Ediția I a acestei lucrări a primit în 1993 Premiul TRAI AN SĂVULESCU al Academiei Române Prof. dr. Constantin PÂRVU Laureat al Premiului Academiei Române UNIVERSUL PLANT6LOR Ediția a IV-a Revizuită și completată Editura ASAB București, 2006 Copyright © Editura ASAB - 2006 Editura ASAB B-dul Unirii, nr. 14, bl. 6A, mezanin, cod postai 040106, București tel. 021-336.38.95 fax. 021-336.38.93 www.asab.ro e-mail: comercial@asab.ro Coordonare tehnică: Nicolae Diaconu Tehnoredactare: Mihai Ciolan Grafică copertă și prelucrare desene: Andreea Grosoșiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României PÂRVU, Constantin Universul plantelor / Constantin Pârvu. - București Editura ASAB, 2006 Bibliogr. ISBN 973-7725-10-7 81 374.2:58=135.1 Cuvânt înainte Din cele mai vechi timpuri omul a avut pre- ocupări deosebite pentru a pătrunde în tainele vieții plantelor. Le-a studiat structura morfo- anatomică, fiziologia, evoluția și, o dată cu acestea, utilitatea. Secretul vieții lor, intimi- tatea proceselor biochimice desfășurate la ni- vel celular și subcelular, în contextul organismului ca întreg, au fost în mare parte dezlegate, dar au mai rămas încă necunos- cute pe care omul le poate elucida printr-o constantă, perseverentă și exigentă preocu- pare. Se știe astăzi că viața tuturor animalelor și a omului depinde de existența plantelor, care guvernează legi severe și exacte ale echilibrului biologic. Ele sunt singurele ca- pabile să transforme materia anorganică în materie organică, purifică aerul de di oxid de carbon și îl împrospătează cu oxigenul, abso- lut necesar respirației animalelor și omului, servesc drept hrană pentru animalele fîtofage și om, sunt materie primă peptru multe pro- cese tehnologice industriale. în decursul ere- lor geologice, prin carbonizarea depozitelor vegetale au rezultat cărbunii de pământ, im- portantă resursă de energie, așa cum astăzi, sub ochii noștrii, în tinoave și bahne, mușchiul și alte plante erbacee sunt transformate în turbă. Multe specii de plante sunt folosite la ame- najarea scuarurilor, grădinilor publice, ce ser- vesc drept spații de odihnă și destindere după o zi de muncă. Frumusețea și varietatea florilor, primăvara și vara, coloritul contrastant al frun- zelor în zilele de toamnă înnobilează sufletul uman cu gingășia sentimentului de mulțumire, dezvoltându-i forța de creație, oferindu-i pers- pective senine. Numeroase specii de plante servesc drept remediu pentru vindecarea unor boli. Substan- țele organice sintetizate și substanțele anor- ganice acumulate în ele au acțiune farmacodinamică incontestabil mai benefică decât a multor medicamente. Peste 50% dintre speciile de plante autohtone sunt folosite în medicina științifică și tradițională. Utilizarea terapeutică a unor specii de plante este cu- noscută încă de pe timpul dacilor. în acest sens Ovidiu și Dioscoride menționează în scrierile lor numeroase plante medicinale folosite de daci. Plantele medicinale din țara noastră au un conținut ridicat de principii active, motiv pentru care au fost și sunt solicitate la export de in- dustriile de medicamente și firmele prelucră- toare din străinătate. La scara întregii planete, există însă nu- meroase specii de plante pe cale de dispariție. Ele sunt declarate monumente ale naturii și ocrotite teritorial prin lege. Flora României are în structura sa numeroase plante endemice și relicte, de valoare științifică inestimabilă. Călăuzit de aceste argumente am conside- rat necesar să aduc în fața cititorului interesat posibilitatea cunoașterii unor aspecte de mare importanță științifică și practică din domeniul biologiei vegetale privind biochimia, citologia, histologia, morfologia, anatomia, fiziologia, taxonomia, sistematica, ecologia și filogenia plantelor, la care se adaugă elemente de Universul plantelor VI Cuvânt înainte fitocenologie, geobotanică, fitogeografie, pre- cum și prezentarea a peste 600 specii de plante spontane și cultivate, cu deosebită utilitate pen- tru om. Fiecare specie de plantă se legitimează cu denumirea populară și științifică urmată de în- cadrarea în familie, alte denumiri populare sub care mai este cunoscută în țară, descrierea bo- tanică succintă pentru recunoaștere, răspândi- rea în țară și asociația vegetală din care face parte, răspândirea pe glob, compoziția chimică, toxicologia plantei, importanța ei în alimentație, industrie, bioterapie, practicată de medicina umană și medicina veterinară, cosmetică, api- cultură, zootehnie, silvicultură, agricultură, den- drologie, protecția mediului, vopsitorie vegetală etc. Terminologia și abrevierile nomenclaturale utilizate au fost luate din Flora R.S.R., Flora Europaea, Codul internațional de nomenclatură botanică și Codul internațional pentru nome- nclatura plantelor cultivate. Diferitele denumiri populare regionale au fost preluate din Al. Bor- za, și inserate ca atare, altele au fost culese de noi din etnobotanica satelor românești. Am adoptat cel mai recent sistem de clasificare filogenetică elaborat de A.G. Cronquist, A.L. Takhtajan, IV. Zimmermann, acceptat de E. Ehrendorfe 1971, 1978 și folosit în lucrările botaniștilor români I. Pop, I. Hudișan, D.Mititelu, I. Cristurean, Lucia Lungu, Gh. Mohan, Gh. Di- horu, N. Roman, C. Pârvu. Numărul de cromozomi ce formează setul de bază în genomul genurilor și numărul de cromozomi din celulele somatice al speciilor au fost luate din Flora ilustrată a României de Vasile Ciocârlan (1988, 1990). Rețetele prezentate pentru tratarea diferite- lor categorii de boli au fost luate din Plante medicinale - izvor de sănătate de Ovidiu Bojor, Mircea Alexan (1981); Bioterapie de Virgi! Gei- culescu (1986); Vademecum fitoterapeutic de A. Radu, Ecaterina Andronescu (1983); Plante medicinale în terapia modernă de Maria-Ale- xandrina Peiulescu, Horia Popescu (1978); Fructele și legumele - factori de terapie natura- lă de Mircea Alexan, Ovidiu Bojor (1983); Tratamentul bolilor prin legume, fructe și cere- ale de Jean Valnet (1986). Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire de Gr. Constantinescu, Elena Hațeganu-Buruiană (1986); Index farma- ceutic de Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stâ- neșcu. De un real folos a fost lucrarea Compendiu de gemoterapie clinică de Fer- nando Piteră (2000), de unde au fost preluate rețete de tratament, având ca material biologic muguri de arbori și arbuști, mlădițele tinere de arbuști, rădăcinile tinere de arbori și arbuști, scoarța internă de arbuști etc. Multe rețete sunt culese din fitoterapeutica populară de pe întreg teritoriul țării și inserate ca atare în text. Acest lucru a necesitat un efort deosebit pe parcursul a zece ani. Rețetele pentru tratarea animalelor au fost luate din Practicum de fitoterapie și fito- toxicologie în medicina veterinară de Eugen Neagu, Constantin Stătescu (1985); Remedii populare folosite în bolile animalelor de Inge- borg Bogdan (1989); Toxicologie veterinară de Gheorghe Pârvu, Daniela Nica, Mihaela Costea (2003). Rețetele pentru vopsitul fibrelor natu- rale cu plante au fost luate din Vopsitul tradițio- nal și modern în gospodărie de Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu (1984). Mulțumim în mod deosebit prof. univ. dr. Constantin Chirilă, dr. Pavel Chirilă, prof univ. dr. Lucian Gavrilă, prof. univ. dr. doc. Vlad lo- nescu-Șișești, membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice, dr. Petre Papacostea, care ne-au acordat un sprijin deosebit în definiti- varea lucrării, atât prin riguroasa revizie știin- țifică realizată, cât și prin sugestiile date, prin materialul bibliografic pus la dispoziție, prin in- tervențiile pertinente în text. De asemenea, aduc alese considerații domnului Viorel Vizi- reanu, colecționar de carte veche, care mi-a pus la dispoziție literatură științifică rar întâlnită în acest domeniu. Ținem să mulțumim pentru deosebita execu- ție a materialului ilustrativ talentaților graficieni Marinela Năzâreanu (desen alb-negru), Valeria Paulian, Cezar Melametman, Mircea Șerban (desen color). Un merit deosebit revine Editurii Enciclope- dice, căreia îi aducem sincerele noastre mul- țumiri pentru sprijinul acordat în pregătirea primei ediții a lucrării, care a fost primită cu un interes deosebit din partea cititorilor, epuizân- du-se din librării în câteva zile, precum și urmă- toarelor ediții II și III. De asemenea, sincere mulțumiri îi aducem întregului colectiv al Editurii ASAB, care prin- tr-un efort susținut și competență profesională a făcut ca această lucrare să vadă din nou lumina tiparului într-o ediție nouă, cu un text revăzut și completat cu rețete de homeopatic și gemo- patie. Ediția a doua și, mai ales, ediția prezentă au cunoscut o reașezare și o îmbogățire a in- formației bioterapeutice, adăugându-se noi date privind tratarea oamenilor și animalelor cu ajutorul plantelor, selectate atât din biote- rapia medicinei umane, cât și a celei veterinare culte, precum și din cea tradițională, etnoi- atrică. Universul plantelor VII Cuvânt înainte Dorim ca ediția de față sa fie cât mai utila cititorilor din România, precum și celor din alte țâri care manifestă interes față de preocupările noastre. Omul de știință arde nu pentru sine, ci pentru progresul științei și transmiterea ei urma- șilor. Nimic nu rămâne după dispariția lui dacă nu a reușit să lase pe drumul etern și fertil al vieții măcar o urmă care să ateste că a existat. El trebuie de timpuriu să înțeleagă sensul efemer al existenței sale, așa după cum crizan- temele înțeleg sensul toamnei conferindu-i fru- musețe. Metode de folosire a plantelor medicinale Din practica fitoterapeuticâ de-a lungul timpului se cunoaște că, în cazul unor boli, se poate folosi o singură plantă, iar în cazul altora, un amestec de plante sau părți de plante combinate între ele în diferite proporții în scopul obținerii unui efect terapeutic maxim. Medicamentele obținute din plante sunt destinate atât uzului intern, cu administrare pe cale orală, cât și uzului extern, cu aplicare pe anumite părți ale corpului sau pe întregul corp. Formele de preparare variază în funcție de mo- dul de folosire. Infuzia este o extracție apoasă. Cantitatea de plantă prevăzută de rețetă se introduce în- tr-un vas, de exemplu într-o cană ceramică (200-250 ml) peste care se toarnă apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se consumă conform prevederii rețetei. Decoctul constă în fierberea plantei într-un timp determinat de 5-10-15-30 minute. Fier- berea timp de 5-15 minute se aplică părților aeriene ale plantei și a părților din plantă care conțin mucilagii. Urmează un repaus de 15-20 minute când vasul se ține acoperit, după care se strecoară. Produsele vegetale constând din rădăcini, rizomi, scoarță, semințe se fierb 30 minute soluția extractivă se strecoară fierbinte. Reziduul se stoarce și apoi se spală, iar apa rezultată se completează până la volumul cerut de rețetă. Maceratul asigură o soluție extractivă din planta verde sau uscată, sau părți din planta verde sau uscată. Lichidul de macerare poate fi apa, glicerina, alcoolul, vinul, oțetul, uleiul. Maceratul cu apă rece. Apa, mai întâi se fierbe și apoi se răcește. Produsul vegetal proaspăt sau uscat (flori, frunze), sau planta întreagă proaspăta mârunțită sau uscată și mârunțitâ se introduce într-o cantitate de apă, vasul se acoperă și se lasă la temperatura camerei timp de 6-8 ore, apoi se strecoară. Durata de timp stabilită nu trebuie să se depășească, deoarece se pot dezvolta microorganisme. Soluția obținută se folosește imediat, iar restul care rămâne se păstrează la frigider, în sticle închise la culoare și astupate cu dop de plută. Maceratul glicerinat. Planta medicinală, verde sau uscată, se mârunțește. Se cântărește din ea 100 g plantă proaspătă sau 50 g plantă uscată și se introduce într-un vas. Se pregătește soluția de macerare din 900 ml apă și 100 ml glicerinâ. Se amestecă bine până la uniformizare. Soluția obținută se adaugă pes- te plantă. Vasul se acoperă și se lasă la tempe- ratura camerei (15 - 25° C), timp de 6-12 ore. Lichidul rezultat din macerație se filtrează prin tifon. Se păstrează la rece, în sticle închise la culoare și bine astupate cu dop. Cel mai bine este să se pregătească un macerat glicerinat cât se folosește într-o zi. Maceratul hidrogliceroalcoolic se bazea- ză pe folosirea materialului plastic recoltat de la plante. El constă din muguri, mlădițe tinere, scoarța internă a rădăcinilor etc și din materialul extraactiv reprezentat de alcool, apă și glicerinâ. Materialul proaspăt recoltat de la plante se curăță de impurități, se tritureazâ și apoi se pune într-un recipient de sticlă de culoare brună care se astupă cu dop. Se toarnă imediat alcool de 9CP și se lasă la macerat 5 zile. După acest timp se adaugă peste alcool un amestec de glicerinâ plus apă în proporție de 1:1 și se continuă macerarea încă trei săptămâni. Totul se calcu- lează astfel încât produsul final să aibă o greu- tate de 20 de ori mai mare decât materia primă. Raportul constant medicament - solvent trebuie să fie de 1:20. Soluția alcool - apă - glicerinâ este capabilă să extragă din muguri și alte părți ale plantei toate principiile active pe care le au. Glicerina are o putere de dizolvare mai mare decât alcoolul sau alți solvenți. După expirarea termenului de macerare se trece la decantare și apoi la filtrare. Reziduul se stoarce și ceea ce rezultă se adaugă soluției filtrate. Se lasă 48 de ore pentru decantare și apoi se filtrează din nou. Se aduce soluția la volumul solicitat. Maceratul hidrogliceroalcoolic obținut se va dilua în proporție de 1:10 cu o soluție preparată separat din 50 părți glicerinâ, 30 părți alcool și 20 părți apă. Se obține astfel un preparat din prima diluție decimală (1DH) care are 18° și o densitate de 1:1. 21.02.2006 Autorul Cuvântul editorului Lucrarea de față, expresie a unor îndelun- gate eforturi și a unei pasiuni nemărginite pen- tru natură, are în vedere două obiective: definirea termenilor, noțiunilor din domeniul bo- tanicii și prezentarea principalelor specii de plante din perspectiva utilizării principiilor lor active în tratamentul bolilor umane și veterinare și nu numai, sporind astfel valoarea practică și aplicativă a lucrării. La elaborarea acestei enciclopedii, autorul a ales definirea concisă a termenilor, noțiunilor, descrierea succintă și, totodată, la subiect a speciilor de plante, mijlocind lecturarea plă- cută, captivantă, care să satisfacă dorința cu- noașterii universului plantelor. Enciclopedia cuprinde mai mult de 850 de termeni și noțiuni din domeniul botanicii și peste 750 de specii de plante. Au fost tratate numai speciile care au un spectru foarte larg de utilizare, cele ocrotite, plantele considerate monumente ale naturii; nu au fost descrise familii de specii vasculare în Flora României; nu au fost descrise familii de ciuperci, ordine, clase, încrengături; au făcut excepție câteva grupări mari de ciuperci, alge, mușchi și ferigi, iar dintre plantele superioare, pinofitele și magnoliofitele. Majorității speciilor de plante li se prezintă un summum de informații privind diversele lor utilizări, în industrie, alimentație, toxicologie, bioterapie, medicină, medicină veterinară, cos- metică, agricultură, zootehnie, apiculturâ, pro- tecția mediului, protecția solului, dendrologie etc. Alături de aceste informații sunt prezentate noțiuni de: genetică, citologie, histologie, mor- fologie, fiziologie, biochimie, geobotanică ș.a. Fiecare articol poate avea una sau mai mul- te semnificații în domeniul botanicii, iar, după caz, autorul a oferit date și explicații suplimen- tare în scopul accentuării importanței sale știin- țifice. Sperăm ca prezenta lucrare, prin conținutul său, să fie un reper științific pentru cei fascinați de universul plantelor și de un real folos celor care mai speră și cred în miracolul principiilor active din plante, oferind remediul homeotera- piei și gemoterapiei în tratarea bolilor grave umane și veterinare. Orientarea în enciclopedie Dirijarea informațiilor științifice și practice către publicul larg s-a conceput pe baza urmă- toarei scheme, deschisă spre înțelegerea ori- cui: - numele românesc al plantei; între pa- ranteze, numele latin al plantei); familia; însu- șirile care o definesc; enumerarea celor mai cunoscute denumiri populare (regionalisme) ale plantei; încadrarea fitogeografică; date enciclopedice asupra istoriei descrierii, cu- noașterii, cultivării plantei; arealul de origine și cel actual; suprafețele cultivate; cerințele agrofitotehnice; descrierea botanică; com- poziția chimică, în măsură orientării viitoarei palete a utilizărilor plantei; Universul plantelor IX Cuvântul editorului - domeniile de utilizare: toxicologie, bio- terapie, alimentație, industrie, medicină umană, medicină veterinară, cosmetică, zootehnie, agricultură, pomicultură, silvicultură, apicultură, protecția mediului, ornamental, vopsitorie. In- formațiile prezentate în toate aceste domenii au fost parte selectate și prelucrate din lucrări de specialitate, parte culese direct din folclor și prezentate ca atare. Termenii, noțiunile și speciile de plante sunt ordonate alfabetic, cuvântul-titlu fiind scris cu litere verzale aldine, urmat de numele latinesc, scris cursiv și de familie (când este vorba de specie). De exemplu: IZMĂ CREAȚĂ (Mentha spicata), fam. La- miaceae. Cifra exponent, după unele cuvinte-titlu, in- dică numărul de ordine al omonimelor din text. De exemplu: SÂNGELE-VOINICULUI (Nigritella nigra)... SÂNGELE-VOINICULUI (Nigritella rubra)... Sensurile diferite ale aceluiași termen au fost despărțite, în interiorul articolului, prin cifre arabe aldine. De exemplu: SCUTELUM 1. Cotiledon al embrionului... 2. Apencieal labiului... 3. Apoteciu diseiform... Săgeata din interiorul sau de la sfârșitul articolului indică trimiterea la termenul în drep- tul căruia este pusă, pentru completarea infor- mației. De exemplu: ... O floare este alcătuită din -> PEDUN- CUL, -> RECEPTACUL, -> CALICIU (K), -> COROLĂ (C)₄ -» ANDROCEU (A) si -» Gl- NECEU (G) ... CALICIU ...... H FLOARE, SEPALE, TE- PALE, PERIANT, PERIGON) Sinonimul este inserat la sfârșitul definiției, despărțit de ea prin punct și virgulă. De exemplu^ LUFĂ (Luffa cylindrica), fam. Cucurbitace- ae...\ sin. burete vegetal. în text, sinonimele sunt inserate alfabetic, despărțite de cuvântul sinonim prin virgulă. De exemplu: BOABE, RĂCHIȚELE Noțiunile precedate de săgeată sunt inse- rate tot alfabetic, dar sunt separate de cuvântul la care se face trimiterea prin săgeată. De exemplu: HETEROAUXINĂ -> AUXINĂ Denumirile populare ale plantelor sunt tre- cute tot la sfârșitul definiției. De exemplu: AFIN (Vaccinium myrtillus), fam. Ericace- ae...; se mai numește afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăză, cucuzie, pomușoare... întrucât această enciclopedie se dorește a avea și un caracter practic, aplicativ, textul a fost însoțit de 317 desene alb-negru și 410 de- sene color grupate în 64 de planșe. Desenele alb-negru sunt marcate în text cu „fig. 1", „fig. 2" etc., iar cele color, cu „PI. 1,1 ",„PI. II, 2", etc., cifra arabă trimițând la numărul de ordine al speciei în planșa respectivă. Cele 64 de planșe color, care prezintă cele mai utilizate specii de plante în tratamentul bolilor umane și veterina- re, au fost introduse la sfârșitul lucrării. De asemenea, avem convingerea că aceste figuri color vor oferi un indiciu suplimentar în identificarea acestora în natură de către cei dornici să le recolteze în scopul utilizării prin- cipiilor lor active. Pentru completarea informației și orientarea cititorului, după bibliografie sunt inserate: - clasificarea botanică a speciilor de plante descrise în lucrare; - indexul de denumiri populare ale plantelor; - indexul de denumiri științifice ale plan- telor; - indexul de boli (medicină umană, medi- cină veterinară) care pot fi tratate cu plante; - indexul de plante folosite în cosmetică. Abrevieri si simboluri y anh. = anhidru Srg. = subregn As. = Asociație s.u. substanță uscată Car. = Caracteristic subvar. subvarietate cca = circa u.i. = unități internaționale CI. = clasă V. = vezi (în cazul trimiterii la convar. = convariantă planșele color) dai. = daltoni var. = varietate f. = forma krad --- kilorad Fam. --- familie ---> --- vezi (în cazul trimiterii pen- f.c. --- formă comună tru completarea informației) fig. = figură * --- actinomorf 9 = grame •i- = zigomorf Inc. = încrengătură î- monosimetric  = Ângstrom K = caliciu C° --- grade Celsius K(5) --- caliciu gamosepal 1 = litru K(5) = caliciu cu sepalele parțial jim = milimicron unite mg = miligram k5 = caliciu dialisepal mol = greutate moleculară C(5) corolă gamopetală pm = micrometru C(5) corolă cu petale parțial pg = microgram unite rin = micronanometru C5 = corolă dialipetală nm. --- nanometru (5) = cifra indică numărul de Ord. --- ordin elemente florale, iar pa- Pl- = planșă ranteza formată din linii PPm --- părți per milion întrerupte indică unirea Reg. = regn parțială a lor. Scl. = subclasă P perigon Sfam. --- subfamilie A = androceu sin. --- sinonim G = gineceu sp. --- specie, species G(2) gineceu format din două s.p. --- substanță proaspătă cârpele unite, cu ovar ssp. subspecie superior Universul plantelor___________________________XI___________________________Abrevieri și simboluri gineceu format din 2 car- () = elemente concrescute G(2) pele unite, cu ovar inferior [ ] = verticele concrescute G(2) gineceu format din 2 car- y = gama pele unite, cu ovar semi- p = beta inferior 8 = delta mic T troficitate A = delta mare 9 flori unisexuate feminine x = genomul (setul de bază) cy = flori unisexuate masculine la genuri £ flori hermafrodite 2n = numărul de cromozomi 0 (zero) = lipsa unui verticil din celulele somatice Lunile anului au fost notate, în text, astfekla înflorire, cu cifre romane (I—XII); la referiri generale prin abreviere (ian., febr., mart., apr., iun., iul., aug., sept., oct., nov., dec.). Cuprins ABSORBȚIE/1 Alimentație / 8 ACANTHÂCEE/4 Bioterapie / 9 ACAULE/4 Recoltare / 9 ACERACEE/4 Medicină umană / 9 ACERVUL/5 Ornamental / 9 ACHENĂ/5 AGRIȘ/9 ACHENODIU/5 Descriere / 9 ACID FOLIC/5 Compoziție chimică / 9 ACID 3 INDOLILACETIC / 5 Alimentație / 9 ACIDL ASCORBIC/5 Industrie / 9 ACID PANGAMIC / 5 Bioterapie / 9 ACID PANTOTENIC/5 Medicină umană / 9 ACID PTEROIL GLUTAMIC / 5 Apicultură /10 ACIZI ORGANICI/5 Al DE PĂDURE/10 ACTINOMICETE / 5 Descriere /10 ACTINOTROPISM / 5 Industrie /10 ACULEU/5 Ornamental /10 ADENINĂ/6 AISOR/10 ADERMINĂ/6 AKINETOSPORANGE /10 AERENCHIM/6 ALBĂSTRELE/10 AFIN/6 Descriere /10 Descriere / 6 Compoziție chimică /10 Compoziție chimică / 6 Bioterapie /10 Alimentație / 6 Medicină umană /10 Industrie / 6 Medicină veterinară /11 Bioterapie / 6 Cosmetică /11 Recoltare / 7 Agricultură /11 Medicină umană / 7 Apicultură /11 Medicină veterinară / 8 Ornamental /11 Apicultură / 8 ALBUMINE/11 AGAR-AGAR / 8 ALBURN/11 AGAVACEE/8 ALCALOIZI/12 AGLICĂ/8 ALELOPATIE /12 Descriere / 8 ALEUROSPOR /13 Universul plantelor XIII Cuprins ALGE ALBASTRE/13 ALGE BRUNEZ 13 ALGE ROȘII/13 ALGE VERZI/14 ALISMATACEE /14 ALOE/14 Descriere /15 Compoziție chimică /15 Bioterapie /15 Medicină umană /15 Medicină veterinară /15 Ornamental /16 ALOGAMIE/16 ALTERNANTĂ DE GENERAȚII / 16 ALTOIRE / 18 ALUN/19 Descriere /19 Compoziție chimică /19 Alimentație /19 Industrie / 20 Bioterapie / 20 Recoltare / 20 Medicină umană / 20 Medicină veterinară / 21 Silvicultură / 21 Apicultura / 21 Ornamental / 21 ALUN SĂLBATIC/21 ALUN TURCESC/21 Descriere / 21 Compoziție chimică / 21 Medicină umană / 21 Medicină veterinară / 21 Apicultură / 21 Ornamental / 21 AMARANTACEE/21 AMARILIDACEE / 22 AMĂREALĂ¹ / 22 Descriere / 22 Compoziție chimică / 22 Bioterapie / 22 Recoltare / 22 Medicină umană / 22 Medicină veterinară / 23 AMĂREALĂ² / 23 Descriere / 23 Compoziție chimică / 23 Bioterapie / 23 Recoltare / 23 Medicină umană / 23 AMENT/23 AMFITECIU/23 AMFITROP/23 AMIDE / 23 AMIDON/24 AMIGDALINĂ / 24 AMILOGENEZĂ / 24 AMITOZĂ / 25 AMUR/25 ANACARDIACEE/25 ANASON/25 Descriere / 25 Compoziție chimică / 25 Industrie / 25 Bioterapie / 25 Recoltare / 26 Medicină umană / 26 Medicină veterinară / 26 Toxicologie / 27 Apicultură / 27 ANDROCEU/27 ANDROFOR/28 ANDROGINIE/28 ANDROSTIL/28 ANEMOFILIE / 28 ANEMOGAMIE / 29 ANEMORFIE/29 ANEURINĂ/29 ANGELICĂ/29 Descriere / 29 Compoziție chimică / 29 Alimentație / 29 Industrie / 30 Bioterapie / 30 Recoltare / 30 Medicină umană / 30 Medicină veterinară / 30 Cosmetică / 30 Apicultură / 30 Ornamental / 30 ANGHINARE/31 Descriere / 31 Compoziție chimică / 31 Alimentație / 31 Industrie / 31 Bioterapie / 31 Recoltare / 31 Medicină umană / 31 Medicină veterinară / 32 Apicultură / 32 ANGHINARE DE GRĂDINĂ / 32 ANIN ALB/32 Descriere / 32 Compoziție chimică / 32 Industrie / 32 Medicină umană/33 Medicină veterinară / 33 Apicultură / 33 Protecția mediului / 33 Ornamental / 33 Vopsitorie / 33 ANIN DE MUNTE/34 Descriere / 34 Protecția mediului / 34 Universul plantelor XIV Cuprins ANIN NEGRU/34 Descriere / 34 Compoziție chimică / 35 Industrie / 35 Bioterapie / 35 Recoltare / 35 Medicină umană / 35 Medicină veterinară / 35 Agricultură / 36 Ornamental / 36 Vopsitorie / 36 Alte utilizări / Mitologie / ANINIȘ / 36 ANIZOFILIE / 37 ANIZOGAMETI / 37 ANIZOGAMIE / 37 ANTERA/37 ANTEZINĂ / 37 ANTIBIOTICE/37 ANTIPODE/37 ANTIVITAMINE/37 ANTOCIANI / 37 ANTOGENEZĂ/37 APARAT GOLGI/38 APARAT STATOLITIC / 39 APARAT STOMATIC / 39 APĂRĂTOARE/40 Descriere / 40 Compoziție chimică / 41 Bioterapie / 41 Medicină umană/41 Apicultură / 41 APIACEE / 41 APOCINACEE / 41 APOGAMIE / 42 APOMIXIE / 42 APOSPORIE/42 APOTECIU / 43 AQUIFOLIACEE / 44 ARABANI/44 ARACEE/44 ARAHIDE/44 Descriere / 45 Compoziție chimică / 45 Alimentație / 45 Medicină umană/45 Zootehnie / 45 ARALIACEE / 45 ARBORE DE CACAO/45 Descriere / 46 Compoziție chimică / 46 Alimentație / 46 Industrie / 46 Medicină umană / 46 ARBORE DE CAFEA/46 ARBORE MAMUT/46 Descriere / 46 Ornamental / 46 ARBORI/46 ARBUȘTI / 47 ARDEI/47 Descriere / 47 Compoziție chimică / 47 Alimentație / 47 Industrie / 47 Bioterapie / 48 Recoltare / 48 Medicină umană / 48 Medicină veterinară / 48 Cosmetică / 48 ARECACEE/48 ARISTOLOCHIACEAE / 49 ARMURARIU / 49 Descriere / 49 Compoziție chimică / 49 Industrie / 49 Bioterapie / 49 Recoltare / 49 Medicină umană / 49 Medicină veterinară / 49 Apicultură / 49 ARNICĂ/50 Descriere / 50 Compoziție chimică / 50 Bioterapie / 50 Recoltare / 50 Medicină umană / 50 Medicină veterinară / 51 Cosmetică / 51 ARȚAR AMERICAN/51 Descriere / 51 Silvicultură / 51 Apicultură / 51 Ornamental / 51 ARȚAR TĂTĂRESC / 51 Descriere / 51 Silvicultură / 52 Apicultură/52 Ornamental / 52 Vopsitorie / 52 ASCLEPIADACEE/52 ASCOMICETE / 52 ASFODELINA / 53 ASIMILATIA CARBONULUI / 53 ASIMILATIE CLOROFILIANĂ / 53 ASMĂȚUÎ / 53 Descriere / 53 Compoziție chimică / 53 Alimentație / 53 Bioterapie / 53 Recoltare / 54 Medicină umană / 54 Cosmetică / 54 Universul plantelor XV Cuprins Apicultură / 54 BERBERIDACEE / 63 Ornamental / 54 BETULACEE/64 ASOCIAȚIE VEGETALĂ / 54 BIBILICĂ/64 ASPLENÎACEE / 54 Descriere / 64 ASPIDIACEE / 54 Apicultură / 64 ASTERACEE/54 Ornamental / 64 ASTROSCLEREIDE / 55 BIOFORMĂ/64 ATIRIACEE/55 BIGNONIACEAE / 66 ATROPINĂ/55 BIOSFERA/66 AUTOGAMIE / 55 BOABE/ 66 AUTOPOLENIZARE / 57 BOB/66 AUTOSTERILITATE / 57 Descriere / 66 AUXINĂ/57 Alimentație / 66 AVENASTEROL / 58 Bioterapie / 66 BABITA-NOROCULUI / 59 Recoltare / 67 BACA / 59 Medicină umană/67 BACTERIA / 59 Medicină veterinară / 67 BACTERIOCLOROFILĂ / 59 Zootehnie / 67 BACTERIOFITA / 59 Agricultură/67 BACTERIOVIRIDINĂ / 59 Apicultură/67 BALSAM/59 Vopsitorie / 67 BALSAMINACEE / 59 BOBORNIC/67 BAME/60 Descriere / 67 Descriere / 60 Compoziție chimică / 67 Compoziție chimică / 60 Alimentație / 67 Alimentație / 60 Bioterapie / 67 Industrie / 60 Medicină umană / 67 Bioterapie / 60 BORAGINACEE / 68 Medicină umană / 60 BOZ / 68 BARBA-ÎMPĂRATULUI / 60 Descriere / 68 Descriere / 60 Compoziție chimică / 68 Medicină umană / 61 Alimentație / 68 Ornamental / 61 Bioterapie / 68 Alte utilizări / 61 Recoltare / 69 BASIDIOMICETE / 61 Medicină umană / 69 BATAT/61 Medicină veterinară / 69 Descriere / 61 Agricultură / 69 Alimentație / 61 Apicultură/69 Industrie/61 Vopsitorie / 69 Zootehnie / 61 BRACTEOLĂ/70 BĂLOȘEL/62 BRAD/70 Descriere / 62 Descriere / 70 BĂNUȚI / 62 Compoziție chimică / 71 Descriere / 62 Industrie / 71 Compoziție chimică / 62 Bioterapie / 71 Alimentație / 62 Medicină umană / 71 Bioterapie / 62 Medicină veterinară / 72 Recoltare / 62 Apicultură / 72 Medicină umană / 62 Protecția mediului / 72 Cosmetică / 63 Ornamental / 72 Apicultură / 63 BRAHIBLASTE / 72 Ornamental / 63 BRAHISCLEREIDE / 72 BĂTRÂNIȘ/63 BRASICACEE / 72 Descriere / 63 BRASICASTEROL / 73 Medicină umană / 63 BRĂDET/73 Alte utilizări / 63 BRĂDIȘOR/73 BEGONIACEE / 63 Descriere / 73 Universul plantelor XVI Cuprins Compoziție chimică / 73 Compoziție chimică / 82 Bioterapie / 73 Recoltare / 82 Recoltare / 73 Medicină umană / 82 Medicină umană / 73 Medicină veterinară / 83 BRÂNCĂ/74 Ornamental / 83 Descriere / 74 BUBERIC/83 Medicină umană / 74 Descriere / 83 BRÂNCUȚĂ/74 Compoziție chimică / 83 Descriere / 74 Bioterapie / 83 Bioterapie / 74 Recoltare / 83 Recoltare / 74 Medicină umană / 83 Medicină umană / 74 Medicină veterinară / 84 BRÂNDUȘĂ DE NISIP/74 Apicultură / 84 Descriere / 74 BUCSĂU/84 BRÂNDUȘĂ DE PRIMĂVARĂ / 75 Descriere / 84 Descriere / 75 Compoziție chimică / 85 Apicultură / 75 Toxicologie / 85 Ornamental / 75 Industrie / 85 BRÂNDUȘĂ DE TOAMNĂ / 75 Cinegetică / 85 Descriere / 75 Ornamental / 85 Compoziție chimică / 75 BUJOR/85 Industrie / 75 Descriere / 85 Bioterapie / 76 Compoziție chimică / 85 Recoltare / 76 Alimentație / 85 Medicină umană / 76 Bioterapie / 85 Medicină veterinară / 76 Recoltare / 85 Toxicologie / 76 Medicină umană / 85 Apicultură / 77 Medicină veterinară / 85 Ornamental / 77 Ornamental / 85 BRÂNDUȘĂ GALBENĂ / 77 BUJOR DE MUNTE/85 Descriere / 77 Descriere / 86 Apicultură / 77 Ornamental / 86 Ornamental / 77 BUJOR DE STEPĂ/86 BREBENEL/77 Descriere / 86 Descriere / 77 Ornamental / 86 Compoziție chimică / 78 BUJOR ROMÂNESC/86 Bioterapie / 78 Descriere / 86 Recoltare / 78 Ornamental / 86 Medicină umană / 78 BULB/86 Apicultură / 78 BULBIL/87 BRIOFITE/78 BULBOTUBER / 87 Descriere / 78 BULBUCI DE MUNTE/88 BRUNIȘOR/79 Descriere / 88 Descriere / 80 Medicină umană / 88 Alimentație / 80 Ornamental / 88 BRUSTUR/80 BUMBAC/88 Descriere / 80 Descriere / 88 Compoziție chimică / 80 Alimentație / 89 Bioterapie / 80 Industrie / 89 Recoltare / 80 Bioterapie / 89 Medicină umană / 80 Recoltare / 89 Medicină veterinară / 81 Medicină umană / 89 Cosmetică / 81 Zootehnie / 89 Apicultură / 81 Apicultură / 89 Vopsitorie / 81 BURETE BĂLOS/89 BRUSTUR DULCE/82 BURETE BRUNIȘOR/89 Descriere / 82 BURETE BULBOS/89 Universul plantelor XVII Cuprins BURETE CU PERUCĂ / 90 Descriere / 90 Alimentație / 90 BURETE DE CASĂ / 90 Descriere / 90 BURETE DE MAI/90 Descriere / 90 Alimentație / 90 Tehnologia culturii / 90 BURETE DE ROUĂ/90 Descriere / 90 Alimentație / 90 BURETE DE SCORBURĂ / 90 Descriere / 91 Alimentație / 91 BURETE DE SOC / 91 Descriere / 91 Alimentație / 91 BURETE DULCE/91 Descriere / 91 Alimentație / 91 BURETE GALBEN/91 Descriere / 91 Alimentație / 91 BURETE LĂPTOS/91 Descriere / 91 Alimentație / 92 BURETELE-CERBILOR / 92 Descriere / 92 Toxicologie / 92 BURETELE-OILOR / 92 Descriere / 92 Alimentație / 92 BURETELE-VACII / 92 Descriere / 92 Alimentație / 92 BURETELE-VIPEREI / 92 Descriere / 92 Toxicologie / 92 BURETE PESTRIȚ/93 Descriere / 93 Toxicologie / 93 BURETE PUTUROS/93 Descriere / 93 Alimentație / 93 Medicină umană / 93 Medicină veterinară / 93 BURETE ȘERPESC/93 Descriere / 93 Alimentație / 93 BURETE ȚEPOS/93 Descriere / 94 Alimentație / 94 BURETE VEGETAL/94 BUREȚI DE PRUN¹ / 94 Descriere / 94 Alimentație / 94 BUREȚI DE PRUN²/94 Descriere / 94 Alimentație / 94 BUREȚI DE ROUĂ/94 Descriere / 94 Alimentație / 94 BUREȚI FLOCOȘI/94 Descriere / 94 Alimentație / 94 BUREȚI GĂLBIORI / 95 Descriere / 95 BUREȚI IEPUREȘTI/95 Descriere / 95 Alimentație / 95 BURUIANĂ /95 BUSUIOC/96 Descriere / 96 Compoziție chimică / 97 Alimentație / 97 Industrie / 97 Bioterapie / 97 Recoltare / 97 Medicină umană / 97 Medicină veterinară / 97 Apicultură / 98 Ornamental / 98 BUSUIOC SĂLBATIC/98 Descriere / 98 Compoziție chimică / 98 Alimentație / 98 Bioterapie / 98 Recoltare / 98 Medicină umană / 98 Apicultură / 98 BUSUIOCUL-CERBILOR / 98 Descriere / 99 Compoziție chimică / 99 Industrie / 99 Recoltare / 99 Medicină umană/99 Apicultură / 99 BUTAȘ/99 BUTĂSIRE / 99 BUTOMACEAE/ 99 BUZA-CAPREI /100 Descriere /100 Alimentație /100 BUZUNARE (SPATII) GLANDULARE / 100 BUXACEE/100 CACTACEE/101 CAFEA/101 Descriere /101 Compoziție chimică /101 Toxicologie /101 Alimentație /102 Industrie /102 CAFELUȚE/102 Universul plantelor XVIII Cuprins Descriere /102 Apicultură /102 CAIS/102 Descriere /102 Compoziție chimică /102 Alimentație /102 Industrie /102 Bioterapie /102 Medicină umană /103 Cosmetică /103 Apicultură /103 Ornamental /103 Vopsitorie /103 CALCEA-CALULUI /103 Descriere /103 Toxicologie /103 Alimentație /103 Medicină umană /103 Zootehnie /103 CALCIFEROLI /103 CALICIU/103 CALICUL/104 CALIPTRĂ/104 CALITRICACEE /104 CALOMFIR/104 Descriere /104 Bioterapie /104 Recoltare /105 Medicină umană /105 Cosmetică /105 Alte utilizări /105 CALOTĂ/105 CALOZĂ/105 CAMBIU/105 CAMPANULACEE/105 CAMPESTROL /105 CANABACEE /106 CANACEE/106 CANALE GLANDULARE /106 CAPRIFOLIACEE /106 CAPSULĂ/106 CARDON/106 Compoziție chimică /107 Alimentație /107 Medicină umană /107 Apicultură /107 CARIOCHINEZĂ /107 CARIOFILACEE /107 CARIOLIMFĂ /107 CARIOPSĂ/107 CAROTEN/107 CÂRPELE/107 CARPEN/107 Descriere /107 Compoziție chimică /108 Industrie /108 Bioterapie /108 Recoltare /108 Medicină umană /108 Silvicultură /108 Protecția mediului /108 Ornamental /108 CARTOF/108 Descriere /109 Compoziție chimică /109 Toxicologie /109 Alimentație /109 Industrie /109 Bioterapie /109 Medicină umană /109 Cosmetică /110 Zootehnie /110 CARUNCULĂ/110 CASTAN/110 Descriere /110 Compoziție chimică /110 Alimentație /111 Industrie /111 Bioterapie /111 Recoltare /111 Medicină umană /111 Apicultură /111 Silvicultură /111 Ornamental /111 CASTAN SĂLBATIC/112 Descriere /112 Compoziție chimică /112 Toxicologie /112 Industrie /112 Bioterapie /112 Recoltare /112 Medicină umană /113 Medicină veterinară /113 Zootehnie /113 Apicultură /113 Ornamental /113 CASTRAVETE/113 Descriere /113 Compoziție chimică /114 Alimentație /114 Industrie /114 Bioterapie /114 Medicină umană /114 Cosmetică /114 Apicultură /114 CAȘIȚĂ/114 Descriere /114 CATAFILE/115 CAULIFLORIE /115 CĂDEREA FRUNZELOR/115 CĂLIN/115 Descriere /115 Compoziție chimică /115 Toxicologie /115 Universul plantelor XIX Cuprins Industrie /115 Bioterapie /115 Recoltare /115 Medicină umană /115 Medicină veterinară /115 Apicultură /116 Ornamental /116 Vopsitorie /116 CĂLȚUNAȘI/116 Descriere /116 Compoziție chimică /116 Alimentație /116 Bioterapie /116 Recoltare /116 Medicină umană /116 Ornamental /116 CĂPȘUN/116 Descriere /117 Compoziție chimică /117 Alimentație /117 Industrie /117 Bioterapie /117 Recoltare /117 Cosmetică /117 Apicultură /117 CĂTINĂ ALBĂ/117 Descriere /117 Compoziție chimică /118 Industrie /118 Bioterapie /118 Recoltare /118 Medicină umană /118 Medicină veterinară /118 Silvicultură /118 Apicultură /118 Protecția mediului /118 Ornamental /118 Cinegetică /119 CĂTINĂ MICĂ/119 Descriere /119 Industrie /119 Bioterapie /119 Recoltare /119 Medicină umană /119 Silvicultură /119 Ornamental /119 Alte utilizări /119 CĂTINĂ ROȘIE/120 Descriere /120 Compoziție chimică /120 Industrie /120 Bioterapie /120 Recoltare /121 Medicină umană /121 Silvicultură /121 Ornamental /121 Alte utilizări /121 CĂTUȘE/121 Descriere /121 Compoziție chimică /121 Recoltare /121 Medicină umană /121 Apicultură /122 CĂTUȘNICĂ /122 Descriere /122 Compoziție chimică /122 Bioterapie /122 Recoltare /122 Medicină umană /122 Apicultură /122 CÂNEPA-CODRULUI /122 Descriere /122 Compoziție chimică /122 Bioterapie /122 Recoltare /123 Medicină umană /123 Medicină veterinară /123 Apicultură /123 CÂNEPĂ/123 Descriere /123 Compoziție chimică /123 Industrie /123 Medicină umană /124 Zootehnie /124 Agricultură /124 CÂNEPĂ DE BOMBAY / 124 CÂRCEI/124 CÂRCEL/125 Descriere /125 Compoziție chimică /125 Industrie /125 Bioterapie /125 Recoltare /125 Tehnologia culturii / Medicină umană /125 Ornamental /125 CÂRLIGEI/125 Descriere /125 Compoziție chimică /125 Bioterapie /125 CÂRMÂZ/125 Descriere /125 Compoziție chimică /126 Toxicologie /126 Alimentație /126 Industrie /126 Medicină umană /126 CEAI CHINEZESC/126 Descriere /126 Compoziție chimică /126 Alimentație /126 Medicină umană /126 CEAPA-CIORII /127 Descriere /127 Universul plantelor XX Cuprins Ornamental /127 Compoziție chimică /136 CEAPĂ/127 Industrie /136 Descriere /127 Bioterapie /136 Compoziție chimică /127 Recoltare /136 Alimentație /127 Medicină umană /136 Industrie /127 Silvicultură /136 Bioterapie /127 Apicultură /136 Medicină umană /128 Ornamental /136 Medicină veterinară /129 CER/136 Toxicologie /129 Descriere /137 Cosmetică /129 Bioterapie /137 Apicultură /129 Medicină umană /137 Vopsitorie /129 Silvicultură /137 CEAPĂ DE IARNĂ/130 Apicultură /137 Descriere /130 Ornamental /137 Alimentație /130 CERATOFILACEE /137 CEAPĂ DE MUNTE/130 CERENȚEL/138 Descriere /130 Descriere /138 Compoziție chimică /130 Compoziție chimică /138 Alimentație /130 Alimentație /138 Medicină umană /130 Industrie /138 Apicultură /130 Bioterapie /138 CEAPĂ EȘALOTĂ/130 Recoltare /138 Descriere /130 Medicină umană /138 Alimentație /131 Medicină veterinară /139 Industrie /131 Ornamental /139 Medicină umană /131 CERENȚICĂ DE MUNTE / 139 CEARĂ/131 Descriere /139 Descriere /131 Alimentație /139 Toxicologie /131 Bioterapie /139 Industrie /131 Recoltare /139 Zootehnie /131 Medicină umană /139 Apicultură /131 Apicultură /140 Ornamental /131 Ornamental /140 CEBĂREA/131 CERIFICARE /140 Descriere /131 CERURI/140 Compoziție chimică /131 CERVANĂ/141 Alimentație /131 Descriere /141 Bioterapie /131 Compoziție chimică /141 Medicină umană /131 Bioterapie /141 CEFALODII /132 Recoltare /141 CELASTRACEE / 132 Medicină umană /141 CELOBLAST/132 Apicultură /141 CELULĂ/133 Alte utilizări /141 CELULE ALBUMINIFERE /134 CESALPINIACEE /141 CELULE ANEXE/134 CETINĂ DE NEGI/141 CELULE CU ALCALOIZI / 134 Descriere /142 CELULE MUCILACIGENE /134 Compoziție chimică /142 CELULE OLEIFERE/134 Medicină umană /142 CELULE OXALIFERE /134 Medicină veterinară /142 CELULE REZINIFERE /134 Protecția mediului /142 CELULE SECRETOARE IZOLATE / 135 Ornamental /142 CELULE STOMATICE /135 CHAMEFITE /142 CELULE TANINIFERE /135 CHEMONASTII /142 CELULOZĂ/135 CHEMOTROPISM /143 CENUȘER/135 CHENAF/143 Descriere /136 Descriere /143 Universul plantelor XXI Cuprins Industrie /143 Alimentație /151 Zootehnie /143 Industrie /151 Agricultură /143 Bioterapie /151 CHENOPODIACEE /143 Recoltare /151 CHIMEN/144 Medicină umană /151 Descriere /144 Medicină veterinară /152 Compoziție chimică /144 Cosmetică /152 Alimentație /144 Apicultură /152 Industrie /144 CIMBRU DE GRĂDINĂ / 152 Bioterapie /144 Descriere /152 Recoltare /144 Compoziție chimică /152 Medicină umană /145 Alimentație /152 Medicină veterinară /145 Industrie /152 Zootehnie /145 Recoltare /152 Agricultură /145 Medicină umană /152 Apicultură /145 Apicultură /152 CHIPAROS DE BALTĂ / 145 CIMIȘIR/152 Descriere /145 Descriere /153 Industrie /145 Compoziție chimică /153 Ornamental /145 Industrie /153 CHIROPTEROFILIE /146 Bioterapie /153 CHIROPTEROGAMIE /146 Medicină umană /153 CHITARCĂ/146 Ornamental /154 Descriere /146 CINSTEȚ/154 Alimentație /146 Descriere /154 CIANCOBALANIDĂ /146 Compoziție chimică /154 CIANOGENEZĂ /146 Bioterapie /154 CICADACEE /146 Recoltare /154 CICLOZĂ/146 Medicină umană /154 CICOARE/146 Medicină veterinară /155 Descriere /147 Apicultură /155 Compoziție chimică /147 CIOCUL-BERZEI /155 Alimentație /147 Descriere /155 Industrie /147 Compoziție chimică /155 Bioterapie /147 Bioterapie /155 Medicină umană /147 Recoltare /155 Medicină veterinară /147 Medicină umană /155 Zootehnie /147 CIOLAN/155 Apicultură /147 Descriere /155 CIFELE/148 Alimentație /155 CILI LICHENICI /149 CIPERACEE /155 CILINDRU CENTRAL/149 CIREȘ/156 CIMBRIȘOR/149 Descriere /156 Descriere /149 Compoziție chimică /156 Compoziție chimică /149 Alimentație /156 Alimentație /149 Industrie /156 Industrie /149 Bioterapie /156 Bioterapie /149 Recoltare /156 Recoltare /149 Medicină umană /156 Medicină umană /149 Medicină veterinară /157 Medicină veterinară /150 Cosmetică /157 Cosmetică /150 Apicultură /157 Apicultură /150 CISTACEE/157 Vopsitorie /150 CISTOLIT/157 CIMBRU/ 151 CITOCHINEZĂ /157 Descriere /151 CITODIEREZĂ /158 Compoziție chimică /151 CITOKININE /158 Universul plantelor XXII Cuprins CITOPLASMĂ/158 Compoziție chimică /158 CITRINA/158 CIUBOȚICA-CUCULUI /158 Descriere /158 Compoziție chimică /159 Bioterapie /159 Recoltare /159 Medicină umană /159 Medicină veterinară /159 Ornamental /160 CIUBOȚICA-URSULUI /160 Descriere /160 Medicină umană /160 Ornamental /160 CIUBOȚICĂ MICĂ/ 160 Descriere /160 CIUCIULETE DE PLOP / 160 CIUCUȘOARĂ /160 Descriere /161 Compoziție chimică /161 Bioterapie /161 Recoltare /161 Medicină umană /161 CIUMĂFAIE /161 Descriere /161 Compoziție chimică /161 Toxicologie /162 Bioterapie /162 Recoltare /162 Medicină umană /162 Medicină veterinară /162 Agricultură /162 CIUMĂREA/162 Descriere /163 Compoziție chimică /163 Toxicologie /163 Bioterapie /163 Recoltare /163 Medicină umană /163 CIUPERCĂ ALBĂ/163 CIUPERCĂ DE BĂLEGAR / 163 Descriere /163 Alimentație /163 CIUPERCĂ DE BRANIȘTE / 164 CIUPERCĂ DE CÂMP / 164 Descriere /164 Alimentație /164 CIUPERCĂ DE GUNOI/164 CIUPERCĂ DE PIVNIȚĂ / 164 CIUPERCI/164 CIUPERCI CU BURDUF / 165 CLADODII/165 CLADOM/166 CLEISTOTECIE /166 CLITOCIBE /166 Descriere /166 Alimentație /166 CLOPOTUL-CAPREI /166 Descriere /166 Compoziție chimică /166 Medicină umană /167 Ornamental /167 CLOPOȚEL GALBEN/167 CLORENCHIM /167 CLORHIDRAT DE TIAMINĂ / 167 CLOROPLAST /167 Compoziție chimică /167 COACĂZ NEGRU/168 Descriere /168 Compoziție chimică /168 Alimentație /169 Industrie /169 Bioterapie /169 Recoltare /169 Medicină umană /169 Medicină veterinară /170 Apicultură /170 COACĂZ ROȘU/170 Descriere /170 Compoziție chimică /170 Alimentație /170 Industrie /170 Bioterapie /170 Recoltare /170 Medicină umană /170 Apicultură /171 COADA-CALULUI /171 Descriere /171 Compoziție chimică /172 Bioterapie /172 Recoltare /172 Medicină umană /172 Medicină veterinară /173 Zootehnie /173 Agricultură /173 COADA-CALULUI MARE /173 Descriere /173 Compoziție chimică /174 Medicină umană /174 Medicină veterinară /174 COADA-RACULUI /174 Descriere /174 Compoziție chimică /174 Alimentație /174 Bioterapie /174 Recoltare /174 Medicină umană /174 Medicină veterinară /175 Toxicologie /175 Avicultură /175 COADA-ȘORICELULUI /175 Descriere /175 Compoziție chimică /176 Universul plantelor XXIII Cuprins Alimentație /176 Bioterapie /176 Recoltare /176 Medicină umană /176 Medicină veterinară /177 COENZIMĂ R/177 COLCHICINĂ /177 COLENCHIM /177 COLEOPTIL /178 COLESTOL/178 COLET/178 COLȚIȘOR/179 Descriere /179 Bioterapie /179 Recoltare /179 Medicină umană /179 COMELINACEE /179 CONDRIOCONTE /179 CONDRIOM /179 CONDRIOMITE /179 CONDUCEREA APEI ÎN CORPUL PLAN- TEI/179 CONDUCEREA SUBSTANȚELOR MINERA- LE ÎN PLANTE / 180 CONDURAȘI /181 Descriere /181 Compoziție chimică /182 Alimentație /182 Bioterapie /182 Recoltare /182 Medicină umană /182 Ornamental /182 CONIDIE/183 CONIDIOFOR /183 CONIDIOGENEZĂ /183 CONJUGARE/183 CONOPIDĂ/183 Descriere /184 Compoziție chimică /184 Alimentație /184 Industrie /184 Bioterapie /184 Medicină umană /184 Apicultură /184 CONVOLVULACEE/184 COPALII/184 CORCODUȘ/184 Descriere /184 Alimentație /184 Industrie /185 Bioterapie /185 Apicultură / 185 Ornamental /185 Vopsitorie /185 CORIANDRU /185 Descriere /185 Compoziție chimică /186 Industrie /186 Bioterapie /186 Recoltare /186 Medicină umană /186 Medicină veterinară /186 Zootehnie /186 Apicultură /186 CORM/187 CORN/187 Descriere /187 Compoziție chimică /187 Alimentație /187 Industrie /187 Bioterapie /187 Recoltare /187 Medicină umană /187 Apicultură /188 Protecția mediului /188 Ornamental /188 Vopsitorie /188 CORNACEE/188 CORNACI/188 Descriere /188 Compoziție chimică /189 Alimentație /189 Bioterapie /189 Recoltare /189 Medicină umană /189 Zootehnie /189 Ornamental /189 CORNIȘOR/189 Descriere /189 Compoziție chimică /189 Industrie /189 Bioterapie /189 Recoltare /189 Medicină umană /189 Cosmetică /189 Ornamental /189 CORNUL-SECAREI /190 Descriere /190 Compoziție chimică /190 Medicină umană /190 Medicină veterinară /190 Toxicologie /191 COROLĂ/191 COTILEDOANE /192 CRASULACEE/192 CRĂIȚĂ/193 Descriere /193 Alimentație /193 CRĂIȚE/193 Descriere /193 Compoziție chimică /193 Industrie /193 Bioterapie /193 Recoltare /193 Universul plantelor XXIV Cuprins Medicină umană /193 Ornamental /193 CRĂNȚĂNEI /194 Descriere /194 Alimentație /194 CREASTA-COCOȘULUI¹ /194 Descriere /194 Medicină umană /194 Medicină veterinară /194 Ornamental /194 CREASTA-COCOȘULUI² /194 Descriere /194 Alimentație /194 CREMOCARP /194 CREȘTEREA FRUCTELOR /194 CREȘTEREA PLANTELOR /194 CREȚIȘOARĂ /195 Descriere /195 Compoziție chimică /195 Bioterapie /195 Recoltare /195 Medicină umană /196 Medicină veterinară /196 CREȚUȘCĂ/196 Descriere /196 Compoziție chimică /196 Bioterapie /196 Recoltare /196 Medicină umană /197 Medicină veterinară /197 Ornamental /197 CRIN ALB/197 Descriere /197 Bioterapie /197 Recoltare /197 Medicină umană /198 Medicină veterinară /198 Ornamental /198 CRIN DE PĂDURE/198 Descriere /198 Alimentație /198 Bioterapie /198 Medicină umană /198 Medicină veterinară /198 Ornamental /198 CRIN GALBEN DE MUNTE / 199 Descriere /199 Ornamental /199 CRIOPLANCTOFITE /199 CRIOSESTON /199 CRIPTOPLEUROMITOZĂ /199 CROMATOFOR /199 CROMOPLAST / 200 CROMOZOMI/200 CRUCEA-VOINICULUI / 202 Descriere / 202 Ornamental / 202 CRUCIFERE / 202 CRUCIULIȚĂ/203 Descriere / 203 Compoziție chimică / 203 Bioterapie / 203 Recoltare / 203 Medicină umană / 203 CRUȘĂȚEA/203 Descriere / 203 Bioterapie / 203 Recoltare / 203 Medicină umană / 204 Apicultură / 204 CRUȘIN/204 Descriere / 204 Compoziție chimică / 204 Industrie / 204 Bioterapie / 204 Recoltare / 204 Medicină umană / 204 Medicină veterinară / 205 Toxicologie / 205 Apicultură / 205 Silvicultură/205 Ornamental / 205 Vopsitorie / 205 CUCI/205 Descriere / 205 Alimentație / 205 CUCURBEȚICĂ / 205 Descriere / 205 Compoziție chimică / 206 Toxicologie / 206 Bioterapie / 206 Recoltare / 206 Medicină umană / 206 Medicină veterinară / 206 CUCURBITACEE / 206 CULM/207 CUNUNIȚA/207 Descriere / 207 Compoziție chimică / 207 Medicină umană / 207 Silvicultură / 207 Ornamental / 207 Alte utilizări / 207 CUPRESACEE/207 CURPEN/207 Descriere / 208 Toxicologie / 208 Alimentație / 208 Industrie / 208 Bioterapie / 208 Medicină umană / 208 Medicină veterinară / 208 Cosmetică / 208 Apicultură / 208 Universul plantelor XXV Cuprins Ornamental / 208 CURPEN DE GRĂDINĂ / 208 Descriere / 208 Ornamental / 208 CURPEN DE MUNTE/208 Descriere / 208 CUTICULARIZARE / 209 CUTICULĂ / 209 CUTINĂ / 209 CUTINIZARE / 209 CUTIS / 209 DAFIN/211 Descriere / 211 Alimentație / 211 Bioterapie/211 Medicină umană / 211 Alte utilizări / 211 DALAC/211 Descriere / 211 Compoziție chimică / 212 Toxicologie/212 Medicină umană / 212 Medicină veterinară / 212 DEDIȚEI¹/212 Descriere / 212 Compoziție chimică / 212 Bioterapie / 212 Medicină umană / 212 Ornamental / 212 DEDIȚEI MARI/212 Descriere/212 Compoziție chimică / 213 Toxicologie/213 Bioterapie / 213 Recoltare/213 Medicină umană / 213 DEGEȚEL LÂNOS/213 Descriere / 213 Compoziție chimică / 213 Toxicologie/213 Industrie/213 Bioterapie / 214 Recoltare / 214 Medicină umană / 214 Medicină veterinară / 214 Apicultură / 214 DEGEȚEL ROȘU/214 Descriere / 214 Compoziție chimică / 214 Toxicologie / 215 Bioterapie / 215 Recoltare / 215 Medicină umană / 216 Medicină veterinară / 216 Apicultură / 216 Ornamental / 216 DEHIDRORETINOL / 216 DENTIȚĂ/216 Descriere / 216 Compoziție chimică / 216 Bioterapie / 216 Recoltare/216 Medicină umană / 216 Medicină veterinară / 217 DEPRESAJ/217 DESMOGEN/217 DESORBTIE / 217 DEUTOPLASMĂ / 217 DEZVOLTAREA PLANTELOR / 217 DIACHENĂ/217 DIAGRAMĂ FLORALĂ / 217 DIANDRIE/218 DIATOMEE/218 DIHOGAMIE / 218 DIOECIE/219 DIOSCOREACEE / 219 DIPLOSPORIE / 219 DIPSACACEE / 219 DISAMARĂ/219 DISPERMIE / 219 DOFTOR/219 DOVLEAC/219 Descriere / 220 Compoziție chimică / 220 Alimentație / 220 Industrie / 220 Bioterapie / 220 Recoltare / 220 Medicină umană / 220 Medicină veterinară / 221 Zootehnie / 221 Apicultură / 221 DOVLEAC TURCESC / 221 Descriere / 221 Compoziție chimică / 221 Alimentație/221 Industrie / 221 Bioterapie / 221 Medicină umană / 221 Medicină veterinară / 221 Zootehnie/221 Apicultură/222 DOVLECEL/222 Descriere / 222 Alimentație / 222 Industrie’/222 Bioterapie / 222 Recoltare / 222 Medicină umană / 222 Zootehnie / 223 Apicultură/223 DRACILĂ / 223 Descriere / 223 Compoziție chimică / 223 Universul plantelor XXVI Cuprins Alimentație / 223 Industrie/223 Bioterapie / 223 Recoltare / 223 Medicină umană / 223 Apicultură / 224 Protecția mediului / 224 Ornamental / 224 Alte utilizări / 224 DRAGAVEI / 224 Descriere / 224 Alimentație / 224 Medicină umană / 224 DRAGOSTE / 224 Descriere / 224 Compoziție chimică / 225 Bioterapie / 225 Recoltare / 225 Medicină umană / 225 Medicină veterinară / 225 Mitologie / 225 DREȚE / 225 Descriere / 225 Compoziție chimică / 226 Bioterapie / 226 Recoltare / 226 Medicină umană / 226 Medicină veterinară / 226 Cosmetică / 226 DROBIȚĂ / 226 Descriere / 227 Compoziție chimică / 227 Alimentație / 227 Bioterapie / 227 Recoltare / 227 Medicină umană / 227 Ornamental / 227 Vopsitorie / 227 DROBUȘOR / 228 Descriere / 228 Bioterapie / 228 Recoltare / 229 Medicină umană / 229 Medicină veterinară / 229 Zootehnie / 229 Agricultură / 229 Ornamental / 229 Vopsitorie / 229 DROJDIE DE BERE/230 Descriere / 230 Compoziție chimică / 230 Industrie / 230 Bioterapie / 230 Medicină umană / 230 Medicină veterinară / 231 DROSERACEE / 231 DRUPĂ/231 DRUSE/231 DUD ALB/231 Descriere / 232 Compoziție chimică / 232 Alimentație / 232 Industrie / 232 Bioterapie / 232 Recoltare / 232 Medicină umană / 232 Medicină veterinară / 232 Toxicologie / 232 Sericicultură / 232 Protecția mediului / 232 Ornamental / 232 Vopsitorie / 232 DUD NEGRU/233 Descriere / 233 Compoziție chimică / 233 Alimentație / 233 Industrie / 233 Bioterapie / 233 Medicină umană / 233 Medicină veterinară / 233 Recoltare / 233 Sericicultură/ 233 Ornamental / 233 Vopsitorie / 233 DUGHIE/233 Descriere / 234 Compoziție chimică / 234 Zootehnie / 234 DUMBĂȚ/234 Descriere / 234 Compoziție chimică / 234 Bioterapie / 234 Recoltare / 234 Medicină umană / 234 Apicultură/235 DUMBRAVNIC / 235 Descriere / 235 Compoziție chimică / 235 Alimentație / 235 Bioterapie / 235 Recoltare / 235 Medicină umană / 235 Medicină veterinară / 235 DURAMEN / 235 ECTODESME / 237 ELAGAJ / 237 ELAISOM/238 ELATERE/238 ELATINACEE / 238 ELEAGNACEE/238 EFEDRACEE/238 ELECTRONASTIE / 238 EMBRIONIE ADVENTIVĂ / 238 EMONDAJ / 239 Universul plantelor XXVII Cuprins EMPETRACEE / 239 ENDEMISM / 239 ENDEMIT/239 ENDOCARP/240 ENDOCITOZĂ / 240 ENDODERMĂ/240 ENDOMITOZĂ / 241 ENDOSOMI/241 ENDOSPERM / 241 ENTOMOFILIE / 242 ENTOMOGAMIE / 247 ENZIME/247 EPIBLAST/247 EPIBLEMĂ/247 EPICARP / 247 EPIDERMĂ/247 EPIFITE / 248 EPISTAZĂ / 248 EPITEM / 248 EQUISETACEE / 248 ERICACEE/248 ESTIVATIE / 248 ESTROL / 248 ETILENA / 248 EUFORBIACEE / 249 EXOCARP / 249 EXOCITOZĂ / 249 EXODERMĂ/249 EXORBTIE / 249 FABACEE / 251 FAG / 251 Descriere / 252 Compoziție chimică / 252 Alimentație / 252 Industrie/252 Bioterapie / 252 Medicină umană / 253 Apicultură / 253 Protecția mediului / 253 Ornamental / 253 FAGACEE / 253 FASOLE / 254 Descriere / 254 Compoziție chimică / 254 Alimentație / 254 Industrie / 254 Bioterapie / 254 Recoltare / 255 Medicină umană / 255 Medicină veterinară / 255 Zootehnie / 255 Agricultură / 255 FASOLIȚĂ / 255 Descriere / 255 Compoziție chimică / 255 Alimentație / 256 Zootehnie / 256 Agricultură / 256 FÂN/ 256 Medicină umană / 256 FECIORICĂ / 256 Descriere / 256 Compoziție chimică / 257 Bioterapie / 257 Recoltare / 257 Medicină umană / 257 FECUNDATIE / 257 FELODERM/257 FELOGEN/257 FENICUL/257 Descriere / 257 Compoziție chimică / 257 Industrie / 258 Bioterapie / 258 Recoltare / 258 Medicină umană / 258 Medicină veterinară / 258 Cosmetică / 258 Apicultură / 258 FEREGUȚĂ DULCE/258 Descriere / 259 Compoziție chimică / 259 Medicină umană / 259 Medicină veterinară / 259 Ornamental / 259 FERIGĂ/259 Descriere / 259 Compoziție chimică / 259 Industrie / 260 Bioterapie / 260 Recoltare / 260 Medicină umană / 260 Medicină veterinară / 260 Ornamental / 261 Alte utilizări / 261 FERIGUȚĂ-DE-STÂNCĂ / 261 Descriere/261 Medicină umană / 261 Ornamental / 261 FIBRE LEMNOASE/261 FIBRE LIBERIENE (FLOEMATICE) / 261 FICOCIANINĂ / 261 FILIDIU / 261 FILOCLADIU / 261 FILODIU / 261 FIEREA-PĂMÂNTULUI / 262 Descriere / 262 Compoziție chimică / 262 Bioterapie / 262 Recoltare / 262 Medicină umană/262 Medicină veterinară / 262 FILOGEN / 263 FILOGENEZĂ / 263 Universul plantelor XXVIII Cuprins FILOTAXIE / 264 FIMBRII/265 FITOALEXINE / 265 FITOCENOZĂ / 265 FITOCROM / 266 FITOHORMONI / 267 FITOLACACEE / 267 FITONCIDE / 268 FITOPLANCTON / 268 FITOSTERINE / 268 FITOSTEROLI / 268 FLOARE/268 FLOAREA-AMORULUI / 270 Descriere / 270 Compoziție chimică / 270 Bioterapie / 270 Medicină umană / 270 FLOAREA-CUCULUI / 270 Descriere / 270 Compoziție chimică / 270 Bioterapie/271 Recoltare / 271 Medicină umană / 271 Ornamental / 271 FLOAREA-MIRESII / 271 Descriere / 271 Recoltare / 272 Compoziție chimică / 273 Industrie/273 Bioterapie / 273 Medicină umană / 273 Medicină veterinară / 273 Ornamental / 273 FLOAREA-PAȘTELUI / 274 Descriere / 274 Compoziție chimică / 274 Bioterapie / 274 Medicină umană / 274 Ornamental / 274 Mitologie / 274 FLOAREA-RAIULUI / 274 Descriere / 275 Compoziție chimică / 275 Industrie / 275 Recoltare / 275 Medicină umană / 275 Ornamental / 275 FLOAREA-SOARELUI / 275 Descriere / 275 Compoziție chimică / 275 Alimentație / 276 Industrie / 276 Bioterapie / 276 Recoltare / 276 Medicină umană / 276 Medicină veterinară / 276 Zootehnie / 276 Agricultură / 276 Apicultură/276 FLOARE DE COLȚI/277 Descriere / 277 FLOARE-DE-FRIGURI / 277 Descriere / 278 Bioterapie / 278 Recoltare / 278 Medicină umană / 278 FLOARE-DE-GĂLBINARE / 278 Descriere / 278 Compoziție chimică / 278 Bioterapie / 278 Recoltare / 278 Medicină umană / 278 Medicină veterinară / 279 Ornamental / 279 FLOARE-DE-LEAC / 279 Descriere / 280 Compoziție chimică / 280 Toxicologie / 280 Bioterapie / 280 Recoltare / 280 Medicină umană / 280 Medicină veterinară / 280 Ornamental / 280 FLOARE-DE-LOTUS / 280 Descriere / 280 Protecția mediului / 281 FLOARE-DE-PERINĂ / 281 Descriere / 282 Bioterapie / 282 Recoltare / 282 Medicină umană / 282 Ornamental / 282 FLOARE-DE-UNGHIE / 282 Descriere / 282 Compoziție chimică / 282 Bioterapie / 282 Recoltare / 282 Medicină umană / 282 FLOEM / 282 FLORIGEN/282 FOLIATIE / 283 FOLICULA/283 FORMULĂ FLORALĂ / 283 FORSIȚIA/284 Descriere / 284 Apicultură / 284 Ornamental / 284 FOTONASTII / 284 FOTOPERIOADĂ / 284 FOTOPERIODISM / 285 FOTORESPIRATIE / 285 FOTOSINTEZĂ / 285 FOTOTACTISM / 288 FOTOTROPISM / 288 Universul plantelor XXIX Cuprins FRAG / 289 Descriere / 289 Compoziție chimică / 289 Alimentație / 289 Industrie / 289 Bioterapie / 289 Recoltare / 289 Medicină umană / 289 Medicină veterinară / 290 Cosmetică / 290 Apicultură / 290 Ornamental / 290 FRANKENIACEE / 290 FRASIN/290 Compoziție chimică / 291 Industrie / 291 Bioterapie/291 Recoltare / 291 Medicină umană / 291 Medicină veterinară / 292 Apicultură / 292 Ornamental / 292 Vopsitorie / 292 FRĂSINEL/292 Descriere / 292 Compoziție chimică / 292 Bioterapie / 293 Recoltare / 293 Medicină umană / 293 Ornamental / 293 FRIGĂRI/293 Descriere / 293 Bioterapie / 293 Recoltare / 293 Medicină umană / 293 Ornamental / 294 FRUCT/294 FRUNZĂ/296 FRUNZĂ DE UMBRĂ / 305 FRUNZĂ SUBMERSĂ / 305 FRUNZE EMBRIONARE / 306 FUCOSTEROL / 306 FUCOXANTINĂ / 306 FUMĂRIȚĂ / 306 Descriere / 306 Bioterapie / 306 Recoltare / 306 Medicină umană / 306 FUNICUL/306 GAROAFĂ DE CULTURĂ / 307 Descriere / 307 Medicină umană / 307 Ornamental / 307 GAROFIȚA-PIETREI CRAIULUI / 307 Descriere / 307 GĂLBENELE/307 Descriere / 308 Compoziție chimică / 308 Bioterapie / 308 Recoltare / 308 Medicină umană / 308 Medicină veterinară / 309 Cosmetică / 309 Apicultură / 309 Ornamental / 309 GĂLBINARE/309 Descriere / 309 Compoziție chimică / 310 Bioterapie / 310 Recoltare / 310 Medicină umană / 310 Ornamental / 310 Vopsitorie / 310 GĂLBINELE / 310 Descriere / 310 Compoziție chimică / 310 Bioterapie / 310 Medicină umană / 311 Recoltare / 311 Alte utilizări / 311 GĂLBIORI/311 Descriere / 311 Alimentație/311 GÂRNIȚĂ/311 Descriere / 311 Industrie / 311 Apicultură / 311 Ornamental / 311 Vopsitorie/311 GEITONOGAMIE / 312 GELIFICARE / 312 GENTIANACEE / 312 GEOTROPISM / 312 GERANIACEE / 313 GERMINAȚIE/313 GHEBE¹ / 313 Descriere / 314 Alimentație / 314 Silvicultură / 314 GHEBE²/314 Descriere / 314 Alimentație / 314 Silvicultură / 314 GHEBE DE BRAD/314 Descriere / 314 Alimentație / 314 GHEBE DE PĂDURE/314 Descriere / 314 Alimentație / 314 GHEBE PUCIOASE/314 Descriere / 314 Toxicologie / 314 GHIMPE¹ / 314 Descriere / 315 Universul plantelor XXX Cuprins Medicină umană / 315 Ornamental / 315 GHIMPE²/315 Descriere / 315 Compoziție chimică / 315 Bioterapie / 315 Recoltare / 315 Medicină umană / 315 Agricultură / 316 GHINȚURĂ GALBENĂ / 316 Descriere / 316 Compoziție chimică / 316 Bioterapie / 316 Recoltare / 316 Medicină umană / 316 Medicină veterinară / 317 Ornamental / 317 GHINȚURĂ PĂTATĂ / 317 Descriere / 317 Medicină umană/317 Medicină veterinară / 317 Ornamental / 317 GHINȚURĂ VÂNĂTĂ / 317 Descriere/317 Compoziție chimică / 317 Bioterapie / 318 Recoltare / 318 Medicină umană / 318 Medicină veterinară / 318 Ornamental / 318 GHIOCEL/318 Descriere / 318 Toxicologie / 318 Bioterapie / 318 Medicină umană / 319 Apicultură / 319 Ornamental / 319 Vopsitorie / 319 GHIZDEI/319 Descriere / 319 Compoziție chimică / 319 Bioterapie / 320 Recoltare / 320 Medicină umană / 320 Zootehnie / 320 Agricultură / 320 Apicultură / 320 Ornamental / 320 GIBERELINE / 320 GIMNOSPERME / 320 GINECEU/320 GINKGOACEE / 321 GINOGENEZĂ/322 GIUGAN/322 Descriere / 322 Alimentație / 322 GLANDE DIGESTIVE/322 GLANDE NECTARIFERE / 322 GLICOCALIX / 322 GLOBULARIACEE/322 GLOBULINE / 322 GLOMERUL/323 GLUCIDE/323 GLUTATION / 323 GLUTEN/323 GOGOAȘE / 323 Descriere / 323 Alimentație / 323 GORUN/323 Descriere / 324 Compoziție chimică / 324 Bioterapie / 324 Recoltare / 324 Medicină umană / 324 Apicultură / 325 Ornamental / 325 Vopsitorie / 325 GRAMINEE/325 GRÂU COMUN/325 Descriere / 325 Compoziție chimică / 325 Alimentație / 326 Industrie / 326 Bioterapie / 326 Medicină umană / 326 Medicină veterinară / 326 Agricultură / 326 Zootehnie / 326 GRÂU DURUM / 327 Descriere / 327 GRÂUȘOR/327 Descriere / 327 Alimentație / 327 Bioterapie / 327 Recoltare / 327 Medicină umană / 328 Ornamental / 328 GULIE/328 Descriere / 328 Compoziție chimică / 328 Alimentație / 328 Medicină umană / 328 Medicină veterinară / 328 Apicultură / 328 GUME VEGETALE/328 GUTATIE/328 GUTAPERCĂ / 329 GUTĂ/329 GUTIFERE/329 GUTUI/329 Descriere / 329 Compoziție chimică / 329 Alimentație / 329 Industrie / 329 Universul plantelor XXXI Cuprins Bioterapie / 329 Recoltare / 329 Medicină umană / 330 Cosmetică / 330 Apicultură / 330 Pomicultură / 330 Ornamental / 330 Vopsitorie / 330 HALOFITE / 331 HALOMEZOFITE / 332 HALORAGACEE/ 332 HAMEI/332 Descriere / 332 Compoziție chimică / 332 Alimentație / 333 Industrie / 333 Bioterapie / 333 Recoltare / 333 Medicină umană / 333 Medicină veterinară / 334 Cosmetică / 334 Ornamental / 334 HAPLOMITOZĂ / 334 HAPTERE/334 HAUSTOR / 334 HELIOFITE / 334 HELIOSCIOFITE / 335 HELIOTROPISM / 335 HEMICRIPTOFITE / 335 HEMIXEROFITE / 336 HERCOGAMIE / 336 HESPERIDĂ / 336 HETEROAUXINĂ / 336 HETEROCOTILIE / 336 HETEROFILIE / 336 HETEROGAMETI / 336 HETEROGAMIE / 337 HETERORIZIE / 338 HETEROSPERMIE / 338 HETEROSTILE / 339 HEXAHIDROXICICLOHEXAN / 339 HIALOPLASMĂ / 339 HIDATODE/340 HIDRATI DE CARBON / 341 HIDROCARITACEE / 341 HIDROFILACEE / 341 HIDROFILIE / 341 HIDROFITE / 341 HIDROGAMIE / 341 HIDROLAZE / 342 HIDROPLANCTOFITE / 342 HIDROPOTE / 342 HIGROCIBE / 343 Descriere / 343 Alimentație / 343 HIGROFITE/ 343 HIGROFORUS / 343 Descriere / 343 Alimentație / 343 HIGROTROPISM / 343 HIPANTIU/343 HIPANTODIU / 343 HIPERICACEE / 343 HIPOCASTANACEE / 344 HIPOSTAZĂ / 344 HIPOTOMIE / 344 HIPOTROPIE / 344 HIPSOFILE / 344 HIPURIDACEE / 344 HORMONI VEGETALI / 344 HREAN/344 Descriere / 345 Compoziție chimică / 345 Alimentație / 345 Industrie / 345 Bioterapie / 345 Recoltare / 345 Medicină umană / 345 Medicină veterinară / 346 Cosmetică / 346 HRIB/ 346 Descriere / 346 Alimentație / 346 HRIB ȚIGĂNESC/347 Descriere / 347 Toxicologie / 347 HRIBUL-VRAJITOAREI / 347 Descriere / 347 Alimentație / 347 HRIȘCĂ/347 Descriere / 347 Compoziție chimică / 347 Alimentație / 348 Industrie / 348 Zootehnie / 348 Apicultură / 348 Medicină umană / 348 Alte utilizări / 348 HULUBIȚĂ/348 Descriere / 348 Alimentație / 348 IARBA-FIARELOR / 349 Descriere / 349 Toxicologie / 349 Medicină umană / 349 Ornamental / 349 Mitologie / 349 IARBA-SF. IOAN/350 Descriere / 350 Compoziție chimică / 350 Industrie / 350 Bioterapie / 350 Recoltare / 350 Medicină umană / 350 Universul plantelor XXXII Cuprins Apicultură/350 IARBA-ȘARPELUI / 350 Descriere / 351 Compoziție chimică / 351 Bioterapie / 351 Recoltare / 351 Medicină umană/351 Medicină veterinară / 351 Apicultură / 351 IARBĂ-DE-SUDAN / 351 Descriere / 351 Compoziție chimică / 351 Zootehnie / 351 Apicultură / 351 IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ / 352 Descriere / 352 Compoziție chimică / 352 Bioterapie / 352 Medicină umană / 352 Cosmetică / 352 Ornamental / 352 Vopsitorie / 352 IARBA-DE-URECHI / 352 Descriere / 353 Compoziție chimică / 353 Bioterapie / 353 Medicină umană / 353 Cosmetică / 353 Ornamental / 354 Mitologie / 354 IARBĂ GRASĂ/354 Descriere / 354 Alimentație / 354 Bioterapie / 354 Recoltare / 354 Medicină umană / 354 Agricultură / 354 IARBA MARE/354 Descriere / 355 Compoziție chimică / 355 Bioterapie / 355 Recoltare / 355 Medicină umană / 355 Medicină veterinară / 356 Cosmetică / 356 Ornamental / 356 IARBĂ NEAGRĂ/356 Descriere / 356 Compoziție chimică / 356 Bioterapie / 356 Recoltare / 357 Medicină umană / 357 Apicultură / 357 Ornamental / 357 IARBĂ ROȘIE/357 Descriere / 357 Toxicologie / 357 Bioterapie / 357 Recoltare / 358 Medicină umană / 358 Medicină veterinară / 358 Vopsitorie / 358 IAROVIZARE / 358 IASCA-FAGULUI / 358 Descriere / 358 Industrie / 358 Bioterapie / 358 Medicină veterinară / 358 IASCA-STEJARULUI / 358 Descriere / 358 IASCĂ / 359 Descriere / 359 IASCĂ DE CIOATĂ A FOIOASELOR / 359 Descriere / 359 IASCĂ DE POM / 359 Descriere / 359 Industrie / 359 IASCĂ DE STEJAR / 359 Descriere / 359 IASCĂ DE ZADĂ / 359 Descriere / 359 IASCĂ GALBENĂ A FOIOASELOR / 359 Descriere / 359 Alimentație / 359 IASCĂ PĂROASĂ / 360 Descriere / 360 IASOMIE/360 Descriere / 360 Bioterapie / 360 Recoltare / 360 Medicină umană / 360 Apicultură / 360 Cosmetică / 360 Ornamental / 360 IASOMIE-DE-PĂDURE / 360 Descriere / 360 Bioterapie / 360 Recoltare / 361 Medicină umană / 361 Apicultură / 361 Ornamental / 361 IASOMIE SĂLBATICĂ / 361 Descriere / 361 Protecția mediului / 361 Ornamental / 361 IDIOBLASTE / 361 IEDERĂ/361 Descriere / 361 Toxicologie / 361 Bioterapie / 362 Recoltare / 362 Medicină umană / 362 Medicină veterinară / 362 Cosmetică / 362 Universul plantelor XXXIII Cuprins Apicultură / 362 Ornamental / 362 Alte utilizări / 362 IEDERĂ ALBĂ¹ / 363 Descriere / 363 Ornamental / 363 IEDERĂ ALBĂ² / 363 Descriere / 363 Toxicologie / 363 Ornamental / 363 IENUPĂR/363 Descriere / 364 Compoziție chimică / 364 Alimentație / 364 Industrie / 364 Bioterapie / 364 Recoltare / 364 Medicină umană / 364 Medicină veterinară / 366 Cosmetică / 366 Apicultură / 366 IMBIBITIE / 366 IN / 366 Descriere / 367 Compoziție chimică / 367 Alimentație / 367 Industrie / 367 Bioterapie / 368 Medicină umană / 368 Medicină veterinară / 368 Cosmetică / 368 Zootehnie / 368 Agricultură / 368 Apicultură / 368 INEL ANUAL/368 INFLORESCENȚĂ/369 INHIBITORI/372 INOZITOL / 372 INSECTICIDE VEGETALE / 372 INTEGUMENT / 373 INTERFAZĂ/373 INULINA/373 IPCĂRIGE/373 Descriere / 374 Compoziție chimică / 374 Industrie / 374 Bioterapie / 374 Recoltare / 374 Medicină umană / 374 Medicină veterinară / 374 IRIDACEE/375 ISOETACEE / 375 ISOP/375 Descriere / 375 Compoziție chimică / 375 Bioterapie / 375 Recoltare / 375 Medicină umană / 375 Medicină veterinară / 376 Apicultură/376 Protecția mediului / 376 Ornamental / 376 IUGLANDACEE / 376 IUNCACEE/376 IUNCAGINACEE / 376 IZMA-BROAȘTEI / 377 Descriere / 377 Compoziție chimică / 377 Bioterapie / 377 Recoltare / 377 Medicină umană / 377 Medicină veterinară / 377 Apicultură / 377 IZMĂ BUNĂ/377 Descriere / 378 Compoziție chimică / 378 Industrie / 378 Bioterapie / 378 Recoltare / 378 Medicină umană / 378 Medicină veterinară / 379 Cosmetică / 379 Apicultură / 379 IZMĂ CREAȚĂ / 379 Descriere / 379 Bioterapie / 379 Recoltare / 380 Medicină umană / 380 Medicină veterinară / 380 Apicultură / 380 IZOGAMETI / 380 IZOGAMIE/380 ÎMBĂTRÂNIRE/381 ÎNFLORIRE/382 ÎNMULȚIRE ASEXUATĂ / 382 ÎNMULȚIRE SEXUATĂ / 382 ÎNMULȚIRE VEGETATIVĂ / 382 ÎNRĂDĂCINARE/383 ÎNVELIȘ VEGETAL/383 JIR/385 Alimentație / 385 Industrie / 385 Cinegetică / 385 JNEAPAN/385 Descriere / 385 Compoziție chimică / 385 Industrie / 385 Bioterapie / 386 Recoltare / 386 Medicină umană / 386 Cosmetică / 386 Protecția mediului / 386 Ornamental / 386 JUGASTRU / 386 Universul plantelor XXXIV Cuprins Descriere / 386 Industrie / 387 Bioterapie / 387 Recoltare / 387 Medicină umană / 387 Silvicultură / 387 Apicultură / 387 Ornamental / 387 Vopsitorie / 387 LABA-URSULUI / 389 Descriere / 389 Toxicologie / 389 LACINIE/389 LACTOFLAVINĂ / 389 LALEA / 389 Descriere / 389 Ornamental / 389 LALEA PESTRIȚĂ¹ / 389 Descriere / 390 LALEA PESTRIȚĂ² / 390 Descriere / 390 Toxicologie / 390 Industrie / 390 Ornamental / 390 LALEMANTIA / 390 Descriere / 390 Compoziție chimică / 390 Industrie / 390 LAMIACEE/390 LAMINĂ/391 LAPTELE-CUCULUI / 391 Descriere / 391 Compoziție chimică / 391 Toxicologie / 391 Bioterapie / 391 Medicină umană / 391 Medicină veterinară / 391 Vopsitorie / 391 LATEX/392 LATICIFERE / 393 LATICIFEROGENEZĂ / 393 LAUR GHIMPOS/394 Descriere / 394 Compoziție chimică / 394 Bioterapie / 394 Medicină umană / 394 Ornamental / 395 LAURACEE/395 LĂCRĂMIOARĂ/395 Descriere / 395 Compoziție chimică / 395 Industrie / 395 Bioterapie / 395 Recoltare / 395 Medicină umană / 396 Medicină veterinară / 396 Ornamental / 396 LĂMÂI / 396 Compoziție chimică / 396 Alimentație / 396 Industrie / 396 Bioterapie / 397 Recoltare / 397 Medicină umană / 397 Cosmetică / 398 Alte utilizări / 398 LĂSNICIOR / 398 Descriere / 398 Compoziție chimică / 398 Bioterapie / 398 Recoltare / 399 Medicină umană / 399 LĂSTĂRIRE/399 LEANDRU/399 Descriere / 399 Toxicologie / 399 Tehnologia culturii / 400 Medicină umană / 400 Ornamental / 400 LEGHEMOGLOBINĂ / 400 LEMN CÂINESC/400 Descriere / 400 Compoziție chimică / 401 Bioterapie / 401 Recoltare / 401 Medicină umană / 401 Medicină veterinară / 401 Toxicologie/402 Apicultură / 402 Silvicultură / 402 Ornamental / 402 Vopsitorie / 402 LEMN DULCE¹ / 402 Descriere / 402 Compoziție chimică / 402 Industrie / 402 Bioterapie / 402 Recoltare / 402 Medicină umană / 402 LEMN DULCE²/402 Descriere / 402 Compoziție chimică / 403 Industrie / 403 Bioterapie / 403 Recoltare / 403 Medicină umană / 403 Medicină veterinară / 404 LEMNACEE/404 LEMNUL-DOMNULUI / 404 Descriere / 404 Compoziție chimică / 404 Bioterapie / 404 Recoltare / 404 Medicină umană / 404 Universul plantelor XXXV Cuprins Medicină veterinară / 405 Ornamental / 405 Alte utilizări / 405 LEMNUL-VÂNTULUI / 405 LENTIBULARIACEE / 405 LENTICELĂ / 405 LEUCOPLASTE / 405 LEURDĂ/406 Descriere / 406 Compoziție chimică / 406 Alimentație / 406 Bioterapie / 406 Recoltare / 406 Medicină umană / 406 Medicină veterinară / 406 Apicultură / 406 Ornamental / 406 LEUȘTEAN / 406 Descriere / 407 Compoziție chimică / 407 Bioterapie / 407 Recoltare / 407 Medicină umană / 407 LEVANI / 408 LEVĂNȚICĂ / 408 Descriere / 408 Compoziție chimică / 408 Industrie / 408 Bioterapie / 408 Recoltare / 409 Medicină umană/409 Medicină veterinară / 409 Cosmetică / 409 Apicultură / 409 Ornamental / 409 Alte utilizări / 409 LIANĂ DOBROGEANĂ / 409 Descriere / 410 Ornamental / 410 LIBROSCLEREIDE / 410 LICHEFIERE/410 LICHEN DE PIATRĂ/410 Compoziție chimică / 410 Industrie / 410 Bioterapie / 410 Zootehnie / 410 Recoltare / 411 Medicină umană / 411 Medicină veterinară / 411 LICHEN DE PRUN/411 Descriere / 411 Compoziție chimică / 411 Industrie / 411 Bioterapie/411 Recoltare / 411 Medicină umană / 412 Protecția mediului / 412 LICHENI/412 Descriere/412 Alimentație / 413 Alte utilizări / 413 LICHENINĂ / 414 LICHENUL GALBEN/414 Descriere / 414 LICHENUL-RENULUI / 414 Descriere / 414 Alimentație/414 Industrie / 414 LICOPODIACEE / 414 LICOPINA/414 LIGNANI/414 LIGNIFICARE / 414 LIGNINE/415 LIGULĂ/415 LILIAC/416 Descriere / 416 Compoziție chimică / 416 Industrie/416 Bioterapie/416 Medicină umană/416 Apicultură / 416 Silvicultură / 416 Ornamental / 416 Vopsitorie/416 LILIAC TRANSILVĂNEAN / 417 Descriere/417 Ornamental / 417 LILIACEE/417 LILIATE/418 LIMB/418 LIMBA-BOULUI/418 Descriere/418 Compoziție chimică / 418 Alimentație / 418 Bioterapie / 418 Recoltare/418 Medicină umană / 418 Apicultură / 418 LIMBA-CÂINELUI / 419 Descriere / 419 Compoziție chimică / 419 Bioterapie / 419 Recoltare/419 Medicină umană / 419 Apicultură / 419 Alte utilizări / 419 LIMBA-MIELULUI / 419 Descriere / 419 Compoziție chimică / 419 Alimentație / 419 Bioterapie / 420 Recoltare / 420 Medicină umană / 420 Medicină veterinară / 420 Universul plantelor XXXVI Cuprins Apicultură/420 LIMBA-ȘARPELUI / 420 Descriere / 420 Bioterapie / 420 Medicină umană / 420 LINACEE / 421 LINARIȚĂ/421 Descriere / 421 Compoziție chimică / 421 Bioterapie / 421 Recoltare / 421 Medicină umană / 421 Medicină veterinară / 421 Cosmetică / 422 Apicultură / 422 Ornamental / 422 LINGURA-ZÂNEI / 422 LINGUREA/422 Descriere / 422 Compoziție chimică / 422 Alimentație / 422 Bioterapie / 422 Medicină umană / 423 LINGURIȚA-ZÂNELOR / 422 Descriere / 423 LINTE / 423 Descriere / 423 Compoziție chimică / 423 Alimentație / 423 Industrie / 423 Bioterapie / 423 Medicină umană / 423 Zootehnie / 423 Agricultură/423 LIPICIOASĂ/423 Descriere / 423 Compoziție chimică / 423 Bioterapie / 423 Recoltare / 423 Medicină umană / 423 Agricultură / 423 LIPIDE/424 LITOCISTE / 424 LITRACEE / 424 LIZOZOMI / 424 LOBELIACEE / 425 LOBODĂ / 425 Descriere / 425 Compoziție chimică / 426 Alimentație / 426 Bioterapie / 426 Recoltare / 426 Medicină umană / 426 Apicultură / 426 LOBODĂ CÂINEASCĂ / 426 Descriere / 426 Zootehnie / 426 Agricultură / 426 LOGANIACEE / 427 LOMAZOMI / 427 LORANTACEE/427 LUBIȚ / 427 Descriere / 427 Compoziție chimică / 427 Industrie / 427 Zootehnie / 427 Agricultură / 427 LUFA / 427 Descriere / 427 Compoziție chimică / 427 Industrie / 427 Medicină umană / 427 Zootehnie / 428 Ornamental / 428 LUMÂNĂRICA-PÂMÂNTULUI / 428 Descriere / 428 Compoziție chimică / 428 Bioterapie / 428 Recoltare / 428 Medicină umană / 428 Medicină veterinară / 429 Ornamental / 429 LUMÂNĂRICĂ / 429 Descriere / 429 Compoziție chimică / 430 Bioterapie / 430 Recoltare / 430 Medicină umană / 430 Medicină veterinară / 430 Apicultură / 430 Ornamental / 430 LUMINOASĂ/430 Descriere / 431 Bioterapie / 431 Medicină umană / 431 Ornamental / 431 LUPIN/431 Descriere / 431 Compoziție chimică / 431 Alimentație / 431 Bioterapie / 431 Recoltare/431 Medicină umană / 431 Zootehnie / 431 Agricultură/431 Apicultură / 432 Ornamental / 432 LUPIN GALBEN/432 Descriere / 432 Compoziție chimică / 432 Zootehnie / 432 Agricultură / 432 LUPULINĂ/432 MAC / 433 Universul plantelor XXXVII Cuprins Desciere / 433 Compoziție chimică /433 Toxicologie / 434 Alimentație / 434 Industrie/434 Bioterapie / 434 Recoltare / 435 Medicină umană / 435 Medicină veterinară / 435 Zootehnie / 436 Apicultură / 436 Ornamental / 436 Vopsitorie / 436 MAC CORNUT/436 Descriere / 436 Compoziție chimică / 436 Recoltare / 436 Medicină umană / 436 Medicină veterinară / 436 MAC DE CÂMP/436 Descriere / 436 Compoziție chimică / 437 Alimentație / 437 Bioterapie / 437 Recoltare / 437 Medicină umană / 437 Medicină veterinară / 437 Agricultură /437 Apicultură / 437 MAC DE MUNTE/437 Descriere / 437 MAC GALBEN/437 Descriere / 437 Compoziție chimică / 438 Bioterapie / 438 Recoltare / 438 Medicină umană / 438 Apicultură / 438 MAC IRANIAN/438 Descriere / 438 Industrie /439 Bioterapie / 439 Recoltare /439 Apicultură / 439 MACLE/439 MACROBLASTE / 439 MACROGAMETOGENEZĂ / 439 MACROMICETE / 440 MACROSCLEREIDE / 441 MACROSPOROGENEZA / 441 MAGNOLIE/441 Descriere / 442 Industrie / 442 Ornamental / 442 MAGNOLIACEE / 442 MAGNOLIOFITE / 442 MAHONIA / 443 Descriere / 443 Apicultură / 443 Ornamental / 443 MALVACEE / 443 MANĂ / 444 MANDARIN/444 Descriere / 444 MARCOTAJ / 444 MARCOTĂ / 445 MARGARETA / 445 Descriere / 445 Bioterapie / 445 Recoltare / 445 Medicină umană / 445 Agricultură / 445 Apicultură / 445 Ornamental / 445 Vopsitorie /445 MARSILEACEE / 445 MAZĂRE/446 Descriere / 446 Compoziție chimică / 446 Alimentație / 447 Industrie / 447 Medicină umană / 447 Zootehnie / 447 Agricultură / 447 MĂCEASĂ/447 MĂCEȘ / 447 Descriere / 447 Compoziție chimică / 447 Alimentație / 448 Industrie / 448 Bioterapie / 448 Recoltare / 448 Medicină umană / 448 Medicină veterinară / 448 Silvicultură / 449 Apicultură / 449 Ornamental / 449 Vopsitorie / 449 MĂCEȘ DE MUNTE/449 Descriere / 449 Compoziție chimică / 449 Industrie’/ 449 Bioterapie / 449 Medicină umană / 449 Medicină veterinară / 449 Agricultură / 449 Ornamental / 449 MĂCRIȘ/449 Descriere / 450 Compoziție chimică /450 Toxicologie / 450 Alimentație / 450 Bioterapie / 450 Recoltare / 450 Universul plantelor XXXVIII Cuprins Tehnologia culturii / 450 Ornamental / 450 Alte utilizări / 450 MĂCRIȘ MĂRUNT/451 Descriere / 451 Toxicologie/451 Alimentație / 451 Medicină umană / 451 Medicină veterinară / 451 Vopsitorie / 451 MĂCRIȘUL-IEPURELUI / 451 Descriere / 451 Compoziție chimică /154 Alimentație / 451 Bioterapie / 451 Medicină umană / 451 Alte utilizări / 451 MĂGHIRAN/452 Descriere / 452 Compoziție chimică / 452 Alimentație / 453 Industrie / 453 Bioterapie / 453 Recoltare / 453 Medicină umană / 453 Cosmetică / 453 Apicultură/453 MĂLIN/453 Descriere / 453 Alimentație / 453 Industrie / 453 Bioterapie / 453 Recoltare / 453 Medicină umană / 454 Apicultură / 454 Protecția mediului / 454 Ornamental / 454 Vopsitorie / 454 Alte utilizări / MĂLIN AMERICAN/454 Descriere / 454 Compoziție chimică / 454 Industrie / 454 Medicină umană / 454 Ornamental / 454 MĂR / 454 Descriere / 454 Compoziție chimică / 454 Alimentație / 454 Industrie / 454 Bioterapie / 454 Medicină umană / 455 Cosmetică / 456 Apicultură / 456 Ornamental / 456 Vopsitorie / 456 Alte utilizări / 456 MĂRAR/456 Descriere / 456 Compoziție chimică / 456 Alimentație / 456 Industrie / 456 Bioterapie / 457 Recoltare / 457 Medicină umană / 457 Medicină veterinară / 457 Cosmetică / 458 Apicultură / 458 MĂR PĂDUREȚ/458 Descriere / 458 Alimentație / 458 Industrie / 458 Bioterapie / 459 Recoltare / 459 Medicină umană / 459 Pomicultură/459 Silvicultură/459 Apicultură/459 Vopsitorie / 459 MĂSELARIȚĂ / 460 Descriere / 460 Compoziție chimică / 461 Toxicologie / 461 Industrie / 461 Bioterapie / 461 Medicină umană/461 Medicină veterinară / 461 MĂSLIN/462 Descriere / 462 Compoziție chimică / 462 Alimentație / 462 Industrie/462 Bioterapie / 462 Medicină umană / 462 Medicină veterinară / 463 Cosmetică / 463 MĂTĂCIUNE / 463 Descriere / 463 Compoziție chimică / 464 Industrie / 464 Bioterapie / 464 Recoltare / 464 Medicină umană / 464 Apicultură / 464 MĂTRĂGUNĂ/464 Descriere / 464 Compoziție chimică / 465 Toxicologie / 465 Industrie / 465 Bioterapie / 465 Recoltare / 466 Medicină umană / 466 Medicină veterinară / 466 MĂTREAȚA-BRADULUI / 466 Universul plantelor XXXIX Cuprins Descriere / 466 Compoziție chimică / 467 Bioterapie / 467 Recoltare / 467 Medicină umană / 467 Medicină veterinară / 467 MĂTURI / 467 Descriere / 467 Compoziție chimică / 467 Toxicologie / 467 Industrie / 468 Bioterapie / 468 Recoltare / 468 Medicină umană / 468 Protecția mediului / 468 Cinegetică / 468 MĂZAROI / 468 Descriere / 468 Compoziție chimică / 468 Zootehnie / 468 Agricultură / 468 MÂNATARCĂ/469 Descriere / 469 Alimentație / 469 MEI/469 Descriere / 469 Compoziție chimică / 469 Alimentație / 469 Bioterapie / 469 Zootehnie / 469 MEI PĂSĂRESC/469 Descriere / 469 Compoziție chimică / 470 Bioterapie / 470 Recoltare / 470 Medicină umană / 470 Alte utilizări / 470 MEIOZĂ/470 MELONIDĂ/473 MELOȘEL/473 Descriere / 473 Toxicologie / 473 Alimentație / 473 MEMBRANA PLASMATICĂ / 473 MENIANTACEE / 473 MERISTEME / 473 MERISTEMOIDE / 475 MERIȘOR DE MUNTE / 475 Descriere / 475 Compoziție chimică / 475 Industrie / 475 Bioterapie / 475 Recoltare / 476 Medicină umană / 476 Medicină veterinară / 476 MEROGAMIE / 476 MEROMITOZ / 476 MESTEACĂN/477 Descriere / 477 Compoziție chimică / 477 Industrie / 477 Bioterapie / 477 Recoltare / 478 Medicină umană / 478 Medicină veterinară / 479 Cosmetică / 479 Apicultură / 479 Ornamental / 479 Vopsitorie / 480 MESTEACĂN PITIC/480 Descriere / 480 MESTEACĂN PUFOS / 480 Descriere / 480 Compoziție chimică / 480 Industrie / 480 Bioterapie / 481 Recoltare/481 Medicină umană / 481 Apicultură/481 Ornamental / 481 METAFILE/481 METAFLOEM / 481 METAMORFOZE/481 METAXILEM / 487 MEZOCARP/487 MEZOFITE/487 MICORIZE/487 MICROBLASTE / 488 MICROCORPI / 488 MICROFIBRILE / 489 MICROFILE / 489 MICROFITOCENOZĂ / 489 MICROGAMETOGENEZĂ / 489 MICROPIL/489 MICROSPOROGENEZĂ / 489 MICȘUNELE RUGINITE/489 Descriere / 490 Compoziție chimică / 490 Bioterapie / 490 Recoltare / 490 Medicină umană / 490 Apicultură / 490 Ornamental / 490 MIEREA-URSULUI / 490 Descriere / 491 Apicultură / 491 MIGDAL/491 Descriere / 491 Compoziție chimică / 491 Industrie / 491 Bioterapie / 491 Medicină umană / 491 Cosmetică/492 Apicultură / 492 Universul plantelor XL Cuprins Ornamental / 492 Compoziție chimică / 505 MIGDALĂ DE PĂMÂNT / 492 Alimentație / 505 Descriere / 492 Industrie / 505 Alimentație / 492 Bioterapie / 505 Industrie/492 Medicină umană / 505 MIMOSACEE / 492 Medicină veterinară / 506 MINERALIZARE/492 Apicultură / 506 MIOINOZITOL / 493 Ornamental / 506 MITARCĂ/493 MUR DE MIRIȘTE/506 Descriere / 493 Descriere / 507 Alimentație / 493 Alimentație / 507 MITARCĂ ROȘIATICĂ / 493 Bioterapie / 507 Descriere / 493 Medicină umană / 507 Compoziție chimică / 493 Medicină veterinară / 507 MITOCONDRII / 493 Agricultură / 507 MITOZĂ / 494 Apicultură / 507 MIXOMICETE / 496 Ornamental / 507 MOLID/497 MUSCARIȚĂ / 507 Descriere / 497 Descriere / 507 Industrie / 497 Toxicologie / 508 Bioterapie / 498 Alte utilizări / 508 Recoltare / 498 MUȘCHI/508 Medicină umană / 498 MUSCINEE/508 Medicină veterinară / 498 MUȘCHI/508 Apicultură/499 MUȘCHI DE TURBĂ/508 Ornamental / 499 Descriere / 508 MOLUGINACEE / 499 MUȘEȚEL/508 MORACEE / 499 Descriere / 508 MORCOV / 499 Compoziție chimică / 508 Descriere / 499 Bioterapie / 509 Compoziție chimică / 500 Recoltare / 509 Alimentație / 500 Medicină umană / 509 Bioterapie / 500 Medicină veterinară / 510 Recoltare / 500 Cosmetică / 510 Medicină umană / 501 Agricultură / 510 Cosmetică / 501 Vopsitorie / 510 Zootehnie / 500 MUȘTAR ALB/510 Apicultură / 500 Descriere / 510 MOȘMON/501 Compoziție chimică / 510 Descriere / 502 Alimentație/511 Compoziție chimică / 502 Industrie / 511 Alimentație / 502 Bioterapie/511 Industrie / 502 Recoltare / 511 Bioterapie / 502 Medicină umană / 511 Recoltare / 502 Zootehnie / 511 Medicină umană / 502 Agricultură / 511 Apicultură / 502 Apicultură / 511 Ornamental / 502 MUȘTAR NEGRU/511 MOȚUL-CURCANULUI / 502 Descriere / 511 Descriere / 503 Compoziție chimică / 511 Ornamental / 503 Alimentație / 512 MOZAIC FOLIAR / 503 Toxicologie/511 MUCILAGII VEGETALE / 503 Bioterapie / 512 MUGURE/503 Recoltare / 512 MUIERITA-PĂMÂNTULUI / 505 Medicină umană / 512 MUR/505 Medicină veterinară / 512 Descriere / 505 Agricultură / 512 Universul plantelor XLI Cuprins Apicultură / 512 MUȘTAR SĂLBATIC / 512 MUȘTAR VÂNĂT/512 Descriere / 513 Industrie / 513 Apicultură / 513 MUTATOARE / 513 Descriere / 513 Compoziție chimică / 513 Toxicologie / 513 Bioterapie / 513 Recoltare / 513 Medicină umană / 513 Medicină veterinară / 514 MUTULICĂ/514 Descriere / 514 Toxicologie / 514 Industrie / 514 Recoltare / 514 Medicină umană / 514 NAIADACEE / 515 NALBĂ/515 Descriere / 515 Compoziție chimică / 515 Industrie / 515 Bioterapie / 515 Medicină umană / 516 Zootehnie / 516 Apicultură / 516 NALBĂ CREAȚĂ/516 Descriere / 516 Compoziție chimică / 516 Alimentație / 516 Bioterapie / 516 Recoltare / 516 Medicină umană / 516 Medicină veterinară / 516 Cosmetică / 517 Zootehnie / 517 Agricultură / 517 Apicultură / 517 Ornamental / 517 NALBĂ DE CULTURĂ / 517 Descriere / 517 Compoziție chimică / 517 Bioterapie / 517 Recoltare / 517 Tehnologia culturii / Medicină umană / 518 Medicină veterinară / 518 Cosmetică / 518 Apicultură / 518 NALBĂ DE GRĂDINĂ / 518 Descriere / 518 Compoziție chimică / 519 Industrie / 519 Bioterapie / 519 Recoltare / 519 Medicină umană / 519 Apicultură / 519 Ornamental / 519 Vopsitorie / 519 NALBĂ DE PĂDURE/519 Descriere / 519 Alimentație / 519 Compoziție chimică / 520 Bioterapie / 520 Medicină umană / 520 Medicină veterinară / 520 Apicultură / 520 NALBĂ MARE/520 Descriere / 521 Compoziție chimică / 521 Bioterapie / 521 Recoltare/521 Medicină umană / 521 Medicină veterinară / 522 Cosmetică / 523 Apicultură / 523 NALBĂ MĂRUNTĂ/523 Descriere / 523 Compoziție chimică / 523 Alimentație / 523 Bioterapie / 523 Recoltare / 523 Medicină umană / 523 Medicină veterinară / 523 Zootehnie / 523 Apicultură / 523 NALBĂ MICĂ/523 Descriere / 524 Compoziție chimică / 524 Alimentație / 524 Bioterapie / 524 Recoltare / 524 Medicină umană / 524 Medicină veterinară / 524 Apicultură / 524 NAP / 525 Descriere / 525 Compoziție chimică / 525 Alimentație / 525 Bioterapie / 525 Recoltare / 525 Medicină umană / 525 Cosmetică / 525 NARCISĂ/526 Descriere / 526 Toxicologie / 526 Ornamental / 526 NARCISE ALBE/526 Descriere / 526 Compoziție chimică / 526 Toxicologie / 526 Universul plantelor XLII Cuprins Bioterapie / 526 Recoltare / 527 Medicină umană / 527 Apicultură / 527 Ornamental / 527 NARCISE GALBENE / 527 Descriere / 527 Compoziție chimică / Toxicologie / 527 Alimentație / Bioterapie / 527 Recoltare / 527 Medicină umană / 527 Apicultură / 527 Ornamental / 527 NASTII / 527 NĂPRAZNIC / 527 Descriere / 528 Compoziție chimică / 528 Bioterapie / 528 Recoltare / 528 Medicină umană / 528 Medicină veterinară / 529 NĂSTUREL/529 Descriere / 529 Compoziție chimică / 529 Alimentație / 529 Bioterapie / 529 Recoltare / 529 Medicină umană / 529 Apicultură / 530 NĂUT / 530 Descriere / 530 Compoziție chimică / 530 Alimentație / 530 Industrie / 530 Bioterapie / 530 Recoltare / 530 Medicină umană / 530 Zootehnie / 531 NĂVALNIC/531 Descriere / 531 Compoziție chimică / 531 Bioterapie / 531 Recoltare / 531 Medicină umană / 531 Ornamental / 531 NECTAR / 531 Compoziție chimică / 531 NECTARII/531 NEGRILICĂ / 532 Descriere / 532 Compoziție chimică / 532 Alimentație / 532 Bioterapie / 532 Recoltare / 532 Medicină umană / 532 Apicultură / 532 NELUMBONACEE / 532 NEMȚIȘORI DE CÂMP / 533 Descriere / 533 Compoziție chimică / 533 Toxicologie / 533 Bioterapie / 533 Recoltare / 533 Medicină umană / 533 Agricultură / 533 Apicultură / 533 NERVATIUNE / 533 NICORETE¹ / 535 Descriere / 535 Alimentație / 535 NICORETE²/535 Descriere / 535 Alimentație / 535 NICORETE³/535 NICORETE VÂNĂT/535 Descriere / 535 Alimentație / 535 NICOTINAMIDĂ / 535 NICTAGINACEE / 535 NICUREȚI/535 Descriere / 535 Alimentație / 536 NIMFACEE/536 NOMOFILE/536 NOROCEL/536 Descriere / 536 Bioterapie / 536 Recoltare / 536 Medicină umană/536 Ornamental / 537 NUC/537 Descriere / 537 Compoziție chimică / 537 Alimentație / 537 Industrie / 538 Bioterapie / 538 Recoltare / 538 Medicină umană / 538 Medicină veterinară / 540 Cosmetică / 540 Zootehnie / 540 Ornamental / 540 Vopsitorie / 540 NUCLEOL/542 NUCLEOPLASMĂ / 542 NUCLEOPROTEIDE / 542 NUCLEU/542 NUC NEGRU/545 Descriere / 545 Industrie / 545 Silvicultură / 545 Ornamental / 545 Universul plantelor XLIII Cuprins NUFĂR ALB¹ / 545 Descriere / 545 Compoziție chimică / 545 Bioterapie / 545 Recoltare / 545 Medicină umană / 546 Medicină veterinară / 546 Ornamental / 546 NUFĂR ALB²/546 Descriere / 546 Industrie / 546 Ornamental / 546 NUFĂR GALBEN/546 Descriere / 546 Compoziție chimică / 547 Alimentație / 547 Industrie / 547 Bioterapie / 547 Recoltare / 547 Medicină umană / 547 Ornamental / 547 NUTATIE / 547 NUTRIȚIA MINERALĂ A PLANTELOR/548 OBLIGEANĂ / 553 Descriere / 553 Compoziție chimică / 553 Industrie / 553 Bioterapie / 553 Recoltare / 554 Medicină umană / 554 Medicină veterinară / 555 Agricultură / 555 OBTURATOR/555 OCHIUL-CAPREI / 555 Descriere / 555 Alimentație / 555 OFILIRE/555 OFIOGLOSACEE / 556 OHREE/556 OIȚE / 556 Descriere / 556 Alimentație / 556 OLEACEE/556 OLEOPLASTIDE / 556 OMAG¹ / 556 Descriere / 557 Compoziție chimică / 557 OMAG² / 557 Descriere / 557 Compoziție chimică / 558 Toxicologie / 558 Medicină veterinară / 558 Ornamental / 558 OMAG³/558 Descriere / 558 Compoziție chimică / 558 Toxicologie / 558 Industrie / 559 Bioterapie / 559 Recoltare / 559 Medicină umană / 559 Medicină veterinară / 559 Ornamental / 559 OMFALOTUS / 559 Descriere / 560 Toxicologie / 560 ONAGRACEE/560 OOGAMIE/560 OOSFERĂ / 560 OPAIȚUL-MUNȚILOR RODNEI / 560 Descriere / 560 OREZ/560 Descriere / 561 Compoziție chimică / 561 Alimentație / 561 Industrie / 561 Bioterapie / 561 Medicină umană / 562 Medicină veterinară / 562 Cosmetică / 562 Zootehnie / 562 ORGANE „OPTICE" / 562 ORGANE SENZORIALE „TACTILE" / 563 ORHIDACEE / 563 ORIZANINĂ / 563 ORNITOFILIE / 563 ORNITOGAMIE / 563 OROBANCHACEE / 563 ORZ/564 Descriere / 564 Compoziție chimică / 564 Alimentație / 564 Industrie / 564 Bioterapie / 564 Recoltare / 565 Medicină umană / 565 Medicină veterinară / 565 Zootehnie / 565 ORZOAICĂ / 566 Descriere / 566 Compoziție chimică / 566 Alimentație / 566 Industrie / 566 Bioterapie / 566 OSMOFOR / 566 OSTEOSCLEREIDE / 566 OSUL-IEPURELUI / 566 Descriere / 566 Compoziție chimică / 567 Alimentație / 567 Bioterapie / 567 Recoltare / 567 Universul plantelor XLIV Cuprins Medicină umană / 567 Medicină veterinară / 568 Ornamental / 568 OȚETAR / 568 Descriere / 568 Industrie / 568 Apicultură / 568 Protecția mediului / 568 Ornamental / 568 OUL-INULUI / 568 Descriere / 569 Compoziție chimică / 569 Alimentație / 569 Industrie / 569 OVAR / 569 OVĂZ / 570 Descriere / 570 Compoziție chimică / 570 Alimentație / 571 Industrie / 571 Bioterapie / 571 Medicină umană / 571 Medicină veterinară / 571 Zootehnie / 572 Alte utilizări / 572 OVUL/572 OXALIDACEE / 574 OXIFITE/574 OXILOFITE / 574 OXIZOMI / 574 PALTIN ARGINTIU/575 Descriere / 575 Industrie / 575 Apicultură / 575 Ornamental / 575 PALTIN DE CÂMP/575 Descriere / 575 Alimentație 576 Industrie / 576 Bioterapie / 576 Recoltare / 576 Medicină umană / 576 Silvicultură / 576 Apicultură / 576 Protecția mediului / 576 Ornamental / 576 Vopsitorie / 577 PALTIN DE MUNTE/577 Descriere / 577 Alimentație / 577 Industrie / 577 Bioterapie / 577 Silvicultură / 577 Apicultură / 577 Vopsitorie / 577 PAPAVERACEE/577 PAPILĂ / 578 PAPUCUL-DOAMNEI / 578 Descriere / 578 Ornamental / 578 PAPURĂ/578 Descriere / 579 Compoziție chimică / 579 Alimentație / 579 Industrie / 579 Bioterapie / 579 Recoltare / 579 Medicină umană / 579 Medicină veterinară / 579 Zootehnie / 579 PAPURĂ ÎNGUSTĂ/579 Descriere / 579 Industrie / 579 Bioterapie / 579 Medicină umană / 580 PARACHERNIȚĂ/580 Descriere / 580 Compoziție chimică / 580 Bioterapie / 580 Recoltare / 580 Medicină umană / 580 PARAPLASMĂ/580 PARENCHIM / 580 PARENCHIM FLOEMIC / 582 PARENCHIM XILEMIC / 582 PARTENOCARPIE / 582 PARTENOGENEZĂ / 582 PARTICULE ELEMENTARE / 583 PATOTOXINE / 583 PĂDUCEL/583 Descriere / 583 Compoziție chimică / 583 Alimentație / 584 Industrie / 584 Bioterapie / 584 Recoltare / 584 Medicină umană / 584 Silvicultură / 585 Apicultură / 585 Ornamental / 585 PĂDUCEL ALBURIU / 585 Descriere / 585 Compoziție chimică / 585 Alimentație / 586 Bioterapie / 585 Medicină umană / 585 Silvicultură / 586 Apicultură / 586 Ornamental / 586 PĂLIUR/586 Descriere / 586 Ornamental / 586 PĂPĂDIE / 586 Descriere / 587 Universul plantelor XLV Cuprins Compoziție chimică / 587 Toxicologie / 587 Alimentație / 587 Bioterapie / 587 Recoltare / 587 Medicină umană / 587 Medicină veterinară / 588 Cosmetică / 588 Apicultură / 588 Vopsitorie / 588 PĂPĂLĂU/588 Descriere / 588 Compoziție chimică / 589 Toxicologie / 589 Bioterapie / 589 Recoltare / 589 Medicină umană / 589 Medicină veterinară / 589 PĂR / 589 Descriere / 589 Compoziție chimică / 589 Alimentație / 590 Industrie / 590 Bioterapie / 590 Recoltare / 590 Medicină umană / 590 Apicultură/590 PĂR PĂDUREȚ/591 Descriere / 591 Alimentație / 591 Industrie / 591 Pomicultură / 591 Silvicultură / 591 Cinegetică / 591 PĂSTAIE / 591 PĂSTÂRNAC / 592 Descriere / 592 Compoziție chimică / 592 Alimentație / 592 Industrie / 592 Bioterapie / 592 Recoltare / 592 Medicină umană / 592 Apicultură / 593 PĂSTRĂV/593 Descriere / 593 Alimentație / 593 Industrie / 593 PĂSTRĂV DE FAG / 593 Descriere / 593 Alimentație / 593 Industrie / 593 PĂSTRĂV ROȘU DE STEJAR / 593 Descriere / 594 Alimentație / 594 PĂTLAGINA/594 Descriere / 594 Compoziție chimică / 594 Bioterapie / 594 Recoltare / 594 Medicină umană / 594 Medicină veterinară / 595 Cosmetică / 595 Apicultură / 595 PĂTLAGINĂ ÎNGUSTĂ / 595 Descriere / 595 Compoziție chimică / 595 Bioterapie / 595 Recoltare / 596 Medicină umană / 596 Medicină veterinară / 596 PĂTLAGINĂ MARE / 596 Descriere / 597 Compoziție chimică / 597 Industrie / 597 Bioterapie / 597 Recoltare / 597 Medicină umană / 597 Medicină veterinară / 598 Cosmetică / 598 Apicultură / 598 PĂTLĂGELE ROȘII/598 Descriere / 598 Compoziție chimică / 599 Alimentație / 599 Industrie / 599 Bioterapie / 599 Recoltare / 599 Medicină umană / 599 Cosmetică / 600 Alte utilizări / 600 PĂTLĂGELE VINETE / 600 Descriere / 600 Compoziție chimică / 600 Alimentație / 600 Industrie / 600 Bioterapie / 600 Medicină umană / 600 PĂTRUNJEL/600 Descriere / 601 Compoziție chimică / 601 Alimentație / 601 Industrie / 601 Bioterapie / 601 Recoltare / 602 Medicină umană / 602 Medicină veterinară / 603 Cosmetică / 603 Apicultură / 603 PĂTRUNJEL DE CÂMP / 603 Descriere / 604 Compoziție chimică / 604 Alimentație / 604 Bioterapie / 604 Universul plantelor XLVI Cuprins Recoltare / 604 Medicină umană / 604 Medicină veterinară / 605 PÂINEA-PĂMÂNTULUI / 605 Descriere / 605 Alimentație / 605 PÂINIȘOARĂ / 605 Descriere / 605 Alimentație / 605 PÂINIȘOARĂ NEAGRĂ / 605 Descriere / 605 Alimentație / 605 PÂINIȘOARĂ PIPERATĂ / 605 Descriere / 605 Toxicologie / 606 Alimentație / 606 PĂLNIOAR / 606 Descriere / 606 Alimentație / 606 PECETEA LUI SOLOMON / 606 Descriere / 606 Compoziție chimică / 606 Toxicologie / 606 Bioterapie / 606 Recoltare / 606 Medicină umană / 606 Cosmetică / 607 Vopsitorie / 607 PECTINE/607 PEDALIACEE / 607 PEDICUȚĂ/607 Descriere / 607 Compoziție chimică / 607 Industrie / 607 Bioterapie / 608 Recoltare / 607 Medicină umană / 608 Medicină veterinară / 608 Cosmetică / 608 PELIN ALB/608 Descriere / 609 Compoziție chimică / 609 Toxicologie / 609 Industrie / 609 Bioterapie / 609 Recoltare / 609 Medicină umană / 609 Medicină veterinară / 610 Vopsitorie / 610 PELIN NEGRU/610 Descriere / 610 Compoziție chimică / 611 Alimentație / 611 Bioterapie / 611 Recoltare / 611 Medicină umană / 611 Medicină veterinară / 611 Alte utilizări / 611 PELTIGERA / 611 Descriere / 611 Medicină umană / 611 PEONIACEE / 611 PEPENE FURAJER/612 Descriere / 612 Compoziție chimică / 612 Industrie / 612 Zootehnie / 612 PEPENE GALBEN/612 Descriere / 612 Compoziție chimică / 612 Alimentație / 613 Bioterapie / 613 Recoltare / 613 Medicină umană / 613 Cosmetică / 613 Apicultură / 613 PEPENE VERDE/613 Descriere / 613 Compoziție chimică / 613 Alimentație / 614 Industrie / 614 Bioterapie / 614 Recoltare / 614 Medicină umană / 614 Medicină veterinară / 614 Zootehnie / 614 Apicultură / 614 PEPONIDĂ/614 PERETE CELULAR/614 PERI/616 PERIANT/618 PERIGON/618 PERILA/618 Descriere / 618 Compoziție chimică / 618 Industrie / 618 Zootehnie / 618 Ornamental / 618 PERISPERM / 618 PERIȘOR¹/618 Descriere / 619 Bioterapie / 619 Medicină umană/619 PERIȘOR²/619 Descriere / 619 Compoziție chimică / 619 Bioterapie / 619 Recoltare / 619 Medicină umană / 619 PERITECIU / 619 PETALĂ / 620 PETIOL/621 PICIORUL-COCOȘULUI / 621 Descriere / 622 Universul plantelor XLVII Cuprins Compoziție chimică / 622 Toxicologie / 622 Bioterapie / 622 Recoltare / 622 Medicină umană / 622 Medicină veterinară / 622 PICIORUL-URSULUI / 622 Descriere / 622 Alimentație / 622 PIERSIC/622 Descriere / 623 Compoziție chimică / 623 Alimentație / 623 Industrie / 623 Bioterapie / 623 Recoltare / 623 Medicină umană / 623 Medicină veterinară / 623 Cosmetică / 623 Apicultură / 623 PIGMENȚI ASIMILATORI / 624 PIGMENȚI CAROTENOIZI / 624 PIGMENȚI CHINONICI / 624 PIGMENȚI CLOROFILIENI / 624 PIGMENȚI FICOBILINICI / 626 PIGMENȚI FLAVONICI / 627 PIGMENȚI INDOLICI / 627 PILI / 627 PILORIZĂ / 627 PIN / 627 Descriere / 628 Compoziție chimică / 628 Industrie / 628 Bioterapie / 628 Recoltare / 628 Medicină umană / 628 Medicină veterinară / 629 Cosmetică / 629 Zootehnie / 629 Apicultură / 629 Protecția mediului / 629 Ornamental / 629 PINACEE / 629 PINET/630 PINOCITOZĂ / 630 PINOFITE/630 PIPERUL-BĂLȚII / 631 Descriere / 632 Compoziție chimică / 632 Bioterapie / 632 Recoltare / 632 Medicină umană / 632 Medicină veterinară / 632 PIR TÂRÂTOR / 632 Descriere / 632 Compoziție chimică / 632 Bioterapie / 632 Recoltare / 633 Medicină umană / 633 Medicină veterinară / 633 Zootehnie / 633 Agricultură / 633 PIRIDOXINĂ / 634 PIROLACEE / 634 PITARCĂ DE MESTEACĂN / 634 Descriere / 634 Alimentație / 634 PITA-VACII / 634 Descriere / 634 Alimentație / 634 PITÂRCUȚĂ / 634 Descriere / 634 Alimentație / 634 PITOANCĂ / 634 Descriere / 634 Alimentație / 634 PITOAȘCĂ / 635 Descriere / 635 Alimentație / 635 PLACENTATIE / 635 PLACENTĂ/635 PLAGIOGEOTROPISM / 635 PLANCTON VEGETAL / 635 PLANOSPOR / 635 PLANTAGINACEE / 635 PLANTĂ / 636 PLASMALEMĂ / 640 PLASMODESME / 641 PLASMODIEREZĂ / 641 PLASMOFILAMENTE / 641 PLASMOLIZĂ / 641 PLASTIDE / 642 PLATANACEE/642 PLASTIDOM / 642 PLÂMÂNĂRICĂ / 642 Descriere / 642 Compoziție chimică / 642 Bioterapie / 643 Recoltare / 643 Medicină umană / 643 Medicină veterinară / 643 Apicultură / 643 PLOP ALB/643 Descriere / 643 Industrie / 644 Apicultură / 644 Ornamental / 644 PLOP NEGRU/644 Descriere / 644 Compoziție chimică / 644 Industrie / 644 Bioterapie / 644 Recoltare / 645 Medicină umană / 645 Universul plantelor XLVIII Cuprins Medicină veterinară / 646 Apicultură/646 Ornamental / 646 PLOP TREMURĂTOR / 646 Descriere / 646 Industrie / 646 Bioterapie / 646 Apicultură / 646 Ornamental / 646 PLUMBAGINACEE / 646 PNEUMATOFORI / 647 POCHIVNIC / 647 Descriere / 647 Compoziție chimică / 647 Toxicologie / 647 Bioterapie / 647 Recoltare / 647 Medicină umană / 647 Medicină veterinară / 648 Ornamental / 648 PODBAL / 648 Descriere / 648 Compoziție chimică / 648 Alimentație / 648 Bioterapie / 648 Recoltare / 648 Medicină umană / 648 Medicină veterinară / 649 Cosmetică / 649 Apicultură / 649 POLARITATE / 649 POLEN/650 Compoziție chimică / 650 Apicultură / 650 Bioterapie / 651 Medicină umană / 651 POLEMONIACEE / 651 POLENIZARE/651 POLIACHENĂ / 652 POLIDERM/652 POLIDRUPĂ / 652 POLIEMBRIONIE / 652 POLIFOLICULĂ / 653 POLIGALACEE / 653 POLIGONACEE / 653 POLINUCULĂ / 653 POLIOLI / 653 POLIPODIACEE / 653 POLISPERMIE / 653 POPENCHI/654 Descriere / 654 Toxicologie / 654 Alimentație / 654 PORCAN / 654 Descriere / 654 Alimentație / 654 POROINIC²/ 654 Descriere / 654 Compoziție chimică / 655 Bioterapie / 655 Recoltare / 655 Medicină umană / 655 Medicină veterinară / 655 Ornamental / 655 PORTOCAL/655 Descriere / 655 Compoziție chimică / 655 Alimentație / 655 Industrie / 655 Bioterapie / 655 Medicină umană / 656 Medicină veterinară / 656 Cosmetică / 656 Alte utilizări / 656 PORTULACACEE/656 PORUMB/656 Descriere / 657 Compoziție chimică / 657 Alimentație / 657 Industrie / 657 Bioterapie / 657 Recoltare / 658 Medicină umană / 658 Medicină veterinară / 658 Zootehnie / 658 Apicultură / 658 PORUMBAR/658 Descriere / 659 Compoziție chimică / 659 Alimentație / 659 Industrie / 659 Bioterapie / 659 Recoltare / 659 Medicină umană / 659 Medicină veterinară / 660 Pomicultură/660 Apicultură / 660 Protecția mediului / 660 Ornamental / 661 Vopsitorie / 661 PORUMB ZAHARAT / 661 Descriere / 661 Compoziție chimică / 661 Alimentație / 661 Industrie / 661 Apicultură / 661 POSTINHIBITORI / 661 POTAMOGETONACEE / 662 PRAHAGHIȚA/662 Descriere / 662 Alimentație / 662 Medicină umană / 622 PRAHAIȚĂ / 662 Descriere / 662 Universul plantelor IL Cuprins Alimentație / 662 Recoltare / 670 PRAZ / 662 Medicină umană / 670 Descriere / 662 Medicină veterinară / 670 Compoziție chimică / 663 Apicultură/670 Alimentație / 663 PUFULIȚĂ DE COLINĂ / 670 Bioterapie / 663 Descriere / 670 Recoltare / 663 Compoziție chimică / 670 Medicină umană / 663 Bioterapie / 671 Cosmetică / 663 Recoltare / 671 Apicultură / 663 Medicină umană / 671 PREFOLIATIE / 663 Apicultură / 671 PRIBOI/664 PUFULIȚĂ DE MLAȘTINĂ / 671 Descriere / 664 PUFULIȚĂ DE MUNTE / 671 Compoziție chimică / 664 Descriere / 671 Industrie / 664 Compoziție chimică / 671 Bioterapie / 664 Bioterapie / 671 Recoltare / 664 Recoltare / 671 Medicină umană / 664 Medicină umană / 671 Ornamental / 665 Medicină veterinară / 672 PRIMULACEE / 665 Apicultură / 672 PROPOLIS / 665 PUFULIȚĂ DE ZĂVOI / 672 Compoziție chimică / 665 Descriere / 672 Bioterapie / 665 Compoziție chimică / 672 Medicină umană / 665 Bioterapie / 672 PROCAMBIU / 666 Recoltare / 672 PROINHIBITORI / 666 Medicină umană / 672 PROMERISTEME / 666 Apicultură / 672 PROTANDRIE / 666 PULVINULE / 672 PROTEINE/666 PUNCTUATIUNI / 673 PROTEOPLASTE / 666 PUNCTUATIUNI „TACTILE" / 673 PROTERANDRIE / 666 PURICEASCĂ / 673 PROTODERM / 666 PUȘCA-DRACULUI / 673 PROTOFTLE / 666 Descriere / 673 PROTOFLOEM / 667 Alimentație / 673 PROTOPLASMA / 667 RADICELĂ/675 PROTOXILEM / 667 RAFIDE / 675 PRUN/667 RAMIE / 675 Descriere / 668 RANUNCULACEE/676 Compoziție chimică / 668 RAPIȚĂ MARE / 677 Alimentație / 668 Descriere / 677 Industrie / 668 Compoziție chimică / 677 Bioterapie / 668 Industrie / 677 Recoltare / 668 Bioterapie / 677 Medicină umană / 668 Recoltare / 677 Cosmetică / 668 Medicină umană / 677 Apicultură / 668 Zootehnie / 678 Vopsitorie / 668 Agricultură / 678 PSEUDOCIFE / 669 Apicultură / 678 PSEUDOGAMIE / 669 RAPIȚĂ SĂLBATICĂ / 678 PUFAI / 669 Descriere / 678 Descriere / 669 Industrie / 678 Alimentație / 669 Zootehnie / 678 PUFULIȚĂ /669 Agricultură / 678 Descriere / 669 Apicultură / 678 Compoziție chimică / 669 Vopsitorie / 678 Alimentație / 669 RĂCHITAN / 678 Bioterapie / 669 Descriere / 679 Universul plantelor L Cuprins Compoziție chimică / 679 Bioterapie / 679 Recoltare / 679 Medicină umană / 679 Medicină veterinară / 679 Cosmetică / 679 Apicultură / 679 Ornamental / 679 RĂCHITĂ/679 Descriere / 680 Industrie / 680 Medicină umană / 680 Apicultură / 680 Ornamental / 680 RĂCHITĂ ROȘIE/680 Descriere / 680 Industrie / 680 Medicină umană / 680 Apicultură / 680 Ornamental / 680 Vopsitorie / 680 RĂCHIȚELE / 680 Descriere / 680 Compoziție chimiqă / 680 Alimentație / 680 Industrie / 680 RĂCUȘOR / 680 Descriere / 681 Compoziție chimică / 681 Bioterapie / 681 Recoltare / 681 Medicină umană / 681 Medicină veterinară / 681 RĂDĂCINĂ / 681 RĂDĂCINĂ LATERALĂ / 685 RĂDĂCINĂ SECUNDARĂ / 685 RĂDĂCINI ADVENTIVE / 685 RĂMURELE/685 Descriere / 685 Alimentație / 685 RĂSCOAGE/686 Descriere / 686 Compoziție chimică / 686 Alimentație / 686 Bioterapie / 686 Recoltare / 686 Medicină umană / 686 Zootehnie / 686 Apicultură / 686 RĂSUFLĂTOAREA-PĂMÂNTULUI / 687 Descriere / 687 Alimentație / 687 RĂȘINI/687 RÂȘCOV / 687 Descriere / 687 Alimentație / 687 RECEPTACUL/687 RECHIE¹ / 688 Descriere / 688 Bioterapie / 688 Agricultură / 688 Ornamental / 688 RECHIE²/688 Descriere / 688 Bioterapie / 688 Apicultură / 688 Ornamental / 688 Vopsitorie / 688 REPRODUCERE SEXUATĂ / 688 RESEDACEE/688 RESPIRAȚIE/689 RETICUL ENDOPLASMATIC / 690 RETINOL/691 REVENT/691 Descriere / 691 Compoziție chimică / 692 Alimentație / 692 Industrie/692 Bioterapie / 692 Recoltare / 692 Medicină umană / 692 Medicină veterinară / 693 Zootehnie / 693 REOTROPISM / 693 REZEDĂ MIROSITOARE / 693 Descriere / 693 Apicultură / 693 Ornamental / 693 Vopsitorie / 693 Alte utilizări / 693 REZOLIZĂ / 693 RHAMNACEE/693 RIBOFLAVINĂ / 693 RIBOZOMI / 694 RICIN/694 Descriere / 694 Compoziție chimică / 695 Toxicologie / 695 Industrie / 695 Bioterapie / 695 Medicină umană / 695 Medicină veterinară / 696 Zootehnie / 696 Agricultură / 696 Ornamental / 696 RIDICHE/696 Descriere / 696 Compoziție chimică / 696 Alimentație / 697 Bioterapie / 697 Medicină umană / 697 Medicină veterinară / 697 RITIDOM/698 RIZINE/698 Universul plantelor LI Cuprins RIZODERMĂ / 698 Medicină umană / 707 RIZOFILE / 698 Medicină veterinară / 707 RIZOM / 698 Apicultură / 707 RIZOMITR / 699 ROUA-CERULUI / 707 ROCAMBOLE / 699 Descriere / 708 RODIU/699 Compoziție chimică / 708 Descriere / 699 Bioterapie / 708 Compoziție chimică / 669 Recoltare / 708 Alimentație / 699 Medicină umană / 708 Industrie / 699 Alte utilizări / 708 Bioterapie / 699 ROZMARIN/708 Recoltare / 700 Descriere / 708 Medicină umană / 700 Compoziție chimică / 708 Medicină veterinară / 700 Alimentație / 709 Ornamental / 700 Industrie / 709 RODOSPOR / 700 Bioterapie / 709 RODUL-PĂMÂNTULUI / 700 Recoltare / 709 Descriere / 700 Medicină umană / 709 Compoziție chimică / 700 Medicină veterinară / 710 Toxicologie / 700 Cosmetică/710 Bioterapie / 700 Apicultură/710 Recoltare / 700 Ornamental / 711 Medicină umană / 700 RUBIACEE/711 Medicină veterinară / 701 RUPIACEE/711 Ornamental / 701 RUSCUȚĂ DE PRIMĂVARĂ/711 ROIBĂ/701 Descriere / 711 Descriere / 701 Compoziție chimică / 711 Compoziție chimică / 701 Toxicologie/711 Bioterapie / 701 Bioterapie/711 Recoltare / 701 Recoltare/711 Medicină umană / 701 Medicină umană / 711 Zootehnie / 701 Medicină veterinară / 711 Agricultură/701 Apicultură / 711 Vopsitorie / 701 Ornamental / 711 ROINIȚĂ/702 RUTACEE/712 Descriere / 702 SAC EMBRIONAR/713 Compoziție chimică / 73 SALATĂ/ 714 Alimentație / 703 Descriere / 715 Industrie/703 Compoziție chimică / 715 Bioterapie / 703 Alimentație / 715 Recoltare / 703 Bioterapie / 715 Medicină umană / 703 Recoltare / 715 Medicină veterinară / 704 Medicină umană / 715 Apicultură/704 Cosmetică / 715 Ornamental / 704 SALATĂ DE IARNĂ/716 ROSACEE/704 Descriere / 716 ROSTOPASCĂ / 705 Compoziție chimică / 716 Descriere / 705 Alimentație/716 Compoziție chimică / 705 SALBĂ MOALE/716 Toxicologie / 705 Descriere/716 Bioterapie / 705 Compoziție chimică / 716 Medicină umană / 706 Toxicologie / 716 ROTUNGIOARĂ / 706 Industrie / 716 Descriere / 706 Bioterapie / 716 Compoziție chimică / 707 Recoltare / 716 Bioterapie / 707 Medicină umană / 716 Recoltare / 707 Medicină veterinară / 717 Universul plantelor LII Cuprins Silvicultură / 717 Ornamental / 717 Vopsitorie / 717 Alte utilizări / 717 SALCÂM/ 717 Descriere / 717 Compoziție chimică / 717 Alimentație / 717 Industrie/717 Bioterapie/717 Recoltare / 718 Medicină umană / 718 Medicină veterinară / 718 Apicultură / 718 Protecția mediului / 718 Ornamental / 718 SALCÂM GALBEN/718 Descriere / 718 Toxicologie / 718 Bioterapie / 719 Medicină umană / 719 Silvicultură / 719 Apicultură / 719 Cinegetică / 719 Ornamental / 719 SALCÂM JAPONEZ/719 Descriere/719 Compoziție chimică / 719 Industrie / 719 Bioterapie / 719 Medicină umană / 719 Apicultură / 719 Ornamental / 720 SALCIE ALBĂ / 720 Descriere / 720 Compoziție chimică / 720 Industrie / 720 Bioterapie / 720 Recoltare / 721 Medicină umană / 721 Medicină veterinară / 722 Apicultură/722 Ornamental / 722 Vopsitorie / 722 Alte utilizări / 723 SALCIE CĂPREASCĂ / 723 Descriere / 723 Industrie / 723 Silvicultură / 723 Apicultură / 723 Ornamental / 723 SALCIE PLETOASĂ/723 Descriere / 724 Bioterapie / 724 Medicină umană / 724 Medicină veterinară / 724 Apicultură / 724 Ornamental / 724 Vopsitorie / 724 SALICACEE / 724 SALVIE/724 Descriere / 724 Compoziție chimică / 724 Alimentație / 725 Industrie / 725 Bioterapie / 725 Recoltare / 725 Medicină umană / 725 Medicină veterinară / 726 Apicultură / 726 SALVINACEE / 726 SAMARĂ/726 SANTALACEE/727 SAPINDACEE / 727 SASCHIU/727 Descriere / 727 Compoziție chimică / 727 Bioterapie / 727 Recoltare / 728 Medicină umană / 728 Medicină veterinară / 728 Ornamental / 728 SAXIFRAGACEE / 728 SĂGEATA-APEI / 728 Descriere / 728 Compoziție chimică / 728 Alimentație / 728 Bioterapie / 729 Recoltare / 729 Medicină umană / 729 SĂLCIOARĂ / 729 SĂMÂNȚĂ / 729 SĂNIȘOÂRĂ / 730 Descriere / 730 Compoziție chimică / 730 Bioterapie / 730 Recoltare / 730 Medicină umană / 730 Ornamental / 731 SÂNGER/731 Descriere / 731 Compoziție chimică / 731 Bioterapie / 731 Recoltare / 731 Medicină umană / 731 Medicină veterinară / 731 Silvicultură / 731 Apicultură / 731 Ornamental / 731 SĂPUNARIȚĂ / 731 Descriere / 732 Compoziție chimică / 732 Alimentație / 732 Bioterapie / 732 Universul plantelor LIII Cuprins Recoltare / 732 Medicină umană / 732 Medicină veterinară / 733 Ornamental / 733 Vopsitorie / 733 SÂNGELE-VOINICULUI¹ / 733 Descriere / 733 SÂNGELE-VOINICULUI² / 733 Descriere / 733 SÂNZIENE ALBE/733 Descriere / 733 Compoziție chimică / 733 Alimentație / 734 Bioterapie / 734 Recoltare / 734 Medicină umană / 734 Ornamental / 734 SÂNZIENE DE GRĂDINĂ/734 Descriere / 734 Compoziție chimică / 734 Medicină umană / 734 Apicultură / 734 Ornamental / 734 SÂNZIENE GALBENE / 734 Descriere / 734 Compoziție chimică / 734 Bioterapie / 735 Recoltare / 735 Medicină umană / 735 Medicină veterinară / 735 Apicultură / 735 Ornamental / 735 SCAI MĂGĂRESC / 735 Descriere / 735 Compoziție chimică / 735 Alimentație / 735 Bioterapie / 735 Recoltare / 735 Medicină umană / 736 Apicultură / 736 SCAIUL-DRACULUI / 736 Descriere / 736 Compoziție chimică / 736 Alimentație / 736 Bioterapie / 736 Recoltare / 736 Medicină umană / 736 Agricultură / 737 Apicultură / 737 Ornamental / 737 SCAI VÂNĂT/737 Descriere / 737 Compoziție chimică / 737 Bioterapie / 737 Recoltare / 737 Medicină umană / 737 Medicină veterinară / 737 Agricultură/738 Apicultură / 738 SCARA-DOMNULUi / 738 Descriere / 738 Compoziție chimică / 738 Bioterapie / 738 Recoltare / 738 Medicină umană / 738 Apicultură / 738 Ornamental / 739 SCÂNTEIUȚĂ / 739 Descriere / 739 Compoziție chimică / 739 Toxicologie / 739 Bioterapie / 739 Recoltare / 739 Medicină umană / 739 Medicină veterinară / 740 Ornamental / 740 SCHEUCHZERIACEE / 740 SCHINDUF/740 Descriere / 740 Compoziție chimică / 740 Alimentație / 740 Industrie / 740 Bioterapie / 740 Recoltare/741 Medicină umană / 741 Medicină veterinară / 741 Cosmetică / 741 Zootehnie / 741 SCHINEL/741 Descriere/741 Compoziție chimică / 741 Industrie / 741 Bioterapie / 741 Recoltare / 742 Tehnologia culturii / Medicină umană / 742 Medicină veterinară / 742 Apicultură/742 SCLEREIDE / 742 SCLERENCHIM / 743 SCLIPEȚI / 744 Descriere / 744 Compoziție chimică / 744 Industrie / 744 Bioterapie / 744 Recoltare / 744 Medicină umană / 744 Medicină veterinară / 744 Apicultură / 745 Ornamental / 745 SCOARȚĂ / 745 SCORUȘ DE DEAL/745 Descriere / 745 Compoziție chimică / 745 Universul plantelor LIV Cuprins Industrie / 745 Bioterapie / 745 Medicină umană / 746 Apicultură / 746 Ornamental / 746 Vopsitorie / 746 SCORUȘ DE MUNTE / 746 Descriere / 746 Compoziție chimică / 746 Alimentație / 747 Industrie / 747 Bioterapie / 747 Recoltare / 747 Medicină umană / 747 Medicină veterinară / 747 Silvicultură / 747 Apicultură / 747 Cinegetică / 747 Ornamental / 747 Vopsitorie / 748 SCROFULARIACEE / 748 SCUFIE/748 SCULĂTOARE/748 Descriere / 748 Compoziție chimică / 748 Bioterapie / 748 Medicină umană / 748 Ornamental / 749 SCUMPIE/749 Descriere / 749 Compoziție chimică / 749 Industrie / 749 Bioterapie / 749 Recoltare / 749 Medicină umană / 749 Silvicultură / 750 Protecția mediului / 750 Ornamental / 750 SCUTELUM/750 SECARĂ / 750 Descriere / 750 Compoziție chimică / 750 Alimentație / 751 Industrie / 751 Bioterapie / 751 Medicină umană / 751 Medicină veterinară / 751 Zootehnie / 751 Aseismonastii / 751 SELAGINELACEE / 752 SEPALĂ/752 SEVĂ / 752 SFECLĂ DE ZAHĂR/753 Descriere / 753 Compoziție chimică / 753 Industrie / 754 Bioterapie / 754 Recoltare / 754 Medicină umană / 754 Zootehnie / 754 SFECLĂ FURAJERĂ / 754 Descriere / 754 Compoziție chimică / 754 Bioterapie / 754 Medicină umană / 754 Zootehnie / 754 Apicultură / 754 SFECLĂ ROȘIE/755 Descriere / 755 Compoziție chimică / 755 Alimentație / 755 Industrie / 755 Bioterapie / 755 Recoltare / 755 Medicină umană / 755 Zootehnie / 756 Apicultură / 756 SFEROZOMI / 756 SICONĂ/756 SILICULĂ/756 SILICVĂ / 757 SILUR/757 Descriere / 757 Compoziție chimică / 757 Bioterapie / 757 Recoltare / 757 Medicină umană / 757 Medicină veterinară / 758 Cosmetică / 758 SIMBIOZĂ/758 SIMARUBACEE / 758 SIMETRIE/758 SIMINOC/759 Descriere / 759 Compoziție chimică / 760 Bioterapie / 760 Recoltare / 760 Medicină umană / 760 Medicină veterinară / 760 Apicultură / 760 Ornamental / 760 SINERGIDE / 760 SITOSTERINĂ / 761 SITOSTEROL / 761 SLĂBĂNOG¹/761 Descriere / 761 Compoziție chimică / 761 Bioterapie / 761 Recoltare / 761 Medicină umană / 761 Medicină veterinară / 762 SLĂBĂNOG²/762 SMIRDAR / 762 Descriere / 762 Universul plantelor LV Cuprins Compoziție chimică / 762 SORG / 772 Toxicologie / 762 Descriere / 772 Bioterapie / 762 Compoziție chimică / 772 Recoltare / 762 Alimentație / 772 Medicină umană / 762 Industrie / 772 Medicină veterinară / 763 Zootehnie / 773 Protecția mediului / 763 Agricultură / 773 Ornamental / 763 SOROZA / 773 SMOCHIN/763 SOVÂRF / 773 Descriere / 763 Descriere / 773 Compoziție chimică / 763 Compoziție chimică / 773 Alimentație / 763 Alimentație / 773 Industrie / 763 Industrie / 773 Bioterapie / 764 Bioterapie / 773 Medicină umană / 764 Recoltare / 773 Ornamental / 765 Medicină umană / 774 Alte utilizări / 765 Medicină veterinară / 774 SOBOLII/765 Apicultură / 774 SOC / 765 Ornamental / 774 Descriere / 765 Vopsitorie / 774 Compoziție chimică / 765 SPANAC / 775 Alimentație / 766 Descriere / 775 Industrie / 766 Compoziție chimică / 775 Bioterapie / 766 Alimentație / 775 Recoltare / 766 Industrie / 775 Medicină umană / 766 Bioterapie / 775 Medicină veterinară / 767 Recoltare / 776 Apicultură / 767 Medicină umană / 776 Ornamental / 767 Apicultură / 776 Vopsitorie / 767 Alte utilizări / 776 SOIA/768 SPARANGHEL/776 Descriere / 768 Descriere / 776 Compoziție chimică / 768 Compoziție chimică / 777 Alimentație / 768 Alimentație / 777 Industrie / 768 Industrie / 777 Bioterapie / 769 Bioterapie / 777 Recoltare / 769 Recoltare / 777 Medicină umană / 769 Medicină umană / 777 Zootehnie / 769 SPARCETĂ / 778 Agricultură / 769 Descriere / 778 SOLANACEE / 769 Compoziție chimică / 778 SORALE/770 Zootehnie / 778 SORB/770 Agricultură / 778 Descriere / 770 Apicultură / 778 Industrie / 770 SPARGANIACEE / 778 Silvicultură / 770 SPÂNZ / 778 Apicultură / 770 Descriere / 778 Ornamental / 770 Compoziție chimică / 779 SORBESTREA / 770 Toxicologie / 779 Descriere / 771 Industrie / 779 Compoziție chimică / 771 Bioterapie / 779 Alimentație / 771 Recoltare / 779 Bioterapie / 771 Medicină umană / 779 Recoltare / 771 Medicină veterinară / 780 Medicină umană / 771 Ornamental / 781 Medicină veterinară / 771 SPERMIOGENEZĂ / 781 SOREDIE/771 SPIN/781 Universul plantelor LVI Cuprins SPIN ASTEROL / 781 SPLINUȚĂ/781 Descriere / 781 Compoziție chimică / 781 Bioterapie / 781 Recoltare / 781 Medicină umană / 782 Apicultură / 782 Ornamental / 782 SPORICI/782 Descriere / 782 Compoziție chimică / 783 Bioterapie / 783 Recoltare / 783 Medicină umană / 783 Medicină veterinară / 783 Cosmetică / 783 STAFILEACEE / 783 STAMINĂ / 783 STAMINODII/785 STÂNJENEL/785 Descriere / 785 Compoziție chimică / 785 Bioterapie / 785 Recoltare / 786 Medicină umană / 786 Medicină veterinară / Cosmetică / 786 Ornamental / 786 STÂNJENEL GALBEN / 786 Descriere / 786 Compoziție chimică / 786 Toxicologie / 786 Bioterapie / 786 Recoltare / 786 Medicină umană / 787 STEAUA-PĂMÂNTULUI / 787 STEJAR / 787 Descriere / 787 Compoziție chimică / 787 Alimentație / 787 Industrie / 787 Bioterapie / 788 Recoltare / 788 Medicină umană / 788 Medicină veterinară / 788 Cosmetică / 788 Zootehnie / 789 Silvicultură / 789 Apicultură / 789 Protecția mediului / 789 Ornamental / 789 STEJAR BRUMĂRIU / 789 Descriere / 789 Industrie / 789 Medicină umană / 789 Medicină veterinară / 789 Apicultură / 789 Ornamental / 789 STEJAR PUFOS/789 Descriere / 789 Industrie / 790 Medicină umană / 790 Medicină veterinară / 790 Apicultură / 790 Protecția mediului / 790 Ornamental / 790 STEJAR ROȘU / 790 Descriere / 790 Industrie / 790 Silvicultură / 790 Apicultură/790 Ornamental / 790 STEL/790 STEREIDE/791 STEREOM / 791 STIGMAT/791 STIL / 791 STIP / 792 STIPELE / 792 STIRIGOAIE / 793 Descriere / 793 Compoziție chimică / 793 Toxicologie / 793 Bioterapie / 794 Recoltare / 794 Medicină umană / 794 Medicină veterinară / 794 Ornamental / 795 STOLON / 795 STOMATE / 795 STRUGURE/798 Compoziție chimică / 798 Alimentație / 798 Industrie / 798 Bioterapie / 798 Medicină umană / 798 Cosmetică / 798 STRUGURII-URSULUI / 798 Descriere / 799 Compoziție chimică / 799 Industrie / 799 Bioterapie / 799 Recoltare / 799 Medicină umană / 799 Medicină veterinară / 799 Ornamental / 799 STUPINIȚĂ / 799 Descriere / 80 Compoziție chimică / 800 Bioterapie / 800 Recoltare / 800 Medicină umană / 800 Medicină veterinară / 800 Ornamental / 800 SUBER / 800 SUBERIFICARE / 800 SUBSTANȚE PECTICE / 801 Universul plantelor LVII Cuprins SUC NUCLEAR/801 SULFINĂ ALBĂ/ 801 Descriere / 801 Compoziție chimică / 802 Bioterapie / 802 Recoltare / 802 Medicină umană / 802 Zootehnie / 803 Agricultură / 803 Apicultură / 803 Ornamental / 803 SULFINĂ GALBENĂ / 803 Descriere / 803 Compoziție chimică / 803 Toxicologie / 803 Bioterapie / 803 Recoltare / 804 Medicină umană / 804 Medicină veterinară / 805 Cosmetică / 805 Zootehnie / 805 Apicultură / 805 SULIMAN / 805 Descriere / 805 Compoziție chimică / 805 Bioterapie / 805 Recoltare / 805 Medicină umană / 805 Apicultură / 806 SUNĂTOARE/806 Descriere / 806 Compoziție chimică / 806 Industrie / 806 Bioterapie / 806 Recoltare / 807 Medicină umană / 807 Medicină veterinară / 808 Cosmetică / 808 Apicultură / 808 Ornamental / 808 SUSAI PĂDUREȚ/808 Descriere / 808 Compoziție chimică / 808 Recoltare / 808 Medicină umană / 808 SUSAN / 809 Descriere / 809 Compoziție chimică / 809 Alimentație / 809 Industrie / 809 Zootehnie / 809 SUSPENSOR / 809 ȘOFRAN/811 Descriere/811 Compoziție chimică / 811 Alimentație / 811 Bioterapie / 811 Recoltare / 811 Medicină umană / 812 Apicultură / 812 Ornamental / 812 Vopsitorie/812 ȘOFRĂNEL/812 Descriere/812 Compoziție chimică / 812 Alimentație/812 Industrie / 812 Bioterapie / 812 Recoltare/813 Medicină umană/813 Zootehnie / 813 Apicultură/813 ȘOPARLIȚĂ ALBĂ/813 Descriere / 813 Compoziție chimică / 814 Bioterapie / 814 Recoltare / 814 Medicină umană / 814 Ornamental / 814 ȘTEVIA-STÂNELOR / 814 Descriere / 814 Compoziție chimică / 814 Bioterapie / 814 Recoltare / 814 Medicină umană / 814 Medicină veterinară / 814 ȘTEVIE/815 Descriere/815 Compoziție chimică / 815 Alimentație / 815 Industrie / 815 Bioterapie / 815 Recoltare / 815 Medicină umană / 815 Vopsitorie / 816 ȘTIR/816 Descriere / 816 Alimentație / 816 Medicină umană / 816 ȘTIR ALB/817 Descriere / 817 Agricultură/817 ȘTIR DE OGOARE/817 Descriere / 817 Alimentație / 817 ȘTIR ROȘU /817 Descriere/817 Alimentație / 817 Medicină umană / 817 ȘTIR SĂLBATIC/817 Descriere / 817 Agricultură / 818 ȘTIR VERDE/818 Descriere / 818 Alimentație / 818 Medicină umană / 818 Zootehnie / 818 Agricultură / 818 Universul plantelor LVIII Cuprins ȘTIULETE/818 TAL/819 TALPA-GÂȘTEI / 820 Descriere / 820 Compoziție chimică / 821 Bioterapie / 821 Recoltare / 821 Medicină umană / 821 Medicină veterinară / 822 Apicultură / 822 TALPA-MÂȚEI / 822 Descriere / 822 Compoziție chimică / 822 Bioterapie / 822 Recoltare / 822 Medicină umană / 822 Apicultură / 822 Ornamental / 822 TAMARICACEE / 822 TANINIZARE / 823 TANINURI/823 TARHON/823 Descriere / 823 Compoziție chimică / 823 Alimentație / 823 Industrie / 823 Bioterapie / 824 Recoltare / 824 Medicină umană / 824 TAXACEE / 824 TAXODIACEE / 824 TĂMÂIȚĂ / 824 Descriere / 824 Protecția mediului / 824 Ornamental / 824 TĂTĂNEASĂ/825 Descriere / 825 Compoziție chimică / 825 Alimentație / 825 Bioterapie / 825 Recoltare / 825 Medicină umană / 825 Medicină veterinară / 826 Agricultură / 826 Apicultură / 826 Ornamental / 826 Vopsitorie / 826 TEACA / 826 TEGUMENT/827 TEI ARGINTIU/827 Descriere / 827 Compoziție chimică / 827 Alimentație / 827 Industrie / 827 Bioterapie / 828 Recoltare / 828 Medicină umană / 828 Medicină veterinară / 829 Cosmetică / 829 Apicultură/829 Protecția mediului / 829 Ornamental / 829 Vopsitorie / 829 TEI CU FRUNZA MARE / 829 Descriere / 829 Compoziție chimică / 830 Industrie / 830 Bioterapie / 830 Medicină umană / 830 Medicină veterinară / 830 Apicultură / 830 Protecția mediului / 830 Ornamental / 830 Vopsitorie / 830 TEI PUCIOS / 830 Descriere / 830 Compoziție chimică / 830 Industrie / 830 Bioterapie / 830 Medicină umană / 830 Medicină veterinară / 830 Silvicultură / 830 Apicultură/830 Ornamental / 831 Vopsitorie / 831 TENCHIU/831 TENTACULE GLANDULIFERE / 831 TEPALĂ / 831 TERMOFITE / 831 TERMONASTII / 831 TERMOPERIODISM / 832 TERMOTACTISM / 832 TERMOTROPISM / 832 TETRACHENĂ / 832 TIGMONASTII / 832 TIGMOTROPISM / 832 TILĂ/833 TILIACEE / 833 TIMELEACEE / 833 TILOIDE/833 TISĂ / 833 Descriere / 834 Toxicologie / 834 Bioterapie / 834 Medicină umană / 834 Medicină veterinară / 834 Ornamental / 834 Alte utilizări / 834 TIFACEE / 834 TOCOFEROLI / 834 TONOPLAST / 834 TOPINAMBUR / 834 Descriere / 835 Compoziție chimică / 835 Alimentație / 835 Industrie / 835 Bioterapie / 835 Recoltare / 835 Universul plantelor LIX Cuprins Medicină umană / 835 Zootehnie / 835 Apicultură / 835 Alte utilizări / 835 TOPORAȘ/836 Descriere / 836 Compoziție chimică / 836 Industrie / 836 Bioterapie / 836 Recoltare / 836 Medicină umană / 836 Cosmetică / 837 Ornamental / 837 Vopsitorie / 837 TORUS / 837 TRAHEI/837 TRAHEIDE/837 TRAISTA-CIOBANULUI / 838 Descriere / 838 Compoziție chimică / 838 Bioterapie / 838 Recoltare / 838 Medicină umană / 838 Medicină veterinară / 839 Agricultură / 839 TRANDAFIR DE CÂMP / 839 Descriere / 839 Compoziție chimică / 839 Alimentație / 839 Bioterapie / 839 Recoltare / 839 Medicină umană / 839 Apicultură / 839 Ornamental / 839 TRANDAFIR DE DULCEAȚĂ / 839 Descriere / 840 Compoziție chimică / 840 Industrie / 840 Bioterapie / 840 Medicină umană / 840 Ornamental / 841 TRANDAFIR DE LUNĂ / 841 Descriere / 841 Compoziție chimică / 842 Bioterapie / 842 Recoltare / 842 Medicină umană / 842 Cosmetică / 842 TRANSLATOR/842 TRANSPIRAȚIE/842 TRAPACEE / 844 TRAUMATOTROPISM / 845 TRÂMBIȚA-MUȘCHIULUI / 845 Descriere / 845 Medicină umană / 845 TRÂMBIȚA-PITICILOR / 845 Descriere / 845 Alimentație / 845 TRÂMBIȚĂ/845 Descriere / 845 Alimentație / 845 TREI FRAȚI PĂTAȚI / 845 Descriere / 846 Compoziție chimică / 846 Bioterapie / 846 Recoltare / 846 Medicină umană / 846 Medicină veterinară / 846 Ornamental / 847 Vopsitorie / 847 TREI RĂI / 847 TREMURICI/847 Descriere / 847 Alimentație / 847 TREPĂDĂTOARE/847 Descriere / 847 Compoziție chimică / 847 Toxicologie / 847 Bioterapie / 847 Recoltare / 847 Medicină umană / 847 TRESTIE / 847 Descriere / 848 Compoziție chimică / 848 Alimentație / 848 Industrie / 848 Bioterapie / 848 Recoltare / 848 Medicină umană / 848 Zootehnie / 848 Agricultură / 848 TRIFOI ALB TÂRÂTOR / 848 Descriere / 848 Compoziție chimică / 848 Toxicologie / 848 Bioterapie / 849 Recoltare / 849 Medicină umană / 849 Zootehnie / 849 Agricultură / 849 Apicultură / 849 Ornamental / 849 TRIFOI ROȘU / 849 Descriere / 849 Compoziție chimică / 850 Bioterapie / 850 Recoltare / 850 Zootehnie / 850 Agricultură / 850 Apicultură / 850 TRIFOIȘTE DE BALTĂ / 850 Descriere / 850 Compoziție chimică / 851 Bioterapie / 851 Recoltare / 851 Medicină umană / 851 Medicină veterinară / 851 Ornamental / 851 Universul plantelor LX . Cuprins TRIHOMI/851 TURTA-VACII / 865 TROPEOLACEE / 851 Descriere / 866 TROSCOT/851 Alimentație / 866 Descriere / 852 TURTĂ/866 Compoziție chimică / 852 Descriere / 866 Bioterapie / 852 Compoziție chimică / 866 Recoltare / 852 Bioterapie / 866 Medicină umană / 852 Recoltare / 866 Medicină veterinară / 852 Medicină umană / 866 Apicultură / 852 Medicină veterinară / 866 TROSCOT DE BALTĂ / 853 TUTUN / 867 Descriere / 853 Descriere / 867 Medicină umană / 853 Compoziție chimică / 867 Agricultură / 853 Toxicologie / 868 TRUFĂ ALBĂ/853 Industrie / 868 Descriere / 853 Bioterapie / 868 Alimentație / 853 Medicină umană / 868 TRUFĂ DE IARNĂ/853 Medicină veterinară / 869 Descriere / 853 Zootehnie / 869 Alimentație / 853 Apicultură / 869 TRUFĂ DE VARĂ/853 Vopsitorie / 869 Descriere / 853 TUTUN TURCESC/869 Alimentație / 853 Descriere / 869 TUBERCUL/853 ȚELINĂ / 871 TUBERULE/854 Descriere / 871 TUB POLINIC/854 Compoziție chimică / 871 TUBURI CIURUITE/854 Alimentație / 871 TUIA / 854 Bioterapie / 871 Descriere / 854 Recoltare / 872 Toxicologie / 855 Medicină umană / 872 Industrie / 855 TESUT/873 Bioterapie / 855 ȚESUTURI SECRETOARE / 873 Medicină umană / 855 ȚINTAURĂ / 875 Medicină veterinară / 855 Descriere / 875 Silvicultură / 855 Compoziție chimică / 875 Ornamental / 855 Bioterapie / 875 TUIE ORIENTALĂ/855 Recoltare / 875 Descriere / 856 Medicină umană / 875 Ornamental / 856 Medicină veterinară / 876 TULICHINĂ / 856 Cosmetică / 876 Descriere / 856 ULEIURI ETERICE/877 Compoziție chimică / 856 ULM DE CÂMP/877 Toxicologie / 856 Descriere / 878 Bioterapie / 856 Compoziție chimică / 878 Recoltare / 856 Industrie / 878 Medicină umană / 856 Bioterapie / 878 Silvicultură / 856 Recoltare / 878 Apicultură / 856 Medicină umană / 878 Ornamental / 856 Silvicultură / 879 TULPINĂ / 856 Apicultură / 879 TURGESCENTĂ/864 ULM DE MUNTE/879 TURIȚĂ MARE / 864 Descriere / 879 Descriere / 864 Industrie / 879 Compoziție chimică / 864 Protecția mediului / 879 Bioterapie / 864 Ornamental / 879 Recoltare / 865 ULMACEE/879 Medicină umană / 865 UMBELIFERE / 879 Medicină veterinară / 865 UNGHIA-CIUTEI / 879 Cosmetică / 865 Descriere / 880 Universul plantelor LXI Cuprins Bioterapie / 880 Recoltare / 880 Medicină umană / 880 UNGUICULĂ / 880 UNGURAȘ/880 Descriere / 880 Compoziție chimică / 880 Bioterapie / 880 Recoltare / 881 Medicină umană / 881 Medicină veterinară / 881 Apicultură / 881 UNTUL-PĂMÂNTULUI / 881 Descriere / 881 Compoziție chimică / 881 Alimentație / 881 Bioterapie / 881 Recoltare / 882 Medicină umană / 882 Ornamental / 882 UNTUL-VACII / 882 Descriere / 883 Alimentație / 883 URECHEA-BABEI / 882 URECHEA-IUDEI / 883 URECHELNIȚĂ/883 Descriere / 883 Compoziție chimică / 883 Bioterapie / 883 Recoltare / 883 Medicină umană / 884 Medicină veterinară / 884 Cosmetică / 884 Apicultură / 884 Ornamental / 884 URECHIUȘE / 884 URSINII/884 URTICACEE / 884 URZICĂ/884 Descriere / 885 Compoziție chimică / 885 Alimentație / 885 Industrie / 885 Bioterapie / 885 Recoltare / 885 Medicină umană / 886 Medicină veterinară / 886 Cosmetică / 886 Vopsitorie / 886 URZICĂ MICĂ/887 Descriere / 887 Compoziție chimică / 887 Alimentație / 887 Bioterapie / 887 Recoltare / 887 Medicină umană / 887 Medicină veterinară / 887 Zootehnie / 887 Vopsitorie / 887 URZICĂ MOARTĂ ALBĂ / 887 Descriere / 887 Compoziție chimică / 888 Bioterapie / 888 Recoltare / 888 Medicină umană / 888 Medicină veterinară / 888 Apicultură / 889 Ornamental / 889 URZICUȚĂ MOARTĂ / 889 Descriere / 889 Compoziție chimică / 889 Bioterapie / 889 Recoltare / 889 Medicină umană / 889 Agricultură / 889 Apicultură/889 Ornamental / 890 USTUROI/890 Descriere / 890 Compoziție chimică / 890 Alimentație / 890 Industrie / 890 Bioterapie / 890 Recoltare / 891 Medicină umană/891 Medicină veterinară / 892 USTUROIAȘ / 893 Descriere / 893 Alimentație / 893 USTUROI DE EGIPT/893 Descriere / 893 Compoziție chimică / 893 Alimentație / 893 Industrie / 893 Bioterapie / 893 Medicină umană / 893 Medicină veterinară / 893 USTUROIȚĂ / 893 Descriere / 893 Compoziție chimică / 893 Alimentație / 893 Bioterapie / 893 Recoltare / 893 Medicină umană / 894 UTRICULĂ / 894 VACUOLĂ / 895 VACUOM / 895 VAGINĂ/895 VAGINULĂ/895 VALERIANACEE / 895 VALERIANĂ / 895 Descriere / 896 Compoziție chimică / 896 Bioterapie / 896 Medicină umană / 896 Medicină veterinară / 897 Ornamental / 897 VARZĂ ALBĂ / 897 Universul plantelor LXII Cuprins Descriere / 897 Compoziție chimică / 897 Alimentație / 898 Industrie / 898 Bioterapie / 898 Recoltare / 898 Medicină umană / 898 . Medicină veterinară / 900 Cosmetică / 900 Apicultură / 900 VARZĂ CHINEZEASCĂ / 900 Descriere / 900 Compoziție chimică / 900 Alimentație / 900 Bioterapie / 900 Medicină umană / 900 Apicultură / 900 VARZĂ CREAȚĂ / 900 Descriere / 900 Compoziție chimică / 900 Alimentație / 901 Industrie / 901 Bioterapie / 901 Medicină umană/901 Apicultură / 901 VARZĂ DE BRUXELLES / 901 Descriere / 901 Compoziție chimică / 901 Alimentație / 901 Medicină umană / 901 Agricultură / 901 Apicultură / 901 Ornamental / 901 VARZĂ ROȘIE/901 Descriere / 901 Compoziție chimică / 902 Alimentație / 902 Bioterapie / 902 Medicină umană / 902 Apicultură / 902 VASE LIBERIENE / 902 VĂCĂLIE/902 Descriere / 902 VĂCĂLIE²/903 VĂCĂLIE DE MESTEACĂN / 903 Descriere / 903 VĂCĂRUȘ/903 Descriere / 903 VĂTĂMĂTOARE/903 Descriere / 903 Compoziție chimică / 903 Bioterapie / 903 Recoltare / 903 Medicină umană / 903 VÂSC / 904 Descriere / 904 Compoziție chimică / 904 Toxicologie / 904 Bioterapie / 904 Recoltare / 904 Medicină umană / 904 Ornamental / 905 VELAMEN RADICUM/905 VEGETAȚIE/906 VELNIȘ/906 Descriere / 906 Industrie / 906 Medicină umană / 906 Apicultură / 906 Ornamental / 906 VENTRILICĂ / 906 Descriere / 906 Compoziție chimică / 906 Bioterapie / 906 Recoltare / 907 Medicină umană / 907 Apicultură / 907 Ornamental / 907 VERBENACEE/907 VERIGARIU / 907 Descriere / 907 Compoziție chimică / 907 Toxicologie / 907 Industrie / 907 Bioterapie / 907 Recoltare / 907 Medicină umană / 907 Agricultură / 907 Apicultură / 907 Ornamental / 907 VERNALIZARE / 908 VERNATIE / 908 VERZISOARĂ / 908 VETRICE / 908 Descriere / 908 Compoziție chimică / 909 Alimentație / 909 Bioterapie / 909 Recoltare / 909 Medicină umană / 909 Medicină veterinară / 909 Apicultură / 909 Ornamental / 909 VINARIȚĂ/909 Descriere / 909 Compoziție chimică / 910 Industrie / 910 Bioterapie / 910 Recoltare / 910 Medicină umană / 910 Ornamental / 910 VINDECEA/910 Descriere / 910 Compoziție chimică / 910 Bioterapie / 910 Recoltare / 910 Medicină umană/911 Apicultură / 911 Universul plantelor LXIII Cuprins Ornamental / 911 VINECIORI/911 Descriere / 911 Alimentație / 911 VINERIȚĂ/911 Descriere / 911 Compoziție chimică / 911 Bioterapie/911 Recoltare / 911 Medicină umană / 912 Medicină veterinară / 912 Ornamental / 912 VINEȚICĂ¹ / 912 Descriere / 912 Alimentație / 912 VINEȚICĂ²/912 Descriere / 912 Alimentație / 912 VIOLACEE/912 VIOREA/913 Descriere / 913 Apicultură / 913 Ornamental / 913 Vopsitorie / 913 VIRNANȚ/913 Descriere / 913 Compoziție chimică / 913 Toxicologie / 913 Bioterapie / 913 Recoltare / 914 Medicină umană / 914 Medicină veterinară / 914 Apicultură / 914 Ornamental / 914 VIȘIN/914 Descriere / 914 Compoziție chimică / 914 Alimentație / 915 Industrie / 915 Bioterapie / 915 Recoltare / 915 Medicină umană / 915 Medicină veterinară / 915 Cosmetică / 915 Apicultură / 915 Ornamental / 915 VITACEE/915 VITAMINA 6^916 Medicină / 916 VITAMINA B₂/916 Medicină/917 VITAMINA B₃/917 VITAMINA B₄/917 VITAMINA B₅/917 Medicină / 917 VITAMINA B₆/918 Medicină / 918 VITAMINA B₈/918 VITAMINA B₉/918 Medicină/918 VITAMINA B₁₂/918 Medicină / 919 VITAMINA B₁₅/919 VITAMINA C/919 Medicină / 919 VITAMINA F / 920 Medicină / 920 VITAMINA H/920 Medicină / 920 VITAMINA I/920 Medicină / 920 VITAMINA P/920 Medicină / 920 VITAMINA PP/921 Medicină / 921 VITAMINE A/921 Medicină / 921 VITAMINE D/922 Medicină / 922 VITAMINE E/922 Medicină / 922 VITAMINE K/923 Medicină / 923 VIȚĂ DE CANADA / 923 ’ Descriere / 923 Apicultură / 923 Ornamental / 923 VIȚĂ-DE-VIE / 923 Descriere / 924 Compoziție chimică / 924 Alimentație / 924 Industrie / 924 Bioterapie / 924 Medicină umană / 924 Cosmetică / 925 Apicultură / 925 Ornamental / 925 Vopsitorie / 925 VIȚĂ JAPONEZĂ / 925 Descriere / 925 Apicultură / 926 Ornamental / 926 VIȚĂ SĂLBATICĂ / 926 Descriere / 926 Alimentație / 926 Industrie / 926 Apicultură / 926 Ornamental / 926 VIȚELAR / 926 Descriere / 926 Compoziție chimică / 926 Toxicologie / 926 Cosmetică / 926 VOLBURĂ/927 Descriere / 927 Compoziție chimică / 927 Bioterapie / 927 Recoltare / 927 Universul plantelor LXIV Cuprins Medicină umană / 927 Medicină veterinară / 927 Agricultură / 927 VOLBURĂ DE NISIP/928 Descriere / 928 VULTURICĂ / 928 Descriere / 928 Compoziție chimică / 928 Bioterapie / 928 Recoltare / 928 Medicină umană / 928 Medicină veterinară / 928 Ornamental / 928 XANTOFILĂ / 929 XENOGAMIE / 929 XEROFITE / 929 XILEM / 929 ZADĂ / 931 Descriere / 931 Industrie / 932 Bioterapie / 932 Recoltare / 932 Medicină umană / 932 Ornamental / 932 ZAHARURI / 932 ZAMBILĂ/932 Descriere / 932 Apicultură / 932 Ornamental / 932 ZANICHELIACEE / 932 ZĂLOG / 932 Apicultură / 933 Ornamental / 933 Alte utilizări / 933 ZAMOȘIȚĂ / 933 Descriere / 933 Compoziție chimică / 933 Bioterapie / 933 Recoltare / 933 Medicină umană / 933 Agricultură / 933 Apicultură / 934 Ornamental / 934 ZĂVOI / 934 ZÂMBRU/934 Descriere / 934 Industrie / 934 Silvicultură / 934 Apicultură / 934 Ornamental / 934 ZARNĂ / 934 Descriere / 934 Compoziție chimică / 935 Toxicologie / 935 Bioterapie / 935 Recoltare / 935 Medicină umană / 935 Agricultură/935 ZÂRNĂ AUSTRALIANĂ / 935 Descriere / 935 Compoziție chimică / 935 Toxicologie / 935 Industrie / 935 Recoltare / 935 ZBÂRCIOG¹ / 936 Descriere / 936 Alimentație / 936 ZBÂRCIOG² / 936 Descriere / 936 Alimentație / 936 ZBÂRCIOG DE MUNTE / 936 Descriere / 936 Alimentație / 936 ZBÂRCIOG GRAS/936 Descriere / 936 Toxicologie / 936 Alimentație / 936 ZBUVĂCUSTĂ/937 Descriere / 937 Bioterapie / 937 Recoltare / 937 Medicină umană / 937 Apicultură / 937 Ornamental / 937 ZBURĂTOARE DE MLAȘTINĂ / 937 Descriere / 937 Compoziție chimică / 937 Bioterapie / 938 Recoltare / 938 Medicină umană / 938 Apicultură / 938 ZGAIBĂ/938 Descriere / 938 Compoziție chimică / 938 Bioterapie / 938 Recoltare / 938 Medicină umană / 938 Medicină veterinară / 938 ZIGOFILACEE / 938 ZMEUR / 939 Descriere / 939 Compoziție chimică / 939 Alimentație / 939 Bioterapie / 939 Recoltare / 939 Medicină umană / 939 Apicultură / 940 ZOOFILIE/940 ZOOGAMIE/940 ZOSTERACEE / 940 A ABSORBȚIE (Absorbția), ingerarea lichidelor nutritive pe calea osmozei. I. AB- SORBȚIA APEI DE CĂTRE PLANTE, pro- ces fiziologic specific prin care plantele, indife- rent de gradul de organizare morfoanatomică, se aprovizionează, permanent, cu apa necesa- ră manifestării proceselor vitale. Plantele sub- merse absorb apa prin întreaga lor suprafață. Fanerogamele submerse au adaptări în aceas- tă direcție. Corpul este lipsit de cuticulă și de suber. Frunzele sunt mult divizate (Myrio- phyllum) sau sunt foarte subțiri (Elodea cana- densis). Rădăcinile sunt reduse și lipsite de peri absorbanți (Elodea) sau lipsesc complet (Utricularia, Ceratophyllum, Wolffia). La plan- tele acvatice natante, absorbția apei se face prin fața inferioară a frunzelor (care vine în contact cu apa), pe care există celule lipsite de cuticulă. La mușchii aerieni, apa este luată prin rizoizi, iar la cormofitele terestre prin rădăcini, organe specializate în acest sens. La rădăcină absorbția apei este maximă la nivelul zonei pilifere și neglijabilă la restul zonelor. Perii ab- sorbanți au o forță de sucțiune de cca 0,7 atm, iar forța de reținere a soluției din sol este în medie de 0,1 atm, astfel că apa poate trece, din sol, în perișori. Absorbția apei din sol are loc, în mod activ, prin participarea metabolică a rădă- cinii și, în mod pasiv, datorită transpirației, care provoacă un deficit hidric la nivelul aparatului foliar. Deficitul determină creșterea forței de sucțiune a frunzelor, care se transmite în lungul vaselor de lemn de la nervuri până la rădăcină, iar de aici până la nivelul perilor absorbanți. Absorbția apei în mod activ are loc datorită presiunii pozitive ce se dezvoltă în rădăcină și reprezintă 5% din cantitatea de apă transpirată. Apa urcă în plantă, iar locul ei este luat de alte cantități absorbite. Cea mai mare parte de apă este luată prin absorbția pasivă. în afară de absorbția apei prin rădăcină, aparatul foliar al plantei este capabil să absoarbă o parte din apa de ploaie și de condensare (rouă). în semi- deșerturi ploile sunt rare, iar condensările noc- turne sunt indispensabile vegetației. Absorbția apei din ploaie sau din condensare (rouă) se face la nivelul cuticulei, datorită forței de suc- țiune a celulelor epidermice și, mai puțin, prin ostiolele stomatelor. Absorbția apei din sol de către plantă este influențată de umiditatea so- lului, presiunea osmotică a soluției din sol, tem- peratura, aerația solului și pH-ul soluției din sol. 1. Umiditatea solului. Dacă aceasta este de 75-80% din capacitatea totală pentru apă a solului, absorbția are loc la un prag maxim. Intensitatea procesului scade fie pe măsură ce se micșorează cantitatea de apă din sol, fie când se depășesc 75-80% (datorită micșorării cantității de O₂ necesar respirației sistemului radicular) și încetează când se ajunge la un conținut de apă egal cu coeficientul de ofilire. 2. Presiunea osmotică a soluției din sol. în soluri obișnuite, apa conține 0,5-1,5% săruri, în cele sărăturate 1-1,5%, iar în solonceacuri absorbție 2 absorbție 1,5-2%. Din solurile sărate apa nu poate fi absorbită decât de specii halofile, adaptate la aceste condiții de viață, la care presiunea os- motică poate ajunge până la 143 atm. în so- lurile normale, forța de sucțiune a sistemului radicular depășește presiunea osmotică a so- luției solului. 3. Influența temperaturii solului. Absorbția apei începe la 0° C și crește în in- tensitate o dată cu creșterea temperaturii, până la 30-35° C, după care scade. Temperatura acționează asupra absorbției apei atât prin in- termediul modificării intensității creșterii rădă- cinii, cât și prin modificarea permeabilității pro- toplasmei, care, la temperaturi scăzute, scade paralel cu creșterea vâscozității protoplasmei. Există însă o adaptare ecologică a plantelor la condițiile de mediu, care se manifestă și în privința absorbției apei în funcție de tempe- ratură. Plantele din regiunile reci absorb apa și transpiră la temperaturi mai scăzute (varza, cartoful, morcovul) decât plantele din regiunile sudice (orez, porumb, pepene). 4. Influența aerației solului. înlăturarea aerului din sol du- ce, în decurs de 1-2 ore, la ofilirea plantelor. Acest lucru se întâmplă când apa băltește pe sol. în aceste condiții oxigenul lipsește rădăci- nilor, se oprește creșterea rădăcinilor și forma- rea perișorilor absorbanți, se dereglează res- pirația (pentru un timp scurt respirația aerobă este înlocuită cu cea anaerobă, predominând procesele fermentative). Dacă excesul de apă persistă, plantele mor. Din aceste motive apa în exces aflată pe terenurile agricole trebuie înlăturată cât mai repede. 5. Influența pH-ului soluției din sol. Acesta intervine în absorbția apei prin modificarea creșterii rădăcinilor și a permeabilității pentru apă a protoplasmei ce- lulelor. Plantele au adaptări specifice în acest sens: la cartof (Solanum tuberosum), optimul este la pH = 5; la trifoiul roșu (Trifolium pra- tense) și trifoiul alb (T. repens) la pH = 6; la grâu (Triticum sp.), la pH = 6-7, iar la lucernă (Medicago sativa), la pH = 7-8. Zonarea cultu- rilor se face având în vedere și influența pH-ului asupra absorbției, apei de către plante. II. AB- SORBȚIA SUBSTANȚELOR MINERALE, proces fiziologic specific prin care plantele, in- diferent de gradul de organizare morfoanato- mică, se nutresc din mediu cu substanțe mine- rale necesare manifestării proceselor vitale. Plantele superioare realizează absorbția prin sistemul radicular și, într-o oarecare măsură, prin frunze. Plantele superioare acvatice, submerse și talofitele acvatice realizează ab- sorbția substanțelor minerale pe întreaga suprafață a corpului lor. Rădăcina are maxi- mum de absorbție la nivelul zonei de creștere. Aici celulele sunt nesuberificate și ușor pe- netrabile pentru apă și ioni. Sărurile minerale se acumulează în sucul celular într-o concen- trație mai mare decât cea din mediul extern. Acumularea sărurilor minerale se face selectiv, unii ioni fiind preferați, alții nu. La nivelul sis- temului foliar absorbția se face mai intens la frunzele tinere și mai scăzut la cele bătrâne. Ionii pătrund în frunze prin cuticula celulelor epidermice și, în măsură mai mică, prin osti- olele stomatelor. Pătrunderea are loc pe cale activă și prin schimb de ioni. Cationii K⁺, Ca⁺⁺ și Mg⁺⁺sunt absorbiți mai ușor decât anionii PO₄" și SO₄“. Frunzele dicotiledonatelor absorb mai ușor decât cele ale monocotiledonațelor (se practică administrarea de îngrășăminte mine- rale pe cale foliară; macroelementele să nu depășească, în soluție, concentrația de 1,5% și microelementele, 0,001-0,0005%). Mecanis- mul absorbției ionilor se face pe cale pur fizică și pe cale fiziologică. Prima cale este dominată de legile fizice ale osmozei și este condiționată de permeabilitatea membranelor plasmatice. Calea fiziologică acumulează, în celule, sub- stanțe minerale împotriva legilor osmotice ale concentrației. Ea se realizează prin cheltuirea energiei rezultate în respirație de către materia vie. Cele două moduri de absorbții se între- pătrund și decurg simultan, a. Influența facto- rilor externi. Ei exercită un rol reglator asupra absorbției substanțelor minerale prin starea și concentrația soluției din sol sau din apă, inter- acțiunea ionilor, pH-ul, concentrația CO₂ și a ionilor bicarbonat, concentrația O₂, temperatu- ră și lumină. 1. Starea și concentrația soluției solului. Componența și concentrația ionilor din soluție au influență asupra absorbției elemen- telor nutritive. Aceasta se reflectă în compoziția sucului celular. Există o diferență, privind regi- mul de nutriție, între specii și în cadrul aceleiași specii, în raport cu vârsta, fazele de creștere și dezvoltare. Intensitatea absorbției crește până la o anumită concentrație a soluțiilor nutritive. Peste anumite limite concentrațiile devin dău- nătoare. Absorbția diminuează, planta suferă, fenomene semnalate mai ales la plantele tine- re; pe măsură ce se înaintează în vârstă, efec- tele ei se micșorează. 2. Interacțiunea ionilor influențează absorbția lor în diferite moduri. Nu absorbție 3 absorbție se stânjenesc în absorbție ionii care diferă mult între ei, pe când cei apropiați chimic se frâ- nează reciproc: absorbția ionului CI" este in- tensă în prezența ionilor NO₄ sau PO₄ și este redusă în prezența celor de Br" și I". Pe lângă antagonism, poate exista și sinergism. Pre- zența unui anumit element chimic poate in- tensifica acțiunea pozitivă sau toxică a unui alt element. Interacțiuni pot exista între macro- elemente, între microelemente, între macro- și microelemente (tabelul 1) (după G. Ya. Rin- kis, 1972). Un rol important îl au interacțiunile dintre azot-fosfor (macroelemente), fosfor-bor (microelemente) și fosfor-fier (macroelemente și microelemente). Existența azotului în mediul nutritiv stimulează absorbția și acumularea fos- forului în părțile aeriene ale plantelor; concen- trațiile lui peste optim însă au acțiune inhi- bitoare asupra absorbției acestuia. Prezența manganului în mediul nutritiv are influență inhi- bantă asupra absorbției borului de către plante. Nivelul ridicat de fosfor accesibil plantelor pro- duce un deficit de fier, manifestat la plante prin cloroza de fier. 3. Influența reacției mediului (pH-ul) are acțiune directă asupra absorbției sărurilor minerale de către plante. Ionii de hi- drogen concentrați în mediu influențează ab- sorbția fosfaților. Prin alcalinizarea mediului formele ionice se schimbă de la forma mo- novalentă (H₂PO₄) la cea divalentă (HPO₄") și în ultimă instanță, la cea trivalentă (PO₄"). Creșterea concentrației ionilor de hidrogen în mediu produce o descreștere a rației de ab- sorbție a cationilor. Acumularea lor este po- sibilă în condițiile când pH-ul mediului este mai alcalin decât al sucului celular. Plantele se comportă diferit față de reacția ionică a soluției solului. Limitele de pH în care plantele cultivate cresc și se dezvoltă cel mai bine variază după specie. 4. Influența concentrației CO₂ și a ionilor bicarbonat asupra absorbției sărurilor minerale se manifestă prin modificarea foto- sintezei. în lipsa CO₂, intensitatea absorbției scade treptat; la concentrații mari ea este inhi- bată la organele detașate, țesuturi detașate sau plante intacte de cartof, grâu, porumb, orez. 5. Concentrația oxigenului. Maximum absorbției sărurilor minerale are loc la o con- centrație de O₂, în sol, de 2-3%. Valorile mai mari, chiar până la 100%, nu mai stimulează absorbția. Lipsa O₂ din mediul ambiant produce o puternică inhibare a procesului. Concentrația optimă a O₂ din substrat care stimulează ab- sorbția variază în funcție de specie. 6. Tem- peratura. Rata absorbției crește proporțional cu creșterea temperaturii până la un maximum, după care scade. Temperaturi ridicate (peste 40° C) determină inactivarea treptată a dife- ritelor sisteme enzimatice care participă în pro- cesul de absorbție. Crește permeabilitatea cito- plasmei. Se intensifică eliminarea pasivă a sărurilor în mediul extern. Cantitatea de săruri absorbite se micșorează pe măsura creșterii temperaturii. La temperaturi apropiate de 0° C, absorbția se reduce din cauza diminuării ratelor reacțiilor chimice, implicate în transportul activ. Are loc o creștere a vâscozității protoplasmei și deci a rezistenței membranelor plasmatice (plasmalemă, tonoplast). 7. Lumina vizibilă acționează direct asupra absorbției sărurilor acanthacee 4 aceracee minerale. Ea furnizează, prin intermediul fotosin- tezei, energia necesară în procesul de absorbție, iar schimbul de gaze legat de acest proces creează condiții favorabile pentru activarea metabolismului și acumularea ionilor (Șt. Pe- terfi, N. Sălăgeanu, 1972). Acționează, de asemenea, asupra gradului de deschidere a stomatelor. Concomitent, crește intensitatea transpirației, care, proporțional, mărește intensitatea absorbției, ca răspuns la apelul foliar. b. Influența factorilor interni. Dintre aceștia, mai importanți, sunt raportul dintre vo- lum și suprafață, concentrația sărurilor din celu- le, conținutul în glucide al celulelor, creșterea și simbioza. 1. Relația suprafață - volum apare în forma cea mai simplă la plantele unicelulare (alge, drojdii, bacterii). Celulele cu volum mic au suprafață de absorbție mai mare decât cele cu volum mare, iar absorbția se face mai rapid în ele. în cazul sistemului radicular, în absorbția sărurilor minerale are importanță suprafața țe- sutului sau organului care vine în contact cu mediul extern. 2. Creșterea concentrației să- rurilor celule duce la o scădere a intensității absorbției. Experimental s-a constatat „că ră- dăcinile plantelor crescute în medii sărace în săruri au o capacitate mai mare de absorbție în comparație cu plantele martor, crescute în me- dii normale¹⁴ (Șt. Peterfi, N. Sălăgeanu, 1972). 3. Conținutul de glucide. Concentrația glucidelor din celulele sistemului radicular influ- ențează capacitatea lor de absorbție. Există o corelație direct proporțională între concentrația glucidelor din celule și capacitatea de absorbție a plantelor pentru sărurile minerale. în cursul dezvoltării angiospermelor, apariția antezei du- ce la scăderea absorbției sărurilor minerale, corelată cu micșorarea cantității hidraților de carbon din sistemul radicular. 4. Creșterea celulelor determină intensificarea absorbției. Procesul este stimulat de sinteza a noi mo- lecule de proteine și transportori de ioni, care încorporează ioni anorganici. Creșterea prin alungire a celulei duce la mărirea ariei pro- toplâsmei care realizează absorbția, iar apa înmagazinată provoacă diluarea sucului vacu- olar, modificări care stimulează absorbția, mai ales când creșterea a avut loc în condiții de deficit de săruri. După ce creșterea prin întin- dere a celulelor diminuează, concentrația inter- nă a sărurilor crește și absorbția lor scade. Concomitent, metabolismul scade și celula intră în stadiul de îmbătrânire. Factorii care încetinesc creșterea influențează deci nefavo- rabil și asupra absorbției. 5. Simbioza sistemului radicular cu hifele anumitor specii de ciuperci (micorize) facilitează absorbția anumi- tor substanțe altfel inaccesibile. Enzimele ela- borate de hifele micoritice degradează pepto- nele, proteinele și polizaharidele greu asimilabile în substanțe ușor absorbabile. în același timp hifele micoritice stimulează res- pirația și deblocarea ionilor de hidrogen din rădăcină, înlesnind reacțiile de schimb cu solul (de exemplu, Pinus echinata utilizează cu 86% mai mult azot, cu 75% mai mult potasiu și cu 239% mai mult fosfor atunci când este infectat cu ciuperci micoritice) (J.B. Routien și R.F. Dawson, 1943) H CONDUCEREA APEI ÎN CORPUL PLANTEI, CONDUCEREA SUBSTANȚELOR MINERALE ÎN PLANTE). ACANTHACEE (Acanthaceae), fa- milie care cuprinde 250 genuri cu cca 2500 specii dicotiledonate erbacee, arbustive, rareori arborescente, răspândite în zona tro- picală și subtropicală. Frunze tulpinale opuse și bazale, penat divizate, fără stipele. Flori her- mafrodite, zigomorfe, grupate în spice cilin- drice, cu caliciu și corolă unite, bilabiate; labiul superior al corolei lipsește; androceu didinam; ovar superior, bilocular. Formula florală la spe- cia din România: ^ i-K^C^AG^. Fruct capsu- lă loculicidă. în România vegetează o singură specie, Acanthus balcanicus (Talpa-ursului) în județele Alba, Caraș-Severin, Mehedinți, Dolj pe substrat pietros, uscat, tufărișuri, margini de păduri. ACAULE (Acaulis), plante lipsite de tulpină, cu tulpină foarte scurtă sau neapa- rentă, slab diferențiată [de exemplu, ceapa-cio- rii (Carlina acaulis)]. ACERACEE (Aceraceae), familie care include cca 200 specii holarctice de arbori și arbuști ce aparțin la două genuri Acer (2n = 26) și Dipteronia. Frunze simple, lobate, rareori compuse, fără stipele, dispuse opus. Flori actinomorfe, de regulă unisexuate, pe ti- pul 5, uneori se întâlnesc și plante poligame. înveliș floral heterochlamideu, tetramer sau pentamer, uneori lipsește; androceu diploste- mon, rareori haplostemon, cu sau fără disc nectarifer intrastaminal (în funcție de specie); gineceu bicarpelar, sincarp, superior sau acervul 5 aculeu semiinferior. Formula florală: (^*K₅-4 C5-4 A₅₊₅; ₄₊₄; 5-4 G₍2) sau G₍2). în România vegetează 5 specii spontane: Acer tataricum (Arțar tătă- resc), A. monospessu/anum (Jugaștrii de Ba- nat), A. campestre (Jugastru), A. platanoidis (Arțar, Paltin de câmp), A. pseudop/atanus (Paltin, Paltin de munte). Acestora li se adaugă 3 specii cultivate ca plante ornamentale: A. negundo (Arțar american), A. saccharinum (Paltin argintiu), A. ginnala (Arțar de Manciu- ria). ACERVUL (Acervulus) 1. îngrămădi- re, aglomerare (= lagăr) de hife și conidiofori cu conidii formată sub epiderma diverselor organe ale plantei gazde și care, prin ruperea ei, ies la suprafață (de exemplu, lagăr de conidii carac- teristic speciilor de ciuperci parazite din familia Melanconiaceae). 2. Glomerul de flori sau de fructe la plantele superioare (de exemplu, Che- nopodium). ACHENA (Achaena), fruct uscat, in- dehiscent, cu o singură sămânță. Pericarp sclerificat, dur, lemnos, membranos sau per- gamentos, nelipit de sămânță decât printr-un singur punct (de exemplu, la cânepă, stejar, alun, castan, floarea-soarelui, păpădie ș.a.). Speciile de Lamiaceae și Boraginaceae au achene grupate câte patriu (tetrachenă), iar cele de Apiaceae câte două (diachenă); se desfac între ele numai la maturitate. ACHENODIU (Achaenodium), fruct compus din două sau mai multe achene (de exemplu, la Apiaceae). ACID FOLIC, VITAMINA Bs ACID 3 INDOLILACETIC> AU- XINE ACID L ASCORBIC, vitamina C ACID PANGAMIC, VITAMINA B₁₅ ACID PANTOTENIC, VITAMINA B₅ ACID PTEROIL GLUTAMIC, VI- TAMINA b₉ ACIZI ORGANICI, acizi prezenți în organismele vegetale în stare liberă, sub formă de săruri sau derivați, în primul rând ca esteri, amide, lactone etc. în mare parte constituie unități structurale ale unor substanțe organice complexe, cum sunt lipidele, proteinele, ule- iurile eterice și rășinile. Se extrag din materia vegetală cu apă sau cu solvenți organici. Când se găsesc sub formă de săruri insolubile în apă (de exemplu, oxalatul de calciu), substanța ve- getală se tratează cu un acid mineral pentru a-i pune în libertate. Din extractele apoase puri- ficate pot fi precipitați ca săruri de plumb, iar din extractele alcoolice, ca săruri de bariu. Din extractele filtrate sunt puși în libertate cu H₂S sau H2SO4. Separarea, identificarea și dozarea cantitativă a acizilor organici din extractele puri- ficate se face prin cromatografie pe hârtie. Do- zarea se mai poate face prin metode gravime- trice, titrimetrice sau oxidative. Sunt de mare importanță fiziologică. Participă ca produși in- termediari în metabolismul glucidelor, protei- nelor, gliceridelor. Unii acizi organici (fumărie, succinic, malic, oxalic, acetic) participă ca do- nori și acceptori de hidrogen în procesul de respirație. Mulți dintre ei prezintă largi aplicații practice. ACTINOMICETE (Actinomycetes), grup mare de bacterii, tranzitoriu sau constant filamentoase și ramificate, caracterizate prin- tr-o mare varietate de tipuri morfologice. Obișnuit, gram-pozitive. Multe din ele formează o rețea ramificată de filamente numite miceliu. Sunt strict aerobe, clar prezintă și forme strict anaerobe și forme cu nutriție de tip chimio- autotrof. Sunt sensibile la acțiunea unor fagi de tip bacterian și la acțiunea antibioticelor care inhibă bacteriile gram-pozitive. Filamentele mi- celiului prezintă structură de tip procariot, co- respunzând unor celule foarte lungi, multinu- cleate, fără pereți transversali, în cursul creșterii vegetative. Cele mai multe sunt sa- profite în sol. Se dezvoltă și pe resturi vegetale, pe plante, bălegar, apele lacurilor și în nămol. Unele specii sunt parazite pe plante, animale, om. Mod de nutriție, omnivor, dezvoltându-se pe substraturi organice foarte diferite. ACTINOTROPISM (Actinotropis- mus), mișcare de curbură a plantei sau a frunzelor sub influența unor radiații unilaterale de lumină. ACULEU (Aculeus), emergență epi- demică rigidă, ascuțită și ușor detașabilă, cu- adenină 6 afin noscută sub numele de ghimpe, spin [de exem- plu, la măceș (Roșa canina), zmeur (Rubus idaeus) ș.a.]. ADENINĂ , VITAMINA B₄ ADERMINĂ, VITAMINA B₆ AERENCHIM (Aerenchima), țesut parenchimatic cu spații intercelulare aerifere mari întâlnit la plantele acvatice, cu rol de asi- gurare a respirației tisulare (exemplu, nufărul alb, nufărul galben etc.) (-> PARENCHIM). AFIN (Vaccinium myrtilius), fam. Eri- caceae. Arbust repent indigen, nanofanerofit, camefit, circumpolar-boreal, la umiditate amfi- tolerant, microterm, heliofil, oligotrof, xerome- zofit-mezohigrofil, moderat acidofil până la foarte acidofil, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri de jneapăn și ienu- păr, pajiști montane și subalpine, pe întreg lanțul carpatic, mai ales pe versanții umbriți și umezi; se mai numește afene. Afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăză, cucuzie, pomușoare. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic încadrat în Pino-Quercetalia et Diacrano-Pi- nion. Car. Vaccinio-Piceetalia. Solicită soluri podzolice humicoferuginoase, brune, puternic acide. înaintează și în mlaștinile turbosfagnico- le. Drajonează și marcotează viguros invadând vegetația din jur. Răspândit în zona montană din Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rădăcini superficiale, foarte dese, întrețesute ca o pâslă, în general lipsite de perii absorbanți. Tulpini foarte ramificate, înalte până la cca 50 cm. Lujeri verzi, glabri, geniculați, cu muchii ascuțite. Muguri alterni, mici, turtiți, alipiți de lujer. Frunze rotundovate până la eliptice, acu- minate, finserate, caduce. Flori roz-palid, soli- tare, hermafrodite, pendente, cu caliciu gamo- sepal, corola globulos-urceolată; androceu din 10 stamine. înflorire, V-VI. Fructe bace, sfe- rice, negre-albăstrui, brumate, zemoase, gust acrișor, comestibile. Compoziție chimică. Fructele conțin: apă (86%), zaharuri (7-13%), zaharoză (1-2%), cenușă (0,45-0,50%), pro- teine (0,8-1,2%), acizi organici (cca 1%) din care acid uric (cca 0,9%), acizii benzoic, tartric, malic (0,05-0,15%), substanțe pectice (0,350-0,490%), tanin (0,300-0,430%), vita- mina C (12-20 mg%), vitamina A (280 u.i.), vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele Bt și B₂ (0,02 mg% fiecare), vitamina E, săruri minerale de potasiu (50 mg%), calciu (10 mg%), fosfor (8 mg%), sulf (8 mg%), magneziu (6 mg%), clor (5 mg%), mangan (3 mg%), fier (1 mg%) (M. Botez, Gh. Bădescu, A. Botar, 1984). Frunzele și lăstarii conțin: triterpene, acid oleabonic, acid ursalic, beta-amirină; fito- steroli; hidrochinone; glucozide (arbutina și ericodina); acid benzoic; acid chininic și alți acizi organici; flavonide; quercitina în formă liberă și glucozidică; tanin catheic; rășini; muci- lagii; săruri minerale și zaharuri (F. Piteră, 2000). Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă și conservată. Valoarea energetică 60 kcal la o sută de grame, din care se resoarbe 90%. Gospodinele pregătesc din ele marmeladă, gem, magiun, dulceață, jeleu, compot, sirop, suc ori must, afinată. în Moldova subcarpatică se murează pentru iarnă și ser- vesc ca acritură (salată), iar în Europa Centrală se prepară din ele supă. Solicitate mult la ex- port. Industrie. Fructele servesc ca materie primă pentru industria alimentara și farmaceu- tică. Industria alimentată prepară din ele sirop, suc, gem, dulceață, jeleuri, afinată etc. în in- dustria farmaceutică, din antocianozidele ex- trase din fructe, se prepară medicamentul DIFABION, cu rol de protejare a pereților vase- lor sanguine. Bioterapie. Frunzele și fructele au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active din frunze au rol astringent, bacteriostatic, hipoglicemiant, diu- retic și antiseptic asupra întregului aparat uri- nar. Recomandate în tratarea diareei, dia- betului, infecțiilor urinare, uremiei, gutei, reumatismului. Principiile active din fructe au rol diuretic, antiinflamator, antidiareic, antihel- mintic, antiseptic intestinal, antiseptic urinar, adjuvant în tratamentul de bază al diabetului; ușor coronaro-dilatatoare, asigură reglarea cardiovasculară, protejează pereții vaselor sanguine, protejează organismul împotriva ra- diațiilor, activează regenerarea purpurii retiniene și sensibilizează fotoreceptorii. Re- comandate intern în diaree, enterocolite de fer- mentație, enterocolite de putrefacție, oxiurază, diabet, infecții urinare, arterite ale membrelor inferioare, ateroscleroză cerebrală și tulburări de circulație encefalică, hipertensiune arterială, sechele după infarct, coronarite, tulburări vas- culare de senescență, maladii vasculare ale diabeticilor. Extern, în faringite, stomatite, afte, muguet (micoză), eczeme, răni sângerânde. afin 7 afin Taninurile conținute de afin au proprietăți anti- diareice și antiseptice; ele aglutinează bacte- riile din flora microbiană oprind fermentația sau putrefacția; coagulează plăgile sanguinolente și diminuează secreția. Flavonidele au impor- tante și variate proprietăți farmacologice. Pig- menții au acțiune antiinflamatoare și protec- toare împotriva radiațiilor. Mirtilina din fructe penetrează celula bacteriei și îi afectează vita- litatea. Administrată pe cale bucală acționează hipoglicemic și nu conduce la supradozare. Poate înlocui insulina sau se poate asocia cu aceasta în cazuri grave. Un complex de trei factori: astringent, antiseptic, absorbtiv din fructe intervine curativ în tratamentul dispep- ticilor. Acționează antianemic ducând la dis- pariția vomelor, prezente de obicei la copiii dispeptici. Recoltare. Frunzele (Myrtilli folium) se culeg manual în perioada de la sfârșitul lunii iulie începutul lui septembrie. Se usucă la um- bră, în strat subțire. Uscare artificială, la 35-40° C. Se păstrează în saci de pânză. Fruc- tele (Myrtilii fructus) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică, în iulie-august. Se usucă pe rame cu plase de sârmă galvanizată în încăperi aerate, bine încălzite. Uscare arti- ficială, la 60-70° C. Se păstrează în saci de pânză sau pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern 1. Pentru tratarea diareei, enteritei, enterocolitei, diabetului, infecțiilor urinare, ure- miei, gutei, reumatismului: infuzie, din 1 lin- guriță de frunze uscate mărunțite sau pulbere de frunze, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea enterocolitei, oxiurazei, dia- betului, infecțiilor urinare, hemoroizilor: a) cură de fructe (afine), în cantitate de 300-500 g zilnic sau 100g uscate; b) decoctdin 1 linguriță afine uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se lasă la răcit 15 minute. Se beau 2 căni pe zi; c) macerat \a rece, din o linguriță afine uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă 8 ore. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea diareei: a) tinctură, pregătită din o cană afine zdrobite peste care se toarnă 4 căni alcool diluat. Se lasă 10-14 zi- le la macerat, timp în care sticla se scutură de 2-3 ori pe zi. Se strecoară în sticle închise la culoare și astupate cu dop. Se bea câte un păhăruț înainte de mese; b) fructe uscate și măcinate, se ia câte un vârf de cuțit din 2 în 2 ore. 4. Pentru tratarea oxiurazei; a) infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se bea călduță, fracționată în trei prize, în decursul unei zile; b) macerat, 1 linguriță și jumătate fructe zdro- bite la 400 ml apă rece. Se lasă la temperatura camerei timp de 8 ore. Se bea în cursul unei zile, în trei prize (dimineața, prânz, seara). 5. Pentru tratarea diabetului: infuzie, din 1 lin- guriță frunze, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi timp de 40 zile. Se face pauză 14 zile, după care cura se repetă. 6. Pentru presbiție: a) infuzie, din 1 linguriță frunze, peste care se toarnă o cană apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) decoct, din 1 lingură fructe zdrobite la o cană de apă (250 ml). Se fierbe 2-3 minute. Se lasă acoperit 15 minute. Se ia în cursul unei zile. 7. Pentru tratarea colibacilozelor intestinale, enteritelor infantile, diaree și dizenterie, colite, meteorism și fermentație intestinală, cistită co- libacilară și/sau bacteriană, afecțiuni catarale, afte și gingivo-stomatită aftoasă, stomatite, ul- cer gastric și duodenal, diabet zaharat florid, retinopatie diabetică, hemeralopie și hemia- nopsie, degenerare retiniană diabetică, retino- patie hipertensivă, retinite, retinite pigmentare, retinopatia albă, trombofilie, exces de uree, stază venoasă și insuficiență venoasă a mem- brelor inferioare, acnee cu pielea grasă și pus- tuloasă, cuperoză, piele uscată și îmbătrânită, faze neoplasmatice, gută, enurezis nocturn: macerat de mlădițe proaspete recoltate primă- vara în soluție hidroglicero-alcoolică, diluată in 1 DH. Macerarea se face la întuneric. Se iau 40-50 picături de 2 sau 3 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale. Dacă acest preparat se asociază cu alte gemoderivate se administrează 50-70 picături în doză unică. în caz de enterite se iau 70-100 picături de mai multe ori pe zi. Pentru unele afecțiuni mace- ratul mlădițelor de afin se asociază cu alte macerate provenite de la alte plante. De exem- plu, pentru diaree și dizenterie, maceratul de afin se asociază cu cel de nuc (Juglans regia) și merișor (Vaccinium vitis idea)-, pentru colite se asociază cu maceratul de merișor; pentru me- teorism și fermentație intestinală se asociază cu maceratul de nuc; pentru afte și gingivo-sto- matită aftoasă se asociază cu maceratul de anin negru (Ainus glutinosa) și nuc; pentru agar~agar 8 aglică diabet zaharat florid se asociază cu maceratul de dud negru (Marus nigra) etc. Uz extern. 1. Pentru tratarea de faringite, stomatite, afte: infuzie, din 2 lingurițe afine uscate zdrobite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi, din care una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea eczemelor, rănilor sângerânde: de- coct, din 1 linguriță de fructe uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit 15-20 minute. Se stre- coară. Se aplică cataplasme pe locul afectat, folosindu-se un pansament steril. 3. Pentru tra- tarea hemoroizilor, tratamentul intern se com- pletează cu spălaturi locale sau comprese, fo- losindu-se decoctu\ obținut din fructe uscate sau macerate la rece. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea diareei, gastroen- teritei, afecțiunilor renale, cistitei: a) infuzie, din 3 g (1 lingură) frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 3 g (o lingură) frunze uscate la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal; c) macerarea la rece a fructelor uscate, 3 g la 100 ml apă. Se lasă 10 ore la temperatura camerei; se obține un lichid negru-violaceu. Se strecoară. Se ad- ministrează prin breuvaj bucal. Dozele de trata- ment: animale mari (cabaline, taurine), 20-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 1-3-5 g. Tratamentul se aplică de 2-3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. Apicultură. Florile sunt intens vizi- tate de albine pentru nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,3-1,0 mg/ floare. Producția de miere, 15-30 kg/ ha. Pondere economico-api- colă mijlocie. AGAR-AGAR, GELOZĂ (GALAC- TANI) AGAVACEE (Agavaceae), familie creată pe caractere citologice și anatomice, mai puțin morfologice. Include cca 300 specii plante monocotiledonate lemnoase subarbusti- ve răspândite în regiunile calde din America. Dimensiuni impunătoare. Rizom drajonat. Tul- pină scap. Frunze liniare, fibroase, groase, cărnoase, suculente, rigide, pe margini-spinos dințate, dispuse în rozete bazale. Inflorescența panicul. Flori hermafrodite, actinomorfe sau slab zigomorfe, tipul 3, cu perigon gamopetal sau dialipetal, infundibuliform; androceul, din stamine filiforme fixate de gâtul perigonului; gineceul, cu ovar superior sau inferior, tricar- pelar și trilocular, stil filiform, stigmat capitat-tri- lobat sau slab -i [P(3); 3 A₃]G₍₃₎ sau {3). Fruct capsulă alungită loculicidă sau bacă. în Româ- nia se cultivă 4 specii în scopuri ornamentale: Agave americana, care înflorește o singură da- tă în viață, după 10-20 ani, uneori la 80-100 ani; Polianthes tuberosa (Tuberoză), cu bulbotuber, flori ușor zigomorfe, grupate câ- te două (înflorire VII—VIII, genetic 2n = 60; Sansevieria zeylanica, perigon gamopetal, fruct bacă. Genetic 2n = 40, 42; Yucca filamen- tosa, scapul cu inflorescență, înflorire VII—VI11). Genetic 2n = 60. AGLICA (Filipendula vulgaris), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofită, xeromezofită spre mezofită, oligotrofă, mezotermă, heliofită, la pH amfitolerantă, întâl- nită în toată țara, frecventă în zona de silvo- stepă - etajul fagului, prin pajiști uscate, coaste însorite, stepe, poieni, luminișuri de pădure, tufișuri rare; se mai numește agiice, aglici, agiiș, agrice, anglicâ, balabon, barba-caprei, cârtițe, coada-mielului, ferecă albă, ferece al- bă, feregea albă, ferigea albă, ferițe, firigea albă, floarea-soarelui de câmp, iarba-cuforilor, iarbă neagră, iglice, mărgăritar, mărcuțele, smeoaie, taulă, teișor, tetrici albe, turtiță albă. Genetic, 2n = 14, 16. Fitocenologic, Car. Fes- tuco-Brometea (-> QUERCETEU). Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rădăcini adven- tive, lung-fusiforme, tuberizate, pornite dintr-un rizom subțire. Tulpină erectă, simplă, rar rami- ficată, înaltă până la 80 cm. Frunze penati- sectate, cu foliole adânc și incis-serate, glabre sau păroase, între foliolele mari cu o pereche de foliole mici. Flori albe-gălbui sau roz-palide, plăcut mirositoare, grupate într-o inflorescență paniculată, compusă din cime. înflorire, V-VII (VI11—IX). Fruct apocarpic (folicule păroase). Ali- mentație. Rădăcina tuberizată posedă un conținut ridicat de amidon și tanin. Valoare nutritivă bună. în România se consumă crudă, după ce s-a decojit. Are acțiune astringentă asupra cavității bucale. în alte țări rădăcinile se fierb, se terciuiesc asemănător piureului de aglicâ 9 agriș cartofi și se servesc drept garnitură pentru une- le mâncăruri. Bioterapie. Florile și mai ales rădăcinile au importanță terapeutică în medi- cina umană tradițională. Principiile active pe care le conțin intervin astringent, emolient, diu- retic, antiasmatic, antihemoroidal. antidezinte- ric. Folosite intern pentru tratarea astmului, he- moroizilor, combaterea durerilor postnatale și testiculare, mărirea diurezei, iar extern în trata- rea exemelor și hemoroizilor. în secolele XVI-XVII rădăcina, planta întreagă (rădăcină, tulpină, frunze, flori) sau numai părțile aeriene (tulpină, frunze, nori) erau folosite în litiază renală, gușă și epilepsie. în unele țări planta a trecut drept remediu etnoiatric în blenoragie, hidropizic, helmintoză (tenie), afecțiuni pulmo- nare și ca tonifiant. Recoltare. Florile (Filipen- dulae flos) sau planta întreagă (Filipendulae herba cum radicibus) sau numai rădăcinile (Filipendulae radix) se recoltează pe timp fru- mos. Se usucă la umbră în camere bine aerisite sau poduri (de preferat acoperite cu tablă). Strat subțire. Se păstrează în saci textili sau pungi de hârtie. Rădăcinile tuberculiforme se pot recolta când se folosesc. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru astm: infuzie, din 1 lin- guriță flori uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperite 10-15 minute. Se strecoară. Se bea cu înghi- țituri rare. 2. Empiric, pentru mărirea diurezei, combaterea diareei, hemoroizilor și astmului: infuzie, din rădăcini proaspete tocate mărunt, la o cană apă în clocot. Se lasă 10-15 minute. Se bea cu înghițituri rare. Uz extern. 1. Pentru combaterea durerilor hemoroidale și eczeme- lor: cataplasmâ cu tuberculi rași (între două pansamente), aplicată local. Se ține cca 30 mi- nute. 2. Pentru tratarea eczemelor: infuzie, din 2 linguri flori la o cană cu apă fierbinte. Se acoperă pentru 15 minute. Se fac spălaturi locale (tampoane cu vată). Ornamental. Poate fi cultivată în parcuri și grădini publice din re- giunea de câmpie și colinară, în grupuri, pe peluze, pe marginea masivelor arborescente. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin se- mințe. AGRIȘ (Ribes uva-crispa), fam. Grossulariaceae. Arbust foarte ramificat, mi- crofanerofit, eutrof, mezofit-mezohigrofit la pH amfitolerant, mezoterm, helosciadofit-sciadofit, întâlnit prin margini de păduri și tufișuri, din regiunea montană până în cea subalpină; se mai numește acreș, acriș, acriș sălbatic, aghi- reș, agreș, agrije, agriș sălbatic, agrasle, agrazerie, agroasle, agrișei, agrită, agrus, agruț, agniț, aguridă, bische, bobită, bolghițari, borboană, borbonariu, broboană, burboana, caracăț, coacăță, coacăză albă, coacăză săl- batică, cozmete, flocoșele, fragi de lemn alb, fragi de lemn negru, frăgar, pomușoară, rășiță, razachie, răzăchie, rezechie, rezâchie, rișiță, rosichină, smirdar, strugur spinos, struguri domnești, strugurul-ursului. Genetic 2n = 16. Sensibil la căldură mare și ger excesiv, Fito- cenologic, încadrat în Fagetalia, Acerion, Al- no-Padion, Car. Prunetalia. în Franța și Anglia cultivat din secolul XIII, în România cultivat prin grădini familiale, mai ales în județele nordice și vestice. Producția mondială, 150 t/an, din care 90% în Europa. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord și Centrală. Descriere. Tulpini înalte până la 1,50 m, cu nu- meroase rădăcini adventive; scoarța brună ce- nușie, se exfoliază în fâșii. Lujerii tomentoși, cu numeroși spini prevăzuți pe internodii. Frunze semicirculare, cu 3-5 lobi obtuzi, pe margine crenat-serați, pe fața inferioară des-păroase, rar glabre. Flori mici, hermafrodite, verzui sau roșiatice, solitare. înflorire, IV-V. Fruct, bacă globuloasă sau ovoidă, mare, verzuie, gălbuie sau roșiatică, glandulos-păroasă sau glabră, gust acrișor, comestibilă, ajunge la maturitate în VI-VII. Producție, 3-5 kg la tulpină. Compoziție chimică. Fructele conțin apă (88-93%), protide (0,80%), acizi malic, citric, tartric (cca 1,5%), substanțe grase (0,65%), zaharuri (8%), celuloză, vitamina C (26-34 mg%), vitamina A, vitaminele Bi și B₂, săruri de K, P, Ca, Mg, Na, Zn, Fe, Cu. Valoarea energetică, 48 kcal/100 g, din care se resoarbe 89%. Alimentație. Fruc- tele sunt consumate ca atare (nepreparate), ori sub formă de compot, dulceață, peltea, supă, suc; se folosesc la prepararea unor sosuri și garnituri, mai ales la mâncarea cu carne de miel. Industrie. Utilizate în industria alimentară pentru prepararea de gem, peltea, compot, suc, dulceață, marmeladă, pastă, sirop, vin. Bioterapie. Fructele, consumate înainte de masă, sunt tonic-aperitive, iar după masă, sto- mahice, în atonii digestive. Recomandate în inflamații ale căilor urinare, litiaze, reumatism, gută. Produc diureză cu eliminare de acid uric și urați. Stimulează funcția hepatică. Medicină umană. Uz intern: consumate ca atare; suc, 10-200 g pe zi, 3-4 reprize; consumate sub ai de pădure 10 albăstrele formă de compot, supe sau garnitură cu sosuri albe. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine în aprilie-mai pentru cule- gerea de nectar și polen. Nectarul are 30% concentrație zahăr. Cantitatea de nectar, 0,2-1,0 mg/floare. Producția de miere, 25-70 kg/ha. Pondere, economico-apicolă mi- că. Silvicultură. Cultivată ca arbust fructifer în perdele forestiere de protecție (v. PI. I, 1; 2). Al DE PĂDURE (Asphodeline Iu- țea), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xerofită spre xeromezofită, termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită numai în Dobro- gea (Dealul Derven-Tepe, Lespezi, Vasile Alecsandri), pe coaste pietroase și aride, prin tufărișuri; sin. aișor, asfodelina. Genetic, 2n = 28. Specie declarată monument al naturii. Fitocenologic, încadrată în Quercian petraeae, Paliureto-Carpinon orientalis. Răspândită în re- giunea mediteraneană. Descriere. Rizom scurt, vertical, din care se desprind numeroase rădăcini cilindrice, de consistență cărnoasă. Tulpină neramificată, erectă, înaltă de 40-70 (90) cm. Frunze îngust-liniare, glabre, cu 7-12 nervuri paralele, prinse de tulpină prin teci alb-membranoase, transparente, prevăzute cu 3 nervuri dorsale, mult apropiate între ele. Flori galbene-verzui, cu miros pătrunzător, grupate terminal într-un racem simplu; perigon zigo- morf, extins, din 6 foliole concrescute la bază într-un tub subglobulos scurt; androceul din 6 stamine inegale, unde cele din ciclul extern sunt mai scurte cu antere brunii, scurte, cele din ciclul intern mai lungi purtând antere brunii mai lungi, liniar-eliptice; gineceul, din ovar elip- tic sau ovoidal, cu stil filiform-arcuit, galben, terminat cu un stigmat capitat. înflorire, VI—VII. Fruct, capsulă loculicidă, sferic-ovoidală sau sferic-elipsoidală. Semințe brune-cenușii. In- dustrie. Cultivat pe suprafețe mari poate fi utilizat la extragerea din rădăcini a unui ulei analog celui obținut din rădăcinile de Asphode- lus, care are numeroase utilizări. Ornamental. Adesea cultivat prin grădini și parcuri, ca plantă decorativă. AIȘOR, Al DE PĂDURE AKINETOSPORANGE (Akineto- sporangium), sporange de formă sferică sau neregulată, cu perete gros constituit din trei stra- turi: endosporul, subțire (intern); ectosporul (mijlociu); episporul(extern), îngroșat, cu supra- fața netedă sau ornamentată. Conține citoplasmă și un nucleu diploid. ALBĂSTRELE (Centaurea cya- nus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală, hibernantă, terofită-hemiterofită, cosmopolită, mezofită, moderat termofilă, la pH amfitole- rantă, întâlnită ca buruiană în semănăturile de grâu și secară, uneori pe marginea drumurilor, în regiunea de câmpie și dealuri din România; se mai numește albastră, albăstrea, albăstrele, buruiană mnerie, clopoțel, corobatică albastră, corobețică, dioc, droc, floare de grâu, floare vânătă, floarea-grâului, floarea-paiului, ghioc, iarba-frigurilor, măturică, măturele, mneriori, neghină, potroacă, sglăvoc, slăvoc, slovoc, tă- tăișă vânătă, vinețea, vinețele, vinețică, vine- țică de câmp, vinețoarâ. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrată în Secalietea, Car. Aperetalia. Originară din Sicilia, Tesalia (Gre- cia). Răspândită în toate țările cultivatoare de grâu și secară. Descriere. Rădăcină fusiformă cu numeroase ramificații. Tulpină erectă, mu- chiată, înaltă până la 100 cm, simplă sau puțin ramificată în partea superioară. Frunze alterne, liniare, lungi până la 9 cm, lanate-alburii (peri mătăsoși, alburii). Flori albastre grupate în ca- latidii globuloase, situate terminal. Florile de pe disc sunt violacee, iar cele marginale albastre, înflorire, VII—IX. Fructe, achene cu papus. Compoziție chimică. Florile conțin poliine, po- liene, centaurină (cnicină), cicorină, tanin, mucilagii, cianină, antocianidine, săruri de K, Mg. etc. Bioterapie. Florile au importanță fito- terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile lor active au rol diuretic, antidiareic, antiinflamator (mai ales în oftalmologie), cal- mant. Recomandate intern în diaree, dispepsii, afecțiuni renale, și ale vezicii urinare, iar extern în iritații oculare. Recoltare. Calatidiile (Cyani flos cum receptaculis) sau numai florile margi- nale (Cyani flos) se recoltează în iulie-august, pe timp uscat, prin ruperea calatidiilor în primul caz sau numai a florilor asimetrice de pe mar- ginea calatidiilor în cel de al doilea caz. Us- carea la soare sau în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Uscarea artificială la maximum 35° C. Florile brunificate se îndepărtează. Se păstrează în saci textili sau în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor de rinichi și ficat, ca diuretic: a) infuzie, din o linguriță flori uscate peste care se toarnă albumine 11 alburn o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea căl- duță, în trei reprize, cu o jumătate de oră îna- inte de masă; b) macerat, din o linguriță flori uscate într-un pahar cu vin sau bere. Se lasă acoperit 24 ore. Se strecoară. Se bea frac- ționat, cu 30 minute înainte de a mânca. 2. Pentru tratarea diareei, dispepsiei, afecțiuni- lor renale și ale vezicii urinare: infuzie, din 1 ¹/2 sau 2 lingurițe flori uscate, mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se Jasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea câte un sfert de cană, cu 20 minute înaintea meselor principale; pentru mărirea diurezei se pot bea 2 căni pe zi. Uz extern. Calmant în bolile de ochi: infuzie, din 1 și ¹/2 lin- guriță flori la o cană de apă în clocot. Se aplică comprese pe ochi sau cataplasme. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea dispep- siilor, indigestiilor, cistitelor, afecțiunilor renale, diareelor; a) infuzie, din 10 g flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g flori uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bu- cal. Dozele de tratament: animale mari (caba- line, taurine) 10-25-50 g; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine) 3-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5-1-2 g. Cosmetică. Pentru tonifierea tenului și prevenirea zbârcirii pleoapelor: a) infuzie, din o linguriță flori uscate la 2 cești apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică tam- ponări locale cu vată; b) infuzie, din 2 lingurițe flori uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică com- prese locale pe ten și pleoapele ridate. Efect antiseptic. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor nectar și polen. Producția de miere, 50-60 kg/ha. Ponderea economi- co-apicolă mică. Ornamental. Specia poate fi utilizată în grupuri, rabate și ca flori tăiate. Inte- res decorativ prin inflorescențe. Culoarea al- bastră a florilor se remarcă foarte bine pe un fond floricol galben sau alb. înmulțire prin se- mințe. Agricultură. Buruiană problemă, pre- zentă în culturile grâului de toamnă, secarei, altor cereale, chiar în culturi prășitoare, lucer- niere. O plantă produce 700-1600 achene. Facultate germinativă până la 10 ani. Sub 5 cm adâncime, germinația nu mai are loc. Comba- tere prin folosirea de semințe curate, asola- ment, erbicide (v. PI. I, 3). ALBUMINE, substanțe proteice glo- bulare, cu caracter slab acid spre neutru. Solubile în apă și soluții diluate de electroliți. Formează soluții coloidale cu apa, din care precipită sub acțiunea unor soluții concentrate (sulfat de amo- niu, clorură de sodiu, sulfat de magneziu) și sub acțiunea căldurii. Spuma albă care apare la fier- berea fructelor și legumelor se datorează coa- gulării. Albuminele au masă moleculară relativ mică. Răspândite în toate organele plantelor, dar în cantitate mai mare în semințe. Sunt denumite după originea lor: legumelinâ, extrasă din se- mințele de leguminoase (mazăre, linte, soia etc.); leucozina, extrasă din semințele de cereale (grâu, secară, ovăz); ricină, extrasă din semințele de ricin; fulină, extrasă din buretele-viperei (Ama- nita phalloides); curcina, extrasă din semințele de Jatropha curcas etc. Ricina, falina, curcina sunt toxice și se numesc toxalbumine. Au proprietatea de a aglutina globulele roșii din sânge. Se com- portă ca pseudoanticorpi. ALBURN (Alburnum), țesut lemnos format din inele anuale. Prezent în zona perife- rică a lemnului secundar al arborilor. Conduce apa și depozitează substanțe de rezervă în elementele vii ale parenchimului și razelor me- dulare. Se mai numește lemn moale din cauza consistenței pe care o are. Tulpina unor specii de plante este formată numai din lemn moale, exemplu unele specii de arțar, plop, mestea- căn, salcie etc. La unele specii lemnoase, o dată cu îmbătrânirea se produce o diferențiere a țesutului lemnos, distingându-se două zone, una centrală de culoare mai închisă, numită duramen, și alta periferică mai deschisă, nu- mită alburn. Speciile lemnoase numai cu alburn au longevitate mică. De obicei lemnul lor este atacat de ciuperci, iar în partea centrală se macină devenind scorburos. Arborele trăiește numai prin inelele anuale tinere aflate în părțile periferice, exemplu sălciile scorburoase. Unele specii de arbori care, în mod normal, nu for- mează duramen, pot forma în zona centrală un duramen patologic așa-numitul duramen fals cunoscut sub numele popular de inimă roșie. El apare în urma îmbolnăvirii. Este întâlnit la fag, molid. alcaloizi 12 alelopatie ALCALOIZI, substanțe organice, ve- getale, heterociclice, care au în structura mole- culară azot. Caracter bazic. Dau reacții carac- teristice cu unii reactivi. Acțiune fiziologică asupra animalelor și omului, în principal asupra sistemului nervos și musculaturii netede. No- țiunea de alcaloid a fost introdusă în știință la începutul secolului al XlX-lea (Meissner, 1818). Larg răspândiți în regnul vegetal. Pre- zenți în cantitate mică în majoritatea plantelor, în cantitate mare se află în speciile plantelor superioare din familiile Papaverceae, Rubia- ceae, Solanaceae, Ranunculaceae, Fabaceae etc. Și în speciile de monocotiledonate din fa- milia Liliaceae. Există grupe de alcaloizi sau alcaloizi caracteristici numai pentru unele spe- cii, pentru unele genuri sau familii de plante. Localizați de obicei în anumite organe ale plan- telor, cum sunt rădăcina, scoarța tulpinii, frun- ze, fructe, semințe, mai puțin în flori. în unele specii sunt răspândiți uniform în toate organele plantei. Toți alcaloizii sunt substanțe incolore, au gust amar și manifestă activitate optică levogiră. Reacționează cu acizii și formează săruri. După structura chimică a heterociclului azotat se cunosc următoarele grupe: alcaloizi cu heterociclu pirolidinic, cum sunt stahidrina, betonicina, pirolidina etc, identificați în specii din familiile Papaveraceae, Caricaceae, Apia- ceae, Piperaceae, Convolvulaceae, Solanace- ae, Erythroxylaceae, Valerianaceae, Goode- niaceae-, alcaloizi cu heterociclu piperidinic, cum sunt coniina, conhidrina și cu heterociclu piridinic, cum sunt areocolina, areocolidina, ri- cina, au fost identificați în specii de Fungi, Equi- setaceae, Crassulaceae, Papilionaceae, Mi- mosaceae, Apiaceae, Moraceae, Piperaceae, Euphoribiaceae, Chenopodiaceae, Aizoaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Solanaceae, Lobe- liaceae etc; alcaloizi cu ciclu tropanic, cum sunt atropină, scopolamina, cocaina, identificați în speciile familiilor Convolvulaceae, Solanaceae, Erythroxylaceae, Dioscoreaceae; alcaloizi cu heterociclu chinolinic, cum sunt chinina, cin- conina, cusparina, cuspareina etc., identificați în specii de Fungi, Rutaceae, Asteraceae, As- clepidiaceae; alcaloizi cu heterociclu izochino- linic, cum sunt papaverina, narcotina, laudo- nosinina etc, identificați în specii de Papaverapeae, Chenopodiaceae, Cactaceae, Fumariaceae, Berberidaceae; alcaloizi fenan- trenici, ca morfina, codeina, tebaina etc., identificați în specii de Papaveraceae, Menispermaceae; alcaloizi cu heterociclu in- dolic ca ergotoxina, ergotamina, ergometrinina, identificați în ciuperca parazită cornul-secarei (Claviceps purpurea); alcaloizi cu ciclu purinic, ca teofilina, teobromina, cofeina, identificați în frunzele de ceai, boabele de cacao (Teobroma cacao), boabele de cafea (Coffea arabica). ALELOPATIE (Allelopathia), com- plex de interacțiuni biochimice reciproce între plante care trăiesc alături, cu influență negativă asupra dezvoltării lor. Substanțele prin care interacționează sunt compuși organici secun- dari cu masă moleculară mică, între care pre- domină monoterpenele, sesquiterpenele, fe- nolii, acizii fenolici, hidroxichinonele, acizii cinamici etc. Majoritatea se găsesc în corpul plantelor sub formă inactivă, servind ca sub- stanțe de apărare împotriva dăunătorilor. Prin transformări ulterioare, de hidroliză, oxidoredu- cere, metilare sau demetilare, rezultă compuși noi cu proprietăți alelopatice. Interacțiunile bio- chimice se produc între indivizii aceleiași specii și între specii diferite, interacțiunea biochimică dintre indivizii aceleiași specii se numește auto- toxicitate și apare mai ales când se micșorează cantitatea de substanțe nutritive și apa din me- diul înconjurător. Interacțiunile biochimice din- tre specii de plante din cadrul unei biocenoze sunt dificil de depistat. Ele există însă și pot fi observate în timp. De exemplu, nucul (Juglans regia) și nucul negru (Juglans nigra) produc o glicozidă (4-glucozo-1, 4, 5-trihidroxinaftalina) inactivă, care, prin hidroliză și oxidare, formea- ză glucoza și juglona compus toxic activ. Aceasta din urmă se acumulează în solul de sub coroana nucului, prin extragerea sa de către precipitații din frunze, ramuri, scoarță, inhibând creșterea plantelor și germinația se- mințelor. Numai anumite specii (Rubus, Poa) se dezvoltă bine sub coroana lor. Orzul (Hor- deum vulgare) și orzul sălbatic (Hordeum spontanemum) produc, prin rădăcinile lor, doi alcaloizi inhibitori, hordeina și gramina, care distrug buruienile, formând populații aproape pure; pelinul (Artemisia absinthium)-, produce absintină, înlăturând alte plante de lângă el; specii de Euphorbia produc substanțe ce inhibă creșterea inului etc. Inhibitorii au o largă răspândire în natură, predominând la plantele ce trăiesc în regiunile cu climă caldă (Parthenium, Encelia, Hordeum, Eucaliptus, Myrtus etc.). aleurospor 13 alge roșii ALEUROSPOR (Aieurospora), spor asexuat cu peretele îngroșat, format lateral, terminal sau intercalar, prin umflarea conidio- forului sau a unui filament micelian (hife), de care se separă prin 1-2 septuri. Nu se des- prinde de filamentul pe care se formează. De- vin spori de rezistență cu rol în perpetuarea speciei (de exemplu, Microsporum, Sepedo- nium, Chrysosporium, Aleurisma, Blastotri- chum etc.). ALGE ALBASTRE, plante micro- scopice, unicelulare și filamentoase, izolate sau reunite în colonii. Forma celulelor variată: ovală, sferică, elipsoidală sau cilindrică. Celula este delimitată de membrană. Conținutul celu- lar este diferențiat în centroplasmă, constituită din citoplasmă, particule nucleice reprezentând nucleolidul și cromoplasma (cromatoplasma), în care se află pigmentul roșu ficoeritrină, clo- rofila a (pigment verde), diverși carotenoizi mascați de ficocianină (pigment albastru-ver- de). Celula este protejată de peretele celular format din trei pături: locula-peliculă subțire in- ternă aderentă la citoplasmă; vagina de natură celulozopectică, continuă sau întreruptă; teaca gelatinoasă-așezată spre exterior, cu o infra- structură fibrilară sau lamelară. La speciile uni- celulare, stratul mucilaginos poate lipsi. Elec- tronomicroscopic, cromoplasma are structură lamelară, fiind traversată de lamele dispuse perechi (tylacoizi), reprezentând un cromatofor (cloroplast rudimentar). Rol în fotosinteză. Ea poate conține incluziuni: granule de volutină, glicogen, vacuole, picături de lipide. Nutriție autotrofă. Unele dintre ele, în anumite condiții, pot deveni saprofite (de exemplu, specii de Oscillatoria). înmulțirea prin diviziunea directă a celulei și prin hormogonii reprezentând frag- mente de tal la nivelul heterocistelor. Filoge- netic, reprezintă un grup cu evoluție închisă. Au apărut în Precambrian. Trăiesc pe solul umed și în mediul acvatic. ALGE BRUNE, plante talofite re- prezentate de cca 2000 specii, de o mare di- versitate morfoanatomică, unele cu lungimea până la 100 m. Algele brune sunt pluricelulare. Conțin pigmenții asimilatori, clorofila a și c, mascați de pigmentul brun fucoxantină, care domină cantitativ. Talul, în funcție de specie, este filamentos, simplu sau ramificat (Ectocar- pus), lamelar cu marginea nedivizată (Laminaria), sau cu marginea sectată. La unele specii, poate avea aspectul plantelor superioa- re, cu diferențieri rizoidale, cauloidale și filoida- le (Laminaria, Macrocystis), în care, anatomic, se delimitează cortexul format din celule izodia- metrice, mici, bogate în cloroplaste, și corpul central, alcătuit din celule alungite, la care se diferențiază, axial, medula, cu rol în condu- cerea substanțelor nutritive. Celulele medulei au pereții despărțitori prevăzuți cu numeroși pori, asemănători cu plăcile ciuruite de la va- sele liberiene. Ele sunt elemente conducătoare primitive. Posedă cavități pline cu aer numite plutitori (aerochiști), care permit ținerea ver- ticală în apă. în partea externă a corpului cen- tral se înmagazinează substanțele de rezervă. La unele specii, cauloidul este peren, iar filoidul anual, palmat-fidat (Laminaria hyperborea). Histologic, meristemele și țesuturile definitive primare și secundare apropie foarte mult feo- fitele de cormofite. Talul are mare capacitate de regenerare (fragmente de tal generează taluri noi). Unele specii se multiplică vegetativ prin propagule. Asexuat, se înmulțesc prin zoo- spori biflagelați. Reproducerea sexuată se face prin gârneți; cei femeii, la formele evoluate, sunt mari și fără organe de mișcare, iar cei masculi sunt piriformi și biflagelați. Majoritatea sunt forme marine, rar dulcicole. Vegetează pe substrat solid (stânci, bolovani); puține specii populează substratul reprezentat de nisip. Răspândite mai ales în zonele acvatice reci și temperate. Majoritatea sunt autotrofe, foarte puține heterotrofe parazite. Numeroase specii elaborează vitamine, substanțe cu acțiune anti- microbiană, acumulează iod, brom etc. Utili- zate pentru obținerea de medicamente nece- sare tratării maladiilor renale, și în cosmetică. Unele sunt folosite în industriile textilă, a hâr- tiei, alimentară etc. Filogenetic, algele brune descind din crizofite primitive sau dintr-un stră- moș comun. Constituie un trunchi filetic închis, cu mai multe linii evolutive distincte. ALGE ROȘII, plante talofite con- stând din 4000 de specii, preponderent pluri- celulare, cu puține specii unicelulare sau ce- nobiale. Caracterele de ansamblu le definesc ca o linie evolutivă distinctă. Celula este uni- sau plurinucleată. Mitoza este de tip clasic. Morfologia și numărul cromatoforilor sunt di- ferite - domină cei mici -, prezentând o mare variație cromatică imprimată de procentul alge verzi 14 aloe cantitativ al ficobilinelor. Conțin clorofila a și d mascată de ficobiline, cu dominanța ficoeritrinei. Formele marine sunt colorate în roșu-intens, iar cele dulcicole în violet sau oliv. Produsul de acumulare este amidonul de floridee, intermediar între amidon și glicogen. Compușii chimici specifici sunt trehaloza, glucozidele cu glicerol, agarul și caragenul - derivați cu sulf ai galactozei. în anumite celule se află iod și brom. Tilacoizii sunt solitari. Peretele celular este celulozopectic, rar mineralizat cu carbonat de calciu (Corallinaceae). Talul este foarte variat: fila- mentos, simplu sau bogat ramificat, adesea dicotomie; lamelar (Delesseria, Porphyra), uneori cu diferențieri rizoidale, cauloidale și filo- idale. înmulțire asexuată prin porțiuni de tal, prin spori (monospori aconți) formați în mono- sporochiști. Reproducerea sexuată este o oo- gamie. Copularea are loc pe gametofit, obișnuit dioic. întâlnite în apă dulce și marină. Forme bentonice. Vegetează bine pe substrat calca- ros, la adâncimi până la 200 m. Repartiția pe adâncime este condiționată de iluminare, temperatură, gradul de agitație, nivelul maxim și minim al apei. Unele specii sunt epifite pe alte alge. Importanță. Agarul și caragenul au mare importanță economică; substanțele ac- tive sunt utilizate în fitoterapie și cosmetică; vitamine; talul mineralizat utilizat în agricultură ca îngrășământ; unele specii sunt folosite în alimentație ca salată (Porphyra, Rhodymenia). Filogenetic, constituie o linie evolutivă funda- mentală distinctă, închisă, cu poziție variată în sistemul algelor (Lucia L u n g u, 1983). ALGE VERZI, plante talofite cu peste 5000 de specii, polimorfe, răspândite în mediul acvatic, soluri umede, nămoluri, zăpa- dă, gheață. Unele trăiesc în simbioză cu ciu- percile, formând lichenii. Prezente mai ales în planctonul apelor dulci din lacuri, bălți, mlaștini. Aparatul vegetativ este variat, dar puțin dife- rențiat. Reprezentate prin forme unicelulare, izolate sau reunite în colonii, precum și prin forme pluricelulare, lamelare sau filamentoase, simple sau ramificate. Formele unicelulare pot fi sferice, ovale, poliedrice, stelate, cilindrice, cu dimensiuni variate în funcție de specie. Ce- lula este delimitată, în general, de o membrană celulozică. Rar este delimitată de o peliculă citoplasmatică. Uneori în structura externă a peretelui celular se află substanțe pectice care se gelifică. La unele specii membrana celulară este impregnată cu săruri de calciu. Aparatul fotosintetizant este reprezentat de unul sau câțiva cromatofori mari în formă de lame, dis- curi, steluțe, panglici, granulații, care conțin clorofila a, b, puțină xantofilă și carotină. Pro- dusul de asimilație este amidonul. înmulțire vegetativă, prin diviziune celulară la formele unicelulare și prin fragmentarea talului, la ce- lule pluricelulare; înmulțire asexuată prin spori mobili (zoospori flagelați) sau imobili (aplano- spori), formați în zoosporocit - celulă specia- lizată -, sau în orice celulă a talului; înmulțire sexuată prin izogamie, anizogamie și oogamie; înmulțire sexuată prin conjugare, constând din contopirea a două celule vegetative rezultând zigotul. Ciclurile de dezvoltare sunt foarte va- riate. La majoritatea există o alternanță de ge- nerații: generația gametofitică, producătoare de gârneți și generația sporofitică (asexuată), producătoare de zoospori. Generația gametofi- tică poate fi homotalică (gârneții masculi și femeii se formează pe același tal) sau heterotalică (gâ- rneții de sex diferit se formează pe taluri diferite, femei și mascul). După durata celor două gene- rații alternanța poate fi haplobiontă, haplodiplo- biontă și diplobiontă. Filogenetic se apreciază că au evoluat din prealge (M. Chadefaud, 1960). Prezintă mare importanță pentru lanțu- rile trofice din apă, precum și pentru oxigena- rea apei. ALISMATACEE (AHsmataceae), fa- milie care include 13 genuri, cu cca 90 specii plante monocotiledonate, perene, acvatice sau de mlaștini, răspândite în zona temperată și tropicală. Frunze bazale întregi, heteromorfe (lanceolate, sagitate, lineare). Flori hermafro- dite sau unisexuate, mici trimere, diploclamide, actinomorfe, hemiciclice; cu înveliș dublu, tipul 3; androceu, cu numeroase stamine; gineceu superior, apocarp, din numeroase cârpele libe- re. Formula florală: 7*K₃ C₃ Aₐ; ₆ Gₐ-6. Fruct multiplu, poliachenă. Flora României conține 6 specii ce aparțin la 3 genuri: Alisma (Lim- bariță), x = 7, 13; Caldesia, x= 11; Sagittaria (Sâgeata-apei), x = 11. ALOE (Aloe arborescens), fam. Lilia- ceae. Plantă perenă, cultivată, originară din Africa Tropicală și Meridională, unde atinge talia unui arbore, de unde numele de arbo- rescens; sin. doftor. Iubitoare de aer și lumină, aloe 15 aloe aloe este răspândită în sudul Africii. Genetic, 2n= 14. Descriere. Tulpină înaltă până Ia3m, diametrul 5-8 cm, neramificată, cu internodii dese, palide. Frunze cărnoase, persistente, dispuse în spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45-60 cm, canaliculate, pe margini cu spini moi. Flori roșii, cilindrice, drepte, lungi de 3-4 cm, concrescute la bază într-un tub scurt, dispuse într-un racem dens, spiciform, extrem de grațios; perigon din foliole lanceolate, verzui la vârf; androceu din 6 stamine de lungimea perigonului. înflorește iarna. Fruct, capsulă bi- loculară, cu numeroase semințe. Compoziție chimică. Conține capaloina, substanță activă amară, precum și derivați de antrachinonă. Bioterapie. Planta are importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile ac- tive pe care le conține au rol bacteriostatic în special față de bacilul Koch și stafilococi, sti- mulent digestiv, purgativ al intestinului gros. Folosită în: constipație, indigestii, anorexie, ul- cer, angină, gripă, dureri de cap, dureri de dinți, scleroză, trombangeite, astenie, reumatism, plăgi, dermatite, arsuri, ulcerații etc. într-un borcan de sticlă se pune 1,5 kg de plantă, în vârstă de 3-5 ani, trecută prin mașina de tocat (înainte de a se folosi, planta nu se udă timp de cinci zile). Se adaugă 2,5 kg miere de albine, 3,5 kg vin roșu la o temperatură de de 14-18° C. Toate acestea se pun în borcan de sticlă și se așează într-un loc întunecos și răco- ros timp de 5 zile. în primele 7 zile de tratament se ia 1 linguriță de 3 ori pe zi, cu 1 oră înainte de masă. După aceea se ia câte 1 lingură de 3 ori pe zi cu 1 oră înainte de masă. Durata minimă a curei este de trei săptămâni sau o lună. Se recomandă în tratarea următoarelor afecțiuni: ulcer, gripă, anghină, boli de dinți, mastoidită, eczeme, astm, scleroză, reumatism, alcoolism și astenie nervoasă. De precizat în timpul tra- tamentului se exclud din alimentație laptele, ouăle și se consumă cât mai multe fructe și supe. Medicină umană. Cunoscută încă din Antichitate. Uz intern. 1. Pentru tratarea con- stipației cronice habituale: decoct, din un vârf de cuțit pulbere plantă ia 250 ml de apă, ames- tecat cu 1-2 linguri miere. Se fierbe 3 minute. Se strecoară. Se iau zilnic câte trei linguri, o lingură înainte de masă (dimineața, prânz, sea- ra). 2. în ulcer, gripă, angină, dureri de cap, dureri de dinți, trombangeite, eczeme, scle- roză, astm, astenie nervoasă, reumatism, al- coolism; cură de aloe pregătită dintr-un exem- plar de 3-5 ani, neudat cu 5 zile înainte de folosire. Se ia 1,5 kg plantă. Se trece prin mașina de tocat carne. Se adaugă 2,5 kg miere de mai si 3,5 I vin roșu, de 14-18°. Acest amestec se pune într-un borcan de sticlă. Se păstrează 5 zile într-un loc răcoros și întu- necos. Rezultă un extract cu o bună eficiență terapeutică. în primele 7 zile se ia câte o lin- guriță, de trei ori pe zi, cu cca 2 ore înainte de masă. Se continuă apoi cu o lingură, de trei ori pe zi, cu o oră înainte de masă. Cura durează 2-3 săptămâni sau o lună. în timpul tratamen- tului nu se consumă lapte și ouă. Ele se înlo- cuiesc cu multe fructe și supe mai ales de zarzavat. Iaurtul se consumă în cantități mici. Medicină veterinară. Uz intern. în doze mici este stimulent digestiv; în doze mai mari devine purgativ al intestinului gros; în doze și mai mari devine purgativ drastic. Efectul purgativ diferă de la o specie la alta, calul fiind cel mai sensibil. Pentru tratarea de constipații rebele (mai ales pentru cabaline), indigestii, anorexie, stimulent gastric: a) macerat, din frunze sub acțiunea apei reci timp de 30 minute; maceratul obținut se înglobează în boluri sau pilule; b) tincturâ, din 2 g frunze la 98 g afcool alimentar. Se lasă acoperit 7-8 zile; în fiecare zi sticla se agită pentru uniformizare. Se strecoară. Se folosește prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); c) extract (sabur) obținut prin evaporarea sucului: bucăți cu formă neregulată, mate sau puțin lucioase, brun-închise, miros specific, gust foarte amar, greu solubil în apă rece, solubil în alcool și în soluții alcaline. 1. Dozele de tratament pentru anorexie, stimulare digestivă: animale mari (cabaline, taurine) 2-5-10 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1-2-4 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,1-0,5 g. 2. Dozele de tratament în constipații rebele: animale mari 20-30-50 g; animale mijlocii 5-10-15 g; ani- male mici, 0,5-2-4 g. Pentru purgație, adminis- trarea drogului se face după o dietă de 10-12 ore, urmată apoi de adăpare la discreție, în condiții de repaus. La animalele aflate în lactație, modifică gustul laptelui (devine amar). Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, dermati- telor, arsurilor, ulcerațiilor: cataplasme sau un- guente cu sucul obținut din plantă sau cu de- coctul rezultat prin fierberea a 2 g frunze uscate în 100 ml apă timp de 15 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară și apoi se folosește. Se mai practică injecții și instilații cu extracte din frun- zele plantei. Tratamentul se aplică până ce alogamie 16 alternanță de generații animalul se vindecă. Ornamental. Utilizată ca plantă decorativă de interior. Se înmulțește prin despărțirea puilor de planta mamă. Se cultivă într-un compost amestecat cu nisip fin. Iarna se udă mai puțin, iar îngrășările sunt suprimate. ALOGAMIE (Allogamia), polenizare încrucișată cu polenul altei flori de pe aceeași plantă sau provenit de la o floare de pe altă plantă, din cadrul aceleiași specii. ALTERNANȚĂ DE GENERA- ȚII (Alternanță de faze), ciclu de evoluție indivi- duală a unei plante, împărțit în două faze - ha- ploidă și diploidă , deosebite citologic și fizio- logic (fig. 1). Faza haploidă este reprezentată de gametofit (generație sexuată), începe cu diploidă a plantei. Imediat, la germinare, zigotul se divide meiotic dând naștere la patru celule haploide, din care vor lua naștere patru plante haploide. întâlnită la ciuperci inferioare și unele alge (Spirogyra, Ulotrix, Vaucheria). Plantele diplobionte au corpul vegetativ diploid. Faza haploidă se reduce la gârneți. După formare se contopesc rezultând zigotul (2n), din care se dezvoltă o nouă plantă. întâlnită la unele alge unicelulare (Diatomee) și pluricelulare (Fucus). Plantele haplodiplobionte au corpul vegeta- tiv diploid. Ambele faze sunt pluricelulare. Faza haploidă debutează cu meioza și sfârșește cu fecundația. Reprezintă partea plantei ce conține celule haploide și sunt purtătoare de gârneți. Faza diploidă începe cu fecundația și se termină cu meioza. Reprezintă partea plan- Plantă gârneți bărbătești gârneți femeiești fecundatie -> zigot -> meioză -> plantă (R.C.) Sporofit Gametofit meioza și se încheie cu fecundația. Faza di- ploidă este reprezentată de sporofit (generație asexuată), începe cu fecundația și se termină cu meioza. Fecundația presupune dublarea numărului de cromozomi în zigoți. Meioza, prin reducerea cromatică, micșorează la jumătate numărul de cromozomi din gamneți (celule tei ce conține celule cu nucleu diploid. Aparatul vegetativ al plantei este reprezentat de ga- metofit, sporofit sau de ambele. Durata vieții celor două faze (generații) variază mult la dife- rite unități taxonomice, întâlnită la unele talofite (alge), exemplu, Cladophora (algă verde), Cut- leria, Laminaria (alge brune), briofite, pterido- Plantă -> meioză J gârneți bărbătești (R.C.) Ț gârneți femeiești fecundație -> zigot plantă Sporofit Gametofit Sporofit sexuale). Sunt două procese opuse, comple- mentare și constituie punctele de separație în- tre faze. Se nasc una din alta și se succed cu regularitate, în funcție de acest caracter există trei categorii de plante: haplobionte, diplobi- onte și haplodiplobionte. Plantele haplobion- te au corpul vegetativ haploid. Gârneții produși se unesc într-un zigot. Faza diploidă se reduce la zigot și reprezintă singura formațiune fite, spermatofite. La talofite se întâlnesc toate tipurile ciclurilor de dezvoltare. începând cu briofitele, ciclul de dezvoltare va fi întotdeauna haplodiplofazic. De aici și până la spermatofite, inclusiv, se constată o reducere progresivă a gametofitului și o creștere a sporofitului. La briofite, gametofitul reprezintă planta pro- priu-zisă. El poartă organele sexuale mascule, numite anteridii, și organele sexuale femele, J gârneți bărbătești Plantă \ gârneți femeiești fecundație -> zigot -> plantă -> meioză -> (R.C.) -> spor -> plantă -> spor -> plantă -> spor -> plantă -> spor -> plantă Gametofit Sporofit Gametofit alternanță de generații 17 alternanță de generații Cutleria (Phacophyta) (Laminaria) Zigot (2n) (Oospor) Laminaria (Phacophyta) Mnium (Bryophyta) Dryopteris (Pteridophyta) Microsporange (Sac palenic) Microspor l (Granul de polen) < Planta cu flori Macrosporange R! / (Ovul) ’ Macrospor (Sac embrionar) Embrion Zigot Spermatophyta Fig. 1. Alternanța de generații la diferite specii de plante: Cladophora (Chlorophyta); Cutleria șiLaminaria (Phacophyta); Mnium (Bryophyta); Dryopteris (Pteridophyta); Spermatophyta. numite arhegoane. Sporofitul, puțin dezvoltat, zentat de sporogon. La pteridofite și sperma- trăiește dependent de gametofit și este repre- tofite sporofitul reprezintă planta propriu-zisă, alternanță de generații 18 altoire iar gametofitul este redus. în cazul pteridofite- lor, gametofitul este redus la o mică lamă verde numită protal, pe care se află organele sexuale, anteridii și arhegoane. La spermatofite, game- tofitul mascul și cel femei se mențin distincte. Se află separat pe același sporofit. Reducerea lor este mult mai accentuată decât la pteridofite. ALTOIRE, metodă de înmulțire ve- getativă sau de înnobilare a soiurilor existente, practicată în pomicultură, viticultură și la unele specii din legumicultură, floricultură și dendro- logie. Constă în alăturarea și concreșterea a două porțiuni de plantă: altoiul, reprezentat printr-un mugure sau ramură detașată (butaș), și portaltoiul, reprezentat prin planta înrădăci- nată. Formează împreună un corp comun, res- pectiv un singur individ. Portaltoiul (hipobiot), prin sistemul radicular fixează planta în pământ și absoarbe apa cu sărurile minerale, iar altoiul (epibiot) dezvoltă organele superioare (tulpină, frunze, flori, fructe) și sintetizează substanțe organice complexe, utile pentru întreaga plan- tă. între cei doi parteneri se realizează astfel o dependență fiziologică reciprocă ce se mani- festă printr-o serie de modificări biochimice. în practică, se cunosc peste 150 de sisteme de altoire (fig. 2). Sunt folosite acelea care se execută ușor și dau rezultate bune la prindere. Altoire prin alipire. Se utilizează la plantele înrădăcinate, crescute alături în câmp sau în ghivece. Părților destinate altoirii li se înlătură fâșii egale de scoarță, se alipesc apoi prin suprafețele secționate și se leagă strâns cu rafie, fără a se acoperi mugurii. Rămân în această stare o perioadă de vegetație pentru concreșterea țesuturilor celor doi parteneri. în anul următor, altoiul se secționează sub punc- tul de altoire iar portaltoiul deasupra punctului de altoire, altoire cu ramură detașată. Altoiul folosit este o ramură (butaș) de un an cu mu- guri vegetativi, lungă de 40-80 cm și groasă de 8-12 mm. Cele mai folosite variante sunt: altoi- re prin copulație practicată atunci când altoiul și portaltoiul au aceeași grosime. Capetele celor doi parteneri se secționează oblic sub același unghi, se alipesc prin suprafețele lor și se leagă strâns cu rafie, pentru a se realiza con- creșterea. Secționarea portaltoiului se face lân- gă colet sau la 1 m înălțime. Se practică în câmpul II al pepinierei pentru reâltoiri. Altoirea cu ramură în despicătură se face când Fig. 2. Altoire: 1 - prin alipire; 2 - în despicătură; 3 - sub scoarță; 4 - în copulație; 5 - în oculație; 6 - în triangulație: a-altoitul; b-portaitoiul; c-incizia pe portaltoi; d-introducerea ochiului; e- legarea cu rafie. altoire 19 alun portaltoiul este mult mai gros decât altoiul. Portaltoiul se secționează transversal apoi se despică 3-4 cm în lungime. în despicătură se introduc 1-2 altoi fasonați sub formă de pană. Se leagă cu rafie și apoi se unge cu mastic. Se practică în perioada martie-aprilie, pentru al- toirile în coroană. Altoirea cu ramură detașată sub coajă. Se aplică când portaltoiul este prea gros față de altoi, când se altoiește pentru completarea ramurilor din coroană, ori pentru înnobilarea altoiului. Portaltoiul se retează transversal. Scoarța se crestează longitudinal pe o lungime de 3-4 cm, se îndepărtează de o parte și de alta marginile ei și se introduce altoiul cu 3-4 muguri, fasonat ca o pană la partea bazală. Se apropie scoarța portaltoiului de altoi, se leagă cu rafie și se unge cu mastic. Altoirea cu ramură detașată în triangulație. Se folosește când portaltoiul este mai gros decât altoiul. Portaltoiul se retează transversal, apoi se aplică în plan vertical două tăieturi conver- gente rezultând un jgheab. Altoiul, fasonat tri- unghiular la partea bazală, se introduce în jgheabul format. Se leagă cu rafie și se unge cu mastic. Se practică în lunile martie-aprilie, pen- tru realtoiri în pepiniere (câmpurile II și III) sau în coroană. Altoirea cu mugure detașat. Al- toiul este un mugure vegetativ detașat cu o mică porțiune de lemn, în stare dormindă sau în curs de creștere. Spre baza portaltoiului se face o incizie în scoarță sub formă de „T“, apoi se îndepărtează marginile și se introduce al- toiul. Se îmbracă cu scoarța portaltoiului și se leagă cu rafie fără a se acoperi mugurele. Port- altoiul se taie deasupra altoiului după ce din mugure a rezultat un lăstar. Altoirea în ochi dormind se face de la sfârșitul lunii iulie până la începutul lunii septembrie altoirea în ochi crescând se face în perioada aprilie-mai, une- ori și în iunie, în realtoiri din câmpul II al pepi- nierei. Altoii se recoltează în ziua folosirii sau cu 2-3 zile înainte. Altoirea în fluier se prac- tică la nuc. Altoii se recoltează în momentul utilizării. Perioada de altoire este aprilie-mai. Succesul în altoire depinde de concreșterea cât mai perfectă dintre portaltoi și altoi. ALUN (Corylus avellana), fam. Betu- laceae. Arbust foios indigen, spontan, microfa- nerofit, mezofit-mezohigrofit, mezoterm, eu- trof-mezotrof, acid-neutrofil, heliofil sau semiombrofil, rezistent la fum, întâlnit ca înso- țitor frecvent al stejarului și gorunului, în păduri de câmpie și deal, unde participă la constituirea subarboretului, sau se instalează la marginea pădurilor de fag sau stejar, în luminișuri sau printre arbori cu coroană rară, pe soluri calca- roase, fertile, afânate; se mai numește alunar, alunaș, alunei, fundici, rânză, tufă. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fa- getea. Răspândit în Europa, Asia, America. în unele sate din Curbura Carpaților alunul este considerat simbolul erotismului și fecundității, în preajma nunții, mirele dăruiește miresei ra- muri ale acestui arbust, cu speranța ca aceasta să-i aducă pe lume mai mulți copii. Descriere. Rădăcină pivotant-transantă. Tulpină ramifica- tă de la bază, rezultând o tufă înaltă până la 5 m. Scoarța netedă, cenușie-gălbuie. Lujerii geniculați, cenușii-gălbui, glandulos-pubes- cenți, cu peri roșeați și lenticele albicioase. Mu- gurii ovoizi sau sferici, solzoși, glandulos-pă- roși. Frunze lungi de 5-12 cm, dispuse distih, cu pețiol lung de 1-2 cm, roșcat-glandulos-pă- ros și limb obovat, la bază inegal-cordiform, la vârf, brusc-acuminat, uneori cu tendință de tri- lobare, pe margini inegal-dublu-serate, pe dos păroase, mai ales pe nervuri. Stipele caduce, păroase. Flori unisexuat-monoice; cele mas- cule, în amenți cilindrici formați în anul pre- cedent, apar primăvara înainte de înfrunzire; cele femele, închise în mugure, apar prin fe- bruarie-martie, lăsând să iasă afară numai sti- lele roșii. Polenizare anemofilă. Fructe, achene globuloase, cu coaja subțire, lemnoasă, înve- lite parțial într-un involucru frunzos. Sămânță comestibilă, apreciată. Fructificație maximă între 12-20 ani. Longevitate, 80-90 ani. Com- poziția chimică. Frunzele conțin miricetină, leuco-antociani, acid cafeic, acid clorogenic, miricitrină, cvercitrină, betulină, ulei voiatil, za- haruri, substanțe minerale. Alunele (semințele) conțin apă (cca 3,5%), ulei (62%), protide (14%), hidrați de carbon (13%), săruri de po- tasiu (635 mg%), calciu (225 mg%), fosfor (330 mg%), fier (3,8 mg%), sodiu (2 mg%), urme de cupru, vitamina A (2 Ltg%), vitamina Bi (0,04 mg%), vitamina B₂ (0,02 mg%), niacină (1,4 mg%), vitamina C (3 mg%). Alimentație. Alunele au valoare nutritivă foarte mare. Sub aspect energetic, 100 g alune decojite conțin 690 kcal, din care se resoarbe 89%. Recoman- date ca energizant la bolnavii de tuberculoză și diabet. Se consumă ca atare sau măcinate în amestec cu miere. Folosite în cofetărie (cremă de alune, șerbet, nuga, ciocolată, tort de alune, alun 20 alun ruladă cu alune, cozonac cu alune etc.). Reco- mandate tinerilor aflați în creștere, persoanelor anemice, femeilor însărcinate, copiilor debili și bătrânilor. Consumarea a 20 alune dimineața și seara are rol benefic asupra organismului. In- dustrie. Lemnul este folosit la producerea căr- bunelui pentru desen, lucrări de strungărie și împletituri. Prin presarea semințelor se obține uleiul de alun, folosit în farmacie. Turtele rezul- tate prin presare pot fi întrebuințate la pre- pararea produselor de cofetărie. Bioterapie. Scoarța, frunzele, florile mascule (amenții) și fructele au importanță terapeutică mai ales în medicina umană. Principiile active din frunze au proprietăți vasoconstrictoare, antihemoragi- ce, antibacteriene, antiinflamatoare, antiede- matoase, cicatrizante, depurative, antidiareice. Uleiul volatil extras din frunze manifestă pro- prietăți vasoconstrictoare. Uleiul extras din se- mințe are proprietăți antihelmintice (contra te- niei), emoliente, hipotensive. Scoarța este folosită ca febrifug, în malarie. Florile au ac- țiune antidiareică, iar fructele antianemică. Po- lifenolii (miricetină, leucoantociani, acidul ca- feic) formează, pe mucoase sau țesuturi lezate, o membrană de coagulare în care sunt înglobate și bacteriile, rezultând o acțiune he- mostatică și dezinfectantă. Flavonidele (miri- citrina, cvercitrina etc.) potențează acțiunea antihemoragică, mărind rezistența capilarelor. Mugurii au activitate antisclerozantă, restabi- lește elasticitatea țesutului pulmonar, combate scleroza ficatului. Medicina populară utilizează frunzele, sub formă de extract apos sau hidro- alcoolic, în tratarea leziunilor mici, amenții ca sudorific și astringent, iar scoarța în cazuri de febră intermitentă nespecifică; semințele sunt utilizate ca antianemic; cu ele se tratează ane- mia hemolitică; alunele sunt date în consum suferinzilor de rinichi pentru dizolvarea calcu- lilor renali; mugurii sunt utilizați pentru tratarea hepatitei epidemice, astmului bronșic, emfize- mului pulmonar și silicozei pulmonare. Recol- tare. Frunzele tinere (Coryli folium) se recol- tează în iunie-iulie prin strujire. Sunt reținute numai frunzele verzi, întregi, nepătate. Usca- rea se face la umbră, în strat subțire, în ca- mere, poduri sau șoproane aerate. Uscarea artificială până la 50° C. Mugurii (Coryli gemma) se recoltează prin strujire toamna du- pă căderea frunzelor. Se usucă în casă, la temperatura camerei, în strat subțire. Scoarța (Coryli cortex) se recoltează primăvara devreme sau toamna de pe lăstari tineri. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Florile mas- cule (Coryli flos) se recoltează primăvara în momentul formării lor. Se usucă în camere aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Strat subțire. Toate produsele se păstrează în saci textili sau pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea teniei și elimi- narea ei: ulei, se ia câte o lingură în fiecare dimineață pe stomacul gol, timp de 15 zile. 2. Pentru tratarea hemoragiilor interne ușoare: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate și mă- cinate, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară și se bea călduț. Acționează ca vasoconstrictor. 3. Pentru tratarea hemoroizilor sau hemoragiilor interne mici, cronice: decoct, din 1 lingură frunze uscate și măcinate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc potrivit. Se strecoară. Se bea călduț. 4. Pentru eliminarea toxinelor (sudorific) și ca astringent: infuzie, din 1 lingură amenți peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 5. Pentru combaterea anemiilor ușoare: se consumă semințele obținute prin spargerea fructelor. 6. Ca adjuvant în hepatita epidemică, insuficiența hepatică consecutivă, în tratarea astmului bronșic, emfizemului pul- monar și a silicozei pulmonare: infuzie, din 1-2 lingurițe muguri, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Tonifiază parenchimul hepatic. Se pare că restabilește elasticitatea țesutului pulmonar. 7. Pentru tratarea varicelor, edemelor la picioa- re: extract fluid (preparat farmaceutic) din frun- ze: în doze de 60-80 picături pe zi. 8. Pentru tratarea hepatitei cronice: macerat din muguri de alun uscați și sfărâmați în glicerat Dv Se lasă acoperit 8-10 zile. Se strecoară. Se folo- sesc 30 picături de 3 ori pe zi. 9. Pentru toni- fierea sistemului nervos, ca remediu pentru diabetici, bolnavii renali (colici nefritice, litiază), bolnavii pulmonari (tuberculoză) și pentru lon- gevitate: semințe de alun consumate ca atare. Cel puțin 40 pe zi (20 dimineața, 20 seara) timp de 20-30 zile. Chinezii le numesc „nuci ale longevității". 10. Pentru inhibarea sclerozei țe- sutului pulmonar, tratarea bronșitei cronice, emfizemului pulmonar, astmului complicat cu emfizem, sclerozei parenchimului pulmonar, prevenirea sclerozei ficatului, insuficienței alun sălbatic 21 amarantacee hepatice, hepatitei virale, hepatitei cronice, cirozei hepatice, hepatopatiei alcoolice non-as- cită, insuficienței arteriale a membrelor infe- rioare cu arteroscleroză, arteritei membrelor inferioare, nevrozei extremităților: macerat mu- guri proaspeți, in soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30-50 picături, de 2 ori pe zi, în puțină apă, cu 15 minute înainte de masă (F. P i te ra, 2000). Pentru mărirea eficienței, ma- ceratul mugurilor de alun se poate combina cu alte macerate: cu cel de mur (Rubus frutico- sus), pentru inhibarea sclerozei țesutului pul- monar, emfizemului pulmonar, sclerozei paren- chimului pulmonar; cu cel de dârmoz (Vibur- num lanata) și coacăz negru (Ribes nigrum), pentru astm complicat cu emfizem; cu cel de anin alb (Alnus incana), pentru inhibarea scle- rozei progresive a parenchimului hepatic; cu cel de rozmarin (Rosmarinus officinalis) pentru insuficiență hepatică; cu cel de rădăcini tinere ale porumbului (Zea mays), pentru hepatite virale; cu cel al mlădițelor de rozmarin (Ros- marinus officinalis), rădăcinilor tinere de secară (Secale cereale) și mlădițelor de ienupăr (Juni- perus communis), pentru ciroză hepatică; cu cel al mugurilor de smochin, pentru dezechili- bre neurovegetative (F. Piteră, 2000). Uz ex- tern. 1. Pentru tratarea ulcerațiilor, în periflebită, eritrocianoză a membrelor inferioare, pecingine, bube dulci: decoct, din 1 lingură frunze uscate și măcinate la o cană cu apă (200 ml). Se badijonează locul de mai multe ori pe zi. Medicină veterinară. Medicina veterinară tra- dițională folosește frunzele de alun ca hrană sau ca infuzie pentru prevenirea bolilor. Primă- vara în luna mai, crescătorii de vite iau scoarță de alun, o usucă, o pulverizează, o amestecă cu sare și pulbere de oase calcinate și apoi o administrează animalelor. Rol antifebril, hemo- static, dezinfectant, reconfortant. Apicultură. Specie poliniferă valoroasă. Furnizează albi- nelor, primăvara de timpuriu, o mare cantitate de polen. Asigură în lunile mai-iunie însemnate culesuri de mană, produsă de afida Myzocallis coryli, pe vârful lăstarilor și fața inferioară a frunzelor. Producție miere mană, 20 kg/ha. Ponderea economico-apicolă, mică-mijlocie. Silvicultură. Prezintă interes forestier. Excelent pentru subarboret. Frunzele căzute pe sol și descompuse ameliorează solul. Ornamental. Rustic. Se pretează a fi cultivat în spațiile verzi industriale, în grupuri, sub masive, garduri vii. Se tunde bine. Efect decorativ prin port și frunze. înmulțire prin semințe, marcotaj, altoire (v. PI. I; 4). ALUN SĂLBATIC, ALUN TUR- CESC ALUN TURCESC (Corylus colur- na), fam. Betulaceaue. Arbust foios, spontan, megafanerofit până la microfanerofit, mezofit, moderat termofil, slab-acid-neutrofil spre neu- tru-bazofil, întâlnit pe coaste însorite, calca- roase, bogate în humus, eutrofe, în vestul Olte- niei și sudul Banatului; sin. alun sălbatic. Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, încadrat în Syringo-Carpinion orientiilis. Răspândit din Pe- ninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz până în Himalaya. Descriere. Rădăcină pivotant-tra- santă. Tulpina înaltă până la 20 m, diametrul peste 0,40 m, dreaptă, ramificată. Scoarța cu ritidom suberos, cenușiu-gălbui, ce se exfo- liază în solzi mici. Lemn cu duramen gălbui. Coroana piramidal-lățită. Lujerii zvelți, lucitori, cenușii-gălbui, glandulos-pubescenți. Mugurii scurți, ovoconici. Frunze alterne, pețiolate, mari (8-12 cm), pe margini dublu-serate, la bază cordate, pe dos pubescente. Flori uni- sexuat-monoice. Cele mascule dispuse în amenți, apar primăvara înaintea înfrunzitului; se formează din anul precedent. Cele femele, închise în muguri, numai cu stilele roșii afară, apar prin februarie-martie. Fructe mari (până la 2 cm), lat-elipsoidal-turtite, muchiate, închise într-un involucru tubular, franjurat. Ajung la ma- turitate în septembrie-octombrie. Fructificație neregulată la 2-3 ani, foarte bogată la exemplarele crescute izolat. Compoziție chi- mică. Frunzele și fructele au aceeași compo- ziție cu alunul (C. avellana). Alimentație. Fruc- tele foarte gustoase și mai mari decât ale alunului obișnuit. Industrie. Lemnul gălbui, omo- gen, durabil, este folosit la fabricarea mobilei fine sau în sculptură. Medicină. Aceleași uti- lizări ca la alun (C. avellana). Apicultură. Spe- cie meliferă. Furnizează culesul de polen și ma- nă. Ornamental. Cultivat în parcuri și grădini ca specie decorativă. Port frumos, piramidal. In- dicat ca arbust izolat sau în aliniamente. înmul- țire prin semințe și altoire pe alunul comun. AMARANTACEE (Amaryllidace- ae), familie care cuprinde peste 800 specii plante dicotiledonate erbacee, răspândite pe tot globul. Tulpini erecte sau repente. Frunze amarilidacee 22 amăreală^ întregi, alterne sau spiralate, fără stipele. Inflo- rescențe spiciforme sau glomerulate. Flori her- mafrodite, sau unisexuate haploclamidee; peri- gon sepaloid cu 3-5 tepale libere; androceul din stamine în număr egal cu tepalele, gineceu cu ovar unilocular, superior. Formulă florală: ^*Ps-3 A5-3 G(3-2); g?*P₅_3 A₅_₃; 9*Ps-3 G(s=2)- Fruct uscat, pixidă sau indehiscent. Flora Ro- mâniei conține 16 specii ce aparțin genurilor: Celosia și Amaranthus, x = 8, 9, 17. AMARILIDACEE (Amaryllidaceae), familie care cuprinde peste 90 genuri, cu cca 1200 specii plante monocotiledonate erbacee, perene, răspândite în zonele temperate, sub- tropicale și tropicale din cele două emisfere ale globului. Subteran cu bulbi, rizomi, rădăcini în- groșate sau bulbotubulari. Frunze alterne pe 2-3 șiruri, dispuse bazai sau caulinar. Inflores- cență unifloră sau multifloră: flori hermafrodite, bracteate cu hipsofile la bază; perigon acti- nomorf sau slab zigomorf, cu tepale dispuse în 2 cicluri trimere; androceul din 6 stamine, rar 3 prin avortare sau transformare în staminodii, cu antere introrse; gineceul inferior sau semiin- ferior, în ovar cu placentație centrală și ovule anatrope. Formulă florală: 9* sau ușor -i-Pa+s A₃₊₃G₍3)sau (3). Fruct capsulă, rar bacă. Semințe cu embrion drept, excentric, de jur împrejur cu endosperm. Importanță decorativă, ornamen- tală, unele folosite în alimentație. Flora Ro- mâniei conține 16 specii din care 7 spontane aparținând genurilor: Amaryllis, x = 11; Sternbergia; Leucojum; Galanthus, x= 12; Nar- cissus, x = 5, 7, 11. AMĂREALĂ¹ (Polygala amara), fam. Polygalaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită (camefită), amfitolerantă la umi- ditate, microtermă, oligotrofă, slab-acid-neutro- filă spre neutru-bazofilă, întâlnită prin pășunile din regiunea montană; se mai numește iarbă grasă, iarbă lăptoasă, oloioasă, seceruici, șer- pariță, șerpăriță, șopârliță, tămâioară. Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, încadrată în Sesle- rio-Festucion, Festucetalia, Seslerio-Mesobro- mion, Car. Seslerietalia. Răspândită în Europa Centrală. Descriere. Rădăcină pivotantă. Ri- zom ramificat. Tulpini neramificate, înalte de 5-20 cm, glabre sau puțin păroase în partea superioară. Frunze întregi, cele tulpinale alun- git-lanceolate, glabre, cele bazale eliptice până la obovate, rotunde la cap, dispuse în rozetă. Flori albastre sau violete, mici (2-5 mm), dis- puse într-un racem lax; caliciul are două sepale mai mari care se păstrează la fruct ca niște aripioare, înflorire, V-VI. Fruct, capsulă rotundă sau aproape rotundă (2,5-4 mm/1,6-3,5 mm), cu margini membranoase aripate. Semințe ovale cu caruncule trilobate și peri țepoși. în- treaga plantă este amară. Compoziție chimi- că. Planta conține principii amare (poligalama- rina), saponozide, ulei eteric, mucilagii, tanin, săruri minerale. Bioterapie. Planta întreagă are importanță terapeutică pentru medicina umană și veterinară. Principalele principii acti- ve pe care le conține sunt salicilatul de metil sub formă de glicozidă și saponine triterpenice. Rol expectorant, sudorific, emolient, diuretic, antigripal, antireumatic, tonic stomahic, galac- togog. Medicina tradițională, mai rar, cea cultă, o folosesc în tratarea următoarelor afecțiuni: tuse, bronșită, astm, reumatism, anorexie, sti- mularea secreției laptelui și a secrețiilor gas- tro-intestinale. Recoltare. Partea aeriană a plantei (Polygalae amarae herba), planta în- treagă (Polygalae amarae herba cum radici- bus) formată din rădăcină, tulpină, frunze, flori sau numai rădăcina (Polygalae radix) se recol- tează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili, saci de hârtie sau pungi de hârtie. Medicină umană. Uz in- tern. 1. Pentru tratarea următoarelor afecțiuni: bronșită, tuse de diverse etiologii, astm, reuma- tism, ca expectorant, emolient, diuretic: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană de apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în 5-6 reprize pe zi. 2. Pentru ate- nuarea acceselor de tuse convulsivă: decoct, din 2 lingurițe pulbere plantă sau plantă uscată, bine mărunțită, la o cană de apă (200 ml). Se fierbe 1-2 minute. Se ia de pe foc și se lasă acoperit 10-15 minute. Se strecoară. Se bea la nevoie câte 1 linguriță. 3. Pentru tratarea tra- heobronșitei acute: decoct, din 2 g plantă la o cană de apă (250 ml). Se fierbe 3-5 minute. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se în- dulcește cu miere. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pen- tru calmarea tusei, calmant nervos și pentru sti- mularea digestiei prin excitarea glandelor gastrointestinale: vin tonic, pregătit din 90 g rădăcină uscată și mărunțită la o jumătate litru de vin bun. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit 1-2 ore. Se strecoară. Se bea câte o lingură de amăreala² 23 amide mai multe ori pe zi. Recomandări: dozele tre- buie respectate. în cantitate mai mare devine vomitivă și purgativă. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea stărilor de inapetență, bronșite a frigore, reglarea tractului gastroin- testinal, stimularea secreției lactate: a) infuzie, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se ră- cește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc moale. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-75 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 1-2-3 g. Dacă produce tulburări digestive și hepatice, tratamentul se suprimă, se fac spălaturi gastrice și se administrează medicamente simptomatice. AMĂREALĂ² (Polygala vulgaris), fam. Polygalaceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită (camefită), mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, comună prin fânețe și tufărișuri, de la câmpie până în regiunea montană, dar mai ales în zona de deal și munte; se mai numește iarbă grasă, iarbă lăptoasă, oloioasă, oloiță, se- ceruici, șerpăriță, șopârliță, tămâioară. Genetic, 2n = 28. Fitocenologic încadrată în Anhenathe- retea -> Nardion. Car. Nardo-Galion. Răspân- dită în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină pivo- tantă. Tulpini numeroase, erecte, de obicei glabre, dens foliate, înalte de 7-35 cm. Frunze inferioare lanceolat-eliptice sau obovat-eliptice, cele superioare liniar-lanceolate, glabre sau dis- pers-păroase, fără gust amar. Nu are rozetă de frunze bazale, fapt ce o deosebește de amă- reală¹ (Polygala amara). Flori albastre, rar roz pal sau albe, dispuse într-un racem lax; caliciți cu nervurile sepalelor anastomozate. înflorire, V-VIII. Fruct, capsulă ovat-obcordată. Semințe alungit-ovoidale, cenușii-brune, alb-păroase. Compoziție chimică. Rădăcinile plantei conțin gaulterozid (glicozid), poligalină, poligalmarină, mucilagii, saponozide, ulei volatil, taninuri etc. Bioterapie. Rădăcina plantei are importanța terapeutică pentru medicina umană tradițională. Principiile active pe care le conține au acțiune expectorantă, colagogă, diaforetică, tonic-ama- ră, antigripală, antitusivă, antiastmatică. Folo- sită în tratarea tusei, catarului bronșic, astmului, reumatismului, anorexiei, stimularea secreției laptelui și a secrețiilor gastrointestinale. Recol- tare. Rădăcina (Polygalae radix) se recoltează toamna târziu sau primăvara înainte de pornirea în vegetație. Se usucă în poduri acoperite cu tabla, bine aerisite. Se păstrează în saci de hârtie sau pungi de hârtie, la loc uscat. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitei, tusei de diverse etiologii, astmului, reumatismului, anorexiei, stimularea secreției laptelui și a secrețiilor gastrointestinale: infuzie, din 1 linguriță rădăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea porționat în 5-6 reprize pe zi. 2. Pentru tratarea acceselor de tuse: decoct, din 1 lin- guriță rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml de apă. Se fierbe 1-2 minute. Se strecoară. Se bea la nevoie câte o linguriță. Pentru calmarea tusei și stimularea secreției glandelor gastrointesti- nale: vin tonic, pregătit din 90 g rădăcină uscată și mărunțită la 500 ml vin bun. Se fierbe 10 mi- nute. Se lasă la răcit 60 minute. Se strecoară. Se bea câte o lingură de mai multe ori pe zi. în cantitate mai mare devine vomitivă și purgativă. Uz extern. Pentru cicatrizarea urmelor de văr- sat: decoct, din 2 lingurițe pulbere rădăcină la o cană de lapte dulce (200 ml). Se fierbe 5 minute. Se ia de pe foc și se iasă 10-15 minute. Se strecoară. Se ung părțile afectate, folosindu-se un tampon cu vată. Rețeta este aplicată de medicina populară. AMENT (Amentum), inflorescență ra- cemoasă cu flori mici, unisexuate, sesiie sau scurt pedicelate, dispuse în spirală pe axă, de obicei caduce, de exemplu, salcie, mesteacăn, anin, nuc etc. AMFITECIU (Amphithecium) 1. Țe- sut marginal, concentric și periferic, care încon- joară țesutul sporangial (endoteciu) al capsulei mușchilor. 2. înveliș extern al apoteciei de la li- cheni, format din cortexul superior și stratul gonidial. AMFITROP (Amphitropus), curbat în formă de potcoavă, de exemplu, ovulul la unele specii de Acanthaceae, Portulacaceae, embri- onul la Scrophulariaceae. AMIDE, substanțe organice solide de origine vegetală reprezentând derivați amidon 24 amilogeneză funcționali ai acizilor. Unele sunt considerate alcaloizi. Solubile în apă, la rece sau cu o ușoară încălzire. Multe din ele solubile în solvenți organici. Caracter slab acid sau slab bazic. Reacționează cu acizii tari în condiții anhidre, formând săruri. Reprezentanți: capsaicina. subafilina, colchicina, colchiceina, malufilina etc. AMIDON (C₆Hi2O₅)n, poliglucidă omogenă, macromoleculară, formată din a-D-glucopiranoză. Grad de polimerizare mare (ordinul miilor). Cea mai importantă poliglucidă din regnul vegetal. în cantitate mică se găsește în toate organele vegetative ale plantelor. în cantitate mare se găsește depozitat, sub formă de granule, în cariopsele cerealelor, semințe, tubercule și chiar în enododermul din tulpinele lemnoaselor, unde formează o teacă amiliferă (-> TULPINA). Conținutul în amidon al unor plante: orez 75%, grâu 64%, porumb 60%, secară 56%, orz 54%, ovăz 43%, mazăre 40%, tuberculii de cartof 14-18% etc. Amidonul se formează în fotosinteza ce are loc în frunze și în alte părți verzi ale plantei. De la locul de sinteză, acesta este transportat, sub formă so- lubilă, prin corpul plantei la diferite organe unde este depozitat sub formă de granule. Procesul biologic constă în hidrolizarea amidonului pri- mar sub acțiunea enzimelor până la D-glucoză. Aceasta este transportată liberă, sub formă de esteri fosforici, spre organele de depozitare din plantă, unde are loc resintetizarea amidonului și depozitarea sub formă de granule secun- dare. Proprietăți. Se prezintă ca o pulbere albă, insolubilă în apă rece, solubilă în apă caldă, cu formare de soluții coloidale. Concen- trată prin încălzire și răcire, soluția coloidală devine vâscoasă și formează „cleiul“ de ami- don. Pulberea de amidon, uscată la 105°C, devine higroscopică. Prin depolimerizări parția- le se obține amidon solubil în apă rece. Amido- nul este o substanță macromoleculară ramifi- cată. Se albăstrește în prezența iodului. Constituție și structură. Granulele de amidon au formă rotundă, ovală sau poliedrică. Forma granulelor reprezintă un caracter de specie. Dimensiunile granulelor sunt cuprinse între 0,002-0/15 mm. Amidonul este așezat, în gra- nule, în straturi concentrice, formate în jurul unui sâmbure central organic, și nu geometric, într-un granul, pot exista unul sau mai mulți sâmburi centrali organici. în general amidonul din granule este însoțit în cantități mici de unele substanțe organice și de unele substanțe mine- rale, cum sunt SiO₂ și H₃PO₄ (Cornel B o d e a, 1964). Granulele de amidon sunt constituite din două substanțe: amiloza și amilopectina. Am- bele sunt uniform repartizate în granulă. în pre- zența iodului, amiloza se colorează albastru închis, iar amilopectina, în albastru-violet. Co- lorațiile dispar la încălzire și reapar la rece. Ma- sa granulei de amidon este formată din 20-30% amiloză și 70-80% amilopectină. Ami- donul, prin încălzire la 150-160° C, se descom- pune în dextrine. El poate fi hidrolizat pe cale acidă și enzimatică, aceasta din urmă fiind len- tă și incompletă. Utilizări. Extras din cereale și cartofi, amidonul este folosit la prepararea pe cale industrială a alcoolului etilic, butanolului, acetonei, acidului lactic; întrebuințat în industriile farma- ceutică, textilă, alimentară, în laboratoare ș.a. AMIGDALINĂ, substanță organică toxică formată din gentiobioză, aidehidă ben- zoică și acid cianhidric. Glicozid cianogen. Apără planta sau părți din corpul plantei împo- triva insectelor și agenților patogeni. Identifi- cată în frunze, flori, sâmburi și scoarța de mig- dal, mălin, piersic, sâmburi de caise, prune și semințe de mere, pere. Gentiobioză, substanță netoxică, este separată din amigdalină sub ac- țiunea enzimatică în tubul digestiv al melcului. A MIL O G E N EZĂ (Amylogenesis), proces de biosinteză a amidonului. în prezența unui acceptor (maltotrioza), uridindifosfogluco- ză (UDPG) se comportă ca donor de glucozil. Radicalul glucozil este fixat pe capătul nere- ductor al lanțului în prezența enzimei UDP-ami- lo-frans-glucozilaza: UDPG + acceptor-(C₆H₁₀O₅)ₙ -> ac- ceptor-(C₆H₁₀O₅)ₙ + UDP. Din reacție rezultă un lanț neramificat, cu legături 1,4-a-glicozidice. Amilogeneză mai poate porni de la glucozo-Tfosfat și un ac- ceptor compus din cel puțin trei molecule de glucoză, sub acțiunea enzimei amilo-fosfori- lază: glucozo-Tfosfat + acceptor a-1,4-glu- cozil-acceptor + H₃PO₄. Legăturile 1,6-a-glicozidice se sinteti- zează sub acțiunea unei trans-glicozilaze, en- zima Q, prin transformarea legăturii CᵣC4 în C-|-C₆. Biosinteză are loc în frunze. Printr-o prealabilă hidroiiză, amidonul este translocat amitoză 25 anason sub formă de glucoza și apoi resintetizat în fructe și alte organe ale plantei (Andrei Gheorghiu și colaboratorii, 1983). AMITOZĂ (Amitosis), diviziune di- rectă a celulei. Observată prima dată de Re- mak (1852), la celulele animale, și de St ras - burger (1882), la plante. Diviziunea se realizează, în absența fusului de diviziune, prin strangulare (gâtuire) sau prin formarea unui Fig, 3. Amitoză: 1 - prin strangulare; 2 - prin formarea unui perete transversal; 3, 4 - amitoză în celulele endospermului la grâu (Triticum aestivum). perete despărțitor (fig. 3). Cromozomii nu se observă. Amitoză prin strangulare (gâtuire) are loc printr-o invaginare a peretelui celular în partea mediană a celulei. Aceasta duce la inva- ginarea citoplasmei și apoi a nucleului, care ia forma unei haltere. Invaginarea progresează până când celula se separă în două celule-fii- ce, mai mult sau mai puțin egale. întâlnită la diferite specii de ciuperci și la celulele epi- dermei frunzelor tinere. Amitoză prin formarea unui perete despărțitor. Celula se scindează în partea ei mediană prin formarea unui perete centripet pe axa transversală sau longitudinală, întâlnită în celulele corticale la unele plante acvatice și în celulele tapetului la angiosperme. AMUR, FLOAREA-AMORULUI ANACARDiACEE (Anacardiace- ae), familie care cuprinde 60 de genuri cu cca 600 specii de plante dicotiledonate arbores- cente și arbustive, răspândite în regiunile tro- picale și subtropicale, puține în regiunile temperate. Posedă canale rezinifere intraliberiene cu suc rășinos sau lăptos. Bogate în tanin. Frunze alterne, rar opuse, simple sau compuse, nestipelate. Flori heterochlamidee, bisexuate (hermafrodite) sau unisexuate, acti- nomorfe, rar zigomorfe, verzui sau albicioase, tipul 5, grupate în inflorescență. Formulă flo- rală: rar C5-1 A10-5-1 G5-1; K5-2 C5-1 Aio-5-i; 9K5-2 C5-1 Gș-i. Fruct drupă. Semințe cu embrion cărnos și cotiledoane drepte, puțin curbate. Flora României posedă două specii ce aparțin la două genuri: Cotinus, Rhus. ANASON (Pimpinella anisum), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, anuală, exclusiv de cultură, heliofilă, pretinde climă caldă cu pre- cipitații de 400-600 mm anual, cu o bună repar- tizare în perioada de vegetație; se mai numește anason românesc, anason verde, anis, anison, aniș, anos, bădean, bidean, chimin dulce, chi- men dulce, chimion de grădină, hanus, hanos, molotru, molură, oneș, oniș, secărea, tarhon. Genetic, 2n = 18, 20. Cultivat din timpuri înde- părtate în Asia Mică, s-a răspândit în Europa și alte continente. în România se cultivă în jude- țele Brăila, Constanța, Dolj, Ialomița, Giurgiu, Teleorman, Timiș. Descriere. Rădăcină pivo- tantă profundă, cu numeroase ramificații. Tul- pină erectă, glabră, striată, înaltă de 40-70 cm, ramificată în partea superioară. Frunze infe- rioare (2-3) alterne, întregi, ovate, dințate, lungi pețiolate; cele superioare sesile, de 2-3 ori penat-sectate, cu foliole liniar-lanceolate. Flori albe, lipsite de caliciu, dispuse în umbele compuse. înflorire, VI—VIII. Fructe, diachene mărunte, ovoide, cu câte 5 coaste. Compoziție chimică. Fructele conțin ulei eteric compus din anetol (80-90%), estragol, aldehidă anisică, alcool anisic, acid anisic, vanilină, hidrochino- nă, crezol, eugenol, sofrol, miristicină etc.; lipi- de (10-20%), colină, protide, zaharuri, amidon, substanțe minerale. Rădăcina conține ulei ete- ric, manitol, miricanol. Tulpina și frunzele conțin ulei eteric compus din anetol, probabil și alte substanțe. Inflorescențele conțin ulei eteric bo- gat în anetol (57%). Industrie. Fructele sunt întrebuințate ca adausuri în industria alimen- tară, iar uleiul, pentru aromatizarea diferitelor medicamente și la fabricarea băuturilor spir- toase aromatice. Din uleiul de anason se obțin mai multe preparate printre care LIQUOR AMMONII, TINCTURA ORII BENZOICA cu utilitate în farmacie. Bioterapie. Fructele anason 26 anason plantei au importanță terapeutică pentru medicina umană și veterinară. Principiile active au rol tonic, antispasmodic, diuretic, aperitiv, vermifug, emenagog, galactogen. Uleiul de anason extras din fructe este utilizat drept carminativ, eupeptic, antiseptic și aromatizant. Recomandat în tratarea anorexiei, bronșitei, insuficienței pancreatice și intestinale, balonă- rilor abdominale, viermilor intestinali, asteniei, menstrelor insuficiente și dureroase, migrenei, tusei, vomei psihogene. Fiziologic, stimulează secrețiile glandulare (salivare, gastrice, intes- tinale, biliare, mamare). în concentrații infime, uleiul volatil stimulează epiteliile ciliate de la nivelul bronhiilor favorizând expectorația; acțio- neeâză asupra sistemului neuromuscular cu eficiență în gastralgii și contra colicilor. în doze mai mari are acțiune antiseptică cu stoparea proceselor fermentative la nivelul intestinului gros. Farmaceutic se folosește în compoziția siropurilor expectorante, cărora le îmbunătă- țește calitatea și le corectează gustul. în doze mari uleiul determină fenomene toxice, manifestate prin excitație, urmată de pareză musculară, ebrietate, tremor, euforie și hipno- ză. Sunt suficiente 45 de picături pentru a pro- duce un efect de 12 ore. Toate preparatele alcoolice din anason au acțiune estrogenă, ac- ționând asupra lobului anterior al hipofizei. Ule- iul servește la combaterea ectoparazițiilor (pu- rici, păduchi) și ca antiscabios. Recoltare. Plantele se recoltează în iulie-august, prin tăie- re cu mașini simple sau prin cosire. Fructele (Anisi fructus) se obțin prin treierat. Se usucă în aer liber sau în încăperi aerisite. Uscare arti- ficială la 30-40° C. Trebuie ferite de ploaie. Produsul să fie pur, fără semințe sau fructe aparținând altor plante. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Su- pradozarea produce stări de excitație puterni- că, insomnii, tulburări de vorbire, căderi psi- hice. Fructele vechi nu se folosesc deoarece devin toxice. Infuzia sau decoctulse prepară în fiecare zi, nu se păstrează de pe o zi pe alta. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mâncare: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se fil- trează. Se bea întreaga cantitate înainte de mese. 2. Pentru tratarea bronșitei, insuficien- țelor pancreatice și intestinale, balonărilor ab- dominale, viermilor intestinali, lipsei poftei de mâncare: infuzie, din 1 linguriță fructe la 300 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară și se bea în trei reprize înainte de masă. 3. Pentru combaterea durerilor abdo- minale la copii: infuzie, din 6-8 fructe la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se dă cu lingurița sau se bea fracționatîn 2-3 reprize. 4. Pentru combaterea viermilor intestinali: infuzie, din 2 lingurițe fructe la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol. 5. Pentru tratarea bronșitei, gripei: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană apă clocotită. Se lasă 10-15 minute. Se beau 2 căni pe zi. 6. Pentru mărirea secreției de lapte la lăuze: a) pulbere, obținută prin pisarea (zdro- birea) a 0,5-2 g fructe; aceasta se amestecă în mâncare; b) infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană, apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 7. Pentru tratarea de răceală, răgușeală, tuse, dureri de cap: decoct, din 3-4 g fructe la o cană de apă. Se lasă să fiarbă 5-6 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 8. Pentru combaterea sughițului: se consumă câteva fructe. 9. Pentru combaterea menstrelor dure- roase: decoct, din 30 g rădăcină la 1 litru apă. Se fierbe 25-30 minute. Se strecoară. Se bea după mese câte o ceașcă. 10. Pentru stimu- larea fiziologică cardiacă, a căilor respiratorii, căilor digestive, combaterea colicilor, gastral- giilor și flatulenței (eliminarea gazelor din in- testin): ulei de anason. Se administrează la adulți în doze de 0,06-0,30 g pe zi, iar la copii câte o picătură pentru fiecare an de vârstă. în doze mici activează respirația, tonifică inima; în doze mari produce ebrietate, tremurături, stu- pefacție, convulsii. Se intervine cu tratament simptomatic. Uz extern. 1. Pentru tratarea sciaticii și mușcăturii de șarpe: cataplasme, cu pastă de fructe. Se zdrobesc câteva linguri de fructe, apoi se fierb în apă sau vin până se formează o pastă. Se aplică pe locul afectat. 2. Pentru tratarea gripei, răgușelii: inhalație, cu infuzie din fructe. Contraindicații. Nu se ad- ministrează intern bolnavilor de ulcer gastric, duodenal și colită. Fructele vechi sunt toxice. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tra- tarea afecțiunilor pulmonare, indigestiilor, ano- rexiei, calmant în colici manifestate la tineret și eupeptic pentru tineret: infuzie, din 1-2 g fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 1-2 g fructe la androceu 27 androceu 100 ml apă. Se fierbe 10-15 minute. Se stre- coară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-8-10 g; ani- male mici (pisici, câini), 0,5-1-2 g (la păsări), 0,2-0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. 2. Pentru stimularea producției de lapte la tau- rine, frunzele sau semințele se administrează în concentrate în limita dozelor de mai sus. Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziților (pu- rici, păduchi) la păsări, mai ales la cele de colivie, se aplică pulverizații pe corp cu uleiul obținut din semințe. Pulverizațiile se fac în can- tități mici, altfel uleiul are acțiune toxico-irita- tivă. Toxicologie. Produce stări toxice la ani- male în cazul consumului în exces de frunze și semințe. Simptome: tulburări gastrointestinale și excitație nervoasă. Se intervine cu infuzii obținute din flori de tei, mușețel, administrarea de tanin, cărbune. în formele excitative se reco- mandă opiacee și sedative (combelen, romtiazin). Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează, în lunile VII—VI11, culesuri de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,05-0,08 mg/floare. Producția de miere, 50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. ANDROCEU (Androceum), totalitate a staminelor (microsporofilelor) dintr-o floare, reprezentând organe masculine de reprodu- cere (fig. 4). Staminele se inseră pe receptacul după o linie spirală, rezultând o dispoziție spi- rociclică, caz întâlnit la florile speciilor din fam. Magnoliaceae, Ranunculaceae, sau sunt așe- zate verticilat, rezultând o dispoziție ciclică. în ultimul caz staminele pot fi dispuse pe un sin- gur verticil, formând Androceu haplostemon, pe două verticile, formând un Androceu diplo- stemon sau pe mai multe verticile, formând un Androceu polistemon. La unele specii de plan- te, mai ales la cele ce au flori cu corola gamo- petală, staminele concresc cu tubul corolei (exemplu, Lamiaceae, Primulaceae), iar la alte specii, concresc cu gineceul, fenomen cunos- cut sub numele de ginandrie (exemplu, Aristo- lochia sp., Vanilia sp.). Numărul staminelor es- te, în general, constant și caracteristic pentru floarea unei anumite specii. Există flori cu o singură stamină (exemplu, coada-calului (Hippuris vulgaris)); cu două stamine (exem- plu, liliac (Syringa vulgaris)'); cu trei stamine Fig. 4. Tipuri de androceu: 1 - dialistemon la salcie (Salix alba); 2 - gamostemon, monodelf, la nalbă (Lavatera thuringiaca); 3 - gamostemon diadelf, la salcâm (Robinia pseudacacea); 4- gamostemon triadelf, la sunătoare (Hypericum perforatum); 5- gamostemon pentadelf, la tei (Tilia sp); 6- sinanter, la Asteraceae (Compositae). (exemplu, speciile din fam. Poaceae); cu patru, cinci, șase sau mai multe stamine, la majo- ritatea speciilor de angiosperme dicotiledona- te. în funcție de numărul de stamine pe care-l are androceul, florile pot fi: monoandre, dian- dre, triandre, tetraandre etc. Numărul stami- nelor se poate modifica prin reducerea lor, caz întâlnit la speciile de Apiaceae și majoritatea plantelor cu flori gamopetale, sau crește prin dedublarea lor, caz întâlnit la speciile de Hy- pericaceae Myrtaceae etc. La unele specii, ca nalba (Althaea sp.), ricinul (Ricinus communis), numărul staminelor ajunge, prin dedublare, la câteva sute într-o floare. Fenomenul poartă numele de poliandrie secundară. Filamentele staminale din cadrul unei flori pot avea aceeași lungime sau pot fi de lungimi diferite. în funcție de acest ultim caracter există flori cu androceu didinam, constituit din două stamine lungi și două scurte (de exemplu, majoritatea speciilor din fam. Lamiaceae) Scrophuhiriaceae), și flori cu androceu tetradinam, cu patru stamine lungi și două scurte (exemplu, speciile fam. Brassi- caceae). După relația dintre stamine, există flori cu androceu dialistemon, la care staminele sunt libere, neconcrescute între ele [de exemplu, mă- ceș (Roșa canina), măr (Malus pumilu), salcie (Salix alba)] etc. și flori cu androceu gamo- stemon, la care staminele sunt unite prin, fila- mentele sau anterele lor. Androceu gamoste- mon rezultat prin concreșterea filamentelor androfor 28 anemofilie staminelor poate fi: monodelf, când staminele formează un singur mănunchi [de exemplu, ră- chita roșie (Salix purpurea)]; diadelf, cu sta- minele concrescute în două mănunchiuri [de exemplu, mazăre (Pisum sativum): salcâm (Ro- binia pseudacacia)]', triadeilf, cu staminele con- crescute în trei mănunchiuri [de exemplu, sună- toare (Hypericum perforatum)]; pentadelf, cu staminele concrescute în cinci mănunchiuri [de exemplu, teiul argintiu (Tilia tomentosa)]; polia- delf, cu staminele concrescute în mai multe mă- nunchiuri [de exemplu, lămâi (Citrus limon)]. Când staminele concresc numai prin anterele lor formând un tub prin care trece stilul, andro- ceu gamostemon se numește sinanter (de exemplu, speciile din fam. Asteraceae) (-> AN- TERĂ, FLOARE, STAMINĂ). ANDROFOR (Androphorum) 1. Su- port al staminelor. 2. Suport al anteridiei. 3. Por- țiune alungită a axei florale dintre periant și stamine, la florile mascule (exemplu, Passiflo- ra). 4. Tub format din filamentele staminale sudate, purtând anterele (exemplu, Malvaceae). ANDROGINIE (Androgynia), bisexu- alitate constând în prezența atât a florilor mascule, cât și a celor femele pe același orga- nism, dar separate între ele ca poziție. Porumbul (Zea mays) are florile mascule dispuse într-o inflorescență terminală (panicul), lungă de 15-40 cm, iar florile femele sunt grupate mai jos, în spice cu rahisul îngroșat (știuleți), inserate la unul din nodurile tulpinii, sub teaca frunzei. ANDROSTIL (Androstylus), organ columelar rezultat din reunirea staminelor și a stilului (exemplu, Asclepiadaceae, Orchidaceae). ANEMOFILIE, polenizare realizată cu ajutorul vântului; sin. anemogamie. întâlnită la aproximativ 21% din plantele cu flori. Pro- centul crește simțitor în ținuturile expuse vân- turilor, unde, în general, se constată lipsa in- sectelor polenizatoare (fig. 5). Florile anemogame sunt mici, lipsite de înveliș floral atractiv, de obicei fără nectar și miros. Stami- nele, în cazul poaceelor, sau chiar inflores- cențe întregi, în cazul unor plante lemnoase (alun, mesteacăn, anin, stejar, nuc ș.a.), devin pendule, oscilante. Cantitatea de polen pro- dusă este mare. De exemplu, alunul produce cca 2,5 milioane grăunciori de polen pentru un Fig. 5. Adaptări la polenizarea anemofilă: a - floare de graminee; b - gineceu cu stigmat foarte eplumos la firuță (Poa sp.); c - inflorescențe masculine la alun (Corylus avellana); d - flori de ovăscior (Arrhenatherum clăti us\, 1 - stigmat plumos; 2- stamine; 3- polen pulverizat de vânt. ovul; mesteacănul are, pe o singură stamină, 10 000 și 5,4 milioane grăunciori pe o inflo- rescență (ament); paltinul are peste 23 000 într-o floare și 25 milioane într-o inflorescență; măcrișul-caprei are până la 180 000 într-o floa- re și 393 milioane într-o inflorescență; porum- bul produce, în medie, în inflorescență, 50 000 000 (I. Cârnu, 1977). Grăunciorii de polen sunt mărunți, uscați, ușori. La conifere (brad, molid, pin, zadă) sunt prevăzuți cu două balonașe aerifere ce le micșorează greutatea specifică și îi ajută să plutească în atmosferă. Stilele și stigmatele florilor feminine sunt mari, adesea acoperite cu papile pentru captarea polenului. Anemofilia la unele specii (plop, fra- sin, anin, stejar) este favorizată de apariția flo- rilor înaintea dezvoltării frunzelor. Organizarea florilor pentru polenizarea făcută prin vânt este rezultatul unui lung proces de adaptare. Gra- mineele au anterele purtate de filamente sta- minale lungi. Imediat ce apar staminele de sub glume, au o poziție rigidă. în funcție de specie poziția staminelor poate fi erectă, orizontală sau în jos. După creșterea maximă, relația lor în spațiu se schimbă. Toate filamentele devin laxe, dând impresia unor pendule de care sunt atârnate anterele. în același timp are loc și anemogamie 29 angelică deschiderea anterelor. Prin mișcarea lor de către curenții de aer are loc transportul polenului și, respectiv, polenizarea, atunci când acesta, în cădere, ajunge pe stigmatul gineceului. Unele specii de plante cu acest tip de polenizare po- sedă adaptări pentru acumularea și protejarea polenului până la apariția curenților de aer (vân- tului). Polenul cade din antere pe un loc potrivit al florii, lipsit de umezeală. De aici este luat de vânt, când există condiții favorabile pentru răspândirea lui, asigurând polenizarea. Ca loc de depozitare a polenului sunt folosite părți foarte diverse ale florii. La pin (Pinus silvestris), brad (Abies alba), molid (Picea abies) este folosită partea poste- rioară a staminei, ușor adâncită, pe care cade polenul din anterele ce sunt situate deasupra. în aceste condiții, toate staminele poartă pe spatele lor polen pulverulent. Rafala de vânt ce mișcă ramurile ridică polenul din locul de depozitare, formând în atmosferă nori de praf galben. Unele grăuncioare de polen nimeresc pe conurile femi- nine, unde ajung în micropilul ovulului realizând polenizarea. La numeroși arbori și arbuști (stejar, mesteacăn, anin, nuc, alun) din grupa angio- spermelor, la care florile mascule sunt reunite în inflorescențe numite amenți sau mâțișori, partea posterioară a florilor servește ca loc vremelnic pentru depozitarea polenului. Inflorescențele acestor plante sunt erecte la început. Scurt timp înainte de deschiderea anterelor, axul inflores- cenței se lungește, își pierde rigiditatea și devine pendul. Acum toate florile devin dispuse invers, partea lor deschisă este orientată în jos, iar par- tea posterioară orientată în sus. Partea poste- rioară a fiecărei flori este în așa fel conformată, încât poate să păstreze polenul ce cade de la floarea aflată imediat deasupra. Mișcarea inflo- rescenței de către o adiere de vânt permite eli- minarea polenului. O parte din el, în cădere, întâlnește stigmatele gineceului florilor feminine, realizând polenizarea. ANEMOGAMIE, ANEMOFILIE ANEMORFIE (Anemorphia), confor- mația specială a plantelor pentru a se apăra de vânturi, caracter întâlnit la multe specii din eta- jul subalpin și alpin. ANEURINĂ, VITAMINĂ Bi ANGELICA (Angelica archangelica), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bienală sau perenă, hemiterofită, hemicriptofită, mezohi- grofită spre higrofită, microtermă spre mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită spontan în etajul montan și subalpin, prin locuri stâncoase și umede, în chei, malul pâraielor, în turbării, la margini de pădure; cultivată ca plan- tă medicinală; se mai numește aglicâ, angelinâ, anghelicâ, anghelinâ, antonică, buciniș, cucută mare. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadra- tă în Filipendulo-Petasition, Car. Adenostyle- tea. Declarată monument al naturii. Nu se re- coltează din flora spontană. Pentru scopuri me- dicinale se cultivă la altitudini de 500-600 m, în apropierea apelor curgătoare, pe locuri adă- postite și însorite. Răspândită în Europa Cen- trală și Siberia. Descriere. Rizom gros, na- piform, multicapitat, brun, cu striații circulare, din care se desprind rădăcini adventive lungi. Tulpină robustă, erectă, cilindrică, fin-striată, glabră, înaltă până la 150 (300) cm. Frunze de trei ori penat-sectate, mari, lungi de 60-90 cm, cu foliole ovate, inegal-serate, din care cea ter- minală este trifoliată. Teaca frunzelor este ma- re, umflată și striată. Flori albe-verzui, cu caliciu redus, grupate în umbele mari, globuloase, lip- site de involucru. înflorire, VII-VIII. Fructe, dia- chene elipsoidale, aripate lateral, costate, cu mericarpe care se desfac ușor. Compoziție chimică. Rizomul și rădăcinile conțin ulei eteric (0,10-0,37% în produsul proaspăt și 0,28-1,0% în produsul uscat). Rădăcinile con- țin cumarine (ostol, ostenol, umbeliferonă, um- beliprenină), furanocumarine (archangelica, imperatorina, angelicină, xantotoxol, xantoto- xină, bergapten, oxipencedanină, ostrutol etc.), acizi organici (cafeic, clorogenic, chinic, an- gelic, malonic, succinic, fumărie, oxalic, citric, aconitic), acizi grași (linoleic, palmitic, beche- nic, petroselinic), vitamina Bi (683,2 pg%), ta- ninuri. Rizomul și rădăcinile conțin glucoza, fructoză, zaharoză, umbeliferoză, amidon, sub- stanțe anorganice. Uleiul eteric conține terpene (felandrenul), caren, limonen, mircen, ocimen, aloocimen, terpinolen, sabinen, santen, bor- neol, carvacrol etc. Fructele sunt bogate în ulei eteric și alte substanțe organice. Frunzele, tul- pina, florile conțin de asemenea ulei eteric și alte substanțe organice și minerale. Alimen- tație. în nordul și vestul Europei, tulpinile fra- gede se utilizează ca legumă și aromă. în Fran- ța și Austria este folosită la ornarea torturilor și prepararea unor lichioruri. Laponii pregătesc o mâncare specifică prin zdrobirea inflorescențelor angelică 30 angelică și fierberea lor în lapte. în România se folosește zonal pentru aromatizarea băuturilor alcoolice. Renumitul haiduc Pintea Viteazul purta la el pe lângă merinde și o sticlă cu palincă, plăcută la gust, care conținea rădăcini de angelică, și mai multe frunze și flori de fierea-pământului. El aprecia că licoarea îi dă putere și îl apără de multe boli. în nordul Europei se consumă lăs- tarii verzi. Industrie. Toate părțile plantei sunt utilizate în industria alimentară, mai ales pentru prepararea de lichioruri. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile au importanță terapeutică în medi- cina umană, medicina veterinară și cosmetică. Principiile active au rol stomahic, tonic-amar, eupeptic, sudorific, diuretic, antiisteric, antireu- matic, antinevralgic. Intervine bine în anorexia de natură psihică. Preparatele de angelică sunt utilizate încă din antichitate sub formă de ma- cerate alcoolice, tincturi, vinuri aromatice. Intră în compoziția a numeroase specialități cu acți- une stomahică. Rădăcina și rizomul sunt înca- drate în rândul drogurilor cu principii aromatice și în rândul amarelor aromatice. Uleiul volatil, în doze mici este un excitant cerebral, în doze mari devine stupefiant și depresiv. Aqua Ange- licae, preparată din uleiul volatil, este un anti- septic uterin și antireumatic (Em. Grigores- cu, I. Ciulei, Ursula Stănescu, 1986). Recomandată în anorexie, dispepsii, meteo- rism, astenie, isterie, vomismente. Recoltare. Rizomul și rădăcinile (Angelicae rhizoma cum radicibus) se recoltează toamna, în primul an de vegetație sau în primăvara anului doi, folo- sindu-se mașina de recoltat cartofi sau sfeclă. Se scutură de pământ și, dacă este nevoie, se spală repede într-un curent de apă, după care se pun la zvântat. Nu se țin mult în apă pentru că substanțele active sunt foarte solubile. Se usucă la soare sau în poduri bine aerisite. Us- care artificială, la 35-0° C. Fructele (Angelicae fructus) se recoltează în stadiul de pârgă. Se usucă în camere bine aerisite sau la soare. Se dau prin vânturătoare sau selector de 3-4 ori. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea isteriei, nevralgiilor, reumatismului: pulbere, de rădăcină sau tulpină; se ia câte un vârf de cuțit înainte de masă. 2. Pentru stimularea poftei de mâncare și combaterea colicilor stomacale: in- fuzie, din 2-5 g rădăcină peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se continuă fierberea 5 minute. Se bea o jumătate de cana înainte de masă. 3. Pentru reumatism, nevral- gii, erupții tegumentare: decoct, din 10-15 g plantă la ¹/2 I apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se bea de trei ori pe zi câte o ceașcă înainte de masă. 4. Pentru combaterea aste- nici, vomismentelor, colicilor gastrointestinale, nevralgiilor: decoct, din 2 lingurițe amestec părți egale pulbere, rădăcină și fructe, la 2 căni apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se bea încet, cu înghițituri rare. 5. Pentru stimu- larea poftei de mâncare, stimularea digestiei: macerat, 50-70 g rizomi și rădăcină mărunțite într-un litru de vin curat luat de la producător. Se lasă 2 săptămâni la temperatura camerei. Sticla se agită zilnic. Se filtrează. Se beau 2 păhărele înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului: a) ulei volatil (Aethe- roleum Angelicae) se fac frecții locale; b) spirt de angelică (Spirtus Angelicae reumatice) pre- gătit din ulei de angelică, camfor și alcool. Se fac frecții locale. Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea următoarelor afecțiuni: stări febrile, stări a frigore, afecțiuni renale, anorexii, ca tonic în convalescență și debilitate: a) decoct, din 5 g rizom și rădăcină uscată, bine mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 20-30 mi- nute la foc moale. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) tinctură, din 5 g rizom și rădăcini uscate, mărunțite la 95-100 ml alcool de 30-40°. Se lasă în sticlă acoperită cu dop timp de 7-10 zile, agitându-se zilnic pentru uni- formizare. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-40 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 2-4 g. Tinctură, după ce i s-a stabilit cantitatea, se diluează cu apă și apoi se administrează. Tratamentul se aplică până ce animalul se vindecă. Atenție! Uleiul eteric, lac- tonele, cumarinele și furocumarinele pot produce stări ușoare de toxicitate la animale. Simptome: tulburări digestive, excitabilitate nervoasă și în cazuri mai grave paralizii. Se intervine prin supri- marea cauzei, menținerea animalului la umbră; se administrează calmante opiacee, tranchilizan- te, sedative. Cosmetică. Primăvara se fac incizii în partea superioară a rizomului. Zona incizată exudează o gumorezină cu miros asemănător celui de mosc. Diferite utilizări cosmetice. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează al- binelor culesul de polen și nectar. Producția de miere, 90-100 kg/ha. Ponderea economico-api- colă mică. Ornamental. Decorativă pentru pei- sajele montane. anghinare 31 anghinare ANGHINARE (Cynara scolymus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă (în cultură se comportă ca anuală, bianuală, tria- nuală), legumicolă, alogamă, meliferă, origina- ră din regiunea Mării Mediterane și nordul Afri- cii. Cultivată pe suprafețe mari în Italia, Franța, S.U.A., Argentina. în România se cultivă numai în zona de sud (Sectorul Agricol Ilfov și județele Ialomița, Teleorman, Giurgiu, Olt, Dolj). Gene- tic, 2n = 34. Sensibilă la temperaturi scăzute. Nu rezistă sub 0° C. Pentru protejare, se aco- peră pe timp de iarnă cu paie, frunze sau se mușuroiește. Pretențioasă la umiditate. Pe timp de secetă se irigă. Consum mare de sub- stanțe nutritive. Preferă soluri nisipoase, bine structurate, profunde, bogate în humus, sufi- cient de umede, dar nu în exces. Descriere. Rădăcini adventive, puternice, profunde, por- nite din rizomul subteran. Tulpină groasă, erec- tă, puternic ramificată, înaltă până la 2 m, cu peri deși, moi. Frunze bazale (rozetă) mari, până la 1-1,20 m lungime, cu pețiol puternic și nervura mediană îngroșată. Din anul doi apar frunze tulpinale, alterne. Lamina penat-sectată sau fidată, cu 5-8 perechi de segmente lan- ceolate, din nou sectate, terminate printr-un vârf ascuțit, uneori spinos. Fața superioară ver- de deschis; cea inferioară cu peri deși, lungi, albi-cenușii. Flori tubuloase, roșii-violacee, gru- pate în calatidii mari, globuloase (4-5 cm dia- metru), cu involucru constituit din 4-5 rânduri de hipsofile ghimpoase. Receptaculul calatidiului cărnos. Hipsofile imbricate cărnoase. înflorire, VI—VII. Polenizare entomofilă. Fruct, achenă oblongă, ușor turtită lateral, cenușie-brună, cu pete negricioase. Facultatea germinativă, 6-10 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin acizi 7-4-dicafeilchinic sau cinarină, clorogenic, malic, lactic, gliceric, glicolic, polife- noli, flavonozide (cinarozidă, scolinozidă), cinaropicrina - principiu amar, glicozidele A și B, mucilagii, tanoizi, pectine, zaharuri, derivați triterpenici, săruri de potasiu, magneziu etc. Receptaculul inflorescenței conține proteine brute (1,7-3,6%), lipide (6,5-0,8%), substanțe extractive neazotate (6-8%). Alimentație. Re- ceptaculul inflorescenței și baza bracteelor se consumă preparate sub diferite forme. Uneori se consumă și nervura principală a frunzelor etiolate. în unele țări (Italia, Franța) ocupă un loc important în consumul curent. Calatidiile se recoltează în iunie—iulie prin tăierea tulpinii flo- rale la 10 cm distanță de inflorescență. Se obțin 8-10 mii bucăți ia ha. Industrie. Receptaculul inflorescenței și baza bracteelor sunt folosite, în unele țări, în industria conservelor de le- gume; solicitate la export. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active din plantă au rol decongestiv renal, diuretic, coleretic, colagog, antimicrobian, hipocoleste- rolemiant, adjuvant în hipertensiunea arterială. Conținutul sângelui în colesterol scade ca ur- mare a metabolizării lui în ficat. Regenerează celulele hepatice; mărește pofta de mâncare; întărește funcția antitoxică a ficatului: crește debitul urinar fără a afecta compoziția chimică a urinei în cloruri, azot total și amoniac, cu creșterea concentrației acidului liric. Tratarea diferitelor forme de icter cu anghinare deter- mină dispariția rapidă a sărurilor și pigmenților biliari din urină, materiile fecale revin la culoa- rea normală, iar pielea se decolorează. Acți- unea hipocolesterolemiantă este determinată de acțiunea antitoxică a ficatului. Animalele cu leziuni hepatice, dacă sunt tratate cu preparate obținute din această plantă, prezintă ameliorări rapide ale leziunilor, iar toxinele sunt eliminate masiv prin urină. Acționează favorabil în stea- toza hepatică,- care însoțește adesea afecțiu- nile biliare. Recomandată în hepatite cronice, ciroze, congestie și insuficiență hepatică, nefri- te cronice, enterite, angină pectorală, atero- scleroză, hemoroizi, astenie, surmenaj, gută, reumatism, intoxicații. Recoltare. Frunzele (Cynarae folium) se culeg până în momentul înfloririi. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în încăperi aerisite. Se păstrează în pungi de hârtie la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea: hepatitelor cro- nice, cole-cistitelor acute și cronice, agioco- litelor, constipațiilor, hemoroizilor, aterosclero- zei, hipertensiunii arteriale, vomei: infuzie, din 2 lingurițe plantă uscată, mărunțită. peste care se toarnă o cană (300 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se bea în 3 re- prize înaintea meselor principale. După 10 zile se mărește doza la 4 lingurițe plantă/300 ml apă clocotită, apoi, după încă 10 zile, la 5 lin- gurițe/300 ml apă clocotită. Se face pauză o lună de zile, după care tratamentul se reia în același mod. 2. Pentru scăderea colesterolului din sânge, ca adjuvant în ateroscleroză, tra- tarea hipertensiunii: infuzie, o lingură plantă uscată mărunțită la ¹/2 I apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se anghinare de grădină 32 anin alb bea dimineața, pe stomacul gol și se stă culcat pe partea dreaptă 30 minute. Tratamentul se mai aplică în cadrul aceleiași zile cu ¹/2 oră înainte de mesele principale. 3. Pentru tratarea de anorexie (lipsa poftei de mâncare): infuzie din o linguriță plantă mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea câte o jumătate de cană înainte de masă. 4. Pentru tratarea enterocolitelor, contra fer- mentațiilor intestinale, colicilor abdominale, constipației, afecțiunilor hepatobiliare, adjuvant în hemoroizi, urticarii: infuzie din 1-2 lingurițe plantă uscată mărunțită la o cană apă clocotită, pregătită ca mai sus. Se beau 2-3 căni pe zi. 5. Pentru tratarea dischineziei biliare: infuzie, din 1 lingură plantă uscată mărunțită la ¹/21 apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Cantitatea se bea dimineața, o cană pe stomacul gol și se stă pe partea dreaptă cca 30 minute; a doua cană se bea în două reprize înainte de mesele principale, pe o perioadă de 20-30 zile. Contraindicații. Nu se admini- strează în afecțiuni acute renale și hepato- biliare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea următoarelor afecțiuni: anorexie cu sti- mularea digestiei și apetitului, stări febrile, afecțiuni cronice hepatice, insuficiență biliară, tulburări ale metabolismului apei, afecțiuni re- nale: a) infuzie, din 1 g plantă uscată și mărun- țită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 1 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-25 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porci- ne), 2-3-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 1-2 g. Tratamentul se aplică până la vindecarea animalului. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 0,280-0,720 mg/floare. Po- lenul conține, în medie, 30,41% substanțe protei- ce. Producția de miere, 150-400 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică-mijlocie (v. PI. I, 5). ANGHINARE DE GRĂDINĂ, CARDON ANIN ALB (Alnus incana), fam. Be- tulaceae. Arbore foios, frecvent arbustiv, megafanerofit până la microfanerofit, me- zohidrofit, microterm, heliofil-subheliofil, slab-acid-neutrofil, mezotrof, întâlnit pe aluviu- nile văilor și pâraielor, formând arborete (anini- șuri) mai mult sau mai puțin înguste, din regiu- nea dealurilor înalte și până în etajul montan, la maximum 1300 m altitudine (în Carpații Orien- tali); se mai numește alin alb, anin cenușiu, anin roșu, arin, arin de munte. Genetic, 2n = 28. Adaptat la climate reci, aspre, cu sezon de vegetație scurt. Suportă foarte bine gerurile, înghețurile. Nu suportă apa stagnantă. Se in- stalează ca specie pionieră pe conurile de de- jecție. Excelentă specie amelioratoare de sol, fertilizându-l prin litieră bogată în azot, ușor alterabilă. Fitocenologic, Car. Alno-Padion, Salicion albae. înlocuiește aninul negru la alti- tudini mari. Răspândit în Europa până dincolo de Cercul Polar, Asia de Est și America de Nord. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpină canelată, adeseori strâmbă, neregu- lată, înaltă până la 18-20 (22) m, diametrul până la 30 cm. Scoarță netedă, cenușie-al- bicioasă, la exemplarele bătrâne, spre bază cu crăpături puțin adânci. Lemn alb-roșiatic, cu raze medulare vizibile și inele anuale distincte, retrase în dreptul razelor medulare, contur on- dulat. Lujeri pubescenți, nemuchiați, nelipicioși. Muguri cu doi solzi, pubescenți, mici, mai apro- pliați de ax, scurt-pedicelați. Frunze ovate sau ovat-eliptice, pe margini dublu-serate, pe față glabre, pe dos cenușii-pubescente, la vârf acu- minato sau acute, nevâscoase. Flori unisexu- at-monoice. Amenții se formează vara și se deschid prin februarie. Cei masculi, cu solzi mai distanțați, roșii-bruni, antere galbene. Cei femeii, scurți (10-15 mm), cu flori lipsite de perigon, dispuse în raceme. înflorire, ll-lll. La maturitate amenții femeii se transformă în conu- lețe (rânze), grupate câte 4-8 în ciorchini. Fructe, samare pentagonale, îngust-aripate, ro- șii-brune. Lăstărește slab, dar drajonează puter- nic. Crește rapid până la 18-20 (22) m. Longevi- tate până la vârsta de cca 50-60 ani. Compoziție chimică. Este asemănătoare ani- nului negru (Alnus glutinosa). Industrie. Lemnul se usucă bine. Se prelucrează bine la freză și strung. Se șlefuiește ușor. Se încleiază bine. Se băițuiește ușor, mai ales în negru. Rezistent în aer liber 5-20 ani; sub acoperiș, 7-30 ani, iar în apă, 10-40 ani. Utilizat la fabricarea placajelor și a plăcilor din așchii, creioane, saboți din lemn, jucării, cutii țigarete, produse de anin alb 33 anin alb strungărie. Substanțele tanante din scoarță sunt folosite în vopsitorie. Medicină. (-> AMI- NUL NEGRU). Uz intern. Pentru tratare fi- broame, mioame și fibromioame, angioame, osteoporoză, mastite, paraziteze intestinale, prolaps uterin, vene varicoase și ulcere vari- coase, edeme ale membrelor inferioare, hemo- roizi, hiperhidroză palmo-plantară, ciroză he- patică, neoformații cutanate: macerat de muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alco- olică 1 DH. Se iau 30-50 picături o dată sau de două ori pe zi. în ciroză hepatică se iau 30-50 picături în asociere cu maceratul mu- gurilor de alun (Corylus avellana) și de ienupăr (Juniperus communis). Alte asocieri sunt: cu Buxus sempervirens pentru angioame, heman- gioame, neoformații cutanate; cu frasin (Fra- sinus excelsior) pentru prolaps uterin; cu castan sălbatic (Aesculus hippocastanum) și sorb (Sorbus domestica); cu castan sălbatic pentru hemoroizi; cu mur (Rubus fruticosus) si coacăz negru (Ribes negrum) etc. Apicultură. Specie meliferă. Arborele furnizează albinelor, în lunile martie-aprilie, culesul de polen și ma- nă. Producția de miere de mană, 10 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mică. Protecția naturii. Ameliorează și fixează solul pe terenuri degradate, pe versanții repezi, denudați, în ra- venele și bazinele torenților montani, pe conuri de dejecție. Poate fi extins pentru punerea în valoare a luncilor din regiunea montană. Orna- mental. Foarte rustic. Indicat pentru parcuri, grădini publice, spații verzi industriale, pe tere- nuri degradate, pe coaste, cu soluri crude, gro- hotișuri (conuri de dejecție), în zonele de dea- luri înalte și montane. Decorativ prin port, frunze. înmulțire prin semințe, altoire. Vopsi- torie. Scoarța și fructele posedă proprietăți tinctoriale. Scoarța se jupoaie de pe ramuri. Se folosește proaspătă, pentru vopsitul fibrelor na- turale în cărămiziu, și uscată, pentru vopsitul în negru. Scoarța proaspătă împreună cu frunze- le de nuc proaspete servesc pentru vopsitul în verde. 1. Pentru vopsirea în cărămiziu scoarța proaspătă se fierbe în apă până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoa- ră. Se introduce materialul în soluția caldă. Se lasă până se răcește. Se face proba de culoare printr-un eșantion care se scoate și se lasă să se usuce. Dacă nu corespunde, se încălzește din nou soluția (nu se fierbe). După obținerea culorii dorite, materialul se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea firelor de lână în negru, scoarța uscată se fierbe în apă până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoară. în soluția călduță se dizolvă calaicanul (250 g/kg de lână). Se ames- tecă pentru uniformizare. Se introduc firele de lână și se lasă să fiarbă încet până se obține culoarea dorită. Se adaugă piatră acră și se amestecă bine. Se lasă un timp pentru fixarea culorii. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Pen- tru vopsirea în negru a tuturor fibrelor naturale, soluția se prepară ca la punctul 2. Nu se mai adaugă piatră acră. Se introduce materialul și se fierbe. Se amestecă mereu până se obține culoarea neagră dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 4. Pentru vopsitul în negru al fibrelor naturale, fructele, culese când dau în copt, se fierb în apă până când soluția se colorează roșu-închis. Se strecoară. Se dizolvă calaica- nul (soluție caldă). Se amestecă pentru uni- formizare. Se introduce materialul de vopsit. Se fierbe 2 ore amestecând mereu. Se scoate materialul și se usucă la umbră. 5. Pentru colo- rarea fibrelor naturale în negru, se utilizează scoarță de anin alb și coji verzi de nucă. Cojile de nucă se pun într-un vas și se lasă până când încep să putrezească. într-un alt vas se pune scoarța, se adaugă și cojile de nuci, se toarnă apă până se acoperă și se fierb până când soluția se colorează intens. Se strecoară. Solu- ția se menține caldă. Se adaugă calaicanul și se amestecă pentru a favoriza dizolvarea și uniformizarea soluției. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța de negru la intensitatea dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 6. Scoarță de anin alb și frunze proaspete de nuc se pun la fiert în apă. Când soluția s-a colorat în galben intens se stre- coară. Se dizolvă piatră acră (3-4 g/l soluție) și apoi calaicanul pisat (20-30 g/l soluție). Se amestecă bine și apoi se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă la cald până se obține culoarea neagră dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 7. Scoarța de anin alb și de șovârf se usucă bine. Se pun apoi într-un vas și se fierb până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoară. Se dizolvă calaicanul. în soluția fierbinte se introduce materialul de vop- sit. Se lasă cât mai mult pentru a se obține un negru intens. Se scoate și se usucă la umbră. 8. Pentru vopsitul în verde, scoarța, proaspătă jupuită de pe crengi și frunze de nuc proaspete se fterb în apă până când culoarea soluției devine de intensitate maximă (nu se mai anin de munte 34 anin negru întărește). Se lasă la răcit; se îmbracă mănuși și se freacă bine plantele între palme ca să iasă din ele tot colorantul. Se strecoară. Imediat se dizolvă piatra acră. Se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă la cald până se obține culoarea verde de intensitatea dorită. Se scoate materialul și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984). ANIN DE MUNTE (Alnus viridis), fam. Betulaceae. Arbust foios, mezofit spre mezohigrofit, microterm spre mezoterm, acid-neutrofil, oligotrof-mezotrof, heliofil, nivo- fil, întâlnit formând tufărișuri în etajele alpin și subalpin, până dincolo de 2000 m altitudine pe văi pietroase, cu umiditate atmosferică ridicată și stagnări de zăpadă, coborând uneori (pe văi reci și umede) până la cca 1000-1200 m al- titudine, unde se întâlnește cu aninul alb; se mai numește anin verde, anin de munte, arin de munte, arin verde, iliac, iliac de munte, liliac. Fitocenologic, Car. Saliceto-Alnetum viridis, Adenostylion. Sezon scurt de vegetație. Re- zistă la avalanșele de zăpadă. Puțin pretențios față de sol. Se instalează pe stâncării și groho- tișuri, pe soluri superficiale, exclusiv scheletice, crude, adeseori silicioase, jilave, uneori mus- tind de apă. Temperament de lumină. Răs- pândit în munții Alpi și Carpați, în Peninsula Balcanică. Descriere. Rădăcini pivotant-tra- sante, sau trasante. Tulpini înalte până la 3 m, cu aspect de tufă și tulpini târâtoare, elastice. Lujeri flexibili, comprimați, verzi-măslinii. Mu- gurii nepedicelați, cu 3 solzi, verzi-purpurii, lipi- cioși. Frunze mici (3-4 cm), rotund-ovate, cu vârf acut, serate sau dublu-serate, lipicioase în tinerețe, pe dos cu smocuri de peri la baza ner- vurilor. Amenții masculi, câte 2-3, sesili sau peduhculați, se formează în vara precedentă; cei femeii apar numai primăvara. Se deschid prin mai-iunie, după înfrunzire. Conulețele (rânze) lung-pedicelate, verzi-vâscoase, apoi brune, sunt grupate în ciorchini. Fructe, sa- mare lat-aripate. Lăstărește, drajonează pu- ternic și marcotează (Victor Stănescu, 1979). Protecția mediului. Element caracteristic landșaftului alpin, îndeplinește funcții de pro- tecție antierozională și de fixare a coastelor abrupte, a grohotișurilor și bazinelor toren- țiale din zona alpină (Victor Stănescu, 1979). Indicat pentru stâncării. Fără interes orna- mental. Suportă fumul, înmulțire prin semin- țe, altoire (v. PI. I; 6). ANIN NEGRU (Alnus glutinosa), fam. Betulaceae. Arbore foios, frecvent arbus- tiv, megafanerofit până la microfanerofit, higro- fit, mezoterm, heliosciadofit, acid-neutrofil, me- zotrof, stagnofit, întâlnit în lunci, depresiuni, văile râurilor, piemonturi, turbării, la câmpie și dealuri, de unde urcă până în etajul montan inferior, în subzona făgetelor sub formă de mici pâlcuri, altitudine 800-900 m, maximum 1300 m în Munții Harghita; se mai numește anin, alin, alin negru, aninaș, aniniș, arin negru, arine, lipicios. Genetic, 2n = 28. în Lunca Dunării apare foarte rar, nu suportă variațiile accentuate de umiditate cauzate de inundații. Ocrotit în pădurea Arinișul de la Sinaia (Cum- pătu). Rezistent la geruri, înghețuri târzii și tim- purii, pretențios la căldură, exigent față de umi- ditatea din sol (cu o vegetație bună pe soluri umede, pseudogleizate la mică adâncime sau cu nivel freatic ridicat), preferă soluri mezoba- zice-eubazice, bogate în humus, slab-aci- de-neutre, sărace în calciu; temperament de lumină, rezistent la acțiunea vătămătorilor bio- tici și abiotici. Fitocenologic, încadrat în Alnion glutinosae, Alno-Padion, Alnetea. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Ră- dăcină pivotant-rasantă, cu țesuturi aerenchi- matice (rezerve de aer). Rădăcinile tinere po- sedă nodozități portocalii cu bacterii simbiotice fixatoare de azot. Tulpină dreaptă înaltă până la 10-25(30) m. Scoarța, în tinerețe netedă, cenușie, după 15-20 ani formează ritidom ne- gricios, cu solzi colțuroși. Lemn lipsit de dura- men, proaspăt alb-roșiatic, la aer devine cără- miziu, cu inele anuale vizibile, retrase în dreptul razelor medulare. Lujerii muchiați spre vârf, bruni-verzui sau roșiatici, glabri. Muguri pedicelați, depărtați de ax, ovoizi (acoperiți de 2 solzi), roșcat-brumați, glanduloși, vâscoși. Frunze obovate sau aproape rotunde, cuneate la bază, cu vârful obtuz, trunchiat sau emar- ginat, spre bază cu marginea întreagă, în rest neregulat-dublu-serată, lungi de 6-10 cm, pe- țiolate, alterne, lipicioase în tinerețe, glabre. De regulă, toamna, înainte de cădere, se înne- gresc. Flori unisexuat-monoice, grupate în amenți; formați de vara, se desfac primăvara următoare de timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenții masculi, cilindrici, bruni-violeți, pen- denți, lungi de 6-12 cm, sunt grupați câte 3-5 în raceme; cei femeii, scurți (până la 1,5 cm), cu flori lipsite de perigon, stigmate roșii-brune, dispuși în raceme, se află sub cei masculi. anin negru 35 anin negru Polenizare anemofilă. La maturitate amenții fe- meii se transformă în conulețe (rânze) ovoide sau elipsoidale, cu solzi lemnoși, îngroșați la vârf, negricioși. Fructe, samare pentagonale, mici (2-3 mm), foarte îngust-aripate, conțin saci cu aer ce le favorizează plutirea pe apă. Capacitate germinativă până la 80%. Fructifi- cație la 1-3 ani. Longevitate, 100 ani. Compo- ziție chimică. Scoarța conține substanțe ta- nante (cca 16%), protalmulină (taraxerol), almulină (taraxeron), lupeol, B-sitosterol, o tri- terpenă, substanțe minerale. Frunzele conțin hiperozid, evercitrină, dimetoxi-izolaricirezi- nol-xilozid, substanțe tanante și substanțe mi- nerale. Lemnul, pe lângă o parte din substan- țele menționate, conține lignanmenoxilozid. Industrie. Lemnul moale, ușor, se încleiază bine, se șlefuiește și se hăituiește ușor, mai ales în negru. Mare rezistență la apă. Folosit în construcții hidrotehnice (piloți, tuburi de aduc- țiune, drenaje ș.a.), pentru furnire, confecțio- narea creioanelor, cutiilor de chibrituri, țigare- telor, jucăriilor, fabricarea plăcilor aglomerate, saboți din lemn, executate în strungărie, mo- delărie etc. Substanțele tanante din scoarță sunt folosite la argăsitul pieilor și vopsitul lânii în negru. Bioterapie. Scoarța, mugurii, frun- zele au importanță terapeutică pentru medicina umană și veterinară. Principiile active acțio- nează ca tonic amar, eupeptic, sudorific, diure- tic, astringent, antidiareic, antireumatic, febri- fug, dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator și ușor antimicrobian. Recoman- date intern pentru tratarea următoarelor afec- țiuni: febră, stomatite, gastroenterite, enterite catarale și hemoragice, iar extern în tratamen- tul plăgilor, transpirațiilor, opărelilor, durerilor de măsele, gingivitelor, ulcerațiilor, reumatis- mului, hemoragiilor externe superficiale etc. Recoltare. Frunzele (Alni folium) se recoltează înainte ca fructele să ajungă la maturitate. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Strat subțire. Se păstrează în saci de hârtie la loc uscat. Mugurii (Alnigema) se recol- tează primăvara, până la pornirea în vegetație. Uscarea se face la umbră, în poduri bine aeri- site. Se păstrează în pungi de hârtie. Scoarța (Alni cortex) se recoltează primăvara de pe ramuri de 4-5 ani. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, aerisite. Se păstrează în saci de hârtie la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea febrei și diareii; decoct de 10 g (1 lingură) pulbere de scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se dă în clocot. Se acoperă apoi și se lasă 5 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în două reprize, la intervale mici de timp. 2. Contra diareii: decoct, din 2 linguri amenți la cană. Se fierb 5 minute. Se strecoară. Se bea în două prize pe zi. 3. Pentru tratarea durerilor de stomac: infuzie, din o linguriță mu- guri peste care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi. Tratamentul se aplică empiric în M-ți Apuseni. 4. Pentru tratare peritonite, bronșite, osteomielite, reumatism articular, sinuzite, infarct miocardic (după a do- ua săptămână), coronarite, arterite, trombofle- bite, insuficiență vasculară arterială, vasculite nodulare, vasculopatie diabetică, cefalee vaso- motorie și hemicranie, rinite cronice și sinuzite cronice, sinuzită acută și subacută, ulcer gas- tro-duodenal, stomatită aftoasă, gingivită, vari- ce și ulcere varicoase, flebite și paraflebite, forme de astm tip alergic: macerat muguri aproape proaspeți în soluție hidroglicero-alcoo- lică 1 DH. Macerarea se face la întuneric. Se iau 30-50 picături în puțină apă de 2 ori pe zi. Pentru o mai bună eficiență, acest macerat se asociază cu maceratul mugurilor de mestea- căn pufos pentru vasculite nodulare; pentru cefalee vasomotorie și hemicranie, sinuzită, se asociază cu coacăzul negru și menta de apă; pentru stomatita aftoasă, gingivită, se asociază cu maceratul mlădițelor de afin etc. (F. Piteră, 2000) Uzextern. 1. Pentru opri- rea secreției de lapte la sfârșitul lăuziei și vinde- carea „împietririi sânului": cataplasme cu frun- ze tinere crude aplicate direct pe sân. 2. Pentru tratarea ulcerațiilor pielii, în leucoree, pentru tonifierea mucoasei bucale și a gingiilor: infu- zie, din 2 linguri frunze uscate, mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale și gargarisme. 3. Pen- tru tratarea hemoragiilor externe superficiale, reumatismului, transpirației și opărelilor la pi- cioare, durerilor de măsele, gingivitelor, ulce- rațiilor ș.a.: decoct, din 1 lingură pulbere scoar- ță la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se tamponează local sau se spală, în afecțiunile bucale se face gargară. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea urmă- toarelor afecțiuni: stomatite, gastroenterite, en- terite catarale și hemoragice, hematurie: a) in- fuzie din 10-25 g scoarță uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se anin negru 36 aniniș lasă acoperită 30-40 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 10-20 g scoarță uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100 g: animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 25-50 g; animale mici (pisici, câini, pă- sări) 5-10-25 g. Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase, rănilor sau a tăieturilor (în spe- cial la picioare), panarițiului, necrobacilozei: decoct, din 200 g scoarță uscată și mărunțită la 1 litru apă. Se fierbe 15-20 minute. Se stre- coară. Se lasă la răcit până la călduț. Se fac spălaturi locale folosindu-se vată sau un pan- sament steril. Atenție! Consumul exagerat de frunze în furaje sau administrarea prea mare de drog provoacă tulburări digestive, consti- pație și colici. Se intervine prin suprimarea cau- zei, se administrează purgativ uleios, pansa- ment gastric și medicamente simptomatice. Apicultură. Specie meliferă. Arborele poate furniza albinelor, în lunile februarie-martie, cu- lesul de polen și mană. Producția de miere de mană 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Utilizat în parcuri și gră- dini publice, în grupuri, la decorul dumbrăvilor, malurilor etc., aleilor de pe marginea apelor, pe sol bogat în humus, cu apa freatică la mică adâncime. Efect rustic atrăgător. Frunziș verde închis, persistent până toamna târziu. Nu re- zistă la umbrire. înmulțire prin semințe, altoire. Vopsitorie. Scoarța și fructele posedă proprie- tăți tinctoriale. Scoarța se jupoaie de pe ramuri. Fructele se culeg când sunt ajunse la matu- ritate. Ambele se folosesc proaspete, imediat după recoltare. Utilizate pentru vopsirea fibre- lor naturale în cărămiziu până la cărămiziu în- chis și negru. 1. Pentru vopsitul firelor de lână în cărămiziu până la cărămiziu închis, scoarța se fierbe în apă până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoară. Se intro- duce lâna. Se lasă la cald (60° C) până când se obține nuanța dorită. Dacă materialul stă timp mai îndelungat în soluție se obțin nuanțe de cărămiziu închis. Se scoate și se usucă la um- bră. 2. Pentru vopsitul în negru scoarța se opărește într-un ciubăr. Se pune apă clocotită până o acoperă. Se amestecă intens pentru a se extrage tot colorantul. Se strecoară. Se in- troduce materialul în soluție. Se lasă până a doua zi. Se scoate și se lasă să se scurgă. Soluția se pune la fiert. Separat se dizolvă sare de bucătărie în apă (120 g/l) și apoi calaican (75 g/l). Se fierbe până ce totul se dizolvă bine, în această soluție se introduce materialul). Se scoate și se verifică culoarea. Dacă firele au culoarea prea deschisă, se reintroduc în vasul cu soluția colorantă și se lasă un timp, se scot și se introduc din nou în soluția cu sare și calaican. După obținerea culorii dorite mate- rialul se scoate și se usucă la umbră. 3. Pentru vopsitul în negru, scoarța de anin negru (1 kg/7-8 I apă) și scoarța de arțar (3 kg/7-8 I apă) se fierb în apă 2 ore, timp în care soluția se colorează în roșu-închis. Se strecoară. Se dizolvă calaican (200-250 g/7-8 I soluție) și piatră acră (20-25 g/7-8 I soluție) bine pisate. Se amestecă bine pentru dizolvare și unifor- mizare. Se introduce materialul și se fierbe 2-3 ore. în acest timp materialul se scoate de 5-6 ori pentru a se fixa bine colorantul. Când culoarea neagră este cea dorită, materialul se scoate și se usucă la umbră. 4. Se pregătește o soluție din scoarța de anin negru, vârfurile tul- pinilor tinere de bob, frunze verzi proaspete de brusture, coji verzi de pe nucile coapte. Cojile de nucă se lasă într-un vas să putrezească puțin. Celelalte părți de plantă se pun într-un alt vas, se acoperă cu apă și se fierb până se obține o soluție colorată la intensitatea ma- ximă. Se strecoară. Soluția fierbinte obținută se toarnă peste cojile de nucă și se dă în clocot. Se dizolvă calaicanul și piatra acră. Se ames- tecă bine pentru uniformizare. Se introduc fi- brele naturale pentru vopsire. Se lasă la cald, până când negrul este de intensitatea dorită. Materialul se scoate și se usucă la umbră. (Agneta Bâtcă, Margareta Tom eseu, 1984) (v. PI. II, 1). ANINIȘ (Alneta), grup de formații pă- duroase azonale formate din anin negru în arborele pure; anin alb, în arborete pure, ames- tecuri între ele. Uneori în interiorul lor mai sunt diseminate specii higrofile ca salcie, plop alb, plop negru, frasin, mai rar stejar pedunculat, carpen, ulm etc. Subarboretul este format din păducel, sânger, crușin, soc negru, alun etc. Flora ierbacee indicatoare însoțitoare este do- minată de specii higrofile: Bidens tripartita, Polygonum hidropiper, Mentha aquatica, Ca- rex acutiformis, C. ripariaș.a. Subformații: ani- niș de anin negru (Alneta glutinasae), aniniș de anin alb (Alneta incanae), aniniș de amestec anizofilie 37 antogeneză din anin negru și alb (Alneta incanae-glutino- sae) (I. lancu, 1982). ANIZOFILIE (Anisophyllia), însușire pe care o au unele plante de a forma, la același nod, frunze de forme și mărimi diferite, pentru a evita suprapunerea lor și, respectiv, umbrirea. De exemplu, mătrăguna (Atropa belladona) are la fiecare nod inserate două frunze, una mare, eliptică și alta mică, ovată (fig. 6). Frunzele mari sunt orientate lateral, cele mici se află în partea centrală fără a se suprapune. Același sistem este întâlnit și la struțișor (Selaginella heivetica). Aceste modificări schimbă numărul ortostihurilor, divergența și modul de îngrămă- dire la noduri. Fig. 6. Anizofilie la mătrăgună (Atropa belladona). ANIZ0GAMEȚ1, HETEROGAMEȚI ANIZOGAMIE, HETEROGAMIE ANTERA (Anthera), parte fertilă a staminei, posesoare a doi saci polinici (micro- sporangi), în care se formează grăuncioarele de polen (microspori) (-> ANDROCEU, FLOA- RE, STAMINĂ). ANTEZINĂ, FLORIGEN ANTIBIOTICE, substanțe naturale produse de unele organisme care distrug sau inhibă creșterea și înmulțirea microorganisme- lor (bacterii, ciuperci, virusuri). Manifestă acțiune selectivă, bacteriostatică și bactericidă. Acțiunea bacteriostatică constă în oprirea creșterii și înmulțirii microorganismelor. Acțiu- nea bactericidă constă în distrugerea microor- ganismelor. Utilizate (unele) ca medicamente pentru vindecarea bolilor provocate de micro- organismele patogene. Intervin asupra lor prin oprirea diviziunii celulare, dezechilibrarea pro- ceselor de oxidoreducere, inhibarea biosinte- zei substanțelor proteice etc. Se obțin prin ex- tragerea lor din mediile de cultură ale unor microorganisme. Se cunosc peste 1000 sub- stanțe cu acțiune bactericidă sau bacteriosta- tică. Folosite ca medicamente în medicina u- mană, veterinară, protecția plantelor. Reprezentative sunt penicilina, streptomicina, cloromicetina, tetraciclinele. ANTIPODE (Antipodes), grup de trei celule situate la polul șalazal (inferior) al sacului embrionar din ovulul angiospermelor. Formea- ză aparatul antipodial. Alcătuite dintr-o mem- brană celulozică subțire, citoplasmă și nucleu. Degenerează înainte sau în timpul fecundației. ANTIVITAMINE, substanțe organi- ce care au acțiune opusă vitaminelor. Prezența lor le anihilează funcția, ducând la perturbarea unor procese metabolice. Posedă sau nu struc- tură moleculară asemănătoare cu a vitamine- lor, sau cu unele fragmente din molecula lor. Majoritatea sunt substanțe proteice. ANTOCIANI (Anthocyanum), pig- menți vegetali care dau culoarea roșie sau al- bastră florilor și fructelor. Apariție temporară în plantule și frunze toamna. Se izolează din plan- te sub formă de cloruri. Cele mai importante antocianidine sunt: pelargonidina, prezentă în florile de mușcată; cianidina, în florile de cicoa- re, delfinidina, în florile de nemțișor. ANTOGENEZĂ, fenomen biologic de geneză a florii. Vârful vegetativ, sub influen- ța hormonilor florali, suferă importante modifi- cări morfologice, anatomice și fiziologice. De- clanșează intrarea în activitate a genelor florale, posesoare a informației genetice care determină transformarea primordiilor vegeta- tive în sepale și petale - elemente componente ale învelișului floral, în stamine - organe antogeneză 38 aparat Golgi reproducătoare bărbătești, în cârpele - organe reproducătoare femeiești. Prin cercetare s-a stabilit că lumina slabă, lumina albastră, umiditatea atmosferică mare stimulează creșterea vegetativă a plantei și inhibă forma- rea florilor. Lumina intensă, lumina roșie, umidi- tatea atmosferică scăzută, stimulează forma- rea florilor. Transformările vârfului vegetativ în vârf reproducător sunt în general rapide. Axa floriferă se alungește și extremitatea se umflă devenind receptacul. Primordiile mamelonifor- me la florile cu dispoziție ciclică, actinomorfe, se formează simultan, în ordine, pentru sepale, petale, stamine și cârpele. De exemplu, la spa- ranghel (Asparagus officinalis), întâi se for- mează sepalele petaloide (3), apoi petalele (3). Staminele din primul verticil se formează după petale, în fața sepalelor petaloide (stamine epi- sepale), urmate de al doilea verticil în fața peta- lelor (stamine epipetale). Carpelele apar ulti- mele. Primordiile lor se formează în fața staminelor, din verticilul intern (M. Andrei, 1978). Primordiile elementelor la florile spiro- ciclice (Ranunculus) apar succesiv de-a lungul unei linii în spirală, în ordinea următoare: se- pale, petale, stamine, cârpele. în cazul înve- lișurilor florale, primordiile au la început forma de mamelon, iar mai târziu de urechiușă (fig. 7). Fig. 7. Antogeneză la florile actinomorfe de Ranunculus trilobus: a - stadiu mai puțin dezvoltat; b- stadiu mai dezvoltat; 1 - sepale; 2- petale; 3- stamine; 4 - cârpele. Prin diferențiere vor rezulta sepalele și peta- lele. în cazul gineceului se diferențiază, din cârpele, la început, ovarul, apoi stilul și stig- matul. Florile zigomorfe posedă o dezvoltare inegală a elementelor structurale. Staminodiilc din flori se dezvoltă mai târziu decât cele nor- male (M. Andrei, 1978) (fig. 8). APARAT GOLGI, organit celular cu polimorfism structural prezent în toate ce- lulele eucariote, vegetale și animale. Lipsește la celulele procariote (bacterii și alge albas- tre-verzi) (fig.9). Este bine dezvoltat în celulele mature cu activitate metabolică intensă. Seₛ. Fig. 8. Antogeneză la florile zigomorfe de Reseda odorata: a, b - stadii de dezvoltare; 1 - sepale; 2 - petale; 3 - stamine; 4-cârpele. apreciază că, în formare, trece prin trei stadii: cisternă, dictiozomi și aparatul Golgi pro- priu-zis (J. Morre și colab., 1971). Cisterna, cu o formă ușor curbată, are o parte centrală numită sacul și o parte periferică constituită din vezicule. Veziculele se desprind din sacul sau din tubulii ramificați ai cisternei. Dictiozomii constau din așezarea în teancuri paralele a mai multor cisterne turtite (5 până la 30). Numărul și localizarea dictiozomilor depind de tipul celulei și de funcțiile ei. Flagelatele au un singur dictio- zom, rizoizii algei Chara sp. posedă peste 25 000 de dictiozomi (I. Anghel, 1979). în citoplasmă celulelor vegetale dictiozomii sunt uniform răspândiți, în vreme ce la animale au o așezare preferențială, existând în apropierea nucleului sau a centriolilor. Aparatul Golgi sim- plu și complex este reprezentat de toți dictio- zomii răspândiți în citoplasmă celulei. Membra- nele aparatului Golgi au o structură trilamelară conținând lipide, proteine și cantități mici de săruri minerale. Compoziția chimică este ase- mănătoare membranelor reticulului endoplas- matic. în saculi și vehicule au fost evidențiate enzime. Funcțiile aparatului Golgi care se desfășoară la nivelul dictiozomilor constau din sinteza și condensarea produșilor de se- creție, generarea și regenerarea de membra- Fig. 9. Aparat Golgi: 1 - saci; 2- vezicule. aparat statolitic 39 aparat stomatic ne, sinteza proteinelor, acumularea și transfor- marea proteinelor, sinteza și secreția polizaharidelor. Aparatul Golgi intervine în transportul intracelular și intercelular. în celu- lele secretoare el are ca funcție principală se- creția diferitelor substanțe. Există o legătură informațională între dictiozomii aparatului Gol- gi, concretizată în schimbările sincrone ale ac- tivității de secreție. APARAT STATOLITIC, totalita- tea structurilor histologice senzoriale care ser- vesc unor organe ale plantelor de a se orienta după forța de gravitație. Este alcătuit din celule numite statociste, care conțin grăuncioare de amidon mobile, numite statolite. Organul care le posedă se orientează în sensul forței de gravitație. Schimbându-i-se poziția, statociste- le se deplasează în sensul forței de gravitație, excită stratul citoplasmatic a' celulei și deter- mină o reorientare a organului. Redistribuirea completă a statolitelor durează 5-20 minute. Geosensibilitatea este caracteristică rădăcini- lor și rizomilor din pământ. Rădăcinile aeriene ale orhideelor epifite nu conțin statolite și sunt ageotropice. Organele negativ geotropice ca tulpini, pedunculi ai inflorescențelor, pulvinulele unor pețioluri foliare, posedă statociste cu sta- tolite datorită cărora ele răspund, prin reacția de curbură, la acțiunea forței de gravitație. Sta- tolitele sunt conținute în celulele straturilor ami- lifere din partea cea mai internă a scoarței, numită endodermoid. Există o corespondență între prezența statocistelor și apariția georeac- ției la plante. APARAT STOMATIC, ansamblul celulelor stomatice înconjurate de celule ane- xe. Cele stomatice sunt întotdeauna în număr de două. Cele anexe variază ca număr. După reacția dintre celulele stomatice și celulele ane- xe s-au stabilit, la frunzele plantelor, mai multe tipuri de aparate stomatice. La ferigi au fost identificate 5 (fig. 10). Tipul staurocîtic. Celu- lele stomatice sunt înconjurate de patru celule anexe, care au pereții anticlinali comuni orien- tați în formă de cruce, față de pereții externi ai celulelor stomatice. Descris de Van C o 11 h e m 1968. Tipul hipocitic. Fiecare celulă stomati- că este înconjurată de două celule anexe opu- se. Celulele stomatice sunt așezate deasupra celulelor anexe, ele trecând peste nivelul epi- dermei. Descris de Van Cotthem, 1968. Fig. 10. Tipuri de aparate stomatice în epiderma frunzelor la ferigi, văzute apical: a - hipocitic; b - desmocitic; c - pericitic; d - staurocitic; e-paracitic. Tipul pericitic. Celulele stomatice sunt înconjurate de o singură celulă anexă, între celulele stomatice și celula anexă nu există un perete anticlinal de legătură. Descris de Van Cotthem, 1968. Tipul desmocitic. Celulele stomatice sunt înconjurate de o singură celulă anexă. între ele și celula anexă există un perete anticlinal de legătură. Descris de Prantl, sub denumirea de „stomata sus- pensa“, în 1881. Tipul polocitic. Celulele sto- matice sunt înconjurate de o singură celulă anexă în formă de potcoavă sau forma literei „U“. Descris prima dată de Prantl, în 1881, sub denumirea de „stomata applicata“ și apoi de Van Cotthem, în 1968. La dicotiledo- nate, cele mai răspândite tipuri de aparate sto- matice sunt 6 (fig. 11). Tipul anomocitic (ranunculaceu). Celulele stomatice sunt încon- jurate de un număr limitat de celule care nu diferă ca mărime și formă de celelalte celule epidermice. întâlnit la Ranunculaceae, Gerania- ceae, Cucurbitaceae, Malvaceae, Scrophula- riaceae, Papaveraceae etc. Descris de C.R. Metcalfe și L. Chalk, în 1950. Tipul anizocitic (crucifer). Celulele stomatice sunt înconjurate de trei celule anexe inegale, din care una este mai mică decât celelalte două. întâlnit la Brasicaccae, unele genuri de Fabaceae, Solanaceae etc. Descris de C.R. Metcalfe și L. Chalk, în 1950. Ti- pul diacitic (cartofilaceu). Fiecare stomata este înconjurată de două celule anexe al căror perete comun este perpendicular pe axa longi- tudinală a stomatei. întâlnit la Caryophyllaceae, Acanthaceae etc. Descris de C.R. Metcalfe și L. Chalk, în 1950. Tipul paracitic aparat stomatic 40 apărătoare Fig. 11. Tipuri de aparate stomatice în epiderma frunzelor de la dicotiledonate, văzute apical: a - anomocitic; b - anizocitic; c - diacilic; d - paracitic; e - actinocitic; f - ciclocitic; g - tetracitic. (rubiaceu). Fiecare celulă stomatică este înso- țită de una sau mai multe celule anexe care au axele longitudinale paralele cu cele ale celu- lelor stomatice și a ostiolei. întâlnit la Rubia- ceae, Magnoliaceae, multe specii de Convol- vulaceae, Mimosaceae și unele genuri din Fabaceae (Arachis, Onosis, Phaseolus. Psora- lea ș.a.). Descris de C.R. Metcalfe și L. C h a I k, în 1950. Tipul actinocitic. Celulele stomatice sunt înconjurate de un număr mai mare de patru celule anexe, alungite în sens radial. Dispuse în jurul celulelor stomatice. Descris de C.R. Metcalfe și L. Chalk, în 1950. Tipul ciclocitic. Celulele stomatice sunt înconjurate de patru celule anexe sau mai mul- te, alungite în sens tangențial. Dispuse în jurul celulelor stomatice ca un inel îngust. Descris de Stace, în 1965. La monocotiledonate exis- tă următoarele 5 tipuri de aparate stomatice. Tipul aperigen. Celulele stomatice sunt lipsite de celule anexe. Mult răspândit printre mono- cotiledonate. Descris de Paliwal, în 1969. Tipul biperigen. Celulele stomatice sunt însoțite de două celule anexe. Axele lor lungi sunt paralele cu axa lungă a ostiolei. întâlnite la poacee și alte monocotiledonate. Descris de Paliwal, în 1969. Tipul tetraperigen. Celulele stomatice sunt înconjurate de patru celule anexe. Se deosebesc două subtipuri: celulele stomatice sunt înconjurate de două celule anexe laterale -și două celule anexe polare; celulele stomatice sunt înconjurate de celule anexe laterale așezate două câte două. Descris de C.R. Metcalfe, 1961, și Paliwal, 1969. Tipul hexaperigen. Celulele stomatice sunt înconjurate de șase celule ane- xe din care patru sunt laterale și două polare. Descris de Paliwal, 1969. Tipul multi- perigen. Celulele stomatice sunt înconjurate de un număr mai mare de șase celule anexe. Celulele anexe sunt dispuse inelar în jurul celulelor stomatice fără o anumită ordine. Descris de Paliwal, 1969. De obicei, unul sau altul din tipurile de stomate este carac- teristic pentru o anumită unitate taxonomică. Sunt întâlnite însă cazuri când, în cadrul ace- leiași familii, gen sau specie, să existe diferite tipuri de aparate stomatice. De exemplu, la Caryophyllaceae pot exista stomate de tip dia- citic și anomocitic; la unele specii de Papi- lionaceae (Fabaceae) se întâlnesc, pe aceeași frunză, stomate de tip diferit (Shah.Gopae, 1969) (-> STOMATE). APĂRĂTOARE (Calamintha clino- podium), fam. Lamiaceae. Plantă perenă, he- micriptofită, circumpolar-boreală, xeromezo- fită, mezotermă, acido-neutrofilă, întâlnită prin poieni, tăieturi și margini de păduri, tufărișuri, de la câmpie până la etajul subalpin, comună în toate regiunile țării; se mai numește busuioa- ca-cerbilor, iarba-stupului, izmă sălbatică, somnișor. Fitocenologic, încadrată în Quer- co-Fagetea, Car. Origanetalia. Răspândită în Europa, Asia, Africa de N. Descriere. Tulpină înaltă de (15) 25-60 (80) cm, erectă sau apiacee 41 apocinacee ascendentă simplă, alte ori mai mult sau mai puțin ramificată, cu peri patenti. Frunze ovate sau alungit ovate, scurt pețiolate, cu marginile distanțat fin dințate, cu baza rotunjită, cele su- perioare aproape sesile și răsfrânte în jos, pe fața superioară verzi, dispers păroase, pe fața inferioară palid verzi, mai des păroase. Flori în dihazii, cu caliciu scurt pedicelat, tubulos, pre- văzut cu 13 nervuri proeminente, păros; corola purpuriu liliachie, rareori albă, fin păroasă la exterior, de 2 ori mai lungă decât caliciul, cu labiul superior plan, puțin crestat, iar labiul infe- rior mai lung, trilobat, lobul median de obicei păros pe fața superioară; androceu cu stamine închise în corolă; gineeceu cu lobul inferior al stigmatului lățit, mai lung decât cel superior, înflorire, Vl-X. Fructe nucule aproape sferice sau ovoide, de culoare maronie, lucioase. Compoziție chimică. Nu a fost studiată. Con- ține ulei volatil, rezine, tanin, flavone etc. Bio- terapie. Plantă de interes terapeutic pentru medicina populară. Se apreciază că are ac- țiune antiseptică, antispastică, eupeptică, se- dativă. Medicină umană. Folosită empiric în tratarea tulburărilor digestive, colicilor stoma- cale și intestinale, ca stimulent al digestiei, în cefalee, vertij și în migrene de origine digestivă. Uz intern: 1. a) infuzie din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi; b) decoct, din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe acoperit 3 minute. Se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. 2. Pentru acțiune sedativă, liniștitoare: tincturâdin 50 g flori și 250 ml alcool 70°. Se lasă la macerat într-o sticlă închisă la culoare și acoperită. în fiecare zi se agită ușor pentru uniformizarea concentrației. Se iau câte 10-20 picături dimineața și seara. Apicultură. Florile plantei oferă culesul de nectar și polen. Pondere economico-apicolă mică. APIACEE (Apiaceae) sin. UMBELI- FERE (Umbeiliferae), familie mare, cu impor- tanță științifică și practică. Cuprinde cca 3000 specii de plante dicotiledonate, majorita- tea răspândite în regiunile temperate din emi- sfera nordică. Plante erbacee, rar arbustive sau liane. Rădăcini pîvotante. Tulpini fistuloa- se, articulate, cu internodurile de regulă cres- tate longitudinal. Frunze alterne amplexicaule, cu lamina penat divizată sau palmat sectată, fără pețiol, cu teaca bine dezvoltată, umflată. Inflorescența umbelă compusă cu involucru și involucel, mai rar umbelă simplă sau capitul. Flori mici, bisexuate (hermafrodite) actinomor- fe, tipul 5, la periferia inflorescenței flori zigo- morfe; caliciu din sepale mici, dentiforme sau lipsește; corola din petale albe sau gălbui, une- ori cu vârful reflex: androceul haplostemon, cu antere introrse; gineceul bicarpelar, cu ovar inferior, bilocular, continuat cu două stile care au la bază țesut nectarifer-stilopodiu. Formula florală: sau -i-Ks C₅ A₅G₍2). Polenizare ento- mofilă. Fruct mericarpic-dicariopsă, cu 2 meri- carpii prinse de o axă centrală numită carpofor, bifidată. Mericarpul posedă 5 coaste longitu- dinale (cu fascicule conducătoare), iar între ele valecule care conțin canale secretoare. Să- mânță cu endosperm bogat în aleuvonă și ulei, în România există cca 128 specii spontane cuprinse în două subfamilii Sfam. Saniculoi- deae cu specii aparținând genurilor Sanicula, x = 8, Astantia, x = 7; Eryngium, x = 7,8; Apioideae cu 123 specii ce aparțin genurilor Echinophora; Chaerephyllum, x = 11; Anthris- cus, x = 8, 9; Scandix, Caucalis, x = 10, 11; Turgenia, x= 8; Torilis, x = 6,8,11; Myrrhoides, x = 11; Daucus, x = 9; Orlaya, x = 8, 10; Astrodaucus; Coriandrum, x = 11; Biofora, x = 10, 11; Smyrnium, x = 11; Conium, x = 8, 11; Pleurospermum, x = 11; Cachrys; Physo- spermunr, Bupleurum, x = 7, 8, 11; Apium, x = 11; Petroselinum, x = 11; Cicuta, x = 11; Trinia, x = 9, 10; Falcaria, x = 11; Carum, x = 10, 11 Aegopodium, x = 11; Pimpinella, x=9,10; Sium, x=5, 6,10,11; Berula, x= 6, 9; Athamanta, x = 11; Sison; Seseli, x-7, 8, 9, 10, 11; Oenanthe, x = 11; Aethusa, x = 10; Foeniculum, x = 11; Anethum, x = 11 Silaum, x= 11; Cnidium, x= 11; Meum, x = 11; Selinum, x = 11; Lingusticum, x = 11; Conioselinum; Levisticum, x = 11; Angelica, x = 11; Ferula; Ferulago; Peucedanum, x = 11; Opopanax, x = 11; Pastiriaca, x = 11; Heracleum, x = 11; Tordylium, x = 11; Palimbia; Laserpitium; La- ser, x = 11. APOCINACEE (Apocynaceae), fa- milie care cuprinde 300 genuri, cu cca 13 000 specii plante dicotiledonate erbacee și liane, rar arbuști, arbori și suculente, răspândi- te în regiunile tropicale, subtropicale, mai puțin în cele temperate. Frunze simple, opuse, apogamie 42 aposporie pieloase, de obicei nestipelate. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, tetrapentamere; caliciul gamosepal, adânc 5(4) fidat; corola ga- mopetală, hipocrateriformă, campanulată sau infundibuliformă cu 5(4) lacinii: androceul, cu stamine inserate aproape la mijlocul corolei, cu conectiv alungit deasupra anterelor și păros: gineceul bicarpelar, cu ovar superior, la baza lui cu 2 nectarine dispuse opus. Formulă flora- lă: ^*K₍5-4) [G(5-4) A5-4] G₍2) sau 2. Fructe capsu- le, bace sau folicule. Genuri: Apocynum (con- ține glicozide cardiotonice), Landolphia (furnizează cauciuc), Clitandra (fibre textile), Strophanthus (alcaloizi antihelmintici) etc. Flo- ra spontană a României conține 4 specii: Ne- rium oleander, 2n = 22; Vinca herbacea 2n = 46, V. minor, 2n = 46, V. major 2n = 92. APOGAMIE (Apogamia), fenomen biologic de dezvoltare a embrionului fără fe- cundație, nu din oosferă, ci din alte celule ale gametofitului feminin. Apogamie somatică (di- ploidâ) rezultă dintr-o celulă embriogenă cu numărul de cromozomi neredus. Embrionii se pot forma din sinergide, caz întâlnit la unele specii de Hieracium sau din antipode, caz des- cris la Hieracium flagellare și Elatostema eusi- nuantum. Apogamie generativă (haploidă) re- zultă dintr-o celulă embriogenă haploidă, unde numărul de cromozomi este redus la jumătate, în general, embrionii haploizi se formează din sinergide. întâlnită la familiile Orchidaceae (Or- chis maculata, Listera ovata ș.a.), Liliaceae (Lillium martagon, L. regale, L. superbum etc.), Plantaginaceae (Plantago lanceolata). Embrionii haploizi sunt mici și degenerează. Rar devin plante haploide. APOMIXIE (Apomixis), proces biolo- gic de producere a embrionilor și a noi orga- nisme fără a avea loc fecundația. Prima ei definiție a fost dată de Hans W i n k I e r (1908, 1934) ca fiind „înlocuitorul reproducerii sexuate printr-un alt proces asexuat, nelegat de conto- pirea nucleului și a celulei", iar a doua definiție cu referință numai la angiosperme, a fost for- mulată de Darlington (1937), conside- rând-o „dezvoltarea asexuată a semințelor, ne- legată de alternanța fazelor nucleare sau de contopirea nucleelor și celulelor, din care se dezvoltă un nou sporofit". Prima definiție are dezavantajul că include în unele cazuri și în- mulțirea vegetativă. Apomixia este întâlnită la algele verzi, algele brune, algele roșii, la ciu- percile din clasa Basidiomycetes, la ferigi și angiosperme. Nu se cunosc cazuri de apomixie la briofite și gimnosperme. Apomixia poate fi permanentă, ereditară, și întâmplătoare, ne- ereditară. Poate fi autonomă și indusă, atunci când este legată de polenizare și de acțiunea tubului polinic. Se cunosc cazuri de apomixie totală, când toți indivizii unei specii se înmul- țesc în acest fel (de exemplu, unele specii de păpădie) și apomixie parțială, când, în cadrul aceleiași specii, paralel există o înmulțire prin apomixie și una sexuată (exemplu, Chondrilla, Erigeron, Hieracium). La angiosperme repro- ducerea sexuată este un fenomen primar, ini- țial, iar apomixia un fenomen secundar, care derivă din primul. Filogenetic, reproducerea se- xuată este un fenomen mai primitiv, iar apo- mixia un fenomen mai recent. în general, la formele-apomictice lipsește procesul fecunda- ției, iar meioza, de obicei, este înlocuită de mitoză. Sunt cunoscute următoarele tipuri de apomixie: aposporia, partenogeneze, apoga- mia, embrionia adventivă, poliembrionia (-> descrierea lor). APOSPORIE (Aposporia), proces de diferențiere a sacului embrionar (gametofitul feminin) fără reducere cromatică. Oosfera for- mată este diploidă și diferențiază embrionul fără a fi fecundată (fig. 12). Există aposporie generativă și aposporie somatică. 1. aposporie generativă. Sacul embrionar se diferențiază din macrospori diploizi, rezultați din celulele arhesporale, la care nu a avut loc diviziunea redacțională. Se mai numește aposporie go- nială directă sau diplosporie. Mecanismele dezvoltării sacului embrionar la speciile apo- micte diplospore sunt, în general, asemănă- toare cu ale formelor sexuate. Modificările apar în prima etapă a diviziunii meiotice (heteroti- pică), unde are loc întreruperea reducerii nu- mărului de cromozomi. 2. aposporie somatică. Sacul embrionar se diferențiază dintr-o celulă vegetativă (somatică) diploidă a nucelei ovu- lului, aflată în apropierea celulelor arheospo- rale sau a celei macrosporogene, dintr-o celulă somatică diploidă din regiunea șalazală sau din integumente. Celula, care devine un apospor, inițial are citoplasmă vacuolizată, este mai în- chisă la culoare, iar nucleolul din nucleu este mare. Diviziunea nucleului este o mitoză nor- mală. Sistemul de formare a sacului embrionar aposporie 43 apoteciu Fig. 12. Reprezentarea schematică a dezvoltării sacilor embrionari aposporici. indică două tipuri, identificate la două genuri de plante, a) Tipul Hieracium. Sacul embrionar își are originea, de obicei, într-o celulă so- matică din regiunea șalazei. Aceasta devine inițiala sacului embrionar, se mărește, presea- ză și în cele din urmă distruge celula macro- sporogenă. Sacul embrionar, la început este binucleat. Prin două etape de diviziune mitotică a nucleelor se formează opt nuclee, așezate câte patru, în două grupe. Toate nucleele sunt diploide. Trei nuclee din grupa superioară vor intra în structura aparatului oosferei (oosfera și două sinergide), iar trei nuclee din grupa infe- rioară vor constitui aparatul (trei antipode) anti- podial. Cele două nuclee rămase fuzionează și formează nucleul secundar al sacului embrio- nar. Acest caz de diferențiere este întâlnit la Pilosella, Crepis, unele specii de Potentilla, Malus, Rubus, Sorbus, Poa etc. b) Tipul Panl- cum. Sacul embrionar este monopolar. Cele două nuclee diploide situate la polul micropilar rezultă din prima etapă de diviziune a game- togenezei. Ele se mai divid încă o dată mitotic și rezultă patru nuclee, din care se diferențiază aparatul oosferei (oosfera și două sinergide) și „ceiula centrală", cu un singur nucleu polar. Sacul embrionar este lipsit de antipode. Cazul este prezent exclusiv la taxonii subfamiliei Pa- nicoidae. La unele specii aposporice (Coreop- sis bicolor) numărul sacilor embrionari din ace- iași ovul poate ajunge până la 18. APOTECIU (Apothecium), corp de fructificațic al ciupercii lichenice, cuprinzând te- cile, parafizele, ascele și sporangii în care se formează ascosporii (spori) (fig. 13). Provine în urma unui proces sexuat. Organul sexual fe- mei, numit ascogon, este fecundat de o sper- matie (gamet masculin), rezultând zigotul (ce- nozigot). Prin germinare formează numeroase filamente ascogene dicariotice pluricelulare, ce vor da naștere la câte un sporange, în care se formează ascosporii. Morfologia apoteciului variază de la specie la specie. Au forme de cupă, disc, unghie. Pot fi pedicelate, sesile sau adâncite în tal. Sunt sau nu limitate la exterior de o margine talină, mai mult sau mai puțin Fig. 13. Tipuri morfologice de apoteciu: 1 - apotecii adâncite în tal, la Solarina saccata; 2 - apoteciu adeziv pe partea superioară a lobilor talini, la Peltigera polydactyla\ 3 - apotecii pedicelate, la Umbilicaria cylindrica; 4 - apotecii sesile, la Lecanora sp.; 5 - apotecii sesile, la Sphaerophorus sp. aquifoliacee 44 arahide proeminentă. Au discul plan, concav sau con- vex, neted sau șanțat, brumat sau nud, cu diverse nuanțe de culori. Anatomic (fig. 14), structura apoteciului este reprezentată de un bord talin, numit excipulsau amfiteciu, ce proe- minează în jurul ei. Privit de sus are aspectul unui cerc. Este format din stratul cortical su- perior și stratul gonidial al talului. Sub amfiteciu se află hipoteciu, parateciu și teciu. Hipoteciul și parateciul sunt constituite din hife medulare strâns împletite și sudate între ele, alcătuind un plectenchim, cu rol de protejare bazală și late- rală a teciului. Teciul reprezintă partea fertilă. Este format dip hife fertile, numite asce, în care se formează ascosporii, și din hife sterile, nu- mite parafize. în partea superioară, părțile ter- Fig. 14. Schema structurii unui apoteciu: 1 - amfiteciu; 2- hipoteciu; 3- parateciu; 4 - epiteciu; 5 - asce cu ascospori; 6 - parafize; a - cortex superior; b- strat gonidial; c-strat medular (hife); d-cortex inferior; e- rizine. minale ale parafizelor se împletesc sau se um- flă formând un strat de protecție a teciului, numit epiteciu. Apoteciul cu margine talină se numește lecanorinâ, iar fără margine se nu- mește lecideicâ. La maturitatea ascosporilor, epiteciul se rupe și ei sunt puși în libertate. Sunt împrăștiați în mediu de vânt sau apă, mai rar de insecte. Ajunși în condiții optime, germinează formând un miceliu. Acesta, dacă întâlnește alga corespunzătoare, formează un nou lichen, în caz contrar moare. AQUIFOLIACEE (Aquifoliaceae), familie care cuprinde 3 genuri, cu cca 300 spe- cii plante dicotiledonate arborescente și arbustive. Frunze semipervirescente, pieloase, spinos-dințate pe margine, cu stipele mici și ca- duce. Flori axilare, bisexuate (hermafrodite) actinomorfe, solitare sau în inflorescență ci- moase; caliciul dialisepal; corolă dialipetală, cu petale mai mult sau mai puțin concrescute la bază, rar libere; androceul din stamine con- crescute la bază cu gâtul corolei; gineceul cu ovar superior sincarp, în interior cu ovul apo- trop, stigmat lobat și aproape sesil. Formula florală: miceliu primar + -> ascogon ~| Ascospor —> miceliu primar —> amtiridiu _l hife ascogene -> Haplofază (n) Dicariofază (n + n) -> celula zigot (ascogenă) -> ască ascospori + ascospori - Diplofază (2n) Haplofază (n) asfodelina 53 asmățui Fig. 15. Ciclul de dezvoltare la ascomicete: 7-ascospori; 2-miceliu primar; 3-anteridie (gametocist); 4-ascogon; 5 - ascogon fecundat; 6 - filamente ascogene; 7 - formarea ascelor; 8 - asce cu ascospori; 9- peritecii cu asce. (dicarion). La scurt timp, ascogonul fecundat germinează, dând naștere hifelor ascogene, pluricelulare, reprezentând miceliul secundar. Fiecare celulă conține câte doi nudei. Hifele sacogene cresc prin celula terminală unde are loc cariogamia (C), rezultând un nucleu diploid. Acum celula terminală devine un zigot, unde nucleul se divide reducțional (R) și de două ori prin mitoză, rezultând 8 nuclee haploide. Zi- gotul se transformă în ască. Fiecare nucleu se înconjoară de citoplasmă și membrană deve- nind ascospori. în ciclul biologic se constată o generație sexuată haploidă, constând din mi- celiul primar și o generație sporofitică, repre- zentată de miceliul secundar dicariotic și zigo- tul diploid. Procesul se desfășoară după schema (după I. Hodișan, 1983): Ciupercile din această clasă sunt distribuite în subclasele Gymnoscomycetidae și Carpoascomycetidae. ASFODELINA, Al DE PĂDURE ASIMILATIA CARBONULUI, FOTOSINTEZĂ ASIMILAȚIE CLOROFILIANĂ, FOTOSINTEZĂ ASMĂȚUI (Anthriscus cerefolium), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, anuală, terofi- tă, mezofită, moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, alogamă, origine euroasiatică; se mai numește asmațui, asmațuc, asmațuchi, asmațucâ, asmâțile, ațmațuchi, azmațucâ, cher- vâl, cervel, hasmaciucâ, hasmațuchi, hazmacic, haismâ, tulburea, turbare, turburea. Genetic, 2n = 18. Cunoscut încă din Antichitate de greci, în Evul Mediu mult apreciat. A fost trecut în unele farmacopee europene. Cultivat în nordul Moldovei și Transilvania de către amatori; rar sălbăticită, prin locuri umbroase. Fitocenologic, încadrată în Arction. Car. Alliarion. Răspândită în regiunea estică mediteraneană. Cerințe moderate față de lumină. Suportă semiumbra. Solicită terenuri suficient de umede cu fertilitate ridicată. La secetă și lumină puternică formează repede tulpini florale. Descriere. Ră- dăcină pivotantă, cu ramificații. Tulpină erectă, cilindrică, înaltă până la 50 cm, foarte rami- ficată, cu perișori în dreptul nodurilor. Frunze 2-3 ori penat-sectate. Flori albe, dispuse în umbele compuse. înflorire, V-VI. Polenizare entomofilă. Fructe alungite, glabre, brun-închi- se, negre. Compoziție chimică. Frunzele con- țin ulei eteric (0,03%), compus din metilcavicol, osmorizol, substanțe amare, vitamine din gru- pul B, vitamina C, săruri minerale. Alimentație. Folosit la aromatizarea mâncărurilor (prepara- rea salatelor, sosurilor picante și a unor omle- te). Bioterapie. Frunzele și fructele sunt folo- site de medicina umanăpopulară ca stimulent, diuretic, stomahic-carminativ, antihemoroidal asociație vegetală 54 asteracee și emenagog (provoacă apariția fluxului men- strual întârziat). Acțiunea se datorește apio- zinei și uleiului volatil. Intern, principiile active stimulează secrețiile salivare, gastrice, biliare, intestinale (favorizând digestia) și secreția lap- telui. Proprietăți diuretice în retenții urinare, liti- ază, eczeme. Asupra aparatului digestiv are acțiune ușor laxativă. Se citează folosirea lui în bronșite și afecțiuni pulmonare cronice. Ex- tern, utilizat în inflamații ale pleoapelor, ble- farite, ulcerații, hemoroizi, dermatoze, eczeme, prurit. Proprietăți antiinflamatorii. Tratamentul extern îl completează pe cel intern. Recoltare. Lăstarii floriferi (Cerefolii herba) se recoltează în mai-iunie. Se usucă în grădini aerisite, de preferat acoperite cu tablă. Se păstrează în saci de hârtie. Fructele (Cerefolii fructus) se recoltează când au ajuns la maturitate. Se păs- trează în saci sau pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. în litiaze, retenție urinară, eczeme, afecțiuni pulmonare cronice, bronșite, pentru stimularea digestiei, secreției laptelui și apariției menstruației: 1. Consumat ca atare, în aromatizarea unor preparate culinare. 2. In- fuzie, din 1 linguriță frunze sau semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 3. Suc de plantă proas- pătă, până la 100 g zilnic. Uz extern: Pentru tratarea blefaritelor, inflamațiilor pleoapelor, ul- cerațiilor, hemoroizilor, eczemelor, pruritului: cataplasmecu planta proaspătă, zdrobită, înlă- tură pruritul. Cosmetică. Rol în catifelarea pielii și întârzierea apariției ridurilor. Se aplică pe față cataplasme cu planta proaspătă, zdrobită. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culegeri de nectar și polen. Producția de miere, 25-50 kg/ha. Fără pondere economico-a- picolă. Ornamental. Asmățui creț, cu frunze în- crețite, puternic parfumate, cultivat ca plantă de- corativă, dar și pentru producție (v. PI. II, 5). ASOCIAȚIE VEGETALĂ, unita- te taxonomică de bază în clasificarea vegetației. Ea corespunde unui anumit tip de fitocenoză și posedă o anumită compoziție floristică. Ve- getează în condiții ecologice specifice (-> FITO- CENOZĂ). Ca unitate taxonomică întrunește toate fitocenozele care au aceeași compoziție floristică. Numele asociație vegetală este dat de specia dominantă și codominantă. Asociație vegetală cu o singură specie dominantă va primi numele după genul speciei, căreia i se adaugă sufixul „etum“ (exemplu, Lemnetum minoris, Agrostetum albae, Fagetum silvati- cae). Asociațiile forestiere formate din mai mul- te specii dominante, în diferite straturi, se denu- mesc adăugând la numele speciei dominante din stratul superior sufixul „etum“, apoi se ada- ugă speciei dominante din stratul mijlociu sufixul „oso“ și speciei dominante din stratul inferior sufixul „osunT. Astfel, dacă într-o pădure domină molidul, în stratul arbustiv afinul și în stratul erbaceu mușchiul verde jabghie, asociația vegetală se va numi Piceetum vacci- nioso-polytrichosum etc. ASPLENIACEE (Aspleniaccae), fa- milie care însumează cca 10 genuri cu specii de ferigi ierbacee terestre, uneori epifite. Răspân- dite pe tot globul. Au frunze sectate sau întregi, pe fața inferioară cu sori acoperiți de induzie sau nuzi. Flora României conține 12 specii ce apar- țin genurilor: Asplenium, x= 36; Ceterach, x= 9 (36?); Phyllitis, x= 9 (36?). ASPIDIACEE (Aspidiaceae), familie care însumează cca 800 specii de ferigi terestre, rareori liane și epifite, cu frunze de obicei penate, răspândite pe tot Pământul. Sorii sunt distribuiți de-a lungul nervurilor sau acoperă întreaga su- prafață foliară. Sunt hipofili, de obicei rotunzi, rareori marginali. Flora României cuprinde 12 specii ce aparțin la 3 genuri: Polystichum, x = 41; Dryopteris, x = 41; Gymnocarpium. ASTERACEE (Asteraceae) sin. COMPOSITE (Compositae), familie care inclu- de aproximativ 1 000 genuri cu cca 20 000 spe- cii de plante dicotiledonate erbacee, rar ar- bustive, arborescente sau liane răspândite pe tot globul. Anatomic posedă fascicule bicola- terale, unele cu laticifere articulate conținând latex cu substanțe amare, rezine, cauciuc etc. Sistem radicular bine dezvoltat, uneori cu ră- dăcini tuberizate. Tulpini simple, uneori scapi- forme sau ramificate. Frunze simple sau com- puse, nestipelate, alterne, rar opuse, adesea dispuse în rozetă; cele simple au lamina în- treagă sau variat divizată. Inflorescența cala- tidiu protejat la exterior de involucru format din unul sau mai multe rânduri de bractei. Cala- tidiile pot fi solitare (Helianthus), sau grupate în inflorescențe compuse tip capitul (Leontopo- dium). corimb (Achillea), spic (Cichorium). Flori bisexuate (hermafrodite), prin avortare unele astrosclereide 55 autogamie devin unisexuate sau sterile, actinomorfe, zigo- morfe; caliciul, redus la peri sau țepi ce asigură diseminarea fructelor; corola, din 5 petale uni- te, tubuloasă, simpetală sau bilabiată, numărul de dinți sau creste indicând numărul petalelor ce s-au unit; androceul, din 5 stamine cu fila- mente libere și antere unite formând un tub în jurul stilului; gineceul inferior, bicarpelar, stil bifurcat în două stigmate. Formula florală: c?* sau -i- K₍5); o [C₍₅), As]G₍2). Polenizare entomofilă sau autogamă, rar anemofilă. Fruct achenă, cu sau fără papus. Semințe cu embrion drept, lipsite de endosperm, bogate în ulei și aleu- ronă. Cunoscute ca fosile din Terțiar. în flora României vegetează peste 440 specii ce apar- țin la 90 de genuri, întâlnite prin păduri, pajiști, poeni, de la câmpie până în etajul montan 48 de specii sunt cultivate. Speciile sunt incluse în sfam. Asteroideae (Tubuliflorae) și Cichorio- ideae (Liguliflorae). Genurile speciilor din sfam. Asteroideae(Tubuliflorae): Aceratum, x= 10; Eupatorium, x = 10; Solidago, x = 9; Adeno- styles, x = 19; Gerbera; Bellis, x = 9; Aster, x = 5, 8, 9; Brachyactis: Erigeron, x = 9; Calli- stephus, x = 9; Micropus; Filago, x = 7; An- tennaria, x = 7; Leontopodium, x = 13; Gana- phalium; Helichrysum, x= 7; Inula, x= 8, 9,10; Pulicaria, x= 9,10; Carpesium, x = 10; Telekia, x = 10; Ambrosia, x = 6; Sigesbeckia; Xan- thium, x = 9; Zinnia, x = 11, 12; Helianthus, x= 17; Rudbeckia, x= 19; Dahlia, x= 8; Bidens, x= 12, Galinsoga, x = 8; Gaillardia: Tagetes, x = 12; Coreopsis, x= 6, 7,13; Cosmos, x = 12; Santolina: Anthemis, x = 9; Achillea, x = 9; Matricaria, x= 9; Chrysanthemum, x= 9; Leu- canthemum, x = 9; Tanacetum, x = 9; Arte- misia, x = 8,9; Tussilago, x = 10; Petasites, x= 10; Homogyne: Erechtites, x= 10; Amica: Doronicum, x- 10; Senecio, x= 8,10; Ligularia: Calendula: Gazania, x = 5; Echinops, x = 8; Xeranthemum: Carlina, x= 10; Arctium, x= 9; Carduus, x= 8, 9, 11; Cirsium, x= 17; Cynara, x = 17; Silybum, x = 17; Onopordum, x = 17; Saussurea: Jurinea: Serratula: Crupina: Char- tolepis: Leuzea: Centaurea, x= 8,9,10,11,12; Cnicus: Carthamus, x= 10, 11, 12; Genurile speciilor din sfam. Cichorioideae (Liguliflo- rae): Scoiymus, x= 10; Cichorium, x= 9; Lap- sana, x = 7; Aposeris, x = 8; Arnoseria, x = 9; Hypochoeria, x= 3, 4, 5, 6; Leontodon, x= 4, 6, 7; Picris, x= 5; Tragopogon, x= 6; Scorzonera, x = 1; Chondrillas x = 5; Taraxacum, x = 8; Cicerbita: x = 8, 9; Mycelis: Cephalorrynchus: Lactuca, x = 9; Sonchus, x = 7, 8, 9; Crepis, x = 3, 4, 5, 6; Prenanthes, x = 9; Andryala: Hieracium, x = 9. Importanță alimentară, in- dustrială, medicinală, meliferă, decorativă. ASTROSCLEREIDE SCLERE- IDE ATIRIACEE (Athyriaceae), familie de pteridofite care include cca 600 specii ferige erbacee, rar arborescente, cu frunze penate. Pe fața inferioară a frunzelor se află sori eliptici, drepți sau recurbați, acoperiți de induzie. Au aceeași formă ca și solul pe care îl acoperă. Răspândite mai ales în pădurile din zonele temperate din Europa, Asia și America de Nord. Flora României conține 4 genuri: Athy- hum, x= 10 (40?); Cystopteris, x = 7 (și 42?); Woodsia, x = 39, 41; Matteucia, x = 10, 40? ATROPINĂ (C17H23O3N), alcaloid cu ciclu tropanic. Ester al tropinei. Identificată în măselariță, mătrăgună etc. în moleculă, acidul tropic este optic activ, cu formă racemică. Sub- stanță cristalină. în etanol sau cloroform cris- talizează sub formă de prisme. Greu solubilă în apă. Punct topire 115-116° C. La animale și om provoacă relaxarea mușchilor netezi, dila- tarea pupilei și scăderea secrețiilor gastrice. AUTOGAMIE (Autogamia), poleni- zare directă sau autopolenizare realizată prin transportul polenului de pe anterele staminelor pe stigmatul gineceului aceleiași flori. întâlnită la florile hermafrodite homogame, unde ma- turarea organelor sexuale masculine (stamine) și feminine (gineceul) are loc în același timp. Caracteristică unor specii de plante din familiile Poaceae (grâu, orz), Solanaceae (pătlăgele roșii), Fabaceae (mazăre, fasole) etc. Mecanis- mele prin care se asigură polenizarea reprezin- tă o însușire particulară a speciei. Polenizarea la grâu, orz are loc înainte ca inflorescențele să iasă din teaca frunzei, iar la mazăre, fasole, bumbac înainte de a se deschide floarea. Une- le plante, cum sunt măcrișul, alunele de pă- mânt, speciile de Viola posedă flori cleisto- game, care nu se deschid niciodată, nici chiar la maturitate, în toate cazurile prezentate pole- nizarea încrucișată este exclusă. în majoritatea cazurilor, anterele staminelor sunt așezate în jurul stigmatului. Prin deschiderea lor polenul vine în contact direct cu stigmatul. în structura autogamie 56 autogamie florii unor specii de plante apar dispozitive care înlesnesc autogamia. La florile de amică (Arnica montana) (fig. 16), staminele au anterele unite alcătuind un tunel în jurul stilului. Ajunse la ma- turitate ele depun polen pe stil în zona unde îl înconjoară. Când stilul se dezvoltă, iese în afara Fig. 16. Autopolenizarea la amică (Arnica montana). tubului staminal. Zona prăfuită cu polen se află acum deasupra staminelor. Urmează procesul de polenizare. Lobii stigmatului se curbează pro- gresiv până când ating cu partea papiloasă pole- nul pulverizat pe stil, de unde îl recepționează, asigurându-se polenizarea. La planta numită ti- lișca (Cercaea alpina) există în floare numai două stamine (fig. 17). Polenizarea se realizează prin curbarea staminelor spre stigmat. Pe măsura maturizării polenului, filamentele staminale se curbează progresiv până când anterele ajung în contact cu stigmatul. Anterele crapă și pun în libertate polenul pe care stigmatul imediat îl re- cepționează. Planta turița mare (Agrimonia eu- patoria) posedă în floare 15-20 stamine. Imediat ^ig. 17. Autopolenizarea la tilișcă (Cercaea alpina): 1 - planta înflorită; 2 - floare deschisă recent; 3-4 - aceeași floare în stadii ulterioare polenizării directe. ce anterele s-au maturizat, filamentul staminal se curbează unul după altul spre centrul florii. Ante- rele vin în atingere cu stigmatul, depunând pe el polenul. Există unele specii de plante care ime- diat după înflorire așteaptă o polenizare încru- cișată. Dacă nu se realizează, atunci se autopo- lenizează. De exemplu, planta acul-doamnei (Scandix pecten-veneris) posedă flori hermafro- dite și flori aparent hermafrodite (fig. 18). Florile aparent hermafrodite au numai stamine. Florile hermafrodite au în floare ambele sexe și se des- chid mult mai devreme decât cele aparent her- mafrodite, înflorirea constă în desfacerea mult a petalelor. Discul nectarifer fin granulat și gineceul maturizat cu două stiluri scurte devin evidente. Staminele nu sunt ajunse la maturitate. Acum este posibilă polenizarea încrucișată. Dacă ea nu are loc, urmează autopolenizarea. Staminele ajunse la maturitate se curbează succesiv spre stigmat în ordinea 1, 3, 5, 2, 4. Anterele ating stigmatul recepționând polenul. Desfacerea flo- rilor numai cu stamine are loc după ce florilor hermafrodite le-au căzut staminele și petalele. Ele furnizează polen pentru o eventuală pole- nizare încrucișată a florilor hermafrodite, care se află în prima treaptă de înflorire. Părăluța de munte (Pirola uniflora), dacă nu se polenizează Fig. 18. Autopolenizarea la acul-doamnei (Scandix pecten - veneris) (A-D) și pătrunjelul-câinelui (Aethesa cynapium) (E): A, B, C, D-stadiile de maturizare a florii; a-stigmat; b - stamine; 1, 2, 3, 4, 5 (C), - numerotarea staminelor; 1, 2, 5, 3, 4 (D), - ordinea de curbare a staminelor spre stigmat. autopolenizare 57 auxină încrucișat, se autopolenizează spre sfârșitul în- floritului, prin acțiunea comună a pedunculului floral și filamentelor staminale (fig. 19). La des- chidere, florile tinere stau atârnate în jos. Fila- mentele staminelor sunt curbate în „S“ orientând în sus orificiile anterelor de tip „solniță". Acum este posibilă polenizarea încrucișată prin insecte, care prin mișcare în floare răstoarnă pe corpul lor anterele. Acestea pot atinge corpul de stigmatul aceleiași flori, realizând o polenizare cu polen propriu, sau îl poate duce la altă floare de aceeași specie, realizând o polenizare încrucișată. Dacă prin acest mod ea nu a avut loc, urmează, spre sfârșitul înfloririi, o ridicare a pedunculului până când gineceul ia o poziție oblică, iar anterele sunt aduse cu orificiile în jos. Polenul cade pe stigmat asigurându-și polenizarea. Autopolenizarea este favorizată, la unele specii, de către petale. Acest sistem este întâlnit la gențiane (Gentiana acaulis, G. clussi ș.a.) (fig. 20). La început florile sunt erecte sau oblice. Anterele staminelor înconjoară stilul ca un tub, dar se află sub stigmat. Polenul cade din antere și se adună în pâlnia corolei. Pe timp ploios sau în timpul nopții corola se închide. Pedunculii florali, scurți la începutul înfloririi, se alungesc mult. Concomitent are loc și o creștere a stilului. Pe timp de ploaie și în timpul nopții pe lângă închiderea corolei are loc o curbare în semicerc a pedunculului. Prin mișcarea corolei de către vânt sau de picăturile de ploaie polenul adunat la baza corolei curge prin jgheaburile corolei spre stigmat, unde vine în contact cu lobii lui fimbrianți, realizând polenizarea. AUTOPOLENIZARE, POLENIZA- RE DIRECTĂ POLENIZARE AUTOSTERILITATE (Autosterili- tas), autopolenizare neurmată de fecundare. Ger- minarea polenului și creșterea tubului polinic sunt inhibate de substanțe produse de stil. Fecundația este imposibilă. întâlnită la un număr mare de specii (varză, cocsagâz, unele poacee ș.a.). AUXINĂ (heteroauxină, acid 3-indoli- hicetic, AIA), hormon vegetal cu rol important în stimularea și reglarea procesului de creștere la plante. Izolată din cariopsele de porumb (F. K 6 - g e I 1935). Largă răspândire. Evidențiată în bac- terii, alge, ciuperci, mușchi, ferigi, gimnosperme, angiosperme. Cantitativ variază în funcție de specie, organ, vârstă. Sintetizată în toate celulele vii, dar mai ales în endosperm, coleoptil, frunze, regiunile meristematice din vârful tulpinilor, ramu- rilor, rădăcinilor. Vârful tulpinii produce de 100 ori mai multă auxină decât cel al rădăcinii. Frunzele tinere sintetizează cantități mari, cele bătrâne cantități mici. Țesuturile parenchimatice și meri- stemele laterale (cambiul, felogenul) produc can- tități foarte mici de auxină își completează nece- Fig. 19. Autopolenizarea la perișor (Pyrola rotundifolia): 1 - secțiune în boboc; 2-planta cu floare în primul stadiu de dezvoltare; 3-secțiune prin floarea aflată în primul stadiu de dezvoltare; 4 - planta cu floare în ultimul stadiu de dezvoltare; 5- secțiune prin floarea aflată în ultimul stadiu de dezvoltare. avenasterol 58 avenasterol Fig. 20. Autopolenizarea la cupe (Gentiana dușii): 1 - floare recent deschisă; 2 - secțiune longitudinală în floarea deschisă pentru prima dată; 3- floare în autogamie, cu corola deschisă, pedunculul floral alungit și curbat; 4 - secțiune longitudinală printr-o floare care s-a închis pentru ultima oară: a - stigmat; b- antere; c- polen. sarul prin transportul ei din alte centre de sinteză, în plantă circulă într-o formă inactivă, labil legată de proteine. Ajunsă la meristeme este activată prin decuplarea de proteină. în coleoptil, trans- locația auxinei se face de la vârf spre baza lui cu o viteză de 10-12 mm/h, iar în tulpină în ambele sensuri, dar predominant de la vârf spre bază cu o viteză de 5-10 mm/h. Auxina nu se acumulea- ză în plante, ci este consumată prin oxidare în procesul de creștere. Fiziologic, stimulează plas- ticitatea peretelui celular în cursul elongației favo- rizând extensibilitatea lui, mărește permeabilita- tea membranelor celulare pentru apă și reglează creșterea organelor la plantă, intensifică sinteza unor enzime necesare respirației (citratsintetaza, peroxidaza, invertaza, fosfataza), stimulează procesul de fotosinteză și translocarea glucidelor din frunze spre alte organe ale plantei, stimulea- ză sinteza ARN-ului pe care se sintetizează pro- teinele necesare extensibilității peretelui celular. Stimulează procesul morfogenetic de apariție și creștere a rădăcinilor adventive. Fluxul de auxină de la mugurele apical are acțiune inhibitoare asu- pra creșterii mugurilor laterali. înlăturarea mugu- retui apical suprimă dominația apicală și fiecare mugure lateral crește formând câte o ramură. Auxina acționează în complex cu alți hormoni vegetali naturali de creștere (gibereline, citochi- nine etc.), între care trebuie să existe un anumit raport precis pentru realizarea actului fiziologic cerut. Experimental s-a demonstrat că în cultura pe agar-agar, un calus de tutun nediferențiat poate rămâne în starea inițială sau să formeze rădăcini și lăstari în funcție de raportul auxină - citochinină (fig. 21). în prezent s-au descoperit multe substanțe de sinteză (auxine artificiale) cu acțiune asemănătoare auxinei naturale. Așa sunt acizii: b-indolilacetic, b-indolilbutiric, d-ndolilpro- ionic, L-naftilacetic, L-naftilpropionic, a-naftilbu- tiric, b-naftoxiacetic, a-naftoxibutiric, fenoxiacetic, fenoxibutiric, naftilftalmic, metatolilftalmic etc. în anumite concentrații sunt folosiți în practica fito- tehnică și horticolă pentru stimularea formării ră- dăcinilor la butași și marcotaj; oprirea carpelelor nefecundate de a cădea, inducând formarea de PlusAuxină 3 mg/l 3 mg/l 0,03 mg/l 0,2 mg/l 0,2 mg/l 1 mg/l 0,2 mg/l Fig. 21. Influența auxinei și citochinei (chinetinei) asupra creșterii călușului la tutun. fructe partenocarpice (exemplu, tomate); preve- nirea căderii fructelor în apropierea perioadei de maturație (mărul cu o lună înainte de recoltare se stropește cu soluție acid a-naftilacetic); utilizarea lor caerbicide selective pentru distrugerea buru- ienilor din culturi sau în concentrație mare pentru curățirea terenului agricol de buruieni. AVENASTEROL . FITOSTEROLI B BABIȚA-NOROCULUI, IASCA GALBENĂ A FOIOASELOR BACA (Bacca), fruct cărnos, indehis- cent, provenit dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar, sincarpic. Formată din epicarp (exocarp) membranos, mezocarp cărnos, de obicei suculent, endocarp membranos, cărnos sau absent. Strugurii posedă întregul pericarp (exo-, mezo-, endocarpul) cărnos. închide în interior numeroase semințe, rareori una singu- ră (exemplu, curmal), baca monocarpelară es- te întâlnită la dracilă, curmal, iar cea pluricar- pelară la struguri, tomate, afine, merișoare etc. Deseori sunt colorate intens la maturitate. BACTERIA, BACTERIOFITA BACTERIOCLOROFIL PIG- MENȚI CLOROFILIENI BACTERIOFITA (Bacteriophyta), încrengătură ce grupează organisme micro- scopice, unicelulare, cunoscute sub numele de bacterii; sin. Bacteria, Schizomicetes. Foarte numeroase. Polimorfism relativ limitat, variind în funcție de condițiile de mediu, întâlnite pe sol, în sol, pe apă, în apă, pe corpul și în corpul plantelor, animalelor, oamenilor. Recu- noașterea lor ca grup distinct a fost făcută în perioada 1850-1875 de către Cohn, pe baza proprietăților grupului omogen al eubacteriilor. Stan ier (1962, 1964, 1967) demonstrează primul că diversificarea, prin evoluție, a lumii bacteriene are la bază un caracter comun - ce- lula procariotă. Reprezintă cele mai vechi for- me de viață. BACTERIOVIRIDINĂ PIG- MENȚI CLOROFILIENI BALSAM (Balsamum), excreție ve- getală cu miros specific, reprezentat prin rășini lichide sau semisolide care conțin un procent mare de uleiuri eterice (peste 40%). în contact cu aerul pierd, prin volatilizare, o parte din uleiurile eterice și se solidifică. Unii componenți care intră în structura lor suferă transformări de oxidare și polimerizare. BALSAMINACEE (Balsaminace- ae), familie care include specii de plante dicoti- ledonate anuale, erbacee, adesea suculente și cu nodurile umflate. Frunze simple, nestipela- te, alterne, opuse sau verticilate. Flori herma- frodite, zigomorfe, tipul 5, solitare sau grupate în raceme; caliciul dialisepal, cu sepala poste- rioară mai mare, petaloidă și pintenată (din totalul de 5 sepale rămân 3 prin avortarea celor două anterioare); corolă dialipetală; androceu din 5 stamine, alterne cu petalele, cu filamente scurte și anterele concrescute acoperind pisti- lul ca o căciulă; gineceu cu ovar superior, 5-locular, cu numeroase ovule apotrope, bame 60 barba-împăratului placentație axilară, stigmat sesil cu 5 lobi. For- mula florală: £-i-K₅ _₃ Cₛ A₅ G₍§₎. Fruct capsulă suculentă, cu deschidere bruscă prin crăpături în cinci valve care se răsucesc în interior. Flora României conține 4 specii, una spontană și 3 cultivate, aparținând genului lmpatiensx= 7, 8, 9,10,13. BAME (Hibiscus esculentus), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, anuală, legumi- colă, originară din Asia de Sud și Sud-Est (In- dia, Vietnam, Birmania) și Asia Mică; se mai numește bambe, bambie, bamie, bamne, boambe, zâmoșițâ (fig. 22). Genetic, 2n = 72, 120, 132. Cultivată în Egipt cu 2000 ani î. Hr. Răspândită în partea europeană a Turciei, Gre- cia, Iugoslavia, Bulgaria. în România se cultivă în zonele sudice și de vest. Pretențioasă față de căldură, lumină, umiditate. Plante termofile. Germinația semințelor are loc la cel puțin 10-15° C. Creșterea și fructificarea se fac la temperatura optimă de 28-35° C. La 10° C, creșterea stagnează. Pretenții mari față de lu- mină. Cerințe mari față de umiditatea solului pe toată perioada de vegetație. Preferă soluri mij- locii, bogate în humus, afânate, calde, permea- bile. Vegetează bine și fructifică pe cernozio- muri, aluviuni argilo-nisipoase. Producție, 5-10 t/ha. Descriere. Rădăcina pivotantă, pu- țin ramificată, pătrunde în sol până la 70 cm. Tulpină erectă, groasă, lignificată la bază, înal- tă până la 150 cm, acoperită cu perișori rigizi, Fig. 22. Bame (Hibiscus esculentus): 1 - frunză; 2- floare. verde sau cu nuanțe roșiatice. Frunze pețio- late, palmat-lobate, cu lobi serați, păroase, verzi-închis-cenușii. Flori solitare, galbene, la bază brunii sau violacee. Caliciu caduc. Po- lenizare facultativ auto-gamă. înflorire, VI—VII. Fructe, capsulă alungită (6-25 cm), conică, muchiată, cu 5-10 loji seminale. La maturitatea fiziologică pereții se lignifică. Conțin 15-25 se- mințe cenușii-verzui. Facultatea germinativă, 80-85%. Se păstrează 4-5 ani. Compoziția chimică: capsulele verzi conțin protide, gră- simi, hidrați de carbon, mucilagii, săruri mi- nerale, vitaminele A, B, C. Calorii, 36,60-100 g produs proaspăt. Alimentație. Capsulele foar- te tinere, fragede, sunt folosite la prepararea diferitelor mâncăruri. Semințele mature pot fi folosite în alimentație sub formă de mâncăruri sau surogat de cafea. Industrie. Capsulele tinere sunt folosite la prepararea conservelor de legume. Bioterapie. Fructele au importanță terapeutică în medicina umană. Sunt trecute ca plante medicinale în farmacopeea indiană. Bo- tanistul Prosper Alpinus descrie, în 1592, proprietățile lor medicinale. Principiile active pe care le conțin au acțiune emolientă, prin conți- nutul mare de mucilagii. Folosite în tratamentul afecțiunilor respiratorii (laringite, traheite, bron- șite) și în gastroenterite cronice. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea laringitelor, traheitelor, bronșitelor și gastroenteritelor: fruc- tele, consumate în preparatele culinare. BARBA-ÎMPĂRATULUI (Mirabi- lis jalapa), fam. Nyctaginaceae. Plantă erba- cee, anuală, cultivată, rar sălbăticită; se mai numește: ardeiaș, chișculițe, floarea-împăra- tului, flori tomnatice, frumoasa de noapte, ga- roafe, garoafe oloage, holtei, noptițâ, norea, norete de grădină, podoaba-zilei, tutun, tutu- naș, zorele de noapte, zorele pitice (fig. 23). Răspândită în Mexic, unde crește spontan. De aici a fost adusă în Europa și cultivată ca plantă ornamentală. Descriere. Rădăcină napiformă sau tuberculiformă. Tulpină noduroasă, ramificată, înaltă de 75-80 cm, glabră sau puțin păroasă. Frunze ovate, acuminate, glabre, aproape cordiforme la bază, pețiolate, opuse, verzi-intens, uneori ușor roșcate. Flori scurt-pedicelate, lung-tubulare, galbene, roșii, roze, pestrițe, în funcție de soi, dispuse câte 3-6 în fascicule terminale. Miros plăcut. Fie- care floare este înconjurată de un involucru tubulos cu 5 diviziuni, ce persistă și continuă să basidiomicete 61 batat Fig. 23. Barba-împăratulu (Mirabilis jalapa). crească și după înflorire. înflorirea, VII—IX. Me- dicină umană. Rădăcinile conțin trigonelină, galactoză și rabinoză. Purgativ drastic. Orna- mental. Cultivată prin parcuri, grădini publice și particulare, spații verzi ca plantă decorativă, în platbande, ronduri și borduri. Florile se deschid numai spre seară și pe vreme înnorată. în zilele frumoase rămân deschise de seara până dimi- neața. Alte utilizări. Fructele se folosesc pen- tru confecționarea șiragurilor de mărgele. BASIDIOMICETE (Basidiomyce- tae), clasă care cuprinde cele mai evoluate ciuperci având ca organ specific bazidia, pe care se formează bazidiosporii, cu o bună adaptare la răspândirea prin vânt (fig. 24). Cor- pul vegetativ este un miceliu secundar de lungă durată. Bazidiosporii sunt de potente sexuale diferite (+ și -). Prin germinare dau naștere la micelii primare + și -, de scurtă durată, care conțin celule uninucleate. Capetele hifelor + și - se apropie și se contopesc. Are loc plasmo- gamia (P), care este o somatogamie, rezultând o celulă dicariotică. Prin creștere, formează miceliul secundar de lungă durată, care este diariotic. Cariogamia (C) are loc în ultima celulă a miceliului, rezultând zigotul, cu nucleu Bazidiospor + -> miceliu primar + Bazidiospor —> miceliu primar + Haplofază > miceliu secundar dicariotic -> Dicariofază > bazidiospor + bazidiospor - Diplofază Haplofază diploid. Zigotul devine o bazidie. Nucleul suferă o diviziune reducțională, urmată de mitoză, cu formarea a 2-4 nudei haploizi. Aceștia pătrund în 4 evaginații ale bazidiei rezultând 4 bazidio- spori de sexe diferite, dispuși terminal (bazidii acrospore) sau lateral (basidii pleurospore). Procesul se desfășoară după schema (I. Ho- dișan, 1983): După cei mai mulți autori ciupercile din această clasă se grupează în două subclase: Holobasidiomycetidae și Phragmobasidiomy- cetidae. BATAT (Ipomoea batatus), fam. Con- volvulaceae. Plantă erbacee, anuală sau pe- renă, în funcție de condițiile climatice unde se cultivă. Genetic, 2n = 90. Originar din America Centrală. Se cultivă pe suprafețe mari în China, India, Japonia, Asia de Sud-Vest, Africa, sudul C.S.I., S.U.A., America de Sud, zonele medite- raneene ale Europei. în România se studiază posibilitatea cultivării lui. Descriere. Rădăcinile subțiri, lungi de 1-2 m, se tuberizează (îngroașă) din loc în loc. Tulpini târâtoare, cu tendință puternică de formare a rădăcinilor ad- ventive la noduri. La noi în țară nu înflorește sau înflorește rar, fără să producă semințe. Compoziție chimică: rădăcinile tuberizate con- țin apă (74,43 mg%), substanță uscată (25,57 mg%), proteine (2,22 mg%), amidon (14,44 mg%), glucoza (0,58 mg%), celuloză (1,1 mg%), cenușă (0,94 mg%), zahăr total (3,48 mg%), vitamine A, B, C (I. M a i e r, 1969). Alimentație. Rădăcinile tuberizate se consu- mă fierte, ca piure, coapte, prăjite pai (asemă- nător cartofilor). Industrie. Folosit în industriile spirtului, alimentară, textilă, hârtiei. Zootehnie. băloșel 62 bănuți Fig. 24. Bazidie cu bazidiospori. Tulpinile (vrejii) constituie un bun furaj pen- tru animalele ierbivore. BĂLOȘEL (Russula foetens), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, necomes- tibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X), pe sol, prin păduri de foioase și rășinoase, cu dez- voltarea în masă în VIII-IX; sin. burete bâlos. Descriere. Pălăria globuloasă, apoi convexă, deprimată în centru, diametrul 8-25 cm, cu marginea subțire, brăzdat-strangulată, crăpa- tă; fața superioară brun-roșcată ocracee, foarte vâscoasă, lipicioasă; fața inferioară cu lamele libere, inegale, drepte, albicioase, apoi galbe- ne, uneori cu pete maronii. Piciorul gros, neted, apoi crăpat, lung de 6-10 cm, diametrul 1-4 cm, plin, în cele din urmă găunos, alburiu, până la palid-găibui. Carnea albicioasă, fragilă, miros respingător, gust foarte pișcător-arzător. Sporii semiglobuloși (8-10 x 8-9 p), hialini, echinulați, unigutulați (v. PI. III, 1). BĂNUȚI (Bellis perennis), fam. Aste- raceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită spre mezohigrofită, microtermă spre mezotermă, la pH amfitolerantă, comună, cul- tivată și spontană, prin fânețe, pășuni, pe lângă drumuri, în regiunea de câmpie și montană, frecventă în zona pădurilor de stejar și până în etajul molidului; se mai numesc bămiței, bii- dărei, boglarcă, boglari, bumbișori, bumbuscu- țe, burculițe, cocoșei, floare frumoasă, floa- rea-gâștii, floarea-paștelui, frumușică, iarbă frumoasă, lutculițe, mărgărită, minute, năstu- rași, ochiul-boului, părăluțe, păscute, rotofeie, scânteioară, steluțe. Genetic, 2n= 18. Preferă soluri ușoare, re vene, bogate în humus, expu- se la soare. Hibernează sub zăpadă cu boboci florali. Fitocenologic, încadrată în Arrhenathe- retea, Car. Cynosurion. Răspândită în Europa, Asia Mică. Introdusă în America de Nord și Noua Zeelandă. Descriere. Rizom scurt cu poziție oblică, din care pornesc rădăcini firoa- se. Tulpină glabră sau păroasă, înaltă de 2-15 (20) cm. Frunze obovat-spatulate, uni- nerve, scurt-păroase până la glabre, dispuse în rozetă bazală. Tulpină alipit-păroasă, terminată cu o inflorescență, înaltă până la 16 (30) cm. Flori numeroase, adunate în calatidiu; cele marginale ligulate, albe, obișnuit la partea ter- minală roșii până la roz; cele din partea centra- lă a discului tubuloase, galbene, hermafrodite, înflorire, III—VI (VII). Fructe achene mici, com- primate, fără papus. Compoziție chimică. Planta conține saponine, acizi malic și acetic, oxalați, mucilagii, tanin, rezine, inulină, sub- stanțe amare, urme de ulei gras și ulei eteric, substanțe minerale. Alimentație. Frunzele se consumă primăvara ca salată, ori adăugate în supe de verdețuri împreună cu spanac, măcriș, urzică. Bioterapie. Planta are importanță tera- peutică în medicina umană populară. Folosită încă din Evul Mediu ca tonic-amară, antihel- mitică, sudorifică și antiinflamatoare hepatică. Utilizată în prezent în tratamentul unor afec- țiuni: rinolaringite, bronșită, pleurezie, boli de ficat, boli de rinichi, dureri uterine. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei, inclusiv inflorescen- ța (Bellidis herba) sau numai inflorescența (Bellidis flos) se recoltează pe timp frumos, în mai-iunie. Se usucă la umbră în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie. Se folosește la nevoie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea durerilor de cap, comoțiilor cerebrale, gaze intestinale, ascită, dureri cauzate de că- deri și ușurarea nașterii la femei: vin de bănuți, pregătit din doi pumni plantă proaspătă la 1 I de vin alb. Se lasă la macerat 10-15 zile. Se strecoară. Se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se ia câte o ceșcuță în fiecare dimi- neață. 2. Pentru ușurarea eliminării gazelor din intestine: salată de frunze proaspete. Se con- sumă zilnic. 3. Pentru calmarea durerilor ute- rine însoțite de hemoragii: tinctură, obținută prin macerarea plantei în alcool. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 5 picături în puțină apă. 4. Pentru tratarea bronșitei: suc stors din frunze îndulcit cu miere, sau siropul obținut prin fier- berea frunzelor cu miere din care se iau bătrân iș 63 berberidacee 1-2 linguri pe zi. Cura cu suc proaspăt, sau cu frunze consumate primăvara sub formă de sa- late activează procesele metabolice din orga- nism. Uz extern. Pentru vindecarea rănilor: decoct, din 2 linguri plantă mărunțită la o cană cu 250 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se tamponează local dimineața și seara. Cosmetică. 1. Pentru vindecarea infla- mațiilor la ochi: a) apa de flori, obținută dintr-un pumn de inflorescențe la o cană apă rece: se lasă la macerat 12 ore; se aplică spălaturi loca- le; b) infuzie, dintr-un pumn flori la o cană cu apă clocotită; se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale folosin- du-se un tampon cu vată. 2. Pentru vindecarea ulcerațiilor de pe buze: masticația de frunze proaspete de 2-3 ori pe zi. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt intens vizitate de albine pentru culesul de nectar și polen. Producție de miere, 20-50 kg/ha. Ponderea economico-api- colă mică. Ornamental. Cultivată ca plantă decorativă de platbandă prin parcuri, grădini, spații verzi, la formarea de ronduri, borduri, în combinație cu alte specii. Efect decorativ deo- sebit primăvara de timpuriu și până toamna târziu (v. PI. III, 2). BATRANIȘ (Conyza canadensissin. Erigeron canadensis), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală sau bianuală, terofită, adventi- vă, xeromezofită spre mezofită, la temperatură șipH amfitolerantă, întâlnită prin pârloage, ară- turi, locuri necultivate, grădini, tăieturi de pă- dure, locuri ruderale, pe lângă drum, adeseori invadată, comună în toată țara; se mai nu- mește buruiană de dalac, buruiană de pete, coada-vacii, coada-hulpii, coada-lupului, crun- guliță, măturică, spirince, steluță, ste- luța-șoricelului, struța-mirelui, șoricel. Generic, 2n = 18. Originară din America de Nord. Adusă în Europa în anul 1655, unde s-a răspândit foarte repede. Notată ca plantă frecventă în M-ții Carpați încă din anul 1814. Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea, Festucion vaginatac, Corynephoretea, Car. Sisymbrion. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică, ramificată în partea superioară, înaltă de 15-120 cm, cu peri rari, foliată. Frun- ze lanceolate până la linear-lanceolate, glabre sau cu peri rari, ciliate pe margini. Flori adunate în calatidii mici, cele marginale ligulate, alburii, iar cele de pe disc, tubuloase, albe-gălbui. Ca- latidiile sunt grupate într-o inflorescență lungă și densă. înflorire, VI-IX. Fructe achene mici (1 mm), glabre, cu papus alb-murdar. Compo- ziție chimică: conține ulei eteric, colină, acizi organici, săruri minerale. Medicină umană. în România este puțin studiată. Empiric, este utili- zată pentru tratarea junghiurilor, dalacului, pe- telor, pistruilor, obținându-se din plantă un de- coct concentrat care se folosește în spălaturi locale sau pe tot corpul. Partea aeriană se utilizează în Franța pentru tratarea unor boli ca lumbago, reumatism, cistite, albuminurie, afec- țiuni renale și ca hemostatic. Principiile active au acțiune astringentă, diuretică, antireumatis- mală etc. Utilizări diverse. Exemplarele mari servesc, în unele regiuni, la confecționarea mă- turilor. BEGONIACEE (Begoniaceae), fa- milie care include peste 400 specii de plante dicotiledonate erbacee, perene, subfrutescen- te sau frutescente, suculente, rareori sarmen- toase. Frunze întregi, uneori palmat lobate sau palmat fidate, alterne, distice, adeseori asime- trice, stipelate. Flori unisexuat monoice; peri- gon petaloid, cu tepale inegale; androceu, din numeroase stamine; gineceu tricarpelar, cu ovar inferior, trilocular și triaripat (conținând numeroase ovule, placentație axilară), trei stile mai mult sau mai puțin concrescute, terminate cu stigmate răsucite. Formula florală: CÎK2C6-2 sau ₄Aₐ_4; Ks-2 C5-2 G3 sau 5-4; cJP5_₂ sau 4Aₐ_4; 9P₅-2G₍3) sau 5-4. Fruct capsulă. Semințe mici, fără endosperm. Răspândite în regiunile tropi- cale și subtropicale. în România vegetează 4 specii cultivate în apartamente și sere. Apar- țin genului Begonia. BERBERIDACEE (Berberidace- ae), familie care cuprinde specii de plante dico- tiledonate lemnoase arbustive, rar erbacee. Răspândite mai ales în regiunile temperate clin emisfera nordică. Frunze alterne, simple sau compuse. Flori solitare sau în fascicule, cime, raceme sau panicule; bisexuate (hermafrodi- te), actinomorfe, ciclice, cu elemente ale înve- lișului floral imbricate; caliciul dialisepal; corolă dialipetală, la bază adesea cu nectarii; andro- ceul, din stamine cu filamente libere, opuse petalelor, cu antere ce se deschid prin clape (capacele); gineceul monocarpelar, cu ovar su- perior, stil scurt sau absent, stigmat mare, dis- coidal. Formulă florală: £*K₃ ₊ ₃, C₃ ₊ ₃ A₃ ₊ ₃ Gr Flora spontană a României conține 5 specii betulacee 64 bioformă aparținând genurilor: Gymnospermium; Berbe- ris, x = 7; Mahonia. Specia Gimnospermium altaicum a fost căutată de V. Ciocârlan (1976), în Dobrogea de Nord, și nu a fost gă- sită. BETULACEE (Betulaceae), familie care include plante dicotiledonate lemnoase arborescente și arbustive. Rădăcini cu mico- rize sau în simbioză cu bacterii. Frunze simple, alterne, cu stipele caduce. Flori unisexuat-mo- noice (dispuse pe aceeași plantă). Flori mas- cule cu perigon sepaloid format din 4 lacinii, puțin concrescute la bază, ce se reduc până la dispariție; androceul din o ătamină în fața fie- cărei lacinii. Aceste flori se grupează câte 2-3 în dichasii, iar acestea se reunesc în amenți penduli. Flori femele, cu sau fără perigon, gine- ceul bicarpelar, cu ovar inferior (ovulele anatro- pe au un singur tegument), stile libere filiforme. Formula florală: crp₂ ₊ ₂; o A₂ ₊ ₂; 4. și qP₂ ₊ ₂; o G₍2). Fructe achene sau achene aripate, pro- tejate la Betula și Almus de solzi 3-5 lobați proveniți din concreșterea bracteelor cu brac- teolele; la Corylus achena este însoțită de invo- lucru rezultat din dezvoltarea bracteei și brac- teolelor. Flora României conține 11 specii spontane și una cultivată. Ele aparțin genurilor: Betula, x = 7; Alnus, x = 7; Corylus, x = 11; Carpinus, x = 8. BIBILICĂ (Fritillaria meleagris), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, me- zohidrofită, mezotermă spre moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin locuri umede, mlăștinoase, mlaștini de turbă din regiunea montană, și pe sol umed în păduri de stejar, în regiunea de câmpie, declarată monument al naturii în toată țara; se mai numește bibilic, lalea, lalea pestriță, oul nagâțului. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic încadrată în Agrostion stoloniferae, Car. Calthion. Răspândită în Eu- ropa. Descriere. Bulb mai mult sau mai puțin turtit, cu câte 2 solzi cărnoși de fiecare gene- rație. Tulpină înaltă de 20-30 (50) cm. Frunze alterne, linear-lanceolate, glaucescente, plane ori concave. Flori solitare, brune-purpurii, cu perigon lat, campanulat, cu tepale alungit-elip- tice, pătate în formă de șah, cu pătrate brunii și albicioase; androceul cu filamentele staminale nuanțate purpuriu sau albicioase, purtând an- tere lineare; gineceul cu ovar aprox. cilindric, stil și stigmat alungite. înflorire, IV-V. Fruct, capsulă. Apicultura. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-12 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Ornamental. Decorativă prin flori. Poate fi cultivată în parcuri și grădini publice, pe soluri argiloase umede din cadrul masivelor arborescente. Se înmulțește prin bulbi (v. PI. III, 3). BIOFORMĂ (Biophorma), formă bio- logică sau formă de viață reprezentată de plan- te adaptate la condițiile mediului ambiant, la care în starea de repaus, organele hibernante și mugurii de regenerare sunt situați la același nivel față de sol. Sistemul bioform după Braun-Blanquet (1951) (fig. 25): 1. Planctofite - plante microscopice flotante: a) Aeroplancto- fite - plante microscopice flotante în aer; b) Crioplanctofite - microorganisme vegetale care populează gheața și zăpada; 2. Edafofite - flora microscopică a solului: a) Aerobionte - microflora solului care se dezvoltă în prezența oxigenului aerian: b) Anaerobionte - microor- ganisme vegetale care se pot dezvolta numai în lipsa oxigenului aerianuarie 3. Endofite - plante microscopice care trăiesc în interiorul rocilor sau al organismelor; a) Endolitofite - alge, licheni și ciuperci care trăiesc de obicei în interiorul stâncilor; b) Endoxilofite - parazite în lemn; c) Endozoofite - parazite în interiorul organismelor animale; 4. Therofite (Th) - plan- te care își desfășoară întreg ciclul de vegetație într-un singur an, lipsite de capacitatea de a forma muguri de iarnă și care se înmulțesc numai prin semințe sau prin spori: a) Taloterofi- te - alge, mixomicete, mucegaiuri; b) Micote- rofite - ciuperci cu viață scurtă; c) Brioterofite - mușchi frunzoși și hepatice anuale (Riccia, Phascum); d) Pteridoterofite - pteridofite anuale care își întrerup perioada de vegetație îh cursul verii; e) Enterofite - plante anuale cu flori. 5. Hidrofite (Hidr.) - plante de apă care nu aparțin planctonului și care, în intervalul perioadelor critice, persistă sub-merse în apă: a) Hidrofite natante (Lemna, Spirogyra); b) Hidrofite fixate sau hidrohoptofite (Fontinalis Cinclidotus); c) Hidrofite înrădăcinate sau hidrorizofite (Potamogeton, Zostera, Nymphaea). Roch a deosebit în cadrul acestui sub-grup - hidrogeofitele (Potamogeton lu- cens) și hidrohemicriptofite (Isoetes). 6. Geo- fite (G) - plante care rezistă în cursul iernii prin organe ascunse în sol (rizomi, bulbi, tuberculi, bioformă 65 bioformă Fig. 25. Forme biologice (bioforme) în concepția lui R a u n v i e r: 7 - terofite (Papaver); 2, 3, 9 - hidrofite (Utricularia, Nuphar); 4, 5 - geofite (Tulipa, Aconitum); 6, 7, 8-hemicriptofite (Festuca, Hypericum, Taraxacum); 10, 11, 72-chamefite (Trifoliuim repens, Artemisia, Acantholimon); 13, 14, 15- phanerotite (Spiruca, Clematis, Quereus); 16- epifite. micelii): 1) Ciuperci geofite (Geophyta myce- tosa): a) Ciuperci cu fructificație aeriană (Lyco- perdon); b) Ciuperci cu fructificație subpămân- teană (Tuber); 2) Parazite pe rădăcini (Geophyta parazitica) (Orobanche Lathraea); 3) Engeofite: a) Geofite cu bulbi și tuberculi (Geophyta bulbosa: Orchidaceae, Liliaceae, Iridaceae; b) Geofite cu rizomi (Geophyta radi- cigemmata): Phragmites australis, Anemone nemorosa, Dryopteris sp.); c) Geofite cu mu- guri radiculari: Cirsium arvense; 7. Hemicrip- tofite (H). - plante ale căror organe de reîn- noire se formează, la nivelul suprafeței solului, iar părțile aeriene pier o dată cu venirea iernii: 1) Hemicriptofite cu tal (Hemikryptophyta tallosa): a). Alge fixate (Pieurococcus, Nostoc); b) Licheni crustoși (Opegrapha, Lecidea); c) Li- cheni frunzoși (Lobaria, Evernia); d) Hepatice taloidice (Marchantia, Pellia); 2) Hemi- criptofite înrădăcinate sau euhemicriptofite. (Hemikryptophyta radicantia): a). Plante care constituie pâlcuri înghesuite (Hemikryptophyta caespitosa) și populează ținuturile muntoase și turbăriile; b) Plante cu rozetă (Hemikryptophyta rosulata): Fragaria, Primuia; c) Plante erboase cu tulpina erectă (Hemikryptophyta scaposa): Thalictrum; d) Plante agățătoare (Hemikryp- tophyta scandentia): Vicia, Lathyrus. 8. Came- fite (Ch) - plante ale căror muguri de reînnoire se găsesc în părțile apropiate de sol ale lăstarilor, fiind apărați în cursul iernii de stratul de zăpadă: a) Pernițe de mușchi (Bryochamae- phyta reptantia): Hypnum, Hylocomium, Leu- codon: b) Licheni fruticuloși (Chamaephyta li- chenosa): Centraria isiandica, Cladonia rangiferina; c) Plante sub-lemnoase târâtoare (Chamaephyta reptantia); Veronica officinalis, Linnaea borealis; d) Plante suculente (Cha- maephyta succulentia) Sedum, Sempervivum: e) Plante care alcătuiesc pernițe (Chamae- phyta pu/vinata): Si ie ne acaulis, Minuartia sedoiles; f). Plante agățătoare cu tulpina per- sistentă (Chamaephyta scadentia): Brachypo- dium ramosum; g) Mușchi de turbării (Chamae- phyta sphagnoidea): Sphagnum; h) Ierburi persistente (Chamaephyta graminoidea): Sti- pa; i) Arbuști târâtori (Chamaephyta velantia)'. Dryas, Loiseleuria, Salix reticulata; j) Arbuști (Chamaephyta suffrutescentia): Helianthemum mimmularium; 9. Fanerofite (Ph) - plante cu muguri de reînnoire expuși, adică se găsesc la cel puțin 25-30 cm deasupra solului; a) Tu- fărișuri arbuști (Nanophanerophyta) mugurii de reînnoire se găsesc la o înălțime de 0,25-2 m deasupra solului; b) Arbori (Macrophanerophy- ta) mugurii de reînoire se găsesc la o înălțime mai mare de 2 m deasupra solului; c) Plante cu tulpini suculente (Phanerophyta succulenta): Euphorbia resinifera; d) Fanerofite scapoase (Phanerophyta scaposa): Dracaena, Yucca; bignoniaceae 66 bob e) Fanerofite cu tulpini ierboase (Phanerophyta herbacea): Musa sapientum; f) Liana (Phane- rophyta scandentia): Clematis alba, Periploca graeca, Hedera; g) Epifite arbustive: Viscum, Loranthus (fig. 25). BIGNONIACEAE (Bignoniaceae), familie care cuprinde aproximativ 100 genuri, cu cca 750 specii de plante arborescente sau arbustive, rareori erbacee, răspândite în re- giunile calde ale globului. în România se cultivă trei specii în scop ornamental pentru alei, străzi, parcuri, gări. Tulpini erecte sau cățără- toare. Frunze opuse, fără stipele. Flori bisexua- te (hermafrodite), zigomorfe, pe tipul 5; caliciu gamosepal; corolă gamopetală, campanulată sau infundibuliformă; androceu didinam sau cu 5 stamine dintre care 2 fertile și 3 sterile (cele superioare); gineceu cu ovar superior, bilocu- lar, placentație parietală, numeroase ovule, stil simplu. Formula florală: ANIN NEGRU, rețeta 3) (v. PI. III, 4). BOBORNIC (Vecronica beccabun- ga), fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, helohidatofită, mezoter- mă, slab acid-neutrofilă, întâlnită pe terenurile inundabile, mlaștini, malurile apelor, în jurul izvoarelor, din regiunea de câmpie până în cea subalpină; vegetează pe soluri permanent ude până la submerse; se mai numește bârbornic de baltă, bibornic, blabornic, blăbornică, bobol- nic, bobâlnic, babohnică, babornică, bubolnic, burbolnic, busuiocul-broaștei, drețel, ghiață de pământ, ghiața-pămăntului, briboi, pribolnic. Genetic, 2n = 18, 36. Fitocenologic, încadrată în Glyerio-Sparganion, Bidentetea, Populeta- lia, Car. Glyerio- Sparganion. Răspândită în Eu- ropa și Asia. Descriere. Rizom lung, târâtor, orizontal. Tulpini glabre, cilindrice, fistuloase, înalte până la 60 cm, de obicei ramificate, spre bază cu noduri radicante. Frunze glabre, lu- cioase, ovate sau eliptice, rareori lanceolate, de obicei obtuze, scurt pețiolate, mai mult sau mai puțin crenat dințate, uneori aproape întregi. Raceme axilare laxe, opuse, multiflore. Flori cu caliciu 4-partet, glabru, cu lacinii lanceolate, acute, puțin mai scurte decât corola; corola rotundă, cu tubul foarte scurt, azurie, mai rar roz sau albă; androceu, cu stamine mai scurte decât corola, cu antere mici, ovoide. înflorire, V-VIL Fruct, capsulă aproape sferică, glabră. Semințe elipsoidale, reticulate. Compoziție chimică: planta întreagă conține multe săruri minerale, vitamina C și unele principii active puțin studiate. Alimentație. Tulpinile fragede, boraginacee 68 boz mai ales vârfurile tulpinii înainte de înflorit și frunzele se întrebuințează ca salată; se poate consuma și în amestec, % bobornic și % năstu- relul sau cresonul izvoarelor (Nasturtium offici- nale). Bioterapie. Planta (Veronicae becca- bungae herba) este folosită de medicina umană tradițională ca diuretic, antiinflamator și antiscorbutic. Indicată în tratamentul scorbu- tului, scrofulozei, dizenteriei, în dureri renale și toracice, hemoroizi, pecingine, pistrui. Medi- cină umană. Uz intern. în scorbut, scrofuloză, dizenterie, retenție urinară și hidropizie: a) suc proaspăt obținut din plantă, de 3 ori pe zi câte 1-2 linguri; b) planta consumată în stare proas- pătă sub formă de salată. Uz extern. Pentru tratarea hemoroizilor, pecingini, pistruilor, ulce- rațiilor de natură scorbutică: a) cataplasme, cu planta proaspătă zdrobită, pe locul afectat; b) comprese, cu sucul obținut din plantă. BORAGINACEE (Boraginacea e), familie care cuprinde 100 genuri cu peste 2000 specii dicotiledonate erbacee sau semi- lemnoase. Răspândite pe tot globul, exceptând Antarctica, cu două centre de maximă densi- tate: regiunea mediteraneană și sud-estul Americii de Nord. Corp acoperit cu peri asprii, îndeosebi tulpina și frunzele. Frunze simple, întregi, alterne, nestipelate. Inflorescență, cimă unipară (scorpioidă). Flori bisexuate (hermafro- dite), actinomorfe, rareori zigomorfe, pentame- re; caliciul gamosepal, campanulat, persistent; corola gamopetală, tubuloasă, infundibuliformă sau hipocrateriformă, petale în interior cu câte un fornice păros sau .papilos boltit, care uneori închide accesul în tubul corolei; androceul din 5 stamine episepale, fixate în gâtul corolei pe linia dintre lobi; gineceul bicarpelar, cu ovar superior, 2-4 locular, stil lung, stigmat bilobat. Formula florală: rareori -i-K^ [C₍₅₎ A₅] G₍₂). Polenizare entomofilă. Fruct mericarpic alcătuit din 2 sau 4 achene (nucule). Embriogenetic și morfostructural indică rudenia cu solanaceele. în România se întâlnesc 21 genuri cu 66 specii spontane. Genuri: Argusia; Heliotropium, x = 8, 9, 11; Cerinthe, x = 8, 9; Lithospermum, x = 7, 8; Onosma, x = 6,7; Alkanna; Echium, x = 8; Myosotis, x = 6, 7, 8, 9, 11; Pulmonaria, x = 7; Nonea; Symphytum, x = 9, 10; Borago, x = 8; Anchusa, x = 8, 9; Lycopsis; Rochelia; Eritri- chium', Lappula; Asperugo, x = 6; Cyno- glossum, x = 6; Rindera- Omphalodes. Multe specii sunt folosite în medicină ca cicatrizante, hemostatice, expectorante, antimitotice, anti- canceroase. BOZ (Sambucus ebulus), fam. Capri- foliaceae. Plantă erbacee, perenă, cu miros neplăcut, hemicriptofită, mezofita, mezotermă, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazofilă, frec- ventă la câmpie și deal, mai rar în zona mon- tană, pe locuri unde se depozitează gunoaiele, pe lângă stâne, marginea drumurilor, căilor fe- rate, pe lângă garduri, locuri necultivate, for- mând grupuri compacte; se mai numește boj, boji, bozie, bozii, boziu, ibozlu, scai mărunt, soc mic. Dacii o numeau seboax, sebogăz, ieboăz, boăz, boz (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, înca- drat în Arction-Epilobietea, Car. Fragarion, Ar- temisietea. Răspândit în spațiul mediteranean (euro-asiatic-african, inclusiv submeditera- nean). Descriere. Rizom gros de 2-3 cm, târâ- tor, din care pornesc rădăcini. Tulpina verde, rigidă, glabră sau dispers păroasă, înaltă până la 200 cm, de regulă neramificată. Frunze im- paripenat-compuse, opuse, cu 7-11 foliole ovat-lanceolate, margini serate, la bază cu sti- pele verzi, lanceolate, serate pe margini. Flori actinomorfe cu petale albe pe interior și roșia- tice în exterior, grupate în cime corimbiforme terminale. înflorire, VII—VI11. Fructe, drupe baci- forme aproape sferice, negre-lucioase. Com- poziție chimică. Insuficient studiată. Florile conțin rutozid, amine, derivați fenolici. Tulpina și frunzele conțin ulei volatil, saponine, tanoizi, substanțe amare. Rizomul și rădăcinile conțin urme de ulei volatil, acid valerianic, sapono- zide, tanin, substanțe amare. Fructele conțin urme de ulei volatil, acid tarctic, acid malic, un colorant albastru. Alimentație. Unii locuitori din sudul Transilvaniei și din zona Subcarpați- lor de Curbură folosesc fructele negre la prepa- rarea de vin, rachiu și magiunie Fructele se culeg în august-septembrie când ajung la com- pleta maturitate fiziologică. Bioterapie. Rădă- cinile, frunzele, florile și fructele au importanță în medicina umană, mai puțin în medicina vete- rinară etnoiatrică. Planta este folosită de me- dicina umană cultă în tratamentul homeopatic al unor boli; are largă răspândire în tratamentul tradițional etnoiatric. Toate părțile plantei po- sedă principii active cu proprietăți diuretice, laxative și purgative, sudorifice, depurative. Frunzelor li se mai adaugă însușiri vomitive și catarice. în unele regiuni planta mai este boz 69 boz folosită ca analgezic în durerile de dinți, anti- spastic, antialergic față de înțepăturile insec- telor și antiinflamator. Folosit în tratarea afec- țiunilor renale, ascitei, tusei, constipației, în dureri de dinți, reumatism, răni, umflături. Frun- zele sunt folosite ca insectifug. Recoltare. Ri- zomul și rădăcinile (Sambuci ebuli rhizoma et radix) se recoltează toamna cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă. Se taie în porțiuni mici. Se usucă la soare sau la umbră, în poduri de tablă. Frunzele (Sambuci ebuli folium) se recoltează vara, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră în strat subțire. Florile (Sambuci ebuli flos) se recoltează în lunile iu- lie-august. Se usucă la umbră, în strat subțire. Fructele (Sambuci ebuli fructus) se recoltează la maturitate fiziologică, din august până în octombrie. Se taie inflorescența de la ultima ramificație. Uscarea se face la soare, în strat subțire, rărit. Uscarea artificială la 50-60°C. După uscare fructele se desprind de inflores- cență prin frecarea pe un ciur cu ochiuri de 4-5 mm, apoi se trece prin vânturătoare sau selector. Medicină umană. Puțin studiată sub aspect farmacodinamic. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor renale, combaterea răcelii, tusei cu stimularea eliminării flegmei: infuzie, din frunze uscate și mărunțite, concentrație 5%; se bea o cană pe zi. 2. Pentru tratarea bolilor de rinichi, ascită: decoct, din 2 vârfuri cuțit pulbere rizom și rădăcină la o cană (200 ml) cu apă fierbinte. Se dă în clocot. Se strecoară. Se bea dimineața și seara câte o jumătate de cană. 3. Pentru combaterea con- stipației: suc, stors din fructe. Se ia câte 1 lin- gură seara înainte de culcare. 4. Efect laxativ: extracție, prin plămădirea rădăcinii în țuică, timp de 24-48 ore. Acțiune purgativă drastică, peri- culoasă. Uz extern. 1. Pentru combaterea du- rerilor de măsele: decoct, din 4 vârfuri de cuțit la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se ține în gură 10-15 minute fără a se înghiți. 2. în cazul răcelilor, cu dureri mus- culare și febră, după ce se face o frecție bună pe întreg corpul, bolnavul se acoperă cu frunze și se înfășoară cu un cearceaf. Se stă cea 30-60 minute. Stimulează transpirația și vinde- carea (aplicată în medicina populară). 3. Pen- tru periartrită scapulo-humerală (dureri ale umărului): decoct, din 150-200 g rădăcină sau întreaga plantă la 5 I apă. Se fierbe 20-30 mi- nute. Se strecoară și se adaugă apei de baie la 37-38° C. Se fac 21 băi pe cură. Se repetă de 2-3 ori pe an. 4. Pentru tratamentul răcelii, reumatismului: decoct concentrat din frunze, tulpini, eventual rădăcini, fierte într-o căldare, în decoctul obținut se fac băi locale sau gene- rale (aplicații în medicina populară). Decoctul plantei este folosit empiric pentru tratarea rănilor, umflăturilor și durerilor de picioare la animale. Se aplică spălaturi locale. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea animalelor de atonie ruminală, medicina tradițională etnoiatrică folosește scoarța albă a tulpini după ce o înlătură pe cea externă. Se fierbe în lapte și după ce s-a răcit se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Se practică la bovine, ovine. Uz extern. 1. Pen- tru tratarea rănilor, umflăturilor și durerilor de picioare: decoct, din 100 g plantă uscată și mărunțită la 1 I apă. Se fierbe 20 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se fac spălaturi locale. 2. Pentru tratarea febrei aftoase: de- coct, din 100 g rădăcină uscată și mărunțită, sau frunze uscate și mărunțite, la 1 I apă. Se fierbe 20 minute. Se strecoară. Soluția obținută se amestecă cu zer de lapte. Se spală de mai multe ori pe zi zonele afectate. 3. Pentru tra- tarea hipodermozei, coșurilor, strechei: decoct, din vârfuri de tulpini, funingine, sare și apă. Se fierbe 20-30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se aplică comprese pe zona unde există afecțiunea. Eficacitatea este bună. 4. Pentru tratarea rănilor produse de mușcătu- ra animalelor sălbatice: decoct, din 100 g frun- ze de boz la 500 ml de apă. Se fierbe 30 mi- nute. Se strecoară. Se fac spălatul locale. 5. Pentru combaterea ectoparaziților (păduchi) la găini, se atârnă în coteț ramuri cu multe frunze de boz. Uleiul volatil și acidul valerianic au efect insectifug. Agricultură. Buruiană pro- blemă pentru culturi de cereale, prăsitoare, lu- cerniere, pășuni. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, revene. Rară sau lipsește pe podzoluri. Combatere, prin asolament, arătură adâncă de toamnă, prașile repetate, cositul vetrelor îna- inte de fructificare, erbicidare (Gh. Anghel, C. Chirilă, V. Ciocârlan, A. Ulinici, 1972). Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Vopsitorie. Fructele bine coapte posedă proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete pentru vopsitul fibrelor naturale în violet și ne- gru. 1. Pentru vopsitul în violet (vânăt) sau fu- muriu, fructele recoltate se pisează bine bracteolă 70 brad obținându-se o pastă. Se pune apă și se fierbe până când soluția este decolorată la intensi- tatea maximă. Se strecoară într-un săculeț de pânză, care se stoarce până nu mai iese colo- rant din el. Soluția se încălzește; separat se dizolvă piatră acră. Se amestecă pentru uni- formizare. Se introduc firele de lână. Se dă în clocot și apoi se lasă la cald până când se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsitul firelor de lână în negru, fructele proaspăt culese, bine coapte, se sfărâmă cu mâna sau se terciuiesc în ciu- băr. Vasul se acoperă cu o pânză și se lasă la soare să fermenteze. Bobitele ridicate la supra- față se storc. Lichidul obținut se pune la fiert. Se lasă să dea un singur clocot, după care se lasă să se răcească. Se dizolvă calaicanul (300-400 g/kg de material). Se amestecă bine pentru a se dizolva și uniformiza soluția. Se introduce lâna pentru vopsit și se dă în clocot. Se ia vasul de pe foc și se dizolvă piatră acră pisată mărunt (10-20 g/kg de material). Se amestecă soluția pentru omogenizare. Se lasă la cald 2 zile. Se scoate și se usucă la umbră. Dacă după uscare nu s-a obținut negrul dorit, vopsirea se repetă. 3. Pentru vopsirea în negru a fibrelor naturale, fructele se sfărâmă bine și se fierb în apă până se ridică la suprafață. Se strecoară. Se continuă fierberea 30-60 minute. Se lasă să se răcească. Calaicanul se pisează și se introduce în soluție. Se amestecă pentru dizolvarea și omogenizarea soluției. Se intro- duce materialul de vopsit. Se adaugă piatră acră. Se amestecă din nou pentru dizolvarea și omogenizarea soluției. Se lasă la cald până când materialul se colorează în nuanța negru dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 4. Pen- tru vopsitul în negru, fructele se fierb în apă 60 minute. Compoziția se lasă din nou la răcit, după care fructele se storc. Se dizolvă calai- canul și piatra acră, ambele bine pisate. Se amestecă pentru dizolvare și omogenizarea soluției. Se introduce materialul de vopsit. Se fierbe 2-3 ore până se obține culoarea neagră dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta B â t c ă, Margareta To m e s c u , 1984) (v. PI. III, 5). BRACTEOLĂ (Bracteolă), bractee mică situată la baza pedicelilor între bractei și floare (exemplu, Juncaceae) (-> FRUNZĂ). BRAD (Abies alba), fam. Pinaceae. Arbore conifer, megafanerofit, mezohidrofit, mezoterm, ombrofil, eurionic (amfitolerant), montan (colinar), alogam, indigen, puțin rezis- tent la ger și înghețurile târzii, ușor vătămat de fum și gazele din atmosferă, întâlnit pe soluri profunde, revene, fertile, în stațiuni adăpostite, la altitudinea de 600-1200 m în Carpații Orien- tali; la 700-1500 m în Carpații Meridionali, cu mare capacitate de extindere în Carpații Occi- dentali: se mai numește brad alb, brad nemeș, baradâu, barâdac, bradâu, brâdac, brâdaicâ, brâdan, brâdișor, brâdoi, brăduleț, brâdoale, bread, buhaci, cepi, hașcă, hăciugă, nemeș, pin alb, porob, porod, sihlă. Genetic, 2n = 24. Ocupă cca 5% din suprafața păduroasă a Ro- mâniei și cca 25% din suprafața totală ocupată de conifere. Fitocenologic, încadrat în Pulmo- nario rubro-Abieti-Fagetum, Fagion. în Antichi- tate simboliza fecunditatea. Din Evul Mediu, este “pomul de Crăciun”. Răspândit în Europa Centrală și de Sud. Lipsește spre Est, în exte- riorul arealului carpatic și spre Nord, dincolo de paralela 55°. Formează păduri pure sau păduri de amestec cu alte specii. Longevitate, până la 700 ani. Descriere. Rădăcină pivotantă, profundă. Tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă până la 50 (60) m, grosime 1-2 (3-4) m, se elaghează bine în masiv. Scoarța netedă în tinerețe, cenușie, uneori cu ritidom solzos, con- ține numeroase pungi cu rășină. Mai târziu for- mează ritidom cenușiu, subțire, solzos. Lemn fără duramen evident, albicios, slab-gălbui sau slab-roșiatic, cu nuanțe albăstrui-cenușii, moa- le, ușor, cu inele anuale vizibile. Coroana dea- să, compactă, cilindrică-piramidală, cu vârful ascuțit la tinerețe și lățită tabular la bătrânețe. Ramurile verticilelor întinse orizontal. Lujerii cenușii-verzui, scurt-păroși, poartă cicatrice netede, circulare, ale acelor. Muguri nerăși- noși, ovoizi, obtuzi, mici, așezați câte 3-5 în verticile. Mugurii terminali au rășină la bază. Frunze aciculare, turtite, uninerve, la vârf ob- tuze sau emarginate, pe fața superioară de un verde mai deschis, pe fața inferioară cu două dungi albicioase, paralele, corespunzătoare stomatelor. Sunt dispuse pectinat, pe două rân- duri. Cad după 6-15 ani. Flori unisexuate; cele femele dispuse în conuri erecte, cilindrice, de 10-20 cm lungime brune roșiatice; cele băr- bătești grupate în amenți groși, gălbui. înflorire, V-VL Polenizare anemofilă. Sămânță gălbuie, concrescută cu o aripă rigidă, trunchiată, brad 71 brad galbenă-roșiatică. Tegumentul conține pungi de rășină cu terebentină frumos mirositoare. Fructifică în fiecare an sau la 2-3 ani. Se- mințele au germinație epigee. Capacitatea de germinație, 30-50%. Plantula posedă 5-6 coti- ledoane. Are creștere înceată la început. Pri- mul verticil de ramuri apare în anul patru. Di- mensiunile se mențin reduse până la 15-20 ani, după care creșterea se activează considerabil până la 100 ani, când arboretele pot produce cantități mari de lemn (10-12 m³/an/ha). Compoziție chimică. Conurile de brad conțin ulei volatil bogat în a-pinen, bor- neol, un alcool, sesquiterpene. Scoarța conține 4-8% tanin, rășină etc. Frunzele conțin ulei volatil format din 1-a-pinen, 1-limonen, 1-ace- tat de bornil, aldehidă laurică, sesquiterpene. Conținutul în substanțe organice al lemnului din album constă din celuloză (54,3%), pentozani (9,3%), lignină (26,5%), acid acetic (1,7%), ex- tracte eterice (5,5%), ceruri, grăsimi (0,23%), iar în duramen constau din celuloză (50,2%), pentozani (8,6%), lignină (26,1%), acid acetic (1,4%), extracte eterice (3,6%), extracte cu apă (7,7%), ceruri și grăsimi (0,42%). Conținutul mineral al lemnului constă din potasiu (22,55%), fosfor (5,04%), calciu (33,04%), mangan (6,17%), fier (0,41%), siliciu (3,71%), sodiu (4,94%) etc. Industrie. Lemnul, durabil în aer, apă, la acțiunea acizilor și alcaliilor, se usucă repede, fără deformări, cu tendință de crăpare. Se frezează greu și așchiază ușor. Se impregnează ușor. Folosit pe scară largă în industria celulozei și mobilei, ca material de construcție, în tâmplărie, la fabricarea instru- mentelor muzicale, fabricarea chibriturilor etc. Din scoarța tânără se extrag substanțe tanante și rășină (rășină de Strassbourg). Taninul se utilizează în tăbăcărie. Din rășină se fabrică terebentina și colofoniul, iar prin arderea in- completă se obține negrul de fum, utilizat ca materie primă pentru prepararea cernelurilor. Din frunze se extrage “esența de brad” folosită la baie, cu rol sedativ și de tonifiere a orga- nismului. Bioterapie. Ramurile tinere, mugurii, frunzele și rășina au importanță în medicina uma- nă și veterinară. Principiile active au proprietăți balsamice, excretoare, stimulante și sudorifice cu rol eupeptic, diuretic, vitaminizat, astringent, anti- diareic, antireumatic, antinevrotic. Utilizate în tra- tamentul afecțiunilor pulmonare, ale aparatului urinar, în faringo-amigdalite, gastroenterite, ano- rexie, debilitate, reumatism. Recoltare. Cetina se recoltează tot timpul anului în parchete unde sunt tăieri. Mugurii (Abietii turiones) se recol- tează primăvara și se supun prelucrării. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor pulmonare, bolilor nervoase și ca diuretic: a) infuzie, din 2 linguri muguri peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere; se beau 2-3 căni pe zi; b) sirop de muguri, preparat din 1 kg muguri la 2 I apă. Se fierbe în clocot 15-20 minute. Se lasă la răcit. La 1 litru soluție se adaugă 900 g zahăr. Se fierbe din nou până dă în clocot. Se trage apoi în sticle mici închise la culoare, se astupă cu dop și se păstrează la rece. La nevoie se folosește diluat în apă minerală sau apă obișnuită; c) sirop din muguri, pregătit prin stra- tificarea într-un borcan de 5 litri a unui rând de muguri și unul de zahăr, până se umple. Se acoperă cu o farfurie și se lasă la soare 5-10 zi- le până se lasă sucul. Se strecoară apoi prin tifon și se dă în clocot; se trage la sticle mici, se închid cu dop; se păstrează la rece. Se folo- sește diluat cu apă. 2. Pentru tratarea nefritei: în cursul unei zile se mestecă și se sug 10-15 g rășină proaspătă. 3. Pentru tratarea faringo-a- migdalitei: în cursul unei zile se mestecă și se sug 20-30 g rășină proaspătă. Procedura se practică până la vindecare. 4. Pentru tratarea anemiei, demineralizării la copii și adulți, caren- țelor minerale la adulți și decalcifiere, tulbu- rărilor dentiției, cariilor, paradontozei, întârzie- rea consolidări oaselor fracturate, osteomielitei rahitismului, adenoiditei, osteoporozei infantile și a bătrânului, dureri de creșteri osoase la copii, tulburări neuromusculare: macerat de muguri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30 picături în puțină apă de 1-3 ori pe zi, în funcție de vârsta subiectului. Se pot lua 50-70 picături pe zi. Picăturile se iau cu 15 mi- nute înainte de masă. Pentru un tratament efi- cace se fac și asocieri cu alte macerate: brad cu mesteacăn, pentru osteocondrită infantilă, întârzieri în creștere, rahitism, carii dentare, carențe minerale, fracturi, osteomielite. Se iau 30 picături macerat muguri de brad înainte de micul dejun și masa de seară, 30 picături ma- cerat muguri mesteacăn, înainte de masa de prânz; macerat de muguri de brad plus macerat de muguri de mesteacăn plus macerat de ra- muri de măceș. Pentru rinofaringite recidivante la copii, traheobronșite și ca stimulator al creșterii, se iau 30 picături macerat de muguri brahiblaste 72 brasicacee ele brad înainte de micul dejun, 30 picături macerat de muguri de mesteacăn și 30 picături macerat de ramuri tinere de măceș înainte de masa de seară etc. (F. Piteră, 2000) Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: decoct, din 1 kg ramuri tinere de brad la 31 apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie. Se stă în cadă 15-20 minute. 2. Pentru tra- tarea nevrozei cardiace: băi cu esență de brad înainte de culcare. Se pun 10 g esență la o baie. Se face o cură de 20 băi. 3. Pentru tratarea larin- gitei acute și cronice: inhalație, cu câteva picături ulei de brad și levănțică, în apă fierbinte. Proce- durile se fac dimineața și seara. 4. Pentru răni: alifie, pregătită din rășină și ceară de albine, unt proaspăt. Se încălzesc și se amestecă până se obține o pastă omogenă. Se ung părțile afectate. Medicină veterinară. Uz intern. în gastroente- rite, anorexie, debilitate: a) infuzie, din 1 kg rămu- rele tinere uscate peste care se toarnă 10 I de apă clocotită și lăsată să-i scadă temperatura până la 80° C. Se lasă acoperită 4-5 ore. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 1 kg rămurele tinere uscate la 10 I de apă. Se fierbe 60 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 5-10 I; lâ vițeii de 3 săptămâni li se administrează 11; animale mijlocii (ovine, ca- prine, porcine), 2-3 I; la purcei și miei, 0,250-0,500 I; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,100-0,200 I. Mărirea dozelor poate duce la intoxicații. Principiul toxic este terebentina. Simp- tome: febră, colici, tremurături musculare, consti- pație urmată de diaree apoasă și hematurie. Se intervine cu administrare de lapte, decoct de in, purgative saline, infuzie de tei, cărbune, trata- ment simptomatic și tonice cardiace. Apicultură. Furnizează albinelor culesul de polen, mană și propolis. Culesul de mană se face din iunie până în septembrie Producția miere-mană, 40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mare. Protecția mediului. Asigură un „contror eficient al infiltrării apei în sol și al scurgerilor pe versanți. Purifică aerul atmosferic. Consolidează la vânt arboretele de molid și fag. Ameliorează solul prin litiera sa afânată, bogată în elemente minerale. Manifestă capacitate apreciabilă de modificare a fitoclima- tului intern, care este umbros, răcoros, cu variații termice mult diminuate, ferit de curenți de aer puternici. Ameliorează solul, structurându-l ca humus de tip mull, prin sistemul radicular de penetrare la mari adâncimi, de unde vehiculează cantități apreciabile de elemente minerale și apă, la care se adaugă litiera bogată, afânată, ușor alterabilă. Ornamental, indicat pentru parcuri și grădini publice din zonele montane și deluroase. Se plantează izolat, în grupuri și masive întinse. Decorativ prin coronament, frunze, conuri. înmul- țire prin semințe, butași, altoire (v. PI. IV, 1). BRAHIBLASTE, MICROBLASTE BRAHISCLEREIDE -> SCLEREI- DE BRASICACEE (Brassicaceae) sin. CRUCIFERE (Cruciferae), familie care cuprin- de cca 4000 specii plante dicotiledonate erba- cee, mai rar subfrutescente sau lemnoase. Ma- joritatea răspândite în regiunea temperată din emisfera nordică. Multe specii sunt anuale, altele bienale sau perene. Rădăcină pivotantă. Tulpină simplă sau ramificată. Frunze alterne, simple de diferite forme, palmat sau penat compuse nestipelate. Inflorescențe racemoase simple sau compuse. Flori bisexuate (herma- frodite), tetramere, actinomorfe, rar zigomorfe; caliciul din 4 sepale libere, dispuse în 2 cicluri; corolă dialipetală, într-un singur ciclu; andro- ceul din 6 stamine, 2 externe mai scurte și 4 interne mai lungi, cu glande nectarifere la bază gineceul bicarpelar, cu ovar superior bilocular datorită unui perete fals (repelum). Formula florală: rar -i-K₂₊₂ C₄ A₂₊₄ G₍₂₎. Polenizare entomofilă. Fruct silicvă sau siliculă. Sămânță aproape lipsită de endosperm, cu testa adesea mucilaginoasă. Conțin uleiuri eterice, glicozizi. Specii cultivate cu valoare alimentară, medici- nală, meliferă, ornamentală, furajeră. Flora spontană și cultivată a României conține 190 specii aparținând la 59 genuri: Sisymbri- um, x = 7; Descurainia, x = 7; Alliaria, x = 7; Arabidopsis, x = 5; Myagrum, x = 7; Isatis, x = 7; Bunias, x =7\ Erysimum, x = 7, 8; Syrenia', Hesperis, x= 6, 7, 12, 13; Cheiranthus, x= 7; Matthiola, x = 6, 7; Chorispora-, Euclidium, x = 7; Barbarea, x = 8; Rorippa, x = 8; Armo- racia, x = 8; Nasturtuium, x = 8; Cardamine, x = 7, 8,10; Cardaminopsis, x = 8; Tirrifis, x= 6, 8; Arabis, x = 4, 7, 8; Aubrieta; Lunaria-, Pelta- ria, x= 7; Alyssoides; Alyssum, x = Q; Lobularia; Berteroa, x - 8; Clypeola-, Schivereckia; Draba, x = 8; Petrocallis, x = 7; Cochleria, x = 6, 7; Kernera, x = 8; Camelina, x = 6, 10; Neslia, x = 7; Capsei la, x = 8; Hutchinisia, x = 6; brasicasterol 73 brădișor Hymenolobus, x=6; Hornungia, x = 6; Teesda- Ha, x = 6; Thlaspi, x = 1; Aethionema, x = 8; Iberis, x = 7,8,9,11; Biscutella, x = 9; Cardaria, x = 8; Lepidium, x = 8; Coronopus, x = 8; Conringia, x = 7; Diplotaxis, x = 7,11; Brassica, x = 8, 9, 10, 11, 19; Sinapis, x= 9, 12; Eruca, x = 11; Erucastrum, x = 8, 15; Cakile, x = 9; Rapistrum, x = 8; Crambe, x = 15; Calepina, x = 7; Raphanus, x = 9. BRASICASTEROL FITOSTE- ROLI BRĂDET (Abieta), grupă de formații păduroase zonale, cuprinzând arborete pure de brad și amestecuri cu alte specii, ca fag, molid, pin silvestru,, gorun ș.a. Flora erbacee însoți- toare este caracteristică și indicatoare condițiilor staționale, reprezentată prin Asperula-Oxalis, Luzula albida-Heracium transsilvanicum, Vacci- nium. Formații: brădet pure (Abieta) conțin tipu- rile brâdet cu flora de mull, brădet cu Festuca, brădet cu floră acidofilă; brădet-făgete (Abie- ta-Fageta) conține tipurile brădet-făgete cu floră de mull, brădet făgete cu Rubus, brădet-făgete cu Festuca, brădet-făgete cu floră acidofilă; bră- det amestecate (Abieta-Fageta composita), formată din fag, gorun, carpen, tei pucios, paltin de munte, pe dealuri (I. I a n c u , 1982). BRĂDIȘOR (Huperzia selago), fam. Lycopodiaceae. Plantă erbacee, criptogamică, perenă, camefită, cosmopolită, mezofită, hidro- fită, microtermă, acidofilă, sciafilă, prezentă în lanțul carpatic prin pădurile umbroase, puțin umede, prin turbăriile submontane și montane, în jnepenișuri și locuri înierbate din regiunea subalpină și alpină; se mai numește brăduț, chedica-ursului, cornișor, cornișor de munte, la- ba-ursului, natote, netoată, noatătă, părul por- cului, pedecă, piedica ursului, pedicuță, șoldină, struțișor. Genetic, 2n-cca 90, 264, 272. Fitoce- nologic, încadrată în Centrario-Loisleurion, Car. Vaccinio-Picetalia. Răspândită în Europa, Asia, America, Oceania (Noua Zeelandă), Australia (Tasmania). Utilizată ca plantă medicinală de către daci care o numeau braduteia, brădiel, brăduțel (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Ei o foloseau la durerile de cap, căderea părului, ca insecticid contra păduchilor etc. Descriere. Rădăcini adventive. Tulpină scundă, de 3-35 cm, ascendentă. Frunze liniar-lanceolate, acuminate, rigide, apropiate, acoperind complet tulpina, alipite de ea. Sporangi reniformi, așezați la baza frunzelor, la mijlocul ramurilor. Maturi- tatea sporilor, VII-X. Compoziție chimică: păr- țile aeriene conțin 7 alcaloizi din care lycopodina și selagina sunt foarte toxice și îi sunt carac- teristici, flavone, o formă de nicotină etc. Bio- terapie. în unele zone din țară planta a fost și este utilizată de medicina tradițională în tratarea unor afecțiuni: calculoză renală și vezicală, al- coolism, tabagism, dermatite, eczeme, psoria- zis, calviție. Printre principiile active unele sunt toxice, mai ales lycopodina și selagina. Mare atenție la folosire. Recoltare. Părțile aeriene (Huperzii herba) se recoltează fără spice, în iulie-august. Se usucă la umbră, în strat subțire. Pentru spori, spicele se adună înainte de ma- turitatea lor. Se usucă la soare, apoi se scutură în cameră unde nu există curent. Produsul obți- nut se cerne prin sită. Medicină umană. Folosit empiric în tratarea diferitelor boli. Uz intern. 1. Pentru tratarea calculozei renale, vezicale, ca diuretic și purgativ: decoct, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă la răcit 20-25 minute. Se strecoară. Se bea o cană (200 ml) fracționat în cursul unei zile. 2. Pentru combaterea fumatului și alcoolismului: a) decoct, din 1 lingură sporange uscat mărunțit la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă acoperit pentru răcit 20 minute. Se strecoară. Se bea o cană (200 ml) în cursul unei zile; b) tinctură și extractul apos din plantă, preparate în farmacie, au efecte similare. 3. Pen- tru tratarea litiazei renale, litiazei vezicale, ca diuretic și laxativ: decoct în vin, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită la 1 I de vin. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă acoperit pentru a se răci. Se strecoară. Se bea fracționat în cursul unei zile. Uz extern. 1. în dermatite, eczeme și „opă- reli“ la copii: pudra, constând din sporii recoltați de la plantă, se presară pe locurile afectate. Sunt nehigroscopici. La copii se folosesc în loc de talc. 2. Pentru tratarea psoriazisului: decoct, din 20 g părți aeriene de plantă la o cană (200 ml) de apă. Se fierbe 10 minute la foc moale. Se răcește până la călduț. Se aplică comprese pe zona afectată. 3. Pentru creșterea părului: decoct, din 2 linguri plantă uscată și mărunțită și 2 linguri sporangi la 1 1 de apă. Se fierbe până scade la jumătate. Se lasă la răcit 20 minute. Se stre- coară. Se spală pe cap; pentru același scop se poate folosi tinctură preparată în farmacie. Se tamponează părul la rădăcină, după ce în prea- labil a fost spălat și uscat (v. PI. IV, 2). brâncă 74 brândușă de nisip BRÂNCĂ (Lobaria pulmonaria), fam. Stictaceae. Lichen corticol (prezent pe scoarța copacilor), rar lignicol și saxicol, întâlnit din regiunea dealurilor până în cea subalpină. Descriere. Tal foliaceu, lobat, încrețit, mare până la 40 cm. Lobii cu capetele ușor colțuroa- se. Fața superioară mai mult sau mai puțin lucioasă, verde sau verde-brunie, adânc-reti- culat-faveolată. Marginea cu sorale albe-găl- bui. Fața inferioară pâsloasă, brună, brun-des- chisă cu porțiunile convexe, albe, nude. Apotecii cu discul brun-roșcat, așezate margi- nal sau dispersate pe tal. Medicină umană. Principiile active din tal au proprietăți pectorale și emoliente. Utilizat în astm bronșic, tuse, alte afecțiuni pulmonare: infuzie, din 1 linguriță tal uscat și mărunțit la o cană (250 ml) peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea conținutul a 2 căni pe zi (diminea- ța și seara). Medicina populară îl recomandă în tratarea brâncii (umflături ale mâinilor). BRÂNCUȚĂ (Sisymbrium officina- le), fam. Brasicaceae. Plantă erbacee, anuală sau bienală, terofită, xeromezofită spre mezofi- tă, mezotermă, acid-neutrofilă, întâlnită în lo- curi ruderale, necultivate, lângă drumuri: se mai numește bubolnic, buruiană de răul-băieți- lor, frunza-voinicului, iarba-voinicului, micsan- dre sălbatice, muștar alb, sâmcuță, răpită, us- turoiță. Genetic, 2n = 14. Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea, Car. Sisymbrion. Răspândită în Europa, vestul Asiei. Descriere. Rădăcină fusiformă. Tulpină erectă, ramificată, păroasă, mai ales în partea inferioară unde perii sunt rigizi și îndreptați în jos, înaltă de 40-80 (100) cm. Frunze superioare îngust-lan- ceolate sau trifidate, cele tulpinale inferioare și mijlocii ovat-triunghiulare, penat-sectate, pețio- late, păroase. Flori galbene deschis, scurt-pe- dicelate, grupate într-un racem; caliciu cu se- pale erecte, pubescente; corolă cu petale oblanceolate; androceu din 2 stamine scurte cu glande nectarifere la bază; gineceu cu ovar sesil și stigmat asemănător unui disc, slab bilo- bat. înflorire, V-IX. Fructe, silicve pubescente, alipite de axa racemului. Semințe mai mult sau mai puțin ovoide, turtite, netede, brun-roșcate, uniseriate. Bioterapie. Partea aeriană a plan- tei și semințele au importanță în medicina uma- nă tradițională etnoiatrică. Principiile active au rol antiinflamator, emolient, antimicrobianuarie Conține, ca și muștarul, sinigrozidă. Folosită în tratamentul erizipelului, tusei, răgușelii, gutu- raiului, faringitei, iar la copiii mici împotriva coli- cilor. Recoltare. Partea aeriană (Sisymbrii her- ba), frunzele (Sisymbrii folium) se recoltează în perioada înfloritului, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Semințele (Sisymbrii semen) se recoltează la maturitatea fiziologică. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea tusei de diverse etiologii, răgușelii, atoniei faringiene, combaterea scorbutului: in- fuzie, din 1 linguriță plantă proaspătă bine mă- runțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară și se îndulcește cu miere. Se bea încet, cu înghițituri rare. Redă vocea artiștilor și dascălilor. 2. Pentru tratarea afoniei (dispariția vocii) și răgușelii: sirop, pregătit din fierberea plantei în sirop simplu. Se bea câte un păhărel de trei ori pe zi (dimineața, prânz și seara), după mese. 3. Pentru tratarea tusei, răgușelii, guturaiului, faringitei, colicilor la copiii mici: a) infuzie, din 2 g frunze uscate sau mărunțite sau 2 g semințe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea câte un păhărel dimineața, prânz, seara; b) decoct, din 2 g frunze uscate și mărunțite sau 2 g semințe la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea câte un păhărel dimineața, prânz, seara. Se mai poate folosi extractul fluid, extractul uscat și tinctura. BRÂNDUȘĂ DE NISIP (Meren- dera sobolifera), fam. Liliaceae. Plantă erba- cee, perenă, geofită, mezofită, moderat ter- mofilă spre termofilă, neutrobazofilă, întâlnită pe nisipurile cordonului litoral. Specie ocrotită prin lege. Genetic, 2n = 54. Fitocenologic, încadrată în Armerion maritimae. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Bulbotuberul acoperit cu o tunică brună, din care, în timpul înfloririi, pornesc trei prelungiri stolonifere; cea mediană mai lungă are, subapical, fixată planta floriferă, cele laterale formează tulpini sterile. Tulpină înaltă de 8-20 cm. Frunzele liniar-lan- ceolate, lungi de 6-15 cm, late de 3-5 mm, apar o dată cu florile. La început mai scurte decât axa florilor, mai târziu, prin creștere, de- vin mai lungi decât acestea. Flori roz-liliachii, brândușă de primăvară 75 brândușă de toamnă de obicei solitare, alteori câte 2-3; perigon cu foliole libere, sagitate la bază, dispuse pe un- guicule filiforme; androceul din 6 stamine cu filamentul staminal fixat la baza foliolei perigo- niale și purtând antere alungit-eliptice; gineceul cu ovartrilocular, cu 3 stilodii filamentoase libe- re terminate cu câte un stigmat subcapitat. înflorire, IV. Fruct, capsulă septicidă. Semințe subglobuloase. BRÂNDUȘA DE PRIMĂVARĂ (Crocus vernus), fam. Iridaceae. Plantă erba- cee, perenă, înaltă de 15-35 cm, geofită, mezo- fită, hechistotermă (criofilă), acidofilă, întâlnită prin poieni, fânețe, pășuni, tufărișuri, rariști de pădure, de la câmpie până în zona subalpină; se mai numește brândușă de munte, brândușă albastră, brânduși, nuscea, șofran, șofran de primăvară ș.a. Genetic, 2n = 8, 10, 16, 18, 19, 20, 22, 23. Fitocenologic, încadrată în Triseto-Polygonion, Potentillo-Nardion, Fa- gion, Piceion (fig. 26). Răspândită în Europa. Descriere. Rădăcină fasciculată. Bulbotuber acoperit cu tunici membranoase, subțiri. Frunze liniar-lanceolate, pe fața inferioară cu nervura mediană albă. Spat unifoliat. Flori liliachiu-violacee sau violacee, sub vârf, închis-violaceu maculate; perigon cu tub lung de 12 cm, cu 6 lacinii concave, alungit-obovate; androceu din 3 stamine; gineceu cu ovar infe- rior, stil lung, galben, stigmat mai lung Fig. 26. Brândușă de primăvară (Crocus vernus). decât staminele, dilatat spre vârf, galben, înflorire, lll-IV. Fruct, capsulă triloculară, poli- spermă. Semințele globuloase. Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mică. Ornamental. Indicată pentru masive arborescente din parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori. Se înmulțește prin bulbotuberi. BRÂNDUȘĂ DE TOAMNĂ (Col- chicum autumnale), fam. Liliaceae. Plantă er- bacee, perenă, geofită, mezofită spre me- zohidrofită, mezotermă, slab-acid-neutrofila, caracteristică pentru fânețe, poieni, livezi din zona de deal și munte, cu umiditate suficientă, dar fără apă stagnantă, pe soluri luto-nisipoa- se; se mai numește bâlură, blândușcă, cea- pa-ciorii, crinul-mâții, ghicitoare, gâgâțele, jio- rele de toamnă, ruscea de poiană, șofran. întâlnită pe teritoriul județelor Cluj, Sălaj, Mara- mureș, Covasna, Harghita, Brașov, Prahova, Dâmbovița, Argeș, Vâlcea, Gorj, în nordul Mol- dovei, Bucovina. Fitocenologic, încadrată în Molinietalia, Danthonio-Brachipodion. Ocrotită prin lege. Răspândită în Europa. Descriere. Bulbotuber ovoidal, voluminos, lung de 4-5 cm, gros până la 3 cm, cu tunici externe aproape negre, prelungite într-un gât lung, în partea inferioară cu numeroase rădăcini adventive, fi- liforme, scurte (1-2 cm), iar spre vârf cu 3-5 muguri. Frunze lanceolate, glabre, erecte, cu nervațiune paralelă, una din ele mai groasă și cu vagină (25-40/3-3,5 cm); apar primăvara de timpuriu și se veștejesc la sfârșitul lui august Flori violacee, mari, lungi de 20-30 cm, apar toamna după vestejirea frunzelor, câte 1-3 la fiecare bulbotuber; perigon cu 6 foliole lanceo- late până la ovate, lungi de 4-6 cm; androceu cu 6 stamine mai scurte decât perigonul, antere galbene; gineceu cu stigmate lung-decurente, îndoite, papiloase. înflorire, IX-X. Fruct, cap- sulă mare (3-4/3 cm), umflată, se formează pri- măvara prin luna mai și ajunge la maturitate în sept., când devine brună. Se deschide prin trei linii longitudinale. Semințe sferice, brun-negri- cioase. Compoziție chimică. Semințele conțin alcaloizi (0,30-0,60%), între care predomină colchicina și alții similari notați cu A, B, C, D, E, F etc.; alcaloidul F este un desacetil-metil-col- chicină; glicozizi etc. Industrie. Din semințe se extrage colchicina, utilizată în cercetările de genetică pentru provocarea poliploidiei la brândușă de toamnă 76 brândușă de toamnă plante și în medicină pentru tratarea unor boli. Are acțiune mitoclazică. Bioterapie Plantă cu importanță pentru medicina umană și veteri- nară cultă și etnoiatrică. Cunoscută încă din Antichitate, datorită toxicității sale. în Evul Me- diu arabii o foloseau în tratarea gutei. în 1820, medicul englez Williams constată că semințele ei produc aceleași efecte ca bulbul. Principiile active mai importante din bulb și semințe sunt colchicina, demecolcina, tiocolchicorida. Se mai remarcă zahărul și acidul galic. Farmacodi- namic: principiile active au acțiune antigutoasă și anticanceroasă; au efect depresor asupra terminațiilor nervoase și totodată analgezic. Stimulent al peristaltismului intestinal. Col- chicina se acumulează ușor în organism și se elimină încet. Absorbită pe cale orală, străbate ciclul enterohepatic și se fixează în majoritatea țesuturilor, dar mai ales în mucoasa intestinală, ficat, rinichi, splină. Nu se fixează în miocard, plămâni și mușchii scheletici. Eliminarea se face prin fecale și urină. Acționează asupra diviziunii cariochinetice. Oprește mitozele în stadiul de metafază, determinând dublarea nu- mărului de cromozomi. Tratarea celulelor vege- tale cu calchicină favorizează poliploidia. Re- zultă celule gigantice cu un număr multiplu de cromozomi. La celula animală și umană oprește diviziunea celulară în stadiul metafazic. Este utilizată în tratamentul leucemiilor, puseelor de gută acută și subacută, reumatismului cronic. Mărește secreția biliară, intestinală și urinară. Este contraindicată în nefrite. Demecolcina, este de 10 ori mai activă decât colchicina, și este mai puțin toxică. Utilizare majoră în neoplasm. Acțiune inhibitoare a diviziunii celulare în lim- fopatii maligne, carcinoame dermice. Intervine citostatic. Tiocolchicozida este activă în tratamentul ascitei, al periplegiilor spastice și al fenomenelor de rigiditate (Em. G r i g o r e s c u, I. Ciulei, Ursula Stăneseu, 1986). Recol- tare. Bulbul (Colchici bulbus) se recoltează toamna după încetarea vegetației sau primăvara până la pornirea în vegetație. Semințele (Colchici semen) se obțin prin culegerea capsulelor, când au culoarea albi- cioasă cu un început de brunificare spre vârf. Recoltarea lor se face în august. Capsulele se usucă la soare puse pe prelate, pe timp urât se țin în camere încălzite, bine aerisite. Se lopă- tează zilnic, pentru o uscare uniformă. Capsu- lele uscate se bat într-un sac, apoi se cern prin site cu ochiuri de 2-3 mm. Cele rămase se desfac cu mâna. După vânturare, semințele se lasă la soare 1-2 zile pentru uscare. Se amba- lează în saci de hârtie. Se păstrează în camere uscate. Uscarea artificială, la 50° C. Conținutul în alcaloizi este mai constant în semințe. Medi- cină umană. Colchicina se administrează bol- navilor de gută sub formă de comprimate, aso- ciate cu milurit. Dozele se prescriu de medic. Profilactic, cu trei zile înaintea unor intervenții chirurgicale, bolnavilor de gută li se adminis- trează câte 1,5 mg colchicina. în această doză (1,5 mg) dă rezultate foarte bune în tratamentul morbului lui Behcet. Colchicina intervine bine și în boala Hodgkin. Experimental s-a aplicat în terapia anticanceroasă. Empiric, florile se folo- sesc extern pentru tratarea reumatismului, de- gerăturilor și grăbirea vindecării rănilor. Cu de- coctul plantei se spală pe cap pentru creșterea părului. Medicină veterinară. Colchicina se recomandă prin prescripție medicală. Ingerată în cantități mari devine toxică; laptele devine și el toxic. Se intervine prin administrarea de lap- te, apă cu albuș de ou, apă cu tanin (5-10%), apă cu tinctură de iod (5 g tinctură de iod la 1 I apă), mucilagiu de altee, clisme cu cloral-hidrat și tonice cardiace (E. Neagu,C. Stătescu, 1985). Empiric, în unele zone ale țării, decoctul din semințe sau bulbi este folosit la trata- rea animalelor de râie. Corpul animalelor se spală cu soluția obținută. Are rol antiinflamator și analgezic, efectul antiscabios este puțin pro- babil. Uneori, decoctul plantei este utilizat și în tratarea porcilor de rujet. Decoctul, în doze mici, se administrează în mâncare. Are acțiune antiinflamatoare și analgezică. Științific, nu es- te recomandată în tratarea acestei boli din cau- za toxicității sale (Igeborg Bogdan, 1989). Toxicologie. Planta este foarte toxică în stare verde și uscată. Toxicitatea este dată de col- chicina. Doza mortală pentru bovine este de 8-10 g frunze proaspete/kg greutate sau 2-3 g frunze uscate/kg. La om doza mortală este de 0,005-0,006 g colchicina sau 5 g semințe. Lap- tele animalelor (vaci, capre, oi) care au consu- mat această plantă este toxic pentru consu- matori. Intoxicația la om se manifestă după 2-6 ore de la ingerare și constă din senzație usturătoare în gură și faringe, sete accentuată urmată de vome, diaree cu colici, retenție uri- nară, deshidratare pronunțată, paralizie, opri- rea respirației, moartea. Intoxicația la animale apare după 2-48 ore de la ingerarea plantei și constă din salivație abundentă, gastroenterită, brândușă galbenă 77 brebenel violente dureri abdominale, balonări, enterită hemoragică, anurie, paralizia centrului respi- rator bulbar (ce poate apare între prima și a șasea zi de la intoxicație) și moartea. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează al- binelor culesul de nectar și polen, în lunile august-octombrie Cantitatea de nectar, 0,03-0,06 mg/floare. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Atenție! Planta poate fi ușor confundată cu brândușa (Crocus banaticus Gay). Ultima spe- cie are frunzele mai înguste și posedă numai 3 stamine în floare. Ornamental. Cultivată ca plantă decorativă în parcuri și grădini, în gru- puri risipite pe peluze, printre arbuștii plantați mai rar. Preferă soluri adânc lucrate, drenate, îngrășate și puțin umede. înmulțire prin bulbo- tuberculi (v. PI. IV. 3). BRÂNDUȘĂ GALBENĂ (Crocus flavus), fam. Iridaceae. Plantă erbacee, pere- nă, înaltă până la 26 (30) cm, geofită, mezofită, termofilă, acid-neutrofilă, întâlnită în sudul țării, prin poieni, tufărișuri, rariști de pădure, plantații Fig. 27. Brândușă galbenă (Crocus flavus). de salcâm, uneori pe lângă calea ferată, în regiunea de câmpie și dealuri. Se mai numește brândușă galbenă de primăvară, brănduși, șo- fran galben, șifrănel galben ș.a. Genetic, 2n = 8. Fitocenologic, încadrată în Festu- co-Brometea, Seslerio-Festucion pallentis (fig. 27). Descriere. Răspândită în Europa de Sud-Est. Rădăcini fasciculate. Bulbotuber ovo- idal sau globulos, acoperit cu 2-3 tunici brune, cea internă prelungită în teaca bruniu-roșcată. Frunze 2-10, lineare, lungi de 20-30 cm, late de 2-6 mm, cu o dungă longitudinală albă, pe fața inferioară, brumării; apar o dată cu florile. Flori galbene-aurii, cu tubul cilindric până la bulbotuber; perigon infundibuliform, ușor cam- panulat, format din 6 foliole oblanceolate; an- droceu din 3 stamine, cu filamente lungi de 5 mm, antere ascuțite terminal; gineceu cu ovar inferior, trimuchiat, stil terminat cu un stigmat trifidat, galben-auriu, mai scurt de- cât staminele. înflorire, (II) lll-IV. Frunzele și florile, înainte de a se etala, sunt protejate de două sau mai multe teci albe, membranoase. Fruct, capsulă alungită, prevăzută cu 3 șanțuri și rostru filiform. Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mică. Ornamental. Indicată pentru marginea masivelor arborescente, gazon înflo- rit din parcuri și grădini publice. Utilizate ca flori tăiate pentru apartamente. Decorativă prin flori, înmulțire prin bulbotuberi. BREBENEL (Corydalis cava sin. C. bulbosa), fam. Papaveraceae. Plantă er- bacee, perenă, geofită, heliosciadofită, uneori sciadofită, mezofită, mezotermă, amfitolerantă la pH, întâlnită în păduri luminoase, margini de pădure, livezi, din regiunea de câmpie până la cea montană; se mai numește breabăn, brebecea, brebenel alb, brebenel roșu, breberi, floarea-Sângeorgiului, grebenei albi, grebenei roșii (fig. 28). Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, Car. Fagetalia. Răspândit în Europa, Asia Mică, Caucaz. Descriere. Rădăcini mici, fili- forme, pornite dintr-un tubercul mai mult sau mai puțin sferic, gol, rar masiv. Tulpină erectă, cărnoasă, glabră, verde sau brun-roșiatică, înaltă de 10-30 cm. Frunze (2), biternate, cu foliole invers-ovate, glabre, pețiolate. Flori pur- purii, roșii-violete, albe-gălbui, rar roșii-brune, cu pinteni, mirositoare, grupate în racem sim- plu, erect. înflorire, IV-V. Fruct, capsulă. brebenel 78 briofite Fig. 28. Brebenel (Corydalis bulbosa): 1 - planta întreagă; 2 - secțiune prin floare; 3- racem fructifer. Semințe negre, sferice, cu apendice cărnos. Compoziție chimică. Tuberculii conțin până la 5% alcaloizi, din care cei mai importanți pentru medicină sunt bulbocapnina și coridalina. Alca- loizii au structură aporfinică. Bioterapie. Bulbii speciei sunt folosiți în medicina umană. Alca- loidul coridalina are proprietăți narcotice asu- pra animalelor poikiloterme (cu sânge rece). Alcaloizii aporfinici (glaucina, bulbocapnina, coridina, izocoridina) au acțiune adrenalitică. La om, acțiunea alcaloidului bulbocapnina este asemănătoare scopolaminei, pur simptomati- că, salutară pentru pacient. Paralizează nervii motori și inversează efectul hipertensor al adrenalinei. Intervine favorabil în parkinso- nism, paralizii însoțite de stări de agitație, în tremurături de origine cerebrală și hemiplegii. Acționează pozitiv în tratamentul coreei minor. Infuziile și decocturile sunt mai eficiente decât alcaloizii, în stare de substanță pură. în me- dicina empirică bulbii plantei se folosesc în afecțiuni ale sistemului nervos central, afecțiuni hepatobiliare, ca antihelmintice, emenagoge, antimicrobiene. Recoltare. Bulbii (Corydalidis tuber) se recoltează la sfârșitul perioadei de vegetație. Se scot din pământ cu sapa sau cazmaua. Se usucă în strat subțire, în pod acoperit cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. 1. Pentru tratarea parkinsonismului, paraliziilor însoțite de stări de agitație, hemiplegiilor, tulburărilor nervoase de origine vestibulară: preparate cu bulbocap- nina, în doze de 0,05-0,2 g pe zi. Adminis- trarea se face pe cale orală sau injectabilă. 2. Pentru tratarea afecțiunilor sistemului nervos central, afecțiunilor hepatobiliare, helmintozei, ca emenagog și antimicrobian: infuzie, din 10 g bulbi peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea câte un păhărel de trei ori pe zi. Alcaloidul bulbocapnina este utilizat în clinicile de boli nervoase. Acționează asupra sistemului ner- vos central ca anestezic, provocând o imobi- litate catatonică. Apicultură. Florile oferă albi- nelor culesul de nectar și polen pentru stimularea și dezvoltarea familiilor lor. Can- titatea de polen, 0,03-0,1 mg/floare. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mică. BRIOFITE (Bryophyta), plante auto- trofe avasculare, cu gametangi și sporangi, în- tâlnite în locuri umede secundar acvatice, la latitudini și altitudini diferite, în toate regiunile geografice ale Terrei; sin. musci, muscinee, mușchi. Mărimea variază între 1 și 50 cm. Cor- pul vegetativ poate fi cu tal (gametofit tăios) sau tal cormoid (gametofit cormoid). La formele pri- mitive, eutalul, este lipsit de frunzișoare (Mar- chantiales), iar la cele evoluate cu frunzișoare diferențiate (unele Jungermanniaies). Descrie- re. Talul cormoid are o tulpiniță acoperită cu frunzulițe (Hepatice, mușchi frunzoși). Ramifi- cația este dicotomică, monopodială, rar simpo- dială. Creșterea se face prin celule inițiale bi și trivalente. Anatomic talul posedă o epidermă puțin diferențiată, fără stomate, excepție Mar- chantia, cu celule slab cutinizate, un parenchim asimilator, uneori puternic diferențiat, în celulele căruia se află cloroplaste cu clorofilă b și amidon intraplastidial; țesuturile mai profunde au rol de înmagazinare. Formele evoluate au celule cu rol de susținere, iar la unele specii există, axial, un fascicul de elemente conducătoare, constând dintr-un parenchim conducător. Frunzișoarele briofite 79 brunișor sunt simple, sesile, excepțional cu teacă (Polytrichum), cu sau fără nervură, diferite ca formă, cu creștere determinată, dispuse în ortostihuri sau serii elicoidale. Aparatul vegetativ și protonema se fixează de substrat prin rizoizi de origine epidermală. La speciile cu elemente conducătoare, pe lângă funcția de fixare îndeplinesc și funcția de absorbție a apei cu substanțele minerale. înmulțire vegetativă, prin fragmente de tal și protonema, prin ramuri - în urma morții părții bazale a talului - și propagule unicelulare sau pluricelulare. Pro- pagulele se formează în mici coșulețe circulare sau lenticulare, în partea superioară a talului. Reproducere sexuată prin formarea de organe sexuale numite gametangi, reprezentate de anteridie (masculă) și arhegon (femei). Anteri- dia este de formă sferică sau eliptică, scurt-pe- dicelată. Peretele este alcătuit dintr-un strat de celule. în interior se află celule; din fiecare rezultă câte doi anterozoizi de forma unor spi- rale, cu doi flageli inserați subapical. Repre- zintă elementele sexuale mascule. Arhegonul are de obicei forma unei butelii cu gâtul de diferite lungimi. Se formează dintr-0 celulă epi- dermică, rar cu origine endogenă. Conține o singură oosferă deasupra căreia se află celula ventrală a canalului. Gâtul arhegonului este plin cu celule. La maturitate, pereții despărțitori dintre celulele canalului și celula ventrală se gelifică. Celulele devin o masă gelatinoasă, permițând pătrunderea anterozoizilor în oosfe- ră. Fecundarea este favorizată de apa de ploa- ie sau rouă, care antrenează anterozoizii de la locul de formare la arhegon. Drumul către arhe- gon este indicat chimiotactic prin secreția de către acesta a anumitor substanțe organice (albuminoide la Hepatice, glucide la mușchii frunzoși). Ambii gârneți sunt haploizi. Din uni- rea lor rezultă un zigot diploid. Zigotul se divide, mitotic. Se formează un masiv de celule în interiorul arhegonului care diferențiază: sporo- gonul, constituit din picior incolor ce pătrunde în gametofit și absoarbe substanțe nutritive; seta (uneori lipsește), care conduce substan- țele nutritive de la picior la capsulă; capsula, cu morfologie diferită, în care se formează sporii haploizi. Seta contribuie la dispersarea sporilor la distanțe mai mari. Dispersarea sporilor varia- ză în funcție de specie. Prin germinare, sporii dau naștere la protonema care este parte com- ponentă a gametofitului. Pe protonema se dife- rențiază rizoizi de fixare (pe partea inferioară) Fig. 29. Ciclul vital la mușchiul de pământ (Polytrichum commune): R- diviziunea reducțională; n- haploid; 2n- diploid. și muguri (pe partea superioară),care diferen- țiază corpul vegetativ propriu-zis. Ciclul vital se caracterizează printr-o alternanță de generații tipică, cu predominarea gametofitului asupra sporofitului (fig. 29). Fitogenetic, indicatori bio- chimici și citologici dezvăluie afinități genetice cu cloroficeele. Probabil își au originea într-un grup de.alge verzi străvechi necunoscut, la care predomina generația gametofitică (Lucia L u n g u , 1983). La formele actuale există mai multe trunchiuri filetice cu rangul de clase: An- thocerotatae, Hepaticatae, Bryatae (Musci). Ca vechime, din Devonian au fost identificate fosile izolate, din Mezozoic și Terțiar au fost puse în evidență fosile asemănătoare speciilor actuale. Importanță. Rol ecologic important în diferite asociații și formațiuni vegetale. Mențin echilibrul biologic în natură. Sporesc pătura de humus pe stânci, produsă mai întâi de licheni, pregătind instalarea plantelor cormofite. Turba produsă de Sphagnum în asociație cu alți mușchi și specii de cormofite constituie materia primă pentru obținerea de gudroane, fenoli, prepararea nămolului terapeutic sau utilizată în agricultură ca îngrășământ organic. Turba con- servă bine polenul fosil, după care se poate reconstitui vegetația din anumite perioade isto- rice. BRUNIȘOR (Cantharellus lutes- cens), fam. Cantharellaceae. Ciupercă mico- rizantă, comestibilă, întâlnită în regiunea brunisor 80 brustur montană pe solurile umede din pădurile ră- șinoaselor, în perioada (VIII—XI); sin. burete brunisor. Descriere. Pălăria cu marginea on- dulat-lobată, la centru mai mult sau mai puțin perforată, rezultând o cavitate profundă care comunică cu cavitatea piciorului; diametrul 3-5 cm; fața superioară brună, sau brună-în- chis; fața inferioară cu nervuri sau pliuri ne- regulate, galbenă-portocalie. Picior glabru, fis- tulos, lung de 5-8 cm, diametrul 0,5-1 cm, galben-portocaliu. Carnea cu miros de fructe. Alimentație. Valoarea alimentară foarte mare. Utilizată regional la diferite preparate culinare. BRUSTUR (Arctium lappa), fam. As- teraceae. Plantă erbacee, bienală, terofită, me- zofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, rezis- tentă la secetă și temperaturi extreme, întâlnită pe terenuri necultivate, pe marginea drumuri- lor, căilor ferate, pe lângă garduri, zăvoaie inundabile, comună în întreaga țară, de la câm- pie până în zona montană; se mai numește blustur, bruscălan, bruscălău, brusturi, brustur, mare, brustur, negru, caftalan, calcoceni, capi- talei, captalan, capul-câlugârului, ciulin, cârcei, clococean, ghimpoasâ, iarba-boierului, lapuc, lipean, lipan, nâdai, scai mărunt, scaiul-oii, sca- iul vacii, scaiete, scaiete mare, sgae, sgăice. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, caracteristică grupării vegetale Arction. Răspândită în Eu- ropa și Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă, puternică, cărnoasă, ramificată, brună, lungă până la 60 cm. Tulpină erectă, cilindrică, pă- roasă, ramificată, înaltă de 1-2 m, se formează în anul al doilea. Frunze, în primul an sub formă de rozetă, foarte mari, cu limb lung până la 50 cm, lat-triunghiular sau ovat, pe margine distanțat-denticulate, pe fața superioară gla- bre, verde-închis, pe fața inferioară albicios-to- mentoase, pețiol lung de cca 30 cm, compact; în anul al doilea, frunze tulpinale cu aceleași caractere, dar descresc ca dimensiune cu înăl- țimea. Flori purpurii cu corolă tubuloasă, gru- pate în calatidii globuloase, protejate de un involucru cu țepi ce au vârful întors, înflorire, VII—VIII. Fructe, achene negre, puțin compri- mate, obovate, lungi de cca 6 mm, late de 2 mm. Compoziție chimică. Rădăcina conține inulină (cca 40%), acizii palmitic și stearic, sitosterol, stigmasterol, acid cafeic, ulei volatil (0,10%), vitamine din complexul B, săruri de potasiu etc. Frunzele conțin substanțe antibiotice insuficient studiate. în fructe se găsește arctiină. Bioterapie. Rădăcinile prezintă importanță te- rapeutică pentru medicina umană și veterinară. Principiile active la om au acțiune diuretică, sudorifică, depurativă, coleretică, hipoglicemi- antă, antitumorală (G.A. Dombardi, 1966). La animale acționează laxativ, diuretic, sudori- fic, depurativ, hemostatic, ușorcarminativ, anti- inflamator, antifurunculos, coleretic și ușor ru- minator (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Este utilizată în tratamentul maladiilor renale și cutanate. Maladiile cutanate pot fi eczeme cu descuamare, seboree a feței, exantem hepatic cu ulcerații, seboree uscată a pielii capului. Mai este folosită în tratamentul alopeciei (cheliei), afecțiunilor hepatobiliare, furunculozei și tumo- rilor. Stimulează funcțiile hepatobiliare și creșterea părului. Acționează eficient în trata- rea furunculozei. Extractul din rădăcini posedă acțiune antitumorală. Recoltare. Rădăcinile (Bardanae radix) se recoltează primăvara (III—IV), pentru plantele de 2 ani, și toamna (X-XI), pentru cele de un an. Se scot din pă- mânt cu cazmaua. Se spală imediat într-un curent de apă. Se curăță de părțile aeriene. Se îndepărtează exemplarele seci și ciotoase. Da- că sunt groase se despică în 2-4 părți. Se usucă la soare în strat subțire. Uscare artificială la 35-50° C. Frunzele (Bardanae folium) se recoltează fără pețiol în lunile mai-iunie, îna- inte de înflorire. Se usucă la umbră într-un singur rând, în poduri acoperite cu tablă. Se întorc zilnic. Uscarea artificială la 40° C. Se păstrează în saci textili la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru răceală, gripă, afecțiuni renale, litiază biliară, hipertensiune, eliminarea toxinelor din organism: a) decoct, din 3-4 linguri pulbere rădăcină la 1 I apă clo- cotită. Se continuă fierberea 2 minute la foc scăzut. Se strecoară. Se îndulcește; întreaga cantitate se bea în timpul unei zile; b) decoct din 1 lingură pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se lasă acoperit 15 minute pentru a se răci. Se strecoară. Se îndulcește. Se beau 3-4 căni pe zi, din care una seara. 2. Pentru tratarea diabetului zaharat: infuzie, din o lin- gură rădăcină mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) apă clocotită. Se acoperă 15 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea disfuncției glandelor sudori- pare (hipersecreție și hiposecreție): macerat la cald, 3-4 linguri rădăcină la 1 I apă fierbinte. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se bea brustur 81 brustur în cursul unei zile. 4. Pentru tratamentul furun- culelor: elixir, 32 g extract fluid de rădăcină, 20 g alcool 95°, 40 g sirop simplu, 5 g tinctură de vanilie, 200 g apă. Se ia câte 1 lingură pe zi. 5. Ciroza hepatică activă decompensată, cu varice esofagiene și ascită, stadiu foarte grav, se poate vindeca cu următoarele tratamente: pulbere rădăcină brustur, 3 lingurițe pe zi, se introduce în cavitatea bucală și se plimbă pe limbă până se umectează bine cu salivă, în- ghițindu-se din când în când substanțele pe care le lasă planta. Pulberea de rădăcină se obține prin râșnirea rădăcinii uscate în mașina de râșnit cafea. Acest tratament se completea- ză prin consumul în cursul zilei a 2 litri de suc obținut din morcov, măr, țelină, puțină sfeclă roșie și 2-3 cartofi. Decoct, din o linguriță fruc- te uscate de cătină și de armurariu, care în prealabil se râșnesc. Se bea în cursul unei zile conținutul a 2 căni, dimineața și seara. Gar- gară cu decoct, din 1 lingură rădăcină de tătă- neasă la 1 litru de apă. Se fac mai multe gar- gare pe zi. Clisme, la două zile cu infuzie sau decoct de rostopască. Alimentația este foarte severă. Zilnic se mănâncă numai orez fiert și grâu fiert, eventual numai orez fiert. Sunt ex- cluse alimentele de proveniență animală. Nu se bea nici un fel de alcool, nu se fumează. Trata- mentul durează până la vindecare. în continua- re se revine la o viață cumpătată fără abuzuri alimentare și alcoolice. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor bucale: tinctură, din 300 g frunze proaspete mărunțite la 1 I alcool. Se lasă 7 zile într-o sticlă astupată cu dop. Se agită zilnic. Se strecoară. Se badijonează cavitatea bucală de mai multe ori pe zi sau se clătește gura cu soluție fără a se înghiți. 2. Pentru tra- tarea herpesului: decoct, din 4 linguri rădăcină mărunțită la 300 ml apă. Se fierbe 15 minute. Se pun comprese sau se fac tamponări de mai multe ori pe zi. 3. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor: decoct, din 25 g pulbere rădăcină la 1 I de apă sau 30 g rădăcină tăiată mărunt. Se fierbe 20 minute. Se lasă apoi acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale, folosindu-se un tampon cu vată; în ră- ceală se fac frecții. 4. Pentru tratarea rănilor, rănilor cu ulcerații, bolilor de piele: alifie, pregă- tită din o jumătate de pahar suc de frunze obținut la mixer și o jumătate pahar ulei sau alt unguent. Se amestecă bine. Se aplică ungu- ente locale. 5. Pentru tratarea furunculelor, cu diminuarea durerilor: cataplasme, cu suc obținut prin stoarcerea rădăcinilor proaspete (mai ales cele recoltate primăvara). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea stărilor toxice, stări a frigore, furunculoză mamară, ato- nie ruminală: infuzie din 5-9 g rădăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30-40 minute; se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct din 5-10 g rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 20-50 g; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 5-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-2-5 g. Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor, furun- culozei, plăgilor, plăgilor cu larve: a) spălaturi locale cu infuzie sau decoct din rădăcină; cata- plasme cu macerat la rece. Supradozarea poa- te determina fenomene toxice ia animale. Simptome: tulburări digestive, nefrite, transpi- rații, poliurie sau anurie. Se intervine cu purga- tive saline, apă de var, cărbune vegetal, tanin, injecții cu tonice cardiace, tratament simpto- matic. Cosmetică. 1. Pentru tratarea tenurilor grase și acneice: cataplasme sau spălaturi lo- cale cu suc obținut din rădăcini proaspete, sau decoct concentrat din rădăcină proaspătă. 2. Pentru combaterea mătreței, căderii părului, stimularea creșterii părului; a) decoct, din 25 g rădăcină la 1 I de apă sau 2-3 linguri rădăcină mărunțită la 1 1 de apă. Se fierbe 20-30 minute la foc moale. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică frecții pe pielea capului după ce în prealabil a fost spălată cu apă caldă și săpun; b) decoct, din 3-4 linguri pulbere rădăcină, 3-4 linguri frunze mesteacăn mă- runțite și 1 lingură oțet la 1 I de apă. Se fierb 20 minute. Se lasă acoperit 20-30 minute. Se strecoară. Se fac frecții locale ca mai sus. 3. Pentru combaterea seboreei, mătreței și pentru tonifierea părului: tinctură, din 20 g ră- dăcină mărunțită la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 15-20 zile. Se strecoară. Loțiunea se aplică local și apoi se face o frecție puternică cu un prosop. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producție miere, 300-350 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Vopsitorie. Frunzele proaspăt culese au proprietăți tinctoriale. Utili- zate pentru vopsit în negru (^ ANIN NEGRU, rețeta 4) (v. PI. IV, 4). brustur dulce 82 brustur dulce BRUSTUR DULCE (Petasites hy- bridus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemicriptofită, mezotermă, mezohigrofi- tă-higrofită, acid-neutrofilă, semiombrofilă, întâlnită frecvent pe malul pâraielor, în viroage umbroase, umede, în jurul izvoarelor, în toate zonele de deal și munte, uneori și în regiunea de câmpie; vegetează pe soluri reavăn-jilave, până la umed-ude, mijlociu aprovizionate până la bine aprovizionate cu azot (N3-4); se mai numește brustur roșu, brusturele-mâgarului, buedea-ciumei, captaiaci, capralan, cloco- cean, cucurez, cucuruz roșu de captai an, floa- rea-ciumei, gulâ de baltă, iarba-pălăriei, iarba-părului, lipan, podval mare, rădăcina-ciu- mei, smântânică, sudoarea-laptelui. Dacii îi spuneau riborastela, borasterela, brusturel (I. PachiaTatomirescu,1997). Gene- tic, 2n = 60. Fitocenologic, încadrat în Filipen- dulo-Petasition, Alno-Padion, Adenostyletalia. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Rizom gros, noduros, ramificat, orizontal, cu internodii subțiri din care pornesc rădăcini și stoloni lungi de peste 1 m. Tulpini florifere simple, neramifi- cate,erecte,înalte de 15-40 cm, alb-tomentoa- se și solzi roșiatici, moi; terminal poartă inflo- rescența. Frunze mari, rotunde cu baza cordată, margini multiangulate și mărunt-acu- minat-dințate, pe fața superioară glabre, pe cea inferioară tomentoase (peri mici și deși), lung-pețiolate. Flori roșiatice, hermafrodite și femele, grupate în mici calatidii iar acestea adunate într-un racem, apar înaintea frunzelor, înflorire, lll-IV. Fructe, achene cu papus alb-murdar. Compoziție chimică. Frunzele conțin derivați terpenici, ulei volatil, mucilagii, inulină, o substanță amară glicozidică, sub- stanțe de natură proteică, acid a-aminoadipic, rezine, tanin, săruri minerale; rizomii și rădă- cinile conțin ulei volatil, glucoza, zaharoză, inu- lenină, heliotenină, colină, acid protocatechic, alcool diterpenic, p-sisterol, săruri de K, Mg etc. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile plantei au im- portanță terapeutică în medicina umană și ve- terinară. în fitoterapia umană, principiile active au acțiune antispastică la nivelul musculaturii bronșice, acțiune spasmolitică și neuroseda- tivă asupra musculaturii netede, acțiune regla- toare asupra tensiunii arteriale (scade tensiu- nea la hipertensivi și o ridică la valori normale la hipotensivi). în pediatrie s-au obținut rezultate bune în tratarea copiilor hiperexcitabili, hiper- emotivi, impulsivi, suferinzi de insomnie, de diverse fobii, de pavor nocturnus. Normalizea- ză activitatea tiroidiană în Basedow și în hipertiroidism. A dat rezultate bune în terapia maladiilor din sfera emotivă și a disfuncțiilor ve- getative pure sau asociate (stări febrile neuro- vegetative, nevroze vegetative Mara- non-Greene, hipertensiune arterială, sindrom neurodistonic la tuberculoși, ataxie vasomoto- rie Solis-Cohen, nevroze cardiovasculare, an- gor coronarian, astm, ulcer gastrointestinal). Folosit în medicina tradițională umană ca ape- ritiv, sudorific, behic, expectorant, antiseptic, antiinflamator etc. în medicina veterinară ser- vește ca sudorific, diuretic, depurativ, emena- gog, vasodilatator, musculotrop, spasmolitic, antiseptic, iar extern ca antiparazitar. Recol- tare. Frunzele (Petasitidis folium) se recoltea- ză la completa lor maturitate, înainte de a se îngălbeni. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se păstrează în saci textili sau de hârtie. Florile (Petasitidis flos) se recoltează în luna aprilie. Se usucă și se păstrează la fel ca frunzele. Rizomul și rădăcinile (Petasitides rhizoma et radix) se scot din pământ primăvara de tim- puriu sau toamna. Se curăță de pământ, apoi se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare sau la umbră într-un strat subțire. Uscare artificială la 35-40° C. Se păstrează în saci textili. Produsul vegetal intră în compoziția a numeroase ceaiuri medicinale. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Parenteral, zilnic se pot admi- nistra preparate din această plantă alegându-se una din următoarele modalități: a) 4-5 injecții intramuscular; b) 6-8 linguri de sirop-, c) 12-14 comprimate în 24 ore; d) 0,05-0,10 g extract uscat; e) 2-5 g extract fluid. 2. Pentru tratarea astmului, tusei, răgușelii, artritei, febrei, sau ca diuretic: decoct, din 10 g plantă mărunțită (frunze, rizom) la 1 1 vin natural. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se lasă acoperit 2-3 ore. Se strecoară. Se ia câte 1 linguriță pe zi. 3. Ca adjuvant în tratarea cancerului: decoct, din 1 linguriță rizom mărunțit la 250 ml apă rece. Se fierbe 10-15 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea hemoroizilor, cicatrizarea ră- nilor, contra durerilor de picioare: decoct, din 2-3 linguri rizom mărunțit la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă acoperit 30 mi- nute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale în cazul hemoroizilor și rănilor, iar pentru dureri de picioare se fac băi. 2. Pentru combaterea migrenelor: rădăcina proaspătă se zdrobește și brustur dulce 83 buberic se aplică pe frunte. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor renale, stă- rilor febrile, stărilor toxico-infecțioase: a) infu- zie, din 5-10 g rizom și rădăcini uscate și mă- runțite peste care se toarnă 100 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoa- ră. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 5-10 g frunze sau flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat, din 10 g rizom și rădăcină uscate și mărunțite la 100 ml apă rece. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 20-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15-20 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-2-5 g. Uz extern. Pentru tratarea intiamațiilor, ede- melor și râiei la oi: infuzie, din 150 g rizom și rădăcină uscate și mărunțite peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se aplică cataplasme cu un pansament pe locul afectat, sau se spală cu soluția obți- nută locul afectat de mai multe ori pe zi. Orna- mental. Poate fi cultivat în lungul apelor curgă- toare, în parcuri și grădini publice, din zona montană. Decorativ prin port și inflorescență, înmulțirea prin desfacerea tufelor (v. PI. IV, 5). BUBERIC (Scrophularia nodosa), fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee, pere- nă, spontană, hemicriptofită, mezofită spre me- zohigrofită, mezotermă, heliosciadofită, la pH amfitolerantă, întâlnită prin păduri de foioase, tăieturi de pădure, pajiști, pe lângă garduri, tufișuri umede, marginea bălților și pâraielor, de la câmpie până la regiunea montană, frec- ventă în zona pădurilor de stejar - etajul fa- gului; se mai numește brâncă, brânca-porcului, bubernic, buruiană de bubă, cartofe de germe, căpriță, frunză de iarbă, grumăzare de porci, gușter, iarbă de trânji, iarba-porcului, iarbă neagră, iarbă sărată, poală, urzică. Dacii îi spu- neau zuuster, zired (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 36. Ve- getează pe soluri umede, afânate, bogate în humus sau pe aluviuni. Fitocenologic, înca- drată în Querco-Fagetea, Car. Fagetalia, Epi- lobietea, Alliarion. Răspândit în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom orizontal, noduros, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpină erectă, cu patru muchii, simplă, înaltă de 40-125 cm. Frunze alungit-ovate, acute, cu baza rotunjită, cu marginile acut-dublu-serate, scurt-pețiolate, mai ales cele din partea su- perioară, opuse. Flori zigomorfe, grupate într-o inflorescență paucifloră, laxă, formată din di- cazii cu 3-4 flori pe câte un peduncul comun; pedicelii florali sunt prevăzuți cu peri glandu- loși; caliciu glabru cu 5 lacinii lat-ovate; corolă urceolată, brună-roșie, spre bază verzuie; an- droceu cu 4 stamine didiname, glandulos-pă- roase; staminodiu verzui, aproape reniform, provine din reducerea celei de a 5-a stamine; gineceu cu ovar ovoidal și stil lung de cca 4 mm. înflorire, VI—VIII. Fruct, capsulă lat-ova- lă, brun-verzuie, glabră. Semințe elipsoidale, brune. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin alcaloizi, acizii ferulic, cina- mic, vanilie, protocatechic, cumaric, cafeic, ci- napic, hidroxibenzoic; diosmină, linarină, aucu- bozid, fructoză, glucoza, zaharoză, rafinoză, stachioză, dulcit, manitol, săruri minerale. Păr- țile subterane conțin acid cafeic, acid cinamic etc. Toxicologie. Planta conține saponine cu puternică acțiune hemolizantă. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță tera- peutică pentru medicina umană și veterinară. Are miros puternic, neplăcut. Principiile active au rol astringent, antihelmintic (mai ales tuber- culii), antifebril, cicatrizant. Planta este folosită de medicina populară umană în tratarea angi- nei difterice, urticariei, amigdalitei, piodermite- lor, plăgilor deschise, intiamațiilor hemoroidale, în combaterea viermilor intestinali. Medicina veterinară etnoiatrică o folosește cu predilecție extern în tratarea plăgilor atone. Rar este folo- sită intern pentru tratarea de rujet și pasteu- reloză la mamifere. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Scrophulariae nodosae herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se pot recolta și rizomi (Scrophulariae nodosa rhizoma). Se scot din pământ cu cazmaua. Părțile recoltate se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Planta se ma- nevrează cu precauție pentru că este toxică. După recoltare, cei ce o manipulează se vor spăla bine pe mâini cu apă și săpun. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea anginei dif- terice, combaterea viermilor intestinali, adeni- telor și intiamațiilor hemoroidale: decoct, din 1 lingură 15 g plantă uscată și mărunțită la 1 I apă. Se fierbe la foc domol. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. Pentru tratarea anginei buberic 84 bucsău difterice, urticariei, amigdalitei: infuziei 1,5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. în tratarea amigdalitelor se face gar- gară de mai multe ori pe zi, din care ultima seara la culcare. Uz extern. 1. Pentru tratarea hemoroizilor: alifie, pregătită din pulbere rizom, rădăcină și unt-proaspăt. Se amestecă până devine o pastă omogenă. Se aplică local. 2. Pentru tratarea rănilor, nodulilor scrofuloși, afecțiunilor cutanate: decoct, din 2 linguri (30 g) pulbere plantă, inclusiv, semințele la 1 I apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară. Se pun cataplasme pe noduli și se masează, se aplică cataplasme pe răni și zonele tegumenta- re cu diferite afecțiuni. 3. Pentru tratarea reu- matismului: decoct, din plantă uscată și mărun- țită. Se adaugă în apa de baie (baie medicinală). 4. Pentru tratarea piodermitelor și plăgilor deschise: tinctură, din plantă uscată și mărunțită, sau din rizom la care se adaugă spirt. Se aplică pe locul afectat. Medicină vete- rinară. Uz intern. 1. Empiric și rar, în unele zone din țară, planta se folosește pentru tra- tarea porcilor de rujet. Se administrează în mâncare decoctul obținut din plantă. 2. Ca re- medii populare foarte vechi părțile aeriene și rizomul de buberic se administrează pentru tratarea bovinelor, porcinelor, galinaceelor și palmipedelor de pasteureloză. Aceste boli in- fecto-contagioase se tratează astăzi cu ajutorul sulfamidelor, antibioticelor, serului imun spe- cific. Animalele beneficiază de imunoprofilaxie eficace, constând din vaccinuri la bovine, por- cine, palmipede. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone: decoct, din 10 g plantă uscată și mărunțită, sau rizom uscat și mărunțit la 100 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se fac spălaturi locale. Se mai aplică cataplasme cu macerat. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor însemnate culesul de nec- tar și polen. Producția de miere, 500-900 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mijlocie. BUCSĂU (Spartium junceum), fam. Fabaceae. Arbust ornamental, heliofil, foarte sensibil la ger. Cultivat prin parcuri sau grădini la Năsăud, Sibiu, Tălmaciu etc., uneori sălbă- ticit; se mai numește bucșuliță, scai de papură (fig. 30). Preferă soluri ușoare, permeabile, lipsite de carbonați, expuse soarelui. Fig. 30. Bucsău (Spartium junceum). Temperatura medie din iarnă să nu fie sub -1° C. Pentru sezonul rece necesită protecție. Răspândit în Europa (regiunea mediteranea- nă), Asia Mică, Caucaz, Crimeea. Descriere. Rădăcini bine dezvoltate. Tulpină cu ramuri erecte, cilindrice, brăzdate, glabre, înaltă de 2 (3) m, fără sau cu puține frunze. Frunze simple, îngust-lanceolate sau lanceolate, glabre sau dispers-păroase, albăstrui-verzui, caduce. Flori galbene, mirositoare, dispuse în raceme erecte, terminale; caliciul membranos, bilabiat; corola cu petale de 2-2,5 cm, vexil obovat, aripi mai scurte decât carena; carena curbată și acuminată; androceul din stamine monodelfe, antere păroase; gineceul, din ovar sesil, cu multe ovule, stil liniar, puțin curbat la vârf, ter- minat cu un stigmat alungit. înflorire, VI—IX. Fructe, păstăi polisperme, lungi de 4-8 (10) cm bujor 85 bujor de munte și late de 0,5-0,7 cm, în stadiu tânăr cu peri lungi, moi, lânoși, deși, în stadiul matur aproa- pe nepăroase, negre-brune. Semințe ovate sau eliptice. Compoziție chimică. Florile, pe lângă alte substanțe, conțin cantități aprecia- bile de citizină, alcaloid cu acțiune puternică asupra ganglionilor. Toxicologie. Conține alcaloizii sparteina, anagirina și metil-citisina. în România efectul toxic al acestei plante nu este cunoscut. Industrie. în Spania, Grecia, Franța, din fibrele liberiene extrase din plantă se confecționează țesături groase, covoare, plase, frânghii etc. Prelucrarea este aceeași cu cea de la cânepă. Cinegetică. Planta se poate cultiva ca nutreț verde pentru vânat (iepuri). Ornamental. Indicat în parcuri pentru grupuri sau masive. Foarte decorativ în perioada înflo- ritului. BUJOR (Paeonia officinalis), fam. Ra- nunculaceae. Plantă erbacee, perenă; ssp. eu- feminea frecvent cultivată în toată țara, uneori sălbăticită; ssp. benatica spontană, geofită, moderat-termofilă spre termofilă, slab-a- cid-neutrofilă, întâlnită prin locuri ierboase, coaste cu tufărișuri, păduri rărite din Banat; se mai numește bajaruji, bajoroji, bâbârujâ, bojor, bujâ, bujoarâ, bonjur, bujor de grădină, bușor, râjioară, roză de Rusalii, rujă bujă roșie, rujăm- bujă, rușioară, tubaroză. Genetic, 2n = 20. Fito- cenologic, ssp. spontană încadrată în Cytiso nigricantis-Quercutum cerris, ssp. banatica este ocrotită prin lege. Răspândit în Europa ca element Pontico-Balcanic. Descriere. Rădă- cină cu tuberculi radicali alungiți. Tulpină de obicei neramificată, uniformă, glabră, înaltă de 30-60 m. Frunze alterne de 2-3 ori ternate, cu foliole îngust-lanceolate până la lanceolate, acute, nervuri proeminente. Flori solitare, mari actinomorfe, bisexuate, roșii; caliciu din 5 se- pale persistente; corolă din 5-8 (10) petale obovate, lungi 5-6 cm, libere; androceu din numeroase stamine; uneori transformate în pe- tale; gineceu cu stigmat sesil. înflorire, V-VI. Fructe folicule catifelat-dens-păroase. Semințe mari, ovate, negre-albăstrui. Compoziție chi- mică. în rădăcini, flori și semințe conține ulei eteric, peonină, tanin, substanțe mucilaginoa- se. Alimentație. Petalele uscate sunt folosite la colorarea ceaiurilor. Bioterapie. Petalele flo- rilor și rădăcinile au importanță în medicina umană și veterinară. Principiile active au ac- țiune antiseptică, diuretică, analgezică, este antispasmodic, emoiient și chiar hemostatic. La om se folosește în tratarea gutei, artritei, reumatismului. La animale se folosește pentru tratarea cistitei hemoragice. Recoltare. Peta- lele florilor (Paeoniae flos) se culeg când au început să cadă la exemplarele puse în glastră. Din cultură se recoltează pe timp frumos, după ora 10. Se usucă pe ziar, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Rădăcinile (Pae- oniae radix) se recoltează toamna spre sfârșitul sau la sfârșitul perioadei de vegetație. Se usu- că în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Semințele au proprietăți pur- gative și emetice. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea durerilor de piept, gutei, arte- ritei, reumatismului: a) infuzie, din 1 lingură petale flori peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu puțină miere. Se beau 2-3 infuzii pe zi; b) decoct din 1 lingură petale flori uscate sau 1 linguriță pulbere ră- dăcină la 200 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, cu înghi- țituri rare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea cistitei hemoragice: infuzie, din 100-200 g petale flori peste care se toarnă 1-2 I apă clocotită. Se lasă acoperită 30 mi- nute. Se strecoară. Se răcește și se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 100-200 g petale flori la 1-2 I apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se stre- coară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 1-2 I infuzie sau de- coct, de 1-2 ori în 24 ore; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,250-0,500 I infuzie sau decoct, de 1-2 ori în 24 de ore; animale mici (pisici, câini), 0,050-0,100 I infuzie sau decoct, de 1-2 ori în 24 ore. Ornamental. Cultivat sub diferite forme horticole prin gră- dinile sătenilor, parcuri, grădini botanice, ca plantă decorativă, tufoasă, bogat-frunzoasă. BUJOR DE MUNTE (Paeonia dar- nica), fam. Paeoniaceae. Plantă erbacee, pe- renă, geofită, xeromezofită spre mezofită, moderat-termofilă spre termofilă, slab-a- cid-neutrofilă spre neutru-bazofilă, întâlnită în regiunea montană, pe coastele stâncoase des- chise sau acoperite cu pădure: Dealul Ciocanii, Plaiul „Sărații“ din satul Salcia, județul Prahova, Dealul „Poiana Rotundă" din apropierea Mă- năstirii Ciolanu, județui Buzău. Specie ocrotită bujor de stepă 86 bulb prin lege. Fitocenologic, încadrată în Origane- talia. Răspândită în Crimeea, Caucaz. Des- criere. Rădăcină cu fibre fusiform-îngroșate. Tulpină simplă, neramificată, glabră. Frunze ternate cu foliole pieloase, lat-ovate sau aproa- pe rotunde, glabre, cea terminală pețiolată, ce- le laterale sesile sau subsesile. Floarea purpu- rie-închis. Fructe folicule. Semințe netede, lucioase. Ornamental. Decorativ prin flori și frunze. Poate fi cultivat în grupuri, în parcuri și grădini publice, pe pante deschise și stâncoa- se. înmulțire prin semințe, desfacerea tufelor. BUJOR DE STEPA (Paeonia te- nuifolia), fam. Paeoniaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xeromezofită spre mezofită, moderat-termofilă spre termofilă, slab-acid-ne- utrofilă spre neutru-bezofilă, întâlnită sporadic pe coline ierboase, însorite, din zona de stepă, vegetând la Murfatlar, Turnu Severin și în Tran- silvania, la Zau de Câmpie. Specie ocrotită prin lege. Genetic, 2n = 10. Fitocenologic, încadrat în Festucetalia valesiacae. Răspândit în Penin- sula Balcanică și C.S.L (stepele Ucrainei, Cri- meea, Caucaz). Descriere. în pământ, tuber- culi radicali mari, alungiți, de obicei cu interiorul gol. Tulpină dreaptă, erectă, neramificată, înal- tă de 10-50 cm, unifloră, rar bifloră. Frunze ternat-multipartite, cu lacinii lineare, glabre, pe dos brumării. Floarea purpuriu-întunecată; cali- ciul din 6 sepale verzi-roșiatice; corolă din 7-8 petale mari, lat-ovate; androceul din nume- roase stamine cu filamentele purpurii și an- terele galbene; gineceul, din cârpele păroase, cu stigmat sesil. înflorire, IV-V. Fructe, folicule (2-4) slab-îndoite, surii sau purpurii-sure, cati- felat-păroase. Ornamental. Pe alocuri culti- vată ca plantă ornamentală decorativă prin frunze și flori. Trece peste perioada de iarnă fără să fie acoperită contra frigului. Utilizată ca floare tăiată. înmulțire prin desfacerea tufelor. BUJOR ROMÂNESC (Paeonia peregrina var. romanica), fam. Paeoniaceae. Plantă erbacee, perenă, spontană, geofită, xeromezofită, mezotermă spre moderat termofilă, neutru-bazofilă, întâlnit în poienile și marginile pădurilor din sudul Bucureștiului și în Dobrogeaja Murfatlar, între Tuzla și Mangalia, Babadag, Baia, Niculițel, între Agighiol și Mihail Kogălniceanu; se mai numește bujor de pădure, rânjioară, rujie, rujioară, smârdar. Ge- netic, 2n = 20. Declarat monument al naturii. Fitocenologic, încadrat în Quercetalia pubes- centis. Descriere. Fibre radicale tuberizate, oblong-elipsoidale. Tulpină erectă, neramifica- tă, glabră, înaltă de 50-80 cm. Frunze și foliole adânc și dens-sectate, pețiolate. Flori mari, so- litare, de culoarea sângelui; caliciu cu 5-6 se- pale inegale, subfoliacee; corolă din 7-11 pe- tale libere, obovat-cuneiforme, lungi de 5-7 cm; androceu din numeroase stamine, cu antere scurte; gineceu din 2-3 (4) cârpele, cati- felat-tomentoase, cu stigmat lung, roz-purpu- riu, lameliform, recurbat. înflorire, V-VI. Fruct, foliculă. Semințe mari, netede. Ornamental. Cultivat în grupuri, platbande, sau ca borduri în parcuri și grădini particulare. Decorativ prin flori și frunze. Utilizat ca flori tăiate. înmulțire prin semințe și desfacerea tufelor. BULB (Bulbus), tulpină subterană for- mată din internoduri foarte scurte (microblast), adesea cu aspect de disc, purtând pe partea inferioară rădăcini adventive fasciculate (fi- broase), iar lateral și pe partea superioară frun- ze dese, cărnoase, în care se depozitează sub- stanțe de rezervă (fig. 31). Frunzele se acoperă complet unele pe altele ca la ceapă (Allium cepa) sau se acoperă numai parțial ca la crin (Lilium candidum), crinul de pădure (Lilium martagon). Frunzele externe la multe specii (ceapă, zambile, viorele) sunt membranoase, pergamentoase, uscate, de culoare brună, cu rol protector, numite catafile. în funcție de sis- temul de acoperire a frunzelor între ele, se întâlnesc bulbi tunicați ca la ceapă (Allium cepa), zambilă (Hyacintus orientalis), viorele (Scillă bifolia), sau bulbi, scvamoși sau solzoși, ca la speciile de crin. Tulpina cu aspect de axă scurtă, disciformă, numită și inima bulbului, are în vârf un mugure din care se dezvoltă lăstarul aerian florifer. La subsuoara frunzelor pot exis- ta muguri axilari din care vor lua naștere alți bulbi. Acest caracter este întâlnit la viorea, la- lea (Tulipa gesneriana) etc. Creșterea unui ast- fel de bulb este simpodială. Există și cazuri inverse, unde tulpina floriferă se dezvoltă din- tr-un mugure axilar, iar din mugurele terminal se formează bulbul de înlocuire, aspect întâlnit la ghiocel (Galanthus nivalis), narcise sau co- prine (Narcissus poeticus, N. stellaris) etc. La usturoi (Allium sativum) mugurii axilari se tu- berizează, formând bulbili cunoscuți popular sub numele de „căței". Reuniți la un loc pe tul- pina disciformă formează „căpățâna". în acest bulbii 87 bulbotuber Fig. 31. Tipuri de bulbi: a - bulb la ceapă (Allium cepa)\ b- bulb solzos la crin (Lilium candidam)-, c- bulb cu creștere simpodială la zambilă (Hyacinthus orientalis)-, d- bulb cu creștere monopoidală la narcisă (Narcisus sp.); 1 - disc tulpinal; 2 -catafile moarte; 3-frunze ale viitoarei perioade de vegetație; 4- primordiul inflorescenței (c) și primordiul florii (d); 5-mugure de reînnoire: 6- rădăcini adventive; 7- porțiune din pedunculul inflorescenței (c) și al florii (d); 8- rest din pedunculul inflorescenței (c) și al florii (d); 9- solzi = frunze inferioare; 10- solzi = teci inferioare. caz bulbilii devin organe de depozitare înlo- cuind frunzele cărnoase. BULBIL (Bulbillus), organ de înmul- țire vegetativă, provenit din metamorfozarea prin tuberizare a primordiilor foliare ale mu- gurilor vegetativi axilari sau mugurilor florali, în care se depozitează substanțe nutritive de re- zervă (fig. 32). Planta erbacee numită colțișor (Cardamine bulbifera) are la subsuoara frun- zelor câte un bulbii negru-violaceu, provenit prin tuberizarea primordiilor foliare ale mugu- relui vegetativ; aiul-șarpelui (Allium scorodo- prasum) posedă în inflorescență numeroși bulbili negrii-purpurii sau violaceu-închiși, pro- veniți din tuberizarea primordiilor foliare ale mugurilor florali ș.a. Ajunși la completa dez- voltare se desprind de pe planta-mamă, cad pe sol, germinează și dau naștere la noi plante. BULBOTUBER (Bulbotuber), tulpi- nă subterană metamorfozată, reprezentând o formă de trecere dintre bulb și tubercul. Se mai numește bulbotubercul (fig. 33). Posedă o por- țiune tuberizată asemănătoare tuberculului, acoperită la exterior cu catafile, reprezentând Fig. 32. Bulbili la subsuoara frunzelor de colțișor (Cardamine bulbifera). bulbuci de munte 88 bumbac Fig. 33. Bulbotuber la șofran (Crocus sativus). frunze membranoase, uscate, brunii, cu rol pro- tector, caracteristice bulbilor tunicați. Conține înmagazinate substanțe nutritive de rezervă. De pe partea inferioară se desprind rădăcini fasciculate (firoase). întâlnit la brândușă, șo- fran, gladiole. BULBUCI DE MUNTE (Trollius europaeus), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohidrofită, microtermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în poieni, livezi, tufișuri, pe soluri jilav-umede, din etajul subalpin din Carpați; sin. balbor, belbor, bâlbor, bulbucei, calce, calcea-calului, capră nemțească, gloanță, leușteanul-broaștei, măr auriu, ochiul-boului, plăcintele, scalei. Genetic, 2n = 16. Ocrotită prin lege. Fitocenologic, Car. Molinietalia, Calthion. Răspândită în Europa, America de Nord zona artică. Descriere. Rizom scurt, din care pornesc numeroase rădăcini adventive. Tulpină erectă, glabră, simplă sau slab-ramificată. Frunze pal- mat-sectate, pe tulpină sesile, cele bazale lung-pețiolate. Flori mari, globuloase (4-5 cm diametru), actinomorfe, solitare sau mai multe; periant cu 5-15 tepale galbene, rar verzui, con- cave, ce se acoperă una pe alta; nectarii, 5 sau mai multe îngustate, aproape liniare; androceu cu numeroase stamine. înflorire, VI-VII. Fruct, polifoliculă. Toxicologie. Conține protamină. Simptomele intoxicației constau în tremurături musculare, colici puternice însoțite de diaree, tulburări respiratorii, tulburări cardiace, hema- turie. Medicină umană. Utilizată, în unele zo- ne, de către medicina populară, pentru tratarea hepatitei virale, numită de localnici gălbenare. Ornamental. Cultivată în grupuri în parcurile și grădinile publice montane. Decorativă prin flori și frunze. Utilizată ca flori tăiate. înmulțire prin semințe și desfacerea tufelor (v. PI. IV. 6). BUMBAC (Gossypium hirsutum), fam. Malvaceae. Plantă anuală, cultivată în exclusivitate în climat temperat, textilă, alogamă, originară din Mexic, unde crește ca arbust; i se mai spune bumbăcar, bumbăcel. Genetic, 2n = 52. Scrierile antice atestă că India a fost primul centru de cultură și pre- lucrare a bumbacului. Săpăturile arheologice efectuate pe malurile Indusului au scos la ivea- lă țesături de bumbac de o extraordinară finețe, realizate cu peste 3000 ani î. Hr. De aici s-a răspândit în multe zone ale lumii. în Egipt, bumbacul ajunsese o cultură principală cu 2-3 veacuri î. Hr. Prin intermediul maurilor planta s-a extins în nordul Africii și sudul Europei (secolele IX și X d. Hr.). Alt centru de origine îl reprezintă America. Columb, la debarcarea pe noul continent (1492), a găsit băștinașii îm- brăcați cu veșminte confecționate din pânzeturi de bumbac. Aztecii și triburile Maya cunoșteau meșteșugul de a colora minunat țesăturile. Cu timpul bumbacul a devenit cea mai importantă plantă textilă. Mai sunt cunoscute bumbac er- baceu sau guza (G. herbaceum), spontan în Belucistan (estul Iranului și sud-vestul Pakista- nului), estul Africii, cultivat în Orientul Apropiat, Peninsula Arabică, vestul Chinei; bumbac egiptean (G. barbadense), spontan în Peru, cultivat în Africa de Sud, Egipt, Sudan, Nigeria, Asia Centrală; bumbac arborescent (G. arbo- reum), spontan în Asia (Pakistan, Sri Lanka), cultivat în India, Afghanistan, Birmania, Japo- nia etc. Calitativ, bumbac egiptean ocupă pri- mul loc în lume. Plantă pretențioasă față de căldură. Temperatura minimă de germinație 12° C. Sensibilă la temperaturi scăzute. Suferă la brumele târzii de primăvară sau timpurii de toamnă. Suma temperaturilor active cerute, 4000-4800° C. Pretențioasă la lumină (are ne- voie de 1500 ore de strălucire a soarelui). Con- sum relativ ridicat de apă, cu pretenții mai mari în timpul înfloririi, când consumă 60-90 m³/ha/zi. Coeficient de transpirație, 350-650. Necesarul de precipitații, 500-800 mm anual. Rezistă la secetă. Preferă soluri cu textură mijlocie, iuto-nisipoase, luto-ar- giloase, bine structurate, profunde, omogene, cu fertilitate medie și pH 6-8. Descriere. Ră- dăcina pivotantă, puternic ramificată, adâncă, uneori până la peste 2 m. Sistemul radicular burete bălos 89 burete bulbos explorează un volum de sol de 9-11 m³. Ma- joritatea rădăcinilor se găsesc răspândite până la 25-30 cm adâncime. Tulpină erectă, ramifi- cată, păroasă, înaltă de 90-120 cm. Rami- ficațiile sunt vegetative (monopodiale) și de fructificație (simpodiale). Frunze pețiolate, trilo- bate (uneori până la 5-lobate), păroase mai ales pe fața inferioară. Flori solitare, albe, al- be-gălbui până la galbene, pedunculate, pro- tejate de trei bracteie cu marginile puternic dințate, rar întregi, verzi, câte 4-8 pe o ramură simpodială medie, înflorire, VII—IX. Polenizare entomofilă. După fecundare petalele se colo- rează roz, apoi liliachiu și cad. Fruct, capsulă dehiscentă, mare, ovată sau globuloasă. Des- chiderea are loc de-a lungul liniilor de sudură a carpelelor, prin răsfrângere în afară și eviden- țierea fibrelor. Semințe piriforme, acoperite de peri lungi, albi, unicelulari, care reprezintă fibre- le textile (lint-ul) și peri scurți, cenușii-verzui, care formează pâslă (linters-ul). Numărul fibre- lor este de cca 100 000 la o sămânță, lungi de 20-50 mm, groase de 15 (20)-30 p. După atingerea dimensiunilor maxime, fibra se răsu- cește și se aplatizează. Fructificare, IX-X. Ali- mentație. Uleiul rafinat obținut din semințe es- te comestibil. Turtele, după îndepărtarea produșilor toxici, din ele sunt folosite la fabri- carea pâinii, prăjiturilor, crochetelor. Industrie. Din fibre se fabrică numeroase produse textile (singure sau în amestec cu fibrele de in, lână), ață, țesături impregnate cu cauciuc, filtre, di- verse produse pentru avioane și automobile. Puful (linters) se întrebuințează la prepararea de colodium, fabricarea peliculelor cinemato- grafice și fotografice, fetrului, covoarelor, mate- rialelor izolante. Mai este folosit la fabricarea, linoleumului și substanțelor explozive, vatei etc. Din semințe se extrage un ulei semisicativ care, rafinat, devine comestibil; poate fi folosit în alimentație sau la fabricarea margarinei, să- punurilor, vopselelor etc. Bioterapie. Scoarța rădăcinii prezintă importanță pentru medicina umană. Principiile active reprezentate de rezi- ne, betaină, vitamina E, un principiu vaso-con- strictor și ocitocic, gosipiol, manifestă acțiune emenagogă și ocitocică. în S.U.A. sunt folosite ca succedaneu al cornului de secară, dar cu o mai mică intensitate a activității farmacodina- mice. Preparatele din scoarța rădăcinilor se folosesc în tratamentul metroragiilor, menora- giilor sau hemoragiilor determinate de infla- marea organelor pelviene. Pentru tratamentul dismenoreei se asociază cu Hydrasitis, iar ca ocitocic, cu preparate din corn de secară (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stă ne seu, 1986). După îndepărtarea sub- stanțelor toxice, semințele erau folosite, sub formă de pulbere, de către femei, pentru mă- rirea secreției glandelor mamare (efect galac- togog). Gosipiolul, prezent în scoarța rădă- cinilor și în uleiul gros din semințe, constituie un anticoncepțional masculin. Diminuează vitali- tatea spermatozoizilor, inhibând la nivelul lor biosinteză lactatdehidrogenazei. După întreru- perea tratamentului, la o scurtă perioadă, se revine la normal. Recoltare. Scoarța rădăci- nilor (Gosypii radicis cortex) se recoltează la maturitatea deplină, prin scoaterea din pământ. Rădăcina se spală de pământ. Scoarța se jupoaie. Se usucă în strat subțire în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz in- tern. Pentru tratamentul metroragiilor, meno- ragiilor sau hemoragiilor determinate de infla- marea organelor pelviene: extract fluid din scoarța rădăcinilor câte 1-2 linguri de 2-4 ori pe zi. Extractul fluid se prescrie pentru a favo- riza nașterea, contracarând inerția uterului în timpul travaliului (Em. Grigorescu, I. Ciu- lei, Ursula Stănescu, 1986). Zootehnie. Turtele rezultate după separarea uleiului con- stituie un furaj concentrat valoros. Conțin proteine (23-25%), substanțe extractive nea- zotate (30-33%), grăsimi (5-6%), celuloză (22%). Se folosesc în cantități moderate după ce sunt înlăturați produșii toxici pe care îi con- ține (gossypol, substanță cu o pronunțată ac- țiune toxică). Cojile (tegumentele seminale) servesc ca nutreț pentru hrana animalelor. Conțin celuloză (35-40%), substanțe ex- tractive neazotate (33-38%), săruri minerale. Apicultură. Florile și nervura mediană a frunzelor sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Nectarul este produs de glande nectarifere aflate la baza sepalelor. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Pondere apicolă mică (v. PI. V, 1). BURETE BĂLOS, BĂLOȘEL BURETE BRUNISOR, BRUNI- ȘOR BURETE BULBOS, BURETE PES- TRIȚ burete cu perucă 90 burete BURETE CU PERUCĂ (Coprinus comatus), fam. Coprinaceae. Ciupercă cu viață scurtă, comestibilă, întâlnită în perioada IV-XI, pe sol, prin grădini, parcuri, locuri cultivate, poieni; se mai numește bureți, popenchi, câciu- la-șarpelui. Preferă soluri îngrășate. Sporadi- că. Descriere. Pălăria ovoidal-cilindrică, înaltă de 5-10 cm, groasă de 3-6 cm, cu marginea brăzdată de șanțuri; fața superioară to- mentos-viloasă, albă, în creștet ocracee; fața inferioară cu lamele libere albe, apoi roz, în cele din urmă se transformă într-un lichid ne- gru. Piciorul cilindric, lung de 10-15 cm, gros de 1-2,5 cm, alb, fistulos, ușor dilatat la bază, prevăzut cu un inel alb mobil. Carnea fragedă, albă, apoi roz, miros și gust plăcut. Sporii ovoizi sau elipsoidali (12-16 x 7-8 p), netezi, multigu- tulați, negrii. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. După recoltare trebuie imediat gă- tită pentru că se înmoaie. Folosită la supe, tocană. Nu se conservă (v. PI. V, 2). BURETE DE CASĂ (Șerpuia la- crymans), fam. Meruliaceae. Ciupercă epixi- lofită, întâlnită tot timpul anului (I—XII) pe lemnul de construcții (căpriori, grinzi, dușumele, parchete); sin. ciupercă de pivniță. Descriere. Corp fructifer (bazidiocarp) larg-întins pe sub- strat, ca o placă, grosime 1-2 cm, diametrul până la 50 cm, la început galben, apoi brun-ru- giniu, cu marginea albă, pufoasă. Himenoforul se află în partea centrală, mamelonat, reticu- lat-alveolar, ocru, apoi brun-ruginiu sau brun, cu alveolele din rețea de 2-3 cm. Sporii elipsoi- dali (8-12 x 4,5-6 p), netezi, gălbui-bruni. Dău- nătoare. Produce putrezirea roșie a lemnului care se crapă paralel și perpendicular cu fibre- le, desfăcându-se în cuburi sau prisme. Pro- voacă prăbușirea caselor din lemn. BURETE DE MAI (Calocybe gam- bosa), fam. Tricholomataceae. Ciupercă sa- profită, comestibilă, cu foarte mare valoare ali- mentară, întâlnită pe sol, în grupuri sub formă de cercuri, rar izolate, de la sfârșitul lunii aprilie până în iunie în locuri înierbate din grădini, pajiști, luminișuri, marginea pădurilor, culturi de prun, tufărișuri, mai ales în regiunea dealurilor: sin. nicorete³. Miceliul se dezvoltă pe substra- turi cu descompuneri abundente ale resturilor de plante ierboase, frunze și fructe căzute. Descriere. Pălărie groasă, convexă, apoi plană, cu marginea subțire, ondulată, uneori crăpată, diametrul 5-10 (15) cm, cu fața superioară mată, netedă, albă, albicioasă, alb-crem, rare- ori deschis-galben-ocracee, iar cea inferioară cu lamele albe, dese, sinuoase, știrbite aproa- pe de punctul de inserție pe picior. Picior cilin- dric, tare, plin, compact, de 4-9 x 1-2 cm, alb sau albicios, deseori curbat. Carnea albă, com- pactă, gust dulce, miros puternic de făină proaspătă. Spori ovoizi sau elipsoidali, de 4-6 x 2-3 p, hialini, netezi, albi în masă. Ali- mentație. Foarte bune calități gastronomice. Utilizat pentru diferite preparate culinare (aluat de clătite, musaca, sos cu ciuperci, supă etc). Se conservă bine. După uscare își păstrează mare parte din calități. Francezii o consideră cea mai gustoasă ciupercă. Medicină umană. Principiile active pe care le conține au efect antibiotic, mai ales asupra stafilococilor care provoacă inflamații purulente. Recomandată în meniurile dietetice ale diabeticilor (v. PI. V, 3). BURETE DE ROUĂ (Coprinus mi- caceus), fam. Coprinaceae. Ciupercă terofită, întâlnită în numeroase grupuri pe sol, lemn în putrefacție și la baza trunchiurilor de copaci, din primăvară până toamna târziu (V-XI), frec- ventă în lunile iunie și septembrie Descriere. Pălăria aproape sferică, apoi conică, campanulată, diametrul 2-5 cm, la început acoperită cu un văl făinos - micaceu constituit numai din celule sferice; fața superioară striată, micacee, galbenă-ruginie sau roșcată, la ma- turitate glabră și crăpată; fața inferioară cu la- mele scurte, inegale, aproape libere, albe, apoi negricioase. Piciorul alb, fără inel, înalt de 5-10 cm, diametrul 0,3-0,6 cm. Carnea albă, fără miros caracteristic. Sporii elipsoidali (7,5-10 x 4,5-6,7 p), negricioși, cu por ger- minativ evident. Alimentație. Consumată în unele zone din țară sub formă de supă, pa- pricaș sau pregătită cu ouă. Se evită consu- marea de băuturi alcoolice înainte de masă, în timpul mesei sau după masă cel puțin 24 ore, pentru,că substanțele active ce le conține ciu- perca, în combinație cu alcoolul, provoacă in- toxicații. De la culegere nu rezistă decât câteva ore (v. PI. V, 4). BURETE de scorbură (Volvariella bombycina), fam. Amanitaceae. Ciupercă en- doxilofită și epixilofită, comestibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X) în interiorul scorburilor arborilor bătrâni și pe trunchiuri putrede de tei, burete de soc 91 burete lăptos castan, fag, ulm. Descriere. Pălăria ovoidă sau campanulată, cu diametrul 8-20 cm, cărnoasă; fața superioară intens-păroasă, gălbuie, rar albă; fața inferioară cu lamele libere, albe, apoi roz. Piciorul plin, neted, lung de 6-15 cm, diametrul 1-1,50 cm, alb sau gălbui, cu volvă foarte mare la bază, lobată, albicioasă, ce acoperă la început întreg corpul fructifer. Carnea moale, albă, cu miros plăcut. Sporii elipsoidali (8-10 x 5-6 p), roz sau roz-gălbui. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare, gustoasă în diferite preparate culinare. BURETE DE SOC (Auricularia au- ricula-judae), fam. Auriculariaceae. Ciupercă endoxilofită, comestibilă, întâlnită în tot timpul anului (I—XII) pe trunchiuri sau ramuri de soc, salcie, stejar, salcâm, nuc, plop, ulm, dud, cu creștere în „buchete"; sin. urechea-ludei. Descriere. Corpuri fructifere (bazidiocarp) la început în formă de cupă, apoi cu aspect de ureche, diametrul 2-8 cm. Proaspete sunt gelatinoase, elastice, gălbui-plop, ulm, dud, cu creștere în „buchete"; sin. urechea-ludei. Corpuri fructifere (bazidiocarp) la început în formă de cupă, apoi cu aspect de ureche, diametrul 2-8 cm. Proaspete sunt gelatinoase, elastice, gălbui-brune, uneori cu nuanțe roz, mai târziu brune-negricioase; uscate sunt fragile, subțiri, translucide (seamănă cu cleiul întărit); fața externă păros-catifelată (peri deși, scurți)¹; fața internă acoperită cu strat himenial, cenușie sau brună purpurie. Sporii elipsoidali, ușor curbați (12-15 x 5-8 p), hialini, netezi, albi în masă. Alimentație. Valoare alimentară mică. Se pot consuma cruzi, ca salată, sau pregătiți sub formă de mâncare. BURETE DULCE (Lactarius vole- mus), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizan- tă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (V11—XI) pe sol, prin păduri, îndeosebi sub mesteceni; se mai numește burete lăptos, burete roșu, lăptucă dulce, pita-vacii, pâinea-pădurii, rășcov auriu, vinețică cu lapte. Descriere. Pălărie convexă, apoi întinsă, puțin deprimată la cen- tru, cu aspect de pâlnie larg-deschisă, diame- trul 6-15 cm, marginea ușor răsucită spre fața inferioară, cărnoasă; fața superioară prui- nos-catifelată, portocalie, de un roșu-brun sau gălbuie; fața inferioară cu lamele albe-gălbui, strânse, subțiri, puțin decurente, la atingere se pătează în roșu. Piciorul cilindric, tare, plin, lung de 10-12 cm, diametrul 2-3 cm, neted sau ușor pruinos. Carnea albă sau ușor gălbuie, cu latex alb, vâscos, miros plăcut, gust dulce de nuci proaspete. Sporii sferici (7,5-10 p), hialini, albi, reticulați, multigutulați. Alimentație. Va- loare alimentară, mică. Foarte gustoasă. Se consumă crudă, ca salată sau alte tipuri de preparate culinare. Se conservă pentru iarnă prin uscare, în oțet sau se murează. Salata preparată din ciupercile uscate este foarte gus- toasă. 2-3 felii de ciupercă uscată adăugate la supă de carne, gulaș, legume, tocăniță de vită, le conferă gust și miros plăcute (v. PI. V, 5). BURETE GALBEN (Clitocybe geotropa), fam. Tricholomataceae. Ciupercă saprofită tericulă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VIII—XI), prin păduri, poienițe, liziera pădurii și tufărișuri, vegetând în grupuri, sub formă de cercuri. Descriere. Pălăria cărnoasă, convexă, apoi plană și puțin adâncită în centru, în cele din urmă pâlniată, cu diametrul 10-30 cm, totdeauna mamelonată, cu mar- ginea lăsată în jos, la exemplarele tinere, ușor răsucită în interior; fața superioară glabră, foar- te fin-catifelată, galbenă-portocalie; fața infe- rioară cu lamele decurente, albe, apoi crem. Picior plin, spongios, fără inel, cilindric, la bază ușor îngroșat, înalt de 8-15 cm, diametrul 2-3 cm, alb-gălbui. Carnea consistentă la în- ceput, apoi moale, albă, cu miros plăcut. Sporii globuloși (6-7 x 5-6 n). Alimentație. Ciupercă cu mare valoare alimentară. Utilizată în diferite preparate culinare. BURETE LĂPTOS (Lactarius pipe- ratus), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizan- tă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII—XI) prin păduri de foioase și de amestec, îndeosebi prin stejărete-gorunete; se mai numește burete acru, burete alb. burete iute, burete piperat, burete usturos, iuțari. Se dezvoltă în masă în luna iulie, în rest sporadic. Descriere. Pălăria convexă, apoi pâlniată, larg deschisă, dia- metrul 8-18 cm, cărnoasă, tare, casantă, cu marginea puțin rulată spre fața inferioară; fața superioară albă, albicioasă, adesea cu pete ocracee; fața inferioară cu lamele albe, mai târziu galbene, strânse între ele, decurente, de multe ori bifurcate la bază. Piciorul cilindric, relativ scurt și subțire, lung de 2-6 cm, dia- metrul 1,5-2,5 cm, alb-plin, tare. Carnea albă, apoi gălbuie, cu latex alb care, în contact cu buretele-cerbilor 92 buretele- viperei aerul, prin uscare, se înverzește, miros plăcut, piperat, iute, usturos. Sporii ovoizi (6-8 x 7-9 p), hialini, verucoși, unigutulați, albi. Alimentație. Valoare alimentară mică. Folosit în alimentație fripți pe jar sau fierți. După fier- bere se conservă în oțet pentru iarnă. în unele zone conservarea pentru iarnă se face în pu- tină, în care se pune și sare și se murează (v. PI. V, 6). BURETELE-CERBILOR (Sclero- derma aurantium), fam. Sclerodcrmataceae. Ciupercă micorizantă, necomestibilă, toxică, întâlnită vara și toamna (VII—IX) pe soluri argi- loase aflate în pantă, însorite, din etajul mon- tan. Descriere. Corp de fructificație (bazidio- carp) tuberculiform, sesil, diametrul 3-7 cm, cu peridia groasă, cărnoasă, elastică, bru- nă-gălbuie, cu numeroase proeminențe po- ligonale, mai închise la culoare. Carnea (ghe- ba) albă-roz, apoi negricioasă-albăstruie, străbătută de fibre albe, miros neplăcut. Sporii cu diametrul 8-13 p, echinulați, în soluție de KOH apar reticulați, bruni, când ajung la maturitate părăsesc corpul fructifer printr-o deschidere apicală neregulată. Toxicologie. Produce tulburări gastrointestinale și ner- voase, dar trecătoare. Intoxicația se manifestă mai ales prin stare de rău, grețuri, vomă, frisoane, diaree, colici stomacale violente (v. PI. V, 7). BURETELE-OILOR (Scutiger ovi- nus), fam. Scutigeraceae. Ciupercă saprofită, comestibilă, întâlnită toamna (VIII—X), pe sol, prin pădurile de conifere din regiunea montană. Corpuri fructifere (bazidiocarp) strâns grupate, adeseori concrescute. Descriere. Pălăria sfe- rică, semisferică, apoi întinsă, cu diametrul de 5-11 cm, grosime 1-2 cm, cu marginea ră- sucită, adesea neregulată, sudată de pălăria exemplarelor alăturate; fața superioară netedă, mai târziu crăpată în câmpuri areolate, albi- cioasă sau cenușiu-gălbuie; fața inferioară cu tuburi spori fere albe, foarte scurte (1-2 mm), decurente, cu porii foarte mici (0,15-0,2 mm), circulari sau unghiulari, albi, apoi gălbui. La atingere, partea inferioară se îngălbenește. Picior cilindric, tare, solid, îngustat la bază, central sau mai mult sau mai hialini netezi, unigutulați. Alimentație. Valoare alimentară mică. Consumată în stadiul tânăr la diferite preparate culinare. BURETELE-VACII (Lactarius sub- dulcis), fam. Russulaceae. Ciupercă micori- zantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (iul.-nov.) prin pădurile de foioase, pe soluri argiloase. Descriere. Pălăria puțin cărnoasă, mamelonată, diametrul 3-7 cm; fața superioa- ră fără zonații concentrice, la început roșie-bru- nă, apoi brun-roșiatică; fața inferioară cu lame- le mai deschise la culoare. Picior plin, spongios, apoi gol, lung de 2,5-5,5 cm, dia- metrul 0,4-1 cm, de culoarea pălăriei. Carnea compactă, sfărâmicioasă palid-roșiatică, la în- ceput dulce, apoi amăruie, latexul alb, miros neplăcut. Alimentație. Valoare alimentară mi- că. Utilizată regional în arta culinară. BURETELE-VIPEREI (Amanita phalloides), fam. Amanitaceae. Ciupercă foarte otrăvitoare, micorizantă, întâlnită vara și toamna (VII—X) pe sol umed și umbros în pădurile de conifere și foioase îndeosebi sub stejari; sin. ciupercă albă. Descriere. Pălăria sferică, apoi bombată ca un clopot, în cele din urmă întinsă, cu marginea netedă și diametrul de 5-15 cm; fața superioară netedă, prevăzută cu striuri fine, brune sau negre, întinse în raze din centru către margine, pe o culoare de fond variabilă (verde-cenușiu murdar, verde-gălbui sau brun-olivaceu),în stare umedă puțin vâs- coasă; fața inferioară cu lamele libere, strâns-apropiate, inegale, albe cu ușoară nu- anță verzuie sau gălbuie. Piciorul fibros, plin, catifelat, înalt de 8-15 cm, gros de 1-2 cm, bulbos la partea inferioară, alb, gălbui, verzui sau pătat în zig-zag cu verde, ca la viperă, în partea superioară cu un inel lat, striat, lăsat în jos, alb sau aib-gălbui. Carnea albă, fragilă în pălărie și ațoasă în picior, cu miros plăcut și gust dulce, foarte puțin pișcător. Sporii sferici sau ovoizi (8-10 p), gutulați. Compoziția chi- mică: conține 9 substanțe toxice grupate în amatoxine (a-amanitină, p-amanitină, amani- nă, amanulină) și falatoxine (faloidină, faloină, falisină, falicidină). Unele din ele au acțiune hemolitică. Toxicologie. Este cea mai otrăvi- toare ciupercă. Consumarea ei provoacă moartea prin sindromul faloidian cu debut tar- div. Semnele otrăvirii apar după 6-48 ore, con- stând din tulburări digestive manifestate prin vome, dureri epigastrice, diaree abundentă, uneori sangvinolentă, flancată de deshidrata- rea organismului, însoțită de o sete pronunțată; se produce o hepatită citolitică cu perturbarea burete pestriț 93 burete țepos funcțiilor ficatului; afectează sistemul nervos și se manifestă prin delirări, calm, agitație, euforii pronunțate, dispar reflexele tendoanelor, se ră- cesc extremitățile, se instalează paralizia ocu- lară. Moartea survine după 24 ore până la 5-6 zile. Un singur exemplar conține suficientă otravă pentru a ucide o familie. Medicina nu are antidot pentru neutralizarea toxinelor. BURETE PESTRIȚ (Amanita pan- therina), fam. Amanitaceae. Ciupercă micori- zantă toxică, întâlnită vara și toamna (VII—X), pe sol prin păduri de foioase; sin. burete bul- bos. Descriere. Pălăria convexă ca un clopot, apoi întinsă, plană, cu adâncituri în mijloc, dia- metrul 6-10 cm; fața superioară cenușie, bru- nă-cenușie sau brună-gălbuie, mai închisă în centru, acoperită cu numeroase pustiile pufoa- se, albicioase, căzătoare, dispuse în cercuri concentrice, pe timp umed lipicioase, pe timp uscat lucioase, fin-încrețită pe margini; fața in- ferioară cu lamele albe, libere, îngustate spre picior. Piciorul înalt de 5-12 cm, diametrul 1-2 cm, cu inel alb, persistent, plin la început, apoi gol, cilindric, bulbos la bază. Volvă redusă, albă, lipită de bulb, friabilă. Carnea albă, fragi- lă, miros puțin pronunțat, gust dulceag la în- ceput, apoi acru. Sporii sferici sau elipsoidali (9-11 x 7-8 p) hialini, gutulați, albi în masă. Toxicologie. Conține aceleași principii toxice ca pălăria-șarpelui. Toxicitatea provoacă sin- dromul panterianuarie Se declanșează la 1-4 ore prin tulburări digestive (grețuri, vome, dureri abdominale), urmate de tulburări psihomotorii (delirări, halucinații, agitație), se trece de la o veselie extraordinară la o stare de nebunie furioasă, confuzie mintală. Starea durează câteva ore, apoi se instalează o comă (3-8 ore) la capătul căreia se trezește spontan, acuzând amețeli și ușoare halucinații. Vindecarea apare la 24 ore. Uneori poate pricinui moartea (v. PI. VI, 1). BURETE PUTUROS (Phaiius im- pudicus), fam. Phalaceae. Ciupercă saprofită, endoxilofită, comestibilă, întâlnită din primăva- ră până toamna (V-XI), pe sol umed și umbrit, în păduri de foioase și conifere, pajiști, grădini, parcuri, în culturile cu viță de vie; se mai nu- mește bozuz, burete de inimioara. Descriere. Prin hife subterane parazitează rădăcinile viței de vie sau ale altor plante lemnoase de pădure. Corpul fructifer apare la început subteran, într-un înveliș (experidie) ce îi conferă forma și culoarea unui ou, apoi, prin crăparea experi- diei, iese la suprafața pământului. Pălăria are aspect de căciulă alveolată, verde-măslinie, mucilaginoasă, miros de cadavru, înălțimea 3-4 cm. Mirosul neplăcut se simte de departe și atrage muștele. Alveolele de pe pălărie conțin masa sporiferă. Piciorul cilindric, spongios, fis- tulos; lungime 10-20 cm, diametrul 2-3 cm. Sporii elipsoidali (3-5 x 1,5-2 p), gălbui, sunt diseminați de insecte. Alimentație. Utilizată în consum numai în stadiul foarte tânăr. în unele regiuni, copiii îi aruncă pălăria rău mirositoare consumând piciorul în stare crudă. Piciorul și “ouăle” se pot mura pentru iarnă, se pot folosi la condimentarea salatei de boeuf, a altor prepa- rate culinare. Medicină umană și veterinară, în Antichitate a fost considerat drept un foarte bun afrodisiac. în Germania până în secolul trecut praful acestor ciuperci (obținut prin us- care și pisare) se adăuga în hrana animalelor, pentru a le stimula înmulțirea (v. PI. VI, 2). BURETE ȘERPESC (Macrolepio- ta procera), fam. Agaricaceae. Ciupercă sapro- fită, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII-X) pe sol, ca indivizi izolați sau în grupuri, prin păduri; se mai numește parasol, pâlâ- ria-șarpelui, piciorul-caprei. Dezvoltare în masă, mai ales în prima parte a toamnei. Descriere. Pălăria ovoidă, apoi semisferică și în cele din urmă întinsă, diametrul 10-25 cm, la centru mamelonată; fața superioară netedă, brun-închisă în partea centrală, brun-deschisă în rest sau cenușie, acoperită cu scvame groase, brune, așezate concentric; fața inferioară cu lamele albe, cărnoase, largi, libere. Piciorul cilindric, umflat la bază, fibros, fistulos, înalt de 15-30 cm, diametrul 1-2 cm, în partea superioară cu inel dublu, gros, mobil, albicios pe fața superioară, brun-cenușiu pe cea inferioară. Carnea moale, albă, apoi brună, miros plăcut, gustul asemănător miezului de nucă. Sporii lung-ovoizi (15-20 x 10-13 p), hialini, netezi, multigutulați, albi în masă. Alimentație. Foarte mare valoare alimentară. Foarte bună în tot felul de preparate culinare. Pentru iarnă se conservă în sare (v. PI. VI, 3). BURETE ȚEPOS (Hydnum repan- dum), fam. Hydnaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită pe sol în perioada (VII—X), prin pădurile de foioase și rășinoase; se mai burete vegetal 94 bureți flocoși numește burete spinos, flocoșel. Descriere. Pălăria convexă, cărnoasă, diametrul 6-12 cm, marginea ondulată; fața superioară fin-catifelată, pruinoasă, galben-albicioasă sau ocru-brunie; fața inferioară (himenoforul) sub formă de țepi inegali, fragili, decurenți, apro- piați, ocru-gălbui. Picior central sau excentric, lung de 3-8 cm, diametrul 0,5-3 cm, cilindric, puțin îngustat către bază, cărnos, plin în in- terior, neted, alb sau de aceeași culoare cu pălăria. Carnea groasă, sfărâmicioasă, albă sau gălbuie, gust puțin amar, miros plăcut. Sporii ovoizi (6-9 x 6-8 p), hialini, albi-crem, netezi, gutulați. Forma albidum, bazidiocarp alb; forma rufescens, bazidiocarp ruginiu. Ali- mentație. Valoare alimentară mică. Utilizați în diferite rețete culinare (sos tartar, sos Remou- lade, pireu, preparați ca murături pentru iarnă). Deoarece, la început, apa în care se fierb are gust puțin amar, se aruncă; se toarnă peste ei altă apă clocotită și se fierb în continuare. Se conserva în oțet (v. PI. VI, 4). BURETE VEGETAL, LUFĂ BUREȚI DE PRUN¹ (Rhodophyl- lus clypeatus), fam. Rhodophyllaceae. Ciuper- că saprofită întâlnită în perioada mai-iunie, prin păduri, livezi, tufărișuri, sub pomi și arbuști fructiferi. Descriere. Pălăria convexă, campa- nulată, apoi întinsă, cărnoasă, diametrul 3-10 cm, ușor mamelonată; fața superioară netedă, cenușie sau brună-cenușie, cu mar- ginea neregulat-lobată; fața inferioară cu la- mele largi, spațiate, inegale, albe, apoi roz-ce- nușii. Piciorul cilindric, plin, ușor fibros, striat, alb, înalt de 3-9 cm, diametrul 0,6-1,5 cm. Carnea albicioasă, miros de făină, gust puțin acidulat, nu se albăstrește cu tinctură de Gaiac. Sporii subglobuloși (8-11 x 7,5-9 p), hialini, roz-gălbui în masă. Alimentație. Valoare ali- mentară mare. Foarte gustoși în diferite pre- parate culinare (v. PI. VI, 5). BUREȚI DE PRUN² (Rhodophyl- lus saundersii), fam. Rhodophyllaceae. Ciu- percă saprofită, comestibilă, întâlnită primăva- ra (lll-V), în grupuri, cu așezare în cercuri sub specii de prun. Descriere. Pălărie convexă, diametrul 3-12 cm; fața superioară alburie, la centru brun-cenușie; fața inferioară cu lamele largi, spațiate, albe. Picior cilindric, alb, înalt de 4-12 cm, diametrul 0,7-2 cm. Carnea se albăstrește în tinctură de Gaiac. Sporii sub- globuloși (9-12 x 8-10 ji). Alimentație. Valoare alimentară mare. întrebuințați în diferite preparate culinare. BUREȚI DE ROUĂ (Marasmius oreades), fam. Tricholomataceae. Ciupercă geofită, parazită, cu miceliul în organele subte- rane ale plantelor, comestibilă, întâlnită vara și toamna (V-XI), prin pășuni, fânețe, poieni și margini de pădure; se mai numește burciori, bureți de pajiște, ciocârlie. Descriere. Pălărie convexă la început apoi întinsă, ușor mamelo- nată, diametrul 2-5 cm; fața superioară netedă, brună-deschis, sau palid-crem-alutacee, pe timp umed higrofană; fața inferioară cu lamele groase, spațiate, albicioase apoi crem-ocracee. Piciorul cilindric, plin, neted, înalt de 4-10 cm, diametrul 0,3-0,5 cm, brun-deschis sau crem-a- lutaceu, făinos-floculos, greu de rupt. Carnea albicioasă, elastică, subțire, cu miros și gust plăcut. Spori elipsoidali (8-10 x 5-6 p), hialini, albi în masă. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Excelentă pentru supe și orice fel de mâncare (papricaș, ciuperci cu ouă, ciuperci cu orez, garnitură etc.). Pentru iarnă se usucă păstrându-și perfect calitățile. BUREȚI FLOCOȘI (Lactarius tor- minosus), fam. Russulaceae. Ciupercă mico- rizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII-X), pe sol, izolată sau în grupuri, mai ales sub mesteceni, cu dezvoltarea în masă în lunile septembrie-octombrie; se mai numește burete de mesteacăn, flocoșei, părușei, rășcov de mesteacăn. Descriere. Pălăria (bazidiocarp) sferică, apoi întinsă, deprimată în zona cen- trală, cărnoasă, cu marginea răsucită în jos, diametrul 5-11 cm; fața superioară puțin lipi- cioasă, cu zone concentrice, lânoasă, mai ales marginea tomentos-lanată, roz-cărămizie sau brun-roșiatic; fața inferioară cu lamele subțiri, strânse, puțin decurente, crem. Piciorul cilin- dric, mai gros la bază, plin, apoi găunos, lung de 4-6 cm, diametrul, 1-2 cm, asemănător la culoare cu pălăria. Carnea alb-roz, fragilă, latex alb, gust acru-piperat, miros vag de fructe. Sporii ovoizi (7-9 x 6-7 |i), hialini, unigutulați, albi în masă, ornamentați cu o rețea fină. Ali- mentație. Regional, se folosesc în consum. Se țin 6-8 ore în apă; se scurg, se opăresc, apoi se gătesc. Pentru iarnă se fierb și se conservă în oțet. Consumați cruzi sunt puternic laxativi, bureți gălbiori 95 buruiană pricinuind tulburări gastrointestinale (v. PI. VI, 6). BUREȚI GĂLBIORI (Lactarius mi- tissimus), fam. Russulaceae. Ciupercă micori- zantă, întâlnită în lunile septembrie-octombrie, pe soluri acide, printre pernițele de mușchi, din pădurile de rășinoase. Descriere. Pălăria mamelonată, diametrul 3-5 (7) cm; fața superioară portocalie, puțin vâscoasă pe timp umed; fața inferioară cu lamele crem-ocracee. Picior plin, apoi gol, lung de 3-8 cm, diametrul 0,4-0,9 cm; portocaliu-deschis. Carnea gălbu- ie, cu latex alb, gust amar, miros mai mult sau mai puțin neplăcut (v. PI. VI, 7). BUREȚI IEPUREȘTI (Polypilus umbellatus), fam. Scutigeraceae. Ciupercă sa- profită, comestibilă, întâlnită vara (VIII—IX), pe cioate și la baza trunchiurilor de stejar și car- pen, unde formează tufe de cca 50 cm diametru. Ciclul vital se desfășoară numai în corpul lemnului mort. Descriere. Baziocarpul este alcătuit din mai multe pălării, susținute de piciorușe pornite dintr-un trunchi comun, cu as- pectul general umbeliform-ramificat. Pălăria plan-convexă, cu diametrul de 2-3 cm, ombi- licată, marginea ușor răsucită; fața superioară pruinoasă, fin-scuamoasă, brună-cenușie sau brună-deschis; fața inferioară cu tuburi spo- rifere foarte scurte, lung-decurente pe picior, albe, prevăzute cu pori mici poligonali. Trun- chiul și ramificațiile albicioase. Carnea subțire, albă, moale, suculentă, gust dulceag, miros de făină. Sporii elipsoidali sau cilindric-fusiformi (7-10 x 2,4-4 p), hialini, albi, netezi, multi- gutulați. Alimentație. Valoare alimentară mică. Folosită în stadiul tânăr pentru diferite prepa- rate culinare. BURUIANĂ, nume dat diverselor plante erbacee spontane, fără valoare econo- mică, adaptate să trăiască împreună cu plan- tele cultivate, pe care le stânjenesc în creștere și dezvoltare. Sunt dăunătoare pentru agricul- tură și silvicultură. în agricultură produc pagube prin scăderea producției și deprecierea calității recoltelor. Stânjenesc buna executare a lucră- rilor agrotehnice și mai ales recoltarea. în zoo- tehnie cauzează deprecierea laptelui și a lânii. Cele mai toxice buruieni aflate în furajele culti- vate pot provoca moartea animalelor. în bazi- nele acvatice determină scăderea producției piscicole. Buruienile sunt mai rezistente decât plantele cultivate, persistă vreme îndelungată pe terenul pe care l-au invadat, iar sămânța aflată în sol își păstrează mai mulți ani faculta- tea germinativă. Combătute energic pe terenul cultivat, ele se mențin pe marginea drumurilor, a răzoarelor de hotar, pe taluzurile canalelor etc. în România preocupări pentru studiul și combaterea lor, cu prezentarea argumentelor în publicații, au avut I. P rod an (1946), Gh. Ionescu-Șișești(1955), I. Staicu și colab. (1967), C. Zahariade, Gh. An- ghel (1960), P. Burcea, K. Neider- maier ( 1962), St. Dimancea (1966), T. Baicu (1969), Gh. Anghel, C. Chi- rilă, V. Ciocârlan, A. Ulinici (1972), C. Chirilă, C. Pintilie (1984-1988), C. P i n t i I i e și colab. (1985). în urma cerce- tărilor efectuate s-a elaborat, pentru România, o listă a buruienilor-problemă. Prezentate pe familii acestea sunt: fam. Equisetaceae: coa- da-calului (Equisetum arvense, E. ramosissi- mum); fam. Aristolochiaceae: cucurbețică, mă- rul-lupului (Aristolochia clematidis); fam. Ranunculaceae: piciorul-cocoșului de semănă- turi, comicei (Ranunculus arvensis), picio- rul-cocoșului păros (Ranunculus sardos), nem- țișori de câmp, pintenași (Consolida regalis, C. orientalis); fam. Papaveraceae: mac, mac ro- șu, mac sălbatic (Papaverrhoeas, P. hybri- dum); fam. Fumariaceae: fumăriță, fumărică (Fumaria schleicheri, F rostellata, F. vaillantii); fam. Rosaceae: mur de miriște (Rubus caesius); fam. Fabaceae (Leguminosae): mă- zăriche de primăvară (Vicia sativa), măzăriche (Vicia angustifolia), borceag, măzăriche roșie (Vicia pannonica), cosiță (Vicia hirsuta), măzăriche păroasă (Vicia villosa, Vicia striata, Vicia dasycarpa), linte galbenă (Lathyrus aphaca), oreșniță (Lathyrus tuberosus); fam. Zygophyllaceae: colții-babei (Tribulus terres- tris)- fam. Apiaceae (Umbelliferae): puciognă, buruiană puturoasă (Bifora radians), morcov spinos, rușinătoare (Caucalis platycarpos), dornic (Falcaria sioides); fam. Euphor-biaceae: laptele-câinelui (Euphorbia falcata), laptele-cucului, alior, laptele-câinelui (Eu- phorbia virgata, E. agraria), laptele-cucului, ailor (Euphorbia helioscopia); fam. Violaceae: trei frați pătați (Viola arvensis)-, fam. Brassi- caceae (Cruciferae): muștar negru (Brassica nigra), muștar de câmp, muștar sălbatic (Si- napis arvensis), ridiche sălbatică, ridichioară buruiană 96 busuioc (Raphanus raphanistrum), voinicică (Descura- inia sophia), brânculiță (Sisymbrium orientale), lubiț (Camelina microcarpa), puturoasă (Diplo- taxis muralis, Diplotaxis tenuifolia), traista-cio- banului (Capsella bursa-pastoris), punguliță (Thlaspi arvense), varză albicioasă de ogoare (Conringia orientalis), ciurlan alb (Rapistrum perenne), boghiță, gălbenea (Rorippa sylvestris), urda-vacii (Cardaria draba); fam. Resedaceae: rechie (Reseda Iuțea); fam. Malvaceae: pristolnic, teișor (Abutilon theo- phrasti), zămoșiță (Hibiscus trionum); fam. Primulaceae’. scânteuță (Anagallis arvensis); fam. Cariophyllaceae: neghină (Agrostemma githago), rocoină (Stellaria media), buruia- na-surpării (Scleranthus annuus), hrana-vacii (Spergula arvensa); fam. Portulacaceae: iarbă grasă, grașiță, iarba-porcilor (Portulaca olera- cea); fam. Chenopodiaceae: lobodă porcească (Chenopodium album), spanac sălbatic, lobo- dă porcească (Chenopodium polyspermum), lobodă (Atriplexpatula), sărăcică, iarbă sărată, rostogol (Salsola kali ssp. ruthenica); fam. Amaranthaceae: știr sălbatic, știr porcesc (Amaranthus retroflexus), știr de ogoare (Ama- ranthus chlorostachys), știr alb (Amaranthus albuș), știr târâtor (Amaranthus blitoides), știr pe tavă (Amaranthus crispus); fam. Polygona- ceae: hrișcă urcătoare (Polygonum convolvul- us), troscot, târsoacă, troscoțel (Polygonum aviculare), iarbă roșie, troscot porcesc (Polygo- num lapathifolium), iarbă roșie, arde- iul-broaștei, iarba-puricelui (Polygonum persi- caria), sălcuță, troscot de baltă (Polygonum amphibium), măcriș mărunt (Rumex ace- tosella); fam. Asclepidiaceae: plechiușcă (Cy- nanchum acutum); fam. Rubiaceae: lipicioasă, turtită (Galium aparine); turtită cu trei coarne (Galium tricornutum); fam. Caprifoliaceae: boz (Sambucus ebulus); fam. Convolvulaceae: volbură, holbură, rochița-rândunicii (Convolvu- lus arvensis), cupa-vacii (Calystegia sepium); fam. Cuscutaceae: torței, cuscută mare (Cus- cuta campestris), mătasea-trifoiului (Cuscuta epithymum); fam. Boraginaceae: tătăneasă (Symphytum officinale), vanilie sălbatică, ochiul-soarelui (Heliotropium europaeum); fam. Solanaceae: zârnă, umbra-nopții (Sola- num nigrum); fam. Scrophulariaceae: doritoare (Veronica hederifolia), ciormoiag, grâul-prepe- liței, grâu negru, miază-noapte (Melampyrum arvense), ciormoiag, grâul-prepeliței (Melam- pyrum barbatum); fam. Orobanchaceae: lupoaia florii-soarelui, smântânică (Orobanche cernua), lupoaie, lupoaia-tutunului (Orobanche ramosa); fam. Lamiaceae (Labiatae): urzică moartă, sugel (Lamium amplexicaule), urzică moartă, sugel puturos (Lamium purpureum), tapoșnic (Galeopsis ladanum), fața-mâței (Galiopsis angustifolia), lungurică (Galeopsis tetrahit), cinsteț (Stachys annua), tămâiță de câmp (Ajuga chamaepitys), izmă proastă (Mentha arvensis), bălbisă (Stachys palustris); fam. Asteraceae (Compositae): mușețel (Cha- momilla recutita), mușețel prost, românită ne- mirositoare (Matricaria perforata), românită (Anthemis austriaca), albăstriță (Centaurea cyanus), susai moale (Sonchus oleraceus), susai aspru (Sonchus asper), busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora), bătrâniș (Erigeron canadensis), cornaci (Xanthium italicum), ghimpe, holeră (Xanthium spinosum), scaiete- le-popii, cornuți (Xanthium strumarium), sglă- voc (Centaurea scabiosa), ciolobat (Centaurea apiculatassp. spinulosa), păpădie (Taraxacum officinale), pălămidă (Cirsium arvense), susai (Sonchus arvensis); fam. Poaceae (Gra- mineae): iarba-vântului (Apera spica-venti), Lolium remotum, odos, ovăz sălbatic (Avena fatua), iarbă bărboasă, mohor înalt (Echino- chloa crus-galli), iarbă sură (Eragrostis minor), mohor (Setaria glauca), mohor verzui, mohor (Setaria viridis), mohor agățător, mohor (Setaria verticillata), meișor, meișor roșu (Digitaria sanguinalis), pir târâtor (Agropyron repens), pir gros (Cynodon dactylon), iarba-câmpului (Agrostis stolonifera), trestie, stuf (Phragmites australis), trestie de câmp, latiță (Calamagrostis epigeios), costrei, bălur (Sorghum halepense). BUSUIOC (Ocimum basilicum), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, condimentară, originară din India și China; se mai numește basic, bâsileac, biesnioc, bizilioc, borjolicâ, bosioc roșu, bosiog, bosioace, boso- ioc, busioc de grădină, busâioc, mătăcină, mă- tăcină, mejioran, văsileac. Genetic, 2n = 48. Cultivat pe tot globul. Pretențios la căldură. Afectat de brumele târzii ale primăverii. Pre- tențios la lumină. Se dezvoltă bine însă și pe locuri ușor semiumbrite. Cerințe moderate față de umiditate. Preferă soluri cu textură mijlocie, bine structurate, permeabile, fertile, care nu fac scoarță. Nu suportă solurile argiloase, grele, reci, solurile nisipoase și sărăturile. Descriere. Rădăcină fibroasă, ramificată. Tulpină cu patru busuioc 97 busuioc muchii, erectă, înaltă până la 60 cm, ramificată de la bază, păroasă în partea superioară. Frunze opuse, ovate, vârf ascuțit, marginea cu dinți rari, atenuați. Flori albe sau roz, mici, grupate câte 4-6 în pseudoverticile, formând inflorescențe spiciforme întrerupte. Caliciu bilabiat. Corolă cu labiul superior cu 4 dinți rotunjiți. Staminele (4) și stilul ies de sub corolă, înflorire, VII—IX. Polenizare entomofilă. Fructe, nucule ovate, brune-negricioase, grupate câte 4 la baza caliciului persistent. Compoziție chi- mică. Frunzele, florile, ramurile tinere conțin ulei volatil (0,10-0,20%), compus din linalol, metilcavicol sau estragol, cineol, camfor, a-pi- nen, cinamat de metil, eugenol, acid oleanolic, p-sitosterol, anetol; saponozidetriterpenice, ta- noizi etc. Semințele conțin mucilagii (F. Cră- ciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977). Ali- mentație. Frunzele, verzi sau uscate, se utilizează la aromatizarea mâncărurilor, sosu- rilor, murăturilor, salatelor. Industrie. Frunze- le, verzi sau uscate, se folosesc la aroma- tizarea mezelurilor, pastelor, murăturilor. Vinul acrit se corectează cu infuzie din flori sau fructe de busuioc. După răcire soluția obținută se toarnă în butoi. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei prezintă importanță în medicina umană și veterinară. Principiile active acționează ca antiseptic intestinal, carminativ (absoarbe ga- zele), stimulează digestia, galactogog, anti- emetic, diuretic, antiinflamator renal și intes- tinal, antiseptic pulmonar, antifungic, febrifug. La om este folosit în: colici intestinale, balonări intestinale, vomă, gripă, răceală, bronșită acu- tă și cronică, cefalee (dureri de cap), ulcer gastric, infecții urinare, anorexie, diaree, colită de fermentație. La animale este folosit în trata- rea afecțiunilor renale, cistitelor inclusiv hemo- ragice, în stări a frigore și în tulburări gastro- intestinale. Apa în care se înmoaie busuioc capătă proprietăți speciale. Fitoncidele și uleiul volatil dizolvate în apă, îi conferă proprietăți dezinfectante, reconfortante, igienice. Recol- tare. Se culeg tulpinile și ramurile tinere acope- rite cu frunze, terminate cu sau fără inflores- cență (Basilici herba). Uscarea se face la umbră, în straturi subțiri. Uscarea artificială la maximum 35° C. în timpul uscării produsul nu se întoarce. Se păstrează în pungi de hârtie. Femeile de la țară culeg busuiocul și îl usucă în buchete agățat de grinda casei. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea, în gene- ral, a bolilor tubului digestiv, eliminarea gazelor, stimularea poftei de mâncare, tratarea bronșitei, gripei, inflamației căilor urinare: in- fuzie, din 1 linguriță pulbere frunze la o cană de apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute'. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. în colitele de fermentație nu se îndulcește. 2. Pentru tra- tarea bolilor renale și ca febrifug: infuzie, din 1 lingură semințe, la 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea de: colici intestinale, balonări intestinale, bronșită acută și cronică, cefalee, ulcer gastric, infecții urinare, anorexie, diaree, colită de fermentație, gripă, răceală: infuzie, din 1-1,5 g pulbere plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi câte o infuzie neîndulcită. Uz extern. 1. Pentru combaterea aftelor: decoct, din 1 lingură frunze plantă la o cană apă. Se fierbe până dă în clocot. Se acoperă pentru 10 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi, din care una seara înainte de culcare. Se clătește bine gura și apoi soluția se scuipă. 2. Pentru combaterea con gestionă- rii urechilor: suc, stors pe pavilion și în conduc- tul auditiv. 3. Pentru combaterea guturaiului: a) pulbere din frunze', se aspiră pe nas; b) pul- bere din frunze, pusă pe jăratec; se inspiră fumul. 4. Pentru grăbirea vindecării rănilor: frunzele proaspete se așeză pe zona afectată și se pansează. 5. Pentru vindecarea crăpături- lor buzelor, călcâielor, sfârcului sânului, rănilor cu puroi: alifie, din 20 g pulbere frunze, 30 g ceară albă, 30 g seu de oaie, 30 g terebentină, 60 g colofoniu, 90 g untură porc. Amestecul introdus într-un vas curat se topește la foc slab. Se dă la o parte și se amestecă până la răcire. Se ung zonele afectate. 6. Pentru tratarea rini- tei (inflamarea mucoasei nazale); inhalație, din fierberea unei linguri plantă mărunțită la o cană apă (250 ml). Una dimineața, alta seara înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea unor afecțiuni renale, cistite, cistite hemoragice, stări a frigore, tulburări gas- trointestinale: infuzie, sau decoct din planta întreagă uscată și mărunțică, în concentrație de 1,5-2%. Cantitativ, infuzia se pregătește în funcție de mărimea animalului. Peste planta uscată și mărunțită se toarnă apa clocotită. Se lasă acoperită 50-60 minute. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament cu soluția extrac- tivă obținută: animale mari (cabaline, taurine), busuioc sălbatic 98 busuiocul-cerbilor 1-2-3 I; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 0,250-0,500 I; animale mici (pisici, câini),0,050-0,1001. Cantitățile se pot repeta în 24 ore. Supradozarea produce tulburări diges- tive. Se intervine cu tratament simptomatic. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor nectar și polen. Producția de miere, 100-120 kg/ha, cu aromă specifică. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Utilizat ca plantă decorativă, de bordură sau platbandă. BUSUIOC SĂLBATIC (Prunella vulgaris), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, pe- renă, rar anuală sau bienală, hemicriptofită, circumpolară (boreală), mezofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, comună prin fânețe, pă- șuni, poieni, tufărișuri, păduri, livezi, pe malul apelor, de la câmpie până în regiunea subal- pină; se mai numește buruiană de bubă rea, busuioc de câmp, coroabă, gluga-ciobanului, iarba lui Antonie, iarba-lupăriei, iarbă neagră, iarba-șopârlei, izmă sălbatică, plescăită, rup- turi, șopârlaiță, șopârliță. Dacii îi spuneau mo- zulloax, bodsulloax, bdsuloc, de unde a derivat numele de busuioc (I. PachiaTatomires- cu, 1997). Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, încadrat în Plantaginetea, Querco-Fagetea, Al- netea, Bidentetea. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord, Australia. Descriere. Rizom repent sau oblic, cu rădăcini adventive. Tulpini erecte sau ascendente, glabre sau dispers-păroase, înalte de 8-40 (50) cm. Frunze opuse, ovate sau ovat-alun- gite, glabre, pețiolate, cele de la baza inflorescenței de obicei sesile. Flori bilabiate, violete, foarte rar albe, grupate în inflorescențe ovoidale, dense sau alungit spiciforme; caliciu bilabiat, în mare parte violet, cu partea infe- rioară lung-păroasă; corolă bilabiată, cu tub drept, egal sau mai lung decât caliciul, cu labiul superior boltit, cel inferior cu lobul median din- țat; androceu cu stamine adăpostite de labiul superior, cu un dinte mai lung decât anterele; gineceu cu stil glabru, cu lobii stigmatici as- cuțiți. înflorire, VI-VIII. Fructe, nucule, ovoidale, brune, lucioase. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin tanin, substanțe amare, rezine, ulei eteric, ruțozid, hiperozid, ceară etc. Ali- mentație. în Austria, frunzele tinere se folo- sesc ca salată și ca ingredient la supele de verdețuri și alte preparate culinare. O salată asortată se obține din 40 g frunze tinere de busuioc sălbatic, spălate amestecate cu o ma- rinată preparată din 40 g frunze de păpădie, 40 g frunze bănuței, ulei, suc de lămâie, apă, sare, piper și roiniță (C. Drăgulescu,1992). Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au pro- prietăți antidiareice, antiinflamatorii, antitusive. Folosite în tratarea diareei, inflamațiilor cavității bucale, și ale laringelui, în tratarea tusei și răgușelii, a astmului și amigdalitei, migrenelor și stimularea funcției sexuale. Recoltare. Păr- țile aeriene (Prunellae herba) se recoltează în timpul înfloritului, prin tăierea de la bază. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Me- dicină umană. Uz intern. în diaree, hemoroizi, tuse, astm, afecțiuni ale gurii, inflamații ale la- ringelui, răgușeală, amigdalită, migrenă și pen- tru stimularea funcției sexuale: infuzie, din 1 lin- guriță pulbere plantă sau plantă uscată și bine mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) de apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea furunculelor: infuzie, din 2-3 lingurițe pulbere plantă la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spală local cu un tampon cu vată înmuiat în infuzie, apoi se aplică o cataplasmă cu un pansament steril înmuiat în infuzie, după care se pun pe furuncul frunze proaspăt spălate în infuzia călduță și se bandajează. 2. Pentru tratarea bubelor, rănilor: se spală local cu infuzia pregătită mai sus, apoi se aplică frunze proaspete spălate în infuzie, după care se bandajează. 3. Pentru tratarea afecțiunilor bucale, pe lângă tratamentul intern indicat anterior se face și o clătire a gurii cu infuzia obținută. 4. Pentru tratarea hemoroizi- lor, pe lângă tratamentul intern indicat, se spală regiunea anală cu infuzia pregătită pentru Uz extern, după fiecare defecație. 5. în migrene, infuzia se aplică sub formă de comprese pe frunte și ceafă. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,38-0,86 mg/floa- re. Producția de miere, 90-200 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. BUSUIOCUL-CERBILOR (Men- tha pulegium), fam. Lamiaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, mezohidrofită, me- zotermă, neutro-bazofilă, întâlnită pe malurile apelor, în șanțurile umede, locuri inundabile, mlaștini; se mai numește apărătoare, butaș 99 butomaceae busiocul-cerbilor, brânolă, busuiocul-calului, busuiocul-fetelor, dianâ sălbatică, izmă proas- tă, mușețel de câmp, mintă flocoasă, nintă, polegină, polei, trandafir de baltă, trandafi- rul-broaștelor. Genetic, 2n = 20. Suportă uscă- ciunea temporară. Fitocenologic, încadrat în Isoeto-Nanojuncetea, Nanocypeion, Agrostion, Puccinellietalia, Bidentetea, Chenopodietea, Car. Agropyro-Rumicion. Răspândit în Europa, Asia de Sud, Africa de Nord. Descriere. Rădă- cini adventive. Tulpină ascendentă sau pro- strată, înaltă de 10-60 cm, stoloniferă, rami- ficată de la bază. Frunze eliptice. Flori palide-violacee, dispuse în cime contractate, axilare, distanțate; caliciu tubulos, cu 10 nervuri proeminente, gâtul închis de un inel de peri; corolă tubuloasă, cilindrică; androceu din 4 sta- mine; gineceu cu stil scurt, bifid. înflorire, VII-IX. Fructe, nucule elipsoidele, brune, lu- cioase, fin-punctate. Compoziție chimică. Conține tanin, diosmină, ulei eteric format din pulegonă (90%), mentonă, piperitonă, piperite- nonă etc. Industrie. Folosit mult în parfumerie. în trecut a fost folosit ca insecticid contra puri- cilor. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei sunt folosite în medicina umană tradițională. Prin- cipiile active acționează favorabil în afecțiuni ale aparatului digestiv (gastrite, dispepsii), afecțiuni ale căilor respiratorii, stimulând secre- ția bronșică și expectorația. Recoltare. Părțile aeriene (Menthae pulegii herba) se recoltează pe timp frumos, în timpul înfloritului, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră (poduri, șoproane), în strat subțire. Uscarea artificială la 35° C. Se păstrează în saci de hârtie. Medicină umană, Uz intern. Pentru tratarea gastritei, tulburărilor digestive funcționale, eliminarea gazelor din intestine, în afecțiuni ale căilor res- piratorii, gută, pentru stimularea sistemului ner- vos: infuzie, din 1 linguriță frunze (sau frunze și inflorescențe) uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi reci, sau calde, în cazul infla- mațiilor bronșice, pentru stimularea secreției și ușurarea expectorației. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează culesul însemnat de polen și nectar, din vară și până toamna. Pro- ducția de miere, 100 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie (v. PI. VII, 1). BUTAȘ, fragment al unui organ ve- getativ detașat de planta-mamă, care, pus în condiții favorabile de mediu, ăste capabil de a reface un nou individ. Prezintă polarizare mor- fofiziologică. Polul apical (caulogen) va da naștere tulpini, iar polul bazai (rizogen) va da naștere rădăcinilor adventive. După provenien- ță, busuiocul pot fi tulpinali (o ramură tânără, lăstar, un mugure, un fragment de tulpină sub- terană), radiculari (fragmente de rădăcină) și foliari, constând dintr-o frunză sau fragmente de frunză, busuiocul tulpinali sunt recoltați din ramuri de 1-2 ani, toamna, după căderea frun- zelor sau la sfârșitul iernii (busuioc de iarnă), sau în perioada de vegetație (busuioc de vară). Busuiocul de iarnă sunt folosiți pentru înmul- țirea vegetativă a pomilor fructiferi. Busuiocul de vară sunt utilizați pentru înmulțirea speciilor ornamentale și legumicole. Butași radiculari se recoltează de la plante care formează pe ră- dăcini muguri adventivi capabili de a forma lăstari aerieni [exemplu, cireșul (Cerasius avi- um), prunul (Primus domestica), zmeurul (Ru- bus idaeus), alunul (Corylus avellana) etc.] Bu- tași foliari se recoltează de la speciile care au însușirea de a forma rădăcini și muguri ad- ventivi ce vor da naștere la lăstari [exemplu, begonia (Begonia rex. B. semperflores), urzi- cuța (Coleus blumei) etc.] în practică, pentru stimularea formării rădăcinilor, busuiocul se tratează, înainte de sădire, cu substanțe din grupa heteroauxinelor. BUTAȘIRE, procedeu de înmulțire vegetativă a arborilor fructiferi și ornamentali, viței de vie și florilor. Cuprinde întreaga activi- tate de la recoltarea butașilor și până la obți- nerea înrădăcinării lor, când pot fi trecuți în cultură. Plantele horticole erbacee, legumicole și floricole înrădăcinează mai ușor, la cele den- drologice, pomi și arbori ornamentali, înrădă- cinarea este mai dificilă. BUTOMACEAE (Butomaceae), fa- milie care cuprinde 6 genuri, cu cca 9 specii plante monocotiledonate erbacee, acvatice sau palustre, perene, glabre. Răspândite în Europa, regiunile tropicale și Australia. Tulpină scapiformă. Frunze bazale. Inflorescență um- beliformă. Flori bisexuate (hermafrodite), acti- nomorfe; caliciul din 3 sepale coriacee, peta- loide; corolă din 3 petale colorate, caduce; androceul, din 9 stamine sau mai multe, cu antere intorse; gineceul superior, cu 6 ovare uniloculare, polisperme, cu stile libere, buza-caprei 100 buxacee persistente. Formula florală: VITAMINE D CALICIU (Calix), totalitate a sepalelor unei flori, reprezentând ciclul extern al pedan- tului, de obicei verde. Provine din frunzișoare modificate. Simbol de formulă: K (fig. 35). Rol de apărare a celorlalte piese florale contra agenților externi. Unele specii (frag, nalbă) au două cicluri de sepale. Primul verticil este for- mat din sepale mai mici și poartă numele de calicul. Ele provin din stipelele bracteelor sau din hipsofile. Calciu multor specii de asteracee (păpădie, susai, pălămidă) este foarte redus la început, după fecundație însă se dezvoltă într-un smoc de peri numit papus ce servește la răspândirea fructelor. După configurația gene- rală există calciu dialisepal, format din sepale libere, întâlnit la specii de ranunculacee, rosa- cee, brasicacee, apiacee etc. și calciu gamo- sepal, format din sepale concrescute prin mar- ginile lor pe diferite lungimi, întâlnit la speciile de primulacee, labiate, asteracee, solanacee etc. După poziția sepalelor față de receptacul și așezarea lor în raport cu petalele, calciu diali- sepal, poate fi: erect, la care sepalele sunt drepte, orientate în sus și aplicate peste petale (exemplu, Brassicaceae); patent, la care sepa- lele sunt inserate perpendicular pe receptacul și îndepărtate de petale [exemplu, Pyrola me- dia, Pyrola rotundifolia, Pyrola secunda, Pyrola uniflora (perișor)]; răsfrânt, la care sepalele calicul 104 calomfir Fig. 35. Forme de caliciu: a - tubulos, la garoafă (Dianthus sp.); b - infundibuliform, la ciuboțica-cucului (Primula officinalis); c - campanulat, la gențiană (Gentiana sp.); d- urceolat, la măselariță (Hyosciamus niger); e -globulos, la gușa-porumbelului (Silene vulgaris); f - acrescent și persistent, la păpălău (Physalis alkekengi); 1 - fruct învelit în caliciu; 2 - caliciu secționat unde se vede fructul. sunt îndreptate în jos (exemplu, specii de Ra- nunculus). Calciu gamosepal, după formă, poate fi: tubulos, întâlnit la garoafe (Dianthus sp.); infundibuliform, asemănător unui butoiaș, întâlnit la ciuboțica-cucului (Primula elatior); campanulat, asemănător unui clopot, întâlnit la speciile de Gentiana; urceolat, asemănător unui urcior, întâlnit la măselariță (Hyoscyamus niger); globulos, întâlnit la gușa-porumbelului (Silene vulgaris). După durata în timp există: calciu caduc, sepalele cad în timpul înfloririi [exemplu, mac (Papaveraceae)], sau cad după fecundație, caz aproape general întâlnit la foar- te multe specii de plante; calciu persistent, se- palele însoțesc fructul până la maturitatea lui (exemplu, Solanaceae, Borraginaceae, Lamia- ceae, Maloideae). La unele plante calciu per- sistent se dezvoltă mult, învelește fructul și se numește calciu acrescent [exemplu, păpălăul de pădure (Physalis alkekengi)]. La unele spe- cii de plante lipsește complet. După simetrie, există calciu actinomorf (radiar simetric), unde două sau mai multe planuri de simetrie, duse prin el, îl împart în tot atâtea părți aproximativ egale (exemplu, Primulaceae, Boraginaceae, Rosaceae) și calciu zigomorf (monosimetric) la care se poate duce un singur plan de simetrie ce îl împart în două părți aproximativ egale (exemplu, Lamiaceae, Fabaceae) (-> FLOARE, SEPALE, TEPALE, PERIANT, PERIGON). CALICUL (Calyculus), caliciu extern sau secundar, în afara caliciului propriu-zis, care are poziția internă (exemplu, Dipsacace- ae, Malvaceae, Lythraceae). CALIPTRĂ (Calyptra) 1. Piloriză. 2. Parte care acoperă capsula mușchilor frun- zoși. CALITRICACE E (Callitrichaceae), familie de plante acvatice, submere, amfibii sau terestre. Frunze simple, mici, opuse fără sti- pele. Flori axilare, unisexuate, plante monoice. Periant lipsă. Floarea mascul alcătuită dintr-o singură stamină. Floarea femelă este alcătuită dintr-un ovar bilocular ce devine tetralocular, cu 2 stile filiforme. Formulă florală: cTAnQGi. Fruct mericarpic, tetrachene. Conține un singur gen: Callitriche, x= 3, 4, 5, 7, 19. în România genul are 2 specii: C. palustris, 2n = 20, C. copho- carpa (C. polymorpha), 2n = 10. CALOMFIR (Tanacetum balsamita), fam. Asteracee. Plantă erbacee, perenă, culti- vată exclusiv în scopuri ornamentale și pentru mirosul ei, în -grădini țărănești și cimitire: se mai numește bumbișor, calampâr, calapâr, calopir, calonchir, calubâr, calupâr, carpin, călugăr, dumbravnic, galopăr, izmă-Maicii Preciste, smirnă, spiculețe, vetrice. Genetic, 2n = 57. Răspândit în sudul și sud-vestul Asiei. Descriere. Tulpină erectă, ramificată în partea superioară, fin-muchiată, înaltă de 60-120 cm. Frunze ovat-eliptice, cu marginea crenată, fin-alipit-pubes-cente, cele bazale lung-pe- țiolate, cele tulpinale inferioare pețiolate, restul sesile. Flori mici, grupate în calatidii paniculat-umbelate, cu involucru din foliole imbricate. înflorire, VII—VIII. Fructe, achene cilindrice, cu 5 coaste, la vârf cu coronulă mică, întreaga plantă, dar mai ales florile, au miros asemănător cu cel de izmă sau roiniță. Biote- rapie. Părțile aeriene ale plantei prezintă im- portanță pentru medicina umană tradițională. Frunzele uscate au cca 1% ulei volatil. Princi- piile active manifestă proprietăți diuretice, sto- mahice, antispastice. Folosită pentru trata- mentul afecțiunilor hepatobiliare, gastrice, in hemoroizi, diaree, reglarea menstruației, calotă 105 campestrol epilepsie. Recoltare. Părțile aeriene (Balsa- mitae herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire. Se păs- trează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor ficatului, afecțiunilor gastrice, hemoroizilor, diareei, re- glarea menstruație! (emenagog) și în epilepsie: infuzie, din 1 linguriță frunză uscată pisată sau mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor hepatobiliare: in- fuzie, din o linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 150 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 porții pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea aftelor și durerilor de măsele: decoct, din 1 lingură de frunze mărunțite la o cană (200 ml) de apă rece. Se lasă 10 minute la macerat, apoi se dă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute pentru răcire. Se strecoară. Se face gargară sau se ține în gură. 2. Pentru tratarea hemoroizilor și viermilor intestinali: in- fuzie din 1 lingură (10 g) frunze pisate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se ține acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se fac clisme. 3. Pentru tratarea bubelor greu vindecabile, pe tăieturi sau pe furuncule: frunze proaspete, trecute prin flacără apoi unse cu smântână proaspătă sau cu grăsime, se pun pe locul afectat și se pansează. Cosmetică. Pentru prevenirea căderii părului, combaterea căderii părului și stimularea creșterii lui: decoct, pregătit ca mai sus. Se fac spălaturi pe cap. Alte utilizări. Pentru combaterea moliilor, frun- zele proaspete se așeză între hainele curate. Le conferă în același timp și un miros plăcut (v. PI. VII, 5). CALOTA, țesut aflat între sacul em- brionar și micropilul ovulelor unor specii de angiosperme. Se formează prin diviziunea (pe- riclinală și anticlinală) celulei inițiala calotei. Țe- sutul format împinge adânc în nucelă celula inițiala sacului embrionar. Inițiala calotei și iniți- ala sacului embrionar sunt celule surori, rezul- tate din diviziunea periclinală a celulei mame a sacului embrionar (-> OVUL, ONTOGENIA OVULULUI Șl MACROSPOROGENEZĂ). CALOZA, substanță organică de na- tură glucidică care acoperă, pe timp de iarnă, pereții despărțitori ciuruiți din vasele liberiene, oprind circulația substanțelor. La unele plante (vița-de-vie), primăvara se dizolvă, se resoarbe, reluându-se circulația. La alte specii, caloza rămâne definitivă și vasele mor. în locul lor apar altele mai tinere. Se pune în evidență prin tratare cu diferite substanțe chimice, evidențiind culori caracteristice: roșu-brun cu clorură de zinc iodată, roșu cu coralină, albastru cu albastru de rezorcină. Solubilă în hidrat de potasiu la rece (concentrație 1%) și în glicerina, la 300° C. Insolubilă în amoniac cu oxid de cupru. CAMBIU (Cambium), țesut format din celule meristematice, reprezentând zona gene- ratoare libero-lemnoasă din rădăcină și tulpină (-> MERISTEME, RĂDĂCINĂ, TULPINĂ). CAMPANULACEE (Campanula- ceae), familie de plante erbacee anuale, bia- nuale sau perene, rareori arbuști sau liane. Cuprinde 50 de genuri cu cca 1000 specii. Au vase laticifere, cu suc lăptos. Frunze simple, de obicei alterne, fără stipele. Florii bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 5; caliciul gamosepal, din 5 sepale, persistent, concres- cut cu ovarul; corola gamopetală, tubuloasă, înfundibuliformă, campanulată, din 5 petale de obicei albastre; androceul, din 5 stamine sau în număr egal și alterne cu lobii corolei, inserate pe un disc la baza petalelor, cu antere libere lungi, uneori unite între ele într-un tub prin care trece stilul gineceului; gineceu sincarp, cu ovar tricarpelar, inferior, stil de obicei lung și subțire, trilobat, mai rar 2-multilobat și foarte rar glo- bulos, ovule anatrope cu placentație axilară, rareori parietală. Formulă florală: ^*K(₅) C(₅) A₅ G^). Fruct capsulă dehiscentă. Semințe numeroase, foarte mărunte, cu em- brionul drept, cu albumen cărnos. Speciile din România sunt grupate în sfam. Campanuloi- deae și Lobelioideae. Sfam. CAMPANULOI- DEAE cuprinde genurile: Campanula, x= 7, 8, 9, 10, 11, 13, 15, 17, cu 25 de specii; Platyco- don (P. grandiflorum, 2n = 18, 28); Adeno- phora, x =7 (A. lilifolia, 2n = 34); Symphyandra (S.wanneri); Phyteuma, cu 5 specii; Asyneum, cu 2 specii; Legousia, cu 2 specii; Edraianthus (E. graminifolius, 2n = 32); Jasione, x = 6, cu 3 specii. Sfam Lobelioideae: Lobelia, x = 7 (L. ernuslobelie, 2n = 28, 42). CAMPESTROL -> FITOSTEROLI canabacee 106 cardon CANABACEE (Cannabaceae), fa- milie care cuprinde plante erbacee cu glande secretorii puternic mirositoare. Tulpină erectă (Cannabis) sau volubilă (Humulus). Frunze sti- pelate, alterne, simple sau compuse. Flori uni- sexuate, dioice, în inflorescențe cimoase, pe plante diferite; pedantul florilor mascule cu 5 di- viziuni sepaloide, androceul din 5 stamine; pe- dantul florilor feminine este rudimentar, din 5 diviziuni sepaloide, gineceul, cu ovar unilocu- lar și uniovulat. Formulă florală: cf^Ps A₅; Q*P₅ G(2>. Fruct achenă. Flora României are 2 genuri: Humulus (Hamei), x = 8, 9, 10; Cannabis (Cânepă), x = 10. CANACEE (Cannaceae), familie ca- re cuprinde plante erbacee, cu rizom repent. Tulpină erectă, cilindrică, verde, înaltă până la 100 (180) cm. Frunze alterne, cu limbul întreg și bază teciformă. Flori bisexuate (hermafro- dite), asimetrice, grupate terminal, tipul 3; cali- ciul dialisepal, din 3 sepale libere, persistente; corala dialipetală, din 3 petale lanceolate, gal- bene-verzui sau roz-verzui, unite la bază și în același timp unite cu staminodiile într-un tub; androceul, din 5 stamine, transformate în sta- minodii mari, viu colorate, din care 3 externe erecte, a 4-a recurbată numită labei, iar a 5-a parțial fertilă, liniară, recurbată; gineceu, cu ovar inferior, 3-locular, purtând stil petaloid. Formula florală: C₃ A₅-i,G₍3)- Fruct cap- sulă verucoasă. Familia cuprinde un singur gen: Canna, x= 9, cu 50 de specii răspândite în regiunile tropicale și subtropicale, din Ame- rica. în România sunt cultivate în scop orna- mental speciile: Cana indica, C. generalis, 2n = 18, 27. CANALE GLANDULARE, struc- turi histologice interne reprezentate prin țesu- turi glandulare prezente în majoritatea sau toa- te organele plantei. Provin din diviziunea unui șir de celule inițiale suprapuse, care se înde- părtează și lasă între ele un spațiu cu aspect de canal (pungi schizogene alungite),unde se acumulează substanțe de secreție. Cavitatea este limitată de două rânduri de celule. Cele interne sunt tipic epiteliale, cele externe sunt mecanice. Celulele epiteliale produc și secretă diferite substanțe în funcție de specie: rășini la Coniferales; uleiuri eterice la Umbelliferae’, gu- me și mucilagii la Cycadales, Sterculiaceae\ latex la Cactaceaa, rășini, uleiuri și rășini sau latex la Anacardiaceae (-» BUZUNARE GLANDULARE, ȚESUTURI GLANDULARE). CAPRIFOLIACEE (Caprifoliace- ae), familie care cuprinde arbuști sau liane, mai rar arbori sau plante erbacee. Frunze opuse, simple sectate sau penat compuse. Flori bi- sexuate (hermafrodite) actinomorfe sau zigo- morfe, de obicei pentamere; caliciul gamose- pal, aderent ovarului, cu tub scurt, de obicei din 5 dinți mici; corolă gamopetală, rotată, infundi- buliformă, campanulată sau bilabiată, cu 5 di- viziuni; androceul, din 5 stamine inserate la baza tubului corolei, cu antere ovoidale, bilo- culare; gineceul, cu ovar inferior din 2-5 câr- pele, 2-5-locular, cu 1 sau numeroase ovule în fiecare lojă, stile 1-5. Formula florală: 9* sau •i-K^C^ A₅G₍5^). Fruct variat constând din dru- pă, bacă, achenă sau capsulă. Conțin alcaloizi netoxici, glicozide cianogenice (sambunigrină, siringosidă) și substanțe rășinoase. în Româ- nia există 17 specii ce aparțin genurilor: Sam- bucus, x = 9; Vibumum, x= 9; Linnaea, Lonice- ra, x = 9; Symphoricarpos, x = 9; Weigela, x = 9. CAPSULĂ (Capsula), fruct uscat, dehiscent, format din mai multe cârpele con- crescute, cu una sau mai multe loji, cu nume- roase semințe. Provine dintr-un ovar pluricar- pelar sincarpic. La maturitate deschiderea poate fi septicidă, pe linia de sudură dintre loji rezultând dedublarea lor (exemplu, Colchi- cum); loculicidâ, pe nervura mediană a fiecărei cârpele (exemplu, Tulipa, Iris, Digitalis); septi- fragă, pe linia de sudură dintre cârpele, se- mințele prinse pe o coloană centrală (exemplu, Datura, Euphorbiaceae, Orchidaceae); porici- dâ, prin pori ce pot apărea pe partea superioară a capsulei, ca la mac, sau pe părțile laterale ale capsulei, ca la gura-leului; pixidâ, printr-un că- păcel (exemplu, Hyoscyamus, Plantago, Ana- gallis). CARDON (Cynara cardunculus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă în stare spontană, anuală în cultură, alogamă, meliferă, legumicolă, originară din regiunea Mării Mediterane; sin. anghinare de grădină. Genetic, 2n = 34. în Antichitate era considerat de greci și romani ca legumă de lux. Cunoscut în toate continentele. Cultivată pe scară mai largă în Italia, Franța, Belgia, Anglia. Producția 40-50 t/ha în România este cultivat alături de cariochinezâ 107 carpen anghinare de grădinarii amatori. Rădăcină pu- ternic dezvoltată peste 1 m adâncime. Frunze adânc-sectate, lungi până la 1,50 m, pe fața superioară verzi-cenușii, pe cea inferioară ar- gintii, cu pețiol gros, cărnos, nervură mediană foarte dezvoltată. Flori roșii-violacee, grupate în vârful ramurilor într-un capitul globulos, ma- re. înflorire, VII-IX. Polenizare entomofilă. Fructe, achene puțin comprimate, brune, cu papus gălbui. Facultate germinativă, 85-90%. Se păstrează 5-7 ani. Compoziție chimică. Bogată în săruri minerale și vitamine. Alimen- tație. Pețiolul, nervura principală a frunzelor (înălbite) și coletul sunt folosite la prepararea diverselor mâncăruri, dar mai ales ca săltate. Medicină umană. Indicată în disfuncții hepato- biliare, insuficiență biliară, colecistite, angio- colite. Apicultură. Melifer. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen (v. PI. VIII, 1). CARIOCHINEZÂ, mecanism biolo- gic de diviziune a nucleului prin mitoză sau meioză (-> MITOZĂ Șl MEIOZĂ). C A RIO FIL A C E E (Caryophyllace- ae), familie care cuprinde plante erbacee anua- le, bianuale sau perene, rareori subfrutescen- te. Tulpini articulate, îngroșate la noduri. Frun- ze opuse, simple, întregi și fără stipele. Inflorescențe cimoase, de regulă cime dica- ziale, bogate în flori. Flori bisexuale (hermafro- dite), uneori, prin avortare, unisexuate, actino- morfe, pentamere, rareori unisexuate și tetramere; caliciu dialisepal; corolă dialipetală, cu 5, 4 sau 10 petale; androceul, din 5 sau 10 stamine; gineceul, cu ovar superior, uni- locular, deseori așezat pe o prelungire a axei numită ginofor, la maturitate devenind carpo- for, ovule numeroase, dispuse pe o coloană centrală, stile libere. Formulă florală: ^*K₅-4; (5-4) C5-4; 10; oî A54.5; 5-2 G(5_2)). Fruct capsulă denticulată, rareori bacă sau achenă. Se cu- nosc cea 200 specii grupate în 2 subfamilii: Caryophylloideae, Paronychioideae. în Româ- nia există 168 specii ce aparțin la 25 de genuri. Sfam. CARYOPHYLLOIDEAE: Scleranthus, x = 11; Minuartia, x = 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 23; Bufania; Sagina, x = 9, 10, 11; Arenaria, x = 10, 11; Moeharingia, x = 12; Holosteum, x = 10; Moenchia, x - 9; Myosbton, x = 7; Stellarra, x = 10, 11, 12, 13; Cerastrium, x = 9 (17, 19); Gypsophila, x = 17; Saponaria, x = 7; Vaccaria, x = 15; Tunica, x= 15; Kohlrauschia, x = 15; Dianthus, x = 15; Cucubalus, x = 12; Silene, x = 12; Lychnis, x = 12; Agrostema, x = 12. Sfam. PARONYCHIOIDEAE: Parony- chia, x = 9; Herniaria, x = 9; Spergula, x = 9; Sperguiaria, x = 9; Polycarpon, x = 9. CARIOLIMFĂ, NUCLEOPLASMĂ CARIOPSĂ (Caryopsis), fruct uscat, indehiscent, cu o singură sămânță, caracteris- tic unor specii de graminee (grâu, porumb, se- cară). Pericarpul, care reprezintă fructul, este concrescut cu sămânța. CAROTEN -» PIGMENȚI CAROTE- NOIZI CÂRPELE (Carpellum), monosporo- file care intră în alcătuirea gineceului dintr-o floa- re. Ontogenetic, sunt frunze diferențiate, fertile, provenite din verticilul floral intern purtând ovulele (-> FLOARE, GINECEU, OVAR, OVUL). CARPEN (Carpinus betulus), fam. Betulaceae. Arbore foios, megafanerofit, rar microfanerofit, mezofit, mezoterm, acid-neutro- fil, semiumbrofil, întâlnit frecvent în pădurile de șleau, alături de gorun, stejar, ulm de câmp și alte foioase, în regiunea de câmpie și de deal, între cca 100 și 500 m, uneori pătrunde și în făgete, în amestecuri de fag cu rășinoase, bră- dete, până la 1000 m altitudine (Banat, nordul Moldovei); se mai numește carpân, carpân, carpin, cârpinițâ, gârnițâ, grâbariu, mustâreț și este simbol al vigorii și citalității. Genetic, 2n = 64. Fitocenologic, caracteristic pentru Carpinion, Fagion. Răspândit din Europa până în Asia Centrală. Ocupă cca 3% din suprafața pădurilor din România. Rezistent la înghețuri târzii. Nu suportă gerurile sub -35° C, seceta și uscăciunea. Preferă soluri fertile, profunde, afânate, constant umezite. Pe soluri compacte, argiloase, rămâne scund. Suportă bine fumul. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă, puter- nică. Tulpină dreaptă, uneori torsionată, înaltă până la 25 m. Scoarța netedă, cenușie, cu șanțuri (caneluri) longitudinale. Lemn fără du- ramen, alb-cenușiu la alb-gălbui, cu fibre ră- sucite, inele anuale ondulate și slab vizibile. Coroană ovoidă, bogat ramificată, cu frunziș des. Lujerii subțiri, zvelți, geniculați, glabrii, cu lenticele albicioase. Muguri conici, fusiformi, carpen 108 cartof solzoși, păroși la vârf. Frunze ovate sau ovat-eliptice, acuminate la vârf, la bază ro- tunjite, pe margini dublu-dințate, dispuse distih. Flori unisexuat monoice, dispuse în amenți, apar o dată cu înfrunzirea. înflorire, IV. Fruc- tifică începând cu vârsta de 15-20 ani. Fructe achene muchiate, verde-închis, apoi brune, așezate la baza unei bractei trilobate. Ca- pacitate germinativă, 50-70%. Longevitate, 100-120 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin tanini, rășini, ceară și săruri minerale. Industrie. Lemn omogen, dur, compact, greu, puțin durabil în aer, dar durabil sub apă. Se lucrează greu. Se băițuiește și se lustruiește bine. Utilizat la confecționarea de roți dințate, piese de mașini, role, scripeți, calapoade, rin- dele, șanuri, articole de sport, cozi de unelte, fabricarea placajelor și produselor mulate. Bun combustibil, superior lemnului de fag. Biotera- pie. Medicina populară folosește frunzele pen- tru tratarea diareei, gargarisme în angine și inflamații catarale ale cavității bucale, precum și pentru diferite leziuni ale pielii. Au proprietăți astringente. Mugurii sunt folosiți.pentru afecți- uni rinofaringiene, afecțiuni pulmonare. Au pro- prietăți antihemoragice. Recoltare. Frunzele se recoltează în luna august, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Se folosesc la nevoie sub formă de decoct. Mugurii se recoltează primăvara înainte de înfrunzire. Se folosesc proaspeți. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei, anginei și a intiamațiilor din cavitatea bucală: decoct, din 1-2 lingurițe frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi, cu înghițituri rare. 2. Pentru tratarea insuficienței hepatice cu hiper-ga- ma-globulinemie și trombocitopenie, postspe- lectomie, rinofaringite recidivante, sinuzite cro- nice, bronșite acute și cronice, tuse spastică, colon iritabil, avort habitual: macerat de muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 25-30 picături de 2-3 ori pe zi sau, în cazul sinuzitelor, 50 picături de 2 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale. în dis- globulinemie se iau 50 picături de 3 ori pe zi. Dacă se asociază cu alte macerate (alun, fag, frasin, plop negru, buxus, stejar pedunculat, corn, măceș, mur, zmeură etc.) se iau 70 pi- cături o dată pe zi. Uz extern. Pentru tratarea leziunilor cutanate: cataplasmepe locul afectat cu frunze. Silvicultură. Mare însemnătate fo- restieră. Formează masive pure sau de amestec. în șleauri reprezintă o specie prețioa- să de împingere. Stimulează creșterea și ela- gajul stejarilor. Protecția mediului. Protejează și ameliorează solul, îl structurează, îl afânează, îl îmbogățește în elemente minerale și substan- țe organice. Frunzișul des dă o litieră bogată, ușor alterabilă. Ornamental. Cultivat în parcuri, grădini publice, spații verzi industriale ca specie de subetaj din masive arborescente, ca arbore individual și garduri vii. Decorativ prin coro- nament larg, des, scoarța albicioasă, frunze, fructe. înmulțirea prin semințe (v. PI. VIII, 2). CARTOF (Solanum tuberosum), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, perenă, ali- mentară și industrială, medicinală; se mai numește alune, alune de pământ, balageane, bandrabură, baraboi, barabule, bicioici, bidi- roci, biguri, bărboi, boabe vinete, boambe, bo- boașe, bologeane, bulghene, buraci. burci, bu- rugheni, calompire, carabe, cartoafe, cartofei, chirfili, ciulini, closte, crâmpirăni, croampe, crumciri, crumpe, crumpene, fermeri, fidireie, goanțe, gogoașe, gonele, gramciri, grumpe, hadaburce, handrabule, hardabuji, hilibe, mă- gheruște, mere de pământ, mișcule, mo- ghiruște, morcovi albi, napi de pământ, ouă de pământ, pecioici, pere, peruște, pere de pă- mânt, picherce, pichioce, picioare, picionci, pi- roște, pârcioici, pitioci, poame de pământ, pru- ne de pământ, rățuște, riblâh, țermeri. Genetic, 2n = 48. Originar din America, unde era cultivat și consumat pe scară întinsă de băștinași. Juan de Castellanos (1522-1606) menționează, pentru prima dată în literatură, cultura cartofului în satul indian Sorocota din Columbia. Prima descriere a plantei a fost făcută de Pedro de Creza (1550), tovarăș de călătorie al lui Pizza- ro, cuceritorul Peru-ului. Aici localnicii îi spu- neau „papas“ și constituia baza alimentației incașilor. A fost adus în Europa de conchis- tadorii spanioli, din ordinul regelui Filip al Il-lea. Ameliorarea și răspândirea plantei revine far- macistului francez Parmentier (secolul al XVIII-lea) care obține cartofi cu tuberculi mari. Astăzi se cultivă pe scară largă, mai ales în zona temperată, cca 1000 de soiuri. Nu se cunoaște precis când a fost introdus în Ro- mânia. La începutul secolului al XlX-lea era cultivat în toate Țările Române. Mare plas- ticitate ecologică. Suma temperaturilor medii cartof 109 cartof zilnice cerute, 1500-3000° C. Temperaturile optime de formare și creștere a tuberculilor, 16-18° C. Temperaturile ridicate îi sunt dăună- toare. La 25° C nu se mai formează tuberculi, iar la 29° C creșterea încetează. Cere o conti- nuă aprovizionare cu apă. Seceta și excesul de apă îi sunt dăunătoare. Lipsa apei din sol îm- piedică formarea tuberculilor. La un sol bine aprovizionat cu apă cere lumină intensă, la apă puțină solicită o lumină mai puțin intensă. Foar- te pretențios față de sol. Preferă soluri nisi- po-lutoase, luto-nisipoase și lutoase. Contrain- dicate solurile grele. Descriere. Rădăcină puțin dezvoltată, reprezentând sub 8-10% din masa întregii plante. Pătrunde în sol până la 70-100 cm; rar până la 150-200 cm, cu o rază în jurul plantei de 30-60 cm. Cca 50% din masa lor se află în stratul arabil. Are o bună capaci- tate de absorbție. Stolonii se formează (12-20) din muguri tulpinali subterani. Sunt scurți, oblici, mai groși decât rădăcinile, cu solzi (frun- ze modificate) la fiecare nod. Tuberculii se for- mează prin îngroșarea vârfului fiecărui stolon. La început sunt ca niște noduri, apoi cresc și iau forma și mărimea corespunzătoare soiului. Tuberizarea are loc la 10-35 zile după răsări- rea plantei, iar creșterea lor durează 45-85 zi- le. Tuberculii pot fi mari (peste 120 g), mijlocii (80-120 g), mici (40-80 g), foarte mici (sub 40 g). Tulpini aeriene ierboase, erecte sau pu- țin arcuite, înalte de 30-80 (120) cm, cu 3-4 muchii proeminente, alipit-scurt-păroase, ramificate. Frunze imparipenat-compuse, glan- dulos-păroase pe fața inferioară, miros carac- teristic. Foliolele pe ax sunt așezate variabil în funcție de soi. Flori albe, roșiatice, albastre sau violet-închis, de diferite nuanțe, grupate într-o inflorescență cimoâsă. Florile se deschid dimi- neața între orele 6-7 și se închid seara sau pe timp noros. Polenizarea autogamă; alogamia nu este exclusă, înflorire, VII—VIII. Fruct, bacă rotundă, cărnoasă, de mărimea unei cireșe, verde sau ușor antociană, la maturitate albi- cioasă. Conține 50-150 semințe ovoide, albe sau ușor cenușii. Compoziție chimică. Tuber- culii conțin apă (66,1-88% din substanța proaspătă), amidon (8,7-26,2% din substanța proaspătă și 72,5-79,2% din substanța usca- tă), celuloză (0,2-2,5% din substanța proaspă- tă și 1,66-7,30% din substanța uscata), pro- teine (1-3,7%), care conțin aminoacizii: asparagină, glutamină, lizină, leucină, izoleuci- nă, treonină, tirozină, valină, fenilalanină, sodiu (445 mg%), calciu (13 mg%), fosfor (60 mg%), fier (0,9 mg%), vitamina A (5 mg%), vitamina Bi (0,10 mg%), vitamina B₂ (0,05 mg%), vitami- na B₆ (0,2 mg%), niacin (1 mg%), vitamina C (20 mg%), acid pantotenic (0,3-0,6 mg%), acid folie (0,1 mg%), mici cantități de acizi citric și malic, microelemente (magneziu, mangan, cu- pru), solanină (3-7 mg/100 g substanță proas- pătă). Lujerii, frunzele și tuberculii verzi conțin alcaloizi toxici (cachonină, demissină, solani- nă). Toxicologie. Toate organele plantei, și în special fructele, conțin solanină, substanță to- xică. Tuberculii verzi conțin solanină. Substan- ța se neutralizează prin fierberea în apă cu oțet. Alimentație. Gust plăcut. Folosit în numeroase preparate culinare. Făina de cartof se ames- tecă cu cea de grâu pentru a obține o pâine de foarte bună calitate. Valoarea energetică, 85 kcal/100 g cartofi. Industrie. Utilizat pentru obținerea următoarelor produse: amidon, spirt, dextrină, dextroză, cleiuri, cauciuc sintetic, co- loranți speciali. Lujerii uscați sunt folosiți ca materie primă pentru fabricarea celulozei. Bio- terapie. Tuberculii plantei prezintă importanță pentru medicina umană. Aliment hrănitor și foarte ușor digerabil. Sucul crud este diuretic, emolient, calmant, cicatrizant al mucoaselor digestive, antispasmodic, antiulceros. Recent s-a izolat din tuberculul de cartof un steroid cu proprietăți anticoncepționale, un alt steroid cu efect hipotensor, un compus antitumoral și o substanță care inactivează virusul hepatic. In- dicat în artritism, obezitate, diabet. Copt sau înăbușit poate înlocui pâinea. Sucul crud ob- ținut din tuberculi poate fi folosit cu foarte bune rezultate în gastrite, ulcere gastrice și duo- denale, dispepsii, hepatopatii, litiază biliară, constipație, hemoroizi, glicozurie și diabet flo- rid, scorbut. Extern, poate fi utilizat în flec- moane, arsuri, erizipel, plăgi atone, uicere ale gambei, erupții, crăpături ale pielii. Medicină umană. Uz intern. 1. Adjuvant în boli renale, boli ale tubului digestiv, hepatice, consumat în preparate culinare ușoare. 2. Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastroduodenal, litiazei biliare: suc proaspăt, extras din tuber- culi. Se beau 2-3 păhărele pe zi. 3. Pentru tratarea ulcerelor gastroduodenale, diabetului, cancerului gastric: suc proaspăt, crud, extras din tuberculi. Se bea câte ¹/2 de pahar, de 4 ori pe zi, timp de o lună. 4. Pentru tratarea tu- morilor, a hepatopatiilor, litiazei biliare, con- stipației, hemoroizilor, glicozuriei și diabetului caruncuiă 110 castan florid, scorbutului: suc proaspăt, extras din tu- berculi cruzi la care se adaugă suc de morcov sau de lămâie. Se bea câte ¹/2 de pahar, de 2 ori pe zi. Cura durează 30 de zile. 5. Pentru tratarea de insomnii, dureri cronice de cap: suc proaspăt', extras din tuberculi cruzi. Se bea câte ¹/2 sau % pahar cu o jumătate de oră înaintea micului dejun și a prânzului. Cura durează 2-3 săptămâni. Uz extern. 1. Pentru tratarea panarițiului și contuziilor: cataplas- me cu tuberculi fierți. Rol maturatic. 2. Pentru tratarea arsurilor și insolațiilor: cataplasme, cu tuberculi cruzi rași. 3. Pentru atenuarea iritațiilor pe piele: pudră din făină de tuberculi. Se presară local. 4. Pentru tratarea afec- țiunilor căilor respiratorii: inhalațiicu aburi din tuberculi cojiți, secționați și fierți. 5. Pentru combaterea febrei și ameliorarea durerilor: cataplasme, cu felii de tubercul crud aplicat pe frunte. 6. Pentru ameliorarea durerilor în sciatică și reumatism: cataplasme, cu pastă de cartof. Se prepară din 100 g tuberculi cojiți și tăiați mărunt la ¹/2 I apă. Se fierbe până se obține o pastă. Aceasta se întinde pe un pan- sament și se aplică caldă pe locul dureros. 7. Pentru ameliorarea durerilor de cap: felii de cartofi cruzi, așezate pe frunte. 8. Pentru tra- tarea degerăturilor, crăpăturilor pielii, ul- cerelor gambei, plăgilor atone, erizipelului, edemelor pleoapelor, erupțiilor tegumentare: cataplasme, cu tuberculi de cartof cruzi rași. în toate cazurile tuberculii se curăță de coajă înainte de a fi folosiți. Medicina empirică folosea odinioară părțile aeriene ale plantei în cataruri pulmonare și nevralgii, practică pără- sită astăzi. Cosmetică. 1. Pentru comba- terea ridurilor: cataplasme, cu cartof proaspăt ras. Se țin 15 minute. Se înlătură și apoi se spală fața. 2. Pentru albirea mâinilor: pastă, obținută prin fierberea a doi cartofi sănătoși, după care se sfărâmă foarte bine sau se dau prin mașina de tocat. Se adaugă o lingură de glicerina (glicerol) și sucul de la o lămâie. Cu pasta obținută se ung mâinile. Zootehnie. Tuberculii sunt folosiți în creșterea porcilor, bovinelor, păsărilor. Tuberculii verzi sau în cursul încolțirii conțin un procent ridicat de solanină (alcaloid toxic); se folosesc în hrana animalelor, după ce se opăresc și se îndepărtează apa. Nu se dau animalelor gestante. Vrejii proaspeți (verzi) sau murați se folosesc la furajarea bovinelor și ovinelor (v. PI. VIII, 3). CARUNCUL (Caruncuiă), excres- cență cărnoasă pe tegumentul seminței prote- jând micropilul, bogată în materii oleaginoase, care înlesnește răspândirea semințelor prin in- secte [exemplu, brebenel (Corydalis sp.)]. CASTAN (Castanca sativa), fam. Fa- gaceae. Arbore foios, megafanerofit, xerome- zofit, moderat-termofi, acidofil, subheliofil, cal- cifug, întâlnit în unele depresiuni subcarpatice (Horezu, Tismana, Polovragi, Baia de Aramă ș.a.), precum și în zonele Baia Mare, lleanda, Gherla; se mai numește adistin, agnistin, cas- tan bun, căstan, gistinie, găstane, ghistină, gustine. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrat în Pino-Quercetalia, Fagion illyricum, Quercion farnetto, caracteristic asociației vegetale Quercion roboris. Răspândit în Europa, Asia Mică, Africa de Nord-vest. Intro- dus în România din timpuri străvechi, probabil de pe vremea romanilor. Vegetează bine pe soluri afânate aerisite, permeabile de pe roci vulcanice, șisturi cristaline etc., bogate în feld- spați potasici. Sensibil la geruri mari și înghe- țuri târzii. Nu suportă căldura și uscăciunea persistentă. Rezistă la fum. Descriere. Rădă- cină rămuroasă. Tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă până la 30 m. Scoarța cenușie, mai târziu cu ritidom brun, adânc crăpat. Lemn, cu dura- men larg, brun-închis; alburn foarte îngust, alb-gălbui, murdar, raze medulare vizibile în secțiune radicală, inele anuale vizibile. Coroa- na globuloasă, cu ramuri puternice. Lujerii mu- chiați, brun-roșcați, cu lenticele albicioase, gla- brii. Frunze mari (10—12 cm lungime), alterne, oblong-lanceolate, pe margini spinos-dințate, nervațiunea proeminentă. Flori unisexuat-mo- noice; cele mascule grupate în amenți erecți, cilindrici, lungi de 10-13 cm, miros specific: cele femele, verzi, câte 2-3 într-un involucru spinos, dispuse la baza amenților masculi. în- florire, VI—VIL Fructifică prima dată la cca 20 ani. Fructe, achene globuloase (castane), brun-întunecate, mari, comestibile, grupate câ- te 1-3 într-o cupă acoperită cu ghimpi deși, provenită din involucrul spinos. Capacitatea germinativă, 50-60%. Un arbore produce în medie, 60-65 kg castane. Lăstărește bine, dra- jonează slab. Longevitate, peste 1000 ani. Compoziție chimică. Castanele fără coajă conțin apă (52%), ulei (2,6%), protide (4%), hidrați de carbon (cca 40%), săruri de potasiu, fier, magneziu, mangan, cupru, zinc, cantități castan 111 castan reduse de sodiu, calciu, vitamina A, vitami- na Bi, vitamina B₂, vitamina C (cca 50 mg%), vitamina PP. Valoarea energetică, 220 kcal/100 g. Frunzele conțin taninuri care, hidrolizate, dau acid elagic, glucoza, cvercitină, acid cumaric, camferol, acid cafeic, acid dihi- drodigalic, vitamina E, săruri de magneziu, fos- for. Scoarța conține taninuri de natură catechi- că și hamamelitaninul. Lemnul conține taninuri catechice, castalgina, castalina, vescalgina, vescalina, acid și alcool triterpenic (F. Cră- ciun, O. Bojor,M.AIcxan, 1976). Mugurii și frunzele tinere conțin acid dehidro-digalic la care se adaugă substanțele pe care le conțin frunzele mature. Alimentație. Castanele sunt folosite în alimentație, întregi sau sub formă de făină. Se consumă prăjite, fierte sau coapte. Utilizate la pregătirea compoturilor, piureurilor, prăjiturilor. Măcinate și prăjite servesc la pre- pararea surogatului de cafea. Valoare ener- getică, 373 kcal/100 g castane măcinate și prăjite. Industrie. Din castane se fabrică spirt, zahăr, ulei comestibil, făină. Utilizate la prepa- rarea ciocolatelor, umpluturii pentru bomboa- ne. Frunzele sunt folosite la prepararea medi- camentelor antitusive. Scoarța de pe exemplarele tinere se folosește pentru extra- gerea taninului, utilizat la tăbăcit și în vopsi- torie. Lemnul (de calitatea stejarului și goru- nului) este tare, elastic, foarte trainic, potrivit de greu. Se usucă greu. Se lucrează și se despică ușor. Se impregnează greu. Se băițuiește și lustruiește bine. Folosit pentru mobilă, parche- te, binale, doage, construcții hidraulice și nava- le, traverse, fabricarea furnirelor decupate și plăcilor din așchii, mobilă rustică de grădină, industria celulozei și a tananților. Bioterapie. Frunzele și fructele prezintă importanță pentru medicina umană. Principiile active din frunze au acțiune sedativ-respiratorie, cu localizare la nivelul centrului tusei din trunchiul cerebral. Principiile active din castane au proprietăți energetice, remineralizante, tonic musculare, nervoase, venoase, antianemice, stomahice, antiseptice. Recomandate convalescenților, copiilor, în asteniile fizice și psihice, în predis- pozițiile familiale la varice. Recoltare. Frunzele (Castaneae folium) se recoltează în iulie—au- gust prin strujire. Uscarea se face la umbră, în camere sau poduri bine aerate, așezându-se într-un singur strat. Uscarea artificială la 50° C. Se ambalează în saci textili. Fructele (Casta- neae fructus) se recoltează toamna. Medicină umană. Uz intern. 1. Se folosește în tratarea diareică benigne, și pentru stimularea digestiei: decoct, din 15-20 g castane mărunțite la litru. Se lasă la clocotit 2-3 minute, după care se lasă la infuzat 15 minute. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor cardiovascu- lare și renale, hemoroizilor: piure de castane. Se consumă ca aliment la dejun și cină. 3. Pen- tru tratarea traheobronșitei acute: infuzie, din 2-3 g frunze mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 mi- nute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea tulburărilor circulației limfa- tice și venoase ale membrelor inferioare, tulbu- rări venoase la menopauză; macerat de muguri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30-50 picături de 1-3 ori pe zi, după caz și înaintea meselor principale; pentru tratarea al- tor boli, maceratul mugurilor de castan se aso- ciază cu alte macerate, după cum urmează: cu maceratul mugurilor proaspeți de scoruș (Sor- bus domestica sau cu S. aucuparia) pentru staza limfatică a membrelor inferioare; cu ma- ceratul mugurilor de scoruș (Sorbus domes- tica) și caprifoi negru (Lonicera nigra), pentru edeme de natură limfatică; cu maceratul mugu- rilor de scoruș (Sorbus domestica) și castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), pentru sindroame de insuficiență venoasă a membre- lor inferioare în varice, varicozități, trombofle- bite, edeme delicve; cu macerat al mugurilor de castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), pentru hemoroizi, angiocapilarită subcutanată, fragilitatea vaselor capilare, tulburări venoase de menopauză; cu maceratul mugurilor de nuc (Jugians regia) și de castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), pentru eritem eczematos periulceros al membrelor inferioare; cu mace- ratul mugurilor de mesteacăn (Betula pendula) și mlădițelor de lemn câinesc (Ligustrum vul- gare)', cu maceratul mugurilor de scoruș (Sor- bus domestica), pentru cefalee congestivă la menopauză, parestezii ale extremităților. Uz extern. Pentru tratarea degerăturilor: decoct, din castane mărunțite. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 15-20 minute. Se aplică cataplasme sau băi locale. Apicultură. Specie meliferă. Florile, mai ales cele bărbă- tești sunt vizitate de albine în tot cursul zilei. Producția de nectar, 0,02-0,09 mg/floare. Pro- ducția de miere, 50-120 kg/ha. Cantitatea de miere realizată într-o zi poate depăși 2 kg. Mana cojii de castan (Lachnus longipes) castan 112 castan sălbatic produsă de lachnida și afida ornamentală (My- zocallis castanicola) este culeasă de albine de pe frunze și lăstari, din care rezultă mierea de mană. Pondere economico-apicolă mare. Sil- vicultură. Interes pentru cultura forestieră. Cultivat în masiv, își formează un port carac- teristic arborilor de pădure. Ornamental. De- corativ prin habitus, frunze, flori și fructe. Re- comandat pentru alei (v. PI. VIII, 4). CASTAN SĂLBATIC (Aesculus hippocastanum), fam. Hippocastanaceae. Ar- bore exotic, rezistent la secetă și geruri (arșița îi pârlește frunzele), preferă soluri profunde, bogate, revene, nisipoase, piere de pe solurile uscate, sărace, superficiale și de pe cele excesiv de umede sau compacte. Suportă bine aerul poluat; se mai numește: aghistin, castan de India, castanul-calului, castanul-porcului, chistin. Genetic, 2n = 40. Comun în cultură în grădini, parcuri, pe străzi. Descriere. Rădăcină puternică. Tulpină scurtă, groasă, înaltă până la 30 m, puternic ramificată. Scoarță cu ritidom cenușiu-negricios, solzos. Lemn alb-gălbui, fă- ră duramen, raze medulare abia vizibile cu lupa, inele anuale vizibile cu lupa. Coroana deasă, globuloasă, largă. Lujerii groși, bruni, glabri sau slab-pubescenți, cu lenticele eviden- te. Mugurii opuși, foarte mari, bruni, cleioși, lucitori. Frunze palmat-compuse, lung-pețiola- te, cu 5-7 foliole obovate, acuminate la vârf, obovate la bază, pe margini crenat-serate. Flori poligame, andromonoice, zigomorfe, albicioa- se, pătate în roșu la bază, grupate în panicule erecte, mari, multiflore. înflorire, V-VI. Fructe, capsule cărnoase, sferice, verzi, cu țepi mari la exterior. Se deschid în trei valve. Semințe (cas- tane) turtit-sferice, brune, lucitoare, cu o pată gălbuie sau brune-cenușii. Fructificație anuală, bogată. Un arbore produce 50-60 kg castane. Longevitate, 150 ani. Compoziție chimică. Conține saponine triterpenice, afrodescină, ta- nini, flavonoizi, (quercitina, camferol) etc. în scoarță, muguri și pericorp se găsesc cumarine (esculina, esculetina, fraxina, fraxetina). Se- mințele conțin vitaminele C și K1, provitami- na D. Cotiledoanele conțin o globulină (hipo- castanina), L-lisina (9,44%), L-triptofan (2,7%); heterozide saponinice (acid esculic și euscu- linic, tanini, antociani, amidon, aminopurine, peutorahi, zaharoză, proteine, acid oleic și Iino- leic, aminoacizi, baze purinice, acid ascorbic, vitamina K1 și provitamina D). Coaja semințelor conțin tanini (acid galic, esculină, proteine, pentozan, lipază, esculază), antocia- nine, o catechină și un tanoid. Toxicologie. Prezența escinei produce, în unele cazuri, into- xicații manifestate prin neliniște, frică, febră, greață, dureri de cap, dureri de abdomen, vo- mă, diaree, sete, somnolență, delir, paralizie facială. Se prescriu vomitive și analeptice cir- culatorii. Industrie. Semințele (castanele) sunt folosite la fabricarea săpunului tehnic, uleiului tehnic, cleiului, medicamentelor. Amidonul ex- tras din castane este întrebuințat la prepararea pastelor de culori și la imprimarea țesăturilor. Saponina extrasă din castane se utilizează în industria chimică la curățirea stofelor. Scoarța, frunzele, florile și semințele sunt utilizate la prepararea medicamentelor necesare pentru tratamentul varicelor, flebitei, hemoroizilor. Scoarța este utilizată la tăbăcitul pieilor, extra- gerea taninului, acizilor galici pentru industria coloranților(brun, negru, galben). Lemn moale, ușor, puțin rezistent. Se impregnează bine, se prelucrează bine la mașină. Se băițuiește și se lustruiește bine. Utilizat ca furnir de bază pen- tru panel, mese de bucătărie, articole ortope- dice, cutii de țigarete. Bioterapie. Scoarța și semințele prezintă importanță pentru medi- cina umană și veterinară. Principiile active ac- ționează ca tonic, antiinflamator, decongestiv, astringent, febrifug, hemostatic. Esculozida manifestă proprietăți capilar-protectoare. Scoarța este folosită în tratarea hemoroizilor, varicelor, hipertrofiei de prostată. în medicina veterinară, se folosește făina de castane obținută din miezul semințelor și scoarța de pe ramuri sub formă de decoct 10-20%. Recoltare. Pentru industria farmaceutică se recoltează: 1. Scoarța (Hippocastani cortex) de pe ramuri tinere (2-5 ani), când încep să se desfacă mugurii; se taie în fragmente de 12-15 cm, se usucă la soare; uscare artificială sub 60° C; se ambalează în saci textili; 2. Flo- rile (Hippocastani flos) se culeg în zile senine, când 50-60% din inflorescențe sunt deschise; se usucă în strat subțire în camere bine aerate; uscarea artificială, sub 40° C; florile nu trebuie să-și schimbe culoarea; se ambalează în saci de hârtie sau saci textili; 3. Frunzele (Hippocastani folium) se culeg fără cozi (începând cu perioada înfloritului și până în iunie; uscarea se face în camere bine venti- late; uscarea artificială, sub 65° C; se amba- lează în saci textili sau de hârtie; 4. Semințele castan sălbatic 113 castravete (Hippocastani semen) se adună în septembrie și octombrie; se usucă în straturi de 25-30 cm grosime, în camere uscate, bine aerisite; timp de 3 săptămâni se întorc zilnic, cu lopeți din lemn; uscarea artificială la 40° C, timp de o oră la început, apoi temperatura se ridică la 60° C; se ambalează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea varicelor, hemo- roizilor și hipertrofiei de prostată: a) decoct, din 5 g pulbere scoarță la 100 ml apă. Se dă în clocot. Se lasă să se răcească. Se strecoară. Se iau zilnic câte 15-20 picături timp de 20 zile din lună. Se face pauză 10 zile și apoi tra- tamentul se reia; b) tinctură, din 50 g pulbere scoarță sau coaja de semințe la 150 ml spirt concentrat. Se lasă 10 zile, timp în care se agită zilnic vasul de mai multe ori. Se strecoară într-o sticlă închisă la culoare. Se astupă cu dop. Se iau zilnic câte 10 picături. 2. Pentru tratarea congestiilor venoase de la nivelul membrelor inferioare, stărilor de stază hemo- roidală, diminuării stazei bronșice, sindromului varicos și celui exudativ, tromboflebitei, stazei pelvice cu varicocel-prostatism-dismeno- ree-menometroragie, varicelor pelvice, consti- pației cronice, trombozei hemoroidale acută și bolii hemoroidale, algiei lombo-sacrale, lombol- giei, condjuvant în discopatie, faringo-laringite uscate și iritante, degerături și eritem periferic, acrocianoză, eritem pasiv și peri-ulceros, fragi- litate capilară, emfizem, insuficiență respira- torie de origine emifizematoasă, traumatisme cu urmări inflamatorii: macerat din muguri proaspeți, în soluție hidroglico-alcoolică 1 DH. Se iau 50-150 picături pe zi, în puțină apă, în 2-3 reprize. Uz extern. 1. Pentru tratarea he- moroizilor: alifie, din 20 g tinctură (pregătită ca anterior), amestecată cu untură sau ceară de albine. Se aplică unguente locale. 2. Pentru tratarea varicelor: unguent, din 20 g extract alcoolic din semințe de castan, se amestecă cu 60 g lanolină. Se aplică pe zonele corporale afectate. 3. Pentru diminuarea durerilor reuma- tice: băi cu soluția obținută din scoarță și fructe de bcastan. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea diareelor, inflamațiilor tubului digestiv: făină de castane obținută din miezul semințelor dată în rațiile furajere; decoct, din scoarța de pe ramuri uscată și mărunțită în proporție de 10-20%. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 0,5-1-1,5 kg drog uscat, 1-2-3 kg drog proas- păt; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,1-0,3 kg drog uscat, 0,4-0,5 kg drog proas- păt. Uz extern. Pentru tratarea proceselor in- flamatorii exudative, edem traumatic: cataplas- me, cu soluția obținută din infuzie. Zootehnie. Semințele, după fierbere sau coacere, sunt da- te ca hrană pentru vite, oi, păsări, porci, pești (măcinate). Apicultură. Specie meliferă. Flo- rile sunt intens vizitate de albine pentru cule- gerea de nectar și polen. Producție de miere, 50-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Cultivat ca arbore de- corativ în parcuri, pe străzi, bulevarde. Prețios prin simetria portului, înflorirea timpurie, frumu- sețea florilor și a frunzișului. Suportă bine tunderea (v. PI. VIII, 5). CASTRAVETE (Cucumis sativus), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, legumicolă cu valoare terapeutică, originară din Asia (India, China); se mai nu- mește căstraveți, crastavete, cucumar, ogâr- căi, pepene, pepeni irinăci, pepeni murători, pepeni râioși, scărtăvete, ugorci. Genetic, 2n = 14, 28. Cultivat cu peste 3000 ani în urmă de către egipteni și cu peste 2000 ani de către greci, de la care a trecut la romani și apoi la alte popoare. Plinius cel Bătrân, Varro, Collumela menționează cultura castravetelui în lucrările lor. Apare în frescele din templele vechi egiptene. Adus în țara noastră de greci și romani. Se cultivă pe suprafețe mari în S.U.A.; Japonia, Polonia, țările din C.S.L, Olanda, Franța. Producții medii 5000-6000 kg/ha până la 20 000-40 000 kg/ha, în cultura de câmp și 300 000 kg/ha în sere. în România se cultivă în toate județele, mai ales pe terasa râurilor. Pre- tențios la căldură. Semințele germinează la temperatura minimă de 14° C. Vegetează nor- mal la temperaturi de 25-30° C. Sub 12° C plantele pot pieri. Nu suportă oscilațiile bruște de temperatură și curenții reci de aer. Pretenții ridicate față de lumină, dar nu excesive. Cerin- țe ridicate față de umiditatea din sol și aer. Umiditatea optimă în sol, 75-80% din capa- citatea de câmp. Umiditatea aerului, 70-85%. Preferă soluri ușoare sau mijlocii, afânate, cu drenaj bun, bogate în substanțe nutritive, cu reacție ușor acidă până la neutră, inclusiv (pH 6,5-7). Descriere. Rădăcină trasantă, su- perficială, lungă de până la 150 cm, adâncă în sol până la 20-30 cm. Tulpină târâtoare, castravete 114 cașițâ ramificată, aspru-păroasă, prevăzută cu câr- cei simpli, lungă până la cca 2-3 m. La locul de contact cu solul emite rădăcini adventive. Frunze mari, trilobate sau pentalobate, dis- puse altern, acoperite cu perișori aspri. Flori galbene cu corola în formă de pâlnie, uni- sexuate. Florile mascule, scurt-pedunculate, numeroase, cu stamine aproape sesile, apar înaintea celor femele. Flori femele solitare, cu ovar aspru-setaceu-păros, apar mai târziu. Caliciu păros. Polenizare entomofilă, rar ane- mofilă. înflorire, VII-IX. Fruct, melonidă alun- gită, multispermă, adeseori acoperită cu veru- cozități. Miezul fructului verde sau albicios. Semințe mici, turtite, alungite, îngustate spre ambele capete, albe sau alb-gălbui. Compo- ziție chimică. Fructul conține apă (până la 95%), proteine (0,70-1,1%), cantități reduse de lipide, hidrați de carbon (1%), sodiu (6 mg%), potasiu (105 mg%), calciu (11 mg%), fosfor (15 mg%), fier (0,4 mg%), zinc, mangan, molibden, iod, vitamina A (21 mg%), vitaminele Bb B₂ (0,01-0,02 mg%), vitamina C (5-25 mg/100 g). Valoare ener- getică redusă, 7 kcal/100 g. Alimentație. Consumat în stare proaspătă, sub formă de salată simplă sau în amestec cu alte legume, murat. Industrie. Folosit pentru conserve în oțet, murat sau prelucrat sub formă de ghiveci, tocană, marinat etc. Bioterapie. Fructul pre- zintă importanță pentru medicina umană. Pro- prietăți: răcoritor, depurativ, diuretic, ușor hipnotic, antiinflamator, antihelmintic, decon- gestionant al pielii, detoxifiant sanguin, laxativ, litotriptic, calculi urici, sedativ. Intern, indicat în stările subfebrile, intoxicații, colici și iritații intestinale, temperamente bilioase și sanguine, gută, artritism, litiază renală și vezi- cală, iritații ale căilor urinare, iritații ale căilor respiratorii, diabet zaharat, dureri abdominale, hemoroizi, colibaciloză. Extern, recomandat în prurit, pecingine, crăpături ale pielii (cre- vase), eczeme, critem, inflamații ale pielii, ri- duri, tăieturi, îngrijirea pielii. Dizolvant al aci- dului uric și urâților, provoacă și ajută la eliminarea unor substanțe toxice din orga- nism, provoacă și întreține somnul etc. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru calmarea colicilor intestinale, intiamațiilor intestinale având și efect ușor laxativ: consumat în stare proaspătă ca aliment. 2. Pentru mărirea diurezei cu eliminarea toxinelor din sânge și, în general, din corp, tratarea iritațiilor căilor urinare și respiratorii, diabetului zaharat, durerilor abdominale, hemoroizilor etc.: suc proaspăt obținut prin stoarcere. Se iau câte 2-3 linguri dimineața. 3. Pentru mărunțirea pietrelor de la rinichi sau vezică biliară: suc combinat de castravete, morcov, ridiche, sfeclă în părți egale. Se bea câte un păhărel dimineața, la prânz și seara. Efect puternic litotriptic. Contra iritațiilor intestinale, se con- sumă fiert. Uz extern. Pentru tratarea de infla- mații și iritații ale pielii, arsuri de soare: cata- plasme locale cu felii de castravete. Ameliorează și vindecă. Cosmetică. 1. Pentru combaterea pistruilor, tonifierea și catifelarea tenului: mască cu suc de castravete. 2. Pentru îndepărtarea ridurilor, atenuarea pistruilor, catifelarea tenului gras și uscat; se aplică pe față, seara, sucul proaspăt. 3. Pentru cati- felarea tenului uscat: a) se aplică pe față suc de castravete. în amestec cu ulei de migdale; b) se aplică pe față lapte crud (nefiert) în care se macerează felii de castravete. 4. Pentru combaterea ridurilor: se aplică pe față felii de castravete proaspăt. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează culesul de nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Producția de nectar, 0,08-0,9 mg/floare. Producția de miere, 20-100 kg/ha, în funcție de varietate. Pondere economico-apicolă mică-mijlocie (v. PI. IX, 1). CAȘIȚA (Iris graminea), fam. Iridace- ae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xerome- zofită, mezotermă spre moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin locuri înier- bate, rariști de pădure, în județele Bihor (Bri- heni pe Vf. Caprei), Dolj, Olt, Caraș-Severin (Mehadia), Prahova, Dâmbovița, Giurgiu, Ga- lați, Bacău, lași, Suceava etc.; se mai numește sânjenei, sânjerul sălbatic. Genetic, 2n = 34. Specie ocrotită prin lege. Răspândită în sudul și centrul Europei. Descriere. Rizom lung, șerpuitor, articulat, lemnos, cu diametrul până la 10 mm. Tulpină cilindrică, în partea inferioară și comprimată, bimuchiată în partea superioa- ră, înaltă de 20-35 cm. Frunze liniare, de re- gulă puțin mai lungi decât tulpina. Flori viola- cee-deschis, cu pedunculii muchiați, unul mai scurt și celălalt ceva mai lung; perigon cu lacinii lungi de 3-5 cm și tub scurt (2-3 mm); andro- ceul din 3 stamine, lungi de 3 cm, cu filamente gripate și antere cu vârful acut; gineceul cu ovar lung de 1,8-2,2 cm, cu 6 dungi aripate, catafile 115 călin stigmat invers-lanceolat înflorire, V-VL Pole- nizare entomofilă. Fruct, capsulă cu 6 muchii aripate (v. PI. IX, 2). CATAFILE (Cataphyllum), frunze in- complet dezvoltate, cu aspect de solzi (sau scuame), în general de culoare brună, pre- zente pe tulpinile subterane, ca rizomi, bulbi, bulbi solzoși, tuberculi, stoloni, sau la mugurii tulpinilor aeriene pe care îi acoperă (exemplu, frunzele membranoase care acoperă bulbul de ceapă). Se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare. îndeplinesc funcția de apă- rare. Au în structura lor țesut mecanic și suber. Catafilele mugurilor au țesutul mecanic mai bine dezvoltat, sunt acoperite cu peri scurți și posedă secreții de substanțe cleioase. Cata- filele sunt caduce (cad) la muguri și persistente la tulpinile subterane (-> FRUNZĂ). CAULIFLORIE (Caulifloria), forma- re de flori direct pe tulpini sau ramuri groase, din muguri dorminzi, caracter întâlnit la unele plante tropicale (exemplu, arborele de cacao). CĂDEREA FRUNZELOR->PE- ȚIOL CĂLIN (Viburnum opulus), fam. Ca- prifoliaceae. Arbust indigen, microfanerofit, cir- cumpolar-boreal, mezohidrofit, mezoterm, slab-acid-neutrofil, heliofil, subheliofil, întâlnit frecvent în toate regiunile țării, pe soluri bogate, reavăn-jilave până la umede, în păduri și tufări- șuri, păduri de luncă, terenuri aluvionare, inun- dabile, tufărișuri de pe malul râurilor, aninișuri din câmpie până în părțile inferioare ale mun- ților, în făgete, amestecuri de fag cu rășinoase etc.; se mai numește călinar, clocoței, mălin, pălușcă. Genetic, 2n = 18. Fitocenologic, înca- drat în Alno-Padion, Alnetea, Car. Prunetalia. Răspândit în Europa, Asia. Rădăcină puternic ramificată. Descriere. Tulpini înalte de 2-5 m, cu scoarța netedă, galben-brună, apoi cenușie și cu crăpături; lujerii muchiați și curbați, adesea cu vârful uscat prin degerare; muguri opuși, alipiți de lujer, ovoizi, roșiatici. Frunze lat-ovate, trilobate, cu marginile dințate și pețiolul canaliculat, toamna se colorează în roșu. Flori albe, tipul 5, grupate dens în cime umbeliforme terminale, de 5-10 cm diametrul; florile din mijlocul inflorescenței sunt mai mici, fertile, cele din marginea inflorescenței sunt mari, cu corolă inegal divizată și sterile. înflo- rire, V-VI. Fructe, drupe sferice, diametrul 8 mm, roșii, gust acrișor-amărui, se coc în septembrie. Devin comestibile după căderea brumei. Compoziție chimică. Scoarța și florile conțin astragalină, peonozid, alți derivați fe- nolici, substanțe minerale. Fructele conțin gli- cozizi, printre care furcatină (glicozid fenolic), saponine și compuși cardiotonici. Toxicologie. Fructele au acțiune vezicantă asupra mucoa- selor și a pielii. Consumate pot provoca gastro- enterite. Toxicitatea nu este foarte mare, dar riscurile consumării lor sunt indiscutabile; inge- rate în cantitate mare de către copii le provoacă moartea. Se intervine cu vomitive. Industrie. Florile, fructele și scoarța sunt utilizate în indus- tria farmaceutică pentru prepararea unor me- dicamente antispasmodice și a altor droguri. Bioterapie. Scoarța plantei este folosită în me- dicina umană și veterinară. Acțiune farmaco- logică: astringentă, sedativă și antidismenore- ică. Folosită în dismenoree, iminență de avort. Are acțiune tonică asupra sistemului nervos fiind totodată sedativ uterin, și cardiotonic. Uti- lizată în tratamentul dismenoreelor, afecțiunilor uterine, al hemoragiilor climacterice și ca tonic cardiac. Recoltare. Scoarța (Viburnicortex) se recoltează în lunile aprilie-mai, la pornirea în circulație a sevei. Se taie ramurile și tulpinile tinere și se decojesc prin inelare. Se îndepăr- tează scoarța bătrână și fragmentele de scoar- ță cu lemn. Uscarea se face la soare, în strat subțire sau în poduri bine aerate. Uscarea arti- ficială la 40-45° C. Medicină umană. Uz in- tern. Pentru tratarea afecțiunilor uterine, ca sedativ și cardiotonic: a) decoct, din 1 linguriță (5 g) pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se clocotește 1-2 minute. Se lasă acoperită. Se decantează. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) extract și tinctură, pregătite după prescripțiile farmaceutice. Se iau 10-20 picături pe zi după nevoie sau 1-2 lin- gurițe. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea surescitării și pierderilor de sânge: in- fuzie, din 10 g scoarță uscată și mărunțită pes- te care se toarnă 80-100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 10 g scoarță uscată și mă- runțită la 100 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc slab. Se strecoară. Se răcește și se admi- nistrează prin breuvaj bucal. Dozele de trata- ment: animale mari (cabaline, bovine), călțunași 116 căpșun 25-50-75 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-8 g. Drogul are acțiune sedativă, spas- molitică, cardiotonică, hemostatică. Apicultu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 25-40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Ornamental. Frecvent cultivat în parcuri, grădini, spații verzi ca arbust în cadrul gru- purilor, aliniamentelor, izolat. Primăvara are o bogată înflorire cu inflorescențe albe, iar toam- na frunzele și fructele se colorează în roșu. Este antipoluant, rezistent la fum, praf și gaze. Suportă bine umbra și tunderea. înmulțire prin semințe, marcotaj, butășire, altoire. Vopsito- rie. Fructele bine coapte, proaspete, manifestă proprietăți tinctoriale. Utilizate, împreună cu ră- dăcinile de roibă (Rubia tinctorum), la vopsirea în roșu a fibrelor naturale. Fructele de călin se zdrobesc. Se pun într-un vas și se fierb până la obținerea unei soluții la care culoarea roșie este de intensitate maximă. Se strecoară. în soluția fierbinte se dizolvă piatra acră, apoi se introduce materialul de colorat. Rădăcina de roibă se spală de pământ, se pisează și se fierbe în apă până când soluția se colorează în roșu la intensitatea maximă. După extragerea colorantului, rădăcinile devin albicioase. Se la- să la răcit. Se strecoară. Se scoate materialul din prima soluție, se ține puțin timp pentru a se scurge. Se introduce în soluția a doua unde se păstrează până la obținerea culorii de roșu dorit. Colorația se verifică periodic. Se scoate din soluție și se finisează (Agneta Bâtcă, Margareta To m e s c u , 1984) (v. PI. IX, 3). CĂLȚUNAȘI (Tropaeolum majus), fam. Tropaeolaceae. Plantă erbacee, anuală, cultivată în scopuri decorative prin grădini; se mai numește antajicuri, atingicuri, baci, bobi- dragi, bostânei, butucași, capuțină, câlțuna- șul-popii, ciocânași, ciocârlani, cocoșei, con- durași, condurașii-doamnei, fărfâlai, flotoșani, floștani, gurița-cucului, gurița-leului, hantagic, 'labidragi, lopoștani, lupi-dragi, nâsturții, nem- țoaice, pintenași, rostoponi, sultanele, tâțâne, teține. Genetic, 2n = 28. Originară din America de Sud. Crește în tufe. Descriere. Tulpină lun- gă până la 3 m, suculentă, agățătoare, glabră. Frunze orbiculare, peltate, verzi-albăstrui, lung-pețiolate. Flori portocalii (5-6 cm diame- tru), lung-pedunculate; caliciu cu 5 sepale peta- loide; corolă cu 5 petale libere, cele anterioare lung-unguiculate și fimbriate, cu pintenul drept sau ușor curbat. înflorire, VI—IX. Fructe din 3 nu- cule. Compoziție chimică. Toate organele plantei conțin tropeolinozidul care, sub acțiu- nea mirozinazei, pune în libertate izotiocianat de alil. Frunzele conțin vitamina C și alte sub- stanțe. Alimentație. în Peru sunt consumați ca salată. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană. Glicosinapidele pe care le conține au acțiune antibacteriană față de germenii grampozitivi și gramnegativi, acțiune expectorantă și diuretică. Folosite în tratamentul bronșitelor, infecțiilor gripale sau ale căilor urinare, în tratamentul cistitelor, pielo- nefritelor, pneumoniilor. Recoltare. Părțile ae- riene (Tropaeoli herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră, în poduri aco- perite cu tablă. La nevoie se poate utiliza în timpul iernii. Medicină umană. Uz intern. Pen- tru combaterea scorbutului, emfizemului, bron- șitelor cronice, cistitelor, pielonefritelor, pneu- moniilor: a) suc proaspăt, obținut prin zdrobirea părților aeriene și stoarcerea lor, se beau, frac- ționat, 2 linguri pe zi; b) tinctură, obținută prin tăierea mărunt a plantei și alcool 70°, se țin 6-8 zile într-o sticlă închisă la culoare, timp în care se scutură zilnic. Se strecoară. Se iau 2-3 lingurițe pe zi. Uz extern. Pentru com- baterea căderii părului și stimularea creșterii lui: tinctură, obținută din 100 g frunze și semințe de călțunași, 100 g frunze proaspete de urzică, 100 g frunze cimișir peste care se toarnă 14 I alcool 70°. Se lasă 10-15 zile. Sticla se agită zilnic de 3-4 ori, pentru uniformizarea extra- sului. Se strecoară. Se fac frecții pe cap. Orna- mental. Cultivat ca plantă decorativă de plat- bandă în grădini, parcuri, cimitire și ca plantă în ghivece atârnate. CĂPȘUN (Fragaria moschata), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, viguroasă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, me- zotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită în păduri rare, tufișuri, margini de pădure, fânețe um- brite, stâncării umede, marginea șanțurilor, parcuri, grădini, pe soluri jilave, bogate în hu- mus de la câmpie până la limita superioară a fagului din etajul montan, rar în păduri de conifere; se mai numește căpșun de grădină, fragă, fragi de câmp, pomnițe. Genetic, 2n - 42. Fitocenologic, Car. Querco-Fagetea. Cultivat în S.U.A., Japonia, Polonia, Italia, Mexic, Franța, Anglia, Belgia, Olanda. căpșun 117 cătină albă Suprafața cultivată în România este de cca 5000 ha. Solicită lumină directă, în aceste con- diții culoarea, aroma și cantitatea de zahăr sunt la cote maxime. în condiții de semiumbră (prin- tre arbuști, pomi tineri) aroma și dulceața sunt mai reduse. Cerințe moderate față de căldură. Preferă verile răcoroase. Neprotejat, nu su- portă geruri sub minus 12° C. Protejat cu frunze sau gunoi rezistă până la minus 24° C. Cerințe mari față de umiditatea solului, mai ales în timpul înfloritului, legării, creșterii fructelor și după recoltat (respectiv 65-75% din capaci- tatea de câmp). Preferă soluri ușoare, afânate, fertile, cu pH 6-6,5. Descriere. Rizom orizon- tal, oblic sau vertical, acoperit cu resturi de frunze. Stoloni supra-tereștri, subțiri, scurți; adesea lipsesc. Tulpină erectă, acoperită cu peri simpli sau glanduloși, patenți și viloși. Frunze trifoliate, lung-pedunculate, cu foliole ovate, pe margine dințate și fața inferioară pu- țin păroasă. Stipele lanceolate, acute, pe față glabre, pe dos păroase (mai ales pe nervura principală). Flori albe, tipul 5, bisexuate, cu receptacul păros. înflorire, V-VI. Fructe, nucule înfipte într-un receptacul globulos, gustos, aro- mat. Compoziție chimică. Căpșuna conține apă (89%), protide (0,8%), hidrați de carbon (7%), săruri de potasiu (140 mg%), fosfor (30 mg%), sodiu (2 mg%), calciu (25 mg%), fier (0,9 mg%), substanțe uleioase (0,150 g%), acid salicic (0,01 g/kg), sulf, siliciu, iod, brom, vitamine A, Bb B₂ (0,03-0,05 mg%), vitamina C (60-80 mg%). între zaharuri predomină le- vuloza (cca 5%). Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă sau prelucrată. Industrie. Folosite pentru prepararea dulce- țurilor, gemurilor, jeleurilor, siropului etc. Bio- terapie. Fructele au importanță terapeutică în medicina umană. Sunt diuretic active, stimu- lând eliminarea acidului uric și a toxinelor din corp. Asupra tubului digestiv au acțiune ușor laxativă și antioxiurică. Acțiune favorabilă asu- pra ficatului. Au proprietăți hipotensive și efecte diuretic-depurative. Provoacă eliminarea exce- sului de colesterol din sânge. Au acțiune tonică și remineralizantă. Recomandate în afecțiuni hepatice, litiază renală, hipertensiune, nefrite, diabet, constipație cronică, gută, reumatism ar- ticular, ateroscleroză, în combaterea oxiurilor. Recoltare. Fructele (Fragariae moschati fruc- tus) se recoltează la maturitatea deplină. Se folosesc imediat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diabeticilor: cură de primăvară, prin consumarea în stare proaspătă a căpșunilor, până la 300 g zilnic. 2. Contra oxiurilor: consumarea a 500 g căpșuni dimi- neața, pe stomacul gol, fără a mai consuma altă mâncare până la orele 12. 3. Pentru trata- rea următoarelor afecțiuni: constipație cronică, nefrite, litiază renală și hepatică, reumatism articular, gută, intoxicații alcoolice, intoxicații tabagice, pletoră, tuberculoză, varice, atero- scleroză: cură de căpșuni proaspete timp de 7-14 zile, câte 1-1,5 kg/zi. 4. Dezinfectarea căilor urinare și combaterea diareei: pulbere frunze uscate de 3 ori pe zi câte 1 linguriță. Cosmetică. Căpșunile sunt mult utilizate pen- tru măști de înfrumusețare a tenului. Apicultu- ră. Specie meliferă. Furnizează albinelor cule- sul de nectar și polen. Producția de miere, 30-40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică (v. PI. IX, 4). CĂTINĂ ALBĂ (Hippophae rham- noides), fam. Elaeagnaceae. Arbust tufos, foarte rustic, pionier, microfanerofit, amfitole- rant la umiditate, mezoterm, oligotrof, slab-a- cid-neutrofil spre neutru-bazofil, heliofil, întâlnit în pâlcuri sau tufărișuri întinse, pe nisipuri și pietrișuri, pe prundișurile din lungul râurilor, iz- lazuri, coaste pietroase, rupturi, stânci, îndeo- sebi pe formațiuni geologice salinifere, din regi- unea litorală până în etajul montan, pe mari suprafețe în Subcarpații Munteniei și Moldovei, între Olt și Șiret, insular în Delta Dunării; se mai numește cătină cenușie, cătină de râu. Ge- netic, 2n = 32. Extrem de rezistentă la secetă și ger. Nepretențioasă față de sol. Are nevoie de lumină directă, nu suportă să fie acoperită. Fitocenologic, încadrată în Salicion elaeagnos. Car. Berberidion. Răspândită în Europa, Asia, în Alpi se întâlnește până la 2000 m altitudine, iar în Himalaia până la 5000 m. Cultivată în S.U.A. și Germania unde s-au obținut și selecții valoroase. Descriere. Rădăcini superficiale cu nodozități azotoase (asimilează azotul din at- mosferă). Tulpină ramificată, înaltă de 2-3 (6) m, scoarța brun-închisă, care se transformă în ritidom brăzdat. Lujerii anuali solzoși, ce- nușii-argintii, ramuri laterale cu spini numeroși, puternici, cu mugurii mici, semiglobuloși, păroși, arămii. Frunze liniar-lanceolate, 1-6 cm lungime, cu nervura mediană evidentă, întregi, scurt-pețiolate, pe fața inferioară cenu- șii-argintii cu solzi ruginii, dispuse altern. Flori unisexuat-dioice, galbene-ruginii, cele mascule cătină albă 118 cătină albă grupate în inflorescențe globuloase, iar cele femele în raceme. înflorire, lll-IV. Fructe, dru- pe „false“, de 6-8 mm, ovoide, cărnoase, por- tocalii, cu un sâmbure tare, se mențin peste iarnă pe ramuri. Fructifică la vârsta de 4-5 ani. Lăstărește și drajonează puternic. Compoziție chimică. Fructele conțin substanță uscată (15-20%), zaharoză (0,06-0,49%), acizi orga- nici (1,5-4,1%), pectină (0,14-0,50%), sub- stanțe tanante (1,8%), celuloză (0,9%), pro- teine (1,2%), ulei (8-12%), betacaroten (3,5-10%), calciu (211,8 mg%), fosfor (194,4 mg%), magneziu (186,1 mg%), potasiu (165,1 mg%), sodiu (2,8 mg%), fier (13,84 mg%), vitamina C (129,2-272,7 mg%), vitamina Bb (0,016-0,39 mg%), vitamina B₂ (0,03-0,056 mg%), vitamina F (8 mg%), vitamina E (16 mg%), vitaminele P, K, B₉ ș.a. Uleiul conține de 10 ori mai mult caroten decât morcovul (M. Botez, Gh. Bădescu, A. Bo- ta r, 1984). Industrie. Fructele singure sau în amestec sunt întrebuințate pentru obținerea de produse ca: suc, sirop, nectar, gem, jeleu, mar- meladă, peltea, dulceață, gelatină, umplutură pentru bomboane, lichioruri, băuturi alcoolice; foarte apreciate, au valoare alimentară mare, în industria farmaceutică, din sucul de fructe liofilizat se prepară comprimate polivitaminiza- te. Bioterapie. Fructul plantei are mare im- portanță pentru medicina umană și veterinară. El reprezintă o întreagă farmacie. Proprietăți: tonifiant general, acțiune puternic antiscorbu- tică, astringent, vermifug, bactericid. Reco- mandate în tratarea următoarelor afecțiuni: avi- taminoze, diaree, reumatism, urticarie și stări alergice, maladii neuroendocrine, anemii, boli de ficat, boli circulatorii și astenie de primăvară. Datorită proprietăților bactericide, se recoman- dă îndeosebi în infecțiile gastrointestinale și dermice (stimulează epitelizarea țesuturilor); se folosește cu bune rezultate în geriatrie și chiar în oncologie. Uleiul extras din coaja fruc- telor are acțiune antiinflamatoare. Se recoman- dă în ulcere, afecțiuni ginecologice, arsuri. Re- coltare. Fructele (Hippophae fructus) se recoltează din august până la primul îngheț, prin tăierea lor de pe ramuri cu o foarfecă. Uscare artificială la 50-60° C. Se pot congela, în prima fază, răcire la 2° C, apoi la -35...-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea hepatitei epidemice, hepati- tei cronice, urticariei, nevrozelor, alcoolismului, gutei, reumatismului: infuzie, din 2 linguri fructe zdrobite peste care se toarnă 500 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se bea fracționât în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea cirozei hepatice: infuzie, din 2 linguri fructe zdrobite la 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în cursul unei zile. 3. Pentru tratarea aterosclerozei: decoct, din 10 g fructe zdrobite la o cană cu apă (200 ml). Se fierbe 2-3 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 2 căni pe zi. 4. în anemie: infuzie, din 1 linguriță fructe zdrobite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, din care una seara înainte de culcare. Uz ex- tern. Pentru tratarea arsurilor, degerăturilor, contra radiaților: unguente locale cu ulei extras din fructe. Bun protector. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea tulburărilor de nu- triție și de metabolism: infuzie, din 50-100 g fructe uscate peste care se toarnă 0,500-1000 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 50-60 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 50-100 g fructe uscate la 500-1000 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc moale. Se dă la o parte de pe foc și se lasă la răcit. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari tineret (cabaline, bovine), 0,5-1 I pe zi, timp de 6-7 zile; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,2-0,51 pe zi. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone: infu- zie sau decoct pregătite ca anterior. Se fac spălaturi locale sau se aplică cataplasme. Api- cultură. Florile oferă albinelor culesul de polen și nectar. Producția de miere, 25-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Silvicul- tură. Adesea cultivată ca specie silvică pio- nieră pe terenuri degradate sau în condiții eda- fice și climatice extreme (rocă la zi, argile, marne salinifiere, nisipuri, prundișuri, geruri as- pre, secetă prelungită), precum și ca specie acumulatoare de azot. Prin nodozitățile de pe rădăcină asimilează azotul din atmosferă, transformându-l din azot molecular în azot mi- neral, pe care îl redă solului ameliorându-L Protecția mediului. Fixează nisipurile și coas- tele alunecătoare. Se extinde repede prin dra- joni. Pregătește terenul pentru instalarea altor specii lemnoase. Formează desișuri spinoase împiedicând pășunatul pe terenurile erodate. Ornamental. Cultivată ca plantă decorativă prin parcuri, grădini publice, taluze, malul cătină albă 119 cătină mică apelor, în grupuri sau izolat. Impresionează prin aspectul frumos al frunzelor și fructelor. Folosită adesea în crearea gardurilor vii. în- mulțirea prin semințe, drajoni, marcote, butași. Cinegetică. Uneori fructele sunt consumate de fazani și alte animale de vânat. CĂTINĂ MICĂ (Myricaria germani- ca), fam. Tamaricaceae. Arbust bogat ramifi- cat, nanofanerofit, amfitolerant la umiditate și temperatură, slab-acid-neutrofil spre neu- tru-bazofil, întâlnit prin luncile râurilor, pe prun- dișurile râurilor de munte, reprezentând pionie- rul vegetației ce urmează a se instala pe aluviunile temporar inundate, pe malurile văilor și pâraielor de la poalele munților; se mai nu- mește cătină roșie, lemn de apă, pelin, ta- marișcă, urfen de zăvoi, zdrevițe (fig. 36). Gene- tic, 2n = 24. Fitocenologic încadrată în Salicion elaeagni. Răspândită în Europa, Asia. Descrie- re. Rădăcini lemnoase, înfipte în prundișul râurilor. Tulpini roșiatice, înalte de 0,5-2,5 m, bogat ramificate. Ramurile bătrâne muchiate, brun-roșcate, măduvă mare, centrală. Frunze solzoase, liniare sau liniar-lanceolate, obtuze, verzi-cenușii, glandulos-punctate. Flori roz, mai rar albe, pentamere, grupate într-un racem spiciform terminal, simplu sau ramificat; caliciul din sepale liniar-lanceolate, verzi, persistente; corola din petale alungit-lanceolate, la vârf ero- dat-denticulate; androceul din 10 stamine, cu filamentele concrescute într-un tub perigin pe lungime de 2 mm, antere introrse devenind, cu vârsta, aparent extrorse, roșii sau purpurii; gi- neceul din ovar superior, piramidal, în 3 muchii, trimer (în interior cu numeroase ovule anatro- pe), stil scurt, stigmat capitat, trilobat. înflorire, VI-VIII. Fruct capsulă, alungit-piramidală. Se- mințe liniar-alungite (1/0,3 mm) terminate cu o aristă. Industrie. Deoarece conține mult tanin se utilizează la argăsirea pieilor. Bioterapie. Frunzele, scoarța, rădăcinile și semințele au fost și mai sunt utilizate de medicina populară pentru tratarea bolilor de ficat, splină, rinichi, vezică, micșorarea fluxului menstrual, dureri de dinți, răni. Recoltare. Frunzele (Myricari foli- um) se recoltează până în iulie, iar scoarța (Myricari cortex) primăvara (de pe ramuri în vârstă de 2-3 ani). Rădăcinile (Myricari radix) se recoltează toamna. Se usucă în camere aerisite, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Semințele (Myricari semen) se recoltează când ajung la maturitate. Fig. 36. Cătină mică (Myricaria germanica). Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea bolilor de ficat, splină, rinichi, vezică, micșo- rarea fluxului menstrual: infuzie, din o linguriță produs plantă uscată (frunze, scoarță, rădăcini sau semințe) și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz cătină mică 120 cătină roșie extern. Pentru tratarea durerilor de dinți, răni- lor: decoct, din 2 lingurițe plantă uscată, mă- runțită, la 300 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Decoctul se ține în gură și se clă- tește gura de mai multe ori pe zi. Rănile se spală folosindu-se un tampon cu vată. în unele locuri decoctul este folosit pentru vindecarea leucoreei. Silvicultură. Specie pionieră pe alu- viunile râurilor montane, după care se insta- lează o altă vegetație lemnoasă. Ornamental. Poate fi cultivat ca specie decorativă pe ma- lurile văilor și pâraielor din zona montană aflate în perimetrul stațiunilor de odihnă. Alte uti- lizări. Din scoarță se prepară o vopsea neagră, cu utilitate în gospodăriile individuale. CĂTINĂ ROȘIE (Tamarix ramo- sissima), fam. Tamaricaceae. Arbust rămuros, rustic, microfanerofit, amfitolerant la umiditate, mezoterm spre moderat-termofil, slab-acid-neu- trofil, cu calități deosebite de a vegeta pe solurile sărăturoase, nisipoase, slab humoase, permeabile, reavăn-jilave, întâlnit prin zăvoaie, pe aluviunile râurilor, formând pâlcuri mai ales pe malurile ușor înclinate ale Dunării și Șiretului. Foarte rezistentă la uscăciune, inundații, praf și fum. Relativ sensibilă la ger (fig. 37). Genetic, 2n = 24. Fitocenologic încadrată în Tamaricetum ramosissimi. Răspândită în Europa de sud-est și Asia de sud-vest, Mongolia, China. Descriere. Rădăcină lemnoasă, bine dezvoltată. Tulpină înaltă de 1 (3) m. Lujeri de 2 ani mai mult sau mai puțin cenușii-roșcați, fisurați, cu numeroa- se lenticele alungite. Frunze ovate sau del- toid-cordate, aproape amplexicaule, glauces- cente, erodat-rugoase pe margini, alterne, mici (2-5/1-2 mm), ascuțite. Flori roz-deschis sau albe, pentamere, grupate în raceme spicifor- me, laxe, de 2,5-4,5 (5) cm lungime, slab-mi- rositoare; caliciul, din sepale inegale, cu mar- gini membranoase, fin-erodate; corola din petale obovate, ușor asimetrice, obtuze, con- cave, persistente în timpul fructificației; andro- ceul din stamine liniar-filiforme, mai lungi decât corola, cu antere roz-deschis; gineceul din ovar piramidal, prismatic, cu numeroase ovule ana- trope, stile și stigmate lat-spatulate. înflorire, VI-VII. Fruct, capsulă piramidal-unghiulară, uniloculară. Semințe mici (0,25 mm lungime), fără endosperm, cu apendice aristiform, aco- perit cu peri lungi. Compoziție chimică. Scoar- ța ramurilor este bogată în tanin, florile conțin Fig. 37. Cătină roșie (Tamarix ramosissima). esculină, iar frunzele derivați ai cvercetolului și acid galic. Industrie. Rădăcinile și scoarța pot fi folosite la tăbăcitul pieilor, iar ramurile verzi pentru vopsirea lor în diferite nuanțe, de la roșu-vișiniu la negru. Bioterapie. Scoarța ră- dăcinilor și ramurilor, frunzele și florile cătină roșie 121 cătușe arbustului au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Scoarța rădăcinilor posedă proprietăți diuretice, sudorifice, astringente și aperitive; scoarța ramurilor este astringentă și hemostatică; florile sunt folosite în tratamentul icterului, iar frunzele în tratamentul bolilor de splină și a reumatismului. Recoltare. Scoarța rădăcinilor și ramurilor (Tamarixi cortex) se re- coltează primăvara. Se jupoaie, se taie în frag- mente și se usucă la soare sau la umbră. Frun- zele (Tamarixi folium) se recoltează până în iulie. Se usucă la umbră, în strat subțire. Florile (Tamarixi flos) se recoltează pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră în strat subțire. Medicină umană. Uz intern. 1. în medicina populară pentru tratarea litiazei renale; diareei, dischineziei biliare, răcelii: decoct, din 1 lin- guriță pulbere scoarță de rădăcină la o cană de apă (250 ml). Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Se beau 1 -2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei cu pierderi de sânge: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță de ramuri, sau scoarță de ramuri uscată și mărunțită la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea icterului; infuzie, de 1-2 lingurițe flori uscate peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea bolilor de splină și în reumatism: decoct, din 1 lin- guriță frunze și ramuri uscate, bine mărunți te, la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: decoct, din 200 g frunze și ramuri uscate mărunțite la 10 I de apă. Se lasă la fiert 30 minute. Se strecoară. Lichidul obținut se adaugă în cadă la apa de baie. 2. Pentru tratarea rănilor sângerânde: decoct, din 2 lingurițe scoarță uscată de ramuri la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se spală locul afectat folosindu-se un tampon de vată. Silvicultură. Introdusă în perdelele forestiere de protecție a căilor ferate și a câmpului. Ornamental. Cultivată ca specie rustică în scopuri decorative pe nisipuri, taluzuri, sărături. Port elegant, mai ales în timpul înfloririi. Alte utili- zări. Decoctul ramurilor și frunzelor în oțet poate fi utilizat cu succes ca insecticid. Lemnul -este folosit pentru foc. Arde bine imediat după tăiere. CĂTUȘE (Baliota nigra), fam. Lamia- ceae. Plantă erbacee, perenă, xeromezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, helioscia- dofită, slab-acid-neutrofilă, nitrofilă (N4), co- mună în apropierea așezărilor umane, pe lângă garduri, dărâmături, tufărișuri, pe marginea drumurilor preferând locurile semiumbroase; vegetează pe soluri uscat-revene până la reve- ne, se mai numește câtușcâ, urechea-porcului, urzică moartă. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea. Răspândită în Eu- ropa, Asia de Sud-vest, Africa de Nord. Des- criere. Rizom târâtor, scurt. Tulpină erectă, păroasă (perii sunt îndreptați în jos), verde sau brun-violetă, cu miros neplăcut, înaltă de 30-100 cm; ramificată. Frunze scurt-pețiolate, ovate, pe margini crenate, păroase pe ambele fețe, pe cea inferioară mai ales de-a lungul nervurilor, opuse. Flori purpurii, rar roz sau albe, scurt-pedunculate, dispuse în verticele axilare formate din dicazii ce cuprind 3-7 exemplare; caliciu campanulat, plisat, pubes- cent, cu 5 dinți acuminați, mai mult sau mai puțin aristați; corolă bilabiată, cu tubul drept și pubescent, în interior cu un inel păros, labiul superior convex, pe fața externă cu peri lungi, moi și deși (vilos), labiul inferior trifidat, cu vini- șoare albe; androceu cu filamentele staminale puberale, purtând antere brune. înflorire, VI-VIII. Fructe, nucule ovoide mici (2 mm), negricioase, netede. Bioterapie. Planta este folosită în medicina umană tradițională. Miros dezagreabil. întrebuințată ca tonic, antispas- modic, vermifug, în stări de anxietate, ca cica- trizant, antigutos, antihemoroidal etc. Recol- tare. Se recoltează vârfurile înflorite (Ballotae flos) sau numai frunzele (Ballotae folium), după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în strat subțire, preferabil în podurile acoperite cu ta- blă. Medicină umană. Uz intern. Pentru tra- tarea următoarelor afecțiuni: gută, reumatism, anxietate, epuizare nervoasă, palpitații, spas- me esofagiene, incontinență urinară la copii, tuse convulsivă, reglarea menstrei și ca tonic: infuzie, din 1-2 lingurițe plantă uscată mărun- țită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperit 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi, cu în- ghițituri rare. Uz extern. Pentru tratarea rănilor (grăbește cicatrizarea lor): a) sucul, obținut prin zdrobirea și stoarcerea frunzelor se aplică pe locul afectat; b) frunzele proaspete se culeg, se opăresc cu apă clocotită și se aplică pe locul câtușnicâ 122 cânepa-codrului afectat. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producție de miere, 20-60 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică (v. PI. IX. 5). CĂTUȘNICĂ (Nepeta cataria), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofit-chamefită, heliofită, mezofită, mezotermă spre moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, cultivată, spontană prin fânețe, tufărișuri, sub garduri vii, marginea drumurilor, locuri rude- rale, pietroase, locuri gunoite; se mai numește cătușă mică, floare de nimica, iarbă flocoasă, iarba-mâței, iarba-vântului, poala-Sf. Mării, smeiță, urzică moartă. Genetic, 2n = 36. Fito- cenologic este încadrată în Chenopodietea, Arction, Car. Sisymbrietalia. Cultura ei se prac- tică pe soluri bogate în humus, cu permeabi- litatea bună. Zonată în Sectorul Agricol Ilfov și județele Brăila, Giurgiu, Ialomița. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rădăcini firoase ce pornesc dintr-un rizom lemnos, ramificat. Tul- pină erectă, tetramuchiată, scurt-păroasă (cu peri simpli, albi, curbați în jos), ramificată, înaltă de 40-100 cm. Frunze triunghiular-ovate, opu- se, crenatserate, cu baza cordată, nervațiune reticulată, pe fața superioară verzi, pe cea infe- rioară cenușii, scurt și des-păroasă, cu pețiolul păros. Flori roz, rar albe, grupate în verticile dese, dispuse la subsuoara frunzelor dinspre vârful tulpinii, formând în ansamblu un racem, scurt și des-păros. Caliciu îngust, tubulos, scurt și des-păros. Corola tubuloasă, pubescentă, lărgită anterior, labiul superior cu doi lobi, labiul inferior de 2 ori mai lung decât cel superior, purpuriu sau violaceu-punctat. Stamine închise în labiul superior, cu antene violete-albăstrui. înflorire, V-VII. Polenizare entomofilă. Fructe, nucule elipsoidale, brune, netede. Compoziție chimică. Planta conține ulei volatil (0,20-0,70%), în compoziția căruia, în funcție de proveniență, se găsește carva^rol, nepetol, acid nepetalic, nepetalactone, cantități mici de timol și pulegonă. Miros plăcut, aromat, ase- mănător celui de lămâie, gust slab-amar. Bio- terapie. Părțile aeriene înflorite ale plantei pre- zintă importanță în medicina umană populară. Posedă miros puternic, penetrant. Folosite în tratamentul tusei, tuberculozei și pentru trata- rea altor afecțiuni pulmonare, tulburărilor ner- voase, și stimularea secrețiilor gastrointestina- le. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei constând din vârfurile înflorite (Nepetae catariae summitates) se recoltează la începutul îmbobocirii, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, pe rame, în straturi subțiri. Uscare artificială la 33° C. Se păstrează în pungi de hârtie, saci de hârtie sau textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tra- tarea tulburărilor nervoase, durerilor pectorale și stimularea digestiei prin excitarea secreților gastrointestinale: a) infuzie, din 1 linguriță plan- tă mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) infuzie în vin, din 1 linguriță plantă mă- runțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu vin fiert în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz ex- tern. Pentru stimularea salivației și comba- terea durerilor de dinți: frunze proaspete; se spală și se mestecă îndelung. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt cercetate intens de albine pe toată perioada înfloritului. Can- titatea de nectar, 0,15-0,34 mg/floare. Produc- ția de miere, 100-140 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie (v. PI. IX. 6). CÂNEPA-CODRULUI (Eupatori- um cannabinum), fam. Asteraceae. Plantă er- bacee, perenă, hemicriptofită, mezohidrofită, mezotermă, heliofită, la pH amfitolerantă, he- liofilă, întâlnită în zona de deal și de munte, prin locuri umede, zăvoaie, pe lângă ape; se mai numește canipoale, cânepă de apă, câne- pa-vrăghiei, cânepioară, dobronic, dobrovnică. dumbravnic, iarbă de întruiele, zburătoare, zmeoaică, smeiță. Genetic, 2n = 20, 40. Fitoce- nologic, încadrată în Populetalia, Alnion giuti- nosai. Epilobietea, Phragmitetea, Filipen- dulo-Petasition. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină cilindrică, ușor tuberizată. Tulpină cilindrică, scurt-păroa- să, simplă sau ramificată, înaltă până la 175 cm. Frunze compuse din 3-5 foliole lan- ceolate, cu marginile inegal dințate, dispuse opus, scurt-pețiolate. Flori roșii, tubuloase, dis- puse în racem, unde fiecare ramificație este alcătuită din antodii. înflorire, VII-IX. Fructe, achene mici, cu papus dezvoltat. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin substanțe ama- re (eupatorina, eupatoriopicrina), alcalo-rezine, taloizi, un saponozid, steviozidă (substanță de 300 de ori mai dulce ca zahărul) etc. Rădăcina conține ulei volatil și euparină, săruri minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei și cânepa codrului 123 cânepă rădăcina au importanță pentru medicina uma- nă și veterinară tradițională, etnoiatrică. Pro- prietăți: diuretic, antifebril, colago-coleretic, la- xativ, emetic, cicatrizant extern, antibiotic, antihelmintic. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Eupatorii cannabini herba) se recol- tează vara, în iulie-august, pe timp frumos. Se usucă la umbră, în strat foarte subțire, de pre- ferat în poduri acoperite cu tablă și bine aeri- site. Se păstrează în saci textili. Rizomul și rădăcinile (Eupatorii cannabini rhizoma et ra- dix) se recoltează toamna la sfârșitul vege- tației. Se spală de pământ (dacă este cazul). Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Se păs- trează în saci textili. Medicină umană. Uz in- tern. Utilizată pe scară redusă. Excesul pro- duce intoxicații exteriorizate prin tremurături, vomă, diaree. Uz extern. 1. Pentru tratarea dermitelor și rănilor: decoct, din 2 lingurițe plan- tă mărunțită la o cană apă. Se lasă la fiert 10 minute. Se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică spălaturi pe răni. 2. Pentru tratarea reumatismului: băi, cu decoctul obținut din părțile aeriene ale plantei. Medicină vete- rinară. Pentru tratarea febrei aftoase: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se administrea- ză prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Efect antifebril (Igeborg Bogdan, 1989). Apicul- tură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culesul de polen și nectar. Pro- ducția de miere, 150-200 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică (v. PI. XIV, 3). CÂNEPA (Cannabis sativa), fam. Cannabaceae. Plantă erbacee, anuală, unise- xuata-dioică, cultivată, adeseori subspontană, originară din Asia Centrală (H eu ser, 1927); se mai numește aldan, cânepă de iarnă, câne- pă de toamnă, cânipâ, dudăi, durhaiu, durhâ- lani, haldani, haldaroi, hașiș, haldan, hoidane, pordici. Genetic, 2n = 20. Prima dată a fost cultivată în China. Din Asia Centrală a ajuns în Persia, iar de aici în Europa, în secolul al Vl-lea î. Hr. a fost adusă de sciți în zona Ucrainei și până în Delta Dunării, de unde s-a răspândit la triburile slave și germanice, care o cultivă din Antichitate, anul 450 î. Hr. a fost adusă din Asia Mică la greci, apoi la romani și gali. Lucilius și Plinius menționează planta în scrierile lor. Introdusă în America de Nord în secolele XVI și XVII, iar în America de Sud un secol mai târziu (N. Zamfirescu, V. Velican, N. Său- lescu,I.Safta,F. Canțăr, 1965). Astăzi, principalele țări cultivatoare de cânepă sunt India, Pakistan, Turcia, R.P.D. Coreeană, țările din C.S.L, România, Polonia, Ungaria, Bulga- ria. Nu solicită multă căldură. Semințele germi- nează la minimum 2-3° C, temperatura optimă 8-10° C. Suportă bine înghețurile târzii la înce- putul perioadei de vegetație, apoi devine sen- sibilă. Suma temperaturilor pentru plantele mascule, 1800-2000° C, iar pentru cele femele de la care se recoltează semințe, 2200-2800° C. Pretențioasă față de umiditate. Coeficient de transpirație 600-700. Cerințe mari de la începutul butonizării până la sfârșitul înfloririi. Rezistă bine la seceta de scurtă dura- tă. Cerința de lumină este în funcție de prove- niența sudică sau nordică. Preferă soluri mijlo- cii, lutoase, luto-nisipoase, profunde, afânate, revene, fertile, curate de buruieni, cu reacție ionică neutră sau alcalină. Descriere. Rădă- cină pivotantă, adâncă în sol până la 2 m, rami- ficată. Tulpină viguroasă, erectă, înaltă de 30 cm până la 5 m, în funcție de condițiile ecologice și desimea culturii. Plantele mascule sunt mai înalte și mai subțiri decât cele femele. Fibrele textile se formează în periciclu; într-un fascicul (fibră tehnică) se grupează 12-38 fibre elementare (celule). Frunze digitat-3-7-sec- tate, cu foliole lanceolate, dințate, pubescente pe fața inferioară; cele bazale opuse, în partea superioară alterne, lung-pețiolate. Inflorescen- ța masculă, cimă bipară (cânepă de vară), cu flori pedunculate, alcătuite dintr-un perigon cu 5 foliole, alb sau galben-verzui, androceu din 5 stamine. Inflorescența-femelă (cânepă de toamnă), spic aparent, cu flori mici, abia vizibi- le, așezate câte două la subsuoara unor brac- tee, ovar inferior cu 2 stigmate; stilul lipsește, înflorire, VII—VIII. Fruct, nuculă rotundă sau ovoidă, ușor comprimată, cu pericarpul lucios, cenușiu-argintiu, până la cafeniu. Sămânța fă- ră perisperm. Compoziție chimică. Semințele conțin grăsimi (33%), proteine (27,12%), sub- stanțe extractive neazotate (20,23%), celuloză brută (11,30%), apă (7,25%), cenușă (4,07%). Industrie. Fuiorul este folosit la fabricarea dife- ritelor produse, ca: țesături pentru saci, saltele, prelate, cuverturi, fețe de masă, șervețele, pân- ze de corăbii, năvoade, sfori, frânghii, odgoa- ne, curele de transmisie, furtunuri de incendiu, fitil pentru explozive, centuri de salvare, ranițe, poșete etc. Câlții sunt întrebuințați în industria mobilei sau ca material izolator, iar deșeurile lemnoase utilizate la obținerea plăcilor cânepă de Bombay 124 cârcei aglomerate izolatoare, hârtiei, celulozei (can- tități echivalente cu ceea ce asigură anual o pădure compactă). Din deșeurile lemnoase (valoare calorică 3300-3700° C) în amestec cu praful de cărbune se fabrică brichete pentru foc. Din semințe se extrage un ulei sicativ folo- sit la vopsele, lacuri, conserve de pește. Din substanțele secretate (mai ales în timpul înflo- ritului) de perișorii foarte fini de pe tulpini și frunze ai var. indica, constând din canabinol, canabidiol, tetrahidrocanabinol (compuși care dau mirosul puternic al lanului de cânepă), se fabrică hașișul - substanță narcotică (luat în exces provoacă epuizare fizică și nervoasă). Din semințe se extrage fitina, un compus orga- nic al acidului fosforic, iar din vârfurile înflorite ale plantelor femele nefecundate se extrag va- riate substanțe cu acțiune narcotică, sedativă, diuretică. Medicină umană. Pentru eliminarea pietrelor la rinichi (litiază renală): decoct, din 1 pahar sămânță de cânepă la 3 pahare lapte dulce nefiert. Se fierb împreună la foc domol, până cantitatea ajunge la jumătate. Se bea în cursul unei zile. Se repetă 5 zile, după care se face o pauză de 10 zile, până la eliminarea pietrelor. Rețetă practicată de prof. Ion Bocioa- că din Vălenii de Munte, jud. Prahova (1995). Agricultură. Cenușa rezultată prin arderea puzderiilor reprezintă un valoros îngrășământ, conținând potasiu, fosfor, calciu. Plantă bună premergătoare pentru cerealele de toamnă. Părăsește terenul devreme, îl lasă curat de buruieni, fertil, afânat. Zootehnie. Turtele ră- mase după extragerea uleiului sunt folosite ca nutreț concentrat în alimentația bovinelor și ovi- nelor puse la îngrășat. Conțin substanțe proteice (30%), grăsimi (10%), substanțe extractive neazotate, celuloză, săruri minerale (v. PI. XIV, 4). CÂNEPĂ DE BOMBAY CHE- NAF CÂRCEI, organe de agățare ale unor plante, provenite din transformarea frunzelor, ramurilor sau rădăcinilor adventive. Originea lor este deci foliară (frunză), caulinară (tulpină), radiculară (rădăcină). Sunt caracteristice plan- telor târâtoare, lemnoase și ierboase, cu tul- pină lungă și săracă în elemente de susținere. La mazăre (Pisum sativum), măzăriche (Vicia sepium, V. cracca etc.), bostan (Cucurbita pe- po), imitatoare (Bryonia alba), cârceii provin din nervura principală a frunzelor; la curpen (C!e- matis vitalba), provin din pețiolul frunzelor, iar la Smilax aspera, din stipelele frunzelor. La vița-de-vie (Vitis vinifera), cârceii provin din transformarea ramurilor tulpinei. După atingerea suportului, îl înconjoară destul de repede, trage după el tulpina foliată, apoi se sclerifică și se lignifică căpătând o mare rezistență. La vița de Canada (Parthenocissus quinquefolia), cârceii posedă 5-10 ramificații verzi-roșiatice cu vârfurile transformate în ventuze sau discuri adezive, care servesc la fixarea de suport. La iederă (Hedera helix), rădăcinile adventive aeriene, scurte și cilin- drice, au extremitatea dilatată cu aspectul unei ventuze, pentru a fixa planta de suport (fig. 38). Fig. 38. Tipuri de cârcei: 1 - caulinari, la vița-de-vie (Vitis vinifera)-, 2- foliari, la bostan (Cucumis sativus)-, a - cârcel; b - suport. cârcel 125 cârmâz CÂRCEL (Ephedra distachya), fam. Ephedraceae. Arbust sau subarbust dioic, na- nofanerofit, heliofil, xeromezofit, moderat-ter- mofil spre subtermofil, slab-acid-neutrofil spre neutrobazofil, întâlnit la câmpie și coline, în stepă și silvostepă, pe calcare, marne, nisipuri, soluri cernoziomice, pe litoralul Mării Negre (la Gura Portiței, Topalu, Mamaia, Agigea, Techir- ghiol, Eforie), în Transilvania (la Suatu, Cheile Turzii, în județele Buzău, Vaslui); sin. slâbâ- no^ Genetic, 2n = 24, 28. Fitocenologic Car. Festucetum vaginatae danubiale. Răspândit în Europa și Asia. Cunoscut în China Antică cu 5000 ani î. Hr. ca plantă medicinală, sub numele de Ma-Huang. Descriere. Tulpină flexuoasă, foarte ramificată la bază, cu ramuri desfăcute, noduroase, întinse, atârnate sau culcate, de 30-80 (100) cm lungime. Lemnul posedă vase perfecte (trahee) ca foioasele. Frunze opuse, mici (2 mm), concrescute la bază. Flori unisexuat-dioice, galbene; cele mascule (formate din stamine și perigon) sunt grupate 8-16 în glomerule; cele femele sunt grupate în inflorescențe amentiforme. înflorire, V-VI. „Fruct", bacă „falsă", subglobuloasă, ro- șie, comestibilă, dulce-acrișoară, cu 2 semințe înconjurate de un involucru cărnos, roșiatic. Compoziție chimică. Părțile aeriene uscate conțin alcaloizii: 1-efedrina, d-pseudoefedrina, stereoizomerul efedrinei, d-N-metilpseudoefe- drina, /-norefedrina, d norpseudoefedrina, ben- zilmetilamina, efedrina; tanin (8-9%), zaharuri, mucilagii, rezine, catechine, urme de ulei vola- til, substanțe minerale (F. Crăciun, O. Bo- jor, M.Alexan, 1976). Industrie. Planta re- coltată este folosită în industria farmaceutică pentru extragerea efedrinei. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță pentru me- dicina umană. Produsul a fost folosit mult ca diaforetic, antipiretic, antireumatic și antigutos. A servit mult timp pentru extracția efedrinei. Prima dată a fost izolată de chinezi, în anii ‘30. Doi ani mai târziu a fost sintetizată. Tot chinezii îi demonstrează acțiunea farmacodinamică. Efedrina naturală are o bună toleranță. Nu pro- voacă tahicardie. Are acțiune spasmolitică la nivel bronșic. Utilizată în astmul bronșic, urti- carie, exantem seric, alergia fânului. Acțiunea este rapidă. în doze mai mici se administrează în bronșita astmatiformă, emfizem pulmonar și pertussis. în prescripții se asociază cu expec- torante. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Ephedrae herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în șoproane sau camere bine aerisite. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Efedrina se administrează sub formă de soluții, pulberi, comprimate în doze de 0,05 g, în soluții injec- tabile 1% și 5%. în Dobrogea, Delta Dunării, satele de pe litoral se folosește planta, în trata- mentul bronșitei, astmului bronșic, enurezisului nocturn: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Efedrina se utilizează sub formă de supozi- toare, unguente sau picături pentru nas. Local determină calmarea cefaleelor produse de sinuzite. Ornamental. Specie extrem de rus- tică. Port curios, remarcabil în perioada de fruc- tificație. Poate înverzi nisipurile continentale sărace. înmulțirea prin semințe. CĂRLIGEI (Epilobium roseum), fam. Onagraceae. Descriere. Plantă erbacee, hemi- criptofită spre hidrofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă spre neutro-bazofilă, întâlnită în regiunile montane prin locuri umede, depresiuni, văi, pe lângă izvoare și băltoace, pe margini de drumuri, prin șanțuri; se mai numește prâfulițâ de munte, râcitoaicâ. Genetic, 2n = 36. Fitoce- nologic, Car. Glycerio-Sparganion. Rizom scurt. Tulpină erectă, înaltă de 10-80 (100) cm, abun- dent ramificată, cu vârful nutant înainte de înflo- rire. Frunze ovat lanceolate, lungi de 5-10 cm, opuse cu nervuri proeminente. Flori albe la în- ceput, apoi roz; corolă lungă de 6-10 mm. înflo- rire, VII-X. Fruct capsulă. Semințe ovoidale. Compoziție chimică. Nu a fost studiată. Biote- rapie. -> PUFULIȚA DE MUNTE (E. monta- num), -> PUFULIȚA DE ZĂVOI (E. parvi- florum), -> PUFULIȚA (E. hirsutum). CÂRMÂZ (Phytolâcca americana), fam. Phytolaccaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, amfitolerantă la tem- peratură și pH, la Rodna cultivată, în alte locuri este subspontană, întâlnită pe lângă garduri, pe lângă drumuri, în locuri umbroase, mai ales în sudul țării; se mai numește bob de mare, carmuzâ, cârmâz, cârmâz, cârmuz, curmuzâ, rumeioarâ, strugurel, struguri de mare (fig. 39). Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, încadrat în Alliarion. Răspândit în America de Nord. Adus în Europa în anul 1650. Descriere. Rădăcina napiformă. Tulpini înalte până la 2,5 m. Frunze cârmâz 126 ceai chinezesc Fig. 39. Cârmâz (Phylolocca americana): 1 - parte de plantă cu frunze și flori; 2- floare mărită; 3- fruct. ovat-eliptice sau ovat-lanceolate (14-27/ 6-11 cm), acuminate, pețiolate, glabre. Flori albe, mai târziu purpurii, grupate în raceme cilindrice de cca 10 cm lungime. înflorire, VI-IX. Fruct, bacă multiplă, roșie-închis, cu 10 coaste. Sămânță neagră. Compoziție chimică. Rădă- cina conține alcaloidul fitolacacina, ulei volatil, saponine. Frunzele conțin saponine triterpe- nice iritante, antiinflamatoare, și un procent ridi- cat de vitamine C, B, PP. Semințele conțin saponine. Toxicologie. Rădăcinile și fructele conțin saponozida fitolacatoxina care, prin hi- droliză, produce fitolacageină, D-glucoză, D-xi- loză. Fitolacatoxina, ajunsă în stomac, provoa- că grețuri, vomismente, diaree, narcoză, tulburări vizuale. Extractul injectat în venă de- termină o stare depresivă asupra funcțiilor car- diace și respiratorii (V. Zanovschi,E. Tu- renschi, M. Toma, 1981). Industrie. Din fructele zemoase se extrage o materie de culoare roșie-închis, neplăcută la gust, inofen- sivă pentru organism, utilizată la colorarea în roșu a vinurilor albe sau roze, care iau aspectul vinului de Bordeaux. Alimentație. Materia obținută din fructe se folosește drept colorant alimentar. Medicină umană. în Marea Britanie și Germania se fabrică preparate pe bază de fitolacacină, utilizate în tratamentul reumatis- mului și afecțiunilor căilor respiratorii. Extracte- le din frunze și rădăcini au acțiune hipertensivă. Din cârmâz s-a izolat o proteină antivirală. CEAI CHINEZESC (Thea sinen- sis), fam. Theaceae. Arbust sau arbore care atinge până la 18 m înălțime. Formele arbustive sunt obținute prin tăieri sistematice, înălțimea lor cca 1 m. Descriere. Frunze ovate, pieloase, cu marginile dințate. Flori albe, parfu- mate. Originar din nordul Indiei și sudul Chinei unde crește spontan. Cultivat în China, cu mul- te secole î. Hr. Astăzi răspândit în cultură în regiunea tropicală și subtropicală a Asiei (în India, Sri Lanka, Vietnam, sudul. Chinei și Ja- poniei, Indonezia), în Africa tropicală (Uganda, Kenya), în Georgia, Azerbaidjan, Rusia și, mai recent, în America Latină și Orientul Apropiat. Compoziție chimică. Frunzele conțin derivați polifenolici reprezentați prin catechine (epiga- locatechină, epigalocatechingalat, galocatechi- nă, galocatechingalat), derivați flavonici repre- zentați de leucocianidină; glicozide ale quercetolului, canferolului, mircetolului și api- geninei; au mai fost identificate: umbeliferona, scopoletina, acizii clorogenic, tegolina, acid ga- lic liber, baze purinice (cafeina), proteine (glu- teline, prolamine, albumine, globuline), amino- acizi liberi (acizii aspartic și glutamic, serina, glutamina, treonina, alanina, arginina, aspara- gina, leucina, lizina, valina, triptofan, fenilalani- na), diverse enzime (polifenoloxidaze, catecholoxidază, peroxidază, clorofilază, ribo- nuclează, tirozinază, fosfatază acidă, malatele- hidrogenază, dehidroxikimatreductază etc.) și glucide (glucoza, fructoză, arabinoză, ramno- ză, riboză, zaharoză, maltoză, rafinoză etc.); cantități mici de saponine, lipide simple și com- plexe, hidrocarburi, carotenoide, acizi organici (formic, acetic, propionic, butiric, valerianic, ca- pronic), vitamina C (600-800 mg%), ulei eteric, săruri minerale de K, Ca, Mn, Na, Ba, Co, Sr, Cu, Pb, Sn, Ti, Fe, Zn, Zr, Al (Viorica Cucu, Cornel B o d e a, Cristina C i o a c ă, 1982). Ali- mentație. Utilizat în alimentație sub formă de ceai infuzat. Medicină umană. Uz intern. Pen- tru scop alimentar sau medical: infuzie, din 1-2 lingurițe pline peste care se toarnă 1 I cu apă în clocot. Se lasă acoperit 5-10 minute. Se ceapa-ciorii 127 ceapă strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. La bolnavii de ulcer, ceaiul se amestecă cu laptele dulce; laptele precipită taninul, iar acesta precipită proteinele, făcându-l mai ușor digerabil (v. PI. X, 1). CEAPA-CIORII (Muscari neglec- tum), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xerofită spre xeromezofită, mode- rat-termofilă, neutru-bazifilă, întâlnită pe loes și pe nisipuri, pe stâncării, locuri pietroase, pe coaste, în tufărișuri, prin vii și arături; se mai numește cocoșei, floarea-viorelei, porumbei, zambul. Genetic, 2n = 18, 36, 45, 54, 72. Fito- cenologic, încadrată în Festuco-Brometea, Poiygono-Chenopodion Mesobromion. Răs- pândită în sudul Europei și Asia. Descriere. Rădăcini fasciculate. Bulb acoperit cu tunici brune, persistente, cu bulbii mai mult sau mai puțin numeroși. Frunze bazale liniare, lungi de 3-4 cm, late 2-4 (7) mm, brun-roșiatice la ba- ză, canaliculate, cu 10-12 coaste, pe fața in- ferioară, pe fața superioară brumării, netede. Tulpină floriferă înaltă de 10-25 (40) cm. Flori de culoare albastru-deschis până la albas- tru-închis, odorante (miros de prune), grupate în racem simplu; perigon alungit, cilindric, cu dinți scurți, recurbați spre exterior; androceul din stamine fixate pe tubul perigonului; gineceul cu ovar ovoidal, obtuz-trunchiat, stil scurt și stigmat subcapitat. înflorire, VI—VII. Fruct, capsulă sfe- ric-ovoidală. Semințe negre, globuloase. Orna- mental. Poate fi cultivată ca plantă decorativă prin flori pe stâncăriile din parcuri, grădini bota- nice, ca bordură la rabatele de lalele, zambile, narcise, sau singură, în rabate. înmulțire prin bulbi. Dă aspect de gazon înflorit (v. PI. X, 2). CEAPA (Allium cepa), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, în cultură bienală sau trienală, alogamă, legumicolă, cu valoare tera- peutică, cultivată, originară din Asia de Vest și Asia Centrală se mai numește arpagic (bulbi mici), cabâ, cebulâ, ceapă bulgărească, ceapă de apă, ceapă de arpagic, ceapă de grădină, ceapă hasmă, ceapă lunguiușe, ceapă mă- runtă, ceapă moldovenească, ceapă rusească, cepoi, cepușoară de vară, ciaclama, hagimă, hajmă, hocegi, orceag, parpangică, țeapă, țe- poi. Genetic, 2n = 16, 32. Provine din formele sălbatice prezente în flora spontană din Afgha- nistan, Iran, Kazahstan, Caucaz, Siberia Occidentală, Asia Mică. Cultivată pe Valea Nilului încă din Antichitate, cu 6000-5000 ani î. Hr., în Grecia Antică și în Imperiul Roman. Amintită în lucrările lor de Homer și Herodot. Denumirea de „cepa“ a fost dată de Plinius. în Evul Mediu, europenii o consumau pe scară largă. în timpul Renașterii se cultivau formele de ceapă care există și astăzi. Răspândită în cultură pe toate continentele. în România este cultivată în toate județele, ocupând o suprafață de cca 40 000 ha. Pretenții mici la căldură. Temperatura minimă de încolțire 3-4° C, op- timă 18-20° C, iar pentru formarea bulbilor, 20-25° C. Cerințe relativ mari de apă, respectiv 80-90% din capacitatea de câmp de la for- marea și până la terminarea creșterii bulbului. Pretenții mari la lumină, de 14-16 ore pe zi. în locurile umbrite nu formează bulbi și tulpini florifere. Solicită soluri cu textură nisipo-lutoa- să, fertilitate mijlocie, reacție ușor acidă până la neutră spre alcalină (pH 6,5-7,8). Descriere, Rădăcină firoasă (fasciculată). Bulbul rezultă din modificarea frunzelor care, prin îngroșarea lor la bază, devin suculente, iar cele din exterior pergamentoase. în interiorul bulbului există 1-3 muguri prinși de disc. Culoarea frunzelor reprezintă un caracter de soi. Frunzele sunt fistuloase. Tulpină floriferă fistuloasă, pronun- țat fusiformă, glaucă. Flori albe sau albi- cios-verzui, rareori liliachii, odorante, grupate în medie câte 400-500 într-o inflorescență glo- buloasă. Polenizare alogamă entomofilă. înflo- rire, VI-VIII. Fruct, capsulă trilobată. Semințe cu integumentul zbârcit negre. Compoziție chimică. Substanța proaspătă conține protide (1%), hidrați de carbon (9%), lipide (0,25%), sodiu (8 mg%), potasiu (160 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (40 mg%), fier (0,5 mg%), I, Si, S, Zn, Al, Mo, Ni, F, Co, Cr, Cu, Mn, vita- mina A (5 mg%), vitamina Bi, B₂ (0,03 mg%), acid nicotinic (0,2 mg%), vitamina C (8 mg%), E, PP, acid fosforic, acid acetic, ulei volatil, bisulfit de alil, bisulfit de propil, enzime, gluco- chinină. Alimentație. Consumată în stare proaspătă și la pregătirea diferitelor preparate culinare (salate, mâncăruri). Industrie. între- buințată în industria conservelor. Ea însăși este conservată sub formă deshidratată. S.U.A., Ita- lia etc. valorifică peste 60% din producție sub formă deshidratată. în România se valorifică sub formă deshidratată în proporție de 30%. Bioterapie. Bulbul de ceapă (Allii cepae bul- bus) are importanță în medicina umană și vete- rinară. Proprietăți: stimulent al sistemului ceapă 128 ceapă nervos, hepatic, renal; diuretic puternic, dizol- vant și eliminator al ureei și al clorurilor; anti- reumatismal, antiscorbutic, antiseptic și antiin- fecțios, secretor, expectorant, digestiv (ajută la digestia făinoaselor), echilibram glandular, an- tisclerotic și antitrombozic, afrodiziac, hipogli- cemiant, antiscrofulos, vermifug, hipnotic, ușor curativ al pielii și al sistemului pilos. Intern, recomandată în astenii, surmenaj fizic și inte- lectual, creștere, oligourii, retenții lichidiene (e- deme, ascite, pleurezii, pericardite), hidropizie, azotemie, cloruremie, reumatism, artritism, liti- ază biliară, fermentații intestinale (diaree), in- fecții genitourinare, afecțiuni respiratorii (gu- turai, bronșită, astm, laringită), gripă, atonie digestivă, dezechilibre glandulare, obezitate, ateroscleroză (prevenirea trombozelor), preve- nirea senescenței, impotență, diabet, adenite, limfatism, rahitism, paraziți intestinali. Extern, se folosește în abcese, panarițiu, furuncule, înțepături de viespi sau albine, degerături, cră- pături ale pielii, migrene, congestie cerebrală, surditate, țiuituri în urechi, nevralgii dentare, negi, plăgi, ulcere, arsuri, pistrui, îndepărtarea țânțarilor (Jean Val net, 1981). Medicină umană. Uz intern. Consum de minimum 1-2 bulbi pe zi. 1. Pentru combaterea afec- țiunilor pulmonare, combaterea tusei și bolilor vezicii urinare: suc, din ceapă coaptă în spuză. Se iau câte 2-3 linguri pe zi. 2. Pentru tratarea prostatitei, litiazei urice: tinctură, obținută din ceapă zdrobită și aceeași cantitate de alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se filtrează. Se ia câte o linguriță înainte de a mânca la prânz și seara înainte de culcare. în prostatite cura du- rează 10 zile pe lună. Se face pauză 20 zile, apoi se reia. Procedura durează 6 luni pe an. 3. Pentru tratarea litiazei biliare: ulei în care s-a macerat ceapa. Un bulb mare tăiat mărunt la 4 linguri ulei de floarea-soarelui. Se lasă la macerat 10 zile. Se iau 2-3 lingurițe pe zi. 4. în tratarea reumatismului: decoct, din 3 bulbi mari la un litru apă. Se bea călduț, câte o cană dimineața și seara la culcare. 5. Pentru tratarea bronșitelor cronice, bronșectaziei, astmului bronșic, răgușelii, tusei rebele: a) infuzie, 4-6 bulbi la 1 I apă clocotită. Se strecoară și se îndulcește cu 10 g miere sau zahăr. Se beau 1-2 căni pe zi, din care una dimineața; b) sirop, pregătit de 1 kg bulbi ceapă la 1 I de apă. Se fierbe acoperit până rămâne 250 ml lichid. Se strecoară. Se adaugă 250 g zahăr și se fierbe 20 minute. Se iau 4-6 linguri pe zi; c) sirop, din 200 g ceapă curățată, tăiată mărunt, la 300 ml apă. Se fierbe acoperită până scade la jumă- tate. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se adaugă 100 g miere; copiii iau 6 lingurițe pe zi, adulții 3-6 linguri pe zi. Se păstrează 3-4 zile la tem- peratura camerei sau 7 zile la frigider, după care se prepară alt sirop proaspăt. 6. Pentru tratarea bronșectaziei: ceapă coaptă, ames- tecată cu miere. Se iau 2 cepe potrivit de mari. Se pun la copt într-o tăviță fără a se curăța. După ce se coc, se curăță foile externe și miezul se zdrobește. Se pune într-un borcan, se adaugă 100 g miere. Se amestecă bine pentru omogenizare. Se iau mai multe linguri pe zi. 7. în astm bronșic: a) suc de ceapă obținut prin raderea bulbului curățat pe răză- toarea mică, după care se stoarce printr-o pân- ză de tifon; sucul se poate obține și prin mași- na-centrifugă de sucuri. Se beau 100-200 ml/zi; b) decoct, din 2 lingurițe ceapă tocată la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se beau 2 căni pe zi. cum fu în cadrul tratamen- tului de insuficiență cardiacă cu edeme: decoct, din 100 g ceapă curățată și tocată mărunt la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute, într-un vas acoperit, la foc moale. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se adaugă 50 g miere. Se bea căl- duț seara la culcare. Cura se repetă cât este nevoie. Contraindicat pentru cei ce suferă de ulcer, gastrite hiperacide. 9. Contra viermilor intestinali și ascitei: suc, din ceapă proaspătă, o jumătate păhărel la o ceașcă de lapte dulce cald și îndulcit cu miere. Se iau câte 3 linguri di- mineața și seara. 10. Pentru combaterea viermilor intestinali și ca diuretic: vin de ceapă pregătit din 300 g ceapă rasă și ¹/2 litru vin. Se îndulcește cu 100 g miere. Se iau câte 2 linguri pe zi. 11. Contra teniei: lapte cu ceapă și miere. Se iau 2 bulbi de mărime mijlocie. Se curăță și se toacă mărunt, peste ei se pune laptele. Se fierbe acoperit 15 minute, la foc domol. Se strecoară imediat. Se lasă la răcit și apoi se amestecă cu miere. Se poate ține la frigider până la o săptămână. Administrare: copii de 6-9 ani, 2 lingurițe, seara; de 9-12 ani, 3 lingu- rițe, seara; peste 12 ani și adulții, 3-4 pahare, de 2 ori pe săptămână, timp de 2 săptămâni. Uz extern. 1. Pentru combaterea durerilor de gât și articulare, în degerături, furuncule: cata- plasme, cu ceapă coaptă. în furuncule are rol maturativ. 2. Pentru tratarea aftelor si ulce- rațiilor: suc de ceapă Se fac tamponări locale. 3. Pentru combaterea durerilor de urechi, ceapă 129 ceapă otitelor: suc de ceapă amestecat cu ulei cald. Se picură în ureche. 4. în tratamentul surdității: 30 g suc de ceapă se combină cu 30 g rachiu, se amestecă bine soluția obținută, se încăl- zește. Se pun 3 picături de 3 ori pe zi în con- ductul auditiv al urechii, ultima dată la culcare. 5. în tratarea retenției de urină: cataplasme cu ceapă crudă aplicate pe partea de jos a pân- tecelui. 6. în tratamentul hemoroizilor: cata- plasme locale cu ceapă coaptă. 7. în trata- mentul negilor: se freacă dimineața și seara cu o jumătate de ceapă roșie. 8. în tratamentul durerilor de dinți: tampon mic îmbibat cu suc de ceapă. Se introduce în carie. 9. Contra țân- țarilor: se așeză lângă pat o ceapă tăiată în două. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea afecțiunilor renale, indigestiilor, hel- mintozei și ca ruminator: se folosește ca atare per se. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 0,750-1,5 kg; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 0,100-0,250 kg; animale mici (pisici, câini), 10-20-30 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone, arsu- rilor, panarițiului și furunculozei: macerat de ceapă coaptă în amestec cu ceară de albine, rășină de brad, smântână sau chiar untură rân- cedă. Se aplică unguente locale. Toxicologie. Administrat intern în exces, mai ales în stare proaspătă, produce intoxicații la animalele ru- megătoare, mai rar la cele nerumegătoare (cal). Simptome: hipersalivație, vomă, gastro- enterite, poliurie, icter. Se intervine prin admi- nistrarea de tanin, lapte, laxative, tonice ge- nerale și tratament simptomatic (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Cosmetică. Pentru combaterea negilor și pistruilor: suc de ceapă aplicat local de 4 ori pe zi timp de 6-7 zile. Apicultură. Specie meliferă. Culturile de se- minceri constituie o sursă importantă de nectar și polen. Culesul de către albine are loc în timpul zilei, cu o intensitate maximă între orele 10-14. Cantitatea de nectar 0,3-0,8 mg/floare. Producția de miere, în medie 120 kg/ha. Mierea este deschisă la culoare, puțin picantă, plăcută la gust. Vopsitorie. Frunzele uscate (catafi- lele) care învelesc bulbii posedă proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsitul fibrelor na- turale în galben, portocaliu, bej și roșu-brun. 1. Pentru vopsirea în galben a fibrelor de bum- bac, in, cânepă se recoltează frunzele uscate (cojile) ce învelesc bulbii. Se pun într-un vas cu apă și se fierb până când soluția se colorează în nuanța dorită. Se face de mai multe ori proba de culoare. Se strecoară. Se introduce ma- terialul în soluție și se lasă până se obține culoarea dorită, cu nuanțele de la galben-pai la portocaliu. Se scoate și se introduce în apa în care s-a adăugat oțet. Apoi se finisează (usca- rea la umbră). 2. Pentru vopsirea în galben a fibrelor naturale, în soluția obținută ca anterior se dizolvă la cald piatra acră (fără să fiarbă). Se introduce materialul și se lasă în soluție până se obține culoarea dorită. Se scoate și se fini- sează (uscare la umbră). 3. Pentru vopsitul în galben a fibrelor naturale se folosesc frunze uscate de pe bulbi și partea gălbuie din scoarța de soc, în cantități egale. Se introduc în apă. Se fierb 3-4 ore. Părțile de plante se storc din când în când pentru scoaterea colorantului. La sfâr- șitul fierberii se strecoară soluția într-un săculeț de pânză, care apoi se stoarce bine. în soluția fierbinte obținută se dizolvă piatra acră (10-20 kg/5 I). Se introduce materialul și se fierbe timp de 2-3 ore. Se scoate și se fini- sează (uscare la umbră). 4. Pentru vopsitul în portocaliu a fibrelor de bumbac, in, cânepă, frunzele uscate, desprinse de pe bulbi, se fierb în apă până când soluția se colorează în nuan- ța dorită. Se strecoară. Materialul se introduce în apă rece, apoi se scoate și se trece în soluția de vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se introduce în apa la care, în prealabil, s-a adăugat oțet. Se scoate și se finisează (uscare la umbră). 5. Pentru a vopsi lâna în portocaliu, soluția se pregătește ca mai sus. Lâna se ține într-o soluție caldă de sulfat bazic de aluminiu, pentru mordantare, până se pătrunde bine. Se scoate și se introduce în soluția de vopsit. Se ține la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se finisează (usucă la umbră). 6. Pentru a vopsi lâna în portocaliu, soluția se pregătește ca la rețeta 4. Lâna se ține pentru mordantare într-o soluție, preparată în prealabil din apă caldă în care s-a dizolvat sare de staniu. Se scoate și se trece în soluția de vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se finisează. 7. Pentru a vopsi lâna în roșu-brun se pregătește soluția din foile luate de pe bulbii de ceapă ca în rețeta 4. Se strecoară. Separat, se prepară o soluție dizolvând în apă călduță sare de crom (dicromat de potasiu) cu puțin acid formic. Du- pă dizolvare se amestecă pentru uniformizare și apoi se introduce lâna. Se mai lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se introduce în flota de vopsire cu soluția foilor de pe bulbi. Se lasă ceapă de iarnă 130 ceapă eșalotă până când se obține nuanța de culoare dorită. Se scoate și se finisează (Agneta Bâtcă, Margareta To m e s c u , 1984) (v. PI. X, 3). CEAPĂ DE IARNĂ (Allium fistulo- sum), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, alogamă, cultivată pentru a se consuma în sta- re verde primăvara de timpuriu; se mai nu- mește ai turcesc, ceapă dorească, ceapă lungă, cepșoare, agipteancă, hajme, turtă. Genetic, 2n = 16. Crește în stare sălbatică în Siberia, în împrejurimile lacului Baikal. Răs- pândită în cultură în țările din C.S.I., China. La noi se cultivă sporadic, pe suprafețe mici, cu deosebire în împrejurimile orașului Piatra Neamț. Descriere. Rădăcini fasciculate. Bulbi mici, lanceolați sau ovoidal-lanceolați. Practic nu se consumă. Frunze cilindrice, groase, fistuloase, glauce, lungi de 30-40 cm. Tulpină floriferă erectă, fistuloasă, umflată la mijloc sau puțin mai jos. Flori albastre-violacee, grupate într-o inflorescență sferică, îndesată. Poleni- zare entomofilă. înflorire, VI—VII. Fruct, capsulă verde. Semințe mici, negre, lungi de 2,5-3 mm, ascuțite la bază. Se înmulțește prin semințe și bulbi (frați despărțiți). Rezistă la ger, puțin pre- tențioasă față de condițiile de mediu. Producție, 12-15 t/ha ceapă verde. Alimentație. Con- sumată în stare verde, la salate, diferite mân- căruri. Conține fitoncide, cu utilizări terapeutice (v. PI. X, 4). CEAPĂ DE MUNTE (Allium vic- torialis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită, microtermă, acidofilă spre acid-neutrofilă, întâlnită din regiunea montană până în cea alpină (1500-1900 m), prin locuri înierbate, stâncoase sau turboase; se mai numește ai, ai de munte, aiul-șarpelui, leurd, usturoi. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrată în Cephalanthero-Fagion, Car. Calamagrostidion. Răspândită în Europa. Descriere. Rădăcină fasciculată. Bulbi lungi, solitari, fixați la extremitatea rizomului oblic-as- cendent, lung de 3-10 cm, acoperit cu tunici brune sau brun-cenușii formate din fibre reticulat-încrucișate. Tulpină erectă, cilindrică în partea inferioară, muchiată sau ușor muchi- ată în cea superioară. Frunze alungit-lanceo- late, eliptice sau lat-eliptice, pețiolate în partea superioară, sesile în cea inferioară; teaca, pre- văzută cu striațiuni-violacee, îmbracă tulpina până ’ la y₃-³A din lungimea ei. Flori albicios-verzui sau albe grupate într-o umbelă falsă, globuloasă, formată din cime unipare, cu spat din 1-2 valve membranoase, ovat-lanceo- late sau ovate, albicioase; perigon campanulat la început, apoi extins; androceul din 6 stamine exserte; gineceul cu ovar trilocular, stil alb, exsert, terminat cu stigmat. înflorire, VII—VIII. Fruct, capsulă globulos-trilobată. Semințe sfe- rice. Compoziție chimică. Conținut ridicat de ulei volatil, vitamina C, însoțite de alte substan- țe organice și substanțe minerale. Alimentație, în Antichitate era folosită ca legumă. Medicină umană. Principiile active sunt eficace în atero- scleroză, determinând mărirea elasticității pe- reților vasculari. Manifestă proprietăți bacte- ricide și bacteriostatice. în popor planta este folosită intern, pentru combaterea ateroscle- rozei, mărirea diurezei, combaterea scorbutului și mărirea apetitului sexual, iar extern, pentru oprirea hemoragiilor prin aplicarea pe răni a tunicilor de bulb. Pentru uzul intern poate fi consumată în stare proaspătă. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albi- ne pentru culegerea de nectar și polen (v. PL X, 5). CEAPĂ EȘALOTĂ (Allium asca- lonicum), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, pere- nă, legumicolă, cu valoare terapeutică, culti- vată, originară din jurul Mării Mediterane; se mai numește ahim, ajimi, ai hajmă, ai de pă- dure, ai sălbatic, arpagic, asmaciu, ațmaciuc, bărbuleancă, ceapă blândă, ceapă franțuzeas- că, ceapă nemțească, ceapă turcească, ceapă măruntă, ceapă tufoasă, cepșoare, dragme, hagimă, hagimațuchi, hajme, hajme turcești, harpagică, hasmațuchi, hasme, hațmațuchi, hajmițe, hăjmuțe, horcegi, pur de grădină, salată, vlașiță, vrașiță. Genetic, 2n = 16. Cultivată în toate țările din vestul Europei, țările din C.S.L, China etc. în România este cultivată pe suprafețe restrânse în zona subcarpatică a Olteniei, Munteniei, Moldovei. Pretenții moderate la factorii de mediu. Rezistentă la frig. Bulbii rezistă la minus 8-10° C. Cere soluri ușoare, bogate în humus. Nu suportă solurile grele și îngrășate cu gunoi proaspăt. în rest aceleași pretenții ca la ceapă (Allium cepa). Descriere. Rădăcini fibroase (fasciculate). Bulb format din mai mulți bulbi frați, fiecare cu tunici pergamentoase și disc propriu, dar toți prinși pe un disc comun mai mare. Frunze fistuloase, lungi de 10-20 cm. Tulpină florală ceară 131 cebărea fistuloasă, fusiformă. în condițiile țării noastre înflorește rar, iar în inflorescență nu se for- mează semințe, ci bulbili aerieni de dimensiuni mici. Flori albe, roz sau liliachii, cu nervură mediană de culoare mai închisă, grupate într-o inflorescență sferică. înflorire, VI-VIII. în Ro- mânia cultivarea se face de obicei prin bulbi frați. Alimentație. Se consumă ca ceapă verde primăvara timpuriu. Bulbii sunt folosiți în di- verse preparate culinare. Industrie. Bulbii sunt folosiți în industria conservelor. Medicină. Re- comandări terapeutice asemănătoare cu cele de la ceapă (v. PI. XI, 1). CEARA (Asclepias syriaca), fam. As- clepiadaceae. Plantă erbacee, perenă, culti- vată prin grădini și colecții botanice, adesea subspontană, invadează câmpurile cultivate; se mai numește călugăriță, cătușnic, ceara-al- binei, ceară de albine, ciucurel, clonțonei, cui- șoare, petreancă. Genetic, 2n = 22. Răspân- dită în America de Nord. Descriere. Tulpină erectă, simplă, robustă, pubescentă, înaltă până la 2,5 m. Frunze alungit-eliptice, lungi de 13-20 cm, mucronate, pe fața inferioară, al- buriu-tomentoase, opuse sau verticilate. Flori roșii, mari, plăcut mirositoare, grupate în um- bele simple, axilare. înflorire, VII—VIII. Fruct, foliculă ovoidală, tomentoasă. Semințe încon- jurate de peri mătăsoși. Toxicologie, chimie. Latexul din plantă este otrăvitor. Conține cau- ciuc (1-2%) și glicozizii cardiotonici siriobio- zidul, siriozidul. Semnele intoxicației la animale constau în salivație abundentă, colici abdo- minale, diaree, vomă, poliurie, albuminurie, uneori hematurie, mai târziu alternând brahi- cardia cu tahicardia, tensiune arterială în con- tinuă creștere. Moartea survine prin asfixie. Industrie. Tulpinile se pot folosi la fabricarea unei hârtii de bună calitate. Fructele și perii mătăsoși ai semințelor se folosesc la confecțio- narea florilor artificiale. Uleiul sicativ din semin- țe (19-21%) este utilizat în industria săpunu- rilor. Zootehnie. Turtele rezultate din extracția uleiului conțin 47% proteine. Se folosesc pen- tru hrana animalelor. Apicultură. Florile sunt intens vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 1,5-3,6 mg/floare. Producția de miere, 400-600 kg/ha. Se poate extinde în cultură ca specie meliferă, pe terenurile improprii agricul- turii. Ornamental. Cultivată ca plantă orna- mentală prin grădini particulare, grădini botanice. Decorativă prin port, frunze, flori, în- mulțire prin semințe. CEBĂREA (Sanguisorba minei), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, xeromezofită, mezotermă, ușor spre moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, pionie- ră, întâlnită pe coline uscate, coaste însorite, mai ales pe soluri calcaroase, pe marginea drumurilor și a ogoarelor, în culturile de lucerna și trifoi, de la câmpie până în etajul montan; se mai numește bibernil, boabe de vătămătură, ceabare, cebariu, cerbană, cerbăluță, pueze de foaie. Genetic, ssp. minor, 2n = 28; ssp. muricata, 2n = 2, 8, 56. Fitocenologic, încadrată în Festuco-Brometea, Festucetalia valesiacae. Răspândită în Europa, Asia, regiu- nea mediteraneană. Descriere. Rizom rami- ficat, tare până la sublemnos. Tulpină erectă sau geniculat ascendentă, înaltă de (20)30-60(100) cm, rar culcată, spre vârf ra- mificată, unghiulară sau rotundă, glabră sau numai în partea inferioară păroasă. Frunze tul- pinale mici, posedând până la 15 foliole în- guste; cele bazale lungi de 5-20 cm, cu 3-25 foliole rotunjite, până la alungit ovate; foliole pe margine crenate sau acut serate, pețiolate. Stipelele de la baza frunzelor sunt concrescute cu pețiolul. Inflorescențe capituli- forme, globulos ovate sau eliptice, lung pedun- culate. Florile se deschid de la baza inflores- cenței spre vârf, cele inferioare mascule, cele mijlocii hermafrodite, cele superioare femele. Receptacul la ssp. minor cu 4 dungi longitudinale, nearipate; la ssp. muricata, cu 4 muchii aripate și cu gropițe pe fețe. Com- poziție chimică. Puțin studiată. Conține o se- rie de substanțe cu acțiune terapeutică. Ali- mentație. Frunzele și lăstarii cu inflorescențe au aromă plăcută. Se consumă crudă, îndeo- sebi în țările occidentale. Este un bun ingre- dient al salatelor de castraveți, roșii; salată de grădină și conopidă. în nordul Germaniei ser- vește la prepararea unor supe tradiționale. Constituie un aromatizant al mâncărurilor de spanac cu carne, al unor sosuri și al ouălor fierte. Multă vreme s-a folosit la aromatizarea de vinuri și lichioruri (C. Drăgulescu,1992). Bioterapie. Planta este utilizată de medicina umană tradițională în tratamentul diareei și dizenteriei mai ales la copii, al enterocolitelor mai ales a celor de fermentație, herniei, hemo- ragiilor și hemoroizilor. Medicină, umană. Uz cefalodii 132 celoblast Fig. 40. Cefalodii ectotrote (1 și 2) și endotrofe (3). intern. Pentru tratarea bolilor menționate: de- coct, 1 lingură frunze și inflorescențe uscate și mărunțite la 200 ml de apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. CEFALODII (Cephalodium), forma- țiuni structurale anormale sub formă de excres- cențe sferice, existente pe sau în talul liche- nilor, ca urmare a instalării pe sau în corpul lor a unei alge străine decât cea specifică plantei (fig. 40). în general, cefalodiile sunt date de o algă albastră, mai adesea Nostoc, care creea- ză în organism o parasimbioză sau o trisim- bioză. Acest aspect este considerat de unii cercetători parazitism lichenic. Sunt întâlnite cefalodi ectotrofe, proeminente și vizibile la ex- terior pe fața superioară sau inferioară, și cefa- lodi endotrofe, dezvoltate în interiorul talului ce pot fi văzute numai în secțiune. Caracteristice pentru genul Stereocaulon. Prezente și la une- le specii ale genurilor Peltigera și Sticta. C E L ASTR A C E E (Celustraceae), familie de plante lemnoase, repente, erecte, sau urcătoare. Cuprinde 500 specii; în Româ- nia vegetează 6 specii. Frunze simple, alterne, opuse sau verticilate, cu stipele mici, caduce. Flori în dihazii axilare, actinomorfe, bisexuate (hermafrodite), pe tipul 4-5; caliciul dialisepal; corola dialipetală; androceul din 4-5 stamine; gineceul cu ovar superior. Formula florală: £*K₄ C₄ A₄ G(₄) sau MEMBRANA PLASMATICĂ, -> CITO- PLASMĂ (HIALOPLASMA), -> NUCLEUL, -> RETICULUL ENDOPLASMATIC, -» PLAS- TICE, -> APARATUL GOLGI, -> MITOCON- DRIILE, -> RIBOZOMII, -> FLAGELII, -> CILI ș.a. Constituenți celulari nevii: -> PERETELE CELULAR, -> VACUOMUL, -> INCLUZIUNI ERGASTRICE (fig. 42). CELULE ALBUMINIFERE, ce- lule din razele medulare și din parenchimul axial al floemului strâns legate morfologic și fiziologic de elementele ciuruite. Nu conțin ami- don în timpul activității floemului. întâlnite la pteridofite și gimnosperme (în special Pina- ceae). Sunt analoage cu celulele anexe de la angiosperme. CELULE ANEXE, celule însoțitoa- re a vaselor liberiene (tuburi ciuruite), înso- țitoare ale celulelor stomatice cu care formează aparatul stomatic, însoțitoare ale bazei perilor epidermici (trihomi) unde sunt dispuse inelat sau stelat. Celulele anexe ale vaselor liberiene sunt lungi, înguste, cu perete celulozic subțire, citoplasmă densă, nucleu voluminos și câteva vacuole. Pereții nu au ciuruiri, perforații. Stau lipite de tuburile ciuruite și sunt de două sau trei ori mai scurte și mai strâmte decât acestea. Comunică cu ele prin punctuații simple din pe- reții laterali. Rezultă clin diviziunea longitudina- lă a celulei mame meristematice procambiale sau cambiale. Rolul lor nu este încă bine cu- noscut. Cercetările la microscopul electronic infirmă părerile mai vechi care le consideră o rezervă potențială de elemente conducătoare prin transformarea lor treptată în tuburi ciuruite tipice. întâlnite numai la angiosperme (dicoti- ledonate și monocotiledonate). CELULE CU ALCALOIZI, celu- le secretoare izolate care elaborează și acumu- lează alcaloizi. Aceștia sunt depuși în vacuola celulară. CELULE MUCILACIGENE, ce- lule secretoare izolate care conțin mucilagii provenite din gelificarea peretelui celular sau din degenerescenta citoplasmei. Se diferențiază din celulele parenchimatice. Sunt mai mari decât restul celulelor și pline cu substanța secretată, întâlnite la specii din familiile Malvaceae, Rhamnaceae, Tiliaceae etc. CELULE OLEIFERE, celule se- cretoare izolate, de obicei de formă sferică, delimitate de un perete celulozic și cu o vacuolă mare așezată în partea centrală. în unele ca- zuri peretele celulozic poate, să conțină o la- melă de suberină. La completa lor dezvoltare celulele olifere pot fi lipsite de plasmă. Produsul de secreție reprezentat de un ulei eteric, aro- matic, se află concentrat sub formă de picături în vacuola celulară. Uleiurile eterice au miros plăcut, de obicei gust amar, sunt antiseptice, unele diuretice, iritante sau expectorante. întâl- nite în mezofilul frunzelor de dafin (Laurus no- bil is), pochivnic (Asarum europaeum), izmă (Mentha sp.), levănțică (Lavandula sp.), în in- florescențele de coada-șoricelului (Achillea millefolium), în fructele multor specii de Apia- ceae, în scoarța unor arbori (exemplu, scor- țișoara) etc. Unele părți de plante sunt folosite în alimentație drept condimente (piper, scor- țișoară, foi de dafin etc.). Celulele olifere sunt caracteristice pentru familiile Aristolochiaceae, Asteraceae, Lauraceae, Magnoliaceae, Pipe- raceae, Apiaceae etc. CELULE OXALIFERE, celule se- cretoare izolate, în care se formează nume- roase cristale de oxalat de calciu. Cristalele pot fi mici, numeroase și constituie un nisip crista- lin. Se formează în celule parenchimatice obișnuite din frunzele unor reprezentanți ai fa- miliei Solanaceae [exemplu, la mătrăgună (Atropa belladona)] sau în celule puternic mo- dificate, numite litociste (exemplu, Ficus sp.). Cristalele de oxalat de calciu pot apărea ade- seori în celule sub formă de ace lungi denumite rafide, dispuse într-o masă mucilaginoasă. în- tâlnite în lamina frunzei de la ghiocel (Galan- thus nivalis), zambilă (Hyacinthus orientalis), slăbănog (Impatiens noli-tangere). Cristalele de oxalat de calciu pot să apară și concrescute, denumite druse, ursini sau macle. întâlnite în tulpina de tei (Tilia sp.) etc. CELULE REZINIFERE, celule secretoare izolate care elaborează și acumu- lează în interiorul lor rășini. celule secretoare Izolate 135 cenușer CELULE SECRETOARE IZO- LATE, structuri secretoare interne reprezen- tate prin celule izolate sau prin șiraguri de ce- lule răspândite în parenchimurile diferitelor or- gane ale plantei; sin. idioblaste. Produsul de secreție, reprezentat prin uleiuri eterice, gume, rășini, balsam, tanin, mucilagii, cristale ș.a., este depozitat în celula care l-a elaborat. De exemplu, în celulele frunzelor de dafin se gă- sesc uleiuri volatile, în celulele petalelor de nalbă - mucilagii, în celulele scoarței de ste- jar - tanin, în celulele pețiolului de Begonia, prun, în frunzele de ceapă - cristale de oxalat de calciu etc. CELULE STOMATICE STO- MATE CELULE TANINIFERE, celule secretoare izolate care elaborează tanin, com- pus aromatic asociat de obicei cu heterozide sau cu alcaloizi. Taninurile influențează feno- menele de oxido-reducere. întâlnite în scoarța de stejar (Quercus sp.), în măduva de măceș (Roșa canina), în lamina frunzei de Onobrychis viciifolia (fig. 43). Fig. 43. Secțiune transversală în celulele taninifere din frunza de sparcetă (Onobrychis viciifolia): 1 - epidermă superioară; 2 - epidermă interioară; 3 - țesut palisadic; 4 - țesut lacunar; 5 - celulele taninifere. CELULOZA, poliglucidă omogenă, macro-moleculară, formată din resturi de (P-D-glucopiranoză unite prin legături 1,4-p-glu- cozidice. Formula moleculară (C₆Hi₂O₅)n. Gra- dul de polimerizare a moleculei, are valori mari (de ordinul sutelor, miilor). Specifică regnului vegetal, este prezentă în toate organismele vegetale. Intră în structura pereților celulari și în țesuturile de susținere ale plantelor. Este însoțită de diferiți compuși, ca hemiceluloză, lignină, pectină, suber, rășini, substanțe mine- rale etc., reprezentând substanțele de încrus- tare. Cantitatea de celuloză variază în funcție de specie, vârstă și organ. Fibrele de bumbac conțin 99,8% celuloză aproape pură; fibrele de in, cânepă și lemnul coniferelor conțin 60% celuloză mai puțin pură; frunzele tinere conțin 10% celuloză, iar cele bătrâne 20% celuloză. în țesuturile lignificate conținutul de celuloză ajun- ge la 60%. Proprietăți. Substanță solidă, mi- crocristalină, aspect amorf, culoare albă, fără gust și fără miros. Insolubilă în apă, solvenți organici și acizi diluați. Solubilă în reactivul Schweizer. Este puțin higroscopică. în contact cu apa fibrele se îmbibă și se îngroașe. în soluția NaOH 5% îmbibarea este foarte pu- ternică. în aceste condiții, celuloza cu un grad mic de polimerizare (sub 300) se dizolvă. în constituția celulozei resturile de glucoza sunt rotite una față de alta la 180°. Unitatea struc- turală este celobioza (Gavril N e a m ț u, 1981). Macromoleculeie sunt filiforme, liniare, elas- tice, rezistente la acțiuni mecanice. Calitățile mecanice sunt determinate de gradul de poli- merizare, un grad mare de polimerizare deter- minând calități mecanice superioare. Macro- moleculeie de celuloză se unesc între ele prin forțe intermoleculare și legături de hidrogen (ultimele fiind de 2-3 ori mai puternice decât primele), rezultând micele. La rândul lor, aces- tea se asociază și formează microfibrile, care se unesc și formează macrofibrilele sau fibrele de celuloză. Lungimea fibrelor și calitatea lor sunt caracteristice diferitelor specii de plante. Celuloză fiartă cu acizi minerali tari se hidro- lizează până la p-D-glucopiranoză. Celuloză este degradată biologic sub acțiunea unor enzi- me specifice. Celuloza o degradează până la celobioza, iar celobiaza până la p-D-glucopira- noză. Celuloza este întâlnită în prestomacele animalelor erbivore (rumen, ciur, foios) și în intestinul gros. Mai este întâlnită la unele ani- male nevertebrate (unii viermi, melci, larve de insecte, tunicate). Industrie. Celuloză este fo- losită la obținerea hârtiei, mătăsii artificiale, la- curilor, filmelor, materiilor explozive etc. Mate- ria primă folosită o constituie trestia, paiele, lemnul de esență moale. CENUȘER (Ailanthus altissima), fam. Simaroubaceae. Arbore de interes or- namental, megafanerofit, amfitolerant la cenușer 136 cer Fig. 44. Cenușer (Ailanthus altissima): 1 - ramură cu frunze și inflorescențe; 2- floare mărită. umiditate, temperatură și pH, cultivat și săl- băticit, întâlnit în toată țara prin locuri virane, curți, la marginea satelor, marginea pădurilor etc.; se mai numește arbore puturos, brân- ca-ursului, ciumac, crucea-pâmântului, lemn acru, lemn domestic, nastacân, nelemn, nuc puturos, nuc sălbatic, oțâtar, oțetar, platan, pom nărodtfig. 44). Genetic, 2n = 64. Puțin exi- gent față de sol, totuși le evită pe cele com- pacte, argiloasc, uscate, formate pe roci cal- caroase, preferându-le pe cele profunde. Nu rezistă la geruri. Rezistă bine la secetă și fum. Vegetează bine la adăpostul caselor, zidurilor, gardurilor, al altor specii etc. Preferă locurile însorite, soluri profunde, nu prea uscate. Evită solurile compacte. Fitocenologic, încadrat în Ailanthetum altissimae. Răspândit în China. In- trodus în Europa în secolul al XVIII-lea, de unde s-a răspândit în cultură în America de Nord. Descriere. Rădăcină rămuroasă. Tulpi- nă înaltă de 15-30 m, cu scoarța netedă, cenu- șiu-deschisă. Lujerii tineri, scurt-pubescenți. Frunze imparipenat-compuse, cu 13-25 foliole ovat-lanceolate păroase la început, cu timpul glabre, fin-ciliate pe margini, pețiolate. Flori mici, actinomorfe, verzui-gălbui, grupate în panicule terminale de 10-20 cm lungime, laxe; caliciul din 5 sepale mici, concrescute inferior; corola din 5 petale acut-ovate, păroase și în- crețite pe fața inferioară; androceul din 10 sta- mine, păroase în partea inferioară; gineceul din ovar superior, cu stigmate alungit-divergente. înflorire, V-VI. Fruct din 1-6 nucule aripate, roșcat-brune. Fructificare, VII—VIII. Compozi- ție chimică. Scoarța conține oleorezine, esen- țe aromatice, mucilagii, săruri minerale. Indus- trie. Lemnul alb-gălbui sau galben-verzui se lustruiește frumos. Puțin durabil și casant. Utili- zare limitată. Sucul rășinos din scoarță ser- vește la prepararea vopselelor de ulei. Lemnul dă un cărbune de calitate superioară. Biote- rapie. Scoarța este folosită de medicina etnoia- trică ca antihelmintic, antidiareic și antidizen- teric. Recoltare. Scoarța (Ailanthi cortex) se recoltează toamna sau primăvara prin luna martie, de pe ramuri de 2 ani. Se usucă în strat subțire în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Pudra obținută din scoarță este utili- zată limitat de medicina populară pentru trata- rea diareei, dizenteriei, helmintozei. Rezinele au acțiune revulsivă. Apicultură. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar și polen de calitate superioară. Producția de miere 300 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Mierea are culoare brună-verzuie, aromă speci- fică, plăcută la gust. Silvicultură. Utilizat pentru consolidarea taluzurilor, coastelor, terenurilor degradate. Ornamental. Cultivat prin parcuri, grădini publice, bulevarde, ca arbore decorativ, frunzișul amintind pe cel al palmierilor. Se reco- mandă înmulțirea pe cale vegetativă numai a exemplarelor femele, florile exemplarelor mas- cule având un miros neplăcut. Se înmulțește ușor prin butași de rădăcină în luna decembrie. CER (Quercus cerris), fam. Fagaceae. Arbore foios, megafanerofit până la microfane- rofit, xeromezofit, mezoterm spre moderat-ter- mofil, heliofil, la pH eurionic (amfitolerant), sen- sibil la gerurile puternice, întâlnit în Câmpia Română, Dobrogea de sud-vest, Dealurile cer 137 ceratofilacee Banatului și ale Transilvaniei, cu un sezon de vegetație lung, în climate calde^suportă se- ceta, uscăciunea, dar sensibil la geruri puterni- ce care îi provoacă gelivuri (crăpături în lemn); se mai numește ecran, cereție, ceren, cerulețe, stejârel, șeroi. Constituie arborete pure (ce- rete) pe soluri argiloase, compacte, greu per- meabile, puternic podzolite, pseudogleice, cu regim de umiditate variabil. Se poate menține și pe soluri bogate în carbonat de calciu. Fitoce- nologic, încadrat în Quercion farnetto, Quer- cion pubescentipetraeae. Răspândit în Europa, din Spania, Portugalia până în Franța, (înce- pând de la țărmurile Atlanticului) până în Asia Mică, urmărind litoralul Mării Mediterane; în interiorul continentului pătrunde până în ținu- turile din nordul Dunării aproape de latitudinea 50°. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă până la 35 m, groasă de 1,5 m. Scoarță cu ritidom gros, pietros, negricios, format de timpuriu, cu crăpături lon- gitudinale, adânci, în profunzime de culoare cărămizie. Lemn tare, cu duramen roșiatic, al- bum, lat, gălbui-roșiatic, raze medulare mari, vizibile în secțiune radială, inele anuale vizibile. Coroana îngustă, bogată în frunziș, concen- trată în vârful tulpinii. Lujerii muchiați, cenușii, tomentoși. Mugurii mici, ovoizi, tomentoși, în- conjurați de stipele filamentoase, persistente. Frunze eliptice până la oblong-ovate, pieloase, cu marginea sinuat-lobată, pe fața superioară verde-închis, cea inferioară cenușiu-gălbuie, to- mentoasă, acute la vârf, înguste, rotunjite, slab-cordate la bază, dispoziție alternă, pețiol 2,5 cm lungime. Fructifică la 3-5 ani. Fructe, achene (ghinde) sesile sau scurt-pedunculate, cu maturație bianuală. Cupa hemisferică, to- mentoasă, cu solzi ghimpoși. Frecvent îngră- mădite câte 2-4 pe un peduncul foarte scurt. Lăstărește viguros. Drajonează foarte rar. Lon- gevitate, 200-300 ani. Utilizări. Lemn tare, pu- țin trainic la aer liber, foarte rezistent în apă și la acizi. Prin uscare crapă. Se lucrează greu. Puțin folosit ca lemn de lucru și în construcții (grajduri, dușumele). Excelent combustibil. Scoarța este utilizată în tratarea diferitelor boli, asemănător stejarului. Bioterapie. Scoarța are proprietăți astringente, hemostatice și antidiareice. Sub formă de decoct, se administrează în gargaris- me, ca loțiuni hemostatice, în tratamentul sto- matitelor, sub formă de instilații în leucaree, metrite, sub formă de clisme, în tratarea hemo- roizilor, în tratarea diareei. Medicina umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc de intensitate mică. Se acoperă și se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. 2. în caz de hemoragii interne, ciclu abundent, incontenență urinară, colici ab- dominale: decoct, 2 lingurițe pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea în cursul unei zile în trei reprize (dimineața, prânz, seara). Uz extern. Pentru tratarea amigdalite- lor, rănilor purulente, stomatitelor, durerilor de dinți, faringitei, hemoragiilor nazale, hemoroizi- lor, scurgerilor vaginale (poalei albe), transpira- ției picioarelor: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se ia după foc, se acoperă și se lasă să se răcească 15-20 minute. Se strecoară. Se badijonează rănile sau amigdalele, se face gar- gară în stomatite, faringite, dureri de dinți; se fac băi la picioare pentru transpirație, spălături în nas pentru hemoragii nazale, clisme și spă- lări anale pentru hemoroizi, spălături vaginale pentru poală albă. Apicultură. Specie meli- feră. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Producția miere de mană, 20 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mijlocie. Silvi- cultură. Specie de interes forestier. Apreciată pentru creșterea rapidă. Valoroasă prin pro- ducerea de cantități mari de material lemnos la vârste relativ mici și în stațiuni dintre cele mai neprielnice. Permite integrarea în circuitul eco- nomic a suprafețelor de teren improprii altor specii forestiere indigene (V. Stănescu, 1977). Ornamental. Cultivat ca arbore orna- mental individual sau în mici grupuri, prin par- curi, grădini. Atractiv prin coroana mare, lat-pi- ramidală și frunzișul verde-închis, lucitor, înmulțire prin semințe (v. PI. XI, 2). CERATOFILACEE (Ceratophylla- ceae), familie de plante ierboase, perene, acvatice, submerse, cu tulpini rigide, ramifica- te, articulate, lungi și subțiri, la bază cu rădăcini fine. Scoarța cu canale aerifere, de origine schizogenă. Frunze venticilate, sesile, divizate dichotomic. Flori unisexuate, monoice, solitare, sesile, cu periant simplu, actinomorfe. Florile mascule cu periant din 12 foliole concrescute puțin la bază; androceul, din (6)10-20 stamine, cu antere foarte lungi aproape sesile. Flori ceratofilacee 138 cerențel femele cu pedantul din 8-12 foliole; gineceul, cu ovar superior, unicarpelar și unilocular, ovul ortotrop, stil lung și subulat. Formula florală: c^P₁₂ A10-20; CICLOZĂ). CITRINĂ, VITAMINA P CIUBOȚICA-CUCULUI (Primula verris), fam. Primulaceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemicriptofită, mezofită, microtermă, neutrobazofilă, heliofilă, cu cerințe ridicate față de umiditate, comună prin pajiști, fânețe, pă- șuni însorite, poieni, luminișuri de pădure, mar- gini de pădure, livezi, lunci, din regiunea dealu- rilor până la etajul alpin; se mai mimește aglică, aglice, agliș, agliț, agricea, anchicel, andicel, anghelină, anglicei, angliei, anglicin, angliciu, angulice, calce, căiță, cinci clopoțele, cinci foi, cheiți colorate, ciubotele-cucului, ciobotă mică, cizma-cucului, mâneca doamnei, ogliciu, oglin- cei, talpa-gâștii, țâța-caprei, țâța-oii, țâța-vacii, urechița-ursului. Genetic, 2n = 22. Vegetează pe soluri revene-jilave. Fitocenologic, încadrată în Querco-Fagetea, Arrhe- na-theretea. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom cilindric, din care pornesc numeroase rădăcini adventive, dese, subțiri, ciuboțica-cucului 159 ciuboțica-cucului ramificate la vârf. La suprafața pământului, din rizom se formează o rozetă de frunze eliptic-o- vale, cu suprafața reticulată, vârful obtuz, mar- ginea crenată sau ondulată, pe fața inferioară des-păroasă și cu nervuri proeminente, pețiol aripat, lung. Tulpina floriferă, înaltă de 25-30 cm, poartă 6-18 flori galbene-aurii, cati- felate, păroase, cu corolă tubuloasă, grupate într-o umbelă simplă. înflorire, IV-V. Fruct, cap- sulă elipsoidală (6-10 mm) cu semințe brune, cu suprafața puternic verucoasă. Compoziție chimică. Rizomii și rădăcinile conțin sapo- nozide triterpenice (5-10%), ca primulină, acid primulinic A etc., amidon, zaharuri, heterozide, ulei volatil, enzime (primveraza), tanoizi, flavo- noide, săruri minerale. Florile conțin sapono- zide, flavone etc. Frunzele posedă vitamina C (3-5%), p-caroten și alte substanțe. Biotera- pie. Planta are importanță terapeutică în medi- cina umană și veterinară. Folosită în Rusia ca vitaminizant. în medicina empirică din România florile s-au folosit și se folosesc pentru tratarea mai multor afecțiuni, fără a avea o justificare științifică. Rizomii și rădăcinile uscate au miros aromat, de anason; în stare proaspătă sunt inodore. Gustul este iritant. Proprietăți farma- codinamice: fluidifiant al secrețiilor bronhice, emolient, expectorant, antiseptic, sedativ, sudorific, calmant, cicatrizant, hemostatic. Pro- dusul este folosit pentru tratarea tusei, rinitelor, rinosinuzitei, pneumoniei, tulburărilor gastroin- testinale, afecțiunilor renale și vezicale. în doze mai mari provoacă vărsături. Recoltare. Rizo- mii și rădăcinile (Primulae rhizoma cum radi- cibus) se recoltează primăvara de timpuriu și în timpul înfloritului. Se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare sau în poduri învelite cu tablă, bine aerisite. Uscare artificială la 40-50° C. Florile (Primulae flos) se recoltează pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră într-un singur strat. Uscare artificială la 35-40° C. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, rinitelor, rino- sinuzitelor, pneumoniei (adjuvant): a) infuzie, din 1-2 lingurițe flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) decoct, din 1-2 lingurițe pulbere rizom și rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de Na, se fierbe 5-10 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea bronșitei: a) infuzie, din 1-2 lingurițe flori la cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se bea treptat, în cursul unei zile; b) de- coct, din pulbere rizom și rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute, se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de Na. Se lasă acoperit 10 minute, se strecoară. Se beau 1-2 linguri la intervale de 2-3 ore. Cantitatea se consumă într-o zi. 3. Pentru tratarea gripei, guturaiului: a) infuzie, din 1 linguriță flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Apa se toarnă peste flori. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) decoct, din 1 linguriță pulbere rizom și rădăcini la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute, se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de Na. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea durerilor de cap, nevralgii și ca tonic nervos: infuzie, din 1 linguriță flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Apa se toarnă peste florile din cană. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 5. Pentru tratarea astmului bronșic, răcelii: infuzie, din 1 linguriță amestec părți egale de flori de ciu- boțica-cucului și flori de soc, la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-3 căni pe zi. Uz ex- tern. 1. Pentru combaterea hemoragiilor exter- ne, calmarea și tratarea rănilor, cu efect cica- trizant: a) infuzie, din 2-3 lingurițe la o cană (250 ml), cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară; b) decoct, din 1 lin- guriță pulbere rizom și rădăcini la o cană (250 ml), cu apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă acoperită apoi 15 minute pentru a se răci. Se strecoară. Cu infuzia sau decoctul obținut se aplică cataplasme calde pe locurile afectate. 2. Pentru calmarea durerilor de măsele și de cap: tinctură, din 1 linguriță pulbere rizom și rădăcină la o cană de 200 ml oțet de vin. Se lasă 5 zile. Se păstrează în sticle închise la culoare. La nevoie soluția se aspiră pe nas. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea afecțiunilor pulmonare, renale, cistitelor: a) infuzie, din 5-10 g flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30-40 minute. Se mai răcește dacă este cazul. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoctdin 10 linguri pulbere rădăcină la 1 de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), ciuboțica-ursului 160 ciucușoară 10-20 g; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini, pă- sări), 0,5-1 g. Uz extern. Pentru tratarea zo- nelor traumatizate: cataplasme locale cu decoct sau infuzie. Ornamental. Cultivată prin parcuri și grădini publice. Recomandată pentru marginea masivelor arboricole, grupuri, în apartamente și balcoane. înmulțire prin des- facerea tufelor, semințe, rizom. CIUBOȚICA-URSULUI (Cortusa matthioli), fam. Primulaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohigrofită, microter- mă, acid-neutrofilă, saxicolă, eutrofă, întâlnită în văi umbroase adânci, umede, pe lângă stânci umede acoperite cu mușchi, pe lângă izvoare, pâraie în etajul montan și subalpin, mai rar în etajul alpin; pe soluri scheletice, jilav-umede până la umed-ude, cu troficitate ridicată (T = 80-100), prin crăpături umede ale stâncilor; se mai numește ciuboțea, ciuboțică, urechea-ursului. Genetic, 2n = 24. Fitoceno- logic, încadrată în Moehringion muscosae, Car. Valeriano montanae - Cortusetum matthioli Adenostylion alliariae. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom repent. Tulpină scapiformă, păroasă, înaltă până la 40 cm. Frunze cordat-rotunde, pe margine cu 7-13 lobi dințați, lung-pețiolate, dispuse în rozete de câte 3-7, păroase. Flori roșii, roz, grupate într-o umbelă, caliciul divizat în lacinii înguste, triunghiular-acute, până la regiunea mijlocie; corolă cu tubul mai lung decât caliciul, divizată până la % în 5 lobi, rotunjiți terminal; androceul din 5 stamine inserate la baza corolei cu o anteră mai lungă decât filamentul; gineceul din ovar, stil filiform și stigmat capitat. înflorire, V—VIII. Fruct, capsulăîngust-ovoidală. Semințe turtite, lenticulare, rugos-punctate. Medicină umană. Planta conține principii active cu acțiune antiseptică. Utilizată în medicina populară în tratarea afecțiunilor aparatului respirator. Uz intern: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la o cană (200 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. Ornamental. Cultivată în masivele arborescente din văile umede, pe lângă stânci umede, în jurul izvoarelor aflate pe teritoriul parcurilor și grădinilor publice din regiunea montană. De- corativă prin port și flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XIII, 3). CIUBOȚICĂ MICĂ (Primula elati- ot), fam. Primulaceae. Plantă ierboasă, pere- nă, mezofită, microtermă sau mezotermă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, comună pe soluri re vene, prin pajiști, pășuni, fânețe, luminișuri și margini de pădure, tufărișuri bine luminate din regiunea de dealuri până în cea montană, in- clusiv; se mai numește aglici, agrișei, ciubo- țica-cucului, țâța-vacii. Genetic, 2n = 22. Fito- cenologic, încadrată în Fagion, Seslerietalia, Seslerio-Festucion, Agrostideto-Festucion ru- brae. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom oblic, viguros, din care pornesc rădăcini albe. Frunze ovate sau alungit-ovate, membranoase, la bază brusc-îngustate în pe- țiol adesea lat-aripat, dispuse în rozetă. Tulpină scapiformă înaltă de 6-30 cm, care poartă ter- minal o umbelă formată din gruparea mai mul- tor flori, cu corolă tubuloasă mai lungă decât caliciul, fără pete galbene la gât. înflorire, lll-V. Fruct capsulă cilindrică, cu semințe brunii, pu- ternic verucoase. Compoziție chimică și utili- zări medicinale asemănătoare cu cele de la ciuboțica-cucului (v. PI. XIII, 4). CIUCIULETE DE PLOP, CIO- LAN CIUFĂ, MIGDALĂ DE PĂMÂNT CIUCUȘOARĂ (Berteroa incana (L.) DC.), fam. Brassicaceae/Cruciferae. Plan- tă erbacee, anuală (hibernantă), bisanuală, terofit-hemicriptofită, întâlnită prin locuri nisi- poase sau pietroase, uscate, prin arături, pe lângă drumuri, pârloage, tufărișuri și locuri ierboase, frecventă din zona stepei până în etajul fagului; se mai numește albițâ, bachi- tăriu, buruiană de baghiță, buruiană de poală albă, mălaiul vrăbiei, păsatul vrăbiei. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, Car. Sisymbrietalia, Festuco-Brometea, Sedo-Scleranthetea. Răs- pândită continental în Europa și Asia. Plantă folosită de multă vreme de către medicina po- pulară pentru tratarea bubelor, infecțiilor de pe corp și de poală albă (leucoree). Copiii care aveau bube, se spălau cu apa în care s-a turnat în prealabil decoctul plantei. La copii mai mari și adulți tratamentul se făcea atât intern, cât și extern. Se fierbeau 7-8 tulpini într-un litru de apă până când se colora. Decoctul rezultat se bea, fără zahăr, de 3 ori pe zi. în același timp cu tratamentul intern se făcea și unul extern, când decoctul era folosit pentru spălături și tamponări pe toată partea infectată. Pentru leucoree, pe ciucușoarâ 161 ciumăfaie lângă consumul de 3 ori pe zi a decoctului, se făceau și spălături vaginale. Numele științific dat genului acestei specii Berteroa a fost dat după numele botanistului losif Bertero (1789-1831), cercetător al florei din America de Sud. Specie mezotermă spre moderat ter- mofilă, xeromezofit spre mezofită, eurionică. Are cerințe mijlocii spre mari față de căldură. Vegetează pe soluri uscat-revene până la inclusiv revene. Posedă o largă amplitudine ecologică față de reacția solului, fiind indiferente. Descriere. Rădăcină fusiformă, lemnoasă, ramificată. Tulpină erectă, înaltă de 30-60 (95) cm, de obicei ramificată, stelat-păroasă, frunzoasă. Frunze inferioare alungit-oblanceolate, atenuate în pețiol foarte scurt, întregi sau cu denticuli abia vizibili, verzi-cenușii din cauza perilor stelați; frunzele tulpinale mijlocii și superioare alungit-lanceo- late, acute, sesile, atenuate. Flori albe, grupate într-o inflorescență, racem umbeliform dens, cu pediceli erecți mai mult sau mai puțin zbârlit păroși; caliciu, din 4 sepale ovat-lanceolate, lungi de 2-2,5 mm, stelat-păroase; corola, din 4 petale obcordat cuneate, bifidate aproape până la mijloc, lungi de 4,5-5,5 mm; androceul, din stamine la bază cu câte un dinte intern, erect, care acoperă ovarul gineceului. înflorire, V-IX. Fruct, siliculă elipsoidală, păroasă. Sămânță turtită, lungă de 1,5-2 mm, netedă, slab muchiată, brună. Recoltare. Planta se recoltează și se folosește în stare proaspătă. Pentru iarnă, se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Recoltarea se face pe vreme frumoasă, după ora 11. Compoziție chimică. Necunoscută. Bioterapie. în mediul sătesc principiilor active din plantă li se atribuie proprietăți dezinfectante, antiseptice, cicatrizante, cu acțiune de neutralizare a microbilor și de stimulare în refacerea țesuturilor. Medicină umană. Uz intern. Em- piric, pentru tratarea de bube, infecții ale pielii și leucoree: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se bea conținutul a 3 căni pe zi (dimineața, prânz, seara). Uz extern. Pentru tratarea de bube, infecții ale pielii și pentru leucoree: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se fac spălaturi de 3 ori pe zi în cazul bubelor sau infecțiilor de piele. Pentru leucoree (scurgeri vaginale), se fac 2-3 spălaturi pe zi cu irigatorul, din care una înainte de culcare. CIUMĂFAIE (Datora stramonium), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, xeromezofită spre mezofită, moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, co- mună, întâlnită pe locuri ruderale, în jurul caselor, pe maidane, dărâmături, molozuri, te- renuri cultivate, uneori prin mlaștini, smârcuri; se mai numește alaur, arici, bolândârițâ, bolundare, buruian, buruiană bolundă, buru- iană ca capul câinelui, cimahaie, ciumăfa- ia-cucului, ciumăhaie, ciuma-fetei, ciumăfoa- ie, ciumare, corcută, cornută, durducan, iar- ba-dracului, laor, laur, laur porcesc, mărghim- pos, măr spinos, mărul-porcului, măslag, mandragună, mătrăgună, mătrăguna-gunoiu- lui, nebunariță, nebuneală, papuc, părul-por- cului, pleoască, porc, pocnitoare, porculeț, purcei, sarsalan, tătură, turbare, turbare cornută, turbăciunea-câinelui, turbărie. Ge- netic, 2n = 24. Pretenții ridicate față de temperatură. Stare de vegetație bună la timiditate. Nu suportă seceta. Se instalează pe soluri bogate în azot, neumbrite. Cultivată în sudul țării. Fitocenologic, Car. Chenopietea (-> BIDENTETEA). Cunoscută încă din Anti- chitate. Dacii o numeau tubelă, de unde mai târziu a derivat numele de turbărea, turbare, ce o indică ca plantă tămăduitoare de astm bronșic, dar și otrăvitoare, provocând nebu- nia. Răspândită pe toate continentele ca plantă ruderală. Originară din America de Nord. Amintită în flora Europei abia în secolul al XVI-lea. Descriere. Rădăcină pivotantă cu numeroase ramificații, răspândite în stratul su- perficial al solului. Tulpină erectă, cilindrică, glabră, simplă sau ramificată în apropierea so- lului, înaltă de 20-120 cm (chiar și mai mult). Frunze ovate, mari (15-20/10-15 cm), pe margini sinuate și inegal dințate, lung-pețio- late. Flori albe, mari, în formă de pâlnie, lung-pedunculate; caliciu gamosepal, persis- tent, cu vârfuri ascuțite; corolă gamopetală infundibuliformă, mare (6-8/3-4 cm). înflorire, VI—VI11. Fruct, capsulă ovală, acoperită cu țepi lungi. La maturitate se deschide incomplet prin patru valve. Compoziție chimică. Frun- zele conțin, alcaloizi tropanici (0,022-0,095%, în stare proaspătă, și 0,20-0,50% în stare uscată, ca hiosciamina și scopolamina. Alături de ei se mai găsesc atropină, norscopolamină, noratropină, 6-hidroxihiosciamină, apoatro- pină, scopină, scopulină etc.; baze volatile: piridină, N-metilpirolină, N-metilpirolidină, ciumăfaie 162 ciumârea putresceină, nicotină, cuschigrină; aminoacizi (acizii aspartic, cisteic, glutamic, arginină, alanină, glicină, izoleucină, leucină, lizină, prolină, hidroxiprolină, tirozină, fenilalanină, ornitină, valină, serină); enzime (atropinesteraza, fenoloxidaza, peroxidaze); acizi organici (oxalic, malic, citric, fumărie, succinic, glicolic, malonic, lactic, aconitic etc.); ulei eteric de culoare brun-închisă și cu miros de tutun, conținând alcooli metilic, etilic, butilic, aldehide acetică, proprionică, formaldehidă, acetone; săruri minerale reprezentate prin oxa- lat de calciu. Florile și fructele sunt bogate în alcaloizi. Tulpina este cea mai săracă în alca- loizi (Viorica C u c u, Cornel B o d e a, Cristina Cioacă, 1982). Toxicologie. Toate părțile plantei sunt toxice. Otrăvirile la om se mani- festă prin halucinații, vomă, tulburarea vederii, accelerarea pulsului, accelerarea respirației, febră mare, paralizia și moartea. La cai se observă dilatarea maximă a pupilei și micșo- rarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sen- zație de sete mare, refuzul hranei, balonarea stomacului, stare de neliniște, pulsul accelerat și slab, respirația grea, constipație, paralizia centrului respirator bulbar, asfixia, moartea. La rumegătoare semnele se succed mai rapid. Bioterapie. Frunzele și semințele plantei pre- zintă importanță terapeutică în medicina uma- nă și veterinară. în medicina umană tradițională semințele sunt utilizate ca antiasmatic, anti- malaric, antiinflamator, antidiareic, antispastic în afecțiuni gastrointestinale. Frunzele sunt folosite ca antispastic, antiasmatic și antipar- kinsonian. Sunt utilizate mai ales în tratamentul bolilor căilor respiratorii sub formă de pulbere sau țigări antiasmatice. Acțiunea farmacodina- mică se datorează, în special alcaloidului hio- sciamina, care se absoarbe ușor prin piele și mucoase. Prin arderea produsului, hiosciamina trece în fum condiționând intervenția farma- codinamică asupra căilor respiratorii, prin inha- larea lui. Țigaretele antiasmatice acționează eficient în momentele de criză asmatică. Re- coltare. Frunzele (Stramonii folium) se recol- tează în perioada înfloritului, pe vreme uscată, după ce s-a ridicat rouă, la cel puțin 2-3 zile după ploaie. După recoltare, culegătorul își va spăla bine mâinile. Frunzele se usucă la soare, pe rame, în strat subțire. Uscare artificială la 50-60° C. Semințele (Stramonii semen) se re- coltează când ajung la maturitatea fiziologică. Se folosesc ca materie primă pentru obținerea atropinei. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea astmului bronșic: a) pulbere frunze în cantitate de 0,2-0,6 g, care se consumă în 24 ore, respectiv se iau câte 0,05 g la 6 ore sau în prize mai dese, de 0,05 g la 4 ore sau 2 ore, în funcție de necesitate; b) decoct, din 0,5-1 g pulbere plantă la o cană cu apă (200 ml). Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se consumă fracționat în 24 ore; c) țigări anti- asmatice, din 1- g frunză uscată; prin ardere degajă odată cu fumul, 0,1-0,5 mg alcaloid, cu acțiune bună asupra căilor respiratorii. Medi- cină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea tulburărilor aparatului respirator, astmului, ca sedativ și hipnotic: decoct, din frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament la prescripția medicului: animale mari (cabaline, taurine), 20-40 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5—1 g. Dacă apar simptome de toxicitate se intervine cu spălaturi gastrice, administrarea de tonice cardiace, pur- gative, injecții cu parasimpaticomimetice, izo- larea animalului în locuri liniștite și aerate. Agricultură. Buruiană problemă pentru cultu- rile prăsitoare, grădini de legume, livezi, vii fertilizate excesiv cu gunoi de grajd. Exercită efecte allelopatice asupra plantelor din jur prin eliminarea în aer și sol a unor substanțe chi- mice caracteristice speciei. Combatere prin distrugerea lor înainte de înflorire din locurile de depozitare a gunoiului, de pe marginea par- celelor cultivate, de pe marginea drumurilor, folosirea asolamentului cu cereale de toamnă și culturi prăsitoare care nu-i permit dezvol- tarea, prașile repetate, plivit, erbicidare (v. PI. XIII, 5). CIUMĂREA (Galega officinalis), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, mezohigrofită mezohigrofită-higro- fită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, frecventă în toată țara prin lunci, livezi, șanțuri, malul apelor, pășuni umede, în zona pădurilor de stejar - etajul fagului, vegetând pe soluri permanent umede până la submerse, se mai numește bican de pădure, bobițel, ci umăr, iarba-ciumei, scrântitoare, unghia-găinii. Ge- netic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrată în Bidention, Caiystegion, Molinietalia. Răspân- dită în centrul și sudul Europei, sud-estul Asiei. ciupercă albă 163 ciupercă de bălegar Descriere. Tulpină erectă, fistuloasă, glabră, înaltă până la 100 cm. Frunze impari- penat-compuse, cu 11-17 foliole lanceolate sau liniar-lanceolate, glabre, la bază cu stipele libere, acuminate. Flori liliachii sau albastre-lili- achii, rar albe, grupate în raceme; bracteole persistente, mai lungi decât pedunculul floral; caliciu campanulat, cu 5 dinți liniari; corolă cu vexil alungit-obovat, aripi scurte și alipite de carenă; androceu cu stamine monodelfe. înflo- rire, VII—VI11. Fruct, păstaie glabră, slab gâtuită între semințe, roșie-brună, lungă de 2-3 cm. Semințe comprimate, brune. Compoziție chi- mică. Părțile aeriene conțin galegină - derivat al guanidinei cu însușiri de alcaloid - guani- dină, acid pipecolinic, derivați flavonici, sapo- nozide, tanin, substanțe amare etc. Toxico- logie. Planta conține principii toxice reprezentate de guanidină și derivații flavonici, care acționează asupra inimii. în stare proas- pătă sau uscată este toxică pentru ovine. Simp- tomele constau din: convulsii, pierderea echili- brului, spume bucale vâscoase, respirație dispneică profundă și sacadată, puls slab cu contracții aritmice, colaps central, mortalitate până la 30% din cazuri. Bioterapie. Principiile active din plantă au acțiune galactogogă, hipo- glicemiantă, antibiotică, diuretică, diaforetică, antiepileptică, antihelmintică. Planta este utili- zată în medicina umană pentru stimularea se- creției de lapte, tratarea diabetului, epilepsiei, furunculozei, combaterea durerilor musculare. Produsul vegetal este foarte eficient ca ga- lactogen și galactogog. Mărește volumul secre- ției lactate și conținutul în substanță uscată din lapte, îmbunătățindu-i calitatea. în privința dia- betului, N. Siliprandi (1950) consideră că galegeina acționează asemănător insulinei. M. Sendrail (1957), testând acțiunea aces- tei substanțe pe insulele lui Langerhans din pancreasul endocrin a demonstrat procesul de hipergeneză a celulelor p, concordant cu scă- derea glicemiei. Acțiunea diuretică este justi- ficată de prezența flavonelor. Recoltare. Părțile aeriene (Galegae herba) se recoltează în timpul înfloririi, VI-VI11. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Frunzele (Galegae folium), folosite în tratamentul epilepsiei, se recoltează înainte de înflorire; se folosesc proaspete pentru obține- rea extractului în vin, care apoi se păstrează în sticle bine închise. Se folosește la nevoie. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea secreției de lapte, tratarea diabetului și ca diu- retic: se iau câte 2-4 g (1 linguriță) pulbere de plantă, înainte de mâncare. 2. Pentru com- baterea durerilor musculare, scăderea hiper- glicemiei în diabet și tratarea furunculozei: ex- tract fluid, 50-100 picături înainte de a mânca. Tratamentul durează 8 zile, se face o pauză de 8 zile, apoi se reîncepe. 3. Pentru tratarea bolnavilor de epilepsie: vin, pregătit din patru pumni frunze proaspete recoltate înainte de a înflori planta și 1 de vin. Frunzele se zdrobesc, apoi se toarnă peste ele vinul. Se lasă la ma- cerat 6-7 zile, timp în care se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se filtrează și se păs- trează în sticle închise la culoare. Se bea câte un pahar dimineața timp de 3 luni. Se întrerupe 2-3 săptămâni, după care se reîncepe cura. Tratamentul durează un an de zile cu între- ruperea precizată la 3 luni. 4. Pentru mărirea secreției de lapte și creșterea diurezei: infuzie, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită, sau frunze uscate și mărunțite, peste care se toar- nă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară și se bea. Se admi- nistrează 3 căni pe zi. Atenție! Depășirea do- zei duce la salivație abundentă, coriză, tuse. Starea se combate prin administrare de laxa- tive (v. PI. XIII, 6). CIUPERCĂ ALBĂ, BURETE- LE-VIPEREI CIUPERCĂ DE BĂLEGAR (A- garicus campestre), fam. Agaricaceae. Ciuper- că saprofită, comestibilă, întâlnită de primăvara până toamna (V-X), pe bălegar și în locuri bine îngrășate cu gunoi, prin pajiști, pășuni, grădini, mai ales unde staționează oile; sin. ciupercă de gunoi. Cultivată prin două varietăți, A.C. var. bispora și A.C. var. hortensis. Descriere. Pălăria -globuloasă, apoi hemisferică, cu centrul perfect plat, diametrul 3-8 cm; fața superioară cu cuticulă groasă, netedă, mătă- soasă, uneori scvamoasă, albă, alb-gălbuie sau alb-murdar; fața inferioară cu lamele dis- tanțate, albe, apoi roz, brun-purpurii, în cele din urmă maron-închis sau negre. Piciorul plin, ta- re, neted, alb, îngustat la bază, lung de 3-8 cm, diametrul 1-1,5 cm, cu inel îngust și caduc, pe partea inferioară puțin scamos, răsfrânt în jos și situat în treimea superioară. Carnea groasă, albă, în secțiune se înroșește puțin, miros și gust plăcut, ușor aromat. Sporii ovoizi ciupercă de braniște 164 ciuperci (7-8 x 4-5 p), netezi, unigutulați, bruni sau purpurii închis. Alimentație. Valoare alimen- tară foarte mare. Des folosită în preparatele culinare. Foarte gustoasă friptă. Pentru iarnă se usucă greu și își pierde în mare parte cali- tățile (gust și miros) (v. PI. XIV, 1). CIUPERCĂ DE BRANIȘTE, CIUPERCĂ DE CÂMP CIUPERCĂ DE CÂMP (Agari- cus arvensis), fam. Agaricaceae. Ciupercă sa- profită, întâlnită de primăvara până toamna (V-X), pe sol, în pajiști, tufărișuri, poieni, fâ- nețe, marginea pădurilor, lăstărișuri, grădini; sin. ciupercă de braniște. Descriere. Pălăria ovoidă sau globuloasă, semisferică, apoi întin- să, diametrul 8-15 cm; fața superioară netedă, catifelată, albă, cu vârsta galbenă, uneori cu rest de văl pe margine sub formă de scvame; fața inferioară cu lamele strânse, albe, apoi roz, iar în cele din urmă brun-negricioase. Piciorul cilindric, mătăsos, ațos-fibros, lung de 8-12 cm, diametrul 1-2 cm, la bază mai îngro- șat, prevăzut în treimea superioară cu un inel membranos dublu, răsfrânt în jos, alb, apoi gălbui. Carnea moale în pălărie, fibros-ațoasă în picior, albă, gust dulce, de nucă, miros de migdale sau ananas. Sporii ovali (6,5-8 x 4-5 p) brun-purpurii. Alimentație. Va- loare alimentară foarte mare (v. PI. XIV, 2). CIUPERCĂ DE GUNOI, CIUPERCĂ DE BĂLEGAR CIUPERCĂ DE PIVNIȚĂ, BURETE DE CASĂ CIUPERCI, organisme cu talul unice- lular sau pluricelular, lipsite de pigmenți asimi- latori și plastide, cu nutriție heterotrofă saprofită sau parazită. Numărul speciilor este de cca 100 000. La ciupercile inferioare, unicelulare, corpul vegetativ poate fi un gimnoplast lipsit de membrană și cu mișcări amoeboide, derma- toplast prevăzut cu membrană celulară sau plasmodiu, când în masa celulară se află mai multe nuclee. Ciupercile pluricelulare au celu- lele dispuse una după alta formând filamente simple sau ramificate, numite hife (fig. 54, 55). Totalitatea hifelor din corpul vegetativ formea- ză un miceliu. Există specii la care corpul ve- getativ este un sifonoplast, constând dintr-un Fig. 54. Tipuri de ciuperci: 1 - resupinată; 2- castron; 3- castron cu peduncul lung; 4 - cupă; 5 - lob de ureche; 6 - sceptru; 7 - zbârciog; 8 - pâlnie; 9 - tufă (coraliformă); 10 - tubercul de cartof (trufă); 11 - stelată; 12-pahar; 13-piriformă; 14- evantai cochiliformă; 15- capitiformă; 16- pălărie. miceliu tubular unicelular, ramificat, neseptat, plurinucleat (Phycomycetae)-, altele au corpul vegetativ un miceliu alcătuit din hife septate, unde fiecare celulă are unul sau mai mulți nu- dei (Ascomycetae, Basidiomycetae). Hifele mi- celiene se împletesc formând plectenchimuri care pot fi strome, când sunt moi, și scleroți, când sunt tari. în funcție de specie, culoarea miceliului poate fi albă, cenușie, maronie, bru- nă, neagră ș.a. Celula este constituită din pere- te celular de natură pectică căruia i se asociază chitină, celuloză, hemiceluloză, compoziția fi- ind diferită de la o grupă sistematică la alta; citoplasmă este reprezentată la exterior de ciuperci cu burduf 165 cladodii c Fig. 55a. Forma pălăriei: 1 - sferică; 2-emisferică; 3 - cilindrică; 4 - oviformă; 5 - perniță; 6 - conică; 7 - clopoțel; 8 - pălărie mexicană; 9 - boltită; 10 - ușor înfundată; 11 - pâlnie, b. Forma piciorului: 1 - filiform; 2 - cilindric; 3 - fusiform; 4- bulb; 5-butoi; ^-pântecos; 7-măciucă; 8-con răsturnat, c. Forma bazei piciorului. 1 - rotunjită; 2 - retezată; 3 - conică; 4 - bulbată; 5 - bulbată cu șanț superior; 6 - bulbată cu partea superioară verucoasă; 7 - bulbată cu teacă liberă; 8 - ca o rădăcină; 9- cu excrescențe filiforme; 10- iese din sclerotium; 11 - discoidală. hialoplasmă și în interior de granuloplasmă; unul sau mai mulți nudei prevăzuți cu mem- brană nucleară și un nucleol în interior; con- driosomi și vacuole, substanțe de rezervă con- stând din glicogen, lipide etc. Nutriție heterotrofă parazită, când își iau hrana din țesuturile vii ale plantelor, animalelor, omului, și heterotrofă saprofită, când își iau hrana din descompunerea organismelor moarte de plante, animale etc. Sunt cazuri de specii obli- gatoriu sau facultativ parazite sau saprofite. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele, re- zultând lichenii. Produsul de rezervă este glico- genul. înmulțire vegetativă prin fragmente de miceliu, blastosporii constând din înmugurirea celulei, scleroții constând din împletiri compac- te de hife. înmulțire asexuată prin zoospori flagelați mobili și aplanospori imobili, înmulțire sexuată foarte variată, cu o generație game- tofitică haploidă realizată prin gârneți formați în organele sexuale, care, prin fecundare, for- mează zigotul (oul) și o generație sporofitică diploidă, desfășurată la ascomicete și bazidio- micete după schema: între celule sexuale dife- rite are loc plasmogamia (P), rezultând un mi- celiu secundar dicariotic (dicariofază); mai târziu are loc cariogamia (C), rezultând zigotul care suferă o diviziune reducțională (R) cu for- mare de spori, respectiv ascospori, sau bazi- diospori (I. Hodișan, 1983). Importanță. Ciupercile parazite sunt dăunătoare plantelor, animalelor și omului. Peste 10 000 specii de micromicete sunt fitopatogene, producând boli plantelor agricole; peste 1000 specii provoacă boli grave omului și animalelor. Aduc mari pre- judicii economice. Se combat prin diferite mij- loace. Macromicetele din România reprezintă cca 1200, specii din care 200 specii sunt co- mestibile. în mod curent se consumă 50 specii. Caloric, 4 kg de ciuperci echivalează cu 1 kg carne. Unele sunt utilizate în industria farma- ceutică pentru obținerea de medicamente (penicilina, patulina, citrinina, fumigatina, flavi- cina, clavatina etc.). Din unele specii (Copri- nus, Rusulla) se extrag coloranți sau parfumuri. Multe specii participă la mineralizarea substan- țelor organice, favorizând circulația substanțe- lor chimice în natură, altele secretă fermenți (amilază, celuloză, protează, zimază), acțio- nând în descompunerea substanțelor organice cu moleculă complexă (exemplu, fermentațiile). CIUPERCI CU BURDUF, AS- COMICETE CLADODII (Cladodium), ramuri tulpi- nale aeriene, metamorfozate, mult comprima- te, cu internodii, aspect de frunză și creștere nedeterminată. Posedă un parenchim cloro- filian puternic dezvoltat, îndeplinesc funcția de fotosinteză [exemplu, grozamă (Genista sa- gitta/is)] (fig. 56). cladom 166 clopotul-caprei Fig. 56. Tipuri de cladodii: a - grozamă (Genista sagittalis); b - limba soacrei (Opuntia sp.); 1 -cladodii; 2- frunze; 3- spini. CLADOM, cordon cilindric, moale, cu aspect inelat, la fiecare inel cu un verticil de pleuridii care se prind de ax printr-o celulă coxală mai mare întâlnite la algele roșii (Rho- dophyta). Cladom uniaxiali sunt ortomeri, pro- vin din diviziunea transversală a celulei apicale; cei elicomeri provin din diviziunea spiralată (Polysiphonia), cei scorpiomeri, din diviziunea în zig-zag (Wrangelia). CLEISTOTECIE (Cleistocarp), corp fructifer complet închis, la ciuperci, fără ostiol, în care se diferențiază spori. Eliberarea lor are loc prin putrezirea organului care i-a produs (exemplu, Plectascales), sau prin ruperea membranei, ce delimitează cleistotecia (exem- plu, Erysiphales). CLITOCIBE (Clitocybe alexandri), fam. Tricholomataceae. Ciupercă saprofită, tericolă, comestibilă, întâlnită toamna (IX—X), pe solul pădurilor de rășinoase din etajul montan. Descriere. Pălăria groasă, cărnoasă, cu diametrul de 10-15 cm; fața superioară roșcat-brună sau brunie; fața inferioară cu la- mele decurente, bruniu-crem. Piciorul lung de 5-7 cm, diametrul 2-4 cm, alb-murdar, lânos la bază. Sporii ovoizi (5,5-6,5 x 3,5-4,5 p). Alimentație. întrebuințate în diferite prepa- rate culinare. Ciupercă de mare valoare alimentară. CLOPOTUL-CAPREI, (Campanu- la trachelium), fam. Campanulaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, me- zotermă, acid-neutrofilă, heliosciadofită, întâl- nită prin păduri, zăvoaie, tufărișuri, din regiu- nea montană până în cea subalpină, vegetând pe soluri revene până la reavăn-jilave, mijlociu până la bine aprovizionate cu azot (N3-4); se mai numește bulbuci, bulbuci de munte, clopo- țelul caprei, clopoțelul iadului, clopoțelul țapu- lui. Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Car. Carpinion (fig. 57). Răs- pândit în Europa. Plantă cunoscută din timpuri îndepărtate de oamenii satelor montane, fiind folosită de aceștia în tratarea anginelor farin- giene. Descriere. Rădăcină ramificată. Tulpina simplă, rar ramificată, erectă, cu muchii liniare, rărit aspru-păroasă, înaltă de 30-100 cm. Frun- ze lat-triunghiular-cordate, în partea inferioară, și ovat-triunghiular-cordate, în partea superioa- ră, scurt-aspru-păroase, pe margine nere- gulat-obtuz-dințate, cele inferioare pețiolate, cele aflate în partea superioară a tulpinii sesile. Flori albastre-violete sau albastre-deschis, gru- pate în vârful tulpinii într-un racem scurt; caliciu din 5 sepale; corola campanulată, 5-lobată, în interior lung-păroasă; androceul din 5 stamine cu filamente păroase; gineceul cu ovar trilo- cular, stil simplu, păros, terminat cu 3 stigmate, înflorire, VII—IX. Fruct, capsulă care se deschi- de la bază prin trei orificii. Semințe elipsoidale, muchiate. Compoziție chimică. Latexul din plantă conține amestecuri de esteri, rezine, ce- ruri etc., compoziție asemănătoare cauciucului. Medicină umană. Uz intern. Empiric pentru tratarea anginelor faringiene: infuzie din 1-2 lingurițe plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se fac 2-3 gargare pe zi, din care una seara. Se poate bea câte un pahar de 2-3 ori pe zi. Ornamental. Poate fi cultivat ca plan- tă ornamentală în condiții asemănătoare celor clopoțel galben 167 cloroplast Fig. 57. Clopotul-caprei (Campanula trachelium). aflate în stare sălbatică, în parcurile din sta- țiunile balneoclimaterice din regiunea montană. CLOPOȚEL GALBEN, FORSIȚIA CLORENCHIM, PARENCHIM ASI- MILATOR -> PARENCHIM CLORHIDRAT DE TIAMINĂ, VITAMINA B, CLOROFILĂ -> PIGMENȚI CLOROFILIENI C LO R O P L AST (Cloroplastum). Constituent celular protoplasmatic din grupul plastidelor înglobate în hialoplasma celulară a țesuturilor din toate părțile verzi ale briofitelor și plantelor vasculare. Sunt sediul fotosintezei, convertind energia luminoasă în energie chimică. Formă sferică, discoidală, sau ovoidală. Diametrul 2-5 p, grosimea 0,5-1 p. Mărginite de două membrane osmiofile între care se află un spațiu clar, larg de 100-120 Â. Electronomicroscopic, membranele sunt for- mate, fiecare, din două straturi întunecoase de natură proteică separate de un spațiu clar bi- molecularde lipide (fig. 58). Membrana externă este continuă, iar cea internă invaginează, for- mând lamele de forma unor saculi plăți. Spațiul delimitat de membrana internă este ocupat de un material biologic, distinct împărțit în stromă și grane (fig. 59). Stroma reprezintă masa fun- damentală, lipsită de pigmenți asimilatori. Con- ține picături lipidice, granule de amidon și lame- le numite tilacoide ale stromei, rezultate din invaginarea membranei interne. Tilacoidele stromei rămân în legătură permanentă cu membrana care le-a format, au aceeași gro- sime cu ea, sunt paralele și unele din ele pot străbate întreg spațiul intern. Pe tilacoidele stromei se formează saculi disciformi de di- mensiuni mai mici (diametru 0,5 p), așezați suprapuși ca fișicurile de monede, numiți tila- coizi ai granei. Acești saculi se numesc grana și conțin pigmenți asimilatori. în componența unei grane pot intra 2-100 saculi granari (tilacoide grânare). Tilacoidele stromei ce trec prin por- țiunea granară se încarcă în dreptul lor cu pig- menți asimilatori. Electronomicroscopic, tilaco- idele stromei și granei sunt formate dintr-un strat lipidic median (gros de 40 Â), ce poartă pe Fig. 58. Ultrastructura unui cloroplast: 1 - membrană externă; 2 - membrană internă; 3 - stromă; 4 - lamele; 5 - grana; 6 - picătură lipidică. cloroplast 168 coacăz negru Fig. 59. Structura electronomicroscopică a tilacoidelor granei și stromei: 1 - tilacoid granar; 2 - tilacoid al stromei; 3- particule proteice globulare așezate în grupe de câte patru; 4 - particule proteice globulare dispuse izolat pe fața internă a tilacoidului; 5- strat lipidic. ambele fețe particule proteice globulare (dia- metrul 60 Â). Pe fața externă a stratului lipidic particulele globulare sunt așezate în grupe de câte patru, pe fața internă sunt dispuse izolat, în ambele cazuri, particulele globulare sunt scufundate aproximativ 20  în stratul lipidic. Grosimea totală a lamelei (tilacoidului) este de 120 Â. Particulele globulare se numesc cuan- tozomi și reprezintă unitățile funcționale la nive- lul cărora se desfășoară procesul, de fotosin- teză. Compoziție chimică. Cloroplastele conțin apă, proteine (de structură) și enzime, lipide (de structură și metabolice), clorofile (A și B), carotenoide (xantofila, carotenul), ADN, ARN, vitaminele K și E, ioni de Mn⁺⁺, Mg⁺⁺, Zn⁺⁺, Fe⁺⁺, P⁺⁺⁺. Dintre enzime menționăm NADP, flavonoproteine, citocrom-6, citocrom-f, cito- crom-oxidaze, feroxidaze, peroxidaze (catala- ze), hidrolaze (amilaza, invertaza, fosforilaza), feredoxina. Cloroplastele conțin ribozomi mai mici decât cei clin citoplasmă, aranjați în stro- mă sub formă de lanțuri. Au rol în sinteza sub- stanțelor proteice. La alge, cloroplastele se nu- mesc cromatofori (-> CROMATOFOR). COACĂZ NEGRU (Ribes nigrum), fam. Grossulariaceae. Arbust tufos, indigen, microfanerofit, la umiditate și temperatură amfi- tolerant, acid-neutrofil, întâlnit pe soluri argi- lo-lutoase și luto-argiloase, în păduri și tufișuri, lunci, zăvoaie, în regiunile deluroase și mun- toase, din părțile nordice, mai reci, din Tran- silvania și Moldova; în unele zone, spontane, prezent în asociația vegetală Alnion glutinosae; se mai numește agriș negru, coacăză neagră, pomișoară neagră, smordin, smordină neagră, strugurei negri, struguri negri. Genetic, 2n = 16. Longevitate 20 de ani. Răspândit în Europa și Asia. Cultivat cu succes pe marginea aleilor din grădini, pe marginea parcelelor și în apropierea gardurilor. Se înmulțește relativ ușor. Exploatarea plantațiilor se face 15-20 ani. în Europa se cultivă de aproximativ 400 ani, mai ales în regiunile vecine Mării Baltice (Danemarca, nordul Germaniei și Scandinavia) și în Olanda. în secolul al XVI-lea, a fost transportat peste Canalul Mânecii. în 1757 englezii îl foloseau la prepararea vinului. Pe continentul american a ajuns în jurul anului 1630. Astăzi este cultivat pe suprafețe întinse în Anglia, Polonia, Germania, Franța, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Olanda etc. în România suprafața cultivată este de 1226 ha. Preferă climat umed și relativ răcoros, în zonele cu peste 600 mm precipitații anual. Rezistent la ger. Poate fi afectat de brume și înghețuri târzii. Primăvara, la temperaturi medii zilnice de +6° C, pornește în vegetație. Temperatura optimă pentru vegetație este 17-18° C. Iubitor de lumină. Se adaptează și dă rezultate bune și la semiumbră. Se dezvoltă bine pe soluri mijlocii spre grele, fertile, revene, permeabile, cu reacție acidă (pH 5-6,8). Descriere. Ră- dăcini adventive. Tulpini viguroase, erecte, ne- gricioase, înalte până la 2 m. Lujeri cenușii cu miros neplăcut, se exfoliază în partea inferioa- ră. Muguri pedicelați, ovoizi, bruni până la roșeați, spre vârf prevăzuți cu glande. Frunze subrotunde, cordiforme, cu 3-5 lobi triunghiu- lari, neregulat-dublu-serați, pe dos cu glande galbene mirositoare și nervuri pubescente. Flori hermafrodite, campanulate, păroase, ver- zui-roșcate (sepalele mai lungi decât petalele), dispuse în raceme. înflorire, IV-V. Fructe, bace sferice, diametrul 6-9 mm, negre, gust dul- ceag, cu maturizarea în iulie. Recoltă, 3-5 kg la tufă. La un kilogram sunt cca 3400 fructe. Compoziție chimică. Fructele conțin zaharuri (9,5 g%), acizi organici - citric, malic ș.a. (2,1 g%), proteine (0,9%), calciu (56,8 g%), fier (4,5 mg%), fosfor (35 mg%), potasiu (316 mg%), sodiu (2,8 mg%), zinc (3,5 mg%), cupru (1,5 mg%), clor (3,4 mg%), fluor (0,01 mg%), caroten (0,1 mg%), vitamina B1 (0,06 mg%),* vitamina B2 (0,01 mg%), vita- mina C (150 mg%) (de 3-4 ori mai bogate coacăz negru 169 coacăz negru decât portocalele și lămâile), vitamina PP, B6, bogate în pigmenți antociani și flavonozide. Frunzele conțin taninuri, rutozid, vitamina C, cantități mici de ulei volatil (0,2%), aminoacizi (arginina, prolina, glicina, acelanina, resina), substanțe colorante, fosfor, sulf. Uleiul volatil conține cardinen, cariofilen, sabinen, sabinol, sesquiterpene, terpinol și fenoli. Flavonidele sunt reprezentate de miricetină, campoferol, quiercitină, isoquercitină, ratină, sakuranetină cu proprietăți antimicotice. Mai conține acizi fenolici, bergerină, diterpeni și triterpeni. Semințele conțin acid linoleic (40-60%), acid gamalinoleic (15-19%), alfa-linoleic (12-14%), acid oleic (9-10%), acid palmitic (6-7%), acid stearidionic (3-4%), acid stearnic (1-2%). Ali- mentație. Fructele se consumă în stare proas- pătă, congelate sau prelucrate sub formă de suc, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior, vin. Se întrebuințează la aromatizarea produ- selor lactate, supelor, salatelor de fructe etc. Industrie. în industria alimentară se prepară din fructe suc, compot, marmeladă, dulcețuri, gem, jeleu, lichior, vin, oțet, concentrat de aro- mă. Din frunze, vârfuri de lăstari și fructe se prepară medicamente și ceaiuri pentru boli gastrointestinale, hepatobiliare, renale, cardio- vasculare etc. Din frunze și lujeri se extrag substanțe colorante. Bioterapie. Frunzele și fructele au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active din frun- ze au acțiune diuretică. Cele din fructe au efect tonic general; depurativ în reumatism cronic degenerativ și gută; antisclerogen; crește acui- tatea vizuală; diuretic, cu eliminarea acidului uric; sudorific în afecțiuni febrile; pectoral în tuse, angine, laringite. Au acțiune favorabilă în maladiile gastrointestinale ca: ulcer duodenal, gastroduodenite, gastrite, colite, afecțiuni he- patobiliare, nefrite și pielonefrite, insuficiență cardiacă, insuficiență respiratorie, aterosclero- ză, scorbut, oboseală generală, surmenaj, angină. Racz și colab. au preparat din fructe medicamentul RUBIFER, recomandat în toate cazurile de deficit în fier. Extractul de fructe este indicat ca antihipertensiv și în insuficiențe circulatorii și previne puseurile hipertensive. Recoltare. Frunzele (Ribes nigri folium) se cu- leg concomitent sau imediat după recoltarea fructelor în luna iulie. Recoltarea mai devreme, determină nediferențierea mugurilor de rod pentru anul următor. Uscarea la umbră în strat subțire. Uscarea artificială la 40-50° C. Se păstrează în saci de pânză. Fructele (Ribes nigri fructus) se recoltează la maturitatea fizio- logică. Uscare artificială la 40-50° C. Se păs- trează în saci de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea unor boli ca: ateroscleroză, arterită și trombangeită obli- terantă, hipertensiune, litiază urică, reumatism, gută: a) infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi înainte de mese; b) infuzie, din 1 linguriță fructe uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru trata- rea rinitelor, rinosinuzitelor alergice, astm aler- gic, edem Quincke, urticarii, gastrite, migrene: infuzie, din 1 linguriță muguri peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea alcoolismului: decoct, din 1 linguriță frunze uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se bea 100 ml dimineața și 100 ml seara. Cura du- rează 30-40 zile. 4. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace, cu efect sedativ, hipotensiv, diuretic: sirop, din 500 g fructe uscate la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute la un foc domol. Se strecoară. Se stoarce printr-o pânză rară. Se adaugă 250 g zahăr și se fierbe până la consistența unui sirop. Se ia câte 1 linguriță la 2 ore. 5. Pen- tru tratarea numeroaselor afecțiuni menționate: a) cidru, câte 100 ml înainte de mesele prin- cipale; nu se administrează la copii; b) consum de fructe proaspete sau suc. 6. Pentru tratarea asteniei și slăbiciunii psiho-fizice, dermatitelor și dermatozelor, urticariei cronice, sindroame- lor alergice acute, sindroamelor inflamatorii, rinitelor și rinofaringitelor recidivante, sinuzite- lor, emfizemului pulmonar, bronșitelor cronice complicate, rinitelor, astmului bronșic, șocului anafilactic secundar terapiei cu antibiotice, ar- trozelor, artritelor, poliartritelor, sindroamelor febrile virale, gripale, gastritelor, hepatitelor cronice, pancreatitelor cronice, adenomului de prostată, chisturilor ovariene, fibromului uterin, leziunilor retiniene, retinopatiei diabetice, atro- fiei nervului optic, diminuării acuității vizuale: macerat muguri proaspeți în soluție hidrogli- cero-alcoolică 1 DH. Se iau 50 picături de 2-3 ori pe zi, înainte de mesele principale. Se prac- tică administrarea unică 75-100-150 picături dimineața, la trezire, în asociere cu alte coacăz negru 170 coacăz roșu macerate, de exemplu, cu stejar pedunculata și porumbar (Prunus spinosa) în cazul hiposupra- renalismului; cu porumbar în astenie și slăbiciu- ne psiho-fizică; cu anin negru și mentă acvatică în cazul urticariei cronice etc. Uz extern. 1. Pen- tru tratarea reumatismului, tăieturi, crăpăturilor pielii: macerat la cald timp de 24 ore, frunze de coacăz negru frunze de dafin, salvie, rozmarin în părți egale. Se păstrează în sticle închise la culoare. Se aplică frecții pe nodulii reumatici și unguente pe tăieturi și crăpături ale pielii. 2. Pentru tratarea reumatismului, artrozelor, pe- riartritei scapulo-humerale: decoct, din frunze de coacăz negru, frunze de frasin, nuc, câte un pumn din fiecare, la 10-15 I de apă. Se lasă la fiert 30 minute. Se strecoară. Soluția obținută se toarnă în cada sau vana de baie, cu apă la temperatura de 37-38° C. Se fac consecutiv 21 băi. Se repetă după 4 luni. Medicină vete- rinară. Uz intern. Adjuvantîn tratamentul bolilor infecțioase, în afecțiuni renale, în convalescen- ță, tonic, reconfortant: a) infuzie, 3-5 g fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se ră- cește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) macerat, din fructe care se supun acțiunii apei reci timp de 40-50 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bu- cal. Se mai folosește extractul din fructe. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 20-40-80 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-4-8 g. Apicultură. Florile furnizează însemnate cantități de nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Nectarul conține 12-30% concentrație zahăr. Producția de miere, 20-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. XV, 1). COACĂZ ROȘU (Ribes rubrum), fam. Grossulariaceae. Arbust tufos, microfane- rofit, mezohidrofit, spre hidrofit, la temperatură amfitolerant, acid-neutrofil spre neutrobazofil, heliofil, întâlnit pe soluri luto-nisipoase, nisi- po-lutoase sau nisipoase, revene, în păduri și poieni, adeseori cultivat; se mai numește acriș roșu, agreașâ, agriș, agriș pomușoară, agriș roșu, agurei, ouă frânțeascâ, bomboană, bro- boană, burbane, coacăză, frangostafilă, gon- ghicioase, păltinele, păltinele roșii, poame, po- mișoară, pomișor, ribuțe, ribiză, ribizlă, ribizle albe, ribizle roșii, rosintine, rozenchene, rozin- cini, smordină, smordină roșie, strugurași, strugurași roșii, strugurei, strugurei roșii, stru- guri, struguriță. Genetic, 2n = 16. în anumite zone, sub stare spontană. Fitocenologic în- cadrat în Alno-Radion. Răspândit în Europa și Asia. Cultivat pe suprafețe mari în Germania, Polonia, Austria, Cehia, Slovacia, Norvegia, Ungaria, Franța ș.a. în România ocupă în cultură pură suprafața de 162 ha și în cultură intercalată 17 ha, majoritatea în jud. Satu Mare. Potențial biologic ridicat la lumină intensă. Descriere. Rădăcină relativ superficială, bogat ramificată. Tulpină erectă, înaltă până la 1 (1,50) m. Lujerii de obicei glabrii, cu scoarța netedă, gălbuie, brună ori cenușie. Frunze sub- rotunde, spre bază trunchiate, cu 2-5 lobi bise- riați, fața superioară glabră, pe dos glabre, pu- bescente (cele tinere) sau cu peri glanduloși de-a lungul nervurilor, lung-pețiolate. Flori mici, verzui, cu nuanță roșiatică, grupate câte 5-27 într-un racem relativ lung. înflorire, IV-V. Fruc- tul bacă roșie, albă sau roz-pal, netedă, lucioa- să, cu diametrul 5-10 mm, în general, cu 5 se- mințe. Ajung la maturitate VII—VI11. Compoziție chimică. Fructele conțin zaharuri (7%), acizi organici (1,2%), proteine (0,7%), cenușă (0,7%), calciu (39,8 mg%), fier (4,5 mg%), fos- for (35 mg%), potasiu (187 mg%), sodiu (7,6 mg%), zinc (3,5 mg%), cupru (1,5 mg%), clor (3,8 mg%), fluor (0,01 mg%), caroten (0,06 mg%), vitaminele Bi (0,04 mg%), B₂ (0,03 mg%), C (30 mg%), PP și B₆ (M. B o t e z, Gh. Bădescu, A. Botar, 1984). Alimen- tație. Consumate proaspăt sau prelucrate sub formă de suc, marmeladă, gem, jeleu etc. In- dustrie. Folosite pentru fabricarea gemului, sucului, siropului, compotului, marmeladei, je- leului, dulcețurilor, pastei. Bioterapie. Princi- piile active din fructe au importanță terapeutică în medicina umană. Proprietăți: aperitiv (pe nemâncate), digestiv (la sfârșitul meselor), to- nic, răcoritor, laxativ, diuretic, depurativ, hemo- static. Indicații: afecțiuni febrile, inapetență, dispepsii (insuficiența sucului gastric), consti- pație, pletoră (surplus), artritism, reumatism, gută, hidropizie, litiază urinară, insuficiență și congestie hepatică, icter, inflamații urinare, di- verse alte inflamații, pecingini, temperament bilios. Recoltare. Fructele (Ribes rubri fructus) se recoltează când au ajuns la maturitatea fi- ziologică. Uscarea la umbră în strat subțire. Uscarea artificială la 40-50° C. Se păstrează în saci de pânză. Medicină umană. Uz intern. 1. Fructele, consumate ca atare, luate înainte coacăz roșu 171 coada-calului de masă sunt tonic-aperitive, iar după masă stomachice. 2. Suc, 100-500 g pe zi, în 3-4 re- prize, dulceață și sirop, de 2-3 ori pe zi, vita- minează organismul. Se utilizează mai ales iarna și primăvara. Pentru prepararea jeleului: se fierbe sucul de coacăz roșu. împreună cu zahărul (în greutate egală). După ce începe să fiarbă, se curăță spuma din 5 în 5 minute. Când devine suficient de consistent, se pune în vase. Se folosește adăugând 100 g zmeură la 1 kg de coacăz roșu. Apicultură. Specie meliferă. Flo- rile sunt vizitate intens de albine pentru cule- gerea de nectar și polen. Cantitatea de zahăr variază între 0,01-0,45 mg/floare. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economico-api- colă mică (v. PI. XV, 2). COADA-CALULUI (Equisetum ar- vense), fam. Equisetaceae. Plantă erbacee, perenă, spontană, geofită, cosmopolită, mezo- fită, mezotermă heliosciadofită la pH, eurionică (amfitolerantă), întâlnită prin lunci umede, ti- noave, pe marginea apelor de munte, pe râpi, terenuri apoase, fugitive, pe terasamentele căi- lor ferate, ca buruiană în culturi, de la câmpie până la regiunea montană; vegetează pe o mare varietate de soluri, de la nisipoase până la cele argiloase, revene până la reavăn-jilave, fiind adaptată la oscilații mari ale regimului de umiditate; se mai numește barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădi- șor, coadă goală, coada-iepei, coada-mânzu- lui, coada-șopârlei, codaie, iarbă de cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, sirușliță (fig. 60). Genetic, 2n = 216. Fitocenologic, încadrată în Filipen- dulo-Petasition, Chenopodietea, Artemisietea, Secalietea. Răspândită în Europa, Asia și America de Nord. Descriere. Rădăcini adven- tive pornite dintr-un rizom subteran negricios, articulat, cu tuberculi de mărimea unei alune, bogați în substanțe nutritive de rezervă. Din rizom cresc anual tulpini fertile de primăvară și sterile de vară. Tulpina fertilă mică, 5-15 cm înălțime, articulată, neramificată, la noduri cu frunze solzoase brunii, unite într-o teacă cu marginea dințată. Terminal poartă un spic spo- rifer, format dintr-o axă, pe care sunt dispuse verticilat, sporofile peltat-pedicelate, cu contur hexagonal. Pe fața inferioară sporofila are 8-5 sporangi sesili, în care, prin meioză, se formează spori mici, cu care începe generația gametofitică. După diseminarea sporilor, tul- pinile fertile se usucă. Apar în IV-V. Tulpina Fig. 60. Ciclul de dezvoltare la specia coada-calului (Equisetum arvense): 1, 1a - spori masculi cu elatere; 2,2a - spori femeii cu eletere; 3- protal mascul cu anteridii și anterozoizi; 4 - protal femei cu arhegoane; 5- arhegon cu zigot; 6- tulpină fertilă; 7 - tulpină sterilă; 8 - sporofilă; 1, 3-gametofit mascul; 2, 4- gametofit femei; 5, 6, 7- sporofit. coada-calului 172 coada-calului sterilă, verde, asimilatoare, erectă, 20-50 (80) cm înălțime, se formează după dispariția tulpinei fertile. Este articulată, la noduri cu frun- ze mici, uninerve, unite într-o teacă mică, din- țată și cu ramuri verticilate, simple rar rami- ficate, de regulă 4-brăzdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal. Cilindrul central din tulpină este un actinostel. Gametofitul este caracteristic. Sporii sunt înveliți în trei mem- brane: exosporul, perisporul, endosporul. Peri- sporul crapă în spirală dând naștere la 4 elatere (filamente lungi) care se prind de alți spori, favorizând răspândirea în grup. Sporii, la fel de mari (homoiospori), sunt diferențiați pe sexe: bărbătești și femeiești. Cei bărbătești, prin ger- minare, formează un protal bărbătesc, de for- ma unei lame verzi, lobate, care poartă în vârf anteridii în care se formează anterozoizi pluri- flagelați. Protalul femeiesc poartă la baza lobi- lor arhegoane cu oosferă. Anterozoidul înoată prin picăturile de apă sau rouă până la arhe- gon, pătrunde în interior și fecundează oosfera, rezultând zigotul, iar din acesta embrionul, cu care începe generația sporofitică. Rezultă do- uă generații heteromorfe, independente, care se succed: sporofitul, peren, reprezentând planta în sine și gametofitul cu spori care dau naștere la 2 protale mici, dioice, de scurtă dura- tă (I. Pop și colab., 1983). Compoziție chi- mică. Planta conține acid silicic (5-7%), din care cca 10-20% solubil, equisetonina (5%), gluteolină, izoquercetina, alcaloizi - 3-meto- xipiridina, nicotină, palustrina și palustridina; glucozidele-articulatidina și izoarticulatidina - considerate antivitamine fitosterina, p-sito- sterol, acid malic, acid oxalic, gliceride ale aci- zilor stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfo- ne, vitamina C, urme de ulei volatil, săruri de potasiu. Sporii conțin acizi cu lanț lung a, co-di- carboxilici prezenți în fracțiunea lipidică. Bio- terapie. Planta a fost cunoscută de daci și utilizată în scopuri medicinale. Ei îi spuneau coada, coadă, iar mai apoi coada-calului. As- tăzi prezintă importanță terapeutică pentru me- dicina umană și veterinară. Proprietățile prin- cipiilor active: antimicrobian, antiseptic, dezinfectant urinar, hipoacidifiant (scade aci- ditatea gastrică), remineralizant, expectorant, bronhodilatator, diuretic. Recomandat în ane- mia secundară posthemoragică; în tuberculoza pulmonară, ca remineralizant; hemostatic în hemoroizi, metroragii, epistaxis; diuretic în gută și reumatism; expectorant în bronșite; diuretic în bolile de rinichi și vezică; boli de ficat, inimă, piele; hipoacidifiant și hemostatic în ulcer gas- tric. Recoltare. Materia primă (Equiseti herba), constând din tulpinile sterile, se recoltează în perioada iulie-septembrie, pe vreme frumoa- să, după ce s-a ridicat rouă, prin tăierea aces- tora la 5-6 cm de sol. Se curăță de părțile brune. Se usucă la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite. Medicină umană. Uz in- tern. 1. în gastrite hiperacide și ulcer gastric: decoct din, 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml). Se fierbe 15 minute. Se consu- mă 2-3 căni pe zi. 2. în edeme consecutive insuficienței cardiace: decoct, 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml). Se bea în cursul unei zile. 3. Pentru tratarea tusei (diverse etio- logii): decoct, din 4-5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 I apă. Se fierbe 10-15 minute. Se stre- coară. Se bea în cursul unei zile. 4. în bronșite: decoct, din 4-5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 I apă. Se fierbe 10-15 minute, se răcește, se strecoară, se îndulcește. Se bea în cursul unei zile. 5. Pentru tratarea tuberculozei pul- monare: decoct, din 4-5 lingurițe plantă mărun- țită la 1,5 I apă. Se fierbe 15 minute. Se stre- coară și se bea călduț în cursul unei zile. 6. Pentru dezinfectarea aparatului urinar și ca diuretic: decoct, din 4-5 lingurițe plantă mă- runțită la 1,5 I apă. Se bea în cursul unei zile ca lichid de întreținere. 7. Pentru producerea diu- rezei: macerat la rece, din 4-5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 I apă. Se bea în cursul unei zile ca lichid de întreținere. 8. Pentru tratarea gutei: decoctdin 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se consumă 3-4 căni și chiar mai mult pe zi, ca lichid de întreținere. 9. Pentru tratarea anemiei, remineralizarea organismu- lui: decoct, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană cu apă. Se fierbe 15 minute. Se stre- coară. Se bea în loc de apă câte 2-3 sau 4-5 căni pe zi. 10. Pentru tratarea hemoragiilor uterine în timpul ciclului și hemoragiilor interne: pulbere plantă, câte 1 linguriță fracționată în 5 doze pe zi (un vârf de cuțit o dată). Acțiune hemostatică. 11. Pentru tratarea bolilor de rinichi, vezică urinară, hiperaciditate gastrică: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă la o ceașcă de apă în clocot. Se lasă 20-25 minute să se răcească. Se strecoară. Se beau mai multe cești pe zi, la intervale aproximativ egale. Acțiune diuretică, antidiareică. 12. Pentru tra- tarea hemoragiilor, vomitărilor cu sânge, bolilor hepatice, bolilor renale, bolilor cardiace: coada-calului 173 coada-calului mare a) infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă la ¹/2 I apă. Se beau 1-2 căni pe zi; acțiune diuretică, mineralizantă, hemostatică; b) decoct, din 2-3 lingurițe pulbere plantă la o ceașcă de apă. Se fierbe 20 minute. Se lasă la răcit apoi se strecoară. Se bea câte 1 linguriță la 5-10 mi- nute; infuzia sau decoctul se vor bea calde pentru producerea diurezei și reci pentru acțiu- nea hemostatică. 13. Pentru curățarea rinichilor de nisip în cazul nisipului renal: decoct, din 1 lingură amestec părți egale coda-calului, pe- lin, ienuper la o ceașcă Se apă. Se strecoară și se bea. Uz extern. 1. Pentru vindecarea con- tuziilor (umflături, vânătăi): decoct, din 2 lin- gurițe plantă mărunțită la cana. Se aplică cata- plasme local. Rol decongestiv. 2. Pentru cicatrizarea rănilor (plăgilor): decoct, din 1-2 lingurițe plantă uscată mărunțită la cană. Se aplică cataplasme locale. 3. Pentru grăbirea vindecării ulcerului varicos, rănilor: planta pul- bere se aplică local. 4. Pentru diminuarea tran- spirației abundente la picioare: decoctconcen- trat din plantă. Soluția se toarnă în ligheanul cu apă în care se face baie. Cu decoctul plantei se fac băi parțiale pentru mâini, picioare, șezut în cazul unor afecțiuni inflamatorii cronice, pentru fracturi, degerături sau parametropia spastică la femei. Se mai fac băi cu decoct pentru tra- tarea eczemelor și neurodermitei. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragice: a) infuzie, din 3-4 linguri plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 40-50 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 3-4 linguri plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc slab. Se strecoară. Se răcește și se admi- nistrează prin breuvaj bucal; c) pulbere plantă. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 15-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-10-15 g; animale mici (pi- sici, câini, păsări) 0,5-2 g. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor atone: a) decoct, pregătit ca anterior. Se aplică cataplasme pe locul afectat; b) macerat, din 4 linguri plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă rece; se lasă 1-2 ore; cu soluția obținută se aplică cataplasme pe locul afectat. Agricultură. Buruiană problemă întâlnită pe diferite tipuri de sol în culturi de cereale, culturi prăsitoare, grădini de legume, fânețe situate mai ales în luncile râurilor. Se dezvoltă bine când stratul superficial al solului este uscat, nisipos, pietros, sărac în substanțe nutritive și, în adâncuri, „se află un orizont mai compact și umed, eventual cu un anumit grad de gleizare“ (C. C h i r i I ă, C. P i n t i I i e, 1985). Nu suportă frigul, bruma, umbra. Combaterea prin arături de vară, prașile repetate la 20-30 zile pentru epuizarea organelor subpământene, asola- mentul (borceag de toamnă urmat primăvara de cânepă, lupin), drenarea terenului pentru coborârea nivelului de apă freatică, semănatul des al cerealelor păioase în cadrul epocii opti- me, erbicidarea. Zootehnie, în pajiștile infes- tate cu această specie se obține un furaj de proastă calitate. Produce intoxicații animalelor hrănite la iesle. Prezentă în proporție de peste 2% în furaj produce intoxicări grave. La bovine și ovine provoacă avort și hematurie. Boala evoluează până la paralizie generală și moarte. Provoacă moartea la cai. Simptome: tulburări ale sistemului nervos (dezechilibru, amețeli, perioade de excitație alternând cu stări depre- sive), paliditatea mucoaselor, agalaxie, hipo- tonia extremităților. Se intervine cu spălaturi gastrice, laxative, diuretice, injecții cu cafeina, camfor, alc.ool, stricnina și atropină (în caz de paralizie) (v. PI. XV, 3). COADA-CALULUI MARE (E- quisetum telmateia), fam. Equisetaceae. Plan- tă erbacee, perenă, spontană, geofită, circum- polar-boreală, eutrofă, higrofită, microtermă, în privința reacției solului eurionică (amfitoleran- tă), întâlnită frecvent pe marginea apelor, coas- te râpoase, locuri umede, păduri mocirloase, marginea șanțurilor, de la șes până la munte, vegetând pe soluri jilav-umede până la ume- de-umede, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se instalează repede pe surpături, în locuri cu ala freatică la suprafață; se mai numește bar- ba-sasului, barba-ursului, brad, brâdac, brâ- dișor, codâie de a mare, pârul-porcului. Gene- tic, 2n = 216. Fitocenologic, încadrată în Alno-Padion, Filipendulo Petasition. Se insta- lează repede pe surpăturile de teren umed. Răspândită în Europa, Asia de Vest, Africa de Nord, America. Descriere. Rădăcini adventive pornite dintr-un rizom puternic, brun-negricios, fără cavitate centrală. Posedă tulpină fertilă de primăvară și sterilă de vară. Tulpina fertilă este brun-roșiatică, rar brun-alburie, înaltă de 20-50 cm, nerămuroasă, goală în interior. coada-calului mare 174 coada-racului Trăiește 7-8 zile. După fructificare piere. Va- gine cilindrice, brun-închise sau cu jumătatea inferioară albă, cu 30-35 dinți ovat-lanceolați. Spic fusiform, lung de 5-8 cm, la bază cu 1-2 inele sterile. Se formează în III—V. Tulpina sterilă foarte viguroasă, înaltă de 50-120 cm, cu diametrul de 1-1,5 cm, cu vagine cilindrice, verzi, mai palide la partea inferioară, terminate cu 15-40 dinți colorați brun-închis, subulați. Ramuri lungi de 15-20 cm, simple sau rami- ficate, aspre la pipăit, cu 4-9 coaste, cu vagine ușor bombate, cu 4-5 dinți fin ascuțiți, caduci. Compoziție chimică. Conține substanțe ase- mănătoare speciei coada-calului (Equisetum arvense). Medicină. Aceleași proprietăți far- macodinamice și utilizări cala specia coada-ca- lului (Equisetum arvense) (v. PI. XV, 4). COADA-RACULUI (Potentilla an- serina), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, pere- nă, hemicriptofită, cosmopolită, mezohigrofită spre higrofită, mezotermă, eutrofă, slab-a- cid-neutrofilă, heliofilă, întâlnită în locuri nisi- poase și pietroase din lungul râurilor, marginea lacurilor, fânețe umede, șanțuri, pe lângă garduri, de la câmpie până în zona montană la altitudinea de 1300-1500 m, ce corespunde cu limita de vegetație forestieră; vegetează pe so- luri reavăn-jilave până la jilav-umede, cu trofi- citate ridicată (T = 80-140), bine aprovizionate cu azot (N4) sau foarte bine aprovizionate cu azot (N5); se mai numește argentina, argin- deanâ, argințicâ, argințel, buboasă, buruiană de scrinte, buruiana-junghiurilor, coada-dra- cului, forostoi, iarba-gâștii, iarba-scrântiturii, iolut, sclintită, scrintitoare de baltă, scrânteală, troscot, vintricea, zolotnic. Genetic, 2n = 28, 35, 42. Vegetează în cantități mai mari în zona de deal, uneori în masă, excluzând aproape alte specii de plante. Fitocenologic, se află încadrată în Plantaginetalia, Bidentetalia, Nanocyperetalia, Molinietalia. Răspândită în aproape toată emisfera nordică și în America de Sud. A servit ca aliment la unele popoare nordice pe timp de foamete. Descriere. Rizom gros, cilindric, multicaul, din care pornesc rădăcini adventive filamentoase. Tulpini aeriene foarte lungi, subțiri, repente, înrădă- cinate la noduri. Frunze întrerupt-penatifidate, lungi până la 20 cm, scurt-pețiolate, cu foliole alungit-abovate, dințate pe margine. La baza frunzelor stipele mari, membranoase, multifi- date. Flori aurii cu 5 sepale, 20 etamine și gineceu cu stil lateral ce poartă un stigmat la- teral. înflorire, V-IX. Fructe poliachene cu stiluri persistente. Compoziție chimică. Planta conține tanin (7-11% părțile aeriene, 20% cele subterane), ulei volatil, substanțe amare, muci- lagii, flavonoide, săruri minerale. Alimentație. Planta întreagă (rizom, staloni, frunze), dar mai ales frunzele tinere și stolonii, se pot folosi ca legumă în salate și supe de verdețuri, ca piure ori garnitură la preparatele de pește. în Europa Centrală se folosește ca surogat de ceai și ca legumă. Bioterapie. Planta este cunoscută din vechime ca având un puternic efect curativ. Ea a fost folosită de moșii și strămoșii noștri pentru tratarea rănilor, scrântiturilor. De exemplu, în Munții Apuseni, frunzele proaspete se pisau în untură și se legau cu ele. Pregătite astfel se mai foloseau la obrintituri, infectarea rănilor. în toate satele din țară tulpinile florifere sau frun- zele erau folosite sub formă de ceai contra durerilor de stomac etc. Astăzi, planta are im- portanță terapeutică pentru medicina umană și veterinară. Posedă proprietăți astringente, anti- diareice, antiseptice, hemostatice, antispasti- ce, mai ales pentru tratamentul colicilor intes- tinale, fiind indicată și în afecțiuni genitale, în contracții dureroase preciclice. Este folosită in- tern în tratarea hipermenoreei, dismenoreei, colicilor gastrice, enterocolitelor, diareei, cal- culozei renale, iar extern în spălaturi locale în leucoree, ulcerații ale pielii și inflamații ale gin- giilor. Posedând proprietăți astringente și anti- diareice, intră în compoziția ceaiului antidia- reic. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Anserinae herba) se recoltează în timpul înflo- ritului. Uscarea se face la umbră, în strat sub- țire. Uscarea artificială la 50-60° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea anemiei, artritei, menstrelor abundente (hipermenoree), menstrelor cu dureri (dismenoree), colicilor gastrice, enterocolitelor, diareelor, calculozei renale: decoct, din 1 linguriță pulbere plantă la o ¹/2 I apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se bea călduț în trei reprize, după mesele prin- cipale. 2. Pentru tratarea litiazei (calculoză) renală, în dureri abdominale la adulți (colici) determinate de enterocolite, pancreatite, apen- dicită etc., diaree, gută, artrită: a) infuzie, din 1 lingură pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi după mese; b) decoct, din 1 lingură pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se coada-racului 175 coada-șoriceiului strecoară. Se beau 2 căni pe zi după mese; în artrite, curele sunt de lungă durată. 3. Pentru reglarea menstrelor abundente și calmarea du- rerilor, tratarea metritelor ulcerate, metroane- xitelor: a) infuzie, din 2 linguri pulbere plantă la ¹/21 apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Cantitatea se bea în cursul unei zile; b) decoct, din 2 linguri pulbere plantă la ¹/21 apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 4. Pentru tratarea bolilor de stomac, diareei: pulbere plantă din părțile ae- riene, se ia zilnic câte un vârf de cuțit. 5. Pentru calmarea colicilor gastrointestinale: rizomul plantei se fierbe în lapte. Se strecoară și se bea. Uz extern. 1. Pentru tratarea gingivitei, leucoreei (candidoze, infecții streptostafiloco- cice) constând din scurgeri vaginale: infuzie sau decoct, din 1 lingură pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă, pregătite după rețetele anterioare. Pentru gingivite se fac 2 sau mai multe spălaturi bucale pe zi. Pentru scurgerile vaginale se fac 2 spălaturi pe zi cu irigatorul, din care una seara la culcare. 2. Pentru tratarea stomatitei: decoct, din 2 linguri pulbere rădă- cină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 mi- nute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi, din care una seara înainte de culcare. Contraindicațiî. Pentru uzul intern planta este contraindicată suferinzilor cronici de ficat și rinichi. Consumată pe stomacul gol produce iritații stomacale și intestinale. Medi- cină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, enteritelor hemora- gice, cistitelor hemoragice: a) decoct, din 8 lin- guri plantă uscată și mărunțită la 1 I apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 4 linguri rădăcină uscată și mărunțită la 1 I apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal; c) infuzie, din 8 linguri plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal; d) infuzie, din 4 linguri rădă- cină uscată și mărunțită peste care se toarnă 1 I apă. Se lasă acoperită 20 minute. Se stre- coară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 50-75 g; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 10-15-25 g; ani- male mici (pisici, câini, păsări), 1-3-5 g. Toxi- cologie. Se pare că are o toxicitate electivă față de cal. în general planta este ocolită de animalele erbivore. Simptome: colici, eructații amoniacale, constipații cu coprostază, hipo- termie, sudori reci. Se intervine cu spălaturi gastrice de evacuare, purgative și tratament simptomatic. Avicultură. Tocată mărunt și amestecată cu tărâțe se dă ca hrană puilor de gâscă (v. PI. XV, 5)’ COADA-ȘORICELULUI (Achillea millefolhim), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, ssp. millefolium-mezo- fită, la temperatură și pH amfitolerantă, ssp. sudetica - xeromezofită spre mezofită, micro- termă, acid-neutrofilă, ambele subspecii indi- catoare de zirconiu (element radioactiv), întâl- nită de la câmpie până în regiunea subalpină, prin fânețe, poieni, margini de pădure, margini de drum și căi ferate, pe soluri nisipoase, relativ umede, însorite sau umbrite; se mai numește alunele, brâdâțel, ciureșicâ, coada-șoarecii, coada-hârtului, crestâțea, cricalic, iarba-oilor, iarba-șoarecelui, iarbă strănutătoare, prisnel, rotatele albe, sorocind, șorecie, țâța-forcotecii. Dacii îi spuneau chodela, codelea, cozea, coa- da-șoricelului (\. Pachia Tatomirescu, 1997). Denumirea populară a fost sugerată de forma frunzelor. Genetic, 2n = 54. Fitoceno- l.ogic, ssp. millefolium încadrată în Moli- nio-Arrtenatheretea, Car. Arrhenatheretea, iar ssp. sudetica în Arrhenatheretea. Răspândită în Europa și Asia. Mai sunt întâlnite speciile: A. collina, încadrată în asociațiile vegetale Fes- tuco-Brometea, Chenopodio-Scleranthea; A. crithmifolia, încadrată în Danthonio-Brachy- podiom, Sedo-Sclerathetea, Quercetalia pu- bescentis (-> ASPLENIO-FESTUCION PAL- LENTIS), Syringo-Carpinion; A. pannonica, încadrată în Festucetalia valesiacae (Querce- tea); A. stricta, încadrată în Nardo-Festucetum, Campanulo-Juniperetum, Trifoi ion medii. Pre- zintă aceeași importanță medicinală. Des- criere. Rizom lignificat, multicapitat, repent, oblic sau orizontal, cu stoloni subterani. Tulpină erectă glabră sau ușor-păroasă, striată, simplă sau ramificată în partea superioară, înaltă până la 80 cm. Frunze alterne, de 2-3 ori penat-sec- tate, cu lacinii foarte înguste, ușor-păroase. Flori dispuse în calatidii ovoide, iar acestea grupate în corimburi (unele au peste 100 cala- tidii). Florile marginale sunt albe, uneori nuan- țate cenușiu, mai rar roz, ligulate; cele centrale tubuloase, hermafrodite. înflorire, VI—IX. coada-șoricelului 176 coada-șoricelului Fructe, achene mici. Compoziție chimică. Planta conține ulei eteric, acizii achileic, formic, acetic, aconitic, ascorbic, folie, probionic, vale- rianic, palmitic, stearic, miristic, oleic, linoleic, succinie, urme de acid salicilic, cafeic, alcooli etilic și metilic, flavone, maltoză, zaharoză, glu- coza, arabinoză, galactoză, dextrine, amino- acizi, proteine, taninuri, substanțe anorganice conținând Fe, Mn, Zn, Cu, Cd, Ni, Si, Ca. Sub- stanțele sunt concentrate mai ales în inflores- cențe, apoi în frunze, mai puțin în tulpină sau rădăcină. Alimentație. în stare crudă, planta are proprietăți depurative, mineralizante și vita- minizante. în unele zone din țară se consumă ca salată, garnitură la preparate din carne și pește sau la cartofi fierți. Salata se prepară din mai multe verdețuri (legume), respectiv 150 g varză murată (acră), 25 g praz și 5 g frunze de coada-șoricelului (tocate mărunt, după ce au fost ținute un minut în apă clocotită), se să- rează și se adaugă ulei. Frunzele tinere și lăs- tarii tineri ai acestei plante servesc la prepa- rarea unor supe de verdețuri sau sosuri. Frunzele tinere se folosesc ca aromă la chif- telele de cartofi. Planta uscată cu frunze și flori se utilizează la aromatizarea lichiorurilor, vinu- rilor și a unor băuturi răcoritoare. Bioterapie. Planta era cunoscută de către daci. Ei o nu- meau chodela, codelea, cozea, iar mai târziu coada-șoricelului (I. Pachia Tatomires- cu, 1997). Probabil, multe rețete de utilizare medicinală se păstrează de la ei, transmise din generație în generație. Planta are importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Cunoscută de mult în medicina empirică, în farmacopei figurează monografia utilizării între- gii plante. Uleiul volatil și proazulenele îi con- feră proprietăți stomahice, astringente, antiin- flamatoare, calmante, ușor antiseptice și tonic-amare. Intern, acționează ca bronhodila- tator, expectorant, antiseptic bronșic, dezinfec- tant și calmant în inflamațiile gastrointestinale, carminativ - cu liniștirea durerilor abdominale și expulzarea gazelor din intestin, diminuează secrețiile gastrice, topic -, modificând local reacția pielii sau mucoaselor, astringent, anti- spasmodic al căilor biliare, anal getic (suprimă durerea), hemostatic, decongestiv antihemoro- idal, antiseptic și calmant al mucoasei ano-rec- tale. Extern: calmant, antiinflamator și dezin- fectant (băi sau comprese); regenerează țesuturile. Recoltare. Partea aeriană (Millefolii herba) și florile (Millefolii flos) se recoltează în zilele senine, între orele 12-14 când conținutul de azulen este maxim. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială la 33-35° C. Florile să nu fie brunificate. Se păs- trează în pungi de hârtie sau saci textili, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mâncare, ușurarea acti- vității digestive, în bronșite, tuse de diverse etiologii, rinite și rinosinuzite alergice, alergii, liniștirea sistemului nervos (sedativ): infuzie, din 1 lingură flori mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, înainte de mese. 2. Pentru tratarea gas- tritei hiperacide, ulcerului gastric, enterocolite- lor, colicilor gastrointestinale, colicilor hepato- biliare, dischineziei biliare, în balonări (meteorism), cistite, menstre neregulate și dureroase, metroanexite, pentru stimularea funcției hepatice și digestive: infuzie, din 2 lin- guri flori mărunțite la ¹/21 apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară, se bea căl- duță, în cursul unei zile, în 4-5 reprize. 3. Pen- tru tratarea viermilor intestinali (ascaridioză): infuzie, din 2 linguri flori mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Nu se îndulcește. Se bea dimineața pe stomacul gol. 4. Pentru tra- tarea ulcerului gastric, ulcerului duodenal, coli- cilor gastrointestinale, diareei: decoct, din 10 g flori și frunze uscate la 1 I de apă. Se fierbe până scade la jumătate. Se strecoară. întreaga cantitate se bea într-o zi, în trei prize. Uz ex- tern. 1. Pentru afecțiunile vasculare: infuzie, din 30-60 g flori uscate mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se aplică băi locale. 2. Pentru tratarea eczemelor zemuinde, arsu- rilor, contuziilor, rănilor, rănilor purulente, ulce- rațiilor: infuzie, din 2-3 linguri peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se apli- că comprese locale sau se fac băi locale folo- sindu-se un tampon cu vată. 3. Pentru tratarea rănilor, ulcerelor varicoase, hemoroizilor, fisu- rilor sânului, crăpăturilor picioarelor: suc proas- păt, obținut prin pisarea și stoarcerea frunzelor. Se aplică pe locul afectat. 4. Pentru tratarea abceselor dentare: infuzie, din 1 lingură flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se ține în gură 2-3 minute. Se repetă la fiecare oră. 5. Pentru tratarea astmului bronșic, bronșitei cronice, coenzimâ R 177 colenchim rinitelor și rinosinuzitelor: infuzie, din 2-3 linguri flori la ¹/21 de apă clocotită. Se inhalează aburul degajat. Pentru a degaja mai mulți vapori, infu- zia se poate fierbe un minut. Cu infuzia aco- perită, lăsată la răcit până la călduț, se pot face spălaturi nazale prin aspirație. Florile plantei intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR, utilizate pentru tratarea afecțiunilor cardiace, și a unor boli ca: ateroscleroză, hipertensiune, consti- pație, diaree, vomă, metroragii, tulburări de menopauză, astm bronșic, precum și pentru întreținerea igienei oculare etc. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea următoarelor boli: nefrite, pielonefrite, colici, cistite, cistite hemoragice, ca stimulent digestiv, ruminator și reglator al funcției hepatobiliare: a) infuzie, din 3-5 g plantă uscată și mărunțită sau inflores- cență uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se iasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 3-5 g plantă uscată și mărunțită sau inflorescență uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se adminis- trează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1-2 g, păsări, 0,2-0,5 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: infuzie sau decoct pregătit ca mai sus. Se fac spălaturi locale folosindu-se un pansament steril, după care se aplică cata- plasme. COENZIMĂ R, BIOTINĂ, VITAMI- NĂ Bₑ, VITAMINĂ H COLCHICINĂ (C₂₂H₂₅O₆N), sub- stanță organică din grupul amide identificată în brândușa de toamnă (Colchicum autumnale). Prezentă în bulbi (0,2%), frunze (urme), flori (0,1%), semințe (0,4%). Otravă puternică. In- fluențează diviziunea celulară mitotică și meio- tică având acțiune statmochinetică (inhibă for- marea fusului de diviziune). Utilizată pe scară largă în cercetările de genetică pentru obți- nerea de poliploizi, în ingineria genetică și ca citostatic. COLENCHIM (Collenchyma), țesut mecanic adaptat pentru funcția de susținere a organelor în creștere. Format din celule vii, Fig. 61. Tipuri de colenchim: a - tabular; b - angular; c - lacunar; 1 - perele tangențial; 2- perele radiar. mai mult sau mai puțin prozenchimatice, cu pereții pectocelulozici, bogați în apă, îngroșați neuniform și centripet, de regulă fără spații intercelulare, cu citoplasmă și nucleu, uneori cu cloroplaste și grăunciori de amidon. Celulele pot acumula taninuri, alcaloizi, mucilagii. Aproape întotdeauna de origine primară. Provine din diferențierea țesutului meristematic primar (procambiu) și din felogen (mai rar). Se formează în tulpină, frunze și unele piese florale. Rar întâlnit la rădăcini, și numai la cele expuse luminii (fig. 61). Conferă plantei rezistență la rupere, elasticitate și flexibilitate. Nu împiedică alun- girea organelor plantei. După modul de îngroșare a pereților celulari, există: co- lenchim angular (unghiular) format prin de- punerile de celuloză la colțurile celulelor; întâl- nit în tulpina multor specii de Lamiaceae, Solanaceae, Apiaceae, Cucurbitaceae, în pețiolul frunzelor de Salvia, Vitis, Lamium, Cucurbita, în pedunculul floral de la Dahlia; colenchim tabular (în plăci) format prin depunerile de celuloză pe pereții laterali (tangențiali); aceștia se îngroașă, iar pereții radiali rămân subțiri; între celule rămân meaturi (spații) mici; întâlnit în tulpina de curpen, cartof, soc, tei și în pețiolul frunzelor de prun, pătlagină etc.; colenchim lacunar (rotunjit sau inelar), format din celule între care rămân unele spații; pereții celulelor din jurul spațiilor se îngroașă producând um- plerea lor progresivă; provine dintr-un meri- stem cu meaturi (spații); întâlnit în tulpină și pețiol la tutun, spânz, magnolie etc. coleoptil 178 colet COLEOPTIL (Coleoptilis), frunză cu aspect de teacă ce acoperă vârful lăstarului la graminee, în timpul germinației. în primele sta- dii, coleoptilul crește proporțional cu mugurașul (gemula). Mai târziu creșterea ei încetează. în aceste condiții, gemula în creștere și urmă- toarele nomofile (frunze normale) o străbat prin capătul său și ies afară. COLESTOL FITOSTEROLI COLET, zonă de trecere între rădăci- nă și tulpină, cu structură particulară și lungime variabilă în funcție de specie. La acest nivel are loc trecerea de la poziția alternă a vaselor lem- noase și liberiene din rădăcină, la cea supra- pusă caracteristică tulpinii. Pentru explicarea acestei treceri s-au emis trei teorii. 1. Teoria racordului, emisă de N a e g e I i (1858) și sus- ținută de Bertrad, Dangeard, Vuille- min, Lignier, Gravis, Bugnon ș.a., apreciază că există două aparate con- ducătoare diferite: unul al rădăcinii, observat și în hipocotil, altul al tulpinii, observat în coti- ledoane și frunze. Acestea vin în contact și se racordează la un nivel variabil după specie. Fasciculul libero-lemnos cotiledonar care des- cinde în axa hipocotilă se bifurcă și cuprinde un fascicul de lemn centripet al rădăcinii. Teoria are azi doar valoare istorică. 2. Teoria rotației sau torsiunii fasciculelor, emisă de Van Tieghen (1891) și susținută de Gerard, Bonn ier ș.a., apreciază că există o continuitate între cilindrul central al rădăcinii și cel al tulpinii, o identitate între fasciculele cen- tripete și cele centrifuge. Prin rotație sau prin torsiune același fascicul de lemn al rădăcinii își schimbă poziția și devine fascicul al tulpinii. Sistemele conducătoare sunt în continuitate prin dedublare și rotație la 180° lemnul cen- tripet din rădăcină devine lemn centrifug în tulpină. Se disting trei cazuri mai des întâlnite. I. Fasciculele liberiene din rădăcină \ș\ continuă neschimbate mersul prin colet în tulpină. Fas- ciculele lemnoase se dedublează. Cele două jumătăți se răsucesc cu 180°, și se așeză în fața fasciculului de liber. Formează împreună câte un fascicul libero-lemnos. Numărul fasci- culelor libero-lemnoase din tulpină va fi egal cu numărul fasciculelor de lemn sau de liber din rădăcină (exemplu, Dipsacus, Mirabilis, Fu- măria). II. Fasciculele de lemn și cele de liber se dedublează, fac o torsiune de 180° și fiecare Fig. 62. Reprezentarea schematică a trecerii fasciculelor conducătoare din rădăcină în tulpină: I - barba-împăratului (Mirabilis jalapa); II - bostan (Cucurbita pepo); III - mazăre (Pisum ativum); a - secțiune în rădăcină; b - secțiune în colet; c - secțiune în tulpină; 1 - fascicul de liber; 2- fascicul de lemn; 3- fascicul libero-lemnos. jumătate de fascicul lemnos se așeză în fața unei jumătăți de fascicul liberian. Numărul fasciculelor libero-lemnoase din tulpină va fi de două ori mai mare decât numărul fasciculelor liberiene sau lemnoase din rădăcină (exemplu, Acer, Cucurbita, Phaseolus, Tropaeolum). III. Fasciculele lemnoase nu se divid, suferă o rotație de 180° și își continuă mersul în tulpină. Fasciculele liberiene se divid. Cele două ju- mătăți se depărtează lateral până la locul fasci- culelor lemnoase, unde la exteriorul lor fuzio- nează cu jumătatea de fascicul liberian vecin. Numărul fasciculelor libero-lemnoase din tul- pină este egal cu cel al fasciculelor de liber din rădăcină (exemplu, Medicago, Lathyrus, Phoe- nix). 3. Teoria desmogenezei, emisă de G. Chauveaud, susține că nu se produce nici o dedublare și nici o torsiune a unor fascicu^ le definitive. Trecerea de la structura rădăcinii la colțișor 179 conducerea apei în corpul plantei cea a tulpinii se realizează prin apariția suc- cesivă a xilemului intermediar ce se suprapune de o parte și de alta a celui altern. Acesta, între timp, se dezorganizează. Ea infirmă vechea teorie a torsiunii (fig. 62). COLȚIȘOR (Cardamine bulbifera), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, sciadofită, mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă (pH 6,0-7,2), întâlnită prin făgete, dumbrăvi, în locuri umbroase; vegetea- ză pe soluri revene până la reavăn-jilave; se mai numește brâncă, chipăruș, cinichioară, dințură, răchiți. Genetic, 2n = 96. Fitocenologic, încadrat în Fagetalia, Car. Fagion. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom cilindric, orizontal, lung. Rădăcini fibroase pornite din rizom, de la subsuoara unui solz triunghiular, gros. Tulpină cilindrică, neramificată, glabră, înaltă de 30-65 cm. Frunze imparipenat-com- puse, pețiolate, cele inferioare din 7 foliole lan- ceolate, obtuz-dințate, către partea superioară din 5 sau 3 foliole îngust-lanceolate, în partea superioară frunze simple și liniar-lanceolate. La subsuoara frunzelor se află câte un bulbii ovat-globulos, negru-violaceu, necesar înmulți- rii vegetative. Flori violete, alburii, grupate câte 5-12 într-un racem scurt; caliciul, din 4 sepale lanceolate, cu margine alb-membranoasă; co- rolă, din 4 petale, lungi de 10-15 mm, obovate; androceul, din stamine simple; gineceu, din ovar, stil lung, stigmat globulos. Adeseori ste- rile. înflorire, IV-V. Fructe, silicve (2,5-4,5/2-2,5 mm), puțin turtite, lucioase. Bioterapie. Plantă cunoscută din vechime de oamenii satelor. Rizomul ei plămădit în rachiu cu mătcuță (Geranium divaricatum) era luat de femei ca să nască băieți, iar plămădită cu nă- praznic (Geranium robertianum) se folosea pentru apucătură, adică dureri abdominale. Principiile active din rizom au proprietăți astrin- gente. Rizomii sunt utilizați astăzi de medicina populară pentru tratarea diareei. Recoltare. Rizomii se scot din pământ toamna. Se spală într-un curent de apă. Se taie în rondele. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, bine aeri- site. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea diareei: a) decoct, din 1 linguriță rizom uscat mărunțit, la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) infuzie, din 2 lingurițe rizom uscat mărunțit peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. COMELINACEE (Commelinace- ae), familie de plante care cuprinde specii erba- cee, anuale sau perene. Tulpini cu noduri evi- dente. Frunze alterne, cu limbul întreg și bază teciformă. Flori bisexuate (hermafrodite), acti- nomorfe, rar zigomorfe, trimere, grupate în ci- me terminale sau axilare; caliciul dialisepal, din 3 sepale; corola dialipetală din 3 petale, de regulă albastre, violete sau albe; androceul, din 6 stamine, uneori 3 din ele sunt reduse la staminodii; gineceul, din ovar superior, tricar- pelar și trilocular, cu 1 stil. Formula florală: rar -i- K₃C₃A3₊3G(ₐ). Fruct capsulă. Embrion alipit de albumen situat în vârful seminței. Specii răspândite mai ales în regiunea tropicală. în flora României există 5 specii, toate cultivate: Commeiina communis, 2n = 90; Zebrina pen- dula, 2n = 24, 48; Tradescantia virginiana, 2n = 24; T. fluminensis (Telegraf), 2n = 60; T. albiflora (Obrăznicuță), 2n = 72. CONDRIOCONTE (Chondriocon- tes), mitocondrii sub formă de bastonaș drept, bastonaș curbat sau viermiform. CONDRIOM (Chondrioma), totalitate a mitocondriilor dintr-o celulă. Termenul a fost introdus în știință de F. M e v e s (1904). CONDRIOMITE (Chondriomites), mitocondrii din citoplasmă așezate în lanțuri. CONDUCEREA APEI ÎN CORPUL PLANTEI, fenomen biologic cu mari implicații fiziologice. Apa absorbită de sis- temul radicular este condusă în corpul plantei în trei etape: conducerea orizontală, cen- tripetală, de la suprafața rădăcinii, prin paren- chimuri, până la vasele lemnoase din xilem; conducerea longitudinală prin vasele lemnoa- se, de la nivelul rădăcinii până în vârful tulpinii, al ramurilor, frunzelor, florilor, fructelor; con- ducerea orizontală, centrifugă a apei, de la vasele lemnoase prin parenchimurile tulpinii, ramurilor, frunzelor, florilor, fructelor. Condu- cerea orizontală a apei prin parenchimuri are loc pe cale extraprotoplasmatică și intraproto- plasmatică (fig. 63). Conducerea extraproto- plasmatică nu este influențată de metabolismul conducerea apei în plante 180 conducerea substanțelor minerale în plante Fig. 63. Conducerea apei prin parenchimul rădăcinii: 1 - conducerea extraprotoplasmalică prin pereții celulari; 2 - conducerea intraprotoplasmatică; 3 - conducerea extraprotoplasmalică pe suprafața pereților celulari și prin meaturi; 4- meat. celular. Poate avea loc pe suprafața pereților celulari, prin meaturi și prin pereții celulozici ai celulelor. Apa apare sub forma unei pelicule fine ce acoperă celulele și căptușește meaturile sau sub formă de rețea continuă, inertă meta- bolic, aflată în peretele celular. Conducerea intraprotoplasmatică a apei are loc prin traver- sarea simplastului (a întregii celule). Este supu- să activității metabolice a celulelor și legilor fizice de mișcare a apei (osmoza și inhibiția). Forța de sucțiune care atrage apa din exterior în vasele de lemn se datorează, în principal, presiunii osmotice și, în mică măsură, forțelor de inhibiție. Presiunea osmotică a sevei brute (apă + săruri minerale) este aproximativ cu 2 atm mai mare decât a soluției din sol. Tran- spirația de la nivelul frunzelor face ca apa să fie Fig. 64. Conducerea orizontală a apei la nivelul frunzelor. Săgeata albă indică conducerea apei din vasele de lemn ale nervurilor spre celulele periferice pe cale protoplasmatică. Săgeata neagră indică conducerea apei pe pereții celulari: 1 - vas; 2 - rețea de lacune; 3 - pereți subîmbinați; 4 - stomată; 5 - xilem; 6-floem; 7-nervură; 8- transpirație. absorbită din vase, unde forța de sucțiune este superioară forței de reținere a apei din sol (fig. 64). Conducerea longitudinală a apei ser- vește la menținerea hidratării celulelor și a unui metabolism normal. Curentul de apă este con- tinuu. La nivelul rădăcinii, apa, aflată la extre- mitatea traiectului orizontal, este deversată pa- siv sau împinsă activ în vasele lemnoase prin care ajunge la toate țesuturile plantei. Viteza de conducere a sevei brute este de 1-6 m/h în traheide și de 100 m/h (sau mai mult) în vasele perfecte, largi. Viteza de conducere este ma- ximă în timpul zilei și minimă în timpul nopții, cu variații imprimate de intensitatea transpirației, în timpul anului, viteza este maximă primăvara și scade puternic toamna, când planta se pre- gătește pentru repausul hibernal. CONDUCEREA SUBSTANȚE- LOR MINERALE IN PLANTE, feno- men fiziologic de circulație a ionilor în corpul plantei după ce au fost absorbiți din mediul extern. Pătrunși în rădăcină, se deplasează radial de la o celulă la alta pe calea părului absorbant, scoarță, endoderm, periciclu, xilem (vase conducătoare lemnoase), prin care sunt transportați în sens ascendent împreună cu apa (sevă brută) spre zonele de creștere ale plantei, frunze, flori, fructe. Circulația ascen- dentă este în mare parte determinată de curen- tul de transpirație. Nu toți ionii absorbiți ajung în vasele conducătoare lemnoase. O parte din ei rămân în celulele pe care le străbat. Cea mai mare parte a ionilor ajunsă în celulele organelor supraterane se acumulează sub formă de com- binații complexe, sau pot rămâne în vacuole sub formă de ioni transportați și neutilizați; o parte infimă ajunge în floem (vase conducă- toare liberiene) și circulă în sens descendent, împreună cu seva elaborată până la vârful ră- dăcinii, unde se termină acest țesut. Meca- nismul de transport al ionilor în celulă nu se cunoaște precis. Probabil, cea mai mare parte a lor este transportată prin intermediul plasmo- desmelorcare formează simplastul (fig. 65). Se presupune că vacuolele mari, centrale, nu par- ticipă în mod direct în transportul ionilor, din cauza lipsei lor de continuitate de la o celulă la alta. Acest lucru este însă realizabil prin vacu- olele mici care, circulând prin plasmodesme, pot asigura transportul de săruri. O altă cale de transport al ionilor îl prezintă pereții celulari. Prin ei transportul se realizează mai ușor, conducerea substanțelor minerale în plante 181 condurași Fig. 65. Absorbția sărurilor minerale și transportul lor în plantă: 1 - curentul transversal al sevei în scoarță în zona matură a rădăcinii; 2 - difuzia, absorbție prin schimb, transport activ; 3 - acumularea în organele de depozitare în timpul creșterii lor; 4 - transportul către vârfurile rădăcinilor în curs de creștere; 5 - fluxul sevei în mersul transpirației; bidirecția transportului în floem; 6 - transportul în afara organelor de depozitare mature; 7 - absorbția foliarâ; 8 - gutație; 9 - excreția sărurilor; 10 - schimb de contact. deoarece ionii nu au de învins rezistența struc- turilor celulare. Pe aici se poate deplasa orice substanță micromoleculară indiferent de con- centrație și direcție. Pereții celulari sunt adevă- rate rezervoare de substanțe alimentare SO₄²⁻pentru protoplasma pe care o protejează. Substanțele minerale sunt absorbite în exclu- sivitate sub formă de ioni. Transportul lor însă se face atât sub această formă, cât și ca sub- stanțe organice. La plantele lemnoase, azotul se regăsește în vasele conducătoare sub for- mă de aminoacizi (acid aspartic, acid glutamic) sau sub formă de amide (asparagină, gluta- mină). Sub formă organică transportul lor se realizează în cea mai mare parte prin vasele liberiene. Plantele erbacee conțin în vasele 4-£j3 A'E+Hl’Etl'r T3 Fig. 66. Diagrama transportului sărurilor minerale de la o celulă la alta. Ionii sunt reprezentați prin cerculețe: 1 - perele celular; 2- simplast; 3- vacuolă. conducătoare azot sub formă de ioni minerali, iar transportul acestora se face prin vasele lemnoase. Fosforul se regăsește în vasele con- ducătoare sub formă organică (colină fosfori- lată, gliceril-fosfocolină). Sulful se regăsește în seva brută în cea mai mare parte sub formă minerală, de anion SCL²’. La aceste concluzii s-a ajuns folosindu-se în experiențe izotopi ra- dioactivi (¹⁵N, ³²P, S radioactiv), administrați plantelor sub formă de substanțe nutritive (fig. 66). CONDURAȘI (Tropaeolum majus L.), fam. Tropaeolaceae. Plantă erbacee, anu- ală, cultivată în scopuri decorative prin grădini; se mai numește antajicuri, antigic, atingicuri, atânjicuri, băci, beci, bobidragi, bostănei, butucași, capuțină, călțunași, călțunașul-po- pii, ciocănași, ciocăneței, ciocănel, ciocârlani, cocoșei, colțunași, condulași, condura- șii-doamnei, condurul doamnei, cupa oii, fărfălai, flori cu două cozi, floștani, forfoloci, gurița-cucului, gurița leului, hantagic, lobidrag, lobâdrag, lobisdrag, lopoștani, lovidrag, lupi- dragi, lupisdragi, năsturții, nemțoaice, nem- țoici, pintenași, pinteni, rostoponi, sultane, sul- tanele, tăține, teatian, teține. Genetic, 2n = 28. Planta este originară din America de Sud (Mexic, Chile, Peru). A fost introdusă în Europa în anul 1684 și cultivată, inclusiv în țara noastră, ca plantă decorativă prin grădini, mai apoi s-a folosit sporadic în alimentație și pentru combaterea scorbutului. în Peru frunzele tinere sunt consumate ca salată. Cerințe mijlocii față de căldură. Preferă terenurile însorite, ferite de curenți, afânate, umede și nu prea fertile. Cultivată pe un sol bogat în elemente nutritive (îngrășat cu gunoi de grajd) sau în condiții de semiumbră, planta are o creștere vegetativă luxuriantă în defavoarea florilor; în plus, florile se formează sub frunze. Descriere. Tulpină lungă până la condurași 182 condurași 3 m, suculentă, agățătoare, glabră. Frunze orbiculare, peltate, verzi-albăstrui, lung-pe- țiolate. Flori portocalii (5-6 cm diametru), lung-pedunculate; caliciu cu 5 sepale peta- loide; corolă cu 5 petale libere, cele anterioare lung-unguiculate și fimbriate, cu pintenul drept sau ușor curbat. înflorire, VI-IX. Fructe din 3 nucule. Are soiuri cu port pitic în formă de tufă și soiuri cu port urcător. Din prima categorie fac parte: Aurora, soi înalt de 30-35 cm, cu frunze verzi și flori roz-galbene; Empress of India, cu flori roșii ca focul; Gol- dball, cu flori involute. Dintre soiurile cu port înalt fac parte: Cameleon, plantă viguroasă, foarte floriferă, pe aceeași ramură cu flori diferit colorate de la galben-pal până la roșu-brun, maculate sau panașute (Amelia Milițiu, Natalia Ailincăi, 1967). Se înmulțește prin semințe. Semănatul se face direct în câmp sau în ghivece. în câmp distanța de semănat diferă în funcție de portul soiului. Semănatul se face în cuiburi sau în rânduri. Distanța de semănat la soiurile pitice este de 30-40 cm, iar la cele urcătoare de 50-60 cm. Momentul semănatului îl constituie sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. Semănatul în ghivece sau în răsadniță se face la începutul lunii aprilie, urmând ca plantarea în grădină să se facă în luna mai. Soiurile cu flori involute se înmulțesc prin butași. Aceștia se recoltează de la plantele mamă sănătoase, viguroase, cu înflorire bogată. Recoltarea se face în orele de după-amiază, când se înregistrează în plante un surplus de asimi- late. Butașii se înrădăcinează în răsadniță și au nevoie de o aerisire bună. Substratul de înrădăcinare trebuie să fie afânat, ușor și permeabil. Recoltare. Părțile aeriene (Tropaeoli herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă. La nevoie se poate utiliza în timpul iernii. Compoziție chimică. Toate organele plantei conțin tropeolinozidul care, sub acțiunea mirozinazei, pune în libertate izotiocianat de alil. Frunzele conțin vitamina C și alte substanțe. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană. Glicosinapidele pe care le conține au acțiune antibacteriană față de germenii Gram-pozitivi și Gram-negativi, acțiune expectorantă și diuretică. Au proprietatea de a distruge microorganismele; la nivelul bronhiilor produce fluidificarea secrețiilor și eliminarea lor prin expectorație; la nivelul căilor urinare acționează ca antiseptic și mărește excreția și secreția de urină. Folosite în tratamentul bron- șitelor, infecțiilor gripale sau ale căilor urinare, în tratamentul cistitelor, pielonefritelor, pneu- moniilor. Medicină umană. Uz intern. Pentru combaterea scorbutului, enfizemului pulmo- nar, bronșitelor cronice, cistitelor, pielone- fritelor, pneumoniilor: a) suc proaspăt, obținut prin zdrobirea părților aeriene și stoarcerea lor, se iau, fracționat, 2 linguri pe zi; b) tinctură, obținută din planta tăiată mărunt și alcool de 70°, care se pun într-o sticlă închisă la culoare 6-8 zile, timp în care se scutură zilnic. Se strecoară. Se iau 2-3 lingurițe pe zi. Uz extern. Pentru combaterea căderii părului și stimularea creșterii lui: tinctură, obținută din 100 g frunze și semințe de călțunaș, 100 g frunze proaspete de urzică, 100 g frunze cimișir peste care se toarnă ¹/21 alcool de 70°. Se lasă 10-15 zile. Sticla se agită zilnic de 3-4 ori, pentru uniformizarea extrasului. Se strecoară. Se fac frecții pe cap. Alimentație. Frunzele tinere sunt consumate pe alocuri ca salată, iar bobocii florali și fructele încă verzi, conservate în oțet, înlocuiesc caperele. Prin zdrobirea plantei, tropeolina pe care o conține, sub acțiunea mirozinei - enzimă eliberată de țesuturile trofice, se descompune punând în libertate glucoza și un ulei volatil cu gust înțe- pător asemănător uleiului de muștar. Uleiul volatil are proprietăți antiscorbutice. Ornamental. Soiurile pitice sunt folosite pentru borduri, ronduri, covoare și plante la ghiveci. Soiurile cu port înalt, volubile sau agățătoare, se folosesc pentru decorarea pereților, teraselor, balcoanelor, pergolelor, chioșcurilor, ferestrelor etc. Se mai folosesc și ca flori tăiate. Alte specii: 1. Tropaeolum labbianum Hook, originară din Columbia. Are creștere viguroasă, atinge 4 m înălțime, înflorire, timpurie și abundentă. Conține soiuri de talie mică. 2. Tropaeolum minus L. originară din Peru. Frunze mici, pe ramuri târâtoare. Flori mici, colorate în galben-auriu, roșu-carmin. .Puțin urcătoare, până la 60 cm înălțime. înflorește, vara-toamna. 3. Tropaeo- lum peltophorum Benth., are creștere viguroa- să, până la 4,5 m înălțime. Lujeri ramificați. Frunze peltate, orbiculate, emarginate sau slab-lobate, deseori dentate, cu dinți spinoși, pe fața superioară, pubescente, pe cea inferioară, albe-gri, pubescente. Flori colorate conidie 183 conopidă în roșu aprins, cu un pinten roșu-stacojiu, în vârf verde; caliciu pubescent. înflorire, VI—IX. 4. Tropaeolum perigrinum L, specie urcătoare până la 4-20 m înălțime. Frunze aproape reni- forme la cordiform, rotunde, palmate, cu 5-7 lobi adânci, verzi pe fața superioară și cenușii pe cea inferioară. Flori mici, numeroase, gal- bene-citron; corolă cu două petale superioare laciniate, cu pintenul îndoit și trei petale infe- rioare mai mici, îngustate, înflorire, Vl-X. 5. Tropaeolum polyphyllum Cav., plantă pere- nă cu tulpini lungi până la 1 m, târâtoare. Frun- ze rotunjite, cu 7-9 lobi. Flori galbene-aurii până la portocalii, cu pinteni lungi. înflorire, Vl-X. 6. Tropaeolum tricolor Sw., plantă agă- țătoare, până la 3 m înălțime. în pământ are tuberculi. Frunze mici, cu 5-7 lobi, pe partea inferioară violete. Flori portocalii, cu vârful ne- gru și centrul galben. înflorire, vara. Tuberculii din câmp se scot toamna și se depozitează în cutii cu nisip. 7. Tropaeolum tuberosum Ruiz et Pav, perenă, cu tuberculi galbeni, roșii-mar- morați. Tulpină cățărătoare, viguroasă. Frunze peltate, rotund-cordiforme, cu 5 lobi adânci. Flori mici, roșii-portocalii, cu pinteni lungi, caliciul și pintenul roșii, înflorire, Vl-X (M. Preda, 1989). CONIDIE (Conidium), spor exogen haploid (blastospor, artrospor, aleuriospor, ra- dulaspor, picnospor) rezultat pe cale asexu- ată. Conidia poate fi unicelulară, bicelulară sau pluricelulară. Prezintă poziții, forme, dimensiuni și culori diferite. Caracteristică ciupercilor din grupa Fungi imperfecți, există aproape la toate Ascomicetele și Basideomicetele, la Ficomicete având alte sensuri. Servesc la diseminarea ciupercilor fitopatogene în cursul vegetației (exemplu, Erysiphe sp., Peronospora sp., Pleospora sp. etc.). CONIDIOFOR (Conidiophorum), ex- tremitate a unei hife mai mult sau mai puțin diferențiată de restul miceliului, simplă sau ra- mificată (monopodial, dicotomie, în verticil ptc.), unicelulară sau pluricelulară (sectate), specializată în producerea de conidii. Variat ca formă, aspect și dimensiuni. Hialin sau diferit colorat, izolat sau asociat cu alți conidiofori (coremii). Caracterele morfologice reprezintă criterii pentru identificarea ciupercilor. Există conidiofori acroauxic, cu creșterea limitată în regiunea apicală; C. basauxic, care crește și se alungește prin bază; C. macronematos, cu po- ziție erectă, diferit morfologic de hifele vege- tative; C. micronematos, asemănător morfo- logic cu hifele vegetative (exemplu, la Cephalosporium sp.); C. mononematos, solitar sau ies mai mulți din stomată, fără a fi uniți; C. monopodial, cu creștere continuă a axului prin vârf; C. semimacronematos, puțin diferit de restul hifelor și cu poziție ascendentă; C. sinematoși, strâns uniți pe cea mai mare lungime a lor, fiind liberi numai la partea superioară. CONIDIOGENEZÂ, proces de for- mare a conidiilor din celule conidiogene. Există conidiogenezâ talicâ, când conidia se formea- ză direct pe miceliu, fără a avea loc o lărgire a celulei inițiale sau cu o lărgire după delimitarea conidiei prin septe; conidiogenezâ blasticâ, când conidiile iau naștere prin înmugurire sau prin lărgirea prealabilă a celulei conidiogene (exemplu, Candida, Pullularia etc.); conidioge- nezâ holoblasticâ, când la formarea conidiei participă întreaga celulă conidiogenă blastică; conidiogenezâ monoblasticâ, conidia ia naștere într-un singur punct al celulei coni- diogene blastice; conidiogenezâ poliblasticâ, celula blastică formează prin înmugurire mai multe conidii. CONJUGARE (Conjugatio), formă a procesului sexual constând din unirea a două celule de aceeași valoare, nediferențiate vizibil în elemente sexuale mascule și femele [exem- plu, conjugarea a doi gârneți similari morfologic (conjugare izogamâ)]. întâlnită la Spirogyra. CONOPIDĂ (Brassica oleracea, var. botrytis, subvar, cauliflora), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală (în condiții specifice de climă și tehnologii adecvate devine plantă anu- ală) alogamă, cultivată; se mai numește bro- coli, carfiol, cartafior, chenopidâ. Genetic, 2n = 18. Se apreciază că își are originea în varza sălbatică, specie care crește în nord-es- tul Franței, pe literalele Danemarcei, Angliei, Greciei. A fost introdusă în cultură în Egipt, la începutul secolului al XVI-lea. De aici s-a răs- pândit în țările cu climat maritim din apusul și sudul Europei. în prezent, se cultivă în toate zonele globului unde sunt condiții corespun- zătoare. în România se cultivă mai ales în convolvulacee 184 corcoduș zonele premontane cu climat umed și răcoros și în zonele unde există posibilități de irigare. Suprafețe mari sunt concentrate în jurul ora- șelor mari. Pretențioasă la factorii de mediu. Temperatura optimă de germinare a semințe- lor, 18-20° C. Temperaturile scăzute sub 0° C și cele ridicate peste 22° C, însoțite de secetă atmosferică, determină deprecierea părții co- mestibile și scăderea producției. Cere umidi- tate ridicată în sol și atmosferă. Preferă soluri lutoase, bogate în substanțe nutritive, cu reac- ție neutră sau ușor alcalină. Descriere. Rădă- cină pivotantă, ramificată; masa radiculară de absorbție se găsește pe adâncimea de 25-40 cm. La plantele mature, sistemul radi- cular este de 100 ori mai mare decât suprafața de asimilație. Frunze mari, oval-alungite, aco- perite cu pruină, cu marginea netedă sau puțin ondulată. Căpățâna falsă (nume impropriu) pro- vine din îngroșarea sau hipertrofierea pedun- culilor florali ce se termină cu o masă vegetativă grăunțoasă, albă sau alb-gălbuie. Poziția frun- zelor în rozetă constituie un caracter de soi. Depășirea fazei de recoltare favorizează apa- riția tulpinilor florale. Flori galbene. Polenizarea entomofilă. Fructe silicve. Semințe mici, ma- ronii. Se obțin mai ales în jurul localităților Sibiu, Sighișoara, Geoagiu, unde există un climat umed și răcoros. Producția de semințe, 200-250 kg/ha. Compoziție chimică. în stare proaspătă conține apă (90-94%), proteine (2,22-2,86 g%), lipide (0,3 g%), glucide (3,9 g%), vitaminele A (0,04 mg%), Bt (0,1 mg%), B₂ (0,1 mg%), PP (0,6 mg%), B₆, C (59-135 mg%), K (sub 4 mg%), sodiu (10 mg%), potasiu (420 mg%), calciu (25 mg%), magneziu (17 mg%), fier (1,0 mg%), cupru (0,14 mg%), fosfor (60 mg%), sulf (29 mg%), clor (30 mg%), Zn, Mn, B, Si, F, I; conservată conține apă (95%), proteine (0,9 g%), glucide (1,5 g%), sodiu (35 mg%), potasiu (300 mg%). Proaspătă conține 30 cal la 100 g, iar con- servată, 10 cal la 100 g. Alimentație. Gust plăcut, fin. Se consumă în stare proaspătă sau se adaugă diferitelor preparate culinare, mură- turilor, marinatelor. Industrie. Utilizată, la pre- pararea murăturilor sau la diferite tipuri de con- serve. Bioterapie. Utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietăți: anal- gezică, antianemică, bactericidă, antiinflama- toare, aperitivă, decongestionantă, depurativă, diuretică, e.nergizantă, hipoglicemiantă, remine- ralizantă. Indicată ca adjuvant în: acnee, adenită, afecțiuni tiroidiene și vasculare, angină, arterită, artritism, astenie, ciroză, colică nefritică, constipație, flebită, hipertensiune arterială, in- fecții intestinale, prostatită, ulcer gastroduode- nal. Medicină umană. Pentru tratarea afecțiu- nilor menționate anterior: consumată proaspătă sau în preparate culinare. Apicultură. Specie meliferă. Semincerii oferă albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 40 kg/ha. Fără pondere economico-apicolă (v. PI. XVI, 1). CONVOLVULACEE (Convolvula- ceae), familie de plante erbacee și arbustive, volubile sau târâtoare, care cuprinde 50 de genuri cu aproximativ 1000 specii răspândite pe toată suprafața globului. Frunze alterne, simple sau lobate, nestipelate. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pentamere, rare- ori tetramere, formând cime la subsuoara frun- zelor; caliciul, dialisepal, exceptând cuscuta unde este gamosepal, din 5 sepale; corola, gamopetală campanulat-infundi-buliformă, din 5 petale; androceul, din 5 stamine concrescute la baza corolei; gineceul, cu ovar superior, 2-4 locular, cu 1-2 ovule erecte, apotrope în fiecare lojă, stil de obicei lung, uneori scurt sau lipsă, stigmat bi- sau trifidat, la baza ovarului există un disc nectarifer format prin unirea a 5 glande nectarifere. Formula florală: sau K(5) [C(₅) Aₛ] G₍₅₌2). Fruct capsulă. Semințe cu endosperm cărnos, puțin dezvoltat. Flora Ro- mâniei cuprinde 4 genuri cu 21 specii grupate în 2 subfamilii: fam. Cuscutoideae: Cuscuta, 2n = 6, 7, 8; sfam. Convolvulaceae: Culystegia, x = 11, 12; Convolvulus x - 5; Ipomoea, x = 5. COPALII, rășini actuale sau fosile de- pozitate în sol, provenite din diverse plante tropicale actuale sau din plante dispărute. CORCODUȘ (Prunus cerasifera var. cerasifera), fam. Rosaceae. Plantă lemnoasă, arbore sau arbust, heliofil, xeromezofit, mode- rat-termofil, amfitolerant la pH, cultivat prin gră- dini și livezi, subspontan sau spontan la margine de pădure, pe coline însorite. I se mai spune zarzăr. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Tulpină înaltă până la 8 m. Frunze eliptice, acu- te, neregulat-adânc-serate sau crenat-serate, glabre. Flori albe-pur, solitare. înflorire, lll-V. Fruct, drupă roșie, brun-roșiatică sau galbenă. Sâmbure rotund. Alimentație. Fructele ajunse la maturitatea fiziologică sau verzi sunt folosite corcoduș 185 coriandru la acritul ciorbelor, compot, dulceață, marme- ladă, țuică, vin de corcodușe. Industrie. Fruc- tele mature sunt folosite la fabricarea alcoolului și bulionului, pentru acritul ciorbelor. Biotera- pie. Principiile active din fructe au acțiune diu- retică și depurativă, tonic-aperitive consumate înainte de masă, stimulând secreția de enzime necesară digestiei, și stomahice, când sunt consumate după masă, utile în atonii digestive. Substanțele active intervin asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată; in- tensifică eliminarea toxinelor din organism, a acidului uric și a urâților. Stimulează funcțiile hepatice. Recomandate în inflamațiile căilor urinare, liteaze, hidropizie, astritism, reuma- tism, gută. Apicultură. Florile sunt explorate intens de albine pentru culesul de nectar și polen. Producția de miere, 25-40 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Indicat a fi cultivat prin parcuri și grădini publi- ce, în spații vizibile sau la marginea grupărilor masive de arbori. Decorativ prin port, flori, fruc- te. înmulțirea prin semințe. Vopsitorie. Fruc- tele de corcoduș negru, bine coapte, posedă proprietăți tinctoriale. Pielițele jupuite de pe fructe sunt folosite proaspete la vopsirea fibre- lor naturale în roșu-închis (roșu sângeriu). 1. Pentru vopsitul firelor de lână în roșu, corco- dușele negre (zarzărele) se scufundă în apa de var și apoi se decojesc. Pielițele obținute se pun în apă și se fierb până își lasă culoarea. Se introduce lâna și se fierbe 30 minute. Când soluția fierbe se adaugă piatră acră (5 g/1 I soluție), respectiv 1 linguriță la 1 I de soluție. Se amestecă pentru dizolvarea și uni- formizarea soluției. Se dizolvă apoi sare de bucătărie (1 linguriță/1 I soluție). Se amestecă bine. Se obține o colorație mai intensă. Mate- rialul se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsitul firelor de lână în roz-piersică se folo- sesc pielițe de corcodușe negre și flori de șo- vârf proaspete. Pielițele de corcodușe negre, obținute ca mai sus, se fierb în apă până când soluția se colorează în roșu la intensitatea ma- ximă. într-un alt vas, concomitent, se fierb florile de șovârf proaspete până se obține o soluție cu o colorație la intensitatea maximă. Cele două soluții fierbinți se amestecă. Se dizolvă imediat piatra acră pisată (1 linguriță/1 I soluție). Se amestecă pentru dizolvare și uniformizare. Se introduce lâna și se fierbe 90 minute. Se dizolvă sarea de bucătărie (1 linguriță/1 I soluție). Se amestecă bine. Se lasă să se răcească. Se scoate materialul și se usucă la umbră. (Agneta B â t c ă, Margareta T o m e s c u, 1984). CORIANDRU (Coriandrum sati- vum), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, anuală, cultivată și sporadic sălbatică, terofită, adventi- vă, mezofită, moderat-termofilă, slab acid-neu- trofilă, cu creștere bună pe cernoziomuri și solurile brune de pădure, netasate, vegetează slab pe soluri grele și umede; se mai numește anason, buruiană pucioasă, chimen, colean- dră, iarbă puturoasă, ienupăr, piper, piper alb, pucioasă, puturoasă. Plantă cunoscută de daci, care o numeau părthia, pârțu. Genetic, 2n = 22. Cunoscut și cultivat pe suprafețe mari de popoarele antice ca plantă aromatică și medicinală, menționat în lucrările lui Columella, Varro, Dioscoride etc. în Anglia a apărut după cucerirea romanilor (secolul I d. Hr.). Răspândit în cultură și sălbăticit pe toate continentele. Cele mai mari suprafețe cultivate cu coriandru se găsesc în țările situate la estul Mării Me- diterane; în România se cultivă în sudul și sud-estul țării, unde precipitațiile sunt de peste 400 mm anual. Semințele germinează la tem- peratura minimă de 4-6° C. Rezistent la tem- peraturi scăzute. Plantele tinere suportă tem- peraturi de minus 5-10° C. Rezistent la secetă, care îi este dăunătoare în faza de germinație, primele faze de vegetație și în faza formării fructelor. Nu suportă excesul de umiditate, vân- turile uscate și calde. Pretențios față de sol, preferându-le pe cele afânate, adânci, cu tex- tură mijlocie, fertile, permeabile, bogate în cal- ciu și curate de buruieni. Descriere. Rădăcina pivotantă, subțire, puțin ramificată. Tulpină erectă, cilindrică, fin-striată, glabră, ramificată în partea superioară, înaltă până la 70 cm. Frunze glabre, lucioase, verzi-deschis; cele bazale sunt lung-pețiolate, întregi, cre- nat-incizate sau trilobate ori simplu-pe- nat-sectate cu foliole rotunjit-cuneate, având marginile incis-crenat-dințate; cele tulpinale sunt alterne, pețiolate, o dată sau de două ori penat-sectate, cu lacinii late, inegal-pe- nat-lobate în partea mijlocie a tulpinii, și sesile, de trei ori penat-sectate, cu lacinii filiforme, rare, în partea superioară a tulpinii. Flori mici, albe, roz, violete sau galbene, grupate în umbele compuse, lung-pedunculate, lipsite de involucru. înflorire, VI-VII. Fructe, diachene sferice, galbene-brunii sau brune. Toate orga- nele aeriene ale plantei, exceptând semințele, coriandru 186 coriandru au miros de ploșniță. Compoziție chimică. Fructele conțin ulei eteric (0,40-0,95%), lipide (8,35-13,80%), acizi grași (petroselinic, oleic, linoleic, palmitic), glucide (glucoza, fructoză, zaharoză, rafinoză, manitol, pentozani, pec- tine, urme de amidon), aminoacizi (acid aspa- ragic, acid glutamic, alanină, arginină, glicină, leucină, izoleucină, lizină, prolină, serină, tiro- zină, valină, cistină, fenilalanină, histidină), acid cafeic, acid clorogenic, umbeliferonă, sco- poletină, carotenoide, vitamina C, săruri mine- rale P, K, Ca, Zn, Ni, Co, Cr, Fe, Mg, Na, V, Ce, Mo, Ti, Cu. Uleiul eteric este format din linalol (50-90%), hidrocarburi terpenice (pinen, limo- nen, cimen, terpinen, felandren, sabinen, cam- fen, mircen, caren, terpinolen, cariofilen etc.). Părțile vegetative aeriene conțin ulei eteric, cu miros de ploșniță de câmp, care are în com- poziție decanal, borneal, nerolidol, mircen etc.; glucoză, ramnoză, rafinoză, zaharoză, rutină, quercitină, acid cafeic, acid clorogenic, sito- sterol, carotenoide acid oxalic, aminoacizi, vita- mina C etc., substanțe anorganice N, P, K, Mg, Ca, Fe. Industrie. Din fructe se extrage uleiul eteric utilizat în industriile: parfumurilor, textilă, a săpunurilor, poligrafică, în industria alimen- tară (pentru aromatizarea mezelurilor, lichioru- rilor, în cofetării și medicină. în industria parfu- murilor din uleiul eteric se obține: d-linalolul cu miros de lăcrămioare, metilionină și ionină cu miros de violete, geraniol cu miros de trandafir, citratul cu miros de lămâie, hidroxicitranelol cu miros de crin, tei etc. Bioterapie. Fructele au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Constituentul principal activ este uleiul volatil. Proprietăți: stomahice (îmbunătă- țește activitatea stomacului), carminative (liniștește durerile abdominale și expulzează gazele din intestin), stimulente aromatice, bac- tericide și fungicide, spasmolitice. Se asociază cu multe preparate de Frangula, Viburnum, Hy- drastis, Rheum, Senna sau Cascara sagrada. Fructele sunt folosite în dispepsii digestive, ca stimulent al poftei de mâncare, combaterea viermilor intestinali și a durerilor abdominale la copii, mărirea secreției de lapte, în reumatism. Recoltare. Fructele (Coriandri fructus) se re- coltează când 50% din ele sunt ajunse la ma- turitate. Se leagă în snopi și se lasă la uscat, apoi se treieră în batoze obișnuite. Producția 1000-2000 kg/ha. Se păstrează în magazii bi- ne uscate, în strat subțire. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dispepsiilor digestive, balonărilor abdominale și stimularea poftei de mâncare: infuzie, din 1 linguriță fructe zdrobite sau nezdrobite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. 2. Pentru stimularea poftei de mâncare: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea cu o jumătate de oră înainte de masă. 3. Pentru combaterea durerilor abdo- minale la copii: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o jumătate de cană cu (200 ml) apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 4. Pentru combaterea vier- milor intestinali: a) infuzie, din 4 lingurițe fructe la o cană (100 ml) apă clocotită (jumătate de cană). Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol și nu se mănâncă până la orele 12; b) decoct, din 1 lingură fructe la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se bea căl- duț, dimineața, pe stomacul gol. 5. Pentru mă- rirea secreției de lapte la mame: infuzie, din 1 linguriță fructe la o cană de apă fierbinte. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului: decoct, din 3 linguri fructe la ¹/21 de apă. Se fierbe 20-30 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie, care nu trebuie să depășească 37° C. Fructele intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea dischineziei biliare, sindroamelor dispeptice (anaciditate, hipoaciditate), gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, colicilor abdominale la adulți, bronșitei, ca sedative nervoase, tonice generale. Me- dicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor inflamatorii ale tubului digestiv, coli- cilor cu exces de gaze, stimularea secreției glandelor mamare: a) infuzie, din 10 g fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) pulbere de fructe, se adaugă în mâncare sau se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-20-35 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-8 g; ani- male mici (pisici, câini, găini),0,2-1-2 g. Zoo- tehnie. Turtele rezultate după extracția uleiului reprezintă un nutreț valoros pentru diferite spe- cii de animale domestice. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen în tot cursul zilei. Cantitatea de corm 187 corn nectar, 0,10-0,15 mg/floare. Producția de mie- re, 100-500 kg/ha. Are culoare galbenă-aurie, aromă specifică, gust foarte plăcut. Pondere economico-apicolă mare (v. PI. XVI, 2). CORM (Cormus), corp vegetativ dife- rențiat în tulpină, frunze, rădăcină, cu o struc- tură morfoanatomică caracterizată de țesuturi conducătoare liberiene și lemnoase grupate în- tr-un cilindru central numit stei. Filogenetic s-a desprins din talul algelor. în dezvoltarea și evo- luția lui din talul generației sporofitice a algelor străvechi, a parcurs fazele: etapa talului algal primitiv, format din celule libere, alungite; mai târziu aceste celule se grupează în pseudo- țesuturi (țesuturi false); etapa talului algal evoluat, pseudoțesuturile evoluează în țesuturi veritabile: prin trecerea de la mediul de viață acvatic la cel terestru, talul se diversifică mor- fo-structural, apare polaritatea în care corpul vegetativ se orientează în două direcții, un pol ca organ de fixare și absorbție (rădăcina), iar opus lui organele asimilatoare (frunzele) și de înmulțire (sporangele). CORN (Cornus mas), fam. Cornace- ae. Arbust indigen microfanerofit, xeromezofit, subtermofil, eutrof, slab acid-neutrofil, heliofil, rezistent la ger, secetă, praf și fum, element constructiv al tufărișurilor de la câmpie și regiu- nea de deal; întâlnit prin păduri până la 800 m altitudine, pe diferite tipuri de sol (brun-roșcate, pseudogleizate, pietroase, calcaroase), uscate și permeabile; se mai numește cânepiște, coarna, cornar, bcorn voinicesc, corniță, dreniu. Genetic, 2n = 18, 27. Fitocenologic, încadrat în asociația vegetală Quercetea pubescenti-petraeae. în regiunea dealurilor preferă coaste însorite. Nu suportă excesul de umiditate. Răspândit în Europa Centrală și de Sud-est, Asia Mică, Armenia. Recent introdus în cultură. Sistem radicular foarte puternic, cu pătrundere adâncă în sol. Descriere. Rădăcina diferențiază muguri adventivi, care pot da naștere la drajoni. Tulpină înaltă de 4-8 m, singură, adesea sub formă de tufă cu 4-5 tulpini, din care una se erijează în trunchi, uneori cu diametrul de cea 40 cm. Scoarța cu ritidom roșcat, care se exfoliază în solzi mă- runți. Lujeri fin-pubescenți, cu muguri vegetativi opuși, alungiți, conici, depărtați de ax, cei flori- feri mai mari, sferici sau pedicelați. Coroană globuloasă, rară, bine luminată. Frunze ovat-eliptice, 4-10 cm, cu nervuri curbate, pă- roase pe ambele fețe, toamna devin roșii. Flori galbene, mici, scurt-pedicelate, dispuse câte 10-26 în cime umbeliforme, la bază cu un involucru format din 4 bractee ovate, galbe- ne-verzui. înflorire, III, înainte de înfrunzire. Fructe, drupe roșii, maturizate în VIII—IX, gust acrișor, comestibile. Longevitate, peste 200 ani (în nordul Moldovei se întâlnesc exemplare de peste 220 ani, cu diametrul coroanei de 10 m). Compoziție chimică. Fructele conțin zahăr (9,3%), acizi organici (2,5%), substanțe tanoide (0,8%), proteine 0,62%), substanțe mi- nerale (1,02%), vitamina C (85,6 mg%j etc. Valoare energetică, 81 kcal/100 g. Alimen- tație. Fructele ajunse la maturitatea deplină se pot consuma în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de dulceață, peltea, șerbet, vin, cor- nată. Industrie. Fructele se prelucrează în in- dustria alimentară sub formă de dulceață, compot, marmeladă, peltea, șerbet, sirop, bău- turi spirtoase (comată) etc. Lemnul tare și omo- gen este folosit în strungăria fină. Din lăstarii de 2-3 ani se fac bastoane și codiriști de bice, din tulpinile mai groase se confecționează cele mai rezistente cozi de topoare, târnăcoape, suveici pentru războaiele mecanice, bastoane, mâne- re de umbrele, roți pentru angrenaje etc. Biote- rapie. Scoarța, frunzele și fructele au impor- tanță terapeutică în medicina umană. Fructele au proprietăți astringente, antidiareice și antidi- zenterice. Frunzele au proprietăți antihelmin- tice față de Ascaris suum. Scoarța bogată în taninuri este folosită ca febrifug. Fructele sunt utilizate în tratarea diareei și dizenteriei, iar frunzele pentru combaterea viermilor intesti- nali. Recoltare. Fructele (Corni fructus) se recoltează cu mâna, la maturitatea deplină. Se usucă pe gratii. Se păstrează în pungi de hâr- tie, saci de hârtie sau pânză. Scoarța (Corni cortex) se recoltează toamna la sfârșitul pe- rioadei de vegetație. Se folosesc ramurile de 1-2 ani. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Frunzele (Cor- ni folium) se recoltează o dată cu fructele sau în perioada iulie-august Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păs- trează în saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei si dizenteriei: decoct, din 1 lingură fructe uscate la o cană (200 ml) cu apă după ce a dat în clocot. Se lasă acoperită 15-30 minute. Se strecoară și fruc- tele se storc printr-o pânză rară. Se îndulcește cornacee 188 cornaci după gust. Se beau 2-3 căni pe zi, de preferat pe stomacul gol. 2. Pentru acțiune febrifugă: infuzie, din 1 linguriță plină cu pulbere de scoar- ță peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea viermilor intestinali (Ascaris suum): de- coct, din o lingură frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă apoi acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt bogate în nectar și polen. Primăvara devreme sunt intens vizitate de albine, declanșând creșterea intensă de pu- iet și activizând familia de albine. Producția de miere, 20 kg/ha. Oferă culesul de propolis. Pondere economico-apicolă mijlocie. Protec- ția mediului. Sistemul radicular puternic per- mite fixarea coastelor. Ca specie de subarboret umbrește bine solul. Ornamental. Utilizat ca arbust decorativ prin parcuri. Rustic. Decorativ prin port, flori și fructe. Florile galbene, apărute primăvara devreme, și frunzele roșii din toamnă creează o ambianță plăcută în combinație cu alte specii de plante. Indicat în cuprinsul spațiilor verzi, în plină lumină sau sub arborete. Suportă bine tunderea, înmulțirea prin semințe, butași, marcote, despărțirea tufelor. Vopsitorie. Frunzele, fructele și scoarța posedă proprietăți tinctoriale. Frunzele proaspete sunt utilizate pentru vopsirea în roșu, iar fructele culese când sunt bine coapte și scoarța jupuită de pe ramuri sunt folosite la vopsirea în negru a fibrelor naturale. 1. Pentru vopsirea în roșu: frunzele de corn (mai puține), frunzele de măr și șovârf se introduc într-un vas emailat și se toarnă peste ele apă caldă de 30-40° C. Se țin 3 săptămâni lângă sobă, la căldură, pentru macerare. Săptămânal se frământă bine frunzele. Se strecoară. Se lasă la decantat. Se scurge soluția în alt vas și se dizolvă în ea piatra acră. Se încălzește și, când începe Să clocotească, se introduce materialul de vopsit. Se fierbe până se obține nuanța dorită. Se scoate. Se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea lânii în negru, coarnele proaspete și bine coapte se fierb în apă până se obține o soluție colorată în roșu-intens. Se strecoară. în soluția obținută, caldă, se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce lâna. Se amestecă bine. Se lasă 24 ore. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta To m e s c u , 1984) (v. PI. XVI, 3). CORNACEE (Cornaceae), familie de plante lemnoase care cuprinde cca 120 spe- cii holartice, arbuști sau arbori. Frunze opuse, simple, întregi, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 4; caliciul dialisepal, aderent, din 4 sepale mici; corola dipetală, din 4 petale ovate; androceu, din 4 stamine; gineceul, cu ovar inferior, bicarpelar, în fiecare lojă cu câte un ovul anatrop, posesor a unui singur integument, stile 2 concrescute, înconjurate la bază de un disc nectarifer, stig- mat capitat, trunchiat sau bilobat. Formulă flo- rală: C₄ A₄ G(2). Fruct drupă, cu endocarp cărnos. Sămânță cu endosperm cărnos, coti- ledoane late. Flora României cuprinde un sin- gur gen Cornus, x = 9, 11, din care fac parte 4 specii: C. mas (Corn), 2n = 18, 27; C. san- guinea (Sânger), 2n = 22; C. sericea (Sânger american), 2n = 22; C. alba (Sânger tătărăsc), 2n = 22. Ultimele 2 specii sunt cultivate ca plante ornamentale prin parcuri și grădini. CORNACI (Trapa natans), fam. Tra- paceae. Plantă erbacee, anuală, hidato-helo- fită, ultrahidrofită, moderat termofilă, slab-a- cid-neutrofilă, întâlnită în ape stătătoare, însorite, sărace în carbonat de calciu, cu nămol bogat în humus pe fundul bazinului; se mai numește castane cu ghimpi, castane de apă, castane de baltă, castane de lac, ciulin, ciulin de baltă, coada-bobului, colțan, nuci de lac, nuci de baltă, stea, sulină. Genetic, 2n = 36,48. Abundentă în bălțile Dunării. Fitocenologic, Car. Nymphaeion. Răspândită în Europa, Africa, vestul Asiei, introdusă în America, Aus- tralia. Descriere. Rădăcini adventive asimila- toare, opuse sau verticilate. Rădăcina princi- pală provenită din embrion dispare de timpuriu. Tulpină simplă, cilindrică, subțiată spre bază, lungă de 0,5-2 m. Frunze submerse, filiforme și caduce. Frunze natante, rombice, pieloase, acut-dințate, pe fața inferioară brunii, glabre sau mai mult sau mai puțin păroase. Pețiolii au în zona mijlocie o cameră cu aer (umflătură). Flori albe, solitare, actinomorfe, tetra-mere, bi- sexuate, prinse în axilele frunzelor plutitoare: sepalele concresc, după înflorire, transformân- du-se în spini rigizi; corola dialipetală; andro- ceul cu stamine introrse; gineceul cu ovar bicarpelar. înflorire VI-VII, când temperatura apei depășește +20° C. Fruct, drupă subglo- buloasă, cu 2-4 coarne rigide spinoase. Peri- carpul brun-deschis. Sămânța mare cu cornaci 189 cornișor embrion erect, fără albumen. Compoziție chi- mică. Semințele conțin 52% amidon, 15% pro- teine, 7,5% grăsimi, 3% zahăr, tanin, săruri minerale etc. Alimentație. Semințele se con- sumă crude sau fierte. Prin măcinare se obține o făină din care se face pâine. în Antichitate fructele se conservau în apă sărată și se con- sumau în locul măslinelor. Din fructele proas- păt culese se pot prepara: dulceață, jeleu, șer- bet, compot, sirop și suc. în unele regiuni din Europa, în China, Japonia, India, Indochina se cultivă ca plantă alimentară. Bioterapie. Fruc- tele au importanță pentru medicina populară. Proprietăți: astringente, analgezice și tonifian- te. Principiile active au acțiune astringentă lo- cală, provocând precipitarea proteinelor; stimu- lează secrețiile salivare, gastrice, intestinale, pancreatice și hepatice; suprimă durerea sau diminuează senzația de durere. Recomandate împotriva diareei, dizenteriei, tuberculozei pul- monare, anemiei, crampelor stomacale, coli- cilor intestinale. Recoltare. Fructele (Trapi fructus) se recoltează în sept., când ajung la maturitatea fiziologică deplină. Se usucă în po- duri acoperite cu tablă, într-un singur strat. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei, dizenteriei: decoct, din 1 lingură pulbere fructe la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea crampelor, stomacale și a colicilor intestinale: macerat, din 9 fructe proaspete sau uscate zdrobite peste care se toarnă 250 ml apă rece. Se lasă 50-60 minute. Se strecoară. Soluția obținută se bea. Se practică 3 proceduri pe zi. 3. Pentru tratarea dizenteriei, diareei, colicilor și cram- pelor gastrointestinale fructele se pot consuma crude, cu rezultate bune. Zootehnie. Frunzele reprezintă o hrană substanțială pentru porci, cai etc. Ornamental. Plantă decorativă în bălți și bazine (v. PI. XVI, 4). CORNIȘOR (Lycopodium annoti- num), fam. Lycopodiaceae. Plantă erbacee, criptogamă, perenă, chamefită, circumpo- lar-boreală, mezohigrofită, microtermă, acido- filă, heliosciadofită-sciadofită, întâlnită prin mușchi, locuri umbroase și umede din moli- dișuri, locuri stâncoase, marginea râpelor, din etajul montan până la 1800 m altitudine. Crește în M-ții Maramureșului, M-ții Bihorului, în restul Carpaților Orientali și Meridionali, se mai nu- mește brădișor, brâul vântului, netată, părul porcului, pedicuță, piedica găinei. Genetic, 2n = 68. Fitocenologic, încadrată în Betulion, Car. Vaccinio-Piceion. Răspândită în Europa, Asia de Nord, America de Nord. Rădăcini ad- ventive. Descriere. Tulpină târâtoare, lungă, din care se desprind numeroase ramuri erecte, lungi de 1-3 cm, repetat-ramificate, purtătoare a câte unui singur spiculeț. Frunze plane, lan- ceolat-liniare, acuminate, fin-dințate, fără aris- tă, cu nervațiune pronunțată pe fața inferioară, rar așezate pe tulpină și ramuri, cu poziție aproape orizontală. Spic cilindric, sesil, lung de cca 4 cm. Sporii, de culoare galbenă; matu- rizare VII—IX. Compoziție chimică. Din părțile aeriene s-au izolat substanțe flavonice și alca- loizi asemănători cu cei din pedicuță (L clava- tum); acestora li se adaugă alcaloizii anapo- dina și izolicopodina. Sporii conțin acizi grași. Industrie. Sporii sunt folosiți la presărarea for- melor în care se toarnă fonta, la fabricarea artificiilor (ard fără fum). Bioterapie. Medicina populară atribuie principiilor active din plantă însușirea de combaterea alcoolismului și taba- cismului cronic. Sporilor li se atribuie proprietăți sicativice în afecțiunile cutanate. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Lycopodi annoti- numi) se recoltează în luna august prin tăiere și nu prin smulgere. Se usucă la umbră, eventual într-un pod acoperit cu tablă. Se păstrează în saci de pânză. Sporii (Lycopodi sporae) se recoltează prin tăierea părților cu sporangi și așezarea lor în camere fără curenți. Spicele se așază pe hârtie albă. Când se usucă, sporii degajați cad pe hârtie, de unde se colectează. Medicină umană. Planta este utilizată empiric sub formă de extract apos și tinctură în trata- mentul alcoolismului și tabagismului cronic. Uz intern, a) decoct, din o lingură pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi; b) extract alcoolic, din 5 g plantă uscată și mărunțită la 500 ml alcool de 40-50°, eventual țuică. Se lasă 14 zi- le. Zilnic, sticla se agită. Se strecoară. Se bea câte un păhărel la prânz și seara înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea de eczeme și alte boli de piele: sporii se aplică sub formă de pulbere pe locurile afectate. Sporii (Lycopodi sporae) sunt folosiți în tratarea eczemelor, în practica farmaceutică la conspergarea pilulelor (pentru a nu se lipi între ele). Cosmetică. Sporii se folosesc în diferite preparate dermatologice. Ornamental. Planta se poate cultiva prin cornișor 190 cornul-secarei parcuri și grădini publice din zona montană, pe stânci umbrite și păduri de conifere. Oferă un aspect plăcut stratului ierbos. înmulțire prin spori (v. PI. XVI, 5). CORNUL-SECAREI, ciupercă pro- dusă de Claviceps purpurea, fam. Clavicipita- ceae. Apare în timpul primăverii și verii. Sunt afectate mai ales zonele agricole cu umiditate ridicată. Pe lângă secară, ciuperca atacă cca 150 specii de graminee. în România a fost descrisă pe 22 plante-gazdă (I. Comes, 1957). Ciuperca apare pe spice, în perioada înfloritului și maturității. Descriere. Pistilele sunt acoperite de miceliu pe care se formează conidiile. Spre sfârșitul perioadei de vegetație, câteva boabe (2-9) din spicele atacate sunt înlocuite cu cornuri, reprezentând scleroții ciu- percii. Florile din apropierea cornului rămân sterile. Scleroții (formațiuni miceliene) sunt ci- lindrici, drepți sau ușor curbați, 2-4 cm lungi- me, 3-6 mm grosime, muchiați, violeți-negri- cioși la exterior, albi în interior. Reprezintă organele de rezistență ale ciupercii peste iarnă. Ajung în sol prin scuturarea plantelor mature sau o dată cu sămânța. Primăvara următoare scleroții, aflați până la maximum 10 cm adân- cime, germinează, dând naștere la 10-30 pre- lungiri de 2-4 cm lungime ce poartă terminal fructificații de culoare roz, numite ascostrome, alcătuite din hife sterile în centru și din nume- roase peritecii în formă de butelie (275-300 x 80-110 p), așezate la periferie, pe un singur rând. Periteciile sunt prevăzute cu un por de deschidere. în peritecii se află asce cilindrice cu câte 8 ascospori filamentoși (50-84 x 1,5 ji). La maturitate sunt proiectați în afară. Purtați de vânt ajung pe stigmatul florilor, unde germinează. Filamentul micelian rezultat pătrunde în ovar și se substituie embrionului. în interior, miceliul aflat pe pereții ovarului fruc- tifică asexuat, formând condiofori pe care iau naștere conidii ovoide (4-7 x 2-4 p) hialine, unicelulare. Concomitent, se secretă un lichid dulceag ce curge din flori; este lipicios și atrage insectele. Ele răspândesc conidiile determi- nând infecții secundare la alte flori. Către sfâr- șitul perioadei de înflorire, filamentele micelie- ne din ovar dau naștere sclerotului. Ciclul se încheie. Ciuperca este toxică pentru om și ani- male. Gustul este dulceag, ușor amărui. Fura- jarea animalelor cu graminee infectate sau utili- zarea în hrană a făinii ce conține 3-5% scleroți produce tulburări grave. La om determină „is- chemii dureroase, necroză, greață, vărsături, colici, diaree, prurit, parestezii; pielea devine rece și palidă; amețeli, slăbirea auzului, tul- burări ale văzului, și de vorbire, tulburări respi- ratorii, comă“. Primul ajutor constă în „spălaturi gastrice cu cărbune, tanin, vomitive, sulfat de sodiu; injecții cu nitrat de amil; încălzire, injecții cu luminai (0,2 g i.m.), clisme cu cloralhidrat, clordelazin, mialgin (1-3 fiole), papaverină (0,06 g i.m.)“ (F. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977). Ciuperca trebuie manipulată cu atenție. Compoziție chimică. Este foarte complexă. Conține aminoacizi liberi (acidul as- partic, acidul glutamic, glicina, leucina, aspa- ragina, treonina, alanina, glutamina, prolina, valina, arginina, lizina, fenilalanina, acidul bu- tiric etc.), aminoacizi ai fracțiunii peptidice pen- tru grupa ergotaminei și ergotoxinei (a-oxiala- nină, a-oxivalină, 1-fenilalanina, 1-prolină, 1-leucină, 1-valină), pentru grupa ergometrinei (1-2-amino-l-propanol), acizi (lactic, ergotinic, sclerotic), amine (metil-amina, trimetil-amina, izopropil-amina, n-propilamina, izobutilamina, colina, acetilcolina, tiramina, putresceina, histamina, cadaverina, agmatina etc.); betaine, glucide, ulei gras format din acizii ricinoleic, oleic, palmitic, stearic, acetic, caprionic, linoleic etc., alcaloizii agroclavina, elimoclavina, moli- clavina, setoclavina, festuclavina, piroclavina, lisergenul, ergometrina, ergotamina, ergocris- tina, ergocriptina, ergocornina, ergostina, ergo- stinina, ergosecalina, ergosecalinina. Substan- țele minerale constau din fosfați acizi de Ca, K, Na. Conține elemente chimice, ca: Al, Pb, Fe, Ca, Ag, Ni, Ge, Be, Mn, Mg, Cu, Zn etc. Medi- cină umană. Utilizat în scop terapeutic încă din secolul al XVII-lea. Introdus în terapeutica știin- țifică la începutul secolului al XlX-lea. Alcaloizii din grupa ergotaminei determină contracția vasculară și uterină, inhibarea organelor efec- toare inervate adrenergic (simpatic), acțiune sedați vă a centrului nervos vasomotor, vaso- dilatație, hipotensiune, bradicardie, stimulează centrul vomei, încetinesc ritmul cardiac etc. Produsele farmaceutice din România care con- țin alcaloizi din cornul-secarei sunt: Ergomet, Bergofen retard, Distonocalm, Bergonal, Cofe- dol. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea atoniei musculare uterine, în caz de retenție placentară, intensificarea eforturilor pentru expulzarea fetusului, contra hemoragii- lor uterine: pulbere, boluri, mixturi, pastă, pilule, cornul-secarei 191 corolă electuarii sau sub formă galenică. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 10-25-50 g pulbere; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g pulbere; animale mici (pisici, câini), 0,5-2 g, păsări, 0,2-0,5 g pulbere. Se cere precauție spre a nu se pro- duce rupturi uterine sau moartea fătului. Drogul intervine mai tare sau mai slab în funcție de specie. Acționează descrescând la vacă, scroafă, pisică și cățea, în ultimul caz cu efect redus. Toxicologie. Dozele repetate se acu- mulează în organism. Are efectul administrării dozelor prea mari. Produce intoxicații la ani- male. Ordinea sensibilității: păsări, porcine, bo- vine, mai rar cabaline. Se intervine cu ad- ministrarea de lapte, mucilagii, purgativ uleios (ulei de ricin). în forme cu gastroenterită se administrează tanin, iar în cazurile de excitație nervoasă cloralhidrat, morfină. în formele de- presive se administrează cofeină, alcool, cafea (E. Neagu,C. Stătescu, 1985). COROLĂ (Corolla), înveliș intern al pedantului floral format din frunze modificate, numite petale. Simbolul de formulă corolă. Cu- loarea și numărul lor sunt variate și reprezintă de regulă un caracter constant de specie. La florile „bătute" sau învoalte, numărul mare de petale provine din transformarea staminelor, rar din cârpele. în lumea plantelor există C. dia- lipetalâ - formată din petale libere, necon- crescute între ele (exemplu, Ranunculaceae, Rosaceae, Caryophyllaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc.) și C. gamopetalâ - formată din petale concrescute total sau parțial prin margi- nile lor (exemplu, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Asteraceae, Primulaceae, Cucur- bitaceae, Convoivulaceae). După tipul de simetrie există C. actinomorfâ (radiar simetri- că), cu toate petalele egale între ele, la care două sau mai multe planuri de simetrie o împart în tot atâtea părți egale (exemplu, Rosaceae, Brassicaceae, Linaceae, Solanaceae etc.); C. zigomorfâ (monosimetrică), cu petale ine- gale între ele, la care se poate duce un singur plan de simetrie ce o împarte în două părți egale (exemplu, Fabaceae, Lamiaceae etc.) și C. asimetrică, la care orice plan de simetrie nu o poate împărți în două jumătăți egale [exem- plu, odoleanul (Valeriana officinalis), belșița (Canna indica)]. După formă, C. actinomorfâ gamopetalâ poate fi: tubuloasâ, la florile inte- rioare ale calatidiului de floarea-soarelui (He- lianthus annuus); campanulată, la speciile de clopoței (Campanula sp.); infundibuliformâ, la volbură (Convolvulus arvensis); urceolatâ, la afin (Vaccinium myrtillus); rotată, la cartof (So- lanum tuberosum); hipocrateriformâ, la liliac (Syringa vulgaris). C. zigomorfâ gamopetalâ după formă poate fi: bilabiatâ, cu aspect de tub care la partea superioară se desface în două labii (buze) luând înfățișarea unei guri de ani- mal deschisă, întâlnită la speciile de urzică moartă (Lamium album, L. amplexicaule, Fig. 67. Tipuri de corolă: 1 - dialipetală actinomorfâ, la măceș (Roșa canina); 2 - gamopetalâ rotată, la cartof (Solanum tuberosum); 3 - gamopetalâ actinomorfâ tubulară, la tutun (Nicotiana tabacum); 4 - gamopetalâ actinomorfâ campanulată, la albăstrică (Campanula rotundifolia); 5- infundibuliformâ, la volbură (Calystegia sepium); 6 - urecolată, la mătrăgună (Atropa belladona); 7- urecolată, la afin (Vaccinium myrtillus); 8 - hipocraterifomă, la liliac (Syringa vulgaris); 9 - gamopetalâ, zigomorfâ, la urzica moartă (Lamium maculatum); 10 - gamopetalâ zigomorfâ personată, la gura leului (Antirrhinum majus); 11 - gamopetalâ zigomorfâ ligulată, la păpădie (Taraxacum officinale). cotiledoane 192 crasulacee L. maculatum, L. purpureum); personată, ase- mănătoare cu precedenta, dar la care buzele sunt apropiate între ele [exemplu, gura-leului (Antirrhinum majus)], ligulatâ, la care tubul se desface la partea superioară într-o ligulă [exemplu, păpădie (Taraxacum officinale)] (fig. 67). Corola are rolul de a proteja organele de reproducere (sporofilele) ale florii și de a atrage insectele, prin culoare, miros și nectar, pentru polenizare. COTILEDOANE (Cotyledon), părți componente ale embrionului reprezentând pri- mele frunze ce se formează la o plantă; sin. frunze embrionare. Numărul cotiledoanelor pentru unele specii este mare și variabil, pentru altele este mic și constant. Gimnospermele au între 2-15 cotiledoane. Angiospermele au unul sau două cotiledoane. Plantele cu un singur cotiledon se numesc monocotiledonate (Poa- ceae, Cyperaceae, Liliaceae), iar cele cu două cotiledoane se numesc dicotiledonate, repre- zentând marea majoritate a familiilor de plante lemnoase și erbacee din natură. La orhidee, la plantele semiparazite (vâscul) și la cele para- zite (cuscuta, orobanhe) cotiledoane lipsesc, iar embrionul este foarte rudimentar. în urma germinației semințelor, unele cotiledoane ră- mân în sol, altele ies la suprafața solului ca urmare a creșterii puternice a hipocotilului. Co- tiledoanele rămase în sol se numesc hipogee. Ele sunt groase, bogate în substanțe nutritive de rezervă (amidon, aleuronă, grăsimi) și lipsite de cloroplaste. Parenchimul bogat în materii de rezervă asigură hrana tinerei plante până când aceasta devine capabilă de fotosinteză. Co- tiledoanele care ies la suprafață se numesc epigee și conțin substanțe nutritive de rezervă și cloroplaste. Ieșite din sol ele se înverzesc și sunt capabile de fotosinteză, asigurând nutriția tinerei plante până când se formează primele frunze asimilatoare normale. Apoi se usucă și mor. La cotiledoanele temporar asimilatoare există diferențiat un parenchim palisadic și lacunar cu celule ce conțin cloroplaste. Epi- derma are stomate. Nervurile nu proemină la exterior și variază ca număr (fig. 68). Viața cotiledoanelor este scurtă, cel mult câteva luni; este cazul speciilor de fag (Fagus silvatica), urzică mică (Urtica urens), doritoare (Veronica hederifolia). La specia (Monophyllea horsfieldi) cotiledoanele sunt singurele frunze asimilatoa- re. Ele trăiesc cât planta. Unul din cele două cotiledoane crește mult luând aspectul de frun- ză, la baza căreia se formează o inflorescență. CRASULACEE (Crassulaceae), fa- milie de plante erbacee, suculente, cu peste 1000 specii, adaptate la xerofitism, majoritatea vegetând pe stâncării și terenuri aride, răs- pândite mai ales în regiunile calde. Țesuturile lor înmagazinează apa. Frunze simple, căr- noase, mai mult sau mai puțin cilindrice, nedi- vizate, alterne, rar opuse sau verticilate, fără Fig. 68. Tipuri de cotiledoane: a - cotiledoane epigee, la fasole, (Phascolus vulgaris); b - cotiledoane hipogee, la mazăre (Pisum sativum); c - cotiledoane persistente, la Monopylla horsfieldi; 1 - cotiledoane; 2 - catafile; 3 - epicotil; 4 - hipocotil; 5 - rădăcină. crăiță 193 crăițe stipele. Flori bisexuale (hermafrodite), actino- morfe, grupate în inflorescențe cimoase, ti- pul 5; caliciul cu sepale libere, mai rar con- crescute la bază; corola, din petale libere sau ușor concrescute la bază; androceu, din 5 sta- mine concrescute la bază cu petalele, sau în număr dublu, filamentele staminale poartă an- tere introrse, ce se deschid prin crăpături lon- gitudinale; gineceul, din ovare în același număr cu petalele, libere sau puțin unite la bază, pozi- ție superioară, ovule anatrope, stile evidente. Formula florală: £*K₅ C₅ A₅; ₅₊s G$- Fruct poli- foliculă. Semințe fără endosperm sau cu endo- sperm foarte redus. Flora României conține 33 specii ce aparțin la 4 genuri: Sempervivum, x = 6, 7, 8, 9, 17; Jovibarba, x = I9; Rhodiola, x = 1; Sedum, x = 6, 7, 8, 10, 11, 17. CRĂIȚA (Amanita caesarea), fam. Amanitaceae. Ciupercă micorizantă, comesti- bilă, întâlnită în luna iul. prin cerete, gorunete, stejărete; se mai numește burete domnesc, crâinț, roiniță. Descriere. Pălăria sferică, semi- sferică, apoi întinsă, cu marginea fin-striată, diametrul 8-20 cm; fața superioară cu cuticulă netedă, strălucitoare, portocalie sau galbe- nă-portocalie, rar acoperită cu resturi de văl; fața inferioară cu lamele late, galbene-aurii, libere, largi, inegale. Piciorul cilindric, îngroșat la bază, neted, apoi ușor spongios, cărnos, plin, lung de 8-16 cm, diametrul 2-3 cm, cu inel lat, striat, de aceeași culoare. Valva membra- noasă, albă, densă, persistentă, rezistentă la rupere, cu aspectul unui săculeț lobat. Carnea albă-gălbuie, moale, miros și gust plăcut. Sporii ovoizi sau elipsoidali (9-12 x 6-7 p), hialini, gutulați, netezi, albi în masă. Alimentație. Foarte bună, cu foarte mare valoare alimenta- ră. Folosită la diferite tipuri de supe, mâncare. Pentru iarnă, se usucă. Mult prețuită de români. Gurmanzii o consideră cea mai gustoasă ciu- percă (v. PI. XVI, 6). CRĂIȚE (Tagetes erecta), fam. Aste- raceae. Plantă erbacee, anuală, heliofilă, în faza de plantulă nu rezistă la brumele târzii de primăvară, suportă bine perioada de secetă, dar îi sunt contraindicate solurile acide. Culti- vată în întreaga țară, cu excepția zonei mon- tane. Se mai numește bozdoagă, belfe, boate, bochioi, boance, bofte, botânci, botoane, bu- diene, budiene galbene, budiene mari, buru- iană domnească, butucași, buzdugi, crai, crini, crini galbeni, ferfeni, ferfeniță, fârfen, flori gal- bene, garoafe, izdoave, ocheșele, ochișele, popchi, popi, schiculițe, svisdoage, țigăncuși, tâmfeni, tulucești, tearfoni, văzdoage. Genetic, 2n = 24. Originară din Mexic. Descriere. Rădă- cină puțin ramificată, adâncă până la 20 cm. Tulpină erectă, glabră, adânc-muchiată, mode- rat-ramificată în partea superioară, înaltă până la 40-100 cm. Frunze penat-sectate, cu foliole eliptic-lanceolate, serate, alterne. Flori grupate într-un calatidiu; cele marginale galbene-aurii, pe mai multe rânduri, ligulate; cele centrale tubuloase, galbene-portocalii. înflorire, VII—X. Fructe, achene liniare, brun-negricioase, co- state, cu papus slab dezvoltat. Compoziție chimică. Planta conține ulei volatil, flavonoidi (camferitrină), cvercetagetină, patuletină, patu- litrină, heleniena etc. Uleiul volatil este format din tagetonă, nonanol, linalol, limonen, acetat de linalil. Industrie. Din heleniena obținută din planta se fabrică în România produsul farma- ceutic Heligal, ce conține 5 mg helenienă/dra- geu. Utilizat în oftalmologie. Bioterapie. Tul- pinile cu flori au avut variate folosințe medicinale. Cu ele s-a tratat în trecut gălbina- rea (icterul), bubele, furunculele. Planta conți- ne două substanțe organice importante: hele- niena și patuletină. Heleniena are acțiune favorabilă în miopie, hemeralopie, în forme neevoluate de retinită pigmentară, ameliorează viteza de adaptare și sensibilitate a ochiului normal. Patuletină produce scăderea permea- bilității capilarelor, cu acțiune antispastică și hipotensivă. Medicină umană. Uz intern. Pen- tru tratarea de hepatită: a) extracție apoasă, florile culese seara sau dimineața pe rouă se țin 3-4 zile în apă și se bea din ea după masă; b) decoct, din 1-2 flori la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 4-5 minute la foc domol. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea de bube și furuncule: unguent, din scrum provenit din arderea plantei uscate, în amestec cu scrum de ceapă și unt proaspăt. Se amestecă bine și se ung părțile afectate. Recol- tare. Se recoltează numai florile ligulate. (Ta- getes flos). Se usucă în strat subțire, la umbră, în locuri bine aerisite. Se ambalează în saci de pânză și se expediază la unitățile de colectare. Ornamental. Utilizată în parcuri, grădini publice și grădini țărănești. Soiurile cu port mic și mijlo- ciu sunt folosite pentru ronduri, rabate, grupuri, borduri. Cele cu port mai înalt se folosesc ca flori tăiate. Au mare durată de păstrare. crănțănei 194 creșterea plantelor CRĂNȚĂNEI (Russula delica), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, comesti- bilă, întâlnită vara și toamna (VII-IX), în păduri de foioase, pe soluri argiloase, de obicei cu pălărie aproape lipită de sol. Descriere. Pălăria convexă, apoi adâncită la centru, diametrul 8-15 (20) cm; fața superioară albicioasă, une- ori la margine cu pete ruginii, câteodată vâs- coasă; fața inferioară cu lamele adunate, ușor decurente, inegale, late de 4-10 mm, ușor nuanțate albăstrui-verzui. Piciorul plin, tare, lung de 4-6 cm, diametrul 2-3 cm, albicios, uneori partea dinspre vârf ușor verzuie. Carnea albă, se rupe pocnind, fără miros caracteristic. Sporii de 8,5-11 x 6,7-9 p. Alimentație. Va- loare alimentară mare. Foarte gustoasă. Utili- zată în diferite preparate culinare singură sau în combinație cu alte ciuperci (v. PI. XVII, 1). CREASTA-COCOȘULUI¹ (Celo- sia argentea, var. cristata), fam. Amarantha- ceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cultivată în scopuri ornamentale, uneori evadează din cultură (Herăstrău - București): se mai nu- mește busuioc roșu, oțetar, serped, tal- pa-gâștei. Genetic, 2n = 36. Răspândită în Asia și Africa. Vegetează bine pe terenuri cu expo- ziție însorită. Pretinde pământ bine îngrășat. în perioadele de secetă trebuie să fie bine udată. Reacționează bine la îngrășămintele lichide. Descriere. Tulpini erecte, glabre, brăzdate, înalte de 10-60 cm. Frunze ovat-alungite, acu- minate, verzi sau purpurii, pețiolate, alterne. Flori mici purpurii-lucitoare, roz, galbene sau albe, reunite într-o inflorescență spiciformă, aproape sesilă, ovat-piramidală, dilatată în par- tea superioară ca o creastă de cocoș; caliciul din 5 sepale; corolă, lipsă; androceul, din 5 sta- mine, unite la bază; gineceul, din ovar, pre- lungit la vârf cu 5 stigmate. înflorire, VII-IX. Fruct, capsulă. Semințe negre, lucioase, fin-punctate. Medicină umană. Florile au pro- prietăți astringente. Sub formă de infuzie sau decoct folosesc la tratarea diareei sau a hemo- ragiilor uterine dintre menstruații. Medicină ve- terinară. Pentru tratarea hematuriei: decoct, din flori uscate și mărunți te. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Orna- mental. Cultivată ca plantă decorativă în par- curi și grădini publice în platbande, ronduri etc. Se folosește și ca flori tăiate. Soiurile pitice pot fi cultivate în ghivece pentru decorarea inte- rioarelor. CREASTA-COCOȘULUI² (Spa- rassis crispa), fam. Clavariaceae. Ciupercă en- doxilofită, parazită, comestibilă, întâlnită spo- radic către sfârșitul verii și toamna (VIII—XI), în păduri de pin, brad, rar în păduri de foioase, în jurul arborilor bătrâni; se mai numește cre- țușcâ, crețișoare. Seamănă cu conopida. Cor- purile fructifere (bazidiocarpi) au trunchi comun cu numeroase ramuri turtite, foliacee, dese, ondulate albe-crem, acoperite cu strat nimeni al, diametrul 10-35 cm. Descriere. Trunchi gros, scurt, cilindric, cărnos, pruinos. Carnea fragilă, albă, gust plăcut (asemănător celui de alună), miros plăcut. Sporii ovoizi (4-5 x 6,7 p), netezi, gutulați, hialini, albi în masă. Prima dată este menționată de elvețianul Ermolao Bar- b o r o (1516). Alimentație. Valoare alimentară mică. Foarte bună în preparate culinare. Se întrebuințează numai exemplarele tinere (v. PI. XVII, 2). ’ C R E M OC A R P (Cremocarpium), fruct uscat schizocarpic disperm (2 semințe) provenit dintr-un gineceu bicarpelar; sin. dia- chenâ. Se desface în două achene. Carac- teristic speciilor de apiacee (țelină, mărar). CREȘTEREA FRUCTELOR, sporire rapidă și ireversibilă a corpului fructelor. Se diferențiază etapa de formare, când fructul abia s-a diferențiat; etapa de creștere, când fructul se mărește în volum și greutate; etapa maturării de recoltare, când fructul prezintă ca- lități gustative specifice soiului; etapa îmbă- trânirii (supracoacerea). Creșterea fructelor (mărirea diametrului) se datorează înmulțirii prin diviziune a celulelor. La pomacee acest proces durează aproximativ patru săptămâni. După încetarea diviziunii celulare, fructul spo- rește în volum datorită creșterii prin întindere a celulelor. Creșterea în grosime a fructelor dife- ră după specie și varietate. Trecerea de la o etapă la alta se face treptat. CREȘTEREA PLANTELOR, ansamblu de procese fiziologice și biochimice ce determină o mărire ireversibilă a corpului lor. Prin creștere se formează organe noi, care suferă modificări profunde de mărime, formă și structură. La plantele superioare, creșterea plantelor este asigurată de țesuturile meriste- matice. Ele sunt active cât timp trăiește orga- nismul, determinând creșterea plantelor în tot creșterea plantelor; cursul vieții lor. Creșterea plantelor superioare se realizează în următoarele trei faze. 1. Faza embrionară, celulele meristematice se divid rezultând celule fiice. Acestea cresc în volum și greutate ajungând la mărimea celulelor mamă. Țesutul meristematic crește prin diviziuni celu- lare, fenomen numit mereză (meresis). Celu- lele embrionare conțin protoplasma densă și sintetizează substanțe complexe (proteine, acizi nucleici). în metabolismul lor intervin enzi- me, vitamine și hormoni vegetali. Nu conțin vacuole. Respirația este intensă. 2. Faza de alungire, celulele rezultate din diviziune cresc prin întindere, alungire, fenomen numit auxeză (auxesis). Celulele se vacuolizează. în vacuole are loc o acumulare masivă de apă. Proto- plasma crește moderat. în peretele celular se depun substanțe de constituție (celuloză, hemi- celuloză, pectine), determinând creșterea lui în suprafață. Textura microfibrilelorse modifică în cursul creșterii celulelor. 3. Faza de diferen- țiere, celulele ajunse la dimensiunile maxime suferă un proces de diferențiere, specializare. Pereții celulari se îngroașă prin depozitarea de celuloză, lignină, suberină etc. Apar toate tipu- rile de țesuturi (asimilatoare, de depozitare, mecanice, conducere, secretoare etc.). Din ce- lulele vaselor conducătoare lemnoase proto- plasma dispare. Creșterea plantelor manifestă maximum de intensitate în cursul perioadei de lumină (ziuă). Sezonier, creșterile maxime au loc primăvara, minime vara din cauza secetei, după care are loc o creștere accelerată toamna și una minimă iarna. La rădăcini subterane creșterea este localizată subterminal, pe o dis- tanță de 5-10 mm de vârf. Rădăcinile aeriene cresc pe o zonă de 20-500 mm. Tulpinile pot avea: creștere acropetală, zona de creștere este subterminală, la câțiva centimetri sub vârf (exemplu, in); creștere intercalară, zona de creștere este intercalată între porțiuni care nu mai cresc [poate fi la baza tulpinii (exemplu, scapusul de Amaryllius), sau la baza fiecărui internod (exemplu, Equisetaceae, Poaceae)]; creștere liniară, procesul este localizat pe toată suprafața internodiilor (exemplu, Polygonum, CoryluseXc.). Frunzele au, incipient, o creștere apicală. Ulterior, la dicotiledonate creșterea are loc și pe suprafața limbului, fiind intercalară și bazală. La monocotiledonate creșterea este bazală. Creșterea plantelor este influențată de factori climatici (temperatură, lumină, umidita- te, curenții de aer, compoziția aerului), factorii 195 crețișoară ! edafici (structura solului, compoziția chimică și i pH-ul lui), factorii biologici (microorganisme, I diferite plante și animale din sol etc.) (O. B o I - i dor, M. Trifu, O. Raianu, 1981). CREȚIȘOARĂ (Alchemilla xantho- chlora), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, pere- i nă, hemicriptofită, heliofită, mezofită spre me- zohigrofită, eutrofă, microtermă, la pH amfitolerantă, întâlnită prin pășuni, fânețe, pe । stâncării, coaste abrupte, albii de torenți, rup- ‘ turi de pantă, margini de păduri, tufișuri din etajul montan și alpin, în locuri deschise, înso- rite, pe soluri revene până la reavăn-jilave, chiar jilav-umede cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește brumârie, crețărel, faină de in, pălașcă, pleașcă, rătunjir, umbra-muntelui, umbrarul-doanmei. Genetic, 2n = cca 105. Prezentă în număr mare în tot lanțul carpatic. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom brun, din care pornesc nu- meroase rădăcini adventive subțiri. Tulpină erectă sau culcată, înaltă până la 40 cm, glabră sau alipit-păroasă la bază. Frunze reniforme, cu 7-9 (13) lobi, semitriunghiulari sau semiorbiculari, pe margine dințate, pe am- bele fețe glabre sau păroase, cele bazale lung-pedunculate și dispuse în rozetă, cele tulpinale mai mici. Toate au stipele alungite. Flori mici, galbene-verzui, cu două rânduri de sepale, lipsite de petale, grupate în inflores- cențe terminale, glabre. înflorire, V-IX. Fructe, nucule mici. Compoziție chimică. Planta este puțin studiată. Date sumare atestă prezența de tanin (6-8%), format din acizii elagic și luteie; substanțe grase constituite din acid pal- mitic și acid stearic; fitosteroli, săruri minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei prezintă importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Proprietăți: astringentă, diuretică, antiinflamatoare, antihemoragică, antidiareică, stomahică, cicatrizantă. Prin- cipiile active ale plantei au efecte terapeutice complexe favorabile în tratamentul me- troragiilor, în fixarea sarcinilor, în pregătirea intervențiilor chirurgicale O.R.L. Folosită pentru tratarea diareei, hemoroizilor, sto- matitelor și stimulare digestivă. La animale se folosește pentru tratarea enteritelor, gas- troenteritelor, afecțiunilor renale și cistitelor hemoragiee. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Alchemiliae herba) se culeg pe timp frumos, în timpul înfloririi iunie-iulie. Se taie crețișoară 196 crefușcă întreaga parte aeriană sub rozeta de frunze. Se usucă la umbră, în strat subțire, fără a se întoarce. Uscare artificială la 40° C. Fructele (Alchemillae fructus) se recoltează când ajung la maturitate. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric, pentru tratarea hemoroizilor, metroragiei și diareei; infuzie, din 1-2 lingurițe plantă uscată mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea scorbutului: suc proaspăt stors din plantă. Se bea câte o jumătate de păhărel. 3. Pentru stimularea poftei de mâncare (anorexie): infuzie în vin, din 1 linguriță fructe (nucule), la o cană (200 ml) peste care se toarnă vin fierbinte. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea înainte de masă. 4. Pentru tratarea tulburărilor menstruale, afecțiunilor organelor pelvine, indispoziții la vârsta menopauzei, cartiopatiei, febrei, arsurilor, insomniilor, obezității: infuzie, din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor: balsam, obținut din plantă și ulei. Se zdrobește planta și se acoperă cu ulei. Se lasă la macerat 10-15 zile. Se trage în sticluțe mici. Se unge rana pe între aga suprafață. 2. Pentru tratarea laringitelor, stomatitelor: infuzie, din 2-3 lingurițe plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi, din care una seara înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastro- enteritelor, afecțiunilor renale, cistitelor hemoragice: a) infuzie din 5-10 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoctdin 5-10 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 20-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 1-2-3 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor hemoragice, intiamațiilor acute: infuzie sau decoct din 10 g plantă uscată și mărunțită, pregătite ca mai sus. Se fac spălaturi locale cu un pansament steril. Se aplică cataplasme prin îmbibarea pansamentului în infuzie sau decoct. CREȚUȘCĂ (Filipendula ulmâria), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, mezohigrofită spre higrofită, micro- termă, la pH amfitolerantă, mezotrofă, întâlnită la altitudinile de 300-900 m, prin zăvoaie, pa- jiști umede cu vegetație înaltă, mlaștini cu sau fără turbă, la marginea râurilor, în șanțuri, buru- ienișuri, mai ales în zona forestieră a fagului, pe soluri reavăn-jilave până la umede-ude, cu tro- ficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește aglicâ, barba-caprei, borș, caprifoaie, pepeni- câ, râcușor, sântânicâ, taulâ, teișor. dacii o mai numeau laxone, răcioane, răcoare, taulă. Ge- netic, 2n= 14, 16, 24. Fitocenologic, încadrată în Filipendulo-Petasition, Alno-Padion, Car. Moiinietalia. Răspândită în Europa, Asia. Des- criere. Rizom orizontal, noduros, din care por- nesc rădăcini adventive, filiforme. Tulpină erec- tă, glabră, unghiulară, roșcată, înaltă până la 120 cm, de obicei simplă. Frunze penate, cu 3-5 foliole perechi din care cea terminală este mai mare și prevăzută cu 3-5 lobi palmați, fața superioară glabră, cea inferioară alb-păroasă, pe margine serate; stipele mari, incis-serate. Flori albe-crem dispuse în cime multiflore. în- florire, VI-VIII. Fructe, polifolicule mici, răsucite în spirală, brunii. Compoziție chimică. Frun- zele și florile conțin ulei volatil, hiperină, avicu- larină, spireozid, izosalicină, aldehidă salicică, vanilină, heliotropină, ceruri, taninuri, substan- țe minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți: antireumatismală, diuretică, astringentă, tonică, antihidropică, diaforetică, antiinflamatoare. Acțiunea diuretică se datorează flavonoidelor, iar cea antireumatis- mală gaulterozidei și spireinei, ai căror agliconi sunt derivați ai acidului salicilic. Folosită la om ca adjuvant în tratamentul reumatismului arti- cular acut, în ascită ca diuretic și diaforetic (produce transpirație). La animale este indicată în stări reumatismale, stări a frigore și afecțiuni renale. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Ulmariae herba) se recoltează pe timp frumos, după ora 10, în perioada înfloritului. Se usucă la soare în strat subțire. Uscare artificială la temperaturi peste 35° C. Rădăcina (Ulmariae crețușcă 197 crin alb radix) se recoltează cu cazmaua toamna (IX-X). Se spală într-un curent de apă. Se taie în bucăți mici. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern 1. Pentru tratarea următoarelor afecțiuni: ascită, erupții tegumentare, nevralgii, combaterea febrei, reu- matism, hemoroizi, ciclu menstrual abundent: infuzie, din ¹/2 linguriță până la 1 linguriță pul- bere plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei: decoct, din o mână (20-60 g) rădăcină mă- runțită la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se bea dimineața și seara câte o ceașcă. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor, având efect de accelerare a vindecării lor: de- coct, din rădăcină, pregătit ca mai sus. Se fac tamponări locale. 2. Pentru tratarea reuma- tismului: infuzie sau decoct din 1-3 g rădăcină uscată și mărunțită la 100 g apă. Se fierbe 15 minute în cazul decoctului sau se lasă la infuzat 30-40 minute. Se strecoară. Se aplică comprese pe articulațiile reumatice dureroase. Medicină veterinară. Uz intern. Se practică tratamente în stări reumatismale, în stări a fri- gore, afecțiuni renale: infuzie, din 3-5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30-40 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-6 g; animale mici (pisici, câini, pă- sări), 0,5-1-2 g. Ornamental. Poate fi cultivată în masivele arborescente din parcuri și grădini publice din regiunile colinare și montane. Deco- rativă prin port și flori. înmulțire prin desfacerea tufelor (v. PI. XVII, 3). CRIN ALB (Lilium candidum), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, bulboasă, cunoscută prin anii 2800 î. Hr. și luată în cultură în Asia, America de Nord, Europa. în România a fost adus din Asia Mică de către turci și cultivat pentru prima dată în anul 1545; se mai numește crin de grădină, lilie, liliom alb, mușcată, pipăroase, stânjenel alb, zambac. Genetic, 2n = 24. Preferă soluri ușoare, bogate în humus, cu pH 6,2-7, în special calcaroase. Răspândit în regiunea mediteraneană orien- tală, după unii autori spontan și în Balcani. Descriere. Bulb ovoidal, galben sau albicios, cu numeroși solzi. încep să vegeteze în sept. Tulpină erectă, plină, verde, înaltă de 60-80 (150) cm. Frunze glabre, cele bazale dispuse în rozetă, pețiolate, apar toamna; cele tulpi- nale, alterne, numeroase, sesile. Flori albe, imaculate, mari, infundibuliforme, lung-pedice- late, puternic și frumos mirositoare, grupate în racem terminal; perigon cu foliole oval-lanceo- late; androceu din 6 stamine cu filamente lini- ar-filiforme, antere galbene, mari; gineceu cu ovar lung (12-18 mm), stil lung (50-55 mm) și stigmat capitat, mare. înflorire, V-VI. Capsulă ovoidală. Bioterapie. Florile, frunzele și rădă- cina au utilizări în medicina umană și vete- rinară. Tepalele florilor și frunzele au proprietăți antiseptice, bactericide și cicatrizante. Bulbul posedă principii active cu rol sedativ antifebril, sudorific, antibiotic și galactogen. în medicina umană tepalele sunt folosite în tratarea rănilor, arsurilor, inflamațiilor urechii externe, otitelor, durerilor de ochi. Bulbul este folosit pentru ameliorarea tusei uscate provocate de infla- mațiile căilor respiratorii superioare, în faza de debut (faringita acută); acționează asupra ini- mii și sistemului nervos central cu un puternic efect sedativ. Recomandat în stări de agitație nervoasă, cu insomnii sau somn neliniștit, cu coșmaruri, palpitații cardiace, stări de neliniște și tulburări de memorie. Medicina veterinară folosește planta intern în stările febrile, stările a frigore, mastite și în agalaxie. Extern, în trata- rea plăgilor ca antiseptic și cicatrizant. Recol- tare. Florile (Liliumae candidumi flos) și frun- zele (Liliumae candidumi folium) se recoltează în mai-iunie. Se usucă separat în strat subțire, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Bulbii (Liliumae candidumi bulbus) se recoltează toamna, la sfârșitul perioadei de vegetație. Se folosesc cruzi sau uscați. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea inflamațiilor căilor res- piratorii superioare exteriorizate prin tuse usca- tă, ca sedativ asupra inimii și sistemului nervos central: decoct, din 10 g bulbi proaspeți sau 30 g bulbi uscați la o cană (250 ml) cu apă. Fierberea se face într-un vas acoperit timp de 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi la o oră după masa principală. Uz extern. 1. Pentru tratarea panarițiului, abceselor, fu- runculozelor: cataplasme cu bulb copt sau fiert aplicate pe zona afectată; se bandajează. 2. Pentru cicatrizarea rănilor și arsurilor, în in- flamații ale urechii externe, otite: macerat în alcool sau ulei a tepalelor. Se pregătește în crin alb 198 crin de pădure părți egale. Cantitatea de tepale puse într-o sticlă să fie acoperite cu alcool 70° sau ulei de floarea-soarelui. Se lasă la macerat 10 zile, după care se strecoară. Rănile și arsurile se ung. Durerile de urechi (otita) se tratează ast- fel: în conductul auditiv extern se pun câteva picături, apoi se astupă cu un dop de vată. 3. Pentru tratarea durerilor de ochi: extracție, pre- gătită din tepale proaspete și apă. Tepalele se pun într-o sticlă, peste care se toarnă apă rece. Se astupă bine și se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale folo- sindu-se un tampon cu vată. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea stărilor febri- le, stărilor a frigore, mastitelor și în agalaxie: macerat, din flori, frunze și bulbi sub acțiunea apei reci, 30-40 minute. Procedeul asigură ex- tragerea principiilor active. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament, animale mari (tau- rine), 100-150 g; animale mijlocii (ovine, capri- ne), 50-60 g. Uz extern. Pentru tratarea plă- gilor: macerat, din flori și frunze sub acțiunea apei reci, 30-40 minute. Cu soluția obținută se fac spălaturi locale folosindu-se un pansament steril. Rol antiseptic și cicatrizant. Ornamental. Cultivat ca plantă decorativă pentru împodo- birea parcurilor, grădinilor și pentru flori tăiate din cultură liberă sau forțată. Bulbii se plantea- ză în luna august și înfloresc în anul următor. Miros foarte plăcut, dar dăunător sănătății, mai ales noaptea (v. PI. XVII, 4). CRIN DE PĂDURE (Lilium mar- tagon), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită, la temperatură amfitolerantă, slab acid-neutrofilă, întâlnită prin păduri de foioase, prin fânețe și locuri stâncoase, de la câmpie până în regiunea montană, pe teritoriul majorității județelor țării; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave; se mai numește aior, aișor, aișor de câmp, aișor de pădure, ai de pădure, alior, cealma turcească, crin, crin pestriț, crin sălbatic, fiere, leurdă, leurdel, lilie, răsfug, răsfug de oi, untișor, usturoiel, usturoiță. Dacii îi spuneau aibustronela, aibustroiel, usturoiel, leurdel (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 24. Specie ocrotită prin lege. Fitocenologic, Car. Fagetalia, Betulo-Ade- nostyietea. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. în pământ, bulb ovoidal format din numeroși solzi cărnoși. De la baza bulbului se desprind numeroase rădăcini, unele din ele adesea contractile. Alte rădăcini subțiri se formează pe tulpină, deasupra bulbului. Tul- pină erectă, dreaptă, înaltă de 60-80 (150) cm, în părțile inferioară și superioară nudă, în rest cu perișori scurți, uneori răsfrânți. Frunze lan- ceolate sau alungit-lanceolate, alterne către vârf, la mijlocul tulpinii verticilate, glabre. Flori roz, roșiatice sau violacee, punctate cu pur- puriu închis, nutante, cu miros specific, grupate într-un racem terminal lax; perigon din 6 tepale curbate în afară, atenuate la bază, cu foveolă nectariferă mai mult sau mai puțin alungită; androceul din 6 stamine, cu filamente lungi de 20-30 mm, terminate cu antere liniare roșii, gineceul, din ovar alungit, cu stil și stigmat capitat trilobat. înflorire, V-VI. Fruct, capsulă obovoidală, cu 6 muchii. Semințe comprimate, brune-deschis, cu suprafața rugoasă. Alimen- tație. Bulbul fiert sau copt este comestibil. Us- cat și pisat înlocuiește arpacașul. Bioterapie. Folosit în medicina populară ca diuretic, eme- nagog, emolient și rezolutiv. Provoacă apariția fluxului menstrual întârziat, diminuează stările de inflamație ale mucoaselor și înmoaie pielea, mărește diureza. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea bolilor renale, a infla- mați i lor căilor renale, a inflamațiilor căilor respi- ratorii superioare exteriorizate prin tuse: de- coct, din bulbi proaspeți sau 10 g bulbi uscați la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe acoperit timp de 10 minute la foc de slabă intensitate. Se strecoară. Se bea conținutul a 2 căni pe zi la o oră după masă. Uz extern. Empiric pentru ci- catrizarea rănilor, arsurilor, vindecarea infla- mațiilor din urechi: macerat în ulei sau alcool a tepalelor recoltate de la floare. Se pregătește în părți egale. Tepalele se introduc într-o sticlă, se toarnă peste ele ulei de măsline, iar în lipsa acestuia, de floarea-soarelui sau al- cool la 70°. Se lasă la macerat 14 zile. Se folosește la nevoie, ungându-se locurile afec- tate. Inflamațiile din urechi se tratează cu pică- turi puse în conductul auditiv și acoperit apoi cu un tampon de vată. Medicină veterinară. Uz intern și extern, în aceleași doze și ace- leași recomandări ca la crinul alb. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Ornamental. Cul- tivat în grupuri în masivele arborescente de pe teritoriul diferitelor spații verzi. Utilizat ca flori tăiate. Decorativ prin port și flori. înmulțire prin bulbi (v. PI. XVII, 5). crin galben de munte 199 cromatofor CRIN GALBEN DE MUNTE (Lilium carniolicum ssp. jankae), fam. Liliace- ae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xeromezo- fită, microtermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în fânețe de munte până la 1700 m altitudine, tufărișuri și locuri stâncoase din M-ții Retezat, Godeanu, Bihor, Țarcului, Piatra Craiului etc. Specie ocrotită prin lege. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrat în Calamagrostidion. Răspândit în România, Bulgaria și Iugoslavia. Descriere. în pământ, bulb ovoidal (40-60/25-50 mm) format din numeroși solzi gălbui, alungiți, lanceolați, cărnoși, acuți. De pe discul bulbului se desprind numeroase rădă- cini, adesea contractile. Tulpină erectă, glabră, înaltă de 30-90 (120) cm. Frunze lanceolate sau alungit-lanceolate, alterne, pe margine și pe nervurile feței inferioare foarte mărunt-ri- gid-papiloase. Flori galbene, dispuse câte 2-4 într-o inflorescență terminală; perigonul, din 6 tepale răsfrânte mult în exterior, cu o poziție arcuată; androceul, din 6 stamine libere, cu filamente lungi de 22-28 mm, purtând antere roșii-portocalii sau cărămizii; gineceul cu ovar alungit, trilobat, stilul spre vârf trece treptat în stigmat. înflorire, VI—VII. Fructul, capsulă obo- voidală, la vârf cu 3 muchii rotunjite. Ornamen- tal. Cultivat ca plantă decorativă și în Grădina botanică din Cluj. CRIOPLANCTOFITE (Crioplanc- tophyta), plancton vegetal al ghețarilor și al zăpezilor perene de pe munți, reprezentat de alge adaptate să trăiască la temperaturi scă- zute cu variații mici, mare umiditate a sub- stratului și a aerului din imediata lui apropiere, insolație puternică, relativ puține săruri mine- rale și mediul apos cu presiune osmotică mică. Au însușirea de a colora zăpada în diferite nuanțe de bleu, verde, galben-verzui, roșu, mai rar negrii. Culoarea albăstruie este dată de Dactylococcopsis hungarica, Gloeothece transsylvanica, culoarea roșie de Chlamydo- monas bolyaiana, Glenodonium pascheri, Chroococcus rufescens, Chr. scherffelianus, Gloeocapsa sanguinea, Petalonema densum, Scotieila nivalis, culoarea galbenă-verzuie de Chlamydomonas floro-virens, culoarea verde de mai multe specii de alge, ca: Raphidonema viridii, R. chodatii, R. tatrae, Carteria gydrffyi, C. transsylvanica, C. nivale etc. Culoarea nea- gră este rezultatul asocierii algelor Aphanocap- sa nivale, Gloeocapsa alpina, Gl. Kutzingiana, Carteria gydrffyi și Raphidonema tatrae (L. Gruia, 1976). CRIOSESTON, asociație de alge care trăiesc pe suprafața zăpezilor și a gheța- rilor. în structura asociațiilor se află alge crio- xene și criobionte. Crioxenele sunt reprezen- tate de algele albastre (Cyanophyta) Gloeocapsa alpina, G. magma, G. minuta, Oscillatoria limnetica, O. capitatum, Pleu- rocapsa polonica, Scytonema minor, de algele verzi (Chlorophyta), printre care mai bine re- prezentată este specia Hormidium flaccidum, iar dintre Xantophyte, Ophyocytium capitatum. Criobiontele sunt bine reprezentate de algele verzi (Chlorophyta), printre care Chlamydomo- nas nivalis, Carteria nivale, C. gydrffyi, C. transsylvanica, Cystococcus nivicolus, Ra- phidonema nivale, R. brevirostre, R. helve- ticum, R. cryophillus, R. chodatii, R. viridii, Sco- tieila antarctica, S. nivalis, Stichococcus nivalis f. cryophyla, St. bacillaris, Tetrâedron valdezi etc. Acestora li se alătură și desmidiaceele Ancyonema nordeskioldii, A. meridionale. Une- le din ele colorează zăpada sau gheața în bleu, verde, galben-verzui, roșu și negru (-> CRIO- PLANCTOFITE). CRIPTOPLEUROMITOZĂ, pro- ces de diviziune celulară caracterizată prin ab- sența plăcii metafazice. Fusul de diviziune acromatic este localizat intra-citoplasmatic. Cromozomii au forma unor filamente. Ei se prind prin centromeri de învelișul nuclear. Se scurtează mult prin spiralizare și formează fas- cicule independente de fusul acromatic. Se or- ganizează apoi în două grupe și migrează la cei doi poli ai fusului acromatic, unde se diferen- țiază învelișul nuclear. în urma procesului de plasmodiereză și prin strangulare rezultă două celule fiice. CROM AT O FO R (Chroma topho- rum), constituent protoplasmatic (cloroplast) din grupul plastidelor, înglobat în hialoplasma celulară a algelor. Reprezintă sediul fotosin- tezei, convertind energia luminoasă în energie chimică potențială. Forma și numărul lor sunt criterii de indiciu taxonomic. în celulele unde sunt mai mulți decât unul, forma lor este circu- lară sau eliptică. Acolo unde există unul singur, forma lui poate fi de panglică spiralată (Spiro- gyra), clopot (Chlamydomonas), ceașcă cromopiast 200 cromozomi Fig. 69. Tipuri de cromatofori: a - celulă cu cromatofor văzut din față și b- văzut lateral, la alga Mougeoția sp.; c - Cladophora sp.; d- Spirogyra sp.; 1 - perete celular; 2 - nucleu; 3 - cromatofor; 4 - citoplasmă; 5 - pirenoizi; 6 - amidon; 7- perforații. (Chlorella), stea (Closterium, Zygnema), inel (Ulotrix), rețea (Cladophora) (fig. 69). Pe cro- matoforul multor specii de alge verzi și roșii există una sau mai multe structuri proteice gra- nulare incolore, numite pirenoizi, în jurul cărora se acumulează prin depozitare granule de ami- don. Dimensiunea cromatoforului variază în funcție de specie. Este mărginit de o mem- brană dublă. între membrana internă și cea externă există un spațiu de 100-200 A. Masa fundamentală poartă numele de stromă și con- ține tilacoide provenite din invaginarea mem- branei interne. Exceptând algele verzi, tilacoi- dele sunt grupate perechi, și șiruri paralele, în majoritatea cazurilor dispuse independent. Sunt întâlnite și cazuri când mai multe perechi sunt dispuse paralel, luând aspectul unor tean- curi. Aceste structuri se numesc grana. Algele verzi posedă un număr mic de tilacoide perechi de formă neregulată, numite granoide. La alge- le roșii între tilacoide se găsesc corpusculi ovali (Porphyridium sp.) sau cilindrici (Batrachosper- mum sp.), numiți ficobilosomi, ce conțin fico- eritrină, pigment ficobilin roșu. La algele brune pigmentul ficobilin este brun și se numește fucoxantină, iar la algele albastre-verzi este albastru și se numește ficocianină. Pigmenții ficobilini imprimă culoarea de fond a fiecărei specii. Pigmenții asimilatori sunt reprezentați de clorofile. Sunt localizați la nivelul structurilor lamelare (tilacoide). Clorofilele diferă structural și ca răspândire în cadrul speciilor. Clorofila a este întâlnită la toate speciile, clorofila b la algele verzi, clorofila c la algele brune, dia- tomee și dinoflagelate, clorofila dla algele roșii, clorofila e la algele galbene-aurii. C R O M O P LA ST (Chromoplustum), constituent protoplasmatic din grupul plastide- lor care conține, în exclusivitate sau preponde- rent, pigmenți carotenoizi ce îi conferă culoarea roșie, galbenă sau portocalie. Cromoplastul es- te delimitat de o membrană groasă de 320-400 A, în constituția căreia intră una sau mai multe membrane elementare. Spațiul in- tern al cromoplastului este ocupat de stromă, caracterizată printr-o densitate electronică mi- că, în care se află globule osmiofile ce conțin pigmenți carotenoizi dizolvați, pigmenți caro- tenoizi sub formă de granule sau cristalizată. Sunt cunoscuți peste 180 pigmenți carotenoizi deosebiți între ei prin structura chimică. Prin- cipalii pigmenți sunt însă licopenul și carotenul. Cromoplastul cu pigmenți carotenoizi de dife- rite culori (galben, roșu, portocaliu) se află în celulele petalelor din flori, în fructe, în frunze și unele rădăcini. Celulele algelor brune conțin cromoplaste cu pigment brun (fucoxantină). Cromoplastul rezultă din îmbătrânirea leuco- plastelor sau cloroplastelor. CROMOZOMI (Chromosoma), ele- mente structurale discrete și permanente ale celulei, purtătoare ale unor secvențe liniare de gene înlănțuite care transmit și controlează ca- racterele ereditare aie organismului (fig. 70). La eucariote cromozomii metafazic este format din două unități funcțional-structurale cu cromozomi 201 cromozomi Fig. 70. Schema structurii cromozomului la microscopul optic: 1 - regiunea eucromatică; 2 - regiunea heterocromatică; 3- centromer; 4- locul de inserție pe filamentul nuclear; 5 - cromocentrii; 6 - cromatide; 7 - cromonemă; 8 - ciri; 9-dromomeră; 70-nucleol; 11- satelit; 72-zonă heterocromatică; 13 - constricție primară; 14 - constricție secundară. așezare longitudinală, numite cromatide. Fie- care cromatidă este constituită dintr-un singur dublu-helix ADN, asociat cu histone care gene- rează fibra de cromatină, pliată transversal și longitudinal conform modelului lui Du Praw. Helixul format are diametrul de 1 pm (fig. 71). Pe cromoneme se află îngroșări numite cro- momere, conferindu-le un aspect moniliform, care nu sunt altceva decât zone foarte com- pacte ale spiralei minore. Astfel structurate, cromatidele sunt unite la nivelul unei constricții primare numită centromer sau kinetocor. Cen- tromerul se distinge structural și funcțional de restul cromozomilor. La nivelul centromerului, cromonemele sunt nespiralizate sau foarte pu- țin spiralizate, iar cromomerele sunt eliptice și unite de filamente fine. Aici fibrele cromatice devin fibre intercromatidice, cu rol de legare a cromatidelor între ele. Centromerul conectează cromozomul la fibra axială a fusului de divi- ziune. Obișnuit pe cromozom există un singur centromer (cromozomi monocentrici). Se întâl- nesc și cromozomi cu doi sau mai mulți centromeri (cromozomi policentrici) sau cro- mozomi lipsiți de centromer (cromozomi acentrici). La unele specii din algele conjugate, la unele specii de angiosperme (Juncaceae, Cyperaceae) și la mai multe grupe de artro- pode, cum sunt scorpionii, apoi homopterele și hemipterele dintre insecte, centromerul are un caracter difuz. în jurul centromerului, de o parte și de alta, se dispune heterocromatină, evi- dențiată cu ajutorul tehnicii de bandare cro- mozomi. în speță, sunt regiuni heterocromatice care, în fazele diviziunii, iau aspect de cro- momere, asemănătoare ca structură cu cele găsite pe cromonemele cromatidelor, în pro- faza mijlocie. în afara construcției primare, unii cromozomi din garnitura cromozomială posedă și o constricție secundară, heterocromatică (care izolează un segment cromozomial de for- mă sferică numit satelit sau trabant), cu rolul de a reorganiza nucleolul la sfârșitul diviziunii. Constricția secundară este permanentă și loca- lizată pe unul din brațele cromozomului, între centromer (constricție primară) și capătul cro- mozomului. Este mai mică în diametru decât zonele adiacente, cu cromoneme despiralizate sau ușor spiralizate reprezentate de ADN, care codifică ARN-ribozomial. Matricea cromozomi- ală la nivelul constricțiilor primară și secundară se subțiază, sau lipsește acolo unde cromo- nemele sunt drepte. Capetele cromozomului se numesc telomere. Sunt alcătuite dintr-o telo- genă heterocromatică complexă ca funcțiune. Manifestă polaritate și poate servi ca centromer și organizator nucleolar. în afara structurilor prezentate, la unele plante, ca porumb (Zea mays), ceapa-ciorii (Ornito-galus virens), cro- mozomii au la capete sau în regiunea mijlocie niște protuberante (Knobs) sferice heterocro- matice, cu importanță în delimitarea varietăților Fig. 71. Cromoneme cu cromomere. crucea- voinicului 202 crucifere Fig. 72. Schema tipurilor de cromozomi: a - metacentric; b - submetacentric; c - subtelocetric; d - telocentric; 1 - cromatide; 2- centromer; 3- satelit; 4 - constricție secundară. și raselor. Ele prezintă o secvență specifică de nucleotide cu repetiții și constituie sit de acțiune al enzimei telomeraza, care are rol în termina- lizarea replicării cromozomului linear. Cromo- zomii sunt constituiți în principal, din ADN, pro- teine histonice, proteine nehistonice și ARN, care laolaltă constituie cromatină cromozoma- lă. Primele două componente sunt în cantitate mare și formează un complex nucleoproteic. Ultimele două se află în cantitate mai mică. Cromozomii conțin cantități diferite de ARN și se află mai ales în regiunile active ale lor. ADN-ul posedă însușiri de menținere a infor- mației genetice, reproducere a informației ge- netice, transcrierea informației genetice într-o succesiune specifică de ARN, menținere ală- turi de histone a integrității structurale a cromo- zomilor. Genele, fără a se repeta, sunt repre- zentate de secvențe de ADN, plasate liniar în lungul cromozomilor. Informația ereditară con- ținută de gene este transmisă de la o generație celulară la alta prin replicarea cromozomilor. Numărul, dimensiunile și forma lor sunt în ge- neral constante pentru specii și reprezintă un caracter taxonomic. Există organisme cu un număr mic sau foarte mare de cromozomi. Or- ganismele extreme sunt ciuperca Tolypospo- rium christensenii și viermele nematod Ascaris megahcephala, cu câte 2 cromozomi în celule somatice, și radiolarii, cu 1500-1600 cromo- zomi. Diametrul cromozomului este cuprins în- tre 0,2 și 3 pm, iar lungimea între 0,2 și 50 pm, cu unele excepții, unde pot depăși 1000 pm. Există cromozomi mici (microcromozomi), pre- zenți în complementul cromozomi al de la alge, unele grupe inferioare de animale nevertebra- te, reptile, păsări; cromozomi mari sau obișnuiți (macrocromozomi), întâlniți la foarte multe spe- cii de plante și animale; cromozomi uriași (politeni) prezenți în celulele glandelor salivare de la diptere care măsoară 1180 pm, fiind de 157 ori mai lungi decât cromozomi normali (1-30 pm). Morfologia cromozomilor este de- terminată de poziția centromerului, prezența constricțiilor secundare și a sateliților. Tipurile obișnuite de cromozomi sunt: metacentric, cu centromerul situat median; submetacentric, cu centromerul submedian; subtelocentric, cu centomerul plasat aproape de unul din cape- tele cromozomilor; telocentric, cu centromerul situat în exclusivitate terminal (fig. 72). Forma lor poate fi de bastonaș, de bastonaș curbat în U, V, Y și plumoși, cu aspectul unei perii de sticlă de lampă (cromozomii ,,lamp-brush“). Se știe că „în embriogeneza timpurie, dezvoltarea organismului depinde de ARN-ul sintetizat în timpul ovogenezei“ (L. Gavrilă, I. Dăbulă, 1975). La procariote (bacterii și alge albas- tre-verzi) există un singur cromozom cu o structură simplă. Cromozomul bacterian este circular, format din ADN bicatenar cu genele plasate linear secvențial. Acestea poartă infor- mația genetică a organismului. Forma circulară rezultă din unirea capetelor macro-moleculei de ADN. CRUCEA-VOINICULUI (Hepatica transsilvanica), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită, microter- mă, slab acid-neutrofilă, întâlnită în păduri, tufi- șuri umbroase, din regiunea montană și subal- pină; sin. trei răi. Genetic, 2n = 28. Specie endemică pentru România, ocrotită prin lege. Fitocenologic încadrată în Fagion dacicum. Răspândire generală numai în România. Descriere. Rizom lung, în pământ oblic sau orizontal, formând în fiecare an frunze și flori. Frunze lung-pețiolate, păroase, cu lamina divizată în 3 lobi, iar fiecare lob divizat în încă trei lobi mai mici, mai mult sau mai puțin acuți sau rotunjiți. Flori albastre-deschiscu diametrul de 2,5-4 cm; pedunculul floral păros. înflorire, IV-V. Fructe, nucule, pubescente. Ornamen- tal. Cultivată în masivele arborescente din ca- drul spațiilor verzi aflate în regiunile montane și colinare. Decorativă prin frunze și flori. înmul- țire prin semințe. CRUCIFERE (Cruciferae) BRA- SICACEE (Brassicaceae) cruciuliță 203 crușățea CRUCIULIȚĂ (Senecio vulgaris), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală sau bienală, terofită, mezofită, amfitolerantă la tem- peraturi și pH, comună în întreaga țară, frec- ventă în locuri necultivate, ruderale, pe lângă drumuri, în lungul căilor ferate; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, bine apro- vizionate cu azot (N4); se mai numește bâ- tâtarnicâ, cel perit, cruguliță, iarbă stricătoare, petimbroasă, schinuță, spălăcioasă. Dacii o mai numeau scinuta/skinuta -> schinuță (I. Pa- chia Tatomirescu). Genetic, 2n = 40. Fitocenologic, încadrată în Chenopodio-Scle- ranthea, Car. Chenopodietea. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Ră- dăcină pivotantă. Tulpină rar solitară, de obicei ramificată de la bază, uneori mai sus de mijloc, înaltă de 6-50 cm, glabră sau glabrescentă, cu părțile tinere păienjeniu-păroase. Frunze sectate, glabre sau slab-păienjeniu-păroase. Flori galbene, tubuloase, grupate în calatidii fără flori marginale (radiante) evidente, înflorire, lll-XI. Fructe, achene, cilindrice, fin-brăzdate, pubescente, prevăzute cu papus foarte fin. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin alcaloizii senecionină și senecină. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță terapeutică în medicina umană tradițională ca emenagog. Provoacă și reglează fluxul menstrual, calmează durerile care preced sau care însoțesc menstrele. Frecvent utilizată în dismenoree (menstre cu dureri) și amenoree (oprirea menstruație!) fetelor tinere. Principiile active stimulează contracția pereților vasculari ai uterului, provocând apariția menstruației. Re- coltare. Partea aeriană a plantei (Senecio herba) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Se păstrează în ungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea dismenoreei și amenoreei: a) tinctură 20%, pregătită din 20 g plantă uscată și mărunțită la 80 g alcool alimentar de 50-60°; sticla se lasă acoperită cu dop timp de 7 zile. Zilnic se agită pentru uniformizarea conținutului. Se strecoară. Se folosesc 2-8 g pe zi; b) extract fluid, până la 100 picături pe zi, în doze de 20 pi- cături; c) extract moale, câte 0,5-2 g. Extern, se foloșește empiric în tratamentul hemoroizilor, rănilor, inflamațiilor, răgușelii, mastitei. Uz extern. Empiric, în tratamentul hemoroizilor, rănilor, inflamațiilor, răgușelii, mastitei: decoct, din 2 lingurițe pulbere plantă sau plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 4 minute la foc domol. Se acoperă^ să se răcească până la călduț. Se strecoară. în cazul hemoroizilor se fac 2-3 spălături locale pe zi și spălături intrarectale folosind o pară de cauciuc. Rănile și inflamațiile se spală, cu de- coctul obținut, cel puțin o dată pe zi, după care se aplică comprese. Pentru răgușeală se fac 2-3 gargare pe zi. Pentru mastită (inflamarea glandei mamare), se aplică 2-4 comprese pe zi, folosindu-se decoctul plantei. CRUȘĂȚEA (Barbarea vulgaris), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, rar perenă, terofită, hemicriptofită, mezofită, spre mezohigrofită, mezotermă, acid-neutrofi- lă, sciafilă, întâlnită în locuri umede și umbroa- se din fânețe, în lungul râurilor, livezi, uneori ruderală, de la câmpie până în regiunea monta- nă; vegetează pe soluri revene până la rea- văn-jilave, uneori chiar jilav-umede cu tro- ficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește bărbișoară, crudeție, frunza-voinicului. Fitoce- nologic, încadrată în Bidentetea, Calystegion, Car. Senecion fluviatilis et Agropyro-Rumicion. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Introdusă în Africa, Australia, Noua Zeelandă. Descriere. Rădăcină groasă ramificată. Tul- pina erectă, muchiată, ramificată, glabră, înaltă de 30-70 (90) cm. Frunze pețiolate, lirate, cu 3-4 perechi de aripi alungit-ovate sau lirate; cele superioare sesile. Flori galbene dispuse în raceme. înflorire, IV-VI. Fructe, silicve patent-erecte. Semințe ovate, fin-reticulate. Planta are gust picant, caracteristic. Biotera- pie. Părțile aeriene ale plantei sunt folosite de medicina umană tradițională ca diuretic, anti- scorbutic, stimulator al poftei de mâncare, cu- rățitor și vindecător al rănilor. Recoltare. Păr- țile aeriene ale plantei (Barbari herba) se recoltează în timpul înfloritului, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea scorbutului: suc proaspăt, se scoate cu aparatul de scos sucuri din plante, sau prin zdrobirea și stoar- cerea plantei. Se bea câte o jumătate de păhă- rel pe zi. 2. Pentru stimularea poftei de mân- care: infuziei vin, din 1 linguriță semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu vin fierbinte. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o jumătate de cană înainte de masă. Uz crușățea 204 crușin extern. Pentru vindecarea rănilor: macerat în ulei obținut prin zdrobirea plantei proaspete și acoperirea ei cu ulei. Se lasă 10-15 zile. Se strecoară uleiul în sticluțe mici. Este un foarte bun medicament balsamic. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea medie de nectar, 0,6 mg/floare. Producția de miere, 30-40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Ornamental. Cultivată în grupuri, rabate, din parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori și port. înmulțire prin semințe. CRUȘIN (Frangula alnus), fam. Rhamnaceae. Arbust indigen, mezohidrofit, mezoterm, acid-neutrofil, semiombrofil, calci- fug, pe soluri silicioase, freatic-reavăn-jilave până la jilav-umede, sărace, aluvionare de lunci, pseudogleice de pe terase și piemonturi, întâlnit în păduri de luncă, zăvoaie, pe malul apelor, mlaștini, comun la câmpie și dealuri, sporadic în regiunile montane; se mai numește crasici, crușei, lemn câinesc, pasachinâ, săl- biș. Genetic, 2n = 20, 26. Exigentă față de umiditatea solului. Fitocenologic, încadrată în Querco-Fagetea, Car. Alno-Padlon, Alnetea, Vaccinlo-Piceion. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Tulpină înaltă până la 5 m, cu scoarța netedă, lucioasă, cenușie. Lujeri bruni sau bruni-cenușii, cu numeroase lenticele alun- gite, albicioase sau gălbui. Frunze lat-eliptice, scorțoase, lucioase, cu marginea întreagă, acute, pubescente pe nervuri. Flori mici, al- be-verzui, hermafrodite, grupate până la 10 în cime axilare. înflorire, V-VIL Fructe, drupe sfe- rice, verzi la început, apoi roșii și violet-ne- gricioase când ajung la maturitatea deplină. Conțin 2-3 semințe comprimate. Lăstărește și drajonează. Compoziție chimică. Scoarța conține derivați antracenici (2-5%), majoritatea sub formă glicozidată. Forme libere frangulae- monide însoțite de acid crizofanic. Forme glico- zidate reprezentate de heterozide antrachino- nice, frangulozide, glucofrangulozide. Mai conține tanozide, mucilagii, steroli, ceruri, fla- vonoide, săruri minerale. Fructele conțin deri- vați antracenici. Industrie. Fructele conțin ma- terii tinctoriale utilizate în industria textilă. Din lemn se obține un excelent cărbune, folosit la fabricarea prafului de pușcă și în farmacie (căr- bune medicinal). Bioterapie. Scoarța arbustului are importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active sunt antrocenozide (frangulozida și glucofrangulozida) și agliconii lor, acidul crizofanic, tanozide, ceruri, steroli, flavonoide și săruri minerale. Acțiune farma- cologică: colagogă - stimulează contracția ve- zicii biliare și evacuarea bilei în intestin, cole- retic - stimulează secreția bilei la nivelul ficatului, crește peristaltismul intestinului gros, laxativă sau purgativă în funcție de doză. Me- dicina veterinară folosește scoarța pentru efec- tul ei purgativ și laxativ în constipațiile cronice. Recoltare. Scoarța (Frangulae cortex) se re- coltează de pe ramuri de 2-4 ani, prin mar- tie-aprilie, când încep să se dezvolte frunzele. Ea trebuie să fie netedă, fără crăpături. Se detașează ramurile și se fac inelari de 25-30 cm, obținându-se fragmente tubulare. Uscarea se face într-un singur strat la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Us- carea artificială la 100° C (șoc termic), sau 40° C, pentru a fi aptă pentru prelucrări. Aten- ție! Scoarța nu se folosește imediat după re- coltare, ci după ce, în prealabil, este bine us- cată la 100° C și după un an, dacă este uscată la umbră. Altfel produce colici. Scoarța de cru- șin intră în compoziția produselor PLAFAR (ceaiurilor: hepatic nr. 2, laxativ-antihemoro- idal, laxativ nr. 2, pulbere laxativ purgativă, pulbere de licuiriția compusă), în medicamen- tele Ulcerotrat, iar sub formă de extract uscat în Carbocif, Cortelax, Laxatin; alături de fenolfta- leină în Lichiorul purgativ. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea constipației, angi- ocolitelor, dischineziei biliare, combaterea vier- milor intestinali: a) decoct, din 1 lingură pulbere scoarță sau scoarță bine fragmentată la o cană (200 ml) cu apă fierbinte. Se lasă acoperită 30 minute, apoi se fierbe 15-20 minute la un foc domol. Se bea călduț, seara la culcare, în constipații puternice se poate bea și dimineața o cană; b) pulbere scoarță, se pot lua 2-3 vâr- furi de cuțit pe zi. 2. Pentru tratarea hemo- roizilor: decoct, din 1 lingură pulbere scoarță sau scoarță bine fragmentată la o cană de (200 ml) cu apă. Se prepară ca mai sus. Se bea o cană dimineața pe stomacul gol și alta seara la culcare. Planta se folosește în ceaiurile PLA- FAR pentru tratarea leucorei, obezității și pen- tru eliminarea din organism a produselor toxice prin diureză și transpirație (depurative). Uz ex- tern. Pentru tratarea scabiei (râie): decoct, din 3-4 lingurițe pulbere scoarță la o cană cu apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă apoi acoperită 7-10 ore. Se strecoară. Se spală locurile cuci 205 cucurbețică afectate folosindu-se un tampon cu vată. Me- dicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea constipațiilor cronice: a) decoct, din 50 g pul- bere scoarță (4 linguri) la 500 ml apă fierbinte. Se lasă acoperită 30 minute. Se fierbe 15-30 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 50 g pulbere scoarță, peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal; c) pulbere scoarță, se administrează prin bre- uvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 100-250-400 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-15-20 g; animale mici (pisici, câini), 2-10 g. Se cal- culează 1 g/kg corp. Extract fluid: animale mari, 200-300-500 g; animale mijlocii 10-30-100 g; animale mici 5-15 g. Dozele de extract uscat sunt de 4-5 ori mai mici. Acțiune purgativă, laxativă. Uz extern. Pentru tratarea râiei și zgârieturilor la animale: alifie, din pulbere scoarță, oțet și unt. Se pun într-un vas și se fierb ușor. Se amestecă bine, se lasă la răcit. Se ung zonele afectate. Toxicologie. Admi- nistrarea de scoarță verde, frunze și mai ales fructe la animale produce intoxicații. Simpto- me: apatie, vomă, colici, hipertermie, tulburări gastrointestinale, diaree, diaree hemoragică, epuizare totală. în cazuri grave survine moar- tea. Se intervine cu spălaturi gastrice de eva- cuare, tanin, cărbune vegetal și animal, tanal- bină, calmante, opiacee, clisme cu clorhidrat, tonice generale, tratament simptomatic. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 35-100 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. Mierea monofloră obținută de la această plantă are însușiri terapeutice deosebite. Silvicultură. Intră în alcătuirea subarboretului din pădurile de foioase cu exces de umiditate în sol. Ornamental. Cultivată prin parcuri și spații verzi ca specie decorativă. Vopsitorie. Scoarța posedă proprietăți tincto- riale. Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în nuanțe diferite, de la bej până la maro-închis. Creșterea cantității de scoarță și prelungirea duratei de ținere a materialului în soluție duc la închiderea culorilor. Scoarța recoltată poate fi păstrată mulțtimp (v. PI. XVII, 6). CUCI (Amanita rubescens), fam. Ama- nitaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită pe sol în pădurile de foioase și ră- șinoase, în perioada iunie-octombrie. Descriere. Pălăria cărnoasă, globuloasă, convexă, diametrul 6-15 cm; fața superioară brun-roșiatică prevăzută cu resturi de văl caduce, cu aspect de petice făinoase colorate alb, cenușiu-albicios sau roz-bruniu; fața inferioară cu lamele albe la început, apoi roșii-roșiatice, libere, inegale, distanțate. Piciorul alb, mai târziu alb-roșiatic, înalt de 8-16 cm, diametrul 2-4 cm, plin la început, apoi spongios sau cu crăpături, cu inel striat, alb-gălbui sau cenușiu-violaceu, baza are bulb ovoid, înconjurat cu resturi de volvă. Volvă ne- persistentă. Carnea fragedă, albă, apoi roz, miros plăcut, gust dulce la început apoi devine acru și amar. Sporii ovoizi (8-10 x 6,7 p), hialini, netezi, multigutulați, albi în masă. Ali- mentație. Are valoare alimentară mare. Foarte bună pentru supe, papricaș, aluat de clătite, se poate prepara cu macaroane sau smântână. La preparare se îndepărtează cuticulă și se taie părțile viermănoase (v. PI. XVIII, 1). CUCURBEȚICĂ (Aristolochia cle- matis), fam. Aristolochiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofit-geofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă spre moderat-ter- mofilă, neutrobazofilă, întâlnită prin vii, semă- nături, marginea pădurilor, tufărișuri, crânguri, în lungul căilor ferate, în zona de câmpie și de deal; se mai numește boașele-popii, buruiană de rimpf, clocotici, desagii-popii, fasola-calului, fasola-cioarei, fasola-dracului, fasola-vermelui, fasole grecească, fasolică, floarea-lupului, ghemele-popii, lăpădătoare, lingura-popii, locotiță, lungorice, măr lupesc, mărul lupului, mișcoriță, nucșoară, păsulică, piperul-lupului, poma-vulpii, puturoasă, rămf, râmf, rernf. Genetic, 2n = 14. Suportă umbra și lumina directă. Fitocenologic, încadrată în Prunetalia. Răspândită în sudul și centrul Europei, Asia Mică. Descriere. Rizom cilindric, scurt și rami- ficat, repent, galben-brun, din care pornesc ră- dăcini adventive. Tulpină erectă, simplă, cu noduri evidente, de unde se îndoaie în zig-zag. Frunze ovat-triunghiulare, cu baza adânc cor- dată, vârf rotunjit, pieloase, lung-pețiolate, al- terne. Flori hermafrodite, zigomorfe, câte 3-5 la subsuoara frunzelor, cu periant tubulos pa- lid-gălbui, dilatat la bază, iar la vârf terminat cu o prelungire ligulată; peretele intern al tubului perigonal are peri îndreptați cu vârful în jos. cucurbețicâ 206 cucurbitacee Insectele pătrunse în floare sunt ținute în captivitate pentru a realiza polenizarea; andro- ceu din 6 stamine concrescute cu lobii stig- matului într-un gimnosperm; gineceu, din 6 câr- pele, cu ovar inferior, stil scurt și stigmat sub formă de disc cu 6 lobi. înflorire, V-VL Fruct globulos, galben-verzui, pendent, 3-4 cm dia- metru, se deschide prin 6 valve. Semințe turti- te, triunghiulare, castaniu-brune, spongioase la exterior, în fruct sunt așezate seriat. Compo- ziție chimică. Toate părțile plantei (rizom, rădăcini, tulpină, frunze, flori, semințe) conțin acid aristolochic (0,40-0,90%, semințele până la 1,60%), ulei volatil, aristolochină, magnoflori- nă, colină, sistosterine, trimetilamină, dioxifeni- lalanină, alantoină, acid citric, derivați flavonici, săruri minerale. Toxicologie. Părțile aeriene ale plantei, dar mai ales rizomul, rădăcinile și semințele sunt toxice, iritante. Au gust și miros neplăcut. Animalele nu le consumă. S-au sem- nalat cazuri de intoxicații atunci când planta s-a aflat în componența fânului. Se întâlnește mai ales la cal. Simptomele intoxicației apar în 24 ore și constau din tulburări ale aparatului digestiv, circulator și urogenital, scăderea pof- tei de mâncare. Bioterapie. Frunzele și rizo- mul au importanță terapeutică în medicina umană cultă și medicina veterinară etnoiatrică. Proprietăți: antiinfecțioase, stimulează granu- lația și epitelizarea, mărește rezistența fago- citară a leucocitelor, stimulează fagocitoza naturală, mărește capacitatea de rezistență a organismului față de acțiunea agenților pato- geni, compensează scăderea fagocitozei după administrarea de antibiotice, citostatice, corti- coizi etc. în ginecologie a dat bune rezultate în cazuri de oligomenoree, dismenoree, sterilita- te, stimularea corpului galben în tulburările de menopauză. Homeopatic, micșorează timpul de sângerare. în asociere cu preparate de Echinacae folosește ca cicatrizant. La admi- nistrări repetate, acizii aristolochici se acumu- lează în organism, respectiv în circulația ente- ro-hepatică și provoacă un efect favorabil de lungă durată asupra unor infecții cronicizate, constând din fistule anale, fistule dentare, plăgi greu vindecabile. Extractele plantei sau medi- camentele conținând acizii aristolochici măresc rezistența naturală a bolnavilor în complicațiile chirurgicale septice. Planta mai poate fi utiliza- tă în anorexie, nevroze, dureri premenstruale, arsuri, ulcus cruris, plăgi greu vindecabile. în România s-a pus la punct un procedeu original de obținere a acidului aristolochic, fiind utilizat ca medicament în laringite, faringite, bronșite cronice, ulcerații de decubitus, osteomielită etc. Acțiune antibiotică și antitumorală. Recol- tare. Rizomul plantei (Aristolochiae rhizoma) se recoltează toamna către sfârșitul perioadei de vegetație. Se scoate din pământ cu caz- maua. Se spală într-un curent de apă (dacă este cazul). Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Uscarea artificială la 50-60° C. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Părțile aeriene (Aristolochiae herba) se recoltează în timpul înfloritului V-VI prin tăierea părții foliate a plantei. Se usucă și se păstrează la fel ca rizomul. Semințele (Aristolochiae se- men) se recoltează la sfârșitul lunii iulie înce- putul lui august prin culegerea fructelor. Fruc- tele se usucă la soare, iar pe timp nefavorabil în încăperi. Pe măsura uscării se freacă pentru eliberarea semințelor. Peretele fructelor se în- depărtează de semințe prin vânturare. Medi- cină umană. Pentru mărirea rezistenței orga- nismului la infecții, tratarea oligomenoreei, dismenoreei, sterilității, tulburărilor de meno- pauză, tratamentul se face la indicația și sub supravegherea medicului. Planta este toxică. Toxicitatea se manifestă prin scăderea poftei de mâncare, constipație, inflamații ale rinichilor etc. Se intervine cu spălaturi stomacale și ad- ministrarea de cărbune activ. Uz extern. 1. în medicina populară: pentru vindecarea rănilor: se aplică pe frunze crude și se leagă cu o bucată de pânză. 2. Pentru tratarea rănilor, ulcerațiilor tegumentare, a tăieturilor, comba- terea paraziților capilari și paraziți ai plantelor: decoct, din 2 linguri (20 g) plantă mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon cu vată. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea bolilor de picioare, febrei aftoase, ruje- tului și a plăgilor: decoct, din 4 linguri plantă uscată și mărunțită la 2 I de apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Cu soluția obținută se spală picioarele animalelor bolnave, rănile, locurile afectate. Rețeta are o vechime de pes- te 200 ani și se bucură de o largă întrebuințare în rândul crescătorilor de animale. Efect anti- biotic, stimulează fagocitoza. CUCURBITACEE (Cucurbitace- ae), familie de plante erbacee, anuale, rar culm 207 curpen perene, cuprinzând aproximativ 1000 specii, în majoritate tropicale. Tulpină repentă (târâtoa- re) sau urcătoare, agățându-se prin cârcei de suport. Frunze alterne, simple, palmat sau ari- pat divizat lobate, fără stipele. Flori actinomor- fe, monoice sau dioice, pe tipul 5 (excepție specia Echinocystis pe tipul 6); caliciu gamo- sepal cu 5 diviziuni, mai mult sau mai puțin adânci; corola gamopetală, cu 5 diviziuni pro- funde, de obicei galbenă, uneori albă sau alb-gălbuie, campanulată, infundibuliformăsau rotată; androceu triadelf, din 5 stamine; de obi- cei cu anterele reunite câte 2 și una singură; gineceul, cu ovar inferior, tricarpelar, continuat cu 1 stil și 3 stigmate. Formula florală: c^K(5) C(5) A5; C(5) C(3?5). Fruct cărnos, baciform, numit peponidă (melonidă), foarte rar bacă (Bryonia). Semințe comprimate, lipsite de albumen. Cotiledoanele bogate în materii ule- ioase. Flora României conține 15 specii; majo- ritatea cultivate, ce aparțin la 8 genuri: Thla- diantha, x = 9; Ecballium, x = 12; Bryonia, x = 10; Citrullus, x= 11; Cucumis, x = 7, 12; Lagenaria, x = 11; Cucurbita, x = 10; Echi- nocystis; Sicyos, x = 12. CULM (Culmus), pai, tulpină simplă, fistuloasă, sau plină, cu noduri evidente și inter- nodii lungi [exemplu, grâu, orz, ovăz, porumb (fam. Poaceae), rogoz (fam. Cyperaceae)]. CUNUNIȚA (Spiraea ulmifolia), fam. Rosaceae. Arbust înalt până la 2 m, saxicolă, mezofit, microterm spre mezoterm, amfitole- rant la pH, întâlnit pe coline însorite, stâncării înierbate, tufișuri, margini de păduri, coaste abrupte, pietroase, frecvent în regiunea mon- tană și subalpină, cultivat frecvent în parcuri, grădini publice și perdele de protecție; se mai numește arnica, barba caprei, caprifoi, câprifoi, ciritel, crețușcâ, pepenea, smântânicâ, taulâ, turită. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, încadrat în Asplenitea, Thlaspietea. Răspândit în Ro- mânia, Balcani, Asia. Descriere. Lujeri erecți, îndoiți în zigzag, arcuiți la vârf, glabri, evident mucheați, bruni sau cenușii. Frunze ovate sau ovat-lanceolate, incis-serate, mai mult sau mai puțin glabre. Flori albe, grupate (peste 20) în raceme umbuliforme, aproape sferice. înflorire, V—VII. Semințe fusiforme. Compoziție chimi- că. Este necunoscută. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea de reumatism și urmări ale reumatismului: macerat muguri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Pentru mărirea efi- cienței, acest macerat se poate combina cu maceratul mugurilor sau mlădițelor viței-de-vie. Se iau 50-70 picături pe zi, o dată pe zi, în puțină apă, înainte de masă cu 15 minute. Uz extern. Pentru tratarea de reumatism: decoct din ramuri, frunze și flori. Se fierb 15 minute. Se strecoară și se adaugă în apă de baie. Se fac băi timp de 20 zile. Silvicultură. Datorită sis- temului său radicular bogat, arbustul este folo- sit la consolidarea pantelor de coastă. Orna- mental. Arbustul se cultivă prin parcuri și grădini publice, pe marginea aleilor. înflorire foarte bogată, conferind zonei un aspect orna- mental deosebit. Alte utilizări. Lemnul este utilizat la confecționarea de bastoane și de pari pentru garduri de nuiele. CUPRESACEE (Cupressaceae), familie de plante care cuprinde arbori sau ar- buști rășinoși, cu frunze solzoase, dispuse opus, cu excepția genului Juniperus la care sunt subulate și cu dispoziție verticilată. Flori unisexuate, monoice, cu excepția genului Juni- perus care este dioic. Florile mascule, din sta- mine cu filamente scurte și antene cu câte 3-5 saci polinici. Florile femele de forma unor muguri, din cârpele care poartă la bază 2-20 ovule, erecte. Prin dezvoltarea florii ia naștere un strobil (con) femei înconjurat de solzi pieloși, lemnoși sau cărnoși, imbricați sau valvați, liberi sau contopiți. Flora României con- ține 13 specii ce aparțin la 4 genuri grupate în 3 subfamilii. Sfam. CUPRESSOIDEAE: Cu- pressus (Chiparos,); Chamaecyparis. Sfam. THUJOIDEAE: Thuja (Tuia, Arborele vieții,); Sfam. JUNIPEROIDEAE: Juniperus, x = 11. Majoritatea speciilor sunt cultivate ca plante ornamentale prin parcuri, grădini publice și particulare, cimitire. CURPEN (Clematis vitalba), fam. Ra- nunculaceae. Liană perenă, mezofită, mezo- termă, acid-neutrofilă, comună prin păduri, tu- fărișuri, zăvoaie, vii, pe garduri, pe soluri grele, uscate până la umede cu conținut mare de carbonați, începând din zona stepei până la făgetele montane inferioare; se mai numește archit, clocoșei, curmen, curpân de pădure, curpănaș, curpen alb, curpen de pădure, cur- peniță, curpin, curpini albi, curpini negri, hălă- ciugă, luminoasă, năpraznic, vie pădureană, viță albă, vițișoară. Genetic, 2n= 16. Rezistent curpen de grădină 208 curpen de munte la fum și umbră. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Car. Prunetalia. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord. Descriere. Rizom puternic din care se des- prind rădăcini. Tulpini agățătoare cu muchii lon- gitudinale mai proeminente spre noduri, lun- gime până la 10 m, în lipsă de suport rămâne târâtoare, ramificată. Scoarța se exfoliază în fâșii lungi. Lujerii cu șase muchii rotunjite, verzi-cenușii până la vișinii, pubescente (peri rari). Muguri mici, opuși, acuți, roșeați, păroși. Frunze imparipenat-compuse, cu 3-5 foliole ovate sau ovat-lanceolate, la vârf acute sau acuminate, la bază rotunjite sau slab-cordate, pe dos lânos-păroase în lungul nervurilor. Pe- țiolul se transformă în cârcel persistent, ligniti- cat, pentru susținerea tulpinilor. Flori hermafro- dite, albe-verzui, fără staminodii petaloide, slab-odorante, grupate în inflorescențe cimoa- se, terminale sau axilare. Receptacul păros, înflorire, VI—IX. Fructe multiple din numeroase achene pubescente. Fiecare achenă posedă o prelungire păroasă, provenită din stil. Lăstă- rește viguros. Toxicologie. A Nyărâdy (Flora R.P.R., voi. II, p. 539) afirmă că planta „conține un alcaloid (clematina) și alte substanțe toxice, din care cauză consumată în cantitate mare este otrăvitoare". E.G.C. Clarke și M.L. Clarke afirmă că planta conține un principiu vezicant, asemănător protoanemoninei; nu a fost înregistrat însă nici un caz de otrăvire. Ali- mentație. în unele locuri lujerii tineri se folo- sesc drept condiment, conținând un suc cu gust pipărat, iar florile, datorită mirosului plăcut, se folosesc ca surogat de cafea și pentru cea- iuri. Industrie. Ramurile subțiri, puțin lignifi- cate, sunt folosite la împletirea coșurilor, mobi- lelor rustice etc. Bioterapie. Frunzele și florile au utilizări terapeutice sporadice în medicina tradițională umană și veterinară. Conțin ane- monină și protoanemonină. Li se atribuie pro- prietăți antiinflamatoare, antitusive, antibiotice și antimalarice. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric pentru tratarea tusei: decoct, din 1 linguriță flori uscate și mărunțite la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru trata- rea stricturilor uretrale: tinctură din 10 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 90 g alcool de 70°. Se lasă la macerat 14 zile. Se strecoară. Se diluează cu apă distilată în pro- porție de 1:10 (1 g de tinctură la 9 g apă distilată). Se iau câte 3 linguri pe zi, o lingură înainte de fiecare masă. Uz extern. Pentru tratarea rănilor, intiamațiilor tegumentare: a) decoct, din 1 lingură frunze uscate și mărun- țite la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 mi- nute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale; b) cataplasme cu frunze proaspete. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea rănilor la animale, inclusiv cele pricinuite dejug: cata- plasme cu frunze zdrobite. Cosmetică. Empi- ric, în unele regiuni, femeile se spală pe cap cu decoctul plantei pentru ca să le crească părul lung și frumos. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt intens vizitate de albine în perioada iunie-august pentru culegerea de nectar și po- len. Ponderea economico-apicolă mică. Orna- mental. Rustic. Folosit pentru ornamentarea pergolelor, zidurilor, trunchiurilor arborilor în cadrul grupărilor sau al masivelor de arbori. Decorativ, prin port, frunze, flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XVIII, 2). CURPEN DE GRĂDINĂ (Cle- matisjackmannii), fam. Ranunculaceae. Plantă lemnoasă, volubilă, provenită prin hibridarea speciilor. C. viticella și C. lanuginosa. Des- criere. Tulpini foarte lungi. Frunze penat-com- puse sau simple cu marginea întreagă. Flori solitare, mari (diametrul 5-7 cm), violet-închis, câte 2-5 pe ramuri scurte. Ornamental. Foarte decorativ, cultivat în parcuri și grădini, de la câmpie până la munte (cca 1000 m altitudine). CURPEN DE MUNTE (Clematis alpina), fam. Ranunculaceae. Plantă perenă, scadentă sau volubilă, hemicriptofită (nanofa- nerofită), mezofită, microtermă, acidofilă, în- tâlnită în etajul montan superior și etajul alpin, în făgete, molidișuri, pe stâncării umbrite, pe soluri scheletice, revene până la reavăn-jilave, sporadic în jnepenișurile subalpine; se mai nu- mește curpeniță, năpraznic, țâța-caprii. Gene- tic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrat în Rhodo- dendro-Vaccinion. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Tulpină lungă până la 2 m, agățătoare. Frunze de două ori trifoliate (biternate), cu foliole mici, pe dos pubescente, pe margine adânc-serate. Flori campanulate, actinomorfe, cu 4 sepale albastre-violet și numeroase staminodii petaloide. înflorire, V—VIII. Ornamental. Element floristic foarte decorativ în regiunile montane înalte. Utilizată uneori ca specie decorativă în parcuri și grădini. cuticularizare 209 cutis CUTICULARIZARE, proces fizio- logic de depunere a cutinei sub formă de pături concentrice pe suprafața pereților celulari ai epidermei vegetale și formațiunilor sale. Cutina este produsă de citoplasmă și exudată sub stare lichidă prin peretele celulozic la suprafața celulei, unde, în contact cu aerul, se întărește dând naștere cuticulei. CUTICULĂ (Cuticula), strat protector format din cutină, existent pe suprafața celu- lelor epidermice, pe pereții celulelor stomatice ce mărginesc orificiul ostiolic și pe pereții celu- lelor ce delimitează camera substomatică sau spațiile intercelulare. Cutina impregnează par- țial peretele celular și se depune pe suprafața lui externă și formațiunilor sale sub formă de pături continue. Frecvent, cuticula și straturile cutinizate sunt omogene. Există însă și straturi cu o ușoară denivelare. Cuticula este întreruptă (perforată) numai în dreptul stomatelor, pe un- de planta respiră, și în minuscule zone ale perilor glandulari, pe unde se elimină secreția produsă. Grosimea cuticulei variază în funcție de specie și condițiile de mediu. La plantele acvatice submerse lipsește sau este foarte subțire. Aceleași caracteristici sunt întâlnite la plantele care cresc în locuri cu sol puternic umed și atmosferă bogată în vapori de apă. Plantele scerofite, ce trăiesc într-un climat se- cetos de stepă, au o cuticulă groasă sau foarte groasă. Pentru aceeași specie, la plantele care cresc umbrite este subțire, iar cele expuse soa- relui, groasă. Frunzele persistente în timpii iernii de la molid, brad, pin posedă o cuticulă groasă. în general, acest tip de cuticulă este pluristratificată. Ea pătrunde uneori sub formă de creste între celulele epidermice, fenomen observat la fructele de păr pădureț (Pyrus py- rastet), păr (Pyrus communis). Cuticula reduce substanțial intensitatea transpirației și apără planta împotriva razelor ultraviolete și atacului unor microorganisme. CUTINA (Cutina), substanță organică ceroasă rezultată prin oxidarea lipidelor bogate în acizi grași, parțial esterificați. Este insolubilă în apă, alcool, eter, cloroform. Participă la cuti- nizarea și cuticularizarea celulelor vegetale. CUTINIZARE (Cutinisatio), proces fiziologic de impregnare a pereților tangențiali externi ai celulelor epidermice ale plantelor cu o substanță grasă, numită cutină. în unele cazuri, cutinizarea se extinde asupra pereților radiali (laterali) și tangențiali interni. în afara celulelor epidermice, cutinizarea mai poate afecta stra- tul celular extern (exina) al grăuncioarelor de polen, peretele extern al celulelor din integu- mentul ovulului gimnospermelor sau al integu- mentelor ovulului la angiosperme, pereții celu- lelor ce formează endoderma de tip primar, peretele extern al celulelor ce formează lu- menul canalelor aerifere. Pereții cutinizați au o permeabilitate scăzută față de apă și gaze. CUTIS EXODERMĂ D DAFIN (Laurus nobilis), fam. Laurace- ae. Arbore sau arbust, originar din Asia Mică și Peninsula Balcanică; în România este cultivat în sere și vara afară; se mai numește bibici, ciumăfaie, ciuma-fetei, frunzișoară, laur, liorbe, liubâu, turbare. Răspândit în regiunea me- diteraneană. Descriere. Tulpină înaltă până la 10 m, cu scoarță neagră. Frunze scurt-pe- țiolate, îngust-lanceolate, cu margini ondulate, pieloase, glabre, lungi până la 10 cm. Flori unisexuate, mici, albe-verzui sau alb-gălbui dispuse în raceme sau umbele la subsuoara frunzelor; cele mascule cu 10-12 stamine, cu antere care se deschid transversal prin 2 clape; cele femele cu 4 staminodii. înflorire, IV-V. Fruct, bacă ovoidă, la început verde, iar la maturitate neagră. Alimentație. Frunzele sunt utilizate la aromatizarea unor preparate culi- nare. Bioterapie. Frunzele și fructele au impor- tanță terapeutică în medicina umană. Sunt utili- zate în atonii stomacale, boli nervoase, spasme, gastralgii, stimulente ale digestiei și ale poftei de mâncare. Fructele au proprietăți mai puternice. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea digestiei, stimularea poftei de mâncare, combaterea atoniei stomacale, bolilor nervoase: infuzie, din câteva frunze us- cate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se îndulcește du- pă gust. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. în dispesii atone, gastralgii, gripă, bronșită: infuzie, din 4 g frunze de dafin și 8 g coajă de portocală, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară, se îndul- cește după gust. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului cronic, paraliziei: alifie, din fructe sau frunze zdrobite amestecate cu untură proaspătă, topită. Se lasă la macerat 24-48 zile, apoi se strecoară. Se amestecă conținutul bine pentru uniformi- zare. Se ung articulațiile sau alte zone afectate. Utilizări diverse. Pentru alungarea insectelor din casă: fumigații cu frunze puse pe jăratic. Lasă în cameră un miros aromat plăcut (v. PI. XVIII, 3). DALAC (Paris quadrifolia), fam. Lilia- ceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, spre mezohigrofită, amfitolerantă la temperatură, slab acid-neutrofilă, sciafilă. întâl- nită în păduri umbroase, cu soluri umede și bogate în humus, de la câmpie până în regiu- nea montană; se mai numește aișor, boaba-lu- pului, boaba-vulpii, buruiană de beșică, buru- iană de bubă, frunză de zgaibă, iarba-stelei, mărul-lupului, mură de ghite, poala-vulpei, răs- fug, strugurul-lupului, turta-lupului, usturoiță. Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, Car. Fagetalia. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom repent, orizontal, cu 2-4 internodii lungi între 1-4 cm. Tulpină glabră, înaltă de 10-30 cm. Frunze obovat-eliptice, glabre, într-un singur verticil, scurt-pețiolate, cu 3 nervuri principale dediței 212 dediței mari evidente. Floare tetrameră, în partea terminală; foliole perigonale dispuse în stea, verzi, lanceolate, cele interne mai înguste și gălbui; androceu cu 8 stamine, cu nuanțe violacee la bază; gineceu cu ovar purpuriu-închis până la albăstrui-cenușiu, cu 4 stile. înflorire, V-VI. Fruct, bacă neagră. Semințe sferice sau ovoidale (3-3,5/2-2,5 mm), albicioase și punc- tate în purpuriu. Compoziție chimică. Planta, pe lângă alte substanțe, conține saponozidele paridina și paristyphinina, acumulate mai ales în fructe. Toxicologie. Saponozidele au acți- une iritantă asupra mucoaselor, epiteliilor și excitantă asupra sistemului nervos. Intoxicațiile (deși rare) se manifestă prin diaree, colici, amețeli, vomă, poliurie, dilatarea pupilelor, contracții spasmodice la nivelul mușchilor. Me- dicină umană. Planta este puțin studiată sub aspect farmacodinamic. Frunzele sunt utilizate ca sudorifice, antispasmodice, cu efecte în alie- nația mintală, în otrăviri (intoxicații), tuse con- vulsivă, epilepsie: pulbere (frunze măcinate), se iau zilnic câte 2 g, timp de 20 zile. Se face o pauză de 10 zile și se repetă tratamentul. Fruc- tele sunt otrăvitoare. Se pare însă că în can- titate mică (doze precise) ar avea efecte po- zitive în pestă, intoxicarea cu arsenic și sublimat. Medicina veterinară tradițională. Cu planta sunt tratate vitele cornute când urinează sânge și când nu rumegă (v. PI. XVIII, 4). DEDIȚEI¹ (Pulsatilla montana), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xerofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în regiunea dealurilor și de câmpie, prin locuri ierboase; se mai numește dediței albaștri, dediței vineți, de- gețel, pisicei. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrată în Festucion rupicole. Răspândiți în Europa: munții Alpi, Carpați, Podișul Transil- vaniei, Dealurile de Vest și Piemontul Getic. Descriere. Rizom gros, negricios, pivotant, lung până la 25 cm, cu resturi de frunze, scva- me și frunze nedezvoltate. întreaga plantă lâ- nos-păroasă. Tulpină înaltă de 5-15 (37) cm, purtând o singură floare. Frunze bazale, pețio- late, de 3 ori penat-sectate. Floare violetă-în- chis; perigon cu foliole îngust-eliptice, mari (2-3,5 cm); androceu din numeroase stamine; gineceu, din numeroase cârpele. înflorire, lll-IV. Fructe, nucule cu stilul lung și păros. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin anemonol, acid anemonic, tanin etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au ace- leași proprietăți ca dediței mari (Pulsatilla vulgaris). Folosită în tratarea acelorași boli ca DALACUL. Recoltarea se face la fel. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ur- mătoarelor boli: reumatism abarticular, nevralgie, sciatică, tahicardie: infuzie, din o lin- guriță plantă mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acope- rită 15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi. 2. Pentru tratarea paraliziilor și parezelor nervilor periferici: infuzie din 1-2 lingurițe plan- tă mărunțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi. 3. Pentru tratarea nevrozelor, migrenelor, bolilor interne, dismenoreei și ca anafrodiziac: infuzie, din 2 lingurițe plantă mă- runțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi pentru tratarea nevrozelor și ca anafrodiziac; 1-2 căni pe zi contra migre- nelor. Uz extern. în paralizii și pareze ale ner- vilor periferici, psoriazis: infuzie din 2 lingurițe plantă flori și plantă mărunțite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se aplică cataplasme de mai mul- te ori pe zi. Ornamental. Se poate cultiva în grupuri, rabate, ronduri, balcoane. Preferă lu- mina. Adaptată pentru regiunea de câmpie și colinară. înmulțire prin desfacerea tufelor. DEDIȚEI MARI (Pulsatilla vulgaris ssp. grandis), fam. Ranunculaceae. Plantă er- bacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofi- lă, întâlnită pe coaste ierboase, însorite, calca- roase, poieni, margini de drumuri; se mai nu- mește adormitele, brebenel, dâdâței, dediței de pădure, dediței vineți, Floarea-Paștelui, floa- rea-ursului, floarea-văntului, iarba-vântului, oi- țe, sisinei, spănț, sufletele, vânturele. Cunos- cută din Antichitate. Dacii o numeau diediethela, de unde a derivat mai târziu nu- mele de dediței (I. Pachia Tatomirescu, 1997) Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrat în Festuco-Brometea, Festucetalia valesiacae. Răspândit în Europa. Descriere. Rizom multi- capitat, gros, cu muguri de frunze, acoperiți cu scvame albe seriacee; din partea inferioară pornesc rădăcini adventive subțiri. Tulpină înal- tă de 10-35 cm, acoperită cu peri albi, lungi de cca 5 mm. Frunze involucrale adânc-sectate, cu lacinii liniare, acoperite cu peri albi, lungi de dediței mari 213 degețel lânos cca 10 cm. Frunze bazale de mai multe ori penat-sectate, păroase, mai ales pe pețiol. Flori solitare, violete, foarte mari (7 cm dia- metru); perigon cu foliole eliptice, la exterior seriaceu-păroase; androceu cu numeroase stamine, mai scurte cu % din lungimea pedan- tului; gineceu format din numeroase cârpele, înflorire, lll-IV. Fructe nucule, cu stil lung-pă- ros. Sunt grupate într-un apocarp. Compoziție chimică. Pe lângă alte substanțe organice, planta conține anemonină și protoanemonină, care îi conferă toxicitate. Toxicologie. Planta este toxică mai ales în stare verde. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei sunt folosite în me- dicina umană tradițională. Sucul proaspăt al plantei are proprietăți vezicante, antibacteriene și antimitotice. Alcoolatura preparată din planta proaspătă posedă proprietăți antispastice (inhi- bă peristaltismul intestinal) și sedative asupra uterului. Folosită în tratarea amenoreelor și dis- menoreelor, blenoragiei, anexitelor, ovaritelor, uretritelor, orbitelor, nevrozelor, spasmelor gastrointestinale. Ca antimicrobian se admi- nistrează în doze de 0,05-0,20 g, iar ca sedativ uterin 20-50 picături tinctură. Preparatele ac- ționează asupra sistemului nervos vegetativ. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Pulsa- tillae herba) se recoltează pe timp frumos, du- pă ce s-a ridicat rouă. Se rup părțile aeriene fără a se smulge planta din pământ. Se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă sau șo- proane. Se păstrează în pungi de hârtie, saci de hârtie sau textili. Medicină umană. Uz in- tern. Pentru tratarea amenoreei, dismenoreei, anexitelor, ovaritelor, uretritelor, orhitelor, ble- noragiei, nevrozelor, spasmelor gastrointesti- nale, durerilor articulare, tusei convulsive, ec- zemelor se administrează cu precauție: pulbere, 20-40 centigrame pe zi; extract fluid, doze de 0,15-0,30 g pe zi; extract în alcool, doze 0,5-0,10 g pe zi; tinctură, doze 0,02-0,20 g pe zi. Uz extern. Planta este iritantă, vezicantă de aceea tratamentul se apli- că cu mare precauție si pe durată scurtă (v. PI. XVIII, 5) DEGEȚEL LÂNOS (Digitalis lana- ta), fam. Scrophulariaceae. Plantă perenă, er- bacee, cultivată ca bienală, terofită, xerome- zofită, moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă spre neutrobazifilă, întâlnită spontan prin tufi- șuri, margini de pădure, rariști, poieni, locuri pietroase din zona de câmpie și colinară; se mai numește cucenfă, degetăriță, degețel de câmp, țâța-oii. Dacii îi spuneau diessathel, dissathela, dissățel, ziezățel, de unde mai târziu a derivat numele de degețel lânos (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 56. în condiții de cultură vegetează bine în regiuni cu precipitații de 500-600 mm anual. Suportă temperaturile scăzute și ridicate. Sub zăpadă rezistă până la minus 30° C. Pretențios la lumină (rol important în ridicarea conținutului de principii active). Preferă soluri luto-nisipoa- se și nisipoase cu regim favorabil de umiditate, reacție ionică neutră sau ușor acidă. Valorifică bine cernoziomul levigat și solul brun-roșcat de pădure. Fitocenologic, încadrat în Festucion rupicolae, Quercion farnetto. Cultivat în Olan- da, Franța, Marea Britanie, Elveția, Austria, Germania, Cehia, Slovacia, România, țările din C.S.L Răspândit în Europa Centrală și de Sud. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, simplă sau ramificată, spre vârf lânos-păroasă, galbrescentăîn partea inferioară, înaltă până la 70 (120) cm. Frunze bazale alungit-lanceolate și atenuate în pețiol, cele tulpinale eliptic-lan- ceolate, sesile, semiamplexicaule, alterne. Flo- rile albe-gălbui, nutante, grupate într-un racem spiciform terminal, glandulos-lânos, lung până la 25 cm; caliciu cu 5 lacinii lanceolate, acute, păroase; corolă urceolat-campanulată, bilabia- tă, la exterior glandulos-pubescentă, în interior cu vinișoare brune; androceu din 4 stamine, didiname; gineceu cu stil lung, stigmat trilobat, înflorire, VI—VI11. Fruct, capsulă biloculară, pro- tejată de caliciul persistent. Compoziție chi- mică. Frunzele conțin peste 70 de glicozide cardiotonice (0,40-0,70% la cele spontane și 1,7% la cele cultivate); glicozidele principale sunt lanatozida A (80-240 mg%), glucodigitoxi- genin-glucometilozida (30-60 mg%), glucodigi- fucozida (10-40 mg%); digitalinum verum (20-120 mg%), glucogitorozida (20-120 mg%), glucoverodoxina (20-120 mg%), lana- tozida B (10-50 mg%), lanatozida C (80-240 mg%) etc; flavone, acetilcolină, colină, enzime și bioelementele Cu, Mo, Mn, Cr, Ni, V, Sr, Ba (Viorica Cucu, C. Bodea, Cristina C i o a c ă, 1982). Toxicologie. Toate organele plantei conțin glicozizi cardiotonici, saponine, sapogenine, steroide, glicozizi digitalonici, cu acțiune otrăvitoare. Dozele mortale pentru un cal, pentru rumegătoarele mari și simptomele intoxicației sunt identice cu cele prezentate la DEGEȚELUL ROȘU. Industrie. Industria degețel lânos 214 degețel roșu de medicamente prepară din această plantă produsul Lanatozid C sub formă de drajeuri cu 0,25 mg lanatozid C; fiole a 1 ml conținând 0,4 mg lanatozid C sub formă de soluție apoasă injectabilă; soluție pentru uz intern, conținând 0,10 g% lanatozid C. Alte medicamente: Ni- dacil, conținând acetil-digitoxozida sub formă de soluție injectabilă 0,2 mg pe fiolă, com- primate a 0,2 mg glicozidă, soluție pentru uz intern conținând 50 mg la 100 ml soluție și supozitoare a 0,5 mg acetil-digitoxozidă; Digo- xin, comprimate a 0,25 mg digoxină, fiole a 2 ml cu 0,50 mg glicozidă și soluție pentru uz intern, în flacoane a 10 ml conținând 50 mg% digoxină (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stă- nescu, 1986). Bioterapie. Planta are impor- tanță terapeutică în medicina umană și vete- rinară. Glicozidele acestei specii sunt de trei ori mai active și mai toxice decât ale degețelului roșu. Cea mai activă dintre heterozidele car- diotonice este lanatozida C. Are capacitate re- dusă de a se fixa de serumalbumine. Doza de saturare este de 2 mg zilnic, iar de întreținere 1 mg. Efectul se instalează după cca 15 minute de la administrare. Pragul maxim de activitate este la 1-2 ore. Această acțiune durează apro- ximativ 5 zile. Eliminarea sa este rapidă și masivă. Pericolul de acumulare este mic. Ca urmare fenomenele toxice sunt mai rare, ate- nuate și reversibile. La supradozare apar feno- mene toxice ce se manifestă prin tulburări di- gestive, tulburări ale ritmqlui cardiac și uneori tulburări vizuale manifestate prin imagini colo- rate în galben. Administrarea substanței se fa- ce în insuficiențe cardiace acute, în fibrilație arterială, în pregătirea preoperatorie sau an- te-partum a cazurilor de cardiopatii decompen- sate. Dozele sunt de 2-4 ori mai mici decât cele recomandate la degețelul roșu. (Em. Grigo- rescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu, 1986). Recoltare. Frunzele (Digitalis lanatae folium) se recoltează înainte de îmbobocire și numai o parte din ele. 8e usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire, sau la soare. Uscare artificială la 40° C. Medicină umană. Aceleași utilizări ca la degețelul roșu aplicate sub supravegherea medicului cardio- log. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea insuficienței cardiace, emfizemului pul- monar, ca tonic cardiac și diuretic se utilizează sub forma preparatelor farmaceutice Lanato- zid C, drajeuri și soluții 1%ₒ „per os“ sau 0,4%ₒ injectabile intravenos, sau Digoxin, comprimate conținând 0,25 mg sau soluție injectabilă 0,59%o. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culegeri de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 1,2-6,0 mg/floare. Pro- ducția de miere, 100-140 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. DEGEȚEL ROȘU (Digitalis purpu- rea), fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee, bienală până la perenă, exclusiv de cultură, rar sălbăticită în vecinătatea grădinilor și plantațiilor, iubitoare de lumină, umezeală în sol și aer; se mai numește degetârițâ, deget roșu, nâpâstrocel, țâța-oii. Cunoscută încă din Antichitate. Dioscoride și Pliniu cel Bătrân o menționau în scrierile lor (secolul I d. Hr.). Dacii o numeau diessathola, diezâțola, zeizâțea, din care mai târziu a derivat numele de degețea și apoi degețel roșu după culoarea florii (I. Pa- chia Tatomirescu, 1977). Genetic, 2n = 56. Răspândită în Europa de Vest. Cul- tivată în Olanda, Marea Britanie, S.U.A., țările din C.S.I. în România se cultivă în jud. Boto- șani, Suceava, Brașov, Hunedoara, Dâmbo- vița, Argeș, Vâlcea. Cere climat umed și cald, cu ierni blânde și sol acoperit cu zăpadă. Pre- feră locuri însorite, cu expoziție sudică pentru a primi cât mai multă lumină. Pretenții la sol ase- mănătoare cu cele de la degețel lânos. Des- criere. Rădăcină pivotantă lungă de 20-30 cm, cu ramificații subțiri și foarte dese. în primul an formează numai o rozetă cu 15-20 frunze. Tul- pina apare în al doilea an, înaltă de 30-120 cm, erectă, neramificată, alipit-cenușiu-păroasă. Frunzele bazale alungit-ovate, cele mijlocii eliptic-lanceolate, iar cele superioare sesile, crenat-dințate; fața superioară zbârcită și pre- văzută cu peri scurți, rari; fața inferioară cu peri deși, cenușii; nervațiune penată, evidentă. Flori tubulos-campanulate, larg-deschise, roșii-pur- purii, rar albe sau colorate intermediar între alb și roșu, cu punctațiuni negre în interior. înflo- rire, VI-VIII. Fruct, capsulă ovoidă, pubescen- tă, cu două loji. Semințe mici, ovoide, bru- ne-deschis. Compoziție chimică. Fructele conțin potasiu (1,99 mg%), calciu (0,93 mg%), fosfor (0,93 mg%), sulf (0,238 mg%), magneziu (0,11 mg%), sodiu (0,023 mg%), aluminiu (84,2 mg%), fier (61 mg%), zinc (8 mg%), brom (1,6 mg%), cupru (0,94 mg%), molibden (0,115 mg%), cobalt (0,038-0,084 mg%), man- gan (35-366 mg%), compuși organici stero- idici, cum sunt glicozidele cardiotonice grupate degețel roșu 215 degețel roșu în seria A, B, C, D. Seria A: purpureoagli- cozida A, digitoxina (digitalina), glucodigitoxi- genin-bisdigitoxozida, digitoxigenin-bisdigito- xozida, glucoevatro-monozida, glucodigifuco- zida, digiprozida (digitoxigenin-fucozida), glu- codigitoxigenin-glucometilozida, digitoxige- nin-glucometilozida, digitoxigenin-monodigito- xida, (evatromonozida), odorozida, odorobio- zida. Seria B: purpureoaglicozida B, gitoxina, glucozitoxigenin-bisdigitoxozida, gitoxige- nin-bisdigi-toxozida, glucogitoxizida, gitoxige- nin-monodigitoxozida, (gitoeozida, gitozida), digitalinum venim, acetildigitalinum verum, strospezida, gitorina, glucogitaloxina, gitaloxi- na, glucogitaloxigenin-bisdigitoxozida, gitaloxi- genin-bisdigitoxozida, glucolanadoxina, gital- oxigenin-monodigitoxozida, (lanadoxina), glu- coverodoxina, verodoxina, 16-acetilgitoxina. Raportul dintre glicozidele A și B variază în limite largi. Seria C cuprinde glicozide cu agli- con digoxigenină, iar seria D cu aglicon digi- natigenină. Mai conține saponine spirostanice (digitonina, gitonina, tigonina, F-gitonina, diga- lactotigonina, purpureagitozida etc.), steroli, unele triterpene tetraciclice, antrachinone, aci- zii cafeic, ferulic, p-cumaric succinic, izovale- rianic, butiric, propionic, acetic, formic, citric, izocitric), acetilcolina, colina, acid nicotinic. Flo- rile conțin digitalinum verum, glucoverodoxina, purpureoaglicozida B, glucogitaloxina, sitoste- rol, stigmasterol, campesterol, colesterol, 24-metilencolesterol, glicozide spirostanolice, flavonide, acid cafeic, acid clorogenic etc. Se- mințele conțin numeroase glicozide cardioto- nice din seria A și B (0,5%), unele cardenolide neîntâlnite în frunze, saponine, ulei gras, etc. (Viorica Cucu, Cornel Bodea, Cristina Cioacă, 1982). Toxicologie. La om intoxi- cațiile sunt accidentale. Survin la dozarea inexactă a produselor medicamentoase sau ca rezultat al acțiunii cumulative. La animale into- xicațiile survin foarte rar. Doza mortală pentru un cal este de 120-140 g frunze proaspete; pentru rumegătoare mari, 160-200 g frunze proaspete. Semnele intoxicației constau în sali- vație abundentă, vomă, colici diareice, poliurie, albuminurie, uneori hematurie, puls accelerat, tensiunea arterială în creștere continuă. Moar- tea survine prin asfixie. în caz de intoxicație se face apel imediat la medic. Până la ajutorul sanitar calificat se intervine cu spălaturi sto- macale, se administrează cărbune medicinal și laxativ constând din sulfat de sodiu (sare amară). Bioterapie. Frunzele plantei prezintă impor- tanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Este unul dintre cele mai importante medicamente aflate în terapeutica mondială. Planta este menționată în literatura irlandeză încă din secolul al Vl-lea. Introdusă în tera- peutică în secolul al XVIII-lea. Este cercetată științific în anul 1785 de medicul englez William Withering care o introduce în medicina umană cultă, pentru tratamentul hidropiziei. Digitala este, în doze terapeutice, un cardiotonic vas- cular, întărește mișcările cordului, rărește și regularizează bătăile inimii, mărește amplitu- dinea bătăilor inimii. Presiunea arterială crește ca rezultat al măririi forței de pompare a sân- gelui și vasoconstricției capilarelor. Provoacă o bună irigare renală cu efect diuretic eficace, intervine ameliorativ în tulburările de circulație însoțite de staze venoase, făcând să dispară edemele. Responsabile de aceste acțiuni sunt saponozidele și flavonidele din produs. După administrarea preparatelor de digitalina efectul cardiotonic și diuretic se menține cca 2 săp- tămâni. Administrarea preparatelor se face cu pauze și un timp nu prea îndelungat. Există pericolul acumulării și fixării glicozidelorîn fibra miocardului ajungându-se la doze toxice. în pauzele planificate se administrează alte pro- duse cardiotonice (Convallaria, Adonis, Scilla respectiv rochița-rândunicii, ruscuța de primă- vară, viorele). Doza terapeutică trebuie calcu- lată pentru fiecare bolnav în parte. Se are în vedere doza terapeutică necesară și toleranța pacientului față de doză. Uneori nu pot fi evitate unele efecte secundare, constând din tulburări ale ritmului cardiac, tulburări gastrointestinale manifestate uneori prin vomă. Efectele secun- dare apar la doze mari. Preparatele de digitală se resorb în proporție de 90% și se elimină greu. Acționează după 12 ore de la adminis- trare. Digitoxina constituie remediul de primă urgență; îndepărtează la scurt timp formele de tahicardie ale insuficienței cardiace. Recolta- re. Frunzele (Digitalis purpurea folium) se re- coltează încă din primul an de vegetație, din rozeta de frunze bazilare. Recoltarea se face în perioada august-octombrie. în al doilea an de vegetație se recoltează frunze tulpinale și bazi- lare (din rozetă). Frunzele bazilare se recol- tează la începutul perioadei de vegetație, cele tulpinale după ce înflorește planta. Aceste peri- oade asigură maximum de principii active, în timpul unei zile acumularea maximă de principii dehidroretinol 216 dentițâ active are loc între orele 11-14. Recoltarea frunzelor în acest caz se face în jurul orei 14. Uscarea se face rapid, în curent de aer cald și uscat la 35-45° C. Miros slab de ceai, gust amar, neplăcut. în cazul imposibilității uscării artificiale, uscarea se face în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Pentru tratarea cardiopatiilor se administrază conform prescripțiilor medicale: a) DIGITA- LIS - produs farmaceutic sub formă de comprimate conținând 0,100 g pulbere frunze cu o activitate cardiotonică de 10 U.l./g; se administrează 2-3 comprimate pe zi, timp de 6-10 zile pentru digitalizare lentă; b) pubere, 0,1-1 g pe zi; c) tinctură alcoolică 1:10, în doze maxime de 1,5 g o dată și maximum 6 g în 24 ore; d) sirop digitalina, 10-50 g/zi, în care 20 g conține 1 g tinctură. (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stă ne seu, 1986). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea insuficienței cardiace cronice, insuficienței cardiace subacute, insuficienței valvulare, fibrilații auriculare, în stadiul de decompensație, hidropizii de origine cardiacă, emfizem pulmonar: a) pulbere plantă în boluri; b) pilule; c) infuzie, preparată extemporaneu, se filtrează, se administrează rece prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); d) macerat din plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă apă rece; se filtrează după 24 ore; e) produs farmaceutic: DIGITALINĂ - soluție 1%ₒ; f) pro- dus farmaceutic: DIGITALIS - comprimate 0,1 g; g) produs farmaceutic: NIDACIL - com- primate, supozitoare, fiole, soluții; h) tinctură 10%. Dozele de tratament cu infuzie sunt mari, medii și mici. Tratamentul se face fracționat 3-4-6 zile, cu pauze, pentru a £vita acumu- larea: animale mari (cabaline, bovine), doze mari 4-5-8 g, doze medii 2-3-5 g, doze mici 1,2-2-3 g; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine): doze mari 0,2-0,5-1 g, doze medii 0,2-0,3 g, doze mici 0,1-0,2 g; animale mici (pisici, câini): doze mari 0,05-0,5 g, doze medii 0,03-0,1 g; doze mici 0,02-0,05 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline taurine), 10-25-50 ml; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 ml; animale mici (pi- sici, câini), 0,2-0,5-1 ml. Apicultură. Specie meliferă, valoroasă, intens vizitată de albine. Cantitatea de nectar secretat în 24 ore este de 0,8-5 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 42%. Recoltă de miere, 200 kg/ha. Ornamen- tal. Folosită în arhitectura peisageră și în comerțul cu flori, existând varietăți horticole cu flori roșii-purpurii, roz, albe (v. PI. XVIII, 6). DEHIDRORETINOL VITAMI- NE A DENTIȚĂ (Bidens tripartita), fam. As- teraceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezohigrofită spre hidrofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită prin mlaștini cu și fără turbă, șanțuri umede, în zona de margine a lacurilor, râurilor, pe lângă izvoare, fântâni, lo- curi ruderale umede, comună în toate regiunile României; se mai numește cânipioară, câr- ligior, dindiniță, dintele-dracului, dintele-lupului, dinții-babei, doi dinți, iarbă roșie, lichitoare, păduchi de țigani, puriță, tarifă. Genetic, 2n = 48. Fitocenologic, încadrată în Cheno- podio-Scleranthea, Nanocyperion, Car. Biden- tetea. Răspândită în Europa, Asia; introdusă în Australia. Descriere. Rădăcină rămuroasă, deasă, uneori fusiformă. Tulpină erectă, gla- bră, ramificată, înaltă până la 100 cm. Partea tulpinii din apă cu rădăcini adventive. Frunze opuse, glabre, 3-5 lobate, incis-serate, pețiol de obicei aripat. Calatidii solitare așezate în vârful ramurilor, cu foliole involucrale foliacee, cele interne alungit-ovate, gălbui-brunii. Nu are flori marginale ligulate. Receptacul paliaceu. înflorire, VII-XI. Fructe, achene turtite, slab-pă- roase sau glabre, fin-spinoase pe colțuri, pre- văzute cu 2-4 sete spinoase. Compoziție chi- mică. Părțile aeriene conțin ulei eteric, acid ascorbic, carotenoide, substanțe tanante, fla- vonide și cumarine (umbeliferină și scepoletal), substanțe minerale. Bioterapie. Părțile aerie- ne ale plantei sunt folosite în terapeutică de medicina etnoiatrică, umană și veterinară. Prin- cipiile active au rol diuretic, sedativ, tonic, astringent, sudorific, cicatrizant, ușor laxativ, efect stimulator asupra circulației arteriale și amplitudinii contracțiilor cardiace. Nu este valo- rificată farmaceutic. Folosită pentru tratarea afecțiunilor aparatelor urinar și cardiac, în stări febrile. Extern servește la grăbirea vindecării rănilor, urticariei și scrofulozei la copii. Recol- tare. Părțile aeriene ale plantei (Bidentis herba) se recoltează în timpul înfloritului, respectiv în lunile iulie-septembrie, pe timp frumos, zi înso- rită și după orele 11. Se usucă în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea afecțiunilor depresaj 217 diagrama florală aparatului urinar, afecțiunilor aparatului circu- lator și combaterea stărilor febrile: a) infuzie, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se consumă 1-2 căni pe zi. Conținutul se bea cu înghițituri rare; b) decoct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 2-3 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea rănilor în scopul grăbirii vin- decării lor: a) infuzie, din o lingură plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se fac spălaturi locale folosindu-se un pansament steril; b) decoct, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă să se răcească până la călduț. Se fac spălaturi locale cu pansamente sterile. Se fac 3 spălături pe zi. Medicină veterinară. Pentru tratarea plăgilor la animale, și a plăgilor cu viermi: infuzie sau decoct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Infuzia și decoctul se pregătesc după aceeași rețetă ca și la medicina umană. Uz extern. Se fac de 3 ori pe zi spălaturi locale folosindu-se un pansament steril. Se mai practică presă- rarea pe rană a pulberii uscate a plantei sau prepararea unei paste din pulbere de plantă și apă și așezarea ei pe rană (v. PI. XIX, 1). DEPRESAJ, reducere a numărului de exemplare arboricole în pădure, prin tăierea indi- vizilor mai puțin valoroși, pentru a asigura dez- voltarea simetrică și echilibrată a coroanelor ar- borilor de valoare. Rezultă slăbirea concurenței în desișurile accentuate provenite din regenerări naturale sau din semănături directe în arboretele pure și echiene. Acțiunea se desfășoară de tim- puriu, moderat și progresiv, pentru a permite refacerea echilibrului biocenotic. DESMOGEN, PROCAMBIU -> ME- RISTEME DESORBȚIE, fenomen fiziologic de eliminare a sărurilor minerale din diferite or- gane ale plantelor prin procese pasive și active; sin. exorbție. Fenomenul în sine îmbracă trei forme greu de distins: a) poate exista o difu- ziune a ionilor din rădăcină spre mediul extern, care este mai diluat (proces fiziologic pasiv); b) poate avea loc un schimb de ioni între ionii adsorbiți pe suprafața rădăcinii sau un schimb de ioni între zone interioare ale rădăcinii și ionii din mediu (proces fiziologic pasiv); c) poate exista o excreție de ioni minerali prin frunze sau prin organe specializate [de exemplu, glandele saline de la albăstrele (Centaurea cyanus), sică (Limonium gmelinii) elimină o parte de NaCI absorbită în exces, care poate ajunge la 1 ml soluție/h] proces activ. DEUTOPLASMĂ, PARAPLASMĂ DEZVOLTAREA PLANTELOR, fenomen calitativ de evoluție individuală (on- togenetică) a plantelor, constând din modificări morfologice, anatomice, biochimice și fiziolo- gice care au drept rezultat apariția de organe noi. Dezvoltarea plantelor ca proces calitativ este indisolubil legată de creșterea plantelor, constituind un proces cantitativ. Ciclul de dez- voltare a unei plante superioare începe de la sămânță și se termină cu formarea seminței. în ciclul de dezvoltare a unei plante cu flori există următoarele patru etape ontogenetice: a) prima etapă începe cu celula ou sau zigotul; b) a doua etapă este reprezentată de embrion (plantă în miniatură) rezultată din diviziunea succesivă a zigotului; c) a treia etapă o reprezintă plantula (formată din rădăcină, tulpină, frunze), dife- rențiată din embrion în urma proceselor de organogeneză; d) a patra etapă este reprezen- tată de planta matură capabilă să formeze flori din care prin polenizare și fecundare rezultă fructe ce conțin semințe. La bacterii durata ciclului de dezvoltare variază, în general, de la câteva minute până la 30 minute, sau chiar mai mult. La talofitele inferioare poate dura de la câteva ore până la câteva săptămâni. La plan- tele superioare durata ciclului de dezvoltare variază în limite foarte largi. Se poate realiza într-un an, la plantele anuale (de exemplu, po- rumb, fasole, mazăre); în doi ani, la plantele bienale (de exemplu, ceapă, sfeclă de zahăr); în mai mulți ani la plantele perene (de exemplu, arbori, arbuști, unele plante ierboase). DIACHENĂ, CREMOCARP DIAGRAMĂ FLORALĂ (Dia- gramma florale), figură schematică ce reprezintă proiecția, într-un plan perpendicular diandrie 218 dihogamie Fig- 73. Diagrama florală: 1 - peduncul; 2- bractee; 3- bracteliole; 4- caliciu; 5-corolă; 6- androceu; 7-gineceu. pe axul florii, a tuturor pieselor florale redate prin semne convenționale, indicând numărul, locul pe care îl ocupă și raporturile dintre ele. Semnele convenționale pentru sepale sunt arcuri cu carenă', pentru petale, arcuri fârâ carenă’, pentru stamine, figuri ce simbolizează o secțiune prin anterâ; pentru staminodii prin hașuri în cercul androceului; pentru gineceu, figură ce simbolizează secțiunea prin ovar, indicând numărul carpelelor, al lojilor și tipul de placentație. Concreșterea pieselor florale se in- dică prin arcuri de legătură. Dispoziția ciclică a pieselor florale se figurează prin cercuri con- centrice, iar pentru cea spirociclică pe o linie spirală. Pentru floarea neterminală se figurea- ză deasupra diagramei un punct sub formă de cerc indicând secțiunea prin ax, iar sub dia- gramă se figurează un arc ce indică bracteea la subsuoara căreia se formează floarea (fig. 73). DIANDRIE, DISPERMIE DIAT0MEE, alge unicelulare cu cor- pul acoperit de două valve puternic impregnate cu dioxid de siliciu. Prezente în mare număr, izolate sau în colonii, în apele marine și apele dulci continentale, diatomeele reprezintă con- stituenți de bază ale fitoplanctonului. Unora le este caracteristică specializarea ecologică, având rol de indicatori biologici. Celula are un nucleu în zona centrală a citoplasmei, cu două vacuole dispuse simetric, unul sau doi cro- matofori bruni în formă de plăci sau panglică. Conțin un pigment propriu, diatomoxantina. Produsul de asimilație îl constituie o substanță uleioasă și hidrați de carbon (volutină, leuco- sină, amidon). Unele specii au nutriție hetero- trofă. Membrana celulară constă din două ca- pace sau teci, una superioară, numită epitecă, și alta inferioară, hipotecă. Acestea se pot apropia și îndepărta, micșorând sau lărgind interiorul, după necesitățile fiziologice ale pro- toplastului. Epiteca este străbătută în lung de o mică deschidere numită rafă, limitată la capete de două noduri mici și întreruptă la centru de un nod central mare. Mișcarea celulei este deter- minată de curenții și contracurenții citoplasmei ieșită parțial afară din rafă. Unele forme sunt lipsite de rafă (fig. 74). înmulțirea se face prin diviziune celulară. Când organismul devine mic, degenerează, transformându-se în auxo- spor (spor de creștere), care îl readuce la di- mensiunile normale caracteristice speciei. Se- xualitatea variază de la izola anizoogamie; de la amfimixie la apomixie. Fig. 74. Structura unei diatomee: a - aspect exterior; b - aspect interior; 1 - valvule; 2- citoplasmă; 3- nucleu; 4 - cromatofor. DIHOGAMIE (Dichogamia), proces de maturare neegală în timp a organelor de reproducere masculine (stamine) și feminine (gineceul) din cadrul unei flori bisexuate. Sco- pul constă în asigurarea polenizării încrucișate. Există flori la care staminele ajung la maturitate înaintea gineceului. Acestea sunt cele mai nu- meroase și se numesc flori dihogame protan- dre. Polenul lor este folosit pentru polenizarea unor flori mai bătrâne, unde stigmatul a ajuns la maturitate, întâlnite la speciile din familiile Fa- baceae, Campanulaceae, Asteraceae, Apiace- ae, Lamiaceae, Liliaceaeș.a. De exemplu: din- tre speciile genului Geranium prezintă: gherghetinul sau ciocul-berzei (Geranium pra- tense) și priboiul (Geranium silvaticum), la care staminele și anterele cad în momentul când stigmatul gineceului devine receptiv. Un alt caz mai puțin frecvent și mai puțin răspândit este dioecie 219 dovleac maturarea gineceului înaintea staminelor. Po- lenizarea lui se face cu polen de la o floare de aceeași specie, unde anterele staminelor sunt maturizate. Când anterele proprii se deschid și pun în libertate polenul, stigmatul și stilul gine- ceului sunt deja veștede. Ele se numesc flori protogine. întâlnite la specii din familiile Rosa- ceae, Brassicaceae, Solanaceae, multe Plan- taginaceae, Poaceae etc. DIOECIE (Dioecia), existența, în ca- drul unei specii, a două feluri de plante, mas- culine și feminine, cu flori unisexuate. Plantele masculine posedă numai flori cu organe de reproducere bărbătești (stamine), iar plantele feminine posedă numai flori cu organe de re- producere femeiești (gineceu) [de exemplu, câ- nepa (Cannabis nativa), urzica (Urtica dioica), hameiul (Humuius lupulus), tisa (Taxus bacca- ta), salcia (Salix sp.), plopul (Populus sp.), be- teala sau sârmulița-apei (Vallisneria spiralis) ș.a.]. La asemenea specii polenizarea este în- totdeauna încrucișată. Ea poate fi făcută de vânt (-> ANEMOFILIE), de insecte (^ ENTO- MOFILIE) sau de apă (-> HIDROFILIE). DIOSCO R E AC E E (Dioscoreace- ae), familie de plante erbacee, perene, care cu- prinde 8 genuri cu 660 specii, răspândite mai ales în regiunile tropicale și subtropicale. De obicei târâtoare sau volubile, adesea cu rădăcini tube- riform îngroșate. Frunze alterne, pețiolate, sagi- tate sau adânc cordate. Inflorescența racem. Flori unisexuate, dioice, rar hermafrodite, mici, actinomorfe; perigon mic, cu tubul scurt; andro- ceul, din 6 stamine, cele 3 interne adesea reduse la staminodii; gineceul, cu ovar inferior, trilocular, cu placentație centrală sau unilocular, cu pla- centație marginală, 2 ovule anatrope, 3 stigmate. Formula florală: 9*P₃₊₃ A₃₊₃; cr^P₃₊₃G(₃) rar 9* P3+3 A₃₊3G₍3). Fruct capsulă sau bacă. Flora Ro- mâniei are o singură specie Tamus communis (untul-pământului), 2n = 48. DIPLOSPORIE, APOSPORIE GE- NERATIVĂ, -> APOSPORIE DIPSACACEE (Dipsacaceae), fami- lie de plante erbacee și subfrutescente care cu- prinde 11 genuri cu 200 specii, majoritatea răs- pândite în ținuturile mediteraneene. Frunze simple sau sectate, opuse fără stipele. Inflores- cențe capitule, înconjurate la bază cu hipsofile involucrare. Flori bracteate sub formă de scvame sau fără bractee, bisexuate (hermafrodite), zi- gomorfe, cu calicul (caliciu extern) aderent de fruct; caliciul gamosepal, persistent, nediferențiat care la maturitate dă naștere la un fel de papus; corolă gamopetală, cu 4-5 lobi, subbilabiată, tu- buloasă; androceul, din 4 stamine, inserate pe tubul corolei,cu antere introrse, biloculare; gine- ceul, cu ovar inferior, unilocular și uniovulat. For- mula florală: C₍ₕ A4 G₍2). Fruct achenă. Flora României conține 22 specii ce aparțin la 6 genuri: Dipsacus, x = 8, 9; Cephalaria, x = 9; Succisa, x = 10; Succisella, x = 10; Knautia, x = 10; Scabiosa, x = 8, 9. DISAMARĂ (Disamara), fruct apo- carpoid uscat indehiscent, biaripat, format din două samare reunite. Provine dintr-un ovar bi- carpelar și bilocular. La maturitate samarele se separă. întâlnite la arțar. DISPERMIE, proces de fecundație a oosferei de către doi gârneți masculini ajunși în același timp la maturitate și provenind de la două tuburi polinice ajunse simultan la ovul; sin. dian- drie. Planta ce se formează este triploidă. Descri- să prima dată de Strasburger (1884) la Oeno- thera, iar mai târziu de Nemec (1912) la specia Gagea Iuțea, Gherasimova (1933) la specia Cre- pis capillaris și Gherasimova Nawaschina (1952) la specia Taraxacum kok-saghyz. Dintre plantele de cultură a fost observată la floarea-soarelui (Helianthus annuus). DOFTOR, ALOE DOLICOBLASTE, MACROBLASTE DOVLEAC (Cucurbita pepo), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anuală, alo- gamă, originară din America Centrală (Mexic); se mai numește berbenițâ, bostan porcesc, bostani turcești, bostan de țară, bubă buroasâ, cucurbetâ porcească, cucurbite românești, do- flani, dovleci galbeni, dovleci pestriți, dovlete, duieți, harbuz, ivârâ galbenă, lobeniță, lube- niță, ludan, lurbâ, pepene, tabac, zbacă. Gene- tic, 2n = 40, 42, 80. Cultivat. Plantă termofilă. Semințele germinează la minimum 13° C, op- tim 25° C. Sensibil la frig; pier la 0° C. Plantă de zi scurtă. Consumă cantități mari de apă. Coe- ficient de transpirație ridicat (750-830). Su- portă bine umiditatea mare din sol, dar este atacat de boli. Puțin pretențios la sol. dovleac 220 dovleac Vegetează bine și fructifică pe cernoziomurile semiargiloase, afânate, bogate în substanțe nutritive. Descriere. Rădăcină pivotantă rami- ficată. Tulpină în 5 muchii, aspru-păroasă. Frunze cordiforme, puternic-penta-lobate, aco- perite cu peri asprii, rigizi, spinoși pe nervuri și pețiol. Flori mari, galbene-aurii, unisexuat mo- noice; caliciu campanulat cu 5 lacinii; corolă gamopetală, campanulat-infundibuliformă, lată de 7-10 cm; androceu cu antere unite. Pole- nizare entomofilă. înflorire, VI—IX. Fruct pepo- nidă ovală, rotund-ovală, alungită, verde cu diferite nuanțe când nu este ajuns la matu- ritatea fiziologică, la maturitate galben-porto- caliu. Miezul fibros, fad. Coaja tare, lignificată. Semințe galbene, galbene-închis, netede cu marginea pronunțată. Există și forme cu se- mințe golașe. Compoziție chimică. Fructele conțin protide, hidrați de carbon, mici cantități de grăsimi, săruri minerale ce conțin Na, K, Ca, P, vitamine (A, Bb B₂, C); semințele conțin ulei gras, lecitină, zaharuri, rezine, enzime cu pro- prietăți antihelmintice. Alimentație. în stadiul tânăr folosit în hrana omului, în diferite pre- parate culinare. Industrie. Semințele sunt folo- site la extragerea uleiului comestibil, puțin sica- tiv, lipsit de miros. Turtele rezultate din semințe decojite sau de la formele cu semințe fără coajă se întrebuințează la fabricarea halvalei. Biote- rapie. Semințele și miezul fructului au impor- tanță terapeutică în medicina umană și vete- rinară. Proprietăți: vermifug, laxativ, diuretic, sedativ, nutritiv. Recomandat în: dispepsii, constipații, insuficiență renală, infecții urinare, enterite, dizenterii, hemoroizi, insomnii, afec- țiuni cardiace, diabet, prostatite, adenom de prostată, arsuri, inflamații ale pielii, plăgi atone contra teniei, ascarizilor. Semințele sunt lipsite de toxicitate. în diferite țâri, iar în România mai ales în Transilvania semințele sunt folosite în tratarea hipertrofiei de prostată. Tratamentul nu dă rezultate în cancerul de prostată. Recol- tare. Semințele (Cucurbitae semen) se recol- tează toamna când fructul a ajuns la maturitatea deplină. Fructul (dovleacul), se crapă, semințele se separă de miez și se usucă la soare sau la umbră în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz in- tern. 1. Pentru eliminarea viermilor intestinali (tenie, limbrici): a) semințe, cojite și zdrobite în gură, bine amestecate, se consumă în can- titățile 150-250 g pentru adulți, 100 g pentru copiii de vârstă școlară, 50 g pentru copiii mici. Se iau dimineața în priză unică. După 1-2 ore se administrează un purgativ (ulei de ricin, ceai laxativ); b) pastă, preparată din 60 g semințe decorticate, pisate, și 20 g zahăr; se amestecă până se obține o pastă omogenă. Se mănâncă întreaga cantitate/La un interval de 6 ore se ia un purgativ. Cura durează 5 zile. în caz de nereușită, se repetă; c) ulei antihelmintic, pre- parat din 50 g semințe decorticate, 30 g ulei de ricin și o lingură de miere. Se triturează semin- țele bine în acest amestec până se obține o pastă omogenă. Se ia câte un vârf de cuțit sau o jumătate de linguriță din 10 în 10 minute. 2. Pentru tratarea prostatitei: semințe decojite consumate ca atare, 150-200 g zilnic, în două prize-dimineața și seara; decoct, din 1 lingură semințe nedecorticate zdrobite la o cană (200 ml) cu apă rece. Se fierb 5 minute la foc potrivit. Se lasă vasul acoperit 15 minute pentru a se răci până la călduț. Se beau 2-3 căni pe zi timp îndelungat. După o cură de 3 zile se ob- servă efectele pozitive. 3. Contra teniei, trico- cefalilor, limbricilor, oxiurilor: a) decoct, din 50 g semințe decojite la o cană (200 ml) de apă. Se fierbe 30 minute, timp în care apa scade la jumătate. Se lasă la răcit. Se ia întreaga can- titate, dimineața pe nemâncate; b) emulsie, din 5 g semințe decojite și pisate la un pahar cu apă fiartă și răcită, 50 g sirop coajă de lămâie sau portocală; se amestecă bine cu o linguriță până la omogenizare, întreaga cantitate se ia dimineața pe stomacul gol, în două prize la interval de 30 minute. După cca 3 ore se admi- nistrează 2 linguri ulei de ricin, se repetă o dată pe săptămână până la eliminarea paraziților. 4. Pentru tratarea insuficienței cardiace cu ede- me, colitelor de putrefacție cu constipație: bău- tură de dovleac fiert pregătită din 500 g miez fără semințe. Se taie în bucățele. Se pune la fiert într-un vas emailat. Se fierbe până se înmoaie miezul. Se scurge apa într-un vas cu- rat. Miezul fiert se freacă cu lingura de lemn până se obține o pastă fină. Acestui conținut i se adaugă apa scursă. Se amestecă cu lingura de lemn până la omogenizare. Se consumă întreaga cantitate într-o singură zi, porțio- nând-o în două. Jumătate se ia dimineața, iar restul seara. Pentru tratamentul insuficienței cardiace cura durează 30 zile, iar în colite de putrefacție până ce fenomenele de constipație dispar. 5. Pentru tratarea insuficienței cardiace cu edeme: suc, obținut din 500 g miez de do- vleac ajuns la maturitate. Se curăță de coajă și dovleac 221 dovleac turcesc semințe, se porționează și se introduc în ma- șina centrifugă pentru preparat sucuri. în lipsa acesteia, miezul se trece prin mașina de tocat, sau se dă pe răzătoarea cu ochiuri mici. Mate- rialul obținut se stoarce. Din sucul obținut se bea zilnic câte un pahar, timp îndelungat. Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, înțepăturilor: cataplasme cu pulpă crudă zdrobită; se pun pe locul afectat apoi se bandajează. Se schimbă zilnic până la completa vindecare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea teniei, ascarizilor (limbrici): semințele decorticate, fărâmițate mărunt, se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât); sub formă de boluri, semințe fărâmițate în emulsie de ulei de floarea-soarelui sau miere. Se pot folosi și cu semințe. După 12 ore de la aplicarea trata- mentului se administrează ulei de ricin prin breuvaj bucal. Uleiul de ricin stimulează pur- gația. Dozele de tratament: animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 25-60 g; animale mici (pisici, câini), 5-10-15 g. Acțiune tenifugă drastică. Zootehnie. Specie furajeră. Utilizat cu deosebire în hrana animalelor domestice (vaci cu lapte, porci), în stare crudă sau fiartă. Se poate însiloza cu strujeni sau paie. Con- stituie un nutreț excelent pentru cornutele mari. Turtele, rezultate de la extragerea uleiului din semințe, sunt folosite ca furaj concentrat pen- tru animalele puse la îngrășat. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru nectar și polen. Cantitatea de nectar, 11-72 mg/floare, cu o concentrație de 21-44% zahăr. Cantitatea de polen, 16-24 mg/floare. Producția de miere, 40-45 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie (v. PI. XIX, 2). DOVLEAC TURCESC (Cucurbi- ta maxima), fam. Cucurbitaceae. Plantă erba- cee, anuală, alogamă, originară din America de Sud (Peru, Chile, Bolivia); se mai numește bo- loveni muntenești, bostan, bostani moldove- nești de fript, bostani muntenești, bostani tur- cești, dovleci fără vrej, dovleci piâcintari, dovlete românesc, dubleți, ludaie bulgărească, ludaie porcească, ludaie turcească de mâncat, sămânțar, tigbâ. Genetic, 2n = 24, 40. Cultivat din timpuri preistorice. în Europa a ajuns în cursul secolului al XVI-lea. în România se cul- tivă printre tulpinile de porumb. Culturile pure de dovleac turcesc sunt mici. Rezistent la tem- peraturi scăzute. Suportă brume ușoare de scurtă durată. Suportă greu temperaturi peste 30° C. Plantă de zi scurtă. Pretențios la umi- ditatea solului și aerului, în perioadele de secetă se aplică irigarea. Producție fructe, 40-60 t/ha. Producție sămânță, 600-1000 kg/ha în cultură pură și 200-300 kg/ha în cultură intercalată. Rădăcină pivotantă, puternică, atingând în sol 2-3 m adâncime. Descriere. Rădăcinile se- cundare se află până la 50 cm adâncime. Tulpi- nă târâtoare, cilindrică, goală în interior, ramifi- cată, cu peri rigizi, lungă de 4-5 m. Posedă ramuri cu cârcei. La noduri formează rădăcini adventive. Frunze mari, cordiforme, lungi de 10-25 cm, pețiolate, aspru-păroase. Cârceii pornesc de la baza lor. Flori unisexuat-monoi- ce, mari, galbene-aurii; cele mascule, lung-pe- dunculate, grupate 1-3 la subsuoara frunzelor; cele femele, scurt-pedunculate, solitare. Pole- nizare entomofilă. înflorire, VII—XI. Fruct, pepo- nidă voluminoasă, sferică, sferică-comprimată, netedă sau zgrunțuroasă, argintie sau alburie, diametrul 20-70 cm, greutate 30-100 kg, cu miezul afânat, dulce, de culoare albă sau porto- calie. Semințe mari, netede, albe sau bronzate. Compoziție chimică. Fructul conține substanțe asemănătoare cu ale dovlecelului, cu un conținut mai ridicat în hidrați de carbon (4,5-7,5% zahăr). Semințele conțin ulei co- mestibil de bună calitate. Alimentație. Utilizat în hrana omului, fiert sau copt, făcându-se din el diferite preparate culinare sau de patiserie. Industrie. Folosit pentru fabricarea marmela- delor. Din semințe se extrage ulei comestibil de foarte bună calitate. Este puțin sicativ, lipsit de miros, culoare verzuie. Turtele obținute de la semințele fără coajă se întrebuințează la pre- pararea halvalei. Bioterapie. Asemănătoare ca la dovleac. Medicină umană. Uz intern. Semințele sunt recomandate în tratarea hel- mintiazei (tenie, ascaradloză). Semințele de- cojite, la adulți 50-100 g/zi, la copii 15-30 g/zi, se consumă dimineața înainte de mâncare. La două ore se administrează un purgativ. Cura durează 4-6 zile, urmată de examenul copro- logic. Tratamentul pentru paraziții intestinali și boli este asemănător cu cel recomandat la do- vleac. Medicină veterinară. La fel ca la do- vleac. Zootehnie. Specie furajeră. Folosit în stare crudă sau fiert, la hrănirea animalelor domestice (vaci cu lapte, porci etc.). Se însi- lozează împreună cu strujeni sau paie, repre- zentând un excelent nutreț pentru cornutele mari. Turtele rămase la extragerea uleiului con- stituie un furaj concentrat valoros pentru toate dovleac turcesc 222 dovlecel speciile de animale. Foarte valoros pentru ani- malele puse la îngrășat. Rețin zilnic 1-1,5 kg pe cap de vită mare. Apicultură. Specie meli- feră. Florile sunt vizitate de albine pentru cule- gerea de nectar și polen. Producția de nectar, 40-384 mg/floare cu o concentrație de 29-48% zahăr. Producția de polen, 21-34 mg/floa- re. Asigură 2-3 încărcături de polen dintr-o singură floare. Producția de miere, 90-110 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. DOVLECEL (Cucurbita pepo, con- var. giromontia), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, originară probabil din Asia Mică și America Centrală și de Sud, după alți autori din Africa; se mai numește berbenițe, bolovan, bostan domnesc, bostan porcesc, bostani turcești, bubă, buroasâ, co- bac, cucurbete, cucurbete de nutreț, doflani, dovlete, duleți, duvleac, harbuji albi, ivere, lo- benițâ, lubenițâ, ludaie porcească, lurbă, pe- pene, tabac, tătarcă, tărtăcuțe rotunde, tidvâ, tâlv, troacă, zbacă. Genetic, 2n = 42, 40, 80. în Europa a fost adus în Evul Mediu de către turci, în timpul Renașterii, Lobeliu i-a descris o parte din proprietățiile terapeutice, care sunt valabile și astăzi. Cultivat pe scară largă în țările din C.S.L, Ungaria, Italia etc. în România se cultivă în toate județele, pe suprafețe mai mari în jurul orașelor sau al fabricilor de conserve. Cerințe ridicate față de cultură. Semințele germinează la minimum 12-14° C. Pretențios la lumină. Rezistent la secetă. Preferă soluri ușoare și mijlocii, bine fertilizate cu îngrășăminte orga- nice descompuse. Producție fructe, 40-60 t/ha. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată. Tul- pină scurtă, mijlocie sau lungă, târâtoare, puter- nic ramificată, cu muchii longitudinale, ascuțite, aspre-păroase. Frunze mari, pentalobate, lung-pețiolate, cu nervuri proeminente, aspru-pă- roase. Flori mari, galbene, unisexuat monoice. Cele mascule au anterele staminelor unite; apar înaintea florilor femele. Polenizare ento- mofilă. înflorire, VI-IX. Fruct, melonidă alungită, verde-galbenă-portocalie. Pulpa fructului frage- dă, suculentă, apoi ațoasă, tare. Coaja la matu- ritate devine tare. Semințe mari, netede, alb-gălbui. Compoziție chimică. Fructele conțin protide (2,60%), hidrați de carbon (4-7%), can- tități mici de grăsimi, sodiu (1 mg%), potasiu (270 mg%), calciu (15 mg%), fosfor (30 mg%), fier (0,6 mg%), As, Cd, Pb, Hg, vitaminele A (230 mg%), B₁ (0,05 mg%), B₂ (0,05 mg%), C (cca 1 mg%) niacina (0,4 mg%). Semințele conțin ulei gras (35%), fitosterine, cucurbitol, lecitină, zaharuri, rezine, enzime. Alimentație. Folosit singur sau în amestec cu alte legume pentru prepararea unui mare număr de mâncă- ruri, cu sau fără carne. Are valoare energetică scăzută, dar mai ridicată decât cea a castrave- ților. Industrie. Utilizat în industria conservelor la prepararea ghivecelor de legume. Biotera- pie. Fructul și semințele au importanță tera- peutică ca adjuvant în medicina umană. Pulpa fructelor tinere este ușor diuretică și laxativă. Se recomandă în afecțiuni intestinale și renale, la artritici și reumatici și ca prim aliment după diete lichide. Sucul extras din pulpă are acțiune laxativă mai mare. Recomandat în afecțiuni cardiace cronice și în dieta diabeticilor. Semin- țele reprezintă un remediu antihelmintic cu ac- țiune deosebită asupra teniei și ascarizilor, sunt calmante ale catarurilor intestinale și urinare, au acțiune favorabilă în inflamațiile prostatei, în laringite, traheite, bronșite. După unii autori ar avea și proprietăți sedative. Extern pulpa este folosită în tratarea arsurilor și înțepăturilor. Re- coltare. Fructele (Cucurbitae fructus) se recol- tează în stadiul tânăr sau la maturitatea fiziolo- gică în funcție de utilizare. Semințele (Cucurbitae semen) se obțin din fructele com- plet mature. Se usucă la soare, în strat subțire sau în podurile caselor acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi sau în saci de hârtie, sau textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor intestinale, urinare, cardia- ce cronice, în diabet, artrită, reumatism: consu- mat în preparate culinare obișnuite sau diete- tice. 2. Pentru combaterea viermilor intestinali: a) semințe, cojite și zdrobite în gură se consu- mă în cantitățile de 150-250 g pentru adulți, 100 g pentru copii de vârstă școlară, 50 g pentru copii mici; se consumă dimineața în priză unică. După 1-2 ore se administrează un purgativ (ulei de ricin sau ceai laxativ); b) pastă, preparată din 60 g semințe decorticate, pisate și 20 g zahăr. Se amestecă până se obține o pastă fină omogenă. Se mănâncă întreaga cantitate. La un interval de 6 ore se ia un purgativ. Cura durează 5 zile. în caz de nere- ușită, se repetă; c) ulei antihelmintic, preparat din 50 g semințe decorticate, 30 g ulei ricin și 1 lingură de miere. Se triturează semințele bine în acest amestec până se obține o pastă omo- genă. Se ia câte un vârf de cuțit sau ¹/2 linguriță din 10 în 10 minute. 3. Pentru tratarea dovlecel 223 dracilă prostatei: a) semințe decojite consumate ca atare, 150-300 g zilnic în 2 prize-dimineața și seara; b) decoct, din 1 lingură semințe ne- decorticate zdrobite la o cană (200 ml) de apă rece. Se fierbe 5 minute la foc potrivit, se lasă vasul acoperit 15 minute pentru a se răci până la călduț. Se beau 2 căni pe zi, timp îndelungat; c) pastă preparată din 60 g semințe decorticate și pisate și 20 g zahăr, se amestecă bine. Se mănâncă întreaga cantitate dimineața sau sea- ra. Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, înțe- păturilor: pulpa crudă, bine zdrobită, se aplică pe locul afectat și se bandajează. Zootehnie. Specie furajeră. Fructele ajunse la maturitatea deplina se întrebuințează ca furaj, pentru ani- male. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Cantitatea de nectar în medie, 10 mg/floare, cu concentrația de zahăr 20-40%. Producția de miere, 10-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. DRACILĂ (Berberis vulgaris), fam. Berberi-daceae. Arbust indigen, erect, ghim- pat, microfanerofit, xeromezofit, mezoterm, slab-acid-neutrofil, întâlnit de la câmpie până la dealuri, pe soluri eubazice, eutrofice-mezotro- fice, adeseori calcaroase (mai ales în stațiuni premontane), în locuri însorite sau umbrite, us- cate până la revene, rezistentă la ger și fum; se mai numește acrii, agriș, cătină de râuri, cloceni, corleș, dracină, drăgină, glojdan, holeră, lemn galben, măcriș boieresc, măcriș de râuri, măcrișul-caprei, măcriș spinos. Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, încadrată în Berberidion. Răspândit în Europa. Rădăcină pivotantă, groasă până la 4 cm, cenușie-gălbui la exterior, galbenă în interior. Tulpină înaltă până la 3 m, cu scoarță cenușie-deschis. Descriere. Ramuri muchiate, cenușii sau ce- nușii-gălbui, prevăzute cu spini trifurcați, pro- veniți din transformarea nervurilor frunzei; spre vârful ramurii spinii pot fi simpli. Frunze simple, ovat-eliptice sau eliptice, spre bază cuneate, spinos-serate, glabre, pețiolate. Flori mici, gal- bene (cu 6 sepale, 6 petale, 6 stamine), dispu- se în raceme aplecat-pendente. înflorire, V-VL Fruct, bacă elipsoidală, roșie, brumate, gust acru, astringent. Se coc prin septembrie. Se- mințe obovate, slab-carenate. Lăstărește și drajonează. Compoziție chimică. Rădăcina conține alcaloizi (2-3%) reprezentați de berbe- rină, berberubină, iatrorizină, palmatină, columbamina, berbamina, oxiacantina; în scoarță mai există taninuri, acid chelidonic, re- zine etc. Fructele conțin glucoza (5%), fruc- toză, acid malic, gume, pectine, vitamina C. Alimentație. Fructele se consumă sub formă de dulceață, suc sau sirop. Recomandate în afecțiuni pulmonare și ca antihemoragice. In- dustrie. Scoarța arbustului este folosită ca ma- terie primă în industria de medicamente pentru separarea principiilor active în stare pură, pre- pararea de tinctură și extract indicate în tra- tamentul afecțiunilor biliare. Bioterapie. Scoar- ța și fructele arbustului au importanță terapeutică în medicina umană cultă și tradițio- nală (etnoiatrică). Din numărul mare de alca- loizi care au fost izolați din scoarță, trei (ber- berină, berbamina și oxiacantina) au proprietăți farmacodinamice deosebite. Berberină impri- mă produsului acțiune colagogă, coleretică, to- nic-stomahică, hemostatică, hipotensivă, anti- spastică, bacteriostatică, citostatică, febrifugă, diuretică; stimulent respirator. Pentru aceste proprietăți este folosită în tratamentul icterului, metroragiilor, afecțiunilor hepatobiliare, tuber- culozei - în asociere cu alte tuberculostatice, potențându-le activitatea. în tratamentul leyshmaniozei, berberină este mai activă decât chinina în diluții de 1:80 000. Oxicantina are o acțiune vasodilatatoare și hipotensivă. Berberi- nă acționează rapid și de scurtă durată; ber- bamina și oxicantina acționează tardiv și cu efecte pe durată. Recoltare. Scoarța (Berbe- ridis cortex) se recoltează de pe tulpină și rădă- cină prin lunile martie-aprilie. Se usucă la soa- re sau în încăperi aerate. Uscarea artificială la 40° C. Fructele (Berberidis fructus) se recol- tează în septembrie-noiembrie când ajung la maturitatea deplină, prin tăierea ciorchinelui. Uscarea se face exclusiv artificial la tempe- ratura de 50-60° C. Apoi se separă de codițe. Se păstrează în saci de pânză sau hârtie. Me- dicină umană. Uz intern. Din rădăcini tinere proaspete se prepară tinctura-mamă, utilizată în diferite diluții pentru tratarea diferitelor boli. 1. Pentru drenare renală și hepatică în azo- temii, litiază urinară, insuficiență renală, disu- rie, reumatism sau afecțiuni cutanate cu tul- burări renale și hepatice, gută, hidronefroză, nefrită, nefroptoză, angiocolită, se folosește a 3-a diluție decimală. 2. Pentru tratarea reu- matismului agravat, însoțit de tulburări hepa- tice sau renale, se folosesc diluții între a 3-a decimală și a 5-a centezimală. 3. Pentru dragavei 224 dragoste tratarea colicilor nefritice, [itiazei biliare în stare cronică și colică, litiazei renale prin variabi- litatea și alternanța cantitativă și calitativă a urinei, în dureri lombare, se folosesc diluții între a 3-a zecimală până la a 4-a centezimală. 4. Scoarța tulpinii posedă principii active cu acțiune hipotensivă, vasodilatatoare, stimulea- ză funcțiile celulei hepatice, stimulează con- tracția vezicii biliare favorizând eliminarea bilei, mărește pofta de mâncare. Recomandată în disfuncțiile hepatice, ca eupeptic, în bolile de stomac, în hipertensiune, constipații cronice, eczeme de natură hepatică ș.a. Pentru întă- rirea gingiilor, tratarea intiamațiilor cavității bu- cale și gâtului: decoct, din 1 lingură pulbere scoarță la ¹/21 de apă. Se folosește în gargară și ca apă de gură. 5. Pentru stimularea digestiei și funcțiilor hepatice, combaterea balonărilor: pul- bere de scoarță, se ia câte un vârf de cuțit cu 30 minute înainte de masă. 6. Pentru comba- terea constipațiilor cronice, tratarea hemoro- izilor (acțiune antihemoroidală), stimularea se- crețiilor salivare și gastrointestinale: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească 10-15 minute. Se filtrează. Se beau 1-2 căni pe zi cu 30 minute înainte de mâncare. Uz extern. Principiile active acționează în pruritul generalizat de origine hepatică, eczeme ale dosului mâinilor sau ale perineului, herpesul circinat, fistule anale, hemoroizi, vaginism (M.N. Basarab, 1984). Apicultură. Specie meliferă. Oferă albinelor culesul de polen și nectar în lunile mai-iunie. Producția de miere, 30 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Protecția naturii. Prin sistemul radicular puternic și însușirea de a drajona pot fi utilizate cu succes la fixarea terenurilor degradate. Nu se cultivă în apropierea culturilor de cereale, deoarece servește drept gazdă intermediară pentru ciuperca parazită - rugina-grâului (Puc- ciniu graminis). Ornamental. Specie rustică, comună în cultură, fiind folosită pentru garduri vii, aliniamente, grupuri. Lujerii arcuiți, frunzele și culoarea fructelor au efect ornamental. Su- portă bine tunderea. înmulțire prin semințe și altoire. Alte utilizări. Din lemnul rădăcinilor și din scoarță se extrage o substanță galbenă folosită la vopsitul lânii și a pielii (v. PI. XIX, 3). DRAGAVEI (Rumex crispus), fam. Polygo-naceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohigrofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită prin locuri virane, ruderale, fânețe, pășuni, comună în întreaga țară, de la șes până în regiunea subalpină; se mai numește bronghi, brozdii, crestățele, hre- nuț, limba-boului, macrișul-calului, sceavâ, ste- vie, ștegie. Genetic, 2n = 60. Fitocenologic, în- cadrat în Agropyron-Rumicion, Arrhenatherion. Răspândită în Europa, Asia, America. Descrie- re. Rizom aproape lemnos. Tulpină erectă, muchiată simplă sau ramificată. Frunze alun- git-lanceolate, groase, cu margini mult-on- dulate-crispule. Flori dispuse în verticile și gru- pate într-o inflorescență erectă. înflorire, VII—VIII. Fructe nucule. Alimentație. Frunzele tinere sunt folosite primăvara pentru prepararea ciorbelor, salatelor și la învelirea sarmalelor. Medicină umană. Principiile active din rădăcină au proprietăți tonice, antiscorbutice, depurative, astringente, laxative, iar cele din frunze antiscorbutice, laxative. Fructele conțin principii active antidiareice și sedative. Medicina tradițională utilizează rădăcinile pentru tratarea scorbutului, tonifierea organismului, eliminarea produselor toxice din organism, constipație ș.a. Partea aeriană este folosită contra scorbutului, sângerărilor, anemiei, clorozei. Fructele, sub formă de infuzie, combat diareea (v. PI. XIX, 4). DRAGOSTE (Sedum fabaria Koch.), fam. Crassulariaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, întâlnită în locuri pietroase, tufărișuri și păduri, în regiunea montană; se mai numește masa raiului. Ge- netic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrată în Adenostyletalia. Răspândită în Europa Cen- trală (montan). Planta este cunoscută din vechime. Ea a fost utilizată de către medicina populară pentru înlăturarea durerilor de la bășica udului (vezica urinară); Z. Panțu, în lucrarea sa Plante cunoscute la poporul ro- mân, relatează credințele legate de această plantă privitoare la dragoste, la longevitatea omului etc. Numele Sedum provine de la cu- vântul latinesc sedar = a potoli, cu referire la frunzele suculente care potolesc durerile pro- vocate de răni. Specie mezotermă, xeromezofită, saxicolă, la pH amfitolerantă. Are cerințe mijlocii față de căldură. Vegetează pe stânci, cu soluri uscat-revene până la re- vene, uneori jilav-umede. Descriere. Rădăcini napiforme. Tulpini erecte, solitare sau mai multe, înalte de 30-60 cm, Frunze alterne, alungit-lanceolate, glabre, albăstrui, dințate dragoste 225 drețe pe margine, cu dinții îndreptați înainte, spre bază cuneat îngustate, cele inferioare pe- țiolate. Flori purpurii, de tipul 5, grupate în corimb; caliciu cu sepale lanceolate, acute, de 2-3 ori mai scurte decât petalele; corolă cu petale patente, nereflecte, la vârf puțin canaliculate; androceu cu stamine interne fi- xate mai sus de baza petalelor; gineceu cu ovare nesulcate. înflorire, VI—VII (VIII). Fructe, folicule erecte, roșii sau roze, cu un rostru ușor îndoit în afară. Recoltare. Frunzele (Sedi fabaris folium) se recoltează și sunt folosite proaspete. Rădăcinile (Sedi fabaris radix) se recoltează la nevoie și sunt folosite proaspete. Compoziție chimică. Planta conține rezine, mucilagii, flavone, al- caloizi. Bioterapie. Medicina populară atri- buie plantei proprietăți dezinfectante, anti- septice, antiinflamatorii, cicatrizante, sedative. Are proprietatea de a distruge microorganismele de pe tegumente și mu- coase, favorizează procesul de vindecare (epitelizare) a rănilor. înlătură inflamațiile, mai ales ale vezicii urinare. în unele sate din Subcarpații de Curbură planta este utilizată pentru înlăturarea durerilor de stomac și de vezică urinară. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea de ulcer gastric, inflamații intestinale și de vezică urinară: a) frunze proaspete, consumate de câte 2-3 de trei ori pe zi; b) extracție apoasă, din frunze proaspete pisate peste care se toarnă apă rece cu aproximativ un centimetru peste nivelul plantei pisate. Se lasă 3-4 ore. Se strecoară și se bea conținutul a 1 pahar di- mineața, prânz și seara, înainte cu 30 de minute de a mânca; c) extracție apoasă, din pisarea rădăcinilor, peste care se toarnă apă rece, procedându-se la fel ca mai sus. Se lasă 4 ore, se strecoară. Se bea conținutul a 1 pahar dimineața, prânz și seara, înainte de a mânca. 2. Pentru tratarea de inflamații la vezica urinară: extracția alcoolică, din ră- dăcină pisată și pusă într-o sticlă colorată. Peste rădăcina pusă în 1 din sticla de 1 I se adaugă țuică (rachiu) până se umple. Se lasă 14 zile. Zilnic sticla se agită pentru unifor- mizarea concentrației. După 14 zile se stre- coară. Se bea câte un păhărel înainte de fiecare masă (dimineața, prânz, seara). Uz extern. Pentru tratarea rănilor: suc de frunze proaspete stoarse pe rană. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor cu larve (plăgi cu viermi): decoct, din părțile aeriene ale plantei. Planta se fierbe 20-30 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se spală rana folosindu-se un tampon steril, după care pe rană se stoarce sucul din frunze pisate. Credințe. în multe părți, planta se aduce primăvara și se sădește în grădina de lângă casă, în loc ferit, curat, în credința că este protectoare a dragostei, că apără pe cei ai casei de oamenii răi, care vor să le strice căsnicia. în mai multe sate din țară există încă credința că, dacă se sădesc două fire pentru doi tineri îndrăgostiți și dacă acestea în creșterea lor se apropie între ele, acesta este semnul că ei se vor căsători, iar dacă firele nu se apropie, ci se îndepărtează unul de altul, se spune că se vor despărți. Pe alocuri, în unele sate se spune că planta înflorită poate prevesti longevitatea. Se rupe câte un fir pentru fiecare din casă, se pune la grindă și cel al cărui fir se usucă mai repede va trăi mai puțin. DREțE (Lysimachia nummularia), fam. Primulaceae. Plantă erbacee, perenă, chamefită, mezohigrofită, mezotermă, scia- dofită-heliosciadofită la pH amfitolerantă (eu- rionică), întâlnită frecvent prin poieni, tufișuri, păduri, zăvoaie, depresiuni umede, lunci, malul lacurilor, bălților, la câmpie și regiunea deluroasă, pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede; se mai numește afic, banul-popii, coada-racului, cosâță, dumini- cea, dumitriță, floare de lungoare, gălbăjoa- ră, gălbenele de pădure, grețel, inima-pământului, mațele-ghinilor, măghira- nul-pământului, oloagă, scrântitoare. Ge- netic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrată în Calthion, Alno-Padion, Filipendulo-Peta- sition, Phragmitetea, Molinio-Juncetea, Beckmannion, Populetalia, Querco-Fagetea, Alnetea, Bidentetea, Plantaginetea. Răs- pândită în Europa; introdusă în America de Nord și Japonia. Plantă cunoscută din Anti- chitate. Numele Lysimachia este menționat de Plinius cel Bătrân ca fiind descoperită de Lysimachus, regele Traciei. Dacii o numeau cotiata, cotiătă, cosâță (I. Pachia Tatomires- cu, 1997). Descriere. Tulpină repentă, sim- plă, în patru muchii, glabră, lungă de 10-15 cm, cu rădăcini la noduri. Frunze ro- tunde sau eliptice, cu marginile întregi, drețe 226 drobiță scurt-pețiolate, opuse. Flori galbene, în interior roșcat-glandulos-punctate, solitare, prinse la subsuoara frunzelor. înflorire, V-VIL Fruct, capsulă. Semințe verucoase, ne- gricioase, în trei muchii. Compoziție chi- mică. Părțile aeriene conțin saponozide hemolitice, tanoizi, glicozizi, mucilagii, prim- verază, silicați. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei sunt folosite în terapeutică de me- dicina umană tradițională (etnoiatrică), intern ca antidiareic, antidizenteric, antiulceros, tu- berculostatic. Extern este folosită în tratarea rănilor și ulcerelor varicoase. Medicina vete- rinară tradițională (etnoiatrică) folosește planta în tratarea septicemiilor la animale. Experimental s-a dovedit acțiunea inhibantă a extractului apos asupra dezvoltării multor germeni (îndeosebi asupra Mycobacterium tuberculosis), precum și proprietăți anal- gezice și hipotermizante. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Lysimachiae numulariae herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire. Medicină umană. Uz intern. Folosită empiric pentru tratarea: dizenteriei, diareei, ulcerului, hemo- ragiilor gastrointestinale: infuzie, din 1-2 lin- gurițe plantă uscată și mărunțită la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Folosită pentru tratarea rănilor, ulce- relor varicoase, reumatismului, inflamațiilor articulare: a) infuzie, din 1-2 linguri plantă us- cată mărunțită la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale sau comprese; b) decoct, din 4 linguri de plantă proaspătă sau uscată bine mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 miute. Se dă la o parte și se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale sau se pun comprese pe locurile dureroase. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea septicemiei se dă animalelor erbivore să consume planta ca atare, în stare verde sau uscată. Cosmetică. Utilizată în popor pentru creșterea părului, precum și pentru oprirea căderii lui: decoct concentrat, din cca 100 g plantă uscată sau 200 g plantă proaspătă, la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute la un foc domol. Se dă la o parte de pe foc și se acoperă vasul pentru 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi pe cap, sau se tamponează rădăcina părului (v. PI. XIX, 5). DROBIȚĂ (Genista ti notoria), fam. Fubaceae. Subarbust camefit-nanofanerofit, xeromezofit spre mezofit, mezoterm, acidofil, întâlnit prin fânețe, poieni, margini de pădure, tăieturi de pădure, coaste abrupte însorite, comun de la câmpie până în regiunea montană; se mai numește bobiței, brabâ, dinitrâ, drebsoi, drog, flori galbene, genistrâ, grozamâ, inistrea, lemnul-bobului, schinistrâ, sinistră (fig. 75). Genetic, 2n = 48. Fitoce- nologic, încadrată în Molinion, Nar- do-Callunetea, Quercetea pubescenti-petrae- ae. Este cunoscută încă din Antichitate. Genista este nume latin de plantă la Vergilius Fig. 75. Drobiță (Genista tinctoria). drobiță 227 drobiță (70-19 î. Hr.) Răspândită în Europa, Asia de Sud-vest. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tul- pini erecte sau ascendente, bogat-ramificate, în formă de mătură, brăzdate sau muchiate, alipit-păroase spre vârf, înalte de 30-60 (100) cm. Frunze lanceolate până la eliptice, aproape sesile (1-4 cm/4-15 cm), gla- bre, ciliate pe margini, verzi închis, la bază cu 2 stipele subulate. Flori galbene-aurii, grupate în raceme terminale, uneori ramificate; caliciul, cu labiul inferior din 3 dinți, iar cel superior din 2 dinți, persistent, glabru; corola cu vexil ovat, carenă obtuză, divizată în treimea inferioară; androceul cu tubul staminelor adesea concres- cut cu unguicula aripilor și a carenei; gineceul din ovar sesil, stil și stigmat glandulos, glabre. înflorire, VI—VIII. Fruct, păstaie liniară (2-4 cm/3-5 mm), glabră. Semințe rotunde, eliptic-lenticulare. Compoziție chimică. Con- ține substanțe amare, flavonoidice, ulei volatil, sparteină, citizină, metilcitezină, anagirina, lu- teolină, genistină, mucilagii, substanțe amare, substanțe minerale. Alimentație. Păstăile se pot culege în lunile iulie-august și consuma întocmai ca fasolea verde. Eîioterapie. Partea aeriană înflorită are utilizare în medicina uma- nă tradițională (etnoiatrică). Proprietăți: stimu- lent al secrețiilor gastrice, depurativ, diuretic și laxativ. Folosită empiric pentru tratarea afecțiu- nilor hepatice și ale splinei, hipotiroidiei, afec- țiunilor renale, reumatismului. Semințele au efecte emeto-catarctice (vomitive și purgative puternice). Recoltare. Partea aeriană înflorită (Genistae tinctoriae herba cum flos) se recol- tează în timpul înfloritului (VI—VIII), pe timp frumos și după ora 11. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor hepatice și ale splinei, afecțiunilor renale, hipo- tiroidiei, reumatismului: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă (frunze și flori) peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, cu o jumătate de oră înainte de masă. Uz extern. Empiric, pentru tratarea reu- matismului: decoct, din 200-300 g părți aeriene înflorite și uscate la 10 I apă. Se lasă la fiert 15-20 minute. Se strecoară și se pune în apa de baie. Cu decoctul obținut se aplică compre- se calde pe locurile dureroase. Ornamental. Specie indicată pentru rabate, stâncării, mar- ginea aleilor, în jurul tulpinii arborilor. înmulțire prin se/nințe, butășire. Decorativă prin flori și port. Vopsitorie. Părțile aeriene ale plantei (frunzele, florile, ramurile, tulpina) au proprie- tăți tinctoriale. Se recoltează în iunie și iulie, când planta este bine înflorită. Părțile de plantă în stare proaspătă sau uscate la umbră sunt folosite pentru vopsitul fibrelor naturale în gal- ben-intens, portocaliu și verde. 1. Părțile de plantă se fierb în apă până când soluția se colorează galben-intens. Se strecoară. în solu- ția obținută, caldă, se dizolvă piatră acră (50-60 g/kg material). Se amestecă bine pen- tru dizolvare și uniformizare. Se introduce ma- terialul pentru vopsit. Se lasă la cald până când se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se spală în leșie. Se usucă la umbră. 2. Părțile de plantă se taie mărunt. Se introduc în apă rece și se lasă la macerat timp de 2 zile. De 2-3 ori pe zi se freacă cu mâna. Se fierb până când soluția se colorează în galben-intens. Se strecoară. Se adaugă piatra acră (50-60 g/kg material) dizolvată în borș cald. Se introduce materialul și se ține la cald până când se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se spală în leșie. Se usucă la umbră. 3. Părțile de plantă se usucă bine la umbră. Se pisează până se obține un praf. Se introduce în borș proaspăt, la care se adaugă puțină apă. Se fierbe 60 mi- nute. Se strecoară și se decantează. Se încăl- zește și se dizolvă piatra acră în proporțiile amintite. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul. Se lasă la cald 60 minute. Se scoate și se usucă la umbră. După uscare se introduce în leșie caldă unde se lasă 60 mi- nute. Se obține culoarea galbenă. Se scoate. Se usucă la umbră. 4. Părțile de plantă se fierb în apă până se obține intensitatea maximă de culoare galbenă. Se strecoară. în borș încălzit se dizolvă piatră acră, apoi se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă să se îmbibe bine. Se scoate, se introduce în soluția de vopsit și se fierbe 2 ore. Se scoate și se usucă la umbră. 5. Părțile de plantă se lasă să stea la macerat în apă rece 2 zile. De mai multe ori pe zi părțile de plantă se frământă cu mâna până se obține un terci. Se fierbe apoi până se obține culoarea galben-intens. Se lasă la răcit. Se frământă din nou cu mâna. Se fierbe iar până când culoarea nu se mai intensifică. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră în soluția caldă. Se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă la cald până când culoarea fibrelor a luat nuanța galbenă dorită. Materialul se scoate și drobiță 228 drobușor se usucă la umbră. 6. Pentru vopsirea fibrelor naturale în portocaliu se utilizează florile și frunzele proaspete. Se fierb în apă până se obține o soluție galben-intens. Se încălzește borș și se dizolvă piatra acră în proporțiile recomandate la rețeta 1, după care se introduce materialul. Se îmbracă o mănușă de protecție și se freacă bine. Se scoate și se trece în soluția de vopsire. Se ține la cald timp de cca 3 zile până se obține culoarea dorită. Se scoate, se spală cu leșie și apoi se clătește cu apă. Se usucă la umbră. 7. Pentru vopsirea în portocaliu a fibrelor naturale albe-gălbui sau galbene, planta întreagă se usucă la umbră. Separat se usucă vârfuri de răchită. Se sfă- râmă bine fiecare în parte până se obține o pulbere fină. Se fierb flori proaspete de drobiță până când soluția devine galbenă-intens. Se strecoară. Se adaugă în părți egale de praf de drobiță și praf de răchită. Se amestecă. Se dizolvă piatra acră în proporțiile date la rețeta 1. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă la cald 24 ore, fără să fiarbă. Se scoate și se finisează (usucă la umbră). 8. Pentru vopsitul lânii în portocaliu se folosesc flori de drobiță și șovârf, uscate bine la umbră. Se obține o pulbere fină prin frecarea lor între palme. Se fierb în apă până la obți- nerea unei soluții galbenă-intens. Se strecoară în tifon dublu sau săculeț de pânză. După stre- curare, săculețul sau tifonul se stoarce bine. în soluția obținută se dizolvă piatra acră (vezi rețeta 1). Se amestecă bine pentru uniformi- zare. Se introduce lâna și se lasă la cald o zi. Se scoate și se usucă la umbră. 9. Pentru vopsitul fibrelor naturale în verde, se recoltează florile și frunzele, se usucă la umbră. Se intro- duc într-un vas. Se toarnă peste ele părți egale de apă și borș acru proaspăt. Se fierb o zi. Se strecoară. în soluția fierbinte se introduce ma- terialul de vopsit. Se lasă la cald 2 ore. Se scoate și se usucă la umbră. 10. Pentru vop- sirea în verde a fibrelor naturale, florile și frun- zele se fierb împreună până când se obține o soluție galbenă de intensitate maximă. Se stre- coară. în soluția caldă rezultată se dizolvă pia- tra acră. Se introduce materialul de vopsit. Se obține o culoare galbenă. Materialul se scoate și se introduce în borș călduț. Se scoate și se introduce repede în leșie. Aici se lasă până se obține nuanța de verde dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tom eseu, 1984). Rețete populare. Folosită în trecut pentru colorat în verde și galben. Planta, cu flori și frunze, se usucă la umbră, apoi se fierbe 8-10 ore în apă îndoită cu borș; rezultă o soluție verde. în aceasta se țineau sculurile 2 ore, se scoteau și se uscau la soare. Pentru coloratul în galben, planta se fierbea în apă de pârâu sau izvor. Soluția obținută se strecura într-un vas curat; se adăuga piatră acră, pisată mărunt. în această soluție se fier- beau sculurile până se obținea culoarea dorită, în județul Prahova, pentru vopsitul în galben se folosea numai floarea culeasă și uscată la soa- re. La 10 I apă se folosea 1 kg flori uscate. Peste flori se turna apă curată. Se lăsa la plămădit până când apa începea să se îngăl- benească, după care se strecura. Florile erau lăsate la soare 2-3 ore, apoi se introduceau într-un săculeț de pânză și se puneau în aceeași apă și se fierbea 30 ore. Se scotea săculețul. Se storcea. Soluției obținute i se adăugau 20-30 g piatră acră. După ce se topea se introduceau firele sau pânza de vopsit și se fierbeau cca 2 ore. Se scoteau și se întindeau la soare. DROBUȘOR (Isatis tinctoria), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală-pere- nă, hemicriptofită, xeromezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită cu preponderență în stațiuni calde, pe câmpuri erboase și pietroase, lângă drumuri, pe dealuri stâncoase, cultivată prin grădinile țărănești; se mai numește boiengioaie, boito- riu, cardamă, cardamă, drob, droghiță, iarbă de zugrăvit, iarbă vopsitoare, laba-mâței, râjnică, șolovărv. (fig. 76). Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, încadrat în Festucetalia valesiacae, Onopordetalia. Răspândit în Euro- pa și Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tul- pină înaltă până la 100 (140) cm, glabră, desfrunzoasă. Frunzele din rozetă alun- git-oblanceolate, drept-îngustate în pețiol; cele tulpinale lipsite de pețiol, spre bază mai mult sau mai puțin lat-aripate și auriculate, cele mij- locii și superioare amplexicaule, auriculate. Flori galbene grupate în raceme, iar acestea adunate într-o paniculă corimbiformă; caliciu din sepale eliptice; corolă din petale alungit-obo- vate, atenuate într-o mică unguiculă; androceu din stamine simple, cu glande nectarifere inelare la bază (cele scurte); gineceu din ovar și stigmat sesil. înflorire, V-VII. Fruct, siliculă alun- git-eliptică, foarte turtită, indehiscentă. Sămânță gălbuie-brună, alungit-elipsoidală. Bioterapie. drobușor 229 drobușor Fig. 76. Drobușor (Isatis tinctoria). Părțile aeriene ale plantei înflorite sunt folosite empiric de medicina umană ca remediu anti- scorbutic, în icter și pentru vindecarea rănilor, în edeme de diferite naturi. Recoltare. Părțile aeriene înflorite ale plantei (Isatisi tinctoriae herba cum flos), frunzele (Isatisi tinctoriae foli- um) sau florile (Isatis tinctoriae flos) se recol- tează pe timp frumos, între orele 10-12. Se usucă la umbră,în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie iar în cantități mari în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea scorbutului, icterului: frunze proaspete, se amestecă bine se înghite sucul rezultat, iar res- tul se aruncă. 2. Pentru tratarea scorbutului, icterului, edemelor: infuzie, din 1-2 lingurițe frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea edemelor, ră- nilor: infuzie, din 2-3 lingurițe frunze uscate mărunțite și flori peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale și comprese. Medicină veterinară. Planta se utiliza, în trecut, pentru combaterea gălbezei la oi. Zootehnie. Planta, semănată împreună cu gramineele formează un nutreț foarte bun pentru iarnă. Se recoltează în timpul înfloritului. Apicultură. Florile sunt intens cer- cetate de albine pentru culesul de nectar și polen. Nu s-au estimat producția de miere obți- nută și ponderea economico-apicolă. Orna- mental. Indicat pentru grupuri, platbande, în parcuri și grădini publice, alte spații verzi. De- corativ prin flori și port. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Cultivat pentru proprietățile tinc- toriale din timpuri străvechi, lulius Cezar scria că locuitorii provinciei romane Britania foloseau planta pentru vopsitul corpului. Se pregătea din ea o culoare albastră ca indigoul. Acest meșteșug a fost înfloritor în Evul Mediu. Pentru obținerea vopselei frunzele se culegeau înainte de înflorire și se pisau, obținându-se o pastă. Aceasta se amesteca cu apa și se lăsa să fermenteze. După 14 zile, masa obținută se modela sferic și se punea la uscat, după care se sfărâma și se frământa în apă. Pasta obți- nută se lăsa 5 săptămâni să fermenteze. Din când în când se mai amesteca conținutul. Când fermentația înceta complet se obținea o pastă verzuie-neagră-brună. Se usca și era apoi vân- dută negustorilor. Astăzi se practică vopsirea în galben a fibrelor naturale. în acest scop se culeg florile sau planta întreagă. Se usucă bine la umbră. 1. Florile uscate se fierb 2 ore în apă. Se strecoară. în soluția caldă obținută se di- zolvă piatră acră (50-60 g/kg material). Se- parat, se dizolvă în zer piatra acră, în care se introduce materialul. Se lasă să se îmbibe bine. Se scoate și se trece în vasul cu soluția de vopsit care trebuie să fie caldă. Se lasă până când se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru a vopsi lâna în gal- ben, planta uscată se fierbe în apă 2 ore. Se verifică proba de culoare cu un eșantion. Dacă drobușor 230 drojdie de bere soluția este prea deschisă se mai adaugă dro- bușor și se fierbe în continuare, iar dacă este prea închisă se diluează cu apă. Separat se dizolvă piatră acră în zer cald. Se introduce în el lâna toarsă (sculuri); se lasă să se îmbibe bine. Se scoate și se usucă. Se introduce apoi în soluția caldă de vopsit, pregătită. Se lasă 3-4 ore. Se scoate și se usucă la umbră (Ag- neta B â t c ă, Margareta T o m e s c u , 1984). DROJDIE DE BERE (Saccharo- myces cerevisiae), fam. Saccharomycetace- ae.Descriere. Ciupercă saprofită, unicelulară, microscopică, de formă ovală sau eliptică, alcă- tuită din membrană, citoplasmă și nucleu. Se nutrește în mediu cu hexoze, pe care le des- compune cu ajutorul zimazei, rezultând un pro- ces de fermentație alcoolică cu producere de alcool etilic și dioxid de carbon. înmulțire prin înmugurire și ascospori. înmugurirea are Ioc în condiții prielnice de viață. Celulele nou formate rămân legate între ele alcătuind colonii, res- pectiv un tip de miceliu primitiv care nu persis- tăm timp, ci se disociază în celule și, fiecare, își reia înmulțirea (fig. 77). în stadii de bătrânețe unele celule se transformă în asce. Nucleul lor se divide și formează 4 ascospori. Aceasta se realizează fără act sexual; alteori procesul este precedat de somatogamie. Compoziție chi- mică. Conține enzime - invertază, maltază, dextrinază, amilază, glicogenază, zimază, car- boxilază, lipază, protează etc.; proteine (50%) - cerevizina și zimocaseina; fungisteroli (1 %) - ergosterolul, zimosterolul, cerevisterolul; glu- cide (20-30%), lipide (1-3%), substanțe mine- rale (10%) ale căror elemente principale sunt P, K, Mg; vitamine, în principal din complexul B, în cantități mai mici vitaminele A, C, D, E. Industrie. Folosită în industria de medica- mente pentru obținerea, prin antoliză, a pro- dusului “Extractum faexi medicinalis siccum”, care intră în compoziția drajeurilor de Com- plex B; servește ca materie primă pentru obți- nerea ergosterolului și acizilor nucleici. Se mai procedează la extragerea complexului enzima- tic (Cerevisiae fermentam), cu multiple utilizări. Utilizată la fermentația berii. Cultura pură a ciupercii sau depunerile rezultate în urma fer- mentației berii se presează și se folosesc la fabricarea pâinii sau a altor produse de pani- ficație, în cofetărie etc. Dospirea pâinii repre- zintă o fermentație alcoolică; dioxidul de car- bon face aluatul spongios, iar alcoolul se Fig. 77. Drojdia de bere (Saccbaromyces cerevisice): 1 - celulă cu vacuole; 2- celulă pe cale de înmugurire; 3 - colonie rezultată din înmugurire; 4 - ască cu ascopori. evaporă. Bioterapie. Drojdia de bere uscată (Faex siccata) și drojdia de bere proaspătă (Faex compressa) sunt utilizate în scopuri tera- peutice de medicina umană și veterinară. Droj- dia uscată sau sub formă de extract (Extractum faecis) servește în tehnica farmaceutică ca excipient pilular. în stare proaspătă sau sub formă de drajeuri de Complex B, este folosită în avitaminoze, astenie, surmenaj, în tratamentul dermatozelor și furunculozelor, precum și în cazuri de funcționare deficitară a tractului gas- trointestinal. Pentru a evita sterilizarea intes- tinului și spolierea acestuia de vitamine B se prescrie ca adjuvant în tratamentul pe cale bucală cu antibiotice. Suspendată în apă (emulsie) poate fi utilizată extern, în afecțiuni ale mucoasei vaginale. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea: avitaminozelor, aste- niei, surmenajului, dermatozelor, furunculoze- lor, afecțiunilor tractului gastrointestinal, reu- matismului, demineralizării, rahitismului, diabetului, nevritei: consum câte 2 linguri pe zi de drojdie de bere proaspătă, 3-4 lingurițe de drojdie de bere uscată sau 4-6 g capsule pe zi. Cantitatea de 4 linguri drojdie de bere proas- pătă se poate pune în 16 I de suc de tomate, zmeură, ananas, alte sucuri de fructe sau în lapte. Se amestecă bine până când conținutul se uniformizează prin dispersia uniformă a ce- luielor de ciupercă. Se completează până la 1 I cu același lichid și se introduce în frigider. Se beau 2-3 pahare pe zi. înainte de a turna în droseracee 231 dud alb pahar, lichidul se amestecă bine prin agitare, deoarece drojdia de bere se depune la fund. Se administrează cea 10-15 zile pe lună. Trata- mentul îndelungat poate duce la sterilitate. Șo- bolanii hrăniți constant cu alimente îmbogățite cu drojdii de bere au devenit sterili (J. V a I n e t, 1986). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea autointoxicației, împâstarea rumenului la animalele ierbivore rumegătoare, constipa- ției cecale la cal, indigestiei ingluvială la păsări, piodermiilor, acneei, furunculozei, impedigou- lui, furunculozei mamare, metritei: drojdie proaspătă sau uscată. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament cu drojdie uscată: animale mari (ca- baline, taurine), 0,25-0,5 kg/kg vie; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,5-1 g/kg vie; animale mici (pisici, câini, păsări) 1-3 g/kg vie. Drojdia de bere proaspătă se dă în doze de 5-6 ori mai mari. DROSERACEE (Droseraceae), fa- milie de plante erbacee, perene, carnivore, pre- zente prin turbării sau în apă, adaptate pentru prinderea și digerarea insectelor. Cuprinde 4 genuri cu peste 80 specii. Frunze alterne, rar verticilate, prevăzute cu peri sau lobi sensibili; posedă glande care secretă enzime proteo- litice. Flori bisexuate (hermafrodite) actinomor- fe, pentamere sau tetramere; caliciul gamo- sepal sau dialisepal; corolă dialipetală; androceu isostemon; gineceul, cu ovar supe- rior, unilocular, placentație parietală, stile 3-5 simple sau multipartite. Formulă florală: ?*K(5-4) sau 5-4 C₅-4 As^(_20) Fruct cap- sulă. Semințe foarte numeroase, mărunte. Flo- ra României cuprinde 4 specii: Aldrovanda vesiculosa (Otrățelul); 2n = 48, foarte frecventă în Delta Dunării, dar și în alte ape stagnate din țară (marginea lacurilor, bălților, mlaștini mezo- trofe și oligotrofe turbficule; Drosera rotundi- folia (roua-cerului), 2n = 20, prin turbării în care domină mușchiul Sphagnum; D. anglica (ro- ua-cerului), 2n = 40, sporadică prin turbăriile cu Sphagnum; D. intermedia (roua-cerului), 2n = 20, sporadică prin turbării. DRUPA (Drupa), fruct cărnos provenit dintr-un ovar monocarpelar (prun, cireș, vișin, zarzăr, cais, piersic) sau pluricarpelar sincarpic (Rhamnus, Mespilus). Drupa monocarpeiarâ are un singur sâmbure. Drupa pluricarpelarâ are mai mulți sâmburi uniseriali. Au pericarpul format din epicarp (exocarp) subțire prevăzut cu o cuticulă, mezocarp, cărnos, necompact (prune, caise, măsline ș.a.) și endocarp scle- ros, numit sâmbure, care adăpostește o sin- gură sămânță (fig. 78). DRUSE -► URSIND DUD ALB (Morus alba), fam. Mo- raceae. Arbore foios, megafanerofit până la microfanerofit, xeromezofit, mezoterm spre moderat termofil, slab-acid-neutrofil, heliofil sau semiombrofil, frecvent cultivat în grădini, livezi, vii, curți, pe marginea drumurilor, în plan- tații, pentru sericicultură, adeseori sălbăticit prin zăvoaie,în regiunea de câmpie, dealuri, Lunca și Delta Dunării; se mai numește agud, alior, cernice, cirici, frag, frâgar, iagod, morvar, mur, promnitar, pomnițar, pom jitariu, rânza, sarcoji, sole, solcov, sorcov, sorcovițâ. în Antichitate grecii Aischylos (525-456 î. Hr.) și Nikandros (secolul I î. Hr.) numeau acest ar- bore morea, iar duda moron. Romanii Vergilius (70-19 î. Hr.), Ovidius (43 î. Hr-16 d. Hr.) și Pliniu cel Bătrân (secolul I d. Hr) numeau arborele morus, iar duda, morum. Dacii îl nu- meau duodua/dudua, de unde mai târziu a deri- vat numele de dudu și apoi dud (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 28. Ve- getează bine pe soluri ușoare, afânate, suficient de umede. Rezistă și pe soluri Fig. 78. Structura drupei: a - fruct întreg (cireașă); b - fruct întreg (prună); c - fructe secționate; 1 - epicarp; 2 - mezocarp; 3 - endocarp; 4 - sămânță. dud alb 232 dud alb bătătorite. Suportă inundațiile trecătoare. Vătă- mat în tinerețe de înghețurile târzii și timpurii. Intens cultivat în China. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă, scurtă, groa- să, ramificată de la mică înălțime. Scoarță bru- nă-cenușie, cu ritidom timpuriu, cenușiu-brun, cu crăpături largi. Lemn cu duramen maro-ro- șiatic, alburn-îngust, alb-gălbui, raze medulare și inele anuale vizibile. Coroana globulară, rară. Lujerii cenușii. Mugurii alterni, mici. Frunze ova- te sau eliptice, întregi sau cu 3-5 lobi inegali, marginile neregulat-dințate, lungi de 6-18 cm, vârful acut, baza cordată. Flori unisexuat-mo- noice (dioice); cele mascule sub formă de amenți cilindrici de 1-2 cm; cele femele în inflo- rescențe cu pedunculi foarte scurți. înflorire, V. Fructifică anual. Fructe albe, compuse din nu- meroase achene înconjurate de un înveliș căr- nos, comestibil, gust dulce, fad. Maturarea fruc- telor, VII—VI11. Lăstărește viguros. Se înmulțește vegetativ prin butași, marcote, altoi. Longevitate 100 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin tanin, acid aspartic, acid folie, acid folinic, arginină, butilamină, acizi acetic, propionic, izobutiric, aldehide, cetone, (3-caroten, maliat, carbonat de calciu, alte substanțe minerale. Fructele conțin apă, antociani, tanin, acizi organici, glucide, pectine, vitamina C, pro- vitamina A, săruri minerale (F. Crăciun, O. Bojor,M. Alexan, 1976). Alimentație. Fructele pot fi consumate ca atare; au gust dulce, ușor aromat. Industrie. Lemnul, tare, rezistent, durabil. Se despică greu. Se pre- lucrează bine la strung. Se lustruiește frumos. Folosit în tâmplărie, artizanat, dogărie (butoaie pentru depozitat băuturi, mai ales țuică), mobilă birou, instrumente muzicale etc. Din fructe se prepară dulceață sau se fabrică băuturi alco- olice; sunt mai puțin apreciate decât cele obți- nute din dudul negru. Din scoarță se pot extra- ge fibre, iar din rădăcini un colorant galben. Bioterapie. Frunzele au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active din frunze, acționează intern ca sudorific, anti- diareic, alcalinizant, adjuvant în tratamentul diabetului, distrofii ale miocardului. Frunzele testate sub formă de infuzie la oamenii cu gli- cemie normală, cât și la hiperglicemici s-au dovedit un remediu cu acțiune blândă al dia- betului, determinând scăderea glicemiei până la 20%. Se recomandă asocierea cu alte hipo- glicemiante pentru însumarea acțiunii farmacodinamice. La om sunt utilizate în tra- tamentul următoarelor boli: diaree, diabet za- harat, gastrite, ulcer gastric și duodenal. La animale se folosesc în tulburări de metabolism, gastrite și gastroenterite. Scoarța rădăcinii are acțiune purgativă și tenifugă. Fructele imature, astringente sunt antidiareice, iar cele mature laxative și antiscorbutice. Recoltare. Frunzele tinere (Mori folium) se culeg fără pețiol în mai-iunie. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în șoproane, poduri, camere bine ae- risite. Uscarea artificială la 50-60° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diabetului zaharat, diareelor, gastritelor, ulcerului gastric și duodenal: a) infuzie, din 1-2 linguri frunze mărunțite la cană. Se beau 2-3 căni pe zi după mesele principale sau câte o lingură din oră în oră; b) empiric, infuzie, din 1 lingură scoarță rădăcină mărunțită la cană. Se beau 2 căni pe zi (acțiune purgativă, tenifugă). 2. îh distrofii ale miocardului, fructele se consumă imediat după culegere. Frunzele de dud alb intră în com- poziția Ceaiului depurativ (PLAFAR). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea tulbu- rărilor de metabolism, gastritelor și gastroen- teritelor: a) infuzie, din 5 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se stre- coară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (ca- baline taurine), 20-50-80 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20 g; animale mici (pisici, câini) păsări), 2-5 g. Toxicologie. Con- sumarea fructelor în exces de către păsări le provoacă intoxicații. Sericicultură. Frunzele sunt folosite pentru creșterea viermilor de mă- tase. Protecția mediului. Introdus în perdele forestiere de protecție din stepă și silvostepă. Ornamental. Folosit la gardurile vii. Suportă bine tunderea. Exemplarele mascule sunt cultivate pe marginea străzilor, șoselelor. Vop- sitorie. Frunzele posedă proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete la vopsitul fibrelor de lână în galben. 1. Frunzele se fierb în apă până se obține o soluție colorată la intensitatea ma- ximă. Se strecoară. în soluția caldă se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduc firele de lână. Se țin la cald până se obține intensitatea de galben dorit. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Frunzele de dud alb și de dud negru 233 dughie zarzăr (Primus armeniaca) proaspete, în părți egale, se fierb împreună în apă până când soluția se colorează în galben la intensitatea dorită. Nuanța se verifică prin proba de culoare cu un eșantion. Se strecoară. în soluția obți- nută, caldă, se dizolvă piatră acră. Se ames- tecă pentru uniformizare. Se introduce lâna și se ține la cald până când se obține nuanța de galben dorită, de la galben-deschis la gal- ben-închis (Agneta Bâtcă, Margareta To- rn eseu, 1984) (v. PI. XIX, 6). DUD NEGRU (Morus nigra), fam. Moraceae. Arbore foios, cultivat prin grădini, curți, livezi, deseori sălbăticit, originar din Persia; se mai numește agud, aior, ailor, cirici, frâgar negru, module, mur, pomnițar cu pomnițe negre, sarcoji, șovear. Genetic, 2n = 90-106, 308. Răspândit în Asia de Vest. Descriere. Tulpină înaltă până la 10 m. Scoar- ța brună-cenușie, cu ritidom brăzdat. Coroană deasă, largă. Lujerii ușor pubescenți. Muguri de 5-9 mm lungime, cu 3-5 solzi. Frunze lat-ovate, cu marginile neregulat-adânc-serate, baza profund-cordată, relativ groase, pe față scabre, pe dos mai ales pe nervuri pubescente cu peri moi, pețiol scurt. Flori unisexuat-dioice. înflorire, V. Fructe cu sincarp purpuriu întune- cat până la negru, și gust dulce acrișor. Com- poziție chimică. Frunzele conțin adenină, acid aspartic, glucoză, fructoză, acid acetic, acid isobutiric, acid propionic, tanin, carbonat de calciu, dioxid de siliciu, mangan, cupru. Fruc- tele sunt bogate în zaharuri invertite, vitamine (mai ales C), acid citric, acid malic, pectine, săruri minerale, substanțe colorante. Rădăci- nile sunt bogate în malat de calciu. Alimen- tație. Fructele sunt dulci și ușor aromate. Sunt consumate ca atare. Industrie. Fructele ser- vesc la fabricarea marmeladei, gemurilor și băuturilor alcoolice (țuică). Sucul și siropul sunt utilizate în medicina infantilă. Lemn tare, rezis- tent, durabil. Se prelucrează bine. Se lustru- iește frumos. Utilizat în tâmplărie, dogărie, arti- zanat, mobilă de birou, instrumente muzicale etc. Bioterapie. Frunzele sunt folosite în tra- tarea diabetului. Mugurii sunt folosiți în tratarea diabetului, complicații vasculare ale diabetului, hemoragii retiniene ale diabetului, afecțiuni in- flamatorii ale căilor respiratorii. Scoarța rădăci- nilor este folosită în astm, tuse spastică, ede- me, oligurie, traumatisme și contuzii. Medicină umană. 1. Empiric, coaja ramurilor tinere, re- coltată primăvara, se fierbe în apă, și se ia în două prize, dimineața pe nemâncate, contra teniei. Din fructe se prepară un sirop la care se adaugă o cantitate dublă de zahăr. Se tratează amigdalitele prin gargară. Consumat este tonic și răcoritor. 2. Pentru combaterea diabetului și glicozuriei la bătrâni: extract fluid din frunze, preparat după normele farmaceutice. Se iau 30 picături înainte de mese, de trei ori pe zi. 3. Pentru tratarea de diabet, diabet subclinic, complicații vasculare ale diabetului, hemoragii retiniene la diabetici, afecțiuni inflamatorii ale căilor respiratorii cu componentă bacteriană și virală: macerat de muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se administrează 50 de picături de 2-3 pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale. Când acest ma- cerat se asociază cu un alt macerat numărul picăturilor este de 50-70 în administrare unică; de exemplu, în diabet, se asociază maceratul de dud cu cel al mugurilor de nuc. 4. Pentru tratarea edemelor cu oligurie, astm, tuse cu dispnee și traumatisme: macerat din scoarță de rădăcini în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30-50 picături, de 2-3 ori pe zi, în puțină apă. Administrarea se face cu 15 minute înainte de masă (F. P i t e r ă, 2000). Medicină veterinară. Aceleași utilizări ca la dudul alb. Recoltare. Frunzele (Mori folium) se culeg fără pețiol în mai-iunie Uscare la umbră în strat subțire. Sericicultură. Frunzele fragede sunt folosite la hrănirea viermilor de mătase. Spre deosebire de dudul alb, nu se folosesc frunzele bătrâne. Ornamental. Prezintă interes orna- mental, asemănător dudului alb. Vopsitorie. Fructele bine coapte posedă proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete. Utilizate împreună cu scoarța jupuită de pe mlădițele tinere de gârniță la vopsitul fibrelor naturale în violet închis. Fructele, împreună cu scoarța de gârniță, se fierb în apă 30 minute. Separat materialul de vopsit se înmoaie în borș cald, unde se lasă să se îmbibe bine. Se scoate materialul din borș și se introduce în soluția pentru vopsit, strecurată. Se fierbe 30 minute. Se adaugă calaican pisat și se amestecă bine. Se lasă pe foc mic până a doua zi. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. XX, 1). DUGHIE (Setaria italica ssp. mocha- ricum), fam. Poaceae. Plantă erbacee, anuală, cu cerințe pentru o climă caldă și potrivit de dughie 234 dumbâț umedă, rezistentă la secetă, preferă soluri mij- locii nisipo-lutoase, sau luto-nisipoase; culti- vată îndeosebi în regiunea de câmpie; se mai numește dughie mare, mălai pentru furaj, fân sămânat, mărariu, mei, mohor, păiș, parnic. Genetic, 2n = 18. Răspândită pe tot globul pământesc, în regiunile subtropicale și tempe- rate. Descriere. Rădăcină fasciculată, superfi- cială. Tulpină erectă, înaltă până la 120 cm, glabră, cu internodii bazale brune. Frunze lini- ar-lanceolate, cu teaca prevăzută cu striații lon- gitudinale, pe margini ciliat-păroase, ligulă scurtă, păroasă, limbul lung până la 35 cm, lat până la 3 cm, aspru, cu margini ondulate. Pa- nicul spiciform, adeseori nutant mai ales în partea superioară. La baza spiculețelor se află sete verzi sau roșcat-închise care întrec de 2-3 ori spiculețele în lungime. înflorire, VII-IX. Fruct, cariopsă necaducă, cu paleea inferioară trinervată. Compoziție chimică. în stare uscată conține proteină (10,8%), lipide (2,2%), sub- stanțe extractive neazotate (38,5%), celuloză (29,4%), substanțe minerale. Zootehnie. Spe- cie furajeră. Utilizată în hrana animalelor erbi- vore sub formă de fân, mai rar ca pășune, în- trucât regenerarea plantelor se face relativ slab. Producția 3000-4000 kg fân/ha (v. PI. XX, 2). DUMBÂȚ (Teucrium chamaedrys), fam. Lamiaceae. Plantă subfrutescentă, pere- nă, camefită, xeromezofită, mezotermă spre moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlni- tă pe coaste ierboase, pietroase, tufărișuri și margini de păduri însorite, comună în regiunea montană; se mai numește buruiana-fetei, buru- iana-omizii, buruiană de friguri, buruiană de spulberări, busuiocul-calului, dembet, hină, iar- ba-smizi, jugărel, sclipeți, scânteiuță, spul- berătură, suduoarea-calului. Genetic, 2n = 60, 64. Fitocenologic, încadrată în Sedo-Scleran- thetea, Erico-Pinion, Quercetea pubescen- ti-petraeae, Festuco-Brometea. Răspândită în Europa, vestul Asiei, nordul Africii. Cunoscută din antichitate. Numele genului, Teucrium, este dedicat lui Teucer (Teucrus), regele Troiei, căruia i se atribuie descoperirea proprietăților medicinale ale acestei plante. Descriere. Ră- dăcina principală formează stoloni subterani din care se emit, la noduri rădăcini și tulpini subțiri. Tulpini adesea roșcate, culcate sau erecte, lungi până la 30 cm, simple sau ramificate, păroase. Frunze ovate, alipit-păroa- se, crenate pe margine, scurt-pețiolate. Flori roșii-purpurii, grupate în raceme terminale, adesea unilaterale; caliciu tubulos-campanu- lat, păros, uneori glandulos-punctat, de multe ori colorat în roșu-violaceu, terminat cu 5 dinți; corolă tubuloasă, cu labiul superior redus la 2 dinți; androceu cu stamine exserte; gineceu cu inel nectarifer la baza ovarului. înflorire, VI-IX. Fructe, nucule ovoide, lucioase, fin-re- ticulate. Compoziție chimică. Planta conține tanoizi, ulei volatil, substanțe amare. Bio- terapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană tradițională. Principiile active acționează ca tonic amar, excitant gastric, febrifug, stomahic, antiseptic, spasmolitic, anti- helmintic, coleretic și colagog. Intervine favo- rabil în mărirea secreției biliare, stimulează contracția vezicii biliare provocând evacuarea bilei în intestin, îmbunătățește activitatea di- gestivă a stomacului, mărește secreția salivei, a sucurilor gastrice și intestinale provocând o mărire a apetitului, suprimă spasmele, pro- voacă eliminarea viermilor intestinali. Utilizată pentru stimularea poftei de mâncare, tratarea bronșitelor cronice, gutei, inflamațiilor pro- statei, afecțiunilor mucoasei stomacale, atoniei gastrice, febrei intermitente, stărilor gripale la bătrâni, reumatismului și ca antiseptic intes- tinal. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Chamaedryos herba) se recoltează în timpul înfloritului, se taie planta aproape de la bază. Se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă sau în încăperi bine aerisite, în strat subțire sau sub formă de buchete legate cu ață și agățate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitelor cronice, inflamării prostatei, afec- țiunilor mucoasei stomacale, atoniei gastrice, stimulării poftei de mâncare, febrei intermiten- te, stărilor gripale la bătrâni, reumatismului: infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere plantă la o cană, (250 ml) cu apă clocotită. Apa dată în clocot se toarnă peste plantă într-o cană. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Ca tonic gastric: pulbere de plantă, se iau câte 1-2 vârfuri de cuțit îna- inte de mâncare. 3. Pentru stimularea secre- țiilor gastrice și stimularea digestiei: sirop, pre- gătit din extract plantă și zahăr. Proporțiile sunt egale. Se fierbe până la consistența siropoasă. Se bea câte un pahar pregătit cu apă minerală. Uz extern. Utilizată empiric în zona Vălenilor de Munte, sub formă de decoct, pentru tratarea ulcerațiilor tegumentare, mai ales a celor care apar pe picioare. Se fac spălaturi locale folo- dumbravnic 235 duramen sindu-se un tampon de vată. Apicultura. Spe- cie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,33-0,52 mg/floare; secreția maximă are loc între orele 10-14, timp în care sunt vizitate asiduu de albine. Producția de miere, 150-230 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. XX, 3). DUMBRAVNIC (Melittis melisso- phyllum), fam. Lamiaceae. Planta erbacee, pe- renă, cu miros plăcut; hemicriptofită, xerome- zofită spre mezofită, mezotermă, neutrofilă, întâlnită prin păduri și tufărișuri din regiunea dealurilor și cea montană inferioară, vegetând pe soluri uscat-revene până la revene; se mai numește avrămească, bribonic, dobrișor, dobromnic, dubrajnic, năimească, iarba-al- binei, iarba-albinelor, iarba-ciutei, ibavnic, pri- boinic, suleină de pus printre straie, teudiera, todorușă, umbranic. Dacii o numeau abianela, teudila de unde a derivat numele teudiera, folosindu-se astăzi prin unele locuri din țară. Fitocenologic, încadrată în Orno-Cotinion. Răspândită în Europa. Descriere. Rizom scurt și ramificat din care pornesc rădăcini ad- ventive. Tulpină erectă, patrunghiulară, nera- mificată, păroasă, înaltă până la 1 m, obișnuit între 20-60 cm. Frunze ovat-cordate, cu mar- ginea dințată, pe fața inferioară cu peri (mai ales în lungul nervurilor), pețiolate, opuse. Flori purpurii, roz, rar albe, cu corolă bilabiată, tubu- loasă. înflorire, V-VL Fructe, nucule obovate (4-5 mm), trunchiate, pubescente la vârf. Compoziție chimică. A fost puțin studiată. Frunzele conțin cumarină, heterozide, harpa- gid, ulei volatil, tanin, săruri minerale. Alimen- tație. în Transilvania, datorită mirosului său aromat, planta este utilizată la aromatizarea vinurilor folosită împreună cu alte plante se obține băutura „Maitrank“. Bioterapie. Planta este folosită în terapeutică de medicina umană și veterinară tradițională. Cercetări preliminare au evidențiat efecte antiseptice și diuretice. Se pare că inhibă dezvoltarea colibacililor. Em- piric, se utilizează în tratarea herniei, para- liziilor, cefaleei, durerilor de stomac, colicilor intestinale, afecțiunilor urinare, astmului, amig- dalitei, ulcerațiilor greu vindecabile, plăgilor greu vindecabile. Recoltare. Frunzele (Melissae turcicae folium sau mai nou Melitti- sae folium) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp frumos. Se usucă la umbră în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie sau în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea stărilor de neliniște, tea- mă, însoțită de palpitații și insomnii (anxietate), stimularea somnului și ca antiseptic al căilor urinare: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă la 100 ml apă (o jumătate de cană) clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea seara înainte de culcare. 2. Pentru tratarea paraliziilor și parezelor nervilor periferici: infu- zie, din 1-2 lingurițe frunze peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea flebitei: decoct din 2 lingurițe (10 g) plantă la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale. Anticoagulant. Combate emboliile. 2. Ca adjuvant în paralizii și pareze ale nervilor periferici: a) decoct, din 2 linguri plantă mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se aplică de două ori pe zi comprese calde; b) decoct, din 500-1000 g plantă la 10 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie în cadă sau vană. Baia durează 20-30 mi- nute. 3. Pentru tratarea herniei: a) ca- taplasme, din planta pisată bine, se pun pe locul afectat și se bandajează; b) decoct, din 50 g plantă la 500 ml apă. Se fierbe 20 minute. Se lasă să se răcească până la călduț și se aplică local un tifon îmbibat cu soluția obținută. Planta este un bun somnifer pentru copii, bătrâni și bolnavi. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea edemului mamar, mamitei: decoct, din 4 linguri frunze uscate și mărunțite la 500 ml apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se spală ugerul. Efect antiseptic, cicatrizant, anticoagulant (v. PI. XX, 4). DURAMEN (Duramen), țesut lemnos secundar mai vechi, format din celule moarte impregnate cu tanin, rășini, pigmenți, însoțit cu fibre lemnoase puternic lignificate, cu vase de lemn nefuncționale astupate cu tile. Poartă nu- mele de „inima lemnului"; inactivă fiziologic, foarte rezistentă, cu valoare industrială ridicată. E ECTODESME, diferențieri canalicu- lare, fine, protoplasmatice, distribuite în pereții celulari pectocelulozici externi ai epidermei. Pornesc din protoplasma celulelor și ajung aproape de cuticulă, fără a ieși la suprafață. Sunt numite și plasmodesme ale pereților celu- lari externi. Descoperite de W. Schuma- cher și W. Halbsguth (1939). Studiate electronomicroscopic în secțiuni transversale de F. S c h n e p f (1959) (fig. 79). Apar ca nu- meroase fire subțiri protoplasmatice care pă- trund prin microcapilarele intermicelare ale pe- retelui celular. Punțile protoplasmatice se întrepătrund, formând noduri, apoi se despart din nou. Numărul ectodesmelor pe unitatea de Fig. 79. Distribuția ectodesmelor și a plasmodesmelor prin pereții celulelor epidermei și stomatelor: a - stomată; b - ectodesme; c - plasmodesme. suprafață variază în raport cu vârsta celulei, specia de plantă și dinamica lor în ritmul zi-noapte. Epidermele tinere, cu pereții celulari subțiri, au un număr ridicat de ectodesme pe unitatea de suprafață. Numărul ectodesmelor scade la epidermele care, înaintând în vârstă, își îngroașă pereții celulari. La unul și același substrat material, există mai multe ectodesme în timpul nopții, decât ziua (P. Lambertz, 1954). Numărul și mărimea lor se micșorează la iluminare artificială, iar la întuneric cresc. Din spectrul luminii, radiațiile roșii <655 nm) și cele albastre (430 nm) au o influență hotărâtoare în acest sens. Lumina verde (540 nm) nu le influ- ențează (A. Si vers, 1960). Structura lor se modifică și sub acțiunea temperaturii, narco- ticelor, compușilor minerali și organici, iar la locul de infectare criptogamică dispar. Modifi- cările survenite sub influența factorilor de me- diu pot fi reversibile sau ireversibile. Fiziologic, ectodesmele joacă un rol important în absorb- ția și transportul substanțelor nutritive care vin în contact cu frunza în timpul ploii, precum și la eliminarea din frunză a substanțelor toxice. în- tâlnite în pereții celulelor epidermice dintre ner- vurile frunzei, pe laturile nervurii principale, în pereții celulelor stomatice și ai perilor simpli de la Poaceae, Cyperaceae, Primulaceae etc. ELAGAJ, proces de îndepărtare a crengilor din partea inferioară a trunchiului ar- borelui verde, pe picior. Elagajul natural are loc elaisom 238 embrionie adventivâ prin uscarea și căderea crengilor inferioare, provocate de anemierea prin umbrire de către cele superioare; elagajul artificial constă în tă- ierea ramurilor verzi și uscate din partea infe- rioară a trunchiului pentru îmbunătățirea formei și producerea unui lemn valoros. Acțiunea se desfășoară în 2-3 etape: 1. când arboretul are vârsta de 18-20 ani și diametrul de cca 10 cm, tăierea ramurilor se execută până la înălțimea de 2-3 m; 2. după 4-5 ani de la primul elagaj, tăierea ramurilor se face până la înălțimea de 4-6 m; 3. tăierea ramurilor pe tulpină se face până la 6-8 m. ELAISOM (Elaisoma), denumire ge- nerică a apendicilor de pe fructe sau de pe semințe, cu conținut oleaginos, mult căutat de furnici, care contribuie la diseminarea lor (de exemplu, la Chelidonium, Knautia, Viola etc.). ELATERE (Elateres), filamente fine rezultate din citoplasmă, prezente în sporo- carpiile (corpuri fructifere) mixomicetelor. Sunt higroscopice și au rol în împrăștierea sporilor. Totalitatea elaterelor poartă numele de capi- lițiu. ELATINACEE (Elatinaceae), familie de plante erbacee, anuale, rar perene, acvatice sau de mlaștini, cuprinzând 2 genuri, cu cca 35 de specii răspândite pe întreg globul pămân- tesc. Tulpini simple sau ramificate, repente sau ascendente, glabre sau pubescente. Frunze simple, opuse sau verticilate, glabre sau pu- bescente, stipelate. Flori bisexuate (hermafro- dite), actinomorfe; caliciu gamosepal (sepale unite); corolă dialipetală, albă sau roz, petalele alternează cu segmentele caliciului; androceul din stamine libere, în număr egal sau dublu cu al petalelor; gineceul, cu ovar superior, 2-5 (6) locular cu 2-5 (6) stile, fiecare purtând stig- mat capitat. Formulă florală: CUTINIZARE, CERI- FICARE, -> MINERALIZARE. Celulele conțin un strat parietal subțire de citoplasmă fără sau cu plastide, sub formă de mici leucoplaste, un nu- cleu, o vacuolă mare cu suc celular în care uneori se găsesc dizolvați pigmenți antocianici. Excep- tând unele ferigi, plantele acvatice submerse, unele plante terestre de lumină (Caltha palustris, Lamium purpureum) sau de umbră (Ranunculus ficaria, Impatiens noli-tangere). Celulele epider- mei nu conțin cloroplaste. Celulele sunt în gene- ral acoperite cu o cuticulă peste care la unele specii se află și ceară. Grosimea cuticulei, mai mare la plantele acvatice, de deșert, alpine, epifi- te și halofite, are rolul de a înlătura sau de a diminua pierderile de apă din țesuturi. Celulele epidermei prezintă unele modificări locale prin formarea de peri (trihomi), cu rol de apărare, sau prin formare de stomate, care permit respirația și transpirația plantei. La multe plante ce vegetează în deșert (Aizoon canariense, Mesembryanthe- mum crystalinum, Reseda arabica), celule ale epidermei de pe frunză și tulpină devin foarte mari, veziculoase, conținând în vacuola lor apă, pe care o cedează celulelor asimilatoare subia- cente (fig. 84). Fig. 84. Tipuri de epiderme: a - epiderma frunzei de garoafă (Dianthus sp.); b- epiderma tulpinii de cactus; c - epidermă stratificată la leandru (Nerium oleander)-, 1 - cuticulă; 2- perete celulozic. epifite 248 etilena EPIFITE (Epiphyta), plante neparazi- tare care folosesc ca suport organele altor plante (exemplu, alge, licheni, mușchi, ferigi, orhidee tropicale). EPISTAZĂ (Epistasis), țesut din re- giunea micropilară a ovulului, format din celule apicale ale epidermei nucelare care se alun- gesc mult radiar, iar pereții se îngroașă sau se suberifică. La unele specii, pereții se sclerifică (Castalia) sau devin cutinizați (Nicolaea). For- mează un înveliș solid care se rupe odată cu creșterea sacului embrionar. în alte situații, ce- lulele apicale ale integumentelor se măresc și se divid repetat, rezultând un țesut compact deasupra nucelei numit opercul (Lemna, Dio- naea). EPITEM (Epithema), țesut acvifer în- tâlnit la plante, alcătuit din celule parenchi- matice lipsite de cloroplaste, cu pereții subțiri și spații intercelulare pline cu apă, aflat sub sto- matele acvifere ale frunzei (-> HIDATODE). EQUISETACEE (Aquisetaceae), fa- milie de plante pteridofite, cu mai multe specii erbacee, perene, răspândite pe toate conti- nentele, cu excepția Australiei. Vegetează din zona ecuatorială, până în cea temperată și rece, prin păduri umede, mlaștini, la marginea apelor, prin lunci și pajiști umede, uneori prin culturi. Rizom subteran. Tulpină articulată, cu internodii longitudinale costate și brăzdate. Frunze reduse la scvame, dispuse sub formă de verticile și concrescute în teci comune, din- țate. Numărul dinților tecii corespunde cu nu- mărul brazdelor. Sporofilele au formă peltată (scurt), grupate terminal sub formă de spice, și poartă câte 5-12 sparange. Sporii sunt ase- mănători (izospori), protalele dioice. Flora Ro- mâniei conține 9 specii, ce aparțin genului Equisetum (coada-calului), x = 9. Unele specii au importanță medicinală. ERICACEE (Ericaceae), familie care include plante lemnoase, arbuști și subarbuști. Frunze semipervirescente sau căzătoare, al- terne, opuse sau verticilate, nestipelate. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, rar zigomorfe, tipul 4-5; caliciul, frecvent dialisepal; corola gamopetală, de obicei urceolată, campanulată sau cilindrică; androceul, din 5, 8 sau 10 stamine, așezate la marginea receptaculului; gineceul cu ovar superior sau inferior, ovule apotrope sau heterotrope, fizate de placenta centrală. Formula florală: rar FITOSTEROLI ETILENA (C₂H₄), considerată recent ca fitohormon. Efectele ei asupra creșterii și dezvoltării plantelor au fost semnalate de fizio- logul rus D.N. N e I j u b e w încă din 1901. El a constatat că etilena, substanța, care intră în compoziția gazului de iluminat al laboratorului, inhiba alungirea și orientarea orizontală a tul- pinilor etiolate de mazăre. Kidd și West (1933) constată că etilena este biosintetizată de numeroase specii de plante superioare, iar alți cercetători că biosinteza ei are loc și în numeroase bacterii și ciuperci. Adams și Yang (1979), în urma unor cercetări efectuate pe țesuturi de măr, precizează că biosinteza acestei substanțe organice are ca precursor metionina. Ulterior, se confirmă că biosinteza etilenei este prezentă în toate organele plantei (rădăcină, tulpină, frunze, flori, fructe și semințe). Auxina naturală, ca și auxinele de sinteză stimulează biosinteza. acestui fitohormon în tot corpul plantei. Fizio- logic, etilena stimulează înflorirea plantelor, coacerea fructelor cărnoase, căderea frun- zelor, formarea rădăcinilor adventive. Inhibă creșterea rădăcinilor. Determină ofilirea și decolorarea florilor, dezvoltarea părții supe- rioare a frunzelor cauzând convexitatea lor. Rol în geotropismul normal al rădăcinilor. La nivelul celulelor favorizează creșterea izodiametrică a lor; dispune modul de aranjare a microfibrilelor de celuloză în peretele celular; sporește permeabilitatea peretelui celular din fructe; stimulează biosinteza celu- lozei și a altor enzime care grăbesc căderea frunzelor în timpul toamnei. euforbiacee 249 exorbție EUFORBIACEE (Euphorbiaceae), familie de plante foarte variate ca înfățișare, adaptate la medii diferite de viață. Sunt erba- cee, anuale, bianuale sau perene, în alte regi- uni ale globului arbuști, arbori sau plante sucu- lente, asemănătoare cactaceelor. Corpul vegetativ posedă vase laticifere (uneori articu- late) și celule secretoare de mucilagii și tanin. Frunze ovate, întregi sau sinuat lobate. Flori actinomorfe, unisexuate, foarte rar hermafro- dite, fără petale, cu gineceu tricarpelar superior și ovar trilocular. Hipsofilele de la inflorescențe sunt roșii, roz și reprezintă partea decorativă. Formula florală: cr^Ps^; ₀ Aₐ_i; Q*P₅-i; o G(₃). Fruct capsulă. Semințe cu carunculă. Flora Ro- mâniei conține 39 specii ce aparțin la 3 genuri: Euphorbia, x = 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11; Ricinus; Mereu rialis, x= 7, 8. EXOCARP, EPICARP (-> FRUCT) EXOCITOZA, proces fiziologic întâl- nit la ctelule care, prin mecanisme morfologice, constând din recombinări și contopiri de mem- brană, face posibilă eliminarea unor produse celulare. EXODERMĂ (Exodermis), țesut su- beros primar de apărare caracteristic rădăci- nilor; se mai numește cutis. Se formează prin suberificarea primului sau primelor 2-4 straturi de celule externe ale scoarței. Suberificarea are loc prin depunerea straturilor de suberină pe fața internă a pereților celulari, care devin impermeabili pentru apă și gaze. Uneori stra- turile de suberină sunt acoperite spre lumenul celulei de un strat subțire de celuloză pură, între celule nu există spații intercelulare. La Fig. 85. Epiderma la rădăcina de stânjenel (Iris sp.): 1 - peri absorbanți; 2 - rizoderma (epiderma); 3- exoderma - parenchim cortical. plantele dicotiledonate, exoderma are un sin- gur strat de celule, iar la monocotiledonate, 2-3 sau mai multe. Exoderma este întâlnită la rădă- cina majorității plantelor (fig. 85). Lipsește la pteridofite și unele specii dintre spermatofite, ca ulmul (Ulmus campestris), mazărea (Pisurn sativum), trifoiul (Trifolium pratense), cânepa (Cannabis sativa) ș.a. EXORBȚIE, DESORBȚIE F FABACEE (Fabaceae) sin. LEGU- MINOASE (Leguminosae), PAPILIONACEE (Papilionaceae), familie de plante erbacee (anuale, bianuale, perene) sau de plante lem- noase (subarbuști, arbuști, arbori). Cuprinde peste 10 000 de specii răspândite în regiunile temperate și reci, mai puțin în cele subtropicale și tropicale. Rădăcină cu nodozități. Tulpină de obicei erectă, rareori cățărătoare. Frunze de obicei compuse (simple sau dublu penat com- puse) rareori simple, uneori cu cârcei, alterne, sesile sau pețiolate, stipelate. Flori bisexuale (hermafrodite), zigomorfe, tipul 5, grupate în inflorescențe racemoase; caliciul gamosepal; corola dialipetală, cu petale de formă și di- mensiuni diferite; una posterioară numită vexillum (stindard), 2 laterale - alae (aripioare) și 2 anterioare sudate - carina (luntrită); în unele cazuri corola este redusă la o petală (Amphora)] androceul este dialistemon (cu 10 stamine libere), mohodelf (cu 10 stamine unde filamentele sunt unite, concrescute într-un mănunchi), diadelf (cu 9 stamine con- crescute și una liberă); gineceul, cu ovar supe- rior, unicarpelar și unilocular, care conține ovu- le campilotrope. Formulă florală: . Fruct achenă protejată parțial sau total într-o cupă lemnoasă, în flora României vegetează 15 specii, ce fagacee 254 fasole aparțin la 3 genuri, grupate în 3 subfamilii. Sfam. Fagoideae: Fagus, x= 12; Fagus Sylva- tica (Fag), 2n = 24; F. orientalis (Fag). Sfam. CASTANEOIDEAE: Castanea (Castan), x= 12; Castanea pumila (Castan pitic), C. dentata (Castan american), C. sativa (Castan), 2n = 24. Sfam. QUERCOIDEAE: Quercus, x= 12; Quer- cusrubra (Stejar roșu), 2n = 24; Q. cerris (Cer), 2n = 24, Q. petrea (Gorun), 2n = 24, Q. poly- carpa (Gorun ardelean), 2n = 24, Q. dalecham- pii (Gorun), 2n = 24, Q. pedunculiflora (Stejar brumăriu), Q. robur (Stejar), 2n = 24, Q. franetto (frainetto) (Gârniță), Q. pubescens (Stejar pufos), 2n = 24. FASOLE (Phaseolus vulgaris), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, autogamă, originară din America Centrală și de Sud, cultivată din vremuri străvechi de triburile de tolteci și azteci; se mai numește baclâu, baghi, bob, fansule, fasoi, fasulâ, fâsule, fisuliu, fusei, fusoi, puștoaică, păsui, păsulă, postae, teacă, târtărică, țucără etc. Genetic, 2n = 22. Adusă în Europa în secolul al XVI-lea de spanioli și portughezi. Cultivată pe tot globul unde există condiții de realizare, în timpul verii, a sumei de 2700-3000° C și minimum 150 mm precipitații (pe suprafețe mari în Franța, S.U.A., țările din C.S.I., Italia, Spania, Portugalia, Bulgaria, Ungaria etc.). în România se cultivă începând cu secolul al XVIIl-lea. Răspândită în zonele de sud, sud-est și sud-vest ale țării, pe cca 20 000 ha. Producția, 600-800 kg/ha. Plantă termofilă. Semințele încep germinarea la tem- peratura de 9-10° C. Temperatura optimă pentru creștere și dezvoltare, 22-25° C. La înflorire are nevoie de temperaturi moderate, 18-20° C. Temperatura ridicată împiedică pole- nizarea și fecundarea. Pretenții ridicate la umi- ditate în perioada germinației, înfloririi și formării păstăilor. Plantă de zi scurtă, dar foarte preten- țioasă față de intensitatea luminii. Preferă soluri mijlocii, nisipo-lutoase, permeabile, bogate în elemente fertilizante, cu reacție neutră. Recolte bune pe cernoziom, soluri brun-roșcate și aluviale. Descriere. Rădăcină fusiformă, fibroasă, ramificată, cu nodozități mici, răspân- dită în stratul superior al solului, până la 30-40 cm adâncime, rar până la 100 cm. Tul- pina, la formele oloage (convar. nanus), este erectă, ramificată, înaltă de 25-40 cm; la for- mele volubile (convar. vulgaris) este urcătoare, rar ramificată, acoperită cu perișori. Frunze mari, trifoliate, cu foliole cordiforme acoperite cu perișori, stipele lanceolate. Frunzele prima- re sunt simple, opuse, ovale. Flori albe, al- be-verzui, roz, roșii sau violete, grupate câte 2-8 în raceme laxe. Polenizarea și fecundarea au loc înaintea deschiderii florilor. înflorire, VII-IX, de la partea inferioară spre cea su- perioară a tulpinii; aceeași ordine se păstrează și în interiorul inflorescenței. Fruct, păstaie de formă și mărime diferite; conțin 4-8 semințe (boabe). Facultatea germinativă 90-95%. Se păstrează 4-5 ani. Compoziție chimică. Se- mințele conțin proteine (21-25%), hidrați de carbon (56%), potasiu (1770 mg%), calciu (195 mg%), fosfor (420 mg%), fier (7 mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A (250 pg%), vitamina B, (0,5 mg%), vitamina B₂ (0,4 mg%), niacină (3,4 mg%), vitamina C (20 mg%). Va- loare energetică, 328 kcal/100 g semințe us- cate, din care se resoarbe 80%. Fasolea verde posedă de cca 10 ori mai puține substanțe proteice și hidrați de carbon decât cea uscată. Valoarea energetică este de 31 kcal/100 g. Tecile uscate, lipsite de semințe, conțin ami- noacizi (arginină, asparagină, tirozină, tripto- fan, betaină, lizină ș.a.), vitamina C, acid sili- cilic, acid fosforic, săruri minerale, cca 50% hemiceluloză etc. Alimentație. în stare uscată: nutritivă, energetică, reconstituantă, acțiune re- paratorie asupra sistemului nervos. în stare proaspătă, verde: diuretică, depurativă, anti- infecțioasă, acționează ca tonic hepatic, tonic pancreatic, reconstituent al sistemului nervos (J. Val net, 1986). Folosită în arta culinară sub formă de boabe sau păstăi verzi, în stare proaspătă sau conservate. Se consumă cu te- gumentul care conține fermenți. Este mai di- gestibilă dacă se condimentează cu pătrunjel, cimbrișor, cimbru, busuioc, frunze de dafin, us- turoi, rozmarin, asmățui, salvie. în Japonia, China, lăstarii tineri sunt consumați sub formă de salată. Industrie. întrebuințată - păstăi sau boabe - la pregătirea diferitelor tipuri de con- serve. Făina de fasole, amestecată în proporție de 5-10% cu făina de grâu, se folosește la fabricarea pâinii și a macaroanelor. Din frunze se extrage acidul citric. Bioterapie. Tecile de fasole și semințele au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. în medicina umană se utilizează tecile verzi și uscate. Pro- prietăți - fasolea verde: reconstituent și sti- mulent nervos, diuretic, depurativ, antiinfecțios, tonic hepatic și al pancreasului. Indicată în fasole 255 fasolițâ convalescențe, creștere, surmenaj, litiază re- nală, oligurii, albuminurie, reumatism, gută, ca- rențe. Tecile uscate se folosesc după îndepăr- tarea semințelor. Acțiune diuretică, depurativă, antidiabetică (adjuvant), nutritivă, energizantă și remineralizantă, antiseptic renal. Curăță umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor. Intervine favorabil înlăturând excesul de apă din corp. Recomandate în diabetul za- harat, edemele renale, acnee, erupții ale pielii și cistite. Calmează spasmele. Proprietăți - fasolea boabe: nutritiv, energetic, reconstitu- ent, reparator al sistemului nervos. Recoltare. Păstăile uscate fără semințe (Phaseoli fructus sine semine) se recoltează toamna, când se usucă. Se obțin boabele pentru mâncare, iar păstăile se depozitează în saci textili sau de hârtie. Se păstrează la loc uscat. Intră în com- poziția ceaiului antireumatic și ceaiului dietetic, ca adjuvant în tratamentul diabetului. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea edemelor renale, pielocistitelor, cistitelor, acneei, diabe- tului zaharat, reumatismului, în intoxicații: de- coct, din 3 linguri teci uscate mărunțite la 750 ml apă rece. Se fierb 20 minute. Se aco- peră și se lasă la răcit. Se strecoară. întreaga cantitate se bea în cursul unei zile, neîndulcit, în 3 reprize (dimineața, prânz, seara). 2. Pentru tratarea tuberculozei pulmonare, afecțiunilor aparatului urinar, acneei, diabetului zaharat, gutei, hidropiziei, pentru remineralizare: a) de- coct, din 1 lingură teci uscate și mărunțite la o cană apă rece. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, neîndulcite; b) extracție dublă, din 4 linguri teci uscate și mărunțite la 1 I de apă rece; se lasă o noapte pentru macerare; dimineața (orele 8-9) se fier- be până ce volumul de lichid s-a redus la jumă- tate; decoctul obținut se bea în cursul unei zile. 3. Pentru echilibrarea cantității de zahăr din urină: infuzie, din 1 lingură amestec părți egale de teci, flori de păducel, afine, frunze dud, frunze mur la o cană apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Ca tonic cardiac: tinctură, din 20 g păstăi uscate și mărunțite la 100 ml alcool alimentar. Se lasă la macerat 7-8 zile. Se administrează de 4 ori pe zi câte 70-120 picături puse într-un pahar cu apă; administrarea se face în pauzele tratamentului digitalic. Uz extern. 1. Pentru tra- tarea reumatismului: a) decoctuldin teci împre- ună cu alte plante (frunze mesteacăn, frunze frasin, coada-calului, fructe ienupăr, scoarță de salcie, flori soc, rădăcină lemn dulce) se ada- ugă apei de baie din cadă; b) cataplasme, din făină de fasole și apă caldă, se aplică local, pe locurile dureroase. 2. Pentru tratarea arsurilor, erizipelului, pecingini: boabe fierte și strivite se aplică local. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea edemelor renale, cistitelor, ne- fritelor, ascitei, intoxicațiilor: decoct, din cea 100 păstăi la 1 I de apă. Se fierbe 20 de minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, taurine), 50-80-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20-30 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-5 g. Medicina po- pulară mai folosește decoctulîn atonie rumina- lă, fascioloză și retenție placentară. Zooteh- nie. Paiele și tecile se folosesc în alimentația unor animale (ovine, caprine). Agricultură. Bună premergătoare pentru cerealele de toam- nă. Azotul, acumulat în nodozități, ameliorează solul (v. PI. XX, 6). FASOLIȚA (Vigna sinensis), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, autogamă. Genetic, 2n = 24, originară din Africa Centrală, unde se întâlnește spontană; cultivată în Africa din Antichitate. De aici a trecut în sudul Asiei și, prin Orientul Apropiat, a pătruns în sudul Eu- ropei, la romani și greci. Se cultiva pe suprafețe întinse. Aducerea fasolei din America și intro- ducerea ei în cultură, a înlocuit-o. Suprafețele cultivate astăzi sunt extrem de reduse. în Ro- mânia se cultivă pe nisipurile din stânga Jiului. Semințele germinează la minimum 12° C. Re- zistă la temperaturi înalte, la arșițe însoțite de secetă. Foarte sensibilă față de temperaturile joase. Cerințe moderate față de umiditate. Puțin pretențioasă față de sol. Vegetează bine și fructifică și pe solurile sărace, nisipoase, chiar nisipuri zburătoare, cu condiția să i se asigure cantități moderate de îngrășăminte. Producție, până la 600 kg/ha. Descriere. Ră- dăcină pivotantă profundă. Tulpină urcătoare sau culcată, ramificată. Frunze trifoliate, cu foliole rombic-ovate, lung-pețiolate. Stipele hastate. Flori albe sau violacee, grupate 2-3 în inflorescențe axilare. Autopolenizare. înflorire, VII—VIII. Fruct, păstaie lungă de 8-15 cm, cu 7-10 semințe, reniforme până la rotunde, de culoare albă, gălbuie, galbenă, cafenie, purpu- riu-închis, neagră. Răsărire epigeică. Perioada de vegetație, 90-100 zile. Compoziție fân 256 feciorică chimică. Semințele conțin proteine (25%), gră- simi (1,6%), substanțe extractive neazotate (52%), celuloză (4%), săruri minerale, vitami- nele Bi, B₂, C. Valoarea energetică cea 320 kcal/100 g. Planta (în timpul înfloritului), raportat la substanța uscată, conține proteine (19,8%), grăsimi (3,5%), substanțe extractive neazotate (45%), celuloză (17%), cenușă (13,7%). Valoare furajeră ridicată. Alimen- tație. Semințele uscate sau verzi sunt folosite în hrana omului în diferite preparate culinare. Zootehnie. Semințele, transformate în uruială sau făină, în combinație cu alte furaje, sunt întrebuințate la nutriția animalelor. Nutrețul ver- de sau uscat, obținut prin semănarea fasoliței cu alte plante (porumb, iarbă de Sudan), se folosește la hrana animalelor erbivore (ovine, caprine, bovine, cabaline). Agricultură. Cul- tivată pe soluri nisipoase pentru fertilizarea și valorificarea lor. FAN, iarbă cosită și uscată. Cositul se face, în funcție de compoziția floristică, în tim- pul când toate plantele sau majoritatea sunt înflorite. Uscarea se face pe locul de cosire. Pentru uscare uniformă, la o zi-două de la cosire, brazdele se întorc. După uscare se strâng în căpițe și apoi se cară în fânare sau alte locuri de depozitare. Utilizat în hrănirea animalelor erbivore (taurine, ovine, caprine, ca- baline) pe timp de iarnă. Medicină umană. Floarea de fân formată din fragmente de flori, frunze, semințe etc., de la numeroase specii de plante spontane, conține principii active cu rol deosebit în vindecarea endocarditei postreu- matice, spondilozei anchilozante, reumatis- mului degenerativ, periartritei scapulohumera- le, artrozelor. Uz extern. 1. Pentru tratarea endocarditei postreumatice: decoct, din 1-1,5 kg flori de fân frunze și semințe uscate la 5 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie din cadă sau vană. Durata unei băi: 20 minute. Se fac 21 băi într-o cură. Procedura se face în fiecare zi sau la două zile. 2. Pentru tratarea spondilitei anchi- lozante, periartritei scapulohumerale: a) de- coct, din 1 kg flori de fân (flori, frunze, semințe) la 10 I apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie care trebuie să aibă temperatura de 36-37° C; baia se face la 2 zile, fiind intercalată cu cataplasme (o zi baie, o zi cataplasme); tratamentul durează 40 zile; b) cataplasme, din 2 pumni flori de fân opărite într-o oală cu 5 I de apă clocotită. Se lasă 15 minute. Se introduc într-un săculeț, se stoar- ce și se aplică pe articulațiile bolnave. 3. Pentru tratarea reumatismului degenerativ, artrozelor: cataplasme: 2-3 pumni flori de fân se pun în apă fierbinte pentru 15-20 minute. Se înmoaie o pânză în infuzia obținută, și se aplică pe locul dureros. Pe pânză se pun flori de fân, scoase din vas. După 2 ore, se scot florile și se introduc în infuzia reîncălzită la 37-38°, după care se aplică din nou sub cataplasmă. 4. Pentru tra- tarea periartritei scapulohumerale: cataplas- me, din 2 pumni flori de fân la 5 I de apă fierbinte. Se lasă 15-20 minute. Se strecoară, se introduc într-un săculeț care se aplică pe regiunea reumatică. Se ține până se răcește. Se încălzește infuzia și se înmoaie săculețul. Se stoarce și se aplică iar. După terminarea procedurii se pune infuzia în apa de baie și se îmbăiază tot organismul. Apa de baie trebuie să aibă temperatura de 37-38° C. Se fac 21 băi într-o cură. FECIORICĂ (Herniaria glabră), fam. Caryophyllaceae. Plantă erbacee, anuală, bie- nală, rar perenă, terofit-hemicriptofită, xerome- zofită spre mezofită, mezotermă spre mode- rat-termofilă, acido-neutrofilă, întâlnită prin locuri uscate, surpături, prundișuri de râuri, lo- curi nisipoase, uscat-revene până la revene, foarte rar și temporar, pe soluri reavăn-jilave; se mai numește bosorogă, buegea-faptului, buruiana de surpâturâ, fapt mânâțâl, fecioară, iarba-datului, iarba-faptului, iarba-fecioarei, iar- ba-feciorilor, sincerică. Dacii o numeau sun- cerucă/sincerucă, din care a derivat mai târziu termenul de sincerică, folosit astăzi în mai multe localități din țară. O foloseau pentru tratarea de fracturi de oase, pojar, afecțiuni renale și de vezică urinară, pentru curățarea sângelui. Genetic, 2n= 18. Fitocenologic, înca- drată în Corynephoretea, Polygonion avicula- ris, Festuco-Sedetalia, Car. Amerion. Răspân- dită în regiunea mediteraneană din Europa și Asia. Descriere. Tulpini târâtoare, lungi până la 30 cm, ramificate, glabre sau foarte scurt-pă- roase, formând tufe dese, circulare. Frunze mici, eliptice sau ovate, opuse. Flori mici, verzui, reunite câte 10 în glomerule și dispuse la subsuoara frunzelor din vârful ramurilor; caliciu din 5 sepale ovate; corolă din 5 petale albe, mai scurte decât caliciul; androceu din 5 stamine; gineceu cu ovar din care pornesc fecundație 257 fenicul 2 stile scurte. înflorire, VII-IX. Fruct mono- sperm, aspru, mai lung decât caliciul. Semințe lentiforme, negre, lucioase. Compoziție chimică. Planta conține saponozide, derivați cumarinici, flavonozide, ulei eteric, hernarină etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizare terapeutică în medicina umană. Principiile active pe care le conțin au acțiune diuretică, depurativă, măresc extracția clorului și ureei. Folosite în litiază renală, litiază vezi- cală, cistite cronice, albuminurie, prostatite. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Hernia- riae herba) se recoltează în timpul înfloririi. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor renale (litiază renală), afecțiunilor vezicii urinare (liti- ază vezicală), cistitei cronice, afecțiunilor pros- tatei, în albuminurie etc.: a) infuzie, din 1 lingu- riță plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi; b) decoct, din 2-3 g plantă uscată și mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. FECUNDAȚIE (Fecundatio), proces de contopire a doi gârneți de sex diferit, rezul- tând zigotul (celula ou) capabil să dea naștere la o nouă generație. Venind în contact, membra- nele plasmatice se resorb la locul de atingere, are loc contopirea plasmelor (plasmogamie) și apoi a nucleilor (cariogamie). Prin zigot viața începe din nou. Aduce cu sine o creștere a vitalității organismului legată de contradicțiile in- terne ce apar în urma contopirii gârneților, cu caractere diferite, provenite de la cei doi genitori. în funcție de diversificarea genotipurilor, fecun- dația poate fi o izogamie, heterogamie (hetero- gamie simplă, oogamie, sifonogamie), game- tangiogamie, somatogamie. Gametangiogamia și somatogamia reprezintă cazuri particulare de reproducere sexuală, fără formare de gârneți. în primul caz gametangiile joacă rol de gârneți. Fecundația este reprezentată prin fuzionarea gametangiilor. întâlnită la unele alge verzi (Spi- rogyra) și unele ciuperci (Mucor, Ascomycetes). în cel de-al doilea caz are loc un proces de contopire a două celule de tip obișnuit, soma- tice, asemănătoare morfologic, dar deosebite prin comportament fiziologic; se întâlnește la ciupercile superioare (Basidiomycetes). FELODERM (Phelloderma), țesut parenchimatic secundar generat de felogen. Se adaugă parenchimului cortical primar, determinând creșterea secundară în grosime a axei organului. Format din celule vii (cu pro- toplasma și diferite substanțe ergastice), cu spații intercelulare. Celulele felodermului din organele aeriene conțin de multe ori cloro- plaste. Numărul straturilor felodermice variază de la câteva (3-4) până la numeroase (M. Andrei, 1978). Grosimea felodermului variază cu vârsta plantei. FELOGEN (Phellogemim) 1. Zonă generatoare peridermică. 2. Țesut meristema- tic secundar, formând stratul central al perider- mului cu rol în formarea celulelor suberoase (-> ȚESUTURI). FENICUL (Foeniculum vulgare), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bienală sau perenă, exclusiv de cultură, heliofilă, pretențioasă față de căldură, suportă bine iernile ușoare (plantă perenă), în regiunile cu ierni geroase nu rezistă peste iarnă; semințele germinează la minimum 6-8° C, perioada de vegetație este de 120-170 zile, preferă soluri nisipo-argiloase bogate în humus și calciu, cernoziomuri sau soluri de luncă; se mai numește anason, anason dulce, baden, basamac, chimin dulce, chimion, cumin, fenhiel, finchil, hanos, hanus, marariu de casă, mălură, molotră, secărea, toaie. Genetic, 2n = 22. Cultivat din Antichitate în zona Mării Mediterane. Astăzi se cultivă în Europa, Asia Mică, America. în România se cultivă pe cca 2000 ha. Descriere. Rădăcină pivotantă, cărnoasă, lungă până la 30 cm, cu puține ramificații laterale. Tulpină erectă, cilin- drică, fin-striată, fistuloasă glabră, înaltă până la 200 cm, ramificată în partea superioară. Frunze alungit-triunghiulare, de 3-4 ori pe- nat-sectate, cu segmente filiforme sau lini- ar-subulate, cele bazale lung-pețiolate, iar su- perior sesile, toate cu vagină dezvoltată. Flori galbene-aurii, cu caliciu redus, dispus în um- bele mari, lipsite de involucru. Radiile inflores- cenței sunt inegale și fiecare poartă 15-20 flori, înflorire VII-IX. Fructe, diachene ovoide, cu 5 coaste foarte proeminente. Compoziție chi- mică. Fructele conțin ulei eteric (4,30-5,41%), lipide (9-19,7%), celuloză brută (13-15%), glu- cide simple (4-5%), pentozani (5-6%),pectine (1,3-3%), proteine (14-22%), acid cafeic, acid fenicul 258 fereguțâ dulce clorogenic, o glicozidă triterpenică, elemente chimice (Zn, Ni, Co, Cr, Fe, Ca, Mg, Cu, K, Na, V, Ce, Mo, Ti). Uleiul eteric este compus din frans-anetol (50-75%), c/s-anetol (0,2-0,5%), estragol (2,6-6%;), derivați fenilpropionici, ter- penici etc. Rădăcina conține ulei eteric (0,50-0,7%) compus din dilapiol (90%), anetol, miristicină, apiol, a și B-pinen, camfen, mircen, a și B-felandren, limone, terpinolen, terpinen etc; acizii cinamic, cafeic, ferulic, benzoic, ani- sic, vanilie, gentisic, protocatechic, sinapic, si- ringic, fumărie, mafie, citric, tartric etc, cuma- rine (urnbeliferona, bergapten). Tulpina, frunzele și florile conțin ulei eteric (0,25%) cu aceeași compoziție ca cel din fructe, acizi or- ganici identici cu cei din rădăcină, elemente chimice. Industrie. Din fructe se extrage uleiul utilizat în industria alimentară și parfumerie. Bioterapie. Fructele au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile ac- tive pe care ie conțin au acțiune farmacodi- namică antispastică, carminativă, galactogogă^ sedativă, diuretică, expectorantă, vermifugă. Sunt folosite pentru tratarea balonărilor abdo- minale (cu expulzarea gazelor din intestin), tu- sei convulsive, astmului bronșic, bronșitelor, helmintozei, afecțiunilor renale, pentru stimu- larea secreției de lapte la femei în perioada de alăptare. în medicina veterinară fructele ser- vesc la tratarea indigestiilor, afecțiunilor diges- tive, bronșitelor și colicilor abdominale. Face parte din compoziția pulberii de frangula com- pusă sau de licviriție compusă. Intră în com- poziția siropului de cinci rădăcini. Sub formă de Aqua. Foeniculi se folosește în tratamentul unor stări inflamatorii oculare în conjunctivite, pleoape umflate și chiar blefarite. Atenție! în doze mari poate produce fenomene toxice, pro- vocând la om crize epileptiforme cu halucinații și somnolență. De asemenea, sunt contraindi- cate în ulcerul gastric și duodenal, enterocolite cronice și acute. Recoltare. Fructele (Foeniculi fructus) se recoltează când ajung la maturi- tatea fiziologică. în cantitate mare se treieră la combină. După treierat, fructele se vântură. Se depozitează în încăperi aerisite, în straturi sub- țiri, lopătându-se 4-6 zile până se usucă. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mâncare, tratarea infecțiilor farin- go-amigdaliene: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană (200 ml) apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea călduță îna- inte de masă, pentru stimularea poftei de mân- care, și după mesele principale, în amigdalită. 2. Pentru combaterea balonărilor: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se stre- coară. Se bea în cursul unei zile. 3. Pentru tratarea durerilor abdominale (colici) la adulți, stimularea diurezei și secreției de lapte: infuzie, din ¹/2 linguriță fructe la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea bronșitei, astmului bronșic, tusei con- vulsive și spastice: infuzie, din 5-6 fructe zdro- bite la o cană (200 ml) cu apă clocotită (pentru sugari), 10-15 fructe zdrobite (pentru copii mai mari) și ¹/2 linguriță fructe zdrobite (pentru adulți) la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea în trei reprize după mesele principale. Uz extern. Pentru tratarea laringitei, faringitei, amigdalitei, traheitei: infuzie, din 1 linguriță fructe zdrobite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac 2-3 gargare călduțe pe zi, din care una seara înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor, afecțiunilor digestive, bronșitelor, colicilor abdominale la animalele mici și la tineret: a) pulbere plante, se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 2 g. fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament; animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,3-0,5-1 g sau 3-5 picături ulei de fenicul. Uz extern. Pentru combaterea para- ziților: infuzie, din 2 linguri fructe la 500 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se unge corpul animalului. Cosmetică. Pentru tra- tarea infecțiilor oculare, cu proprietăți antiseptice și odihnitoare: infuzie, din 2 lingurițe fructe zdro- bite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se aplică băi locale. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor în lunile iulie și august culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,012-0,035 mg/floare. Producția de miere, 25-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. FEREGUȚĂ DULCE (Polypodi- um vulgare), fam. Polypodiaceae. Plantă erbacee, perenă, spontană, geofită, .fereguță dulce 259 ferigă circumpolar-boreală, mezofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă, întâlnită pe stânci um- broase acoperite de mușchi, în păduri, pe râpi argiloase, din regiunea montană și submon- tană; se mai numește buruiană dulce, ferecei, feregă dulce, fereșea, ferigă, feriguță, feristei, iarbă dulce de munte, iarbă dulce de pădure, iarba-șarpelui, lemn dulce, năvalnic, rădăcină dulce de munte, spasul-dracului. Genetic, 2n = 148. Fitocenologic, Car. Asplenietea. Răs- pândită în zona temperată nordică, Mexic, Afri- ca de Sud, insulele Hawaii. Rădăcini adventive, negricioase, subțiri. Descriere. Rizom orizon- tal, puțin cărnos acoperit de scvame brunii și de firișoare negricioase. Frunze glabre, distihe, lungi de 10-30 cm. Limb oblong-lanceolat, pro- fund penatipartit, cu 10-25 perechi segmente lanceolate, întregi sau puțin dințate, alterne, confluente la bază. Pețiol lung, nud. Pe dosul segmentelor se află sori mari (diametrul 2 mm), așezați pe două rânduri paralele, de o parte și de alta a nervurii mediane. Maturarea sporilor, III—IX. Compoziție chimică. Rizomul conține zahăr (cea 5%), ulei gras (8%), o saponină, amidon, glicirizină, polipodină și o rășină. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dischineziei biliare, combaterea viermilor intes- tinali, bolilor vezicii urinare, rinichilor, în cazuri de tuse veche: decoct, din 1 lingură (10 g) pulbere rizom, cu rizom uscat și bine măruntit la ¹/2 I apă. Se strecoară. Se beau 3 cești pe zi (dimineața, prânz, seara). 2. Pentru tratarea constipațiilor cronice și insuficienței hepatice: ceai, din 2 linguri (20 g) de fereguță dulce, 10 g rădăcină lemn dulce și 5 g rădăcină uscată de angelică la o cană de apă. Se fierbe 15 minute fereguță, apoi se adaugă lemnul dulce și ange- lica. Se mai dă puțin în clocot. Se lasă la ma- cerat 12 ore. Se strecoară. Se îndulcește cu o lingură de miere. Se bea dimineața pe sto- macul gol. 3. Pentru tratarea gastritei: tinctură, din 5 g pulbere rizom (1 linguriță) sau rizom uscat mărunțit bine la 100 ml țuică tare. Se lasă 7-10 zile. Se agită de 3 ori pe zi prin mișcarea sticlei. Se strecoară. Se bea câte 1 lingură înainte de a mânca. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor, afecțiunilor digestive, bronșitelor, colicilor abdominale la animalele mici și de tineret: a) pulbere plante, se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 2 g fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară; se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,3-0,5-1 g sau 3-5 picături ulei de fereguță. Uz extern. Pentru tratarea de para- ziți: infuzie, din 2 linguri fructe la 500 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se unge corpul animalului. Ornamental. Cultivată în spațiile verzi din regiunea montană, pe pan- te, stânci, umbrite și umede, aflate de-a lungul pâraielor. Decorativă prin frunze. înmulțire prin spori și rizomi (v. PI. XXI, 1). FERIGA (Dryopteris filix-mas). fam. Polypodiaceae. Plantă erbacee, perenă, spon- tană, cosmopolită, mezohigrofită, mezotermă, mezotrofă, slab-moderat-acidofilă, sciafilă, ve- getează pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede, cu troficitate mijlocie (T = 50-80), sensibilă la poluare atmosferică, comună în păduri de foioase, tufărișuri, locuri umbrite, buruienișuri de depresiune, sporadică în molidișuri, din regiunea inferioară a munților până la etajul subalpin din întreg lanțul car- patic; se mai numește barba-ursului, făliuță, feligă, feregă, ferice, firidă, filiuță, iarba-șar- pelui, limba-cerbului, limba-șarpelui, năvalnic, spasul-dracului, spata-dracului. Genetic, 2n = 82, 123, 130, 160. Fitocenologic, Car. Fagetea. Plantă cunoscută din Antichitate. Da- cii o numeau filiax (I. Pachia Tatomires- cu, 1997). La Dioscoride Dryopteriseste nume de ferigă. Răspândită în Europa, Asia, Mada- gascar, America. Descriere. Rădăcini adven- tive subțiri, negricioase. Rizom gros, lung până la 30 cm, oblic-ascendeht, acoperit imbricat cu resturi de pețioluri din anii precedenți. Frunze tinere răsucite în formă de cârjă (circinate, scorpioide), dispuse în buchet. Frunze mature mari, până la 140 cm lungime, cu un pețiol de 30 cm acoperit cu palee membranoase, brun-roșcate și cu lamina dublu-penat-sectată. Segmentele primare, 15-30 de fiecare parte. Pinule (segmente secundare) oblong-ovate, dințate pe margini, cu vârful rotunjit. Pe dosul pinulelor se găsesc sorii, acoperiți cu o induzie reniformă, de forma unor puncte brune. Matu- rarea sporilor, VII-IX. Compoziție chimică. Rizomul și frunzele conțin acid filicic, acid a și B flavaspidic, ulei volatil (0,04%), format din es- teri ai acidului butiric cu alcool hexilic și octilic, tanin, ulei gras (5-6%), aspidinol, albaspidină ferigă 260 ferigă etc. Industrie. Din rizomul de ferigă se extrag principii active cu fluoroglucide, utilizate în pre- parate farmaceutice pentru eliminarea viermilor intestinali (tenia). Bioterapie. Rizo- mul plantei este folosit de medicina umană și veterinară împotriva viermilor intestinali. Este una din cele mai bune specii tenifuge indigene. Substanțele active din rizom paralizează mus- culatura netedă a celor mai multe specii de tenie, dar și a altor specii de viermi ce para- zitează intestinul (Botriocephalus distomum, Ankylostoma, Ascaris). Când endoparazitul ia contact cu substanța, suferă o scurtă perioadă de excitație, după care se instalează o paralizie ireversibilă. Efectul cu deznodământ letal se desfășoară pe parcursul a cel mult patru ore. Gustul preparatului este grețos. Pentru înlă- turarea lui, imediat după administrare, se pot consuma 2-3 bomboane mentolate sau o ca- fea foarte dulce. Recoltare. Rizomul (Filicis maris rhizoma) se recoltează toamna, din sep- tembrie până în noiembrie, la nevoie și din martie până în luna mai. Nu se spală. Se curăță cu cuțitul de frunze și de pețiolurile vechi, până se ajunge la țesuturile de culoare verde. Se poate prelucra în stare proaspătă în industria farmaceutică. Frecvent se usucă la umbră într-un singur strat sau suspendați pe șipci, agățați pe pereți. Uscarea artificială la tem- peraturi sub 40° C. Nu se admit rizomi de la alte specii. Rizomii pot ajunge la 10-15 cm lun- gime, sau peste, și o grosime de cea 5-7 cm, luând în considerație și resturile ce îi acoperă. Rizomul propriu-zis nu depășește 2 cm dia- metru. Medicină umană. Uz intern. Pentru eliminarea teniei și a altor viermi intestinali: 1 linguriță pulbere rizom se amestecă bine cu miere albine. Se include apoi în 16 capsule. La copii se administrează jumătate din cantitate. Cu o zi înainte de începerea tratamentului nu se mănâncă lapte. A doua zi se iau toate cap- sulele la interval de 3 minute, una după alta. Apoi se ia un purgativ. Se controlează în fecale eliminarea scolexului. Dacă nu a fost eliminat, după o săptămână tratamentul se repetă. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului și gu- tei: decoct, rizomul se fierbe 20 de minute în 1 I de apă, după care se trece prin sită. Se adaugă în baie, sau se frecționează cu el articulațiile dureroase. 2. Pentru tratarea plăgilor: decoct, din 10 g rizom, fiert 10 minute în 1 I de apă. Se fac spălaturi locale. 3. Pentru tratarea picioa- relor obosite și inflamate: un rizom proaspăt se fierbe în 1 I de oțet, după care se trece prin sită. Se aplică comprese reci cu preparatul obținut. 4. Pentru eliminarea teniei și a altor viermi intestinali se practică și o metodă de tratare. Cu 24-36 ore înainte de tratament se urmează o dietă cu supă, lapte, ceai, ouă. Seara se ad- ministrează un purgativ salin. Dimineața se ia un mic dejun format din lapte sau lapte cu cafea. După o oră se începe tratamentul. Cu 15 minute înainte de începerea tratamentului bolnavul bea 1 linguriță de bicarbonat de sodiu dizolvat într-o cană (200 ml) cu apă. Bicar- bonatul micșorează aciditatea gastrică și mă- rește activitatea floroglucidelor din preparatul ce se administrează. Se administrează o cap- sulă de 2-2,5 g extract eteric. La fiecare jumătate de oră se ia o altă capsulă până la doza de 6 g/24 ore la bărbați și 5 g/24 ore la femei. La 1-2 ore după administrarea ultimei capsule se ia un purgativ (ulei de ricin). Același tratament se poate face dimineața, pe nemân- cate, iar la 2 ore după administrarea capsulelor cu extract eteric se iau 2 linguri cu ulei de ricin (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stă- nescu, 1986). Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea cestodozelor (gălbează), stărilor icterice, afecțiunilor pulmonare; a) pul- bere rizom culoare verzuie (cea galbenă sau brună este ineficace) în boluri, capsule, pilule; b) extract cloroformat cu 18-25% filicină în capsule, boluri sau pilule. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) după o dietă de 12-18 ore. Dozele de tratament cu pulbere rizom: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-250 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 20-50-65 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-10 g, păsări, 1-2 g. Dozele, de tratament cu extract (Extractum filicis): animale mari (cabaline, taurine), 5-10-20 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-0,5-1 g, păsări, 0,2-0,5 g. Atenție! Rizomii de ferigă sunt toxici în perioada de încolțire. Conservarea îndelun- gată a drogului și administrarea cu un purgativ uleios îi mărește toxicitatea. Administrarea în tratament a rizomului sau a preparatelor lui, fără a ține cont de dozele stabilite, provoacă intoxicații. Toate speciile de animale sunt sensibile, dar mai ales porcinele. Simptome: enterite, enterite hemoragice, colici, icter, midriază până la amauroză, aritmie cardiacă, dispnee, stări convulsive, paralizii. Se intervine cu cărbune, mucilagii, tonice cardiace, alcool, feriguță-de-stâncâ 261 filodiu cafeina, tratament simptomatic. Nu se admi- nistrează lapte, pentru că mărește acțiunea toxică a plantei. El favorizează absorbția aci- dului filicinic la nivelul tubului digestiv, crescând toxicitatea. Tratamentul se aplică sub supra- veghere medicală. Pot apărea intoxicații, care se manifestă prin, greață, vomă, colici abdo- minale, diaree. în cazuri acute apar dureri de cap, amețeală, halucinații, orbire, afecțiuni car- diace și renale. Se intervine cu spălaturi sto- macale, magnezia usta, cărbune activ, sulfat de magneziu (purgativ), vitamina Orna- mental. Indicată în grupările arborescente afla- te pe marginea apelor din parcuri și grădini publice, în regiunile de deal și munte. Decora- tivă prin frunze. înmulțire prin spori, rizomi. Alte utilizări. învelite cu frunze de ferigă alimentele (carne, pește etc.) nu se alterează. Frunzele, puse în gropile de cartofi, îi conservă mai bine. FERIGUȚĂ-DE-STÂNCĂ (Cysto- pteris fragilis), fam. Polypodiaceae. Plantă er- bacee, perenă, spontană, cosmopolită, mezo- fită spre mezohidrofită, în privința temperaturii și reacției ionice este amfitolerantă, întâlnită în păduri și văi umbroase umede, în crăpături de stâncă cu iarbă și mușchi, sub stânci din re- giunea subalpină, pe soluri revene până la reavăn-jilave, temporar, și pe soluri jilav-ume- de. Genetic, 2n= 168. Fitocenologic, încadra- tă în Asplenietea Acerion. Răspândită în Euro- pa, Asia, Africa, America de Nord, Tasmania, Noua Zeelandă. Descriere. Rădăcini adven- tive. Rizom scurt. Frunze înalte de 10-40 cm, îngrămădite la capul rizomului. Limb alungit-ovat sau lanceolate, dublu- sau tri- plu-penat-sectat, cu segmente primare pețio- late și segmente secundare ovale, subțiri, subtriunghiulare, eliptice sau sublanceolate. Lobișorii segmentelor secundare sunt cre- nelați sau inciși. Pe fața inferioară se află sori confluenți, ce conțin spori mai mult sau mai puțin verucoși. Maturizare, VI—IX. Medicină umană. Frunzele sunt folosite în medicina populară la băi contra răcelilor, guturaiului. Uz extern. Pentru tratarea de răceală, guturai: decoct, din cca 500 g frunze proaspete la 10 I de apă. Se fierb 20-25 minute. Se strecoară și se adaugă în apa de baie. Baia durează 20-25 minute. Ornamental. Planta poate fi cultivată în parcurile alpine, pe crăpăturile de stâncă cu iarbă și mușchi din pădurile umbroase (v. PI. xxi, 2). FIBRE LEMNOASE, elemente mecanice care însoțesc vasele lemnoase în lemnul secundar al plantelor. Formate din celule prozenchimatice fusiforme, de regulă nu mai lungi de 1,5 mm. Pereții celulari sunt în- totdeauna lignificați, puțin îngroșați la esențele moi (salcie, anin, mesteacăn etc.) și mai îngro- șați la esențele tari (stejar, fag etc.). Filogenetic provin din traheide. Posedă punctuațiuni areo- late, ovale și cu deschidere alungită, asemănă- toare unei butoniere. Lipsesc din lemnul secun- dar al coniferelor. FIBRE LIBERIENE (FLOEMA- TICE), elemente de susținere ale țesutului conducător liberian. Constituite din celule proz- enchimatice, lungi până la mai mulți centimetri (in, cânepă, ramie). Se formează în organe care și-au terminat creșterea în lungime. Pre- zente în liberul primar al unor plante textile, unde pot avea pereți celulozici (de exemplu, inul) sau lignificați (de exemplu, cânepa), și în liberul secundar, provenind din celule cambiale fusiforme, reprezentând elemente de scleren- chim cu punctuații simple, uneori semiareolate. Fibrele liberiene din liberul secundar fac parte din sistemul axial. Rol de susținere. FICOCIANINĂ -> PIGMENȚI Fl- COBILINICI FILIDIU (Phyllidium), pseudofrunză întâlnită la talofite [de exemplu, unele specii de alge roșii (Rhodymeniaceae)]. FILOCLADIU (Phyllocladium), ra- mură turtită cu aspect de frunză și creștere în lungime determinată, îndeplinește funcția de fotosinteză, preluând rolul frunzelor. Poartă flori ce pornesc de la baza unor solzi care re- prezintă adevăratele frunze, mult reduse [de exemplu, Ruscus aculeatus (ghimpe), Phyllan- thus speciosus] (fig. 86). FILODIU (Phyllodium), frunză cu lim- bul redus, la care pețiolul suplinește funcția de fotosinteză, fiind mult dilatat. Structura ana- tomică este monofacială. Pețiolul devenit filo- diu poate fi: cilindric (de exemplu, Bryophylum verticillatum), comprimat în plan median și foli- arizat (de exemplu, Acacia heterophylla), com- primat în plan transversal și foliarizat (de exem- plu, Oxalis bupleurifolia). fierea-pământului 262 fierea-pământului Fig. 86. Filocladii: a - ghimpe (Ruscus aculcatus); b - (Phyllanthus specious)-, 1 - filocladii; 2 - frunze mult reduse cu aspect de bractee. FIEREA-PĂMÂNTULUI (Gentia- na utriculosa L.), fam. Gentianaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, întâlnită sporadic în etajul molidului și până în etajul pajiștilor alpine, prin pajiști, fânețe, pe soluri calcaroase în re- giunile muntoase; se mai numește ghințura pă- mântului, ochincele;Rus.: Jiolcizemli. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrată în Cynosu- rion, Seslerion rigidae. Răspândită în Europa Centrală și de Sud. Plantă cunoscută din Anti- chitate. Ea a fost folosită de moșii și strămoșii noștri contra bolilor interne la animale și pentru bolile aparatului digestiv (enterită, colecistopa- tii) la om și tratarea rănilor. Specie microtermă spre mezotermă, mezofită-mezohigrofită, slab acid-neutrofilă. Adaptată la temperaturi scă- zute ale climatului boreal rece și umed, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 2-4° C. Vegetează pe soluri revene, până la reavăn-ji- lave, uneori, temporar, jilav-umede, cu pH-ul*6,2-7,2. Descriere. Tulpină erectă, mu- chiată, de obicei ramificată, uni- sau multifloră, înaltă de 10-20 (31) cm. Frunze bazale ro- zulare, obovate, obtuze, lungi de 6-10 mm, veștejite de timpuriu; frunze tulpinale mai mici, ovat alungite sau lanceolate, obtuze sau acute, cu 3-5 nervuri. Flori întunecat-albastru-azuriu, rar albă, scurt-pedicelate, așezate terminal sau axilar; caliciu umflat, ovoidal, cu muchi aripate, lung de 10-20 mm; corolă hipocrateriformă, cu 5 lacinii alungit eliptice, acute, lungi de 5-8 mm, cu tubul puțin mai lung decât caliciul; androceu cu stamine ce au filamentele subțiri; gineceu cu stil prelungit, cu stigmat orbicular. înflorire, V-VIII. Fruct, capsulă lanceolat-ascuțită, sesilă, lungă de 2-2,5 cm. Semințe negricioase, veru- coase, lungi de 1-1,5 mm. Compoziție chimi- că. Planta conține gențiogenol, gențiopicrozidă care, prin degradare, dă gențiamarina sau gen- țiamarozida, amarogentina care este un princi- piu amar, gențianina cu acțiune asupra siste- mului nervos central, tanin etc. Bioterapie. Medicina populară consideră că principiile acti- ve din plantă acționează ca aperitiv amar, cole- cistokinetic, antifebril (probabil), antihelmintic, cicatrizant (extern) și provoacă leucocitoză pa- sageră. Planta a fost folosită în trecut pentru stimularea poftei de mâncare, dispepsii, ane- mie, stimularea drenării vezicii biliare, împo- triva paludismului, combaterea viermilor intes- tinali, tratarea rănilor pentru a grăbi vindecarea lor. Intervine benefic în tulburările digestive funcționale. Recoltare. Planta se recoltează în întregime (Gentianae radix cum herba) în tim- pul înfloririi sau după înflorire. Se folosește în stare proaspătă. Pentru iarnă, se usucă la um- bră, de preferat în podul casei, acoperit cu tablă și cu o bună aerisire. Medicina umană. Uz intern. Pentru tratarea de anemie, paludism, stimularea poftei de mâncare, combaterea viermilor intestinali, afecțiuni ale colecistului: a) infuzie, din o linguriță plantă bine mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi, înainte cu 30 minute de a mânca; b) decoct, din o linguriță plantă bine mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit 10 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi, cu 30 minute înainte de a mânca. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: decoct, din o lingură plantă mărunțită la o cană (250 ml) apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit 20-25 minute. Se strecoară. Se spală rana cu un pansament steril, apoi se pune pe rană un pansament steril îmbibat cu decoct și se bandajează. Medicina veterinară. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, tulburărilor digestive cronice, tulburărilor de metabolism, atoniei pre- stomacelor, cistitei hemoragice; a) infuzie, din 2 lingurițe de plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acope- rită 15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 2 lingurițe pulbere plantă la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se filogen 263 filogeneză răcește. Se administrează prin breuvaj bucal; c) pulbere plantă administrată prin breuvaj bu- cal; d) extract, din plantă; e) tinctură, din plantă. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g drog sau 5-15-25 g ex- tract sau 1-3-8 g tinctură; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 2-5-10 g drog sau 1-3-5 g extract sau 0,2-0,5-2 g tinctură; ani- male mici (pisici, câini), 0,2-1-2 g drog sau 0,1-0,5-1 g extract sau 0,05-0,2-0,5 g tinc- tură. Atenție! Supradozarea duce la intoxicații. Se intervine cu tratament simptomatic. FILOGEN (Phyllogenus), grup de ce- lule meristematice localizate pe flancurile ine- lului meristematic din vârful vegetativ al tulpinii spermatofitelor care, prin diviziuni periclinale, formează primordiile foliare ce vor da naștere frunzelor. FILOGENEZĂ (Phyllogenesis), fenomen biologic de geneză a frunzelor. Se desfășoară la nivelul straturilor externe ale me- ristemelor apicale din vârfurile vegetative aflate pe tulpini. Frunza pteridofitelor ia naștere dintr-o singură celulă inițială. La spermatofite frunzele se formează dintr-un grup de celule meristematice, existente pe flancurile vârfului vegetativ. Apar ca excrescențe laterale, numite primordii foliale, de forma unor mici ridicături asemănătoare unor cute circulare pe stânjenel (Iris germanica), solzi la ulm (Ulmus minor) și papile la foarte multe specii de plante. Peri- metrul unde iau naștere primordiile foliare se numește inel meristematic sau zonă meriste- matică periferică. Sensul de formare a primordii lor foliare este bazifug (acropetal), adică de la baza meristemului apical spre vârf. Mărimea lor variază în funcție de timpul scurs de la formare (fig. 87). Primordiile foliare de la bază sunt mai mari, iar spre vârf din ce în ce mai mici. La formarea lor participă 1-3 straturi celulare ex- terne. Se individualizează prin diviziuni anti- clinale (transversale) ale celulelor din primul strat al tunicii și prin diviziuni periclinale (lon- gitudinale) ale straturilor celulare ce urmează spre interior. După diviziune, celulele din stra- turile 1 și 2 se alungesc vertical. Primordiul foliar format se diferențiază treptat în limb, pe- țiol și anexe foliare, respectiv în frunză. Din primul strat celular se dezvoltă epiderma, din al doilea se formează mezofilul și din al treilea re- zultă fasciculele vasculare. Diferențierea Fig. 87. Structura vârfului vegetativ al tulpinii (a, b) și a mugurelul terminal (c): 1-primordii foliare; 2-tunică; 3-corpus; 4-frunze tinere; 5- primordii de muguri auxiliari. primordiului foliar în frunză comportă însă, în funcție de specie, trei aspecte. El se poate transforma începând de la bază spre vârf (dife- rențiere acropetală), caz întâlnit la pteridofite, unde frunzele au o creștere apicală; se poate transforma de la vârf spre bază (diferențiere bazipetală), caz întâlnit la majoritatea angio- spermelor erbacee; se poate transforma înce- pând din partea lui mijlocie, caracter întâlnit la unele plante angiosperme lemnoase (plop, lili- ac). Limbul foliar diferențiat crește limitat în lungime prin vârful său (ferigi, roua-cerului) sau prin una sau mai multe zone meristematice intercalare. Unele gimnosperme și monocotile- donate au o singură zonă meristematică inter- calară, situată bazai. Majoritatea plantelor an- giosperme au însă două sau mai multe zone meristematice intercalare. Creșterea în grosi- me a limbului este limitată și se datorește unui meristem subepidermal. Creșterea în lățime se realizează prin creșterea marginală și în supra- față. Un rol important însă la definirea formei limbului îl are creșterea marginală. în general, în funcție de specie, nu are aceeași perioadă de activitate. Când creșterea în lățime persistă mai mult timp la baza primordiului, se formează frunze cu limbul lat, cordiform sau reniform; când creșterea în lățime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului, se formează frunze cu limbul eliptic; când creșterea în lățime persistă mai mult timp în vârful primordiului, se formea- ză frunze cu limbul spatulat (Gabriela Șer- bănescu-Jitaru,C.Toma,1980). Dinții și lobii de pe marginea limbului foliar provin prin încetarea mai devreme a creșterii marginale în filogeneză 264 filotaxie anumite puncte. Frunzele penat-compuse se formează prin oprirea creșterii marginale în anumite puncte, chiar în primordiile tinere. Frunzele palmat-compuse se formează prin oprirea creșterii marginale în anumite puncte localizate la baza primordiului tânăr. Sunt spe- cii de plante care au limbul perforat (Monstera deliciosa). Orificiile din limb provin din cauza opririi creșterii în aceste puncte. FILOTAXIE (Phyllotaxis), sistem de așezare a frunzelor pe tulpină sau ramuri. Poa- te fi alternă, opusă, verticilată (fig. 88). Dis- poziția alternă constă în inserția la fiecare nod a unei singure frunze, urmărind în lungul axului o linie spirală, numită spirală generatoare. Ea înfășoară de mai multe ori axul și se obține prin unirea punctelor de inserție a frunzelor în ordi- nea apariției lor. Porțiunea de spirală gene- ratoare aflată între două frunze suprapuse se numește ciclu foliar. Acesta poate fi format din una, două sau mai multe învârtituri în jurul axului. Prin unirea pe verticală a punctelor de inserție a frunzelor suprapuse, se obține un număr constant de linii echidistante, numite ortostihuri. Numărul ortostihurilor este constant și caracteristic pentru unele familii de plante. Poaceele au două ortostihuri, ciperaceele trei ortostihuri, rozaceele cinci ortostihuri, de unde și numele de dispoziție foliară distihă, tristihă, pentastihă. Planurile de simetrie longitudinală a două frunze succesive de pe spirala gene- ratoare formează, în centrul axului, un unghi de divergență, exprimat prin fracții ordinare numite divergențe. Numărătorul indică numărul de în- vârtituri într-un ciclu foliar, iar numitorul, numă- rul de frunze existente în ciclul foliar și numărul de ortostihuri. în acest sens, divergența %, ca- racteristică speciilor din familia Rosaceae, in- dică prin cifra 2 că spirala generatoare face două învârtituri pe axă până ajunge la frunza suprapusă celei de la care s-a plecat, iar cifra 5 indică numărul de frunze aflat în ciclul foliar și numărul de ortostihuri. Nu se ia în considerare la numărătoare frunza a 6-a care se află su- prapusă frunzei 1. înmulțind divergența cu 360° se obține valoarea unghiului de divergență (% 360° = 144°). Speciile de plante din familiile Ulmaceae, Vitaceae, Poaceae, Liliaceaeau di- vergența ¹/2, unghiul de divergență de 180°; speciile de plante din familiile Cyperaceae, unele Betulaceae, posedă divergența un- ghiul de divergență 120°; speciile de plante din fam. Rosaceae, Saxifragaceae, Geraniaceae, Fagaceae, Salicaceae, Polygonaceae, Cheno- podiaceae, Asteraceae, Cucurbitaceae etc. au divergența 2/5, unghiul de divergență 144°. Unele plante, cum sunt ridichia (Raphanus sati- vus), inul (Linum usitatissimum), aliorul de bal- tă (Euphorbia palustris) ș.a. posedă divergența %, unghiul de divergență 135°. Dispoziția opu- să constă în inserția a două frunze la același nod, așezate față în față. Frunzele unui nod sunt dispuse în cruce față de frunzele nodului superior sau inferior. Dispoziția se numește decusată. Posedă divergența %, unghiul de divergență 90°. întâlnită la plantele din familiile Lamiaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariace- ae. Un caz particular îl prezintă Coffea care are divergența ¹/2, unghiul de divergență 180°. Dis- poziția verticilată indică inserția a trei sau mai multe frunze la nod. Ea poate fi izostihă, când frunzele verticilelor succesive se suprapun, și diplostihă, când frunzele dintr-un verticil alter- nează cu frunzele verticilelor învecinate su- perioare și inferioare. în primul caz numărul de ortostihuri este egal cu numărul de frunze din- tr-un verticil, divergența foliară este iar un- ghiul de divergență 120°. în cel de al doilea caz, numărul ortostihurilor este dublu față de numă- rul de frunze existente într-un verticil. Plantele pot avea într-un verticil trei frunze, ca la ienupăr Fig. 88. Dispoziția frunzelor pe ax: 1 - alternă; 2 - opusă; 3 și 4 - verticilată. fimbrii 265 fitocenoză (Juniperus communis), leandru (Nerium olean- der); patru frunze, ca la dalac (Paris quadri- folia); șase frunze, ca la vinariță (Asperula odorata) și un număr mult mai mare, ca la speciile de coada-calului, barba-ursului (Equisetum sp.). FIMBRII, apendice filamentoase, aparent rigide, dispuse pericelular, uneori polar sau bipolar, pe corpul bacteriilor din mediile naturale. Se pot vedea numai la microscopul electronic. Au structuri tubulare, cu diametrul constant pentru un tip dat, de 3-14 nm (ex- cepțional, 25 nm) și lungimea variabilă, chiar la aceeași celulă, între 1-20 pm. Sunt construite din molecule de fimbrilină (masa moleculară 16 600 daltdni) formate din 163 resturi de ami- noacizi, asamblate după o simetrie helicală. Sinteza fimbrilor este controlată de gene cro- mozomiale. Numărul lor variază între 1-1000 pe celulă. Funcțional conferă avantaje biolo- gice, legate de creșterea suprafeței active în absorbția de substanțe nutritive, precum și mă- rirea capacității de respirație. Pot servi ca orga- nite de transport ale unor metaboliți importanți (probabil macromoleculari), la formarea unor pelicule de bacterii reunite la suprafața mediilor lichide, aderarea de alte organisme și de orice substraturi etc. FITO ALEXIN E (Phytoalexina), compuși organici sintetizați de plante, ce inhibă dezvoltarea ciupercilor în țesuturile sensibile. Descoperite de K.O. Mul Ier și H. Bbrger (1941) în cartofii atacați de ciuperca Phyto- phthora infestam. Se formează sau sunt activate când planta-gazdă vine în contact cu agentul patogen. Fitoalexinele reacționează cu substanțe steroidice din agenții patogeni, afec- tându-le permeabilitatea membranelor celula- re. Sunt produse de celule și prezintă impor- tanță chemotaxonomică pentru diferite specii, genuri și chiar familii de plante; pisantina s-a izolat din păstăile de mazăre (Pisum sativum); faseolina din fasole (Phaseoius vulgaris); im- pomeamarona din Ipomoea batatus; orchinolul din poroinic (Orchis militaris); rishitina din cartof (Solanum tuberosum); capsidiolul din ardeiul american (Capsicum frutescens); safinolul din șofrănaș (Carthamus tinctorius); acidul benzoic din măr (Malus domestica); hidroxistilbene din arahide (Arachis hypogaea) și trifoi (Trifolium sp.); benzofurani din saschiu (Vinca herbacea, V. minor); furanocumarine din specii de Apia- ceae; xanthoxin din păstârnac (Pastinaca sativa); psoralenă din Petroselinum crispus etc. Unii agenți patogeni sunt capabili să meta- bolizeze și să detoxifice fitoalexinele. Parazi- tarea plantei de către un agent patogen presu- pune învingerea fitoalexinelor prin metabolizarea lor. FITOCENOZĂ (Phytocoenosis), co- munitate concretă de plante, cu structură și componență floristică determinate, autoreglată printr-un sistem omogen de relații intraspeci- fice, interspecifice, între specii și mediul de viață (-> ASOCIAȚIE VEGETALĂ). Formată din mai multe populații de plante aflate în stare de echilibru biologic. între specii există afinități de conviețuire și toleranță. Prin activitatea lor biologică, mediul le devine caracteristic. Re- partiția lor teritorială este dirijată de climă, sol, relief, altitudine. Diversitatea acestor factori (în funcție de latitudine și longitudine) fac ca fitoce- nozele să fie diferite, având o anumită fenolo- gie, o anumită structură floristică și anumite particularități ecologice. Sunt întâlnite sub for- mă de fitocenoze naturale- terestre, acvatice, palustre, constituite din specii ale florei sponta- ne - și fitocenoze agricole (agrofitocenoze) - constituite din specii cultivate, însoțite în mod obișnuit de anumite specii de buruieni. în ca- drul unei fitocenoze există specii dominante, specii subdominante, specii indicatoare și spe- cii însoțitoare. Speciile dominante reprezintă 60-70% din totalul speciilor ce intră în structura lor. Ele formează primul strat de plante, ocupă o suprafață mare, produc cea mai mare parte din biomasă, creează un fitomediu ce deter- mină structura și compoziția floristică specifice. Sunt specii edificatoare. Identificarea speciilor dominant-edificatoare înseamnă identificarea fitocenozei. Astfel fitocenozele de pădure pot fi identificate după specia dominant-edificatoare care poate fi fagul (Fagus silvatica), molidul (Picea abies), gorunul (Quercus petraea), ani- nul negru (Alinus glutinosa); Fitocenozelepalu- stre sunt identificate după specia domi- nant-edificatoare: trestia (Phragmites australis), papura (Typha lăți folia) etc. Spe- ciile subdominante reprezintă, în cadrul unei fitocenoze, 25-40% din totalul speciilor. Ele variază numeric de la una la cinci, în funcție de parametrii factorilor ecologici. Speciile indi- catoare sunt slab reprezentate ca număr și fitocenoză 266 fitocrom volum. Ele oglindesc anumite însușiri ale fac- torilor ecologici prezenți în raza de existență a comunității speciilor, cum sunt umiditatea ridi- cată sau scăzută, clima caldă sau rece, soluri bogate sau sărace în săruri minerale etc. Spe- ciile însoțitoare reprezintă 10-30% din masa vegetală a fitocenozei. însoțesc speciile domi- nante și subdominante în funcție de însușirile ecologice pe care le au. Rol fitocenotic mic. Forma și dimensiunile fitocenozei variază în funcție de condițiile ecologice în care vege- tează și de natura formelor biologice ale spe- ciilor ce intră în structura lor. Suprafața fito- cenozei poate fi restrânsă la câțiva metri pătrați, cum sunt cele de pietrișuri, grohotișuri, din izvoare, mlaștini mici, până la câteva sute de metri pătrați sau câțiva kilometri pătrați, cum sunt cele de pădure, pajiște, baltă. Limita dintre fitocenoze poate fi bruscă, aspect întâlnit între pădure și pajiște, sau o trecere lentă cu carac- ter difuz realizat de speciile subdominante ale fitocenozei alăturate. Delimitarea lor constă în urmărirea liniei de demarcație a speciilor do- minant-edificatoare. în fitocenoze, speciile de plante posedă o anumită repartiție spațială pe plan orizontal și vertical, în scopul asimilării cât mai complete a condițiilor de viață. Fiecare fitocenoză posedă o anumită structură orizon- tală (deschisă sau închisă) și verticală. Fitoce- noza cu structură orizontală deschisă pre- supune existența unei vegetații rare; speciile de plante au o distribuție spațială lejeră, între ele existând goluri care, cu timpul, pot fi ocu- pate de specii caracteristice aceleiași comu- nități de plante sau de specii străine. Fitoce- nozele cu o asemenea structură sunt întâlnite în stepă, pe nisipuri, grohotișuri, pietrișuri, pă- duri de plop, păduri de mesteacăn. Fitoceno- zele cu structură orizontală închisă presu- pun existența unei vegetații dese. Speciile de plante nu lasă spații între ele. Așa sunt aso- ciațiile vegetale ale pădurilor de fag, molid și brad din regiunea montană, pădurile de stejar (gorunete) din regiunea colinară, asociațiile de pășune și fânețe din regiunea muntoasă și coli- nară, asociațiile palustre de la marginea lacu- rilor, bălților sau din mlaștini. Structura verti- cală a fitocenozelor înfățișează repartiția plantelor pe plan vertical. Numărul straturilor variază în funcție de natura speciilor asociate, în fitocenozele pădurilor de foioase pot exista patru straturi: stratul arborilor, stratul arbuștilor, stratul erbos și stratul muscinal. Numărul Fig. 89. Structura verticală a fitocenozei pădurii de stejar: 1 - stratul arborilor; 2- stratul arbuștilor; 3- stratul ierbos; 4- stratul muscinal. Fig. 90. Structura verticală a fitocenozei de pajiște: a - stratul ierburilor înalte; b - stratul ierburilor de talie mijlocie; c - stratul ierburilor de talie mică; 1 - Trifolium pallidum; 2 - Poa pratensis; 3 - Alopecurus pratensis; 4 - Trifolium pratense; 5 - Agropyron repens; 6 - Ornithogalum umbellatum; 7 - Poa silvicula. straturilor variază în funcție de calitatea unor factori de mediu existenți, printre care lumina are un rol determinant. în pădurile întunecoase, din cauza desimii arborilor, poate exista un singur strat. în fânețe și pajiști stratificarea plantelor poate fi pe 2-3-4 nivele, în funcție de compoziția floristică și parametrii factorilor eco- logici existenți. Fitocenoză palustră și acvatică pot fi formate din 2-3 straturi (fig. 89, 90). FITOCROM (Phytocrom), pigment fotoreceptor cu rol de captare și utilizare a energiei luminoase pentru stimularea și inhi- barea unor procese biologice. Răspândit în toate plantele verzi. Lipsește din ciuperci. Izolat de W.C. Butler și colab. (1959). Localizat intracelular, asociat sistemului biomolecular din plasmalemă și în membrana internă a clo- roplastelor. Din punct de vedere chimic, este o fitocrom 267 fitolacacee cromoproteidă cu masa moleculară de peste 60 000. Conține trei cromofori de natură tetra- pirolică, a căror structură se apropie de a fico- cianinei și pigmenților biliari. Are două forme fotointerconvertibile. Fitocrom inactiv, verde-al- băstrui, stabil, notat P₆₆o pentru că prezintă maximum de absorbție în roșu-deschis, cu lun- gimea de undă de 660 nm, și fitocromul activ, verde-închis, instabil, notat P₇₃o, cu maximum de absorbție în roșu-închis, lungimea de undă 730 nm. Fiziofotochimic, fitocromul inactiv, du- pă absorbția unei cuante de lumină roșie (X = 660 nm) se transformă în fitocrom activ, care absoarbe lumina roșie-închisă (X = 730 nm) (fig. 91). Absorbția unei cuante de lumină roșie-închisă de către fitocromul activ determină reacția inversă de formare a fito- cromului inactiv. Fiziologic, îndeplinește rol de fotoreceptor în toate fotoreacțiile reversibile ce au loc în roșu și roșu-închis din plantele verzi, intervenind în: înverzirea plantelor etiolate, ger- minarea semințelor, sinteza de antociani, clo- rofile, carotine, flavone, inducerea biosintezei diverselor enzime din cloroplaste, biosinteză giberelinelor, reglarea hormonală a înfloririi plantelor, fotomorfologia organelor, fotoperio- dism, formarea tuberculilor, creșterea tulpinilor, creșterea frunzelor. Fitocromul se află în can- titate mai mare în zona meristematică și în organele de depozitare a substanțelor de re- zervă (rădăcini tuberizate, bulbi, receptacule florale, semințe). FITOHORMONI (Phytohormona), substanțe organice sintetizate în celulele tinere din corpul plantelor, care stimulează și reglea- ză procesul de creștere și morfogeneză; sin. hormoni vegetali. Se acumulează cu prepon- derență în zonele de creștere ale rădăcinilor, tulpinilor, în muguri, ovare, polen, semințe etc. Determină creșterea plantelor prin intensifica- rea diviziunii celulare și alungirea celulelor existente. Acțiunea și specificitatea reacției de- pind de starea fiziologică a celulei. Sunt sub- stanțe micromoleculare, numeroase, foarte he- terogene. Sub aspect chimic se aseamănă cu vitaminele și cu anumiți hormoni animali. Larg răspândiți în regnul vegetal. Prezenți în plan- tele superioare, ciuperci, alge, bacterii. întâlniți în stare liberă sau asociați cu proteinele. Mani- festă deosebită importanță teoretică și aplicații practice, întrebuințați în practica fitotehnică și horticolă pentru grăbirea înrădăcinării butașilor, oprirea căderii fructelor etc. Repre- zentați de auxine, gibereline, citochinine, acidul abscisic, etilena, (-> FITOCROM). FITOLACACEE (Phytolaccaceae), familie care cuprinde cca 150 specii lemnoase și erbacee, răspândite mai ales în regiunile tropicale. Frunze simple, întregi. Flori ciclice, dispuse în raceme, periant simplu, (perigon) format din 5 tepale; androceul din stamine cu un număr variabil (4-5 sau 8-polimer); gine- ceul, multicarpelar sau secundar concrescut, Fig. 91. Modificarea cromoforului în cursul fotoconvertirii fitocromului p660 ?i p730- Izomerația constă în convertirea unui grup elitic cu apariția unor duble legături noi în inelele I și IV. COOH COOH I I ch₃ ch₂ ch₂ ch₃ P₆₆₀ CH. CH CH, CH, CH CH CH, CH I II I L II I II HC—— C C----C C = C HC---C II II II I ' I II O N C N C N C N O H H H H H H COOH COOH i । I ch2 CH CH. CH. CH9 I I I I CH CH CH CH P730 ch3 ch2 I I I I I I II II c= c c---c c = c c= c I I II II I I I I /C^ ZC\ x ,C\ ^C\ ^C\ ^c^. O N C N C N C N < H H H H H H fitoncide 268 floare fiecare carpelă cu câte un ovul mai mult sau mai puțin campilotrop orizontal, apotrop, prins pe sutura bazal-ventrală. Formula florală: ^P₄-5 rar ₈-w A₄_₅ sau ₈-a Gs-w secundar ₍₈_i₆₎. Fruct bacă roșie-întunecată. Flora României conține un singur gen Phytolacca, x= 9, cu 2 specii: P. americana, 2n = 36, cultivată și subspontană; P. esculenta, 2n = 36, cultivată. FITONCIDE (Phytoncidae), substan- țe antibiotice sintetizate de plantele superioare, cu proprietăți bacteriostatice, bactericide, in- secticide și toxice pentru unele animale ne- vertebrate (viermi) sau vertebrate (rozătoare, păsări etc.). Alicinadin usturoi, dihidroaina și dimetiltiosulfinatul din ceapă, acizii benzoic, p-hidroxibenzoic, vanilie, cafeic, ferulic, cloro- genic din morocov, alisenevolul din muștar, hrean, ridichi etc. sunt antibiotice care împie- dică dezvoltarea multor bacterii Gram-pozitive și Gram-negative. Vaporii și extractele de ustu- roi și ceapă omoară bacilul difteriei, stafilococii, bacteriile holerei etc. Glicozizii benzo-xizinici din grâu, secară, porumb, prin hidroliză, formează substanțe cu acțiune antibiotica împotriva mu- cegaiului Fusarium nivale și Sclerotinia trifolio- rum. Plantele din familia Brassicaceae conțin unele sulfone cu însușiri bactericide și fungici- de. Lemnul unor arbori conține antibiotice cu ac- țiune bacterios-tatică, fungistatică și fungicidă. Lichenii conțin substanțe antibiotice care ac- ționează asupra bacteriilor Gram-pozitive. Aci- dul usnic din lichenii Cetraria islandica și Usnea barbata împiedică creșterea și înmulțirea bac- teriilor tuberculozei. în prezent se cunosc peste 50 de fitoncide. Structura chimică este foarte diferită. Joacă rol important în apărarea plan- telor contra microorganismelor fitopatogene. FITOPLANCTON (Phytoplancton), totalitatea plantelor microscopice aflate în sus- pensie în masa apei; sin. plancton vegetal. Este alcătuit în cvasiexclusivitate din alge (dia- tomee, cianoficee, cloroficee). Prezent în zona eufotică a bazinelor acvatice, respectiv de la suprafață până la adâncimea unde pătrund ra- zele luminoase. Reprezintă partea trofogenă a planctonului, biocenoză tipică a ecosistemelor acvatice. Realizează procesul de fotosinteză. Algele constituie primum novens al întregii vieți din apă. în bazinele acvatice lipsite de macro- vegetație, pe seama algelor supraviețuiesc toate viețuitoarele din apă, inclusiv peștii. întâl- nit în apele curgătoare, mlaștini, bălți, lacuri, mări, oceane, variază cantitativ în cursul anului: numărul de alge la unitatea de volum este dirijat de mulți factori abiotici și biotici ai mediului acvatic. Fitoplanctonul are cele mai numeroase populații și numărul cel mai mare de indivizi pe unitatea de volum (litru sau metrii cub), în perioada de vară, de multe ori el depă- șind 230 000 000 alge/l. FITOSTERINE, FITOSTEROLI FITOSTEROLI, monoalcooli secun- dari ciclici care derivă din hidrocarbura numită steran (Ci₇H₂₈); sin. fitosterine. Sunt substanțe solide. Cristalizează ușor din solvenți organici (acetonă, etanol). Cristalele au aspectul unor plăci alungite. Greu solubili în apă, ușor solubili în solvenți organici. Posedă puncte de topire cuprinse între 102 și 170° C. Se esterifică ușor prin fierbere cu anhidridă acetică. Se pot hidro- gena catalitic și pot adiționa halogeni. Se pot recunoaște prin reacții de culoare cu acidul sulfuric concentrat, anhidrida acetică, peroxizi, soluție cloroformică etc. întâlniți în cantitate mare în plantele superioare, semințele plan- telor oleaginoase, leguminoase, cariopsele ce- realelor. Identificați în cantitate mică în alge și alte plante inferioare. Au importanță în biosin- teza hormonilor steroidici și a vitaminelor D. Cei mai cunoscuți fitosteroli sunt: sitosterolul (sitosterină, colesterol, ramnol), cel mai răs- pândit în plantele superioare, exceptând urzi- cile; stigmasterolul, identificat în numeroase plante sub formă de glicozizi; brasicasterolul, izolat din uleiul de rapiță, napi și în ceara tres- tiei de zahăr; campesterolul, pus în evidență în uleiul de soia, germeni de grâu ș.a.; spinaste- rolul, izolat din uleiul de spanac, urechea-ie- purelui (Bupleurum falcatum) etc.; avenastero- lul, pus în evidență în boabele de ovăz; fucosterolul, extras din algele brune etc. în ge- neral, plantele conțin un fitosterol principal, în- soțit de fitosteroli secundari. FLOARE, ramură scurtă (microblast), cu creștere limitată, conținând frunze meta- morfozate, adaptate pentru formarea de microspori și macrospori necesari reproducerii sexuate. Geneza lor este dirijată de genele florale, care sunt responsabile de apariția și dezvoltarea floarei (-> ÎNFLORIRE). Gimno- spermele au flori masculine și feminine grupate floare 269 floare Fig. 92. Secțiune longitudinală prin floarea masculă la gimnosperme: 1 - braclee; 2- stamină; 3- polinic. separat în conuri bărbătești și femeiești. Conul bărbătesc este considerat o floare alcătuită din- tr-un ax, pe care se află prinse, în spirală, numeroase stamine (microsporofile). Stamina are aspectul unui solz turtit (fig. 92). Ea poartă pe fața externă doi microsporangi ovali, numiți saci polinici. în ei se diferențiază grăunciorii de polen sau microsporii (-> POLEN). Când pole- nul ajunge la maturitate, sacul polinic se des- chide printr-o crăpătură longitudinală punân- du-l în libertate. Mai multe conuri bărbătești se grupează în vârful ramurilor tinere și formează o inflorescență. Conul femeiesc este o inflores- cență alcătuită din mai multe flori așezate în spirală pe un ax alungit (fig. 93). Floarea se compune din doi solzi: unul extern, steril, și altul intern, fertil, care poartă pe fața superioară două ovule - macrosporangi (^ OVUL). Angio- spermele posedă flori cu o structură mai com- plicată (fig. 94). Iau naștere din mugurii florali sau micști de pe tulpină și ramuri. Sunt solitare Fig. 93. Secțiune longitudinală prin inflorescența gimnospermelor: 1 - ovul; 2- solz carpelar; 3- solz fertil. Fig. 94. Organizarea florii la angiosperme: 1 - receptacul; 2 - sepală; 3 - petală; 4 - filament; 5 - anteră; 6 - stamină; 7-ovar; 8 -ovul; 9- stil; 10- stigmat. sau grupate în inflorescențe. O floare este alcă- tuită din -> PEDUNCUL, -> RECEPTACUL, -> CALICIU (K), -> COROLĂ (C), -> ANDRO- CEU (A) și -> GINECEU (G). Pedunculul repre- zintă porțiunea axială de lăstar pe distanța unui internod. Florile lipsite de peduncul se numesc sesile. Extremitatea puțin mai umflată a pedun- culului se numește receptacul. Pe el se insera ciclic sau spirociclic învelișurile florii (caliciul, corola) și organele de reproducere (androceul, gineceul). Caliciul, de obicei verde, este format din totalitatea sepalelor. Sepalele pot fi libere, neconcrescute între ele (caliciu dialisepal) sau concrescute între ele (caliciu gamosepal). Corola, de obicei colorată, este formată din totalitatea petalelor. Acestea pot fi neconcres- cute între ele (corolă dialipetală) sau concres- cute prin marginile lor (corolă gamopetală). Ca- liciul și corola alcătuiesc periantul. Elementele lor sunt frunze modificate. Când sepalele se deosebesc de petale prin formă, culoare sau mărime, periantul este dublu, respectiv dife- rențiat într-un caliciu verde și o corolă colorată. Când între caliciu și corolă nu există o diferen- țiere de formă și culoare, piesele celor două verticile se numesc tepale, iar totalitatea lor formează perigonul, reprezentând un periant simplu. Acesta poate fi: perigon sepaloid, for- mat din tepale verzi (urzică, sfeclă, măcriș), sau perigon petaloid, format din tepale colorate (lalea, crin). Tepalele perigonului pot fi libere între ele (perigon dialitepal) (de exemplu, lalea, viorea, crin) sau pot fi concrescute între ele (perigon gamotepal) (de exemplu, lăcră- mioare). Androceul este format din totalitatea staminelor, reprezentând partea bărbătească a floarea-amorului 270 floarea-cucului florii. în anterele lor se formează polenul (mi- crospori) care este gametofitul bărbătesc redus la două celule: una vegetativă și alta genera- tivă. Gineceul este format din totalitatea car- pelelor, reprezentând partea femeiască a florii. Se formează de obicei prin concreșterea car- pelelor între ele. Este alcătuit din ovar, stil și stigmat. în ovar se formează ovulele sau ma- crosporangii. în ovule iau naștere macrospori, din care vor rezulta sacii embrionari reprezen- tând protale femele. Există flori hermafrodite, care posedă organe sexuale masculine (sta- mine) și feminine (gineceu), și flori unisexuate, care posedă un singur tip de organe de repro- ducere, respectiv numai stamine sau numai gineceu. Morfologia florii este foarte diversi- ficată în funcție de adaptarea pe care o are la polenizare: anemogamă, entomogamă, ornito- gamă, chiroptero-gamă, hidrogamă. FLOAREA-AMORULUI (Plumba- go europaea), fam. Plumbaginaceae. Plantă erbacee, perenă, medicinală, hemicriptofită, xerofită, termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în România numai la Hagieni, județul Constan- ța, pe soluri uscate până la uscat-reavăne; sin. amur. Genetic, 2n = 12. Fitocenologic, înca- drată în Festucion rupicola. Răspândită în regi- unea mediteraneană a Europei, Asia Mică, Ar- menia, Iran. Descriere. Tulpina erectă, înaltă până la 100 cm, ramificată. Frunze lat eliptice, lanceolate sau îngust-lanceolate, amplexicau- le, sesile, cele inferioare prelungite în pețiol, cele superioare .trec pe nesimțite în bractei, verzui-albăstrui. Flori roz-violacee grupate în inflorescențe spiciforme; caliciul cu 5 dinți triun- ghiulari; corolă gamopetală cu tubul de 2 ori mai lung decât caliciul și prevăzuți cu 5 lobi rotați. înflorire, VII—VIII. Fruct ovat-alungit. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plan- tei conțin tanoizi și substanțe antibiotice (plum- bagina). Rădăcina conține substanțe toxice. Bioterapie. Medicina populară îi atribuie plan- tei proprietăți antiinflamatorii, dezinfectante, ci- catrizante, anticanceroase. Previne cancerul și chiar îl vindecă pe cel apărut. Medicină uma- nă. Frunzele, tulpina și florile au proprietăți antibiotice, inhibând dezvoltarea germenilor Gram-pozitivi, în diluție 1/50 000. Utilizată de medicina populară în tratarea inflamațiilor hemoroidale, ca cicatrizant al plăgilor și în tratamentul cancerului. Această practică se aplică încă din Evul Mediu. Rădăcina conține principii toxice. Utilizată extern în tratarea reu- matismului, nevralgiilor, scabiei și „rapănului¹' (v. PI. XXI, 3). Uz intern. Empiric, pentru tra- tarea de cancer și hemoroizi: infuzie, din 1 lin- guriță plantă uscată și mărunțită la o cană (200 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2 căni pe zi. Conținutul unei căni se bea la interval de 2 ore (jumătate din infuzie la ora 8 și restul la ora 10). Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor de dinți, a inflamațiilor tegumentare și a rănilor: decoct, din 2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Pentru durerile de dinți, decoctul se ține în gură, după care se aruncă; pentru inflamațiile tegumentare și răni, se fac spălături locale, folosindu-se un pansament steril. 2. Pentru tratarea de râie și rapăn: decoct, din 2 linguri de rădăcină uscată și mărunțită la 600 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se spală locurile afectate folosindu-se un tampon de vată. Atenție! Rădăcina conține substanțe toxice. FLOAREA-CUCULUI (Lychnis flos-cuculi), fam. Caryophyilaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, mezohigrofită-hi- grofită, microtermă spre moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, întâlnită frecvent prin locuri înierbate, umede, la marginea bălților, în fânețe umede, apătoase, pe soluri fertile, reavăn-jilave până la jilav-umede, de la câmpie până în regiunea montană; se mai numește cocoșei, cuculeasâ, schinteuța-lupului. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrată în Molinio-Arrhe- natheretea, Magnocaricion, Car. Molinietalia. Răspândită în Europa și Asia, adventivă în America. Descriere. Tulpină înaltă până la 90 cm, adesea roșiatică, în partea superioară cu axe florifere unghiulare, dispers-păroase. Frunze opuse, cele inferioare alungit-spatulate, superioare liniar-lanceolate, mai mult sau mai puțin aspre. Flori roz, rar aproape albe, dispuse în dicaziu lax; caliciu gamosepal, tubulos-cam- panulat, glabru; corola cu petale filiform-laci- niate, cu coronulă evidentă, adânc-bidentată; androceu din 10 stamine; gineceu cu ovar uni- locular, pedicelat, continuat cu 5 stile. înflorire, V—VIII. Fruct capsular. Semințe brune, nume- roase. Compoziție chimică. Conține saponine floarea-cucului 271 floarea-miresii (lichnidin — 1%), glicozizi, alcaloizi, vitamina C, săruri minerale. Bioterapie. Medicina populară îi atribuie plantei proprietăți emoliente, expec- torante, antiseptice, calmante, cicatrizante. Părțile aeriene ale plantei sunt utilizate de me- dicina umană tradițională (etnoiatrică) în trata- rea unor afecțiuni ale căilor respiratorii și gră- birea cicatrizării rănilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Lychni flos-cuculiae herba) se recoltează la înflorire pe timp frumos și după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră în strat subțire. Medicină umană. Extractul alcoolic din părțile aeriene ale plantei, comercializat în Rusia și alte țări din C.S.I. sub numele de „Floskulen“, se folosește în perioada postna- tală, pentru relaxarea și revenirea musculaturii uterine. Uz intern. Pentru tratarea catarelor bronhice: infuzie, din 1 I și 16 linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se bea călduță, eventual îndulcită cu miere. Uz extern. Pentru grăbirea vindecării rănilor: a) decoct, din 1 lin- gură plantă uscată mărunțită sau plantă verde tăiată mărunt la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se strecoară, se fac spălaturi locale; b) infuzie, din 1 lingură plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă bine clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale, folosindu-se un tampon cu va- tă sterilă. Ornamental. Se poate cultiva în gru- puri, rabate, în grădini publice sau individuale. Utilizată ca floare tăiată. Decorativă prin frunze, flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XXI, 4). FLOAREA-MIRESII (Gypsophila paniculata L.), fam. Caryophyllaceae. Plantă erbacee, perenă, geofit-camefită, spontană și cultivată, medicinală, ornamentală, întâlnită pe locuri nisipoase, ușoare, bine aerisite, însorite din Dobrogea, sudul Munteniei și Olteniei, su- dul Moldovei, Câmpia de Vest; se mai numește coroana miresei, gipsârițâ, ipcârige, iperige, scuturice, strălucita; Genetic, 2n = 34, 28. Fito- cenologic, încadrată în Festucion vaginatae. Numele Gypsophila vine de la cuvântul gre- cesc gypsos = gips și philos = iubitor, cu re- ferire la creșterea plantei cu predilecție pe sol gipsos sau calcaros. Cunoscută din timpuri în- depărtate. Dacii scoteau rizomul și rădăcinile plantei, le curățau de coajă (scoarță), le tăiau în bucățele și le uscau la soare. Cu ele spălau rufele, înlocuind săpunul. Planta mai era folo- sită sub formă de decoct pentru tratarea anemiei, astmului, reumatismului, bolilor de fi- cat și de stomac. Pentru a o avea la îndemână, o cultivau pe lângă case. Răspândită în Euro- pa, Asia. Specie moderat termofilă, heliofilă, xerofită, în condiții de cultură xeromezofită, slab acid-neutrofilă, spre neutro-bazofilă. Are cerințe mijlocii spre mari față de căldură. Preferă numai locurile expuse la soare. Crește numai pe soluri nisipoase, pietroase, ușoare, bine aerisite, uscate, până la uscat-revene, profunde și permeabile, cu pH-ul cuprins între 0,6 și 7,2. în condiții de cultură, îi merge bine pe soluri nisipoase, ușoare, neutre spre ușor alcaline, bine lucrate. Se cultivă cu rezultate bune pe aluviuni fertile. Poate valorifica și solurile nisipoase și chiar nisipurile mobile din Lunca și Delta Dunării. Solurile grele, reci îi sunt nefavorabile. Descriere. Rizom gros, din care pornesc rădăcini brun-gălbui, lungi până la 2 m. Tulpini aeriene numeroase, ramificate de la bază, glabre, numai în partea inferioară fin-păroase, înalte de 60-90 (100) cm. Frunze lanceolate, acute, cu trei nervuri. Flori albe, mici, cu caliciul tubulos, corolă cu 5 petale de două ori mai lungi decât caliciul, 10 stamine și ovare cu 2 stile; grupate în inflorescențe tip dicaziu, foarte laxe. înflorire, VI—IX. Fruct, cap- sulă cu semințe brun-negricioase, turtite (fig. 95). în România, se cultivă soiul local (populația) De Moara Domnească. Soiul a fost introdus în cultură în anul 1975. Tehnologia culturii. Se înmulțește prin semințe, prin butași și despărțirea tufei. Pretinde premergătoare care lasă terenul curat de buruieni. Cele mai bune premergătoare sunt: leguminoasele, cerealele de toamnă și prăsitoarele bine întreținute. Poate reveni pe același teren după 6 ani. Sub arătura adâncă se încorporează 30-40 t/ha gunoi de grajd, împreună cu 40-50 t/ha azot și 15-20 kg/ha sare potasică. Primăvara, se acordă 40-45 kg/ha superfosfat. în,anii 2 și 3 de cultură, se administrează numai 25-30 t/ha azot, 25-30 kg/ha superfosfat și 10-15 kg/ha sare potasică. Aceste îngrășăminte se acordă primăvara o dată cu prașila întâia (F. Crăciun și colab., 1976). Dacă gunoiul de grajd lipsește și fertilizarea se face numai cu îngrășăminte chimice, cantitățile care se acordă sunt în primul an 60-8Q kg/ha azot, 40-50 kg/ha superfosfat și 30-40 kg/ha sare potasică. în anii 2 și 3, se administrează floarea-miresii 272 floarea-miresii Fig. 95. Floarea-miresii (Gypsophila paniculata). 40-60 kg/ha azot, 30-40 kg/ha superfosfat, 30-40 kg/ha sare potasică. Fosforul și potasiul se aplică toamna, la ultima discuire în primul an, iar în anii următori îngrășămintele se aplică sub ultima prașilă. Azotul se administrează primăvara. Arătura adâncă se face de 25-30 cm, folosind plugul în agregat cu grapa stelată. înainte de semănat sau de plantat, patul germinativ se pregătește cu combinatoriii sau cu discul în agregat cu grapa cu colți. Dacă înmulțirea se face prin semănatul direct în câmp, trebuie să se facă tăvălugirea înainte de semănat și după semănat. Sămânța ce urmează a fi folosită trebuie să aibă puritatea de 95% (minimum 80%), iar germinația de 80% (minimum 60%). înainte de semănatul în câmp, terenul se pregătește bine primăvara devreme. Se seamănă la distanța de 50 cm între rânduri și 10-15 cm pe rând. Adâncimea de semănat este de 0,3-0,5 cm. La un hectar, sunt necesare 5-6 kg de sămânță. Răsadurile se produc în straturi reci, însămânțate în lunile au- gust-septembrie sau în pragul iernii. Straturile trebuie să fie de 1,2 m lățime, cu poteci de 50 cm între ele. Pentru un hectar, sunt necesare 350-400 m² de straturi reci. La formarea straturilor, trebuie să se țină seama ca solul să fie bine nivelat și mărunțit. Semănatul se face în teren tasat, în rigole la 12,5-15 cm distanță, deschise cu marcatorul, la adâncimea de 0,3-0,5 cm. După semănat, se cerne mraniță și apoi se tasează. Plantarea răsadului se face la 50-60 cm între rânduri și 15-20 cm pe rând. La un hectar, se folosesc 120-150 mii fire de răsad. La plantare, orientarea rădăcinii principale se face în poziție oblică. Principalele lucrări de îngrijire sunt aplicarea de prașile între rânduri și plivirile buruienilor pe rând. Aceste lucrări trebuie să se facă fără întârziere, mai ales în prima fază de vegetație, pentru că planta este sensibilă la îmburuienire. La 2-3 săptămâni de la răsărire, Se face răritul, când se lasă o distanță de 10-15 cm între plante pe rând. La înmulțirea prin răsad, este necesară efectuarea unei prașile imediat după plantare. în toată perioada de vegetație, solul se menține curat de buruieni. în acest scop, se aplică prașile și pliviri ori de câte ori este nevoie, atât în anul întâi de cultură, cât și în următorii ani. Pentru sporirea producției de rădăcini se impune tăierea tijelor florale pe măsura apariției lor. în culturile de floarea miresei nu a fost semnalat nici un fel de atac care să afecteze producția. Pentru prevenirea bolilor, este necesară respectarea regulilor agrofitotehnice și menținerea igienei culturale. Recoltare. în scopuri medicinale, se recoltează rizomul și rădăcinile (Gypsophilae rhizoma et radix). Acestea se scot din pământ, începând cu luna august și până în noiembrie, înainte de primul îngheț. Pentru scoatere, se folosesc plugurile de desfundat, cărora li se detașează cormana, sau dislocatoarele pentru sfeclă. Rădăcinile dislocate se adună manual, se scutură de pământ, se așează în grămezi și se fasonează, îndepărtând zona coletului cu tulpinile uscate. Rădăcinile și rizomii, după ce s-au scos, se spală într-un curent de apă, se taie în bucăți de 10-20 cm și se despică. Se usucă la soare, în strat subțire. Uscarea artificială, la 40-50° C. După uscare, rădăcinile și rizomii se ambalează în saci, bale de pânză. Se păstrează în locuri curate, aerisite, lipsite de floarea-miresii 273 floarea-miresii umezeală. Din 3,5-4,5 kg rădăcini proaspete, se obține 1 kg rădăcini și rizomi uscați. Pro- ducție 6,5-12 t/ha (rizomi și rădăcini proaspete), din care se obțin 1,5-3 t în stare uscată. Condițiile tehnice de recepție sunt de maximum 3% impurități, din care rădăcini bru- nificate la interior maximum 2%, corpuri stră- ine și organice maximum 1%, corpuri mine- rale, maxim 1%, umiditate maximum 13%. Compoziție chimică. Rizomii și rădăcinile conțin saponozide (6-20%), zaharuri, sub- stanțe grase, cantități mici de ulei volatil, să- ruri minerale. Industrie. Rădăcinile și rizomii sunt utilizați la fabricarea unor săpunuri fine, detergenți superiori pentru țesuturile fine, spu- manți pentru exicatoare, precum și în industria alimentară. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiilor active pe care le conțin li se atribuie proprietăți expectorante, fluidifi- ante, depurative, diuretice, calogoge și cole- retice, sudorifice, antioxiurice, cicatrizante. Favorizează expectorația prin fluidifierea se- crețiilor traheo-bronșice, provoacă creșterea secreției și excreției de urină, contribuie la mărirea secreției biliare și provoacă contracția veziculei biliare provocând evacuarea bilei în intestin, contribuie la expulzarea din organism a toxinelor și a produși lor rezultați din dezasimilație, provoacă sudorația, provoacă eliminarea oxiurilor, înlesnește vindecarea ră- nilor. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea de dischinezie biliară și pentru acțiu- nea sa depurativă: a) decoct, din o linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină de floa- rea miresei și săpunăriță la o cană de 250 ml cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se administrează 2-3 linguri pe zi pentru tratarea dischineziei și 3-5 linguri pe zi pentru creșterea diurezei și sudorație; b) extract, din o lingură amestec părți egale pulbere rădăcină de floarea-miresei și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 9 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea bronșitei: a) decoct, din o linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină de floarea miresei și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se administrează 3-5 linguri pe zi; b) extract, din o lingură amestec părți egale pulbere rădăcină de floarea-miresei și săpunăriță, la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 2-3 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 3. Pentru acțiune diuretică, sudorifică, în afecțiuni cronice ale aparatului urinar: extract, din o linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină de floarea miresei și săpunăriță, la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 8 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru com- baterea viermilor intestinali (oxiuri): decoct, din 20-40 g amestec pulbere rădăcină de floarea miresei și săpunăriță, la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Se fac băi locale (anale) și, dacă se poate, intrarectale, folosindu-se o pară de cauciuc. 2. Pentru tratarea eczemelor, furunculozei și ca cicatrizant pentru răni: decoct, din 2 lingurițe amestec părți egale pulbere rădăcină floarea miresei și săpunăriță la o cană (250 ml cu apă). Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale, folosindu-se un tampon cu vată. Tratamentul intern și cel extern se pot face și prin folosirea de pulbere pură de rizom și rădăcină de floarea-miresei. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea afecțiunilor pulmonare, nefritelor (adju- vant): a) infuzie, din 2-5 g rădăcină uscată și mărunțită, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) de- coct, din 2-5 g rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml de apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat, din o linguriță pulbere rădăcină la 200 ml apă rece. Se lasă acoperită 8 ore. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1 g. Rol expectorant, depurativ, fluidifiant, diuretic. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, eczemelor: infuzie sau decoct, pregătite ca mai sus. Se spală locul sau se aplică cataplasme cu un pansament sterii îmbibat cu soluția rezultată din infuzie sau decoct. Rol cicatrizant. Ornamental. Planta este indicată pentru ornarea rondurilor, plat-bandelor și, ca plantă izolată, pe peluze, în special în grădinile publice și parcurile mari. Planta mai este folosită sub formă de ramuri tăiate pentru decorarea buchetelor. în acest scop, se poate folosi și sub formă uscată, în timpul iernii. Decorativă prin frunze și flori. floarea-Paștelui 274 floarea-Raiului FLOAREA-PAȘTELUI (Anemone nemorosa L.), fam. Ranunculaceae. Plantă er- bacee, perenă, geofită, spontană, comună în toată țara, întâlnită primăvara de timpuriu prin păduri și tufărișuri, livezi, din regiunea de câm- pie până în cea montană; se mai numește breabân alb, breben alb, clopoței, dedeței albi, dediței sălbatici, floare de Paști, floarea pă- sărilor, floarea Paștilor, floarea Paștilor albă, floarea vântului, floarea Vinerei Sfinte, găinu- șe, muscarici albi, muscerici, mustenici alb, pataci, păștiță, pâinea Paștelui, puichițâ, pupe- gioi, rotiliță, turculeț, zlac; Genetic, 2n = 28, 32. Fitocenologic, încadrată în Fagetalia, Car. Querco-Fagetea. Răspândită în Europa. Plan- ta cunoscută din vechime pentru frumusețea ei. Numele Anemone a fost folosit în antichitate de Theophrastos (373-287 î. Hr.). Numele derivă de la cuvântul grecesc anemos = vânt. Planta a fost folosită în trecut pentru tratarea de jupuială sau pârleală (pelagră), contra paraliziei și frigu- rilor. Pentru tratarea de pelagră, se lua floa- rea-Paștelui, se punea în apă curată cu coada cocoșului (Polygonatum odoratum), sovârf (Origanum vulgare), sulfină albă (Melilotus al- buș), coajă de măceș (Roșa canina), lemn de anin negru (Alnus glutinosa), le fierbeau pe toate la foc mic și, cu zeama obținută, se spăla pe locul afectat. Specie moderat termofilă, semiombrofilă, mezofită, eutrofă, eurionică. Are cerințe mijlocii spre mari față de căldură. Se dezvoltă bine la semiumbră. Vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140). La pH este amfitolerantă. Descriere. Rizom orizontal, tulpină erectă, de 6-30 cm înălțime, glabră sau glabrescentă, cu 3 frunze mari bracteriforme, pețiolate, terminată cu o floare cu perigon alb, ușor-roz la exterior. înflorire, lll-V. Fructe nucule multe, ovate, pubescente cu rostru alungit, puțin curbat (fig. 96). Compoziție chimică. Conține o substanță activă ranunculină. Aceasta este un glicozid lactonic cu acțiune vezicantă (E.G. Clarke, M.l. Clarke, 1967). Biochimistul român C. Bodea (1965) menționează că, la zdro- birea țesutului, se formează, sub acțiunea enzi- melor, protoanemonina (2-metil-5-ceto-3,4-di- hidrofuran), substanță cu acțiune vezicantă. Bioterapie. Medicina populară îi atribuie plan- tei proprietăți antireumatismale și antigutoase. Medicină umană. Pe alocuri, planta încă se mai folosește ca remediu antireumatismal și Fig. 96. Floarea-Paștelui (Anemone nemorosa) a. ??? b. ??? antigutos. Ornamental. Planta se poate cultiva în masivele arborescente din parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori. Legende. în Bucovina, se spunea că a fost fiica unui împărat, care s-a îndrăgostit de un cioban, împăratul, furios, a pus ostașii să-l omoare pe cioban, iar pe fată a dat-o unui țigan, s-o ducă într-o pădure, să-i taie mâinile și picioarele și s-o lasă acolo s-o mănânce fiarele sălbatice. Ca să scape de chinuri, s-a rugat să fie pre- făcută în floare și așa s-a întâmplat. Era în timpul sărbătorilor, de aceea s-a numit floa- rea-Paștelui (S.FI. Marian, 1906). FLOAREA-RAIULUI (Tanacetum cinerariifolium), fam. Asteraceae. Plantă erba- cee, perenă, cultivată, termofilă, heliofilă, neu- trobazofilă, higrofilă, preferând soluri cu struc- tură bună, bogate în substanțe nutritive, printre care și calciu, profunde, bine drenate cu floarea-Raiului 275 floarea-soarelui expoziție sudică; se mai numește bâz, boglar, bumbișori, cârcei, câsuți, cântâcei, mușâțâl, pi- retru, plituțe, romașcâ, romoniță, rută, tâmâ- ioară, tătâiași, virnanț. Genetic, 2n = 18, 36. Recomandată pentru cultură în Dobrogea, câmpiile Bărăganului și Burnazului. Răspân- dită în Peninsula Balcanică. Descriere. Rizom lemnos, scurt de 1 cm, din care pornesc ră- dăcini adventive lungi până la 30 cm și mai multe tulpini aeriene. Tulpină simplă sau rami- ficată, argintiu-păroasă, înaltă până la 45 cm. Frunze de 2-3 ori penat-sectate, cu lacinii în- gust-lanceolate, pe față glabre, pe dos păroa- se, dispoziție alternă. Flori adunate într-un ca- latidiu; cele marginale albe, ligulate; cele centrale galbene, tubuloase; au caracter iritant, gust amărui. înflorire, VI-VIL Fructe, achene cu coronulă, lipsite de papus. Compoziție chimi- că. Florile conțin esteri piretrolonici și cinero- lonici ai acizilor crizante-mocarbonici (piretri- na I și II, cinerina I și II), ulei volatil, crizantemina (colină + stachidrină),oleorezină, etilena, alcooli etc. Industrie. Extractele, obți- nute din flori cu solvenți organici, au acțiune paraziticidă la om, animale, plante de cultură. Sunt atacate insectele, alte artropode și în ge- neral animalele cu sânge rece. Animalele cu sânge cald (păsările, mamiferele) le tolerează bine. Recoltare. Pentru scopuri industriale flo- rile (Tanaceticinerariifoli flos) se adună cu mâ- na. Uscarea se face în poduri acoperite cu tablă, încăperi aerisite. Uscare artificială, la 25-30° C. Producție 500-600 kg/ha flori usca- te. Medicină umană. Utilizată empiric pentru combaterea viermilor intestinali. Ornamental. Cultivată ca plantă ornamentală prin grădini. FLOAREA-SOARELUI (Helian- thus annuus), fam. Asteraceae. Plantă erba- cee, anuală, alogamă, originară din nordul Me- xicului și S.U.A.; se mai numește ierboaie, ochiul-soarelui, pantonea, răsărită, ruja-soa- relul, rumân iță mare, sora-soarelui, sorină, țâde de bâlic. Genetic, 2n = 34. Specia de origine este Helianthus lenticularis, întâlnită în flora spontană, din care, în urma unui proces îndelungat de ameliorare, a rezultat specia cul- tivată astăzi (P.M.Jukovski,1950). Din vre- muri îndepărtate populațiile băștinașe din sud-estul Americii de Nord și din partea sudică a Canadei au folosit semințele direct în hrana lor sau pentru extragerea uleiurilor. Indienii o considerau plantă sacră. Adusă în Europa în 1510, a fost folosită ca plantă decorativă în grădinile și parcurile din Spania, Portugalia, Franța, Belgia, Germania etc. Mult mai târziu (secolele XVII—XVI11) a fost luată în cultură ca producătoare de semințe pentru ulei (Anglia în 1716, Germania în 1725, Franța în 1787, Rusia în 1820). Inventarea presei pentru extragerea uleiului din semințe (1835 de către un țăran rus de lângă Voronej), face ca planta să capete importanță economică și industrială mare. Spre sfârșitul secolului al XlX-lea este introdusă în cultură pentru ulei în România, Bulgaria, Un- garia și în spațiul fostei Iugoslavii. Pe teritoriul României a fost cultivată în Moldova și, la scurt interval, în celelalte zone. Prima uleiniță din țară a fost construită aproape de Vaslui (N. Zamfirescu,V. Velican.N.Săulescu, I. Safta, F. Canțăr, 1965). Relativ preten- țioasă la căldură. Hibrizii cultivați în România cer, ca sumă a temperaturilor medii, peste 2600° C. Semințele germinează la 6-7° C. Temperatura optimă pentru înflorire și fructifi- care este de 22-24° C. Căldura excesivă influ- ențează negativ polenizarea și fecundarea. Cerințe medii față de umiditate. Se obțin pro- ducții bune în zonele cu 400-450 mm anual. Suportă bine seceta, grație sistemului radicular profund. Preferă soluri lutoase sau luto-nisi- poase, profunde, bogate în humus, fertile, cu pH-ul de 6,5-7,2. Vegetează și dă producții bune pe cernoziomuri, soluri aluviale și soluri brune negleizate. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, puternică, adâncă până la 2,5 m, cu rădăcini secundare răspândite pe o rază de 70-125 cm. Tulpină erectă, cilindrică, groasă, aspru-păroasă, cu sau fără ramificații, plină cu măduvă buretoasă, înaltă de 1-5 m. Frunze alterne, mari, ovat-cordate, acute, cu marginea serată, scurt-aspru-păroase, pețiolate. Creșterea lor încetează la înflorire. Flori gru- pate în calatidii; cele marginale ligulate, sterile, galbene-aurii; cele din interior tubuloase, fer- tile, în număr de 1200-2000. înfloresc succesiv în 6-8 zone concentrice, a câte 2-3 rânduri, pe o durată de 2-3 săptămâni, în VII-IX. Pole- nizare entomofilă. Fructe, achene comprimate, fin-catifelat-păroase, brune sau brun-negri- cioase. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei semisicativ (50,8%) în care se află peste 90% acizi grași nesaturați și 7-9% acizi grași saturați, proteine formate din toți aminoacizii esențiali (16,2%), substanțe extractive neazo- tate (cca 14,5%), celuloză (cca 28,1%), săruri floarea-soarelui 276 floarea-soarelui minerale (cca 3,4%), substanțe aromate, vita- minele A, D, E, K. Turtele rămase după extra- gerea uleiului conțin apă (4-10%), substanțe proteice (23-35%), substanțe extractive nea- zotate (19-26%), grăsimi (6-8%), celuloză (14-16%), substanțe minerale (4-5%). Calati- diile rămase după treierat conțin substanțe pro- teice (7%), substanțe extractive neazotate (57%). Tulpinile uscate conțin celuloză (40-48%), săruri minerale mai ales cu potasiu (cenușa rezultată din arderea tulpinilor conține 33-36% K). Frunzele proaspete conțin sub- stanțe proteice (14-16%), caroten (2-23%), săruri minerale. Alimentație. Uleiul este folosit în alimentație (salate, gătit). Industrie. Din se- mințe se extrage uleiul, folosit în industria con- servelor, fabricarea margarinei, săpunurilor, le- citinei etc. Din coji (pericarp) se extrage alcool etilic și furfurol. Calatidiile servesc la extrage- rea pectinei alimentare, utilizată la prepararea marmeladelor și a jeleurilor. Tulpinile pot fi folo- site în industria celulozei sau la obținerea car- bonatului de potasiu. Bioterapie. Florile și ule- iul extras din semințe au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Florile sunt folo- site pentru tratarea unor afecțiuni ale gâtului și cataruri pulmonare, ca febrifug sau în homeo- patie. Uleiul este folosit în medicina umană în cazurile de hipercolesterolemie și ateroscle- roză. în medicina populară umană servește la macerarea („plămădirea") unor plante cu acți- une vulnerară, în răni, arsuri. Medicina vete- rinară folosește uleiul ca laxativ, emolient și protector. în farmacologie uleiul de floa- rea-soarelui rafinat este utilizat la prepararea uleiului de măselariță (Oleum Hyosyami) și a linimentului volatil (Linimentum Ammoniatum). Recoltare. Florile (Helianthi flos) se recoltează de pe marginea calatidiului pe timp frumos du- pă orele 10. Se usucă la umbră, în strat foarte subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Sunt folosite la prepararea unui ceai cu pro- prietăți pectorale obținut din combinarea a cinci specii de plante. Rp. Flori de floarea soarelui (Helianthi flos) 2 părți, flori de coada-șoricelului (Millefolli flos) 3 părți, coada-calului (Equiseti herba) 6 părți; troscot (Polygoni avicularis her- ba) 6 părți; trei frați pătați (Violae tricoloris her- ba) 3 părți. Uleiul (Oleum Helianthi) se obține prin presarea la rece a semințelor de floarea soarelui. Este un lichid limpede, galben des- chis, gust dulceag, miros slab caracteristic. Uleiul neutralizat este lipsit de miros. Nu trebuie să aibă indicele de aciditate mai mare de 1, iar indicele de iod să fie cuprins între 119 și 136. Este semisicativ. Medicina umană. Uleiul servește pentru macerarea unor plante cu acți- une vulnerară în arsuri, răni. Florile ligulate de la marginea inflorescenței (calatidiului) conțin quercetrină, antocianină, colină, betaină, xanto- filă, acizi solanici. Sunt utilizate pentru extractul alcoolic recomandat în malarie, iar tinctură în afecțiuni pulmonare. Florile intră în compoziția ceaiului pectoral (PLAFAR). Din achene se fac preparate folosite intern în profilaxia bolilor in- fecțioase ale intestinului gros (dizenterie, febră tifoidă), iar extern în vindecarea rănilor ce su- purează. 1. Pentru tratarea hipercolesterolemiei și aterosclerozei: ulei, 2 linguri dimineața și îna- inte de masa de seară. 2. Poate fi folosit eficient în preparatele culinare obișnuite, mai ales în salate de crudități, cu efect terapeutic benefic. 3. Pentru eliminarea calculilor biliari: un pahar de ulei se introduce într-o sticlă; cu același pahar se toarnă peste ulei, bere. Se agită bine până amestecul este perfect. Se bea întreaga canti- tate în mai multe reprize. Se stă culcat pe partea dreaptă cca 60 minute. Canalul coledoc se dila- tă, vezica se contractă și întregul conținut este eliminat în duoden. Rețeta se practică în Vălenii de Munte. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor și constipatiilor: ulei comestibil administrat ca atare prin breuvaj bu- cal (se toarnă pe gât) sau în amestec cu alte substanțe. Sterilizat 60 minute la temperatura de 180° C și neutralizat se folosește la prepa- rarea soluțiilor injectabile. Dozele de tratament ca laxativ: animale mari (cabaline, taurine), 150-500 ml; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 50-150 ml; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-20-50 ml. Uz extern. Ungerea tegu- mentului cu ulei. Acțiune emolientă și protectoa- re. Zootehnie. Turtele și șroturile sunt valo- roase furaje concentrate în hrana animalelor cornute, porcilor, păsărilor. Calatidiile servesc la furajarea oilor. în stare verde reprezintă o importantă plantă furajeră, mai ales în regiunile secetoase. Producții, 40-80 t/ha masă verde. Agricultură. Cenușa provenită din arderea plantelor uscate este utilizată ca îngrășământ mineral potasic. Apicultura. Specie meliferă. Florile sunt intens explorate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Producția de zahăr, 0,25-1,0 mg/floare. Producția de miere, 34-130 kg/ha. Pondere economico-apicolă ma- re (v. PI. XXI, 5). floare de colți 277 floare-de-friguri FLOARE DE COLȚI (Leontopo- dium alpinum), fam. Asteraceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, mezofită spre me- zohigrofită, hechistotermă (criofilă), slab acid-neutrofilă spre neutro-bazofilă, întâlnită în zona alpină, rar în regiunile subalpine și mon- tane, pe stâncării și pajiști de pe abrupturi, în locuri însorite, pe substrat calcaros, rar pe șis- turi cristaline, vegetează pe soluri revene până la jilav-umede; se mai numește albumeală, ca- ractei, floare domnească, floare de stâncă, floarea-reginei, flocoșele, lânărică, mucezea, siminic, steluță, steluțe de munte, studelițe, tal- pa-mâței, tudeliță. Genetic, 2n = 52. Fitoceno- logic, încadrată în Seslerion. Declarată monu- ment al naturii. Răspândită în munții Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, în Asia Centrală și de Est. Descriere. Rizom cilindric, cu resturi de frunze negre-brune, din care se desprind numeroase rădăcini. Tulpină erectă, nera- mificată, înaltă de 5-20 (30) cm, tomentoasă. Frunze bazale în rozetă, sublanceolate, uneori subspa-tulate, cele tulpinale alungit sau lini- ar-lanceolate, pe fața superioară slab-păroase, pe dos des-suriu-lanuginoase. Flori grupate în calatidii, iar acestea îngrămădite în cime dese; cele de pe disc hermafrodite, tubuloase, sterile; cele radiare femele, îngust-tubuloase, în mai multe serii; rar poartă flori numai de un sex. înflorire, VII—VIII. Fruct, achenă cilindrică (1 mm). Planta este amenințată cu dispariția din cauza culegerii ei de către turiști. Se inter- zice prin lege ruperea ei. Reprezintă o ade- vărată podoabă a piscurilor din munții Mara- mureș, Rarău, Rodnei, Bistriței, Ceahlău, Giurgeu, Hășmaș, Vrancei, Ciucaș, Făgăraș, Bucegi, Căpățânii, Retezat, Țarcu, Godeanu, Bihor, Cozia (v. PI. XXI, 6). FLOARE-DE-FRIGURI (Hyperi- cum elegans Stoph.), fam. Hypericaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, întâl- nită sporadic prin pajiști aflate pe locuri uscate și însorite de la câmpie până la munte, mai frecventă din zona de stepă până în etajul gorunului; se mai numește floare de friguri mul- te. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrată în Festucetalia valesiacae. Cunoscută din Antichitate. Hypericum era nume de plantă la Plinius cel Bătrân și Hippocrates. Moșii și stră- moșii noștri au folosit planta contra frigurilor. în sudul Transilvaniei și astăzi planta este folosită de medicina populară în aceleași scopuri, prin „friguri" înțelegând și temperatura mare în caz de răceală. Specie mezotermă spre moderat termofilă, heliofilă, xerofită-xeromezofită, euri- onică. Are cerințe mijlocii spre mari față de căldură. Crește în plină lumină, nu suportă um- brirea. Vegetează pe locuri uscate, până la revene și revene-calcaroase, dar și pe gresii. La pH este amfitolerantă, cu o variație largă. Fig. 97. Floare-de-friguri (Hypericum elegans). floare-de-friguri 278 floare-de-gălbinare Descriere. Rizom oblic, simplu până la rami- ficat, lemnos, cu rădăcini abundente. Tulpini puține sau mai multe, cele subțiri sterile, cele mai groase florifere, erecte sau ascendente, în partea superioară bimucheate, ramificate. Frunze sesile, semiamplexicaule, cele inferioa- re ovat-lanceolate, cele superioare alungit-lan- ceolate, cu puncte negre și transparente, la bază puțin cordate. Flori galbene, cu puncte negre, grupate în dichazii și monochazii reduse constituind o paniculă mai mult sau mai puțin dezvoltată; caliciu din sepale ovat lanceolate, ascuțite, pe margini fimbrii glandulifere; corolă din petale ovat lanceolate, lungi de 10-12 mm. înflorire VI-VII. Fruct, capsulă, cu glande vezi- culoase, lungă de 7 mm (fig. 97). Bioterapie. Medicina populară îi atribuie plantei proprietăți febrifuge. Substanțele pe care le conține au în- sușirea de a diminua sau chiar înlătura febra dată de malarie. Recoltare. Părțile aeriene în- florite ale plantei (Hyericii eligansae herba) se recoltează pe timp frumos, după ora 11. Se usucă la umbră, de preferat în podurile caselor acoperite cu tablă. Se păstrează în săculeți de pânză. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea de malarie: decoct, din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 3-4 minute. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 3 căni pe zi, câte o jumătate de cană la 2 ore. Uz extern. Cu decoctul plantei, pregătit ca mai sus, se pun comprese pe frunte și piept. FLOARE-DE-GĂLBINARE (Inu- la salicina L. ssp. salicina), fam. Asterace- ae/Compositae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, întâlnită prin pășuni și fânețe însorite, uscate, pe coaste cu tufărișuri, marginea pă- durilor și a viilor, prin tăieturi de pădure, din regiunea de câmpie, până în cea montană, zona stepei - etajul fagului; se mai numește avrâmeascâ, cioroi, ociul boului; Genetic, 2/7 = 16. Fitocenologic, încadrată în Peuceda- no-Molinietum, Molinio-Juncetea, Festucion vaginatae, Car. Geranion sanguinei. Răspân- dită în Europa și Asia. Planta este cunoscută din vechime. Ea a fost folosită de medicina populară umană contra gălbinării (icter). în me- dicina populară veterinară empirică, întreaga plantă se punea în lăturile porcilor, când apă- reau epidemii, ca prevenție. Inula este nume latin corespunzător cuvântului grecesc heleni- on, dat plantei Inula helenium și provenit din helene = coș mic, cu referire la forma calati- diilor cu flori ligulate, galbene. Specie mezotermă, xeromezofită spre mezofită, acido-neutrofilă. Are cerințe mijlocii față de căl- dură. Vegetează pe soluri uscat-revene, până la revene, uneori chiar reavăn-jilave, cu pH-ul 5,5-7,2. Descriere. Rizom lemnos, orizontal. Tulpină erectă, înaltă de 25-85 cm, muchiată, glabră, în partea inferioară mai mult sau mai puțin păroasă, la vârf unicapitulată sau corimbi- form ramificată, des foliată; frunzele inferioare și bazale lipsesc la înflorire. Frunze alungit eliptice, alungit lanceolate sau îngust lanceo- late, late de 10-46 mm, lucioase pe margine și mai rar pe fața inferioară, în lungul nervurilor slab și scurt păroase. Calatidii solitare sau pu- ține, așezate în corimb simplu. Involucru semi- globulos, cu foliole regulat imbricate, coriacee, foarte fin scurt ciliate. Flori galbene, cele radi- are înguste, înflorire, VI—IX. Fructe, achene lungi de 1,5 mm, glabre (fig. 98). Compoziție chimică. Rădăcinile conțin inulină, ulei eteric, helanină (un compus sesquiterpenic înrudit cu santonina), helenienă (care mărește adaptabi- litatea ochiului la întuneric), azulenă, antibioti- ce. Frunzele conțin alantopicrină (substanță amară) și vitamina C. Florile conțin helenină. Bioterapie. Medicina populară atribuie princi- piilor active din rădăcină proprietăți antihelmin- tice, expectorante, spasmolitice, bronșice, anti- microbiene, antivirale, colagoge, diuretice și de mărire a adaptabilității ochiului la întuneric. Provoacă eliminarea viermilor intestinali, fluidi- fică secrețiile bronșice și diminuează sau în- lătură spasmele bronșice, distruge microbii și virusurile, stimulează secreția glandelor ma- mare, acționează asupra epiteliului renal mă- rind cantitatea de urină eliminată în timp și stimulează vederea. Principiile active din frun- ze au proprietăți coleretice și colagoge, stimu- lează secrețiile celulei hepatice mărind volumul de bilă secretată și favorizează eliminarea bilei prin stimularea contracțiilor vezicii biliare; vita- mina C revitalizează organismul. Principiile ac- tive din floare măresc adaptabilitatea ochiului la întuneric. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Inulae saricinae herba), frunzele (Inulae sari- cinae folium), florile (Inulae saricinae flos) și rădăcinile (Inulae saricinae radix) se recoltează când se află în floare, pe timp însorit, după ora 10. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric, pen- tru tratarea de icter (gâlbinare), colecistită: floare-de-gâlbinare 279 floare-de-leac Fig. 98. Floare-de-gălbinare (Inula salicina). a) infuzie, din o linguriță plantă uscată și mă- runțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară, se bea conținutul câte unei căni, dimineața și sera, fără a fi îndulcit; b) infuzie, din o linguriță frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul unei căni, dimineața și seara, cu 30 minute înainte de a mânca. 2. Pentru tratarea de tuse, bronșite, boli renale, eliminarea bilei din vezica biliară și eliminarea viermilor intestinali: aj decoct, din o linguriță rădăcină uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi, cu înghițituri rare; b) infuzie, din o linguriță rădăcină uscată și foarte bine sfărâmată (măcinată), peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi, cu înghițituri rare. Medicină veterinară. Pentru prevenirea bolilor: decoct, din planta întreagă (flori, frunze, rădăcină) la 1-2 litri de apă. Decoctul se adau- gă la hrana porcilor pentru a preveni îmbolnă- virea lor. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcuri și grădini publice, în grupuri sau la marginea masivelor arborescente. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin semințe și des- facerea tufelor. FLOARE-DE-LEAC (Ranunculus repens L.), fam. Ranunculaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, comună în toată țara, prin locuri umede, întâlnită în păduri, fâne- țe, șanțuri, marginea apelor, locuri mlăștinoase, pe terenuri agricole, de la câmpie până în etajul montan; se mai numește bogiari, bujorel, de câlcâturâ, floare brostească, flo- ricică de pe lac, gălbenele, gălbinele, iarba picioru-găinii, jdebghe, ochiul broaștei, piciorul cocoșului, rănunchi, rinic, salatele broaștei, fel- ină de izvor. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrată în Phragmitetea, Molinio-Arrhena- theretea, Alno-Padion, Salicetea, Alnetea, Bi- dentalia, Calystegion, Plantaginetea, Car. Agropiro-Rumicion. Răspândită în Europa și Asia. Planta este cunoscută din Antichitate, încă de la daci ni s-au transmis modalități de utilizare a plantei în scopuri fitoterapeutice. Flo- rile se puneau în legături la mână, contra frigu- rilor (malarie) sau părțile aeriene ale plantei se fierbeau și decoctul se lua neîndulcit, câte 3-4 ulcele pe zi, până la vindecare. Se mai folosea în afecțiunile mamelelor la femei și la vaci, atribuite deochiului. Planta se fierbea și decoctul obținut se folosea la spălat și cu plan- tele se legau mamelele (C. Barcă, 1972). Numele Ranunculus derivă de la cuvântul latin rana = broască, cu referire la creșterea plantei pe locuri apătoase, unde trăiesc și broaștele. Specie euritermă, mezohigrofită-higrofită, eu- trofă, la pH amfitolerantă. Manifestă cerințe largi față de căldură. Vegetează pe soluri floare-de-leac 280 floare-de-lotus reavăn-jilave, până la jilav-umede și umed-u- de. Posedă o largă amplitudine ecologică față de reacția ionică a solului. Descriere. Rizom vertical cu rădăcini fibroase, groase și foarte numeroase. Tulpină erectă sau ascendentă, înaltă de 20-40 (50) cm, ramificată de la bază, glabră sau păroasă, cu stoloni radicanți foarte lungi, puternici. Frunze bazale lung-pețiolate, 3-sectate, cu segmente pețiolate și din nou trifidate; segmentele secundare sunt lat ovate, din nou adânc sectate sau fidate. Frunzele tulpinale sunt asemănătoare cu cele bazale, descrescente, cele superioare trifidate sau întregi. Flori galbene-aurii, lucioase, cu dia- metrul de 20-30 mm; caliciu din sepale ovate, mai scurte decât petalele, închizând complet floarea pe marginile lor. înflorire, V-VIIL Fructe multiple, monosperme (fig. 99). Compoziție Fig. 99. Floare-de-leac (Ranunculus repens). chimică. Conține protoanemonină: exprimată în procente din substanța uscată, variază între 0,27% înainte de înflorire și 1,19% în perioada a IV-a de înflorire. Toxicologie. Procentul foar- te mare de principii toxice exclude toxicitatea ei. Manifestă o toxicitate redusă numai în stare verde (V. Zanoschi, E. Turenschi, M. To m a, 1981). Bioterapie. Medicina populară îi atribuie proprietăți antimicrobiene și cicatri- zante. Principiile active omoară microbii și grăbește procesul de epitelizare a rănilor. Recoltare. Părțile aeriene înflorite ale plantei (Ranunculusae herba) se recoltează și se folo- sesc proaspete sau se usucă la umbră în strat foarte subțire, de preferat în podurile caselor acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz in- tern. în trecut, empiric, contra frigurilor provo- cate de malarie: decoct, din o linguriță plantă uscată mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea conținu- tul a 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea de mamită: decoct, din plantă proaspătă. Cu decoctul se spală mamela bolnavă, iar cu plan- tele rămase de la decoct se leagă locul bolnav. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tra- tarea de mamită: decoct, din planta verde. Cu acesta se spală mamela vacilor bolnave. Orna- mental. Planta poate fi cultivată prin parcuri și grădini publice în locurile umede, pe malul ape- lor. Ornamentală prin flori, cu înflorire în perioa- da primăvară-toamnă. înmulțire prin semințe, prin divizare și prin rizomi. FLOARE-DE-LOTUS (Nymphaea lotus var. thermalis), fam. Nymphaeaceae. Plantă erbacee, perenă, helohidatofită, ultrahi- drofită, termofilă; relict terțiar, întâlnită în pârâul Pețea cu apă caldă (+20 - +40° C) și în lacul Victoria de lângă Oradea, vegetând, în locuri adânci de cel puțin 0,30 m și cu fund mâlos, de cea 300 000 ani, din perioada caldă a erei terțiare; se mai numește floare de tău, nufăr, drețe. Fitocenologic, încadrată în Nymphaion, Car. As. Castalia lotus thermalis. Declarată monument al naturii. Specia tipică, Nymphaea lotus, este răspândită în Filipine, Insula Java, Noua Guinee, India orientală, Africa Tropicală și de Nord. Descriere. Rizom gros, brun-ne- gricios, multiarticulat, cu 4 rânduri de perișori negri-bruni. Frunze polimorfe, liniare la înce- put, apoi hastate, sagitate, eliptice, rotunde sau cordate, diametrul 34-50 cm, dințate pe mar- gini și despicate într-o parte până la locul de floare-de-lotus 281 floare-de-perină prindere a pețiolului, cu stomate numai pe fața superioară; nervuri fin-reliefate pe fața supe- rioară și proeminente, ruginii, pe fața inferioară. Floare alb-gălbuie, ușor parfumată, cu diame- trul de 12-16 cm, deschisă numai în timpul nopții și în prima parte a dimineții, apoi se închide; caliciul din 4-5 (6) sepale lungi de 6-10 cm, late de 3-5,5 cm, verzi cu dungi roșii-violet-gălbui: corola din 12-25 petale lungi de 8-9,5 cm, late de 4-9,4 cm; androceul din 1-6 staminodii și 65-116 stamine galbene; gi- neceul din 21-35 cârpele dispuse radiar, cu stigmate gălbui. înflorire, VII-IX (IV—XI). Fruct cărnos de mărimea unui măr, cu 30-40 mii semințe verzi-brune (v. PI. XXII, 1). Protecția naturii. Planta este rară și reprezintă pentru România și pentru Europa un relict ter- țiar de origine tropicală. Are mare importanță științifică, este declarată monument al naturii și este corotită prin lege. FLOARE-DE-PERINĂ (Anthemis tinctoria L.), fam. Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, comu- nă, întâlnită pe coaste înierbate și stâncoase, stâncării și grohotișuri, prin tufărișuri, tăieturi de pădure, vii, coaste însorite, pe lângă drumuri, din regiunea de câmpie până în cea subalpină; se mai numește bubă de cap, bumbișor, floare de gălbioare, gălbenele, gălbinele, iarbă de pe- rină, joldeală, margarete galbene, mărgărit gal- ben, românită, romaniță galbenă, romăniță ma- re galbenă, romoniță galbenă, sânziene, șoldea, șordealâ, șudeală. Genetic, 2n = 18. Fitocenologic, încadrată în Festucetalia vale- siacae. Planta este cunoscută din Antichitate pentru proprietățile sale tinctoriale, în vremea aceea fiind considerată și plantă medicinală. Moșii și strămoșii noștri au folosit-o pentru vop- situl în galben. Ceaiul din flori îndulcit cu miere se folosea contra tusei măgărești. Decoctul din vârfurile florifere se folosea contra febrei tifoide (tifos). Părțile înflorite ale plantei se puneau printre haine contra moliilor. Despre utilizarea din vechime a acestei plante în medicina po- pulară și în vopsitorie au scris M a r i a n, S. FI. Botanica poporală română, în Albina Carpa- ților, an III, nr. 14, Sibiu, 1879, p. 218-219; B u t u r ă, V., Plante cunoscute și întrebuințate de românii din Ardeal, în Bulet. Grad. Bot. Cluj, voi. XVI, nr. 1-4, 1936, p. 70-77; Bu- tur ă, V., Enciclopedie de etnobotanică româ- nească, Editura Științifică și Enciclopedică, Bu- curești, 1979, p. 99. Specie mezotermă, xero- fită spre xeromezofită, acido-neutrofilă. Are cerințe mijlocii față de căldură. Vegetează pe Fig. 100. Floare-de-perină (Anthemis tinctoria). floare-de-unghie 282 florigen soluri uscate până la uscat-revene. Descriere. Rădăcină fusiformă, abundent ramificată. Tulpină erectă, naltă de 20-85 cm, puțin curbată la bază, simplă sau erect ramificată, terminată cu un singur calatidiu. Frunze alter- ne, lat-ovate, penat-sectate, cu rahis aripat, dințat; laciniile accentuat pectinat dințate, une- ori chiar fidate. Flori grupate în calatidiu lung pedunculat; cele centrale tubuloase, galbene, cele marginale galbene, lungi de 6-10 mm și late de 2-3 mm. înflorire, VIIl-IX. Fructe, ache- ne glabre, cu 4 muchii, la vârf cu o coronulă abia vizibilă (fig. 100). Bioterapie. în trecut, medicina populară îi atribuia plantei proprietăți antiinflamatoare, antiseptice și bactericide. Conform acestor considerații, substanțele acti- ve în plantă intervin în combaterea intiamațiilor și sunt capabile să distrugă bacteriile. Recolta- re. Părțile aeriene înflorite ale plantei (Anthemi- sae herba) se recoltează pe timp frumos, înso- rit, după ora 12. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în podurile caselor aco- perite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Pe alocuri, empiric, pentru combaterea tusei: infuzie, din o linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi. Ornamental. Plantă decorativă prin port, dar mai ales prin flori. Poate fi folosită în toate aranjamentele florale din cadrul spa- țiilor verzi, din toate zonele de vegetație. FLOARE-DE-UNGHIE (Parony- chia cephalotes (Bieb) Bess), fam. Caryophyl- laceae. Plantă erbacee, perenă, camefită, în- tâlnită pe stânci, coaste pietroase și însorite din regiunea de dealuri și montană; se mai nu- mește floarea unghiei, unghioarâ, unghioară mică. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, înca- drată în Festucetalia valesiacae, Bromo-Festu- cion pallentis. Răspândită în regiunea medi- teraneană ca element pontic-panonic-balcanic. Planta este cunoscută din Antichitate. Paro- nychia = ulcer dureros al unghiei; împotriva acestei boli, grecii întrebuințau planta din acest gen. în unele sate din jud. Cluj, Brașov, Galați, Olt etc. planta a fost folosită la tratarea infec- țiilor de la unghii. Probabil, utilizările terapeu- tice provin tocmai de la medicina salmosia- nă/zalmoxiană a dacilor. Specie subtermofilă, manifestând cerințe mijlocii spre mari față de căldură; xerofită, calcicolă, slab acid neutrofilă spre neutro-bazifilă. Vegetează pe soluri us- cate până la uscat-revene, bogate în cationi de Ca⁺⁺ și cu pH-ul de 6,0-7,2. Descriere. Tulpini lignificate, îndesuit cespitoase. Frunze oblong sau îngust-lanceolate, lungi de 2-5 mm, pe margini scurt ciliate. Florile sunt grupate în ca- pitule, înconjurate de bractei albe, membra- noase, acuminate și ușor despicate la vârf; caliciu prezent; corolă lipsă. înflorire, V-VIL Fruct, nucușoară cu înveliș membranos. Biote- rapie. Medicina populară atribuie plantei pro- prietăți antiflogistice, antiseptice, cicatrizante. Diminuează inflamațiile, înlătură posibilitatea de înmulțire a microbilor și favorizează pro- cesul de vindecare prin accelerarea procesului de epitelizare. Recoltare. Se recoltează partea înflorită (Paronychiae herba) și se folosește proaspătă. Prin fierbere, principiile active sunt în mare parte distruse. Compoziție chimică. Necunoscută. Medicină umană. Uz extern. Pentru tratarea intiamațiilor la unghii: a) suc, obținut prin pisarea părților înflorite, care se așează pe locul afectat și se bandajează; b) in- fuzie, din o linguriță plantă proaspătă înflorită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Cu o parte din infuzie se spală locul afectat folo- sindu-se un tampon cu vată, după care planta umectată se așează pe locul afectat și se ban- dajează. FLOEM (Phloema), țesut conducător liberian prin care circulă seva elaborată, în di- ferite părți ale plantelor lemnoase. Alcătuit din vase liberiene, celule anexe, parenchim libe- rian și fibre liberiene. Ontogenetic există floem primar și floem secundar. Floemul primar se inițiază în embrion, fiind generat de procambiu, rezultând protofloem - diferențiat în primele etape ontogenice - și metafloem - diferențiat într-o etapă mai târzie. Floemul secundar se diferențiază din cambiul vascular sau cambiul libero-lemnos. FLORIGEN, hormon al înfloririi plan- telor; sin. antezinâ. Denumire dată de M. C e i - Iah ian în anul 1937. Se formează prin fotoinducție în frunzele verzi. Circulă prin fas- ciculele libero-lemnoase și prin parenchimuri până la vârfurile vegetative și influențează me- tabolismul celulelor meristematice provocând formarea florilor. Această substanță „producă- toare de flori“ a fost menționată de I. Sachs, foliație 283 formulă florală încă din 1863. Efectuând experiențe cu căl- țunași (Tropaeolum majus) și begonia, a ajuns la concluzia că pentru înflorire este nevoie de o substanță specială ce induce formarea florilor (Bluhstoffe), care circulă din frunze spre meri- stemele apicale, unde are loc formarea florii. Până în prezent florigenul nu s-a putut izola și identifica chimic. Se pare că este o substanță foarte labilă, care se distruge prin procedeele de analiză actuală sau este un complex ce conține și inhibitori. M. Black (1969) apre- ciază că formarea florigenului este influențată de pigmentul fitocrom din frunze, cu două forme active P730 și Peeo reversibile, care produce fo- tomorfoze. Transformarea lui în cele două forme reversibile permite desfășurarea altor procese biochimice ce duc la formarea florigenului. FOLIAȚIE (Foliatio), mod de dispu- nere a frunzelor în mugure aflate în raport une- le cu altele; sin. estivație. în lumea plantelor există: foliație liberă sau apertă, frunzele unui ciclu se răsucesc în mugure independent una de alta (plop, ulm); foliația valvată, frunzele unui ciclu se ating între ele prin margini, fără a se acoperi (iasomie); foliație contortă, frunzele unui ciclu se acoperă parțial unele pe altele, rezultând un mugure răsucit spre dreapta sau spre stânga (volbură, cupe, ghințură); foliația imbricată, frunzele se acoperă pe jumătate una pe alta, ca țiglele; una din ele complet externă, neacoperită, în funcție de poziția frunzei ex- terne care poate fi sus sau jos, pe mugure, foliația imbricată poate fi ascendentă [(fam. Cesalpinaceae) sau descendentă (fam. Faba- ceae]', foliația echitantă, frunzele mai vechi le învelesc pe cele mai noi, respectiv frunzele externe plisate în lung acoperă frunzele plisate așezate mai intern (stânjeneli rogoz); foliația obovatăsau semiechitantă, la care două frunze sunt răsucite una peste cealaltă, iar una din ele prinde, prin acoperire, jumătate din cealaltă (jaleș, opățel) (fig. 101). FOLICULA (Folliculus), fruct uscat, dehiscent, cu numeroase semințe, provenit dintr-un ovar monocarpelar și unilocular cu mai multe ovule. La maturitate se deschide longi- tudinal pe linia de sudură între marginile car- pelei (de exemplu, spânzul, omagul). FORMULĂ FLORALĂ, repre- zentare grafică a organizării structurale a unei Fig. 101. Tipuri de foliație: 1 - valvată; 2, 3- contortă; 4- imbricată; 5 - imbricată descendent; 6 - imbricată ascendent; 7, 8 echitantă; 9- semiechitantă. flori cu ajutorul unor litere, cifre și diferite sem- ne convenționale. Componentele florale se redau prin litere, iar numărul pieselor dintr-un ciclu se indică prin cifre. Literele sunt inițialele componentelor florale în limba latină: K = calix (caliciu), C = corolla (corolă), P = perigonum (perigon), A = androceum (androceu), G = gi- neceum (gineceu). în dreapta fiecărei litere se scrie numărul pieselor dintr-un ciclu. Când nu- mărul este mare se folosește semnul 00. Verti- cilele de același fel se leagă cu plus (+). Florile actinomorfe sunt indicate printr-o steluță (*) sau cruce încercuită + așezată înaintea formu- lei, iar florile zigomorfe printr-o linie oblică cu două puncte laterale ( i ). Dispoziția spirociclică se notează cu „sp“ înaintea formulei sau a sem- nului d. Lipsa unui verticil se notează cu zero (0). Elementele concrescute într-un ciclu se notează prin închiderea cifrei lor în paranteze mici ( ), iar verticilele concrescute între ele se închid în paranteze mari [ ]. Dacă ovarul este inferior se pune o linie orizontală deasupra ci- frei care indică numărul carpelelor, iar când este superior linia orizontală se așează sub ci- fra care indică numărul carpelelor. Florile uni- sexuate masculine se notează cu simbolul cr, florile unisexuate feminine se notează cu sim- bolul 9, iar cele hermafrodite prin simbolul 9 Câteva formule florale: Lilium candidum (crin) Daucus carota (morcov) 9,*K₅C5A₅G(2) Raphanus sativus (ridiche) «J^K^A^G^) forsiția 284 fotoperioadă Primula officinalis (ciuboțica-cucului) ^*K₍₅₎[C₍₅₎AO₊₅]G₍₅₎ Pyrus sativa (păr) 9,*K₅C₅A₁o₊5₊5G5 Ranunculus repens’ (piciorul-cocoșului) K5C5 A00G00 Pisum sativum (mazăre) «J-'-K^CsA^jG-l Lamium maculatum (urzica moartă) Viola odorata (toporaș) ^•’-^CsAsGq) FORSIȚIA (Forsythia suspensă), fam. Oleaceae. Arbust exotic, origine asiatică, cultivat la noi ca plantă ornamentală; sin. clo- poțel galben. Genetic, 2n = 28. Răspândită în China (fig. 102). Descriere. Tulpini arcuite, Fig. 102. Forsiția (Forsythia suspensa). 1 - ramură cu frunze; 2- ramură floriferă. înalte până la 1,50 (3) m, cu ramuri arcuite până la pendente. Lujerii galben-verzui sau ro- șii-bruni, în patru muchii, cu numeroase lenti- cele proeminente. Frunze oblong-ovate, acute, serate, parte întregi, parte trifoliate sau trifidate. Flori galbene cu nuanțe aurii, stamine mai lungi decât pistilul, apar înaintea înfrunzirii. înflorire, lll-IV. Fruct, capsulă îngust-ovoidală. Apicul- tură. Meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culesul de nectar și polen. Ornamental. Cultivată în mod curent în parcuri, grădini, spații verzi, cimitire, pentru aspectul extrem de frumos pe care îl are primăvara la înflorire. Prin tundere se modelează tufe dese, globulare sau umbeli- forme. Se înmulțește prin butași. FOTONASTII (Photonastia), mișcări provocate de influența modificării, în timp, a intensității luminii, asupra unor organe ale plan- telor. în natură au loc dimineața devreme, când se face trecerea de la întuneric la lumină și spre seară, când are loc trecerea de la lumină la întuneric. Florile multor plante se deschid dimi- neața și se închid seara [de exemplu, păpădia (Taraxacum officinale), inul (Linum usitatissi- mum), măcrișul (Oxalis acetosella)]. Altele se deschid seara și se închid dimineața [de exem- plu, barba-împăratului (Mira-bilisjalapa), regi- na-nopții (Nicotiana alata), tutunul (Nicotiana tabacum) etc.]. Frunzele multor plante execută mișcări fotonastice prin modificarea intensității creșterii pe fața superioară și inferioară a pe- țiolului [de exemplu, frunzele de hrișcă deasă (Polygonum convolvulus) se apleacă în jos peste noapte, iar cele de Brassica, Chenopo- dium, Linum se ridică peste noapte apropiin- du-se de tulpină]. Frunzele cu pulvinule exe- cută asemenea mișcări în decursul întregii lor vieți. Mișcarea se realizează prin modificarea turgescenței de pe cele două jumătăți ale pul- vinului. La fasolea mare (Phaseolus multiflo- rus), limbul se apleacă peste noapte, iar pe- țiolul se ridică (fig. 103), la Mimosa pudica, limbul frunzei se ridică peste noapte, iar pețiolul principal și cele secundare coboară. Aceste mișcări devin ritmice. FOTOPERIOADĂ (Photoperio- dus), durată de iluminare zilnică a plantelor care permite sinteza în frunze a unor substanțe ce declanșează creșterea mugurilor florali, de- terminând trecerea plantelor din etapa vegeta- tivă în etapa generativă, de reproducere. fotoperiodism 285 fotosintezâ Fig. 103. Poziția frunzelor (fotonastii) la fasolea mare (Phaseolus multiflorus): a - în timpul zilei; b - în timpul nopții. FOTOPERIODISM (Photoperiodis- mus), ansamblul reacțiilor organismelor vege- tale față de durata relativă a zilelor și nopților, cu influență directă asupra reproducerii. Des- coperit de W.W. Garner și H.D. Al lard (1920), prin experiențe efectuate pe tutun, soia, crizanteme, jaleș și alte plante. Se constată, în cazul acestor specii, că înflorirea este cu atât mai rapidă cu cât perioada iluminării din cursul zilei (fotoperioada) este mai scurtă. Ea deter- mină trecerea plantelor din etapa vegetativă în etapa generativă. Are loc împlinirea ciclului on- togenetic și deci reproducerea. După durata iluminării zilnice se deosebesc trei categorii de plante: Plante de zi scurtă, cărora pentru a înflori le sunt necesare zile scurte, cu iluminare de 6-8 ore. Provin din regiunile sudice. în con- dițiile naturale ale țării noastre înfloresc primă- vara sau spre toamnă (de exemplu, fasolea, soia, crizantemele, jaleșul, porumbul, orezul, tutunul etc.); Plante de zi lungă, cărora pentru a înflori le este necesară o iluminare zilnică de 10-12 ore. Provin din regiunile nordice. în con- dițiile naturale ale țării noastre înfloresc spre vară (de exemplu, grâul, orzul, ovăzul, ceapa, usturoiul etc.); Plante indiferente, care înflo- resc la orice durată a zilei (de exemplu, floa- rea-soarelui, tomatele, păpădia). Plantele de zi scurtă și cele de zi lungă au nevoie de perioada de lumină corespunzătoare numai câteva zile pentru a trece de la faza vegetativă la faza de reproducere, marcată prin apariția florilor. In- ducția fotoperiodică ce declanșează înflorirea se produce în fotoperioade caracteristice fie- cărei specii. După parcurgerea numărului de zile scurte sau lungi necesare inducției fotope- riodice, plantele înfloresc chiar dacă, în conti- nuare, sunt ținute în zile cu fotoperioade diferite de cerințele lor pentru a înflori. Inducerea formării florilor se datorește unor reacții cu ca- racter fotochimic. Declanșarea creșterii mugurilor florali este determinată de substanțe (hormoni) sintetizate în frunze în foto- perioadele corespunzătoare fiecărei specii. FOTORESPIRAȚIE, proces fiziolo- gic desfășurat la lumină prin care organismele vegetale, concomitent cu procesul de fotosin- teză și respirație tipică, elimină CO₂ și absorb O₂. Fotorespirația este ineficientă din punct de vedere energetic. Nu este însoțită de fosfo- rilarea oxidativă a acidului adenozin difosforic (ADP), ci de cheltuirea energiei NAPH + H⁺ acumulată de întregul sistem în procesul de fotosintezâ. La unele plante acest fenomen poate avea loc cu intensitate foarte mare, re- zultând un consum de aproximativ 50% sau chiar mai mult din forța reducătoare (NADPH + H⁺) acumulată în fotosintezâ. Este mai mare chiar decât intensitatea respirației frunzelor la întuneric (I. Z e I i t c h, 1969). Nu se cunoaște precis funcția biologică. Se apreciază că îndeplinește rolul unei supape de siguranță care menține forța reducătoare la un nivel aproape constant în perioada când plantele se află la lumină (O. B o I d u r, M. T r i f u, O. R a - ianu, 1981). Substratul fotorespirației este acidul glicolic. Transformarea lui are loc în mi- tocondrie și peroxizomi. CO₂ eliminat provine din gruparea carboxilică a glicolatului. întâlnită la unele plante superioare (grâu, orez, spanac) și inferioare (diferite grupe de alge). FOTOSINTEZ (Photosynthesis), proces fiziologic prin care plantele verzi își sinte- tizează, cu ajutorul luminii, substanțe organice proprii, folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO₂sau ionii bicarbonat), apă și săruri minerale; sin. asimilație clorofiliană, asimilația carbonului. O parte din energia radiațiilor solare absorbite de pigmenții asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanțe organice sintetizate. Fotosintezâ este însoțită de degajare de O₂, rezultat din fotoliza apei. Schematic se desfășoară după ecuația: lumină 6CO + 6H O + săruri minerale -► 6CH₍H „O, + 60. + 60. Kcal pigmenți asimilatori (în prezența luminii și a pigmenților asimilatori). La bacteriile fotoautotrofe procesul de fotosin- teza decurge fără producerea de oxigen. Con- diția esențială pentru realizarea fotosintezei es- te prezența în interiorul celulelor a unor fotosinteză 286 fotosinteză organite care conțin pigmenți asimilatori. La bacteriile fotoautotrofe și la cianobacterii pig- menții asimilatori se găsesc în numeroase in- cluziuni mici care alcătuiesc aparatul fotosin- tetic; la algele verzi brune și roșii pigmenții asimilatori sunt localizați în cromatofori; la brio- fite, pteridofite și spermatofite se găsesc în cloroplaste. Mecanismul fotosintezei are la ba- ză două faze: de lumină și de întuneric. Faza de lumină sau faza Hill constă într-un ansam- blu de reacții ce au loc în grana cloroplastelor, dintre care, esențială, este reacția fotochimică. Pe baza ei are loc transformarea energiei lumi- nii solare în energie chimică, înmagazinată în substanțele chimice sintetizate. în acest proces intervin lumina și pigmenții asimilatori. în deru- larea lui, etape mai importante sunt: pigmenții asimilatori intervin în scindarea moleculelor de apă, rezultând protoni de hidrogen și degajarea de O₂; acceptorul final al hidrogenului rezultat în urma sciziunii moleculelor de apă este NADP⁺; acesta se reduce în prezența luminii la NADPH⁺H⁺, cu formare de ATP din ADP și fosfor anorganic (Pₐ) după ecuația: 2ADP + 2Pₐ + 2NADP⁺ + 2H₂O lumină 2ATP + 2ADPH + H⁺ + O₂; ATP-ul format înma- gazinează energia luminii sub formă de legături fosforice macroergice; substanțele formate în cursul fazei de lumină (ATP și NADPH + H⁺) sunt transmise reacțiilor caracteristice fazei de întuneric, servind la fixarea și reducerea CO₂ până la un nivel de reducere a carbonului ca- racteristic celui din moleculele glucidelor; lumi- na este necesară numai pentru reacția foto- chimică; celelalte reacții se desfășoară și în lipsa luminii, în cazul când declanșarea lor nu este condiționată de ea; reacțiile din cadrul fazei de lumină pot avea loc și în absența CO₂, care nu intervine în aceste procese. La bac- teriile fotosintetizante, reacțiile fazei de lumină prezintă anumite particularități. în cazul lor sur- sa de electroni care reduce moleculele de pigmenți asimilatori din starea de excitație la starea fundamentală, nu constă din molecule de apă, ci din alte substanțe (de exemplu, H₂S), care diferă după tipul de bacterii. Moleculele de pigmenți asimilatori primesc electroni, în locul celor emiși, de la substanțe ce sunt caracteristice tipurilor diferite de bacterii, prin intermediul unui citocrom. Pe traiectul trans- portului de electroni se realizează fosforilarea aciclică cu formarea de ATP din ADP și fosfor organic. Transferul de electroni se soldează cu reducerea NAD⁺ la NADH + H⁺, în urma pre- luării protonilor de hidrogen de la substanța donoare de electroni (în cazul exemplificat, H₂S). Faza de întuneric sau faza Blakman constă într-o serie de reacții care au loc în stromă cloroplastelor, recurgând, după specie, la calea tip C₃ (calea tip Calvin) sau calea tip C₄ (calea tip Hatch și Slack). Calea tip C₃. Sub- stanța ribulozo-1,5-difosfat fixează CO₂ în pre- zența apei. în urma fixării rezultă două mole- cule de acid fosfogliceric (produs intermediar), care se transformă în aldehidă fosfoglicerică. Reacția îmbogățește catena de atomi de car- bon în hidrogen și energie. Hidrogenul este furnizat reacției de NADPH + H⁺, iar energia necesară reducerii este dată de ATP, substan- țe formate în cursul reacțiilor fazei de lumină. Ansamblul acestor reacții este cunoscut sub denumirea de ciclul lui Calvin. Calea tip C₄. Acidul fosfoenol-piruvic fixează CO₂, rezultând acidul oxalilacetic. Acesta este redus la malat cu ajutorul hidrogenului provenit de la NADPH + H₂ rezultat în timpul reacțiilor fazei de lumină. Malatul format trece în celulele din tea- ca fasciculară. Aici este supus unei degradări enzimatice, în urma căreia rezultă acidul piru- vic și CO₂. Acidul piruvic trece în celulele mezo- filului și se transformă din nou în acid fos- foenol-piruvic, în urma unei reacții la care participă ATP-ul format în faza de lumină a fotosintezei. în celulele din teaca fasciculară, CO₂, rezultat în urma decarbonizării malatului, este fixat pe ribozo-1,5-difosfat și intră în ciclul lui Calvin. Celulele din teaca fasciculară pot capta CO₂ și în mod direct. Cantitatea sporită de CO₂ provenit din două surse produce can- tități mari de acid fosfogliceric. O parte din el poate trece în celulele mezofilului, unde se transformă în aldehidă fosfoglicerică, din care se formează produși de asimilație. Calea tip C₃ este caracteristică multor specii de plante, nu- mite și de tip Calvin. La ele primele substanțe rezultate în urma fixării CO₂ conțin în moleculă trei atomi de carbon. Calea tip C₄ este carac- teristică la peste 100 de genuri (monocotile- donate și dicotiledonate), printre care și trestia de zahăr. La ele primele substanțe rezultate în urma fixării CO₂ conțin în moleculă patru atomi de carbon. Speciile cu acest tip de fixare și reducere a CO₂ sunt întâlnite în deserturile aride și în pădurile tropicale umede, umbroase, unde condițiile nu favorizează desfășurarea fo- tosintezei. în mod normal, fixarea CO₂ pe fotosinteză 287 fotosinteză acidul fosfoenolpiruvic nu este o însușire exclu- sivă a plantelor de tip C₄. Plantele suculente din familiile Crassulaceae, Cactaceae, Liliuceae etc. fixează în timpul nopții cantități mari de CO₂ pe acidul fosfoenolpiruvic, cu formare de malat. Acesta se acumulează în sucul vacuolar al celulelor asimilate; pH-ul vacuolelor scade de la 6 la 4. în timpul zilei malatul acumulat în sucul vacuolelor este metabolizat, rezultând acid piruvic și CO₂. Acidul piruvic se transformă din nou în acid fosfoenolpiruvic. CO₂ este fixat de ribozo-1,5-difosfat și intră în ciclul lui Calvin; pH-ul sucului vacuolar al celulelor asimilatoare crește de la 4 la 6. Vacuolele mari ale celulelor acestor specii de plante servesc atât pentru acumularea și reținerea apei, cât și ca rezer- voare de HCO₂, necesar procesului fotosin- tetic. Plantele cu acest mecanism de fixare a CO₂ se numesc de tip CAM. Ele reprezintă o interesantă adaptare la mediul secetos. în acest mod își asigură o bună aprovizionare cu CO₂. Stomatele stau deschise la minimum în timpul zilei și nu riscă pierderi de apă prin evaporare, ca în cazul când stomatele ar fi normal deschise pentru a putea capta CO₂ din atmosferă. în toate cazurile, formarea substan- țelor organice cu moleculă mai mare se face prin polimerizarea substanțelor cu moleculă mai mică. Hexozele (C₆H₁₂O₆) se formează prin polimerizarea a două molecule cu trei atomi de carbon. Ele dau naștere, prin reacții secundare, tuturor celorlalte substanțe organice după schema: monozaharide -» dizaharide poli- zaharide -> acizi organici -> lipide. Glucoza poate fi polimerizată în amidon, care se acu- mulează în timpul zilei în cloroplaste: n (C₆Hi₂O₆) + H₂O -> (C₆H₁₂O₅)n. Din aminoacizi, sub influența unor enzime, se formează, prin polimerizare, molecule de proteine. Influența factorilor externi asupra fotosintezei. Influență mai mare asupra intensității fotosintezei au lumina, temperatura, concentrația CO₂, con- centrația O₂, cantitatea de apă, sărurile minerale, Lumina este factorul esențial care declanșează și întreține fotosinteză, prin for- marea clorofilei, și ca sursă de energie. Frun- zele nu utilizează toată energia solară primită pe suprafața lor; 70% din aceasta este ab- sorbită, 20% este reflectată și se pierde în spațiu, 10% străbate frunza fără a fi absorbită. Din fracțiunea absorbită, 1% este utilizată în fotosinteză, 20% ridică temperatura frunzelor cu 1-2° C peste valoarea temperaturii mediu- lui, 49% din energia calorică este eliminată din frunze prin transpirație (fig. 104). Valorile pre- zentate sunt variabile în funcție de structura plantelor. Cuticula, netedă și lucioasă la unele plante și mată, la altele, influențează procentul de lumină reflectată. Grosimea frunzelor și can- titatea de pigmenți asimilatori influențează can- titatea de radiații care străbate frunzele. Lu- mina utilizată în fotosinteză poate varia în limite mari, 1-10% în general însă procentul este mic, 0,5-1%. Fotosinteză începe la o lumină foarte slabă și este mascată de respirație. De- pășește acest fenomen și devine aparentă la 100-500 lucși, crește în intensitate până la 50 000 lucși și rămâne constantă până la 100 000 lucși după care scade, în urma vătă- mării protoplasmei celulelor. în natură intensi- tatea luminii se schimbă în limite foarte largi. La mijlocul zilelor de vară ajunge la 100 000 lucși, noaptea scade la 0 sau în cazul nopților cu lună până la câteva zecimi de lucși. La plantele heliofile (trăiesc în locuri însorite) fotosinteză crește în intensitate până la 50-60% din inten- sitatea maximă a luminii solare directe, iar la plantele sciafile (cresc în locuri umbrite) numai până la 10%, după care scade la iluminări mai mari. Fotosinteză este influențată de Lun- gimea de undă a radiațiilor. Organismele ve- getale posedă o adaptare în acest sens. La Lumină incidență = 100 Lumină reflectată = 20% Lumină absorbită (70%) transmisă = 10% Fig. 104. Distribuția luminii care cade pe suprafața frunzelor și utilizarea ei de către plante. fototactism 288 fototropism plantele superioare și algele verzi intensitatea fotosintezei este mai mare la radiațiile albastre și roșii, la algele brune la radiațiile verzi și albastre (datorită pigmentului fucoxantină care absoarbe radiațiile verzi), iar la algele roșii la radiațiile albastru-verzi (datorită pigmentului fi- coeritrină). în mediul acvatic, radiațiile spec- trului solar pătrund cu atât mai adânc cu cât lungimea de undă este mai mică. Radiațiile roșii pătrund până la 30 m adâncime, cele albastre până la 500 m. După pigmentul ab- sorbant al radiațiilor necesar fotosintezei există o repartiție a plantelor în mediul acvatic. Astfel, algele verzi se află în zona superficială a ape- lor, algele brune și roșii se află la adâncimi mai mari. Acestea din urmă posedă pigmenți accesorii capabili (fucoxantină, ficoeritrină) să absoarbă radiațiile de lumină ajunse la adân- cimea necesară asimilației carbonului. Tem- peratura poate avea acțiune dăunătoare sau stimulatoare asupra fotosintezei. Inițial, proce- sul de fotosinteză începe la o temperatură ușor inferioară valorii de 0° C și crește în intensitate o dată cu ridicarea ei la 25-30° C pentru plan- tele de proveniență nordică (de exemplu, car- toful) și până la 35-40° C pentru plantele de proveniență sudică (de exemplu, castraveți, pătlăgele roșii), după care intensitatea fotosin- tezei scade treptat. Se oprește în jurul tem- peraturii de 50° C. La temperaturi mai joase de 0° C, fotosinteză este întâlnită la frunzele aci- culare ale coniferelor care asimilează până la - 6° C și la cele ale grâului de toamnă până la -2° C. Concentrația CO₂. Plantele terestre iau CO₂ din aer sub formă de gaz, iar cele acvatice sub formă dizolvată de acid carbonic. Din aer, CO₂ pătrunde prin ostiolele stomatelor și ajunge în spațiile intercelulare din mezofil, iar de aici, prin membrana celulelor, ajunge în citoplasmă la cloroplaste. Din apă, moleculele de CO₂ și H₂CO₃ străbat epiderma, spațiile mari intercelulare, membrana celulelor și ajung în citoplasmă la cloroplaste. Cantitatea de CO₂ din aer (0,003%) limitează fotosinteză. Mărirea concentrației de CO₂până la 2-5% determină o intensificare a fotosintezei. Concentrația mai mare are acțiune toxică asupra citoplasmei. Dozarea concentrației CO₂ are aplicație prac- tică în culturile de seră pentru mărirea produc- ției. Concentrația O₂. Concentrațiile 20,95% O₂ existente în natură de reprezintă un factor limitant al fotosintezei. Reducerea concentra- ției până la 0,5% determină intensificarea pro- cesului de fotosinteză până la 25%. Apa este necesară atât ca materie primă pentru sinteza zaharurilor, cât și la întreținerea unei transpi- rații intense, la întreținerea stării normale a celulelor organelor asimilatoare, citoplasmei, biocoloizilor și a enzimelor. Fotosinteză crește proporțional cu conținutul de apă, până la 70% din greutatea proaspătă, - după care intensi- tatea fotosintezei scade progresiv, deoarece se reduce difuziunea gazelor. Celulele saturate cu apă își măresc volumul și își micșorează spațiile intercelulare. Deficitul mare de apă de- termină creșterea vâscozității citoplasmei celu- lelor. Gradul de deschidere al stomatelor se micșorează. Sărurile minerale de amoniu, azot fosfat, sulfat în concentrații optime influen- țează pozitiv fotosinteză. Concentrațiile mari duc la scăderea intensității fotosintezei; aceas- ta se datorează, mai ales, deshidratării cito- plasmei. Importanță. Prin fotosinteză plantele consumă din natură CO₂, gaz toxic pentru ani- male și om, și degajă O₂, gaz necesar respi- rației plantelor, animalelor și omului. Dispariția plantelor ar duce la imposibilitatea transfor- mării materiei anorganice în materie organică, la acumularea CO₂ în mediu și, implicit, la im- posibilitatea existenței formelor actuale de via- ță. Plantele verzi asigură surse de O₂ și de hrană pentru toate organismele heterotrofe și, parțial, pentru cele mixotrofe. Plantele înde- plinesc un rol cosmic, concretizat prin fixarea unei părți a energiei solare în substanțele orga- nice sintetizate sub formă de energie chimică. FOT OT ACTIS M (Phototactisnuis) 1. Mișcare de orientare a organelor plantei spre sursa de lumină. 2. Mișcare a microorganis- melor mobile de apropiere sau îndepărtare față de sursa de lumină. Cele fotoautotrofe se de- plasează spre locurile cu intensitatea luminii optimă pentru îndeplinirea fotosintezei (fototac- tism pozitiv) (de exemplu, alge verzi și ciano- bacterii monocelulare). Unele din ele se depla- sează spre locuri acvatice unde intensitatea luminii este mai mare (mișcare fotototactică pozitivă) altele merg spre locuri unde inten- sitatea luminii este mai mică (mișcare foto- totactică negativă). Unele specii au fototactism negativ (de exemplu, mixomicetele, care pre- feră locuri întunecate și, de obicei, mai umede). FOTOTROPISM (Phototropismus), mișcări de orientare ale plantelor față de direc- fototropism 289 frag ția și sensul razelor de lumină; sin. heliotro- pism. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. Organele plantelor supraterane se orientează spre sursa de lu- mină, prin variații de creștere. Vârful tulpinii se îndreaptă printr-o mișcare de curbură spre di- recția din care vine lumina (fototropismpozitiv). Frunzele se orientează cu suprafața perpen- dicular pe direcția razelor de lumină (sunt pla- giofototrope). Rădăcinile sunt afototrope, ele cresc în absența luminii. Experimental s-a con- statat că rădăcina manifestă fototropism ne- gativ. O plantă, ținută cu rădăcina într-un vas de sticlă cu soluție nutritivă, se curbează în direcția opusă sursei de lumină. în natură lumi- na vine de sus. Tulpinile plantelor fiind pozi- tiv-ortofototrope, cresc drept în sus, în direcția sursei de lumină. Frunzele lor își orientează limbul cu fața superioară perpendicular pe di- recția din care vine lumina, pentru a o capta și utiliza în procesul de fotosintezâ (fig. 105). Fig. 105. Fototropismul la muștarul alb (Sinapis alba). FRAG (Fragaria vesca), fam. Rosace- ae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, he- liosciadofită, mezofită, microtermă spre mezo- termă, la pH amfitolerantă, întâlnită în pajiști, fânețe, păduri rărite, tufărișuri, pe aluviuni, lo- curi pietroase, din regiunea dealurilor și mon- tane, pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai nu- mește afrange, buruiană de fragi, căpșuni, fră- guță sălbatică, frânză, pornită, vărăguțe. Ge- netic, 2n = 14. Fitocenologic, încadrată în Epilobietalia, Querco-Fagetea, Car. Fragarion veseae. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, adventiv în America și Estul Asiei (Japo- nia). Descriere. Rizom cilindric, orizontal, ob- lic, acoperit cu resturi de frunze uscate, gros de 0,4-0,6 cm. Tulpină erectă, înaltă de 5-20 (30) cm, poartă numai inflorescența, în partea inferioară patentviloasă, în cea superioară ali- pit-păroasă. Stolonii supratereștri târâtori, înră- dăcinează la noduri. Frunze trifoliate, lung-pe- dunculate (4-8 cm), cu foliole ovate, pe margine dințate, fața inferioară scurt-păroasă. Stipele lanceolate, lung-acuminate, pe față brun-roșcate, pe dos alipit-păroase. Flori albe, tipul 5, dispuse în cime, cu pediceli păroși, înflorire, V-VI. Fructe, achene înfipte în recep- tacul care devine zemos, zaharos, aromat. Compoziție chimică. Fraga conține 89% apă, proteine (0,8%), hidrați de carbon (7%), săruri de potasiu (140 mg%), fosfor (30 mg%), sodiu (2 mg%), calciu (25 mg%), fier (0,9 mg%), substanțe uleioase (0,150 g%), acid salicic (0,01 g/kg), sulf, siliciu, iod, brom, vitaminele A, B₁, B₂ (0,03-0,05 mg%), C (60-80 mg%). între zaharuri,predomină levuloza (cca 5%). Indicate pentru diabetici (M. Alexan, O. Bojor, 1983). Frunzele conțin tanin elagic (12-15%), fragarol, cvercitină, cvercitrină, citrol, săruri mi- nerale, zaharuri, urme de ulei volatil, vitami- na C. Alimentație. Fructele, consumate în sta- re proaspătă sau prelucrate. Aliment nutritiv, tonic, răcoritor, remineralizant, diuretic, dezin- toxicam, hipotensiv, antigutos, laxativ, bacteri- cid, reglează funcția hepatică, sistemul nervos și cel al glandelor endocrine. Industrie. Folo- site pentru prepararea de dulceață, gem, sirop. Bioterapie. Frunzele au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Proprietăți: astringent, antidiareic, antidiabetic, diuretic, dezinfectant (bactericid). Recoltare. Frunzele (Fragariae folium) se recoltează din iunie până la sfârșitul lui septembrie Uscarea la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială, la 40-50° C. Se păstrează în saci de pânză. Fructele (Fra- gariae fructus) sunt folosite intern cu scop nutri- tiv; tonic, remineralizant, răcoritor, diuretic, an- tigutos, hipotensor, depurativ, înlesnește acțiunea sistemului imunitar, laxativ, reglor he- patic, al sistemului nervos și al glandelor endo- crine, bactericid, iar extern ca astringent și revi- talizant. Contraindicate în dermatoze, pot provoca urticarie. Medicină umană. Apreciat din antichitate de către romani. Studiat de marii medici naturaliști ai secolelor XVII—XVIII care frankeniacee 290 frasin i-au atribuit proprietăți diuretice și litotropice. Linne s-a vindecat de o gută rebelă consumând fragi. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareelor, enteritelor, cistitelor, gutei, diabetului zaharat, erupțiilor tegumentare: infuzie, din 2 lingurițe frunze mărunțite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 2 ceaiuri pe zi neîndulcite. 2. Pentru stimularea diurezei cu eliminarea de acid uric și a toxinelor, tratarea aterosclerozei, afecțiunilor renale, artritismului, reumatismului, gutei, afecțiunilor hepatice, eliminarea exce- sului de colesterol: se consumă 300-500 g până la 1,5 kg fragi pe zi. O cantitate mai mare se consumă dimineața, timp de 7-14 zile. 3. Pentru combaterea oxiurilor: se consumă 500 g fragi dimineața pe stomacul gol, fără a mai consuma ceva până la orele 12. 4. Pentru stimularea vindecării tuberculozei și în hrana cașecticilor: se consumă zilnic fragi (cură de primăvară) după prescripția medicului. 5. Pen- tru tratarea diabetului zaharat, aterosclerozei: cură de primăvară, până la 300 g fragi zilnic. 6. Pentru tratarea constipației cronice, asteniei, artritismului, gutei, nefritelor, reumatismului ar- ticular, litiazei urinare și hepatice: cură de fragi timp de 7-14 zile, câte 1-1,5 kg/zi. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afec- țiunilor renale, cistitelor, diareei: a) infuzie, din 5 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 15-25 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 2-3-5 g. Uz extern. 1. Pentru tratarea stomatitelor și a plăgilor: infuzie sau decoct, din 10 g frunze uscate și mărunțite la 250 ml de apă. Se spală gura animalului sau se spală rănile. 2. Pentru tratarea febrei aftoase: decoct din 20 g rădăcini și frunze de frag uscate și mărunțite la 500 ml apă. Se fierbe 15-20 mi- nute. Se lasă la răcit până la călduț. Se stre- coară. Se spală animalul în gură și pe picioare, insistându-se asupra zonelor afectate. Efect cicatrizant și antiinflamator. Cosmetică. Fruc- tele sunt utilizate pentru măști de înfrumuse- țare a tenului. 1. Seara, înainte de culcare se strivesc mai mulți fragi și se întind ca o cremă pe față. Se lasă să se usuce. Dimineața se spală fața cu apă de asmățui. Previne formarea ridurilor și împrospătează tenul, întârzie apa- riția ridurilor. 2. în timpul zilei; se storc mai mulți fragi printr-o pânză fină. Sucul obținut se ames- tecă cu albuș de ou bătut spumă. Se adaugă 20 picături apă de trandafir și 10 picături tinc- tură de smirnă. Se amestecă bine. Conținutul se aplică pe față cu un tampon de vată. Se spală fața după o oră, folosindu-se apa bicar- bonatată (15 g bicarbonat de sodiu la 1 I apă călduță). Apicultură. Specie meliferă. Furni- zează albinelor culesul de nectar și polen. Pro- ducția de miere, 30-40 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mică. Ornamental. Se poate cultiva individual, în grupuri, în amestec, alei, garduri vii, din parcuri, grădini publice, spații verzi individuale. Decorativ prin port. înmulțire prin semințe, altoire (v. PL XXII, 2). FRANKENIACEE (Frankeniace- ae), familie care cuprinde plante erbacee, une- ori lignificate la bază, anuale sau perene. Frun- ze simple, întregi, verticilate, fără stipele, cu fața inferioară păroasă. Flori actinomorfe, her- mafrodite; caliciul gamosepal (5 sepale unite) tubulos, persistent; corola dialipetală (5 petale libere); androceul, din 6 stamine pe 2 verticile; gineceul, cu ovar superior tricarpelar, gamo- carp, unilocular, multiovulat. Formulă florală: NERVAȚIUNE). Frunzele compuse (fig. 112) sunt formate din mai multe foliole prevăzute fiecare cu pețiol. După modul de prindere a foliolelor pe rahis, există frunze pe- mit-compuse și palmat-compuse. Partea ba- zală a rahisului lipsită de foliole poartă numele de pețiol. Frunza penat-compuse au evoluat din frunze simple cu nervațiune penată. Folio- lele sunt așezate de o parte și de alta a rahi- sului. Frunzele care posedă o foliolă în partea terminală a rahisului se numesc imparipe- frunză 300 frunză Fig. 112. Frunze compuse: 1 - imparipenată, al salcâm (Robinia pseudacacea)-, 2, 3, 4 - paripenate, la specii de Lathyrus- 5- dublu-paripenat-compuse, la glădiță (Gleditschia triacanthos)-, 6 - trifoliată, la trifoi (Trifolium pratense); 7-palmat-compusă, la castan (Aesculus hippocastanum). nat-compuse, ca la salcâm (Robinia pseudaca- ceae): cele de la care foliola terminală lipsește se numesc paripenat-compuse [exemplu, pu- pezele (Lathyrus vernus)]. Frunzele la care foli- olele se prind de ramificații ale rahisului se numesc dublu-penat-compuse, caz întâlnit la glădiță (Gleditschia triacanthos). Frunzele pal- mat-compuse posedă un număr nepereche de foliole dispuse radiar în partea superioară a pețiolului [exemplu, castan (Aesculus hippo- castanum)]. în categoria palmat-compuse sunt încadrate și frunzele trifoliate prezente la mai multe specii de plante, ca trifoiul (Trifolium sp.), fasolea (Phaseolus vulgaris), lucerna (Medi- cago. sativa) etc. B. Pețiolul îndeplinește în viața plantei rol mecanic, de susținere și orien- tare a limbului spre lumină. Se insera la baza limbului. La puține specii inserția are loc pe partea dorsală (inferioară) a limbului. Acest tip de inserție se numește peltată. Forma pețiolului poate fi: cilindrică, ca la călțunași; comprimată, ca la plopul de munte; dilatată, ca la picio- rul-cocoșului; umflată, ca la cornaci (Trapa na- tans)-, auriculată, ca la napi; aripată, ca la por- tocal (Citrus aurantium); foliacec, ca la Acacia. Frunze sesile (fig. 113) sunt lipsite de pețiol. Ele se fixează de tulpină prin teacă, ca la poa- cee, sau prin baza limbului, ca în cazul multor specii de plante. După modul cum baza lim- bului se prinde de tulpină se deosebesc: frun- zele sesile amplexicaule care, prin baza lim- bului, înconjoară parțial tulpina, ca la napi (Brassica napus), punguliță (Thlaspi arvense); decurente, la care baza limbului devine aripată, prelungindu-se pe tulpină, ca la tutun (Nico- tiana tabacum), tătăneasă (Symphytum offi- cinale); perfoliate, baza limbului înconjoară complet tulpina, frunza părând perforată, ca la urechea-iepurelui (Bupleurum rotiindifolium); conate, prezente la unele specii cu frunze opu- se care concresc prin bazele limbului [exemplu, caprifoi (Lonicera caprifolium)]. Frunzele au diferite anexe: ligulă, urechiușe, stipele, ohree, cu particularități morfologice și fiziologice bine determinate. Unele frunze suferă modificări morfologice, anatomice și fiziologice importan- te (-> METAMORFOZE). II. Anatomia frun- zei. Structura internă a limbului foliar diferă și constituie „rezultatul acțiunii unui complex de factori interni și externi în cursul filogeniei și ontogeniei plantelor" (Gabriela Șerbănes- cu-Jitaru, C. Toma, 1980). La briofite (Musci) structura internă a limbului foliar este simplă și diferă în funcție de specie. Mușchiul Fig. 113. Tipuri de frunze sesile: 1 - semiamplexicaule, la punguliță (Thlaspi arvense)-, 2 - decurente, la tutun (Nicotiana tabacum)-, 3 - perfoliate, la urechea-iepurelui (Buplerum rotundifolium)-, 4 - conate, la caprifoi (Lonicera caprifolium). frunză 301 frunză de turbă (Sphagnum sp.) (fig. 114) are limbul foliar format dintr-un singur strat de celule dife- Fig. 114. Structura internă la frunza mușchiului de turbă (Sphagnum sp.): a - secțiune transversală; b - vedere din față; 7-clorocite; 2-hialocite (hidrocite); 3-cloroplaste; 4- pori. rențiate funcțional. Unele celule, numite cloro- cite, sunt vii, înguste, alungite și aranjate în rețea. La nivelul lor se realizează asimilația clorofiliană. Alte celule, numite hiulocite sau hidrocite, sunt mari, moarte, cu pereții îngroșați spiralat sau inelar și prevăzuți cu pori din loc în loc. Se află dispuse în ochiurile rețelei formate de clorocite. Au rol de absorbție prin capila- ritate și de acumulare a apei cu săruri minerale pe care le folosesc clorocitele în procesul de fotosintezâ. Mușchiul de pământ (Polytrichum Fig. 115. Structura internă la frunza mușchiului de pământ (Polytrichum sp.): 1 - epidermă; 2- elemente mecanice; 3-elemente leptomatice (liberiene); 4 - elemente hadromatice (lemnoase); 5-lamele asimilatoare; 6-cloroplaste. commune) (fig. 115) are structura ceva mai complicată. Limbul este format, în regiunea centrală, din câteva straturi de celule repre- zentând nervura mediană, iar marginal dintr-un singur strat de celule clorofiliene. Celulele din regiunea mediană suferă o specializare func- țională. Spre fața inferioară a limbului se gă- sesc dispuse celule lipsite de cloroplaste și cu pereții îngroșați. Ele constituie elementele me- canice cu rol de susținere a limbului. Spre fața superioară sunt dispuse celule lipsite de cloro- plaste, cu pereții subțiri, celulozici, ce înde- plinesc funcția de conducere a sevei elaborate. Perpendicular pe fața superioară se află nume- roase lamele pluricelulare uniseriate, bogate în cloroplaste, cu rol de absorbție și de asimilație clorofiliană. Celulele terminale ale lamelelor sunt ușor bifurcate (bimamilate). La pteridofite structura internă a limbului foliar este variată și determinată de gradul de evoluție a speciei și condițiile de mediu. în acest context, limbul foliar mic, solzos, al unor pteridofite ca Selagi- nella (struțișori) (fig. 116) este format din epi- dermă superioară și inferioară, ambele unistra- tificate, între care se găsește mezofilul format din celule prevăzute cu spații intercelulare. în toate celulele se găsesc cloroplaste, inclusiv în cele epidermice. Pe epiderma inferioară se gă- sesc stomate, formațiuni care mijlocesc schim- bul de gaze cu mediul exterior. în partea cen- trală a mezofilului se află nervura mediană, reprezentând un fascicul libero-lemnos hadro- centric, constând din vase lemnoase așezate în centru și vase liberiene așezate în centru în jurul celor lemnoase. Vasele lemnoase sunt formate din celulele cu pereții îngroșați, ligni- ficați, iar cele liberiene din celule cu pereții subțiri celulozici. Ferigile (fig. 117) mai evo- luate, cu frunze mari (Filicinae) au o structură mai complicată. Epidermele superioară și infe- Fig. 116. Structura frunzei la struțișor (Selaginella sp.): a - morfologia frunzei; b - structura frunzei; 1 - epiderma superioară; 2 - epiderma inferioară; 3-mezofil; 4-țesut asimilator; 5-nervură mediană; 6-țesut lacunar; 7-stomată. frunză 302 frunză Fig. 117. Structura internă la frunza de ferigă (Aspidium sp.): 1 - epiderma superioară; 2 - epiderma inferioară; 3 - stomată; 4 - țesut palisadic; 5 - țesut lacunar; 6— selerenchum; 7-liber; 8-lemn. rioară sunt unistratificate. Pe epiderma infe- rioară se găsesc stomate. între epiderme se află un mezofil pluristratificat format din celule septate. Posedă un țesut mecanic cu rol de susținere, amplasat în regiunea fasciculului libero-lemnos hadrocentric. Nervurile secunda- re de ultim ordin sunt reprezentate prin fasci- cule de tip colateral. La gimnosperme, carac- terele morfologice și histoanatomice ale limbului foliar sunt legate de condițiile de climă aspră în care trăiesc. Coniferele, în majoritate, sunt plante cu frunze persistente, de formă aci- culară, cu o suprafață mică de transpirație și cu adaptări specifice în acest sens. în secțiune transversală conturul limbului foliar variază în funcție de specie: în formă de „V“ la brad (Abies alba), semicircular la zadă sau larice (Larix decidua), aproximativ romboidal la molid (Pi- cea abies), semicircular la pin (Pinus sylvestris) (fig. 118), trapezoidal la ienupăr (Juniperus communis). Privită la microscop o secțiune transversală făcută în frunza de pin evidențiază epiderma, hipoderma, mezofilul și o nervură. Epiderma este unistratificată, formată din celu- le cu toți pereții îngroșați, sclerificați și acoperiți la exterior cu o cuticulă groasă. Stomatele afla- te în grosimea epidermei sunt afundate sub nivelul ei, rezultând deasupra lor o cameră suprastomatică adăpostită de curenții atmosfe- rici. Sunt distribuite pe întreaga suprafață folia- ră. Hipoderma urmează imediat după epider- mă. Este formată din 1-2 straturi de celule sclerificate, ce imprimă rigiditate limbului foliar. Se prezintă ca o pătură continuă cu mici între- ruperi în dreptul stomatelor. Mezofilul este for- mat din celule poliedrice bogate în cloroplaste, cu pereții plisați (cutați) spre interior. Cutele interioare măresc suprafața pereților celulari pe care se pot dispune cloroplastele, căutând o poziție cât mai favorabilă de captare a luminii, fără de care asimilația nu este posibilă. în me- zofil se află canale rezinifere (cu rășină), încon- jurate de celule sclerenchimatice. Nervura are o poziție mediană. Este formată din două fasci- cule conducătoare libero-lemnoase. Vasele lemnoase sunt traheide areolate orientate spre fața plană, superioară, a frunzei, iar cele libe- riene sunt orientate spre fața convexă, infe- rioară. Fasciculele libero-lemnoase sunt încon- jurate de un parenchim format din celule vii, lipsite de clorofilă, cu rol de distribuire în mezo- fil a apei cu sărurile nutritive sosite prin traheide. Parenchimul este definit ca țesut de transfuziune. La exteriorul lui se află endo- derma alcătuită din celule vii, lipsite de cloro- plaste. La brad, distribuția stomatelor este dife- rită față de pin. Sunt amplasate numai pe fața inferioară a limbului foliar, în lungul a două dungi albicioase, protejate de un strat de ceară. La angiosperme, structura internă a limbului foliar prezintă variabilitate cu o accentuată dife- rențiere și specializare a celulelor. Variabili- tatea structurii pare a fi definită de orientarea limbului foliar față de lumină și de gradul de iluminare a lui. Oricărui limb foliar îi sunt carac- teristice trei feluri de țesuturi: epiderma, mezo- filul și sistemul conducător. Diferențierile struc- turale între limburile foliare se concretizează la nivelul acestor țesuturi. Unele specii au limbul Fig. 118. Structura internă la frunza de pin (Pinus sylvestris): 1 - epidermă; 2 - camera suprastomatică; 3 - stomate; 4 - cameră substomatică; 5 - hipodermă; 6 - mezofil format din celule cu cloroplaste; 7- modul de cutare a pereților celulari; 8 - teacă scleren-chimatică; 9 - canal rezinifer; 10- celule secretoare; 11 - cuticulă. frunză 303 frunză foliar cu structură bifacială (fig. 119), altele cu structură monofacială. 1. Structura bifacială poate fi heterofacialâ, când structura internă diferă spre fețele superioară și inferioară a lim- bului, și ecvifacialâ, când structurile spre am- bele fețe sunt asemănătoare, a) Structura heterofacialâ a limbului foliar este întâlnită la majoritatea plantelor dicotiledonate lemnoase și ierboase, și la multe monocotile- donate. La aceste specii limbul are o poziție orizontală sau aproximativ orizontală, cu fața superioară expusă luminii, iar cea inferioară umbrită. Epiderma lor este formată dintr-un sin- gur strat de celule, cu pereții externi bombați, îngroșați, cutinizați. La unele specii celulele epidermice conțin cloroplaste. Nu are spații intercelulare. Sunt puține plante (leandrul, be- gonia) la care epiderma este pluristratificată. în acest caz, primul strat de celule servește la apărare, iar al doilea la înmagazinarea apei. Celulele epidermice au o formă prismatică, cu excepția celor din dreptul nervurilor și a celor din frunzele cu limbul liniar, unde sunt lungi și orientate în direcția lungimii lor. Ținând cont de puternica turtire a limbului foliar se iau în con- siderare două epiderme: superioară și inferioa- ră. Epiderma superioară se află pe fața supe- rioară (ventrală, adaxială) a limbului foliar, iar epiderma inferioară pe fața inferioară (dorsală, abaxială) a limbului. Ca formațiuni anexe, epi- derma posedă stomate și peri, aceștia din urmă fiind caracteristici numai anumitor specii. Distri- buția stomatelor pe cele două epiderme varia- ză în funcție de specie. La foarte multe plante (fag, stejar, carpen, mesteacăn etc.), stomatele se găsesc numai în epiderma inferioară, la altele, cum sunt leguminoasele și gramineele, sunt prezente în ambele epiderme, puțin mai numeroase în epiderma superioară. La plan- tele acvatice cu limbul foliar natant (nufărul, broscărița) stomatele se găsesc în exclusivi- tate numai în epiderma superioară. Plantele acvatice submerse (brădișul, penița, ciuma-a- pelor) nu au stomate. Stomatele au aspect reniform. Stau cu concavitatea față în față, lă- sând între ele o deschidere, numită ostiolă, ce comunică cu camera substomatică. Mezofilul este țesutul asimilator al limbului foliar. Este situat între cele două epiderme și este format din parenchim palisadic, situat sub epiderma superioară, și parenchim lacunar, sub epider- ma inferioară. Celulele parenchimului palisadic sunt alungite, perpendiculare pe epidermă, cu mici spații între ele (meaturi), și sunt bogate în cloroplaste. Numărul straturilor de celule diferă în funcție de specie și de condițiile ecologice. Parenchimul lacunar este alcătuit din mai multe straturi de celule cu formă neregulată (ovale, sferice, uneori lobate, ramificate), cu puține cloroplaste și spații lacunare mari, pline cu aer, aflate în legătură cu camera substomatică. Cantitatea diferită de cloroplaste, din cele două parenchimuri, conferă limbului foliar o culoare verde-închis pe fața superioară și verde-des- chis pe fața inferioară. Sistemul conducător este reprezentat de țesutul conducător. Se află localizat în mezofil sub formă de fascicule libe- ro-lemnoase. Formează proeminențe pe fața inferioară, cunoscute sub numele de nervuri. Fasciculul conducător are lemnul (xilemul) ori- entat spre fața superioară a limbului foliar, iar liberul (floemul) spre fața inferioară. Partea lemnoasă a fasciculului este formată din vase lemnoase, trahei și traheide, parenchim lem- Fig. 119. Tipuri structurale de frunză: a - structură heterofacialâ, la Padus laurocerasus-, b- structură ecvifacialâ, la garofiță (Dianthus carthusianorum)’, c - structură omogenă, la Chlorophytum sternbergianunr, 1 - epiderma superioară; 2-epiderma inferioară; 3 - mezofil; 4 - țesut palisadic; 5 - țesut lacunar; 6- stomate. frunză 304 frunză nos și fibre lemnoase. Ramificațiile cele mai subțiri ale nervurilor au vasele lemnoase repre- zentate numai de traheide. Partea liberiană a fasciculului este formată din tuburi ciuruite, ce- lule anexe și parenchim liberian. Fasciculul conducător adesea este însoțit de teci și cor- doane de țesut mecanic, reprezentate de co- lenchim și sclerenchim, cu importanță în mă- rirea rezistenței limbului. Limbul foliar din coronamentul arborilor expus la umbră, care primește o lumină slabă și redusă aproape la jumătate ca durată față de normal, constând în general din radiații difuze, își simplifică și își modifică întrucâtva structura internă heterofa- cială. Frunza de fag (fig. 120) umbrită de coroa- na aceluiași arbore este subțire, moale și cu o structură internă diferită față de cele expuse luminii. Epiderma este formată din celule cu pereții externi mai subțiri, cei laterali sinuoși, uneori cu cloroplaste și cu puține stomate. Me- zofilul are parenchimul palisadiac format din- tr-un singur strat de celule, cu specii inter- celulare mai mari, cu un număr mai scăzut de cloroplaste, dar, se pare, cu un conținut mai mare de clorofilă. Parenchimul lacunar are ce- lulele alungite tangențial și nu izodiametrice, cu spații lacunare mari. Nervurile sunt subțiri și puțin proeminente. Țesutul mecanic este re- dus; b) Structura ecvifacială a limbului foliar este întâlnită la speciile de 6 8 7 b Fig. 120. Comparație între două structuri ale limbului la frunza de fag (Fagus sylvatica): a - frunză expusă luminii; b - frunză expusă la umbră; 1 - epidermă superioară; 2 - epidermă inferioară; 3 - parenchim palisadic; 4 - parenchim lacunar; 5-mezofil; 6-spații lacunare; 7-stomate; 8- camera substomatică. plante la care acesta este așezat vertical sau aproape vertical și luminat pe ambele fețe. Ce- le două epiderme sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare. Stomatele sunt distribuite pe ambele fețe. Mezofilul este format din paren- chim palisadic aflat sub fiecare epidermă, iar la mijloc are parenchimul lacunar cu spațiile lacu- nare mici, puține sau absente. O astfel de structură a mezofilului este centric-heterogenă. Sistemul conducător are fasciculul libe- ro-lemnos orientat cu vasele lemnoase spre fața superioară a limbului, iar cu cele liberiene spre fața inferioară. Se întâlnește la mai multe specii de plante, printre care garofița (Diunthus carthusianorum), culbecească sau ghizdei (Medicugo falcata), steluță (Aster thpolium), lobodă (Atriplex hortensis) ș.a. Plantele tipice de umbră care obișnuit cresc sub coronamen- tul pădurii și plantele acvatice submerse care primesc puțină lumină au limbul foliar cu o structură omogenă. Limbul foliar al plantelor ombrofile au între cele două epiderme un me- zofil format din parenchim lacunar, în compo- nența căruia celulele sunt mai mult sau mai puțin izodiametrice, cu puține cloroplaste. O astfel de structură este centric-omogenă. Se întâlnește la măcrișul-iepurelui (Oxalis aceto- sellă), vâsc (Viscum album), fiere de urs (Aloe succotrina) etc. Limbul foliar al plantelor ac- vatice submerse are epidermele formate din celule cu pereții subțiri, celulozici, conțin clo- roplaste și sunt lipsite de stomate. Mezofilul este omogen, format numai din parenchim la- cunar prevăzut cu mari lacune, unele adevă- rate camere aerifere. Țesutul conducător este redus, iar țesutul mecanic absent. Structura este centric-omogenă. 2. Structura monofa- cială a limbului foliar provine numai din fața dorsală (abaxială), printr-o evoluție care astăzi se poate urmări prin secțiuni transversale făcute la diferite nivele în lungul unor frunze. Prin secțiuni succesive făcute în frunza de stânjenel (Iris germanica), începând de la teacă spre și în partea centrală a limbului foliar, se poate observa trecerea de la structura bifa- cială la cea monofacială (fig. 121). în teacă structura este bifacială cu fața superioară (ada- xială) concavă, iar cea inferioară (abaxială) convexă. Spre limb se constată o micșorare progresivă a feței superioare în favoarea celei inferioare, rezultând, la nivelul limbului, o unire cu fața inferioară cu o comprimare în planul median (fig. 122). O asemenea frunză se nu- frunză de umbră 305 frunză submersă Fig. 121. Evoluția trecerii de la structura bifacială la structura monofacială la stânjenel (Iris germanica): a, b- scheme succesive; 1 - epiderma inferioară; 2- epiderma superioară; 3-mezofil; 4-fascicule vasculare; 5-xilem; 6-floem; 7-nervură mediană; 8- nervură laterală; 9- nervură marginală; 10- șanț ventral; 11 - nervură ventrală. mește ensiformâ. Epiderma este monocelula- ră, prevăzută cu cuticulă. Mezofilul este format din parenchim lacunos. Țesutul mecanic repre- zentat de sclerenchim se află localizat în partea marginală a limbului foliar. FRUNZĂ DE UMBRĂ, organ ve- getativ lățit, cu structură anatomică diferită față de a frunzelor expuse la lumină. Limbul (la- mina) este mai subțire și mai moale. Celulele epidermice au pereții externi mai subțiri, iar cei laterali mai sinuoși. Stomatele sunt în număr mai mic. Uneori celulele epidermice conțin clo- roplaste. Parenchimul palisadic este unistra- tificat, cu celule mai scurte și cu spații aerifere mai mari. Parenchimul lacunar adesea este format din celule alungite tangențial, iar spațiile lacunare dintre ele sunt mult mai mari. Cloro- plastele din celulele mezofilului sunt în număr mai mic, dar conțin mai multă clorofilă. Ner- vurile sunt mai mici și puțin proeminente pe fața inferioară a limbului. Țesutul mecanic este re- dus. Acest caracter este întâlnit la toate frun- zele din coronamentul arborilor care sunt um- brite (de exemplu, fagul). Cele expuse luminii au o structură caracteristică tipică (-> FRUN- ZĂ). Structura lor este influențată de regimul de lumină prin’cantitatea, calitatea și durata ei. FRUNZĂ SUBMERSĂ, organ vegetativ cu structură morfoanatomică crac- teristică determinată de mediul acvatic. Lumina redusă, presiunea hidrostatică, cantitatea dife- rită de oxigen și alte gaze, cantitatea de săruri dizolvate, absorbția apei și a sărurilor minerale prin toată suprafața corpului, curenții de apă Fig. 122. Structura monofacială a laminei frunzei de stânjenel (Iris germanica): /-epiderma; 2-cuticulă; 3-mezofil format din parenchim lacunar; 4 -fascicul vascular; 5-xilem; 6-floem; 7-sclerenchim; 9- ostiolă; 10- camera substomatică; //-cloroplaste. frunze embrionare 306 funicul influențează considerabil morfologia și structura frunzei submerse. La unele plante submerse sunt reprezentate doar prin două straturi de celu- le (de exemplu, Elodea). La alte frunze submerse ce aparțin diferitelor specii acvatice, structura anatomică este formată din epiderma superioară și cea inferioară, între ele existând mezofilul. Epidermele sunt lipsite de stomate. Mezofilul este omogen și alcătuit numai din parenchim lacunos, între celulele căruia există mari spații lacunare și camere aerifere, servind la respirația și la menținerea plantelor în poziție favorabilă. Țesutul conducător este redus. Țesutul mecanic este absent [de exemplu, brădișul (Myriophyllum spicatum, M. verticillatum), mărarul de apă (Potamogeton pectinatus), pașă (Potamogeton crispus), sârmulița-apei (Viillisneria spiralis) etc.]. FRUNZE EMBRIONARE, COTI- LEDOANE FUCOSTEROL FITOSTEROLI FUCOXANTINĂ^ PIGMENȚI CA- ROTENOIZI FUMĂRIȚĂ (Fumaria officinalis), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, anuală, medici- nală, terofită, mezofită-mezoxerofită, eutrofă, la temperatură amfitolerantă, acid-neutrofilă spre slab-acid-neutrofilă, heliofilă, întâlnită la margi- nea drumurilor, pe șanțuri, buruiană în porum- biști, miriști, în zona de câmpie și de dealuri, mai puțin în nordul Transilvaniei și Moldovei, unde este rară, vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, cu troficitate ridicată (T = 80-100); se mai numește corcodan, fierea-pământului, fuma- tul-pământului, gușa-porumbeluhii, iarba de cur- că, iarba-fumului, săftărea. Genetic, 2n = 28, 32. Vegetează pe locuri puternic însorite. Cerințe re- duse față de umiditate și sol. Suportă bine tem- peraturile ridicate. Fitocenologic, încadrată în Chenopodio-Scleranthea, Polygono-Chenopo- dion. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Introdusă ca buruiană și pe alte continente. Des- criere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, ra- mificată, glaucă, slab-brăzdată, înaltă de 10-30 (50) cm. Frunze pețiolate, bipenate, cu segmente liniare, înguste de 2-3 mm. Flori roz cu vârful purpuriu, pintenate, grupate în raceme terminale, înflorire, V-IX. Fruct globulos, slab zbârcit. Com- poziție chimică. Planta conține acid fumărie, alcaloizi (protopină, criptopină, coridalină), deri- vați fenantrenici (bulbocapnină, dicentrină), tanin, rezine, mucilagii, substanțe amare, săruri mine- rale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizare terapeutică în medicina umană tradițio- nală (etnoiatrică), ca tonic, depurativ, diuretic, diaforetic, purgativ, antiscrofulos, antiinflamator, antiaritmic. Alcaloizii îi conferă plantei și calități hepatobiliare, spasmolitice de tip papaverină ca- re se manifestă la nivelul căilor biliare. Cercetările au demonstrat că infuzia administrată intravenos produce o creștere a colerezei, dacă aceasta era scăzută, și o scădere a ei, dacă fusese prea ridicată. Efectul nu se produce în cazul unei bile normale. Deci acțiunea este amficoleretică, efect de regularizare a colerezei. Clinic, este un bun hepatobiliar atât în crizele acute, cât și în dischi- neziile biliare cronice. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Fumariae herba) se recoltează în lunile mai-septembrie Se usucă la umbră în strat subțire. Uscare artificială, la 45-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru eliminarea toxinelor din organism (depurativ), mărirea diurezei, scă- derea tensiunii arteriale, în dischinezie biliară și ca tonifiant: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă sau plantă uscată mărunțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. Tratamentul durează cel mult 10 zile. 2. Pentru tratarea dischineziei biliare acute, dis- chineziei biliare cronice, efect și pentru bolile menționate la punctul 1: a) infuzie, din 5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea cu înghițituri rare; b) suc din planta proaspătă, 100 g pe zi; c) extract fluid, câte 40-50 picături, înainte de masă, timp de 15 zile. 3. Pentru stimularea digestiei, îndepărtarea co- șurilor de pe față și corp: infuzie, din 1 lingură plantă uscată mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile prin înghi- țituri rare. Uz extern. Pentru tratarea gingivitelor, pulpitelor: decoct, din 1 lingură plantă uscată mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 15 minute pentru răcire. Se strecoară. Se fac 2-3 gargare pe zi, din care una înainte de culcare (v. PI. XXII, 5). FUNICUL (Fuiniculus), cordon scurt, asemănător unui picioruș, cu care ovulul se prinde de placentă. Funiculul are în interior un fascicul libero-lemnos care vine din placentă și se ramifică la baza corpului ovulului (-> OVUL). GAROAFĂ DE CULTURĂ (Di- anthus caryophyllus), fam. Caryophyllaceae. Plantă erbacee, anuală, bienală sau perenă, cultivată, heliofilă; se mai numește: buruiene de ghiței, buruiene de germe, calamfir, cuișoa- re, flori domnești, garoafă de grădină, garofil, ignele, negură, neginea, scânteuțe, vâzdoagă etc. Genetic, 2n = 30, 90 cm. Originară din sud-estul Europei. Descriere. Tulpină înaltă de 30, 90 cm, ramificată, lemnoasă la bază. Frunze linear-lanceolate. Flori mari, solitare, numeroase, aflate în vârful fiecărei ramificații, nemirositoare, unicolore sau pestrițe. Fruct capsulă. Se înmulțește prin semințe semănate în răsadnițe, prin martie-aprilie; se practică pe scară largă cultura de meristeme. Se plantează în câmp după trecerea brumelor. Medicină umană. Petalele au proprietăți tonic-cardiace, excitante, sudorifice, calmante ale tusei și durerilor de cap (apreciate în medicina populară). Uz intern. Pentru tratarea gripei: infuzie, din 1-2 lingurițe petale floare, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi (rețetă din medicina populară). Uz extern. Pentru tratarea durerilor de cap persistente: oțetul aromat de garoafă de cultură, se utilizează în masarea tâmplelor. Ornamental. Cultivată ca plantă decorativă în spațiile verzi și pentru comerțul cu flori, fiind foarte apreciată (v. PI. XXIII, 1). GAROFIȚA-PIETREI CRAIU- LUI (Dianthus callizonus), fam. Caryophylla- ceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, endemică în Carpați și ocrotită prin lege, xero- mezofită, hechistotermă (criofită), slab-a- cid-neutrofilă spre neutrobazofilă, întâlnită în rezervația Piatra Craiului, pe versantul de vest, reprezentând unicul loc de vegetație din lume; se mai numește buruiene de ghiței, buruiene de germe, garoafa-Craiului. Genetic, 2n = 30. Se apreciază că a apărut către sfârșitul Terți- arului, când clima a început să se răcească. Reprezintă o adevărată bogăție floristică a Ro- mâniei. Fitocenologic, încadrată în Seslerie- talia. Descriere. Tulpină glabră, unifloră, înaltă de 10-20 cm, neramificată. Frunze bazale, pu- țin rigide, lanceolat-liniare, acuminate, lungi de 3,7 cm, cu 3-5 nervuri, margini aspre la pipăit, frunzele bazale mai scurte, adesea dispuse în rozetă. Flori roșu-carmin, brăzdate radiar spre exterior cu dungi mai închise, cu un cerc al- buriu-brumat în zona centrală, ornamentat cu raze roșii sau roze; caliciul lat-cilindric, pur- puriu, glabru, cu dinți lat-ovat-lanceolați, la vârf acuminați. înflorire, VII—VIII (v. PI. XXIII, 2). GĂLBENELE (Calendula officina- lis), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală, rustică, cultivată, adeseori sălbăticită, cu ori- gine nesigură, probabil Europa de Sud; se mai numește boance, calce, calinică, căldărușă, ci- limică, coconite, crăițe, fetișcă, filimică, floare gălbenele 308 gălbenele galbenă, flori oșenești, gălbenare, hilimică, năcoțele, ochi galbeni, ochișele, ochiul-boului, ogriș-tene, roșioară, ruginele, rujinele, rușulițe, salomie, sălunină, si lin ii, stâncuță, tătăiși, vâz- doage. Genetic, 2n = 28, 32. Cerințe ecologice moderate. Nepretențioasă față de temperatură. Cere lumină directă. Pretenții moderate față de umiditate. Crește bine pe toate tipurile de sol, dar mai ales pe cele fertile și profunde. Răs- pândită în Europa de Sud. Descriere. Rădă- cină pivotantă, lungă de cca 20 cm. Tulpină erectă, ramificată, înaltă până la 20 cm, pubes- centă, foliată. Frunze sesile, întregi, glabre sau pubescente, cele inferioare spatulat-lanceola- te, rotunjite la vârf, alterne. Flori portocalii, gru- pate într-un calatidiu; cele marginale sunt ligulate, cele din centru tubuloase. Seara se închid. înflorire, VI—IX. Fructe, achene curbate în formă de seceră, dorsal scurt-spinoase. Compoziție chimică. Florile conțin ulei volatil (0,02%), saponozide triterpenice, carotenoide (lico-pina, a și p caroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila, flavoxantina, cri- zantemaxantina etc.), flavonoizi și glicozizi fla- vonici, substanțe amare, gumirezine, mucilagii, vitamina C, acid malic, substanțe proteice, es- teri colesterinici ai acizilor lauric, margaric, mi- ristic și palmitic. Bioterapie. Florile au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Acțiune emenâgogă, coleretică, colagogă anti- spastică, cicatrizantă, antiinflamatoare, bacte- ricidă, antitri-comonazică. Are bune rezultate în tratamentul plăgilor, rănilor, înțepăturilor de in- secte, degerăturilor, arsurilor. Au mai fost sem- nalate proprietăți antivirale, antitumorale și es- trogene. Acțiunea emenâgogă se manifestă mai ales la femeile anemice. Folosite intern în dischinezii biliare, ulcer gastric și duodenal, enterocolite, hemoroizi, dismenoree (menstru- ații cu dureri), provoacă apariția fluxului men- strual întârziat; iar extern în răni, plăgi greu vindecabile, hemoroizi, degerături, arsuri, ec- zeme, ulcerații tegumentare, acnee, metroragii (hemoragie uterină în afara perioadelor men- struale), leucoree, Trichomonas vaginalis, apa- re la cosmetică. Medicina veterinară folosește florile de gălbenele pentru tratarea gastritelor, ulcerelor, cistitelor hemoragice, furunculozei la animale. Recoltare. Florile ligulate ale cala- tidiului (Calendulae flos) sau calatidiile florale (Calendulae cum receptaculis) se recoltează cu mâna prin rupere, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă în straturi subțiri, așezate pe rame, la umbră. După uscare se înlătură cele deco- lorate. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea inflamațiilor gastrointestinale, gastritelor hiper- acide, ulcerelor gastric și duodenal colecis- titelor, dischineziei biliare hipotone și atone, în creșterea secreției de bilă a celulelor hepatice, contra hemoroizilor (antiinflamator hemoroidal, cicatrizant intern): infuzie, din 2 lingurițe flori peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea fracționat înaintea meselor principale, pe stomacul gol. 2. Pentru tratarea bolilor de stomac: decoct, din 1 linguriță flori și părțile aeriene ale plantei uscate și mărunțite, la 1 I de lapte dulce. Se fierbe până scade la o treime. Se strecoară. Se bea fracționat în tim- pul unei zile. 3. Pentru tratarea dismenoreei (tulburărilor menstruale constând din menstre neregulate și dureroase): a) infuzie din 2 lin- gurițe flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă descoperită 20 mi- nute. Se strecoară și se bea in cursul unei zile; b) tinctură, din 20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se strecoară. Se iau 30 picături odată în puțină apă, de trei ori pe zi (dimineața, prânz și seara). Uz extern. 1. Pen- tru tratarea leucoreei, tricomonazei: infuzie din 2-3 linguri flori la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se fac spă- laturi vaginale de mai multe ori pe zi, din care una seara înainte de culcare. 2. Pentru tratarea acnei, eczemelor, arsurilor, degerăturilor, ră- nilor, rănilor purulente, ulcerațiilor: a) infuzie, din 2 linguri flori peste care se toarnă o cană (250 ml) de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau se aplică cataplasme; b) tinctură, din 20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se strecoară. Se aplică comprese locale cu 10 ml tinctură diluată cu apă distilată sau apă fiartă și răcită; acțiune antiseptică; stimulează circulația periferică și refacerea țesuturilor; c) alifie, pre- gătită din 3-4 g suc proaspăt stors din flori și 30 g unt proaspăt. Se freacă bine până la uniformizare. Se ung rănile, arsurile, degeră- turile. 3. Pentru tratarea arsurilor, abceselor, fistulelor, bolilor tegumentare, eczemelor, cră- păturilor pielii, cojilor de pe pielea capului: alifie pregătită din 50 g flori, 150 g părți aeriene ale plantei (frunze, tulpină), peste care se toarnă 150 ml alcool de 90° și 5 ml amoniac 10%. Se lasă acoperit 24 ore, apoi se storc plantele bine gălbenele 309 gălbinare și se presează. Peste extracția alcoolică ob- ținută și plantele zdrobite se adaugă 1 I ulei de floarea-soarelui fiert cu ceară de albine. Se ține pe foc mic (la 50-60° C) timp de o zi. Se strecoară printr-o sită. Plantele se storc bine și se aruncă. Se pune în borcane de capacități potrivite și se închid bine. La nevoie se ung părțile afectate. Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea gastritelor, ulcerelor, cistitelor hemoragice, furunculozei: a) infuzie, din 3 g flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară și se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) macerat, din flori uscate peste care se toarnă apă sau lapte. Se lasă 60 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal; c) tinctură, din 20 g plante uscate și flori uscate mărunțite peste care se toarnă 100 g alcool de 70°. Sticla se astupă cu dop. Se lasă timp de 8 zile la temperatura camerei; se agită în fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal; înainte de administrare doza se diluează cu apă. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-50-60 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1-3 g. Uz extern. Pentru tratarea degerăturilor, eczemelor, plăgilor, plăgilor purulente, furunculozei, papiloma- tozei, trichomonazei vaginale, arsurilor, con- junctivitelor: a) infuzie, din flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se spală de mai multe ori zona afectată, iar în trichomonază se fac spălaturi vaginale; b) tinctură, pregătită ca mai sus; se badi- jonează zona afectată; c) must, din florile stoarse, se badijonează zona afectată. Aten- ție! Supradozarea în tratamentul intern, pro- voacă intoxicarea animalelor. Toate speciile sunt sensibile. Simptome: hipersalivație, vo- mă, colici, diaree, meteorism, dispnee, tul- burări cardiace (tahicardie, transpirații abun- dente, tremurături musculare, pareze, paralizii). Se intervine pentru evacuarea toxicului prin spălaturi gastrice, administrarea de purgative, mucilagii, emoliente, cărbune, soluții iodate, pansamente gastrice, calmante, spasmolitice, tonice generale, cofeină, glucoză, rehidratante, tratament simptomatic. Cosmetică. 1. Pentru tratarea tenurilor uscate: infuzie, din 4 linguri flori peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. După 20-25 minute, se strecoară. Se aplică loționări sau comprese. 2. Pentru cosmetica și igiena oculară (conjunctivite, blefarite), tratarea pleoapelor ridate: tinctură, din 20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară. Cu 10 g tinctură diluată în 100 ml apă distilată sau apă fiartă și răcită se aplică comprese locale. Apicultură. Specie meli- feră. Florile sunt, în tot cursul zilei, intens vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen, necesare întreținerii și dezvoltării fami- liilor de albine. Ornamental. Cultivată în par- curi și grădini ca plantă decorativă în plat- bande, pete și covoare. înmulțire prin semințe (v. PI. XXIII, 3). GĂLBINARE (Serratuia tinctoria L.), fam. Asteraceae/Compositae. Plantă er- bacee, perenă, hemicriptofită, frecventă în în- treaga țară, în regiunile deluroase, prin tufă- rișuri, zăvoaie, coaste înierbate, poieni, margini și rărituri de pădure, mai rar prin pajiști și fânețe deschise; nu a fost semnalată în Dobrogea; se mai numește cornută, găl- bănare, gălbenare, holeră, joldeală, pălămidă, scai muscălesc, secerdă, șerpet, șoldeală. Genetic, 2 = 22. Fitocenologic, Car. Molinion. Răspândită în Europa, Siberia, Algeria. Plantă cunoscută din vechime. Ea era folosită pentru vopsit în galben. Florile fierte în vin se luau contra gălbinării (icter) (V. But ură, 1933). Planta mai era folosită la îmbăiere pentru ob- logeală, când corpul era spuzit, și pentru întărit. Decoctul obținut prin fierberea plantei se bea contra ofticii (tuberculoză) (N. Leon, 1903). Numele Serratuia vine de la cuvântul latin serra = ferăstrău, referitor la frunzele se- rate. Specie mezotermă, mezofită-mezohi- grofită, la pH amfitolerantă. Are cerințe mijlocii față de căldură. Vegetează pe soluri revene, reavăn-jilave până la jilav-umede. Are o largă amplitudine ecologică față de reacția ionică a solului. Descriere. Rizom scurt, gros, nodo- ros, cu rădăcini fibroase. Tulpină erectă, zveltă, cilindrică, fin muchiată, glabră, înaltă de 20-100 (110) cm, simplă sau mai mult sau mai puțin corimbos ramificată. Frunze ovat-lanceolate, până la lanceolate, fie toate întregi sau numai cele inferioare întregi și cele superioare penat-fidate, până la sectate; frunzele de la bază brusc atenuate în pețiol gălbioare 310 gălbinele Fig. 123. Gălbioare (Serra tuia tinctoria). lung, la vârf brusc ascuțite. Flori roșii, grupate în calatidii cilindrice sau ovoidal cilindrice; foliolele involucrale multiseriate, alipit-im- bricate, lanceolate, lung și fin ascuțite, glabre, numai pe margini ciliat pubescente, de obicei roșiatic-brun colorate. înflorire, VII—VI11. Fruct, achene glabre, lungi de 4-5 mm, papus alb-gâlbui, compus din peri simpli de diferite lungimi (fig. 123). Compoziție chimică. Ne- cunoscută. Bioterapie. Medicina populară i-a acordat în trecut proprietăți antivirale, anti- bacteriene, cicatrizante, reconfortante. Re- coltare. Florile plantei (Serratulae flos) se re- coltează pe timp frumos, cu soare, după ora 11. Se usucă la umbră în strat subțire, eventual în podul caselor acoperite cu tablă. Părțile aeriene înflorite (Serratulae herba) se recoltează și se usucă în aceleași condiții ca și florile. Medicină umană. Uz intern. 1. în tre- cut pentru tratarea de icter: decoct, din o mână flori uscate la 1 I de vin. Se fierbea până rămânea jumătate. Se bea de 3 ori pe zi câte o jumătate de pahar, înainte de masă cu cea o jumătate de oră. 2. Pentru tratarea de tuber- culoză: decoct, din o lingură plantă uscată și mărunțită la o cană de apă (250 ml). Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se bea conținutul a 3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea de spuzeală, dureri de picioare, dureri reumatice și reconfortarea organismului: de- coct, din 400-500 g plantă la 10 I de apă. Se fierbe 20 minute. Se strecoară și se adaugă apei de baie. Ornamental. Planta poate fi plantată prin parcuri la marginea pâlcurilor de arbori. Ornamentală prin port și flori. Vopsitorie. Frunzele plantei au fost folosite în trecut pentru fabricarea unei vopseli galbene. GĂLBINELE (Lysimachia vulgaris), fam. Primulaceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofit-heliohidatofită, ultrahigrofită, la tem- peratură și pH amfitolerantă, întâlnită în locuri umede, băltoase, mlaștini de turbă (sfagnete), aninișuri, malurile lacurilor, bălților, de la câm- pie și până în regiunea dealurilor înalte; se mai numește bâsacân, buruiană de argint, buruia- nă de friguri, filimică, floare de lingoare, gălbi- gioară, iarbă de lângoare, iarba-sângelui, lă- măioară, mărul-cucului, rădăcină de lungoare, rușnici, silimină, urzică neagră. Genetic, 2n = 28, 56, 84. Fitocenologic, încadrată în Phragmitetea, Molinio-Juncetea, Scheuchze- rio-Caricetea, Populetalia, Alnetea. Răspândi- tă în Europa și Asia. Descriere. Tulpină erectă, ramificată, muchiată, acoperită cu pereți glan- duloși, înaltă până la 150 cm. Frunze lanceo- late, scurt-pețiolate, dispuse câte 3-4 în race- me la subsuoara frunzelor superioare, formând în ansamblu o paniculă terminală; caliciu divi- zat până la bază; corola divizată până la bază în 5 lobi; androceul din 5 stamine cu filamente glanduloase, unite în jurului ovarului în formă de tub; gineceul cu stil filiform, mai lung decât staminele și ușor îngroșat în partea superioară, înflorire, VI—VIL Fruct capsulă. Semințe albi- cioase, verucoase, cu trei muchii. Compoziție chimică. Planta conține saponozide hemolitice, glicozizi, tanoizi, mucilagii, primverază, silicați. Bioterapie. Medicina populară îi atribuie pro- prietăți hemostatice, antidiareice, antidizenterice, gălbiori 311 gârnițâ tuberculostatice, cicatrizante, antiulceroase, analcezice, antifebrile. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea diareei, dizenteriei, scorbutului, sângerărilor gastro-intestinale, fe- brei tifoidă, frigurilor: infuzie din 1-2 lingurițe pulbere plantă sau plantă proaspătă tocată mă- runt la o cană cu apă (250 ml) clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea ră- nilor, abceselor, ulcerelor varicoase, reumatis- mului: infuzie din 1-2 linguri pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale sau se aplică comprese. Re- coltare. Părțile ariene ale plantei se recoltează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră într-un singur strat. Alte uti- lizări. Părțile verzi se folosesc pentru vopsirea în galben a țesăturilor, iar rădăcina pentru vop- sirea în brun. Fumul rezultat din arderea plantei omoară muștele (v. PI. XXIII, 4). GĂLBIORI (Cantharellus cibarius), fam. Cantharellaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită în grupuri vara și toamna VI-IX, cu dezvoltare în masă din iunie până în septembrie, în etajul montan prin pădurile de conifere, pe povârnișurile și locurile acoperite cu mușchi; se mai numește burete galben, ciga mică, ciucileți gălbiori, dureți, unghia-caprei. Descriere. Pălăria sferică, semisferică, apoi etalată și adâncită la mijloc, cu marginea de obicei neregulat-lobată, diametrul 3-9 cm; fața superioară netedă, galbenă, cu vârsta albicioasă; fața inferioară cu lamele galbene, groase, dicotomic-ramificate, decurente pe pi- cior, ușor separabile de tramă. Picior cărnos, plin, fibros, îngroșat spre vârf și subțire spre bază, tare, lung de 3-6 cm, gros de 0,5-2 cm, de culoarea pălăriei. Carnea tare, fibroasă, elastică, galbenă, gust dulce, apoi piperat, mi- ros de caisă coaptă. Sporii ovoizi (7-10,5 x 4-6,5 p), hialini, netezi, gutulați. Ali- mentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte căutați. Nu sunt viermănoși. Utilizați la felurite preparate culinare (clătite cu ciuperci, papricaș cu găluște ș.a.). Pentru iarnă se con- servă în sare, se usucă sau se murează. Prin uscare și măcinare se obține praful de ciupercă care se adaugă la diferite mâncăruri de ciuperci pentru a le îmbunătăți gustul. Atenție! Se poa- te confunda cu Omphalotus olearius. Aceasta are lamelele regulate (v. PI. XXIII, 5). GÂRNIȚ (Quercus frainetto), fam. Fagaceae. Arbore foios, megafanerofit, xero- mezofit, moderat termofil, acid-neutrofil, helio- fil, subheliofil cu areal întins în Câmpia Româ- nă, pe dealurile joase din Banat și Transilvania, ocupând o suprafață de cca 130 000 ha; se mai numește gărână, tufă. So- licită veri lungi, călduroase și ierni relativ blân- de. Rezistă la geruri, sensibilă la înghețuri. Preferă soluri argilo-iluviale și molice, com- pacte, greu permeabile pentru apă și aer. For- mează arborete pure (gârnițete) și amestecuri (șleau). Fitocenologic, încadrat în Quercion frainetto, Car. Quercetum frainetto-ceris. Răs- pândit în Europa, Asia Mică. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă, plină, înaltă până la 25-30 (40) m. Scoarța cu ritidom brun-negricios, solzos, subțire, moale, friabil, format de timpuriu. Lemn foarte tare, rezistent, greu. Coroană largă, relativ deasă. Lujerii viguroși, măslinii, tomentoși, iarna gla- brii, cu lenticele eliptice. Mugurii mari ovoizi, acuți, bruni-gălbui, tomentoși, cu stipele persistente. Frunze lat-eliptice până la obo- vat-eliptice, auriculate, lungi de 10-12 cm, late de 6-12 cm, cu lobii principali (8-9) profunzi separați de sinusuri înguste, pe fața inferioară cenușiu-gălbui-păroase, dispuse la vârful luje- rului. Flori unisexuat-monoice. înflorire, V. Fructe achene (ghindă) ovoid-elipsoidale, ob- tuze sau trunchiate, lungime 2,5 cm, sesile, câte 2-8 la vârful lujerului. Cupa lățit-conică cu solzi liniar-lanceolați, dezlipiți de pereți, cu peri brun-gălbui, deși. Fructifică la 4-6 ani o dată. Industrie. Lemnul este utilizat în construcții, grinzi, stâlpi de mină, piloți, traverse. Nu este folosit în tâmplărie (se lucrează greu, crapă ușor). Foarte bun pentru combustibil. Scoarța are aceleași utilizări cu cea de la stejar. în mediul sătesc scoarța, în amestec cu arțar, mojdrean, calaican și piatră acră, era folosită odinioară la vopsitul în negru al firelor de lână, in, cânepă. Apicultură. Specie meliferă. Fur- nizează albinelor culesul de polen și mană. Producție miere de mană, 20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Re- comandată pentru zone verzi, în stațiuni ex- treme. Impunător și atractiv prin frunziș bogat și aspect particular. Indicat pentru spațiile verzi, individual sau în grupuri mici, în poieni. Decorativ prin port și frunze. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Scoarța posedă proprietăți tinctoriale, fiind utilizată pentru geitonogamie 312 geotropism vopsirea în violet-închis (vânăt-mohorât) a fibrelor naturale (se jupoaie scoarța de pe mlădițe tinere). Se folosește după recoltare. GEITONOGAMIE (Geitonogamia), formă specială de autopolenizare prezentă la florile hermafrodite și la plantele cu flori uni- sexuate monoice, realizată prin intervenția agenților polenizatori (apă, vânt, animale). Transportul polenului se face de la o floare la alta de pe aceeași inflorescență sau de pe aceeași plantă. De exemplu, specia câne- pa-codrului sau cânepioară (Eupatorium cannabium) posedă flori unisexuate monoice. Florile feminine sunt de obicei polenizate cu polenul florilor masculine de pe aceeași plantă. GELIFICARE (Gelificatio), proces de transformare, prin îmbibare cu apă, a pere- telui pectocelulozic al celuleior vegetale, cu for- marea unei mase gelatinoase numită muci- lagiu. Hipersecreția produșilor pectici și îmbibarea lor cu apă provoacă distrugerea, prin dizolvare, a unor celule vecine, rezultând muci- lagii cunoscute sub numele de gume (cleiuri). Frecvent, cleiul iese la suprafața tulpinii și devi- ne cornos (prun, cireș). Poate afecta total sau parțial peretele pectocelulozic. Se disting muci- lagii pectozice, întâlnite la alge, liliacee, brasi- cacee>₍ malvacee; mucilagii celulozice, calozi- ce, pectocelulozice, prezente la semințele de in și leguminoase. Gelificarea poate avea loc nu- mai la nivelul straturilor mijlocii ale peretelui celular, ca la in (Linum usitatissimum); al stra- turilor externe ale peretelui celular, ca la albu- menul semințelor de roșcove (Ceratonia sili- qua); al straturilor interne ale peretelui celular, ca la cactuși și malvacee; al întregului perete celular, ca la celulele scoarței și lemnului de prun (Primus domestica), cireș (Cerasius avi- um), migdal (Amygdalus communis). Formarea mucilagiilor și gumelor este condiționată de factori abiotici (căldură, secetă) și factori biotici (microorganisme ecto- și endoparazite), de ră- niri. Gelificarea urmată de lichefiere are un rol important în formarea vaselor de lemn, a vase- lorde liber (tuburi, circuite) și laticiferelor articu- late. GENȚIANACEE (Gențianaceae), familie care cuprinde 70 genuri de plante cu cca 600 de specii, răspândite pe tot globul, mai des în etajul montan subalpin și alpin. Sunt glabre și au gust amărui. Tulpinile au fascicule bicolaterale. Frunze întregi, opuse, foarte rar unele alterne, de obicei sesile și adesea con- crescute la bază nestipelate. Flori bisexuate (hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 4-5, ex- cepție 6-8 la Blackstonia, solitare sau dispuse în inflorescențe cimoase sau racemoase; cali- ciul gamosepal; corola gamopetală, cu prefo- liație contortă; androceul format din stamine inserate pe tubul corolei, în număr egal cu diviziunile corolei și alterne cu acestea; gine- ceul, cu ovar superior, bicarpelar, sincarpic, unilocular, cu placente parietale și ovule ana- trope. La baza gineceului se află un disc glan- dulos. Formula florală: STIL și -> STIGMAT. Numărul carpelelor din structura gineceului reprezintă un ca- racter constant de specie. El poate fi monocar- pelar- format dintr-o singură carpelă (Fabace- ae și unele specii din Rosaceae: prun, cireș, cais ș.a.); bicarpelar- format din două cârpele (Apiaceae, Lamiaceae, Boraginaceae, Astera- ceae); tricarpelar - format din trei cârpele (Iri- daceae, Liliaceae); tetracarpelar - format din patru cârpele (Brassicaceae); pentacarpelar- format din cinci cârpele (Caryophyllaceae, Pri- mulaceae); policarpelar - format dintr-un nu- măr mai mare de cârpele (majoritatea speciilor din fam. Ranunculaceae, multe specii Rosa- ceae). Dispoziția carpelelor pe receptacul poate fi ciclică (majoritatea familiilor de plante) și spiro- ciclică (Magnoliaceae, Ranunculaceae). Ra- portul existent între cârpele (fig. 125, 126) evidențiază două tipuri de gineceu: apo- carp - format din cârpele libere, neunite între ele (Ranunculaceae, Crassulaceae, Rosace- ae) și cenocarp sau sincarp- format din câr- pele concrescute, unite între ele, caracter întâl- nit la majoritatea angiospermelor. Modul de concreștere sau sudare a carpele- lor între ele delimitează în cadrul gineceu- lui cenocarp, următoarele tipuri: gineceul eu- sincarp - la care carpelele concresc în adâncime prin margini și prin o parte din supra- fața lor, până în centrul ovarului, împărțind gineceu 321 ginkgoacee Fig. 125. Tipuri morfologice de gineceu: a - apocarp; b-d - cenocarpe; b - sunt concrescute numai ovarele; c - sunt concrescute ovarele și stilele; d - sunt concrescute ovarele, stilele și stigmatele. Fig. 126. Tipuri de gineceu cenocarp secționate la nivelul ovarului: a - ovar paracarp; b - ovar lisicarp; c - ovar eusincarp; 1 - ovule. cavitatea lor în tot atâtea loji sau loculi, câte cârpele îl compun (Liliaceae) (fig. 127); gineceul paracarp - la care carpelele concresc numai prin marginile lor, iar ovarul rămâne unilocular, adică cu o singură lojă (specii de Violaceae, Orchidaceae)-, gineceul lisicarp - derivă din cel eusincarp, posedă o singură lojă în centrul că- reia se află o coloană de țesut placentar pe care se prind ovulele; septele ce uneau centrul ova- rului cu peretele lui au dispărut (Caryo- phillaceae, Primulaceae). Numărul carpelelor din structura gineceului se poate stabili după numărul lobilor pe care îi are stigmatul sau după numărul liniilor de sudură și nervuri ce se observă bine, mai ales în secțiune transversală. GINKGOACEE (Ginkgoaceae), fa- milie cu plante exclusiv holarctice. Are un sin- gur gen cu o singură specie Ginkgo biloba, cunoscută sub numele de Ginco. Arbore înalt până la 30 m, dioic. Frunze în formă de evantai, bilobate, pețiolate, pieloase, căzătoare. Flori dioice; cete mascule solitare, în formă de amenți; cete femele lung pedunculate, cu ovu- le, din care numai unul se dezvoltă. înflorire, V-VL Sămânță lungă de cca 2,5 cm, cu înveliș cărnos gălbui, urât mirositor. Sămânța se ma- turizează în septembrie. Cultivat prin parcuri ca arbore ornamental. Fig. 127. Structura gineceului la crin (Lilium candidam): a - stil cu stigmat văzut din profil; b - stigmatul văzut apical; c - papilele stigmatului; d - secțiune transversală prin stil; e - secțiune transversală prin ovar; f - secțiune prin stil (mult mărit); g - structura ovarului (secțiune transversală); 1 - epidermă externă; 2- canalul stilului; 3- epiderma internă; 4 - fascicul libero-lemnos; 5 - fascicul libero-lemnos placentar; 6 - fascicul dublu rezultat din contopirea a două fascicule laterale; 7 - loja ovariană; 8 - ovul; 9 - papilele stigmatului; 10- stil. ginogeneză 322 globuline GINOGENEZĂ (Gynogenesis), pro- ces de partenogeneză haploidă feminină. Actul biologic constă în germinarea polenului pe stig- mat, formarea tuburilor polinice, pătrunderea lor în sacul embrionar. Gârnețul masculin pă- truns în oosferă degenerează fără a se contopi cu ea. Embrionul se dezvoltă din oosfera nefe- cundată. Planta formată este asemănătoare cu partea maternă. GIUGAN (Catathelasma imperiale) fam. Tricholomataceae. Ciupercă micori- zantă, comestibilă, întâlnită în perioada au- gust-octombrie, pe soluri calcaroase, prin păduri de rășinoase și de amestec. Descriere. Pălăria convexă, rar infundibuliformă, groasă, diametrul 10-16 cm, cu marginea puternic involută; fața superioară brună-roșcată până la brună-alunie, netedă; fața inferioară cu lamele decurente, albicioase, apoi gălbui, uneori negricioase pe muchie. Picior radicant, plin, înalt de 7-13 cm, diametrul 3-4 cm, alb, ocru sau palid-bruniu, cu inel dublu. Carnea tare, cu miros de făină. Sporii de 11-14 x 5-6 p (Gh. Sălăgeanu, A. Sălă- geanu, 1985). Alimentație. Valoare alimen- tară mică. întrebuințat în diferite preparate culinare. GLANDE DIGESTIVE, structuri histologice reprezentate prin peri glandulari pluricelulari digestivi care secretă fermenți proteolitici. La roua-cerului (Drosera rotundifolia) fiecare păr are o porțiune lungă formată din celule prozenchimatice dispuse în serii longitudinale, străbătut central de vase lemnoase (traheide spiralate). Terminal, părul este mai umflat. Aici celulele sunt dispuse radiar. Cele din stratul extern sunt mai mari și alungite, iar cele din stratul extern sunt mai mici. Celulele stratului extern secretă produse mucilaginoase, lipicioase, pentru imobilizarea și asfixierea insectei, și fermenți proteolitici, pentru digestia substanțelor proteice din corpul ei. Planta numită foaie groasă (Pinguicula vulgaris) are pe partea superioară a frunzei peri mici digestivi, ce secretă fermenți proteolitici, și peri mai mari ce produc substanțe vâscoase cu rol de reținere și asfixiere a insectelor. GLANDE NECTARIFERE,NEC- TARII GLICOCALIX, componentă externă a suprafețelor celulare cu structură de natură glucidică. Are rezistență electrică mică și este străbătut ușor de apă, ioni, molecule mici. Prin polimerii anionici corectează proprietățile elec- trice ale plasmalemei. Glicocalixul prezintă o mare variabilitate de compoziție și grosimi în lumea vie. Este abia detectabil pe suprafața globulelor roșii (eritrocite) și bine individualizat, tare și relativ gros la celulele vegetale, formând un adevărat perete celular. La animale glico- calixul posedă, printre glucide, molecule ale unor substanțe (condroitin-sulfați, acid sialic, acid hialuronic) care conferă celulelor un în- veliș de radicali anionici (M. I onescu - Varo, 1976). La celulele vegetale structura polizaha- ridică a glicocalixului este diferită și complexă, ea constând din celuloză, maniani, xilani, alac- tani, arabani, fucoidină, precum și heteropo- li-zaharide. Acestora li se alătură poliuronide ca substanțe pectice, acid alginic, mucilagii, gume de acid uranic și alte substanțe, cum sunt chi- tină, chitoză, lignină, ceruri, suberină, cutină, sporopolenină, lipide, proteine cu hidroxipolină, oxizi și carbonați minerali (CO₄Ca, PO₄Ca). Substanțele organice menționate sunt orga- nizate în microfibrile. între plasmalemă și glico- calix există o relație strânsă cu rol foarte im- portant în protecția și reglarea schimburilor cu mediul (-> PERETE’ CELULAR). GLOBULARIACEE (Globulariace- ae), familie care cuprinde 25 de specii de plan- te erbacee și arbustive ce aparțin la 3 genuri, răspândite în Europa. Se înrudesc cu speciile din familia scrofulariaceae. Inflorescență for- mată din capitule dense, cu flori bisexuate (her- mafrodite, zigomorfe, pentamere; caliciul ga- mosepal; corola gamopetală, bilabială; androceul didinam, din 2-4 stamine; cele infe- rioare mai lungi; așezate pe corolă; gineceul, cu ovar superior, unilocular și uniovulat, cu ovul pendent și anatrop. Formulă florală: K₍₅) [C₍₅) A2-4] G(2). Fruct achenă înconjurat de caliciu persistent. Flora României are o singură specie Globularia punctata, 2n = 16. GLOBULINE, substanțe proteice globulare. Formează împreună cu albuminele principala masă a protoplasmei celulare. Mult răspândite în organismele vegetale și animale, în regnul vegetal se găsesc preponderent în semințe, ca substanțe de rezervă. Cele mai glomerul 323 gorun cunoscute sunt: faseolina, din semințele de fasole albă; legumina, din mazăre, linte, fasole; glicina, din semințele de soia; vicilina, din se- mințele de bob; edestina, din semințele de câ- nepă; aracina, din semințele de alune ame- ricane; amandina, din semințele de migdale; globulina, din semințele de bumbac și dovleac; juglansina, din semințele de nuc; tuberina, din cartofi etc. GLOMERUL (Glomerulus), îngră- mădirea globulosă a unor organe similare (flori, fructe, peri) (de exemplu, fruct compus provenit din 2-4 flori grupate la un loc). După polenizare și fecundare din ovarul gineceului fiecărei flori se formează un fruct uscat înconjurat de un perigon persistent. Toate fructele rămân la un loc și formează un glomer întâlnit la sfeclă. GLUCIDE, clasă de substanțe natu- rale universal răspândite în regnul vegetal și animal; sin. hidrați de carbon, zaharuri. Re- prezintă cea mai mare parte din substanțele organice existente pe Terra. Cantitativ predo- mină în regnul vegetal, unde constituie peste 80% din substanțele ce intră în alcătuirea celu- lelor și țesuturilor. Biochimic și fiziologic sunt substanțe foarte importante pentru organisme- le vii, îndeplinind rol structural și energetic. Participă în cea mai mare parte la susținerea plantelor. Dau naștere la compuși intermediari care contribuie la formarea altor substanțe, ca protide, lipide, cetoacizi, glicerol, acizi organici cu noi însușiri fizico-chimice. Sunt sintetizate în plante din compuși anorganici prin fotosintezâ și chimio-sinteză. Stuctural, glucidele sunt sub- stanțe ternare, formate din carbon, hidrogen, oxigen; majoritatea glucidelor corespund for- mulei generale Cₙ (H₂O)ₙ. GLUTATION, tripeptidă larg răspân- dită în organismele vegetale. Izolată prima dată din drojdia de bere (F.G. H o p k i n s, 1921). Se găsește în cantitate mare în semințele ger- minate. Joacă rol important în procesele de oxidoreducere și în menținerea potențialului re- dox. Este transportor de hidrogen neenzimatic. Poate transforma acidul dihidroascorbic în acid ascorbic - forma activă a vitaminei C. Prezent în organismele vegetale sub formă de coen- zimă a glioxidazei. Are acțiune antitoxică. înde- plinește rol de activator al enzimelor proteoli- tice. GLUTEN (Gluten), substanță protei- că din endospermul unor semințe. Descoperit în 1728 de italianul Baccari. Prezent în can- titate mai mare în făina de grâu și în cantitate mai mică în făina de orez, semințe de pir. Făina de grâu este formată din: 70-80% proteine (gliadină 43,02%, glutenină 39,10%); albumine și globuline, 4,41 %; lipide, 2,80%; glucide solu- bile, 2,13%; amidon, 6,45% și săruri minerale, 10,15%. Gliadină și glutenină formează sche- letul gluten. Gliadină are o structură fibroasă și absoarbe ușor apa. Glutenină are structură granulară și se află dispersată în masa glia- dinei (G. N e a m ț u, 1981). Calitatea făinii este determinată de proprietățile fizice ale glutenului (capacitatea de hidratare, extensibilitatea, re- zistența la întindere, elasticitatea). Grâul cul- tivat în regiunile sudice conține mai mult gluten decât cel din regiunile nordice. GOGOAȘE (Bovista nigrescens), fam. Lycoperdiaceae. Ciupercă saprofită, co- mestibilă, întâlnită în perioada (VI—IX), pe sol, izolată sau în grupuri, prin pajiști, locuri înierbate din zona montană. Descriere. Corp fructifer bazidiocarp, globulos, lipsit de picior, diametrul 3-6 cm, alb, apoi de culoare ocru-brună și, în cele din urmă neagră. Exope- ridie albă, fin-tomentoasă, caducă. Endoperi- dia brună-negricioasă sau neagră. Carnea (glebă) albă, moale, elastică, apoi purpurie, grasă, neagră, prăfoasă, miros și gust plăcut. Sporii ovoizi (5-6 p), verucoși, bruni, unigu- tulați. Alimentație. Valoare scăzută. Folosită în stadiul tânăr în diferite preparate culinare. Considerată o delicatesă (v. PI. XXIV, 8). GORUN (Quercues petraea), fam. Fagaceae. Arbore foios, megafanerofit până la microfanerofit, mezofit, mezoterm, în privința reacției solului eurionic (amfitolerant), heliofil, întâlnit pe dealurile mijlocii și înalte (400-800 m altitudine), insular în munți, până la 950-1000 m în Carpații Orientali (M-ții Bârsei, Persani, Brețcului ș.a.), excepțional până la 1300 m altitudine (M-ții. Cozia, versanții sudici); spre câmpie coboară în pâlcuri sau izolat, nu- mai în câteva puncte din zona Bucureștilor, sudul Dobrogei, Moldova; se mai numește bru- mat, crețar, gorin, goron, grâdun, gurun, jip, stajar, stejar alb, stânjer, slodun, tufan. Ge- netic, 2n = 24. Rezistent la secetă și ger. Ve- getează bine pe soluri brun-roșcate, gorun 324 gorun nisipo-lutoase, brune-cenușii. Formează arbo- rete pure (gorunete), sau arborete de amestec cu alte foioase (șleauri de deal). în România ocupă suprafața de 600 000 ha. Fitocenologic, încadrat în Quercion pubescentipetraeae. Răs- pândit în Europa. Descriere. Rădăcină pivo- tant-trasantă. Tulpină dreaptă, cilindrică, ele- gantă, înaltă până la 40-45 m. Scoarța cu ritidom cenușiu-închis, îngust-brăzdat cu solzi mărunți, cu un conținut de 10-20% tanin. Lemn cu duramen brun-gălbui sau brun-roșiatic, al- burn alb-gălbui, raze medulare mari, bine vizi- bile, inele anuale vizibile. Coroana globuloasă, bogată, cu ramuri evident ascendente. Lujerii verzui, glabrii, cu puține lenticele eliptice. Mugurii ovoizi sau ovoconici, lungi de cca 8 mm, îngrămădiți spre vârful lujerului. Frunze mari (8-16 cm), rombic-ovate, sinuat-lobate, la bază îngustate, neauriculate, cu pețiol relativ lung, îngrămădite spre vârful lujerului. Flori uni- sexuat-monoice; cele mascule sunt grupate în amenți; cele femele dispuse, aproape sesile, la vârful lujerilor. înflorire, IV-V. Fructe, achene (ghinde) mari (1,2-2,5 cm), ovoid elipsoidale, sesile, așezate într-o cupă conic-hemisferică, pubescepte, grupate (1-5). Maturație anuală. Puterea germinativă a semințelor, 60-70%. Prima fructificare în masiv are loc la 60-80 ani, iar la exemplarele izolate, la 30-50 ani. Longe- vitate, cca 600-700 ani. Compoziție chimică. Scoarța, conține tanin în cantitate mare, deri- vați flavonici, substanțe pectice etc. Biotera- pie. Scoarța are importanță terapeutică în me- dicina umană. Utilizată ca astringent, hemostatic și antidiareic. Până nu de mult era folosită pentru pudrarea plăgilor, mai ales în arsuri. Sub formă de decoct, se administrează în gargarisme, ca loțiuni hemostatice, în trata- mentul stomatitelor, sub formă de instilații în leucoree, metrite, sub formă de clisme în trata- rea hemoroizilor, în tratarea diareei. Scoarța de Gorunul intră în compoziția ceaiului antidiareic (PLAFAR). Mult folosită în medicina empirică. Mugurii au principii active care corectează ca- rența hormonală a corticosuprarenalei și re- glează funcția intestinală; ghindele conțin sub- stanțe active care înlătură astenia sexuală și frigiditatea la femei; inflorescențele (amenții) conțin substanțe hormonale de tip sexual care stimulează potența în perioada de pubertate, maturitate genitală, sau la menopauză ori an- dropauză. Recoltare. Scoarța (Quercus cor- tex) se recoltează de pe ramurile tinere, până la 3 ani. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se prezintă sub formă de bucăți plate sau rulate în tuburi, altele sub formă de jgheab. Gust astrin- gent, inodoră. Prin înmuiere în apă degajă un miros de materie tanantă. Mugurii se recol- tează primăvara, înainte de a se deschide. Se folosesc proaspeți. Inflorescențele (amenții) se recoltează primăvara prin luna mai. Se folo- sesc proaspeți. Ghindele se recoltează toam- na. Se folosesc proaspete. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarța la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc potrivit. Se acoperă și se lasă la răcit 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. în caz de hemoragii interne, ciclu abundent, incontinență urinară, colici abdominale: decoct, din 2 lingurițe pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se aco- peră și se lasă la răcit 10-15 minute. Se stre- coară. Se îndulcește cu miere. Se fracționează în timpul unei zile. 3. Pentru tratarea senes- cenței, asteniei sexuale, asteniei de primăvară, adinamiei gonadice, stimulării potenței, andro- pauzei, enurezisului nocturn, menopauzei, me- tritei, atoniei vaginale, leucoreei: macerat, în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH a mugurilor, amenților, ghindelor. Aceste produse se prepară separat la recoltare în apă; soluțiile rezultate din macerat se pot amesteca în func- ție de cerința tratamentului. Se administrează 50 picături o dată sau de două ori pe zi, diluate în apă, înainte de mesele principale. Uz ex- tern. 1. Pentru tratarea amigdalitelor, rănilor purulente, stomatitelor, durerilor de dinți, farin- gitei, hemoragiilor nazale, hemoroizilor, poalei albe, transpirației picioarelor: decoct, din 1 lin- gură pulbere scoarță la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se ia de pe foc, se acoperă și se lasă 15-20 minute. Se strecoară. Se badi- jonează rănile sau amigdalele, se face gargară în stomatite, faringite, dureri de dinți; se fac băi la picioare pentru transpirație, spălaturi în nas pentru hemoragii nazale, clisme și spălaturi anale pentru hemoroizi, spălaturi vaginale pen- tru poală albă. 2. Băi reconfortante cu decoct, din 300 g pulbere scoarță la 3-4 I de apă. Cu această concentrație se pot face spălaturi vagi- nale în caz de vaginite; spălaturi anale și clisme în caz de hemoroizi; spălarea picioarelor pen- tru combaterea transpirației, gargară în sto- matită, faringită, amigdalite etc. Alte utilizări sunt identice cu cele prezentate la stejar. graminee 325 grâu comun Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albi- nelor culesul de polen și mană. Producție mie- re-mană, cca 20 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. Ornamental. Cultivat prin parcuri și spații verzi, în masive sau în grupe mici, în poieni, cu efect decorativ deosebit, impunându-se prin dimensiunile mari și forma coroanei. Decorativ prin port și frunze. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Scoarța are propri- etăți tinctoriale, fiind utilizată la vopsirea în ne- gru a fibrelor naturale. 1. Scoarța jupuită de pe ramuri sau frunzele verzi, proaspăt recoltate, se introduc într-un vas peste care se toarnă apă ca să le acopere. Se fierbe până când soluția capătă intensitatea maximă. Se stre- coară. Se lasă lichidul puțin la răcit. Se adaugă calaicanul pisat. Se amestecă pentru omoge- nizare și se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă 24 ore și se amestecă din când în când. Se scoate și se finisează. 2. Scoarța recoltată se fierbe până când soluția se închide la culoa- re. Se strecoară și se introduce materialul de vopsit. Se fierbe 2 ore, se ia de pe foc și se lasă la cald 24 ore. Se adaugă în vas calaican pisat, se amestecă bine pentru dizolvare și unifor- mizare. Se fierbe apoi 60 minute. între timp se dizolvă separat piatră acră în apă călduță. Se scoate materialul și se trece în soluția pregă- tită. Se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta B â t c ă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. XXV, 1). GRAMINEE (Gramineae) POA- CEE (Poaceae) GRĂITOARE DE RĂU, LIM- BA-ȘARPELUI GRÂU COMUN (Triticum aestivum ssp. vulgare), fam. Poaceae. Cereală de toam- nă, erbacee, anuală, unisexuat-monoică, hexa- ploidă (2n = 42), cultivată din timpuri străvechi, cu centrul de origine asiatic central și în Orien- tul Apropiat; se mai numește arnâut, grâu de primăvară, grâu cârnâu, grâu de toamnă, grâu rusesc, grâu alb, hulcâ, leșițâ, ulcă. Genetic, 2n = 42. Semnalat în Neolitic. Răspândit de la tropice, spre nord, până la paralela 64° (Ca- nada), iar spre sud, până la paralela 50° (Ar- gentina). Altitudinal, în Alpi se ridică până la 1600 m. Ocupă 90% din suprafața mondială cultivată cu grâu. în România cultura datează de peste 2500 ani. Cere climă moderat de caldă și umedă. Semințele germinează la mini- mum 1-3° C; temperatura optimă este de 25-27° C. Rezistă la temperaturi scăzute în timpul iernii și temperaturi ridicate în timpul verii. Suma temperaturilor solicitate în timpul vegetației este 1800-2000° C. Umiditatea cerută în timpul vegetației este de 350-450 mm precipitații, revenind în medie 3-4 mm pe zi. Asocierea temperaturii înalte cu umiditatea at- mosferică scăzută provoacă șiștăvirea. Preferă soluri cu textură mijlocie și grele, respectiv lu- toase și luto-argiloase, fertile, cu umiditate co- respunzătoare cerințelor fiziologice de vege- tație. Se poate iriga. Descriere. Rădăcini adventive fasciculate (firoase) (fig. 128). Tul- pina (paiul) cu 5-6 internodii lacunoase, glabră, netedă, înaltă de 40-150 cm; noduri cu meri- steme secundare, care permit ridicarea tul- pinilor căzute, înfrățirea tufei are loc la nodurile bazale. Frunze liniare cu ligulă, glabre. Spic cu spiculețe din 3-7 flori cu paleele inferioare aris- tate sau nearistate, neaderente la cariopsă. înflorire, V-VI. Polenizare anemofilă. Fruct cariopsă. Compoziție chimică. Cariopsele Fig. 128. Rădăcina de grâu la maturitatea plantelor: 1, 2, 3, 4, 5, 6 - lungimea (fiecare cifră este egală cu 30-47 cm). grâu comun 326 grâu comun (boabele) conțin proteine (8-24%), substanțe extractive neazotate (61-75% din care amidon peste 90%), zahăr (2-3,5%), dextrină (2,3%), grăsimi (2,0%), vitamine A, B, E, K, D, PP, fitosteroli, mici cantități de substanțe minerale. Proteinele conțin aminoacizii arginină (5,0%), histidină (2,1%), isoleucină (4,3%), leucină (5,9%), Uzină (2,8%), metionină (0,8%), fenila- lanină (5%), triptofăn (1,1%), valină (3,9%). Alimentație. Cariopsele sunt folosite la prepa- rarea colivei. Făina se utilizează în arta culi- nară pentru rântașuri, ciulama, prăjituri etc. Din taratele de grâu se pregătește borșul. Indus- trie. Cariopsele constituie materia primă pentru diferite industrii. Industria alimentară folosește făina la fabricarea pâinii, biscuiților, prăjiturilor, grișurilor, amidonului, glucozei, dextrinei, pas- telor făinoase etc. Din germenii de grâu se scoate un ulei dietetic bogat în vitamina E. Paiele sunt folosite la împletituri sau ca materie primă pentru fabricile de celuloză și hârtie. Bio- terapie. Grâul posedă proprietăți terapeutice pentru medicina umană. Principiile active pe care le conține îi conferă proprietăți nutritive, emoliente, laxative, antidiareice, sedative (grâu încolțit), remineralizant, reconfortant, tonic (grâu încolțit). Este folosit ca adjuvant în trata- rea diferitelor boli ale aparatului digestiv, respi- rator, cardiovascular, renal, genital, sistemului nervos, în tratarea bolilor de piele etc. Se utili- zează grâu încolțit, făină de grâu, tărâțe de grâu. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tonifierea generală a organismului la copii, bă- trâni și ca sedativ: consum zilnic, câte 2-3 lin- gurițe boabe încolțite și uscate. Se pregătesc prin punerea la încolțit pe sugativă umedă. După încolțire se usucă pe cuptor. 2. Pentru tratarea durerilor de cap, asteniei, deminerali- zării, rahitismului, tuberculozei, bronșitelor, tromboflebitelor, bolilor cronice ale sângelui, polinevritelor, tumorilor stomacului, tumorilor în general, bolilor intestinale, arteritelor, bolilor ginecologice, bolilor de ochi, durerilor de dinți etc.: consum zilnic de boabe încolțite. Se spală 100 g boabe cu apă rece. Boabele umezite la spălat se pun pe o farfurie. Se acoperă cu apă și cu un șervețel de hârtie. După 24 ore în- colțesc (colțișori de un mm). Se spală cu apă și se consumă sfărâmându-le bine în gură. Se mai poate pregăti prin trecerea boabelor prin râșniță. Se amestecă apoi cu apă fiartă sau lapte în proporții egale. Se adaugă miere și se consumă. Cura durează 3-4 săptămâni. Se va constata îmbunătățirea stării de sănătate. Grâul încolțit conține 1050 mg% fosfor, 342 mg% magneziu, 71 mg% calciu, enzime, vitamine A, B, E (germen), K, D, PP, diastaze, proteine glucide etc. 3. Pentru combaterea constipațiilor cronice la copii și bătrâni, ca laxa- tiv: decoct, din tărâțe de grâu în apă sau lapte. Se prepară asemănător grișului. Se îndulcește ușor și se mănâncă ca desert. 4. Pentru com- baterea diareei și a durerilor hemoroidale: clis- mâ, cu soluție pregătită din 50 g făină la 1 I de apă clocotită. Se fierbe 10-15 minute. Se dilu- ează și se utilizează călduță. Uz extern. Pentru tratarea bolilor de piele (eritem, urticarie etc.): decoct, din 5 kg tărâțe grâu la 101 apă. Tărâțele se introduc într-un săculeț de pânză, apoi se așeză în vasul cu apă. Se fierbe 25-30 minute. Soluția obținută se toarnă în apa de baie din cadă la temperatura de 37° C. Se spală tot corpul, mai ales locurile afectate. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea ente- ritelor, ca antiinflamator al intestinului gros, plastic pentru tineret și animale adulte în con- valescență, antidot în intoxicațiile cu iod, ca pansament gastric: a) mucilagiu de amidon, din o parte amidon și patru părți apă rece; se amestecă energic și continuu, peste acestea se adaugă 45 părți apă fierbinte, se amestecă continuu; vasul se așeză pe foc 15 minute, amestecându-se continuu. Se obține o masă coloidală albă. Se lasă la răcit până la călduț. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) pulbere simpla de amidon; c) ami- don în diverse mixturi. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-200 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 10-50g; animale mici (pisici, câini), 0,20-5 g. Rol sicativ, ab- sorbant, protector. Etnoiatric, țăranii din jud. Bihor administrează vacilor, după ce au fătat, boabe de grâu, de porumb, de ovăz, de orz și fasole pentru a elimina mai repede placenta. Administrarea se face după ce a fost muls colostrul. Uz extern. Pentru tratarea dermatite- lor, eczemelor, ariceală: cataplasme cu ami- don; băi cu amidon. Rol absorbant și adsor- bant. Agricultură. Foarte bună premergătoare pentru multe culturi. Părăsește terenul devre- me și lasă timpul necesar pentru efectuarea arăturilor de vară. Paiele servesc la prepararea îngrășământului organic. Zootehnie. Tărâțele obținute din măcinatul boabelor reprezintă un excelent nutreț concentrat. Conțin proteine grâu durum 327 grâușor (14,9%), grăsimi (4,9%), celuloză (8,9%), sub- stanțe extractive neazotate (50,7%), vitamine din grupul B, substanțe minerale. Servesc cu precădere hrănirii animalelor de reproducție, a tineretului în creștere, animalelor producătoare de lapte. Recoltat în faza de coacere, constituie un excelent nutreț verde sau uscat. Paiele us- cate se folosesc ca așternut pentru vite (v. PI. XXV, 2). GRÂU DURUM (Triticum durum), fam. Poaceae. Cereală de stepă, erbacee, anuală, unisexuat-monoică, tetraploidă, cu centrul de origine în Orientul Apropiat, Podișul Abisinei (Ethiopia, Somalia), Bazinul meditera- nean; se mai numește arnâut, ghircâ, grâu alb, grâu arnâut, grâu de primăvară, grâu tare, grâu turcesc. Genetic, 2n = 28. Ca importanță ocupă locul doi după grâul comun. Cuprinde forme de primăvara și de toamnă. Extins în cultură în Federația Rusă, țările bazinului mediteranean, Irak, Pakistan, China, S.U.A., Canada, Argenti- na, Uruguay, Chile. Descriere. Rădăcini ad- ventive fasciculate (firoase). Tulpina (paiul), cu internodul superior plin de măduvă, înaltă de 70-140 cm. Frunze liniare, glabre sau glabres- cente, palid-verzui. Spic relativ scurt (4-10 cm), cu contur pătratic în secțiune trans- versală; rahisul cu muchii păroase; ariste mai lungi decât spicul și paralele cu el. Glume groa- se, carenate, gălbui-roșiatice sau negricioase. Un spiculeț are 5-7 flori. înflorire, V-VI. Pole- nizare anemofilă. Fruct, cariopsă alungit-ovo- idală, sticloasă, albă, cenușie sau roșiatică. Compoziție chimică: cariopsele conțin proteine (22-24%), substanțe extractive neazotate (amidon, zahăr, dextrină), grăsimi, vitamine (B, E), substanțe minerale. Aminoacizii din proteine sunt arginina, histidina, isoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, tripto- fanul, valina. Alimentație, industrie, medicină, agricultură, zootehnie: aceleași utilizări ca -> GRÂUL COMUN (v. PI. XX^ 3). GRÂUȘOR (Ranunculus ficaria), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofit-geofită, mezofită spre mezohigro- fită, mezotermă, acido-neutrofilă, comună prin păduri, tufișuri, livezi, parcuri și grădini, de la câmpie până în regiunea montană; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, uneori chiar jilav-umede, cu troficitate ridicată (7 = 80-140); se mai numește bâșicuța-porcului, brânza-vacii, calce mică, ceairot, ciubotele-cucului, fetică, grâușor mă- runt, iarba-rândunelului, salată de câmp, sala- ta-cucului, salata-mielului, salată mică, salată nemțească, salata sălbatică, sălci mici, scân- teiuțâ galbenă, untișor, untișorul-vacii, un- tul-vacilor. Dacii o numeau salmosastra, samo- lastra (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Prunetalia, Carpinion. Răs- pândit în Europa, Asia Centrală. Descriere. Rădăcini subțiri, unele din ele tuberizate. Tulpi- nă glabră, înaltă de 15-30 cm, cu frunze, până aproape de floare. Frunze întregi, lucitoare, cărnoase, rotund sau triunghiular-cordate, pe- țiolate, adesea la subsuoară cu tuberule (mu- guri mici, ovoizi, tuberizați) prin care se înmul- țește vegetativ. Flori galbene, lucitoare; caliciul cu 3 sepale, pieloase, glabre, gălbui-albe sau gălbui-verzui; corolă cu 8-12 petale alun- git-eliptice, la bază cu gropițe nectarifere aco- perite cu solzi; androceu cu numeroase sta- mine galbene; gineceu cu stigmat sesil. înflorire, III—V. Fructe, nucule cu cioc foarte scurt. Sub aspect chimic, planta conține ane- monină, protoanemonină, acid ficaric, ficarină etc., formate după înflorire. Alimentație. Frun- zele tinere culese înainte de a înflori sunt con- sumate sub formă de salată (îndeosebi la frip- tura de miel), dar și sub formă de supă, ciorbă, mâncăruri cu carne. în stare crudă nu se re- comandă un consum mai mare de 50-100 g pe zi. Frunzele crude servesc și la pregătirea unui aperitiv. Se opăresc 100 g frunze în apă cu sare, se trec prin mașina de tocat carne, se adaugă sare, pastă de muștar și 200 g unt sau margarină. Mugurii (bulbii) ce se formează la axila frunzelor se culeg, se țin o zi în apă sărată și apoi se murează în oțet de tarhon. Biote- rapie. Rădăcinile și frunzele au utilizare tera- peutică în medicina umană tradițională. Ame- liorează circulația venoasă. Au efecte antihemoroidale, se folosesc în tratamentul varicelor și al bolilor de piele. Sub formă de extract 25% intră în compoziția unor pomezi sau unguente. Recoltare. Frunzele (Ficariae folium) se recoltează înainte de înflorire. După înflorire devin toxice. Se formează anemonină care este un iritant puternic. Pot fi folosite proaspete sau uscate. Se usucă la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Ră- dăcina (Ficariae radix) se recoltează primăvara până la înflorire sau toamna către sfârșitul gulie 328 gutație vegetației. Se usucă într-un singur strat, în po- duri acoperite cu tablă. Poate fi folosită și proaspătă. Medicină umană. Uz extern. Pen- tru tratarea hemoroizilor, varicelor și bolilor de piele: a) infuzie, din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale; b) alifie, preparată din 5 g extract plantă și 50 g unguentum populeum; se amestecă bine până la omogenizare; se ung părțile afec- tate. Ornamental. în spațiile verzi se poate cultiva în masive arborescente, grupuri, de la câmpie până la munte. Decorativ prin flori și port. înmulțire prin semințe (v. PI. XXV, 4). GULIE (Brassica oleracea, var. gon- gylodes), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, cultivată, originară din spe- cia sălbatică Brassica rupestris, ce crește spontan în Bazinul mediteranean; se mai nu- mește brozbâ, calarabe, caralambe, chelăra- be, vinete, corolob, curechi, gulie de iarnă, guli- oare, gulimani, nap porcesc. Genetic, 2n = 18. Cultivată ca legumă din Antichitate. Ocupă su- prafețe însemnate în țările din centrul și vestul Europei, Federația Rusă și alte țări. La noi este cultivată mai mult în Transilvania, Banat, în jurul capitalei, al altor orașe cu pondere indus- trială. Cerințe modeste față de căldură. Pre- tenții mari la umiditate. Lipsa apei provoacă lignificarea părții comestibile. După secetă, ex- cesul de apă determină crăparea părții comes- tibile, depreciindu-le calitativ. La umbrire sau nebulozitate prelungite tulpina nu se îngroașă. Preferă soluri bogate în elemente nutritive. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată. Tul- pina se hipertrofiază prin dezvoltarea țesutului parenchimatic și depunerii substanțelor de re- zervă. Dimensiunile, forma și culoarea consti- tuie caractere de soi. Frunze lung-pețiolate, cu marginea laminei dințată, culoare verde sau violacee. Frunzele sunt inserate rar, în spirală, cu teaca mult lățită. Flori galbene. înflorire, V-VII. Fructe, silicve. Semințe mici. Compozi- ție chimică: în stare proaspătă conține apă (91,7%), proteine (1,8 g%), lipide (6,1 g%), glucide (6 g%), vitamina Bt (0,06 mg%), vitamina B₂ (0,05 mg%), vitamina PP (0,2 mg%), vitamina C (68 mg%), sodiu (55 mg%), potasiu (340 mg%), calciu (7Q mg%), magneziu (40 mg%), fier (0,5 mg%), .fosfor (35 mg%), sulf (54 mg%), clor (60 mg%). Alimentație. Consumată în stare proaspătă sau într-o gamă variată de preparate culinare, o perioadă lungă de timp. Valoare alimentară ridicată. Medicină. Sucul obținut din gulie prin centrifugare este folosit pentru tratarea bolilor de stomac. Apicultură. Specie meliferă. Florile semincerilor sunt vizitate de albine pentru cule- gerea de nectar și polen. Producție de miere, cca 30—45 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. GUME VEGETALE, poliglucide neomogene cu constituție neunitară, variabilă după originea lor. 1. Guma arabică, obținută din diferite specii de Acacia. Prin rănirea cojii se scurge sub forma unui suc gros, care se întă- rește la aer. Cunoscută din Antichitate. Vechii egipteni o foloseau la prepararea vopselelor. în stare solidă pură se prezintă ca o masă trans- parentă incoloră; când este impură culoarea este galbenă sau galben-roșcată. Soluțiile apoase sunt levogire sau dextrogire, în funcție de origine. Prin hidroliză totală rezultă L-ram- noză, L-arabinoză, D-galactoză și acid D-glu- curonic. Folosită ca material de lipit, apret în industria textilă, legătorii, artele grafice, la fabri- carea cernelii, în farmacie. 2. Guma de mes- quite, produs de exudație al arbustului mexican Prosopis inermis. Structură asemănătoare cu a gumei arabice. 3. Guma tragant. produs de exudație al mai multor specii de Astagalus, dar în special al speciei Astragalus gumifer. Este folosită în industria textilă ca apret, în farmacie și cosmetică. Mai sunt întâlnite guma cholla, produsă de specia Cholla cactus-, guma khaya, produsă de specia Khaya grandifolia-, guma de Myrrha, produsă de specia Commiphora mirrha și altele. GUTAȚIE (Guttatio), proces fiziologic caracteristic plantelor prin care apa lichidă în exces se elimină (excretă) sub formă de pică- turi prin structuri specializate numite hidatode, aflate în vârful frunzelor (graminee), al dinți- șorilor de pe marginea frunzelor (crețușcă), sau pe întreaga suprafață a frazelor (fasole). Apa emisă sub stare de soluție este incoloră, lim- pede, conținând săruri minerale (7-120 mg la 100 ml apă) și mai puține substanțe organice. Prin gutație sunt eliminate clorura de sodiu (NaCI) la plantele de sărătură, carbonatul acid de calciu [Ca (HCO₃)2] la plantele de pe soluri calcaroase. Există plante care elimină prin apa de gutație și acizi organici (grâul unele gutapercă 329 gutui ciuperci). La specia iarba-surzilor (Saxifraga aizoon), prin evaporarea apei, carbonatai acid de calciu se transformă în carbonat de calciu, care se depune pe frunze sub forma unor sol- zișori albi. Gutația are loc când condițiile ex- terne nu permit transpirația, mai ales în nopțile reci precedate de zile călduroase, când at- mosfera este saturată de vapori de apă. în atmosfera umedă a pădurilor ecuatoriale, gu- tația poate avea loc în decursul întregii zile. O frunză, într-o singură noapte, poate elimina, prin gutație, 100 ml apă. Fenomenul este mai intens în timpul nopții și mai scăzut sau absent în timpul zilei. Gutația reduce presiunea hidro- statică în vasele de lemn, favorizează absorb- ția și conducerea sărurilor minerale în corpul plantei, contribuie la eliminarea excesului de apă și a sărurilor minerale. Este întâlnită atât la plantele terestre, cât și la cele acvatice, emerse și submerse. GUTAPERCĂ, politerpeni prezenți în latexul unor specii de plante; sin. gută. Re- zultă din polimerizarea izoprenului, constituind poliizopren. Se pare că este un reziduu al me- tabolismului fără utilitate fiziologică în plantă. Latexul unor specii de plante conține numai gutapercă; în alte specii acesta este însoțit de cauciuc, proteine, glucide, fosfolipide, amino- acizi, săruri etc. Se obține prin incizarea scoar- ței tulpinii sau prin presarea frunzelor sau ra- murilor tinere. Din frunze se poate extrage și prin utilizarea solvenților organici (benzen, sul- fura de carbon). Este folosită ca material izo- lator, la fabricarea de cabluri, cuvete, clești, ustensile pentru ateliere fotografice, instrumen- te medicale. întâlnită în speciile de plante Dichopsis polyantha, D. postulata, Eucommia ulmoides, Palaquium oblongifolium, Payena leerii (Asia de Sud-Est), Mimusops balata, M. globosa (America de Sud). GUTĂ, GUTAPERCĂ GUTIFERE (Guttiferae) HIPERI- CACEE (Hypericaceae) GUTUI (Cydonia oblonga), fam. Ro- saceae. Arbust sau arbore fructifer exotic, luat în cultură în țările de origine cu cca 4000 ani în urmă, heliofil, termofil; se mai numește alâ- mâioară, gâdunie, gătii, gutani, măr butii, pom cotei. Genetic, 2n = 34. Cultura dă rezultate bune în regiuni cu veri călduroase și ierni blânde, în locuri adăpostite. Suma tem- peraturilor solicitate în timpul vegetației este de 3350-3500° C. Exigent față de lumină. Preferă soluri fertile, bine structurate, calde, suficient de revene. Originar din insula Creta și Asia de Sud-Vest. Descriere. Sistem radicular superfi- cial. Tulpină înaltă până la 8 m, scoarță cenu- șie-brună; lemn alb-roz, uniform, raze medulare vizibile cu lupa, inele anuale vizibile. Ramuri nespinoase, orizontale, erecte sau pendule. Lu- jerii slab-muchiați, bruni-verzui, cenușii-tomen- toși, cu muguri lat-conici, alipiți, cenușii-păroși. Frunze ovate sau eliptice, întregi pe margini, în stadiul de tinerețe pubescente pe ambele fețe, apoi numai pe fața inferioară. Flori albe-roz, sesile, solitare, mari (diametrul 4-5 cm). înflo- rire, V-VL Polenizare entomofilă. Fructe poa- me, galbene, dimensiuni mari, frumos parfu- mate, gust astringent. Lăstărește, drajonează, se înmulțește ușor prin butași de lujeri și rădă- cini. Compoziție chimică. Fructele conțin apă (70-72%), zaharuri (6,6-12,9%), acizi organici (0,60-1,76%), pectine (0,69-1,13%), protide, tanin, mici cantități de grăsime, vitamina C (10,8-38,2 mg%), vitaminele A, B, PP, săruri minerale de Ca, Fe, P, K, Cu, Mg, S. Ali- mentație. Fructele consumate în stare proas- pătă sau prelucrate. Utilizate și în arta culinară pentru diferite mâncăruri. Industrie. Fructele sunt folosite la fabricarea dulceții, peltelelor, jeleurilor, compoturilor. Lemnul utilizat drept combustibil. Bioterapie. Fructele, semințele, florile și frunzele au aplicații terapeutice în me- dicina umană tradițională. Principiile active din fructe acționează astringent, stomahic, aperitiv și iortiliant, hepatic. Recomandate intern în dia- ree, dizenterie (mai ales la convalescențe, bă- trâni, copii), tuberculoză (hemoptizii), vomă, salivație abundentă (sialoree), guturai, leuco- ree, inapetență, insuficiență hepatică, hemo- roizi, hemoragii uterine, dispepsii, atonie gas- trică, iar extern în prolaps rectal și uterin, fisuri anale, crăpățuri ale sânilor, iritații ale pielii, plesnituri ale pielii. Semințele conțin mucilag ozuronic, care le conferă proprietăți laxative și emoliente, îndeosebi la nivelul căilor respira- torii. Se administrează în tratamentul trahei- telor și bronșitelor. Atenție! Conțin 0,4% amig- dalozidă. Frunzele au proprietăți antidiareice. Recoltare. Fructele (Cydoniae fructus) se re- coltează toamna cât mai târziu, când ajung la maturitatea fiziologică. Se păstrează în gutui 330 gutui încăperi răcoroase. Semințele (Cydoniae se- men) se recoltează în urma consumării fruc- telor sau prelucrării lor casnice sau industriale. Se usucă în strat foarte subțire în adăposturi acoperite cu tablă. Frunzele (Cydoniae folium) se recoltează în iulie-august pe timp frumos, după orele 10. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Florile (Cydoniae fios) se recoltează în timpul înfloritului: se usu- că în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei, hemoroizilor, hemoragiilor uterine, dispepsiilor, atoniei, insuficienței hepatice, vomei: a) con- sum zilnic de fructe în stare proaspătă sau produse obținute din ele ca: sirop, suc, jeleu; b) decoct, din o gutuie mare, rasă, la 1 I de apă. Se fierbe până lichidul se reduce la jumătate. Se îndulcește cu zaharină; întreaga cantitate se bea în cursul unei zile, în 2-3 reprize. 2. Pentru tratarea enteritelor acute, a digestiilor anevoioase, tuberculozei pulmonare (adju- vant), insuficienței hepatice, hemoroizilor, he- moragiilor uterine: a) decoct, din o gutuie necu- rățată, se taie în felii subțiri peste care se toarnă 1 I de apă. Se fierbe până se reduce la jumătate. Se strecoară prin apăsare. Se adau- gă 50 g zahăr. Se consumă în 2-3 reprize în cadrul unei zile (dimineața, prânz, seara); con- ținutul se bea; b) decoct, din 40 g gutui uscate la 1 I de apă. Se fierbe în clocot 10 minute. Se folosește după dorință. 3. Pentru tratarea ră- gușelii, tusei, bronșitei: infuzie, din 1 linguriță semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea diareei: infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 5. Amestecate cu frunzele de mur, zmeur, fructe de măceș, se obține un ceai alimentar cu gust foarte plăcut. 6. Pentru tratarea tusei convulsive: a) infuzie, din 30 g flori uscate peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se consumă în cursul unei zile; b) in- fuzie, din 50 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se con- sumă în cursul unei zile. Calmează tușea. Uz extern. 1. Pentru tratarea laringitei, faringitei, amigdalitei, stomatitelor: gargară, cu decoctde fructe, pregătit după rețeta de mai sus. 2. Pen- tru tratarea hemoroizilor inflamațiilor, ecze- melor și arsurilor: macerat la rece din 1 linguriță semințe la o cană. Timpul de macerare 4 ore. Se aplică comprese locale de mai multe ori pe zi. 3. Pentru tratarea degerăturilor, hemoroizi- lor, crăpăturilor sânilor, crăpăturilor pielii, arsu- rilor, inflamațiilor pielii: emulsie, din o mână semințe de gutui pisate. Se lasă la macerat în o jumătate de pahar apă călduță. Se ung zonele afectate de mai multe ori pe zi (cel puțin de 3 ori). Cosmetică. 1. Pentru tratarea crăpăturilor pe mâini și sâni, degerăturilor, tenului uscat și iritat, conjunctivitei: macerat la rece din 1-2 lin- gurițe semințe la cană. Timpul de macerare, 2-3 ore. Se aplică comprese locale din care una seara înainte de culcare. 2. Pentru tratarea tenului gras: suc, obținut din pulpa fructului se aplică pe față cu un tampon cu vată. 3. Pentru tratarea ridurilor: macerat, din coji de gutui, timp de 15 zile în rachiu (țuică). Rachiul se adaugă peste coji până ce le depășește cu 1-2 cm. Sticla se agită zilnic. Se aplică loțiuni locale. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate pentru culegerea de nectar și po- len. Producția de nectar, 1,04 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 40,0%. Producția de miere, 90 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Pomicultură. Prezintă interes în pro- ducerea de port-altoi (generativ și vegetativ) pentru păr și gutui. Ornamental. Suportă bine tunderea. Se poate utiliza la garduri vii. înmul- țire prin semințe semănate toamna și primă- vara. Vopsitorie. Frunzele au proprietăți tinc- toriale, fiind utilizate la vopsirea fibrelor naturale în galben si negru (v. PI. XXV, 5). H HALOFITE (Halophyta), plante adap- tate la mediul de viață terestru sau acvatic sărăturos. Speciile terestre trăiesc pe soluri în a căror soluție se află mari concentrații de Na⁺ și Mg²⁺. Prezente în jurul lacurilor sărate, în preajma izvoarelor sărate, pe coastele mărilor, oceanelor, în stepă și în deșert, unde evapora- ția puternică îmbogățește orizonturile superioa- re în săruri solubile de Na și Mg provenite din apele freatice. Există specii halofite de săra- turi puternice, care cresc exclusiv pe soluri saline [exemplu, brânca (Salicornia europaea), iarbă de sărătură (Suaeda maritima), sărăcică (Salsola soda), ghirin (Hal im io ne verrucifera) etc.]; halofite de sărături medii [exemplu, că- trănică sălbatică (Artemisia maritima), căpriță (Atriplex littoralis), albăstrică (Aster tripolium), iarbă de sărătură (Puccinellia distans) etc.]; halofite de sărături slabe [exemplu, lobodă sălbatică (Atriplex tatarica), urechea-iepurelui (Bupleurum tenuissimum), salată sălbatică (Lactuca saligna), rogoz (Carex distans), codi- țucă (Myosurus minimus), sulcină albastră (777- gonella coerulea) etc.]. Braun-Blamquet (1964) precizează că există halofite obligate, puține la număr, care cresc numai pe soluri saline (Salicornia herbacea, Halocnemum strobilace- um); halofite preferante, care cresc de regulă pe soluri saline, dar pot apărea și pe alte soluri; halofite suportante, care, obișnuit, cresc pe alte soluri, dar se pot dezvolta și pe cele saline. Speciile de halofite obligate sunt adaptate să trăiască în medii bogate în săruri nocive (solon- ceacuri), să absoarbă selectiv o mare cantitate din ele, fără vătămare. De regulă sunt lipsite de frunze, tulpinile sunt suculente, cu țesut acvifer foarte dezvoltat, țesut palisadic dublu, cu cloro- filă și epidermă subțire. în plante se dezvoltă presiuni osmotice mari, care pot ajunge și de- păși 100 atm. în perioadele uscate își reduc transpirația. Plantele de pe soluri cu salinitate mai mică (solonețuri) posedă elemente de structură halomorfă, dar și structuri xeromorfe sau mezomorfe. Haloxerofitele au frunze mici, păroase, fără țesuturi acvifere, iar presiunea lor osmotică poate crește foarte mult. Halome- zofitele (exemplu, Aster tripolium) au suprafață foliară mai mare, cu structură mezomorfă, pre- siune osmotică nu prea mare, transpirația este ridicată (Doina I va n, 1979). în România sără- turi întinse populate cu specii halofite se gă- sesc pe Valea Bahluiului, Valea Călmățuiului, Valea Câlniștei, în preajma lacurilor sărate din Bărăgan și pe litoralul Mării Negre (Gh. An- ghel,M. Răvăruț, Gh.Turcu, 1971). Spe- ciile de halofite acvatice sunt reprezentate prin micro- și macroalge din mări, oceane și lacuri sărate. Limitele de toleranță ale algelor marine și salmastricole, în privința concentrației me- diului, diferă după gradul de perfecționare a mecanismelor osmoreglatoare. Capacitatea de rezistență la șocuri hipertonice, a multor specii de alge verzi și brune, pare a se datora pro- prietății fiziologice suplimentare de acumulare halomezofite 332 hamei a sărurilor împotriva gradientului de difuziune, preîntâmpinând sau anihilând plasmoliza și efectele sale (exemplu, Enteromorpha clathra- ta, Elachista fuciocola, Pyllaiella littoralis etc.) (Al. I o n e s c u, Al. B o I o g a, 1976). HALOMEZOFITE (Halomezophy- ta), plante adaptate să trăiască în medii de viață bogate în Na⁺ și Mg²⁺. Au frunze cu struc- tură mezomorfă; presiune osmotică nu prea mare; transpirație ridicată (exemplu, Plantago maritima, Aster tripolium, Triglochin maritima). HALORAGACEE (Haloragaceae), familie care cuprinde 7 genuri cu cca 1000 spe- cii majoritatea răspândite în Emisfera Australă, altele pe tot globul, cosmopolite. Tulpină gla- bră, simplă sau ramificată, cu țesut aerifer foar- te dezvoltat. Frunze pectinat-pentafidate câte 3-6 în verticile, cu segmente capilare. Flori bisexuate (hermafrodite), verticilate sau alter- ne, grupate în spice terminale întrerupte; cali- ciul dialisepal, din 4 sepale; corola dialipetală, din 4 petale; androceul, din 8 stamine; gine- ceul, din ovar inferior concrescut cu receptacul, d^n 1-4 cârpele. Formula florală: £*K₄ C₄ A₄₊₄ G₍4^). Fruct capsulă sau nucă. Plantele formea- ză turioni. în România vegetează 2 specii acva- tice, submerse, ce aparțin genului Myriophy- lum, x = 7. HAMEI (Humulus lupulus), fam. Cannabaceae. Liană hemicriptofită, mezofită, spre mezohidrofită, mezotermă, slab acidoneu- trofilă, cu centrul de formare Europa și Asia, întâlnit spontan cățărat pe arbori la marginea pădurilor, în zăvoaie, lunci, tufișuri, garduri, de-a lungul râurilor, de la câmpie până la alti- tudinea de 1000 m; se mai numește amei, cumulâu, curpân, hamei sălbatec, himei, măiu- gă, mălugă, mei, mulugă, peste pădure, tofo- lean, vână de hamei, viță de hamei. Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, Car. Prunetalia, dif. Alno-Padion. Cunoscut din Antichitate de către greci, daci și romani. Era folosit în scopuri me- dicinale. Mult timp a fost colectat din flora spon- tană. A fost luat în cultură la începutul secolului al VIII-lea. Forma cultivată își are originea în forma sălbatică europeană. Există menționări scrise privind cultura de hamei în localitatea Hallerta din Germania (anul 736) și în jurul Parisului (anul 768). Cultura acestei plante ia dezvoltare mare în secolul al XlV-lea și al XV-lea în Boemia și Bavaria. în România a fost introdus în cultură la sfârșitul secolului al XlX-lea. Solicită microclimate umede și răco- roase. Merge bine în zone cu temperatura me- die anuală de 7,2-8,5° C, iar temperatura me- die a lunilor de vară de 17-18° C. Pentru vegetație suma temperaturilor necesare este de 2000-3000° C. Preferă regiuni cu precipitații bogate ce imprimă mediului un caracter răco- ros. Seceta și excesul de umiditate îi sunt dă- unătoare. Suma precipitațiilor necesare în peri- oada aprilie-august este de 350-450 mm. în prima perioadă de vegetație are nevoie de zile umbrite, iar la înflorire și la formarea conurilor sunt necesare zile însorite. Preferă soluri cu textură mijlocie, profunde, permeabile, bogate în calciu, cu pH neutru sau slab alcalin. Răs- pândit în Europa, Asia, America de Nord. Des- criere. Rădăcină puternică, cu 6-8 ramificații principale și foarte multe ramificații secundare pornite dintr-un rizom subteran. Pătrunde în sol până la 3-4 m. Tulpină formată din butuc, din care, în fiecare an, apar lăstari numiți coarde sau curpeni, volubili, lungi de 3-5 m, cu peri simpli și bifurcați pe muchii, în formă de cârlige care servesc la prinderea de suport. Frunze opuse, aspre, lung-trilobate în partea mijlocie și simple spre vârf, cu marginea lobilor serat-din- țată, fața superioară păroasă, cea inferioară glabră; stipele interpețiolare. Flori unisexuate dispuse dioic; cele mascule, formate din pe- riant sepaloid și stamine, dispuse în cime axili- are racemiforme; cele femele, cu periant rudi- mentar, glandulos, ovar cu stigmate filiforme, sunt grupate în amenți axiliari, pedunculați, for- mați din bractei dispuse imbricat, rezultând in- florescențe numite conuri. Plantele mascule lipsesc în plantații. Polenizarea determină pier- derea calității tehnologice a conurilor femele, înflorire, VII—VIII. Fruct, achenă ovală, gal- benă-cenușie. Compoziție chimică. Conurile femele conțin apă (proaspete, 60-80%, us- cate, 10-12%); ulei eteric (0,4-2,5%), format din hidrocarburi monoterpenice (83,9%), ca mi- ricen (79,9%), a-pinen, p-pinen, limonen; hi- drocarburi sesquiterpenice (7,8%), ca a-humu- len, p-humulen; alcooli monoterpenici, calinalol, geraniol, borneol și oxidul monoter- penic 1,8-cineol; rășini (moi, tari, gama rășini etc.) construite din humulona, co-humulona, ad-humulona, lupulona, co-lupulona, ad-lupu- lona (principii amare); substanțe de natură flavonică - xantohumolul, glicozide ale hamei 333 hamei cvercetolului și camferolului; tanin, trimetilami- nă, colină, betaină, asparagină, glutamină, histamină, substanțe estrogene; mici cantități de lipide (trigliceride, steride, ceruri); mici can- tități de acizi oxalic, malic, citric; pigmenți caro- tenoidici, clorofile; săruri minerale de N, P, K, Mg, Ca. Frunzele proaspete conțin apă (70-75%), aminoacizi liberi, flavonide (camferol, leucocianidină, leucodelfinidină), vitamina C, quebrahitol, citokinine, acid cloro- genic. Florile conțin aminoacizi liberi, a și (3 acizi amari, poliglucide, flavonide, compuși esterogeni. Semințele conțin proteine, gliceride (acizi linoleic, linolenic, oleic, hexadecanoic, octadecanoic), antociani. Rădăcinile conțin glucide (zaharoza în timpul iernii, amidonul în epoca dezvoltării conurilor). Alimentație. Pri- măvara, vârfurile fragede ale lăstarilor sunt consumate fierte, crude sau sub formă de sala- tă. Acțiune ușor laxativă. Adeseori, în locurile unde se cultivă hamei lăstarii fragezi sunt folo- siți la ciorbe, salate (cu sos vinegret), sub for- mă de sote, cu pesmet. Supa se prepară din vârfuri de lăstari amestecați cu alte verdețuri din flora spontană. Rețetă culinară se spală 200 g verdețuri (lăstari fragezi de hamei, frunze urzică, frunze de pătlagină, frunze de bănuței, frunze de coada-șoricelului, frunze de zmeur sau mur, în proporții aproximativ egale). Se taie mărunt o ceapă și se înăbușe în 15 g mar- garină, împreună cu verdețurile menționate. Se adaugă Va I supă de zarzavat ori apă, fulgi de ovăz și 50 g cartofi dați prin râzătoare. Se fierbe. Se potrivește de sare. Se adaugă 2-3 linguri de lapte sau smântână. Se aromati- zează cu busuioc. Industrie. Conurile femele sunt folosite în industria berii. Prezintă impor- tanță prin substanțele amare, rășinile, uleiul eteric și taninul ce le conțin. Acizii amari dau gustul, spuma și efectul conservant, antiseptic. Taninul limpezește berea prin precipitarea pro- teinelor, dă culoarea și gustul specific astrin- gent. Uleiul eteric conferă aromă berii. Biote- rapie. Conurile femele au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Posedă prin- cipii active cu acțiune sedativă, anafrodiziace, antibacteriene, antispastice, tonic amar. Se re- comandă intern în tratamentul insomniilor, gas- tropatiilor de natură nervoasă, nevrozelor sexuale, afecțiunilor renale, cu efecte sedative, gutei, ca anafrodiziac pentru bărbați, iar extern pentru tratarea vaginitei și tricomonazei. Re- coltare. în scopuri medicinale, conurile (Strobuli lupuli) formelor sălbatică și cultivată se recoltează în august-septembrie, pe vreme frumoasă, după ora 10. Culoarea conurilor tre- buie să fie verde. Se usucă la umbră într-un singur strat. Uscarea artificială, la 40-50° C. Se păstrează în baloți presați. Perii glandulari plu- ricelulari (Glandulae lupuli) de pe bracteele co- nurilor femele se recoltează după uscare. Co- nurile uscate se întind pe bucăți mari de pânză și se bat pentru desprinderea lor. Se prezintă sub formă de pulbere aglutinată, lipicioasă. Culoarea este galbenă-verzuie până la gal- ben-aurie. Prin învechire devine galben-brună, chiar roșiatică. Gust amar, miros puternic aro- matic, iritant. Produsul se păstrează la loc us- cat, în absența luminii; în caz contrar principiile active se degradează, mirosul devine neplăcut, amintind mirosul de valeriană. Produsul mai vechi de un an nu trebuie să fie utilizat. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mâncare, tratarea tuberculozei: infu- zie, din 1 lingură conuri mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi cu 25-30 minute înainte de masă. Pentru tratarea tuberculozei se iau 2 căni pe zi timp îndelungat. 2. Pentru ușurarea activității digestive: infuzie, din 1 lingură conuri uscate mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se bea câte o cană după mesele principale. 3. Pentru tratarea afecțiu- nilor renale, cu efecte sedative: infuzie, din 2 linguri conuri mărunțite la ¹/21 de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară, întreaga cantitate se bea într-o zi în 2-3 re- prize. 4. Pentru stimularea apariției somnului, acționând ca somnifer: infuzie, din 1 lingură conuri uscate mărunțite la o cană cu apă clo- cotită. Se lasă 10-15 minute. Se strecoară. Se bea seara înainte de culcare. 5. Pentru tratarea gutei: infuzie, din 1 lingură conuri uscate la o cană, cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 6. Pentru calmarea excitațiilor sexuale, eli- minarea poluțiilor nocturne la tineri, starea de erecție prelungită anormal, dureroasă, neur- mată de ejaculare, oprirea eliminării de spermă pe uretră în afara actului sexual, combaterea onaniei, acneei (coșuri pe obraz): infuzie, din 3 g conuri uscate mărunțite la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Tratamentul anafrodiziac se mai practică și prin folosirea haplomitoză 334 heliofite unui săculeț din tifon în care se pun 50 g conuri verzi; se așează seara pe pernă în dreptul nasului. Conurile se schimbă la 10-15 zile. Uz extern. Pentru tratarea vaginitei, provocată de Trichomonas vaginalis, ca adjuvant: infuzie, din 5-6 linguri conuri uscate mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 25 mi- nute. Se strecoară. Se aplică spălaturi vaginale cu irigatorul, din care una seara înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea stărilor nimfomatoase, anorexiei, ca tonic în stările de debilitate: infuzie, din 2-5 g flori feminine uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament cu rol sedativ: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-3-5 g. Dozele de tratament cu rol digestiv: animale mari (cabaline, taurine), 2-5-10 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,5-1-2 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,05-0,1 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone și plăgilor deschise: infuzie, pregătită ca mai sus. Se fac spălaturi locale de mai multe ori pe zi, folosindu-se un pansament steril. Atenție! Supradozarea internă produce intoxicații. Simptome: stare depresivă, tulburări cardio- vasculare, tulburări nervoase. Se intervine pentru evacuarea conținutului stomacal. Tra- tament simptomatic. Cosmetică. 1. Pentru tratarea tenului gras și acnei: infuzie, din 2 lin- guri conuri mărunțite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale. 2. Pentru combaterea seboreei, mătreței și tonifierea părului: infuzie, din 10 g conuri mărunțite ia o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se spală părul, masând totodată pielea capului. Conurile de hamei intră în compoziția diferitelor tipuri de ceaiuri pentru combaterea gripei, metroragiilor, tuberculozei pulmonare, colicilor renale, vindecarea rănilor, oprirea secreției de lapte, remineralizarea organis- mului. Ornamental. Cultivat în spațiile verzi, pe marginea apelor, în grupuri sau individual, în plină lumină sau semiumbră. Decorativ prin port și flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XXV, 6). HAP LO MITOZĂ (Haplomitosis), proces biologic de diviziune a celulei, cu carac- ter intermediar între amitoză și mitoză. Asemă- narea cu amitoza constă în faptul că nucleul și celula se alungesc și, prin constricție mediană (strangulare), formează două celule-fiice, iar cu mitoza, prin diferențierea fusului de diviziune și a cromozomilor. Se mai numește mitoză inter- mediară. Descrisă de P. Dangeard (1919) la procariote și flagelate. HAPTERE (Haptera) 1. Fâșii sau fire spiralate, higroscopice, pe membrana externă a sporilor, care servesc la răspândirea lor (exemplu, Equisetaceae). 2. Organe de fixare la Alge, Licheni, Briofite. 3. Ramuri radicale ramificate, de natură exogenă, fără caliptră și cu vârf încârligat, servind pentru fixare la Podo- stomaceae. HAUSTOR (Haustorium), organ al plantelor parazite, de formă și dimensiuni varia- bile, care pătrunde în celule sau țesuturi, cu funcția de absorbție a substanțelor nutritive or- ganice și minerale (fig. 129). întâlnit la ciu- percile parazite și simbionte, la plantele sperma- tofite parazite (Cuscuta, Lathraea, Orobanche) și semiparazite (Viscum, Rhinanthus, Euphra- sia, Pedicularis, Melampyrum etc.). HELIOFITE (Heliophyta), plante adaptate să trăiască în stațiuni puternic în- sorite. Tipul ecologic al speciilor se notează Hei. Caracteristici morfoanatomice și fiziolo- gice specifice: frunză cu cuticulă și epidermă groase, acoperite cu ceară sau puternic păroa- se; mezofilul cu țesut palisadic și țesut lacunar slab dezvoltate sau absente, cu cloroplaste mici și numeroase; stomate numeroase; ner- vuri numeroase; țesuturi mecanice bine dez- voltate; orientarea frunzelor către sursa de lumină; frunzele sunt astfel dispuse pe tulpină încât să primească cât mai multă lumină; la soare puternic frunzele unor specii își schimbă poziția față de razele solare (plante „busolă"), evitând insolația [exemplu, salata sălbatică (Lactuca serriola), răsfugul (Chondrilla jun- cea)]; orientarea florilor și a inflorescențelor pe direcția soarelui, [(exemplu, mălăoaie (Helian- themum alpestre), iarba-osului (Helianthemum nummularium)]-, închiderea sau deschiderea florilor în funcție de intensitatea luminii [exem- plu, barba-caprei (Tragopogonpratensis) etc.]. heliosciofite 335 hemicriptofite Fig. 129. Secțiune transversală prin haustorul de Orobanche: 1 - rădăcina plantei gazdă; 2- haustor. OBg Speciile din această categorie ecologică formează fitocenoze rare, fără ca plantele să se umbrească unele pe altele, sau fitocenoze cu o stratificare foarte accentuată. Sunt întâlnite în stepă sau pe coastele sudice însorite (Artemisia austriaca, Agropyron crista- tum, Andropogon ischaemum, Festuca vaie- siaca, diferite specii de Stipa); în pajiștile cu mezofite de deal și de munte (Alopecurus pra- iensis, Festuca pratensis, Phleum pratense, Briza media, Cynosurus cristatus, precum și speciile alpine Geum montanum, Leontopo- dium alpinum, Primula minima, Silene acaulis); în păduri cu arbori dominanți cum sunt cele de stejar (Quercus sp.), fag (Fagus sylvatica), pin (Pinus sylvestris), molid (Picea abies), larice (Larix decidua). HELIOSCIOFITE (Heliosciophyta), plante adaptate atât pentru stațiuni însorite, cât și pentru cele umbrite. în funcție de specie, umbra este suportată în grad mai mare sau mai mic. în fitocenozele de pădure și agricole, nu- meroase plante lemnoase și erbacee prezintă adaptări morfologice și anatomice specifice. Frunzele sunt dispuse pe lăstari în mozaic, pentru a nu se umbri una pe alta prin supra- punere. Frunzele de dimensiuni mai mici com- pletează spațiile dintre cele cu dimensiuni mai mari. Limbul frunzelor este dispus perpendicu- lar pe direcția razelor solare pentru a capta cât mai multă lumină. Pe aceeași plantă frunzele însorite și umbrite se deosebesc ca structură. Frunzele bine luminate sunt mai mici, mai rigide, mai groase, mai verzi. Cele de umbră sunt mai mari, mai moi, mai subțiri și de un verde mai deschis. Anatomic frunzele luminate sunt bifaciale, cu mezofilul diferențiat în țesut palisadic și lacunar. Cele umbrite au mezofilul omogen, țesutul palisadic lipsește sau este slab diferențiat, iar cloroplastele din celule sunt mari. La frunzele mai bine luminate stomatele sunt mai numeroase și pe epiderma inferioară. La cele umbrite, numărul stomatelor este mai mic. Cuticulă este slab dezvoltată sau lipsește. Aceste caractere sunt întâlnite la arțar (Acer- platanoidis), tei (Tilia cordata, T. tomentosa etc.), ulm (Ulmus minor, U. laevis, U. glabra), iederă (Hedera helix). Aceleași caractere au și plantele ierboase din straturile inferioare ale pădurii. HELIOTROPISM, FOTOTROPISM HEMICRIPTOFITE (Hemikrypto- phyta), plante perene cu organele vegetative hibemante reprezentate de muguri și lăstari de rezistență situați la nivelul solului, acoperiți de părțile moarte ale plantelor (litieră) și zăpadă, sau în pământ la mică adâncime. Simbol de exprimare a tipului ecologic hemicriptofit. Se deosebesc: hemicriptofit cu tal (Hemikrypto- phyta thallosa), plante în formă de fire, tufe, cruste, perini, frunze, gelatine, lipite de substrat [exemplu, alge fixate (Nostoc, Pleurococcus, Protococcus); licheni crustoși (Acarospora, Le- cidea, Opegrapha); licheni frunzoși (Lobaria. Umbilicaria); mușchi taloizi (Clevea, Grimaldia. hemixerofite 336 heterogameți Hepatice, Marchantia, Pellia etc.)]; hemicrip- tofit cu tufă (Hemikryptophyta caespitosa), plante cu muguri apărați de vaginele frunzelor uscate (exemplu, Carexemplu, Festuca, Nar- dus, Sesleria)-, hemicriptofit cu rozetă (Hemi- kryptophyta rosulata), plante cu rozetă de frun- ze deasupra solului (exemplu, Crepis, Draba, Hypochaeris, Primula, Taraxacum); hemierip- tofit cu tulpini foliate (Hemikryptophyta sca- posa), plante cu tulpini pe care se află frunze; unele din ele pot avea rozetă (exemplu, Cam- panula, Fertila, Geranium, Ranunculus, Salvia)', altele sunt lipsite de rozetă (exemplu, Aconitum, Epilobium, Gentiana, Hypericum); hemi- criptofit urcător (Hemikryptophyta scadentia), plante perene cu tulpină urcătoare, ce se usucă anual (exemplu, Astragalus, Aristolochia, Corydalis, Lathyrus, Galium); hemicriptofit repente (Hemikryptophyta repentia), plantă cu tulpină culcată, care nu se întinde și nu formează rădăcini adventive (exemplu, Centau- rea, Alkanna tinctorea)', hemicriptofit reptante (Hemikryptophyta reptantia), plante stolonifere (exemplu, Fragaria, Potentilla anserina). HEMIXEROFITE (Hemixerophyta), plante adaptate să trăiască în locuri aride. Au rădăcini foarte lungi ce ajung până la apa sub- terană. Transpiră intens, evitând supraîncălzi- rea țesuturilor. Din această categorie fac parte plantele din pustiuri, iar din zona țării noastre lucerna galbenă (Medicago falcata). HERCOGAMIE (Hercogamia), fe- nomen de împiedicare a autopolenizării prin diverse dispozitive morfoanatomice și fiziolo- gice ale corolei, androceului și gineceului florii. Tipic acest caz este întâlnit la speciile de Orhi- daceae și Asclepiadaceae, unde transportul spontan al polenului este împiedicat. Același caracter îl are dihogamia și heterostilia. HESPERIDĂ (Hesperidium), fruct cărnos provenit dintr-un ovar pluricarpelar sin- carpic cu placentație auxilară. Pericarpul diferit de al altor fructe baciforme. în cadrul lui, epi- carpul (exocarpul) este gros, colorat, moale, cu buzunare secretoare ce conțin ulei eteric și cromoplaste; mezocarpul este subțire, nedez- voltat, uscat și spongios, având aspectul unei pielițe; endocarpul este cărnos, bine dezvoltat, compus din celule foarte mari alungite care căptușesc cavitatea ovariană. Aici se Fig. 130. Hesperidă, la lămâi (Citrus limon): 1 - epicarp; 2 - mezocarp; 3 - endocarp. acumulează substanțe zaharoase, acizi orga- nici ș.a. întâlnită la lămâi, portocal și alte citrice (fig. 130). HETEROAUXINĂ -» AUXINĂ HETEROCOTILIE (Heterocotylla), existența de cotiledoane inegale ca mărime în structura embrionului, întâlnită la unele dicotile- donate (portocal) sau unele monocotiledonate (grâu, ovăz). HETEROFILIE (Heterophyllia), în- sușire a unor plante de a forma și purta frunze de forme și mărimi diferite, așezate la noduri diferite. Reprezentată de dimorfism, trimorfism, polimorfism foliar. în mediul terestru, unele specii ale piciorului-cocoșului (Ranunculus au- ricomus, R. cassubicus) (fig. 131) au frunzele bazale întregi și pețiolate, iar cele caulinare, sectate și sesile; iedera (Hedera helix) posedă, pe ramurile vegetative, frunze palmat-lobate, iar pe ramurile fructifere, frunze întregi, ovate sau romboidale; în mediul acvatic, piciorul-co- coșului de apă (Ranunculus aquatilis) are, în apă, frunze cu segmente filiforme, iar cele ae- riene sunt palmat-lobate (dimorfism foliar). Să- geata-apei (Sagittaria sagittifolia) are, în apă, frunze liniare, pe suprafața apei, frunze natante eliptice sau cordate, iar în mediul aerian frunze sagitate (trimorfism foliar) (fig. 132). în mediul terestru, dudul alb (Morus alba), dudul negru (Morus nigra) au, pe aceeași ramură, frunze diferite ca formă și mărime (polimorfism foliar) (fig. 133). HETEROGAMEȚI (Heterogameta), gârneții inegali din punct de vedere morfologic; sin. anizogameți. Gârnețul femei mare, imobil, heterogameți 337 heterogamie Fig. 131. Dimorfism foliar: a - piciorul-cocoșului de apă (Rununculus aquatilis); 1 - frunze cu segmente filiforme; 2 - frunze palmal-lobate; b - piciorul-cocoșului (Ranunculus auricomus)', 1 - frunze sesile sectate; 2 - frunze palmat-lobate. Fig. 133. Polimorfism foliar la dudul alb (Morus alba). bogat în substanțe de rezervă, se numește macrogamet (sau oosferă). Gametul mascul mic, mobil, se numește microgamet. Microga- meții prevăzuți cu organe de mișcare reprezen- tați prin cili sau flageli se numesc anterozoizi (sau spermatozoizi). Cei lipsiți de cili poartă numele de spermatii. HETEROGAMIE (Heterogamia), proces de fecundație între doi gârneți inegali ca Fig. 132. Trimorfism foliar la săgeata-apei (Sagittaria sagitti folia): 1 - frunze lineare; 2 - frunze eliptice sau cordate; 3- frunze sagitate. mărime, formă, structură; sin. anizogamie. Di- ferențierea morfoanatomică a gârneților s-a produs în decursul evoluției filogenetice a plan- telor. întâlnită la plante mai evoluate, începând de la alge până la angiosperme. Tipurile de heterogamie des întâlnite sunt: oogamia și sifo- nogamia. Oogamia este prezentă la unele spe- cii de alge, ciuperci, mușchi și ferigi. Gametul femei, voluminos, imobil, se numește oosferă. El se află închis în interiorul unor cavități numite oogoane, la alge și ciuperci, sau arhegoane, la mușchi și ferigi. Gârneții masculi mici, mobili, se numesc anterozoizi. Mobilitatea lor este asi- gurată de cili sau flageli și este posibilă în mediul lichid. Procesul de fecundație (ooga- mie) constă în deplasarea anterozoizilor până la macrogametul femei (oogon sau arhegon). Pătrunde în interiorul lui și are loc contopirea anterozoidului cu oosferă, rezultând zigotul sau celula ou. Sifonogamia este întâlnită la gimnosperme și angiosperme. Fecundația oosferei este mijlocită de tubul polinic, în formă de sifon (rezultat din intină și celula vegetativă a grăunciorului de polen), care duce gârneții masculi imobili, numiți spermatii, în sacul ebrionar. Gimnospermele au o fecundație simplă (fig. 134). Din cele două spermatii ajunse în arhegon una fecundează oosferă, iar a doua degenerează. Foarte rar cea de a doua spermatie se unește cu celula superioară din arhegon, rezultând un zigot ce heterorizie 338 heterospermîe Fig. 134. Fecundația la gimnosperme (pin) {Pinus sylvestris): a - pătrunderea tubului polinic până la arhegon; b - granulă de polen în momentul formării tubului polinic; c - gelificarea tubului polinic și pătrunderea unui nucleu spermatic în arhegon; 1 - arhegoane; 2- celulele gâtului; 3- camera polinică; 4 - celule protaliere; 5 - celulă sterilă; 6 - celulă spermatogenă; 7 - endosperm primar; 8- integument; 9- micropil; 10- nucleu spermatic; 11 - nucelă; 12 - nucleu vegetativ; 13 - oosferă; 14- tub polinic. va duce la formarea unui endosperm secundar. Se apreciază că acest proces pre- conizează dubla fecundație de la angio- sperme. Fecundația la angiosperme poate avea loc la 1-5 luni sau chiar un an de la polenizare. Există o corelație între sosirea tu- bului polinic la arhegon cu cele două celule spermatice și maturarea oosferei. Angiosper- mele au o dublă fecundație (fig. 135). Ea a fost descoperită de S.G. Navașin (1898), la spe- cia Fritillaria tenella, și confirmată un an mai târziu de L.M. Guignard (1899) la specia Lilium martagon. Ulterior, s-a constata că dubla fecundație reprezintă un fenomen general la angiosperme (dicotiledonate, mo- nocotiledonate). Prima celulă spermatică (haploidă) din tubul polinic ajuns în sacul em- brionar se contopește cu oosfera (haploidă), rezultând zigotul propriu-zis (diploid). Cea de a doua celulă spermatică se contopește cu nucleul secundar al sacului embrionar (diploid), rezultând zigotul accesoriu (triploid). Prin diviziuni repetate, din zigotul propriu-zis se va diferenția embrionul, iar din zigotul acce- soriu se diferențiază endospermul secundar sau albumenul. Zigotul accesoriu se divide primul, iar zigotul propriu-zis la scurt timp după acesta. Fig. 135. Fecundația la angiosperme: a - ovul înainte de fecundație; b - vârful tubului polinic pătruns prin micropil spre nucelă; c - formarea nucelelor spermatice; d - contopirea primului nucleu spermatic cu oosfera și al celui de al doilea cu nucleul secundar; 1 - funicul; 2-fasciculul funiculului; 3-micropil; 4-integumenle; 5-nucelă; 6 - sac embrionar; 7 - oosferă; 8 - sinergide; 9-antipode; 10-nucleu secundar; 11 - tub polinic; 12 - nucleu vegetativ; 13 - nucleu generativ; 14- nudei spermatici. HETERORIZIE {Heterorhizis), di- morfism radicular întâlnit la unele plante, unde același individ are rădăcini contractile și rădă- cini normale necontractile subțiri și groase, pentru nutriție [exemplu, șofranul {Crocus sati- vus), scânteuța {Gagea arvensis) etc.]. HETEROSPERMÎE (Heterosper- mia) 1. Proces de fecundare a oosferei, de către, un gamet masculin al unui tub polinic, și a celulei secundare, de către un alt gamet masculin provenind de la un alt tub polinic. Se realizează în cazul pătrunderii în sacul em- brionara mai multor tuburi polinice. Identificată la porumb (Zea mays) pe cale genetică. 2. Existența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași specie {Suaeda). heterostile 339 hialoplasmă HETEROSTILE (Heterostylia), dife- rențiere a florilor bisexuale în ceea ce privește lungimea stilelor și staminelor, cu scopul de a înlătura autopolenizarea. Există heterostilâ di- morfâ și heterostilâ trimorfâ. Heterostilâ dimor- fâ este întâlnită la plante din cadrul aceleași specii. Unele au flori cu stilul lung (longistile) și stamine scurte, iar altele au flori cu stilul scurt (brevistile) și stamine lungi. Datorită acestui caracter morfologic, stigmatul gineceului și an- terele staminelor sunt situate la nivele diferite. Polenizarea cu polen propriu este exclusă. Sunt adaptate la polenizarea încrucișată, reali- zată de insecte. De exemplu, la ciuboțica-cu- cului (Primula officinalis), pe anumite tulpini sunt flori longistile, iar pe alte tulpini flori brevi- stile. Polenul din anterele staminelor, și într-un caz și în celălalt, nu are cum să ajungă pe stigmatul din cadrul aceleiași flori. Polenizarea nu poate fi decât entomofilă. Insectele, care vi- zitează floarea cu stilul scurt, vor atinge ante- rele care stau în jurul corolei. Corpul lor se va încărca cu polen pe partea ventrală. Vizitând o floare cu stilul lung, polenul va fi depus direct pe stigmat, în urma atingerii lui de către in- sectă. Stigmatul stilului lung se află la același nivel cu anterele staminelor din floarea cu stilul scurt. Acest lucru face polenizarea inevitabilă. Insectele ce vizitează o floare cu stilul lung introduc în ea trompa pentru a suge nectar. în drumul ei către nectarii trompa trece prin co- roana de antere ce înconjoară pistilul, prăfuindu-se cu polen, atât la introducere cât; și la scoatere. Vizitând apoi o floare eu stilul scurt, trompa, întâlnește stigmatul în drumul ei către nectarii. Stigmatul maturizat recepționează po- lenul. în ambele cazuri polenizarea este asi- gurată. Heterostilâ dimorfă cu acest tip de pole- nizare este întâlnită și la alte specii din familia Primulaceae, precum și la unele specii din fa- miliile Gentianaceae, Boraginaceae, Crassula- ceae, Caryophyllaceae, Ericcaceae etc. Hete- rostilă trimoriă este întâlnită la plante din cadrul aceleiași specii, care au flori cu stile și stamine lungi, medii și scurte. Polenizarea este entomo- filă încrucișată. Polenul din anterele staminelor lungi va ajunge pe stigmatul stilelor lungi, pole- nul din anterele staminelor medii va ajunge pe stigmatul stilelor medii, iar polenul din anterele staminelor scurte va ajunge pe stigmatul sti- lelor scurte, întâlnită la specii din familiile Ly- thraceae, Oxalidaceae, Hippocastanaceaes.a. (fig. 136). Fig. 136. Heterostilie: a-ciuboțica-cucului (Primula officinalis); b-răchitan (Lythrum salicaria); 1 - floare longistilă; 2 - floare brevistilă; 3-floare cu stile de lungime intermediară; săgețile indică posibilitățiile de polenizare. HEXAHIDROXICICLOHEXAN, VITAMINA I HIALOPLASMĂ (Hyaloplasma), strat extern, transparent și negranulos, al citoplasmei. Conține 70-85% apă, 15-30% substanțe organice (holoproteide, ribonu- cleoproteine, ARN solubil, ADN, lipide, nu- cleotide, aminoacizi, enzime mai ales pentru metabolismul glucidelor), săruri minerale, ionizate sau nu. Ionii monovalenți K⁺ și Na⁺ se găsesc liberi, cei divalenți Mg²⁺ și Ca²⁺ formează chelați sau acizii nucleici cu polizaharidele acide (pectine, mucilagii). Morfologia hialoplasmei variază în cadrul aceleiași celule de la o zonă la alta, de la un tip de celulă la alta. în general, hialoplasma este mai vâscoasă în imediata apropiere a plasmalemei și mai puțin vâscoasă spre profunzime (exemplu, celulele meristematice ale rădăcinilor de grâu). Submicroscopic con- stă dintr-o urzeală de lanțuri polipeptidice și proteine fibrilare asociate între ele prin grupări laterale, rezultând o rețea cu nu- meroase ochiuri, numită tramă. între două catene polipeptice apropiate există legături reprezentate de forțe Van der Waals (I), punți de hidrogen (II), valențe heteropolare (III), valențe homopolare (IV). Legăturile polare ale catenelor polipeptidice pot forma com- binații cu apa, ionii minerali și alte substanțe aflate în ochiurile rețelei. Legăturile sunt instabile, într-o continuă reînnoire, influ- ențate de condițiile fizico-chimice ale mediului intracelular și extracelular hialoplasmâ 340 hidatode (A. Frey-Wissling, 1953). Proprietățifizi- co-chimice. 1) Este un sistem coloidal poli- fazic complex, cu o fază de dispersie lichidă, apoasă, și o fază dispersată, discontinuă, având la bază particule mari, macromo- leculare, mai ales de natură holoproteică, care formează cu apa legături ce atenuează discontinuitatea dintre cele două faze; se prezintă sub formă de sol și gel, stări care imprimă vâscozitate, elasticitate, coagula- bilitate, mișcare, sensibilitate; este nemiscibil cu apa. 2) Manifestă fenomenul de tixotropie, trecând din starea de sol în cea de gel, și invers. 3) Vâscozitatea este mai mare decât a apei și variază de la o celulă la alta, în funcție de vârsta (mai scăzută la cele tinere, mai accentuată la cele bătrâne), de schimbarea factorilor interni (exemplu, mitoză determină scăderea vâscozități o dată cu începerea ei) și externi (cu creșterea temperaturii vâsco- zitatea scade); în timpul mitozei se intensifică activitățile fizico-chimice ale hialoplasmei; creșterea temperaturii determină ruperea legăturilor dintre lanțurile polipeptidice. 4) Prezintă reacții de culoare specifice și nespecifice. Fiziologie. Reprezintă mediul din care diverse organite celulare își iau substanțele necesare funcționării lor și elimină unele deșeuri. Constituie sediul principal al celor mai multe reacții biochimice celulare și de transformare a energiei chimice în energie mecanică ce asigură mobilitatea citoplasmei, fenomen cunoscut sub numele de cicloză. HIDATODE (Hydathoda), formațiuni structurale epidermice caracteristice plantelor care prezintă, -» GUTAȚIE (fig. 137). Hida- todele se găsesc de obicei pe frunze și sunt de două feluri: active și pasive. Hidatodele active sunt formate din una sau mai multe celule epi- dermice specializate în secreția apei, adesea transformate în peri uni- sau pluricelulari vii, care acumulează apa în exces și o elimină afară [exemplu, fragul (Fragaria vesca), faso- lea mare (Phaseolus multiflorus)]. Asemenea celule au pereții celulozici subțiri, lipsiți de cuti- culă, citoplasmă abundentă și un nucleu mare. Nu au legătură directă cu vasele conducătoare lemnoase din nervurile frunzei. Hidatodele pa- sive sunt structuri aflate în legătură directă cu vasele conducătoare lemnoase (traheide) din nervurile frunzelor. Constau din una sau mai multe stomate acvifere, fiecare formată din do- uă celule care lasă între ele o deschidere per- manentă numită ostiolă. Sub stomata acviferă (Primula sp.) sau sub mai multe deodată (Saxi- fraga sp., Crassula sp.) se află o cameră acvi- feră, iar sub cameră un țesut special numit epitem, format din mai multe straturi de celule parenchimatice, fără cloroplaste, cu pereții ce- lulozici subțiri și cu spații intercelulare pline cu apă. Apa acumulată în epitem și camera sub- stomatică este eliminată afară prin ostiolă în mod pasiv, acționată de presiunea noii cantității de apă adusă de vasele conducătoare lem- noase, fără participarea activă a celulelor ce intră în alcătuirea ei. La plantele unde nu există epitem, vasele conducătoare lemnoase se ter- mină la nivelul camerei acvifere. Hidatodele sunt întâlnite la specii de plante ce aparțin la peste 300 de genuri, încadrate în 115 familii. Sunt localizate diferit: vârful frunzelor, la gra- minee, vârful dințișorilor de pe marginea frun- zei (Alchemilla sp., Fuchsia sp.), în alte locuri de pe marginea frunzei unde se termină ner- vurile (Tropaeolum sp.) sau pe întreaga supra- față a frunzei (Phaseolus sp.). Fig. 137. Hidatode: a - hidatodă activă de pe frunzele de fasole mare (Phaseolus multiflorus); 1 - hidatodă; 2 - epidermă; 3 - parenchim asimilator; b - hidalodă pasivă la Primula sinensis; 1 - parenchim; 2-cloroplaste; 3-traheide; 4 - epitem; 5 - cuticulă; 6 - epidermă; 7 - cameră acviferă; 8 - stomată acviferă; 9 - picătură de apă. hidrați de carbon 341 hidrogamie HIDRAȚI DE CARBON, GLUCI- DE HIDROCARITACEE (Hydrochari- taceae), familie care cuprinde plante erbacee acvatice, submerse sau natante, de ape dulci. Frunze opuse sau verticilate. Plante dioice, rar monoice. Flori adesea unisexuate, actinomor- fe, ciclice, cu perigon dublu, heteroclamideu, cu ciclu extern sepaloid, trimer, și cel intern mare, petaloid trimer. Flori mascule reunite mai multe în același spat, androceu cu 2-12 sta- mine, cu antere extrorse. Flori femele solitare în fiecare spat, gineceul cu ovar inferior. For- mula florală la floarea bărbătească: C3 A2-12; C3 G(3^i5). Fruct bacă multispermă. Semințe exalbuminate. Se înmulțesc vegetativ prin turioni. Flora României posedă 4 specii ce aparțin la 4 genuri: Hidrocharis, x = 7; H. morsusranae, 2n = 28, Stratiotes, S. aloides, 2n = 24; Elodea, x= 12; E. canadensis, 2n = 24, 48; Vallisneria, V. spiralis, 2n = 20. HIDROFILACEE (Hydrophylla- ceae), familie care cuprinde 20 genuri cu cca 300 specii plante erbacee și subfrutescente, răspândite mai ales în America de Nord. Frun- ze alterne, rareori opuse, nestipelate. Flori bi- sexuate (hermafrodite), pentamere, actinomor- fe, dispuse în cime scorpioide; corola campanulată, cu petale 4-6-fidate; androceul din 4-5 stamine, sau mai multe; gineceul bicar- pelar, cu ovar superior. Fruct capsulă. HIDRbFILIE, HIDROGAMIE HIDROFITE (Hydrophyta), plante adaptate să trăiască în mediul acvatic având organele hibernale și mugurii de regenerare sub apă. Tipul ecologic al speciilor se notează Hidr. Le sunt caracteristice: presiune osmotică celulară scăzută; sistem radicular slab dez- voltat, perișori absorbanți puțin dezvoltați; tul- pina verde cu țesuturi mecanice și conducă- toare slab dezvoltate, dar cu o puternică dezvoltare a aerenchimului ce le asigură mic- șorarea greutății specifice, permițându-le plu- tirea sau menținerea la diferite nivele sub apă, fără a cădea spre fund; lipsa stomatelor pe suprafața superioară a frunzelor natante și lip- sa lor pe fața inferioară ce vine în contact cu apa; frunzele subacvatice sunt subțiri, puternic divizate pentru a nu fi sfâșiate de curentul apei, lipsite de cuticulă, epiderma posedă cloroplas- te, iar mezofitul nu este diferențiat în țesut palisadic și lacunar; apar frecvent hidatodele care elimină excesul de apă sub formă lichidă. Domină înmulțirea vegetativă. Acest grup eco- logic de plante este reprezentat prin: hidrofite natante (Hydrophyta natantia) formate din spe- cii plutitoare la suprafața apei [exemplu, lintița (Lemna arrhiza, L. gibba, L. minor, L. polyrrhi- za, L. trisulca), peștișoara (Salvinia natans)] sau specii cufundate și plutitoare în masa apei [exemplu, cosorul (Ceratophyllum submersum, C. demersum), otrățelul de baltă (Utricularia vulgaris) etc.]; Hidrofitele fixate de substrat fără rădăcină (Hydrophyta adnata) (exemplu, algele verzi, roșii, brune, muscinee, hepatice, ciuperci etc ); Hidrofitele fixate de substrat prin rădăcină (Hydrophyta radicantia) și cu frunze plutitoare pe suprafața apei [exemplu, nufărul galben (Nuphar luteum), nufărul alb (Nymphaea alba), broscarița (Potamogeton natans) etc.]. HIDROGAMIE (Hydrogamia), pole- nizare realizată prin intermediul apei; sin. hidro- filie. Majoritatea plantelor acvatice posedă o polenizare anemofilă sau entomofilă. Puține plante acvatice din lacuri, bălți, mlaștini, mări și oceane au polenizare hidrofilă. Hidrogamia se poate desfășura la suprafața apei sau în apă. Nivelul pe verticală unde are loc polenizarea este o caracteristică de specie. Polenizare hi- drofilă efectuată la suprafața apei este întâl- nită la unele plante din care alegem, pentru exemplificare, trei specii: drențele (Callitriche verna), beteala sau sârmulița-apei ( Vallisneria spiralis) și ața de mare (Ruppia maritima). La toate speciile cu acest tip de hidrogamie pole- nul conține substanțe uleioase care îi micșo- rează greutatea specifică, permițându-i să plu- tească. Drențele își împrăștie polenul pe suprafața apei. Prin mișcarea apei, el vine în contact cu stigmatul gineceului, realizând pole- nizarea. Beteala sau sârmulița-apei este o plantă dioică, florile feminine și cele masculine sunt separate, situate pe indivizi diferiți. Florile masculine au organizare simplă (periant format din 3 sepale bine dezvoltate, 3 petale foarte mici, 2 stamine). Sunt grupate în inflorescențe (amenți). La maturitate spada protectoare se rupe. Florile se detașează din inflorescență una câte una și se ridică la suprafața apei păstrând hidrolaze 342 hidropote învelișurile florale închise. Puțin mai târziu ele se desfac și staminele devin evidente. în această stare plutesc pe suprafața apei până la întâlnirea florilor feminine. Maturizarea antere- lor este corelată cu maturizarea gineceului. Florile feminine sunt solitare, așezate la extre- mitatea unui peduncul lung, răsucit în spirală. Organizarea lor este simplă (3 sepale ovale, concave, inegale; petale scvamiforme foarte mici; un gineceu prevăzut cu trei stigmate lat-o- vale). Când gineceul ajunge la maturitate, floa- rea vine la suprafața apei prin despiralizarea pedunculului, fără a se desprinde. Ajunșă pe luciul apei se deschide. Stigmatul trilobat se răsfiră, luând o poziție favorabilă polenizării. Micile valuri, create de curenții de aer, fac po- sibilă întâlnirea celor două feluri de flori. Prin contactul dintre anteră și stigmat se realizează polenizarea. Florile feminine rămân deschise până când se desăvârșește fecundația. Apoi se închid, iar pedunculul floral se spiralizează, coborându-le sub apă. Fructul și semințele se maturizează sub apă (fig. 138). Ața de mare are florile grupate într-o inflorescență numită Fig. 138. Hidrogamie la sârmulița-apei (Vallisneria spiralis): a - plantă cu flori bărbătești; b - plantă cu flori femeiești; c - floare femeiască mărită în momentul polenizării. spic. Ambele sexe ajung la maturitate în același timp. Pe măsură ce florile se apropie de ma- turitate sunt ridicate treptat către suprafața apei. Ajungerea lor la suprafață corespunde cu ajun- gerea la maturitate a organelor și elementelor sexuale din floare. Polenul poate veni în contact direct cu stigmatul, dar cea mai mare parte este împrăștiată pe suprafața apei, sub acțiunea va- lurilor sau vântului, de unde este recepționat de stigmat. După polenizare și fecundare, florile sunt trase sub apă până spre fund, printr-o mișcare de contracție a întregii plante. Poleni- zarea hidrofilă subacvatică este întâlnită la cosor (Ceratophyllum submersum), iarba de mare (Zostera marina), matriță (Zannichellia palustris). La aceste plante polenul are formă alungită, lipsită de exină, și greutatea specifică mai mare ca apa. Iarba de mare are florile grupate într-o inflorescență numită spic, pro- tejată de o teacă a frunzelor. Florile sunt proto- gine (sexele nu ajung la maturitate în același timp). Polenul matur, pus în libertate prin crăpa- rea longitudinală a anterelor, are aspectul unui firișor în formă de spirală și plutește în masa apei. El vine în contact cu stigmatele filiforme ale gineceului prin intermediul curenților de apă, rea- lizând polenizarea. Matrița are flori unisexuate. Cele masculine, în număr de una-două, sunt for- mate dintr-o singură stamină. Se află la subsuoa- ra frunzelor. Nu are înveliș floral. Polenul în an- teră are o formă rotundă. Părăsind antera acesta ia forma unui viermișor. Stigmatul este dispus sub formă de pâlnie, permițându-i să capteze, subacvatic, cât mai multe granule de polen. HIDROLAZE, enzime care determi- nă desfacerea unor substanțe compuse cu aju- torul apei. Au rol important în timpul germinării semințelor. HIDROPLANCTOFITE (Hydro- planctophyta), plante microscopice (alge) aflate în suspensie în masa apei. Ele intră în structura biocenozei acvatice numită -> PLANCTON, con- stituind partea trofogenă și trofică a acestuia. HIDROPOTE (Hydropota), structuri reprezentate prin una sau mai multe celule epidermice, specializate în absorbția de apă și substanțe nutritive minerale. Provin din celule epidermice diferențiate de cele din jur printr-un nucleu voluminos, vacuole puține, bogate în flavone și taninuri, cloroplaste, dictiozomi, higrocibe 343 hipericacee reticul endoplasmatic. Aceste celule bogate în citoplasmă granulară se numesc meristemoide ale hidropotei. Cuticulă care le acoperă este prevăzută cu pseudopod, corespondenți cu spațiile intermicrofibrilare ale pereților celulari, întâlnite la plantele acvatice submerse. HIGROCIBE (Hygrocybe punicea), fam. Hygrophoraceae. Ciupercă saprofită, co- mestibilă, întâlnită în perioada (VIII-X), prin pășuni, fânețe și poieni, mai ales în regiunile muntoase. Descriere. Pălăria este la început convexă și mamelonată, apoi întinsă și, în cele din urmă, în formă de pâlnie, uneori ondulată și crăpată la margine, diametrul 5-12 cm; fața superioară netedă, roșie ca sângele; fața infe- rioară cu lamele galbene, portocalii sau roșii, groase, spațiate. Piciorul cu suprafața fi- bros-striată, în interior găunos, înalt de 6-8 cm, diametrul 1-2,5 cm, galben-portocaliu sau ro- șu, la bază alb. Carnea albă, groasă, fragilă, dulce. Alimentație. Valoare nutritivă foarte mare. Preparată capătă gust și miros plăcut. Colorează mâncarea în galben-roșiatic. Foarte bune pentru supe și alte preparate culinare. HIGROFITE (Hygrophyta), plante adaptate să trăiască în locuri cu umiditate at- mosferică sau edafică excesivă. Tipul ecologic al speciilor se notează Higr. Cele condiționate de o umiditate atmosferică accentuată au adaptări speciale constând din celule speciale cu rol de captare a apei atmosferice (exemplu, Sphagnum), iar pentru epifitele tropicale ne- parazite, specializarea în acest sens a unui țesut parenchimatic epidermal al rădăcinilor aeriene numit velamen radicum (exemplu, spe- cii de Orchidaceae, Araceae, LHiaceae, Ama- ryllidaceaeetc). Speciile condiționate de o umi- ditate edafică abundentă sunt întâlnite pe lunci, marginea lacurilor, bahne, tinoave, văi umede, păduri umede și puternic umbrite [exemplu, pipirigurile (Juncus, Eleocharis), rogozurile re- prezentate prin specii de Carex(C. vulpina, O. curvula, C. hirta etc.)]. Le sunt caracteristice o presiune osmotică ridicată (8-12 atm), siste- mul radicular redus, cilindrul central slab dez- voltat, aerenchimuri bine dezvoltate, frunze mari, glabre, cu multe stomate dispuse pe am- bele fețe, unele și cu hidatode, cuticulă subțire. HIGROFORUS (Hygrophorus pena- rius), fam. Hygrophoraceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită toamna (IX-X), pe soluri calcaroase, prin păduri de foioase, mai ales de fag și stejar. Descriere. Pălăria convexă, apoi mai mult sau mai puțin plană, compactă, diametrul 4-10 cm, de multe ori cu marginea ondulată și răsucită în sus; fața superioară albă până la palid-ocru; fața inferioară cu lamele decurente, albe, până la ocru-palid. Piciorul alb, compact, tare, înalt de 4-7 cm, diametrul 1-2,5 cm, adeseori curbat și ascuțit la bază și cu nuanță gălbuie. Carnea groasă, albă, gust piperat, specific, miros plăcut de fructe. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Utilizată numai pentru anumite preparate culinare (musaca, cu sos tartar, cu sos vânătoresc, pane, ca salată). Atenție! Un necunoscător o poate confunda cu Clitocybe phyllophila, care este otrăvitoare. HIG ROTRO PIS M (Hygrotropism), mișcare efectuată de rădăcinile plantelor, rizoizii de pe talul hepaticelor, rizoizii de la protalul fe- rigilor și hifele ciupercilor spre sursa de umiditate din sol. Mișcarea constă în curbarea lor spre regiunile din sol mai bogate în apă (higrotropism pozitiv). La rădăcină, zona perceperii diferenței de concentrație a umidității este situată la vârful ei. Reacția de curbare are loc însă la nivelul zonei de creștere prin alungirea celulelor. La organele unicelulare ale plantelor (hifele, rizoizii) meca- nismul perceperii excitațiilor și realizarea reacției de curbură nu sunt cunoscute. HIPANTIU (Hypanthiu), axă florală tubuliformă rezultată din lărgirea receptaculului (exemplu, Thymelaeaceae, Roșa arvensis, Oenothera biensis (luminiță)]. HIPANTODIU (Hypanthodiu), inflo- rescență cu flori sesile închise în receptacul [exemplu, smochin (Ficus carica)]. HIPERICACEE (Hypericaceae) sin. Gutifere (Guttiferae), familie care cuprinde cca 900 specii lemnoase, rar erboase, din care numai câteva genuri trăiesc în regiuni temperate. Boga- te în uleiuri eterice. Frunze opuse, rar alterne, simple fără stipele. Flori bisexuate (hermafro- dite), actinomorfe cu structură variată. Formula florală: C₅^ A a G₍₅-₃₎ sau ₍₁ș_i). Androceul este triadelf sau pentadelf. Fruct capsulă sep- ticidă. Flora României posedă 12 specii ce apar- țin genului Hypericum, x= 7, 8, 9, 10. hipocastanacee 344 hrean HIPOCASTANACEE (Hyppocas- tanaceae), familie care cuprinde cca 18 specii de plante lemnoase ce aparțin la 2 genuri, răspândite în America de Nord și .Centrală, Peninsula Balcanică, Asia Centrală (Himalaya) și de Est (Japonia). Frunze opuse, pal- mat-compuse, sesile sau pețiolate, fără stipele. Flori poligame, bisexuate (hermafrodite) sau unisexuate, zigomorfe, pe tipul 4-5, dispuse în panicule îndesuite, piramidale; caliciul dialise- pal; corola dialipetală; de obicei din 4-5 petale inegale; androceul din 5-8 stamine libere, fi- xate la marginea internă a discului; gineceul trilocular, cu ovar superior, cu 2 ovule în fiecare lojă, stil lung, stigmat întreg. Formula florală bisexuată (hermafrodită): C₄_₅ A₅_₈ G₍₃₎. Fructul, capsulă valvicid-loculicidă, se deschi- de prin 3 valve. Flora României posedă 6 specii ce aparțin genului Aesculus, x=10. HIPOSTAZĂ (Hypostasis) 1. Proces de diferențiere secundară a celulelor la baza celor două integumente ale ovulului, imediat sub sacul embrionar. Se pare că aceste celule secretă hormoni sau enzime necesare dez- voltării sacului embrionar. Pot fi: singură celulă, trei celule (Orhidee) sau un grup mare de celule (Zostera marina) cu un conținut citoplasmatic redus și pereți celulari parțial lignificați sau su- berificați. Uneori aceste celule sunt bogate în citoplasmă și pereții sunt subțiri. 2. Imposi- bilitate a manifestării unor gene din cauza unei alte gene epistatice. HIPOTOMIE, caracter al organelor vegetale dorsoventrale manifestat prin dezvol- tarea mai mare a părții inferioare sau dorsale decât a celei superioare sau ventrale; sin. hipo- tropie. HIPOTROPIE, HIPOTOMIE HIPSOFILE, frunze incomplet dez- voltate ce apar pe tulpină în epoca înfloritului. Sunt caracteristice numai angiospermelor. Se află localizate în regiunea florală din partea su- perioară a tulpinii și a ramificațiilor ei. Reprezin- tă organe de protecție pentru floare sau inflo- rescență. De obicei există o trecere gradată de la frunzele normale de pe tulpină ia hipsofile, iar de la acestea la piesele ce compun floarea. Acestea sunt: bracteea, situată la baza pedi- celului floral; bracteolele, aflate pe pedicelul floral sau la baza caliculului; caliciul florilor; calicului de la nalbă; involucrul și involucelul de la inflorescențele apiaceelor; spata, care înve- lește florile araceelor [exemplu, rodul-pămân- tului (Anim maculatum)]-, cupa, prezentă la fructele de stejar; glumele și paleele din spicu- lețul gramineelor. (fig. 139). Fig. 139. Tipuri de hipsofile: 1 - bractee, la inflorescența de tei (Tilia sp.); 2 - spată, la rodul-pământului (Arum maculatum)-, 3- cupe, la ghinda de stejar (Quereus robur). HIPURIDACEE (Hippuridaceae), familie care cuprinde plante erbacee, acvatice, amfibii, perene, cu rizom lung, ramificat, târâtor și tulpină erectă, ce are în parenchimul cortical canale aerifere. Frunze îngust liniare, câte 4 sau mai multe în verticile, fără stipele. Flori mici, bisexuate (hermafrodite), rar unisexuate; caliciul rudimentar așezat deasupra ovarului, asemănător unui inel îngust; corola lipsește; androceul redus la o singură stamină; gineceul cu ovar inferior, unicarpelar și uniovular. Fruct drupă. Flora României are un singur gen Hippuris, x= 8, cu o singură specie H. vulgaris, 2n = 32. HORMONI VEGETALI, FITO- HORMONI HREAN (Armoracia lapathifolia), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, perenă, mezo- fită, mezotermă spre moderat-termofilă, amfi- tolerantă la pH, alogamă, legumicolă, cu valoa- re terapeutică, cultivată pe toate continentele, spontană pe lângă garduri, locuri umede; se mai numește ahrean, chirean, hărean, irean, hrean 345 hrean rădăcină sălbatică, ridiche sălbatică, rean, tor- mac, usturoi. Dacii îi spuneau usturonilă și era folosit în tratarea diferitelor boli. De la ei s-a transmis, probabil, folosirea frunzelor și a rizo- mului contra durerilor de cap. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, Car. Arction, Calystegion, Biden- tetea. Pliniu cel Bătrân îl considera* plantă me- dicinală. A fost trecut în unele farmacopee. Fla- mandul Rembert Dodoens, medic și naturalist al Renașterii, l-a inclus în rândul plantelor me- dicinale. Cultivat de popoarele Europei Centrale (maghiari, germani, polonezi) la începutul seco- lului al XVI-lea. în România se cultivă mai ales în jurul orașelor mari. Crește și spontan, ca plantă comună, pe lângă garduri, în locuri umede. Răspândit în Europa de Sud-Vest, Asia de Vest. Foarte puțin pretențios la factorii de mediu. Rezistent la frig. Rădăcinile suportă geruri până la minus 20-30° C. Puțin pretențios la lumină. Crește bine la umbră. Rezistent la perioadele secetoase datorită sistemului radicular profund. Excesul de apă îi este dăunător. Pretinde soluri cu textură mijlocie, argilo-nisipoase, bogate în humus, aprovizionate cu elemente minerale, cu pH-ul 6,5-7,5. Pe solurile ușoare, nisipoase, rădăcinile se lignifică, iar pe cele grele se rami- fică mult. Descriere. Rădăcina puternică, dez- voltată, groasă de 3-4 cm, ramificată, adâncă în sol până la 70 cm, cărnoasă, albă, aromată și picantă la gust. Tulpină floriferă erectă, fistu- loasă, înaltă de 40-100 (125) cm, ramificată în partea superioară, glabră. Frunze bazale (din rozetă), foarte mari, lungi de 20-100 cm, alun- git-ovate, cordate, cu marginea ondulată, lung-pețiolată. Frunze tulpinale inferioare scurt-pețiolate, lobate, liniar-lanceolate, întregi sau digitate; cele superioare cuneate, sesile, lanceolate, Flori albe, mici, grupate într-un ra- cem mai mult sau mai puțin lax. înflorire, V—VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, silicvă mi- că, globuloasă, frecvent lipsită de semințe (seci) sau cu semințe sterile. în condițiile țării noastre se înmulțesc exclusiv pe cale vege- tativă. Compoziție chimică. Rădăcina conține protide (cca 2%), zahăr (6%), săruri minerale de sodiu (5 mg%), potasiu (295 mg%), calciu (55 mg%), fosfor (35 mg%), fier (0,7 mg%), vitamina A (2 pg%), vitamina Bi (0,05 mg%), vitamina B₂ (0,05 mg%), niacină (0,3 mg%), vitamina C (100 mg%), glicozizi sulfurați, mirozină, cantități mici de ulei volatil, acizi clorhidric, sulfuric, carbonic, silicic, substanțe antibiotice (fitoncide). Valoarea energetică, 40 kcal/100 g substanță proaspătă. Alimentație. Utilizări diferite în arta culinară. Se consumă proaspăt răzuit la carne rasol, în prepararea unor sosuri picante, în amestec cu unele salate, în amestec cu miere de albine, sirop obținut din rondele de hrean presărate cu zahăr, dulceață de hrean, ras-macerat 3-4 săptămâni în miere. Cartofii la cuptor cu hrean sunt foarte gustoși. (Cartofii curățați de coajă se taie felii și se așează într-o tavă unsă cu margarină. Se presară peste ei 1-2 lingurițe de hrean ras. Se toarnă % I lapte dulce fierbinte, în care s-a topit 10 g margarină. Se dă la cuptor. înainte de a se servi se presară pă- trunjel tăiat mărunt). în unele zone din țară frunzele de hrean sunt folosite la învelirea sar- malelor. Rădăcina servește la prepararea mu- răturilor. Industrie. Prin măcinarea rădăcinilor uscate se obține pudra condimentară, folosită drept conservant în industria conservelor de carne. Bioterapie. Rădăcinile au utilizare tera- peutică în medicina umană și veterinară. Prin- cipiile active acționează ca stimulent în nutriție, stomahic, antiscorbutic, diuretic, expectorant, antispasmodic, colagog, purgativ, rubefiant și vezicant. Recomandat în anemie, atonie diges- tivă, inapetență, scorbut, tuberculoză torpidă, scrofuloză, astm, bronșite cronice, gută, reu- matism, litiază urinară, paralizii, hidropizii, leu- coree. Recoltare. Rădăcinile (Armoraciae ra- dix, sin. Cochleariae radix) se scot din pământ, se spală și se folosesc proaspete. Contraindi- cații. Nu se recomandă pentru suferinzii de hemoroizi, hemoptizie, dereglări de ritm car- diac, stări congestive. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea anorexiei, gastritei hipoacide, stărilor diareice, hidropiziei, gutei, litiazei biliare, afecțiunilor renale (nu acute), catarului cronic pulmonar, decongestionarea organelor interne: a) consumat ca atare drep't condiment, b) infuzie, din 15-30 g rădăcină tăiată mărunt la 1 I de apă fierbinte. Se lasă la macerat 12 ore. Se bea câte o cană între mese, respectiv două căni pe zi. 2. Pentru comba- terea teniei: consumare de hrean timp mai în- delungat, asociat cu ceapă și fructe crude. 3. Pentru combaterea anemiei la adulți: vin tonic, din 30 g rădăcină rasă, la 1 I de vin. Se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară. Se bea câte 50 ml (un păhărel) înainte de masă. 4. Pentru tratarea bolilor de stomac, ficat, liti- ază renală, astm, reumatism: 20-30 g rădăcină rasă se pun 250 ml vin. Se lasă la macerat hrean 346 hrib 8-10 zile. Se strecoară. Se beau zilnic 1-2 pă- hărele. 5. Pentru combaterea tusei de diverse etiologii: rădăcină rasă amestecată cu zahăr. Se lasă 5-10 ore să se plămădească la un loc cald. La nevoie se ia câte o linguriță. 6. Pentru combaterea anemiei la copiii fără poftă de mâncare, limfatici: sirop din rădăcină. Se taie în rondele fine și se acoperă cu zahăr. Sucul care se formează se administrează intern, câte 1 lin- gură pe zi. 7. Pentru tratarea reumatismului, ca adjuvant: macerat, din 2 linguri rădăcină rasă la ¹/21 lapte fierbinte. Se lasă la macerat o oră. Se bea dimineața. 8. Pentru tratarea cardiopatiei ischemice dureroase, anginei pectorale, hiper- tensiunii: pastă omogenă, din 1 lingură rădă- cină rasă amestecată cu o lingură de miere, întreaga cantitate se ia dimineața, treptat, cu o linguriță, înainte de micul dejun. Cura durează 30 zile, consecutive. Se repetă la 2 luni. Tra- tamentul se aplică de patru ori pe an, timp de trei ani. Uz extern. 1. Pentru tratarea bronșitei, gripei, congestiei pulmonare: cataplasme, cu rădăcină rasă aplicată pe torace. 2. Pentru anihilarea veninului de viperă din mușcătură: cataplasme, cu rădăcină rasă, pusă într-un să- culeț de pânză și umectată. Se aplică pe locul afectat. 3. Pentru tratarea reumatismului și intiamațiilor articulare: a) băi locale sau gene- rale cu făină de hrean; cantitativ, 1 lingură făină la 1 I de apă; făina se introduce într-un săculeț de pânză; apa de baie la temperatura de 25-30° C se toarnă peste săculeț, care apoi se agită în apă; baia durează 20-30 minute; b) ca- taplasme din rădăcină rasă (un pumn) și făină integrală (un pumn) umectate cu apă. Se intro- duce într-un săculeț de pânză și se aplică pe locul inflamat sau dureros, timp de 15-20 mi- nute. Se repetă zilnic, până când durerile dis- par. 3. Pentru fricțiuni antireumatismale: tinc- tură, din 20 g rădăcină rasă la 100 ml alcool. Se lasă la macerat două săptămâni, după care se poate folosi. 4. Pentru tratarea pulpitei: decoct, din 1 lingură rădăcină rasă la 100 ml vin roșu. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se clătește și se ține în gură. 5. Pentru combaterea para- dentozei: se mestecă zilnic o bucată de rădă- cină. Efect revulsiv, mărește afluxul de sânge la nivelul gingiilor. 6. Pentru păstrarea unei bune igiene a cavității bucale: tinctură, din 20 g frunze la 100 ml alcool. Se lasă 10 zile. Se strecoară în sticle închise la culoare. Se dilu- ează cu apă și se folosește ca apă de gură, ori de câte ori este nevoie. Efect antiseptic. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tra- tarea animalelor de bronșite, catar pulmonar, atonia rumenului, stări a frigore, paraziți intes- tinali: macerat, rădăcină proaspătă în proporție de 20-30% înglobat în miere sau lapte. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 50-100-150 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 15-30-50 g. Efect eupeptic, expec- torant, diuretic, diaforetic, antiseptic, antipara- zitar. Uz extern. Pentru tratarea reumatismu- lui: cataplasme, cu rădăcină de hrean rasă sau rădăcină de hrean rasă amestecată cu oțet de mere. Atenție! Folosirea în tratament a frun- zelor recoltate în timpul înfloritului sau supra- dozarea internă cu drogul obținut din rădăcină determină intoxicații. Simptome: respirație dis- pneică, congestie pulmonară, edem pulmonar, colici, comă. Se intervine cu purgative saline, cărbune, mucilagii, infuzii de mușețel sau de nalbă mare, calmante. Cosmetică. Utilizat ca remediu împotriva pistruilor: macerat, o mână de rădăcină rasă la 250 ml oțet. Se lasă 5-6 zi- le. Se agită sticla. Se ung pistruii. HRIB (Boletus edulis), fam. Boleta- ceae. Ciupercă micorizantă, întâlnită toamna (VIII-X), pe sol, prin păduri de brad și molid; se mai numește burete, hrichi, mănătarcăpietroa- să, mitarcă roșie, nitarcă, pita-vacii, pitoancă, pâinea-pădurii. Descriere. Pălăria bombată, sferică, hemisferică, apoi întinsă, foarte căr- noasă, diametrul 7-25 cm; fața superioară lu- cioasă, brun-deschisă, pe timp umed puțin vâs- coasă; fața inferioară cu tuburi sporifere lungi, simple, albicioase, apoi gălbui sau verzui, pre- văzute cu pori circulari. Piciorul gros, lung de 6-15 cm, diametrul 3-6 cm, ventricos, apoi alungit, brun-deschis, ornamentat cu o rețea albă în partea superioară. Carnea albă, tare, groasă, puțin roșiatică sub pielița pălăriei, cu gust și miros plăcut; după rupere sau tăiere rămâne albă. Sporii ovoizi sau fusiformi (14-17 x 5-5,5 p) multigutulați, gălbui, ocru în masă. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Pe piața mondială este cotată ca având admirabile calități culinare, ocupă locul II după trufa de iarnă (Tube melanosporum). Folosit la supe, pateuri, umpluturi pentru cornuri, mân- care cu orez, tocăniță de pui, papricaș, varză umplută cu ciuperci etc. în unele zone se mu- rează. Se usucă în felii subțiri înșirate pe ață sau așezate pe gratii. Uscat devine mai plăcut la gust (v. PI. XXVI, 1). hrib țigănesc 347 hrișcă HRIB ȚIGĂNESC (Boletus sata- nas), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, toxică, otrăvitoare, fără a fi mortală, întâlnită toamna (VIII-X), pe soluri calcaroase din pă- durile de foioase, mai ales în făgete: se mai numește buretele-dracului, burete roșu, mânâ- tarca-dracului. Descriere. Pălăria convexă, mare, diametrul 10-30 cm, foarte cărnoasă, cu marginea subțire; fața superioară mată cenu- șie-argintie, până la cenușiu-oliv, ușor pătată cu galben, roz sau verzui; fața inferioară cu tuburi sporifere galbene sau de un galben-ver- zui, cu porii rotunzi, roșii-carmin, la atingere capătă o culoare intens-albastră. Picior scurt, gros, umflat, lung de 6-8 cm, diametrul maxim 4-6 cm, galben, la mijloc cu o zonă roșu car- min, acoperit cu o rețea de vinișoare roșii-pur- purii. Carnea albă-gălbuie, secționată se al- băstrește ușor, iar în picior se înroșește puțin; miros agreabil, gust dulce, exemplarele bătrâ- ne au gust și miros neplăcut. Sporii ovoizi (10-16 x 5-7 p), culoare oliv. Toxicologie. Principiile toxice nu sunt cunoscute. Suspectă de a conține muscarină. Consumată produce tulburări gastrointestinale cu dureri violente ce pot dura câteva zile, fără a fi letală. Unele persoane o suportă. Micologul scandinav Stej- skal argumentează că ciuperca devine comes- tibilă și este foarte gustoasă după ce a fost fiartă ori prăjită, în vreme ce micologul francez Roger Heim precizează că până și vaporii ciu- percii sunt otrăvitori! (v. PI. XXVI, 2). HRIBUL-VRĂJITOAREI (Boletus luridus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizan- tă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X), pe soluri calcaroase și neutre, prin păduri, une- ori pajiști; se mai numește chitarcâ, mitarcă grasă, pitarcă. Descriere. Pălăria sferică, se- misferică, apoi întinsă, diametrul 5-19 cm, căr- noasă; fața superioară fin-catifelată, brună-oliv, brună-portocaiie, brună-închis, uneori roșiati- că; fața inferioară cu tuburi sporifere lungi până la 2,5 cm, galbene, apoi verzui sau purpu- riu-închis, prevăzute cu pori circulari roșie- tici-portocalii sau roșii-brun, la atingere se al- băstresc. Piciorul ușor-îngustat sub pălărie, umflat spre bază, lung de 5-13 cm, diametrul 2-5 cm, portocaliu, spre bază purpuriu-închis, în partea superioară cu o rețea de vinișoare roșii, brun la bază. Carnea compactă, galbenă, în contact cu aerul se albăstrește, iar la con- tactul cu tuburile sporifere se profilează pentru puțin timp o dungă roșie, sau roz, miros și gust plăcut. Alimentație. Valoare alimentară mică. Foarte bună. Utilizată în diferite preparate culi- nare (v. PI. XXVI, 3). HRIȘCĂ (Fagopyrum esculentum), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, originară din Tibet, cu o mare diver- sitate de forme cultivate și sălbatice; se mai numește hirișcă, riscă, tătarcă. Genetic, 2n=16. Răspândită ulterior în Siberia de Vest și India apoi în Coreea, Japonia. Grecii și ro- manii nu o cultivau. Adusă în Europa abia în era noastră. Cereală cultivată mult în Evul Me- diu de către țăranii săraci, care o foloseau ca hrană. începând cu secolul al XlX-lea pierde din importanță. Se cultivă mai ales în țările din C.S.L La noi se cultivă pe suprafețe mici în nordul Moldovei. Cerințe mari față de căldură. Semințele germinează la cel puțin 8° C, opti- mum 18-20° C. în timpul înfloritului, tempe- raturi mai joase de 15° C și peste 33° C le stagnează creșterea. La minus 5° C planta piere. Pentru întreaga perioadă de vegetație este necesară o sumă a temperaturilor de 1000-1200° C. Pretențioasă la umiditate. Pen- tru germinație solul trebuie să aibă cel puțin 20% din capacitatea de câmp. Coeficient de trans- pirație, 504-592. Timpul mai răcoros, înnourat și ploi potrivite sporesc producția. Preferă soluri calde, cu textură mijlocie spre nisipo-lutoase. Merge bine pe cernoziomurile lutoase sau lu- to-nisipoase, soluri turboase drenate. Des- criere. Rădăcină pivotantă, fusiformă, lungă de 20-40 cm, cu numeroase ramificații fibroase, răspândite în stratul arabil. Perișori absorbanți lungi de 3-5 mm, cu mare putere de solubilitate și absorbție. Tulpină erectă, ramificată, sucu- lentă, goală, glabră, înaltă de 30-60 (130) cm, la maturitate roșiatică. Frunze cordat-sagitate, glabre, pețiolate, cele superioare sesile. Limb lung de 2-5 cm, cu nervuri ușor-păroase. Sti- pele mici, verzi. Flori roșiatice sau albe, dispuse într-un racem spiciform. Numărul lor în inflorescență este în medie de 500, la unele exemplare ajunge la 3000. Miros pronunțat. Dimorfism sexual (unele flori au stilul mai lung decât staminele, altele mai scurt). Se deschid dimineața între orele 6-8, puține flori se deschid până la ora 11. Polenizare entomofilă. înflorire, VII-IX. Fruct, nuculă cu trei muchii (4-6 x 2,8-3,7 x 4-3,4 mm), brună-castanie sau cenușie-argintie. Compoziție chimică. hrișcă 348 h I biță Fructele conțin apă (12,1%), proteine brute (10,8%), grăsimi (2,5%), substanțe extractive neazotate (62,2%), din care mai ales amidon, apoi zaharoză (1-2%) și dextrină (4-5%), celu- loză (10,3%), vitamina P, săruri minerale de Ca, P, Mg etc. Făina conține apă (12,8%), proteine brute (7,9%), grăsimi brute (1,5%), substanțe extractive neazotate (76,1%), celu- loză (0,6%), cenușă (1,1%). Tărâțele conțin apă (12,0%), proteine brute (28,3%), grăsimi brute (7,4%), substanțe extractive neazotate (42,7%), celuloză (4,8%), cenușă (4,8%). Co- jile conțin apă (10,3%), proteine brute (4,4%), grăsimi brute (1,0%), substanțe extractive nea- zotate (38,5%), celuloză (43,7%), cenușă (2,1%). Paiele conțin apă (9,9%), proteine bru- te (5,2%), grăsimi brute (1,3%), substanțe extractive neazotate (35,1%), celuloză (43,0%), cenușă (5,5%). Proteinele sunt for- mate în cea mai mare parte din globulină și gluteină. Dintre aminoacizi sunt prezenți argi- nina, histidina, lizina, cisteina, triptofanul. Ali- mentație. Folosită în alimentație sub formă de păsat (crupe), plăcintă, ghiveci; gust plăcut, comportare bună la fierbere. Făina servește la prepararea mămăligii și a altor preparate culi- nare. Aliment nutritiv, energetic, ocrotitor vas- cular. Indicat în fragilitate vasculară. Industrie. Făina folosită la fabricarea biscuiților. Ames- tecată cu făina de soia servește la prepararea unui sort de ciocolată ieftină. Boabele se folo- sesc în industria spirtului și amidonului. Zoo- tehnie. Boabele întregi și reziduurile provenite de la prelucrarea lor sunt utilizate ca furaj concentrat pentru animale, mai ales pentru pă- sări. Carnea lor este albă și grasă. Puii hrăniți cu hrișcă cresc mai repede. Cosită verde până la faza de înflorire este dată animalelor ca nutreț verde sau uscat. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 0,1-0,4 mg/floare. Producția de miere, 50-150 kg/ha. Fără pondere economico-api- colă. Medicină umană. Fructele au importanță în terapeutică. Proprietăți: energetic, nutritiv, ocrotitor vascular (rutină). Recomandate în ali- mentația generală și fragilitate vasculară. Utili- zată mult timp pentru extragerea rutinei. în ulti- mii ani a fost înlocuită cu salcâmul japonez (Sophora japonica L). Alte utilizări. în unele regiuni folosită în vopsitorie. Conține o sub- stanță colorantă albastră (v. PI. XXVI, 4). HULUBIȚĂ (Russula aurata), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, comesti- bilă, întâlnită vara și toamna (VII-IX), pe sol, prin păduri de foioase și rășinoase. Descriere. Pălăria convexă, cu pielița neseparabilă de car- ne, diametrul 6-9 cm; fața superioară galbe- nă-aurie sau portocalie; fața inferioară cu lamele albe-crem, iar muchia lor galben-pal. Piciorul spongios, lung de 3-8 cm, diametrul 1-2 cm, galben-pal. Carnea albă, sub pieliță galbenă, dulce. Sporii sferici (6-12 x 6-11 p). Alimentație. Valoare alimentară mică. între- buințată la diferite preparate culinare. 1 IARBA-FIARELOR (Vincetoxicum hirundinaria), fam. Asclepiadaceae. Plantă er- bacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită, moderat termofilă, slab-neutrofilă, întâlnită frecvent prin păduri, margini de păduri, zăvoa- ie, tăieturi de pădure, livezi, fânețe, poieni, lo- curi stâncoase, din regiunea de câmpie până în cea montană; se mai numește barba-ciutei, briliancă, buruiană de tăietură, buruieni de bă- șică rea, coarne de pământ, iarba-aerului, iar- ba-cerii, iarba-rândunelei, lumineață, mă- rul-lupului, pana-zburătorului, postaia-lupului, rânduniță. Genetic, 2n = 22, 44. Fitocenologic este încadrată, prin subspecii, în următoarele grupări vegetale: ssp. hirundinaria în Querce- tea-pubescentipetraeae, Festucetalia valesia- cae, Car. Geraniom sanguinei; ssp. steppo- summ Festucetalia valesiacae. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Tul- pină erectă, ramificată, înaltă de 30-120 cm. Frunze cordat-ovate, opuse, pețiolate, acu- minato, fin-păroase pe margini și nervuri; cele superioare poartă în axila lor inflorescențele florale. Flori alburii, mici, cu coronulă gălbuie, grupate în inflorescențe corimbiforme; caliciu cu 5 diviziuni lanceolate; corolă rotată, din 5 petale; androceu din 5 stamine concrescute cu coronulă, unde anterele sunt strâns-lipite de stigmat. Polenul se află masat în polinii; gineceu cu stigmat capitat, disciform, 5-unghiular. înflorire, V—VIII. Fructe, folicule fusiforme. Semințe cu smoc de peri mătăsoși. Toxicologie. Planta conține glicoxidul vince- toxina (asclepiadina). Semințele sunt bogate în vincetoxisterină, alte substanțe amare. La animale provoacă febră, inflamații biliare, inflamații renale, diaree, slăbire generală a organismului. Medicină umană. Utilizată în homeopatie ca diuretic și diaforetic. Folosită sporadic de medicina populară pentru tratarea hidropiziei, scrofulozei și afecțiunilor cutanate. Tratamentul se face cu mare prudență din cauza toxicității ridicate. Rizomul conține principii active cu acțiune emetică, depurativă. Empiric, frunzele plantei se pun pe bube, iar puful semințelor pe tăieturi pentru a le vindeca. Durerile de picioare sunt tratate prin băi cu apă în care s-au fiert tulpinile florifere. în trecut, pentru mărirea diurezei se bea un decoctdin rădăcină. Ornamental. Indicată a fi cultivată prin spațiile verzi, la margini de masive arborescente. Decorativă prin frunze, flori. înmulțire prin semințe. Poetul Tudor Arghezi a cultivat această plantă în grădina sa de la Mărțișor. Mitologie. Specia constituie o prezență simbolică în mitologia română. în trecut era răspândită credința că eroii ne- înfricați ai basmelor, ai războaielor datorau puterea lor extraordinară acestei plante. Hoții cei mari foloseau planta pentru ruperea că- tușelor, zăbrelelor, deschideau toate în- cuietorile și lacătele. Cu ajutorul ei se credea că se pot scoate comorile din pământ și peșteri. iarba-Sf. loan 350 iarba-șarpelui IARBA-SF. IOAN (Salvia sclarea), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, bienală, rar perenă, puternic mirositoare, terofit-hemicrip- tofită, xeromezofită, moderat termofilă spre ter- mofilă, heliofilă, slab-acid-neutrofilă spre slab-alcalină, adesea cultivată în grădini; în flora spontană rară, întâlnită în stepele din sudul țării, pe locuri uscate, pietroase; se mai numește șarlai, șerlaie ș.a. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrată în asociația vegetală Festuco-Brometea. Răspândită în Eu- ropa mediteraneană, Asia, Africa de Nord. Re- comandată în cultură extinsă în părțile de sud și est a țării (jud. Constanța, Galați, Brăila, Ialo- mița, Giurgiu) și Câmpia Timișului. Necesită soluri ușoare, profunde, permeabile, bogate în calciu, de preferat cernoziomuri luto-nisipoase. Rezistă bine la secetă. Producție, 4000-8000 kg/ha inflorescențe proaspete și 400-600 kg/ha semințe. Descriere. Rădăcină groasă (1-1,5 cm), sinuoasă, brună, din care se desprind ramificații secundare, scurte, sub- țiri. Tulpină erectă, rigidă, cu peri deși, glandu- loși, mai ales în partea superioară, înaltă până la 100 cm în flora spontană și 150-200 cm în stare cultivată. Frunze lat-ovate foarte mari (lungi până la 25 cm, late de 15 cm), cordate la bază, pe margini neregulat-crenate, cu fețe în- crețite, rugoase, pe fața inferioară cu peri mari, scurți, groși, iar pe cea inferioară cu peri porto- calii, deși, glanduloși; pețiol lung și păros. Flori cu corolă bicoloră; caliciu campanulat cu 5 ner- vuri proeminente și 8 mai puțin evidente, păros; labiul superior boltit, violaceu (rar roz sau alb), iar labiul inferior gălbui, prevăzut cu doi dinți laterali ascuțiți și o limbă curbată în jos; andro- ceu cu stamine violete; gineceu cu stil violet și stigmat cu 2 lobi inegali. Florile sunt grupate în pseudoverticile, iar acestea într-o inflorescență ramificată. înflorire, VI-VII. Fructe, nucule elip- soidele, trunchiate, brune. Compoziție chimi- că. Planta conține ulei volatil bogat în linalol și acetat de linalil, o diterpenă caracteristică (sclareolul), rezine, substanțe amare, pigmenți fenolici și chinoidici, derivați triterpenici, deri- vați fenolici, ocimen, mircen, zaharuri, săruri minerale etc. (F. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977). Industrie. Din inflores- cențe se extrage, prin distilare, uleiul volatil, întrebuințat la fabricarea parfumurilor și aroma- tizarea lichiorurilor, berii și vinurilor. (Planta se cultivă în acest scop). Sclerolul - alcool deter- penic prezent în uleiul volatil - este folosit în parfumerie, fiind un bun fixator. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizare terapeu- tică în medicina populară umană. Principiile active au acțiune antispastică și anticatarală, antiinflamatoare, antiseptică, carminativă, ușor sedativă, antitermică, coleretică, emenâgogă (provoacă apariția fluxului menstrual întârziat), anticonvulsivă. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei, inclusiv florile (Salviae sclareae herba), se recoltează în timpul înfloritului VI-VII, pe timp frumos, între orele 12-16, când conțin cantitatea maximă de ulei volatil. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 30-40° C. Inflorescențele (Salviae sclareae flos) se recoltează când caliciul florilor este ușor îngălbenit. Planta, în această perioadă, are un conținut maxim de ulei eteric. Ele se taie, din cultură, cu secera sau foarfecă, se așează în coșuri de nuiele în strat de 2-3 rân- duri și se transportă neîntârziat la locul de disti- lare. Pentru semințe planta se recoltează când 60% din inflorescența principală a ajuns la ma- turitate. Se taie cu secera și se leagă în snopi. Se lasă 2-3 zile pentru a ajunge la deplina maturitate, apoi se treieră. Medicină umană. Planta nu este studiată. Empiric utilizată de medicina populară pentru tratarea bronșitelor, dischineziilor biliare, reumatismului, gingivite- lor, aftozei bucale, amigdalitelor, rănilor, ulce- rațiilor pielii etc. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor, dischineziilor biliare, balonărilor ab- dominale, diabetului zaharat, vaginitei atrofice, reumatismului, gingivitelor, aftozei bucale, amigdalitei: pentru scăderea febrei, infuzie, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi, a 200 ml fiecare. Uz extern. Pentru tratarea ulcerațiilor tegumentare, edemelor, ră- nilor: decoct, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se fac spălaturi locale, folosindu-se un tampon cu vată. Apicultură. Specie meliferă. Florile oferă albinelor culesul de nectar și polen (v. PI. XXVI, 5). IARBA-ȘARPELUI (Echium vul- gare), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, bia- nuală, terofită, xeromezofită, mezotermă, până la subtermofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin locuri virane, pârloage, marginea iarba-șarpelui 351 iarbă-de-sudan drumurilor, terasamente de căi ferate, fânețe, de la câmpie până în regiunea montană; se mai numește boranțâ, buruiană de roșeață, capul-viperei, capul-veveriței, coada-vulpii, iarba lui cel slab, iarba-năpârcii, limba-boului, lingură de vânt, mierea-ursului, motane, ochiul-mâței, ochiul- veveriței, rumeneală, sudoarea-calului, unguri, ursoaică, viperică, viperină. Genetic, 2n = 16, 32. Fitocenologic, încadrată în Sedo-Scleranthetea, Car. Festuco-Brometea, Onopordion. Răspândită în Europa, vestul Asiei. Descriere. Rădăcină pivotantă, neagră. Tulpină erectă, rigidă, neramificată sau ramificată de la bază, acoperită cu peri scurți, moi și printre ei cu peri lungi, setiformi, înaltă până la 100 cm. Frunze liniar-lanceolate, acute, cele de la bază dispuse în rozetă și atenuate în pețiol, cele tulpinale sesile, uninerve, păroase. Flori roșiatice, apoi albastre, roze sau albe, grupate în cime simple, iar acestea într-o inflorescență cilindrică, paniculată; caliciul din 5 sepale lini- ar-lanceolate; corolă infundibuliformă, cu 5 lobi inegali, ușor curbată și bilabiată, pubescentă; androceul din 5 stamine, cu filamente curbate în sus și roșiatice, antere albastre; gineceul, cu disc nectarifer la bază, stil lung, pubescent, stigmat bifidat. înflorire, VI-IX. Fructe, nucule. Compoziție chimică. Conține cinoglosină, consolidină, rezine, mucilagii, acid tanic, săruri de potasiu, calciu etc. Bioterapie. Planta este folosită în terapeutică de medicina umană cultă și empirică pentru proprietățile sale calmante, antiseptice, sudorifice, emoliente, cicatrizante. Medicina veterinară etnoiatrică o folosește ca expectorant, sudorific, antibiotic, emolient, cicatrizant. Recoltare. Părțile aeriene înflorite (Echii herba) se recoltează pe timp frumos, după orele 11. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea dizenteriei, diareei, răcelii, tusei: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară, se beau 2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea bubelor, rănilor: a) infuzie, din 2 lingurițe plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spa- lă zona afectată, folosindu-se un pansament steril; b) alifie, din pulbere frunze și flori frecate bine cu unt. Se lasă 5-6 ore pentru ca principiile active să se degaje din fragmentele de plantă, după care se unge partea afectată. Medicină veterinară. Pentru tratarea porcilor de rujet, planta tocată mărunt se pune în mâncare. Acționează ca antiseptic intestinal. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de zahăr, 0,23-2,56 mg/floare în 24 ore. Producția de miere, 180-430 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. IARBĂ-DE-SUDAN (Sorghum halepensc), fam. Poaceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemicriptofită, adventivâ, mezofită, mo- derat termofilă, amfitolerantă la pH, întâlnită mai ales în stepă și silvostepă, pe terenuri cultivate sau pârloage, adesea ruderală; se mai numește bălur, belengher, calai, costrei, dighie, fulg de stuh, lupoaică, măturiță, mohor, oier, păpușoaică, ulcă, vulpoaică. Genetic, 2n = 20, 40. Fitocenologic, încadrată în Secalietea, Chenopodietea. Originară din Po- dișul Sudan. Răspândită în Europa, Asia, Afri- ca de Nord, America Centrală și de Nord. Pre- tențioasă față de căldură (constantă termică 2200-3000° C), rezistentă la secetă, nu su- portă excesul de umiditate, preferă soluri mijlo- cii. Descriere. Rădăcină bine dezvoltată, adân- că până la 2,5 m; rizom scurt, solzos, ramificat. Tulpină simplă, înaltă de 1,5-2 m, cilindrică, dreaptă, glabră. Frunze liniar-lanceolate, plane, cu nervura mediană puternică, teacă glabră, ligulă scurtă. Flori grupate în panicule roșcate la început, apoi gălbui: fiecare floare este formată din 2 paie membranoase, cea inferioară geni- culat-aristată; androceu din 3 stamine cu antere portocalii, gineceu cu stigmat bifid. Spiculețele sunt uniflore. înflorire, VI—VIL Fruct cariopsă. Perioadă de vegetație, 100-120 zile. Producție, 5000-10 000 kg/ha. Compoziție chimică. Conține proteine (2,65-12,15%), lipide (1,07-2,03%), substanțe extractive neazotate (15,72-42,46%), celuloză (8,70-38,83%), săruri minerale. Zootehnie. Varietatea suda- nense este anuală și este utilizată ca furaj proaspăt, murat sau uscat pentru animalele erbivore. Consumat cu plăcere de animale. Poate fi pășunată, suportă bine călcatul. Lăs- tărește bine după cosit și pășunat. Prețios com- ponent al conveierului verde. Poate fi murată în orice fază de vegetație. Semințele pot fi folosite la obținerea nutrețului concentrat. Uruiala se- mințelor amestecată în proporție de 1/1 poate fi folosită la hrănirea porcilor. Din boabele prăjite se fabrică cafeaua de Sudan. Apicultură. iarbă-de-șoaldină 352 iarbă-de-urechi Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Cantitatea de miere de mană, 10 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mijlocie. IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ (Sedum acre), fam. Crassulaceae. Plantă erbacee, pe- renă, camefită, xerofită, mezotermă, oligotrofă, acid-neutrofilă, întâlnită pe pajiști însorite, prin vii, locuri nisipoase, pietroase, ziduri vechi; ve- getează pe soluri nisipoase, pietroase, sche- letice, uscate până la uscat-revene, cu trofi- citate scăzută (T = 10-30); se mai numește buruiană de trânji, coada-cocoșului, gheți- șoare, iarba-ciutei, iarbă grasă, iarba-tutunului, iarba-urechii, oloică, șărpăriță, șoldină, trânjen, verzișoară (fig. 140). Genetic, 2n = 40, 48, 80. Fitocenologic, încadrată în Festuco-Brometea, Car. Festuco-Sedetalia. Răspândită în Europa, Asia, Africa. Descriere. Rădăcini subțiri, fibroase. Tulpini ascendente, numeroase, acoperite cu frunze mai mult sau mai puțin imbricate, spre vârf cu ramuri florifere, înalte de 5-15 cm. Frunze cărnoase, ovate, convexe pe fața inferioară și plane pe cea superioară, se- sile, glabre, gust acru. Flori galbene-aurii; cali- ciul din 5 sepale ovate, libere până la bază; corola din 5 petale liniar-lanceolate, acute; an- droceul din 10 stamine de aceeași culoare cu petalele; gineceu cu 5 ovare, purtând ovule anatrope. înflorire, V—VIL Fructe, folicule dis- puse stelat. Semințe de formă ovoidă, brune, zbârcite. Compoziție chimică. Conține rezine, mucilagii, alcaloizi, flavone. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei (Sedi acris herba) au utili- zare terapeutică în medicina umană etnoia- trică. I se atribuie proprietăți diuretice, febrifuge și de diminuare a durerilor. în trecut a fost folosită în tratarea reumatismului, a bolilor re- nale, mușcăturilor de șarpe, rănilor. Medicină umană. Uz intern. Pentru mărirea diurezei și ca febrifug: infuzie, din 1 linguriță plantă peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor de picioare, după spălare, se freacă bine cu planta pisată. 2. Pentru atenuarea du- rerilor apărute la articulațiile deformate de artri- tă, se aplică cataplasme cu planta proaspătă pisată. 3. Pentru tratarea scorbutului, se aplică pe gingii planta pisată. Cosmetică. Pentru tra- tarea acnei (coșuri) se spală față, se sfărâmă planta proaspătă în palme și se întinde pe obraz. Ornamental. Specie cu apreciabile Fig. 140. larbă-de-șoaldină (Sedum acre). însușiri ornamentale. Indicată pentru borduri, pe locuri pietroase din parcuri și grădinile pu- blice. Decorativă prin flori, frunze, port. înmul- țire prin semințe. Vopsitorie. Florile au pro- prietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete, pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. Flo- rile se pun într-un vas și se toarnă apă ca să le acopere. Se fierb până când soluția se colorează în galben la intensitatea maximă. Se lasă să se limpezească, apoi se strecoară. în soluția caldă se dizolvă piatră acră (5 g/l). Se amestecă pentru uniformizare și apoi se intro- duce materialul de vopsit. Se fierbe 60 minute. Se scoate și se usucă la umbră. IARBĂ-DE-URECHI (Sedum ma- ximum (L.) Hoffm.), fam. Crassulaceae. Plantă perenă, hemicriptofită, întâlnită în pădurile de foioase, tufărișuri, grădini, din câmpie, până în regiunea montană (zona de silvostepă, până în etajul molidișului), se cultivă și prin grădinile țărănești; se mai numește barba lupului, crucea pământului, dragostea, drăgostiță, ghețărică, iarba zmeului, iarba urechii, iarbă grasă de urechi, oroisă, oloiș, urechelniță, verzișoară; Engl.: Orpine, Live-long; Germ.: Grosse Fetthenne; Magh.: Bablevelu varjuhăj; Rus.: Ocitoc bolșoi. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrată în Querco-Fagetea, Festucetalia, Car. Festuco-Sedetealia. Răspândită în Euro- pa. Plantă cunoscută din timpuri străvechi. Ea a fost folosită în scopuri medicinale. Seva frunzelor se storcea în urechi contra durerilor. Cu planta fiartă se făceau oblojeli contra iarbă-de-urechi 353 iarbă-de-urechi durerilor de picioare. Se mai folosea la pocitură (congestie cerebrală, paralizie, epilepsie) și la trânji (hemoroizi). Fetele se spălau cu decoctul plantei pe cap ca să le crească părul lung și frumos. Specie subtermofilă, xerofită-xerome- zofîtă, oligotrofă, amfitolerantă la pH. Are cerințe mijlocii spre mari față de căldură. Vegetează pe soluri uscate până la uscat-revene, uneori reavăn-jilave, în tufărișuri, stâncării, grohotișuri, sărace în humus, cu troficitate scăzută (T = 10-30). Are o largă amplitudine ecologică față de reacția ionică a solului (plantă indiferentă). Descriere. Rizom napiform, gros, uneori ramificat. Tulpini erecte, rareori ascendente, simple sau ramificate în partea superioară, glabre, verde-închis, înalte de 20-50 (70) cm. Frunze cărnoase, plane, glabre, simplu și neregulat serate, cele superioare opuse, ovale până aproape rotunde, cu bază scurt cordată, cele inferioare de obicei alterne, obovate, cu bază atenuată, sesile sau chiar scurt pețiolate; la bază frunzele sunt așezate în rozetă. Flori hermafrodite, alburiu galben-verzui; caliciu din 5 sepale, rareori 6, triunghiulare, ascuțite, de 3 ori mai scurte decât petalele; corolă din 5 petale, rareori 6, alungit ovate, acute; androceu din 10 stamine, de aceeași lungime cu petalele, cele interne concrescute la bază cu acestea. Solzii nectariferi alungiți și emarginați. înflorire, VII-X. Fruct, folicule, îngustate spre bază și terminate cu un vârf ascuțit. Semințe lunguiețe, cafenii, lungi de 1-2 mm (fig. 141). Recoltare. Părțile aeriene ale planei (Sedumi maximae herba) se recoltează la nevoie și se folosesc proaspete. Compoziție chimică. Planta nu es- te studiată chimic. Se apreciază că ea conține flavonide, acid malic, rezine, alcaloizi, muci- lagii. Bioterapie. Plantei i se atribuie proprietăți antiinflamatorii, cicatrizante. Diminuează și, în cele din urmă, înlătură inflamațiile; grăbește vindecarea rănilor și arsurilor prin accelerarea procesului de epitelizare. Intră în prepararea unor unguente. Medicină umană. Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor de picioare: decoct, din planta proaspăt culeasă. în decoctul călduț obținut se introduc picioarele și se țin 10-15 mi- nute. Cu resturile plantei fierte și cu decoctul se oblojesc părțile dureroase. 2. Pentru tratarea durerilor de urechi: suc proaspăt, din frunzele plantei, se stoarce în ureche. 3. Pentru tratarea rănilor purulente și arsurilor: a) suc proaspăt, obținut din frunzele plantei, se întinde pe zonele afectate; b) decoct, din plantă, se spală zonele afectate; c) alifie, din sucul plantei încor- porat în vaselină cumpărată de la farmacie; se ung părțile afectate. 4. Pentru tratarea de he- moroizi: decoct, din plantele proaspăt culese; se spală regiunea anală dimineața, seara și totdeauna după defecație. Cosmetică. în me- diul sătesc, fetele culeg planta, o fierb și cu decoctul obținut se spală pe cap pentru a avea iarbă grasă 354 iarbă mare un păr frumos. Ornamental. Planta se poate cultiva la borduri prin parcuri și grădini publice, stâncării, balcoane și apartamente. Ornamen- tală prin frunze și flori. Se înmulțește prin butași de frunze și de lăstari, în timpul verii, sau prin semințe pe brazde afară sau în vase cu drenaj bun, folosindu-se pământ permeabil, nisipos. Semănatul se face în aprilie—iulie. Mitologie, în multe părți din țară, planta se sădea în grădina de flori ori de legume în credința că apără și aduce dragoste. Fetele puneau planta neînflorită la grinda casei; dacă se usca, era semn că nu sunt iubite; dacă înflorea, era semn că sunt iubite (V. Butu ră, 1935, 1979). IARBĂ GRASĂ (Portulaca olera- cea), fam. Portulacaceae. Specie erbacee, anuală, terofită, mezofită, cosmopolită, amfito- lerantă la temperatură și pH, întâlnită prin locuri cultivate și ruderale, prin curți, grădini, pe lângă drumuri și ziduri; vegetează pe soluri cu textură ușoară, nisipoasă, revene până la reavăn-ji- lave; se mai numește buruiană grasă, dragos- te, floare de piatră, grașiță, iarbă de grădină, iarba-porcilor, iarba-tunului, pita-porcului, por- cin, troscot gras, urechelniță. Genetic, 2n = 18, 54. Fitocenologic, Car. Polygono-Chenopodie- talia. Răspândită pe întreg globul pământesc. Descriere. Tulpină înaltă de 15-30 cm, as- cendentă, cărnoasă, glabră, vișinie în partea inferioară. Frunze inferioare alungit invers-o- vate; stipele cu peri mari. Flori galbene, sesile; calciu din 2 sepale inegale; corolă din 4-6 pe- tale, căzătoare; androceu din numeroase sta- mine (8-15); gineceu cu ovar lipit de bază, stil prevăzut cu 4-6 stigmate. înflorire, V-X. Fruct, capsulă ovoidă, cu numeroase semințe, reni- forme, lucioase, de culoare maron închis. Ali- mentație. Frunzele tinere pot fi folosite la pre- pararea salatelor, ciorbelor. Conțin mucilagii, vitamine din grupul B, vitamina C, săruri mine- rale. în Oltenia și Muntenia este folosită la ciorbe, iar în Dobrogea la umplutură pentru plăcinte, alături de ștevie și urzică mică. în unele zone din țară se prepară o mâncare gustoasă: se taie în bucăți de (cca 1 cm) 200 g tulpini cu frunze și se opăresc. Se taie mărunt o ceapă mică și un cățel de usturoi, se înăbușe în 15 g de unt; se adaugă apoi 10 g pastă tomate, 3 g făină albă și 20 ml vin alb. Sosul obținut se toarnă peste verdeața opărită, se dă în clocot și se sărează. Planta se păstrează peste iarnă cu sare și oțet. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina uma- nă tradițională. Principiile active au proprietăți antiscorbutice, emoliente, vermifuge, depura- tive, diuretice, ușor hipotonice, coagulante. Fo- losită pentru tratarea cistitei, litiazei renale, viermilor intenstinali, inflamațiilor tubului diges- tiv, hemoragiilor (hemoptizii, hematurii, hemo- filie), constipației, scorbutului, inflamațiilor căi- lor respiratorii, inflamațiilor gingiilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Portulaci herba) sunt folosite proaspete. Pentru iarnă se culeg în timpul înfloritului. Se usucă într-un singur strat, în poduri acoperite cu tablă. Nu se cu- noaște dacă efectul terapeutic este același ca atunci când sunt folosite în stare proaspătă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea inflamațiilor digestive și respiratorii, cistitelor, viermilor intenstinali, litiazei renale, hemora- giilor: infuzie, din 20-30 g frunze peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se beau 3-4 cești pe zi. 2. Pentru tratarea scorbutului: frunze proaspete tinere, se consumă în salate, singure sau în asociație. Uz extern. Pentru tratarea inflamațiilor gin- giilor: mestecarea de frunze proaspete tinere, mărunțite. Procedura se aplică zilnic, până la vindecare. Una din proceduri se poate face seara înainte de culcare. După masticație nu se spală gura. Agricultură. Buruiană proble- mă, frecventă în toată țara, cu precădere pe soluri ușoare, revene, în culturile de pepeni, sfeclă, bumbac, școlile de viță de vie, culturile legumicole. Mare consumatoare de azot, fos- for, potasiu, calciu, magneziu, în detrimentul plantelor agricole. Mare rezistență la secetă. Infestează cca 45 de culturi agricole din apro- ximativ 80 de țări ale lumii. Prolificitate ridicată. O plantă formează 1000-250 000 semințe. Pe unele exemplare s-au găsit peste 1 milion de semințe. în sol, semințele își păstrează vita- litatea peste 40 ani și tolerează temperaturi între -15°C și +50°C. Combatere prin aplicarea integrată a mijloacelor agrotehnice și chimice. Asolamente cu plante semănate des, care să umbrească puternic solul, prăsirea mecanică sau manuală ori de câte ori este nevoie, cu distrugerea plantelor de grașiță înainte de înflorire, erbicidarea. IARBĂ MARE (Inula helenium), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită, mezohigrofită, mezotermă, acid-neutrofilă, cultivată sporadic ca plantă iarbă mare 355 iarbă mare medicinală, spontană, întâlnită prin locuri ume- de din fânețe, zăvoaie, lunci, livezi, vii din regiu- nea dealurilor și regiunea montană inferioară; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede, în condiții de lumină și semiumbră; se mai numește alaut, bruscălan, holman, iarbă mare frumoasă, iarbă neagră, lăcrămiie-Elenei, ochiui-boului, omag, smântânică. Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, încadrată în Arction, Alno-Padion, Senecion fluviatile. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rădăcină tuberi- zată cu cicatrice inelate, groasă până la 6 cm, din care se desprind rădăcini lungi până la 50 cm, cenușii-brune. Tulpină erectă, muchia- tă, păroasă, simplă sau ramificată, înaltă de 60-150 (200) cm. Frunze bazale eliptice, mari (lungi până la 60 cm, late de 10-20 cm), lung-pețiolate, cele tulpinale ovat-lanceolate, cu pețiolul din ce în ce mai scurt, până la sesile, cordate la bază; pe fața superioară aspru-pă- roase, verzi, pe fața inferioară suriu-lanugi- nos-catifelate, cu dinți inegali pe margine. Flori grupate în calatidii, cele marginale ligulate, gal- bene, în centru tubuloase și mai închise la culoare, partea inferioară și laterală a calati- diului cu foliole involucrale imbricate, catife- lat-păroase. Calatidiile sunt adunate terminal într-un racem lax. înflorire, VI-IX. Fructe, ache- ne mici (4-5 mm), cu papus lung. Compoziție chimică. Rădăcina tuberizată și restul rădă- cinilor conțin inulină (40-50%) și alți polimeri ai levulozei, ulei volatil, alantolactone, substanțe fitoncide, fridelină, stigmasterină, acetat de da- maradienil etc. Gust acru-amar, miros aroma- tic. Frunzele conțin alantopicrină (principiu amar), vitamina C, săruri minerale. Florile con- țin în principal helenină. Bioterapie. Rădăcinile plantei au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active îi conferă proprietăți coleretice, colagoge, diuretice, anti- inflamatorii, antihelmintice. Helenină și uleiul volatil modifică secrețiile bronșice, acționând ca expectorant și spasmolitic. Principiile amare ale lactonelor îi conferă proprietăți general-to- nice. Ca diuretic favorizează eliminarea apei, azotaților și clorurilor. Are acțiune antibiotică, în special asupra bacilului Koch și proprietăți an- tiinflamatorii în congestii hepatice, colecistite, litiază biliară și renală, oligurie, artrite etc. Ses- cviterpenele biciclice îi conferă proprietăți anti- helmintice. Folosită în terapeutica medicală umană în reumatism, gută, astm, tuse convul- sivă, bronșită, dischinezie biliară, litiază biliară, litiază renală, helmintoză (oxiurază, ascaridio- ză), sedativ. Terapeutica medicală veterinară o folosește pentru tratarea afecțiunilor pulmona- re, renale, ca stomahic (ușurează activitatea stomacului), colagog, diuretic, vermifug, anti- septic, expectorant și ca sedativ general. Re- coltare. Rădăcina (Inulae radix) se recoltează toamna, din septembrie și până în noiembrie, folosindu-se cazmaua. Se îndepărtează părțile aeriene și rădăcinile seci. Se spală într-un curent de apă. Se taie în fragmente de 10-15 cm. Cele groase se despică, apoi se fac rondele până la 1 cm. Uscarea se face la soare său în încăperi aerisite. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitei, astmului bronșic, tusei de diverse etiologii, afecțiunilor cronice ale aparatului urinar, gutei, dischineziei biliare: decoct, din 4 linguri rădăcină mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se iau 3-4 linguri pe zi. 2. Pentru tratarea gutei, alergiilor, ascaridiozei: decoct, din 3 linguri pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se iau 3-4 linguri pe zi. 3. Pentru tratarea anemiei, tusei, reumatismului, leucoreei: de- coct, din 2 linguri pulbere rădăcină la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se bea călduț, 3-4 căni pe zi. 4. Ca adjuvant în trata- mentul spondilitei anchilozante, în dischinezie biliară hipotonă și atonă, eczeme: decoct, din 20 g plantă la 200 ml apă rece. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se iau 3-4 linguri pe zi. 5. Pentru tratarea bolilor vezicii urinare și calmarea tusei: vin tonic, din 8 linguri pulbere rădăcină la 1 I de vin natural (de preferință alb). Se lasă la macerat 8-10 zile la temperatura camerei. Sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticlă închisă la culoare. Se bea câte un păhă- rel pe zi. 6. Pentru calmarea tusei în stări post- gripale: pulbere rădăcină, se iau 1-2 lingurițe pe zi. 7. Pentru acțiune sedativă: decoct, din 3-4 linguri pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 lingurițe seara, cu o oră înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru tratarea ecze- melor, rănilor purulente, ulcerațiilor, ulcerelor varicoase, reumatismului: decoct, pregătit ca mai sus, din 3-4 linguri pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se aplică comprese locale. 2. Pentru tratarea râiei: alifie, din părți egale pulbere rădăcină și untură de porc. Se amestecă bine până devine omogenă. Se ung iarbă mare 356 iarbă neagră părțile afectate. Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea afecțiunilor pulmonare, renale, ascaridiozei, ca stomahic și sedativ ge- neral: a) infuzie, din 5 g pulbere rădăcină peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se ră- cește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g pulbere rădă- cină la 100 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal: c) pulbere rădăcină, se administrează prin breuvaj bucal, după care se toarnă apă. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5-1 g. Empiric, rădăcinile uscate și pisate se dădeau odinioară vacilor pentru o producție mai mare de lapte și pentru mărirea procentului de grăsime conținută în acesta; se dau oilor pentru tratarea gălbeazei și porcilor pentru a se îngrașă și a-i feri de boli. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, rănilor purulente, ulcera- țiilor: decoct, din 4 linguri pulbere rădăcină la 250 ml apă. Se fierbe 15-20 minute. Se stre- coară. Se răcește până la călduț. Se fac spă- laturi locale folosindu-se un pansament steril sau un tampon de vată, după care se aplică comprese. Cosmetică. Pentru împiedicarea căderii părului și stimularea creșterii lui: decoct, din 8 linguri la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se spală părul o dată pe săptămână. Ornamental. în spații verzi, în grupuri sau la margine masivelor ar- borescente. în locuri umede. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin semințe, desfacerea tufelor (v. PI. XXVI, 6). IARBĂ NEAGRĂ (Calluna vulga- ris), fam. Ericaceae. Arbust pitic, indigen, târâ- tor, camefit (nanofanerofit), xeromezofit-mezo- higrofit, calcifug, moderat acidofil până la foarte-acidofil, întâlnit pe soluri podzolice, nisipoase, pietroase, uscat-revene, revene, reavăn-jilave până la jilav-umede, cu troficitate scăzută (T= 10-30), fără calciu, sărace în azot și puternic acide, mai ales prin pinete (pe gresii), în rariștile gorunetelor, pe izlazuri și în stațiuni de piemont din regiunea dealurilor și montană, 'formând suprafețe întinse la altitudinile de 850-950 m pe Valea Sebeșului (jud. Alba), Depresiunea Gurahonț (jud. Arad), Valea Belișului, Valea lerii, Valea Someșului Rece (jud. Cluj), Depresiunea Brad (jud. Hune- doara) etc.; se mai numește coacăze, mărtăloagă, pernaj, tăulă, troscoțel. Genetic, 2n = 16. Indicator al solurilor extrem oligo- trofice. Fitocenologic, încadrat în Pino-Quer- cetalia, Vaccinio-Piceetea, Calluno-Ulicetalia, NardoCallunetea, Car. Calluno-Genistetum. Folosită din vechime de medicina populară pentru tratarea diferitelor boli sau răni. N. Leon, în Istoria naturală medicinală a poporului ro- mân, apărută în 1903 face mențiunea că de- coctul florilor se lua în boli de rinichi, iar de- coctul plantei cu flori era băut pentru vindecarea de diaree, dizenterie și în hemoragii. în Antichitate planta era folosită pentru dizolvarea și eliminarea calculilor din căile urinare. Răspândită în Europa, Asia, Afri- ca de Nord, America de Nord. Descriere. Tulpini târâtoare cu ramuri ascendente, înalte de 20-80 (100) cm. Frunze liniar-lanceolate, dispuse pe 4 rânduri, sesile, opuse, caudate la bază. Flori roz-violacee, mici (2-4 mm), dispu- se în raceme spiciforme; caliciu persistent, cu 4 lacinii roz-violete; corolă campanulată cu 4 laci- nii scurte; androceu cu 8 stamine, fiecare cu o glandă nectariferă la bază; gineceu cu ovar super. înflorire, VII—IX. Fruct, capsulă 4-valvată, acoperită cu peri albi, cu maturație în VII-IX. Semințe foarte mici (0,1 mm), deschis-brune. Compoziție chimică. Ramurile cu frunze conțin arbutină, ulei eteric, ericolină, ericinol, ericină, quercină, tanoizi; acizii organici: citric, calutanic și fumărie; derivați flavonici (leucocianidină, camferol), cvercetol, derivați fenilpropanolici, substanțe minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au aplicații terapeutice în medicina umană și veterinară. Planta este folosită ca astringent și antiseptic al căilor urinare. I se atribuie și acțiune în litiaza renală. Flavonidele intervin în mărirea capacității de contracție a mușchiului cardiac; în plus, flavo- nele provoacă o vasodilatație renală mărind diureza. Arbutozida acționează ca dezinfectant și antiinflamator renal. Partea înflorită este utili- zată de medicina umană tradițională pentru tratarea inflamațiilor laringo-faringiene, tusei, reumatismului, litiazei renale și anuriei, fiind un aliat prețios în vindecarea cistitelor cu piurie, în colibaciloze, uretrite, cistopielite, cistite croni- ce, cistite în afecțiuni prostatice și în toate for- mele inflamatorii ale căilor urinare. Recoman- dată în celulită, obezitate, cură de slăbire. Infuzia de frunze se administrează în catar iarbă neagră 357 iarbă roșie vezical. Medicina veterinară folosește frunzele și florile ca antiseptic și vulnerar în cicatrizarea plăgilor atone. Recoltare. Părțile aeriene (Callunae herba) se recoltează în timpul în- floritului. Se taie rămurelele tinere cu frunze și flori. Florile (Callunae flos) se recoltează apu- când fiecare floare în parte. Ambele produse se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor renale și ale căilor urinare (cistite, uretrite, cistopielite, cistite cronice, cistite cu afecțiuni prostatice) etc.: infuzie, din 1 linguriță flori (2-4 g) peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi. 2. Pentru tratarea diareei, hemoragiilor, ca cicatrizant: decoct, din 5-8 g plantă uscată mărunțită la 100 ml de apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară și se bea călduț. 3. Pentru tratarea litiazei renale, colicilor abdominale, reumatis- mului, amigdalitei, inflamațiilor laringo-faringi- ene, tusei, anuriei, ca febrifug și sedativ: de- coct, din 15-20 g plantă uscată mărunțită la ¹/21 de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se bea câte o cană (250 ml) pe zi. 4. Pentru tratarea obezității, celulitei, inflamațiilor larin- go-faringiene, tusei, anuriei, reumatismului, liti- azei renale, colicilor abdominale: infuzie, din 1 lingură plantă înflorită uscată și mărunțită peste care se toarnă 300 ml de apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 5. Pentru tratarea proce- selor degenerative la nivelul creierului, ficatului, splinei, mucoasei digestive, rinichilor (nefroami- loză), glandelor endocrine, osteomielitei cronice tuberculare fibroase, pielonefritei cronice, poli- artritei reumatoide, infecțiilor căilor urinare (cistite acute și recidivante, cistopielite acute și cronice, colibaciloze, prostate acute și conice, uretrite, cistite la cei cu prostată bolnavă, disurie, piurie), calculozelor căilor urinare, litiazei renale oxa- lo-calcice, splenite și splenomegaliei, sclerozelor corpilor cavernoși, diareei, leucoreei: macerat mlădițe proaspete în soluție hidroglicero-al- coolică, 1 DH. Se iau 30-50 picături de 2-3 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mese. Pentru unele boli, maceratul de mlădițe proaspete menționat se poate asocia cu alte macerate. De exemplu, se poate asocia cu maceratul de mlădițe de ienupăr (Juniperus communis), pentru tratarea litiazei renale oxalo-calcice; cu maceratul mlădițelor de cătină roșie (Tamarix gallica), pentru tratarea de splenite și splenomegaliei; cu maceratul de muguri, anin negru (Alnus glutinosa) și muguri de nuc (Jun- glans regia) etc. Uz extern. Pentru cicatrizarea rănilor, decoct concentrat, din 15-20 g plantă pregătit ca mai sus. Se fac spălaturi locale, folosindu-se un tampon de vată. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesuri de nectar și polen. Producția de miere, 150-200 kg/ha. Pondere economico-apicolă, mijlocie-mare. Ornamental. Decorativ în masive, în boschete sau în ghivece. Recoman- dată pentru soluri sărace și acide, uscate și însorite. Apreciat pentru inflorescențele bogate și de efect. înmulțirea prin semințe sau butășire. Cultivată în grădinile alpine, taluze uscate la soare sau semiumbră. (v. PI. XXVII, 1). IARBĂ ROȘIE (Polygonum persi- caria), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezohigrofită spre higrofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită prin locuri mlăștinoase, pe marginea râurilor, pâra- ielor, lacurilor, din zona dealurilor până în cea subalpină; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede, în apă sau în solul în- mlăștinit; se mai numește ardeiași, ar- deiul-broaștei, buruiana-jermilor, iarbă iute, iar- ba-porcilor, iarba-puricelui, iarba-țânțarilor, iarbă amară, puricarniță, răchițică, rușinea-fe- telor, tătăiș. Genetic, 2n = 44, 40. Fitoceno- logic, încadrată în Populetalia, Phragmitetea, Car. Chenopodietalia. Răspândită pe întreg globul pământesc. Descriere. Tulpină erectă, glabră, ramificată, înaltă până la 60 cm, cu noduri bazale pronunțate și ochree tubuloasă prevăzută cu peri. Frunzele lanceolate sau ob- long-lanceolate, lung-acuminate. Flori albe sau roșiatice, neglanduloase, grupate în spice axi- lare și spice terminale. înflorire, VII-IX. Fruct, achenă turtită sau trunchiată. Toxicologie. Conține principii toxice, incomplet cunoscute, care provoacă tulburări hepatice; ingerată de animale, provoacă inflamații ale tubului digestiv și căilor urinare. Tocată din neglijență cu alte plante netoxice și dată ca mâncare rațelor le produce moartea. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională (etnoiatrică) și medicina ve- terinară tradițională (etnoiatrică). Se întrebuin- țează în medicina umană ca astringent, ia ro vizare 358 iasca-stejarului antihemoragic, vulnerar, diuretic, antiscorbutic, pentru curățirea rănilor și evitarea gangrenării lor. Strămoșii noștri puneau frunzele între degetele de la picioare contra opărelilor. Sucul din planta pisată se storcea pe răni, pentru a le grăbi vindecarea. în medicina veterinară populară este folosită pentru tratarea rănilor și evitarea infecțiilor. Dacii o foloseau pentru tratarea rănilor cu viermi la animale. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Polygoni persicariae herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire, un singur rând de plante. Se întorc zilnic. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Pentru mărirea diurezei: infuzie, din 2 lingurițe plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea încet, la mici intervale și în mai multe reprize. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor și pentru a evita infecțiile: a) decoct, din 3-4 lingurițe la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. Se aplică spălaturi locale, folosindu-se un tampon de vată; b) pulbere plantă, se presară pe rană. 2. Pentru a împiedica transpirația excesivă a picioarelor: a) decoct, din 4-6 linguri plantă uscată mărunțită la ¹/21 de apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se fac băi locale; b) planta proaspătă pusă în pantof împiedică transpirația excesivă a picioarelor. 3. Pentru tratarea metroragiilor: infuzie, din 2-4 linguri plantă uscată mărunțită peste care se toarnă ¹/2 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale. Medicină veterinară. Uz extern 1. Pentru tratarea rănilor la animale: pulbere plantă, se pudrează local, presărând-o pe rană. Grăbește vindecarea și evită infecțiile. 2. Pen- tru tratarea plăgilor cu larve (răni cu viermi): a) suc stors din plantă pe rană; b) planta re- coltată proaspăt, mărunțită, se pune pe rană și se pansează; c) decoct, din plantă, se spală locul, iar cu planta rămasă de la decoct se „oblojește". Vopsitorie. Vârfurile tinere și frun- zele au proprietăți tinctoriale. Se culeg din luna iunie. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben (v. PI. XXVII, 2). IAROVIZARE, VERNALIZARE IASCA-FAGULUI (Fomes fomenta- rius), fam. Polyporaceae. Ciupercă parazită sau saprofită întâlnită tot timpul anului (I—XII) pe trunchiuri vii sau uscate de fag; se mai numește babiță, burete de iască, copita-calului, văcălie, văcălie de fag. Descriere. Corpuri fructifere (bazidiocarp) perene, în formă de copită, mari, diametrul 5-40 cm, grosime 10-20 cm, tari, izolate sau în etaje, cu formă de poliță; fața superioară concentric-zonată, glabră, cenu- șie-albicioasă, brună, brună-închis sau neagră; fața inferioară albicioasă la început, apoi brună, cu tuburi sporifere stratificate, fiecare strat gros de 2-6 mm, cu porii de culoarea tramei. Trama compactă, suberoasă, pufoasă la tăiere, bru- nă-ruginie sau brună-roșcată. Spori mari, alun- git-elipsoidali [15-19 (-24) x 5-8 p], hialini. Dăunătoare. Produce putregaiul alb al lemnului. Compoziție chimică: conține acid rizinolic, acid agricinic, rezine, substanțe amare. Industrie. Prin fierberea în lapte a tramei se obține un material moale din care se confecționează obiecte de artizanat (poșete, șepci etc.). Cio- banii sau sătenii din regiunea montană recol- tează corpurile fructifere de pe trunchiurile copa- cilor, le taie în felii, le bat cu un ciocan sau muchia securii până se scămoșează. Le fierb în apă cu clorat de potasiu timp de 6 ore, apoi le usucă. Iasca obținută este utilizată la aprinderea ei, prin scântei rezultate din cremene lovită cu amnarul. Aceasta înlocuiește chibriturile pentru aprins focul sau țigările. Bioterapie. lasca-fa- gului este folosită în terapeutică de medicina veterinară tradițională. Posedă proprietăți anti- hemoragice, laxative și purgative. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea rănilor sângerânde: a) felii subțiri recoltate din partea inferioară a ciupercii se așează pe rană și se leagă; b) pulbere ciupercă recoltată, din partea inferioară, se presară pe rană (v. PI. XXVII, 3). IASCA-STEJARULUI (Phellinus robustus), fam. Polyporaceae. Ciupercă para- zită, întâlnită tot timpul anului (l-XII), pe trun- chiuri de stejar. Descriere. Corp fructifer (bazi- diocarp) în formă de copită, multianual, diametrul 5-30 cm, grosime 10 cm, cu supra- fața concentric-brăzdată, la început gălbui-des- chisă, apoi cenușiu-deschisă, urmată de o cu- loare brună-castanie, iar în cele din urmă brună-negricioasă. Trama de culoare bru- nă-roșcată, dură, lemnoasă. Tuburile sporifere stratificate, brune, cu pori fini (diametrul de 0,07-0,01 mm), bruni-roșcați. Sporii aproxima- tiv sferici (6,5-8,5-7,5 pi), hialini. Dăunătoare. iască 359 iască galbenă a foioaselor Produce putregaiul gălbui-cenușiu al lemnului (v. PI. XXVII, 4). IASCA (Ganoderma applanatum), fam. Polyporaceae. Ciupercă parazită și sapro- fită, întâlnită în grupuri imbricate tot timpul anu- lui (l-XII), pe trunchiurile moarte sau pe arbori vii de foioase, mai rar rășinoase; sin. vâcăltf. Descriere. Corp fructifer (bazidiocarp) sesil, turtit, semicircular, izolat, rar asociat, diametrul 5-40 cm, grosime 1,5-8 cm cu marginea ro- tundă, subțire, albă-cenușie; fața superioară cu șanțuri, concentric-brăzdată, prevăzută cu o crustă flexibilă, netedă, brun-cenușie până la brun-roșcată; fața inferioară cu tuburi sporifere stratificate, brune, fiecare strat gros de 8-25 mm, porii gălbui, apoi bruni, mici (0,15-0,25 mm diametrul). Tramă brună, dură. Sporii ovoizi (7-12 x 6-7 p), trunchiați la bază, verucoși-punctați, bruni, cu episporul neted și endosporul reticulat. Dăunătoare. Produce pu- trezirea lemnului (v. PI. XXVII, 5). IASCĂ DE CIOATĂ A FOIOA- SELOR (Coriolus versicolor), fam. Polypo- raceae. Ciupercă saprofită întâlnită tot timpul anului (l-XII), pe trunchiurile tăiate ale arborilor și pe ramurile căzute în pădure cu lemnul în putrefacție. Descriere. Corpuri fructifere (bazi- diocarp) asociate, sesile, în formă de evantai, subțiri, cu diametrul 1-6 x 1-10 cm, grosime 1-5 mm, concrescute bazai și dispuse imbricat, adesea cu marginea ondulată și lobată; fața superioară păros-catifelată, cu zone concen- trice diferit colorate, cenușiu-gălbui, brun, roși- atic, brun-albăstrui, verzui, cafeniu, negru; fața inferioară cu tuburi sporifere de 1-2 mm lun- gime, cu pori rotunzi-colțuroși, albi sau gălbui. Carnea albă, coriacee. Sporii cilindrici (5-7 x 2-2,5 p), ușorarcuați, hialini. Dăunătoa- re. Produce putregaiul alb al lemnului. IASCĂ DE POM (lanotus hispi- dus), fam. Polyporaceae. Ciupercă parazită în- tâlnită solitar sau în grupuri pe trunchiurile po- milor fructiferi vii, în perioada (VII-X). Ciclul vital și-l desfășoară în corpul pomului fructifer. Descriere. Bazidiocarp plan-convex, sau pulvi- nat, cu dimensiunile de 4-12 x 6-20 x 2-7 cm, sesil; fața superioară cu suprafața aspru-pă- roasă, galbenă-ruginie la început, apoi bru- nă-ruginie și în final negricioasă; fața inferioară cu tuburi sporifere dispuse într-un singur strat, lungi de 2-3,5 mm, prevăzute cu pori mici (0,1-0,3 mm), circulari, de un galben roșcat, apoi bruni, adesea cu picături brun-roșcate pro- duse de tramă. Tramă spongioasă, suculentă, galben-brună sau brună-roșcată, uscată devine fragilă. Sporii elipsoidali (7,5-10,5 x 6-9 p), netezi, galbeni sau bruni. Dăunătoare. Produce putregaiul alb al durame- nului din tulpină, rezultând scorburi caracte- ristice. Industrie. Din corpurile fructifere (bazi- diocarp) se extrage o substanță galbenă, utilizată în pictură și pentru vopsirea țesăturilor. IASCĂ DE STEJAR (Daedalea quercina), fam. Polyporaceae. Ciupercă sa- profită, necomestibilă, întâlnită în perioada (l-XII), în grupuri imbricate, pe lemnul de stejar mort, rar pe alți arbori foioși. Descriere. Bazidiocarpul în formă de consolă, cu dia- metrul 4-12 x 6-20 x 2,5 cm, de consistență suberoasă, marginea subțire; suprafața zona- tă, rugoasă, glabră sau slab pubescentă, găl- bui-cenușie; himenoforul labirintiform, cu tu- buri sporifere confluente de forma unor lamele prevăzute cu pori albicioși, labirintiformi, rar unghiuloși. Cistite fusiforme. Spori elipsoidali sau cilindrici (6-7,5 x 2,5-3,7 p), hialini, ne- tezi. Dăunătoare. Produce putregaiul roșiatic al lemnului. IASCĂ DE ZADĂ (Fomitopsis officinalis), fam. Polyporaceae. Ciupercă endo- xilofită, necomestibilă, întâlnită tot timpul anului pe trunchiuri de zadă. Descriere. Corpul fruc- tifer (bazidiocarp) în formă de copită cu dia- metrele 3-8 x 5-12 x 4-20 cm. Trama moale la început, apoi se întărește, spongioasă, sfărâ- micioasă, albă, gust amar; fața superioară brăzdată, cu crusta subțire, puternic fisurată, albicioasă sau ușor gălbuie; fața superioară cu tuburi scurte, lungi până la 1 cm, porii gălbui, apoi bruni. Sporii cu dimensiunile 3-5,5 x 2,5-4 p. Dăunătoare. Produce putre- zirea lemnului. IASCĂ GALBENĂ A FOIOA- SELOR (Laetioporus sulphureus), fam. Poly- poraceae. Ciupercă parazită, comestibilă, în- tâlnită de primăvara până toamna (IV-X), pe trunchiuri de arbori foioși, grupată în nume- roase exemplare, suprapuse; sin. babița-no- rocului. Descriere. Corpuri fructifere (bazidio- carp), cărnoase, moi, în formă de limbă sau iască păroasă 360 iasomie-de-pădure semicirculare, diametrul 10-30 cm, grosimea 1-4 cm, cu marginea lobată; fața superioară ondulată, radiar-zbârcită, pruinoasă, portoca- lie-aprins, apoi de un galben-roșcat sau albi- cioasă; fața inferioară cu pori mici (0,3-0,88 mm diametrul), gălbui ca sulful, constituind deschideri ale tuburilor sporifere lungi de 1,5-4 mm. Carnea, în stadiul tânăr, gălbuie, apoi albă, moale, suculentă, miros plă- cut, gust acrișor, mai târziu toată ciuperca devi- ne fibroasă, cu gust iute și miros de tanin. Sporii ovoizi sau elipsoidali (5-7 x 3,5-4,5 p), gălbui, unigutulați. Dăunătoare. Produce putre- gaiul brun sau roșu al lemnului, în câțiva ani distruge copacul în întregime. Alimentație. Va- loare alimentară scăzută. Gustoasă în stadiul tânăr. în Europa de Vest este vândută ca deli- catesă rară. Se folosește numai partea care se poate tăia ușor cu cuțitul. Recomandată pentru clătite, pane, alte mâncăruri. Se conservă pen- tru iarnă în oțet. IASCĂ PĂROASĂ (Coriolus hir- sutus), fam. Polyporaceae. Ciupercă saprofită întâlnită în grupuri pe trunchiurile cu lemn mort ale arborilor foioși (stejar, fag, carpen, plop negru hibrid, alun, pomi fructiferi) întreaga pe- rioadă a anului (l-XII). Descriere. Corp fructifer (bazidiocarp) semicircular sau reniform, cu dia- metrul 1,5-5 x 3-10 cm, grosimea 0,5-1 cm; fața superioară aspru păroasă, concen- tric-brăzdată și zonată, la început cenușiu albi- cioasă sau roșcată, apoi brună sau cenușiu negricioasă; fața inferioară cu tuburi de 1-5 mm lungime, prevăzute cu pori rotunzi, albicioasă sau gălbui-cenușie. Carnea albi- cioasă, în stadiul tânăr moale, apoi uscată, coracee. Sporii elipsoidali sau cilindrici (5-8 x 1,5-2,5 p) hialini. Corpuri fructifere su- prapuse. Dăunătoare. Produce putregaiul alb al lemnului. IASOMIE (Jasminum officinale), fam. Oleaceae. Arbust exotic, originar din Caucaz, termofil, xeromezofit, rezistent la ger, puțin pre- tențios la sol, rezistent la factorii poluanți, creștere rapidă; se mai numește iasmin, iămăi- ță. Genetic, 2n = 26. Răspândită în Iran și nord-vestul Indiei (Kashmir). Descriere. Tulpini înalte de 3-4 (5) m, tufă deasă, lujerii bruni, mugurii opuși. Frunze eliptice, opuse, cu margi- nile distant-dințate, pe fața inferioară ușor-pă- roase în lungul nervurii principale. Flori albe, frumos și puternic mirositoare, grupate câte 5-7 în raceme. înflorire, V. Fruct, bacă albicioa- să. Bioterapie. Florile sunt utilizate empiric de medicina umană tradițională (etnoiatrică) în tratarea migrenelor și pentru calmarea tusei spastice. Extern, folosite în tratarea reuma- tismului. Recoltare. Florile (Jasmini flos) se recoltează pe timp frumos, după ora 11. Se usucă la umbră, în strat subțire, în poduri aco- perite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. Pen- tru tratarea tusei spastice și migrenelor: infuzie sau decoct, din 1 lingură fiori la o cană cu apă. Se consumă 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru calmarea alergiilor de natură reumatică: ma- cerat în ulei a florilor. La 250 ml ulei se pun 5-6 linguri flori. Se lasă 8-10 zile. Se aplică frecții pe locurile dureroase. Apicultură. Spe- cie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, până la 30 kg/ha. Fără pondere economico-apicolă. Cosmetică. în Europa de Sud și Africa de Nord este utilizată pentru extragerea unui parfum fin. Ornamental. Frecvent cultivată prin parcuri, grădini, cimitire. Efect ornamental deosebit prin florile sale frumoase, plăcut mirositoare, pre- cum și pentru aspectul său general. Indicată pentru acoperirea zidurilor (v. PI. XXVII, 6). IASOMIE-DE-PĂDURE (Philadel- phus coronarius), fam. Saxifragaceae. Arbust exotic, întâlnit frecvent prin parcuri și grădini, cimitire, uneori subspontan, sălbăticit pe stânci, mărăcinișuri (exemplu, Tâmpa - Bra- șov), de la câmpie până în regiunea montană inferioară. Genetic, 2n = 26. Rezistentă la ger, relativ rezistentă la umbrire, puțin pretențioasă față de sol. Răspândită în Europa, Caucaz, Asia de Sud. Descriere. Tulpini înalte până la 3 m, grupate într-o tufă deasă. Scoarța brun-roșiatică se exfoliază longitudinal. Lujerii sunt ușor-muchiați, bruni, glabrii, cu mugurii opuși, ascunși în mijlocul cicatricei triunghiu- lare. Frunze ovate până la ovat-alungite, acu- minate, pe margini repent-dințate, opuse, pe fața inferioară puțin pubescente la baza frunzei și în lungul nervurii principale. Flori albe, foarte mirositoare, scurt-pedicelate, dispuse în race- me (tipul 4). înflorire, V-VI. Fructe, capsule cu semințe mici, otrăvitoare pentru păsări. Lăs- tărește, butășește și marcotează. Bioterapie. Florile au utilizare terapeutică în medicina uma- nă populară. Le sunt atribuite proprietăți iasomie sălbatică 361 iederă antimigrenice și antitrichomonazice. S-a confir- mat științific că filadelfina, una din substanțele pe care le conțin, acționează asupra trichomo- nasului. Recoltare. Florile (Phyladelphi flos) se recoltează pe timp frumos, după ora 11. Se usucă într-un singur strat, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea migrenelor (dureri de cap): infu- zie, din 1-2 lingurițe pulbere flori sau flori usca- te și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea infecției cu tricho- monas și leucoreei: a) infuzie, din 2 linguri flori uscate peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se fac 2 spălaturi vaginale pe zi, din care una înainte de culcare; b) decoct, din 2 linguri flori uscate la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă încă 15 minute. Se strecoară. Se fac 2 spălaturi vaginale pe zi. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizi- - tate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Cantitatea de miere, până la 30 kg/ha. Ornamental. Utilizată în parcuri, grădini, cimi- tire, modelată pentru garduri vii, comună în cultură pentru liziere și subarboret. IASOMIE SĂLBATICĂ (Jasmi- num fruticans), fam. Oleaceae. Arbust micro- fanerofit, xerofit, moderat-termofil spre termofil, slab-acid-neutrofil, rezistent la ger, întâlnit pe locuri stâncoase, pietroase, tufărișuri, margi- nea pădurilor, cu substrat calcaros, din Dobro- gea (Fântâna Mare, Basarabi, Cernavodă, Medgidia, Mangalia); se mai numește iasmium, iasomie. Fitocenologic, încadrată în Paliure- to-Carpinion orientalis. Specie declarată monu- ment al naturii. Răspândită în regiunea medi- teraneană și Asia Mică. Descriere. Tulpină înaltă până la 1,5 m, uneori până la 3 m, rami- ficată. Ramuri verzi, acut-muchiate, glabre. Frunze trifoliate, cu foliole alungit-obovate, lu- cioase pe fața superioară, verzi și în timpul iernii. Flori galbene, slab-mirositoare, hetero- stile, grupate câte 2-5 pe lujeri scurți; caliciul campanulat, cu 5 lobi; corolă tubuloasă, cu 5 lobi obtuzi, ovali; androceul din 2 stamine incluse în corolă; gineceul din ovar bilocular, stil filiform, stigmat globulos, bilobat. înflorire, V-VII. Fruct, bacă. Protecția mediului. Reco- mandată pentru fixarea coastelor. Drajonează abundent. Ornamental. Pe alocuri cultivată ca plantă decorativă. Indicată pentru înverzirea zidurilor, acoperirea stâncăriilor, garduri vii. în- mulțire prin butași (v. PI. XXVIII, 1). IDIOBLASTE, CELULE SECRE- TOARE IZOLATE IEDERĂ (Hedera helix), fam. Aralia- ceae. Liană agățătoare indigenă, medicinală, mezofită, mezotermă, sciadofită și heliosciado- fită, mezotrofă, acido-neutrofilă, puțin rezisten- tă la ger, întâlnită pe soluri calcaroase, cu floră de mull, bogate în humus, în păduri de stejar, fag, rășinoase, zăvoaie, pe stâncării, începând de la coline până la munte, la 1500-1800 m altitudine; se mai numește boroștean, buru- iana-zburătorului, fanchiu, hârleț, iedera celor frumoase, iederă de pădure, iedera zânelor, sarde, sărdar. Genetic, 2n = 48. Degeră la geruri mari. Rezistă bine la fum, gaze și um- brire. Fitocenologic, încadrată în Fagetalia, Acerion. Răspândită în Europa. Descriere. Tulpini foarte lungi, cățărătoare prin rădăcinile adventive care se fixează pe scoarța arborilor, de stânci sau ziduri; ritidom solzos, cenușiu; lujeri galben-cenușii, stelat-păroși. Frunze al- terne, persistente, simple, pieloase, lucioase; cele de pe lujerii floriferi, ovat-rombice și ver- de-deschis, cele de pe lujerii sterili, cu 3-5 lobi trunghiulari, pe față verzi-întunecat, cu nervuri albicioase, pe dos verzi-palide. Flori albe-ver- zui, mici, dispuse în umbele simple; caliciu cu 5 dințișori persistenți; corolă cu 5 petale căr- noase; androceu cu 5 stamine la care anterele sunt biloculare; gineceu cu ovar globulos, pă- ros, stile concrescute, stigmat rotunjit și mic; glande nectarifere în formă de disc, deasupra ovarului. înflorire, IX-X. Fructe, bace globu- loase (6-8 mm), negre, maturizate anul urmă- tor prin aprilie-mai. Lăstărește, marcotează și se poate butași. Longevitate, 500 ani. Instalată pe arbori îi debilitează. Compoziție chimică: frunzele conțin hederine, hederozida A, ruto- zid, rutinozid, acid clorogenic, acid cafeic, sco- polină, zaharuri, p-caroten, a-tocoferoli, sub- stanțe estrogene, o triterpenă pentaciclică, săruri minerale. Hederozida A prin hidroliză dă glucoza, arabinoză, hederogenină. Lemnul conține falcarinonă, gumirezine, o cetonă po- liacetilenică etc. Toxicologie. Fructele sunt to- xice. Sunt semnalate frecvent cazuri de intoxi- cație la copiii care le consumă. Simptomele iederă 362 iederă constau în vomă și diaree. Se intervine cu spălaturi stomacale, vitamina C comprimate sau fiole (din care se bea conținutul dizolvat într-un pahar cu apă) și cărbune activ. Bio- terapie. Frunzele și seva obținută de la plantă au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. Principiile active acționează intern ca antispastic bronșic, antitusiv, analgezic, emenagog, iar extern analgezic, antireumatic, antiulceros, antibacterian (față de bacilii Gram-pozitivi). Fragmentele de tijă au acțiune antispastică, secretolitică și ușor sedativă. Fa- vorizează prevenirea bronhospasmului acetil- colinic. După administrarea drogului (infuzie, tinctură) intensitatea tusei scade și numărul acceselor se micșorează intervenind o peri- oadă de liniște. Medicina populară o folosește intern ca antiinflamator, febrifug, antireumatic, antidiareic și analgezic în durerile de ficat și stomac, iar extern ca analgetic în nevrite, sub formă de unguent sau extract în tratamentul celulitelor și ca tonic în diverse ulcerații, plăgi etc. Recoltare. Frunzele (Hederae helicis fo- lium) se recoltează când este nevoie. Se pot folosi proaspete. Pentru iarnă se usucă în adă- posturi acoperite cu tablă. Planta proaspătă acționează puternic ca iritant dermic. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea tusei de diverse etiologii, inclusiv a tusei convulsive: a) tinctură obținută din 25 g frunze tocate la 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat 10 zile, timp în care sticla se agită zilnic de 2-3 ori pentru omogenizarea extrasului. Se strecoară. Se păstrează în sticle bine închise. La nevoie se folosesc 25-50 picături pe zi; b) sevă de plantă obținută prin incizia tulpinii bătrâne; se toarnă peste ea un sfert alcool 70°, în proporție de % din cantitatea sucului pentru conservare; se iau, la nevoie 20-40 picături pe zi. 2. Pentru a provoca apariția fluxului menstrual întârziat: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate și mă- runțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru combaterea scurgerilor purulente din nas, urechi și ca apă de gură: decoct, din 1 lin- gură frunze tocate la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc potrivit. Se lasă să se răcească până la călduț. Se fac spălaturi în organul afectat (nas, ureche) iar gura se clă- tește. 2. Pentru tratarea reumatismului, locuri- lor inflamate, ulcerațiilor, râiei: decoct, din 200 g frunze proaspete tocate mărunt la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale folosindu-se o pânză curată sau un prosop curat înmuiat în soluția obținută. Pentru râie, se spală zonele afectate cu decoctul obținut, folosindu-se un tampon de vată. 3. Pentru combaterea durerilor reuma- tice, în celulite, parestezii: cataplasmă, pregă- tită din fierberea fainei de in în care se încorpo- rează frunze proaspete de iederă tocate mărunt. Se aplică caldă pe locul afectat. 4. Pentru tratarea reumatismului abarticular, sciaticii: decoct, din 100-150 g frunze uscate la 2 I de apă. Se fierbe 20 minute. Se stre- coară. Se adaugă la apa de baie. Se fac 21 băi într-o cură. 5. Pentru combaterea cefaleei, durerilor reumatice, tratarea bubelor: frunze proaspete se aplică pe locurile afectate. în cazul cefaleei, frunzele se aplică pe cap și se leagă. Medicină veterinară. Frunzele plantei în combinație cu vâscul sunt folosite de medicina veterinară etnoiatrică pentru obținerea unui decoct folosit pentru tratarea animalelor de hematurie-hemoglobinurie. Empiric, pentru tratarea hematuriei: decoct, din 1 lingură frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se răcește. Se strecoară. Se administrează animalelor mari prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Cosmetică. Pentru Combaterea mătreții: decoct, din 1 lingură frunze proaspete tocate, la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară, se spală capul. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul târzii (IX-X) de nectar și polen. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Ornamental. Folosită prin parcuri, grădini, cimitire, pentru decorarea tulpinilor arborilor înalți, pentru acoperirea pe- reților, zidurilor, ruinelor, chioșcurilor, stâncilor etc. Poate fi cultivată cu succes în zonele verzi din regiunile industriale. înmulțirea, prin mar- cotaj șerpuit, butași erbacei sau semilemnoși. Butășirea se face în răsadnițe reci în luna au- gust. Utilizări antice. în Antichitate coroanele făcute din frunze de iederă erau folosite la ritualul cultului lui Dionysos. La greci și romani frunzele de iederă simbolizau tinerețea. Grecii au emis numeroase monede împodobite cu frunze de iederă. Cato folosea pahare din lemn de iederă pentru a ști dacă vinul este amestecat cu apă: vinul este absorbit de lemn, iar apa rămâne (Flora R.P.R., voi. VI, p. 324) (v. PI. XXVIII, 2.). iederă albă^ 363 ienupăr IEDERĂ ALBĂ¹ (Daphne blagaya- na), fam. Thymelaeaceae. Plantă arbustivă, microfanerofită, mezofită, spre mezohigrofită, mezotermă, acid-neutrofilă, întâlnită pe povâr- nișurile pietroase, grohotișuri de calcare, dolo- mite și serpentine, brâne stâncoase, luminișuri de pădure, în regiunea montană a masivelor Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș, Bihor (Vidra), Mehedinți (Piatra Cloșanilor), Cozia; vegetând pe soluri revene și reavăn-jilave; se mai numește blagaiană, floare de Sf. Ana, ghiocel de Postăvar, tulchină, tulchină galbenă (fig. 142). Genetic, 2n = 18. Arbust cunoscut din Antichitate. Daphne esie numele plantei dat de Dioscoride. Este monument al naturii. Fito- cenologic, încadrată în Fagetalia, Quercetea pubescenti-petraeae. Răspândită în M-ții Car- pați, Balcani și Alpi. Descriere. Tulpini târâ- toare sau erecte, puțin ramificate, înalte de 15-35 cm. Frunze alungit-eliptice sau ovate, strălucitoare, sesile, foarte scurt-mucronate, dispuse adesea numai spre vârful ramurilor. Flori albe-gălbui, scurt-pedicelate, puternic și frumos mirositoare, cu hipanțiu îngust, grupate în capitul (inflorescență) de mărimea unui pumn; perigon cu 4-5 foliole lat-ovate; gineceul pedicelat, cu peri moi. înflorire, IV-V. Fructul, bacă glabră, galbenă-aurie, cărnoasă, zemoa- să. Ornamental. Indicată pentru grădinile Fig. 142. Iederă albă (Daphne blagayana). alpine, stâncării, terenuri pietroase. Decorativă prin port, flori frumos parfumate și fructe albe-roșiatice. înmulțire prin altoire (v. PI. XXVIII, 3). IEDERĂ ALBĂ² (Daphne laureo- la), fam. Thymelaeaceae. Plantă arbustivă, mi- crofanerofită, mezofită, subtermofilă, slab-a- cid-neutrofilă spre neutro-bazofilă, întâlnită prin păduri, rariști de pădure, prin poieni, coline și dealuri pietroase; se mai numește dafin mic, lemn câinesc. Genetic, 2n = 18. Prezentă în pădurea de fag de la Valea Mare și în zona Cazane. Preferă soluri bogate în humus, reve- ne. Evită solurile compacte și uscăciunea exa- gerată. Este monument al naturii. Fitoceno- logic, încadrată în Fagetalin (-^ QUERCION ROBORIS), Car. Quercion pubescentis. Răs- pândită în centrul și vestul Europei, Africa de Nord, Insulele Azore. Descriere. Tulpină puțin ramificată, înaltă până la 1,20 m, cu scoarța netedă, la început verde-gălbuie, apoi cenu- șiu-deschisă. Frunze sempervirescente, pie- loase, cuneate, alungit-invers-ovate sau ovat-lanceolate, cu marginea ușor îndoită în jos, nervura mediană groasă, sesile sau scurt-pețiolate, prinse în mănunchiuri la partea terminală a unor ramuri scurte. Flori galbe- ne-verzui, scurt-pedunculate și așezate la baza frunzelor, reunite în raceme axilare, nutante; caliciul din 4 (5) sepale ovate, acute, concres- cute la baza hipanțiului tubulos; androceul din 8 stamine, dispuse pe două rânduri, cu antere galbene-roz și filamente albe; gineceul cu ovar invers-ovat, stil scurt, stigmat măciucat. înflo- rire, ll-IV. Fruct ovat, verde apoi negru. Conține mezereină și dafnină. Toxicologie. Extrem de toxică. Evitată de animale. Ornamental. Apre- ciată pentru frunzișul persistent. Excelent port- altoi pentru speciile sempervirescente. Până în prezent necultivată. înmulțire prin semințe. Re- comandată pentru obținerea de puieți destinați altoirilor (v. PI. XXVIII, 4). IENUPĂR (Juniperus communis), fam. Cupressaceae. Arbust conifer, rășinos, spontan, microfanerofit, circumpolar-boreal, xeromezofit, amfitolerant la temperatură și pH, întâlnit în pâlcuri sau formând tufărișuri, în ra- riști și margini de păduri, poieni, pășuni, uneori tinoave, din regiunea colinară până în etajul montan; se mai numește anaperi, archiș, boa- be de brad, brădișor, bradul-ciumei, brazi pitici, ienupăr 364 ienupăr butimoacâ, cetină, feniar, ghimpăr, globurău, helimoacă, ialovăț, ienuper, inibahar, jinept, jip mic, jneapăn, molete, șinap, șolovăț, turtei. Da- cii îi spuneau turtrela, de unde mai târziu a derivat numele de turtei, menținut în unele lo- calități până astăzi. Genetic, 2n = 22. Prezent în întreg lanțul carpatic, între 700 și 1500 m altitudine. în M-ții Apuseni, Podișul Transilva- niei și M-ții Rodnei coboară până la 200 m. Rezistent la ger și secetă, nepretențios față de sol. Preferă locuri luminoase, aerisite, cu umidi- tate atmosferică ridicată, neppluată cu fum, praf, gaze. Fitocenologic, Car. Junipero-Pine- talia mugi, Junipero-Bruckenthalion. Răspândit în Europa, Asia de Nord, Africa de Nord, Ame- rica de Nord. Descriere. Tufă deasă, cu ramuri ascendente. Lemn cu duramen gălbui sau brun-roșiatic. Album îngust-gălbui sau alb-ro- șiatic. Raze medulare vizibile eu lupa. Miros aromatic. Lujeri tineri în trei muchii, bruni. Frun- ze aciculare, cu o dungă albă pe față, verzi-închis pe dos, drepte, înțepătoare, așe- zate câte 3 în verticile pe lujer. Flori unisexuate, dispuse dioic, mici; cele bărbătești galbene, iar cele femeiești verzi. înflorire, IV-V. Poleniza- rea anemofilă. Gălbuie (semințe + înveliș căr- nos) sferice (0,66-0,9 mm), la început verzui, apoi negre-albăstrui, brumate. Maturizarea la 2-3 ani. Semințe, câte 3, brune, în trei muchii. Compoziție chimică. „Fructele" conțin ulei vo- latil (0,8-1,5%) format din a-pinen, cam- fen,cadinen, 7-4-terpineol, mici cantități de al- cooli sesquiterpenici, p-pinen, ditenpene, mircene, limonene, iuniperină (principiu amar), iunenul, iunenolul, zahăr invertit (cca 30%), zaharoză, grăsimi, pentozani, substanțe pro- teice, acizi gliceric, glicolic, glucoronic, /-ascor- bic, acetic, malic„ formic, rășini, săruri minerale cu K, Ca (F. Crăciun, O. Bojor, M. Ale- xan, 1976). Frunzele conțin rășină, gumă, clorofilă, săruri minerale. Alimentație. Galbulele uscate sunt folosite, sub numele de enibahar, la aromatizarea murăturilor, lichiorurilor și conservelor de carne. Industrie. Lemn durabil, fin. Se prelucrează ușor. Utilizat pentru fabricarea de creioane, fluiere, bastoane, obiecte de artă. Din gălbuie, prin fermentare și distilare, se prepară ginul, băutură hidro-alcoolică. Se mai pot folosi la fabricarea rachiului, vinului, berii. Bioterapie. Plantei îi este caracteristică cifra 3, respectiv: trei frunze, trei gălbuie, trei bractee, trei se- mințe, trei ani pentru a se maturiza și trei organe asupra cărora exercită acțiune tera- peutică: ficat, rinichi și articulații (F. Piteră, 2000). Galbulele (impropriu numite fructe) și uneori frunzele au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active acționează diuretic, sudorific, expectorant, an- titusiv, antispastic, stomahic, eupeptic, antifer- mentescibil. Se utilizează îndeosebi ca diu- retic, antiseptic al căilor urinare și balsamic. Administrarea îndelungată provoacă iritații re- nale. în prima fază conduc la albuminurie. Cura nu se prescrie în nefrită acută și cronică, în nefroză, deoarece provoacă hematurie și chiar hemoragii intestinale. Se recomandă celor care suferă de artroză, afecțiuni neuromusculoreu- matice, în tendopatii, miogeloze. Sucul con- centrat se prescrie copiilor ca tonic, în angine și răceli. Spirtul de ienupăr se folosește ca frecție în reumatism. Intern, orice tratament cu aceas- tă plantă poate acționa ca abortiv, prin pro- vocarea de contracții uterine. Poate produce efecte secundare toxice. Intră în compoziția ceaiului antireumatic. Se consideră că intervine asupra metabolismului, producând reglarea și normalizarea acestuia. Atenție! Nici un pre- parat de ienupăr nu se administrează mai mult de 6 săptămâni. în studii recente (2000) se precizează că la nivel hepatic, principiile active din plantă sunt active în insuficiența hepatică însoțită de decompensare hiperplastică și alterare de funcționare celulară și metabolică. Influențează funcțiile ficatului asupra proteine- lor, glucidelor, lipidelor. La nivelul rinichilor sti- mulează diureza, corectează hipoalbumine- mia, normalizează echilibrul osmotic. Privitor la metabolism, reduce hiperglicemia și hiperuri- cemia, normalizează profilul proteic (F. Pite- ră, 2000). Recoltare. Galbulele (Juniperi fruc- tus sau Juniperii baccae) sunt culese începând cu luna octombrie până în iarnă, prin scutu- rarea ușoară a ramurilor. Sub ramuri se așează o prelată. Se îndepărtează impuritățile. Usca- rea naturală, în strat subțire (cca 10 cm). Se lopătează la 2-3 zile. Uscarea artificială, la 35° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitelor cronice, enteritelor și en- terocolitelor: infuzie, din 2 lingurițe frunze peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 4 linguri pe zi. 2. Ca adjuvant pentru tratarea diabetului, acneei, eczemelor: infuzie, din 1 lin- guriță gălbuie uscate la o ceașcă de apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se ienupăr 365 ienupăr strecoară. Cantitatea se bea în mai multe re- prize, în timpul unei zile. 3. Pentru tratarea litiazei vezicale, afecțiunilor pectorale, reuma- tismului: infuzie, din 2 lingurițe gălbuie uscate peste care se toarnă o ceașcă de apă în clocot. Se acoperă și se lasă 15-20 minute. Se stre- coară. Se iau câte 4 linguri pe zi la intervale egale de timp. 4. Pentru tratarea hepatitei epi- demice: infuzie sau decoct, din 2 lingurițe mlă- dițe tinere mărunțite la o cană (200 ml) cu apă. Se bea într-o zi, câte 1 lingură, din oră în oră. 5. Pentru ușurarea activității digestive prin exci- tarea sucurilor gastrointestinate: a) decoct, cu 5-10 gălbuie la ¹/2 I apă; cantitatea se bea în cursul unei zile; b) infuzie, din 2 lingurițe găl- buie la cană. Se beau 3-4 linguri pe zi. 6. Tra- tarea anorexiei (lipsa poftei de mâncare): a) de- coct, cu 10-20 gălbuie la 1 I de apă. Se beau 2 căni pe zi: b) infuzie, din 2 lingurițe gălbuie la cană. Se beau 2-3 căni pe zi, înainte de mese. 7. Pentru tratarea edemelor renale, edemelor cirotice, edemelor cardio-renale: a) decoctdilu- at, din 10-20 gălbuie la 1 I de apă. Se beau 2 căni pe zi; b) infuzie concentrată, din 2 lin- gurițe gălbuie la cană. Se iau 3-4 linguri pe zi; acțiune antiseptică. Nu se aplică tratamentul la gravide și bolnavii cu iritații puternice ale căilor urinare, mai ales la cei ce urinează sânge. 8. Pentru tratarea gutei: a) decoct, slab, din 10-20 gălbuie la 1 I de apă. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie concentrată, cu 3-4 linguri gălbuie la cană. Se iau 3-4 linguri pe zi. 9. Pen- tru tratarea hidropiziei (acumulării de lichid în țesuturile și seroasele organismului, ca: pleură, pericard, peritoneu, articulații; ca adjuvant: in- fuzie, din 1 linguriță gălbuie la cană. Se beau în mai multe reprize în cursul unei zile. 10. Pentru activarea eliminării din organism a produselor de dezasimilație toxică prin diureză și trans- pirație (acțiune depurativă): decoct diluat, cu 10-20 gălbuie la 1 I de apă. Cantitatea se bea în cursul unei zile. Se recomandă în cure de primăvară. 11. Pentru tratarea gripei, gutura- iului, ca adjuvant; infuzie, ¹/2-1 linguriță gălbuie la cană. Se beau 2 căni pe zi. 12. Pentru tratarea hepatitei cronice persistente, hepatitei medicamentoase și toxice, insuficienței hepati- ce, hepatitei cu citomegalovirus, steatozei he- patice, cirozei hepatice cu hepatomegalie, ciro- zei hepatice la alcoolici, hipertensiunii portale cu ascită inițială, varicelor esofagiene și gastri- ce, diabetului zaharat, hipercolesterolimiei, tul- burărilor dispeptice, sindromului hepato-renal, glomerulonefritei, insuficienței renale cu retenție hidrică, pielonefritei cronice, nefrozei lipoide, obezității cu hepatopatie steatorică, dismeta- bolismului și hidropizie, albuminemiei, nefroliti- azei calcice cu oxalați, oligouriei, cistitei recidi- vante, congestiei prostatice cronice, congestiei renale cronice, gutei, artritismului, poliartritei cronice evolutive, dismenoreei și leucoreei, ar- teriosclerozei, virozei recidivante persistente, mastitei și mastopatiei fibrochistice: macerat de mlâdițe proaspetei soluție hidroglicero-al- coolică 1 DH. Se iau 30-50 picături, de 3 ori pe zi (dimineața, prânz, seara), în puțină apă, îna- inte de a servi masa. Pentru drenaj hepato-re- nal se iau 50-70 picături, de 3 ori pe zi, înainte de masă. Dacă extractul de ienupăr se aso- ciază cu alte macerate de la alte plante, atunci se iau 50-70 picături pe zi, în doză unică. Cele mai frecvente asocieri sunt: cu coacăz negru, pentru hepatita cronică; cu rozmarin, alun, anin alb, pentru ciroză hepatică cu hepatomegalie; cu rozmarin și secară, pentru ciroză hepatică la alcoolici; cu rozmarin, pentru varice esofagie- ne; cu nuc (muguri), dud negru, arțar, pentru diabet zaharat; cu frasin (muguri), sevă de mesteacăn, scoarță internă de mesteacăn pufos, pentru insuficiență renală cu retenție hidrică; cu fag (muguri), pentru nefrolitiază calcică cu oxalați; cu sevă de frasin pentru gută; cu lemn câinesc, arțar, pentru arte- rioscleroză (F. Piteră, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului, ca adjuvant: decoct, cu 100 g gălbuie la 1 I de apă. Decoctul se adaugă în apa de baie. 2. Pentru tratarea nevralgiilor se fac fricțiuni cu ulei de ienupăr (soluție 1% în alcool) extras din boabe. 3. Pen- tru tratarea reumatismului: tinctură, din 10 g gălbuie uscate la 100 ml alcool concentrat. Fricțiuni pe locurile dureroase. 4. Pentru trata- rea reumatismului, gutei, pentru stimularea cir- culației periferice: a) baie, în apă cu tempe- ratura de 37° C la care se adaugă aproximativ 10 I soluție de ienupăr; soluția se obține prin fierberea a 3 kg ramuri și 200 g gălbuie ienupăr în 10 I apă; b) baie, în apă cu temperatura de 37° C; se adaugă 2-3 kg ramuri și o mână de gălbuie la 10 I apă. 5. Pentru tratarea gutu- raiului: inhalație, din 2 lingurițe gălbuie la o cană. Se inspiră aburul emanat. 6. Pentru com- baterea tusei, tratarea gripei, guturaiului: inha- lație, cu câteva picături ulei de ienupăr într-un vas cu apă fierbinte. Se inhalează profund. Galbulele de ienupăr sunt incluse în mai multe imbibiție 366 in rețete PLAFAR pentru remineralizarea organismului, tratarea tuberculozei pulmonare etc. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor pulmonare, vezicorenale, stărilor a frigore, ca stimulator al secrețiilor gas- trice și ca ruminator: infuzie, din 2-3 g gălbuie uscate și mărunțite sau frunze uscate și mă- runțite peste care se toarnă 100 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se stre- coară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Drogul se mai poate folosi sub formă de tinctură, paste, boluri, siropuri. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-100 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; ani- male mici (pisici, câini), 0,5-1-3 g, găini 0,2-0,5 g. Atenție! La supradozarea drogului rumegătoarele devin sensibile. Simptome: hi- persalivație, colici, gastroenterită, enterită hemorgică, nefrită, hematurie, uneori paralizii. Se intervine cu spălaturi gastrice, administrare de apă albuminată, lapte, vitamina K, purga- tive, mucilag din semințe de in, infuzie din floa- re de fân, infuzie de nalbă mare, tanin, tanal- bină, tonice cardiace. Cosmetică. 1. Pentru întărirea rădăcinii părului, prevenirea căderii lui: tinctură, pregătită ca mai sus. Se tampo- nează rădăcina părului pe întreaga suprafață a capului. 2. Pentru combaterea căderii părului: macerat, în apă rece, 5 linguri gălbuie, 5 linguri flori uscate de coada-șoricelului, 5 linguri flori uscate de rozmarin, la 500 ml apă. Cu soluția obținută se frecționează ușor rădăcina părului de pe cap. Apicultură. Furnizează, culesul apreciabile de mană pentru întreținerea și dez- voltarea familiilor de albine. Protecția mediu- lui. Formele târâtoare sunt utilizate la fixarea terenurilor în pantă. Ornamental. Indicat în parcuri, grădini publice, grădini alpine, mai ales pe stâncării, în grupuri. In aliniamente se folo- sesc varietățile cu port fastigiat pentru deco- rarea parterelor. Decorativ prin portul său pira- midal sau târâtor, culoarea verde-albăstruie a acelor, realizând contraste și compoziții arhi- tecturale deosebite. înmulțire prin semințe, bu- tași, marcote, altoire (v. PI. XXVIII, 5). IMBIBIȚIE (Inbibitio), fenomen prin care apa este atrasă de substanțele organice coloidale hidrofile din plantă având ca urmare sporirea în greutate și volum a acesteia sau a unor organe ale ei. Substanțele organice co- loidale hidrofile posedă capacități de imbibiție diferită (exemplu, proteinele, gelatina se îm- bibă cu multă apă și pot trece din starea de gel în starea de sol; amidonul, celuloza, lignină, pectina are o imbibiție limitată, reținând o anu- mită cantitate de apă). Moleculele de apă pă- trund printre micelele coloidale și le înconjoară ca niște pelicule. Limita de depărtare a mi- celelor depinde de forța de coeziune ce se manifestă între particulele diferitelor substanțe. Când imbibiția este mare, micelele se înde- părtează între ele foarte mult. în peretele celu- lar, pectina și celuloza au un grad mai mare de imbibiție decât lignină. Experimental, se poate constata că dacă se îmbibă cu apă semințe de leguminoase și cariopse de cereale timp de 12 ore, sporirea în volum și greutate este mai mare la semințele de leguminoase (fasole, ma- zăre, bob). Gradul de imbibiție este influențat de prezența în soluții a unor ioni minerali, de temperatură și pH. în soluții cu săruri de potasiu imbibiția este mai mare decât în cele cu săruri de sodiu și, de asemenea, este mai mare în soluții cu ioduri față de cele cu cloruri (P. Ne- d e I c u, 1975). Imbibiția crește în intensitate o dată cu creșterea temperaturii până la limitele compatibile cu păstrarea structurii substanțelor îmbibate. Din punct de vedere al pH-ului, im- bibiția este mai mare în soluții acide și bazice. IN (Linum usitatissimum), fam. Lina- ceae. Plantă erbacee, anuală, textilă, uleioasă, alogamă, originară din regiunile Mediteranei, Crimeei, Caucazului și Asiei Mici; se mai nu- mește: in de fuior, in de sămânță. Genetic, 2n = 30, 32. Cultivat din Antichitate pentru fibre și sămânță. în Neolitic se cultiva pentru extra- gerea fibrelor, mai ales în China și India. De aici s-a extins, cu migrarea popoarelor, în partea vestică a Asiei, în Africa și Europa. Din Epoca bronzului au fost găsite resturi de plante în locuințele lacustre din Elveția. Era cultivat de egipteni, evrei, greci, romani, care îl foloseau la producerea de pânzeturi de cea mai bună cali- tate. în piramidele egiptene au fost găsite pân- zeturi și capsule (4000 ani î. Hr.). Prin desene din acel timp sunt redate lucrările de recoltare, de topit și melițat (E. SchiIling, 1930). în epoca prebabiloniană, cultura și prelucrarea inului căpătase renume deosebit în Orientul Mijlociu. Orașele Borsippa și Colchis erau ves- tite ca producătoare de in. Vechii greci foloseau semințele pentru alimentația oamenilor, iar fi- brele pentru țesături din care confecționau in 367 in îmbrăcăminte, pânze pentru corăbii, unelte de pescuit. Romanii cultivau inul pe valea inferioa- ră a Tibrului și în șesul nord-estic al peninsulei. Țesăturile foloseau pentru pânze de corăbii, căptușirea platoșelor, confecționarea de îm- brăcăminte pentru aristocrați, preoți etc. în Spania se cultiva înainte de a fi cunoscut de romani datorită comerțului fenician. Aici fibrele erau folosite pentru îmbrăcăminte, confecțio- narea de site fine etc. Triburile germanice și galii aveau cea mai întinsă cultură de in din lumea veche. Galii confecționau rufăria de in, mai ales cămașa, pe care au preluat-o romanii și o numeau „camisia". Rufăria a fost adoptată și de triburile germanice. în Federația Rusă se cultivă din secolul al Il-lea. în Europa cultura și prelucrarea inul s-a menținut la cotă înaltă pâ- nă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când a scăzut din cauza concurenței bumba- cului, mătăsii și în secolul al XX-lea a fibrelor artificiale (N. Zamfirescu și colab., 1965). Formele cultivate astăzi sunt inul pentru fibre (L u. ssp. eurasiaticum), inul pentru ulei (L. u. ssp. mediterraneum), inul intermediar (L. u. ssp. transitorium). inul pentru fibre preferă cli- mat umed, răcoros, luminozitate slabă. Preten- ții mari la umiditatea din sol și atmosferă. Cere precipitații multe, mici cantitativ, dese, toate până la perioada înfloririi, inclusiv. Are nevoie de multă apă la îmbobocit și înflorit. Perioada de vegetație, 90-95 zile, timp în care are ne- voie de 180-220 mm precipitații. Nu rezistă la perioade prelungite de uscăciune. Merge bine în zone cu 650 mm precipitații anual, cu tempe- raturi ce nu depășesc 16-17° C. Suma tem- peraturilor pe întreaga perioadă de vegetație, 1400-1800° C. Sensibil la temperaturi scăzute în fazele de răsărire și înflorire. Preferă soluri cu textură ușoară nisipo-lutoase sau cu textură mijlocie, luto-nisipoase, afânate, aerisite, pro- funde, bine structurate, fertile, cu pH 5,9-6,3. Inul pentru ulei este mai pretențios la căldură decât cel de fibre, mai ales în perioada de formare a semințelor. Semințele germinează la minimum 1-3° C și optimum 5-6° C. în faza de maturație au nevoie de 20° C. Oscilațiile mari de temperatură sunt dăunătoare, mai ales la înflorit și maturizare. Perioada de vegetație, 75-150 zile, timp în care cere 150-250 mm precipitații. Până la înflorit utilizează cca 50% din cantitatea de apă necesară pe întreaga perioadă de vegetație. Zilele însorite, cu lumină intensă, favorizează acumularea uleiului în sămânță. Pretențios la sol. Vegetează bine și dă recolte bogate pe soluri fertile, profunde, de tipul cernoziomului. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, subțire, lungă, slab-ramificată. Tulpină cilindrică, groasă de 1-2 mm, înaltă de 80-110 cm la inul pentru fibre, 30-60 cm la inul pentru ulei și cel intermediar. Frunze alterne, lanceolate, lungi de 2-3 cm, late de 2-4 mm, cu 3 nervuri paralele, glabre, cu 2400-4000 sto- mate pe cm². Flori actinomorfe, albastre-azurii, lung-pedicelate, grupate în dicazii terminale, înflorire, VII—VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, capsulă globuloasă, cu 7-10 semințe ovoide, turtite, brune. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei sicativ (37-43%) cu indice de iod 168-192, substanțe proteice (23-24%), sub- stanțe extractive neazotate (22%), celuloză (5,5-8,8%), substanțe minerale (3,5-3,8%). Turtele rămase după extragerea uleiului conțin proteine (35%), grăsimi (3-6%), săruri minera- le. Pleava rezultată din capsule conține protei- ne (7%), substanțe extractive neazotate (33%), grăsimi (4%). Cenușa fibrelor conține calciu (50%), potasiu (17%), siliciu (13%), fier și alu- miniu (8%). Principalii compuși organici ai fibrei sunt: celuloza (86-90%), substanțe pectice (1-2%), ceara și substanțe grase (1,5-2%), lignină. Puzderiile (lemnul) rezultate în urma topirii și zdrobirii tulpinilor (melițare) conțin car- bon (44%), hidrogen (5,92%), oxigen (47,10%), azot (1,0%), cenușă (1,78%). Conți- nutul cel mai mare de fibre și calitatea cea mai bună se află la mijlocul tulpinii; în vârf și la baza tulpinii calitatea și conținutul în fibre sunt scăzute (25% și, respectiv, 12%). Alimentație. Uleiul poate fi folosit în alimentația omului. In- dustrie. Semințele servesc pentru extragerea uleiului, folosit în industria lacurilor și vopsele- lor, a linoleumului, mușamalelor, culorilor tipo- grafice etc. Fibrele obținute din tulpini sunt re- zistente la rupere, putrezire, au luciu mătăsos, sunt bune conducătoare de căldură. Sunt utili- zate în industria textilă pentru țesături. Pânza de in este folosită pentru confecționarea rufă- riei de pat, de corp, fețe de masă, șervete, haine de vară, pânză pentru pictură, corăbii, parașute, cauciucuri, încălțăminte, curele de transmisie. Din fibre se mai fabrică ață pentru mașinile de cusut, ață de cizmărie, dantele etc. Câlții (fibrele scurte) sunt utilizate pentru țesă- turi grosiere din care se confecționează saci, prelate, pânză pentru ambalaj, hârtie pentru țigarete. Puzderiile (lemnul zdrobit) rezultate in 368 inel anual din prelucrarea inului sunt folosite la fabricarea plăci aglomerate pentru industria mobilei și construcții. Bioterapie. Semințele de in (Lini semen) și făina de in (Farina Lini) au aplicații terapeutice în medicina umană și veterinară. Intern, semințele sunt utilizate ca laxativ-purga- tiv, emolient, iar extern ca antiseptic și calmant, înmuiate în apă, semințele formează un bloc mucilaginos. Ajuns în intestin favorizează me- canic expulzarea bolului fecal. Acționează ca emolient și laxativ mecanic. Sunt folosite în tratarea constipației, cistitelor, abceselor, fu- runculelor. Făina de in are acțiune emolientă pentru umectarea tegumentelor și înmuierea crustelor. Degresată, făina de in este utilizată în cataplasme. Are însușirea de a păstra timp îndelungat temperatura apei cu care au fost preparate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea inflamațiilor tubului di- gestiv și constipației: semințe întregi, se înghit 2 lingurițe sau linguri (după caz) cu puțină apă pe zi, din care una seara înainte de culcare. Acționează bine chiar în constipații rebele. 2. Pentru combaterea inflamațiilor tubului di- gestiv și ale căilor urinare (cistite): a) infuzie, din 1 linguriță semințe la un pahar cu apă caldă. Se lasă în repaus 20-25 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) macerat, 1 linguriță semințe întregi la 100 ml apă rece. Se lasă 60 minute la temperatura camerei. Se adaugă o feliuță de lămâie. Se strecoară. Se bea ori- când în timpul zilei; acțiune puternic emolientă, laxativă, chiar purgativă. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor deschise: cataplasme, cu făină de in amestecată cu miere albine. Se aplică unguente pe rană. 2. Pentru tratarea arsurilor: ulei de in amestecat bine prin agitare cu același volum de apă de var. Se obține un preparat lichid alb-lăptos (Linimentum calcis), cu care se unge zona afectată. Vindecă bine arsurile re- cente. 3. Pentru tratarea contuziilor: a) cata- plasme, din făină semințe (semințe măcinate), în amestec cu alte ingrediente și apă necalca- roasă; pasta obținută se aplică pe locul dureros; b) cataplasme, din decoct făină se- mințe de in și mușețel sitat (cernut), în părți egale. Se fierbe până devine o pastă. Se aplică pe piele, în locul dureros; se ține până se ră- cește. 4. Pentru tratarea abceselor, furuncule- lor: cataplasme din făină de in și mușețel. Făina se amestecă cu apa, cu pulbere de mușețel (părți egale) și se fierbe până devine o pastă. Se așază între două bucăți de pânză și se aplică pe locul bolnav. Se menține caldă câteva ore. Calmează durerile, favorizează fluidificarea și evacuarea puroiului. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea inflamațiilor și a irita- țiilor tubului digestiv, constipației, atoniei presto- macelor, împâstării rumenului: a) ulei extras din semințe; b) decoct, din 8 g semințe la 200 ml apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament pentru mucilag: animale mari (cabaline, taurine), 0,5-1 I; animale mijlocii (ovine, caprine, porci- ne), 0,100-0,250 I; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,030-0,100 I. Dozele de tratament cu semințe: animale mari, 50-100-150 g; animale mijlocii, 10-25-50 g; animale mici, 1-2-5 g. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, abce- selor, furunculozei, flegmoanelor: cataplasme, cu pulbere semințe. Atenție! Supradozarea afectează toxic toate speciile de animale și în mod deosebit caii. Principiile toxice sunt acidul cianhidric, linamarina, linaza. Simptome: stare de neliniște, colici, hipersalivație, vomă, respira- ție dispneică și foarte accelerată, convulsii, con- tracții tetaniforme, tahicardie, cianoza mucoase- lor, stare comatoasă, moarte. Se intervine cu hiposulfit de sodiu 1-2 mg/kg corp, intravenos, în soluție apoasă 5-10%; albastrul de metilen 2% intravenos, 50-150 ml, asociat cu 10 ml nitrat de sodiu 20% intravenos; tonice cardiace; spălaturi gastrice, cărbune vegetal, permanga- nat de potasiu (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Cosmetică. Pentru întreținerea pielii mâinilor: cataplasme cu făină de in (15 g), rizom stânjenel sub formă de „pulvis“ (10 g), miere (30 g), talc (15 g), săpun praf (40 g), glicerină (20 g). Pasta obținută se întinde pe mâini pentru 30-60 minute, apoi se spală cu apă caldă și săpun. Zootehnie. Turtele de in rămase de la extracția uleiului reprezintă un excelent nutreț concentrat. Utilizate în hrana vacilor cu lapte, porcilor și animalelor în creștere. Agricultură. Plantă bună premergătoare. Părăsește terenul devreme și îl lasă curat de buruieni. Bună pro- tectoare pentru morcovi, pentru că umbrește puțin terenul. Apicultură. Specie meliferă. Flori- le sunt vizitate de albine pentru culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică (v. PI. XXVIII, 6). INEL ANUAL, țesut lemnos format într-un an de vegetație, care conferă o inel anual 369 inflorescență structură concentrică cilindrului central la plan- tele lemnoase. Rezultă din periodicitatea func- țională a zonei generatoare libero-lemnoase (cambiu). în fiecare an se formează câte o zonă de liber și una de lemn secundar (fig. 143). Țesutul lemnos format primăvara cuprinde vase lemnoase cu deschidere largă, prin care circulă multă apă, necesară unor in- Fig. 143. Formarea inelelor anuale la tulpina dicotiledonatelor: a - structură primară; b - structura tulpinii la sfârșitul anului întâi; c-la sfârșitul anului al doilea; 1 - cambiu vascular; 2 - limita dintre scoarță și cilindrul central; 3- liber primar; 4 - inele cu liber secundar; 5 - lemn primar; 6 - inele de lemn secundar; 7- scoarță primară; m- măduvă. tense procese fiziologice. Cu înaintarea în pe- rioada de vegetație, lumenul vaselor devine din ce în ce mai mic. Toamna, spre sfârșitul peri- oadei de vegetație, vasele lemnoase devin foarte strâmte și corespund unei circulații re- duse de sevă, brută. Acum se produc mai mul- te fibre lemnoase. Țesutul se impregnează cu lignină. Toamna târziu, circulația sevei se oprește. Țesutul lemnos format înconjoară, ca o manta, pe cel din anul precedent. Tulpina, secționată transversal, reliefează inelul anual concentrice. Ele devin vizibile datorită diferen- ței dintre lemnul poros, format primăvara și lemnul dens format toamna. Numărul inelului anual indică numărul de ani pe care îi are arborele. Grosimea inelelor permite aprecierea condițiilor de vegetație din viață. Inelele groase arată condiții bune de vegetație, cu umiditate optimă, inelele înguste denotă secetă. INFLORESCENȚĂ (Inflorescen- tia), totalitate a florilor grupate pe o axă co- mună. De regulă, pe axa principală, la sub- suoara unor bractee se formează axe secun- dare numite pediceli, ce se termină cu flori. Sistemul de ramificație și creștere al axei delimitează inflorescențe monopodiale (race- moase, botritice, centripete, nedefinite) și inflo- rescențe simpodiale (cimoase, centrifuge, defi- nite). I. INFLORESCENȚE MONOPODIALE au axa principală prevăzută terminal cu un mu- gure vegetativ ce, teoretic, asigură creșterea indefinită în lungime. Concomitent, în lungul axei principale se formează, de la subsuoara bracteelor, axe secundare (pediceli), terminate fiecare cu o floare. Succesiunea înfloririi este de la bază spre vârf (acropetală), la inflores- cența cu axa principală alungită, și de la peri- ferie spre centru (centripetală), la inflorescența la care florile se află în același plan. Se sub- divid în inflorescențe monopodiale simple, in- florescențe monopodiale compuse, homotac- tice și heterotactice. A. Inflorescențe monopodiale simple au axa principală rami- ficată o singură dată. Din această categorie fac parte (fig. 144): racemul (ciorchina), axa prin- cipală poartă alternativ, la diferite niveluri, pedi- celi de aceeași lungime, fiecare terminat cu o floare. Apariția florilor este acropetală (exem- plu, salcâm, coacăz roșu, lăcrămioară, zam- bilă, mălin, majoritatea brasicaceelor); corim- bul, axa principală poartă alternativ, la diferite niveluri, pediceli inegal de lungi, care ajung cu florile aproximativ la același nivel; axele secundare inferioare sunt mai lungi decât cele superioare: înflorire acropetală (exemplu, părul, vișinul turcesc, cununița, voalul-miresii etc.); spicul simplu, axa principală lungă poartă flori sesile sau scurt-pedicelate, dispuse în axila bracteelor (exemplu, pătlagina); spicul cu axa principală flexibilă și flori unisexuate se numește ament sau mâțișor (exemplu, salcie, plop, nuc, alun etc.); spadixul, axa principală îngroșată poartă flori sesile, adesea unisexua- te, inflorescența este învelită de o bractee în formă de cornet numită spată (exemplu, inflorescență 370 inflorescență Fig. 144. Tipuri de inflorescențe monopodiale (racemoase) simple: 1 - spic, la pătlagină (Plantago sp.); 2 - racem, la coacăz (Ribes sp.); 3 - corimb, la mahaleb (Prunus mahaleb); 4- spadix, la rodul-pământului (Arum maculatum); 5- umbelă simplă, la leurdă (Allium ursinum); 6 - capitul, la trifoi roșu (Trifolium pratense); 7 - capitul, la scaiul-dracului (Eryngium campestre); 8 - calatidiu, la brusture (Arctium lappa); br- bractee. rodul-pământului, coada-zmeului, papura); știuletele de porumb (inflorescența femelă) poate fi considerat un spadix netipic; umbelă simplă, axa principală poartă pediceli de ace- eași lungime ce pornesc din același loc ridicând florile aproximativ la același nivel; baza pedi- celelor este înconjurată de mai multe bractei care alcătuiesc involucrul; are forma unei um- brele (exemplu, ceapă, cireș, corn, coroniște etc.); capitulul, axa principală scurtă, globu- loasă sau disciformă, prevăzută uneori cu in- volucru la bază format din bractee; florile sunt sesile sau aproape sesile (exemplu, trifoi, lu- cerna, scaiul-dracului etc.); calatidiul (antodi- ul), axă scurtă și lățită, cu fața superioară con- vexă, ca la mușețel, sau disciformă, ca la păpădie, floarea-soarelui etc. Florile sunt se- sile, ligulate pe margine și tubuloase în partea centrală. Partea inferioară a inflorescenței este prevăzută cu un involucru. B. Inflorescențe monopodiale compuse homotactice (dibo- trii) au axa principală ramificată de mai multe ori. Florile sunt purtate de axe secundare de diferite ordine (II, III, IV etc.) formând inflo- rescențe simple, de același fel (fig. 145). Se deosebesc: racemul compus, constă din inse- rarea pe axa principală a mai multor raceme simple; ele provin din ramificarea axei princi- pale; fiecare axă secundară rezultată din prima ramificare constituie axa racemului simplu; prin ramificarea ei în axe de diferite ordine purtă- toare de flori rezultă în ansamblu racemul com- pus (exemplu, vița de vie, tartan, castan săl- batic etc.); corimbul compus constă din inserarea pe axa principală a mai multor corim- be simple; în dezvoltarea lor ajung cu florile aproximativ la același nivel (exemplu, scorușul de munte, păducelul etc.); spicul compus, inflorescență 371 inflorescență Fig. 145. Inflorescențe monopoidale compuse: 1 - spic compus, la grâu (Triticum aestivum); 2 - racem compus, la vița-de-vie (Vitis vinifera); 3 - corimb compus, la scoruș (Sorbus aucuparia); 4 - umbelă compusă, la speciile fam. Apiaceae (Umbeliferae); 5 - calatidiu compus, la floarea de colț (Leontopodium alpinum); a - spiculeț; b - floare cu două palei; c- floare fără palei; d - diagrama unui spiculeț; 6 - diagrama teoretică a florii de grâu; g - glume; 1 - lodicule; p - palei; o - ovar; st - stamine; stg - stigmat; br - bractei; i - involucru; iv. - involucel. format dintr-un ax numit rahis, pe care se prind mai multe spiculețe simple, constituite din una sau mai multe flori sesile; spiculețele se insera pe călcâie (nodurile axului); baza fiecărui spi- culeț este prevăzută de obicei cu două bractee numite glume (exemplu, grâu, orz etc.); când spiculețele sunt lung-pedunculate inflorescen- țele se numesc panicul (exemplu, orez, ovăz); umbelă compusă, formată din mai multe axe secundare, numite radii, ce pornesc din partea terminală a axei principale; fiecare radie poartă o umbelă simplă numită umbelulă; baza um- belei compuse are un involucru, iar baza um- belulelor un involucel, constituit din bractee (exemplu, morcov, mărar și alte specii din fam. Apiaceae); calatidiul compus, format din mai multe calatidii simple, involucrate, prinse sesil pe un ax disciform (exemplu, floarea de colț). C. Inflorescențe monopodiale compuse heterotactice (mixte, polimorfe) au axa prin- cipală ramificată de mai multe ori; florile sunt purtate de axe secundare de diferite ordine (II, III, IV etc.), formând inflorescențe simple ce nu sunt de același fel. Reprezentate prin: - racem de umbele (exemplu, iederă); - racem din calatidii (exemplu, podbal); corimb din calatidii (exemplu, coada-șoricelului); panicul din calatidii (exemplu, pelin). II. INFLORESCENȚE SIMPODIALE posedă axa principală terminată cu o floare. Creștere definită, limitată. Axele secundare, de ordinul II, III, IV etc., depășesc, prin creștere, de multe ori axa principală și fiecare se termină cu o floare. Caracterul limitat al creșterii se manifestă și la ele. Succesiunea înfloririi este de la centru spre periferie (fig. 146). Cea dintâi se deschide floarea axei principale și apoi, în mod succesiv și centrifug, se deschid și celelalte. Se subdivid în inflo- rescențe simpodiale simple, inflorescențe sim- podiale compuse homotactice și heterotactice. A. Inflorescențe simpodiale simple au axa principală ramificată diferit, rezultând monoca- ziul, dicaziul, pleiocaziul. 1. Monocaziul (cima unipară), axa principală se ramifică unilateral. Axa principală și axele secundare se termină cu o floare. Variante: cima scorpioidă (cinci- nul), toate ramurile terminate cu o floare apar pe o singură latură, în același sens, dar în planuri diferite; prezentă la speciile din fam. Boraginaceae; cima elicoidală (bostrixul), inhibitori 372 insecticide vegetale Fig. 146. Schemele inflorescenței simpodiale: A - drepaniu în profil; B- drepaniu în proiecție; C - ripidiu în profil; D - ripidiu în proiecție; E - dicatiu; F - bostrix (proiecție); G - cincin (proiecție); a - axa principală; b¹, b², b³ etc. - succesiunea bracteelor; 1, 2, 3, etc. - succesiunea florilor. ramurile terminate cu o floare se dezvoltă al- ternând în lungul unei linii elicoidale (exemplu, gladiolă, petunie, crin galben); cima în evantai (ripidiu) ramurile, terminate cu o floare, se dezvoltă într-un singur plan, dar în două sensuri opuse (exemplu, stânjenel); cima în seceră (drepaniul), ramurile, terminate cu o floare, se dezvoltă în același plan și în același sens sau direcție; prezentă la speciile din fam. Juncace- ae. 2. Dicaziul (cima bipară), axa principală, terminată cu o floare, formează două ramuri opuse de ordinul I, la primul nod de sub floare. Ele apar la subsuoara unor bractee. Ramurile cresc mai lungi decât axa principală și fiecare se termină cu o floare. De la nodul aflat imediat sub floare se formează ramuri opuse de ordinul II, terminate fiecare cu o floare. Caracteristică speciilor din fam. Caryophyllaceae. Glome- rulul, întâlnit la plantele din fam. Cheno- podiaceae, este un dicaziu cu ramurile foarte scurte ceea ce face ca florile să fie îngrămădite. 3. Pleiocaziul (cima multipară), axa principală, terminată cu o floare, formează sub floare mai multe ramuri de ordinul II, dispuse în verticil (exemplu, specii de Sedum). B. Inflorescențe simpodiale compuse homotactice (dicine), formate din inflorescențe de același fel. Variante: cincinul compus, întâlnit la vanilia de câmp; dicaziul compus, întâlnit la speciile de Silene, Saponaria; pleiocaziul compus, întâlnit la soc. C. Inflorescențe simpodiale compuse heterotactice (mixte, polimorfe), formate din tipuri diferite de inflorescențe simple. Variante: dicazii din monocazii (exemplu, tei); pleiocazii din ciații (exemplu, laptele-câinelui); spice din dicazii (exemplu, carpen); amenți din dicazii (exemplu, mesteacăn, anin); cimă elicoidală din calatidii (exemplu, cicoare). INHIBITORI (Inhibitores), compuși chimici antimicrobieni (exemplu, compușii cuma- rinici, acizii hidroxicinamici de tipul acidului clo- rogenic etc.). Se acumulează în apropierea zonei de infecție din plantă opunând rezistență răs- pândirii agentului patogen în întregul organism. INOZITOL, VITAMINA I INSECTICIDE VEGETALE, sub- stanțe organice produse de plante care servesc la combaterea insectelor și a mamiferelor ro- zătoare mici. Posedă structură chimică variată, în florile de Tanacetum cinerariifolium, Paeonia lactiflora etc. au fost identificate substanțele insecticide piretrina și cinerina, reprezentând esteri, care se scindează prin hidroliză în cito- alcoolii nesaturați piretrolona, cinerolona și aci- zii ciclopropan-monocarboxilic și, respectiv, di- carboxilic. Unele specii de fabacee Derris, Jochocarpus, Millelia, Mundulea, Tephrosia conțin insecticide din grupa rotenoidelor (ro- tenona), care sunt toxice pentru insecte, pești in tegument 373 ipcârige și mamifere mici. Ceapa roșie de mare (Scilla maritima) conține glicozidul scilirozida, foarte toxic pentru mamiferele rozătoare. Sfecla albă conține substanța senevolul feniletilenic, insec- ticid natural foarte toxic pentru muște. Speciile din familiile Asteraceae și Rutaceae conțin o serie de izobutilamide nesaturate reprezentând insecticide naturale. Se extrag din materialul vegetal cu solvenți organici. Piretrinele și cine- rinele se extrag cu eter de petrol, iar rotenonele cu benzen, alcool, eter. Probabil aceste sub- stanțe servesc plantelor la apărarea contra insectelor. Extrase din plante, omul le poate folosi ca insecticide. INTEGUMENT (Integumentum), în- veliș protector vascularizat al nucelei ovulului. Filogenetic provine din una sau mai multe spo- rofite concrescute, proces constant la diferite specii fosile din Pteridospermales. Ovulul gim- nospermelor și majoritatea angiospermelor cu flori gamopetale posedă un singur integument (exemplu, Apiaceae). Speciile de angiosperme dicotiledonate și monocotiledonate, cu flori dia- lipetale, au ovul prevăzut cu două integumente: unul extern, mai gros, numit primină și altul intern, mai subțire, numit secundină. Ambele integumente sunt alcătuite din 2-3 straturi de celule. Se formează prin diviziuni periclinale ale protodermei placentare. Plantele parazite au ovulul lipsit de integumente (Rafflesiaceae, Lo- ranthaceae, Santalaceae) (-> OVUL). INTERFAZĂ, intervalul de timp exis- tent între două diviziuni succesive ale unei celule. Reprezintă perioada cea mai lungă din cadrul unui ciclu celular. Se caracterizează prin importante reacții metabolice și un intens trans- fer de material energetic între nucleu și cito- plasmă. în nucleu se dublează cantitatea de ADN și de proteine histonice. Sunt sintetizate substanțe proteice și diferite tipuri de ARN. Nucleolul ajunge la dimensiunea maximă. Pro- cesele complexe ce se desfășoară s-au putut delimita convențional, în faze, fiecare din ele cu aspecte funcționale diferite. Faza Gi reprezintă perioada presintetică, constând din lipsa pro- cesului de sinteză a ADN-ului. Celulele care nu se mai divid rămân în această stare. Cele care se pregătesc pentru diviziune manifestă pro- cese de organizare a substratului de sinteză a enzimelor necesare replicării ADN-ului, sinte- zei ARN-ului și a unor mici cantități de proteine histonice. Gi măsurată în timp ocupă 25-50% din interfază. La mamifere durează 5-10 ore. Această fază este foarte scurtă sau poate lipsi la celulele care se divid rapid. Faza S repre- zintă perioada de sinteză în cursul căreia se dublează cantitatea substanțelor și structurile înjumătățite prin diviziunea celulară anterioară. Se dublează cantitatea de ADN și de proteine histonice. Se sintetizează macromolecule pro- teice caracteristice aparatului acromatic. Se re- duce sinteza de ARN, fără însă a se opri, în cazul celulelor vegetale se sintetizează sub- stanțe organice necesare alcătuirii peretelui celular despărțitor. Activitatea generală de sin- teză care se desfășoară în nucleu și citoplasmă are o durată relativ constantă pentru specie și tipul de țesut. Reprezintă cca 35-40% din inter- fază, respectiv 6-8 ore. Faza G₂ reprezintă perioada postsintetică caracterizată prin trans- formări metabolice și organizatorice necesare diviziunii celulare. Crește volumul nucleului având o cantitate dublă de ADN. Se sintetizea- ză intens ARN și proteinele necesare alcătuirii fusului de diviziune. Măsurată în timp, G₂ du- rează 4-5 ore. La sfârșitul fazei G₂ intervine o serie de modificări în organizarea fizică și chi- mică a cromozomilor (I. A n g h e 1, 1979). Sfâr- șitul interfazei presupune intrarea nucleului în diviziunea mitotică, care se soldează, în final, cu două celule-fiice (-> MITOZĂ). INULINA, poliglucidă nereducătoare. Descoperită de V. Rose (1804). Are grad mic de polimerizare (molecula este formată din 30 resturi de B-D-fructoză). Hidrolizează enzi- matic și în mediul acid. Pe cale enzimatică, hidroliza se produce sub influența inulazei. în mediul acid, la rece, hidroliza are loc repede sub acțiunea acizilor slabi diluați (exemplu, acid acetic diluat). Face parte din grupa fruc- tani. Larg răspândită la speciile din fam. Aste- raceae și Liliaceae. Se găsește în toate orga- nele plantei, dar în special în tubercule, rizomi sau rădăcini, unde se acumulează toamna ca substanță de rezervă (Dahlia variabilis, Heii- anthus tuberosus, Cichorium intybus, Inula he- lenium, Taraxacum officinale, Colchicum au- tumnale, Veratrum album etc.). IPCĂRIGE (Gypsophila paniculata), fam. Caryophyllaceae. Plantă erbacee, pere- nă, medicinală, geofit-camefită, xeromezofită, moderat termofilă, slab acid-neutrofilă spre ipcărige 374 ipcărige neutru-bazofilă, heliofilă, întâlnită pe locuri nisi- poase, ușoare, bine aerisite, însorite din Do- brogea, sudul Munteniei și Olteniei, sudul Mol- dovei, Câmpia de Vest; se mai numește coroana-miresei, floarea-miresei, gipsăriță, iperige, scuturice, strălucită. Genetic, 2n = 34, 28. Fitocenologic, încadrată în Festucion vagi- natae. Nu suportă terenuri grele. Se poate cul- tiva pe aluviuni fertile, adânci. Sunt favorabile climatic pentru cultură județele Constanța, Tul- cea, Brăila, Dolj, Galați, Ialomița, Vaslui. Răs- pândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom gros, din care pornesc rădăcini brun-gălbui, lungi până la 2 m. Tulpini aeriene numeroase, ramificate de la bază, glabre, numai în partea inferioară fin-păroase, înalte de 60-90 (100) cm. Frunze lanceolate, acute, cu trei ner- vuri. Flori albe, mici, cu caliciu tubulos, corolă cu 5 petale de două ori mai lungi decât caliciul, 10 stamine și ovare cu 2 stile; grupate în inflo- rescențe tip dicaziu, foarte laxe. înflorire, VI—IX. Fruct, capsulă cu semințe brun-negricioase, turtite. Compoziție chimică. Rizomii și rădă- cinile conțin saponozide (6-20%), zaharuri, substanțe grase, cantități mici de ulei volatil, săruri minerale. Industrie. Rizomii și rădăcinile sunt utilizate la fabricarea unor săpunuri fine, detergenți superiori pentru țesăturile fine, spu- manți pentru exicatoare, precum și în industria alimentară. Bioterapie. Rădăcinile au utilizare terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active pe care le conțin diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilita- tea membranei celulare, mărește secreția de bilă și secrețiile altor glande digestive. Pulberile din rădăcină irită puternic mucoasa nazală și conjunctivele. Acțiune depurativă și expecto- rantă. Medicina veterinară folosește rădăcina în tratarea afecțiunilor pulmonare și nefritelor. Recoltare. Rădăcinile (Gypsophilae radix, cu- noscute și sub numele de Saponariae albae radix) se recoltează din august până în noiem- brie, înainte de primul îngheț. Se spală în cu- rent de apă, se taie în bucăți de 10-20 cm și se despică. Se usucă la soare în strat subțire. Uscare artificială, la 40°-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dischi- neziei biliare și pentru acțiunea sa depurativă: a) decoct, din 1 linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină ipcărige și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se iau 2-3 linguri pe zi pentru tratarea dischineziei și 3-5 linguri pe zi pentru creșterea diurezei și sudorației; b) extract, din 1 lingură amestec părți egale pulbere rădăcină ipcărige și săpunăriță, la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 9 ore. Se stre- coară. Se bea în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea bronșitei: a) decoct, din 1 linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină ipcărige și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se iau 3-5 linguri pe zi; b) extract, din 1 linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină ipcărige și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 2-3 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 3. Pentru acțiune diuretică, sudorifică, în afecțiuni cronice ale aparatului urinar, extract, din 1 linguriță amestec părți egale pulbere rădăcină ipcărige și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 8 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru combaterea viermilor in- testinali (oxiuri): decoct, 20-40 g amestec pul- bere rădăcină ipcărige și săpunăriță la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Se fac băi locale (anale) și, dacă se poate, intra- rectale. 2. Pentru tratarea eczemelor, furun- culozei și ca cicatrizant pentru răni: decoct, din 2 lingurițe amestec părți egale pulbere rădă- cină ipcărige și săpunăriță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon cu vată. Tratamentul intern și extern se poate face folosindu-se în rețetele prezentate și numai pulbere pură de rizom și rădăcină de ipcărige. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea afecțiunilor pulmonare, nefrite (adjuvant): a) infuzie, din 2-5 g rădăcină uscată și mărun- țită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 2-5 g rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat, din 1 linguriță pulbere rădăcină la 200 ml apă rece. Se lasă acoperită 8 ore. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1 g. Rol expectorant, depu- rativ, fluidifiant, diuretic. Uz extern. Pentru tra- tarea plăgilor, eczemelor: infuzie sau decoct, pregătite ca mai sus. Se spală locul sau se iridacee 375 isop aplică cataplasme cu un pansament steril îm- bibat cu soluția rezultată din infuzie sau decoct. Rol cicatrizant. IRIDACEE (Iridaceae), familie care cuprinde 60 genuri, cu cca 1500 specii plante monocotiledonate erbacee, perene. Răspân- dite în regiunile calde și temperate ale globului. Rizom repent sau cu bulbotuber. Frunze în- tregi, lanceolate, uneori ensiforme, alterne, biseriate, cu nervuri paralele. Fiori actinomorfe sau zigomorfe, bisexuate (hermafrodite) pro- tejate de foliolele spatului; perigon tubulos la bază, din 6 tepale (lacinii) dispuse în 2 cicluri; androceul din 3 stamine, cu antere extrorse; gineceul inferior, cu ovar trilocular și stigmate foliacee. Formula florală: (£* sau -i- P₃₊₃; ₍₃₊₃₎; A3G0). Polenizare entomofilă. Fruct capsulă, multispermă. Flora spontană a României con- ține 34 specii aparținând la 5 genuri: Iris, x= 5, 6, 7, 8, 11, 17; Sisyrinchium; Crocus; Fereesia; Gladiolus, x= 15. Importanță decorativă, medi- cinală. ISOETACEE (Isoetaceae), familie care cuprinde 61 specii plante pteridofite ac- tuale, terestre, acvatice (submerse, amfibii) și palustre, supraviețuind din Cretacic. Tulpină subterană scurtă (rizofor) cu radicele lungi, subțiri, bifurcat ramificate. Frunze lineare, tro- fofite (asimilatoare) și sporofite, dispuse în ro- zetă; macrosporofitele dispuse la exterior, mi- crosporofitele la interior. Macrosporii tetraedici, microsporii eliptici. Genuri: Isoetes (60 sp.) cu largă răspândire pe glob și Stylites andicula, descoperită în M-ții Anzii (Peru). Flora spon- tană a României a avut în componența sa 2 specii: Isoetes lacustris și I. setaceea care au dispărut. ISOP (Hyssopus officinalis), fam. La- miaceae. Plantă erbacee, perenă, ornamen- tală, heliofilă, rezistentă la secetă, rezistentă la geruri de -30° C, pe soluri diferite, dar cu o bună vegetație pe cele calcaroase; se mai nu- mește cimbru cel bun, cimbru de grădină, cule- celbun. Genetic, 2n= 12. Plantă cunoscută din Antichitate și amintită în lucrările lui Theo- phrast, Dioscorides, Columella, Plinus cel Bă- trân și în Biblie, psalmul 50 al împăratului Da- vid. Se seamănă direct în câmp, la locul definitiv, cu o răsărire rapidă și uniformă. Răs- pândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom scurt, brun, multicapitat, din care pornesc mai multe rădăcini verticale. Tulpini mai multe la număr pornite dintr-un singur rizom, erecte, cilindrice și lignificate în partea inferioară, cu patru muchii, și erbacee în partea superioară, ramificate de la bază. Frunze liniar-lanceolate, glabre, lucioase, aproape sesile, cu marginea întreagă, opuse, lungi de 2-4 cm, înguste de 2-8 mm. Flori violacee, rar roz sau albe; caliciu tubulos, pubescent, prevăzut cu 15 nervuri și 5 dinți acuminați; corolă tubuloasă și bilabiată (labiul inferior trilobat, în care lobul median este bifid); androceu cu 4 stamine, divergente; gine- ceu cu stil subțire. înflorire, VII-IX. Fruct, nu- culă obovată, trunchiată, netedă, grupate câte patru. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin ulei eteric (în cantitate mai mare în flori, apoi în frunze), derivați flavonoidici, hesperidină (5,2-5,8%), diosmină, triterpenoi- de, acid ursolic, acid oleanolic, B-sistenol, glu- cide, lipide, taninuri, substanțe minerale (Ca, K, Na, P, Fe, Mn, S, Cu, Zn, Mo, Al). Uleiul eteric conține pinocamfonă, pinen, terpinen, camfen, pinocamfeol, terpineol, mirtenol, acetat de mir- tenii, izopinocamfonă, camfor, tujonă, sesqui- terpene (cariofilen, humulen, cadinen, nevo- lidol etc.) ș.a. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina uma- nă și veterinară. Principiile active din plantă acționează ca antiseptic bronșic și pulmonar, expectorant, hipotensiv vasodilatator arterial, bronhodilatator, sudorific, scade fragilitatea ca- pilarelor, stimulează pofta de mâncare, împie- dică infiltrarea grasă a ficatului, diuretic, lini- ștește durerile abdominale și expulzează gazele din intestin (carminativ). Intră în com- poziția ceaiului antiasmatic, a ceaiului pectoral nr. 2 și a ceaiului sudorific PLAFAR. Poate fi întâlnit în numeroase preparate industriale și prescripții magistrale. Planta este folosită de medicina umană în afecțiuni hepatice, bronșite, astm bronșic, laringite, traheite, anorexie, hi- dropizie, tensiune arterială, meteorism, ca su- dorific și cicatrizant, iar în medicina veterinară ca antiseptic, expectorant, vasodilatator, bron- hodilatator, tonic amar, stomahic, astringent, sudorific, anticataral și cicatrizant. Recoltare. Părțile superioare ale plantei cu inflorescențe (Hyssopi herba) se recoltează când plantele au înflorit pe jumătate, pe vreme frumoasă, între orele 10 și 17. Se usucă la umbră în strat subțire, în încăperi bine aerisite. Uscare arti- ficială, la 30-35° C. Medicină umană. Uz iuglandacee 376 iuncaginacee intern. Pentru tratarea hipertensiunii arteriale, lipsei poftei de mâncare, ușurarea activității digestive, tusei de diverse etiologii, în bronșită, astm bronșic, gripă, guturai, laringite, traheite, hidropizie: infuzie, din 1-2 lingurițe plantă mă- runțită sau pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. în cazul stimulării poftei de mâncare se bea cu cca 30 minute înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: infuzie, din 1-2 linguri pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau se aplică comprese pe locul afectat. Planta intră în componența unor ceaiuri PLAFAR utilizate în tratarea dismenoreei, dia- betului zaharat, ca antisudorifice. Medicină ve- terinară. Uz intern. Pentru tratarea inflama- țiilor catarale ale căilor respiratorii, în bronșite, afecțiuni febrile: infuzie, din 3-5 g plantă uscată și mărunțită sau pulbere plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (caba- line, taurine), 30-50-75 g; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 10-25 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-5-8 g. A ten ție! Supra- dozarea poate determina intoxicații. Simptome: dispnee, hipersalivație, tahicardie, alte tulburări cardio-circulatorii. Se intervine prin spălaturi gastrice, tonice cardiace și tratament simpto- matic. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: a) in- fuzie, pregătită ca mai sus. Se fac spălaturi locale de mai multe ori pe zi folosindu-se un pansament steril sau un tampon de vată; b) ex- tract sau macerat din plantă, se fac spălaturi locale. Rol cicatrizant. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,1-0,3 mg/floare. Producția de miere, 50-120 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Protecția mediului. Utilizat pentru fixarea pantelor, coastelor erodate și a nisipurilor mobile. Ornamental. Cultivat prin parcuri, grădini ca specie decorativă (v. PI. XXVIII, 7). IU G LA N DACE E (Juglandaceae), familie care cuprinde cca 60 specii de plante dicotiledonate arborescente boreale. Conțin substanțe aromatice, cu deosebire în frunze și în fructele verzi. Frunze impari-penat compuse, alterne. Flori unisexuate, monoice, cu perigon puțin dezvoltat; cele mascule cu androceul din 2-40 stamine și grupate în amenți lungi, cilin- drici, formați pe rămurelele anului precedent; cele femele din gineceu bicarpelar, cu ovar inferior purtând 2 stigmate mari, papiloase, gru- pate câte 2-4 la un loc. Ovarul are o singură lojă, ovul învelit într-un integument. Formulă florală: ct*P₄_₂ A₄₀-2 Q*P₄-2G₍2). Polenizare ane- mofilă. Fruct drupă (nucă) cu epicarp subțire și mezocarp cărnos, în interior 2-4 pereți incom- pleți. Sămânță fără endosperm, cu cotiledoane zbârcite și uleioase. Lemn valoros folosit la fabricarea mobilei; fructele utilizate în alimen- tație, cosmetică, industria chimică; frunzele uti- lizate în medicină, cosmetică, însușiri orna- mentale. Flora României conține 3 specii: J. regia (Nuc), 2n = 32; J. cinerea (Nuc cenu- șiu); J. nigra (Nuc negru), 2n = 32. IUNCACEE (Juncaceae), familie ca- re cuprinde cca 200 specii de plante monoco- tiledonate erbacee, anuale sau perene. Răs- pândite în zonele temperate și reci ale globului. Frunze alterne, vaginate, cu lamina plană sau în formă de jghiab, uneori cilindrică, cele baza- le reduse la vagine sau teci. Inflorescență din dihazii sau monohazii. Flori bisexuate (herma- frodite), actinomorfe, solitare sau reunite în glo- merule, adeseori însoțite de bracteole; perigon sepaloid din 6 foliole scarioase castanii, rar galbene; androceul din 3-6 stamine, uneori ciclul intern redus la staminodii, antere bilo- culare cu polen în tetrade; gineceul cu ovar superior, tricarpelar, cu ovule anatrope, stil cu 3 stigmate filiforme. Formulă florală: ( IZMĂ BUNĂ. Bioterapie. Frunzele au utili- zare terapeutică în medicina umană cultă și me- dicina veterinară tradițională (etnoiatrică). Prin- cipiile active din frunze determină creșterea secreției de bilă a celulelor hepatice (efect cole- retic), stimulează contracția vezicii biliare și a căilor biliare golindu-le conținutul (efect colagog), acționează ca antidiareic, antireumatic, antispastic, sudorific, diuretic, sedativ. Medicina umană utilizează frunzele intern în tratamentul colicilor gastrice, stomatitelor, tusei, diareei, bolilor de ficat și meteorismului, iar extern în tratarea reumatismului, rănilor, oxiurilor, recon- fortarea organismului. Medicina veterinară folo- sește intern frunzele ca spasmolitic intestinal, carminativ, colagog-coleretic, iar extern ca anti- bacterian. Intră frecvent în compoziția apelor de izogameți 380 izogamie gură și a pastelor de dinți. Este folosită și ca corector de gust. Recoltare. Frunzele (Menthae spicatae folium) se recoltează înainte de înflorire. Se usucă la soare sau umbră în strat subțire. Uscare artificială, la 35° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea colicilor abdominale (gastrice), diareei, meteorismului, tusei, bolilor de ficat: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărun- țite (pulbere) la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-3 căni pe zi. 2. Pentru stimularea poftei de mâncare și a peristaltismului intestinal: extract în alcool, pregătit din 2 linguri frunze usca- te la 1 I de alcool. Se lasă la macerat 45 zile. Se strecoară. Se bea câte un păhărel înainte de masă. Este un bun tonic aperitiv (rețetă popu- lară). Uz extern. 1. Pentru combaterea reumatis- mului și tratarea rănilor: a) unguent, din 10 g frunze uscate și mărunțite la 1 I de ulei. Se lasă la macerat 4 săptămâni. Se strecoară. Se păstrează în sticle închise la culoare, bine astupate. Se fac frecții pe locurile dureroase; b) soluție, pregătită din 5 ml ulei de izmă creață la 100 ml alcool. Se fac frecții pe locurile dureroase. 2. Pentru tratarea oxiurilor: decoct, din 16-20 g frunze uscate la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă acoperit 20-30 minute. Se strecoară. Se face o clismă, seara înainte de culcare. 3. Pentru reconfortarea organismului: decoct, din 200-300 g frunze us- cate la 3 I de apă. Se fierbe 10-15 minute într-un vas acoperit. Se strecoară. Se adaugă apei de ba- ie. Contraindicații. Nu se administrează bolna- vilor de ulcer. Excesul utilizării plantei duce la iritarea tubului digestiv și slăbirea sistemului ner- vos central. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, crampe- lor abdominale, enteritelor, enterocolitelor: infuzie, din 2 g frunze uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de trata- ment: animale mari (cabaline, taurine), 20-40-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1 g, găini 0,2-0,5 g. Uz extern. Pentru trata- rea ragadelor mamelonare: unguent, din pulbere de izmă creață amestecată cu smântână. Se ung mameloanele. Smântână are acțiune emolientă, iar pulberea de izmă creață acționează astringent și antibacterian. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 100-200 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. IZOGAMEȚI (Isogametaes), gârneți identici din punct de vedere morfologic, dar cu potente fiziologice și sexuale diferite. Gârnețul mascul se notează cu plus (+), iar cel femei cu minus (-). Sunt haploizi, conținând un număr redus la jumătate de cromozomi. Se formează prin transformarea unei celule vegetative. în alte cazuri se formează în celule modificate numite gametangii uniloculari sau pluriloculari. De obicei sunt alungiți și prevăzuți cu flageli, ca organe de locomoție. Prezintă mari asemănări cu zoosporii cu care adesea se confundă. întâlniți la alge (mai ales la Euglenophyte, Phaeophyte), mucegaiuri, drojdii și ciuperci superioare. IZOGAMIE (Isogamia), proces de fe- cundație între doi gârneți identici ca mărime și aspect morfologic (izogameți), dar cu potente fiziologice și sexuale diferite. Unul este gamet mascul, se notează cu plus (+), iar altul este gamet femei și se notează cu minus (-). Provin de la plante care fenotipic și fiziologic se com- portă ca indivizi materni sau paterni. Foarte rare sunt cazurile când elementele sexuale ce ur- mează a se contopi aparțin unuia și aceluiași părinte. Există izogamie completa, atunci când izogameții sunt la fel de mobili, și izogamie incompletă, atunci când izogametul femei (-) se fixează de substrat înainte de copulare, iar cel mascul (+) este mobil. Izogamia completă este larg răspândită la algele verzi, diatomee, mucegaiuri, drojdii și ciuperci superioare. De exemplu, alga verde Ulotriz formează, în celu- lele reproducătoare, un mare număr de gârneți biciliați. La maturitate părăsesc celula unde s-au format, se mișcă un timp liberi în apă, apoi se copulează câte doi, rezultând zigotul. Izogamia incompletă este întâlnită la algele brune. De exemplu, Ectocarpus siliculosus produce, în gametangi, două feluri de gârneți perfect egali morfologic. Fiecare gamet posedă câte doi cili inegali, inserați lateral. Cilul mai lung este îndreptat înainte. înainte de fecundare gârnețul femei (-) se fixează de substrat cu flagelul anterior. Restul gârneților rămași liberi (+) îl înconjoară. Unul din ei se apropie brusc de gârnețul fixat, vine în contact cu el și treptat fuzionează, rezultând zigotul. După fecundare restul gârneților se împrăștie. Modul diferit de comportare a gârneților, cel femei fixat, cel mas- cul mobil, face trecerea spre heterogamie. în toate cazurile, din zigotul format se dezvoltă o nouă algă. I ÎMBĂTRÂNIRE, fenomen universal caracteristic lumii vii. Are la bază procese de degradare biochimică și fiziologică desfășurate la nivelul celulelor mature care finalizează prin moarte. Procesul este reglat de factori interni. Rolul esențial la plante îl au fitohormonii en- dogeni și informația genetică a ADN-ului din nucleu. Declanșarea îmbătrânirii este deter- minată de scăderea conținutului auxinelor, giberelinelor, citokinetinelor și de acumularea în celule a acidului abcisic, care grăbește căde- rea frunzelor și inhibă creșterea. El anulează acțiunea auxinelor, giberelinelor și citokineti- nelor care sunt stimulatori ai creșterii și via- bilității. Schimbarea treptată a raportului între aceste substanțe se soldează cu o diminuare progresivă a proceselor chimice de biosinteză și cu accentuarea proceselor metabolice de degradare. Treptat, în celule scad constituenții chimici de bază - protide, lipide, glucide solu- bile -, acizii nucleici, clorofilele, scade acti- vitatea enzimatică, apa etc. Se denaturează structura membranelor protoplasmatice, mai ales a tonoplastului care expune citoplasmă la o puternică traumă a sucului vacuolar. Nucleul este una din ultimele structuri care suferă dete- riorarea. Transformările biochimice care gene- rează îmbătrânirea se desfășoară printr-o re- glare programată a substanțelor proteice de către ADN-ul din nucleu și de balanța hormo- nală internă. La plante există îmbătrânire core- lativă și îmbătrânire sincronă. îmbătrânirea corelativă este întâlnită la plantele erbacee anuale, bianuale și perene. La plantele anuale ciclul de dezvoltare se termină în cursul unei perioade de vegetație. Frunzele îmbătrânesc, treptat, de la bază spre vârful vegetativ al tul- pinii. Cele bătrâne mor în timp ce către apex altele tinere cresc, iar planta în ansamblu își continuă dezvoltarea. Procesele de îmbătrâ- nire sunt corelate cu procesele de dezvoltare. După înflorire și fructificare survine îmbătrâ- nirea generală și moartea. întâlnită la plantele efemere, cerealele de primăvară etc. La plan- tele erbacee bianuale și perene îmbătrânirea frunzelor are loc în același mod. La sfârșitul perioadei de creștere survine moartea tuturor părților aeriene. Organele subterane nu mor (doar la rădăcină, în regiunea pilorozei la perii absorbanți moartea este un fenomen conti- nuu). Pe baza lor se produce creșterea orga- nismului în anul următor. Ciclul de dezvoltare la plantele bianuale este de doi ani (exemplu, morcovul, ceapa, iar la plantele erbacee pere- ne, de mai mulți ani). îmbătrânirea sincronă este întâlnită la plantele lemnoase (arbori și arbuști) cu frunze căzătoare. îmbătrânirea se limitează, în primul rând, la frunze, în care modificările biochimice se petrec mult mai re- pede decât în alte organe, dar se poate consi- dera că se manifestă și la fructe. Perioada lor de maturizare și coacere constă în transformări biochimice caracteristice îmbătrânirii. După re- coltare, procesele de degradare continuă. în înflorire 382 înmulțire vegetativă xilem și coleoriză unele celule mature mor, iar restul țesuturilor sunt viabile. Ciclul de dez- voltare a fiecărei specii de plantă presupune o interdependență între fazele de creștere, re- producere, îmbătrânire și moarte. ÎNFLORIRE, proces fiziologic de desfacere a mugurilor florali și deschidere a învelișurilor florale. Desfacerea mugurilor florali este determinată de mărirea în volum a pie- selor florale (sepale, petale, stamine, gineceu) ca urmare a dezvoltării lor. Deschiderea înve- lișurilor florale (sepale, petale) permite eviden- țierea organelor de reproducere (stamine, gineceu), care, în majoritatea cazurilor, rămân neacoperite și servesc înmulțirii sexuate. înflo- rirea este influențată de factorii de mediu (lumi- nă, umiditate, substanțe nutritive), care, aflați la anumite valori și în concordanță, determină sinteza în frunză a hormonului de înflorire, cu- noscut sub numele de flori gen. Translocat în regiunea apicală, determină apariția primordi- ului floral și înflorirea. Plantele nictiperiodice (de zi scurtă) înfloresc și fructifică în condițiile zilei de 8-12 ore (soia, fasolea, tutunul, câne- pa, orezul, porumbul, anghinarea, dalia, sal- via). Sunt caracteristice regiunilor sudice. Plan- tele hemeroperiodice (de zi lungă) înfloresc și fructifică în condițiile zilei de 16-20 ore (grâul, orzul, secara, ovăzul, spanacul, ridichea, muștarul, cartoful, morcovul, sfecla de zahăr). Sunt caracteristice regiunilor nordice. Plantele nictiperiodice (sudice) cultivate în regiunile nor- dice înfloresc numai toamna, când durata foto- periodică a zilei se scurtează. Plantele neutre sau indiferente la durata zilei, nu manifestă cerințe fotoperiodice, ci cerințe fotosintetice de elaborare a substanțelor organice. Ele înflo- resc și fructifică atât în condiții de zi lungă, cât și în condiții de zi scurtă (floarea-soarelui, roși- ile, castravetele, bumbacul, pălămida, liliacul). Toți indivizii aceleiași specii înfloresc simultan pentru ca posibilitatea polenizării să fie maxi- mă. în funcție de adaptările și caracterele lor unele plante înfloresc primăvara, majoritatea vara, iar altele toamna. în cadrul unui anotimp perioada înfloririi unei specii depinde de con- dițiile ecologice regionale. înflorirea are loc ziua sau noaptea. Majoritatea speciilor țin florile deschise ziua și noaptea, unele se deschid dimineața și se închid la amiază (zorele), altele se deschid seara și se închid dimineața (săpu- nărița, regina-nopții, lichitoarea-păsărească). Multe specii de plante lemnoase cu polenizare anemofilă (prin vânt) înfloresc înainte de înfrun- zire (salcie, corn, ulm, plop). Lipsa frunzelor le ușurează polenizarea. înflorirea poate avea loc o dată cu înfrunzirea (fag, salcâm) sau după înfrunzire (măceșul, castanul, teiul, socul). în inflorescență florile se deschid gradat și nu simultan. înflorirea în calidiu are loc de la ex- terior spre interior, iar într-un racem are loc de la bază spre vârf. ÎNMULȚIRE ASEXUATĂ, însu- șire a unor organisme vegetale de a produce un nou organism pornind de la celule spe- cializate (germinative) numite spori. Ei se for- mează într-o anumită etapă de dezvoltare a organismului și nu sunt rezultatul unui proces de conjugare sau fecundație a două celule se- xuale diferite. Rezultă din celule sporogene prin diviziune reducțională. Sunt haploizi. în condiții de mediu favorabile germinează pro- ducând noi plante, întâlnită la bacterii prin spori facultativi (de rezistență), la ciuperci, mușchi, ferigi prin spori obligatorii. ÎNMULȚIRE SEXUATĂ, RE- PRODUCERE SEXUATĂ ÎNMULȚIRE VEGETATIVĂ, în- sușire a unor plante de a reface un nou orga- nism pornind de la un organ vegetativ, de la un fragment de organ, de la un grup de țesuturi sau chiar de la o singură celulă. Proces normal și, uneori, obligatoriu. Caracteristic speciilor la care reproducerea sexuată și înmulțirea ase- xuată sunt stânjenite de condițiile mediului mai puțin favorabile. Există înmulțire vegetativă na- turală, întâlnită la plantele spontane, și înmulțire vegetativă artificială, practicată de om la unele plante cultivate. înmulțire vegetativă naturală este frecventă la talofite și cormofite. Din numeroasele tipuri existente menționăm câteva. 1. înmulțire vegetativă prin sciziparitate, prezentă la procariote (bacterii, alge albastre). Se realizează prin: diviziunea celulelor în interiorul coloniei, rezultând endogonii (exem- plu, Anabaena, Gloeocapsa, Aphanothece): dispersia de celule sau fragmente de colonii, rezultând hormogonii ce asigură răspândirea speciei (exemplu, Oscillatoria, Calothrix); dis- persia de elemente aflate în stare latentă, nu- mite hormociste, ce asigură răspândirea spe- ciei după parcurgerea unei perioade de mediu înrădăcinare 383 înveliș vegetal nefavorabile (exemplu, Nostoc). 2. înmulțire vegetativă prin înmugurire constă în formarea pe celulă a unei prelungiri laterale, în care pă- trunde citoplasmă și nucleul. Rezultă o nouă celulă mai mică susceptibilă de creștere și indi- vidualizare. Puțin frecventă. întâlnită la unele bacterii și la ciupercile cunoscute sub numele de drojdii [exemplu, drojdia de bere (Saccharomy- ces cerevisiae), drojdia-vinului (Saccharomuy- ces ellipsoideus)]. 3. înmulțire vegetativă prin fragmentarea talului apare la unele alge fila- mentoase, ciuperci și licheni. în condiții favo- rabile, din fiecare fragment rezultă un nou indi- vid. Procedeul este folosit la cultura ciupercilor. 4. înmulțire vegetativă prin rizomorfe, carac- teristică macromicetelor. Sunt organe de rezis- tență. Constau din mănunchiuri de micelii sub formă de cordoane lungi de mai mulți metri. Se dezvoltă sub scoarța trunchi urilor de arbori vii sau morți. Din ele se formează noi corpuri fruc- tifere [exemplu, ghebele (Armillariella mellea)]. 5. înmulțire vegetativă prin scleroți, prezenți la ciupercile inferioare parazite. Apar ca organe de rezistență în ciclul lor de dezvoltare. în condiții prielnice de viață dau naștere la organe producătoare de spori, din care se formează micelii noi [exemplu, cornul-secării (Claviceps purpurea)]. 6. înmulțire vegetativă prin so- redii, reprezentate de glomerule mici, formate din câteva celule de algă, înconjurate de hife miceliene. Au aspect de praf făinos. Din ele se formează noi taluri. 7. înmulțire vegetativă prin propagule, organe speciale caracteristice unor briofite [exemplu, fierea-pământului (Mar- chantia polymorpha)]. 8. înmulțire vegetativă prin stoloni, tulpini aeriene plagiotrope, de la nodurile cărora se dezvoltă rădăcini adventive, iar din muguri lăstari ortrotopi, rezultând noi plante [exemplu, fragul (Fragaria vesca)]. 9. înmulțire vegetativă prin drajoni, caracte- ristică plantelor care formează pe rădăcini mu- guri adventivi. Din ei se dezvoltă lăstari aerieni numiți drajoni, iar la baza lor rădăcini adventive. Prin putrezirea rădăcinilor care i-au format, dra- jonii devin plante independente [exemplu, pălă- mida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus ar- vensis), salcâmul (Robinia pseudacacea), liliacul (Syringa vulgaris), plopul (Populus sp.) etc.]. 10. înmulțire vegetativă prin lăstari, formați din mugurii dorminzi existenți la baza tulpinii sau din muguri adventivi, formați în că- lușul de cicatrizare ce se produce pe suprafața secțiunii atunci când plantele lemnoase sunt tăiate. întâlnită la numeroși arbori foioși, precum și la unii pomi care au fost tăiați la o oarecare distanță de sol, sau în cazul când coroana a fost distrusă de îngheț sau alte cauze. 11. înmulțire vegetativă prin bulbile, respectiv prin muguri în viață latentă, susceptibili de a intra în viață activă după ce se separă de planta mamă și vin în contact cu solul. Se formează pe colet la nivelul solului (tuberule) [exemplu, sălățica Ranunculus ficaria)]. înmulțire vegetativă arti- ficială are loc prin intervenția omului și se practi- că în horticuItură. Se folosește marcotajul, bută- șirea și altoirea. ÎNRĂDĂCINARE (Radicatio), pă- trundere în sol a rădăcinii, dispoziția și rami- ficarea ei. După adâncimea la care pivotul pă- trunde în sol, după mărimea și orientarea rădăcinilor secundare față de rădăcina princi- pală, plantele lemnoase evidențiază trei sis- teme de înrădăcinare: pivotantă, trasantă, pi- votant-trasantă (fig. 147). Fig. 147. Tipuri de înrădăcinare la arbori: a - pivotantă; b- trasantă; c- pivotant-trasantă. ÎNVELIȘ VEGETAL, VEGETAȚIE J JIR, nume dat fructului de fag. Miezul conține apă 4,74%, proteină brută 14,34%, ma- terii grase 23,08%, materii extractive neazo- toase 32,27%, celuloză 21,99%, cenușă 3,58%. învelișul miezului conține fagină, sub- stanță moderat toxică. Alimentație. Miezul de jir se mănâncă prăjit, după decorticare. Foarte hrănitor, gustos. Industrie. Din miez se extra- ge un ulei foarte fin care conține oleină, stea- rină, palmitină. Poate înlocui uleiul de măsline sau de nuci. Cinegetică. Servește drept hrană preferențială pentru mistreți, veverițe etc. JNEAPĂN (Pinus mugo), fam. Pinaceae. Arbust conifer, rășinos, spontan, megafanerofit, la umiditate și pH amfitolerant, psichraterm, heliofil, întâlnit în etajul alpin infe- rior și subalpin, între 1500-2300 m altitudine, formând tufărișuri întinse sau pâlcuri, mai ales pe versanții nordici sau estici în N-E, Carpații Orientali, Carpații Meridionali, mai rar în M-ții Apuseni; se mai numește cătan, cățim, cetină strâmbă, dârzău, gneapăn, jep, îndorsăi, jipel, jip mare, jup, molift mic, pehin, pin pitic, pin de piatră, pin strâmb, pin târâtor, șneapăn. Gene- tic, 2n - 24. Specie relictă din epoca glaciațiu- nilor. Vegetează deasupra pădurilor de coni- fere în climat rece și umed, pe soluri sărace, scheletice, podzoluri acide, revene până la rea- văn-jilave și jilav-umede. Rezistă foarte bine la vânturile puternice de creastă și la fum. Fito- cenologic, încadrat în Juniperio-Pinetalia mugi, Vaccinio-Piceion. Specie declarată monument al naturii. Răspândit din Europa Centrală până în zona munților Pirinei și Abruzzi. Descriere. Tulpini lungi până la 3 m, la bază culcate, spre vârf oblic-ascendente sau erecte, foarte elas- tice. Scoarța nu se exfoliază; este brună-ce- nușie, crăpată în solzi neregulați. Mugurii bruni, rășinoși. Frunze aciculare, perene (5-6 ani), grupate câte 2, cu o teacă membranoasă la bază, lungi de 3-7 cm, îngrămădite și încovo- iate spre vârful lujerului, pe margini fin-serate, cu 2-6 canale subepidermale. Flori unisexua- te. Cele mascule lungi de 1-1,5 cm, grupate în buchete în vârful ramurilor. Cele femele în co- nuri de 3-5 cm lungime, brun-închise, de con- sistență lemnoasă. înflorire, VI—VII. Polenizare anemofilă. Semințe mici, galbene. Maturația are loc în al doilea an, iar diseminarea în primă- vara următoare. Conurile rămân pe lujeri mai mulți ani. Compoziție chimică. Cetina și mu- gurii conțin ulei volatil (0,30-0,60%), constituit din a-pinen (10%), p-pinen (4%), l-£-felandren (15%), limonen (5%), A3-caren (25-30%), ace- tat de bornil (5%), mici cantități de aldehide anisică și caproică, alcooli secundari monoci- clici, aldehide și cetone sesquiterpenice, alco- oli, terpeni terțiari etc., tanin, rezine, vitamina C, substanțe minerale. Conținutul cel mai ridi- cat se află în rămurelele tinere înainte de des- chiderea mugurilor (F. Crăciun, O. Bojor, M. AI e x a n, 1976). Industrie. Lemn cu dura- men închis la culoare, durabil; are utilizări jneapăn 386 jugastru limitate datorită dimensiunilor mici. în industria farmaceutică din cetină și muguri se obțin extracte și ulei volatil, folosite în medicină și cosmetică. Extracție de terebentină. Biotera- pie. Mugurii, extractul și uleiul volatil de jnea- păn au utilizare terapeutică în medicina umană, în concentrații mici au efecte antiinflamatorii, antispetice ale căilor respiratorii și căilor uri- nare, diuretice, fluidifiante ale secrețiilor bron- șice, sedative ale tusei, antireumatice, antisep- tice și cicatrizante asupra rănilor. Recoltare. Pentru cetină, recoltarea se face din mai până în octombrie. Se taie ramurile foliate la o gro- sime de 10-15 mm și maximum 20 cm lungime. Ramurile, strânse grămezi, sunt transportate de culegători în saci până la mijlocul de trans- port. Mugurii (Turiones Pinii mugo) se recol- tează cu mâna prin martie-aprilie, când nu sunt desfăcuți. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea laringitei, traheitei: inhalație cu 15-20 picături de ulei volatil turnate în apă fierbinte, sau inhalație cu câteva picături de ulei volatil de pin, ulei de mentă, ulei de levănțică. 2. Pentru tratarea afecțiunilor căilor respiratorii (bronșite, traheite, traheolaringite): infuzie, din 1 linguriță muguri la cană. Se beau 3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea intiamațiilor rinichilor și căilor urinare (pielite, cistite, uretrite, litiază renală): infuzie, din muguri, 1 linguriță la cană. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea afecțiunilor căilor respiratorii și căilor urinare: a) sirop, pregătit din macerarea, în cantități egale, de muguri și zahăr, timp de 7-10 zile, la temperatura bucătăriei. Se strecoară, se storc mugurii. Se pune la foc pentru a da în clocot. Se lasă la răcit. Se strecoară în sticle închise la culoare și se astupă cu dop. Se iau 4-5 linguri pe zi; b) sirop, diluat în apă minerală sau sifon; se utilizează ca băutură răcoritoare. 5. Pentru tratarea artrezelor „juvenile“ , reumatismului cronic degenerativ și artrozelor generalizate, spondiloartrozelor cu osteofite, artrozelor ver- tebrale, coxartrozelor, gonartrozelor, lom- bagiilor, osteoporozei la bătrâni, osteoporozei post-menopauză, artrozei, cefaleei: macerat muguri, în soluție hidroglicero-alcoolică, 1 DH: se iau 50 picături, de 3 ori pe zi, în puțină apă. Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor reu- matice, prin băi: decoct, din 150 g muguri la 1 litru apă. Se strecoară și se adaugă în cadă la apa de baie. 2. Pentru tratarea rănilor: infuzie, din 1 lingură muguri la cană. Se fac băi locale. Cosmetică. în cazul tenurilor iritate, înroșite: loțiuni cu infuzie preparată din 2-3 linguri mu- guri la cană. Se aplică tamponări cu vată pe tegument. Protecția mediului. Fixează groho- tișurile. Protejează terenurile împotriva eroziu- nii solului, distrugerii vegetației erbacee, secării izvoarelor. Exercită un control hidrologic efi- cient în bazinele alpine. Apreciat peisagistic. în M-ții Bucegi jneapănul este ocrotit cu precă- dere. Ornamental. Indicat a fi cultivat în gru- puri prin parcuri, pe stâncării, terenuri super- ficiale, pe taluze cu pante mari, unde există terenuri argiloase, din regiunea alpină până la câmpie. Decorativ prin portul său târâtor cu ramuri ascendente pe care se află frunze verzi-închis. Uneori are și port de arbore cu formă piramidală. Realizează efecte de con- trast în arhitectura peisajului. înmulțire prin se- mințe (v. PI. XXIX, 2). JUGASTRU (Acer campestre), fam. Aceraceae. Arbore de talie redusă, uneori ar- bust, melifer, ornamental, megafanerofit până la microfanerofit, xeromezofil spre mezofit, me- zoterm, acid-neutrofil, semiombrofil, întâlnit în păduri de amestec, tufărișuri, margini de pă- duri, începând din silvostepă și până în regiu- nea de deal, sporadic până în etajul montan mai ales pe fundul văilor, pe substraturi calca- roase, cu soluri compacte bogate în carbonați, uscat-revene până la revene și reavăn-jilave, profunde, slab și mijlociu aprovizionate cu azot (N2-3); se mai numește arțar, clanițâ, giugas- tru, jugrast, ieordinâ, mustăreț. Genetic, 2n = 26. Adesea întâlnit pe soluri relativ uscate și compacte din stejărete pufoase și cerete. Pretenții față de căldură. Rezistență relativ ridi- cată la umbrire și gaze. Fitocenologic Car. Querco-Fagetea. Răspândit în centrul și sud-estul Europei, sud-vestul Asiei, Algeria. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpi- nă până la 15 m înălțime, adeseori strâmbă, noduroasă; scoarța cu ritidom timpuriu, gros, cenușiu-gălbui presărat cu pete albicioase mă- runte, cu crăpături fine; lemn omogen, fin, greu, foarte trainic. Coroana rotundă, deasă, cu luje- rii de doi ani, sau mai bătrâni, prevăzuți cu muchii longitudinale de plută, cei tineri la înce- put pubescenți apoi glabrescenți. Mugurii ovo- izi, albicioși, alipiți sau puțin distanțați de axă; cicatricele frunzelor perechi cu extremitățile unite sub un unghi obtuz. Frunze palmat-lo- bate, cu 3-5 lobi, pe fața inferioară pubescen- te, mai ales pe nervuri, purtate de un pețiol jugastru 387 jugastru scurt (2-4 cm; conține suc lăptos. Flori galbe- ne-verzui, andromonoice, grupate câte 10-20 în inflorescențe corimbiforme la subsuoara unor bractee; apar o dată cu frunzele. înflorire, V. Fructe, disamare cu nucula turtită, păroasă sau flabră, și aripi așezate în prelungire sau ușor răsfrânte spre peduncul. Capacitate de drajonare. Longevitate până la 100 ani. Fruc- tifică la 2-5 ani. Industrie. Lemnul utilizat la mânere de scule, instrumente de desen, rotă- rie, strungărie etc. Bioterapie. Rădăcinile con- țin principii active cu acțiune anti-nevralgică în nevralgiile intercostale. Scoarța bogată în tani- nuri și alantoină are proprietăți reepitelizante. Seva arțarului recoltată primăvara (martie, aprilie) prin incizia scoarței, este dulce și din ea se poate obține zahăr și sirop. Mugurii de primăvară conțin substanțe cu acțiune directă asupra vaselor arteriale, sistemului nervos central și periferic, căilor biliare, metabolismu- lui glucidic și lipidic. Are acțiune antiinflamatoa- re asupra colecistului, stimulează funcția pan- creasului având o acțiune hipoglicemiantă, previne arterioscleroza. Recoltare. Mugurii se recoltează primăvara până la înfrunzire și se folosesc proaspeți pentru extragerea prin- cipiilor active. Medicina umană. Uz intern. Pentru afecțiunile biliare, hepatice și pancrea- tice, stimularea funcțională a sistemului nervos central și periferic, protejarea arterelor, prevenirea arteriosclerozei, prevenirea formării de calculi biliari și mâl biliar, nevrozei anxioase, nevrozei fobice, nevralgiei sciatice, diabetului florid, herpesului zoster intercostal, parezei de origine centrală și periferică, hiper- colesterolemiei: macerat muguri în soluție hidroglicero-alcoolică. Se iau 30-50 picături pe zi. Tratamentul se face cel mult 40 de zile. Pentru hipercolesterolemie și arterioscleroză maceratul din muguri de jugastru se combină cu maceratul hidroglicero-alcoolic 1 DH de măslin (Olea europaea); pentru sechele de pa- reze și nevroză fobică, se combină cu mace- ratul de muguri de tei; pentru litiază biliară, se combină cu maceratul hidroglicero-alcoolic de frasin; pentru diabet, se combină cu maceratul hidroglicero-alcoolic de dud negru; pentru dischineziei biliare se combină cu maceratul de tei (F. Piteră, 2000). Silvicultură. Valoros însoțitor al stejarului de șleauri. Stimulator al creșterii și elagajului speciilor principale alături de care trăiește. Protejează și ameliorează so- lul. Adesea se cultivă ca perdele forestiere de protecție din stepă și silvostepă, ca arbore de alinament, în masive, grupuri și solitar. Apicul- tură. Specie meliferă. Excelent arbore melifer. Furnizează albinelor culesuri abundente de po- len, nectar și mană. Producție de miere, 100-400 kg/ha; în condiții excepționale, în lite- ratura mondială se citează chiar 1000 kg/ha. Uneori, din cauza abundenței și intensității cu- lesului de nectar, se blochează cuibul cu miere iar matca nu mai are spațiu pentru depunerea ouălor. Ponderea economico-apicolă mare. Ornamental. Frecvent cultivat ca arbore de- corativ în spații verzi din parcuri, la marginea masivelor, zidurilor înverzite, pe alei, garduri vii, arbore pentru șosele, bulevarde etc. Deco- rativ prin coronamentul rotund, frunze, flori, fructe. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Scoarța proaspătă de pe ramuri, posedă pro- prietăți tinctoriale. Utilizat la vopsitul fibrelor naturale în nuanțe de la bej la maro-închis și negru (v. PI. XXIX, 3). L LABA-URSULUI (Ramaria aurea), fam. Clavariaceae. Ciupercă saprofită, toxică, întâlnită în ultima parte a verii și toamna (VIII-X), pe sol, prin păduri de foioase și răși- noase. Descriere. Corpul de fructificare (bazi- diocarp), înalt de 5-20 cm, diametrul 8-20 cm, cu rămurele cilindrice, scurte și groase, dis- puse strâns, culoare galben-aurie sau gal- ben-portocalie. Când se apasă pe orice parte din corp, aceasta nu se colorează în roșu. Sporii ocracei, netezi sau rugoși (8-15 x 3-6 p). Toxicologie. Consumată, pro- duce intoxicații gastrointestinale, manifestate prin stare de rău, grețuri, vomă, frisoane, dia- ree, colici stomacale violente. Nu produce moartea, dar produce o stare de alarmă deosebită (v. PI. XXIX, 4). LACINIE (Lacinia), segment îngust de frunză, petală, sepală, tepală [exemplu, laci- niile perigonului la urzică (Urtica dioica)]. LACTOFLAVINĂ, VITAMINA B₂ LALEA (Tulipa gesneriana), fam. Lilia- ceae. Plantă erbacee, perenă, cultivată în Euro- pa de cca 500 ani, originară din Africa de Nord, Asia Centrală și de Est; se mai numește cuci, lalea de grădină, tulipan, tulipan de grădină. Genetic, 2n = 24. Cultivată intens în Olanda; în secolul al XVII-lea a generat „mania lalelelor". în secolul al XVI-lea și al XVII-lea s-a răspândit în Marea Britanie, Germania, Franța. în România se cultivă mai multe soiuri pentru necesități interne și pentru export. Preferă locuri însorite, soluri cu textură ușoară, bine drenate, revene. Descriere. Bulb tunicat, piriform sau ovoid, acoperit cu o tunică ce îl protejează de uscă- ciune. în cursul fiecărei perioade de vegetație bulbul se epuizează, dar la subsuoara vechiului bulb apar 2-3 (6) bulbi noi. Primăvara, devreme, ies frunzele sesile, late, cu marginea ondulată și tulpina înaltă de 25-70 cm, ce poartă 3-5 frunze oval-lățite, iar terminal o floare mare, ovoidă, conică, cilindrică ori globuloasă, variat colorată, după soi. înflorire, lll-V. Fruct, capsulă alungită, cu numeroase semințe cafenii. Ornamental. Utilizate primăvara pentru decorarea parcurilor și grădinilor, în ghivece și ca floare tăiată la înfrumusețarea apartamentelor. Flori cu gamă largă de culori, formă elegantă (v. PI. XXIX, 5). LALEA PESTRIȚĂ¹ (Fritillaria ori- entalis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, pere- nă, geofită, mezofită, mezotermă, slab-a- cid-neutrofilă, întâlnită prin tufărișuri, păduri de foioase, coaste despădurite, în mai multe zone din județele Bihor, Cluj, Mureș, Hunedoara, Brașov, Prahova, Mehedinți, lași, Galați etc.; se mai numește căldărușe, lalea. Genetic, 2n = 18. Declarată monument al naturii și ocrotită prin lege. Element pontic-medite- ranean. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fa- getea, Orno-Catinetalia, Festucetalia lalea pestriți 390 lamiacee valesiacae. Răspândită în Iugoslavia, Croația, Bulgaria, Ungaria, Italia, sud-estul Franței, Re- publica Moldova și Ucraina. Descriere. Bulb cu câte 2 solzi cărnoși, formați în fiecare genera- ție. Tulpină nudă în partea inferioară, înaltă de 20-40 (80) cm. Frunze liniare, alterne. Flori nutante, la exterior cu o culoare variabilă, de la purpuriu-brun-închis până la galben-deschis cu pete mai închise dispuse sub formă de șah; fața internă este mai deschisă la culoare, iar petele mai evidente; perigon din 6 foliole; an- droceul cu filamentele staminale de două ori mai lungi decât anterele; gineceul cu stil divizat în trei stigmate. înflorire, IV-V. Fruct, capsulă obovoi- dală, atenuat la bază într-o stipită. Semințe subțiri comprimate, brune, acute la o extremitate. LALEA PESTRIȚĂ² (Fritillaria im- perialis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, pere- nă, cu numeroase forme de cultură după culoa- rea florilor și frunzelor, unele cu perigon dublu. Genetic, 2n = 24. Adusă din Orient mai întâi la Istanbul, iar apoi, în 1575, la Viena. Răspândită în Iran, Afghanistan, pe versantul vestic al M-ților Hymalaia. Descriere. Bulb voluminos, cu 4 solzi cărnoși de fiecare generație. Tulpină glabră, mai mult sau mai puțin pătată cu violet, înaltă de 50-120 cm, cu frunze dispuse la mij- loc. Frunze lanceolate sau liniar-lanceolate, glabre, lucioase, alterne sau neregulat-vertici- late. Flori galbene-brunii cu nervuri roșiatice, cărămizii sau purpurii, nutante, campanulate, cu miros neplăcut, grupate în umbelă falsă; perigon cu foliole alungite până la oblanceola- te; androceul din 6 stamine de lungimea peri- gonului sau puțin mai lungi; gineceul cu stil divizat în trei stigmate. înflorire, V-VI. Fruct, capsulă. Toxicologie. Conține alcaloizii friti- larina, verticilina, imperialina etc. care acțio- nează asupra cordului. Industrie. Din bulb se extrage amidonul în scopuri industriale. După fierbere devine comestibil. Ornamental. Culti- vată prin grădini și parcuri în scop ornamental. LALEMANTIA (Lallemantia iberica), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, scurt-păroasă, alogamă, cultivată pe suprafețe mari în unele țări din centrul Europei și în Fede- rația Rusă. Răspândită în regiunea meditera- neană, Asia Mică, M-ții Caucaz, Iran, partea europeană a Federației Ruse. Perioadă de ve- getație, 75-80 zile. Semințele încolțesc la tem- peratura minimă de 3-5° C. Rezistentă la secetă. Puțin pretențioasă la sol. Se obțin re- colte bune pe soluri de tipul cernoziomului. Producție semințe, 1000-1200 kg/ha. Descrie- re. Rădăcină pivotantă cu ramificații slabe. Tul- pina cu patru muchii, înălțime 20-60 (70) cm, scurt-păroasă, ramificată puternic chiar de la bază. Frunzele inferioare, ovate, cele superioa- re ovat-lanceolate cu marginile întregi sau se- rate, opuse. Flori albastre, albastre-violacee sau albe-gălbui, grupate la subsuoara frunzelor în verticile distanțate, rezultând inflorescențe racemoase, alungite. Caliciul tubulos, multiner- vat, scurt și des-păros. Corolă la exterior, mai mult sau mai puțin păroasă. înflorire, IV—VI. Polenizare entomofilă. Fruct nuculă mică, cafe- nie, violetă-închis sau negricioasă, turtită late- ral. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei (40%), proteine, substanțe extractive neazo- tate, săruri minerale. Industrie. Din semințe se extrage un ulei sicativ, cu indicele de iod 163-203, folosit la fabricarea lacurilor, vop- selelor de calitate superioară, linoleumului, la impregnarea țesăturilor etc. LAMIACEE (Lamiaceae) sin. LA- BIATE (Labiatae), familie care cuprinde cca 200 genuri cu peste 4000 specii plante dicotiledonate, aromatice, erbacee, arbustive, foarte rar arborescente sau liane, răspândite pe tot globul pământesc, mai frecvent în regiunea mediteraneană. Corpul acoperit cu peri secretori de uleiuri eterice care conțin borneol, geraniol, limonen, piren etc. Tulpini adesea tetramucheate, cu colenchim angular sub epiderma muchiilor. Frunze simple opuse nestipelate. Inflorescențe cime axilare. Flori bisexuate (hermafrodite), rar unisexuate, pentamere, zigomorfe, cu conformație de adaptare la polenizarea entomofilă; caliciul gamosepal, persistent, adeseori bilabiat; corolă tubuloasă sau infundibuliformă bilabiată, cu labiul superior rezultat din concreșterea integrală a 2 petale iar labiul inferior format din unirea a trei petale; androceul din 4 stamine didiname sau din 2 stamine însoțite de 2 staminodii, sau chiar 2 stamine, fixate de tubul corolei; gineceul superior, bicarpelar, sincarp, ovar cu două loje, în fiecare cu câte 2 ovule, despărțite de timpuriu printr-un perete fals, rezultând în final 4 loje, stil ginobazic, rar alungit într-un ginofor (Scutellaria), stigmat bilobat. Formulă florală țM-K₍₅₎ [C₍₅) A₂₊₂; 2] G₍2). La baza ovarului se află un inel nectarifer. lamina 391 laptele-cucului Polenizare entomofilă. Fructe mericarpice, te- traachene. Sămânța cu puțin endosperm, em- brion cu cotiledoane plane, groase. Importanță medicinală, meliferă, ornamentală. Flora Ro- mâniei conține 125 specii, spontane și cultivate, ce aparțin la 42 genuri din care mai importante sunt: Ajuga; Teucrium, x = 5, 8, 13; Scutellaria, x = 8, 11, 17; Lavandula; Marrubium, x = 17; Sideritis; Dracocephalum, x = 5, 7; Nepeta, x = 9, 17; Glechoma, x = 9; Prunella, x = 7, 8; Melittis; Phlomis, x = 10, 11; Lamium, x = 9; Galeopsis, x = 8; Leonurus; Ballota, x = 11; Stachys; Salvia; Ziziphora-, Melissa, x = 8; Calamintha-, Satureja; Micromeria; Hyssopus; Origanum, x = 15; Thymus] Lycopus, x = 11; Mentha, x = 5, 6; Elsholtzia; Ocimum; Coleus. LAMINA (Lamina), partea lată a frun- zei, de culoare (în general) verde, străbătută de nervuri, cu o față superioară (ventrală, adaxi- ală) și una inferioară (dorsală, abaxială), la nivelul căreia au loc funcțiile de fotosintezâ, respirație și transpirație; sin. limb. Forma lami- nei este variată și definește tipul de frunză care poate fi: circulară, eliptică, ovată, ovat-lanceo- lată, lanceolată, reniformă, triunghiulară, rom- boidală, deltoidă, cordiformă, sagitată, hastată, spatulată, fistuloasă ș.a. (-> FRUNZĂ). Mar- ginea, vârful și baza laminei întrunesc diferite caractere morfologice cu rol important în deter- minarea plantelor. Structura internă a laminei foliare variază în complexitate paralel cu gradul de evoluție a plantei. Este relativ simplă la briofite, puțin mai complicată la pteridofite și complicat-perfecționată la spermatofite (Gim- nospermae, Angiospermae). Unei frunze îi sunt caracteristice epiderma superioară, epi- derma inferioară, mezofilul aflat între epiderme și sistemul conducător așezat în mezofil. Me- zofilul este format din parenchim palisadic cu celule bogate în cloroplaste și parenchim lacu- nos cu cloroplaste mai puține. Lamina foliară, care are parenchimul palisadic sub epiderma superioară, iar pe cel lacunar sub epiderma inferioară, posedă o structură heterofacială și este caracteristică frunzelor cu așezare apro- ximativ orizontală, bine luminate pe fața su- perioară și umbrite pe fața inferioară. Când sub ambele epiderme se află parenchim palisadic, iar între ele o fâșie îngustă de parenchim lacu- nar, structura este ecvifacială, caracteristică frunzelor aproximativ verticale, luminate bine pe ambele fețe. Când între cele două epiderme mezofilul este format numai din parenchim lacunar structura este omogenă, întâlnită la plantele tipice de umbră și la cele acvatice submerse (-> FRUNZĂ). LAPTELE-CUCULUI (Euphorbia cyparissias), fam. Euphorbiaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită (geofită), xerome- zofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, helio- filă, întâlnită prin pășuni, locuri uscate, nisipoase, pietroase, însorite, locuri ruderale și cultivate, margini de drum, de la câmpie până în regiunea subalpină; se mai numește aior, alior, leur, aribi, buruiană de friguri, buruiană de negi, buruiană de râie măgărească, buruiană măgărească, lapte broștesc, laptele-câinelui, laptele-lupului, liliuăr. Dacii o numeau aibela - aibir / aribi (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Ei foloseau latexul scurs din tulpinile crude contra negilor, pecinginei, petelor de pe față și unghiilor stricate. Pe timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) fetele se spălau pe cap cu decoctul plantei ca să le crească părul și să nu le cadă. Genetic, 2n = 20, 40. Fitocenologic, încadrat în Festucetalia, Car. Festuco-Brome- tea. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Ri- zom puternic, oblic, lignificat, ramificat și cu stoloni repenți. Tulpini stufoase, glabre, la înce- put neramificate, apoi cu ramificații sterile în partea superioară, galbene-verzui, spre bază de multe ori roșiatice, înalte până la 50 cm. Frunze îngust-liniare, dispuse în spirală. Inflo- rescența cu pleiocaziu. Flori unisexuate, gru- pate în ciații. Cupa ciațiului adăpostește o sin- gură floare femelă, lung-pedicelată și numeroase flori mascule reprezentate prin câte o stamină; gineceu cu ovar tricarpelar, un sin- gur stil și trei stigmate. în ciațiu se află glande bicornute gălbui sau brune. înflorire, IV—VII. Fructe, capsule. Semințe cenușii, rotund-ova- te, mici (2 mm), cu carnunculă reniformă. Com- poziție chimică. Planta conține, în latex, eu- phorbion, cauciuc, gumă, rășină, uleiuri grase, uleiuri eterice, amidon, tanin, albumină, alcooli triterpenici pentaciclici etc. Toxicologie. Plan- ta este otrăvitoare. Substanța toxică este eu- phorbionul. Latexul are proprietăți revulsive foarte pronunțate. Aplicat pe piele provoacă iritație, și bășici. Ajuns în ochi, poate produce orbirea. Intern produce inflamații gastrointesti- nale și purgații drastice. S-au semnalat cazuri de otrăvire la cabaline, bovine, ovine, caprine, porcine. Simptomele intoxicației constau din laptele-cucului 392 latex salivație abundentă, colici rebele, diaree, dia- ree hemoragică, vomă, tremurături, scăderea temperaturii, amețeli, dispnee. Semnul clinic pentru agravarea sănătății și survenirea morții este apariția enteritei hemoragice exteriorizată prin diaree sangvinolentă. Laptele animalelor care au consumat, în furaje (fân), această plan- tă, este toxic. La om s-au semnalat cazuri mor- tale prin consum de semințe drept purgativ. Se intervine cu vomitive, purgative și cărbune ac- tiv. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au fost folosite mult timp empiric în terapeutică de medicina umană și veterinară tradițională. în medicina umană au servit ca antieczematos, vomitiv, vermifug și pentru extirparea negilor. Acțiunea vermifugă se bazează pe prezența în latex a enzimelor proteolitice. Medicina veteri- nară etnoiatrică a folosit planta intern ca purga- tiv-emetic, vermifug, coleretic puternic, iar ex- tern ca iritant-revulsiv. Medicină umană. Uz intern. Homeopatic, diluțiile de la a 4-a centezi- malâ la a 7-a centezimală se folosesc pentru tratarea erizipelelor veziculare, bulboase și gangrenoase, eczemelor arzătoare, erupțiilor pustuloase, zonei Zoster, antraxurilor, impedi- goului, limfangitelor arzătoare ale brațului, du- rerilor arzătoare ale cancerelor cutanate, diluția a 4-a centezimală se folosește pentru tratarea gastroenteritelor holeriforme cu senzații de arsură gastrică și, în general, abdominală; diluțiile a 4-a și a 5-a centezimale se aplică în tratarea faringitelor și în reumatismele acute, arzătoare; diluția a 7-a centezimală se folo- sește pentru tratarea adenitelor cervicale tuberculoase și în hipertrofie de amigdale cu vegetații adenoide. Uz extern. 1. Pentru extirparea negilor: latex de plantă, se unge locul afectat. Se rupe planta și cu latexul eliminat se tamponează negul de mai multe ori pe zi. Tamponarea se face până când negul se desprinde și cade. 2. Pentru tratarea pecinginilor: latex de plantă, se unge locul afectat de mai multe ori pe zi. Medicină veterinară. Uz intern. Empiric, în unele zone, pentru tratarea constipației la animale, se folo- sește: decoct, din 2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) numai la animalele mari și mijlocii. Atenție! Efect iritant, toxic. Uz extern. Empiric, pentru tratarea papilomatozei cutanate sau mamare (afecțiune neoplazică benignă de natură virotică) la bovine și cabaline: latex de plantă, se badijonează papiloamele. Latexul nu se diluează. Se rupe planta și latexul eliminat se aplică pe locul afectat. Tratamentul se face de trei ori pe zi. Acțiune iritant-revulsivă. Efectul nu a fost încă confirmat științific. Vopsitorie. Plan- ta posedă proprietăți tinctoriale. Se recoltează prin tăiere de la suprafața solului. Se folosește proaspătă. Se culege în luna mai, pentru vop- sirea fibrelor naturale în galben și la mijlocul lunii iulie pentru vopsirea în ruginiu. 1. Pentru vopsirea țesăturilor și firelor în galben curat sau galben ca ceara, planta se fierbe în apă până când soluția se colorează în galben-intens. Se strecoară. în soluția caldă se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se in- troduce materialul. Firele se fierb înăbușit, iar pânza se ține la cald până când se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea firelor de lână în galben deschis, planta se fierbe în apă până când soluția se colorează în galben la inten- sitatea maximă. Se scoate planta și se stoarce bine. Soluția obținută se strecoară. Lâna se introduce în zeamă de varză acră. Se lasă să se umecteze bine. Se scoate și se trece în soluția fierbinte pentru colorare. Se lasă la cald 12-24 ore, până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u, 1984) (v. PI. XXIX, 6). LATEX (Latex), lichid sub stare de emulsie în care se află, dizolvate și dispersate, particule organice constând din hidrați de car- bon, acizi organici, proteine, săruri, alcaloizi, tanin, steroli, grăsimi, mucilagii, uleiuri eterice, rășini, cauciuc etc. Latexul poate fi: lăptos, ca la speciile de păpădie (Taraxacum sp.), lap- tele-câinelui (Euphorbiasp.), lăptucă sau sala- tă (Lactuca sp.); galben sau galben-portocaliu, ca la rostopască (Chelidonium majus), mac (Papaver sp.); sau incolor, ca la leandru (Ne- rium oleander), dud alb și negru (Morus alba, M. nigra). Latexul unor plante bogate în alca- loizi și alte substanțe este folosit în medicină, farmacie, în tratarea diferitelor boli. Papave- rina, codeina, morfina sunt extrase, prin sepa- rare, din opiul fructelor de mac. Gutaperca, izomer al cauciucului natural întâlnită în latexul unor plante (Palaquium gutta, Euonymus verrucosa, Eucommia ulmoidea), este utilizată la izolarea fibrelor electrice, a cablurilor sub- marine, a instrumentelor medicale. Cauciucul laticifere 393 laticiferogenezâ din latexul unor plante lemnoase tropicale (He- vea brasiliensis) este folosit la confecționarea anvelopelor auto. Latexul din „arborele vacă“ (Brosimum galacto-dendron), răspândit în Ve- nezuela și Columbia, având însușiri apropiate laptelui de vacă, este folosit în alimentație. LATICIFERE (Laticifer), structuri se- cretoare tubuloase, izolate sau asociate, sim- ple sau ramificate, care produc un lichid numit latex. Sunt întâlnite la anumite specii de plante. Conținutul celular este viu, dispus parietal, for- mat din citoplasmă și numeroși nudei. Pereții celulari sunt subțiri celulozici. în alcătuirea lor s-a observat existența a trei straturi de lamele celulozice sau microfibrile orientate diferit. La structura lor participă celuloza, hemiceluloze și substanțele pectice. Există laticefere nearticu- late și laticefere articulate. 1. Laticeferele ne- articulate sunt reprezentate de celule singu- lare, fără comunicare între ele, simple sau ramificate, tubuloase, lungi cât corpul plantei, cu un număr mare de nudei în citoplasmă parietală; provenite din diviziunea nucleului ini- țial. Cele simple, fără ramificare, se întâlnesc în liberul primar [exemplu, cânepa (Cannabis sa- tiva), urzică (Urtica dioica)], prezența lor fiind exclusă în țesuturile secundare. Laticeferele ramificate se află în partea externă a cilindrului central. Ramificațiile se răspândesc în scoarță, cilindrul central și chiar măduvă [exemplu, spe- cii de laptele-câinelui (Euphorbia sp.)]. în unele cazuri ramificațiile laticefere ajung până în sub- cuticula celulelor epidermice [exemplu, smo- chin sălbatic (Ficus carica)]. La multe specii de plante din fam. Apocynaceae, Asclepiadaceae, Moraceae laticeferele sunt dispersate în toate țesuturile organelor, inclusiv în cel conducător. 2. Laticeferele articulate sunt formate din mai multe celule cilindrice puse cap la cap, la care pereții despărțitori transversali se perforează sau dispar complet, rezultând tuburi lungi, fără legături sau cu legături laterale anastomozate. Numărul mare de nudei existenți în citoplasmă parietală a laticeferei provine din fuzionarea mai multor protoplaști. Se găsesc localizate în diferite țesuturi, dar mai ales în cel liberian și la periferia acestuia. Laticeferele neanastomoza- te (fără legături laterale) se întâlnesc în corpul speciilor de volbură (Convolvuius arvensis), rostopască (Chelidonium majus) etc. Laticefe- rele anastomozate se formează prin întâlnirea și anastomoza ramificațiilor generate de laticefere tubuloase, rezultând o rețea com- plicată în care se află și circulă latex. Sunt întâlnite la specii din fam. Asteraceae, Campa- nulaceae, Papaveraceae, Carycaceae, Eur- phorbiaceae (Hevea, Manihot). Se apreciază că există o singură specie de ferigă (Regnelli- dium diphyllum) și cca 12 500 specii de plante dicotiledonate și monocotiledonate aparținând la 900 de genuri care posedă laticefere în struc- tura lor. Laticeferele au importanță în condu- cerea și înmagazinarea substanțelor nutritive, ca mediu în transportul oxigenului, în regula- rizarea bilanțului de apă și, recent, sunt consi- derate ca sistem tubular excretor, deoarece substanțele latexului nu mai sunt utilizate de plantă (fig. 148). Fig. 148. Laticifere: a - articulate și neramificate, la rostopască (Chelidonium majus); b- ramificate și anastomozate, la specii din familia Asteraceae (Compositae). LATICIFEROGENEZÂ, geneză a laticiferelor în corpul plantelor. Punctul de ple- care al formării lor îl reprezintă unele primordii celulare. Geneza laticiferelor nearticulate, sim- ple și ramificate, arc ca punct de plecare, pen- tru fiecare laticifer, o singură celulă, devenită primordie laticiferă. Numărul primordiilor varia- ză în funcție de specie. Pentru laticiferele near- ticulate ramificate, primordiile apar în număr mic în timpul inițierii formării cotiledoanelor em- brionului. Dezvoltarea plantei din embrion este însoțită de diferențierea lor completă, pătrun- zând în toate organele ei. Creșterea lor se face intensiv, paralel și în același ritm cu creșterea celorlalte țesuturi, celula căpătând aspect de tub ramificat, lung cât corpul plantei [exemplu, specii de Euphorbia (laptele-câinelui)]. Latici- ferele nearticulate și neramificate au un mod mai simplu de formare. Primordiile lor nu apar în embrion, ci în tulpină (lăstar de dezvoltare), în rădăcină și frunze (Cannabis, Eucommia). laticiferogenezâ 394 laur ghimpos Primordiile laticiferelor articulate apar în hipo- cotilul și epicotilul tinerei plantule. în acest caz dezvoltarea laticiferelor se face nu prin creșterea unor celule individuale izolate, ci prin adăugarea de noi primordii dispuse în serii lon- gitudinale, la cele existente. Dezvoltarea plan- tulei este însoțită de dezvoltarea și diferen- țierea acropetală a elementelor laticiferelor. Acestea ajung în tot corpul plantei, rădăcină, tulpină, frunze, flori, fructe. Laticiferele articu- late ce apar în țesuturile secundare, și mai ales în floemul secundar, își au originea în celulele inițiale cambiale (Taraxacum, Tragpogon). La început, celulele își păstrează integritatea pe- reților transversali, apoi aceștia se perforează sau dispar complet prin resorbție. La unele specii, între laticiferele paralele are loc și o anastomoza a pereților laterali. Din punct de vedere citologic toate laticiferele au pereți celu- lozici subțiri. Aflate în stadiul tânăr, ca orice celulă, sunt pline cu citoplasmă în care se află vacuole mici fără latex. Prin creșterea latici- ferelor, cresc și vacuolele, se contopesc și for- mează o vacuolă mare care ocupă partea lor centrală, citoplasmă fiind acum prezentă numai sub forma unui strat subțire pe fața internă a peretelui. Vacuolă se încarcă cu latex, ca rezul- tat al activității metabolice a celulei. Numărul mare de nudei din citoplasmă laticiferelor near- ticulate provine din diviziunile libere ale nucle- ului inițial iar în cazul laticiferelor articulate, din fuzionarea mai multor protoplaști. LAUR GHIMPOS (llexaquifolium), fam. Aquifoliaceae. Arbust mezofit, mezoterm, acidofil spre acido-neutrofil, întâlnit rar în ra- riștile pădurilor de fag, cultivat, uneori sporadic prin grădini, prezent în județul Bihor, în pă- durea Zimbru lângă Valea Luștilor și punctul „Dosul laurului", altitudine cca 500 m, la cca 8 km nord de localitatea Zimbru; se mai nu- mește finic ghimpos. Genetic, 2n = 24. Fito- cenologic, încadrat în Fagetalia. Răspândit în Europa, Asia de Sud-Vest și Africa de Nord. Cunoscut din Antichitate. Românii foloseau acest nume pentru arborele Quercus ilex, ale cărui frunze se aseamănă cu cele ale speciilor de Ilex. Pentru Flora României, specia a fost prelucrată de Al. Beldie, 1958. Descriere. Tulpină înaltă până la 2,5 m. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii, slab mucheați, glabrii, fin-pubes- cenți. Frunze ovate, eliptice sau ovat-eliptice până la alungit-lanceolate, unite, pieloase, rigide, glabre, lucitoare, pe margini cu o dungă cartilagineu îngroșată, ghimpos-dințate. Flori dioice, albe, mirositoare, așezate în inflores- cențe scurte la subsuoara frunzelor. înflorire, V-VI. Fructul, drupă baciformă sferică, car- min-roșie. Compoziție chimică. Scoarța este bogată în ilicină, tanini și o substanță amară. Frunzele conțin glicozidul ilicină, tanini, glu- coză, acid cafeic, gumă, clorofilă, ceară, ilis- cantină, un glicozid amorf, o substanță colo- rantă care cristalizează sub formă de ace galbene, solubilă în apă și alcool, o substanță foarte amară, potasiu, peptină, acizi vegetali și minerali. Ilicină are proprietăți febrifuge. Bio- terapie. încă din Antichitate a fost utilizat ca un bun antireumatic, antispastic, antigutos și febri- fug. Scoarța posedă proprietăți hepatoprotec- toare și antiisterice. Rădăcinile au acțiune diu- retică. Paracelsus folosea decoctul de frunze pentru vindecarea formelor artritice. Mattiali folosea decoctul de scoarță și rădăcină pentru acțiunea sa antitumefiantă în scopul vindecării luxațiilor. în secolul al XVII-lea a fost considerat unul din cele mai bune febrifuge. Frunzele sunt eficace în febrele intermitente, ea dimi- nuându-se în maximum 20 zile. Heller reco- mandă sucul frunzelor în icter, iar fructele (drupe baciforme), drept purgativ și emetic. Hale a folosit decoctul și vinul din acest arbust pentru tuse, pleurită, colici, gută și reumatism. Fructele au proprietăți purgative și emetice în doze medicinale. Utilizate exagerat, ele sunt otrăvitoare. Ingestia lor provoacă tulburări gas- trointestinale, uneori mortale (F. Piteră, 2000). Medicină umană. Pentru tratarea de colică gastrointestinală, psiloză sau căderea părului în caz de sprue, icter, urmări ale febrei intermitente și malariei, conjuctivite cu dureri intense ale orbitelor, stafilom corneean de ori- gine reumatică, dureri splinice care se ame- liorează iarna, iritații ale uretrei cu scurgere de natură prostatică, diateză reumatică și gutoa- să: macerat mlâdițe proaspete în soluție hidro- glicero-alcoolică 1 DH. Se iau 25-30 picături de 2-3 ori pe zi, în puțină apă. Pentru tratarea altor boli se administrează cu macerate ale altor plante: cu maceratul mugurilor de fag (Fagus sylvatica), pentru insuficiență renală în nefro- angioscleroză; cu maceratul mugurilor proas- peți de mesteacăn (Betula pendula) și cu maceratul mlădițelor proaspete de zmeur (Ru- bus idaeus), pentru mastopatie fibrochistică și adenomatoză mamară cu evoluție benignă; cu lauracee 395 lăcrămioară maceratul mugurilor proaspeți de tei argintiu (Tilia tomentosa), pentru epilepsie petit mal; cu maceratul mugurilor proaspeți de carpen (Car- pinus betulus) și mugurilor proaspeți de castan comestibil (Castanea sativa), pentru diaree mucoasă; cu maceratul mlădițelor proaspete de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru insufi- ciență ușoară suprarenaliană; cu seva de sal- cie albă (Salixalba), pentru inflamații reumatice ale ochilor; cu maceratul mugurilor proaspeți de anin negru (Alnus glutirosa), cu maceratul mugurilor proaspeți de scoruș (Sorbus domes- tica) și mugurilor proaspeți de călin (Viburnum lanata), pentru hipoacuzie și surditate în timpa- noscleroză (F. Piteră, 2000). Ornamental. Arbustul poate fi cultivat prin parcurile și gră- dinile publice. Decorativ prin frunzișul său. LAURACEE (Lauraceae), familie ca- re cuprinde peste 1000 specii plante dicoti- ledonate lemnoase răspândite în regiunile tro- picale, subtropicale și mediteraneene. Frunze persistente, coriacee, bogate în uleiuri volatile. Flori mici, unisexuate sau bisexuate (hermafro- dite), tipul 3, diplochlamidee și homoiochlami- dee, cu dispoziție ciclică. Polenizare ento- mofilă. Fruct bacă sau drupă. Specii mai importante: dafinul (Laurus nobilis), arborele de scorțișoară (Cinnamomum cassia), arborele de camfor (C. camphora). LĂCRĂMIOARĂ (Convallaria maja- lis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, xeromezofită spre mezofită, mezoter- mă, slab-acid-neutrofilă, temperament de um- bră, cerințe ridicate față de umiditate, întâlnită pe soluri brune sau brun-roșcate bogate în cal- ciu, fertile, prin păduri de foioase, mai ales ste- jărete, tufărișuri, lunci, în regiunile de câmpie și dealuri; se mai numește cerceluși, clopoțele, clopoței, coada-cocoșului, curpină de pădure, dumbrăvioară, floarea-turcului, flori domnești, georgițe, iarba lui Sfântu Gheorghe, iarba-măr- găritarului, lăcrâmiță, landaș, lilion bun, mărgărit, mărgăritare, mărgea, păhăruțe, suflete, umbră- vioară. Genetic, 2n = 38. Plantă cunoscută din Antichitate. Daco-geții îi spuneau cercerusta - cerceruști, cerceluși(I. Pachia Tatomires- c u , 1997). în stare spontană specia este ocrotită prin lege. Fitocenologic, Car. Querco-Fagetea. Răspândită în Europa, zona temperată a Asiei, America de Nord. Descriere. Rizom cilindric, orizontal, stolonifer, galben-brun, lung de 5-15 cm. Rădăcini adventive pornite din rizom. Tulpină aeriană, cilindrică, floriferă, înaltă 15-20 cm, glabră, apare simultan sau după înfrunzire. Frunze lanceolat-eliptice, cu nervuri paralele, arcuite, lung-pețiolate, cu depășirea inflorescențelor. Flori albe (tipul 3) cu înveliș dublu, pedicelate, nutante, frumos mirositoare, 5 până la 15, grupate într-un racem simplu, unilateral. înflorire, V-VI. Fructe bace sferice, roșii cu 3-6 semințe sferice în interior. Com- poziție chimică. Planta conține glicozizii con- vallatoxidă, convallozid, convallatoxolozid, convallataxol, cu acțiune cardiotonică, sapo- nozide (convallarina, convallamarina), acizi or- ganici, colină, substanțe minerale. Florile con- țin și mici cantități de ulei volatil. Toxicologie. Intoxicarea cu fructe, semințe sau alte organe ale plantei (mai ales copiii sunt tentați de fruc- tele roșii) se manifestă prin greață, vomă, tahi- cardie, aritmie cardiacă, diaree, diureză exce- sivă. Se intervine rapid cu cărbune medicinal. Industrie. Florile sunt utilizate în parfumerie. Din convallatoxina pură extrasă din plantă se prepară soluții injectabile folosite în tratarea insuficienței cardiace. Bioterapie. Părțile aeri- ene ale plantei au aplicații terapeutice în medi- cina tradițională umană și veterinară. Principiile active au proprietăți cardiotonice cu efecte rapi- de și de scurtă durată și proprietăți diuretice puternice. Nu se acumulează în doze toxice. în medicina umană planta este recomandată în insuficiență cardiacă, tulburări nervoase ale activității cardiace, leziuni cardiace datorate sportului, insuficiență aortică și mitrală, în in- farct miocardic, scleroză coronariană, insufici- ență miocardică de natură sclerotică, în hipo- dinamie circulatorie și în formele bradicardice la pacienții sensibili față de glicozidele digita- lice. Se poate folosi cu mult succes în trata- mentele interdigitalice. Medicina veterinară folosește planta în tulburări de ritm cardiac, mai ales în tratamentul de lungă durată. Din cele mai vechi timpuri, dinspre medicina salmosia- nă/zalmoxiană, tulpinile florifere se foloseau la ceaiuri îndulcite cu miere contra durerilor de piept. Decoctul din planta întreagă era folosită de femei la spălături vaginale pentru tratarea de poală albă (leucoree). Recoltare. Părțile aeriene (Convallariae herba) se recoltează în timpul înfloritului, numai pe timp uscat. Florile (Convallariae flos) se recoltează când jumătate din florile inflorescenței se mai află încă nedes- chise. Frunzele se usucă exclusiv pe cale lăcrămioară 396 lămâi artificială, la 60-100° C. Florile se usucă la soare sau la umbră. Uscarea artificială, la 60-100° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace: a) infu- zie, din 3-5 g pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea în 4 reprize în cursul unei zile; b) tinctură, din suc de plantă obținut din 100 g părți aeriene, 18 ml alcool de 90°, 15 g glicerină; se completează cu apă distilată până la 100 ml. Se iau 30-40 picături în 2-5 reprize pe zi. 2. Pentru tratarea migrenelor de natură nervoasă, nevralgiilor, amețelilor și ea diuretic: tinctură, din 4 părți flori și 12 părți alcool de 90°. Se lasă la macerat 14 zile, agitându-se sticla zilnic pentru omogenizare. Se strecoară. Se iau de 3 ori pe zi câte 10 picături (cu prudență). 3. Pentru tratarea durerilor de cap, nevralgiilor: macerat, flori în oțet de vin. Se lasă timp de 8-10 zile. Se păstrează în sticle bine închise. Soluția obținută se miroase, trăgându-se în fo- sele nazale, prin inspirație, emanațiile din sti- clă, atunci când este absolută nevoie. 4. Sub control medical, în cure interdigitalice, sau ca urgență a unui tonic cardiac: pulbere plantă, se iau 2-6 g pe zi după prescripția medicului. Atenție! Supradozările sunt toxice. Crește rit- mul cardiac, scade tensiunea arterială, apar aritmii, tulburări respiratorii de origine cardiacă, apoi stop cardiac. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea dereglărilor de ritm car- diac: a) infuzie, din 50 g frunze și flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară, se răcește și se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât); b) macerat, din 5 g frunze și flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă rece. Se lasă acoperită 30-40 minute. Se strecoară și se administrea- ză prin breuvaj bucal; c) tinctură, din suc de plantă obținut din 100 g părți aeriene, 18 ml alcool de 90°, 15 g glicerina și apă distilată (se completează până la 100 ml). Se administrea- ză prin breuvaj bucal. Dozele de tratament infuzia sau maceratul, pentru animale mari (cabaline, bovine), 5-15-20 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 1-4-8 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-1 g; găini 0,02-0,1 g; tinc- tură, pentru animale mari (cabaline, taurine), 10-25 ml; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 2-5-10 ml; animale mici (pisici, câini), 0,5-2 ml; găini, 0,05-0,2 ml. Supradozările sunt toxice. Simptome: gastroenterite însoțite de vome, colici, diaree, frisoane, dispnee su- perficială, micțiuni dese sau anurie, amețeli, pierderea echilibrului, paraplegii, modificări cardiace (apar la 10-15 minute de la ingerare). Se intervine cu purgative saline, clisme cu apă sărată, clisme cu clorhidrat, infuzii de orz, diu- retice, injecții cu apomorfină, pilocarpină, cafe- ina, tratament simptomatic. Ornamental. Indicate pentru cultură printre masive arbores- cente, gazon înflorit, grupuri, în parcuri și gră- dini publice, grădini individuale, frunze și flori, înmulțire prin desfacerea tufelor (v. PI. XXX, 1). LĂMÂI (Citrus limon), fam. Rutaceae. Arbust spinos, sempervirescent, pretențios la căldură, sensibil la temperaturi scăzute, ce- rințele la lumină variază în raport cu fenofaza, nu suportă razele de lumină directă, preferă soluri ușor acide sau neutre, potrivit de revene, frecvent cultivat în ghivece; se mai numește alămâi, chitră, lemonie, măr de țitron. Originar din India. Răspândit în regiunea mediterane- ană. Cultivat în Europa de la jumătatea seco- lului al XV-lea. Sistem radicular cu micorize, lipsit de peri absorbanți. Se transplantează din- tr-un vas în altul cu tot pământul pentru a nu se distruge micorizele. Tulpină înaltă de 2 (4) m, lujerii tineri roșiatici-violacei, cu 2-3 valuri de creștere în cursul unui an. Frunze pieloase, alungit-ovate sau alungit-lanceolate, slab și ne- regulat-dințate pe margine. Flori galbene cu nuanță purpurie, solitare sau în perechi. înflo- rire, ll-IV. Fruct, bacă cu coaja bogată în uleiuri aromatice, galbenă. Compoziție chimică. Lă- mâile conțin apă (86-88%), proteine (0,5%), hidrați de carbon (5%), acid citric (6-8% în suc) acid malic, cifrat de calciu, cifrat de potasiu, săruri minerale de sodiu (2 mg), potasiu (95 mg), calciu (7 mg), fosfor (10 mg), fier (0,3 mg),oligoelemente (Si, Mn, Cu etc.), vita- mina C (68-76 mg în 100 g suc și 163 mg în coajă), vitaminele A, Bₕ B₂, B₃, D, E, PP în cantități mici. Coaja de lămâie conține ulei vola- til format din limonen, pinene, camfen, felan- dren, sesquiterpene, linalol, acetat de linalil, acetat de garanie, citronelol, citrol, aldehide. Alimentație. Folosită în alimentație pentru aro- matizarea ceaiului, diferite preparate de cofe- tărie, în uzul casnic pentru prăjituri, limonada, consumată ca atare, cu zahăr. Industrie. Utili- zată la prepararea băuturilor răcoritoare, bău- turilor spirtoase, aromatizarea jeleurilor, bom- boanelor, diferitelor dulcețuri etc. Pericarpul lămâi 397 lămâi fructelor (Citrii pericarpium) este condiționat în diferite preparate farmaceutice sub denumirea de „bioflavonoide“ sau „citrus-biofla-vonoide“. Recoltare. Pericarpul fructelor de lămâi se ob- ține de la lămâile care se consumă. Se usucă în camere aerisite. Se păstrează în pungi de hâr- tie la loc uscat. Bioterapie. Fructele de lămâi au numeroase utilizări în terapeutica medicală umană. Proprietățile pulpei în uzul intern: bac- tericid, antiseptic, activator al globulelor albe, febrifug, răcoritor, tonic al sistemului nervos central somatic și al sistemului nervos vege- tativ simpatic, tonic cardiac, diuretic, alcalini- zant, antigutos, antiartritic, antireumatismal, antiacid gastric, antiscleros (previne senes- cența), antiscorbutic, tonic venos, antianemic cu acțiune bună hematopoetică, hemostatic, carminativ, vermifug, remineralizant, antipru- riginos; coaja (pericarpul) este tonifiantă, car- minativă, iar semințele au însușiri febrifuge și antihelmintice. Pentru uzul extern ca: antisep- tic, antitoxic, cicatrizant, antipruriginos, antive- ninos în înțepăturile de insecte (viespi, albine, furnici), citofilactic (întreținerea pielii), îndepăr- tează moliile și furnicile. Coaja fructului are proprietăți tonico-stomahice, digestive, curmi- native, diuretice, antiseptice și bactericide. Scoarța ramurilor tinere posedă principii active cu acțiune anticuagulantă și fluidifiantă a sân- gelui. Recomandate intern în inflamații diver- se (pulmonare, intestinale, hepatice), palu- dism, stări febrile, astenie, inapetență, ascită, reumatism, gută, artritism, litiază renală, litiază biliară, hiperaciditate gastrică, ulcer gastric, dispepsii, aerofagie, scorbut, ateroscleroză, varice, flebite, fragilitate capilară, hipertensiu- ne, obezitate, hipervâscozitate sanguină, tu- berculoză pulmonară și osoasă, demineraliza- re, stimularea creșterii, convalescență, anemie, icter, insuficiență hepatică și pancrea- tică, congestie hepatică, hemofilie, hemoragii (epistaxis, gastroragii, enteroragii, hematurii), meteorism, dizenterie, diaree, oxiuri, astm, bronșită, gripă, blenoragie, sifilis, senescența, cefalee. Extern, se recomandă în guturai, sinu- zite, angine, otite, hemoragii nazale, stomatite, glosite, afte, sifilide bucale, blefarite, erupții te- gumentare, furuncule, pecingine, migrene, negi, herpes, degerături, plăgi infectate, înțe- pături de insecte (viespi, albine), scabie, pistrui, seboreea feței, prevenirea ridurilor, îngrijirea mâinilor, îndepărtarea moliilor și furnicilor. Me- dicină umană. Uz intern. Pentru tratarea scorbutului, afecțiunilor hepatice și cardiovas- culare, ulcerului gastroduodenal, artritismului, gutei, reumatismului, obezității și a altor afec- țiuni se recomandă: a) consumarea lămâilor ca atare sau limonadâ', b) suc obținut din stoar- cerea lămâilor proaspete, îndulcit cu zahăr, până la 200 g/zi; c) cură de lămâi sub diferite forme; suc, limonadă, salată, preparate culi- nare; se începe cu o lămâie pe zi, apoi se crește cantitativ în mod progresiv, cu câte una, până în a zecea zi când se consumă 10 lămâi; din a zecea zi se scade progresiv până se ajunge la o singură lămâie pe zi; d) decoct, din o lămâie stoarsă, tăiată mărunt, la 300 ml apă. Se fierbe într-un vas acoperit timp de 20 mi- nute. Se strecoară, se îndulcește, apoi se adaugă sucul stors. Se bea întreaga cantitate; calmează crizele hepatobiliare; e) pentru com- baterea oxiurilor: 2 lingurițe semințe extrase din lămâie. Se zdrobesc, se amestecă cu miere de albine. Se ia întreaga cantitate în fiecare dimi- neață pe stomacul gol; tratamentul durează 5-7 zile; f) pentru accelerarea sudării oaselor fracturate și combaterea carenței de calciu: macerat, timp de 7 zile, din coji de ou în suc obținut de la lămâi stoarse. Se iau 3 lingurițe pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor și plăgilor: aplicații locale cu suc de lămâie, con- centrat sau diluat. 2. Pentru oprirea hemora- giilor nazale și atenuarea durerilor produse de înțepătura insectelor: tamponare cu vată îmbi- bată în suc de lămâie. 3. Pentru tratarea dege- răturilor: frecții locale cu suc. 4. Pentru tratarea otitelor: câteva picături de suc proaspăt în ure- che. 5. Pentru tratarea blefaritelor: picurarea de suc diluat 1:1 °, pe globul ocular. 6. Pentru trata- rea rinitelor și sinuzitelor: picurarea de suc dilu- at 1:1°, în narine, de mai multe ori pe zi. 7. Pen- tru tratarea migrenelor: se bea o ceașcă de cafea în care se pune o felie de lămâie; se așază pe frunte felii de lămâie sub formă de compresă. 8. Pentru tratarea aftelor, stoma- titelor, amigdalitelor: tamponare locală cu o felie de lămâie: badijonare locală cu suc obținut prin stoarcerea unei lămâi; ținerea în gură a cât mai multe felii de lămâie, miere și apă. 9. Pen- tru tratarea anginelor: gargară cu suc diluat. 10. Pentru tratarea negilor: badijonări de 2 ori pe zi, cu oțet medicinal, obținut din coaja a 2 lămâi lăsate 8 zile la macerat în 200 ml oțet. 11. Pentru tratarea cefaleelor digestive, intoxi- cațiilor medicamentoase, alimentare și alco- olice, calculozelor renale, dismetaboliilor (gută, lămâi 398 lăsnicior diabet), hipercolesterolemiei, pentru reglarea metabolismului bazai și a echilibrului acido-ba- zic: macerat din muguri în soluție hidroglice- ro-alcoolică, 1 DH. Se iau 50 picături o dată pe zi, în puțină apă, înainte de masă. 12. Pentru vărsături și hiperaciditate gastrică, maceratul mugurilor de lămâi se asociază cu maceratul mugurilor de smochin (Ficus carica). Se iau 50-70 picături odată. 13. Pentru tratarea arte- riosclerozei cu fenomene de tromboflebite sau agravată de factori de risc trombic precum dia- betul, alterare a metabolismului lipidic, hiper- tensiune, arteriopatie, tabacism și viață seden- tară; vicii valvulare cardiace; stări de pletară și dismetabolism; trombocitopatii; crampe mus- culare recidivante: macerat scoarță de trunchi în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 50 picături o dată pe zi. 14. Pentru tratarea altor boli: macerat din scoarță de trunchi de lămâi în combinație cu alte macerate: cu maceratul mu- gurilor de sânger (Cornus sanguinea) și migdal (Amygdalus communis), pentru manifestări tromboemolice, sindroame de hipercoagulare cu hiperfibrinogenie; cu maceratul mugurilor de scoruș (Sorbus domestica) și mugurilor de cas- tan comestibil (Castanea sativa), pentru varice și insuficiență venoasă; cu maceratul mugurilor de anin negru (Alnus glutinosa), migdal (Amyg- dalus communis), arțar (Acer campestris) și Ginko biloba, pentru infarct cerebral; cu ma- ceratul mugurilor de liliac (Syringa vulgaris) și păducel (Crataegus oxycantha), pentru mio- cardioangioscleroză cu insuficiență caronaria- nă; cu maceratul mugurilor de liliac (Syringa vulgaris) și sânger (Cornus sanguinea), pentru angină pectorală (F. Piteră, 2000). Cosme- tică. 1. Pentru îngrijirea tenului gras: mască din suc de lămâie la care se adaugă un albuș bătut. Strânge porii dilatați și elimină punctele negre. 2. Pentru întreținerea supleței și strălucirii pă- rului: se adaugă suc de lămâie la ultima apă de limpezit. 3. Pentru a reda culoarea albă a din- ților: se freacă dinții de mai multe ori pe săp- tămână cu felii lămâie. 4. Pentru albirea pielii mâinilor și întărirea unghiilor casante: se freacă cu felii de lămâie. Alte utilizări. Folosită pentru curățirea vaselor, bijuteriilor, diferitelor pete de pe lenjerie, combaterea moliilor și furnicilor. 1. Vasele de aramă înnegrite se curăță prin frecare cu o jumătate de lămâie, după aco- perirea tăieturii acesteia cu sare semigrun- joasă. 2. Bijuteriile de argint se curăță prin frecare cu o felie de lămâie. Se clătesc cu apă caldă, apoi se șterg cu o piele de căprioară. 3. Chiuveta pătată se curăță prin frecare cu un amestec format din o jumătate ceașcă suc de lămâie la care se adaugă praf de sare cât se ia între degete. 4. Soba de marmură albă se cu- răță prin frecare cu o jumătate de lămâie. Se șterge apoi cu o bucată de pânză moale ușor îmbibată în ulei. 5. Rugina de pe rufele albe se înlătură astfel: se taie o rondea de lămâie și se așeză între două bucăți de pânză, după care se aplică pe pata de rugină și se presează cu un fier de călcat bine încins. Operația se repetă până dispar petele. 6. Petele de cerneală de pe degete, petele de legume sau fructe de pe îmbrăcăminte dispar prin frecarea acestora cu suc de lămâie. 7. Pentru îndepărtarea moliilor se pune în dulapuri, șifoniere, săculeți conți- nând coji uscate de lămâie. 8. Pentru înde- părtarea furnicilor se așeză o lămâie stricată în zona de acces a acestora (v. PI. XXX, 2). LĂSNICIOR (Solanum dulcamara), fam. Solanaceae. Semiarbust agățător, came- fit, mezohigrofit spre higrofit, mezoterm, hels- ciafil slab-acid-neutrofil, întâlnit prin tufărișuri umede și umbroase, zăvoaie, marginea apelor, tăieturi de pădure, din regiunea de câmpie pâ- nă în regiunea montană; vegetează pe soluri reavăn-jilave, până la jilav-umede, uneori umed-ude; se mai numește buruiană de bube rele, buruiană de dalac, lăzmuitor, losnicioară de ceas rău, pătlagină de dalac, poama-câi- nelui, umbra-nopții, vița-evreului, zârnă. Dacii îi spuneau zenila/dynila, zănilă(I. Pachia T a - tomirescu, 1997). Deși toxică, a fost utili- zată din vechime în boli de splină, epilepsie, hernie, cicatrizarea rănilor. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrat în Phragmition, Alne- tea, Bidentetea, Calystegion, Senecion fluvia- tilis, Alno-Padion, Epilo-bietalia. Răspândit în Europa, Africa de Nord, America de Nord. Des- criere. Rizom lemnos, ramificat. Tulpină lem- noasă la bază, ramificată, înaltă de 30-150 cm, flexuoasă, uneori târâtoare. Frunze alterne, ovate, ascuțite, întregi sau cu doi lobi la bază, păroase pe ambele fețe. Flori violacee, her- mafrodite, grupate în cime. înflorire, VI-VIII. Fruct, bacă roșie, polispermă, toxică. Compo- ziție chimică. Ramurile nelignificate, frunzele și fructele conțin solanină, soladulcidintetrao- zid, acizii dulcamaric și dulcamaretic, sapo- genine steroidice, vitamina C etc. Bioterapie. Vârfurile înflorite ale plantei sau chiar bucăți de lăstărire 399 leandru tulpină au utilizări terapeutice în medicina uma- nă tradițională. Principiile active din plantă au acțiune expectorantă, laxativă, antimitotică, diaforetică și antidiscratică netă, mărește se- crețiile renale și cutanate. Acțiunea diuretică este slab narcotică. Planta este folosită în trata- mentul reumatismului, gutei, scrofulozei, bron- șitei, în astm, furunculoză, impetigo, psoriazis, eczeme cronice. Empiric, este folosită pentru tratamentul antraxului, bolilor splinei, afecțiu- nilor vezicii urinare, ca antiinflamator și anti- spastic. Recoltare. Lăstarii tineri (Dulcamarae stipes) se culeg primăvara, când vârfurile sunt înflorite, sau toamna IX-X. Bucățile de tulpină (Dulcamarae lignum) se recoltează către toam- nă, la sfârșitul lui august începutul lui septem- brie. Se usucă în poduri cu tablă. Se macină sau se pisează pentru obținerea pulberii. Me- dicină umană. Uz intern. în reumatism, gută, scrofuloză: a) decoct, din 1-2 lingurițe vârfuri de plantă, bine mărunțite, la o cană de apă (200 ml). Se fierbe 1-2 minute. Se strecoară. Se bea câte o ceașcă dimineața și seara; b) pulbere de plantă, câte 0,1 g de trei ori pe zi; c) extract hidroalcoolic, câte 4 g pe zi, în doze fracționate de câte 0,5 g. Uz extern. în afec- țiunile dermice datorate unor anomalii de meta- bolism (impetigo, psoriazis, eczeme cronice), bronșite, astm, furunculoză: decoct, din 2 lin- gurițe pulbere de plantă la 200 ml apă. Se fierbe 2 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale, se aplică compresă cu pansament steril pentru dermatoze și se face gargară în afec- țiunile respiratorii. LASTARIRE, proces de regenerare a plantei când tulpina a fost înlăturată, prin degerare, rupere, tăiere. Frecvent întâlnită la plantele lemnoase din grupa foioaselor și la numeroase erbacee. Lăstarii, reprezentând tul- pinile tinere, apar din mugurii dorminzi aflați în scoarța de la baza tulpinii, sau din mugurii adventivi formați în călușul de cicatrizare ce se produce la suprafața secțiunii. Din cioatele ră- mase prin tăierea unei păduri de foioase (fag, salcâm, mesteacăn, anin) apar lăstari, care cresc viguros la început, apoi creșterea se în- cetinește și, la unele specii ei, se usucă. Când părțile aeriene ale unei plantații tinere din să- mânță sunt vătămate de șoareci sau de o anu- mită boală, se aplică tăierea lor (recepare). Prin acest procedeu se obține de obicei un lăstăriș uniform, sănătos și viguros. LEANDRU (Nerium oleander L.), fam. Apocynaceae. Arbust cultiva în scopuri ornamentale; se mai numește dafin trandafir, tandru, lavră, lavră, leandăr, lendru, liandru, oleandăr, oleander, oleandră, oleandru, ulean- dră, uleandru, uliandru. Genetic, 2n = ?. Răs- pândit în toată regiunea mediteraneană. Ar- bustul este cunoscut din antichitate. Nerium vine de la cuvântul grecesc nerion. La Dios- coride există numele speciei Nerium odorum. Originar probabil din Iran și răspândit în toate țările din regiunea meditaraneană. Deși planta conține substanțe veninoase, moșii și strămoșii noștri au folosit planta ca leac contra frigurilor (malariei). în unele zone, se bea ceaiul din frunze sau apa în care se țineau frunze verzi (N. Leon, 1903). Mult mai încoace, frunzele se puneau în rachiu, se lăsau să se plămă- dească și apoi extractul i se administra bol- navului, pe nemâncate, o dată sau de mai multe ori (Al. A r v a t, 1937). Seva din frunze se storcea în urechi contra viermilor (C. Lau- gier, 1925). Frunzele plantei se fierbeau cu ceapă albă și vrej de pătlăgele roșii, pentru băi contra durerilor reumatice de picioare (V. B u - tură, 1979). Astăzi se cultivă ca plantă ornamentală prin casele țărănești și prin apar- tamente. Are cerințe ecologice largi față de lumină. Poate vegeta la o lumină mai slabă în interiorul locuințelor, dar și afară, la soare, când este scos vara. Are cerințe mijlocii față de căl- dură. Nu rezistă la îngheț, dar iernează bine în sere și holuri. Vegetează bine întru-un pământ rezultat din amestecul pământului de țelină, nisip, compost. Descriere. Arbori mici sau ar- buști înalți până la 5 m. Frunze verticilate câte 3(4), glabre, coriacee, persistente, lanceolate, acute, îngustate într-un pețiol foarte scurt, ner- vura mediană pe dos proeminentă și nervurile laterale aproape paralele, pe margine mai mult sau mai puțin convolute. Flori de culoare roșie, galbenă sau albă; caliciu infundibuliform, adânc 5-fidat, cu lacinii patule, ovat lanceolate, acute, glanduloase; corolă hipocrateriformă, cu lacinii spre vârf lățite și oblic trunchiate, adesea dințate, la gât cu zgvame mici, lung laciniate; androceu din 5 stamine, inserate pe tubul coro- lei; gineceu cu stil filiform și stigmat globulos cilindric. înflorire, VII-IX. Fruct uscat, drept, mai mult sau mai puțin comprimat și muchiat, lung de 15 cm și format din 2 mericarpe foliculi- forme, multisperme. Semințe păroase, la un capăt cu un smoc de peri caduci. Toxicologie. leghemoglobinâ 400 lemn câinesc Toate părțile plantei sunt foarte otrăvitoare. în frunze și scoarță conține glicozizi cardiotonici. Toxicitatea este determinată de un ansamblu de glicozizi cu structură apropiată de cea a glicozizilor digitalici. Responsabile de toxicitate sunt oleandrina, nereiina, nerianthosidele și rosaginosidele. Se apreciază că 30-60 g de frunze constituie doza mortală pentru un cal sau un bou. Cazuri frecvente de otrăviri s-au semnalat la rațe și gâște care au consumat frunzele căzute pe pământ sau chiar din arbust. Ele mor imediat după ingerare, prin convulsii puternice însoțite de semne de asfixie. Bo- vinele sau cabaline prezintă colici foarte vio- lente digestive și renale, urmate de diaree, poliurie, vomismente, însoțite de tulburări car- diovasculare și nervoase. Moartea survine la scurt timp. La om, s-au constatat decese ca urmare a folosirii indirecte sau directe a folosirii indirecte sau directe a anumitor părți din lean- dru. în anul 1769, în insula Corsica, mai mulți soldați francezi au murit fiindcă au mâncat car- ne de pasăre, pe care o fripseseră în frigări de lemn de leandru. Un caz similar s-a petrecut în Spania, în armata generalului Suchet, pe vre- mea lui Napoleon I. în România, în perioada 1970-1989, chiuretajele au fost interzise. Sunt semnalate multe cazuri de decese în rândul femeilor care, vrând să scape de sarcină își introduceau în uter o porțiune din pețiolul frun- zei de leandru. Tehnologia culturii. Arbustul se cultivă în hârdaie, folosind pământ compus dintr-un amestec de 35% pământ de țelină, 35% mraniță și 30% nisip de râu. La câțiva ani se schimbă. Se înmulțește ușor prin butași de lăstari maturi. înrădăcinarea lor se face în sub- strat umed, la căldură, sau în sticle cu apă. Deja format, frunzele arbustului trebuie men- ținute curate de păduchi țestoși și acarieni, prin spălarea frunzelor, lama se udă moderat, vara, abundent. După înflorire se întrerup udările pentru un timp, după care se pot face tăieri de regenerare. Vara se scot afară la soare. Me- dicină umană. Uz intern. Homeopatic, planta este folosită în depresia mintală și fizică, cu lentoare și încetinirea funcțiilor intelectuale. în acest scop se folosesc diluții centezibiale de la a 7-a la a 30-a ale tincturii-mamă, repetate la 10-20 de zile. Pentru tratarea neurasteniilor lăuzelor, cu răcirea picioarelor și parastezii la nivelul membrelor inferioare, cu senzație de vid în stomac și dorință de băuturi spirtoase, se aplică diluții centezimale de la a 4-a la a 7-a ale tincturii-mamă. Pentru tratarea de erupții tegu- mentare și pruriginoase la limita scalpului (impedigo) și înapoia urechilor (intertrigo) se aplică diluția a 4-a centezimală a tinc- turii-mamă. Pentru tratarea durerilor oculare, cu sau fără cefalee, diplopie, strabism, vertij de origine oculară, slăbiciunea musculaturii ocu- lare se folosesc diluțiile centezimale ale tinctu- rii-mamă de la a 5-a ta a 9-a. Ornamental. Arbustul se folosește pentru decorul interioa- relor pe timp de iarnă și vara în parcuri, terase, balcoane. Foarte decorativ prin frunze și flori. LEGHEMOGLOBINÂ, cromopro- teidă de culoare roșie care are în gruparea prostetică o porfirină cu fier asemănător hemo- globinei din regnul animal. Identificată în nodo- zitățile de pe rădăcinile leguminoaselor în care activează bacteriile fixatoare de azot (Rhizo- bium). Apar în citoplasmă celulelor rădăcinii, în exteriorul bacteriilor active. Cantitativ variază între 0,25 și 1 mg/1 g substanță proaspătă. Conținutul de leghemoglobinâ condiționează cantitatea de azot fixat, raportul fiind direct pro- porțional. Extrasă din nodozități se autooxi- dează repede în methemoglobină, brună, cu fier trivalent. Perturbarea activității bacteriilor fixatoare de azot din cauza unor condiții nefavo- rabile determină modificări ale leghemoglobinâ hemina fiind transformată prin deshidratarea ci- clului porfirinic într-un pigment verde asemă- nător bihverdinei biliare. Rol fiziologic important în transformarea hidroxilaminei în nodozități. LEMN CÂINESC (Ligustrum vul- gare), fam. Oleaceae. Arbust foios, indigen, microfanerofit, xeromezofit spre mezofit, me- zoterm, acid-neutrofil, heliofil-subheliofil, frec- vent întâlnit în subarboretul pădurilor de câm- pie și de deal, adesea cultivat; se mai numește caprifoi, călin, cașie, cireș de pădure, cornățel, corn, cununiță, lemnul-câinelui, mălai negru, mălin, mirtoi, salbă moale, tulichioară. Genetic, 2n = 46. Rezistent la ger, secetă și fum. Su- portă bine umbrirea. Vegetează pe diferite so- luri, afânate, aerisite. Fitocenologic, Car. Ligus- tro-Prunetum, Querco-Fagetea, Berberidion, Quercion pubescentis, Carpinion, Erico-Pinion. Răspândit în Europa (Bazinul mediteranean), Asia. Descriere. înrădăcinare superficială, cu numeroase ramificații fine. Tulpină ramificată de la bază, cu scoarța cenușie-brună, înaltă de 1-4 m. Lujerii subțiri, cenușii sau verzi, cu lemn câinesc 401 lemn câinesc lenticele albe, muguri opuși sau imperfect-o- puși, ovo-conici, alipiți de lujer. Frunzele alun- git-ovate până la lanceolate, lungi de 3-6 (10) cm, întregi, glabre. Flori albe, neplăcut mirositoare, dispuse în panicul terminal, erect, înflorire, VI—VIL Fructe, bace globuloase, ne- gre, lucitoare, cu 1-4 semințe elipsoidale. Se înmulțește vegetativ prin lăstari, drajoni, mar- cote și butași. Compoziție chimică. Frunzele conțin manitol, zaharoză, invertină, syringori- de, ligustrină-glicozid, emulsină, tanin, arsenic (până la 0,057% în frunzele tinere și 0,003% în cele bătrâne), mangan (4,77 mg în frunzele tinere și 14,28 mg în cele bătrâne), vitamina C (55 mg%). Scoarța conține ligustrină, manitol tanini, syringină (rășină), zaharoză, emulsină și invertină, un ester al acidului palmitic, un fito- sterol, acid benic, acid arahic, acid palmitic, acid resinic, alcool cerilic, un zahăr invertit și fobalon. Fructele, conțin tanin, vitamina C, li- gustrină și ligulină. Ligulina poate servi ca tur- nesol, are culoarea roșie în mediul acid și verde în mediul alcalin. Ligustrină este un principiu heterozidiccu gust amar. Bioterapie. Frunzele, florile și scoarța au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară. Principiile active din frunze, flori și scoarță acționează astringent, antidiareic, antiseptic, antiparazitar și cicatri- zant, iar cele din fructe și ramurile tinere au efect laxativ. Medicina umană folosește părți din plan- tă la tratarea diareei, leucoreei, metroragiilor, aftelor, stomatitelor, dermatitelor, ulcerațiilor dermice, reumatismului, râiei. Medicina veteri- nară folosește planta numai în aplicații tera- peutice externe pentru tratarea plăgilor atone, stomatitelor și afecțiunilor podale, râiei. Recol- tare. Frunzele (Ligustri folium) și florile (Ligustri flos) se recoltează în perioada înfloritului, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Scoarța (Ligustri cortex) se recoltează toamna de pe ramuri de 2-3 ani. Se usucă în încăperi aerisite sau în poduri acoperite cu ta- blă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tra- tarea diareei, leucoreei, metroragiilor: infuzie, din 1 linguriță flori și frunze uscate, mărunți te, la o cană de apă în clocot. Se acoperă și se lasă 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o ceașcă pe zi. 2. Pentru tratarea hiperlipemiei, aftelor mucoasei bucale, craurozei vulvare și sclerozei atrofice a vulvei, bronșitei cronice cu catar bron- șic persistent, diareei, îmbătrânirii precoce, ver- tijurilor, zgomotelor auriculare, tinnitusului, acufenelor, oboselii membrelor inferioare și ge- nunchilor, pentru ameliorarea vederii și ca nutritiv hepatic, nutritiv renal, tabacism: mace- rat din mlâdițe în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30-50 picături, o dată sau de mai multe ori pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale. 3. Pentru tratarea altor boli, ma- ceratul mlădițelor de lemn câinesc se asociază cu alte macerate: cu maceratul mugurilor de nuc (Juglans regia) și muguri, scoarță și mlă- dițe ale viței-de-vie (Vitis vinefera), pentru an- gine; cu maceratul mugurilor de castan comes- tibil (Castanea sativa) și sevă de mesteacăn (Betula pendula), pentru celulită; cu maceratul mugurilor de castan (Castanea sativa), pentru limfedem; cu maceratul mugurilor de anin ne- gru (Alnus glutinosa), cu maceratul mlădițelor de iarbă neagră (Calluna vulgaris) și mugurilor de nuc (Juglans regia), pentru leucoree; cu maceratul mlădițelor de ienupăr (Juniperus communis), pentru artretism. Se iau 30-50 pi- cături, o dată sau de mai multe ori pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale (F. Pi- te r â, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea afte- lor, stomatitelor, leucoreei: infuzie, din 1 linguriță frunze și flori uscate, mărunțite, la o cană de apă clocotită. Se lasă 10-15 minute acoperită. Se strecoară și se fac gargară și spălaturi vaginale. 2. Pentru tratarea dermatitelor, ulcerațiilor și du- rerilor reumatice: macerat, frunze și flori în ulei vegetal. Se strecoară după 7 zile. Se ung zonele afectate, pentru dermatite și ulcerații, și se fac frecții în dureri reumatice. 3. Pentru tratarea intiamațiilor din gură, gât, dureri de dinți, fixarea dinților care se mișcă, sângerarea gingiilor, combaterea mirosului urât din gură, tratarea râ- iei: decoct, din 1 lingură scoarță (coajă) de lemn câinesc măcinat. Coaja se pune la macerat în apă călduță, ¹/2 oră, apoi se dă în clocot. Se lasă să se răcească. Se strecoară. Se face gargară; se clătește bine gura. 4. Pentru tratarea râiei, se ung zonele tegumentare afectate. 5. Pentru tra- tarea rănilor vechi, greu vindecabile: se acoperă cu frunze proaspete și se bandajează. Medici- nă veterinară. Uz extern. Pentru tratarea plăgi- lor atone, stomatitelor, afecțiunilor podale (pa- narițiu, desongulări), scabiei: a) infuzie, din 10 g frunze și flori uscate mărunțite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se spală locurile afectate; b) decoct, din 10 g frunze și flori uscate mărunțite la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răcește. Se fac lemn dulce^ 402 lemn dulce? spălaturi locale. Rol antiseptic și cicatrizant. To- xicologie. Copiii care mănâncă fructele și frun- zele de lemn câinesc se pot intoxica. Apar inflamații ale tradusului gastrointestinal. Se in- tervine cu vomitive, analeptice cardiace și res- piratorii. Consumarea plantei de către animale le provoacă iritația tubului digestiv, salivație, gastroenterite, colici, diaree, poliurie sau hema- turie. Se intervine cu pansament gastric, căr- bune medicinal, tanin, pulbere de scoarță de stejar, tanalbină, tonice cardiace, vitamina K. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt cer- cetate intens de albine în tot cursul zilei, dar cu mai mare intensitate dimineața. Cantitatea de nectar secretată, 0,3-0,7 mg/floare, cu o concentrație medie de zahăr de 36%. Producția de miere, 20-40 kg/ha. Pondere economico-a- picolă mică. Silvicultură. Utilizat în alcătuirea perdelelor de protecție și împădurirea pădurilor degradate. Ca specie de subarboret protejează și ameliorează solul. Ornamental. Indicat pen- tru garduri vii, aliniamente, grupuri, în parcuri și grădini publice. Decorativ prin frunze, flori, fruc- te. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Fructele și scoarța au proprietăți tinctoriale. Utilizate la vopsirea fibrelor naturale în galben, verde și negru (v. PI. XXX, 3). LEMN DULCE¹ (Glycyrrhiza echi- nata), fam. Fabaceae. Subarbust peren, hemi- criptofit, mezohidrofit, moderat termofil, la pH amfitolerant, întâlnit la margine de ogoare ume- de, marginea pădurilor de șes, pe malul râurilor de la șes; se mai numește ciorâng, ciulungraf, firuță, iarba lui Daraboiv, iarbă dulce, iarbă tare, plutitoare dulce, rădăcină dulce, reglisă, un- ghia-găii, zeliznec. Dacii îi spuneau filofteithe- la-chuftățea, firuțățea, firuțățâ (LPachiaTa- tomirescu, 1997). Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrat în Calystegion, Phragmitetea, Salicetea, Glycyrrhizetum echi- natae. Element pontic-mediteranean. Răspân- dit în sudul Europei, Asia Mică. Descriere. Rizom gros, lemnos, stolonifer, cu numeroase rădăcini groase și lungi până la 1-2 m. Tulpină erectă uneori, slab-ramificată, glabrescentă înaltă până la 1,5 m. Frunze penat-sectate, cu 5-9 (13) perechi de foliole alungit eliptice. Flori mici, liliachii, zigomorfe, grupate în raceme glo- buloase. înflorire, VI—VII. Fructe, păstăi scurte, alungit-ovate, acoperite cu sete lungi și îngră- mădite pe axul inflorescenței. Compoziție chi- mică. Nu este încă studiată. Industrie. Substanțele extrase din rizom și rădăcină sunt folosite în pregătirea spumei pentru extinctoa- re. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile sunt utili- zate în medicina umană tradițională pentru tra- tarea hemoroizilor. Vindecările sunt certe. Tratamentul se practică în comuna Iepurești, județul Giurgiu. Recoltare. Rădăcinile și rizo- mii (Glycyrrhizae echinatae rhizoma cum radi- cibus) se recoltează toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara prin martie, aprilie, înainte de vegetație. Se curăță de pământ, apoi se spală într-un curent de apă. Se taie în bucăți de maximum un centimetru. Se usucă la soare sau la umbră. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Extracție în al- cool, din rădăcini și rizom tăiate mărunt și usca- te. Se introduc într-o sticlă de 1 I în strat de până la 10-12 cm grosime, apoi se adaugă alcool de 40-50° sau țuică de 30-32°. Se astu- pă și se lasă 12 zile, timp în care sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se beau zilnic 3 păhăruțe, câte unul înainte de fiecare masă. LEMN DULCE² (Glycyrrhiza gla- bra), fam. Fabaceae. Subarbust peren, hemi- criptofit, mezofit, mezoterm, la pH amfitolerant, heliofil, întâlnit numai în regiuni joase, puțin răspândit în flora spontană, în special în albiile râurilor părăsite, în buruienișuri, locuri necul- tivate, în câteva stațiuni din județele Brăila, Ialomița și Vrancea (Răstoaca, Cârligele, Uni- rea, Vulturii, pe valea râului Putna); se mai numește: dulcișor, iarbă dulce, rădăcină dulce, reglisă. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, înca- drat în Prunetalia, Festuco-Brometea. Vege- tează pe soluri ușoare sau mijlocii, nisipoase sau nisipo-lutoase, umede, fără apă stagnantă. Specie de lumină, suportă însă și semiumbra. Cere temperatură ridicată și stațiuni ferite de vânturi puternice. Cultivat în sudul țării ca plan- tă medicinală. în Antichitate, Teofrast o reco- manda contra bolilor de piept. Dioscoride i-a dat numele de Glycyrrhiza care înseamnă lemn dulce. în Evul Mediu era cunoscută sub numele de Liquirita, denumire care se păstrează și astăzi pentru drog - Radix liquiritiae. Se apre- ciază că este originară de pe coasta Asiei Mici. Cultivat în Siria, Italia, Franța, Spania, Româ- nia. Răspândit în sudul Europei, Asia, Africa de Nord. Descriere. Rizom principal gros, fusi- form, din care se desprind rizomi secundari, bruni la exterior, galbeni în interior, lungi de 1-2 m, de pe care se desprind numeroase lemn dulce? 403 lemn dulce? rădăcini, lungi de cca 1-2 m. Tulpini erecte, viguroase, puțin ramificate în partea superioară, înalte până la 1,5 m. Frunze imparipenat-com- puse, cu 5-9 perechi de foliole ovate sau lat-eliptice; stipele mici, caduce, la baza frunze- lor. Flori albastre-violete, papilonate, scurt-pedi- celate, grupate câte 50-80 în raceme alungite, înflorire, VI-VII. Fruct, păstaie erectă (15-25/4-6 mm), comprimată, cu 3-5 semințe reniforme. Compoziție chimică. Rădăcinile ri- zomii și stolonii conțin saponine triterpenice re- prezentate prin acidul glicirizinic sub formă de săruri de Ca, K, Mg (2,3-20,10%), flavonide (liquiritina, ramnoliquiritina, glabranina, pina- cembrina, glabrol, formononetina, licoricidina, prunetina, glizarina, floroglicina, glabridina, his- paglabridina A și B, fascolinizoflavon); glicerol, izoglicerol; urme de tanin și cumarine (hernia- rină, umbeliferonă, glicirină); acidul ferulic, acid sinapic, acizii benzoic, malic, salicilic, acetilsali- cilic, colină, betaină, asparagină, aminoacizi li- beri (acidul aspartic, serină, prolină, treonină, glicină, valină, alanină, izoleucină ș.a.); lipide (3,5%), acid palmitic, acid oleic; glucoză (0,6-4,1%), fructoză (0,3-4,1%), zaharoză (7,50-20,3%), uneori maltoză (0,1-0,6%), he- miceluloză, manitol; ulei eteric (0,03-0,035%); vitamine din grupul B; substanțe minerale cu Ca, Na, P, Fe, Mn, Zn, Cu, Mo. Industrie. Rădăci- nile se folosesc la aromatizarea și îndulcirea tutunului, berii, limonadelor, în bombonerie, în- dulcirea ceaiurilor medicinale. Glicirizina extra- să din plantă este utilizată la încărcarea stingă- toarelor de incendiu; în contact cu apa spumează abundent. Folosită în industria far- maceutică umană și veterinară. Bioterapie. Ri- zomul și rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. în medicina umană, produsul întreg și preparatele totale au acțiune expectorantă, antispastică, diuretică și estrogenă, antiinflamatoare, laxativă sau pur- gativă în funcție de doză, fluidifiantă a secrețiilor traheobronșice și faringiene, antiulceroasă și antidismenoreică. Prin conținutul său chimic, flavonidele au acțiune diuretică și antispasmo- dică; substanțele triterpenice fluidifică secrețiile traheobronșice și faringiene; acidul gliceric și glabric influențează echilibrul ionic (Na⁺, K⁺, CI") și au acțiune antiinflamatoare și antiulceroasă; hormonul steroid are acțiune estrogenă; com- plexul de principii influențează motilitatea gas- trointestinală, conferindu-i acțiune laxativă. Planta este utilizată în artrite, dismenoree, ulcer gastric, traheită, faringită, bronșită, constipație, litiază renală și biliară, dispepsii de fermentație. Cu rădăcina și rizomul ei se îndulcesc ceaiurile. Mai este folosită și la ameliorarea gustului neplăcut al unor medicamente. Contraindicat hipertensivilor. Medicina veterinară folosește rizomul și rădăcinile în tratarea animalelor de bronșite, gastroenterite, constipații. Recoltare. Rizomul și rădăcinile (Glycyrrhizae glabrae rhizoma cum radicibus sau Radix Liquiritae) se recoltează primăvara înainte de înflorire și toamna după căderea frunzelor, numai de la plantele în vârstă de peste 3 ani. Se sapă șanțuri în junii tufei, se scot, se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, pentru a nu se dizolva substanțele active. Se așeză pentru zvântare, și apoi în grămezi, se acoperă cu paie, coceni sau stuf 10-15 zile pentru fermentare. La 2-3 zile grămada se descoperă și se vântură cu furca pentru a nu mucegai, apoi se acoperă din nou. Prin fermentare se mărește cantitatea de zaharuri, iar culoarea galbenă se accentuează. La sfârșitul perioadei, rădăcinile și rizomii se taie bucăți de 10-15 cm, iar cele groase se despică. Se usucă la soare, pe rame, în straturi subțiri. Uscarea artificială, la 35-40° C. Rizomul și rădăcinile plantei intră în compoziția speciilor pectorale. Intră în compoziția ceaiului antireu- matic și a ceaiului laxativ. Sub formă de sare sau ester, acizii glicirizic și gliceretic maschea- ză gustul amar al unor substanțe greu de admi- nistrat pe cale orală. în amestec cu aspirina sucul de licviriție are acțiune antiinflamatore, analgezică și antipiretică. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea artritei, disme- noreei, ulcerului gastroduodenal, litiazei renale și biliare: infuzie, din 1 linguriță pulbere rădă- cină peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, tusei de diverse etiologii, bronșitei: macerat la rece, din ¹/2-1 linguriță pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă 1-2 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. Cura durează 1-2 luni, mai ales toamna și primă- vara. 3. Pentru tratarea constipației: a) pulbere rădăcină, se iau 1-3 g pe zi; b) infuzie, din ¹/2 linguriță pulbere rădăcină peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 4. Pentru combaterea lemnacee 404 lemnul-Domnului crizelor de ulcer și în gastrite: pastă pregătită din 100 g pulbere rădăcină cu 50 ml apă. Se amestecă bine. Se iau 3 lingurițe pe zi. Acțiune antispasmodică. 5. Pentru tratarea tusei, bron- șitei, traheitei, laringitei: decoct, din 1 linguriță pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute la foc moale. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Contraindicat la hiper- tensivi. Uz extern. Pentru tratarea afecțiunilor bucale: decoct, din 15-20 g la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se lasă acoperit 15 minute pentru a se răci. Se clătește gura sau se face gargară. Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea bronșitelor, gastroenteri- telor, constipațiilor: a) pulbere rădăcină', b) de- coct, din 1 linguriță pulbere rădăcină la 200 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); c) macerat la rece, din 1 linguriță pulbere rădăcină la 200 ml apă. Se acoperă și se lasă 2 ore. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 15-75-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,02-1-2 g (v. PI. XXX, 4). LEMNACEE (Lemnaceae), familie care cuprinde 3 genuri, cu cca 25 specii plante monocotiledonate erbacee, perene, nutante sau submerse. Răspândite în apele dulci stă- tătoare de pe tot globul. Foarte mici. Tulpina redusă la un disc plutitor (fronde), verde, plan, convex, ovat, orbicular, obovat sau lanceolat cu rol în fotosintezâ. Fără frunze. Rădăcini fili- forme fără peri absorbanți, cu vârful protejat de caliptră. Florile apar foarte rar, sunt microsco- pice, nude, unisexuate, monoice, ascunse câte 3 (2 mascule și 1 femelă) într-o excavație mar- ginală a frondei, protejate de un spat mem- branos ca o cupă; florile mascule reduse la androceu numai cu o stamină, iar cele femele la gineceu cu ovar unilocular conținând 1-7 ovule și stigmat foarte scurt. Fruct inde- hiscent. înmulțire, mai ales vegetativă prin în- mugurire. Flora spontană a României conține 5 specii: Wolffia arrhiza, lipsită de rădăcini, întâlnită prin ape stagnante bogate în substan- țe organice; Lemna gibba, ape stagnante; L. minor comună de la câmpie până în regiunea montană, prin ape stagnante sau încet cur- gătoare, adesea în colonii; L trisulca, comună în regiunea de câmpie și dealuri, prin ape stagnante, bogate în materii organice; Spirodela polyrhiza, comună în regiunea de câmpie și dealuri, prin ape stagnante și încet curgătoare. LEMNUL-DOMNULUI (Artemisia abrotanum), fam. Asteraceae. Semiarbust cu miros aromat de lămâie, uneori sălbăticit; se mai numește alimană, focșor, lămâiță, lemn domnesc, lemn dulce, lemnuș, pelin domnesc, rosmalin, rozmarin, țipruș. Cunoscut din Anti- chitate de către romani și greci. Genetic, 2n = 18. Originar din regiunea mediteraneană. Introdus la noi de pe vremea romanilor. Vege- tează bine pe soluri uscate, nisipoase sau pie- troase, permeabile. Descriere. Rădăcină bogat ramificată. Tulpină erectă, paniculat-ra- mificată, puternic mirositoare, înaltă de 30-100 cm. Frunze foarte divizate, cu lacinii îngust-li- niare, pe fața inferioară fin-păroase. Flori gal- bene, grupate în calatidii mici, cenușii, pedi- celate, nutante, așezate la subsuoara unor bractee lungi. Foliole involucrale păroase. Re- ceptacul glabru. înflorire, VIII—IX. Fructe, achene. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin ulei volatil, cumarine (izofraxi-dinozida, sacopaletolul, umbelifero- na), flavone, substanțe amare, abrotină (alca- loid cristalizabil) etc. Uleiul volatil conține euca- liptol. Bioterapie. Partea aeriană înflorită a plantei are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. A fost folosită mult timp ca antiluetic, febrifug, ca analgezic în timpul nașterilor și pentru tratarea ragadelor periorale la copii. Astăzi i se atribuie o acțiune coleretică energică, provocată de izofraxidino- zidă. Mai acționează ca expectorant, antiseptic urinar și antifebril. Semințele acționează anti- helmintic. Extern, are acțiune antiseptică și antiinflamatoare. în medicina umană este folo- sită intern pentru tratarea afecțiunilor hepa- to-biliare, bolilor de stomac și vezică urinară, iar extern pentru tratarea rănilor, durerilor de dinți și de picioare. Medicina veterinară tradi- țională o folosește pentru tratarea bronșitelor și în stomatita folicuIară a calului. Recoltare. Păr- țile aeriene înflorite (Abrotani herba) se recol- tează pe timp frumos, după orele 11. Se usucă în camere aerisite, în strat foarte subțire, la um- bră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Emană miros frumos de lămâie. Produsul se impune a fi încadrat în tonicele amare cu efect la nivelul căilor biliare. Medicină umană. Uz intern. lemnul-vântului 405 leucoplaste Pentru tratarea colicilor hepatobiliare, dischi- neziei biliare, hepatitei cronice, bolilor de sto- mac și vezică urinară: infuzie, din 1 linguriță frunze și ramuri tinere zdrobite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor: frunzele proaspete se trec prin flacără și se pun pe locul afectat, apoi se bandajează. 2. Pentru combaterea durerilor de picioare și mirosului neplăcut: frunzele proaspete se pun în încălțăminte. 3. Pentru combaterea durerilor de dinți: decoct, din 1 linguriță ¹/2 plantă mărun- țită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe cca 5 minute. Se strecoară. Soluția obținută se ține în gură. Medicină veterinară. Uz intern. Pen- tru tratarea bronșitei (tuse) la cai: a) planta se taie mărunt și se amestecă în grăunțe. Se ad- ministrează de 2-3 ori pe zi până se vindecă; b) decoct, din plantă uscată și mărunțită. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Uz extern. Pentru tratarea stomatitei foliculare la cal: decoct, din plantă lemnul-domnului uscată și mărunțită; se fac spălaturi bucale de mai multe ori pe zi, din care una seara după ce animalul a mâncat porția de hrană. Ornamental. Indicat pentru rabate în locurile cele mai însorite. înmulțirea prin butașii de toamnă și diviziunea tufelor. Alte utilizări. Pentru alungarea insectelor și a șerpilor din casă: planta uscată se arde. Fumigațiile ema- nate nu sunt suportate de aceste animale. LEMNUL-VÂNTULUI, LILIAC TRANSILVĂNEAN LENTIBULARIACEE (Lentibula- riaceae), familie care cuprinde 5 genuri, cu cca 300 specii plante erbacee, insectivore, uneori epifite sau acvatice. Răspândite în regiunea intertropicală, puține în regiunea temperată. Lipsite de rădăcini. Frunze multisectate, ne- stipelate, prevăzute cu numeroase vezicule capcane la speciile din mediul acvatic, și frunze întregi, rozulare, nestipelate, la speciile din me- diul terestru. Flori bisexuate (hermafrodite), pentamere, zigomorfe; caliciul gamosepal cu 2-5 diviziuni, bilabiat; corolă gamopetală, bila- biată, pintenată (labiul inferior prelungit în pin- ten); androceul din 2 stamine prinse de baza labiului superior; gineceul superior, bicarpelar, sincarp, ovar unilocular cu placentație centrală, ovule numeroase. Formula florală ^•i K(5)[C(5)A2]G(2). Polenizare entomofilă sau cleistogamă. Fruct capsulă. Semințe rugoase, mici, fără endosperm. Flora României conține 6 specii aparținând genurilor Pinguicula, x = 8 și Utricularia, x = 9,10. LENTICELĂ (Lenticella), formațiune diferențiată în periderm ce permite schimbul de gaze al țesuturilor vii aflate sub suber cu mediul extern (fig. 149). Apare, de obicei, sub stomate, 5 Fig. 149. Secțiune transversală prin lenticelă: 1 - epidermă; 2 - felogen; 3 - feloderm; 4 - suber; 5 -țesut de umplere. ca urmare a formării unui felogen al lenticelei. Celulele parenchimatice aflate în jurul camerei substomatice se divid după diferite planuri, re- zultând un țesut de umplere sau complementar compus din celule nesuberificate și suberifi- cate, afânate, cu spații intercelulare ce apasă asupra epidermei, rupând-o. Alte lenticele se formează independent de stomate, mai târziu, prin activitatea felogenului ce a generat suber. Prin diviziunea mai activă a felogenului, spre exterior se formează țesutul de umplere sau complementar ce străbate stratul de suber și face contactul cu exteriorul. în ambele cazuri, așezarea laxă a celulelor permite schimbul de gaze al țesuturilor vii ale plantei cu mediul ex- tern. Se întâlnesc pe tulpini, ramuri, rădăcini și uneori pe fructe (mere, prune). Se pot vedea cu ochiul liber la soc, mesteacăn, cireș. LEUCOPLASTE (Leucoplastum), organite citoplasmatice incolore din grupa plas- tidelor, prezente în celulele parenchimatice din bulbi, tuberculi, rizomi, în celulele țesuturilor embrionare din vârful rădăcinilor și tulpinilor, în celulele plantelor parazite, în parenchimul se- minal, în citoplasmă sporilor și a gârneților femeii. Formă sferică, ovoidală sau fusiformă, delimitată de o membrană dublă. Membrana externă este netedă și neîntreruptă. Membrana internă invaginează (se pliază), formând cruste leurdă 406 leuștean mai puțin numeroase și ceva mai lungi decât cele mitocondriale. Spațiul intern este ocupat de stromă, substanță fin-granulată sau fibroa- să. Sintetizează substanțe paraplasmatice. Substanțele de rezervă ce le acumulează sunt amidonul, proteinele, lipidele (grăsimi), de un- de și numele de amiloplaste, proteoplaste, oleoplaste (oleoplastide). Sub acțiunea luminii, leucoplastele se transformă în cloroplaste sau cromoplaste (carotenoidoplaste). Sinteza pig- menților carotenoizi duce ia degenerarea ire- versibilă a leucoplastelor. LEURDA (Allium ursi num), fam. Lilia- ceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezo- fită spre mezohigrofită, mezotermă spre mode- rat termofilă, sciadofită, slab-acid-neutrofilă, întâlnită pe soluri bogate în humus, revene, până la reavăn-jilave, uneori jilav-umede, cu troficitate ridicată (T = 80-140), prin păduri umbroase de foioase, până în regiunea mon- tană; se mai numește ai ciorăsc, ai de pădure, aiuți, aliu de iunie, leoardă. Dacii îi spuneau aibuta, aibuldua, aliurdua, aliurdă (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Strămoșii noștri o fo- loseau în loc de usturoi. Genetic, 2n = 14. Fitocenologic, Car. Fagetalia. Răspândită în Europa. Descriere. Rădăcini firoase pornite dintr-un bulb ovoidal, îngust. Tulpină floriferă dreaptă, înaltă de 10-50 cm, cu poziție laterală față de frunze. Frunze ovat-lanceolate, cu 2 nervuri paralele, lung-pețiolate. Flori albe, extinse în stea, grupate câte 5-20 într-o inflo- rescență umbeliformă. înflorire, IV-V (VI). Fruct, capsulă, de obicei cu câte o singură sămânță în fiecare lojă. Semințe negre, sub- globuloase, cu tegumentul zbârcit. Planta are miros de usturoi. Compoziție chimică. Este insuficient studiată. Conține ulei etric, levuloză, combinații sulfurate (sulfura de alil), săruri mi- nerale. Alimentație. Adesea este consumată în loc de usturoi. Se consumă primăvara ca salată și în loc de spanac, pregătindu-se din frunze supă, ciorbă, piure. în Germania se folo- sește la prepararea untului din verdețuri. în unele țări se conservă pentru iarnă. Consumat de mamele care alăptează, transmite un miros neplăcut laptelui. Bioterapie. Planta are utili- zări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Principiile active intervin hipo- tensiv, hemostatic în hematurie, antiseptic in- testinal și pulmonar, bacteriostatic și bactericid, diuretic, depurativ, stomahic, antisclerotic (dizolvă acidul uric, fluidizant sanguin), anti- toxic (combate intoxicația cu nicotină), activează peristaltismul intestinal, vermifug, fe- brifug. Medicina umană o utilizează pentru tra- tarea hipertensiunii, hematuriei, eliminarea to- xinelor din organism, eliminarea viermilor intestinali, iar medicina veterinară pentru tra- tarea stării a frigore, cistitelor hemoragice, mastitelor și mamitelor hemoragice. Recol- tare. Frunzele (Allii ursinii folium) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră. Bulbii (Allii ursinii bulbus) se recoltează toamna sau primăvara de timpuriu. Se păstrează în camere reci. Medicină umană. Uz intern. Pentru tra- tarea hipertensiunii, hematuriei, eliminarea to- xinelor din organism, eliminarea viermilor intes- tinali, mărirea peristaltismului intestinal: a) infuzie, din frunze. Se beau 1-2 căni pe zi (utilizări în medicina populară); b) bulbi, se con- sumă ca atare. Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea stării a frigore, cistitelor hemoragice, mastitelor, mamitelor hemoragi- ce: infuzie, din 1 lingură plantă uscată și mărun- țită (recoltată înainte de înflorire) peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale rumegă- toare mari (taurine), 20-50 g; animale rumegă- toare mijlocii (ovine), 10-20 g. Atenție! Supra- dozarea determină intoxicații. Simptome: hipersalivație, tremurături musculare, anore- xie. Se intervine cu tonice, calciu gluconic, glu- coza, tratament simptomatic. Apicultură. Spe- cie meliferă. Florile sunt intens cercetate de albine pentru culegerea de nectar și polen. în condiții favorabile de cules s-a înregistrat, la stupul de control, mai mult de 1 kg miere/zi. Ornamental. Cultivată ca plantă decorativă prin parcuri, grădini botanice, spații verzi, în locuri umede și umbroase, conferindu-le un aspect plăcut (v. PI. XXX, 5). LEUȘTEAN (Levisticum officinale), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, perenă, aro- matică, legumicolă, cu valoare terapeutică, ori- ginară din bazinul mediteranean, unde se întâl- nește și azi în stare sălbatică; se mai numește buruiană de lungoare, leoștean, Hbistoc, luștrean, păscănaț. Genetic, 2n = 22. Cultivat încă din vremea romanilor. în România se întâlnește în majoritatea grădinilor țărănești. Nu se cunoaște în stare spontană. Rezistent la 407 leustean leuștean ____!____ temperaturi scăzute. Pretenții moderate față de căldură, umiditate și lumină. Cere soluri grele, bogate în substanțe minerale și organice. Re- acționează bine la îngrășarea cu gunoi de grajd. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramifica- tă. Tulpină florală fistuloasă, dreaptă, glabră, cu numeroase muchii longitudinale fine, ramifi- cată în partea superioară, înaltă de 100-125 cm. Frunzele din rozetă 1-3 pe- nat-sectate, glabre, lung-pețiolate; cele tulpi- nale superioare, descrescente, mai puțin divi- zate, până la simplu-sectate, sau chiar întregi, sesile, glabre, cu teci membranoase, lucioase mai ales pe fața inferioară. Flori gălbui, mici, grupate în umbele compacte, cu 10-20 radii groase, muchiate pe partea inferioară, cu invo- lucru și involucele. înflorire, VI-VIIL Fructe, dia- cariopse, albe-gălbui până la brune, lat-eliptice și turtite. Facultatea germinativă, 30-50%. Se păstrează 2-3 ani. Toate părțile plantei sunt puternic aromate. Compoziție chimică. Toate părțile plantei conțin ulei volatil (0,6-1%, în planta uscată) format, în principal, din terpi- neol, alte terpene, numeroși acizi (acetic, ben- zoic etc.), gumirezine, taninuri, grăsimi, săruri minerale. Alimentație. Frunzele sunt apreciate și folosite la aromatizarea unor borșuri, ciorbe, fripturi. Industrie. Folosit în industria alimentară pentru aromatizarea diferitelor preparate. Bio- terapie. Rădăcinile, semințele și frunzele au utilizări în medicina umană și veterinară. Princi- piile active, mai ales din rădăcină, au proprietăți diuretice, carminative, tonic-aperitive gastric, sedative, hipotensive, expectorante, emenago- ge. Favorizează eliminarea clorului și compu- șilor azotați din corp, scade ușor tensiunea, calmează sistemul nervos după perioade de stres, favorizează expectorația, reglează func- ția intestinului gros atât în constipații, cât și în cazul scaunelor moi, normalizând defecația, stimulează eliminarea gazelor din intestin, sti- mulează secrețiile salivare gastrice și intes- tinale, reglează ciclul menstrual și micșorează durerile. Medicina umană îl utilizează intern pentru tratarea următoarelor afecțiuni: hiper- tensiune, anorexie, constipație, bronșite, tra- heite, edeme cardiace, edeme renale, retenție azotată, tulburări de ciclu, colici abdominale la copii, iar extern, rădăcinile și semințele pentru băi fortifiante la copiii mici, debili. Frunzele sunt utilizate în ulcerații tegumentare. Ele nu au pro- prietăți diuretice. Medicina veterinară reco- mandă planta în afecțiuni renale, cistite, cistite hemoragice, afecțiuni ale căilor respiratorii. Recoltare. Frunzele (Levistici folium) se recoltează pe vreme frumoasă. Se usucă la umbră în strat subțire. Rădăcinile (Levestici radix) se scot din pământ cu sapa sau caz- maua. Se spală într-un curent de apă. Cele groase se despică longitudinal. Se usucă la umbră într-un singur strat. Fructele (Levistici fructus) se recoltează toamna, când s-au for- mat, maturizat și uscat. Produsele obținute se păstrează în pungi de hârtie. Uleiul de leuștean (Aetheroleum Levistici) se obține prin antre- narea cu vapori de apă folosindu-se rădăcinile proaspete de leuștean zdrobite. Se recomandă ca diuretic și emenagog. Frunzele sunt consu- mate ca atare, în preparate culinare. Planta intră ca stomahic în diferite combinații de cea- iuri. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei convulsive, bolilor de stomac, indigestiilor, hipertensiunii, ca diuretic etc.: in- fuzie, din 2 lingurițe frunze uscate la o cană cu apă în clocot. Se acoperă pentru 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea colicilor intestinale, tusei, tulburărilor de ciclu, ca stimulent cardiac și nervos: infuzie, din ¹/2 linguriță până la 1 linguriță semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se acoperă pentru 10-15 minute. Se strecoa- ră. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea hipertensiunii, în tulburări de ciclu, tuse, ca expectorant: decoct, din 1 linguriță pulbere ră- dăcină la o cană cu apă. Se fierbe 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se beau 1-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea afecțiunilor tubului digestiv, hipertensiunii, tusei și ca diuretic: tinctură, din 20 g frunze sau 20 g rădăcini, macerate 10 zile în 100 ml alcool 70°. Se iau 20-25 picături într-o priză, de 2-3 ori pe zi. 5. Pentru obținerea unei diureze crescute: decoct, din 1 linguriță amestec părți egale de leuștean, osul-iepu- relui, lemn dulce, boabe ienupăr la o cană de apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni călduțe pe zi. 6. Pentru tratarea bolilor cronice de inimă și isterie: pulbere rădă- cină uscată. Se ia câte un vârf de cuțit înainte de masă. Uz extern. 1. Pentru combaterea durerilor reumatice: decoct, din 1 linguriță pul- bere rădăcină la o cană oțet de vin. Se fierbe 15-20 minute. Se fac frecții în zonele dure- roase. 2. Pentru fortificarea copiilor debili: de- coct, din 2 linguri pulbere rădăcină și 2 linguri semințe la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Soluția obținută se adaugă apei leva ni 408 levănțică de baie din cadă. 3. Pentru grăbirea vindecării ulcerațiilor tegumentare: cataplasme cu frunze pe zonele bolnave. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor căilor respi- ratorii, renale, cistitelor, cistitelor hemoragice: a) infuzie, din 5 g plantă (frunze și rădăcină) uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc moale. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Efect expectorant, diuretic, ușor sedativ. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100 g cu repetare în 24 ore; ani- male mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-25 g cu repetare în 24 ore. Atenție! Supradozarea poate produce tulburări digestive, gastroente- rite, tulburări ale aparatului renal manifestate prin poliurie. Cazurile ușoare se remediază fără intervenție. în cazuri mai deosebite se face tratament simptomatic. Uz extern. Empiric, mușcătura de șarpe se spală cu borș din tărâțe de porumb în care s-au pus frunze de leuștean uscate și fărâmițate. Proprietăți antiseptice (v. PI. XXX’, 6). LEVANI, poliglucide cu structură mo- leculară lineară. Conțin în moleculă legături 2,6-p-fructo-furanozice. Grad de polimerizare mic. Identificați în ierburile din regiunea tem- perată. Pot fi produși și de bacterii în mediul nutritiv conținând zaharoză sau rafinoză. Au fost obținuți și prin sinteză enzimatică. Au im- portanță imunologică. LEVĂNȚICĂ (Lavandula angusti- foiia), fam. Lamiaceae. Semiarbust cu aspect globulos, peren, cultivat; se mai numește aspic, levand, livant, spichinei. în Antichitate Dioscori- de, menționează această plantă în lucrările sa- le, precizând ca era răspândită pe coastele Galiei în insulele Stoechas. Origine meditera- neană. Vegetează în flora spontană de pe coastele însorite ale Munților Alpi inferiori, înce- pând cu 400 m până la 1800 m altitudine, pe soluri calcaroase, afânate, permeabile, relativ uscate. Cunoscută și utilizată încă din Anti- chitate. Răspândită în Europa Meridională, mai ales în sudul Franței, Italiei, Spaniei, Greciei. în anul 1923 din cca 60 t ulei eteric de levănțică realizate pe glob 90% au provenit din colectarea plantelor spontane, iar în 1956 din cele 70 t ulei de levănțică 90% au provenit din plante cultivate. Descriere. Rădăcină lignitica- tă, lungă până la 2 m, groasă până la 2-3 cm. Tulpină puternic ramificată începând de la bază (sau de la colet), ramificații care, la rândul lor, se ramifică din nou, înaltă de 30-70 (100) cm. Ramurile tinere patrunghiulare, cu perișori deși, cenușii, cele bătrâne lignificate, cu scoar- ța exfoliată. Frunze opuse, liniare, întregi, sesi- le, acute, lungi de 2-3 cm, late de 3-5 mm, cele inferioare cenușii, păroase, cele superioare ce- nușiu-verzui, mai puțin păroase. Flori albas- tre-violet, pubescente, glanduloase, grupate în vârful ramurilor în mai multe verticile distanțate false (dicazii), câte 3-7 într-un verticil. înflorire, VI—VIII. Polenizare alogamă, entomofilă. Fruc- te, nucule ovoidale, lucioase, brune, grupate câte patru. Longevitate, 20-30 ani. Compo- ziție chimică. Florile conțin ulei eteric (0,7-1,4%), compus din acetat de linalil (30-40%), acetat de linaliol, geraniol, nerol, lavandulol, borneol, (+) citronelol, (+)-terpi- nen-1 -01, (+)-epoxi-dihidrolinalool, izogeraniol, alcool cuminic, urme de a-bisabolol, alcool amilic și izoamilic, alcool n-hexilic, acizii vale- rianic, izovalerianic, propionic, capronic, hidro- carburi terpenice, cumarină, herniarină, furfurol etc., tanin, un principiu amar, substanțe mine- rale. Miros plăcut, aromat, gust ușor amărui. Frunzele și tulpinile conțin cantități mici de ulei eteric. Substanțele anorganice evidențiate con- țin N, P, K, Ca, Mg, B, Fe, Mn, Cu. Producția de ulei eteric variază cu vârsta plantei: atinge ma- ximum după 5-7 ani și devine foarte slabă după 10-12 ani. Conținutul maxim de ulei ete- ric se găsește la începutul înfloririi și între orele 9-14. Industrie. Utilizată pentru extragerea uleiului eteric sau esența de levănțică, care conține cca 60% linalol, folosit în parfumerie și cosmetică, pentru obținerea unei game largi de creme necesare întreținerii feței și mâinilor, să- punuri, ape de colonie și detergenți. Uleiul de levănțică este folosit în industria farmaceutică pentru corectarea mirosului unguentelor și cre- melor medicinale și în industria porțelanurilor pentru realizarea unor picturi manuale. Bio- terapie. Florile plantei și uleiul extras din flori au importanță terapeutică în medicina umană și veterinară tradițională. Principiile active din flori acționează intern antiseptic, ușor antispas- tic, carminativ, calmant, depurativ, diuretic și colagog iar extern analgezic și calmant. levănțică 409 liană dobrogeană Recomandate intern în migrene, cefalee, afec- țiuni cardiace cu substrat nervos, boli de rinichi și ficat, tulburări digestive, balonări abdomi- nale, reumatism, anxietate, afecțiuni ale căilor respiratorii, tuse, tuse convulsivă, laringită. Ex- tern sunt indicate în răceală, gripă și stări febri- le. Uleiul de levănțică determină normalizarea funcției cardiace, prin reglarea stării de exci- tabilitate a unor receptori interni. Sub formă de emulsie concentrată se adaugă în băi tera- peutice. Asigură reconfortarea și calmarea du- pă surmenaj și iritabilitate nervoasă. Uleiul de levănțică intră în compoziția preparatelor far- maceutice Acetum aromaticum, Spirtus Lavan- dulae și în vechea formulă a alcoolului vulnerar Tinctură vulneraria. Recoltare. Inflorescențele se recoltează în prima jumătate a zilei, când conțin cea mai mare cantitate de ulei și, res- pectiv, principii active. Nu se îndeasă în coșuri. Se transportă imediat la locul de extragere a uleiului sau la cel de uscare. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor căilor respiratorii, tusei convulsive, tusei, laringitei, afecțiunilor cardiace cu substrat nervos, tulbură- rilor digestive, balonărilor abdominale, reumatis- mului, hepatitei cronice, dischineziei hipotone și atone, migrenelor: infuzie, din 1-2 lingurițe flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndul- cește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pen- tru tratarea afecțiunilor căilor urinare, febrei eruptive: infuzie, din 3 lingurițe flori la o cană apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Efect diuretic. 3. Pentru tratarea gripei, afecțiunilor căilor respi- ratorii, tusei, ca antiseptic: infuzie, din 1 lingură amestec flori de levănțică (10 g), soc, limba-mie- lului (Borago), mături (Sarothamnus), trei frați pătați (5 g) la o cană de apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi din care una seara înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru tratarea contu- ziilor, arsurilor, migrenelor: macerat, un pumn de flori la 1 I alcool. Se lasă la temperatura camerei 14-15 zile. Pe locul afectat se aplică comprese. Pentru migrene se pot face inhalații. 2. Pentru tratarea nevrozelor și reconfortarea organismului: infuzie, din un pumn de flori peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă aco- perită 20-30 minute. Se strecoară și se adaugă la apa de baie din cadă. Se fac 15-20 băi în serie. Procedura se repetă de 2-3 ori pe an. 3. Pentru grăbirea cicatrizării rănilor: infuzie, din 1 lingură flori la o cană cu apă în clocot. Se lasă 15-20 minute acoperită. Se fac băi locale. 4. Pentru reconfortarea organismului, calma- rea după surmenaj și iritabilitate nervoasă: 2 linguri flori sau emulsie de ulei volatil se adaugă apei de baie, seara înainte de culcare; pentru toaleta zilnică, se adaugă 3-4 picături de ulei volatil la apă folosită. 5. Pentru tratarea răcelii, gripei și a stărilor febrile: oțet aromatic obținut din 1 I oțet de vin, o mână flori de levănțică, frunze de mentă, frunze salvie, pe- tale de trandafir, cimbrișor, ienupăr. Se lasă la macerat 7 zile. Zilnic sticla se agită pentru omogenizare. Se strecoară, iar plantele se storc. Se completează cu oțet până la un litru. Se fac 1-2 frecții pe zi. Se poate adăuga și la apa de baie. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea lipsei poftei de apă, se pun câteva picături de ulei de levănțicâîn vasele din care se adapă animalele. Mirosul agreabil de- termină animalele să consume mai multă apă. Cosmetică. 1. Pentru combaterea căderii pă- rului: tinctură, obținută ca mai sus, prin mace- rare, se aplică la rădăcina firului de păr prin tamponări cu vată și frecționare ușoară. 2. Pen- tru pulverizarea esenței de levănțică pe păr, piele, gât, mâini: macerat, din o parte flori la 5 părți alcool și 5 părți apă distilată. Se lasă în sticla închisă timp de 3-4 zile. Se agită zilnic. Se filtrează. Se păstrează în sticle mici. Api- cultură. Specie meliferă, nectaro-poliniferă, valoroasă, cu o lungă durată de înflorire. Albi- nele și alte insecte polenizatoare cercetează florile între orele 6-19, cu maximum de intensitate între orele 10-16. Cantitatea de nectar, 0,07-0,22 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 40-48%. Producția de miere, 50-100 kg/ha, cu aromă specifică, foarte plăcută la gust. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Folosită ca plantă orna- mentală solitară sau în diferite compoziții flori- stice cu caracter decorativ, în parcuri, grădini, stâncării. Alte utilizări. Planta se așeză între haine, rufărie, pentru combaterea moliilor. în popor se spune că purtată pe cap, și sub pă- lărie, combate durerile de cap (v. PI. XXX, 7). LIANĂ DOBROGEANĂ (Peri- ploca graeca), fam. Asclepiadaceqe. Ar- bust-liană, epifită, mezofită, moderat-termofilă, amfitolerantă la pH, întâlnită destul de rar prin păduri, zăvoaie, pe locuri stâncoase, preferând rocile calcaroase, pe soluri cu apă freatică, la librosclereide 410 lichen de piatră mică adâncime, în locuri adăpostite și însorite, în Muntenia, la Giurgiu, și în Dobrogea, la Hâr- șova, Cernavodă, Mangalia, Medgidia, Delta Dunării (Pădurea Letea, Sulina). Specie ocro- tită prin lege. Fitocenologic, încadrată în Al- no-Padion. Răspândită în sudul, estul și sud-vestul Europei. Descriere. Tulpini subțiri, lungi până la 10-12 m, cu scoarța roșie-brune, pe care se află verucozități lentiforme pronun- țate. Frunze simple, ovate, eliptice sau alun- git-ovate, cu marginea întreagă, lungi până la 10 cm, lucioase, verzi-întunecate pe fața supe- rioară. Flori verzi-brune, adunate câte 8-12 în cime laxe, lung-pedunculate; corolă cu lobii divergenți, păroși pe față; coronulă cu apendici recurbați; androceu din 5 stamine, fiecare cu câte un corn recurbat spre centrul florii; gine- ceul cu 2 stile, de obicei unite la vârf, cu stigmat prevăzut cu 5 unghiuri. înflorire, IV-VI. Fruct bifolicular, lung de 10-12 cm, cu folicule brune, puțin desfăcute. Semințe roșii-brune, fusifor- me, prevăzute cu papus lung de 1,1 cm. Dacii și apoi daco-romanii foloseau planta ca otravă pentru câini. Sucul lăptos era folosit ca tonic cardiac. Ornamental. Cultivată pentru orna- mentarea zidurilor, gardurilor, pergolelor, aco- perirea trunchiurilor arborilor. Frunziș frumos, flori viu colorate. înmulțire prin semințe, butași lignificați, marcotaj, diviziunea tufelor. LIBROSCLEREIDE SCLE- REIDE LICHEFIERE, proces fiziologic de dizolvare a peretelui celular la plante. Feno- menul este întâlnit la formarea vaselor de lemn (traheelor), tuburilor ciuruite (vase liberiene), laticiferelor articulate și a spațiilor intercelulare. Exceptând tuburile ciuruite, unde peretele numai se perforează, la restul peretele se geli- fică și apoi se dizolvă dispărând fără urmă. Fapt asemănător se constată la gâtul arhe- gonului, când oosfera ajunge la maturitate. Aici lichefierea celulelor permite formarea unui ca- nal prin care anterozoizii ajung la oosfera pentru a o fecunda. Se presupune că lichefie- rea se desfășoară sub acțiunea unor enzime. LICHEN DE PIATRĂ (Cetraria islandica), fam. Parmeliaceae. Lichen întâlnit în zona alpină și subalpină, pe stânci și platouri înalte expuse vânturilor, uneori în jnepenișuri; se mai numește mușchi creț, mușchi de munte, mușchi de piatra (fig. 150). Frecvent întâlnit pe Muntele Mic în Banat, masivele muntoase Țar- cu, Godeanu, Retezat, Făgăraș, Parâng, Cin- drel, în județele Maramureș, Bistrița-Năsăud, Covasna, Harghita, Mureș, Suceava. Răspân- dit în M-ții Carpați, Alpi, și în Islanda. Tal fruti- culos (tufă mică), creț, înalt până la 12 cm, cu lobii divizați în două, plani, răsuciți sau aproape tubulari, tiviți pe margine cu cili groși și rigizi. Fața superioară lucioasă, verde-cenușie, până la brun-neagră. Fața inferioară, mai deschisă la culoare. Roșiatic la locul unde se prinde de substrat. Apotecii marginale, lucioase, discoi- dale, cu diametrul 2-8 cm. Compoziție chimi- Fig. 150. Lichen de piatră (Cetraria islandica). că. Conține multă lichenină (polizaharid), acizi lichenici (cetraric, protocetraric, protolichenste- rinic, fumărie, 1-usninic, acidul d), ulei volatil, vitaminele A și B, iod, urme de fridelină, grăsimi etc. Mucilagii solubile (70%). Gust foarte amar dat de acidul usnic. Industrie. în ținuturile nor- dice servește la prepararea zahărului. Zooteh- nie. Folosit în ținuturile nordice la hrănirea ani- malelor. Bioterapie. Talul lichenului are utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară. Principiile active acționează tonifiant, stimulant al secreției pancreatice, calmant, sto- mahic, colagog, fluidifiant al secreției bronhice, behic (liniștitor al tusei). Acidul centraric îi con- feră produsului însușiri de tonic aperitiv sau antiemetic în vomismentele de sarcină. Deba- rasat de substanțele amare, se folosește ca emolient în catarul căilor respiratorii, behic și expectorant mucilaginos. Proprietățile antibio- tice, mai ales față de Mycobacterium tuber- culosis, sunt asigurate de acidul usnic. lichen de piatră 411 lichen de prun Principiile amare și substanțele mucilaginoase pe care le conține lichen de piatră dau bune rezultate în tratamentul afecțiunilor gastrice. Recent s-a descoperit că acidul usnic posedă proprietăți antitumorale. Medicina umană folo- sește talul pentru tratarea gripelor, traheobron- șitelor acute, bronșitelor cronice, laringitelor acute și cronice, astmului bronșic, hepatitei cronice, vomismentelor de sarcină, afecțiunilor gastrice, tumorilor tubului digestiv. Medicina veterinară îl folosește pentru tratarea inflama- țiilor căilor respiratorii și a plăgilor. Recoltare. Talul (Lichen Islandicus) se recoltează în întregime, numai pe vreme uscată, din aprilie, până în noiembrie. Se curăță de impurități. Se înlătură părțile brunificate, înnegrite. Uscarea se face în aer liber sau în șoproane aerate. Se păstrează în pungi de hârtie în locuri uscate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea următoarelor boli: gripă, traheobronșită acută, laringită acută și cronică, bronșită cronică, astm bronșic, hepatită cronică, pancreatită cro- nică: a) decoct, 1 linguriță de plante la o cană de apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit după care se strecoară; pentru neutralizarea acidi- tății se adaugă un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu; pentru combaterea lipsei poftei de mân- care, vărsăturilor rebele (în special la femeile însărcinate) se bea câte un sfert de cană înain- te de mese; pentru stimularea funcției hepatice și pancreatice se beau 2 căni pe zi, înainte de mese cu ¹/2 oră; b) tinctură, din 20 g lichen macerat 8 zile în 100 ml alcool; se iau 15-25 picături înainte de mese (O. Bojor, M. Alexan, 1981). 2. Pentru tratarea afec- țiunilor căilor respiratorii, ca behic și expec- torant mucilaginos: decoct, din 1 linguriță tal lichen de piatră uscat și mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se adaugă un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit și apoi se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea vomis- mentelor de sarcină și pentru tratarea afec- țiunilor gastrice: macerat în apă rece 24 ore a unei lingurițe de tal uscat și mărunțit. Se stre- coară. Se bea la nevoie. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea inflamațiilor căilor respiratorii: infuzie, din 2-5 g tal lichenic peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidității. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-75-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20-30 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-3-5 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: decoct, din 5 g tal lichenic la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se spală locul afectat, folosindu-se un tampon de vată. LICHEN DE PRUN (Evernia pru- nastn), fam. Usneaceae. Lichen întâlnit pe scoarța de prun și pe scoarța arborilor foioși, ca stejar, fag, anin, mesteacăn, frasin, pe stânci, pe lemn; se mai numește lichen de stejar. Pre- zent în toate județele țării, dar mai ales în Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea, Argeș, Caraș-Se- verin, Cluj, Neamț, Vrancea, Buzău. Corticol, lignicol, saxicol. Descriere. Tal fruticulos (tufă mică), erect sau pendul, lung până la 10 cm, fixat de substrat printr-un disc adeziv. Lobii ramificați dicotomie, flexibili, cu structură dorsi- ventrală. Fața superioară corticată, netedă, ce- nușie-verzuie, rar gălbuie. Fața inferioară ne- corticată, nudă, albă. Marginea lobilor prevăzută cu soredii sau izidii. Apotecii laterale sau subterminale cu discul brun-roșcat. Miros slab-aromat, gust dulceag, acrișor, mucilagi- nos. Compoziție chimică. Conține acizii eve- rinic, evernic, rizoninic, lecanoric; orcină, vani- lină, sparasol, cloratranorină; ulei volatil care conține lichenol, acid usnic, crizocetranic, an- tranoic. Uleiul volatil se formează la 6 luni după culegere și uscare. Industrie. Uleiul volatil (esența) este folosit în industria parfumurilor. Se extrage cu ajutorul solvenților organici, ca benzen, eter de petrol, alcool absolut. Are mi- ros particular și este un foarte bun fixator de parfumuri. Bioterapie. Talul are miros aromat, gust dulceag, acrișor, mucilaginos. însușiri antibiotice. Are utilizări terapeutice în medicina umană. Acizii lichenici pe care îi conține, dar în special acidul everinic, posedă proprietăți anti- septice. Inhibă dezvoltarea bacililor tubercu- lozei și al difteriei. Intră în compoziția unor preparate farmaceutice pentru dezinfecția cavi- tății bucale, sub formă de comprimate. Folosit în medicina umană populară ca adjuvant în tratarea tuberculozei. Recoltare. Materia pri- mă (Lichen Quercussau Lichen Quercinum) se recoltează pe vreme uscată, în tot cursul anului, cu mâna sau cuțitul. Primăvara se desprinde mai ușor de pe scoarță. Se curăță de impurități. Uscarea în strat până la 3 cm, în aer liber, poduri sau șoproane bine aerate. Se lichen de prun 412 licheni controlează pentru a nu se mucegai. Se în- toarce ușor. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea tuberculozei: decoct, din 1 linguriță tal uscat și mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Rețetă culeasă din Corn. Drajna, sat Drajna de Jos, jud. Prahova. Uz extern. Pentru dezin- fecția cavității bucale: decoct, din 1 1/2 linguriță tal uscat și mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se clătește gura cu soluția obținută. Protecția mediului. Indicator al poluării mediului înconjurător. Foar- te sensibil la poluarea mediului ambiant îndeo- sebi cu dioxid de sulf și metale grele. Dacă în atmosferă se află mai mult de 60 ng dioxid de sulf/m³ de aer, lichenul este inhibat în dez- voltarea sa și chiar piere. în apropierea ora- șelor poluate lichenul de prun lipsește. LICHENI, grup de plante talofite, sim- biotice, născute din asocierea unei alge uni- celulare, verde sau verde-albastră și o ciupercă filamentoasă ascomicetă, mai rar bazidiomi- cetă. Raportul de simbioză dintre cele două organisme constă în procurarea de către ciu- percă a apei și sărurilor minerale, necesare algei, care, la rândul său, sintetizează, cu aju- torul clorofilei, substanțe organice ce îi servesc ciupercii pentru nutriție. Ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. Lichenii trăiesc în condiții foarte variate de climă și substrat. Pot fi întâlniți pe stânci (saxicoli), în crăpăturile stân- cilor (endolitici), pe sol (tericoli), pe scoarța copacilor (corticoli), pe mușchi (mușcicoli), pe lemne și putregaiuri (lignicoli). Sunt foarte re- zistenți la frig și uscăciune. Pot rezista la -20° C sau chiar -75° C, iar la temperaturi ridicate, până la +100° C. în condiții de secetă îndelungată pot rezista până la 3 ani fără a-și pierde vitalitatea. Sunt răspândiți de la Ecuator până la Poli și de la țărmul mărilor până în vârful munților. în zonele arctice, pe munții înalți, pe dealuri, numărul de indivizi și diver- sitatea de specii este mult mai mare decât la șes. Longevitatea lichenilor este mare și varia- ză în funcție de specie. Unii taxoni (Aspicilia, Lecidea, Rhizocarpon) pot ajunge la 4500 ani. Numărul speciilor pe Terra se ridică la cca 15 000. în România se găsesc 2575 specii și subspecii aparținând la 134 genuri. Descriere. Talul lor este variat ca formă, dimensiuni, culoare. După morfologie, există: tal gelatinos, cu caractere exterioare determinate de mediu; la umezeală este gros și gelatinos, la uscă- ciune este subțire, membranos și foarte friabil (Collema, Leptogium)-, tal crustaceu (crustos), de forma unei cruste compacte sau compar- timentate care aderă foarte strâns de substrat prin fața inferioară, sau se încrustează în ei formând corp comun (Graphis, Lecanora, Leci- dea, Rhizocarpon, Verrucaria); tal foliaceu (fo- ios, frunzos), cu aspect de lamă membranoa- să, frunze întregi sau lobate, slab fixate de substrat, cu creștere prin marginile sale libere și ușor ridicate în sus (Dermatocarpon, Loba- ria, Panmelia, Peltigera); tal fructiculos (tufos), de forma unei tufe mici, verticale sau pendule, cu ramuri cilindrice sau plate, netede sau veru- coase, simple sau mult ramificate, fixate de substrat prin rizine, disc adeziv, umbilic, cram- pon (Cetraria, Ramalina, Thamnolia, Usnea). Viteza anuală de creștere este până la 2-5 mm. Anatomic, talul poate avea o structură Fig. 151. Structura talului homomer la Collema pulposum: 1 - alge; 2- hife; 3- substanța mucilaginoasă. licheni 413 licheni homomeră-uniformă, nediferențiată, sau hete- romeră, dorsiventrală sau rad iară-diferențiată în mai multe straturi. 1. Structura homomerâ (fig. 151) se caracterizează printr-o împletire laxă a hifelor miceliene cuprinse într-o masă gelatinoasă a algelor albastre uniform răspân- dite în grosimea talului (Collema pulposum). 2. Structura heteromerâ dorsiventrală este în- tâlnită la talul foliaceu. Se caracterizează prin prezența în tal a următoarelor straturi: cortexul superior format numai din hife miceliene strâns împletite și sudate între ele; stratul gonidial format din aglomerarea algei printre ochiurile formate de hifele miceliene; stratul medular (medula) format numai din hife miceliene îm- pletite lax sau hife și puține alge; cortexul infe- rior format din hife miceliene strâns împletite și sudate între ele, străbătut la multe specii de hife izolate sau mănunchiuri de hife numite rizine (Stricta fulginosa) (fig. 152). La unele Fig. 152. Structura talului heteromer-dorsiventral la Stricta fulginosa: 1 - cortex superior; 2- strat gonidial; 3- strat medular; 4 - cortex inferior; 5- rizine. specii cortexul inferior lipsește. Fața inferioară este formată din hife medulare (Lobaria, Pelti- gera, Solorina). 3. Structura heteromerâ radi- arâ este întâlnită la talul fructiculos (tufos). Se caracterizează prin cortexul exterior circular, format din hife miceliene; stratul gonidial circu- lar format din aglomerarea celulelor algei prin- tre ochiurile hifelor miceliene; stratul medular (medula), format din hife miceliene (fig. 153). Pe talul lichenilor se întâlnesc numeroase for- mațiuni - peri, rizine, cili, țepi, cefalodii, filocla- dii, cifele, pseudocifele, soredii, izidii, apoteci, Fig. 153. Structura talului heteromer-radiar la licheni: a - Alectoria sp.; b - Usnea sp.; c - Thamnolia vermicularis-, d - Letharia divaricata' 1 - cortex; 2 - strat gonidial; 3 - strat medular pâslos; 4 - cordon medular central fibroelastic; 5 - cordoane medulare fibroelastice; 6 - gol periteci, picnidii - care reprezintă caractere im- portante pentru determinarea speciilor, în’mulțirea se face prin fragmentarea talului, izidii și soredii. Prin descompunerea corpului lor, lichenii contribuie la formarea pe stânci a primului strat de humus, pe care se pot instala alte plante superior organizate (briofite, pteridofite, spermatofite). Contribuie pe cale mecanică și chimică la dezagregarea rocilor. Alimentație. în regiunile polare și deserturi servesc ca hrană pentru animale și om (Le- conora, Cladonia, Umbilicaria). Alte utilizări. Sunt folosiți pentru obținerea, pe cale industri- ală, a coloranților naturali roșu-purpuriu, albas- tru-violet, roșu-violet, galben, maron, ce ser- vesc la vopsirea stofelor. Sunt utilizați în medicina umană, veterinară și fitopatologie, în combaterea unor bacterioze, micoze și viroze ale omului, animalelor și plantelor. Din unele specii (Rocella, Ochrolechia) se extrage tur- nesolul, important indicator chimic. Din diverse specii se extrag parfumuri și alcool de calitate superioară. Lichenii sunt indicatori valoroși ai gradului de poluare a atmosferei. Concentrea- ză în talurile lor cantități mari de substanțe radioactive ce pot deveni periculoase pentru animale și om. Asupra monumentele istorice lichenii au o acțiune corozivă, degradându-le. licheninâ 414 lignificare Dezvoltarea lor pe scoarța plantelor lemnoase împiedică respirația, contribuie la distrugerea ritidomului și constituie un adăpost pentru agenții patogeni. LICHENINÂ, poliglucidă omogenă izolată din lichenul Cetraria islandica, de către J. Berzelius (1814). Identificată și în alți licheni. Prezentă în pereții celulari și ca materie de rezervă. Substanță solidă cu caracter de pul- bere fină, ușor solubilă în apă fierbinte, se separă la răcire sub formă de gel. Nu se colo- rează cu iodul. Structura este asemănătoare celulozei. Este hidrolizată de acizii tari și de enzima lichenază în molecule de D-glucoză. Se extrage din licheni cu apă fierbinte și preci- pitare prin înghețare. LICHENUL GALBEN (Xanthoria parietina), fam. Teloschistaceae. Lichen corti- col, lignicol, saxicol. întâlnit de la câmpie până în regiunea montană superioară pe scoarța copacilor, lemn, zid. Descriere. Tal foliaceu galben, galben-verzui sau galben-portocaliu, alipit de substrat, cu lobii marginali plani, sub- țiri, rotunjiți, puțin încrețiți, întregi sau crestați. Fața inferioară albicioasă, cu rizine sporadice. Diametrul, 2-10 cm. Soredii absente. Apotecii discoidale, galben-aurii sau portocalii, cu dia- metrul de 1-5 mm. Influențează în rău scoarța copacilor pe care trăiesc. LICHENUL-RENULUI (Cladonia rangiferina), fam. Cladoniaceae. Lichen întâlnit în etajul alpin și montan, la altitudini de 1300-2500 m, fixat pe sol printre muscinee; se mai numește sarea-caprei, mușchi de pe colțuri. Răspândit în zonele arctice și alpine. Tericol. Descriere. Tal cu podeționi (ridicături trompeti- forme) înalți de 12-30 cm, netezi, cenușii, albi- cioși, cenușii-albăstrui până la cenușii-negri- cioși. în partea superioară dau naștere câtorva ramuri mai groase pe care apar 6-12 ramificații subțiri, seriate, cilindrice, toate curbate în jos pe aceeași direcție. Vârfurile ramificațiilor sunt bru- nificate. Apotecii terminale, hemisferice, brune. Gust foarte amar. Conține mult acid usnic-anti- biotic cu spectru foarte larg. Inhibă mulți microbi printre care și bacilul tuberculozei (Mycobacte- rium tuberculosis). Alimentație. în tundră utili- zat în hrana zilnică. Industrial. întrebuințat pen- tru producerea pomadei Usno, folosită în tratarea arsurilor externe și a plăgilor, cu efecte mai bune decât penicilina. Comercializată în Germania sub denumirea de Usniplant și în Rusia sub cea de Binan. Talul este folosit în fermentația alcoolică, după ce în prealabil a fost tratat cu acidul sulfuric diluat. LICOPODIACEE (Lycopodiaceae), familie care grupează aproximativ 400 specii plante pteridofite. Răspândite din regiunile tro- picale până în cele temperate și reci, de la șes la munte, prin păduri, pajiști, mlaștini. Rădăcină ramificată dichotomic. Tulpină sempervires- centă, repentă. Frunze mici, întregi, sesile, foarte des așezate pe tulpină, diferențiate în trofofile (asimilatoare) și sporofile (purtătoare de sporangi). Sporangi reniformi grupați izolat și axilar. Sporii (izosperii) dau naștere la protale monoice pe care se formează anteridii și arhe- goane. Flora României conține 6 specii: Lyco- podium alpinum (sin. Diphasium alpinum), bră- dișor, 2n = 46, 48-50; L. annotinum, cornișor, 2n = 68; L. clavatum, pedicuță, 2n = 68; L. com- planatum (sin. Diphlasium complanatum), șerpușor, 2n = 46; L. inundatumțsin. Lepidotes inundata), brădișor, 2n = 156; Huperzia selago (sin. L. selago), brădișor, 2n = cca 90,264,272. LICOPINA, pigment carotenoidic de culoare roșie întâlnit în flori, fructe, unele se- mințe. Exemplu, culoarea roșie a fructelor de tomate, pepene roșu, măceșe este conferită în primul rând de licopină. Din sulfura de carbon + etanol sau din eter de petrol cristalizează în ace lungi de culoare roșie. Punct de topire 175°. LIGNANI, rășini care conțin în pro- porție mare substanțe înrudite cu elementele structurale ale ligninelor. Prezenți în diferite țesuturi ale plantelor. Se izomerizează ușor sub acțiunea alcaliilor și a acizilor. Se extrag din materialul vegetal cu solvenți organici - eter, alcool, acetonă. Unii lignani (podofilato- xina și alții înrudiți) exercită acțiune de distruge- re a tumorilor. LIGNIFICARE (Lignificatio), proces biologic de impregnare a peretelui celular cu lignină, întâlnit la plantele superioare. Impreg- narea începe cu lamela mijlocie și se continuă în tot peretele celular. Lignină se infiltrează în interstițiile peretelui celular, înconjoară micro- fibrilele de celuloză și le cimentează. Aceasta reprezintă o modificare secundară a peretelui lignine 415 ligulă pectocelulozic al celulelor ce urmează să înde- plinească funcțiuni mecanice (de susținere) și de conducere a apei (tig. 154). Impregnarea cu Fig. 154. Etapele lignificării celulelor cu funcțiuni mecanice: 1 - nucleu; 2- citoplasmă; 3- pături concentrice de lignină; 4 - punctuațiuni simple care străbat păturile concentrice de lignină; 5 - punctuațiuni ramificate care străbat păturile concentrice de lignină. lignină poate fi parțială, la celulele ce formează vasele conducătoare lemnoase, și totală, în cazul celulelor sclerenchimatice. Lignificarea mai este întâlnită la celulele epidermice de la Cicadale, la frunzele aciculare ale coniferelor (brad, pin, molid). Celulele epidermice ale rizo- milor au lignificate numai lamela mijlocie. Este un proces reversibil. Delignificarea este întâl- nită la sclereidele (celule pietroase) din fructele de gutui, păr, o dată cu coacerea lor. Deligni- ficarea este de natură enzimatică și constă în dizolvarea ligninei din spațiile rețelei de celu- loză. Mai este produsă, în unele cazuri, de unele ciuperci. LIGNINE, substanțe organice macro- moleculare de origine secundară care însoțesc celuloza în corpul plantelor. Se formează în plantă după apariția fibrelor de celuloză, prin condensarea unor alcooli aromatici ce conțin grupări hidroxilice și metoxilice. Formate, între- pătrund fibrele de celuloză. între ele se sta- bilesc legături fizice și chimice (eterice). Soli- daritatea și rezistența pereților celulari cresc considerabil, elasticitatea se micșorează, dar rămân permeabili pentru sevă. Grad de îm- bibare cu apă scăzut. Ligninele diferă între ele. în ligninele coniferelor predomină acidul coni- ferilic, iar în cele ale foioaselor acidul sinapinic. Ligninele din lemnul de esență tare conțin într-o proporție mai ridicată acizi aromatici cu grupări metoxilice. în plantele ierboase ligninele conțin acid p-cumarinic. Larg răspândite în regnul ve- getal. Histologic sunt întâlnite în pereții vaselor lemnoase, parenchimul lemnos, fibrele lem- noase, în fibrele de sclerenchim. Proporția ligninelor în lemnul diferitelor specii este de 18-31 % din materia uscată: plopul, 18-20%; mesteacănul, 19-22%; fagul, 21-24,5%; ar- țarul, 24%; aninul, 24-26%; bradul, 25-30%; pinul, 26-29%; molidul, 28-28,5% etc. Fibrele textile au un conținut scăzut sau foarte scăzut de lignine (bumbac, 0%; cânepă, 1,4%; iută, 19%). Ligninele participă la formarea humusu- lui cu stabilitate mare, prin procesul natural de humificare; sunt folosite la obținerea unor materiale plastice sintetice, a negrului de fum și ca înlocuitori ai taninurilor vegetale. LIGULA (Ligula), formațiune mem- branoasă situată la limita dintre teaca și limbul foliar al gramineelor și ciperaceelor. Se află lipită de tulpină. în acest mod acoperă spațiul dintre teacă și tulpină. Are rol protector, îm- piedicând pătrunderea apei, a sporilor de ciu- perci, a larvelor de insecte și a insectelor între teacă și tulpină. Se admite că a rezultat din concreșterea stipelelor. Ligula și urechiușele constituie caractere după care se pot deosebi speciile de cereale înainte de înspicare. De exemplu, ovăzul are frunze lipsite de urechiu- șe, dar cu ligula foarte bine dezvoltată. Orzul are urechiușe mari, dar ligula mică, puțin pro- nunțată ș.a. (-> URECHIUȘE) (fig. 155). Fig. 155. Ligula și urechiușele la cereale: 1 - ovăz; 2 - secară; 3 - grâu; 4 - orez; 5 - orez (profil); 6- porumb; I- ligulă. liliac 416 liliac LILIAC (Syringa vulgaris), fam. Olea- ceae. Arbust foios, indigen, rustic, microfane- rofit, xeromezofit, moderat-termofil spre ter- mofil, slab-acid-neutrofil spre neutru-bazofil, heliofil, rezistent la secetă, ger și fum, întâlnit pe coaste însorite, stâncării, pe substraturi calcaroase, în stațiuni calde în regiunea de- luroasă și montană, formând tufărișuri spontane în Valea Cernei (Domogled), în Olte- nia (pe văile Topolniței și Tismanei); cultivat prin curți, grădini, parcuri, cimitire; se mai nu- mește argavan, bargavan, bez, borolan, boro- ștean, buznec, crimolin, ergovan, gheor- ghivan, holâr, ililec, iorgovanâ, liliac nemțesc, liliac roșu, liliac sălbatic, lurbău, mălin, mălin alb, mălin roșu, mălin verde, orgonă, pelin, scânteie, scluntie, scrâncen, scumpie, steni. Genetic, 2n = 46, 44. Fitocenologic, încadrat în Syringo-Carpinion orientalis. Rezistent la geruri și secetă. Introdus în cultură în secolul al XVI-lea. Răspândit în Europa de SE, Asia Mică. Descriere. Rădăcină trasantă. Tulpină ramificată aproape de la bază, înaltă de 3-4 m, rar 6-7 m, cu scoarța cenușie și lemn tare, greu, structură fină și omogenă. Lujerii viguroși, măslinii, cu doi muguri la vârf. Frunze ovat-cordiforme, cu vârful ascuțit, margini în- tregi, pețiol lung de 2-3 cm, caduce. Flori lilia- chii la formele spontane, liliachii și albe la for- mele cultivate, frumos mirositoare, dispuse în panicule dese, terminale, lungi de 10-20 cm, de obicei câte două la un loc. înflorire, V. Fruc- te, capsule alungit-ovale, biloculare, cu semin- țe aripate. Drajonează și lăstărește puternic. Compoziție chimică. Florile și frunzele conțin siringină, manită, siringopicrină, emulsină, in- vertină, zaharoză. Industrie. Florile sunt utili- zate pentru extragerea uleiului eteric folosit în parfumerie. Lemnul se folosește pentru mâne- re de unelte și în strungărie. Bioterapie. Scoarța manifestă proprietăți astringente și tonice, iar frunzele și florile, antifebrile și calmante în colici hepatice. Medicină umană. Uz intern. Empiric, utilizate sub formă de infuzie sau decoct, ca febrifug în malarie și calmant în colici hepatice. 1. Pentru tratarea colicelor hepatice și febrei malarice: a) infuzie, din 1-2 lingurițe flori și frunze uscate la o cană (250 ml) peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi; b) decoct, din 1 linguriță flori și frunze uscate la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 4-5 minute la foc domol. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea de diaree: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se bea cu înghițituri rare. 3. La subiecții vârstnici, pentru tratarea de angină pectorală și sindromul coronarian, insuficiență coronariană, coronarine trombotice, preventiv în infarctul miocardic, miocardo-corona- ro-scleroză: macerat de muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH, 50-100 pi- cături pe zi, în una sau două administrări. în combinație cu alte gemoterapice (cu Cornus sanguinea și Crataegus oxyacanthă - pentru angina pectorală și sindromul coronarian; cu Alnus glutinosa - anin negru, pentru miocar- do-coronaro-scleroză; cu Cornus sanguinea - sânger, pentru insuficiență coronariană în faza de preinfarct, coronarite trombotice), câte 35 picături de 2-3 ori pe zi, înainte de mese. Uz extern. Pentru tratarea de reumatism: macerat în ulei a florilor proaspete; acestea se culeg una câte una din inflorescență, se introduc într-o sticlă și se toarnă ulei peste ele cât să le acopere. Se lasă la macerat 4 săptămâni. Se strecoară. Se păstrează în sticlă închisă la cu- loare. Se folosește la nevoie, prin fricționarea locul dureros. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Fără pondere economico-apico- lă. Silvicultură. Indicat în împădurirea versan- ților scheletici calcaroși, din zonele secetoase și ca perdele parazăpezi. Ornamental. Cultivat ca arbust ornamental prin curți, parcuri, grădini, alei, de la câmpie până în zone montane, la maximum 1000 m altitudine. înflorește abun- dent în plină lumină. Suportă bine tunderea. Recomandat a fi cultivat pe scară largă în cen- trele industriale. înmulțire prin semințe, bută- șire din fragmente de rădăcini, marcotaj și dra- joni. Altoirea se aplică numai la unele soiuri. Vopsitorie. Florile violete și albastre proaspete au proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vop- sirea fibrelor naturale în albastru. 1. Se recol- tează numai florile și se fierb în apă până când soluția capătă culoarea albastru-intens. Se di- zolvă piatră acră în soluția caldă. Se amestecă bine. Când soluția devine albastră ca stân- jenelul se introduce materialul pentru vopsit. Se fierbe până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Florile recoltate în liliac transilvănean 417 liliacee cantitate mare se fierb bine în apă până când soluția se colorează în albastru, la intensitatea maximă. Se dizolvă piatra acră, fără a se scoa- te plantele. Soluția se menține caldă. Se ames- tecă pentru uniformizare. Când soluția devine albastră ca stânjenelul se introduce materialul de vopsit. Se dă în clocot. Se ia de pe foc și se ține la rece până când materialul se colorează la intensitatea dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tomes- cu, 1984) (v. PI. XXXI, 1). LILIAC TRANSILVĂNEAN (Sy- ringa josikaea), fam Oleaceae. Arbust indigen, endemism al Carpaților, mezofit spre mezohi- drofit, microterm spre mezoterm, slab-a- cid-neutrofil, heliofil, rezistent la ger și poluanți atmosferici, întâlnit în stațiuni din Transilvania pe teritoriul județelor Cluj, Hunedoara, Bihor; sin. lemnul-vântuluitfig. 156). Genetic, 2n = 26. Specie declarată monument al naturii și Fig. 156. Liliac transilvănean (Syringa josikaea). ocrotită prin lege. Fitocenologic, încadrat în Fagion dacicum. Răspândit în M-ții Carpați. Descriere. Tulpină înaltă până la 4 m, cu ramurile groase, ascendente, lujerii tineri păroși, având terminal un singur mugur. Frunze eliptice sau eliptic-oblongi, lungi de 6-12 cm, rotunjite la bază sau brusc-îngustate, cu marginea scurt-ciliată, pe fața inferioară albicios-glaucescente, uneori pe nervuri rar păroase, pețiol lung de cca 1 cm. Flori violete, slab-mirositoare, grupate în panicule mici și înguste; caliciu campanulat, pubescent; corolă infundibuliformă, cu tubul lung de 1-1,5 cm, cu lobii erect-divergenți, ascuțiți; androceul din 2 sta- mine incluse în tubul corolei, purtând antere gal- bene; gineceul cu ovar bilocular, stil și 2 stigmate, înflorire, V-VI. Fruct, capsulă cilindrică, ascuțită la vârf. Ornamental. Mică valoare ornamentală. Poate fi utilizat la lucrări de hibridizare cu alte specii. în cadrul spațiilor verzi indicat pentru gru- puri mari, libere, aliniamente sau izolat. înmulțire prin marcotaj, altoire. LILIACEE (Liliaceae), familie care cuprinde cca 240 genuri, cu 2800 specii plante monocotiledonate erbacee perene, rar liane, arbuști sau arbori. Rădăcini filiforme, fascicu- late, adesea contractile. Tulpini subterane con- stând din rizomi, bulbotuberi, bulbi. Tulpină ae- riană erbacee sau lemnoasă, simplă sau ramificată. Frunze alterne, sesile, plane, cilin- drice sau fistuloase, cu nervuri paralele sau arcuate. Flori bisexuate (hermafrodite), rar mo- nosexuate, actinomorfe, solitare sau grupate în inflorescență racemoasă, cimoasă, uneori co- rimbiformă sau umbeliformă; perigon cu 6 te- pale petaloide, rar concrescute; androceul din 6 stamine dispuse în 2 cicluri; gineceul su- perior, tricarpelar, sincarp, cu ovule anatrope. Formula florală q*P₃₊₃; ₍₃₊₃₎ A₃₊₃ G₍₃₎. Fruct cap- sulă, rareori bacă. Flora României conține 119 specii, spontane și cultivate, ce aparțin la 31 genuri: Tofieldia, x= 15; Bulbocodiunr, Col- chicum; Merendera; Veratrum, x = 8; Aspho- deline, x = 7; Anthericum, x = 8, 15; Hosta; Hemerocallis, x = 11; Alde, x= 7; Gagea, x= 6; Lloydia, x = 12; Allium, x = 7, 8, 9; Necta- roscordum, x = 9; Lilium, x = 12; Hyacinthus] Hyacinthella-, Bellevalia, Fritillaria; Tulipa, x = 12; Erythronium- Scilla-, Ornithogalum; Mus- cari, x = 9; Asparagus, x = 10; Ruscus; Maian- themum, x - 9; Polygonatum; Streptopus, x = 8; Convallaria-, Paris, x = 5. liliate 418 limba-boului LILIATE (Liliatae), clasă care cuprin- de un grup de cca 2800 genuri cu 66 000 specii plante predominant erbacee, exceptând pal- mierii; sin. monocotiledonate (Monocotyledo- natae). Ramificare mai ales monopoidală. Ră- dăcina principală numai în primele faze ale creșterii, apoi dispare, locul ei fiind luat de rădăcini adventive, adesea fasciculate. Cilin- drul central adesea atactostel, cu fascicule colaterale închise. îngroșarea secundară este determinată de un meristem ce a luat naștere în periciclu. Frunze frecvent simple, întregi, rar penat-sectate sau palmat-sectate, nestipelate, cu teacă și nervuri paralele sau arcuate. Flori frecvent haploclamidee, cu perigon verzui sau colorat, tipul 3, rar 4, niciodată 5. Fructe, foli- cule, bace, capsule, cariopse, nucule sau fruc- te compuse. Semințe cu un singur embrion dezvoltat, cu endosperm bine dezvoltat, unele cu perisperm (Canna). Filogenetic grupul s-a desprins din policarpice spre sfârșitul erei se- cundare și s-a dezvoltat paralel cu dicotile- donatele. Alții apreciază că își au originea în gimnosperme prin intermediul unui grup dis- părut. Subclase: Alismidae, Liliidae, Arecidae. LIMB, LAMINĂ LIMBA-BOULUI (Anchusa oftici- nalis), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, pe- renă, rar bienală, terofit-hemicriptofită, xero- mezofită, mezotermă spre moderat termofilă, amfitolerantă la pH, întâlnită prin pășuni, fânețe uscate, pe marginea semănăturilor, a pădu- rilor, drumurilor, în lungul căilor ferate, de la câmpie până în regiunea montană; vegetează pe soluri uscat-revene, până la revene; se mai numește atrațel, boroanță, iarbă de bou săl- batică, limbariță, miruță, roșii. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrată în Festucion rupico- lae, Danthonio-Brachy-podion, Car. Onopor- dion. Răspândită în Europa. Descriere. Tulpină erectă, cu ramuri lungi în partea supe- rioară înaltă de 20-80 cm, acoperită cu peri setiformi. Frunze lat-lanceolate acoperite cu peri. Flori albastre-azurii, uneori roz, grupate în cincine; caliciul divizat până la mijloc în 5 lacinii, cu peri setiformi; corolă tubuliformă, mică. în- florire, V-IX. Fructe, tetranucule. Compoziție chimică. Conține consolidină, alantoină, coli- nă, mucilagii, acid sicilic, substanțe minerale printre care și nitratul de potasiu. Alimentație, în unele regiuni ale țării, (printre care și corn. Bertea, jud. Prahova, și în alte sate din jur) primăvara, frunzele sunt folosite la prepararea unor ciorbe cu lapte acru. Se culeg, se opăresc bine, se toacă cu un cuțit și se fierb cu lapte acru. Se drege pentru gust cu mărar verde. Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina umană tradițională (etnoiatrică). I se atribuie proprietăți diuretice, diaforetice, emo- liente, antigona-dotrofice, antireumatice, anti- gutoase, anticanceroase, antisclerotice, antiin- flamatorii. Recoltare. Frunzele (Anchusi folium) se recoltează și se folosesc în stare proaspătă. Planta întreagă, frunzele, părțile aeriene și rădăcina (Anchusiherba et radix) se recoltează când se află înflorită, pe timp fru- mos, după ce s-a ridicat rouă. Pentru obținerea extractului, prelucrarea se face imediat. Pentru păstrarea peste iarnă se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. înainte de uscare, tulpina și rădăcina se toacă mărunt. Uscare artificială, la 30° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gripei, anginei, durerilor de dinți și cap, tromboflebitelor, asteniei, sclerozei, paraliziilor, pelagrei, reumatismului, ec- zemelor, cancerului: extract, din 1,5 kg plantă întreagă (rădăcină, tulpină, frunze, flori), recoltată proaspăt, sau numai rădăcina trecută prin mașina de tocat carne, peste care se adaugă într-un borcan de sticlă 3,5 I vin roșu de 11-16° și 2,2 kg miere de salcâm. Conținutul se amestecă bine cu o lingură de lemn. Se acoperă. Se așeză într-un loc întunecos pentru 5-6 zile. La 2 zile se ames- tecă conținutul. Se strecoară în sticle de un litru închise la culoare. în primele 5 zile se ia de 3 ori pe zi câte o linguriță cu 2 ore înainte de mese; după aceea de 3 ori pe zi câte o linguriță cu 1 oră înainte de mese. Durata minimă a tratamentului, 2-3 săptămâni, de dorit 1-2 luni. Rețeta este utilizată cu precădere în zona Vălenii de Munte și în Rep. Kirghiză. 2. Pentru tratarea acelorași boli, dar mai ales contra tusei, răcelilor, răgușelii: decoct, din 1 linguriță cu vârf pulbere plantă (rădăcina, tulpină, frunze, flori) la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea călduț 2-3 căni pe zi. Apicultură. Plantă meliferă. Florile furnizează culesul de nectar și polen. Cantitatea de zahăr în medie 0,5 mg/floare. Producția de miere 50-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. XXXI, 2). limba-câineiui 419 limba-mielului LIMBA-CÂINELUI (Cynoglossum officinale), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, bienală, terofită, xeromezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, comună pe marginea dru- murilor, răzoare, pârloage, prin vii, plantații de salcâm, fânețe de la câmpie până în regiunea alpină; vegetează pe soluri uscat-revene, până la revene; se mai numește: arârel, atrâțel, Hm- ba-boului, limba-cucului, limba-mielului, lipici, otrâțel, papucul doamnei, plescâițâ roșie, poa- mele-mâței. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, Car. Onopordion, Festucion rupicolae. Răs- pândită în Europa și Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă, brună, cărnoasă, tulpină erectă, abundent foliată, păroasă, înaltă până la 80 cm. Frunze bazale alungit-eliptice, lung-pe- țiolate, acoperite cu peri mătăsoși; cele tulpi- nale lanceolate, sesile foarte păroase pe dos. Flori violete la început, apoi roșii-purpurii-în- chis, grupate în cime multiflore, iar laolaltă într-o inflorescență paniculată cu miros greu; caliciul cu diviziuni eliptice păroase; corolă in- fundibuliformă, cu tub scurt și lobii rotunjiți; androceul din 5 stamine cu filamente scurte și antere dorsifixe; gineceul bicarpelar. înflorire, V-VII. Fructe tetranucule. Compoziție chimi- că. Rădăcina conține cinogloseină, cinoglosidi- nă, mucilagii, inulină, rășini, tanin, săruri. Bio- terapie. Rădăcina plantei are utilizare terapeutică în medicina umană tradițională. Al- caloizii pe care îi conține manifestă proprietăți depresive la nivelul sistemului nervos central. Cinoglosina deprimă terminațiile nervoase pe- riferice. Pentru proprietățile sale ușor narcotice și sedative se folosește în tratamentul tusei, Ulcus cruris-u\u\, tromboflebitei, contuziilor, catarului pulmonar, mai puțin în tratamentul dizenteriei și hemoroizilor. Recoltare. Părțile aeriene (Cynoglossi herba) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Rădăcina (Cynoglossi radix) se recoltează toamna IX-X înainte de îngheț. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, diareei, dizenteriei, hemoragiilor, he- moroizilor, durerilor intestinale: a) decoct, din 1 linguriță pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute la un foc moale. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) in- fuzie, din 1 linguriță pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei cronice: a) decoct, din 1 linguriță pulbere părți aeriene plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se lasă acoperit 10 minute pentru răcire. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) infuzie, din părțile aeriene ale plantei pregătită ca mai sus; se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor: decoct, din 1 lingură pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale. 2. Pentru tratarea de Ulcus cruris-u\ui, trombo-flebitelor, contuziilor: decoct, din 1 lin- guriță ¹/2 pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. în primele zile de tratament se aplică comprese locale, iar în a doua fază de trata- ment, unguente aplicate cu un pansament compresiv. Unguentul se prepară tot din decoc- tul obținut din rădăcină. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția medie de zahăr, 1,3 mg/floare. Producția de miere, 60-120 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Alte utilizări. Rădăcina este folosită în une- le zone din țară la vopsirea lâni în roșu. LIMBA-MIELULUI (Borago offici- nalis), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, anuală, cultivată prin grădini, spontană, pe lo- curi necultivate și cultivate; se mai numește alior, arâriel, boranță roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului, otrâțel. Dacii îi spuneau aibola, aior(\. Pachia Tatomirescu, 1997). Ge- netic, 2n = 16. Răspândită în Europa și Orient. Cultivată în Europa și America de Nord ca plantă meliferă și tinctorială. Descriere. Tul- pină erectă, înaltă de 30-60 cm, aspru-pă- roasă, ramificată. Frunzele superioare alungit-lanceolate, cele mijlocii ovat-înguste într-un pețiol aripat, cele bazale ova- te-brusc-îngustate în pețiol, toate păroase. Flori roșii la început, apoi albastre ca cerul, dispuse în cincine; caliciul și pedunculul floral păroase; corolă din 5 petale dispuse în formă de stea; androceu cu antere conivente, for- mând împreună un con; gineceu cu stil filiform și stigmat capitat. înflorire, V-VIII. Fructe, nu- cule mari, reticulat și granulat-rugoase. Com- poziție chimică. Florile și frunzele conțin alan- toină, rășini, mucilagii, flavone, alcaloizi pirolizidinici și prostaglandine, tanin, substanțe colorante, săruri minerale (mai ales de pota- siu). Alimentație. în unele regiuni din țară, limba-mielului 420 limba-șarpelui frunzele tinere sunt utilizate în alimentație pen- tru diferite preparate culinare. Bioterapie. Păr- țile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Prin- cipiile active acționează diuretic, sudorific, fe- brifug, depurativ, emolient și cicatrizant. Re- comandată în medicina umană pentru tratarea unor afecțiuni: răceală, tuse, bronșită, reuma- tism, palpitații, stări depresive de natură cli- macterică, boli de stomac, retenție urinară, răni, iar în medicina veterinară pentru afecțiuni pulmonare, afecțiuni renale, stări a frigore, răni. Recoltare. Planta întreagă ( Boraginis herba), frunzele (Boraginis folium), numai florile (Bora- ginis flos) sau florile și frunzele (Borraginis flos et folium) se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea retenției urinare, în boli de stomac, palpitații, stări depresive de natură climacterică, tuse, bronșite, răgușeală: infuzie, din 2 lingurițe flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi (rețetă din medicina populară). 2. Pentru tratarea bronșitei, tusei, ca tonic ge- neral, depurativ și diuretic: vin tonic, obținut din 2 linguri plantă uscată mărunțită la ¹/2 I de vin. Se lasă la macerat 8-10 zile, timp în care sticla se agită. Se strecoară prin pânză deasă pentru a evita trecerea perilor care ar produce iritații în gât. Se păstrează în sticle închise la culoare și astupate cu dop. Se bea zilnic câte un păhărel. 3. Pentru tratarea bolilor de vezică urinară, în retenție urinară: decoct, din 2 lingurițe pulbere plantă (inclusiv flori) la o cană (250 ml) de apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: decoct, din 3-4 linguri pulbere plantă la ¹/2 I de apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon de vată. Peste rană se așeză frunze înmuiate în apă clocotită și se bandajează (re- țetă luată din medicina populară). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afec- țiunilor pulmonare, renale, stărilor a frigore: in- fuzie, din 10-20 g plantă uscată și mărunțită, recoltată în timpul înfloritului, peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se răcește și se ad- ministrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (caba- line, taurine), 100-250 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 30-50 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 10-20 g. Uz extern. Pen- tru tratarea plăgilor: a) infuzie, pregătită ca mai sus; se fac spălaturi locale cu un pansament steril; b) tinctură, din 10 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml alcool. Se lasă 10 zile pentru extracție. Sticla se agită zilnic pentru uniformizare. Se strecoară. Se bandajează plă- gile. Rol cicatrizant. Apicultură. Specie meli- feră de mare valoare nectaro-poliniferă. Florile furnizează albinelor culesul important de nec- tar și polen. Cantitatea de zahăr 1,1-1,3 mg/floare. Producția de miere, 250-300 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. în unele zone, în mediul sătesc, florile se folosesc la vopsirea țesăturilor, lânii (v. PL XXXI, 3). LIMBA-ȘARPELUI (Ophioglos- sum vulgatum), fam. Ophioglossaceae. Plantă erbacee (ferigă), perenă, spontană, geofită, circumpolar-boreală, heliofită-heliosciadofită, mezohigrofită, mezotermă, la reacția solului eurionică (amfitolerantă), calcicolă, întâlnită prin fânețe și poieni umede, rar în păduri, de la șes până în regiunea montană; sin. grăintoare de rău. Genetic, 2n = cca 480, 496, 500-502. Fitocenologic, Car. Molinion. Răspândită în Europa (Scandinavia), Asia, America de Nord, Africa de Nord. Descriere. Rădăcini adventive. Rizom subteran scurt, din care se desprinde o singură frunză formată din două segmente: unul verde, steril, asimilator, întreg, ob- long-ovat, spre bază brusc-îngustat, decurent, și altul gălbui, fertil, spiciform, redus numai la nervura principală, purtând terminal 12-40 perechi de sporangi grupați în sori, cu deschizătura transversală. Sporii sunt tuber- culați, tetraedrici. Gametofitul constă dintr-un protal subteran mic, tuberculiform, fără cloro- filă, nutrindu-se saprofitic. Se formează din ger- minația sporilor. Maturizarea sporilor, VI-VII. Bioterapie. Principiile active din partea aeri- ană au proprietăți tonice și astringente. Em- piric, utilizată în vindecarea rănilor. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru stimularea poftei de mâncare și creșterea activității de digestie: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul unei căni cu 30 minute înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: decoct, din 10 g linacee 421 linarițâ plantă uscată la ¹ă I apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon cu vată (v. PI. XXXI, 4). LINACEE (Linaceae), familie care cuprinde 13 genuri cu cca 150 specii plante dicotiledonate erbacee și lemnoase arbustive, arborescente, uneori liane. Răspândite în re- giunile temperate, subtropicale și tropicale. Frunze simple, întregi, opuse sau alterne, se- sile sau foarte scurt pețiolate, nestipelate sau cu stipele reduse la glande. Inflorescențe în dihazii neregulat așezate în raceme (cimo- botri). Flori bisexuate (hermafrodite), actino- morfe, tipul 4-5, periant dublu; caliciul diali- sepal; corolă dialipetală; androceul într-un ciclu de stamine, cel intern s-a redus la staminodii; gineceul pentacarpelar, cu ovar superior, 5 stile libere sau unite. Ovarul conține ovule anatrope și epitrope prinse de o placentație central un- ghiulară. Formula florală: ) Fruct capsulă, rar bacă sau drupă. Unele specii con- țin alcaloizi cu importanță în medicină: Strych- nos nux-vomica conține alcaloizii strichnina și brucina, iar S. toxifera alcaloidul curara. în Ro- mânia se cultivă sporadic în grădini Buddleja alterniofilia și B. davidii 2n = 76. LOMAZOMI, formațiuni veziculare localizate între membrana plasmatică (plasma- lemă) și peretele celular al celulelor vegetale, își au originea în veziculele citoplasmatice pro- venite din elemente ale aparatului Golgi și ale reticulului endoplasmatic. Sunt delimitate de o membrană elementară și au un conținut omo- gen, hialin. Participă în procesele ciclice ale membranelor și în sinteza peretelui celular. Fac parte din corpii paramurali. Termenul de loma- zomi a fost introdus în știință de R. M o o r e și J.M. McAlear (1961)’. LORANTACEE (Loranthaceae), fa- milie care cuprinde cca 1400 specii semipara- zite lemnoase. Răspândite pe tot globul pă- mântesc. Trăiesc pe diverse specii de copaci, de unde își iau hrana minerală sau organică cu ajutorul haustorilorcare pătrund în țesutul plan- tei gazdă. Frunze opuse, simple, întregi. Flori mici, actinomorfe, tipul 4 sau 6, unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). Formula florală: Q*P₄-6 A₄_6î cî^P^ G(2)î A₄_6 G(2). Fruct bacă falsă cu suc cleios. Flora spontană a României conține 3 specii aparținând genurilor Loranthus, x = 9 și Vâscum, x = 10. LUBIȚ (Camelina sativa), fam. Bras- sicaceae. Plantă erbacee, anuală, hibernantă, terofită, mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, alogamă; se mai numește gălbenuș, gălbe- nușa-inului, oul-inului. Genetic, 2n = 40. Răspândită în Europa și Asia. Specie de primăvară. Cultivată de peste 2000 ani. Se- mințele au fost găsite în vetrele preistorice. Ocupă suprafețe mari în Federația Rusă. Descriere. Rădăcină pivotantă, slab-dezvolta- tă. Tulpina erectă, înaltă de 30-100 cm, simplă sau ramificată, păroasă în partea inferioară sau glabră. Frunze triunghiular-lanceolate, la bază sagitat-semiamplexicaule, întregi sau din- țat-denticulate, cu peri disperși, uneori glabres- cente sau glabre. Flori albe-gălbui, grupate într-un racem dens la început, apoi se prelun- gește foarte mult. înflorire, V-VIL Polenizare entomofilă. Fruct, siliculă. Sămânță brun-des- chisă. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei sicativ (30-35%). Industrie. Uleiul extras este folosit în industriile vopselelor, lacurilor, săpunurilor, textilă. Din tulpină se fac mături. Zootehnie. Semințele constituie o hrană excelentă pentru păsări. Agricultură. Buruiană problemă pentru semănăturile de toamnă, pentru culturile de in, lucerniere, trifoiști. Uneori cu mare frecvență în cultura grâului de toamnă. Combatere prin curățirea semințelor, asola- mente, erbicidare. LUFA (Luffa cylindrica), fam. Cucur- bitaceae. Plantă erbacee, anuală, nordică, pre- tențioasă la lumină și temperatură, nu suportă înghețuri târzii de primăvară, pe sol afânat, umed, permeabil, cernoziomuri și soluri de lun- că, cultivată sporadic în mai multe zone din țară, dar mai ales în Câmpia de Vest, Câmpia Olteniei, Câmpia Buzăului; sin. burete vegetal. Răspândită în estul Indiei. Descriere. Rădă- cină ușor îngroșată. Tulpina volubilă, cilindrică, aspră, cu cârcei ramificați, urcă pe suport până la 6 m. Frunze palmat-lobate, cu 5-7 lobi. Flori galbene, mari; cele mascule cu caliciul campa- nulat, corolă din 5 petale libere, androceul din 3 stamine, rar 5; cele femele tubuloase, cu gineceul din 3 cârpele. înflorire, VI—VIII. Fruct, peponidă cilindrică, lungă până la 50 cm, ver- de, netedă, se deschide cu un capac, interiorul (mezocarpul), spongios și reticulat. Compo- ziție chimică. întreaga plantă conține sub- stanțe amare (cucurbitacin B). Fructele conțin acid oleanolic, galactoză, arabinoză, ramnoză, xiloză etc. Industrie. Fructul uscat este foarte apreciat ca burete de baie, cu calități supe- rioare buretelui din mase plastice. Medicină umană. Utilizată de medicina populară în con- stipații, fructele ca emolient, iar rădăcina ca purgativ. Fructele uscate au fost folosite în chirurgie ca absorbant. Fructul (Luffae fructus) se recoltează și se prelucrează. Se îndepăr- tează semințele prin desprinderea căpăcelului tufă 428 lumânârica-pâmântului din vârful fructului și scuturarea lui. Se intro- duce 10 minute în apă fierbinte, se scoate și se stoarce pentru îndepărtarea mucilagiilor, după care se cojește. Procedeul se repetă până nu mai ies mucilagii. Fructele se introduc apoi în apă rece, se clătesc bine și se îndepărtează ultimele resturi ale cojii, dacă mai sunt. Se usucă înșirați pe sfoară. Condiții de evaluare: calitatea I, lungime minimum 20 cm, grosime minimă 5 cm; calitatea a 11-a, lungime minimum 16 cm, grosime minimum 4 cm. Semințele re- coltate și uscate sunt utilizate pentru extra- gerea uleiului comestibil. Zootehnie. Turtele rezultate după extragerea uleiului pot servi la hrana animalelor. Ornamental. Cultivată ca plantă ornamentală pentru portul său volubil frumos. LUMÂNĂRICA-PĂMÂNTULUI {Gentiana asclepiadea), fam. Gentianaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, micro- termă, mezofită-mezohigrofită, mezotrofă-eu- trofă, slab-acid-neutrofilă, sciafilă și semiscia- filă, întâlnită prin văioage umede, la margini de păduri sau în poieni din regiunea dealurilor (altitudine 400-500 m), până în etajul alpin; se mai numește beșicuță, brilioancâ, coa- da-lupului, coada-vacii, creasta-cocoșului, fie- rea-pământului, gălbinare, ghințură, iarba-tăie- turii, ințură, lumânarea, ochinăle, tăietoare. Daco-geții îi spuneau diessathilă-diessățilă, zeiezățilă etc. (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 36, 44. Fitocenologic, încadrată în Origonetalia, Adenostyletalia, Car. Fagionț-^ PINO-QUERCETALIA). Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom gros până la 1 cm, cu rădăcini numeroase și subțiri. Tul- pină glabră, fistuloasă, înaltă până la 60 (100) cm, simplă. Frunze ovat-lanceolate, acu- minate, sesile, opuse, cu 5 nervuri, lungi de 5-8 cm. Flori campanulate, albastre-azurii, dis- puse câte 1-3 la baza frunzelor superioare, înflorire, VI11—IX. Fruct, capsulă bivalentă, alun- gită, distinct-pediculată, cu semințe fusiforme, lat-aripate. Compoziție chimică. Conține sub- stanțe amare: gențiopicrina, gențiogenina, amarogențianina (de 5000 de ori mai amară decât celelalte); substanțe colorante amare, tanin, lipide, steroli și gențianină. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară. Pro- prietăți: tonic amar, stomahic, colagog, cole- retic, eupeptic, antipsihotic, antihelmintic, antihemoragic, ruminator (pentru animale), an- titermic. Proprietățile antipsihotice sunt conferite de alcaloidul gențianină care acțio- nează asupra sistemului nervos central. Me- dicina umană o folosește în anemie, limfatism, convalescență, cloroză, gripă, pentru sti- mularea poftei de mâncare, stimularea funcției ficatului și a sistemului nervos, în ascaradioză, iar medicina veterinară în anorexie, tulburări digestive cronice, tulburări de metabolism, atonia prestomacelor și cistite hemoragice. Ca antimalaric se asociază cu chinina. Produsul se utilizează sub diverse forme farmaceutice. Se administrează sub formă de pulbere (doze de 0,20-2 g), decoct(proporție de 8:1000), extract moale preparat în apa cloroformată, după care se condiționează adesea sub formă de pilule (doze 0,20-2 g) sau sirop câte 10-100 g (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stâ- ne s c u, 1986). Intră în numeroase formule de picături pentru poftă de mâncare sau în formula de pregătire a vinurilor tonice; intră în com- poziția Ceaiului tonic aperitiv PLAFAR. Recol- tare. Rizomul și rădăcinile (Gentianae ascle- piadeae rhizoma cum radix) se recoltează la începutul toamnei, prin scoaterea din pământ cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă. Se pune la zvântat. Se taie rondele. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Uscare artificială, la 40-50° C. Produsul are culoarea brun-gălbuie până la brun-cenușie, la exterior și galbenă la interior. Produsul uscat lent sau care fermentează în timpul uscării ia o culoare brun-roșcată de diferite intensități. Far- macopeea nu-l admite. Gustul este dulceag, apoi foarte amar, miros slab. La rădăcinile fer- mentate mirosul este accentuat, caracteristic. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ascaridiozei, gripei, anorexiei, pentru sti- mularea funcției ficatului și a sistemului nervos: a) infuzie, din ¹/2 linguriță pulbere rizom și rădă- cină peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea un sfert de cană înaintea meselor principale pentru stimularea funcției hepatice, sistemului nervos; o jumătate de cană de 2 ori pe zi în ascaridioză și câte o cană (200 ml) de 3 ori pe zi pentru tratarea gripei; b) decoct, din ¹/2 linguriță pulbere rizom și ră- dăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute la foc moale. Se strecoară. Se bea un sfert de cană înaintea meselor principale; c) tinctură, pregătită din 20 g pulbere rizom și lumânărica-pâmântului 429 lumânârică rădăcină la 100 ml alcool 70°. Se lasă la ma- cerat 7-8 zile. Sticla se agită zilnic pentru omo- genizare. Se strecoară. Se păstrează în sticlă bine închisă. Se iau înainte de mese: câte 5-10 picături pentru copii și 10-15 picături pen- tru adulți; d) vin tonic, pregătit din 3 linguri pulbere rizom și rădăcină la 60 ml alcool 70°. Se lasă la macerat timp de 24 ore într-o sticlă bine închisă. Se toarnă apoi într-un litru de vin. Se lasă în continuare la macerat timp de 10 zi- le. Sticla se agită zilnic. Se filtrează. Se adaugă 100 g zahăr sau 100 g miere. Se administrează numai adulților câte 1 linguriță cu 30 minute înainte de mese; e) sirop, pregătit din 1 lingură pulbere de rizom și rădăcină la 250 ml apă în clocot. Se acoperă și se lasă la macerat 6 ore. Se strecoară. Se adaugă 250 g zahăr. Se fierbe până la consistența siropoasă. Se iau 3-4 lin- gurițe pe zi, înainte de mese. 2. Pentru ușu- rarea activității digestive prin stimularea secre- ției sucului gastric și intestinal și combaterea viermilor intestinali: a) decoct, din 1 linguriță pulbere rizom și rădăcină la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se bea câte o jumătate de cană cu 30 minute înainte de me- sele principale; b) pulbere de rizom și rădăcină, de 2 ori pe zi câte un vârf de cuțit. Uz extern. Medicina populară folosește frunzele întregi, proaspete, pentru vindecarea rănilor. Frunza se așeză pe rană, apoi se bandajează. Medi- cină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, în tulburări digestive cronice, tulbu- rări de metabolism, atonia prestomacelor, ci- stite hemoragice: a) infuzie, din 2 lingurițe pul- bere rizom și rădăcină la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 2 lingurițe pul- bere rizom și rădăcină la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se ră- cește. Se administrează prin breuvaj bucal. Se mai folosește sub formă de pulbere (drog), extract sau tinctură. b) tinctură, se pregătește după rețeta dată la medicina umană (1, c). Dozele de tratament: pentru drog: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-1-2 g. Dozele de tratament pentru extract (Extractum spissum Gentianae): animale mari (cabaline, taurine), 2-15-25 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 1-3-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,1-0,5-1 g. Dozele de tratament pentru tinctură (Tinctură Gentianae): animale mari (cabaline, taurine,) 1-3-8 g; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 0,2-0,5-2 g; ani- male mici (pisici, câini, păsări), 0,05-0,2-0,5 g. Atenție! Mărirea dozelor determină intoxicarea animalelor manifestată prin tulburări digestive. Tratament simptomatic. Ornamental. Se poate cultiva la marginea masivelor arborescente din parcuri sau grădini publice. Decorativă prin port și flori. Florile tăiate creează în camere o am- bianță plăcută. înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe (v. PI. XXXli 4). LUMÂNÂRICĂ (1. Verbascum den- siflorum; 2. V. phlomoides; 3. V. thapsus), fam. Scrophulariaceae. 1. Plantă erbacee, bienală, terofită, xeromezofită spre mezofită, mezo- termă spre moderat-termofilă, slab-acid-neu- trofilă, heliofilă; 2. Terofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă spre moderat termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă; 3. Terofită, xero- mezofită spre mezofită, la temperatură amfito- lerantă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă. întâlnite pe terenuri puternic însorite, uscate, pietroase, necultivate, de-a lungul drumurilor, căilor fe- rate, în pășuni aride, tăieturi de pădure din zone mai joase, dar mai ales pe prundișul de pe marginea apelor, în special în zona de șes și deal; se mai numesc: 1. coada-boului, coa- da-lupului, coada-vacii, lipan, pur, genetic, 2n = 32, 36; 2. captalan de cel galben, coa- da-boului, coada-lupului, coada-mielului, coa- da-vacii, corobatică, cucuruz galben, lipan, li- pean, lumânarea-Domnului, rânzișoară, genetic, 2n = 32, 34; 3. ciucurică, coada-lu- pului, coada-vacii, corobatică, corovatic, coro- vatică, lemnul-Domnului, lipan, lumâna- rea-Domnului, pur. Genetic, 2n = 32, 36. Su- portă temperaturi ridicate și uscăciune excesivă. Vegetează pe soluri ușoare, alu- vionare, nisipoase, pietroase. Nu suportă soluri argiloase, grele, acide, cu apă stagnantă. Fito- cenologic, speciile sunt încadrate: 1 - în Che- nopodieta (-> QUERCETALIA), Onopordeta- lia, Car. Onopordion-, 2 - în Chenopodietea, Secalietea, Car. Onopordion; 3 - în Epilobie- talia-Chenopodietea, Onopordion. Răspândite în Europa și Asia. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, fusiformă, cu ramificații secundare. Tul- pină erectă, cilindrică, păroasă, neramificată, la prima specie înaltă de 50-100 (120) cm, la a doua de 50-120 (150) cm, la a treia până la 30 cm. La toate speciile frunzele sunt păroase lumânărică 430 luminoasă pe ambele fețe, dar mai ales pe cea inferioară. 1. Frunze ovate, alungit-ovate, acute, spre ba- ză atenuate, cele bazale aproape sesile sau cu pețiol aripat, mari (10-40/4-10 cm), cele tulpi- nale lung decurente și din ce în ce mai mici spre partea superioară a tulpinii. 2. Frunze bazale alungit-eliptice, dur și obtuz-crenate, spre bază cuneate, cu pețiol scurt; cele tulpinale scurt-pe- țiolate sau sesile, alungit-obovate, iar mai sus lat-ovate, ascuțite, crenate sau ere nat-dințate. 3. Frunze bazale și tulpinale inferioare alun- git-obovate sau ovat-eliptice, atenuate în pe- țiol, cele superioare alungit-lanceolate sau alungit-obovate, crenate sau aproape întregi, acute. Flori galbene, mari, circulare, ușor zigo- morfe, grupate într-un racem spiciform termi- nal. înflorire, V-VIII (IX). Fructe capsule ovoi- dale. Compoziție chimică. Florile conțin mucilagii (2,5%), saponozide, verbascozid, ta- nin, rezine, ulei volatil, zaharoză, carotenoizi, fitosteroli, substanțe minerale. Verbascozidul, prin hidroliză, formează acid cafeic, alcool, glu- coza și ramoză. Bioterapie. Florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară. Proprietăți: emolient, calmant, expec- torant, sudorific, antiinflamator și cicatrizant. Folosite de medicina umană pentru tratarea laringitelor acute, bronșitelor, tusei, traheitelor, bolilor vezicii urinare, hemoroizilor, iar de me- dicina veterinară în tratarea stărilor a frigore, în afecțiuni pulmonare, bronșite, laringite. Medi- cina umană populară (etnoiatrică) folosește frunzele în tratarea durerilor de stomac, iar rădăcinile în tratarea durerilor de piept. Medi- cina veterinară etnoiatrică folosește rădăcina plantei pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi). Țăranii introduc florile plantei în găurile de șoa- reci deoarece au acțiune ratifugă. Recoltare. Florile (Verbasci flos) se recoltează eșalonat pe măsură ce se deschid, pe timp frumos, între orele 11-12, din iunie până la începutul lui septembrie. Culegerea se face prin ciupirea și desprinderea corolei de pe ax. Caliciul se înlă- tură. Se usucă la soare, într-un singur strat, pe rame sau hârtii. Uscarea artificială la 50-60° C. Medicină umană. Uz intern. A. Pentru tratarea tusei, bronșitelor, laringitelor, traheitelor, bolilor vezicii urinare: infuzie, din 1 linguriță flori us- cate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se beau 2 căni pe zi, sau se bea o cană treptat în cursul unei zile. 2. Pentru combaterea tusei, astmului, durerilor de piept: decoct, din 1 linguriță amestec flori de lumânărică, flori de soc, frunze de lemnul-domnului, la o cană (250 ml) cu apă rece. Se fierbe 3-5 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite după gust. Uz extern. 1. Pentru tratarea he- moroizilor: decoct, din frunze în lapte. Se pun mai multe frunze într-un litru de lapte. Se fierbe 10-15 minute. Se acoperă și se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se aplică cata- plasme pe zona afectată. 2. Pentru oprirea căderii părului și stimularea creșterii: decoct, din 2 lingurițe rădăcină mărunțită la o cană (250 ml) cu apă, sau 8 lingurițe la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se lasă acoperit pentru a se răci până la călduț. Se strecoară, se spală capul. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea stărilor a frigore, afecțiunilor pulmo- nare, bronșitelor, laringitelor: infuzie, din 3-5 g flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, taurine), 20-60 g; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 5-10 g. Atenție! Planta, florile, rădăcinile folosite fără a fi uscate au o doză de toxicitate la care toate speciile de animale sunt sensibile. Simptome ale intoxi- cației cu lumânărică: somnolență, apatie, oli- gourie sau anurie, transpirații, tremurături mus- culare. Se intervine cu purgative saline, apă de var, cărbune medicinal, tanin, cardiotonice, tra- tament simptomatic. Uz extern. Pentru trata- rea plăgilor cu larve (viermi): decoct, din 1 lin- gură rădăcină uscată și mărunțită la 200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se fac spălaturi locale, folosindu-se un tampon de va- tă. Apicultură. Specie meliferă. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar, dar mai ales de polen. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Utilizată în grupe mari sau mici pentru decor pe marginea aleilor, boschetelor, platbande, stâncării etc. Pentru a le feri de înghețul iernii se acoperă din toamnă cu frunze, înmulțire prin semințe (v. PI. XXXII, 5, 6). LUMINOASĂ (Clematis recta), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezoxerofită, subtermofilă, eu- trofă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în regiunea dealurilor la marginea pădurilor, prin poieni de luminoasă 431 lupin păduri, tufișuri, zăvoaie, fânețe; vegetează pe soluri revene și uscat-revene; se mai numește brilioancă, curpen de pădure, horneai, înche- gătoare, napreasă, năpraznic, zburătoare, viță albă. Daco-geții o numeau hdrnea (I. P a c h i a Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, Car. Geranion sanguinei. Răs- pândită în sudul și centrul Europei, Crimeea, Caucaz, Asia Meridională. Descriere. Rizom noduros, de pe care pornesc rădăcini. Tulpină erectă, muchiată, fistuloasă, scurt-păroasă, în partea superioară, înaltă până la 1,5 m. Frunze imparipenate, cu 3-7 foliole, glabre sau slab-păroase. Flori albe, grupate în panicule numeroase și unite într-o cimă mare. înflorire, VI-VII. Fructe, nucule brune-negre, compri- mate. Bioterapie. Planta prezintă importanță terapeutică pentru medicina umană. Utilizată în tratamentul homeopatic. Sucul plantei conține principii active cu efect antireumatic. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bleno- ragiilor persistente, uretritelor subacute, stric- turilor uretrale, în eczeme, herpes, impetigo (dermatoze infecțioase), ulcere cutanate, se utilizează diluțiile a 4-a și a 5-a centezimală. 2. Pentru tratarea nevralgiilor inghino-crurale, în orbite, dureri ale cordoanelor spermatice, se utilizează diluția a 4-a centezimală. 3. Pentru calmarea durerilor dentare, gingivite, se utili- zează diluția a 5-a centezimală (Mihai N e a g u B a s a r a b, 1984). Uz extern. Pentru tratarea gutei, în reumatism, dureri articulare: cataplas- me sau băi locale cu decoctul obținut prin fier- berea plantei după ce s-a uscat. Ornamental. Cultivată în mai multe forme horticole, prin par- curi și grădini, la marginea masivelor și gru- purilor arborescente, ziduri, garduri. Decorativă prin port si flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XXXII, 7).’ LUPIN (Lupinus albuș), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, predomi- nant autogamă, originară din „Sicilia, natu- ralizată în regiunea mediteraneană; se mai numește cafea, cafele, niprală. Genetic, 2n = 30, 40, 50. încă din Antichitate folosit în ameliorarea fertilității solului ca îngrășământ verde. Există dovezi scrise în acest sens de Theofrast, la greci, și de Cato, Varo, la romani (secolele IV-I î. Hr.). în secolul al XVIII-lea germanii îl folosesc ca îngrășământ verde pen- tru ameliorarea solurilor nisipoase. Suprafața mondială cultivată este de cca 900 000 ha. Cea mai mare suprafață este cultivată de Germania (300-000 ha), apoi de Italia, Polonia etc. în România se cultivă pe suprafețe reduse, ca plantă de miriște pentru îngrășământ verde, în zonele cu precipitații bogate și soluri nisipoase. Descriere. Rădăcină pivotantă, viguroasă, profundă, abundent ramificată. Tulpină erectă, înaltă de 50-60 (150) cm, mai mult sau mai puțin ramificată în partea superioară, cu peri alipiți, argintii-viloși. Frunze palmat-compuse, din 5-7 foliole alungit-ovate, glabre pe fața su- perioară, cu peri moi pe cea inferioară. Flori albe cu vârful petalelor albăstrui, grupate în raceme. înflorire, VI—VII. Predominant, auto- polenizare. Fruct, păstaie dreaptă, rostrată, galbenă, lungă de 6-11 cm, lată de 1,5 cm, cu 4-6 semințe turtite, colțurat-rotunjite, albe-roz. Compoziție chimică. Semințele conțin protide (28-43%), substanțe extractive neazotate (18—32%), grăsimi (4-12%), celuloză (10-15%), alcaloizi (peste 3%), lupina, lupani- na, lupinidina, hidroxilupanina care le conferă gust amar. în masa verde cantitatea de alca- loizi este de 3-7 ori mai mică decât în boabe și scade pe măsură ce planta se maturizează; conținutul în protide este ridicat (22%). Ali- mentație. Din semințe se poate prepara un surogat de cafea. Bioterapie. Semințele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală ca: diuretic, febrifug, emenagog, hipogli- cemiant, cicatrizant. în urma unor studii se indi- că ca succedaneu al insulinei în formele ușoare de diabet. Extractul fluid de semințe împiedică creșterea glicemiei și glicozuriei. Acțiunea se datorează alcaloidului lupanina, care are însă și o toxicitate de care trebuie să se țină seama. Recoltare. Semințele (Lupinii semen) se recol- tează când păstăile din vârful plantei s-au copt. Se culeg cu mâna. Se desfac pentru eliberarea semințelor. Se usucă în strat subțire în camere aerisite sau poduri acoperite cu tablă. Se păs- trează în pungi de hârtie sau saci textili. Medi- cină umană. Uz intern. Pentru tratarea hel- mintozei, formelor ușoare de diabet, febrei, în reglarea ciclului menstrual: extract fluid de se- mințe, câte 1 linguriță de 2-3 ori pe zi, după mese. Extractul se obține prin fierberea semin- țelor în apă. Uz extern. Pentru tratarea afec- țiunilor cutanate, abcese, furuncule: comprese cu extract fluid de semințe. Agricultură. Folo- sit ca îngrășământ verde pentru ameliorarea solurilor nisipoase. Acumulează în sol până la 200 kg azot. Zootehnie. Utilizat ca nutreț lupin galben 432 lupulină verde, fân sau siloz, singur sau în amestec cu ovăz, orz, porumb, iarbă de Sudan. Introdus în hrana animalelor timp îndelungat sau în cantități mari le provoacă lupinoză (intoxicație acută), ori lupinism (intoxicație cronică). Boabele se pot folosi în furajarea animalelor după ce se țin 24-36 ore în apă, apoi se fierb în vase închise timp de 1-2 ore, se scurge apa, iar boabele se spală sub un curent de apă. Boabele crude dau foarte bune rezultate în hrănirea peștilor. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culegeri de nectar, polen și mană. Producția de miere, 20-40 kg/ha. Fără pondere economico-apicolă. Ornamen- tal. Cultivat în grădini ca plantă decorativă (v. PL XXIII, 1). LUPIN GALBEN (Lupinus luteus), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, aloga- mă, acidofilă, originară din regiunea medi- teraneană; se mai numește cafele, cafeluțe, floare nipralâ, mâzâriche turcească, niprală galbenă. Genetic, 2n = 52. Cultivat pe soluri ușoare, nisipoase, suficient de umede și cu reacție acidă. Răspândit în regiunea me- diteraneană. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, lungă până la 100 cm. Tulpină dens-păroasă, ramificată de la bază, înaltă de 70-90 (120) cm. Frunze palmat-compuse, alterne, din 9 (8-12) foliole lat-lanceolate, păroase pe ambele fețe. Flori galbene, miros de rezedă, așezate în verticile, apoi reunite în raceme. Polenizare entomofilă. Fruct, păstaie ușor curbată, galbenă-brună, păroasă, cu 4-7 semințe gălbui prevăzute cu pete negre ori brune. Compoziție chimică. Semințele conțin proteine (39,5%), substanțe extractive neazotate, lipide, celuloză, alcaloizi toxici (lu- pinina, lupinidina, lupanina, hidroxi-lupanina, sparteina) până la 3,87% și ictrogen care ac- centuează toxicitatea. Plantele verzi conțin proteine (până la 22%), substanțe extractive neazotate, lipide, celuloză și de 3-7 ori mai puțini alcaloizi decât semințele. Alcaloizii scad cantitativ din masa verde pe măsură ce planta se apropie de maturitate. Agricultură. Folosit ca îngrășământ verde pe terenurile nisipoase. Contribuie la ameliorarea solurilor. Acu- mulează în sol până la 200 kg azot la ha. Zoo- tehnie. Utilizat în hrana animalelor ca nutreț verde, fân sau siloz. Cultivat singur sau în amestec cu ovăz, orz, porumb, iarbă de Sudan. Dat animalelor în cantități mari le provoacă o intoxicație acută (lupinoză) sau cronică (lupinism). Alcaloizii produc iritarea tubului digestiv exteriorizată prin gastroenterită, leziuni digestive și necrotice ale celulelor hepatice și canalelor biliare cu apariția icterului toxic și de stază; accelerarea bătăilor inimii și apoi o insuficiență cardiacă; excită scoarța cerebrală, cu acțiune depresivă asupra centrilor nervoși medulari; afectează rinichii prin iritarea mucoaselor. Animalele cele mai sensibile sunt ovinele și cabalinele. Bovinele au sensibilitate mijlocie. Pentru o oaie doza toxică este de 500 g plantă uscată sau 300 g coji de păstăi, ori 100 g semințe (v. PI. XXXIII, 2). LUPULINĂ, substanță organică aro- matică și amară secretată de perii glandulari solzoși pluricelulari de pe bracteele inflores- cențelor femele de hamei. Utilizată în aroma- tizarea și conservarea berii. M MAC (Papaver somniferum), fam. Pa- paveraceae. Plantă erbacee, anuală, calcifilă, glaucescentă, alogamă, cultivată, originară din regiunea mediteraneană; se mai numește afion, așiaș, mac alb, mac albastru german, mac de grădină, mac învoit, mac negru, mag, moaci, paparoane, somnișor. Genetic, 2n = 22. Cultivat din Antichitate, de către popoarele din Asia Mică, de unde s-a răspândit în China, India, Sudul Europei, Nordul Africii. Menționat în lucrări antice grecești de Homer (cultura plantei și utilizarea ei pentru ulei și în scopuri medi- cinale), Hesiod (cultura intensivă a macului), Hipocrat (descrie pe larg cultura macului și modul de extragere și folosire a latexului în scopuri medicinale. Pliniu cel Bătrân a denumit planta Papaver, denumire păstrată și de Linne. Planta este cultivată pe suprafețe mari în Federația Rusă și alte țări din C.S.L, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Bulgaria și România, în India, China, țările Orientului Apropiat. Descriere. Rădăcină pivotantă, lun- gă de 20-25 (80) cm, groasă de 1-2 cm, cu ramificații secundare pe o rază de 30-50 cm. Tulpina erectă, netedă, cilindrică, cerificată, înaltă până la 150 cm, simplă sau puțin ra- mificată în partea superioară. Frunze întregi, alterne, alungit-ovate, acoperite cu ceară, cu margini neregulat-incise, glabre, cele tulpinale, inferioare și mijlocii, scurt-pețiolate sau subse- sile, cele superioare, sesile; fața superioară cu nervură proeminentă. Flori mari, solitare, câte 1-10 pe o plantă, câte una pe ramură, acti- nomorfe, violete, albe, roz sau roșii, cu o pată mai închisă la baza petalelor. Polenizare ento- mofilă. înflorire, VI-VI11. Fruct, capsulă sferică, ovoidă sau ușor-ovoidă, turtită, cu stigmat per- sistent (aspect de rozetă). Toate organele plan- tei, exceptând semințele, conțin vase laticifere pline cu latex care cuprinde, în compoziția sa, cca 40 alcaloizi. Latexul din capsulele imature sau verzi conțin foarte multe principii active. Răspândită în cultura tuturor țărilor cu climat temperat. Compoziție chimică. Capsulele (și opiul) conțin alcaloizi de tip morfinian: morfina, codeina, tebaina, pseudomorfina, neoptina, 10-hidroxicodeina, salutaridina, codeinona; al- caloizi de tip benzii- și benziltetrahidroizochino- lina: papaverina, laudanosina, laudanidina, laudanina, papaveraldina, codamina, palaudi- na, reticulina, orientalina; alcaloizi de tip ftalili- zochinolină: pacodina, tetrahidropapaverina, narcotina, narcotolina, narceina, oxinarcotina, gnoscopina, narceinimida; alcalozi de tip pro- topină: protopina, criptopina, a-allocriptopina, 3-allocriptopina; alcaloizi de tip aporfină: corituberina, magnoflorina, izoboldina; alcaloizi de tip protoberberină: coreximina, izocoripalmi- na, canadina, scoulerina, stefolidina, captizina, berberina; alcaloizi de tip N-metilreadină: pa- paverubina C, D, E, glaudina; enzime: oxidaze, peroxidaze, fenoloxidaze, invertaza, polifeno- laza, tirozinaza, metiltransferaze, demetilaze, fosfataze, fosfomonoesterază, pretează; mac 434 mac glucide simple: glucoza, fructoză, zaharoză, xiloză, sedoheptuloză, manoheptuloză, glice- romanooctuloză; poliglucidele din capsule: ho- loceluloza (57,3%), pentozani (22%), pectine (9,4%) etc. Opiul mai conține acizi organici: meconic (3-6,5%), lactic (1-2%), malic, tartric, citric, acetic, succinic. Din pericarpul fructelor tinere s-au izolat acizii: p-hidroxibenzoic, va- nilie, p-cumaric, cafeic, ferulic, sinapic etc. Din capsulele uscate s-au izolat acizii: cafeic (20,4 mg%), p-cumaric (3,3 mg%), ferulic, p-oxibenzoic. Opiul conține acizi anorganici: sulfuric, fosforie, sub formă de săruri (Mg, Ca, NH₄) sau legați de alcaloizi. Ceara de pe ca- psule este formată din esteri ai acizilor palmitic și cerotic cu alcool cerilic. Substanțele anor- ganice din capsule și opiu: apă, Na, K, Ca, Mg, B, Al, Si, Ti, Mn, Fe, Cu, Pb, PO₄.în capsule s-a găsit și Hg (0,01 mg%). Semințele conțin sub- stanțe anorganice (Ca, Mg, Al, Si, Fe, Cu, Zr, Mo, Ni, Mn, Ti) și substanțe organice reprezen- tate prin ulei gras (45-55%), proteine (20-24%), aminoacizi liberi (cisteină, prolină, glutamină, asparagină, glicină, alanină, acid glutamic, valină, metionină, tirozină, leucină), glucide (5,6-7,67%), vitaminele Bi (0,74-1,36 mg%), B₂ (0,75-1,203 mg%), acid nicotinic (0,80-1,28 pg%), urme de alcaloizi (narceina, narcotina, tebaină, morfină, lauda- nosina, papaverina, codeină), enzime (amino- peptidaze, diastaze, lipaze, nucleaze, emulsi- nă, arginază). Tulpina și frunzele conțin substanțe anorganice formate din K, Ca, Na, Mg, Fe, S, P, Si, CI și substanțe organice repre- zentate prin alcaloizi, aminoacizi liberi, glucide, acizi organici, vitamine. Rădăcinile conțin alcaloizi (0,08-0,12%); cea mai mare cantitate de codeină se acumulează în rădăcini. (Viorica Cucu, C. Bodea, Cristina Cioacă, 1982). Toxicologie. Toate organele plantei, excep- tând semințele, conțin latex constituit din nu- meroși alcaloizi toxici. Alimentație. Semințele sunt folosite ca atare în cofetării și brutării, uleiul extras din semințe are deosebite calități culinare. Industrie. Din semințe, prin presare la rece, se obține uleiul comestibil utilizat în alimentație, cofetărie, industria conservelor. De la a doua presare (la cald) se obține uleiul sicativ, utilizat la fabricarea vopselelor, lacu- rilor, culorilor pentru pictură etc. Din opiumul brut se extrage morfina și alte produse farma- ceutice. Opiumul se obține din capsulele neajunse la maturitate sau din cojile capsulelor mature. Capsulele verzi se crestează seara. Din ele se scurge un suc lăptos, care se întă- rește și se brunifică opiul brut. Bioterapie. Capsulele plantei prezintă importanță terapeu- tică pentru medicina umană și veterinară. Produsul oficinal conține cel puțin 11% morfină. Alcaloizii cei mai importanți cu întrebuințări în terapeutică sunt papaverina, narcotina, mor- fina, codeină. Alcaloizii din grupa morfinei ac- ționează ca analgezici hipnotici și narcotici, iar cei din grupa benzilizochinolinei ca spasmofitici. Opiul a fost folosit din cele mai vechi timpuri, ca medicament, în primul rând pentru acțiunea analgezică a morfinei. Papaverina, puțin toxi- că, acționează spasmolitic asupra musculaturii netede. Se prescrie în afecțiuni ale tractului gastrointestinal, ale vezicii biliare și urinare. Sub formă de clorhidrat de papaverina, intră în compoziția produsului Lizadon. Codeină are efect sedativ asupra centrului tusei. Este mai puțin toxică decât morfina. Se administrează pentru calmarea dispneei în astm, tuse, bronși- te. Intră în compoziția medicamentelor Code- nal și Tusomag. Acționează antitusiv. Narcoti- na din opiu servește ca materie primă pentru obținerea hidrostinei și cotarninei, utilizate ca hemostatice în hemoragiile uterine. Clorhidra- tul de narcotină este un sedativ al tusei mai puternic decât codeină. Intră în compoziția produsului Tusan. Morfina este una din cele mai puternice calmante ale durerii. Provoacă obișnuință, dependență, ceea ce impune doze crescânde pentru același efect terapeutic. De- termină intoxicație cronică. Este inclusă în lista stupefiantelor. în doze terapeutice, morfina asi- gură o liniște însoțită de euforie, greutate în concentrare, somnolență sau somn. Uneori apare senzația de greață, vomă, prurit, amețeli și senzație de căldură. Reacțiile emoționale se diminuează. Deprimă respirația. Scad secre- țiile digestive și întârzie golirea stomacului. Crește secreția sudorală. Are loc deprimarea motricitatii musculaturii netede a intestinului, uterului și bronhiilor. Crește presiunea lichidului cefalorahidian. Scade presiunea intraoculară, concomitent cu contracția musculaturii netede circulare a irisului (mioză). Stimulează secreția de hormon hipofizar antidiuretic, micșorând diureza. Acțiunea morfinei nu este identică cu cea a opiului. Activitatea acestuia din urmă este mult mai complexă și aparține sinergisme- lor și antagonismelor alcaloizilor pe care îi con- ține. El are o acțiune analgezică mai puternică mac 435 mac decât morfina. Nu poate fi aplicat parenteral. Opiul se administrează destul de rar sub formă de pulbere. Intră în compoziția preparatului Pulvis Ipecacuanhae opiatus (Pulvis Do veri). Preparate galenice: Tinctură Opii simplex (1% morfină), Extractum Opii siccum (20% morfină), Sirupus Opii (0,05% morfină), Sirupus Diacodii (0,01% morfină), Laudanum Sydenhami (1% morfină) și Elixirul paregoric (0,05% morfină). Preparatele pe bază de opiu se administrează la prescripția medicului, ca hipnotice sau analgezice. Tinctură și extractul se mai prescriu în stări depresive hipocondre, melancolie, unde nu se constată instalarea de- pendenței fizico-psihice. Copiii până la 3 ani sunt foarte sensibili la morfină și opiu. Administrarea în doze mici sau foarte mici poa- te fi periculoasă. Unele persoane adulte mani- festă idiosincrazie față de morfină, exteriorizată prin erupții tegumentare. Capsulele de mac, precis dozate, intră în compoziția unor ceaiuri medicinale împotriva colicilor, sedative și pentru gargară. Recoltare. Capsulele se recol- tează când semințele se desprind de pe pereții lor. în această fază capsulele sunt tari și de culoare galbenă-cenușie. întârzierea recolta- tului reduce conținutul de morfină. Pe suprafețe mari recoltatul se face cu combina, iar pe su- prafețe mici manual. Capsulele obținute din treierat se depozitează în vrac, sub șoproane sau în locuri adăpostite, unde, timp de o săptă- mână, se întorc de mai multe ori pe zi. Semințele se depozitează în încăperi uscate, aerisite, în strat până la 20 cm și se lopătează zilnic. Se ambalează în saci de iută și se păs- trează în depozite uscate, bine aerisite. Con- dițiile de păstrare se impun cu strictețe, altfel se încing ușor, mucegăiesc, râncezesc, își pierd capacitatea germinativă și devin improprii pentru extragerea uleiului sau pentru însămân- țare. Capsulele se ambalează în bale de pânză sau de iută și se feresc de umezeală. Producția de semințe, 500-1200 kg/ha, iar de capsule 350-450 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. Utilizarea empirică a unor extracte din capsule pentru tratarea unor afecțiuni interne poate pro- duce accidente mortale. 1. Pentru tratarea stă- rilor depresive, melancolie: Tinctură Opii, în prima zi de 3 ori câte 5 picături, în ziua a doua de 2 ori câte 5 picături; în ziua a treia de 3 ori câte 10 picături, după care în același mod se ridică doza cu precauție până la 3 x 20 picături pe zi. Ajunși la această doză tratamentul se continuă 2-3 săptămâni, după care doza se reduce în sens invers. 2. Pentru tratarea stări- lor depresive climacterice la femei și a tulbură- rilor de comportament determinate de ateros- cleroză la bătrâni, dozele mici de opiu se prescriu mascate: Rp. Tinctură Opii 1,0-2,0 g; Tinctură Strophanthi 5 g; Tinctură Convallariae 10 g; Tinctură Valerianae 20 g. D. s. intern, de 3-4 ori pe zi câte 10 picături. în cazul bolnavilor la care starea depresivă este însoțită de starea de disconfort gastric pres- cripția este: Rp. Tinctură Opii 1 g; Tinctură Menthae 2 g; Tinctură Gentianae 3 g; Tinctură Valerianae 4 g. D. s. intern de 3 ori pe zi câte 10 picături înain- tea meselor (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu, 1986). Uz extern. Ca analgezic și calmant în spălaturi și gargarisme la adulți: infuzie, din 1 linguriță capsule mărunțite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară și se folosește; decoct, din 1 linguriță capsule mă- runțite la 200 ml apă. Se fierbe 2-3 minute. Se strecoară și se folosește. Atenție! La efec- tuarea gargarismelor lichidul nu trebuie înghițit deloc deoarece pot apărea intoxicații grave, stări de precomă și chiar moartea. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea colicilor abdominale, ca narcotic și hipnotic: pulbere de opiu, boluri, pilule, extract uscat, tinctură cu 1% morfină. 1. Dozele de tratament cu pulbere opiu: animale mari (cabaline, bovine), 2-5-20 g; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 0,5-1-2 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,05-0,1-0,5 g. 2. Dozele de tratament cu extract, animale mari (cabaline, taurine), 1-3-5 g; animale mijlocii (ovine, caprine, por- cine), 0,2-0,5-1 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,02-0,5 g. 3. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine), 20-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,1-0,2-2 g. Empiric, în anumite zone ale țării, animalelor care fată greu li se admi- nistrează decoct din capsule de mac. Probabil decoctul are efect uterolitic-antispastic și anal- gezic. La vacă, scroafă și pisică pot apărea reacții adverse determinate de morfină, care le este contra-indicată din cauza stărilor de mac comut 436 mac de câmp excitație. Simptome: stări depresive, ataxie, sau stări de excitație, cu accese rabiforme, convulsii, urmate de paralizii, hipersalivație, meteorism, colici, tulburări respiratorii și car- diace, mucoase subicterice, hematurie, albu- minurie. Se intervine cu spălaturi gastrice prin sifonare, apă albuminată, cărbune medicinal, tanin, purgative saline sau ulei de ricin, per- manganat de potasiu. Zootehnie. Turtele re- zultate după extragerea uleiului reprezintă un nutreț valoros. Conțin proteine (28%), substan- țe grase (11%), hidrați de carbon (12%), săruri minerale. Sunt utilizate la hrănirea animalelor, mai ales pentru taurinele puse la îngrășat. Ani- malele intoxicate cu planta de mac manifestă tulburări nervoase, tulburări digestive, midria- ză, respirație greoaie. Sericicultură. Frunzele se folosesc în hrana unor viermi de mătase. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de polen, pentru creșterea puietului. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Cultivat în grupuri pe peluze, utilizat ca floare tăiată. Vopsitorie. Florile po- sedă proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vop- sirea fibrelor naturale în verde. Florile proaspăt culese se fierb în apă 60 minute. Se strecoară, în soluția obținută, caldă, se dizolvă piatra acră (50-60 g/kg material). Se amestecă puțin pentru a se dizolva și uniformiza. Se înmoaie materialul în apă. Se scoate, se lasă să se scurgă. Se introduce apoi în vasul cu soluția de vopsit. Se fierbe 30 minute. Se scoate și se usucă la umbră (v. PI. XXXIII, 3). MAC CORNUT (Glaucium cornicu- latum), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, xeromezofită, moderat termofi- lă, acido-neutrofilă, întâlnită prin locuri cultiva- te, vii, locuri ruderale, comună în toate județele țării; se mai numește mac sălbatic, macșor, paparone, paparună, păpărună. Genetic, 2n = 12. Fitocenologic, încadrat în Secalietea. Răspândită în Asia și Europa. Descriere. Ră- dăcină pivotantă. Tulpină erectă, simplă sau ramificată, dispers-setos-păroasă, - albăs- trui-verde, înaltă de 15-30 cm. Frunze profund penat sectate, cu segmente lacerat ascuțit din- țate, mai mult sau mai puțin păroase; cele su- perioare sesile, iar cele inferioare pețiolate. Flori solitare, portocali, roșiatice sau roșii, la bază cu o pată neagră-liliachie, pedunculate, așezate la subsuoara frunzelor; caliciul din 2 sepale păroase, caduce; corola din 4 petale libere; androceul, din numeroase stamine găl- bui; gineceul, cu ovar superior, cilindric alungit, des alb păros, stigmat mai mylt sau mai puțin sesil, bilobat cu 2 coarne. înflorire, VI-VIII. Fruct silicviform, foarte lung, setos păros. Se- mințe numeroase, negre, hemisferice, reticula- te. Compoziție chimică. Nestudiată. Probabil conține alcaloidul glaucină. Industrie. Din se- mințe se extrage prin presare ulei folosit la fa- bricarea săpunului. Bioterapie. Planta întreagă are utilizări terapeutice în medicina umană tra- dițională. I se atribuie proprietăți sedative și diuretice. Folosită pentru tratarea bolilor ner- voase. Recoltare. întreaga plantă, partea ae- riană și rădăcina (Glaucii corniculati herba etra- dix), se recoltează în timpul înfloririi. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea bolilor nervoa- se: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5 minute. Se strecoară. Se bea cu precauție pe parcursul unei zile în mai multe reprize. MAC DE CÂMP (Papaverrhoeas), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, anuală, spontană, terofită, mezoxerofită, mezotermă spre moderat-termofilă, prezentă pe soluri slab-acid-neutrofile, revene, până la reavăn-ji- lave, alogamă; se mai numește macul-cucului, mac de grădină, mac iepuresc, mac păsăresc, mac roșu, mac sălbatic, măcuț, paparoane, pipaci, pipijoare. Genetic, 2n = 14. întâlnit în regiunile de șes și dealuri prin semănături (mai ales de cereale), pârloage, miriști, pe lângă căi ferate și margini de drumuri, pe soluri grase, argiloase, nisipoase sau pe loess cu mult calciu. Fitocenologic, Car. Secalietea. Răspân- dit în Europa, Asia, Africa. Introdus în America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, unde crește ca buruiană. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, albicioasă. Tulpină erectă, înaltă de 20-90 cm, adesea ramificată, cu peri deși, aspri. Frunzele de la bază penat-sectate, cu numeroși dinți pe margine, pețiolate, cele supe- rioare sesile, lobate sau dințate, foarte păroa- se. Flori solitare, roșii-închis, cu sau fără pată la baza petalelor, peduncul lung și păros, cali- ciul din 4 sepale caduce; corolă dialipetală, cu 4 petale; androceu cu numeroase stamine, cu filamente negre sau roșii-negricioase, antere mac de munte 437 mac galben albăstrui-verzui; gineceu cu stigmatul sub for- mă de disc. Polenizare entomofilă. înflorire, V-VII. Fruct, capsulă poricidă, terminată cu disc stigmatic din 8-12 lobi, glabru. Semințe r’eniforme, reticulate, brun-închise. Compozi- ție chimică. Petalele florilor conțin un antocia- nozid cu gianidol care le colorează în roșu; alcaloizii readina, reagenina și alți cu structură neelucidată; mucilagii, mecocianină, mecope- largonidină. Alimentație. Petalele se pot utiliza drept colorant vegetal pentru produsele de co- fetărie. Bioterapie. Petalele florilor au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. Proprietăți: acțiune ușor sedativă și narcotică, emolientă, antiseptică, antitusivă (behică), su- dorifică. Indicate în bronșite acute, gripă, la- ringite acute, tuse, stări a frigore, insomnii. Me- dicina populară umană le folosește și în tratamentul pojarului. Recoltare. Petalele florilor (Rhoeados flos) se recoltează după ce se ridică rouă. Se desprind ușor de pe receptacul. Nu se presează pentru că se bruni- fică. Se așează în cutii de carton sau coșulețe căptușite cu hârtie. Se usucă pe rame, în strat subțire, în camere bine aerate. Contactul cu soarele le decolorează. Artificial, se usucă la 35° C. Se păstrează în pungi de hârtie la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, bronșitelor acute și cronice, laringitelor acute, gripei, com- baterea insomniilor: infuzie, din 1 linguriță peta- le uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. Bun somnifer pentru copii și bătrâni. Se face și gargară. 2. Pentru combaterea in- somniilor: pilule sedative, preparate din 0,10 g extract moale de mac și 0,05 g extract moale de rizom de lemn dulce, pentru o pilulă. Se iau 2-4 pilule seara înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afec- țiunilor respiratorii, stărilor a frigore: infuzie, din 1-2 g petale flori peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-20-30 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-2-3 g. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine. Furnizează în- semnate cantități de polen pentru creșterea puietului în stup. Pondere economico-apicolă mică. Agricultură. Buruiană problemă pentru culturile de cereale, lucerniere și trifoiști. Com- batere prin introducerea asolamentului cu po- rumb furajer, cânepă etc., cu rol de înăbușire a acestei specii; îngrășăminte organice și mine- rale, erbicidare (Gh. Anghel și colab., 1972) (v. PI. XXXIII, 4). MAC DE MUNTE (Papaver coro- na-sancti-stephani), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită, microtermă, slab-acid-neutrofilă spre neu- tro-bazifilă, întâlnită pe grohotișuri calcaroase și pe locuri stâncoase din zonele alpină și sub- alpină a Munților Rodnei, Țibleș, Bucegi, Bâr- sei, Făgăraș, Retezat; sin. mac galben. Specie ocrotită prin lege. Fitocenologic, încadrată în Papavero-Thymion pulcherrimae. Răspândită numai în M-ții Carpați (endemică). Descriere, în pământ, rizom bine dezvoltat, acoperit cu vaginele frunzelor din anul trecut. Frunze sim- plu-penate, lipsite de peri, dispuse în rozetă. Floarea galbenă, la uscare capătă culoarea galbenă-portocalie; axul ce poartă floarea este alipit-păros; caliciul din 2 sepale caduce; corola din 4 petale libere, opuse, acoperindu-se cu marginile; androceul din numerose stamine galbene, filiforme; gineceul din ovar superior, cu ovule anatrope, stigmat radiar, sesil, așezat pe un disc. înflorire, VII—VIII. Fruct, capsulă, obovată, longitudinal-costată, păroasă, cu stig- mat 4-8 radiat (v. PI. XXXIII, 5). MAC GALBEN (Glaucium flavum), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, anuală, bianuală, rar perenă, spontană, terofită, xerofi- tă spre xeromezofită, moderat termofilă, aci- do-neutrofilă, origine mediteraneană, întâlnită pe soluri nisipoase, aride, pe colinele din sudul țării, sporadic în Câmpia de Vest, în Moldova și Transilvania; se mai numește mac cornut gal- ben. Genetic, 2n= 14. Fitocenologic, încadrată în Festucetalia valesiacae. Recent introdusă în cultură în zona de sud-vest a României. Reco- mandat a fi cultivat în Câmpiile Bărăganului, Burnasului și Olteniei. Are perspectivă biotera- peutică. Răspândit în regiunea mediteraneană, în Asia Mică, Crimeea, Caucaz, adventivă în Europa Centrală, Europa de Nord și S.U.A. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, ramificată, dispers păroasă sau glabră, înaltă de 40-100 (140) cm. Frunze superioare ovate, cu baza profund cordată, aplexicaule, profund mac galben.438 mac iranian pentalobată, cu lobi triunghiulari ovați, cu marginea inegal dințată, glabre sau dispers pă- roase; frunze inferioare pețiolate, lungi de 15-35 cm. Flori solitare, mai mult sau mai puțin pedunculate, galbene ca lămâia sau galbe- ne-aurii; caliciul din 2 sepale ușor păroase sau glabre, caduce; corola dialipetală, cu 4 petale; androceul din numeroase stamine, intens gal- bene; gineceul, cu ovarul superior verde, tuber- culat scabru sau neted, posesor a numeroase ovule anatrope, stigmat sesil prevăzut cu două coarne, galben. înflorire, VI-VIII. Polenizare entomofilă. Fruct capsulă. Compoziție chimi- că. Insuficient studiată. Toate organele plantei conțin alcaloizi (1,5-2,5%), din care cel mai important este glaucina (1-1,5%); cantitatea cea mai mare de glaucina se află în fructe și în frunze (L.S. Muntean, 1990). Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei prezintă importanță terapeutică în medicina umană cultă și tradi- țională. Glaucina pe care o conține acționează antitusiv, spasmolitic, diuretic. Are însușiri simi- lare codeinei, obținută din Papaver somnife- rum. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Glaucii flavumi herba) se recoltează în faza de înflorire și începutul formării fructelor. în aceas- tă perioadă conținutul de glaucina este maxim. Din cultură recoltarea se face cu cositori meca- nice, iar din flora spontană manual. Se usucă în spații special amenajate. Uscarea artificială, la 60-80° C. După uscare produsul se ambalează în saltele de pânză. Până la folosire se păs- trează în încăperi uscate. Producția uscată 1-2 t/ha; în primul an de vegetație, și de 2-3 t/ha în anul al doilea. Pentru extracția glau- cinei, herba uscată se taie în fragmente de 5-8 cm. Randamentul este mai bun. în mediul sătesc, petalele florilor (Glaucii flavumi flos) se recoltează cu mâna și se usucă în podurile caselor acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Sunt folosite pentru tratarea bolilor căilor respiratorii și pentru mărirea diure- zei. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pen- tru tratarea tusei, bronșitelor acute și cronice, laringitelor acute, gripei, mărirea diurezei: infuzie, din 1 linguriță petale uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în cursul zilei. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine. Furni- zează însemnate cantități de polen pentru creșterea puietului în stup. Pondere economi- co-apicolă mică. MAC IRANIAN (Papaver bractea- tum), fam. Papaveraceae. Plantă erbacee, pe- renă, cu o mare plasticitate ecologică, cultivată în scopuri ornamentale și de curând ca specie medicinală de perspectivă; se mai numește mac bracteat, mac roșu de grădină. Genetic, 2n = 14. Originar din Iran, unde este întâlnit în flora spontană, la altitudini de 1800-3000 m. Descoperit de Lindley în 1812. Atenție deosebi- tă i se acordă din 1972, când solicitările pentru codeină au crescut considerabil. Luată în cul- tură de numeroase țări: Israel, Turcia, Ungaria, Marea Britanie, S.U.A., Australia, Franța, Ger- mania, India, Iran, Irlanda, Japonia, Olanda, Norvegia, Polonia, Federația Rusă și alte țări din C.S.I., Elveția, Iugoslavia, ca urmare a acțiunii întreprinse la scară mondială de către O.M.S. în România s-au inițiat studii de introdu- cere în cultură din 1977, la SCPMA Fundulea și Institutul Agronomic din Cluj-Napoca. Se cultivă din 1985, fotosindu-se soiul local „De Călărași". Se poate cultiva în toate zonele agricole ale țării. Pretinde soluri fertile, cu textură mijlocie, luto-nisipoase spre nisipoase, bine drenate. Cerințe moderate față de umiditate, cu excepția perioadei de germinare a semințelor. Reacțio- nează favorabil la irigare. Pretențioase la lumină, factor care stimulează germinația semințelor și întregul proces fiziologic al plantei. Pretențioa- se la temperatură mai ales în perioada germi- nării semințelor. La 20-30° C durata germinării semințelor este de 12 zile. Scăderea tempera- turii reduce capacitatea germinativă. Poate fi menținut în cultură 4-5 ani. Răspândit în flora spontană din Iran și Turcia. în Europa se cultivă de peste 80 de ani ca specie ornamentală în grădinile botanice sau grădinile publice. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină înaltă de 50-60 (130) cm, ramificată, acoperită cu peri albicioși. Frunze penat sectate, cu margini- le dințate, păroase. Flori solitare, câte una în vârful tulpini, înconjurate de 3-8 bractei păroa- se cu aspectul unor frunze mici; caliciul caduc; corola, din 6 petale colorate roșu-închis cu o pată neagră la bază androceul, din 300-400 stamine, cu antere roșii-violet; gine- ceul, cu ovar superior purtătorul unei placentații parietale și stigmat cu 15—18 radii. înflorire, V. Fruct capsulă piriformă, uniloculară, multisep- tată, indehiscentă. Semințe mici, reniforme, cu suprafața reticulată, maronii cu o nuanță roșcată. Compoziție chimică: planta conține alcaloizii tebaină (90%), a-stilapină, protopină, macle 439 macrogametogenezâ alpinigenină, oripavină, bractamină, bracteină, bractavină, salutaridină, bracteolină, nuciferi- nă, mebambridină, oxisanguinarină, coptidină, orientalidină. Semințele conțin lipide (27%), azot proteic (28%), glucide (40%), rizine. Peta- lele conțin antocianozide. Recoltare. Capsule- le (Papaveris bracteati fructus sau Papaveris bracteati capita) se recoltează începând din anul al doilea de vegetație. Recoltarea se face la sfârșitul ciclului de vegetație. Pe suprafețe mari se folosește combina. Pe suprafețe mai mici recoltarea se face cu secera. Uscarea, în strat subțire, pe platforme betonate, sub șo- proane. După ce s-au uscat, semințele se scot din capsule cu mâna. Capsulele se ambalează în saltele de pânză rară. Producția, 600-700 kg/ha capsule uscate, fără semințe. Producția de semințe, 300-400 kg/ha. Partea erbacee a plantei (Papaveris bracteati herba) se recoltează prin cosire la sfârșitul anului doi de vegetație. Se usucă la umbră, în strat foarte subțire. Rădăcinile (Papaveris bracteati radix) se recoltează ca materie primă vegetală la des- ființarea culturii. Se usucă în șoproane, în strat subțire, după care se ambalează în saltele de pânză rară și se expediază industriei prelucră- toare. Industrie farmaceutică. Capsulele, herba și rădăcinile sunt utilizate pentru extra- gerea tebainei, care apoi este convertită chimic în codeină din care se fabrică medicamente antitusive și analgezice. Din 600-700 kg cap- sule se extrag 4-5 kg tebaină. Bioterapie. Te- baina se folosește în tratamentul unor boli grave, având efect asemănător morfinei, pre- venind însă morfinomania. Spre deosebire de morfină, tebaina nu se transformă în heroină. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albi- nelor culegeri de polen necesar întreținerii familiilor de albine. MACLE, URSIND MACROBLASTE (Macroblastus), ramuri lungi, ramificate, cu internodii lungi și noduri distanțate. Internodiile se alungesc mult în cursul unui an. întâlnite la plante lemnoase; sin. dolicoblaste. MACROGAMETOGENEZÂ, pro- ces de dezvoltare a sacului embrionar, care reprezintă gametofitul femei. La gimnosperme (pinofite) (fig. 159), sacul embrionar reprezintă Fig. 159. Macrosporogeneza și macrogametogenezâ la pinofite (gimnosperme) (ovulul de pin): a - secțiune longitudinală printr-un ovul tânăr; b - celulă nucelară mărită; c - prima etapă a diviziunii meiotice (diviziune redacționala); d - a doua etapă a diviziunii meiotice (diviziune ecuațională); e - celula-mamă a endospermului primar și cele 3 celule care se resorb; f-i - diviziunea nucleului celulei-mame și formarea endospermului primar; / - ovulul diferențiat; 1 - micropil; 2 - integument; 3 - celulă nucelară; 4 - nacelă; 5- endosperm primar; 6- arhegoane. celula-mamă a endspermului primar. Prin mai multe diviziuni succesive se formează un țesut haploid numit endosperm primar, omologat cu protalul femei al pteridofitelor. Endospermul primar devine țesut de rezervă al seminței. Unele celule ale endospermului primar, aflate la polul micropilar, devin celule-mame ale arhe- goanelor. Prin diviziunea lor rezultă celula-mamă a gâtului arhegonului și celula centrală (fig. 160). Prin diviziuni ulterioare, din prima ia naștere gâtul arhegonului, iar din a doua se formează celula superioară și oosfera. Celula superioară se gelifică, dispare și rămâne numai oosfera, care reprezintă gârnețul femei. Gâtul arhegonului și oosfera formează la un loc arhegonul sau corpuscula, înglobat în endos- permul primar. La angiosperme (magnoliofite) (fig. 161), nucleul haploid al sacului embrionar se divide mitotic, rezultând două nuclee. Unul migrează la polul micropilar, iar cel de al doilea la polul șalazal al sacului embrionar. Urmează încă două diviziuni mitotice succesive ale fiecă- rui nucleu rezultând, în final, opt nuclee, grupa- te câte patru la cei doi poli ai sacului embrionar. Din fiecare grupă de nuclee, câte un nucleu migrează spre zona centrală a sacului em- brionar, unde fuzionează formând un nucleu diploid numit nucleu secundar al sacului macrogametogeneză 440 macromicete Fig. 160. Originea arhegonului la pin: a-e - stadii de dezvoltare; 1 - celu- la-mamă a arhegonului; 2 - celula-ma- mă a gâtului arhegonului; 3 - celula centrală; 4 - celula ventrală; 5 - endo- sperm primar; 6 - gâtul arhegonului; 7 - oosferă; 8 - nucelă; 9 - micropil. Fig. 161. Macrosporogeneza și macrogametoza la magnoliofite (angiosperme): a - ovul tânăr; b- celulă nucelară mărită; c- prima etapă a diviziunii meiotice (diviziune reducțională); d-a doua etapă a diviziunii meiotice (diviziune ecuaționalâ)-, e- celula-mamă a sacului embrionar și cele 3 celule care se resorb; f-i - diviziunea nucleului celulei-mame a sacului embrionar cu formarea sacului embrionar; / - ovul diferențiat cu sacul embrionar dezvoltat; 1 - integument extern; 2- integument intern; 3- micropil; 4 - nucelă; 5- celulă nucelară; 6- aparatul oosferei; 7- nucleu secundar al sacului embrionar; 8- aparat antipodial; 9-șalaza; 10- fascicul conducător libero-lemnos; H-funicul. embrionar. Acum, cele șapte nuclee din sacul embrionar se înconjoară cu citoplasmă și o membrană fină, rezultând șapte celule. Trei celule se deplasează la polul micropilar al sa- cului embrionar și formează aparatul oosferei. Celula cu poziție mediană se numește oosfera și reprezintă gârnețul femei. De o parte și alta a ei se află celelalte două celule numite sinergi- de. Alte trei celule se deplasează la polul șala- zal al sacului embrionar și formează aparatul antipodial; celulele se numesc antipode. Celula diploidă rămâne în partea centrală a sacului embrionar și reprezintă celula secundară a sa- cului embrionar. MACROMICETE, grup eterogen de ciuperci superioare, parazite sau saprofite, din clasele ascomicete și bazidiomicete, cu corpu- rile de fructificație vizibile cu ochiul liber. în dez- voltarea lor trec prin stadiul vegetativ repre- zentat de miceliul din substrat ce constituie corpul sau talul ciupercii,urmat de stadiul fertil, format din corpurile de fructificație producătoa- re de spori, cunoscute sub denumirea populară improprie de „ciuperci" (Gh. Sălăgeanu, A. Sălăgeanu, 1985). Corpurile de fructificație se formează în condiții favorabile de nutriție, temperatură și umiditate. Apar în pâslă miceliu- lui sub formă de primordii mari cât o gămălie de ac și rezultă din aglomerarea și întrețeserea hifelor. Cu timpul cresc, luând forma și dimen- siunile caracteristice speciei. Se numesc asco- carpi, la ascomicete, și bazidiocarpi, la bazidiomicete. Ascocarpii sunt reprezentați de periteciu și apoteciu. Bazidiocarpii au formă de crustă (tip corticioid), întins-răsfrânte (tip ste- roid), strachină, strachină cu picior, cupă, ureche de iepure (claviform), sceptru, manetă, pâlnie (infundibuliform), tufă, tubercul, stea, pahar, burduf, scoică sau evantai, copită, pălărie cu picior (-> fig. 50). Ciupercile din ordinul Agaricales au bazidiocarpul format din pălărie macrosclereide 441 magnolie susținută de un picior. Forma pălăriei variază în funcție de specie. Poate fi sferică, emisferică, cilindrică, convexă,.concavă, infundibuliformă sau adâncită, mamelonată, mucronată sau pu- țin concavă cu marginea dreaptă, involută sau revolută etc. Cuticula (pielița) pălăriei poate fi netedă, zbârcită, striată, reticulată, glabră, pă- roasă, scuamoasă, mătăsoasă, lânoasă, fi- broasă, lipicioasă. Piciorul are funcția de a ridi- ca și susține pălăria. Poate fi plasat pe pălărie central, excentric și lateral. Forma lui poate fi un bulb, butoi, cilindru, măciucă sau buzdugan, fusiform, filiform, radiciform. Lungimea variază. Poate fi foarte gros (Boletus sp.) sau subțire (Marasmius sp.). Partea terminală poate fi bombată, rotunjită, ascuțită, conică, radicifor- mă fig. 51). Trama (carnea) bazidiocarpului poate fi subțire sau groasă și de consistență diferită: cărnoasă, cartilaginoasă, gelatinoasă, coriacee, suberoasă sau lemnoasă. Gustul variază în funcție de specie; se poate defini ca dulceag, acru, amar, piperat. Mirosul este spe- cific de făină proaspătă, de flori, fructe, cada- vru, pește, ridiche, usturoi, cicoare, petrol, săpun, bălegar, iod, amoniac, acid cianhidric! Unele specii, prin rupere sau strivire, secretă un latex incolor sau colorat în alb, galben, por- tocaliu, roșu. Culoarea fructificațiilor este dată de pigmenții din citoplasmă și pereții hifelor. Ea diferă de la o specie la alta. Chiar în cadrul aceleiași specii culoarea se schimbă în funcție de umiditate și vârstă. Pe timp ploios unele ciuperci își schimbă culoarea. Carnea sau su- prafața de fructificație a unor specii își schimbă culoarea la atingere, rupere, strivire și devine galbenă, albastră, verde, roșie, brună, neagră, în contact cu aerul substanțele pe care le conține se oxidează. Corpurile de fructificație au însușirea de a produce sporii. Pe ele se individualizează o suprafață fertilă care produce asce cu ascospori la ascomicete și bazidii cu bazidiospori la bazidiomicete. Regiunea fertilă este netedă la speciile mai puțin evoluate. La majoritatea bazidiomicetelor ea are formă de granule, negi, dinți, țepi, nervuri, zbârcituri, coaste, pliuri, alveole, labirinte, tuburi, lame. Ele se numesc himenofori și sunt situați de obicei pe partea inferioară a corpurilor de fructificație. Pe ele se diferențiază himeniul format din celule așezate în palisadă din care se dezvoltă ascele sau bazidiile. în asce se formează ascospori și în bazidii bazidiospori. MACROSCLEREIDE -> SCLE- REIDE MACROSPOROGENEZA, pro- ces de diferențiere, în ovul, a sacului embrionar sau macrosporului. întâlnită în regnul vegetal la gimnosperme și angiosperme. Gimnospermele (pinofitele) au în nucela ovulului, subepidermic, în vecinătatea micropilului, o celulă diploidă ce devine celulă-mamă a macrosporului. Ea se divide meiotic prin pereți transversali, rezultând patru celule (o tetradă) numite macrospori. Di- viziunea are loc în două etape: în prima, celu- la-mamă a macrosporului se divide reducțional rezultând două celule haploide, în a doua etapă fiecare celulă suferă o diviziune ecuațională, rezultând patru celule haploide. Celula infe- rioară, cea mai profundă a tetradei, crește și devine sac embrionar, numit și macrospor sau megaspor. Celelalte trei celule rămase se reduc, dispărând prin resorbție. Cu formarea sacului embrionar macrosporogeneza se în- cheie. Urmează -> MACROGAMETOGENEZA (-> fig. 159, 160). Angiospermele (magnoliofite) au nucela ovulului diploidă. O celulă sub-epi- dermică a ei, aflată în zona micropilară, crește și devine celula-mamă a sacului embrionar sau arhesporul femeiesc. Ea se divide mitotic rezul- tând o celulă superioară, mai mică, și una infe- rioară, mai mare. Celula superioară, numită și parietală, marginală sau inițiala calotei, nu se divide sau se divide de câteva ori (periclinal și anticlinal), dând naștere calotei. Celula inferi- oară, numită sporogenă primară, celulă-mamă macrosporală sau inițiala sacului embrionar se va divide de două ori succesiv. Prima diviziune este reducțională, rezultând două celule ha- ploide; a doua diviziune este ecuațională sau de maturație, în care fiecare celulă se va mai divide o dată, rezultând patru celule haploide suprapuse numite tetraspori sau macrospori. Primele trei celule degenerează. Ultima celulă crește mult și devine sac embrionar, reprezen- tând gametofitul femei sau macroprotalul, prevă- zut cu un singur nucleu. Cu formarea sacului em- brionar macrosporogeneza se încheie. Urmează -> MACROGAMETOGENEZA (-> fig. 161). MAGNOLIE (Magnolia acuminata), fam. Magnoliaceae. Arbore exotic, întâlnit în sud-estul Americii de Nord, introdus în Româ- nia în parcuri și grădini. La Simeria, pe soluri aluvionare de luncă, vegetează într-un arboret magnoliacee 442 magnoliofite de amestec cu stejarul și ulmul. Rezistent la ger și înghețuri târzii. Rezistent la temperaturi ridi- cate din timpul verii, la secetă, fum, praf, gaze. Preferă terenuri afânate, fertile, revene, adăpostite. Temperament de semiumbră. Des- criere. Tulpină dreaptă, înaltă până la 30 m, diametrul până la 1 m, bine elagată în masiv. Ritidom cenușiu-deschis. Lemnul cu duramen puțin evident, galben sau brun-gălbui, album îngust sau lat, gălbui, raze medulare bine vi- zibile în secțiune transversală, inele anuale vizibile în linii tangențiale. Coroana larg-pirami- dală în tinerețe, apoi neregulat-lățită, frunziș abundent. Lujerii glabrii, brun-roșcați. Mugurii alterni, pubescenți. Frunze mari, eliptice până la obovate, scurt-acuminate, pe margini întregi. Flori verzi-gălbui, nemirositoare. înflorire, V-VI. Fructe, polifolicule în formă de con, lungi de 4-6 cm, cu semințele acoperite de un arii roșu-închis. Fructifică la 2-3 ani. Capacitate germinativă, 70-80%. Industrie. Lemn moale, puțin durabil, lucitor. Se usucă ușor, se încleia- ză și hăituiește bine. Utilizat la fabricarea de mobile, placaje, lambriuri, ambalaje, în tâmplăria artistică, etc. Ornamental. Specie rustică. Introdusă în parcuri și grădini cu rol decorativ. Se amplasează solitar sau în grupuri de 3 exemplare, în locuri vizibile, pe lângă clădiri, pe marginea aleilor, ori în fața masivelor. înmulțită frecvent prin marcotaj. Primăvara și vara ornamentează prin flori, coronament, iar toamna prin fructe care au culoarea roșie. MAGNOLIACEE (Magnoliaceae), familie care cuprinde peste 200 specii de arbori și arbuști, răspândiți în regiuni tropicale și sub- tropicale, frecvent cultivați în regiunile tempe- rate. Frunze mari, simple, alterne, cu stipele căzătoare. Flori mari, solitare, bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, cu învelișul nediferențiat (homoiochlamidee), colorat, reprezentat de perigon petaloid cu un număr nedefinit de tepale; androceul din numeroase stamine (poliandrie primară); gineceu dialicarpelar, superior,*din numeroase cârpele așezate spirociclic pe un receptacul proe- minent, alungit. Formulă florală: Pᵤ Aᵤ G«. Polenizare entomofilă. Fruct multiplu de tip foliculă, capsulă, nuculă, bacă. Flora României conține 7 specii cultivate în scopuri orna- mentale, din care 6 specii aparțin genului Magnolia și o specie genului Lepidodendron. MAGNOLIOFITE (Magnoliophyta), încrengătură care grupează toate plantele an- giosperme lemnoase (arbori, arbuști) și erba- cee, perene și anuale, adaptate la mediul te- restru, mlăștinos și acvatic; sin. angiosperme. Filogenetic provin dintr-un grup de gimnosper- me străvechi ce au evoluat spre sfârșitul Jura- sicului. Au mare expansiune și dominare în Neozoic. Astăzi însumează cca 10 000 genuri, cu aproximativ 290 000-300 000 specii, cuprin- se în 300-412 familii (I. Pop și colab., 1983). Majoritatea sunt autotrofe, puține saprofite și parazite. Posedă rădăcini pivotante, rămuroa- se și fasciculate. Tulpinile sunt ramificate mo- nopodial sau simpodial. Cilindrul central este un eustel și atactostel. Lemnul este format din xiloholosid. Creșterea în grosime se face prin cambiu și felogen. Frunzele sunt simple (între- gi, lobate, sectate) sau compuse, dispuse pe tulpină altern, opus sau verticilat. Floarea reprezintă organul caracteristic pentru repro- ducere și provine din cea a gimnospermelor străvechi. Organizarea și culoarea ei variază în funcție de specie. Părțile componente mari sunt caliciul, corola, androceul și gineceul așe- zate pe receptacul. Caliciul și corola formează învelișul protector (periant) al androceului și gineceului. Periantul poate fi dublu (diploclami- deu) - format din caliciu și corolă, simplu (mo- noclamideu) - format numai din caliciu (periant sepaloid), numai din corolă (periant petaloid), sau pot lipsi amândouă, respectiv lipsite de înveliș protector (alcamidee). Androceul format din stamine reprezintă elementul sexual ma- scul din floare, iar gineceul format din cârpele reprezintă sexul femei. Gineceul (pistilul) este diferențiat în ovar în care se află ovule, stilul și stigmatul. în ovul (-> OVUL), se află nucela (macrosporange) în care se diferențiază sacul embrionar (macroprotalul), care conține oosfe- ra flancată de 2 sinergide, 3 antipode și nucleul secundar al sacului embrionar (2n). Sacul em- brionar cu conținutul său reprezintă generația gametofitică femelă. Polenizarea este autoga- mă sau alo'gamă. Polenul ajuns pe stigmat germinează, formează tubul polinic care stră- bate stilul și, prin micropil, ajunge la sacul em- brionar. în vârful tubului polinic se află celula vegetativă, urmată de celula generativă care se divide rezultând doi gârneți numiți spermatii. O spermatie se unește cu oosfera dând naștere zigotului (2n), din care se formează embrionul cu 2-1 cotiledoane, iar alta se unește cu mahonia 443 malvacee Fig. 162. Ciclul de dezvoltare la magnoliofite (angiosperme): 1 - planlă cu flori (schemă); 2-7-formarea ovulului și a sacului embrionar; 8-13-formarea grăunciorului de polen; 14 - fecundația; 15-17-formarea seminței; 18- plantula; G- gametofit; S-sporofit. nucleul secundar al sacului formând zigotul ac- cesoriu (2n), din care rezultă endospermul se- cundar. Fecundația este dublă. în urma fecun- dării din ovul se formează sămânța, iar din peretele ovarului se formează fructul. Generația gametofitică redusă la maximum este subordo- nată sporofitului reprezentat prin plantă (fig. 162). MAHONIA (Mahonia aquifolium), fam. Berberidaceae. Arbust înalt până la 1 m, originar din regiunile temperate ale Americii de Nord. Genetic, 2n = 28. Descriere. Formează tufe dese cu ramuri cenușii, neghimpoase. Frunze imparipenat-compuse, cu 5-9 foliole ovate, sesile, acute, pe margini sinuat- sau spinos-dințate, persistente, verzi-închis vara, vineții sau roșiatice, iarna. Flori galbene cu 9 sepale, 6 petale, 6 stamine și un pistil, gru- pate în raceme erecte, la vârful ramurilor, miros neplăcut. înflorire, IV-V. Fructe, bace alungite, negre-brumate, cu 2-5 semințe. Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere 20-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamen- tal. Mult cultivat prin parcuri și grădini, pe marginea aleilor, pe taluzuri ș.a. MALVACEE (Maivaceae), familie care cuprinde cca 1500 specii de plante erba- cee și lemnoase, predominând în regiunile tro- picale, unele din ele răspândite pe tot globul terestru. în scoarță și măduvă au pungi cu mucilagiu. Frunze simple, alterne,întregi sau lobate, cu nervațiune palmată, însoțite de sti- pele mici, de obicei caduce. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 5; caliciul, adesea dublu, cel extern (epicaliciu, calicul) cu un număr variabil de elemente (bracteole) de la 3 la 13, cel intern este gamosepal format din unirea a 5 sepale; corola, de obicei dialipetală, petale concrescute la bază cu tubul staminal; androceul monodelf, din numeroase stamine cu filamentele unite; gineceul variază de la polimer la 5-3 cârpele cu poziție superioară. Formula florală: ?