VIII, ed. G. Popa-Lisseanu, în Fontes Daco-Rom., 1935, p. 7—8 și ed. V. A. Andronova-Peretz, 1950, I, p. 137. 18 Chronicon Saxonicum, ad a. 890 în A. Gombos, Catalog. Fontium Historiae, I, Budapest, 1937, p. 216. 18 Constantin Porfirogenetul, ed. V. Grecu, p. 48. 28 Anonymus, op. cit., p. 53. Probabil că aceste lupte finale ale lui Salanus cu ungurii s-au dat pe timpul țarului bulgar Petru, care a luat în căsătorie pe nepoata împăratului Roman I, deoarece țarul Simeon a fost într-un îndelungat război cu bizantinii (919—927), deci nu putea fi aliat cu aceștia împotriva un- gurilor. 21 Anonymus, op. cit., p. 64. 22 Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum, ed. I. Szentpetery, Script.Rer. Hung., I, p. 164; G. Popa-Lisseanu, în Fontes Daco-Rom., IV, 1935, p. 37. 23 Chronicon Hartinianum, în A. Gombos, Catalog.Font.Hist., II, p. 1352. DESPRE PRIMELE FORMAȚIUNI STATALE ROMANEȘTI 187 respins inițial dincolo de Tisa. La (tratativele lui Menumorut cu solii lui Arpad, acesta le spune să-i transmită ducelui Ungariei regretele sale, că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, dar el nu va ceda din pămîntul lui Iniei cit o palmă, deoarece această țară o are moștenire de la strămoșul său, iar acum, gra- ție stăpînului său, împăratul din Constantinopol (Leon VI), nimeni nu poate să-i smulgă țara din mîini24. Se pare însă că îndepărtați! aliați nu i-au acordat la timp ajutorul cuvenit, deoarece ungurii cuceresc cetatea Satu Mare (castrum Zotmar) și partea de nord a ducatului pînă la Zalău (Ziloc) și Poarta Meseșului (Porta Mese- sina). Timp de mai mulți ani ungurii își îndreaptă atenția spre vest sau în alte direcții și abia după ce cuceresc cetatea Vesprem (castrum Bezprem) apărată de soldați romani25 și devastează Transdanubia, secuii, care inițial fuseseră supușii lui Menumorut, se aliază cu ungurii, obligîndu-se „ să meargă în prima linie ca să lupte împotriva lui Menumorut"26, participînd astfel la asediul final al cetății Biharia, totodată și reședință a lui Menumorut. După un îndelungat asediu și lupte grele, cetatea este cucerită. Interesant este că, pentru prima dată, cronicarul amin- tește în cifre pierderile suferite, atît de către soldați! lui Menumorut, cit și de către unguri și secui. Pacea se încheie prin căsătoria fiicei lui Menumorut cu Zulta (Zoltan), fiul lui Arpad, dar cetatea Biharia rămîne în continuare în stă- pînirea lui Menumorut pînă la moartea sa, deci a fost mai degrabă o alianță matrimonială și politică, decît o ocupare și dominație militară efectivă. După cum rezultă din cronici, ducatul Bihorului va rămîne în stăpînirea primului moștenitor al familiei arpadiene, avînd un regim aparte în comparație cu celelalte teritorii cucerite. Voievodatul sau ducatul lui Glad (Gladius) era în Banat, avînd granițele de- limitate de Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați, iar reședința sa era probabil la Orșova (Ursua) sau eventual la Morisena (Cenad). în stăpînirea sa se mai aflau și alte castre ca: Horom (Palanca), Keve (Cuvin), iar pe rîul Timiș se afla o altă cetate încă neidentificată (Castra metati sunt iuxta vadum arenarum); în schimb, a fost recent cercetată o cetate din acea vreme, la Tudor Vladimirescu — Arad27. Nu se precizează, cine erau locuitorii ducatului, dar Glad luptă împotriva ungurilor cu ajutorul românilor, bulgarilor și al cumanilor (avari tîrzii ?). Conflictul s-a ter- minat prin cedarea de către Glad a castrului Keve și cucerirea cetății Orșova. Nu știm dacă Glad a rămas în continuare vasal al ungurilor, dar Anonymus afirmă că unul dintre urmașii lui a fost Ahtum. Despre Ahtum Legenda Sandi Gerhardv® relatează că era un domnitor puternic și bogat, iar țara sa se întindea de la rîul Criș pînă în părțile Transilvaniei și pînă la Vidin și Severin. De asemenea el era federat sau vasal al bizantinilor, iar la Morisena avea o mănăstire cu călugări greci, deci de rit ortodox. Conflictul dintre Ahtum și regele ungar Ștefan I a iz- bucnit pe motiv că primul vămuia în porturile sale de pe Mureș și Tisa plutele ce transportau sarea. Teritoriul intracarpatic, pe care cronicarul îl numește „Terra UItrasilvana", era sub stăpînirea lui Gelu, ducele românilor (dux Blachorum). Granițele acestui ducat sau voievodat nu pot fi precizate cu certitudine, deoarece din relatările lui 24 Anonymus, op. cit., p. 41. ® Idem, p. 61. M Idem, p. 63. 27 Idem, p. 57; pentru cetatea de la Vladimirescu — Arad cf. M. Barbu — M. Zdroba, în Ziridava, X, 1978, p. 110 sq; M. Rusu, Ziridava, XII, 1980, p. 165 sq. 28 Legenda Sancti Gerhardi, ed. I. Szentpâtery, în Script.Rer.Hung., II p. 489 sq. 188 M. RUSU Anonymus nu rezultă că întreg spațiul intracarpatic ar fi fost sub stăpînirea lui Gelu: Cetatea de scaun a lui Gelu, situată în apropierea rîului Someș, fără a i se preciza numele (castrum suum iurta fluvium Zomus positumf^, a fost recent identificată cu cetatea Dăbîca, unde cercetările arheologice din ultimii ani au scos la lumină fortificații și vestigii arheologice ce pledează pentru această identificare, mai ales că unele faze de construcție și locuire sînt chiar mai vechi decît perioada lui Gelu30. Alte cetăți de pămînt: Morești, Moldovenești, Moigrad, Cluj-Mănăștur, Șirioara au fost de asemenea cercetate prin săpături arheologice sistematice, timp de mai mulți ani, iar materialul arheologic documentar arată că și ele au fost în funcție în această perioadă de timp31. Merită subliniat faptul că dintre voievozii sau ducii amintiți, Anonymus precizează despre Gelu că era român (quidam Bla- cus), iar locuitorii țării erau români și slavi (Blasi et Sclavi^. Ceea ce i-a determinat pe ungurii conduși de Tuhutum să întreprindă o in- cursiune în voievodatul lui Gelu a fost fertilitatea solului, bogăția rîurilor în nisip aurifer, dar mai ales salinele. Cînd Gelu a auzit că ungurii vor să-i atace țara, s-a grăbit cu armata sa formată din călăreți și pedestrași-arcași să-i întîmpine și să-i oprească la porțile Meseșului, dar aceștia, ocolind probabil fortificațiile de la Moigrad și Ortclcc. după ce au traversat pădurile, au ajuns într-o singură zi în Valea Almașului. Aici „...s-au luptat între ei cu înverșunare, dar ostașii ducelui Gelu au fost biruiți și mulți dintre ei omorîți și încă și mai mulți făcuți prizo- nieri1, după cum relatează cronicarul33. Retrăgîndu-se spre cetatea sa de scaun, si- tuată lingă Someș, Gelu a fost urmărit de soldații lui Tuhutum și omorît în valea Căpușului. Locuitorii țării, văzînd situația disperată în care se aflau, au făcut pace cu ungurii la Așchileu (Esculeu), alcgîndu-1 pe Tuhutum drept căpetenie. Se pare însă că înainte de a încheia această pace s-au mai dat și alte lupte, deoarece la cetățile de la Dăbîca, Cluj-Mănăștur și Morești au fost înregistrate distrugeri și avarii ce puteau fi cauzale de repetatele atacuri ale ungurilor și pecenegilor la Începutul secolului X34. O altă formațiune autonomă intracarpatică este semnalată ca fiind țara lui Kulan (terra Kulan), pe care o moștenește ginerele său Beliud35. Localizarea și în- tinderea acestui ducat sau voievodat nu este precizată în cronică, dar recent el a fost localizat în centrul Transilvaniei cu reședința la Alba lulia, de aceea a fost numit „voievodatul de la Bălgrad—Alba lulia"36. Cercetările arheologice mai vechi sau recente confirmă această localizare. Astfel, recent s-a dovedit că zidurile castrului roman Apulum au fost reparate și refolosite pînă tîrziu în epoca feuda- lă, iar o necropolă, încă în curs de cercetare, cuprinde mai multe sute de mor- 29 Anonymus, op. cit., p. 45. , 30 Șt. Pascu și colab., în ActaMN, V, 1968, p. 153 sq. 31 P. lambor — Șt. Matei, în AIIAC, 17, 1975, p. 291 sq; idem, în ActaMN, 16, 1979, p. 599 sq; M. Rusu, în Ziridava, X, 1978, p. 159 sq; idem, în RevRHist, XXI, 1982, p. 366 sq. 32 Anonymus, op. cit., p. 44. 33 Idem, p. 45. M M. Rusu, op. cit., p. 370 sq. 3S Chronicon Pictum Vindobonense, ed. G. Popa-Lisseanu, p. 21. Numele Kulan derivă foarte probabil de la denumirea tiirco-persană a măgarului sălbatic (Equus hemionus hemionus), răspîndit pe un vast areal din Asia pînă în Europa centrală. Denumirea turcă (kulan = urechi mari) a fost preluată de slavi și de români sub forma kolun sau colun, păstrîndu-se astfel’ în numeroase toponime cf. N. Vlassa, în ActaMN, 15, 1978, p. 27 sq. ' ’ "6 K. Horedt, în SCIV, 5, 1954, p. 487 sq; Șt. Pascu,1 Voievodatul Transilvaniei, I, 1971, p. 47. ' DESPRE PRIMELE FORMAȚIUNI STATALE ROMÂNEȘTI 189 minte din secolele VIII—X, ceea ce evidențiază importanța pe care a avut-o aceas- tă cetate în perioada respectivă. Faptul că majoritatea mormintelor sînt creștine și numai un procent relativ redus este păgîn (cîteva morminte de incinerație atribuite slavilor și altele, în care lîngă scheletul uman se află și oase de cal, atribuite ava- rilor) atestă că locuitorii care au folosit această necropolă erau români, slavi și avari. Și la necropolele din zonă: Ciumbrud, Ghirbom, Blandiana, Turdaș, Aiud, Teiuș etc., datate de asemenea în secolele VIII—IX, sînt prezente cele trei etnii, adică românii, slavii și avarii37. Datorită salinelor din zonă (Turda, Ocna Mureș, Ocnișoara), era firesc ca pe parcursul secolelor VIII—IX avarii să fi avut aici un puternic centru, care a continuat să dăinuiască pînă în secolul X. Pe la mijlocul secolului X ducatul lui Kulan-Beliud se învecina la nord cu ducatul lui Gyula (dux magnus ei potens), care stâpinea fostul ducat al lui Gelu. Acest Gyula a fost identificat cu principele Gylas, care în jurul anului 950 a primit de la împăratul Constantin Porfirogenetul titlul de patricius, iar pe epis- copul Hierotheus l-a trimis să păstorească peste credincioșii din Transilvania, după ce în prealabil a fost uns de patriarhul Theophilactus38. Deci, Gyla era vasal al împăratului bizantin, iar organizarea bisericească depindea de Constantinopol. Pe fiica acestui Gyla, Sarolta, la sfatul și cu sprijinul lui Beliud, a luat-o în căsă- torie ducele ungurilor Geysa3y, dovedind-că la acea dată el nu era vasal al ungu- riloProbabil spre sfîrșitul secolului X fiul acestuia, Gyla minor sau tex lulus, cum mai este numit de cronicari, a înglobat ducatul lui Kulan-Beliud în regatul său, deoarece cronicile precizează că la 1002, cînd a avut război cu Ștefan I, el stăpînea întreg regatul Ultrasilvaniei, iar lupta finală s-a dat lîngă Alba lulia (....ad Albam Transilvăneni... municiones civitatum"^1. Deoarece acest Gyla a atacat în repetate rînduri pe unguri și nu s-a lăsat convertit (la catolicism) de neofitul Ștefan I, acesta, după ce îl înfrînge, îl ia prizonier în Ungaria dimpreună cu întreaga familie, unde îl botează cu forța41, dar fiii lui, Bua și Bucna, vor fi căpeteniile răscoalei din 1046. Dacă documentația scrisă referitoare la situația social-cconomică a locuito- rilor acestor formațiuni politice prestatale este lacunară, în schimb cercetările arheologice efectuate în ultimele decenii au adus contribuții substanțiale la recon- stituirea cadrului istoric general și la o cunoaștere mai aprofundată a situației de- mografice. Cârtind descoperirile făcute prin săpături sistematice și sondaje arheo- logice efectuate pe întreg teritoriul României, constatăm existența a 398 așezări deschise, 30 cetăți și 78 necropole din sec. VIII—IX, precum și a 543 așezări, 51 cetăți și 74 necropole din sec. X—XI. Bogăția și diversitatea materialului docu- mentar scos la lumină de cercetările arheologice și coroborat cu știrile culese din izvoarele scrise permit o nouă interpretare istorică a contextului general în care s-a petrecut apariția și închegarea primelor formațiuni statale românești. 37 M. Rusu, în AI IAC, 22, 1979, p. 47 sq; K. Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV—XIII, București, 1958, p. 61 sq; idem, în Studijne Zvesti, 16, 1968, p. 103 sq. 38 Cednenus — Skylitzes, Historiarum Compendium, Bonn, 1939, p. 328; Zo- naias, Epitomae Historiarum, III, Leipzig, p. 484. 38 Chronicon Pictum Vindobonense, ed. Popa-Lisseanu, p. 21. 411 Anonymus, op. cit., p. 44; Annales Hildesheimense, ad a. 1003, în A. Gombos, Catalog.Font.Hung., I, p. 141; Legenda Sancti Stephani regis ab Hartvico episcopo conscripta, în Script.Rer.Hung., II, p. 389 și 423; Chronicon Posoniense, în Script. Rer.Hung., II, p. 33 și 36; Chronicon Henrici de Milgeln, în Script.Rer.Hung., II, p. 13° MB sn; Chronicon Pictum Vindobonense, în Fontes Daco-Rom., 11, p. 32. 41 Chronicon Pictum Vindobonense, în Fontes Daco-Rom., 11, p. 33, 43 sq, 46. 190 M. RUSU O atenție aparte a fost acordată cetăților și fortificațiilor din sec. IX—XI, deoarece studierea lor permite o înțelegere mai realistă a transformărilor de ordin economic, social și politic petrecute în sinul societății în această perioadă de timp. Astfel, de pildă, numai în spațiul intracarpatic au fost cercetate 15 cetăți, la care mai pot fi adăugate și altele (Feldioara, Glogovăț, Cetatea de Baltă etc.), unde sondajele arheologice nu au furnizat date suficiente pentru o încadrare cronolo- gică mai sigură, deși tehnica de construcție este similară cu a celorlalte cetăți42. Apariția primelor fortificații transilvănene feudale timpurii este, în primul rînd, rezultatul transformărilor de ordin economic și social petrecute în sinul popu- lației autohtone. Fără îndoială, la acești factori au contribuit conjunctura istorică favorabilă, precum și repetatele incursiuni sau dislocări ale populațiilor venite din diferite direcții, determinîndu-i pe autohtoni să-și construiască fortificații, la adă- postul cărora puteau să-și apere avutul și ființa. In stadiul actual al cercetărilor, ca urmare a observațiilor înregistrate refe- ritor la tehnica de construcție, cetățile transilvănene pot fi împărțite în trei tipuri principale, chiar dacă pentru fiecare tip au fost înregistrate două sau mai multe faze de construcție. Nu putem prezenta amănunțit pentru fiecare cetate în parte observațiile înregistrate referitor la tehnica de construcție, de aceea vom aminti doar principalele elemente de fortificare ce le caracterizează, cu exemplificări concrete. Primul tip de fortificație constă în unul sau mai multe valuri de pămînt în fața cărora uneori se află, iar alteori nu se află o bermă, precum și unul sau două șanțuri de apărare, cu fundul plat sau în formă de albie. înspre interior, la unele s-a înregistrat un drum de rond pietruit cu lespezi de gresie ori cu pietre de rîu. Aproape toate cetățile sînt așezate pe terasele superioare ale văilor, izolînd vîrful terasei cu pantele abrupte de restul platoului. La Morești, jud. Mureș, Dăbîca, jud. Cluj și Fundu Herții, jud. Botoșani sînt cîte trei valuri de pămînt cu șanțurile corespunzătoare, înglobînd un teritoriu fortificat deosebit de întins, ceea ce oglin- dește importanța lor strategică, istorică și economică în secolele IX—X. Excepție fac cetățile din cîmpie, Biharia, jud. Bihor, Pîncota, Zărand și Vladimirescu, jud. Arad, care, fiind așezate în lunca văilor, au o formă patrulateră, cu cîte un singur val de pămînt și șanț de apărare43. Al doilea tip de fortificație constă dintr-o palisadă complexă, construită în- tr-o tehnică specială, care, în urma unor puternice incendii ce au mistuit scheletul din lemn, a lăsat un strat unitar și compact de pămînt ars, cărămiziu. Majoritatea acestor palisade sînt situate în spatele sau chiar pe muchia valurilor de pămînt mai vechi. La Morești, Dăbîca, Moigrad și Șirioara însă •’-a constatat că palisada era construită și pe laturile care inițial nu fuseseră fortificate cu cîte un val de pămînt. în schimb, la Dăbîca, cea de a doua palisadă, cea de la incinta II, a fost construită numai pe latura dinspre platou, fiind în acel punct cea mai veche fortificație, peste care s-a construit ulterior, la sfîrșitul secolului XI, în două etape, un val masiv de pămînt căptușit cu bîrne, iar peste acestea ziduri de piatră înăl- țate la începutul secolului XIII. La Cluj-Mănăstur, palisada incendiată se supra- pune pe toate laturile peste valul de pămînt mai vechi, iar la Vladimirescu—Arad, după cum rezultă din observațiile stratigrafice, se pare că palisada incendiată este mai veche decît valul de pămînt, în orice caz amîndouă fazele de fortificare au fost scoase din funcție pe la mijlocul secolului XI, deoarece peste ruinele ce- 42 M. Rusu, în RevRHist, 1982, p. 371. 43 M. Rusu, în Ziridava, 10, 1978, p. 162. DESPRE PRIMELE FORMAȚIUNI STATALE ROMANEȘTI jgj tății se suprapune un cimitir datat cu monede de la regii Petru, Andrei I și Bel a l44. Un grup cu totul aparte îl constituie cetățile de la Slon, jud. Prahova și Moldovenești, jud. Cluj, care au zidurile din blocuri fasonate și cărămizi la Slon, respectiv din blocuri paralelipipedice legate între ele cu scoabe de fier la Mol-, dovenești. Tot la Moldovenești emplectonul zidului este format din blocuri sfărî- mate, legate între ele cu mortar de gips indicînd o tehnică de construcție bizan- tină. De fapt, cele trei tipuri de blocuri fasonate folosite la zidul de incintă al cetății de la Moldovenești sînt identice ca formă și dimensiuni cu cele aflate la cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare din Dobrogea45. Construirea cetății de la Moldovenești într-o tehnică bizantină, dimpreună cu alte vestigii de factură bi- zantină, fragmente de capiteluri, ceramică smălțuită, amfore etc., ar sugera nu numai o influență bizantină, ci poate chiar o dominație politică, dacă ar fi să dăm crezare lui A- nonymus (cap. XX). care spune despre Menumorut că era vasal al împăratului de la Constantinopol. De fapt, atît cele două cetăți de la Slon, cît și cetatea de la Mol- dovenești sînt situate in imediata apropiere a unor importante saline, iar ultima cetate este legată și de exploatarea aurului, deci importanța lor economică era suficient de mare pentru a trezi interesul bizantinilor ca să trimeată meșteri va- salilor lor pentru a construi aceste cetăți. Fenomenul nu este izolat, deoarece și capitala caganatului cazac, Sarkelul, a fost construită tot de către meșteri bizantini46. Prezența acestor tipuri de fortificații, care devin treptat tot mai puternice, presu- pune și existența unei stratificări sociale, precum și o putere economică, militară și politică considerabilă, astfel că primele formațiuni statale românești pot fi com- parate cu cele contemporane din alte părți ale Europei, dar mai ales cu cele ve- cine, în special cu cele ale slavilor. Tot în această grupă ar putea fi încadrate și fostele castre romane de la Alba lulia, Turda, Cenad, care, după cum rezultă din cronici și documente cît și din cercetările arheologice, au fost reparate și refolosite pe parcursul secolelor XI—XIII47. Reconstituirea și precizarea concretă a tipurilor de obști sătești ce au dăinuit pe teritoriul României la populația autohtonă din acea vreme este dificilă, deoa- rece atît izvoarele scrise, cît și documentația arheologică sînt lacunare, deci insu- ficiente. Totuși, este de presupus că în anumite zone au putut dăinui, datorită unor factori obiectivi, reminiscențe ale obștii gentilice influențate într-o oarecare măsură de obștea germană, ori slavă, sau chiar nomadă, astfel că obștea sătească vecinală a autohtonilor a putut îngloba și unele reminiscențe și influențe ale acestora. în unele zone însă, unde tradiția Imperiului roman a fost mai puternică, s-a putut trece direct la obștile teritoriale, atît de caracteristice Imperiului bizantin. Cele două tipuri de așezări, adunate și răsfirate, constatate pe cale arheologică pe în- treg teritoriul țării, ar pleda în favoarea coexistenței acestor tipuri de obști să- tești, rămînînd ca cercetările viitoare să precizeze mai concret, în care zonă pre- domină obștile vecinale, respectiv cele teritoriale. Pînă în prezent s-a constatat că la cîmpie, pe văile mănoase, ori în toate zonele cu cernoziom, unde se practica o agricultură pe scară mai largă, erau mai rentabile obștile teritoriale, deoarece bo- 44 P. lambor — Șt. Matei, în ActaMN, 16, 1979, p. 600 sq; M. Barbu — M. Zdroba, în Ziridava, 11, 1979, p. 181 sq. 45 K. Horedt, Contribuții, p. 136 sq; M. Rusu, în Apulum, 9, 1971, 729 sq; P. Diaconu, Păcuiul lui Soare, cetatea bizantină, I, București, 1972, p. 27 sq; M. Comșa, în Dacia, 22, 1978, p. 303 sq. 46 P. B. Golden, Khazar Studies, în Bibl.Orient.Hung., 35, 1980, p. 85 sq. 47 M. Rusu, în RevRHist, 1982, p. 364 sq. 192 M. RUSU găția solului în substanțe nutritive permitea cultivarea cerealelor, în special a meiului și a griului, fără întrerupere. Obștile sătești din aceste zone aveau pe aceeași vatră a satului o continuitate de locuire timp de mai multe secole, după cum o dovedesc cercetările arheologice. în zonele deluroase sau chiar submonta- ne, unde solurile erau mai sărace în substanțe nutritive, era necesară o alternare a terenurilor agricole, astfel că după 2—3 ani parcelele cultivate cu cereale erau lăsate să se înțelenească, fiind desțelenite alte loturi pentru agricultură. în aceste zone practicarea asolamentului a dăinuit multă vreme, pînă în epoca feudală, ast- fel că obștile vccinale, îmbinate cu cele păstorești, erau cele mai adecvate condi- țiilor pedologice, climatice și geografice în zonele respective. Cercetările arheologice efectuate atît în așezările fortificate, cît și în cele deschise sau în necropole au furnizat un material documentar suficient de conclu- dent pentru ca, dimpreună 0—17, sub același nivel cu materialul feudal, a fost găsită o platformă din lut galben bătătorit, groasă de 0,35—0,45 m, amena- jată în perioada de funcționare a turnului donjon. Doar din partea superioară a acestei platforme au fost recoltate cîteva fragmente ceramice. Imediat sub această platformă urmează humusul antic, care conține o mare cantitate de ceramică apar- ținînd culturilor Tisa și Coțofcni. De altfel, în cercetările din 1965—1966, din ve- cinătatea acestui sector, în S I și în caseta A a S I, au fost descoperite locuințe neolitice cu o imensă cantitate de ceramică2. Ceea ce surprinde, este faptul că nici în această secțiune și nici în caseta B, unde s-a săpat pînă la pămîntul viu, nu s-a descoperit nici un element de cultură materială care să dovedească o lo- cuire în faza de funcționare a fortificației cu val de pămînt și palisadă (sec. IX—X), ceea ce face să confirme presupunerea mai veche, că centrul incintei era liber, eventualele locuințe și alte anexe aflîndu-se numai în preajma valului și adosate acestuia, așa cum o dovedesc urmele materiale din S I, caseta A (1966) și S 4/1 (1983). în caseta B, deschisă pe latura de nord a S 3/1, cu laturile de 12x13 m, au fost dezvelite fundațiile donjonului, cu plan rectangular, avînd laturile inegale: latura de N-V de 11 m, cea de S-V de 9 m, cea de S-E de 10 m, iar cea de N-E de 11,5 m. Grosimea temeliei este în general de 2,60 m, doar a laturii de N-V 1 Șt. Pascu, M. Rusu, P. lambor, N. Edroiu, P. Gyulai, V. Wollmann, Șt. Ma- tei, Cetatea Dăbîca, în ActaMN, V, 1968, p. 159, 166—167. 2 N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1976, p. 67 și urm. P. IAMBOR 198 este de 2,80, spre colțul de N ajungînd chiar la 3 m. Se pare că a fost construită inițial în acest mod, deoarece colțul acesta era mai periclitat încă din vechime, datorită înclinării terasei spre capătul din nordul incintei cetății. înclinarea se poate constata la fundațiile zidurilor de est și de vest care închid incinta și mai ales la refacerea și îngroșarea zidului transversal (prăbușit în mod evident la un moment dat) adosat, care unea cele două ziduri de incintă amintite3. Fundația donjonului a apărut la adîncimi variabile: între 0,45/0,60 m și 1,40 (pe latura de S-E, datorită unor gropi moderne), față de nivelul actual de călcare. Este construită din piatră de carieră în tehnica opus incertum, puțin diferită de cea a zidurilor de incintă și fo’.osindu-se un mortar pe bază de var și nisip de o calitate mai proastă. Interiorul a fost golit pînă la adîncimea de 1,95— 2,15 m (n.a.), pînă la o podea, constînd dintr-un strat de nisip și pietriș mărunt uniform și compact. Foarte probabil este vorba de interiorul unui subsol, în temelia fundației neexistînd nici o deschizătură, intrarea în turn făcîndu-se, din motive de securitate, pe la unul din nivelele superioare cu ajutorul unei scări. Pe podea, ca de altfel și în pămîntul de umplutură din interiorul turnului, amestecat cu mult cărbune, printre pietrele mari și mici căzute, s-a găsit o imensă cantitate de ceramică, cuie și alte obiecte de metal (cuțite, pinteni, vîrfuri de săgeți, potcoave, scoabe, cîteva accesorii vestimentare, piese de podoabă etc.). Din umplutura de pe podea provin nouă pastile de monede neștanțate, cu dia- metrul de 15—16 mm, tăiate rudimentar, avînd miezul din cupru, iar suprafața ușor argintată. Descoperirea acestor piese indică posibilitatea ca în acest loc să fi existat o încercare de batere de monede false4. De altfel în 1966, în S I, caseta A, in apropierea fundației de piatră a turnului de lemn, s-au descoperit două pastile de argint, ceva mai mici, precum și o plăcuță dc cupru argintat de 3x1 cm, din care se puteau tăia asemenea pastile. Una dintre pastile are ștanțat pe o parte un motiv floral, caracteristic pentru emisiunile friesachiene (sec. XIII). Tn ceea ce privește materialul arheologic și în special ceramica provenită din interiorul turnului și din stratul de cultură din exterior, contemporan cu pe- rioada sa de funcționare, se constată în general o unitate. Predomină într-o proporție considerabilă fragmentele ceramice de culoare neagră și cenușie, provenind de la vase borcan, unele foarte mari, fără țorți, lucrate în majoritatea cazurilor la roată cu turație rapidă, cu pereți relativ sub- țiri, în cele mai multe cazuri neornamentate. O cantitate oarecare de fragmente sînt ornamentate cu linii orizontale incizate, dispuse paralel sub buză și pe umărul vasului. Buzele vaselor nu sînt puternic evazate, ci ușor răsfrînte și teșite. într-o 3 In mijlocul acestei mici incinte, formată din cele trei ziduri, se află o groapă care a fost săpată probabil în perioada de funcționare a valului de pămînt întărit cu bîrne de lemn, posterior palisadei. Asupra funcționalității ei s-au emis diferite ipoteze. Groapa este practicată în stîncă, avînd o formă pătrată cu latu- rile de 4x4 m și a fost golită pînă la adîncimea de 19 m față de nivelul actual de călcare. Lucrările fiind întrerupte din motive de securitate, evident, nu s-a ajuns pînă la fundul acestei gropi. S-ar putea totuși ca ea să fi servit drept tunel de refugiu în caz de atac, avînd ieșirea undeva în partea inferioară a pantei tera- sei pe care este construită cetatea (fapt constatat și la cetatea din pădurea de deasupra satului Zalnoc — Sălaj). în interiorul tunelului, în peretele de stîncă au fost găsite două nișe dreptunghiulare, la nivele diferite, adînci de cca 0,50 m, cu pereții afumați datorită probabil folosirii unor făclii sau luminări. Dintre obiectele găsite în umplutura gropii provine și un fragment de sfeșnic. 4 Cercetările arheologice de la cetatea Lita au dovedit existența unui atelier de bătut monede false care a funcționat in sec. al XV-lea și la începutul celui următor (P. Gyulai, Fr. Pap, A. Palko, în ActaMN, XX, 1983, p. 521—525). DONJONUL CETĂȚII DABlCA 199 cantitate mai mică, s-a găsit ceramică foarte fină de culoare cenușie, cu pereții foarte subțiri, neornamentată sau ornamentată, cu caneluri și cu ștampilă. Aceasta pare să fie de import (deși o replică locală a ei, dar de o calitate inferioară, se găsește din abundență) și este un atribut cultural al acelor hospites regali, colo- nizați în a doua jumătate a veacului al XlII-lea în mai multe centre din Transil- vania de nord-vest. în general ceramica se datează cu precădere în a doua jumă- tate a veacului al XlII-lea și în cel următor, ea fiind frapant asemănătoare cu cea aflată în așezarea din incinta a IV-a, care suprapune parțial cimitirul din secolele XI—XII5 (pl. I). Două fragmente ceramice remarcabile, de culoare porto- calie-roșietică, modelate cu mina dintr-o pastă uniformă, provin de la o aquama- nila. Unul reprezintă o față umană și a fost descoperit în S 3/1, iar celălalt, des- coperit în caseta A a S I (1966), la 0,50 m spre sud de S 3/1, reprezintă mijlocul și partea inferioară a unui corp uman, ușor ieșită în relief, la care se detașează picioarele. Mijlocul este încins cu o curea avînd în centru o cataramă, cureaua, cît și diagonala prinsă de ea fiind ornamentate cu incizii circulare (pl. II). Ase- menea piese se datează în sec. al XlII-lea. Tot pentru o datare în sec. XIII ple- dează și fragmentul de ancadrament în arc semicircular provenind de la o fe- restruică a donjonului. Piesele de metal cele mai caracteristice se datează în sec. XIII—XIV (pl. III și IV)G. De altfel acest material arheologic este cel mai recent din complexul de la Dăbîca, confirmînd faptul, pe lîngă alte observații făcute în decursul cercetărilor de aproape două decenii, că la sfirșitul veacului al XlII-lea sau la începutul celui următor, în urma unor evenimente dramatice, ce- tatea a fost distrusă și apoi abandonată. Chiar dacă există unele piese arheologice provenind din incinta I care se pot data mai tirziu, acestea sînt puține și nu pot atesta o locuire intensă în veacurile XIV—XV7. Donjonul descoperit în 1983 aruncă o lumină nouă asupra fazei finale de funcționare a cetății de comitat. Deși nu se poate vorbi de un raport direct între grosimea fundației și înăl- țimea donjonului, totuși putem presupune că cel de la Dăbîca trebuia să fi fost . 5 ActaMN, N, 1968, p. 175. Pentru analogii ale ceramicii din sec. XIII—XIV de la Dăbîca din incinta I și din așezarea aflată în incinta a IV-a care se supra- pune peste cimitirul din sec. XI—XII, vezi I. Holl, în BpR, XVI, 1955, 147 și urm.; idem, în BpR, XX, 1963, p. 335 și urm.; N. Constantinescu, Curtea de Argeș (1200— 1400). Asupra începuturilor Țării Românești, București, 1984, p. 122—127. într-un document din 1290 este amintit un „oaspete", pc nume Gebhard, care avea un părhînt la Dăbîca (DIR, C. Transilvania, veac. XI—XIII, II, p. 315). 6 Materialul arheologic din incinta I, ca de altfel și din alte sectoare ale ce- tății, nu permite o datare mai tîrzie de veacul al XlV-iea. Lipsesc anumite forme specifice de vase, ceramica pictată, vasele cu torți și. cu pereții foarte subțiri, pre- cuțn și capacele, caracteristice veacurilor XV—XVI. De asemenea, lipsesc cahlcle medievale. Deși s-au descoperit foarte mulți pinteni cu rozetă, din sec. XIII—XIV, lidsfesc cei cu rozetă și cu spinul lung, caracteristici veacului al XV-lea. (Pentru încadrarea cronologică a pintenilor, vezi Nagy Geza, în ArchBrt, XVIII, 1898, p. 51—74; Zofia Hilczerowna, Ostrogi Polskie z X—XIII wieku, Poznah, 1956). Nu Srați. descoperit unelte, arme, piese de podoabă și — ceea ce este mai important — mcțhede care să depășească veacul al XlV-lea (cu excepția celor găsite în cimitirul de.Ja Boldîgă, unde lăcașul de cult și necropola funcționează pînă în evul mediu tîr/iu). : , 7-Nu excludem posibilitatea ca, în urma pierderii importanței strategice a entății, cîrtd ea -a fost cedată de rege unor particulari, amenajările din incinta L să.tfit.fpst .făcute, de’, eătre. banul Mikud. din familia Kukenus-Renolth și de către urmașii săi (P. lambor, în ActaMN, XVI, 1979, p. 217), tare și-au adăugat numelui particula de Dăbîca (Dobokai). 200 P. IAMBOR destul de masiv, incadrîndu-se din punct de vedere planimetric în arhitectura obișnuită pentru sfîrșitul sec. al XlII-lea din Transilvania8. Raportat la turnul de lemn cu fundație de piatră din imediata vecinătate, conform stratigrafiei, donjonul a fost construit ulterior. Foarte probabil, acel turn de observație ridicat deasupra șanțului incintei I, poate chiar înaintea curtinei de piatră, după ce a ars9, a fost abandonat și în apropierea lui s-a construit un donjon puternic. Temelia acestuia. în colțul de nord-vest, străpunge nivelul de construcție cu mortar și pietriș al zidului de incintă de pe latura de vest a cetății, indiciu sigur pentru ridicarea sa într-o perioadă ulterioară construirii curtinei. N-ar fi exclus ca in aceeași vreme cu donjonul să fi fost ridicat cel de al doilea zid din partea de nord a incintei, care îl încalecă parțial pe cel anterior (distrus fie cu ocazia unui atac, cum a fost cel al tătarilor din 1285, fie în urma unei pră- bușiri naturale), realizindu-se închiderea între zidurile de est și vest ale incintei. Tehnica de construcție, precum și mortarul de o calitate mai slabă pledează pentru simultaneitatea lor. Cu ocazia aceleiași campanii de săpături din 1983, a mai fost verificat siste- mul de fortificare cu val de pămînt și cu palisadă din. incinta I. în S4/I trasată pînă în punctul cel mai înalt al valului, fără a fi prelungită peste șanț, s-a con- statat următoarea situație (fig. 3): sub stratul vegetal, între m 0—3 și 10—13 se succed lentile de pămînt negru și galben din val, scoase și aruncate din șanțul de apărare. între m 2—10, au fost surprinse urmele palisadci incendiate, printr-un pămînt de culoare roșie-cărămizie, care între m 6,50—10 are o grosime între 0.75—1,15 m. între m 9.50—10, în valul de pămînt a fost observată groapa unui stîlp, adîncă de 1,50, care intră în lutul galben pînă la 2,25 m (n.a.). O altă groapă de stîlp a fost surprinsă in dreptul m 7,50, la 1 m de pereții de nord și de sud ai secțiunii, distanța dintre cei doi stîlpi fiind de aproximativ 2 m (avînd în ve- dere curbura valului). Ei aveau menirea de a susține palisada, in spatele lor, spre interiorul incintei, aflindu-sc masa cea mai compactă de pămînt ars, cu ca- lupi pe care s-au imprimat urmele bîrnelor longitudinale și transversale ce alcă- tuiau țesătura construcției. Sub acest pămînt roșu, la adîncimea de 1,50 (între 0—2 m) și 1,75 m (între m 2—10). se află humusul antic, în care abundă ceramica neolitică. Doar în dreptul m 5, în partea superioară a stratului de humus, dea- supra unui nivel de pietre ce alcătuiau drumul de rond, au fost găsite, pe o vatră, mai multe fragmente ceramice, precum și o armătură de fier, care putea constitui un suport pentru vasele așezate deasupra focului (pirostrie). Pe fundul unui vas s-au găsit semințe de mei carbonizate. După tehnica de confecționare, ceramica aceasta este asemănătoare cu cea descoperită pe cele două vetre de pe același drum de rond, în S I, caseta A (1966) alături de cei patru nasturi de ar- gint în formă de clopoței, decorați cu granule10. Vasele, lucrate la roată, dintr-o pastă cu mult nisip, au buzele destul de evazate, sînt decorate în partea superioară cu linii paralele incizatc sau cu linii ondulate simple ori dispuse în mănunchiuri 8 O încercare mai recentă de sistematizare a problematicii legate de construc- ția și funcționalitatea donjoanclor o face Adrian A. Rusu, în ActaMN, XVII, 1990, p. 177—197. Nu-i reproșăm autorului că la data elaborării studiului considera în- chiderea din colțul de nord al cetății de piatră de Dăbîca drept un donjon. Plani- metric și după grosimea fundațiilor, recent descoperitul donjon de la Dăbîca își găsește multe analogii în Transilvania. Cea mai apropiată se poate face cu cel de la Cetatea de Baltă, amîndouă fiind ridicate de altfel în cetăți centre de comitat. Curtina Cetății de Baltă însă a fost ridicată într-o perioadă posterioară donjonului. 9 ActaMN, V, 1968, p. 167. 10 ActaMN, V, 1968, p. 158. DONJONUL CETĂȚII DĂBÎCA 201 (pl. V). Cel mai sigur ele se datează in sec. al X-lea, atunci cînd funcționa’ pali- sada. Vatra pe care se găseau a fost acoperită cu pămîntul înroșit prăbușit spre interior după incendierea palisadei. Cele cîteva constatări făcute cu ocazia acestor ultime cercetări în incinta I a cetății de la Dăbîca nu infirmă cele observate în decursul campaniilor mai vechi de săpături, ele contribuind la o nuanțare a cronologiei acestui obiectiv și a pro- blemelor legate de începuturile și mai ales de etapa finală a existenței întregului complex. PETRE IAMBOR LE DONJON DE DABlCA (Resume) L’etude presente les resultats des fouilles archeologiques entreprises dans la premiere enceinte de la forteresse de Dăbîca pendant les campagnes de 1982—1983, quand ont ete decouverts les fondements en pierre d’un donjon avec un plan quadrilatere, construit probablement dans la seconde moitie du XHI-eme siecle. On releve que, chronologiquement, le donjon a ete bâti apres la construction des murs en pierre de la forteresse. 202 P. IAMBOR Fig. 1 — Curtinele de piatră și fundația donjonului din incinta I a cetății Dăbîca. Fig. 2 — Profilul de nord al S 3/1; 1 — sol vegetal; 2 — nivel cu material arheologic, din sec. XIII —XIV; 3 — strat de nive- lare după demolarea donjonului; 4 — valul de pămînt cu bîrne de lemn (sec. XI—XII) ; 5 — strat compact de arsură cu pietre; 6 — humus antic cu material neolitic; 7 — lentilă de pămînt galben provenind din groapa de temelie a donjonului; 8 — plat- formă de lut galben bătătorit; 9 — zidul fundației donjonului. DONJONUL CETĂȚII DAB1CA U5 DĂBÎCA 1983 S^l profil nordic Fig. 3 -a — Profilul nordic al S 4/1; 1 — strat vegetal; 2, 3, 4, 7 — lentile de pămînt din valul de apărare ; 5 — urmele pali- sadei și ale stîlpului de susținere; 6 — humus antic. IAMBOR DONJONUL CETĂȚII DĂBÎCA 205 Pl- I — Ceramică din sec. XIII—XIV din interiorul donjonului. 206 P. IAMBOR Pl. II — Fragmente de aquamanila (sec. XIII). DONJONUL CETĂȚII DĂBÎCA 207 Pl. HI — Piese de metal din interiorul donjonului: 1, 4 — pinteni cu rozetă; 2, 3 — lame de teacă (buterole); 5 — fragment de încuietoare de ușă; 6 — zăbală. 208 P. IAMBOR Pî. IV — Accesorii vestimentare :"1 — cataramă de bronz; 2 — cataramă de fier; 3, 4 — aplici de bronz.; 5 — ac de os. Vîrfuri de săgeți (6, 7, 8). DONJONUL CETĂȚII DAB1CA 209 Pl. V — Ceramică feudală timpurie (sec. X) de pe vatra de sub palisadă. FAMILIA NOBILIARĂ ROMÂNEASCA ARCA DIN ȚARA HAȚEGULUI (SFÎRȘITUL SEC. XV — ÎNCEPUTUL SEC. XVI) In secolul al XV-lea, statutul clasei feudale românești din Transilvania s-a modificat, în general, substanțial, ca formă și conținut, față de secolele anterioare. Cea mai mare parte a acestei clase, care stăpinise posesiuni, adică pămînturi și supuși, în virtutea dreptului cnezial, se văzuse scoasă din prerogativele sale stră- vechi și redusă la situația juzilor sătești ori direct la aceea a iobagilor pe moșiile nobililor laici și ecleziastici1. Introducerea noilor rînduieli feudale de tip apusean s-a făcut la început tacit, fără o bază juridică specială, prin danii regale, uzurpări, încălcări, acaparări rezultate din aplicarea forței și din manifestarea anarhiei feu- dale, pentru ca apoi, după jumătatea secolului al XlV-lea, în vremea lui Ludovic I de Anjou și a lui Sigismund de Luxemburg, să se desfășoare acțiuni sistematice și organizate, încadrate în decrete regale și alte reglementări cu putere de lege, pentru excluderea românilor ca entitate (națio) din sistemul politico-religios al regatului. Cele mai cunoscute acte de acest fel sînt diplomele lui Ludovic I de la 1366, prin care stăpînirea legală asupra pămîntului și supușilor nu se putea exer- cita decît prin intermediul dreptului scris consemnat in acte emise de cancelaria regatului; de asemenea, nobilii necatolici erau excluși de la dreptul de stăpinire a moșiilor, măsura vizîndu-i tot pe cnezii și voievozii români care, din punctul de vedere al autorităților, erau „schismatici", respectiv ortodocși; în fine, tot atunci începe prigoana organizată împotriva clericilor ortodocși în ansamblu și cu atit mai mult contra celor ce erau și stăpînitori de pămînt2. Aceste măsuri, deși nu s-au putut aplica imediat din cauza unei ridicări în masă (insurrectio generalis) a aproape întregii Transilvanii3, vor duce cu vremea la degradarea progresivă a situației clasei feudale românești sau la încadrarea unei părți a ei în rigorile pre- tinse atit de imperativ. Această încadrare s-a făcut treptat, în etape, cu încercări de ieșire de sub incidența rînduielilor oficiale, cu aminări îndelungate în apli- carea măsurilor. Ba mai mult, în unele „țări" românești de margine ale Transil- vaniei, rămase compacte prin structura geografică specifică (depresiuni relativ închise, zone montane etc.) și prin raporturi tradiționale cu voievodatele extra- carpatice, actele de la 1366 nu au înregistrat nici un ecou, oprindu-se la hotarele lor. Abia în veacul al XV-lea, cnezimea din aceste locuri s-a văzut amenințată mai serios și chiar lovită în situația sa social-economică, politică și confesională. Este adevărat că și în Țara Hațegului au avut loc deposedări sau încercări de depo- sedare a locuitorilor de către străini încă în veacul al XlV-lea4, dar aceste acte 1 Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, voi. I, ediția a 2-a, Cluj, 1972, p. 209. 2 Șerban Papacostea, La fondation de la Valachie et de la Moldavie et le-; Roumains de Transylvanie: une nouvelle source, în RevRHist, 17, 1978, nr. 3, p. 396—407. 3 Șt. Pascu, op. cit., p. 467. 4 M. Holban, Deposedări și judecăți în Hațeg pe vremea Angevinilor, In Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII—XIV, București, 1981, p. 232—244. 212 A. A. RUSU — I. A. PUP nu au fost nici prea numeroase, nici semnificative ori durabile în timp5. Cu tojte acestea, amenințarea a exi tat chiar din secolul al XlV-lea, de aceea cnezimea hațegană a început acțiunea de obținere a actelor de ,,danie" regală, care să-i justifice stăpinirea din vechime a cnezatelor strămoșești. In etapa următoare, con- vinși de insuficiența efortului de recunoaștere a stăpînirilor de tip cnezial, aceșfi feudali români vor cere și vor obține, în mare parte, înnobilarea, cu prețul unor servicii aduse suveranilor în politica de centralizare statală6 și de combatere a anarhiei feudale sau în efortul antiotoman7. Participările militare au trecut pe prim plan în vremea lui Sigismund de Luxemburg, lancu de Hunedoara și Matia Corvinul. In sfîrșit, încadrarea în „legea regatului" a celor pășiți pe calea înno- bilării a cunoscut aspecte noi spre finele veacului XV și în cel următor, cînd cei mai mulți au renunțat la limba și credința strămoșească și nu au mai acționat în nici o împrejurare în numele neamului lor, pentru a-și păstra și consolida statutul nobilitălii. Această trecere* treptată de la calitatea de cnezi români la ahtatea de nobili s-a produs; pe parcursul a peste' un secol și jumătate în Țara Hațegului1’. Printre familiile cneziale care s-au înscris in evoluția menționată se cuvin amintiți Cîndoștii din Hîu de Mori. Mușina do Densuș, altele din Rîu Bărbat, Să- laști. Ciula, Fărcădin, Vad, Rîu Alb, Ponor ș.a. Genealogia familiilor menționate, ca de altfel și a multor altora din zona Hațegului, merită o sporită atenție. De la timi- dele* schițe de istorii familiare încercate de către loan Pușcariu3, informația docu- mentară s-a acumulat într-un ritm care să îndreptățească reluări succesive, cu finalități uneori spectaculare. Una dintre cele mai interesante evoluții sociale a înscris în paginile istoriei locale familia Arceștilor din Densuș. Cu toate că apariția, evoluția și sfîrșitul ei s-au restrîns într-un interval de timp relativ scurt, prin ea se ilustrează semnificativ una dintre posibilele căi de metamorfozare ale feu- dalității românești transilvănene. Destinul familiei se individualizează și prin bo- găția relativă a surselor documentare10. Originea acestei familii este interesantă din mai multe puncte de vedere. Cel dintîi Arka (sau Archa) pomenit în documente era străin de Hațeg, în sensul că nu era născut acolo. El venise cam pe la mijlocul secolului al XV-lea în Transil- vania, fiind caracterizat mai tîrziu ca „om român" (Valachus homo), „străin și 5 loan Aurel Pop, încercări de imixtiure în Țara Hațegului in veacul XV, în AIIACN, 25, 1982, p. 39—52. 6 Vezi Konrad G. Giindisch, Cnezii români din Transilvania ți politica de centralizare u regelui Sigismund de Luxemburg, în Ștefan Meteș la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 235—237. 7 Activitate cunoscută mai ales pentru epoca lui lancu de Hunedoara (vezi Șt. Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui lancu de Hunedoara, in Studii și cercetări de istorie, C’uj, 8, 1957, p. 25—67) și doar preli- minată tangențial pentru alte epoci. 6 Pentru înțelegerea procesului vezi Radu Popa, Structures socio-politiques roumaines au Sud de la Transylvanie au commencement de moyen âge, în RevRHist, 14, 1975, nr. 2, p. 291—314; M. Holban, Variati ms historiques sur le probleme des cnezes de Transylvanie, în RevRHist, 4, 1965, nr. 5, p. 901—923; I. Drăgan, Indi- vidualitatea istorică a Țării Hațegului, în AIIAC.'I, 25, 1982, p. 25—37. 3 Date istorice privitoare la familiile nobile române, voi. I—II, Sibiu, 1892—1895. 10 Alături de actele conservate in vechea *rhivă capitulară de la Alba lulia (păstrată astăzi la Arhiva Națională Maghiară din Budapesta), un număr impor- tant de documente a trecut, prin sinuoase moșteniri de secol XVI—XVII, în pose- sia unei ramuri a familiei Kendefy din Rîu de Mori. La rîndul ei, această din urmă arhivă familială a fost transmisă către xioi in fondul Răvay al Arhivelor Statului din Bratislava. FAMILIA ROMANEASCA ARCA (SEC. XV—XVI) 213 fără proprietate" (advena et impossessionatus)11. In urma unei asemenea carac- terizări, deci, este clar că nu putea fi localnic. Istoricul Csănki D. afirma că acest Arca era din Banat, din comitatul Timiș (mai precis de la Oszkola — Sculia)12, fără să aducă însă nici un fel de argument în acest sens. Noi credem că el pro- venea din afara regatului Ungariei. Altfel ar părea destul de inexplicabilă men- ționarea expresă a calității sale de ,,valah". în Oltenia de la sud de Carpați, iz- voarele atestă o întreagă serie de personaje cu nume identic, trăind în veacurile XV—XVII. îi vom aminti pe cîțiva care este posibil să se fi înrudit îndeaproape cu omul nostru. La 1484, Ivul cu fiii săi. Arca fiul lui Arca și sora sa Elena au primit în stăpînire, de la Vlad Călugărul, Topșa, jumătate din Poiana, Munții Părăginoși, Plăcicoi și jumătate din Muntele Muierii din județul Gorj13. De ase- menea, la 1505, Radu cel Mare a dăruit jupanului Arca și fiilor săi satul Crivina Murgeștilor din Gorj14. De la începutul secolului al XV-lea, în Oltenia de nord se afla un sat pe nume Arcani, recunoscut de Sigismund de Luxemburg, la 14281’, și de lancu de Hunedoara, la 14441G, ca aparținînd mănăstirilor Tismana și Vodița. în lumina acestor date, originea olteană a lui Arca pare foarte probabilă. Faptul în sine nu prezintă nimic excepțional decît judecat din perspectiva administrației de cucerire care separa artificial o unitate românească veche de cel puțin două veacuri (din vremurile dinainte de Litovoi începute). De altfel, așa cum vom vedea, deplasarea lui Arca nu reprezenta decît unul dintre primele con- tacte bilaterale înregistrate în documente, între românii de pe ambele versante ale Munților Retezat. Venit în Transilvania, acest personaj s-a căsătorit cu o hațegancă, anume Neacșa (Nexa), fiica lui loan, la rîndul său fiul lui Stoian (Zthoijan) de Densuș17. loan, Stoian și înaintașul lor Mușină (Mușina) reprezentau o puternică familie cnezială înnobilată la începutul veacului al XV-lea. Căsătoria trebuie să fi avut loc cam pe la 1450, din moment ce în 1473 fiul lui Arca și al Neaoșei avea la rîndul său copii. Nu posedăm alte informații cu privire la acel prim Arca. înclinăm să cre- dem că a dispărut destul de repede. Oricum, fiul său, Ladislau. a fost crescut în mediul hațegan și nu oltean. Posibilă ni se pare și o stare de tensiune cu rudele soției, moștenită de același fiu al său. în 1475, Ladislau Arca a început seria nesfîrșită a judecăților cu rudele sale pe linie maternă pentru drepturile ce i se cuveneau din moștenirea mamei sale. Pentru început, împreună cu loan Ungur de Nădăștia, el și fiii săi, loan și Ștefan, a reclamat capitlului din Alba lulia pe Sandrin Mușină și pe fiii lui Gheorghe, Ștefan și loan, în legătură cu ocuparea, prădarea și deținerea de către aceștia a părților din posesiunile Densuș, Hășdău, Bunila și Ohaba din districtul Hațeg, care îi aparțineau prin moștenirea mamei sale Neacșa. La 10 iunie 1475, capitlul albens a consemnat chemarea în judecată a lui Sandrin Mușină pentru pricina arătată18. Acel Sandrin îi era de fapt unchi lui Ladislau Arca, fiind frate bun cu Neacșa. El se socotea, probabil, îndreptățit prin privilegiul masculinității19 să moștenească toate posesiunile lui loan de Densuș. Demersul de la 1475 nu a avut urmări. în 23 februarie 1480, capitlul din Alba lulia a consemnat din nou protestul lui Ladislau Arca de Densuș, al fiului său loan Arca și al fiicelor sale Anastasia 11 Arh. Statului Bratislava, Fond Revay, arh. Kendefy, fasc. 87, fasc. 1 nr. 16, copie microfoto Arh. Statului București, colecția de microfilme, rola 25/R. S. Ce- hoslovacă, cadrele 38—39 (în continuare: Arh. Stat. Bratislava, nr........ cadrele... 12 Csănki D., Magyarorszâg tortenelmi foldrajza a Hunyadiak korâ'ban, voi. V, Budapest, 1913, p. 151 și voi. II, Budapest, 1894, p. 11, 54. 13 Documenta Romaniae Historica. B. Tara Românească, voi. I, București 1966 p. 309—310, nr. 191. ' ' 14 Idem, voi. II, 1972, p. 78—79, nr. 34. 15 Documenta Romaniae Historica. D. Relații între țările române, voi. I, Bucu- rești, 1977, p. 266—267, nr. 169. 16 Idem, p. 384—386, nr. 276. 17 Arh. Stat. Bratislava, nr. 10, cadrele 26—27. Pentru a ușura înțelegerea relațiilor familiale, vezi arborii genealogici din tabelele anexe. 18 Arh. Stat. Bratislava, nr. 9, cadrele 24—25. 19 Istoria dreptului românesc, voi. I, București, 1980, p. 519. 214 A. A. RUSU — I.' A? POP și Elena, împotriva nobilului Sandrin Mușină cu fiii săi Gheorghe, Ștefan și Andrei, precum și interdicția ca aceștia din urmă să mai ocupe și să dețină cu forța părțile din posesiunile Răchitova, Lunca Cernii, Cernișoara, Cerna, Lăcuia, Șteiu, Criva, Poieni, Păucinești, Grădiște (azi Sarmizegetusa), Hățăgel, Totești20, care se cuveneau Arceștilor din dreptul de moștenire al Neacșei. Tot capitlul al- bens, la 18 iunie 1481, emitea un nou document legat de protestul lui Ladislau Arca și al copiilor săi contra aceluiași Sandrin Mușină cu fiii săi, privind ocu- parea și deținerea de către cei din urmă a posesiunilor Bunila, Ohaba, Peșteșel și a unui sfert din posesiunea Densuș21. Aceleași moșii pomenite în actul din 23 februarie 1480 sînt reclamate și la 23 martie 1482 de către Ladislau Arca, do- cumentul capitlului din Alba lulia spunînd în legătură cu ele că erau ocupate în continuare de Sandrin Mușină cu fiii săi. Din înșiruire, comparativ cu actul din 1480, lipsesc posesiunile Cerna și Totești, în schimb apare în plus Petros22. La 29 august 1493, după aproape 20 de ani de strădanii rămase practic fără rezultat, Ladislau Arca se adresa voievozilor Transilvaniei, Ladislau de Losoncz și Bartolomeu Drâgffy, expunîndu-le întreaga pricină: vorbea despre căsătoria mamei sale Neacșa cu „valahul" Arca, ce era „străin și fără proprietăți", despre relația de înrudire dintre Neacșa și Sandrin, despre drepturile de stăpînire ale mamei sale în posesiunile Răchitova, Lunca Cernii, Eblew, Cerna, Cernișoara, Șteiu, Lăcuia, Criva, Păucinești, Petros, în jumătate din posesiunile Poieni, To- tești și Hățăgel, precum și în a treia parte din posesiunea Wather (probabil iden- tică cu Warchel — Sarmizegetusa), toate aflate în districtul Hațeg, din comitatul Hunedoara23. Ladislau Arca afirma principiul egalității sexelor la moștenire, ară- tînd că dreptul masculin egal cu cel feminin presupun porțiuni identice pentru frați din moșia părintească, în vreme ce voievozii Transilvaniei susțineau că tre- buia urmată legea regatului privitoare la respectarea pătrimei fetelor (quarta puellaris). Un act special, între aceiași protagoniști, dar referitor în mod concret numai la disputa legată de posesiunea Totești, este dat tot în 149 324. întreaga problemă privind toate posesiunile amintite mai sus e reluată, cam în aceeași termeni, în fața voievodului transilvan Bartolomeu Drâgffy, în august 1494. Voie- vodul scria capitlului albens, iar capitlul adresa scrisoare de chemare la judecată lui Sandrin Mușină și fiilor săi, Gheorghe și Andrei25. Dar în 1493—1494 nu s-a rezolvat nimic din moment ce întreaga procedură era reluată aproape identic în 1496; Ladislau Arca, prin omul său, loan de Petherd, se adresa voievodului Bar- tolomeu Drâgffy; acesta cerea capitlului din Alba lulia să-și trimită omul de mărturie pentru rezolvarea pricinii dintre Ladislau, pe de o parte, și Sandrin cu fiii săi, pe de alta; capitlul răspundea voievodului, după cca. o jumătate de an, că a trimis a treia scrisoare de chemare în judecată lui Sandrin și fiilor săi, Gheorghe și Andrei28. Dar, deși au fost așteptați 14 zile după termen (13 ianuarie), pîrîții nu s-au prezentat la judecată27, legea dînd astfel cîștig de cauză reclaman- tului, adică lui Ladislau Arca. După acel moment (1496—1497), disputa dintre Ar- cești și Mușinești a încetat, cel puțin pentru un timp. Rezolvarea diferendelor, prea mult și fără folos solicitată de la scaunele de judecată voievodale, a fost, în sfîr.șit, plasată, la sfîrșitul anului 1499, pe seama unui grup de opt arbitri din Hațeg și comitatul Hunedoarei. In ianuarie 1500, Petru, voievodul Transilvaniei, îi convoca din nou pe arbitri pentru a hotărî asupra unei porțiuni arabile și a unei păduri de ghindă din perimetrul posesiunii Sarmizegetusa și al rîului Cerna, rămasă încă în litigiu23. Documentele lasă să se întrevadă că Ladislau Arca s-a înstăpînit în moște- nirea mamei probabil imediat după decesul acesteia. Acțiunile sale vizau deci o evidentă lărgire a drepturilor sale de moștenire folosind ca temei juridic un pre- cept al dreptului românesc. După cum vom constata, atitudinea lui era conjunc- 20 Arh. Stat. Bratislava, nr. 10, cadrele 26—27. 21 Ildem, nr. 11, cadrele 28—29. 22 Idem, nr. 14, cadrele 34—35. 23 Idem, nr. 16, cadrele 38—39. 24 Ibidem. 25 Idem, numerotat greșit cu nr. 21, ca și doc. anterior, cadrele 50—51. 26 Idem, nr. 19, cadrele 44—45. 27 Idem, nr. 20, cadrele 46—47. 28 Idem, nr. 21, cadrele 48—49. FAMILIA ROMANEASCA ARCA (SEC. XV—XVI) 215 turală, căci în alte prilejuri a dovedit cunoașterea deplină a normelor de drept oficiale. Categoric, el s-a prevalat de o bogată practică judiciară, pe care o dobîn- dise mai ales în pricinile familiei Ungur din Nădăștia, probabil încă înainte de 1473, în diverse locuri din Transilvania. Adoptarea unor compromisuri — așa cum rezultă din actul de la 1500 —, pare utilizată după dispariția unchiului său Sandrin. Starea tensionată provocată de către Ladislau Arca, ieșirea sa din condivi- ziunea patriarhală au fost probabil principalele cauze pentru care cetatea Răchi- tovei nu a evoluat în felul în care au făcut-o Mălăieștul Sărăcinilor din Sălașu de Sus și Colțul Cîndeștilor din Rîu de Mori. Ea a rămas doar la stadiul simplu de donjon înconjurat cu val și șanț. Arsenalul mijloacelor care l-au condus către rezolvarea arătată a fost, în mod sigur, mai complex. Oricum ele i-au marcat personalitatea și renumele în Hațeg. De aici rezultă cauza subiectivă a conflictelor violente cu vecinii relativ îndepărtați de satele domeniului său. într-un document din 1504, se relatează o faptă petrecută cu 40 de ani înainte (quadragesima cuiusiam annualis preterisset revolutio), deci aproximativ prin 1464, în care membrii familiei Bakoch din Clopotiva au atacat înarmați, împreună cu familiarii și oamenii lor, curtea și casa nobiliară a Arceștilor, aflată în Densuș29. La adevărul conflictului cu clopotivenii nu trebuie aduse decît corecturi în pri- vința datei. loan Arca trebuie să fi fost pe atunci prea tînăr, iar implicarea lui loan Bakoch și a fiului său Petru, în două acțiuni similare, la distanță cronologică considerabilă (1464 și 1504), nu pare nici ea posibilă. La 1481, deci înainte chiar de a-și fi văzut reglementate problemele de moș- tenire, castelanii, comiții și juzii nobililor din comitatul Hunedoarei i-au consem- nat rcclamația față de nobilul Dragotă (Dragotha) de Silvașu de Sus. Ladislau Arca îl acuza de atacul și ocuparea unor părți din posesiunile Sarmizegetusa și Densuș30. S-ar putea ca situația să fi rezultat dintr-o neînțelegere a silvășenilor cu cei din Nădăștia, aflată mult mai aproape. Cum vom observa mai jos, comu- nitatea de interese a lui Ladislau Arca cu familia Ungur din Nădăștia va răzbate stăruitor prin întreaga sa existență. în același an, aceiași emitenți marcau în scris protestul lui Ladislau Arca contra lui Danciul de Sălașu, ai cărui iobagi, Dan și Roman, jefuiseră patru sesii de pe moșiile reclamantului și fugiseră apoi în Țara Românească (ad partes Trans- alpinas), provocîndu-i o pagubă de o sută de florini de aur31. Istoria familiei Arca a fost marcată în mod cu totul deosebit de un eveni- ment care a provocat mari perturbări în sînul comunității hațegane de la sfirșitul secolului al XV-lea, cunoscut îndeobște sub numele de procesul de moștenire al Streisîngeorgiului32. El lua în atenție părți de stăpîniri din Streisîngeorgiu, Valea, Săcel, Ohaba, Grid, altă Ohabă, Sălașu de Sus, Sălașu de Jos, o a treia Ohabă, Mălăiești, Crivadia, Merișor și încă altele. Asupra lor vor avea pretenții numeroși nobili hațegani și străini, mai mult ori mai puțin îndepărtați: Arceștii, nobilii din Sălașu, condivizionalii din Streisîngeorgiu, Ladislau Gereb, episcopul de Alba lulia, împreună cu fratele său, Petru Gereb, fost voievod al Transilvaniei, devenit între timp jude al curții regale, familia Ungur din Nădăștia, Barnaba Belay, banul de Severin, Ladislau de Foit. Majoritatea celor din urmă sînt neromâni și toți străini de districtul hațegan. Inițial disputa a avut dimensiuni locale, desfășurîndu-se între Arcești, sălășeni și cei din Streisîngeorgiu. Apoi, pe fondul acestui conflict, simțind terenul prielnic, au intervenit străinii. Preliminariile au fost semnate în 1489, cînd actele înregistrează o pricină între Ladislau Arca de Densuș și Dan de Săcel, pe motivul unor bunuri de zestre din posesiunea Streisîngeorgiu cuvenite Vișei (Vys, Wyssa), soția lui Dan și fiica lui Dumitru de Streisîngeorgiu33. Interesul lui Ladislau Arca se baza, credem. 29 Arh. Naț. Magh., Dl. 29. 591. 30 Arh. Stat. Bratislava, nr. 12, cadrele 30—31. '• Idem, nr. 13, cadrele 32—33. Despre el și mai ales despre implicarea sălășenilor vezi V. Eskenasy, Adrian Audiei Rusu, Cetatea Mălăiești și cnezatul văii Sălașului, în AIIACN, 25. 1982, p. 53—91. 3 Arh. Stat. Bratislava, nr. 15, cadrele 36—37; Biblioteca Batthyaneum, Alba lu'ia. HI, 105. 216 A. A. RUSU — I. A. POP pe drepturile nepoatei sale. Anca, rezultată din căsătoria fiicei sale Clara cu Dio- nisie de Streisîngeorgiu34. Pe de altă parte, la 1498, sălășenii, prin loan Sărăcin cu fiii săi, Sărăcin, Cîndreș, Mihai și Nicolae, precum și Cîndreș, fiul lui Danciu, cu frații săi, lacob, Costea și Lațcu, la rîndul lor rude cu Dionisie de Streisîngeorgiu, au depus mărturie în fața capitlului din Alba lulia că Dionisie a murit fără a avea urmași pe linie masculină. Ei îi opreau pe străini de a pretinde și stăpîni bunuri ale aceluia, susținînd că averea sa imobiliară revenea de drept fraților săi condivizionali35. Era o măsură de prevedere justificată, fiindcă la 3 februarie 1498 Vladislav al II-lea, regele Ungariei, a dăruit toate posesiunile răposatului Dionisie de Streisîngeorgiu episcopului Ladislau Gereb de Vingard și fratelui său, Petru Gereb, judele curții regale3'5. Capitlul s-a grăbit să facă introducerea Ge- reb-ilor în stăpînire, dar contrazicătorii au apărut prompt: Nicolae de Streisîn- georgiu, Ștefan de Silvaș pentru doamnele Elena, soția sa, și Vișa, soția lui Dan de Săcel, ambele fiice ale lui Dumitru de Streisîngeorgiu, precum și sălășenii. Fiecare grup avea în vedere posesiuni din jurul Streisîngeorgiului, pe de-o parte, și altele din jurul Sălașului și Crivadiei. pe de alta37. Fără să mai aștepte însă confruntarea cu acești contrazicători (chemați la judecată în august 1498), care erau destul de hotărîți în apărarea drepturilor lor și destul de numeroși pentru a fi puternici, Ladislau și Petru Gereb au dăruit, la 4 aprilie 1498, toate acele posesiuni și porțiuni discutate. înainte de a fi intrat efectiv în stăpînirea lor, familiarului lor loan Arca de Densuș, fiul lui Ladislau, ca răsplată pentru nu- meroasele servicii aduse și pentru nestrămutata credință manifestată încă din ti- nerețe38. în 1511, loan Arca ne dezvăluie că dania episcopală se făcuse în anu- mite condiții39 care, presupunem noi, implicau vasalitatea. Ignorînd parcă acest fapt, la 26 iunie 1498, Ladislau Arca, în dispută cu rudele ginerelui său Dionisie de Streisîngeorgiu, a pretins imperativ drepturile nepoatei sale Anca, în pose- siunile Streisîngeorgiu, Săcel, Valea, Grid și Ohaba, cuvenite de pe urma mamei acesteia. Clara40. Lucrurile par mult mai complicate, intervenind o zălogire, daruri cir nuntă, controverse în legătură cu drepturile feminine și masculine de moște- nire. Tot în pofida daniei făcute de Gerebi lui loan Arca de Densuș, la 17 mai 1499 a avut loc împăcarea între Ladislau Gereb și Sălășeni, în sensul că episcopul a recunoscut drepturile hațeganilor asupra posesiunilor Sălașu de Sus, Ohaba de sub Piatră, Merișor, Crivadia și Mălăiești11. Se poate însă ca Gerebii să fi acțio- nat în acest caz în numele familiarului lor loan Arca, sau, mai plauzibil, se poate să fi făcut donație din 1498, către Arca, de formă, pentru a-i dezorienta și potoli pe contrazicători, și a realiza, de facto, stăpînirea asupra respectivelor pă- mînturi. Oricum, dacă disputa cu sălășenii era curmată, mai rămînea nerezolvată problema rudelor din Streisîngeorgiu ale lui Dionisie, între care foarte active se arătau două femei, anume Doroteea, văduva lui Cîndreș-Chindriș (Kendrijs) de Streisîngeorgiu, recăsătorită cu Nicolae de Streisîngeorgiu, și ludea, fiica Doroteei. Cele două doamne au reclamat, la 7 februarie 1499, pe Ladislau Arca de Densuș, care, împreună cu fiul său loan, cu familiarul lor Nicolae de Vad și iobagii Ivașcu din Băiești, Gheorghe din Hășdău, Petru din Nădăștia și Lupșa din Ocoliș, de- vastaseră și ocupaseră curtea și casa de la Streisîngeorgiu, precum și posesiunile Streisîngeorgiu, Săcel, Valea, Totești, Grid, Ohaba, provocîndu-le substanțiala pa- gubă de o mie de florini de aur42. Mai apoi, în același an, capitlul din Alba lulia a consemnat împăcarea între Arcești și ludea, devenită soția lui Matia de Pestiș, în sensul că plîngerea era retrasă. Toate procesele și actele de chemare în jude- cată erau anulate43. In fine, la 12 mai 1500, Vladislav al II-lea, regele Ungariei, dăruia lui Ladislau și loan Arca de Densuș toate posesiunile lui Ladislau Gereb, 34 Biblioteca Batthyaneum, III, 111. 35 J. Kemeny, Diplomatarium Tr. Supplcmentum, tom. V, p. 189, ms. Biblio- teca Acad., filiala Cluj-Napoca. 38 Idem, Appendix, VII, p. 182. 37 Biblioteca Batthyaneum, III, 105. 38 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.571. 39 Idem, Dl. 29.611. 40 Biblioteca Batthyaneum, III, 111. 41 Idem, III, 156. 42 Idem, III, 116. 43 Idem, III, 125. FAMILIA ROMANEASCA ARCA (SEC. XV—XVI) 217 foste ale lui Dionisie de Streisîngeorgiu. Procedura capitulară de punere în stăpi- nire se împlinea la 15 ianuarie 1501, dar pentru porțiunile din Salașu de Sus și de Jos, Ohaba, Crivadia, Mălăiești și Merișor au ridicat din nou capul potrivnici. Era vorba despre Mihail (de fapt Matia de Pestiș) în numele soției sale ludea și al copiilor lor44. La 1502 a intervenit din nou o schimbare în datele problemei, căci regele Vladislav, declarîndu-1 mort pe loan Arca, îi dona posesiunile lui loan și Nicolae Ungur de Nădăștia43. Sînt greu de înțeles temeiurile acestei noi si- tuații. Poate că este o confuzie cu Ladislau Arca, care, intr-adevăr, nu mai apare menționat după septembrie 1502 ca fiind în viață. Dar familia Ungur, înrudită cu Arceștii, trebuia să cunoască exact situația moștenirii. Ar fi posibil ca să avem de-a face cu un nou aranjament menit să avantajeze deopotrivă pe beneficiarii actului regal, cît și pe stăpînul real. Procesul moștenirii domeniului Streisîngeorgiu se încheia în linii generale, cu beneficii mult mai puțin importante pentru Arcești decît promisese inițial. In permanență a existat o împletire între situația de fapt și cea de drept. Patimile au fost suficient de aprinse pentru a provoca o permanentă stare de neliniște. Probabil atunci a fost pusă la adăpost, în capitlul de la Alba lulia, zestrea ne- poatei lui Ladislau Arca, Anca1". Un alt mijloc prin care Ladislau Arca a încercat să-și mărească stăpînirile a fost acela al zălogirilor. Fenomenul fusese inaugurat în Hațeg, prin Cîndeștii din Rîu de Mori, la mijlocul veacului, in 1494, împrumutîndu-1 pe Mihail de Fărcădin, Ladislau a obținut zălog părți din satul Crăguiș47. Importante au fost și acțiunile întreprinse între anii 1493—1495, care inaugu- rează în pămînturile Hațegului tendințele de stabilire a unor sisteme de vasalitate. Un grup de mărunți nobili din Livadia, reprezentați de Stan, Costea, Petru, Ba- sarab, Danciul, Ladislau, alt Basarab, Lupșa și Matei, îi recunoșteau lui Ladislau Arca dreptul asupra unor părți stăpînite de ei în Livadia, înspre Valea Lupului, în măsura în care acela ar fi reușit să le obțină confirmarea stăpînirii din partea voievozilor Transilvaniei. Interesant și destul de neobișnuit este faptul că în 1493 voievozii au emis două acte, la date diferite (17 august și 28 noiembrie), pentru aceeași introducere în stăpînire4S. Oricum, cercetarea capitlului s-a produs o sin- gură dată, pentru ambele mandate, la 3 decembrie. S-au marcat atunci, separat, contrazicerile nobililor Nandra, Haliba, Danciul, Mihail, Ladislau, alt Mihail, Ște- fan, Simion, Ladu și Andrei de Pui, precum și ale nobililor loan, Petru, loan Oană, Vîlcul și Roman de Ponor, ale lui Mihail Kendefy și Petru Kenderesy de Rîu de Mori. în 1495 tentativa s-a repetat49, contîndu-se probabil pe o nouă con- junctură. Dar grupul de împotrivitori din Ponor și Rîu de Mori a intervenit cu promptitudine. Cum alte ecouri ale intervențiilor în Livadia nu au mai fost trans- mise de documente, bănuim că încercările lui Ladislau Arca de a se înstăpîni in sud-estul Hațegului au eșuat. După 1501, Ladislau Arca dispare din documente. Fără îndoială, el a fost un precursor al unor practici și mentalități ce aveau să se statornicească în Hațeg pe parcursul veacului al XVI-lea. Personalitatea sa a pierdut mult din trăsăturile ancestrale ale notabililor locali. Exacerbarea individualismului familial a fost re- zultatul izolării în sinul comunității nobililor hațegani. El a avut perspectiva apar- tenenței la o stare privilegiată transilvăneană. Singura lui relație autentică cu zona a fost stăpînirea asupra pămîntului. Ladislau Arca s-a căsătorit, probabil la granița între deceniile șapte și opt ale veacului al XV-lea, cu Ana de Nădăștia, fiica lui Petru Ungur. Din această căsătorie au rezultat șapte copii, de noi cunoscuți. Din cei doi fii, Ștefan și loan, primul moare tînăr. La fel s-a întîmplat cu Anastasia. Veronica, Caterina și Clara s-au măritat toate în afara Hațegului. Nu cunoaștem cine a fost soțul Elenei, dar, judecind după numele fiului ci, Danciu, ea pare singura care s-a căsătorit cu un nobil român din Hațeg. 44 Arh. Naț. Magh. Dl. 30.497. ’3 Arh. Stat. Bratislava, nr. 22, cadrele 52—53. , 40 Zestre recuperată de Anca în 1512. Vezi Dl. 30.075, publicat in extenso în En.M 24, 1907, p. 129—130. 7 Arh. Stat. Bratislava, nr. 17, cadrele 40—41. 4> Arh. Naț. Magh. Dl. 31.156 și, respectiv, transumpt în Dl. 29.560. lM Idem, Dl. 30.489. 218 A. A. RUSU — I. A. POP Moartea lui Ladislau nu a provocat perturbări în moștenirea familiei. Si- tuația a fost ușurată de rămînerea în viață a unui singur fiu, loan. Ladislau pare că s-a orientat inițial către alți erezi. Un fiu al său, Ștefan, menționat la 147350, reunea o dată cu privilegiul primogeniturii și alegerea părintelui. Trimiterea lui loan la curtea episcopiei de ia Alba lulia trebuie că ascunde destinarea sa carierei religioase și îndepărtarea de la partajul bunurilor patrimoniale. Dispariția lui Ștefan, în împrejurări necunoscute, a schimbat destinul lui loan Arca. Din ulti- mele două decenii ale veacului al XV-lea îl vom găsi permanent alături de tatăl său. La moartea tatălui său, loan Arca preia din mers greaua moștenire judiciară lăsată, adăugîndu-i în curînd, cu destulă nechibzuință, și altele. Primele semne se vestesc prin reluarea conflictului cu cei din Clopotiva. La 1503, în fața castelanului de Hunedoara și a juzilor nobililor, depune plîngere îm- potriva lui Petru Bakocz de Clopotiva și a familiarului acestuia, nobilul Ivațcu (Iwaczko) de Băiești, în legătură cu o violență săvîrșită de ei, probabil cu ocazia tîrgului de la Sîntămărie Orlea51. Pricinile acțiunii rămîn neînțelese. în orice caz, riposta la reclamație s-a tradus cu totul altfel decît se aștepta loan Arca: atacul cu mină armată asupra curților sale din Densuș, la mijlocul lunii august 150452. La începutul aceluiași an, un nou document relevă o reluare a procesului de moște- nire a Streisîngeorgiului53. Tot în 1504, loan Arca a săvirșit o mare greșeală. Nesocotind prerogativele judiciare regale, a dispus orbirea a doi hoți țigani. Abuzul, săvirșit cu indiscreție, a ajuns pînă la urechile regelui, foarte probabil purtat prin strădania neprieteni- lor. Ca urmare, loan Arca de Densuș a fost deposedat de către suveran, moșiile sale fiind dăruite lui Barnaba Belay și lui loan și Ladislau de Foit54. în fața periculosului verdict regal, rudele s-au solidarizat. La punerea în stăpînire se vor opune un procurator al lui loan Arca, verii săi loan și Nicolae Ungur de Nă- dăștia, doamna Anastasia, soția lui Dominic de Poztho, doamna Veronica, sora lui loan Arca și soția lui Ștefan Bradach de Lodomercz, nobila Anca, nepoata de soră a lui loan Arca, precum și Andrei și Gheorghe Mușină de Răchitova, alături de Danciul, fiul Elenei. Aceștia vor avea în vedere posesiunile Hășdău, Bunila, Ohaba, Streisîngeorgiu, Valea, altă Ohabă, părți din Densuș, Hățăgel, Sarmizegetusa, a treia Ohabă și Sălașu. Se menționează că Streisîngeorgiu, Valea, Ohaba și Hăță- gel erau deja ocupate și uzurpate de Barnaba Belay și Ladislau de Foit53. Urmă- toarele acte par să indice cîștigarea cauzei de către hațegani și, implicit, rămî- nerea lui loan Arca în posesiunile sale. în schimb, cumnatul Barnaba Belay s-a înstăpînit la Densuș în așa fel îneît în 1508, împreună cu Gheorghe Mușină, loan a trebuit să-i intenteze proces56. Solidaritatea împotriva străinilor nu-1 va împiedica pe loan Arca să-i re- clame la rege pe nobilii Gheorghe și Andrei Mușină de Răchitova pentru clă- direa unei mori pe un pămînt litigios din Densuș (1505)57. în toamna lui 1506 moartea lui loan Ungur de Nădăștia a declanșat alte procese. La 10 septembrie, loan Arca încerca să pună opreliște tendințelor de în- străinare a bunurilor din Transilvania și Ungaria51. La sfîrșitul lui noiembrie, capitlul din Cenad făcea cunoscut că s-a prezentat înaintea sa omul din Densuș al lui loan Arca pentru punerea acestuia în stăpînirea posesiunilor decedatului loan Ungur de Nădăștia59. Trei din posesiunile lui Ungur, anume Nădăștia, Căla- nul Mic și Ocoliș, îi erau contestate lui Arca, pe la 1507, de un oarecare Mihail, 50 Csănki D„ op. cit., V, p. 540, 616. 51 Arh. Stat. Bratislava, nr. 23, cadrele 54—55. 52 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.591. 53 Idem, Dl. 29.910. 54 Hurmuzaki-Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor, voi. II/2, București, 1891, p. 526—527 și transumpt în Dl. 29.589. 55 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.590 si Dl. 29.907. 56 Idem, Dl. 29.917. 57 Arh. Stat. Bratislava, nr. 25, cadrul 59. 58 J. Kemeny, Appendix, VIII, p. 71. 59 Arh. Stat. Bratislava, fasc. 2, nr. 3, cadrele 60—61 și J. Kemăny, Appendix, VIII, p. 72. iăl FAMILIA ROMANEASCA ARCA (SEC. XV—XVI) 219 fiul lui Petru de Zob. Acela avusese o înțelegere încă din 1473 cu loan Ungur60. Este adevărat că și drepturile lui loan Arca aveau la bază înrudirea prin mama sa Ana de Nădăștia. Mai știm apoi că, încă din 1499, Ladislau Arca fusese stăpîn de iure, în posesiunile menționate61. Deocamdată Mihail de Zob a fost mulțumit prin renunțarea lui Arca la posesiunile din Transilvania ale lui loan Ungur și angajamentul formal că va deveni moștenitorul bunurilor hunedorene. în anul următor, regele îi legaliza pretențiile, declarîndu-1 stăpîn la Nădăștia, Că- lan și Ocoliș62. în 1507 s-a încercat o nouă donație a bunurilor lui loan Arca către Barnaba Belay, dar, se pare, tot fără rezultat, ca și dania din 1504, datorită opoziției in- sistente a vechiului stăpîn și a rudelor: Veronica și Anca, Andrei și Gheorghe Mușină. Ei susțineau că stăpînirea lor fusese recunoscută de rege. Se ajunge acolo încît loan (luan), cnez.ul din Densuș, se opunea cu sabia în mină la introducerea în stăpînire, în numele stăpînului său, nobilul loan Arca63. Veronica, în calitate de soră a lui loan, susținea că din vechime — în dreptul românesc, adăugăm noi —, moștenirea fetelor era egală cu cea a băieților. înainte de 17 aprilie 1511, în plină maturitate, dar după o viață plină de zbucium, loan Arca de Densuș moare. Cinstindu-i memoria, capitlul din Alba lulia îl numea „prietenul nostru foarte drag“ (amicus noster carissimu^'- După acest eveniment lucrurile privind stăpînirea posesiunilor pomenite mai sus se complică în continuare, mai ales că loan Arca nu lăsase urmași pe linie mas- culină. Chiar în 1511, regele Vladislav a dăruit părțile din Streisîngeorgiu, foste ale lui loan Arca, lui Martin și Emeric Czobor și lui Laurențiu, Ștefan, Emeric și Gheorghe Bradach65. S-au împotrivit acestui act Barnaba Belay, soția sa Ileana și loan de Rapolt. Tot în 1511, Barnaba Belay și Ștefan Bradach se găseau pe poziții opuse, în fața lui loan Zâpolya, voievodul Transilvaniei, pentru stăpînirea unor părți din Nădăștia, Călan și Ocoliș, aparținătoare pînă de curînd lui loan Arca de Densuș66. Și tot în 1511, sălășenii, prin loan, Mihail și Cîndreș Sărăcin, ca și Cîndreș, Ladislau și lacob, fiii lui Danciu, se judecau cu Deica, fiica lui Dionisie de Streisîngeorgiu, și fiii ei, loan și Mihail de Zeicani, pentru părți din Ohaba de sub Piatră, Sălașu, Merișor, Crivadia și Mălăiești67. în 1512, altă fiică a lui Dionisie de Streisîngeorgiu, Anca, nepoată a lui Ladislau Arca și soție a lui Mihail Sărăcin de Sălașu, cerea drepturile sale din Streisîngeorgiu și Valea68, pentru ca în 1514 să revendice părțile din Sălașu de Sus și de Jos și din Mălăiești de la rudele soțului ei69. Pretențiile Ancăi vor continua să fie susținute și în anii următori. în 1521, văduvă fiind, se alătură Caterinci, văduva lui Dominic de i'ozthoh, și Veronicăi, soția lui Ștefan Bradach de Lodomercz, mătușile sale, pen- tru a pretinde în fața lui Zâpolya drepturile lor de la Mușinești. Spuneau ele cum că părțile lui loan Arca aflate în Densuș, Bunila, Hășdău. Ohaba, Satu Nou (Wijffalw, disp.) și Meria au încăput pe mîinile lui Gaspar de Măcicaș, iar alte părți din Sarmizegetusa și o Ohabă, mai întîi în stăpînirea lui Petru de Brănișca, iar apoi la des pomenitul Barnaba Belay70. în ceea ce privește posesiunile din Streisîngeorgiu și Valea, le disputau, pe la 153G, Anca și copiii ei, loan Sărăcin de Sălașu, Veronica, măritată cu spătarul Drăghici din Țara Românească, și Eufro- sina71. Mușineștii nu au rămas nici ci mai prejos. în martie 1516, regele Vladislav le donează Răchitova, Petros, Păucinești, Șteiu, Criva, Sulița (disp.), Lăcuia, Zocs (disp.), Cerna, Meria, Cernișoara, Lunca Cernii și porțiuni din Densuș, Hățăgel, 60 Csănki D„ op. cit., V, p. 616. 61 Idem, p. 209. 62 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.918. ('3 Csănki D., op. cit., V, p. 209. 61 Idem, p. 210. 65 J. Kemeny, Appendix, VIII, p. 147. re Arh. Stat. Bratislava, fasc. 2, nr. 2, cadrele 58—59. 67 J. Kemeny, Supplementum, V, p. 387—389. 63 Biblioteca Batthyaneum, IV, 26. 69 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.947 și J. Kemeny, Supplementum, VI, p. 9—10. 70 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.984. 71 Biblioteca Batthyaneum, V, 19. loan de Densuș (sf. bcc. XIV - încep. XV) N3 O Sandrin Mușină (vezi tab. nr. 2) Neacșa cca 1430 — cca 1475 Arca din Oltenia Ladislau Arca cca 1450 — cca 1501 = Ana Ungur de N&dăștia Ștefan cca 1460 — cca 1480 + I loan Arca cca 1470-1511 + I Anastasia 4- I I I Elena Vcronica Catcrina cca 1485 — cca 1530 — Ștefan Bradach — Diouisic de Poztoh Clara cca 1475 - cca 1520 = Dionisic dc Strcisln- georgiu — Myhia Bdmosauyth Danciu Sofia Millța (mijlocul = Nicolae sec. Kendefy XVI). Anca Deica = Mihail Sărăcin = Nicolae de Zeicant abeluJ nr, 1. Arborele genealogic al familiei Arca, loan Sărăcin Veronica Eufrosiua loau Mihail » Drăghici Spătarul RUSU — I. A. POP FAMILIA ROMANEASCA ARCA (SEC. XV—XVI) 221 Mușinâ de Lunca Cernii și Densuș (sf. scc. XIII — încep, sec. XIV) I Stoian de Densuș (sec. XIV) loan de Densuș (sf. sec. XIV — încep. XV) Sandrin Mușină (prima jum. a scc. XV) Gheorghe ca 1460 — cca 1515 I I I I Ștefan loan Andrei Ana + + cca 1470 — cea 1520 = Csorba de Also Borsa Francisc Gheorghe Ștefan Ladislau Gaspar Matia Ștefan Andrei Csorba de prima jum. a sec. XVI) Also Borsa Tabelul nr. 2. Arborele genealogic al familiei Mușinâ. Totești, Sarmizegetusa, Ohaba și Poeni72. Pentru unele din satele enumerate va arăta interese, în 1518, și Andrei Chorba de Also Borsa, pe temeiul unei relații do rudenie ce urcă pînă la Ana, fiica lui Sandrin Mușină73. Porțiunile din Densuș, Sarmizegetusa și altele, obținute pe cale legală de la Barnaba Belay, vor face obiectul desfășurării energiei Miliței, soția lui Nicolae Kendefy de Rîu de Mori, împotriva propriei sale mame, Veronica. Procesele încep în anul 1521 și continuă ani în șir, cu implicarea tuturor forurilor judiciare mai importante ale Transil- vaniei74. Cercetarea în continuare a evoluției lucrurilor este anevoioasă și nu prezintă interes din mai multe puncte de vedere: prin moartea lui loan, fiul lui Ladislau, neamul Arceștilor s-a stins; fetele și apoi femeile au acționat o vreme pentru apărarea drepturilor lor decurgînd din calitatea lor de membre ale familiei Arca, dar mai pe urmă s-au integrat în problemele familiilor soților lor; pe măsură ce se înaintează în veacul al XVI-lea, preocupările acestor noi generații ce-1 aveau ca strămoș pe Arca se încadrează tot mai plenar în felul de a gîndi și a acționa al nobilimii transilvănene, fără să mai prezinte particularități deosebite. La capătul acestor evoluții se impun cîteva concluzii generale: 1. Urmașii lui Arca, deși formați în mediul hațegan, ce conserva multe din caracteristicile societății feudale românești, se vor adapta repede noilor realități, aflate sub pecetea ordinii feudale de tip central-european. Vor stăpîni pămînturi în calitate de nobili, vor uza de dreptul regatului și de documentul scris, își vor disputa posesiunile atît cu rudele, cît și cu vecinii sau cu străinii, călăuzindu-se numai după propriul lor interes. Se vor ridica, de la situația de a fi „oameni“ ai unor familii nobiliare mai puternice la aceea de a avea ei înșiși propriii lor fa- miliari nobili și iobagi. In fața străinilor dornici să le acapareze posesiunile, se 72 Arh. Naț. Magh. Dl. 29.951. 73 Csănki D., op. cit., V, p. 210. 71 zXrh. Stat. Bratislava, fasc. 2, nr. 3, 8, 6, 9 etc. Taroslav (Jarul) de Sălașu (încep, sec. XV) Tarul (prima jum. sec. XV) Diia Clndreș Costca Sărăcin l I l 1 I Nicolae de Strei- slngeorgiu = Doroteea de Grid Dumitru Șerbul Danciu Ladislau Elena Vlșa = Dan de Silvaș » Dan de Săcel Nicolae Dionisic Clndreș de Strei- sfngeorgiu . Doroteea de Ștefan Danciu dc Sălașu (cca 1420 - cca 1464) Dionlsie Sărăcin Petru Grld Dionisle ludea Ctndreș lacob Costca I5) și de cancelarul Kaunitz. Este perioada unor mari transformări și mutații in viața social-cconomică, administrație, învățămînt, biserică etc., este epoca in care împărăteasa Maria Tereza, „in ciuda repulsiei sale pentru ideile moderne... ia inițiativa unei acțiuni reformatoare. în politica sa se exprimă, așadar, toate tendințele care au agitat Austria și au schimbat destinul său"31. Imperiul habsbur- gic, stat multinațional, are nevoie de centralizare, de unificare. Pentru aceasta trebuie întărită autoritatea centrală — puterea monarhului —, limitîndu-se ten- dințele centrifuge ale nobilimii, influența bisericii în viața politică. Se îngrădesc astfel treptat prerogativele politice ale bisericii, se înființează o comisie extra- ordinară pentru problemele ecleziastice, iar la 1773, sub presiunea lui losif al 11-lea, papa Clement al XlV-lea desființează ordinul iezuit. Tot mai mult, sub influența fertilă a lucrărilor lui Corneille, Jansenius, Pas- cal, Pierre Dupy, Bossuet și Claude Fleury, se pune problema separării bisericii de stat, a puterii laice de cea ecleziastică. în sens mai larg, galicanismul înseamnă apărarea specificului instituțiilor naționale față de imixtiunea papală. De aici ofensiva lui losif al II-lea împotriva papei și a ordinului iezuit. Avem de-a face în acest caz cu așa-numitul galicanism regal, care revendică independența vieții 20 Paul Hazard, Criza conștiinței europene, București, 1973, p. 198—216. 27 Maria Protase, Petru Maior ..., p. 92—93. 28 Alex. Duțu, Pompiliu Teodor, Les Lumieres dans le Centre et le Sud-Est de l’Europe et leurs implications socio-politiques, în XVe Congres International des Sciences Historiques. Rapports. II. Section Chronologique, București, 1980, p. 385. 23 Em. Turczynski, op. cit., p. 84. 30 Idem, The Role of the Orthodox Church in Adapting and Transforming the Western Enlightenment in Southeastern Europe, în East-European Quarterly, IX, 1975, nr. 4, p. 417; o analiză a problematicii la I. A. Pop, Considerații istorice asupra vocabularului politic din veacul al XVIII-lea în Șcheii Brașovului, in AIIACN, 23, 1980, p. 229—230. 31 Jacques Droz, Histoire de l’Autriche, Paris, 1946, p. 36. CONSIDERAȚII ASUPRA ,,SUPPLEX"-ULUI DE LA 1798 245 laice față de cea religioasă și subordonarea ecleziasticului. Alături de această va- riantă, întîlnim și așa-numitul galicanism episcopal sau ecleziastic, care mili- tează pentru apărarea bisericii naționale față de ofensiva papală. Pe aceste coor- donate se situează Bossuet, care luptă pentru o largă autonomie a bisericii fran- ceze, susținînd că autoritatea supremă în biserică este Conciliul, nu papa; Mai mult, în Franța autoritatea papei este îngrădită de vechile libertăți ale bisericii, iar monarhul nu este supus puterii papale32. în aceeași perioadă în care episcopul de Mcaux (Bossuet) se luptă pentru o biserică națională puternică, în lumea protestantă Leibniz încearcă readucerea la unitate a bisericii catolice cu cea protestantă. Lumea creștină europeană — după părerea lui Leibniz — este scindată de Reformă, de aceea se pronunță pentru universalitatea bisericii (el însuși considerîndu-se un om al universului) și re- dactează un Proiect pentru facilitarea unirii protestanților cu catolicii romani. Din aceste motive el poartă o bogată corespondență cu Bossuet. în cele din urmă, proiectul lui Leibniz falimentează, dar ideile sale se vor fixa adine în conștiința posterității33. Prin Christian Wolff, ideile filozofiei leibniziene se răspîndesc în întreg imperiul, căci „filosofia lui Wolff se leagă nemijlocit de filosofia lui Leibniz și nu reprezintă în ultima analiză decît o sistematizare a acesteia"”. Mediul cul- tural transilvănean receptează ideile lui Leibniz prin intermediul lui Samuil Micu, care, traducîndu-1 pe Baumeister — unul din discipolii lui Wolff —, pune în circulație elemente din filozofia leibniziană. Modul de organizare a bisericii, a relației dintre aceasta și stat este dezbătut și în opera lui Nicolas Hontheim, episcop coadjutor de Treves, cunoscut sub pseudonimul de Febronius. Biserica — în concepția sa — trebuie șâ fie separată de stat, ea nu trebuie să fie supusă jurisdicției papale, ci unui conciliu suprem universal. Acestuia îi sînt subordonate conciliile sau sinoadele naționale, care (după obiceiul primelor secole) trebuie formate din aristocrația episcopilor, de- semnată de adunarea preoților și credincioșilor. în anul 1769, un astfel de con- ciliu se întrunește la Coblenz sub conducerea lui Febronius. Acuzațiile aduse cu acest prilej papalității fac ca opera lui Febronius să aibă o largă audiență în lumea elitară germană35. Acest eclectism ideologic pe care-1 oferă veacul al XVIII-lea european in- fluențează și mediul cultural transilvănean. Principalele canale pe care se pro- pagă noile idei sînt școala și cartea. Marea majoritate a intelectualilor transil- văneni studiază și se pregătesc în mari centre ale culturii europene iluministe — Roma, Viena —, unde intră în contact cu operele lui Bossuet, Claude Fleury, Ch. Wolff, Febronius etc.36 Bibliotecile particulare formate de Alexandru Fiscuti, Ștefan Solciai și Chirii Țopa37 ne dovedesc interesul tinerilor transilvăneni pen- tru literatura iluministă a vremii. De fapt în Transilvania secolului al XVIII-lea aria de răspîndire a cărții și interesul pentru literatura de factură iluministă este 32 Paul Hazard, op. cit., p. 198—216; idem, Gîndirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, București, 1981, p. 94—110. 33 Idem, Criza conștiinței europene, p. 198—216. 34 D. Ghișe, P. Teodor, op. cit., p. 63. 35 Idem, p. 37; M. Protase, Petru Maior, p. 50—54. 36 Lucia Protopopescu, Contribuții la istoria învățămîntului din Transilvania 1774—1805, București, Ed. didactică și pedagogică, 1966. 37 lacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Lugoj, 1913, p. 389—392; Pompiliu Teodor, Două, biblioteci particulare de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în Studii și cercetări de bibliologie, 2, 1957, p. 261—268. 246 I. LUMPERDEAN — I. A. POP destul de mare, așa cum reiese în urma unor cercetări recente38. In bibliotecile particulare ale unora din protagoniștii acțiunii de la 1798 întîlnim o astfel de literatură. Astfel, Petru Maior39 și loan Para10 posedă lucrarea lui Bossuet Defensio cleri Gallicani. în biblioteca lui loan Para am descoperit și lucrarea lui Johann Lorenz von Mosheim, Institutionum historiae ecclesiasticae libri quatuor, o cri- tică aspră a scrierilor istorice ecleziastice41. Samuil Micu citește și traduce din lucrările lui Baumeister și Claude Fleury, punînd astfel în circulație idei care vizau întărirea bisericii naționale și mai ales „un spor de interes pentru nevoile materiale ale clerului de jos**42. Petru Maior, plecînd de la filozofia febroniană, face un amplu rechizitoriu papei și bisericii in lucrarea sa Procanon'3. Scrisă pe baza dreptului canonic, na- tural și istoric, lucrarea istoricului transilvănean a fost socotită pe bună drep- tate .,o carte de curaj care oglindește pe de-o parte năzuința scriitorului de-a se depărta cit mai mult de biserica romano-catolică, iar pe de altă parte spiritul lui critic față de despotismul luminat al lui losif al II-lea“44. Din aceste perspec- tive, Petru Maior cuprinde în sfera analizei sale conflictul dintre stat și bise- rică, raportul dintre puterea laică și cea ecleziastică. Sînt scoase în evidență abuzurile făcute dc papi, care „și astăzi ar lucra [ar uzurpa — n.n.] de nu s-ar fi trezit împărații ș: nu s-ar apăra de tirania lor**45. Maior vede în biserică — ca și Febronius — „o instituție constituțională, soborul fiind replica unui veritabil parlament"1", compus din așa-numita aristocrație bisericească, iar hotărîrile tre- buind să fie luate „cu numele a tot soborul*147. Plecînd de la ideile galicane, Petru Maior arată că galii și mai cu seamă germanii, dîndu-și seama de abuzurile papalității, sînt preocupați de vechile tradiții ale creștinismului din primele se- cole. Astfel, în Procanon Maior stabilește reperele clare ale unei biserici naționale românești emancipate de sub autoritatea papei. Aceste idei vehiculate de cărturarii români începînd cu a doua jumătate a veacului al XVIII-lea alimentează fertil inițiativele politice care urmăreau trans- formarea bisericii într-o puternică instituție națională care să contribuie la destră- marea edificiului artificial, exclusivist — moștenire din evul mediu — al celor trei „națiuni" constituționale și patru religii recepte48. 33 lacob Mârza, Enlightenment llooks in Romanian Libraries in Transylvania {rom the Middle of the 1811' Ccntury to the First Decades of the 19th, în Enligh- tenment and Romanian Society, Cluj-Napoca, 1980, p. 55—67. 39 Maria Protase, Petru Maior, p. 142—143. 40 Biblioteca Acad. R. S. România, Fii. Cluj-Napoca, Fond Blaj, cota B 613. 41 Idem, fond, cit., cota B 786; pentru ideile exprimate de Mosheim, vezi Eduard Fueter, Geschichte der neueren Historiographie, Miinchen und Berlin, 1936, p. 269—271. 42 Pompiliu Teodor, Echos jansenistes et yallicans dans la culture roumaine, în Synthesis, IV, 1977, p. 174; idem, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, p. 96. 43 G. Bogdan-Duică, Petru Maior și Justinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaș al papei. Cluj, 1933; vezi și ultimele opinii la Maria Protase, Le „Pro- canon" de Petru Maior, replique sud-est europeenne des attaqes antipapales du XVIIIe siecle, în Enlightenment and Romanian Society, p. 245—259. 44 D. Popovici, La litterature roumaine ă l’epoque des Lumieres, Sibiu, 1945_ p. 108. 45 Petru Maior, Procanon, ediție de Grigore Marcu, Sibiu, 1948, p. 103. 40 Maria Protase, Le „Procanon" ..., p. 250. 47 Petru Maior, op. cit., p. 45. 48 Pompiliu Teodor, Echos jansenistes..., p. 168—176. CONSIDERAȚII ASUPRA ,,SUPPLEX“-ULUl DE LA 1798 247 5. Considerații finale. Din problematica prezentată se desprinde concluzia că acțiunea românească de la 1798 este rezultatul unor acțiuni politico-religioase anterioare, care focalizează spre sfîrșitul veacului, după respingerea acțiunilor le- gate de mișcarea Supplexului. In același timp noua inițiativă politică românească se încadrează într-un proces larg european de întărire a bisericii naționale și reunificare a lumii religioase scindate de Reformă, găsindu-și chiar suportul ideologic și teoretic în acțiunile petrecute la scara întregului continent. Astfel biserica pentru care optează și luptă generația Supplexului e în spiritul ideilor exprimate de Bossuet, Leibniz sau Febronius. Este necesară o biserică liberă, puternică, în care autoritatea supremă trebuie să fie congresul național. Acest organism (format din așa-numita aristocrație clericală) trebuie să-și depășească vechile atribuții sinodale pentru a îndeplini rolul unui congres sau al unei adu- nări naționale, care are obligația de-a „descoperi dorințele... națiunii române întregi"'9. Formula folosită ni se pare semnificativă din mai multe motive. în primul rînd surprinde opțiunea pentru laic, politic și național a protagoniștilor acțiunii de la 1798. în altă ordine de idei putem constata asemănarea cu formula folosită de loan Para în memoriile sale din 1790—17915n sau de fruntașii politici care au redactat forma finală a Sup plexului™. De asemenea, o formulare apropiată apare și în petiția înaintată Curții din Viena la 1 iulie 1792 de către cei doi episcopi: loan Bob și Gherasim Adamovici, care, „în numele națiunii întregi", cereau „ți- nerea unui congres național sau încuviințarea drepturilor naționale"52. Aceste aspecte ne dovedesc continuitatea în gîndirea politică românească, precum și existența la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor a unei na- țiuni nedivizate confesional pentru reușita în acțiunile politice. Protagoniștii acțiunii de la 1798 militează — în spiritul ideilor leibniziene — pentru revenirea la vechea biserică care trebuie să se numească ortodoxă gre- cească. Avem de-a face de fapt cu o tautologie, dai- cei care propun o astfel de denumire doreau să realizeze din biserică o entitate politică distinctă, bine con- turată, care să reprezinte drepturile si interesele națiunii române. Acțiunea de reunire a bisericilor avea, în viziunea protagoniștilor ei, menirea să reunească deplin din perspectivă politică, religioasă și confesională națiunea română. Ale- gerea Albei lulii ca loc de împlinire a reunirii avea semnificația rememorării actului de la 1600 al lui Mihai Viteazul, rememorare pe care și cronicarii brașoveni o așează spre finele veacului al XVIII-lea în acord cu ideea națională53. Respingerea acțiunilor românești legate de mișcarea Supplexului, consti- tuirea deplină a națiunii române ca formă de comunitate umană, au permis in- tensificarea acțiunilor pentru reunirea bisericilor în vederea unor soluții politice viitoare. Deși îmbracă o haină religioasă, în ambianța perioadei postiosefine, a restituțiilor și a reacțiunii nobiliare, încercarea dc reunire a bisericilor este în 49 I. Lupaș, O încercare de „reunire"..., p. 16. 50 I. Lumperdean, op. cit., p. 21—25. 51 D. Prodan, op. cit., p. 493—510. 52 I. Lupaș, Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și loan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, Sibiu, 1912, p. 34. 53 I. A. Pop, Semnificații ale reflectării unor realități extracarpatice din seco- lele XIV—XVI în istoriografia românească a Brașovului, în Studia, 1978, fasc. 1, p. 26. 248 I. LUMPERDEAN — I. A. POP primul rînd wn act politic. De aceea protagoniștii acțiunii încearcă să depășească sfera ecleziasticului, aceasta presupunînd o prioritate a naționalului și politicului. Asistăm de fapt, la fel ca în întreg Imperiul habsburgic, „nu atît la o renunțare la credință, cît la un efort de a pune instituțiile religioase în slujba cauzei na- țional-politice.. .“34. Cu toate că Supplexul de la 1798 a fost respins, apropierea și colaborarea politico-religioasă dintre cele două confesiuni vor continua și-n secolul al XlX-lea, desigur din perspectiva unor priorități politice și naționale. Astfel în Supplexul din 1804 se acordă o atenție sporită celor două confesiuni și se face un expozeu interesant asupra despărțirii neamului românesc ca urmare a unirii cu biserica Romei35. între anii 1807—1812 loan Bob, Vasile Moga și Samuil Vulcan susțin — într-o serie de memorii — necesitatea îmbunătățirii stării religioase și școlare a populației ortodoxe. Alături de ei întîlnim și pe unul din protagoniștii acțiunii de la 1798 — Petru Maior —, care, într-un amplu raport, se pronunță pentru îmbunătățirea situației culturale a românilor ortodocși36. în timpul revoluției de la 1848, Alexandru Papiu Ilarian relatează că românii au venit la Blaj „cu planuri de reforme bisericești, de restaurare a Mitropoliei, de împreunare între uniți și neuniți"3'. De aceea, Siinion Bărnuțiu, in Discursul de la Blaj, plecînd de la filozofia europeană a veacului al XVIII-lea, de la gali- canism, argumentează „necesitatea unei biserici naționale mai scutită de asal- turile din afară"38. De fapt, printre hotăririle istorice de pe Cimpia Blajului se preciza: „Biserica română, fără distincție de confesiune, să fie și să rămînă li- beră și independentă dc orice altă biserică, egală în drepturi și foloase cu cele- lalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea Mitropoliei române și a sino- dului general anual după vechiul drept, in care sinod să fie deputați bisericești și mirenești"59. Semnificativ este faptul că la 1848 „ideea reunirii rămîne sub- ordonată problemei politice care se cerea dezlegată în acel moment înaintea tuturor"90. După 1848, în cercurile clericale și politice românești se vorbește tot mai mult de formarea unei Mitropolii unice cu sediul la Sibiu. Cei care militează pentru acest lucru sînt Andrei Șaguna, Alexandru Papiu Ilarian, Simion Băr- nuțiu. Influențat de ideile janseniste și galicane din lucrările Școlii ardelene, dar mai ales de lecturile din Claude Fleury, Bărnuțiu este adeptul unei „biserici 54 Em. Turczynski, The National Movement in the Greek Orthodox Church..., p. 94. 50 D. Prodan, Încă un Supplex Libellus românesc. 1804, Cluj, 1970, p. 48—50. 58 L. Gyemănt, N. Bocșan, V. Faur, Contribuția preparandiei din Arad la mișcarea națională din părțile vestice in anii 1815—1817, în StComSatu Mare, IV, 1980, p. 184. S7 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, voi. II, Viena, 1852, p. 184. 58 Pompiliu Teodor, Noi precizări în legătură cu izvoarele lucrărilor bărnu- țiene, în Studia, 1972, fasc. 1, p. 36; cf. idem, Interferențe iluministe europene, p. 103. 59 V. Cheresteșiu, Adunarea națională de la Blaj, București, 1966, p. 460. 80 I. Mateiu, Problema unității religioase în revoluția de la 1848, în Fraților Alexandru și Ion I. Lapedatu la împlinirea vîrstei de 60 de ani, București, 1936, p. 473. CONSIDERAȚII ASL'PRA , ,SVPPLEX‘-ULUI DE LA 1798 249 naționale democratice" puternice, ca „un auxiliar necesar al luptei naționale"01. Din această perspectivă, el redactează lucrări semnificative, ca: Soborul cel mare al episcopiei Făgărașului2 și Mitropolia de Alba lulia. O vorbă la timpul său despre libertatea și unitatea bisericii românești3, lucrări prin care Bărnuțiu oferă soluții politice viabile, opuse intereselor ’mperia]'» și apărătoare ale intereselor fundamentale ale neamului românesc IO AN LUMPERDEAN—IOAN AUREL POP ''tw1 - ■*$* -w5*?1*’' ‘a, ”5 ( 01 P. Teodor, Noi precizări..p. 36; cf. idem, Interferențe iluministe euro- pene, p. 103. । 02 Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 4 din 25 ianuarie 1843, p. 26—29 și nr. 5 din 1 februarie 1943, p. 33—37. 03 Biblioteca Acad. R. S. România, Filiala Cluj-Napoca, ms.rom., 167. ÎNFIINȚAREA „ASOCIAȚIUNII PENTRU CULTURA POPORULUI ROMÂN DIN, MARAMUREȘ" ȘI ACTIVITATEA SA ÎN PERIOADA 1860—1869 Cercetările mai noi privind istoria culturală a veacului al XlX-lea s-au fixat eu precădere asupra evoluției de ansamblu a culturii românilor transilvăneni, sau asupra unor compartimente importante care au activizat spiritul național și au fur- nizat contingente mișcării naționale1. Tentativele de a încorpora și manifestările locale au rămas la nivelul dezideratelor sau la o informație insuficientă pentru înțelegerea dinamicii unei instituții cu o complexă și variată activitate. Sintezele de is'torie culturală a românilor transilvăneni au abordat parțial și problematica Asociațiunii culturale maramureșene, tributare mai toate însă informației furni- zate de Tit Bud în 1906. Bogatul material arhivistic din arhivele instituționale sau familiale maramureșene și o revizuire a informației furnizate de presă oferă posi- bilitatea reexaminării și aprofundării analizei factorilor care au condus la nașterea instituției culturale centrale a românilor maramureșeni. De la constituirea sa, Aso- ciațiunca și-a fixat ca obiectiv prioritar organizarea și susținerea preparandiei ro- mâne de la Sighet, precum și aprobarea statutelor menite să-i asigure existența legală. Demersul nostru este o cercetare de istorie a învățămîntului local, integrat manifestărilor generale ale mișcării naționale din zonă. Situația cultural-națională din Maramureș, mai critică decît în celelalte re- giuni românești din cadrul imperiului habsburgic, progresele minore înregistrate la nivelul învățămîntului elementar sînt rezultatul unor condiții specifice care au impietat grav asupra mișcării de emancipare națională. Din 1733, o dată cu anexarea la Ungaria, Maramureșul și o parte din ținu- turile vecine sînt subordonate din punct de vedere confesional jurisdicției ecle- ziastice a episcopiei greco-catolice rutene a Muncaciului2, creîndu-se pericolul grav al deznaționalizării românilor prin preoți și învățători ruteni, pregătiți în institu- țiile din Ungvar și Muncaci. Reacția românilor față de înglobarea într-o ierarhie bisericească străină s-a manifestat încă de la instaurarea acesteia, sub forma me- moriilor adresate forurilor politice superioare sau administrative. După demersuri susținute, românii reușesc să obțină, la 24 august 1776, instituirea unui vicariat autonom pentru Maramureș. în 1790, printr-un memoriu adresat împăratului Leo- pold, reprezentanții românilor revendică, fără rezultat însă, înființarea unei epis- copii proprii cu sediul la Baia Mare, conștienți de importanța instituționalizării bisericii pe baze naționale3. 1 Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940, p. 191—200; Vasile Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucu- rești, 1968, p. 44—48; Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru liber- tate națională (1848—1881), București, 1974, p. 277—281. 2 Despre instaurarea jurisdicției ecleziastice rutene asupra Maramureșului vezi Zenobie Pâclișanu, Din istoria bisericească a Maramureșului, în Cultura creștină, an. 111, Blaj 1913, p. 229—233, 261—267, 295—300, 388—396; A. Ciplea, A măra- marod pilspbkscg kerdese, Budapest, 1910; idem, Documente referitoare la episcopia din Maramureș, în ARMSI, seria II, XXXVIII, 1915—1916, p. 249—376; Al. Fili- pașcu, op. cit., p. 160—165; idem, Le Maramureș, Sibiu, 1944, p. 9. 3 Al. Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940, p. 162. 252 E. DOMUȚA Lupta pentru dezlipirea dc episcopia Muncaciului va continua și în perioada următoare. Paralel cu aceasta, s-a militat și pentru obiective limitate, dar semni- ficative pentru tendința de emancipare de sub patronajul confesional străin. Ast- fel, la 1835, reprezentanța comitatului Maramureș reușește să obțină din partea episcopului rutean introducerea limbii române in predicile ținute în biserica din Sighetul Marmației4. Consecințele negative ale patronajului bisericesc străin s-au reflectat, în pri- mul rînd, în slaba dezvoltare a școlilor elementare, în menținerea înapoierii cul- turale a maselor5. Principalul impediment, care greva negativ asupra situației școlilor sătești, era insuficiența învățătorilor calificați, pregătiți într-o instituție națională româ- nească. Ei erau chemați să contribuie la promovarea unui învățămînt compatibil cu cerințele vremii, înființarea de noi școli, îmbunătățirea frecvenței școlare și nu în ultimul rînd activizarea spiritului național în lumea satului. Pentru a urma cursuri preparandiale, tinerii din Maramureș trebuiau să se îndrepte spre Oradea, unde funcționa o preparandie confesională română, încă din 1784, spre Ungvar, la preparandia ruteană, sau spre Năsăud, unde se ținea un curs pedagogic de șase luni pentru candidații români din nordul Transilvaniei0. Din cauza distanțelor mari, dar mai ales a situației materiale, extrem de puțini tineri români din Maramureș reușesc să urmeze preparandia, atribuțiile das- călului fiind transferate cantorului în majoritatea școlilor. Se impunea cu necesitate rezolvarea acestei situații prin crearea în Mara- mureș a unei preparandii locale. Este obiectivul ce se înscrie cu prioritate în programul mișcării de emancipare națională din Maramureș, intrată într-o nouă etapă după revoluția din 1848—1849. Eșecul acțiunii politice din anii revoluției de- termină acum elita conducătoare românească să se orienteze spre acțiuni menite a asigura instituționalizarea vieții culturale pe temeiuri naționale. în acest context invățămîntul primea, în concepția fruntașilor mișcării naționale, semnificații sporite. Similar altor regiuni românești, are loc și în Maramureș un proces de emu- lație în domeniul școlar, sint emise apeluri mobilizatoare în care se militează pentru sprijinirea învățămintului național7, cu precădere sătesc. Acum se înregis- trează și prima inițiativă de înființare a unei preparandii sau „colegiu de pregătire a învățătorilor"8, instituție ce își dovedise în mod acut necesitatea, de care depin- dea realizarea programului școlar în spirit național, rămasă, ca multe altele, fără rezultat. Condițiile favorabile unor atare acțiuni se ivesc abia după 1856, cînd Mara- mureșul este eliberat de sub patronajul Muncaciului, fiind integrat în noua dieceză românească a Gherlei, înființată în cadrul Mitropoliei greco-catolice de Alba lulia și Făgăraș9. Integrarea într-o ierarhie ecleziastică națională creează românilor ma- ramureșeni posibilități de mai strînse legături cu corpul etnic românesc din Tran- silvania istorică, de care erau separați politico-administrativ. Este realizată astfel pe plan confesional o solidă punte de legătură, care depășea realitatea impusă Maramureșului în 1733 prin anexarea la Ungaria. Semnificațiile naționale majore ale acestui act sînt pe deplin conștientizate de către intelectualii maramureșeni: învățători, preoți, funcționari. Atmosfera de entuziasm de care sînt cuprinși reiese limpede din corespondența cu noul for 4 Tit Bud, însemnări și date despre înființarea parohiei gr. cat. române din Sighetu Maramureșului, Gherla, 1905, p. 9. 5 Nicolae Albu, Istoria învățămintului românesc din Transilvania pînă la 1800, Blaj, 1944, p. 169—170. 6 Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, Istoria școalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 116. 7 Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională. Documente 1848—1918, București, 1981, p. 49—52, doc. nr. 25. 8 Teodor Pavel, Contribuții la istoria învățămintului românesc din nord-vestul Transilvaniei. Invățămîntul primar și secundar in anii 1848—1868, Teză de doctorat. Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj, 1974, ms., p. 57. 9 Despre înființarea episcopiei gr. cat. Gherla vezi V. Netea, op. cit., p. 103— 105; Victor Bojor, Episcopii diecezei gr. cat. de Gherla, Tg.-Mureș, 1939, p. 40—42; Șematism, Gherla, 1867, p. IV. ,.ASOCIATIUNEA PENTRU CULTURA POPORULUI ROMAN DIN MARAMUREȘ" 253 episcopal10. In noile condiții și școlile românești din Maramureș intră sub inci- dența consistoriului episcopal de la Gherla, în virtutea legislației școlare în vi- goare, care trata învățămîntul „ca o problemă comună statului și bisericii"11. Inițiativelor din domeniul școlar, exprimate în circularele episcopale sau în scrisorile consistoriului, intelectualii maramureșeni le răspund printr-o susținută activitate propagandistică, căutînd soluțiile și mijloacele potrivite pentru ameliora- rea situației școlilor sătești12. Rapoartele școlare întocmite pe protopopiate permit reconstituirea situației generale a învățămîntului în școlile poporale13. Dacă în cele mai multe sate există clădiri școlare și este asigurat salariul învățătorului din regaliile comunelor, din diferite fundații sau prin contracte încheiate cu sătenii, sînt extrem de rare școlile care beneficiau de învățători calificați, cu studii preparandiale, și în cele mai multe funcția de învățător o îndeplinea cantorul, care, așa cum adesea semnalează ra- poartele, „nu este înzestrat cu acele însușiri care se cuvin unui dascăl"14. Lipsa mare de învățători face ca în multe școli să fie angajați tineri cu numai patru clase de școală normală, absolvite la Năsăud, Tîrgu-Lăpuș, Sighet15, dar paralel se fac apeluri susținute la ordinariatul episcopal pentru a trimite în Maramureș învățători calificați18. Soluția viabilă și în același timp de stringentă necesitate era însă înființarea unui institut preparandial în Maramureș. Inițiative în această direcție manifestă preoțimea din jurul Vișeului, care în toamna anului 1857 înștiințează forul epis- copal despre intenția de a înființa un astfel de institut la mănăstirea Moisei17. Pentru asigurarea bazei materiale se propune inițierea unor demersuri către ofi- cialitățile comitatense pentru acordarea unor fundații montanistice, cît și lansarea unui apel către toți românii din Maramureș și Sătmar pentru contribuții benevole18, vădită fiind menirea sa și pentru comitatul vecin. In anul următor, 1858, aceiași preoți din jurul Vișeului lansează ideea înființării unei preparandii diecezane cen- trale, cu spese erariale și a unor institute preparandiale filiale în fiecare mănăs- tire19. Aceste inițiative au fost însă sortite eșecului. Școlile mănăstirești își dove- 10 ,,... dorul cel de demult al națiunii române de atitea secole numai in piep- tul românilor închis, prin dobindirea întîiului episcop român, acum e împlinit, e intrupat... ca un fulger a pătruns în inimile noastre această îmbucurătoare știre"; din Protocolul Congregațiunii preoțimii din jurul Sighetului, din 13 noiembrie 1856, ținută în Apșa de Jos, Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Episcopia gr. cat. Gherla—Cluj (în continuare ASCN, Fond Gherla), Doc. nr. 769 din 1857. 11 Teodor Pavel, Date privind legislația școlară in anii absolutismului în Tran- silvania (1849—1860), în Lucrări științifice, seria B, Institutul Pedagogic Oradea, 1970, p. 241. 12 „ ... fîntina nesecată sînt școalele cele bune, cărțile cele bune", ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 769 din 1857; „ ... pretutindenea să fie dascăli invățați și cu mo- ralitate bună. Cum s-ar putea fonda școli preparandiale și cu ce mijloace. Uni- formitate în învățarea pruncilor. Ridicarea școlilor de piatră...“. Idem, Doc. nr. 1521 din 1858. 13 Idem, Doc. nr. 165 din 1857, pentru protopopiatul Sighet (școlile din Apșa de Jos, Apșa de Sus, Apșa de Mijloc, Biserica Albă, Rona de Jos, Sarasău, Iapa, Slatina, Săpînța); Doc. nr. 4152 din 1858 pentru protopopiatul Iza (școlile din Bo- tiza, Bocicoel, Dragomirești, Glod, Slatina, Cuhea, Rozavlea, Poeni, Șieu, Săcel, Strîmtura); Doc. nr. 2950 din 1859 pentru protopopiatul Vișeu (Vișeu de Jos, Vișeu de Sus, Viseu de Mijloc, Borsa, Leordina, Moisei, Petrova). 14 Idem, Doc. nr. 2937 din 1859 ; 3402 din 1858; 4216 din 1858; 3190 din 1859; 3673 din 1859; 153 din 1861. 15 Idem, Doc. nr. 4922 din 1858. 16 Basiliu Crăciun, protopopul Izei, cerînd învățători pentru școlile din Cuhea (azi Bogdan Vodă), Săliștea de Sus, Săcel și leud, exprimă limpede această carență a învățămîntului „... după pretențiunile timpului să se înceapă învățătura în acele comune unde sînt edificii școlare, alta nu e de lipsă, decit numai să fie inși apți de a ocupa posturile dăscălești...“. Idem, Doc. nr. 3402 din 1858. 17 Idem, Registru pe anul 1857, nr. 2674. 18 Idem, Doc. nr. 1586 din 1858. 19 Idem, Doc. nr. 1521 din 1858. 254 E. DOMUȚA diseră utilitatea în evul mediu, dar acum corpul călugăresc nu mai corespundea condiției de a instrui și forma învățători calificați în conformitate cu prevederile legislației învățămîntului și cu nivelul exigențelor contemporane. Lipsa de învăță- tori continua să constituie principalul impediment al promovării unui învățămînt elementar modern, rapoartele școlare semnalînd tot mai des „neîncongiuravera lipsă de învățători1120. Ideea unei preparandii locale se menține, căutarea unei soluții realizabile continuă să frămînte intelectualitatea maramureșeană. Condiții noi, favorabile apar în 1860, determinate de două evenimente majore: instituirea vicariatului român și decretarea regimului neoliberal în monarhie. Instituția vicarială română a fost înființată la 24 noiembrie 186021, cu sediul la Slatina, parohie condusă de Mihail Pavel, în urma susținutelor demersuri ale fruntașilor români maramureșeni și a multor controverse între episcopia Gherlei și cea a Muncaciului22. Sighetul va continua să rămînă însă pînă la 187123 sub patronajul Muncaciului, aici avînd reședința vicarul rutean Petru Anderco, situație ce a creat mari piedici și greutăți mișcării de emancipare națională. Românii maramureșeni se dovedesc pe deplin conștienți de însemnătatea majoră a înființării vicariatului și a consistoriului subaltern, care permitea o mai armonioasă integrare instituțională națională pe tărîm confesional, singura posibilă de altfel, pe ideea coagulării întregului bloc etnic românesc din monarhie24. Pe de altă parte se ivesc și condiții politice favorabile unor acțiuni de inițiativă națională în cadrul imperiului habsburgic, prin înnoirile aduse de instituirea regi- mului neoliberal. Diploma imperială din 20 octombrie 1860, care consfințește noul regim, crea deschideri fără precedent pentru naționalități23. In toamna anului 1860, după 11 ani de întrerupere sub regimul neoabsolutist, se restabilește viața constituțională și în comitatul Maramureș, în condiții favo- rabile românilor. Aparatul funcționăresc al comitatului este în mare parte alcătuit din români: losif Man — comite suprem, losif Săpînțean — vicecomite, loan Jurca — prim notar, Petru Mihali — notar, Vasiliu Mihalca, loan Jurca, luliu Stoica — prim-pretori, Mihail Rednic, Sigismund Pop, Alexandru Săpînțean, Ludovic Jura, loan Dunca — pretori2'’. Situația era fără precedent și fără similitudini în cele- lalte comitate. Dezghețul politic survenit în monarhie este privit și în Maramureș ,,ca un nou răsărit de soare", ca „un timp al facerii și mișcării"27. Atmosfera de eferves- cență națională, firească în momentele de descătușare, se face simțită din plin printre românii maramureșeni. Este declanșată o amplă și dinamică mișcare peti- ționară care coboară pînă la nivelul comunităților sătești28, unde dobîndește o bază lărgită, amintind de evenimentele de la 1848. Numeroase sînt relatările din această vreme care fac referiri la agitațiile naționale din Maramureș29. 20 Idem, Doc. nr. 450 din 1860; 153 din 1861; Amicul școalei, nr. 22/1861. 21 Idem, Registru an 1860, nr. 2086. ■- Idem, Doc. nr. 58, 80, 134, 335, 336, 720, 723, 901, din 1861. -T Tit Bud, Istoria parohiei Sighet, 1903. 24 Scrisoarea de mulțumire pentru înființarea vicariatului român al Maramu- reșului, adresată de către vicarul Mihail Pavel, în numele întregului popor român maramureșean, exprimă clar această idee: „...saltă inima fieștecărui român mar- mațian de bucurie, văzind că cirma lor bisericească s-au curățit de limbi străine și văzind că prin aceasta, cu un pas sînt iară mai aproape de scopul la care țintesc in timpul de față toate popoarele europene". ASCN, Fond Gherla, Doc. nr 335 din 1861. 23 IstRom, IV, București, 1964, p. 434; V. Netea, op. cit., p. 157—158. -u Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 192. 27 ASCN, Fond. Gherla, Doc. nr. 2092 din 1860. 29 Ne sînt cunoscute pînă acum petiții ce revendică egalitatea națională, în trei comune maramureșene: Șieu, ASCN, Fond. Gherla, Registru an 1861, nr. 1311; Săliște, idem, nr. 2187; Petrova, idem, nr. 2338. Avem, apoi, informații despre pe- tiția maramureșenilor din 31 iulie 1860 în problema egalității naționale; idem. Registru pe anul 1860, nr. 1643, nr. 1707. Alte „adrese la locurile mai inalte in cauză națională" în august 1860; idem, nr. 1795. 29 Idem, Registru din anul 1860, nr. 1563, 1626, 1954; Registru anul 1861 nr. 46, 1027, 1813. „ASOC1AȚIUNEA PENTRU CULTURA POPORULUI ROMAN DIN MARAMUREȘ" 255 Lipsind un partid politic național, care să îndrume și să organizeze acțiu- nea, să-i asigure unitatea, se cer îndrumări de la forul episcopal, atît din partea preoțimii30, cît și din partea funcționărimii laice, de talia lui Gavrilă Mihali31, deputat în dieta din Pesta. în acest climat are loc prima adunare comitatensă in 13 decembrie 1860. Aici, în forul politic superior al comitatului, cornițele su- prem losif Man lansează propunerea înființării unei preparandii locale și a unui „alumneu“, raportîndu-se la realitatea general-europeană: „...la fiecare popor cult din Europa există strădanii de ridicare a nivelului cultural al maselor"32. în scopul edificării preparandiei (cornițele oferă personal suma de 1000 fl.), se hotă- răște în adunarea comitatensă alocarea sumei de 15.000 fl. din partea comitatului, iar pentru susținerea ei se decide concesionarea veniturilor de 1200 fl. anual aduse de izvoarele de ape minerale de la Vișeu, precum și a sumelor provenite din dife- rite amenzi33. Se constituie, de asemenea, o comisie executivă formată din 10 membri, cu atribuții speciale în adunarea fondurilor și conducerea tuturor proble- melor legate de înființarea preparandiei. Propunerea comitelui Man și compo- nența comisiei de zece (între care și maghiari și ruteni) lasă să se înțeleagă faptul că se urmărea înființarea unei preparandii mixte, ce ar fi periclitat caracterul său național34. Această tendință este energic combătută de vicarul Mihail Pavel3', în cadrul unei conferințe preparandiale ținute în 5 februarie 1861, la care au luat parte losif Man, Mihail Pavel, Vasiliu Mihalca, Șt. Simion, Simion Pop, loan Jurca, Basiliu Mihalca, Petru Mihali. Se hotărăște lansarea unui apel de subscriere pentru toate comunele româ- nești din Maramureș și părțile vecine, Sătmar, Ugocea, în scopul strîngerii pe această cale a sumelor necesare înființării preparandiei și alumneului3”. Este astfel vădită intenția de a se înființa două instituții naționale, prin eforturi proprii, de beneficiile cărora să se bucure și românii din comitatele vecine. La sugestia lui losif Man, în 8 februarie este înaintată împăratului o cerere în numele întregului popor român maramureșean, pentru a se obține donarea unor clădiri erariale din centrul Sighetului, unde să fie instalată viitoarea insti- tuție de învățămînt37. ■ într-o nouă conferință din 22 martie 18613S se hotărăște întocmirea statute- lor preparandiei, precum și ale „Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș1'. Ideea „Asociațiunii" se impune în cadrul acestor dezbateri cu privire la înființarea preparandiei și alumneului, evidențiindu-se necesitatea unei socie- tăți culturale cu rosturi mai largi, care să asigure suportul material al noilor 30 Concludentă în acest sens este scrisoarea protopopului Vasile Mihalca, în care se exprimă preocupările fruntașilor mișcării naționale in aceste circumstanțe: ....în timpul acesta cînd toate schimbindu-sc, îmbracă una față surizătoare, ca totuși să nu ne amețim prin entuziasm pretimpuriu, sau să ne delăsăm prin una nepăscre, la S. Voastră cu rugămintea aceasta năzuim ca să nu intirzii îndruma- țiuni a ne împărtăși, prin care să găsim calea cea medie și adevărată". ASCN, Fond. Gherla, Doc. nr. 2092 din 1860. 31 Corespondența dintre G. Mihali și episcopul I. Alexi, în problema națio- nală. Idem, Registru pe anul 1860, nr. 1493; Registru pe anul 1861, nr. 203, 1496, 1686, 1982. . 32 Tit Bud, Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Mara- mureș, Gherla, 1906, p. 136. 33 Ibidem. . 34 Amicul școalei, nr. 22 din 1861. '' 35 într-o relatare a lui M. Pavel, făcută ordinariatului diecezan în 16 oct. 1866, se menționează: „...în anul 1861 cînd cu influențele celor mai mari era să se înființeze preparandia aceasta comună pentru toate religiunile, confesiunile și națiunile din Marmația, eu am fost carele am învrăjbit pe calvini, ba pe toți maghiarii și rutenii din conferința preparandială în casa comitatului și am efeptuat ca preparandia să fie pur română, iar statutele să se propună românește". ASCN, Fond. Gherla, Doc. nr. 3544 din 1866. Există de asemenea și aprecierile lui Gavrilă ■ Mihali despre preparândîe „care va fi‘ limpede română", ASCN, Fond. Victor Mi- h'aîyi de Apșa, Doc. nr. 483. ' 36 Analele Asociațiunii, p. 7. 37 Idem, p. 137—138; Amicul școalei, nr. 22 din 1861. 38 Analele Asociațiunii, p. 7. 25G E. DOMUȚA instituții și care să fie în același timp și un așezămînt de promovare sistematică și de afirmare a culturii în limba națională. Conform statutelor, „Asociațiunea“ își propune „înființarea și susținerea unui Institut Pedagogico-Alumnat Național in Sighetu Marmației" cu scopul „de a crește și instrui pentru școlile comunale române învățători și cîntăreți apți și calificați după cerințele timpului ... va întreține pe pruncii români care frecventează șco- lile publice (din Sighet n.n.) cu vict, cartel și îngrijire"49. Preparandia era proiectată să servească tuturor românilor din comitatele ve- cine care vor contribui la susținerea ei materială. Se căuta astfel evitarea parti- cularismului local, integrarea acestei instituții naționale în slujba unei cauze ge- neral-românești, conferindu-i nobila misiune de a contribui „la înălțarea națiunii noastre la acea stare politică la care e din secoli chemată"*9. Statutele menționau de asemenea intențiile Asociațiunii de a asigura burse de studiu pentru tinerii capabili, precum și sprijinirea școlilor din comunele mai sărace, în cazul în care întreținerea instituțiilor din Sighet nu ar absorbi toate fon- durile bănești. Este proiectul unui program de activitate ce prezintă multe simi- litudini cu cel al altor societăți culturale românești contemporane: „Astra", „Aso- ciația" din Arad, Societatea „Transilvania" din București etc. Statutele, redactate în toamna lui 1861, au fost înaintate Locotenenței ungari' spre aprobare. Totodată este înștiințată și Gherla atît pe calea vicariatului’1, cît și prin losif Man42, președintele comitetului Asociațiunii. Se caută prin aceasta pu- nerea noilor instituții sub patronajul episcopiei din Gherla, cu convingerea că numai caracterul confesional este pavăza în măsură să le asigure viabilitate și soliditate. Forul episcopal însă, preocupat în această perioadă de problema susți- nerii noii preparandii diecezane de la Năsăud, nu se arată favorabil ideii de în- ființare a unei alte instituții similare în dieceză13. Beneficiind, însă, la 19 aprilie 1861, de aprobarea dată de împărat cererii de donare a clădirilor din Sighet14, în ședința comitetului din 21 mai este organizat un comitet preparandial alcătuit din 15 persoane, prezidat de losif Man, cu mi- siunea de a se îngriji de toate problemele legate de înființarea preparandiei45. Clădirile și terenul obținute prin donație imperială, în valoare de 12.000 fl„ asi- gurau condițiile elementare pentru acest scop, așa că se adoptă hotărîrea de inau- gurare a cursurilor preparandiale în anul școlar 1862—1863, iar pentru anul urmă- tor se elaborează un plan de construire a unui edificiu corespunzător46. Prin ur- mare în condițiile atitudinii rezervate a Gherlei47, fruntașii maramureșeni orga- nizați în cadrul Asociațiunii, prin acțiunea lor, devansează deciziile forului ecle- ziastic, dovedesc hotărîrea de a ctitori prin forțe proprii noua instituție. în prima ședință a comitetului preparandial, din 3 septembrie 1861, se hotă- răște numirea unui profesor cu studii pedagogice superioare și înscrierea tinerilor care îndeplinesc condițiile frecventării preparandiei, precum și continuarea colec- telor bănești, lansarea unor noi apeluri în comitatele vecine48. Pentru postul de profesor principal al Preparandiei este ales loan Bușiția, profesorul școlii principale districtuale din Tîrgu-Lăpuș. în vederea transferării lui la Sighet, în 4 noiem- 38 Idem, p. 167. 40 Idem, p. 139. 41 ASCN, Fond Gherla, Registru pe anul 1861, nr. 1027; Lipsa multor docu- mente importante din fondul documentar al Episcopiei gr. cat. din Gherla ne-a de- terminat să folosim în aceste cazuri informațiile rezumative din registrul de protocol. 42 Idem, nr. 2054. 43 Ion Bușiția, Preparandia română din Maramureș, în GazTrans, an XLIII, 1880, nr. 12. 44 Concordia, nr. 2 din 1862. 45 Analele Asociațiunii, p. 8. 46 Idem, p. 8—9. 47 în scrisoarea din 10 febr. 1862 trimisă de Gavrilă Mihali, fiului său Victor, aflat la studii la Viena, se menționează: „.. * cu durere este că domnii de la Gherla pentru institutul de la, Năsăud, sint impotrivitorii acestuia [din Sighet — n.n.j, da i-am ilumina în lucru bun". ASCN, Fond Victor Mihalyi de Apșa; ASCN, Fond Gherla, Registru pe anul 1861, nr. 2221. 48 Artur Koman, Documente istorice maramureșene, Vișeu de Jos, 1937, p. 5—7. ,.ASOCIAȚIUNEA PENTRU CULTURA POPORULUI ROMAN DIN MARAMUREȘ' 257 brie 1861, losif Man se adresează episcopului loan Alexi, motivînd necesitatea ime- diată a începerii activității preparandiei „de la care poporimca așteaptă viitorul ci mai ferice"19. . Bușiția s-a dovedit a fi dascălul care corespundea pe deplin scopurilor Aso- ciațiunii maramureșene. Absolvent al cursului de filozofie de la Blaj în 1848"’°, în anul următor îl găsim printre cei 91 de tineri care frecventează cursul peda- gogic de șase luni ținut la Năsăud de Moise Panga. La intervenția consilierului școlar Hefler, 6 absolvenți ai acestui curs sînt trimiși cu bursă de stat pentru studii pedagogice la Institutul „Sf. Ana" din Viena, intre ei numărîndu-se și Eușiția51. De la 1 septembrie 185 652, funcționa ca profesor principal la școala distric- tuală din Tîrgu-Lăpuș, unde, zi de zi, luptîndu-se cu dificile probleme ce rezultau din componența diversă națională și mai ales confesională a tinerimii școlare53, reușește să obțină rezultate meritorii, să-și valideze atît eminentele calități profe- sionale, cît și abilitatea politică. Rapoartele inspecțiilor efectuate de canonicii sco- lastici și revizorii consistoriali din Gherla remarcă „acuratețea și metoda lăuda- bilă a dascălului Bușiția", care a dovedit „zelul neobosit pentru plinirea chemării sale"31. Credincios idealului său de o viață „de a servi publicului, națiunii"35, ini- țiază, în școala condusă de el, un curs de metodică urmat anual de 7—9 elevi, suplimentar programei școlare56. Ca urmare a strădaniilor sale, tinerimea școlară de aici beneficiază din 1857 de introducerea în programă a studiului gramaticii și limbii române57, element esențial în formarea unei culturi naționale, important factor al întăririi conștiinței naționale. Drept urmare a solicitării venite din partea Comitetului Asociațiunii cultu- rale maramureșene, profesorul Bușiția cere încuviințarea ordinariatului din Gherla de a trece la Sighetul Marmației58. Cu toate că nu obține aprobarea oficială a Gherlei, Bușiția se decide să îmbrățișeze cauza maramureșenilor59, se atașează deciziilor comitetului și în 20 ianuarie 1862 inaugurează prelegerile preparandiale cu un număr de 12 elevi60. Semestrul școlar ce a durat din 20 ianuarie pînă în 29 iulie 1862 a fost considerat drept an pregătitor, urmînd să se țină cursul I pre- parandial în anul școlar 1862—1863. în vara anului 1862 intervin probleme deosebite, cauzate de un incendiu care distruge o parte din clădiri. Pentru a se asigura continuitatea activității pre- parandiei, se hotărăște folosirea banilor proveniți din asigurarea clădirilor arse pentru repararea și amenajarea unor clădiri de piatră, dar se elaborează și un plan de construcție a unui edificiu corespunzător, cu două nivele, astfel ca par- terul să poată fi dat în arendă unor comercianți pentru a se realiza anual un venit din care să se asigure întreținerea și salarizarea profesorului Bușiția, iar la etaj să se desfășoare activitatea de învățămint. Responsabilitatea pentru reali- zarea acestui plan este încredințată vicepreședintelui Asociațiunii, loan Jurca, aju- 49 Analele Asociațiunii, p. 139. 50 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 2360 din 1861. Vasile Paul, loan Bușiția, intiiul profesor al invățămintului pedagogic din Maramureș, în Marmația, IV, 1978, p. 486. 51 V. Șotropa, N. Drăganu, op. cit., p. 118. 52 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 21 din 1857. 53 în legătură cu problemele școlii lăpușene vezi Amicul școalei, nr. 43 din 1861; ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 3563 din 1858, 3286 din 1859, 1729 din 1860, 1730 din 1861; Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională. Docu- mente 1848—1918, București, 1981, Doc. nr. 49, p. 80. 54 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 1471 din 1857. 55 Idem, Doc. nr. 2314 din 1861. _ 56 Idem, Doc. nr. 704 din 1857, 1471 din 1857; G. Mihali menționează „de sub mina lui [din școala de la Tg.-Lăpuș — n.n.] mulți învățători lăudați au ieșit", ASCN, Fond Victor Mihalyi de Apșa, Doc. nr. 483. 57 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 1471 din 1857. 58 Idem, Doc. nr. 2222 din 1861. 59 Concordia, nr. 2 din 1862. 80 Analele Asociațiunii, p. 160; G. Mihali menționează numărul de 14 prepa- rahdiști. ASCN, Fond Victor Mihalyi de Apșa, Doc. nr. 483. 258 E. DOMUȚA tat de Bușiția81. în clădirile reparate se deschide în toamna lui 1862 cursul I pre- parandial cu cei 12 absolvenți ai anului pregătitor, la care se adaugă alți 12 tineri®2. Alături de loan Bușiția, care deținea funcția de profesor conducător, cu un salariu anual de 500 fl., în adunarea generală a Asociațiunii, ținută în 24 februarie 1863, este numit Teodor Roman, în postul de profesor de religie, cant și tipic, cu o retribuție anuală de 100 fl.63 Cursurile aveau durata de doi ani, la fel ca în celelalte instituții similare românești din monarhia habsburgică. Se primeau la înscriere tineri absolvenți cu ce! puțin patru clase de școală normală. Cazarea era asigurată în clădirile pre- parandiale, pentru care tinerii preparanzi plăteau 10—20 creițari pe zi. Alături de problema fondurilor bănești, problema spațiului a confruntat în permanență comitetul Asociațiunii, în toți cei 7 ani de funcționare a școlii. Programa școlară însuma 2u de ore săptămînal®\ dintre care 16 erau ținute numai de profesorul Bușiția. 2 de catchet, iar 2 dc profesorul de cant și rit. Elemente de metodică se predau în cursul II. în ora fiecărui studiu sau se suplimentau orele dinainte de masă. în condițiile în care școala trivială opidană din Sighetul Marmației era patronată de episcopia ruteană, practica pedagogică se făcea în clasă, fiecare preparând exersînd lecții în fața colegilor. Format în spiritul școlii pedagogice vieneze, care punea un accent deosebit pe activitățile practice, Bușiția inițiază pe tinerii preparanzi în tehnica altoitului, agriculturii, legumiculturii, apiculturii05. Aceste activități, desfășurate în grădina de 15 iugăre a școlii, au contribuit la formarea unor învățători înarmați cu cu- noștințele și deprinderile necesare dezvoltării economice a gospodăriei țărănești, caie vor munci intens în acest domeniu în satele în care vor fi repartizați®®. în același timp, școala condusă dc Bușiția a reprezentat un veritabil centru de viață culturală națională, fiind locul predilect de intîlnire a intelectualilor maramure- șeni. unde se puteau urmări reprezentații corale, teatrale și coregrafice, executate de preparanzi, sau folclor românesc interpretat la vioară de ilustrul profesor. Cei peste 100 de învățători07 pregătiți în preparandia maramureșeană pe par- cursul a șapte ani de activitate (1862—1869) au contribuit din plin la eforturile de modernizare a învățămintului din regiune, au desfășurat o activitate susținută în „Reuniunea învățătorilor români din Maramureș"09, s-au implicat activ în opera de modelare a conștiinței naționale a tinerelor generații. Pe tot parcursul celor șapte ani de funcționare a preparandiei, Comitetul Asociațiunii a depus eforturi continue pentru asigurarea fondurilor bănești nece- sare. Forma in care se obțineau aceste fonduri era „contribuțiile benevole ale publicului maramureșean, organizate pe comune prin liste de subscripție"89. Chel- tuielile anuale se cifrau la 800 fl., din care 500 fl. reprezentau salariul profeso- rului Bușiția. în situații critice, cînd colectele bănești nu ajungeau la timp în casa Asociațiunii, membrii comitetului făceau apel la public „la tîrguri, la adu- nări sau în piața Sighetului"70, realizînd astfel sumele necesare continuării activi- 01 Analele Asociațiunii, p. 10. 02 Idem, p. 160. 03 Idem, p. 12. ®4 Idem, p. 162. 65 Idem, p. 161—162. 66 Ion Gîrbacea, Fragmente economice, Sibiu, 1941, p. 94—98. 87 în stadiul actual al cercetării nu ne este cunoscut numărul exact al absol- venților preparandiei. Tit Bud dă numele a 76, dar precizează că i-au lipsit unele cataloage și că numărul de absolvenți a fost mult mai mare. într-o corespondență trimisă redacției de la GazTrans în martie 1896, același Tit Bud apreciază la peste 100 numărul învățătorilor formați în preparandia din Sighet, cifră care nu este deloc exagerată. GazTrans, nr. 48 din 1896; V. Curticăpeanu și V. Achim, în lu- crările lor, dau numărul de 120, dar nu precizează sursa de informație. 08 Vasile Căpîlnean, Petre Pușcașu, Reuniunea învățătorilor români din Ma- ramureș (1883—1918), în Marmația, III, 1977, p. 84—90. 69 Consemnarea contribuțiilor comunelor, preoților, învățătorilor și intelectua- lilor români din Maramureș în volumul Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională. Documente 1848—1918, Doc. nr. 66, p. 116—120. Situația con- tribuțiilor în tractul Cosău, Arhivele Statului Maramureș, Fond Colecția de docu- mente ale instituțiilor ecleziastice, Protopopiatul Cosău, Dosar nr. 25, anul 1866. 70 Analele Asociațiunii, p. 18. . „ASOCIAȚIUNEA PENTRU CULTURA POPORULUI ROMAN DIN MARAMUREȘ" 259 tății. în paralel cu această activitate de susținere, organizare și conducere a pre- parandiei, fruntașii Asociațiunii sînt angajați într-o susținută luptă pentru obți- nerea aprobării statutelor de funcționare oficială a preparandiei și „Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș". în situația în care tratativele ini- țiate în 1861 cu forul episcopal nu au dat satisfacție comitetului Asociațiunii, sta- tutele au fost înaintate în mod direct Locotenentei ungare spre aprobare. în con- formitate cu legislația privind funcționarea instituțiilor culturale în limba națio- nală, locotenența pretinde Gherlei informații amănunțite despre caracterul și scopul Asociației culturale maramureșene și al preparandiei71. Atitudinea circumspectei a forului maghiar își găsește explicația în intervențiile episcopului Popovici de la Muncaci în sensul respingerii patronajului episcopiei clin Gherla asupra unor insti- tuții fondate într-o parohie ce ținea încă de dieceza sa. Prin urmare, obiectivul prim care stătea în fața comitetului Asociației era eliberarea Sighetului de patro- najul rutean și alipirea sa la episcopia Gherlei. Demersurile în această direcții' trebuiau conjugate cu acțiunile petiționare ale Gherlei în același scop. în conse- cință, în mai 1862, paralel cu înaintarea unui amplu și argumentat memoriu către împărat din partea episcopului72, o deputăție maramureșeană compusă din Găvrilă Mihali, Mihail Pavel și Vasile Mihalca acționează la Strigoniu și Viena73 în același scop. Rezultatul obținut s-a concretizat în instituirea unei comisii mixte româno-rutene, sub președinția episcopului catolic din Satu Mare, care să dezbată amănunțit situa- ția parohiei Sighetul Marmației. în timpul dezbaterilor ce s-au desfășurat între 29—31 august 18G2 la Sighet71, o delegație de peste 200 de români sub conducerea lui Ion Fabian și-a declarat în fața comisiei naționalitatea română, caracterizînd drept falsă conscripția din 1851, făcută de vicarul Petru Anderco, cînd sub diverse amenințări s-a obținut o majoritate ruteană a populației sighetene. Cu toate că rezultatele dezbaterilor au dat motive de speranțe pentru fruntașii Asociațiunii, lucrurile rămîn pe mai departe neschimbate. Se continuă acțiunile petiționare atît din partea românilor maramureșeni75, cit și din partea episcopiei70. Intervin între timp greutăți deosebite in asigurarea fondurilor bănești nece- sare susținerii preparandiei, situație care determină comitetul Asociațiunii la noi intervenții pe lîngă Gherla pentru găsirea unei soluții definitive. în februarie 1864 delegația Asociațiunii compusă din losif Man, Mihail Pavel, loan Jurca și toți pro- topopii din Maramureș77 caută să obțină de la episcopie statutul de preparandie diecezană pentru instituția pedagogică sigheteană și susținerea ci în acest sens în fața forurilor oficiale maghiare78. Drept rezultat al acestor dezbateri, statutele Asociațiunii, revăzute și modificate, sînt înaintate Locotenenței ungare spre apro- bare79, în numele episcopiei Gherlei. Noi intervenții ale episcopului rutean deter- mină în scurt timp adoptarea unei rezoluții negative din partea forului de stat80. în aceste circumstanțe, comitetul Asociațiunii hotărăște în conferința din 24 mai 1864 declanșarea unei noi acțiuni: trimiterea unei delegații de șase membri la Viena81, conjugată cu noi petiții din partea Gherlei și a Blajului82. 71 ASCN, Fond Gherla, Registru an 1862, nr. 410. 72 Idem, Doc. nr. 659 din 1862 (textul memoriului în germană). 73 ASCN, Fond Victor Mihalyi de Apșa, Doc. nr. 711. Atmosfera din Mara- mureș în aceste împrejurări este sugestiv surprinsă într-o corespondență particu- lară din 24 martie 1862: „...£>. Popovici, episcopul Muncaciului, nu să ne dee vicariatul și parohia sigheteană, dar și edificarea noii preparandii au oprit-o... In acel lucru D. Pavel vicarul și D. Mihalca protopopul nostru au mers la Gherla, de acolo la Viena, nu știu ce va fi, văd că acuma in toate parohiile se edifică din nou Turnul lui Babei", ASCN, Fond familial Anderco de Homorod, Doc. nr. 176. 74 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 887, 1935, 2043 din 1862 (dezbaterile comi- siei). 75 Idem, Registru an 1863, nr. 1989. 70 Idem, nr. 1544. 77 Analele Asociațiunii, p. 15. 78 loan Bușiția, art. cit. 13 ASCN, Fond Gherla, Registru an 1864, nr. 931. , 80 Idem, Doc. nr. 1262 din 1864. 81 Idem, Doc. nr. 1206 din 1864. 82 Analele Asociațiunii, p. 17. , 260 E. DOMUȚA Promisiunile vagi primite din partea forurilor de stat nu descurajează comi- tetul Asociațiunii, determinînd un nou val de petiții pe tot parcursul anilor 1864— 1868. Apelînd la toate formele de intervenție, înaintează Gherlei rapoarte amă- nunțite despre funcționarea preparandiei și scopul în care a fost înființată. Asal- tat din toate părțile. Ministerul cultelor și instrucțiunii publice este silit să dea cîștig de cauză românilor maramureșeni. Ca urmare a rezoluției favorabile a pri- matului Ungariei, dată în 12 ianuarie 186833, ministerul cere comitetului Asocia- țiunii să facă o ultimă modificare a statutelor în sensul recunoașterii ,,dreptului de supraveghere privitor la starea internă religionară și morală" a preparandiei și pentru episcopul Muncaciului, alături de cel al Gherlei (Secț. VII, art. 49)84, după care la 4 august 1868 eliberează dispoziția de aprobare oficială. Este convo- cată apoi, din inițiativa comitetului, o adunare generală a Asociațiunii în data de 1 decembrie 186835, pentru organizarea ei pe baze noi. Pentru înfăptuirea celui de al doilea obiectiv propus în statute — înființarea alumneului — se cere de la minister un ajutor de 6000 fl., fără rezultat însă. Rămîne și pe mai departe soluția colectelor benevole drept singura modalitate de susținere a instituțiilor cul- tural-naționalc. Anul 1868 aduce însă, alături de succesul obținut prin aprobarea statutelor, și noua lege a învățămîntului din 7 decembrie 1868, emanație a noului regim politic instaurat în monarhie prin încheierea dualismului austro-ungar. Pentru că avea statutele deja aprobate, preparandia din Sighet nu a putut fi închisă, dar i se puteau impune noile condiții de funcționare prevăzute de lege: fonduri în- destulătoare, material didactic corespunzător, profesori pentru toate disciplinele, lucruri imposibil de realizat din resursele disponibile. Oficialitățile maghiare ho- tărăsc apoi înființarea la Sighet a unei preparandii de stat, în care scop este tri- mis aici consilierul ministerial Molnâr Aladâr’’®. In aceste grave circumstanțe, comitetul Asociațiunii caută încă o dată obți- nerea unui sprijin la Gherla. Prin telegrama trimisă în 19 septembrie 186957 son- dează intențiile ordinariatului în condițiile desființării preparandiei de la Năsăud, sperind să cîștige caracterul de preparandie diecezană pentru instituția din Mara- mureș, ceea ce ar fi însemnat și alocarea fundațiunii preparandiale de 2000 fl. de care dispunea episcopia. Intenția forului diecezan era însă de a înființa o pre- parandie la Gherla, iar pentru susținerea ei se mobilizau toate resursele din die- ceză, cerînd chiar maramureșenilor să vîndă clădirile preparandiale de care dis- puneau în valoare de 20.000 fl. și această sumă să se alăture fundațiunii Gher- lei’1. Aceasta ar fi însemnat ca Asociațiunea să renunțe la ideea înființării alum- neului, „de care depindea impulsionarea fi lățirea invățămîntului intre elementul român"®. Ministerul cultelor și învățămîntului, prin delegatul său, a propus comite- tului sistarea preparandiei confesionale române în vederea înființării preparandiei de stat. In urma tratativelor dintre delegatul ministerial și comisia comitetului, formată din losif Man, Mihail Pavel, Mihail Kokenyesdy, Basiliu Mihalca și Petru Mihali, se ajunge în 13 octombrie 1869 la un contract cu Ministerul cultelor și învățămîntului, care prevedea sistarea preparandiei confesionale, dar cu o serie de condiții, care se pun din partea Asociațiunii culturale maramureșene: nu se ac- ceptă cedarea bunurilor sale pentru preparandia de stat, ideea înființării alumneu- lui se menține și pentru aceasta ministerul se obligă să obțină de la împărat mo- dificarea documentului donațional din 1861, în sensul folosirii clădirilor pentru alumneu; se cere de asemenea asigurarea posturilor pentru doi profesori români, care să predea la noua preparandie mai multe obiecte în limba română90. Hotărîrea de închidere a preparandiei române este deci motivată prin insu- ficiența fondurilor bănești necesare funcționării ei corespunzătoare, prin lipsa spri- 83 ASCN, Fond Victor Mihalyi de Apșa, Doc. nr. 499, 730. 84 Analele Asociațiunii, p. 175. 85 Idem, p. 25. 88 Idem, p. 27. 87 ASCN, Fond Gherla, Doc. nr. 2220 din 1869. 88 Idem, Doc. nr. 1155 din 1870. 89 Idem, Doc. nr. 1262 din 1864. 90 Analele Asociațiunii, p. 29. „ASOCIAȚIUNEA PENTRU CULTURA POPORULUI ROMAN DIN MARAMUREȘ" 261 jinului material din partea episcopiei Gherlei, presiunile autorităților ministeriale maghiare, dar și prin faptul că, cel puțin pentru moment, se rezolvase problema dascălilor calificați în Maramureș, precum și în zonele învecinate, Satu Mare, Ugo- cea și Chioar, iar unii absolvenți, din lipsă de posturi, s-au orientat spre unele funcții administrative91. Se încheie, astfel, o etapă însemnată din activitatea „Asociațiunii pentru cul- tura poporului român din Maramureș", merituoasă prin înființarea și susținerea cu mari sacrificii a unor instituții proprii de învățămînt, unul „dintr-o vastă rețea de noduri ale vieții cultural-naționale românești"92. EMIL DOMUȚA 01 Idem, p. 28; loan Bușiția, art. cit. 92 V. Curticăpeanu, op. cit., p. 244. MINA BĂLAN LA SFÎRȘITUL SEC. XIX ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XX 1. Noii proprietari ai minei Bălan, sibienii Paul Nendtwich și P. I. Kapdebâ, și-au dat seama curînd că nu dispun de capitalul necesar continuării întreprinderii. Ei au încheiat un acord cu 13 urmași ai familiei de foști proprietari Zakariâs, în- ființînd firma S. A. a Minei transilvane de cupru la Bălan. Statutul, aprobat în septembrie 1873, stabilea că Societatea va dispune de 270 000 florini capital inițial, sumă repartizată pe 1350 de acțiuni, fiecare cu valoarea nominală de 200 florini și a căror majoritate a ajuns în posesia capitalului german, din ce în ce mai in- fluent în mineritul zăcămintelor neferoase din Transilvania1. întreprinderea își mută reședința la Sibiu, denumirea ei transformîndu-se în S. A. întreprinderea minieră de cupru din Transilvania. Rezultatele bune obținute în deceniul al optulea al sec. XIX așezară din nou mina Bălan în fruntea exploatărilor transilvane de zăcăminte neferoase. S-a trecut la noi prospecțiuni, făcute din inițativa inginerului minier Wenzel Berg- schaffer, care a demonstrat pe cale statistică scăderea vertiginoasă a conținutului relativ de cupru al minereului scos pînă atunci. Realizarea cea mai de seamă a acestor prospecțiuni fu deschiderea puțului Anton, care pornea din vechea galerie Anton, aflată în punctul de maximă adîncime a exploatărilor. E drept, din 1872 pînă -în 1874 puțul a fost adîncit doar la 20 m, dar, dat fiind că în acest fel a fost deschisă tocmai porțiunea cea mai valoroasă a respectivului perimetru minier, de aici s-au scos încă în cursul adîncirii 4110 chintale de minereu de bună calitate, ceea ce amortiza cu prisosință cheltuielile lucrărilor efectuate, însumînd 2105 florini austrieci. Se proiecta ca, din puțul adîncit, să fie deschise 5 galerii. Nu s-a ajuns însă decît pînă la această fază a noilor deschideri miniere, întrucit Berger, directorul local de atunci al întreprinderii, a dispus să fie sistate lucrările de deschidere atît la acest nivel, cît și în toate celelalte locuri, „menținînd in de- plina-i înflorire exploatarea prădalnică"2. La această dată vechile exploatări dă- deau încă minereu cuprifer de 0,5—12°/o3. De asemenea, lucrările pregătitoare au fost socotite ca puțind să mai fie amînate și pe motiv că valorificarea apei de mina, adică producerea cuprului electrolitic, dădea materie primă cu bonținut me- talic de 33»/o pentru produse finite de cupru căntitativ substanțiale, de pildă, în media anilor 1876—1880, 183 chintale-, care iniplicau cheltuieli de numai -10— 20 florini pe chintal. • foi bâza realizărilor din deceniul al optulea, cU o cantitate medie anuală de 883 "dhihtăle; mina Bălan dădea, eâ singură, 3^,8% din producția de cupru, păs- trîhdu-Se în- fruntea acestei ramuri a mineritului și metalurgiei transilvane-. în. .1 Brassoi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1880—1884, p. 107; Magyar ContpUs^, 186^, p. 427. . . ; . 2 Brassoi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1880—1884, p. 109. 3 Herbich Ferenc. A Szekelyfold foldtani es oslenytani leirăsa, Budapest, 1878. p. 47. - ' ' . ■ • .... •• - ' 264 L. VAJDA Producția de cupru a minei Bălan între anii 1872 și 1893 Anul Producția (chintale) Anul Producția (chintale) 1872 896 1883 660 1873 1 104 1884 768 1874 1 176 1885 667 1875 1 288 1886 600 1876 1 288 1887 541 1877 648 1888 645 1878 1 069 1889 630 1879 1 102 1890 596 1880 662 1891 498 1881 594 1892 456 1882 547 1893 358 ciuda micșorării rezultatelor de producție începînd din 1880 și a menținerii lor la cantități mai reduse, de 565 chintale în medie anuală — faptul datorindu-se regre- sului general înregistrat in producția transilvană de cupru —, partea ce revenea minei Bălan din producția globală a scăzut doar puțin, ea fiind de 37,3%. Acest rezultat se explică prin reformele tehnice în domeniul extracției și prelucrării mi- nereului, adoptate la sfirșitul anului 1880, cînd — după o analiză temeinică a situației — trebuia ales între a transforma radical modalitățile de producție, ori a sista întreaga activitate minieră. Analiza menționată a dus la o concluzie deosebit de nefavorabilă, și anume: „In întreaga perioadă din urmă, de 25 ani, rezultatele brute ale exploatărilor au fost bune. Cu toate acestea, instalația insuficientă a dat posibilitatea de a se re- cupera și valorifica doar jumătatea considerabil mai mică a conținutului cuprifer al minereului brut. In 1880, instalațiile de preparare a minereurilor mai sărace erau deja atît de uzate, încît randamentul lor nici nu putea fi apreciat pe baza experienței proprii. In schimb, experiența cîștigată în alte părți, cît și înseși datele statistice dc la Bălan dau să se înțeleagă că nici eficiența tehnică și nici cea economică nu erau bune; de asemenea, că, spre a acoperi prelucrarea cantității obișnuite de minereu, ar fi fost necesare reparații temeinice și lărgirea instalației existente, pentru care s-ar fi cerut investiții de cel puțin 100 000—150 000 florini"4. Acționarii, neîncrezători in îmbunătățirea situației, nu și-au dat avizul pen- tru noi investiții de capital necesare înfăptuirii neîntîrziate a reformelor ce nu mai puteau fi amînate. Totuși, sub îndrumarea competentă a noului director local, Wenzel Kâroly, s-a trecut la raționalizarea extracției, la deschideri avantajoase,, la exploatarea apei dc mină, la obținerea cuprului electrolitic conform programu- lui de reformă și soluționarea practică a unui procedeu ieftin de alcalinizare propice compoziției minereurilor din Bălan, precum și la reconstruirea instalațiilor de preparare a minereului, a cuptoarelor și altor instalații tehnice aflate într-o avansată stare de deteriorare. Drept urmare, încă în 1882 s-au conturat pe baze temeinice perspectivele producției, atît ca modalități, cît și ca proporții, deși me- dia anuală a minereului brut extras nu mai avea decît 2—3% conținut metalic. Un contemporan, cronicar al minei Bălan, arată cu considerație: „...întreprindere 4 Brassoi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1880—1884, p. 109. MINA BALAN (SFÎRȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 265 nouă, care, fără să dispună de investiții de capital directe, a reușit singură să se dezvolte într-o asemenea măsură"3. Noile deschideri miniere s-au concentrat asupra așa-numitei zone a ocnelor de. sud, ca și asupra teritoriului minei nordice Speranța, deschisă în perimetrul radial al vechii galerii Zihatar. Dintre instalațiile de prelucrare au fost reînnoite 3 cuptoare, precum și instalația de calcinare și forja. A fost construită o insta- lație nouă de alcalinizarc acționată cu aburi, înzestrată cu un concasor, două vetre de ardere cu gaz și alte amenajări0. In urma acestor măsuri s-a putut menține producția anuală de cupru la nivelul cantitativ de 500—650 chintale, reușindu-se, în condițiile concurenței iscate din cauza producției masive a minelor de cupru nord-americane, spaniole, chiliene și japoneze7, să se găsească o piață de desfacere pentru aceste produse, mai cu seamă la Viena, unde chintalul de cupru produs cu prețul de cost de 47—50 flo- rini se vindea cu 80—83 florini; dar pînă și la Londra s-au mai găsit cumpărători8. Problemele de natură economică se acumulau însă încetul cu încetul, astfel îneît de pe la începutul celui de-al zecelea deceniu al secolului situația S. A. între- prinderea minieră de cupru din Transilvania se înrăutăți vertiginos. Dacă luăm producția anului 1890 ca fiind de 100%, în următorii trei ani descreșterea este următoarea: 83,5% în 1891, 76,5% în 1892, 60,1% în 1893. Importul de cupru ieftin din străinătate a dus la o scădere atît de vertiginoasă a prețurilor, îneît prețul de vînzare nu mai acoperea nici măcar cheltuielile de producție. Camera de comerț și industrie din Tîrgu-Mureș făcea următoarea caracterizare a cauzelor declinului economic la mina Bălan: „Față de anii anteriori, producția de cupru a fost mult mai costisitoare, deoarece, pe de o parte, s-a dublat munca zilerilor din cauza migrării masive a muncitorilor în România, unde s-au înființat mad în urmă exploatări forestiere, iar pe de altă parte, pădurile fiind în mare parte exploatate, s-a scumpit foarte mult combustibilul necesar întreprinderii. Principalul neajuns este lipsa căii ferate, fapt care scumpește deosebit de mult transportul produse- lor finite, într-atîta îneît este îndoielnic dacă întreprinderea, avînd de dus această luptă fără spor cu condițiile vitrege, va mai putea fi menținută. Pentru ca, așadar, întreprinderea să poată face față concurenței produselor cuprifere ieftine aduse din străinătate, ea are nevoie, înainte de orice, de calea ferată"1’. 2. Pînă la începutul ultimului deceniu al secolului al XlX-lea, localitatea Bă- lan a ajuns să aibă 210 case, însumînd 1200 locuitori, cifră care se datora în parte sporului demografic natural, în parte diferenței înregistrate din cauza migrării. De altfel, localitatea minier-metalurgică aparține acelor localități industriale care au înregistrat o creștere relativ rapidă a populației; între anii 1825 și 1890, popu- lația- crește cu 2000%10. 5 3 Idem, p. 110. , ’ Idem, p. 107—108, 110—111. . ’ Creșterea în proporții enorme a producției de cupru a Statelor Unite ale Anlericii de Nord, Spaniei și Japoniei, între 1882 și 1900 de la 100 000 tone la 365 000 tone, a exercitat o influență atît de mare asupra conjuncturii pe piața mon- diala prin prețurile de dumping aplicate, îneît în statele europene mai sărace în zăcăminte de cupru și care nici nu dispuneau de mijloace productive moderne extracția și prelucrarea cuprului a înregistrat un regres (Cf. BKL, 1905, II. 32). 8 Brassoi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1880—1884, p. 110; Maros* văsărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1892, p. 160. 3 Marosvdsărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1893, p. 130, 146. 18 Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitănatului minier Zlatna, 13084/1898. 266 L. VAJOA Cu tot numărul mare dc persoane dintr-o familie de mineri, casele muncito- rilor familiști constau, majoritatea, dintr-o cameră, bucătărie și cămară, construite de ei înșiși pe terenul primit gratuit de la întreprindere. Spațiul locativ al casei era de numai 18 m2, din care 10,8 m2 reveneau camerei. în acest fel, ne dăm seama lesne, cît de supraaglomerate și, deci, nesănătoase erau aceste locuințe. Colonia nu dispunea dc posibilități de cazare pentru muncitorii tineri și necăsă- toriți, astfel că aceștia locuiau în .,cvartir“ la familiile de muncitori minieri11. In medic anuală, numărul muncitorilor angajați era de 155, cifră ce cuprindea numai pe cei care lucrau permanent, dc-a lungul întregului an. Cea mai mare parte din ei erau mineri, vîrsta lor variind între 18 și 60 de ani. în sectorul metalurgic lucrau în medie 32 oameni. Munca de zileri o făceau mai ales copiii de 12—18 ani, în primul rînd la instalația electrolitică și spălatul minereului. Numărul muncitorilor minei Bălan între 1872 și 1893 Anul Numărul Anul Numărul 1872 222 1883 105 , . ; 1873 298 1884 93 1874 329 1885 108 1875 221 1886 110 ' 1876 208 1887 110 . 1877 195 1888 141 . , 1878 135 1889 133 1879 169 1890 129 1880 178 1891 126 1881 67 1892 121 1882 103 1893 109 . .r . Separarea pinereului era efectuată de femei de la 14 la 50 de ani12. Așadat-, și la mina Bălan se utiliza din plin forța de muncă mai ieftină. Măsura acestei' uti- lizări o arată calculele ce urmează, efectuate pc baza rapoartelor trimise de' în- treprindere căpitănatului minier din Zlatna. ' *" In perioada anilor 1872—1878, de pildă, proporția medie â muncitorilor femei și copii, fală de bărbați,' era de 38,9"/o, dar au fost ani în care se apropia de Numărul muncitoarelor și muncitorilor copii la mina Bălan Anul Muncitoare Muncitori copii ■ împreună -.i , Numărul 0 ' 0 Numărul O . 0 Numărul • %• 1872 37 21,2 11 6,3 48 . 27,5 1873 46 23,0 52 26,0 98. ’. 49,0 .1874 53 24,7 . 62 . 28,9 . ... 115 . • . . 53,6 1875 , 24 . .15,4 41 . 26,2 65 , ’ 41,6. J876 , . 20 13,1 , 3Ș ; 23,7 56 - 38,8 -1877 . .. il 14,4 , 28 ... 19,2 . . 49 . ■ 83(6.. ' -J.878 .. 17 • 18,9 • 28 -. 3ț,l , 45 . - 7 ■ • ' X .•• ,>‘»U • • e1? cit. • •' - , 12 Loc. cit. >«. j MINA-BALAN (SFÎRȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 267 50% sau chiar trecea de această proporție. în cadrul respectivelor două categorii de muncitori precumpăneau copiii, în proporție de 21,1%, față dc 17,8% cît repre- zentau femeile muncitoare. Nici în anii următori, aceste proporții nu . s-au micșorat, ba, dimpotrivă, au crescut chiar: astfel în 1891, cînd la inina Bălan lucrau 32,8% femei și 47,1% copii, față de proporția muncitorilor bărbați, ori în 1892, cînd.pro- porțiile respective erau de 30,8% femei și 47% copii1’. în afară de muncitorii permanenți, întreprinderea beneficia, în general, -de munca a 38 cărăuși și 16 cărbunari14. Desfășurarea muncii miniere și metalurgice era reglementată de un statut- regulament de lucru aprobat de autoritățile miniere. La fel ca în întreagă Tran- silvania, și aici statutul prevedea în fond îndatoririle muncitorilor, fără însă a le asigura o protecție eficientă în cazul unor conflicte de muncă. La întreprinderea de cupru Bălan, angajarea, respectiv concedierea muncitorilor și a personaluldi de supraveghere erau de competența direcțiunii minelor și numai excepțional se’ fă- ceau de către specialiști anume împuterniciți. Muncitorii sub 15 ani puteab avea o leafă cu ziua de pînă la 30 creițari. Treapta următoare de muncitori auxiliari avea leafa zilnică de 50—70 creițari, în funcție de pregătire. „Un talent remarca- bil, priceperea cuvenită în cele ce i se încredințează, o comportare ireproșabilă îl avansează pe muncitorul auxiliar muncitor calificat — ținîndu-se seamă și ile vîrstă și anii de serviciu —, de unde poate fi promovat chiar maistru șef de echipă, în această ultimă calitate, leafa zilnică era între 80 creițari și 1.10 florini. Toate operațiunile de lucru, acolo unde erau posibile, au fost repartizate în general după sistemul retribuției în acord. Fiecare muncitor avea datoria strictă de a r ’s- pecta și îndeplini dispozițiiile primite de la personalul de conducere sau de su- praveghere. ■ Cît privește plata muncii, statutul dispunea, printre altele, efectuarea sa lunară,7 în modul următor: 10 zile după expirarea lunii, fiecare muncitor va primi lista de decont, specificîndu-se cîștigul său și reținerile, iar plata' pio- priu-zisă se va face 5—6 zile după aceasta. în acest fel, muncitorii își primeau leafa, practic, la o lună și jumătate distanță. E drept, ei beneficiau de „avantajul" de a primi pe boh din magazia întreprinderii, în anumite zile și la prețuri dinainte stabilite, alimente și alte materiale necesare vieții cotidiene. • ’ Stat'utul regulament de lucru avea inserate, bineînțeles, și măsuri disciplinare, de altminteri absolut necesare pe tărîmul muncii miniere. Muncitorii mineri erau obligați să se prezinte la . timpul stabilit în clădirea birourilor miniere, iar cei ocupați cu alte îndatoriri — în locurile anume fixate. La întîrzierile nemotiVate, muncitorii erau amendați- cu de două ori suma lefii raportate la durata îritîr- zierîi. La muncile continue, schimbarea din tură se făcea la amiazi și la miezul nopții, în cazul muncilor deosebit de grele la orele 12 ale amiezii, lâ 8 seara -și 4 dimineața.- Nici, un muncitor nu-și putea părăsi locul de muncă pe mai multă vreme-fără autorizație. Contravenienții erau sancționați cu amendă de la 59 drei- țari la l-florini. Muncitorii găsiți dormind sau beți plăteau la prima abatere Lo amendă de 50 creițari, la recidivă între 1—5 florini. Comportarea ireverențioasă sau grosolană față de superiorii ierarhici se sancționa cu o „mustrare" severă, ian..jn -cazuri excepționale cu concedierea imediată. Aceasta din urmă se aplica și în cazul în care fapta săvîrșită era de domeniul penal. Dacă nu existau motive • ii < ■ • -• ’ • ‘ : : *' ' ' ,. , .. ‘ - * ~ : 'z-T- . : " .• -“-J r. . • % . • ■* 13 Marosvâsârhelyi kereskeclelmi es iparkantatu; yelentese, 1892, p. 157^ 189#, p.-d44.,;: . b ■ ' • .. < ‘ . •' ■ - 4 14 Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitănatului minier Zlatna, 13084/1898. ' - 268 L. VAJDX deosebite care să justifice aplicarea unor excepții, regulamentul de lucru stabilea un termen de 14 zile pînă la încetarea reciprocă a raporturilor de muncă15. Un schimb în mină dura 8 ore, iar la suprafață și la topitorie 12 ore, apli- cîndu-se leafa în acord sau pe zi de muncă. Acordul era aplicat mai mult în mină, la topire și în cărăușie. Existau și salarii în acord excepționale sau coh- dițicnate, mai adesea la topire, unde se retribuiau astfel șarjele peste cantitățile stabilite. „Proporțiile lefurilor sînt orientate după prețul alimentelor1' — se arată în rapoartele întreprinderii. Practic, de pildă între 1886—1893, cîștigul zilnic al băr- baților era de 60 crcițari, cel al femeilor de 40 creițari — deci 66,60/0 din cel dinții —, iac al copiilor de 30 creițari16. Situația sanitară se reflectă întrucitva în statistica deceniului 1884—1893. Con- form acesteia s-au înregisirat 683 zile de boală, adică avură loc îmbolnăviri în proporție de 12/lO°/o. în aceeași perioadă au fost înregistrate două accidente mor- tale. Mina Bălan nu avea spital uzinal. Un medic se îngrijea de tratamentul bol- navilor. Colonia dispunea de o farmacie. Eliberarea ajutoarelor de boală cădea în sarcina lăzii frăției miniere, membri ai acestea fiind toți muncitorii minieri, obli- gați să achite cîte 6 creițari pe lună după fiecare 6 florini cîștigați, iar pentru membrii de familie cîte 3 creițari pe lună. întreprinderea nu avea nici baie, pe motiv că „deoarece Oltul curge pe teritoriul minei, băile erau de prisos"17. Instituțiile de cultură crau reprezentate de școala elementară finanțată de întreprindere, ca și de un cor mineresc compus din 32 membri. Nu existau ce- nacluri culturale, numai școala avea o bibliotecă. 3. In septembrie 1893, mina Bălan a fost luată în antrepriză de comercian- tul localnic Gâl Năndor, care a încheiat un contract de uzufruct pe 10 ani cu S.A. întreprinderea minieră de cupru din Transilvania. Muncitorii întreprinderii, care au ajuns în repetate rinduri la conflicte cu conducerea minieră locală din cauza greutăților din ultimii ani in achitarea retribuției lor, sperau că această schimbare le va aduce un surplus de înțelegere a situației din partea conducerii, că numeroasele plîngeri ale lor împotriva conducerii de pînă acum, vor înceta în perioada următoare, datorită remedierii cauzelor și motivelor care le alimentau. Din cauza greutăților materiale ivite, însă, antreprenorul n-a reușit să mențină activă mina Bălan decît un an de zile, utilizînd 80 de muncitori care au produs 287 chintale de cupru16. La 1 iulie 1894, activitatea minei Bălan fu complet sistată1’. O parte din mineri au fost nevoiți să-și caute de lucru la exploatările forestiere vecine și construcțiile de căi ferate, pe cînd cei mai tineri căutară de lucru, parte din ei la mina de cărbuni din Borsec, iar alții la exploatările miniere din Căpeni, Petro- șani și Lupeni. „Conducătorii hrăpăreți, lipsiți de conștiință au dus de rîpă acest înfloritor teritoriu minier bogat în cupru — arăta Szakăts Peter pe marginea propunerilor adresate de camera de comerț și industrie din Tîrgu-Mureș ministrului comer- 15 Loc. cit. w Marosvâsărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1892, p. 157; 1893, p. 144. 17 Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitănatului minier Zlatna, 13084/1898. 18 Vitos Mozes, Csikmegyei Fuzetek, Csikszereda, 1894, p. 279, 280; Marosvă- sărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1895, p. 190. B Marosvâsărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1896, p. 133: M97.- p. 118. • MINA BALAN (SFlRȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 269 țului, în problema dezvoltării industriei în Secuime —. [...] Atît din punct de vedere economic, cît și pentru bieții locuitori ai zonei, e un mare neajuns că această bogată mină și forjă de cupru, cum nu există în toată țara minereu cupri- fer cu cupru mai îmbelșugat și mai excelent, stă neexploatată, cu toate că mi- nereul în cantități neextrase se întinde pe mile întregi"20. Deși în 1896 specialiști ai unor societăți străine au făcut o vizită la nuna Bălan, ducînd cu sine o mare cantitate de minereu cuprifer pentru încercări de topire21, nu s-a mai petrecut nimic, în afară de faptul că, pe de o parte, S.A. între- prinderea minieră de cupru din Transilvania a intrat în proces cu căpitănatul mi- nier în scopul de a-și menține dreptul de proprietate22, iar pe de alta acționarii înșiși au încercat pe cale judiciară să-și valideze pretențiile pe care le aveau unii față de alții. 4. La începutul sec. XX, mina Bălan a trezit interesul unei societăți de capitaliști francezi. Au fost trimiși specialiști pentru a examina conținutul metalic al minereului, ca și pentru a testa perspectivele obținerii cuprului electrolitic. Rezultatele „estimărilor" au fost pozitive și astfel s-au demarat tratativele de preluare a minei, între S.A. întreprinderea minieră de cupru din Transilvania și cumpărătoare, S.A. franco-ungară a minelor de magnetit, care a luat ființă la Cluj, dar reprezenta în fond capitalul francez, fondată fiind de bancherul parizian Henri Rochette, de o reputație destul de îndoielnică în cercurile financiare-'. Cumpărătorii minei Bălan au relansat producția în anul 1904, dînd întreprin- derii denumirea Compagnie miniere de Siculie. La început, activitatea s-a măr- ginit mai mult la inițierea a noi exploatări, deschizîndu-se partea superioară a perimetrului și săpîndu-se o nouă galerie. Aici s-au produs și cca. 20 000 de chin- tale minereu de1 cupru. In 1904 a fost construit și furnalul de tip Water—Jacket, apt spre a prelucra 800 chintale de minereu pe zi. Extracția metalurgică experi- mentală efectuată a demonstrat că minereul poate fi bine prelucrat, întru it s-a reușit ca, prin topire simplă, să se producă, din minereul de 3—5"/o, sulfură de cupru de 41%. Pentru moment, procesul tehnologic avea ca scop nu reali rarea produsului final — cuprul tehnic pur —, ci doar obținerea de minereu de cupru îmbogățit și sulfură de cupru, vîndute unor întreprinderi de metalurgie a cuprului din Germania24. Reluarea producției la mina Bălan a produs satisfacție în mijlocul celor care promovau ideea progresului în industrializarea Secuimii cu scopul de a fi create posibilități de lucru. „Notăm cu mulțumire — își dădea cu părerea Camera de industrie din Tîrgu-Mureș — că această întreprindere exploatează cu beneficiu minereul cuprifer de mari cantități și excelentă calitate din zonă, în vreme ce înainte, după repetate încercări sterile și în pierdere materială, activitatea in- dustrială a stagnat multă vreme, măcar că și aceasta [întreprinderea — n.n.] are de făcut față unor greutăți de transport."25 Atenția continuă să se concentreze asupra descinderilor miniere. Doar ici- colo se făcea extracție de minereu, iar ca urmare și cuptorul de topit funcționa doar din cînd în cînd. Bilanțul producției pe anul 1905 consta din 38 484 chintale 20 Szakats Peter, A szekelyfdldi ipar fejlesztese ugyeben..., Marosvăsârhely, 1901, p. 8. 21 Marosvăsârhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1897, p. 118. 22 Szakâts Păter, op. cit., p. 8. “ Magyar Ptnzugy, 3 martie 1904; BKL, 1906, II, 629. 24 BKL, 1905, II, p. 505; Marosvăsârhelyi kereskedelmi es iparkamara jelen- tese., 1904, p. 53—54; 1905, p. 59. 25 Marosvăsârhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1905, p. 59—60. 270 L. VAJb de minereu de 4—5% (minereu pentru topire directă) și 20 285 chintale de minereu de 2°/o (pentru concasare și îmbogățire). Au fost trimise la topire 45 168 chintale de minereu, din care s-au obținut 4 128 chintale sulfură de cupru. Pe lîngă acestea, s-au mai produs 105 chintale de cupru electrolitic, deși aveau de-a face cu lipsa apei de mină28. In 1906 activitatea minei Bălan a încetinit, în bună parte datorită unor îm- prejurări independente de întreprindere. Incepîndu-se construcția porțiunii de cale ferată Ciceu—Gheorgheni, s-au ridicat probleme de moment în transportul lignitului și cocsului din cauza dizlocării repetate și deteriorării drumului, adău- gîndu-se și ,,creșterea bruscă și disproporționat de mare"27 a taxei de cărăușie în urma concurenței întreprinderii dc construcție a căii ferate. întreprinzătorii aveau speranțe deosebite legate de apropiata realizare a transportului pe calea ferată, care urma să impulsioneze substanțial producția minei Bălan, primul an de activitate încheindu-se cu un beneficiu de 27 805 co- roane28. Ei au decis să mărească capitalul inițial la suma de 3 000 000 coroane, avînd ca scop lărgirea și modernizarea întreprinderii. „Se pare — notă gazeta Orszem din Miercurea-Ciuc, pe marginea acestui proiect — că întreprinderea mi- nieră, care s-ar putea spune că e singura a județului Ciuc, își va redobîhdi ve- chiul renume; ceea ce îi dorim din toată inima"28. Tratativele de mărire a capitalului, duse cu cercurile financiare interesate, s-au soldat cu bune rezultate. Conform înregistrării datate 28 mâi 1907, a luat ființă, cu un capital inițial de 5 milioane coroane, S.A. întreprinderea minelor de cupru din Transilvania, nefiind, de fapt, altceva, decît o schimbare de nume intervenită la Compagnic miniere de Siculie, întrucît societatea, finanțată de Banca Nemenyi, Strasscr et Comp, din Budapesta, rămînea pe mai departe în posesia capitalului francez, introdus încă din 1904 în întreprindere. In curînd, însă, și capitalul din Bruxelles, interesat deja în exploatarea cuprului transilvă- nean, se asocie întreprinderii de la mina Bălan. Pentru a pune în practică aceăstă asociere, la 12 noiembrie 1908 S.A. întreprinderea minelor de cupru din Transilva- nia ținu o adunare generală extraordinară la care capitalul inițial de 5 mi- lioane coroane fu redus la 3 milioane și apoi sporit din nou la 5 milioane "prin lansarea dc acțiuni la valoarea nominală de 2 milioane coroane. Noile acțiuni ale societății fură acoperite de societatea anoriimă bruxelleză Compagnie des'Nlines Hongroises, proprietară a minei de cupru din comuna hurtedoreană Zam. tot- odată, adunarea generală fcehimbă și denumirea întreprinderii, care fu înregistrată la'31 decembrie 1908 ca S.A. Întreprinderile miniere de cupru ungare30. In fond, era‘Vorba de fuziunea a mai multe mine de cupru cu întreprinderea de lâ Sâlan, printre ele aflîndu-se societățile minelor de cupru de la Zam, Almășel, precum și 'miria de pirită cu conținut cuprifer de la Roșia31. ' . 1 Intre timp, la 5 decembrie 1907 a fost terminat sectorul de cale ferată Ciceu— Gheorgheni, s-au deschis halta și debarcaderul de la Sîndominic, de mare im- portanță pențru mina Bălan, legătura înțre ele facindu-se printr-un drum ju- dețean de care lung de 12 km, bine întreținut. In acest fel s-a rezolvat o veche 28 BKL, 1906, II, p. 761. , / ■ 27 Idem, 1907, II, p. 753.- 28 Idem, 1908, II, p. 111. • . Y -"- ’ • 28 Orszem, 23 aprilie 1907. ' 1 : ■ . ' : • ; •30 BKL, 1908, II, p. 629; Arh. Stat.'Deva, Arh. Căpitănafuliii mini^ Zlatna, 10299/1909. : ■ ■ o?1 Arh. Stat. Deva,- Ahhr Căp'itănatului minier’Zlatnâ, 16882/1909. ■ MWA BALAN (SFÎRȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 271 și grea problemă a minei Bălan, și anume transportul produselor brute și finite, întrucît se creă legătura pe calea ferată prin Sîndominic cu Brașovul, de unde existau ramificații spre piețele de desfacere. S'.A. Întreprinderile miniere de cupru ungare stăpînea la mina Bălan un număr de 25 perimetre miniere și 183 prospecțiuni închise, avînd proiecte de an- vergură pentru exploatarea acestora. încă în 1907 s-a început traducerea în fapt a proiectelor, „efectuîndu-se mai energic redeschiderile și prospecțiunile de mine"3-. Mai. întîi, ele au fost începute deasupra nivelului galeriei Anton, dar și. sub ni- velul galeriei se executau „operațiuni de mici proporții", în scopul de a se stabili continuarea în adîncime a minereului cuprifer. In 1908 atenția se îndreaptă și mai departe, în primul rînd spre continuarea deschiderilor, și anume la nivelul galeriei Antonini. Aici, pe de o parte, au fost săpate două puțuri distanțate între ele la 275 m, unde, după 30 m, s-a dat de un filon aparent bogat, iar pe de alta spre nord galeria principală fu continuată pînă la așa-numita „faliera mare". In același timp, pe o lungime de 350 m, s-a deschis filonul denumit Parallel, pînă atunci necunoscut, care mergea paralel cu galeria principală. In 1909 și 1910 des- chiderile și înaintările au fost continuate în perimetrul nivelului galeriei Antonini. ca și prin săparea mai departe a abatajelor pregătitoare. Au continuat lucrările de adîncire a puțurilor începute spre a se trece de acolo la deschiderea unor ni- vele noi. S-a început și străpungerea falierei principale, spre a se deschide zăcă- mintele neatinse de dincolo de ea. La aceste lucrări s-a utilizat deja un număr de 6 ciocane pneumatice de tip Sullivan, care nu numai că accelerau lucrul, dar îl făceau și mai economicos, în opoziție cu străpungerea manuală. Extragerea propriu-zisă se făcea cu abataj în felii ascendente și rambleiere”. Minereul extras, înainte de preparare și topire, era împărțit în trei categorii. Minereurile cu peste 5% cupru (I) intrau direct în cuptorul de topire; cele cu con- ținut de cupru între 1,5 și 5% (II), precum și cele sub 1,5% (III) erau mai întîi concentrate prin spălare. In general, 30% din producția de cupru tehnic pur pro- veneau din minereul de categoria I, 60% din cel de categoriile II și III, iar 10% ajungeau la haldă. Minereul de haldă, împreună cu apa de mină, potrivită pentru alcalinizare, era folosit spre a se obține cupru electrolitic. Prin acest procedeu, în 1908—1909 s-au obținut 400 chintale pe an, cu un conținut cuprifer de 50—60%34. Paralel cu deschiderile și abatajele, conducerea minei a acordat o atenție deosebită dezvoltării tehnice, terminării și punerii în funcțiune a instalației de preparare a minereului și a cuptorului de topit. La mina Bălan, sursa energetică dominantă, aproape exclusivă a devenit energia electrică. Pentru producerea forței motrice necesare extracției și pre- lucrării minereului a fost construită o centrală electrică cu două motoare de cîte 250 cai-putere. Fiecare motor acționa cu ajutorul unor curele de transmisie cîte un gazogen Siemens—Schuckert de 150 kw. Cea mai substanțială investiție, în valoare de 335 000 coroane, era instalația modernă de spălare, în vederea preparării minereului. Instalația, montată într-o clădire cu două etaje, lungă de 45 m și lată de 30 m, consta din: 2 buc. conca- soare de minereu, 4 fărîmițătoare, 4 mese oscilante, o bandă de triaj, mai multe tambure de selecție, o moară cu bile, un aparataj de brichetare a minereului. 32- CKL, J307, II, 764. 33 Idem, 1909, II, p.,500. 501; 1910, II, p. 797, 814; 1911, II, p. 851. 34 Idem, 1909, II, p. 510, 503. 212 L. VAJDA' precum și alte ustensile. Minereul era ridicat cu ajutorul unui transportor electric la nivelul superior, inalt de 24 m, al instalației de spălare. Forța motrică a instalației de spălare consta din două motoare electrice mai mici, de 20 și 7 cai-putere, cît și din trei mai mari, de 90, 40, respectiv 30 cai- putere. Li se alăturau acestora două motoare, de cîte 30 cai-putere, pentru acțio- narea celor două pompe centrifuge necesare transportului apei35. în total au fost instalate deci 7 motoare electrice, cu un randament total de 237 cai-putere. Cuptorul de tip Water—Jacket construit în 1904 era patrulater, cu lungimea de 2,13 m, lățimea de 2 m în partea superioară și 0,914 m, în partea de jos, iar înălțimea de 5 m. îngustarea în partea inferioară a fost necesitată de mărirea eficacității aerului de insuflat, în scopul unei topiri mai uniforme a masei de mi- nereu din cuptor. Capacitatea de producție zilnică a cuptorului era de prelucrare a 70 tone de minereu, prin adăogirea a 2 tone piatră de var, 13 tone cocs, G—7 tone zgură de minereu. Din acest amestec se scoteau în medie 4 tone de cupru cu con- ținut metalic de 40%, ajuns în convertizoare încă în stare lichidă pentru afinare. Stația de convertizare a fost amenajată în 1908, fiind înzestrată cu 5 bucăți convertizoare tip Dăvid, precum și un cuptor de flacără de afinare. Afinarea cu- prului se făcea prin procedeul Bessemer. Produsul finit avea conținutul de cupru de 99,4—99,7%, fiind pus în vinzare în forme turnate, de 60 kg, cu dimensiunile de 0,70X0,17 m=G. Instalația de insuflat aer a cuptorului era acționată printr-un motor de 120 cai-putere. iar compresorul stației de convertizare prin unul de 100 cai-putere. Stația de presare a minereului avea un motor separat37. S-a schimbat fundamental și dotarea tehnică a deschiderilor miniere. Mașinile obișnuite în deceniile anterioare, care efectuau ridicarea, aerisirea și transportul minereului cu forța apei, a animalelor și a omului, fură înlocuite și e'.e cu insta- lații acționate prin forța energiei electrice39. Realizările obținute în producție pot fi trecute în revistă numai pentru anii 1908—1910. Ele nu sînt însă în concordanță cu potențialul tehnic și nivelul tehno- logic la care a ajuns întreprinderea. Producția minei Bălan în anii 1908—1910 Produsul (chintale) Anul 1908 1909 1910 Minereu pt. topire 13 535 28 045 Minereu pt. concasare 101 569 69 382 — Cupru afinat 870 1 515 1 255 Aceste date reflectă nu numai realitățile de la mina Bălan, ci — fiind vorba despre întreprinderea fruntașă a branșei — aruncă lumină asupra stării în care se afla extracția de cupru pe întreagă Transilvania. Dintr-o comparație în acest 33 Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitănatului minier Zlatna, 16882/1909; BKL, 1909, II, p. 797—798. 3G BKL, 1909, II, p. 502—503. 37 Idem, p. 798; Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitănatului minier Zlatna, 16882/1909. :;s .Marosvăsărhelyi kereskedelmi es iparkamara jelentese, 1895, p. 198; BKL, 1909, li, p. 797—798; Dery Kâroly, Magyar bânyakalauz, 1914, p. 195. MINA BALAN (SF1RȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 273 ultim sens, socotindu-se rezultatele producției, reiese că mina Bălan, cu realiză- rile sale intr-adevăr modeste, dădea cota covîrșitoare nu numai în cadrul pro- ducției minelor de cupru de pe teritoriul căpitănatului minier al Zlatnei, ci chiar în cadrul producției globale a minelor de cupru din Transilvania. Producția de cupru comparată a minei Bălan în anii 1908—1910 Anul Cota minei Bălan în producție (%) Căpitan atu 1 minier al Zlatnei Transilvania, global 1908 84,7 58,4 1909 72,9 61,2 1910 87,5 71,7 Explicația o găsim în faptul că, în ultima treime a primului deceniu de după 1900, creșterea vertiginoasă a prețurilor la cupru a deschis perspectivele unei con- juncturi favorabile, datorată pe de o parte încetării producției în minele închise din cauza depresiunii de pînă atunci și pe de alta utilizării mai masive a cuprului pe plan industrial. în momentul în care, însă, supraproducția minelor redeschise a dus la o nouă descreștere a prețurilor, se înstăpînește din nou o criză în ex- ploatarea cuprului. în acest fel se explică și nivelul relativ scăzut al producției la mina Bălan, adăugîndu-se și dezamăgirea capitalului străin, care, pe baza unor calcule în prea- labil, sconta realizarea unui profit mult mai ridicat. „Scăderea producției de cupru — se arată într-o prezentare a cauzelor situației în anul 1910 — se dato- rează nu atît reducerii capacității de producție a minelor de cupru, cît mai de- grabă unor cauze de ordin financiar11. La fel ca mina de la Almășel, mina de cupru de la Bălan a S.A. întreprinderile miniere de cupru ungare funcționa cu întreaga capacitate de producție numai în prima jumătate a anului și numai în această perioadă se lucra și la topirea minereului. Din cauza prețurilor foarte joase ale cuprului, activitatea se sista în a doua jumătate a anului, „iar pînă ce se va procura capitalul necesar unor noi deschideri, mineritul s-a mărginit doar la lucrările strict necesare"39. La 10 august 1910 au fost abandonate însă și aceste lucrări. în anii primului război mondial, sub conducerea tehnică a inspectoratului militar al minelor, s-a trecut, e adevărat, la desfășurarea producției, dar fără a se înregistra rezultate notabile40. 5. în 1904, mina Bălan și-a reînceput activitatea cu 164 muncitori. în evaluările cît mai exacte asupra efectivului muncitoresc real al întreprin- derii la începutul secolului XX, trebuie să avem în vedere aceleași considerente, ca pentru deceniul al optulea al secolului trecut. De altfel, fluctuația de 110—419 a efectivului muncitoresc ilustrează elocvent evoluția situației economice a între- prinderii, aruncînd lumină, totodată, asupra consecințelor sociale ale faptului men- ționat, cu unul din cele mai de seamă aspecte ale acestora, și anume măsura și modificai le angrenării forței de muncă în producție. Majoritatea muncitorilor, de pildă, în 1907, 71,6°/0 (300 bărbați), în 1908 67,G% (192 persoane), era constituită din muncitori în mină. Ei efectuau lucrările 39 BKL, 1911, II, p. 841. 40 Ic' ~m, 1912, II, p. 100; Vajda Lajos, Erdelyi bânyăk, kohok, emberek, sză- zadok, Bu arest, 1983, p. 338. 274 L. VAJDA Efectivul muncitoresc la mina Bălan in anii 1905—1910 ’ ’ Anul Bărbați Femei Copii T.tă! 1905 125 22 25 172 1906 83 25 10 118 1907 398 21 Nu sînt date 419 1908 200 45 39 284 1.900 174 Nu sînt date 24 198 1910 92 12 6 110 aparținînd sferei mineritului în schimburi de lucru de 8 și 12 ore. Durata. predo- m.nantă, și in locurile de muncă subterane, era de 12 ore de lucru. Astfel, în 1908, numai 22,6",o din mineri lucrau în schimburi de 8 ore. Cei care lucrau la suprafață, în total un număr de 127 muncitori, aveau de prestat schimburi de 12 ore, Ia fel ca metalurgiștii. Pentru subterană, schimbul începea cu coborîi'ea muncitorului, luînd ’ sfîrșit o dată cu ieșirea din subterană. Timpul de lucru prestat se calcula separat de fiecare muncitor, ceea ce dădea prilej unor frecvente discuții. în cazul schimbului de-12 ore se permitea dimineața un repaos de Vi oră și la amiazi unul de 1 oră. Schimbul de 8 ore nu avea repaos de lucru. în metalurgic se lucra timp de 12 ore. Nu existau repaosuri dinainte sta- bilite, masa se lua cu schimbul, în timpul lucrului41. Prin urmare, pe lîngă condițiile grele de lucru, situația muncitorilor de la mina Bălan era agravată și de durata prea mare a zilei de - lucru, la care se adăuga și creșterea intensității muncii. în schimb, retribuția nu era proporțională cu randamentul prestat, cu efectele extenuante și dăunătoare asupra sănătății pe care le exercita munca în mină pe vremea aceea. Protestul comunității muncitorești de la mina Bălan împotriva exploatării a răbufnit la 15 ianuarie 1905 sub forma unei greve „cu scopul de a obține , cu forța salarii mai mari“. Era o mișcare nicidecum spontană, ci pregătită și condusă de un grup conștient al muncitorilor, o mișcare la care au aderat toți muncitorii, întreprinderii, inclusiv metalurgiștii. Greva a luat sfîrșit la 18 ianuarie42, iar re- zultatul ei a fost o îmbunătățire a retribuției pe schimb, de 10 fileri pentru mun- citorii bărbați și de 20 fileri pentru muncitorii copii. O nouă grevă a celor de la mina Bălan avu loc în zilele de 1—6 aprilie 1910. Acum, adversarii lor erau capitaliștii francezi și belgieni, acționari ai întreprin- derii. Cauzele erau, în primul rînd, tot economice, urmărind o relație mai echi- tabilă între suma, retribuției în acord pe de o parte și cantitatea-calitatea lucrului repartizai pe de alta. Conform relatărilor căpitănatului minier, mișcarea avu succes. In privința revendicării ca salariile pentru munca în acord să fie mărite ulterior, astfel, incit să corespundă schimbărilor intervenite în cantitatea de minereu ce urma să fie extrasă, direcțiunea a promis că, pe la mijlocul fiecărei Iun . în zile dinajinte stabilite, inginerul șef „șe va convinge la locurile de muncă, dc la caz la caz, despre variațiunUe de duritate a rocii, făcîn.i o revizie [dacă va fi cazul] chiar a cantității productive repartizate la începutul lunii". Direcția minelor a satisfăcut Arh. Stat. Deva, Arh. Căpitanul minier Zlatna, 5800 l!>09. ■- BKL, 1906. 11, p. 796. MINA BĂLAN (SFÎRȘITUL SEC. XIX — ÎNCEPUTUL SEC. XX) 275 și cererea muncitorilor de a li se face cunoscut „în copie" lista întocmită cu pri- lejul fixării porțiunilor de abataj, precum și suma aproximativă a cîștigului lor pentru luna respectivă, spre a se înlătura în acest chip una din principalele cauze ale disensiunilor ulterioare. „Printre muncitori — adăuga raportul căpitănatului minier — o mare nemulțumire fu stîrnită de faptul că ei nu se pot înțelege ne- mijlocit în limba lor maternă cu inginerul minier, avînd nevoie de interpreți în acest scop, iar aceștia, ca angajați ai direcției miniere, nu le inspiră încredere"4*. Cîteva luni mai tîrziu, o dată cu încetarea activității întreprinderii, intră în declin și așezarea industrială însăși, una din cele mai vechi existente în Secuime, în 1913, ea nu mai avea decît 402 locuitori14, abia o treime din totalul populației cu două decenii în Urmă. LUDOVIC VAJDA L’ENTREPRISE MINIERE BALAN A LA FIN DU XIXe ET AU DEBUT DU XXe SlECLES (Râsume) En continuant la micromonographie de la mine de cuivre de la localite Bălan (1'article precedent est păru en ActaMN, XX/1983), l’etude suit l’evolution de l’entreprise miniere de 1871 jusqu’â 1910. On analyse tant les problemes econo- miques que ceux sociaux de l’activite de production, en les correlant avec les traits caracteristiques du periode historique pour toute la Transylvanie. L’auteur passe en revue les formes de la propriete de l’entreprise, l’origine du capital qui constituait le fonds materiei de la production, dans de differentes periodes, la dotation et l’evolution technique de l’entreprise miniere et metallurgique, les resultats obtenus dans la production aussi que les problemes de la vente des pro- duits. On trăite soigneusement les aspects divers lies de la main-d’oeuvre, en ■etudiant aussi les traits economiques et sociaux qui determinaient les conditions de travail et de vie des ouvriers de l’entreprise de Bălan. 43 Idem, 1916, II, p. 886. *4 Magyarorszăg helysegnevtăra, Budapest, 1913, p. 193. ROMÂNIA ȘI RĂZBOAIELE BALCANICE Relațiile de vecinătate și prietenie între poporul român și popoarele balca- nice s-au cimentat de-a lungul veacurilor în lupta comună împotriva pericolului ocupației otomane. După instaurarea dominației Imperiului otoman în această parte a Europei, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea, sacrificiile umane și economice ale acestor popoare pentru cucerirea independenței naționale au fost inestimabile. Poporul român aflîndu-se într-o situație mai favorabilă — țările române și-au păstrat autonomia administrativă —, a constituit un real sprijin pentru popoarele balcanice aflate sub ocupație turcească. Secole în șir, teritoriul României a servit drept bază de pregătire și plecare la atac a luptătorilor pentru libertate din sudul Dunării. Unele mărturii în acest sens sînt semnificative. în ziarul Rilindja Shqip- tarea din 25 februarie 1928, a apărut un articol în care, printre altele, se scria: „Nu putem tăgădui că în cursul istoriei Națiunea noastră a găsit totdeauna azil în frumoasa Românie și pentru aceasta noi trebuie să fim recunoscători... Atît noi cît și istoria nu poate să tăgăduiască că România, ca întîi liberată de sub jugul străin a deschis ușile locuinței sale pentru ceilalți asupriți și casa sa a de- venit un cuib pentru eliberarea tuturor celorlalți frați balcanici. Societatea greacă »Filichi eteria« (Societate de amintiri) și-a găsit colțul cel mai liniștit, pentru a scrie poeziile sale contra subjugării, sub cerul liber al Bucu- reștiului... Aceste fapte națiunea albaneză nu le poate uita și nici tineretul nu le va uita niciodată"1. Ziarul progresist albanez „Besa" din 14 septembrie 1931 remarca următoarele: „România a fost primul stat balcanic unde refugiații alba- nezi au găsit adăpost și sprijin. In 1880, societatea ►►Drito« (Lumina), în 1887 so- cietatea »Dituria« (Cultura). Comunitățile naționale cele mai active pe acele vre- muri au fost înființate și organizate la București"2. Albanezii refugiați în România au tipărit manuale, opere literare, cărți de cult, au apărut periodice (între 1897— 1912) între care „Sqipetari" (Albanezul) cu caracter politic, „Shqiperia" (Albania) cu preocupări științifice etc. Pînă la eliberarea statului național, intelectualii al- banezi ai timpului au numit România „a doua lor patrie". Comunitatea de țeluri însumate în lupta de eliberare de sub dominația străină, efortul concomitent de construcție a unui stat modern constituie în se- colul al XlX-lea temeiul interferențelor, confluențelor și colaborării românilor cu elenii, sîrbii, bulgarii, albanezii etc. De la 1800 pînă la 1878 mai mult de 500 in- telectuali bulgari trăiesc în orașele și satele românești. Ei au fost învățători și profesori, autori de manuale și dicționare, publiciști, medici etc. în acest interval sînt cunoscute în diferite orașe românești, cu durată variabilă firește, 11 săli de 1 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/Albania, dosar 26, fila 36 (în continuare A.M.A.E.). 2 Ibidem. 278 D. TUTC cultură, 20 societăți și comitete culturale, 57 periodice (în intervalul 1841—1873), 21 de tipografii în limba bulgară. Cărțile și periodicele bulgare interzise în Im- periul otoman, la Viena sau chiar în Rusia apăreau în România. G. S. Rakovski, cunoscutul fruntaș politic, în periodicul „Bădușnost" (Viitorul) apărut în 1864 Ia București, scria următoarele: „România, păstrîndu-și viața politică și drepturile sale, a fost pentru națiunea bulgară un azil liber și inviolabil, iar casa țăranului român a fost deschisă bulgarului cu cea mai mare ospitalitate"3. Întreaga presă bulgară nu numai că apărea pe teritoriul României, era nu numai tolerată, dar era și susținută materialicește de guvernele române, care sprijineau ideea luptei de eliberare a Bulgariei. In 1866 s-a creat la București, cu filiale în orașele Ploiești, Brăila, Galați, Focșani, Giurgiu etc., un Comitet Cen- tral din care, alături de bulgarii Ivan Cazabov și Atanasie Andreev, au făcut parte și românii C. A. Rosetti și Nicolae Jippa. După războiul din 1877—1878, in care armata română a luptat alături de armata rusă pentru eliberarea Bulgariei, presa bulgară din România s-a mutat la Sofia și în alte orașe bulgare. în 1880, mitropolitul bulgar, cu prilejul vizitei lui Carol 1 în Bulgaria, a spus: „recunoștința pe, care o datorează Bulgaria, față de România pentru toate binefacerile și ospitalitatea mare pe care românii au oferit-o întotdeauna bulgarilor și pentru însemnata parte ce au luat-o la elibe- rarea Bulgariei.. ,“4. In noiembrie 1912, Ivan Gesov, primul ministru al Bulgariei, recunoștea că „marii revoluționari, scriitori și luptători Rakovski, Botev, Hagi Dimitrie, Ștefan Caragiu, și întreaga pleiadă, au putut scrie numai pe pămîntul sfînt al României, să ajute și să semene sămînța revoluției, a redeșteptării poli- tice. Numai în România, revoluționarii au putut să-și organizeze trecerile lor peste Dunăre în Turcia"'1. După aproape 7 decenii, ziarul bulgar „Slovo" din 23 mai 1933, care apărea la Sofia, într-o Bulgarie care își cucerise independența cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, scria la rîndul său următoarele: „Poporul bulgar păstrează nealterată amintirea ospitalității României frățești în care au găsit, înainte de eliberare, un adăpost sigur și apărare fiii cei mai destoinici ai patriei noastre"*’. Sîrbii, care, prin luptă armată (1805—1829) au reconstituit un stat al lor, au avut strînse legături cu țările române. După Unirea Principatelor în 1859, dom- nitorul și guvernul țării au permis tranzitul prin teritoriul românesc, în ciuda protestelor unor reprezentanți străini, al unui transport masiv de arme rusești pentru armata sîrbă. Drept recunoștință, principele Serbiei Mihail Obrenovici a trimis în dar domnitorului României, Alexandru loan Cuza, o sabie de preț cu dedicația: „Amico certa in re incerto" („Prietenului sigur în vremuri nesigure", sau, exprimat prin zicala populară românească, „Prietenul la nevoie se cunoaște"). Legăturile de prietenie româno-sîrbe s-au cimentat în timpul războiului de in- dependență, cînd armatele celor două state s-au aflat alături de cele rusești în războiul pentru cucerirea independenței (1877—1878). In timpul asupririi otomane, numeroși patrioți greci au fost ocrotiți și găz- duiți de ospitaliera populație românească și ajutați în acțiunea lor de eliberare a Greciei de sub asuprirea sultanilor turci. Cronicile vremii atestă cu prisosință că pe teritoriul României s-au constituit detașamente înarmate de patrioți greci. ’ A.M.A.E., fond 71/Bulgaria, dosar 72, f. 18. 4 G. A. Dabija, Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria, București, 1936, p. 143. 5 Idem, p. 144. 6 A.M.A.E., fond 71/Bulgaria, dosar 72, fila 28. ROMÂNIA ȘI RĂZBOAIELE BALCANICE 279 carp au trecut Dunărea în sud și au luptat cu eroism pentru eliberarea poporului grec de sub jugul turcesc. Revoluția declanșată la începutul anului 1821 în Grecia a fost substanțial sprijinită de mișcarea eteristă care a acționat pe teritoriul României, precum și de revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. In această si- tuație sultanul a fost nevoit să detașeze o parte din forțe în părțile nordice ale peninsulei balcanice, inclusiv în Moldova și Țara Românească, ușurînd în acest fel lupta poporului grec pentru independență. Ca urmare, Grecia a cucerit indepen- dența consfințită prin pacea de la Adrianopole din 1829 și Conferința de la Londra din 3 februarie 1830. Aceste relații cultivate intens în secolul al XlX-lea între România și qele- lalte popoare balcanice au cunoscut consacrarea mai ales in timpul războiului, de independență din anii 1877—1878, cînd România și-a dat o mare contribuție umană și economică. Mulți fii ai României au pierit pe cîmpurile de luptă pentru scuturarea jugului otoman și cucerirea independenței, ideal spre care au năzuit secole în șir popoarele balcanice. Prevederile tratatului de la San Stefano (azi Yeșilkoy) semnat de Rusia și Turcia la. 3 martie 1878, sancționat de cele 6 mari puteri care au semnat, la 13 iunie 1878 tratatul de la Berlin, a nemulțumit România și celelalte state balcanice. Aceste tratate impuse de marile puteri în spiritul, in- tereselor ce le urmărea fiecare în peninsula balcanică au recunoscut independența României, Serbiei și Muntenegrului. Una dintre prevederile importante ale tratatului de la Berlin pentru România a fost recunoașterea unirii Dobrogei de nord cu România, străvechi teritoriu care aparține poporului român etnic și istoric. Totodată erau încorporate în România insulele ce formau Delta Dunării cu Insula Șerpilor. Concomitent, România a fost constrînsă să retrocedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Balgrad, Ismail), care fuseseră restituite Moldovei în 1856 prin tratatul de la Paris. Teritoriul ce revenea Bulgariei a fost împărțit în două de Congresul de la Berlin. Astfel, Bulgaria de nord a devenit un principat autonom cu capitala la Sofia, sub suzeranitatea formală a sultanilor. Bulgaria de sud rămînea în hota- rele Imperiului otoman, ca o provincie autonomă, condusă de un guvern creștin (Rumelia orientală). Bosnia și Herțegovina intrau sub administrarea Austro-Un- gariei, asupra cărora sultanul a menținut o suveranitate nominală pînă în octom- brie 1908, cînd au fost anexate de Imperiul austro-ungar. Albania, Macedonia, Tracia Orientală, Tesalia și o serie de insule grecești din Marea Egee rămîncau în continuare sub stăpînirea Porții otomane. Chiar dacă n-au fost realizate în întregime revendicările popoarelor balca- nice, după anul 1878, în sud-estul Europei existau patru state independente. România, Serbia, Muntenegru și Grecia; iar poporul bulgar și-a îmbunătățit con- siderabil situația prin crearea principatului autonom. Congresul de la Berlin al marilor puteri a fost departe de a fi rezolvat problemele ce frămîntau popoarele din Balcani. Milioane de sîrbi, greci, albanezi, bulgari, macedoneni rămîncau in continuare sub jugul turcesc sau austro-ungar. Rezolvarea dezideratelor naționale în Balcani era mult frînată de contra- dicțiile dintre marile puteri care urmăreau dominarea economică și politică a peninsulei balcanice, precum și rivalitatea dintre statele balcanice pe chestiuni ter^or ale. Cea mai înverșunată rivalitate se manifesta între Bulgaria și Serbia, aii i filată mai ales de Imperiul austro-ungar, care nu dorea o Serbie mare, ca- palo ă să elibereze slavii ce mai zăceau sub dominația austro-ungară. 200 D. TUTU Popoarele balcanice au continuat lupta pentru eliberarea națională. în sep- tembrie 1885 a avut loc răscoala din Rumelia orientală, organizată și condusă de Comitetul Central Revoluționar Bulgar. Răscoala a avut drept rezultat unirea Rumeliei cu principatul bulgar, iar principele Alexandru de Battenberg s-a pro- clamat cneaz al Bulgariei unificate. La 5 octombrie 1908, Bulgaria s-a proclamat independentă, iar Ferdinand de Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al Bulgariei. în aprilie 1909, Turcia a recunoscut independența Bulgariei. Față de evenimentele din sudul Dunării, România a avut o atitudine pozitivă, a refuzat orice intervenție alături de Serbia împotriva Bulgariei, ceea ce a deter- minat ca la 26 octombrie 1885, principele Bulgariei să transmită profunda sa recunoștință guvernului român pentru atitudinea francă și corectă dovedită față de Bulgaria7. Unirea Rumeliei orientale cu principatul bulgar a adîncit rivalitatea Ser- biei. ce urmărea compensații teritoriale pe seama Bulgariei. Agenția diplomatică a României de la Belgrad raporta la 10'22 septembrie 1885 că guvernul sîrb con- sidera o Bulgarie mare drept pericol în egală măsură pentru România, Serbia și Grecia. Sîrbii propuneau o demonstrație militară sîrbo-română împotriva Bulgariei. Guvernul Serbiei era de acord ca România să ocupe imediat Silistra și o linie pînă la Rusciuk—Varna. Guvernul sîrb a declarat război Bulgariei. Războiul s-a desfășurat între 14 noiembrie 1885 — 3 martie 1886. în editorialul ziarului „Românul" din 11 și 12 noiembrie 1885 scria: „Asistăm dezinteresați, dar cuprinși de durere la răz- boiul dintre bulgari și sîrbi. Dezinteresați pentru că crixiem că acest război se va localiza. Cuprinși de durere pentru că, oricine va fi biruitorul, va avea de efect a produce ură între popoare care au suferințe comune și aspirații comune". România a ajutat atît din punct de vedere diplomatic, cît și material cele două țări, trimițind ambarcațiuni ale Crucii Roșii atît în Serbia, cît și în Bulga- ria, primind cu această ocazie mulțumiri din partea ambelor state8. în Serbia, ambulanța română a amenajat trei spitale și a îngrijit circa 500 de răniți. în Bulgaria a fost amenajat un spital, unde au fost îngrijiți 125 de răniți. S-au cheltuit 40 578 lei, din c are 15 435 în Sca bia și 23 143 în Bulgaria9. România era interesată în lupta de eliberare națională din Balcani și crearea unor state naționale independente, care să se opună unite tendințelor expansio- niste ale marilor puteri ce urmăreau dominarea politică și economică a sud-estu- lui european. Deși Bulgaria nu era independentă în anul 1879, România a stabilit relații diplomatice cu ea, sfidind astfel suzeranitatea Porții otomane și tratînd principatul bulgar ca un stat independent. De aceea, România a salutat cu satis- facție proclamarea independenței Bulgariei în 1908. Războiul greco-turc din cursul anului 1897 cauzat de lupta de eliberare a grecilor ce se mai aflau sub dominație otomană a fost urmărit cu interes de statul român și cu simpatie pentru lupta cretanilor dornici de a se uni cu Grecia, pronunțîndu-se în 1898 pentru autonomia Cretei. Față de populația din Macedonia, statul român s-a pronunțat pentru auto- determinare și pentru drepturi egale ale românilor macedoneni cu celelalte na- ționalități conlocuitoare. Păstrînd o poziție fitvorabilă luptei de emancipare a popoarelor balcanice, în România a continuat să-și desfășoare activitatea mișcarea națională albaneză 7 Nicolae Ciachir, România in sud-estul Europei. 1848—1886, Buc., 1968, p. 207. 8 Arhiva M.A.E., voi. 202 (1885), dosar nr. 41. 9 Românul din 11 și 12 noiembrie 1885. Vezi și N. Ciachir, op. cit., p. 210. ROMÂNIA ȘI RĂZBOAIELE BALCANICE 281 în exil. Totodată, statul român a refuzat să intre în vreo combinație sau alianță cu oricare din marile puteri sau statele balcanice împotriva vreunui alt stat bal- canic, cu scop de cucerire sau consolidare a independenței naționale. De fapt, guvernele române au urmărit la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul seco- lului XX relații de bună vecinătate și cooperare cu toate statele. Relațiile româno- ruse, deteriorate grav în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878, erau în curs de îmbunătățire. Scopul urmărit de Rusia era ruperea României din alianța cu Puterile cen- trale și atragerea ei în alianța cu puterile Antantei, sau s-o determine să rămînâ neutră față de ambele blocuri. Interesele marilor puteri în sud-estul Europei au înăsprit rivalitățile între ele, ceea ce a permis României un joc diplomatic abil în scopul eliberării teri- toriilor românești ce se mai aflau sub stăpînire străină. In Balcani, statul român a urmărit cu atenție politica statului bulgar, făcînd eforturi să înlăture orice amestec din afară în afacerile balcanice. Țaratul bulgar a fost atras sub influența Austro-Ungariei, care a recunoscut independența Bulgariei în 1908. Dar guvernele bulgare au înțeles că nu pot aștepta prea mult de la Austro-Ungaria din cauza opoziției Germaniei, care sprijinea Poarta otomană. Fără a rupe relațiile cu Austro-Ungaria, Bulgaria s-a apropiat de Rusia și în noiembrie 1908 a încheiat un acord de alianță ruso-bulgar10. Acordul stipula ca în caz de război între Rusia de o parte, Germania, Austro-Ungaria și România de altă parte, sau numai cu acestea două din urmă, precum și in caz de război între Rusia și Turcia, Bulgaria să mobilizeze și să intre în acțiune. Dacă Turcia ar ataca Bulgaria, Rusia va mobiliza in Caucaz. în caz de vic- torie asupra Austro-Ungariei și României, Rusia se lega să facă tot posibilul „pentru sporirea teritoriului bulgar cu localitățile situate între Marea Neagră și malul drept al Dunării" (adică Dobrogea) și pentru rectificarea hotarelor Bulgariei în alte direcții. In caz de înfrîngcre a Turciei, Rusia va face ca Bulgaria să fie sporită în limitele preliminariilor de la San Stefano11. în realizarea politicii lor de expansiune în sud-estul Europei, marile puteri urmăreau dezbinarea statelor balcanice, promițînd extinderea teritorială a unora pe seama altora. Cu toate că existaseră unele momente de tensiune în relațiile româno-bulgare din trecut, au fost multe altele de apropiere și înțelegere, de cooperare și ajutor. Oamenii politici români apreciau calitățile poporului bulgar vecin și năzuiau sin- cer spre consolidarea și dezvoltarea relațiilor de prietenie12. în ianuarie 1911, Titu Maiorescu i-a declarat lui Kalinkoff, ministrul Bul- gariei la București că: „Am mari simpatii față de Bulgaria, față de poporul ei înzestrat cu admirabile calități, nu cer decît să se îmbunătățească și să se con- solideze legăturile seculare dintre ambele popoare"13. Take lonescu a declarat și el ministrului bulgar: „Românii vor ține cele mai bune relații cu slavii de la sud de Dunăre. Neînțelegerile dintre noi nu au 10 Istoria lumii în date, Buc., 1972, p. 265. 11 Ghechoff, L’alliance balcanique, considera convenția ruso-bulgară din 1902 valabilă și în 1912. Vezi Ion C. Filitti, Raporturile ruso-germane față de sud-estul european, în Viața românească, nr. 10, din octombrie 1921, Iași, an. XIII, p. 77. Acordul ruso-bulgar a fost denunțat în 1913, conținutul lui a fost însă publicat în întregime de guvernul sovietic o dată cu celelalte tratate secrete încheiate de Rusia țaristă. 12 / tanasie lordache, Viața politică în România, Buc., 1972, p. 151. 13 G. A. Dabija, op. cit., p. 200. Vezi si A. lordache, op. cit., p. 152. 282 D. TUTU nici o justificare nici economică și nici istorică ... în cazul că veți mări teritoriul este firesc că va trebui să schimbăm păreri. Noi vom cere ca mai întii de toate să stați de vorbă cu noi. Se apropie momentul cînd poate va trebui să vă socotiți cu turcii. După cum am fost buni prieteni, tot așa și de acum încolo va trebui să mergem împreună"11. P. P. Carp i-a declarat în martie 1911 ministrului bulgar la București că România a fost nevoită, din motive cunoscute, să treacă de partea Triplei Alianțe, în cazul unor schimbări teritoriale în Balcani nu va putea rămîne pasivă15. I . I. C. Brătianu i-a declarat lui Kalinkoff: „Cu Bulgaria voim să încheiem o înțelegere vremelnică, care să urmărească nu scopuri trecătoare, ci o alianță trainică în vederea intereselor generale ale ambelor popoare pentru prezent și viitor"10. Atît Bulgaria, cit și Serbia se temeau ca, in, eventualitatea unui conflict în Balcani, România, aliată a Austro-Ungariei și in bune relații cu Turcia, să nu intervină contra lor. La 20 septembrie,! octombrie 1912, Titu Maiorescu, președintele Consiliului de miniștri al României, comunica regelui Carol că Kalinkoff, ministrul Bulgariei la București l-a întrebat „ce atitudine ar avea România în cazul unui conflict cu Turcia, în care Bulgaria ar avea să apere drepturile conaționalilor săi, făcînd aluzie — pe cit mi s-a părut — la zvonurile despre o convenție militară încheiată între România și Imperiul otoman. I-am răspuns că z.vonurile nu sînt întemeiate, că România nu poate uita că ea însuși și-a cîștigat independența în lupta contra tur< ilor și că, prin urmare, dacă bulgarii, sîrbii și grecii ... vor să lupte pentru îmbunătățirea soartei conaționalilor lor de sub stăpînirea turcească, România va păstra o strictă neutralitate, întrucît nu va fi vorba de schimbări teritoriale"17. Statul român a urmărit continuu prin politica sa externă să mențină un echilibru de forțe în Balcani, aceasta constituind o garanție pentru apărarea inde- pendenței naționale și a integrității teritoriale a României. După cum se știe, sta- tul român s-a temut de influența imperiului țarist în sudul Dunării și îndeosebi în Bulgaria, de penetrația acestuia în sud-estul Europei, neignorînd comportarea Petersburgului față de România la Congresul de la Berlin, ceea ce a determinat guvernul român să încheie tratatul secret de alianță cu Puterile Centrale din 18/30 octombrie 1883. Contradicțiile marilor puteri în Balcani favorizau desprinderea treptată a României de Tripla Alianță și realizarea idealului său național, țelul luptei între- gului popor român. ’ ' Frământările din Balcani au interesat România mai ales din punct de vedere al problemelor sale naționale, să înlăture pe cît posibil amestecul marilor puteri care tindeau să pună stăpînire pe peninsula balcanică, pericol care de fapt ame- nința România. La 20 septembrie/13 octombrie 1912, ziarul „L’Independance rou- maine" seria: „Nici aventură, nici indeciziune ... In ce privește România, profund legată de cauza păcii, ca nu poate decît să facă sforțări pentru a menține și, în sfera acțiunii ei, a nu neglija nimic pentru atingerea acestui scop". 11 Ibidem. r’ Ibidem. 10 Ibidem. 17 Cartea verde, Buc., 1913, p. 5—6. ROMANI A ȘI RĂZBOAIELE BALCANICE 283 Tratatul de prietenie și alianță sîrbo-bulgar semnat la Sofia la 13 martie 1912, care a constituit nucleul Alianței Balcanice împotriva Turciei, s-a încheiat sub auspiciile Rusiei18. A urmat apoi Tratatul de alianță defensivă bulgaro-grec (Sofia, 29 mai 1912) și convențiile politice și militare sîrbo-muntenegrene (9 octom- brie 1912) privind acțiunile comune contra Turciei. Așadar, în Balcani, Rusia nu se sprijinea numai pe Serbia, dar și pe Bulgaria, care în caz de victorie urma să primească Dobrogea, iar Serbia să elibereze Bosnia ocupată de Austro-Ungaria în 1908. în realizarea planurilor sale în Balcani, Rusia s-a izbit de opoziția Germa- niei,- Austro-Ungariei, Italiei, Angliei. Singură Franța înclina de partea Rusiei, în speranța realizării năzuințelor sale în Balcani în detrimentul altei puteri, Contradicțiile dintre marile puteri au ușurat lupta statelor balcanice pentru rea- lizarea idealului lor național și eșuarea Intențiilor unor mari puteri de cotropire și subjugare a noi teritorii eliberate de sub stăpînirea otomană. Primul război balcanic, declanșat la 9 octombrie 1912 de Muntcnegru împo- triva Turciei, alăturîndu-i-se Serbia la 17 octombrie, Bulgaria și Grecia la 18 octombrie, a fost un război de eliberare a teritoriilor ce se mai aflau încă sub dominația Porții otomane. România a adoptat o poziție de neutralitate. încă din 1912, de la izbucnirea războiului, poziția Bucureștiului a fost favorabilă aliaților ba'cânici. Astfel, la 20 septembrie'13 octombrie 1912, Titu Maiorescu, primul mi- nistru, răspunzînd unei note bulgare, afirma: „România nu poate uita că ea însăși și-a cîștigat independența printr-o luptă contra Imperiului otoman. Dacă bulgarii, sîrbii, grecii, creștini ortodocși ca și noi, vor să lupte pentru ameliorarea stării conaționalilor lor supuși otomani, România va păstra o strictă neutralitate"10. Incontestabil, situația din Balcani trebuie să fi fost mult mai gravă decît re- zultă din textul de mai sus, deoarece cîteva zile mai tîrziu Ivan Ghechoff, primul ministru bulgar, îi scria primului ministru român: „Eu personal și Consiliul de miniștri mulțumim foarte cordial și sîntem recunoscători României pentru strălu- citoarea sa atitudine, pentru bunele și amicalele sentimente față de Bulgaria"20. ■ Lenin a apreciat primul război balcanic ca un război drept. în articolul „Po- poarele balcanice și diplomația europeană", publicat la 16 octombrie 1912 în zia- rul „Pravda", V. I. Lenin scria: „Balcanii se află acum în centrul atenției gene- rale. Și asta este lesne explicabil. Pentru întreaga Europă răsăriteană sosește, poate, ceasul cînd popoarele înseși își vor spune liber și hotărît cuvîntul. Nu mai e loc acum pentru jocul puterilor burgheze și al diplomaților lor, care excelează în știința intrigării, a lucrăturilor și tragerii pe sfoară"21. în articolul „Războiul balcanic și șovinismul burghez", publicat tot în „Pravda" din 29 martie 1913, V. I. Lenin aprecia clar că: „Sarcina istorică ce se punea in fața popoarelor bal- canice era de a-și crea state naționale unificate .. ,22. Poziția Partidului Social-Democrat din România a fost expusă într-un manifest uin 1912 astfel: „Popoarele mici, în general, și popoarele din Peninsula Balcanică, ia special, nu puteau să ducă o politică imperialistă de cucerire de teritorii străine, 18 Ziarul Bulgaria, nr. 1 din 23 octombrie 1913, serie: „Doneff a declarat că alianța sîrbo-bulgară s-a aflat sub patronajul Rusiei". 10 Documents diplomati que s. L’action de la Roumanie, p. 1. Vezi și Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Buc., 1983, p. 336. 20 Idem. 21 V. 1. Lenin, Opere complete, voi. 22, Buc., 1963, p. 156—157. 22 Idem, voi. 23, Buc.. 1964, p. 39—40. 284 D. TUTU de subjugare a altor popoare. Aceasta era politica marilor puteri imperialiste, care totdeauna au căutat să atragă în conflictele dintre ele micile state balcanice. . Pe altfel nu o dată statele balcanice au constituit obiectul disputelor dintre marile puteri"23. România a acordat ajutor Bulgariei și Serbiei în primul război balcanic. La cererea guvernului bulgar. România a trimis două ambulanțe pentru a conlucra cu ambulanța Crucii Roșii bulgare pe cîmpul de război. Fiecare ambulanță era alcătuită din 2 barăci demontabile, putînd să conțină 25 paturi, un chirurg-șef al ambulanței, cu alți 2 subchirurgi ajutori, șase subchirurgi interni, o infirmieră, o soră de caritate și o bucătăreasă, precum și 85 colete cu medicamente și material sanitar. Prima ambulanță, care a sosit la Rusciuc în ziua de 24 octombrie 1912, a fost întîmpinată cu căldură de populație și autoritățile bulgare. In cuvîntarea sa primarul Rusciucului a spus: „Bunii noștri vecini, românii, care la 1877, alături de Rusia, și-au ■vărsat sîngele lor la Plevna pentru eliberarea noastră, trimițîn- du-vă azi pe dumneavoastră spre a alina suferințele răniților bulgari de pe cîmpul de război, au dat încă o dată dovadă de sentimentele frățești ce hrănesc față de noi‘,-,. în ziua de 17 30 noiembrie 1912 au sosit la Rusciuc alte două echipe sani- tare românești, primite cu aceeași căldură de autoritățile civile și militare bul- gare-'. De asemenea, la cererea guvernului sirb, a fost trimisă o ambulanță sani- tară și in Serbia-*. în afara personalului care deservea ambulanța, guvernul român a pus la dispoziția guvernului bulgar și sirb medici pentru a fi folosiți după nevoii'. Guvernul român a păstrat în toată perioada primului război balcanic o ati- tudine binevoitoare față de Bulgaria, urmărind ca prin bună înțelegere și fără nici un amestec din afară să se rezolve diferendele ce le separau. Primul mi- nistru și ministrul afacerilor străine al României, Titu Maiorescu, relata într-un raport convorbirea pe care a avut-o la 27 octombrie/9 noiembrie 1912 cu ministrul Rusiei la București, Sebeko: „O dată ce se înlătură cu desăvîrșire dispozițiunile Tratatului de la Berlin, se înlătură și legitimarea fruntariei noastre dobrogene impusă prin acel Tratat, și o nouă reglementare devine necesară. Noi am dori această regulare să se facă prin bună înțelegere între România și Bulgaria și așteptăm chiar ca inițiativa unei asemenea înțelegeri să pornească de la Bulgaria de la care a pornit războiul contra Turciei. Din considerație pentru regele Fer- dinand al Bulgariei, voim să evităm orice presiune străină în această privință, însă în mod amical și confidențial, pot spune că rectificarea hotarului nostru la sudul Dobrogei trebuie să cuprindă o linie de la Turtucaia la Marea Neagră din- coace de Varna. Același lucru îi voi spune și ministrului Austro-Ungariei, prințu- lui de Furstenberg"27. Păstrînd relații cordiale cu Bulgaria, România se străduia să trateze de la guvern la guvern orice litigiu, chiar în etapa în care devenise evident că Bul- garia nu avea serioase beneficii de pe urma victoriilor sale, ceea ce schimba echi- 23 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1910—1925, Buc., 1966, p. 850. 24 Arh. M.A.E., fond 71/Litera B, voi. 18, f. 18. 25 Idem, f. 28. 26 Idem, f. 202. 27 Cartea verde, p. 12—13; vezi și M. Mușat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 336. ROMÂNIA și războaiele balcanice 285 librul de forțe în Balcani28. In această privință, Tache lonescu a făcut declarații adecvate ministrului de externe bulgar29. Poziția marilor puteri față de primul război balcanic a fost diferită. Austro- Ungaria nu s-a opus războiului balcanic, deoarece credea în victoria Turciei și zdrobirea Serbiei, totodată nu vedea cu ochi buni mărirea teritorială a Munte- negrului și Serbiei. Sub presiunea evenimentelor admitea această situație, însă cu condiția dominării sale economice și politice. Independența Albaniei satisfăcea interesele Austro-Ungariei în Balcani, mai ales că se opunea unei largi ieșiri a Serbiei la Marea Adriatică. De asemenea, Rusia și Austro-Ungaria au lucrat în sprijinirea Bulgariei contra Greciei (Austro-Ungaria sprijinea Bulgaria și contra Serbiei — sprijinită de Rusia contra Austro-Ungariei) în scopul de a contracara influența Franței la Marea Egee. Franța se sprijinea pe Grecia pentru a zădăr- nici instalarea Austro-Ungariei și Italiei la Marea Egee. Anglia era pentru men- ținerea Imperiului otoman, opunîndu-se extinderii acestuia în Asia Mică și Persia, unde erau interesate, de altfel, și alte mari puteri ca Germania și Rusia. ! Mersul evenimentelor demonstra că Balcanii scăpau de sub controlul marilor puteri. La 28 octombrie/10 noiembrie, guvernul austro-ungar a recunoscut că, în situația creată de război, statu-quo-ul balcanic nu mai poate fi păstrat, dar că nu poate admite ieșirea Serbiei la Marea Adriatică. In acest timp regele României a declarat la 20 octombrie/2 noiembrie 1912 corespondentului Liechtenstadt de la ziarul „Neues Wiener Tageblatt" următoarele: „Cele patru state din Balcani nu vor lăsa din mînă roadele lor... România nu mobilizează cu toate că a fost în- drumată din mai multe părți la aceasta. Nu s-a ordonat mobilizarea căci nu avem nici un scop... Noi nu vedem nici o primejdie dacă populația bulgară se va urca la șase milioane"30. Această declarație, după cum remarca ziarul „Kolnische Zeitung", a făcut o foarte bună impresie la Sofia, risipind cu desăvîrșire îngrijorarea despre posi- bilitatea unei acțiuni echivoce a României. „Nimeni nu mai crede în mobilizarea și planurile antibulgare ale României"31. Ca urmare a victoriei aliaților, prevederile teritoriale ale Tratatului de la Berlin se modificau. La 11 noiembrie 1912 au început discuțiile în vederea în- cheierii armistițiului între statele aliate și Turcia în scopul începerii tratativelor de pace între beligeranți. La 20 noiembrie, armistițiul a fost semnat (în afară de Serbia, care a refuzat să-1 semneze). Tratativele pentru încheierea păcii au început la 4 decembrie 1912 la Londra. Conferința ambasadorilor a eșuat și, la 17 ianuarie 1913, tratativele au fost între- rupte, iar la 21 ianuarie 1913 au fost reluate ostilitățile, în condițiile revoltei ju- nilor turci la Constantinopol (10 ianuarie 1913). Concomitent erau în curs tratative la Londra între reprezentanții României și Bulgariei pentru o rectificare de frontieră în Dobrogea. La 16 ianuarie 1913 s-a semnat la Londra un protocol care nu satisfăcea guvernul român. Astfel, nego- cierile româno-bulgare de la Londra n-au dus la nici un rezultat. La 9 februarie 1913, guvernul român a acceptat medierea marilor puteri, iar la 13 februarie a prezentat celor șase puteri pretențiile sale. La 26 aprilie/9 mai. Conferința de la Petersburg a decis: „Siliștea este dată României de la un punct 28 M. Mușat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 336. 29 Vezi nota 13. :!0 G. A. Dabija, op. cit., p. 212. 51 Idem, p. 213. 286 TUTU de pe Dunăre la 3 km spre apus de la marginea Silistrei, va „tăia drumul Șupalei, drumul Varnei tot cam la 3 km de periferia orașului și va ajunge la frontiera.ac- tuală .. .“32. Bulgaria a tergiversat aplicarea pe teren a prevederilor Protocolului de la Petersburg. Intre timp evoluția evenimentelor din Balcani a condus la sem- narea, la 17/30 mai la Londra, a „Preliminariilor păcii între aliați și Turcia,", in următoarele condiții: Marile puteri trebuiau să delimiteze frontierele Albaniei- și toate problemele privitoare la Albania, să hotărască soarta insulelor din Marea Egee, cu excepția Cretei, o comisie internațională trebuia să rezolve problemele financiare rezultate din starea de război și cedarea teritoriilor prevăzute în tratat. încheiate sub auspiciile marilor puteri și dictate de ele, „Preliminariile păcii" de la Londra au nemulțumit pe aliați. Cel mai nemulțumit era statul bulgar, care urmărea stăpînirea de teritorii ce aparțineau foștilor săi aliați. Neînțelegerile ma- nifestate printre aliați în ceea ce privește teritoriile eliberate și delimitarea nou- lui stat albanez, precum și amestecul nemijlocit al Austro-Ungariei în favoarea Bulgariei au provocat al doilea război balcanic. Rusia s-a dezis de acțiunile între- prinse de guvernul bulgar. La 12/25 iunie guvernul țarist făcea cunoscut guver- nului bulgar următoarele; „Voi lucrați după influența Austro-Ungariei, sînteți li- beri ... Împăratul Rusiei nu a așteptat ultimatumul bulgar cu termenul ce i s-a fixat de a se pronunța asupra diferendului bulgaro-sîrb... Nu așteptați nimic de la noi și uitați că au existat angajamentele din 1902” ce ne-au legat pînă as- tăzi"34. Așadar, Rusia părăsește Bulgaria în favoarea Serbiei. După cum rezultă din documentele guvernului Danef, date publicității de presa bulgară, războiul al doilea balcanic a fost dezlănțuit de Bulgaria. Ziarul „Preapo- ret" din 27 septembrie 1913 scria: „încă la 6 iunie, prin telegrama nr. 5327, adre- sată unuia din șefii armatei noastre — generalul-locotenent Savoff ordona 'să ne pregătim pentru ocuparea Salonicului în 2—3 zile’. La 14 iunie același general dădea directiva cu nr. 23 'pentru un război eventual împotriva Serbiei și Greciei’, iar la 16 iunie, ajutorul comandantului suprem, deci același general-locotenent Savoff, a trimis ordinul telegrafic nr. 5596, care suna astfel: ..,’mîine armata a 4-a atacă întreaga linie sîrbă"35. In același ziar s-a publicat telegrama din 17 iunie 1913 a generalului Savoff, în care se spunea: „Scopul pentru ceea ce întreprindem este... ca puternicele lovituri ce le vom da inamicilor noștri să-i facă să fie mai cedători, mai conciliabili“3,i. Ziarul bulgar conchide că „în ziua de 17 iunie a fost început de către gene- ralul Savoff, nenorocitul și fatalul pentru noi, războiul"37. Cu trei zile înainte dc declanșarea războiului, ministrul Rusiei la București i-a comunicat lui Titu Maio- rescu, președintele Consiliului de miniștri al României, că guvernul bulgar refuza orice sfat de moderațiune și că era gata să înceapă războiul contra Serbiei și Greciei. Ca o presiune împotriva guvernului bulgar, reprezentantul Rusiei propunea să-1 prevină pe Danef, președintele Consiliului de miniștri al Bulgariei că: „în scopul unui asemenea război, armata română va trece Dunărea și va ocupa linia Turtucaia—Balcic pentru a o anexa definitiv". Titu Maiorescu a răspuns că „prin- 32 Cartea verde, p. 133. 33 Convenția militară din 1902, urmată de un tratat ruso-bulgar în 1908, obliga Rusia alături de Bulgaria împotriva României în scopul ocupării Dobrogei de către Bulgaria. 34 G. A. Dabija, op. cit., p. 336. 35 Ziarul Preapost, nr. 10 din 27 septembrie 1913, în Arhiva M.A.E., fond 70/ Sofia, 1911—1913, voi. 13, f. 159. 36 Idem, f. 160. 37 Idem. ROMANI A ȘI RĂZBOAIELE BALCANICE 287 tr^® depeșă din 11 iunie, repetată astăzi, însărcinasem deja pe dl. Ghica, în ter- meni’ mai generali, să atragă atenția d-lui Danef asupra situației în care se pune"38. Prin depeșa din 11,24 iunie 1913, guvernul român atrăgea atenția „că în ziua cînd războiul va izbucni între Serbia și Bulgaria, România va mobiliza și va intra în acțiune"39. Intrarea României în război a fost determinată de declanșarea operațiunilor de către Bulgaria. Ziarul bulgar „Dnevnic" din 25 octombrie 1913 sCria: „România, care a păstrat o neutralitate in tot timpul războiului cu Turcia, cu toate că după Protocolul de la Petersburg a primit Siliștea, s-a ivit pe scenă în ajunul războiului, tocmai cînd războiul între aliați era clar"10. Războiul a început prin atacarea prin surprindere a trupelor sîrbești de către armata bulgară, fără a se respecta cele mai elementare reguli de notificare prea- labilă, încâlcind convențiile și uzanțele internaționale. Ziarul bulgar „Preopareț" din 15 octombrie 1913 susține că „ordinul către armată ca să atace la 17 iunie liniile sîrbești și grecești a fost dat cu consimțămîntul guvernului... Este clar ca lumina zilei că operațiunile le-am început noi, cu scop de a face ca politic? rusă să grăbească hotărîrea arbitrajului"41. Istoricii bulgari care semnează lucra- rea „Sovremennaia Balgariia. Istoria, politika, ekonomika, kultura", Sofia Press, 1981, susțin că „la 16/29 iunie 1913, fără știrea comandamentului, Ferdinand per- sonal țțarul de atunci al Bulgariei) a dat ordin de atacare a Serbiei și Greciei" (p. 81). . La 26 iunie,'8 iulie 1913, guvernul român decide intrarea României in război, trimițînd note în acest sens tuturor miniștrilor români din străinătate, iar celui de la Sofia rechemarea. In nota adresată guvernului bulgar se spune: „Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar, că dacă aliații balcanici s-ar afla în stare,de război, România nu ar putea să păstreze rezerva ce i se impusese pînă acum:în interesul păcii și s-ar vedea silită să intre în acțiune. Guvernul bulgar n-a.crezut necesar să răspundă acelei comunicări; dimpotrivă și din nenorocire războiul a izbucnit mai întîi prin atacuri fără veste bulgărești contra trupelor sîr- bești.,. Intr-o altă notă din 3/16-iulie 1913, guvernul român făcea cunoscut legațiilor sale-din străinătate că: „Făcind să înainteze armata sa pe pămînt bulgar, Rbmânia nu urmărește nici o politică de cuceriri și nici zdrobirea armatei bulgare"43. . : România a intervenit in conflictul dintre statele balcanice minată de intere- sul de a evita amestecul marilor puteri în treburile balcanice, de a înlătura o probabilă intervenție armată a vreunei mari puteri în dauna> popoarelor din sud-es- tul.ttre ceilalți ucenici sindicalizați și vom asista la o serie întreagă de manifestări ciudate asemănătoare cu cele ale elevilor din Rusia practicate la începutul consolidării sovietelor față de instructorii lor. Pentru curmarea acestui rău pe viitor, cu onoare Vă rugăm să binevoiți a cere și D-voastră aprobarea funcționării unei Comisii mixte de patroni și muncitori pe lîngă Inspectoratul ce-1 conduceți care să se ocupe exclusiv cu situația uceni- cilor, spei-înd că prin acest demers colectiv vom izbuti să desființăm sindicatele •►tinerilor muncitori-, cari nu sunt decît niște organizații distrugătoare a tot ce este moral bun în sufletul unui ucenic cu judecată abia în formație. Inspector Central: Mălai s.s. Șef de birou: Popp s.s.“î Inspectoratul regiunii Tîrgu-Mureș întocmește adresa nr. 242 pe care o tri- mite tuturor asociațiilor profesionale aflate în subordine, care bineînțeles se grăbesc să răspundă prin acte in care cer Inspectoratului ca să intervină la forurile su- perioare pentru a le fi apărate interesele în fața primejdiei organizării tineretului muncitor, a ucenicilor. Un asemenea act este cel trimis la 31 mai 1922 de către Asociația tîmplarilor din Tîrgu-Mureș, act în care se arată că: „1. Sindicalizarea ’ Ibidem. date' noi despre u.t.c. 309 ucenicilor nu e numai inutilă ci e direct vătămătoare ordinii, căci prin îngăduirea sindicalizării am distruge disciplina în așa măsură incit măiestrul instructor nu va mai putea comunica cu elevul său și astfel s-ar crește încă din fragedă etate, un element dușmănos. 2. Sindicalizarea ucenicilor nu reprezintă nici un avantaj industrial, din con- tră este dăunătoare, căci dacă organizația devine atît de puternică cum o vedem asta la sindicatele muncitorești aceasta distruge și ambiția de a învăța și parali- zează năzuința spre progres [...] Dar după cum dovedește experiența, masa inconștientă a lucrătorilor voește să arunce prin crearea acestui sindicat discordia, [intre maestru] și ucenicul său, pentru a-și putea asigura ajutorul acestei organizații cînd îi convine să aran- jeze sau să ordone vre-o grevă sau boicot și să poată astfel sustrage de la lucru și pe ucenici, pentru a împiedica pe industriașul independent în voința lui de a lucra și pentru sustragerea puterii de muncă ce-i oferă ucenicul. Cu onoare Vă rugăm Die Inspector a interveni locului în drept în. ceea ce privește această chestiune importantă și a interzice a,mestccul muncitorilor orga- nizați în chestiunea ucenicilor. Căci noi industriașii independenți știm și voim să creștem din ucenicii noștri oameni și muncitori buni și moderni, care mai tîrziu să devină cetățeni buni și industriași de elită. Aceasta însă nu se poate ajunge prin inactivitatea provocată de indisciplina, socială, ci numai prin educație cetă- țenească corespunzătoare"4. Ministrul muncii și ocrotirilor sociale, Direcțiunea generală a muncii, prin adresa nr. 1701 din 19 mai 1922 răspunde Inspectoratului muncii din Cluj în legă- tură cu interpretarea art. 4 din Legea asupra asociațiilor profesionale: „binevoiți a cunoaște că Legea în vigoare n-a hotărît decît asupra dreptului de asociațiune a minorilor mai mari de 18 ani, lucrători formați, cari exercită o profesiune. Mai mari de 18 ani înseamnă cel puțin 18 ani împliniți. întrebuințîndu-se cuvîntul de ►►minor« fără distincțiune între ucenici și lucră- tori formați, ar rezulta că ucenicii avînd virsta de 18 ani împliniți să poată face parte din asociațiunile profesionale. La aceasta se opune însă formal art. 1, 2 și 3 din Lege, care nu admit asemenea asociațiuni decît între cei cari exercită o profesiune și sînt salariați, ceea ce nu este cazul ucenicilor, pentru oari nu numai salariul, ci și pregătirea profesională formează obiectul contractului. Lucrătorul format, chiar mai mic de 18 ani, întrucît exercită profesiunea poate face parte dintr-o asociație profesională, dar dacă e mai mic de 18 ani, are nevoie de autorizație părintească. Chestiunea se va supune în discuția Comisiunei Legislative, pentru a primi o soluție definitivă în codul muncii"5. între timp, în activitatea tineretului revoluționar din România, a Uniunii, a presei se observă o atitudine mai hotărîtă, mai constructivă. Astfel, în numărul 7 al ziarului „Ifjumunkăs", apărut la 1 mai 1922, pe lîngă articolele care se referă la sărbătoarea muncii, pot fi citite materiale, apeluri pentru atragerea fete- lor în mișcarea de tineret revoluționară, o analiză la obiect asupra muncii tine- retului revoluționar, a Uniunii, în mediul sătesc. începînd cu acest număr ziarul inaugurează o nouă rubrică care publică știri, informații din viața organizatorică a tineretului revoluționar din vechea Românie. Se publică relatări despre adunarea anuală din 2 aprilie 1922 a grupei locale din București a tineretului socialist, des- 4 Ibîdem. 5 Ibidem. 310 GH. I. BODHA pre înființarea la 4 aprilie a celei de a doua grupe a tineretului bueureștean (numită „13 septembrie" în memoria luptelor revoluționare din Dealul Spirii in 1848), precum și despre activitatea grupelor locale din Iași și Caracal. La rubrica „Viața noastră" este publicată o scrisoare trimisă de mai mulți tineri muncitori din Lupeni, în care aceștia demască exploatarea la care sînt su- puși. In fondul de ajutorare al ziarului au fost donate noi sume de către grupu- rile de tineret ale muncitorilor fierari (300 lei), lemnari (200), ale celor din îm- brăcăminte (200), ale pielarilor (200), ale tipografilor (150), toate din Cluj. După cum rezultă din rubrica „Știrile Uniunii", Alexandru Rosenfeld, datorită recrutării sale in armată, își dă demisia din funcția de președinte al Uniunii în care fusese ales de către membrii Uniunii și în care fusese aprobat de autori- tăți. La începutul lunii mai 1922 Uniunea a rămas deci fără președinte6. La două luni de la conferința generală a tineretului socialist, la 22 mai 1922 a avut loc la București o conferință ilegală a cadrelor de conducere ale mișcării revoluționare de tineret consacrată studierii modalităților de manifestare a po- ziției tineretului față de partidul comunist, cît și față de Internaționala Comu- nistă a Tineretului, precum și o serie de probleme privind dezvoltarea și con- solidarea organizatorică a mișcării. La această conferință au participat: Elena Fili- povici, Lucrețiu Pătrășcanu și Nicolae Popescu-Doreanu din partea Comitetului Central provizoriu al Mișcării tineretului socialist, Izs6 Iczkovits și losif Krebs, ca reprezentanți ai Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat, și losif Hutsch- nekcr din partea Uniunii tineretului socialist din Bucovina. Comitetul Central al Partidului Comunist Român a fost reprezentat de Marcel Pauker7. Cu acest prilej s-a reafirmat situarea din ce în ce mai evidentă a organiza- țiilor tineretului socialist pe principiile Internaționalei Comuniste a Tineretului și recunoașterea rolului conducător al partidului comunist în activitatea tineretului din întreaga țară; în același timp, Comitetul Central provizoriu al Mișcării tine- rctu’ui socialist din vechea Românie, din care făcea parte și un reprezentant al Uniunii Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat, a fost unanim acceptat ca organ central în acțiunea de desăvîrșire a unificării organizatorice a mișcării revoluțio- nare de tineret din România. „Ținînd seama de situația reală a momentului de față — preciza rezoluția cu privire la raporturile dintre partidul comunist și organizațiile de tineret —, conferința consideră necesar ca organizațiile de tineret să fie formal pe deplin autonome și apolitice. Cu toate acestea, organizațiile de tineret trebuie să acționeze în spirit comunist"8. Menținerea, în continuare, pînă în mai 1924, a principiului autonomiei, și, implicit, titulatura de „tineret socialist" avea la bază aceleași considerente de ordin tactic la care deja ne-am referit. Situația existentă în acel moment, determinată de intensificarea măsurilor represive ale regimului burghez, nu permitea organi- zației de tineret centralizate la scară națională să apară ca o organizație comu- nistă, așa cum era ea în realitate. Această tactică suplă a asigurat unitatea rîndu- rilor organizației, i-a oferit posibilitatea de a acționa, o bună perioadă, în mod legal, de a menține și dezvolta legăturile cu masele largi ale tineretului. In acest context, de intensificare a măsurilor represive asupra organizației de tineret din Ardeal și Banat, pentru a preîntîmpina, a dejuca și a amina pe cît posibil lovitura fatală, în spiritul conferinței din 22 mai 1922, s-a hotărît mutarea 6 Ifjumunkăs, an. I, nr. 7, p. 10. 7 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 3, dosar nr. 600, fila 7. 8 Idem, fond 4, dosar nr. 866, voi. 2. fila 24. DATE NOJ DESPRE U.T.C. 311 sediului centralei Uniunii de la Cluj la Timișoara, redacția ziarului „Ifjumunkăs“ răminînd pe loc, la Cluj. Pentru ca această stratagemă să fie legalizată, la 22 mai 1922, secretariatul cercual Cluj al Uniunii trimite nota oficială nr. 15 Judecătoriei de ocol Cluj, prin care i se „aduce la cunoștință că Centrala susnumitei Uniuni s-a mutat la Timi- șoara, fiind că membrii Centralei sunt acolo în mai mare număr... Aici s-a înființat un secretariat cercual și s-a numit ca secretar cercual dl. K. Wolf cu locuința în Calea Moților 40 și ca casier dl. Niculae lacob cu lo- cuința în str. Minoriților nr. 4. Cu ocazia aceasta avem onoare a vă reclama că conducătorii grupei locale aleși din nou sunt [cei] care urmează: Moritz Izsâk — președinte, Niculae lacob — casier și secretar, Lowinger Abrahațn — bibliotecar, D. Fried — notar*1.® Prinitr-o altă notă, din 27 mai 1922, este declarată și noua conducere a grupei locale din Tîrgu-Mureș, formată din: Maurițiu Klein, Eugen lacobovici, luon Buxar, Mihai lacobovici, Adalbert Krausz, E. Lazăr, Ștefan Monai, iar la 8 iunie 1922 cea a grupei locale din Oradea alcătuită din F. Urs, Szabo Lâszlo, Roth Ferencz, Abrahăm Mârton, Simonyi Jeno10. La 1 iunie 1922 a apărut numărul 8 al ziarului „Ifjumunkâs**, care consacră cîteva pagini întregi problematicii apropiatului Congres al sindicatelor de la Sibiu și poziției pe care trebuie s-o adopte aici tineretul muncitor, dată fiind impor- tanța, în acel timp, a organizării sindicale a proletariatului din România. Scindată și pe plan politic și pe plan profesional, clasa muncitoare va acționa cu hotărire în direcția realizării unității sindicale, factor important de luptă împotriva ofen- sivei patronale. Toate partidele muncitorești, trecînd peste deosebirile de principii și de tactică, au stăruit pe lîngă cele două centre sindicale — Comisia generală (București) și Consiliul general (Cluj) — să-și intensifice eforturile pentru alcătui- rea unei platforme comune, să pregătească și să țină un congres general, care să realizeze unitatea sindicală pe plan național. Acceptarea de către toate organizațiile a principiului autonomiei sindicale a facilitat progresul în direcția înțelegerii. Plenara Comisiei generale, ținută la Bra- șov în ziua de 5 februarie 1922, a acceptat din nou acest principiu și a adoptat hotărîrea ca și membrii de partid să poată ocupa posturi de răspundere în orga- nele sindicale, dar să activeze numai pe linie sindicală11. Aceleași hotărîri le adoptă, la 22 februarie 1922, și Comisia regională a sindicatelor din Banat. In zilele de 25—26 mantie 1922 s-a ținut la Cluj o ședință în legătură cu modalitățile de realizare a unificării mișcării sindicale cu patru reprezentanți din partea Consiliului general și patru din partea Comisiei generale. Ea a hotărît convocarea Congresului sindical în orașul Sibiu la 4—5 iunie 1922, a stabilit ordi- nea de zi a acestuia, modul de reprezentare a organizațiilor sindicale și de tineret și o serie de detalii privind ținerea congresului. Aceeași hotărîre de realizare a unității sindicale a fost exprimată și de con- ferința regională a sindicatelor din Banat ținută în zilele de 23—24 aprilie 1922. Punctul 6 de pe ordinea de zi a acestei conferințe regionale a fost consacrat problemelor legate de mișcarea tinerilor muncitori, raportor fiind Iczkovits, care a militat pentru totala egalitate în drepturi a tinerilor cu cei vîrstnici, prezentînd 9 A S C., F.T.C., dosar nr. 2440—1922. 10 'hidem. 11 M. C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România. 1921—1924, Bucu- rești, 1971, p. 142—143. 312 GH. I. BODEA și un proiect de rezoluție în acest sens, avînd cinci puncte, și aprobat în unani- mitate de participanții la confei ință1J. • Din coloanele ziarului aflăm despre noi aderări la grupele locale ale Uniunii, a tinerilor muncitori din Valea Jiului, de la Lupeni, Petroșani, Vulcan, Lonea; Se aduc informații prețioase despre activitatea tinerilor muncitori organizați din Alexandria, București, Tumu-Severin, Ploiești, Galați, Constanța, împreuna cu ști- rile din cadrul organizațiilor locale din Timișoara (unde numărul membrilor a ajuns la 1100), Arad, Oradea. Ziarul publică un cald salut tovărășesc, de luptă, gazetei „Arbeiter Jugend", organ în limba germană al tineretului muncitor din Bucovina, avînd ca redactor pe tînărul intelectual socialist Lolhar Rădăceanu. Noul organ de presă, care a apărut la 1 iunie 1922, venea să întărească activitatea publicistică a tineretului muncitor desfășurat pînă acum de ziarele „Tineretul socialist" și „Ifjumunkăs"13. Lucrările Congresului sindical de la Sibiu s-^au deschis la 4 iunie. Au parti- cipat 175 dc delegați reprezentînd 41.391 de membri de sindicat din toate regiunile țării, inclusiv reprezentanți ai tineretului muncitor. Chiar din prima zi s-au iscat discuții legate de statuarea calității de membru participant al Congresului cu drept de vot pentru tinerii muncitori. Din relatarea unui organ de presă rezultă că „in virtutea hotăririi comisiei de unificare Uniunea tineretului muncitor poate fi reprezentată prin 5 delegați cu tot atîtea mandate, și acești delegați au drept de vot și de cuvînt asupra oricărui punct de pe ordinea de zi. Magyari Lajos (Timișoara) a propus ca delegații tine- retului muncitor să aibă drept la discuții și vot numai în problemele legate de tineretul muncitoresc. Delegatul tineretului muncitor din Timișoara, Anton Ballauer, și-a exprimat mirarea pentru faptul că Magyari se prezintă in fața congresului pe țară cu o ase- menea propunere, știut fiind faptul că la congresul teritorial din Banat, al cărui membru a fost și Magyari, s-a pronunțat hotărîrea potrivit căreia tinerii muncitori delegați sînt considerați ca avînd aceleași drepturi, și a îndrumat delegații Bana- tului să facă demersurile necesare în acest sens în fața Congresului de la Sibiu. Protestează împotriva faptului că Magyari, ca delegat al muncitorimii din Banat, nu numai că nu procedează în sensul hotărîrilor de La Timișoara, dar acționează chiar împotriva lor. La discuții au mai participat Damian B (ălănescu N) (București), Gaidosch R. (Cernăuți). Tovarășul președinte Bartha a curmat discuțiile arătind că în această ches- tiune comisia de unificare a prejudiciat congresul, întrucît a convocat congresul pe baza hotărîrii că delegații tineretului muncitor au 5 mandate și dreptul la dis- cuții și vot asupra tuturor chestiunilor. Aceasta însă nu se mai poate schimba acum. Măcar că în presă au apărut în acest caz știri contradictorii (Arbeiter Zei- tung), aceasta nu schimbă esența problemei. Și ziarele muncitorești pot greși. în cazul acesta, ca urmare a cuvintelor președintelui, congresul a trecut la ordinea de zi.,. O altă sarcină pe care a primit-o consiliul sindical a fost problema tinerilor muncitori. Sindicatul de-abia dacă a putut sprijini pe tinerii muncitori din Româ- nia veche, care, în tot timpul, nu au avut ceva mai bun de făcut, decît să de- făimeze activitatea sindicatului în fața muncitorimii. Totuși nu am ținut cont de 12 Ifjumunkâs, an. I, nr. 8, p. 2. ** Idem, p. 8. MATE NOI DESPRE U.T.C. 313 aceasta, am încercat să-i aducem pe calea cea bună și să-i capacităm să ia hotă- rîrea de a realiza legătura cu Uniunea tinerilor muncitori din Ardeal. Numai ati- ttrdinea fermă a consiliului sindical a reușit să-i convingă că eliberarea tineretu- lui muncitor este posibilă și pe lîngă mișcarea sindicală [...] Tînărul muncitor Friedmann (Cluj) arată metodele folosite de consiliul sin- dical față de tinerii muncitori din Regat; i-au exclus din sediile organizațiilor muncitorești, i-au împiedicat să-și răspîndească de acolo ziarele. Așa nu pot fi convinși tinerii muncitori. In schimb nici măcar nu s-a pus în discuție ziua -de muncă de 8 ore, apărarea tinerilor muncitori. Atunci cînd doresc să realizeze uni- tatea în spirit marxist, trebuie să se acorde tinerilor muncitori deplina egali- tate în drepturi [...]. Tovarășul Nicolae (Popescu) Doreanu (București), arată că respinge acuzația adusă tinerilor muncitori: Tinerii muncitori își valorifică critica îndreptățită față de trei propuneri: 1) organizația muncitorească nu poate conduce o luptă paralelă cu o organizație neafiliată. 2) Conducătorii sindicali nu pot să fie conducători de partid. 3) Numai -Viața sindicală-* este o foaie muncitorească. Față de aceste hotă- rîri au luat poziție. Ultima plîngere a tinerilor muncitori este faptul că ei au fost excluși de la acest congres. Tovarășul (Marcel) Paukcr (București): Nu tinerii muncitori, ci consiliul sin- dical a dus o muncă destructivă''1*. Pînă la urmă, după discuții și dezbateri, Congresul sindicatelor din Sibiu, la propunerea organizației de tineret, a reglementat relațiile dintre sindicate și orga- nizațiile de tineret concretizate în 6 puncte, dintre care cel de-al treilea subliniază: „însuflețirea și autojertfirea tineretului muncitoresc în lupta de clasă revoluțio- nară, în urma situației sale economice și a specificului său psihic, sînt mai mari ca acelea ale muncitorimii adulte. De aceea, din punctul de vedere al luptei de clasă economice și al dezvoltării și întăririi sindicatelor, este necesară: realizarea egalității în drepturi a tineretului muncitoresc în cadrul organizațiilor economice pentru a înlătura contradicțiile existente încă între exploatați și exploatatori, par- ticiparea activă a tineretului muncitoresc alături de proletariatul adult în faza de azi a luptei de clasă ascuțite, în lupta împotriva ofensivei unitare a capitalului"15. La numai cîteva zile după Congres, Uniunea tineretului muncitor din Ardeal și Banat este ținta unui atac direct din partea autorităților burgheze, concretizat în adresa Ministerului muncii și ocrotirilor sociale, nr. 2413 din 10 iunie 1922. Tri- misă Inspectoratului Muncii Cluj, adresa notează: „Domnule Inspector, La nr. 225/ 922, avem onoare a vă face cunoscut că sunteți autorizat a deferi justiției cazul Uniunii tinerilor muncitori din Ardeal și Banat, în conformitate cu art. 45 din legea Asociațiunilor Profesionale. Director general Constantin Stăncscu, Director Rusescu"16. în consecință, inspectorul central la Inspectoratul muncii Cluj, Chirilă, la 14 iunie 1922 înaintează președintelui Tribunalului din Cluj o adresă oficială în care se arată: „Judecătoria de ocol din Cluj sub no. 10603 din 28 noiembrie 1921 a înscris în registrul sindicatelor profesionale -Uniunea Tinerilor Muncitori din Ar- deal și Banat- dobindind astfel personalitate juridică. în baza acestei înscrieri a Uniunei și în virtutea art. 60—62 din Legea asupra sindicatelor profesionale s-au constituit sindicate profesionale în Cluj, Lupeni, Vul- 14 Munkăs, săptămânal muncitoresc, Arad, an. III, nr. 24, 11 iunie 1922. 15 Documente din istoria partidului comunist și a mișcării muncitorești re- voluționare din România. 1921—1924, București, 1970, p. 255. . 16 A.S.C.-, F.T.C., dosar nr. 2440—1922. 314 GH. I. BODEA can, Petroșani, Turda, Tîrgu-Mureș, Baia Mare, Aninoasa, Oradea Mare, Satu Mare, Că lan, Alba lulia, Brașov, Arad, Timișoara. Inspectoratul Muncii al Regiunii Cluj — conformîndu-se Articolului 23 din această Lege și ordinului Ministrului Muncii nr. 25316 din 1921, precum și în urma nenumăratelor reclamații făcute în contra acestei organizații de către autoritățile administrative din Cluj și din alte orașe din Transilvania —, a făcut o amă- nunțită inspecție la această Uniune și la Sindicatul din Cluj a tinerilor muncitori, cînd a constatat că această organizație muncitorească — deși este recunoscută ca persoană juridică — nu este constituită conform legei asupra sindicatelor profesio- nale, statutele ei nu îndeplinesc următoarele condiții impuse prin Lege: 1. Din numărul membrilor acestei Uniuni circa 80% sînt ucenici; Art. 1, 2 și 3 din Lege admite asociațiunea numai între acei cari exercită o „profesiune" și sunt „lucrători salariați" ceea ce nu este cazul ucenicilor, pentru cari nu numai salarul, ci și pregătirea profesională formează obiectul contractului. Ucenicul nu este salariat și nici decum nu exercită o profesiune, aceasta este indiscutabil, deci ucenicii nu au dreptul de a se sindicaliza, ei nu cad în pre- vederile legii. 2. Bac parte din aceleași sindicate ale Uniunei Tinerilor Muncitori, ucenici și salariați din mai multe branșe; mai mult în sindicatul din Cluj sunt studenți din liceu (particulari) și studenți universitari. Art. 2 din Lege admite dreptul de a se constitui în sindicate profesionale numai persoanele fizice sau morale cari "-exercită aceeași profesiune, profesiuni si- milare sau conexe*-. Uniunea Tinerilor Muncitori contravine acestei dispozițiuni legale. 3. Majoritatea covîrșitoare a membrilor au etatea de la 13 la 18 ani. Legea în vigoare hotărește numai asupra dreptului de asociație a minorilor mai mari de 18 ani, lucrători formați, cari exercită o profesiune. Sub 18 ani se pot sindicaliza numai muncitorii formați, însă cu autorizația reprezentanților lor legali. (Art. 4 din Lege). Muncitorii din această Uniune nu au astfel de autorizații. Și din aceste considerente Uniunea nu poa(te funcționa mai departe. 4. Conducătorii Uniunei și în special a sindicatelor nu întrunesc condițiile cerute de Art. 21 din Lege, aceștia fiind minori. 5. Rostul sindicatelor profesionale este «studiul, apărarea și dezvoltarea inte- reselor profesionale--. Așa dar, un sindicat profesional are îndatorirea de a "-studia^ mijloacele cele mai bune pentru a îmbunătăți situația materială și morală, precum și cunoștințele profesionale ale membrilor; are îndatorirea de a «apăra- interesele profesionale ale membrilor față de atingerile nedrepte aduse lor; în cele din urmă, ia măsuri pentru «dezvoltarea- interesului profesional prin școli de educare profesională, prin ateliere de ucenici, prin conferințe etc. Uniunea de față și comisiile ei fiind compuse din copii, nu poate realiza nici unul din scopurile legei arătate mai sus și precizate și în art. 28 din lege. Nici mijloacele materiale nu le pot avea fiind că ucenicii nu plătesc cotizațiile, dar mai mult decît aceasta, lipsește absolut seriozitatea și capabilitatea conducătorilor (ei însuși copii) de a intreprinde și executa îndatoririle așa de mari și grele ce le impune legea unei organizații profesionale. 6. Sindicalizarea ucenicilor a găsit-o legiuitorul de inutilă fiindcă avem școale de ucenici ale Statului și ale comunelor unde ucenicii primesc educația necesară de la profesori și învățători; a găsit-o mai departe vătămătoare ordinei, căci prin DATE NOI DESPRE U.T.C. -15 îngăduirea sindicalizării am distruge disciplina în așa măsură, îneît maestrul instructor nu va mai putea comunica direct cu elevul său și astfel s-ar crește — încă din fragedă etate — un element dușmănos. 7. Fac parte și fetițe tinere (13—15 ani) din această organizație lipsită de con- ducere serioasă, ceea ce face ușor ca întrunirile sindicatelor să se transforme în ocaziuni și prilejuri de completă imoralitate și demoralizare a membrilor. In conformitate cu autorizația dată Inspectoratului Muncii Cluj sub no. 2413 din 10 iunie 1922 a Ministerului Sănătății Publice, al Muncii și Ocrotirilor So- ciale anexată aici în original, am onoarea a Vă ruga ca din motivele mai sus ară- tate, să binevoiți — în sensul art. 45 din Legea asupra Sindicatelor Profesionale — a pronunța dizolvarea Uniunei Tinerilor Muncitori înregistrată la Judecătoria de ocol din Cluj sub no. 10603 din 28 octombrie 1921. Totodată am onoare a Vă înainta aci anexat, patru proteste în contra acestei Uniuni, adresate Inspectoratului Muncii, de către diferite autorități, din cari reiese clar cum o privesc autoritățile pe această organizație. Cluj, la 14 iunie 1922 Inspector central, Chirilă"17 In timp ce Ministerul Muncii, Judecătoria de ocol urbană Cluj, Inspectoratul Muncii Cluj adunau probe peste probe, trimiteau adrese, citații, avize punînd la cale interzicerea activității Uniunii, aceasta, împreună cu organul ei de presă „Ifjii- munkăs", făcea serioase pregătiri în cadrul frontului conjugat al tineretului revo- luționar din România pentru rezolvarea în bune condiții a problemei fundamen- tale care continua să frămînte mișcarea de tineret: pregătirea lucrărilor congre- sului general, care urma să consfințească unificarea organizatorică definitivă a Întregii mișcări revoluționare de tineret din România într-o organizație comunistă unică. In acest sens au loc noi întîlniri, discuții, conferințe ale organizațiilor regio- nale, care, prin hotărîrile adoptate, au însemnat, de fiecare dată, pași înainte pe linia înfăptuirii acestui obiectiv important. Efervescența revoluționară din vara anului 1922 a fost facilitată și de amnistia din 4 iunie 1922 (care însemna, de fapt, recunoașterea legalității P.C.R.), cînd din închisori au ieșit un important număr de militanți comuniști, vîrstnici și tineri. Acest fapt a oferit partidului și mișcării revoluționare de tineret posibilități de a se trece la o muncă susținută și la organizare cu forțe sporite. Experiența și ca- pacitatea celor eliberați, îmbinată cu experiența dobîndită în activitatea grea dusă timp de un an de cei aflați in libertate, constituiau argumente autentice pentru o activitate lărgită. în presă ori la diferite adunări publice, militanți de seamă ai partidului, ai mișcării de tineret au subliniat dorința comuniștilor de a desfășura o activitate legală, publică, conformă cu interesele majore ale poporului român. Desigur, era evident, declarat deschis, că în cazul interzicerii activității sale, P.C.R., organizația revoluționară de tineret își vor continua activitatea în ilegalitate. Legat de aceasta, „Ifjumunkăs", în numărul său din 1 iulie 1922, publică o listă întreagă cu tineri muncitori eliberați din închisoarea militară din București în urma amnistiei: Elena Filipovici, lacob Schein, Sofioa Petrovan, Moscu Kohn (Gheorghe Stoica), Eufrosina Cotor, Marcel Blumenfeld, Petre Simon, Ignat Rot- mann, lulius Margulies, Feher Etel, Alexandru Marinescu, Levai Kăroly, loan Unde, Saiamon Jozsef, loan Felican, Rozenberg Năndor, Gheorghe Mănescu, Berger Imre, Gheorghe Vîlciu, Hajdu Lajos, loan G. Schweiczer, Krebs losif, Gheorghe Lăzărescu, lezkovits Izso, Constantin Niculescu, Moise Zerebriev, Timotei Marin, Singer, Eli- 17 Ibidem. 316 GH. I. BOPEA sabeta Nistor, Hutsnekker losif18. Salutînd reîncadrarea în activitatea revoluționară a celor ieșiți din închisoare, ziarul notează că acest fapt marchează o nouă perioadă în munca de reorganizare, publicînd totodată știri îmbucurătoare despre activitatea impulsionată a organizațiilor de tineret din București, Bîrlad, Fălticeni. Un grup dintre tinerii militanți revoluționari eliberați din închisoare (Elisa- beta Nistor, Feher Etel, Berger Imre, Salamon, Levai, Iczkovits, Hajdu, Krebs, Ro- zenberg) publică în acest număr al ziarului o chemare la luptă, în care, după ce salută întreaga tabără a tinerimii muncitoare din România, fac apel la ridicarea pe o nouă treaptă a luptei clasei muncitoare, pe planul calității ideologice, revo- luționare19. în spiritul acestor idei sînt redactate și publicate „Principiile de organizare1'’ pentru conducerile centrale, teritoriale și locale în preambulul cărora se specifică: „Comitetul central executiv provizoriu completat al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat, pînă la ședința consiliului central al organizațiilor tineretului muncitor din Ardeal și Banat care va avea loc în luna august va organiza, pe baza următoarelor principii, organizațiile de tineret deja existente și pe cele ce se vor mai înființa precum și secretariatele teritoriale; 1. Structura organizației (organizarea grupelor de cinci, grupele locale, secre- tariatul teritorial, conducerea centrală); 2. Directive privind organizarea și activitatea redactorului centraj și comisiei de presă precum , și a comisiilor de presă a grupelor locale din provincie; .3 . Directive privind organizarea și activitatea organizatorică, culturală și edu- cativă a grupelor locale din provincie; 4. Munca culturală și educativă, pregătire profesională, munca administrativă, probleme noi ale muncii administrative in organizațiile teritoriale și locale"20. Tot acum este publicat și textul proiectului de rezoluție privind reglemen- tarea relațiilor dintre sindicate și organizațiile de tineret, votat la Congresul sin- dical de la Sibiu din 4—7 mai 1922. La 1 iulie se dă publicității și documentul pri- vind convocarea unei conferințe regionale a organizațiilor de tineret din cadrul Uniunii pentru zilele de 4—5 august 1922 la Timișoara cu următoarea ordine de zi: 1. Rapoarte oficiale 2. Reorganizarea Uniunii 3. Problema presei 4. Problema unității 5. Pregătirea Congresului C. Propuneri. La conferință urma să participe întregul efectiv al Comitetului executiv pro- vizoriu al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat, um membru din Cluj al conducerii centrale, doi membri ai Comitetului Central din București, cîte un reprezentant al secretariatelor teritoriale, cîte un delegat al organizațiilor de tine- ret din Bucovina și Basarabia cu caracter informativ, cîte un delegat al organiza- țiilor lo ale din Timișoara, Cluj, Arad avînd drept la cîte 3 voturi, cîte un delegat al grupelor din Tîrgu-Mureș și Oradea avînd dreptul la cîte 2 voturi, cîte un dele- gat al celorlalte organizații locale cu dreptul la 1 vot și un delegat al Consi- liului sindical pe țară cu dreptul de vot deplin21. 18 Ifjumunkâs, an. I, nr. 9—10, 1 iulie 1922, p. 15. 19 Idem, p. 2. 20 Idem, p. 4. 21 Idem, p. 12. DATE NOI DESPRE U.T.C. 317 Evenimentele se precipită. Atacul la Tribuhal împotriva Uniunii prinde contu- ruri tot mai precise. La 8 iulie 1922 Tribunalul Cluj, prin judecătorul desemnat Eneea Munteanu, „la cererea Inspectoratului Muncii Cluj pentru a pronunța dizol- varea Uniunii Tinerilor Muncitori în sensul ant. 45 a legii asupra sindicatelor pro- fesionale Tribunalul defige pertractarea pe 13 iulie 1922 la oare 9 d.m. în edificiul Palatului justiției, et. III, sala 147 la care sînteți citați a'vă prezenta sub urmă- rile legale: 1) Parchetul Tribunalului Cluj 2) Inspectoratul Muncii al regiunei Cluj 3) Sindicatul profesional al Tinerilor muncitori, Cluj, Piața Unirii 9“22. Examinînd cu promptitudine această situație devenită critică, reprezentanții Mișcării tineretului socialist din vechea Românie și ai Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat reuniți la București în ziua de 12 iulie au hotărît transfor- marea conferinței organizațiilor din Transilvania și Banat, programată pentru 4—5 august 1922, în congres, unde să se adopte măsura privind reorganizarea pe baze economice și culturale a secțiilor locale. în privința unificării, cei prezenți au sta- bilit ca punctul de vedere oficial și definitiv al organizației din Transilvania și Banat să fie acela exprimat de Congresul de la Timișoara. Se publică înștiințarea Comitetului executiv provizoriu al Uniunii tineretului din Ardeal și Banat privind convocarea conferinței regionale23. Intre timp, la 13 iulie 1922 a avut loc la Tribunalul din Cluj prima dezbatere publică verbală în procesul de desființare a Uniunii. Prezent din partea Uniunii, Kappel Wolf a cerut Tribunalului un răstimp de 28 de zile „pentru a se putea studia cauza, și pentru a putea dai răspuns în scris referitor la cele din acțiune". Deoarece Parchetul nu ridică obiecțiuni, Tri- bunalul acordă din oficiu o amînare de 20 de zile „pentru a putea studia cauza și depune răspunsul cu eventualele dovezi în scris"2,1. Luna iulie este consacrată pregătirii conferinței de lâ Timișoara și căutării unor posibilități reale de a pătrunde, mai ales prin intermediul organelor de presă, cît mai adînc în rîndurile tineretului muncitor din întreaga țară, promovînd chiar ideea înființării unei mișcări de cercetași-pionieri îh rîndurile celor mai mici elevi25. începînd cu numărul din 1 august 1922 al ziarului „Ifjumunkâs" se publică un supliment intitulat „Copil de proletar", scris atractiv, cu talent, dedicat celor mai mici dintre proletari: copiii. Ideea cîștigă aderenți, inițiativa este remarcată și de alte organe de presă muncitorești, care publică note elogioase despre această inițiativă inedită pentru țara noastră a. unui organ de presă al tineretului mun- citor26. Activitatea organizațiilor locale în luna iulie cunoaște o creștere remar- cabilă, printre cele mai active numărîndu-se cele din Cluj, Timișoara, București, Cîmpina, Dej, Lupeni, Arad, Aradul nou, Fălticeni, Galați27. La Congresul Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat, care s-a ți- nut la Timișoara în zilele de 4—5 august 1922, în; sala mare a căminului munci- toresc din strada Dragalina, au participat, pe lîngă delegații organizațiilor locale, și membri ai Comitetului Central, cîte un reprezentant al Comitetului Central al 22 A.S.C., F.T.C., dosar nr. 2440—1922, p. 77. 23 Tineretul socialist, 31 iulie 1922. 21 A.S.C., F.T.C., dosar nr. 2440—1922. 25 Ifjumunkâs, an. I, nr. 9—10, 1 iulie 1922. 26 Munkâs, 20 august 1922. 27 Ifjumunkâs, an. I, nr. 11, 1 august 1922. 318 GH. I. BODEA Mișcării tineretului socialist, al Consiliului general sindical și al sindicatelor din Banat. După estimările unuia dintre participanți, Anton Ballauer, numărul congre- siștilor a atins cifra de aproximativ 50, dintre oare cei mai mulți, neavînd unde să fie găzduiți, au dormit în localul căminului muncitoresc pe niște culcușuri im- provizate din pături — își amintește Anton Ballauer. Congresul a reafirmat identitatea de interese, atmosfera de lucru și colabora- rea rodnică statornicită între cele două organizații după conferința din martie 1922 și a adoptat o serie de hotărîri menite să întărească și să dezvolte această cola- borare, să înlăture vechile forme organizatorice și să realizeze de fapt unificarea organizatorică a mișcării revoluționare, comuniste de tineret din România. Din analiza raporturilor tineretului cu organizațiile politice și profesionale ale clasei muncitoare, congresul a afirmat punctul de vedere care corespundea, de altfel, celui adoptat de Mișcarea tineretului socialist din vechea Românie încă din vara anului 1921, potrivit căruia, date fiind condițiile existente, „numai autonomia și neutralitatea față de toate curentele politice se impune a fi acceptate"28. în ceea ce privește relațiile cu mișcarea sindicală, congresul a considerat că se impune o strinsă colaborare intre cele două organizații în lupta comună pentru revendicări economice și reforme imediate, subliniind însă necesitatea ob- ținerii din partea sindicatelor a completei libertăți de acțiune cultural-cducativă. Deoarece activitatea organizațiilor de tineret din Transilvania și Banat era mult îngreunată de prevederile legii „Trancu—Iași", iar organele siguranței persis- tau în încercările lor de a dizolva Uniunea tineretului muncitor de aici, congresul a dat indicația transformării ei intr-o organizație cultural-economică, pentru a putea astfel activa nestingherită în continuare, încercindu-se și în acest fel deju- carca autorităților, ceea ce a și reușit pentru un timp. Congresul a dat mandat unei comisii formate din cîte un delegat al organizațiilor din Vechiul regat, Transil- vania, Bucovina și al Consiliului general al sindicatelor să elaboreze noile statute și să le înainteze spre aprobare Ministerului de interne29. Deosebit de importante au fost hotărîrile adoptate de congres în privința unificării. Rezoluția adoptată cu acest prilej hotăra trimiterea a doi delegați ai Comitetului Central al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat în colec- tivul de lucru stabilit de conferința din martie 1922, care să pregătească împreună congresul de unificare, ce urma, să confirme doar o stare de fapt. Pînă la convocarea acestui congres trebuia să se realizeze unificarea organi- zațiilor din Transilvania, Banat și Bucovina, a căror activitate și cadru organi- zatoric prezentau unele trăsături comune. „Așa dar — preciza un raport de activi- tate din acea, perioadă al C.C. al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat — unificarea este astăzi un fapt împlinit, congresul care se va ține la 14—15 oc- tombrie (1922) la Brașov sau Sibiu neavînd decît s-o confirme"30. Congresul a dat indicația să se redacteze un program de acțiune concretă și curentă privind propaganda și organizarea tineretului de la sate. De asemenea, congresul a hotărît organizarea între 2 și 10 septembrie 1922 a unei săptămini de propagandă și agitație, hotărîre la care s-a raliat și Ion Roșianu, reprezentantul Mișcării tineretului socialist din vechea Românie, și a ales noul Comitet Central al Uniunii. Desfășurîndu-și lucrările în spiritul hotărîrilor adoptate de conferința gene- rală din mantie 1922, Congresul Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Ba- 28 Tineretul socialist, 13 august 1922. 28 C. Petculescu, Crearea Uniunii Tineretului Comunist, București, 1972, p. 232. 80 Ibidem. DATE NOI DESPRE U.T.C. 319 nat a contribuit în mod hotărîtor la definitivarea procesului de unificare organi- zatorică a mișcării revoluționare de tineret pe întreaga țară. Importante contribuții documentare La istoria acestui congres de referință pentru mișcarea revoluționară de tineret din țara noastră pot fi găsite în numărul 12 din 1 septembrie 1922 al ziarului „Ifjâmunkăs", consacrat aproape în între- gime acestui eveniment. Intr-un cuprinzător articol intitulat „Despre cel de al doilea congres al nostru" se concluzionează că acest congres „a pus bazele organi- zațiilor de masă pe principiul luptei de clasă a tineretului muncitor și prin aceasta a facilitat cîștigarea maselor largi de tineri muncitori în lupta cultunal-economică"31. După cum rezultă din procesul-verbat publicat în ziar, congresul a fost deschis la 4 august 1922 orele 10 a.m. de către Krebs losif, prezidiul fiind format din: K. Wolf (președinte), Ion Roșianu (București), Hajdu Lajos (Cluj) vicepreșe- dinți, Krebs losif și M. Iczkovits (Timișoara) secretari. Punctul cel mai important al ordinii de zi, al șaselea, a fost cel intitulat „Problema unificării", raportor fiind tînărul muncitor clujean Nicolae Orosz (Ni- culescu), care prezintă și proiectele de rezoluții din care rezultă că tineretul mun- citor din Ardeal și Banat, precum și cel din Regat, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, aflat într-o largă efervescență revoluționară, este supus terorii autorităților bur- gheze, oare vor să distrugă organizațiile tineretului situate pe principiul luptei de clasă. Tocmai de aceea, congresul „declară că din punctul de vedere al supra- viețuirii și dezvoltării organizațiilor tinerilor muncitori din România, consideră ne- cesară unificarea în cel mai scurt timp a tuturor organizațiilor existente în țară și în acest sens indică și solicită conducerilor centrale ale uniunilor să purceadă la lucrările pregătitoare"32. Din noul Comitet Central al Uniunii ales la acest congres au făcut parte: Hajdu Lajos — președinte, Krebs losif — vicepreședinte, M. Iczkovits — secre- tar, Rozenbaum Ida — casieră, M. Kovăgo și L. Szabo — controlori, Nicolae Orosz (Niculescu), Anton Ballauer, I. Csernyătszki — membri, Illes și Fischer — membri supleanți, Iczkovits Izso, Kappel Wolf, I. Donăth, Rethy luliu secretari teritoriali33. La cîteva zile după Congresul de la Timișoara, la 18 august 1922, în spiritul celor hotărîite aici în problema unificării, au loc noi întîlniri concrete de lucru între fruntașii mișcării revoluționare de tineret din țara noastră Lai București, cu participarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, I. Roșianu, A. lacobescu, Gh. Stoica, I. Hut- schneker, I. Krebs, R. Gaidesch, I. Iczkovits, N. Orosz (Niculescu), Lothar Rădă- ceanu. La această consfătuire de lucru se hotărăște convocarea congresului de uni- ficare la Sibiu, pentru data de 6—7—8 octombrie 1922, cu următoarea ordine de zi: 1. Rapoartele Uniunilor 2. Probleme ale unificării. Raportor: Lothar Rădăceanu (Bucovina) 3. Reorganizarea. Raportor: Hajdu (Ardeal) 4. Autonomia. Raportor: Lucrețiu Pătrășcanu (București) 5. Presa. Raportor: Ion Roșianu (București) 6. Ale- gerea conducerii centrale 7. Propuneri și interpelări.34 înainte cu două zile de această convorbire, la 16 august 1922, a avut loc consfătuirea preliminară comună a i'eprezentanților organizațiilor de tineret din Transilvania, Banat și Bucovina, la care au participat, printre alții, Lothar Rădă- ceanu, Iczkovits, Mehler, Bojaschewski, care au votat o moțiune din care cităm: „1. La punctul unirea cu Uniunea Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat și Uniunea Tineretului Muncitor din Bucovina, hotărăsc, pînă la Congresul gene- 31 Ifjumunkăs, an. I, nr. 12, 1 septembrie 1922, p. 1. 32 Idem, p. 3. 33 Ibidem. 34 Idem, p. 9. 320 . GH. I. DODEA ral al țării și unificarea, definitivă,.înființarea unei comunități provizorii de muncă pe baza principiilor următoare. Comunitatea de muncă privește toate treburile comune (acțiuni și presă). Autonomia uniunilor se păstrează în întregime. . Amîndouă uniuni deleagă cîte doi reprezentanți împuterniciți în mod special într-un comitet de acțiune, care se va întîlni din cînd în cînd la un loc stabilit din timp. Invitarea se poate face de amîndouă părțile și trebuie să conțină ordinea de zi și eventualele propuneri. Hotăririle acestui comitet de acțiune trebuie să fie unanime pentru a fi va- labile și sînt obligatorii pentru ambele părți. Convenția așa încheiată n-are repercusiuni la dreptul membrilor, la acțiuni locale și presa proprie. 1-a punctul presă: 1. Ziarul „Arbeiter Jugend" apare de la 1 septembrie a.c. sub îngrijirea co- munității de muncă a Uniunii Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat și Uniunea Tineretului Muncitor din Bucovina, scos ca nr. 4 din partea Uniunii Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat"3’’. în perioada următoare acțiunile pregătite și desfășurate în cadrul „Săptămînii de propagandă", hotărită la Congresul de la Timișoara, au antrenat organizațiile de pe întreg cuprinsul țării, ele desfășurîndu-se conform unui plan unitar. S-a stabilit ca, în această perioadă, in toate organizațiile locale manifestările cultural- artistice să se încheie cu mari întruniri ale tineretului organizat sau neorganizat. Pentru reușita deplină a „Săptămînii de propagandă" au fost editate și răspîndite în întreaga țară peste 10 000 de exemplare de apeluri și manifeste. In vederea aceluiași scop, Comitetul Central al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat a elaborat un program concret de desfășurare a acțiunilor, care a fost trimis tuturor organizațiilor sale locale. In cadrul acestei săptămîni au loc ample întruniri și mitinguri ale tineretului pentru organizare, împotriva măsurilor represive antimuncitorești. Totodată, tineretul era chemat să intensifice strîngerea de fonduri bănești pentru susținerea organelor de presă ale mișcării revoluționare de tineret „Tineretul socialist", „Ifjumunkâs", „Arbeiter Jugend". In pofida interzicerii întrunirilor, cît și a arestărilor care au fost operate în unele localități (Valea Jiului, București, Iași), „Săptămîna de propagandă" a constituit im real succes în opera de organizare a tineretului revoluționar. In perioada următoare, în întreaga țară s-a desfășurat o susținută activitate de propagandă și de pregătire a lucrărilor congresului general de unificare, care, în concepția militanților revoluționari, urma să statornicească o situație de fapt. Printre altele, la 9 septembrie 1922, la București, a avut loc conferința delegaților mișcării de tineret din România, în probleme de organizare, unde s-a adoptat o rezoluție în care, printre altele, se arăta că: „1. Ordinea de zi dată și locul congresului, stabilite în ședința din 18 august, sînt aprobate și toate comitetele centrale își iau obligația de a anunța în cel mai scurt timp cercurile locale de data și ordinea de zi a congresului. 2. La punctul unificare, hotărîrea comună luată în ședința din 18 august este definitiv aprobată"36. La pregătirea congresului o contribuție însemnată a adus presa revoluționară de tineret, prin dezbaterea în coloanele sale a problemelor cărora acesta era chemat 35 Documente din istoria partidului comunist și a mișcării muncitorești revo- luționare din România. 1921—1924, București, 1970, p. 281. 36 Tineretul socialist, 18 septembrie 1922. DATE NOI DESPRE U.T.C. 321 să le dea o rezolvare definitivă. Astfel, la 15 septembrie 1922 ziarul „Ifjumunkăs" publică pe prima pagină un material cu caracter teoretic, intitulat „Autonomia noastră", în care se explică teza adoptată la Congresul din august privind auto- nomia față de partidele politice, dar acest luciu nu se referă la lupta de clasă „in ale cărei valuri noi, tinerii muncitori, sîntem antrenați din plin" — se scrie în articol37. „Frontul unic al proletariatului este cel care conferă necesitatea, scopul și viabilitatea autonomiei — subliniază articolul — și dacă vom reuși să atingem acest țel, atunci autonomia .tinerimii muncitoare va înceta și locul ei va fi luat de c< laborarea unitară cu partidul proletar unit al clasei muncitoare. .Astfel, în iicest sens, trebuie înțeleasă, în perspectiva viitorului, autonomia tineretului muncitor în interesul luptei proletare"33. Pagina a treia a acestui număr de ziar publică, pe aceeași temă a unificării, comunicatul intitulat „Tratativele de unificare a uniunilor tinerilor muncitori din România", reprodus și în „Tineretul socialist", tot așa cum, începînd cu acest număr, „Ifjumunkăs" reproduce din organul de presă bucureștean desene, gravuri, viniete, caricaturi, încă o dovadă a mai strînsei legături între organele de presă ale tineretului muncitor. între timp, un nou val de arestări se abate asupra mișcării revoluționare de tineret la Cluj, București, în Valea Jiului, Alexandria, Fălticeni, Bacău, Baia Mare, Galați și în alte localități39. La sfîrșitul lunii septembrie 1922, la Cluj, împotriva Uniunii se declanșează o susținută campanie de presă din partea ziarelor burgheze, apoi o parte din membrii C.C. al Uniunii antrenați direct în activitatea de pregătire a congresului au fost arestați, împreună cu alți militanți ai mișcării comuniste și muncitorești. Atît Uniunea, care face să apară o declarație publică, cît și organul de presă „Ifju:nunkăs“ protestează cu hotărîre și promptitudine împotriva acestor samavol- nicii40. în acest număr al ziarului, Lâvay Kăroly, secretarul Uniunii, publică un argumentat articol intitulat „De la. un Congres la altul", în care, analizînd noile sarcini ce se cer rezolvate la viitorul congres, subliniază că unificarea Uniunilor teritoriale ale mișcării de tineret într-o singură organizație unică pe întreaga țară, este o necesitate legică, obiectivă41. De ajtfel, însuși conținutul ziarului atestă acest fapt. După ce se publică știri despre represiunile la care sînt supuși tinerii muncitori din Valea Jiului, unde se lucrează numai în grupe mici (ca o măsură de precauție), despre faptul că la Bocșa Română, în pofida terorii, tinerii au reușit totuși (chiar dacă cu o oarecare întîrziere) să organizeze „Săptămîna de propagandă", în cadrul căreia s-a efectuat și o excursie la 24 septembrie (la care a luat pane și delegatul Comitetului Central al Uniunii), după ce cititorul este informat că grupa locală din Cluj a încheiat „Săptămîna de propagandă" la 10 septembrie cu un matineu, un program de excursie după amiază și o petre- cere cu dans seara, 50% din veniturile încasate fiind vărsate în fondul presei, ziarul publică știri prompte despre mișcarea de tineret dc la Galați, Turnu-Seve- rin, Constanța, Toplița. Astfel, se dau informații despre marea adunare a tinerilor muncitori din Galați care a avut loc la 10 septembrie și la care, din partea Cen- trului a luat parte tovarășa Elena Filipovici. In aceeași zi, la Turnu-Severin, după 37 Ifjumunkăs, an. I, nr. 13, 15 septembrie 1922, p. 1. 38 Idem, p. 2. 39 C. Petculescu, op. cit., p. 239. 40 Ifjumunkăs, an. I, nr. 14, 1 octombrie 1922, p. 8. 41 Idem, p. 5. GH. I. BODEA 322 o lungă perioadă de șicane din partea autorităților, se reușește reorganizarea gru- pei locale, la ședință participînd din partea Centrului Nicolae Popescu Doreanu, în timp ce la Constanța, la marea adunare a tineretului din 10 septembrie, delegatul Centrului, Solomon Schein, a vorbit despre necesitatea unificării. O scurtă infor- mație anunță că la Toplița a fost alcătuită o grupă locală a tinerilor muncitori, salutată cu bucurie de ziar42. Pregătirile pentru congres sînit în toi la începutul lunii octombrie. Toate gru- pele sînt solicitate să treacă de urgență la votarea delegaților la congres și să anunțe rezultatul la secretariatele teritoriale, o dată cu expedierea mandatelor specificînd și numărul membrilor43. Cu toate străduințele depuse, Congresul din octombrie 1922, de la Sibiu, al tineretului muncitor din România nu s-a putut întruni din cauza măsurilor re- presive ale autorităților, a încălcării flagrante a dreptului de manifestare și or- ganizare a tineretului revoluționar. Autoritățile au trecut la represiuni directe. în prima jumătate a lunii octombrie Uniunea tineretului muncitor din Ardeal și Ba- nat este oficial înștiințată că activitatea sa depășea cadrul legalității admise de legea „Trancu-Iași", ceea ce echivala cu dizolvarea ei. Dar dizolvarea în fapt o putea hotărî doar tribunalul. De aceea se urgentează procesul, aflai deja pe rol, intentat Uniunii. După ce la 12 august 1922 o adresă a judecătoriei de ocol Cluj constată că „evidența a expirat", la 23 octombrie are loc o nouă pertractare, care însă se amină „prin lipsa părților" pînă la noul termen care este fixat, la cerere, pentru 22 decembrie 192244. Este evident că cei din conducera Uniunii încearcă să cîștige timp. A doua zi, Ministerul Muncii și al ocrotirilor sociale, Inspectoratul regional Cluj trimite o notă, cu nr. 863, Tribunalului Cluj, în care se arată: „Inspectoratul Muncii din Cluj cu adresa nr. 282 din 14 iunie 1922 înregistrată de Onor. Tribunal la no. 2440 din 1922, a cerut desființarea Uniunii Tinerilor Muncitori din Cluj pentru motivul că statutele Uniunii nu îndeplinesc condițiunile cerute de legea Asociației Profesionale. Onoratul Tribunal a încredințat cauza domnului judecător Eneea Munteanu. Binevoiți Vă rog a ne comunica in ce stadiu se găsește această cauză și dacă eventual s-a fixat un termen pentru dezbateri. Cluj, 24 octombrie 1922 Inspector central, Chirilă, Inspector, V. lonescu"45. Adresa este înregistrată la 25 octombrie 1922 și ca termen de dezbateri se fixează 3 noiembrie in loc de 22 decembrie cum se stabilise anterior. In pofida acestor stări neliniștitoare, pregătirile pentru congres continuă. La 1 noiembrie 1922, în ziarul „Ifjumunkăs" (apărut în număr dublu, 15—16, cu un plus de pagini) este publicat textul proiectului de rezoluție care urma să fie pre- zentat viitorului congres de către K. Wolf, privitor la problema frontului comun al tineretului muncitor din întreaga lume, temă căreia îi este consacrat încă un material în acest număr de ziar semnat de M. Iczkovits. Știrile cuprinse la rubrica „Mișcarea noastră" sînt bogate, variate, ele de- monstrînd că activitatea tinerilor muncitori, în pofida terorii autorităților, este vie, antrenantă. Astfel, se anunță că grupa locală din Cluj organizează la 5 no- iembrie adunarea generală a membrilor secției locale la Căminul muncitoresc, iar la 12 noiembrie are loc un matineu artistic, în organizarea grupei, la cinema- 42 Idem, p. 10. 43 Ibidem. 44 A.S.C., F.T.C., dosar nr. 2440—1922. 45 Ibidem. DATE NOI DESPRE U.T.C. 323 tograful „Urania". Delegatul Centralei, trimis în Valea Jiului, raportea^ că și aici mișcarea tineretului are rezultate bune. Se relatează apoi că, la 1 octombrie, la Tîrgu-Mureș s-a reușit să se țină adunarea generală cu următoarea ordine de zi: 1) Darea de seamă a Congresului; 2) Raportul conducerii; 3) Alegerea noului organ de conducere. Teroarea autorităților îngreunează mult activitatea tinerilor muncitori din Dej — se arată în rubrica citară —, dar la Brașov, în timpul „săptămînii de pro- pagandă", în urma muncii de agitație susținute, secția locală și-a sporit rîndurile cu 40 de > noi membri. La adunarea generală din 1 octombrie a fost aleasă noua conducere a secției, precum și delegatul la Congresul pe țară, în persoana tână- rului Illes. Grupa locală din Sibiu are peste 300 de membri care, la începutul fiecărei luni, țin adunări generale, ședințe de comitet au loc săptămînal, iar prelegeri edu- cative — în limba română, maghiară, germană — se prezintă de două ori săp- tămînal de către tinerii Ursa, Margareta Roth și Goldstein. Noua conducere și-a ținut prima ședință la 9 octombrie, la care din partea Centralei a participat M. Iczkovits. Grupa locală a ales ca delegat la Congresul pe țară pe Vasile Aradi"\ în acest moment, în prima decadă a lunii noiembrie 1922, organul de presă al Uniunii tineretului muncitor din Ardeal și Banat, „Ifjumunkăs", este suspendat în mod samavolnic de către autorități, fără ca Uniunea (aflată și ea în proces cu oficialitățile), ori redacția să fi fost legaj înștiințate. In mod abuziv, poliția a interzis pur și simplu tuturor tipografiilor să tipărească această gazetă. Ea apă- ruse legal, timp de un an, în numai 16 numere și un tiraj total de peste 6000 de exemplare, cei mai mulți albonați fiind în Timișoara, Arad, Tîrgu-Mureș, Oradea, Cluj, Valea Jiului ș.a. Aceasta era preludiul unui nou și neîntrerupt val de măsuri represive ale autorităților din întreaga țară, la adresa mișcării comuniste în general, și, în cadrul ei, a mișcării tineretului muncitor din România, a cărei parte integrantă, constitutivă era și Uniunea (tineretului muncitor din Ardeal și Banat. Săptămînile și lunile următoare vor fi martorele, la Cluj și în alte localități, unor încleștări și lupte dîrze pe care membrii Uniunii și redactorii organului ei de presă le vor duce împotriva aparatului represiv al autorităților burgheze pen- tru salvarea ființei, a organizației lor revoluționare împreună cu organul ei de presă, a statutului lor de tineri muncitori hotărîți să-și apere drepturile firești într-o lume a nedreptății și inechității sociale și politice. GHEORGHE I. BODEA 48 Ifjumunkăs, an. I, nr. 15—16, 1 noiembrie 1922, p. 10. ȘCOLILE DE UCENICI INDUSTRIALI DIN CLUJ ÎN DECENIUL AL III-LEA AL SECOLULUI XX Măsurile luate de stat privind dezvoltarea învățămintului după 1918* au căutat să răspundă progreselor înregistrate de societatea românească aflată in faza consolidării structurilor ei capitaliste, pe întreg teritoriul național. Dialogul stat — instituții de învățămînt s-a efectuat în sensul legitimării suprastructurii burgheze a societății. Rezultanta acestei corespondențe s-a concreti- zat într-o legislație care a afectat conținutul democratic al școlii românești de toate gradele. Datorită acestor limite de clasă, învățămintul interbelic a răspuns doar parțial nevoii sociale, a fost inaccesibil oategoriilor largi de elevi, mai ales pentru nivelele superioare de elaborare (ciclul secundar și superior)2. Rezultatele pozitive s-au obținut îndeosebi pentru ciclul primar3. Statul a încercat și în parte a reușit să completeze instrucția absolvenților celor 7 sau 8 clase primare, o: ien- tîndu-i spre meserii, spre școlile profesionale4. în această idee, de calificare a forței de muncă necesare economiei, s-au creat în toate orașele școli de uc nici industriali și comerciali5. Ucenicii angajați cu contract de muncă pe durată de 3 ani, la patroni, erau obligați să frecventeze cursurile serale ale acestei forme dc învățămînt de stat, să-și însușească programa școlară aprobată de Ministerul In- strucției Publice. Conform acestei programe, ucenicii trebuiau să-și însușească în 3 ani de studiu următoarele obiecte de învățămînt: purtare morală, dirigenție, religie, limba română, scris, citit, cunoștințe generale (geografie, istorie, științe naturale, chimie, tehnologie și economie), stilizare, aritmetică industrială, conta- bilitate, desen liber, desen geometric, desen de lenjerie, desen de croitorie. Uce- nicii comerciali aveau o programă diferită, la aceștia se punea accentul pe con- tabilitatea comercială, pe dreptul cambial și corespondență6. 1 C. Hamangiu, Codul general al României 1922—1926, voi. XIII—XIV, Bucu- rești, ș.a„ 1295 p. 2 Recensămîntul General al Populației României 1930, voi. III, București, 1938, p. X—XXIII. Conform acestui recensămînt, au beneficiat de instrucție se- cundară și superioară un număr de 799 720 tineri, din totalul de 8 250 183 știutori de carte. 3 Ibidem, 7 018 263 tineri au fost cuprinși în rețeaua de învățămînt, ciclul primar. 4 Ibidem, 263 579 tineri au frecventat invățămîntul profesional. 5 Școlile de ucenici industriali și comerciali din Cluj s-au înființat în 1912. Arhiva acestora se află în depozitul Liceului industrial „Armătura" din Cluj- Napoca, fiind în evidențele Direcției Generale a Arhivelor Statului, filiala Cluj- Napoca. 6 Arh. Stat. Cluj, fond învățămînt permanent I. 1920—1932, dos. nr. 16. Con- dică de progres și absențe a clasei l-a Â/1927—1928, f. 1—10. De exemplu, istoriei îi erau afectate în programa analitică a clasei I, atît pentru ucenicii industriali, cît și pentru cei comerciali, 32 de ore. Temele predate la acest obiect erau ur- mătoarele: „Poporul român — originea lui"; „Luptele dacilor cu romanii"; „Su- ferințele românilor"; „întemeierea Munteniei și a, Moldovei"; „Mircea cel Mare"; „Alexandru cel Bun"; „Vlad Țepeș"; „Neagoe Basarab"; „Mihai Viteazul"; „Ștefan cel Mare"; „Unirea Principatelor"; „Regele Carol I"; „Regele Ferdinand I". N. PAW 326 In orașul Cluj, Școlile de ucenici (băieți și fete) funcționau cu limba de predare română și cu secție maghiară. Neavînd local propriu, cursurile se desfășu- rau în incinta diverselor școli primare din oraș (la cea din strada Baris, din cartierul Mănăștur, din strada Avram Ian cu, din strada Moților etc.). Orarul ucenicilor pe clase era următorul: cei de clasa I-a aveau ore în ziua de luni, de la 17 la 20 (limba română, aritmetică, istorie), marți de la ora 17 la 20 (religie, limba română, aritmetică, geografie), joi, de la orele 16 la 20 (matematică, fizică, constituție); clasele a Il^a și a III-a aveau ore tot de 3 ori pe săptămînă (legisla- ție, limba română, istorie, geografie, stilistică și respectiv chimie, tehnologie, ma- tematică și fizică). Acest orar era valabil pentru ucenicii industriali. în perioada supusă analizei noastre, clasificarea elevilor la diverse obiecte se făcea prin acordarea de calificative. De exemplu, clasa a III-a, secția maghiară, a obținut la stilistica industrială, la sfîrșitul anului școlar 1921—1922, următoarele rezultate: calificativul eminent (nota 1) — 4 ucenici; calificativul bine (nota 2) — 17 ucenici; calificativul satisfăcător (nota 3) — 58 de ucenici. Relația nemijlocită mediocritate—frecvență era evidentă în clasa sus-menționată. Astfel, fiecare elev a lipsit în medie 7 ore din cele 10 prevăzute în programa pentru disciplina sti- listică industrială (63 ore absențe motivate și 408 ore absențe nemotivate)7. Pentru elevii care nu aveau ciclul primar terminat, s-au înființat clase pregă- titoare. Oferim un exemplu referitor la situația școlară și dintr-o asemenea clasă. Din totalul de 40 înscriși, au fost declarați la finele anului școlar 1923—1924 un număr de 12 repetenți la studiu și 11 la frecvență. Deci, au promovat mai puțin de jumătate8. Structura claselor nu era alcătuită după meserii. Ea era extrem de diversificată. în clasa mai sus amintită, cei 40 de elevi făceau ucenicie la patroni pentru a învăța următoarele meserii: 9 elevi pe cea. de mecanic, 5 de fierar, 1 de lăcătuș, 1 de tîmplar, 1 de tapițer, 3 de vopsitor, 1 de zugrav, 2 de zidar, 7 de cizmar, 3 de croitor, 1 de cojocar, 2 de frînghier, 1 de legător de cărți, 1 de coafor de damă. 2 de brutar. Menționăm că nu se poate face o ierarhizare a meseriilor după structura claselor. Fără a generaliza, pentru clasa pregătitoare, o grupare relativă ne oferă meseriile de tîmplar, pantofar, croitor9. 7 Idem, dos. nr. 9. Condică de progres și absențe a clasei a, III-a C. Secția maghiară a Școlilor de ucenici industriali din Cluj/1921—1922 (nenumerotat). 8 Idem, dos. nr. 12/1923—1924 (nenumerotat). 9 Idem, vezi Condică de progres... /1925—1926. Statistica ucenicilor in- dustriali înscriși in acest an școlar, după meserii, se prezenta astfel la clasele pregătitoare: 594 înscriși; dintre aceștia 96 erau tîmplari; 55 — pantofari; 27 — ciubotari; 19 — zugravi; 15 — măcelari; 30 — bărbieri; 36 — lăcătuși; 17 — fie- rari; 17 — brutari; 7 — strungari; 11 — chelneri; 23 — zidari; 7 — sobari; 10 — rotari; 1 — lemnar; 58 — croitori; 29 — mecanici; 1 — grădinar; 19 — tinichigii; 15 — dulgheri; 2 — instalatori de apeduct; 2 — turtari; 1 — argintar; 7 — ceasor- nicari; 3 — compactori; 1 — vopsitor de firme; 1 — calapodar; 4 — lustruitori trăsuri; 6 — tapițeri; 1 — sticlar; 14 — turnători de fier; 2 — sipetari; 4 — elec- tricieni; 5 — vopsitori stofe; 1 — curelar; 2 — arhitecți; 3 — giuvaergii; 5 — tipografi; 1 — gravor; 1 — șlefuitor sticlă; 2 — dentiști; 8 — dogari; 1 — argă- sitor; 1 — constructor de balanțe; 1 — betonier; 1 — coșar; 1 — blănar; 1 —: lă- cătuș; 1 — automecanic; 1 — arămar; 1 — rihtuitor fețe (încălțăminte); 2 — ceaprăzari; 3 — florari; 1 — țepători; 1 — băcan; 2 — homari; 1 — tăietor de piele; 1 — perier; 1 — împletitor de coșuri; 1 — sculptor; 1 — pregătitor de candelabre; 1 — reparator de piane; 1 — instrumente de chirurgie; 1 — pălărier; 2 — cofetari; 1 — cioplitor de piatră; 1 —> reparator mașini de scris; 1 — opti- cian; 1 — fotograf. ȘCOLILE DE UCENICI DIN CLUJ 327 Vîrsta uceniciei și totodată a școlarizării nu avea limite fixe10, ea era con- diționată de posibilitățile sătenilor, ale familiilor din care proveneau ucenicii. Ma- rea majoritate a ucenicilor erau externi, patronii refuzau în general să le asigure și întreținerea. Acest impediment explică ponderea mică și foarte mică (la fete) a ucenicilor români, majoritar proveniți de la sate. în procesele-verbale ale șco- lilor de ucenici se sublinia în repetate rinduri necesitatea construirii unui cămin ..unde să poată locui fiii și fiicele de săteni, pe care patronii nu-i primesc cu întreținerea*11. Cifrele din statisticile școlare sînt edificatoare în analiza compo- ziției naționale. La fete, în anul școlar 1923—1924, s-au înscris 276 de eleve, dintre care numai 19 românce. în anul 1924—1925 s-au înscris 237, din care 27 românce; în anul școlar 1928—1929, din 300 eleve înscrise, 30 erau românce12. Situația era asemănătoare și pentru Școala de ucenici — băieți (vezi Tab. nr. I)13. Tabelul I Anul școlar Clasa pregătitoare Clasa I Clasa a Il-a Clasa a III-a Rom. Magh. Rom. Magii. Alte — . Alte . Rom. Magh. . naț. b naț. _ „ , Alte Rom. Magh. na$ 1925- 87 369 68 226 313 61 115 132 - 3 350 93 1926 1926- 42 221 1 194 405 80 142 194 - 146 197 - 1927 1927- 50 508 102 391 601 128 135 329 68 40 149 - 1928 Centralizarea datelor statistice consemnate în cataloage indică că, indiferent de naționalitate, ucenicii au obținut rezultate școlare slabe și, în cele mai multe cazuri, nu au reușit să promoveze. Pe ansamblul perioadei 1921—1930, situația școlară a ucenicilor băieți o pre- zintă Tabelul nr. 2. 10 Idem, dos. nr. 16/1925—1926 (nenumerotat). Vîrsta elevilor din clasa I H era următoarea: 1 elev avea 12 ani; 5 elevi aveau. 14 ani; 11 — 15 ani; 8 — 16 ani; 14 — 17 ani; 8 — 18 ani; 2 — 19 ani; 2 — 20 de ani și 1 elev avea 25 ani. 11 Statistica am realizat-o folosindu-ne de Condicele de progres și ab- sențe pe anii 1921—1928 (dos. nr. 1—15/1921—1922; dos. nr. 1—28/1922—1923; dos. nr. 1—17/1923—1924; dos. nr. 1—37/1925—1926; dos. nr. 1—36/1926—1927; dos. nr. 1—59/1927—1928). 12 Ibidem. 13 Idem, dos. nr. 33. Procese-verbale ale Comitetului Școlii, din 11 decembrie 1923, pînă în 1 iunie 1937 (nenumerotat). 328 N. PĂUN Tabelul nr. 2“ Clasa pregătit. Clasa I Clasa a Il-a Clasa a III-a Anul ș Iar înscriși Promovați înscriși Promovați înscriși Promovați înscriși Promovați 1921 - 1922 — — 175 145 223 183 119 99 1922 — 1923 56 56 538 371 381 285 521 335 1923 — 1924 86 57 431 345 330 357 307 171 1924 — 1925 Cataloagele școlare nu sînt complete 1925 — 1926 594 410 621 526 334 277 568 422 1926 — 1927 247 215 686 594 340 265 460 300 1927 — 1928 653 611 1442 995 442 350 229 216 Se constată statistic că numărul elevilor înscriși în clasa I, în perioada anali- zată, era mult superior celor înscriși în clasa a III-a. Situația era asemănătoare și la elevele ucenice. Astfel, în anul școlar 1928—1929, în cele 4 eiase I, au fost în- scrise 155, promovînd doar 70, adică mai puțin de jumătate15. Cauzele eșecului școlar au fost multiple. Dintre ele amintim: a) Patronii găseau diferite pretexte pentru a nu trimite ucenicii la școală. Procesele-verbale ale Conducerii școlii au sesizat în repetate rînduri această atitudine, care influența nefavorabil frecvența elevilor16. b) O altă cauză a rezultatelor nesatisfăcătoare o constituiau concedierile. Concediați de patroni, elevii erau declarați automat repetenți, deoarece statutul de elev era condiționat de cel de ucenic. In anul școlar 1928—1929, în cele 4 clase de fete exemplificate, au fost concediate 12 ucenice, iar la 23 le-a expirat con- tractul de ucenicie17. c) Datorită condițiilor de muncă patronală, au fost cazuri de fugă, de aban- donare a meseriei. Statisticile școlare ale anului 1925—1926 consemnează 23 astfel de situații. Diriginții claselor respective motivau în dreptul celor plecați justețea acestor acte16. Desprindem unul din multele exemple: Dirigintele elevului Lupaș Ipan, din clasa a Il-a, motiva repetenția elevului pentru că: „lucrează foarte mult la patron, de la 7 dimineața pînă la 11 noaptea. Lucrează și dumineca. Din această cauză este slab la studiu1*10. Cauzele repetenției prezentate mai sus se cer analizate în interdependență. Ele nu acționau separat, se completau, contribuiau în ansamblul lor la accentua- rea mediocrității, la eșecul școlar. Școala le-a semnalat, dar nu a putut să inter- 14 Ibidem. 15 Idem, dos. nr. 4, 5, 6, 7/1928—1929 (nenumerotat). 16 Idem, dos. nr. 33. Prooese-verbale... pe anul 1925—1926. 17 Idem, dos. nr. 4, 5, 6, 7/1928—1929 (nenumerotat). 18 Idem, dos. nr. 27/1926—1927, f. 1. „Ucenicul Deac Ștefan, născut la Co- jocna, jud. Cluj, la 25 decembrie 1910, de meserie fierar la »Horvath Paul«; avea contract de ucenicie, din anul 1926 pînă în anul 1929. A fost declarat repetent pentru că a plecat de la stăpîn din cauza bătăii, rezilînd contractul". 19 Idem, f. 17. ȘCOLILE DE UCENICI DIN CLUJ 329 vină energic în interiorul relației patron—ucenic. La sfîrșitul anului școlar 1925— 1926, dirigintele clasei pregătitoare G făcea următoarele observații: „Patronii ex- ploatînd munca lor fizică [a ucenicilor — n.n.], pînă la oboseală, e natural, cînd vin la școală — pe care o consideră un timp de repaos, să nu-și poată susține aten- ția și prin urmare să nu prezinte nici un interes pentru învățămînt. Oricîtă muncă ar depune învățătorul, parte din timp petrecînd-o cu facerea disciplinei, mulți ucenici obosiți adorm"20. Dirigintele clasei pregătitoare E, la sfîrșitul aceluiași an școlar, consemna: „Capacitatea de atenție lasă mult de dorit din cauza^ oboselii prea mari fizice. Mulți dintre ei dorm în clasă și mai ales brutarii. Dorul de școală și de învățat 14—15%. Restul sînt mai bucuroși să nu învețe21. Ca o concluzie, intensificarea muncii patronale s-a constituit în principala cauză a eșecului școlar22. Profesorii animați de dorința de a completa instrucția ucenicilor, de a atenua efectele intensificării muncii patronale, au făcut eforturi de a trimite vara, în colonii de odihnă elevii — ucenici merituoși, pe cei fără nici o posibilitate ma- terială. Directoarea Școlii de fete, profesoara Atadi, arăta în ședința din 20 mar- tie 1929 a. Corpului profesoral: „Casa Cercuală, niciodată nu a trimis vreo ucenică la aer și baie și dacă, aceste copile au fost lipsite întotdeauna de ajutorul celor mai indicate a face, nu e un motiv ca toată lumea să le neglijeze sănătatea și să fie lăsate pradă bolilor și care, izvorau dintr-o hrană insuficientă, față cu o muncă istovitoare"23. Reprezentantul Corporației industriașilor sublinia în aceeași 'ședință că: „trimiterea câtorva eleve sărace și debile în colonia de la Colibița, unele absolut gratuit — să se evite, găsind că aceste colonii școlare sînt un lux pentru ucenice"24. Conducerea școlii a, combătut vehement punctul de vedere patro- nal, arătind că „ucenicele au mai mare nevoie de aer ca alți copii, deoarece din- sele trăiesc mereu în aerul viciat al atelierelor, fără vacanță, mereu aplecate pe lucru"23. Corpul profesoral a depus eforturi permanente pentru a fixa statutul școlii, dată fiind atitudinea adoptată de patroni, ca și inerția organelor locale (Inspec- torat școlar, Camera de muncă, Casa cercuală. Camera de comerț ele.). Școala a făcut eforturi, profesorii și-au îndeplinit obligațiile dc catedră, „deși, plătiți, abia cu cîțiva lei pe oră, și-au dațt toată silința, pentru răspindii-ea graiului românesc între elevii școlii"26. Au înfruntat condiții nefavorabile în desfășurarea activității: „plafonul coridorului s-a surpat și amenință cu surparea și restul, pri- mejduind viața elevilor și a, corpului didactic .. ,“27. Greutățile întîmpinate de aceste școli l-au determinat chiar și pe cenzorul ministerial Vlaicu să se mire „de să- răcia acestei școli și să felicite administrația care o susține cu așa fonduri re- duse . . ."28. “ Idem, dos. nr. 42. Clasa pregătitoare E/1925—1926 (nenumerotat). 21 Idem, dos. nr. 44. Clasa pregătitoare G/1925—1926 (nenumerotat). _ 22 Idem, dos. nr. 18. Clasa a IlI-a C/1925—1926, f. 1. „Capacitatea de studii lasă de dorit, fiind obosiți fizicește. Dorul de școală și de învățat fiind 25—30°/o." 2:1 Idem, dos. nr. 33. Procese verbale ... 24 Ibidem. 25 Ibidem. 2li Idem; cf. C. Hamangiu, op. cit., p. 825. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 330 N. PĂUN în Cluj, a mai funcționat și o Școală de ucenici — meseriași pe lîngă Ate- lierele C.F.R. Școala aparținea C.F.R., Direcția Școlii de elevi-meseriași. Aceasta se afla într-o strânsă legătură cu cele similare din țară (Pașcani, Simeria, Bucu- rești, Constanța). Durata de școlarizare era de 4 ani29. Condițiile de înscriere men- ționau obligativitatea pentru ucenici de a avea cel puțin 4 clase primare. Anul școlar era împărțit în 3 trimestre, notele se acordau de la 1 la 10, obiectele de învățămînt predate aveau un grad de complexitate mai mare față de regimul celor- lalte școli de ucenici. în anul I se preda citirea în legătură cu învățămintul real, compoziția, aritmetica, geometria constructivă pe baza desenului, desenul, con- duita, practica; în anul II se adăugau celor de mai sus obiectele: fizică, mecanică descriptivă (mașini). în anul III se preda citire, aritmetică, contabilitate, tehnologie, mecanică descriptivă, electrotehnică, desen, conduită, practică. în anul IV se preda citire, compoziție, tehnologie, mecanică descriptivă (mașini, electrotehnică), practică, regulamente și organizarea atelierelor C.F.R., igienă, desen, drept și economie politică, conduită, practică30. La nivelul tuturor anilor de studiu se preda religie și educație fizică. Mulți elevi aveau ca studii anterioare I—IV clase de liceu, I—II clase de școli de arte și meserii, IV clase de seminar pedagogic, 7 clase primare, IV clase de gimnaziu31. Elevii proveneau din județele Alba, Turda, Tirnava Mică, Sibiu, Cluj, Someș, Maramureș, Teleorman, Făgăraș și Sălaj și se pregăteau pentru însușirea meseriilor de lăcătuș, montor și electrician. Statisticile consemnează pentru perioada de funcționare a școlii (1925—1937) cifrele de școlarizare: promoția 1925—1929 — înscriși 36 elevi, absolvenți 19; promoția 1926—1930 — înscriși 40, absolvenți 33; promoția 1927—1931 — înscriși 38, absolvenți 33; promoția 1928—1932 — înscriși 38, absolvenți 33; promoția 1929— ‘ 1933 — înscriși 40, absolvenți 39; promoția 1930—1934 — înscriși 19, absolvenți 16; promoția 1931—1935 — înscriși 31, absolvenți 19; promoția 1932—1936 — înscriși 20, absolvenți 19; promoția 1933—1936 — înscriși 28, absolvenți 25; promoția 1934—1936 — înscriși 36, absolvenți 31; promoția 1935—1937 — înscriși 32. La rubricile matricole ale acestei promoții se consemnează rezultate numai pentru anul I32. Elevilor care nu se conformau regulamentului de ordine interioară al școlii li se aplicau pedepse aspre. Am desprins din materialul arhivistic doar cîteva categorii de pedepse cu caracter de generalitate: 1. Pedeapsa cu întîrzierea la promovare în calitate de calfă și amendă. Un exemplu: Mureșan Vasile (n. 1907, București, jud. Ilfov), avansat în anul III de la 0,60 lei la 0,90 lei/h, întârziat la promovare de calfă cu o lună în anul 1925—1926, pentru absențe, la 1 septembrie 1926 declarat montator33. Alt exem- plu ni-1 oferă cazul ucenicului Pop Simeon din Aghireș, jud. Cojocna. A fost declarat repetent în anul II. în clasa a IILa a fost amendat cu 100 lei pentru indisciplină. Tot în această clasă, a fost întârziat 3 luni la promovare pentru calfă. A absolvit în anul 192734. 2. Pedepse cu îndepărtarea din internat. Exemplificăm cazurile ucenicilor Ștefan luliu, clasa a IV-a, anul școlar 1926/1927, a lui Tanțău luliu, clasa a Il-a, 29 Idem, fond învățămînt permanent II. dos. nr. 1. Școala de elevi-meseriași de pe lîngă Atelierele principale C.F.R. din Cluj/1925—1937, f. 516; cf. C. Haman- giu, op. cit., p. 372—377. 30 Idem, f. 20—30. 31 Idem, f. 499. 32 Idem, dos. Evidența trimestrială și anuală a Școlilor de elevi-meseriași de pe lîngă Atelierele C.F.R./1925—1937, f. 1—615. 33 Idem, f. 80. 34 Idem, f. 88. ȘCOLILE DE UCENICI DIN CLUJ 331 anul școlar 1924—192533. Cazul lui Copîndean Samoilă din județul Alba este sem- nificativ. în anul III 1929—1930 „prin ordinul 12075/1.XI.1929 se elimină din cămin pentru totdeauna și pe o lună din școală și ateliere pentru îndemn la nesupunce și purtare indisciplinată. 1 se va scădea nota la, purtare cu patru puneți*. . .“3G. 3. Pedepse cu carcera, reținerea banilor de buzunar. Exemplificăm această formă de pedeapsă cu cazul elevului Crăciun Gheorghe, nr. dosar 286, matricola 35.005, din Mintiu Gherlei, jud. Someș. „Se pedepsea cu 3 ore carceră și reținerea banilor de buzunar pe o lună pentru provocare la dezordine"37. Caz similar, Bug- nar Alexandru din Abrud, jud. Alba, din anul III, matricola 35.003 ..............se pe- depsea cu 3 ore de carceră și reținerea banilor de buzunar pentru neexecutare de ordine.. .“38, sau Bogăteanu Grigore din clasa a IV-a (1927—1928), pedepsit cu 150 lei pentru neexecutare de pedeapsă și apoi cu 50 de lei pentru „neexecu tare de ordine, dezordine și rea purtare .. .“39. Mai amintim cazul ucenicului Pop Victor, clasa a IlI-a (1927—1928), care se pedepsea cu 100 lei amendă „pentru inducerea în eroare a șefului său"40 sau cazul elevului Frandeș Dumitru din clasa a IV-a, anul școlar 1926—1927, „pedepsit cu consemn în internat 8 ore cu pîine și apă"41. 4. Transferuri disciplinare. Elevul Duda Samuil a fost transferat disciplinar în anul III (1926—1927) la Brașov. Elevul Scriba Constantin de la Atelierele C.F.R. Pașcani a fost mutat disciplinar la Inspecția Atelierelor Principale C.F.R. Simeria. In anul II îl găsim în statistici premiant cu media 8,08; în anul III cu media 8,33, iar în anul IV pedepsit cu serviciul de hajnal o lună, scăderea notei la conduită și mutarea la Școala din Cluj. A fost promovat ca meseriaș la 1 ian. 1938, în loc de 1 octombrie 193742. Condițiile grele de muncă în atelierele C.F.R. au determinat pe ucenici să-și manifeste revolta. Pedepsele aplicate se constituiau într-o modalitate directă, agre- sivă și eficientă ordonată de conducerea Școlii — pentru a anihila orice tendință de nesupunere. Școlile de ucenici industriali și comerciali au fost chemate de către stat să răspundă unei nevoi sociale, să întărească învățămîntul profesional, să ajute la calificarea forței de muncă. Programele școlare ale acestei forme de învățămînt seral se voiau un sprijin teoretic pentru ucenicii care își însușeau meseria la patroni sau în întreprin- deri de stat. Lipsite de sprijin material, subordonate la nivel local atît Inspectoratelor școlare cît și Corporațiilor de industriași. Camerelor de muncă, Camerelor de comerț etc., ele nu aveau un statut administrativ, de organizare și funcționare precis delimitat; nu puteau să realizeze în practică obligativitatea frecventării cursurilor din partea tuturor ucenicilor, înregistrați la diverși patroni din oraș. Rezultatele școlare nesatisfăcătoare obținute de elevii — ucenici, consecință directă 33 Idem, f. 420. 36 Idem, f. 252. 37 Idem, f. 286. 38 Idem, f. 283. 39 Idem, f. 122. 40 Ibidem. 41 Ibidem. 42 Idem, f. 500. 332 N. PĂUN a intensificării muncii patronale, ne determină să conchidem că această formă de învâțămînt profesional se constituia într-o fațetă semnificativă a limitelor care au grevat asupra învățămîntului românesc interbelic, în general. NICOLAE PĂUN DIE SCHULEN FUR INDUSTRIELLE LEHRLINGE AUS CLUJ IM 3. JAHRZEHNT DES 20. JAHRHUNDERTS (Zusammcnfassung) Nach dem Jahre 1918 begann fur die rumănische Gesellschaft einie Phase der Festigung ihrer kapitalistischen Struktur. Hinsichtlich der entsprechenden Aus- bildung der Arbeitskrăfte, die die Okonomie benotigte, schenkte man den Ge- werbeschulen und den Schulen fur industrielle und kaufmănnisChe Lehrlinge eine besondere Aufmerksamkeit. Lăut Schulgesetz waren die Lehrlinge, die beim Ar- beitgeber auf Grund eines Arbeitsvertrages angestellt waren, verpflichtet, die Abendschule fur Lehrlinge mit einer dreijăhrigcn Dauer zu besuchen. Im vorliegenden Beitrag wurden die organisatorische Struktur und die Funk- tionsweise der Schule fur industrielle und kaufmănnische Lehrlinge aus Cluj un- tersucht. Die unzureichenden Ergebnisse, die die Lehrlingeschuler verzeichneten, was eine direkte Folge der Arbeitssteigerung beim Arbeitgeber war, veranlaBten uns, die zahlreichen Griinde, die zum Millerfolg dieser Schuler beitrugen, hervor- zuheben. Auf Grund eines rcichen bisher unbekannten archivistischen Materials ver- sucht der Verfasser des Beitrags die feindselige Haltung der Arbeitgeber gegenuber der Schule hervorzuheben, desgleichen auch die materiellen Mangel dieser Schule, die standig mit der Gleichgiiltigkeit der zustăndigen lokalen und zentralen Be- hbrden zu kampfen halte. Diese Form der Gewerbcschulen veranschaulicht durch die Art ihrer Existenz und Funktion sehr einleuchtend die Grenzen, die dem rumănischen Schulwesen zwischen den beiden Weltkriegen gesetzt wurden. ’ ASPECTE DIN ACTIVITATEA REVOLUȚIONARĂ A METALURGIȘTILOR DIN BRAȘOV, SIBIU, ■ TÎRGU-MUREȘ ȘI ÎMPREJURIMI ÎNTRE AN.II 1929—1933 Semnele crizei economice s-au resimțit în România încă de la sfîrșitul anu- lui 1928. în anii crizei economice situația muncitorilor din întreaga țară s-a în- răutățit considerabil. Salarii neplătite, concedieri, lipsuri de tot felul, încercările patronilor de a ieși din criză sacrificînd cu totul interesele proletariatului, au fost fenomene caracteristice acestor ani de grele încercări pentru muncitori. Pro- letariatul român, avîndu-i în frunte pe comuniști, nu se putea însă împă< a cu o asemenea stare de lucruri. Chemările mobilizatoare lansati' de P.C.R. la o luptă cît mai organizată și hotărîtă au avut o tot mai largă audiență în rindu- rile celor exploatați. „Partidul Comunist din România și Uniunea Tineretului Co- munist — se spunea într-un manifest —, stau la postul lor glorios de frunte. Ei vă cheamă... în stradă! Toți în stradă! Demonstrați voința voastră de luptă! Să tremure clasele stăpîrfitoare în fața rîndurilor unite de oțel ale proletariatului"1. Și într-adevăr, luptele vor cunoaște un curs mereu ascendent, de la memorii, pro- teste, tratative, adunări și mitinguri ajungîndu-sc, în cazul detașamentelor mai numeroase și mai bine organizate, la puternice greve, unele cu un larg ecou în țară și străinătate. Cu toată teroarea îndreptată împotriva P.C.R., a organizațiilor sale, comu- niștii au stat neclintiți în fruntea acțiunilor muncitorilor. Numai la Brhșov, au fost arestați și deferiți justiției, în intervalul 1 noiembrie 1929 — (> februarie 1930, 14 comuniști și simpatizanți2. în afara arestărilor, comuniștii, membrii U.T.C., ai sindicatelor unitare erau mereu urmăriți și supravegheați de autorități3. în ciuda acestor condiții extrem de grele, comuniștii brașoveni au continuat, în anul 1929, pe lîngă apărarea intereselor generale ale muncitorilor, să îndrume activitatea sindicatelor unitare, a tineretului muncitor și a altor organizații legale. în primele luni ale anului 1929, acțiunile întreprinse de sindicatele unitare din Brașov, inclusiv ale metalurgiștilor, au fost numeroase și variate. în ședința sindicatului metalurgist unitar din 13 ianuarie 1929, Abrahăm Ber- nard a prezentat noile directive cu privire la reorganizarea sindicatelor unitare, in Federații pe fabrici. Se preconiza desființarea sindicatelor de breaslă și înlocuirea 1 Ilie Ceaușescu, P.C.R. — stegarul luptelor revoluționare din anii 1929—1933, București, 1971, p. 175. 2 Idem, p. 79. 3 La 14 martie 1929, pe baza autorizației date de Tribunalul Sibiu, a fost percheziționat sedikil sindicatelor unitare din oraș. Cf. Județul Sibiu — masele populare țăuritoare ale istoriei, Sibiu, 1971, p. 59. La 15 februarie 1929, prefectul județul Brașov era înștiințat că Abrahăm Bernard, secretarul sindicatelor unitare din Brașov, plecase la 2 februarie la București, pentru a îndeplini funcția de secre- tar central al Uniunii Sindicatelor Unitare Metalurgice din România. Cf. Arh. St Brașov, Colecția de documente din mișcarea muncitorească, nr. 122/1929. 334 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU lor cu Federații pe fabrici. La fabricile „SchieF și „I.A.R.**, de pildă, unde majo- ritatea muncitorilor o formau metalurgi.știi, ar fi urmat să se înființeze Federația muncitorilor metalurgiști, din care să facă parte toți muncitorii, indiferent de meserie. Scopul urmărit, prin proiectata reorganizare, era ca în cazul unei acțiuni îndreptate împotriva patronului să participe toți muncitorii. Pînă atunci se con- stataseră numeroase cazuri cînd, la o acțiune a sindicatului metalurgist dintr-o fa- brică, sindicatul tîmplarilor, de pildă, să nu se ralieze neapărat. Comitetele de ateliere erau coordonate de cele pe fabrică, realizîndu-se finalmente o centralizare pe întreaga țară la București4. Atacurile continue ale autorităților îndreptate împo- triva lor, culminînd cu interzicerea lor în aprilie 1929, n-au făcut posibile, credem noi, punerea în aplicare a acestei reorganizări, menită să revitalizeze activitatea sindicatelor unitare. , La chemarea lansată de Comisia locală a Sindicatelor unitare, pentru ținerea în ziua de 27 ianuarie 1929 a unei mari întruniri în sala cinematografului „Mo- dern”, au răspuns peste 500 persoane. în/trunirea, prezidată de metalurgistul Mure- șan, prezent fiind și delegatul centralei de la București, Gh. Petrescu Ghempet, a adoptaft o moțiune prin care se cerea: desființarea noilor impozite; respectarea zilei de muncă de 8 ore; mărirea salariilor, ajutorarea șomerilor; amnistie gene- rală pentru toți deținuții politici. In cursul întrunirii s-au dezvăluit și realitățile triste de la fabricile „SchieF și „I.A.R.“: mulți muncitori erau bolnavi, salariile erau neîndestulătoare, ziua de muncă de 8 ore nu era respectată5. îmbinarea strînsă a revendicărilor politice cu cele economice, unul din obiec- tivele fundamentale ale sindicatelor unitare, a caracterizat și lucrările Conferinței Comitetului Central al Uniunii sindicatelor unitare metalurgice din România ce s-a ținut la Brașov între 24—26 ianuarie 1929®. în fața creșterii teroarei cercurilor do- minante, îndreptată împotriva elementelor revoluționare, din inițiativa^ P.C.R., s-a înființat în noiembrie 1929 Comitetul de inițiativă pentru amnistie, președinte fiind ales C. G. Costa Foru, iar vicepreședinte Lucrețiu Pătrășcanu7. în 10 ianuarie 1929 s-a constituit la Brașov Comitetul Regional de amnistie, la care au aderat și sin- dicatele unitare8. în consecință, în multe din ședințele sindicatelor unitare din oraș, a celui metalurgist, ale Grupului Tineretului Muncitoresc Unitar, sau cu ocazia seratelor culturale organizate de sindicatele unitare, s-a protestat împotriva ares- tărilor, s-au dezvăluit condițiile inumane din închisori, s-a cerut eliberarea celor închiși, amnistia generală. Muncitorii metalurgiști unitari întruniți la 17 februarie 1929 în adunarea ge- nerală anuală, după ce au găsit necesară intensificarea acțiunii de organizare, au votat o moțiune, prin care cereau punerea în libertate a lui Dobrogeanu Gherea și acordarea amnistiei generale9. Același lucru s-a discutat și cu prilejul seratelor culturale organizate în zilele de 9 și 10 februarie 192910. Tinerii muncitori comu- niști, la 20 februarie, și-au ridicat și ei glasul de protest împotriva arestării condu- cătorilor lor în anul 1928 și a condițiilor grele din închisoare11. 4 Idem, nr. 103/1929. 5 Idem, nr. 113/1929; Mircea Băltescu, Emil Poenaru, File din activitatea și lupta comuniștilor brașoveni, Brașov, 1971, p. 51. 6 Arh. St. Brașov, fond, cit., nr. 108/1929. 7 Organizații de masă legale și ilegale create, conduse sau influențate de P.C.R. 1921—1944, voi. I, București, p. 355—356. 8 Idem, p. 360; M. Băltescu, E. Poenaru, op. cit., p. 48. 9 Arh. St. Brașov, fond cit., nr. 129,1929. 10 Idem, nr. 121/1929. 11 Idem, nr. 132/1929. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TlRGU-MUREȘ, 1929—1933 335 Cu ocazia petrecerii organizate de grupul cultural unitar al femeilor munci- toare din Brașov din 23 februarie 1929, s-a dat expresie nemulțumirilor provocate de măsurile guvernului care împiedicau ținerea întrunirilor convocate de Comitetul pențru amnistie12. In ședința din 26 februarie 1929 a metalurgiștilor unitari de la fabrica „Voina" s-au condamnat acțiunile represive ale guvernului, subliniindu-se necesitatea reor- ganizării muncitorilor pe baza comitetelor de fabrică13. Consiliul General al Sindicatelor Unitare, în urma ședinței ținute la Ploiești între 17—19 februarie 1929, a lansat o circulară către toate organizațiile din țară în vederea organizării în ziua de 3 martie a unor întruniri și demonstrații de stradă, în semn de protest împotriva procesului intentat sindicatelor unitare din București. La 2 martie, prefectul județului Brașov era informat că a doua zi urmau să se țină în oraș asemenea întruniri14. Atît la întrunirea din 10 martie, organizată de Comisia locală a sindicatelor unitare, cît și la cea din 24 martie, ținută din inițiativa Comisiei de amnistie de pe lîngă sindicatele unitare, după ce s-au relevat suferințele îndurate de comu- niști în închisori, piedicile puse în activitatea comitetelor de amnistie, s-a hotărît continuarea luptei pentru legalizare^ P.C.R., a U.T.C. și a Ajutorului Roșu15. în aceeași perioadă de început a anului 1929, o fructuoasă activitate, sub unele aspecte menționată deja, a desfășurat și Grupul Tineretului Muncitoresc Uni- tar din Brașov, înființat în martie 1928. Pînă la 13 ianuarie 1929, în pofida îngră- dirii libertății de acțiune, numărul membrilor crescuse la 180, se ținuseră 12 șe- dințe și 9 adunări ordinare, se organizaseră 12 excursii, toate avînd drept scop oțelirea conștiinței revoluționare a tinerilor comuniști și ridicarea nivelului lor cultural16. La 30 ianuarie și 17 martie 1929, la întrunirile tinerilor comuniști brașoveni, pe lîngă citirea de literatură comunistă s-au făcut considerații asupra mișcării fas- ciste din Italia, relevîndu-se caracterul ei reacționar17. Combaterea religiei a stat de asemenea în atenția tineretufui muncitor18. Pen- tru a feri activitatea tinerilor comuniști de acțiunile represive ale autorităților, în ședința clandestină ținută la 20 februarie 1929, sub cerul liber, fruntașii comu- niști și membri ai Comisiei locale a Sindicatelor Unitare din Brașov au hotărît ca în viitor tinerii să organizeze în fiecare duminică excursii în aer liber, unde să se țină ședințele stăptăminale și adunările ordinare lunare și să se continue „propaganda și agitația comunistă"19, obiective îndeplinite cu cinste și eroism de tînăra generație. Seratele culturale, dar de fapt acțiuni cu caracter dominant politic, orga- nizate la indicația P.C.R. de sindicatele unitare sau de tinerii comuniști, au consti- tuit o altă eficientă modalitate de strîngere a legăturii partidului cu masele. Asemenea seri culturale s-au ținut și la Brașov în lunile ianuarie — februa- rie 1929 (5 ianuarie, 19 ianuarie, 9, 10, 17 și 23 februarie)20. 12 Idem, nr. 134/1929. 13 Idem, nr. 132/1929. 14 Idem, nr. 137/1929. 13 Idem, nr. 149/1929; nr. 155/1929. 10 Idem, nr. 104/1929. 17 Idem, nr. 117/1929; nr. 151/1929. 18 Idem, nr. 125/1929. 18 Idem, nr. 161/1929. 20 Idem, nr. 104/1929; 110/1929; 121/1929; 124/1929; 127/1929; 134/1929. 336 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU Referitor la serata culturală din 19 ianuarie 1929, agentul Serviciului Special de Siguranță din Brașov îl informa pe prefect că: „Organizatorii acestei petreceri au fost numai dintre fruntașii mișcării comuniste", asistind „toți capii conducători ai organizației comuniste din Brașov"21. Muncitorimea organizată în sindicatele unitare se pregătea sub îndrumarea P.C.R.' să-și țină în luna aprilie 1929 Congresul la Timișoara. Printre cei zece delegați ai Regionalei Brașov, s-au numărat și șase muncitori de la fabrica de avioane din Brașov'-’-, și un delegat al tinerilor muncitori. Ținut la Timișoara, între 2—5 aprilie 1929, Congresul a făcut o amplă analiză a situației economice, politice și organizatorice a proletariatului-’3. Lupta pentru refacerea unității sindicale pe principiul luptei de clasă, trans- formarea grevei într-o formă principală a luptei de clasă, transformarea grevei într-o formă principală a luptei proletariatului au fost obiective trasate de Congres. In fața creșterii forței sindicatelor unitare, a influenței lor in mase, guvernul a decis dizolvarea lor. începutul a fost făcut la Timișoara, unde la 6 aprilie 1929 sediul Căminului muncitoresc a fost devastat. La scurt; timp s-a dat ordin ca să fie închise sediile sindicatelor unjtare din intreaga țară, dispoziție urmată de un sir de procese. La 9 mai 1929, de exemplu. Tribunalul Sibiu a întocmit actul de trimitere în judecată a sindicatelor unitare și ca urmare prin sentința din 15 mai 1929 ele sînt dizolvate2'. ! Sindicatele unitare din Tîrgu-Mureș au protestat printr-un apel împotriva sen- tinței pronunțate' la 29 martie 1929, privind dizolvarea sindicatelor. în apel, se contesta adevărul celor afirmate de Siguranță și Inspectoratul Muncii, pe baza cărora s-a dat sentința, afirmîndu-se că „sindicatul în totalitatea membrilor săi nu a avut atitudinea, nici nu a săvîrșit fapte de natură a putea fi considerate contrare bunelor moravuri, ordinei publice, nici scopuri ilicite prin mijloace ilegale nu a urmărit. Nici un fapt pozitiv de asemenea natură nu a fost afirmat sau sus- ținut, cu atît mai puțin au fost oferite dovezi în această privință"25. Deși dizolvate, oficial, activitatea foștilor lor membri s-a făcut simțită în cursul anului 1930. „Sindicatele unitare, din Tîrgu-Mureș și din Gheorghcni, deși desființate de tribunalele respective, se pare că și-au păstrat cadrele, iar condu- cătorii lor lucrează tainic și se poate descoperi influența lor aproape în toate miș- cările muncitorești" — remarcă Inspectoratul muncii din Tîrgu-Mureș28. La Brașov, la 10 aprilie 1929, în consfătuire^ tinerilor comuniști, s-au discu- tat evenimentele de la Timișoara, condamnîndu-sc hotărîrea guvernului de a în- chide sediile acestor sindicate27. în fața atacurilor guvernului, muncitorimea conștientă n-a dezarmat, ci căuta noi forme legale, semilegale sau ilegale de continuare a activității revoluționare. Această constatare se desprinde și din hotărîrea luată la 11 aprilie 1929 de comi- tetul sindicatului unitar al muncitorilor metalurgiști din Brașov28. Cu acest prilej, s-a convocat pentru a doua zi o ședință a comisiei locale a sindicatelor, la care 21 Idem, nr. 110/1929. 22 Idem, nr. 151/1929. 23 Simion Cutișteanu, Lupta maselor muncitoare din România în primii ani ai crizei economice mondiale a capitalismului (1929—1933), în Cumidava, 1970, 4, p. 365—366. 24 Județul Sibiu..., p. 59. 25 Arh. Ministerului Sănătății, fond Direcția muncii, d. 266/612, f. 54. ™ Inspecția muncii în 1930 și 1931, voi. II, p. 163. 27 Arh. St. Brașov, fond cit., nr. 158/1929. 28 Idem, nr. 159/1929. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TlRGU-MUREȘ, 1929—1933 337 să se discute: tipărirea și distribuirea unor manifeste, prin care să se facă lumină asupra evenimentelor de la Timișoara; comisia locală, prin intermediul comitetelor de fabrică, să țină în continuare legătura cu muncitorimea, așa îneît „mișcarea co- munistă să nu slăbească, în eventualitatea închiderii sediilor"; să se înființeze un club particular, ca loc de întîlnire a conducătorilor acestor sindicate. Tot în vederea continuării activității, în noaptea de 10—11 aprilie, arhiva sin- dicatelor unitare a fost dusă în casele conducătorilor211. Conformîndu-se ordinului dat de guvern, Parchetul Tribunalului Brașov a închis, la jumătatea lui aprilie 1929, sediul Sindicatelor unitare din oraș30. Din informațiile de care dispunem rezultă însă clar că această măsură n-a însemnat și încetarea de fapt a activității sindicatelor în cauză, a comuniștilor in general. Membrii organizației locale a P.C.R., într-o ședință ținută în valea Răcădău și r prezidată de președintele sindicatului unitar al muncitorilor metalurgiști, au declarat răspicat că, deși sindicatele au fast dizolvate, prin aceasta „nu s-a distrus și organizarea, comunistă a muncitorilor revoluționari"31. La 24 iulie 1929, de pildă, s-a ținut o ședință clandestină a Comisiei locale a sindicatelor unitare, urmată a doua zi de ședința, de asemenea clandestină, a Comitetului sindicatului unitar al metalurgiștilor32. Un real sprijin în lupta comuniștilor brașoveni l-a constituit stabilirea lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea la Noua Brașov. La 22 august 1929 el a primit vi- zita conducătorilor comuniști din oraș, cu care a avut o consfătuire în desișul pădurii Noua — după cum se afirmă într-o notă a Siguranței. Aceeași noiă con- semna faptul că mișcarea comunistă din Brașov se intensifică zi cu zi33. în anul 1929, muncitorii metalurgiști din zona studiată n-au reușit decît in cazuri izolate să încheie contracte colective de muncă, situație datorată refuzului categoric al patronilor31. Muncitorii turnători de la fabrica „Andrei Riegcr" din Sibiu, prin convenția colectivă, încheiată la 25 ianuarie, au obținut garantarea salariului pe oră, angaja- mentul patronului de a plăti salariile restante și că va retrage reclamația împo- triva lucrătorilor de la parchet35, ceea ce constituie un real succes al munci- torilor. Părțile se angajau să nu denunțe acest contract colectiv timp de 3 luni. Metalurgiștii din Tîrnăveni încheiaseră de asemenea un contract colectiv, care ex- pira însă la 30 iunie 19293®. Metalurgiștii din Mediaș nereușind de mai mulți ani să încheie un contract colec- tiv, condițiile lor de muncă erau în 1929 deosebit de grele. în cele mai multe fabrici se lucrau 10—12 ore, cu un salariu scăzut pe oră. Muncitorii nu beneficiau de concedii cu plată, iar ziua de muncă de 8 ore nu er^ respectată37. 10—12 ore în loc de 8 lucrau și muncitorii de la întreprinderea „Hephaistos" din Tîrnăveni. în plus, sistemul de salarizare era „extrem de scandalos" — după opinia „Metalurgis- tului" din 1 aprilie 1929. Se adaugă la aceste neajunsuri și tratamentul arbitrar 29 Ibidem. 30 Inspecția muncii în 1928 și 1929, voi. II, Ardeal și Bucovina, p. 413. 31 Arh. St. Brașov, nr. 163/1929. 32 Idem, nr. 166/1929. 33 Idem, nr. 168/1929. 31 Inspecția muncii în 1928 și 1929, voi. II, p. 402, 500. 35 Ilie Ceaușescu, op. cit., p. 291; Convențiile colective de muncă în 1929. p. 66—67. 36 Metalurgistul, nr. 8, din 1 august 1929, p. 4. 37 Idem, nr. 7, din 1 iulie 1929, p. 4. 338 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU al conducerii fabricii. „Se înțelege, stările acestea vor dăinui atîta vreme, pînă cînd muncitorii întreprinderii nu vor înțelege că fără organizare totul e-n zadar“ — conchidea același periodic38. Un adevărat flagel care s-a abătut asupra proletariatului român în anii crizei economice l-a constituit șomajul. în adunarea generală a muncitorilor metalur- giști organizați în sindicatele unitare din 17 februarie 1929, .unul dintre vorbitori a arătat că numărul șomerilor crește din zi in zi, adăugind că fabrica „Romloc“ și fabrica „Schiel" au început să-și concedieze lucrătorii, intenționînd chiar să-și închidă porțile31. Din Darea de Seamă a Camerei de Comerț și Industrie Brașov pe anul 1929 rezultă că, doar în decurs de două luni fabrica „Romloc" a concediat 300 munci- tori, iar fabrica de avioane, 45ilJ. întreprinderile metalurgice, alături de cele din industria lemnului, alimen- tară și comerț, au fost cele mai afectate în lunile ianuarie—aprilie, octombrie»— decembrie, de lipsa de lucru, consemna și Inspectoratul Muncii Brașov în raportul său de activitate pe anul 192911. în lunile ianuarie—februarie 1929, ca o ripostă Ia situația disperată în care se găseau, mobilizați de sindicatele unitare, șomerii au organizat demonstrații de protest la Sibiu, Arad, Brașov42. La 20 februarie 1929 un grup de muncitori șo- meri, în frunte cu secretarul Comitetului social-democrat din Brașov, s-au prezen- tat la primărie, cerînd ajutoare. Lista întocmită la cererea prefectului cuprindea 300 șomeri, dintre care mulți proveneau de la fabricile metalurgice „D. Voina“, și „Romloc", „Honterus"13. Muncitorii metalurgiști au răspuns, în cursul anului 1929, ofensivei patronale și prin declanșarea unor hotărite acțiuni greviste. La fabrica „A. Rieger" din Sibiu, unde patronul scăzuse prețul de execuție al unei piese de la 32 la 22 lei, muncitorii organizați în sindicate unitare au de- clarat în ianuarie 1929 grevă. Prin luptă hotărîtă s-a reușit să se impună patronu- lui reprimirea la lucru a greviștilor și angajamentul că nu vor mai avea loc con- cedieri44. Muncitorii metalurgiști din Brașov, în adunarea lor anuală din 17 fe- bruarie 1929, au avut cuvinte de apreciere la adresa ținutei ferme și solidare a greviștilor de la „Rieger", considerate decisive in obținerea victoriei45. August 1929, luna eroicei lupte a minerilor de la Lupeni, a cunoscut și la Brașov o grevă de mari proporții a muncitorilor de la fabrica „Schiel". Deși prin intrarea în vigoare a legii referitoare la contractele de muncă muncitorii trebuiau să beneficieze de concedii de odihnă plătite, direcțiunea fabricii a refuzat siste- matic să respecte această dispoziție legală. în consecință, într-o primă fază, mun- citorii s-au adresat forurilor competente, solicitîndu-le să intervină pentru respec- tarea legii, intervenții rămase fără rezultat. într-o asemenea situație, muncitorii au decis să recurgă la arma grevei. La 19 august 1929 cea. 100 muncitori de la ate- lierele de turnătorie și strungărie ale fabricii „Schiel" au încetat lucrul. în afara concediului plătit, muncitorii au mai revendicat: respectarea cu strictețe a legii referitoare la timpul de lucru de 8 ore, acordarea adausului de salariu de 25, 38 Ibidem. 39 Arh. St. Brașov, nr. 129/1929. 40 Camera de Comerț și Industrie Brașov, București, 1930, p. 18—19. 41 Inspecția muncii in 1928 și 1929, voi. II, p. 409. 42 S. Cutișteanu, op. cit., p. 365. 43 Arh. St. Brașov, nr. 133/1929. 44 S. Cutișteanu, op. cit., p. 362. 47 Arh. St. Brașov, nr. 129/1929. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TÎRGU-MUREȘ, 1929—1933 339 50 și 7O°/o, pentru orele suplimentare și reprimirea la lucru, cu vechile drepturi, a muncitorilor îndreptățiți la concediu cu plată, care fuseseră concediați tocmai pe acest motiv. O delegație de muncitori s-a prezentat apoi la Inspectoratul Muncii Brașov, cerîndu-i să se convoace reprezentanții fabricii, în vederea soluționării conflictului. In aceeași zi, muncitorii au adus și la cunoștința primului-ministru, aflat în localitate, doleanțele lor. Conflictul neaplanindu-se, la 20 august 1929 aproape toți muncitorii de la fabrica „Schiel“, cu 340 persoane, au intrat în grevă. Patronii, convocați la tratative de Inspectoratul Muncii, au cerut o zi de amînare pentru a supune revendicările muncitorilor spre aprobare Consiliului de admi- nistrație. In fața dîrzeniei muncitorilor, direcțiunea fabricii s-a văzut silită să accepte acordarea concediilor plătite, luindu-și obligația ca pînă la 31 decembrie 1929 toți muncitorii îndreptățiți la concediu să-1 primească. Obținînd cîștig de cauză, muncitorii au reluat lucrul la 23 august 192916. Greva de la fabrica „Schiel" demonstrează o dată mai mult că patronul eluda în mod sistematic prevederile legilor în vigoare, muncitorii reușind doar prin luptă hotărîtă să impună respectarea legilor. Atitudinea avută de direcțiunea fabricii „Schiel" față de acordarea concediilor cu plată n-a fost ceva izolat, dim- potrivă se înscria în tactica indicată de Uniunea Generală a Industriașilor din România întreprinderilor capitaliste, în intervalul dintre apariția legii contractelor colective și pregătirea regulamentului de aplicare. Așa cum rezultă dintr-o adresă a UGIR, din 7 septembrie 1929, privitoare la acordarea concediilor cu plată, în care se face referire și la greva din Brașov, s-a „insistat pe lingă fabricanți, ca să evite pe cît posibil satisfacerea integrală a cererilor lucrătorilor bazate pe lege, spre a nu servi ca precedent la întocmirea regulamentului"47. Victoria metalurgiștilor de la „Schiel" n-a însemnat și sfîrșitul acțiunilor antimuncitorești ale patronatului. Astfel, acesta a încercat să introducă sistemul muncii intensive, sistem care în condițiile fabricii era dezavantajos pentru munci- tori. Sindicatul muncitorilor a și înaintat un protest în acest sens Inspectoratului muncii Brașov48. Un alt atac s-a concretizat în concedierea primului delegat din fabrică, Toth losif, cu intenția de a lovi în organizarea muncitorilor49. Acest abuz a fost recunoscut oficial chiar și de Inspectoratul Muncii. „Moti- vul adevărat pentru oare tovarășul T6th a căzut jertfă este — remarcă „Meta- lurgistul" din 1 martie 1930 — că a atras atențiunea unor tovarăși de muncă asu- pra dispozițiilor, în ce privește reglementarea orelor suplimentare din lege". Mun- citorii metalurgiști din Brașov, cu ocazia adunării lor anuale, ținută la 25 februa- rie 1929, au protestat de asemenea împotriva concedierii primului delege.t al fa- bricii, hotărînd în același timp să boicoteze fabrica „Schiel", fapt adus la cunoș- tință publică, pînă la revenirea asupra acestei măsuri nelegale50. Tot cam în aceeași perioadă au avut loc și grevele metalurgiștilor de la „Astea" Arad, „Reșița", „I.A.R." Brașov, greviștii cerînd redeschiderea sindicate- lor unitare, recunoașterea Comitetelor de întreprindere și îmbunătățirea condițiilor de muncă și trai51. 46 Idem, nr. 128/1929; 168/1939; Inspecția muncii in 1928 și 1929, voi. II, p. 407; Metalurgistul, nr. 9, din 1 septembrie 1929, p. 4; nr. 10, din 1 octombrie 1929, p. 6; I. Ceaușescu, op. cit., p. 173. 47 Arh. St. București, Arhiva Istorică Centrală, fond U.G.I.R., d. 16/1929. 48 Ibidem. 48 Metalurgistul, nr. 4, din 1 aprilie 1930, p. 4. * S. Cutișteanu, op. cit, p. 368; I. Ceaușescu, op. cit., p. 185. 51 I. Ceaușescu, op. cit., p. 185. 340 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU întreprinderile metalurgice au fost în anul 1930 puternic lovite de criză, efec- tele acesteia răsfringîndu-se asupra situației muncitorilor. Producția întreprinderilor metalurgice din raza Inspectoratului Muncii Brașov a scăzut în acest an cu 3O°/o ca valoare. Unele ateliere mai mici și-au închis por- țile. iar altele și-au încetat lucrul (fabrica de mori Goldschmidt din Brașov, Uzina de fier Sfînta Cruce din Vlăhița, județul Odorhei). Fabricile mari, ca: „Schiel", „Romloc", „Farola", „Voina" și „Ancora română1', toate din Brașov, și-au redus cu cea 400 numărul muncitorilor. In afară de aceasta, au redus simțitor și timpul de lucru. Astfel, fabrica „Schiel" și uzina Vlăhița au lucrat doar 4—5 zile pe săptămină, iar „Farola" 4’/z52. Scăderea numărului salariaților acestor întreprinderi este bine ilustrată și de următorul tabel'3: Numărul muncitorilor in 1930 Ianuarie Iulie Decembrie Fabrica de mașini Schiel 595 488 413 Fabr. vagoane Roniloc 322 204 220 „ șuruburi Voina 224 246 97 ,, de laminat Farola 162 150 150 ,, de cabluri Ancora Română 57 52 33 Lipsa de lucru s-a manifestat și în întreprinderile metalurgice aparținătoare Inspectoratelor Muncii Sibiu și Tîrgu-Mureș5*. în cazul acestuia din urmă, în luna decembrie 1930, numărul șomerilor din rîndul metalurgiștilor a ajuns la 14355. Un tablou sumbru al condițiilor existente în anul 1930 la fabrica „Schiel" îl prezintă „Metalurgistul" din 1 sept. 1930. Concedierile s-au început în primăvară, „de atunci situația s-a înrăutățit mereu". Intensificarea muncii a cunoscut un ritm deo- sebit, chiriile pretinse de la lucrătorii din locuințele fabricii au fost considerabil sporite, locurile de muncă erau insalubre, necorespunzînd din punct de vedere igienic normelor legale: „fabrica aceasta este construită pe stîlpi de lemn, secțiuni despărțite cu seînduri și acoperiș găurit". Cele semnalate de „Metalurgistul" sînt constatate și de organe oficiale. Astfel, referindu-se la întreprinderile vizitate în cursul anului, Inspectoratul Muncii Brașov aprecia fabrica „Schiel" ca fiind și: „cu desăvîrșire necorespunzătoare din punct de vedere igienic", cu excepția ate- lierului de tîmplăric56. „Fabrica Schiel — continuă același for — are ateliere Care constituiesc ... un pericol pentru sănătatea lucrătorilor"57. De nenumărate ori muncitorii s-au plîns de aceste stări de lucruri serviciu- lui sanitar orășenesc, cate, la sesizarea Inspectoratului Muncii, a făcut anchete, ră- mase fără rezultat. Nu întîmplător in anii 1929—1930 la această fabrică s-au produs un număr destul de mare de accidente, în anul 1929 — 30, din care două mortale58, iar rn 52 Inspecția muncii pe 1930 și 1931, voi. III, p. 28—29. 53 Idem, p. 58. 54 Idem, p. 147. 55 Idem, p. 159. 56 Inspecția muncii in 1930 și 1931, voi. 11, p. 36. 57 Idem, p. 39. 58 Inspecția muncii în 192S și 1929, voi. II, p. 394. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TÎRGU-MUREȘ, 1929—1933 341 1930 — ii39 jn același interval, s-au produs accidente și la alte întreprinderi me- talurgice: „I.A.R." — 13 și „Romloc“ — 7 în 1929, la fabrica „Voina" — 12, la uzina de fier Vlăhița — 1 grav — în 1930. Dacă în 1929 muncitorii de la „Schiel" au trebuit să recurgă la arma grevei, pentru a sili conducerea fabricii să le acorde concediile cu plată, în 1930 muncito- rii de la „Romloc" au fost siliți să se ridice împotriva unui abuz al patronului, pe aceeași temă. Direcțiunea fabricii a găsit de cuviință să acorde muncitorilor, cu ocazia sărbătorilor de Paști, 7 zile de concediu plătit. Dar muncitorii au consta- tat cu surprindere că, în loc de 56 ore, patronul le-a plătit doar 28. Sesizînd aceasta, o delegație de muncitori s-a prezentat la direcțiune, cerînd plata integrală a orelor de concediu. Direcțiunea refuzînd să revină asupra măsurii arbitrare luate, muncitorii au înaintat o întîmpinare Inspectoratului Muncii Brașov, înregistrată la data de 26 mai 1930G0. Primind piîngerea legitimă a muncitorilor, Inspectoratul Muncii a înaintat-o Ministerului Muncii, Direcția Muncii, Serviciul organizării și ocrotirii muncii, pentru a dispune cele legale61. Decizia luată de minister, la 18 iunie 1930, și adusă la cunoștința fabricii, venea să dea cîștig de cauză muncitorilor. Se citau în sprijinul hotărîrii luate pre- vederile art. 40, 49, 80 din legea contractelor de muncă, la acordarea și la plata concediilor de odihnă62. Muncitorii de la fabrica de avioane „I.A.R." din Brașov, unde activau puter- nice nuclee comuniste, printre care P.C.R., U.T.C. și secția locală a P.C.R. au răs- pîndit numeroase manifeste, au declanșat în luna mai 1930, din cauza neachitării la timp a salariilor, două greve63. La 9 mai 1930, orele 7,30, plătirea salariilor fiind în restanță cu 3 săptămlni, 609 muncitori din totalul de 755 al angajaților fabricii au declarat grevă. în urma tratativelor inițiate de Inspectoratul Muncii, muncitorii au obținut promi- siunea conducerii întreprinderii de a plăti salariile restante pînă la 13 mai, ceea ce s-a și întîmplat. Ca atare lucrul s-a reluat în aceeași zi, la orele 10,30. Starea de lucruri nu s-a ameliorat însă decît temporar, așa încît, la 23 mai 1930, 250 muncitori au declarat din nou grevă. Și de această dată muncitorii au obținut cîștig de cauză, direcțiunea fiind silită să promită și să-și îndeplinească apoi promisiunea, plătind salariile pînă la 27 mai 1930. Greva s-a încheia|t la orele 9 cu un nou succes al muncitorilor. Victoriile obținute de muncitorii de la „I.A.R.", într-o perioadă de criză, dobîndesc o mai mare semnificație. Ele dovedesc o dată în plus că atacurilor con- tinue ale patronatului industrial împotriva condițiilor de viață ale muncitorilor li se putea răspunde cu eficiență doar prin ridicarea organizată, în masă, la luptă. Cu extrem de mari greutăți au fost confruntați în aproape întreg anul 1930 și muncitorii de la mina și uzina de fier Vlăhița. Conflictul latent izbucnit între muncitorii de acolo și conducerea uzinei, care s-a prelungit din iulie\ pînă în de- cembrie, constituie un exemplu tipic de sacrificare brutală a intereselor salariaților, de nepăsare scandaloasă, indolență a autorităților legal constituite, chemate să ve- gheze asupra respectării legilor, o ilustrare a hățișului birocratic cu care aveau de luptat muncitorii. 59 Inspecția muncii în 1930 și 1931, voi. II, p. 38. 60 Arh. St. Brașov, fond. Inspectora/tul muncii Brașov, d. 9/1930 f. 13—14 61 Idem, f. 17. 62 Idem, f. 15. 63 Vezi desfășurarea Dorica Bucur, Cîteva aspecte privind activitatea P.C.R. și mișcarea muncitorească din județul Brașov între anii 1929—1933, în Cumidava, 1969, 3, p. 354—355; Inspectoratul muncii in 1930 și 1931, voi. II, p. 54. 342 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU La 6 iulie 1929 postul de jandarmi din Vlăhița anunța Legiunea de jandarmi din Odorhei că lucrătorii de la fabrica „Sf. Cruce" nu au primit salariul din 15 aprilie pînă in 5 iulie64. La 7 iulie, același organ înainta, un nou raport în oare arăta că, pe lîngă neplata la timp a salariilor, muncitorii erau siliți de conducerea fabricii să cum- pere alimente doar de la un singur comerciant, la prețuri foarte mari. In cazu- rile în care muncitorii luau alimente pe datorie, în ziua salariului conducerea fabricii plătea direct comerciantului respectiv, muncitorii neputînd astfel ști cu exactitate cît cîștigau65. Legiunea de jandarmi din Odorhei a trimis la 10 iulie cele două rapoarte Inspectoratului Muncii Brașov, cu rugămintea de a delega pe cineva pentru a face o anchetă amănunțită despre starea lucrurilor la fabrica de fier „Sf. Cruce"66. La 21 iulie Inspectoratul Muncii atrăgea atenția conducerii uzinei că cele semnalate în rapoartele primite contravin dispozițiilor legii contractelor de muncă și regulamentului de aplicare, atrăgindu-i atenția că „la nici un caz direc- țiunea întreprinderii nu poate reține din salarii pentru a achita pe comerciianții de la care au luat pe datorie lucrătorii", cerîndu-i să se conformeze întocmai dis- pozitiunilor legale67. La 19 iulie Inspectoratul Muncii Brașov a trimis Ministerului Muncii un prim raport, făcîndu-i cunoscute, pe baza adreselor mai sus menționate, nemulțumirile și neliniștea lucrătorilor de la Vlăhița, cerînd aprobarea să se deplaseze la fața locului, pentru a verifica cele semnalate68. La 29 iulie Direcția muncii din Minis- terul Muncii răspundea Inspectoratului Muncii din Brașov că nu aprobă depla- sarea la Vlăhița, indicînd să se facă cercetarea prin organele administrative locale. In consecință, la 2 august Inspectoratul Muncii transmitea Legiunii de jandarmi din Odorhei ca aceasta, prin intermediul postului de jandarmi din Vlăhița, să-i comu- nice, cîți lucrători avea fabrica, de cînd nu și-au primit salariile, ce sume au de primit, ce sume a reținut Direcțiunea pentru alimentele cumpărate pe datorie; o listă cu prețurile alimentelor de la magazinul de unde au cumpărat lucrătorii, prețurile alimentelor la piața comunei Vlăhița, prețurile la care au plătit mun- citorii alimentele89. Postul de jandarmi Vlăhița făcînd investigațiile cerute la 27 august, Legiunea de jandarmi Odorhei a trimis Inspectoratului Muncii răspunsu- rile la întrebările puse. Dintre acestea amintim: numărul muncitorilor era de 210; în general acești muncitori nu primiseră salariul de 3 luni, fapt pentru care sînt foarte agitați. Direcția întreprinderii a oprit toate sumele, deoarece n-a achitat salariul nici unui muncitor. La 22 august s-a deplasat la Vlăhița și comandantul Legiunii din Odorhei, constatînd „aceleași stări de lucruri", ca cele semnalate de postul de jandarmi70. La 23 august, o delegație de muncitori de la Vlăhița a prezentat Inspectora- tului Muncii nemulțumirile muncitorilor, identice cu cele semnalate de autorități. In încheierea întîmpinării se cerea, „în numele muncitorimii din Vlăhița", să se intervină „cît mai de urgență pentru încetarea călcării legilor și maltratarea muncitorimii".71 64 Arh. St. Brașov, fond Inspectoratul muncii Brașov, d. 2/1930, f. 2. 65 Idem, f. 3. 68 Idem, f. 1. 87 Idem, f. 6—7. 68 Idem, f. 5. 88 Idem, f. 8. 70 Idem, f. 16. 71 Idem, f. 9—10. Ml.7AU’RGbVI DIN BRAȘOV, SIBIU, TlRGU-MUREȘ. 1929—1933 343 In urma cercetării personale a secretarului Comisiei Regionale a Sindicatelor muncitorești din Brașov, acesta a consta,tat că pînă în noiembrie 1929 firma Kam- ner și Jekelius, patron al minei și turnătoriei de fier din Vlăhița, plătise regulat salariile. De atunci însă s-au plătit doar aconturi, astfel, încît salariile muncitorilor nu erau achitate decît pînă la sfîrșitul lunii mai. Aceste constatări, și altele deja amintite, au fost înaintate la 27 august sub formă de protest Inspectoratului Muncii din Brașov. Protestul, cu tot spiritul său legalist, însemna în același timp un serios avertisment pentru urmările pe care le-ar fi putut genera intîrzierea solu- ționării conflictului. „Vă facem serios atent domnule Inspector General că diacă nu vreți să fie un nou Lupeni atunci datoria dumneavoastră este ca să interveniți urgent"72. La 3 septembrie 1930, Inspectoratul Muncii, după ce aduce la cunoștința mi- nisterului demersurile muncitorilor și ale Comisiei Regionale a Sindicatelor,,soli- cita din nou aprobarea pentru a se deplasa la Vlăhița73. Dar, în mod paradoxal, la 13 septembrie, ministerul răspunde stereotip: „delegați autoritățile administrative locale cu facerea cercetărilor și demersurilor necesare". La primirea răspunsului, Inspectoratul Muncii și-a declarat deschis scepticismul cu privire la șansele de aplanare pe o asemenea cale a conflictului: „noi din nou menționăm că conflictul nu a putut fi soluționat în acest fel"74. . La 25 septembrie, Inspectoratul Muncii se plîngea ministerului că era o si- tuație cu adevărat jenantă să se ceară autorităților administrative noi cercetări, atîta timp, cît împotriva neajunsurilor îndurate de muncitori, semnalate de ele anterior, nu s-a întreprins nimic. în același timp, ministerul era avertizat că „agi- tația muncitorilor din zi în zi poate degenera, in demonstrațiuni cu efecte grave" \ La 3 noiembrie s-a deplasat la Vlăhița șeful poliției din Odorhei, constatind „nemulțumirea muncitorilor față de tratamentul insultător al directorului și față de reducerea salariilor în decursul acului cu lO’/o după ce și în anul 1929 li se reduseseră cu 5%“. Aceste constatări au fost comunicate Inspectoratului Regional de poliție din Cluj, care la rîndul său le-a înaintat la 12 noiembrie Direcției Generale a Poliției din București76. La sesizarea Inspectoratului Regional de Poliție Cluj, Directoratul IV Cluj, Serviciul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale recomandă printr-o adresă, pri- mită la 2 decembrie, Inspectoratului Muncii Brașov să procedeze în aplanarea acestui conflict, în conformitate cu legea77. La 4 decembrie. Inspectoratul Brașov îi comunica toate demersurile între- prinse pînă în acel moment, începînd cu 19 iulie78. La 15 noiembrie, poliția orașului Odorhei a trimis un raport relativ la si- tuația muncitorilor de la Vlăhița și prefecturii județului. Din acesta rezultă că, în afară de nemulțumirile la adresa directorului, muncitorii cereau cu insistență încheierea unui contract colectiv de muncă, prin care să se reglementeze con- dițiile de muncă și de salarizare. Prefectul era invitat să intervină la organele de drept pentru încheierea contractului colectiv, „atît de important în normalizarea vieții muncitorești de la arțastă uzină"78. 78 Idem, f. 13. 73 Idem, f. 19—21. 74 luem, f. 22. 73 Idem, f. 23—25. 76 hem, f. 34. 77 h m, f. 33. 78 ■ h n, f. 35. 79 Lun, f. 31. 344 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU La 20 noiembrie, Inspectoratul Muncii Brașov înștiința ministerul despre în- locuirea directorului de la Vlăhița, pentru a se realiza un „început al liniștirii muncitorilor și ca o recunoaștere în parte a plîngerilor lor"80. In urma unui nou raport, din 5 decembrie, la 11 decembrie 1930 — după cinci luni de la prima se- sizare — Ministerul Muncii a aprobat, în sfîrșit, Inspectoratului Muncii Brașov să intervină pentru aplanarea conflictului. în consecință, Inspectoratul Muncii a convocat pentru ziua de 20 decembrie pe reprezentanții muncitorilor și ai con- ducerii uzinei la tratative, la Vlăhița91. în sfîrșit, după atît de multe așteptări, după o sumedenie de rapoarte și adrese întocmite de instituțiile amintite, au început, sub egida Inspectoratului Muncii, tratativele de conciliere între delegații lucrătorilor și ai direcțiunii82. în decursul discuțiilor s-a constatat că de fapt conflictul început în iulie din cauza neplătirii la timp a salariilor s-a aplanat, întrucît, după înlocuirea direc- torului, începînd cu 1 noiembrie, muncitorii și-au primit salariile regulat, tot la 2 săptămîni, încetînd și practica ilegală de reținere a banilor pentru plătirea co- merciantului. Deși conflictul încetase, muncitorii au relevat alte și dureroase neajunsuri pe oare le sufereau: concediile de odihnă nu li se acordaseră; salariile li se redu- seseră cu 20% în cui-sul anului 1930; neprimirea la timp a ajutoarelor de boală de la Casa Cercuală a asigurărilor sociale; prețurile exagerate la alimente în colonia muncitorească; chiriile mari pentru locuințele întreprinderii. Direcțiunea și reprezentanții autorităților au propus luarea de măsuri cît mai grabnice pentru ameliorarea situației muncitorilor. In luna decembrie, după un an plin de privațiuni — arătau muncitorii —, s-a abătut asupra lor o altă nenorocire, și anume concedierile masive. La 6 de- cembrie au fost concediați 23 lucrători, iar la 20 decembrie alți 87, ajungîndu-se la 110, din numărul total do 210. In explicațiile date, directorul fabricii a indicat ca motiv al concedierilor masive lipsa vînzărilor produselor fabricii, apreciind că durata concedierilor ar putea fi de circa 3 luni. în plină iarnă, într-o regiune izolată, cu gospodării sără- căcioase, se poate imagina calvarul pe care îl aveau de îndurat cei concediați și familiile lor. ^kcestea erau suferințele și umilințele pe care le îndura întreg pro- letariatul român, supus în anii crizei economice unei crîncene exploatări. Nici soluția oferită de direcțiune, ca cei concediați să efectueze lucrări în pădurile fabricii, nu-i putea satisface pe muncitori, lipsindu-le echipamentul ne- cesar. în acest context s-a cerut sprijinul autorităților comunale și județene și chiar Ministerului Muncii. Măsurile preconizate și ajutoarele primite erau simple paleative, muncitorii rămînînd să se zbată în cea mai neagră mizerie93. 1931, anul de mijloc al crizei economice din țara noastră, s-a caracterizat în regiunea Brașovului și a Sibiului, ca pretutindeni în țară, printr-o continuitate a luptei clasei muncitoare. Cauzele erau aceleași și formele de luptă folosite nu s-au deosebit nici ele de cele cunoscute cu un an mai devreme. încercările patro- nilor de a ieși din criză pe seama muncitorilor au fost frecvente în 1931. S-au făcut în primul rînd noi concedieri. Sînt cunoscute cîteva concedieri la „I.A.R.“8‘ și concedieri de proporții mai mari, la „Voina“ și „Schiel". La aceste două fabrici 80 Idem, f. 30. 81 Idem, f. 40—41. 82 Idem, f. 49. 93 Idem, d. 2/1930. « Idem, d. 29/1931. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TÎRGU-MUREȘ, 1929—1933 345 au fost înregistrate cele mai mari reduceri de muncitori din ramura metalurgiei, 93 și respectiv 44 muncitori.85 La Tîrgu-Mureș, încheierea unei Convenții de Com- pensație ce avusese loc la începutul anului 1930, cu intrare în vigoare la 19 sep- tembrie 19308G, nu a putut salva Uzinele „Transilvania" de la impasul în care le adusese criza, ele încctîndu-și activitatea încă la sfîrșitul anului 1930. Noul an al crizei a găsit muncitorii metalurgiști de aici în totalitatea lor fără lucru. Mișcarea muncitorească din orașele Brașov, Sibiu și Tîrgu-Mureș s-a desfă- șurat și în anul 1931 într-o dublă direcție, pentru obținerea propriilor revendicări economice și de solidaritate cu lupta muncitorilor din întreaga țară. Ea a fost îmbinată mereu cu acțiuni ale tinerilor muncitori comuniști. Zilele de 6' și 7 sep- tembrie, considerate zile de luptă ale tineretului comunist, au fost precedate și urmate la Brașov, de exemplu, de numeroase pregătiri în rîndurile tineretului. Cu toate măsurile și încercările Chesturii poliției din Brașov de a împiedica aceste acțiuni87, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1931 au fost răspîndite manifeste comuniste în sediul fabricilor, prin intermediul tinerilor comuniști. Asemenea ma- nifeste au ajuns chiar și în curtea regimentului 41 artilerie88. Acțiunea de răspîn- dire a unor manifeste din partea tinerilor muncitori comuniști de la Brașov s-a repetat și la 20 septembrie 193I89. Tot la Brașov s-au întreprins asemenea acțiuni, încă în ianuarie 1931, pe drumul ce ducea spre Uzinele I.A.R?0 Unul din manifeste, cel semnat de către Comitetul Central al Partidului Co- munist Român, arătînd că: „în toată țara continuînd cu furie aplicarea progra- mului economic al guvernului, adică scăderea salariilor, mărirea odelor de muncă și concedierea miilor de muncitori", chema pe muncitori să iasă ,,pe stradă, în demonstrații contra programului economic al guvernului, pentru munca și pîinea femeilor, pentru ajutarea lor de către stat, pentru scăderea orelor de muncă și mărirea salariilor"”1. Al doilea manifest, semnat de Comitetele locale din Brașov ale Partidului Comunist Român și ale Uniunii Tineretului Comunist Român, sublinia aceleași trăsături ale politicii partidelor burgheze, îndemna muncitorimea brașoveană ia organizare sub conducerea P.C.R., „La lupta contra reducerilor de salariu, pentru mărirea salariilor, pentru încetarea concedierilor,.1 pentru muncă și pîine, pentru ajutarea șomerilor... la luptă pentru guvern -inuncitoresc și țărănesc"92. Idei ce dovedesc îmbinarea revendicărilor., secial-economice cu cele dc na- tură politică, idei ce vor cunoaște în preajma 'felUi de-al cincilea Congres al P.C.R. și mai ales după desfășurarea acestuia unV/cîmp larg, o adeziune totală în rîndul muncitorilor din întreaga țară93. t * : ' - Tot Comitetul local al P.C.R., secțiunea Brașov, împreună cu organizația U.T.C. din aceeași localitate, au lansat un apeTadresat ^muncitorilor de la „I.A.R." Era o hotărîtă chemare la luptă. „La atacul b’iirghezidi trebuie să răspundem cu atacul revoluționar al muncitorilor", se spunea în apelul amintit, „Către munci- torii de la fabrica de avioane". Erau îndemnați să ia contact cu muncitorii altor 85 Inspecția muncii in 1930 fi 1931, voi. II, p. 281—282. 86 Compass, 1932, p. 717. 87 Eugenia Mândra, Ivan Mândra, Tineretul revoluționar brașovean în marile bătălii de clasă din anii crizei economice (1929—1933), în Crisia, 1980, 10, p. 259—271. 88 Arh. St. Brașov, Colecția de documente, nr. 301/e. 89 Idem, nr. 301/1. 90 Idem, nr. 301/g. 91 Idem, nr. 184/1931. 92 Idem, nr. 184/1931. 93 Ibidem. 346 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU fabrici, să organizeze consfătuiri de fabrică, să-și organizeze un Comitet de ac- țiune în vederea desfășurării luptei, să pornească lupta prin încetări ale lucrului pentru plata imediată a salariului întreg, împotriva concedierilor forțate și a re- ducerilor de salarii ce se pregăteau, pentru mărirea salariilor.94 Erau, toate, în- demnuri ce veneau la timpul potrivit, căci pe muncitorii de la „I.A.R." îi vor aștepta, într-adevăr, în primăvara anului următor, hotărîri ce pun sub semnul întrebării însăși existența lor, prin măsurile luate — după cum vom vedea — cînd de concediere masivă, cînd de încetare a activității în totalitatea ei. Un alt aspect al luptei, cel al solidarității muncitorilor, a ieșit pregnant în evidență și în acțiunile muncitorilor sibieni, care au protestat împotriva represiunii singeroase din ianuarie 193195. In toamna anului 1931, la Brașov, s-au întocmit multe dosare și s^au înaintat Parchetului, cu comuniști care au activat în mișcare. Au fost operate confiscări de ziare și broșuri comuniste, manifeste. Printre acestea, organele de siguranță raportau că au găsit și „un stoc întreg de manifeste incendiare, tipărite în mod special pentru muncitorii de la fabrica de avioane". Au fost arestați conducători ai mișcării comuniste locale, de la București Moscu Vasile și de la Tîrgu-Mureș Paul Veres. Cel dîntii, membru al Comitetului Central al P.C.R., a venit la Bra- șov pentru a organiza acțiunile de aici. Organizația locală a P.C.R. de la Brașov a desfășurat în cursul anului 1931 o activitate de propagandă și organizatorică în rîndul muncitorilor brașoveni. Printre aceștia s-au numărat, în primul rînd, cei de la „I.A.R.", care vor avea de înfruntat multe vicisitudini, ca și muncitorii de la secțiile fabricii „Schiel", în 1931 și în anul următor. 1932, an în care criza economică ajunse la apogeu în țara noastră, a avut urmările cunoscute și asupra muncitorilor metalurgiști de la Brașov. Salariile reduse și concedierile în masă erau măsurile luate mereu, continuate de fapt, re- petate mereu de patronii de la „Schiel" sau „I.A.R.". în aceste condiții, secția locală P.C.R. din județul Brașov a organizat și condus lupta muncitorilor brașo- veni pentru ieșirea revoluționară din criză. Demonstrațiile și grevele, manifestă- rile de protest ale muncitorilor în cursul anului 1932 s-au desfășurat sub condu- cerea organelor locale ale P.C.Rl Acestea au făcut cunoscut încă în ianuarie hotă- rîrea secretariatului P.C.R. de. ®-'se intensifica munca de propagandă în rîndul nucleelor și celulelor de partidul-a răspîndi manifeste, de a organiza demonstrații de stradă, cu arborarea de dtâj^lc roșii. Toate acestea trebuiau pregătite cu aju- torul unor echipe speciale și vj^au revendicările muncitorilor de a ieși din criză, nu așa cum doreau patronii, ’ sacrificii numai din partea muncitorilor96. Este semnificativ pentru a ilustra' acțeastă tendință un raport al Chesturii poliției de la Brașov. „Din cauza crizei economice stabilimentele industriale din acest oraș au concediat mereu lucrători și funcționari care au îngroșat numărul șomerilor din localitate, destul de numeros — de altfel".97 Raportul întocmit în 1932 avea în vedere situația creată în 1931. Ea era identică, nu însă cu situația din ianuarie 1932, data, cînd fusese lansată chemarea la lupta organizată amintită, ci cu situația întregului an 1932. Noi chemări la luptă au fost adresate muncitorilor de către 94 Cf. Din istoria luptelor greviste ale proletariatului din România, București, 1970. ' 95 Arh. C.C. al P.C.R., fond. 10, nr. 571/1931. 96 Gh. Popescu, N. Drăgan, Aspecte din lupta clasei muncitoare din județul Sibiu sub steagul biruitor al partidului (1922—1924), în Masele populare făuritoare ale istoriei, Sibiu, 1971, p. 62. 97 Arh. St. Brașov, Colecția de documente, nr. 197. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, T1RGU-MUREȘ, 1929—1933 347 organizațiile comuniste cu prilejul zilei de 25 februarie, ziua internațională de luptă a șomerilor. Tipărirea de gazete și răspîndirea de manifeste, lozinci, toate îmbinate cu greva demonstrativă de o jumătate de oră, erau acțiunile ce se cu- veneau pregătite pentru 25 februarie.98 In iunie, același an, secția locală a P.C.R. Brașov lansase un mhnifest de chemare la luptă a muncitorilor de la „I.A.R.", pentru a cere direcției fabricii pla|ta salariilor99, iar Comisia regională a sindi- catelor a ținut o întrunire la aceeași fabrică în. 20 iunie, cu participarea a 250 de muncitori, promițînd o intervenție la ministerele de resort, în vederea soluționării problemelor legate de salariu la „I.A.R.“. Tot în iunie au fost răspîndite o serie de manifeste comuniste la Brașov, adresate tuturor categoriilor de oameni ai muncii, în care se arăta situația generală din țară.100 La „I.A.R.“, necazurile erau continue și mult mai mari. Aici s-a pus nu numai problema reducerilor de salariu și a concedierilor în masă a muncitorilor, ci chiar a încetării activității întregii uzine. După un conflict declanșat la 22 ia- nuarie 1932 și aplanat opt zile mai tîrziu, la 26 mai muncitorii au fost puși în fața unei hotărîri extreme, de a părăsi fabrica, aceasta încetîndu-și activitatea. Muncitorii încearcă să obțină anularea acestei hotărîri printr-o delegație trimisă la București, cît și, în ziua cînd fabrica și-a închis porțile, printr-o manifestație în grup, la prefectura județului. Pașnică, dar hotărîtă, acțiunea muncitorilor de la prefectură a pus pe gînduri organele administrative și de ordine. A urmat o serie de corespondențe, rapoarte ș» ordine. Prefectul și chestorul de poliție cer măsuri de prevenire a unor asemenea manifestații ale muncitorilor. Muncitorii de la „I.A.R." au cerut prefectului de la Brașov, la 26 mai 1932, intervenții pentru redeschiderea fabricii. Au cerut-o pașnic — subliniază documentele vremii — dar din toate manifestările lor muncitorii au lăsat să se înțeleagă că lucrurile ar putea în viitor să se desfășoare și altfel. „Am constatat pericolul repetării unor întruniri și manifestări de acest fel în orașul Brașov, unde curentul comunist are adinei rădăaini și propagandiști periculoși11 — se spunea în raportul prefectului din 28 mai 1932 adresat Comandantului Corpului V Armată. Prefectul erai infor- mat că manifestări similare vor mai putea avea loc. El solicitase ca în cazul; în care „demonstrațiile ar lua un caracter de tulburare a ondinei și siguranței pu- blice" să li se pună la „dispoziție trupele trebuincioase".101 Temerile transformării acțiunilor petiționare, pașnice, ale muncitorilor de la I.A.R. în acțiuni revendi- cative, comune cu ale altor muncitori brașoveni, de o mai mare amploare, vio- lente, erau chiar întemeiate. „Din încheierea expunerii făcute de lucrători [în fața prefectului — n.n.] mai reiese — spune prefectul în raportul său — că o adunare pașnică de protestare se va putea transforma în curînd într-o mani- festație mai viguroasă, căci la cei 1200 lucrători ai uzinelor I.A.R. se pot oricînd alătura alte mii de lucrători ai regiunii Brașov"102. Situația muncitorilor de la „I.A.R." era constant în atenția Comitetului local al P.C.R. Brașov. O dovediseră desele chemări la luptă, arătînd muncitorilor de aici formele potrivite situației și îndemnînd în același timp pe ceilalți muncitori din oraș la acțiuni de solidaritate.103 09 Idem, nr. 199. 09 Idem, nr. 198. >oo idem, nr. 208. 101 Dorica Bucur, op. cit., p. 350. 102 Arh. St. Brașov, Colecția de documente, nr. 60$. 103 Ibidem. 348 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU Uzinele „I.A.R." n-au renunțat la planul închiderii lor, au amînat-o doar pentru 23 august 1932. In această situație, 460 de muncitori au semnat un memoriu adresat Inspectoratului Muncii din localitate. Au cerut deschiderea unor tratative de conciliere. Motivul era revendicarea unor drepturi materiale. Muncitorii au cerut în memoriul lor plata salariilor pe luna în curs și pe cea următoare, con- form articolului 76 din legea contractelor de muncă, achitarea salariilor restante, plata salariilor pe timpul cît uzinele n-au lucrat, acordarea de concedii etc. Me- moriul a fost prezentat la 15 iunie, iar tratativele au început în aceeași zi, după masă. Au participat, din partea muncitorilor, Pescariu Gh., Lăsculescu I., Rusu Constantin, Hormoschy O., Munteanu C-tin, Cătoi Ștef și Crețeanu Ion, iar din partea uzinelor, directorul general. Foarte abil, acesta încercă să se arate bine- voitor față de revendicările muncitorilor, promise soluționarea unora și lăsă pe seama consiliului de administrație sau pe a consilierului juridic altele. Nu a dat un răspuns ferm în legătură cu plata salariilor pe luna în curs si pe cea urmă- toare. Delegații muncitorilor au cerut în legătură cu această problemă un răspuns categoric pină la 19 iunie, urmînd ca în cazul unui răspuns negativ să se adreseze pentru soluționare justiției. Directorul general refuză plata salariului pentru cele patru săptămîni cînd muncitorii nu au lucrat din vina fabricii. Promise totuși o intervenție la consiliul de administrație din București spre o rezolvare favorabilă. Respinse și plata celor 5000 lei ceruți pentru muncitorii aduși din alte localități care vor rămîne fără lucru. Nu se angajă nici la plata la zi, în ziua expirării preavizului, a tuturor drepturilor bănești. A făcut doar promisiuni vagi. Muncitorii nu au fost mulțumiți și nici nu puteau fi. Erau revendicări minime cerute în condiții extrem de dificile pentru muncitori. La 22 iunie au avut loc noi tratative. Rezultatul a fost același. Direcțiunea fabricii a respins rezolvarea problemelor rămase în litigiu la 14 iunie, iar mun- citorilor li se recomandase drumul spre justiție. Nu l-au ales pe acesta, fără efect dealtfel, și printr-un nou memoriu au insistat pentru menținerea în serviciu, sau, în caz de concediere, să li se de^ imediat salariile și să nu fie obligați să sem- neze declarații de renunțare la alte pretenții ce aveau față de fabrică, declarații care ar fi făcut fără efect orice intervenție a muncitorilor în fața justiției. Nu se făcuse nimic nici pentru acest nou memoriu. Uzinele „I.A.R." au trecut la con- cedierea unei bune părți din muncitori, 388, rămînînd doar 270, 99 ucenici, 139 funcționari. La 25 și 26 iunie, muncitorii concediați și-au luat ultimele drepturi bănești de la „I.A.R.", iar la 7 iunie fabrica și-a reluat activitatea, lucrînd cu 270 muncitori, 29 ucenici și 139 funcționari, tehnicieni și administratori. Ultimii au fost și ei „preavizați", urmînd ca plecările, în număr de 51, să se facă treptat104. Cu cîteva luni mai devreme, în cursul lunii aprilie 1932, au avut loc repe- tate conflicte de muncă, tot la Brașov, la Uzinele Schiel. Patronii au anunțat la 18 aprilie o nouă reducere de salariu, la secția tîmplărie de modele pentru turnat. Muncitorii au refuzat să primească reducerea de salariu anunțată și, ca urmare a acestui fapt, cîteva zile mai tîrziu, la 21 aprilie, au fost concediați, fără nici un preaviz și fără a se purta în prealabil tratative cu direcțiunea. La cererea mun- citorilor concediați, Inspectoratul Muncii de la Brașov a fixat o zi de pertractare, pentru 26 aprilie. Patronii nu participă, își trimit secretarul, neîmputernicit a purta tratative. A ascultat doar cererile delegaților muncitorilor și a cerut amînarea tra- tativelor. Se reiau discuțiile la 4 mai, cînd unul din patroni vine de fapt cu sen- tința pregătită de acasă, respinge cererea muncitorilor de a se renunța la redu- 104 Arh. C.G. al P.C.R., fond. 10, nr. 577, 580/1932. METALURG.ȘTH DIN BRAȘOV, SIBIU, TlRGU-MUREȘ, 1929—1933 349 cerea salariilor. Acceptă însă reprimirea muncitorilor, cu salariile impuse de el șj secția astfel și-a reluat activitatea la 5 mai 1932105. La fel procedaseră patronii de la Uzinele Schiel și cu muncitorii de la secția lăcătușerie. La 19 aprilie 1932 ei au fost anunțați de către direcțiunea fabricii de reducerea salariilor începînd cu 18 aprilie. La această știre, muncitorii lăcătuși au înapoiat biletele primite ce cuprindeau reducerea salariilor, iar restituirea acestora patronii au considerat-o drept demisionare. A urmat același drum. Aceeași zi de pertractare, 26 aprilie, și aceeași amînare, din lipsa patronului, pentru 4 mai. Gustav Schiel, directorul fabricii, își impune și aici punctul său de vedere, iar muncitorii au fost obligați să reia lucrul în condițiile dorite de patroni, cu salariul scăzut106. N-au scăpat din planul fraților Schiel de reducere a salariilor nici munci- torii de La secția de turnătorie. La 25 aprilie 1932 ei au făcut cunoscut Inspecto- ratului Muncii conflictul ce se ivise între ei și patroni atunci cînd cei din urmă au amintit reducerea salariilor la secția lor. Intervenția Inspectoratului, a doua zi, a dus la începerea tratativelor, nu însă și la încheierea lor, și, mai ales, nici la un cîștig de cauză din partea muncitorilor. Amînate mereu, la început, lipsind, ca„și în celelalte cazuri, patronul și apoi din cauza hotărîrii acestuia, ședințele care au urmat, multe la număr, la 4, 6, 9, 11 și 17 mai, încheiate cu tot atitea procese-verb^lc, au dus la un final neașteptat de către muncitorii turnători. Ei au fost obligați să accepte reducerea salariilor în proporție de 7,5—10°/o, procentul variind, în limitele acordate, de la salariat la salariat. Mai mult, au fost reamintite și menținute condițiile impuse în noiembrie 1931, condiții a căror anulare o ce- ruseră muncitorii, alături de anularea reducerilor de salariu amintită. Convenția din 1931 prevedea multe clauze defavorabile muncitorilor. Dacă timpul de muncă era depășit de muncitori, întreprinderea acorda numai 65° 0 din leafă și numaj pentru jumătate din timpul prevăzut pentru muncă. Pentru orice alt timp necesar muncitorului spre a-și îndeplini lucrul în uzină, întreprinderea nu se angaja să mai plătească nimic. De asemenea, pierderile pentru piesele tur- nate defectuos erau împărțite pe din două, cu excepția materialului și a chel- tuielilor de regie, suportate integral de fabrică, în cazul în care nu se constată că rebuturile se datorează „neglijenței" vădite din partea muncitorilor. Astfel se încheiase și acest conflict, ca și celelalte două, născut din vina patronilor, cu o victorie a acestora. ’ Mai bine organizați în lupta Ion cu patronii, mai hotărîți au fost în aprilie 1932 muncitorii de la Uzina de fier Vlăhița. La 6 aprilie 1932, un număr de 37 muncitori au declarat grevă. Motivul era refuzul directorului de a reprimi în serviciu 6 lucrători concediați — dintre care 4 fuseseră bărbați de încredere — și de a le spori în general salariul. Concedierea celor 6 muncitori se făcuse la 20 de- cembrie 1931, cînd fabrica și-a încetat activitatea și au fost concediați toți mun- citorii salariați. La 15 ianuarie' 1932 Uzinele și-au reluat lucrul, fără însă a mai reprimi pe cei 6 muncitori, în virtutea dreptului ce și-1 asuma direcțiunea de a-și alege muncitorii. în ce privește salariul, pînă în aprilie 1932 acesta fu redus cu 20% față de 1931. Direcțiunea fabricii „Schiel" a recunoscut că veniturile munci- torilor săi în anul 1932 s-au micșorat față de anul precedent. în ziua declarării grevei, seara și apoi a doua zi, în 7 aprilie, au avut loc ■două ședințe la care au participat trei delegați ai muncitorilor, Schiel și un reprezentant al Inspectoratului Muncii. Muncitorii greviști au condiționat parti- 105 Arh. St. Brașov, fond. Inspectoratul muncii, d. 35/1932. 106 Ibidem. 350 M. ȘTIRBAN — GH. IANCU ciparea la discuții de reprimirea bărbaților de încredere concediați. N-au vrut să dea plenipotența celor trei muncitori prezenți la discuții, pînă cînd direcțiunea fabricii nu va accepta cererea lor de a reprimi în serviciu bărbații lor de încredere. Pînă nu li se va da o declarație scrisă în acest sens, „ei nu înțeleg să stea de vorbă și continuă greva“, spuneau cei 37 de muncitori de la Uzinele Vlăhița. La hotărîrea muncitorilor de a continua greva, direcțiunea fabricii a răspuns cu o hotărîre de intimidare, aceea de a închide în cîteva zile „din lipsă de lucru1 întreaga, întreprindere, care număra la acea dată 170 de muncitori. Amenințarea patronilor cu concedierea în masă și totală a muncitorilor n-a dat rezultatele aș- teptate de Schiel, greva continuînd. O nouă concediere s-a încercat la 10 aprilie 1932. Același delegat al Inspecto- ratului Muncii, la sugestia prefectului de la Odorhei, s-a reîntors la fabrică îm- preună cu comandantul de jandarmi și șeful poliției și siguranței, amîndoi de la Odorhei. Cei veniți găsiseră aceeași hotărîre a muncitorilor, de a continua greva pină cînd bărbații lor de încredere concediați vor fi reprimiți și li se vor mări în general salariile cu 20%. Patronii resping și de data aceasta cererile muncitorilor. Mai mult, motivind cu situația schimbată de la 6 aprilie — „direcțiunea fiind nevoită a renunța la mai multe contracte" —, patronii au declarat „că nu vor putea relua în serviciu deodată pe toți greviștii, ci treptat, după nevoie" și tot așa vor proceda și cu cei 4 bărbați de încredere, urmînd ca în prima etapă să reprimească doar doi dintre ei. Au respins categoric cererea de ridicare a salariilor cu 20%. promițînd doar, ca și la 6 aprilie, o revizuire a salariilor în acord „și a le rectifica unde va crede că se poate". Muncitorii greviști resping jumătățile de măsură promise de patroni, incerte și acestea. Au respins mai ales în semn de simpatie, de solidaritate, hotărînd continuarea grevei pînă la reprimirea bărbaților de încredere, rămași fără lucru încă în decembrie 1931. Greva a încetat la 10 apri- lie 193 2107. Caracterizind situația din industria metalurgică brașoveană din anul 1932, Camera de Comerț din localitate spunea plastic că „nu s-a putut reculege"108. Era de fapt o situație ce caracterizează întreaga perioadă de criză. Industria meta- lurgică din toată zona cercetată a fost mereu citată printre ramurile industriei, in general atinse mai mult, și efectele crizei le-au simțit întîi de toate muncitorii. In anul 1933, anul marilor bătălii de clasă ale proletariatului din întreaga țară, sint înregistrate în centrele metalurgice Brașov și Sibiu numeroase acțiuni. Acțiuni de solidaritate cu mișcarea muncitorească generală din țară109, acțiuni pro- prii revendicative. Și în acest an, Secțiunea locală a P.C.R. de la Brașov va des- fășura o intensă activitate în multiple domenii, iar situația și lupta muncitorilor me talurgiști a stat într-o continuă și constantă preocupare a sa. La 25 februarie 1933, Ministerul de Interne a trimis un ordin jandarmeriilor județene, printre care și celei de la Brașov, prin care solicită să se pună în vedere directorilor de fabrici și întreprinderi din raza de activitate a jandarmeriei res- pective ca, ținînd seama de „actualele împrejurări" — o evidentă aluzie la puter- nicele mișcări muncitorești din februarie 1933 —, să-și organizeze oameni de în- credere, serviciile de pază interioară și servicii de informații „spre a cunoaște în orice moment starea de spirit a muncitorilor din întreprindere, cum și de a afla la timp dacă printre ei se face și de către cine, propagandă comunistă"110. 107 Ibidem. 108 Idem, d. 41/1932. 108 Camera de Comerț și Industrie Brașov, Raport pe anul 1932, p. 32. 110 M. Băltescu, E. Poenaru, op. cit., p. 59—63. METALURGIȘTII DIN BRAȘOV, SIBIU, TÎRGU-MUREȘ, 1929—1933 35J La Brașov, încă în prima decadă a lunii februarie, era cunoscută acțiunea comuniștilor brașoveni de a răspîndi în rîndul muncitorilor manifeste și broșuri cu îndemnuri la lupta organizată, la înființarea unei organizații comuniste de soli- daritate muncitorească111. In preajma zilei de 1 Mai 1933, Secția locală a P.C.R. a hotărît răspîndirea unor manifeste ale P.C.R. și ale U.T.C., demonstrații cu prilejul zilei de 1 Mai, întruniri și luări de cuvînt din partea muncitorilor, cu ace- lași prilej112. în preajma zilei de 7 noiembrie 1933 a fost, probabil, bine cunoscut de către secția locală Brașov a P.C.R. un manifest al Comitetului Central al P.C.R., care preconiza, în vederea pregătirii acțiunilor pentru ziua de 7 noiembrie, formarea în întreprinderi a unor comitete, pe bază de front unic. Acestea trebuiau să orga- nizeze demonstrații, sprijinindu-se pe oamenii de încredere din fabrici și pe gru- pele de autoapărare, să scoată manifeste, galete de fabrică etc. în ziua de 7 noiem- brie manifestul chema la organizarea unor demonstrații de stradă, cu steaguri și pancarte ale organizațiilor revoluționare de masă și ale partidului. Muncitorii erau chemați să vorbească în numele partidului și al U.T.C.-ului. Toate acestea trebuiau să se desfășoare în întreaga țară în scopul realizării revendicărilor de ordin economic-social și politic ale muncitorilor din întreprinderi și fabrici, prin aplicarea tacticii de front unic, în scopul realizării alianței dintre muncitorime și țărănime, în general pentru întărirea organizatorică a partidului și lărgirea influenței sale în mase. Sînt cunoscute acțiunile comitetului local al P.C.R. de la Brașov, din zilele de 5—6 noiembrie 1933, de a se răspîndi în rîndul membrilor nou aleși de la fabri- cile „I.A.R." și „Frații Schiel", manifeste cuprinzînd problemele amintite. MARCEL ȘTIRBAN—GHEORGHE IANCU AUSSCHNITTE AUS DER REVOLUȚIONARE TĂTIGKEIT DER HUTTENARBEITER AUS BRAȘOV, SIBIU, TÎRGU-MUREȘ UND UMGEBUNG IN DER ZEITSPANNE 1929—1933 (Zusammen f assun g) In diesem Beitrag werden die wichtigsten Aktionen fur soziale Gerechtigkeit und Demokratie eines krăftigen Teils des Proletariats aus Rumănien chronologisch dangestellt. 111 Arh. St. Brașov, Colecția de documente, nr. 320/1933. 112 Idem, nr. 227/1933. MUNCITORII DIN ÎNTREPRINDERILE SOCIETĂȚII „TITAN-NÂDRAG-CÂLAN“ ÎN LUPTA PENTRU DREPTURI POLITICE, PENTRU AMELIORAREA SITUAȚIEI LOR SOCIAL-ECONOMICE (1919—1940) (ii) Conjunctura economică s-a înrăutățit în anul 1930, cînd manifestările de criză s-au agravat, iar metalurgia a început să se resimtă tot mai mult de pe urma lipsei de comenzi. Concedierile și reducerea timpului de lucru însoțeau cu regula- ritate acest fenomen. La începutul anului 1930 uzina Nădrag a introdus lucrul în patru schimburi de cîte 6 ore, în loc de trei schimburi de cîte 8 ore. O parte din instalații au fost oprite, rămînînd în funcțiune un singur galvanizator și două laminoare127. Măsurile de scădere a timpului de muncă în secțiile ncocupate de la Nădrag alternau cu cele de prelungire ilegală a lucrului pînă la, 10 ore pe zi, în cele care aveau totuși comenzi suficiente. Cu toate acestea, concedierile au con- tinuat, iar puțin mai tîrziu uzina și-a închis porțile timp de 10 zile, concediind toți muncitorii128. Acest gest, care ar fi lăsat fără pîine sute de salariați, a pro- vocat o indignare atît de unanimă și o reacție atît de energică a muncitorimii, îneît prefectul de Severin, îngrijorat de starea lor de spirit, a cerut de urgență directorului general Max Ausschnitt să revoce ordinul, astfel că uzinele și-au re- luat în’ curînd activitatea129. Concedieri au avut loc și în celelalte întreprinderi ale societății. In martie 1930 și-au pierdut locul de muncă 86 de muncitori de la Călan130. Intre 1929—1930, numărul lucrătorilor calificați din cadrul Uzinei Călan a scăzut de la 270 la 213, al celor necalificați de la 247 la 168, iar cel al ucenicilor de la 67 la 41131. Uzinele Ferdinand au fost mai puțin afectate de șomaj. Măsurile luate pentru combaterea lipsei de lucru sau măcar pentru atenuarea urmărilor ei dezastruoase erau cu totul insuficiente și lipsite de eficiență, după cum recunoștea Inspectoratul Muncii din Timișoara, „deoarece întreprinderile se găseau într-o stare destul de precară și nici chiar comunele sau județele nu au putut aloca sume pentru lucrări publice'1132. Activitatea oficiilor de plasare ră- mînea de asemenea fără rezultate. Singurele foruri care reușeau să ajute în con- tinuare muncitorimea erau tot organiza.țiile ei de clasă, sindicatele, în special cele unitare, care, „deși supuse dizolvării, continuă aproape nestingherite să facă pla- sări". In această situație, sindicatul de la Nădrag a adresat în decembrie 1929 un memoriu guvernului, cerînd ajutorarea șomerilor131. 127 Inspecția Muncii, 1930—1931, voi. II, p. 169. 128 Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 274. 129 Idem, p. 282. 130 Pagini din trecutul de luptă al muncitorimii hunedorene, p. 133. W1 Arh. St. Arad, Fond Insp. ind. Arad, dos. Nr. 67/1924, anii 1929, 1930. 132 Inspecția Muncii, 1930—1931, voi. II, p. 205. 133 C. Brătescu, Contribuții la cunoașterea acțiunilor greviste și revendica- tive de la uzinele metalurgice unite T.N.C. din primii ani ai crizei economice (1929—1931); în Mehedinți, Istorie și cultură, 1980, voi. II, p. 212. 354 L. BATHORY Scăderea salariilor era un alt fenomen însoțitor al crizei economice, agravat și de faptul că lucrătorii de la . Nădrag, Ferdinand și Galați nu aveau contracte colective, care să-i ferească de abuzurile direcțiunii. Ca urmare, în cursul anului 1930, cîștigurile lor au descrescut în mod simțitor134: Categorii de muncitori Ciștigul pi e schimb (lei) Laminori categ. I ian. 1930 dec. 1930 Titan 520 380 Nădrag 490 500 Ferdinand Laminori categ. II 400 300 Titan 370 340 ' Nădrag Băifuitori 320 300 Titan 250 220-250 Nădrag Șnapperi, șlepperi 210 200 Titan 200 180 Nădrag 180 200 Ferdinand Muncitori auxiliari 240 180 Nădrag 130 130 Ferdinand 200 150 Direcțiunea uzinei Călan, deși ar fi trebuit să țină seamă de prevederile contractului colectiv, a trecut în mod unilateral la reducerea salariilor. Pînă în iulie 1930 ele au scăzut cu 10—40%. In acest fel salariul mediu al muncitorilor ca- lificați de la Călan a scăzut de la 202 lei pe zi în 1929, la 181 lei în 1930. Cîș- tigurile lucrătorilor necalificați s-au urcat insă într-o oarecare măsură135. Preve- derile referitoare la concediile plătite și alte drepturi erau încălcate tot timpul131’. In consecință, conducerea sindicatului a adresat un memoriu direcțiunii, cerînd remedierea nedreptăților suferite și respectarea dispozițiilor contractului colectiv. In acest fel s-a declanșat un nou conflict de muncă, pe care sindicatele l-au sesi- zat Inspectoratului Muncii. Scopul direcțiunii uzinei Călan era acela de a desființa sistemul contractului colectiv. Dîrzenia și hotărirea de luptă a muncitorilor organizați, în primul rind a comuniștilor, era principala piedică în calea realizării intenției direcțiunii. Comu- niștii din Călan activau in strinsă colaborare cu cei din Simeria, de la care pri- meau îndrumări și material propagandistic. Sub conducerea comuniștilor, meta- îurgiștii din Călan i-au constrîns pe patroni să prelungească contractul colectiv, după expirarea lui la 30 aprilie 1930137, pînă la sfîrșitul anului. Dar, la 2 decem- brie 1930, conducerea societății T.N.C. a fost nevoită să prelungească contractul pe încă 3 luni138. _ Procesul de reducere a salariilor a continuat și în anul 1931. Laminoriștii de categ. I de la Nădrag și-au văzut reduse câștigurile pe schimb la 360 de lei in martie 1931, iar cei de categoria a 11-a la 220 lei. La Ferdinand veniturile lamino- riștilor au scăzut la 290 de lei pînă in aprilie 1931138. Veniturile pe schimb ale băițuitorilor din Nădrag au scăzut la 120 de lei în martie 1931, iar cele ale șnap- 134 Arh. St. Caransebeș, Fond T.N.C., dos. Nr. 19/1930, f. 1—10. In decembrie 1929 laminoriștii de la Ferdinand au declarat grevă, protestînd împotriva reducerii salariilor. Cf. C. Brătescu, op. cit., p. 209. 135 Arh. St. Arad, Fond Insp. Ind. Arad, dos. Nr. 67/1924, anii 1929, 1930. 138 Metalurgistul, XI, Nr. 8, 1 august 1930. 137 Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 281. 138 Al. Horvăth, Monografia Uzinei Călan, voi. II, p. 270—272. 139 Arh. St. Caransebeș, Fond T.N.C., dos. Nr. 19/1930, f. 1—10. LUPTA MUNCITORILOR DE LA „TITAN—NADRAG—CALAN“ 355 perilor și șlepperilor la 100 de lei, adică la jumătate, în decurs de trei luni de zile. Salariile medii ale muncitorilor auxiliari de la Nădrag au scăzut la 100 de lei pe zi pînă în februarie, iar ale acelora de la, Ferdinand 1a 140 de lei pînă în aprilie 1931. La 1 decembrie 1931 salariile muncitorilor de la Călan au fost reduse cu 10%. în acest fel, cîștigul mediu zilnic al lucrătorilor calificați a scăzut la 152 de lei, iar al celor necalificați la 99 de lei140. Din punct de vedere global, salariile medii ale angajaților de la T.N.C. au scăzut în 1931 cu 22% în1 compa- rație cu anul anterior, astfel că nivelul lor a ajuns de-abia la 61,1%, față de cele obținute în anul de vîrf 1927141. Deși întreprinderile pe care le administra aduceau profituri uriașe, condu- cerea societății T.N.C. neglija efectuarea investițiilor minime, prevăzute de lege, necesare pentru a asigura condiții de muncă igienice și securitatea muncitorilor în întreprinderi. în august 1931 șeful regiunii a XlII-a industriale din Timișoara con- stata că „la Nădrag toate atelierele sînit murdare și neglijate. în general, cură- țenia, ventilația, măsurile sanitare pentru prevenirea accidentelor și incendiilor, pentru apărarea vieții muncitorilor lasă foarte mult de dorit..."142. Tot atunci, inspecția efectuată la uzinele Ferdinand constata că „măsurile luate pentru pre- venirea accidentelor nu sînt suficiente". In majoritatea secțiilor uzinei „lipsesc hidnanții, butoaiele cu apă, sau aparatele contra incendiilor prevăzute în legile în vigoare, din aceste ateliere în cea mai mare parte cu construcții din lemn. . . Ventilația nu este suficientă, periclitînd astfel sănătatea muncitorilor. în general, ventilația lipsește în toate atelierele unde se lucrează la mare căldură ... In caisa de mașini, la generator, lipsește bariera apărătoare... Lipsește garderoba- și o sală de spălat"143. în urma celor constatate în timpul inspecțiilor repetate, raportul amintit conchidea că „firma, în general și în mod consecvent, de ani de zile igno- rează dispozițiunile legilor în vigoare". Șomajul a continuat să se extindă și în anul 1931. La Călan numărul lucră- torilor calificați a scăzut la 193, al celor necalificați la 160 și al ucenicilor la 27144. La Nădrag efectivul salariaților înregistra fluctuații permanente, concedierile alternau cu reangajările, ceea ce crea multă nesiguranță și instabilitate pentru muncitori. Numărul lor a scăzut de la 443 la sfîrșitul anului 1930, pînă la 334 în primul trimestru al anului 1931, urcînd apoi din nou la 472 în trimestrul următor. La sfîrșitul anului 1931 noile dificultăți, cauzate de lipsa de comenzi, au provocat o nouă scădere a efectivului la circa 400 de lucrători. Scăderea numărului de lucrători și concedierile au slăbit și forța organiza- țiilor muncitorești, deoarece predilecția patronilor pentru concedierea lucrătorilor sindicaliști, în special a conducătorilor sindicalii, era binecunoscută. La Nădrag, de exemplu, adunarea generală sindicală a trebuit să fie convocată înainte de termen, pentru a se face alegeri în comitetul sindical care s-a descompletat, „din cauză că mulți au trebuit să plece din cauza șomajului"145. De altfel, la 31 decem- brie 1931, grupa sindicală din Nădrag, oare odinioară avea sute de membri, mai cuprindea doar 53 de persoane. Lupta împotriva șomajului constituia deci o sarcină primordială a clasei muncitoare. De aceea, comuniștii, sindicatele unitare au hotărît să dea amploare 140 Arh. St. Arad, Fond Insp. Ind. Arad, dos. Nr. 67/1924, anul 1931. 111 P. V. Dimian, op. cit., p. 200. 142 Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 275. 113 Arh. St. București, Fond U.D.R., dos. Nr. 212/1931, f. 1. 144 Arh. St. Arad, Fond Insp. Ind. Arad, dos. Nr. 67/1924, anul 1931. 145 Arh. Min. Sănătății, București, Fond M.M.O.S., dos. Nr. 181/1924, f. 46. L. BATHORY 356 acțiunilor organizate cu prilejul datei de 25 februarie — ziua internațională de luptă a proletariatului împotriva șomajului. Manifestul C.G.S.U. din februarie 1931 îndemna, pe șomeri ca, împreună cu muncitorii din fabrică, să organizeze întruniri și demonstrații împotriva concedierilor și a scăderii salariilor. Manifestul a stîrnit un puternic ecou și în întreprinderile societății T.N.C., dar, din cauza măsurilor represive, convocarea unor manifestații numeroase nu a fost posibilă146. Cu toate acestea, comuniștii și-au intensificat activitatea în rindul muncito- rilor de la T.N.C., îndeosebi la Călan. Comuniștii răspindeau manifeste cu conținut mobilizator in rindul populației și al muncitorimii din Călan. Un asemenea mani- fest al organizației comuniste din Călan147 scria: „Noi știm că nu de mult 120 de muncitori au fost conbediați, care apoi au fost acceptați din nou ca zilieri. Din aceasta se vede clar că muncitorii nu au fost concediați din cauza lipsei de lucru, din moment ce au fost acceptați din nou ca zilieri, unde cu 6—8 lei pe oră efectuează aceleași lucrări. In afară [de faptul] că trebuie să lucreze pentru un salar de mizerie, acolo unde au lucrat 4 muncitori, toată munca trebuie s-o facă un singur om, deci să producă de patru ori mai mult. ..“ In aprilie 1931 mișcarea comunistă din Călan a suferit o pierdere sensibilă prin faptul că Mureșan Nicolae, care făcea legătura între comuniștii din Simeria și cei din Călan, a fost arestat in timp ce răspîndea manifeste14'’. Influența comu- niștilor în rindul maselor a fost confirmată de succesul repurtat de Blocul Munci- toresc-Țărănesc în cui-sul alegerilor parlamentare din anul 1931, cînd a obținut numeroase voturi atit în centrele industriale din județul Hunedoara, cit și în cele din județul Caras. Creșterea conștiinței de clasă a muncitorilor din uzinele societății T.N.C. s-a manifestat și prin intensificarea împotrivirii față de ofensiva patronilor. Cea mai energică acțiune au intreprins-o in anul 1931 metalurgiști! de la Titan—Galați care au declarat grevă, susținindu-și revendicările într-un spirit de puternică solidaritate de clasă146. Lupta muncitorilor pentru respectarea drepturilor lor a îmbrăcat forme tot mai cuprinzătoare și la Nădrag. In august, muncitorii ap protestat împotriva folosirii lor la munci nerctribuite, iar în noiem- brie împotriva micșorării salariilor, a nerespectării drepturilor la concediu, și a intenției patronilor de a-i impune la plata unor cotizații în contul vizitelor medi- cale1’0. La sfirșitul anului 1931 a izbucnit un conflict de muncă și ki Ferdinand, din cauze asemănătoare. in anul 1932 societatea T.N.C., dispunind de resurse financiare impresionante, a reușit să depășească punctul culminant al crizei, mărind numărul salariaților din Întreprinderile ei, ceea ce a dus la scăderea șomajului. Intre 1931—1932 numărul total al lucrătorilor aflați în serviciul societății a crescut de la 2.085 la 2.549 de persoane. Ponderea cea mai mare o aveau cei care deserveau laminoarele. Numărul acestora a crescut de la 1651 la 18481’1. îmbunătățirea situației societății nu a dus la ameliorarea cîștigurilor muncitorimii; dimpotrivă, salariile medii ale laminoriș- tilor au atins acum nivelul cel mai scăzut, reprezentînd doar 50% din cvantumul anului 1927. Muncitorii de la Călan au beneficiat în mai mare măsură de pe urma înviorării conjuncturale. Numărul lor a sporit în 1932 la 229 lucrători califi- 146 Ilie Ceaușescu, op. cit., p. 197. 147 Al. Horvăth, Monografia Uzinei Călan, voi. II, p. 288—289. M8 Gh. Dumîtrașcu, op. eu , p 149 Idem, p. 283. 150 Al. Horvăth, Monografia Uzinei Nădrag, voi. II, p. 186; Metalurgistul, XIII, Nr. 1, 1 ianuarie 1932. 151 P. V. Dimian, op. cit., p. 200. LUPTA MUNCITORILOR DE LA ,,TITAN—NADRAG— CALAN" 357 câți, 192 lucrători necalificați și 28 ucenici152. Veniturile lor au crescut de aseme- nea, ajungînd la 160 lei pe zi în oazul muncitorilor calificați și la 110 lei în cazul celor necalificați. Patronii societății T.N.C. continuau să nesocotească drepturile salariaților, legislația muncitorească. Timpul de muncă era prelungit în mod frecvent pînă la 10 ore, concediile de odihnă nu erau acordate la timp, zilele de boală nu erau plătite de direcțiune. Trecînd în revistă plîngerile muncitorilor, organizația sin- dicală de la Nădrag releva că „respectarea de către patroni a dispozițiilor legilor muncitorești este1 și azi o chestie deschisă. Legile muncitorești nu se respectă, iar drepturile legale ale muncitorilor sînt pur și simplu desconsiderate*'153. Deși anul 1933 a marcat sfîrșitul crizei, situația muncitorimii din Nădrag a continuat să rămînă nefavorabilă, deoarece aceste uzine s-au aflat în mai mică măsură în atenția conducătorilor societății T.N.C., majoritatea investițiilor fiind îndreptate spre celelalte întreprinderi. Ca urmare, lucrătorii de la Nădrag, avînd mult de suferit de pe urma dezinteresului și neglijenței patronilor, au căutat să-și amelioreze situația. în iunie 1933 ei au reușit să respingă cu succes tentativa patronilor de a prelungi ziua de muncă la 12 ore, deși aceștia amenințau cu con- cedierea tuturor muncitorilor151. în noiembrie a izbucnit un nou conflict de muncă, deoarece direcțiunea intenționa să reducă salariile. în luna următoare, agitația și mișcarea de protest a muncitorimii de la Nădrag a luat proporții, o dată cu noile concedieri anunțate de direcțiune, care afectau în special pq conducătorii organi- zației sindicale155. Cu toate adversitățile pe care trebuiau să le înfrunte, situația lucrătorilor de la Nădrag era mai puțin deznădăjduită, decît cea a minerilor de La Teliuc, care de a^ii de zile șomau, deoarece societatea a închis exploatările de minereu de fier, menținînd în cîmpul muncii doar circa 30 de salariați158. în schimb, uzinele din Călan au continuat să înregistreze un reviriment sen- sibil în cursul anului 1933, numărul zilelor lucrate ajungînd la 293, în comparație cu 254 în anul precedent. Efectivul salariaților a sporit în mod corespunzător, ajun- gînd la 274 lucrători calificați și ^334 lucrători necalificați157. Cîștigurile lor au avut însă o altă evoluție, deoarece ele s-au diminuat în cursul anului, după cum reiese din tabelul următor158: Salariile medii orare ale muncitorilor de la Călan in anul 1933 (în lei și bani) Ocupația Ianuarie Decembrie turnător în fier ' 17,68 17,21 lăcătuș 16,87 15,81 tîmplar 13,61 14,82 mecanic 22,58 22,58 lucrător la cubilou 13,12 12,21 curățitor de fier 8,25 6,90 modelator 11,48 10,70 ziuaș 7,89 7,24 152 Arh. St. Arad, Fond Insp. Ind. Arad, dos. Nr. 67/1924, anul 1932. 153 Metalurgistul, XIV, Nr. 2, 2 februarie 1933. 154 Gh. Dumitrașcu, op. cit., p. 285. 155 Idem, p. 286. 156 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 1/1933, f. 29, 33. 157 Idem, f. 39. 158 Idem, dos. Nr. 6/1935, f. 16. L. BATHORY 358 In anul 1933 numărul total al lucrătorilor societății T.N.C. a ajuns la 3256, din care 2196 erau angajați la laminoare158. Ei reprezentau deci un detașament puternic al clasei muncitoare din România, care s-a aflat permanent în atenția comuniștilor. Partidul Comunist Român a căutat să-i mobilizeze pe muncitorii me- talurgiști, prin manifeste, la acțiuni de solidaritate cu victimele represiunilor de la Grivița din februarie 1933. Manifestele atu stirnit un ecou atît de puternic la Fer- dinand, precum și in celelalte centre muncitorești din județele Caraș și Severin, incit muncitorimea se pregătea să organizeze demonstrații de protest180. îndemnurile comuniștilor privitoare la realizarea unității de luptă a prole- tariatului au avut un ecou deosebit în rîndul tineretului social-democrat din Nă- drag. Convinși de necesitatea unirii eforturilor întregului proletariat în lupta îm- potriva fascismului, a terorii, a revizionismului teritorial și a exploatării capita- liste, reprezentanții tinerilor socialiști din Nădrag s-au pronunțat în cursul dis- cuțiilor purtate la congresul Uniunii Tineretului Socialist din septembrie 1933 pen- tru încheierea frontului unic muncitoresc161. Mutații pozitive au avut loc și în mentalitatea conducătorilor organizației sin- dicale social-democrate din Nădrag. Sub influența comuniștilor, conducerea grupei sindicale a fost preluată de elemente muncitorești, de adepții unității de acțiune a clasei muncitoare162. Animați de sentimente antifasciste, oamenii muncii din Nă- drag și-au manifestat atașamentul față de democrație, atît in viața politică a Româ- niei, cît și pe plan internațional. Alături de muncitorii și intelectualii progresiști din alte centre industriale, cei din Nădrag și-au manifestat solidaritatea cu miș- cările antifasciste ale proletariatului austriac și spaniol din anul 1934, contribuind la ajutorarea materială a victimelor terorii din Austria183. In același an, legiunea de jandarmi Severin raporta prefecturii: „organele în subordine au descoperit că in centrele industriale Nădrag, Ferdinand, s-au strins sume de bani și alimente pentru deținuți! politici din închisori"164. Creșterea influenței Partidului Comunist în rîndul muncitorimii metalurgiste a reprezentat un fenomen general după luptele din ianuarie—februarie 1933. Ideea frontului unic muncitoresc, a luptei imite pentru democrație, pentru apărarea drep- turilor și intereselor economice ale proletariatului, a independenței, a suveranității și integrității teritoriale a țării a adus adeziunea sinceră și entuziastă a oamenilor muncii. Drept urmare, numărul comuniștilor creștea în întreprinderile metalurgice, noi organizații de partid luau naștere în cele mai importante uzine, a căror activi- tate era îndrumată de organele centrale ale P.C.R. Desfășurînd o activitate intensă, comuniștii au obținut succese importante pe calea extinderii și consolidării influen- ței lor și în rîndul salariaților de la T.N.C.163 Comuniștii din uzinele T.N.C. au ridicat la un nivel superior ideea de coor- donare a luptelor muncitorești ce se desfășurau în diferitele întreprinderi ale 159 P. V. Dimian, op. cit., p. 200. 160 Uzinele Oțelul Roșu ..., p. B2. 161 Gh. Unc, A. Simion, Activitatea U.T.C. pentru realizarea frontului unic al tineretului muncitoresc în perioada imediat următoare luptelor din ianuarie— februarie 1933, în A1IP, VIII, 1962, Nr. 2, p. 68—69. 162 Gh. I. loniță, P.C.R. și masele populare (1934—1938), București, 1971, p. 58—59. 163 Idem, p. 279. 164 Uzinele Oțelul Roșu ..., p. 83. 165 Gh. I. loniță, C. Botoran, Lupta muncitorilor metalurgiști împotriva ex- ploatării capitaliste si a pericolului fascist (1934 — februarie 1938), în AIIP, XI, 1965, Nr. 3, p. 55—56.’ LUȘTA MUNCITORILOR DE LA ,,TITAN—NADRAG—CALAN" 359 șocietății, imprimîndu-le un caracter organizat și revendicativ, care mergea pînă la desfășurarea unor acțiuni de amploare. în acest scop, la 5 februarie 1934, la Fer- dinand a avut loc o consfătuire conspirativă în cadrul căreia delegații Partidului Comunist, sosiți din capitală, au prezentat în mod detaliat participanților veniți de la Călan, Nădrag și alte centre industriale metalurgice felul în care trebuie organi- zată lupta muncitorimii106. Patronii au fost obligați să ia în considerare revendicările muncitorilor. Sub presiunea frămîntărilor necontenite ale muncitorimii de la Nădrag, direcțiunea uzi- nei a introdus în mai și iunie 1934 un nou sistem de salarizare, al muncii în acord, pentru a da impresia majorării salariilor. Ca urmare, cîștigurile echipelor de lucră- tori de la fabrica de sobe au crescut pînă în iulie cu 20%. în schimb, noul sistem de salarizare a provocat scăderea veniturilor obținute de laminatori și o dispropor- ție foarte mare între veniturile acordanților și ale lucrătorilor în regie167. De-abia după ce muncitorii au sesizat în repetate rînduri direcțiunea generală a societății asupra lipsei de armonie între cîștigurile diferitelor categorii de salariați, au fost introduse noi reglementări pentru eliminarea acestor disparități flagrante. în anul 1934 în avanscena conflictelor sociale s-au aflat muncitorii de la Călan. Pe de o parte, ei erau avantajați de faptul că întreprinderea lucra din plin, numă- rul angajaților era în creștere, prin urmare, șomaj nu exista. Din această cauză sumele colectate în anii 1933—1934 de către Comitetul local de ajutorare a șome- rilor au fost folosite pentru ușurarea situației pensionarilor, pentru amenajarea spi- talului de la Ferdinand și utilarea infirmeriei de la Călan160. Pe de altă parte, cu toate că situația uzinei era înfloritoare, drepturile muncitorimii erau sistematic încălcate de către direcțiune. în cursul unei inspecții făcute în luna ianuarie 1934, muncitorii au reclamat organelor Inspectoratului Muncii de la Arad că „la uzinele din Călan nu se respectă durata muncii, lucrîndu-se la unele secțiuni 9—10 ore zilnic"169. Deși, la somația Inspectoratului, direcțiunea uzinei a declarat că respectă „întocmai legile de ocrotire și durata muncii în vigoare*', o nouă inspecție efec- tuată la 3 mai a constatat că lâ secția de radiatoare 60 de muncitori lucrau cîte 10—11 ore zilnic, la cea de forjerie 8 muncitori în același fel, iar la casa de mașini cei doi mecanici lucrau cîte 12 ore170. De asemenea, ei au avut prilejul să constate că muncitorilor nu li se plăteau primele 7 zile de boală. La toate acestea se adău- gau, conform relatărilor presei sindicale, salariile mici și nerespectarea concediilor de odihnă plătite. Referindu-se la practicile samavolnice ale patronilor de la Călan și din celelalte fabrici ale societății T.N.C., gazeta „Metalurgistul" informa opinia publică progresistă că „în întreprinderile d-lui Ausschnitt muncitorii au dreptul de organizare, n-au însă dreptul de a cere condiții de muncă mai bune, respectarea legilor muncitorești deoarece în asemenea cazuri începe răzbunarea, persecutarea și concedierea conducătorilor care stau în fruntea muncitorimii"171. Deși secretariatul regional al Uniunii Muncitorilor în Fier și Mietal'a atras în repetate rînduri atenția Ministerului Muncii și Inspectoratului asupra „situației barbare create de direcțiunea întreprinderii", deși anchetele întreprinse confirmau cu exactitate plîngerile muncitorimii, societatea T.N.C. continua să eludeze legis- 166 Ibidem. . . 167 Al. Horvăth, Monografia Uzinei Nădrag, voi. II, p. 156—158. 168 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 3/1933, f. 103. 169 Idem, dos. Nr. 5/1933, f. 134. . 170 Idem, dos. Nr. 19/1934, f. 17. 171 Metalurgistul, XV, Nr. 6, 1 iunie 1934. 360 L. bâthory lația muncitorească și drepturile salariaților. Pînă la urmă, la 13 septembrie 1934r Judecătoria mixtă din Hunedoara l-a condamnat pe Filip Colianu, directorul uzi- nelor Călan, la 5.000 lei amendă pentru încălcarea zilei de muncă de 8 ore172. Dar, curînd după aceasta, o nouă inspecție a dezvăluit că uzina avea printre an- gajații săi copii minori, sub vîrsta de 14 ani. • ' Convinși dc atotputernicia lor, conducătorii societății T.N.C. și-au manifestat disprețul față de legi, față de organele de stat, împiedecînd de atunci înainte activitatea nestingherită a inspectorilor muncii, pe care îi sileau să adepte cîte 3—4 ore la poarta fabricii. De asemenea, s-au răzbunat pe organizația sindicală care a sesizat organele competente despre stările grave din uzină, interzicînd an- gajarea oricărui muncitor organizat173. Instaurînd un regim de persecuție, direcțiu- nea uzinei Călan a continuat să reducă salariile și în cursul anului 1934. Intre ianuarie—august 1934 salariile medii orare ale turnătorilor în fier au scăzut de la 18,30 la 17,26 lei, ale lăcătușilor de la 16,11 la 13,42 lei, ale tîmplarilor de la 14,46 la 10,80 lei, ale lucrătorilor de la cubilou de la 12,29 la 10,77 lei, ale ziuașilor de la 7,18 la 6,60 lei. Doar salariile curățitorilor dc fier, ale modelatorilor și ale furnaliștilor au crescut întrucîtva174. Situația muncitorilor de la Călan nu s-a îmbunătățit nici spre sfîrșitul anu- lui. Gazeta „Metalurgistul" considera că „despotismul direcțiunii este fără limită, în zadar sînt dispoziții precise în legile muncitorești pentru că direcțiunea le ne- socotește ca și cînd ele n-ar exista"175. Această situație s-a menținut și după ce un nou proces, intentat conducerii fabricii la 25 ianuarie 1935, a condamnat-o iarăși la o amendă de 2.000 lei. în cursul apului 1935 au început o energică acțiune revendicativă minerii de la Teliuc, care au cerut reînnoirea contractului colectiv, după ce minele și-au reluat activitatea pe scară mai largă. Memoriul înaintat în acest scop, la 8 decem- brie 1935, argumenta astfel: „avînd în vedere condițiile grele de existență prin urcarea continuă, ba chiar exagerată a tuturor prețurilor pieței, pentru a putea face față acestor nevoi inferioare pentru existența noastră și a familiilor noastre, cerem ca să se încheie între noi și Direcția Minei susmenționată un contract co- lectiv conform legii sindicatelor profesionale"176. Memoriul propunea ca principiu de bază al unui contract colectiv respectarea zilei de muncă de 8 ore, plata majorată a timpului de muncă prelungit și a lucru- lui în timpul nopții, acordarea de locuințe și lumină electrică gratuită pentru mineri, concedii plătite, recunoașterea sistemului bărbaților de încredere. în ziua de 26 ianuarie 1936 delegatul Inspectoratului Muncii din Arad s-a deplasat la Teliuc pentru a conduce tratativele de împăciuire între muncitori și patroni. Dar discuțiile, purtate în zilele următoare, s-au încheiat fără rezultat, deoarece dele- gații societății au refuzat cu înverșunare încheierea contractului colectiv, cerînd să se mențină sistemul contractelor individuale177. Numai după multe insistențe, patro- nii au acceptat, pînă la, urmă, întocmirea unei convenții colective. 172 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 19/1937, f. 98. 173 Metalurgistul, Nr. 11—12, noiembrie—decembrie 1934. 174 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 6/1935, f. 17. 175 Metalurgistul, XVI, Nr. 1, 1 ianuarie 1935. 176 Arh. Min. Sănătății, București, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 150/1935, f. 161—171. 177 Gh. Radulovici, E. leii, Aspecte privind conflictele de muncă și acțiunile greviste ale muncitorilor metalurgiști de la uzinele Ferdinand—Călan—Nădrag, în Tibiscus, 1975, IV, p. 316. TUPTA MUNCITORILOR DE LA „TITAN—NADRAG—CALAN' 361 In schimb, demersurile întreprinse de reprezentanții salariaților de la Călan, care în decembrie 1936 au cerut fixarea unor tratative pentru a încheia contract colectiv, s-au soldat cu eșec176. Printre cauzele eșecului s-au enumerat atît atitu- dinea negativă a patronilor, cît și slăbiciunea organizației sindicale, care nu mai avea forța mobilizatoare din anii trecuți. Din această cauză, condițiile de muncă și de viață ale lucrătorilor de la Călan continuau să se deterioreze. Dimpotrivă, la Nădrag, unde puterea numerică a sindicatului metalurgist era în creștere, majoritatea intervențiilor întreprinse la direcțiunea uzinelor de către muncitorii organizați au fost soluționate favorabil179. Deși au reușit să obțină mă- rirea salariilor, nici ei nu au izbutit să impună reintroducerea contractului colectiv. Una din urmările neplăcute ale lichidării convențiilor colective în întreprin- derile societății T.N.C. a fost creșterea enormă a discrepanței dintre salariile mun- citorilor și cele ale personalului tehnic — administrativ. Salariul mediu anual al celor 4.578 de muncitori ai societății era, în anul 1936 de 25.334 lei. Dintre aceștia, 1.636 dc muncitori erau necalificați, ei avînd un cîștig mediu de numai 18 381 lei anual. In schimb, salariul mediu anual al membrilor corpului tehnico-administrativ era de 128.000 lei, de 5,3 ori mai mare decît al muncitorilor în general și de 6,9 oi i mai mare decît al lucrătorilor necalificați180. Salariile necorespunzătoare, nerespectarea legilor muncii de către patroni, per- secutarea continuă a organizației sindicale, refuzul de a încheia contracte colective au provocat între muncitorii societății T.N.C. o stare de spirit propice pentru des- fășurarea unor ample acțiuni de luptă pe plan social. Inițiatorii acestor acțiuni au fost comuniștii, care și-au intensificat în mod deosebit activitatea în centrele me- talurgice din sud-vestul țării. Autoritățile din această zonă industrială erau tot mai îngrijorate de creșterea popularității și influenței Partidului Comunist, Din această cauză procurorul general al Curții de apel din Timișoara a ordonat ,,să se ia măsuri urgente împotriva comuniștilor care acționează în centrele industriale Re- șița, Nădrag, Ferdinand și care uneltesc împotriva ordinci de stat"131. Acțiunile desfășurate de comuniști erau organizaite în colaborare cu mem- brii partidului social-democrat care, luptînd pentru îmbunătățirea soartei oamenilor muncii, se bucurau de asemenea de încredere printre lucrători. Realizarea unității sindicale în cadrul Confederației Generale a Muncii a dus la o conlucrare tot mai strinsă a social-democraților, a comuniștilor, a muncitorilor fără apartenență politică în cadrul organizațiilor profesionale. în acest fel puterea de atracție, forța mobilizatoare și eficiența sindicatelor a crescut foarte mult în cursul anului 1937, îndeosebi la Nădrag și Ferdinand. în decurs de un an numărul sindicaliști- lor :afiliați Uniunii Muncitorilor în Fier, Metal și Chimică din România a crescut la .Nădrag de la 127 la 227, iar la Ferdinand de la 27 la 704182. La Călan orga- nizația sindicală metalurgistă continua să fie slabă, căci, datorită persecuțiilor, mulți muncitori au preferat să adere la, sindicatele naționale. Minerii de la Teliuc erau afiliați în parte Uniunii Muncitorilor din Industria Minieră, din cadrul C.G.M., in parte sindicatelor naționale. 173 Situația clasei muncitoare din România 1914—1944. Sub redacția N N Con- stantinescu, București, 1966, p. 301—302. -. 179 Arh. Min. Sănătății, Fond M.M.O.S., dos. Nr. 181/1924, f. 77, 81. 180 Gh. Surpat, Pauperizarea clasei muncitoare din România burghezo-mo- șierească. București, 1962, p. 284—285, anexa 3. 181 Dan Popescu, Aspecte din lupta muncitorimii metalurgiste de la Ferdi- nand (Oțelul Roșu) între cele două războaie mondiale, în File de istorie, p. 117. Metalurgistul, XIX, Nr. 6, iunie 1938. 302 L. BATHOttY Seria mișcărilor revendicative a fost deschisă în anul 1937 de către- minerii de la Teliuc, care, în luna ianuarie, au înaintat Ministerului Muncii ‘și Inspectora- tului Muhcil din Arad cîte un memoriu cuprinzînd dezideratele lor în vederea re- înnoirii contractului colectiv183. La capitolul salarizare ei au cerut mărirea cîștigu- rilor pe schimb ale lucrătorilor din mină cu 57—70%, iar ale acelora de la supra- față cu 44—94%, argumentînd prin creșterea prețurilor, greutățile de aprovizionare și profiturile uriașe obținute de patroni în anii precedenți. ' : Tratativele purtate în cursul lunii martie au dus la înțelegere între părți în majoritatea chestiunilor, exceptind pe cele referitoare la salarizare, deoarece dele- gații societății nu voiau să accepte mărirea echitabilă a retribuției minerilor. Negă- sind înțelegere din partea patronilor, la începutul lunii aprilie 1937 minerii de la Teliuc au declarat grevă184. Drept urmare, la 19 aprilie au fost reluate trata- tivele între muncitori și patroni în cadrul Comisiei de Arbitraj de pe lîngă Curtea de Apel din Cluj, care a hotărît să trimită în data de 21 mai b comisie la fața locului la Teliuc, pentru studierea situației reale a muncitorimii. Pe baza con- cluziilor acestei comisii, lâ 29 mai Comisia de Arbitraj a hotărît să mărească sa- lariile lucrătorilor din mină cu cîte 10 lei pe schimb, iar ale celor de la supra- față cu cîte 13—20%165. Strădaniile depuse de muncitorii celorlalte întreprinderi ale. societății T.N.C. de a reglementa relațiile cu patronii în cadrul unor convenții colective de muncă au continuat să rămînă zadarnice. In iunie 1937 muncitorii de la Călan semnalau Subinspectoratului muncii de la Deva că, deși conflictul de muncă deschis de ei în scopul dobîndirii unui contract colectiv dura de șase luni de zile, patronii con- tinuau să refuze reluarea tratativelor directe cu reprezentanții muncitorilor180. Pe lîngă aceasta, direcțiunea uzinei Călan continua să nu țină seama de legislația muncii. La 28 iulie 1937 Inspectoratul Muncii din Arad era sesizat că „la furnal întreaga echipă a fost silită a rămîne să lucreze peste cele 8 ore de -muncă pre- văzute de lege. La turnătorie, din cauza dezorganizării lucrului și din cauză că nu li se dă turnătorilor fier pentru turnat la timp, sînt siliți a lucra și peste cele 8 ore. Din cauza mizeriei și a ciștigului puțin, mare parte din muncitori au plecat din uzină, iar cei rămași sînt siliți a lucra peste puterile lor... ,“187. La 7 august 1937 conducătorii uzinelor din Călan au fost dați în judecată pentru că, la 1 august, 33 da muncitori de la furnale au fost obligați să lucreze de la 6 dimineața pînă la ora 22 seara fără întrerupere188. De data aceasta ei au fost însă achitați. Muncitorii de la Ferdinand a,veau, de suferit în special de pe urma proastei organizări și a insuficienței serviciilor sanitare, din care cauză mulți salariați bolnavi nu beneficiau de asistență medicală, iar ajutoarele de boală se plăteau cu mare întîrziere. Pentru redresarea situației, ei ap adresat un memoriu către Casa Asigurărilor Sociale din Lugoj, cerînd trimiterea unei comisii de anchetă pentru cercetarea stării sanitare din localitate. Comisia de anchetă constituită din repre- zentanții Casei Cercuale din Lugoj și ai autorităților Județene s-a deplasat la 183 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 9/1937, f. 9; 184 Arh. Min. Sănătății, Fond M.M.O.S., Direcția Muncii, dos. Nr. 1014/1937, f. 1. 185 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 9/1937, f. 112. 186 Idem, dos. Nr. 6/1937, f. 66. 187 Idem, f. 140. 188 Arh. Min. Sănătății, Fond M.M.O.S., dos. Nr. 751/1937, f. 140. LUPTA MUNCITORILOR DE LA „TITAN—NADRAG—CALAN" ggg Fetdiiiand, unde a constatat intr-adevăr lipsa de medicamente, insuficiența per- sonalului sanitar și răspîndirea tuberculozei între muncitori, cauzată de condițiile nocive de muncă189. ' • Lucrătorii de la Ferdinand mai erau nemulțumiți din cauza lipsei unui con- tract • colectiv care să-i apere de abuzurile patronilor* Ei cereau ca orele supli- mentare și munca în zilele de sărbătoare legală și de duminică să fie recompen- sate printr-o remunerație majorată. Din această cauză, la 5 septembrie 1937, fiind duminică, 6 muncitori zidari și 7 ajutoare de zidari de la Secția de construcții a uzinei Ferdinand, chemați să efectueze diverse reparații, au refuzat să muncească, pretinzînd un spor de salar de 5Oo/o. Drept urmare, în ziua de luni, muncitorii în cauză nu au mai fost primiți la lucru. Tovarășii lor de muncă din secție, în nu- măr de 26, s-au solidarizat însă cu colegii lor, declarînd grevă190. Greva parțială a încetat numai după ce lucrătorilor respectivi li s-a promis că vor fi reprimiți la lucru. Această grevă a fost preludiul acțiunilor energice inițiate de muncitorii .de la Ferdinand către sfîrșitul anului 1937. Dc altfel, înseși autoritățile au constatat că greva avea tendința de a se generaliza. Muncitorii năzuiau ca, printr-b acțiune energică, să impună patronilor revenirea la sistemul contractului colectiv și accep- tarea principalelor revendicări ale lor191. Inițiatorii acestei acțiuni au fost comu- niștii, care și-au intensificat activitatea în cadrul organizației sindicale, colaborînd cu social-democrații și cu membrii organizațiilor de tineret, pe baza frontului unic. La 18 noiembrie 1937 muncitorii au hotărît să înmineze direcțiunii uzinelor un nou memoriu prin care cereau îmbunătățirea condițiilor de muncă, sporirea salarii- lor proporțional cu creșterea prețurilor, încetarea concedierilor și reprimirea celor concediați, precum și încheierea unui contract colectiv192. în sprijinul revendicări- lor cuprinse în memoriu, organizația sindicală a organizat adunări pe secții, cu participarea a sute de salariați, care au ales cu această ocazie și pe bărbații de încredere. Muncitorii erau hotărîți să-și organizeze lupta cu temeinicie și într-o unitate deplină. în acest scop, la 7 decembrie 1937, a fost ales un comitet de acțiune de 18 membri în care au fost cuprinși comuniști, social-democrați, membri ai U.T.C., precum și lucrători fără apartenență politică. Acționînd pe baza frontului unic muncitoresc, puterea mobilizatoare a comitetului de acțiune era deci asigu- rată. După aceasta, o delegație a muncitorimii s-a prezentat la Inspectoratul Muncii din Timișoara pentru a înmîna memoriul și a comunica hotărîrea salariaților de a începe tratative în vederea încheierii unui contract colectiv. Văzînd hotărîrea și energia cu care acționau lucrătorii organizați, direcțiunea uzinelor nu a îndrăznit — ca altă dată — să refuze fățiș încheierea contractului, ci a recurs la itactica tergiversării și amînării tratativelor. Acțiunile și grevele organizate de metalurgiștii societății T.N.C. în cursul anu- lui 1937 au fost deci remarcabile193. EUe au devenit și mai ample, și mai bine organizate, în cursul anului următor. In prima parte a anului 1938 muncito- rimea de la Nădrag și Ferdinand s-a resimțit puternic de pe urma șomajului par- 189 Uzinele Oțelul Roșu..., p. 84. 190 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 1057/1937, f. 67. 191 Pagini de istorie revoluționară caraș-severineană 1920—1944. Volum de documente întocmit de C. Brătescu, I. Popa, M. Poterașu, V. Zaberca, Reșița, 1981, p. 247—251. 192 Uzinele Oțelul Roșu ..., p. 85. 193 Gh. I. loniță, C. Botoran, op. cit., p. 59, 62. 364 L. BATHORY țial care s-a manifestat în industria metalurgică194. în luna iunie acest fenomen s-a făcut simțit și la turnătoria din Călan, unde, din cauza lipsei de lucru, mun- citorii lucrau prin rotație135. Cu toate acestea, răspunzînd unei adrese a U.G.I.R. referitoare la problema legiferării ajutorului de șomaj, societatea T.N.C. a consi- derat că „șomajul in Țara Românească nu trebuie să fie reglementat pe cale le- gislativă, deoarece la noi nu prezintă o importanță socială ca în țările din apus și nici nu avem un număr atît de mare de șomeri, pentru a se recurge la o ase- menea măsură"136. Intre timp, patronii continuau să se eschiveze de la discutarea memoriului prezentat de muncitorii de la Ferdinand în vederea încheierii contractului colectiv. Deoarece ideea contractului colectiv le era apropiată tuturor muncitorilor societății T.N.C., Comitetul de acțiune de la Ferdinand a trimis emisari la Nădrag și Călan pentru a iniția o acțiune comună în vederea elaborării unui contract colectiv unic, care să cuprindă în prevederile sale totalitatea salariaților din cele trei uzine. Ideea a fost acceptată cu entuziasm, treeîndu-se la elaborarea proiectului de contract co- lectiv unic al muncitorilor societății T.N.C. Paralel cu aceasta s-a desfășurat o reușită acțiune de întărire a organiza- țiilor sindicale, ceea ce a sporit în mare măsură puterea și spiritul de luptă al muncitorimii. In acest fel, muncitorii organizați de la cele trei întreprinderi ale T.N.C. au început o acțiune comună, pe baza tacticii frontului unic muncitoresc, ceea ce a mărit șansele lor de izbindă. Ideea, urmărită de atiția ani de zile, de a cuprinde toți muncitorii organizați ai societății T.N.C. într-o acțiune unică, coor- donată și solidară se realiza de fapt pentru prima oară pe un plan superior. Proiectul contractului colectiv comun, care a fost adoptat concomitent cu un n®u memoriu de către comitetul de acțiune de la Ferdinand în cursul lunii iunie, cerea mărirea salariilor cu procente variind între 8—30%197. La 29 iunie delegații salariaților organizați de la Ferdinand, Nădrag și Călan au participat la Conferința muncitorilor metalurgiști din județele Hunedoara și Severin. Ei au descris situația nefavorabilă a muncitorilor de la aceste întreprin- deri, plîngindu-se îndeosebi de lipsa de libertate pe planul organizării și activi- tății sindicale. Drept urmare a fost adoptate o „Rezoluție cu privire la libertatea sindicală", care condamna faptul că prin „procedee arbitrare se răpește muncito- rimii dreptul și posibilitatea de a se apăra în contra exploatării nemărginite a patronului, mcnținîndu-se condițiuni de muncă barbare și un nivel de viață îna- poiat"138. In cadrul conferinței proiectul contractului colectiv unic al muncitorilor de la societatea T.N.C. a constituit un subiect distinct de discuții. In urma dezba- terilor, delegații uzinelor Nădrag, Ferdinand și Călan au hotărît să înainteze de urgență forurilor competente proiectul de contract. La începutul lunii iulie el a fost înmînat la București Direcțiunii Generale a Societății T.N.C. de către o dele- gație formată din reprezentanții celor trei uzine. Primele tratative au avut loc în luna iulie, dar ele s-au încheiat fără rezultat, iar ulterior reprezentanții patro- nilor au amînat reluarea discuțiilor de pe o lună pe alta. Descurajați din cauza necontenitelor tergiversări, reprezentanții muncitorilor de la Călan s-au retras în cele din urmă de la tratative. La 15 septembrie, în preajma dizolvării sindicatelor 134 Situația clasei muncitoare din România, 1914—1944, p. 318. 195 Arh. St. Arad, Fond Insp. Muncii Arad, dos. Nr. 17/1938, f. 23. 130 Arh. St. București, Fond U.G.I.R., dos. Nr. 6/1933, f. 28. 197 Pagini de istoric revoluționară caraș-severineană .... p. 258—264. 198 Metalurgistul, Nr. 7, iulie 1938. LUPTA MUNCITORILOR DE LA „TITAN—NADRAG—CALAN" 365 de către regimul dictaturii regale, cînd patronii au avut impresia că nu mat au a se teme de puterea organizată a muncitorimii, reprezentanții lor au declarat des- chis că nu acceptă încheierea contractului colectiv, refuzînd în același timp mă- rirea salariilor199. Procedura de desființare a sindicatelor, de constituire a breslelor a întit :iat din nou desfășurarea tratativelor. La 20 noiembrie 1938 a luat ființă Breasla mun- citorilor metalurgiști de la Ferdinand și Nădrag200. Deși noul termen al tratative- lor fusese fixat pentru data de 22 noiembrie, ele au fost din nou amînate din cauza patronilor. în acest fel, conflictul de muncă care opunea pe muncitorii so- cietății T.N.C. patronilor se prelungea nefiresc de mult, după cum aprecia însuși raportul Inspectoratului Muncii din Timișoara pc anul 1938. Discuțiile au fost reluate abia în luna ianuarie 1939. La 15 ianuarie 1939 muncitorii uzinei din Fer- dinand au adresat un memoriu Camerei de muncă din Timișoara, în care erau descrise condițiile foarte dificile de muncă și lipsa instalațiilor igienice în între- prinderile societății T.N.C. Nemulțumirile lor au fost și mai amănunțit expuse cu prilejul vizitei ministrului muncii la Uzinele Ferdinand în data de 3 februa- rie 1939, cînd ei au declarat fățiș că vor intra în grevă dacă revendicările lor privind mărirea salariilor și încheierea unui contract colectiv nu vor fi satis- făcute201. Hotărîrea de luptă a muncitorimii creștea. La aceasta contribuia în mod deo- sebit activitatea intensă a comuniștilor, care au insuflat muncitorilor convingerea că numai prin acțiuni energice — la nevoie prin încetarea lucrului —, patronii vor putea fi siliți să țină scârnă de interesele oamenilor muncii. La 12 februarie conducătorii fostei organizații sindicale au convocat la Ferdinand o adunare ge- nerală, la care au luat parte 1.000 de muncitori în vederea susținerii revendică- rilor lor. Starea de spirit era tot mai înfierbîntată. Mișcarea muncitorilor de la Ferdinand și Nădrag tindea să se transforme într-o puternică mișcare de masă, care îngrijora tot mai mult autoritățile. Legiunea de jandarmi a găsit opor tun ca în această situație să ia „măsuri de întărire a postului din Ferdinand pentru prevenirea și reprimarea dezordinilor ce s-ar pune la cale din partea muncitorilor pînă la aplanarea conflictului între direcția uzinei și muncitori"202. într-o asemenea atmosferă s-a desfășurat faza finală a tratativelor între re- prezentanții muncitorilor și cei ai patronilor. Conducerea societății T.N.C. și-a dat seama că nu mai poate amîna satisfacerea unor revendicări ale muncitorimii decît cu riscul izbucnirii unor puternice turburări în întreprinderi. De aceea, ei au acceptat mărirea salariilor, refuzînd însă în continuare ideea contractului colec- tiv. O parte din delegații muncitorilor, supuși unor presiuni insistente din partea, autorităților, precum și a conducerii centrale a breslelor, care căutau să prevină declararea grevei, au acceptat această soluție de compromis. La 1 martie 1939 a intervenit un acord prin care salariile lucrătorilor erau mărite cu procente de cîte 2—15% în funcție de mărimea cîștigurilor pe schimb203. Acest rezultat nu i-a satisfăcut pe muncitorii cu o ținută revoluționară, îndeosebi pe comuniști, care cereau în continuare încheierea unui contract colectiv. Aceștia au trecut la pregătirea grevei, al cărei plan de organizare a fost pus la 199 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 1912/1938—1939, f. 17. 200 Dan Popescu, op. cit., în Tibiscus, 1972, II, p. 181. 201 Gh. Dumitrașcu, C. Botoran, Greva muncitorilor metalurgiști de la Uzinele Ferdinand și Nădrag (martie 1939), în ActaMN, 1967, IV, p. 328. 202 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 1912/1938—1939, f 2 203 Ibidem. 366 L. BATHORY punct de către muncitori în noaptea de 1 spre 2 martie204. A fost ales un comitet de grevă pe baza principiului frontului unic, din care făceau parte comuniști și social-democrați. De asemenea, au fost stabilite legături cu delegații din secții, cu satele învecinate, cu celelalte uzine ale societății. La 2 martie muncitorii uzinelor Ferdinand au intrat în grevă, declarîndu-se nemulțumiți de rezultatele obținute în cursul tratativelor. Muncitorii adunați la uzină au trimis o delegație la direcțiune pentru a înmina memoriul comitetului de grevă, care cuprindea revendicările muncitorilor: respectarea zilei de muncă de 8 ore, semnarea imediată a contractului colectiv, recunoașterea bărbaților de încredere, mărirea salariilor cu 2O°/o și revizuirea lor periodică în raport cu ur- carea prețurilor, respectarea dreptului legal la concedii205. La grevă au participat 1 574 de muncitori din totalul de 1 837 ai uzinei Ferdinand, restul ocupindu-se cu îndeplinirea unor lucrări absolut necesare pentru a nu provoca daune instalațiunilor întreprinderii. Greviștii au constituit pichete pentru a controla accesul în uzină206. Conducerea Uzinei a ripostat imediat, declarînd greva ilegală, refuzînd să mai trateze cu delegații muncitorilor. Concomitent a dispus ca „toți lucrătorii gre- viști să părăsească uzina", considerîndu-i responsabili de eventualele stricăciuni produse.207 Autoritățile represive au căutat să-i izoleze pe greviști de restul lumii, „to- tuși curierul special al muncitorilor din Ferdinand a putut să ajungă la Nădrag și să le comunice situația de la Ferdinand"209. In consecință, la 3 martie 1939, la Uzina Nădrag, 385 de muncitori din totalul de 402 au declarat și ei grevă, restul de 17 rămînînd să supravegheze instalațiile. Greviștii și-au exprimat solidaritatea cu tovarășii lor de luptă de la Ferdinand. Regimul dictaturii regale era ferm hotărît să nu tolereze extinderea conflic- telor sociale, îndeosebi a luptelor proletare. Noile detașamente de jandarmerie și poliție trimise în grabă la Ferdinand recurg la măsuri drastice pentru a sili mun- citorimea să reia lucrul. Conducătorii greviștilor sînt arestați, iar uzinele sînt puse sub pază. La 3 martie este convocată o adunare a muncitorilor, cu care prilej Eftimie Gherman, din însărcinarea conducerii breslelor, i-a îndemnat pe greviști să reia munca. Paralel cu aceasta, direcțiunea a anunțat că va satisface și unele revendicări ale muncitorilor. Ca urmare, în noaptea de 3 spre 4 martie 1939 greva a luat sfîrșit. încetarea grevei a fost urmată de noi măsuri represive. „Instigatorii" au fost concediați, iar Ion Robnik și Alexandru Jilac, cei mai hotârîți conducători ai greviștilor, au fost trimiși spre judecare la Tribunalul Militar din Timișoara. Deși a fost reprimată, greva, bine organizată de către comuniști și social-democrați, a demonstrat eficiența acțiunilor duse în front unic de către muncitorime209. Ea a demonstrat, totodată, spiritul de rezistență și de solidaritate al muncitorimii față de ciuntirea necontenită a drepturilor clasei muncitoare de către regimul dicta- turii regale. Un alt prilej pentru exprimarea sentimentelor democratice, antifasciste ale muncitorimii l-a constituit sărbătorirea zilei de 1 Mai 1939. Minsterul de Interne 204 Gh. Dumitrașcu, C. Botoran, op. cit., p. 329. 205 Uzinele Oțelul Roșu ..., p. 91. 206 Gh. Radulovici, E. leii, op. cit., p. 319. 207 Pagini de istorie revoluționară caraș-severineană ..., p. 279. 208 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. ,Nr. 1912/1938—1939, f. 55. 209 Ilie Ceaușescu, Din istoria contractului colectiv in România, București, 1970, p. 115. . ’ LUPTA MUNCITORILOR DE LA „TITAN—NADRAG—CALAN' 367 a interzis orice manifestații în provincie, dar, cu toate acestea, cu ocazia zilei internaționale de solidaritate și luptă a, proletariatului, la Nădrag s-au desfășurat întruniri muncitorești sub lozincile Partidului Comunist210. Oamenii muncii și-au exprimat cu acest prilej convingerile antifasciste, hotărîrea de a lupta pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței naționale. Salariații societății T.N.C. au continuat să desfășoare acțiuni revendicative și în a doua parte a anului 1939. Minerii de la Teliuc au cerut mărirea salariilor cu prilejul expirării termenului de valabilitate a contractului colectiv. Dar, la 16 august 1939, Curtea de Apel din Cluj, pronunțînd hotărîrea de arbitraj ir acest conflict colectiv, a respins cererea muncitorilor211. Către sfîrșitul anului 1939 și începutul celui următor, situația social-econo- mică a angajaților societății T.N.C. s-a înrăutățit datorită efectelor imediate ale izbucnirii celui de-al doilea război mondial212. In primul rînd, începerea ostilităților s-a repercutat în industria metalurgică românească printr-o acută lipsă de materii prime, ceea ce a provocat reducerea substanțială a ritmului de producție și în uzinele societății T.N.C., deși comenzile erau suficiente pentru a asigura un înalt grad de ocupație al întreprinderilor. Din această cauză numărul schimburilor lu- nare efectuate de lucrători a scăzut de la 22—23 în iulie 1939 la 16 în ianuarie 1940 la Ferdinand și de la 23 la 12,6 la Nădrag, ceea ce a dus la o reducere pro- porțională a remunerației lor. Conducerea uzinelor Ferdinand recunoștea că „posi- bilitatea de cîștig care există astăzi, duce la o situație imposibilă de menținut pentru populația industrială din Ferdinand și Nădrag". Situația muncitorimii era deosebit de gravă la Nădrag, unde veniturile unor categorii de muncitori au scăzut la jumătate, iar la începutul anului 1940 au fost concediați „temporar", pe o durată de 8—10 zile, un număr de 100 de lucrători213. Dar, pe cînd, din cauza șomajului parțial, veniturile muncitorimii erau în scădere, prețurile creșteau în schimb necontenit. In localitatea Ferdinand, între anii 1936—1939, făina s-a scumpit cu 58%, zahărul cu 25%, untura cu 29%, iar slănina cu 26%214. Procesul de inflație a cunoscut un ritm asemănător și la Nădrag. Adresa uzinelor Ferdinand către Inspectoratul Muncii din Timișoara men- ționa că „situația actuală a celor circa 1 600 de lucrători ocupați la uzina Ferdi- nand și a celor circa 450 lucrători întrebuințați la uzina Nădrag este extraordinar de dificilă"215. Pentru a-și redresa situația deteriorată în asemenea măsură, în decembrie 1939 lucrătorii de la Ferdinand și Nădrag au declarat conflict de muncă, cerind mărirea salariilor și încheierea unui contract colectiv210. Tratativele pornite pen- tru aplanarea conflictului s-au prelungit pînă la 22 martie 1940, cînd, după nu- meroase insistențe, patronii au fost nevoiți să admită majorarea retribuției și elaborarea unui contract colectiv valabil începînd cu data de 1 martie. Reintroducerea sistemului contractelor colective la uzinele de la Ferdinand 210 O. Matichescu, E. Georgescu, 1 Mai in România, 1890—1970, București, 1970, p. 294. 211 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 1288/1939, nenumerotat. 212 E. Mihăly, Gh. Dumitrașcu, Situația muncitorilor de la uzinele „Titan" — Galați (1934—1940), în Pregătirea și utilizarea eficientă a forței de muncă (Sim- pozion), Galați, 1982, p. 77—82. 213 Arh. St. Timișoara, Fond Ținutul Timiș, dos. Nr. 40/1940, f. 12. 214 Dan Popescu, Aspecte privind situația și lupta metalurgiștilor din Valea Bistrei în anii 1937—1939, în Studii și articole de istorie, 1967, X, p. 108. 215 Arh. Min. Muncii, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 1282/1939. 210 Arh. St. Timișoara, Fond Ținutul Timiș, dos. Nr. 37/1940, f. 21. 368 L. BATHORY și Nădrag, după atiția ani de insistențe zadarnice, a reprezentat un succes de seamă pentru muncitori. Contractul colectiv, valabil pînă la 1 martie 1941, con- sfințea o seamă de cuceriri importante ale lucrătorilor: timpul de muncă de 8 ore zilnic, mărirea salariilor cu 10—18n'o, p'.ata majorată a orelor muncite suplimen- tar, acordarea dc combustibil la preț convenabil, concedii plătite, introducerea unor măsuri de igienă și siguranță — inclusiv de băi și dușuri — în întreprinderi217. La scurt timp după aceasta a fost încheiat contractul colectiv al minerilor dc la Teliuc, valabil pe perioada 1 mai 1940 — 1 mai 1941. Convenția prevedea mărirea salariilor cu 15%, muncă de 8 ore pe zi, plata orelor suplimentare cu un spor de cel puțin 25%, concedii de odihnă, distribuirea unor articole de primă necesitate la preț favorabil etc.518 Dar, în lunile următoare, situația social-economică s-a înrăutățit, climatul politic intern și extern de asemenea. Dictatul de la Viena, instaurarea dictaturii mihtaro-fasciste, introducerea legislației fasciste a muncii, toate au generat con- diții nefavorabile pentru desfășurarea în continuare a luptelor revendicative ale muncitorimii. Sub conducerea comuniștilor, muncitorimea din întreprinderile so- cietății T.N.C., la fel ca întregul proletariat român, a continuat să lupte și in anii următori împotriva exploatării capitaliste, a dictaturii fasciste, a dezmembrării țării și a războiului. LUDOVIC BATHORY WORKERS AT TITAN—NADRAG—CALAN WORKS STRUGGLING FOR POLITICAL RIGHTS AND IMPROVEMENT OF SOCIAL AND ECONOMIC SITUATION (1919—1940) (II) (Abstract) The worsenlng of the economic situation in the years 1930—1931 brought ^bout dismissals and the reduction of the working day, as well as of the wages at Titan—Nădrag—Călan Wor.ks. In 1931 the owners succeeded in cancelling the system of collective agreement in Călan, too. Starting with 1932 TNC-Works em- barked upon large investments extending their activity and diminishing un- employment. However, the reduction of wages continued until 1934. Beginning with 1934 the workers' revendication movement gets stronger. Co- ordinated actions in all the enterprises of TNC-Works are in vicw. Trade-union organizations, where communists and social-democrats closely co-operate, consoli- date their activity. The workers aim at better wages, as well as at reintroduction of collective agreements. Consequently, between 1937—1939 strikes were orga- nized, espedally in Ferdinand. In 1940 the owners could not stop increasing the wages and drawing up a collective agreement in Ferdinand and Nădrag, which reprcsented an important success for the workers. 117 Contractele colective de muncă, 1940, p. 50—51. 218 Arh. Min. Sănătății, Fond Direcția Muncii, dos. Nr. 958/1940, f. 86; REZISTENȚA ANȚIHORTHYSTA ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI. CONTRIBUȚIA ASOCIAȚIEI „ASTRA“ ȘI A UNIVERSITĂȚII CLUJENE II a) Organizarea forțelor și a rezistenței antihorthyste pe tărîmul vieții spirituale românești* Dictatul de la Viena, prin caracterul și consecințele lui imediate asupra României, a determinat o stare de împotrivire generală a întregului popor român față de acest act imperialist1 și odată cu aceasta o definire nouă a orientărilor politice a forțelor național-patriotice antihorthyste, antinaziste în ansamblul lor și o regrupare a acestor forțe atît pe teritoriul ocupat prin dictat, cît și în România, constituindu-se într-o mișcare de rezistență național-patriotică antihorthystă. Apărarea domeniului vieții spirituale, a culturii și civilizației naționale, a învățămîntului în limba română au devenit probleme prioritare pe agenda acestei mișcări. In baza documentelor ce le posedăm în această fază a investigațiilor ar- hivistice putem prezenta în mod cronologic următoarele momente mai importante ale organizării rezistenței antihorthyste pe acest tărîm. La data de 2 septembrie 1940 la Cluj a luat ființă Comunitatea Națională Română, sub președinția profesorului universitar dr. Emil Hațieganu, organ repre- zentativ al populației românești din teritoriul atribuit Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena2. Din nucleul organizatoric al comunității denumit „Comite- tul de Direcție" au făcut parte: Emil Hațieganu, Aurel Socol, jurist, dr. Alexandru Lupan, dr. Liviu Telia, Ion Buzea, economist, dr. Li viu Pop, Valeriu Ghircoiaș, director de bancă, Vasile Hossu, avocat, ing. Teodor Burzo, Gheorghe Giurgiu, precum și cei doi episcopi români din Cluj, Nicolae Colan ortodox și luliu Hossu greco-catolic3. Ședința de constituire a avut loc în locuința dr. Eugen Dunca, * Pe această temă vezi: Vasile Ciubăncan, Contribuții sălăjene la continui- tatea vieții cultural-spirituale românești pe teritoriul de nord al Transilvaniei în timpul ocupației fasciste horthyste 1 IX 1940 — 25 X 1944, în ActaMP, 1977, p. 347—355; D. Micu, Literatura română în Transilvania nordică (1940—1944), în Steaua, nr. 8/1978, p. 12—15; Vasile T. Ciubăncan, Efortul pentru creație proprie spirituală românească — componentă a rezistenței antihorthyste (1 IX 1940 — 25 X 1944). Contribuții bihorene, în Crisia, XIII, 1983, p. 285—299; Vasile T. Ciubăncan, Apă- rarea învățămîntului în limba română, componentă a rezistenței antihorthyste (1 IX 1940 — 25 X 1944), în ActaMN XX 1983, p. 335—356; Gh. Zaharia, L. Vajda, Gh. I. Bodea, P. Bunta ș.a., Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1974, p. 100—138, 150—160. 1 Alături de lucrările cu tema despre Dictatul de la Viena publicate în ultimii ani, vezi date și aspecte mai recent publicate pe această temă în studiul: Vasile T. Ciubăncan, Dictatul de. la Viena. împotrivirea față de el, moment culminant de solidaritate națională a poporului român, în Apulum, XXI, 1983, p. 367—379 și Cornel Grad, Starea de spirit a populației, autorităților și armatei din Ținutul So- meș în vara anului 1940, în ActaMP, VII, 1983, p. 333—388. 2 Alexandru Matei, Comunitatea Națională Română, în AIIACN, 1978, p. 473—495. 3 Idem, p. 474—488. 370 VASILE T. CIUBANCAN str. 6 Martie nr. 42, în prezența prof. univ. dr. luliu Hațieganu, președintele Comi- tetului Central al Despărțămîntului „Astra", județul Cluj. Unul din meritele incontestabile ale comunității românești, alături de cel al înființării ei propriu-zise și altele, l-a constituit formularea unui program de luptă cu obiective precise, cuprinzînd toate domeniile principale de activitate din teri- toriul național afectat prin Dictat, intre care domeniul vieții spirituale românești, după cel al vieții cconomico-sociale, a ocupat un loc principal. Programul a fost puoli'at la da'a de 10 septembrie 1940 în „Gazeta Noastră”, organul de presă al comunității. în acest program, în subcapitolul intitulat „Instrucția publică", au fost în- scrise cerințele imediate menite să asigure în mod nestingherit desfășurarea în- vățămîntului de toate gradele pînă la cel superior în limba maternă pentru o populație școlară de naționalitate română care este evaluată la circa 157 000—162 000 de elevi și studenți rămași sub ocupația horthystăV Un alt subcapitol din programul comunității, intitulat „Cultura Populară**, cuprindea următoarele cerințe: 1. Să se permită funcționarea mai departe a „Astrei“ și a altor societăți cul- turale. 2. Să nu se pună nici o piedică în fața apariției ziarelor și revistelor româ- nești. Locul și apariția lor să fie menționate și în limba maghiară, dar în titlu- rile și textul articolelor să nu se poată întrebuința decît denumirea minoritară a localităților [adică cea românească — n.n.]. 3. Trupele românești de stagiune să poată da reprezentații (cu subvenții pro- porționale de stat sau orășenești). 4. Artiștii mai de seamă ai Teatrului Național din București să poată veni in turnee, fie singuri, fie cu trupa teatrală (eventual direct la chemarea guvernului maghiar). 5. Ar fi de dorit ca filmele ungurești să fie sincronizate și în limba română, iar filmele străine să fie prevăzute și cu inscripții românești5. Comunitatea românească, după ce s-a organizat, a activat deschis și printr-un număr de articole publicate în organul său de presă „Gazeta Noastră”, expri- mîndu-și opțiunile politice. Totodată a depus eforturi pentru organizarea sa pe baze de masă și o dată cu publicarea programului s-a cerut recunoașterea ei oficială de către guvernul Ungariei horthyste. La data de 15 septembrie 1940 însă, printr-o ordonanță a șefului slatuiui major al armatei maghiare, generalul Werth Henrik. s-a dispus ca întregul teri- toriu românesc ocupat de trupele horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, să fie trecut sub administrație și jurisdicție militară, astfel că: „înființarea de organizații noi sau organizarea filialelor pentru organizații existente este inter- zisă pînă la alte dispoziții**6 — se preciza în ordonanța respectivă. Prin acest act de forță majoră, comunitatea românească și-a încetat legal activitatea. Programul ei însă și-a păstrat valabilitatea pentru întreaga perioadă de ocupație horthystă și totodată un însemnat număr din foștii membri ai comu- nității au rămas în teritoriul ocupat, unde și-au continuat activitatea în diverse sectoare și domenii ale vieții economico-sociale și spirituale românești, s-au în- 4 Idem, p. 488—489, 491—495; vezi și Vasile T. Ciubăncan, Apărarea invăță- mîntului in limba română.... p. 341—342. 5 Alexandru Matei, op. cit., p. 489, 492. 11 Idem, p. 485—486. REZISTENȚA ANTIHORTHYSTA IN NORD-VESTUL ROMÂNIEI 371 cadrat în rezistența antihorthystă, unde au militat pentru înfăptuirea obiectivelor prevăzute în programul comunității. Al doilea moment al organizării pe un plan mai larg al rezistenței național- patriotice antihorthyste pe tărîmul vieții spirituale, cronologic, a fost marcat de poziția și opțiunile Comitetului Central al Asociației „Astra11 cu sediul la Sibiu față de Dictatul de la Viena, precum și față de soarta și viața spirituală a româ- nilor căzuți victimă acestui dictat, rămași sub ocupația străină horthystă. Momentul și împrejurarea în care a avut loc această deliberare au fost ziua de 7 septembrie 1940, cînd s-a ținut cea de-a doua ședință ordinară a C.C. al Astrei la sediul acesteia din Sibiu. La această ședință Comitetul Central și-a exprimat protestul cel mai hotărît în numele „Astrei11 pentru răpirea teritoriului național atribuit Ungariei prin Dic- tatul de la Viena. Totodată, și-a exprimat durerea nemărginită pentru pierderea celor 50 de despărțăminte din teritoriul răpit, cu populația românească aferentă, care au fost rupte prin acel act din trupul asociației7. O dată cu exprimarea acestei poziții, Comitetul Central a adoptat o hotărîre menită să asigure continuitatea activității Astrei și a despărțămintelor sale în teritoriul ocupat. In acel scop, a trimis Comitetului Central județean Cluj al des- părțămîntului „Astrei" următoarea comunicare scrisă: „Pentru asigurarea activi- tății ^Asociației pentru Literatură Română« în teritoriul cedat Ungariei — Vă rugăm și Vă împuternicim ca cooptînd în Comitetul D-voastră pe domnii: Marius Peculea (director al băncii Albina filiala Cluj), dr. loachlm Tolciu, dr. loan Cozma, dr. Liviu Telia, dr. Liviu Pop, dr. Eugen Dunca, dr. Aurel Hetco, Valeriu Ghir- coiaș, Canonic Mihai și Consilier eparhial Sava, să luați toate măsurile pentru continuarea activității culturale a unităților noastre din acest teritoriu118. Totodată s-a mai hotărît să fie trimise și două scrisori similare celor doi episcopi români din Cluj, respectiv lui Nicolae Colan și luliu Hossu, cu rugă- mintea ca să acorde întregul lor sprijin pentru continuarea activității organiza- țiilor „Astrei11 în teritoriul ocupat9. Merită a fi evidențiat faptul că la data luării acestei hotărîri la Sibiu, de către C.C. al „Astrei11, la Cluj, așa cum am arătat, a fost deja constituită comu- nitatea românească cu 5 zile mai devreme. Conform relatării unui martor ocular participant la acel eveniment, ședința de constituire s-a ținut în locuința Dr. Eugen Dunca, nominalizat în scrisoarea „Astrei11. Ne mai reține atenția faptul că o parte din cei indicați în scrisoarea respectivă de a fi încadrați în componența Comitetu- lui Central județean Cluj al Asociației „Astra11 erau deja aleși și în comunitatea românească. Aceștia erau dr. Liviu Pop, dr. Liviu Telia, Valeriu Ghircoiaș, episcopii Nicolae Colan și luliu Hossu. Din aceste date și aspecte se desprinde nu numai similitudinea pozițiilor celor două organisme politice naționale românești, dar și cunoașterea de către Comitetul Central al „Astrei11 din Sibiu a forțelor rămase în teritoriul ocupat și pe al căror aport se conta pentru asigurarea continuării acti- vității. La următoarea ședință, ținută la data de 28 octombrie 1940, Comitetul Cen- tral al „Astrei11, în conformitate cu hotărîrea sa din 7 septembrie 1940 și ca o 7 Arh. Stat. Sibiu, fond „Astra11, pachetul 1940, documentul nr. 2552/1940, decizia 137. 8 Ibidem. 9 Idem, documentul nr. 2264/1940 din 28 X. 372 VASILE T. CIUBANCAN continuare a poziției fixate atunci, a mai adoptat următoarele măsuri directoare ca linie de conduită a asociației: 1. Să se redacteze un protest solemn împotriva Dictatului de la Viena, care- să fie adresat către toate societățile culturale din lume, tipărit în diferite limbi. 2. Un protest împotriva atrocităților săvîrșite în teritoriul ocupat de către trupele de ocupație horthyste asupra populației românești, protest care să fie tri- mis guvernului român spre cunoștință și luare de măsuri. 3. Să se exprime dragostea față de românii rămași în teritoriul atribuit Un- gariei și să se facă a ajunge la acești frați credința noastră în recîștigarea terito- riului răpit și că nu nc vom lăsa și vom lupta pentru reîncorporarea lui In patria, mamă prin toate mijloacele posibile. 4. Adunarea generală anuală a „Astrei“ să se țină la Alba lulia în ziua de- 1 decembrie, dîndu-i-se o amploare cît mai mare, însă fără serbări și în care să se fixeze un nou drum al programului de muncă pentru dezvoltarea conștiinței naționale, pentru conducerea mulțimilor spre marele ideal ce trebuie să-1 urmă- rim10. S-a mai stabilit faptul că în cazul în care guvernul României, din motive- independente de asociație, nu va consimți la o adunare generală de proporții fixată pentru Alba lulia, atunci să se țină numai o adunare de studii șl doliu! și de hotărîri mari pentru viitor. In concluzie s-a apreciat că Asociația „Astra" trebuie să se pună în fruntea- acțiunii de solidaritate națională pentru refacerea teritoriului pierdut, ea fiind sin- gura cu credit moral pentru a putea fi în fruntea unor acțiuni de redresare mo- rală. „Pentru ►►Astra*' dreptatea nu poate fi alta decît integritatea națională*'11! A fost, de asemenea, reafirmată hotărirea „Astrei" de a purta o grijă per- manentă plină de dragoste fraților rămași sub ocupația străină horthystă, să-i încurajeze și să-i ajute necontenit. Cu privire la programul viitor de activitate al Astrei s-a hotărît ca el să fie întregit, în sensul ca principala ei preocupare în situația creată să fie axată pe documentarea și afirmarea drepturilor noastre asupra pămîntului românesc,, demascarea politicii regimului horthyst de ocupație și a fărădelegilor săvîrșite îm- potriva populației pașnice, contribuția, în deplină solidaritate cu alte forțe, la« recucerirea drepturilor noastre firești12. S-a convenit totodată să se ceară Societății de radiodifuziune ca, în cadrul orei săptămînale dedicate românilor în afara granițelor țării, să se rezerve 15 minute de emisiune asigurate de către asociația „Astra", pentru românii din nord- vestul Transilvaniei13. Din motive independente de ea, adunarea generală anuală a „Astrei" s-a ți- nut la data de 24 noiembrie 1940 la Sibiu și nu la Alba lulia, cum s-a preconizat inițial. Adunarea s-a desfășurat într-un cadru restrins, ținute fiind două expuneri cu titlurile „Problema Transilvaniei în timpul dualismului austro-ungar" de prof. dr. loan Lupaș și „Progresul cultural al Transilvaniei după unire" de prof. Olimpiu Boitoș. Adunarea generală a hotărît ca întreaga activitate a „Astrei" să fie în- dreptată spre un singur scop: „Recucerirea Ardealului înrobit"14. Activitatea în. acel scop să fie realizată prin conferințe, studii, anchete științifice și publicații 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Idem, documentul nr. 486/1941 din 19 II, pachetul pe- amil î194d. ■REZISTENȚA ANTIHORTHYSTĂ ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI 3Ț3 în care să se năzuiască a se lămuri opinia, publică din țară și din străinătate asupra drepturilor și dreptății românești, pregătind conștiințele și energiile pen- tru luarea la timpul hotărîtor a deciziilor supreme15. Printre mijloacele principale de luptă, „Astra" și-a ales organul său, revista „Transilvania", cea mai veche publicație românească de acest fel, prin care să lupte pentru unitate și solidaritate românească, pentru Ardeal, îndeosebi pentru frații din teritoriul național ocupat, iar spiritul românesc, trecutul, drepturile și aspirațiile naționale să se bucure de o atenție specială în paginile revistei. In acest scop s-a hotărît ca revistei să i se asigure apariția lunară. Pentru asigurarea scopului propus, Comitetul Central, în ședința din 4 ianuarie 1941, a hotărît reorganizarea comisiilor publicațiilor asociației, incluzînd în com- ponența acestora cele mai de seamă personalități științifice, de cultură, profesori universitari. Astfel, Comisia pentru publicații a fost organizată în următoarea com- ponență: I. Agîrbiceanu, dr. Lucian Blaga, dr. Valeriu Bologa, dr. Silviu Dragomir, dr. I. Lupaș, dr. Coriolan Petran, dr. D. Stăniloaie, dr. I. Mușlea, dr. Romul Vuia, iar ca referent Petru Olariu. Comitetul de redacție al revistei „Transilvania" a fost alcătuit în următoarea componență: dr. Silviu Dragomir, dr. Ovidiu Comșa, dr. Constantin Daicoviciu, I. Dăncilă, dr. I. Gîrbacea, dr. Ștefan Manciulea, dr. I. Muș- lea, dr. P. Râmneanțu, dr. Ionel Pop, iar ca referent loan Breazu16. în această perioadă au fost aduse modificări și în componența Comitetului Central al „Astrei", care a cuprins următoarele personalități: dr. luliu Moldoveanu președinte, dr. Gheorghe Moga vicepreședinte, dr. Gheorghe Preda vicepreședinte, iar ca membri: I. Agîrbiceanu scriitor, dr. Valeriu Bologa profesor, dr. Alexandru Borza prof. univ., acad. dr. Nicolae Colan episcop ortodox de Cluj, dr. Silviu Dra- gomir prof. univ., dr. luliu Hațieganu prof. univ., dr. Onisifor Ghibu prof. univ., dr. loan Lupaș prof. univ., dr. Vasile Meruțiu prof. univ., dr. Vaier Moldovan prof. univ., dr. Eugen Nicoară medic primar din Reghin, dr. Alexandru Rusu episcop greco-catolic de Maramureș, dr. Victor Stanciu prof. univ., dr. Suciu Coriolan profesor, Silviu Țeposu profesor17. Din examinarea acestei componențe, alături de caracterul ei reprezentativ, este de remarcat faptul că în perioada de după Dictatul de la Viena au făcut parte din Comitetul Central al „Astrei" 3 membri care activau în teritoriul ocu- pat de Ungaria horthystă, și anume dr. Nicolae Colan episcop ortodox de Cluj, dr. Alexandru Rusu episcop de Maramureș, cu sediul la Baia Mare, dr. Eu- gen Nicoară medic primar, care, pînă în anul 1942, cînd a fost forțat de către autoritățile de'vQCupație horthyste să se refugieze în România, a îndeplinit funcția ■de președinte al despărțămîntului „Astrei" din Reghin. Și acest fapt ne atestă legătura directă a Comitetului Central al „Astrei", prin membrii săi, cu mișcarea de rezistență național-patriotică din teritoriul aflat vremelnic sub ocupație horthystă. O altă constatare vine să ne, arate faptul că Universitatea clujeană, pusă în situația de a se refugia la Sibiu, ca urmare a Dictatului, prin cele mai reprezen- tative personalități științifice: istorici, filologi, juriști, cadre universitare medicale, s-a angajat efectiv în lupta național-patriotică antihorthystă, antinazistă în an- samblul ei, pentru anularea odiosului Dictat de la Viena din 30 august 1940. Prin 15 Idem, documentul nr. 406/1941. “ Idem, documentul nr. 57/1941 din 4 ianuarie. 17 Revista „Transilvania", nr. 1/1942. 374 VASILE T. CIUBANGAN caracterul și poziția sa, prin scopul urmărit, cadrul de organizare al „Astrei" și activitatea național-patriotică desfășurată de ea pe tărîm politic și al vieții spi- rituale, al culturii naționale, au devenit in situația general creată pentru România un cadru de luptă, care a cuprins toate forțele patriotice ale Universității clujene, alături de cele tradiționale ale Asociației. Prin acestea toate și prin altele, la Sibiu s-a format un centru polarizator de forțe puternice al luptei național-patriotice și de rezistență împotriva dominației naziste in România, a celei horthyste în nord-vestul țării, avînd le- gături directe cu mișcarea de rezistență antihorthystă din teritoriul național cotro- pit. Acest centru politic național a devenit intr-un șir de probleme majore men- torul și îndrumătorul firesc al activității pe tărîmul vieții spirituale a acestei mișcări antihorthyste. Cunoaștem cele mai de seamă hotărîri, măsuri și opțiuni politice adoptate de către Comitetul Central al „Astrei“ după Dictatul de la Viena, precum și cele ale cadrelor reprezentative ale Universității clujene, hotărîri de o importanță majoră pentru desfășurarea luptei naționale patriotice atît în Româ- nia, cit și în teritoriul căzut sub ocupație horthystă. Revenind la situația din nord-vestul țării: pe parcursul evenimentelor, miș- carea dc rezistență antihorthystă s-a îmbogățit cu noi aspecte și a crescut cu noi forțe social-politice, organizarea ei dobîndind forme mai avansate din punct de vedere politic, cerute de situația creată de ocupația fascistă străină. Mișcarea muncitorească revoluționară, compusă din organizațiile Partidului Comunist Român, organizațiile U.T.C., organizațiile revoluționare de masă con- duse de partid rămase în teritoriul ocupat, s-a reorganizat corespunzător cu situația politică schimbată. Astfel comitetul de partild teritorial pentru Transil- vania și Banat existent pînă atunci a fost reorganizat prin crearea Comitetului Regional al Comuniștilor din nordul Transilvaniei. In fruntea lui a fost desemnat un Secretariat Regional de partid. In teritoriu au fost create trei secretariate de partid pe zone mari: Criș, Mureș, Someș, subordonate Comitetului și Secretariatului Regional de partid. Măsuri similare au fost adoptate pentru refacerea organizațiilor U.T.C., a organizației „Ajutorul Roșu“, care a fost transformată în „Frontul pen- tru Ajutor și Solidaritate11, cu organe teritoriale și organ de presă propriu. Secretariatul și apoi plenara Comitetului Regional de partid care s-a ținut la Cluj în luna noiembrie 1940 au adoptat hotărîri și măsuri privind toate do- meniile principale de activitate a organizațiilor de partid, U.T.C., a celorlalte or- ganizații subordonate, inclusiv sprijinirea mișcării național-patriotice revoluționare românești din teritoriul ocupat, care se găsea în plin proces de dezvoltare și or- ganizare. In hotărîrea plenarei Comitetului Regional de partid adoptată în noiembrie 1940 a fost înscris un punct distinct în care este subliniată existența mișcării na- ționale, revoluționare a românilor căzuți sub ocupația horthystă și pe care o aprobă și se angajează să o sprijine. Cu privire la aceasta, în documentul adoptat s-a înscris următorul punct: „1. Mișcarea populară a românilor. Comitetul Regional salută cu bucurie acele începuturi care vizează înființarea unei organizații națio- nale revoluționare române. Sprijină cu toate puterile această organizație în lupta sa de eliberare națională".16 Mișcarea național-patriotică românească antihorthystă, ale cărei baze au fost puse prin Comunitatea națională română înființată în luna septembrie 1940, după 18 Arhiva Institutului de studii istorice'și sociâl-politice, cota A XXIV—XXXIV,, dosar inv. nr. 1601 f. 4—5. . . . - . : . .•* REZISTENTĂ ANTIHORTHYSTĂ 1N NORD-VESTUL ROMÂNIEI 375 interzicerea activității ei pe baze legale, s-a reorganizat și și-a regrupat forțele în funcție de situația creată. Astfel, o parte din membrii Comunității s-au angajat în rezistența antihorthystă pe tărîmul mișcării cooperatiste românești; între aceștia fiind prof. dr. Emil Hațieganu, care a devenit președintele Centralei „Plugarul" a cooperativelor românești; Ion Buzea a devenit directorul acestei centrale, Valeriu Ghircoiaș și dr. Liviu Pop au activat în domeniul rezistenței antihorthyste în sistemul financiar bancar românesc rămas în teritoriul ocupat. De asemenea a fost preluată conducerea ziarelor românești, a publicațiilor în limba română de către membrii Comunității naționale române. Un moment de mare însemnătate în procesul de organizare a mișcării na- ționale a românilor pe baze de masă și cu un caracter revoluționar l-a constituit înființarea Uniunii muncitorilor și țăranilor români din nordul Transilvaniei sub îndrumarea Secretariatului și a Comitetului Regional de partid din teritoriul ocupat. Uniune concepută să-și desfășoare activitatea atît pe baze legale, dacă aceasta era posibil, cît și în condiții de ilegalitate. Deosebit de important a fost faptul că Uniunea a reușit, cu ajutorul orga- nului de partid, să-și definească un program de luptă propriu cu caracter național și revoluționar. Acest program, elaborat in proiect de către secretariatul Comi- tetului Regional de partid din nordul Transilvaniei, a fost dezbătut și aprobat în prima conferință a Uniunii muncitorilor și țăranilor români din nordul Transil- vaniei, care s-a ținut la data de 1 decembrie 1940 la Cluj, în locuința dr. Iulian Chitta, membru al acestei Uniuni și al mișcării de rezistență antihorthystă, datare pe care el o atestă în scris19. Programul general al Uniunii conținea un șir de obiective și sarcini de luptă în domeniile economic, social, politic și în cel al vieții spirituale românești, pen- tru care au fost înscrise următoarele prevederi: „1. Pentru libertăți politice na- ționale, culturale pe seama populației românești. 2. Pentru dreptul de întrunire, organizare, libertatea presei și practica nestingherită a acestora. 3. Pentru liber- tatea deplină a culturii și limbii române. Nimeni să nu poată fi maltratat ori păgubit pentru folosirea limbii române. Pentru pedepsirea severă a prigonirilor de orice fel a limbii române. (...) 5. Pentru școli primare, secundare de specialitate, normale etc. românești, susținute de stat, în numărul cerut de necesitățile culturale ale poporului român pe baza învățămintului gratuit cu personal didactic român. Pentru înființarea unei universități pe cheltuiala statului cu profesori români. Pentru nestînjenita funcționare a școlilor confesionale românești existente"20. In conținut, Programul Comunității naționale române în domeniul vieții spi- rituale, al învățămintului, era identic cu cel al Uniunii. Ele vizau apărarea spi- ritualității naționale și contracararea politicii de maghiarizare a regimului horthyst în problemele asigurării învățămintului în limba română existau unele deosebiri de vederi în ceea ce privește modalitățile și formele de realizare a lui. Conținutul însă ne atestă similitudinea orientărilor, poziției și obiectivelor mișcării de re- zistență antihorthystă pe acest tărîm. In aceste condiții mișcarea muncitorească revoluționară antifascistă din teri- toriul ocupat a avut meritul de 3 fi înțeles realitățile istorice, etnice, naționale și astfel și-a înscris în programele și obiectivele sale de luptă sprijinirea organizării și activității mișcării național-patriotice revoluționare românești în lupta de eli- berare națională. Prin aceasta, mișcarea muncitorească a devenit și o forță compo- 19 Arh. Stat. Cluj, fond Centrala Plugarul, dosar nr. 1/1940, f. 39. 20 Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 90, Unitatea de păstrare nr. 1727 fjl.- 376 VASILE T. CIUBANCAN nentă a mișcării național-politice antihorthyste, iar într-un șir de domenii hotărî- toare a reușit să o conducă și să o îndrume în mod efectiv. în metamorfoza organizării și regrupării forțelor revoluționare, național- patriotice ale rezistenței antihorthyste, pe tărimul luptei în domeniul vieții spiri- tuale românești au avut loc următoarele măsuri și schimbări: Cotidianul românesc „Tribuna Ardealului" a apărut cu data de 15 septembrie 1940 ca urmare a încetării forțate a apariției ziarului „Gazeta noastră" — organ al Comunității naționale românești. Conducerea „Tribunei Ardealului" a fost pre- luată de prof. univ. dr. Emil Hațieganu, fostul președinte al Comunității, care a devenit apoi președintele mișcării cooperatiste românești. Astfel, cotidianul româ- nesc a căpătat un suport material-financiar și o bază de masă căreia să i se adreseze. Al doilea ziar săptămînal in limba română, cu titlul „Săptămîna", a apărut la Bistrița sub egida conducătorilor comunității averilor grănicerești năsăudene, care s-a încadrat în rezistența antihorthystă, aderînd la mișcarea cooperatistă româ- nească. Astfel, și acest ziar a avut o bază materială solidă și una socială largă de masă. Al treilea organ de cultură națională în teritoriul ocupat a devenit revista „Viața ilustrată", care și-a reluat apariția în martie 1941, după o întrerupere din luna septembrie 1940 în urma ocupației horthyste. Această revistă a fost condusă direct din anul 1930 de către întemeietorul ei, episcopul ortodox dr. Nicolae Colan, devenit membru al C.C. al „Astrei" și apoi membru titular al Academiei Române. A fost editată sub egida Episcopiei ortodoxe a Clujului, Vadului și Feleacului și tipărită în tipografia acesteia, fiind unica modalitate legală de a i se asigura apa- riția și publicarea în situația de după Dictat. După reapariția revistei in noua situație politică schimbată, ea nu mai era ceea ce a fost înainte de anul 1940 și a fost pusă în slujba mișcării de rezistență național-patriotică antihorthystă dusă pe tărimul vieții spirituale. Conform unei aprecieri de specialitate a criticului literar Dumitru Micu, în perioada ocupației horthyste, „»Viața ilustrată-- n-a fost o publicație cu caracter strict local, ci una in care se oglindesc realitățile .spirituale ale întregii țări — o Dacie literară"21. In teritoriul ocupat au activat pe acest tărîm ca membri ai Partidului Comu- nist Român, ai organizațiilor U.T.C. ori simpatizanți următorii: prof. dr. Teofil Vescan junior, prof. Tudor Bugnariu, prof. Gheorghe Dăncuș, Victor Constanti- nescu, dr. Iulian Chitta, Francisc Păcurariu, Valentin Raus, Romulus Hatos, Mihai Pop. La aceștia s-au mai adăugat și asociat un grup de tineri prozatori și poeți: losif Moruțan Fiscuteanu, loan Cherejan, Victor llieșiu, Ștefan Căprariu, Ionel Bul- boacă. Mișcarea a cuprins și un grup de artiști plastici, unii din ei consacrați, Petre Abrudan, Emil Cornea, Teodor Harșia, Raoul Șorban. Treptat, numărul par- ticipanților la viața spirituală a crescut cu alte forțe, între care Virgil Șotropa poet, Vasile Vartolomei profesor și publicist, Eugenia Mureșan prozatoare, Florea Mu- reșan publicist. Teodor Ciceu poet, Alexandru Anca, Ion Bilțiu Dăncuș, Ilia Ola- riu, Pia Dragoș, Dionisiu Fărcașiu, Coriolan Dragomir, Valeriu Gh. Sima, Nicolae Pura, Gavril Scridon, V. Oarcășu, D. Micu, loan T. Buzdugan, Viorel Oprea, Nico- Lae Bălan, Iordan Dumitru, Lucian Poenaru, V. Moldovan, Gh. Isac și Titus Poe- naru, care a fost unul dintre cei mai fecunzi prozatori și poeți din zona graniței nă- săudene. Toți aceștia și-au făcut prezența prin creații proprii, studii, articole etc. în coloanele celor trei organe de presă în limba română și prin creațiile și tipăriturile 21 D. Micu, op. cit., p. 15. REZISTENȚA ANTIHORTHYSTA 1N NORD-VESTUL ROMÂNIEI 377 de acest fel apărute atunci în teritoriul ocupat. Aportul și contribuțiile fiecăruia, fără îndoială, diferite, însumate ne dau tabloul continuității neîntrerupte a vieții spirituale românești în teritoriul ocupat, pe toată durata vremelnicei ocupații. Prin această continuitate avem atestată existența unei mișcări național-patrioticc anti- horthyste și pe acest tărîm vital al existenței noastre, mișcare ce s-a constituit în parte componentă a rezistenței generale atît din teritoriul ocupat, cît și la scară națională. b) Rezistența antihorthystă, Asociația „Astra" și Universitatea clujeană în luptă împotriva Dictatului de la Viena, pentru anularea lui Pentru înțelegerea și motivația angajării imediate în acțiunea de luptă a acestor doi factori cu sediul atunci la, Sibiu, este de relevat faptul că atît „Astra“, cît și Universitatea clujeană, prin istoricul, rolul, conținutul activității lor, erau două forumuri științifice naționale care, după actul istoric de la 1 Decembrie 1918, s-au angajat militant în activitatea de consolidare a edificiului național statal. Tn perioada interbelică ambele instituții au adus contribuții de valoare națională la efortul general pentru dezvoltarea științei și culturii, la dezvoltarea conștiinței na- țional-patrioticc a poporului român. Au militat împotriva pericolului fascismului, a revizionismului horthyst, a războiului imperialist, pentru apărarea frontierei de vest a țării. Prin „Extensiunea universitară" creată sub președinția prof. univ. dr. Silviu Dragomir, cele două instituții au conlucrat fructuos în perioada interbelică, „... activitatea lor s-a legat nu numai de tineret, ci și de popor și de nație"22 — aprecia dr. luliu Hațieganu în calitate de rector al Universității clujene refugiate la Sibiu. Dictatul de la Viena, antipod al statului național unitar român, a lovit și în idealul, crezul, în conștiința națională, pentru care cele două forumuri au militat cu cele mai reprezentative forțe în toată perioada de la înființarea lor. Acestea au stat la baza atitudinii și poziției pe de o parte de condamnare a Dic- tatului de la Viena, iar pe de altă parte de angajare a lor efectivă în lupta împo- triva acestui act imperialist și antinațional. Poziția Universității clujene împotriva Dictatului de la Viena a fost cate- goric exprimată încă din ziua pronunțării verdictului și după aceea în telegrama Consiliului Universității din 1 septembrie 1940 în care se arăta că protestează cu întreaga energie împotriva mutilării nelegitime a Ardealului. în încheiere se de- clară că: „Vrem să fim socotiți ca soldați mobilizați în Ardeal [. ..] pentru răspîn- direa marelui și nepieritorului adevăr al drepturilor și veșniciei noastre pe aceste meleaguri"23. 22 Stelian Neagoe, Viața universitară clujeană interbelică, voi. II, Cluj-Napoca, 1980, p. 286. în legătură cu poziția Universității față de apărarea frontierei de vest a țării vezi Vasile T. Ciubăncan, Apărarea frontierei de vest a țării deziderat na- țional. Adeziuni clujene interbelice, în ActaMN, XIX, 1982, p. 211. Despre poziția „Astrei" în aceeași problemă vezi: Arh. Stat. Sibiu, fond „Astra", pachetul 1940, documentul nr. 2264/1940, în care se arată că „Astra" a subscris în anul 1940 pen- tru înzestrarea armatei suma de 400.000 lei și a trimis pentru soldații concentrati pe frontiera de vest 20.000 exemplare de diferite broșuri pentru lectură. 23 Stelian Neagoe, op. cit., p. 286. ' 378 VASILE T. CIUBANCAM în situația creată, cele două instituții au convenit asupra măsurilor și for- melor noi de organizare a luptei pînă la o apropiată contopire a acțiunilor. Pe această linie s-a înscris reorganizarea componenței organelor de condu- cere ale „Astrei", respectiv Comitetul Central al ei, care în covîrșitoarea majori- tate s-a format din profesorii Universității clujene, cei mai reprezentativi oameni. Funcția de președinte al C.C. al „Astrei" era îndeplinită de dr. luliu Moldoveanu, cadru universitar. Așa cum am mai relatat în prima parte a studiului, în cele- lalte organisme ale asociației, în special în conducerea publicațiilor ei, au fost desemnați în covîrșitoare majoritate profesori și cadre universitare clujene. Prin toate acestea „Astra" a devenit un forum politic național și totodată un cadru legal pentru desfășurarea acțiunii lor, avînd la activul său un puternic credit și prestigiu moral-politic, care a fost ridicat pe o treaptă calitativ superioară prin angajarea noilor forțe în activitatea ei. încercînd o sintetizare a obiectivelor și problematicii rezistenței antihorthyste în domeniul vieții spirituale naționale, cu prioritățile ei se pot desprinde urmă- toarele orientări: 1. Lupta pentru apărarea și păstrarea învățămîntului de toate gradele în limba română și contracararea politicii dc maghiarizare forțată sau deghizată duse de regimul fascist horthyst în acest domeniu24. 2. Concentrarea eforturilor maxime ale rezistenței pentru asigurarea unei creații proprii spirituale naționale pentru populația căzută sub ocupația horthystă și pentru a se umple marele gol ce s-a produs în acest domeniu, ca urmare a consecințelor grave și imediate ale Dictatului de la Viena25. 3. Mișcarea de rezistență, în activitatea sa de educație patriotică, antifascistă a maselor căzute victimă ocupației horthyste, a situat creația istorică, culturală, științifică făurită de poporul român de-a lungul veacurilor, precum și efortul de menținere și răspîndire a ei, in circuitul vieții spirituale sub ocupația străină. Această problematică va fi tratată de către autor într-un studiu aparte. 4. Lupta pe tărîmul confruntărilor ideologice în domeniul istoriei patriei noastre, dintre mișcarea de rezistență și ideologia și propaganda revizionismului fascist horthyst, pentru combaterea falsificărilor și denaturărilor și apărarea ade- vărului istoric. Din această vastă și complexă problematică ce a făcut obiectul activității re- zistenței antihorthyste în strînsă conlucrare cu asociația „Astra" și Universitatea clujeană, vom reda numai cîteva date și aspecte, deoarece problema necesită în continuare studii noi, unele interdisciplinare. Revizionismul horthyst și-a manifestat recrudescența pe tărîmul ideologic lă adresa României și după Dictatul de la Viena, pentru a justifica ocupația asupra nord-vestului țării noastre și a formulat pretenții revizioniste asupra întregii Tran- silvanii. în domeniul istoriei problemele fundamentale privind etnogeneza, locul și aria de formare a poporului și a limbii române, continuitatea sa neîntreruptă pe pămîntul patriei, locul și rolul său în istoria europeană, au constituit domeniul principal al confruntărilor ideologice între forțele mișcării de rezistență din nord- 24 Vezi Vasile T. Ciubăncan, Apărarea învățămîntului în limba română, com- ponentă a rezistenței antihorthyste (1 IX 1940 — 25 X 1944), în ActaMN, XX, 1983, p. 335—356. 25 Vezi Vasile T. Ciubăncan, Efortul pentru creație spirituală românească — componentă a rezistenței antihorthyste (1 IX 1940 — 25 X 1944). Contribuții biho- rene, în Crisia, XIII, 1983, p. 285—299. REZISTENȚA ANTIHORTHYSTA IN NORD-VESTUL ROMÂNIEI 379 vestul țării, Asociația „Astra", Universitatea clujeană și cercurile propagandei regi- mului fascist horthyst de ocupație. Redăm cîteva dintre aserțiunile propagandei horthyste vehiculate atunci pe tărîmul istoriei: „acest popor balcanic [adică poporul român — n.n.] alcătuit din elemente slave, turcești, pecenege, cumane, romane, albaneze a apărut la sfîrșitul secolului al XlII-lea, în partea de miazăzi a Ardealului1126 — se afirmă în cursul „Istoria maghiară", autor Barâth Tibor, destinat învățămîntului superior din Tran- silvania. El mai afirma că românii nu aveau „așezări statornice, ci, ca un popor nomad de păstori, străbătind crestele munților, s-au îndreptat primele roiuri pe pămînt maghiar"27. . Autorul se contrazice în propria sa lucrare în care scria că pe la anul 1210 în zonele Sibiului și Făgărașului românii au ..........îndeplinit anumite servicii de pază de frontieră și în schimb au putut întrebuința pășunile din munți"28. Acestor concepții național-șovine ale autorului li s-a dat o replică în revista „Transilvania", în cronica cu titlul „O definiție buclucașă", în care se arăta că definițiile ciudate ale autorului: acelea de „popor nomad" și în același timp de apă- rător de graniță ar putea trezi bănuieli nedorite in mintea cititorului și apoi i se mai adresa întrebarea: „Ce interes a putut avea acest «popor nomad« să apere frontiera de miazăzi a unei țări dacă această frontieră erau hotarele lui de miază- noapte?"29. Concepții străine de adevărul istoric se afirmau și în alte lucrări. „Românii nu au originea în Ardeal, ci în peninsula balcanică" și „ ... Românii nu în Ardeal, ci în Balcani s-au desprins de românismul european de sud-est"30 — se afirma într-o altă lucrare, apărută în anul 1942 la Budapesta. In combaterea și contracararea întregului arsenal al propagandei fasciste horthyste pe acest tărîm s-au angajat atît forțele mișcării de rezistență din teri- toriul ocupat, cît și cele ale Universității clujene și „Astrei". Conducerea Universității clujene, consecventă poziției sale adoptate împotriva Dictatului de la Viena, în lupta, apoi, pentru apularea lui și-a definit orientările și formele de acțiune. In ședința Consiliului universitar din iunie 1941, în cuvîntul rectorului prof. univ. dr. luliu Hațieganu se arăta: „Trebuie să ajungem, la con- cepția de viață națională care să realizeze solidaritatea generațiilor și să închege conștiința națională care dă unitate de gîndire [...] Idealul național să fie o nouă unire a tuturor oamenilor. Numai realizînd această condiție vom fi făcînd cel mai mare serviciu neamului, care privește spre noi [...]“ — arăta vorbitorul31. In această viziune, la data de 2 iulie 1941 profesorii universitari I. Lupaș, C. Daicoviciu, S. Dragomir, E. Petrovici, Laurean Someșan s-au adresat conducerii Universității și prin ea organelor de resort, solicitîndu-le aprobarea ca să folo- sească armele științei în consens cu adevărul istoric, să dea cuvenitele replici aserțiunilor propagandei revizioniste horthyste cu referire la istoria României, aprobare care în final li s-a dat32. 26 Vasile Căliman, O definiție buclucașă, în Transilvania, Sibiu, nr 3/1943, p. 489—490. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem. 10 Gâldi Lăszlâ, Magyar—român szellemi kapcsolatok, în Magyar Szemle, Bu- dapest, 1942, p. 44. 31 Stelian Neagoe, op. cit., p. 258. 32 Idem, p. 287. 380 VASILE T. CIUBĂNCAN Linia de conduită a Universității, pe care să o urmeze în aceste confruntări ideologice, a fost expusă în cuvîntul inaugural rostit de același rector cu prilejul deschiderii anului de învățămînt, la 3 noiembrie 1941, în care sublinia: „Noi nu i avem nevoie să falsificăm adevărul. Noi nu vrem să facem din istorie propagandă — ci răspundem cu adevărul științific, căci numai adevărul dă putere științei, iar dreptatea și adevărul înving totdeauna. Adevărul și dreptatea sînt cele mai mari puteri, iar aceste două puteri sînt aliatele noastre, sînt fundamentul eticii noastre naționale"’3. In mod similar și în aceeași orientare asociația „Astea" în strînsă legătură cu Universitatea și mișcarea de rezistență din nord-vestul țării și-au conjugat ac- țiunile și au militat pentru realizarea obiectivelor fixate de interes național pa- triotic. • In aceste confruntări în România, la Universitatea clujeană și asociația „Astra" oamenii de știință cei mai autorizați pe plan științific în problemele etnogenezei poporului român au fost istoricul prof. dr. Constantin Daicoviciu, I. I. Russu, M. Macrea de la aceeași universitate. Lucrarea de referință în această problemă a reprezentat-o publicarea ediției a doua, completată cu rezultatele noilor cercetări, „La Transilvania nell’antichitâ" („Transilvania în antichitate"), autor Constantin Daicoviciu. In recenzia dedicată lucrării, semnată de I. I. Russu, se consemna: ..................ea apare ca o carte nouă urmărind același scop cu mijloace perfecționate, de a pre- zenta documentat sintetic, la lumina celor mai recente cercetări, istoria integrală de-a lungul antichității a acestui bastion, predestinat al regiunii de la Dunărea de Jos, loc de refugiu și de dominare a spiței daco-romane [...] In această lucrare apare romanitatea in Dacia și continuitatea daco-romană"34. Autorul operei „Transilvania în antichitate", mărturisindu-și profesiunea de credință față de cauza pentru care milita pe acest tărîm, într-un studiu dedicat problemei, spunea: „Continuitate [...] Ea înseamnă o neîntreruptă viețuire a unui neam pe aceleași meleaguri din vremuri atît de adînci îneît pămîntul și omul par a fi zămislite de odată unul pentru altul [...] Sîntem convinși de adevărul nezdrun- cinat al acestei teze deoarece o vedem atît de limpede la lumina binefăcătoare a științei"35. Istoricul I. I. Russu, în studiul „Decebal regele dacilor", formula o concluzie de importanță principială privitor la continuitate. „Pierderea libertății politice [a dacilor — n.n.] — arăta autorul — era departe de a fi o extirpare totală, și pentru marea masă a eroicului popor dacic, destinul istoric deschide un nou orizont, prin integrarea lui în linia de civilizație latină a imperiului roman și crearea celui mai îndepărtat bastion al romanității în calea puhoaielor barbare din răsărit. Romani- zarea dacilor prin limbă și credință nu însemna dispariția marilor virtuți străbune, ci modelarea lor în armonica sinteză daco-romană"36. Problemele continuității, sub multiplele ei laturi și privită în întreaga evoluție a dezvoltării istorice a poporului român, au făcut obiectul unui număr mare de studii și lucrări realizate în acea perioadă și au fost pe larg analizate în publica- 33 Anuarul Universității Cluj—Sibiu, 1941, p. 10—11. 34 I. 1. Russu, Transilvania in antichitate: C. Daicoviciu, în Transilvania, nr. 6/1943, p. 473—474. , 35 Constantin Daicoviciu, Dovezile arheologice ale continuității, în Transilvania, nr. 1/1943, p. 1—2. ■ 36 I. I. Russu, Decebal, regele dacilor, în Transilvania, nr. 7/1941, p. 466. Vezi și Onomasticon Daciae, în AISC, IV, 1941—1944, p. 186—233. ' REZISTENȚA antihorthystă In nord-vestul româniei 381 țiile „Astrei", ale Universității și Muzeului de Istorie Națională, toate cu sediul la Sibiu. Dată fiind dimensiunea și marea gamă a problemelor ridicate în aceste lucrări, în studiul nostru vom exemplifica doar o parte din acestea, pentru a înfățișa, odată cu preocupările și realizările, mai ales linia de conduită a autorilor acestor lucrări, prin care s-au înscris în mod organic în lupta de rezistență național-patriotică a poporului român pe tărîm ideologic împotriva fascismului. In revista „Transilvania" s-au remarcat studiile cu tema: „Dovezile arheo- logice ale continuității", autor Constantin Daicoviciu, în care se dădea o replică celor care denaturau adevărul istoric: „Ce poate fi, într-adevăr, mai străin de gîndirea istorică, decît negarea vieții unui neam multimilenar, sub o stăpînire nouă; Ce poate fi mai absurd pentru istoricul obiectiv decît teoria dezrădă- cinării totale a unui popor puternic, adine înfipt în pămîntul străbun; ce poate fi mai lipsit de înțelegere a istoriei omenirii, decît crearea artificială a unor goluri de oameni și de viață pe un pămînt binecuvîntat ca acela al țării noastre?"3'. Formulînd concluzia în consens cu adevărul istoric el sublinia că: „Venitorii s-au contopit în masa nepieritoare a autohtonilor transformați și unii și alții într-un popor romanic"38. Dovezile filologice ale continuității au făcut obiectul studiilor lui Emil Petro- vici, care, printre altele, formula concluzia: „în Transilvania se găsește «simburele- din care a crescut copacul, bogat în ramuri ale graiului românesc, clădite pe toată întinderea pămîntului nostru"39. Studiul „Dovezile istorice ale continuității", autor loan Moga, punea în evidență cronici, însemnări, știri cu referire la români, la organizarea lor politică în formațiunile prestatale și altele din secolele IX—XIII40. „Dovezile etnografice ale continuității", autor Romulus Vuia, era un studiu inedit de interes științific major care demonstra și pe această cale permanența poporului român cu o civilizație cu caracter autohton stabilă, adine înrădăcinată în trecutul și în pămîntul patriei noastre41. Mișcarea de rezistență din teritoriul ocupat, care era la curent cu preocupările în domeniul istoriei patriei ale forțelor patriotice din centrul Sibiu, și-a sincro- nizat acțiunile cu aceste preocupări. Incepînd din anul 1941, în forme specifice situației, prin organele sale de presă și lucrările editate în limba română au pu- blicat un număr însemnat de articole în care se prezentau în mod obiectiv proble- me ale etnogenezei, ale continuității poporului român. între acestea remarcăm reproducerea articolului scris de poetul Șt. O. losif cu titlul „Cultura dacilor", articolul „Limba dacilor" de Gh. Popa Lisseanu, articolul „Traian și Decebal", ar- ticolele cu titlul „Românii nordici" în care erau comentate pe larg diplomele maramureșene publicate de Ion Mihali și altele. 37 C. Daicoviciu, Dovezile arheologice ale continuității, p. 6. Vezi și Proble- mele continuității în Dacia, în AISC, III, 1936—1940, Sibiu, 1941, p. 200—318. 38 C. Daicoviciu, Dovezile arheologice ..., p. 6. Vezi și Mihail Macrea, Mone- dele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936—1940, Sibiu, 1941, p. 271—305. 38 Emil Petrovici, Dovezile filologice ale continuității, în Transilvania, nr. 1/1943, p. 12. 40 loan Moga, Dovezile istorice ale continuității, în Transilvania, nr. 1/1943, p. 14—20. 41 Romulus Vuia, Dovezile etnografice ale continuității, în Transilvania, nr. 1/1943, p. 21—32. 382 vasile t. ciubâncan La rîndul său profesorul Gheorghe Dăncuș, redactor la „Tribuna Ardealului", a publicat în aprilie 1941 un articol intitulat „Ciudățenii istorice", ocazionat de apariția lucrării profesorului George I. Brătianu, cu titlul: „Unde, cînd și cum s-au născut românii", ca răspuns la o astfel de întrebare ridicată de istoricul francez Ferdinand Lot, profesor la Sorbona. Prin acel articol s-a luat poziție critică față de diferite concepții neștiinți- fice, revizioniste. „Problema originii, nașterii românilor — în timp și spațiu — a fost deja de mult, in întregime și pentru totdeauna dezlegată. Istorici și filologi cu renume mondial, în baza documentelor ce nu pot fi răstălmăcite, a conclu- ziilor științei au lămurit, în linii generale, toate întrebările și nedumeririle cu privire la această problemă"42. Luînd poziție critică față de unii pseudo-teoreticieni care se abat de la adevărul istoric, autorul le-a replicat astfel: „Ciudat este faptul că mai sînt unii filologi și istorici care pun și discută — inutil și deplasat — adevăruri funda- mentale, stabilite și intrate definitiv în patrimoniul științei universale. Evident, acești savanți, fiind anacronici, nu prezintă din punct de vedere științific nici un interes. Știința fiind una și numai de un singur fel (cea cu valoare universală și veșnică), cine se abate din făgașul ei devine impostor"43. Autorul, analizînd apoi contradicțiile și lipsa de substanță a ciudatelor teorii lansate dc acești impostori oare fiecare veneau cu variante proprii, arăta că aceș- tia își imaginează și pun pe tapet argumente pentru a arăta că numai teoria lui este adevărată, că din acest loc, sau din acea parte a teritoriului românii s-au răspîndit apoi la diferite date pe teritoriul unde se află astăzi"44. Dezvăluind aceste contradicții și lipsa lor de suport, autorul mai arată: „Ci- tind toate teoriile amintite mai sus, în baza cărora poporul român este exclus din toate părțile teritoriului nord- și sud-dunărean, ies din ele concluzii după care românii nu s-au născut nicăieri. Nu-i ciudat lucru? Și fiecare autor certîndu-se cu ceilalți, caută să scormonească argumentele cele mai puternice nu pentru a proba că românii s-au născut intr-un anumit loc, ci pentru a arăta că nu puteau să se nască în cutare loc"45. în încheierea articolului autorul reafirma aprecierea după care știința a sta- bilit deja datele și adevărurile fundamentale nu numai despre poporul român, ci și despre toate popoarele, mai ales europene, și că aceste adevăruri au devenit cu- noscute în liniile lor esențiale nu numai de către savanți, dar și de o însemnată parte a publicului cititor. „Prin urmare orice alte diaite și teorii scormonite cu scopuri străine științei nu pot interesa decît ca lectură curioasă"46 — concluziona autorul. Un ciclu de articole au fost dedicate marilor cronicari și învățați ai neamu- lui — Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir — și operei lor, subliniindu-se importanța operelor pentru afirmarea ori- ginii și continuității poporului român, afirmîndu-se cu mîndrie: „...căci românul a fost totdeauna vrednic de numele său, deoarece nu degeaba românii sînt singurul 42 Tribuna Ardealului, 27 aprilie 1941. 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Ibidem. 46 Ibidem. REZISTENȚA ANTIHORTHYSTA 1N NORD-VESTUL ROMÂNIEI 383 popor latin ce și-a păstrat numele de la romani, căci zice cronicarul Grigore Ureche: de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul"47. In România, marea epopee a realizării idealului poporului român de unire intr-un stat unitar centralizat la 1600 a fost evocată de istoricul Al. Lapedatu, în studiul comemorativ dedicat aniversării urcării pe tronul Țării Românești a voie- vodului Mihai Viteazul, sub titlul semnificativ „Dacia lui Mihai Viteazul*, care se încheia cu o apreciere de valoare istorică: „Dacia aceasta de la 1600 e cel mai lu- minos și cel mai impresionant act al trecutului nostru, figura marelui voievod a devenit simbolul idealului politic național [...] pentru reconstituirea Daciei lui Mihai"48, arătînd apoi că acest ideal a fost realizat la 1 decembrie 1918. Epoca revoluției românilor de la 1848—1849 a fost evocată în „Tribuna Ar- dealului", folosindu-se ocazia că în anul 1943 Academia Română a intrat în pose- sia unor manuscrise ale lui Simion Bărnuțiu, între care se găsea și testamentul său, ce a fost pentru prima dată publicat atunci în revista „Dajcia", însoțit de un studiu interpretativ. La rîndul lor, cotidianul „Tribuna Ardealului" și gazeta „Săptămîna", receptive la eveniment, au republicat întregul testament și studiul respectiv, după revista, „Dacia". în testament marele tribun și ideolog al revoluției din Transilvania își exprima dorința ca să fie înmormîntat la Bocșa Română, satul său natal din județul Sălaj. Articolul omagial se încheia cu aprecierea: ....omul care a botezat cu numele lui o pagină de glorioasă istorie românească a murit mai sărac decît pustnicii din legendă"49 — subliniindu-se ideea că marele om al epocii și-a consacrat întreaga viață cauzei naționale a poporului român. în România, în același an marea epocă revoluționară a fost marcată prin publicarea de către istoricul Ștefan Pascu a volumului III al lucrării „Istoria Româ- nilor din Dacia Superioară" de Alexandru Papiu-Ilarian, după manuscrisul desco- perit la Academia Română. Evenimentul editorial și-a găsit ecoul cuvenit și în teritoriul ocupat, prin „Tribuna Ardealului", în articolul cu titlul: „Surpriză biblio- grafică", în care, relatîndu-se evenimentul, se sublinia totodată importanța pentru contemporaneitate a lucrărilor istorice ale revoluționarului pașoptist: ..........acest volum, ca și celelalte, — în care se află multe adevăruri îndrumătoare și multe mărturii asupra oamenilor și faptelor de altă dată — interesează pe toți cititorii, în ele reînvie de după paravanul prezentului toate figurile mari ale românilor de pretutindeni și stăruie în minte întregul urcuș al vremurilor ce nu mai sînt"50 — se concluziona în încheierea articolului. Revista „Transilvania", apreciind momentul editorial, scria: „Cartea aceasta de mare actualitate pentru vremurile în care trăim este închinată martirilor ro- mâni din Transilvania, care în viforoasele evenimente ale anului 1848—1849 și-au jertfit viața pentru izbăvirea neamului din asuprirea seculară a uzurpatorilor"51. Anul 1943 a consemnat și acțiunea comemorativă organizată de către „Astra", ocazionată de împlinirea a 50 de ani de la procesul memorandiștilor, scop în care au fost organizate acțiuni în orașele Turda, Alba lulia, Caransebeș, Hunedoara și București. Istoricul Ștefan Pascu a dedicat evenimentului studiul „Din răsunetul procesului memorandiștilor în masele populare" — aspect care pînă atunci nu a 47 Vasile Vartolomei, Vechea cultură românească în Țara Bihariei, Editura Tri- buna Ardealului, Cluj, 1941, p. 3. 48 Al. Lapedatu, Dacia lui Mihai Viteazul, în Transilvania, nr. 3/1941, p. 601. 49 Tribuna Ardealului, din 24, 25 mai 1943. 50 Tribuna Ardealului, din 2 septembrie 1943. 51 Transilvania, nr. 11—12/1943, p. 957—990. 384 VASILE T. CIUBĂNCAN fost cercetat și relevat, deși se recunoștea că ei au fost „mandatarii maselor1152 — aprecia autorul. ' Alte evenimente, unele dramatice și triste, în viața poporului nostru, aii fost in atenția mișcării de rezistență. „S-a dus apostolul neamului — anunța cu profund regret la 1 decembrie 1940 „Tribuna Ardealului" —. O țară se tînguiește la cata- falcul marelui ei fiu Nicolae lorga: O parte din însăși sufletul neamului românesc a fost doborît. Numele său adine săpat în stîncă de marmură a națiunii române, înconjurat de glorie, Nicolae lorga, apostolul neamului a fost găsit ciuruit de gloanțe într-un șanț pe șoseaua dintre București și Ploiești. Sîngele lui prețios s-a scurs prin noroiul șoselei și s-a înapoiat în pămîntul pe care l-a iubit atît de mult [...] care străbătea lumea în lung și lat pentru a arăta străinilor fala trecutului și potențialul prezentului românesc"53 — arăta cotidianul despre acest tragic eveniment. In anul 1943, în același cotidian s-a publicat articolul comemorativ „Trei ani de la moartea lui lorga"; deși cenzurat în trei locuri, în text se sublinia că acest geniu al poporului român ........a fost sacrificat atît de tragic și năpraznic de o ceată de lepădături cu chip de om. Prin cele ce reproducem — acum și aci aducem prinosul nostru de cinste pomenirii marelui său suflet și creațiunii saie nemuritoare"54 — se arăta în articolul omagial semnat de prof. Gh. Dăncuș, re- dactorul cotidianului. Pentru atitudinea de protest împotriva monstruoasei crime politice asupra ma- relui savant patriot, redactorii cotidianului românesc au fost declarați dușmanii ai regimului legionar și amenințați cu moartea55. Ca semn de ultim omagiu, „Tribuna Ardealului" din 19 martie 1941 anunța cu profund regret știrea încetării din viață a celui care a fost Nicolae Titulescu. „O telegramă laconică ne aduce trista veste că departe de țară, căreia i-a închinat talentul neîntrecut, dragostea nețărmurită, s-a stins din viață Nicolae Titulescu"50. Omagiindu-i-se opera, se exprima regretul că soarta vitregă și ambiția unor oameni mici la suflet l-au înlăturat din fruntea diplomației românești, subliniindu-se că: „ . r. el ar fi putut să susțină și cu alte ocazii interesele poporului său față de oricine"57 — prin aceasta lăsîndu-se să se înțeleagă drept o mare pierdere lipsa prezenței lui din viața politică a României, tocmai în dramaticele evenimente ale anului 1940. „Moartea lui Nicolae Titulescu lașă regrete unanime și un gol mare nu numai în România, ci și în diplomația internațională"58 — se aprecia în în- cheierea articolului omagial. Era tot ce se putea spune atunci și în acea perioadă întunecată de dominație a fascismului internațional, astfel că ceea ce s-a spus ră- mîne un fapt demn de apreciat. Alte probleme din istoria patriei s-au înscris ca realizări meritorii pentru scrierea unor pagini de istorie într-o concepție militantă națională in anii 1940— 1944 prin eforturile Universității clujene. Astfel, în consens cu opțiunile adoptate, în anul 1942 a luat ființă în cațdrul Universității Centrul de Studii și Cercetări pri- 52 Ștefan Pascu, Din răsunetul procesului memorandiștilor în masele populare, în Transilvania, nr. 8—9/1944, p. 684—705. w Tribuna Ardealului, din 1 decembrie 1943. 54 Idem. 55 Idem, 1 decembrie 1944. 56 Idem, 19 martie 1941. 57 Ibidem. 58 Ibidem. REZISTENȚA ANTIHORTHYSTĂ IN NORD-VESTUL ROMÂNIEI 385 vitoare la Transilvania, cuprinzînd toate facultățile, condus fiind de către prof. univ. dr. Silviu Dragomir. Centrul de studii a publicat în perioada respectivă 14 numere din „Bibliotheca Rerum Transsilvaniae“, însumînd circa 1200 pagini, tipărite în aproximativ 20.000 exemplare. A doua revistă a centrului, „Revue de Transylvanie", din care au fost publicate numerele 1—4 și 7—9 pe anul 1941—1944, însuma circa 650 pagini. în prezentul studiu nu ne-am propus să facem o analiză a problematicii aces- tor voluminoase studii și lucrări, ci ne limităm la a reliefa concluziile ce au fost formulate într-un studiu dedicat acestor realizări privitor la sensul și valoarea lor pentru contemporaneitate: „... concluziile ce se pot desprinde din toate aceste contribuții științifice la problematica Transilvaniei pot fi rezumate în aceste cîteva rînduri: 1. Sîntem autohtoni în teritoriul vechii Dacii din toate punctele de vedere de la nașterea noastră ca popor pînă azi. 2. [. ..] Transilvania poate fi privită ca vatră a limbii și ca leagăn al poporului și statului nostru. 3. Transilvania, Banatul, Maramureșul se încadrează armonios in unitatea noastră teritorială [...]. 4. Fron- tiera trasată în 1940, în urma unui act semnat la Viena, sub amenințarea forței, contrazice atît logica istoriei, cît și realitățile geografice, etnografice, economice din Transilvania. 5. Lupta poporului român din Transilvania pentru egala îndreptățire și pentru dreptate socială din care revoluția lui Horea este un sîngeros episod [...] și-a văzut realizate postulatele sale în cuprinsul României întregite"59. în studiu se mai sublinia că acestea sînt toate constatările judicioase susținute cu armele științifice ale celei mai severe obiectivități, care pentru orice judecător imparțial trebuie să aibă mai multă putere de convingere decît noianul de afir- mații false și interpretări tendențioase de falsificare a istoriei60. La rîndul său, Institutul de Istorie Națională clujean, refugiat și el la Si- biu, a publicat în anii 1943—1944 volumele 8 și 9 ale Bibliotecii Institutului și totodată volumele VIII și IX ale anuarului său, despre oare într-o cronică dedicată activității Institutului istoricul Ștefan Pascu formula concluzia prin care se de- monstra „...că în vicisitudinea vremii, nu numai că activitatea lui nu a scăzut, ci, dimpotrivă, s-a amplificat, unicul scop al existenței sale fiind intensificarea cercetărilor puse în slujba științei și a națiunii"61. Au mai fost publicate volumele III și IV ale Anuarului Institutului de studii clasice al Universității clujene la Sibiu. ‘ Asociația „Astra" și Universitatea clujeană, pe tărîmul luptei naționale, au acordat o atenție specială întîmpinării și evocării evenimentului istoric al împli- nirii unui sfert de veac de la actul făuririi statului național unitar român. Isto- ricul Silviu Dragomir, reluînd problematica lucrărilor sale dedicate Transilvaniei și avînd mandatul C.C. al „Astrei", a publicat în anul 1943 lucrarea de referință din istoriografia noastră de pînă atunci, dedicată marelui act istoric, purtînd titlul „Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei"62. Această realizare științifică pe plan istoriografie dedicată actului Unirii a fost întregită cu studiul din domeniul dreptului internațional intitulat „Actul de la 59 Mihail P. Dan, Centrul de studii și cercetări privitor la Transilvania și pu- blicațiile sale, în Transilvania, nr. 3—4/1945, p. 91—95. 60 Ibidem. 81 Ștefan Pascu, Institutul de Istorie Națională din Cluj la Sibiu, în Transil- vania, nr. 5/1943, p. 392—395. • 62 Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, în Transil- vania, nr. 11—12/1943, p. 794—820. 386" VASILE T. CIUBANCAN Alba lulia și valoarea sâ ’ internațională14 de juristul George Sofronie. profesor al Universității clujene63. Comitetul Central al „Astrei11 în ședința din 3 aprilie 1943 a hotărît ca sâ co- memoreze actul Unirii printr-o mare adunare care să. se țină la București, cu tot fastul necesar. In acest scop a desemnat o comisie de organizare formată din Gh. Preda, vicepreședinte al „Astrei11, Ilie Beu, Silviu Dragomir, luliu Hațieganu, loan Lupaș, Silviu Țeposu, Liviu Rebreanu, Tiberiu Brediceanu, Ștefan Pop, dr. Voi- cu Nițescu, loan Breazu, însoțită și de recomandarea ca Silviu Dragomir să scrie lucrarea dedicată evenimentului04. întrucît autoritățile antonesciene nu au dat aprobarea pentru organizarea aces- tei solemnități la București în cadrul preconizat, deși inițial s-a dat un asemenea acord, comemorarea s-a organizat la Alba lulia, însă într-un cadru mai restrins, urmată de comemorări pe plan local organizate de asociațiile „Astrei" La Arad, Brașov, Beiuș, București, Caransebeș, Deva, Lugoj, Mediaș, Oravița, Țîrnăveni și Turda. Rămin însă memorabile atit hotărîrea adoptată, cit mai ales apelul adresat de către C.C. al „Astrei" tuturor organizațiilor sale, semnat de președintele și secretarul Asociației, in vederea comemorării evenimentului. Acest apel era in același timp încă un veritabil protest al „Astrei" împotriva Dictatului de la Viena și un rechizitoriu la adresa autorilor acestui act imperialist. In apel se spunea; „Cinstind cum se cuvine pe acești înaintași ne cinstim pe noi înșine, căci dove- dim că am înțeles legea vieții lor, Legea Alba lulia și am înscris-o definitiv în inimile noastre așa cum ei înșiși au scriș-o. E necesar să arătăm acest lucru in orice moment, dar mai ales acum, în acest tragic ceas al istoriei noastre, cînd îm- potriva voinței noastre și fără să se țină seama de cele mai elementare drepturi ale popoarelor, Legea Alba lulia a fost sfărîmată și milioane de frați ai noștri au ajuns să poarte iarăși jugul odios al străinului. Să strigăm în fața lumii civi- lizate că ceea ce s-a făcut la 1 decembrie 1918, nu poate fi desfăcut prin silnicie și nici o conștiință de român nu poate să rămînă liniștită, nici o jertfă nu este de prisos pentru oa patrimoniul Alba lulia să fie restabilit în întregime. Pătrunși de această poruncă care ne vine de dincolo de morminte, conștientă de menirea ei la marea răscruce prin care trecem și în convingerea că exprimăm aspirațiile cele mai sfinte ale întregului popor românesc din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Asociația „Astra* a luat deciziunea de a comemora un sfert de veac de la Unire1165 — se arăta în încheierea acestui memorabil apel. El de fapt exprima atunci crezul unei întregi națiuni care vibra puternic în inimile și conștiința fiilor ei și prevestea unicul și istoricul deznodămînt ce urma să fie: Victorie — Eliberare. Aprecierea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului „ ... că dominația și ocupația străină, oricit ar dura, nu pot împiedica manifesta- rea comunității de interese a unui popor, păstrarea specificului său.. .“C6 își are valoarea și pentru această perioadă de dominație străină și de luptă împotriva ei. VASILE T. CIUBANCAN 03 George Sofronie, Actul de la Alba lulia. Valoarea lui internațională, în Transilvania, nr. 11—12/1943, p. 166—168. 64 Arhivele Statului Sibiu, fond „Astra11, pachetul anul 1943, doc. nr. 1439/1943. 05 Transilvania, nr. 11—12/1943, p. 950—951. 66 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982, Editura politică, București, 1982, p. 16. rezistența antihorthystă In nord-vestul româniei 387 DER ANTIHORTHYSTISCHE WIDERSTAND IM NORDWESTEN RUMĂNIENS. DER BEITRAG DER „ASTRA“-GESELLSCHAFT UND DER CLUJER UNIVERSITĂT II (Zusammenfassung) Der Verfasser bringt groBtenteils neue, bisher unbekannte Daten und Aspekte vom antihorthystischen Widerstand auf dem Gebiete des geistigen Lebens nach dem Wiener Diktat vom 30. August 1940. Der Widerstand wurde zur gleichen Zeit und in enger Verbindung sowohl im nationalen Territorium aus dem geraubten und Ungarn zugesprochenen Nordwesten des Landes als auch in Sibiu im Rahmen der „Astra“-Gesellschaft und der Clujer Universitat, die genotigt worden war, zeitweilig in dieser Stadt Zuflucht zu suchen, organisiert. Auf Grund der Urkunden und der Aktionsprogramme werden die Hauptzicle des Widerstandes auf national-geistigem Gebiet dargestellt. Im Beitrag werden un- ter anderen Aspekte der ideologischen Konfrontation auf dem Gebiet der Geschichte Rumăniens zwischen der Widerstandsmacht und der revisionistischen faschistisch- horthystischen Propaganda dargestellt. In deren Mittelpunkt befanden sich die Fragen der dakisch-rbmischen Abstammung, des ununterbrochenen Daseins des ru- mănischen Volkes im Karpaten-Donau-Meeres-Raum und sein Jahrhunderte alb r Kampf fur Freiheit und politische staatliche Einheit, die am 1. Dezember 19’8 verwirklicht Wurde. Mit den Waffen der Wissenschaft und anhand der von der Historiographie zur Verfiigung gestellten Daten wies die Widerstandsbewegung die Behauptungen der horthystischen Propaganda zuriick und kămpfte fur die Durchsetzung der ge- schichtlichen Wahrheit. Dank der entfaltenen Tătigkeit blieb die Moral der Volksmassen gestarkt und diese setzte der horthystischen spăter hitleristischen Besatzung bis zur nationalen Befreiung einem entschiedenen Widerstand entgegen. Der antihorthystische Widerstand gliedert sich in den allgemeinen antifaschi- stischen und antiimperialistischen Widerstand des rumănischen Volkes wâhrend des zweiten Weltkriegs ein. NOTE ȘI DISCUȚII MATERIALE NEO-ENEOLIT1CE INTRATE ÎN COLECȚIA MUZEULUI DE ISTORIE AL TRANSILVANIEI (I)* Cercetările arheologice prin periegheze, sondaje sau săpături sistematice vin să completeze, cu ajutorul rezultatelor obținute, imaginea despre trecutul omenirii. Materialele colectate în urma acestor cercetări de către arheologi, studenți sau do- nații ale pasionaților în cercetarea arheologică au ajuns și în colecția muzeului clujean. Lucrarea de față își propune să prezinte în ordine alfabetică o parte din aceste descoperiri efectuate în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. 1 — Almaș, corn. jud. Arad: 1) (Punctul) Loc necunoscut; 2) (Timpul de așe- zare) Așezare secundară, pe terasă înaltă; 3) (Istoricul descoperirii, descoperitorul) Periegheză A. S. Luca, 1983; 4) (Materiale descoperite) Nuclee din jasp (Inv. P. 77853—854), nucleu din oalcedonie, așchie și gnatoar din calcedonie (fig. 2/9), fragment ceramic cu miez negru, slip cărămiziu, pastă cu pleavă și resturi orga- nice (fig. 2/11); 5) (Epoca, cultura) Star&evo-Criș, fatza a Il-a (post Gura Baciului II); 6) (Nr. inventar) Inv. P. 77847—854; 7) (Referiri bibliografice) Inedite. 2 — Apa, corn. jud. Satu-Mare: 1) Terenul școlii; 2) Așezare deschisă; 3) Des- coperitor prof. Nicolae Pop; 4) Topoare din corneene (fig. 4/1—3) (avem informații că s-ar afla și ceramică incizată în colecția școlii din localitate); 5) Neolitic mijlo- ciu; 6) Inv. P. 79199—201; alte materiale în Muzeul județean din Baia-Mare, inv. 318—320 (informații C. Kacsâ); 7) Inedite. 3 — Arad: — a) 1) strada Ana Ipătescu; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheză Eugen Pădureanu, 1979; 4) Ceramică grosieră, cărămizie, la interior brună, orna- ment din brîu alveolat; ceramică semifină cu mîl, nisip fin și cioburi pisate în pastă, la interior lustruită; 5) neolitic mijlociu; 6) Inv. P. 78810—812 (donație E. Pădureanu); 7) Inedite; — b) 1) Grădiște 2; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheză E. Pădureanu, 1978; 4) Ceramică cu nisip, pleavă și resturi organice în pastă, de- corată cu barbotină și incizii; 5) Grupul Szakâlhăt; 6) Inv. P. 78817—873 (donație E. Pădureanu); 7) Gh. Lazarovici și E. Pădureanu, în Ziridava, XIV, 1982, p. 15—34; — c) 1) Grădiște 3 (str. Ardealului nr. 25); 2) Așezare deschisă; 3) Materiale adu- nate, în urma unor lucrări edilitare, de către E. Pădureanu, la adîncimea de — 0,80 m; 4) Fragment de chirpici; fragment de amforă; ceramică semifină, cără- mizie, făinoasă, în pastă cu mîl și pleavă; ceramica semifină spre fină cu slip lustruit, brun-negricios, pasta cu nisip și mîl; 5) Grupul Szakâlhăt, fază tîrzie; 6) Inv. P. 78813—816 (donație E. Pădureanu); 7) Gh. Lazarovici și E. Pădureanu, în Ziridava, XIV, 1982, p. 15, nota 2. 4 — Bădeni, corn. Moldovenești, jud. Cluj: 1) Movilă; 2) Așezare deschisă; 3) Săpături Gh. Lazarovici, 1968—1969, în S2, caroul 0—4, adîncimea — 1,20—1,40; 4) Ceramică brună, cu slip fin, roșu, parțial căzut, pastă cu pleavă și foarte puțin nisip; 5) Starfcevo-Criș, fază tîrzie; 6) Inv. P. 78105—108; 7) Inedite. 5 — Județul Bistrița-Năsăud: 1) Zona Bîrgaielor, lîngă șoseaua Bistrița-Vatra Dornei; 2) Fără alte observații; 3) Descoperitorul este necunoscut; 4) Vîrf de suliță din opal (fig. 7/3); 5) Neolitic tîrziu sau eneolitic; 6) Inv. P. 78534; 7) Inedit. * Materialele din prezentul articol au fost prelucrate și introduse în colecția de preistorie a muzeului clujean în anii 1983—1984. Prezentarea descoperirilor se face pe sistem de fișe cu 7 probleme care au fost urmărite (vezi elementele din paranteză de la prima stațiune — Almaș). Analizele petrografice au fost efectuate de către E. Stoicovici de la Facultatea de geologie din Cluj-Napoca. 392 NOTE ȘI DISCUȚII 6 — Bodrogu Nou, corn. Felnac, jud. Arad: 1) Către vale; 2) Așezare des- chisă; 3) periegheză E. Pădureanu; 4) Ceramică cărămizie, pastă cu resturi organice și mîl, uneori cu pleavă (fig. 3/5) și nisip, cu slip brun-gălbui, la ceramica cenu- șie arderea este cu flecuri (fig. 3 8); ornamente în interior (fig. 3/10); uneori în pastă sînt cioburi pisate; 5) Banatului, faza IA; 6) înv. P. 78633—648 (donație E. Pădureanu); 7) Gh. Lazarovici. în Nachrichten aus Niedersachsens Urgeschich- te, 52, 1983, nota 142. i 7 — Bucovăț, corn. Remetea Mare, jud. Timiș: 1) Cremeniș; 2) Așezare des- chisă, teii; 3) Descoperiri Fl. Medeleț, 27 iulie 1972; 4) Ceramică fină, neagră, lustruită; ceramică semifină neagră, brună și cărămizie; ceramică grosieră, cără- mizie și cenușie cu flecuri; 5) Banatului, grupul Bucovăț; 6) înv. P. 78968—79007 (materiale donate ca mostre de Fl. Medeleț); 7) Gh. Lazarovici, Neoliticul Bana- tului, Cluj-Napoca, 1979, referiri la p. 266. 8 — Cenade, corn. jud. Alba: — a) 1) Capul Dealului — Cătun; 2) Așezare apărată natural; 3) Periegheză Gh. Lazarovici și L. Periș, 1983; 4) Fragmente ceramice gălbui-cărămizii și unelte de silex; 5) Petrești; 6) înv. P. 78467;' 7) Ine- dite; — b) 1) Capul Dealului — Lizieră; 2) Așezare pe promontoriu; 3) Periegheză Gh. Lazarovici și L. Periș, 1983; A — 4) Jeton neperforat de culoare brună-ce- nușie; ceramică semifină, gălbui-cărămizie, pastă cu nisip, resturi organice și cio- buri pisate; 5) Petrești; 6) înv. P. 78459—461; 7) Inedite; B — 4) Ceramică incizată, cu slip gălbui căzut, pastă cu cioburi pisate și nisip; 5) Coțofeni; 6) înv. P. 78458; 7) Inedite; — c) 1) Tufe; 2) Fără observații; 3) Periegheză Gh. Lazarovici și L. Pe- riș, 1983; 4) Ceramică semifină, incizată, pastă cu nisip și cioburi pisate, miez negru-cenușiu; 5) Coțofeni; 6) înv. P. 78503—505; 7) Inedite; referiri la alte mate- riale: I. Mitrofan, în ActaMN, IX, 1972, p. 145; M. Blăjan, G. Togan, în ActaMP, II, 1978, p. 48—49. 9 — Ciceu-Corabia, corn. Petru Rareș, jud. Bistrița-Năsăud: 1) Cetatea Ciceu- lui; 2) Fără observații; 3) Descoperitor I. Brașoveanu (sculptor din Cluj-Napoca), 1982; 4) Topor asimetric, perforat, secțiunea transversală dreptunghiulară; 5) Eneo- litic; 6) înv. P. 78717 (donație I. Brașoveanu); 7) Inedit; despre alte materiale: St. Ferenczi, în File de istorie, Bistrița, I, 1971, p. 77, nota 8. 10 — Ciopeia, corn. Sîntămărie-Orlea, jud. Hunedoara: 1) Ploștina; 2) Fără observații; 3) periegheză D. Alicu, anul 1981; 4) Chirpici cu urme de bîrnă des- picată; fragment de lipitură; ceramică grosieră, pastă cu pietricele, (fig. 4/12) ce- nușie și cărămizie, făinoasă; ceramică semifină, neagră (fig. 4/13), cenușie și cără- mizie; formele: strachină, vasul globular, amforă; unelte din calcedonie, mai ales gratoare cu retușuri abrupte; 5) Neolitic mijlociu sau final, fără elemente Turdaș și Tisa; 6) înv. P. 76529—583; 7) Inedite. 11 — Cluj-Napoca: — a) 1) Biblioteca Academiei; 2) Așezare deschisă; 3) Lu- crări edilitare supravegheate de Gh. Lazarovici și T. Popescu; 4) Ceramică semi- fină (fig. 3/1), fragmente de la vase cu profil „S“, la exterior cu urme de slip lustruit, la interior cenușie; 5) Grupul Iclod; 6) înv. 79260—277; 7) Inedite; — b) 1) Piața Victoriei (transformator); 2) Așezare deschisă; 3) Materiale aduse de D. Isac și T. Soroceanu, 1976; 4) Ceramică semifină, cărămizie, nisipoasă, cu mică și cio- buri pisate; ardere și netezire bună; 5) Grupul Iclod; 6) înv. P. 79028, 7) Gh. La- zarovici, în ActaMN, XIV, 1977, p. 24—25; — c) 1) Cartierul Grigorescu (str. Fin- tînele); 2) Așezare deschisă; 3) Descoperite de S. și V. Moraru (de la IȚIM Cluj), anul 1983; 4) Ceramică cu pleavă și nisip fin în pastă, miez negru, slip brun; 5) Starievo-Criș, faza a IlI-a; 6) înv. P. 79068; 7) Inedite; — d) 1) Mănăștur Nord (intre stadionul „Constructorul" și laboratorul Facultății de agronomie); 2) Așezare deschisă, pe un platou din apropierea Someșului; 3) Materiale adunate de la mun- citorii șantierului de către R. Ardevan, V. Morariu, N. Poronoci, L. Blaga, 1979; 4) Ceramică semifină, cenușie, nisipoasă, cu resturi organice; decorată cu proemi- nențe mici, semiperforate; 5) Tiszapolgăr; 6) înv. P. 79087—095; 7) Inedite; — e) 1) Piața Ștefan cel Mare; 2) Așezare deschisă; 3) Lucrări edilitare supravegheate de R. Ardevan, Gh. Lazarovici, Z. Kalmar și Fl. Drașoveanu, 1980; 4) Ceramică de toate speciile, făinoasă și nisipoasă; unelte din calcedonie; 5) Grupul Iclod; 6) înv. P. 75374—438; 7) Gh. Lazarovici, Z. Kalmar și R. Ardevan, in Marisia 1984 (sub tipar). 12 — Cojocna, corn. jud. Cluj: 1) Dealul Morilor; 2) Așezare deschisă; 3) Ma- terial adunat de Petru Radu (de la stația C.F.R.) în urma lucrărilor de terasare în plantația de vișini, 20 noiembrie 1982; 4) Topor șlefuit (fig. 7/1); 5) Neolitic; 6) inv. P. 78552; 7) Inedit. 3MOTE ȘI DISCUȚII 393 13 — Deva: 1) Tăualaș; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheză Gh. Lazarovici, FI. Drașoveanu și M. Rotea, vara anului 1983; 4) Vas cu profil ,3“ (fig. 3/6); frag- mente ceramice cu pastă semifină (fig. 3/7, 9); 5) Vinca-Turdaș, aspectul Tăualaș; 6) Inv. P. 77378—422 (P. 77423 posibil Petrești); 7) Inedite. 14 — Dragu, corn. jud. Sălaj: 1) Vîrful Țigheletului; 2) Fără observații; 3) Materiale adunate de Alexandru Mitrea și Titus Sălăjan, 26 iunie 1970; 4) Frag- mente de cupe; 5) Tiszapolgăr; 6) Inv. P. 77560—562; 7) Z. Kalmar, comunicare la sesiunea Muzeului din Zalău din anul 1983; Idem. în ActaMP, 1984, (sub tipar). 15 — Dud, corn. Tîrnova, jud. Arad: 1) Valea Lugojului (între văi); 2) Fără observații; 3) Materiale adunate de E. Pădureanu în urma lucrărilor de irigație, 1971; 4) Ceramică nisipoasă, cărămizie (fig. 5/8); 5) grupul Szakălhăt, fază tîrzie; 6) înv. P. 77999; (donație E. Pădureanu); 7) E. Pădureanu, în Banatica, II, 1973, p. 395—402; Gh. Lazarovici și E. Pădureanu, in Ziridava, XIV, 1982, p. 15—34. 16 — Feisa, corn. jud. Alba: 1) Loc neprecizat; 2) Fără observații; 3) Perie- gheză L. Periș, 1983; 5) Neolitic; 6) Inv. P. 78575; 5) Tiszapolgăr; 6) Înv. P. 78605; 5) Coțofeni; 6) Inv. P. 78572, 78582, 78590—592; 7) Inedite. 17 — Firiteaz, corn. Sagu, jud. Arad: 1) Sodol; 2) Așezare pe promontoriu; 3) Periegheză A. S. Luca, 1983; 4) Nuclee și așchii din jasp și obsidian; ceramică semifină, cu pleavă (fig. 4/11); ceramică grosieră amestecată cu pleavă și cioburi pisate; 5) Neolitic mijlociu, poate cultura Banatului; 6) Inv. P. 77980—998; 7) Inedite. 18 — Gilău, corn. jud. Cluj: 1) Castrul roman; 2) Așezare pe promontoriu; 3) Săpături sistematice D. Isac, 1976—1981; 5) Neolitic tîrziu cu ceramică pictată, influențe ale culturii ceramicii liniare; 6) Inv. P. 79523—564; 5) Grupul Iclod; 6) Inv. P. 79098—107; 5) Tiszapolgăr; 6) Inv. P. 79070—071, 79076—085, 79565; 7) Z. Kalmar, în ActaMN, XVII, 1980, p. 393—416; Idem, în ActaMN, XVIII, 1981, p. 305—320; Idem, în ActaMN, XIX, 1982, p. 247—252. 19 — Giroc, com. jud. Timiș: 1) Din malul Timișului; 4) Ceramică semifină, neagră-brună și cenușie, cu cioburi pisate în pastă (fig. 5/11); 5) c. Banatului, faza a Il-a; 6) Inv. P. 76627—629 (donație C. Genmann și A. Zerveș, Timișoara); 7) Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 80, 135, 153, 196—197, 222. 20 — Gornea, com. Sichevița, jud. Caraș-Severin: 1) Căunița de Sus; 2) Așe- zare pe terasa mijlocie a Dunării; 3) Mostre din săpătura lui Gh. Lazarovici; 5) Vin^a A2/A3; 6) înv. P. 79008—79027; 7) Gh. Lazarovici, Gornea, preistorie, în Caiete Banatica, 5, Reșița, 1976; Idem, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 196—198. 21 — Hăpria, mun. Alba lulia, jud. Alba: 1) Vadul Morii; 2) așezare apărată natural; 3) Periegheză I. Mitrofan, 1959; 4) Ceramică cu pleavă și nisip, culoare neagră-brună; 5) Neolitic; 6) Inv. P. 78880—882; 7) I. Mitrofan, în Apulum, V, 1965, p. 96. 22 — Hunedoara: 1) Dealul Sf. Petru; 2) Așezare pe bot de deal; 3) Periegheză FI. Drașoveanu, 1983; 4) Ceramică fină, lustruită în interior si pe gît (fig. 7.5); 5) Coțofeni II; 6) Inv. P. 78650; 7) Inedit. 23 — Iclod, com. jud. Cluj: 1) Pămintul Vlădicii; 2) Așezări și cimitire; 3) Săpături sistematice Gh. Lazarovici, 1973—1982; 5) Grupul Iclod; 6) Inv. P. 77812—825, 79064, 79241—886, 79891—923; 7) Inedit; referiri la alte materiale' Gh. Lazarovici, în StComCaransebeș, II, 1977, p. 211 și urm.; Idem, în ActaMN, XIV. 1977, p. 23—28; Gh. Lazarovici și Z. Kalmar, în ActaMN, XIX, 1982, p. 221—245. 24 — Ip, com, jud. Sălaj: 1) Casa Csepei (nr. 477); 2) Așezare deschisă; 3) Pe- riegheză A. S. Luca, 1980; 4) Ceramică neagră, nisipoasă, cu proeminente; 5) Tisza- polgăr; 6) Inv. P. 75941—959; 7) Gh. Lazarovici și E. Lako, în ActaMN, XVIII, 1981, p. 13—14, nota 6; E. Lako, în ActaMN, V, 1981, p. 41—46, Gh. Lazarovici, în ActaMN, XX, 1983, p. 15, nota 69. '2 5 — Liteni, com. Săvădisla, jud. Cluj: 1) Cetatea Lita; 2) Așezare apărată natural; 3) Săpături P. Gyulai, 1977—1981; 4) Ceramică semifină cu scoici pisate in pastă; 5) Coțofeni, faza a HI-a; 6) Inv. P. 77530—557; 7) Gh. Lazarovici, Z. Kal- mar, P. Gyulai și A. Palko, ms. 26 — Mănăstirea, oraș Dej, jud. Cluj: 1) Castel; 2) Așezare deschisă; 3) Să- pături Direcția Monumentelor Istorice, Al. Bogdan, materiale aduse de T. Soroceanu; 4) Ceramică semifină, cărămizie; 5) Grupul Iclod; 6) Inv. P. 75822; 7) Inedit. 27 — Mihalț, com. jud. Alba: 1) Ritul Bîcii (Budurău); 2) Așezare deschisă; 3) Periegheză I. Mitrofan, 1959; 4) Ceramică brună-negricioasă, pastă cu nisip și resturi organice, netezire bună; 5) Preistoric (materiale atipice); 6) Inv. P. 79065— 067; 7) Inedit. 394 NOTE ȘI DISCUȚII 28 — Ohaba, com. jud. Alba: 1) între Părauă; 3) Descoperit de Tintiu Aurel (Ohaba nr. 503), în urma plugului, 1974; 4) Vîrf de săgeată din opal (fig. 7/8); 5) Neolitic tîrziu sau eneolitic; 6) înv. P. 78533; 7) Inedit. , 29 — Parța, com. Șag, jud. Timiș: 1) Teii II; 2) Așezare deschisă; 3) perie- gheze A. Agotha; A-4) Ceramică cu pleavă în pastă, slip roșu-cărămiziu, lustruit; 5) Starcevo-Criș, faza III; 6) înv. P. 79371; B-4) Ceramică semifină, fină, cărămizie, neagră-cenușie (fig. 6); 5) Vin£a, faza C; 6) înv. P. 79096—097, 79373—461; C-4) Ce ramică grosieră, cărămizie; ceramică semifină, cenușie și cafenie (fig. 5/10); 5) c. Banatului, faza II; 6) înv. P. 79351—356; D-4) Ceramică semifină și fină, cărămizie, lustruită (fig. 3 4; 5/1); 5) Petrești; 6) înv. P. 79097, 79281—338 (donație A. Agotha); 7) Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napooa, 1979, p. 204. 30 — Pecica, jud. Arad: 1) Forgaci (teii C); 2) Așezare deschisă; periegheze E. Pădurcanu, 1980; A-4) Ceramică cu pleavă și nisip; barbotină; 5) Starcevo-Criș, fază tîrzie; 6) înv. P. 78651, 78654—655; B-4) Buză de vas cu tortiță, cu pleavă și cioburi pisate (fig. 5/9); 5) Neolitic mijlociu; 6) înv. P. 78652 (donație E. Pădureanuj; 7) E. Pădureanu, în Crisia, XII, 1982, p. 30, nota 2. 31 — Rădești, com. Almaș, jud. Arad: 1) Loc neprecizat; 2) Fără observații; 3) Periegheză A. S. Luca, 1983; 4) Ceramică semifină, brună, cu pleavă și nisip; lamă din calcedonie (fig. 2/12); 5) Starcevo-Criș; 6) înv. P. 78425—426; 7) Inedit. 32 — Războieni-Cetate, oraș Ocna Mureș: 1) Cetate; 2) Așezare deschisă; 3) Materiale adunate de I. H. Crișan la săparea unei conducte de apă, 1960; A-4) Ceramică semifină, fină și grosieră; cărămizie, brună (fig. 3/2—3); 5) Cluj — Cheile Turzii — Lumea Nouă; 6) înv. P. 76675—733; B-4) Picior de cupă, cărămiziu, pictat, pasta de bună calitate: 5) Petrești; 6) înv. P. 78883—898, 78900; 7) I. H. Crișan, în ActaMN, II, 1965, p. 63; Z. Kalmar, comunicare, Turda, martie 1983. 33 — Ruginosu, com. Copăcele, jud. Caraș-Severin; 1) Gruniu cu Cremene; 2) Așezare pe vîrf de deal; 3) Periegheze Gh. Lazarovici, 1974; 4) Lame din opal,, jasp, calcedonie; gratoare din opal și calcedonie, așchii de obsidian; ceramică brună, pasta cu nisip și resturi organice (fig. 5/3, 5—7); 5) Vinia, faza B2/C; 6) înv. P. 79031—062; 7) Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 206. (referiri la alte materiale). 34 — Seini, jud. Maramureș; 1) Cazemata 1; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheze Z. Kalmar, 1979 și 1983; 4) Fragment chirpici; ceramică cărămizie și neagră, slip cafeniu, pastă cu mii, nisip, și cioburi pisate; fragment nucleu din calcedonie, gratoar din calcedonie (fig. 4/8); 5) Neolitic mijlociu; 6) înv. P. 75826—846, 79252— 259; 7) Inedit. 35 — Sichevița, com. jud. Caraș-Severin; 1) Complexul comercial; 2) Așezare deschisă; 3) Lucrări de construcție supravegheate de Fl. Drașoveanu și Z. Kalmar, în august 1979; 4) Ceramică brună, cu pleavă și nisip în pastă (fig. 2/1—8); 5) Star- Cevo-Criș, faza IV; 6) înv. P. 78337, 78340, 78401—402, 78407, 78417, 78423 (mostre); 7) Inedit. 36 — Stanciova, com. Recaș, jud. Timiș; 1) Lighet; 2) Așezare deschisă, se- cundară; 3) Periegheză Fr. Resch, 1983; 4) Ceramică cu pleavă tocată în pastă, slip cărămiziu, cu ciupituri; 5) Starc!evo-Criș, faza II; 6) înv. P. 77730—736 (do- nație); 7) Inedit. 37 — Straja, com. Berghin, jud. Alba; 1) Lisu Străjii; 2) Așezare pe platou* strat negricios între adincimea —0,80 și —1,60; 3) Periegheze I. Mitrofan, 1959; 4) Ceramică cu pleavă, slip cafeniu și cărămiziu; 5) Starievo-Criș, fază tîrzie; 6) înv. P. 79238—240; 7) I. Mitrofan, în Apulum, N, 1965, p. 93 38 — Suceagu, com. Baciu, jud. Cluj; 1) Livada cu meri; 2) Așezare deschisă; 3 ) Periegheză A. Ardeț, 1982; 4) Ceramică fină, urme de slip cafeniu, nisip fin în pastă (fig. 4/7); gratoar pe așchie din calcedonie; 5) Grupul Iclod; 6) înv. P. 79063, 79086; 7) Inedit. 39 — Șoimeni, com. Vultureni, jud. Cluj; 1) Groapa Vîntului; 2) Fără obser- vații; 3) Descoperit de Ghiță Simion; 4) Fragment de topor perforat, refolosit ca zdrobitor (fig. 7/2); 5) Neolitic tîrziu sau eneolitic; 6) înv. P. 78549; 7) Inedit. 40 — Timișoara; — a) 1) Fratelia: Cariera Fabricii de cărămidă; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheze A. Agotha, Fr. Resch și C. Germann; 4) Unelte și resturi de prelucrare din calcedonie și opal; 5) c. Banatului, faza I A; 6) înv. P. 77738—802, 77855—979 (donații); 7) Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, p. 196; — b) 1) Frei- dorf; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheze Fr. Resch și C. Germann, 1982; A-4) Ce- ramică neagră și cafenie (fig. 5/2, 12); 5) c. Banatului, faza IA; 6) înv. P. 77563—676, 77709—729; B-4) Străchini și cupe cu picior (fig. 7/6); 5) Tiszapolgăr; 6) înv. P. NOTE Șl DISCUȚII 77678—697; C-4) Fragment de strachină, slip cafeniu (fig. 7/4); 5) Baden — Coțofeni; 6) înv. P. 77698—77700 (donație); 7) Gh. Lazarovici, Fr. Resch și C. Germann, in Banatica, VII, 1983 (sub tipar); Z. Kalmar și A. Oprinescu, în StComCaransebeș, 1983 (sub tipar). 41 — Turdaș, jud. Hunedoara; 1) La Luncă; 2) Așezare deschisă de tip teii; 3) Periegheză FI. Drașoveanu, 1974; A-4) Ceramică brună, cărămizie, nisipoasă (fig. 4/5, 9—10, 15); 5) Vinca — Turdaș; 6) înv. P. 77803—807, 67082, 67133—139; B-4) Ceramică lustruită brună-cărămizie (fig. 7 7, 11); 5) Coțofeni; 6) înv. P. 67075, 67077; 7) Inedit. ’ 42 — Tureni, jud. Cluj; 1) Cheile Turului; 2) Fără observații; 3) Adus de M. Imecs, 1983; 4) Greutate de năvod (fig. 7/9); 5) Preistorică; 6) înv. P. 77737; 7) Inedit. 43 — Uioara de Jos, oraș Ocna Mureș; 1) Graiul lui Șip (la fîntînă); 2; Așe- zare deschisă; 3) Lucrări supravegheate de N. Cristea, 1981; 4) Ceramică de bună calitate, brună, cărămizie (fig. 7/10); 5) Coțofeni, faza II; 6) înv. P. 79462—471; 7) Gh. Lazarovici și N. Cristea, în ActaMN, XVI, 1979, p. 431—446. 44 — Viișoara, jud. Cluj; 1) In sat; 2) Așezare deschisă; 3) Adunate de Gh. Lazarovici din groapa săpată pentru o pivniță, 1976; 4) Ceramică cărămizie, nisi- poasă (fig. 4/14, 16—18); 5) Grupul Iclod și Petrești; 6) înv. P. 76139—142, 76144— 147, 76149—186; 7) Inedit; Z. Kalmar, comunicare, Turda, martie, 1983. 45 — Vinga, jud. Arad; — a) 1) La Izvor; 2) Așezare pe bot de deal; 3) Pe- riegheză A. S. Luca, 1982; 4) Ceramică cu pleavă și nisip; 5) c. Banatului IB/II; 6) înv. P. 78657—663; 7) Inedit; — b) 1) Pîrîul Rațelor; 2) Așezare deschisă; 3) Periegheză A. S. Luca, 1982; 4) Ceramică făinoasă, cărămizie și gălbuie; 5) c. Banatului IA—IB; 6) înv. P. 78664—708; 7) Inedit. 46 — Vlaha, corn. Săvădisla, jud. Cluj; 1) Dimb (casa cu nr. 92); 2) Așezare deschisă pe promontoriu; 3) Săpături P. Gyulai, 1977; 4) Ceramică brună .și cără- mizie, uneori făinoasă; unelte din calcedonie si gresie; 5) Grupul Iclod și Petrești; 6) înv. P. 76749—792, 76941—77376, 79143—198; 7) Gh. Lazarovici, Z. Kalmar, P. Gyulai și A. Palko, ms. 47 — Zăuan, jud. Sălaj; 1) Dîmbul cimitirului; 2) Așezare pe promontoriu; 3) Săpături E. Lako și Gh. Lazarovici, 1980; 4) Ceramică brună, cu nisip și pleavă în pastă; 5) Starcevo-Criș, fazele IIIB și IVA; 6) înv. P. 79473—516 (mostre); 7) Gh. Lazarovici și E. Lako, în ActaMN, XVIII, 1981, p. 13—43; E. Lajkâ, în ActaMP, II, 1978, p. 11—15; Idem, în ActaMP, I, 1977, p. 41—46; Idem, în ActaMP, V, 1981, p. 79. 48 — Zlaști, oraș Hunedoara, jud. Hunedoara: 1) Gruiul lui Moș; 2) Așezare pe terasă; 3) Periegheză FI. Drașoveanu, 1983; 4) Ceramică cenușie, slip căzut, în pastă cioburi pisate (fig. 4/6); 5) Neolitic tîrziu, Vin 2a B2/C (fenomen de retar- dare); 6) înv. P. 78649; 7) FI. Drașoveanu, comunicare Cluj-Napoca, 1981. Dintre stațiunile amintite mai sus, unele au fost publicate (Zăuan), iar la alte materiale s-au făcut referiri (Parța, Arad — Grădiște 2, Timișoara — Fra- telia [fosta carieră a fabricii de cărămidă], Pecica — Forgaci). O parte din ma- teriale au fost primite ca mostre din partea unor muzee (Bucovăț, Gornea, Siche- vița și Zăuan), iar altele sînt donații din partea unor pasionați de cercetarea arheologică. Intre stațiunile prezentate în această lucrare sînt o serie care nu au fost cunoscute în literatura de specialitate, altele au fost doar amintite. Unele din aceste stațiuni sînt descoperiri recente. Din vremea culturii Starcevo-Criș sînt prezentate 10 descoperiri, dintre care 6 sînt inedite (Almaș, Bădeni, Cluj — str. Fîntînele, Rădești, Sichevița și Stan- ciova), iar materialele celorlalte 4 aduc noi date despre legăturile culturale și cronologice ale fazei tîrzii a acestei civilizații. 396 NOTE ȘI DI3CUTH în zona Mureșului și in Banat sînt atestate cîteva materiale de -factură Vin£a, aparținînd diferitelor faze: începînd cu faza A2/A3 (Gornea) pînă în faza Vinca C (Parța II), precum și materiale specifice culturii Vinca — Turdaș (Tur- daș și Deva — Tăualaș). Din nordul Banatului și sudul Crișanei sînt cîteva descoperiri ce aparțin cul- turii Banatului (redefinită de Gh. Lazarovici la simpozionul „In memoriam Con- stantini Daicoviciu", Caransebeș, 1984), respectiv grupurilor acesteia, Bucovăț și Szakălhăt. în Transilvania, la începutul neoliticului mijlociu au loc transformări care dau naștere unei civilizații cu ceramică pictată și incizată. în faza mai veche este amintită sub denumirea „Cluj — Cheile Turzii — Lumea Nouă" (Războieni — Ce- tate). Din faza tîrzie mai bine cunoscut este grupul Iclod al acestei civilizații (la stațiunile cunoscute se adaugă trei descoperiri noi — Mănăstirea, Viișoara și Vlaha). în Cîmpia someșană, în acest răstimp, există comunități legate de cultura ceramicii liniare (Apa și Seini). Cultura Petrești este bogat reprezentată prin descoperiri mai vechi publicate (Parța), sau nepublicate (Viișoara) și mai noi (Deva, Cenade — Lizieră, — Cătun și Vlaha). Materialele descoperite la Vlaha și Parța sînt importante deoarece provin din așezări situate la periferia acestei civilizații, în zona de contact cu cultura Tiszapolgăr, ceea ce incită la cercetarea aprofundată a legăturilor dintre cele două comunități parțial contemporane. Cultura Tiszapolgăr este reprezentată prin 6 stațiuni dintre care doar două sînt inedite (Feisa și Cluj-M«nd.>tur). Stațiuni noi aparținătoare culturii Coțofeni au fost identificate la Cenade — Lizieră, — Tufe, Feisa, Hunedoara și Liteni, îmbogățind, împreună cu descoperi- rile mai vechi, harta de răspîndire a acestei civilizații. între descoperirile prezentate mai sus sînt cîteva greu de încadrat cultural datorită faptului că unele constau doar din utilaj litic, descoperiri fortuite la Șoi- meni, Ohaba, Cojocna și zona Bîrgaielor (aceste materiale ne-au fost cedate de regretatul Nicolae Vlassa și aparțin neoliticului final sau eneoliticului), iar alte materiale sînt atipice, se pot încadra doar cronologic. Materiale inedite sînt și cele de la Ciopeia, Tureni, Mihalț, Ciceu-Corabia, Hăpria și Arad — str. Ana Ipătescu. Sperăm că cercetări viitoare, mai ample, sau noi materiale vor face posibilă și o atribuire culturală mai sigură. Prezenta lucrare dorește să pună la dispoziția spe- cialiștilor materialele nou intrate în colecțiile secției de preistorie a Muzeului de istorie al Transilvaniei. ZOIA KALMAR MATfiRIAUX NEO-ENEOLITHIQUES entrbs DANS LA COLLECTION DU MUSEE D’HISTOIRE DE LA TRANSYLVANIE (I) (Resume) On met â la disposition des specialistes les pieces neo-eneolithiques avec lesquelles les collections de notre musee se sont enrichies recemment. Les decou- vertes sont presentees en ordre alphabetique, en s’effectuant, ou ța c’est possible, d’attributions culturelles ou de precisions chronologiques. NOTE Șl DISCUȚII "97 Fig. 1 — Harta descoperirilor neo-eneolitice intrate în Muzeul de istorie al Transilvaniei în anii 1983—1984. 398 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 2 — Sichevița 1—8; Almaș 9, 11; Gornea 101 13; Rădești 12. NOTE ȘI DISCUȚII 399 400 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 4 — Apa 1—3; Turdaș 4—5, 9 — 10, 15; Zlaști 6; Suceagu 7; Seini 8; Firiteaz 11} Ciopeia 12 — 13; Viișoara 14, 16—18. NOTE ȘI DISCUȚII 401 Fig- 5 — Parța 1, 10; Timișoara — Freidorf 2, 4, 12; Ruginosu 3, 5 — 7; Dud 8; Pecica 9 ; Giroc 11. 402 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 6 — Parța. NOTE ȘI DISCUȚII 403 Fig. 7 — Cojocna 1; Șoimeni 2; Jud. Bistrița-Năsăud 3; Timișoara — Frridorf 4, 6; Hune- doara 5; Turdaș 7, 11; Ohaba 8; Tureni 9; Uioara de Jos 10. DESCOPERIRI ALE CULTURILOR COȚOFENI ȘI BADEN ÎN PEȘTERILE IGRIȚA ȘI IZBÎNDIȘ Cu ocazia cercetărilor întreprinse în peștera Igrița1 au fost descoperite printre altele și vestigii din perioada de trecere spre epoca bronzului. Din păcate, în mare parte acestea au fost găsite în stare deranjată, risipite, efectuarea unor observații științifice fiind mult îngreunată. Cu toate acestea s-a putut stabili faptul că majoritatea materialelor prezentate mai jos au ajuns în peșteră cu ocazia unor înmormîntări și practici rituale. Acestea prezintă un interes deosebit, datorită fap- tului că de pe teritoriul țării noastre dispunem de foarte puține date sigure refe- ritoare la aceste aspecte. Toațte vasele au fost găsite într-o stare foarte fragmentară (circa 200 frag- mente mici). în cazul cînd nu a fost posibilă restaurarea lor le-am reconstituit grafic (nr. 24, 29, 43, 45, 62, Izbîndiș nr. 1) sau am redat pe planșe doar 1—4 frag- mente caracteristice. Vasele restaurate ori reconstituite grafic au fost redate la scara 1/4, fragmentele 73, 77—79 la 1/3, restul ceramicii și obiectele de piatră, os și mărgelele la 1/1. Descrierea descoperirilor în interiorul peșterii Igrița, la începutul galeriei Lungi (fig. 1) au fost gă- site majoritatea (80—9O“/o) din fragmentele unui vas de tip amforă (1), unei căni (3) și unei cești (2), fragmentele unei jumătăți de ceașcă roșie (4) și ale altor două re- cipiente nerestaurabile (5, 7), un fragment de buză și un ciob izolat. Fragmentarea tuturora s-a produs în preistorie. în cazul vaselor 1—3 putem presupune că au fost aduse întregi în peșteră, fiind sparte pe loc. în schimb, nu s-a găsit nici un fragment aparținător celorlalte recipiente (4—8) în tot restul peșterii, deși ea a fost cercetată exhaustiv și cu atenție. Trebuie să acceptăm, deci, că acestea au fost sparte în afara peșterii, fiind aduse aici doar fragmentele mai mici sau mai mari. Or, cel puțin, acestea din urmă trebuie legate de practicile cultice ce au avut loc în peșteră. în același timp însă, tot aici, în jurul unui bloc de calcar, folosit poate ca scaun sau suport de lucru, alături de fragmentele ceștii nr. 2, au fost găsite, îm- prăștiate un vîrf de săgeată din obsidian (9) și vreo 75 așchii mărunte de pre- lucrare, care au aparținut la 7 nuclee, din care s-a găsit unul singur, celelalte fiind poate total epuizate. Cîteva așchii sînt din obsidian, restul din calcedonie și, mai ales, chert local inferior. Pare astfel dovedită confecționarea pe loc, în interiorul peșterii, a uneltelor de piatră cioplită. Ne punem întrebarea de ce a fost preferaită pentru această muncă migăloasă tocmai această galerie din adînc, unde se putea lucra numai la lumina unei torțe și nu la gura peșterii, unde pătrundea lumina exterioară. Nu găsim un răspuns satisfăcător la această între- 1 Pentru decoperirile Coțofeni și alte amănunte despre peșteră, a se vedea ErdRep, p. 139, nr. 276, fig. 162; I. Emodi, în SCIVA, 31, 2, 1980, p. 229, n. 1—3. 406 NOTE șr DISCUȚII bare. în schimb, notăm aici că nici în acest loc și nici în restul peșterii nu au fost găsite oase de animale-:resturi menajere. De asemenea, facem observația că din repertoriul ceramic castroanele și străchinile, ca recipiente de uz casnic, lipsesc cu desăvîrșire. Mormintul A. In partea de vest a sălii Coloanei, într-o alveolare naturală, cu diametrul de circa 75—80 cm și adincă la mijloc de circa 15 cm, a fost găsit un mormînt in situ. în fundul gropii, într-un strat de lut galben deschis, se aflau o calotă cra- niană (fragmentată ulterior datorită tasării), jumătate dintr-un maxilar superior și alte fragmente din craniu, negăsindu-se alte părți ale scheletului. Maxilarul in- dică vîrsta de 7—7,5 ani. în amestec cu oasele craniene se aflau vreo 200 frag- mente ce formează circa 5O°/o din pereții unui vas ornamentat pe mijloc (10), unele fragmente fiind arse secundar după spargere, multe fragmente dintr-un vas de formă neprecizabilă, neornamentat (nedesenat), o amuletă de piatră șlefuită și perforată, din calcar alb-cenușiu, lucrată îngrijit (11), o mărgea de scoică fosilă (12), un fragment de scoică ,,Unio‘‘, o așchie de cuarțit, un bolovan mic de calcar cu urme sigure de folosire și cîțiva dinți de animale. Toate acestea erau acoperite de un strat continuu, gros de circa 3 cm, de cenușă cu bucățele de cărbuni, care prezenta o stratificație orizontală evidentă, deci, provenea de la un foc mic aprins pe loc. Cenușa era la rîndul ei suprapusă de un strat de ocru roșu, subțire de 1—2 cm, presărat uniform, formînd un nivel continuu, nederanjat. S-au observat în acest strat și cîteva mărgele din același ocru (identice cu cele din fig. 38), care însă s-au destrămat imediat. Stratul de ocru = 27 cm; L3 = 24 cm; lățimea laturii de sus li = 20 cm; a celei de jos L = 27 cm. Toate laturile sînt marcate cu cîte un brîu alveolar, realizat prin apăsarea degetului în pasta moale. Primul registru, de forma unei piramide, se termină într-un con decorat la bază cu un brîu alveo- Jat. El prezintă pe cele patru părți cîte o deschidere în formă de triunghi, încon- jurată de un ornament incizat probabil cu unghia. Registrul al doilea de forma unui trunchi de piramidă avea pe toate laturile cîte o deschidere circulară măr- ginită tot de un brîu alveolat. Două laturi sînt decorate cu incizii iar celelalte cu cerculețe. Al treilea registru care probabil nu era și ultimul avea orificii mari dreptunghiulare. Pe două laturi se observă în partea superioară, în interiorul benzii ornamentale, un semn de olar. In rest ornamentația este identică cu registrul superior. In studiul de față ne propunem să analizăm aspectele legate de funcționa- litatea și terminologia acestor piese2, scop în oare credem că este util să trecem în revistă opiniile formulate de cercetătorii care s-au ocupat de această problemă. Primele încercări ale specialiștilor de a interpreta funcționalitatea acestor piese datează din primele decenii ale secolului XX, dar ele s-au lovit de două obstacole majore: a) exemplarele erau fragmentare: b) nu exista un context arheo- logic clar. Astfel S. Loeschcke3 le consideră felinare. (Laternen) sau lămpi sepul- crale (Lichthăusen). Semnificația rituală i-a fost dată de autor pe baza unui exem- plar incert atribuit unui mormînt dc la Xanten și pus în legătură cu credințele egiptene și elenistice. G. Home4, analizînd exemplarul de la York (pl. Il/a), îl consideră burlan sau glugă pentru horn (flue or chimney cowls). B. Kuzsinszky5, pe baza descoperirii de la Aquincum (pl. IlI/a), revine la vechea teză a lămpilor sepulcrale. De asemenea R.E.M. și T. V. Wheeler6 care 1 H. Daicoviciu și colab., Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Campania 1983, ra- port prezentat la a XVIIl-a sesiune anuală de rapoarte, Alba lulia, 26—27 mar- tie 1984. 2 Ținem să mulțumim și pe această cale colegilor Al. Diaconescu și C. Opreanu pentru informațiile, bibliografia și desenele puse la dispoziție. 3 S. Loeschcke, în BJ, CXVII, 1909, p. 370—430. 4 G. Home, Roman York, York, 1924, p. 163—164. 5 B. Kuzsinszky, în Budapest Regisegei, XI, 1932, p. 316—320. 6 R. E. M. și T. V. Wheeler, Verulanium, a Belgie and two Roman Cities, 1936, p. 190, fig. 32/nr. 43. 506 NOTE Șl DISCUȚII publică exemplarul de la Verulanium (pl. IV a) — găsit intr-un templu împreună cu o ceașcă de ars tămîie — susțin semnificația rituală. Un reper important în atribuirea corectă a funcționalității acestor piese o constituie descoperirea fragmentului de la Mainz (pl. II/b). G. Behrens7 propune mai multe interpretări: reia vechea teză a lămpilor sepulcrale, dar nu exclude nici posibilitatea ca acestea să fi fost olane de ventilație la coșurile cuptoarelor de ars ceramică (Schornsțeinaufsatz). Această din urmă interpretare se bazează pe analogiile moderne din Bulgaria8. Expediția arheologică germană din această țară observase asemenea piese montate pe hornurile caselor, informîndu-1 pe G. Behrens9. Dar cercetătorul german, care nu avea pentru piesa de la Mainz un context arheologic clar care să-i permită atribuirea piesei ca olan de ventilație pe acoperișul caselor, susține rolul de ventilație al pieselor la coșurile cuptoarelor de ars ceramică. L. Nagy10, care pune în discuție o piesă descoperită la Aquincum (pl. V/a), crede că este vorba fie de lămpi sepulcrale, dovadă fiind în acest sens cîteva sar- cofage pe ai căror pereți sînt sculptate asemenea piese, fie că ar reprezenta în miniatură porți de ora^e11. F. Oelmann12 respinge ideea olanelor de ventilație pen- tru cuptoarele de ceramică, pe motivul că unele exemplare cunoscute de el nu prezintă orificii la partea inferioară, precum și teza lanternelor argumentînd că nu se pot introduce luminări prin deschizăturile laterale, acceptînd teza lămpilor sepulcrale. O importantă contribuție la determinarea utilității acestor piese o aduce T. G. Radan13, care pune în discuție trei exemplare rectangulare și două circulare de la Gorsium. Autorul respinge interpretările ca elemente funerare sau modele' de casă în favoarea olanelor de ornament1*. Ca argument cercetătorul maghiar aduce contextul arheologic: toate au fost găsite lingă tegule și olane rezultate din prăbușirea acoperișurilor, iar unele prezintă urme de mortar, ceea ce sugerează că aceste piese erau prinse pe acoperișurile caselor1’. Radan refuză să accepte și ideea olanelor de ventilație pe motiv că într-un caz nu există urme de afumătură, iar altele nu au orificii la partea inferioară. Pe baza descoperirii exemplarului întreg de la Norton (pl. VI/a-—b) A. W, G. Lowther10 propune o nouă utilitate: olane de ventilație (chimney pots). Argu- mentația cercetătorului britanic se bazează pe faptul că în cazul piesei mai sus amintite se poate clar observa că partea inferioară a piesei face corp comun cu un olan propriu-zis. După părerea sa, prin aceste olane de ventilație așezate direct pe acoperiș ieșea aerul cald de la instalația de hipocaust sau de la vetre aflate în clădire. Pornind de la această constatare Lowther reia întreaga problematică pe baza celor 27 de exemplare din Britannia, demonstrînd — ceea ce arătase și Radan — că unele din ele pot avea rol pur decorativ pe acoperiș. Pe acestea le numește olane de ornament (finials)11. Această din urmă funcționalitate Lowther o argumentează prin piesa de la Silchester (pl. Vl/c) care, deși se termină într-un olan propriu-zis, nu are orificiu dc legătură cu partea superioară18. Această dublă funcționalitate a pieselor din discuție a fost propusă de Lowther și pe baza stu- diului lui G. C. Dunning19, care a observat interdependența pentru aceeași cate- gorie de piese din epoca medievală. Tot Lowther specifică că piesele rectangulare nu făceau corp comun cu un olan, ci erau fixate direct pe capătul terminal ăl instalației de hipocaust sau de burlanele de la vetre. 7 G. Behrens, în Mainzer Zeitschrift, 37/38, 1942/43, p. 87. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 L. Nagy, în Budapest Regisegei, XIV, 1945, p. 197. 11 Ibidem. 12 F. Oelmann, Beitrăge zur ălteren europâischen Kulturgeschichte (Festschrift filr Rudolf Egger), 1, 1952, p. 114—125. 13 T. G. Radan, în Gorsium Forschungen, 1, 1974, p. 149—161. n. Ibidem. 15 Ibidem. 16 A. W. G. Lowther, în The Antiquaries Journal, LVI, partea I, 1976, p. 38—39. 17 Ibidem. 18 Ibidem. I 19 G. C. Dunning, în Berichtcn van de Rijksdienst voor Oudheidkunding Bo- demonderzock, XVIII, 1968, p. 209—225. J NOTI ȘI DISCUȚII 507 In Dacia prima piesă de acest gen a fost semnalată de G. Teglâs20 ia Turda (pl. Vll/a) într-un context arheologic incert, fiind considerată ca Lichthaus. Un alt exemplar descoperit în castrul de la Drajna de Sus (pl. VH/b) împreună cu tegule a fost interpretat de Gh. Ștefan21 cu tub de hipocaust. C. Pop și I. Chifor22 con- sideră, pe baza funcționalităților propuse la acea dată pe plan internațional, pie.sa de la Țaga (pl. VII/c) ca lampion (felinar). P. Bona, R. Petrovszky și P. Rogozea'1, analizînd fragmentul de la Tibiscum (pl. II/c), îl interpretează ca apărătoare de flăcări, apropiindu-se cel mai mult de reala funcționalitate. Deși opiniile referitoare la funcționalitatea acestui tip de piese sînt diverse, ipoteza emisă de Lowther s-a impus pe plan internațional datorită argumentelor mai sus citate, rezultate din descoperirea unor piese întregi. De aceea în cazul descoperirii unor exemplare fragmentare este foarte greu de a li se atribui una sau alta dintre cele două funcționalități. Indiferent de funcționalitatea lor, aceste olane de ventilație sau de ornament pot fi clasificate în funcție de atelierul în care sînt executate, cărămidărie sau officină ceramică, precum și în funcție de forma lor, cilindrice — executate la roată în officină sau cu mîna în cărămidării — și rectangulare. Cele cilindrice sînt mai răspîndite în Britannia — unde n-au fost semnalate pînă acum exemplare rectangulare — și la Rin, iar cele rectangulare în Pannonia, unde întîlnim și cilindrice. în Dacia cunoaștem două piese cilindrice, ambele lucrate la roată, și trei rectangulare. Desigur aria lor de răspîndire era mai extinsă, dar ele nu au fost semnalate probabil datorită faptului că prăbușindu-se de ple acoperiș s-au spart în bucăți mici care au fost tratate drept tegule, tuburi de instalații de hipocaust etc. O dovadă în acest sens o constituie reprezentarea unor olane de ornament într-o pictură pompeiană21. încadrarea cronologică este făcută pe baza diverselor contexte stratigrafice între secolele II—IV e.n., cu specificarea că cele cilindrice sînt mai timpurii decît cele rectangulare. însușindu-ne teoria dublei funcționalități a lui Lowther, propunem o termi- nologie unitară în literatura română de specialitate pentru această categorie de piese: olan de ventilație și olan de ornament. Termenul este propus pe baza tra- ducerii termenului englezesc chimney-pot și a denumirii similare pentru piesele din zilele noastre — olane —23 care spre deosebire de cele antice sînt fixate pe horn, nu direct pe acoperiș. Piesa de la Sarmizegetusa o considerăm a fi un olan de ventilație, nu de ornament, deoarece prezintă slabe urme de afumătură. Contextul stratigrafie exis- tent acum — suprafața se află în cercetare — ne indică o datare a piesei în se- colul II e.n. Probabil că era fixată pe acoperișul unei clădiri din apropierea locu- lui unde a fost găsită. Pentru a facilita înțelegerea modului de amplasare a piesei noastre oferim o propunere de reconstituire a acoperișului cu olane de ventilație (pl. VUI/a). SORIN COCIȘ A CHIMNEY-POT FROM ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA (Abstract) The present paper deals with a chimney-pot coming from the 1983 campaign of excavation of Sarmizegetusa. The author surveys the main opinions on function and terminology of these kind of objects both in Dacia and the Roman Empire, approving the viewpoint of the British searcher A. W. G. Lowther. The author pro- poses a new and more unitary Romanian terminology for Romanian literature of the kind is suggested. Also he suggests in reconstitution the position of a chimney- pot on a roof (fig. VUI/a). Basing on the stratigraphic context he dates the chim- ney-pot in the 2nd century A.D. 20 G. Teglâs, în ArchErt, XXVIII, 1908, p. 415—418. 21 Gh. Ștefan, în Dacia, XI—XII, 1945/47, p. 120, fig. 14/5. 22 C. Pop, I. Chifor, în Apulum, XIII, 1975, p. 683—685, fig. 1. 23 P. Bona, R. Petrovszky, P. Rogozea, în StCom Caransebeș, IV, 1982, p. 202, pl. XI/5. . 24 Enciclopedia dell’Arte Antica, Classica e Orientale, Roma, 1960, voi. III, p. 112. 23 Mic dicționar enciclopedic, București, 1972, p. 650, s.v. olan. 508 NOTE ȘI DISCUȚII Pl. I. Olan de ventilație: a—b, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. NOTE ȘI DISCUȚII 509 Pl. II. Olan de ventilație sau ornament: a. York; t>. Mainz; c. Caransebeș. 510 NOTE ȘI DISCUȚII Pl. III. Qlan de ventilație, saiv ornament: a. Aquincum. NOTE ȘI DISCUȚII 511 Pl. IV. Olan de ventilație sau ornament: a. Verulanium. 512 NOTE Șl DISCUȚII Pl. V. Olan de ventilație sau ornament: a. Aquincum. NOTE ȘI DISCUȚII 513 Pl. VI. Olane de ventilație :Ja—b, Norton; Olan de ornament: c. Silchester. 514 NOTE ȘI DISCUȚII Pl. VII. Olane de ventilație sau ornament: a. Turda; b. Drajna de Sus; c. Țaga. DESENUL UNUI GLADIATOR PE O CĂRĂMIDĂ DE LA ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA în vara anului 1982, printre dărîmăturile provenite de la instalația de hypo- caustum a clădirii 002, a fost descoperită o cărămidă spartă încă din antichitate în patru fragmente aproximativ egale. Piesa are dimensiunile de 0,54x0,53x0,05 m (fig. I)1. Pe una dintre fețe a fost incizată în pasta moale, înainte de uscare și ardere, imaginea unui personaj înarmat. Analiza atentă a suprafeței dovedește că executantul a revenit asupra desenului, întrucît se disting urme de ștergere cu degetele a unui contur inițial, foarte probabil poziția brațelor fiind la început ailta. Cu toată stingăcia și schematismul, desenul reușește totuși să ne sugereze mișcarea și să redea cîteva elemente vestimentare și tipuri de arme care pot fi identificate. Luptătorul execută o fandare pe piciorul sting, mina stingă este întinsă înainte ținînd un scut de formă dreptunghiulară cu marginile superioară și inferioară ușor arcuite, sugerînd o suprafață bombată. Pe aceasta, se disting două linii diagonale și un cerculeț în centru, care vrea poate să sugereze un umbo. Mîna dreaptă este ușor ridicată și ține o sabie scurtă și dreaptă cu lamă de formă triunghiulară și minerul terminat printr-o sferă. Ambele miini sînt redate neglijent, fiind adău- gate ulterior liniei care conturează corpul (argument în plus pentru presupunerea că inițial au fost desenate în altă poziție). Capul și corpul individului desenat sînt realizate printr-o singură linie. Se remarcă faptul că desenatorul a supradi- mensionat capul și nu a redat gîtul personajului. In partea posterioară a capului, conturul său este dublat în exterior de o linie paralelă, ce se înalță pînă deasupra creștetului și rămîne neincheiată cu restul desenului. Pe piept se distinge un trapez așezat cu baza mică în jos. Acesta a^e de o parte și de alta, oarecum si- metrice, două cerculețe neîncheiate complet și o linie frîntă care merge pînă în dreptul umerilor. In zona brîului, o serie de incizii încrucișate vreau să reprezinte, probabil, o centură lată. Aceasta susținea o fustanelă scurtă ale cărei falduri sînt destul de atent redate prin linii paralele. Picioarele sînt lipsite de proporție față de restul corpului. Se remarcă pe gamba stingă cîteva incizii paralele care ajung pînă deasupra genunchiului. Pe baza armelor și îmbrăcăminții care apar în desen, am identificat luptă- torul mai sus descris cu un gladiator2. Arma ofensivă pe care o ține ridicată în 1 Mulțumim și pe această cale prof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu și șefului de secție de la MuzIstTrans Dorin Alicu pentru permisiunea de a studia și publica această piesă. 2 In perioada pregătirii acestui studiu, lect. univ. dr. loan Piso ne^a sugerat că ar putea fi vorba despre reprezentarea divinității Akephalos, ceea ce ar însemna că desenul ar fi avut un rol magic. Ideea se baza pe lipsa detaliilor capului, care, în această ipoteză, nici n-ar exista, precum și pe poziția săbiei avînd vîrful în- dreptat înspre cap, amintind gestul unui sinucigaș. O asemenea interpretare, chiar dacă nu poate fi total exclusă, nu ni se pare posibilă, fiind lipsită de argumente suficient de convingătoare. 518 NOTE Șl DISCUȚII Fig. 1. Cărămida de la Sarmizegetusa (desen). : . ' • : " i ’ . . . t .1 mîna dreaptă este un gladius3. El este folosit frecvent în armata romană de dife- rite • categorii de soldați, dar apare des și printre armele gladiatorilor. Exempla- rele păstrate pînă astăzi, sau cele redate pe monumente, sînt de dimensiuni dife- rite. In general, pe monumente infanteriștii poartă o sabie scurtă de circa 50 cm4. Binecunoscuta sabie de la Rheingonheim, care pare a fi totuși o excepție, are lama aproape triunghiulară și lungimea de 50—55 cm5, fiind cea mai apropiată de tipul celei incizate pe cărămida de la Sarmizegetusa. Capătul sferic al mînerelor de gladiUs este bine documentat pe columna lui Traian, pe arcul lui Constantin de la Rbrnâ sau la piesele de la Maienza și Rheingonheim0. >3 E. Beurlier, în DA, 11, 2. p. 1600—1608, s. v. gladius;. P. Coussin, Les armes romaines, Paris, 1926, p. 371—376; E. B. Thomas, în FolArch, XX, 1969, p. 25—46, pl. 32; P. G. Hazell, în The Antiquaries Journal, 1981, LXI, I, p. 73—82. •n* P. Coussin, op. cit., p; 375, nota 8. : •’ ■ -5' Idem, fig. 133. . . 6 Idem, fig. 127, 129—131, 133. NOTE ȘI DISCUȚII 519 In schimb, armele defensive sînt mai caracteristice, ele fiind diversificate pentru diferite categorii de gladiatori. Scutul (clipeus), de formă dreptunghiulară, este frecvent întîlnit7. Cel redat pe piesa noastră este destul de lung, avînd supra- față semicilindrică. Cele două diagonale, care se văd și pe alte monumente, nu par a fi elemente decorative, ci făceau parte, probabil, împreună cu presupusul umbo, din armătura scutului. In ceea ce privește casca (galea)B întrebuințată de gladiatori, tipurile cunoscute sînt numeroase. Multe erau bogat ornamentate, fiind lucrări de artă de mare valoare, cum este exemplarul provenit de la Pompei și păstrat în Muzeul Național din Neapole9. Majoritatea coifurilor purtate de gladiatori sînt adînci, avînd un „guler" care se răsfrîngea pînă în dreptul umerilor, protejîndu-le astfel și gitul. Unele aveau adăugate calotei o crista sau pinnae pentru a-i spori înălțimea10. Cîteva analogii de astfel de galeae, cum credem că purta și gladia- torul desenat pe cărămida în discuție, se întîlnesc pe o terracotta din Madrid11, într-un mozaic de la Villa Borghese din Roma12 sau în pictura dc pe „podiumul" amfiteatrului din Pompei13, pentru a menționa doar pe cele a căror asemănare cu desenul nostru ni s-a părut mai frapantă. Toate sînt prevăzute cu viziere, care acopereau fața în întregime, vizibilitatea și respirația fiind asigurate prin cîteva orificii practicate la nivelul ochilor și gurii14. O galea înaltă și adîncă, avînd crista sau poate pinnae, cu vizieră, trebuie să fi purtat și gladiatorul de la Sarmizege- tusa. încercarea de a reda o cască adîncă a făcut ca realizatorul desenului să unească direct conturul capului cu linia umerilor, fără a mai schița gîtul și să supradimensioneze capul. Linia adăugată în spate, care se oprește deasupra creș- tetului fără a se încheia cu restul conturului, vrea să semnifice crista sau poate un panaj mai amplu. Lipsa oricăror detalii ale feței (ușor de realizat de către oricine încearcă să deseneze), ne face să presupunem existența vizierei, pe care executantul n-a putut-o sugera altfel datorită stîngăciei sale în desen. O bună ana- logie ni se pare a fi cea de pe un mozaic de la Zliten, păstrat la Muzeul din Tripoli, unde gladiatorul reprezentat are un coif cu vizieră, adînc și cu o creastă cu panaj care este prins dinspre ceafă pînă deasupra creștetului15. In cazul multor gladiatori gamba stingă le este apărată de o ocrea18. Inciziile paralele de pe piciorul stîng al luptătorului descris mai sus par a fi mai degrabă niște „fașe" (fasciae)11, probabil din piele. Oricum, credem că ele nu sugerează o cnemidă propriu-zisă, așa cum apar acestea pe alte categorii de monumente. Personajul din mozaicul de la Villa Borghese pare a purta asemenea „fașe" sub apărătoarea patrulateră din dreptul tibiei18. Pe unele monumente gladiatorii au 7 E Saglio, în DA, I, 2, s. v. clipeus; P. Coussin, op. cit., p. 393—394. 8 S. Reinach, în DA, II, 2, p. 1429—1451, s. v. galea; P. Coussin, op. cit., p. 403 sq. 9 Enciclopedia delVArte Antica Classica e Orientale (în continuare E?1A), III, s. v. gladiatore, fig. 1179. 10 P. Coussin, op. cit., p. 428—433; DA, II, 2, loc. cit., fig. 1449, 1450, 1409, 1471 și idem, s. v. gladiator, fig. 3470. 11 EAA, III, loc. cit., fig. 1178. 12 Idem, fig. 1183. 13 P. Gusman, Pompei, Paris, 1899, p. 183. 11 Vezi, de exemplu, casca din DA, II, 2, loc. cit., fig. 3470. 15 EAA, III, loc. cit., fig. 1181. 18 G. Karo, în DA, IV, 1, s. v. ocrea. 17 G. Lafaye, în DA, II, 2, p. 981, s. v. fascia, în cazul nostru fiind vorba despre fasciae crurales, care se înfășurau pe picioare. 13 Vezi nota 12. 520 NOTE ȘI DISCUȚII si o apărătoare patrulateră pentru piept, legată cu curele peste umeri și pe sub braț, uneori ornată cu un apotropaion. Astfel de exemple se înțîlnesc pe reliefurile de la Durazzo, Ruvo și Ksour-es-Saf (Tunisia)19, pe un monument aflat la Muzeul Național din Roma20, precum și pe mozaicul de la Villa Borghese21. Cea mai apropiată ca formă de apărătoarea de piept pe care o presupunem a fi schițată pe cărămida de la Sarmizegetusa este cea de la Villa Borghese, care are o formă ușor trapezoidală cu baza mică în jos. Sistemul de prindere a pectoralei gladia- torului de la Sarmizegetusa diferă însă de exemplele citate. Singura asemănare pe care o cunoaștem se află pe stela unui gladiator de la Muzeul din Berlin22; aici, apărătoarea de piept pare a fi legată pe sub gulerul căștii și apoi, prin inter- mediul a două inele laterale, se prinde sub braț. în cazul nostru, fie că este vorba despre un sistem de prindere deosebit decît cel general și redat în desen prin linia în zigzag care intră sub gulerul căștii, fie ar putea fi vorba, probabil, de o glugă, care purtată sub (jalea proteja capul, gîtul și umerii de duritatea meta- lului. N-ar fi exclus însă să fie vorba doar despre un obiect cu rol apotropaic și nu despre o apărătoare propriu-zisă. Majoritatea gladiatorilor purtau ca unic element vestimentar un șorț simplu in jurul șoldurilor, astfel mișcările luptătorului nefiind stînjenite. Această piesă era răspindită în antichitate* și denumită subligaculum23 (sau cinctus). După ima- ginile de pe monumente el era astfel prins îneît partea centrală, aflată între picioarele purtătorului, făcea un fald mai pronunțat sub forma unui „V“. Acest element de îmbrăcăminte foarte mult folosit în lumea romană, dar și la alte popoare, nu prezintă în general deosebiri tipologice24. întrucît apare pe majori- tatea monumentelor care reprezintă gladiatori, exemplele sînt prea numeroase pentru a mai fi citate. El este bine schițat pe cărămida de la Sarmizegetusa prin incizii paralele, ușor arcuite, sugerînd faldurile laterale și printr-un „V“ în mijloc pentru faldul central. Așa cum spuneam, în dreptul brîului inciziile încrucișate, situate între două linii paralele orizontale, credem că reprezintă un cingulum23. Un asemenea cingulum lat poartă personajul din stînga de pe monumentul de la Muzeul Național din Roma20, cel aflat în genunchi din mozaicul de la Villa Borghese27. cei de pe basoreliefurile mormîntului lui Umbricius Scaurus de la Pompei26. Credem prin urmare că există suficiente asemănări cu monumente romane de diferite categorii, care redau cu siguranță gladiatorii, pentru a considera justi- ficată identificarea luptătorului incizat pe cărămida de la Sarmizegetusa cu un gladiator. Vom încerca în continuare, pe baza elementelor deja identificate, să discutăm dacă este posibilă stabilirea tipului de gladiator pe care vrea să-1 re- prezinte desenul. Gladiatorii înarmați cu gladius, scut, galea, apărătoare a gambei stîngi și uneori și cu alte elemente defensive (de exemplu, manica) au fost numiți în 19 P. Coussin, în' RA, XXXII, 1930, p. 242, fig. 10 si p. 262, nota 7. 20 EAA, III, Ioc. cit., fig. 1177. ' 21 Vezi nota 12. 22 P. Coussin, op. cit., p. 262, fig. 29. 23 E. Saglio, în DA, IV, 2, p. 1550, s. v. subligaculum. 24 P. Coussin, op. cit., p. 248, 255. 25 Idem, p. 243; E. Saglio, în DA, I, 1, p. 1173—1182, s. v. cingula. 20 Vezi nota 20. 27 Vezi nota 12. 2B P. Gusman, op. cit., p. 181—182; inscripția și descrierea personajelor în CIL, IV, suppl., pars II, 1182. NOTE ȘI DISCUȚII 521 general samniți29. Acest nume este însă atestat doar pentru perioada republicană, în epoca imperială el nu apare nici la autorii ^ntici, nici în inscripții. Deoarece nu există un termen antic precis, redactorii italieni ai volumului al treilea din Enciclopedia dell’ Arte Antica i-au numit „gladiatori greu înarmați"30. în timpul Imperiului, cînd luptele de gladiatori cunosc o mare răspîndire, tipurile de gla- diatori se diversifică. Diferitele clase de gladiatori primesc nume specifice, în funcție de armament și de adversarul cu care luptă. în rîndul celor „greu înar- mați" apar o serie de categorii de gladiatori, documentați cu nume diferite, dar destul de greu de separat doar pe bază figurativă, întrucît armamentul lor este destul de puțin diferențiat. în această grupă se înscriu tipurile: secutor, oploma- chus, provocator, murmillo31. Credem că este evident că gladiatorul de la Sarmi- zegetusa se înscrie în această clasă „greu înarmată" și aparține unuia dintre tipu- rile enumerate. Organizatorii luptelor de gladiatori desemnau, foarte probabil, pe- rechi sau grupuri de gladiatori de tipuri diferite în vederea luptei, încercînd ast- fel să mărească spectaculozitatea acesteia. Totuși această situație, probabil frec- ventă, nu pare să fi constituit o regulă strictă, întrucît adeseori pe monumente pot fi văzute scene de luptă între gladiatori înarmați identic. Un secutor reprezenta, în general, adversarul unui retiarius, după cum este atestat în Historia Augusta32 (numit de aceea și contraretiarius). Cele mai cunos- cute monumente care redau cu siguranță acest tip de gladiator sînt cele ale lui Urbicus de la Milano, relieful de la Saittai și Salonic”. Analizînd monumentul lui Urbicus”, în inscripția căruia se specifică faptul că fusese secutor, observăm că era înarmat cu un gladius scurt, un scut lung, dreptunghiular și semicilindric, gamba stingă era protejată de o apărătoare. Casca este globulară, cu guler adînc pînă pe umeri, vizieră și are deasupra o creastă mică. Este îmbrăcat cu subliga- culum, o centură lată, iar peste umărul drept are aruncată o mantie. Iată, deci, că între acest tip de gladiator și cel de la Sarmizegetusa există o maro asemă- nare. Singurele elemente care deosebesc personajele de pe cele două piese sînt mantia de pe monumentul de la Milano și elementul vestimentar sau defensiv de pe pieptul celui desenat pe cărămida noastră. O altă problemă ar putea fi ridi- cată de casca pe care o purta gladiatorul incizat. Mai mulți cerce;ători au încercat să facă deosebirea între diferitele categorii de gladiatori „greu înarmați", in lipsă de alte indicii, pornind de la faptul că izvoarele scrise atestă pe secutor ca ad- versar obișnuit al unui retiarius35. De aici, au ajuns la concluzia, de altfel logică, după care secutorul, pentru a nu oferi un prilej în plus retiarului să-l agațe cu plasa, purta o galea globulară, cît mai aderentă, fără panaj înalt, avînd doar o mică creastă. Conform acestei păreri, alți gladiatori, oplomahii sau tracii, nefiind obligați să se ferească de plasă, aveau coifuri mai înalte și bogat ornamentate’'’. Căști de secutor, asemănătoare celei de pe monumentul descris mai sus, se cunosc de la Pompei37. Oricum ar sta însă lucrurile, noi nu putem fi siguri ce fel de cască a intenționat să redea cel care a desenat pe cărămidă: poate o cască cu creastă scundă, poate una cu panaj mai înalt. Această nesiguranță este normală 29 G. Lafaye, în DA, II, 2, p. 1548, s. v. gladiator. 30 EAA, III, p. 939. 31 Idem, p. 941—942. 32 G. Lafaye, op. cit., p. 1548, 1585. 33 EAA, III, loc. cit., p. 941. 34 G. Lafaye, op. cit., fig. 3576. 35 De exemplu, M. Meier, citat de către G. Lafaye, op. cit. 39 Cf. G. Lafaye, op. cit., p. 1585. 37 P. Gusman, op. cit., p. 182. 522 NOTE Șl DISCUȚII în fața cunoștințelor slabe de desen pe care le avea autorul nostru. Totuși, prefe- răm să credem că a fost desenată o cască de secutor, deci, fără a avea un panaj prea bogat. Așadar, linia adăugată în spatele conturului capului și care se oprește deasupra creștetului (ruptura piesei nu o atinge) reprezenta, probabil, o creastă simplă. Spre o asemenea interpretare pare să ne ducă și o altă piesă pe care apare perechea secutor-retiarius. Este vorba despre un vas terra sigillata produs la Rheinzabern în a doua jumătate a secolului al 11-lea e.n.38. Secutorul de pe acest vas (fig. 2) se aseamănă mult cu personajul de la Sarmizegetusa, nu doar prin forma și maniera de reprezentare a căștii, dar și prin poziția sa, cu mina stingă întinsă în față și ținînd scutul, în timp ce dreapta ridică sabia în spatele capului. O altă analogie pentru gladiatorul de la Sarmizegetusa se găsește pe un vas, de- corat în tehnica barbotinei, de la Colchester39. Printre scenele reliefate pe vas se remarcă o pereche de gladiatori. Cel din stingă (fig. 3), un „samnit", are cască globulară cu creastă rotunjită, asemănătoare cu cea de pe piesa noastră. Armele sale sînt reprezentate de un scut semicilindric cu un cerculeț central și o sabie Fig. 2. Secutor redat pe vasul de la Rheinzabern (după O. Doppelfeld, H. Held). 38 O. Doppelfeld, H. Held, Der Rhein und die Romer, Koln, 1970, fig. 162. 39 J. M. C. Toynbee, Art in Roman Britain, Londra, 1963, p. 190, nr. 158, pl. 177. NOTE ȘI DISCUȚII 52 Fig. 3. Secutor redat pe vasul de la Colchester (după J.P.M. Toynbee). scurtă. Amîndouă sînt foarte asemănătoare cu cele desenate pe cărămidă. Pe una dintre gambe gladiatorul de pe vasul de la Colchester are „fașe" și o apărătoare mică în dreptul genunchiului. Aceleași „fașe" se văd și pe mîna care ține sabia. Adversarul său, învins după cum se vede în scenă, este un retiar. Sîntein siguri că „samnitul" este un secutor, după inscripția din dreptul său: Memno sac (= se- cutor) VIIII. Credem, deci, că este posibil, chiar dacă nu absolut sigur, ca pe cărămida de la Sarmizegetusa să identificăm un secutor. Un argument indirect în sprijinul unei asemenea posibilități constă și în faptul că retiarii, adversarii lor obișnuiți, sînt atestați în Dacia. Chiar la Sarmizegetusa, pe un monument fragmentar cu in- scripție40, găsit în apropierea amfiteatrului, se află un trident, monumentul fiind interpretat ca reprezentînd un retiar. Lupta corp la corp dintre un secutor și un retiarius a fost identificată într-o statuetă provenind de la Turda41. Un alt retiar, desenat tot pe o cărămidă, este Herculanu(s) de la Apulum42. Concluzia de mai sus nu poate fi definitivă întrucît au rămas și alte tipuri de gladiatori din aceeași clasă cu secutorul care ar putea fi identificați pe cărămida de la Sarmizegetusa. Un alt gladiator „greu înarmat" este tipul oplomachus*3. Echipamentul său este foarte asemănător cu al secutorului, singura deosebire sesizabilă fiind even- tuala diferență între căștile celor doi. Acest tip a fost identificat într-o pictură 40 I. Piso, în Sargetia, XI—XII, 1974—1975, p. 67—68, nr. 18, fig. 18; IDR 111/2, p. 277—278, nr. 327, fig. 270. 41 C. Pop, Șt. Dănilă, în Danatica, I, 1971, p. 128—129, fig. 3. 42 V. Moga, în Apulum, XXI, 1983, p. 81—82. fig. 1. 43 Vezi nota 36. 524 NOTE ȘI DISCUȚII de pe „podiumul" amfiteatrului din Pompei*4, unde are un coif bogat ornamentat. Oplomaehus a fost considerat ca adversar obișnuit al tracului45. Lupta dintre cei doi gladiatori a fost identificată de către W. Reusch pe o stelă funerară de la Koln4,;. Pe aceasta luptătorul din stînga are un scut mai lung decît al tracului, de formă semicilindrică, ajungînd pînă la jumătatea genunchiului fandat. Poartă gladius și manica, pe cap galea cu vizieră, crista și pinnae*7. Acestea sînt dispuse pe mijlocul căștii începînd din creștet pînă pe spate. Personajul a fost considerat un oplomaehus. Constatăm că arc scutul și sabia asemănătoare celui de la Sar- mizegetusa. La fel ar putea fi și casca; dar ni se pare că penele mari, care sînt redate pe stelă și care formează un panaj amplu, nu echivalează cu modesta linie adăugată căștii celui de pe cărămidă. Alte deosebiri între cele două reprezentări: lipsa eventualei manica în cazul celui de la Sarmizegetusa! și absența sau im- posibilitatea de a identifica in relieful de la Kbln apărătoarea gambei stingi, cu toate că, în general, ea există și la oplomahi. O scenă de luptă similară apare și pe un tipar pentru ceramică, găsit într-un mormînt de inhumație situat pe latura vestică a castrului de la Bărboși45. S. Sanie a identificat gladiatorul din stingă cu un oplomaehus. El se află în poziție de atac, avînd sabia scurtă ridicată înspre capul adversarului și scutul dreptunghiular mai lung decît al tracului. Casca este adîncă, prevăzută cu vizieră și crista înaltă, în timp ce gamba stingă este protejată de o apărătoare mică, pătrată, care nu trece peste genunchi. Gladiatorul de pe tiparul de la Bărboși este îmbrăcat cu subligaculum și poartă la brîu o centură. Chiar dacă există cîteva inadvertențe intre descrierea piesei și imaginile ci, oricum identificarea unei lupte oplomaehus — thra.v pare corectă. Ca și în cazul gladiatorului de pe stela de la Koln, sesizăm asemănările cu cel de la Sar- mi/egetusa, dar ne menținem aceleași rezerve ca și in cazul precedent, în special cu privire la pajiajul căștii. Pe baza acestor deosebiri, nu foarte sigure însă, nu putem exclude total posibilitatea ca oplomahul să fie gladiatorul incizat pe cără- mida de la Sarmizegetusa. Dificultatea de a afirma cu siguranță dacă poate sau nu poate fi vorba despre un asemenea tip de gladiator este sporită și de faptul că, pe majoritatea monumentelor, cei care au identificat un oplomaehus s-au bazat mai puțin pe niștie caracteristici ale tipului (de altfel, greu sau imposibil de sesizat) și mai mult pe baza prezenței adversarului său, tracul. Cum mai spuneam însă, formarea unei asemenea perechi nu pare să fi constituit o regulă absolută în antichitate. Dacă acceptăm însă ideea, așa cum au făcut-o mulți dintre cei ce s-au ocupat de gladiatori, conform căreia oplomahul lupta mai ales cu tracul, identifi- cările acestui tip devin simple atunci cînd avem de a face cu o scenă de luptă. Gladiatorul trac este ușor de recunoscut mai ales după arma sa ofensivă, sica*9. In Dacia gladiatorii traci sînt bine documentați printr-o serie de monumente. Se cunoaște astfel, din literatura de specialitate, o statuetă de bronz reprezentînd 44 G. Lafaye, op. cit., fig. 3577; P. Gusman, op. cit., p. 181; A. Mau, Pompeji in Leben und Kunst, Leipzig, 1900, p. 196, fig. 97. 45 G. Lafaye, op. cit., p. 1587, 1597. 48 W. Reusch, în Germania, 25, 1941, p. 98—104, fig. 11, 12/3. 47 Menționăm că în figurile citate la nota precedentă manica nu se vede, deși autorul o pomenește în text. într-o imagine excelentă a piesei, la H. Borger, Das Romisch-Germanische Museum Kbln, Miinchen, 1977, fig. 229, se disting totuși cî- teva adîncituri care sugerează prezența acestui element. Același lucru poate fi afirmat și pentru apărătoarele gambelor. 48 S. Sanie, Civilizația romană la est de Carpați și romanitatea pe teritoriul Moldovei, Iași, 1981, p. 103—105, pl. 22/6, 22 bis/5. 48 A. J. Reinach, în DA, IV, 2, p. 1300—1301, s. v. sica; S. von Schnurbein, în Germania, 57, 1979, p. 117—134. NOTE ȘI DISCUȚII 525 Fig. 4. Fragment de aedicula de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. un gladiator trac, descoperită în hotarul comunei Zeicani (jud. Hunedoara)50. Veci- nătatea cu Sarmizegetusa a dus la presupunerea că piesa ar proveni de aici. Un alt monument, de mult cunoscut, este un perete lateral de aedicula, de prove- niență incertă, păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu51 (fig. 4). în scena de luptă redată pe piesă, în dreapta poate fi ușor recunoscut un trac cu sica în mina stingă. Celălalt luptător are în mîna dreaptă un gladius scurt, cu lamă triunghiu- lară și minerul terminat cu o sferă; lipit de corp ține un scut mare dreptunghiu- lar. Din păcate, lipsește tocmai partea superioară a monumentului cu creștetul celor doi luptători. Totuși, se poate observa că cele două căști sînt foarte asemă- nătoare, avînd „guler" adînc pînă pe umeri și viziere. Ambele par a fi fost lip- site de elemente decorative. Ca formă, amîndouă pot fi asemănătoare celei de pe cărămida de la Sarmizegetusa. Adversarul tracului de pe monumentul de la Sibiu poate fi un oplomachus sau poate un alt tip, întrucît între el și cei descriși 50 O. Floca, în Sargetia, X, 1973, p. 131—136, fig. 1, 2; C. Pop, în ActaMN, XIV, 1977, p. 124—125, fig. 10, cu o interpretare corectă asupra funcționalității piesei. 51 O. Floca, W. Wolski, în BMI, XLII, 3, 1973, p. 30, nr. 90, fig. 110. Scena de luptă între doi gladiatori este corect identificată, dar cu greșeli în descriere, scuturile fiind numite apărătoare de piept, de exemplu: L. Țeposu-Marinescu. Funerari) Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis, în BAR, Ini Ser., 128, 1982, p. 204, nr. 28, pl. XXXVI, cu datare în secolele II—III. 526 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 5. Monument cu gladiatori de la Muzeul de istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. de noi există o serie de deosebiri. O altă piesă (fig. 5), aflată în lapidarul Muzeu- lui de istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, a fost interpretată32 ca reprezentînd doi genii cucullati, purtînd cuțite în miini, reprezentare singulară în arta romană provincială din Dacia. Credem că este, mai degrabă, vorba despre doi gladiatori afrontați. Asemănarea și confundarea lor cu genii cucullati provine de la cele două cristae aduse înainte, care le împodobeau coifurile. Dar cele două personaje nu poartă doar cuțite în mîini, ci sînt într-o sugestivă poziție de luptă. Cel din stînga ridică un gladius îndreptîndu-1 spre fața adversarului. Acesta are în mînă o sica. Chiar dacă alte amănunte nu mai sînt astăzi vizibile, poziția și armele pledează pentru o luptă de gladiatori. Unul dintre luptători este cu siguranță trac, celălalt este fie un oplomachus, fie alt gladiator „greu înarmat". Ca tip iconografic este apropiat de piesa de la Bărboși. Așadar, dacă sîntem de acord cu cei care în fața unui gladiator trac văd cu siguranță un oplomah și dacă adăugăm în cazul nostru argumentul indirect al prezenței tracilor pe monumente în Dacia, putem identifica cu probabilitate pe cărămida de la Sarmizegetusa și un oplomachus. Fără a exclude o atare posibili- tate, ni se pare totuși mai greu de susținut. Dacă nu este prea simplu să optăm între secutor și oplomachus, în schimb alte categorii ale clasei gladiatorilor „greu înarmați" pot fi mai ușor înlăturate din discuție, fiind mai greu de crezut ca ele să fie reprezentate pe cărămida de la Sarmizegetusa. 32 O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 30, nr. 93, fig. 114; aceeași interpretare la L. Țeposu-Marinescu. op. cit., p. 46, 204. NOTE ȘI DISCUȚII 527 Este vorba de tipul provocator33. Acest calificativ apare pe stela gladiatoru- lui Anicetus de la Muzeul Capitolin din Roma54. Este înarmat cu scut rectangular, ocrea înaltă, spadă dreaptă, coif. Acest tip de gladiator are însă uneori adăugată inscripția spat(arius), ceea ce a dus la concluzia că era înarmat cu spatha și nu cu gladius33. Or, credem că o asemenea armă nu poate fi identificată în desenul de la Sarmizegetusa. în ceea ce privește gladiatorul de tip murmillo30, știm că acesta lupta cu oplomahul, cu provocatorul sau cu alt murmillo. într-un graffito din Pompei57, de exemplu, învingătorul tracului Aptonetus esite Spiculus mur(millo), înarmat cu scut rectangular, coif cu creastă, fără apărător la gambe. Un murmillo este redat pe un monument de la Muzeul Ermitaj din Leningrad58. Nici acesta, nici un altul identificat pe un opaiț de ceramică59 nu are asemănări cu desenul de la Sarmi- zegetusa, în ambele cazuri căștile avînd o formă conică. Prin urmare, încercarea de a identifica exact tipul de gladiator desenat pe cărămida discutată este dificilă. Sigur putem afirma că desenul reprezintă un gla- diator „greu înarmat". Din rîndul acestora însă nu putem opta cu suficientă sigu- ranță pentru un tip anume, chiar dacă anumite indicii ne fac să credem posibilă identificarea unui secutor sau poate oplomachus. Marea căutare pe care o aveau munera gladiatoria în lumea romană este pe deplin dovedită de numărul mare de monumente care redau asemenea scene. Ca tip, acestea pot avea destinație publică, de a anunța, comemora spectacole, de a orna morminte, pot fi onorare în contul unui gladiator, pot avea caracter pur decorativ. Ultima categorie este compusă în special din obiecte mici, maii ales opaițe, vase, figurine de terracotta sau bronz, pahare de sticlă; tot aici se pot încadra și picturile executate de mina poporului, graffiti, expresia directă a sen- timentelor acestuia. Multe asemenea ultime exemple există la Pompei și fac aluzie la evenimente și personaje precise. Din această categorie, „lucrare ieșită din mina poporului", provine și cărămida cu desen incizat descoperită la Sarmizegetusa. Ase- menea piese fac parte dintr-o producție populară artizanală, care posedă stilul simplificat și desenativ în care se redau doar formele, dar care își menține acu- ratețea de a reprezenta particularitățile și, în cazul nostru, necesitatea de a indica fiecare categorie distinctă prin armamentul ei specific. Este un stil umil, grosolan, dar in același timp expresiv și eficace80. Spuneam că acest stil este bine docu- mentat la Pompei81. Aici gladiatorii sînt admirați prin inscripții pe pereți,, li se f—87, fig. 2, 3. NOTE ȘI DISCUȚII 529 neidentificate încă pe teren (dar care trebuie să fi existat), dovedește încă o dată puternica viață spirituală romană ce pulsa în Dacia, legată organic de părțile occidentale ale lumii romane. CORIOLAN OPREANU A GLADIATOR ON A BRICK AT ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA (Abstract) The study presents a Roman brick of 0.54x0.53x0.05 m, discovered in 1982 at Ulpia Traiana Sarmizegetusa. On one side of the brick therc is an incision of an armed figure made in soft paste (fig. 1). The author discusses the possibility of identifying a certain type of gladiator in the drawing, using as analogies different types of monuments (fig. 2—6). He concludes that it is a heavily armed gladiator, maybe a secutor or an oplomachus. The incision proves the popularity of gladia- torial fights at Sarmizegetusa and attests an unknown type of gladiator in the main town of Dacia. DESPRE UN VAS DE STICLĂ DIN CASTRUL ROMAN DE LA BOLOGA Articolul de față are scopul de a pune în circulație datele principale în legătură cu un vas de sticlă, care, datorită imaginii de pe una din laturile sale, pare a constitui pînă acum un unicat.1 Vasul a fost descoperit în stare foarte fragmentară în anul 1974, în sec- țiunea XIV B, executată în latus praetorii sinistrum din castrul roman de la Bologa (jud. Cluj) (Dacia Porolissensis). Fragmentele sale se găseau în două zone ale secțiunii: m. 1/4; a = 0,50 m și m. 3 4; a = 0,40 m. Construcția în care au fost găsite fragmentele vasului, denumită convențional clădirea B, este una din maga- ziile castrului (horreum). Lipsind multe din părțile lui, fragmentele rămase (Fig. 1) nu au permis o reconstituire integrală, propriu-zisă, a vasului.2 1. Descrierea vasului. întregirea grafică a vasului (Fig. 3 a) arată că el este o cană cu corp prismatic. Dimensiunile vasului, întregit grafic, sînt: înălțimea to- tală = 24,5 cm; înălțimea gîtului = 5 cm; înălțimea corpului = 19,5 cm; lățimea bazei = 9,4X9,4 cm; grosimea peretelui = 0,2 cm; d gîtului = 4,5 cm; d gurii = 5,8 cm; d interior al gurii = 3,2 cm. Vasul a fost turnat din pastă de culoare verzuie; în structura pastei au ră- mas numeroase bule mici de aer. Corpul vasului este drept, gîtul este scurt și drept, iar buza este groasă, lată și teșită, răsfrîntă în jos; în dreptul gîtului și spre buză, peretele vasului se în- groașă; minerul a fost lipit de gît; el este lat și are numeroase incizii verticale, paralele, mai dese în partea inferioară. Pe fundul vasului a fost imprimată prin turnare o scenă, care reprezintă două personaje, stînd față în față (Fig. 2; 3'b). Personajul din partea stingă stă în picioare, cu piciorul stîng înainte, în poziție de sprijin; cel drept este relaxat; pare desculț; poartă o tunică cu mîneci scurte, strînsă la brîu cu o cingătoare. Mina stingă este îndoită din cot la nivelul șoldului și întinsă înainte cu palma deschisă; se pare că în palmă ține un obiect, poate un vas? Mîna dreaptă este ușor îndoită, ridicată la nivelul pieptului și parcă ar ține pumnul strîns. Elementele feței nu se disting; profilul este însă destul de clar; poartă părul mare. Personajul din partea dreaptă stă în picioare, parcă ușor aplecat înainte. Piciorul drept este adus înainte în poziție de sprijin, iar cel stîng, ușor îndoit, rămîne deci puțin înapoi. Mîna stingă atîrnă de-a lungul corpului, foarte puțin îndoită înainte, cu palma deschisă în jos. Mîna dreaptă este îndoită de la cot, și, 1 Am prezentat o comunicare în legătură cu acest vas la sesiunea din 27 mai 1983 a Muzeului de istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. 2 Vasul a început să fie restaurat în Laboratorul pentru restaurare a Mu- zeului de istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca de către Maria Lukăcs. Din cauza dificultăților tehnice și a numeroaselor fragmente ce lipsesc, lucrarea este încă în curs. 532 NOTE ȘI DISCUȚII la nivelul șoldului, întinsă înainte cu degetele răsfirate. Personajul este îmbrăcat cu o tunică, decoltată în L;iă, ce pare a avea mîneci scurte; peste mijloc este strîns cu o cingătoare; pare desculț; elementele feței nu se disting; pare însă a purta pe cap un coif? între cele două personaje, ceva mai sus de nivelul genunchilor, se află li- tera S (sau poate un Z întors). 2 Probleme de tipologie. Vasul face parte din grupa cănilor cu corp prisma- tic. C. Băiuță nu a înregistrat acest tip de vas între vasele de sticlă din Dacia pe care le-a publicat3. Numeroase astfel de vase au fost descoperite în schimb în Pannonia4 și în Moesia Inferior5. într-o lucrare special destinată cănilor cu corp prismatic din Britannia (provincia romană), D. Charlesworth încearcă să creeze o tipologie, în care vase similare ca formă cu cel de la Bologa sînt de tipul I a°. Numeroase astfel de vase au apărut în provinciile din peninsula ibe- rică7. Cănile cu corp prismatic prezintă, în mod obișnuit, anumite elemente de decor mai ale^ pe fund. M. Bucovală a menționat pentru un vas de la Tomis un decor format din cercuri concentrice încadrate la colțuri de cerculețe mici8. A. Benko menționează vase cu cercuri concentrice încadrate în patrulatere9. Pe unele vase figurează chiar și reprezentări animaliere10. Intr-un articol dedicat special cănilor cu corp prismatic cu fundul decorat descoperite pe teritoriul Portugaliei romane, Jorge de Alarțao prezintă mai multe tipuri de reprezentări aflate pe fundul unor astfel de căni: cercuri concentrice, cercuri concentrice combinate cu motive geometrice, rozete, rozete combinate cu cercuri, cercuri în care sînt înscrise motive vegetale (ramuri, flori, frunze etc.), cercuri în care sînt înscrise reprezentări antropo- sau zoomorfe11. Nu am intîlnit încă reprezentări asemănătoare celei de pe vasul de la Bo- loga. Este adevărat însă că nu am epuizat bibliografia legată de vasele de acest tip și dc va ele de sticlă în general. 3. Probleme de datare. D. Charlesworth datează cănile cu corp prismatic dîn Britannia în secolele I—11 e.n.1- A. Benkd în al său „corpus al sticlelor" nu dă datări13. M. Bucovală, pe baza unor analogii, le datează fie în secolul II e.n., fie în secolul IV e.n.11, ceea ce reprezintă firește* o datare prea largă. După contextul dc descoperire vasul de la Bologa poate fi datat între începutul secolului III e.n. și sfîrșitul vieții castrului (cea 275 e.n.). Optăm pentru această datare. 3 Andreea Benko, Uvegkorpus, în Regeszeli Fiizetek, II, nr. 11, 1962, p. 104, grupa 4 h; p. 109—111, grupa 4 i; p. 111—117, grupa 4 j. 4 C. Băluță, în Apulum, 18, 1979, p. 195—200. 5 M. Bucovală, Vase antice de sticlă la Tomis, Constanța, 1968, p. 30—32 (căni cu corp prismatic). 0 D. Charlesworth, Roman square bottles, în Journal of Glass Studies, 8, 1966, p. 26—40. 7 J. de Alarțao, Bouteilles carries â fond decore du Portugal romain, in Journal of Glass Studies, 17, 1975, p. 47—53. 8 M. Bucovală, op. cit., p. 32, nr. 17. 9 A. Benko, op. cit., 10 N. Walke, Das romische Donaukastell Straubing-Serviodunum. Limes- forschungen, 2, Berlin, 1965, p. 48—49 (sec. 1—III e.n.), pl. 76/14. 11 J. de Alarțao, op. cit., p. 48, 51. 12 D. Charlesworth, op. cit., p. 32; dar ea afirmă că acest tip de vas este mult mai caracteristic părții de răsărit a Imperiului unde viața lui poarte fi da- tată mai bine între sfîrșitul secolului II e.n. și pînă în secolul IV e.n. 13 A. Benko, op. cit., p. 104, 109, 111. 14 M. Bucovală, op. cit., p. 32. NOTE ȘI DISCUȚII 533 4. Proveniența vasului nu se poate stabili deocamdată. Cănile cu corp pris- matic par a fi mult răspîndite In toate provinciile Imperiului Roman, așa incit este greu să precizăm proveniența, mai ales că reprezentarea de pe fundul lui nu are deocamdată analogii. Aducerea în circuitul științific a vasului va clarifica poate problemele legate de originea lui. 5. Destinația cănilor cu corp prismatic nu a fost încă discutată în ansamblu. D. Charlesworth spune doar că vasele cu corp prismatic erau destinate inițial transportului și păstrării .unor lichide. Multe dintre ele au fost folosite în cele din urmă ca urne funerare15. 6. Probleme de interpretare. Așa cum am afirmat mai sus nu am găsit ana- logii apropiate pentru reprezentarea de pe fundul vasului. La o primă vedere mi s^a părut că poate fi vorba de o scenă de luptă (pugilat). Se împotrivesc însă cîteva elemente: prezența obiectului din mîna personajului din partea stingă, mîna deschisă întinsă înainte și atitudinea pasivă a personajului din partea dreaptă și în general lipsa echipamentului specific acestui gen de luptă16. Două personaje, stînd față în față, dar în atitudini diferite de cea reprezen- tată pe vasul de la Bologa, mai pot fi întilnite pe boluri de sticlă din epoca romană tîrzie. De obicei astfel de scene reprezintă sacrificiul lui Avraam17. Tot pe astfel de vase se află de multe ori și semnul S (unghiular) sau Z (Intors) reprezentînd o parte a inscripției: vivas in Deo Z(eses)w. Trebuie însă să mărturisesc că nu mi se pare deocamdată posibilă o legă- tură între vasele creștine și vasul de la Bologa și că am făcut apropierea numai pentru că era cea mai apropiată analogie ca tip de reprezentare. Sper că publicarea vasului, chiar fără un comentariu mai amănunțit și fără indicarea unui repertoriu exhaustiv de 'analogii, va facilita stabilirea provenienței și va lămuri semnificația reprezentării. NICOLAE GUDEA ON A SQUARE GLASS BOTTLE OF THE ROMAN FORT AT BOLOGA (Abstract) The fragmente of a square glass bottle was found in the year 1974 in a horreum on the latus praetorii sinistrum of the Roman fort at Bologa (Dacia Porolissensis; Resculum?). The bottle couldn't be reconstituted owing its frag- mentary state (fig. 1). Only its graphic reconstitution allowed the author to establish that it represents a one-handled rectangular bottle (fig. 3 a). The body is moulded of good quality paște, with rare small bubbles. The neck is short in relation to the length of the body. On the basis of the bottle there is a marking. The author couldn’t find analogies for it (fig. 2; 3 b). The author gives a minute description of the bottle and the marking and discusses some general problems in connection with the tipology of the marking, dating and origine of the square bottles. The author considere that the questions in connection with the origine, dating and historical interpretation of the marking haven’t been solved yet. He hopes that his considerations may facilitate the answer to this questions. 15 D. Charlesworth, op. cit., p. 26. 18 A. de Ridder, pugilatus, în DA, IV, 1, p. 754—761 (dar e vorba mai ales de pugilatul la greci); cf. caestus (DA. I, 2, 1887, p. 811), și pancratium (DA, IV, 1, p. 311). 17 Cf. D. B. Harden, The Wint HUI Hunting Bowl and related glasses, în Journal of Glass Studies, 2, 1960, p. 45—80. *• Ibidem. 534 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 2. Imaginea de pe fundul vasului de sticlă. NOTE ȘI DISCUȚII 535 Fig. 3. a. Vasul de sticlă de la Bologa (întregire grafică), b. Imaginea de pe fundul vasu- lui de sticlă (desen). PRECIZĂRI PRIVIND UNELE REPREZENTĂRI CU ACROBATI ÎN TOREUTICA ROMANĂ O descoperire recentă pusă la dispoziție cu multă amabilitate de Mihai Băr- bulescu1, de la Institutul de istorie și arheologie din Cluj-Napoca, mi-a permis să fac unele precizări referitoare la funcționalitatea reprezentărilor unui anumit tip de acrobați în toreutica romană, și anume, acela ce înfățișează un atlet (sal- timbanc) stînd în mîini cu capul în jos și picioarele ridicate (cernuus, cernuator2). în Muzeul de istoric al Transilvaniei se păstrează o astfel de figurină de bronz3, intrată în colecțiile de antichități romane a prestigiosului lăcaș de știință și cultură clujean prin donație4. Piesa a fost descoperită în regiunea nordică de dincolo de Dunăre5 din R.P. Ungară (fără specificarea localității) și are urmă- toarele dimensiuni: înălțime 11,5 cm, lățime maximă 4 cm, înălțimea feței 1,5 cm. Turnată în bronz plin, figurina, care păstrează parțial patina antică, se conservă destul de bine, avînd mici deteriorări la figură, brațele restaurate și palmele rupte. Nr. de inventar I 894. Este reprezentat un acrobat seminud (fig. 1), sprijinit pe brațe cu picioarele ridicate. Figura, în sus, este rotundă, cu ochii mari, nasul gros și turtit, gura strînsă, bărbia mică, pe cap purtînd o bonetă legată sub bărbie a cărui contur este vizibil, ca de altfel și a șuvițelor lungi de păr. Anatomia corpului este bine reliefată, atletică. Picioarele sînt întinse și arcuite, poziție deosebit de naturală pentru un exercițiu stînd în mîini. Singura piesă de îmbrăcăminte a personajului este un subligaculum, care îi acoperă triunghiul inghinal și fesele. Execuția statuetei suferă de un anumit schematism, unele părți ale corpului fiind disproporționate, fapt ce m-a determinat s-o încadrez în secolul al III-lea e.n. Referindu-mă la țara noastră, amintesc penitru analogii, că sînt cunoscute, deocamdată, doar două piese ale genului, una provenită de la Tomis6 (fig. 27), 1 îmi exprim și pe această cale gratitudinea față de Mihai Bărbulescu, care mi-a pus la dispoziție fără rezerve descoperirea sa. Totuși fiind vorba de o piesă inedită nu voi stărui asupra ei decît sumar, atît cît să-mi permită de a preciza rolul funcțional al unui asemenea tip de figurine din toreutica romaqă. 2 E. Saglio, s.v. cernuus (cernuator), în DA, I, 2, 1887, p. 1078—1080. 3 Piesa a fost amintită de M. Gramatopol, Dacia antiqua, București, 1982, p. 185 și nu a fost pînă acum publicată detaliat, deși pe bună dreptate cercetătorul bucureștean se pronunță despre ea că își „așteaptă editorul". Se impune o preci- zare: bronzurile figurate din Muzeul de istorie al Transilvaniei au fost publicate de diferite persoane, începînd mai întîi cu cele descoperite în Dacia. Restul pie- selor genului provenite din alte provincii ale Imperiului și ajunse în colecția muzeului pe diferite căi (donații, achiziții) au făcut obiectul unui scurt repertoriu care a văzut lumina tiparului recent (vezi C. Pop, în ActaMN, XX, 1983, nr. Bi— B.„ p. 480—484, fig. 12—16). Mi-am rezervat plăcerea de a publica separat această statuetă cu detalii funcționale atît de interesante. 4 Donația lui Ede Kovăcs. 5 Cf. nr. I 894 din registrul de inventar al MuzIstTrans. 6 V. Barbu, în Dacia, N.S., IX, 1965, p. 398, fig. 15, nota 376; M. Irimia, Bron- zuri (igurate, Constanța, 1977, nr. 27, p. 40—41. 7 Desenele au fost executate de colega Melinda Coman de la MuzIstTrans, 538 NOTE Șl DISCUȚII Fig. 1 — Figurină cu cernuus (Muzeul de istorie ai Transilvaniei). Fig. 2 — Bronz cu saltimbanc (Tomis). cealaltă descoperită în castrul legiunii a V-a Macedonica din Potaissa (fig. 3) și pusă la dispoziție de către colegul Mihai Bărbulescu. In ceea ce privește Impe- riul roman cercetătoarea americană Dorothy Kent Hill a strîns un număr de 17 acrobați de acest fel, descoperiți în diversele provincii8. Pentru o mai bună 8 D. Kent Hill, în Actes du Colloque internațional sur les bronzes antiques, IV, 1977, p. 75—81. NOTE ȘI DISCUȚII 539 Fig. 3 — Sfeșnic cu acrobat (Potaissa). Fig. 4—1. Bronz de la Florența ; 2. Statuetă din Viena ; 3. Figurină de la Autun ; 4. Repre- zentare din Dijon. 540 NOTE ȘI DISCUȚII ilustrare a similitudinilor fac exemplificări, fără o anumită alegere, la patru exemplare: un bronz din Florența9 (fig. 4.1), altul păstrat la Viena10 (fig. 4'2), o piesă de la Autun11 (fig. 4 3) și, în sfîrșit, o statuetă din Dijon12 (fig. 4'4). Și acum în cîteva cuvinte încerc să precizez rolul funcțional al acestui tip de figurine înfățișînd un cernuus, rol pînă acum greșit definit în literatura arheo- logică. lar dacă fac afirmația de față, aceasta o datorez descoperirii lui Mihai Bărbulescu de la Potaissa, după cum se va vedea mai departe. Dacă W. Deonna13 arată că acești saltimbanci (acrobați) sînt legați de cultul morților prin executarea uner dansuri funebre, amintitei cercetătoare D. Kent Hill14 îi scapă semnificația lor. V7. Deonna, ocupindu-se de acrobații publicați de S. Reinach în Repertoriul13 său, nu a putut stabili adevărata funcționalitate a acestor reprezentări, deoarece toate descoperirile timpului au prezentat piesele respective ca obiecte intrisece, cînd dc fapt ele constituiau fragmente a unui tot unitar, lucru ce nu a putut fi stabilit atunci. Bronzul provenit de la Potaissa, conservat întreg, fără distrugerile inerente datorate vicisitudinilor secolelor, fără dubii lasă să se întrevadă că acro- batul respectiv, sprijinit în mîini și cu picioarele ridicate, se plasează pe un soclu (element mai puțin important), iar in tălpile picioarelor se fixa o rozetă (detaliu hotăritor în determinarea funcționalității piesei), în care se prindea o banală lu- minare! (vezi fig. 3). Deci, acum se poate spune cu certitudine că tipul de cernuus din toreutica romană nu reprezintă altceva decît tija ornamentală a unui sfeșnic. Oricum, problema rămîne deschisă, dar cred că această ipoteză este, deocamdată, cea mai verosimilă! Nota de față, fără a avea pretenția de a epuiza toată problematica, a căutat să prezinte succint cu precizările necesare, un aspect mai puțin cunoscut privind o latură a toreuticii romane, și anume, aceea a unor obiecte comune de uz gospo- dăresc, remarcate însă prin decorația lor. CONSTANTIN POP PRfiCISlONS CONCERNANT QUELQUES REPRESENTATIONS DES ACROBATES DANS LA TOREUTIQUE ROMAINE (Resume) Sur la foi d’une decouverte faite dans le câmp fortifie de la legio V Mace- donica de Potaissa (fig. 3), l’auteur precise que les representations d’un cartain type des acrobates de toreutique romaine, â savoir celui qui represente un cernuus (cernuator), sont des tiges ornementales des flambeaux. Parmi les 17 piăces du geme connues de l’Empire romain, on donne comme analogies les bronzes d’Hon- grie (fig. 1), Tomis (fig. 2), Florence (fig. 4/1), Vienne (fig. 4/2), Autun (fig. 4'3) et Dijon (fig. 4 4). 9 S. Reinach, RepStat, II, 1, 1897, nr. 5, ,p. 404. 10 Ibidem, nr. 6. 11 Idem, op. cit., IV, 1910, nr. 4, p. 350. 12 Ibidem, nr. 6. 13 W. Deonna, Le symbolisme de l’acrobatie anlique, Bruxelles. 1953. 14 D. Kent Hill, l.c. 15 Vezi S. Reinach, RepStat, II, 1—2, 1897, III, 1904, IV, 1910, passim. TEZAURUL MONETAR DE LA GHIRIȘU ROMÂN (JUD. CLUJ). OBSERVAȚII DESPRE CIRCULAȚIA MONETARĂ ÎN TRANSILVANIA In vara anului 1982, profesorul loan Botiș, director al Școlii generale din satul Ghirișu Român (comuna Mociu, jud. Cluj), a donat Muzeului de istorie al Transilvaniei un tezaur monetar descoperit in localitate de elevii școlii. Cele 152 de monede au fost găsite într-un vas fragmentar păstrat, confecționat din pastă bine arsă, de culoare cărămiziu-roșietică, smălțuit în interior cu verde (fig. 1). Diametrul maxim al fundului vasului este de 6,4 Cm, iar înălțimea păstrată, de 6,6 cm, maxima acestei înălțimi trecînd cu puțin de punctul de curbură a vasului. La mijloc, un decor constînd din două dungi paralele incizate încingea vasul. Tezaurul constă din piese de jumătate de groș și groși ai regilor Poloniei, piese de jumătate de groș de Swidnica, un groș emis în ducatul Prusiei, precum și denari emiși de regi ai Ungariei. Cea mai veche piesă — uzată — datează din timpul regelui Poloniei Cazimir IV (1444—1492), iar cea mai recentă — bine con- servată — este denarul lui Rudolf II emis pentru Ungaria în 1588; așadar, te- zaurul se extinde pe o durată de + un secol. Fig. 1. 542 NOTE Șl DISCUȚII Iată lista pieselor componente*: POLONIA Cazimir IV (1444—1492) 1. Jumătate de groș. H—C 175. loan Albert (1492—1501) 2—3. Jumătăți de groș. H—C 194. Alexandru I (1501—1505) 4—6. Jumătăți de groș. H—C 201. Ludovic II (1516—1526), jumătăți de groș pentru Swidnica 7. 1518. H—C 204. • 8. 1523. Cf. H—C 209, dar Rv: + CIVITAS: SWIDNIC- 1523 9. 1525. Cf. H—C 211, dar pe Rv: CIVITAS ■ SWIDN • 1525. 10. 1526. Cf. H—C 213, dar Av: + LVDOVICUS: R: VN • ET ■ BO 11. 1526. Cf. H—C 213, dar Av: + LVDOVICUS: R: VN: ET: BO Rv: + CIVITAS: SWIDNI: 1526 12. 1526. Av: H—C 213; Rv: + CIVITAS ■ SWIDN: 1526 13. 1526. Av: II—C 214; Rv: + CIVITAS • SWIDN • 1526 14—16. 1526. Av: H—C 214; Rv: H—C 215. 17. Rv batere dublă, anul indescifrabil. Sigismund I (1506—1548) 18. Jumătate de groș, 1508. II—C 220. 19. Idem, 1510. H—C 226. 20. Groș, 1527. H—C 276. Pe Av Odrowqz, sigla monetarului Nicolae Szydlo- wiecki. 21. Groș emis pentru Prusia, 1530. H—C 4839. 22— 23. Groși emiși pentru Prusia, 1531. H—C 307. 24. Groș emis pentru Gdansk, 1531. H—C 309. 25. Idem, 1532. H—C 326. 26. Groș, 1545. H—C 407. Sigismund August (mare duce de Lituania 1544, rege 1548—1572) 27. Groș emis pentru Lituania, 1546. H—C 4917. DUCATUL PRUSIEI (vasal Poloniei 1525—1657) Albert de Brandenburg (1525—1568) (Ultimul mare maestru al Ordinului teutonic, primul duce al Prusiei. Fiu: surorii lui Sigismund 1). 28. Groș, 1542. H—C 5427. * Prescurtări folosite în descrierea pieselor: C = Rethy Lăszld, Corpus Nummorum Hungariae, II, Budapest, 1907. H = Huszăr Lajos, Habsburg-hăzi kirâlyok penzei 1526—1657 (Corpus Nummorum Hungariae, III. kotet, I. resz), Budapest, 1975. H—C = Catalogue de la collection de medailles et monnaies polonaises du comte Emeric Hutten-Czapski, I—II, St. Petersbourg—Paris, 1871— 1872; 111, St. Petersbourg—Cracovie, 1880; IV, Cracovie, 1891. NOTE ȘI DISCUȚII 543 UNGARIA, denari Ludovic II (1516—1526) 29. 1526. C II 306 A. Ferdinand I (1527—1564) 30. 1528. H 40. 31. 1530. Idem. 32. 1535. Idem. 33—34. 1536. Idem. 35—37. 1540. Idem. 38. 1541. Idem. 39. 1542. Idem. 40. 1543. Idem. 41—42. 1544. Idem. 43—44. 1545. Idem. 45—49. 1546. Idem. 50—52. 1547. Idem. 53. 1548. Idem. 54—56. 1549. Idem. 57. 1550. Idem. 58—59. 1551. Idem. 60—62. 1552. Idem. 63—64. 1553. Idem. 65. 1553. H 41. 66—67. 1554. H 40. 68—72. 1555. Idem. 73—76. 1556. Idem. 77. 1557. Idem. 78—79. 1559. H 41. 80. 1561. Idem. 81—83. 1562. Idem. 84—85. 1563. Idem. 86—87. 1564. Idem 88. 1565. Idem. Maxiniilian II (1564—1578) 89. 1566. H 94. 90. 1567. Idem. 91. 1568. Idem. 92—95. 1569. Idem. 96—100. 1571. Idem. 101. 1572. Idem. 102. 1574. Idem 103—108. 1575. 109. 1576. H 94 H 95. 110—112. 1576. 113. 1576. H 96 H 95. 114—116. 1578. H 95 Rudolf II (1578—1608) 117. 1578. H 159. 118—119. 1579. Idem. 120. 1579. H 160. 121. 1579. H 159. Fals (AE). Av: RVDO II RHSAVGEHOBR. rectă. Rv: PATRONA — VNGARIH. - rectă. — K — B. — Imaginea co- - Imaginea co- 122—124. 1580. H 160. 140—144. 1585. Idem. 125—127. 1581. Idem. 145—148. 1586. Idem. 128—131. 1582. Idem. 149—150. 1587. Idem. 132—135. 136—139. 1583. 1584. Idem. Idem. 151—152. 1588. Idem. Sub aspect numismatic, se remarcă relativ numeroasele variante ale mone- delor de Swidnica ale lui Ludovic II, variante ce nu figurează in catalogul utilizat, al lui Hufaten-Czapski. Mulțimea stanțelor monetare, cu atîtea variante de pre- scurtare, punctuație, de combinare a legendei aversului și reversului, documen- tează, și în acest tezaur monetar — ca în multe alte descoperiri —, că aceste binecunoscute piese cu valoare intrinsecă atît de redusă, încît echivalau cu niște falsuri oglindeau și în execuție intenția emitentului de a satisface piața doar pentru moment cu ele, nesocotind cerințele necesare unor emisiuni monetare de încredere. Denarii enumerați ai Ungariei constituie tipuri cunoscute în literatură. Emisiunile provin, în aproape toate cazurile, din monetăria de la Kremnica (azi în R.S.C.), cu sigla K — B. Excepție face doar piesa nr. 113 a lui Maximilian II, cu sigla H — S, ieșită din atelierul de la Kosice (azi în R.S.C.), unde, după zeci 544 NOTE ȘI DISCUȚII de ani de întrerupere, în 1573 se reia activitatea monetară. Aici se vor executa monede în anii 1574—15831, piesa noastră datînd din 1576. Dincolo, însă, de fațeta pur numismatică a monedelor componente ale te- zaurului de la Ghirișu Român — și, am văzut, din acest punct de vedere ele nu prezintă probleme deosebite —, tezaurul prilejuiește, mai ales confruntat cu alte tezaure monetare contemporane, unele observații intrînd în sfera problemelor de circulație monetară. Prima dintre acestea are ca punct de plecare compoziția tezaurului de la Ghiriș. El se încadrează tipului obișnuit de descoperiri a căror dată finală se plasează spre sfîrșitu' secolului al XVI-lea, făcînd parte din ampla categorie de ansambluri monetare dominate de emisiuni poloneze și ungare la care se pot adăuga și emisiuni ale principatului ti ansilvănean, ca și altele, mai slab repre- zentate, cum sînt cele ale unor state germane. începînd cu deceniile 3—6 ale veacului al XVII-lea, acest tip de ansambluri va fi treptat înlocuit dc tezaurele monetare în a căror compoziție intră și monede ale imperiului habsburgic2. în cadrul acestei mari categorii, tezaurele cu data ultimei emisiuni situată la sfîrși- tul secolului al XVI-lea — cum este și descoperirea discutată aici — se disting prin faptul că din emisiunile poloneze lipsesc aproape total sau chiar total mo- nede ale regelui Sigismund 111, iar monedele lui Sigismund August sînt foarte puțin reprezentate. Cauza o aflăm în cunoscutele fenomene economice apărute pe la mijlocul veacului și mareînd începutul îndelungatului proces de depreciere mo- netară care în Polonia va dura pînă spre finele deceniului 3 al secolului al XVII-lea. Ceea ce ne interesează în cazul de față este faptul că, tocmai în timpul lui Sigismund August, se operează o primă reașezare valorică a monedei de mare circulație și stabile care a fost pină atunci jumătatea de groș3. Dacă pînă în anul 1558 finețea sa era de 6 lotoni, aceasta se reduce la 5>/2 lotoni pînă în 1563, și deprecierea va continua. în schimb, finețea monedei mărunte maghiare era mai mare, de 7 lotoni, ceea ce punea moneda maghiară într-o situație dezavantajoasă din punct dc vedere al puterii de cumpărare. De aici, tendința permanentă și repetatele măsuri ale regilor Ungariei de a reduce valoarea de circulație a monedei poloneze în regatul ungar4. Măsurile acestea rămaseră însă fără rezultat: popu- lația continua să vîndă și să cumpere la vechea valoare de schimb a monedei poloneze5. Această practică interesa și viața economică a Transilvaniei. După cum se știe, și aici, pînă la sflrșitul secolului al XVI-lea și chiar peste pragul veacului, pînă prin deceniul 4 al secolului următor, monedele de schimb cele mai uzitate au rămas cea poloneză și cea ungară”, întrucît emisiunile monetare de bază au 1 Huszăr Lajos, Habsburg-hâzi kirălyok penzei, Budapest, 1975, p. 61—62, 166. 2 Vezi, mai amănunțit, Francisc Pap, Tezaure monetare din sec. XV— XVIII descoperite la Cluj-Napoca și unele probleme de circulație monetară, în AIIAC, XI (1978), p. 293—294. 3 Odată cu încetarea baterii monedelor coroanei și reducerea emisiunilor li- tuane și orășenești; vezi M. Gumowski, Handbuch der polnischen Numismatik, Graz, 1960, p. 37. 4 Astfel, decretul emis de Rudolf II la 15 octombrie 1577 reașează puritatea groșului și jumătății de groș poloneze de la 3, respectiv U/t denari ungurești, la 2*/2, respectiv 1 denar; vezi Huszăr Lajos, A lengyel penzek forgalma Magyar- orszăgon, în NumK, LXVIII—LXIX (1969—1970), p. 59. Asemenea dispoziții se mai aduc în 1585, 1592, 1600; cf. Huszăr Lajos, op. cit., p. 42, 51, 160, 163. 5 Huszăr Lajos, Habsburg-hâzi kirălyok penzei, p. 42. 6 Huszăr Lajos, Bethlen Gâbor penzei, Kolozsvâr, 1945, p. 11. NOTE ȘI DISCUȚII 545 fost nominalele mari (de aur și argint), slujind plății de dări pe seama Porții otomane, cît și impunerilor pe seama populației (cum erau cele pentru susținerea armatei, răscumpărarea serviciului militar, dijma» diversele vămi ș.a.). Nominale mici se emit mai puțin, baterea lor va deveni mai intensă abia de la Sigismund Băthori7. O grupare pe baza datei ultimei emisiuni a tezaurelor monetare transilvane publicate, la care se adaugă cîteva pe care le cunoaștem numai din inventarele vechi ale Cabinetului numismatic clujean, va nuanța cunoștințele noastre despre conținutul schițat al circulației monetare. a) Dacă fixăm ca bază de discuție aproximativ sfîrșitul penultimului deceniu al veacului al XVI-lea (deci, coincizînd cu primii ani de domnie a principelui Sigismund Băthori), cunoaștem 4 tezaure monetare cu piese transilvane și străine8, numărul maxim de emisiuni transilvane fiind de 5, într-un tezaur monetar de 4700 piese9. în schimb, există 11 tezaure monetare transilvane conținînd numai monede străine, cu preponderență poloneze și maghiare10. Acestora li se adaugă, acum, tezaurul de la Ghirișu Român, ca al 12-lea tezaur monetar ce conține exclusiv monede netransilvane. b) Stabilind ca un următor punct de referință reforma monetară a lui Gabriel Bethlen din 1625 pentru tezaurele mixte cu monede străine și transilvane, respec- tiv reforma lui Sigismund III al Poloniei din anul 1627 pentru tezaurele conținînd numai monede străine, vom avea un număr de 28 de tezaure făcînd parte din pri- mul grup11, respectiv de 32 de tezaure din al doilea grup12. Trebuie imediat să 7 Idem, p. 5. 8 Satu Mare (emisiuni între 1521—1557), SCN, I, p. 241—246, 473, precum și TezaureSatuMare, p. 131—133; Lechința de Mureș (1525—1578), Miinz, p. 35—37; Măderat (1458—1578), Cabinetul numismatic al MuzIstTrans, nr. inv. 63/1904; Ho- toan (1492—1589), TezaureSatuMare, p. 61—79. 9 Tezaurul de la Satu Mare, încheiat, de altfel, în 1557, deci cu mult înainte de domnia lui Sigismund Băthori; SCN, I, p. 241—246, 473; TezaureSatuMare, p. 131—133. 10 lara (1462/64—1523), SCN, V, p. 179—192; Enciu (1458—1528), Apulum, VI, p. 323—335; Zalău (1510—1529), NumK, 20, p. 56; Căptălan (1516—1541), NumK, 5, p. 141; Șaroș pe Tîrnave (1491 1516—1540), AKOG, 24, p. 397; Panticeu (1458—1555), RassN, 30, p. 178; Mănărade (1458—1556), Cabinetul numismatic al MuzIstTrans, nr. inv. 22.1903; Semlac (1516 [?] — 1566), NumK, 5, p. 105; Cinciș (1458—1570), Cabinetul numismatic al MuzIstTrans, nr. inv. 56/1904; Iclozel (1501—1579), StBruk, 12, p. 277—279; Răstolțul Mare (1527—1584), AIIC, 9, p. 211—222. 11 Lunca Tîrnavei (1495—1591), Apulum, VIII, p. 97—101; Richiș (1549—1591), NumK, 11, p. 18; Ribița (1447—1592), Sargetia, 13, p. 293—305; Slătinița (1468— 1595), File de istorie, 4, p. 195—201; Zau (1521—1595), Cabnum, 81'1908; Abrud (1447—1598), Cabnum, 15/1902; Cluj-Mănăștur (1444—1598), ActaMN, III, p. 198, n. 6: Șeica Mică (1473—1598), Miinz, p. 41—45; Oradea (1536—1598), Lucr, 1971, p. 31—56; Sîngeorgiu de Pădure (1386—1599), MMKM, p. 39—46; Cinciș 11 (1458— 1599), Cabnum, 56 1904; Băgaciu (1386—1600), MMKM, p. 47—85; Cireșoaia (1532— 1600), Cabnum, 17/1903; Panticeu (1457—1601), Apulum, XI, p. 351—373; Abrud II (1544—1601), Cabnum, 42/1902; Cuciulata (1576—1608), NumK, 8, p. 139; Berches (1499—1609), TezM, p. 9—12; Baia Mare (1580—1609), TezM, p. 14—20; Vad (1492— 1611), TezM, p. 21—43; Cluj-Napoca Conservator (1572—1611), ActaMN, XV, p. 331—347; Baia Mare (1438—1613), Chirilă — Bandula, TezBaiaMare; Diosod (1594—1613), Cabnum, 89/1904; Tulea ([?]—1613), NumK, 13, p. 26—27; Babța (1542—1615), SCN, I, p. 473/V; Senereuș (1526—1616), NumK, 13, p. 26; Herepea ([?]—1619), NumK, 23—24, p. 44; Noua (1528—1613), MCC, 1, p. 127; Ațintis (1506— 1616), NumK, 13, p. 26. 12 Luncani (1458—1592), Cabnum, 5/1902; Sintești (1447—1593), Cabnum, 24/ 1903; Radna (1529—1593), Apulum, VI, p.'347—351; Huedin (1547—1594), AKOG, 13, p. 133; Stupini (1520—1596), RevMuz, 6, p. 170—171; Satu Mare ([?]—1591), Tezaure- 546 NOTE ȘI DISCUȚII adăugăm că multe tezaure din ambele grupuri au o compoziție mai variată (ca emitenți), decît acelea din categoria precedentă; de asemenea, că — cu două ex- cepții13 — moneda transilvană nu abundă nici aici, în tezaurele primului grup pe care l-am menționat. Totuși, prezența în multe din aceste tezaure a monedelor poloneze ale lui Sigismund III indică continuarea — și, din 1614, accentuarea — procesului de depreciere și. paralel, a devalorizării monetare în relațiile de schimb comercial. Și, să observăm înclinarea balanței în favoarea numărului relativ mai ridicat al tezaurelor cu monede străine și transilvănene, față de celălalt grup de tezaure. Ne oprim aici cu statistica; perioadele următoare interesează din alte puncte de vedere. Concluzia care poate fi trasă — cu amendamentul valorii relative a tezaurelor ca sursă documentară istorică — este că în primul sfert al veacului al XVII-lea, pe de o parte, înaintarea procesului de depreciere monetară-inflație în Europa centrală își face simțite efectele în creșterea stocului de efectiv monetar în circulație, iar pe dc alta, că moneda transilvană măruntă e prezentă în cir- culația monetară mai pronunțat, pe măsura intensificării baterii de nominale mici și mijlocii. Intorcîndu-ne la tezaurul de la Ghirișu Român, el nu reprezintă, desigur, un efectiv bănesc de valoare ridicată. Calculat după vechea paritate polono-ungară, de dinainte de 1578 (căci decretul pomenit, am văzut, a fost în continuare ignorat de populație), valoarea tezaurului se ridică la 177,50 denari. Putem lua în consi- derare această sumă ca valabilă și pentru relațiile monetare transilvănene, întru- cât în a doua jumătate a secolului al XVI-lea moneda măruntă transilvană era bătută din argint de finețe între 8 lotoni (1560) și 6 lotoni (1582), în anul 1575 decrctîndu-se chiar baterea din argint de 7 lotoni finețe14. Avînd în vedere relația 1 florin de calcul = 20 groși, 1 groș = 5 denari, iar 1 florin de aur = 160 denari (la sfîrșitul sec. XVI)15, suma tezaurului nostru echivala cu 1 florin de calcul și 77,50 denari, sau aproximativ 35,50 groși, sau 1 florin de aur și 17,50 denari. Era o sumă modestă, al cărei corespondent în mărfuri din cele mai variate, dar de cantități egal de modeste poate fi lesne precizat prin confruntarea cu sursele SatuMare, p. 133/6; Alba lulia (1492—1597), Apulum, XI, p. 375—382; Tîrnăveni (1492—1596), Apulum, XII, p. 619—625; Hațeg (1492—1596), Apulum, VIII, p. 89—96; Teaca (1510—1596), NumK, 48—49, p. 57; Posmuș (1471—1598), TezMon, p. 7—13; Săldăbagiu de Munte (1492—1598[?]), NumK, 21—22, p. 29; Cetatea Veche (1471— 1598), TezMon, p. 15—17; Visuia (1447—1599), Apulum, V, p. 625—628; Deva (1506— 1599), SCN, III, p. 559—561; Sîniacob (1508—1599), NumK, 6, p. 65; Mihai Viteazul (1492—1600), A1IAC, 18, p. 337—349; Borzești (1479—1600), Apulum, V, p. 413; Lă- pușnic (1492—1600), Sargetia, 4, p. 109—124; Sighișoara (1501—1600), M, p. 59—61; Moldovenești (1521—1600), StBruk, 12, p. 245—259; Șieu (1479—1601), File de istorie, 4, p. 217—231; Horești (1458—1605), Dolg, 5, p. 189—193; Orașul Nou ([?]—1608), TezaureSatuMare, p. 133/4; Prisaca (1444—1614), Oabnum, 9/1911; Vermeș (1447— 1616), File de istorie, 4, p. 232—242; Săpîia (1573—1617), SCN, I, p. 473; Caransebeș (1541—1622), Apulum, VIII, p. 103—108; Băcia (1509—1623), NumK, 3, p. 15; Za- lău (1622—1625), TezMon, p. 65; Virșolț (1447—1626), TezMon, p. 27—29; Șoimușu Mare (1623—1627), STgM, 2, p. 105, 107. 13 Tezaurul de la Cluj-Napoca — Conservator, in care există un număr de 1336 monede transilvane din totalul de 4307; tezaurul de monede de am- de la Baia Mare, în care, din 991 piese, 520 sînt emisiuni transilvane. 14 Huszăr La jos, Az erdelyi penzveres tbrtenete, în A torteneti Erdely, [Bu- dapest], 1936, p. 514. 15 Idem, p. 514—515. NOTE ȘI DISCUȚII 547 arhivate16 ori narative ale vremii. Suma aceasta a fost ascunsă in pămînt, de bună seamă, nu cu scop de acumulare, ci sub presiunea vreunei neplăceri suferite de proprietari (sîntem doar în primii ani ai unei perioade de conflicte ce se va întinde pînă în primul deceniu al veacului următor). De altfel, descoperirea în același sajt, în 1958, a trei denari emiși de Maximilian II, Rudolf II și Ferdi- nand II17 indică angajarea localnicilor în comerț, poate local cu produse agricole, poate tranzacțiuni comerciale în centrul urban nu prea îndepărtat care era orașul Cluj. Monedele tezaurului descoperit la Ghirișu Român nu reprezintă o avere, care să poată da curs vreunei presupuneri privind starea socială și posibilitățile economice ale proprietarului. Cu foarte puține excepții, aceeași situație o găsim, în general, la tezaurele monetare dezgropate în Transilvania. Totuși, informația istorică pe care o oferă este validată — printre altele — și de studiul tezaurelor monetare grupate pe perioade de istorie monetară. FRANCISC PAP LE TRESOR DE MONNAIES DE GHIRIȘU ROMÂN (DEP. CLUJ). QUELQUES REMARQUES SUR LA CIRCULATION MONETAIRE EN TRANSYLVANIE, XVIe—XVIIe SlECLES (Resume) Le tresor de monnaies presente se compose de 152 pieces: demigros et gros de Pologne ([1444—1492]—1546), demigros emis par Louis II d’Hongrie pour Swid- nica (1518—1526), un gros du duche de la Prusse (1542) et deniers hongrois (1526— 1588). Apres une courte description numismatique des pieces plus interessantes, on remarque que dans le cas des decouvertes dont la date finale est situee â environ 1590, la preponderance des tresors monetaires comprenant seulemcnt de monnaies non-transylvaines est visible. On explique ce fait par le presque-manque de l’emission des monnaies de valeur nominale reduite, jusque-au prince Sigismond Băthori et, pour cela, la circulation de la petite monnaie etrangere semblable ă celle transylvaine comme valeur intrinseque, en premier rang de la petite monnaie polonaise et hongroise. D’ailleurs, l’emission plus massive des valeurs nominales reduites en Transylvanie coincide avec les debuts, ici, du grand processus de devalorisation — inflation monetaire connu dans toute l’Europe sous le nom de „Kipper- und Wipperzeit”. De ce point dc vue, l’auteur cchelonne en deux perio- des les tresors tnansylvains des XVle—XVIIe siecles, groupes d'apres leurs dates finales d’emission monetaire. Tandis que dans la premiere periode, avec de tresors finissant â environ l’annee 1590, l’on constate la preponderance des tresors avec de monnaies etrangeres seulement, dans la deuxidme periode, s’etendant jus- qu’aux reformes monetaires de Bethlen en Transylvanie (1625) et de Sigismond III en Pologne (1627), l’on trouve un nombre presque pair de tresors mixtes (avec de monnaies transylvaines aussi qu’etrangeres) et de ceux avec de monnaies etrangeres seulement. Ce fait prouve encore une fois et par le temoignage des tresors mone- taires decouverts, que la monnaie depreciee emise en Transylvanie dans les pre- miers trois decennies du XVIIe siecle se rangeait autour des monnaies etrangeres, parallelement avec la progression du processus de devalorisation et d’inflation monetaire. 16 De exemplu, prețul mărfurilor vămuite la Cluj; vezi, în special, S. Gol- denberg, Clujul in sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri, București, 1958, p. 257—264; Francisc Pap, în ActaMN, VIII, (1971), p. 241—249, XI (1974), p. 178—134, XII (1975), p. 238—245, XIV (1977), p. 381—393, XVI (1979), p. 239—248, XVIII (1981), p. 176—187. 17 Vezi Eugen Chirilă — Ștefan Dănilă, Descoperirea monetară de la Ghiriș (r. Sărmaș), secolul XVI—XVII, în Apulum, V, p. 631—632. 548 NOTE ȘI DISCUȚII Fig- 2- NOTE ȘI DISCUȚII 549 30 Mg. 3. 550 NOTE ȘI DISCUȚII Fig. 4. CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA PLANULUI CASEI LA BISTRIȚA ÎN SECOLELE XV—XVI Am considerat ca utilă această analiză a planului casei orășenești, deoarece modificările din secolele ce au urmat nu ne mai permit a avea astăzi, la Bistrița, exemple tipice nici pentru casa gotică, nici pentru cea din renaștere. Transformările pe care le suferă în structura sa planul casei orășenești pe parcursul secolelor XV—XVI trebuiesc puse în legătură cu evoluția economică, socială și politică, care, alături de particularitățile dezvoltării urbanistice, este determinantă pentru alegerea soluțiilor. Bistrița atinge în aceste secole un înalt nivel de prosperitate, care duce la o pronunțată diferențiere socială. Acum se for- mează bogate familii de patricieni, în speciaj negustori, care ajung mai rapid la o poziție privilegiată în comparație cu meșteșugarii1. Această rapidă ascensiune a patriciatului bistrițean se datorează și sprijinului regalității, care, începînd cu Matia Corvin, favorizează dezvoltarea orașului2. Procesul dinamic este evidențiat și de saltul demografic care se produce între 1461 și 1475, cînd sporul populației este de peste 50%, Bistrița avînd cca 4000 de locuitori3. în continuare, deși ritmul este mai lent, creșterea rămîne constantă, pentru a se atinge în anul 1550 numărul de cca 4800 locuitori4. In strînsă corelație cu creșterea demografică, se amplifică și ritmul construc- țiilor, al înnoirilor. Dacă la 1400 erau clădite 490 parcele, în 1450 sînt clădite 500, la 1500, 580, pentru ca la 1550 să se ajungă la 810 parcele construite5. Acest ritm accelerat determină și definirea urbanistică a Bistriței medievale o dată cu con- struirea zidului de incintă. Acesta este refăcut și amplificat în concordanță cu cerințele de apărare. Lucrările încep în anul 1438, la ordinul reginei Elisabeta”, dar se desfășoară cu intensitate abia după anul 1464, cînd s-a dărîmat cetatea ridicată în oraș de loan de Hunedoara7. 1 S. Goldenberg, Contribuții la istoria Bistriței și a Văii Rodnei la începutul secolului XVI, în Studia, Series Historia, 1960, p. 62; M. Dan, S. Goldenberg, Bis- trița în secolul XVI și relațiile ei comerciale cu Moldova, în Studia, 1964, p. 25; Konrad G. Giindisch, Patriciatul orășenesc medieval al Bistriței pînă la începutul secolului al XVI-lea, în File de istorie, IV, Bistrița, 1976, p. 167. 2 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II, 2, p. 232—234, 328—329; S. Goldenberg, op. cit., p. 65. 3 Din istoria Transilvaniei, I, București, 1963, p. 132; Konrad G. Giindisch, op. cit., p. 175—176, 179—180; Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1979, p. 387—388. 4 P. Niedermaier, Dezvoltarea centrelor istorice ale orașelor medievale din Transilvania la sfîrșitul secolului al XVI-lea, manuscris, apud Ștefan Pascu, op. cit., p. 397. 5 Idem, p. 382. 6 F. Zimmermann — C. Werner — G. Miiller — G. Giindisch, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbiirgen, V, p. 16—17; Ștefan Pascu, op. cit., p. 179. 7 F. Zimmermann — C. Werner — G. Miiller — G. Giindisch, op. cit., p. 514, 571; Radu Constantinescu, Moldova și Transilvania în vremea lui Petru Rareș, București, 1978, p. 15; Ștefan Pascu, op. cit., p. 304; Paul Niedermaier, Siebenbiir- gische Stădte, București, 1979, p. 123. 552 NOTE ȘI DISCUȚII Incinta fortificată a impus aglomerarea pe care o constatăm în schema stra- dală caracteristică secolului al XVI-lea, dar care începuse să se contureze deja la sfîrșitul secolului al XV-lea. Pînă atunci existau spații libere relativ mari, așa cum sînt cele semnalate între cartierele delimitate de actuala stradă a Dornei și Calea Armatei Roșii6. Tot acum începe și separarea familiilor în perimetrul orașului. Chiar dacă se parc că nu a existat un statut juridic de „Ringbiirger“, privilegiu acordat patri- ciatului de a se stabili în piața centrală, care exista și în alte orașe, se poate pre- supune că și aici lucrurile se petreceau la fel, casele mai deosebite întîlnindu-se în acest perimetru9. Un indiciu în acest sens ne este oferit de compunerea nive- lului dărilor. Dacă spre periferie impunerea nu depășește U2 sau o dica, în centru întîlnim impuneri mai mari, de 6—7 dica10. Clădirile existente la începutul secolului al XV-lea erau în marea lor majo- ritate din lemn. Abia după marele incendiu din anul 1457 care a pustiit orașul11, se trece la o campanie sistematică de ridicare a clădirilor din materiale durabile. Mărturii ale construcțiilor dc lemn nu ni s-au păstrat, dar, în mod firesc, se acceptă că primele construcții de zid au urmat planul casei țărănești12. Acest plan cuprindea o sală principală la fațadă ce servea și ca dormitor și ca sală de mese și ca atelier proaspătului orășean. încăperile următoare erau pentru dependințe și angajați13. Pe spațiul mai larg al parcelelor afectate caselor construite la începu- tul secolului al XV-lea se grupau și anexele, formînd probabil o curte interioară. Acest plan este reluat și în cazul construcțiilor din material durabil. Ne atrage atenția în aceșt sens casa de piatră cumpărată în anul 1403 de judele Petru Kretsch- mer cu suma deosebită de 1000 florini11. Evaluarea ne face să presupunem că această casă cuprindea mai multe încăperi, care este posibil să se fi grupat în jurul unei intrări carosabile plasate în centrul frontului. Ne referim la un ase- menea plan cunoscînd exemple de mai tîrziu, cum sînt cele dc la casa actualei parohii evanghelice datate 1480, casa din strada Nicolae Titulescu nr. 9—11 și alte case din porticul intitulat ,,Sugălete“, datate în aceeași perioadă15. Frontul acestor clădiri ocupă in jur de 15 m, aproape dublu față de cel al majorității clădirilor ridicate în special în secolul al XVI-lea16. O dată cu construirea zidului de incintă, lipsa de spațiu se va resimți tot maj mult, ducînd la modificarea planului, obligat a se desfășura pe parcele avînd 6 F. Kramer, Bistritz unt die Mitte des 16. Jahrhunderts, în AVSL, XXI, 1887, p. 33; Otto Dahinten, Beitrăge zur Baugeschichte der Stadt Bistritz, în AVSL, 50, 1944, p. 321; Gheorghe Curinschi, Centrele istorice ale orașelor, București, 1967, p. 225—232; Konrad G. Gundisch, op. cit., p. 176; Ștefan Pascu, op. cit., p. 206— 207, 390—392. 9 O. Paulinyi, Eigentum und Gesellschaft in den niederungarischen Bergstăd- ten. Ein Beitrag zur Problematik der deutschen Kolonistenstadt in Ungarn, în Der Aussenhandel Ostmitteleuropas 1450—1650, Koln—Wien, 1971, p. 531; Konrad G. Gundisch, op. cit., p. 173. 10 Konrad G. Gundisch, op. cit., p. 176—179; Ștefan Pascu, op. cit., p. 190. 11 Otto Dahinten, op. cit., p. 379. 12 Virgil Vătășianu, Metodica cercetării in istoria artei, București, 1974, p. 129. 13 Sebestyen Gh. și Sebestyen V., Arhitectura renașterii în Transilvania, București, 1963, p. 18. 11 Konrad G. Gundisch, op. cit., p. 156, 172; Ștefan Pascu, op. cit., p. 190—191; Paul Niedermaier, op. cit., p. 246. 15 Gheorghe Mândrescu, Arhitectura renașterii la Bistrița, teză de doctorat, manuscris, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983. 10 Sebestyen Gh. și Sebestyen V., op. cit., p. 17—18, 88. NOTE ȘI DISCUȚII 553 8—10 m lățime și 40—50 m adîncime. Intrarea; carosabilă nu mai ocupă acum o poziție centrală, ci este plasată lateral. Clădirile anexă se înșiruie numai pe o latură a parcelei, cealaltă fiind rezervată intrării carosabile. Evoluția următoare a fost stimulată de căutarea spre mai mult confort, ten- dință favorizată de o serie de descoperiri tehnice proprii epocii renașterii. Acum apar geamuri de format mai mare, hornuri ce permit încălzirea cu sobe, sfeșnice și candelabre cu luminări de seu și ceară, oferind o lumină mai bună decit a opaițelor cu untdelemn sau a torțelor cu rășină17. Folosirea noilor sisteme de bol- tire — bolți semicilindrice simple și cu penetrații și mai apoi introducerea tava- nelor în locul bolților în cruce cu sau fără ogive — va reduce înălțimea camerelor și va asigura o mai bună încălzire încă de la sfîrșitul secolului al XV-lea18. Necesitatea de a se introduce etajul, care își găsește rezolvări la Bistrița în jurul datei de 148019, impusă, așa cum remarcam, de spatiile tot mai limitate din incintă, a modificat împărțirea interiorului. Sala principală din fațada etaju- lui — palota — este rezervată acum exclusiv fa,miliei proprietarului și primirii oaspeților, în continuare urmînd bucătăria și dormitoarele20. Etajarea a adus și apariția scărilor de acces care pleacă din curte în punctul de întîlnire al celor două clădiri ce formează planul în formă de, L. Parterul rămîne pentru activită- țile meșteșugărești și comerciale, pentru dependințe și angajați, putîndu-se extinde spre curte21. . în deceniile patru și cinci ale secolului al XVI-lea, într-o perioadă în care stilul renașterii pătrunde tot mai insistent, înlocuind modelele gotice, pe lingă con- tinuarea evoluției profilaturii ancadramentelor și cornișelor acestor casc se remarcă și o modificare a planului în formă de L prin introducerea scărilor cu rampă cotită, mult mai largi, mai comode, mai fastuoase. Ele nu se mai plasează în punc- tul de întîlnire al celor două corpuri de clădire, ci se deschid direct în gangul intrării carosabile22. Un prim exemplu este întîlnit la casa Petermann, unde apare această scară foarte largă — în comparație cu vechile scări de acces —, avînd și o coloană la îmbinarea celor două rampe. Punctul fina,l pe care îl cunoaștem din această evoluție a planului casei bistrițene ne este oferit de Casa Argintarului, unde modificările au dus la o accentuată degajare a spațiului interior grupat în jurul unei scări largi, cu rampă cotită și la care, ca o noutate, toate încăperile sînt luminate direct23. Modificările aduse în planul celor două case mai sus menționate, la care pot fi alăturate și unele transformări în același sens suferite de casa lui Andreas Beuchel (loan Zidarul)24, vin să confirme faptul că renașterea nu a pătruns la Bistrița, și înclinăm să credem că și în alte orașe ale Transilvaniei, numai pentru a aduce noi elemente de decor arhitectonic, ci a făcut să se schimbe în elemente esențiale însăși concepția planului acestor case, dispunerea și proporțiile spațiilor interioare, creînd astfel o nouă soluție arhitectonică care s-a răspîndit în decursul secolului al XVI-lea. GHEORGHE MÂNDRESCU 17 Idem, p. 11—13; Andrei Oțetea, Renașterea, București, 1964, p. 335; Ștefan Pascu, op. cit., p. 193. ’ ’ 18 Sebestyen Gh. și Sebestyen V., op. cit., p. 88. 19 Gheorghe Mândrescu, op. cit. 20 Sebestyen Gh. și Sebestyen V., op. cit., p. 18. 21 Ibidem. 22 Gheorghe Mândrescu, op. cit. 23 Ibidem. 24 Ibidem. ' 554 NOTE ȘI DISCUȚtl CONSIDERATIONS SUR L’EVOLUTION du plan des habitations A BISTRIȚA AUX XV'—XVI' SlECLES (Resume) On se proposc de presenter les conclusions des recherches faites sur l’archi- iecture civile medievale de Bistrița. Btant donne que de nos jours on n’a plus ă signaler des exemples typiques de maison gothique ou renaissance â Bistrița ou dans un autre centre transylvain, cette presentation devient autant plus ne- cessaire. On suit l’evolution de la situation economique, sociale, demographique et politiquc qui a influence la configuration edilitaire de la viile â la fin du XVe siecle et au cours du XVI« siecle. Le passage dans l’evolution du plan se fait du plan de la maison paysanne traditionnelle, construite en bois, remplacee ensuite avec de materiaux plus durables, au plan oblige de s’adapter aux espaces limites fournis par l’enceinte fortifiee. L’espace restreint imposera vers 1480 l’apparition des etages. Les decouvertes techniques de l’epoque, qui parviennent par des voies commerciales, stimulent le besoin de confort du citadin. On modifie la destination des espaces interieurs, d'amples esoaliers font leur apparition, on trouve de meil- leures Solutions pour mieux chauffer et eclairer l’interieur en fonction de l’evo- lution du fațonnage et des ouvcrtures. A notre avis, les elements de la renaissance signales â Bistrița n’ont pas de- termine seulement l’evolution du decor architectonique, mais ils ont contribue aussi aux changements essentiels du plan de la maison de cette cite. Nous suppo- sons que les futures recherches prouveront la meme evolution dans d’autres villes de Transylvanie. „ DESPRE BISERICA DE LEMN DE LA ORADEA Arhitecturii de lemn i-a fost hărăzită o soartă ingrată. în primul rînd, din cauza durabilității mai reduse a clădirilor de lemn, decît a celor de zid, ceea ce — dublat cu efectul numeroaselor incendii din decursul secolelor — a făcut să ne rămînă puține construcții de acest fel care să depășească o vechime de două secole. Acestui fapt, de natură obiectivă, i se adaugă unul subiectiv, care face ca aceste construcții să lipsească practic din mai toate tratatele de istoria arhitecturii: situația dificilă a istoricilor de artă, care judecă arhitectura după criterii exclusiv estetice, neputînd, deseori, încadra o construcție de lemn în unul din marile sti- luri, după criteriile aplicate clădirilor de zid. Și totuși, arhitectura de lemn a existat de-a lungul a multe secole, valoarea ei fiind dovedită (poate: indirect, pentru trecut) de casele păstrate nu numai în diversele muzee ale satului, dar și în numeroase așezări rurale. începînd cu activitatea prof. Grigore lonescu și Virgil Vătășianu, această ar- hitectură a început însă să-și ocupe, treptat, locul în istoria arhitecturii noastre, pe cînd pînă atunci ea era de domeniul exclusiv al etnografiei, situație cu atît mai puțin justificată, cu cît nu numai arhitectura populară (la care se limita pe atunci etnografia) putea fi de lemn. Faptul că din vechile construcții de lemn doar puține s-au păstrat pînă în zilele noastre este, desigur, o piedică, dar ea nu trebuie să ducă la neglijarea date- lor disponibile despre astfel de clădiri. în acest sens, consider îmbucurător faptul că despre cetatea (de lemn și pă- mînt) de la Satu Mare (despre care se menționa cel mult că a fost începută de imperiali în 1569, o dată cu cea de zidărie de la Oradea, pe plan bastionar penta- gonal, enunțîndu-se și numele arhitecților italieni care au lucrat la ea), dispunem astăzi de studiile monografice necesare1. Din păcate nu dispunem încă de studii de detaliu similare despre multe alte monumente importante, dispărute din cauza materialelor perisabile din care ele au fost ridicate, cu toate că despre unele din ele avem repere însemnate, cum ar fi cetatea de pămînt de la Arad, construită de Sigismund Bâthori (nu pe amplasa- mentul celei actuale, ci pe malul opus al Mureșului), al cărei mod de realizare a fost descris de Szamoskozy2 și al cărei plan — de-i drept, ulterior, din 1697 — ni 1 Adalbert Burai, Despre cetatea de tip italian din Satu Mare, în StComSatu Mare, 1969 și Livia Bacâru, Stampe medievale — reprezentind cetatea Satu Mare, aflate în colecțiile Bibliotecii Academiei, în Satu Mare. Studii și cercetări, Satu Mare, 1975. 2 Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, voi. XXVIII, Budapest, 1876. P- 162—163, respectiv Szamoskozy Istvăn, Erdely tortenete, Budapest, 1981, p. 148. 556 NOTE ȘI DISCUȚII l-a păstrat L. F. Marsigli; sau castelul dc paiantă, de la Sînpetrul de Cîmpie, al cancelarului Mihail Teleki, al cărei inventar din 1679 a fost publicat3. In cele cc urmează, mi-aș permite o încercare de a contribui la îmbogățirea datelor în acest domeniu, analizînd documentele disponibile referitoare la marea biserică de lemn, construită la Oradea, pentru cultul reformat. Să începem cu documentele de epocă. Primul este cronica lui Szalărdi, care, descriind incendiul provocat cu ocazia asedierii în 1660 a cetății Oradea de către turci, arată că o dată cu orașul a ars și biserica acestuia, „care fusese construită pe zece s'.ilpi puternici, cu grinzi ridicate deasupra lor, cu acoperiș înalt foarte; îneît trebuia clădire maro și largă să fie, ca una în care să încapă atîtea mii dc credincioși, spre Soare-răsarc și Soare-apune, pre ambele părți avea în afara stîlpilor întinse spații sub acoperișul înalt foarte, pe cîte patru jgheaburi lungi foarte. Pe a cărei clădire cît de mult, muit lemn, șindrilă și fier să fi fost, oricine poate judeca"4. In continuare el amintește că în biserică erau mormintele boltite și zidite din piatră ale lui Istvân Petnehăzi, Pal Bornemissza și ale altora. A doua mărturie este a lui Connad Jacob Hiltebrandt: „Orașul de lîngă ce- tate este mare și întins, dar nu se găsesc aici decît case mici. Căci nu se- îngăduie orășenilor și locuitorilor să-și ridice case înalte dc piatră, ca nu cumva turcii năvălind să se poată sluji de ele, spre marele lor folos. în loc de biserică, locui- torii sînt nevoiți să se folosească de o piață mare și largă, cu un acoperiș scund, căci frumoasele biserici și mănăstiri de mai înainte, ca și întreaga episcopie, au fost ruinate și distruse dc război"’. 3 B. Nagy Margit, Vârak, kastelyok, udvarhâzak — ahogy a regiek lăttâk, Bukarest, 1973. p. 136—176. 4 „Mcly tiz eros oszlopokra feliilvonyatott gerendăkra, igen magos hejazatra cpittetett vala; mcllynek hogy igen nagy tâgas es szeles epuletnek lenni kellene, mint a melly alatt annyi ezer lelekbiil âllo nagy gyulekezetnek elferni kell vala, az oszlopokra kix ul napkelet es napnyugat felol mindket reszrol, negy igen hosszu szâlcsatornăkra nagy magos hejazatok alatt fiokjai kiterjesztve valânak. Mellynek epiiletin mcnnyi temerdek sok fa, sendely es vas volna, akărki is megitelheti." (Vjabb Nemzeti Kbnyvtăr, Mâsodik folyam, Nyolcadik fiizet, V., Pesten, 1853, p. 543—544). Am recurs, la textul primei ediții, întrucît în cea nouă (Szalârdi Jânos Siralmas Magyar Kronikăja, Budapest, 1980, p. 588—589), în mod regretabil, cuvîn- tul (de fapt: cuvintele) „szălcsatorna" a fost înlocuit cu „szelcsatorna", ceea ce este de neînțeles. Cu sprijinul istoricului Ludovic Demeny si al arhivistului Nicolae Szabo, acest text a fost confruntat, din punct de vedere al conținutului, cu urmă- toarele două versiuni mai vechi: Libri Bibliotheeae suae Manuscriptis adnumerat Samue) S. R. I. Comcs Teleki de Szeki A-o 1771 d. l-o Octobr. Săromberkini, p. 512—513 și Arh. Stat. Tg. Mureș, Arh. Col. Ref. din Tg. Mureș, Seria manuscriselor, Nr. de inv. 4, p. 616—617. La interpretarea textului, prof. Attila T. Szabo și-a arătat solicitudinea cunoscută. Celor menționați le exprim pe această cale mulțu- mirile mele pentru ajutorul dat. 5 Călători străini despre țările române, voi. V, București, 1973, p. 545. Iată și textul original: „Die Stadt neben der Vestung ist zwar gross und weit, es sichen aber nur geringe Hăuser darin. So durffen auch die Burger und Einwohner keine hohe steiaerne Hăuser aufferbauwen, damit der heraus brechende Tiirk dieselbe zuscinem grossen Vortheil nicht gebrauchen koenne. Wie dan auch die Einwohner an Staat der Kirchen eines grossen weiten Platzes mit einem niedrigen Dach sich dahero bedienen miissen." (Franz Babinger, Conrad Jacob Hiltebrandt’s Dreifache Schwedische Gesandtschaftsreise nach Siebenburgen, der Ukraine und Constantino- pel 1656—1658, Leiden, 1937, p. 23.). NOTE ȘI DISCUȚII 557 A treia mărturie este a lui Martin Zeiller: „...un acoperiș de șindrilă ridi- cat înalt, asemenea unei sure mari"6. înainte de a analiza aceste texte, să reamintim contextul istoric, spre a în- cerca o datare a construcției. După abdicarea reginei Izabela în favoarea Habsburgilor (1551), stăpînirea imperială reușește repede să provoace ample nemulțumiri în Transilvania, unde o parte însemnată a populației — mai ales cei de limbă germană și maghiară — trecuse la, protestantism. Astfel, în septembrie 1556 Izabela revine, cu sprijinul armat al lui Alexandru Lăpușneanu și Pătrașcu cel Bun, iar Dieta proclamă secu- larizarea averilor bisericii catolice (ceea ce se referea, de fapt, la episcopia de la Oradea, căci averile și veniturile celei de la Alba lulia fuseseră deja preluate în !542) și a celor mănăstirești. Dar cetatea Oradea era în mîna imperialilor și deci trebuia cucerită, ceea ce s-a făcut în urma asediului din 1556—1557. Asediul a fost condus de Tamas Varkocs, care, ca fost căpitan al cetății, îi cunoștea punctele slabe, și, ca reformat înfocat, a distrus toate bisericile și mănăstirile din oraș7. Cucerirea cetății a avut o dublă importanță. Pe de o parte, astfel reședința Partium-ului și cu ea toate „părțile" Ungariei din cîmpia Tisei, necotropite de turci, au revenit principilor Transilvaniei. Pe de alta, fosta cetate episcopală a Oradiei devine proprietate a principelui și „cetate de margine", cu o puternică garnizoană permanentă, în urma cărui fapt începe din 1569 modernizarea ei, prin ridicarea bastioanelor de zidărie. în această situație, fostul palat episcopal devine reședința căpitanului cetății, iar catedrala din incinta cetății nu mai deservește, după un timp oarecare, populația orașului. Urmează în 1598 asediul cetății de către turci, cu distrugerile săvîrșite, iar apoi, în al doilea deceniu al secolului următor, se demolează catedrala și palatul episcopal, avariate de cutremur și asediu, pentru a face loc unui castel în interio- rul cetății. Pare deci probabil ca biserica în cauză să dateze din jurul anului 1690, sau — avînd în vedere luptele interne, care au durat practic pînă în 1613 — mai pro- babil la începutul secolului al XVII-lea. Motivul pentru care nu s-a ridicat o biserică de zid este arătat de Ililte- brandt: nu se admitea construcția de zidărie în afara cetății, pentru ca turcii să n-o poată folosi în cadrul unui atac. Pentru a vedea cum a fost construită biserica, este utilă recapitularea princi- palelor aspecte contingente ale nivelului tehnic existent în construcții în Transil- vania din prima jumătate a secolului al XVII-lea. în acest sens reamintim că în vara anului 1603, cu ocazia izgonirii iezuiților din Cluj, se dărîmă bolțile actualei biserici reformate din strada Kogălniceanu. Refacerea acestora a întîmpinat dificultăți, astfel, îneît Gheorghe Râkoczi I, ne- găsind în țară cine să le realizeze, aduce în 1640 meșteri din Curlanda. Dar con- struirea fermei uriașe nu punea probleme, pare-se: dulgherii clujeni se descurcau cu astfel de sarcini, după cum nici după incendiul din 1655, cînd a ars și acope- 6 „... ein gross aufgericht Schindeltach, gleich einer Scheuern", citat de Ba- logh Jolăn, Varadinum. Vărad vâra, voi. II, Budapest, 1982, p. 336, după Neue Be- schreibung des Kbnigreichs Ungarn. Vermehrt und verlegt von J. Becza, Leipzig, 1664, p. 240. 7 Bunyitay Vincze, A văradi pilspokseg torienete, voi. I, Nagyvârad, 1833, p. 429. 558 MOȚE ȘI DISCUȚtT rișul bisericii Sf. Mihail, n-au avut nevoie de specialiști din altă parte pentru a reface ferma. Se pare deci că, în epoca respectivă, construirea unor ferme de mare des- chidere. depășind douăzeci de metri, nu constituia o problemă de ncrezolvat pen- tru meșterii principatului. Am insistat asupra acestei probleme, fiindcă mărturiile păstrate par a ne în- drepta spre ea. Să ne întoarcem deci la aceste texte, pentru a descrie biserica. Avea zece stilpi (Szalărdi), deci — desigur — două rînduri de cîte cinci stîlpi. Aceste două rînduri de stîlpi erau oare delimitări exterioare (laterale) ale bisericii, sau separau în trei nave un spațiu interior? La această întrebare avem în primul rind un răspuns logic: nefiind o con- strucție boltită (nu mai era curentă, după cum am arătat, tehnica boltirii unor spații ample), fermele puteau depăși douăzeci de metri deschidere, fără stîlpi sau pereți intermediari. S-ar părea deci că la întrebarea, dacă stilpii erau de margine, sau interiori, putem răspunde susținînd prima soluție, spre care ne îndreaptă și toate cele trei surse: Szalărdi vorbește de stîlpi și nu amintește nici un fel de zidărie, decît la mormintele din biserică; Hiltebrandt descrie clădirea ca o „piață acoperită" (nu o aseamănă deci cu un spațiu închis), iar Zeiller o asemuiește cu o șură mare. Se pare deci că — fără zid exterior — fermele (aparente spre interior, căci nici o sursă nu amintește de tavan, dar se vorbește de șură), se sprijineau pe stîlpi relativ scunzi (Hiltebrandt: „acoperiș scund") deci de cel mult 4—5 m înălțime. Ipoteza unor astfel de ferme mari, adică de mare deschidere, este sprijinită și de remarca lui Szalărdi referitoare la cantitățile mari de lemn, șindrilă și ... fier. Fier, desigur, în primul rînd la tiran ții necesari unor astfel de construcții, dar și la îmbinări. învelitoarea de șindrilă, pe acoperișul înalt, probabil de peste 10 m, depășea spre est și vest conturul dat de stîlpi, sprijinindu-se pe grinzile orizontale ale aco- perișului (cîte patru pane), ieșite in consolă (similar scocurilor de la casele oră- șenilor), dincolo de ultimele ferme (Szalărdi: „...spre Soare-răsare și Soare-aipune, pre ambele părți avea în afara stîlpilor întinse spații sub acoperișul înalt foarte, pe cîte patru jgheaburi lungi foarte"). Despre decorația bisericii nu avem informații. Dar mormintele de piatră din interiorul ei permit ipoteza că ea n-a fost lipsită de elemente decorative, cel puțin pictate. Dar chiar și fără cunoașterea lor, ne putem face o imagine a efectului copleșitor al uriașului spațiu interior, cu acoperișul deschis, pe o suprafață care probabil depășea 20 m in lățime și 40 m în lungime. Stabilirea mai exactă a dimensiunilor ei nu va fi, probabil, posibilă nici prin cercetări arheologice, căci despre amplasamentul bisericii Szalărdi precizează doar „Pentekhelyi utca", care a fost la vest de cetate, pornind de la poarta cetății, iar biserica era la începutul străzii, pe latura sudică8. GHEORGHE SEBESTYEN 8 Gyalokay Jeno, Nagyvârad ostroma 1660-ban, în Hadtdrteneti Kozleme- nyek, 1911, p. 33. NOTE ȘI DISCUȚII 559 UBER DIE HOLZERNE KIRCHE IN GROSSWARDEIN (Zusammenfassung) Von zeitgenossischen Berichten ausgehend, wird versucht die Kirche zu be- schreiben, die Anfang des 17. Jahrhunderts in Grosswardein gebaut wurde und in 1660 dem Brand zu Opfer fiel. Da sie ausserhalb der Festung lag, konnte sie nicht aus Mauerwerk gebaut werden, um im Falie eines turkischen Angriffes nicht als feindlicher Stiitzpunkt zu benutzen sein. Auf zehn niedrigen Holzstiitzen, ohne jede Aussenwand, war ein hoher, offe- ner Dachstuhl gesetzt, der ostlich und wesllich bedeutend vorkragte. Mit Schindeln bedeckt, war die Kirche grossen Ausmasses — mindestens 20X40 m — und besass mehrere steinerne Grabmăler. UN VALOROS ANSAMBLU DE PICTURA ȘI SCULPTURA DIN SECOLUL AL XVIII-LEA LA VADU CRIȘULUI Comuna Vadu Crișului este așezată pe cursul superior al rîului Crișul Repede, în așa-numita depresiune a Vadului, avînd în partea, de sud a localității defileul Crișului, o vale epigenetică de un pitoresc deosebit, cu o lungime de cca 3 km, în care rîul a săpat versanți abrupți de peste 200—250 m, aici fiind cunoscute și numeroase peșteri. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1256, cînd, cu prilejul unor hotărnicii de moșie, este amintită vama de aici1. încă în secolul al XVIII-lea, localitatea este cunoscută ca un vechi centru de olărit, fiind menționată astfel încă în anul 1717 în documentele vremii2. în centrul comunei, pe malul stîng al rîului Crișul Repede se află biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Arhangheli, așezată la intersecția unor ulițe. De la prima vedere, edificiul atrage atenția prin monumentalitatea și amploarea lui, dar și prin forma sa puțin obișnuită. Planul bisericii este de formă treflată, destul de rar întîlnită în zonă, amintind de biserica de la Tinăud, construită după 1659 de către domnitorul Țării Românești Constantin Șerban Basarab supranumit Cîrnul, monument substanțial refăcut în secolul al XVIII-lea și care, se pare, a servit drept model bisericii Sfinții Arhangheli din Vadu Crișului3. Orientată est—vest, biserica din Vadu Crișului are la răsărit o amplă absidă a altarului de formă semicirculară, atît la exterior cît și la interior, acoperită cu o semicalotă ce are penetrațiuni în dreptul celor trei ferestre amplasate spre răsă- rit, nord și sud. Nava propriu-zisă a bisericii este de formă dreptunghiulară, neexistînd două încăperi, respectiv naosul și pronaosul. Cu toate acestea, cele două încăperi tradi- ționale cultului ortodox au fost marcate prin existența unei trepte, pronaosul fiind supraînălțat față de naos. Nava este acoperită cu o boltă semicilindrică cu pe- netrațiuni în dreptul ferestrelor. Două penetrațiuni mai ample se află în dreptul celor două abside laterale, de formă semicirculară. Interiorul este decorat cu o pu- ternică cornișă de tip baroc, ce înconjoară întreaga navă, la partea inferioară a 1 Prima atestare documentară a vămii ce se lua la Vadu Crișului datează de la 1 mai 1256. Documentul emis de Capitlul bisericii catedrale din Oradea precizează că „vama de la Birtin, care se cerea la vadul Crișului" este lăsată de către cornițele Paul lui Ladislau și Toma, precum a avut-o tatăl lor și ceilalți înaintași ai lor înainte de „vremea tătarilor". în document localitatea Vadu Cri- șului figurează sub denumirea de „Portus Crysy". Documente privind istoria României, voi. II (1251—1300), 1952, p. 17—20; Titus Roșu, Vămi, vaduri și drumuri comerciale bihorene pînă la jumătatea veacului al XlV-lea, în Studii și articole de istorie, 1961, p. 69 și urm.; Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, II, București, 1967, p. 222. 2 Conscripția urbarială din anul 1772 menționează „lucrul la olărit", precizînd că la Vadu Crișului există argilă pentru confecționarea vaselor, meserie pe care o exercită iobagii. Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, etno- grafice, de arhitectură și artă din județul Bihor, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1974, p. 315—316. 3 losif Butuc, Biserica ortodoxă din Tinăud, în voi. Mărturii, evocări, Oradea, 1980, p. 279 și urm.; Vasile Drăguț, Lăcașurile românești de zid din nord-vestul țării și însemnătatea lor istorică, în voi. Mărturii, evocări, Oradea, 1980, p. 243. 562 NOTE Șl DISCUȚII bolții. Cîte două ferestre, atît spre sud cît și spre nord, sînt de formă semicir- culară, avînd cîte un ancadrament din stucatură cu motive simple baroc. Adosat navei, în partea de apus se află turnul-clopotniță, avînd o formă ma- sivă, transformat în secolul al XlX-lea, fiind împodobit cu motive neogotice. A cesul in navă se face prin intermediul celor două uși, una în partea de vest, ce pătrunde pe sub turn, prin intermediul unui pridvor închis, iar cea de a doua pe latura d ■ nord, precedată și < a de un pridvor închis. Merită menționate cele două uși din 1 -mn de stejar, avînd sculptură bogată de tip baroc și neoclasic, realizate probabil la sfîrșitul veacului al XVIII-lea sau începutul secolului al XlX-lea. Pătrunzînd în interiorul bisericii din Vadu Crișului, vizitatorul rămîne sur- prins de frumusețea unor piese de mobilier din secolul al XVIII-lea, dc o valoare artistică deosebită. I n amplu iconostas, deosebit de bogat decorat cu sculptură, a fost adus la Vadu Crișului, se pare, in prima jumătate a secolului al XlX-lea, de la fosta catcdr dă unită din Oradea, edificiu distrus parțial în marele incendiu ce a avut loc în orașul de pe Criș în iunie 1836. Deasupra ușilor împărătești se află următoarea inscripție în limba română, scrisă cu litere chirilice: ACEASTA SFlNTA T1MPLA s-ac aorit și s-au zugrăvit /.v anul 17 68 SUPT FERICITA STAPlNIREA MARII SALE VLADICULUI 7 MELE- TIE. FIIND PROTOPOP MARE MOISI ȘI PROTOPOP DE RlND ȘIMON, IAR CTITORI SIMADI PETRU, OROS ILIE, POP NICOLAE ȘI GREC NICOLAE. Inscripția4 de mai sus amintește în textul său de Meletie Covaci, episcop unit al Oradiei începînd din anul 1748, care la origine era macedo-român5. Epis- copatul său a durat pînă în 1770, iar din noiembrie 1775 a fost numit urmaș al lui Meletie Covaci fostul său colaborator Moise Dragoș, cel amintit și de inscripția noastră ca „protopop mare", adică vicar®. Textul consemnează, de asemenea, alături de episcopul Meletie și de protopopul Moise, pe „protopopul de rînd" Șimon, pre- cum și pe ctitorii Petru Simadi, llie Oros, Nicolae Pop și Nicolae Grec, desigur dintre locuitorii bogați ai comunității românești din Oradea. Ampla tîmplă de la Vadu Crișului, bogat împodobită cu sculptură, amintește de iconostasul catedralei din Blaj, fiind posibilă realizarea ei de către același ate- lier de sculptură. Pictura tîmplei, respectiv icoanele pe lemn, a fost înfăptuită cu cinci ani mai devreme decît sculptura și auritul acesteia. Anul 1763 apare pe toate icoanele mari din registrul celor împărătești. Texte grecești ori slavone cu acest an se află în partea de jos a icoanei Maica Domnului cu pruncul pe tron, flancată de arhan- ghelii Mihail și Gavril, pe icoana Isus pe tron mare arhiereu și împărat, pe cea a Sfintului Nicolae pe tron, precum și pe cea infățișînd pe Sfintul loan Botezătorul. Instalarea acestei monumentale tîmple a fost destul de dificilă, cu toate că biserica românească din Vadu Crișului este relativ spațioasă. Astfel, pentru ca accesul în altar prin cele două uși diaconești să fie nestînjenil, a fost necesară 4 Inscripția este scrisă pe lemn pe un fond albastru cu litere de culoare albă. Anul este trecut în cifre chirilice. 5 Nicolae lorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, II, București, 1930, p. 129. 6 Idem, p. 130. NOTE ȘI DISCUȚII 563 tăierea din grosimea zidului absidei, realizindu-se astfel un pasaj de trecere ceva mai larg. Pe înălțime, iconostasul adus de la Oradea din biserica catedrală era prea mare pentru biserica parohială din Vadu Crișului, ca urmare au fost nece- sare unele modificări în partea superioară, crucea cu molenii fiind redusă ca dimensiuni. Iconostasul se înfățișează în mai multe registre, dintre care cel mai de jos este cel al icoanelor împărătești. Alături de icoanele amintite, grupate cîte două în dreapta și în stînga ușilor împărătești, la extremități se află ușile diaconești, cea din partea de nord înfățișînd pe sfîntul arhidiacon Ștefan, iar cea de la sud pe arhidiaconul Laurențiu. De observat că această grupare a panourilor pictate din registrul icoanelor împărătești se aseamănă cu cea de la tîmpla catedralei din Blaj, realizată de un pictor din părțile vestice ale Transilvaniei, Ștefan Tenețchi din Arad7. Pictura iconostasului catedralei unite din Oradea, conservat azi la Vadu Cri- șului, aparține unui pictor de formație postbrîncovenească, asupra căruia se resimt și unele influențe de factură barocă, e drept mai ales în repertoriul motivelor decorative ce își au originea în ambianța ortodoxă balcanică. Compozițiile icono- grafice sînt însă cele tradiționale, în această privință nefiind sesizabile influențe ale picturii occidentale. Ușile împărătești amintesc și ele de cele ale catedralei din Blaj. Vrejuri de frunze și flori cuprind opt mici panouri, așezate în arcade semicirculare, înfăți- șînd Bunavestire și patru prooroci mesianici. Deasupra icoanelor împărătești, încadrate de colonete cu vrejuri vegetale în care apar și păsări, se află o arhitravă bogat sculptată, înfățișînd flori și fructe, animale reale și fantastice, punctată din loc în loc cu medalioane pictate, repre- zentînd portrete de sfinți părinți ai bisericii. Sub registrul icoanelor prăznicare apare o friză de ghirlande pe fondul decorat cu volute. Cele cincisprezece prăzni- care sînt, fiecare, încadrate de mici colonete și sînt așezate sub arcade în plin centru, timpanele acestora fiind împodobite cu capete de îngeri. Friza de ghirlande se repetă și sub registrul imediat următor ce reprezintă pe cei doisprezece apostoli așezați pe tronuri, precum și Deesis. Se pare că după acest registru mai urma și un al treilea, ce înfățișa proorocii, dar la mutarea iconostasului în biserica din Vadu Crișului, la această friză s-a renunțat din motive de spațiu. Astfel, a fost așezat coronamentul direct deasupra registrului cu apostolii, fiind necesară chiar ciuntirea acestuia. Crucea era susținută inițial de doi delfini stilizați, iar moleniile au ancadramentele decorate cu motive vegetale, amintind de mai vechi prototipuri din epoca brîncovenească8. Starea de conservare a iconostasului de la Vadu Crișului nu permite o cer- cetare atentă, pictura fiind acoperită cu o peliculă groasă de praf. Este necesar a se lua grabnic măsuri pentru conservarea lemnului și a sculpturii acestei valo- roase opere de artă. In biserica din Vadu Crișului au fost aduse odală cu iconostasul și alte două piese de mobilier, tronul arhieresc și amvonul. Remarcabil, pentru bogata ornamentație sculptată, este tronul arhieresc, la care motive decorative brîncovencști coexistă cu cele de origine barocă. Baldachi- 7 Istoria artelor plastice în România, II, București, 1970, p. 193. 8 Pentru sculptura iconostaselor brîncovenești vezi Florentina Dumitrescu, Sculptura în lemn brîncovenească, în Pagini de veche artă românească, III, Bucu- rești, 1974, p. 9—30. 564 NOTE ȘI DISCUȚII nul este sculptat și traforat, fiind așezat pe colonete de lemn decorate cu vrejuri vegetale. ' în pandant cu tronul arhieresc este așezat în partea de nord a naosului amvo- nul, realizat și el în mod evident de același atelier de sculptură și desigur finisat și aurit în 1768 odată cu iconostasul, așa cum menționează inscripția amintită mai sus. Alături de aceste valoroase opere de artă, din păcate prea puțin cunoscute» în patrimoniul bisericii ortodoxe din Vadu Crișului se află un mare număr de tipărituri, carte veche românească și străină, caz destul de puțin obișnuit, de- monstrind o anume înclinare spre activitate cărturărească în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea. între cărțile din biblioteca parohială, alături de cărțile de cult figurează cărți de drept canonic și dogmatic, și chiar și de filozofie. • Dintre cărțile tipărite în diferite centre tipografice românești menționăm în primul rînd pe cele tipărite la Rîmnic, care ilustrează legăturile culturale aie bihorenilor cu românii de la sudul Carpaților. De la Rîmnic sînt trei tipărituri, un Antologhion din 1717, un altul din 1782, precum și o Evanghelie din 1746. Numeroase sint apoi tipăriturile de la Blaj, la care se adaugă și un însem- nat număr de tipărituri din diferite centre europene. In acest context, iconostasul bisericii ortodoxe din Vadu Crișului, ce pro- vine de Ia Oradea, ansamblu de pictură și sculptură reprezentativ, ilustrează su- gestiv una din fazele evoluției artei românești din Transilvania celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. ' MARIUS PORUMB Biserica ortodoxă din Vadu Crișului, jud. Bihor. Fig- 2 — Coronamentul catapetesme! catedralei din Oradea, ce se află în biserica ortodoxă din Vadu Crișului. Fig. 3 — Detaliu din catapeteasma de la Vadu Crișului. Icoanele prăznîcare și friza apostolilor. Fig. 4 — Detaliu din catapeteasma de la Vadu Crișului. Poală de tîmplă. Fig. 5 — Catapeteasma de la Vadu Crișului. Detaliu cu friza de prăznicare și apostolii. Fig. 6 — Detaliu sculptură de la colonetă de lîngă ușile împărătești. Fig. 7 — Amvonul bisericii din Vadu Crișului, ce provine de la Oradea. Fig. 8 — Baldachinul tronului arhieresc de la Vadu Crișului. Detaliu de la amvonul bisericii din Vadu Crișului. INFORMAȚII DOCUMENTARE DESPRE UNELE FRĂMÎNTARI SOCIALE ÎN ANUL 1761 Mișcarea condusă de.călugărul Sofronie între anii 1759—1762, una dintre cele mai mari mișcări dinaintea răscoalei lui Horea, a înspăimîntat autoritățile din Transilvania atît prin extensiunea și amploarea ci, cît și prin formele de luptă și rezultatele la care s-a ajuns. Baronul Kemeny, guvernatorul Transilvaniei, era dc părere că „această seînteie ce a izbucnit sub pretextul religiei, se va preface în foc mare1'1. îngrijorarea a cuprins și Curtea din Viena, unde s-au ținut o serie de consilii asupra modului și mijloacelor de restabilire a ordinii tulburate de cîțiva ani, mă- suri menite să ducă la întărirea unirii zdruncinate de mișcările din urmă, unire ce urmărea, din punctul dc vedere al Curții vieneze, întărirea absolutismului și centralismului politic. Hotărîrile de pînă acum ale Curții nu au a,vut o finalizare, căci în Transilvania nu era suficientă armată pentru punerea în aplicare a acestor hotărîri. în sfîrșit, la sugestia cancelarului Kaunitz, Curtea vieneză acceptă instituirea unei Comisii Aulice la Sibiu, care, ajutată de puterea armată, să restabilească pacea, cu atît mai mult, cu cît mișcarea lui Sofronie atinsese apogeul la începutul anului 1761. Conferința ministerială din 12 martie 1761 numește pe generalul Adolf Buccow comandant al tuturor trupelor imperiale din Transilvania și președinte în afacerile religioase ale românilor. O dată cu Buccow trebuia să sosească în Ardeal și nou numitul episcop al românilor ortodocși, Dionisie Novacovici, menit să ușureze munca de pacificare a generalului. în același timp, Buccow ar fi fost însoțit de mai multe companii ce urmau să fie concentrate la Sebeș, Sibiu, Bra- șov, Aiud și Bistrița. Maria Tereza aprobă aceste hotărîri și prin decretul din 13 martie aviza Gubemiul transilvănean despre plecarea lui Buccow la Sibiu. Acesta trebuia să liniștească spiritele în primul rînd, să statornicească hotare între cele două con- fesiuni, dintre care cea unită trebuia, firește, sprijinită, să introducă reforme fiscale și să întemeieze o miliție grănicerească. r în 19 martie generalul trece frontiera Transilvaniei. Cu toată grija Curții ca Buccow să sosească incognito, Sofronie va fi aflat despre aceasta, căci încă din 10 martie călugărul dădu o adevărată proclamație către toate ținuturile țării, prip care înștiința că împărăteasa îngăduie acum legea cea pravoslavnică, cea din moși și strămoși, împiedicînd doar pe credincioșii celor două religii „a se huli între ei,, că lasă uniților besericile, cășile și moșiile făcute de ei, iar satului pe cele făcute de dînsul și satul le va da cui va vrea", că în sfîrșit le-a dăruit „arhiereu pravoslavnic"2. 1 B. Surdu, Liniile dezvoltării social-economice a Transilvaniei in secolul al XVIII-lea pînă la răscoala lui Horea, în AIIC, III, 1960, p. 159. - 2 N. lorga, Istoria românilor din Ardeal: și Ungaria, București, 1915, I, p. 424. 566 NOTE ȘI DISCUȚII După venirea lui Buccow în Transilvania, Sofronie se așează pe domeniul Zlatnei, de unde adresează Guberniului și vistieriei scrisori redactate pe un ton categoric de revoltă. El a trimis comandantului militar de la Sibiu un ultimatum, cerindu-i să elibereze pe protopopul din Sadu și pe ceilalți preoți arestați: „Eu călugărul Sofronie, pretind să vină la mine protopopul din Sad cu toți prizonierii împreună... dacă nu, să știți că nici voi, nici țara nu veți avea pace"3. Intr-o altă adresă citim următoarele: „Atragem doar luarea aminte a înăl- țatului Guberniu că multe plîngeri am făcut pînă acum și puțină satisfacție am primit. In jalbele noastre am arătat prin cuvinte că, de nu se vor dezlega lucru- rile după dorința românilor, va pieri toată dragostea între popoare și tot princi- patul va fi răsturnat"4. în 5 aprilie Buccow intră în Sibiu. A doua zi 40 de delegați ai românilor, mare parte din scaunul Sibiului, se prezentară înaintea lui cu un memoriu, dar acesta nu s-a păstrat în original, ci într-o versiune latină și una germană. Dorințele românilor ortodocși sînt formulate precis și sobru, autorul, probabil protopopul loan din Săliște, dovedindu-se un bun cunoscător nu numai al proble- melor românilor, ci și al politicii urmărite de Curtea din Viena. Plenipotențiarii români încep cu introducerea: „Noi fiecare dintre românii din Ardeal, de rit grecesc neunit, am aflat de sosirea Măriei tale și-i înfățișăm plingerile aceastea pentru cele ce de șaptesprezece ani acum îndurăm din pri- cina legii noastre. Făgăduielile promise n-au fost respectate, căci contribuția o dăm și împlinim toate poruncile împărătești și totuși sîntem învinuiți că tulbu- răm pacea. Am suferit prigoniri... acum nădăjduim a ne putea ține legea căci noi nu ocărîm unirea, nici nu o surpăm, ci numai nu o voim căci nu o înțelegem ce este"5. In continuare se cer, printre altele*': ca preoții neuniți să fie scutiți de con- tribuții, precum sînt scutiți și parohii sașilor și mulți alții; să se dea în pose- siunea neuniților toate bisericile și averea lor, adică sesiile interne și porțiunile canonice; să nu mai fie întemnițați pentru religie, cum s-a întîmplat în ultimii șaptesprezece ani, adică de la apariția lui Visarion; să li se restituie „gloabele", adică mulctelc pe care au trebuit să le plătească ca pedeapsă pentru tulburările de care erau acuzați; să li se permită a-și hirotoni preoți în țările românie pînă la numirea unui episcop de rit grecesc neunit. Generalul primi memoriul, dar nu-1 rezolvă, ci-i asigură pe deputați de bună- voința Curții, îndemnîndu-i la liniște pînă la începerea lucrărilor Comisiei. Cea dintîi acțiune a generalului Buccow a fost patenta din 9 aprilie 17G17, tipărită în nemțește și românește. în care, adresîndu-se „numitului în țara Ar- dealului rumânesc norod", generalul spune că „dragostea cea măicească" a împă- rătesei față de popoarele sale a îndemnat-o să numească o comisie aulică, oare să cerceteze toate plîngerile românilor „fără de alegerea fețelor, sau a legilor" și să facă tuturor dreptate. Dacă românii neuniți se vor liniști, generalul le va dobîndi de la „Prea înălțata Crăiasă" nu numai iertarea tuturor faptelor comise contra uniților, dar va numi și un episcop de rit grecesc neunit. Neuniții să nu 3 Z. T6th, Mișcări țărănești din Munții Apuseni pînă la 1848, București, 1955, p. 150. 4 Ibidem. s N. lorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 255. 6 A. Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici, Blaj, 1902, p. 206. 7 Ms. lat. 228, fila 2—3, în Secția de Mss. a Bibliotecii Fii. Cluj a Arad. R.S. România (în continuare: Ms. lat. 228, fila ...). NOTE $1 DISCUȚII 567 mai țină adunări secrete, să nu mai hulească pe uniți și pe clerul unit să nu-1 mai jefuiască de averi, biserici și ocini. „Așișderea cei uniți să nu hulească pre cei neuniți și să nu să facă între dînșii nevoie sau vrajbă, ci să fie pace și să trăiască unul cu altul în odihnă". în încheierea proclamației se cere ca pe ziua de 26 aprilie 1761 din „fieștecare varmeghie, scaun și vidic" să vină cîte un de- putat unit și altul neunit la Sibiu pentru a-și expune „plînsorile sale așa prin scrisoare, precum și cu gura". Tot pe 26 aprilie avea să fie trimis la Sibiu Dionisie Novacovici, care deo- camdată — nefiind încă instituit în formă legală ca episcop al românilor neuniți din Transilvania —, avea să servească drept garanție în ochii românilor. O dată cu proclamația din 9 aprilie, Buccow poruncea să se facă în țară două conscripții: una prin organele politice, ațta prin protopopii uniți, independente una de alta, pentru ca prin compararea lor să se constate, care comune au re- nunțat la unire, cîți enoriași sînt uniți, cîți neuniți, cînd s-au ridicat bisericile, înainte sau după unire, cine a contribuit cu bani sau cu lucru la clădirea lor. Această măsură prejudicia grav interesele neuniților, fiindcă, evident, nici unii, nici alții dintre alcătuitorii conscripției nu puteau fi imparțiali. De aceea, la 26 aprilie se prezentară la Sibiu nu numai cîte un deputat unit și unul neunit din fiecare comitat, scaun sau district, ci dintre neuniți se pre- zentară foarte mulți. Fie atunci, fie la începutul lui mai se înfățișă și Sofronie generalului Buccow la Sibiu, acesta din urmă determinîndu-1 sub amenințări grave să se plece hotărîrilor Comisiei Aulice. Ca urmare, deputății neuniților au iscălit un act prin care li se face cunoscut că vor fi tolerați în religia lor și dacă se vor abține de la alte tulburări li se va institui un episcop neunit. Dar nimeni să nu cuteze, sub grea pedeapsă, a ieși din Transilvania spre a se hirotoni peste hotare. Cu privire la bisericile și pămînturile bisericești răpite de la uniți înainte de 30 martie 1761 se va hotărî numai după ce se va face cercetare în toată țara; dar dacă li s-a răpit uniților ceva după ziua indicată, trebuie să li se restituie de îndată. Preoții neuniți nu vor fi scutiți de contribuții, ci numai de „darea capului"8. Toate aceste instrucțiuni au fost subscrise de Sofronie în românește și lati- nește: „Eu popa Sofronie din losag Zlacni, neunit, de legea grecească după rîn- duiala bisericii Răsăritului, aceasta care mai sus am însămnat, din cinstita comisie am înțeles care s-au dat numelui meu și a tot neamului românesc neunit"9. Deși atitudinea de moment a lui Sofronie dovedește intenția lui de a se supune împărătesei, de a apela la grația acesteia pentru îndeplinirea revendică- rilor religioase și de a face loc unei organizații legale, activitatea sa ulterioară este neconformă cu actul subscris, căci, întors iar în munți, ținu mai multe sinoade (cel mai mare a fost la Zlatna în cursul lunii mai 1761), ceea ce i-a atras condamnarea de către Comisia Aulică, iar urmarea a fost refugierea lui în Țara Românească. în acest timp conscripția continua, dar în unele locuri spiritele erau agitate, fapt care împiedeca mersul cercetărilor. Sînt puține știri în legătură cu modul în care s-au făcut aceste conscripții, cert este că generalul nu și-a atins ținta, căci în aproape toate părțile populația s-a declarat ortodoxă. în unele ținuturi, mai ales în jurul Sibiului, conscripțiile sosiră încă în cursul lunii aprilie 1761 la Comisia Aulică, care a și trecut la separarea uniților 8 N. lorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 260. 9 Idem, p. 261, nota 1. 568 NOTE ȘI DISCUȚII de neuniți, invitând și pe episcopul unit P. P. Aron să participe la aceste lucrări. Acesta, văzînd însă cum o serie de biserici și credincioși sînt scoși de sub juris- dicția sa, rugă să fie dispensat de a participa la ședințele Comisiei Aulice. Principiile după care începuse a se face dezmembrarea erau următoarele: în comunele unde toți locuitorii renunțaseră la unire și unde edificiul bisericii a fost cedat lor din partea Comisiei Aulice, așa-numitele „fundușuri eccleziastice", adică porțiunile canonice, sesiile parohiale și alte imobile ale bisericii s-au dat preoților uniți rămași fără enoriași și biserică, însă numai pînă la moartea lor, după care toate aceste imobile treceau fie la comună, fie la domnii de pămînt, adică la foștii proprietari care cedaseră pămîntul pe seama bisericii odinioară unite. In comunele unde întreg poporul a renunțat la unire, edificiile bisericești aveau să se dea neuniților, chiar și dacă acele edificii ar fi fost ridicate după 1700, nemaivorbind dc cele zidite înainte de unire, care de asemenea, reveneau neuniților, dacă erau în majoritate. Pînă la zidirea capelei însă, minoritatea unită avea dreptul de a se folosi de vechea biserică. . In comunele unde majoritatea s-a lepădat de unire, dar biserica fusese clă- dită sau restaurată după 1700 printr-o persoană unită sau prin comuna biseri- cească, atunci cînd aceasta era încă unită, biserica va rămine în proprietatea uni- ților chiar dacă aceștia erau in minoritate. In comunele unde existau două bise- rici, cea mai mare urma să treacă la majoritatea neunită, iar cea mică la mino- ritatea unită. In locurile unde biserica avea să rămină unitilor, majoritatea ne? unită urma să primească loc corespunzător pe care să-și clădească biserica. Dar rezultatele nefavorabile obținute prin aceste conscripții îl vor fi deter- minat pe Buccow să schimbe procedura și să refuze de a atribui neuniților bise- ricile și proprietățile bisericești sub cuvint că românii sînt ca nație și religie numai tolerați și că dinsul va face distribuția după bunul său plac. • Această atitudine arbitrară a generalului este ilustrată printr-un document1? care spune că: „Excelența sa Gheneralul... au poruncit ca beserica... din Do- min credincioșilor noștri să se întoarcă, iară celor din credință scăzuți și neuniți să-și facă capela acea, care au poruncit să o facă pentru ai noștri". . După primele investigații, Buccow raportează rezultatul nefavorabil împărăt- tesei, care-1 îndeamnă să procedeze cu grijă pentru restabilirea religiei unite nu atît prin rigoare, cît mai ales prin „propovăduirea doctrinei"11. Intr-adevăr au început să se răspîndească prin țară circulare emise de comisie și adresate protopopilor, prin care aceștia erau îndemnați ca „după datoria che- mării vă sîrguiți a spori propovăduirea evangheliei vestind preoților și preoții mirenilor adevărul sfintei uniri precum din sfintele sireaturi prin tipări ne-am sirguit a ie dovedi că nu numai mirenii ci și preoți mulți pînă acum de ai noștri și doară fie și protopopi să afle cari nu numai întrebîndu-se răspund că nu știu, ci cu adevărat doară nici nu știu ce e unirea"12. . . . Lucrările comisiei prezidate de generalul Buccow, cuprinse în toate actele oficiale sub denumirea colectivă de „desmembratio", nu reprezintă rezultatul unui recensămînt, ci consemnează un act de putere, care reprezintă o ultimă încercare de a salva unirea. De altfel conscripția protopopilor uniți nu înfățișa realitatea, ci numai dorința lor, de care a ținut seama în multe cazuri comisia de dez- 10 Ms. lat. 228, fila 162. 11 S. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în seco- lul XVIII, Sibiu, II, anexe 52, p. 365. ... . .. 12 Ms. lat. 228, fila 33. . b ț : ., : : ' > • • * ; ‘ X .' : .... i ’• r- • ‘ J p - NOTE Șl DISCUȚII 569 membrare. înseși listele ilustrează îndeajuns modul de procedură al comisiei; teroarea și bunul plac sînt luate drept normă la distribuirea bisericilor; în ceea ce privește averea bisericească, comisia nu s-a sfiit a stabili o măsură pe cît de lipsită de bază legală, pe atît de nedreaptă, căci, după cum am arătat mai sus, porțiunile canonice, sesiile parohiale și alte imobile le-a atribuit preoților uniți rămași fără enoriași și fără biserică, pînă la moartea lor, după care toate tre- buiau să treacă sau la comune și domnii de pămînt, sau la fisc. Nedreptatea consta în faptul că nici nu se căuta originea averilor, ci se dispunea restituirea lor. în zadar au protestat delegații românilor, Buccow a găsit un nou mijloc de propagandă pentru unire, tocmai în despuierea arbitrară a bisericii ortodoxe. întocmai ca și în perioada de început a unirii, și acum interesul material servea drept cel, mai eficace mijloc de persuasiune al propagandei catolice. Cu. toate acestea, o mare parte a populației a respins aceste favoruri. O dovadă a greutăților pe care le-a întîmpinat comisia în alcătuirea acestor conscripții sint repetatele cereri adresate protopopilor de a se prezenta în fața comisiei cu rezultatele investigațiilor din ținutul respectiv: „Chesaro crăiască co- misie poruncește cum frăția ta fără trecere și fără sminteală cit de curînd să te. afli aici spre îndreptarea conscripții și a altor ce s-or mai fi întîmplat acolo. în eparhie, mai ales de să vor fi întors oamenii la credință și aceia toți să-i în- sămnezi și de pe beserici să ști descoperi"13, glăsuiește un document datat la 14 septembrie 17G1. Alt apelativ14, trimis din Sibiu în aceeași lună a anului 1761, precizează: „Nu era destul a însemna' cîți cu numărul treizeci, sau mai mulți acum în măr- turisirea unirii se află preoți sau cîți prin înșelătorii cei mai înainte rătăcind acum la adevăr", ci „Chesaro Crăiască comisie poftește a avea numele tuturor preoților celor uniți cu a locurilor, satelor, însămnarea funduș[ur]ilor din lontrul și din afară"15. Pentru a scuti biserica catolică de surprizele unor mișcări, care cu siguranță s-ar fi declanșat în condițiile acestor conscripții, Comisia Aulică trimise instruc- țiuni autorităților diferitelor județe, ea românii să nu îndrăznească a cere ceva în afara rezoluțiilor comisiei, cu atît mai puțin să ia cu forța averile bisericești „că nimărui nu e slobod a-și face sieș judecată, îndestulare, sau izbîndă"115. Pentru a da greutate dispozițiilor sale, generalul Buccow crezu că a sosit momentul să aplice mijloace drastice pentru a înfrînge rezistența populației ro- mânești. Cînd la Ocna Sibiului românii nemulțumiți de o asemenea hotărîre re- fuzară să predea uniților biserica lor veche de la 1500 și reconstruită pe timpul lui Brîncoveanu, generalul ieși cu 6 companii de soldați, cu o trupă de husari și cu cîteva tunuri. Populația înspăimîntată se refugie în pădure, în sat rămî- nînd numai bătrînii, care au fost nevoiți să predea cheile bisericii. Aceeași intervenție armată a fost repetată și în Săliște, unde în 15 mai biserica veche a fost atribuită uniților, biserica mai nouă rămînînd ortodocșilor. Tot cam atunci a luat Buccow cu forța și bisericile din Rășinari și Sadu, românii neuniți din ambele sate protestînd și refuzînd să predea bisericile „clădite cu sudoarea și sîngele lor"17, protest' la care generalul a răspuns tot cu forța armată. 13 Ms. lat. 228, fila 31. 14 Ms. lat. 228, fila 33—34. 15 Ms. lat. 228, fila 36. 10 Ms. lat. 228, fila 34. 17 S. Dragomir, op,, cit., II, p. 237, NOTE ȘI DISCUȚII 570 . ; — Protestatarii au fost duși la Sibiu și zile în șir au fost nevoiți să suporte basto- nada ce li s-a aplicat in piața orașului pentru a servi intimidării celorlalți. Nu mult după aceea Buccow procedă la fel și în Făgăraș, răpind ortodocși- lor vechea lor biserică; în fața împotrivirii acestora, generalul porunci să fie ri- dicate furci în piața orașului, iar cei ce opun rezistență să fie spînzurați. O știre ulterioară18 spune că la intervenția episcopului Aron și a contelui Bethlen, Buccow a comutat pedeapsa, pe unii amendîndu-i, iar pe alții expulzîndu-i. In același timp ortodocșii făgărășeni erau opriți de a mai clădi biserică, de a exercita ser- viciul divin în capele sau case private și le-a fost retras dreptul de a mai prac- tica liber religia ortodoxă. Chiar și în jurul Blajului, în satele domeniului episcopal, ca Veza, Ciufud, Oergău, se arătară diferiți agitatori, după cum reiese din numeroasele rapoarte ale episcopului Aron către generalul Buccow. în vara anului 1761 protopopul unit Zaharia din Hunedoara a trecut la ortodoxie împreună cu cea mai mare parte a clerului și poporanilor săi. P. P. Aron, la 18 august, îi scrie din Sibiu că: „înălțata curteasca comisie din oarecare fapte, scrisori sau și vorbele frăției tale a aflat despre frăția ta cum că nu ai' fi și nu ai fi mărturisind adevărat unirea credinței", de aceea i se poruncește „ca mîine la 8 ceasuri fără trecere și fără scădere să te afli la sălașul nostru gata a da răspuns și încredințare deplină despre credința frăției tale"19. Că protopopul Za- haria a părăsit biserica greco-catolică, ne-o dovedește un act din același protocol la anul 1763, cînd aflăm că se instalează un nou protopop in Hunedoara în per- soana lui loan. La sfîrșitul lui august 1762, Curtea avea la indemînă întreg dosarul dez- membrării, rezultatul anchetei întreprinse de autorități dovedindu-se dezastruos pentru stăpînire. Cu toate silniciile, dezmembrarea n-a putut înscrie ca unite din cele 152 886 familii românești înregistrate în Principatul Transilvaniei, decît 25 174 familii față de 127 712 familii care s-au declarat ortodoxe20. Indiferent dacă statistica corespunde sau nu perfect realității, cert este fap- tul că pentru moment lupta se sfirși cu biruința poporului. Explicația așa-zisei „pacificări" relativ repezi a poporului revoltat nu trebuie căutată numai în mij- loacele teroriste ale Comisiei Aulice, ci în faptul că românii au rămas satisfăcuți în cele două revendicări principale, adică acordarea libertății religioase și reîn- ființarea ierarhiei ortodoxe în frunte cu un episcop. Așteptările lor au fost însă curînd înșelate, căci Dionisie Novacovici era omul Curții și nota caracteristică a întregii sale activități a fost năzuința de a liniști spiritele în conformitate cu misiunea ce o primise la Viena. Pentru români Novacovici era „creatura" Curții, a, domnilor din Transilvania, care tocmai pentru aceea luptaseră ca episcopul să fie „exempt" (să nu depindă de Carlovitz), pentru ca să nu se poată extinde și asupra românilor privilegiile ilirice și prin aceasta să dăuneze intereselor celor trei națiuni privilegiate din Transilvania. Cît privește religia ortodoxă, ea rămîne în continuare numai tolerată, clerul iobăgit și supus contribuțiilor „întemeiate pe legi față de domnii lor"21, de aceea 18 A. Bunea, op. cit., p. 216. 19 Ms. lat. 228, fila 29. 20 S. Dragomir, op. cit., II, p. 284. 21 N. lorga. Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 289. NOTE ȘI DISCUȚII 571 adeseori se plîng „că nu pot birui cu porțiile și cu dăjdiile"22; erau scutiți numai de „darea capului", pe care împărăteasa le-a iertat-o2J. Chiar și în această situație, Curtea trebuie să recunoască bilanțul mișcărilor populare de pînă acum: preponderența covîrșitoare a ortodocșilor față de uniți și prin urmare două confesiuni. Populația românească din Transilvania, deși ră- mînea împărțită religios în două, reducînd astfel primejdia pe care o reprezenta ridicarea ei la conștiință politică, nu miai putea fi despărțită cu totul de lumea ortodoxă din afară. VIORICA POP ANEXE Ms. 228 fila 2—3. Pate[ntu]șurile Excelenței sale A. B[aron] de Bucov al Ardealului comendanș Gheneral tipărite. Al rîmleneștii împărății țărilor ungurești și bohemești, crăiești, apostolicești înălțimi, Gheneral de călărime obîrșter preste un reghement de curațieri și acum în țara Ardealului comendanș gheneral, eu Adolf Baron de Bucov. Vestesc prin aceasta și fac știre numitului în țara Ardealului rumânesc norod cum că prea înălțata și prea milostiva Doamna» Doamna noastră, după cea mare a sa grije pentru binele norodului său neuitîndu-se și în mijlocul greutăților adecă între lucrurile cele grele ale împărății și ale războiului atîta e de grijnică pentru pacea ținuturilor și a țărilor sale celor mai departe ca și de cele mai din lontrul îm- părățiilor sale. Dintr-această întețeală au socotit foarte bine a fi, ca să fie supt a mea grije, ca acum Gheneral comendanș în țara Ardealului o comisie de curte, care are poruncă să auză toate plînsorile și să întrebe despre neodihna norodului rumânesc care s-au, auzit în țară de o vreme încoace și aceasta să fie fără de alegerea fețelor, sau a legilor și apoi pre fieștecarele după plînsoare precum e porunca prea milostivei chesaro crăiesei a-1 îndrepta și judecată a-i face. Dra- gostea cea măicească către țări și miloasa stăpînirii vor nu suferă să se facă cu știrea sau cu voia cuiva în ceva nedrept sau să se asuprească departe fie aceasta de cea dreaptă oblăduire, ci voiește să fie norodul și oamenii ei ascultători și păciuiți precum poruncește Dumnezeu și după Dumnezeu legile cele domnești. Acea acum< care să vor purta așa, precum trag nădejde de la norodul rumânesc or găși acest ajutoriu și răspuns la mine, care îl găsește tot iobaju și cel credin- cios supus precum am poruncă de la prea milostiva. Și supt condițiile acestea nu oi lăsa rugămintele lor în deșert................................................... Așa să se ferească neuniții de toate adunările norodului în tot chipul și pre cei uniți a-i huli nicidecum să nu îndreznească. Așișderea să nu îndrăznească pre clerul unit a-1 jefui de besearici, sau din casele și ocinile sale a-i scoate. Așișderea cei uniți să nu hulească pre cei neuniți și să nu să facă între dînșii nevoie sau vrajbă, ci să fie pace și să trăiască unul cu altul în odihnă. Iară să vie din amîndouă părțile din fieștecare varmeghie, scaun și vidic cîte un rînduit cu bună pace, la Sibiu cu cuvioase pășușuri pe ziua de 26 aprilie după calendariumul nostru precum au rînduit împărăteasca comisie, unde să-și poată da plînsorile sale așa prin scrisoare, precum și cu gura. Eu acelora mă voi sîrgui a le da fiește- căruia răspunsu și alegere. Carele toate să știe tot omul în toate locurile, tisturile să le vestească și preoții norodului să le cetească, ca să aibă știre fiește care de aceasta, ca să se poată păzi la nevoie. Dat în cetatea Sibiului 9 aprilie 1761. Ms. 228 fila 162. După rugarca credincioșilor noștri de acolo și după arătarea noastră Exce- lența sa Gheneralul au rînduit și au porunait ca beserioa acea veche de acolo din Domin credincioșilor noștri să se întoarcă, iară celor din credință scăzuți și ne- 24 Idem, p. 290. :î A. Bunea, op. cit., p. 244. 572 NOTE Șl DISCUȚI! uniți să-și facă capela acea, care au poruncit să o facă pentru ai noștri. Pentru care lucru așișderea și Excelenței sale Fișpanului prin această care Excelența sa Gheneralul poruncește care luind-o o vei duce la excelența sa fișpanul și în- toarcerea bisericii cît de curînd vei solițitălui în, care apoi o feștanie și molitva cea de curățenie mai înainte făcînd în numele Domnului veți sluji cu bună pildă purtîndu-vă ca și pre cei rătăciți la credința să-i întoarceți. Fiți blagosloviți. Blaj 10 noiembrie 1762 .Vs. 228 fila 33. Comisia de cinstiți protopopi. Știind că ori carii dispre protopopi uitîndu-se de datoria chemării sale și de numele cinstitului cler și de al său, aflînd ceva prilej îndată s-au pornit spre jefuirea săracilor, așa cit lăcomoarea și necuviincioasa rîvna lor și la cei mari au ajuns. Drept care după datoria păstorii iarăși ne-au căutat tuturor a vă scrie și cu deadinsul a vă dojeni ca adueîndu-vă aminte de cinstea preoției și de datoria chemăr ii să xă conteniți și să vă feriți de la acel fel de lăcomie și jefuirea săracilor- ca să să nu se întîmple căruiva spre pilda multora cuvioasă pedeapsă. E deopotrivă după datoria chemării vă sîrguiți a spori propovăduirea evangheliei vestind preoților și preoții mirenilor adevărul sfintei uniri precum din sfintele sireaturi prin tipări ne-am sîrguit a le dovedi că nu numai mirenii ci și preoți mulți pînă acum de ai noștri și doară fie și protopopi să afle cari nu numai întrebîndu-se răspund că nu știu, ci cu adevărat doară nici nu știu ce o unirea. Fi blagoslovit. Sibiu 19 septembrie 1761 .Vs. 228 fila 31. Comisia cinstiților protopopi dată. Chesaro crăiască comisie poruncește cum frăția ta fără trecere și fără smin- teală cît de curînd să te afli aici spre îndreptarea conscripții și a altor ce s-or mai fi întîmplat acolo în eparhie, mai ales de să vor fi întors oamenii la credință s;i aceia toți să-i însămnezi și de pe beserici să ști descoperi. Deci luînd aceasta îndată lăsînd toate să pleci și să vi aici. Fi blagoslovit. Sibiu 14 septembrie 1761 Ms. 228 fila 33—34. Prea cinstite protopop Vicarium. Xu era destul a însemna ciți cu numărul treizeci, sau mai mulți acum în mărturisirea unirii se află preoți sau cîți prin înșelătorii cei mai înainte rătă- cmd acum ia adevăr, ce și numele lor, însăși satele lor, precum s-au fost poruncit trebuia să se însămneze încă mai mult pentru întărirea adevărului, fiește carele- însuși să-și iscălească numele în mărturisirea credinței cum că crede și mărturi- sește patru puntumuri ale sfintei uniri în multe rînduri prin cărți tipărite de la noi dovedite și aceasta însă și tisturilor să o. mărturisească. Iară inștanția lor ce nc-au trimis încîlcită iaste și plină de fățărnicia povățuitorului lor carele și-au luat plata fățărniciei. Drept aceea frăția ta într-acesta te vei sîrgui ca să ne arăți adevărațj cu numele și în ce sat mărturisesc sfînta unire preoții și de la preoți îneît va fi cu putință ințelegînd și mirenii și așa ficăluiți să ni-i trimiți cei din eparhia Hunedoarei prin notară.șul lor Nicolae de la Leleș. Cei dintr-altă eparhie iarăși prin careva credincios preotul lor ferindu-se toți și fieștecarele de fățărnicia în care mulți pînă acum se află învăluiți. Pentru biserica nouă de către Hațeg luînd înștiințare cine pentru ce, cu ce slobozenie sau blagoslovire s-au făcut și pentru ce fel de credincioși s-au făcut și carii stăpîniri voiesc să fie supusă și om socoti ce să va cuveni. Fiți blagoslovit. Sibiu 19 septembrie 1761 Als. 228 fila 36. Comisia cinstiților protopopi expedita. ’ Chesaro crăiască comisie poftește a avea numele tuturor preoților celor uniți cu a locurilor, satelor, însămnarea funduș[ur]ilor din lontrul și din afară'prCcum intr-această formă vei vedea, drept aceea frăția ta luînd î aceasta numaidecît toate NOTE ȘI DISCUȚII 573 însămnîndu-le fără trecere și fără scădere la noi Ie vei trimite. Lingă aceasta nu avem îndoială, cum că dajdiile și veniturile noastre le vei fi strîns și carele încă nu le vei fi strîns, strîngîndu-le cu răștanțiile nu vei zăbovi a le administrălui cu obicinuitul notărășesc și logofețesc continghenș. Fiți blagoslovit. Sibiu, septembrie 1761 Ms. 228 fila 34. Dintr-această copie aici închisă vei cunoaște ce fel de ponoslu au străbătut la această chesaro-crăiască comisie și de la dînsa nu fără greutate ponoslu la noi. Drept aceea frăția ta luînd acesta numaidecît și fără trecere ccrcetînd și înfăți- șînd pre cei silnici și pre cei păgubiți și cunoscînd adevărul fără trecere să faci dreptate și întreaga întoarcere tuturor celor luate: că nimărui nu e slobod a-și face sieș judecată, îndestulare, sau izbîndă, carele plinindu-le precum să vor fi cerind și să vor isprăvit, înștiințare deplin și fără trecere să ne faci, nici să mai aștepți despre aceasta alte porunci, ca și noi să putem arăta numitei comisii cum au fost întîmplarea și cum s-au isprăvit. Fiți blagoslovit. Septembrie 1761 Ms. 228 fila 29. Protopop Zaharie Hunedoreanul. Inălțaita eurteasca comisie din oarecare fapte, scrisori sau și vorbele frăției talc luînd, mare și greu presus despre frăția ta cum că nu ai fi și nu ai fi măr- turisind adevărat unirea crcdinții: ne-au poruncit cu dinadinsul ca după datoria păstoriei noastre numaidecît și fără trecere să cercetăm lucrul acesta și să-i dăm dreaptă încredințare despre frăția ta în ce mărturisire ești. Deci fiindcă frăția ta însuți poți ști aceea, prin aceasta ți se poruncește ca mîine la 8 ceasuri fără trecere și fără scădere să te afli la sălașul nostru gata a da răspuns și încredin- țare deplină despre credința frăției tale. Fiți blagoslovit. Sibiu 18 august 1761 INFORMATIONS DOCUMENTAIRES SUR QUELQUES AGITATIONS SOCIAUX EN 1761 (Rcsume) On presente quelques informations documentaires concernant d’agitations sociaux parmi les Roumains cn 1761, â cause des mesures religieuses du regime des Habsbourg. DOMENIUL VELENȚA LA 1776 Despre Velența, azi cartier sud-estic aJ municipiului Oradea, noi am mai scris și cu aceeași ocazie am prezentat și un scurt istoric al acestei localități, urmărindu-i evoluția de la primele sale pomeniri documentare pînă în anul 17221. Orașul Oradea, în privința căruia literatura istorică și-a pronunțat cuvîntul ca fiind La origine un oraș episcopal2, s-a format pe baza mai multor așezări ru- rale, așa-numitele 7 locuri comunale, care au luat ființă în jurul cetății Bihorului, pomenită în anul 10753, locuri care cu timpul au devenit ulițe și apoi cartiere orădene. Unele din ele și-au păstrat pînă azi vechile denumiri din primele po- meniri documentare: Velența, Episcopia Bihorului, Olosig, Salca, pe cînd celelalte nu se mai păstrează: Wolf (în documentele de care dispunem numit diverticolul Wolf) și Vadkert. In 1598 apare denumirea de Oradea Mare, termen care în se- colul XVIII este deja consacrat4. . în timpul stăpînirii turcești, vreme în care catolicismul a pierdut foarte multe din privilegiile sale politice și economice, Oradea devine oraș liber, înce- pînd cu anul 1556, și este înzestrat cu privilegii de către principii acatolici5. După instaurarea stăpînirii habsburgice în 1691, instituțiile catolice încep să fie reașezate în’ vechile lor drepturi. în 1722 Velența este separată de orașul Oradea și în- zestrată cu statut de oppidum, ca domeniu terestral al episcopiei catolice. în anul 1769 începe reglementarea urbarială în comitatul Bihorului, iar în 1772 se pun în aplicare urbariile0. Rezultatele analizei urbariului Velenței din 1772 erau: 256 familii încadrate în următoarele categorii sociale: 97 familii de iobagi sau coloni; 23 familii de jeleri cu casă; 9 familii de jeleri fără casă; 116 familii de oaspeți; 1 Considerații în jurul reglementării urbariale a localității Velența din 1772, publicat împreună cu loan Pușcaș în Lucrări științifice, Seria B. Oradea, 1970, p. 169—194; Urbariul Velenței la 1772, apărut în aceeași publicație, împreună cu loan Pușcaș, în 1971; O conscriere din 1778 privind averea imobilă și veniturile stăpinite de către episcopia catolică din Oradea in tirgul Velența, studiu publicat în volumul Sub semnul lui Clio, Omagiu aicad. Ștefan Pascu, Cluj, 1974, p. 137— 143. Vezi acolo și notele de trimitere la sursele de informare pe baza cărora ne-atn sprijinit demonstrația vechimii tîrgului Velența. 2 Ștefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pină in secolul al XVI-lea, București, 1954, p. 48. 3 Doc. Rom. C. Transilvania, I (1075—1250), 1951, p. 1. 4 Gross-Wardein, Cf. Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 11, București, 1968, p. 17. în 1808 apărea și numele de Orâgyea mare. 5 Protestanți. 6 Pentru analiza urbariului Velenței vezi trimiterile de la nota 1. 576 NOTE Șl DISCUȚII 5 familii de nobili; 5 familii de preoți; 1 familie de învățător. La un anume interval de timp se făceau conscrieri în care crau consemnate veniturile, care, la rîndul lor, creșteau sau descreșteau în funcție de mișcarea populației, mai precis de trecerea unor familii dintr-o categorie socială în alta. Avem la îndemînă o conscriere din 1776, pe care o publicăm mai jos, pentru ca cercetătorii să aibă posibilitatea să scoată și alte date, care nouă ne-ar fi scăpat. Conscrierea în chestiune menține unele date identice sau aproape identice cu cele găsite de noi în urbariul din 1772. Se menține numărul sesiilor iobăgești, 1 „ 7 12 — , precum și numărul zilelor de robotă raportate la aceste sesii, adică 912 — . Cum acest număr de zile erau prestate în 1772 de către cei 97 de capi de familii iobăgești, faptul nc obligă să admitem că numărul lor rămîne neschimbat și în 1776. Se mențin neschimbate daturile pretinse de la întreaga obște: 17 stînjeni de lemne de foc; 17 cupe de unt; 35 claponi; 35 pui; 210 ouă. De asemenea se menține neschimbată robota pretinsă de la jeleri: 18 zile pe an pentru capul familiei de jeleri cu casă și 12 zile pe an pentru cel fără casă. Elementele noi pe care le aduce conscrierea din 1776 sînt următoarele: crește- rea numărului familiilor de jeleri de la 23 la 58 pentru cei cu casă și de la 9 la 25 pentru cei fără casă. Convingerea noastră este aceea că ei proveneau din altă parte, veniți din alte sate, ca urmare a procesului avansat de jelerizare, apropiat de „libera migrație", proces caracteristic secolului XVIII. întrucît recensămîntul lui losif II din 1785 înregistrează în Velența 204 jeleri, devine explicabilă creșterea numărului jelerilor de la 1772 pînă la 1776. Alte elemente noi menționate în conscrierea din 1776 sînt: — convertirea în bani a zilelor de robotă la prețul de 20 de creițari pentru ziua prestată cu vitele și 10 creițari pentru ziua prestată cu palmele. Este încă o dovadă că episcopia nu dispunea în Velența de alodiu pe care să-l lucreze în regie proprie cu muncă de robotă; — cărăușiile, echivalate în zile de robotă cu vitele, sînt și ele convertite în bani, la prețul zilei de robotă prestată cu vitele; — daturile erau și ele convertite în bani. Alte elemente noi pe care conscrierea le menționează, în comparație cu ur- bariul din 1772, sînt nona și dijma din cereale, prima percepută în calitate de stăpîn feudal, iar a doua percepută pe seama bisericii, ambele fiind convertite în bani. Deși conscrierea nu o menționează, părerea noastră este aceea că atît NOTE ȘI DISCUȚII 577 nona, cît și dijma erau pretinse în găleți de Bratislava, unitatea de măsură cu care operează și urbariul din ;1772. In sfîrșit, conscrierea din 1776 înregistrează și imobilele (povernele și moara), materialele din care erau construite, echivalarea lor în bani, precum și arenda pe care o aduceau. ANEXA Oppidum Velenczc et diverticulum Volf Oppidum Velencze cum praedio Nagy-Szalka et diverticulo Volf urbarialiter pro fundis extravillanis Velenczensium ad repartitis Hoc in oppido existit: Educillum dominale antiquitus ex solidis materialibus, et duobus cubisculis 1 camera et culina ac cellario aeque e solidaris materialibus sub fornice substructo 20° circiter urnarum capace constans, atque in area nulla ex parte cincta fontem tegulis expositum habens, quo in educillo materialiter ad... 850 fl. 5 cr. Aestimato annud educillantur, circiter 302 urnae vini, post quarum educillationem posperantur demptis praevie demendis...................... 302 fl. Dein Macellum dominale exiguum ex trabalibus lignis constructum, arundine tectum, quod macellum aestimatum ad ............................. 18 fl. exarendatum vero in...............................................30 fl. Item extra oppidum in diverticulo Volf, et via, qua versus Transylva- niam itur inter dumeta et respective terras arabiles ac parta Velenczen- sium habetur ad hiic aliud educillum dominale germanice Volf, hungarice vero Fehdr Farkas nuncupatum, ante quinquennium e solidis materialibus aedificatum scandulis tectum, et aeque e duobus cubiculis, 1 camerula, 1 culina et cellario, memoratae camerulae substructo, 50 circiter urnarum capace subsistens, quod educillum ad.............................. . 1030 fl. 49 xr. aestimatum, et in quo annue, circiter 111 urnae vini ct 120 mediae cremati educillantur cum puro emolumento.......................................118 fl. Terrae arabiles dominales hic loci dantur nullae verum una plaga ante quadriennium ex dumetis in parte extirpata sed hinc ad usque semper pro pascuo pecorum Cassae Piae usuata, quae plaga ex toto extirpata foret, et falca- retur circiter 30 falcatores exigeret. Caeter.um autem hocce oppidum Velencze praeter praedeductos edu- cillares ad sequentes annue utpote : — de censu urbariali ..............................................155 fl. — de censu terragii nobilium........................................12 fl. 54 xr. — de censu terragii iudaeorum.......................................46 fl. — arenda liberae distractionis cremati..............................30 fl. — taxa ahaenorum ................................................. 26 fl. Post haec perficere tenentur incolae huius oppidi annue : 7 — robottas subsequas videlicet coloni insimul iugales dierum 912 — , 8 a xris 20 in parta constituens.............................................. 304 fl. 17 — xr 2 578 NOTE ȘI DISCUȚII — no 58 inquilini domiciliati manuales dierum 1044 a xris 10 . . . 174 fl. — no 25 subinquilini aeque manuales dierum 300 a xris 10 . . 50 fl. 3 . — dein vectura dominio urbarialiter competentium 17 — orgiarum 8 lignorum urbarialium per colonos praestanda facit iugales robottas dierum 3 _ 1 17 — a xris 20...............................................................S fl. 47 — xr. 8 2 — item sectio lignorum urbarialium per no 58 inquilinos superanda manuales dierum 29 a xris....................................................5 fl. 5 xr. 1 . — demum longa vectura post 12 — sessionem, quas isthic degen- 1 tes coloni tenent iugales dierum 12 — a xris 20..................................4 fl. 10 xr. In summa itaque efferentes.....................................................544 fl. 5 xr. Culinaria urbarialia vero dominio annue competentia efficiunt in aere parato, et quidem 3 17 — mediae butyri 8 ' 3 lignatii a xris 17............................................................4 fl. 55 — xr. 35 capones a xris 9...........................................................5 fl. 15 xr. 35 pnlli a xris 3.............................................................1 fl. 45 xr. 1 210 ova, 12 ova a xris 3......................................................52— xr. 2 1 1 vitulus urbarialis post no 12 — sessionum ..............37— xr. 2 2 3 In toto autem...........................................................13 fl. 25— xr. 8 Ex nona et decima accipit dominium annuâ circiter: — 251 m.p. tritici mixti a xris 51 importantes.........................213 fl. 21 xr. 3 1 — 2 — m.p. bordei a xris 30 ......................................1 fl. 22 — xr. 4 2 — 7 m.p. avenae a xris 25.............................................2 fl. 55 xr. 1 1 — — m.p. seminis canabum a 1 fl.......................................7 — xr. 8 2 3 1 — 145 — m.p. indici in culmis a xris 10 ..........................24 fl. 17 — xr. 4 2 — 33 manipulos candabum a xris 1.......................................33 xr. — ex apum redemptione ...............................................24 xr. — 9 angelos in natura a xris 30.........................................4 fl. 30 xr. 1 — ex eorundem redemptione................................................17 — xr. — 3 baedulos in natura a xris 18.......................................54 xr. 3 — ex eorundem redemptione................................................15 — xr. . ............. 4 — de pecuma xristianitatis.............................................58 — xr. 5 Infert proinde nona et deeima eonunetim................................ 249 fl. 56 — xr. 10 Sylvae hic dantur nullae, rerum tantum aliquo dumeta antiqua partim ex quercinis arbusculis, partim vero ex spinelis, et varii generis arbusculis minus fructiferis consisten- . 1 tia, et in circuitu suo 1 — horae magna, quae dumeta autem dominio nilul fructificant ast solum pro foco subditorum deserviunt. NOTE ȘI DISCUȚII 579 Territorium antelati oppidi Velencze primae classis quod se ab Oriente versus Occideu- 1 tem extendit in longum ad distantiam 2— horae, et in latum ad spatium mediae horae, vidnum est ab Oriente cum possessionis Vâsârhelly, m medietate una iure terrestrali ad episcopatum Magno-Varadiensem, in alia medietate vero ad familiam Bihursianam spectante, et cum capitularibus Alpar ac Nagy-K^r; a Meridie cum Aegn6 capitulări possessione Ront6, et episcopali possessione Szollos, ab Occidente cum terreno Praesidii Magno Varadiensis, et a septentrione cum capitolare Civitate Magno-Varadiensis, seu Nagy-Vârad, et cum episcopali oppido Vârad-Olaszi. Controversia hic scitur nulla. ION BRATU LE DOMAINE DE VELENȚA EN 1776 (Resume) L’auteur se propose d’ analyser une conscription urbariale concernant le do- maine de Velența de 1776, en comparant les donnees de ce document avec celles de l’urbaire du meme domaine de 1772, lesquelles il les retrouve presque pas changees. CENTENARUL RĂSCOALEI LUI HOREA ȘI PUBLICISTICA ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA. LOCUL „TRIBUNEI" Cînd în 1884 se împlinea un veac de la marea răscoală țărănească de sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, românii din spațiul intracarpatic se gă- seau sub dominația regimului dualist austro-ungar. încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867 pusese în fața luptei poli- tico-naționale românești din Transilvania o problematică și mai complexă1. După conturarea sensurilor noii formule politice de guvernămînt, fruntașii români au acționat în direcția concentrării forțelor de care dispunea mișcarea. în condițiile' în care guvernul de la Pesta și-a îndreptat acțiunea represivă în principal asupra mișcării naționale românești, situată în fruntea mișcărilor naționalităților asuprite- din partea răsăriteană a monarhiei dualiste, înființarea partidelor politice româ- nești a reprezentat o oportună regrupare de forțe. Conferințele politice românești din deceniul opt al secolului reafirmau adeziunea la programul revoluționar din 3—5 mai 1848 și la tactica pasivistă, adoptată la conferința de la Miercurea din 7 martie 18692. Publicistica românească din Transilvania din anii ce au urmat încheierii dualismului austro-ungar esțe, în aceste împrejurări, orientată în și mai mare măsură în direcția realizării unei „educații politice" a cititorilor ei, a prezentării marilor momente din trecutul național. Răscoala țărănească din 1784, cu eroii ei principali, Horea, Cloșca și Crișan, precum și revoluția din 1848—1849, cu marii ei conducători, dintre care Simion Bămuțiu și Avram lancu treceau tocmai în acei ani în neființă, devin evenimentele istorice tot mai mult evocate in periodi- cele românești. Fie că sînt publicate dări de seamă asupra unor lucrări referitoare la cele două momente, documente istorice sau studii prin care ele erau reconstituite, se avea în vedere efectul asupra maselor românești. Astra își propune să susțină și ea asemenea eforturi de cercetare, cu importante consecințe în planul luptei politico-naționale românești. Relevând valențele educativ-patriotice ale reconsti- tuirii istoriografice a răscoalei lui Horea, loan V. Rusu, de pildă, oare va publica de altfel un amplu studiu despre răscoală, sublinia în 1869 acest lucru: „Cît ser- viciu și bine nu s-ar face națiunei, cînd am avea istoria dreaptă și nepiarțială, între altele, măcar a evenimentelor petrecute pe cîmpul acestei patrii înainte cu vre 85 ani în 1784, și chiar și în timpurile noastre înainte de asta abia cu vreo 20, 21 ani!"3 Aceasta era și direcția înspre care incita însuși George Barițiu, adăugind că dacă era necesar să avem și noi „un op scris în limba românească despre revo- 1 Ștefan Pascu, Făurirea statului național unitar român, voi. I, București, 1983, p. 170—185. 2 Liviu Maior, Transilvania și războiul pentru independență (1877—1878), Cluj-Napoca, 1977, p. 53—54. . 3 1. V. Rusu, Despre necesitatea de a ne studia istoria patriei din punct de vedere național (Discurs la Adunarea generală a ASTREI, Șomcuta Mare, 10—11 august 1869), în Transilvania, II, 1869, nr. 18 din 15 septembrie, p. 210. 582 NOTE ȘI DISCUȚII luțiunea lui Horea... se înțelege însă concinat cu acea imparțialitate și cu acea critică fără care istoricul nu e istoric, ci numai partizan al vreunei coterii poli- tice . .. Istoria trebuie să intre în posesiunea tuturor documentelor cîte s-au mai păstrat din acelea timpuri, pentru că aicelea încă au căzut în domeniul ei, iar critica le va cerne și alege cu rigoare și imparțialitate"4. Indemnînd la cercetarea din punct de vedere românesc a răscoalei lui Horea, G. Barițiu anunța publicarea studiului lui I. V. Rusu începînd cu numărul din 1 ianuarie 1872. „ ... Precum sperăm — continua G. Barițiu — publicarea men- ționatului studiu despre răscoală va inpintena pe generațiunile sucrescente ca să urmărească toate părțile dramei cu toate peripețiile și episoadele ei, pînăi ce vor da de adevărul întreg, carele pînă acilea era ascuns și închis cu șapte lăcate"5. într-adevăr, în primele șase numere ale revistei „Transilvania" pe anul 1872, George Barițiu publică studiul lui loan V. Rusu, Scurtă descriere a revoluțiunii lui Horea și Cloșca din 1784. Autorul a utilizat un material istoric bogat, studiul fiind deschis printr-o dezbatere asupra cauzelor și împrejurărilor care au deter- minat răscoala, așa cum făcuse și Al. Papiu-Ilarian și cum va proceda fiecare istoriograf al răscoalei. „Voind a scrie cu fidelitate revoluțiunea lui Horea — se explică autorul — mai inainte de toate trebuie să aruncăm o privire peste refe- rințele și împrejurările acelui timp. Trebuie să studiem că in ce stare și împre- jurări s-au aflat acei factori, cari au produs acea scenă singeroasă, care a con- sumat atîtea victime... Cunoscuți cu împrejurările acelui timp, trebuie să ne în- cercăm a afla adevăratul izvor și adevărata cauză care a produs acea revolu- țiune țărănească"0. în cele opt părți alo studiului loan V. Rusu reconstituie întreaga problema- tică a răscoalei țărănești din 1784. liste, de altfel, cel mai extins studiu românesc asupra evenimentului publicat pînă la monografia istorică a lui Nicolae Densu- șianu. Răscoala, argumenta autorul, a avut cauze mai îndepărtate și mai apro- piate, care se originau în sistemul iobăgiei; se adaugă împrejurările concrete din vremea apropiată de momentul izbucnirii ei, cum se întîmplase și în 1437 și 1514; ....trista soartă a iobăgimei a dezvoltat o ură a țăranilor asupra domnilor săi, din care erupse crîncena revoluțiune a lui Horea"'. Pe baza unui material istoric relativ bogat, I. V. Rusu reconstituie eveni- mentele premergătoare declanșării răscoalei, apariția pe scena evenimentelor a principalelor forțe sociale, care se vor confrunta deschis apoi în lunile noiem- brie—decembrie 1784. Este prezentat pe larg și Horea; el s-a pus în serviciul „nă- zuinței spre libertate a unui popor subjugat și apăsat de secoli", pentru care a sacrificat totul; „...el a fost capul poporului întru acea Întreprindere singeroasă, iar în astă rolă a sa a dovedit un caracter tare, deși decursul întreg al activității sale e acoperit de o negură singulară". Dezbaterea cauzelor răscoalei lui Horea și urmărilor ei, replica românească ia aserțiunile din lucrarea contelui Teleki Domokos referitoare la răscoală avea să fie continuată de însuși George Barițiu. Cel care prezentase, chiar cu accente 4 G. Barițiu, Despre istoria revoluțiunei horaiane, în Transilvania, IV, 1871, nr. 24 din 15 decembrie, p. 282. 5 Ibidem. 6 loan V. Rusu, Scurtă descriere a revoluțiunii lui Horea și Cloșca din 1784, în Transilvania, V, 1872, nr. 1 din 1 ianuarie, p. 5. 7 Ibidem. NOTE ȘI DISCUȚII 583 critice, în anii dinaintea revoluției lucrarea lui A. de Gerando9 și patronase cer- cetările asupra răscoalei, inclusiv pe cca a lui loan V. Rusu, intervine de-acum el însuși în dezbaterea problematicii ei. Primul aspect pe care îl discută G. Barițiu se referă la „cauzele pentru care au revoltat românii la an. 1784", studiul publicat în nr. 7 al revistei „Transilvania" avînd chiar acest titlu. Este reluată problematica țărănească din Transilvania, făcîndu-se prezentarea sistemului iobăgesc existent în secolul al XVIII-lea. Insis- tențele istoricului cad asupra ansaimblului raporturilor feudale, a rentei feudale, cu formele ei atît de agravante, asupra abuzurilor stăpînilor de pămînt și admi- nistratorilor acestora9. Concluzia studiului este evidentă: cercetarea istorică a răscoalei nu se poate dispensa de investigarea cauzelor care au determinat declanșarea ei. Cercetarea materialului arhivistic, a legislației Principatului, conduce la alte încheieri decît cele din lucrarea contelui Teleki, la cunoașterea reală a stării țărănimii din Ar- deal, în care se originează însăși răscoala. George Barițiu continuă intervenția sa pe tema răscoalei din 1784 prin prezentarea episodului prinderii conducătorilor principali10, mai puțin tratat în studiile și articolele de presă publicate anterior, serialul barițian încheindu-se cu articolul referitor la „sentințele de moarte și execuțiunile capilor revoluțiunii de la 1784". El urmărește activitatea „comisaru- lui inchizitor și executor în Transilvania", contele Anton von Jankovich, care primise misiunea din partea împăratului losif al II-lea de a potoli răscoala și cerceta cauzele răscoalei; soarta căpitanilor principali era dinainte hotărîtă, în împrejurările în care, pe de altă parte, nobilimea maghiară din Principat își ma- nifesta nemulțumirea pentru faptul că nu i s-a permis să facă ea judecata, sau măcar să participe la anchetarea conducătorilor. Prezentarea documentată a in- terogatoriului lui Horea, Cloșca’ și Crișan, a sentințelor pronunțate de comisie și a martiriului la care au fost supuși, a episodului prinderii și condamnării al- tui conducător, loan Fârțală, care urmărea să reaprindă răscoala țărănească odată cu sosirea primăverii următoare, fac ca acest articol să rămînă drept o contri- buție notabilă la cunoașterea momentelor finale ale marii răscoale. De reținut îndemnul pe care Barițiu îl face pentru continuarea investigării răscoalei; „Horea, Cloșca și Crișan sînt trei personage istorice cu care istoricii noștri ar trebui să se ocupe mai de aproape decît s-a întîmplat pînă acuma. Noi din partea, noastră credem că le-am deschis loc destul în coloanele acestor foi înguste, pentru ca pe cît s-a scris aci despre dînșii, să dea altora îndemn și ocaziune la un studiu mult mai întins în această materie"11. Totodată în articol sînt realizate apropieri între răscoala din 1784 și revoluția românească din 1848: „aristocrația transilvană" n-a învățat nimic din evenimentele de la 1784, îneît, conchide Barițiu, „cu sau fără revoluțiunile europene din 1848, o catastrofă nouă în Transilvania era să fie ine- vitabilă". * în anii Războiului pentru independența României losif Vulcan, care scotea la Budapesta revista „Familia", a publicat o serie de 25 de schițe de călătorie întreprinsă în Transilvania. Faptul și momentul publicării acestor însemnări sînt 8 în Foaie pentru minte, I, 1845, nr. 51—52; II, 1846, nr. 1—4, sub titlul: Românii la D. A. de Gerando. 9 Transilvania, V, 1872, nr. 7 din 1 aprilie, p. 73—75. 10 Idem, nr. 8 din 15 aprilie, p. 85—88. 11 Idem, nr. 9 din 1 mai, p. 97—101. 584 NOTE ȘI DISCUȚII semnificative, precum și itinerarul urmat și descris în coloanele revistei. Călă- toria de la Alba lulia la Zlatna și de aici la Abrud, Vidra, Baia de Criș a vizat unele locuri istorice unde s-au petrecut episoade din evenimentele revoluționare de la, 1784—1785 și 1848—1849. Descriind Baia de Criș, I. Vulcan amintește, în secvența de jurnal intitulată Gorunul lui Horea și mormîntul lui lancu, realitatea că ea se află „in mijlocul unor locuri istorice importante pentru noi românii". Aici e Mesteacănul, unde s-au adunat țăranii pentru a hotărî „sfărîmarea. jugului umilitor și a lupta pentru egalitate", aici fiecare loc spune ceva despre marea răscoală țărănească; aici și-a trăit Avram lancu ultima pante a vieții, tot aici, la Țcbea, lingă gorunul lui Horea, găsindu-se mormîntul său lîngă care trebuie ridicat un monument măreț, pe măsura eroului. „Avram lancu nu are încă un monument" — constata călătorul la șase ani după moartea celui care intrase „în cultul nostru național"1-. împlinirea unui secol de la răscoala lui Horea a constituit pentru românii transilvăneni un nou prilej de manifestare împotriva regimului dualist austro- ungar. Opinia publică românească a fost pregătită din timp prin intermediul pre- sei, prin numeroase articole referitoare la istoria răscoalei inserate în paginile principalelor ziare românești. Prevăzătoare, redacțiile ziarelor au început din timp publicarea de articole pe tema răscoalei, devansînd acțiunea prohibitivă a autorităților. Printre cei mai insistenți în presa românească din Transilvania cu articole pe tema răscoalei este și de data aceasta G. Barițiu, editorul și redactorul respon- sabil al „Observatorului", ziar politic, național-economic și literar pe care îl scotea la Sibiu. Intervenția istoricului și marelui ziarist român a fost facilitată de reacția presei maghiare din Cluj la publicarea statutelor Societății „Opinca română", care iși propunea „cultivarea naționalismului român în Austro-Ungaria", adică întreținerea sentimentului patriotic național la românii din monarhia dua- listă. Statutele fuseseră întocmite dc „o comisiunc ad hoc" din care, alături de losif Sterca-Șuluțiu, Visarion Roman și Anania Trombițaș, făcuse parte și George Barițiu. Presa maghiară incrimina, în alt rind, proiectul comemorării martiriului celor trei căpitani principali ai răscoalei pentru februarie 1885. G. Barițiu răspunde polemic prin articolul Horea, Cloșca și Crișan, publicat în trei numere consecu- tive ale „Observatorului" din a doua jumătate a lunii august 1884, precizînd că „la serbarea memoriei nefericiților bărbați Horea, Cloșca și Crișan s-a pus teme- lia cea mai bună înainte de aceasta cu 19 ani". Interzicerea comemorării marti- rilor români „și aici în țară, unde au căzut ei victime pentru scăparea poporului de jugul tiraniei constatat și adeverit chiar prin autografe împărătești — con- chide Barițiu —. aceasta este un document de răutate sălbatică a micilor tirani din Cluj"13. George Barițiu va publica, în următoarele 24 numere ale „Observatorului", un serial de articole, documente și recenzii pe tema răscoalei lui Horea. Sînt încorporate și republicate în acest serial unele articole mai vechi, apărute în „Transilvania" cu 12 ani în urmă, cum erau cele referitoare la cauzele răscoalei, 12 losif Vulcan, Gorunul lui Horea și mormintul lui Avram lancu, în Familia, XIV, 1878, nr. 63 din 24 august/5 septembrie, p. 405—406. 13 G. Barițiu, Horea, Cloșca și Crișan, în Observatorul, VII, 1884, nr. 57—59, p. 230—231, 233—234, 237—238. NOTE ȘI DISCUȚII 585 la împrejurările prinderii conducătorilor principali, la condamnarea și executarea lor14. Intre acestea intercalează un articol despre acuzațiile pe care „comitatele și domnii feudali" le-au adus românilor, ofițerilor comandanți ai trupelor impe- riale staționate în Transilvania și chiar împăratului losif al II-lea pentru izbuc- nirea și desfășurarea răscoalei țărănești, pentru neintervenția promptă în vederea înăbușirii ei15. Semnificativ este faptul că acest serial era publicat pe prima pa- gină a ziarului și în paralel cu raportul prefectului pașoptist Axente Sever. Ultimele 12 numere ale „Observatorului", în care era publicată seria de ar- ticole barițiene asupra răscoalei, conțin recenzia critică făcută lucrării lui Szi- lăgyi F„ prilej de a expune punctul de vedere românesc asupra marii mișcări. Publicarea seriei de articole vreme de trei luni se încheia în numărul din 1 no- iembrie 1884 al ziarului „Observatorul", deci chiar la 100 de ani de la incidentul petrecut la Curechiu, din care s-a aprins a doua zi răscoala. Concluzionînd, G. Barițiu pune problema dacă cei trei conducători princi- pali ai răscoalei pot fi considerați martiri și absolviți de „crimele" de care erau acuzați de nobilime că le-au comis în. cursul răscoalei. în timpul unor asemenea evenimente se produc și fapte violente, dar „ele însele nu se confundă în această judecată a noastră ... ; dacă în revoluțiunea horaiană au fost omorîți 2—3 sute de maghiari prin români, apoi acesta era un mic procent al românilor uciși în sutele de ani de către domnii feudali. De altmintrelea românii au ucis în 1784 și pe români crezuți adversari ai libertății poporului .. ."1,i. Cît privește o a doua chestiune aflată în dezbatere, G. Barițiu opiniază pen- tru serbarea memoriei martirilor la 28 februarie 1885, după datina românească. Autoritățile ungurești nu puteau ierta redactorului „Observatorului" cele scrise și publicate în paginile ziarului sibian. Se intentează un proces ziarului „Observatorul", cu acuzația de a fi publicat în numărul său din 29 octombrie 1884 un articol îndreptat deschis împotriva autorităților din Budapesta, intitulat Frica guberniului unguresc de umbrele a trei morți vii, scris de fiul redactorului, Ieronim Bariț (apărut însă sub semnătura Camil). Guvernul de la Budapesta a interzis ținerea sinodului bisericesc românesc convocat pentru 1 noiembrie 1884, în scopul preîntîmpinării eventualelor manifestări românești la centenarul răs- coalei lui Horea. Articolul publicat în această chestiune de ziarul „Observatorul" ridiculizează autoritățile dualiste și teama lor, justificată de altfel, în legătură cu posibilele manifestări românești. „Națiunea română din Au.stro-Ungaria — con- chide articolul — știe și simte preai bine că nu acuma este timpul ca să sărbă- torească și să ridice un monument vizibil în memoria triumvirilor martiri Horea, Cloșca și Crișan, ci atunci cînd după Plevna ungurească va recîștiga drepturile sale nealienabile și libertatea ce i s-a răpit pe nedrept prin pactul dualistic"1". Autoritățile ungurești au intentat, pentru menționatul articol, în decembrie 1884, un al doilea proces de presă ziarului „Observatorul", redactorului său; George Bariț își asumă întreaga răspundere pentru acest articol, nedivulgînd identitatea autorului. Cuvîntul său la proces, a cărui stenogramă e publicată în numerele 98—101 ale „Observatorului", se constituie într-o caldă evocare a figurilor căpi- tanilor principali ai răscoalei, a acțiunii țărănești din 1784, care a avut drept 14 Idem, nr. 61, p. 245—256; nr. 68—69, p. 273—274, 277—278. 15 Idem, nr. 62—67, p. 249—250, 253—254, 257, 261—262, 265—266, 269—270. 16 Idem, nr. 84 din 1 noiembrie/22 octombrie 1884, p. 337—338. 17 Idem, nr. 83 din 29/17 octombrie 1884, p. 334; articol preluat din nr. 82 al ziarului Luminătorul din Timișoara. 586 NOTE ȘI DISCUȚII cauză principală „sclavismul feudalistic: iobăgia". Informația istorică și conclu- ziile studiilor sale mai vechi referitoare la răscoala lui Horea sînt puse acum în valoare de către istoricul și ziaristul aflat pe banca acuzării18. * Un loc important în cadrul presei românești din Transilvania a avut, în acel an 1884, ziarul „Tribuna" din Sibiu. Apărut, chiar în anul centenarului răs- coalei lui Horea, ziarul se angaja, prin articolul-program către publicul român, din primul său număr (14 26 aprilie 1884), să combată deschis măsurile care îm- piedecau dezvoltarea popoarelor din monarhia austro-ungară, pe care o numea „stat poliglot". Ziarul asigura o informare promptă asupra principalelor probleme din Transilvania și monarhie, avînd numeroase știri din România. încă în cursul verii anului 1884, ziarul „Tribuna" respinge sub o formă mas- cată atacurile ziarelor oficioase maghiare „Pești Naplo" (al Partidului moderat din Ungaria) și „Kolozsvâri Kozlonv" (guvernamental) la adresa românilor din Tran- silvania19, precum și pe cele ale ziarului „Nemzet". care minimaliza importanța sărbătoririi centenarului răscoalei, pe care periodicul maghiar o punea „în legă- tură cu tendințele ce ar fi avînd proletariatul român" de împărțire a latifundiilor marilor proprietari'-'0. La începutul lunii noiembrie 1884, in contextul împlinirii unui veac de la răscoala lui Horea, I. Slavici publica în „Tribuna" articolul intitulat Conjecturi politice, în care dezbate și chestiunea serbării centenarului răscoalei. Observa deschis că această serbare a fost, între altele, și o „manifestațiune îndreptată în contra Ungariei actuale", manifestație care, însă, n-a putut avea loc în Transil- vania, „ci într-o țară vecină, dar inițiatorii ei nu sînt fii ai acelei țări, ci tineri emigrați de aici. Aceștia desigur că nu și-au părăsit țara, familiile și prietenii de copilărie fiindcă le mergea prea bine, ci fiindcă li se făcuse în țara lor viața in- suportabilă"21. De altfel, în cadrul politic din acea vreme, ziarul „Nemzet" (nr. din 7 sep- tembrie), exprimînd teama autorităților dualiste austro-ungare în legătură cu manifestările politice românești care vor fi prilejuite de centenarul răscoalei lui Horea, aprecia că acțiunea românească nu va fi una de amploare, ci numai o propagare teoretică; „Tribuna" punea atunci deschis întrebarea: dacă e inofensivă sărbătorirea, dc ce atîta zarvă și îngrijorare? — oferind totodată răspunsul, așa cum era conceput de privilegiații timpului: „Fiindcă trebuiesc omorîte în români dispozițiunile cc-i fac accesibili pentru propaganda unor tendințe ca cele ce la 1784 i-au împins la răscoală"22. Polemica „Tribunei" cu ziarele oficiale maghiare pe tema răscoalei lui Horea continua în cursul lunii noiembrie 1884, chiar în zilele cînd se împlineau 100 de ani de la eveniment; de altfel, adnotarea critică a unor articole scrise pe un ton defăimător publicate de periodicele maghiare din Transilvania și Ungaria era singura posibilitate prin care „Tribuna," putea să se oprească ea însăși asupra 18 Idem, nr. 99 din 24/12 decembrie 1884, p. 398, Procesul „Observatorului". (Apărarea d-lui G. Barițiu.) 19 Tribuna, I, 1884, nr. 73 din 13/25 iulie, p. 290 (Horea și Cloșca in mintea maghiarilor). 20 Idem, nr. 107 din 25 august/6 septembrie 1884, p. 425. 21 I. Slavici, Conjecturi politice (II), în Tribuna, 1884, nr. 157 din 26 octom- brie/? noiembrie, p. 625. 22 Idem, nr. 117 din 7/19 septembrie 1884, p. 466. (Horea și Cloșca). NOTE ȘI DISCUȚII 587 istoriei răscoalei, semnificațiilor ei. Observînd că românilor din Transilvania le-a fost interzis să serbeze centenarul răscoalei, în numărul din 23 oct./4 nov., la Revista politică se nota laconic: „Ieri s-a serbat, pe unde s-a serbat, centenarul răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan". Totodată, „Tribuna" informa despre serbările organizate la București, Iași, Galați, Craiova și în alte orașe ale Româ- niei în memoria țăranilor români căzuți în cursul răscoalei23, despre faptul că poliția din Budapesta a urmărit ca, nu cumva Societatea studenților români „Petru Maior" să serbeze centenarul răscoalei24. Chiar procesul de presă al „Observato- rului" lui G. Barițiu. este prilej pentru „Tribuna" sibiană să vorbească despre Horea și Cloșca25. De altfel, pentru atitudinea ziarului în primele luni de la apariție, „Tribunei" i se deschide un proces de presă, în ianuarie 1885. pentru publicarea unui material pe altă temă; ziarul „Observatorul" reținea ca adevărată cauză a procesului: „deoarece provocarea ce se cuprinde în articol agitează prin cuvintele lui clare pentru negarea și răsturnarea existenței statului și a institu- țiunilor constituționale ale Ungariei"26. In pofida supravegherii severe, ziarul „Tribuna" va publica mai multe ma- teriale și informații referitoare la răscoala țărănească din 1784 în lunile februa- rie—martie 1885, la centenarul martiriului conducătorilor principali, Horea, Cloșca și Crișan. Fruntașii politici români au preconizat ca formă de celebrare a me- moriei martirilor oficierea unui parastas în toate bisericile românești din Tran- silvania. Autoritățile dualiste austro-ungare se temeau ca această manifestare sfi nu adune prea mult popor și să nu se transforme în acțiuni de mai mare am- ploare; de aceea, cu deosebire zona Munților Apuseni este îndeaproape supra- vegheată. „Tribuna" publica în numărul său din 26 februarie/10 martie 1885 o relatare din „Cîmpeni, Munții Apuseni, februarie 1885", care informează cititorii despre acțiunea pretorului Zudor; acesta, pentru a împiedeca ținerea parastasului în memoria lui Horea, Cloșca și Crișan în 28 februarie, a adus 50 de jandarmi la Cîmpeni, sub motivul că „moții ar fi vrut să se răscoale". învățătorul Nicolae Corcheș fusese avertizat sever de pretor cui o zi înainte să nu întreprindă nimic în 28 februarie27. în ziua de duminică 1 martie 1885, jandarmii au scos pe locui- tori afară din biserica din Lupșa, împrăștiindu-i violent, de teama unei celebrări a memoriei conducătorilor principali ai răscoalei28. Pentru a împiedica astfel de manifestări românești, autoritățile maghiare au obligat episcopii români să trimită circulare bisericești protopopilor și preoților din satele Transilvaniei pentru a se anula serviciul bisericesc din ziua de 28 februa- rie 1885. Sub titlul Oprirea serviciului dumnezeesc în ziua de 28 februarie a.c., ziarul „Tribuna" reproducea din „Observatorul" o corespondență venită din jurul Lechinței, în care se exprima nedumerirea și opoziția satelor față de circulara episcopală primită în acest sens în dieceza Gherlei29. Era reprodus textul circu- larei, pentru a fi încunoștințați cititorii asupra măsurilor la care s^au pretat auto- ritățile, informîndu-i totodată că „în părțile Dăbîcii, în dieceza Gherlei, în comi- 23 Idem, nr. 157 din 23 octombrie/4 noiembrie 1884, p. 619; nr. 157 din 26 oc- tombrie/? noiembrie 1884, p. 625. 24 Idem, nr. 160, din 31 octombrie/12 noiembrie 1884, p. 638. 25 Idem, nr. 188 din 5/17 decembrie 1884, p. 749. 26 Observatorul, VIII, 1885, nr. 8 din 7 februarie/26 ianuarie, p. 31. 27 Tribuna, II, nr. 45 din 26 februarie/10 martie 1885, p. 178. 28 Ibidem. 29 Idem, nr. 62 din 17/29 martie 1885, p. 246. Pentru acest aspect al problemei vezi și Gh. Naghi, Centenarul răscoalei lui Horea sărbătorit în biserică, în Mitr. Ardealului, XXIV, 1979, nr. 10—12, p. 917—922. 588 NOTE ȘI DISCUȚII tatul lui Bânffy, puterea civilă prevenise mai înainte, trimițînd o ordinațiune pentru pretori, de aici, către notarii cercuali, pentru a spiona și observa orice mișcări referitoare la serbare"30. Ziarul „Tribuna" își informa, în același timp, cititorii că la Sibiu și în aJte părți ale țării, unde s-a putut, parastasul s-a ce- lebrat totuși, în memoria „celor periți în acea revoluție de dureroasă amintire și îndeosebi pentru veșnica pomenire a jertfiților Horea, Cloșca și Crișan"31. „Tribuna" însăși publica în numărul său din 28 februarie 1885 un editorial în primele două coloane, sub forma unei corespondențe din Sibiu (datată 15 februarie rft.v.). care rememora starea țărănimii române din Transilvania în secolul al XVIII-lea, greutatea iobăgiei, în care se originează răscoala din 1784. Hoiva a avut meritul că s-a pus în slujba celor mulți, „răscoala a venit asupra lui cum vine puhoiul în fruntea ei, căci era omul designat de încrederea obștească"32. înfierînd procedura execuției celor trei conducători țărani, articolul, scris probabil de re- dactorul ziarului, I. Slavici, reține ca un prim rezultat al răscoalei și sacrificiului țărănesc obținerea dreptului de strămutare a țăranului iobag prin desființarea legăturii de glie, a servituții personale. Modul de prezentare a problematicii din vremea răscoalei, în corespondență cu situația românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului trecut, este edificator pentru aprecierea măsurii în care ziarul „Tribuna" își atingea obiectivele propuse în primul an de la apariția lui: „Horea și Cloșca au fost frinți în roata călăului .. . Viața lor — mai mult nu s-a putut cere: a ne cere acum și memoria lor, aceasta e prea mult! — aceasta nu o putem da! Cînd zi cu zi ei sînt puși în rînd cu comunii făcători de rele. . . am fi trădători față cu neamul nostru, dacă ne-am lepăda de dînșii"33. NICOLAE EDROIU 30 Ibidem. 31 Idem, nr. 38 din 17 februarie/1 martie 1885, p. 151 (Cronică. Parastas pen- tru Horea, Cloșca și Crișan). 32 Idem, nr. 37 din 16/28 februarie 1885, p. 145. 33 Ibidem. O NOUĂ MENȚIUNE DOCUMENTARĂ DESPRE MEDALIILE PRIVITOARE LA HOREA Eveniment de excepție, într-o societate primenită prin reformele iozcfine și vădit sensibilizată la problemele sociale, răscoala lui Horea din 1784 a lăsat adinei urme în scrisul și plastica vremii. Actele oficiale și corespondența privată, gazetele și pamfletele, broșurile și calendarele, picturile și desenele sau gravurile și me- daliile nu numai că au surprins cu generozitate starea de spirit a vremii, dar au și contribuit în mare măsură la conturarea și fixarea proporțiilor acesteia. Prin scris și prin imagini s-au colportat pc arii întinse informații diverse, adesea con- fuze și exagerate, sau judecăți contradictorii, mai mult sau mai puțin ostile, asupra desfășurării și sensului mișcării. Dar, indiferent de valoarea documentară și artistică a acestora, de faptul că în mare parte au satisfăcut curiozitatea pen- tru noutăți senzaționale, importantă rămîne crearea unei opinii publice și între- ținerea interesului european pentru problema românească1. Medalistică constituind una din modalitățile de difuzare a imaginilor frun- tașilor răscoalei, în continuare, dorim să stăruim asupra circulației în epocă a medaliilor despre Horea în strînsă legătură cu o nouă informație documentară furnizată de un act, din 13 ianuarie 1785, de la gimnaziul din Sîntana-, Alături de gravuri reprezentînd scene din timpul răscoalei, de portrete și siluete ale conducătorilor acesteia, circulă intens și medalii cu chipurile lui Horea și Cloșca. Răspîndite inițial în Transilvania, medaliile depășesc curînd hotarele principatului, în ianuarie 1785, înregistrîndu-se prezența lor în părțile răsăritene ale Ungariei, iar în Moldova „Jurnalului ieșan“ al Consulatului rus, fiindu-i cu- noscută baterea lor cu inscripția: „N.N. Hora, Rex Daciae1'3. în lipsa medaliilor, care să fie trimise cunoscuților sau oficialităților, inte- resați! recurgeau frecvent în, corespondența lor particulară și oficială la descrieri amănunțite sau la reproduceri în desen. Astfel Adam Bolonyi din Zalău, într-o scrisoare din ianuarie 1785, descria cumnatului său din Pinkocz una din medaliile lui Horea4, iar Ladislau Szuhânyi, vicecomitele Sătmarului, relata despre aceleași medalii, din Careii Mari la 16 ianuarie 17 855. Mult mai conștiincios și, evident, preocupat de grija exactității, George Bessenyei, vicecomitele Beregului, trimitea din Muncaci, la 23 ianuarie 1785, Locotenenței regești din Buda desenul uneia 1 D. Prodan, Din ecourile răscoalei lui Horea în străinătate, în Gînd româ- nesc, III (1935), nr. 2, p. 99—105; Idem, Răscoala lui Horea, II, București, 1979, p. 647—702; N. Edroiu, Răsunetul european al răscoalei lui Horea (1784—1785), Cluj-Napoca, 1976. 2 Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Direcția școlară Oradea, R. 25/1785. 3 Documente privind istoria României. Colecția Eudoxiu Hurmuzaki (Serie nouă). 1. Rapoarte consulare ruse (1770—1796), București, 1962, p. 300. 4 N. Densușianu, Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei, București, 1880, p. 70 (extras). 5 Idem, p. 49. 590 NOTE ȘI DISCUȚII din medaliile lui Horea®. Vaticanul primea și el, în 18 ianuarie 1785, medaliile lui Horea și Cloșca de la nunțiul papal din Viena7. Interesul pentru aceste me- dalii a persistat și după executarea fruntașilor răscoalei, Grigorie Daniel din Dumbrăvenii Sighișoarei comunicîndu-i la 11 martie 1785 lui Emeric Daniel din Rcma că în curînd îi va trimite un desen de pe medalia lui Horea8. In acest context al interesului sporit pentru medaliile lui Horea și în ge- neral pentru tot ceea ce privea răscoala sa se înscrie și conținutul actului pe care ne propunem să-1 analizăm. Documentul în cauză face parte din corespon- dența oficială a Gimnaziului din Sintana, comitatul Arad, cu forul superior. Di- recția școlară Oradea. Ludovic Szomi, directorul gimnaziului, sub vădita in- fluență a stării de spirit nobiliare din epocă, solicita lămuriri în privința adop- tării de măsuri față de doi elevi ai școlii, românul Teodor Balint și secuiul Emeric Pongrâcz. Despre primul aflăm că era absolvent al clasei a doua de „gnama- ticae" și provenea dintr-o familie de jude sătesc ortodox. Fiind privit cu ostilitate de nobilii locali, directorul punea întrebarea dacă era oportun să i se permită continuarea studiilor în școală sau să i se recomande orientarea spre preoție, even- tual să urmeze studii private. Despre al doilea școlar aflăm că era fiu de nobil secui din Transilvania, cu studii întrerupte, solicitînd continuarea lor la Gimna- ziul din Sîntana. Alături de aceste informații privind atmosfera din școala gimnazială, at- mc'sferă creată de resentimentele nobiliare declanșate de răscoală, documentul cu- prinde un post-scriptum (Fig. 1) de o pagină cu diferite știri care circulau despre răscoală și cu o descriere a unei medalii dedicate lui Horea. Este consemnată vi- zita la Sîntana, din porunca vicecomitelui, pe atunci Andrei Forrai, a „chirurgu- lui" comitatului, caro a făcut cunoscută directorului Szomi prinderea lui Horea. Se fac referiri la fărădelegile săvîrșite de răsculați la Deva și este precizat nu- mărul captivilor executați. De o valoare cu totul aparte ni se pare înregistrarea unei medalii a lui Ho- rea pe o parte cu inscripția latină „Hora Dux Bestriae, Princeps Transilvaniae" însoțită pe verso de alta, în limba română (in altera vero valachica idiomate), redată în latinește sub traducerea „Hora quiescit, Regnum solvit", adică „Horea hodinește, Țara plătește". Ultima parte a legendei, cea tradusă din românește, este cunoscută pe două medalii9, una din argint (Fig. 2) și alta din plumb (Fig. 3), păstrate în colecția Muzeului Național din Budapesta. Pe aceste medalii legenda este formulată ast- fel: „Horia be și hodinește, Țara plînge și plătește". Dacă informația datorată directorului gimnazial Szomi este adevărată — evi- dem că nu se poate verifica —, înseamnă că ne găsim în fața consemnării docu- mentare a unei noi medalii, necunoscute, cu legenda bilingvă. Am mai sublinia faptul că legenda în limba latină prezintă o formă nemaiîntîlnită la medaliile cunoscute, întrucît în niciuna nu apare pretinsa intitulare a lui Horea de „Dux Bestriae". Fără îndoială că această legendă în limba latină, dacă medalia a existat, este în strînsă relație cu preocuparea nobilimii ostile răscoalei de a conferi miș- cării un caracter prevalent politic și antimonarhic, pentru a dizloca atitudinea ® Idem, p. 49 și 72. 7 I. Dimitriu-Snagov, Românii in arhivele Romei (Secolul XVIII), București, 1973, p. 462—463; N. Edroiu, op. cit., p. 168, nota 76. 8 N. Densușianu, op. cit., p. 67. 9 O. Beu, Răscoala lui Horia in arta epocei, cu o sută cinci ilustrațiuni, Bucu- rești, 1935, planșa 100/2—3. NOTE ȘI DISCUȚII 591 moderată a autorităților, în frunte cu împăratul losif al II-lea și comisarul im- perial Jankovics. Această încărcătură politică însă a fost de natură să sporească adversitatea față de răscoală a nobilimii în totalitatea ei și mai cu seamă a aceleia din administrația țării însărcinată să urmărească cu atenție desfășurarea evenimentelor. Acest fapt era cu atît mai stringent în comitatul Aradului, unde se găsea gimnaziul condus de Szomi, cu cît vicecomitele Andrei Forrai și fiul său omonim, notar și el al aceluiași comitat, s-au remarcat prin zelul lor de a întreprinde măsuri represive împotriva țăranilor adeseori doar bănuiți de anu- mite atitudini antinobiliare. Astfel din corespondența comisarului regal Jankovics și vicecomitelui Andrei Forrai rezultă cu claritate poziția excesivă a acestuia din urmă, încercarea sa de a executa, în noiembrie 1784, nu mai puțin de 42 prizo- nieri, eșuată doar prin intervenția personală a comisarului regal și a împăratului10. In acest context de maximă încordare în comitatul Aradului se explică și grija cu care erau consemnate informațiile de orice natură despre răscoală, in- clusiv baterea medaliilor despre Horea. M. M. JUDE 10 N. Densușianu, op. cit., p. 30—32. 592 NOTE Șl DISCUȚII Fig. 1. NOTE ȘI DISCUȚII 593 Fig. 3. MARȘUL REGIMENTULUI ROMÂNESC DE GRĂNICERI DIN NĂSAUD In contextul luptei de eliberare socială și națională a românilor din Transil- vania și din celelalte provincii locuite din străvechi timpuri de neamul nostru, ideea curții imperiale vieneze de a militariza unele districte1 devenea pentru populația autohtonă, atît de setoasă de dreptate, o foarte mare tentație. Cum se știe, „Printr-un decret imperial dat la 15 aprilie 1762, Maria-Tereza de Habsburg, împărăteasa Sfîntului Imperiu roman de origine germană (1740— 1780), a hotărît înființarea unei miliții grănicerești, menită să apere hotarele sud- estice ale statului său, într-o perioadă cînd acesta trecea prin mari greutăți, pro- vocate de luptele pentru moștenirea tronului"2. în privința planurilor nu existau nici un fel de dubii. „Se desprinde în mod evident intenția curții vieneze de a, se folosi de grăniceri pentru a ancora mai solid absolutismul terezian în sol arde- lean. Prin noua instituție militară vor crește puterea și prestigiul comandantului militar local, exponent al voinței imperiale, și va. scădea implicit vaza dietei no- biliare, refractară față de centralizarea imperiului"3. De altfel, nimeni nu se putea opune militarizării. Cei care se opuneau, erau „vînduți ca sclavii din antichitate nobililor din comitatele învecinate"4. Deci, volens-nolens, „în 1763 se trece la or- ganizarea efectivă a regimentului, dîndu-i-se drapel pe care trebuiau să jure cre- dință împărătesei Austriei"5 și, în același timp, se înființa o fanfară militară care să participe la ceremoniile, festivitățile și defilările regimentului. Dar pe românii din cele 44 de comune care deveneau Districtul militar grăniceresc al Năsăuduluie nu steagul și nu fanfara și, cu atît mai puțin, dorința Austriei de a-și apăra gra- nițele îi determina să se înregimenteze, ci unele prevederi din Statutul grăniceresc, formulate clar7 în urma numeroaselor demersuri pe care le făcuseră reprezentanții năsăudeni la Viena. In statut, împărăteasa prevedea, printre altele: „Am decis ca acești Valahi, locuitori ai districtului Rodnei și ai altor localități, precum și alți Valahi din aceleași localități cari s-ar anunțaț ulterior, și cari toți pînă acum nu s-au bucurat de libertate, să fie scoși din starea lor de supuși de pînă acum și să fie părtași la toate prerogativele legate de statul militar. Anume atît ei, cît și 1 Carol Gollner, Regimentele grănicerești din Transilvania. 1764—18.51, Editura militară, București, 1973. 2 Corneliu Albu, Față în față cu Bonaparte pe puntea de la Arcole, în Magazin istoric, 1973, nr. 11, p. 84. 3 Gollner, op. cit., p. 25. 4 Idem, p. 54. 5 I. Dimulescu, Din trecutul Ardealului. Istoricul regimentului 2 grăniceri românesc, Pitești, 1933, p. 7. 9 Virgil Șotropa, Districtul Năsăudului, în Arhiva Someșană, 1924, p. 7; idem, înființarea graniței militare năsăudene, în Arhiva Someșană, 1938, nr. 24, p. 1—129; idlem, Militarizarea văei Bîrgăului, în Arhiva Someșană, 1929, nr. 10, p. 1—31. 7 Vasile Bichigean, Statutul grăniceresc, în ArhiVa Someșană, 1928, nr. 8, p. 76—92. 596 NOTE ȘI DISCUȚII copiii și urmașii lor, eliberați de orice obligament de supuși, să fie considerați oameni liberi; toate bunurile cîte formează proprietatea unui individ, dimpreună cu tot folosul și cîștigul ce-1 aduc, să fie scutite din neam în neam de dijmele obi- cinuite a se lua mai înainte; proprietarii să fie apărați în conformitate cu legile țării și cu articolii militari și să se bucure de toate acele prerogative și imunități, de cari se bucură ceilalți oameni liberi"8. Așadar, în districtul năsăudean se abolea asuprirea. Pentru că, așa cum arată și George Barițiu: „Un alt folos esen- țial pe care-1 prevedea guvernul central din militarizarea cîtorva zeci de mii de familii țărănești cra înfrînarea prin acestea a neîncetatelor pretențiuni și excese de ale aristocrației și a patriciatului, era crearea unei clase de cetățeni mult mai liberi decit iobăgimea. dar mult mai disciplinați decît să cuteze vreodată a face cauză comună cu aristocrația, în caz cînd aceasta ar cugeta iarăși la rebeliuni"9. Se înțelege că imperiul habsburgic nu dorea, nici pe departe, satisfacerea tu- turor doleanțelor populației românești din această parte a Transilvaniei. Dovadă elocventă că nu se respectau toate înțelegerile stabilite la Viena a fost șirul ne- mulțumirilor manifestate chiar de către unii reprezentanți ai năsăudenilor care au participat direct la tratativele premergătoare, ca Ștefan Cutea10 din Feldru, apărător recunoscut al drepturilor țăranilor de pe valea Someșului, sau Tănase Todoran11, un bătrîn de 101 ani din Bichigiu1-, care, pentru faptul de a fi pretins .arpi vieneze să-și respecte promisiunile făcute, a fost tras pe roată cu 22 de ani înaintea lui Horea, iar ceilalți capi ai răzvrătiților „au fost executați prin țeapă sau ștreang"13. Sacrificiile românilor au fost, pe parcurs, foarte numeroase. Casa imperială de Habsburg a riscat, înființînd, între altele, regimentul românesc de la Năsăud14, cu foloase pe care românii au știut să le tragă din plin în pofida fap- tului că cei 18 comandanți15 cîți s-au perindat de-a lungul celor nouă decenii de existență a acestei unități militare s-au purtat deosebit de aspru cu grănicerii. Străini prin origine la început, germani, croați, francezi și italieni18, ofițerii nu cunoșteau limba și, mai ales, „nu înțelegeau să trateze cu indulgență și bună- voință pe grănicerii români încă nedeprinși cii disciplina militară; dimpotrivă pentru orice transgresiune și vină mai mică le măsurau pedepse aspre și inumane. 8 Idem, p. 77. 9 George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, voi. I, Sibiu, 1889, p; 369. ' ’ 10 Idem, p. 371. . ■ 11 George Barițiu, Istoria regimentului alu II, romanescu granitiariu transil- vanu. După monografia latina dein 1830 și după alte documente posterioare. Bra- șov, 1874, p. 102. 12 Albu, op. cit., p. 85. 13 Dimulescu, op. cit., p. 7. 14 J. H. Benigni, Statistische Skizze der siebenbiirgische Militărgrănze, Her- mannstadt, 1834; Hermann Meynert, Geschichte des k.k. bsterreichișchen Armee, Wien, 1852—1854; Gustav Amon von Treuenfest, Geschichte des k,k. fnf. Reg. Nr. 50 Friedrich Wilhelm Ludwig Grossherzog von Baden, Wien, 1882; Augustin Bu- nea, Istoria regimentelor grănicerești, Blaj, 1941; loan Pop, înființarea și activita- tea regimentului II românesc de graniță (1762—1851). Teză de doctorat condusă de prof. univ. Vasile Mocanu, București, 1978, mss. Virgil Șotropa, Comandanții regimentului grăniceresc năsăudean, în voi. Fraților Alexandru și Ion I. Lapedatu, București, 1936, p. 815—823. 18 luliu Moișil, Biografia căpitanului Anton Cosimelli și opera sa Poejnation de secunda legione valachica — Poema regimentului, al II-lea grăniceresc năsău- dean, tipărită pentru întîiași .dată in limba latină, în anul 1768 sub .pseudonimul Comes Silvius Tannoli. Traducere în limba română^lîn 1925) .de.Vdsile Bichigean, Năsăud, 1939. .• NOTE ȘI DISCUȚII 597 încă și mai mult ipăcătuiau însă unii ofițeri cari cu orice prilej își manifestau disprețul față de poporul nostru și datinele lui .. ,“17. Cu atît mai luminoasă apare figura căpitanului Anton Cosimelli, „cunoscut ca scriitor și mare filo- român"18, care a semnat cu pseudonimul Comes Silvius Tannoli vestitul Poema- tion de secunda legione valachica19 în care scria: „Aducîndu-ne bine aminte de virtuțile strămoșești, nu stăm la îndoială să urmăm din nou căile vechi"20. Era o constatare, o încurajare și un îndemn ^dresate grănicerilor de un confrate vizio- nar, a cărui profetică intuiție avea să se adeverească în curînd. Ceea ce îi frapa, mai cu seamă pe italieni, dar și pe francezi, er^ caracterul pronunțat latin al limbii noastre.21 „Falanga valahică" și-a dat tributul de sînge în diferitele conflagrații la care a fost obligată să participe, dovedind un eroism și o putere de luptă care au uimit Europa. A rămas memorabilă lupta de apărare a podului de la Arcole, cînd armatele franceze au fost împiedecate să-1 ocupe și să înainteze, cînd însuși Napoleon „admiră statornicia și vitejia acestui batalion îndrăcit și n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemți, a căror rezistență a fost într-adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile"22. însă, Napoleon — așa cum arată Coșbuc în continuare — „nu știa pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemți. In întreg batalionul era un singur neamț, și-l chema Voestenradt; toți ofițerii și soldații batalionului pînă la unul erau români"23. Pierderile suferite de grănicerii români au fost foarte mari raportate la efectivul batalionului al doilea al Regimentului năsăudean, dar aceste sacrificii se făceau cu convingerea, cu consolarea că acolo acasă, pe valea Someșului Mare se păstrează condiții de viață umană, se construiește ceva întru folosul neamului românesc. E destul să ne gindim la fondul grăniceresc care, pe măsură ce sporea24, a oferit grănicerilor multiple posibilități de a face importante progrese economice și culturale. Ce- lebrele școli năsăudene25 au fost subvenționate din același fond grăniceresc. în condițiile cunoscute, „răspîndirea culturii în acest district a fost impusă de do- rința însuflețită a populației locale de a participa la acea luptă, care a avut ca urmare nevoia de a se pregăti temeinic în vederea ei"26. Se știe, în general, că „ ... la năsăudeni sentimentul național era foarte puternic"27. „Conștiința națională românească la grănicerii năsăudeni a fost întotdeauna foarte vie"28. Școala și sus- 17 Virgil Șotropa, Regimentul grăniceresc năsăudean, în Arhiva Someșană, 1925, nr. 2, p. 4. 18 Idem, p. 3. 19 Anton Cosimelli, Poemation de secunda legione valachica... în Arhiva Someșană, 1925—1927, nr. 2, 3, 4. 20 Vezi Arhiva Someșană, (1925), nr. 2, p. 18. 21 Dimulescu, op. cit., p. 7. 22 George Coșbuc, Românii ținind drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a românilor ardeleni), în Opere alese, IV, Ediție îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1979, p. 115. 23 Ibidem. 24 Ștefan Manciulea, Regimentele grănicerești din Ardeal și Banat la 1840, în AIIN, Cluj, 1928—1929, p. 436. 25 Virgil Șotropa și Nicolae Drăganu, Istoria școalelor năsăudene, scrisă cu prilejul a 50 de ani ca existență (1863—1913) a gimnaziului superior fundațional din Năsăud, Năsăud, 1913. 26 Valeriu Șotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Cluj-Napoca, 1975, p. 196. 27 Iiiliu Moisil, Conștiința națională și eroismul grănițerilor năsăudeni, în Ar- hiva Someșană, 1938, nr. 24, p. 1. 28 Ibidem. 598 NOTE ȘI DISCUȚII ținuta activitate culturală au avut rosturi foarte precise în partea locului: „„Virtus Romana Rediviva- sub forma unei devize a făcut o strălucită carieră și a domi- nat autoritar o bună vreme dezvoltai-ea istorică a românilor năsăudeni"29. în- scrisă cu litere de aur ca nume al societății literare30 unde avea să-și facă uce- nicia George Coșbuc, înscrisă, apoi, cu litere de foc „pe steagul național al româ- nilor transilvăneni la Adunarea Națională de la Blaj în mai 1848"31, această de- viză — alături de celebrul imn „Deșteaptă-te române!" — a exercitat o influență covîrșitoare asupra populației românești, conștientă că numai prin emancipare, prin culturalizare își poate recîștiga libertatea32. în acest context cultural efer- vescent s-au format numeroși intelectuali patrioți, numeroși reprezentanți ai știin- ței. ai artei, ai literaturii românești, de la creatorul anonim făuritor de folclor, la folcloristul Ion Pop Reteganul și de la George Coșbuc la Liviu Rebreanu, ga- leria acestora reprezintă a doua „falangă valahică" angajată în lupta noastră în- ciirjită pentru apărarea ființei și demnității acestui neann. „Satele din ținutul Năsăudului — scria C. Dobrogeanu-Gherea referindu-se la „poetul țărănimii" —, sunt relativ avute, țăranii munteni voinici. Pînă acum treizeci de ani încă, aceste sate au fost organizate militărește, ca sate de grăniceri — paznici ai frontierelor — un fel de cazaci ai Austriei. Intre acești voinici, între acești grăniceri la cari trăiau încă spiritul și tradițiile războinice, s-a născut și a scris Coșbuc"33. Am insistat, anume, asupra cîtorva din multiplele aspecte ale tradițiilor cul- turale și de luptă proprii românilor din această parte a țării, spre a face mai ușor înțelese originea, structura și rosturile funcționale pe care le îndeplinea me- lodia care a fost preluată și adaptată instrumental și armonic ca marș al Regi- mentului grăniceresc din Năsăud. pe care îl interpreta fanfara acestei unități militare. Demn de reținut. în această privință, este faptul deosebit de semnificativ că năsăuden'i n-au recurs la o melodie din repertoriul altor fanfare militare,, chiar dacă fanfara lor cînta și alte melodii de largă circulație și audiență în epocă, melodia pe care o cîntau ei cu cea mai mare plăcere și care devenise un fel 29 Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, I. Bistrița. 1973, p. 11. 30 Onisim Filipoiu, Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva" și revista ei „Muza someșană", în Analele științifice ale Univ. „Al. I. Cuza", Iași, seria nouă, secț. 111, C. Limbă și literatură, tom. XIII, anul 1967, fasc. I, p. 23. Dintre ședințele lărgite la care participa și publicul din oraș amintim, și noi, pe cea din 11 iunie 1882, cu un program desfășurat în saloanele hotelului „Rahova", în cadrul căreia George Coșbuc, student cl. a Vl-a, și-a citit poezia „în oala acoperită nimeni nu știe ce e pus", după o poveste populară, iar la punctul 11 al programului sta. înscris „Marș grăniceresc" executat de orchestra școlii. 31 Tanco, op. cit., p. 11. 32 luliu Moisil, Figuri grănițerești năsăudene, în Arhiva Someșană, 1937, nr. 21, p. 595. Evocînd momentul instaurării lui Alexandru Bohățel — originar din comuna Vultureni, județul Cluj —, căpitan suprem al districtului năsăudean, luliu Moisil arată că a constituit „un eveniment din cele mai mari din viața românilor arde- leni", insistînd asupra unor amănunte foarte importante în contextul care ne inte- resează, cum, de pildă, „călătoria lui Bohățel de la Cluj la Năsăud (în 15—16 iunie 1861) a fost o călătorie triumfală, a cărei splendoare a ridicat-o întreg ținutul... S-au ridicat arcuri de triumf, treascurile [privele] bubuiau și banda muzicală din Năsăud intona cele mai frumoase piese românești". La primirea lui Bohățel stri- gătul „să trăiască" era „acompaniat de 12 treascuri și muzică. Seara întreg orășelul Năsăud era iluminat în onoarea lui. I se făcu o serenadă cu nenumărate făclii, muzica [fanfara] grănițerească și corul preparanzilor sub conducerea profesorului loan Secuiu, execută entuziastice cîntece românești, la locuința căpitanului". 33 C. Dobrogeanu-Gherea, Poetul țărănimii, în Sțudii critice, II, Ediție adno- tată și comentată de Horia Bratu, București, 1956, p. 222. NOTE ȘI DISCUȚII 599 de emblemă sonoră a grănicerilor năsăudeni era o melodie preluată din bogatul repertoriu folcloric atît de caracteristic satelor din bazinul Someșului Mare. Dar, înainte de toate, iată care este înfățișarea acestei celebre melodii, a cărei preistorie și istorie o vom urmări foarte succint, melodia fiind notată de la vestitul ceteraș sîngeorzean Ion Ciobotaru, în vîrstă de 70 de ani, la 3 august 1960: Melodia se caracterizează printr-o mare simplitate structurală. Cîmpul intona- țional nu depășește limitele unui pentacord minor (sii — fa diez2), decît prin saltul descendent al „cvartei de cimpoi" (s^— fa diezi), care ii conferă, astfel, melodiei un ambitus de o octavă. Se observă ușor diatonismul pur propriu melodiilor evo- luate pe grifura instrumentelor tradiționale de suflat: cimpoi, fluier etc. Sub 0 aspect ritmic, melodia se circumscrie giusto silabic-ului (notat de noi în — 8 putînd fi interpretat și ca un ritm binar cu doi timpi ternari, aici făcîndu-se stăruitoare alternanța antispastului și coriambului atît de caracteristică muzicii populare din nordul Transilvaniei și din Maramureș, această caracteristică consti- tuind o moștenire a poporului român din cele mai îndepărtate vremuri. Și sub înfățișarea ei arhitectonică, melodia trădează o mare simplitate. Prima perioadă este alcătuită dintr-un singur rînd melodic repetat variat la cadență, deci A, A , iar a doua perioadă rezultă tot dintr-o repetare variată a unui rînd melodic: deci B, B . Funcțional, informatorul a ținut să precizeze: „Aiesta-i marș de nuntă, îl zicem cînd mșrem cu mnireasa cătră beso.rică, ori di la besc;rică înapoi, cătră casa mhinelui". Și badea Ion Ciubotaru a mai adăugat la prețioasele sale informații: „asta-i zicală v^ke, îi di pă vremea lui Maria Tereza, asta o fost marșu’ grănicerilor, o cînta banda cătarielor nșgre. Noi o zîcem pă drum cu nuntașii și o mai zîcem ca de strigat, cin’ să Muie așe ca pă la noi". Că melodia are o foarte mare frec- vență în repertoriul nupțial din zona Năsăudului, ne-am convins cu prilejul repeta- telor cercetări pe teren în acele părți ale Transilvaniei. Acest fapt a mai fost confirmat și de cîntăreața Virginia Mureșanu din Rebrișoara care ne-a clntat, pe o variantă a aceleiași melodii, versurile „Drag mi-i să mă-nveselesc“34, susținînd și ea că „melodia asta se cîntă la nunți, ca de strigat". O altă variantă, de data aceasta chiar cu text de nuntă, a fost înregistrată pe discul Măriei Peter, intitulat Cîntece de nuntă de pe valea Someșului33, la nr. 10, „Mireasă la cununie", despre care compozitorul Tudor Jarda —. temeinic ■------------------ I ' ' 1 . ■ . . * j j i ■ 1 34 Virgil Medan, Cîntece de viață nouă, Cluj, 1965, p 68 35 Disc EPE 0805. 600 NOTE ȘI DISCUȚII cunoscător al istoriei și folclorului din părțile Năsăudului, el însuși fiind prin obîrșii năsăudean — scrie pe coperta discului: „La origine, acest cîntec a fost -Marșul regimentului doi grăniceresc- care a ființat între anii 1763 și 1851 la Năsăud. Marșul, cu o intonație înrudită creației populare (s-ar putea să aibă ca sursă tot o melodie populară), devine surprinzător de repede în unele sate some- șene Marșul miresei, adică melodia de strigat care însoțește mireasa pe drum de acasă pînă în gura uliții, unde așteaptă mirele și nănașii“3i:. Caracterul ritualic, in plan funcțional, al acestei melodii ar fi suficient, în . 6 sine, pentru a-i recunoaște vechimea. La fel, structura sa ritmică, notată in —> o pune în raporturi de înrudire nu numai cu horele bătrînești, în același ritm, din Bucovina și Moldova, dar și cu at.it de numeroase melodii din folclorul celtic atît de binecunoscute din publicațiile apărute în Europa occidentală. Deci, s-ar putea vorbi, și în acest caz, de un substrat melodic indoeuropean. Dar, oare, acestea sînt singurele argumente care ar putea fi invocate în acest sens? într-o interesantă cercetare privind folclorul în care se oglindește amintirea faptelor legendarului haiduc Pintea Viteazul, Constantin Prichici37 ajungea la o constatare deosebit de importantă. Anume că melodia care vehiculează textele despre celebrul haiduc in părțile someșene, maramureșene și bucovinene a fost ini- țial o variantă a poemului muzical despre „Ciobanul care și-a pierdut oile“3S. Așa este, sesizarea lui Prichici corespunde realității, dar folcloristul nici nu și-a dat seama de perspectiva pe c<țre o deschidea intuiția sa. De fapt acest poem muzical ne conduce pe firul existenței sale pînă în preistorie. Acest poem, în care ne este relatată prin mijloacele limbajului muzical întreaga dramă a ciobanului care își pierde oile și le caută mereu, reprezintă o moștenire din muzica tracilor. Lupul și oile care apar și dispar sînt simboluri desprinse din străvechiul context al dramei anotimpurilor, drame jucate1 în preistoria tragediei antice în piei de țap și de lup, forme de teatru folcloric care în repertoriul românesc se păstrează pînă in zilele noastre în jocuri ca: turca, brezaia, capra etc. Semnificativ rămîne, însă, faptul că poemul acesta in care se conturează două planuri distincte: al tristeții și al bucuriei, al regretului și al speranței, a urmărit destinul neamului nostru de-a lungul existenței sale într-o atît de zbuciumată istorie. Cîte dureri și cîte bucurii, cîte căderi și cîte înălțări n-a oglindit acest singular poem în care alternează contrastant doina și jocul, subliniind cele două stări sufletești? Astăzi știm că melodia poemului amintit și melodia cîntecului despre Irincuța — o fată căreia i s-au furat oile —, au fost adaptate versurilor despre Pintea Viteazul, haiducul născut la Măgoaja39, ale cărui fapte sînt atestate și istoricește. Baladele pe această temă devin tot mai bine cunoscute, datorită cercetărilor sistematice care se între- prind40. Iar că această melodie a urmărit îndeaproape destinul nostru istoric, fiind 36 Vezi pe coperta discului documentata prezentare semnată de compozitorul Tudor Jarda. 37 Constantin Prichici, Haiducul Pintea Viteazul în tradițiile poporului nostru, București, 1979. Vezi și Cons. Gh. Prichici, Geneza melodică a baladei lui Pintea Viteazul, în Revista de folclor. București, II, 1957, nr. 4, p. 7—26. 38 Prichici, Haiducul Pintea..., p. 77. 39 Idem, p. 18; Virgil Medan, Cîntece epice, Cluj-Napoca, 1979, p. 231; idem, lialadc despre haiducul Pintea Viteazul, în Samus, II, Dej, 1979, p. 69. 40 O comparație și numai între înregistrările și. transcrierile variantelor despre haiducul Pintea Viteazul culese de la Victoria Darvai se poate face urmărind: Isidor Rîpă și Constantin Arvinte, Cît îi Maramureșu, Baia Mare, 1971, p. 7—15; Constan- tin Prichici, Haiducul Pintea Viteazul..., p. 59—61; Virgil Medan, Cîntece epice, p. 234—242. NOTE ȘI DISCUȚII 601 cunoscută și de poetul maghiar Balassi Bălint pe la mijlocul secolului al XVI-lea, o confirmă și faptul, că majoritatea cîntecelor despre regele munților Avram lancu — neînfricatul conducător al revoluției românești din . Transilvania la 1848 —41, reprezintă îngemănarea acestor melodii (ddină și joc) cu textele în care poporul ii preamărește faptele de arme și vitejia. Așadar, de la străvechiul poem muzical la cîntecul ritual de nuntă și la bala- dele despre haiducul Pintea. Viteazul42, iar apoi la Marșul regimentului grăniceresc din Năsăud și de acolo spre cântecele despre Avram lancu, sînt momente semni- ficative în istoria acestui neam, momente care atestă modul în care o melodie urmărește îndeaproape treptele de înălțare spre libertate a unui popor care nu și-a uitat nici o clipă vocația luptei pentru dreptate socială și națională, vocația conviețuirii în pace cu toți vecinii și prietenii. în prezent melodia se asociază tot mai mult unor versuri lirice, luînd forma cîntecelor de joc atît de mult preferate și savurate de numeroșii melomani din țara noastră și de peste hotare. Ținem să mai adăugăm un amănunt pentru cei pe care i-ar putea interesa mai în detaliu istoricul păstrării lăudabilelor tradiții privind muzica de fanfare și corale în Năsăudul grăniceresc, că o bogată bibliografie publicată43 și în manu- scrise44 confirmă din plin interesul și dragostea oamenilor din aceste locuri pentru tot ce este frumos, pentru arta sunetelor. Foștii capelmaiștri ai fanfarei militare deveneau și profesori la școlile năsăudene. între aceștia se cuvine să amintim pe losef Hanosek, despre care se știe că „Afară de școală s-a îngrijit și de păstrarea fanfarei alcătuite din muzicanții rămași dela regimentul al II-lea românesc de gra- niță instruindu-i și scriindu-le notele de lipsă, între altele și Marșul grănițerilor, care altfel ni s-ar fi pierdut"45. Anton Kunna „din 1844 pînă în 1848 a fost capel- maistru al regimentului al doilea de graniță din Năsăud"41', după care timp de 12 ani a fost profesor la conservatorul clujean, iar „în 18 august 1872 fu ales profe- sor de cînt și muzică la gimnaziul din Năsăud .. .“47 Apoi Grigore Pletosu48, iar după el Johann Baiptist Oberti, care „pînă la 1868 a făcut serviciu militar ca ser- gent și capei maistru"49 iar la „începutul anului școlar 1880/81 e ales profesor de cînt și muzică la gimnaziul din Năsăud"50. Tot ca profesori cu aceleași atribuții și de capel-maiștri ai fanfarei năsăudene, îi amintim pe „lacob Mureșianu a lui lacob din Rebrișoara"51, Johann Fischer care „are meritul de a fi fost cel dinții dirigent al „reuniunii române de cînt" și de a fi organizat „fanfara pompierilor din Năsăud"52, apoi pe Emil Ștefănuțiu și pe Augustin Bena53 — o întreagă pleiadă de muzicieni valoroși. VIRGIL MEDAN 41 Prichici, Haiducul Pintea..., p. 94—99; Medan, Cîntece epice, p. 247—270. 42 După Pintea, o întreagă serie de haiduci: Bujor, Darie, Ion Pietraru, Co- dreanu, Vasile cel Mare, Florea, rînd pe rînd toți au fost cântați pe aceeași me- lodie. Vezi Prichici, op. cit., p. 88-—94. 43 Șotropa și Drăganu, op. cit., p. .356—360. 44 Nicolae Trifoiu, Fanfara Năsăudului, mss. 45 Șotropa și Drăganu, op. cit., p. 356. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem. 49 Ibidem. 50 Idem, p. 357. 51 Ibidem. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 602 NOTE Șl DISCUȚII LA MARCHE DU REGIMENT ROUMAIN DE GARDE-FRONTIERES DE NASAUD (Resume) Le regiment roumain de garde-frontieres fonde ă Năsăud en 1763 par la cour imperiale de Vienne allait accentuer le deșir de la population valaque autochtone majoritaire de Transylvanie de se liberer de sous le joug etranger. Les effets de cette dămarche sont bien connus surtout des actions des intellectuels roumains de Năsăud de developper l’enseignement, la culture et l’economie. Sous l’embleme „Virtus Romana Rediviva", la population roumame dâsirait une reconquete des droits perdus â la suite de l'occupation. II est digne â remarquer le fait) que la marche chantee par la fanfare de ce regiment etait une melodie inspirâe du re- pertoire folklorique traditionnel pour cette region. II est significatif surtout le fait que cette melodie temoigne d’une prehistoire et d’une histoire en etat d’eclair- cir la modalite dont les habitants de ce parage ont su choisir pour eux quelque chose de representatif, car la melodie deja mentionnee represente l’hypostase d’une tres longue formation. Sa plus ancienne attestation est celle de complainte populaire (la doina) dans le celebre poeme qui porte sur le „Berger qui a perdu ses moutons”, sous ces aspects etant connue surtout dans la region des Dornes ainsi que dans d’autres regions du pays. La meme melodie allait vehiculer des vers sur les faits de prouesse du hai- douk Pintea â la fin du XVII-eme siecle et au debut du XVIII-eme siecle. Pen- dant les mouvements sociaux et nationaux, cette melodie allait s’associer â des chansons ayant un puissant caractere epico-historique, portant sur le „prince des montagnes" Avram lancu. Dans la zone de Năsăud, cette melodie accomplit jusqu’â nos jours aussi la fonction rituelle d’une „marche de noces" ou bien celle d’une melodie qui est chantâe aux fetes (accompagnec par des poussements de cris de joie), ce qui indique l’anciennete de celle-ci dans la spiritualite des gens de ce panage. La fonction militaire comme marche du regiment de Năsăud represente une synthese des aspirations vers une vie libre d’un peuple si eprouve au cours d’une histoire tourmentee. O DISPUTĂ ISTORICA ÎNTRE CIPARIU ȘI BUCOVINENII PUMNIȘTI Intr-un număr relativ recent al revistei Manuscriptum, cercetătorul clujean Mircea Popa1 atrăgea atenția că, pe lîngă cele trei „jurnale" ale lui Timotei Cipariu, publicate de Maria Probase, printre manuscrisele păstrate la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R. S. România, de la filologul blăjean au mai rămas și altele, care așteaptă să vadă lumina tiparului. între ele menționează și manuscrisul nr. 260, care, în afara cîtorva însemnări referitoare la starea timpului, conține aspecte ale disputei lui Cipariu cu bucovinenii „în chestiunea Lepturariului lui Aron Pumnul". Publicăm mai jos acest manuscris pentru a-1 face accesibil tuturor filologilor, pre- cum și istoricilor care se ocupă cu istoria culturii. Manuscrisul este în proporție de 3/4 inedit. Doar 1/4 din el a fost tipărit fragmentar de profesorul Ștefan Man- ciulea într-o revistă blăjeană din anii celui de al doilea război mondial2. în întregimea lui, manuscrisul original se găsește într-un caiet cu mai multe file, pe care Cipariu a făcut însemnări de-a lungul cîtorva zile din decembrie 1858. însemnările pot fi considerate un comentariu pe marginea unei scrisori, trimisă de bucovineanul N. lliescu fostului profesor blăjean Simion Mihali. Acesta, stabilit după revoluție la Craiova, o expediază la Blaj, întrucît cuprindea aprecieri negative la adresa activității științifice a lui Cipariu. Din primele pagini ale manuscrisului reiese că disputa dintre Cipariu și bu- covineni a pornit de la referatul defavorabil pe care filologul blăjean l-a dat celui dintîi volum al Lepturariului, la cererea Ministerului Instrucțiunii Publice din Viena. Redactat de către o comisie de intelectualii bucovineni, adepți ai sistemului de scriere al lui Aron Pumnul, Lepturariul ar fi urmat să apară în mai multe volume, după ce ar fi obținut aprobarea oficială, pentru a deveni o carte de lec- tură, destinată elevilor români din gimnaziile existente în monarhia habsburgică. In justificarea referatului său, Cipariu demonstrează, contrar celor afirmate de lliescu, un deosebit simț pedagogic, deoarece face distincție între bucățile de lectură destinate claselor inferioare ale gimnaziului și acelea care trebuiau puse la dispoziția elevilor din ultimii ani ai liceului. Pentru clasele inferioare, reco- mandă alegerea judicioasă a fragmentelor literare, îneît ele să poată servi tinerilor elevi ca model din punct de vedere al purității limbii și al stilului. Totodată, ele trebuiau să-i ajute pe elevi să-și însușească o limbă curată „în toată întinderea ei etimologică și sintactică". Aceste aspecte le-au neglijat autorii celui dintîi volum al Lepturariului, cînd au ales bucățile de lectură cu precădere din autori moldoveni moderni, care conțineau termeni rău uzitați, precum și o serie de erori gramaticale și lingvistice. Greșeala autorilor s-a datorat faptului că ei au considerat fragmen- tele literare ale autorilor moldoveni drept clasice, iar limba utilizată de aceștia 1 M. Popa, Timotei Cipariu. Scenariul unui episod dramatic, în Manuscrip- tum, 1978, nr. 2, p. 16; M. Protase, Timotei Cipariu. Jurnal, Cluj, 1972. 2 Ștefan Manciulea, Timotei Cipariu. început de autobiografie, în Cultura creștină, Blaj, 1940, p. Ș63— 571. 604 NOTE ȘI DISCUȚII ca putînd servi dc model pentru românii din toate provinciile. Or, susține Cipariu, pînă la data cînd a fost redactat Lepturariul, românii nu aveau decît o literatură restrînsă și neclasică. De aceea, ei nu se puteau compara cu popoarele care dis- puneau de o vastă literatură clasică. în cazul acestor popoare alcătuirea unor cres- tomații cu texte literare model era destul de ușoară, dacă la alegerea lor se ținea cont de cunoștințele și de posibilitățile de percGpprș ale elevilor din clasele in- ferioare. Tocmai pentru că românii nu aveau încă o literatură clasică, el n-a în- cercat să întocmească o carte de lectură pentru astfel de clase, asemenea bucovi- nenilor. Aceasta cu atît mai mult, cu cît nu exista încă o limbă literară unitară, bazată pe o ortografie unică. Fiindcă deocamdată se aflau în uz mai multe forme de scriere, cei care nu-i împărtășeau concepțiile privind ortografia, cu siguranță că n-ar fi fost de acord cu o atare carte de lectură. Pornind tot de la referat, Cipariu susține că altfel stăteau lucrurile cu căr- țile de lectură destinate elevilor din ultimii ani ai liceului. Avînd judecata mai dezvoltată și dispunind de un anumit bagaj de cunoștințe, acestora se impunea să li se pună la dispoziție fragmente literare care să-i ajute să-și cunoască limba maternă în evoluția sa istorică, să știe fazele parcurse de ea. Lor li se putea pretinde, de asemenea, să aibă cunoștințe despre biografia autorilor și să-și dea părerea despre valoarea operelor literare. După astfel de criterii s-au alcătuit crestomațiile la germani, la francezi și la alte popoare. Aceleași criterii l-au con- dus și pe el în alcătuirea primului volum al Analectelor. Cu ajutorul bucăților de lectură cuprinse în acest volum, elevii din clasele mari aveau posibilitatea de a lua cunoștință de formele vechi ale limbii, păstrate în cărțile „bătrîne". Volumul întîi al Analectelor, căruia i-a dat și subtitlul de crestomație, era însoțit de No- ilția literară. în Notiția s-a străduit să atragă atenția românilor că aveau datoria, ademenea altor popoare, să-și adune „monumentele vechi literare", întrucît erau foarte rare, se procurau greu și asupra lor plâna pericolul de a dispare. In această privință îi da ca exemplu pe unguri, care nu se sfiau să publice pînă și legenda Cazaniei. Bucovinenii, neținînd cont de criteriile după care s-a condus autorul primu- lui volum ai Analectelor, au refuzat să-1 accepte, motivînd că: ar cuprinde numai fragmente luate din cărțile vechi; ar conține „cuvinte nepotrivite" și în parte „neromânești"; 'ar avea un stil „sec și sarbed"; n-ar răspunde cerințelor didactice, care ar trebui să vizeze educația națională și morală a elevilor. ' Cipariu îi răspunde lui Iliescu că nu i se puteau reproșa nici stilul „sec și sarbed", nici folosirea unor cuvinte „nepotrivite" și în parte „neromânești", deoa- rece textele nu-i aparțineau lui, ci autorilor oaie le-au scris în secolele XVI—XVIL De fapt, nici autorii respectivi nu meritau reproșuri. Dimpotrivă, mai potrivit ar fi fost să li se aducă laude, pentru că au început să scrie românește într-o perioadă cînd slavona domina tipăriturile. Datorită inițiativei lor a început .acțiu- nea de emancipare de sub „jugul" și „servitutea" slavonismului a limbii române, cel mai scump tezaur moștenit de la părinți și strămoși. Contribuția lor ar trebui cu atît mai mult apreciată, cu icit în secolele XVI—XVII n-au existat .școli româ- nești, după cum n^u funcționat nici în veacul al XVIII-lea, cînd, datorită fana- rioților, limba de predare devenise greaca. A trebuit să treacă peste Carpați un ardelean, la începutul secolului al XlX-lea, pentru a introduce în școala de Ia București predarea gramaticii românești. Nici reproșul că textele n^ar fi îndeplinit funcția educației morale nu avea su- port, din moment ce. țoate textele din primul volum âl Analectelor erau Selectate din cărți religioase.' deferitor la educația în spirit național, Cipariu arăta că această NOTE ȘI DISCUȚII 605 cerință ar fi urmat s-o îndeplinească într-o mai însemnată măsură volumul al II-lea al Analectelor, profilat pe bucăți de lectură culese din tipăriturile care au văzut lumina tiparului între 1700—1830. Indirect și volumul I îndeplinea această cerință educațională, deoarece cuprindea texte editate atît în Transilvania, cît și în Țara Românească și Moldova, deci pe întreg teritoriul locuit de români. Elevii care-1 foloseau ca și carte de lectură aveau posibilitatea să-și dea seama de carac- terul unitar al limbii strămoșești și implicit al poporului care o vorbea. Voind să sublinieze că n-a acordat nici un statut preferențial tipăriturilor din Transilvania, așa cum au procedat autorii Lepturariului, filologul blăjean preciza că în volumul lui erau prezente fragmente din operele moldovenilor Varlaam, Dosoftei, Eustatie logofătul, Miron Costin și Dimitrie Cantemir. în tot cazul, criticile aduse de buco- vineni volumului I al Analectelor privitoare la limbă și stil se potriveau la fel de bine și Lepturariului. Ciitioa detractoare debitată de Iliescu l-a determinat pe Cipariu să nu se rezume în comentariul său doar la evidențierea criteriilor după care s-a condus în elaborarea primului volum al Analectelor. Comentariul a constituit pentru el un prilej de a se confesa asupra pasiunii pentru studiile filologice, care l-a cu- prins din fragedă tinerețe și nu ’-a părăsit nici în anii maturității. Subjugat de această pasiune a depus eforturi pentru a învăța latina și toate limbile neolatine; a făcut sacrificii bănești pentru a-și încropi o bibliotecă proprie cu realizările mai vechi și mai noi ale filologiei, istoriei și literaturii, pe care a trebuit să și-o refacă după ce i-a fost distrusă în perioada războiului civil din 1848—1849; a între- prins călătorii de studii; nu și-a cruțat sănătatea pentru a fi la curent cu cele mai noi cuceriri ale lingvisticii europene și pentru a contribui la progresul filo- logiei românești; s-a străduit să insufle și elevilor lui dragostea pentru studiul lim- bii și literaturii române, inclusiv lui Iliescu în cei doi-trei ani cît a frecventat liceul din Blaj. Pe de alcă parte, aprecierea negativă a lui Iliescu l-a determinat pe Cipariu să dezvolte în comentariul său cîteva din concepțiile sale filologice latiniste, pe care le-a expus de altfel și în alte ocazii. Admirator fervent al corifeilor Școlii ar- delene și adept convins al principalelor idei puse de ei în circulație, Cipariu se pronunța, în comentariul lui, pentru „purificarea" limbii române de cuvintele și formele gramaticale oare nu erau de proveniență latină. El califica aceste cuvinte și forme gramaticale drept „străine, spurie și neconforme limbii românești". Dar, spre deosebire de predecesorii săi, Cipariu arată că, pentru a se informa asupra cuvintelor și formelor gramaticale respective, a studiat tipăriturile și ma- nuscrisele din veacurile XVI—XVII, pe care le considera documente istorice cu caracter național și sacru. Cu ajutorul lor a putut cunoaște limba vorbită în acele secole, iar prin comparație cu textele moderne a avut posibilitatea să constate ce modificări a suferit și totodată ce cuvinte și forme gramaticale de origine la- tină a pierdut. Constatarea i-a permis să tragă concluzia că în secolele anterioare veacului al XVI-dea limba română a pierdut cuvinte și forme gramaticale latine într-o proporție și mai mare. De aici a dedus că, în perioada de formaire a poporu- lui român, limba i-a fost mult mai frumoasă și mai bogată în cuvinte și forme gramaticale de proveniență latină. Tot spre deosebire de predecesorii săi, Cipariu atrage atenția că îndepărtarea cuvintelor și formelor „străine" nu trebuia făcută pripit și oricum. Era necesar ca aceste cuvinte și forme gramaticale să fie „sufe- rite" în limba română pînă cînd în locul lor. se von „potea introduce altele mai bune". Se impunea, deci, ca acțiunea de re^>rmare și „dregere" a limbii române să fie bine chibzuită, pentru a se evita adoptarea unor neologisme „greșite". Ca exemple 606 NOTE ȘI DISCUȚII dă cuvîntul meserie sau meșteșug, împrumutat de la mesterseg din limba maghiară, care și l-a însușit de la nemțescul meister, iar germanii de la francezul maistre, pentru ca francezii, la rîndul lor, să-1 ia de la italianul maestro. Cipariu susține că mai potrivit ar fi fost să se recurgă la vechile cuvinte românești măestru și măestrie. care erau mult mai apropiate de maestre și maestria din limba italiană. In scrisoarea menționată, Iliescu desconsidera în mod jignitor și valoarea Com- pendiului de gramatică, pe care Cipariu l-a editat în 1855. în comentariul său, acesta îi răspunde că nu arc pretenția de a fi dat o lucrare perfectă, căreia nu i s-ar putea aduce retușuri sau completări. Recunoaște că a lăsat unele probleme netratate, iar pe altele nu le-a elucidat deplin. Cu toate acestea afirmă cu mîndrie că prin manualul de gramatică a adus un serviciu națiunii sale, deoarece n-a urmat calea bătătorită a predecesorilor. Predecesorii săi s-au rezumat fie la imi- tarea unor modele latine, italiene, franceze ori germane, fie la elaborarea unor gramatici ale limbii din regiunea lor de baștină. Spre deosebire dc predecesori, în redactarea gramaticii el s-a bazat pe toate dialectele și graiurile românești, pe monumentele de limbă, manuscrise sau tipărite, care i-au fost accesibile, pre- cum și pe compararea formelor și clementelor gramaticale românești cu cele din latină și din celelalte limbi neolatine surori. Spre sfîrșitul comentariului său, Cipariu s-a oprit și asupra ortografiei, invo- cată de Iliescu printre motivele referatului negativ dat Lepturariului. Filologul blăjean era conștient că adoptarea unui sistem unitar de scriere continua să se afle într-o fază critică. Era conștient, de asemenea, că de modul dei scriere ce se va adopta depindea realizarea unei limbi literare unitare, care să fie valabilă pentru toți românii. Cu toate acestea, nu putea fi de acord cu propunerea din scrisoarea lui Iliescu de a se estompa critica în problemele fundamentale ale limbii și lite- raturii, în numele solidarității naționale. El afirmă că sentimentul datoriei națio- nale l-a determinat să dea Lepturariului un referat critic, deoarece admiterea lui ca manual de lectură pentru școlarii români le-ar fi făcut un deserviciu, împiede- cindu-i să-și însușească o limbă corectă. Critic^ nu putea fi dăunătoare, ci numai folositoare, întrucît cu ajutorul ei era posibil să se deosebească adevărul de ne- adevăr. Cu condiția ca ea să fie obiectivă „fără ură, calomnie, batjocură și alte asemenea", cum er carantină (închisă în cameră) de 7 săptămîni cu doi băieți trecuți prin scarlatină, un călduros obișnuit salut. Cu vechiul devotament, Petru Groza Deva, 12 april 1929 Excelenței Sale, D-lui Goga Octavian f. ministru București NOTE ȘI DISCUȚII 665 4. [antet: Dr. P. Groza] D. 509 Dragă Goga, Sosind acasă am dat de insistența unor familii prietene nouă să solicit un sprijin la d-1 guvernator al Băncii naționale, Burileanu, pentru următorul lucru: Nic. Solomon, contabil, cere prin petiția alăturată transferarea lui la Deva. Directorul filialei din Deva îl vrea, cunoscîndu-1 distins funcționar. Șeful din Buzău însă nu-i dă drumul, pare-mi tocmai apreciind calitățile lui. Are însă interesul să vină aici unde sînt frații lui: prof. Solomon în Deva, unul din cei mai devotați oameni ai organizației noastre (vezi Almanahul partidului), medicul dr. Solomon din Orăstie etc. Dar avem și noi un mare interes familiar, avînd încă o fată) de măritat. înțelegi deci cîtă nerăbdare se pune, si cum eu cu toată hotă- rîrea de a nu te molesta cu astfel de lucruri, mai puțin pentru Burileanu, trebuie să te rog insistent să binevoiești a trimite cu recomandația ta, cererea alăturată către guvernator, care va binevoi să ceară avizul directorului B. N. din Deva. Dacă acesta din urmă îl reclamă pentru postul vacant aici, cred, nimeni nu ar mai împiedica fericirea unui ardelean. ' Și fiindcă am rupt gheața, încă o rugăminte: cum știi, banca noastră „Dece- bal“ din Deva, cu o vechime de aproape 50 de ani, pur românească, nu se prea bucură de atențiunea acelora cărora nu le aparținem. Trăim frumos prin tradiție, din forțele proprii. Am aflat că Filiala B. N. din Deva a făcut din propria inițiativă propunere pentru urcarea creditului ei de recscont, depunînd um măgulitor raport asupra solidității, modestiei în gestiune, al acestei bănci, care arc un capital social redus (4.000.000 lei), are însă vechi și solide fonduri de rezervă etc. mult mai mari, după școala de demult. Tot ceea ce rugăm, este ca dl. guvernator să deie curs propunerilor organelor proprii. Fără hotărîta ta intervenție, sînt sigur, se va afla cineva în centru să mai reducă, din obicei, iar banca are o nevoie acum, de acești bani, construindu-și — începînd de săptămîna viitoare — în companie cu mine, — un frumos palat sediu. Cu mulțumiri și vechea prietenie, Petru Groza Deva, 19 apr. 1929 Excelenței Sale d-lui Octavian Goga. f. ministru, membru al Academiei Rom., etc. București. 5. [antet: Dr. P. Groza] D. 510 Dragă Goga, Am fost la Arad și Timișoara, și, — în afară de Goldiș, pe care nu l-am aflat aicaisă, lăsîndu-i un bilet de vizită, am găsit pe toți oamenii de seamă edi- fieîndu-mă pe deplin. La Timișoara — după răfuieli între ei și discuții de o zi întreagă, am văzut cum stăm și cine ce vrea. Au fost de față Bogdan T., Imbroane, A. Cioban, Doboșan etc. — fiecare cu prieteni. Voi depune un raport detaliat asupra celor constatate. Anticipez numai că am declarat de la început că scopul meu este exclusiv argumentarea fondului pentru gazeta Cluj, discuțiile s-au desfășurat însă în lung și lat, fără amestecul meu în fondul chestiunei, redueîndu-mă numai la rostul de a atenua și reduce suprafețele de frecare. 666 NOTE ȘI DISCUT» Primesc următoarea telegramă: „încurcăturile obvenite mă fac să demisionez din comitetul de conducere. losif lacob". Același cu care, împreună cu bihorenii la Oradea, pe urmă foarte bine la Cluj, ne-am înțeles definitiv altcum. Apoi multe altele, și mulți, cari ne fac să chibzuim bine înainte de a pleca la drum, deși prin inițiativa — cu girul poliției — din partea celor cinci — lucrurile au avansat. Voi merge, după sinodul din Sibiu, la Cluj, pentru a vede ce fac domnii cu inițiativa. După plecarea Ta, am convenit la Cluj, și am văzut echivocuri cari mi-au întărit convingerea asupra neseriozității unora. Pentru ca să înțelegi: la consfătui- rea cu aceiași și alți domni, ne-am înțeles clar și hotărît că fiecare în raionul lui va organiza acțiune intensă, făcînd maximul de sforțări pentru colaborarea tuturor și va pune apoi raportul asupra rezultatului la ultimul termen: 15 aprilie, cînd vom examina rezultatul total și vom hotărî, luînd ev[entuale] măsuri pentru exe- cutare. Eu a‘ descoperă un defect: e nepotul unui politician de alt partid (întîmplător al meu, dar aceasta nu detrage nimic din tristul adevăr), deci trebuiește „curățit" (au 668 NOTE ȘI DISCUȚII învățat și ardelenii acest cuvînt). Și a trebuit să plece. L-au ținut timp îndelungat pe drumuri, iar acum nu știu pe unde este. Trebuia înlocuit cu un om de „al lor“. Ți-am dat acest exemplu, ca să vezi, că în apele tulburi ale naționalismului nostru, alții pescuiesc din greu. Mă ridic contra acestor lucruri? E revolta indianului contra unor adversari înzestrați cu arme „superioare". Odăiță doborît, sînt supus miilor de șicane și in- trigi. [.'..] Ai citit pe la gazete că sînt pus pe banca acuzaților pentru înaltă trădare, ofensă adusă „eroilor" neamului (vizați sînt numai anumiți eroi), emi- țîndu-se contra mea mandat de aducere (am trăit totdeauna în respectul termene- lor), că sînt declarat — comunist etc. Coborîte și multe porcării! Am avut o con- versație particulară cu un cerc restrîns de magistrați — iese un „denunț anonim", reproducînd denaturat întreaga conversație; iar „martorii" sînt aceiași magistrați. Dar cînd o parte din ci sînt veniți de pe nu știu unde cu nume întortocheat, corespondînd în familie armenește, căsătorindu-se aci cu unguroaice șovine, fie chiar și mai bătrîne decît ei cu mulți ani... în sfîrșit la ce să te mai obosesc? Cazurile mele și a celor de pe-aici sînt azi pretutindeni pe unde trec în Ardeal și Banat. Atîtea umilinți, nemărginita mîhnire își vor da roadele cîndva. Vom vedea, dacă trebuiește să ne resignăm, atunci cînd și fachirii din India acționează sau să acționăm unde și cu cine putem. Iți reamintești ieșirile mele la consfătuirile prietenilor noștri: ceream, plictisitor pentru unii, o acțiune mai organizată a intelec- tualilor. ceream sistem și disciplină, fără ca să pot schimba ceva din felul vechi al nostru de a face „politică". Din parte-mi, sînt în plină funcție de revizuire a tot ce este conștiință de cetățean, principii și lozinci, cu tendința de a elimina ceea ce este învechit, ipocrit și prejudicios. Deva, 10 martie 1931 Cu vechiul devotament, al Tău, P. Groza 8. D. G87 Dragă Goga, * Regretabila distrugere a prieteniei tale cu mareșalul Averescu m-a pus în fața unui complex de probleme, de ordin moral și politic. Viața e scurtă și cu tot temperamentul meu expansiv La aparență, schimb foarte greu prieteniile, mai ales astfel dc prietenii. M-am ținut în ultimii ani, cum știi, consecvent și conștient departe de București. Am văzut de la distanță cu atît mai clar — iar evenimentele mă justifică cu impresionantă previziune în concepțiile sinistre asupra oamenilor și lucrurilor. Aveam o singură iluzie determinată poate mai mult de sentimente aparținînd resortului intern: Mareșalul și Tu. Toate răzvrătirile inerente zbuciu- mărilor anilor din urmă, cînd nimeni nu mai era la locul lui, se răsfrîngeau de stînca prieteniei voastre mari, care ne ridica pe toți din jurul vostru în sfera de unde lucnfrile se văd in frumusețea distanțării, departe de putregaiul frămîn- tărilor de toate zilele, într-o lume decăzută în debandadă. Prăbușirea ei ne tulbură orizontul: eu o deplîng, alții se grăbesc să-și sal- veze bagajele mari și mici pe blocurile noi despărțite. Unii încărcați cu conștiința complicității la această distrugere. Pe cei grăbiți îi înțeleg: sînt oameni ca toți oamenii, cel mult îi compătimesc pentru încurcătura în care sînt puși de a trebui să ghicească unde se vor adăposti mai bine. Pe complici iresponsabili îi disprețuiesc (de la mari la mici) pentru scir- boasa lor intrigă dovedită prin rezultatul dezastruos. Mă voi reculege și eu din sentimentul de doliu și voi lua o hotărîre văzîndu-mi de inventar. lată tot, dragă Goga, ce am de spus deocamdată. Azi-seară pleacă trenul care avea să mă ducă la București. Nu sînt refăcut pentru a fi convins că sînt deja în măsură de a judeca rece, fără greș. NOTE ȘI DISCUȚII 669 Dar nici nu mă impresionează „trenurile11 pierdute. Vremurile sînt atît de tulburi șl mari, îneît prevăd răsturnarea tuturor- itinerariilor. Un mic amănunt: Am și eu în jurul meu mai restrîns „oameni". Sînt de treabă dar — im- pacienți. Pe cei care sînt cu ochii la tine — i-am dezlegat, în frunte cu Dr. Victor Suiago, secretarul general al. org. noastre, vechi și bun prieten, fost secretar al organizației din Cluj. A scris lui Prie, la sfatul meu. Poate îi ajung și eu — poate nu-i mai văd. Deva, 11 martie 1932 Cu drag, P. Groza* ♦ Scrisorile de față se păstrează în arhiva Muzeului Octavian Goga de la Ciucea. MUZEOLOGIE RESTAURARE—CONSERV ARE OCROTIREA PATRIMONIULUI MUZEAL MUZEUL JUDEȚEAN DE ISTORIE DIN CLUJ-NAPOCA LA A 125-A ANIVERSARE împlinirea în 1984 a 125 ani de la Înființarea Muzeului de Istorie din Cluj- Napoca prilejuiește o ocazie nimerită pentru a-i trece în revistă activitatea și a-i reliefa rolul deosebit pe care îl deține astăzi în educația patriotică și culturală a vizitatorilor1. Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea, aflate pe plan cultural sub influența curentelor de idei ale iluminismului, marchează un progres și în direcția promovării și răspîndirii în cercuri cît mai largi a culturii naționale și o nouă optică în privința păstrării valorilor cultural-istorice. Intelec- tualitatea progresistă din Transilvania propovăduia în vederea realizării acestor deziderate înființarea unor societăți culturale. Amintim în acest sens „Societatea literatilor români din Sibiu" din anul 1789, „Societatea Filosoficească a neamului românesc în marele Principat al Ardealului" din anul 17952, proiectul unei socie- tăți științifice elaborat în 1780 de fondatorul bibliotecii „Batthyaneum" din Alba lulia și strădaniile cărturarului Aranka Gydrgy, în 1791, pentru înființarea unei societăți care, pe lîngă preocupări lingvistice, urma să colecționeze și cărți, docu- mente, diverse rarități, opere de artă, monede vechi, monumente epigraficc3. Ma- joritatea acestor proiecte nu s-au putut concretiza însă în condițiile dominației habsburgice și ale înapoierii generale economice, sociale și culturale a Tran- silvaniei. 1 O sinteză în această problemă nu a apărut încă în limba română; s-au edi- tat cîteva lucrări omagiale în limba maghiară cu ocazia unor aniversări ale Asocia- ției Muzeului Ardelean, cum au fost: Emlekkonyv az Erdelyi Muzeum Egyesiilet felszăzados ilnnepere 1859—1909, Cluj, 1909—1942; Szabo T. A., Az Erdelyi Muzeum- Egyesiilet tortenete es feladatai, Cluj, 1942; Kântor L., Părhuzam az Erdelyi Mu- zeum-Egyesiilet es az ASTRA megalakulâsăban es korai mukddeseben, în Erdelyi Tudomânyos Fiizetek, nr. 116, Cluj, 1940; Az Erdelyi Muzeum-Egyesiilet kiad- vănyainak kbnyveszeti leirăsa 1859—1934. Cîteva articole, tratînd probleme spe- ciale, au apărut în Acta Musei Napocensis, în redacția muzeografelor A. Ardos și M. Mirel: Date privitoare la organizarea bibliotecii de specialitate a colecției de numismatică și antichități a Muzeului Ardelean, în ActaMN t XVI, 1979; Considerații privind înființarea societăților culturale transilvănene „Astra" și „Asociația Muzeu- lui Ardelean", în ActaMN, XVIII, 1981; Documente privitoare la situația materială a Muzeului Ardelean la începutul sec. XX, în ActaMN, XIX, 1982; Preocupări ale Muzeului Ardelean pentru conservarea și restaurarea bunurilor muzeale. în ActaMN, XX, 1983. Intenția noastră nu este de â face o monografie a Asociației Muzeului Ar- delean. Ne propunem doar urmărirea evoluției Colecției de Numismatică și Anti- chități — nucleul actualului muzeu de istorie din Cluj — a cărei arhivă se află în cea mai mare parte în fondurile muzeului nostru. 2 I. Lupaș, Înființarea „Asociațiunii" și conducătorii ei, în Transilvania, Număr jubiliar 1861—1911, Sibiu, 1911, p. 326—328. 3 Kelemen L„ Az Erdelyi Muzeum-Egyesiilet tortenete, în Emlekkonyv az Erdălyi Muzeum-Egyesiilet felszăzados ilnnepere 1859—1909, Cluj 1909—1942, p. 5—7 (în continuare: Emlekkonyv). 674 MUZEOLOGIE. PATRIMONII' Ele sînt însă reluate în primele decenii ale secolului XIX. Astfel, în anul 1814, instiiutorul Dobrentei Gâbor lansează ideea societății Muzeului Ardelean, editînd la Cluj foaia „Erdelyi Muzeum* („Muzeul Ardelean") și încercînd să elaboreze statutele ei4. Curtea de la Viena refuză aprobarea acestora și interzice activitatea societății. De succes s-a bucurat însă proiectul baronului Samuel Brukenthal și ca urmare. în anul 1817 avea să-și deschidă porțile primul muzeu din Transil- vania, la Sibiu. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1829. se înaintează guvernatorului Tran- silvaniei un memoriu cuprinzînd proiectul unui muzeu care să fie organizat la Cluj, în sălile din clădirea Dietei Transilvaniei, avînd ca nucleu o bibliotecă, co- lecții de antichități și monede, provenite din donații5. Dar nici acest proiect nu este aprobat de autoritățile dc la Viena. Preocupările în această direcție se intensifică în deceniul următor al se- colului XIX. La 1840 este înființată asociația „Verein fiir Siebenbiirgische Landes- kundc", iar marele cărturar român George Barițiu este preocupat de ideea organi- zării unei asociații pentru dezvoltarea și propagarea culturii românești. Ideea Muzeului Ardelean este reluată, din nou, la Cluj în anul 1841. în luna februarie a acestui an, familia Kemeny din Luncani își oferă colecțiile de cărți, manuscrise și minerale, cu condiția ca ele să formeze nucleul viitorului Muzeu. Ardelean. Se hotărăște ca propunerea să fie supusă dietei Transilvaniei din 1841— 43 dc la Cluj, aceasta urmînd să legifereze înființarea muzeului. Proiectul este sprijinit și de alți donatori, de către autoritățile locale, de presă, ca și de alte comitate și scaune din Transilvania. El este discutat în ședința Dietei din 21 iunie 1842 și primit cu entuziasm. Urmează alte oferte mari în bani, obiecte și cărți. O comisie a Dietei elaborează un proiect de statute care este discutat în ședința din 21 decembrie 1842, fiind apoi înaintat spre aprobare Vienei. Aici lucrurile se tergiversează. Dieta din Cluj intervine în noiembrie 1847 cu o încercare de urgen- tare, dar evenimentele din 1848—49 vor întrerupe orice evoluție în această pro- blemă6. După revoluția dc la 1848, ideea muzeului renaște și este reluată treptat. Istoricul clujean Kovâry Lâszlo. în prefața cărții sale „Erdely Regisegei" („Anti- chitățile Transilvaniei*), pledează călduros și argumentat pentru înființarea mu- zeului7. Lucrurile se precipită întrucîtva în 1855 cînd decedează unul din princi- palii ofertanți, Kemeny Jozsef. Pentru a împiedica ajungerea colecțiilor sale în Muzeul Național din Budapesta, pierzîndu-le astfel pentru Transilvania, se reia în grabă problema înființării muzeului la Cluj. In martie 1856, Mikd Imre scoate o foaie cu același titlu sugestiv ,,Erdelyi Muzeum" ca supliment la cotidianul clu- jean „Kolozsvâri Kozlony", în care relevă necesitatea stringentă a înființării mu- zeului®. In noiembrie 1857 a fost ales un comitet provizoriu care să se ocupe de demersurile necesare9. Pentru a rezolva un impediment esențial, cel al spațiului, Miko Imre își donează vila, situată într-un parc, pe actuala stradă a clinicilor, pentru adăpostirea colecțiilor oferite. Tot acum va trece la elaborarea progra- 4 Idem, p. 7—8. 5 Idem, p. 8—9. 6 Idem, p. 9—19; vezi și A. Ardos, Muzeul de istorie al Transilvaniei. Etape de evoluție 1859—1904, mss, p. 1—4. ' Erd£ly Regisegei. Altalânossâgok, Pest, 1852, f. 6—7; Vezi și Emlekkonyv, p. 20. 8 Kolozsvâri Kozlony melleklete Erdelyi Muzeum, (1856), nr. 1, 31 martie, p. 1—5; nr. 2, 10 aprilie, p. 9—16. 9 Emlekkonyv, p. 30. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 675 mului și a planului muzeului și noi donații sînt anunțate din diferite părți. Se elaborează statutele care sînt înaintate la Viena. In 19 iulie 1859 se aprobă înființarea instituției sub denumirea de „Erdelyi Muzeum Egylet“ („Asociația Muzeului Ardelean") și în 8 septembrie sosesc statu- tele aprobate. Ședința de constituire a Muzeului Ardelean a avut loc în 23 sep- tembrie 1859, în sala Redutei (sediul actualului Muzeu Etnografic)10. Printre mem- brii fondatori care au sprijinit cu donații bănești înființarea muzeului, se numărau și Andrei Șaguna, Al. Sterca Șuluțiu și Timotei Cipariu, care în 1860 devine și membru al secției istorice a Asociației Muzeului Ardelean11. întreaga presă din Transilvania, printre care „Gazeta Transilvaniei" și „Telegraful Român", salută înființarea Asociației Muzeului Ardelean12. Cînd în anul 1861 va lua ființă, la Sibiu, ASTRA, mai multe personalități din conducerea Asociației Muzeului Ardelean vor sprijini aceasta, devenind membri onorifici, în frunte cu Miko Imre, între cele două societăți înfiripîndu-se de la început relații favorabile, de colaborare13. La ședința de constituire a Asociației Muzeului Ardelean, Miko Imre a exprimat năzuința ca această societate să repre- zinte toate națiunile Transilvaniei pe plan cultural. Statutele Asociației, în primul capitol, dedicat scopului, titlului și mijloacelor ei, definesc drept țel al Asociației întreținerea și dezvoltarea Muzeului Ardelean, prelucrarea științifică a colecțiilor sale, cultivarea științelor, promovarea cunoaș- terii țării și în general a fenomenului științific14. Instrumentele științifice ale Aso- ciației sînt considerate secțiile științifice și colecțiile muzeale. Colecția de Numis- matică și Antichități este constituită, conform statutelor, din obiecte istorice, etno- grafice, de istoria artelor și de artă15. Pentru îndeplinirea scopurilor sale, Asociația prevedea o activitate socială destinată unor cercuri largi: punerea gratuită la dis- poziția publicului vizitator a colecțiilor sale, ținerea de prelegeri de popularizare și de specialitate, publicarea rezultatelor cercetărilor științifice, adunări itinerante, organizarea de expoziții temporare, speciale, editarea unui anuar, organizarea de concursuri și altele16. în capitolele următoare Statutele Asociației Muzeului Arde- lean se ocupă de calitatea de membru al Asociației, de funcționarii ei, de sistemul de conducere exercitat de Asociație, de conducerea secțiilor și colecțiilor, de drep- turile membrilor și de dizolvarea Asociației17. Patrimoniul inițial al Muzeului Ardelean putea fi grupat după natura obiec- telor în mai multe colecții și anume o colecție de geologie — mineralogie, una de științele naturii (10.092 piese), o colecție de antichități, un cabinet numismatic (4767 monede de aur și argint), o bibliotecă cu 15439 volume și o arhivă istorică cu * 1083 manuscrise, totalizînd 31.321 piese și un capital de 192.617 florini18. Primul președinte al Asociației Muzeului Ardelean a fost Miko Imre, iar custode Brassai Sâmuel19. 10 Idem, p. 34—36; vezi și A. Ardos, op. cit., p. 4—5. 11 Kolozsvâri Kozlbny, nr. 14 din 16 februarie 1860, p. 1. 12 Telegraful Român, nr. 14 din 17 septembrie 1859, p. 150. 13 A. Ardos — M. Mirel, Considerații privind înființarea societăților culturale transilvănene „Astra“ „Asociația Muzeului Ardelean", în ActaMN, XVIII, 1981, p. 533. 14 Az Erdelyi Muzeum-Egyesulet Alapszahălyai, Cluj, 1859, § 1. 15 Idem, § 3, punct B. 16 Idem, § 6, punct 1—10. 17 Idem, cap. II—VII. 18 Emlekkbnyv, p. 36—37. 19 Kolozsvâri Kbzlâny, nr. 120 din 27 noiembrie 1859, p. 2. 676 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU In cursul anului 1860 se deschid în casa Bethlen din strada Kogălniceanu o primă expoziție și biblioteca pentru public20. In anul următor majoritatea obiec- telor ca și biblioteca sînt mutate în vila Miko, amenajată între timp în acest scop. S-au organizat în vederea desfășurării activităților propuse, secțiile muzeului Ardelean, corespunzător colecțiilor existente, printre care și colecția de Numisma- tică și Antichități, nucleul Muzeului de Istorie al Transilvaniei21. încăperile din vila Miko s-au dovedit de la început insuficiente pentru adă- postirea și valorificarea științifică a colecțiilor, la care se adaugă, tot mai accen- tuată, lipsa gravă și continuă a fondurilor bănești, Muzeul Ardelean neprimind aju- toare din partea statului. Înființarea în 1872 a universității la Cluj a dus la o schimbare în organi- zarea muzeului, determinată de necesitatea ameliorării situației sale materiale. In baza contractului încheiat în 1872 cu noua universitate, Asociația Muzeului Arde- lean punea la dispoziția acesteia toate colecțiile sale, păstrîndu-și insă dreptul de proprietate asupra lor, în schimbul unei sume de 5000 florini anual cu titlu de chirie, universitatea avînd în același timp obligația de a asigura spațiul necesar colecțiilor, cadrele de specialitate și mijloacele financiare pentru întreținerea și dezvoltarea colecțiilor22. Custodia acestora a trecut în seama profesorilor de spe- cialitate de la catedrele universitare. Cea de numismatică și antichități avea în fruntea sa pe profesorul Finăly Henrik. Această colecție a primit inițial trei încă- peri în incinta vechii clădiri a universității, care erau deschise pentru public de două ori pe săptămînă23. Aici și-a desfășurat activitatea muzeul de istorie în condiții precare. Ea se axa mai ales pe întocmirea și îmbunătățirea inventarelor, procurarea de mobilier și aranjarea pieselor, redactarea de conferințe de popularizare, măsuri pentru sporirea colecțiilor, redactarea unor publicații științifice și cu caracter adminis- trativ. In anii următori s-a ridicat problema înființării unei „academii" care avea menirea să concentreze oamenii de știință în jurul muzeului, în vederea prelucrării materialului său științific21, ceea ce insă nu s-a realizat. Secțiunile Asociației Muzeului Ardelean, printre care și cea de numismatică și antichități, au trecut prin mai multe reorganizări și „reînființări", în anii 1878 ș; 1884. In această perioadă cîștigă tot mai mult teren linia pur academică, ruptă de materialul colecțiilor25, iar noul contract cu universitatea, încheiat în 1895, nu ținea cont de necesitățile sporite ale colecțiilor2*’. Din cauza lipsei de spațiu, de mijloace financiare și de personal, majoritatea activităților lîncezesc. Colecțiile de numismatică și antichități au avut mult de suferit în urma mutării în iarna 1896—97 din vechea clădire a universității desti- nată demolării, într-un depozit cu totul inadecvat, la fostul liceu al pianiștilor27. Aceasta a fost fără îndoială perioada cea mai grea în existența colecției de isto- rie, ea a coincis și cu ultimii ani de viață, grevați de boală, ai conducătorului secției, Finăly Henrik. 20 Idem, nr. 45 din 3 iunie 1860, p. 3. 21 Idem, nr. 3 din 5 ianuarie 1861, p. 2; vezi și Emlekkonyv, p. 44. 22 Emlekkonyv, p. 50—53. 23 A. Ardos, op. cit., p. 12. 24 Idem, p. 14; vezi și Emlekkonyv, p. 60. 25 Emlekkdnyv, p. 61—63. 25 Idem, p. 68. 27 Buday A., Az Erdelyi Nemzeti Muzeum Erem- es Regisegtârănak utolso tiz cve, în Erdelyi Muzeum, Seria nouă, XXVI, nr. 1, 1909, p. 197—200. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 677 După moartea acestuia, în 1899, în fruntea colecției de numismatică și anti- chități a fost numit profesorul universitar Dr. Posta Bela. Prin acest om energic și competent, muzeul a intrat într-o nouă etapă, fructuoasă, a dezvoltării sale. Imediat după numirea sa și verificarea colecțiilor. Posta Bela a trecut la întoc- mirea unor rapoarte amănunțite și documentate despre toate aspectele situației în care se găsea muzeul, venind totodată cu propuneri și cereri de ajutor pentru remedierea stărilor existente și pentru crearea condițiilor adecvate desfășurării unei activități rodnice28. Prioritățile au constat în întocmirea unei evidențe clare și în salvarea colecțiilor grav deteriorate în depozitul insalubru. Se încep demer- surile pentru organizarea unui laborator de restaurare în incinta noii clădiri a universității, care a fost inaugurată în 190129. Aici muzeului i s-au repartizat patru încăperi, la demisol și parter, în care mutarea s-a făcut în toamna anului 1901. Spațiul afectat muzeului a fost însă din nou cu totul insuficient, din care cauză majoritatea materialelor au rămas dispersate în diverse depozite inadecvate, închi- riate în oraș. Noul director avea să lucreze cu succes pentru organizarea unei biblioteci interne, de specialitate, pentru organizarea unui atelier foto și a unei clișoteci, a unei colecții de mulaje în ipsos, utilă mai ales cerințelor învățămîn- tului superior. Treptat sînt angajate cîteva cadre de specialitate, numărul lor ajungînd în 1909 la 930. O permanentă preocupare era cea a sporirii colecțiilor. In acest scop s-au înaintat nenumărate memorii pentru mărirea alocațiilor de stat, apelîndu-se însă în același timp și la diverse foruri laice și bisericești, la autoritățile municipale, pentru predarea la muzeu a vestigiilor istorice și artistice. Pînă în 1901 au fost amenajate laboratorul și încăperile pentru expoziție, comandîndu-se în acest scop și mobilier adecvat, la nivelul cerințelor muzeografice ale epocii31, precum și instalații de securitate. în 1900 muzeul clujean a participat cu succes la expoziția internațională de la Paris, iar colecțiile sale încep să fie cunoscute și cercetate de personalități de specialitate de peste hotare32. Pînă la sfîrșitul anului 1901 toate obiectele vechi au fost inventariate. în continuare s-a trecut la amenajarea expoziției în noua clădire a universității, în cele două săli de la demisol și-au găsit loc vestigiile romane, cele epigrafice, sculpturale și de arhitectură, iar în cealaltă sală piesele de arhitectură medievală, în prima sală de la parter a fost expusă colecția de egiptologie, de preistorie și epoca romană a Transilvaniei. A doua sală de la parter avea un conținut foarte eterogen; pe lîngă piese romane și monumente sculpturale, aici au fost expuse vestigiT din epoca migrațiilor, arme, piese vestimentare și vestigii ale breslelor clujene. Pe pereți au fost fixate tablouri, iar pe coridor piese sculpturale și arhi- tectonice-0. Deschiderea muzeului în noul local al universității a avut loc la 29 mai 1903, cu ocazia serbării de închidere a anului universitar. Intrarea era gratuită. Atunci s-a redactat și un ghid al muzeului care indica și locul de proveniență și datarea fiecărei piese34. 28 Fond Istoricul Muzeului de Istorie (în continuare: Fond Ist.Muz.), doc. nr. Cj 42/1899. 29 Ibidem. 30 Buday A., op. cit., p. 200. 31 Fond Ist. Muz., doc. nr. Cj 823/1900. 32 A. Ardos, op. cit., p. 22. 33 Ellenzek, nr. 121 din 29 mai 1903, p; 3. 34 Ibidem. > MUZEOLOGIE. PATRIMONIU La 1 ianuarie 1906 intră in vigoare noile statute ale Asociației Muzeului Ardelean; prevederile lor ,țin cont într-o jmăsură mai mare de cerințele colec- țiilor și au ca urmare o nouă reorganizare a secțiilor pe principii preponderent muzeistice®. în anul 1905 Asociația Muzeului Ardelean a primiti primul său ajutor de stat în valoare de 15.000 coroane, din care o cotă-parte a intrat în folo- sința colecției de istorie36, iar în anii următori ajutoarele primite vor fi alocate pentru achiziții de piese reprezentative transilvănene37. Aceste ajutoare au dus la o intensificare a activităților, mai ales a achizițiilor și a săpăturilor arheolo- gice. Totuși ele nu erau suficiente, de aceea în mod permanent erau consumate pentru muzeu și fondurile catedrei de istorie veche a universității38. Cele mai mari greutăți erau cauzate însă de lipsa spațiului care nu permitea depozitarea adecvată, nici prelucrarea colecțiilor și nici prezentarea unei expoziții de ținută. în 1904 muzeul de istorie a preluat și trebuia să adăpostească colec- țiile Societății literare, etnografice și istorice a comitatului Solnoc-Dăbica, din Dej31*, iar colecția pieselor etnografice sporește și ea. mai ales în urma înființării, în 1910, a Societății de colecționare a obiectelor etnografice40. S-au înaintat nenumă- rate memorii pentru construirea sau închirierea unei clădiri adecvate, dar fără rezultat41. Situația devine intolerabilă în anii 1911—12 în privința securității și conservării materialelor, depozitate in 6 locuri diferite, total necorespunzătoare, în anul 1912 este închiriat un nou local, din fericire mai spațios, în actualul sediu al Muzeului de Istorie. Aici, în anul 1913 a început organizarea unei părți a expo- ziției de preistorie, la etajul I al clădirii, iar la parter a lapidarului feudal42. Referindu-ne la cadrul legislativ în care a funcționat Muzeul Ardelean pînă în 1919, trebuie să arătăm că prin contractul încheiat în 1872 cu universitatea clujeană, colecția de numismatică și antichități a dobîndit o dublă subordonare: față de Asociația Muzeului Ardelean și organele ei conducătoare și executive, iar pe de altă parte față de Ministerul învățămîntului și Cultelor prin intermediul universității și al rectoratului. Aceasta însemna obligația înaintării rapoartelor de activitate și financiare la ambele foruri tutelare, dar deschidea și dreptul la sesi- zări, petiții, memorii și propuneri față de aceste foruri, precum și dreptul la sprijin material sub forma unor alocații bugetare regulate sau a unor ajutoare extraordinare. La aceste foruri se adaugă încă un organ central de resort: Inspec- toratul central superior al bibliotecilor și muzeelor de pe lîngă Ministerul învă- țămîntului și Cultelor ungar, organ înființat în anul 189843. în subordonarea acestui for intrau numai bibliotecile și muzeele care cereau aceasta în mod benevol sau care solicitau sau beneficiau de ajutoare de stat directe. Muzeul 35 Szabo T. A., Az Erdelyi Muzeum Egyesillet tortenete es feladatai, Cluj, 1942, p. 40—41. 36 Emlekkbnyv, p. 75. 37 Ibidem. 38 M. Mirel — A. Ardos, Documente privitoare la situația materială a Muzeu- lui Ardelean la începutul sec. XX, în ActaMN XIX, 1982, p. 668. 311 Fond Ist. Muz., doc. nr. C! 2646—2651/1904. 40 Jelentes az Erdelyi Nemzeti Muzeum Erem- es Regisegtăra 1910. evi âlla- potărol (în continuare: Jelentes ... az... evi âllapotrol). Cluj, 1911. 41 Fond Ist. Muz., doc. nr. Cj 1426, Cj 1490, Cj 1565, C! 1583, Ci 1599, C! 1731 din 1910, Ci 1217, C11758, Ci 1783, C11785 din 1911; vezi și: M. Mirel — A. Ardos, Documente privitoare la situația materială a Muzeului Ardelean la începutul sec. XX., în ActaMN XIX, 1982, passim. 42 Jelentes... az 1913. evi ăllapotrol, Cluj, 1914, p. 5. 43 Fond Ist. Muz., doc. nr. C! 51/1898. Circulara Nr. 213 din 21 octombrie 1898 ii Ministerului Cultelor și învățămîntului public. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 679 clujean nu a realizat o subordonare completă, dar a păstrat o legătură permanentă cu acest organ, livrînd date și statistici la cererea Inspectoratului44. Inspectoratul central al muzeelor a elaborat un regulament de funcționare și un proiect de statute al muzeelor, solicitînd sprijinul Muzeului Ardelean în defini- tivarea lor și în elaborarea unei legi eficiente de ocrotire a patrimoniului cul- tural-artistic45. Un alt organ cu care muzeul clujean a colaborat de-a lungul anilor, a fost Comisia Monumentelor Istorice și de Artă, din partea căreia muzeul s-a bucurat de sprijin în activitatea sa de salvare a monumentelor transilvănene. în ce privește legislația referitoare la muzee și la ocrotirea patrimoniului înainte de 1918, sub imperiul căreia și-a desfășurat activitatea Muzeul Ardelean din Cluj, arătăm că o asemenea legislație exista în Transilvania în ultimele de- cenii ale secolului XIX, dar ea avea o eficiență practică redusă din cauza condi- țiilor generale social-economice și politice, în care bunurile culturale puteau forma din punct de vedere juridic obiectul comerțului particular de antichități. în atare situație legile aduse căutau doar să limiteze, să îngrădească efectele dăunătoare ale acestor stări. Amintim în acest sens Ordinul Ministerului de Interne Nr. 14.136/ 1871, Legea Nr. V din 1878, Legea Nr. XL din 1879 și Legea Nr. XXXIX din 1881. Analizînd succint patrimoniul muzeului clujean și proveniența colecțiilor sale, arătăm că nucleul inițial, provenit din donații particulare, a crescut an de an, prin alte numeroase donații, conținînd piese valoroase, mai ales din punct de vedere istoric și memorialistic, cum reiese din registrele de evidență4*’. Printre ele figurează arme și piese valoroase de armură, antichități romane, obiecte per- sonale și de reprezentație ale principilor Transilvaniei, cîteva piese deosebit de valoroase de orfevrărie și bijuterie, trei tăblițe cerate romane, un cuțit care a aparținut lui Cloșca, picturi și sculpturi, antichitățile egiptene donate de Orbăn Balăzs47. în 1960 arheologul Torma K., prin donația sa de piese sculpturale și epigrafice romane și îndemnul său de a încredința muzeului aceste vestigii, pune bazele lapidariului roman48. După primul avînt inițial, ritmul sporirii patrimoniului muzeal prezintă o încetinire cauzată în primul rînd de lipsa fondurilor bănești pentru achiziții. Ritmul mediu al intrărilor în anii următori era la colecția de numismatică și antichități de ordinul a cîtorva zeci de piese, iar împreună cu cele de numismatică, cînd existau, de cîteva sute49. Din lipsă de fonduri, din vestitul tezaur de la Crasna, Muzeul Ardelean n-a putut achiziționa nici o piesă, iar în 1895 s-a cum- părat o singură monedă romană de aur și două de argint50. Sub conducerea noului director, strădaniile pentru îmbogățirea colecțiilor muzeale iau un nou avînt. în 1899 pot fi asigurate pentru muzeu obiectele de mare valoare, provenite din două descoperiri importante: cele de la Apahida51 și biju- teriile descoperite la Cetatea de Baltă52. Noul director nu s-a mulțumit însă cu 44 A. Ardos, op. cit., p. 20. 45 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci .51/1898, Ci 78/1900, Ci 335/1902, Ci 909, Ct 910, Ci 911 din 1904. 40 Registrul alfabetic pentru evidența ofertelor și donațiilor, început în 1842; Registrul pentru acte Exhibitorum protocollum; Fond Ist. Muz. doc. nr. CT 1380/1902. 47 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 1380/1902. 48 Kolozsvări Kdzlbny, nr. 18 din 1 martie 1860, p. 1—2. 49 Erdelyi Muzeum, nr. 4 din 1874, p. 69. Idem, voi. XI, 1894, p. 477. 51 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 18/1898. 52 Idem, doc. nr. Ci 20/1898. 680 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU înregistrarea în patrimoniul muzeului a descoperirilor fortuite și predate la mu- zeu, ci a intreprins acțiuni sistematice la diverse autorități și organe pentru aducerea la muzeu a diferitelor obiecte cu caracter istoric sau de artă. în primul rînd el se adresa primăriei orașului Cluj de la care a reușit să aducă în patri- moniul muzeului sarcofage romane și alte piese de lapidar, descoperite cu ocazia unor lucrări edilitare și păstrate in curtea primăriei53. Ele aveau să formeze nucleul lapidarului și in același an, 1899, obține de la parohia romano-catolică importante piese arhitectonice, provenite din catedrala Sf. Mihai54. Tot în 1899 muzeul preia efectiv marea colecție preistorică Torma Zsofia cu material pre- istoric, provenit de la Turdaș, donată formal în 189155. în acești ani sînt preluate în patrimoniul muzeului și o serie de obiecte foarte interesante, vestigii ale bres- lelor medievale clujene5*1 și piese legate de istoria orașului Cluj, păstrate la arhi- vele orașului57. In urma unor demersuri și insistențe susținute, patrimoniul mu- zeului se îmbogățește de-a lungul anilor cu numeroase tezaure valoroase: piese de orfevrărie, sculpturi, picturi, textile, mobilier, altare, strane, tavane pictate în manieră transilvăneană. Majoritatea lor au fost obținute în schimbul unor obiecte similare, noi, special comandate58. Bogatul cabinet numismatic al Muzeului Ardelean și-a sporit fondul inițial, provenit din marile donații de la înființare, prin achiziții ulterioare, dar mai ales prin dreptul de preempțiune pe care a reușit să-l obțină și anume dreptul de alegere, după Muzeul Național din Budapesta, asupra tezaurelor monetare des- coperite pe teritoriul fostei Ungarii. Această reglementare avea însă și un mare dezavantaj: piesele valoroase descoperite în Transilvania puteau fi reținute cu prioritate de muzeul din Budapesta59. Prin străduința unor colecționari particulari pe care muzeul a reușit să-r ciștige pentru scopurile sale și care colecționau pentru muzeu, acesta s-a îmbo- gățit cu valoroase colecții sau piese izolate. Pe lîngă cele de factură arheologică relevăm un număr mare de obiecte extrem de rare și valoroase din domeniul istoriei farmaciei, colectate în vederea organizării unui muzeu de istoria far- maciei la Cluj. în 1898 avea să se înceapă constituirea la Cluj a colecției dc istoria farmaciei, de către Dr. Orient Gyula60. Tot prin relațiile cu colecționari cu- noscuți, s-au procurat, contra cost, multe obiecte de muzeu. Astfel, începînd din anul 1900, s-a achiziționat treptat, an de an, cu mari sacrificii, de la colecționarul și bijutierul brașovean Adolf Resch, partea cea mai mare a unor colecții tipic transilvănene, cum au fost bijuterii și accesorii vesti- mentare (paftale, ace etc.) din secolele XVI—XIX, mobilier transilvănean, ceramică populară pictată, cahle ș.a.61 Tot prin cumpărare au fost procurate mulajele în ipsos ale unor sculpturi antice; prima colecție de acest gen a fost comandată în anul 1901 de la Londra62. Se adăugau (diverse piese de bronz și diplomele militare de la Gherla113. în anul 1909 în patrimoniul muzeului au intrat piese de 53 Idem, doc. nr. C] 23, Cj 24, Ci 25 din 1899. 54 Idem, doc. nr. Cj 32, C] 33, C] 34, Ci 35 din 1899. 55 Idem, doc. nr. Cj 46, Cj 49 din 1899. 56 Idem, doc. nr. Cj 63/1900, Ci 72, Cj 73, Ci 74 din 1900, C! 962/1905. 57 Idem, doc. nr. Ci 572, Cj 573 din 1903. Idem, doc. nr. Cj 1861, Ci 1862 din 1904, Ci 1601/1910. 59 Idem, anii 1900—1918, passim. ™ Idem, anii 1898—1914, passim. 61 Idem, anii 1900—1917, passim. w Idem, doc. nr. Cj 275/1901. 113 Idem, doc. nr. Cj 1823/1903. MUZEOLOGIE. 'PATRIMONIU 681 valoare, ca sigiliul lui Pătrașcu, domnitorul Țării Românești, și mulajul în ghips al statuii Sfîntului Gheorghe, opera sculptorilor clujeni frații Gheorghe și Martin, din 137364, iar în 1913 este donat aparatul de zbor al profesorului și inventatorului Martin Lajos65. In aprilie 1909 'este descoperit și adus la muzeu depozitul de bron- zuri de la Uioara66. Tablourile care aveau să formeze pinacoteca de mai tirziu proveneau din donațiile inițiale, o parte fiind păstrate în localul bibliotecii de unde a fost pre- luată și o importantă colecție de stampe și gravuri, compusă din mai multe donații particulare67, iar o altă colecție de stampe, conținînd vederi transilvănene, a fost donată în 191368. Obiectele cu caracter etnografic au sporit mai ales prin colecționare siste- matică, constituind din 1908 o colecție aparte în cadrul muzeului69. Obiecte numeroase și de natură foarte eterogenă provin din lăsămintele Kuun Geza, intrat în muzeu în anul 191470 și Wass Ottilia, preluat în 1917—1871. Numeroase obiecte au intrat în patrimoniul muzeului cu ocazia unor lucrări de renovare la diverse biserici, cînd s-au descoperit piese arhitectonice sau cripte cu inventar valoros72. Vastitatea și varietatea obiectelor ce alcătuiesc patrimoniul muzeului de isto- rie din Cluj nu permit să ne ocupăm de proveniența tuturora, dar trebuie să arătăm că o proporție preponderentă o constituie piesele arheologice. Ele provin fie din descoperiri fortuite izolate, fie din săpături arheologice sistematice. Nu- mărul celor dintîi este foarte mare, obiectele descoperite intrînd în muzeu prin donație sau prin achiziții, de multe ori la insistențele neobosite ale muzeului. în ce privește săpăturile arheologice efectuate de muzeul de istorie, vom încerca să prezentăm o sumară trecere în revistă a celor mai însemnate, datorită importanței lor științifice și patrimoniale. Primii ani de la înființare au fost ocupați cu prelucrarea și aranjarea colec- țiilor, așa îneît săpăturile întreprinse de muzeu încep relativ tirziu. (Abia în 1875 se întreprind săpături finanțate de Muzeul de Istorie la Ciceu Cristur, unde se descoperă terme romane și zidurile unei construcții. Din această săpătură au intrat la muzeu 262 de piese73. în anii următori se continuă săpăturile arheologice la Apahida (1900)74, Juc, Iclod, Zlatna, Dezmir, Sîntana de Mureș (19O3)75, la castrul roman de la Gherla și villa rustica de la Aiton (1904)76. Nu o dată, din cauza lipsei de fonduri, nu au putut fi întreprinse sau conti- nuate nici un fel de săpături, cum a fost in anul 190577. Dar în anul următor, 1906, muzeul efectuează marile săpături de la Bandul de Cîmpie, de unde a re- 61 Erdelyi Muzeum, voi. XVII, 1901, p. 184. 65 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 2678/1913. 66 M. Rusu, Metalurgia bronzului in Transilvania la începutul Hallstattului. Teză de doctorat, mss., Partea Il-a, Cluj, 1972, p. 540. 67 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ct 1369/1903. '6B Idem, doc. nr. Ci 2669/1913. 69 Jelentes... az 1908. evi ăllapotrol, Cluj, 1909, p. 16. 70 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 1938/1913, Ci 2670/1914. 71 Idem, doc. nr. Ci 2436/2—4/1917. ’ 72 Idem, doc. nr. Ci 695/1904, Cj 1432/1910, Ci 2664, 2665, 2666/1911 ș.a. 73 Erdelyi Muzeum, voi. VI, Cluj, 1876, p. 105. 74 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 93, Ci 100, Ci 102, Ci 104, C, 108 din 1900. 75 Idem, doc. nr. Cj 502, Cj 506, Ci 524, Cj 537, Ci 553 din 1903. 76 Idem. doc. nr. C11729, C1789, C1882, C1970 din 1904. 77 Jelentes... az 1905. evi ăllapotrol, Cluj, 1906, p. 5. 682 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU zultat un material bogat78. In 1907 se vor întreprinde mai multe săpături la Cluj și la Alba lulia79. Acum muzeul va începe realizarea unui deziderat mai vechi, urmărit cu stăruință, dată fiind importanța științifică excepțională a obiectivului: cercetarea Limesului roman din zona munților Meseș, care urma să marcheze începutul cercetării drumului roman Porolissum — Napoca — Potaissa — Apu- lum — Sarmizegetusa, de unde s-au sempalat întotdeauna descoperiri importante dar care nu au fost cercetate în mod sistematic. Săpăturile începute în 1908 la castrul de la Porolissum continuă în anii următori, fiind însă temporar întrerupte din lipsă de fonduri89. în 1910 se efectuează cercetări arheologice la Sîntana de Mureș81, Pecica, Periam și Semlac82 iar in anul următor la peștera de la Cioclovina83. în 1913 încep cercetările fructuoase de la Soporul de Cîmpie84, Gîrbău, Valea Nandrului85, la cimitirul de la Gîmbaș81' și în peștera de la Igrița87. Tot acum se inițiază înce- perea săpăturilor la castrul roman de la Potaissa (Turda)88. După izbucnirea războiului, reducerea mijloacelor financiare și recrutarea unei părți a personalului de specialitate se vor repercuta asupra tuturor sectoarelor de activitate, împiedicînd și desfășurarea unor săpături arheologice mai ample. Totuși, ele continuă și în condițiile grele existente; astfel, se vor continua unele șantiere începute, se vor efectua cercetări la locul unor descoperiri fortuite și se vor întreprinde unele săpături de salvare. Cele mai importante săpături din acești ani sînt cele de la Bogata de Mureș89 și dc la Decea Mureșului90. Prin săpăturile arheologice științifice, muzeul clujean a căutat înainte de toate să salveze spre folosul științei vestigiile trecutului, atît de periclitate de diverși descoperitori și săpători neautorizați, care le comercializau în majoritatea cazurilor peste hotare. Pentru această rațiune, muzeul organiza în repetate rînduri cursuri pentru cadre didactice medii, pe care-i iniția în efectuarea și conducerea unor săpături științifice arheologice91. Muzeul Ardelean și mai ales secția sa de istorie, „Colecția de Numismatică și Antichități", a subliniat, de altfel, mereu importanța patrimoniului cultural- artistic și istoric al Transilvaniei și a depus tot timpul stăruințe susținute pentru salvarea acestuia de degradare, distrugere și înstrăinare. în acest scop muzeul clujean căuta să creeze în cercuri cît mai largi un curent de opinie pentru respec- tarea anumitor principii etice în acest domeniu. Este totodată meritul muzeului clujean de a se fi opus cu curaj ori de cîte ori bunuri culturale transilvănene erau în pericol de a fi acaparate de muzeele din Budapesta sau Viena. 78 Jelentes... az 1907. evi âllapotrol, Cluj, 1908, p. 10. 79 Idem, p. 8—9. 80 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 1846/1911, Ci 1900/1913; Jelentes az 1910. evi âllapotrol, Cluj, 1911, p. 6—7. 81 Fond Ist. Muz., doc. nr. Cj 1322/1910. 82 Idem, doc. nr. Ci 1467, Ci 1486/1910. 83 Idem, doc. nr. Ci 1711, ,Ci 1715/1911; Jelentes... az 1911. evi âllapotrol, Cluj, 1912, p. 11. 84 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 1733/1913. 85 Idem, doc. nr. Ci 1738/1913. 86 Jelentes... az 1913. evi âllapotrol, Cluj, 1914, p. 6. 87 Idem, p. 6. 88 Fond Ist. Muz., doc. nr. Ci 1936/1913. 89 Idem, doc. nr. Ci 2345/1914. , 90 Idem, doc. nr. Ci 2363/1914. 91 Idem, doc. nr. Ci 1793/4/1911. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 683 Muzeul din Cluj a depus o activitate susținută pentru valorificarea științifică a materialului muzeistic și arheologic transilvănean, prin publicații proprii. Astfel apar ca publicații ale Asociației Muzeului Ardelean anuarele Az Erdelyi Muzeum Egylet Evkonyvei, între anii 1859—1873, sub redacția lui Brassai Sămuel, apoi, pînă în 1878 sub a lui Finăly Henrik. în același interval se va edita și publicația Erdelyi Muzeum, cu cîte 10 numere anual, care va fi publicația științifică a sec- ției de filozofie, filologie și istorie a Muzeului Ardelean92. Colecția de Numismatică și Antichități a Muzeului Ardelean, deci Muzeul de Istorie propriu-zis, a editat, începînd din 1910, o revistă proprie, Dolgozatok az Erdelyi Nemzeti Muzeum Erem- es Regisegtâfâbol. Revista, cu rezumate în limba franceză, va apare în 10 volume, între anii 1900—1919 și a fost difuzată, prin schimb de publicații și în comision la cca 165 din cele mai prestigioase instituții științifice și muzeistice din 23 de țări93. în afară de acestea, muzeul clujean a mai editat diferite cataloage și rapoarte anuale. în vederea desfășurării activității sale științifice, conducerea muzeului s-a străduit mult pentru organizarea unei biblioteci proprii de specialitate, separată de biblioteca centrală a Asociației. Prin schimbul direct de publicații și prin achi- ziții, cu prețul unor mari greutăți și sacrificii materiale, muzeul a reușit să pro- cure un fond valoros al acestui instrumentar științific de primă importanță4. Muzeul clujean a organizat în această perioadă și conferințe cu caracter de popularizare, pentru marele public. Acestea erau prevăzute în statutele Muzeului Ardelean și în primii ani de existență se organizau sistematic asemenea activități95. Mai tîrziu, datorită orientării pur academice a activității secțiilor, tot mai ruptă de patrimoniul colecțiilor, și din cauza multiplelor greutăți, mai ales a insuficienței personalului, aglomerat cu alte sarcini, latura cultural-edueativă, de popularizare, a muzeului, înregistrează un nivel nesatisfăcător. în ce privește numărul de vizitatori, acesta nu s-a ridicat, în general, la nivelul optim, mai ales din cauza lipsei de spațiu care făcea inaccesibilă pentru public o mare parte a colecțiilor și nu permitea primirea unor grupuri mari. Cursurile de vară, organizate de muzeu, se adresau mai ales cadrelor didac- tice și altor interesați, atît din Cluj cît și din provincie, cu scopul de a-i iniția și pregăti pentru efectuarea corectă a unor săpături și pentru activitatea de colec- ționare științifică a unor obiecte, mai ales etnografice. O problemă grea cu care muzeul clujean s-a văzut confruntat era cca a restaurării și conservării materialului muzeistic. Multe din donațiile inițiale se aflau într-o stare ce necesita intervenții pentru preîntîmpinarea degradării lor. La ele se adăugau mai tîrziu materialele rezultate din săpături, care necesitau intervenții urgente. Dar nu existau nici cele mai elementare amenajări pentru efectuarea lor și nici personal calificat. Lucrările de restaurare se limitau la curățirea și uneori întregirea materialului ceramic95. Colecțiile muzeului au su- M Vezi și Valentiny A., Az Erdelyi Muzeum-Egyesiilet kiadvănyainak kdny- veszeti leirâsa 1859—1909, Cluj, 1934. 93 Vezi și M. Mirel — A. Ardos, Date privitoare la organizarea bibliotecii de specialitate a colecției de Numismatică și Antichități a Muzeului Ardelean, în ActaMN voi. XVI, Cluj, 1979, p. 809—825. 94 Ibidem.. 95 Kolozsvări Kozlony (1860), nr. 17, 26 februarie, p. 1—2; nr. 18, 1 martie; nr. 22, 15 martie; vezi și A. Ardos, op. cit., p. 9. 96 A. Ardos — M. MireL Preocupări ale Muzeului Ardelean pentru conserva- rea și restaurarea bunurilor muzeale, în ActaMN voi. XX, Cluj, 1983, p. 725—733. 684 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU ferit enorm din cauza depozitării lor într-un spațiu umed, impropriu, în timpul construirii noii universități. De aceea, obiectivul primordial urmărit a fost sal- varea lor, micșorarea daunelor, organizarea unui laborator pentru desfășurarea unei activități științifice de restaurare-conservare. în noua clădire a universității va fi amenajat un laborator modest și, în pofida neajunsurilor existente, munca depusă aici a salvat de la degradare definitivă o mare parte a patrimoniului muzeului de istorie din Cluj97. în pofida multiplelor greutăți financiare, a lipsei spațiului expozițional și de depozitare corespunzătoare și chiar a personalului de specialitate, muzeul clu- jean a desfășurat o muncă rodnică în multiple direcții, activitatea sa științifică fiind apreciată de cercurile științifice de peste hotare. Relațiile sale de colaborare cu instituții și personalități științifice prestigioase, printre care Academia Română și Vasile Părvan dovedesc acest lucru98. Muzeul de Istorie din Cluj a rămas însă pînă în 1918 în multe privințe tri- butar concepțiilor cercurilor dominante maghiare în domeniul istoriei, în activi- tatea sa negăsindu-și locul cuvenit cercetările privitoare la originea, istoria și creația culturală a poporului român care constituia majoritatea absolută a popu- lației Transilvaniei și ale cărui valori muzeale au rămas în cea mai mare parte în afara colecțiilor. rAT ÂfiDOSΗ M. MIREL ♦ Făurirea statului național unitar român la 1 decembrie 1918 a însemnat și pentru Muzeul Ardelean o schimbare radicală ca și pentru celelalte instituții cul- turale transilvănene. Rămînînd mai departe în cadrul universității clujene, inau- gurată ca Universitate a Daciei Superioare, în toamna anului 1919, muzeul suferă profunde transformări. în mai 1919 luîndu-se în primire universitatea de către Consiliul Diligent, Muzeul Ardelean intră în administrarea statului român. Si- tuația juridică a proprietății muzeului n-a fost insă reglementată, colecțiile ră- mînînd în continuare sub aceeași formulă de închiriere de către universitate, p< rsonalul muzeului fiind constituit ca și înainte de către profesorii de speciali- tate ai universității. Funcționarii muzeului, ca și ceilalți angajați au rămas în continuare în funcțiile lor99. Conducerea muzeului a fost încredințată profesorului D. M. Teodorescu iar a celorlalte muzee ce aparțineau universității: botanică, mineralogie și zoologie a fost preluată de către prof. Al. Borza, Popescu-Voinești și D. Scriban100. Războiul a avut repercusiuni și asupra stării colecțiilor. în 1916 cea mai mare parte a lor a fost evacuată la Budapesta, reîntoreîndu-se parțial în 1917 și apoi la sfîrșitul războiului. Așa se face că la preluarea colecțiilor de către noul director D. M. Teodorescu, acesta găsește nu un muzeu organizat, ci un „imens depozit de materiale arheologice, etnografice și artistice" împărțite în patru loca- luri101. Colecțiile muzeului aveau un caracter general istoric, înfățișînd toate epo- cile istorice, cu mari carențe însă privind istoria românilor din Transilvania. Deci 97 Ibidem. 118 Fond Ist. Muz., doc. nr. Cj 749, C! 750/1904, C! 834/1904, C! 2660, Cj 2661 din 1911. 99 C. Petranu, Muzeele din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Bucu- rești, 1922. p. 60—61; Fond Ist. Muz., doc. nr. C! 2597/1919; Cj 2606/1919; Cj 2687/1919. 100 Fond cit., doc. nr. C] 2718/1921. 101 Idem, doc. nr. Cj 2555/1919; Ci 2565/1919; Cj 2684/1921, Cj 268Ș/1921. Muzeul are circa 80.000 de obiecte dintre care 71.845 inventariate. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 685 principala misiune a conducerii muzeului a fost aceea de a completa colecțiile cu obiecte și documente ce ilustrează viața social-culturală și politică a românilor din Ardeal. O achiziție importantă în această direcție a constituit-o depozitul de 6000 obiecte din domeniul etnografiei române a învățătorului Andrei Orosz1"'-'. Institutul de Istorie și Arheologie al universității clujene în a cărei sarcină a căzut reorganizarea muzeului a trecut, deci, de la început la întocmirea unui plan de organizare pe baze științifice a colecțiilor, solicitînd fonduri, cumpărind mobilier, inventariind materialul științific, sortîndu-1 și încercînd să facă o expu- nere sistematică a lui pe secții103. Au fost de asemenea reluate relațiile cu cele- lalte muzee din țară și străinătate. In 1927, muzeul avea 16 angajați și circa 86.000 obiecte expuse în patru secții: preistorie și etnografia popoarelor, epoca dacică, epoca romană, evul mediu și epoca modernă, purtînd denumirea de Muzeul Național al Ardealului, Secția de Numismatică și Arheologie. Era deschis pentru public de la 9—13 în sălile din aripa veche a actualei clădiri. Biblioteca muzeului avea cca 1000 volume104. Crearea în 1929 a Institutului de Studii Clasice aduce pentru muzeu mari înnoiri. Director al Institutului creat prin unirea catedrelor de istoria antică, arheo- logie, limba greacă și limba latină a fost ales Emil Panaitescu, devenind totodată și directorul muzeului105. Acesta se adresează conducerii universității propunind o sistematizare și aranjare nouă a colecțiilor și cere fonduri106. De asemenea, pentru transformarea clădirii într-o clădire proprie • unui muzeu solicită sprijin Ia conducerea universității și la minister107. Astfel, prin grija deosebită a rectorilor universității, Emil Hațieganu și Emil Racoviță, s-au putut face noi amenajări, clădindu-se o aripă nouă pentru colecțiile ce sporeau mereu100. Cabinetul numis- matic a fost adus din clădirea universității în edificiul Institutului de Studii Clasice și de asemenea colecția de tablouri donată de V. Cioflec100. Colecțiile fiind con- centrate se impunea sistematizarea și aranjarea lor. O problemă ce a constituit un impediment în această acțiune a fost cea a evidenței. Inventarele și jurnalele de achiziții erau încă în păstrarea secretarului Asociației Muzeului Ardelean. Ra- porturile juridice dintre cele două instituții n-au fost încă reglementate, Muzeul Ardelean continuînd să fie proprietarul colecțiilor vechi. Relațiile stabilite între cele două instituții erau corecte. Documentele menționează chiar propuneri de subvenții pe care Asociația Muzeului Ardelean le-a făcut muzeului pentru buna păstrare a colecțiilor110. La solicitarea directorului E. Panaitescu, secretarul Aso- ciației Muzeului Ardelean a predat, în februarie 1929, 10 inventare și jurnale de achiziții privitoare la colecțiile Secției de Arheologie și Numismatică, acestea 102 C. Petranu, op. cit., p. 62. 103 Cerere adresată de conducerea muzeului, Ministerului Instrucțiunii publice pentru alocarea de fonduri si acordarea de spațiu muzeului, în Fond cit., doc. nr. Cj 2681/1921. 104 Arheologia avea 55.542 obiecte, colecția etnografică — 1570 obiecte, colec- ția numismatică cca 25.000 monede, iar pinacoteca cca. 330 piese, în Fond cit., doc. nr. C] 2694/1927. 105 Fond cit., doc. nr., Ci 2695 și Ci 2703 din 1929. 106 Idem, doc. nr., Ci 2701, C! 2702, Ci 2704 din 1929. 11,7 Idem, doc. nr., Ci 2697/1929. Pentru tabloul lucrărilor de amenajare și transformare a clădirii, care au fost încredințate arhitectului I. Popescu din Bucu- rești, vezi în Fond cit., doc. nr. Ci 2699/1931. lua Fond cit., doc. nr. Qj 2706/1929—1933. Colecțiile au sporit mai mult prin donații și cercetări arheologice. Printre donatori se numărau: Amos Frîncu — 1927; G. Sion — 1929; Sever Pop — 1930; O. Osvadă — 1931. 100 Fond cit., doc. nr. Ci 2705, Cj 2707 din, 1929. 110 Idem, doc. nr., Ci 2708, Cj 2709, Cj 2711, Ci 2712 din 1931; Ci 2713/1932. 666 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU urmînd a fi traduse în limba română și a se face verificarea tuturor obiectelor111. Un raport întocmit în decembrie 1931 menționează numărul noilor obiecte muzeis- tice intrate în patrimoniu: preistorice (16.105), daco-romane (17), medievale (234), moderne (97), monede (6848), 100 mulaje în gips și 2362 cărți în 3457 volume112. Se adaugă pinacoteca constînd din colecția de tablouri ale artiștilor ardeleni și străini. La aceasta s-a adăugat donația Cioflec, cea mai valoroasă colecție de pictură românească din Ardeal113. La sfîrșitul anului 1930 clădirea veche a muzeului era complet refăcută avînd săli de muzeu la parter, etaj și etaj II, iar din clădirea nouă s-a dat în folosință o sală de muzeu de cca 400 m2. Administrator al muzeului era Constantin Dai- coviciu. La 5 februarie 1532 împlinindu-se cei 3 ani acordați pentru organizarea și sistematizarea Institutului și implicit a muzeului se trece la alegerea unui alt dele- gat pentru conducerea Institutului și muzeului. A fost ales Ștefan Bezdechi, iar ca secretar C. Daicoviciu114. Bilanțul făcut cu această ocazie era rodnic. Muzeul era aranjat și deschis publicului. Astfel conform „Normelor pentru reglementarea vizitării muzeului1', secțiile de preistorie și daco-romane erau deschise pentru pu- blic marțea de la 10—13. pinacoteca și lapidariile joia de la 10—13. In celelalte zile cu aprobare și anunțare prealabilă. Supravegherea și ghidajul era asigurat de către doi asistenți115. Muzeul a fost vizitat în anul 1931—1932 de peste 500 vizitatori la care se adăugau grupurile" de la școli116. Colecțiile au crescut, în special pina- coteca Cioflec, care a ajuns la 130 tablouri, desene și piese de sculptură. Dintre acestea 10 tablouri au fost expuse la expoziția retrospectivă de artă românească deschisă la București în 1—20 octombrie 1931117. Al doilea etaj al clădirii noi a fost terminat abia in 1935, datorită stăruinței conducătorilor institutului și a rectorului Fl. Ștefănescu-Goangă. Colecțiile muzeu- lui au fost expuse „după un plan unitar și după toate cerințele muzeale" ale epocii cum se scria într-o prezentare a muzeului făcută 2 ani mai tîrziu118. Astfel, muzeul prezintă în 1937 una dintre cele mai mari și mai bine organizate secții antice din țară, o valoroasă pinacotecă, colecții medievale și moderne118. Criteriul de expunere în muzeu era cel cronologic, cuprinzînd mai multe secții, întinderea fiecăreia fiind după volumul materialului existent și nu după importanță. Astfel secția de preistorie cuprindea 7 săli; cea dacică a putut însă lua ființă numai în urma săpăturilor arheologice întreprinse de către specialiști în ultimii 10 ani. Astfel încă din 1924—1925 se întreprind cercetări arheologice la cetatea de la Grădiște și Costești și apoi și în alte puncte ale fostei Sarmizegetuse 111 Este vorba de perioada 1919—1931. Idem, doc. nr„ C! 2700/1929. 112 Idem, doc. nr., C] 2710/a, b/1931. 113 Întemeiată în 1930 prin donația lui V. Cioflec, pinacoteca ce-i purta nu- mele conținea inițial 78 piese dintre care 30 Grigorescu, 19 Luchian, 4 Tonitza. Vezi, Procesul verbal de preluare a donației, 14 noiembrie 1929, în Fond cit. doc. nr„ Ci 2714. ' 114 Raport înaintat decanului de directorul E. Panaitescu, în Fond cit. doc. nr., Ci 2713/1932. 115 Normele pentru reglementarea vizitării Muzeului de Antichități și a Pi- nacotecii „V. Cioflec", Cluj, 29 mai 1933, în Fond cit., doc. nr., C] 2715. 116 Fond cit., doc. nr., C! 2719/1932. - 117 Idem, doc. nr., C? 2716/1932; C! 2717/'1933. 118 M. Macrea, Institutul de Studii Clasice. O scurtă prezentare a activității și a colecțiilor sale, în Gazeta Ilustrată, nr. 9—10' sept.-oct. 1937, p. 107. 119 Obiectele ce nu s-au încadrat profilului muzeului de istorie se găsesc în muzeele clujene de artă și etnografie. • MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 687 dacice din M-ții Orăștiei. Cîțiva ani mai tîrziu se încep cercetările la Sarmize- getusa (Ulpia Traiana), la castrele romane de la Cășei, Brețcu, Bologa, Gherla. Cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice, secția pentru Transilvania, s-au efectuat cercetări arheologice în întreg Ardealul, creîndu-se o adevărată școală arheologică Ia ClujI2n. In urma acestor cercetări secția romană și-a îmbogățit sub- stanțial expoziția, lapidariul și tegulariul. Expoziția de la etaj începea cu: secția „năvălirilor barbare", secția medievală și modernă ce constau mai mult din piese de ceramică, faianță și porțelan, produse ale atelierelor transilvănene și de im- port. Se adăuga lapidariul organizat la parter și secția de numismatică cu peste 30.000 de monede121. Muzeul mai avea cîteva colecții expuse, ca cea egipteană, o colecție etnografică universală — pentru studiul comparativ al preistoriei, colecția mulajelor de gips după cele mai de seamă opere ale antichității clasice și colecția de istoria farmaciei ce conținea piese de farmacie din sec. XVII—XVIII122. Cu materialul muzeistic pe care-1 deținea, muzeul constituia o sursă inepui- zabilă de cercetare. Rezultatele cercetării erau valorificate în „Anuarul Institu- tului de Studii Clasice" și în „Anuarul Comisiei Monumentelor istorice, secția pentru Transilvania". Biblioteca avea peste 20000 de volume și întreținea schimb de publicații cu străinătatea123. Muzeul fiind alipit Institutului, activitatea lui se integra în cea a Institutului, acesta din urmă imprimîndu-i mai mult un caracter științific, academic, decît unul de popularizare. Deși colecțiile erau deschise publicului, activități în cadrul mu- zeului nu se desfășurau, cu excepția conferințelor, dar și acestea se țineau în afara lui. în 1940, în urma dictatului de la Viena, deși Universitatea a plecat Ia Sibiu și împreună cu ea și Institutul, muzeul a rămas la Cluj, fiind preluat de către noile autorități. O parte din obiecte au fost duse în Ungaria, la Budapesta. Revenit la Cluj, cu Universitatea, după eliberarea Clujului în 1944, Institutul de Studii Cla- sice a preluat iar colecțiile muzeale: Noile și profundele prefaceri care au avut loc în țara noastră după 23 august 1944 au cuprins și instituțiile de cercetare și cultură. în 1949 Institutul de Studii Clasice a fost transformat într-o secție a Institutului de Istorie aparținînd filialei din Cluj a Academiei RSR, muzeul fiind și el cuprins în mod firesc filialei pînă în 1963. Pornind de la faptul că muzeul existent avea mai mult un caracter didacti- co-științific și că se simțea nevoia unei instituții care să aibă mai degrabă un rol cultural-cducativ, acad. prof. Constantin Daicoviciu înaintează în 1961 un memoriu Consiliului de Miniștri124 propunînd înființarea Muzeului de Istorie din Cluj. Acesta urma să fie constituit prin contopirea colecțiilor vechiului muzeu la care se adău- gau cele ale proiectatului muzeu al orașului. La memoriu a fost adăugat un pro- iect de organizare a muzeului125. Se preconiza un muzeu istoric complet cu 5 secții corespunzătoare epocilor istorice, începînd din cele mai vechi timpuri și pînă la zi, cu specială privire asupra Transilvaniei. în afara expoziției permanente urma să cuprindă: depozite, un lapidariu sclavagist și medieval, o colecție de armament 12U M. Macrea, op. cit., p. 110. 121 Idem, p. 117. 122 Idem, p. 120. 123 Fond cit., doc. nr„ Cj 5/1961. 124 Idem, doc. nr., Ci 2 și Cj 4 din 1961. 125 Proiect de organizare a muzeului, în Fond cit., doc. nr., Cj 6/1961. 688 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU medieval (în bastionul Baba Novac), o colecție de egiptologie, colecția de mulaje ca instrument de documentare și instruire, colecția de numismatică și colecția de istoria farmaciei126. Abia la 1 ianuarie 1963 s-a dat decizia de înființare a Muzeu- lui de Istorie din Cluj, avînd ca director pe acad. prof. Constantin Daicoviciu și ailîndu-se în subordonarea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă127. A urmat o epocă de radicale schimbări și a fost angajat personal științific și auxiliar al mu- zeului. S-a trecut apoi la reorganizarea completă a colecțiilor, s-au reinventariat pe criterii noi, constituindu-se fișe de evidență, fișe și cataloage topografice, s-au organizat și dotat cu mobilier depozitele științifice ale muzeului. Expoziția perma- nentă a fost complet restructurată. La secțiile de preistorie și daco-romană se adaugă in anul 1966 secția de istorie medie (cuprinzînd expoziția permanentă și un la- pidar medieval), iar în 1968 cea de istorie modernă. Colecția de istoria farmaciei se reorganizează într-un local adecvat (o veche farmacie a orașului din sec. al VHI-lea) și este deschisă publicului. Astfel, muzeul clujean devine un muzeu republican, un muzeu de istorie al Transilvaniei. în care istoria este prezentată în strînsă conexiune cu trecutul isto- ric al României și în contextul istoriei universale, o adevărată instituție științifică și culturală, păstrătoare de valori și bunuri de cultură și educație patriotică a tineretului, a tuturor celor care-i calcă pragul. Anii cei mai rodnici din istoria muzeului coincid cu epoca cea mai fertilă și mai luminoasă din istoria patriei noastre, deschisă de Congresul al IX-lea al P.C.R. Noul sistem computerizat de evidență, expoziții temporare și itinerante de înaltă ținută științifică și muzeistică organizate în țară și străinătate, orientarea cercetării științifice spre teme prioritare înscrise în planul național de cercetare, conservarea și restaurarea obiectelor și documentelor după cele mai înaintate me- tode în cadrul laboratorului zonal, organizarea depozitelor după criteriile muzeolo- giei internaționale, specializarea și perfecționarea personalului în cadrul unor instituții specifice, precum și în străinătate sînt numai cîteva exemple ale rea- lizărilor din muzeul nostru în acești ani. Acest an, anul marilor evenimente politice: a 40-a aniversare a revoluției de eliberare socială și .națională, antifascistă și antiimperialistă și al XlII-lea Con- gres al Partidului, anul unei înalte calități și al eficienței maxime în toate dome- niile, a însemnat și în instituția noastră un an de muncă intensă, dar și de rezul- tate frumoase. în cinstea celei de-a 40-a aniversări s-a deschis expoziția perma- nentă de istorie contemporană, care vine să întregească în mod fericit expoziția întregului muzeu, vizitatorul puțind să urmărească evoluția istorică a acestor me- leaguri din cele mai vechi timpuri și pînă în zilele noastre, realizările deosebite ale ultimilor ani găsindu-și expresia în expoziție prin mijloace specifice, mu- zeistice. Referindu-se la celelalte rezultate ale muncii noastre vom da doar cîteva cifre sintetice extrase din raportul-bilanț al anului trecut. Peste 52 000 de vizitatori au trecut pragul muzeului, care deține în patrimoniul său 232 177 de piese. Au fost organizate 296 acțiuni științifice și cultural-educative: 14 expoziții temporare la sediu și itinerante, 97 conferințe, 174 acțiuni cu cercul „Prietenii muzeului", seri culturale și alte acțiuni, 11 simpozioane organizate de muzeu, la toate acestea participînd 94.600 persoane. Au fost redactate peste 60 lucrări științifice înscrise 126 Decizia de înființare a muzeului și de numire a directorului, în Fond •it., doc. nr., Cj 6/1963. . _j MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 68y în plan și 65 de lucrări în afara planului, din care cea mai mare parte au fost tipărite în „Acta Musei Napocensis" ajunsă la al XXI-lea volum. Arheologii au efectuat cercetări în peste 15 obiective pe 12 șantiere arheologice, s-a continuat activitatea de evidență și fișare a bunurilor culturale, de expertizare și validare, s-au urmărit starea de conservare și păstrare a obiectelor din muzeu sau a pose- sorilor particulari, s-au luat în evidență, întocmindu-se documentația, noi monu- mente arhitectonice, situri sau rezervații. în muzeu, în laboratoare, pe șantiere studiază și fac practică studenții facultății de istorie. Biblioteca muzeului are 14.408 publicații, numai în anul trecut intrînd 600 cărți și reviste, iar 308 volume au fost expediate realizîndu-se un schimb cu 27 de țări. O intensă activitate de salvare, restaurare, conservare, prospectarea și anali- zarea a numeroase bunuri din patrimoniul cultural-național i-au revenit labora- torului zonal. S-au restaurat și conservat 1332 piese din metal, textile, lemn și piatră; s-au făcut analize fizico-chimice, radiografii și investigații biologice la numeroase piese din muzeu sau din afara lui. O sarcină importantă este cea a autofinanțării. Formele în care s-a acțio- nat sînt multiple: cabinete școlare, replici realizate prin microproducțic, rea- lizîndu-se procentajul înscris în plan. Muzeul clujean se prezintă așadar astăzi — ca o instituție muzeală cu un bogat trecut, cu frumoase realizări și cu promițătoare perspective. E. GLODARIU STUDIUL MIN.ERALOGICO-PETROGRAFIC AL MATERIALULUI NEOLITIC DE LA ICLOD (JUD. CLUJ) In continuarea cercetării mineralogico-petrografice a pieselor de piatră cioplită și lustruită din țară1, studiul de față prezintă 331 obiecte provenind de la Iclod, jud. Cluj. Această adevărată colecție a fost pusă la dispoziția noastră pentru studiu de către Dr. Gh. Lazarovici de la Muzeul de istorie al Transilvaniei din Cluj cu sco- pul sistematizării ei sub raport mineralogic și petrografic. Credem că o cunoaștere exactă a naturii acestor obiecte va contribui la apre- cierea obiectivă a calității acestora, la aprofundarea tehnicii fasonării, cioplirii și lustruirii lor după cum și la aflarea provenienței materiei prime brute folosite la confecționarea acestor obiecte. Urmează acum o clasificare a pieselor neolitice pe baza compoziției lor -mi- neralogice, a structurii-texturii, a genezei acestora și a ocurențelor din care pro- vin, încadrîndu-le astfel într-o sistematică a mineralogiei și petrografiei moder- ik3 (tabel 1). A. Minerale Din totalul de 331 obiecte studiate, acestea reprezintă 26,1%. Considerate pe specii, mineralele prezente la Iclod sînt formate din: 1. Opal, SiO2-nH2O Prezent în proporție de 4.2% și reprezentat prin forme concreționare, trans- parente, incolore pînă la alb-gălbui, cu spărtura concoidală și cu duritatea 6,5—7, după scara lui Mohs. Sub raport optic, opalul este izotrop, dar pe alocuri, pe mar- gini și în lungul fisurilor, tinde să devină opalescent sau alb și criptocristalin, Iransformîndu-se în mod spontan în calcedonie. 2. Calcedonii, SiO2-nH2O. Apar în proporție de 21,6% și sub următoarele aspecte coloristice: Jaspuri galbene-brune de diferite nuanțe, netransparente, criptocristaline sau microlitice, ■dispuse în texturi zonar-concentrice sau neregulate (fig. 1 și 4). Carneol este denumirea dată calcedoniei de culoare roșie cu pigmentul for- mat din goethit sau hidrohematit, Fe2O3-2H2O. Se realizează sub aspecte diferite t 1 0,3 17 ITtranietamorfite 2 0,6 Total 331 100,0 formă de impurități înglobate intr-o matrice microlitică sau criptocristalină de cuarț de temperatură joasă (cuarț-B). în matricea calcedoniilor se observă întotdeauna o adevărată întrețesere de filonașe sau se formează geode de cuarț-B cu habit prismatic, dînd texturi intere- sante (fig. 1), atît la obiectele de la Iclod, cît și la acelea găsite în alte localități, ca de ex. la Firiteaz—Hunedoara (fig. 2) sau la Seini în Maramureș (fig. 3). Ca geneză, calcedoniile se pot forma fie diagenetic, în conexiune cu stratu- rile de nisipuri sau de gresii de diferite vîrste geologice, fie hidrotermal în faza de temperatur' scăzute a mineralogenezei polimetalice. 3. Cuarț, SIO>. Apare în proporție de 0,6% atît sub formă de monocristal, de natură hidro- termală, transparent și trigonal-trapezoedric (cuarț-B) cît și ca agregat xenomorf- holocristalin, de natură pegmatitică cu simetria hexagonal-trapezoedrică (cuarț-a), 4. Staurolit, AlFe2O3(OH)-4Al2[OlSiOi]. Găsit în proporție de 0,3% ca monocristal prismatic (după axa c), de culoare brun-închisă. Apare răzleț ca produs aluvionar rezultat din fragmentarea mecani- că a micașisturilor cu staurolit și granat (din partea de NE a Munților Apuseni), de către afluenții Someșului Mic și este prezent în nisipurile acestuia. B. Roci Formează 74,2% din totalul obiectelor analizate. Acestea aparțin categoriilor: MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 693 I. Roci eruptive în proporție de 38,9% cu varietățile: 1. Diabaz. 1,5%. Rocă compactă de culoare gri-neagră ușor verzuie cu struc- tura fină, textura întrepătrunsă (ofitică, intersertală). Are o geneză endogenă, sub- crustală sau efusivă, formată în timpuri geologice mai îndepărtate (în mezozoic). Conține feldspați plagioclazi, piroxeni, olivin și produsele de transformare ale ulti- melor două: uralit, serpentin și dorit. Ca minerale accesorii cităm magnetitul și ilmenitul (fig. 5). 2. Bazalt. 0,3%. Rocă de culoare neagră cu aspect compact, structură fină, pîsloasă, textură fluidală sau ofitică, formată prin revărsarea lavei bazice la su- prafața scoarței în timpuri geologice apropiate (neozoic sau în actualitate). Con- ține feldspați plagioclazi, piroxeni și olivin ca minerale principale și magnetit ti- tanifer sau ilmenit ca minerale accesorii. 3. Andezit. 0,3%. Rocă cenușiu-neagră sau cenușiu-verzuie, uneori cenușiu- roșcată, cu structura fin-granulară, textura porfirică și cu compoziția mineralogică dată de două generații de cristale: unele mari și bine dezvoltate cristalografie și altele mici (microlite), sub-mici oscopice sau în stare sticloasă, formînd fondul sau matricea rocii; în cazul cînd in compoziția rocii apare și cuarțul se obține varie- tatea numită dacit, specifică ținuturilor noastre. 4. Riolit. 0,3%. Rocă de culoare deschisă, alb-cenușie, alb-gălbuie cu textura porfirică pînă la vitroasă, structura fină și compoziția dată de mineralele: feldspați alcalini (sanidin-albit), biotit și cuarț-“- obicei roca se alterează cu formare de caolin și astfel se degradează ca rezistență mecanică. 5. Obsidian. 36,5%. Sticlă vulcanică cu un conținut variabil de germeni de cristale dispuși în mod neregulat sau în șliruri (fișii) (fig. 6—7). Obsidianele găsite la Iclod au culoarea neagră-cenușie și sînt transparente sau semitransparente, prezentîndu-se în așchii subțiri. Au spărtura concoidală cu muchiile tăioase și dure, ceea ce le asigură o largă și variată utilizare. 6. Cuarțit pegmatitic. 0,3%. Apare în natură ca agregat de cristale mari de cuarț foarte pur, de un alb imaculat, compact și dur (7). Are o geneză pegmatitică și apare des ca pietriș în aluviunile Someșului Mic. II. lioci sedimentare Formează doar 2,7% din totalul probelor de la Iclod, acestea rezultînd din erodarea, transportul și depunerea ailor roci în mediu marin sau continental. Au fost identificate următoarele specii: 1. Gresii. 0,6%. în agregate de diferite granulați! și consistențe, in funcție de natura cimentului silicios sau sihcios-calcitic, cu compoziția dată de cuarț, feldspat, mice și glauconit ca principale minerale componente. 2. Tufuri vulcanice. 1,5%. Sînt cenuși vulcanice (riolitice, dacitice, andezitice) în formă de agregat mecanic cimentat diagenetic prin lianți calcitici sau silicioși care consolidează fragmente de sticlă vulcanică și puținele cristale de feldspați, cuarț, biotit, amfiboli și piroxeni rezultate prin răcirea bruscă în timpul explo- ziei lavelor în atmosferă (fig. 8). Depozite uriașe, de tufuri, constituind repere geo- logice importante, se găsesc răspîndite generos pe toată bordura de sedimente a Bazinului Transilvaniei, inclusiv localitățile Iclod, Dej, Cluj și nenumărate altele. 3. Calcare organogene. 0,6%. Formează agregate de fragmente de cochilii fosile din calcit impurificate cu cantități variabile de cuarț, mice și alte minerale de natură detritică-sedimentară. 694 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU III. Roci metamorfice Apar în proporție de 30,6%. Acestea rezultă fie din procesul de metamorfism regional, fie din acțiunea de substituire (metasomatoză de contact) exercitată asu- pra rocilor sedimentare sau eruptive (fig. 9—10). Rocile din această categorie se găsesc în loc în partea de NE a Munților Apuseni, după cum și în aluviunile V. Someșul Mic, iar în colecția obiectelor neolitice de la Iclod au fost identificate ur- mătoarele specii: 1. Corneene silicioase și corneene argiloase. Formează împreună 21.6% din materialul total. Sînt roci cristalofiliene pro- venind din roci sedimentare (argile, gresii) prin acțiunea factorilor temperatură și presiune din interiorul scoarței terestre. Conțin cuarț, epidot, zoisit, clinozoisit, chiastolit (andalusit) ete. în funcție de compoziția rocii primare. Se caracterizează printr-o structură fină, duritate mare, culoare gri-verzuie pînă la neagră, textură pîsloasă, șistuozare evidentă (fig. 9, 11). 2. Șisturi eloritoase cu epidot. Apar mai rar, în proporție de 0,3%. Sînt roci metamorfice de temperaturi și presiuni medii (roci de epizonă), au un aspect șistuozat și sînt de culoare verde, diferit nuanțate (fig. 12). Pot fi fasonate cu ușurință, iar rezistența lor mecanică variază în funcție de gradul de metamorfism și de compoziția mineralogică a rocilor. 3. Cuarțite. Formează 6,9%. După cum le arată și numele, sînt roci metamorfice formate la temperaturi și presiuni mari ca agregate aproape monominerale de cuarț, pe lîngă care mai pot apare mineralele sericit (muscovit), epidot, silimanit, turmalin. în cazul euarf ițelor eu turtnalini acestea se formează prin metasomatoză de con- tact, prin influența fazei pegmatitice-pneumatolitice cu bor asupra gresiei cu glau- conit. Acestea din urmă sînt prezente la Iclod în proporție de 0,3% (fig. 9—11). 4. Amfibolite. Au o frecvență de 1,8%. Sînt roci metamorfice de adîncime (mezozonă) rezultînd atît din transformarea termodinamică a rocilor eruptive bazice (gab- brouri, diabaze), cît și din rocile sedimentare cu calcar, dolomit, limonit în com- poziție. Au un aspect cristalin, grosier, alungit și întrețesut datorită cristalelor prismatice de amfiboli, feldspați, epidot, titanit, accesoriu mai conțin magnetit și. ilmenit. Au o culoare verde-închisă și o mare tenacitate din cauza texturii și a structurii favorabile (fig. 13—15). IV. Roci migmatice — idtrametamorfozate Apar în proporție de 1,5%. Constituie o categorie de produse ale naturii formate la mari adinei mi ale scoarței terestre prin topirea parțială și mobilizarea acestei topituri în interiorul corpului de roci semitopite de natură gnaisică și amfi- bolitică. Procesul poartă denumirea de migmatizare și este specific pentru partea MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 695 de NE a Munților Apuseni, în zona de ultra-metamorfism a Muntelui Mare (5). Acest tip de roci este reprezentat la Iclod de: 1. Migmatitele amfibolitice cu o frecvență de 0,3% și de: 2. Migmatitele gnai- sice, fiind prezente într-o proporție de 1,2%. Prin procesul de migmatizare, atît amfibolitele, cît și gnaisele cîștigă și mai mult în rezistență mecanică datorită injectării lor în toate direcțiile cu noua sub- stanță cuarțo-feldspatică. Cîte va considerente fizico-mecanice Mineralele și rocile identificate în obiectele de la Iclod, enumerate mai sus, se caracterizează printr-o duritate mare (6—7—8 în scara lui Mohs), prin rezistență mecanică deosebită, cuprinsă între 1500 și 3000 kg cm2, după cum și printr-o tena- citate remarcabilă, îndeosebi la rocile cu textura întrepătrunsă, tăria lor grupîn- du-se între rocile tari, foarte tari și extrem de tari, deci în categoriile 6 pînă la 12, după clasificarea Comitetului Geologic din România (6). Locul de proveniență al mineralelor și rocilor în ceea ce privește locurile de origine sau ocurențele „materiilor prime", acestea trebuiesc căutate în primul rînd în aluviunile albiei majore și a teraselor văii Someșului Mic. în al doilea rînd, numeroase ocurențe de roci pot fi găsite în deschiderile naturale (aflorimcntele) de pe afluenții colaterali ai văii Someșului Mic și anume în: V. Someșul Rece, V. Someșul Cald, V. Răcătăului, V. Negruța, V. Rișca, V. Rîșca Mică și Mare, V. Căpuș, V. Nadășei, V. Seacă, V. Chintăului etc. Aportul solid al acestor afluenți a contribuit efectiv la realizarea pietrișurilor de pe tot parcursul văii Someșului Mic începînd cu localitățile Gilău, Cluj, Iclod și a altor numeroase puncte unde și în prezent funcționează balastiere în exploatare inten- sivă (7). Concluzii Putem deci conchide că la Iclod se găsesc obiecte de piatră confecționate îndeosebi din roci eruptive și metamorfice și subordonat din roci sedimentare (tabel 1). La marea varietate de roci endogene se adaugă în mod specific și rocile ultrametamorfozate care, prin specificul lor, se leagă în mod caracteristic de zona Muntele Mare de la Izvoarele Văii Someșului Mic, unde s-au petrecut transfor- mări geotectonice profunde și repetate la mari adîncimi. Un rol încă neclarificat revine rocilor denumite tufuri vulcanice și ignimbrite din care presupunem că ar putea proveni fragmentele iniei, dar numeroase de obsidian găsite la Iclod într-o proporție record de 36,5%. în ordinea abundenței, obsidianele sînt urmate de rocile metamorfice cu 30,9% și apoi de varietățile de silice (calcedonie + opal + cuarț) cu 26,4%. De remarcat este faptul că la obiectele neolitice provenind din alte 24 loca- lități intracarpatice prevalează ca materie primă mineralele din familia silicei (63,8%), iar dintre roci sînt la fel de mult folosite atît rocile eruptive, cît și cele metamorfice, dar numai în proporție de cîte 17,4%. Lipsesc însă rocile ultra- 696 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU metamorfozate, iar cele sedimentare participă ca materie primă în mod nesem- nificativ cu 1,8% la elaborarea uneltelor, a obiectelor casnice și a armelor. Atît la Iclod, cît și în multe alte puncte ale țării cu depozite din neolitic (1, 2, 3, 4), accentul se pune pe mineralele uzuale cele mai dure din familia silicei (SiO2), iar din marea categorie de roci, pe varietățile eruptive și metamorfice avînd o textură întrețesută (ofitică, intersertală), precum gabbrourile, diabazele, amfibo- litele, corneenele sau roci posedînd o structură vitroasă ca în cazul obsidianelor. Un rol important în alegerea rocilor preferate de omul neoliticului revine varietăților cu un conținut preponderent de silice, ca în cazul cuarțitelor (cu tur- malin, epidot, dorit, glauconit), a cuarțitelor pegmatitice, a gresiilor silicioase mai inult sau mai puțin cornificate. Dintre rocile sedimentare, puține cîte sînt, au precădere gresiile cu' granulația mijlocie sau fină, după cum și gresiile glauconifice cu ciment silicios, deci — și intr-un caz și în altul — tot materiile prime cu un exces de silice, caracterizate prin duritatea marc și printr-o rezistență mecanică deosebită. Duritatea și tenacitatea mineralelor și a rocilor sînt determinante atît pentru obținerea obiectelor finite, cît și în procesul de prelucrare ca material abraziv folosit la fasonarea și la finisarea obiectelor confecționate. Tot pe baza acestor proprietăți fizice rezultă o primă fasonare naturală a mineralelor și a rocilor, prin transport și modelare de către apele rîurilor. Această primă șlefuire natui ală era apoi continuată și finalizată de către omul neolitic în vederea creșterii eficienței obiectelor și a numărului de sortimente, făurite cu răbdare și pricepere. Mineralele și rocile folosite la Iclod reflectă cu fidelitate specificul minera- logic si petrografic al Munților Apuseni din partea lor de NE (5), ceea ce ne sugerează o folosire ca surse* de materii prime atît a aluviunilor din valea Some- șului Mic, cît și a aflorimentelor existente din abundență în afluenții săi de la izvor și de pe întreg parcursul văii. EUGEN STOICOVICI BIBLIOGRAFIE 1. E. Stoicovici, M. Biăjan, Unelte și arma de piatră descoperite in împrejurimile Mediașului (j. Sibiu), în Apulum, XVII, 1979, p. 31—64. 2. Al. Păunescu, Evoluția uneltelor și armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, București, 1970. 3. Șt. Dănilă, G. Marinescu, Unelte, arme și obiecte de piatră șlefuită descoperite pe teritoriul j. Bistrița-Năsăud, în File de istorie, III, p. 13—55, 1974. 4. G. Marinescu, Șt. Dănilă, Cercetări și descoperiri arheologice in j. Bistrița-Nă- săud, în File de. istorie, IV, p. 24—56, 1976. . 5. E. Stoicovici, A. Trif, Pegmatitul din Munții Apuseni, în Rev. Minelor, XIV, 1963, nr. 12, p. 534—545. idem, Studiul ciclurilor de sedimentare din complexul metamorfic al Munților Gilăului—Muntele Mare. I. Stiva de pe valea Rișca Mică, Muntele. Rece, în Studia, S. Geol„ 1963, f. 1. ’ idem, II. Ultramctamorfismul de pe valea Huzii, în Studia S. Geol 1964 f 2 p. 31—38. idem, III. Anatectitul și migmatitele din bazinul superior al Văii Ierii—Crista- linul Gilăului, în Studia, S. Geol., 1965, f. 2, p. 37—54. 6. M. Stamatiu, Mecanica rocilor. București, 1962. 7. G. Pîrvu, Carierele din R. P. România, 1964. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 697 MINERALOGISCH-PETROGRAPHISCHES STUDIUM DES NEOLITISCHEN MATERIALS VON .ICLOD (KR. CLUJ) (Zusam menfassung) Die 331 Gegenstănde aus behaucnem und poliertem Stein aus Iclod, Kr. Cluj, die von Dr. Gheorghe Lazarovici vom Siebenbiirgens Geschichtsmuseum zwecks Studium zur Verfiigung gestellt wurden erwiesen sich — in verschiedenem Ver- hăltnis — als zu folgenden Gesteinskategorien zugehorig: eruptives Gestein (38,9%), sedimentăres Gestein (2,7%), metamorphes Gestein (30,6%) und ultrametamorphes Gestein (1,5%) und die Mineralien, im Verhăltnis von 26,1% sind: Opal, Chalccdon, Quartz und Staurolit. Auf Grund ihrer chemischen, physikalischen, mineralogischen und petrogra- phischen Eigenschaften ist fur den grbssten Teii der studierten Gegenstănde eine grosse Haite, eine besondere Zăhigkeit und eine Verschleissfestigkeit charakte- ristisch. Der Ursprung des Rohstoffes zum Verfertigen der Gegenstănde von Iclod muss in den Ablagerungen des Tales des Flusses Someșul Mic so wie in den Ausbliihungen des Gesteins und der Mineralien aus dem nord-ostlichen Teii des Gebirges Munții Apuseni (Westkarpathen) gesucht werden. Diese Ausbliihungen kbnnen durch die Nebenflilsse aus dem Quellengebiet des Flusses Someșul Mic das spezifische Gestein dieses Gebirges besteuern das, beziiglich der Gesteinsvarietăten, mit dem Rohstoff ubereinstimmt aus dem die aufgefundenen Gegenstănde verfertigt sind und zwar: mit den Varietăten von Quartzit, Hornstein, Diabas, Andesit, Dacit, Basalt, Rhyolit, Gneiss, Granit, Peg- matit; und von den Nebenfliissen des untcren Laufes des Flusses Someșul Mic stammen die Ablagerungen sandsteiniger und kalkigcr Natur. Infolgedessen wird in dem verschicdenartigen Charakter der neolitischen Gegenstănde aus Iclod das mineralogisch und petrographisch Spezifische der Abla- gerungen des Flusses Someșul Mic mit Treue widerspiegelt, und insbesondere dasjenige des migmatisierten Gebietes von Muntele Mare und von Gilăugebirge. Gleichzeitig muss festgestellt werden dass der Mensch der Steinzeit eine grosse Anzahl von Mineralien und Gesteinen kannte mit deren Hilfe er sich — mit Sorgfalt und • Geschicklichkeit — die besten Gegenstănde verfertigen konnte die er zur Sicherstellung seiner Existenz benotigte. Fig. 1 — Calcedonie cu jerbe de cuarț de temperatură joasă (alb) într-un fund de microlite și de cripto-cris- tale de cuarț (gri și negru). Mărit de 30-x. N+. Iclod, P77820. Fig. 2 — Calcedonie criptocristalină pînă la microli- tică străbătută de filonașe de cuarț de temperatură joasă în poziție verticală pe fisură. Mărit de 30-x. N^.. Firiteaz, P77980. Fig. 3 — Calcedonie criptocristalină (alb-gri) cu inclu- ziuni de minereu piritos și sfaleritic (negru). Mărit Fig. 4 — Calcedonie fibroasă (alb-gri) cu numeroase incluziuni de limonit (negru). Mărit de 60-x. Iclod, MUZEOLOGIE. PATRIMONIU IW1 ^£_30zx_Ji._Seiiu__EZa255. P7782L Fig. 5 — Diabaz cu structură grosieră și cu textură încrucișată (ofitică). Mărit de 60-x. N+. Iclod, P73655. lig. 6 — Obsidian vitros cu numeroase incluziuni mi- crolitice de feldspat (gri), biotit lamelar (negru-gri), magnetit granular (negru), dispuse în pături (șliruri). Mărit de 150-x. Iclod, P76400. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Fig. 7. — Obisidian cu matricea vitroasă conținînd numeroase incluziuni microlitice de feldspat (gri-granu- lar), biotit lamelar (negru-gri) și magnetit granulat (negru). Mărit de 150-x. Iclod, P69749. Fig. 8 — Tuf dacitic vitros (fond negru) cu numeroase fragmente de feldspat plagioclaz (alb-negru, zonat), cuarț (alb) și magnetit granular (opac). Mărit de 30-x. Iclod, P67615 Fig. 9 — Cuarțit (alb) cu turmalin (negru) și cu tex- ura puternic șistuozată. Mărit 99—1637 (pe baza registrelor tricesimale), în ActaMN, XVIII, 1981 [în continuare: Pap (1981)], p. 180, nota nr. 30. 19 Pap (1975), p. 241; nota nr. 76; Pap (1977), p. 383. 20 Pap (1974), p. 181, nota nr. 44. 21 Pap (1971), p. 242—243, tabel I; Pap (1977), p. 384; Pap (1981), p. 180, nota nr. 32. -2 Pap (1971), p. 246—247, tabel III; Pap (1977), p. 384; Pap (1981), p. 180, notele nr. 32, 53; Pap (1982), p. 97. 23 Pap (1977), p. 384. 24 Pap (1982), p. 98. 25 Pap (1982), p. 96, tabel II. 26 Pap (1976), p. 361; Pap (1977), p. 383; Pap (1979), p. 238, 246. Orașele po- loneze și slovace joacă rol de mediator în acest comerț, ele nefiind cunoscute ca producătoare de catifele. 738 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU vizuale propuse (vezi planșele anexe). Alături de el apare și firul de tip muline (vezi pl. II, fig. 4a; pl. VI, fig. 16, 17; pl. VIII, fig. 23; pl. X, fig. 30a; pl. XII, fig. 35, S?)27, folosit pentru hașurări28. Grupul materialelor metalice de brodat — „aurii“ sau „argintii"29 — se îm- parte în două mari categorii, subdivizate și ele: sîrmele metalice și firele metalice propriu-zise (adică cele pe suport textil). In executarea broderiilor studiate s-au ales atît sîrmele cu secțiune dreptunghiulară (vezi pl. III, fig. 9a; pl. VIII, fig. 23):MJ, cît și cele cu secțiune circulară (vezi pl. VI, fig. 18)31, precum și derivații lor (vezi pl. VIII. fig. 25)x'. Firele metalice pe suport textil de asemenea sînt reprezentate de mai multe variante. In primul rînd — și cel mai adesea — este utilizat firul „auriu** sau „argintiu", format dintr-o bandă subțire, îngustă metalică înfășurată strîns în jurul unui miez de mătase (vezi pl. II, fig. 5. 7; pl. III, fig. 9a; pl. IV, fig. 12, 13; pl. VII, fig. 19a; pl. VIII, fig. 22—25; pl. XII. fig. 37)B și frisă-ul (vezi pl. VIH, fig. 22, 23J24. Așa-numitul briliant®, fir de mare efect, îl întîlnim doar la una singură dintre piesele noastre brodate, datînd din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Posibilitățile sale decorative sînt exploatate mai degrabă la țesăturile de artă, așa cum ne-o dovedesc cîteva mătăsuri ornamentale franceze, aflate în colecția Muzeului de istorie al Transilvaniei, contemporane cu broderia amintită mai sus. 27 Mulinajul este un procedeu de consolidare a firelor de mătase, prin răsu- cirea strinsă a mai multor fire filamentare, bine toarse și ele la rîndul lor. Vezi GrEnc, voi. XXIV, p. 486. 28 Broderia hașurată va cîștiga o mare popularitate în perioada barocului, ea incerclnd pe de o parte o apropiere de formele naturale, pe de alta o egalare a picturii prin imitarea nuanțărilor fine de penel. Vezi: Az iparmuveszet kdnyve, Budapest, voi. III (în continuare: Iparmuv), p. 534; Heinz, p. 9, 10, 20. 29 Considerăm mai potriviți termenii de „auriu" sau „argintiu" în locul celor de „aur" sau de „argint", deoarece analizele efectuate pe aceste materiale (vezi supra, nota nr. 6) ne-au relevat compoziții foarte diferite. Astfel, printre mate- rialele de brodat argintii găsim aliaje de: argint cu aur, argint cu cupru, argint cu zinc; printre cele aurii aliaje de: aur cu argint, argint cu cupru aurit, cupru cu zinc (adică alamă) etc., elementele componente avînd procentaj diferit de la caz la caz. In rindul firelor de brodat aurii un loc deosebit — numeric — îl ocupă cele de argint aurit. Nu lipsesc însă nici cele de cupru aurit, cunoscute și sub denumirea de fire de Leon sau de Lyon (după cele două orașe unde se con- fecționau în mari cantități) care se folosesc ca bază pentru toate tipurile din gru- pul materialelor metalice de brodat. Vezi: Hciden, p. 329; Heinz, p. 26. 20 Sîrmele cu secțiune dreptunghiulară se obțin prin trefilarea metalului în- tr-o sîrmă foarte fină care, apoi, prin ciocănire, se aplatizează, formînd de fapt benzi subțiri, înguste. Vezi Heiden, p. 31, 101, 314. 21 Este sîrma propriu-zisă. Vezi Heiden. p. 31, 101, 314. 22 Foarte apreciate erau bouillon-ul și cannetille-ul, confecționate din cele două variante de sîrmă, modelate in spirală, in forma unor tubulețe. Vezi Hei- den, p. 97. Heiden. p. 217; Iparmuv, p. 462; Musicescu (1969), p. 24; C. Nicolescu, Istoria costumului de curte in țările române. Secolele XIV—XVIII, București, 1970 [în continuare: Nicolescu (1970)], p. 180; Heinz, p. 25; A. M. Cipăianu, op. cit., p. 630, 632, pl. III, fig. a. . 34 Frise-ul are un miez format din două fire de mătase de grosimi diferite, în jurul cărora se înfășoară sîrma metalică, de obicei în sens invers față de acela al răsucirii firelor de miez. Vezi: Heiden, p. 329; Heinz, p. 25; A. M. Cipăianu, op. cit., p. 630, 632, pl. III, fig. b. 25 Miezul firului briliant este întotdeauna de mătase colorată, înfășurată foarte rar cu sîrmă metalică, lăsînd să se vadă culoarea miezului. Vezi Heiden, p. 100. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 73» Pe cele aproximativ 350 de obiecte decorate prin brodare, studiate de noi, mai găsim și alte materiale de brodat, dar deoarece numărul pieselor la care nu fost utilizate este neglijabil, le amintim doar succint. Astfel, tot din grupul mate- rialelor metalice de brodat fac parte și paietele (vezi pl. VIII, fig. 25)36, care, în colecția noastră, apar pe cîteva accesorii vestimentare și ștergare ornamentale. Firul colorat de șenilia, atît de agreat de broderiile baroce37, ornamentează doar o singură acoperitoare, iar mărgelele cilindrice confecționate special pentru bro- dat38 sînt prezente doar pe cîteva dintre accesoriile noastre vestimentare. Același lucru este valabil și pentru firele de in, bumbac sau lînă30. In privința provenienței materialelor de brodat, informațiile documentare sînt mai puțin amănunțite decît referirile la materialele de fond. De exemplu, în re- gistrele vamale clujene din prima jumătate a secolului al XVII-lea firele de cusut sînt incluse de obicei în categoria mărfurilor de mercerie care în majori- tatea cazurilor nu sînt înșirate în detaliu. Mai rar apare cîte o precizare, vorbind de fire de cusut și ace aduse din Imperiul otoman40 sau de fire de mătase pentru brodat importate din Italia41. Vorbind despre firele de brodat utilizate la bro- derii transilvănene din secolele XVII—XVIII, după toate probabilitățile acestea erau mărfuri orientale, vehiculate de negustori levantini, unii dintre ei chiar așezați în Transilvania. Țara Românească sau Moldova. Documentele de epocă sînt mai bogate în date referitoare la prețurile materialelor de brodat, mai cu seamă ale celor metalice. Acestea se vindeau la greutate, nu la metraj: de exem- plu, în 1665 5 loți de sîrmă de aur și de argint se plăteau cu 10 florini și 80 de denari42 sau în 1688 tricesima după 1 livră de fir de aur și de argint era de 75 denari43. 30 în ceea ce privește materia de bază a paietelor, sînt valabile cele arătate în nota 29. 37 Firul de șenilia este un fir de mătase pufoasă (de altfel și numele ne indică acest aspect, provenind de la cuvîntul francez chenille = omidă) și se folo- sește la obținerea efectelor plastice, prin realizarea unor suprafețe care dau im- presie de catifea. Vezi: Iparmuv, p. 534; Heinz, p. 20. 38 Din pastă de sticlă, cu luciu metalic; erau folosite frecvent la broderiile rococo. Vezi: Iparmuv, p. 536; Heiden, p. 534. 311 Aici se impun două precizări. Mai întîi că în prezenta lucrare nu ne ocu- păm de dantelele care subliniază bordura multor broderii și, fie că sînt lucrate cu ciocănele, fie că sint croșetate, au ca materie primă fire de in, bumbac sau metalice. în al doilea rînd, inul, bumbacul și lina sînt rare în colecția noastră doar ca fire propriu-zise de brodat, dar sînt foarte frecvente ca materiale auxilia- re, adică ca suport pentru broderiile în relief. 40 Pap (1982), p. 96, tabel II. 41 Pap (1982), p. 98. 42 Szabo, p. 407. Este de precizat că sîrma sau firul de aur și de argint se vindeau împreună, în general reprezentînd jumătate-jumătate din cantitatea res- pectivă. Pentru a avea o imagine mai clară asupra prețului acestor materiale, ne permitem unele calcule orientative. 5 loți sînt egali aproximativ cu 90 de grame (vezi: S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri, Bucu- rești, 1958 [în continuare: Goldenberg], p. 316; N. Stoicescu, Cum măsurau strămoșii noștri. Metrologie medievală pe teritoriul României, București, 1971 [în continuare: Stoicescu], p. 282). Deci gramul de sîrmă de aur sau de argint, ceea ce ajungea pentru o suprafață infimă de broderie, costa 12 denari, cît timp în 1660 1 cîblă de grîu se vindea cu 1—2 florini (vezi Heinz, p. 8). 43 Szabo, p. 392. Pe baza sumei tricesimei cele aproximativ 560 de grame (=1 livră; vezi: Goldenberg, p. 316; Stoicescu, p. 282) de fire de aur și de argint valorau 2 florini și 50 de denari, gramul revenind cu 0,44 de denari. Diferența apreciabilă de preț față de sîrma de aur și de argint provine din faptul că aici există acel miez de mătase, deci nu este vorba de metale prețioase „pure“. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Deși nu se încadrează strict în tema propusă, considerăm utile cîteva refe- riri și la materialele de fond și firele de brodat întîlnite în celelalte părți ale tării noastre și in alte țâri europene. Broderiile muntene și moldovene, mai cu seamă pînă în secolul al XVII-lea, au cel mai adesea ca fond o mătase fină, dublată de o pînză de in sau de cînepă, uneori peste aceasta existînd și o căptușeală tot de mătase. în general, fondul este acoperit în întregime de broderie, executată cu sînnă de aur și (sau) de argint, cu fire de aur și (sau) de argint și de mătase policromă44. Multe dintre broderiile moldovene din perioada lui Ștefan cel Mare au fond de pînză, aco- perită în întregime de o broderie metalică de tip „plată decorată" (vezi la capi- tolul despre punctele de broderie), ceea ce constituie de fapt fondul propriu-zis, peste care se suprabrodează motivele dorite. Acest procedeu este caracteristic pentru arta decorativă bizantină, dar este cunoscut și practicat nu numai în stricta sferă de influență bizantină. Suprabrodarea se face tot cu fire metalice (de obicei din argint aurit cu miez de mătase), înviorate cu suprafețe cusute cu mătase colo- rată46. Incepînd din secolul al XVII-lea, atît în Moldova cît și în Țara Româ- nească apare fondul de catifea din care rămîn și suprafețe libero, nebrodate*5, efectul dc fast fiind subliniat de bicromia catifelei cu firele de aur sau de argint ale cusăturii47. La broderiile ccntral-europene și apusene problemele se pun foarte asemă- nător. Piesele de ceremonie sau de cult au ca suport fie mătăsuri decorative sau catifele din care și aici cămin suprafețe nebrodate, fie țesături de in care se acoperă în întregime cu broderie metalică de tip „plată decorată", cu motive suprabrodate. Pentru textilele de interior sau de uz casnic se aleg diferite tipuri de pînzeturi în funcție de destinația lor. Printre firele de brodat utilizate sint prezente toate acele categorii, feluri etc. despre care am tratat analizînd colecția de textile a Muzeului de istorie al Transilvaniei. Bineînțeles, sint și deosebiri, provenite în primul rînd din baza numerică a cercetării, dar și din unele diferențe stilistice. Astfel paietele, șenilia, mărgelele pentru brodat, precum și firul de in < a fir de broderie propriu-zis ocupă un loc mult mai mare, decît în cazul nostru111. 41 C. Nicolescu — Fl. Jipescu, Date cu privire la istoria costumului in Moldova, sec. XV—XV/, în SCIA, IV, 1957, nr. 1—2 (în continuare: Nicolescu (1957)], p. 149, C Nicolescu — Fl. Dumitrescu, Date cu privire la istoria costumului in Moldova (secolele XV—XVI). Costumul in epoca lut Ștefan cel Mare, în SCIA, IV, 1957, nr. 3—4 [în continuare: Nicolescu — Dumitrescu (1957)], p. 109, 110; C. Nicolescu. Broderiile din Țara Românească in secolele XIV—XV///, în Studii asupra tezau- rului restituit de D.R.S.S., București, 1958 [în continuare: Nicolescu (1958)], p. 135; M. A. Musicescu, Date noi cu privire la epitrahilul de la Alexandru cel Bun, în SCIA, V, 1958, nr. 1 |în continuare: Musicescu (1958)|, p. 106; C. Nicolescu, Secția de artă veche romănească, București, 1964 [în continuare: Nicolescu (1964)], p. 15. Musicescu (1969), p. 24; la p. 27 autoarea amintește și de utilizarea paietelor; Ni- colescu (1970), p. 83, 114. 45 1. D. Ștefănescu, Broderiile de stil bizantin și moldovenesc în a doua ju- mătate a sec. XV. Istorie, iconografie, tehnică, în Cultura moldovenească in timpul lui Ștefan cel Mare, București, 1964 (în continuare: Ștefănescu), p. 507. Autorul precizează că firele de brodat sînt de obicei de import. 445 Nicolescu (1958), p. 135; Nicolescu (1964), p. 15, 25; Musicescu (1969), p 24. 47 A. Dobjanschi — V. Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupu, București, 1979, p. 67. 4B A se vedea capitolele referitoare la materialele de fond și de brodat ale lucrărilor de specialitate. Iparmuv, Varju-Ember M., Alte ungarischc Stickerei, Budapest, 1963; Zeminovă; Heinz; Morris; M. Calberg, Broderies historiees du MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 741 III. Tehnicile (punctele) de broderie Valoarea estetică a unei broderii răzbate din îmbinarea a trei elemente de bază: cromatica, desenul, calitatea punctelor de broderie, dintre care ultimele două adesea se condiționează reciproc. Este deci explicabil numărul mare al padi- nilor de specialitate dedicate problemei punctelor de broderie. In cursul cerce- tărilor în domeniul textilelor brodate, s-au scris o seamă de lucrări avînd ca temă exclusiv chestiunile tehnicilor de broderie19. Nu există însă nici un material consacrat artei brodatului în care părți mai ample sau mai reduse să nu se ocupe de punctele de broderie50. Chiar și -în enciclopedii, lexicoane, dicționare explica- tive etc. ne întîlnim cu informații, mai succinte ori mai amănunțite, însoțite dc ilustrații sau nu, în legătură cu acest element dc bază din structura unei bro- derii51. Sistematizarea punctelor de broderie este poate și mai anevoioasă decît aceea a broderiilor, uneori se face chiar arbitrar. Situația aceasta se explică prin faptul că în funcție de niște condiții imprevizibile pentru cel carc face categorisirea (de exemplu, dexteritatea, imaginația, ingeniozitatea executantului; anumite cerințe impuse de materialele folosite etc.) există posibilități practic nelimitate de a „crea“ noi și noi variante ale unui tip de punct. Totuși, în general se operează cu patru categorii de bază: punctele plate, de lanț, de feston și de cruciuliță, fiecare cu numeroase variante. Dar deja în stabilirea apartenenței unui punct la o categorie sau un tip anume, părerile sînt destul dc împărțite. în scopul de a încerca o sistematizare a punctelor utilizate la broderiile colecției noastre, am optat pentru cele mai stricte criterii tehnice și structurale52. 1. Punctele plate reprezintă cea mai extinsă categorie a punctelor de bro- derie, avînd o mare diversitate de variante atît pentru realizarea efectelor liniare, cît și pentru obținerea unor suprafețe compacte. Moyen Age et de la Renaissance, Liege, f.a.; P. Johnstone, A Guidc to Grecie Is- land Embroidery, London, 1972 și multe altele. 19 L. F. Day, Art in Nedlework, London, 1900; Th. Dillmont, Encyklopacdie der Weiblichen Handarbeiten, Miihlhausen, 1903; Heiden; E. Stiasny, Stickerei-Tech~ niken filr Schule und Praxis, Wien, 1910; N. V. Wade, The basic Stitches ol Embroidery, London, 1960; Fr. Schoener, Stickerei. Fachbuch der Hand- und Maschinenstickerei, Leipzig, 1963; I. Emery, The primary Structures of Fabrics. An illustrated Classification, Washington, 1966; Boser-Miiller și alții. 50 Unii autori se mulțumesc cu o înșirarc a punctelor utilizate la broderiile pe care le supun unei analize mai complexe, de cele mai multe ori însoțind stu- diul și cu imaginea în ansamblu sau în detaliu a pieselor. De exemplu: specia- liștii români citați în notele 44—47; Morris, Johnstone etc. Alții dau și unele expli- cații tehnice în cazul unor soluții mai interesante: P. Jessen, Der Ornamentstich. Geschichte der Vorlagen des Kunsthandiverks scit dem Mittclalter, Berlin, 1920 (in continuare: Jessen); Heinz; Zeminovâ; Calberg etc. în sfîrșit, nu este mic nu- mărul acelora care rezervă capitol separat punctelor de broderie: Iparmuv; Varju- Ember M., A 17. szâzadi magyar himzesek motivumkincse, în FolHist, I, 1972, p. 71—72. Undi M., Magyar himvarro mîiveszet, Budapest, 1934 (în continuare: Undi), p. 76—92, 56 fig. și 2 planșe și Musicescu (1958), p. 107, pl. II, fig. A—H însoțesc informațiile amănunțite cu material ilustrativ desenat. 51 Vezi: Meyer’s; GrEnc; Encyclopedia Britannica, Chicago, 1972 (care în voi. 16, p. 184, fig. 1 oferă și ilustrație grafică) etc. 52 Vor fi deci citate doar aceste referiri din lucrările de specialitate, pentru a evita încărcarea notelor cu prezentarea și comentarea tuturor părerilor, adesea divergente. Precizăm totodată că vor fi descrise, însoțite de desen și fotografie doar acele puncte de broderie care au fost utilizate la broderiile colecției noastre. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 742 Fig. 1 — punctul de rămurică sau de șnur. Fig. 2 — punctul de raze. Punctele liniare constituie elementele de bază ale acestei categorii; din ele derivă cele utilizate pentru acoperirea suprafețelor. Cele mai frecvente puncte plate liniare sînt: punctul de contur sau înaintea acului (vezi pl. I, fig. I)53; de tighel sau înapoia acului (vezi pl. I, fig. 2, 2a; pl. X, fig. 29a)5*; de rămurică sau de șnur (vezi fig. 1 și toate planșele)55 și de mărgele (vezi pl. I, fig. 3, 3a)56. Toate acestea servesc fie la desenarea contururilor sau a vrejurilor, cîrceilor etc., fie la separarea unor suprafețe sau registre ornamentale. Punctele plate care se folosesc la acoperirea unor părți compacte prezintă o gamă foarte largă. Separarea acestora de cele liniare se vădește uneori destul de dificilă. Primul care derivă din punctul înaintea acului este punctul de țesă- tuiă. utilizat pe larg la broderiile noastre (vezi pl. II, fig. 4—7; pl. III, fig. 8a; pl. IV, fig. 10—12; pl. VIII, fig. 24; pl. XII, fig. 35)w. Și punctul de tighel este prezent cu două variante: punctul de pană (vezi pl. 111, fig. 8, 8a; pl. VII, fig. 21; pl. X, fig. 29a)58 și cel de raze (vezi fig. 2; pl. IX, fig. 27a; pl. X, fig. 29a)56. Puni tul plat obișnuit format din fire paralele care merg de la contur la contur este poate cel mai frecvent în cazul broderiilor noastre (vezi pl. III, fig. 9, 9a; pl. VI, fig. 16; pl. VII, fig. 21; pl. XII, fig. 34, 38),!u. Una dintre numeroasele lui vai iante este așa-numitul punct plat decorat. Cînd firele de brodat ar trebui să acopere o suprafață prea întinsă, aceasta de obicei se divizează în spații mai mici, in general geometrice, pentru a evita ruperea firelor. Acest procedeu oferă cimp vast manifestării imaginației și originalității executantului. Astfel, apar puncte plate decorate prin alternarea unor forme geometrice brodate (zigzaguri, romburi, dreptunghiuri, cruci etc.) cu spații nebrodate ale fondului; puncte plate decorate 51 Undi, p. 76, 77, fig. 1; Boser-Miiller, p. 21. 51 Heiden, p. 523; Undi, p. 76, 77, fig. 3. 15 Heiden, p. 523; Undi, p. 77, fig. 11, 12, p. 79. 50 Aici este vorba de fapt de un fir mai gros, care este culcat pe suprafața materialului de fond, apoi fixat cu mici puncte bine strinse, dînd impresia unui șirag de mărgeluțe. Vezi Undi, p. 84, fig. 30a. 51 Broderia este formată din dungi oblice, cu mici distanțe intre ele, lăsînd să se vadă cîte un fir de țesătură, de obicei de băteală. Vezi: Heiden. p. 520; Undi, p. 76, 77, fig. 2; Boser-Miiller, p. 23. Acest tip este foarte des prezent pe supra- fețele brodate cu fire de mătase și fire metalice, în dungi alternative (vezi: pl. II, fig. 7). 58 Din mai multe șiruri suprapuse de puncte de tighel în zig-zag. Heiden, p. 520: Undi, p. 77, fig. 14g, p. 80; Boser-Miiller, p. 39. 56 Este un tip intermediar. Poate fi folosit la realizarea motivelor liniare, dar și pentru a umple golurile prea mari de pe suprafața broderiilor. Nu se folosește însă la obținerea spațiilor brodate compact. Vezi: Undi, p. 77, fig. 15, p. 80; Boser-Miiller, p. 38. 66 Undi. p. 77, fig. 19, p. 80; Boser-Miiller, p. 39, 40. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 743 realizate numai cu fire de mătase sau numai cu fire metalice. Sînt foarte frec- vente — și de mare efect — și combinațiile de mătase-metal (vezi pl. I, fig. 3a; pl. III, fig. 8a; pl. IV, fig. 10—13; pl. XII, fig. 34, 38)61. Punctul de gobelin, mai ales varianta numită de perlă, este foarte des folosit, mai cu seamă la motivele brodate după numărat (vezi pl. V, fig. 14, 14a)62. Cu punctul plat despicat au fost cusute broderiile noastre hașurate (vezi pl. VI, fig. 15—18; pl. VIII, fig. 23; pl. X, fig. 30a; pl. XII, fig. 37)K1. Utilizarea firelor de mătase netoarsă sau foarte slab toarsă a impus găsirea unei soluții pentru consolidarea broderiilor de acest fel. Dintr-o asemenea nece- sitate s-a născut punctul plat fixat cu un sistem de fire suprapuse, ajungînd apoi una dintre variantele foarte agreate și folosite cu multă fantezie (vezi pl. VII, fig. 19—20)64. Derivatul lui, așa-numitul punct persan, apare foarte frecvent pe broderiile transilvănene din secolele XVII—XVIII. Este un punct fixat cu un fel grilaj de fire (vezi pl. VII, fig. 21, 21a; pl. XII, fig. 34)t5. Firele metalice de brodat ridică mai multe probleme în folosirea lor, decît cele textile: sînt mult mai rigide, mult mai grele și, nu in ultimul rînd, mult mai scumpe, deci impun tehnici noi. Acestea s-au găsit sub forma punctelor cul- cate și fixate: firele sînt conduse numai pe fața materialului de fond, fiind fixate la contururile motivului cu puncte fine, invizibile66. Prin acest punct fals, care de altfel se întîlnește și la suprafețe brodate cu fire de mătase, se micșorează greutatea broderiei și se face și o considerabilă economie de material scump. Din acest procedeu inițial s-au dezvoltat mai multe tehnici, căutind toate mărirea efectelor artistice. Astfel, firele metalice pot fi fixate de materialul de fond cu puncte fine, de data aceasta vizibile, cusute cu mătase colorată (vezi pl. VIII, fig. 22, 23). Adesea, mai ales cînd se urmărea obținerea unor impresii plastice și de fast, punctul culcat și fixat primea un suport din fire groase de in. cînepă, bumbac, lînă sau piele ori carton (vezi pl. VIII, fig. 23—25a)'7. 2. Punctele de lanț pot servi atît pentru motive liniare (contururi, borduri, tije etc.), cît și realizării unor suprafețe decorative (ompacte (vezi pl. IX, fig. 2iS, 26a; 27, 27a; pl. X, fig. 29a)68. 61 Undi, p. 80, pl. XI; Ștefăncscu, p. 485, 492, 497; Boser-Miiller, p. 81. 62 Undi, p. 77, fig. 17, 18, p. 80. Punctul de gobelin „de perlă" este un punct foarte fin așezat oblic peste o singură încrucișare a firelor de țesătură. Vezi: Hei- den, p. 520, 521; Boser-Miiller, p. 32. 63 Heiden, p. 520; Undi, p. 77, fig. 25, p. 80; Boser-Miiller, p. 40 și supra, nota nr. 28. La broderiile din colecția noastră, la hașurări, alături de muline, s-a folosit și firul de mătase slab toarsă, dar și combinația de fir de mătase-sîrmă de argint aurit (vezi pl. VI. fig. 15a si 18). 64 Undi, p. 77, fig. 20, p. 80; Boser-Miiller, p. 78. 65 Undi, p. 77, fig. 21, p. 80; Boser-Miiller, p. 78. După toate probabilitățile este originar din Persia și din India de nord, unde au pătruns cel mai degrabă firele de mătase netoarsă venite din China. 66 Rare sînt cazurile cînd materialele metalice de brodat trec și pe reversul fondului, așa cum ilustrează piesele de pe pl. II, fig. 7; pl. II, fig. 9a; pl. VI, fig. 16, 18; pl. XI, fig. 32a; pl. XII, fig. 35, 37. 67 Pl. VIII, fig. 25a este reversul piesei de pe fig. 25, prezentată cu scopul de a ajuta la înțelegerea acestei tehnici. De altfel, la Musiceseu (1958). p. 107, pl. II, fig. A—H se dă o descriere amănunțită a acestui procedeu, detaliată și pe faze de lucru, însoțită de o excelentă ilustrație. în legătură cu broderia în relief găsim multe date la toți autorii citați în noteie 44—47, ea fiind cea mai răspîndită teh- nică la broderiile artistice muntene și moldovene. 68 Heiden, p. 287, 520; Undi, p. 84, p. 85, fig. 33, 40; Boser-Miiller, p. 62. O soluție de mare efect este folosirea culorilor diferite sau a mai multor nuanțe ale aceleiași culori pentru șirurile succesive de lanț care se folosesc ca acoperitoare de 744 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 3. Punctele de feston erau utilizate inițial la consolidarea marginilor textile croite sau pentru asamblări (vezi pl. X, fig. 28). Apoi, descoperindu-se valențele ornamentale chiar ale celor mai simple variante, ele au ajuns printre punctele agreate mai ales în cazul broderiilor albe®. Planșa X, fig. 29 și 29a coristituie o ilustrație elocventă a celor spuse mai sus. Pe piesa prezentată alături de festonul obișnuit se pot vedea și două din variantele lui: punctul de butonieră (cu care sînt executate rozete mici)70 și cel de nodulețe (vezi și pl. Xt fig. 30, 30a, unde putem admira staininele unei rozete cusute cu puncte de nodulețe extrem de fine)71. 4. Punctele de cruciuliță fac parte dintre cele mai vechi tipuri do puncte de broderie, avîndu-și originea in ornamentica geometrică. Au foarte multe va- riante, însă pe broderiile prezentate de noi întîlnim doar tipul de bază (vezi pl. X, fig. 29a; pl. XI. fig. 31, 31a. 32a)73 și doi derivați ai lui: punctul obișnuit de împletitură (vezi pl. XI, fig. 31a, 31b) și așa-numita împletitură bizantină (vezi pl. XI. fig. 32, 32a, 33)"<. Xu putem încheia trecerea în revistă a punctelor de broderie alese pentru ornamentarea textilelor din colecția noastră fără a ne opri și asupra unei cate- gorii aparte, denumită .dantele cusute", ajururile (punto tirato și punto tagliato) și punto in aria. Ajurul cunoscut sub numele de punto tirato se realizează prin tragerea firelor de țesătură dintr-o singură direcție (deci oii firele de urzeală, ori cele de băteală), consolidîndu-se cele rămase prin înfășurarea cu fire de mătase de culoare identică cu fondul sau deosebită de aceasta, ori cu fire metalice (vezi pl. I, fig. 3a; pl. IV, fig. 10; pl. VII, fig. 21; pl. X, fig. 29a; pl. XII, fig. 34)74. Punto tagliato este un sistem de rețea creat prin scoaterea firelor de țesătură din ambele direcții (deci și firele de urzeală și cele de băteală), urmind ca firele rămase să fie consolidate ca în cazul ajurului simplu (punto tirato). Uneori re- țeaua este și ea ornamentată prin alternarea ochiurilor goale cu cele în care s-a cusut diagonala (vezi pl. VI, fig. 16; pl. XII, fig, 35—37)73. Tehnica punto in aria constituie trecere.', de In broderii la dant lele de mină. La punto in aria se decupează în întregime acea parte a fondului unde urmează să fie dispus decorul. Marginile tăiate se consolidează cu punct de feston, apoi se coase ornamentul format în general din elemente geometrice (vezi pl. XII, fig. 38)7G. suprafață (vezi pl. IX, fig. 27a). Procedeul își are originile în Asia Orientală (Chi- na, India), de unde a pătruns și în Europa prin intermediul Persiei și Turciei. Vezi: Heiden, p. 287; Undi, p. 84, 86, 87. li,J Undi, p. 85, fig. 41, p. 87, 88; Boser-Muller, p. 71. 70 Boser-Muller, p. 72. Este vorba de cele două perechi de rozete mici din complexul rombului central: una pe care se sprijină virful de jos al rombului și alta dezvoltată din laturile de sus ale acestuia. 71 Heiden, p. 523; Undi, p. 85, fig. 46, p. 88; Boser-Muller, p. 68. 73 Heiden, p. 519; Undi, p. 85, fig. 50, p. 89; Boser-Muller, p. 47, 49. ,J Heiden, p. 520; Undi, p. 85, fig. 53, p. 89; Boser-Muller, p. 55. Împletitura bizantină este formată din șiruri glisate de puncte de cruciuliță neregulate. Vezi: Heiden, p. 520; Undi, p. 85, fig. 55, p. 89. H Heiden, p. 165, 249, 413, 414, 496, pl. X; Iparmuv, p. 537; Jessen, p. 151; Undi. p. 9U. 75 Vezi supra, nota 74. • 76 Heiden, p. 165, 249, 413, 414, 496, pl. X; IparmQv, p. 539; Jessen, p. 153; Undi, p. 91. In funcție de dexteritatea executantului, sub golul format în materialul de suport se putea pune sau nu o hîrtie cu desenul motivelor, care, după termi- narea lucrului, se îndepărta. ' MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 745 Ținînd cont de gama aproape nelimitată a punctelor de broderie, subliniată și mai sus, nu ne putem permite decît formularea cîtorva ‘ generalități în ceea ce privește această problemă în celelalte părți ale țării noastre și în alte țări din Europa. In privința Moldovei și a Țării Românești am făcut unele precizări mai sus (vezi nota 67). în cazul țărilor din sud-estul, centrul și apusul Europei relevăm faptul că pe de o parte se cunosc și se folosesc toate punctele de broderie pre- zentate aici, pe de alta că alături de acestea sînt în uz o mulțime de alte tipuri și variante, dintre care unele se utilizează la noi mai rar, altele deloc. Am consi- derat oportună prezentarea colecției de textile a Muzeului dc istorie al Transil- vaniei și sub aspectul materialelor și tehnicilor folosite în speranța că ea va contribui la completarea cunoștințelor legate de nivelul și direcțiile de dezvoltare ale artei textilelor la noi. ANA MARI A CIPĂIANU MATERIALS AND TECHNIQUES OF 17,h AND 18"’ CENTURIES TRANSYLVANIAN EMBROIDERIES (Abstract) The author analyses 350 embroidered textile objects belonging to the tex- tile collection of the History Museum of Transylvania. One presents the materials the embroideries are made on, the threads and the stitehes used to this purpose, as main classification criteria. 746 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 1P. I, fig. 1 — punctul de contur sau înaintea acului; fig. 2, 2a: punctul de tighel sau înapoia acului; fig. 3, 3a: punctul de mărgele. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 747 Pl. II, fig. 4 —7 : puncte de țesătură. Pl. III, fig. 8, 8a: punctul de pană; fig. 9, 9a: punctul plat obișnuit. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 749 i Pl. IV, fig. 10—13: puncte plate decorate. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 750 74 & Pl. V, fig. 14, 14a: punctul de gobelin. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 751 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 752 Pi. VII, fig. 19, 20: puncte plate fixate; fig. 21, 21a: punctul persan. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 753 pl VIII, fig. 22, 23: puncte culcate și fixate; fig. 24-25a : broderie în d’ef. 754 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU. Pl/IX. fig. 26—27a: puncte de lanț. Pl. X, fig. 28 : punctul de sailă; fig. 29, 29a : punctul obișnuit de feston ; fig. 30, 30a : punctul de nodulețe. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU _______________________________________ 755 756 ' ' Muzeologie, patrimoniu- Pl. XI, fig. 31, 31a: punctul de cruciuliță; 31b: punctul obișnuit de împletitură; fig. 32, 32a, 33 : împletitura bizantină. Pl. XII, fig. 34: ponto tirato; fig. 35 — 37: ponto tagliato; fig. 38: ponto in aria. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 75Ț EFECTUL CUTREMURELOR ASUPRA MONUMENTELOR ISTORICE DIN ROMÂNIA Ne despart puțini ani de unul din cele mai puternice cataclisme seismice, care a produs pierderi și pagube considerabile țârii. Memoria noastră, individuală sau colectivă, se dovedește — de atîtea ori! — scurtă, voind, parcă, să șteargă clipele dureroase. De aceea, poate, lipsește încă un monument comemorativ în- chinat celor ce și-au pierdut viața la 4 martie 1977, deși un asemenea monument- simbol ar fi nu numai o cuvenită aducere aminte, ci și un lucru necesar: ne-ar îndemna să construim mai bine, cu o mai mare atenție; ne-ar pune în față soarta, de mîine sau de mai tirziu, a tot ceea ce edificăm astăzi. Vom prezenta doar știri privind situația clădirilor importante cu funcție rezidențială sau dc cult devenite monumente istorice, felul în care acestea s-au comportat, au fost păgubite, au suferit avarii în confruntarea lor cu teribila miș- care tectonică1. Pe planul temei cercetate, în general, lipsesc studii de specialita- te2, cele mai vechi știri documentare, răzlețe, fiind mențiuni ale consecințelor ne- faste ale seismelor asupra așezărilor, bunurilor materiale și spirituale ale oame- nilor. Printre cele mai vechi, un document se referă la cutremurul din anul 897, caro a făcut să se dărîme biserica din Lateran (Roma)1, tot în Italia, în 1117, un cutremur durează, cu intermitențe, 40 de zile, fiind semnalat în cronici de Ekkehard d’Aura, Siccard de Cremone, Roger de Hoveden, Laudfule de Genne, Pierre Diacre, în urma lui suferind mari pagube toate bisericile din partea nordică*. Cu o puternică retenție în memoria contemporanilor săi s-a dovedit a fi cutremurul din Cuzco, din anul 1650, imortalizat într-un tablou comandat de Don Alonso Contăs de Mouroy, expus în sacristia de la Triunfo, ca și cel din 1755, de la Lisabona, care a făcut adevărate ravagii în oraș5. Situată într-o zonă seismică ce-și plasează epicentrul în curba Carpaților1’, România s-a văzut în numeroase cazuri confruntată cu mișcări puternice ale 1 Un studiu de o mare utilitate asupra acestui subiect, primul după știința noastră, a fost realizat recent de Gh. Burlacu: Cutremurele de pămînt și consecin- țele lor asupra monumentelor istorice, în Cercetări de conservare și restaurare a patrimoniului muzeal, Muzeul Național de Istorie, București, 1981, I, p. 205—214. 2 Un valoros material, constituind prezentarea primelor forme de cooperare internațională pe linia monumentelor, privește doar refacerea unui ansamblu ur- ban — Cuzco — atins grav de cutremurul din 21 mai 1950; vezi voi. Unesco, Musees et monuments, III, Cuzco, La reconstruction de la viile et la restauration de ses monuments, Paris, 1953. 3 Vezi Harald Zimmermann, Veacul întunecat, București, 1983, p. 18. 4 Paul Deschamps, La legende arturienne â la cathedrale de Modene et l’ecole lombarde de sculpture romane, în Fondation Eugene Piot, Monuments et memoires, XXVIII, 1925—26, p. 81. 5 Vezi Cuzco. La făconstruction, p. 5 și A. D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia Traiană, ed. III, voi. II, p. 30. 6 Vezi studiile lui N. Al. Rădulescu, T. losif, C. Radu, C. Gheorghiu, A. Flori- nescu și, recent, M. Bleahu, Tectonica globală, Bufcurești; 1982. • •• ' ■ 760 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU scoarței pămîntului, exprimate în cutremure moldavice sau vrîncene, de tip poli- kinetic, care au vizat, mai mult sau mai puțin, întreg teritoriul țării7. Pentru multe din acestea nu avem date, doar situația deranjată a unor „straturi arheo- logice" dovedind că ele au contribuit la distrugerea unor construcții antice, cu mult înainte de ce ne prezintă dovezile scrise8. Primele mențiuni în ce ne privește le avem la Grigore Ureche, care reține la data de 1471, 29 august și chiar ora — „în vreme ce au șezut domnul la masă la prînz" —, un cutremur care a provocat pagube mănăstirii Neamțului, tot Ureche fiind cel care consemna știrea și despre seismul .,dintr-o luni", 8 nov. 1516'1. în urma unui cutremur din 1521, care s-a simțit în Țara Românească și Transilvania, orașul Brașov avea nevoie de reparații1"; la Brașov se mai resimte un cutremur în același veac, sub domnia „craiului Bator Istvan", cînd s-au tras „singure" clopotele orașului11. Dărimarea bolții și a altarului, ca și căderea stîl- pului sudic al bisericii evanghelice din Sebeș, in urma seismului din 1523, de- monstrează o puternică mișcare tectonică1-. Țările române cunosc efectele ne- uoiite ale unui nou cutremur in vremea domniei lui Mihai Viteazul, în anul 15951J. Veacul al XVIl-lca reține, prin cronici și însemnări, cîteva mari mișcări ale pămîntului. Primul cutremur este înregistrat în Transilvania, unde „în 1614 se face simțit în jurul Oradiei un mare cutremur, îneît nu au rămas nici om, nici animal în picioare"14. în Țara Românească, în 14 septembrie 1620. dumineca „la 21 ceasuri", un alt cutremur a ținut „un sfert de ceas"15. La 8 noiembrie 1620 zguduirea pămîntului a dolx>rit .3 cruci de pe biserica din Scheii Brașovului16. Un alt mare cutremur a avut loc în anul 1628, evenimentul avînd consecințe deosebite asupra întregului patrimoniu de arhitectură din Țara Românească. Cu această ocazie au fost foarte grav avariate o serie de ctitorii domnești și ale ma- rilor boieri, ele urmînd ulterior să fie refăcute, într-un adevărat program de reconstrucție și restaurdVe, de către Matei Basarab și apoi de Constantin Brîn- coveanu. Intre monumentele care au suferit în urma acestui seism se pot înscrie: 7 In rîndul lucrărilor scrise, strict enunțiative și fără interpretarea fenome- nului, vezi Mathei D. Drăghiccscu, Cutremurele în Orient, București, f.d.; idem, Les tremblements de terre de la Roumanie et des pays environnants, f.d,, f.l., p. 6. 8 Deranjarea unor asemenea „depozite" arheologice l-a făcut pe C. Daicoviciu să înscrie în rîndul factorilor destructivi care au acționat asupra orașului Sarmi- zegetusa și cutremurele; vezi C. Daicoviciu, Sarmizegetusa (Ulpia Traiană} in lu- ■mina săpăturilor, Cartea Românească, Cluj, 1938, p. 19—20. a Apud Gh. Burlacu, op. cit., p. 200—205; Gabr. Mihăiescu și Eug. Fruchter, în Valachica, 9, 1977, p. 189 menționează cutremurele din 1411 și 1517, care au produs daune la Tîrgoviște. 10 Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, 1979, p. 171. 11 Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica, 1980, p. 404. 12 V. Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, 1957, p. 222, 753, afir- mă că, la acest cutremur, corul bisericii a suferit „cumplit"; Ana-Maria Haldner, Legăturile dintre sculpturile in lemn din Spiss și lucrările gotice Urzii transil- vănene, în St.Com.Bruk., 19, 1975, p. 103. 13 A. Armbruster, op. cit,, p. 405. 14 Informație preluată după o cronică turco-ungară (Niirnberg, 1687) de Adriana Ghibu, în Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (Cronică a domniei și portret comemorativ 1580—1629), în Repere sibiene. Studii și referate, Sibiu, 1982, p. 119, nota 18. 15 Gh. Burlacu, op. cit., p. 206. 10 A. Armbruster, pp. cit., p. 405. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 761. biserica Doamnei din Tîrgoviștc17, biserica Negru Vodă din Cîmpulung18, Curtea si biserica domnească din Curtea de Argeș19. în anul 1668 avem știri despre o seamă de pierderi, pe seama monumentelor istorice, la Sighișoara-1’, iar în 1681, unele privesc devastarea, din aceleași cauze, a Sibiului21. în 1681, la 8/19 august, la ora 1 (sau „7 ceasuri1*?), un cutremur se face simțit in Țara Românească, dar și la Brașov, unde cad zidurile orașului, se rupe strana din Biserica Neagră și ,,se trag singure" clopotele22. Cu ocazia cutremurului din 1683, cu epicentrul în Moldova, cade turnul cetății Sucevei și se avariază multe biserici, printre ele și cea cu hramul Sfinții Apostoli din Huși23. Catedralei episcopale din Huși i-au crăpat zidurile și i-au căzut turlele, în urma cutremurului din 169 224. La 11 iunie 1701, producând numeroase „ruinări" de mănăstiri, s-a dezlăn- țuit un alt puternic seism cu epicentrul în Țara Românească25. Un alt seism se petrece în 1711, un diac, Andrei, comentîndu-1 astfel: „să se știe cînd s-au cutre- murat pămîntul în luna februarie 25, in dzilii lui Neculai Vodă in domnie al doi- lea, după ce s-au bătut turcii cu mosculii și au prădat tătarii Țara Moldovii, vara pe vremea secerii. Și îmbla let 7219 (1711) atunci, iar cînd am scris, îmbla velei 7222 (1714) martie"26. Documentele mai păstrează amintirea unor alte cutremure, în anii 1718 și 17 2 427. Cutremurul din 31 mai 1730 a dărîmat biserica mănăstirii din Vălenii de Munte, fiind nevoie ca aceasta să fie ridicată ulterior „din teme- lie“-'u, în 1734’29, apoi — al celui mai destructiv, care a avut loc la 8 mai 1738. Acesta s-a desfășurat în două etape: la 8 mai ,.5 ore" și apoi, altul „groaznic", la 31 mai/'ll iunie „ora 3 12 ceasuri", în timpul său avariindu-se mănăstirea și casele domnești de la Cotroceni, Foișorul Palatului din București (unde cad trei coloa- ne), multe biserici din Muntenia și Moldova, unde cade Golia și mănăstirea Ră- chitoasa, iar Bogdana este afectată, dar făcîndu-sc resimțit și la Brașov, unde se deteriorează poarta spre Schei30. ■ 17 V. Nicolae, Ctitoriile lui Matei. Basarab, București, 1982, p. 109—110. 1B V. Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeș. Note istorice și arheologice, în BCMI, 1917—1923, p. 21; V. Nicolae, op. cit., p. 60. 19 V. Drăghiceanu, op. cit.; V. Nicolae, op. cit., p. 79. 20 Mihail Popescu, Cetăți și orașe ardelene la începutul veacului al XVIII-lea, București, 1928, p. 3. 21 V. Guy Marica, Sebastian Hann, București, 1972, p. 42. 22 A. Armbruster, op. cit., p. 405. 23 Gh. Burlacu, op. cit., p. 206. 24 Restaurarea catedralei episcopale din Huși după cutremurul din 1940, Bîr- lad, 1945, p. 14. ' 25 A. Armbruster, op. cit., p. 405. 2C Ion Paul Munteanu, Cartea românească de învățătură la Pribești—Vaslui, în Valori bibliofile din patrimoniul cultural național, II, 1983, p. 370. 27 în timpul acestuia au fost dărîmate monumentele de la Mărgineni, cf. V. Drăghiceanu, Casa Cantacuzinilor din Mărgineni (extras), BCMI, 1924, p. 15. 28 N. lorga, Mănăstirea din Vălenii de Munte, în BCMI, 1924, p. 104. 29 Cutremur amintit la 2 septembrie, cf. N. lorga, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților'și despre viața muntenească în timpul lui Constantin Vodă Mavro- cordat. Academia Română, București, 1926, p. 151. 30 Gh. Burlacu, op. cit., p. 206; A. Armbruster, op. cit., p. 405; vezi și distru- gerile provocate mănăstirii Brîncoveni, căreia i se dărîmă turlele și clopotnița, cf. V. Nicolae, op. cit., p. 35—36 și la Hurez, unde „au căzut crucile bisericii și au crăpat amvonul și bolta j..“, ■ cf. V. Cîndea, Cutremurul din 31 mai 1738 și pagubele Hurezului, în Monumente și muzee, I, 1958, p. 257—258. ■ 762 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Mai pot fi amintite apoi seismele din anii 1748 și 1764, la acesta din urmă fiind distruse bolțile bisericii Sf. Mihail din Cluj31. Probabil, ultimul cauzase dis- trugeri și la Piatra Neamț, unde, peste 3 ani, se reclădea Sinagoga, „dărîmată de cutremur"32. O însemnare de pe o carte veche, din Oradea, consemnează la 15 nov. 1771. „la ora 4 după miezul nopții", un alt cutremur33, iar la 16 oct. 1774, ,,5 ceasuri, în Moldova se înregistrau efectele altuia, aici dărîmîndu-se — în tim- oul celui din 9 octombrie 1781 — mănăstirea Vulpe din Iași34. Data de 7 noiem- brie 1786, seara, este legată de asemeni de amintirea unui cutremur la Oradea, lucru consemnat pe filele Palici de Orăștie (exemplarul de la Oradea)35. Pămîntul । u cele de deasupra sa s-a „scuturat" din nou la 27 martie 1790, afectînd nume- roase construcții de cult, mai ales în Oltenia36, tot atunci cauzîndu-se numeroase fisuri bisericii Stavropoleos37; la 6 aprilie, ora 21, se zguduie pămîntul și în Transilvania, mișcarea resimțindu-se în Țara Românească"38. Peste un an. un cu- tremur se face simțit în Maramureș, în luna decembrie, cum este notat pe un An- tologhion de Blaj (1781), provenit de la Strîmtura311. In 1793. la 27 nov., sînt înregistrate — la orele 3 și 7 — două mari miș- cări seismice, în urma lor fiind distrugeri la mănăstirea Bistrița (Moldova), la cea dc la Curtea de Argeș și 1a Stavropoleos*'. La interval mic, în februarie anul următor, alt cutremur se petrece în Țara Românească41. Penultima dată pe care o avem pentru acest veac în care „eve- nimentele" seismice au fost numeroase este anul 1795, cînd obiective importante, din Iași mai ales, sînt serios avariate4-’. Veacul se sfirșește cu un cutremur amintit în octoihul de Blaj (1760) de la Birsana (Maramureș) la 28 august 1800. cind s-a „clădit pămîntul*'43. Cel mai dezastruos cutremur din veacul al XlX-lea s-a petrecut la 14 octom- brie 1802, în timpul lui „ziduri vechi și mănăstiri vechi s-au sfărîmat și au că- zut"; desfășurat timp de 2 minute și 30 secunde, de la ora 7 și 40 minute, „în trei răstimpuri"*4, acest „col mai teribil cutremur pe care-1 pomenește principatul muntean"15, a distrus un număr foarte mare de edificii. Anume, au fost dărimate mănăstirile Neamțu, Cașin, Vălenii de Munte, Stavropoleos, Negru-Vodă din Cîm- pulung, biserica domnească și biserica Vovidenia din Bîrlad, mănăstiri și biserici din Iași, Huși, Galați. La Galați, bisericii Sfinții Arhangheli i-a „crăpat zidul cu totul și s-au răspindit"’6 iar la Curtea Veche din București se desăvîrșește 31 Primul a fost la 21 aprilie 1748, cu epicentrul în Moldova, cf. Gh. Burlacu, op. cit., p. 207; V. Vătășianu, op. cit., p. 223. 32 N. Stoicescu, Repertoriul monumentelor din Moldova, București, 1974, p. 642. 33 Fl. Dudaș, Carte veche românească in Bihor, Catalog, Oradea, 1977, p. 21. 34 Gh. Burlacu, op. cit., p. 207. 35 Fl. Dudaș, op. cit., p. 20. 36 V. Drăghiceanu, Inscripții din Negrești, Preajba, Olteni, Bengești, Ostrov, Pietranii de Jos, Bordești și Gugești, în BCMI, 1915, p. 47. 37 Gh. Nedioglu, Stavreopoleos, în BCMI, 1924, p. 156. ® A. Armbruster, op. cit., p. 406. I. Bîrlea, însemnări din bisericile maramureșene, București, 1909, p. 197. 40 N. Stoicescu, Repertoriul Moldova, p. 642. • 41 Gh. Burlacu, op. cit., p. 207; Gh. Nedioglu, op. cit., p. 156. 42 N. Stoicescu, op. cit., p. 396, 445. 43 I. I. Bîrlea, op. cit., p. 24. 44 Gh. Burlacu, op. cit., p. 208. 45 N. lorga, Mănăstirea din Vălenii de Munte, p. 104. 46 N. Stoicescu, op. cit., p. 317. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 763 ruinarea clădirilor47. Numeroase și grele pagube au fost pricinuite monumentelor și de astă dată, poate că ele au fost cele mai grele din tot veacul al XlX-lca. Repa- rațiile ce se vor face ani de-a rîndul nu vor reuși întru totul să acopere lipsurile. Efectele negative au fost generale în Moldova: bisericilor Sf. Spiridon și Sfînta Paraschiva din Iași le cad turlele; la Suceava a crăpat turla bisericii armenești; fisuri mari și căderi de ziduri s-au produs la biserica Sfinții Arhangheli din Pașcani, la ctitoria lui Ștefan cel Mare din Bîrlad, episcopia Hușilor, iar la Foc- șani a căzut zidul și bolta mănăstirii Sf. loan, ca și la mănăstirile Cașin, Bogdana, ilăducana ș.a. Unele edificii ajung într-o stare totală de ruină: biserica Ducăi din Bîrlad, biserica Sfîntul Andrei și mănăstirea și spitalul Sf. Spiridon din Iași, mă- năstirea Sfînta Vineri și Socola, schitul Mînzați etc.‘lu în urma acestui năpraznic cutremur au fost din nou năruite, crăpate sau eu bolțile căzute o serie de importante obiective de arhitectură: biserica Buzinca din Tîrgoviște, Schitul Vărzești (Rîmnicul Sărat), mănăstirile Bradu—Tisău, Văr- bila, Mărgineni, Dudu—Plăviceni, Vieroș, Butoiul, Sadova, Drăgănești.—Vedea, Brîn- coveni, Căldărușani, Negru-Vodă — Cîmpulung, Trei Ierarhi, Căzănești—Vilcea, Secu, catedrala Hușilor, Curtea de Argeș ș.a.49 Foarte grave consecințe au su- portat monumentele din București, unde se „prefăcu în ruină" Curtea Domnească, Turnul Colței, Plumbuita, biserica Sfinții Apostoli, biserica Sărindar ș.a.5tl; tot acum, Craiova a fost făcută „pulbere și cenușe"51, iar monumentele Tîrgoviștei au înregistrat grave pierderi52. Nu peste multă vreme, un cutremur se resimte în Maramureș, la 15 fe- bruarie 1812, cînd, timp de mai multe zile — spune o însemnare de pe pagina finală a unui octoih de Blaj (1760) de la Bîrsana — s-a tot „mișcat pămîntul"53. în același an, însemnarea de pe un Minei de Buda (1805) dintr-o parohie brăi- leană amintește: „Să se știe de cînd s-au cutremurat în luna lui decembrie, în cesprezece zile, la trei ceasuri din zi la leat 1812. Și au scris eu logofăt"54. După cum rezultă dintr-un text manuscris pe un Penticostar (Blaj, 1808) din Bihor, „la 7 zile februar s-au întunecat soarele la 1 ceas după amiazăzi, au ținut mai 47 V. Nicolae, op. cit., p. 29—38; în Muntenia mai vezi efectele la Străjești (Olt), Ungureni (Buzău), Verbila, Viforîta, Vadu Spart, Trivale etc.; cf. N. Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, in Mitropolia Ol- teniei, 1—2, 1970. 4B Cf. Gh. Burlacu, op. cit., p. 209; N. Stoicescu, Rep. Mold., p 317, 383, 460, 473, 477, 478, 567. 49 Detalii la V. Nicolae, op. cit., p. 53—54, 73, 95—96, 153, 158, 169, 187—188, 191—192, 199, 206; Al. Lapedatu, în Monumentele noastre istorice, București, 1914, Biserica Trei ierarhi din Iași, p. 267; I. Vîrtosu, Biserici de lemn și cruci de piatră din jud. Rimnicu-Vîlcea, Inscripții, în BCMI, 1933, p. 185; V. Brătulescu, Biserici din Prahova, în BCMI, 1939, p. 26; Restaurarea catedralei episcopale din Huși, p. 20—21; V. Drăghiceanu, Curțile, domnești, în BCMI, 1911, p. 64; Louis Reissenberger, L’eglise ele Monastere episcopale de Kurtea de Argis en Valachie, Viena, 1867, p. 33—34. 50 Informații la C. Moisil, Bucureștii vechi, 1925, p. 34; Al. Busuioceanu, Un palat domnesc din vremea fanarioților: Curtea din București, în BCMI, 1939, p. 133; V. Nicolae, op. cit., p. 40—41, 44—45, 118. 51 V. Nicolae, op. cit., p. 76. 52 Gabr. Mihăiescu, Eug. Fruchter, Elemente de demografie istorică în evoluția orașului Tîrgoviște, în Valachica, 9, 1977, p. 191. 5:1 I Bîrlea, op. cit., p. 24. 54 Ionel Cîndea, Considerații asupra însemnărilor de pe cartea veche româ- nească din județul Brăila, în Valori bibliofile din patrimoniul cultural național. București, I, 1980, p. 251. 764 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU mult timp întunericul, au fost cutremure de pămînt cît s-au clătinat icoanele de pă păreții caselor”55. In primele decenii ale veacului trecut, fenomenele seismice s-au ținut lanț: știm că la 181956 și apoi la 1821—22 au fost înregistrate alte cutremure, resimțite în Muntenia57; despre ultimele ne-au rămas însemnări privind efectele lor la Craiova, Pitești, Tirgu-Ocna și Bacău (primul, la 5 noiem- brie, ora 10,30), apoi despre cel din 27 aprilie 1822, ora 7, știm că s-a manifestat „de 3 ori prăvălind, apoi de 3 ori scuturînd"58. Nu i-a fost dat pămîntului să se liniștească, pentru că la scurt timp, în „1829, in 19 zile, luna iunie, 9 ceasuri după amiazăzi, adică seara... cutremur mare de pămînt cînd dintru toate casele sau... multe multe biserici s-au stricat, casă, s-au întrupat în pămînt, oameni foarte tare s-au îngrozit, mare pagubă au făcut la toți”5'-’, fenomen resimțit in Transilvania în primul rînd. Acesta a fost deci un cutremur regional, pentru ca în același an, la 13 noiembrie, la 11 ore din noapte și apoi la 14 noiembrie, la orele 2 și 3, un alt seism să zguduie Moldova și Muntenia; în urma sa biserica Trei Ierarhilor a fost „zdruncinată", la fel și biserica domnească din Bîrlad, biserica Precista mare din Roman, alte edificii importante din lași etc.”'; între tipăriturile vechi din Oltenia există, pe o Psaltire (Rîmnic, 1792). consemnată tragedia: „(Să să) știe cînd s-au cut(remurat) pămîntul și s-au cut(remurat) la cîntarea cocoșului... cutremurat foarte tare la Sfîntul Apostol Filip și acestea. Și am scris eu logofăt Florea, 829, noemb(r)e 14, cu mînă de Țărînă, mina va putrezi, iară slova va trăi și să va pomeni"61. Acestui seism îi urmează, parcă legate ciclic, altele: cel „din postul Nașterii Domnului Cristos" din anul 1832 (în urma sa se surpă schitul Slătioarelc și biserica dom- nească din Ocnele Mari)6*’, altul în 24 aprilie 1834 (ora 3 și 8 minute)63, unul înre- gistrat la 11 ianuarie 1837 (sau 1838?) ora 4M. în timpul acestui cutremur s-au produs de asemeni daune însemnate, el fiind de o înaltă intensitate: „3 minute... și clopotul mult s-au sunat"65. Acest seism s-a plasat cu epicentrul în zona Buzău—Rîmnicul Sărat, avînd grave consecințe în toată țara; unele știri (o însemnare de pe „Viețile Sfinților" din biserica Beri- 55 Probabil la 7 februarie 1816, cf. I. Godea, I. Cristache Panait, Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei, Oradea. 1978, p. 174. 56 Biserica domnească din Cimpulung este atinsă acum, căzînd pînă și por- tretele votive ale ctitorilor; cf. V. Drăghiceanu, Curtea Domnească, p. 21. 5‘ Cf. C. Petrescu-Dragoc. Restaurarea picturii bisericești din Seimeni—Dîm- bovița, în BCMI, 1926, p. 167. 58 Gh. Burlacu, op. cit., p. 209. 55 însemnare pe o Biblic (Blaj, 1795), cf. BRV, II, 595, p. 380 și Elena Băr- nuțiu, Cartea veche românească din secolul XVIII in județul Satu Mare, Catalog, Satu Mare, 1980, p. 35. 60 Gh. Burlacu, op. cit., p. 209. 61 Cf. Aurelia Florescu, Psaltirea tipărită la Rîmnic in 1792, în Valori biblio- file, II, 1983, p. 315—316. 67 I. Vîrtosu, în BCMI, 1933, p. 138. 63 Cf. Gh. Burlacu, op. cit., p. 210; în același an, un cutremur a fost resimțit și la Crăcești (Maramureș), cum se însemna pe un Ceaslov (Blaj, 1778), precizîn- du-se și data de miercuri, 7 noiembrie 1834; cf. I. Bîrlea, op. cit., p. 80. 61 Punem semnul întrebării, pentru că unele surse (C. Bolliac, Mănăstirile din România, 1862. Cercetări prin mănăstiri, Raportul III, p. 453—454; V. Drăghi- ceanu, Curțile, în BCMI, 1911, p. 73, 77; Raport general pe anul 1912 CMI, în BCMI, 1912 (V), p. 181, iar recent C. Bostan, însemnări pe cărți vechi românești din fondul tradițional „G. I. Kirileanu", în Valori bibliofile din patrimoniul cul- tural național, I, 1980, p. 236, vorbind despre efectele cutremurului asupra mănăs- tirii. .Brîncoveni) dau anul 1837. „ 65 Gh. Burlacu, op. cit., p. 210. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 765 slăvești) dau durata lui de 10 minute!66. Datorită intensității sale, numeroase monu- mente sînt dărîmate, crăpate, lovite în echilibrul lor fizic. Astfel, se deteriorează biserica Stavropoleos67, mănăstirea și curțile de la Slobozia68, biserica din Cep- tura69, biserica Sf. Spiridon din Roșiorii de Vede70, Sf. Spiridon din Galați (afec- tată la turle), Precista (Roman), Domnească din Bîrlad — care „foarte s-au zdruncinat"71, și se adaugă complexul episcopal de la Buzău, care „s-a zmintit foarte mult", biserica domnească din Caracal, Arnota, Șoldanu—Negoești, schitul Apostolachi, Vulcana-Băi, Robaia, Clocociov7-. în Iași multe biserici și mănăstiri suferă daune, crapă sau le cad ziduri — așa mănăstirea Dancului'1, aici fiind „foarte tare", ca și la Bîrlad, Galați și în Mehedinți'1. Urme serioase se lasă pe monumentele din Banat și Severin; dovadă că pe peretele bisericii din Mehadia se înscrie dezastrul, iar la biserica Pecinișca, pe un Apostol (București, 1704), el se notează de asemeni'3; la Viforita cade „de tot" biserica, iar mănăstirea Motrului și schitul Lainici sînt de asemeni afectate71’. La București multor biserici li se strică bolțile, zidurile și acoperișul, despre aspectul orașului, în urma cataclismului, lămînînd o imagine realizată dc Bouquet, publicată de acesta în „Illustrated Lon- don News"77. în urma acestui sinistru vor trebui mulți ani de eforturi pentru a repune în stare de funcționare numeroasele clădiri — mai ales cu funcție publică — afec- tate, de a le repara sau restaura pe unele, iar pe altele a le reface. Eforturi mai ales sub raport financiar78. Iarăși oamenii au luat totul de la capăt, rămînînd, cu o îndărătnicie vred- nică de admirație, să-și refacă resturile, dăruind din truda lor pentru rezidirea sau reparația atîtor monumente, dcpunînd o cantitate imensă de muncă în acest scop. Răgazul pe care l-a dat stihia adîncurilor nu a fost de prea lungă durată căci pe Antologhionul de Blaj (1838), aflat la parohia Lupșii, în Munții Apuseni, găsim însemnarea că „in 1880, 3 octombrie stil nou, dimineața pe la 6 ore s-au scuturat pământul foarte tare"79. Pe o Biblie a lui Bob (1795), aflată altădată la Breb (Maramureș), se notează la 1 septembrie 1881: „la 8 ceasuri de pe zi că s-au cutremurat pămîntul de 3 ,ori“U0. Nu peste mult timp, în 19/31 august 1894 s-a înregistrat un nou seism. 06 T. G. Bulat, Mănăstirea Berislăvești, jud. Argeș, în BCMI, 1924, p. 78. 67 G. Nedioglu, op. cit., p. 156—157. 68 Vezi volumul Studii și lucrări de restaurare, DM1, 1963, Note și recenzii, p. 143. 09 însemnarea care amintește evenimentul notează data de „Ghenarie opt zile, marți noaptea spre miercuri la ceasul 8 de noapte", cf. V. Brătulescu, Biserici din Prahova, p. 33. 70 V. Brătulescu, Comunicări, în BCMI, 1926, p. 125. 71 N. Stoicescu, op. cit., p. 80, 319, 724. 72 V. Nicolae, op. cit., p. 47—48, 99, 71, 106, 202—203, 215—216. 78 N. lorga, Cum se zidia acum o sută de ani, în BCMI, 1933, p. 160. 74 Gh. Burlacu, op. cit., p. 210. 75 N. lorga, Observații și probleme bănățene, 1940, p. 80—81, 88. 70 Gh. Burlacu, op. cit., p. 210; vezi și N. Stoicescu, Bibliografia, voi. II, pentru Tîrgșor, Tutana, Țințăreni, Drăgănești, Sărăcinești, Pasărea, Popești— Ilfov ș.a. 77 Vezi la lorga, Cronică, în BCMI, 1937, p. 143. 78 Fiind unul din capitolele de istorie a culturii, considerăm că subiectul me- rită să se bucure, cîndva, de o specială atenție. 79 Carte văzută în anul 1982; aflată probabil la Episcopia ortodoxă de la Alba lulia. ,:0 I. Bîrica, op. cit., p. 49. 766 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU simțit mai ales In partea sudică a țării81. La 3 octombrie, in același an, la „8 cea- suri", un cutremur era resimțit în Munții Apuseni, cum ne confirmă o însemnare pe un Ceaslov (Tîrgoviște, 1715), aflat în anul 1982 în deținerea parohiei Certeze, Dric l82. Acest seism — din 1894 —a avut epicentrul la Galați—Focșani, efectele sale resimțindu-se în toată țara*°. Cu această ultimă știre despre fenomenele seismice din veacul al XlX-lea, trecem să le prezentăm pe cele ce-au avut loc în secolul nostru. Primul, amintit la 12 mai 1912, cu epicentrul în Vrancea, trebuie să fi fost mai slab, întrucît nu avem știri negative privitoare la monumente. Ii urmează apoi teribilul cutremur din 10 noiembrie 1940, fenomen seismic de o deosebită gravitate, cu urmări nefaste asupra zestrei monumentale. Ca o consecință a acestui cutremur, au fost complet dărîmate numeroase biserici: Pogana, Zăpodenii de Sus, Rădeni—jud. Vaslui, Mălăiești, Mînjești, Sf. Treime—Prăjești; în jud. Bacău, Răchitoasa, Cașin, Rădeana, Răducanu84. Li se adaugă: bisericile de la Bălțați, Berezeni, Băsești, schitul Brazi (Putna), Cobești, Deleni, Docani, Ivănești, Giurcani, Gușiței, Costești, Crețești, Drujești, Leoști, Odaia Bursuci, Zapodeni, Zografu și Vinderei, Vas- lui, lepureni (Fălciu), lugani (Tutova), Cîrlomănești, Brăjdeni-Bîrlad, epis- copia Hușilor, schitul Minzați, biserica Sf. Petre și Pavel—Panciu, Plopana (Bacău), Raiu (Tutova); Schiopeni (Fălciu), mănăstirea Solea etc.85. Ca o urmare normală, mulți ani încă vor dura lucrările de reparații, refaceri și restaurări. Vor fi investite sume importante — mai ales prin CMI — pentru consolidări și restaurări la: Galata (paraclis), Soveja, Dolhăuți, Dealu, Cașin, Boldești—Prahova, Sf. Gheorghe Tecuci, Sf. Treime Tg. Ocna, Rădeanca, Nicorița (Iași), Predeal, Barnovski, Precista (Galați), Leordcni (Ilfov), Ulmeni (Teleorman), Săftica, Bălăci (Teleorman), Donie—Focșani, Filipcștii de Tîrg, Balotești, Sf. Gheorghe vechi — Ploiești, Secuiului (Roman), Bradu, Ciolanu, Comana, Snagov, Curtea Domnească — Tîrgoviște, Plătărești, Banu (Iași), Calvini, Copou-Podgorie (Iași), mănăstirea Vălenii de Munte, Medeleni (Tecuci), Sf. loan—Bacău, Mera, Rîncăciov, Viforîta, Guseni (Tutova) și multe alte monumente. în București sînt acum înre- gistrate lucrări la Plumbuita, Enei, Sf. Gheorghe Nou, Mîntuleasa, Brezoianu, Mihai Vodă etc.86. Numeroase edificii, cu aparență de structură fizică stabilă, s-au distrus in timpul acestui teribil cataclism. în ciuda numărului mare de monu- mente istorice care au suferit diferite pagube, în parte, acestea au rezistat bine. Se confirmă astfel încă o dată că un bun program constructiv, la care se adaugă, firește, calitatea materialelor și a muncii, cum dovedesc multe din obiectivele arhitecturii majore din țara noastră, constituie singura chezășie în fața cataclisme- lor de acest gen. Pe de altă parte s-a confirmat, și cu acest prilej, că durata medie a clădi- rilor monumentale, pe teritoriul românesc, este între 250—400 de ani87, ceea ce 81 In lucrarea sa Tremblements de terre de la Roumanie et des pays envi- ronnants, p. 6, Matei D. Drăghicescu afirmă că a ,,prevăzut“(!) acest cutremur. 82 Vezi supra, nota 79. 83 Gh. Burlacu, op. cit., p. 210. 81 Idem, p. 211. 85 Vezi la Stoicescu, op. cit., p. 312. 86 Detalii în ACMl, 1942, p. 20—21, 24—27, 30, 35^36, 40—44, 48—51, 56—62, 68—69, 71—74, 77 și ACMl, 1943, București, 1946, p. 34, 40, 54. O parte din fondurile de restaurare a fost susținută de stat, printr-un fpnd central special constituit. 87 Vezi articolul arh. Victor Asquini, Cutremurul — factor de progres, îp Arhitectura, VII, nr. 2, aprilie-iunie 1941, p. 31. ' MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 767 era mai vechi nerezistînd. Monumentele au rezistat cel mai bine, depășind aștep- tările și păstrîndu-se, astfel, parțial, o avuție monumentală de valoare. Din învă- țămintele acestui seism s-au tras și o serie de concluzii, ajungîndu-se să se for- muleze 22 de indicatori care pot întări — prin aplicarea lor — construcțiile în fața mișcărilor pămîntului88. In sfîrșit, cutremurul, de tristă aducere aminte, idin seara de 4 martie 1977, despre care s-a scris și care a produs pagube grave monumentelor istorice și obiec- telor din patrimoniul cultural național. Din constatările făcute cu acest prilej89 re- zultă că, în 21 de unități administrative90, din totalul de 3759 monumente înregistrate, au fost complet distruse 33, grav avariate 187 și ușor avariate 865 de monumente. Rezultă, deci, că un număr de 1085 monumente istorice au suferit diverse daune; acest număr reflectează procentual 34,62» 0 obiective avariate, ceea ce reprezintă un procentaj foarte ridicat, dacă adăugăm că seismul s-a făcut simțit și în Tran- silvania de sud și centrală, unde numeroase avarii — crăpături, deplasări, alune- cări de sol etc. — nu au mai fost comunicate și centralizate ca atare, rămînînd necunoscute. Oricum, o țară care deține în prezent un patrimoniu de monumente istorice estimat la cca 10 000 obiective, în fața unor asemenea pierderi poate să tragă semnale de alarmă. Acestor grave urmări li se adaugă — în aceleași unități administrative — pierderile suferite de patrimoniul muzeal91. Astfel, au fost dis- truse (din 107) 4 unități muzeale, alte 66 fiind avariate, iar 3863 de piese au fost distruse irecuperabil, alte 7579 piese suferind diverse avarii, dar fiind recupera- bile9-. Din cercetarea datelor existente, și în cazul acestui seism, pagubele cele mai de seamă s-au înregistrat în cîteva centre: zona moldavă (în special Iași, Bacău, Neamț, Vaslui), zona olteană (Dolj, Olt, Mehedinți) și zona Cîmpiei Române (Prahova, Buzău, Vrancea). In unele județe, foarte puține monumente au mai ră- mas intacte, și acelea doar la o analiză de suprafață: in județul Bacău doar 52 mo- numente (din 150); în Dîmbovița 82 (din 145); Dolj — 87 (din 145); Iași 233 (din 317); Olt — 22 (din 120); Prahova 85 (din 187); Vaslui — 25 (din 66); Vrancea — 65 (din 142); București — 401 (din 593). Fără a încerca un comentariu pe tema repunerii în circuitul cultural a întregii avuții monumentale, considerăm că aceasta implică, alături de unele aspecte organizatorice, fonduri financiare substanțiale, un efort constructiv sistematic și, desigur, timp. Dintr-o analiză pe care o propunem în cele ce urmează asupra modului in care s-au desfășurat ,,confruntările" dintre monumentele istorice și fenomenele seismice cunoscute la noi, ar rezulta o serie de considerații care pot ține loc, parțial, concluziilor: 88 Idem, p. 29—30. 89 In arhiva fostei Direcții a Patrimoniului Cultural Național (DPCN) există o statistică realizată în primele 10 zile după eveniment, pe județe și, în cadrul acestora, pe obiective, datele respective trebuind să fie luate cu rezervă, ele fiind, în realitate, inferioare situației din teren. 90 Este vorba de județele Argeș, Bacău, Brăila, Buzău, Constanța, Dîmbovița, Dolj, Galați, Ialomița, Iași, Ilfov, Mehedinți, Neamț, Olt, Prahova, Teleorman, Tul- cea, Vaslui, Vîlcea, Vrancea și municipiul București. J1 Nu există după știința noastră o statistică centralizată a pierderilor înre- gistrate în ce privește patrimoniul cultural al unităților de cult și al persoanelor fizice. 92 In arhiva fostei DPCN. 768 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 1. Analiza statistică conduce la observația că, începînd cu veacul al XVII-lea, de cînd, probabil, avem date mai concludente, cutremurele au manifestat o anume preferință — ne referim la cele cu o intensitate superioară — pentru prima jumă- tate a veacului (vezi Anexa). 2. Frecvența fenomenelor seismice, neputînd să ofere date concludente asupra efectelor lor în ce privește soarta monumentelor, nu are o importanță pe atît de mare, pe cît are gradul de intensitate al acestora; sub raport topografic se remarcă preferința pentru zonele sud-estice, fără să se excludă zonele centrale și nord-vestice. 3. Cu ocazia fiecărui seism avem date privitoare la consecințele sale des- tructive, dar cele mai intense au fost cele din anii 1628, 1681, 1738, 1802, 1838, 1940, și, firește, 1977. 4. Principalele tipuri de degradări la monumentele istorice privesc: dela- brarea zidurilor, căderea cupolelor, distrugerea acoperișurilor și alunecări ale zonelor de la substrucție. 5. Judecind comportamentul unor monumente — mari obiective (ca dimen- siune și dificultate a sistemului constructiv) în timpul seismelor, rezultă o calitate remarcabilă a materialelor folosite și, totodată, a muncii prestate. 6. Avînd în vedere „înnoirile" sau „prefacerile" determinate în urma seisme- lor, se observă durata medie a monumentelor din țara noastră (cca. 300—500 ani). 7. Refacerile și restaurările de pe urma cutremurelor au comportat eforturi materiale excepționale, care dc regulă durează multă vreme®. 8. Alături de războaie, jafuri și incendii, de multe ori provocîndu-le pe cele din urmă, cutremurele au fost principala cauză a distrugerii înainte de vreme a monumentelor din țara noastră. 9. Desele „prefaceri** ale monumentelor, în urma seismelor, au provocat alte- rarea stilului original, în consecință lipsind arhitectura tradițională de un număr important de obiective reprezentative. ’ 10. Puternicile cutremure din sec. al XVII-lea — prin distrugerea în masă a obiectivelor arhitecturale — au determinat — cum a avansat încă în urmă cu cîțiva ani prof. Vasile Drăguț — un nou program constructiv, care a condus, fa- vorizat de o epocă de relativă liniște și prosperitate economică, dar și de conducerea unor domnitori înțelepți și iubitori de cultură, în primul rînd Matei Basarab și Constantin Brîncoveanu, la un nou stil arhitectural. 11. Una din condițiile esențiale pentru mărirea gradului de rezistență a monumentelor istorice este conservarea acestora, întreținerea curentă, lucrări de reparații urgente, intervenție imediată la diversele stricăciuni provocate de evo- luția în timp a materialului și construcției ș.a., procese permanente pentru care nu trebuie precupețite fondurile. In cadrul măsurilor necesare, fără să ne stea la îndemînă vreo soluție, con- siderăm indispensabil utilă organizarea — printr-o instituție specializată — 33 Cîteva exemple elocvente: la Amota, C. Brîncoveanu înnoiește monumentul, în urma cutremurului, plătind 200 taleri, ca după cel din 1838 să se facă, între 1851—1856, tot operații de reparații (arh. I. Schlatter) — în baza unui deviz ce comporta plata a 238.752 lei (cf. V. Nicolae, op. cit., p. 69, 71); la mănăstirea Curtea de Argeș, lucrările de restaurare întreprinse în urma cutremurelor din 1802 și 1838 au costat 9.000 piaștri, cf. Louis Reissenberger, op. cit., p. 33—34; la Căldărușani o primă restaurare, între 1805—1806, costă 150 galbeni, iar o alta din 1882, 17.045,17 lei ... „pentru reparaturi grabnice și neapărate și... de pre- cauțiune...“, cf. V. Nicolae, op. cit., p. 53—55; pentru Stavropoleos, tot Schlatter estima restaurarea, în 1858, la 4000 galbeni, cf. Nedioglu, în BCMI, 1924, p. 159. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 769 unor controale și testări periodice și sistematice, ca și cercetarea monumentelor sub raportul structurii lor fizice. Fenomene naturale imprevizibile, cutremurele vor continua, desigur, să se manifeste și în viitor pe teritoriul României. în fața lor, în ce privește monumen- tele istorice, singura cale este să le conservăm și să le restaurăm sistematic, să le protejăm cu toată dragostea și înțelegerea, ca pe singurele mărturii ale trecerii noastre prin timp, ale continuei noastre statornicii pe acest pămînt. IOAN OPRIȘ Tabel selecție cu principalele seisme cunoscute în istoria României* Sec. XV Sec. XVI Sec. XVII Sec. XVIII Sec. XIX Sec. XX 1411-Ț.R. 1471.29.VIII M-, Trans. 1516, 8.XI.M. 1517Ț.R. 1521 Ț.R.și Trans. 1523 Trans. 1572 Trans. 1595 Toată țara. 1614 Trans. 1620, 14IX.Ț.R. 8X1 Trans. 1628 Ț.R. 1668 Trans. 1681 Trans. 19 VIII Ț.R. și Trans. 1683 M. 1692 M. 1701, UVIȚ.R. 1711,251 IM. 1718 Ț.R. 1724 1730,3 IV 1734,2,IX 1734,2.IX 1738, 8V 11 .VI. 1748, 21IV 1764 1771, 15IX Trans. 1774,16 XTrans. 1786,8 XI Trans. 1790, 30VIT.R. Ț.R. 1791,6IV Ț.R. și Trans. 1791,XII Trans. 1793,27 XI Ț.R., M. 1794, II, Ț.R. 1795 M 1800, 28 II, Trans. 1802, 14X Ț.R.,M. 1812,15IITraus. 15XIIȚR 1817,7IITrans. 1819 ȚR 1821 1822,27IV. 5X1 1829,19VI Trans. 13/14 XI ȚR,M 1832 Trans. 1834,24 IV Trans. 1847,111 1838 ȚR 1880, 3XTrans. Trans. 1881, 1 IX Trans. 1894, 19/31 VIII ȚR 3 X Trans. 1912, 12V ȚR 1916,261 1940,10X1 ȚR,M 1977,4111 ~ * O lucrare de excepție — pentru semnalarea căreia mulțumim prof. Virgil Cândea — aparține prof. Aurelian Florinescu (Catalogue des tremblements de terre ressentis sur le territoire de la R.P.R., le resume franțais, 1958, lito, 167 p.. editată de Academia RPR, Comitetul național de geologie și geofizică pentru A.G.I.) și în- registrează 1295 cutremure repartizate cronologic astfel: sec. V—3, VI—2, IX—1, X—1, XI—4, XII—1, XIII—4, fXIV—2, XV—4, XVI—50, XVII—64, XVIII—83, XIX—588, XX (pînă în 1916) — 488. CÎTEVA ASPECTE ISTORIOGRAFICE PRIVITOARE LA CRONICA TURCEASCA A STUDENTULUI ANONIM DE LA SEBEȘ—ALBA (Preliminarii la primul incunabul românesc) In intenția promovării unei cunoașteri cît mai aprofundate a culturii uma- niste, reflectată în istoria tiparului și a cărții românești vechi, folosim afirmația cercetătorului Dan Rîpă-Buicliu, care, în lucrarea Additamenta bibliographica (apă- rută în 1980), spune: „Pledăm pentru redimensionarea cadrului cultural-istoric național, recte pe plan bibliografic... prin admiterea apartenenței noastre legitime la epoca incunabulară"1. Lucrarea — dedicată profesorilor Barbu Theodorescu și loachim Crăciun — vizează de fapt tipărituri românești vechi, care nu intră în categoria incunabulelor propriu-zise. în acest caz, Additamenta bibliographica, pe cît de valoroasă, pe atît de imperioasă noilor acte de curaj științific în domeniul istoriografiei româ- nești, nu este decît o prețioasă completare — prezumtivă în unele privințe — la lucrările publicate anterior de loachim Crăciun în acest sens, prima, în 1937, intitulată „Incunabule și cărți prețioase tipărite pe pămîntul țării noastre", a doua, în 1938, sub titlul „Cartea românească în decursul veacurilor", și a treia, în 1941, „Tiparul la românii din Transilvania", — ultima fiind conferința de deschidere a anului universitar ținută în Aula Universității clujene refugiate în 1940 la Sibiu în urma odiosului Dictat de la Viena2. „In 1639 — scrie Elena Maria Schatz —, cu ocazia bicentenarului invenției lui Gutenberg, Bernard von Mallinckroth folosește expresia prima tipographiae incunabula prin care datorită înțelesului de leagăn, început, copilărie al cuvîntului incunabula, desemnează perioada de început a tipografiei. Cu același sens expresia este reluată de bibliograful Philippe Labbe în Nova bibliotheca librorum manus- criptorum apărută în 1655, apoi de C. von Beughem în 1688 și de alți bibliografi ai secolului al XVII-lea. In timp, prin trunchierea expresiei, s-a ajuns la folosirea cuvîntului incunabula pentru a desemna cărțile tipărite în perioada de început a tipografiei"3. Alexandru Odobescu va împrumuta formula „incunabulele tipo- grafiei românești" de la Bernard von Mallinckroth, dîndu-i o nuanță cu totul inedită, expresie care viza cele dintîi tipărituri românești vechi, nu însă în accep- țiunea pe care i-a acordat-o ulterior loachim Crăciun. Dacă tipăriturile românești dintre 1508—1546 propuse de loachim Crăciun, la care se adaugă și cele propuse de Dan Rîpă-Buicliu pentru Addenda la Biblio- grafia românească veche a lui loan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, nu pot fi considerate incunabule, se pune întrebarea dacă românii sînt sau nu îndrep- J Dan Rîpă-Buicliu, Additamenta ' bibliographica, în Danubius, X/1980, p. 115. 2 loachim Crăciun, Tiparul la românii din Transilvania. Lecție de deschidere ținută la Universitatea din Cluj—Sibiu, în ziua de 20 noiembrie 1940, în Aula Academiei „Andreene". Extras din RT, Sibiu, 3—4/1941, p. 3—12. 3 Elena Maria Schatz, Colecția de incunabule a Bibliotecii Centrale de Stat, în Biblioteca și cercetarea, III, Cluj-Napoca, 1979, p. 75—76. 772 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU tățiți să vorbească despre incunabule românești? Cu alte cuvinte, românii își pot revendica dreptul de a-și atribui imprimate înainte de 1501? Răspunsul se pare că îl găsim în relatările lui Dan Simonescu și Gheorghe Buluță, făcute în cartea Pagini din istoria cărții românești, apărută în 1981 la București, care se referă la epoca incunabulară, în subcapitolul „Incunabulele și românii". In această lu- crare4 se afirmă că „Autorii români de incunabule [subL T.F.] își tipăreau lucrările în alte țări unde existau tipografii'. Dintre „maeștri în tipografii de incunabule" sînt amintiți Toma din Transilvania, menționat într-o tipăritură imprimată la Mantua în 1473, Bernard din Dacia, pe un incunabul tipărit la Napoli, Martin din Codlea—Brașov, în textul unui incunabul din Briinn, Andrei Corbul din Brașov, menționat în colofonul unui incunabul din Veneția. Noi însă ne vom opri numai la alți doi tipografi, anume Georgius din Romos—Orăștie — autorul unui opus intitulat Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et nequicia Turcorumt tipărit în 1480 la Roma și Pellbartus din Timișoara, autorul unor Conversații, tipărite sub titlul de Sermones, în 1498 la Niirnberg5. In cadrul temei noastre ne vom referi numai la Tratatul despre credințele, obiceiurile, viața și viclenia turcilor (ca să folosim titlul în traducere românească al cărții), scris și tipărit de „Studentul anonim" din .Sebeș—Alba. Menționăm că Dan Rîpă-Buicliu, Dan Simonescu și Gheorghe Buluță au în vedere ediția din 1482 de la Urah, în timp ce Thomas Nagler se referă la ediția din 1481 din ace- lași oraș. Se poate admite că la Urah au fost tipărite două ediții succesive din cartea lui Georgius din Romos (Captivus Septemcastrensis) și că, în consecință, ce- lebrul Tractatus de ritu... are pînă acum 28 de ediții cunoscute în literatura de specialitate, dacă nu cumva toți cei patru amintiți mai sus nu au în vedere decit una și aceeași ediție urahiană. Fără îndoială, cercetările viitoare vor lămuri și această problemă. Intiia relatare românească de specialitate în care ni se dau știri prețioase in legătură cu această tipăritură aparține turcologului transilvănean, istoricul Aurel DeceiG. In această ordine de idei, s-ar părea că dispunem de o însemnată documen- tație referitoare la datele bio-bibliografice ale fostului elev al Școlii latine din Sebeș—Alba cunoscut în zilele noastre sub numele de Gheorghe din Romos, pu- blicată în reviste europene de limbă latină și germană. Frecventa revenire la această tipăritură și la autorul ei se datorează faptului că ea s-a bucurat de o largă audiență în rindurile demnitarilor, diplomaților, mandatarilor și mesagerilor politici, cartea fiind reeditată între 1480—1649 în peste 27 ediții în diverse orașe ale Europei occidentale. Poate nici o carte istorică a timpului — exceptînd cele ecleziastice medievale — n-a cunoscut în mai bine de un secol și jumătate (169 de ani) atîtea reeditări și în atîtea variante. Guvernele statelor europene erau inte- resate să afle cît mai multe știri relative la planurile de cotropire și strategia expansionistă ale otomanilor. Turcii constituiau un iminent pericol economico- social și politic pentru toate statele lumii, lărgindu-și hotarele imperiului pe toate meridianele, supunînd și înrobind popoarele, acaparîndu-le bunurile și istovindu-le potențialul independenței, proiectîndu-le pe orbita politică a Porții otomane. 4 Dan Simonescu și Gheorghe Buluță, Pagini din istoria cărții românești, București, 1981, p. 20—23. b Dan Simonescu și Gheorghe Buluță, op. cit., p. 23. 6 Aurel Decei, Informațiile istorice ale lui Captivus Septemcastrensis, în AJIN, Cluj, 1936—1938, p. 685—693. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 773 Pe teritoriul țării noastre, cel dintîi regest bibliografic privind Tratatul capti- vului din Sebeș—Alba a fost publicat în revista sibiană „Deutsche Forschungen in Siidosten11 din martie 1944 semnat de istoricul Cari Gollner, care însă n-a cu- noscut ediția princeps, considerînd ca primă ediție pe aceea imprimată în 1481 la Urah. Descrierea primei ediții, imprimată în 1480 la Roma, a fost făcută în revista „Studii teologice1' de către Alexandru Stan. Cine a fost Georgius din Romos, încă nu știm prea bine; se știe că s-a născut la Romos în 1422 și s-a stins din viață în exil la Roma în 1502. Exceptînd geto-dacii din Munții Orăștiei care au pierit în captivitate la Roma, Georgius din Romos este cel dintîi cetățean transilvănean — posibil român dc origine — care a murit în exil la Roma, al doilea fiind Inochentie Micu. Amîndoi — intelectuali de prestigiu — și-au redactat o parte din scrierile lor în vecinătatea imenselor ruine ale anticei Cetăți latine. Bazat pe un document școlar, Cari Gollner scrie în tomul I al lucrării sale Turcica următoarele: „Captivus Septemcastrensis, offen- sichtlich ein siebenbiirgcr Sachse, wurde bei der Belagerung von Sebeș—Miihlbach 1438 genommen und in die Turkci als Sklave verkauft. Hier lernte er Land kennen und verfasste inzwischen 1475 und 1481 sein Werk“7. Această informație aruncă un puternic fascicol de lumină asupra biografiei „Studentului de la Sebeș—Alba", deși nu trebuie să scăpăm din vedere implicațiile ei. Tractatus de ritu, de moribus ... Turcorum, „das zu Standardwerken iiber die Tiirkei im 15. und 16. Jahrhundert zahlte", este opera unui pămîntean transilvă- nean, al cărui destin seamănă prea izbitor cu cel al lui Antim Ivireanu, care, după ce și-a făcut studiile la Academia Gruzină, la care a învățat și Sota Rusta- veli și unde s-a refugiat prin Anatolia din robia turcească, s-a reîntors la ai săi în Țara Românească, de unde fusese capturat. Vasile Botoroagă din Cîlnic—Alba înclină să-l considere pe Georgius român de origine, teză in sprijinul căreia a adus și alte argumente decît cele cuprinse în lucrarea lui Francisc Pali intitulată „Identificarea lui Captivus Septemcastren- sis''8. Capturarea de către trupele otomane a studentului, cît și a altor locuitori ai Sebeșului s-a întîmplat în împrejurări deja bine cunoscute, asupra cărora nu insistăm. Ajuns prizonier — relatează însuși Georgius în Tratatul său —, a fost vîndut unui negustor de sclavi, care, la rîndul lui, l-a vîndut la piața sclavilor din Adrianopol, ca, în sfîrșit, să fie revîndut unui latifundiar cu funcții în imperiu. Din captivitatea acestuia a făcut cinci tentative de evadare neizbutite. La vîrstă de 36 de ani, datorită inegalabilei sale istețimi, fiind dotat cu o inteligență înăs- cută, înzestrat cu o rară putere de muncă intelectuală, în urma insistențelor, a primit permisiunea să plece în Italia să-și desăvîrșească studiile, nu înainte de a „jura" pe Coran și Biblie că după absolvirea studiilor se va reîntoarce în Turcia. Aflîndu-se în libertate, la terminarea studiilor, Gheorghe a părăsit Roma, îndrep- tîndu-se spre locurile sale natale, deși, dacă s-ar fi întors în Turcia, ar fi bene- ficiat desigur de funcții bine plătite și de favoruri pe care nici la iRoma, nici în Transilvania nu le-ar fi putut obține. In 1458, cînd a revenit în ținuturile copi- lăriei sale, Georgius s-a stabilit la Sebeș—Alba, apoi la Romos, unde a lucrat ca 7 Cari Gollner, Turcica, I—III, București, 1961—1968, p. 7, 12, 27, 173, 204, 208, 202—223, 238, 243—244, 249, 254, 282, 284, 291, 300, 307, 313—314, 319—320, 324, 335, 434. „Turkeybiichlein". A se vedea și lucrarea „Der Tractatus de ritu et moribus Turcorum ... Miihlbăchers“. 8 Francisc Pali, Identificarea lui Captivus Septemcastrensis, Cluj-Napoca,. 1976; Andrei Veress, Bibliografia româno-ungară, București, 1941, p. 128. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU pălmaș, fără să-și declare identitatea. Consătenii îl numeau cînd „Necunoscutul", cînd „Călugărul" (datorită rasei călugărești pe care o purta)9. In timpul șederii sale la Sebeș—Alba și la Romos a redactat textul viitorului Tratat despre obiceiurile, năravurile și vicleniile turcilor, pe care în 1479 l-a luat cu el cînd s-a înapoiat la Roma. Părăsirea ținuturilor natale nu pare a fi fost un act arbitrar, deoarece în acel an turcii au revenit în sudul Transilvaniei sub comanda generalilor dunăreni Ali-beg și Skender-beg însoțiți și de astă dată de oaste românească din Muntenia, aflată sub comanda lui Țepeluș Vodă. Intuiția sa l-a salvat de moarte sigură, deoarece turcii urmăreau pe cei fugiți, socotiți trădători, așa cum se va întîmpla și cu Antim Ivireanu la Snagov. Chronica und Beschreibung der Tilrkey.. 10 — cum a mai fost intitulată scrierea sa — a fost tipărită în limbile latină și germană. In latină, a văzut lu- mina tiparului în 1480 și 1482 la Roma; în 1481 la Urah; în 1488, 1499 și 1500 la Koln; în 1490 la Augsburg; în 1509, 1511 și 1514 la Paris; de două ori, în 1530 și 1536, la Wittenberg; în 1530 la Niimberg; în 1530 la Basel. In limba germană, de două ori în 1530 la Strassburg; de două ori în 1530 la Zu'ickau; în 1530 la Nurn- bcrg; în 1530 și 1531 la Augsburg, iar în 1530 și 1596 la Berlin. După cum reiese din statistica de mai sus, și Cronica turcească (Tractatus) a fost reeditată numai în 1530 de 11 ori, de 4 ori în latină și de 7 ori în germană, uneori chiar în același oraș; de 3 ori la Wittenberg, de două ori la Strassburg, de 3 ori în 1500 la Koln ș.a.m.d. Neobișnuita reeditare s-ar putea pune și pe seama dorinței autorului de a face cunoscut lumii europene pătimirile sale, într-o epocă în care amenințarea otomană era iminentă. Ediția 1649 a fost tipărită la Berlin după versiunea din 1530 imprimată la Zwickau. Libellus de ritu et moribus Turcorum — ca să redăm încă unul din titlurile acestui Tratat — se găsește in bibliotecile publice și universitare din orașele: Berlin în 8 exemplare, edițiile din 1481, 1488, 1499, 1500. de trei ori din 1530, 1543; în trei exemplare la București, edițiile 1482 și două din 1530; într-un singur exemplar la Cluj-Napoca, ediția din 1649; într-un singur exemplar la Gdttingen, ediția din 1530; într-un exemplar la Londra, ediția din 1481; într-un exemplar la Marburg, ediția din 1530; într-un exemplar la Mediaș, ediția din 1514; într-un exemplar la Paris, ediția din 1511; într-un exemplar la Sevilla, ediția din 1509; în două exemplare la Sibiu, edițiile din 1530 și 1596; în 3 exemplare la Viena, 1488 și două din 1530. E posibil ca și la Roma să se găsească cel puțin un exem- plar din ediția princeps (1480). Este necesară o revenire nominală asupra acestei statistici, deoarece Cronica (Tratatul) este posibil să se afle și în alte biblioteci, cum sînt cele din U.R.S.S., U.S.A., Turcia, Olanda și alte țări, ba chiar și în ora- șele menționate mai sus să existe și alte exemplare, astfel că lista lui Cari Gollner s-ar putea completa cu ediții încă nesemnalatc. Cronica turcească figurează la nr. inv. 2674 în „Preussische Staatsbibliothek", în patrimoniul Bibliotecii Universității din Berlin. In ce privește exemplarul de l?i Sebeș—Alba, după informațiile date de preotul luteran lui Vasile Botoroagă, s-a pierdut. Pentru completarea datelor statistice și bibliografice ale incunabulului11, re- producem tabelul de la sfîrșitul lucrării lui Cari Gollner, intitulat „Die Auflagen 11 Știri care confirmă relatările „Captivului de la Sebeș-Alba" s-au păstrat pînă in zilele noastre. De pildă, colonelul în retragere Aurel Ordeanu din Romos întărește aceste afirmații „auzite de la străbuni". 10 Cari Gollner, op. cit., p. 146. (Nr. 17, ediția 1530}. 11 Cari Gollner, op. cit., p. 151. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 775 des Tractatus de ritu et moribus... Turcorum. Liste der Bibliotheken“. Numerele de coloană sînt raportate la fișele descriptive pentru trimiterea la edițiile res- pective, lista fiind prezentată alfabetic12: 1. Berlin 2. București 3. Budapesta 4. Gdttingen 5. Londra 6. Marburg 7. Miinchen 8. Paris 9. Sevilla 10. Sibiu 11. Galați* nrele 1, 3, 6, 17, 21, 22, 24; „ 2, 16, 20; ,. 7, 8, 18; 15; .. 1: .> 14; ,. U; 10; „ 9; „ 19, 25. o Conform Listei lui Cari Gollner, țările în care se găsesc ediții din această tipăritură sînt: 1. Austria 2. Franța 3. R. D. Germană 4. R. F. Germania 5. R. S. România 6. R. P. Ungaria 7. Anglia nrele 3, 12, 13; „ 10; „ lu, 3, 6, 14, 15, 17, 21, 22, 24; „ 11: „ 6, 7, 8, 11, 25; „ 7, 8, 18; .. I14- Italia nu este cuprinsă în Listă, deoarece ediția princeps n-a fost prinsă In fișele descriptive ale lui Cari Gollner, ea figurînd numai în textul prezentei lu- crări (apud Alexandru Stan). Lista este susceptibilă de restructurare în forma pe care o redăm ca proiect, în continuare: 1. Berlin 2. București 3. Budapesta 4. Cluj-Napoca 5. Gdttingen 6. Londra 7. Marburg 8. Mediaș 9. Miinchen 10. Paris 11. Roma 12. Sevilla 13. Sibiu 14. Viena nrele 2, 4, 7, 17, 22. 23, 25; ,, 3, 17, 21; .. 8, 9, 19; „ 27; 16; „ 2; 15; „ 12; „ 12; 11: 1, 3; „ 10; „ 20, 26; 4, 13, 14. 12 Avem în vedere orașele europene, făcînd abstracție de țara In care se află ele. * Exemplar descoperit de Dan Rîpă-Buicliu în 1983 (ed. Urah, 1481). 13 Cifra reprezintă numărătoarea lui Cari Gollner. 14 Vezi nota 13. 776 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Lista este susceptibilă de completări și corecturi (dacă avem în vedere latina și germana medievală), urmînd ca toate izvoarele privitoare la edițiile acestei tipă- rituri să fie epuizate și confruntate între ele15. Este de presupus că trebuie cerce- tate și fonduri de biblioteci publice, neavute aici în vedere, europene, engleze, canadiene, ca să nu mai amintim pe cele palestiniene și egiptene. Cronica turcească — cum au numit-o și berlinezii (ediția 1649) — face parte din categoria tipăriturilor ce privesc în speță istoria imperiului otoman, și aceasta in raport cu țările române, tipărite de autori români sau născuți pe teritoriul de azi al țării noastre. Nu avem în vedere scrierile menționate de Cari Gollner în Turcica, precum nici completările Marianei Popescu. Din unghiul nostru, apreciem că Gheorghe (Georgius) Transilvăneanul trebuie considerat predecesorul lui Di- mitrie Cantemir, Samuil Micu. Nicolae lorga și Aurel Decei, care s-au consacrat acestei teme, firește, în privința conținutului și a opticii, nu și a erudiției și am- ploarei lucrărilor lor. Asemănarea dintre scrierea sa cu a celorlalți români, savanț» în ale istoriei, care i-au urmat este explicabilă: otomanii nu și-au dezmințit năra- vurile, obiceiurile și vicleniile. Referiri la perfidia, șiretenia și cruzimea otomanilor au mai făcut, privind Tractatus de ritu... Turcorum, și Francisc Pali, Cari Gollner și Alexandru Stan. Merită subliniate măcar în treacăt cîteva din încercările lui Gheorghe din Romos de a sublinia caracterul agresiv al strategiei turcești, la vremea sa, în plină expan- siune militară pentru a se infiltra în zonele sud-est europene. Ediția princeps a apărut în anul în care Ștefan cel Mare a intrat în Țara Românească pentru a-1 determina pe Basarab cel Tînăr — fostul său protejat — să rupă relațiile cu otomanii. în 1481, domnul Moldovei va înlocui pe Țepeluș cu Vlad Călugărul, iar in 1482 a ocupat cetatea Crăciuna de pe Milcov pentru a consolida hotarul Mol- dovei spre Țara Românească, dar valul de invazii otomane s-a întețit, îneît, în 1485, turcii jefuiau Moldova în anturajul oastei Țării Românești. în 1489 Ștefan cel Mare, prin tratatul de pace încheiat cu Mohamed al Il-lea, a fost nevoit să plă- tească haraci imperiului otoman. Amenințați, europenii erau interesați să cu- noască șiretlicurile modului dc cotropire al otomanilor, iar cartea lui Georgius din Romos satisfăcea în bună măsură aceSt deziderat. în această conjunctură, unele exemplare din Tratatul său, încă în primele ediții, vor fi pătruns și pe teritoriul țării noastre, el fiind cel dintîi european care a atras atenția asupra antagonis- melor dc clasă din imperiul otoman. Analizînd mecanismele eșafodajului politic al puterii imperiale otomane, Georgius din Romos a descris mijloacele folosite de sultani pentru înlăturarea adversarilor, comparînd islamismul cu bigotismul și fățărnicia creștină, necruțătoare, răspunzătoare de exterminările în masă. Aceste considerente îl așează pe autor în tabăra opusă apologeților creștini dinaintea sau din vremea sa, ca Origene, Tertulian, Pahomie Egipteanul, Theodor Abu- Qurra, Gheorghe Armathalos, Bartolomeu de Edessa. De aceea, I. A. B. Palmer aprecia Tractatus de ritu... Turcorum ca fiind o valoroasă sursă de informații pentru specialiști. Pus în situația să se reîntoarcă în Italia, soarta i-a rezervat un destin la fel de dur ca în captivitate. Dacă în Turcia viața lui a fost o continuă stare de alertă, în Roma, la Mănăstirea „Sf. Minerva", muncile fizice prestate în diverse corvezi nu i-au îngăduit să-și continue scrierile în condiții optime. Cu mari eforturi, izbin- du-se de obstacole la tot pasul, numai un concurs de împrejurări i-a creat posi- 15 Adaosul în unele ediții (ex. aceea din 1511) Libellus de vita et moribus lu- daeorum nu face obiectul prezentării de față. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU bilitateâ să-și trimită lucrarea la tipar. Dacă opinia publică nu ar fi fost stăpînită de deznădejde și frica invaziei turcești, poate că Tratatul său n-ar fi văzut lu- mina tiparului. Socotit și acolo eretic — precum mai tîrziu, în aceeași Romă, Inochentie Micu —, Georgius din Romos și-a trăit ultimii ani ai vieții bolnav și în singurătate, departe de meleagurile natale. Opera sa Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et nequicia Turcorum a fost foarte căutată în epocă, precum și în veacurile care au urmat. Dat fiind că autorul s-a născut în localitatea Romos și că aici și la Sebeș—Alba și-a redactat celebra sa lucrare, sîntem îndreptățiți să-1 considerăm pe Gheorghe din Romos autor al celui dintîi incunabul românesc, imprimat în 1480 la Roma. Dacă avem în vedere și unele exigențe ale istoriografilor, cerînd, o condiție sine qua non, ca incunabul să fie considerat numai acea tipăritură care a fost imprimată într-un centru cultural recunoscut înainte de 1501, Tratatul lui Captivus Septemcastrensis îndeplinește și acest deziderat. Se poate admite că în marele capitol al incunabulelor, „subdiviziunea" incu- nabule românești se impune, iar apartenența țării noastre la istoria medievală a cărții și tiparului european este justificată. România se poate mîndri deci cu incunabule românești. TITUS FURDUl ANEXA Fișa exemplarului Tractatus de ritu... Turcorum aflat în Biblioteca Muzeu- lui Brukenthal din Sibiu. Redactare după ing. Vasile Botoroagă din Cluj-Napoca. (Sibiu, 4 iunie 1981). CHRONICA-ABCOTERFEY UND ENTERFFUNG DER TURKEY MIT YERMBEGRIFF, INHALT PROVINTZIEN, VOLKERN AUSKUNFFT CRYEGEN, SIEGEN NIEDERLAGEN, GLAUBEN, RELIGIONEN GESATZEN SITTEN, REGIMENT POLLICEI, RENTECRY, FROMMKEIT UND BOSCHEIT VON EINEM SIEBENBURGER 22 Jar darum gefangen gelegen im Latein bescri- ben, duren Sebastian Fransch Vertenacht. Sechtzehen Nation, Secten, und Parthey allen der Christenheit jn dem einigen Christlischen Glauben Newlich wiederumb uberlesen, Corigiert und gebessert. MDXXX+87 p.; + 10 bl.“ 32 de capitole Colof on: Getruckt zu Ausbrug durch Heinrich Steiner an dem 18 December des MD XXX Jahrs. in-4° (15x20 cm) Oglinda zațului: (150X100 mm.) Legătura în scoarțe de carton. 778 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU MANCHE ASPEKTE DER RUMĂNISOHEN HISTORIOGRAPHIE BEZUGLICH TRAOTATUS DE RITU, MORIBUS, CONDICIONIBUS ET NEQUICIA TUROORUM DES „STUDENTEN* AUS SEBEȘ-ALBA (Zusammenfassung) Der Verfasser unternimmt einen Streifzug in die Bibliographie des gewe- senen Studenten von Sebeș-Alba (Captivus Septemcastrensis) alias Georgius oder Gheorghe Transilvăneanul aus Romos (1422—1502), welcher nach 20 Jahren, die er als verkaufter Sklave in der Tiirkey verbrachte, in seinen Geburtsort zuruckkehrt. Hier in Sebeș-Alba und Romos schrieb er seine lateinische Arbeit Chronica und Beschreibung der Tiirkey mit yhrem begriff, ynnhalt, provincien volckern, an- kunfft, kriegen, reysen, glauben, religionen, gesatzen, sytten, geperden, weis, regi* menten, frumkeit, unnd bossheiten, von eim Sibenbtirger XXII jar darinn gefan- genyn Latein beschrieben, verteutscht (1530) welches in uber 27 Auflagen, die erste 1480 in Rom, erschienen, wo er als Pilger hinging und bis zu seinem Lebens- ende dort verblieb. Der Druck ist die erste rumanische Wiegendruck (Incunabulum), Ereignis welches der Verfasser in seiner Arbeit besonders hervorhebt. CIRCULAȚIA CĂRȚII VECHI ROMÂNEȘTI ÎN JUDEȚUL CLUJ (VII) în această parte a lucrării noastre vor fi descrise cărțile vechi românești de la bisericile ortodoxe din : Bociu, Buza, Căianu, Călărași, Cămărașu, Bizeșul Gherlei, Jurca, Mica, Mihăiești, Moldovenești, Rugășești, Săcel și Săndulești. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Bociu 415. Evanghelie, București, 1723. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, in mijloc o cruce; două închizători fragmentare. Cotor fragmentar, file zdrențuite pe margini și pătate cu ceară, file arse. in-2° (28,1 x 20 cm) ; f.titlu + [3]f. + 180f. BRV, II, nr. 182; [4]f. + 180f. forzaț : însemnare cu caractere latine : Aciasta Evangelie este a beserici[t\ Bocsului. f.56r. : însemnare cu caractere chirilice: Acea[stă] Ev(anghe)lie / o au cu(m)păra(t) Goga Mi- haiu di(n) / Bo(ciu) și au da(t) pre ea 16 flori (n)fi și 1 I niăricș și o au da(t) în mina lui popa / Grigorie, cu(m)natu-său ... încă de să v-ar întî(m)pla să nu fie prcofi / di(n) feciorii lu(i) popa Grigorie, ca(r)tea să fie / în be(se)rcc[ă] în Bo(ciu) ... și s-au cu(m)păia(t) de la dia(cui) Luca la an [ii] I ... 1729 / în luna lu(i) iulie, 16 zi(le). // 416. Triodion, Rîmnic, 1731. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, ornamente din întretăieri de linii imprimate, în mij- loc o cruce; urme de închizători. Legătura perforată de cari, f. titlu fragmentară, file cu pete de ceară. in-2° (30,2 x 20,3 cm); f.titlu + [2]f. + 256f. + f.355 - 420 + [1] f. BRV, II, nr. 204; [4]f + 420f. + [l]f. f.59v. — 61r.: însemnare cu caractere chirilice: Această ... carte o au cumpărat H popa Gligorie din Boci feciorilor / lui pă viță pă sămînță. / L-au da(t) în mina (lui) Vasilie /...// în anu(l) 1799, // mesița ghenua(r) în 26. //. f.77v. — 84r. : însemnare cu caractere chirilice, datată 1783, arătînd starea vremii. f.H3v. — 129r. : însemnare cu caractere chirilice: Această ... carte o a[u] cu[m]părat // anume popa Gligoru din // Bociu și o datu // pă dînsa 18 florinți // ... // anii // ... 1760 // și 8. II ’ f.[l]r. : însemnare cu caractere chirilice: Această ... / carte este a lui /Vasilie, po(p)a din Boci. II forzaț: însemnare cu caractere latine: In anul 1862 și 1863 au fostu foamete / mare în tzara unguriască da maj alesu / în ... varmedij n-au ploatu numai cîndu / și cîndu și s-au uscatu toate verdeturiile. / Nu s-au făcut grîu, nici jarbă, la multe / hotară n-au seceratu / nici n-au cositu I că n-au avutu tse și multe dobitoatse au / peritu de foame ; și s-au lesnitu foarte / tare marhăle, cu 10 fi. o vahă, un calu cu 5 f. / v.a. Amu vazutu cu ohi[i]mej 300 de bertse 780 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU I cu 2 f.v.a. o parehe, da încă nu le cumpără / tn multe locuri nici lesne, apoi / tn anul 1863 au tnceputu tzarini din Ungaria / a veni in Ardial cd pere de foame fiindcă / bucatele s-au foarte scumpit, cu 30 fl. / un gebel de griu, tnalaju, cucurusu cu I 10 f. și atita norodu au venitu in / Ardial, chitu umplusi in toate satele chi- // te 5—6, jară la alta ușe umbla goj ți I flamindi barbatzi, mujeri, copij, chitu ătzi / era milă de ej, iară in anul 1864 au datu / Dumnedeu indestulire și otite bucate citu / tot zi s-au tudestulifu. Fiind la atite bucate, / au fostu cîtu n-ave unde le pune, cu 2 f.v.a. / kebelu de gria ... // forzaț : însemnare cu caractere latine: In anul ... 1863 în Ardial / au fostu multe bucate, da mai alesu / în parte montana, adeca de la // Hoidinu încoace au fostu grîu foa- / rte rodi • toriu ; 5 și 6 merite din claje / și au fostu multu în paje, la toa/dj șura era stogu făcutu afara și / au vtndutu multu griu la Oradie, / fiindcă acolo au fostu griu / foa[r]te scumpu. / loanu Ungur, / cantorul. // ■417. Penticostarion, București, 1743.] Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, aurite. Lipsă cotorul și închlzătorile, file zdrențuite pe margini și pătate cu ceară. in-2° (31,6 X 21,5 cm); f.titlu lipsă; [l]f. + 212f. + f.217 — 236 (numerotate greșit 224). BRV, II, nr. 232; [2]f. 4- 224f. coperta întîi interior: însemnare cu caractere chirilice, datată 1814, referitoare la starea vre- mii. f.60v. — 73r.: însemnare cu caractere chirilice: Această carte [ț au cu(m)părat anume // popa Gligoru din Bociu // și cu feciorul său ... U și au datu pe ea 12 florinfi // ... in anul 1778 .// Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Buza 418. Octoih, Iași, 1749. Legătura în piele brună aplicată pe lemu, chenar din linii imprimate, în mijloc o cruce; două închizători fragmentare. Pielea roasă la cotor, filele liminare zdrențuite. in-2° (30,5 x 17,5 cm); f.titlu lipsă; 898p. (numerotate greșit 913). BRV, II, nr. 269; f.titlu și peste 909p. p.l —21 : însemnare cu caractere chirilice, ilizibilă, cerneala fiind stinsă. 419. Straslnic, Blaj, 1753. Legătura în piele brună aplicată pe cartou, cheuar cu ornamente geometrice, în mijloc o cruce. ■ Pielea roasă de cari, depozit de ceară. in-2° (30 x 19,5 cm) ; f.titlu + [l]f. 187p. (numerotate greșit 179). BRV, IV, nr. 290; [2] + 179f. 420. Evanghelie, București, 1760. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, în mijloc scena răstignirii; două închizători fragmentare. Legătura și file desprinse, file zdrențuite pe margini, file pătate. in-2° (27,3 x 18,4 cm); f.titlu + [3]f. + 179f. BRV, II, nr. 319; [4]f. + 180f. f. [l]r. — f7r.: însemnare cu caractere chirilice: Acea(s)tă_______Eva(n)ghelie s-au cu(m )pă- ra(t) II Todo(r) dre(p)t 14 flori(n)fi vonaș(i) // și o au da(t) tn sama sfi(n)te(i) biserici pe(n)tru pome[nire] II ■■■ an. do(m). [1]767, ma(r)[tie], 29. // idUZEOLOGlE. PATRIMONIU 781 421. Ocioih, Blaj, 1760. Legătura lipsă, filele liminare fragmentare. in —4° (18,7 X 14,2 cm) ; f.titlu lipsă; p. 27 — 480 + p.483 — 498 + 218p. (numerotate greșit 219) + 24p. BRV, II, nr. 322; [l]f. + 498 + 219 + peste 36p. 422. Penticostarion, Blaj, 1768. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, cei patru evangheliști și scena răstignirii; două închizători. Cotorul fragmentar, file cu marginile pătate. in-2° (32,7 X 21 cm) ; f.titlu + [1 ]f. + 202f. BRV, IV, nr. 143; [2]f. + 202f. coperta întîi interior : însemnare cu caractere chirilice : Acest .. . Pinticostariu / l-a cumpăra (t) cinstitul jupi nul / Hosu Lică ... ș(i) l-au dat / sfintei beserici Puzii / ... 423. Triodion, Blaj, 1771. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate. Legătura desprinsă, pielea lipsă parțial pe prima copertă, file cu pete de ceară. in-2° (32,7 x 20,2 cm); f.titlu lipsă; f.l — 247 (numerotate greșit 236)., BRV, IV, nr. 151 ; [2]f. + 237f. sau [1 )f. + 236f. [llf. f.lv. — 14r. : însemnare cu caractere chirilice: Această ... // carte, Trio(d) l-au cumpăra (t) II .cu banii dumisale 12 floțrini} // jupfnu(l) Hosu Laslo ... // jupinul Cazma Toadcr // ... l-au da(t) sf(in)tei biserici // a Buzii ... anul 1781, mesefa martie, 17 zile // ... 424. Minologhion, Blaj, 1781. Legătura în pîele brună aplicată pe lemn ; două închizători fragmentare. Lipsă cotorul, pielea legăturii roasă și parțial lipsă, file cu colțurile zdrențuite. in-2° (33 x 21 cm); f.titlu lipsă; p.3—156 + [61f. + p.157 — 1136 (numerotate greșit 1149) + 63. BRV, IV, nr. 448; [l]f. + 1149 + 63f. p.31 — 85: însemnare cu caractere chirilice: Această ... carte, Minologhio(n) H ... l-au cumpărat // ci(n)stitul de bună viță jupînu(l) // Hosu Laslo ... /I din Buza, dereg(ă)toriu (l) d[oa]mnei // baronesei Verșeleni Marii[i"] // fiind ficurato(r) și [cetitor// sf(in)tei beserici a Buzei, pe a cărei 1/ samă l-au și da(t) ... // anu[l] 1786, mai, 20 de zile // ... 425. Biblia, Blaj, 1795. Legătura lipsă, filele liminare zdrențuite, distrusă unitatea blocului de carte. in-2° (38,6 x 24,7 cm) ; f.titlu fragmentară + [2]f. + 826p. + p.831 - 848 + p.859 - 862 + + p.865 - 878 + p.881 - 894(p. 664, 665 și 667, 668 se repetă) + 58p. + p.65,66 + p.71 - - 98 + p.151 - 156 + p.165 - 206 + p.211, 212 + p.215 - 218 + p.231 - 234 + [l]f. fragmentară. BRV, II, nr. 595; [10]f. + 894 + 246p. 426. Euhologhion, Blaj, 1815. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, în mij- loc scena răstignirii; urme de închizători. Legătura desprinsă, cotorul restaurat cu pînză, primele file roase de cari, ultimele file desprinse. in-4° (21,6 x 16,2 cm) ; f.titlu fragmentară + [2]f. + 610p. + [3]f. + [l]p. BRV, III, nr. 875; [2]f. + 600p. 782 MUZEOLOGIE. PATRIMONIțț p. 3 — 15: Însemnare cu caractere latine, datată 21 martie // 1845, autor Simeon Boksa: Această s. carte s-au cumpăratu cu // 6ani[»] s. beserici din Buza pe sama // aceea ... Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Căianu 427. Chiriacodromion, București, 1732. Legătura in piele brună aplicată pc carton, chenar cu ornamente geometrice imprimate, in mijloc Maria cu pruncul. Legătura parțial desprinsă, filele pătate. in-4° (26 x 17.7 cm); f.titlu lipsă; 3f. 4- f.5 — 309 4- f.312 - 414 4- [3]f. BRV, II, nr. 205; [4jf. r 414f. 428. Penticostarion, Rimnic, 1743. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, omameute fitomorfe și geometrice imprimate; urme de Închizători. Cotorul rupt, file zdrențuite pe margini, file cu pete de ceară. in —2‘ (30,2 x 20,2 cm); f.titlu 4- [2jf. 4- 161f. 4- f.164 4- f.169 — 250 (numerotate greșit 257). BRV, II, nr. 233; [3]f. + 257f. forzaț : însemnare cu caractere latine: Acesta PcMticostanu este a[/] sfintei biszeritsi a Kilya- nului ... a[nu/] [1J832 ... // 429. Strastnic, Blaj, 1753. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale, în mijloc o cruce; închizători fragmentare. Lipsă cotorul, file restaurate stîngaci, file zdrențuite la colțuri, depozit de ceară. in —2° (31 x 20 cm); f.titlu 4- [Ijf. 4- p.3 — 187 (numerotate greșit 179) BRV, IV, nr. 290; [2] 4- 179f. p. 3 — 11: Însemnare cu caractere chirilice: ... protopopu(l) loculu(i), /I Chir a C alt ani a (m ) of (n)du(t) acest Stra (s ) [t'nic ] I ... preotului 1) popa Io(n) )) de la Bără(i) tn anu(l) 1756. II Protopo(p) Chira Caliani. // p. 24—36: Însemnare cu caractere chirilice: Această ... carte // o am da(t) eu, po(p)[a] loa(n) di(n) // Bării, peitoare să fie // pentru aceasta fi nime[m] // nu are ce cerca, că-i peitoare. // în martie, tn 25 de zile tn mtna și // lui popa Filimo(n). // 430. Ocfoih, Rîmnic, 1763. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate; urme de închizători. Lipsă cotorul și parțial pielea de pe prima copertă, file pătate. in —4° (20,5 x 15,5 cm) ; f.titlu 4- 255f. 4- [1 ]f. albă 4- 127f. BRV, II, nr. 334 ; [3jf. 4- 255 4- 127f. 431. Triodion, Blaj, 1771. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, aurite, in mijloc, o cruce; două închizători fragmentare. Cotor fragmentar, legătura roasă de cari, primele file desprinse, zdrențuite pe margini și pătate. in —2° (34,5 x 20,8 cm); f.titlu 4- [1 ]f. 4- 8f. 4- f-10 — 247 (numerotate greșit 236). BRV, IV, nr. 151; [2]f. 4- 237f. sau [1 ]f. 4- 236f. 4- [1 ]f. fl.r. — 34r.: însemnare cu caractere chirilice, autor loan Șaroș, protopop al Berchioșului, MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 783 datată 1795, februarie, 21’. Acest ... Triod // l-au cu(m)păra(t) // du(m)ncalui, Sălăjean II Simion cu soțul // său, Ileană ... 10 flori(n)fi și un mărieș // și s-au dat biseri[cii] HCălianului ... 432. Minologhion, Blaj, 1781. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice, imprimate, cei patru evangheliști și scena răstignirii; o închizătoare și fragmente ale celeilalte. Pielea ruptă la cotor, file zdrențuite pe margini. in —2° (32,8 x 21 cm) ; f.titlu lipsă; 156p. + [6]f. + p.157 - 752 + p.793, 794 + p.753 - — 792 + p.799, 800 + p.795 — 798 4- p.801 — 962 + p.967, 968 + p. 963 - 966 + p.969 — — 1136 (numerotate greșit 1149) + 42p. + p.49,50 + p.43 — 48 + p.57 — 58 + p.51 — 56 4- p.59 — 62. BRV, IV, nr. 448; [1 ]f. + 1149 + 63f. p. 119—157: însemnare cu caractere chirilice, datată 1790, luna lui niai, 14: Aceasta carte o au cu [w] (pă)rat // Chibuzan // Elena cu soțul său ... de la Eothaza ... și o a dat în besereca sa // Căleanului // ... Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Călărași 433. Evanghelie învățătoare, Mînăstirea Dealului, 1644. Legătura în carton cu cotorul în pînză. File zdrențuite, file roase de cari. in —2° (28 x 17,6 cm); f.titlu fragmentară + [3]f. + 26p. + p.29,30 + p.41 — 56 + p.31 — — 38 + p.57 — 114 + p.27 — 30 + p.115 — 791 + [1 ]p. albă (numerotate greșit 787) + + 96f. (numerotate greșit 93). BRV, I, nr. 46; [4]f. + 788p. + 109f. p. 163 — 165: însemnare cu caractere latine: Aciasta fînjsamnare am scris-o la anulu 1S71, fenvroarie, în 17. / Neamti loan, cantorii ... Am locuitu // în Hastasu [Hășmaș] ? ... p. 337 — 356: însemnare cu caractere chirilice, autor popa lană(ș), datată leat II 1718 II II m(s)(a. H fev[ru]arie, 17: Acea(s)ta // carte este // pe(n)tru 7 flori(n)ți și 40 de bani, II pe(n)tru legătură 3 flori (n)ți, de toți 10. // p. 644 : însemnare în limba maghiară, autor Angyel Popp, datată 1801, die 18 mart[ic], arătînd că Evanghelia aparține bisericii din Cheia. p. 708: însemnare cu caractere chirilice: Această Căzanie este / rămasă de popa Știfan / în [sffînta beserică la Meschiu. A [nul] 1801, / zile 10 martie, pri(n) mine, popa / Anghel. // f. 69v. : însemnare cu caractere chirilice : Acum noi vom da-o / ... dar cînd ne-a fi // lipsă de ea să o putem / lua la Hărăstișu, la pop(a) / Gavrilă. Anul 1804. // 434. Liturghie, Rîmnic, 1767. Legătura în piele roșie aplicată pe lemn, chenar din linii imprimate, în mijloc o cruce. File roase de cari. in —4° (20,5 x 15 cm); f.titlu lipsă; [l]f. + 204p. BRV, II, nr. 350; [2]f. + 204p. 435. Strastnic, Blaj, 1773. Legătura în piele roșie aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe aurite, în mijloc o cruce. File cu pete de ceară. in —2° (31,2 x 19,5 cm) ; f.titlu + 60p. + p.57 — 60 (se repetă) + p.61 — 187. BRV, II, nr. 382; [1 ]f. + 187p. ,. I 0’1 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 436. Octoih, Blaj, 1792. legătura în piele roșie aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, în 'mijloc o cruce. Cotorul desprins, legătura și file roase de cari, file cu colțurile lipsă. in —4° (20 x 15,3 cm) ; f.titlu lipsă; 404p. + p.407 — 424 4- 196p. 4- [l]p. HRV, II, nr. 556; t2J. 4- 424 4- 196p. 437. Pcnticostanon, Blaj, 1808. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, în mij- loc scena răstignirii; urme de închizători. Cotorul fragmentar și desprins, primele file fragmentare, file desprinse, file cu pete de ceară. ,n-2° (34,3 x 21,7 emi ; f.titlu 4- 212p. BRV, II, nr. 746; [Lf. - 212f. Cartea veche românească la biserica ortodoxi română Camărașu 438. Varlaoin, Carte românească de tnvățălură, Iași, 16' Ia-gutura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, în mijloc o cruce ; urme de închizători. Cotorul fragmentar, legătura și filele perforate de cari, file zdrențuite, file cu pete de umezeală, in —2" (29,7 x 18 cin); f.titlu lipsă; f.l — 4 manuscris 4- f-5 — 51 (numerotată greșit 50) 4* 4- f.54 (numerotată greșit 53) — 383 (numerotată greșit 384) 4- 90f. BRV, I, nr. 45; [3]f. 4- 384 4- 116f. 4- [3]f. (Pentru însemnări vezi: Plorian Dudaș, Cazania lui Varlaam tn Transilvania, Cluj-Napoca, 1983. p. 236-237). 439. Anlologhion, Rîmnic, 1737. legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, în mijloc o cruce; urme de închizători. Lipsă tabla de lemn a copertei a doua, legătura și filele perforate de cari. in —2° (33,1 21,8 cin); f.titlu lipsă; [2]f. 4- f-2 — 457 4- f.459 - 606 (numerotate greșit 605). BRV, II, nr. 215; [4]f. 4- 650f. f.32v. — 42r.: însemnare cu caractere chirilice, datată 6 zile, ma(r)tie, 1791: Această ... carte s-au cumpărat drept // 22 de vonaș(i) din Velcher de la preoteasa popii Ștefa(n) // Teodosie și o au plătit // Andrian Petru din Șdrmașul Mare // pe s[e]ama besericii din Pusta Cimăra(ș) II .. . 440. Triodion, Blaj, 1800. Legătura în piele brună, urme de închizători. Lipsă tablele de lemn, pielea și filele roase de cari. in—2° (34,1 x 21,4 cm); f.titlu fragmentară + 628p. BRV, II, nr. 629; [l]f. -|- 630p. forzaț: însemnare cu caractere latine arătînd că Triodul aparține bisericii greco-catolice din Cămărașu. 441. Evanghelie, Blaj, 1817. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar din ornamente florale imprimate, cei patru ev l glnliști și scena răstignirii; două închizători. < n ervată satisfăcător. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU in —2° (34 x 21,3 cm); f.titlu + [3]f. + 234p. + p.237 - 346 + [l]f. BRV, III, nr. 940; [4]f. + 346 + [l]p. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Fizcșul Gherlei 442. Evanghelie, Blaj, 1765. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate; două închizători fragmentare. Pielea legăturii ruptă la cotor și colțuri, file cu pete de ceară. in —2° (30,5 x 20 cm); f.titlu + [3)f. + 342p. (numerotate greșit 359). BRV, II, nr. 342; [4]f. + 363p. f.[3]v. — p.17: însemnare cu caractere chirilice: Să se știe că în anuflj 1768 acea(s)tă — Ev(anghe)lie o au cufm)păra(t) Proda(n) Io(n) cu Bănufă Grigorie /I drept florin fi 8 ... II și o au da(t) de pomană besericii da la Fizeș II ■ 443. Penticostarian, Blaj, 17M. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate și Buna- vestire ; urme de închizători. Coperta întîi perforată de cari, file fragmentare. in —2° (33,5 x 20,5 cm) ; f.titlu + [1 ]f. + 5f. + f.10,11 + f.8,9 + f.6,7 + f-12 - 21 + f 23 + f.22 + f.24 - 202. BRV, IV, nr. 143 ; [2]f. + 202f. f.lr. — 5r. : însemnare cu caractere chirilice, lizibilă fragmentar, datată 1771, aprilie 11, ară- tînd că Penticostarul a fost dat bisericii unite din Fizeș. 444. Triodion, Blaj, 1771. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale, în mijloc scena răstig- nirii ; urme de închizători. Legătura desprinsă și perforată de cari, file cu pete de ceară. in —2° (34,5 x 21 cm) ; f.titlu + [1 ]f. + 106f. + f.108 — 247 (numerotate greșit 236). BRV, IV, nr. 151 ; [2]f. + 237f. sau [l]f. + 236f. + [l]f. f.lr. — 5r. : însemnare cu caractere chirilice: Să se știe că în anul 1796 s-au cumpăra(t) II această carte // di(n) Blaj cu 8 zloți // cu banii bisericii de la Fizeș // ... 445. Octoih, Blaj, 1783. Legătura în piele brună aplicată pe carton, chenar cu ornamente geometrice imprimate, în mijloc o cruce. Legătura desprinsă. in-4° (18,8 x 15,8 cm); f.titlu + 6p. + p.9 - 288. BRV, IV, nr. 179; [l]f. + 478 + 224p. 446. Apostol, Blaj, 1802. Legătura în piele brună aplicată pe carton. Lipsă coperta întîi, file cu pete de ceară, file restaurate stîngaci. in —2° (32,3 X 19,7 cm); f.titlu lipsă; p.3-258. BRV, II, nr. 644; [l]f. + 258p. 447. Strasinic, Blaj, 1817. Legătura în piele brună aplicată pe carton, chenar cu ornamente vegetale imprimate, în mij- loc o cruce. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Legătura desprinsă, filele pătate cu ceară, in —2° (35,5 x 21,2 cm); f.titlu 4- 217p. BRV, III, nr. 947; [l]f. 4- 217p. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Jurca 448. Apostol, Buzău, 1704. legătura in piJe brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale, in mijloc scena răstig- nirii ; urme de Închizători. Pielea legăturii roasă, file desprinse și zdrențuite, file cu pete de umezeală, in —2J (28,1 x 18,7 cm) ; f.titlu fragmentară 4- r3]f. 4- 5f. 4- f.8 — 176. BRV, I, nr. 144; [4jf. -r peste 176f. f. [2]v. — f.[3jr. : iusemnare cu caractere chirilice: Această carte s-au cumpărat da la Pop On dm H Buduș pil patru florinei] de argint / și o au cumpărat Mihiild Coemd.H 449. Euhologhion, Blaj, 1757. Lipsă legătura, file fragmentare, file cu pete de umezeală. >1. 4" (19,4 x 15,3 cm) ; f.titlu i '2 f. r 312p. 4- p 317 - 436 4- 8p. 4- 24p. RV. II, nr. 306 ; 3 f. 436 • 24f 450. Penticoslanon, Blaj, 1768. legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate; urme de închizători. Cotorul parțial desprins, file desprinse, in —2° (30,2 x 19.5 cm) ; [1 jf. + f.titlu 4- 201f. BRV, IV, nr. 143; [2]f. 4- 202f. 451. Triodion, Blaj, 1771. legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate. Pielea legăturii deteriorată, file cu pete de ceară. in —2C (33,2 x 19,7 cm) ; [Ijf. 4- f.titlu 4- 29f. 4- f-31 4- f.30 4- f-32 — 247 (numerotate gre- șit 236). BRV, IV, nr 151 ; [2]f. 4 237f. sau [Ijf. 4- 236 4- [1 jf- f. [1 |r. : însemnare cu caractere chirilice, nedatată, arătînd că Tico(ș) Pașca fi Măriufa au cumpărat cartea și au donat-o bisericii. 452. Strastnic, Blaj, 1773. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, in mijloc Bunavestire ; urme iu —2° (32,6 X 21 cm); f.titlu 4- 187p. BRV, II, nr. 382; [Ijf. 4- 187p. f.titlu v.: însemnare cu caractere chirilice: Această carte este / a lui popa loan din / Jurca ... 453. Evanghelie, Blaj, 1776. 1 Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, cei patru evangheliști și o scenă slab vizibilă; două închizători fragmentare. Pielea legăturii roasă, file cu pete de umezeală, file cu pete de ceară, in—2° (31,1 x 21 cm); f.titlu 4- [LJf. 4- 344p. BaV, I, nr. 394; [4]f. 4- 344p. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 787 454. Minologhion, Blaj, 1781. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, aurite, in mijloc o cruce; două închizători. File restaurate stîngaci, file cu pete de ceară. in —2C (30,6 x 20,5 cm) ; f.titlu + 156p. + [6]f. |- p.157 — 1140 (numerotate greșit 1149) -f- + 40p. + p.48 - 41 + p.49 - 63. BRV, IV, nr. 448; [l]f. + 1149 + 63f. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Mica 455. Cazanii, București, 1768. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice și florale imprimate, în mijloc scena răstignirii; urme de incluz&tori. Conservată satisfăcător. in—4° (27,7 x 19 cm); f.titlu fragmentară + [l]f. + 414f. BRV, II, nr. 356; [2)f. + 414f. f.52v. — 59v. : însemnare cu caractere latine : Această .. . carte // au diruit-o . .. Petre Popp din Benedingu H la ... biserica Benedingului H tn anul 1856, august 29 H ... 456. Octoih, Blaj, 1770. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, in mijloc o cruce. Cotorul rupt, file zdrențuite pe margini. în—4° (19,7 X 16 cm) ; f.titlu + 7f. + f.9 - 134 + f.136 - 211 + 93f. + f.96,97 + f.94,95 + + f.98 - 100 + f.104 + f.8. BRV, IV, nr. 371 ; [2]f. + 211 + 104f. 457. Triodion, Blaj, 1771. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, în mijloc o cruce; urme de închizători. File perforate de cari, file cu pete de ceară. in —2° (33 x 19,8 cm); f.titlu + [l]f. 4- 247f. (numerotate greșit 236). BRV, IV, nr. 151 ; [2]f. + 237f. sau [l]f. + 236 4- [1 ]f. f.29v. — 38r.: însemnare cu caractere chirilice: Aceasta să se știe cum ci această / ... carte, anume Triod // o cumpărat ... oameni[i] ...pe s[e]w bisericii din // Mica. Aceasta încă să se știe / că s-au cumpărat de la popa loan // din Badoc pe șase merfe /de griu ... 1816, avg[usf], 22. // 458. Evanghelie, Blaj, 1776. Legătura în piele brună aplicată pe lemn; urme de închizători. Pielea rigidă și roasă. in—2° (32,5 x 20,3 cm) ; f.titlu + [3]f. + 344p. BRV, II, nr. 394; [4]f. 4- 344p. p. 41—59; însemnare cu caractere chirilice și latine: Această ... Evanghelie H o au cum- părat Kovats Istvan / sau Covaci Ștefan // pe s[e]ama besericii din Mica // ... și au cum- părat cu doaozăci de zlofi / în anul 1815 ... de la popa loan din ... ? 459. Catavasier, Sibiu, 1803. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate; urme de închizători. 788 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Lipsă cotorul și coperta a doua, pielea roasă, in —8° (17,1 x 10,4 cm); f.titlu 4- [3]f. + ^Kp. + p.4 - 112 + p.115 - 126 4- p 131 — 224. BRV, II, nr. 659 ; [3]f. 4- 232p. . forzaț : însemnare cu caractere chirilice: Acesta Cata(va)sier /ea besericii / din Mica ... 460. Strastnic, Blaj, 1817. Legătura în hîrtie aplicată pe carton, cotorul în piele. Depozit de ceară, in —2* (34,8 x 21,4 cm); f.titlu 4- 217p. BRV, III, nr. 947; [1 jf. 4- 217p. forzaț : însemnare cu caractere latine, datată 1918, luna Iui aprilie, 14, autor Vasile Neamfiu^ amintind că Strastnicul a fost donat biserici din Mica de către Marina Bonta. Carte» veche românească la[biserica ortodoxă română Mihăiești 461. Cazanii, București, 1768 IE Legătura în piele brună aplicată pe lemn; urme de închizători. Distrusă unitatea cărții și a blocului de carte, file cu pete de ceară. in — 4* (27,8 x 19 cm) ; f.titlu fragnuntară — [1 ]f. 4- f.l 4- f.4 — 409 4- f.4U + f.413. BRV, II, nr. 356; [2)f. + 414f. 462. Strastnic, Blaj, 1773. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate. în mijloc scena răstignirii ; urme de închizători. Pielea legăturii roasă, depozit de ceară, in—'2® (33,9 x 21 cm); f.titlu 4- 184p. 4- p.187. BRV, II, nr. 382; [1 ]f. 4- 187p. coperta întii interior : însemnare cu caractere latine, datată 1856, arătind că 'Strastnicul aparține bisericii greco-catolice din Mihăiești. ' forzaț; însemnare cu caractere latine, datată 1856, referitoare la legarea cărții. 463. Biblia, Blaj, 1795. Legătura în piele brună aplicată pe lemn. Se păstrează din legătură numai tablele de lemn cu mici fragmente de piele, distrusă unitatea blocului de carte, in—2® (38 x 24,5 cm); f.titlu lipsă; [8]f. 4- 14p. 4 p.17 - 38 4- p.41 - 174 4- p.185 — - 894 4- 202p. 4- p.213,214 4- p.235 - 244. BRV, III, nr. 595; [10]f. 4- 894 4- 246p. 464. Triodion, Blaj, 1800. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, în mijloe scena răstignirii; urme de închizători. Pielea roasă la cotor, cîteva file desprinse, in —2* (33,7 X 21,5 cm) ; f. titlu 4- 630p. 1 BRV, II, nr. 629; [l]f. 4- 630p. ■ forzaț: însemnare cu caractere latine referitoare la legarea cărții în anul 1857.' f.titlu v. — p.U : însemnare cu caractere chirilice referitoare la cumpărarea cărții'pentru bi- serica din Mihăiești în anul 18 . ■ MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 789 ■465 . Penticostarion, Sibiu, 1805. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, ornamente florale imprimate și scena adormirii maicii domnului. Distrusă unitatea cărții și a blocului de carte, file fragmentare, depozit de ceară. in—2° (34,5 x 22,3 cm) ; f.titlu 4- p.1,2 4- p.5 — 14 4- p.17 — 362. BRV, II, nr. 685; [l]f. + 362p. 466. Apostol, Blaj, 1814. Legătura în piele brună aplicată pe carton. File restaurate stîngaci, file cu pete de ceară. in—2° (32,8 x 21 cm) ; f.titlu + 264p. BRV, III, nr. 845; [l]f. + 264p. 467. Evanghelie, Blaj, 1817. Legătura în piele roșie aplicată pe carton, chenar cu ornamente vegetale imprimate, aurite; urme de închizători. Legătura desprinsă, file cu pete de umezeală. in—2° (33,1 x 21,9 cm); f.titlu + [3]f. + 346p. + [l]p. BRV, III, nr. 940; [4]f. + 346 4- [l]p. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Moldovenești 468. Strastnic, Blaj, 1773. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, in mijloc Bunavestire; două închizători fragmentare. File cu pete de umezeală, depozit de ceară. in—2° (33,2 x 21 cm); f.titlu + 64p. + p.69 — 187. BRV, II, nr. 382; [l]f. + 187p. f.titlu r. — p.2 : însemnare cu caractere chirilice : Această carte ... // este cumpărată pe sie]ama bisericii din // Va(r)falău ... 469. Minologhion, Blaj, 1781. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, în mijloc o cruce; urme de închizători. File cu colțurile zdrențuite, cîteva file desprinse. in—2° (33,7 x 23 cm); f.titlu lipsă ; 156p. 4* [6]f. + p.157 — 1136 (numerotate greșit 1149) 4- 4- 63p. BRV, IV, nr. 448; [l]f. 4- 1149 4- 63p. p.3 — 7 și 328 — 347 : însemnări cu caractere chirilice, nedatate, referitoare la prețul cărții, p. 718 — 740: însemnare cu caractere chirilice: In ... 1783, luna lu(i) avgu(st), 12 zile II ... Bidicuf lacob ... H pe s[e]ama bisericii // a Varfalăulu(i) ... H ... Cartea s-au ■cu(m)păra(t) cu bani, cu 21 de flori (n)fi. // 470. Triodion, Blaj, 1800. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, în mijloc o cruce; două închizători fragmentare. Legătura deteriorată mecanic, file cu pete de ceară, filele li minare perforate de eari. in—2° (33,7 X 20,5 cm); f.titlu fragmentară 4* 630p. MUZEOLOGIE. PATRIMONIU BRV, II, nr. 629; [l]f. 4- 630p. p. 1 — 17: însemnare cu caractere chirilice: ... carte // s-au cu(m)părat // ... fn anul 1807. ii Cine va îndrăzni să o mute de la biserica / Varfalăului să fie afurisi(t) . .. 471. Penticostarion, Blaj, 1808. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, în mij- loc scena răstignirii. Legătura desprinsă. in —2° (36,3 x 21,6 cm); f.titlu 4- 212f. BRV, II, nr. 746; [1 )f. 4- 212f. forzaț : însemnare cu caractere chirilice, arătînd că această carte a fost cumpărată în anul 1810 pentru biserica din Moldovenești. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Rugășești 472. Chiriacodromion, București, 1732. Legătura in piele bruuâ aplicată pe lemn; o închizătoare șl fragmente ale celei de-a doua. Pielea legăturii roasă, file cu pete de umezeală. in —4® (26,5 x 18,3 cm); f.titlu 4- [3 f. - 116f. + f.121 - 240 + f.245 -248 + f.241 - 244 4- f.249 - 414. BRV, II, nr. 205; [4]f. 4- 414f. 473. Octoth, Blaj, 1760. Lipsă legătura, file cu pete de ceară, file cu colțurile pliate. in 4' (19,5 x 15 cm); f.titlu lipsă; p. 9 — 488 4- p.491 — 506 (numerotate greșit 498) + 4- 218p. (numerotate greșit 2)9) 4- 25p. BRV, II, nr. 322; [l]f. -r 498 4- 219 4- peste 36p. 474. Evanghelie, Blaj, 1765. Legătura în piele brună aplicată pe lemn ; urine de închizători. Legătura desprinsă, pielea ruptă la colțuri, file pătate. in —2° (33,2 x 21 cm); f.titlu 4- [3]f. 4- 346p. (numerotate greșit 363) 4- [î]p BRV, II, nr. 342; [4]f. 4- 363p. p.l —11 : însemnare cu caractere chirilice: Această Evanghelie s-au da(t) din // crăiască milă prin ... Jacobb // A aron, v(i)c(a)rășul Ep(isco)piei Făgărașu- // lui pe seama bisericii ce[le]i unite // din Rugășești. Blaj, 177? // . . . 475. Penticostarion, Blaj, 1768. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, aurite, în mijloc scena răstignirii; închizători fragmentare. Cîteva file fragmentare, file cu pete de ceară. in-2° (33,8 x 20 cm) ; f.titlu 4- (1 ]f. 4- 202f. BRV, IV, nr. 143; [2]f. 4- 202f. f.lr.—6r.: însemnare cu caractere chirilice, datată 1771, iunie, 26, arătînd vă Penti- costarul a fost dat bisericii unite din Rugășești din mila crăiască. 476. Octoih, București, 1774. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamenta florale imprimate, în cele patru colțuri evanghelistul Matei, în mijloc scena răstignirii: o închizătoare și urmele celeilalte. ‘ ; . . •. ; . . • ■; MUZEOLOGIE. PATRIMONIU ȚQJ in —2° (31,4 x 20,3 cm) ; f.titlu + f.2 - 14 + 437f. BRV, II, nr. 388 ; 437f. 477. Strastuic, Blaj, 1817. Legătura în piele brună aplicată pe carton, chenar cu ornamente florale imprimate, în mijloc scena răstignirii. Bile cu pete de ceară. in —2° (32,6 x 21 cm) ; f.titlu + 217p. BRV, III, nr. 947; [1 jf- + 217p. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Săcel 478. Ocioih, Blaj, 1760. Legătura în piele roșie aplicată pe lemn, chenar din linii imprimate, în mijloc o cruce; două închizători. Cîteva file desprinse, file cu pete de umezeală. in —4° (20,7 x 14,5 cm); f.titlu -r 506p. (numerotate greșit 498) + 218p. (numerotate gre- șit 219) + 38p. BRV, II, nr. 322 ; [1 Jf. -F 498 4- 219 -L peste 36p. p. 3 — 94: însemnare cu caractere chirilice, datată 1766 : Ace.a(s)tă ... ca(r)te, // anume Octoih l-au cu(m)părat // Guga Na^te ... // ... .si o au da(t) în biserica // Săcelului să fie de moșie . . . 479. Antologhion, Rîmnic, 1766. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate. în mijloc o cruce ; două închizători. Cîteva file zdrențuite pe margini, file cu pete de ceară. in —2° (31,5 x 19,6 cm) ; f.titlu -4- [2]f. + 37f. + f.43 - 572. BRV, II, nr. 354; [3]f. + peste 571f. 480. Penticostarion, București, 1768. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente geometrice imprimate, aurite, în mijloc o cruce ; două închizători. Pielea roasă la cotor, file cu pete de ceară, file restaurate stîngaci. in —2° (28,9 x 19,5 cm); f.titlu + [1 ]f. -|- 217f. BRV, II, nr. 359; [2]f. 4- 217f. f.21r. — 36r. : însemnare cu caractere chirilice: Ace[a]stă ... cart(e) H ... este luată cu 15 flori(n)(i // de dum[n~jealui, Ga[v}rilă Sim(i)on // din Săcel ... ca să le fie pomană // ... 481. Triodion, Rîmnic, 1781. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente florale imprimate, cei patru evangheliști și scena răstignirii. Cotorul restaurat și rupt, depozit de ceară. in — 2° (30 x 20,5 cm) ; f.titlu + 473f. BRV, II, nr. 456; If. + 476f. 482. Liturghii, Sibiu, 1798. , Legătura în piele brună aplicată pe Carton, chenar cu ornamente vegetale imprimate, în mij- loc scena răstignirii. ; .. :■ ; 4 ; ; J4 ; ’ - MUZEOLOGIE. PATRIMONIU Filele arse la tranșa superioară. in—4° (21 x 16,8 cm); f.titlu lipsă; p.3 — 336. BRV, II, nr. 615; 2 f. + 336p. Cartea veche românească la biserica ortodoxă română Săndulești 483. Evanghelie, București, 1723. Legătura in piele bruuă aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, cei patru evanghellști și scena răstignirii. Legătura desprinsă, pielea ruptă, file roase de cari, file cu pete de ceară. in—2° (29,5 x 20,5 cm); f.titlu 4- [3jf. -r 180p. BRV, II, nr. 182 ; 4 f. 4- 180f. f.2r —6r. : însemnare cu caractere chirilice: Această ... /! Eva[n](g)helie o am cumpărat II cu șasisprezecc vonași // de la un diac din Porumbarul // de Jos. // f.31r. — 45r. : însemnare cu caractere chirilice, datată 1738, autor lacob Petre din Turda: Această ca(r)te ... o au cumpărat // lacob Gabor de la Turda // cu gazda du(m)isale îm- preună II ... și au da(t) pomană // la această sf(în)tă beserecă de (la) Săndulești // ... 484. Penticostarion, Rîniuic, 1743. Legătura in piele brună aplicată ]>e lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, aurite, in mijloc o cruce; urme de inchizitori. Cotorul fragmentar, pielea roasă, citeva file fragmentare, file roase de cari in 2° (30,8 x 20 cm); f.titlu ■ /2J. |- 250f. (numerotate greșit 257). BRV, II, nr. 233 ; 3f. 4- 257f. f.20r. — 44r.: însemnare cu caractere chirilice, datată 1744, amintind că sătenii au cumpărat cartea pentru biserica din Săndulești. 485. Liturghii, Blaj, 1756. Legătura in piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate, iu mijloc o cruce; urme de închizători. Ijpsă cotorul, file fragmentare. m —4* (19,4 x 14,5 cm); f.titlu 4- 238p. (numerotate greșit 230). BRV, II, nr. 300; If. 4- 230p. p.189—215: însemnare cu caractere chirilice, nedatată, arățind că această carte aparține preotului loan Anghel din Săndulești. 486. Octoih, Blaj, 1760. Legătura in piele brună (lipsă suportul), chenar din linii imprimate, în colțuri cîte un ornament fitomorf. Legătura desprinsă, pielea roasă de cari, filele liminare desprins j și fragmentare. in—4" (26,1 X 11,3 cm); f.titlu + 506p. (numerotate greșit 498) 4- 218p. (numerotate greșit 219) + 36p. BRV, II, nr. 322; If. 4- 498 4- 219 4- peste 36p. 487. Triodion, Blaj, 1771. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente vegetale imprimate. Pielea legăturii roasă, lipsă cotorul, filele roase la cotor și perforate de cari. in—2* (34 X 20,5 cm); f.titlu 4* [l]f. 4- 206Î. (numerotate greșit 196). MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 79J BRV, IV, nr. 151 ; 2f. + 237f. sau If. + 236f. F 1 f. f. 51r. — 60r. : însemnare cu caractere chirilice, datată 7772, 8 inai: Acest Triod // s-au dat II din mila crăiască II bisericii unite // din sat(u)[l] Sănd(u) [Iești] // ... 488. Strastnic, Blaj, 1773. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, fragmente de chenar cu ornamente htomorfe; urme de închizători. Lipsă cotorul și coperta a doua, file roase de cari, depozit de ceară. in —2* (32,8 x 21 cm) ; f.titlu + 184p. BRV, II, nr. 382 ; 1 f. + 187p. p. 12— 39: însemnare cu caractere chirilice, datată 1116, martie, 25, autor Ștefa(n) Sălă- ja(n) di(n) Săndulești, arătînd că această carte a fost cumpărată cu tece mărieși banii M Bericii. 489. Liturghii, Blaj, 1775. Legătura în piele brună aplicată pe lemn, chenar cu ornamente fitomorfe imprimate, în mijloe scena răstignirii; urme de închizători. Cotorul rupt, pielea legăturii roasă, file zdrențuite pe margini, file perforate de cari. in —4° (21,6 x 17,2 cm) .f.titlu 4- [1] f. + 216p. + p.209 - 216 (se repetă) + p.217 - 223 (numerotate greșit 224) + [1] p. BRV, II, nr. 391 ; 2 f. + 223 (recte 224) p. 490. Minologhion, Blaj, 1781. Legătura în piele brună aplicată pe lemn. Lipsă cotorul, distrusă unitatea blocului de carte, legătura și filele perforate de cari, file zdren- țuite pe margini. in —2° (34,8 x 23,5 cm) ; f.titlu + p.3 — 156 + [6] f. + p.157 — 1136 (numerotate greșit 1149) + 62p. BRV, IV, nr. 448; 1 f. + 1149 + 63f. 491. Biblia, Blaj, 1795.J Lipsă legătura, distrusă unitatea blocului de carte, filele perforate de cari. —2* (38,9 x 24,5cm); f.titlu lipsă; [8] f. -|- p.7 — 894 + 248p. (numerotate greșit 246). BRV, II, nr. 595; lOf. + 894 + 246p. _ \ ... grațiana alicu DATE PRIVIND CARTEA ROMÂNEASCA VECHE DIN NORD-VESTUL TRANSILVANIEI Problema răspîndirii cărții românești vechi în Transilvania a preocupat pe mulți cercetători din domeniul istoriei culturii noastre, rezultatele cercetărilor materializîndu-se în cărți și studii de reală valoare care ne-au restituit un capitol din cele mai interesante ale trecutului nostru. Dacă tipăriturile vechi românești permit studierea evoluției limbii literare, a dezvoltării tiparului și a istoriei cărții, difuzarea acestor tipărituri în timp și spațiu îngăduie urmărirea legăturilor spi- rituale general românești. Acest din urmă aspect al problemei a impulsionat de altfel și preocupările specialiștilor care au surprins dimensiunile și complexitatea fenomenului cultural în cauză, ifacilitind în perspectivă demersuri interpretative din punctul de vedere al beneficiarului actului de cultură. Datelor bogate și prețioase pe care ni le oferă bibliografia problemei am dori să le asociem cîteva noi, necunoscute, de proveniență arhivistică1. In acest sens, reținem zestrea de carte românească veche consemnată într-un număr de 18 inventare bisericești întocmite pentru tot atîtea biserici cu prilejul succesiunilor parohiale. Aceste inventare, inegale ca valoare, privesc biserici din localități si- tuate azi în județele Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj. întoc- mite în anii 1869—1876, inventarele cuprind numeroase titluri de tipărituri vechi care în prezent nu se mai găsesc, în cea mai mare parte, la bisericile care le-au avut altădată și tocmai în aceasta credem că rezidă valoarea acestor inventare, adică de a înregistra un existent de carte azi dispărut. întrucît considerații asupra valorii acestui gen de inventare și precizări asu- pra modalităților adoptate pentru prelucrarea lor am prezentat cu alt prilej2, în continuare ne mărginim la prelucrarea analitică a celor 18 inventare. • I. APA, jud. Satu Mare, 2 ianuarie 1870: Apostol, Buzău, 1743; Catavasier, Bucu- rești, 72501; Evanghelie, Blaj, 1817; Liturghiei-, Blaj, 1807; Liturghier, vechi, fără titulă; Minei, in folio, fără dată; Octoih, București, 1720; Octoih, Rîmnic, 1750; Oro- loghion. Țara Românească, 17432; Orologhion, stricat; Penticostar, Rîmnic, 1743; Psaltire, Țara Românească, fără an; Triod, Iași, 1747 și un antemis din 1858 sfințit de loan Alexi (Arhivele Statului Cluj, Fond Episcopia gr. cat. Cluj—Gherla, Doc. nr. 1865/1875. în continuare, deoarece întreg materialul provine din același fond arhivistic, precizăm în paranteze doar numărul și anul documentului). 1. 1742 2. Buzău. 1 Prezentele informații se integrează altora, deja publicate: cf. Avram And ea, Susana Andea, Date despre cartea românească din Sălaj, în ActaMP, VI (1982), p. 341—352; idem, Date despre cartea românească veche din județele Cluj și Bistri- ța-Năsăud, în ActaMN, XIX (1982), p. 695—708; idem, Date despre cartea româ- nească veche din Maramureș, în ActaMN, XX (1983), p. 783—802; idem. Date des- pre cartea românească veche din județul Satu Mare în StCom, Satu Mare, V—VI (1981—1982), p. 211—222. 2 Idem, p. 211—215. 796 MUZEOLOGIE. PATRIMONIU II. CEAN, com. Săuca, jud. Satu Mare, 15 mai 1875: Apostol, 18021; Catavasier, 17691; Evanghelie, București, 1723; Liturghier, vechi; Minei, 17422; Molitvelnic, 17841; Octoih, 17923; Orologhion mare, 17774; Sf. Scriptură^; Testamentul Nou, ediție veche6; Triod, 17927, un antemis din 1807 și un altul sfințit de loan Alexi în 1858 (3028/1875). 1. Blaj. 2. Lipsă în BRV și CBRV. 3. De Blaj sau București. 4. București. 5. Posibilă ediția de Blaj din 1795. 6. Posibilă ediția de Bălgrad din 1648. 7. Lipsă în BRV și CBRV. : III. CERTEZE, jud. Satu Mare, 26 august 1869: Apostol; Carte scrisă cu mîna despre oficiul divin de dimineață; Cartea patimilor1; Catavasier; Concionatoriu românesc7; Evanghelie, românească; Evanghelie, ruteană; Evhologhion, românesc; Medicina pastoralis de Hackel3; 2 Minologhioane; Octoih; 2 Orologhioane; Penti- costar; Psaltire; Sf. Scriptură românească. Testamentul vechi și nou* și Triod (1865/ I875)6. 1. Strastnic. 2. Adică Predici sau Caranii. 3. A. M. Vering, Compendium medicinae pastoralis... edidit Andreas Hackell, Cassoviae, 1843, 273 p. 4. Ediția de Blaj din 1795, exemplar cumpărat în 1804 (cf. Dariu.Pop, Măr- turii strămoșești. Note paleografice pe margini de cărți bisericești sătmărene, Satu Mare, 1938, p. 36—37) și existent azi la aceeași parohie (cf. Elena Bărnuțiu, Car- tea veche românească din sec. XVIII fn județul Satu Mare, Satu Mare, 1980, p. 35). 5. Un inventar, mult mai sumar, din 2 noiembrie 1913 a fost publicat recent (Avram Andea, Susana Andca, op. cit., p. 218). . IV. COȘE1U, jud. Sălaj, 11 februarie 1876: Biblia. Scriptura, litere chirilice1; Catavasier, stricai; Cazanie, bună; Epistoleriu, vechi2; Evanghelie, București, 1723; Evhologhion, vechi; Liturghier, Blaj, 17853; Afinei; Octoih, vechi; Orologhion, vechi, Penticostar, bun; Psaltire; Strastnic; Triod, un antemis vechi de la loan Bob și un altul sfințit in 1858 <1332/1876)*. . 1. Probabil ediția de Blaj din 1795. _ 2. Adică Apostol. ’ ’ 3. Probabil din 1775. 4. Inventarul bisericii întocmit la 12 august 1909 este mult mai sărăcăcios; cf. idem, Date despre cartea românească din Sălaj, loc. cit., p. 345. V. CRA1DOROLȚ, jud. Satu Mare, 20 februarie 1875: Antologhion, București, 1766; Apostol, Blaj, nu se știe anul1; Catavasier, Blaj, 1793; Predicariu, București, 1732-; Evanghelie, Blaj, 18653; Evhologhion, Blaj, 1815, defectuos; Liturghier, Blaj, 1807; Octoih mare, 17924; Octoih mare, 1825*; Orologhion mic, Blajs; Penticostar, Blaj, 1768; Triod, fără titlu6; un iconostas făcut în 1849, 3 icoane mici de Nicula și alte 6 tot de Nicula, plus un antemis sfințit în 1858 de loan Alexi (20 februa- rie 1875). . . 1. In inventarul din 25 februarie 1857 figurează o ediție din anul 1767 (cf. Avram Andea, Susana Andea, Date despre cartea românească veche din județul Satu Mare, loc. cit., p. 218). . 2. Adică Chiriacodromion. 3. Corect 1765, cf. inventarul din 1857. 4. Blaj. 5. Din 1766, cf. inventarul din 1857. 6. Dariu Pop, op. cit., p. 43 înregistra un Triod neidentificat cu însemnări din anii 1757 și 1817. VI. CRISTEȘTII-CICEULUI, com. Uriu, jud. Bistrlța-Năsăud, 2 mai 1875: Apostol; Biblia cea mare1; 2 Catavasiere; Cazanie, veche; Evanghelie, Blaj; Litur- ghier, Blaj; Minei; 2 Molitvelnice, unul vechi și altul nou; Octoih; Penticostar; Strastnic; Triod, un antemis sfințit de loan Alexi în 1858 și mai multe obiecte din argint de China (2309/1875)2. ' • • 1. Posibilă ediția de Blaj din 1795; cf. Avram Andea, Cițevâ date' despre răs- pindirea operei lui Samuil Micu și Petru Maior in Transilvania,,îh’ Studia, XXVIII (1983), p. 41—43. (MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 797 2. Cărțile acestei biserici le avem inventariate și la anii 1846 (Gheorghe Mîn- drescu, Informații despre construcțiile și inventarul bisericilor din fostul protopopiat O riște știi Ciceului intr-un protocol din anul 1846, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, X, 1978, p. 197) și 1912 (Avram Andea, Susana Andea, Date despre cartea românească veche din județele Cluj și Bistrița-Năsăud, loc. cit., p. 700). VI I. FIRIZA, jud. Maramureș, 2 august 1876: Apostol, Blaj, 1767; Catavasier; Evanghelie; Evhologhion, Blaj, 1784; Liturghier, 18071; Minei, Blaj, 1781; Molitvel- nic, Blaj, 1860; Oroioghion, 18081; Penticostar, Blaj, 1768; Strastnic, Blaj, 1773; Triod, Blaj, 1771 și un antemis din 1858 (4200/1876)-'. 1. Blaj. 2. Zestrea de carte a acestei biserici o cunoaștem și din inventarele întocmite în anii 1857 și 1858; cf. Avram Andea, Susana Andea, Date despre cartea româ- nească veche din Maramureș, în ActaMN, XX (1983), p. 791. VIII. MEDIEȘU AURIT, jud. Satu Mare, 25 iulie 1875: Apostol; Catavasier; Evanghelie, București, 1760; Evhologhion; Liturghier, Sibiu, 1798; Minei; 2 Octoihuri; 2 Orologhioane; Pasionale1; Penticostar; Psaltire; Triod, toate cărți românești. Evanghelie; Liturghier; Minei; Octoih; Oroioghion; Penticostar; Predicariu, rupt; 2 Predicarii, scrise2; 2 Psaltiri, stricate; 2 Trioduri, toate rusești, și un antemis sfințit în 1858 de loan Alexi (3027/1875). 1. Strastnic. 2. Dariu Pop, op. cit., p. 61 consemnează la biserică un Ucitelnic rusesc, ma- nuscris, cu însemnare din 1745. IX. OCNA DEJULUI, înglobată la Dej, jud. Cluj, 24 martie 1869: Apostol, 2 Catavasiere; Cazanie, Evanghelie, Galeria icoanelor sfinte1; 2 Liturghiere, Minei, Octoih mare, Penticostar, Psaltire, 3 Rituale2, Strastnic, Triod și un potir de argint aurit (1865/1875). 1 Viena, 1861. 2 Adică Molitvelnice. X PETROVA, jud. Maramureș, 10 decembrie 1875: Epistolariu, 18511; Litur- ghier, Sibiu, 1852; Psaltire, 1857 dăruite de L. Rednic, cărțile vechi arzînd în 1857 împreună cu biserica (5161/1875)2. 1. Adică Apostol. 2. Cărțile consemnate de loan Bîrlea în lucrarea sa Însemnări din bisericile Maramureșului, București, 1909, p. 145—147 au ajuns la Petrova după incendiul din 1857, incidentul fiind consemnat și pe filele Apostolului din 1851. XI. ROMANEȘTI, com. Medieșu Aurit, jud. Satu Mare, 25 iulie 1875: Cata- vasier, Blaj, 1924; Evanghelie, Blaj, sub episcopul Bob1; Evhologhion, Blaj, 1868; Liturghier, rău, fără titulă; Afinei, Blaj, 18372; Octoih, Blaj, 1825; 2 Orologhioane, vechi, fără titulă; Oroioghion, Blaj, 1869; Oroioghion, Buda, 1849; Passionale, Blaj, 18173; Penticostar mic, Blaj, 1860; Psaltire, veche; Psaltire, 1835*; Triod, Blaj, 1813 și un antemis vechi (3027/1875). 1. Din 1817. 2. Recte 1838. 3. Adică Strastnic. 4. De Blaj. XII. SANTAU, jud. Satu Mare, 10 aprilie 1875: Apostol, vechi și rupt; Cata- vasier, stricat; Cazanie, bătrînă; Evanghelie, București, 1760; Liturghier, Blaj, 1775; Minei, Rîmnic, 17691; Octoih, București, 17702; Octoih mic, Sibiu, 1859; Oroioghion, București, foarte vechi și stricat; Penticostar, Rîmnic, 1743; Triod, București, 1769 și un antemis sfințit de episcopul loan Alexi (2697/1875). 1. Lipsă în BRV și CBRV. Probabil este ediția din 1766. 2. Dacă anul este citit corect, avem o ediție de Blaj. XIII. SARASAU, jud. Maramureș, 10 septembrie 1869: Apostol, Blaj, 1802; Biblia1; Carte de contiune, Iași, 16402; 2 Catavasiere; Evanghelie, Blaj, 1765; Litur- ghier, Iași, 1726, vechi3; Octoih, Blaj, 1760; Oroioghion; Psaltire; Rugatiuneriu, Blaj, 1686*; Rugatiuneriu, 17645; Strastnic, Blaj, 1773; Trifologeriu, 1781® și Triod, Blaj, 1771. Cărți rusești: Evanghelie, 1644; Liturghier și Oroioghion, 1752 (1865/ 1S7517. 798 MUZEOLOGIE. PATklMONlU> 1. Posibilă ediția de Blaj din 1795. 2. Posibilă Cazania lui Varlaam. 3. Lipsă în BRV și CBRV. Dacă locul de tipărire este dat corect, atunci avem probabil o ediție de Iași din 1715 sau 1747. 4. Molitvelnic cu elemente de localizare și datare evident greșite. 5. Molitvelnic de București sau lași (BRV, 11/162). 6. Minologhion, Blaj, 1781. 7. N. lorga în Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, București, 1906, p. 167 înregistrează următoarele tipărituri: Apostol, 1802; Ceaslov de sec. 18; Evanghelie, Blaj, 1765; Liturghier, 1756; Minologhion, 1781; Octoih, Blaj. 1760; Penticostar, 1808; Psaltire, 1764; Strastnic, 1773 și Triod, 1771. Cîțiva ani mai tirziu. loan Bîrlea, op. cit., p. 175—176 consemna următoarele cărți: Catavasier, fără titlu; Evanghelie, Blaj. 1765; Evhologhion, fără titlu; Liturghier, fără titlu; Minologhion, Blaj, 1781; Octoih, Blaj, 1760; Penticostar, Blaj, 1808; Strastnic, Blaj, 1773 și Triod, Blaj, 1771. XIV. SILVAȘ, com. Săuca, jud. Satu Mare, 20 mai 1875: Apostol, Rîmnic, 17741; Catavasier, București, 1724; Catavasier, Blaj, fără an; Cazanie la morți de P. Maior-’; Cazanie pentru dumineci și sărbători, foarte veche; Evanghelie, Bucu- rești, 1760; Liturghier, Blaj, 1807; Minei, Rîmnic, 1737; Molitvelnic, Blaj, 1815; Octoih, București. 175OJ; Octoih, Rîmnic, 7251*; Orologhion, nou; Orologhion, vechi; Penticostar, 7291-’; Psaltire, nu se știe locul și anul tipăririi; Strastnic, fără titlu; Triod, fără titlu și un antemis sfințit în 1858 de loan Alexi (3028/1875). ]. De București. 2. Propovcdanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809. 3. De Rîmnic. 4. 1742. 5. Din 1783 dc București. XV. SlTCIU DE SIS, jud. Maramureș, 14 ianuarie 1876: Apostol, Blaj, 1802; Catavasier, Blaj, 1769; Chiriacodromion, București, 1732; Evanghelie, București, 1760; Liturghier, Blaj, 1775; Minologhion, Blaj, 1781; Molitvelnic, Blaj, 1784; Molit- velnic, București, 17861; Orologhion, nefolositor; Penticostar, Blaj, 1768; Strastnic, Blaj, 1753; Triod, Blaj, 1800 si un iconostas făcut în 1798 (907/1876). 1. Lipsă în BRV și CBRV. XVI. URIU, jud. Bistrița-Năsăud, 2 mai 1875: Apostol; Catavasier; Cazanie pentru morți1; Ceaslov, vechi; Evanghelie; Liturghier; Minei, Molitvelnic; Octoih; Penticostar; Strastnic; Triod și o cruce de argint de China donată de llie Zăgreanu (2309/1875)< , 1. Adică Propovedaniile lui Samuil Micu sau Petru Maior. 2. Inventarul acestei biserici întocmit la 30 noiembrie 1912 cuprinde nume- roase elemente dc localizare și datare a cărților, cf. Avram Andea, Susana Andea, Date despre cartea românească veche din județele Cluj și Bistrița-Năsăud, loc. cit., p. 708. XVII. VALEA MORII, înglobată la Tășnad, jud. Satu Mare, 17 mai 1875: Apostol, vechi, „scris cu mîna după tipăritul Apostolier în sf. Eppie Buzău, 1743“; Apostol, Blaj, 1814; Catavasier, Blaj, 1762, sub Petru Pavel Aron; Cazanie, Rîmnic, fără an; Disertațiunea de I. Bob, Partea II, Blaj1; Evanghelie, București, 17762; Liturghier, Blaj, 1775; Liturghier, București, 1729, vechi; Minei, fragment manuscris legat împreună cu Triodul; Minei, Blaj, 1838; Molitvelnic, Blaj, 1815; Octoih, Blaj, 1770; Orologhion, Iași, fără an; Penticostar, Blaj, 1808; Psaltire, București, 1756; Strastnic, Blaj, 1773; „Triodion și o parte de Minei, in folio, scrise cu mîna, nu se știe cînd și de cine“; Triod, Blaj, 1813 și un antemis sfințit în 1858 de loan Alexi (3028/1875). 1. Adică Carte de învățături creștinești, despre deșertăciunea lumii și dato- ria omului în fieștece stat din Ss. Scripturi culease, II, Blaj, 1806. 2. Recte 1775. XVIII. VAMA, jud. Satu Mare, 29 mai 1875: în biserica de piatră ridicată în 1848 și înzestrată în același an cu iconostas se consemnează Apostol, Blaj, 1767; Cartea patimilor, Blaj, 18171; Catavasier, Blaj, 1769; Chiriacodromion, Bălgrad, 1699; Evanghelie, București, 12582; Evhologhion, Blaj, 17133; Evhologhion, Blaj, 1784; Liturghier, Rîmnic, 12764; Liturghier, Rîmnic,. 12675; Liturghier, rusdSc; Medicina pastoralis de' Hackel6; Minei, Blaj, 1751; Octoih mic, Blaj, 1760; Penti- costar, Blaj, 1768; Polustav, fără titlu; Psaltire, 17937; Sf. Scriptură, fără foîîe ■MUZEOLOGIE. PATRIMONIU 799 dintîi8; Triod, Blaj, 1813 și un antemis sfințit în 1858 de episcopul loan Alexi (3522/1875)9. 1. Adică Strastnic. 2. Recte 7258, adică 1750. 3. De Tîrgoviște. 4. Recte 7276, adică ediția de Rîmnic din octombrie 7276 sau 1767. 5. Recte 7267, adică 1759. 6. A. M. Vering, Compendium medicinae pastoralis. . . edidit Andreas Hac- kell, Cassoviae, 1843. 7. Ediție de Rîmnic sau Viena. 8. Posibilă Biblia de Blaj din 1795. 9. Acest inventar, prin precizările suplimentare pe care le conține, permite clarificarea datelor incomplete ale celui din 17 februarie 1858 publicat de curînd, cf. Avram Andea, Susana Andea, Date despre cartea românească veche din județul Satu Mare, loc. cit., p. 220—221. SUSANA ANDEA — AVRAM ANDEA DONNEES concernant le livre roumain ancien du NORD-OUEST DE LA TRANSYLVANIE (Resume) Les auteurs presentent le resultat pârtiei de la recherche portant sur la dif- fusion du livre roumain ancien des d£partements de Bistrița-Năsăud, de Cluj, de Maramureș, de Satu Mare et de Sălaj, dans la pârtie Nord-Ouest de la Tran- sylvanie. Dans ce but on a utilise les donnees de 18 inventaircs d'eglise de 18 localitâs. Les donnees de ces inventaires dămontrent que le livre roumain ancien, im- primi dans les Principautes Roumaines jusqu’en 1830, est repandu dans toutes les provinces habitees par les Roumains, les frontidres politiques ne pouvant pas empecher sa circulation. Pour les besoins de l’eglise, le livre necessaire au culte religieux a ete procure des imprimeries de Jassy (Moldavie), de Bucarest, de Bu- zău, de Rîmnic et de Tîrgoviște (Valachie), de Bălgrad (Alba lulia), de Blaj et de Sibiu (Transylvanie) et de Buda (Hongrie). L’interpretation complexe des materiaux presentes analytiquement sous for- me de registre alphabetique des localites inventariees va etre realisee dans une prochaine etude concernant le livre roumain ancien du Nord-Ouest de la Tran- sylvanie. RECENZII Jakabffy Imre, A Kdzep-Duna-medencc regeszeti bibliogrâfiâja (Archăolo- gische Bibliographie des Mitteldonaubeckens) 1967—1977, Akademiai Kiado, Buda- pest, 1981, 376 S., Preis 100, — Forint. Die sehr nutzliche und schon bedeutende archăologische Bibliographie des Mitteldonaubeckens bildet seit Jahrzehnten (Bd. I: 1954; Bd. II: 1961; Bd. III: 1968) ein schwer ersetzbares Arbeitsinstrument, nicht nur fur die in den betreffenden Lăndern tătigen oder an die dort vorhandene archăologische Bewegung interes- sierten Fachmănner, sondern sogar fur die ganze archăologische Gemeinschaft. Der vierte Bând faBt die zwischen 1967—1977 crschienene Literatur zu- sammen, woraus sich die Existenz der noch beinahe 8400 registrierten Titel ergab. DaB die Literatur noch weiter eingehender behandelt wurde, halten wir fur nor- mal. So entstanden — auBer der traditionellen Verteilung — auch z. B. kleine Kapitel zur Tărtăria-, bzw. Lepenski Vir-Bibliographie, zu den einzelnen rbmischen Stadten oder zur Herkunftsfrage der Rumănen, welches allein 120 neuere Titel umfaBt. Allerdings bespricht der Verf. im Vorwort ausfiihrlich die bibliographischen Fragen, die im Allgemeinen oder als Einwande direkt dem Verf. vorgelegt wur- den. Auch etliche Entschuldigungen und damit verbundene Erklarungen schienen ihm mit gutem Recht nicht uberflussig. Blăttert man den Bând durch, so geht deutlich hervor, daB die in Rumănien erschienene Fachliteratur (18,7% von der ganzen Bibliographie) und mit den ru- mănischen Funden und Befunden in Zusammenhang stehenden auslăndischen Stu- dien einen hohen Prozentsatz darstellen, was uns nur nutzlich sein kann. Die Tatsache, daB manche Fachzeitschriften (z. B. Studii și Comunicări Caransebeș, die kurz- lebige File de Istorie, Bistrița, Suceava, usw.) iibersehen wurden, ist naturlich bedauerlich, aber auch erklarbar, wenn man in Betracht zieht, daB den inlăndischen Forschern nicht immer die inlăndischen Fachpublikationen rechtzeitig zugănglich sind. Bedauerlich ist ebenfalls die Unvollstăndigkeit der Ortsliste und zwar in zweifacher Hinsicht. Die eine betrifft den Mangel an deutschen und serbischen Namen, auf die — fiir die in Rumănien befindlichen Ortschaften — nur spărlich oder iiberhaupt nicht hingewiesen wurde. Auch die Markierung der heutigen Verwaltungskreise wăre vielleicht notwendig gewesen, besonders da es mehrere Dorfer gibt, die dieselben Namen tragen (z. B. Fîntînele) oder seit langem nicht mehr unter den in der rez. Arbeit gemeldeten Namen (z. B. Buituri) bekannt sind. Umgekehrt, sei noch daran erinnert, daB viele in Ungarn befindliche Ortschaften auch mit den deutschen, serbischen, slowakischen, rumănischen usw. Namen be- kannt und von den Archaologen bezeichnet sind. Eine Vervollstandigung in dieser Hinsicht wăre eventuell nicht ganz zwecklos gewesen. Nur wer aber mit einer solchen Bibliographie intensiver arbeiten will, kann verstehen, wie schwer es ist, alle Anspruche, Empfehlungen und sogar Vorwurfe zu beriicksichtigen, eine Auswahl zu treffen und auszuniitzen um den năchsten Bând oder die năchste Auflage zu verbessern. Der vierte Bând der ungarischen archăologischen Bibliographie zeigt uns abermals, daB eine von aller Anfang an zur Auswahl bestimmte Bibliographie (hier ist es nicht der Fall) als sinnlos erscheint: die subjektive Auswahl vergroBert bei langjăhriger wissenschaftlicher Arbeit die anfangs kleinen Liicken. Auch allgemeine Bibliographien sind schwer verwendbar und schon dazu bestimmt durch Epochen-, sogar Themenbibliographien ersetzt zu werden. Die von E. Comșa zusammengefaBten Bibliographien der Alt-, sowie der Jungsteinzeit stellen diesbezuglich ein gutes Beispiel dar. Es soli noch 804 RHCENZII erwâhnt werden, daB in Zukunft der Bibliograph viele, lediglich in den letzten Jahren erschienene rumănische Fachzeitschriften (z. B. Hierasus, Potaissa, Acta Moldaviae Septentrionalis, Acta Harghitensia, Mousaion, Buridava, Analele Bana- tului N. F.) berucksichtigen muB. Es scheint uns nicht angebracht entscheidende Werturteile, die der Zeit allein uberlassen bleiben, uber Jakabffy’s Beitrag zu ăuBern; wir erlauben uns ihm zu wunschen, seine Arbeit fortfuhren zu kdnnen, um unsere eigene betrăchtlich zu entlasten, insbesondere jetzt, da besser dokumentierte archăologische Medien nicht immer die Fachliteratur bestimmend beherrschen. TUDOR SOROCEANU Bodendenkmalpflege und archăologische Forschung. Im Auftrag der Histori- kcr-Gesellschaft der DDR, herausgegeben von Fritz Horst. Akademie-Verlag, Ber- lin, 1983, 250 S. mit 161 Textabbildungen. Preis 25, — M. Betreut von F. Horst, stellt der hier rezensierte Bând die logische Folge der X. Tagung der Fachgruppe Ur- und Friihgeschichte dar, die in Greifswald vom 24. bis 26. Septembcr 1979 stattfand. Mehrere Jubilâen, fast einc „Konzentrierung von Jubilaenu (S. 9) boten die Moglichkeit, die Ergebnisse eines 20-jăhrigen Lebens der obgenannten Fachgruppe zu wiederholen, aber auch neue Wege in dieser Hinsicht zu dffnen. Einen nicht unwichtigen Beitrag zum Erfolg dieser Tagung leisteten auch die auslăndischen Gaste (aus Polen und der Tschechoslowakei), die interessante Mitteilungen vorlegten. Es geht also aus dem Inhalte etlicher Artikel hervor, daB diese internaționale und -disziplinâre Zusammenarbeit keinc nur vorubergehende und gelegentliche, sondern eine fortgesetzte und lehrreiche sein soli. Nicht zu vernachlăssigen ist doch, daB dieses Zusammenwirken, sowie die „Erforschung, Pflege und Bewahrung“ vieler ur- und fruhgeschichtiicher Denk- miiler unterschiedlichen Charakters nicht bloB im Gesprăch blieben. Die Erziehung mehrerer Generationen von ehrenamtlichen Bodendenkmalpflegcrn kann aber u. E. als Hauptergebnis dieser Bemuhungen betrachtet werden, denn die Schaffung einer gewissen Denkart bei den Laicn ist ebenso wichtig, wie die Bildung der eigentlichen Archâologen. Wunschen wir ein hoheres Niveau zu erreichen, so mijssen wir stiindig fur wahre Kultur und fur griindliche Erziehung wirken. Zum SchluB sei gesagt: eine Bodendenkmalpflege ist ebenso gut, wie wir sic machen. Nun folgl der Inhalt: Fritz Horst, Voricort (7—8); Friedrich Schlette, 20 Jahre Fachgruppe Ur- und Friihgeschichte in der Historiker-Gesellschaft der DDR —12); Werner Coblenz, Bodendenkmalpflege und archăologische Forschung in der DDR (13—40); Horst Keiling, Aus der Arbeit eines Bezirksbodendenkmalpflegers (41—50); Ulrich Schoknecht, Die U nterstiitzung der Bodendenkmalpflege durch. die Fachgruppe Ur- und Friihgeschichte in der Gesellschaft fur Heimatgeschichte im Kul- turbund der DDR (51—56); Heinz Seyer, Die Ausgrabungen im Stadtbezirk Berlin- Marzahn. Ein Beispiel fiir die Bodendenkmalpflege im grofistădtischen Raum (57— 68), Wilfried Baumann, Rettungsgrabung im Bereich des palăolitischen Fundplatzes von Markkleeberg (69—78); Kazimierz Bielenin, Erkundung archăologischer Objekte mit modemen technischen und naturwissenschaftlichen Methoden (79—98); K.—D. Jiiger, Geologische und bodenkundliche Beitrăge zur Feldarchăologie (99—112); Klaus Hamann und Michael Wendel, Spezialfotografie in der archăologischen Feld- forschung (113—118); Joachim Herrmann, Die interdisziplinare Erforschung des Siedlungskomplexes Tornow (119—128); Fritz Horst, Die Ergebnisse der Ausgra- bungen auf dem jungbronzezeitlichen Siedlungs- und Opferplatz von Osterburg- Zedau (129—138); Heinz-Joachim Vogt, Burgenforschung in Sachsen (139—154); Igor Hrubec, Archăologische Forschungen auf Gro/lbaustellen in der Slowakei (155—164); Dieter Warnke, Das fruhmittelalterliche Hiigelgrăberfeld in den „Schwarzen Ber- gen" bei Ralswiek, Kr. Rugen (165—174); Boguslaw Gediga, Archăologische Forschun- gen auf Ostrowek in Opole und die Frage der Ausstellung der Grabungsbefunde im Gelănde (175—200); Zora Trnâckovâ, Mikulcice als kulturhistorisches Reservat und seine museale Gestaltung (201—210); Paul Grimm, Tilleda — Verlauf der Grabun- gen, Ergebnisse und museale Gestaltung (211—222); Wolfg^ng Timpel, Feldforschung RECENZII 805 auf mittelalterlichen Turmhiigeln in Thiiringen (223—230); Antonin Hejna, Die Burg Vizmburk — Ergebnisse der archăologischen Forschung (231—236); Antonin Hejna, Tynec an der Sâzava — ein Herrensitz der Pfemyslidenzeit in BOhmen (237—242); Achim Leube, Schone Bodendenkmale in der Deutschen Demokratischen Republik und ihre Widerspiegelung in der bildenden Kunst (243—248). TUDOR SOROCEANU Palast und Hiitte. Beitrăge zum Bauen und Wohnen im Altertum von Ai- chăologen, Vor- und Friihgeschichtlern. Tagungsbeitrăge eines Symposiums der Alexander von Humboldt-Stiftung, Bonn-Bad Godesberg, veranstaltet vom 25.—30. November 1979 in Berlin. Herausgegeben von Dietrich Papenfuss und Volker Mi- chael Strocka. Redaktion Helmut Pruckner. Verlag Philipp von Zabern, Mainz am Rhein [1982] XVII+643 S. mit 473 Abb. Im Rahmen der durch die A. v. Humboldt-Stiftung veranstalteten Internat io- nalen Fachgesprăche fand zwischen dem 25.—30. November 1979 das erste arch;io- logische Symposium, dem Andenken an VI. Milojdid gewidmet, statt. Das Thema der in Berlin/W. gehaltenen Mitteilungen kann gleichzeitig als eklektisch und spezialisiert betrachtet werden; die weitverbreiteten geographischen Răume (Europa, Asien, Afrika), sowie die ăuBerst lange Zeit — von der Altsteinz<*it bis zum Friihmittelalter — deren Denkmăler in diesem Sammelwerk veroffentliHit oder bloB besprochen wurden, sprechen fur den Eklektismus dieses Bandes. Das vorgeschlagene Thema — Palast und Hiitte — spricht hingegen dafiir, daB der ln- halt streng begrenzt ist. LăBt man diese Unterscheidung beiseite, so miissen wir annehmen, daB es sich um die Geschichte der immer aktuellen Idee des Wohnbaues zwischen den Extremen handelt. Aus Raummangel miissen wir uns bescheiden, bloB die einzelnen Titel dieser Luxusausgabe, ohne eingehendere Besprechung, vorzulegen. Vorwort von H. Pfeiffer (VII—VIII); Abkiirzungsverzeichnis (XIII—XVII). 1. Teii. Bauen als soziales Handeln: Karl J. Narr, Wohnbauten des Jungpalăolithi- kums in Osteuropa (3—20); Rolf Hachmann, Der Palast eines syrischen Kleinkbnigs der spăten Bronzezeit in Kâmid el-Loz (21—42); Wolfram Heopfner, Biirgerhăuser im klassischen Griechenland (43—48); Alexander Demandt, Symbol}unktionen anti- ker Baukunst (49—62); Herman Meyer, Das Motiv „Hiitte und Palast" in der Wcltli- teratur (63—72); 2. Teii. Europăische Prăhistorie und Alter Orient. 2.1. Siedlungs- formen und Siedlungsordnungen: Ufuk Esin, Siedlungsordnung im bstlichen Anato- lien wăhrend des 4. und 3. Jăhrtausends v. Chr. (73—86); Kenneth Anthony Wardle, Prăhistorische Siedlungsreste auf Assiros, Griechisch-Makedonien (87—92); Bal Krishen Thapar, The Indus Civilization: The First Urbanization of the Indo-Pak Sud-Continent (93—110); Andreas Demetriou, Leben in friihen neolithischen Zypern (111—124); Georgios Chourmousiadis, Die Spezialisierung im Neolithikum (125—136); Petre Roman, Strukturverdnderungen des Kulturbildes Siidosteuropas im Spătneo- lithikum (137—140); Bogdan Brukner, Ein Beitrag zur Formierung der neolithischen und ăneolithischen Siedlungen im jugoslawischen Donaugebiet (141—152); Zbigniew Bukowski, Offene Siedlungen und Burgen nbrdlich der Karpaten und Sudeten an der Wende der Bronze- zur friihen Eisenzeit (153—172); Anthony F. Harding, Soziale Beziehungen und die Siedlungsform in der europăischen Bronzezeit (173— 186); 2.2. GroBes Haus und Palast im Siedlungssystem: Nehazat Baydur, Der Audi- enzsaal in Bogăzkby (187—206); Antonis A. Zois, Gibt es Vorlăufer der minoischen Palăste auf Kreta? Ergebnisse neuer Untersuchungen (207—216); Kaki Ogiin, Die urartăischen Palăste und die Bestattungsbrăuche der Urartăer (217—236); Richard Sobolewski, Beitrag zur theoretischen Rekonstruktion der Architektur des Nordwest- Palastes in Nimrud (Kalhu) (237—250); Giovanni Pettinato, Die kdniglichen Archive von Teii Mardikh-Ebla aus dem 3. Jahrtausend v. Chr. (251—264); 2.3. Leben zwischen Hiitte und Palast in Agypten: Dietrich Wildung, Im Schatten von Grab und Tempel. Grundsătzlichesl zur altăgyptischen Profanarchitektur (265—268); Karol Mysliwiec, Wo wohnten die ăgyptischen GQtter? (269—276); Schafik Allam, Der Kauf im pharaonischen Agypten, vornehmlich in der Zeit des Neuen Reiches, 16.—11. Jh. v. Chr. (277—288); Aii Radwan, Das Waschgerăt bei den alten Agypten 806 RECENZII <289—296); 3. Teii. Griechische und romische Epoche: Robin Hăgg, Zur Stadtwer- dung des dorischen Argos (297—308); Ana Suzana Dimitriu, Palăste und Hiitten in der milesischen Kolonie Istros (309—318); Carmine Ampolo, Die endgiiltige Stadt- werdung Roms im 7. und 6. Jh. v. Chr. Wann entstand die civitas? (319—324); Antonio Giuliano, Politische Tendenzen und Arbeitseinsatz bei der Errichtung offentUcher Gebăude in Athen in der 2. Half te des 5. Jhs v. Chr. (325—332); Alexander Papageorgiou-Venetas, Siedlungen und Behausungen in der Âgăis. Ein vergleichender Streifzug durch die Jahrtausende (333—346); Urnit Serdaroglu, Bau- tătigkeit in Anatolien unter der persischen Herrschaft (347—356); Sotirios Dakaris, Von einer kleinen lăndlichen Ansiedlung des 8.—4. Jhs. v. Chr. zu einer spâtklas- sischen Stadt in Nordwest-Griechenland (357—394); Wassileios Lambrinudakis, Antike Niederlassungen auf dem Berge Aipos von Chios (375—394); Wiktor A. Daszewski, Die Fufiboden-Dekoration in Hăusern und Palăsten des griechisch-ro- mischen Agypten (395—412); Cevdet Bayburtluoglu, Das soziale und wirt- schaftliche Leben in Arykanda fLykien) (413—420); Marc Waelkens, Hausăhnliche Grăber in Anatolien vom 3. Jht. v. Chr. bis in die ROmerzeit (421—446); Jose M. Luzdn, Bericht iiber zwei kiirzlich bei Italica ausgegrabene Wohnhăuser (447— 460); Mircea Babeș, Zum Siedlungswesen der Geto-Daker in der Zeit vor der rd- mischen Eroberung (461—472); Constantin Preda, Numismatische Beitrăge zur Kenntnis der sozialpolitischen Organisation der Geto-Daker (3.—1. Jh. v. Chr.) (473—484); 4. Teii. Spătantike: Miroslava Mirkoviâ, Eine spatrdmische befestigte Vil- la in der Provinz Dacia Ripensis (485—492); Giacomo Manganaro, Die Villa von Piazza Armerina, Residenz der kaiserlichen Prokurators und ein mit ihr verbun- denes Emporium von Henna (492—514); Salvatore Settis, Neue Forschungen und Untersuchungen zur villa von Piazza Armerina (515—534); Ivan MikulCic, Der Untergang der Palăste im spâtantiken Stobi, Nordmakedonien (535—544); Vladislav Popovid, Desintegration und Ruralisation der Stadt in Ost-lllyricum vom 5. bis 7. Jahrhundert n. Chr. (545—566); Ion loniță. Eine Siedlung der Jiingeren Romischen Kaiserzeit und der Vdlkerwanderungszeit in lași-Nicolina (Rumanien) (567—586); Radu Harhoiu, Zu den Siedlungsverhdltnissen in Rumanien im 5. und 6. Jahrhundert n. Chr. (587—592); Jan van dor Meulen, Romanische Kultstătten (593—630). Verzeich- nis dor Autoren: 631—640; Verzeichnis der Teilnehiner: 641—643. TUDOR SOROCEANU Beitrăge zur Ur- und Fruhgeschiihte, in: Arbeits- und Forschungsberichte zur săchsischen Bodendenkmalpflege, Beiheft 16. Hrsg. vom Landesmuseum fur Vor- geschichte Dresden (Redaktion Hans Kaufmann und Klaus Simon). VEB Deutscher Verlag der Wissenschaften, Berlin, 1981, Teii 1, 718 S. mit zahlreichen Abbildungen in Text + 1 Beilage. Preis 100, — M. Die Wiirdigung des Prof. Dr. se. phil. Werner Coblenz, als Direktor, Wis- senschaftler und Mensch, hat auch erfreuliche bibliographische Spuren hinterlassen. Es handelt sich uni ein zweibăndiges Sammelwerk, von dem wir jetzt nur den ersten Teii, vorwiegend mit urgeschichtlichem Inhalt, anzeigen mochten. Die Vorliebe des Jubilars fiii- die Bronze- und Hallstattzeit spiegelt sich vielleicht sogar unbewuBt, aber eindeutig im Inhalt des ersten Bandes wider. Mehr als die Hălfte der Seiten und fast zwei Drittel der Verfasser legen Ma- terialien, die friihe Metallzeit betreffend, vor und dainit wird auch der Charakter des ersten Teils geprăgt. Das geht leicht aus der Uberprufung der Titel hervor: L. S. Klejn, Die Ethnogenese als Kulturgeschichte, archăologisch betrachtet. Neue Grundlagen (13—26); E. Plesl und E. Pleslovâ-Stikovâ, Die Beziehungen zwischen Karpatenbecken und .Mitteleuropa in der urgeschichtlichen Entwicklung: der Pro- gressive Anteil ihrer Diskontinuităt (27—40); D. Mania und W. Baumann, Neue palăolithische Funde aus dem Mittelpleistozân von Markkleeberg (41—110); E. Com- șa, Betrachtungen iiber den Pflanzenanbau wăhrend der Jungsteinzeit auf dem Gebiet Rumăniens (111—128); D. Kaufmann, Neue Funde der ăltesten Linienband- keramik von Eilsleben, Kr. Wanzleben (129—144); I. Pavlâ, Die Deskription der Li- nearbandkeramik: Moglichkeiten und Grenzen (145—150); M. Zăpotocky, Eine gneo- lithische reichverzierte Streitaxt aus Bohmen (151—156); H. Behrens und E. Schro- RECENZII 807 ter, Eine friihbronzezeitliche Grăbergruppe von Quenstedt, Kreis Hettstedt (169—184); H. Bach und A. Bach, Robustizitătsverhăltnisse und Kbrperhohenentwicklung bei neolithischen und frilhbronzezeitlichen Bevblkerungen des Mittelelbe-Saale-Gebie- tes (185—196); R. Pittioni, Zum Problem „Hugelgrăberkultur“ (197—206); B. Hănsel, Lausitzer Invasion in Nordgriechenland? (207—224); K. Horedt, Eine befestigte Siedlung der ălteren Hallstattzeit bei Voivodeni in Siebenbiirgen (225—236); B. Novotny und M. Novotnâ, Siedlung der Caka- und Velatice-Kultur von Sarovce (237—250); J. Bouzek und V. Vokolek, Die Lausitzer reichprofilierte Nadei (251— 270); J. Hrala, Datierungskomplexe der Altlausitzer Phase auf dem Brandgrăber- feld in Chodouny (Nordwestbbhmen) (271—284); B. Schmidt, Zur Westgruppe der Lausitzer Kultur (285—298); G. Wetzel, Eine mittelbronzezeitliche Grabgruppe bei Schdpsdorf, Kreis Hoyerswerda (299—310); E. Bonisch, Ein jungstbronzezeitliches Rechteckgrab mit Pfostenkreis vom Grăberfeld Saalhausen, Kreis Senftenberg <311=—324); K. Jazdzewski, Uber sogenannte Sieb— und Răuchergefăfie aus Mit- teleuropa (325—354); C. Eibner, Ein umenfelderzeitliches anthropomorphes Tonidol aus Neusiedl an der Zaya, pol. Bez. Mistelbach, Niederosterreich (355—362); M, Gedl, Zwei Grăber mit anthropomorphen Tonfiguren aus Kietrz, woj. Opole (363—372); W. Dehn, „Heilige" Felsen und Felsheiligtumer (373—384); B. Gediga, Zur Entwicklung der Burgen der Lausitzer Kultur in Raum von Wroclaw (385— 396); J. Dabrowski, Bemerkungen zum Beruf des Herstellers von Bronzegegenstănden in der Lausitzer Kultur (397—402); A. Mozsolics, Guflkuchen aus wieder ein- geschmolzenem Altmetall (403—418); P. Patay, Die Bronzepfanne von Kurd (419— 424); J. Hralovâ, Kănnchen mit Rinderkopfhenkel aus Uhf etice (Nordostbdhmen) (425—430); H. Keiling, Ein gegossenes Bronzebecken der jiingeren Bronzezeit von Plate, Kr. Schwerin (431—438); H. Grimm, Die bronzezeitlichen Menschenreste von Zauschtvitz, Kreis Borna (439—462); E. Nyl£n, Giirtel und Bergbau in Mitteleuropa und etivas uber die Entstehung der griechischen Kultur (463—474); A. Stroh, Zu dem hallstattzeitlichen Grăberfeld Schimdorf bei Kallmiinz, Lkr. Regensburg (475—488); C. Pescheck, Zur vorgeschichtlichen Besiedlung des Turmberges uber Kasendorf, Lkr. Kulmbach (Oberfranken, Nordbayern) (489—498); K. Simon, Hăr- teunterschiede an Keramik der spăten Bronze- und friihen Eisenzeit aus Thiiringen (499—542); Karin, Peschel, Eisenfunde der Hallstattzeit im bstlichen Mittelgebirgs- raum (543—582); T. E. Haevernick, Zu den Glasperlen der Gesichtsurnenkultur (583—586); Z. Wozniak, Zu Datierungsfragen des Endes der Lausitzer Kultur (587— 600); H. Kaufmann, Lat'enezeitliche Halsringe aus Sachsen (601—616); K. Castclin, Zum keltischen Totenobolus von Dobian (Lkr. Pb/Jneck, Bez. Gera, DDR) (617— 622); K. Peschel, Fruhgermanische Bodenfunde zwischen Saale und Werra und die Stammesfrage (623—644); H. Griinert,- Uberlegungen zu den Moglichkeiten der Salzversorgung bei den germanischen Stămmen im Mittelelbe-Saale-Gebiet um die Wende unserer Zeitrechnung (665—674); J. Piaskowski, Zur Lokalisierung der antiken Kotiner (675—686); R. Laser, Einige methodische Uberlegungen zu den ro- mischen Fundmunzen Sachsens (687—694); J. Werner, Bemerkungen zum nord- westlichen Siedlungsgebiet der Slawen im 4.-6. Jahrhundert (695—702); P. Grinun, Zur Lage des Ur-Dorfes Tilleda (703—718). TUDOR SOROCEANU Rolf Hachmann (Hrsg.), Bericht uber die Ergebnisse der Ausgrabungen in Kâmid el-Loz in den Jahren 1971 bis 1974, in: Saarbriicker Beitrăge zur Alter- tumskunde (hrsg. von R. Hachmann und W. Schmitthenner), Bd. 32, R. Habelt Ver- lag, Bonn, 1982, 216 S. + 41 Taf., darunter 6 Fototaf., Preis 74, — DM. Unter Mitwirkung von Rudolf Echt, Dietz Otto Edzard, Martin Metzger, Jan- Waalke Meyer, Renate Miron, Walter Ventzke und Gernot Wilhelm, setzt nun der Professor Rolf Hachmann die Veroffentlichung der Berichte uber den Verlauf der archăologischen Grabungen in Kămid el-Loz fort. Dieser vor kurzem erschienene Bând der schon in der Fachwissenschaft gut bekannten Schriftreihe, enthălt hauptsăchlich Studien mit Bezug auf „bronzezeit- liche" Themen, weil die Tătigkeit sich im Terrain vorwiegend auf Areale und 808 RECENZII Schichten konzentrierte, wo in diese Zeit ansetzbare Funde und Befunde ans Tageslicht gekommen sind. Die Beitrăge des Herausgebers betreffen drei verschiedene Aspekte in Zu- sammenhang mit den Ausgrabungen in Kămid el-Loz. Der erste (Verlauf der Grabung in den Jahren 1971 bis 1974, S. 7—16) umfaBt die kurze Beschreibung der einzelnen Grabungskampagnen von 1971 bis 1974, eine summarische Aufzahlung der in diesen Jahren freigelegten Objekte, sowie die Namen der in diesem Zeit- abschnitte tatigen Mitarbeiter. Wâhrend der zweite Aufsatz (Arahattu — Biriawa- za — Puhuru, S. 137—178) die Beziehungen zwischen Kămid el-Loz ( = Kumidi) und Agypten auf Grund einiger Sehriftquellen analysiert, ist der dritte Veranlassung dafur, Vber die Grenzen der MOglichkeiten einer statistischen Auswertung von Keramik aus Kămid el-Loz, S. 179—208, nachzudenken. Es ist nicht der Fall, den Inhalt der Abhandlung in diesem Rahmen vorzustellen, doch muB betont werden, daB wir mit einem der wichtigsten Beitrăge dieser Art zu rechnen haben, wobei die Ausgrabungserfahrung des Verf. eine bedeutende Rolle als Diskussionsbasis spielte. Unter die gut erforschten Denkmăler von Kămid el-L6z, zăhlt auch das .,spătbronzezeitliche“ Heiligtum. in dem seit 1964 Ausgrabungen durchgefiihrt wur- dl^ments d'ornementation. Les epingles (15 formes), les bracelets (14 formes), les pendentifs (7 formes), les elcments de collicr, les phaleres, les pointes de lance (5 formes), les epees, les couteaux (5 formes), les rasoirs (4 formes). les faucilles (3 formes), les haches (4 formes), les outils divers (les herminettes, les marteaux, les scies, les enclumes, les gouges, les ciseaux, les hamerons. Ies harpons, les pointes de fl&che, les branches de mors etc.) sont les principales categories d’objets utilises par les hommes prchistoriques de la baie d’Auvernier. La simple enumdration nous offre d£jâ un tableau typologique et artistique assez complet. La viguetir chronologique des suppositions sera mise en valeur separ^ment â la fin du 3-hne chapitre, aprds avoir discute les probl^mes de l’dvo- lution humaine dans une region plus vaste (Suisse, le Sud-Ouest âe l’Allemagne, l’Alsace, la zone ă l’ouest des Vosges) â l’epoque HaA—B. On pourrait, naturellement, prolonger la pr^sentation en touchant aux ddtails plus intimes des problemes mis en question. Pour nous, en tant qu’archeologues travaillant dans le sud-est europeen, le livre de V. R. fournit, en premidre instance, une quantite remarquable d’analogies, dont la comparaison aux realites balkano-carpatiques — soit-ils des r£sultats positifs ou negatifs — sera sans doute fertile pour la recherche scientifique. II ne nous reste qu’â souhaiter a l’auteur que la chance lui soit favorable, afin qu’il puisse mener â bonne fin H travail do terrain deja commenee et sa realisation editoriale: la publication des fouilles. TUDOR SOROCEANU Ubersicht des deutschen Textes: Paul Alaci Revision du texte frangais: George Cipâianu et Theodosia loachimescu. Mihai Bărbulescu, Interferențe spirituale in Dacia romană, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1984. Cuprinde 215 p. de text, 23 p. de anexe in 8°, 18 figuri-desene și XX planșe cu fotografii. Foi de titlu p. 1—4; Cuvînt înainte p. 5—6; I — In loc de introducere. Pentru o istorie a vieții spirituale in Dacia romană, p. 7—35; II — Clavdivs Satvrninvs scvlpsit p. 36—61; III — Intre meșteșug și artă: arhitectura p. 62—88; IV — Des- cifrări la hotarul dintre artă și religie p. 89—129; V — O religie cotidiană p. 130—186; VI — Credințe despre „lumea umbrelor" p. 187—202; VII — De la daco-romani la români p. 203—221; Cuvînt de încheiere p. 222; Abrevieri p. 223— 226; Indic e p. 227—234; Cuprins p. 235—236; Contents p. 237—238. Cartea Interferențe spirituale în Dacia romană a cercetătorului Mihai Bărbu- lescu, de la Academia clujeană, se înscrie în seria valoroaselor studii apărute în ultima vreme privind epoca de civilizație și progres a romanității pe o parte a teritoriului țării noastre, teritoriu ce constituia în antichitate provincia traiană. Aceste interesante „interferențe1* nu sînt altceva decît rodul unor preocupări ale tînărului istoric, care încă de pe băncile facultății a fost atras de studierea unor fenomene spiritual-artistice romane, fără a neglija însă arheologia. Ele sînt un corolar al numeroaselor sale articole, comunicări și note apărute în literatura românească de specialitate. încă de la primele pagini ale lucrării, în '„Cuvînt înainte**, autorul arată: „Mai mult sau mai puțin urmărit și mărturisit, o parte a preocupărilor mele din ultimii ani s-a îndreptat spre ceea ce trebuia să devină în final cartea de față**. Primul capitol („In loc de introducere. Pentru o istorie a vieții spirituale în Dacia romană") argumentează că „această lucrare s-a născut din convingerea că anumite aspecte din viața culturală a Daciei romane s-au perpetuat prin veacuri la poporul român, prin transmiterea bunurilor spirituale de la o generație la alta, în măsură mai mare decît elemente din domeniul economico-social și poli- tico-organizatoric**. Dacă „domeniul vieții materiale este mai puțin concludent pentru aprecierea gradului de romanitate al locuitorilor de la Carpați la Dunăre**, unele elemente ale culturii romane și-au ,,pus pecetea pregnant și definitiv pe fizionomia spirituală r poporului român. Este vorba, în primul rînd, de li«nba latină, perpetuată prin limba română, Jimbă romanică — cca mai clară, mai vie și imposibil de tăgăduit (sublinierea îmi aparține) dovadă a originii și a conti- nuității poporului care o vorbește... Ca elemente ale continuități spirituale, limbii i se adaugă altele: credințe populare și obiceiuri, unele perpetuate pînă aproape în zilele noastre. .. Conceptul de viață spirituală însumează o multitudine de aspecte a căror studiere se vădește adeseori o sarcină dificilă, datorită înseși ca- racteristicilor domeniului, ce scapă unei analize strict pozitiviste. Este nevoie de „curajul" generalizărilor, de conturarea unor imagini de ansamblu, care să se ridice deasupra actelor de cultură spirituală văzute izolat, a dovezilor istorice și arheologice cunoscute, descrise, interpretate și reluate în fel și chip. Fără cerce- tarea vieții spirituale nu poate fi vorba de cunoașterea deplină a civilizației ro- mane provinciale în Dacia. In felul acesta studierea problemelor spirituale ale antichității daco-romane contribuie în bună măsură la împlinirea dezideratului unui mare umanist român, de acum o jumătate de veac, Vasile Bogrea: „Nu anti- chitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, pentru nevoile prezentului și viitorului" {Reflexii asupra anticlasicismului, Cluj, 1926, p. 4). Tot în capitolul de început, Mihai Bărbulescu se ocupă de cîteva probleme de metodă în studierea fenomenului propus, plecînd de la următoarele constatări: 1. materialul documentar referitor la viața spirituală a Daciei romane este bogat 828 RECENZII și variat, necesar a fi „repartizat pe probleme"; 2. toate componentele fenome- nului spiritual, deși se dezvoltă paralel, ele evoluează totuși într-o strînsă inter- dependență; 3. realizările din acest domeniu se înfățișează la nivelul și limitele civilizației provinciale; 4. epoca romană reprezintă în cadrul istoriei țării noastre un moment de maximă deschidere spre istoria universală (sublinierea mea), căci istoria provinciei traiane face parte integrantă din istoria Imperiului; 5. înlăn- țuirea componentelor vieții spirituale, interferențele dintre aspectele particulare ale acesteia „pot fi urmărite din diferite unghiuri", „lanțul" reconstituirilor pornind de la diferite „verigi". In ceea ce privește modelele referitoare la legăturile dintre formele spirituale, cercetătorul exemplifică cu cunoscuți istorici, literați și oameni de artă, fie români (Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Alexandru Odo- bescu, P. P. Negulescu, Dan Grigorescu ș.a.), fie străini (A. Bonnard, J.-P. Ver- nant, A. Dufieux, A. Grenier, J. Bayet. R. Hinks, R. Etienne, K. Michalowski etc.). Pentru publicul larg cititor, neavizat, dar pasionat de istoria Daciei romane, „In- troducerea bibliografică" grupează spre facilitare studii cunoscute, ordonate tematic: probleme ale limbii și scrierii; arta (arhitectura, sculptura, alte manifestări de artă); religia (culte greco-roinane, orientale și africane, germanice, tracice, cele privind „Cavalerii danubieni", religia dacilor și „interpretatio Romana", crești- nismul); izvoare literare (surse antice despre artă, culte și viața religioasă). In capitolul al doilea („Clavdivs Satvrninvs scvlpsit"), capitol ce poartă nu- mele unui cunoscut sculptor din metropola Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmize- getusa. autorul clujean arată că „monumentele arhitectonice, epigrafice și sculptu- rale, rcprezentînd materializarea diferitelor aspecte ale vieții spirituale, sînt re- zultatul trudei unei categorii speciale de meșteșugari-artiști". In continuare, se oferă un nimerit prilej de a se trece în revistă ocupațiile artistice din această provincie nord-danubiană; de a se „asculta" izvoarele epigrafice, care pomenesc de Antonius architectus la Sucidava, de Eros Zotici sig(illarius) la InlăceniJ de meșterii turnători în plumb Lollianus și Brutus, tot la Sucidava, de Mestrius Martinus pictor la Apulum m încă de trei lapicizi (pe lîngă amintitul Claudius Saturninus), anume: Diogcnes la Aquae. M. Cocceius Lucius la Micia și Hermeros la (’risteștii de lîngă Tîrgu-Murcș; de a te „plimba" prin atelierele artizanilor lapicizi și a vorbi despre lapidarul și contemporanii săi. Partea a treia a cărții („Intre meșteșug și artă: arhitectura") se ocupă de această latură monumentală a creativității umane, căci „momentul roman în arhitectură înseamnă nu numai o bază pentru dezvoltarea sa ulterioară, ci și o nnpresionantă carte de vizită a epocii". Se dau exemple de construcții clasice (este, do altfel, știut că orașele Daciei sînt sistematizate după planul „occidental" al provinciilor Imperiului) din aproape toate categoriile arhitecturale de care dispun astăzi arheologii: castrc, ziduri de incintă urbane, amfiteatre, foruri, pa- late. terme, temple, poduri, insular, villae suburbane și rustice etc. Se analizează, apoi, foarte bine raportul dintre clasic .și provincial în arhitectura Daciei romane, analiză care „pătrunde" pînă în cele mai mici detalii și elemente de construcții, cum, bunăoară, sînt bazele, fusurile și capitelurile de coloană, arhitrave, frize ș.a., se ilustrează adecvat aspectele provinciale (abateri de Ia canonul clasic de con- strucție, eclectismul unor edificii sau al unor subansambluri) și se discută arhi- tectura cu interferențele ei (de pildă, templul ca monument arhitectonic dar și ca lăcaș de cult, păreri asupra funcționalității unor pilaștri). Capitolul al IV-lea („Descifrări la hotarul dintre artă și religie"), tratînd unele aspecte ale plasticii cu conținut religios în Dacia, începe cu o scurtă pre- zentare a rolului ce i se atribuia în antichitate imaginii divinității, atît prin semna- larea ei. cît și prin funcția-i instructivă. Corect se arată că reprezentarea reli- gioasă poate fi estetism și credință, deoarece în vremurile demult apuse „spre artă și trăiri estetice se ajungea plecînd de la religie și nu invers". Mihai Bărbu- leseu încearcă — și reușește — să clarifice reprezentările de zeități ale Daciei după materialul, tehnica și obiectul care servea drept suport imaginii: 1. statui și statuete din piatră; 2. reliefuri din piatră; 3. statuete de bronz (mai rar plumb sau argint); 4. reliefuri în metal (bronz, plumb, argint); 5. statuete din teracotă; c. reprezentări în mozaic; 7. piese arhitectonice cu imaginea sau simbolurile divi- nităților; 8. scene în relief pe pereții vaselor ori în medalioane ceramice aplicate; 9. imagini de pe vasele terra sigillata; 10. reprezentări pe discurile sau mînerele lucernelor; 11. produse ale glipticii (geme și camee) infățișînd zeități; 12. piese diverse, aplice decorative; 13. piese de armură și de harnașament; 14. monumente ■RECENZII 829 funerare; 15. monede (revers). Ca documentație pentru istoria religiilor, valoarea acestor categorii de reprezentări este cu totul inegală, unele servind doar stu- diului iconografic. Din acest punct de vedere, categoriile amintite se regrupează astfel: 1. imagini de cult; 2. ex voto-uri; 3. reprezentări diverse. Interesantă este partea din acest capitol al lucrării, parte afectată elipticii cu prezentarea divinităților, în care se arată, în cîteva cazuri și procentual, că în Dacia se cunosc un număr de 45 de imagini ale diferiților zei principali, secundari, personaje mitologice, iconografii urmărite sub trei aspecte: a. relația dintre ima- ginea divinității și materialul pietrei; b. repertoriul reJigios și frecvența repre- zentărilor; 3. aspecte de iconografie și rezolvarea problemelor legate de aceasta in condițiile specifice glipticii. Cît privește atributele divine în artă, ele sînt gru- pate în reprezentări cu atribut superfluu, iconografii în care din mulțimea sim- bolurilor unei zeități sînt doar unele esențiale pentru identificarea sa, apoi repre- zentări care cuprind atribute de confirmare și recunoaștere, urmînd grupa formată din atribute obligatorii, cea în care atributul este pe cale de a înlocui însăși figura zeului, și, în sfîrșit, categoria atributelor-simboluri de substituire, care au contribuit din plin la formarea sincretismului. Partea a cincea („O religie cotidiană") a studiului analizat se referă la cultele și credințele din Dacia romană. Succinta amintire a celor peste 100 de divinități atestate în provincia noastră nord-dunăreană este urmată, cu exemple, de clasificarea clasică a zeităților în funcție de originea lor: grcco-romane, orien- tale (iraniene, micro-asiatice, siriene, palmyrienc), egiptene, nord-africane, celto- germanice și traco-moesice. Vorbind despre „religia individului", Mihai Bărbu- lescu relevă cazurile cînd același personaj închină textul unei inscripții mai multor divinități (un număr de 12 pe altarul lui P. Catius Sabinus și 13 pe ara lui P. Ae- lius Hammonius). Sînt situații cînd de la un singur dedicant s-au păstrat inscripții votive ridicate în același timp sau la date diferite și „oferite" unor zei, multi- tudinea acestor acte sacre permițînd să se urmărească „afinitățile" credinciosului (sint 42 de exemplificări). ..Sentimentul religios" al individului este urmarea unei acțiuni divine, provocate de mai multe cauze: vindecare, ajutor în împrejurări deosebite, obținerea unor onoruri, „indicația" divină, ocupația dedicantului, ra- țiuni politice (religia loialității), antroponimia, obligații ale corpului sacerdotal, sărbători religioase și evenimente deosebite. Rezumînd datele oferite de religia Daciei romane se ajunge la o imagine de ansamblu, care cuprinde atît determi- nantele (a. mediul natural, economie, ocupații; b. elementul uman — autohton și colo- nizat; poziția Daciei în Imperiu; c. politica religioasă imperială), cît și compo- nentele religiei provinciei (a. grupul principal dc culte; bj. culte autohtone; b>. culte personale și dc grup etnic; ba. culte și credințe „la modă"; c. culte politice). Următorul capitol („Credințe despre «lumea umbrelor»") prezintă monumentul funerar ca idee și reprezentare, în continuare ocupîndu-se de simbolistica funebră, do mitologia și practicile cultului morților. în tratarea acestei teme autorul ajunge la concluzia că în Dacia — ca, de altfel, pretutindeni în Imperiu — sînt cu privire la „viața de dincolo" două concepții, diametral opuse: sălășluirea în mormînt și ,,imortalitatea cerească". In sfîrșit, ultima secțiune a lucrării, capitolul al VH-lea („De la daco-romani la români"), oferă cititorului o schiță a vieții spirituale și a romanizării provinciei. Contactul Daciei libere cu lumea romană prin pătrunderea numeroaselor impor- turi ca elemente de cultură materială a acestei civilizații avansate, cu două-trei secole înaintea cuceririi, și mutațiile în planul conștiinței survenite în rîndul popu- lației autohtone după transformarea statului lui Burebista și Decebal în provincie imperială se reflectă în folosirea limbii latine, în frecventarea școlilor și adop- tarea formelor romane de expresie artistică, în acceptarea nu numai formală a religiei, a unor culte și obiceiuri funerare, în adoptarea numelor latine. Cît pri- vește permanențele culturii spirituale romane, se argumentează cu justețe (subli- nierea îmi aparține) „că nu constrîngerea i-a obligat pe daci (daco-romani) să îmbrățișeze civilizația cuceritorului..., iar dacă acceptăm ideea unei dorințe de integrare în civilizația romană (după o perioadă de început, cu firești „rezis- tențe"), vom înțelege mai ușor de ce bună parte din această civilizație se păs- trează după dispariție, odată cu retragerea aureliană". Această spiritualitate — se știe prea bine — va dăinui în tot decursul perioadei de migrații. Pe bună dreptate se conchide că cea mai prețioasă moștenire a epocii respective este limba română. Iar permanențele de natură spirituală, ca, de pildă, creștinismul și o 830 RECENZII serie de elemente prezente in folclorul nostru (unele datini, simboluri apotropaice, obiceiuri funerare), reprezintă perpetuarea, de-a lungul timpului, a străvechiului fond spiritual daco-roman. Desigur, lucrarea Interferențe spirituale în Dacia romană, nu are pretenția de a epuiza toată problematica în sine. De altfel, modest, Mihai Bărbulescu în „Cuvînt de încheiere" se confesează: ,.Nu am rostit aici ultimul cuvînt, ori cel definitiv, după cum nu avem nici pretenția de a-1 fi rostit primul în materie". Cartea recenzată în rîndurile de față întrunește toate calitățile din punct de vedere științific, fiind însoțită și de o bogată ilustrație. Ea se recomandă de la sine, atît specialistului, cît și cititorului profan, dar dornic de cultură, constituind un real succes al cercetătorului. In încheiere, un gînd bun prestigioasei Edituri clujene Dacia, fostului meu coleg de facultate, redactorului Șerban Polverejan și tehnoredactorului Constantin Rusu pentru strădaniile lor care s-au materializat în tipărirea acestei cărți, dedi- cată „celor cărora le rămînem mereu datori, părinților" (din păcate, mulți dintre noi îi uităm prea ușor!). CONSTANTIN POP Cristian M. Vlădescu, Armata romană in Dacia Inferior, București, 1983, 199 p., 133 il., rezumate. La numai 5 ani de la ultima ediție a „Olteniei romane1', Cristian M. Vlă- descu ne oferă o istorie militară a Daciei Inferior. întrucît regretatul prof. D. Tudor a acordat în cunoscuta sa monografie atenția binemeritată factorului militar, iar în puținii ani scurși între aparițiile respectivelor cărți nu s-au acumulat rezultate spectaculoase, originalitatea operei lui C.M.V. ar putea rezida doar în adîncirea analizei domeniului abordat. In scurta noastră prezentare vom încerca să urmărim în ce măsură autorul a reușit să împlinească acest deziderat. Reprezentînd după însăși cuvintele autorului „sinteza a peste două decenii și jumătate de activitate arheologică întocmită cu gîndul de a dezvolta proble- matica asupra cunoașterii armatei romane și aportul ei la procesul romanizării", cartea tratează prezența militară romană în toate implicațiile sale. Lucrarea lui C.M.V. începe cu o foarte scurtă introducere în care ne sînt prezentate primele conflicte militare daco-romane, cucerirea Daciei și organizarea administrativă a provinciei tratate. In această expunere generală există însă o inadvertență, anume că Dacia Inferior ar fi fost o provincie procuratoriană condusă de un legatus Augusti (p. 11)1 După un sumar istoric al cercetărilor, se trece la subiectul propriu-zis al cărții. Mai întîi se prezintă unitățile militare din Dacia Inferior a căror listă este preluată după „Oltenia romană" și IDR II. Ele sînt grupate astfel: legiuni, cohorte, ale și numeri. Ar fi fost însă mai firesc să se respecte ordinea rangului unităților și, deci, ca după legiuni să urmeze alele și abia apoi cohortele. De asemenea, nu putem să nu amintim că, așa cum este unanim recunoscut în ultima vreme, cărămizile romane, inclusiv cele lucrate de unitățile militare și ștampilate cu numele lor, se bucurau de regimul unor materiale de construcție obișnuite. Deci, prezența cărămizilor purtînd ștampilele mai multor unități în același castru nu dovedește în mod necesar că în el au staționat toate trupele respective. In mod sigur aceasta este situația la Slăveni -unde în nici un caz nu și-au putut avea garnizoana atîtea trupe cîte ștampile de unități cunoaștem. De asemenea, dacă sîntem de acord cu opinia autorului, după care cohors III Cam- pestris c.R. este milliaria1, ar fi greu de acceptat că în castrul de la Drobeta cu o suprafață mai mică de 2 ha a putut staționa concomitent și cohors I Cretum. Și mai lipsită de temei este afirmația lui C.M.V. după care în fortificația neiden- tificată de la Craiova (considerată, bineînțeles, fără vreo dovadă, a fi fost antica Pelendava) si-ar fi avut garnizoana o vexillație din numerus Maurorum de la Răcari. Nesigură ni se p'are și identificarea trupei din burgul de la Boița cu o vexillație din legiunea XIII Gemina, numai pe baza descoperirii aici a unor cără- 1 Opțiunea rămasă neexplicată a autorului s-ar putea baza pe faptul că unitatea era comandată de tribuni. Dacă ținem însă seama de posibilitatea ca respectiva trupă să facă parte dintre cohortele alcătuite inițial din cetățeni romani și nu dintre acelea care au primit titlul ca distincție pentru faptele de arme, ar fi totuși posibil ca ea să fi fost condusă de tribuni chiar dacă era numai quinge- naria. Aceasta poate constitui explicația pentru împrejurarea că ea nu apare menționată ca milliaria în diplomele militare. Pentru discuția problemei, vezi P. A. Holder, Studies in the Auxilia of the Roman Army from Augustus to Trajan, BAR, S. 70, 1980, p. 66, cu bibliografia. 832 RECENZII nuzi ștampilate ale respectivei unități, mai ales dacă ne gîndim că fortificațiile de acest tip erau apărate aproape întotdeauna de auxiliari. In ceea ce privește garnizoana castrului Cumidava, credem că ea a fost alcătuită așa cum a stabilit M. Macrea din cohors VI nova Cumidavensium. Alexandriana2 și nu din cohors I Vindelicorum cum s-a presupus în urma unei lecturi forțate acceptate și de C.M.V.3 Și mai semnificativă ni se pare situația de la Boroșneul Mare, unde ni se afirmă că, intr-o fortificație de 90x70 m, ar fi putut staționa, chiar dacă în unele cazuri succesiv, nu *mai puțin de 7 unități, dintre care trei cu totalitatea efective- lor, una dintre acestea fiind chiar o ala (p. 52—53)! Fără a fi epuizat observațiile care se pot face referitor la această secvență a cărții, vom menționa o problemă în care autorul își proclamă originalitatea, aceea a evoluției efectivelor trupelor romane staționate în Dacia Inferior. C.M.V. pornește în calculul său de la diplomele militare din anii 129 și 140 date pentru armata Daciei Inferior. Apoi, remarcînd pe bună dreptate că în nici un caz nu era necesar ca într-un an să se facă lăsări la vatră din toate unitățile staționate într-o provincie și, deci, că diplomele respective nu ne menționează toate auxiliile, adaugă și datele obținute din inscripțiile descoperite chiar în castrele provinciei. Folosind această bază documentară, el ne oferă dizlocarea unităților din Dacia Inferior și apoi Malvensis, crezind a surprinde cinci situații diferite. Apoi, înmulțind număi ui unităților cu al soldaților ce le compuneau, calculează totalul efectivelor. Trebuie însă să arătăm că există o serie întreagă de elemente care contrazic concluziile autorului. Mai întîi, se cuvine să menționăm că lipsa după anul 140 a unor diplome militare pentru Dacia Inferior îngreunează foarte mult posibili- tățile de calcul. Apoi este foarte probabil ca Drobeta și Bumbești ale căror trupe apar în diploma din 110 pentru Dacia și lipsesc din diplomele Daciei Inferior să fi făcut parte din Dacia Superior4. Deci, respectivele unități ar trebui scăzute de fiecare dată din totalul trupelor provinciei. Și mai grav este că autorul nu încearcă nici o corelare a numărului de castre și a dimensiunii lor cu totalul de trupe pe care îl presupune, ca în cazul fortifi- cației de la Boroșneul Mare. Astfel, faptul că nu cunoaștem încă nici o unitate de pe așa-zisul limes transalutan îl determină să ignore din calculul său întreaga gar- nizoană a acestuia. Prin urmare, în condițiile în care nu cunoaștem cu o precizie mulțumitoare nici datarea majorității castrelor și nici în multe cazuri garnizoana lor, ca să nu mai vorbim de incertitudinea asupra însăși întinderii provinciei, acest calcul este prematur. Că este așa ne-o dovedesc chiar marile ezitări ale autorului. Astfel la fiecare dintre cele cinci situații stabilite de el ni se oferă pentru numărul soldaților două cifre total diferite: în primul caz consideră unitățile așa cum apar din inscripții, quingenariae sau milliariae și pe cele al căror efectiv nu este precizat ca fiind quingenariae, iar în al doilea, pe cele nemenționate expres ca milliariae. Trebuie arătat însă că termenul de quingenaria era utilizat foarte rar în antichitate dacă exceptăm pe autorii militari Hyginus sau Vegetius. Astfel, deoarece avem pînă acum doar o singură unitate în tot Imperiul desemnată indubitabil cu acest titlu în inscripții5, atunci cînd nu există vreun indiciu trupele sînt considerate în mod general ca quingenariae. 2 Aceasta fiind însă o unitate nou recrutată în timpul dinastiei Severilor și stabilită la Cumidava și nu cea de a Vl-a cohortă recrutată de la Cumidava și staționată printr-o coincidență în castrul situat tot acolo. Vezi și N. Gostar, în ActaMN, VI, 1969, p 479, nr. 16. 3 I. I. Russu, in AHA, 17, 1976, p. 46—58; oricum nu ni se pare posibil că respectiva cohortă ar fi putut fi identică cu cohors I Vindelicorum milliaria, despre care nu avem nici un indiciu că ar fi părăsit în timpul lui Severus Ale- xander castrul de la Tibiscum. 4 Vezi C. C. Petolescu, în SCIV, 22, 1971, 3, p. 413—420, cu discuția întregii probleme. 5 P. A. Holder, op. cit., p. 6, cu bibliografia. Inscripțiile sînt datate în seco- lul III. RECENZII 833 In concluzie, cea de a doua cifră este total fantezistă, întrucît pe lîngă faptul că nu ne putem aștepta la denumirea unităților cu titlul de quingenariae se știe pozitiv că cele milliariae erau mai puține și, în plus, dat fiind rangul lor superior, el era de multe ori atestat sau reieșea din titulatura și carierele comandanților. Din păcate, autorul a preferat să ne ofere cifre duble pentru efectivele unităților în loc să analizeze rangul comandanților lor, deși ar fi avut la îndemînă lucrarea de referință a lui H. Devijver6. Oricum, ținem să subliniem că nu am mai întîlnit în nici o lucrare acest sistem ciudat de a da în permanență efective duble ale garnizoanelor provinciale, mai ales atît de diferite, întrucît ele anulează însăși uti- litatea calculului respectiv. Incertitudini tot așa de mari ridică și numărul de soldați pe care C.M.V. îl consideră a fi aparținut diferitelor vexillații stabilite în provincie. Dacă cifrele presupuse de el pentru vexillații sînt oricum arbitrare, în ceea ce privește cele trei centurii legionare — pe care le crede a fi făcut parte din armata Daciei Inferior între anii 129—138 — sîntem siguri că ele nu au putut staționa un timp cit de cît important în provincie, întrucît presupuneau comanda supremă a unui legat. De altfel, nu se remarcă nici că numerus equitum lllyricorum provine din transforma- rea lui vexillatio equitum lllyricorum (p. 47) și, deci, că aceeași unitate nu poate avea cînd 100—200, cînd 500 soldați. Prin urmare, lipsa unei baze de calcul obiective ne face să nu putem ac- cepta rezultatele lui C.M.V. nici măcar ca aproximative. In continuare, autorul întocmește o listă a militarilor din Dacia Inferior gru- pați, conform gradelor, în patru categorii: milites gregarii, principales, centuriones, tribuni și praefecti. Deși toate numele compunînd lista sînt preluate, cu o singură excepție — decurionul Crispinus — din monografia ,.Oltenia romană", întîlnim și aici unele erori. Astfel printre gregales sînt trecuți un beneficiar de tribun și un ci'ocatus, care evident ar fi trebuit încadrați la principales. Fără să insistăm, în- trucît lucrurile sînt bine cunoscute, ținem să amintim doar că evocatus nu desem- na in secolele II—III pur și simplu un reangajat, ci, provenind dintre pretorieni, reprezenta cel mai mare grad do principales, fiind un candidat de centurion ce avea dreptul să poarte chiar și semnul rangului acestora (vitis). Ultima categorie de militari reprezentată de comandanții de unități, tribuni și praefecti, a fost tratată la un nivel de informare anacronic, fără să se consulte lucrarea lui H. De- vijver7 și nici recenzia sa cu analiza unor cariere, făcută de C. C. Petolescu8. Capitolul următor, cel mai amplu al lucrării, ne prezintă fortificațiile. La cele din Muntenia și Oltenia, publicate în monografia lui D. Tudor, autorul adaugă și pe cele din colțul de sud-est al Transilvaniei, preluate din rapoartele autorilor săpăturilor. Pentru a evita o repetare prea fidelă a lui D. Tudor, C.M.V. ne adaugă la castrcle din valea Oltului, la care a practicat el însuși săpături, o serie de de- talii tehnice de foarte mare amănunt, precum și o bogată ilustrație constînd în planuri generale și fotografii. Din aceste fotografii, dar și din planuri (fig. 70, 71, 73) reiese clar că după executarea a două sondaje în cruce pentru depistarea zi- durilor de incintă a urmat dezvelirea lor prin șanțuri înguste executate atît pe partea exterioară cît și pe cea interioară a acestora. Practicarea aceluiași sistem dc săpătură și pentru construcțiile interioare a dus la rezultatul că nu s-au sur- . prins decît acelea ridicate din piatră. Așa că, excepție făcînd castrul Arutela, ale cărui construcții interioare erau din piatră, în celelalte cazuri cercetarea a fost oprită fără să se încerce lămurirea topografiei interne a fortificațiilor. Această orientale a săpăturilor a făcut imposibilă observarea vreunor construcții din lemn și chirpic și tot ea constituie o explicație pentru sărăcia surprinzătoare a inven- tarului arheologic mobil descoperit. C.M.V. afirmă, de asemenea, că unele dintre fortificațiile cercetate de el au particularități cu totul excepționale. Astfel despre turnul izolat de la Arutela se pretinde că ar fi fost de formă semicirculară, iar despre castrele de la Arutela, Ră- G Prosopografia militiarum equestrium quae fuerunt ab Augusto ad Gallienum, I—III, Louvain, 1976—1977, 1980. 7 Vezi supra nota 6. 8 SCIVA, 32, 1981, 3, p. 468—471, 834 RECENZII dăcinești, Titești, Copăceni și Racovița că nu ar fi avut șanțuri de apărare. Dacă pentru forma pretins semicirculară a turnului nu avem nimic de adăugat decît că ar fi și unică în Imperiu și in același timp inutilă, în cazul castrelor aserțiunea avînd implicații mult mai generale, se cuvine să ne oprim un moment asupra ei. întrucît, cu excepția rarisimă a castrelor construite pe platouri cu pante foarte abrupte, romanii executau totdeauna și șanțuri de apărare, este absolut cert că ele au existat și la cele cinci fortificații cercetate de autor. Faptul că nu au fost depistate prin săpături se poate datora mai multor cauze. Mai întîi, așa cum se știe, șanțurile de apărare erau întrerupte în dreptul porților, apoi în unele cazuri aluviunile Oltului fiind destul de groase, secțiunile trebuiau executate mai în pro- funzime, iar, in sfîrșit, in alte cazuri, secțiunile nici măcar nu au depășit ber- ma (fig. 72). Anumite inadvertențe se strecoară și la prezentarea fortificațiilor cercetate de alți arheologi. Astfel la p. 127 se afirmă, într-un context care ne împiedică să ve- dem o greșeală de tipar, că valul castrului Cumidava ar fi avut grosimea colosală de 33 m — și ea, de departe, unicat în Imperiu. De asemenea, creează confuzie utilizarea constantă a termenului de praetorium pentru a desemna principia, la 23 ani de la descoperirea inscripției de la Reculver, care a tranșat definitiv disputa asupra denumirii clădirii comandamentului castrelor romane9. Se adaugă și alte erori de amănunt asupra cărora nu vom mai insista — cum ar fi numirea în continuare a horreum-ului de la Arutela „clădirea colegiului militar", in ciuda determinării sale corecte de către Radu Florescu și Ioana Bogdan- Cătăniciu, sau afirmația că șanțul castrului Cătunele ar fi fost „despărțit în două fire de apă“. Drumurile provinciei nu rămîn nici ele în afara atenției autorului care ne postulează pe baza analogiilor cu epoca modernă, două artere rutiere încă necu- noscute în literatură: una între Craiova și Romula, iar alta între Bumbești și Stolniceni. Ultimul capitol, cel dedicat armamentului, nu-și găsește o paralelă în „Oltenia romană". El reprezintă în fapt un inventar care în cazul vîrfurilor de suliță și săgeată este organizat pe tipuri stabilite după forma lor geometrică, iar la cele- lalte piese după criterii mai greu sesizabile. Rezervîndu-ne pentru alt prilej o discuție amănunțită asupra valorii criteriilor de clasificare ale autorului, ca și asupra utilității stabilirii unei tipologii pentru armele dintr-o singură provincie romană fără a ține seama de situația din restul Imperiului, ne vom limita doar la cîteva remarci de detaliu nelipsite însă de o oarecare semnificație. Printre tipurile de vîrfuri de lance, alături de cele filiforme și rombice, este pus și unul denumit în mod nefericit ca „lanceolatw. Să fi vrut oare autorul să su- gereze că vîrfurile de lance aparținind celorlalte tipuri nu ar fi lanceolate? Credem că echivocul s-ar fi putut evita folosind un termen care să nu fie nici pleonastic, eventual cel de „foliform". Inacceptabilă este și definirea unor vîrfuri de săgeată descoperite la Jidava (fig. 113/12) ca fiind piramidale cu trei muchii. După cum se observă cu claritate în desen, unele dintre ele sînt de tipul cu trei aripioare care își trag originea cea mai îndepărtată încă din săgețile scitice, iar celelalte sînt într-adevăr piramidale însă cu patru muchii! Pe de altă parte, este inutilă ezitarea autorului în a atribui tecilor de spatha buterolele prezentate a căror funcționalitate a fost de mult sta- bilită, ele fiind în plus și clasificate ca făcînd parte din tipul „în formă de pelta“ (Peltaformigortband). în ceea ce privește cele două așa-zise pumnale scurte „cluna- culum", ele sînt cu siguranță simple cuțite cu un tăiș, un exemplar de numai 11 cm lungime, folosite de soldații romani în scopuri gospodărești și care se găsesc în abundență în tot Imperiul în contexte militare sau civile. Ajungem, în sfîrșit, la una dintre cele mai neobișnuite erori întîlnite într-o lucrare de tipologie. Prezentîndu-ne fragmentele de coifuri descoperite de Gr. C. Tocilescu la Jidava și publicate de D. Tudor10, C.M.V. ne menționează 7 frag- 0 Pentru întreaga problemă, vezi R. Fellmann, Die Principia des Legionslagers Vindonissa und das Zentralgebăude der romischen Lager und Kastelle, Brugg, 1958; H. von Petrikovits, Die Innenbauten romischer Legionslager wăhrend der Principatszeit, Opladen, 1975; R. Fellmann, Principia — Stabsgebăude, Kleine Schriften ..., Limesmuseum Aalen, nr. 31, Stuttgart, 1983. 10 D. Tudor, în BCMI, 37, 1944, p. 79—81, fig. 3—4. RECENZII 835 mente de cristae (p. 183, nr. 2), de lungimi diferite, însă la ilustrația la care ne trimite (fig. 123) găsim o calotă de coif fragmentară. Mergînd la articolul lui D. Tudor, ne dăm seama că s-a preluat de acolo un număr din catalogul descoperi- rilor (nr. 23) unde sînt prezentate cristae-le însă nu și figura indicată (fig. 3/2), ci o alta (fig. 4/3) reprezentînd o calotă, desen pus întîmplător pe aceeași pagină cu legenda sus-menționată. In acest fel se omit dintre piesele publicate de D. Tudor o calotă de coif și cristae-le, una în text, celelalte în ilustrație! Faptul că autorul s-a uitat numai pe o pagină a articolului respectiv de unde a preluat oarecum la întîmplare legende de figuri și desene de piese explică și împrejurarea că nu ne indică metalul din care erau confecționate, deși acesta era menționat în lucrarea citată. Semne de întrebare ridică și un așa-zis fragment de coif descoperit la Arutela (p. 183, nr. 3), aflat în patrimoniul Muzeului Militar Central însă neilustrat în carte. Datorită faptului că la prima publicare (SMMIM, 12, 1979, p. 140) el era considerat numai ca un posibil fragment de coif, fără precizarea părții din care ar fi făcut parte, iar fotografia la o scară foarte mică este inutilizabilă, considerăm că, cel puțin deocamdată, el trebuie exclus din repertoriul armelor provinciei. Despre masca de coif de la Romula ni sc propune fără nici un argument a o considera ca făcînd probabil parte din dotarea unei cohorte a legiunii XXII Pri- migenia. întrucît pe ea sînt inscripții numind doi posesori ce făceau parte din turmaeu, iar călăreții legionari erau încadrați în centurii, această atribuire este exclusă. O precizare este necesară și în legătură cu armurile romane. Autorul ne afirmă că în Dacia s-ar fi folosit lorica segmentata și lorica squamata. Implicit reiese că cel de al treilea tip de lorica, lorica hamata (cămașa de zale) n-ar fi fost utilizat în provincia noastră, care în acest fel s-ar singulariza în cadrul întregului Imperiu. Că nu ar putea fi așa, este evident, dată fiind unitatea de organizare și do- tare a armatei romane, iar un fragment, încă inedit, descoperit la Turda (informație M. Bărbulescu) ne arată că lipsa pînă acum a acestui tip de lorica nu a reprezentat decît o lacună de cercetare. Desigur că afirmația autorului după care plăcile de lorica squamata sînt adesea rotunde (p. 185) nu reprezintă decît o exprimare confuză care vrea să însemne că ele sînt, de cele mai multe ori, de formă rectangulară cu marginea inferioară rotunjită. Din păcate, inventarul armelor din Dacia Inferior omite o serie de piese chiar publicate, cum ar fi prinzătoare de teacă, miniaturi de lance sau litere-aplice de centiroane cu inscripția VTERE FELIX12. De asemenea, lipsește și o descriere cît de sumară a echipamentului militar roman în secolele II—III care ar fi permis o plasare în context a pieselor prezentate. Scurta concluzie a autorului la inventarul armelor din provincie „armele chiar provinciale nu erau făurite la întîmplare, ci după reguli bine stabilite care respectă o anumită nuanță regulamentară", este cu siguranță corectă. Am rea- minti numai că armata romană era cantonată, cu excepția gărzii pretoriene și urbane, exclusiv în provincii, iar modalitatea prin care se realiza dotarea cu armament a trupelor este în linii generale cunoscută13. La sfîrșitul cărții, în loc de concluzii generale, ni se oferă cîteva pagini des- pre ..urmările prezenței armatei romane în Dacia Inferior". Aici aflăm cu surprin- dere că valul numit „Brazda lui Novac de nord" era „întărit de-a lungul său cu fortificații de genul celor de la Hinova și turnuri de observații și semnalizare". In cazul în care autorul deține în mod real dovezi despre existența acestor forti- ficații necunoscute pînă în prezent, dată fiind importanța lor excepțională pentru datarea și, deci, interpretarea respectivului val, sperăm că le va publica cît mai curînd. în încheiere se cuvine să mai amintim că stilul lucrării lasă de multe ori de dorit, uneori existînd chiar dificultăți în înțelegerea sensului frazelor. 11 Lectura inscripțiilor la J. Garbsch, Romische Paraderiistungen, Miinchen, 1978, p. 69—70, piesa O 40. 12 Pentru prinzătoarele de teacă, vezi articolul nostru în ActaMN, XX, 1983, P- 451—466, iar pentru centiroane cel din Muzeul Național, 7, 1984, p. 69—73, Am- bele materiale prezintă alături de toate piesele publicate și altele inedite provenind din întreaga Dacie. 13 Vezi J. Oldenstein, în BerRGK, 57, 1976, p. 68—85, cu bibliografia. 836 RECENZII Așa cum credem că a reieșit din întreaga noastră expunere, cartea lui C.M.V. reprezintă o încercare temerară, care nu a reușit însă să depășească capitolele corespunzătoare ale „Olteniei romane“, nici prin nivelul documentării și nici prin cel al interpretării. Rămlnem convinși că o eventuală nouă ediție ar permite co- rectarea majorității erorilor, atît a celor semnalate de noi, cît și a celor care ne-au scăpat sau pe care le-am trecut cu vederea din dorința economiei de spațiu tipografic. LIVIU PETCULESCU R. J. A. Wilson, Piazza Armerina, Granada Publishing, Londra, 1983, 124 p. Sub îndrumarea lui Malcolm Todd, profesor la Universitatea din Exeter, Edi- tura Granada a început publicarea unei serii intitulate „Situri arheologice", care își propune reevaluarea științifică a siturilor celebre prin reinterpretarea lor la nivelul cunoștințelor actuale. Cea de a patra carte a acestei serii, aparținînd cunoscutului specialist în arheologia romană a Siciliei, R.J.A. Wilson, este dedicată vilei romane tîrzii dc la Piazza Armerina, cea mai bogată clădire rurală romană cunoscută pînă acum. Reprezentînd prima monografie în limba engleză a celebrului monument, car- tea lui R.J.A. Wilson plasează vila în întregul context economic, social și artistic al epocii in care a fost ridicată. Primul capitol, dedicat descrierii monumentului ca atare, ne oferă o tratare concisă a materialului, care ține însă în același timp seama de întreaga biblio- grafie. In scurtul istoric al cercetării ni se subliniază un element care a influențat în mod sensibil interpretarea descoperirii. Este vorba dc faptul că cea mai mare parte a acestei clădiri, de 1,5 ha, cu ziduri care se ridicau la suprafață uneori pînă la 8 m înălțime, a fost dezvelită de G. V. Gentili în numai cinci campanii, între 1950 și 1954. A urmat apoi un adevărat val de literatură științifică provocat de impresia copleșitoare a uriașei suprafețe de mozaic pavimentar descoperit, calculată la aproximativ 35U0 m-, deocamdată cea mai mare la o singură clădire romană. Deoarece în toată literatura nu există vreun profil sau plan de săpătură, iar cu excepția primului raport preliminar nici inventarul arheologic mobil descoperit, însăși datarea monumentului a trebuit să se bazeze aproape în exclusivitate pe criterii stilistice. Pornind de la situația arătată, A. Carandini a executat în 1970 cîteva secțiuni care au oferit date stratigrafice importante, fără să poată însă su- plini carențele determinate de metoda utilizată în dezvelirea monumentului. Descrierea propriu-zisă a vilei insistă, așa cum este normal, asupra celui mai frapant element al său, mozaicurile, în proporție covirșitoarc figurate. Se remarcă totuși că decorația mai cuprindea placaje de marmură provenind din toate marile zone producătoare ale Imperiului, fresce și statui, alcătuind un ansamblu cu ade- vărat impresionant. Analiza critică a tuturor elementelor de datare disponibile — stilul mozaicu- rilor, planul clădirii și mai ales materialul arheologic descoperit în sondajele din 1970 — îl determină pe R.J.A. Wilson să plaseze construirea vilei între anii 300 și 320—5, iar durata sa de utilizare la aproximativ 150 ani. Pornind de la interpre- tarea planului clădirii și a elementelor constructive se stabilește că ea trebuie să fi fost ridicată după o concepție unitară, eventual cu o singură modificare majoră, efectuată însă chiar in timpul construcției sau imediat după aceea. Urmează un al doilea capitol dedicat analizei mozaicurilor, în care autorul își propune să abordeze următoarele probleme: originea inspirației desenelor între- buințate; durata realizării proiectului și dacă există dovezi în însăși mozaicuri despre o perioadă de timp considerabilă între începerea și terminarea lor; dacă putem vorbi despre unul sau mai mulți meșteri responsabili pentru fiecare compo- ziție; și dacă mozaicurile au fost realizate de un singur atelier foarte productiv sau mai multe „firme", în mod normal concurente. La toate aceste întrebări, a căror complexitate reiese din însăși enumerarea lor, R.J.A. Wilson nu răspunde prin studierea mozaicurilor în conformitate cu anumite principii de gust personal câre ar fi oricum arbitrare și care, de altfel. RECENZII 837 au dus pînă acum la tot atîtea clasificări cîți autori. Abandonînd criteriile estetici- zante, el își axează analiza pe valorificarea tuturor clementelor pe care i le oferă cunoașterea profundă a întregii producții de mozaicuri romane ca și pe determi- narea unor particularități de detaliu cu valoare de marcă de atelier. întrucît rezultatele obținute printr-o asemenea metodă de cercetare, evident singura valabilă, sînt în același timp deosebit de semnificative și numeroase, ne vedem siliți să ne limităm doar la prezentarea concluziilor generale. Elementul fundamental este acela că, împotriva a ceea ce s-a afirmat de multe ori, nu există argumente convingătoare care să împiedice atribuirea tuturor mozai- curilor de la Piazza Armerina aceluiași atelier nord-african, aproape sigur situat la Cartagina. Astfel că explicația diferențelor în standardul de execuție, atît de des invocate, nu este de căutat în activitatea mai multor ateliere, ci mai degrabă în diferite nivele de îndemînare, firești, în interiorul aceluiași atelier. Apoi, deoarece întreaga comandă trebuie să fi fost terminată în 5 pînă la maximum 10 ani, reiese clar că în Africa existau întreprinderi de mozaicuri de dimensiuni încă nebănuite pînă acum. Cel de al treilea și ultim capitol urmărește plasarea vilei în contextul Sici- liei romane și apoi al întregului Imperiu roman tirziu. Mai întîi se încearcă să se stabilească dacă ea reprezenta centrul unei latifundii care oferea baza cel puțin a unei părți a bogăției etalate în construcția sa, sau era un palat izolat al unui bogătaș. Deși autorul subliniază că un răspuns ferm la această întrebare nu poate fi dat fără noi săpături, el determină, atît prin analiza planului clă- dirii cît și prin cercetări personale de suprafață, că în jurul vilei existau indubi- tabil alte construcții. Din păcate însă, în stadiul actual al cercetării, nu se poate preciza dacă acestea erau doar camere de serviciu sau ele includeau și clădiri agri- cole, legate de cultivarea moșiei adiacente. De aceea rămîne doar o presupunere, apreciată, este drept ca verosimilă, că proprietarul vilei stăpînea și zona înconjură- toare, eventual pînă la statio Philosophiana, situată la 6 km distanță. O altă problemă abordată este dacă Piazza Armerina trebuie considerată un fenomen unic sau ea poate fi comparată cu vile similare ca proporții ori lux, din Sicilia și din restul Imperiului. în acest context ni se prezintă două descoperiri re- cente de excepțională importanță, vilele de la Tcllaro și Patti care au aruncat o lumină asupra condițiilor prospere din Sicilia în epoca romană tîrzie. în ambele cazuri este vorba de construcții ceva mai mici și mai puțin bogat decorate, dar reprezentînd exemple ale aceleiași categorii de locuințe rurale de lux și care, în esență, dovedesc că Piazza Armerina nu era un fenomen izolat în Sicilia. Se con- tinuă apoi cu analiza tuturor vilelpr romane tîrzii din Imperiu, prezentînd ana- logii arhitecturale sau decorative cu Piazza Armerina: Woodchester, Milreu, Rioseco de Soria, Montmaurin, Valentine, Desenzano, Ravenna, Ldffelbach, Gamzigrad, Fe- nekpuszta. Toate aceste vile îi permit autorului să afirme că deși nu reprezenta un unicat în Imperiu, Piazza Armerina rămîne totuși o clădire excepțională prin mărimea sa și numărul și varietatea mozaicurilor. Cele arătate mai sus constituie pentru R.J.A. Wilson o premisă a abordării mediului social căruia îi aparținea proprietarul vilei. Astfel, el dovedește ca ne- fondate toate argumentele aduse în favoarea identificării proprietarului vilei cu un împărat. Principalele sale contraargumente sînt extrase din însăși elementele construcției ca atare sau din decorul mozaicurilor. Printre acestea se remarcă și observația că bereta cu fundul plat, apărînd în mozaicul „Marii vînători“, nu era purtată exclusiv de tetrarhi cum s-a afirmat ci, așa cum reiese din numeroase monumente figurate ale epocii — Arcul lui Galerius, sarcofage, un diptic de fildeș din secolul V — făcea parte și din costumul altor persoane. După analiza și a altor elemente arheologice, cu aceeași competență ce îmbrățișează aspectele cele mai diverse de civilizație materială și spirituală a Imperiului roman în secolul IV, ni se probează din punct de vedere istoric imposibilitatea ca unul dintre cei doi even- tuali proprietari ai vilei, Maximian sau Maxențiu, să o fi putut utiliza efectiv. Și ceilalți ipotetici candidați la proprietatea asupra Piezzei Armerina care au fost propuși în literatură, posesori ai unor funcții administrative precise sau membri ai unor familii cunoscute, sînt rînd pe rînd respinși printr-o argumentare strînsă. Concluzia autorului este aceea că posesorul vilei era unul dintre cei mai bogați oameni din Imperiu, foarte probabil un membru al familiilor aristocrate din Roma. El trebuie să fi făcut parte din clasa senatorială, ai cărei reprezen- tanți abandonau în secolul IV din ce în ce mai mult activitatea politică și se retră- geau pe domeniile rurale izolate, acolo unde se bucurau nu numai de anumite 838 RECENZIE avantaje fiscale dar și de o mai mare securitate în această epocă de tulburări și atacuri barbare. Deci, vila are semnificația unui monument al hedonismului neîn- frînat și al apolitismului clasei conducătoare romane in epoca Dominatului. In încheiere, se cuvine să arătăm că, datorită competenței sale ca arheolog de teren, stăpînirii întregii bibliografii a problemei și nu în ultimul rînd datorită remarcabilului său spirit critic, R.J.A. Wilson reușește să ne ofere o imagine com- plexă și în același timp coerentă a unuia dintre cele mai impresionante monu- mente romane. Rezultatele obținute din această cercetare sînt apoi integrate organic în întregul context al Imperiului tîrziu, vila de la Piazza Armerina ajungînd să ne ofere o serie de repere ferme în înțelegerea istoriei epocii în care a fost creată. Prin toate aceste calități „Piazza Armerina" se înscrie ca un model de reeva- luare a unei descoperiri excepționale a cărei cercetare părea, la prima vedere, încheiată. De asemenea, trebuie amintit că la reușita cărții contribuie condițiile grafice remarcabile, ilustrația de calitate constînd din fotografii, desene și planuri, ca și bibliografia la zi și indicele, anexele obișnuite ale unei lucrări științifice de linută. LIVIU PETCULESCU Kiss Attila, Baranya megye X—XI. szâzadi sirleletei (Cimitire din sec. X^Xl in comitatul Baranya), Akadâmiai Kiado, Budapest, 1983, 306 p. + 121 planșe. După publicarea cimitirelor de epocă avară (Avar Cemeteries in Countij Ba- ranya. Cemeteries of the Avar Period (567—829) in Hungary, Budapest, 1977, pre- zentată de către Ioana Hica-Cîmpeanu, în ActaMN, XIX, 1982, p. 763—764), cunos- cutul cercetător Attila Kiss încearcă să sintetizeze în monografia de față descope- ririle mai vechi și mai noi din cimitirele aparținînd epocii arpadiene timpurii din fostul comitat medieval Baranya (unele localități fac parte în prezent din comi- tatele Tolna și Somogy, altele se află în Iugoslavia). • In Introducerea lucrării (p; 7—42) sînt prezentate etapele cercetărilor siste- matice și' descoperirile fortuite (practic în tot cursul veacului nostru, pînă in 1973), punctele fiind marcate pe cele134 de hărți detaliate cuprinzînd așezările amintitului comitat. : ; . Următorul capitol, Descrierea' și valorificarea cimitirelor de eppcă.arpadiană din sec. X—XI. din comitatul’ Baranya (p. 43—274), cel mai consistent, cuprinde, aranjate în ordine alfabetică, 41 de obiective (completate cu încă 4 cq fac parte din actualul comitat, la p. 279—290) cu descoperiri mai ample sau mai modeste, Autorul folosește pentru fiecare obiectiv aceleași date,, și anume: locul, și împre- jurările descoperirii (un.scurt istoric al cercetărilor acolo unde este cazul); numele probabil al așezării medievale și primele atestări documentare; inventarul mormin- telor (cu trimiteri la planșele cu desene și fotografii); locul de păstrare al in- ventarului (muzee, colecții, inventare); bibliografie. Sînt menționate (toate dațcle legate de rit,, ritualuri, orientare etc., acest capitol, ca de altfel întreaga lucrare, remareîndu-se prin metodologia folosită în analiza, tuturor aspectelor legate Be cercetarea necropolelor. ....... .. . . ... în cazul cimitirelor cercetate exhaustiv, textul este îpșpțit de planurile aces- tora, precum și de planuri cu. poziția necropolelor și a punctelor izolat? cu des- coperiri în raport cu localitățile moderne. . ... , , . i;; , : Firește că în această scurtă prezentare nu vom insista asupra tqțurQr i desco- peririlor. Merită totuși să stăruim puțin asupra cimitirului de la Majs, . care, ocupă Și în lucrare un spațiu.‘deosebit (p. 77—154), cel mai mare, .și cel car?, aduce cel? mai revelatoare date pentru; reconstituirea realităților istorice de la începutul mi- leniului nostru. Săpat în întregime între 1963—1967, cimitirul cuprinde .1137