*K₍₅) [C₅ A₍ₐ₎] G^j. Poleni- zare entomofilă. Fruct capsulă loculicidă sau fruct mericarpic. Flora României conține mană 444 marcotaj 19 specii spontane și cultivate ce aparțin la 6 genuri: Malva, x=7, 8; Lavatera, x=7, 10, 11; Althaea (inel. Aicea), x=7\ Abutilon, x= 7, 8; Gossypium, x = 13; Hibiscus (inel. Abelmos- chus), x= 7, 9, 10, 19. MANA (Manna), exudație de substan- ță dulce, limpede și vâscoasă, apărută în anu- mite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor. Primăvara timpuriu exu- dația de mană este întâlnită pe ramurile de arțar, mesteacăn, tei, anin, salcie, viță de vie, ca urmare a presiunii radiculare care produce o „lăcrimare“ determinată de trecerea plantelor de la starea de repaus la starea activă. MANDARIN (Citrus nobilis), fam. Rutaceae. Descriere. Arbust sau arbore cu ramuri nespinoase. Frunze lanceolate, cu mar- ginile ondulat-serate, pețioli nearipați. Flori albe, frumos mirositoare, solitare. înflorire, IV—VI. Fruct, bacă turtită, cu mici șănțulețe spre bază, portocalie. Coaja se desprinde ușor de pulpă. Originar din China. Cultivat în aparta- mente. Răspândit în China, Peninsula Indochi- na. Are aceeași compoziție chimică cu a (^ PORTOCALULUI), la care se adaugă un conți- nut ridicat de brom, ce îi conferă proprietăți se- dative. Utilizări: aceleași ca la portocal. MARCOTAJ, mod de înmulțire ve- getativă, întâlnită la plantele lemnoase ale că- ror ramuri nedetașate de planta-mamă și puse în contact cu solul emit rădăcini adventive. Cu timpul se pot separa ca indivizi aparte. Pe a- ceastă cale se înmulțesc natural murul (Rubus plicatus), smirdanil (Rhododendron kotschyî), iedera (Hedera helix), vița (Vitis sp.), sălciile pitice, cu tulpină culcată (Salix reticulata, S. herbacea). în pepiniere, sistemul este folosit pentru obținerea de noi plante. Ramurile sunt puse în contact cu solul, creându-li-se condiții favorabile pentru înrădăcinare (umiditate, întu- neric, aer). După formarea rădăcinilor adven- tive, se detașează, prin tăiere de planta-mamă, devenind capabilă de a forma o nouă plantă. Din punct de vedere tehnic marcotajul se prac- tică prin mușuroire, prin aplecare, și aerian. Marcotaj prin mușuroire se utilizează pentru obținerea marcotelor la speciile de agriș (Gro- ssularia sp.), coacăz (Ribes aureum), gutui (Cydonia oblonea), corcoduș (Primus cerasi- fera), măr (Malus domestica). Marcotiera se creează prin plantarea viitoarelor plante-mame la distanțele de 0,5 m pe rând și 1,5 m între rânduri. în primul an se stimulează creșterea, în anul al doilea, primăvara, se retează la 2-3 muguri deasupra solului. Aceștia yor da lăstari, pe care se vor forma alți lăstari. în luna iun. se mușuroiește prin bilonare, numai partea inferioară. Fiecare lăstar trebuie să aibă dea- supra solului frunze pentru fotosinteză. O dată cu creșterea, bilonarea se repetă de 2-3 ori, ajungându-se la un strat de 30-35 cm. Toamna biloanele se desfac, se detașează marcotele de planta-mamă și se replantează după scop. Butucul rămas se protejează pentru iarnă prin acoperire cu un strat de pământ în grosime de cca 15 cm. în anii următori operațiunea se repetă. La un hectar se obțin 80 000-120 000 marcote. Marcotaj prin aplecare se practică la speciile cu lăstari lungi și flexibili. Ramura se apleacă, se fixează cu partea curbată într-un șanț adânc de 15-18 cm folosind un cârlig de lemn și apoi se acoperă cu pământ. Vârful rămas liber se leagă de un suport în poziție verticală. Din fiecare marcotă se obține o sin- gură plantă înrădăcinată. Toamna se taie la punctul de inserție pe planta-mamă. Acesta este marcotajul simplu. Pentru obținerea de mai multe marcote se practică marcotajul chi- nezesc. Tulpina sau ramura se așează într-un Fig. 163. Tipuri de marcotaj: a - marcotaj simplu; b- marcotaj chinezesc; c - marcotaj prin mușuroire; m - marcotă; r - rădăcini adventive. marcotă 445 marsileacee șanț pe toată lungimea ei, dar cu vârful deasupra solului, fixat de un suport. Se aco- peră cu pământ reavăn. Din fiecare nod se dezvoltă câte un lăstar, cu rădăcini adventive la bază. Prin dezgolire și detașare se obțin mai multe plante dintr-o singură marcotă. Se prac- tică la vița de vie (Vitis vinifera). Marcotajul aerian se practică în flori-cultură. Constă în rănirea, printr-o incizie inelară, a ramurii de pe tulpină. Se tratează cu hormoni rizogeni, se înfășoară cu mușchi de turbă sau cârpă ume- dă, peste care se aplică o folie de plastic. în partea superioară inelarii apar rădăcini adven- tive; se detașează și se cultivă într-un vas cu pământ, corespunzător ca mărime (fig. 163). MARCOTĂ, fragment de tulpină sau ramură care se detașează de planta-mamă după ce a avut loc înrădăcinarea. în urma deta- șării și plantării servește la înmulțirea unor plante ca agriș, coacăz, etc. sau ca portaltoi pe care se altoiesc soiuri corespunzătoare de pomi fructiferi (exemplu, pe marcota înrădă- cinate de gutui se altoiesc soiuri de păr; pe marcota înrădăcinate de dusen și paradis, soi- uri de măr; iar pe cele de corcoduș, soiuri de prun etc.). MARGARETA (Leucanthemum vulgare), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemicriptofită, mezofită, la temperatură și pH amfitolerantă, comună în toate regiunile țării, prin fânețe, pășuni, poieni, margini de pădure, tăieturi de pădure, pârloage, de multe ori în masă, de la câmpie până la etajul subal- pin, cu deosebire în regiunea montană; se mai numește auratâ, coada-racului, floare grasă, floarea-camilului, floarea-soarelui, foaia-tăieto- rului, foaia-tăieturii, ghiezuri, iarba-junghiului, iarba-tăieturii, margerete, ochiul-boului, pâinea-oii, roman, romanițâ-mare, salomii galbene, tătăiași, tufănicâ. Dacii o numeau aurumettola-auruomățiolă-auromâtuță/aurată, auromățea (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n= 18, 36-54. Fitocenologic, Car. Arrhenatheretea. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom noduros, oblic sau ori- zontal, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpină erectă, glabră sau păroasă, simplă, rar ramificată, terminată cu o inflorescență. Frunze bazale spatulate, pețiolate, cele tulpinale lan- ceolate sau liniar-lanceolate, lipsite de pețiol, înconjoară tulpina prin baza lor, pe margini dințate sau fidat-dințate, lungi de 3-9 cm, gla- bre sau rărit-păroase. Flori adunate într-un calatidiu, cele marginale sunt albe, cele inte- rioare galbene. înflorire, Vl-X. Fructe, achene cilindrice, cu 6-8 coaste albe. Bioterapie. Frunzele și florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți cicatrizante, dezinfectante. Utilizări externe. Recoltare. Frunzele (Leucanthemi folium) se folosesc proaspete imediat după recoltare. Florile (Leucanthemi flos) se recol- tează în perioada Vl-X, după orele 11, pe timp frumos, însorit. Se usucă la umbră într-un strat foarte subțire. Pentru uscare se preferă podu- rile caselor acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie sau săculeț de pânză. Medici- nă umană. Uz extern. 1. Pentru tratarea răni- lor și tăieturilor: cataplasme cu frunze crude proaspete. Se pun pe locul respectiv și se ban- dajează. 2. Pentru tratarea mâncărimilor de piele (prurit): infuzie, din o mână flori la 1 I apă clocotită. Se pun florile într-un vas și se toarnă apa bine clocotită. Se lasă acoperit 30 minute. Se strecoară. Se spală zona afectată. Agricul- tură. Când specia este abundentă în fânețe, depreciază calitatea fânului. Apicultură. Spe- cie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și, mai ales, polen, pentru întreține- rea și dezvoltarea familiei din stup.Ornamen- tal. Se poate cultiva în parcuri și grădini publi- ce, în grupuri, platbande, ronduri. Decorative prin port și inflorescență. Utilizate și pentru interior ca flori tăiate, înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspăt culese, pentru vopsirea fi- brelor naturale în galben. 1. Pentru vopsirea firelor de cânepă și bumbac, florile se pun în vas, se toarnă apă până le acoperă și se fierb până când soluția devine galbenă la intensi- tatea maximă. Se strecoară. Se dizolvă imediat piatră acră (soluția să fie caldă). Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul. Se lasă până când se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta B ât c ă, Margareta T o m e s c u, 1984). (v. PI. XXXIII, 6). MARSILEACEE (Marsileaceae), fa- milie care cuprinde plante de mlaștini, perene, cu rizom repent, prins de substrat prin rădăcini adventive. Frunze tinere răsucite în spirală, cele mature lung pețiolate, poartă 4 foliole dis- puse palmat. Sporangii sunt diferențiați în marsileacee 446 mazăre macro- și microsporangi ce conțin macro- și microspori. Sunt ferigi heterospore cu protale dioice. Macro- și microsporangii se află închiși împreună în sporocarpi sferici sau reniformi, scurt pedicelați, situați la baza pețiolului. Membrana sporocarpului este tristratificată, în care stratul median este sclerificat. Familia cuprinde 70 specii ce aparțin genului Marsilea, x= 10 și o singură specie braziliană ce aparține genului Regnellidium. Flora României conține o singură specie spontană Marsilea quadrifolia, 2n = 40 (Peștișoară, trifoi cu patru foi). Specia Pilularia globulifera, care vegeta prin iazuri, ape puțin adânci, fundul mlaștinilor, a dispărut din flora României. MAZĂRE (Pisum sativum), fam. Fa- baceae. Plantă erbacee, anuală, cultivată, agă- țătoare, autogamă, originară de pe țărmurile Mării Mediterane, Afghanistan și India; se mai numește borsocă, borș, fusaică, lință, mazăre albă, mazăre cu catrință, mazăre de grădiniță, mazăre de târse, mazăre dulce, mazăre fugu- șă, mazăre galbenă, mazăre grăbită, mazăre mică, mazăre moldovenescă, mazăre neagră, mazăre doagă, mazăre sură, mazăre semănă- toare, mazăre sirtosiță, mazăre țurcană, mazăre țita-n borș, mazăre urcătoare, măzări- che, pasulă. Genetic, 2n = 14. De la locul de origine a migrat spre Ethiopia și nordul Africii. Ocupă suprafețe însemnate în Egiptul antic, Grecia antică, Imperiul Roman. Cultivată în partea centrală a Europei cu cca 5000 ani î. Hr., încă din perioada locuințelor lacustre, în sudul Europei, romanii și grecii antici cunoșteau cul- tura acestei plante; nu se poate preciza dacă se cultiva mazăre comestibilă sau cea furajeră, în agricultura Asiei Centrale are o existență veche. în India de Nord se cultivă din timpuri străvechi; în scrierile sanscrite este denumită harenzo. în România a fost introdusă în cultură în secolul al XVII-lea, mai întâi în Transilvania și apoi în alte zone. Extinsă în cultură și în zonele nordice ale globului, latitudine 60-62° (67°). Astăzi se cultivă pe suprafețe mari în Franța, Italia, Olanda, S.U.A., Iugoslavia, Un- garia, Germania, Federația Rusă și alte țări din C.S.I. Răspândită în Europa, Asia, America. Preferă soluri permeabile cu textură mijlocie, luto-nisipoasă, afânate, cu mult humus, conținut mare de fosfor, potasiu, capacitate mare de reținere a apei (70-80%) și cu reacție ușor acidă sau ușor alcalină (pH 6,5-7,5). Cerințe moderate față de căldură. Pentru soiu- rile cu semințe netede și rotunde temperatura minimă de germinare este de 1-2° C, iar pentru cele zbârcite și turtite, 4-6° C. Temperatura optimă de creștere, 20-25° C. Plantă de zi lungă. Cerințe mari de apă în timpul germinației și la începutul perioadei de vegetație, până își formează un sistem radicular puternic. Descrie- re. Rădăcină pivotantă, pătrunde în sol până la 1 m, cu ramificații laterale pe o rază de 30-50 cm în jurul rădăcinii principale până la adâncimea de 40 cm. Ramificațiile secundare conțin numeroase nodozități cu bacterii sim- bionte (Rhizobium leguminosarum), care asimilează azotul liber din aer și îl fixează în nodozități. Tulpina goală în interior, rotundă, mai groasă la bază, înaltă de 60-150 cm (25-250 cm). Ramificată mai mult spre bază. Soiurile cu tulpină lungă și subțire au la început poziția semierectă, apoi se culcă la pământ sub influența greutății boabelor. Soiurile cu tulpină groasă și scundă au poziția erectă. Frunzele paripenat-compuse, cu 2-3 perechi de foliole, adeseori cu marginea zimțată spre bază, ultima foliolă se transformă într-un cârcel ramificat. Cârceii se prind de plantele vecine susți- nându-se reciproc. La baza frunzelor se află două stipele amplexicaule, semicordate, lungi de 5-10 cm și late de 3-4 cm. Flori mari, albe, câte 2-5, dispuse la subsuoara frunzelor; ca- liciul gamosepal, format din 5 sepale; corola dialipetală, din 5 petale diferite ca formă și mărime (stindard, 2 aripioare, carena rezultată din unirea a două petale); androceul din 10 sta- mine, din care 9 unite prin filamente, sub forma unui tub și una liberă; gineceul cu ovar supe- rior, unicarpelar, ajunge la maturitate cu 2-3 zi- le înaintea androceului. O floare rămâne des- chisă 2-3 zile. înfloritul pe o plantă durează 10-25 zile. Polenizare autogamă, rar aloga- mă-entomofilă (3-5%). Fruct, păstaie dreaptă sau ușor curbată, lungă de 3-12 cm, lată de 1-2,5 cm. La maturitate se deschide pe toată lungimea, pe linia de sudură a celor 2 valve. Semințe cu suprafața netedă sau zbârcită, for- mă globuloasă sau colțuroasă, în număr de 6-12 după soi și condițiile de vegetație. Perioa- dă scurtă de vegetație, 60-120 zile. Compozi- ție chimică. Mazărea verde conține proteine (3%), hidrați de carbon (6%), sodiu (1 mg%), potasiu (120 mg%), calciu (10 mg%), fosfor (50 mg%), fier (0,8 mg%), vitamina A (0,1 mg%), vitamina B, (0,05 mg%), vitamina B₂ (0,05 mg%), măceasă 447 măceș niacin (1 mg%), vitamina C (25 mg%). Mazărea uscată conține protide (22%), grăsimi (1%), hidrați de carbon (59%), sodiu (30 mg%), potasiu (915 mg%), calciu (45 mg%), fosfor (230 mg%), fier (5 mg%), vitamina A (20 pg%), vitamina Bi (0,7 mg%), vitamina B₂ (0,2mg%), niacin (3 mg%), vitamina C (1 mg%) (M. Ale- xan, O. Bojor, 1983). Conține aminoacizi esențiali, acizi organici (glutamic, leucina, feni- lamina, arginina, asparagic). Alimentație. Utili- zată la preparatele culinare în stare proaspătă, sub formă de păstăi (înainte de formarea se- mințelor), semințe verzi sau uscate sau sub formă conservată. Făina obținută prin măcina- rea boabelor se folosește la prepararea diferi- telor mâncăruri (supe, piureuri etc.). Boabele decorticate au valoare alimentară mai mare. Valoarea energetică în stadiul verde este de 37 kcal/100 g, iar la cea uscată de 359 kcal/100 g. Industrie. Soiurile de mazăre zaharată, recol- tate în faza maturității verzi, sunt utilizate la fa- bricarea conservelor. Făina obținută din măci- narea boabelor mature amestecată în proporție de 5-10% cu făina de grâu se întrebuințează și la fabricarea unei pâini gustoase și hrănitoare. Medicină umană. Energetică, ușor laxativă, înlesnește evacuarea intestinală. Reprezintă o importantă sursă de protide, hidrați de carbon, de fosfor și săruri minerale. Mazărea uscată, se va consuma în cantități moderate, (conține ele- mente concentrate). Contraindicată în enterite. Din mazăre verde proaspătă s-a izolat o fitohe- maglutină, utilizată cu succes în tratarea anemiei aplastice. Produce stimularea funcției medulare, readucând-o la funcția normală. Em- piric, în unele zone, ceaiul din cârceii frunzelor se folosește contra cârceilor din pântece (crampe abdominale). Zootehnie. Utilizată sub formă de făină sau uruială în hrana animalelor, mai ales a tineretului. Având conținut ridicat de proteine ea completează rația alimentară zilni- că. Produsele secundare, constând din tulpini, frunze, teci, reprezintă un furaj valoros; conțin 8-10% substanțe proteice. Cultivată ca furaj sau masă verde, siloz sau fân, singură sau în amestec cu alte specii. Agricultură. Prin fixa- rea azotului atmosferic în nodozități sporește fertilitatea solului. După recoltare lasă terenul reavăn și curat de buruieni. Excelentă premer- gătoare pentru grâul de toamnă (v. PI. XXXIII, 7). MACEAȘA, formație ce provine din- tr-un receptacul sub formă de cupă în interiorul căruia se inseră, pe pereți, numeroase cârpele libere reprezentând gineceul. După polenizare și fecundare din fiecare ovar unicarpelar se va forma o achenă reprezentând adevăratul fruct. Pereții receptaculului devin cărnoși și de cu- loare roșie. Achenele sunt puse în libertate prin distrugerea lor de către păsări sau prin putre- zirea părții cărnoase. MĂCEȘ (Roșa canina), fam. Rosaceae. Arbust indigen, spinos, nanofanerofit, xeromezofit spre mezofit, mezoterm, acid-neutrofil, întâlnit pe lângă garduri și drumuri, în pășuni, fânețe, poieni, pe coaste, margini și rărituri de pădure, păduri de foioase, rar de rășinoase, de pe litoralul Mării Negre până în regiunile de munte la altitudinea de 1200 (1700) m; se mai numește cacadâr, câlcâdâriu, ciucuri de mărăcine, cocașder, glogheje, laba-mâței, mărăcine, mărăcine- le-cioarei, mărăcinele-coțofanei, măsieș, răsură, rug de măceș, rug sălbatic, rugul-vacii, rujă, scoabe, scochin, scoruș nemțesc, sipică, suieș, trandafir, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, tufă de rug, zgorghin. Dacii îi spuneau masicua, macisua (I. Pachia Tatomires- cu, 1997) Genetic, 2n = 35. Preferă soluri eubarice-mezobazice, uscate până la revene, adeseori compacte. Fitocenologic, încadrat în Quercetea -> FAGETALIA, FESTUCO-BRO- METEA, PRUNION SPINOSAE, Car. Prunetalia. Răspândit în Europa, Asia de Vest, Africa de Nord. Descriere. Tulpini alungite, grupate în tufă, ramificate, recurbate în afară, înalte până la 3 m. Ramuri cu numeroși ghimpi comprimați lateral și recurbați. Muguri mici, roșii. Frunze alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice, pe margini simplu-serate, uneori imperfect-dublu-serate, glabre, la baza pețiolului cu 2 stipele concrescute. Flori roz sau albe, mari (4-5 cm), solitare sau grupate câte 2-3 în inflorescențe, cu sepale sectate. înflori- re, VI. Fructe, achene păroase închise într-un receptacul roșu, cărnos (măceșe). O tufă pro- duce 0,3-0,4 kg măceșe. Compoziție chimi- că. Frunzele conțin clorofilă, substanțe tanice, rășină, vitamina C; florile conțin un ulei eteric cu stearopteni, gefaniol, citronelol, citral, eugenol, nerol etc.; mai conține tanini, ceară, acid galic, flavonoide galbene, antrociani; măceșele con- țin zaharuri (14-26%), acid malic (cca 98%), acid citric (3%), acid galic (0,5%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextri- nă, vanilină, săruri minerale de K, Ca, Fe, Mg măceș 448 măceș -----t-------------------------------------------------------------------------------------------L. (1,8-3,2%), vitaminele C (500-1000 mg%), Bi, B₂, K, PP, provitamina A (600-10 000 mg%). Valoarea energetică, 131 kcal/100 g. Semințe- le conțin un principiu glicozidic toxic. Industrie. Florile, măceșele, achenele sunt întrebuințate în industria alimentară la prepararea siropuri- lor, sucurilor, marmeladelor, gelatinelor, lichio- rurilor, pastelor de fructe etc. Măceșele sunt utilizate în industria farmaceutică pentru extra- gerea vitaminei C. Alimentație. Din marmelada de măceșe se prepară un sos care se servește la rasolul de vită sau de pasăre. Bioterapie. Măceșele (enduviile) au utilizări în medicina umană cultă și tradițională. Măceșele, florile și frunzele au importanță terapeutică în medicina veterinară. Măceșele se utilizează în medicina umană ca vitaminizant, astringent, antidiareic, colagog, coleretic, vasodilatator arterial, antiliti- azic, aniiinflamator intestinal. Conținutul ridicat de vitamina C și a altor substanțe asigură func- ționarea normală a glandelor endocrine, creierului, cordului, ficatului, splinei. Intervine favorabil în respirația tisulară, în reacțiile fer- mentative, în procesul de eliminare a toxinelor din sânge. Potențează acțiunea antivirală a interferonului. Mărește diureza cu eliminarea toxinelor din corp, fluidifică bila favorizând eli- minarea ei, stimulează contracția vezicii biliare și a căilor biliare provocând golirea conținutului lor. împiedică formarea calculilor renali, atenu- ează și vindecă inflamațiile intestinale, dilată arterele asigurând un flux sanguin mai bun. Favorizează eliminarea viermilor intestinali. Produsul ca atare (măceșele.) intră în com- poziția ceaiului aromat și a ceaiului hepatic PLAFAR. Medicina veterinară folosește măce- șele, frunzele și florile pentru rolul lor laxativ, diuretic, depurativ, tonic și ca stimulator gene- ral în tratarea lipsei poftei de mâncare la anima- le (anorexii), în indigestii, afecțiuni renale cu mărirea diurezei și eliminarea substanțelor to- xice din organism, cistite, stări a frigore. Recol- tare. Măceșele (Cynosbati fructus) se recoltea- ză cu mâna. Se usucă artificial la 100-105° C. Pe cale naturală se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subțire. Se păstrează în saci de pânză. Frunzele și florile se recoltează în iunie și se usucă la umbră. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Mlădițele se recoltea- ză primăvara și se folosesc imediat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea avitami- nozelor, enterocolitelor, calculozei renale, tul- burărilor de circulație periferică: decoct, din 2 linguri măceșe zdrobite la 500 ml apă. Se introduc în apă când clocotește. Se fierb 10 mi- nute, întreaga cantitate se bea într-o zi, în două prize. 2. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare, litiazei biliare, pentru vitaminizare și ca tonic general: infuzie sau decoct, din 2 linguri măceșe la 500 ml apă. Cantitatea se bea în cursul unei zile. 3. Pentru eliminarea viermilor intestinali (oxiuri, ascaroizi): amestec făină de pulpă de măceșe (2 părți) și miere (o parte). Se iau 2-3 lingurițe pe zi, de preferat pe stomacul gol. 4. Pentru tratarea dischineziei biliare, litiazei renale: infuzie, din 1 lingură măceșe la o cană (200 ml) cu apă. Se beau 2 căni pe zi. 5. Pentru tratarea inflamațiilor căilor urinare și rinichilor: infuzie (sau decoct 10 minute), din 2 linguri măceșe la 500 ml apă. Se bea în cursul unei zile. Cure de lungă durată. 6. Pentru energiza- rea convalescenților, cașecticilor, vârstnicilor și copiilor: infuzie sau decoct (fierte numai 5 mi- nute), din 2 linguri fructe la 500 ml apă. Cantita- tea se bea în cursul unei zile. 7. Pentru vitami- nizarea organismului: băutură răcoritoare, din 100 g‘măceșe macerate în 1000 ml apă rece timp de 12 ore. Se adaugă 100 g zahăr. Se strecoară. Se păstrează la rece. Se beau 2-3 căni pe zi. 8. Pentru acțiunea sedativă: tinctură, din 500 g pulpă măceșe și 500 g za- hăr. Se amestecă bine. Se lasă la macerat 5-6 zile până lasă un suc roșu. Se adaugă 1 I spirt de 70°. Se acoperă bine. Se lasă 2-3 zile. Se strecoară. Se păstrează în sticle. Se iau câteva picături seara înainte de culcare. 9. Pentru tratarea epuizării generale, diareei cronice, di- zenteriei cronice, colitei, rinofaringitelor, tra- heobronșitelor, otitelor: macerat de mlădițe în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH; pentru fu- runculoze recidivante, soluția obținută se com- bină cu cea obținută din nuc; pentru astenie post-gripală și post-infecțioasă soluția obținută se combină cu cea de coacăz negru sau de stejar pedunculat. Se iau 50 picături o dată sau de două ori pe zi, copiii iau 30-40 picături o dată pe zi. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor, afec- țiunilor renale, cistitelor, stărilor a frigore, ca tonic vitaminizant pentru animalele în conva- lescență și recuperabile: decoct, din 6-10 g măceșe uscate, flori sau frunze uscate la 200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât): se mai poate folosi sub formă de extract, 449 măceș de munte tinctură și macerat. Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, bovine), 70-100-150 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-15-30 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-5-10 g. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt intens cercetate de albine pentru cule- gerea de polen și nectar. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Silvicultură. Introdus pe terenurile fores- tiere degradate pentru fixarea solului și înfru- musețarea peisajului. Ornamental. Interes ornamental. Foarte rustic. Indicat a fi cultivat pe taluze, marginea drumurilor, coaste însorite, uscate. Decorativ prin ramurile arcuite, frunze, flori, fructe. înmulțire prin semințe, butași, altoire. Vopsitorie. Scoarța posedă proprietăți tinctoriale; se folosește în amestec cu flori proaspete de cimbrișor de câmp, scoarță de prun, flori proaspete de șovârf, pentru vopsirea fibrelor naturale în roșu. Scoarța de măceș se jupoaie de pe ramuri. Se usucă bine la umbră. 1. Scoarța de măceș se așează într-un vas împreună cu plantele menționate. Se acoperă cu apă. Se fierbe totul până când soluția capătă culoarea roșie de intensitate maximă. Se strecoară. în soluția fierbinte se dizolvă piatră acră (50-60 g/kg material) Se amestecă, pentru dizolvare și uniformizare. Se introduce materialul și se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Se obține soluția de colorare prin fierberea plantelor ca mai sus. în timpul pregătirii ei dizol- vă piatra acră în apă caldă. în soluția obținută se introduce materialul și se lasă să se îmbibe bine. Se scoate apoi și se introduce în soluția de plante, unde se lasă până se obține nuanța de roșu dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Soluția de colorare se obține ca în rețeta de la punctul 1. înainte de strecurare se adaugă piatră acră. Se lasă la fiert împreună, după care se strecoară. Se introduce materialul. Se lasă la cald până se obține nuanța de roșu dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u, 1984) (v. PI. XXXIV, 1). MĂCEȘ DE MUNTE (Roșa pen- dulina), fam. Rosaceae. Arbust indigen, spi- nos, nanofanerofit, mezofit, microterm spre mezoterm, nitrofil, acid-neutrofil, suportă o ușoară umbrire, întâlnit pe coaste abrupte, stâncării, grohotișuri, chei, defileuri, păduri, în etajul montan și subalpin, pe soluri scheletice, superficiale, slab-acide, bogate în azot; se mai măcriș numește trandafir de munte, trandafir de pădure. Genetic, 2n = 28. Se preconizează cultivarea lui. Fitocenologic, încadrat în Fagion, Car. Adenostyletalia. Răspândit în Europa. Descriere. Tulpini lungi (1-2 m), cu ramuri scurte, orizontale sau pendule, obișnuit lipsite de ghimpi. Ramuri florifere lipsite de ghimpi. Frunze imparipenate cu 7-9 (11) foliole eliptice sau ovale, dublu sau triplu-serate, cu dinții ascuțiți, glanduloși; pețiolul, rahisul și nervura principală glanduloase. Flori solitare, mari (5 cm diametru), roz-purpurii sau violacee, cu sepale nedivizate, persistente, mai lungi decât petalele și îndreptate înainte. înflorire, V-VII (VIII). Fructe, achene păroase, închise într-un receptacul globulos-elipsoidal, cu numeroase glande stipitate și sete. Compoziție chimică. Măceșele conțin foarte multă vitamină C (5000-9000 mg%), fiind în medie de 50 de ori mai bogate decât lămâile și de 100 ori decât merele; mai conțin vitamine B₂, K, PP, E, provi- tamina A (6000-10 000 mg%), zaharuri, acid malic, acid citric, pectină, taninuri, ulei volatil, ulei gras, lecitină, dextrină, vanilină, săruri mi- nerale de K, Ca, Fe, Mg etc. Industrie. Măce- șele și semințele sunt întrebuințate în industria alimentară la prepararea sucurilor, siropurilor, gelatinei, marmeladei. Industria farmaceutică folosește fructele pentru extragerea vitami- nei C. Bioterapie. Aceleași proprietăți ca la -> MĂCEȘ (ROȘA CANINA). Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca la MĂCEȘ și cu efect terapeutic mai bun. Silvicultură. Utilizat pentru fixarea crestelor și coastelor degradate din regiunile montane. Apicultură. Specie me- liferă. Florile sunt intens vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Orna- mental. Cultivat în grupe, ca arbust decorativ pentru florile sale mari, frumoase și frunzișul bogat. Foarte rustic. Indicat pentru alpinarii, stâncării și fixarea coastelor degradate. înmul- țire prin semințe, butași, altoire (v. PI. XXXIV, 2). MĂCRIȘ (Rumex acetosa), fam. Po- lygonaceae. Plantă erbacee, perenă, spontană și cultivată, mezofită-mezohigrofită, amfitole- rantă la temperatură și pH, întâlnită în întreaga țară prin fânețe, poieni, pe o gamă largă de soluri revene, până la reavăn-jilave, uneori temporar jilav-umede; se mai numește acriș, burbunacă, corlegeni, crătică de grădină, dra- gavei, glojdani, iarbă măcriș, macrici, măcriș bun, măcriș de munte, măcrișul caprei, măcriș măcriș 450 măcriș de grădină, măcriș mare, mocriș, schiaz, ște- vie. Genetic, 2n= 1 4q, 15cr. Fitocenologic, Car. Molinio-Arrhenatheretea. Răspândit în Europa (cu excepția Islandei), Asia, America. Prezintă adaptabilitate mare la condițiile de mediu. Re- zistență mare la temperaturi scăzute. Cerințe scăzute față de lumină. Pretenții moderate față de umiditatea solului. Seceta îndelungată sca- de calitatea frunzelor și producția. Preferă solu- ri adânci, cu reacție ușor acidă sau neutră. Dă producții mari pe soluri fertile, bogate în ele- mente nutritive, respectiv 5-6 t/ha în primul an și 20-25 t/ha în anii 2-3 de cultură. Cultivat pe suprafețe mici. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină floriferă erectă, striată, ramificată, înaltă până la 1 m, la unele soiuri nuanțată în roșu. Frunzele, în rozetă, pețiolate, lanceolate, cu baza sagitată, cu marginile mai mult sau mai puțin încrețite; cele tulpinale lung-pețiolate, iar cele superioare sesile. Ohree cu marginea la- cerat-dințată. Specie dioică. Flori unisexuate, mici, dispuse în verticile pendule, înflorire, V-VI. Fructe, achene negricioase, monosper- me. Facultatea germinativă, 90%, se păstrează 4 ani. Compoziție chimică. Conține oxalat acid de potasiu până la 4,5%, acid oxalic 1%, vitamina C, substanțe flavonoidice, tanin, fosfați, Fe, Ca, Mg, cantități reduse de lipide, protide. Toxicologie. Principiile toxice sunt oxalați. Ingerată în cantități mari, planta scade timpul de coagulare a sângelui, provoacă hipo- calcemie, leziuni renale și moartea. La animale toxicitatea se înregistrează mai ales la oi. Se intervine cu preparate din calciu, vitamina K și purgative. Alimentație. Frunzele sunt folosite la prepararea unor ciorbe, piureuri și alte pre- parate culinare. Intră în vegetație primăvara foarte devreme, când alte legume lipsesc de pe piață. Aliment răcoritor, revitalizant, aperitiv, înlesnește digestia salatelor fierte, spanacului, supelor, asigurând totodată îmbogățirea orga- nismului cu elementele Fe, P, Cu,'FI, Mn, Zn, Mo, Ni, K, Na, Mg etc., și mărește pofta de mâncare. Supa de măcriș este depurativă (re- comandată îndeosebi în gută, furunculoză) și laxativă. Frunzele sunt folosite în unele zone pentru prepararea mâncărurilor cu carne de miel, a untului cu verdețuri, în stare crudă. Bioterapie. Părțile aeriene și rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradi- țională. Li se atribuie următoarele proprietăți și efecte: revitalizant, aperitiv, digestiv, depurativ, diuretic, antiscorbutic, laxativ, răcoritor. Stimu- lează pofta de mâncare, stimulează digestia mai ales la nivelul stomacului, ajută la elimina- rea toxinelor din sânge și din organism în ge- neral, mărește cantitatea de urină eliminată din organism, combate scorbutul datorat lipsei de vitamină C, ușurează evacuarea fecalelor, revi- talizează organismul. Utilizate pentru tratarea scorbutului, intoxicațiilor, paraliziilor și pareze- lor, ulcerațiilor, abceselor, pecinginei, diareei. Recoltare. Părțile aeriene (Rumicis acetosae herba) și rădăcinile (Rumicis acetosae radix) se recoltează în timpul vegetației și se folosesc proaspete. Fructele (Rumicis acetosae fructus) se recoltează când ajung la maturitate. Se păs- trează în pungi mici de hârtie. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea scorbutului se mănâncă zilnic mici cantități de frunze proas- pete crude. 2. Pentru tratarea intoxicațiilor cu arsen sau mercur: decoct, din 10 g plantă proaspătă la 1 I de apă. Se fierbe 5-7 minute. Se bea la intervale și cu precauție. 3. Pentru tratarea paraliziilor și parezelor nervilor perife- rici: infuzie, din 1-2 lingurițe frunze peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru acțiune depurativă și diuretică accentuată: decoct, din 25 g rădăcină tăiată în rondele la 1 I de apă. Se fierbe 10 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 5. Pentru tratarea diareei: infuzie, din 1 linguriță fructe peste care se toarnă 100 ml apă cloco- tită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea această cantitate de 3 ori pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor, ulcerațiilor din gură: decoct, din 10 g plantă proaspătă la 1 I de apă. Se fierbe 5-7 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Pentru ulcerațiile din cavitatea bucală se folosește ca apă de gură. Pentru tratarea rănilor se aplică comprese locale. 2. Pentru tratarea rănilor, ab- ceselor: plantă proaspătă, se pisează și se pune pe locul afectat. Se leagă apoi cu pansa- ment. Evită infectarea și grăbește vindecarea. 3. Pentru tratarea paraliziilor și parezelor ner- vilor periferici: decoct, din 100-200 g frunze la 2 litri de apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se introduce în cada, cu apa de baie la tem- peratura de 37-38° C. Procedura se face zilnic. 4. Pentru tratarea pecinginei: decoct, din 100 g la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale folosindu-se tifon curat. Contraindicat în afecțiuni pulmonare, astm, sensibilitate gastrică, artritism, gută, măcriș mărunt 451 măcrișul-iepurelui colici nefritice, calculi. Ornamental. Indicat în cadrul spațiilor verzi sub masive arborescente și grupări de arbori, din zonele montane și de deal. Decorativ prin frunze și flori. înmulțire prin semințe. Alte utilizări. 1. Pentru scoaterea petelor de cerneală și rugină de pe haine sau obiecte din lemn se aplică local soluția obținută din plantă. Se săpunește și se clătește. Dacă este necesar operația se repetă. 2. Pentru curățirea vaselor de aluminiu se freacă cu frunze și cozi de măceș. 3. Argintăria se curăță cu apa rezultată din fierberea măcrișului. Se pun la fiert pentru 10-15 minute cca 500 g măcriș. Se strecoară. în soluția obținută se introduce argintăria și se spală cu tifon sau cu o bucată de pânză (v. PI. XXXIV, 3). MĂCRIȘ MĂRUNT (Rumex ace- tosella), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofit-geofită, cosmopolită, me- zofită, mezotermă, heliofită, acidofilă, întâlnită prin pășuni, fânețe și în culturi ca buruiană, pe soluri nisipoase, turboase, sărace în calcar, revene, puternic acide, adesea dominantă sau codominantă în păduri de foioase (fag, stejar), uneori în cele de conifere, până în zona alpină; se mai numește măcriș, măcriș de câmp, măcriș de gradină, măcriș iepuresc, măcriș păsăresc, măcriș trifolios, pita-cucului, trifoi acru, trifoi iepuresc, trifoiu măcriș. Genetic, 2n = 42. Fitocenologic, încadrat în Aperion spica-venti. Răspândit aproape pe tot globul. Descriere. Rizom repent cu multe rădăcini adventive. Tulpină la bază deseori repentă, în rest erectă, glabră, simplă sau ramificată, înaltă de 8-16 (40) cm, scapiformă, unifloră. Frunze variate ca formă, de regulă hastate, alungit-lanceolate sau liniare, la bază cu manșon membranos desfăcut în fibre (ohree). Flori unisexuat-dioice (tipul 3), purpurii-liliachii, rar albe sau albăstrui. în- florire, IV-V. Fructe, nucule. Compoziție chimică: planta conține oxalat acid de po- tasiu, vitamina C, pectine, enzime, mucilagii, săruri organice, săruri minerale. Toxi- cologie. -> MĂCRIȘ. Alimentație. Utilizat în mediul sătesc ca aliment, în diferite preparate culinare, mai ales supe. Să nu se fiarbă în vase de aramă. Medicină, contraindicații, alte utilizări -> MĂCRIȘ. Vopsitorie. Plan- ta proaspătă are proprietăți tinctoriale. Este folosită pentru vopsirea fibrelor naturale în galben (v. PI. XXXIV, 4). MĂCRIȘUL-IEPURELUI (Oxalis acetossella), fam. Oxalidaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofit-geofită, circumpo- lar-boreală, mezofită, mezohigrofită, mezotermă, acid-neutrofilă, întâlnită prin păduri umbroase (făgete, molidișuri, brădete sau de amestec) din regiunea montană și subalpină; se mai numește măcriș ca trifoi, măcriș de pădure, măcriș iepuresc, măcriș păsăresc, măcriș trifolos, macrișor, macrișul-caprei de pădure, măcrișor, pita-cucului, trifoi acru, trifoi iepuresc, trifoiu măcriș. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrat în Fagetalia, Vaccinio-Piceetea, Betuio-Adenostyletea. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord. Des- criere. Rizom târâtor, ramificat, cu numeroase rădăcini adventive. Tulpină scapiformă, înaltă până la 15 cm. Frunze trifoliate, lung pețiolate, bazale. Flori purpuriu-liliachii, rar albe sau albăstrui; caliciul dialisepal pe tipul 5; corola dialipetală pe tipul 5; androceul din 10 stamine diciclice; gineceul superior cu 5 stile filiforme, fiecare cu câte un stigmat globulos. înflorire, IV-V. Fruct, capsulă ovată. Compoziție chimică. Conține oxalat acid de potasiu, vitamina C, mucilagii, pectine, enzime, săruri organice. Alimentație. Frunzele proaspete se folosesc la prepararea supelor, ciorbelor ori ca salată. Consumată în stare proaspătă de către excursioniști, le conferă o stare reconfortantă și le alungă setea. Consumată în cantități mai mari de 100 g provoacă iritație renală. Frunzele se trec prin mașina de tocat carne, se sărează, se piperează și se păstrează pentru iarnă. Se adaugă la supe, salate sau la condimentarea altor preparate culinare. Conservate cu zahăr servesc drept condiment pentru iarnă. Bio- terapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană tradițională. Principiile active din plantă au acțiune diuretică, antidiareică, antiscorbutică etc. Utilizat intern, în tratarea scorbutului, diareei, afecțiunilor ficatului, ca antidot în intoxicații cu arsen și mercur, dureri de piept, iar extern, pentru vindecarea rănilor. Sunt utilizate părțile aeriene ale plantei (Oxalidis acetosellae herba) în stare proaspă- tă. Medicină umană. Uz intern. Se folosesc cu mare precauție. 1. Pentru tratarea scorbu- tului: consum de frunze proaspete (cantitate mică). 2. Pentru tratarea intoxicațiilor cu arsen, mercur: decoct, din 10 g plantă proaspătă tăia- tă mărunt, sau 1 lingură de plantă proaspătă tăiată mărunt la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute măcrișul-iepurelui 452 maghiran la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se bea cu precauție cca 50 ml. Uz extern. 1. Pentru tratarea ulcerațiilor gurii: decoct, pregătit ca mai sus. Se clătește gura de 3 ori pe zi, mai ales după mese, fără a se înghiți conținutul. 2. Pentru tratarea rănilor și abceselor: a) decoct, pregătit ca mai sus, se aplică com- prese pe locul afectat; b) cataplasme, cu planta proaspătă pisată; imediat după ce se recol- tează se taie mărunt și se pisează într-un mojar; pasta obținută se așează pe locul afec- tat și se bandajează. Atenție! Consumul exce- siv al plantei produce greață și vomă, acidul oxalic se combină cu calciul din organism, res- pectiv din sânge și dă naștere la hemoragii. Se intervine cu purgative pentru eliminarea plantei din tubul digestiv și se administrează preparate de calciu pentru refacerea echilibrului acestui element. Alte utilizări. Acidul oxalic extras din plantă se folosea odinioară ca dizolvant al al- bastrului de Berlin utilizat la vopsirea lânii și a mătăsii și la curățirea petelor de cerneală și de rugină de pe țesăturile de in (v. PI. XXXIV, 5). MĂGHIRAN (Majorana hortensis), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, anuală în condițiile țării noastre și perenă în țările medi- teranene de origine, cultivată din timpuri stră- vechi, foarte sensibilă la înghețuri și brume de primăvară, cerințe crescute față de umiditate, pe soluri adânci, ușoare, calde, bogate în humus și în calciu; se mai numește iederă, maderan, maioran, mărgăran, mederean, megerean, mighiran, pupi, șovârf (fig. 164). Cultivat în jud. Neamț. Are condiții ecologice de cultură și în județele Brăila, Giurgiu, Teleor- man, Buzău, Bihor, sudul Doljului. Răspândit din Africa de Nord până în Indiile Orientale. Naturalizat în regiunea mediteraneană. Des- criere. Rădăcină pivotantă, gălbui-brună, groa- să de 0,5-0,6 cm. Tulpină erectă, cu patru muchii, ramificată de la bază, la început verde-cenușiu-păroasă, apoi glabră și cu nuanțe roșiatice, înaltă de 20-60 cm. Frunze ovat-spa- tulate, scurt-pețiolate, pe ambele fețe cu peri albi pâsloși, nervuri puțin pronunțate. Flori roșiatice, rar albe, mici (2-3 mm), grupate în inflorescențe axilare laxe, constituite din spicu- lețe globuloase; corolă bilabiată, infundibulifor- mă, cu labiul inferior trifid; androceu cu 4 sta- mine ieșite în afară de corolă; gineceu cu stil subțire. înflorire, VII-IX. Fructe, nucule mici (1 mm), ovoide, gălbui-brune. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin ulei eteric (1-1,62%), acizi oleanolic, ursolic, rosmarinic, cafeic, clorogenic, flavone (majoranină, rutină etc), hidrochinonă, pentozani (8%), pectine (4%), planteoză, urme de zaharoză, acid ascorbic (173 mg%), substanțe minerale (Ca, K, Na, Mg, S, N, Fe, Mn, Zn, Cu, Mo), uleiul eteric constituit din terpinen, tujanol, terpineol, Fig. 164. Măghiran (Majorana hortensis). măghiran 453 mălin terpinenol, linalool, geraniol, cimenol, mente- nol, eugenol, carvacrol, charvicol etc. Alimen- tație. Utilizată drept condiment pentru anumite preparate culinare. Industrie. Uleiul volatil extras din flori este folosit în industria parfumu- rilor. Pentru extragerea uleiului volatil se folo- sește herba proaspătă. Materialul recoltat se transportă imediat la locul de prelucrare și se introduce în cazanele fixe de distilare sau caza- nele mobile basculante. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Acțiune stoma- hică, carminativă, sedativă, antimigrenoasă, diuretică. Principiile active din plantă stimu- lează digestia, ajută la eliminarea gazelor din tubul digestiv, mărește pofta de mâncare, cal- mează colicile gastrointestinale, mărește diure- za, mărește peristaltismul intestinal, calmează sistemul nervos, combate insomnia și migre- nele. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Majoranae herba) se recoltează în timpul înflo- ritului prin tăierea tulpinilor cu cel puțin 5-6 cm deasupra solului. Se usucă la umbră în poduri acoperite cu tablă, bine aerisite, în strat subțire. Uscare artificială, la 30-35° C. Producția 4000-5000 kg/ha herba proaspătă. După us- care se ambalează în baloturi. Nu se păstrează prea mult deoarece se produc pierderi de ulei volatil. în 8 luni conținutul uleiului volatil scade la 30% din valoarea inițială. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea colicilor gastroin- testinale, gastritelor hipoacide, insomniei, balo- nărilor abdominale, stimularea poftei de mân- care, calmare a sistemului nervos: infuzie, din 1 linguriță plantă mărunțită sau pulbere plantă la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Pentru stimularea poftei de mâncare se bea câte o cană cu 30 minute înainte de a lua masa. 2. Pentru combaterea migrenelor, insomniei și ca stimulent digestiv, cu mărirea peristaltismului intestinal: infuzie, din 5 g plantă mărunțită sau pulbere plantă, la 100 ml apă clocotită. Apa se toarnă peste plan- tă într-o cană. Se lasă acoperită 30 minute. Se filtrează. Se ia câte o linguriță la 2-3 ore. 3. Cal- mant în nevroze, pentru combaterea durerilor abdominale și eliminarea gazelor: decoct, din 1-3 lingurițe pulbere plantă uscată la o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă 10 minute, apoi se fierbe 15 minute la foc moale. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Cosmetică. Pentru întreținerea tenului: infuzie, din 1 lingură plantă la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se spală fața, folosindu-se un tampon de vată sau se aplică comprese calde; cremă, pregătită cu extract de plantă. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. MĂLIN (Padusavium), fam. Rosaceae. Arbore megafanorefit, mezofit spre mezohidrofit, mezoterm spre moderat termofil, slab-acid-neu- trofil, ombrofil sau semiombrofil, rezistent la fum, întâlnit prin păduri de luncă, tufărișuri, zăvoaie, vegetând sporadic în regiunea de deal și de munte, rar la câmpie; se mai numește ciremcar, liliac, mălin alb, mălin negru, prun sălbatic. Genetic, 2n = 32. Apare pe soluri fertile, profunde, pseudogleizate, de preferință pe malul apelor. Fitocenologic, încadrat în Alno-Padion. Răspândit în Europa, Asia. Des- criere. Rădăcină rămuroasă. Tulpină dreaptă, înaltă până la 15 cm. Scoarță netedă, cenu- șie-negricioasă. Lemn cu miros plăcut, dura- men brun-gălbui, album lat, gălbui sau găl- bui-roșiatic, inele anuale vizibile. Coroană deasă, umbroasă. Lujeri bruni-lucitori, cu len- ticele galbene, miros neplăcut. Frunze eliptice, obovate sau oblong-ovate, brusc-acuminate, la bază rotunjite, groase, ușor zbârcite, pe mar- gine acut-serate, pe fața inferioară cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Nervurile la- terale nu ajung la margine ci se arcuiesc, unin- du-se cu cele vecine. Flori albe, frumos mirosi- toare, grupate în raceme multiflore pendente, lungi de 10-15 cm. înflorire, IV-V. Fructe, dru- pe mici, negre. Longevitate, 70-80 ani. Ali- mentație. Fructele se consumă în stare proas- pătă sau sub formă de sucuri, pastă, produse de fermentație. Industrie. Lemn puțin durabil. Se usucă ușor, dar cu tendințe de deformare. Se prelucrează, șlefuiește și lustruiește bine. Utilizat pentru furnire estetice, fabricarea mobi- lei, produse de strungărie. Bioterapie. Scoarța are utilizări terapeutice în medicina umană tra- dițională. Principiile active din scoarță au pro- prietăți diuretice, diaforetice, calmante în dure- rile de stomac și în cele renale. Crește volumul de urină eliminat, mărește sudorația, diminuea- ză excitabilitatea nervoasă la nivelul stomacu- lui și căilor urinare. Recoltare. Scoarța (Padusi cortex) se recoltează toamna de pe ramurile de 2-3 ani, folosindu-se un cuțit. După recoltare se taie în fragmente de cel mult un centimetru. mălin american 454 măr Se usucă în strat subțire, de preferat în podurile caselor acoperite cu tablă sau în camere bine aerate. Se păstrează în saci textili sau de hâr- tie. Medicină umană. încă din Antichitate avea utilizări empirice sub formă de decoct în trata- rea reumatismului, artritei, colicilor gastrice și renale. Uz intern. Pentru bolile menționate: decoct, din 1 linguriță plină cu scoarță mărunți- tă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minu- te la foc domol. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. Apicultură. Specie meliferă. Florile oferă albinelor culesul de nectar și polen. Protecția mediului. Ca specie de amestec în pădurile de luncă din zona colinară, are un rol important în protejarea solului. Ornamental. Se plantează prin parcuri, grădini, cimitire, spații verzi, ca arbore ornamental. Apreciat pentru abundența florilor. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Frunzele proaspete au proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea firelor naturale în galben (v. PI. XXXIV, 6). MĂLIN AMERICAN (Padus sero- tina), fam. Rosaceae. Arbore exotic, rezistent la secetă și geruri. Genetic, 2n = 32. Nu suportă excesul de umiditate. Vegetează bine pe soluri nisipo-lutoase, nisipoase. Cultivat prin grădini, parcuri, plantații forestiere. Răspândit în Ameri- ca de Nord. Descriere. Tulpină înaltă până la 20 m (în țara de origine 30 m), cu ritidom solzos brun-cenușiu, cu miros neplăcut. Coroana alungit-îngustă. Lujeri roșii-bruni, glabri, cu nu- meroase lenticele. Frunze oblong-ovate până la oblong-lanceolate, pe margine fin-crenat-se- rate. Flori albe, mici, dispuse în raceme cilin- drice. înflorire, V-VI. Fructe, drupe globuloase, brun-negricioase, cu caliciul persistent. Se coc în august-septembrie. Gust dulce-amărui. Lăs- tărește și drajonează puternic. Compoziție chimică. Fructele conțin multă vitamină C, za- haruri, săruri minerale. Industrie. Fructele sunt întrebuințate la prepararea băuturilor alcoolice, marmeladelor, pastelor, compoturilor, sucurilor naturale, produselor de fermentație. Lemnul brun-roșcat, greu,, tare, este utilizat la confec- ționarea mobilei, instrumentelor muzicale, obi- ectelor de uz casnic. Medicină umană. Scoar- ța conține prunasina cu efecte sedative, mai ales pentru căile respiratorii. Ornamental. Cul- tivat în parcuri, grădini; remarcabil mai ales în perioada înfloririi. înmulțirea prin semințe. Se recomandă elagarea artificială pentru obține- rea de tulpini frumoase. MĂR (Malus domestica), fam. Rosa- ceae. Arbore cultivat, mezofit spre mezohidrofit, mezoterm, slab-acid-neutrofil. Genetic, 2n = 34. Cere o temperatură medie anuală de 8-11° C (mugurii micști pornesc în vegetație la 8° C, deschiderea florilor se face la temperaturi medii zilnice de peste 11° C), 600-700 mm precipita- ții anual, lumină suficientă, soluri luto-argiloa- se, lutoase, luto-nisipoase, fertile și bine struc- turate. Pe glob sunt cultivate peste 10 000 so- iuri. în România se cultivă cca 200 soiuri mai ales în regiunea deluroasă, unde găsește con- dițiile ecologice cele mai bune. Descriere. Ră- dăcina variază ca habitus, dimensiuni și ritm de creștere în funcție de soi. Tulpina înaltă până la 10 m, cu coroană largă, puternic ramificată, ca- racteristică fiecărui soi. Frunze ovate, eliptice, lat-eliptice, obovate sau alungit-obovate, acute sau obtuze la vârf, pe margini crenat-serate sau dublu-serate, fața inferioară moale-tomen- tos-păroasă. Flori albe-roz, tipul 5, grupate în cime umbeliforme. înflorire, IV-V. Fructe, poa- me globuloase, cu o mică adâncitură la ambele capete, mărimi variate, colorate diferit după soi. Longevitate, 150 ani, multe soiuri, în funcție de portaltoi, trăiesc numai 20-45 ani. Compoziție chimică: fructele conțin apă (83-93%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi organici (0,16-1,27%), sub- stanțe pectice (0,23-1,14%), protide, taninuri, lignine, materii grase, vitaminele C (5-18%), A, B, PP, săruri de Ca, Na, Fe, K, P, și în cantități mai mici Si, Al, Mg, Mn, S, Co etc. în coaja fruc- tului se află de două ori mai multă vitamină C decât în pulpă. Alimentație. Fructul este apre- ciat ca aliment-medicament. Se consumă în stare proaspătă sau prelucrată. Valoarea ener- getică, 60 kcal/100 g. Industrie. Se întrebuin- țează în industria alimentară la fabricarea com- poturilor, marmeladelor, cidrului, oțetului, țuicii, șamponurilor etc. Lemn omogen, nedeforma- bil, ușor de lucrat. Utilizat pentru sculptură, tâmplărie fină, instrumente pentru desen. Bio- terapie. Scoarța, frunzele, florile și fructul au utilizări în medicina umană tradițională. Scoar- ței, frunzelor și florilor li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, dezinfectante. Principiile active din mere acționează ca tonic muscular, tonic al sistemului nervos, diuretic, urolitic, depurativ, antireumatismal, hipocolesterolemiant, antisep- tic gastric și intestinal, stomahic, stimulent și decongestiv hepatic, calmant, răcoritor, laxativ. Recomandate în astenie fizică și intelectuală, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, măr 455 măr demineralizare, obezitate, diabet, reumatism, gută, litiază urică, constipație, diaree, inflamații intestinale, ulcer gastric, stări febrile, boli hepa- tice, nervozitate, insomnii, cefalee, boli cardio- vasculare (arterioscleroză, ateroscleroză), artrită, amigdalită, bătrânețe, bronșită, con- junctivită, congestie cerebrală, dispnee, disfun- cții gastrice și intestinale, laringită, oligourie, pielo-nefrite, răceală, migrene, plăgi atone, pe- cingine, surmenaj, tuse, tuse convulsivă, varice, tulburări de vedere, râie, zona zoster, vomismente. Merele uscate sunt contraindicate în diabet. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor menționate: a) consum zilnic, 1 kg mere, în cure de lungă durată; b) consum zilnic, 1 kg mere, fără alte medica- mente, pentru combaterea obezității; c) decoct, din 1 lingură mere uscate, bine mărunțite, la cană; se beau 3-4 căni pe zi; d) decoct, dintr-un măr tăiat în bucățele la 500 ml apă. Se fierbe la foc încet până se reduce la jumătate. Se bea seara înainte de culcare; e) sirop, din suc de mere și zahăr în părți egale. Se fierbe până la consistența siropoasă. Se iau câte 2 linguri înainte de fiecare masă; acțiune laxativă și pectorală, îndeosebi pentru copii; f) consum de mere rase, 500-1000 g pe zi, în cinci mese; indicat contra diareei la copii; g) cu- ra lui Kempner, faza I: în primele 1-3 luni se consumă 250-300 g orez fiert pe zi și mere (după gust); în faza a ll-a (după 1-3 luni), se introduc în hrană, puțin câte puțin, carne, pește, cartofi, puțină pâine fără sare; Scade co- lesterolul din sânge, tensiunea arterială, redu- ce edemele. Este indicată în hipertensiune, edeme cardio-renale, ateroscleroză, preinfarct (M. Alexan, O. Bojor, 1983). 2. Pentru sti- mularea funcției creierului prin creșterea conți- nutului de fosfor, fluidificarea sângelui, stimula- rea poftei de mâncare și stimularea digestiei: mere coapte, se mănâncă 2-3 pe zi. 3. Pentru tratarea răcelii, catarului bronhial, durerilor în gât, tusei: infuzie, din 3-4 mere tăiate mărunt, peste care se toarnă 500 ml apă în clocot. Se lasă acoperit 3-4 ore. Se strecoară. Se îndul- cește cu miere sau zahăr (dibeticii cu zahari- nă). Se beau 2-3 căni pe zi, călduțe cu înghiți- turi rare. 4. Pentru tratarea afecțiunilor rinichilor: pulbere de mere uscate. Se iau mai multe linguri pe zi. Acțiune uricolitică. 5. Pentru tratarea arteritei, trombangeitei obliterante: 2 lingurițe oțet de mere la un pahar de 100 ml apă. Se bea de două ori pe zi, înaintea sau în timpul meselor principale. 6. Pentru tratarea gastritei: 2 lingurițe oțet de mere la un pahar cu apă (200 ml). Se amestecă conținutul. Se ia câte 1 lingură din 5 în 5 minute. 7. Pentru tratarea enteritelor și enterocolitelor acute: 2 lingurițe oțet de mere la un pahar cu 100 ml apă. Se amestecă conținutul. Se ia câte 1 lin- guriță din 5 în 5 minute. întreaga cantitate se consumă în 2 ore. Se pregătește asemănător încă un pahar, din care se ia în continuare 1 linguriță din 15 în 15 minute. La 2-3 zile se bea la fiecare masă câte un pahar din același amestec (după dr. D.C. Jarvis). 8. Pentru tratarea obezității, pielocistitelor și cistitelor: 2 lingurițe oțet de mere la un pahar cu 100 ml apă. Se amestecă conținutul, se bea de 3 ori pe zi în timpul meselor. 9. Pentru tratarea spondili- tei anchilozante: 2 lingurițe oțet de mere, 2 lin- gurițe miere la un pahar cu apă. Se amestecă conținutul, întreaga cantitate se consumă la fiecare masă. în zilele de luni, miercuri, vineri se adaugă amestecului o picătură de soluție Lugol. Cura durează 30 zile. Se face pauză 30 zile și se repetă (după dr. D.C. Jarvis). 10. Pentru prevenirea îmbătrânirii: 2 lingurițe oțet de mere la un pahar cu 100 ml apă. Se adaugă 1-2 picături soluție Lugol. Se ameste- că conținutul, întreaga cantitate se bea într-o priză. 11. Pentru calmarea tusei: infuzie, din 30 g flori peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 12. Pentru tratarea bronșitei, reumatismului: macerat, din 10 lingu- ri pulbere coji mere la 1 ¹/21 apă rece. Se lasă acoperit 12 ore. Se beau 3 căni a 250 ml pe zi. 13. Pentru tratarea intoxicațiilor alimentare cu vomismente și diaree, hipertensiunii, reumatis- mului, obezității, stărilor de oboseală, lăcrimă- rilor, amețelilor, scurgerilor apoase din nări: oțet de mere câte 2 lingurițe la un pahar cu apă, de 3 ori pe zi. Se bea după mesele principale. Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor de ure- chi: aplicații calde de fructe fierte pe zona dure- roasă. 2. Pentru tratarea plăgilor atone: aplicații de mere rase și fierte în sucul lor. 3. Pentru tratarea inflamațiilor și durerilor de splină: apli- cații de amestec de târâțe de grâu umectate cu decoct concentrat și cald de mere. 4. Pentru tratarea migrenelor: inhalații cu oțet de mere. Se pun într-un vas smălțuit, în părți egale, oțet de mere și apă. Se așează pe foc moale. La fierbere se inhalează vaporii. 5. Pentru tratarea râiei (scabie): se taie un măr pe jumătate, se mâr 456 mărar scobește mijlocul. în scobitura se pune floare de sulf. Se îmbină jumătățile, se leagă cu ață sau tifon, se coace în cuptor. Se scoate, se lasă să se răcească. Se zdrobește. Cu terciul obți- nut se freacă părțile bolnave. 6. Pentru tratarea afecțiunilor din gât (amigdalite, faringite): de- coct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă să se răcească până la călduț. Se fac 3-4 gargare pe zi. 7. Pentru tratarea varicelor: tamponări locale cu oțet de mere\ apoi dimineața și seara se fac masaje locale cu oțet de mere. 8. Pentru trata- rea zonei zoster: cataplasme, cu oțet de mere, de 3 ori ziua și 2 ori noaptea. 9. Pentru tratarea cheliei incipiente: tamponarea zonei afectate cu oțet de mere. Se fac 3 ședințe în prima parte a zilei și 3 ședințe în a doua parte a zilei, cu o pauză de 2 ore între ședințe. Cosmetică. Su- cul merelor este folosit la masarea ușoară a feței, gâtului, sânilor și abdomenului. Deter- mină tonifierea țesuturilor, redându-le vigoarea și frumusețea; consumul de mere albește dinții. Apicultură. Specie meliferă. Florile oferă albine- lor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-42 kg/ha. Pondere economico-apicolă mij- locie. Ornamental. Varietatea neidzwetzkyanase cultivă în parcuri și grădini, pentru eleganța frunzișului, florilor, fructelor și ramurilor (roșii). Vopsitorie. Scoarța proaspătă are proprietăți tinctoriale. Se folosește la vopsirea fibrelor na- turale în galben, verde, cenușiu. Se recoltează de pe ramurile obținute din tăierile de coroană sau de la exemplarele scoase din cultură. 1. Pentru vopsirea în galben -> MĂR PĂDU- REȚ. 2. Pentru vopsirea în verde, scoarța re- coltată se fierbe în apă până când se obține o soluție galbenă-intens. Se strecoară. Se dizol- vă piatra acră și albăstreală de rufe până se obține nuanța de verde dorită. Se controlează prin proba de culoare. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă la cald până se obține culoa- rea dorită. Se scoate. Se usucă la umbră. 3. Pentru vopsirea în cenușiu se folosește scoarță proaspătă de măr și planta întreagă de sovârf uscată. Se pun într-un vas și se adaugă apă rece. Se lasă până când se obține o soluție cenușiu-roșiatică. Se introduce un cui de fier și se fierbe. Se strecoară. în soluția obținută se adaugă piatră acră și se amestecă. Se intro- duce materialul de vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră Obiceiuri. Mărul, ca pom al vieții, exprimă în credința țăranilor dorințele de rod, belșug și permanență. Florile lui sunt bucuria primăverii, simbol al tinereții, frumuseții, castității. Fructele sunt considerate daruri ale toamnei și bucurii ale iernii. în unele zone din țară mireasa se joacă pe două smicele de măr dulce, pentru ca sarcina căsătoriei să nu fie anevoioasă. Conform unor vechi tradiții, ra- murile de măr se pun într-un vas de apă, ca să înflorească de Anul Nou; copiii le folosesc la urat, ele simbolizând belșug, abundență, sănă- tate și fericire, (v. PI. XXXIV, 7). MĂRAR (Anethum graveolens), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din sudul Europei și Asia de Sud-est; se mai numește crop, chimen dulce, mărar de grădină, mărar tare, morar (fig. 165). Genetic, 2n = 22. Cultivat încă din Antichitate de egipte- ni, greci, romani. Astăzi cunoscut pe tot globul. Rezistent la temperaturi scăzute. Germinează la +3° C. Temperatura optimă de creștere, 16-17° C. Cerințe mari față de lumină. Umbrirea alungește plantele, iar aroma este scăzută. Pretenții ridicate la umiditate în timpul germinației și începutul perioadei de vegetație. Excesul de umiditate îi este dăunător. Preferă soluri cu textură ușoară sau mijlocie, afânate, bogate în humus, curate de buruieni, cu reacție ușor acidă sau neutră (pH 6,5-7,5). Reacțio- nează bine la îngrășăminte de fosfor și potasiu. Premergătoare sunt culturile de leguminoase. Producția, 7-10 t/ha pentru frunze și 12-15 t/ha, tulpini. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, slab-ramificată. Tulpină cilindrică, fis- tuloasă, striată, verde, înaltă până la 160 cm, glabră. Frunze tripenat-sectate, cu foliole filifor- me, pețiolate. Flori mici, gălbui-verzui, grupate într-o umbelă compusă. Caliciul lipsește sau este neînsemnat. Polenizare entomofilă. în- florire, VII—VIII. Fructe, diachene ovâl-eliptice, cafenii. Facultate germinativă, 45-50%. Se păstrează 2-3 ani. Compoziție chimică. Frun- zele și semințele conțin ulei eteric (2,5-6%), cantități apreciabile de K, S, Na, vitaminele A, Bi, C. Uleiul eteric conține carvonă (40-60%). Alimentație. Frunzele sunt folosite la condi- mentarea și aromatizarea diferitelor mâncăruri iar plantele întregi, recoltate în faza de înflorire sau la maturarea fructelor, sunt întrebuințate la prepararea murăturilor. Industrie. Frunzele sau plantele întregi sunt întrebuințate în mărar 457 mărar Fig. 165. Mărar (Anethum graveolens). industria conservelor. Bioterapie. Tulpina, frunzele, fructele au utilizări terapeutice în me- dicina umană tradițională și medicina veteri- nară cultă și tradițională. Proprietăți stomahice, carminative, antispastice, diuretice, antiinflama- torii. Excită sucurile gastrointestinale favori- zând digestia, favorizează eliminarea gazelor din intestine, diminuează sau înlătură contrac- turile mușchilor netezi din organele interne, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp, asupra glandelor mamare mărind secreția de lapte, acționează antiinflamator asupra hemoroizilor, combate insomnia. Recomandat în anorexie, indigestii, digestie grea, boli de inimă, boli ale căilor urinare, hemoroizi, meteorism, diverse inflamații interne și externe, dureri menstruale. Recoltare. Fructele (Anethi fructus) se recol- tează când ajung la maturitatea fiziologică, în general la 90-110 zile de la semănat. Recol- tarea se face la maturitatea în pârgă. Se taie tulpinile florifere, se pun la uscat. Dacă cantita- tea de tulpină este mică, semințele se obțin prin frecarea între palme a inflorescențelor, la canti- tate mare se treieră. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Tulpinile și frunzele (Anethi herba) se recoltează când se formează inflo- rescența. Se usucă la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Se pot lega și mai multe tulpini la un loc, sub formă de buchete. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea indigestiilor, colicilor intestinale, durerilor men- struale, stimularea secreției de lapte la lăuze, combaterea insomniilor: infuzie, din 1 linguriță semințe măcinate la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea călduță, câte un păhărel, de 3 ori pe zi. Pentru combaterea insomniilor se ia seara la culcare. 2. Pentru tratarea aterosclerozei, he- moroizilor, bolilor de inimă, bolilor căilor urina- re, colicilor intestinale, balonărilor, sughițului etc.: infuzie, din 1-2 lingurițe frunze și tulpini uscate și mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară și se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru stimularea secreției de lapte la lăuze: decoct, din 1 lingu- riță plantă uscată mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi (eventual în două prize). 4. Pentru stimularea și tonifierea organismului: pulbere semințe, câte un vârf de cuțit înainte de masă. Uz extern. 1. Pentru vindecarea urcioa- relor și a intiamațiilor: infuzie, din 1 lingură semințe măcinate la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Cu soluția obținută se spală ușor cu vată zona afectată. 2. Pentru tratarea hemoroizilor: infu- zie, din 4-5 linguri frunze, tulpini și inflores- cențe mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se fac spălaturi anale. Folosind o cantitate mai mare de lichid se pot face băi de șezut. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru ameliorarea digestiei, afecțiunilor pulmonare, crampelor abdominale, mai ales la tineret: mărar 458 măr pădureț a) infuzie, din 1 lingura semințe măcinate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bu- cal (se toarnă pe gât); b) pulbere semințe, re- zultată din măcinarea semințelor; c) ulei, extras din semințe. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-25-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1-2 g; păsări 0,2-0,5 g. în mediul sătesc, în unele zone, pentru mărirea producției de lapte și îmbunătă- țirea calității, vacilor mulgătoare "li se adminis- trează prin breuvaj bucal decoctu\ obținut din semințe sau se amestecă semințele de mărar în tărâțe, mălai și li se dă să mănânce. Cosme- tică. Pentru înlăturarea iritațiilor tenului și în acnee: infuzie, din 1 lingură pulbere semințe la 1 cană apă clocotită. Se lasă acoperită 20 mi- nute. Se strecoară și se aplică tamponări cu vată pe ten. Apicultură. Specie meliferă. Flori- le sunt explorate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Nu au fost evaluate producția și ponderea economico-apicolă. MĂR P Ă D U R EȚ (/Vfa/ussylvestris), fam. Rosaceae. Arbore indigen, înalt până la 15 m, microfanerofit, mezofitspre mezohidrofit, slab-acid-neutrofil, întâlnit în păduri de stejar, carpen, fag, ulm, frasin, rărituri și margini de pădure, coaste stâncoase, de la câmpie până în etajul montan; se mai numește arbore schi- noșel, coricov, corobeață, mere acre, mere de wn(fig. 166). Genetic, 2n=34. Rezistent la ger, suportă umbrirea, cere soluri mai puțin grele. Fitocenologic, Car. Alno-Padion, Carpinion. Răspândit în Europa și Asia până spre Cercul Polar. Descriere. Tulpină scurtă, neregulat-ra- mificată, scoarță cu ritidom solzos, brun negri- cios, se exfoliază în plăci; lemn cu duramen roșiatic, alburn alb-gălbui, raze medulare vizi- bile în secțiune radială, inele anuale vizibile. Coroana deasă. Lujerii spinoși, cu numeroase branhiblaste fructifere. Mugurii brun-roșcați, păroși. Frunze alterne, ovate, eliptice sau sub- rotunde, pe margini simplu sau dublu-cre- nat-serate, pe dos slab-pubescente, pețioli lungi de 1-3 cm; toamna capătă culoarea roșie-purpurie foarte frumoasă. Flori albe sau roz, hermafrodite, grupate în cime umbelifor- me. Fructe, poame cu caliciu persistent, gust astringent. Fructifică anual începând cu vârsta de 10-12 ani. Un arbore produce 20-50 kg Fig. 166. Măr pădureț (Malus sylvestris). fructe. Alimentație. Fructele sunt utilizate în alimentație ca mere murate, compoturi, gem, marmeladă, cidru și mai ales oțet. Oțetul se prepară astfel: merele se zdrobesc până se obține un terci. Se adaugă o cantitate egală de apă călduță și 1 kg de miere sau zahăr la 101 de terci. Se lasă la fermentat într-un vas deschis timp de 2 luni. Se filtrează și se păstrează în sticle. Se folosește la salate, diferite preparate culinare și în terapeutica medicală umană tradi- țională. Industrie. Fructele coapte sunt folosite pentru fabricarea țuicii sau oțetului, pastei de mere, sucurilor, piureurilor, cidrului de mere. Lemn foarte durabil. Se usucă greu, are tendin- ța de deformare. Se prelucrează bine. Utilizat pentru fabricare de: furnire estetice pentru măr pădureț 459 măr pădureț mobilă, mânere, mobilier școlar, prese, produ- se de strungărie etc. Pomicultură. Din semă- narea semințelor se obțin portaltoi pentru dife- rite soiuri de meri sau varietăți ornamentale. Altoirea se practică primăvara, cu ramură deta- șată, sau în august, în oculație. Bioterapie. Merele au utilizări terapeutice în medicina uma- nă tradițională. Din ele se prepară oțetul de mere după rețeta prezentată la capitolul Ali- mentație, căruia i se atribuie proprietăți antitoxi- ce, antidiareice, antireumatice și antiinfecțioa- se. Recomandat în boli digestive, intoxicații alimentare, reumatism și afecțiuni respiratorii. Recoltare. Merele (Malusi sylvestrisi fructus) se recoltează toamna când ajung la maturitate. Se prelucrează pentru obținerea oțetului. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea intoxicațiilor alimentare, diareei, altor afecțiuni inflamatorii digestive, în reumatism, infecții sau inflamații ale căilor respiratorii: oțet, câte 2 lin- gurițe la un pahar cu apă. Se ia de trei ori pe zi înainte de masă. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: frecție pe locurile dureroase cu oțet de mere. 2. Empiric, pentru a trata inflama- ția splinei: decoct, din mere pădurețe; zeama obținută se amestecă cu tărâțe de grâu, se întinde pe o pânză și se pune pe abdomen în dreptul splinei. 3. Empiric, pentru tratarea bătă- turilor din talpă: catapiasme, cu mere pădurețe coapte. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nec- tar și polen. Producția de miere, 10-15 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Silvicul- tură. Folosit în culturile forestiere de protecție. Cinegetică. Fructele reprezintă o hrană impor- tantă pentru vânat (urși, mistreți, cervidee). Vopsitorie. Scoarța, frunzele și florile au pro- prietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în roșu, galben-auriu și cenu- șiu. Scoarța proaspăt recoltată se folosește la vopsirea în galben-auriu și cenușiu. Florile și frunzele uscate, scoarța în stare proaspătă în amestec cu alte plante, frunzele în amestec cu alte plante se folosesc la vopsirea în roșu. 1. Pentru vopsirea fibrelor naturale în gal- ben-auriu se folosește 1 kg scoarță la 1 I de apă. Se fierbe până la obținerea unei soluții de culoare galbenă-intens. Se strecoară. Se dizol- vă piatră acră (10 g/kg material). Se introduce materialul. Se ține la cald până Se obține nuan- ța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea fibrelor de cânepă se prepa- ră soluția din scoarță ca la punctul 1. Se introduce cânepa și se fierbe 30 minute. Se scoate și se finisează. 3. Pentru vopsirea firelor de lână (sculuri), în galben-auriu al scoarța și lâna se introduc într-o soluția apoasă de piatră acră. Se fierbe totul 60 minute. în primele 15 minute se amestecă continuu. Se lasă la răcit. Se scoate și se usucă la umbră. 4. Pentru vopsirea lâni în galben-auriu se pregătește o soluție de țipirig în apă: 6 g țipirig 1 I apă și 4-5 I apă/1 kg lână. Scoarța proaspăt recoltată (1 kg la 1 I apă) împreună cu lâna se introduc în vasul cu soluția preparată și se fierb până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 5. Pentru vopsirea fibrelor naturale în gal- ben-deschis se folosesc scoarță și frunze proaspăt recoltate peste care se toarnă apă. Se fierbe totul până se obține o soluție galbenă de intensitate maximă. Se strecoară. Se dizol- vă piatră acră (10 g/l). Se amestecă. Se intro- duce materialul (1 kg/41 soluție). Se lasă la cald câteva ore până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 6. Pentru vopsirea fibrelor în galben se folosesc scoarță, muguri, piatră acră și leșie fiartă. Scoarța și mugurii proaspeți se pisează, se pun într-un vas și se fierb până când soluția devine galben intens. Se face proba de culoare cu un eșantion. Dacă culoarea este prea deschisă se mai adaugă scoarță și se fierbe din nou. Se procedează astfel până la obținerea unei soluții gal- ben-intens. Se introduce materialul în soluție. Se lasă la cald 12 ore. Se scoate. Se contro- lează soluția să fie caldă. Se dizolvă în ea piatră acră. Se reintroduce materialul care are o colorație slabă. Se lasă la cald 12 ore. Se controlează culoarea și dacă este corespun- zătoare se scoate materialul, se trece într-un alt vas cu leșie caldă. Se lasă să se pătrundă. Se scoate și se usucă la umbră. 7. Pentru vopsirea fibrelor naturale în cenușiu se folo- sește scoarță, sovârf planta întreagă, cui de fier neruginit, piatră acră. Sovârful uscat se intro- duce în apă rece. Se adaugă scoarța proas- pătă de măr pădureț. Se lasă până se obține o soluție cenușiu-roșiatică. Se introduce în ea cuiul de fier și se fierbe. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră și se introduce materialul. Se lasă la cald până se obține nuanța de ce- nușiu dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 8. Pentru vopsirea lânii în roșu se folosesc frunze și flori de măr pădureț. Acestea se re- coltează și se usucă la umbră. Se sfărâmă până se obține o pulbere. Se introduce în apă mâr pădureț 460 măselariță caldă și se ține la cald 3 zile (fără să fiarbă). Se face proba de culoare. într-o cană se trece puțină soluție și plantă macerată. Se lasă la fiert. Se introduc câteva fire de lână albă. Dacă după uscare culoarea corespunde, se intro- duce toată lâna în vasul cu soluție. Se fierbe până se obține nuanța dorită. Dacă la proba de culoare nuanța este prea deschisă, soluția se filtrează și părțile de plantă macerată se întind la soare să se usuce, după care se adaugă din nou soluție. Se fierb împreună cu lâna până se obține nuanța de roșu preferată. 9. Pentru vop- sirea fibrelor naturale în roșu-închis se folosesc scoarță proaspăt recoltată, flori proaspete de șovârf și cenușă. Scoarța și florile se fierb îm- preună sau separat și apoi se amestecă solu- țiile. Fierberea durează până când soluția se colorează roșu-intens. Se strecoară. Se intro- duce materialul și se ține la cald până la obține- rea nuanței de roșu-închis dorită. Se presară cenușă peste material și se freacă bine între palme, în soluție. Se scoate și se usucă la umbră. 10. Pentru vopsirea lânii în roșu se folosesc scoarță și frunze de măr pădureț și flori de șovârf. Se pregătesc două soluții. Pentru prima soluție se pun într-un vas 1 kg scoarță/4 I apă pentru 1 kg lână. Se fierbe totul 60-80 minute. Soluția obținută se strecoară în alt vas. A doua soluție se pregătește din flori de șovârf (1 kg/4 1 apă) și frunze de măr pădureț, în prealabil bine uscate. Se pisează. Pulberea obținută se lasă la macerat în apă timp de 7 zile. Se scoate și se introduce într-un săculeț de pânză. Se bate energic cu o lingură de lemn sau cu un lemn. Se stoarce, apoi bine și se introduce în soluție. Operația se repetă de 15 ori, după care săculețul se introduce în so- luție și se fierbe 30 minute. Se scoate săculețul și se introduce lâna. Se fierbe totul 30 minute. Se lasă la răcit. Se scoate și se usucă la umbră. 11. Scoarța de măr pădureț măcinată împreună cu apa se fierbe până când se obține o soluție roșu-intens. Se adaugă florile de șovârf și frun- zele de măr pădureț uscate și pisate. Se ames- tecă. Se lasă la macerat 7 zile. Se strecoară. Se încălzește soluția obținută și se introduce lâna. Se ține în soluție până când se colorează la nuanța dorită. Se scoate și se usucă la um- bră (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u , 1984). MĂSELARIȚĂ (Hyoscyamus niger), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, bienală, heliofilă, miros neplăcut, terofit-hemicriptofită, mezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită pe terenuri ru- derale, dărâmături, maidane, șanțuri, margini de drumuri, pășuni gunoite, locuri necultivate sau ca buruiană în culturi, pe lângă stâne, din regiunea de câmpie până în etajul subalpin; se mai numește bob, bolunditoare, buruiană de măsele, ciumască, iarba lui Sf. Ion, rnasalari, maslad, mătrăgună, nebunariță, sunătoare. Dacii îi spuneau dieliea, măselariu. Genetic, 2n = 34. Iernează bine în regiunile cu ierni mai aspre. Nu suportă băltirea apei și nici apa freatică la o adâncime mai mică de 1,50 m. Solicită soluri drenate cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă. Cunoscută încă din Antichitate ca plantă medicinală. Amintită în scrierile lui Dioscoride (a remarcat acțiunea toxică a plan- tei asupra porcilor). în Evul Mediu, vrăjitoria se baza pe acțiunea hipnotică și halucinantă a „uleiului verde" extras din această plantă. Cu el se ungea tot corpul și prin absorbție tegumen- tară organismul intra în transă hipnotică și halu- cinantă, datorită căreia individul putea să zboa- re în imaginația sa, pe coadă de mătură, sau să se transforme în animale. Planta figurează în farmacopeele mai multor țări. Cultivată pentru scopuri medicinale în numeroase țări din Euro- pa Centrală și de Est. în România cele mai bune condiții ecologice de cultivare există în Câmpia de Vest și Câmpia Bărăganului. Fito- cenologic, încadrată în Chenopodietea, Car. Onopordion. Răspândită-în Europa, Asia, America de Nord, exceptând zonele de peste paralela 60°. Descriere. Rădăcină pivotantă, din care pornesc ramificații puține, dar puterni- ce. Tulpina apare în anul al doilea de vegetație, erectă, cilindrică, simplă sau ramificată în partea superioară, pubescentă, înaltă până la 80 (100) cm. Frunze bazale lung-pețiolate, mari (5-20/3-10 cm), dens și lung-păroase pe ner- vuri, alungit-ovate sau eliptice, pe margini si- nuat-dințate; cele tulpinale, alungit-ovate, și- nuat-lobate sau fidate, sesile, păroase pe nervuri. Flori sesile grupate în vârful tulpinii sau ramurilor; caliciu tubulos, brusc-dilatat anterior și terminat cu 5 dinți triunghiulari, păros, cam- panulat; corolă infundibuliformâ, murdar-găl- buie, la gât violetă, cu vinișoare reticulate viola- ceu-roșiatice, păroase la exterior; androceu cu stamine prinse la mijlocul tubului, 2 scurte, 3 mai lungi, cu antere violete; gineceu cu stil păros la bază și stigmat capitat bilobat. înflorire, măselariță 461 măselariță VI—VIII. Fruct, capsulă cu numeroase semințe aproape negre. Compoziție chimică. Frunzele conțin alcaloizi tropanici (0,05-0,27%), hioscia- mină, scopolamină, însoțiți de N-oxidul hios- ciaminei, N-oxidul scopolaminei, apoatropină, tropină, scopină, scopolină, aposcopolină, be- ladonină ș.a.; aminoacizi liberi: aspartic, cisteic, glutamic, arginină, alanină, glicină, izol- cucină, leucină, lizină, prolină, fenilalanină, tirozină, valină, ornitină, serină; o flavonidă (rutina); taninuri; stigmas-terol, sitosterol; vita- mina C (1,28-6,92 mg%); urme de ulei eteric; o glicozidă amară (hiposcipicrină); substanțe antibacteriene, acizii cafeic, clorogenic, neclo- rogenic, substanțe minerale (oxalat de Ca, Li). Semințele conțin aproximativ aceiași alcaloizi ca și frunzele. Rădăcinile conțin o cantitate mai mare de alcaloizi decât frunzele (Viorica Cucu, C. Bodea, Cristina Cioacă, 1982). Toxicologie. Toate organele plantei verzi sau uscate sunt otrăvitoare. Planta nu este consu- mată de animale decât accidental. Simptomele intoxicației diferă de la o specie la alta. La cai apar: midriază, deglutiție grea, sete, frisoane, neliniște, convulsii, paralizie generală. La ru- megătoare: balonarea rumenul, respirație con- vulsivă cu raluri, diaree, paralizie generală. La porci apar simptomele amintite plus vomismen- te. La om intoxicarea se manifestă prin uscarea gurii, faringelui, puls accelerat apoi încetinit, presiunea sângelui scăzută, respirație înceti- nită, amețeli, delir, agitație, halucinații, mărirea pupilei, lăcrimare etc. Se intervine cu cărbune activ și vomitive. Industrie. Utilizată în indus- tria farmaceutică pentru obținerea de preparate necesare tratării diferitelor boli cu predilecție legate de sistemul nervos. Bioterapie. Frun- zele, părțile aeriene și semințele plantei au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională, în medicina veterinară cultă și tra- dițională (etnoiatrică). Principiile active au ac- țiune narcotică, antispasmodică și hipnotică. Dintre alcaloizi hiosciamină și scopolamină au activitate fiziologică predominantă. Au acțiune parasimpatolitică, excită sistemul nervos cen- tral, dilată bronhiile, diminuează secrețiile și peristaltismul intestinal. Se folosește sub forme medicamentoase în chirurgie în calmarea stă- rilor de excitație motorie sau maniacală, în boa- la Parkinson, unele nevrite, nevroze, alienație mintală, nevralgie de trigemen, tuse nervoasă, convulsii, epilepsie și reumatism. Frunzele in- tră în compoziția țigărilor antiasmatice, sunt folosite la prepararea diferitelor unguente anti- hemoroidale, la obținerea produsului Oleum Hyoscyami sau pentru Unguentum Populeum. Uleiul trebuie să conțină o cantitate de alcaloizi echivalentă unui procent de 10% frunze. Re- coltare. Frunzele (Hyoscyami folium) se recoltează la începutul înfloritului prin ciupire, pe vreme cu soare și la câteva zile după ploaie. Se înșiră pe sfoară și se usucă la umbră. Se pot usca și în straturi foarte subțiri (1 kg frunze proaspete/m²), de preferat în încăperi sau poduri bine aerisite. Frunzele se întorc de 2-3 ori pe zi, cu atenție, pentru a nu se sfărâma. Uscarea artificială, la 30-40° C. Producția, 700-1000 kg frunze uscate. Părțile aeriene ale plantei (Hyoscyami herba) se recoltează la în- ceputul înfloritului prin cosire, se toacă și se usucă în aceleași condiții ca și frunzele. Pro- ducția 10 000-18 000 kg/ha herba proaspătă, din care rezultă 1500-2000 kg/ha herba us- cată. Planta are miros greu, neplăcut, care dispare după uscare. Pentru industrie se pot recolta și rădăcinile (Hyoscyami radix). Recol- tarea lor se realizează toamna la desființarea culturii. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Semințele (Hyoscyami semen) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică, cu com- bina sau manual, folosindu-se secera, după care se treieră. Atenție! în timpul recoltării și prelucrării se iau măsuri de protecția muncii: se spală mâinile după lucru (să nu se atingă ți- gările și mâncarea cu mâinile nespălate), se poartă mască sau tifon la gură și nas când se lucrează cu produsul uscat, camera unde se depozitează produsul se închide ermetic pentru a preveni intoxicațiile accidentale. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Sub supraveghere medicală, pentru tratarea afecțiunilor nervoa- se, nevrozelor, nevritelor, maladiei Parkinson, nevralgiei de trigemen, tusei nervoase, alinației mintale, convulsiilor, epilepsiei, reumatismului: a) pulbere de frunze în casete, în doze de 0,05-0,10 g pentru o doză luată o dată și 0,20-0,50 g în 24 ore cu condiția ca drogul să nu conțină mai mult de 0,05% hiosciamină; b) extract uscat, cu 0,3% alcaloizi, se dozează la maximum 100 mg pentru o doză luată o dată. 2. Pentru tratarea astmului: țigări antiasmatice. Uz extern. Empiric, medicina tradițională tra- tează durerile de măsele prin introducerea în carii a semințelor de măselariță. Medicină ve- terinară. Nu se recomandă decât cu prescrip- ție medicală. Uz intern. Pentru înlăturarea măselarită 462 măslin crampelor gastrointestinale cu gaze și a peris- taltismului exagerat: pulbere plantă (drog), ex- tract uscat (cu 0,3% alcaloizi), ulei extras din semințe (Oleum Hyoscyami) în liniment cu sali- cilat de metil, tinctură. Dozele de tratament cu pulbere plantă: animale mari (cabaline, bovi- ne), 15-25-30 g; animale mijlocii (ovine, capri- ne, porcine), 3-8-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-1 g. Dozele de tratament cu extract: animale mari, 1-4-5 g; animale mijlocii, 0,1-0,5-1 g; animale mici, 0,02-0,1-0,3 g. Do- zele de tratament cu tinctură: animale mari, 2-10-20 ml; animale mijlocii, 1-2-4 ml; anima- le mici, 0,2-0,5-0,8 ml. Medicina populară tra- tează caii de emfizem pulmonar și sindrom tig- nafes (năduf, suspin) cu semințe de măselariță, pe care ie amestecă cu furajele concentrate sau grăunțe. Uz extern. Pentru tratarea mial- giilor reumatice se fac frecții locale cu tinctură obținută din frunzele uscate și mărunțite (v. PI. XXXV, 1). MĂSLIN (Olea europaea), fam. Olea- ceae. Arbust sau arbore sempervirescent, cul- tivat în regiunea mediteraneană, Asia de Vest, America Centrală și de Sud, Africa de Sud, Australia; se mai numește masin, măslin. Ge- netic, 2n = 46. în România se cultivă în aparta- ment sau în sere. Răspândit în ținuturile medi- teraneene, Asia de Vest. Descriere. Tulpină înaltă până la 10 (20) m. Lujerii mai mult sau mai puțin muchiați, uneori spinoși, în prima fază păroși. Frunze lanceolate până la alun- git-ovate, opuse, întregi, pe fața inferioară ar- gintiu-păroase. Flori albe, grupate în panicule axilare. înflorire, V. Fruct, drupă, la început ver- de, apoi roșie și la maturitate neagră-albăstru- ie, cu un sâmbure striat, ovat-alungit. Semințe alungite. Embrion cu mult albumen. Compo- ziție chimică. Fructele proaspete conțin apă (75%), protide (0,75-1%, în cele verzi, și 2-3%, în cele mature), ulei (15%, în cele verzi, 58% în cele mature), celuloză (1-3,6%), vita- mine A, Bn B₂, C, E (8 mg%), săruri minerale de K (până la 1 g%), Ca, Fe, Cu, Mg, S, P, Mn etc. Constituentul principal al măslinului este trioleina care trece de 80% (uleiurile de pro- veniență italiană și spaniolă) și până la 70% în uleiul grecesc și tunisian. Energie calorică, 224 kcal/100 g măsline și 900 kcal/100 ml ulei. Alimentație. Fructele conservate în saramură sunt utilizate în alimentație. Uleiul se folosește la prepararea mâncărurilor, salatelor etc. Este cel mai bun ulei de masă. Industrie. Din măsli- ne se extrage uleiul prin presare la rece. Folosit în alimentație, fabricile de conserve, medicină. Lemn foarte tare, prea puțin durabil. Nu se impregnează. Se usucă greu. Se șlefuiește și se lustruiește bine. Folosit pentru sculpturi, pi- rogravuri, strungărie fină, bastoane, mânere etc. Bioterapie. Uleiul de măsline are utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională, iar fructele au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradițională. Proprietăți: uleiul este emolient, colagog, laxativ ușor și purgativ mecanic în doze de 30-60 g. Stimu- lează contracția vezicii biliare si a căilor biliare provocând golirea conținutului lor, purgativ u- șor favorizând defecația sau purgativ mecanic foarte activ dacă se ia în doză mai mare. Se comportă ca un antidot față de otrăvuri iritante. Recomandat în anemie, ulcer, dischinezie bili- ară, afecțiuni hepatice, constipație spasmodi- că, viermi intestinali, paradontoză, alergii reumatismale etc. Frunzele au proprietăți hipo- tensive, diuretice, antidiabetice. Fructele (măs- linele) au însușiri laxative și colagoge. Sunt utilizate de medicina veterinară tradițională în tratarea fasciolozei și pentru stimularea funcției ficatului. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea afecțiunilor hepatice, dischineziilor biliare etc.: dimineața, pe stomacul gol, se ia câte 1 lingură de ulei. Se stă apoi culcat 15-20 minute pe partea dreaptă, după care se ia micul dejun. 2. Pentru efect laxativ, se iau 20-40 g ulei seara la culcare. 3. Pentru efect antihelmintic, 20-40 g ulei pe stomacul gol. Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor. Uleiul de măsline se amestecă cu albuș de ou. Se bat bine într-un vas curat. Cu această combinație se unge locul afectat. 2. Pentru tratarea para- dontozei se masează gingiile de 2-3 ori pe zi cu ulei de măsline. 3. Pentru tratarea furuncu- lelor, abceselor: cataplasme, cu măsline coap- te, pisate. Grăbește maturația și vindecarea. 4. Pentru, tratare a copiilor anemici, rahitici: frecție cu ulei de măsline pe tot corpul. 5. Pen- tru tratarea alergiilor reumatismale, nevritelor, entorselor: unguent preparat din 200 g ulei de măsline și o căpățână de usturoi dată prin râ- zătoare. Se lasă la macerat 2-3 zile. Se fac frecții și masaje locale. 6. Pentru tratarea gutei: extract, din opt părți ulei de măsline și o parte flori uscate de mușețel. Se introduc într-o sticlă. Se expune la soare 4 zile. Se strecoară prin stoarcere, folosind o pânză de tifon. Se fac măslin 463 mătăciune frecții în zonele dureroase. 7. Empiric, pentru tratarea amigdalelor, anginei difterice: cata- plasme, cu măsline pisate cu sâmburi cu tot, amestecate cu seu de oaie și mămăligă caldă. Se pune la gâtul copiilor bolnavi. 8. Empiric, pentru tratarea durerilor de măsele: extracție alcoolică, din cenușa frunzelor și sâmburilor de măsline arse în foc. După ardere sâmburii se pisează. Cenușa obținută se pune într-o sticlă și se adaugă țuică de cca 30°. Se lasă 7 zile la macerat. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Lichidul obținut se ține în gură 1-2 minute în zona măselei dureroase. Medicină veterinară. Empiric, pentru tratarea fasciolozei și pentru stimularea funcției ficatului, la oi, li se adminis- trează măsline în hrană. Cosmetică. Uleiul este utilizat în combaterea căderii părului, vin- decarea crăpăturilor de pe mâini, față, sân. 1. Contra căderii părului: frecționarea pielii ca- pului cu ulei de măsline, timp de zece zile. Procedeul se aplică seara. în timpul nopții capul se acoperă cu o basma, un fes etc. 2. Pentru vindecarea crăpăturilor de pe mâini, buze, față etc.: unguent, preparat din glicerina și ulei de măsline în părți egale. Se unqe locul afectat (v. PI. XXXV, 2). ’ MĂTĂCIUNE (Dracocephalum mol- davica), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, anu- ală, terofită, adventivă, mezofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă, cultivată și adesea sub- spontană în Transilvania, Moldova și nordul Olteniei; vegetează pe soluri cu textură mijlo- cie, permeabile, fertile, revene. Nu suportă so- lurile grele. Se mai numește busuioc de munte, busuioc mănăstiresc, busuiocul-stupilor, bu- suiocul-stupului, melisă, melisă românească, melisă turcească, mătăcină, mintă turcească, roiniță (fig. 167). Dacii îi spuneau mătucină. Genetic, 2n = 20. Este clasificată de Linne, în 1753, care o citează ca Moldavica, atestând preocupări botanice în Moldova cu câteva decenii înainte de studiile lui B. Hacquet (1790-1796). Edel (1835) o consideră ca plantă proprie teritoriului dacic și o numește Draco- cephalum moldavica. Ulterior se constată că aria ei de răspândire este mult mai mare. Ori- ginară din Siberia, Masivul Himalaya; introdusă în centrul și estul Europei, America de Nord. Zonată în cultură în județele Ialomița, Giurgiu, Călărași, Buzău, Brăila. Se poate cultiva cu succes în toată țara. Din 1975 se cultivă soiul local (populația) „De militari". Rădăcină fasci- lulată, superficială, adâncă până la 35-40 cm. Tulpină erectă, tetramuchiată, scurt-păroasă, adesea roșiatică, ramificată, înaltă de 30-70 cm. Frunze opuse, alungit-lanceolate, adânc-se- rat-crenate, glabre sau scurt și dispers-păroa- se, pe fața inferioară glandulos-punctate. Flori albastre-violacee sau albe, scurt-pediculate, grupate câte 6 (10) în verticile la subsuoara frunzelor de la nodurile superioare. Caliciu scurt, păros, mai ales în lungul nervurilor. Coro- la păroasă la exterior. Nectariile se găsesc la baza ovarului, au aspect de îngroșări ale țesu- tului și sunt de culoare galben-oranj. înflorire, VII—VIII. Polenizare entomofilă. Fructe, nucule, Fig. 167. Mătăciune (Dracocephalum moldavica). mătâciune 464 mătrăgună ovoide, brune, grupate câte 4, la bază cu caliciu persistent. întreaga plantă cu miros plăcut de lămâie, gust ușor amar. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin ulei volatil (0,3-0,6%), bogat în citrat, acetat de geranil, un principiu amar, taninuri etc. Industrie. Utili- zată pentru extragerea uleiului volatil apreciat în parfumerie și industria alimentară (folosit la obținerea siropurilor și băuturilor răcoritoare, la aromatizarea bomboanelor etc.). Din citrat se poate obține, pe cale industrială, vitamina A. Bioterapie. Inflorescențele însoțite de frunze, uneori întreaga parte aeriană a plantei, au uti- lizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Posedă proprietăți stomahice, car- minative, antispastice și antiseptice. Excită se- crețiile gastrice favorizând digestia la nivelul stomacului, liniștește durerile abdominale și expulzează gazele din intestin, diminuează sau suprimă durerea, modifică mediul făcând im- posibilă înmulțirea microbilor, împiedică sau previne infecțiile microbiene, împiedică putre- facția. Recomandată în meteorism, colici gastro- intestinale, diaree, digestie grea sau indigestii, tratarea rănilor. Planta intră în componența ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea sindroame- lor dispeptice (anaciditate, hipoaciditate), gas- tritelor hiperacide, ulcerului gastric, colicilor abdominale, ca sedativ nervos. Recoltare. In- florescențele însoțite de frunze (Dracocephali folium cum flos) sau părțile aeriene ale plantei (Dracocephali herba) se recoltează pentru ceaiuri înainte de completa înflorire. Se usucă la umbră, în șoproane, în straturi subțiri. Usca- re artificială pentru început la 35-40° C, apoi temperatura se scade la 20-30° C. Se păstrea- ză în saci de hârtie. Pentru extragerea uleiului volatil se recoltează când înflorirea este de cca 35%. Zilnic se recoltează cât se poate prelucra prin distilare sau uscare. în culturi recoltarea se face prin cosire la cca 15 cm de sol, pentru a se asigura regenerarea. Producția de herba uscată, la cele două recolte, este de 3000-4000 kg/ha, respectiv 15 000-25 000 kg/ha produs proas- păt. Medicină umană. Uz intern. Pentru tra- tarea spasmelor și colicilor gastrointestinale, eliminarea gazelor din intestine, diareei, gre- țurilor și vomei, ușurarea digestiei: infuzie, din 1 linguriță plantă mărunțită sau pulbere plantă la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 ceaiuri pe zi neîndulcite. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: infuzie, din 1 linguriță plantă mărunțită sau pulbere plantă la o cană (200 ml) cu apă dată în clocot. Se lasă acoperită 20 mi- nute. Se strecoară. Se spală zona afectată, folosind un tampon de vată sau se aplică cata- plasme. Rol antiseptic și cicatrizant. Apicultu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de nectar, 0,12-0,60 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 30-48%. Producția de miere, 300^400 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. MĂTRĂGUNĂ (Atropa belladonna), fam Solanaceae. Plantă erbacee, perenă, miros neplăcut, hemicriptofită, mezofită, mezo- termă, mezotrofă, acid-neutrofilă, comună în toate regiunile păduroase din M-ții Carpați, întâlnită în păduri și la margini de pădure, în tufărișuri, luminișuri, poieni, tăieturi de pădure, pe soluri suficient de umede, afânate, bogate în humus, din zona montană, mai ales în etajul fagului; se mai numește cinstită, cireașa-codru- lui, cireașa-lupului, doamna-codrului, doamna mare, floarea-codrului, floarea-cucului, gugâțâi, iarba-codrului, iarba-lupului, împărăteasa-bu- ruienilor, matragonă, nădrăgulă, papalău, țili- donie. Dacii îi spuneau dielleina, țeleion, țelioa- ne, țilidonic (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 72. Are pretenții ridicate față de umiditatea din sol și atmosferă. Cere temperaturi ridicate în timpul vegetației (25-30° C). Sensibilă la gerurile târzii de primă- vară și la cele timpurii de toamnă (-4°). Păste iarnă, acoperită cu zăpadă, suportă tempera- turi până la -30° C. Fitocenologic, încadrată în Atropion, Fagion. Pentru proprietățiile ei medi- cinale este cultivată în Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Federația Rusă și alte țări din C.S.L, Polonia, Ungaria, Bulgaria, România (zonată în județele Brașov, Vâlcea, Mureș, Caraș-Severin, Neamț, Suceava, Vrancea). Teofrast (secolul al lll-lea î. Hr.) o numește mandragora, astăzi denumire populară la italie- ni. Botanistul Clusius (secolul al XVII-lea) o numește belladonna. Linne o numește științific, Atropa belladonna, după particularitățile ei biologice. Originară din centrul Europei. Răspândită în Europa, Asia Mică. Descriere. Rădăcină pivotantă în primul an de vegetație, apoi rizom gros, cilindric, multicapitat, brun-deschis sau cenușiu, din care pornesc rădăcini lungi de 40-50 cm, uneori chiar 1 m, groase până la 4 cm. Tulpină erectă, verde sau murdar-roșcat-violetă, ramificată, glandu- los-păroasă în partea superioară, înaltă de la 50-150 (200) cm. Frunze alterne la bază și mătrăgună 465 mătrăgună opuse în partea superioară, ovate, alungit-ova- te sau eliptice, cu marginea întreagă, glabre, sau cu peri foarte răzleți, pețiol scurt sau aproa- pe sesile. Flori brun-violete sau brun-purpurii, solitare, nutante (atârnă ca niște clopoței), cu pediceli de 1-1,5 cm glandulos-pubescenți; ca- liciu persistent, din 5 sepale cu vârful oval, ascuțit, glandulos-pubescente; corolă campa- nulat-tubuloasă, gamopetalâ; androceu cu filamente staminale păroase la bază și antere mari, galbene; gineceu cu stil filiform, mai lung decât staminele, terminat cu stigmat papilos, discoidal, verzui. înflorire, VI—VIII. Fruct, bacă sferică de mărimea unei cireșe, la început ver- de, apoi neagră, suculentă, foarte otrăvitoare. Semințe reniform-ovale, rugoase, brune. Com- poziție chimică. Frunzele și herba conțin alca- loizi tropanici (0,13-1%): hiosciamină (78-98%), norhiosciamină, noratropină, scopolamină, atroscină, atropamină, beladonină, urme de scopină și tropină; piridină, N-metilpirolină, N-metilpirolidină, tetrametildiaminobutan, put- resceină, urme de cuschigrină, nicotină, hela- radină; aminoacizi; acizii cisteic, aspartic, glu- tamic, metionină, arginină, glicină, a-alanină, leucină, izoleucină, lizină, prolină, tirozină, a-fenilalanină, ornitină, valină, serină, cisteină, asparagină, triptofan, histidină; enzime (fos- fataze, polifenoloxidaze), flavone, cumarine (scopoletina), acizii cofeic, clorogenic și neclo- rogenic, acid ascorbic, substanțe minerale cu K, Na, Ca, P, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, B, Cu, Mo, Pb. Florile, fructele și semințele conțin alcaloizi tropanici și alte substanțe organice. Rădăcinile conțin alcaloizi tropanici (0,37-1,04%), din care hiosciamină reprezintă cca 90%, scopo- lamină (0-3 mg%), apoatropină (4-7 mg%), beladonină (0-15 mg%), tropină (2-6 mg%), scopină, urme de atropină etc., aceleași baze volatile ca în frunze, (diferă însă procentual), enzime, cumarine (scopoletină, umbeliferonă), substanțe minerale. Industrie. Utilizată în in- dustria farmaceutică (pilule, țigări antiasmatice, tinctură, extract alcoolic etc.). Toxicologie. Toate părțile plantei sunt otrăvitoare. Alcaloidul principal, hiosciamină, se transformă în atropi- nă în timpul uscării plantei. Semnele intoxicației la animale constau din refuzul hranei, dilatarea maximă a pupilei și micșorarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sete mare, colici, balonarea stomacului, puls accelerat și slab, respirație grea, peristaltism intestinal absent, constipație, stare de neliniște. Semnele ciclice pot să dispară sau se pot accentua producând moar- tea. La om intoxicația se manifestă prin înroșirea feței, respirație accelerată, urticarie, eczemă cutanată, excitații, halucinații, furie, sete accentuată, constipație, mărirea pupilei, uscarea gâtului, răgușeală, agitație, delir, moarte. Se apreciază că 2-3 fructe consumate provoacă moartea unui copil și 10-20 fructe consumate ucid un om. Cea mai cunoscută intoxicație colectivă, afectând 160 soldați din regimentul 12 infanterie, a avut loc la 1 septembrie 1825 în Franța. La om se intervine cu spălaturi stomacale, tratament cu cărbune activ, purgative cu sare amară (sulfat de sodiu), comprese umede pe piept, admi- nistrarea de către medic de tonice respiratorii și cardiace. La animale se intervine pentru evacu- area conținutului prin sifonaj, purgative, clisme, administrarea de tanin, cărbune medicinal, in- jecții cu pilocarpină sau ezerină, cofeină, fricțiu- ni pentru activarea circulației. Ca neutralizant se folosește iodura de potasiu. Bioterapie. Frunzele și rădăcinile plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară. Acțiu- nea farmacodinamică a principiilor active: inhi- bă terminațiile nervoase parasimpatice, excită sistemul nervos central, accelerează ritmul car- diac, provoacă midriază, dilată bronhiile, dimi- nuează secrețiile și peristaltismul intestinal, re- laxează musculatura netedă. Frunzele se administrează sub formă de pilule, tinctură și extract fluid. Tinctură de frunze trebuie să con- țină 0,03 g% alcaloizi totali, exprimați în hios- ciamină, iar extractul fluid 0,25 g% alcaloizi totali. Rădăcinile sunt folosite îndeosebi pentru obținerea preparatului Extractum Belladonnae siccum și a atropinei utilizată în oftalmologie. Extractul de beladonă uscat, are acțiune anti- spastică. Intră în compoziția pansamentelor gastrice și a multor alte preparate farmaceuti- ce, ca antispastic, de predilecție pentru traiec- tul gastro-intestinal. Acestei acțiuni i se asocia- ză efectul de reducere a secrețiilor gastrice, act fiziologic important în tulburările determinate de hiperaciditate. Spasmele căilor biliare în dis- chinezie și spasmele intestinale în enterocoli- tele acute și cronice se diminuează sau dispar la tratamentul cu beladonă. Extractul de bela- donă uscat, asociat cu extractul de castane intră în comoziția unor supozitoare antihemo- roidale. Totalul alcaloizilor din beladonă intră în compoziția medicamentelor Bergonal, Fobenal și Foladon. Totalul alcaloizilor din rădăcinile de mătrăgună 466 mătreața-bradului beladonă asociat cu totalul alcaloizilor din cornul de secară și luminai (acțiune sedativă) folosesc în preparate farmaceutice ca simpaticolitic și spasmolitic. Recoltare. Frunzele (Belladonnae folium) se recoltează pe timp frumos, fără rouă, cu puțin timp înainte ca planta să înflorească și în timpul înfloririi (iulie-august). Se rup împreu- nă cu pețiolul, care este mai bogat în alcaloizi. Se evită frunzele îngălbenite sau atacate de insecte. Se usucă la umbră în strat subțire, întorcându-se des, sau înșirate pe sfoară ca frunzele de tutun. Uscare artificială întâi la cca 40° C, apoi la 50-60° C. în cultură producția de frunze proaspete este de 1000-1500 kg/ha, din care rezultă 600-700 kg/ha frunze uscate. Ri- zomul și rădăcinile (Belladonnae rhizoma et radix) se recoltează din flora spontană în aprilie și din septembrie până la primul îngheț, folosin- du-se o cazma. Din cultură recoltarea se face toamna anului al doilea de vegetație, cu ajuto- rul plugului fără cormană sau cu discuitorul de sfeclă. Se separă de părțile aeriene. Se scutură de pământ și se spală repede într-un curent de apă, deoarece alcaloizii se elimină fiind solubili în apă. Se pun la zvântat, se curăță de rădă- cinile seci, se taie în bucăți mici de cca 10 cm, cele groase se despică. Se usucă în camere încălzite sau poduri bine aerisite. Uscarea arti- ficială, la 50-60° C. Dacă nu sunt condiții bune de uscare produsul fermentează și se brunifică. Producția de rădăcini uscate este de 800-1000 (1500) kg/ha. Rădăcinile servesc ca materie primă în farmacie și în industria farmaceutică pentru prepararea unor produse medicamen- toase galenice și tipizate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea crizelor as- matice și a altor afecțiuni se utilizează la pre- scripția medicului: pilule, țigări antiasmatice, tinctură, extract alcoolic, alcaloizi extrași (atro- pină etc.). Se aplică sub supraveghere medicală. 2. Pentru tratarea astmului, bronșitelor astma- tiforme, encefalitei, colicilor gastrointestinale, colicilor căilor biliare, ulcerului gastric, gastritei și ca antivomitiv: a) pilule, din pulbere frunze de 0,05 g doză luată o dată și 0,30 g în 24 ore; b) tinctură, din frunze de 3 ori pe zi câte 8 pi- cături pentru bărbați și de 3 ori pe zi câte 6 picături pentru femei; picăturile se adminis- trează diluate cu apă; tratamentul ulcerului și gastritei durează 3-4 săptămâni; numărul de picături trebuie respectat, mărirea numărului la 10 produce uscăciunea gurii; înainte de prepa- rarea diferitelor rețete se verifică cu grijă dozele prescrise. 3. Pentru înlăturarea spasmelor in- testinale în enterocolite acute și cronice, în dischinezia căilor biliare: preparate farmaceuti- ce cu extract de beladonă uscat, în doze maxi- me de 0,05 g pentru administrarea doză care se ia o dată și 0,15 pentru 24 ore. Uz extern. 1. Pentru tratarea fisurilor anale, fisurilor sâ- nilor, ulcerelor varicoase, durerilor nevralgice: alifie, pregătită din 1-2 g extract alcoolic la 8-10 g bază unguent. Se amestecă foarte bine până la uniformizare. Se aplică local. 2. Em- piric, pentru tratarea umflăturilor: cataplasme, cu frunze proaspete de mătrăgună; se ung cu grăsime (ulei, untură) și se aplică pe locul afec- tat. 3. Empiric pentru tratarea frigurilor: frunze proaspăt culese se leagă la cap. 4. Empiric pentru tratarea reumatismului: rădăcină plămă- dită în rachiu; se frecționează locul dureros sau se toarnă în apa de baie. Toate tratamentele se fac cu mare precauție. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea constipațiilor spas- tice, bronșitelor cronice, ca antispasmodic și calmant gastrointestinal: infuzie, din 3 g frunze uscate și mărunțite, recoltate în timpul înflo- ritului, sau 3 g rădăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Se mai administrează pilule, boluri, extract uscat, pulbere plantă, extract moale, tinctură de beladonă care conține 0,03% alcaloizi. Dozele de tratament cu drog: animale mari (cabaline, taurine), 15-25-40 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-8-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-1 g. Dozele de tratament cu extract: animale mari, 1-4-5 g; animale mijlocii, 0,1-0,5-1 g; animale mici, 0,02-0,1-0,3 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari, 2-10-20 ml; animale mijlocii, 1-2-4 ml; animale mici, 0,2-0,5-1 ml; se pot folosi injecții cu soluție atropină sulfurică 1%ₒ sau 1% (v. PI. XXXV, 3). MĂTREAȚA-BRADULUI (Usnea barbata), fam. Usneaceae. Lichen corticol, în- tâlnit pe molid, brad, pin, zâmbru, larice; se mai numește barba-bradului, barba-copacilor, bar- ba-împăratului, barba-ursului. Relativ frecvent în pădurile de molid, de la limita superioară de vegetație. Descriere. Tal moale, filiform, lung de 15-20 cm, ramificat dicotomie, cu ramuri numeroase și înghesuite (bărbat), peduncul opac de culoare verde-cenușie. Apotecii sub mătreața-bradului 467 mături Fig. 168. Mătreața-bradului (Usnea barbata). formă de discuri mari, fixate pe partea ter- minală a ramurilor principale; sunt pediculate, prevăzute cu cili. Dăunător. Produce îmbolnă- virea și moartea arborilor pe care se instalează. Compoziție chimică. Conține acizi lichenici, dar în deosebi acid usnic, o substanță amară polifenolică. Bioterapie. Talul lichenului are utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară tradițională. Acțiune antibiotică, cu creșterea rezistenței organismului la infecții, gripă și răceli. Recoltare. Recoltarea se face în tot cursul anului. Este însă recomandat ca recoltarea să se facă toamna. Se usucă la umbră, în camere aerisite. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Empiric, pentru tra- tarea gripei, răcelii, anginei, afecțiunilor intes- tinale: infuzie, din 0,05 g pulbere lichen uscat peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 cantități pe zi. Uz extern. Pentru trata- rea stomatitelor, gingivitelor: infuzie, din 1 lin- guriță pulbere lichen uscat peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se clătește bine gura după mese, fără a se înghiți. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea infla- mațiilor căilor respiratorii: infuzie, din 2-5 g tal lichenic peste care se toarnă 100 ml apă cloco- tită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidității. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-70-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20-30 g; animale mici (pisici, câi- ni, păsări), 1-3-5 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: decoct, din 5 g tal lichenic la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se fac spălaturi pe locul afectat folosindu-se un tam- pon de vată (fig. 168). MATURI (Sarothamnus scoparius), fam. Fabaceae. Arbust oligotrof, calcifug, me- zotrof, rezistent la secetă, sensibil la ger, pre- tențios față de sol, cultivat și subspontan, în județele Caraș-Severin, Alba, Arad, Bihor; se mai numește bucșan, călugărească, drob, gro- zamă, mătură verde, măturcea, sorbestru, um- bra-iepurelui. Genetic, 2n = 46. Răspândit în centrul și sudul Europei. Descriere. Rădăcină pivotantă, cu rădăcini laterale prevăzute cu no- dozități fixatoare de azot. Tulpină erectă, rami- ficată, cu ramuri subțiri alipite de tulpină, cu 5 muchii, verzi tot anul, înaltă până la 2 m. Frunze alterne, scurt-pețiolate, cele bazale tri- foliate, cu foliole ovate, simple spre vârful luje- rului, cele tinere foarte păroase, apoi glabre, caduce spre sfârșitul verii. Flori galbene-aurii, lungi de cca 2 cm, papilionate, câte 1-2 la subsuoara frunzelor de la vârful ramurilor, în- florire, V-VI. Fructe, păstăi, lungi până la 5 cm, negricioase, lung-păroase, cu 8-15 semințe. Drajonează puternic. Compoziție chimică. Ra- murile tinere conțin alcaloizi (sparteina, genis- teina, sarotamnina), scoparozid, hidroxitirami- na, tiramimina, epinina, amine, săruri minerale. Florile conțin compuși flavonoidici, printre care scoparozidul. Toxicologie. Toxicitatea este im- primată de alcaloizi; se manifestă atunci când este consumată de animale în cantitate mare. Simptomele constau în excitabilitate crescută, vomă, lipsă de coordonare a mișcărilor, con- vulsii, transpirație, comă, moartea prin asfixie. Laptele produs de animalele rumegătoare care au consumat mături este toxic pentru om. La om intoxicația se manifestă prin agitație, diu- reză puternică (poliurie), apatie. Se intervine cu mături 468 măzaroi purgative și cărbune activ. Industrie. Florile sunt folosite în industria farmaceutică pentru extragerea sparteinei, cu utilizare în afecțiunile miocardului, anemie și tulburări cardiace oca- zionate de febra tifoidă. Acționează și ca con- strictor energic. Bioterapie. Părțile aeriene au utilizări terapeutice în medicina umană. Prin- cipiile active conținute în părțile aeriene acțio- nează ca deprimant miocardic, analeptic respi- rator, ocitocic asupra uterului, determinând contracția lui cu accelerarea travaliului, acțiune protectoare față de veninul de viperă. Florile au proprietăți diuretice; sunt puțin utilizate. Părțile aeriene sunt folosite la prescripția și numai sub control medical în afecțiuni cardiace (tahicardii, aritmii), în hipotonii uterine, afecțiuni acute ale aparatului respirator (pleurezie, pneumonie), febre eruptive, ca antihemoragic gingival la cei ce suferă de hemofilie, ca diuretic etc. Spartei- na extrasă din plantă se prescrie în afecțiuni ale miocardului, în aritmi și adinamie, survenite în timpul febrei tifoide sau din alte cauze. Inhibă inervația și excitabilitatea la nivelul cordului, înlătură fibrilațiile ventriculare și auriculare, în- lătură extrasistolele. Indicată în aritmie și extra- sistole. Remediu puțin toxic. Contraindicat diabeticilor. Efectele ocitocice sunt puțin toxice. Planta servește la prepararea medicamentelor Lanivol, Zirkulin, Spartiol etc. Recoltare. Părțile aeriene (Sarothamni scoparii herba) reprezen- tând ramuri tinere, verzi, fără frunze și flori, se recoltează prin octombrie-noiembrie sau toată iarna, când nu sunt foliate. Se taie cu o foarfecă de curățat pomii. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 50-60° C. Florile (Sarothamni flos) se recoltează în luna mai, pe timp frumos după ora 11. Se usucă în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. în stare uscată produsul are culoarea galbenă-brun, fără gust și cu miros plăcut. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric pentru tratarea hemora- giilor uterine: infuzie, din 15-30 g plantă uscată și bine mărunțită peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. La fiecare oră se iau câte 2 linguri de supă cu infuzie. 2. Pentru tratarea aritmiei, tahicardiei cu aritmie, tahicardiilor tirotoxică și climaterică, extrasistolelor, nevrozei cardiace: SPARTIOL, câte 20-30 picături, de 3 ori pe zi. Medicamentul conține un extract fluid de plantă cu un adaos de 0,1% L-sparteină. Cinegetică. Constituie un excelent furaj de iarnă pentru vânatul erbivor și rozător. Semințele sunt căutate de fazani. Protecția solului. Fixează și îmbogățește solul în azot. Arbust indicat pentru coastele degradate.Ornamental. Specie rustică. Cultivată în parcuri, grădini, spații verzi, cimitire, ca plantă decorativă. Crește pe terenu- ri improprii pentru alte plante. Poate fi cultivat pe haldele miniere. MĂZAROI (Lathyrus sativus), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, ad- ventivă, mezofită, mezotermă, slab-acid-neu- trofilă, cultivată, adeseori spontană prin semă- nături, margini de drumuri, locuri nisipoase; se mai numește latir, linte alba, lintea-pratului, mâ- zăriche, mâzâroaie. Genetic, 2n = 14. Fitoce- nologic, încadrat în Secalietea. Cultivat din Antichitate de egipteni, greci, romani și folosit în alimentație. Astăzi cea mai mare suprafață de cultură se află în India. în România ocupă suprafețe reduse, exclusiv pentru hrana ani- malelor. Răspândit în regiunea mediteraneană și Asia. Cerințe moderate față de climă. Semin- țele germinează la 2-3° C, temperatura optimă 25° C. Bună comportare la secetă. Rezistent la carența apei în sol și atmosferă. Nu suportă umiditatea în exces. Reușește în cultură aproa- pe pe toate tipurile de sol, cu o reacție ușor acidă până la alcalină. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, adâncă în sol la peste 100 cm. Tulpina în patru muchii, din care două aripate, lățite, târâtoare sau ascendente, lungă de 30-170 cm, puternic ramificată. Frunze al- terne cu o singură pereche de foliole lanceolate până la liniare, cu rahisul terminat într-un cârcel ramificat. Stipele mari, semisagitate. Flori albe sau roz palid, cu vinișoare verzi sau roșiatice, solitare, rareori câte două. Autopolenizare. în- florire, V-VI. Fruct, păstaie scurtă, eliptică, comprimată, glabră, reticulat-nervată. Semințe gălbui, netede. Compoziție chimică. Semințe- le conțin proteine (24,5%), substanțe extractive neazotate (53,5%), grăsimi (2,1%), celuloză (4,3%), săruri minerale etc. Proteinele au o bună digestibilitate. Substanțele extractive ne- azotate sunt reprezentate mai ales prin ami- don. Paiele și pleava conțin protide (7-10%) și alte substanțe. Agricultură. Bună premergă- toare pentru toate plantele de cultură cu excep- ția leguminoaselor. Indicat după cerealele de toamnă, mai ales după grâu. Poate urma în cultură după orice plantă, cu excepția legumi- noaselor. Zootehnie. Semințele sunt utilizate în hrana taurinelor, ovinelor, porcinelor. mânâtarcâ 469 mei păsăresc Contraindicate în hrana cabalinelor, cărora le provoacă paralizia subită a laringelui asociată cu sufocarea, inflamații ale ficatului și splinei. Planta întreagă se folosește în hrana ani- malelor sub formă de nutreț verde, fân, siloz sau pășune, singur sau în amestec cu ovăzul, orzul, porumbul etc. MÂNĂTARC (Boletus reticulatus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, co- mestibilă, întâlnită din mai până în august pe sol, în păduri de stejar, luminișuri, poieni, la margini de pădure. Descriere. Pălăria conve- xă, diametrul 6-20 cm; fața superioară finto- mentoasă, de culoarea alunei sau crem-brună; fața inferioară cu tuburi sporifere și pori albi, apoi gălbui-verzui până la oliv. Piciorul mai mult sau mai puțin umflat, de aceeași culoare cu pălăria, ornamentat cu o rețea albă, apoi brună. Carnea albă, cu miros și gust plăcut atacată frecvent de larve. Sporii alungiți (14-17 x 4,5-7,5 p). Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte gustoasă în preparate culinare (v. PI. XXXVI, 4). MEI (Panicum miliaceum), fam Poaceae. Cereală erbacee, anuală, autogamă, originară din Asia; se mai numește coleșă, mălai, mălai mărunt, mei păsăresc, mei bun, mei galben, mei măciucat, mei negru, mei românesc, mei sălbatic, meliu, mohor, parinc, păsat, păsat mănânțel, sărăcin, serg, sirac, sorg. Genetic, 2n = 36. Cultivat din cele mai vechi timpuri în China, India, Egipt, apoi în sudul și sud-estul Europei. La noi cultura meiului este cunoscută din Neolitic și a jucat un rol important în alimen- tație până în secolul al XVII-lea, când i se restrânge aria în favoarea cultivării porumbului. Astăzi se cultivă mai mult în zonele secetoase ale țării. Convarietăți: effusum - panicul răsfi- rat; contractum - pan icul mai strâns și aplecat; compactum - panicul dens, formă globuloasă. Iubitoare de căldură. Temperatura optimă de încolțire, 25-35° C, temperatura minimă, 8-10° C. Suportă ușor temperaturile înalte, vânturile fierbinți. Nu suportă temperaturile joase (piere la minus 2° C). Nepretențios la umiditate. Mare rezistență la secetă. Consum redus de apă. Coeficient de transpirație redus. Preferă soluri mijlocii, mijlocii spre ușoare. Perioadă de vegetație, 60-90 zile. Descriere. Rădăcină fasciculată. Tulpină erectă, înaltă de 20-100 (150) cm, acoperită de tecile frunzelor. Limbul liniar, cu teci lung-păroase. Ligulă scurtă, păroasă. Inflorescența, panicul lung de 20 cm, la început strâns apoi răsfirat, cu ramuri pendule, repetat-ramificate. Spiculețe ovoide, verzi-deschis, rareori roșcate, violaceu-negrici- oase. Glume glabre. Palee lucioase, caduce împreună cu fructul. înflorire, VI-IX. Deschi- derea florilor se face de la partea superioară a inflorescenței spre cea inferioară. Polenizare autogamă. Fructe, cariopse mici, rotund-ovale, lungi de 3 mm, îmbrăcate în palee albicioase, roșii, de diferite nuanțe, până la negru. Com- poziție chimică. Cariopsele (boabele) conțin proteine (10,6%), substanțe extractive neazo- tate (61,1%), grăsimi (3,6%), celuloză (8,1%), substanțe minerale (cu P, Mg, Fe), vitamina A. Alimentație. Cariopsele decorticate sunt mult întrebuințate în hrana oamenilor în Africa, Asia. Bioterapie. Cariopsele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietăți nu- tritive, revitalizante, echilibrante ale sistemului nervos. Recomandat ca aliment în astenie fizi- că, astenie intelectuală, convalescență, sarci- nă. Se poate consuma crud, după o prealabilă înmuiere, înăbușit în amestec cu legume sau în plăcinte. Făina de mei este folosită în medicina populară sub formă de cataplasme pentru du- rerile abdominale și amigdalite (gâlci). Zooteh- nie. Cariopsele sunt folosite în hrana animale- lor, îndeosebi a păsărilor. Deșeurile rezultate de la decorticare reprezintă un nutreț valoros. Paiele constituie un furaj bun pentru oi. (v. PI. XXXV, 4). MEI PĂSĂRESC (Lithospermum officinale), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre me- zofită, mezotermă spre moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, comună, întâlnită pe malu- rile râurilor, malul lacurilor, zăvoaie, marginea pădurilor, tufărișuri, rar pe marginea drumurilor, de ia câmpie până în etajul montan; vegetează pe soluri uscat-revene, până la inclusiv revene; se mai numește grâușorul-vrabiei, iarba-omu- lui, mălai păsăresc, mălai pietros, mărgelușe, mohor, rădăcină roșie. Genetic, 2n = 28. Fito- cenologic, încadrat în Quercetea, Car. Origa- netalia, Alno-Padion. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină mai mult sau mai puțin lemnoasă, groasă, brunie, cu radicele fibroase. Tulpină erectă, cilindrică, ramificată, mărunt-păroasă, înaltă până la 80 (100) cm. Frunze lanceolate sau alungit-lanceolate, mei păsăresc 470 meioză sesile, acuminate, păroase, lungi de 5-10 cm, aspre la pipăit. Flori mici, scurt-pedicelate, al- be-gălbui, cu corole infundibuliforme, pubes- cente la exterior, dispuse în inflorescențe în for- mă de ciorchine. înflorire, V-VI. Fructe, nucule ovoidale (3-4 mm), lucioase, albe sau cenușii. Compoziție chimică. Nu a fost studiată. Au fost izolate acidul litospermic și sikonina cu derivații săi. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei și semințele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie pro- prietăți antidiuretice, antigutoase, antiinflama- torii ale căilor urinare, febrifuge, de stimulare a digestiei, acționând mai ales asupra stomacu- lui. Utilizate empiric în afecțiuni renale, (infla- mații ale rinichilor și vezicii urinare, litiază re- nală), în gută, catar intestinal (inflamații ale mucoasei intestinale) și ca febrifug (combate sau previne febra în caz de boală). Acidul litos- permic, prin oxidare enzimatică și polimerizare, trece într-o formă chinonică cu proprietăți antio- vulatoare. Mecanismul de acțiune nu se cu- noaște. Probabil sunt inhibați hormonii lute- inizant și tireotrop. Se pare că inactivează hormonii de natură proteică. Sikonina și deri- vații săi izolați din extractul apos al plantei au proprietăți antipiretice (combate febra) și anti- toxice. Elimină toxinele din organism. Recoltare. Partea aeriană a plantei (Lithospermi herba) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp frumos. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci de hârtie. Semințele (Lithospermi semen) se recoltează când ajung la maturitate. Medici- nă umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea retenției urinare, inflamațiilor prostatei, gutei: decoct, din 1 lingură pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se acoperă, se lasă 15-20 minute pentru a se răci. Se strecoară. Se bea dimineața înainte de masă. Se mănâncă după o oră. 2. Pentru tra- tarea bolilor de rinichi: ceai, din 15-30 semințe triturate într-un mojar, la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se combină cu 1 I infuzie flori de nalbă. Se bea de 2-3 ori pe zi câte o cană de 200 ml. 3. Empiric, pentru pre- venirea ovulației și sterilizarea temporară la fe- mei: infuzie, din 1 lingură pulbere plantă peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea dimineața și eventual seara câte o cană. Tratamentul începe în timpul declanșării menstruație! și se ia zilnic. Cât timp se urmează tratamentul cu infuzia nu se produce ovulația. în acest scop poate fi folosit și decoctul din plantă sau din pulbere plantă amestecată în părți egale cu semințele triturate. Uz extern. Pentru eliminarea corpurilor străine din ochi (particule de praf, insecte etc.), se pune în sacul conjunctiva! o sămânță uscată de mei păsăresc. Lacrimile extrag din sămânță rutina, cvercetina și mucilagiile, formând o peliculă foarte fină pe suprafața globului ocular; aceas- ta fixează și elimină corpul străin. Alte utilizări, în unele zone frunzele se prăjesc pe plită și se folosesc la prepararea unui ceai (ceai bohe- mesc), asemănător ceaiului rusesc. Substanțe- le purpurii din rădăcină au fost folosite odi- nioară pentru vopsirea fibrelor. MEIOZĂ (Meiosis), tip special de divi- ziune celulară în care numărul de cromozomi se reduce la jumătate față de cel inițial. Diviziu- nea pornește de la o celulă diploidă (2n). rezul- tând celule haploide (n). în celulele diploide fieca- re cromozom este prezent prin două exemplare omoloage. Celulele haploide au numai câte un singur cromozom din fiecare pereche. Diviziunea este caracteristică organismelor ce se reproduc sexuat. Diferența numărului de cromozomi dintre celulele somatice și gametice a fost observată prima dată de E. van Beneden (1883), care cons- tată că celulele somatice de la specia Parascaris equorum au fiecare câte patru cromozomi, iar celulele sexuale (gârneții) numai câte doi cromo- zomi. în procesul fecundației are loc unirea celor doi nudei haploizi ai celor două celule gametice, diferite sexual. Prin contopirea lor se formează un nucleu diploid, iar celula se numește zigot. Alternanța de faze nucleare-diploidă și haploidă se succede obligatoriu în cadrul ciclului vital al organismelor vegetale și animale. Perioada de instalare a meiozei în cadrul ciclului vital repre- zintă o caracteristică de specie. Poate avea loc la formarea gârneților (meioză gametică) sau la for- marea sporilor (meioză sporală). Meioză game- tică este întâlnită în regnul animal la metazoare, iar în regnul vegetal la unele ciuperci inferioare (Saprolegniaceae) și unele alge brune (Fuca- ceae). Meioză sporală este întâlnită numai în regnul vegetal. Reducerea cromatică are loc în sporange, rezultând formarea sporilor care sunt haploizi. Caracterul este întâlnit la unele alge roșii (Ceramium sp.), alge brune (Laminaria sp.), alge verzi (Chiadophora sp.), la ciuperci, briofite, pteri- dofite, gimnosperme și angiosperme. Meioză meioză 471 meioză constă în două diviziuni celulare succesive ale aceleiași celule (2n), rezultând formarea a patru celule haploide (n). Cele două diviziuni se nu- mesc, în ordine: Meioză I (diviziune heterotipică) și Meioză II (diviziune homeotipică). A. Diviziu- nea heterotipică. Meioză I este reducțională. în urma acestei diviziuni numărul diploid de cromo- zomi se reduce la jumătate. Procesul de diviziu- ne se desfășoară în patru etape succesive: pro- faza I, metafaza 1, anafaza I, telofaza I (fig. 169). 1. Profaza / este de mare complexitate. Durează mai mult decât profaza mitozei. Nucleul crește de 3-4 ori în volum. Spiralizarea și condensarea cromozomilor este mai puternică decât în profa- za mitozei. între cromozomii omologi are loc fe- nomenul de crossing-over, soldat cu un schimb reciproc de fragmente între cromatide rezultând o recombinare genetică. Activitatea se desfășoa- ră progresiv în cinci stadii succesive: leptoten, zigoten, pachiten, diploten, diachinezâ. a) Lepto- ten. Crește volumul nucleului. Cromozomii sunt în număr diploid, la început despiralizați, bine diferențiați, neclivați longitudinal, univalenți, subțiri, cu aspectul unor filamente fine adesea atașate de învelișul nuclear. Atașarea o face cu un cap, cu ambele capete și uneori chiar cu cen- tromerii. Atașarea cu ambele capete reprezintă un caracter obișnuit, configurând o dispoziție în „buchet". Lasă impresia că pornesc dintr-un sin- gur punct. Polarizarea lor se păstrează până în pachiten. începe un proces de spiralizare a cro- mozomilor. Nucleolul crește în dimensiune du- blându-și volumul și cantitatea de ARN; b) Zigoten, Cromozomii omologi, materni și paterni, formați fiecare din câte două cromatide, se alipesc între ei în sens longitudinal și devin cromozomi biva- lenți. Acțiunea se numește conjugare sau sinapsis. Conjugarea poate fi proterminală, pro- centricâ sau intermediară. Conjugarea protermi- naiă începe la capetele cromozomilor și progre- sează spre centromer. Conjugarea procentrică începe la centromer și avansează spre capete. Conjugarea intermediară se desfășoară simultan în mai multe puncte pe lungimea cromozomilor. Fig. 169. Meioză în celulele-mame polinice: 1-5 - proiaza heterotipică; 1 - leptoten; 2 - zigoten; 3 - pachiten; 4 - diploten; 5 - diachineză; 6 - metafaza helerotipică; 7 - anafaza; 8 - telofaza; 9 - interchineza; 10 - metafaza homeotipică; 11 - anafaza; 12 - telofaza cu formarea a patru nuclee haploide ale meiosporilor. meioză 472 meioză Indiferent de debut, se desfășoară ca un fermoar, alipind cromozomii omologi între ei. Numărul bi- valenților reprezintă jumătate din numărul de cro- mozomi existent în celulele somatice. Aceasta constituie o reducere aparentă a numărului di- ploid de cromozomi. Se continuă spiralizarea și condensarea cromozomilor, rezultând o îngro- șare și scurtare a lor. Pe lângă spiralizarea principală a cromonemelor din cromatide, inter- vine și o spiralizare relațională a cromatidelor fiecărui cromozom. Nucleolul atinge dimensiu- nea maximă sau continuă să crească în dimen- siuni; c) Pachiten. Conjugarea cromozomilor este deplină, aflându-se intim asociați cromo- meră la cromomeră. Se continuă spiralizarea principală a cromomerelor fiecărei cromatide. Fiecare bivalent este format din patru cromati- de paralele unite două câte două prin centro- mer. Are loc definitivarea spiralizării relaționale începută la sfârșitul zigotemului. Cromozomii omologi se înfășoară unul în jurul altuia. Cro- matidele lor se fragmentează și apoi se reu- nesc, rezultând schimburi de material cromo- zomial și de gene între cromozomii omologi. Fenomenul se numește crossing-over. în acest stadiu cromozomii se alungesc puțin și capătă un aspect difuz. Ulterior se contractă, își micșo- rează dimensiunea și se îngroașă. Nucleolul, spre cel târziu jumătatea pachitenului, ajunge la dimensiunea maximă; d) Diploten. Se accen- tuează spiralizarea și respectiv condensarea cromozomilor, continuând să se scurteze. Apa- re o tendință de separare între cromozomii omologi din bivalenți. Separarea este comple- tă. Ei formează bucle și noduri caracteristice. Rămân uniți prin anumite puncte de contact numite chiasme, care reprezintă locul de reali- zare a fenomenului de crossing-over. Chias- mele apar între cromatidele cromozomilor omo- logi, facilitând schimbul de segmente dintre ei. Cromatidele cromozomilor rezultați din crossing-over sunt remaniate. Ele conțin mate- rial genetic atât de origine maternă cât și pater- nă. Repulsia dintre cei doi cromozomi omologi apare între chiasme. Numărul de chiasme diferă pentru fiecare pereche de cromozomi și depinde de lungimea lor. Cromozomii scurți formează o singură chiasmă iar cei foarte lungi, până la 10 chiasme. La planta numită popular bob (Vicia faba) au fost puse în evidență pe cromo- zomul lung 12 chiasme. Localizarea chias- melor și crossing-over-ului se află sub control genetic. Nucleolul se micșorează; e) Diachineza. Se produce o puternică scurtare și îngroșare a cromozomilor prin apropierea girilor cromoneme- lor. Are loc terminalizarea chiasmelor. Cromo- zomii bivalenți se îndepărtează unii de alții, migrând spre periferia nucleului. Are loc o se- parare parțială a lor, rămânând uniți prin chias- me terminale. Către sfârșitul diachinezei nucleolii dispar. O dată cu dezorganizarea nucleolilor crește bazofilia cromozomilor. Probabil mate- rialul nucleolar este încorporat în cromozomi. Membrana nucleară se dezorganizează. Con- comitent, în citoplasmă se diferențiază fusul de diviziune. 2. Metafaza I. Cromozomii bivalenți se îndreaptă spre centrul celulei, respectiv către zona ecuatorială a fusului de diviziune. Perioada de timp necesară migrării cromozo- milor spre zona ecuatorială a fusului de divi- ziune poartă numele de prometafaza I și este considerată de mulți cercetători ca stadiu de sine stătător. Ajunși în zona centrală, bivalenții se dispun sub forma plăcii ecuatoriale, mar- când metafaza I tipică. In așezarea lor se orien- tează, cu cei doi centromeri omologi ai fiecărui bivalent (tetrade cromatice), spre un alt pol al fusului, iar cu brațele spre regiunea ecuato- rială. Regiunile centrice ale bivalentului sunt echidistante față de placa ecuatorială (L. GavrilăJ.Dăbală, 1975). Fibrele cro- mozomale leagă regiunea centrică a cromozo- milor bivalenți de polul fusului de diviziune spre care inițial sunt orientați. Respingerea centro- merilor din fiecare regiune centrică se accen- tuează. Cromozomii se pregătesc pentru dep- lasare. Chiasmele se mențin. 3. Anafaza I. Cromozomii se deplasează de la placa metafa- zică spre polii fusului de diviziune cu centro- merii înainte. Chiasmele se rup. Cromozomii omologi se despart și se îndepărtează treptat unul de altul. Din fiecare pereche, un cromo- zom se îndreaptă spre un pol al celulei, iar celălalt spre polul opus. Fiecare este format din două cromatide unite prin centromer. Prin de- plasarea la poli a cromozomilor întregi are loc o reducere la jumătate a numărului lor față de celulele somatice. 4. Telofaza I. Cromozomii ajung la pol într-un număr haploid. Se despirali- zează. Devin structuri filiforme, lungi, cu păs- trarea individualității. Se reorganizează înve- lișul nuclear. Apar nucleolii. Citochineza poate sau nu să aibă loc. La unele organisme (mai multe specii de plante) citochineza are loc. Interfaza este scurtă. între cei 2 nudei telofazici apare un perete celular despărțitor, rezultând melonidă 473 meristeme din celula inițială două celule-fiice. La alte orga- nisme citochinezâ are loc după ce se termină a ll-a diviziune meiotică. în acest sens mențio- năm speciile de Trillium, unde în diviziunea meiotică se trece direct din anafaza I, în profa- za II. Aici telofaza I și interfaza sunt absente. B. Diviziunea homeotipică. Meioză II are o meioză tipică. Se mai numește diviziune ecua- țională sau homotipică. Nucleii haploizi rezultați din diviziunea meiotică I se divid printr-un me- canism de tip mitotic. Numărul de cromozomi din nucleii-fii se menține egal cu numărul de cromozomi din nucleul haploid inițial. 1. Profa- za II. Nucleul se află structurat ca și în profaza mitozei (-> MITOZĂ). Cromozomii posedă o cli- vare pronunțată în care cromatidele au brațele larg îndepărtate. Dispare membrana nucleară. Apare în citoplasmă fusul de diviziune. 2. Meta- faza II. Cromozomii se dispun în placă ecuato- rială. Centromerii lor sunt orientați la nivelul plă- cii ecuatoriale către fibrele fusului de diviziune. Se fixează cu centromerul de fus prin fibrele cromozomale. Centromerul cromozomilor se dedublează. Fiecare cromatidă devine un cro- mozom monocromatidic cu centromer propriu. 3. Anafaza II. Cromozomii-fii migrează către cei doi poli ai celulei. 4. Telofaza II. Ajunși la poli, cromozomii își pierd individualitatea. Apare membrana nucleară. Are loc procesul de cito- chineza prin apariția unei membrane sau perete despărțitor. Rezultă patru celule haploide, care alcătuiesc o tetradă. Din tetradă fiecare celulă haploidă devine un gamet. MELONIDĂ, fruct cărnos, indehis- cent, baciform; sin. peponidâ. Provine din ovar și receptacul. La exterior, fructul are un strat subțire ce aparține receptaculului, urmat de par- tea ovariană, reprezentată prin pericarp cons- tând din epicarp (exocarp), mai mult sau mai puțin lemnos, mezocarp - partea cărnoasă la care se adaugă atât placentele cât și pereții lojelor ovariene. întâlnită la pepene, dovleac (fam. Cucurbitaceae). MELOȘEL (Ramaria formosa), fam. Clavariaceae. Ciupercă saprofită, toxică, întâl- nită vara și toamna (VII-X) în pădurile de foioa- se și conifere; se mai numește barba-caprei, tomâgel. Crește pe sol, izolată sau în grupuri. Descriere. Corpul fructifer (bazidiocarp) înalt de 7-30 cm, diametrul 6-13 cm. Trunchi cărnos, tare, roz, din care se desprind numeroase ramuri cilindrice, drepte curbate, cărnoase, elas- tice, roz-portocalii, ultimele ramificate dicotomie, scurte, obtuze și galbene ca lămâia la extremități. Exemplarele bătrâne se decolorează în alb-găl- bui. Carnea albă, elastică, puțin ațoasă, gust amar-acrișor, miros plăcut. Sporii ovoizi (8-15 x 4-6 p), galbeni, ochracei în masă, fin verucoși. Toxicologie. Principiile toxice nu sunt cunoscute. Simptomele intoxicației sunt trecă- toare. Se manifestă prin tulburări gastrointesti- nale, cu diaree violentă. După 1-2 zile efectele dispar. Alimentație. Unele persoane o folosesc în alimentație numai în stadiul tânăr (v. PI. XXXV, 5). MEMBRANĂ PLASMATICĂ PLASMALEMĂ MENIANTACEE (Menyantaceae), familie care cuprinde 30 specii de plante erba- cee, acvatice sau palustre, ce aparțin la 5 ge- nuri cosmopolite. Tulpină cu fascicule colaterale. Frunze alterne. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, tipul 5. Prefoliație valvată. Gine- ceul, cu ovar superior, unilocular. Formula flo- rală: K₍5) [C₅A₅] Gi. Fruct capsulă. Flora României are 2 specii ce aparțin genurilor Menyanthes, x= 9 și Nymphoides, x= 9. MERISTEME, țesuturi formatoare cu rolul de a genera toate țesuturile definitive din corpul plantei. Formate din celule tinere, cu pereții celulozici subțiri, bogate în citoplasmă și cu nucleu voluminos, de regulă fără plastide colorate, fără rezerve nutritive, cu vacuole mici sau fără vacuole, fără spații intercelulare și cu o mare capacitate de diviziune. Embrionul din sămânță este constituit numai din meristeme. Planta matură sau bătrână are o serie de me- risteme care îi permit creșterea și formarea de organe noi. După originea și gradul de dezvol- tare a celulelor, există meristeme primordiale (promeristeme), meristeme primare, meriste- me secundare. 1. Meristeme primordiale (pro- meristeme) ocupă o poziție apicală reprezen- tată prin vârful talului la alge și briofite, vârful rădăcinii și tulpinii la pteridofite, gimnosperme și angiosperme. Locul de pe organ unde sunt amplasate este de formă conică și este numit con vegetativ sau vârf vegetativ (fig. 170). în vârful vegetativ al cauloidului (organ analog tulpinii) unor alge brune (Halopteris filicina), în vârful vegetativ al tulpinițelor de briofite (mușchi), al tulpinilor și rădăcinilor de pteridofite (ferigi) meristeme 474 meristeme Fig. 170. Organizarea vârfului vegetativ al rădăcinii: a - ferigi; b - dicoliledonate; 1 - caliptrogen: 2 - piloriză; 3 - dermatogen; 4 - periblem; 5 - endodermă: 6 - periciclu; 7 - plerom. există o singură celulă inițială. La gimnosper- me, vârful vegetativ al tulpinii are un grup de celule inițiale, iar cel al rădăcinii, două grupuri de celule inițiale suprapuse, în vârful vegetativ al tulpinii angiospermelor celulele inițiale sunt așezate în mai multe etaje, iar la rădăcină, se află trei grupuri de celule inițiale suprapuse. Celula inițială de la algele brune se divide trans- versal, iar cele ce rezultă din acestea se divid longitudinal. La briofite celula inițială este bila- terală (formă de lentilă). Se divide prin pereți înclinați în două direcții, dând naștere talului (exemplu, Metzgeria furcata). La alte specii (Blasia) celula inițială are cinci fețe. Pteridofi- tele au celula inițială în formă de piramidă triun- ghiulară. Baza ei se află spre vârful organelor axiale, iar diviziunea are loc în trei direcții, de- terminând creșterea în lungime a tulpinii și ră- dăcinii. La gimnosperme și angiosperme celu- lele inițiale din vârfurile vegetative se divid repetat, periclinal (paralel față de conul vegetativ) și anticlinal (perpendicular pe conul vegetativ), rezultând un masiv de celule nediferențiate ce vor constitui meristeme primordiale. Celulele lor sunt în continuă diviziune. 2. Meristenele primare iau naștere din meristeme primordiale și se află în continuarea lor. Determină crește- rea în lungime a rădăcinilor și tulpinilor. După poziția lor există meristeme primare apicale, intercalare și laterale, a) meristemele primare apicale sunt situate în vârfurile vegetative ale tulpinilor, ramurilor, rădăcinilor și radicelelor. Celulele nediferențiate și încă în diviziune ale meristemelor primordial (promeristemului) se aranjează în straturi și cordoane de celule, dând naștere foițelor histogene; pentru rădăci- nă: dermatogenul - care generează rizoderma, periblemul - care generează scoarța, pleromul - care generează cilindrul central; pentru tulpină: tunica - care generează epiderma, corpusul - care generează scoarța și cilindrul central (Hanstein, 1880). Din foițele embrionare, prin diviziune și printr-un început de diferențiere celulară, se nasc meristemele primare repre- zentate prin protodermă, meristem fundamen- tal și procambiul. Protodermă rezultă din der- matogen și tunică. Reprezintă pătura externă a vârfului vegetativ. Celulele au o dispoziție ordo- nată. Prin diviziune anticlinală și diferențiere celulară se formează rizoderma la rădăcină și epiderma la tulpină. Meristemul fundamental urmează după protodermă. Rezultă din celule- le periblemului, pleromului și corpusului. For- mează masa fundamentală a vârfului vegetativ. Celulele izodiametrice se divid anticlinal și peri- clinal. Prin diferențiere celulară și pierderea facultății de diviziune dau naștere țesuturilor fundamentale (trofice) și secretoare din scoarță și măduvă. Procambiul, numit și desmogen, provine din plerom și corpus. Celulele sunt relativ lungi. Se divid periclinal. Cresc mult în lungime și devin celule prozenchimatice carac- teristice țesuturilor conducătoare și mecanice (I. Ciobanu, 1971; Gabriela Șerbănes- cu-Jitariu, C. Toma, 1980). Caliptroge- nul, întâlnit la graminee, rezultă dintr-o celulă inițială inferioară. Generează caliptra sau scu- fia; b) meristemele primare intercalare sunt situate la o anumită distanță de vârful vegeta- tiv, între țesuturile diferențiate mature, întâlnite la graminee. Se află în lungul tulpinii, deasupra nodurilor. Prin activitatea acestor meristeme in- ternodiile cresc în lungime, producând creșterea în lungime a tulpinii. Căile de conducere prin tulpină nu sunt întrerupte. în aceste zone se găsesc fascicule vasculare semidiferențiate; meristemoide 475 merișor de munte c) meristemele primare laterale contribuie la creșterea în grosime a rădăcinii și tulpinii, la plantele perene erboase și la cele lemnoase. La tulpină, cităm cambiul intrafascicular, ce provine din procambiu. Se află între liberul și lemnul fasciculelor conducătoare complet formate. Constituie baza de plecare pentru creșterea se- cundară în grosime a tulpinilor. La rădăcină cităm pericambiui, diferențiat din periciclu. Ser- vește ca bază de plecare pentru formarea ră- dăcinilor secundare (Gabriela Șerbănes- c u - J i t a r i u, C. Toma, 1980). 3. Meristemele secundare își au originea în celule parenchima- tice mature, definitive, care dobândesc capaci- tatea de a se divide. Din activitatea lor rezultă țesuturi secundare ce se suprapun peste cele primare, determinând creșterea în grosime a rădăcinilor și tulpinilor. Au o poziție laterală, cu o dispoziție concentrică. întâlnite numai la gimnos- perme și angiosperme dicotiledonate. Acestea sunt: cambiul și felogenul. a) Cambiul (zonă generatoare libero-lemnoasă) se află în inte- riorul fasciculului conducător sau între fascicule. Partea aflată între fasciculele conducătoare se numește cambiu intrafascicular, iar cea din ra- zele medulare, cambiu interfascicular. Cambiul interfascicular se formează pe seama procam- biului (cambiul intrafascicular din structura pri- mară). Este alcătuit din celule inițiale fusiforme, prozenchimatice, foarte lungi, ascuțite la cape- te. Generează lemnul (xilemul) secundar către interior și liberul (floemul) secundar către exte- rior. Cambiul interfascicular se formează pe seama parenchimului razelor medulare cu ce- lule inițiale mai mult sau mai puțin izodiametrice. Va genera razele medulare secundare, repre- zentând elementele sistemului transversal sau radial de liber (floem) și lemn (xilem); b) Feloge- nul (zona generatoare suberofelodermică) se formează la periferia tulpinilor sau rădăcinilor din țesuturi diferențiate. Poate apărea în epider- mă, scoarță sau chiar în periciclul cilindrului central. Are aspect inelar, rar formă neregulată. Va forma spre exterior suber secundar și spre interior feloderm (scoarță secundară). MERISTEMOIDE, țesuturi forma- toare primare localizate de obicei la nivelul țe- suturilor de protecție. Se caracterizează printr-o alternanță de faze privind diviziunea celulară activă și de repaus. Nu au o activitate de diviziune celulară continuă ca țesuturile me- ristematice propriu-zise. își reiau activitatea primară după o pauză trecătoare. Dau naștere frunzelor din vârful tulpinii și radicelelor din pe- riciclul rădăcinii principale. Dau naștere perilor tectori și glandulari, stomatelor, hidatodelor de pe epiderma frunzei și perilor absorbanți de pe rizoderma rădăcinii. MERIȘOR DE MUNTE (Vacci- nium vitis-idaea), fam. Ericaceae. Arbust tufos, camefit (nanofanerofit), circumpolar-boreal, me- zofit, microterm, foarte acidofil, heliofil, întâlnit la mare altitudine, mai sus decât afinul, la lumină sau locuri slab-umbrite, pajiști alpine și monta- ne, luminișuri, tinoave, molidișuri rărite la limita superioară de vegetație lemnoasă pe întreg lan- țul Carpaților; se mai numește afin, afin roșu, bujor, cimișir, coacăz, coacăz de munte, poranici, smârdar, stropșeie. Genetic, 2n = 24. Vegetea- ză pe soluri scheletice, cu reacție puternic acidă. Fitocenologic, încadrat în Pino-Quercetalia, Di- crano-Pinion, Car. Vaccinio-Piceetalia. Răspândit în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Tulpini erecte, cilindrice, cu ramificații subțiri, cenușii-pubescente, înalte de 5-30 cm. Frunze eliptice, cu vârful rotunjit sau emarginat, pieloa- se, rigide, persistente, ușor răsfrânte pe margini, pe fața superioară verzi-închis, lucitoare, pe cea inferioară verzi-palid cu puncte rare, brune, scurt-pețiolate. Flori albe-roz, tipul 5, campa- nulate, dispuse câte 2-6 în raceme terminale nutante; caliciul din 5 sepale unite, solzos; co- rolă cu 5 petale unite, cu lacinii acuminate răs- frânte în afară; androceu cu 8-10 stamine, la care anterele sunt galbene cu polen alb. înflo- rire, V—VIL Fructe, bace sferice, roșii, lucitoare, acrișoare, comestibile. Semințe brun-roșcate, semilunare, cu tegument reticulat. Se coc în august-septembrie. Compoziție chimică. Frunzele conțin arbutozid (3,5-8%), hidrochi- nonă, metilarbutozid, flavonoizi, taninuri, acid chinic, ericolină, vitamina C, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici. Fructele conțin zahăr (8-11%), acizi liberi (2,3%), acid benzoic (0,075%), taninuri, vitamina C, derivați flavonici, săruri minerale. Industrie. Fructele sunt folosite în industria alimentară (compot, gem, dulceață, șerbet etc.). Se pot păstra în apă proaspătă și folosite oricând în scopul dorit. Bioterapie. Franzele plantei au utilizări terapeutice în medi- cina umană și veterinară. Principiilor active li se atribuie rol diuretic, antiseptic, antidiareic, antiinflamator, astringent, sudorific. Folosite în tratarea cistitelor, afecțiunilor renale, gutei, merogamie 476 meromitozâ reumatismului, diareei, leucoreei, hemoragiilor, iar la animale și în gastroenterite, stări a frigore, febrile. Acțiunea farmacodinamică este dată de arbutozidă, metilarbutozidă, flavonide, taninuri, acidul chinic și vitamina C. Pe traiectul căilor urinare, trec arbutozidă și metilarbutozidă în hidrochinonă și, respectiv, în metil-hidrochino- nă, care se elimină rapid prin urină colorând-o în verde. Acestea, alături de flavonide, sunt răspunzătoare de acțiunea diuretică, dezinfec- tantă și slab antidiabetică. în urina acidă, arbu- tozidă este inactivă. Produșii ei de degradare devin activi într-o urină alcalină (pH 8-8,5). Alcalinizarea ei se obține prin administrarea concomitentă de bicarbonat de sodiu. Taninu- rile, alături de hidrochinonă, exercită o acțiune sinergică astringentă și dezinfectantă. Flavo- nozidele au acțiune diuretică. S-a constatat că atât in vivo cât și in vitro, extractele apoase de frunze sunt active față de stafilococ. Această acțiune nu este proporțională cu concentrația în hidrochinonă din urină, ci depinde de sensi- bilitatea germenilor față de această substanță. Supradozarea produce iritarea mucoasei gas- trice și fenomene alergice. Recoltare. Frunze- le (Vitis idaeae folium) se recoltează în septem- brie-octombrie când conținutul în substanțe active este maxim. Se taie cu foarfecă sau cuțitul ramurile cu frunze tinere. Se înlătură frunzele pătate sau brunificate. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscare artificială, la cca 30° C. După uscare frunzele se strujesc, iar ramurile se aruncă. Se păstrează în saci textili sau de hârtie, în camere uscate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gutei, reumatismului, cistitelor, pielitei, litiazei renale (calculoză), afecțiunilor căilor urinare cu stări inflamatorii purulente, hematuriei, diareei, tu- sei: a) extracție, din 2 lingurițe frunze în 100 ml apă rece. Se lasă în repaus 60 minute. Se strecoară. Peste aceleași frunze se toarnă 100 ml apă clocotită. Se fierbe la foc moale 15 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10 mi- nute. Se strecoară. Se amestecă ambele lichi- de. Se bea fracționat în timpul unei zile, la 3-4 ore câte 1 lingură. Nu se recomandă în timpul sarcinii. Pentru mărirea alcalinității urinii (mai ales în gută) se adaugă lichidului un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu; b) decoct, din 1 linguriță pulbere frunze la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute, la foc moale. Se lasă acoperit 10-15 minute pentru răcire. Se stre- coară. Se beau 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor căilor urinare: infuzie, din 1 linguriță pulbere frunze peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Contraindicată femeilor gravide. 3. Pentru tratarea cistitelor, pielitelor, uretritelor, ca antise- ptic al căilor urinare: pulbere frunze, se ia câte un vârf de cuțit (2-3 g) de trei ori pe zi (diminea- ța, prânz, seara). Medicină veterinară. Uz in- tern. Pentru tratarea cistitelor, afecțiunilor rena- le, gastroenteritelor, stărilor a frigore, febrile: a) infuzie, din 6 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 6 g frunze uscate la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat, din 6 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Se mai folosesc pulberea de frunze și extractul alcoolic. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15-25 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-5-10 g. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Vizita albi- nelor este intensă pe toată perioada de înflorire. Cantitatea de nectar, 0,1-0,9 mg/floare. Pro- ducția de miere, 15-30 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie. MEROGAMIE (Merogamia), caz aparte de reproducere la feofite (alge brune). O parte a oosferei lipsită de nucleu este fecundată de un anterozoid nucleat. Fenomenul presu- pune existența plasmogamiei, nu însă și a cari- ogamiei. Zigotul format are ca rezultat formarea unui individ haploid. Procesul reprezintă o trea- ptă intermediară între reproducerea asexuată și sexuată. întâlnită la specia Cystoseira barbata. MEROMITOZ (Meromitozâ), proces biologic de diviziune directă a celulei constând dintr-o constricție (gâtuire) inegală a nucleului. Ulterior celula se strangulează în apropierea nucleului, rezultând o celulă-fiică mică. Prin creștere, poate ajunge la dimensiunile caracte- ristice speciei. întâlnită la ciuperci, unde conidiile (organ de înmulțire asexuată) se formează prin meromitozâ. mesteacăn 477 mesteacăn MESTEACĂN (Betula pendula), fam. Betulaceae. Arbore foios, rustic, megafa- nerofit până la microfanerofit, mezofit, micro- term, acidofil, temperament pronunțat de lumi- nă (heliofil); suportă bine gerurile puternice, înghețurile din iarnă și arșița din vară, fumul industrial; întâlnit pe soluri profunde sau super- ficiale, slab scheletice sau scheleto-pietroase, uscate sau umede, pe calcare, pe gresii cuar- țoase; are mare vitalitate pe soluri cu textură ușoară, silicioase, bine umezite de ploi, din regiunea dealurilor până în etajul montan, la cca 1550 m altitudine, pe coaste însorite, în rariști de pădure, arsuri, tăieturi, tufărișuri, cu optimum de dezvoltare în Carpații Orientali și Nordici; se mai numește mastacân, mesteacăn alb, mestecan. Genetic, 2n = 28, 42. Fitoceno- logic, încadrat în Carpinion, Vaccinio-Piceion. Răspândit în Europa, nordul și estul Asiei. For- mează păduri întinse din câmpiile baltice către teritoriul central euro-asiatic. Descriere. Rădă- cină puternică. Tulpină zveltă, conică, înaltă până la 25 (30) m, diametrul până la 40 (60) m. Lemn alb-gălbui, fără duramen, raze medulare greu vizibile cu lupa, inele anuale distincte, cu înălțimi diferite și contur neregulat. Scoarță albă, netedă, cu epidermă ce se exfoliază cir- cular în fâșii subțiri, la bătrânețe cu ritidom negricios, adânc crăpat la bază. Coroană afâ- nată, luminoasă. Lujeri anuali subțiri, elastici, glabri, brun-roșcați, cu glande izolate (veruco- zități). Muguri ovoid-conici, glabri, acoperiți cu o secreție verucoasă. Frunze romboidale până la ovat-triunghiulare, prelung-acuminate, dublu-serate până la lobulat-serate, glabre, pe față lucitoare, glanduloase, pe dos cu nervuri slab-proeminente; pețiol lung de 2-3 cm. Flori unisexuate-monoice grupate în amenți. Amenții masculi se formează la vârful lujerilor în vara precedentă; cei femeii apar primăvara o dată cu înfrunzirea și au aspectul unor co- nulețe. Polenizare anemofilă. Fructe, samare cu două aripioare, foarte mici, până la 30 milioane într-un arbore. Putere germinativă, 20-40%, se menține până primăvara urmă- toare. Creștere rapidă în tinerețe. La 40-50 ani realizează maximum de producție lemnoasă (cca 7-8 m³/an/ha). Creșterea încetează la 80-90 ani. Longevitate, aproximativ 100 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin saponi- ne, tanin de natură pirocatechinică, metilpento- zane, flavone cu glicol dimetilapigenol, betulo- zidă, mucilagii, zaharoză, ulei volatil, rezine, betulina (terpenă pentaciclică), vitamina C, substanțe minerale. Scoarța conține tanin de natură catechică (5-10%) și alte substanțe. Lemnul conține p-sitosterine, săruri minerale etc. Rădăcinile conțin betulină, acid betuloren- tic, acid betulalbinic, digalactorid de miricetină, cumarine (în scoarță), fenilglucozizi (rododen- drina), antociani, alantoină, acizi grași. Mugurii conțin acid nicotinic. Seva conține betulozid și monotropidozid-heterozizi care prin hidroliză enzimatică eliberează salicilatul de metil, care are proprietăți analgezice, antiinflamatorii și diuretice (F. Piteră, 2000). Industrie. Lemn omogen, elastic, moale, de greutate mijlocie, apt pentru derulare, putrezește ușor la aer. Se impregnează ușor. Se prelucrează ușor prin strunjire și frezare. Se încleiază și se lustru- iește bine. Necesită băițuiri apoase. Utilizat la furnire și placaje în industria mobilei, la fabri- carea de schiuri, paturi de armă, saboți, jucării, calapoade, cuie de cizmărie, oiști de căruță, cercuri pentru vase. Din tulpina și ramurile groase necojite se confecționează, prin secțio- nare, bănci, chioșcuri, garduri cu caracter de- corativ; rămurelele se folosesc la confecțio- narea măturilor etc. Prin distilarea uscată a lemnului se obține gudronul de mesteacăn (Pix betulae), lichid vâscos, de culoare bru- nă-neagră, cu miros caracteristic, densitate 0,925-0,945, solubil în eter, cloroform și alcool absolut, utilizat în medicină (dermatologie). Din frunze, ramuri tinere, amenți și sevă se extrag principii active folosite pentru fabricarea șampoanelor. Bioterapie. Frunzele, mugurii, scoarța, sucul de presare și seva au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active din frunze și muguri au acțiune diuretică, bacteriostatică, coleretică și colagogă, sudorifică, antiinflama- toare, ușor hipotensivă, antigutoasă; cele din sevă au acțiune tonică și dezinfectantă; cele din sucul de presare au acțiune antiinflamatorie și antilitică, iar cel din scoarță calități cicatri- zante și dezinfectante. Folosirea frunzelor în tratament mărește volumul de urină eliminat, favorizează eliminarea acidului uric și a coles- terolului din organism, scade ușor tensiunea arterială, crește permeabilitatea vasculară, eli- mină apa din țesuturi, dizolvă treptat calculii, stimulează secreția biliară, gastrică și intes- tinală, provoacă eliminarea bilei din colecist și căile biliare, acționează ca antibiotic asupra bacilului Coli, stafilococului auriu și alb Oxford mesteacăn 478 mesteacăn și asupra bacilului anthracis. Mecanismul aces- tor acțiuni fiziologice este determinat de sapo- nine, flavonoide (hiperozida și digalactozida mircetolului) și alte componente terpenoidice. Extractul preparat din muguri stimulează se- creția biliară, gastrică și intestinală, provoacă contracția vezicii biliare și a căilor biliare determinând golirea conținutului lor. Sucul de presare (Succus Betulae) este foarte bun, cu eficiență maximă, în tratamentul afecțiunilor in- fecțioase și inflamatorii ale căilor urinare, în calculoză renală și biliară. Acțiunea este atri- buită flavonoidelor. Sucul are o largă între- buințare în loțiunile de păr, stimulând crește- rea. Seva conține glucoza, derivați terpenici, vitamina C, săruri minerale cu acțiune benefică asupra organismului. Scoarța, prin taninul, gu- dronul și alte substanțe pe care le conține, acționează favorabil asupra multor afecțiuni tratate mai ales de medicina tradițională. Recoltare. Frunzele tinere, lipicioase, se culeg din mai până în iulie, prin strujirea ramurilor. în această perioadă conțin cea mai mare cantitate de rezine. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială, la temperatura ma- ximă de 35° C. Se păstrează în saci de pânză. Mugurii (Betulae gemma) se recoltează de pe ramurile tinere prin strujire. Este de preferat ca această activitate să se facă primăvara devreme, până la pornirea în vegetație. Se usucă în camere aerisite, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie. Seva se obține prin incizii făcute primăvara în ramuri tinere și în tulpină, unde se pun cepuri pentru colectare. Sucul de presare (Succus Betulae) se obține prin presarea frunzelor proaspete și eventual a mugurilor proaspeți. Scoarța (Betulae cortex) se recoltează tot timpul anului. Se usucă și se macină. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru eliminarea sărurilor de calciu și, parțial, a colesterolului prin urină: infuzie, concentrată din 2 linguri frunze uscate mărunțite la cană. în cursul răcirii se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea aci- dului betulinic ce frânează diureza. Se bea în cursul unei zile la intervale de 3-4 ore. 2. Pentru tratarea edemelor datorate insufici- enței circulatorii, edemelor de natură cardiacă sau renală, nefritelor cronice, în gută, hiper- colesterolemie, hipertensiune arterială: infuzie concentrată, din 2 linguri frunze uscate mă- runțite la 200 ml apă. La răcire se adaugă pentru neutralizare un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se lasă 6 ore, apoi se bea în două reprize, la interval de 4 ore. 3. Pentru diureză, cu stimularea eliminării toxinelor și a acidului uric, nefiind iritante pentru parenchimul renal: a) infuzie, din 1-2 linguri la o cană de frunze uscate și mărunțite; când temperatura apei a ajuns la 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu; se filtrează după 6 ore; se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie, din 2-3 lin- guri frunze uscate mărunțite la cană; când tem- peratura apei ajunge la 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se bea în cursul unei zile în 2 reprize. 4. Pentru tratarea litiazei renale (calculoză), cu efect de mărunțire a calculilor, evidentă în cazul urâților și mai puțin evidentă în cazul exalaților și fosfaților: infuzie, din 2-3 linguri frunze uscate mărunțite la cană. în timpul răcirii se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se lasă în repaus 6 ore. Se bea în cursul unei zile. 5. Pentru tratarea nefritelor cronice: infuzie, din 2-3 lin- guri frunze uscate mărunțite la cană. Când temperatura apei ajunge la 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se lasă 6 ore. Se strecoară și se bea în două reprize. 6. Ca paleativ în sindromul azotemic și uremie, caracterizate prin creșterea în sânge a conți- nutului de uree, acid uric, creatină, creatinină, stimulând diureza și transpirația: a) infuzie, din 1-2 lingurițe de frunze uscate, mărunțite la o cană. Se lasă să se răcească; când ajunge la 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie concentrată, din 2 linguri frunze uscate, mă- runțite la o cană. Se lasă să se răcească; la 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se strecoară după 6 ore. Se bea în 2 reprize, la interval de 4 ore. 7. Pentru tratarea gutei și hidropiziei: infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate mărunțite la cană. Se lasă să se ră- cească. La 40° C se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se strecoară după 6 ore. Se bea în 2 reprize, la interval de 4 ore. 8. Pentru tratarea reumatismului și stimularea diurezei: infuzie, din 3-4 lingurițe frunze sfă- râmate la o ceașcă cu apă. Până a da în clocot se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se lasă în repaus. Se bea fracționat în timpul unei zile. 9. Pentru tratarea ascitei, boli- lor de rinichi: infuzie, din 1 lingură pulbere de frunze la 1 cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă 1-2 ore, se strecoară. Se bea călduț între mese. Bun diuretic. 10. Pentru tratarea ascitei: mesteacăn 479 mesteacăn infuzie, din 100 g muguri peste care se toarnă 700 ml apă clocotită. Se fierbe în continuare până scade la 500 ml. Se îndulcește și se bea fracționat în cursul unei zile. Cura durează trei zile. 11. Pentru stimularea generală a organis- mului: suc, obținut primăvara prin incizii în ramuri tinere și în tulpină, se bea fracționat, un pahar pe zi. Medicina populară utilizează scoarța în dermatite, gută, stări febrile, hidropi- zie, ca diuretic, stimulent al poftei de mâncare. Mugurii sunt utilizați în tratarea edemelor rena- le, edemelor cardiace, în litiaza renală, nefrite cronice, ateroscleroză, hipercolesterolemie, gută, cu acțiune similară frunzelor tinere. Seva, obținută primăvara prin incizii în trunchiul co- pacilor, o beau copii și persoanele debile dar și de alte persoane. Ea are efect pozitiv în litiază renală, cistită cronică, artroză și reumatism cro- nic degenerativ, reumatism muscular, oligourii, albuminurie, limfedem, hidropizie, hiperuricemie și gută, obezitate, hipercolesterolemie, celulită, calviție precoce, gastrite, dermatoze, afte. Seva se ia câte 50 picături dimineața și seara. Frun- zele intră în compoziția ceaiului PLAFAR 2 antireumatic și diuretic; în compoziția ceaiului PLAFAR pentru tratarea obezității (-» PĂPĂDIA). Semințele au proprietăți tonice ale sistemului nervos (indicate studenților în perioada de exa- mene), neuroastenie, dificultăți de concentrare și pierderi de memorie, astenie mentală a vârstnicilor (asociat cu aninul negru). Pentru tratament se face o extracție a principiilor active prin macerare a mugurilor în soluție hidroglice- ro-alcoolică 1 DH. Se iau 50 picături dimineața și la prânz, iar în caz de surmenaj psiho-fizic, aceleași picături se iau cu una sau două luni înainte de examen sau în timpul examenului. Stimulează gândirea și puterea de reținere. Uz extern. Pentru stimularea creșterii părului: 1. Se spală părul cu infuzie din 2-3 linguri frunze uscate mărunțite la 1 I apă. Se fricționează puternic pielea capului. De 2 ori pe zi părul se perie (5 minute) la rădăcină cu o perie aspră. 2. Șamponul de mesteacăn are în compoziție sevă de mesteacăn. Este recomandat pentru spălarea părului normal și a părului gras. Eli- mină stările de inflamație și împiedică formarea mătreții, hrănește rădăcina părului, îi dă luciu, suplețe. Părul se spală de 2 ori apoi se clătește bine cu apă. 3. Empiric, pentru tratarea pe- cinginei: ramuri verzi se pun cu un capăt în foc; cu seva ce iese pe celălalt capăt se unge locul afectat. 4. Empiric, pentru tratarea bolii câinești (atrepsie, tulburări grave de nutriție la copiii mici): băi cu zeama extrasă din scoarța de mesteacăn tânăr. 5. Empiric, pentru tratarea mușcăturilor de câine, vulpe, lup: decoct, din frunze. Se strecoară și se spală locul afectat. Frunzele fierte se aplică pe rană și se ban- dajează. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor renale, cistitelor, afecțiu- nilor hepatice, pentru refacerea organismului: infuzie, din 10 g frunze uscate și mărunțite sau muguri uscați peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se stre- coară. Se răcește. Se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 15-35-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-1-2 g. Seva recoltată în luna martie prin crestarea tulpinii se administrează animalelor pentru acțiunea ei tonică, dezinfectantă. Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor și eczeme- lor: decoct, din 20 g scoarță uscată și mărunțită la 200 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se spală locul afectat, folosind un tampon cu vată sau un pansament steril. Rol dezinfectant, cicatrizant. Atenție! Frunzele consumate în cantitate mare sau supradozarea în tratament are acțiune toxică. Responsabile de această stare sunt uleiul esențial, compușii fenolici și derivatul triterpenic (betalina). Simptome: tul- burări digestive manifestate prin enterite, colici, anorexie. Se intervine cu tonice generale, se- dative, tratament simptomatic. Medicina vete- rinară tradițională folosește lemnul de mestea- căn pentru tratarea cataractei (albeței) la cal: empiric, lemnul de mesteacăn se găurește cu sfredelul, se umple gaura cu sare, se arde, se pisează cărbunele, se cerne și praful obținut se suflă animalului în ochi. Cosmetică. Seva este utilizată în industria cosmetică pentru prepa- rarea loțiunilor capilare. Frunzele sunt utilizate ca tonice capilare pe o perioadă lungă. Princi- piile active întăresc rădăcina firului de păr, acti- vează circulația sângelui în regiune, contribuie la regenerarea părului (însă fără rezultate spec- taculoase într-o calviție deja instalată). Api- cultură. Specie meliferă. Arborele furnizează albinelor, în aprilie-mai, culesul de polen și mană. Producție miere de mană, 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamen- tal. Folosit în spațiile verzi, individual, pe mar- ginea aleilor, drumurilor, pe lângă construcții mesteacăn pitic 480 mesteacăn pufos ornamentale (chioșcuri, statui, bazine, fântâni arteziene), grupări arborescente de aceeași specie sau în grupuri arborescente de conifere și foioase, unde realizează frumoase efecte de contrast. Decorativ prin port, coronament, ra- muri și trunchi acoperite cu scoarță albă, amenți, frunze. înmulțire prin semințe. Vopsi- torie. Frunzele și scoarța posedă proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor na- turale în galben ca lămâia, diverse alte nuanțe de la galben-deschis la portocaliu. Se folosesc frunzele galbene căzute toamna. Culoarea fi- brelor vopsite se păstrează, fiind foarte rezis- tentă la lumină și spălat. 1. Pentru vopsirea în galben ca lămâia se folosesc frunzele imediat după ce s-au strâns (un coș de frunze/101 apă). Se pun frunzele la fiert. Fierberea durează până se obține culoarea galbenă la intensitatea maximă. Se lasă la răcit 4-5 ore. Frunzele se scot, se storc și se terciuiesc cu mâna. Se introduc din nou în soluție, se scot și iar se storc. Operația se repetă până când lichidul stors din ele nu este mai galben decât cel din vas. Apoi se filtrează. în soluția obținută se dizolvă piatră acră (2,5-3 g/l). Se cântărește materialul de vopsit. Pentru 1 kg material sunt necesari 4-5 I soluție. După verificarea cantită- ților, materialul se introduce în soluția de vopsit. Se fierbe 30 minute. Se scoate și se usucă la umbră. în cazul când culoarea nu este cea dorită, se lasă vasul la cald până când se obține nuanța preferată. Pentru nuanțe de galben spre portocaliu, se repetă operațiile. 2. Pentru vopsirea în galben-închis sunt nece- sare scoarța de mesteacăn, borș, piatră acră. Scoarța recoltată se pune într-un vas. Peste ea se toarnă borș amestecat cu apă. Se fierbe până când soluția se colorează în galben la intensitatea maximă. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul și se lasă la cald până când se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră (v. PI. XXXV, 6). MESTEACĂN PITIC (Betulanana), fam. Betulaceae. Arbust indigen, sub formă de tufă, microfanerofit, circumpolar (arctic), hidro- fit, hechistoterm (criofil), foarte acidofil, întâlnit spontan în turbăriile oligotrofe din județele Har- ghita și Suceava. Genetic, 2n = 28. Relict gla- ciar, ocrotit prin lege. Prezintă importanță floris- tică. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Piceion, Sphagnion fuscae. Răspândit în părțile nordice ale Eurasiei și Americii de Nord. Descriere. Tulpinile din tufă au 50 cm înălțime, cu ramuri culcate sau ascendente. Lujeri foarte subțiri, tomentoși, cu muguri mici și glande verucoase. Frunze foarte mici (0,4-1,2 cm), lat-rotund-cre- nate, cu 2-4 perechi de nervuri. Amenții erecți apar primăvara. Importanță științifico-floristică ca relict glaciar retras în tinoave, cu limita sudică mondială în tinovul Luci de la Sâncrăieni, jud. Harghita (v. PI. XXXV, 7). MESTEACĂN PUFOS (Betula pubescens. ssp. carpatica), fam. Betulaceae. Arbore de talie mijlocie până la arbust, megafa- nerofit până la microfanerofit, mezohidrofit spre hidrofit, microterm, oligotrof, acidofil, întâlnit pe terenuri umede, oligobazice, sărace în azot până la mlaștinile de turbă (Coșna, Bilbor, Bor- sec, Sâncrăieni, Poiana Stampei, Comandau, Bâlbâitoarea), între 400-1200 (1600) m altitu- dine; se mai numește mestecăn, mestecânaș. Genetic, 2n = 56. Considerat endemism carpa- tic. Rezistent la ger. Pretențios față de umidi- tatea aerului și solului. Fitocenologic, încadrat în Alnetea, Car. Vaccinio-Piceion. Răspândit în Europa. Descriere. Rădăcină puternic anco- rată în sol. Tulpină cu lemn alb-gălbui, inele anuale distincte, cu lățimi diferite și contur ne- regulat. Scoarță albă, netedă, se exfoliază în foițe, cu ritidom la baza tulpinii iar la exempla- rele bătrâne până la baza coroanei. Coroană cu numeroase rămurele nependente și lujeri îndreptați în sus. Lujerii cenușii-pubescenți, ne- lucitori, fără verucozități. Muguri păroși, lipicioși, cu marginea solzilor ciliată. Frunze ovat-rombi- ce, scurt-acuminate, neregulat-simplu sau dublu-adânc-sectate, pe dos păroase, mai ales în lungul nervurilor, lungi de 2-4 cm. Pețiol pubescent. Amenții fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptați înainte. Fructe, samare mai late decât sămânța (V. Stănculescu, 1979). Compoziție chimică. Frunzele conțin acid betuloretinic, acid tanic (8-9%), tanin (5-9%), glucoză (8-9%), un ulei eteric esențial, esterul butilic al acidului betuloretic, glucozidul betulo- zid, betulalbumina balsamică, saponină, acid nicotinic, mircetin. Rădăcina conține betulină, acid betuloretinic, betulalbumină. Scoarța con- ține betulină, camfor de mesteacăn, betulalbu- mină, rășină și tanin. Culoarea albă a scoarței este dată de betulină (10-12%). Industrie. Lemn omogen, moale, elastic, puțin durabil, cu tendințe de marmorare. Se impregnează și se metafile 481 metamorfoze prelucrează ușor. Se încleiază și se lustruiește bine. Necesită băițuiri apoase. Folosit în indus- tria furnirelor și placajelor pentru mobile și avi- oane, jucării, produse de strungărie, instru- mente muzicale de suflat etc. Din lemn, prin distilare uscată se scoate gudronul de mestea- căn pufos (Pix betulae), utilizat în medicină (dermatologie). Bioterapie. Frunzele, mugurii, scoarța au utilizări în medicina umană tradițio- nală. Mugurii au acțiune balsamică, colagogă, antiseptică. Au acțiune bună în tratamentul artrozelor, în decalcifierile osoase, în astenia sexuală, în constipație; în uz extern este un calmant bun. Frunzele au acțiune diuretică pu- ternică, cu eliminare de clor, hipocolesterole- miante, urolitice, uricozurice, sudorifice, depu- rative, sterilizante asupra microbilor. Seva este utilă în combaterea litiazei urinare și depurativă pentru sânge. Rădăcinile sub formă de decoct 1% sunt puternic diuretice. Lemnul calcinat de- vine cărbune vegetal și servește ca absorbant în meteorismul (gaze) intestinal. Li se atribuie proprietăți de combatere a tifosului și febrei tifoide. Recoltare. -> MESTEACĂN (BETULA PENDULA). Medicină umană. Uz intern. Em- piric, pentru prevenirea tifosului și tratarea febrei tifoide: decoct, din frunze, muguri și scoarță în părți egale. Se beau trei cești pe zi. 1. Pentru tratarea frigidității feminine, impotență masculină, andropauză, diminuarea libidoului, tulburări endocrine, hipotiroidism, obezitate, ri- nofaringite la adult, hipogonadism în pubertate feminină și masculină, sterilitate masculină și feminină: macerat de amenți proaspeți, în solu- ție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 50 pică- turi de 2 ori pe zi; pentru impotență masculină, diminuarea libidoului, maceratul de mesteacăn pufos se amestecă cu cel obținut din frasin sau stejar pedunculat; decoct, din 1-2 lingurițe la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 3-4 minute. Se strecoară. Se bea jumătate dimineața și restul seara. 2. Pentru demineralizare și decalcifiere osoasă generală, osteoporoză și tulburări de metabolism, inapetență și anorexie, coxartroză, gonartroză, sinuzite acute, epuizare, trombo- flebite, nevralgie intercostală: macerat de muguri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH, se iau 50 de picături, în puțină apă, de 2 ori pe zi, înainte de mese. în decalcifiere și demi- neralizare osoasă maceratul se combină cu cel de Abies pectinata-, pentru rinofaringite, se combină cu maceratul de anin negru și carpen; pentru sinuzite se combină cu maceratul de anin negru și de coacăz negru; în tromboflebite se combină cu maceratul de anin negru. Când se amestecă cu alt macerat, doza de tratament este de 50-70 picături în adminstrare unică. 3. Pentru astenie psiho-fizică, ca tonic, coxar- troză, gonartroză, osteoporoză și tulburări de metabolism: decoct, din 1 linguriță muguri la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albi- nelor, în aprilie-mai, culesul de polen și mană. Producția de miere mană, 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Folosit în spațiile verzi ca arbore de alee, aliniamente, grupări de aceeași specie sau pe fundal de conifere. Decorativ prin port, lujeri tineri pu- bescenți, frunze. înmulțire prin semințe (v. PI. XXXVI, ’l) METAFILE (Metaphyllum), frunze ce apar pe plantă mai târziu, după frunzele prima- re (protofile). Sunt frunzele normale caracteris- tice speciei (-> NOMOFILE). METAFLOEM (Metaphloema), țesut conducător derivat din procambiu. Se diferen- țiază după încetarea creșterii în lungime a țesu- turilor înconjurătoare. Format din vase liberie- ne (tuburi ciuruite) lungi cu lumenul larg. La dicotiledonate, vaselor liberiene li se adaugă celule anexe și parenchim liberian. Lipsesc fib- rele liberiene. Specializat în conducerea subs- tanțelor plastice. întâlnit la pteridofite, gimnos- perme și angiosperme. METAMORFOZE (Metamorpho- sis), modificări morfologice, anatomice și fizio- logice ale organelor vegetative și de reprodu- cere ale plantelor determinate de factorii mediului ambiant cu care se află în interacțiu- ne. Apa, temperatura, lumina, pH-ul, chimis- mul, nutriția ș.a. influențează înfățișarea, struc- tura și funcția diferitelor organe. Modificările ce apar la specii din familii îndepărtate filogenetic duc la convergența de forme. Sunt întâlnite la plantele autotrofe și heterotrofe. A. Metamor- foza cormului la plantele autotrofe. I. Meta- morfoze radiculare. Rădăcinile unor specii de plante suferă modificări morfologice, anatomi- ce și funcționale importante. Funcțiile principa- le, constând în fixarea plantei în sol, absorbție și conducerea apei cu sărurile minerale dizol- vate în ea, devin funcții secundare. Una din metamorfoze 482 metamorfoze funcțiile secundare, constând în acumularea materiilor de rezervă, schimburile de gaze cu mediul înconjurător etc., întâlnite la rădăcinile normale, poate deveni funcție principală. 1. Ră- dăcinile tuberizate sunt caracteristice plantelor bienale și perene care sunt adaptate la o viață activă, temporar întreruptă din cauza uscăciu- nii sau frigului. Acestea își pierd piloriza, își încetează creșterea și acumulează substanțe nutritive de rezervă. Se tuberizează rădăcina principală ca la morcov (Daucus caretă), ridi- che (Raphanus sativus); radicelele, ca la gher- ghină (Dahlia pinnata), angelică (Filipendula vulgaris) sau rădăcinile adventive, ca la grâu- șor (Ranunculus ficaria) (fig. 171). Tuberizarea Fig. 171. Rădăcini tuberizate: a - morcov (Daucus carota); b- gherghină (Dahlia cultorum); c - grâușor (Ranunculus ficaria); d - ridiche (Raphanus sativus). rădăcinii de morcov se datorează înmulțirii și creșterii în volum a celulelor parenchimatice din liberul secundar, iar la ridiche, din lemnul secundar în care se acumulează amidon, za- hăr etc. Tuberizarea radicelelor de gherghină se datorează hipertrofierii lemnului secundar în care se acumulează inulină. Tuberizarea rădă- cinilor adventive de la grâușor se datorează hipertrofiei parenchimului cortical în care se acumulează amidon. La poroinic (Orchis sp.) tuberculul digitat existent în pământ se for- mează prin concreșterea mai multor rădăcini tuberizante. Tuberculul posedă un parenchim hipertrofiat bogat în mucilagii, în care există mai mulți cilindrii centrali ce corespund mai multor rădăcini. 2. Rădăcinile contractile au proprietatea de a se scurta până la 50% din lungimea lor, după ce, inițial, creșterea s-a ter- minat. Scurtarea are loc prin micșorarea celule- lor scoarței interne și încrețirea scoarței exter- ne. în acest mod rădăcina își poate aduce bulbii sau tuberculii la o adâncime corespunzătoare pentru a putea trece peste perioada de iarnă [exemplu, brândușa galbenă (Crocus flavus), brândușa de munte (C. vernus), șofranul (C. sativus) etc.]; fixează mai bine planta în pământ [exemplu, sparanghelul (Asparagus officinalis)] sau etalează suficient de bine rozeta de frunze pe suprafața solului [exemplu, păpădia (Taraxacum officinale)]. 3. Rădăcinile cu muguri sunt caracteristice anumitor specii de plante și reprezintă un caracter particular pentru că în mod obișnuit rădăcina nu formea- ză muguri [exemplu, salcâmul (Robinia pseu- dacacia), liliacul (Syringa vulgaris), pălămida (Cirsium arvense) etc.]. Unele rădăcini își for- mează mugurii din scoarță [exemplu, priboiul (Geranium sanguineum)], din periciclu [exem- plu, linarița (Linaria vulgaris)] sau din meriste- mele (fig. 172) vârfului rădăcinii [exemplu, mă- crișul (Rumexacetosella)]. Mugurii radiculari Fig. 172. Rădăcină cu muguri și lăstari radiculari la măcriș (Rumex acetosella). metamorfoze 483 metamorfoze produc la unele plante lemnoase lăstărirea sau drajonarea. 4. Rădăcinile cu nodozitățisunt ca- racteristice leguminoaselor. Nodozitățile sunt hipertrofii ale scoarței rădăcinii. Sunt produse de reacția țesuturilor la bacteriile genului Rhi- zobium, care pătrund prin pereții perilor ab- sorbanți până la țesutul parenchimului cortical producând hipertrofii numite nodozități. Forma nodozităților este variată: rotundă, la fasole (Phaseolus vulgaris); ovală, la trifoi (Trifoliurn sp.); ramificată, la mazăre (Pisum sativum) (fig. 173), lucerna (Medicago sativa). Bacteriile producătoare de nodozități trăiesc în simbioză cu rădăcina. Ele folosesc glucidele plantei pen- tru hrana lor și acumulează în nodozitate, prin activitatea lor, azotul mineral pe care îl folo- sește planta. Bacteriile fixează azotul elemen- tar din atmosferă și sintetizează proteine nece- sare plantei. 5. Rădăcinile cu micoriză sunt caracteristice unor specii de plante erbacee și lemnoase. Asemenea rădăcini au pe ele hife de ciuperci cu care trăiesc în simbioză. Micori- ză sporește capacitatea de absorbție a rădăci- nii. La multe specii de plante (alun, stejar), înlocuiesc perii absorbanți dispăruți. Unele mi- corize produc hormoni, vitamine ce contribuie la creșterea rădăcinii iar la altele favorizează Fig. 173. Rădăcini cu nodozități la mazăre (Pisum sativum): 1 - nodozități. Fig. 174. Rădăcini cu spini la Myrmecodia echinata. aprovizionarea gazdei cu compuși azotați, re- zultați din fixarea azotului (^ MICORIZĂ). 6. Rădăcinile cu spini sunt întâlnite la unele specii de palmieri (Acanthorrhiza sp. Iriartea sp., Myrmecodia echinata) (fig. 174). Ele sunt transformate în arme de apărare prevăzute cu spini. 7. Rădăcinile aeriene fixatoare sunt ca- racteristice lianelor ce trăiesc pe trunchiurile și ramurile unor arbori și arbuști fără a-i parazita, în pământ au o rădăcină normală. Rădăcinile fixatoare sunt rădăcini adventive. Nu au capa- citate de absorbție, ci rol de fixare și agățare. Iedera (Hedera helix) (fig. 175) posedă rădăcini adventive fixatoare și agățătoare scurte, cu ex- tremitatea de forma unui disc sau a unei ventu- ze ce aderă de suport și un cilindru central sclerificat. La unele specii (Ficus) (fig. 176) rădăcinile fixatoare au formă de chingi, iar la altele (Phalaenopsis schilleriana) au aspectul unor benzi care concresc cu scoarța arborilor. 8. Rădăcinile proptitoare sunt rădăcini adven- tive aeriene cu geotropism pozitiv. Au rol de susținere a plantei și de absorbție a apei cu să- rurile minerale dizolvate în ea. Sunt caracteris- tice mangrovelor tropicale, păduri ce ocupă spații întinse pe țărmurile plane nisipoase și mâloase. Sunt întâlnite și la gura fluviilor unde, metamorfoze 484 metamorfoze Fig. 175. Rădăcini aeriene fixatoare la iederă (Hedera helix)'. 1 - suport; 2 - tulpină; 3 - rădăcini fixatoare; 4 - frunze. aeriene și lipsite de peri absorbanți. Structura lor le permite acumularea de apă prin absorbția și condensarea vaporilor din atmosferă, a apei de ploaie și de rouă într-un velamen radicum de origine rizodermică (-> VELAMEN RADICUM). Apa acumulată aici ajunge prin intermediul parenchimului scoarței la vasele conducătoare lemnoase din cilindrul central. Sunt întâlnite la ferigile arborescente (Todea sp. Alsophila sp.) unde, fiind scurte, formează un fel de blană în jurul tulpinii și la multe specii epifite ecuatoriale și tropicale (Araceae, Bromcliaceae, Orchida- ceae) într-o mare diversitate de forme (filifor- me, groase, rigide, ondulate ș.a.). 10. Rădăci- nile asimilatoare au aspectul unor frunze, uneori de forma unei panglici cu perișori absor- banți pe partea inferioară. Cresc la lumină, au culoarea verde și îndeplinesc funcția de ab- sorbție și de fotosinteză; este cazul unor Fig. 176. Rădăcini proptitoare la ficus (Ficus religiosa). de multe ori, pătrund mult în interiorul uscatului. Aceste rădăcini apar pe tulpinile unor arbori sau din coroana care se îndreaptă spre sol. La unele specii (Ficus, Sterculia) rădăcinile (nu- mite tabulare) sprijină trunchiul ca niște propte- le, iar alte specii (Rhizophora, Pandanus) se sprijină pe rădăcinile proptitoare ca pe niște catalige. La asemenea specii, rădăcina princi- pală și partea inferioară a tulpinii mor. Susține- rea și alimentarea plantei cu sevă brută revin numai rădăcinilor proptitoare. Porumbul (Zea mays) se ancorează bine în sol cu ajutorul unor rădăcini adventive proptitoare. Acestea por- nesc de la baza tulpinii sub formă de arcuri, care, ajunse în sol, se ramifică. Structura aces- tor rădăcini se deosebește de a rădăcinilor obișnuite. în ele este bine reprezentat țesutul mecanic pentru a rezista presiunii longitudinale și la tracțiunea factorilor de mediu. 9. Rădă- cinile care depozitează apă sunt adventive, orchidee epifite (Taeniophyllum zollingerî) (fig. 177) sau al unor specii acvatice de Potostemonaceae din regiunea tropicală care, adaptate la viața în cascade, se fixează de Fig. 177. Rădăcini foliacee la Taeniophyllum zollingerî. metamorfoze 485 metamorfoze Fig. 178. Rădăcini cu pneumatofori: a - Jussiaea peruviana; b- Sonneratia alba-, 1 - pneumatofori. stânci prin crampoane sau peri unicelulari scurți. 11. Rădăcinile cupneumatofori(fig. 178) sunt caracteristice unor plante lemnoase și erbacee ce trăiesc pe terenurile mlăștinoase din regiunile tropicale. Rădăcinile respiratoare (pneumatoforii) apar pe rădăcinile unor plante lemnoase (Taxodium distichum, Sonneratia sp.) sau pe rizomii orizontali ai unor plante er- bacee (Jussiaea repens), ca ramuri radiculare cu geotropism negativ, care ies din sol în atmosferă. Structura pneumatoforilor permite schimbul de gaze al organelor vegetative sub- terane cu atmosfera (-> PNEUMATOFORI). II. Metamorfoza tulpinii. 1. Tulpinile asimila- toare sunt adaptate funcției de fotosinteză. Au un parenchim puternic dezvoltat și au întot- deauna culoarea verde. Aici se încadrează: a) tulpinile plantelor suculente din fam. Cactaceae, Euphorbiaceae, Asclepiadaceae, care sunt cărnoase, suculente, acoperite cu o epidermă prevăzută cu o cuticulă groasă și puține stomate adânci; frunzele de pe tulpină sunt reduse la solzi sau transformate în spini; b) tulpinile virgate sau juncoide au aspectul unor nuiele fără frunze ca la pipirig (Scirpus lacustris), rugină (Juncus effusus) sau cu frun- ze reduse ca la coada-calului (Equisetum sp.); c) tulpinile lățite numite cladodii, cu aspect de frunze și creștere nedeterminată (-> CLADODII) sau ramuri lățite, cu creștere limitată numite filocladii (-> FILOCLADIU). 2. Tulpini transfor- mate în spini care se dezvoltă la unele plante xerofite din regiunile secetoase; au rol în apă- rare (fig. 179). Spinii iau naștere din dezvolta- rea ramurilor sau axelor [exemplu, păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Primus spi- nosa), glădiță (Gleditschia triacanthos)]. 3. Tul- pinile transformate în cârcei sunt ramuri adaptate la rularea tulpinii pe diferite suporturi (-> CÂRCEI). 4. Tulpinile de depozitare își dezvoltă foarte mult parenchimurile în care se acumulează substanțe hrănitoare de rezervă, tuberizându-se. Se tuberizează tulpinile aeriene [exemplu, gulia (Brassica oleracea, var. gongylodes) (fig. 180)] sau tulpinile subterane [exemplu, brândușa de toamnă (Colchicum autumnale), șofranul (Crocus sativus), cartoful (Solanum tuberosum)]. în această categorie se încadrează și rizomii (tulpini subterane) care au rolul de a înmagazina materiile nutritive de re- zervă și de înmulțire vegetativă (-> RIZOM). III. Metamorfoze foliare. 1. Frunzele cu rol protectorsunt frunze întregi sau părți din frunze transformate în spini. Există spini simpli sau ramificați (fig. 181) proveniți din transformarea întregii frunze [exemplu, dracila (Berberis vul- garis)], spini formați numai din pețiolul frunzei, limbul frunzei cade (exemplu, Pelargonium spinosum); spini formați din rahisul frunzei de Fig. 179. Spini tulpinali: a - păducel (Crataegus monogyna); b - porumbar (Prunus spinosa); c - Pyracantha coccinea; d - glădice (Gledilschia triacanthos); 1 - spini; 2 - frunze. metamorfoze 486 metamorfoze Fig. 180. Tulpină de depozitare la gulie (Brassica oleracea var. gongylodes). care limbul s-a redus, iar funcția de fotosintezâ o îndeplinește pețiolul care devine foliarizat (-» FILODII). Rizofilele sunt frunze transformate în lacinii filiforme cu rol de absorb- ție a apei cu sărurile minerale dizolvate în ea (-^ RIZOFILE). Urnele sau nișele sunt frunze transformate care acumulează în interiorul lor humus. Humusul este în permanență umed datorită condensării apei de transpirație. De la baza pețiolului fiecărei urne se formează rădă- cini adventive. Acestea pătrund în urnă și absorb apa cu substanțe azotoase (exemplu, Dischidia rafflesiana). Capcanele sunt trans- formări morfologice, anatomice și fiziologice exclusiv ale frunzelor. Forma capcanelor poate fi de pâlnie, urne, vârșe, plăci și vergele Fig. 181. Faze succesive de transformare a frunzei în spini la dracilă (Berberis vulgaris). pe care foliolele cad [exemplu, unghia-gâinii (Astragalus glycyphyllos)]; spini formați din anumite părți ale limbului (laminei) frunzei [exemplu, pălămida (Cirsium arvense), spin (Carduus acanthoides), turtă (Carlina acaulis), limba-boului (Agave americana)]; spini formați din stipelele frunzei [exemplu, salcâmul (Robiniapseudacacia)]. în structura internă a spinilor foliari există, de regulă, țesut scleren- chimatic iar fasciculele conducătoare nu pose- dă o simetrie radiară în dispoziția lor. 2. Frun- zele cu rol de agățare sunt frunze întregi sau părți din frunză transformate în cârcei mai mult sau mai puțin filiformi, care se înfășoară în jurul unui suport. îndeplinesc rol de susținere a plan- tei. Cârceii provin din transformarea frunzei întregi [exemplu, lintea galbenă (Lathyrus aphaca)], din transformarea unei părți din foliole și a rahisului sau numai a rahisului [exemplu, mazăre (Pisum sativum) (fig. 182), dovleac (Cucurbita maxima)], din transforma- rea pețiolului [exemplu, curpenul (Clematis vit- alba)], din transformarea stipelelor [exemplu, salce (Smilax aspera)]. 3. Frunzele cu roluri nutritive speciale sunt reprezentate prin filodii, rizofile, urne și capcane. Filodiile sunt frunze la încleiate. Sunt întâlnite la unele specii de plante ce trăiesc în mlaștinile de turbă și în alte bazine hidrobioecologice puternic acide, săra- ce în substanțe azotoase. Cu ajutorul capcane- lor plantele prind animale foarte mici - insecte, crustacee-pe care le digeră procurându-și sub- stanțele azotoase de care au nevoie în meta- bolismul lor. Enzimele necesare digestiei sunt secretate de celule specializate aflate în struc- tura capcanei. în țara noastră asemenea specii de plante aparțin genurilor Aldrovanda, Drose- ra, Pinguicula, Utricularia (-> PLANTE CAR- NIVORE). IV. Metamorfozele florale constau Fig. 182. Transformarea ultimelor foliole în cârcei la mazăre (Pisum sativum). metaxilem 487 micorize din transformări interne ale organelor florale trecând de la o formă, structură și funcție la altele. V. După sensul desfășurării lor, meta- morfozele sunt progresive și regresive. 1. Me- tamorfozele progresive sunt transformări ce se fac din exterior spre interiorul florii. Compo- nente din ciclul exterior se transformă în componente situate în ciclul intern, exemplu transformarea petalelor în stamine, caracter întâlnit la nufărul alb (Nymphaea alba), sau transformarea staminelor în cârpele, așa cum se poate constata la spânz (Helleborus purpu- rascens). 2. Metamorfozele regresive sunt transformări de revenire a unor componente din ciclul intern în altele din ciclul extern [exemplu, transformarea staminelor în petale fapt ce se poate observa la trandafirul alb (Roșa alba), bujor (Paeonia officinalis) ș.a.]. Metamorfozele regresive sunt urmărite, stimu- late și utilizate în floricultură pentru obținerea florilor in volute, respectiv „bătute“. B. Meta- morfoza cormului la plantele heterotrofe. Plantele heterotrofe nu posedă cloroplaste și nu realizează procesul de fotosinteză. Ele iau hrana organică gata elaborată din organismele vegetale vii (plante parazite) sau din materiile organice în descompunere (plante saprofite). Acestea prezintă modificări ale cormului legate de sistemul lor de viață (-> PLANTE PARA- ZITE și SAPROFITE). ’ METAXILEM (Metaxylema), țesut conducător lemnos primar, diferențiat din pro- cambiu într-o etapă ontogenetică mai târzie. Format din vase lemnoase (trahee, traheide), parenchim lemnos și uneori din fibre lemnoase. Vasele lemnoase au lumenul larg, iar pereții sunt prevăzuți cu îngroșări reticulate, scala- ri-forme, punctate, mai rar spiralate. Punctua- țiunile vaselor sunt aureolate. La plantele cu structură primară, metaxilemul reprezintă sin- gurul țesut conducător al sevei brute. La plan- tele cu structură secundară, apariția xilemului secundar (lemnului secundar) determină înce- tarea activității metaxilemului. MEZOCARP -> FRUCT MEZOFITE (Mezophyta), plante ada- ptate să trăiască în stațiuni moderat umede. Tipul ecologic al speciilor se notează Mez. Pre- siunea osmotică în celule este de 12-15 at- mosfere. Țesuturile mecanice și conducătoare sunt bine dezvoltate. Frunzele sunt plane, sub- țiri, prevăzute structural cu cuticulă, epidermă, stomate mai ales pe partea inferioară a limbului, iar între epiderme țesut palisadic și lacunar. Reprezentate prin plantele lemnoase ce formează pădurile de foioase și prin plante erbacee ce constituie pajiștile cu regim mo- derat de apă din zonele temperate. La plantele erbacee, turgescența celulelor participă preg- nant, alături de țesuturile mecanice și conducă- toare la păstrarea portului erect. Când nu au apă suficientă sunt supuse ofilirii. Reprezenta- te de majoritatea leguminoaselor și graminee- lor spontane, iar dintre cele cultivate de porumb (Zea mays), ovăz (Avena sativa), mazăre (Pisum sativum), cânepă (Cannabis sativa), sfeclă de zahăr (Beta vulgaris), morcov (Daucus carota), tomatele (Lycopersicon esculentum), varză (Brassica oleracea, var. capitata) etc. MICORIZE (Mycorrhiza), interrelație simbiotică dintre ciuperci și rădăcinile unor plante superioare lemnoase și erbacee. Le re- vine un rol însemnat în creșterea și dezvoltarea plantelor. Intervin salvator în germinația, creșterea și nutriția minerală a plantelor în condiții de mediu mai puțin favorabile, condiții climatice vitrege, terenuri aride. înlesnesc des- compunerea rapidă a polizaharidelor în mono- zaharide de tipul glucozei. Aceasta contribuie la mărirea forței osmotice, determinând absor- bția internă a apei în rădăcini. Unele ciuperci micoritice produc hormoni și vitamine prin care stimulează creșterea rădăcinilor, altele fixează azotul și favorizează aprovizionarea gazdei cu compuși azotați. Speciile de ciuperci care for- mează micorizele sunt caracteristice pentru fie- care specie de plantă cu care intră în simbioză. Legătura dintre ele constituie rezultatul adap- tării unora față de altele, realizată în decursul dezvoltării istorice a plantelor. 1. Micorizele peritrofe, sunt formate din hife miceliene ce se dezvoltă în jurul rădăcinilor (în rizosferă) unde formează o pâslă deasă. Favorizează dez- voltarea plantelor superioare prin îmbogățirea solului în substanțe azotoase și modificarea reacției pH-ului. Ele constituie tampoane vii ce adaptează pH-ul solului la necesitățile plantei. De exemplu stejarul (Quercus sp.) poate trăi pe soluri alcaline datorită speciilor ciupercii Peni- cillium, care le modifică pH-ul. în lipsa lor nu le poate suporta. La formarea micorizelor perifi- tice participă ciuperci din fam. Mucoraceae, microblaste 488 microcorpi Aspergillaceae și unele Basidiomycetae. 2. Micorize ectotrofe (externe) sunt formate din hife miceliene dezvoltate în contact strâns cu suprafața rădăcinilor. Ele pătrund în stra- turile superficiale ale zonei corticale, de unde ies în afară formând un înveliș radicular extern. Caracteristice pentru plantele care trăiesc în soluri bogate în humus, întâlnite la foarte mulți arbori (fig. 183) (pin, brad, fag, plop, mestea- căn, tei, paltin etc.), la pomii fructiferi și la plantele erbacee din familia Pirolaceae. Favori- zează o foarte bună absorbție a sărurilor mine- rale din sol. Plantele cresc viguroase. Ciuper- cile ce formează aceste micorize aparțin clasei Fig. 183. Micoriză ectotrofă pe rădăcina de pin (Pinus sylvestris): 1 - miceliu; '2 - corpuri de fructificație; 3 - rădăcină de pin. Basidiomycetae ca: Boletus, Lactarius, Maras- mius, Russula etc. Există o specificitate prefe- rențială de formare a micorizelor între ciupercă și planta superioară [exemplu, pe rădăcinile de zadă sau larice (Larex decidua) se dezvoltă ciuperca Boletus elegans, iar pe rădăcinile de pin (Pinus sylvestris) numai ciuperca Boletus luteus]. Rădăcinile cu micorize ectotrofe sunt lipsite de peri absorbanți și prezintă o bogată ramificație. 3. Micorize endotrofe (interne) sunt formate din hife miceliene (filamente) care se dezvoltă intercelular și intracelularîn țesutu- rile din profunzime. în interiorul celulelor hifele ciupercilor formează gheme, vezicule sau arbuscule. Răspândite la plantele erbacee din fam. Eiliaceae, Orchidaceae și plante lemnoa- se (arbuști) din fam. Ericaceae. Aceste plante nu se pot dezvolta decât în simbioză cu o anumită specie de ciuperci. De exemplu pentru ca semințele de orhidee să încolțească și plăn- tuțele să crească este necesară prezența ciu- percii simbiotice Phizoctonia repens. Filamen- tele miceliene ale ciupercii pătrund în rădăcină și formează gheme în interiorul celulelor. Planta gazdă reacționează față de invazia ciu- percii prin fagocitarea miceliilor din celule. Aici se formează o barieră fagocitară dincolo de care filamentele ciupercii nu mai pot trece, între virulența ciupercii și acțiunea de fago- citoză a plantei-gazdă se creează un echilibru. Simbioze obligatorii sunt întâlnite între specii- le de Ericaceae și ciuperca endofită din genul Phoma. Specia de iarbă neagră (Calluna vulgaris) trăiește în simbioză cu ciuperca micoritică Phoma radicis-Callunae. Miceliul ei pătrunde în rădăcină, tulpină, frunze, floare și ajunge până în sămânță unde rămâne ca miceliu de rezistență în părțile ei periferice. Semințele acestei plante germinează și formează rădăcini numai în prezența acestei ciuperci. Ciupercile se nutresc pe seama con- ținutului celular al plantei gazdă. La rândul lor sunt parțial sau total digerate de planta gazdă. Micorizele endotrofe mai sunt întâlnite la pteridofite (Lycopodium) și briofite (Hepatice, Mușchi). 4. Micorizele ectoendotrofe sunt formate din filamente miceliene care reali- zează în jurul rădăcinilor un manșon și trimit hife în interior până la nivelul rizodermei. MICROB L ASTE (Microblastum), ramuri scurte, neramificate, cu noduri apropia- te și numeroase cicatrice în lungul lor, repre- zentând urmele catafilelor mugurilor din anii precedenți; sin. brahiblaste. La pomii fructiferi ele sunt ramuri de rod, produc flori și fructe. Ramurile purtătoare de frunze sau tulpinile subterane la conifere [exemplu, pinul (Pinus sylvestris), zada sau laricele (Larix decidua)] sunt considerate tot microblaste. MICROCORPI, constituenți cito- plasmatici prezenți în celulele vegetale din țe- suturile neclorofiliene, de la plantele superioare și la multe specii de plante inferioare, uni- celulare și pluricelulare, de alge verzi, roșii și brune. La plantele superioare reprezintă un constituent citoplasmatic constant pentru ce- lulele din rizoderma, cortexul, meristemele și apexul rădăcinilortinere. Sunt formațiuni fragile de tip peroxizomal, foarte mici, de cele mai multe ori asociate cu elemente ale reticulului endoplasmatic (I. Anghel, 1979). Echipamentul enzimatic constă din catalază și cantități relativ mici de uratoxidază, glicolatoxidază, transami- nază. Au un rol metabolic limitat. microfibrile 489 micșunele ruginite MICROFIBRILE, fascicule de micro- filamente puse în evidență de Nagai și Rebhun (1966) în celula algei Nitella. Fiecare fascicul este constituit din 50-100 microfilamente, cu diametrul de 5 pm și lungimea de mai mulți micrometri. Situate la limita dintre ectoplasma imobilă și ectoplasma care prezintă cicloză. Microfilamentele sunt orientate paralel cu di- recția curentului citoplasmatic. Identificate și în hidroplasma unor mixomicete (diametrul 70 Â). Se apreciază că au rol în mișcarea amiboidală. MICROFILE, frunze mici, cu un apa- rat vascular simplu, format dintr-un singur fas- cicul libero-lemnos. Au luat naștere prin proce- sul enației, constând din plisarea epidermei tulpinii sub formă de cute, vascularizându-se, caracter întâlnit la pteridofitele străvechi (Asteroxylon) sau prin cladodificarea ramurilor dicotomice de pe tulpini (Spenophyiiales). Sunt caracteristice pentru 3 clase de pteridofite străvechi: Psilophytatae, Lycopoditae, Equisetatae. MICROFITOCENOZĂ (Microphy- tocenosis), parte structurală a fitocenozei. Cu- prinde unele populații de plante, grupate în anumite porțiuni ale suprafeței ocupată de fito- cenoză, fie unde există unele variații ale con- dițiilor de mediu - constând din mici denivelări cu umiditate mai mare, acumulări locale de humus, pete de lumină -, fie datorită raportu- rilor de concurență dintre specii. Microfitoceno- zele sunt întâlnite numai în cadrul fitocenozei, ele nu pot exista independent. Fitocenozele constituite din mai multe microfitocenoze au un caracter mozaicat (ex., unele fitocenoze alpi- ne) (P. laroșenko, 1962; A. Sennikov, 1964; B. Bâkov, 1970). MICROGAMETOGENEZĂ (Microgametogenesis), proces citogenetic de diviziune a celulei generative a grăunciorului de polen, având ca rezultat formarea a doi gârneți masculini imobili (spermatii) necesari fecunda- ției; sin. spermiogenezâ. Diviziunea are loc în granulul de polen sau în tubul polinic. Gârneții masculini formați pătrund în tubul polinic, de obicei după celula vegetativă. MICROPIL (Micropyle), spațiu, cu aspectul unui orificiu, delimitat de integumentul sau integumentele ovulului de la gimnosperme și angiosperme. Reprezintă locul pe unde pă- trunde tubul polinic în ovul. Micropilul ovulelor de la unele specii de plante are aspectul unui conduct sau tub îngust și gol. La alte specii, este plin cu celule sub formă de papile secretoare sau celule mucilagigene (obturato- ri). Aceștia au rol nutritiv și favorizează înainta- rea tubului polinic în ovul (^ OVUL). MICROSPOROGENEZĂ (Micro- sporogenesis), proces de formare a microspo- rilor ce dau naștere grăuncioarelor de polen. Activitatea citogenetică de formare a polenului se desfășoară în antera staminei. Celula spo- rogenă, diploidă, se divide repetat prin mitoză și dă naștere țesutului sporogen care umple spațiul sacilor polenici delimitat de peretele an- terei. Țesutul sporogen este alcătuit din celu- le-mame polinice (sporogene) diploide. Fiecare celulă-mamă (sporogenă) dă naștere, prin 2 di- viziuni meiotice, la patru celule haploide (o te- tradă) de microspori haploizi, numiți grăuncioa- re de polen. Mecanismul citogenetic are la bază două etape meiotice succesive: reducțio- nală sau herotipică și ecuațională sau homeoti- pică. Reducerea numărului de cromozomi are loc în prima etapă. Nucleul diploid al celu- lei-mame se divide reducțional și dă naștere la două celule haploide. în etapa a doua, nucleul haploid al acestor celule se divide ecuațional rezultând, din fiecare, câte două celule haploi- de. Pereții despărțitori dintre cei patru micro- spori apar simultan la angiospermele dico- tiledonate și succesiv la angiospermele monocotiledonate. Peretele celulei-mamă se dizolvă și grăuncioarele de polen devin inde- pendente în sacul polinic. Aici stau până la maturitate, hrănindu-se fie cu periplasmodiul rezultat din stratul tapet, fie cu diferite sub- stanțe nutritive secretate de stratul tapet. La maturitate, antera se deschide punând în li- bertate polenul. Schema formării microsporilor: i II Etapa reducțională Etapa ecuațională MICȘUNELE RUGINITE (Chei- ranthus cheiri), fam. Brassicaceae. Plantă er- bacee, bianuală sau perenă, cultivată în micșunele ruginite 490 mierea-ursului scopuri decorative; se mai numește floare de violă, foalchin de iarnă, foalchine galbene, levcoaie, micsandră, micșunică, șaboi, văz- doagă, vioală, vioară roșie (fig. 184). Genetic, 2n = 14. Răspândită în sudul Europei, nordul Africii, sud-vestul Asiei. Descriere. Rădăcină Fig. 184. Micșunele ruginite (Cheirantus cheiri). pivotantă, ramificată. Tulpină erectă sau as- cendentă, ramificată, înaltă de 20-80 cm, aco- perită cu peri bifurcați. Frunze întregi, alun- git-lanceolate, acute, atenuate într-un pețiol scurt, alipit-bifurcat-păroase, cele superioare sesile, cu baza cuneat-atenuată. Flori parfumate; în funcție de soi sunt: galbene, galbene-aurii, brun-închise, roșii ca sângele, violete, dispuse în racem dens; caliciul din sepale îngust-lan- ceolate, alipit-păroase; corola din petale rotun- de sau obovate, brusc-îngustate în unguiculă; androceu din stamine lungi de 9-11 mm; gineceu din ovar, stil (1-2 mm) și stigmat cu 2 lobi divergenți. înflorire, V-VII. Fruct, silicvă 4-unghiulară. Semințe aripate, brun-deschise, cu putere germinativă de 5-6 ani. Compoziție chimică. Părțile aeriene și semințele conțin cheirotoxină, cheirozidă, tanin, mirozină, ulei eteric, săruri minerale. Semințele mai conțin acizi grași. Bioterapie. Partea aeriană înflorită conține principii active cu importanță terapeutică în medicină umană cultă și tradițională. Acționează emenagog, laxativ, sedativ, diuretic, antiinflamator, cardiotonic, antiviral. Efect antiviral față de virusul herpesului și al poliomielitei. Planta intră în compoziția unor preparate cu acțiune cardiacă. Recoltare. Florile (Cheiranti flos), frunzele (Cheiranti folium) și partea aeriană a plantei (Cheirantiherba) se recoltează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi cu hârtie. Medici- nă umană. Uz intern. 1. Pentru favorizarea apariției ciclului menstrual, combaterea consti- pației și diminuarea excitabilității nervoase: in- fuzie, din 1-2 lingurițe flori uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-3 căni pe zi. 2. Pentru mărirea diurezei și combaterea spasmelor in- testinale: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărunțite sau 1 linguriță semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Apicultură. Florile sunt intens cercetate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Ornamental. Cultivată în ghivece sau grădini, parcuri, în straturi de flori. Semănatul în luna mai, în răsadnițe reci de unde se trans- plantează la locul definitiv, într-un pământ nisi- po-argilos îngrășat cu compost. Iernează în sere, unde se udă puțin. Umiditatea excesivă provoacă putrezirea frunzelor. MIEREA-URSULUI (Pulmonaria mollis), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezo- fită, mezotermă, sciadofită, eutrofă-mezotrofă, mierea-ursului 491 migdal slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin tufărișuri, mă- răcinișuri, crânguri, frecventă în păduri mai us- cate (puțin umede), până în regiunea montană, caracteristică pădurilor de stejar, comună; ve- getează pe soluri uscat-revene, până la revene, cu troficitate mijlocie (T= 50-80) și cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește cuscri- șor, mâtasea-pâmântului, peana-cucului, plâ- mânâricâ. Genetic, 2n = 18, 28. Fitocenologic, încadrată în Origanetalia. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom scurt și gros din care pornesc rădăcini. Frunze bazale mari, lat-eliptice sau lat-ovat-lanceolate, îngustate în pețiol, des-catifelat păroase adunate în rozetă; frunze tulpinale ovate până la lanceolate, sesile, des-catifelat-păroase; nervură mediană proe- minentă. Flori roșii, apoi albastre-violacee; cali- ciul cu lacinii care depășesc gâtul corolei, fin-păros; corolă pubescentăîn interior; androceu cu antere negre-violacee sau gălbui. înflorire, IV-V. Fructe, nucule. Apicultură. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar și polen. Pro- ducția de miere, 50-100 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mică. MIGDAL (Amygdalus communis conv. Sativa - var. dulcis -), fam. Rosaceae. Arbust sau arbore, xerofit, exigent față de căldură (pentru depășirea fenofazei înfloritului necesită o temperatură medie de 11-13° C), sensibil la ger, pretențios la lumină și la aerația solului, cultivat în regiunile calde; se mai nu- mește amigdal, badem, mandulâ, mâgdâlan, pom de mandulâ. Genetic, 2n = 16. Răspândit în Siria, Iran, Asia Centrală până în Turkestan. Naturalizat și sălbăticit în China, India, țările mediteranene. Cultivat în Europa Centrală și în America. în România cultivat în perimetrul podgoriilor de pe colinele Subcarpaților Sudici și în sudul Dobrogei, Clisura Dunării, Podgoria Aradului. Descriere. Sistem radicular profund ce depășește de 2-3 ori raza proiecției coroa- nei. Tulpină înaltă până la 8 (12) m, scoarță brună, crăpată, lemn cu densitate mare, nuanță roșie. Coroană ovoidă, largă, cu lujeri roșiatici, glabri. Frunze ovat-lanceolate până la în- gust-lanceolate, acuminate la vârf, cuneate la bază, margini întregi, sau fin-crenat-serate, cu pețioli scurți (1,5-2 cm), glanduloși. Flori roz, roșiatice până la albe, prevăzute cu vinișoare închise, sesile sau foarte scurt-pediculate. în- florire, lll-IV. Fructe elipsoidale, verzi-brumării, turtite lateral, cu carnea nesuculentă, verzuie. Sâmbure galben, cu numeroase adâncituri punctiforme. Semințe scorțoase, dulci sau a- mare. Compoziție chimică. Semințele proas- pete conțin apă (88%), substanțe proteice (15-37%), grăsimi (33-70%), hidrați de carbon (7-20%), vitaminele A (20 pg%), Bi (0,20 pg%), B₂ (0,60 pg%), niacin (4,2 mg%), C (1 mg%), săruri minerale de K (835 mg%), Ca (250 mg%), P (455 mg%), Fe (4,1 mg%). Grăsimile sunt formate mai ales din acid oleic (75%). Valoarea energetică, 651 kcal/100 g semințe uscate. Industrie. Uleiul extras din semințe este folosit la fabricarea săpunurilor, a unor creme, parfumuri, esențe de lichior și în industria farmaceutică. Endocarpul sâmburelui este utilizat la fabricarea cărbunelui vegetal activ, necesar în absorbția gazelor toxice, la colorarea coniacurilor și a vinurilor speciale, cărora le conferă o aromă specifică. Lemnul este folosit la confecționarea obiectelor de artă. Bioterapie. Cotiledoanele semințelor de mig- dale dulci au importanță terapeutică în medici- na umană tradițională. în Antichitate Teofrast, Porcius Cato, Columella, Scribonius Largus re- comandau migdalele în numeroase afecțiuni. Proprietăți: foarte nutritive, reechilibrante ner- voase, remineralizante, antiseptice intestinale. Folosite intern în sarcină și alăptare, astenii fizice și intelectuale, afecțiuni nervoase, infla- mații și spasme ale gâtului, căilor pulmonare, genitale, urinare, gastrointestinale, litiază uri- nară, demineralizare mai ales în tuberculoză, convalescență, creștere, constipație, colită de putrefacție, diabet, iar extern în arsuri, der- matoze, crăpături ale pielii, piele uscată, dureri de urechi (otalgii). Decoctul din muguri este necesar în afecțiuni respiratorii cu tuse. Frun- zele au aceleași proprietăți, dar și acțiune cola- gogă. Florile au proprietăți purgative și vermifu- ge moderate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ulcerului gastric, gastritelor hiperacide, colitelor de fermentație ș.a.: a) con- sum de semințe zdrobite, 30-35 g, de 2 ori pe zi sau 6 până la 15 pe zi, de la caz la caz. 2. Pentru tratarea tusei, laringitelor: a) decoct, din 50 g coajă la 1 I de apă. Se fierbe 20 minute. Se beau 4 căni pe zi; b) decoct, din 1-2 lingurițe frunze uscate, mărunțite la cană; se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru combaterea ulcerului, medicina populară recomandă: a) amestec din 30 g migdale dulci, 10 g lapte și 5 g smântână. Se consumă într-o zi; b) sirop, din 500 g se- mințe de migdale dulci, 150 g semințe migdale migdală de pământ 492 mineralizare amare, 125 ml apă, 750 g zahăr. Se freacă până se obține o pastă, se adaugă 1,5 I apă rece și 2,5 kg zahăr. Se fierbe în baie de apă. Se parfumează cu esență de portocale. Se consumă 2-3 pahare zilnic în amestec cu apă minerală. 4. Pentru tratarea spasmelor, inflamației stomacului, intestinului, inflamațiilor căilor urinare, tusei cu accese violente, pal- pitațiilor: lapte de migdale, pregătit din 50 g migdale, 50 g miere, 1 I de apă. Se înmoaie sâmburii de migdale în apă caldă, câteva minu- te. Se curăță de pieliță și se pasează, adău- gând puțină apă. Pasta obținută se amestecă cu restul de apă și cu mierea. Se strecoară printr-un tifon fin. Se ia câte 1 lingură de 3 ori pe zi. 5. Pentru tratarea constipației: ulei de mig- dale dulci-, 30 g dimineața, pe nemâncate, pentru adulți și 10-15 g pentru copii. Acțiune laxativă, ușor purgativă. 6. Pentru tratarea de arterioscleroză a vârstnicului hiperlipemic și trombofilic, insuficiență arterială, dismetabolism dislipidemic, arterioscleroză generalizată și localizată, hipertensiune arterială, hipercoles- terolemie, eritrocitoză, angor coronarian, nevro- ză fobică, slăbirea memoriei: macerat de mu- guri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH, se iau 50-100 picături o dată pe zi. 7. Pentru sindroame tromboembolice: macerat scoarță internă a rădăcinii în soluție hidroglicero-alco- olică 1 DH. Se iau 50-100 picături pe zi (F. Piteră, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor, eczemelor, crăpăturilor pielii: „lapte" de migdale, pregătit din 100 g sâmburi. Se lasă în apă 3-4 ore, se curăță de pieliță. Se zdrobesc cu puțină apă rece într-un vas; se amestecă cu un sirop preparat din 100 g zahăr la 2 I apă. Se folosește ca unguent. 2. Pentru tratarea psoriazisului: decoct, din 20 g părți aeriene la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit 20 minute. Se stre- coară. Se pun comprese pe zonele afectate. 3. Pentru tratarea eczemelor uscate, arsurilor, erizipelului, pruritului, crăpăturilor pielii: ulei de migdale dulci, se unge de 2-3 ori pe zi locul afectat. 4. Pentru tratarea otalgiilor (dureri de ureche): ulei de migdale dulci, se pun câteva picături în ureche înainte de culcare. Redă su- plețea timpanului. Cosmetică. Pentru catifela- rea și hidratarea pielii, se aplică „lapte“ de mig- dale. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de nectar, 1,65 mg/floare, cu o concentrație de zahăr 25,5%. Valoarea zahăr 0,420 mg/floare. Producția de miere, 12-14 kg/ha. Pondere economico-apicolămică. Ornamental. Poate fi cultivată ca specie ornamentală prin parcuri, grădini publice (v. PI. XXXVI, 2). MIGDALĂ DE PĂMÂNT (Cype- rus esculentus), fam. Cyperaceae. Plantă er- bacee, perenă, stoloniferă, tuberculiformă, me- zotermă, prezentă în flora spontană din nordul Africii, mai ales în Egipt, pe valea Nilului Alb; sin. ciută. Pretențioasă la umiditate. Cultivată pe soluri profunde și fertile. înainte de plantare tuberculii se umectează timp de 3-4 zile. Re- colta, 2500-4500 kg/ha. Descriere. Rădăcină fasciculată, slab dezvoltată. Stolonii subterani formează până la 200 tuberculi la tufă. Suprateran formează o tufă deasă, înaltă de 50-70 cm. Frunze liniar-acute. Compoziție chi- mică: tuberculii conțin ulei (22-28%), zahăr (12-15%), amidon (25-30%), albumină (2-7%), celuloză (10-15%),cenușă (2-9%), apă (10-15%). Gust de migdale. Alimentație. Tu- berculii sunt utilizați la aromatizarea diferitelor preparate culinare. Industrie. Sunt folosiți la prepararea unor băuturi răcoritoare și a unui bun surogat de cafea, cacao etc. MIMOSACEE (Mimosaceae), familie care cuprinde 50 de genuri cu cca 2000 specii de plante lemnoase și erbacee răspândite în regiunile tropicale și subtropicale, foarte rar cultivate în zonele temperate. Frunze dublu paripenat compuse, rareori simplu penat compuse. Flori mici bisexuate (hermafrodite) sau unisexuate, actinomorfe, tipul 4-5, grupate în inflorescențe globuloase sau spice; caliciul dialisepal; corola gamopetală; androceul, din stamine lungi, libere, rar concrescute, de la numeroase la 5-4, colorate; gineceul unicar- pelar.cu ovar superior, ovule anatrope. Formu- la florală: K₅^ C₍₅-4) A^; ᵤGi. Prefoliație valvată. Fruct păstaie. Flora României conține 2 specii cultivate, ce aparțin genurilor Mimosa și Albizia. MIN E R A LIZ A R E (Mineralisatio), proces de impregnare a pereților celulelor ve- getale cu dioxid de siliciu (SiO₂), acid silicic [Si(OH)₄] și carbonat de calciu (CaCO₃). Im- pregnarea cu siliciu este întâlnită la specii de diatomee (Bacillariophyta), Equisetaceae, Poaceae, Cyperaceae. Impregnarea cu calcar este întâlnită la specii de Characeae (alge mioinozitol 493 mitocondrii verzi), Lithothamnion (alge roșii), Saxifraga- ceae, Cucurbitaceae, Boraginaceae, Potamo- getonaceae, Haloragaceae ș.a. Uneori, în peretele celular, carbonatul de calciu și dioxidul de siliciu se înlocuiesc reciproc. Acumularea carbonatului de calciu duce la scăderea can- tității de dioxid de siliciu și invers. Sunt întâlnite cazuri când ambele substanțe impregnează pereții aceleiași celule sau formațiuni ale ce- lulei, cum sunt perii de urzică și cistoliții unor plante. Carbonatul de calciu acoperă sau im- pregnează pereții celulari. Mineralele necesare impregnării pereților celulari sau formării cistoli- ților sunt luate de plantă din mediul de viață: din apă, pentru speciile acvatice, și din sol, pentru speciile terestre. Silicifierea sau calcarizarea peretelui celular imprimă rigiditatea organelor plantei. MIOINOZITOL -> VITAMINA I MITARCĂ (Boletus appendiculatus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comes- tibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X), pe sol, în păduri de foioase, și de amestec. Descriere. Pălăria cărnoasă, uneori convexă, mare, diametrul 5-20 cm; fața superioară ocru-brună, brună-maronie sau brună-roșiatică; fața infe- rioară galbenă, cu tuburi sporifere prevăzute cu pori mici, rotunzi, la atingere se albăstresc. Piciorul cilindric, masiv, gros, îngustat la bază, înalt de 5-12 cm, gros de 2-6 cm, galben, sub pălărie ornamentat cu o rețea fină. Carnea găl- buie, în secțiune cu slabă nuanță albăstruie, miros caracteristic, gust dulce. Sporii elipsoi- dali sau fusiformi (12-14 x 4-4,5 p), gutulați, galben-ocracei. Alimentație. Valoarea alimen- tară foarte mare. Foarte gustoasă în diferite preparate culinare. Se poate usca pentru iarnă (v. PI. XXXVI, 3). MITARCĂ ROȘIATICĂ (Boletus regius), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII-IX), pe sol, prin păduri de foioase, mai ales făgete. Descriere. Pălăria convexă, cărnoasă, diametrul 5-17 cm; fața superioară roz-purpurie, fin-fibroa- să, pufoasă, asemănătoare cu pielea de căprioa- ră; fața inferioară cu tuburi sporifere galbene, pori galbeni, apoi galbeni-verzui, la apăsare se albăs- tresc. Picior gros, galben, cu suprafața reticulată, bulbucat, lung de 4-10 cm, diametrul 3-6 cm. Carnea compactă, galbenă, sub cuticulă roz-pal, secționată ia o culoare ușor albăstruie, gust plăcut, miros caracteristic. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte gustoasă în preparate culinare. Tăiată mărunt se poate pune în supa de carne. Pentru iarnă se usucă. MITOCONDRII (Mitocondrium), or- ganite citoplasmatice prezente în celula plante- lor și animalelor. Lipsesc la bacterii, la celulele plantelor lignificate și în cele cu metabolism anaerob. Descoperite în celula animală de W. Fleming (1882) și R. A11 m a n n (1890) și în celula vegetală de Fr. Meves (1904). Mito- condriile se evidențiază în celulele țesuturi- lor-tapet din anterele florilor de nufăr (Nym- phaea). Denumirea de mitocondrii a fost dată de C. Benda (1897). Structura electronomi- croscopică a fost relevată pentru prima dată de George Emil Pa Iade (1953), (fig. 185). în Fig. 185. Ultrastructura mitocondriei: a - mitocondrie tip tubulos: b-mitocondrie' tip cristal; 1 - membrană externă; 2 - membrană internă; 3 - spațiu intermembranar: 4 - matrice; 5 - tubuli mitocondriali; 6-criste mitocondriale. stare vie sunt translucide, cu indicele de refrac- ție diferit față de al citoplasmei fundamentale. Dimensiuni cuprinse între 3-5 pm lungime, uneori mai mult, și 0,2-0,1 pm diametru. Nu- mărul lor variază în funcție de specie: una sin- gură la alga verde Micrasterlas, între 100 și 3000 în celulele scufiei de porumb (Zea mays) și până la 500 000 în celula amibei Chaos chaos. La celulele cu dimensiuni asemănătoa- re numărul lor este mai mic la plante și mai mare la animale. în organismele vegetale nu- mărul lor este mai mic în țesuturile verzi. Există o unitate structurală a mitocondriilor din celule- le vegetale și animale. Sunt limitate de o mem- brană dublă, cea externă groasă de 5,5 nm (55 Â) iar cea internă de 4,5 nm (45 Â). între ele se află spațiul perimitocondrial, gros de cca 8,5 nm (85 Â). Membrana externă este netedă. mitocondrii 494 mitoză Membrana internă invaginează, rezultând cris- tele lamelare sau tubulare. Numărul lor depin- de de activitatea celulară și de vârstă, fiind mai numeroase în celulele tinere, cu activitate fiziologică intensă, și mai scăzută în celulele mature. Cristele măresc suprafața membranei interne. Suprafața cristelor este prevăzută cu o serie de particule sferice pedunculate numite oxizomi, particule elementare sau particule Fi cu diametrul de 8-9 nm (80-90 Â). în oxizomi se află enzime care catalizează reacția de fos- f orilare a ADP (acid adenozin difosforic) în ATP (acid andenozintrifosforic). Spațiul delimitat de membrana internă a mitocondriei este ocupat de o substanță fundamentală numită matrice, în ea se află, din loc în loc corpusculi intermito- condriali, RNA mitocondrial (rRNA, mRNA, fRNA), ribozomi mitocondriali, proteine con- tractile și structurale, protein-enzime (cca 200, respectiv enzimele ciclului Krebs, enzimele lanțului transportor de electroni, enzimele fos- forilării oxidative, enzimele ce catalizează oxi- darea acizilor grași etc.), mici cantități de DNA mitocondrial, vitamine A, B₂,B₆, Bi₂, C, E, diferiți ioni (K⁺, Na⁺, Mg⁺⁺, Ca⁺⁺). DNA și RNA conferă mitocondriei o parțială autonomie genetică. Funcțional, la nivelul mitocondriei, are loc com- bustia nutrimentelor cu eliberare de energie. Acest lucru se realizează în cadrul ciclului Krebs prin oxidarea hidraților de carbon, acizi- lor grași și a multor amino-acizi. Energia elibe- rată este stocată prin legături macroergice în molecula de ATP, de unde celulele o folosesc în diferite activități fiziologice, ca sinteze, os- moză, mișcare. MITOZĂ (Mitosis), mecanism biologic de diviziune a celulelor eucariote vegetale și animale, prin care elementele subcelulare ale celulei-mame se repartizează în cele două ce- lule-fiice. Celula-mamă își pierde individuali- tatea. Fiecare celulă nou formată posedă o copie fidelă a genomului celulei inițiale. Nu- mărul de cromozomi ai acesteia este identic cu cel al celulei din care au provenit. în acest mod se asigură înmulțirea celulelor somatice ce contribuie prin diferențiere la creșterea orga- nismelor, precum și la perpetuarea lor de-a lungul generațiilor. Se mai numește diviziune indirectă sau ecuațională. Ea cuprinde două momente consecutive: cariochineza, care constă în diviziunea nucleului, și citochineza, diviziunea citoplasmei, ambele reprezentând părți componente ale ciclului celular (fig. 186). Convențional, diviziunea a fost împărțită în ur- mătoarele faze: interfază, profaza, metafaza, anafaza și telofaza. Interfaza reprezintă inter- valul de timp dintre două diviziuni succesive ale celulei. Măsurată în timp ocupă cea mai mare parte din ciclul celular. Respectiv, din 20-24 ore cât durează un ciclu celular, 19-23 ore aparțin interfazei și numai aproximativ 1 oră diviziunii celulare propriu-zise. în interfază, celula se pregătește pentru o nouă diviziune. Nucleul este prevăzut cu o dublă membrană ce îi sepa- ră conținutul de citoplasmă. Are unul sau doi nucleoli. Cromozomii își pierd individualitatea vizibilă la microscop. Se află în stare,de cro- matide despiralizate, formând în nucleu o rețea cromatică constituită din heterocromatină și euro-cromatină, - două stări diferite ale cro- matinei. între nucleu și citoplasmă are loc un intens transfer de material energetic. Reacțiile metabolice sunt intense. Se dublează cantita- tea de*ADN și histone din nucleu. Sunt sinteti- zate enzime, diferite substanțe proteice, inclu- siv cele necesare alcătuirii fusului de diviziune, și diferite tipuri de ARN. Profaza reprezintă prima fază a diviziunii celulare. Durează aproxi- mativ 10-15 minute. Celula devine mai refrige- rentă, iar conținutul își mărește vâscozitatea. Suprafața sa emite digitații foarte scurte. Se individualizează cromozomii (fig. 187). La înce- put au aspectul unor filamente-dublet lungi, subțiri, încolăcite într-un fel de ghem lax numit spirem. Treptat cromatidele cromozomilor se spiralizează, determinând scurtarea și îngroșa- rea lor. Se colorează mai intens și se observă bine la microscop. Prima spiralizare, numită spiralizare mică, are loc la începutul profazei. A doua spiralizare, numită somatică, are loc spre sfârșitul profazei. Cromatidele fiecărui cromo- zom, puternic spiralizate, se răsucesc strâns una în jurul alteia și rămân unite la nivelul centromerului. Acesta devine vizibil și repre- zintă punctul de atașare a cromozomului la fusul de diviziune. Sub această stare cromozo- mii (spiralizați și condensați) se găsesc orien- tați cu centromerii spre membrana nucleară. Aflați în faza finală de maturare, are loc o mic- șorare a volumului nucleolului sau nucleolilor, apoi o fragmentare și dezorganizarea lor. Membrana nucleară se distruge, se fragmen- tează și se împrăștie în citoplasmă sub formă de vezicule poroase. Conținutul nucleului se amestecă cu citoplasmă și formează mixoplasma. mitoză 495 mitoză Fig. 186. Mitoză și citochinezâ: a - nucleu în interfază; b, c, d - profază; e - trecerea la metafază; f - metafază; g - anafază; h, i - telofază (început și sfârșit); 1 - perete celular; 2- citoplasmă; 3 - cromozomi; 4 - nucleu; 5 - nucleoli; 6 - calote polare; 7 - fus de diviziune; 8 - placa ecuatorială; 9- fragmoplast; 10- perete primordial. Paralel cu transformările din nucleu, în citoplas- mă celulelor animale și a unor grupe de plante inferioare (alge, ciuperci, celule gametogene ale briofitelor și pteridofitelor) au loc următoarele evenimente: centrozomul se înconjoară de aster și se dedublează în doi centrioli; fiecare centriol devine purtător de aster format din fibre subțiri dispuse radial; centriorii se deplasează la cei doi poli opuși ai celulei (îndeplinesc funcția de orga- nizatori ai polilor fusului de diviziune): conco- mitent cu separarea se diferențiază structuri fibri- lare care contribuie la formarea fusului de diviziune; acesta este constituit din fibre continue, numite fibrele fusului sau fusoriale, care leagă cei doi poli ai săi, și din fibre cromozomiale, care unesc polii fusului cu centromerul fiecărui cromo- zom; sunt acromatice; sunt formate din numeroși microtubuli cu diametrul de 200-250  și nu se află în legătură cu centrozomul. Plantele superio- are (gimnospermele, angiospermele), celulele somatice ale unor plante inferioare (briofite, pteri- dofite) nu au centrozom și încă nu se cunoaște modul de organizare a polilor fusului de diviziune. La acestea fusul de diviziune se formează din Fig. 187. Schimbarea formei unui cromozom în timpul mitozei: 1 - cromozom în interfază cu replicarea parțială a ADN; 2 - același cu replicarea terminală a ADN; 3-5 - condensarea progresivă a ADN în cromatidele profazice; 6-condensarea externă a cromatidelor metafazice; 7 - separarea în anafază a celor doi cromozomi-fii; 8 - despira- lizarea cromozomului în telofază; c - croma- tide; d - centromer. mitoză 496 mixomicete nucleoplasmă. Originea lui este nucleară și nu citoplasmatică. Metafaza reprezintă a doua fază a diviziunii celulare. Premergător meta- fazei, cromozomii aflați liberi în mixoplasma celulei se îndreaptă către regiunea centrală. în deplasarea lor execută mișcări oscilatorii către un pol sau altul al celulei. Mișcările lor sunt sincronizate, dar independente. Mișcarea cro- mozomilor spre centrul celulei și al fusului de diviziune reprezintă prometafaza. Ajunși aici începe metafaza propriu-zisă. Cromozomii se orientează cu centromerii într-un singur plan, în poziție perpendiculară pe axa longitudinală a fusului de diviziune, formând placa ecuatorială sau metafazică. Se fixează cu centromerii de fibrele cromozomice. în acest stadiu cromo- zomii sunt complet duplicați, formați din două cromatide, exceptând centromerul care este neduplicat. Către sfârșitul metafazei și înce- putul anafazei are loc diviziunea centromerului, respectiv scindarea lui în doi centromeri. Cro- matidele-surori se separă fiecare, devenind un cromozom-fiu. Activitatea din prometafaza și metafaza durează aproximativ 25-35 minute. Anafaza, reprezintă a treia fază a diviziunii ce- lulare. Durează 5-8 min. Cromozomii-fii (for- mați dintr-o singură cromatidă) se separă și mi- grează către polii fusului de diviziune cu centromerul înainte. Se apreciază că activi- tatea de deplasare a cromozomilor este dirijată de centromeri. Viteza medie de deplasare este 0,5-1,6 pm/minut, înaintarea cromozomilor spre poli este continuă, liniară și asigurată de contracția fibrelor cromozomice, care se scur- tează ca urmare a deformării specifice a micro- tubulilor ce se află în structura lor. Contracția fibrelor cromozomice ajunge la o cincime din lungimea inițială. Concomitent, are loc o alungire a fibrelor fusoriale. Sfârșitul anafazei este reprezentat de gruparea tuturor cromozo- milor la cei doi poli ai celulei. Telofaza repre- zintă patra fază și ultima a diviziunii celulare. Durează cca 20 minute Cromozomii își pierd individualitatea. Are loc despiralizarea lor. Cro- monemele se detorsionează, decondensează. Se alungesc și se încrucișează, anastomozân- du-se din loc în loc. Se reconstituie structura internă a nucleului reticulat unde cromatina prezintă două stări decelabile: heterocromatina și eurocromatina. Se reorganizează nucleolul (nucleolii) la nivelul regiunii organizator nucleola- ră a cromozomilor organizatori nucleolari, de regulă câte unul de fiecare set haploid de cromozomi. Se reasamblează și anvelopa nu- cleară. Membrana nucleară se formează din fragmentele de membrană nucleară cu aspect de vezicule, dezorganizată anterior diviziunii, și din vezicule membranoase sintetizate supli- mentar. Nucleii-fii individualizați conțin cantități egale de material genetic. Diviziunii nucleare îi urmează -> CITOCHINEZA (plasmodiereza, citodiereza). Citoplasmă este separată în două de o membrană despărțitoare, rezultând două celule-fiice. MIXOMICETE, organisme obișnuit microscopice, lipsite de clorofilă, exclusiv sa- profîîe, constând din cca 500 specii. Cei mai mulți autori le consideră la nivelul de dezvoltare al ciupercilor primitive. Trăiesc în locuri umede, pe scoarța și lemnul arborilor tăiați, în stare de putrefacție, și pe frunze moarte căzute la sol. Preferă locurile întunecoase. Răspândite pe tot globul. Corpul vegetativ este un plasmodiu cons- tituit dintr-o masă citoplasmatică diferențiată în ectoplasmă hialină, la exterior, și endoplasmă granulară, la interior, în care se află îngropați mai mulți nudei. Culoarea poate fi albă (Mucila- go spongiosa), galbenă (Fuligo septica), roșie (Lycogala sp.), brună (Stemonitis fusca). Se mișcă amiboid prin pseudopode. Sunt saprofi- te. Produsul de asimilație este glicogenul. Ciclul vital, caracterizat printr-o alternanță de gene- rații (fig. 188). Pentru reproducere plasmodiile Fig. 188. Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 - mixospor; 2 - mixomonadă; 3 - mixamoebe; 4-5 - mixamoebozigoți cu începutul formării plasmodiului; 6-plasmodiu; 7,8- corpuri sporifere. mixomicete 497 molid se deplasează spre lumină unde se transformă în sporocarpi (corpuri sporifere) înveliți cu o membrană groasă, numită peridie. în interior se află numeroși mixospori și filamente fine din citoplasmă, numite elatere, cu rol în împrăștierea spofilor. Totalitatea elaterelor formează capilițiul. Mixosporii sunt haploizi. La formarea lor în sporocarp fiecare nucleu suferă o diviziune reducțională. La umiditate mixosporii germinează, rezultând mixoflageli sau mixomonade (zoospori flagelați) care își resorb flagelii și devin mixamoebe de sexe diferite, cu mișcări amoeboidale. Mixamoebele copulează, rezultând mixamoebozigoți (zigoți) cu nucleu diploid. Fiecare mixamoebozigot își mărește cantitativ citoplasmă, urmată, concomitent, de diviziunea nucleului, cu refacerea în timp a plasmoidului multinucleat. Sunt plante haplodiplobionte. Generația ga- metofitică haploidă începe cu mixosporii, se continuă cu mixomonadele și mixamoebele; generația sporofitică diploidă începe cu mixa- moebozigotul și se continuă cu plasmodiile și sporocarpiile. MOLID (Picea abies), fam. Pinaceae. Arbore conifer, rășinos, megafanerofit, euro- pean, amfitolerant, cu mare amplitudine ecolo- gică (umiditate, temperatură, lumină, pH, troficitatea solului), puțin rezistent la gaze și praf, întâlnit pe soluri afânate, revene, brune sau brun-gălbui de pădure, podzoluri sau soluri podzolite, adeseori scheletice, formând păduri întinse, curate (molidișuri) sau împreună cu bradul, uneori cu fagul, în etajul superior și subalpin, pe cele două versante ale Carpaților, ocupând cca 22% din suprafața împădurită a țării, (peste un milion hectare); se mai numește brad, brad înalt, brad negru, brad roșu, brâ- daicâ, buhaci, chin, molete, molid alb, molid gras, molid sac, molidar, molidv roșu, molift, pâhui, pin roșu, podinâ, silhâ, târș, târscior. Dacii îi spuneau mallaidaua, bradoax, bradila, brădilă, brădaoc, bradoc, brădoc. Genetic, 2n - 22, 24. în etajul alpin se află sub formă pipernicită. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Piceion. Constituie, singur, o întreagă subzonă fitoclimatică, „molidișuri", cu limita su- perioară situată la 1500-1550 m altitudine, în nordul Carpaților Orientali, și la 1700-1750 m în Carpații Meridionali (maximum 1860 m în Munții Șureanu), cu puncte de minimă altitu- dine (cca 500 m în Moldova de Nord, 538 m la Gurghiu). Limita inferioară medie se situează la altitudinea de 700-800 m, în Carpații Orientali, și 900-1000 m în Carpații Meridionali. Molidul este un creator de mediu specific, umbros, rece, umed, lipsit de curenți puternici de aer, cu soluri puternic podzolite, acide, cu litieră bo- gată, pâsloasă, greu alterabilă. Ploile de slabă intensitate (sub 5 mm) sunt reținute în tota- litate. Zăpada interceptată de coroane atinge uneori 40% din întreaga cantitate căzută. Re- duce considerabil scurgerile de apă pe versan- ți, exercitând funcții de protecție hidrologică și antierozională. Răspândit în Europa. Descrie- re. Rădăcină tipic trasantă, lipsită de pivot, de multe ori cu ramificații groase, dinspre colet la suprafața solului. Tulpină cilindrică, dreaptă, înaltă până la 50 (60) m, cu diametrul maxim 2 m. Scoarța bătrână cu ritidom brun-roșcat până la cenușiu, se exfoliază în solzi de forme diferite. Lemn de culoare albă cu nuanțe gălbui, cu raze medulare vizibile în secțiune radială și inele anuale vizibile în secțiune transversală fără duramen evident, cu canale rezinifere. Co- roană ascuțit-piramidală, uneori aproape co- lumnară. Ramuri dispuse verticilat, întinse ori- zontal sau aplecate, spre extremități încovoiate în sus. Lujeri tineri bruni sau galben-roșiatici. Mugurii nerășinoși, cei laterali ovoizi, iar cei terminali conici, ascuțiți. Frunze aciculare, puțin încovoiate, perene (5-7 ani), rigide, în 4 muchii, mucronate, lungi de 1-2,5 cm, așezate spiralat pe ax. Fructifică la 3-4 ani. Flori unisexuat-monoice: cele mascule, amen- tiforme, roșii-gălbui, diseminate în toată coroa- na, produc polen în cantități enorme; cele fe- mele, erecte, roșii sau galbene, sub formă de conuri cilindrice sau conic-cilindrice, lungi de 10-15 (20) cm, în tinerețe verzi sau roșii, la maturitate maron-brunii. Solzi pieloși, rom- bic-ovați, persistenți, acuminați. înflorire, IV—VI. Polenizare anemofilă. Sămânța brun-ne- gricioasă, aripată. Putere germinativă, 70-80%. Semănați primăvara, răsar în 4-5 săptămâni. Germinație epigee, plantule cu 5-10 cotile- doane fin-dințate. Puieții cresc încet în primii 4-5 ani, apoi se activează rapid, lujerii anuali depășind de multe ori 1 m lungime. Longe- vitate, 600 ani. Ușor de doborât de vânt din cauza înrădăcinării superficiale. Industrie. Lemn cu calități tehnologice deosebite: ușor, moale, omogen, rezistent, elastic, trainic, du- rabil sub apă, rezistent la acizi și alcalii. Se usucă ușor, fără defecte. Se băițuiește bine. molid 498 molid Folosit în construcții, tâmplărie, dogărie, indus- tria chibriturilor, a celulozei și hârtiei, la fabrica- rea plăcilor aglomerate și fibrolemnoase. Lem- nul de rezonanță, cu inele regulate, înguste, fine, este folosit la confecționarea instrumente- lor muzicale și în construcții aeronautice. Se mai extrag: tanin din scoarță, rășină din lemn, uleiuri eterice din cetină, având multiple utilizări industriale. Compoziție chimică: planta conține tanin, rezine, uleiuri eterice (0,5-2%), tereben- tină, acid acetic, fitoncide, tananți, rășină, gume, ceruri, substanțe ușor amare, microele- mente, un complex vitaminic etc. Bioterapie. Frunzele aciculare, mugurii, scoarța și rășina au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară tradițională. Frunzelor aciculare ti- nere și mugurilor li se atribuie acțiune: eupepti- că, behică, antidiareică, astringentă, minerali- zantă, antiinflamatoare, antireumatismală. Ajută la stabilirea unei digestii normale, cal- mează tușea, suprimă diareea, aprovizionează organismul cu macro- și microelemente, com- bate inflamațiile și reumatismul. Taninul pe care îl conține precipită proteinele din conținu- tul intestinal, iar uleiurile volatile cu efecte anti- bacteriene ajută la combaterea stărilor diareice și a inflamațiilor intestinale. Recoltare. Cetina se recoltează tot timpul anului, din parchetele de exploatare forestieră. Mugurii (Turio abieti) se recoltează primăvara și se prelucrează ime- diat. Scoarța (Piceae abieti cortex) se recol- tează de pe ramurile mai tinere. Se usucă la umbră, în camere aerisite, în strat subțire. Se păstrează în saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor pul- monare și ca diuretic: infuzie, din 2 linguri mu- guri peste care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se acoperă și se lasă 10 minute. Se strecoară, se îndulcește cu miere. Se bea 1 I pe zi. 2. Pentru aceleași afecțiuni: a) sirop de muguri, din 1 kg muguri la 2 I apă. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se adaugă la 1 I soluție din muguri și 900 g zahăr. Se fierbe până dă în clocot. Se pune în sticle închise la culoare. Se astupă cu dop. Se păstrează la loc răcoros; b) sirop de muguri, pregătit într-un borcan de 5 I (un strat de muguri și unul de zahăr). Se lasă 10 zile la soare, timp în care lasă sucul. Se strecoară și se stoarce prin tifon. Se dă în clocot. Se trage în sticle închise la culoare și se astupă cu dop. Se păstrează la rece. Se consumă cu apă minerală câte 1-2 pahare pe zi. 3. Pentru tratarea erupțiilor tegumentare, reumatismului, afecțiunilor pul- monare: infuzie, din 1 lingură frunze peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se îndulcește după gust. Se beau 1-2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea anemiei, întârzierilor și tulbu- rărilor de creștere, fracturilor de oase, tulbură- rilor de dentiție, rahitism și demineralizare, an- ginei și rinofaringitei recidivante la copii, osteoporozei infantile și a bătrânului, dureri de oase la copii, tulburări neuro-musculare, ten- dință la răceli: macerat de muguri în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30 picături o dată pe zi pentru vârstă mică (copil până la 7 ani) și de 2-3 ori pe zi pentru vârste mai mari. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului, erup- țiilor tegumentare: baie cu decoct din ramuri tinere de molid adăugat la apa (încălzită la 37° C) din cadă; în cadă se pun și 2 kg frunze proaspete. 2. Pentru tratarea rănilor și bubelor: alifie, din rășină amestecată cu ceară de albine și unt proaspăt. Se unge local. 3. Empiric, pen- tru alinarea durerilor de dinți: decoct, din nod de molid. Se scoate nodul din lemnul de molid. Se cioplește scoarța albă până la miezul roșu al nodului. Se fierbe într-un vas smălțuit 50-60 minute. Soluția obținută se păstrează într-o sticlă perfect închisă; la nevoie, se ține soluție în gură. 4. Empiric, pentru tratarea coli- cilor intestinale, durerilor reumatice, varicelor: băi cu decoctul obținut din frunzele proaspete de molid. Imediat după cules, se cântăresc 2 kg de frunze împreună cu rămurele tinere. Se fierb într-un vas cu o cantitate corespunzătoare de apă. Decoctul obținut se adaugă în întregime apei de baie. 5. Empiric, pentru tratarea reu- matismului: decoct, din 1 kg conuri de molid, 1 kg frunze proaspete de stejar și 1 kg frunze boz la 10 I de apă. Se fierbe 30-40 minute. So- luția obținută se adaugă apei de baie. Medi- cină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor, anorexiei, debilității, ca tonic general, mai ales pentru tineretul în creștere: a) infuzie, din 1 kg cetină proaspătă de molid peste care se toarnă 10 I apă la 80° C. Se lasă acoperită 4 ore. Se strecoară, se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 1 kg cetină proaspătă la 10 I apă. Se fierbe 30-40 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) adulte, 5-10 I, la viței de 3 săptămâni 1 I; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), moluginacee 499 morcov 2-3 I, la purcei și miei, 0,250-0,500 I; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,100-0,250 I. Aten- ție! Nerespectarea dozelor duce la fenomene de intoxicație. Simptome: colici, febră, tremură- turi musculare, constipație urmată de diaree apoasă, hematurie. Se intervine cu lapte, de- coct de in, purgative saline, infuzie din flori de tei, cărbune medicinal, tratament simptomatic, tonice cardiace (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Apicultură. Specie meliferă. Furnizea- ză albinelor culesul de polen, mană și propolis. Producție miere de mană, 40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mare. Ornamental. Culti- vat în parcuri, spații verzi, oferind un efect de- corativ deosebit, prin port, ornament piramidal, frunze aciculare verzi, conuri în grupe mici de 3-7 exemplare, în amestec cu alte conifere (brad, larice) sau foioase, realizând un contrast deosebit în special cu mesteacănul. Preferate formele cu talie mică. Utilizate în masive, gru- puri, individual și realizarea de garduri vii. Pre- feră regiunile cu temperaturi mai scăzute, locuri luminate sau semiumbrite. înmulțire prin altoire (IV, VIII-IX), semințe (V) (v. PI. XXXVI, 5). MOLUGINACEE (Molluginaceae), familie care cuprinde plante erbacee, anuale, glabre sau stelat tomentoase răspândite în Europa, Africa, Australia, Asia. Frunze lineare sau obovat-spatulate. Flori bisexuate (herma- frodite), actinomorfe tipul 5; perigon sepaloid, dialitepal; androceul din 5 stamine la Mollugo ș\ din 12 stamine și numeroase staminodii peta- loide la Glinus; gineceul, cu ovar superior, 3 stigmate la Mollugo și 5 stigmate la Glinus. Formula florală: ^PsA^G^). Flora României conține 2 specii: Mollugo cerviana, sporadică, pe locuri nisipoase în județele Dolj, Galați, și Glinus lotoides, foarte rară, pe locuri nisipoase din Balta Potelu, județul Olt. MORACEE (Moraceae), familie care cuprinde cca 100 specii plante lemnoase, arbo- ri și arbuști, rareori liane sau plante erbacee, răspândite mai ales în regiunile calde. Adesea au suc latescent bogat în cauciuc. Frunze sim- ple, întregi sau sectate, alterne, prevăzute cu stipele. Flori unisexuate, de obicei pe tipul 4, actinomorfe, cu perigon sepaloid, grupate în cime sau raceme strânse; florile masculine, cu androceu izomer sau oligomer; florile feminine cu gineceu bicarpelar, ovar superior unilocular unde se dezvoltă un singur ovul, 2 stigmate. Formula florală: cr* P₄ A₄; cr*P₄ G₍₂₎. în florile unisexuate adeseori se întâlnesc și rudimente din sexul opus, uneori pot fi bisexuate q^P^G^. Fruct, drupă înconjurat de un perigon cărnos; adesea concresc formând fructe compuse. Flora României conține 5 specii cultivate, ce aparțin genurilor: Maci ura; Ficus; Morus, x= 7. Impor- tanță ornamentală, alimentară, industrială; speciile de Morus prezintă importanță pentru sericicultură, constituind hrana viermilor de mătase (Bombyx mori). MORCOV (Daucus carota ssp. sati- vus), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bienală sau anuală, alogamă, mezotermă, mezofită, slab-acid-neutrofilă, meliferă, legumicolă, cu valoare terapeutică, foarte apreciată pentru conținutul său în vitamine; se mai numește caroți, mârcov, morcoghei, murcoi, rădăcină dulce. Provine din morcovul spontan. Folosit din străvechi timpuri ca plantă medicinală, apoi ca plantă alimentară de către greci, romani, arabi. Cultura lui în Europa, Asia, America s-a extins în secolele XIII-XVI. în prezent ocupă cea 80% din suprafețele cultivate legumicol pentru rădăcini tuberizante. în România se cul- tivă în toate județele. Producția 500-700 kg/ha. Cei mai mari morcovi s-au obținut în Suedia, lungimea 32 cm, diametrul 22 cm. Puțin preten- țios față de căldură. Temperatura medie de germinare, 4-5° C, iar optimă, 20° C. Tempera- tura optimă pentru creșterea rădăcinilor, 18-20° C, iar pentru înflorit, 25° C. Rădăcinile plantelor mature nu suportă temperaturi nega- tive. Cerințe mari de umiditate la germinare, imediat după răsărire și la acumularea sub- stanțelor de rezervă în rădăcină. Plantele se- mincere au nevoie de apă multă în timpul creșterii tulpinilor florifere și fructifere. Excesul de umiditate determină îmbolnăvirea rădăcini- lor. Cerințe mari de lumină în toate fazele de creștere. Preferă soluri cu textură ușoară sau mijlocie, afânate, bogate în humus, curate de buruieni, cu reacție ușor acidă sau neutră (pH 6,5-7). Reacționează bine la îngrășăminte cu P și K. Solicită din sol micro-elementele: B, Mg, Mn, Cu. Premergătoare pentru cultura tim- purie sunt plantele legumicole prăsitoare; pentru cultura târzie spanacul, mazărea, ridichea de lună, salata. Revine în cultură pe același teren la 3-4 ani. Producția, 15-20 (30) t/ha. Descriere. Rădăcină pivotantă, tuberizată, portocalie, îngroșarea ei începe după 40-60 zile de la morcov 500 morcov germinare și constă în depunerea substanțelor nutritive de rezervă. Cuprinde trei zone: coletul, provenit din epicotil; gâtul provenit din hipocotil; rădăcină propriu-zisă, provenită din radiculă. Tulpina floriferă înaltă de 1,2-1,5 m, ramificată, fistuloasă, cilindrică, striată, pubescentă. Frunze penat-compuse, pețiolate, cu limbul de 2-3 ori penat-partit, cu foliole pentafide, lobi lanceolați, ascuțiți. Flori mici, albe (uneori cu nuanță roșiatică), hermafrodite, grupate în umbele compuse. Inflorescența are la bază un involucru cu numeroase bractee penat-partite. Polenizare entomofilă. înflorire, VI-IX. Fructe, dicariopse ovoide sau elipsoidale, cu 5 coaste dorsale principale și 4 secundare pe care se află țepi mici. Facultate germinativă scăzută, 60-70%; se păstrează 2-3 ani. Compoziție chimică. Rădăcina conține apă (80%), protide (1%), hidrați de carbon (6%), sodiu (35 mg%), potasiu (235 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (25 mg%), fier (0,7 mg%), vitaminele A (1120 pg%), Bi (0,05 mg%), B₂ (0,05 mg%), niacin (1 mg%), C (7 mg%), K, Mg, S, Cu, Br, aspa- ragină, daucarină, ulei volatil. Frunzele conțin acizii cafeic și ferulic, clorofilă (10,28 mg/g sub- stanță proaspătă), flavonoizi (1-2 mg/kg substanță proaspătă), glicozizi, diferite hidro- carburi, fitosteroli, macroelemente reprezenta- te de N, Na, Ca, Mg, S și microelemente Al, Fe, Zn, Mn, Si, Ni, As, I, F, Co în cantități mai mari decât în rădăcină. Prezența ⁹⁰ Sr ca substanță nocivă se acumulează în cantități de cca 10 ori mai mari decât în rădăcină, iar azotații de 3 ori mai mari. Florile și fructele conțin glicozizi fla- vonici ai căror agliconi sunt quercetina și kemp- ferolul. în hidrolizatele acide ale fructelor s-au pus în evidență agliconii, crisină, apigenină, luteolină, kempferol și quercetina. Nectarul, pe lângă substanțe de natură organică, conține K, Na, Mg și Ca. Uleiul eteric din semințe (98%) este format din a-tuien (0,31 %), a-pinen (0,31%), camfen (4,43%), (3-pinen (1,11%), limonen (0,66%), (3-felandren (4,42%), acetat de geranil (6,63%), acetat de terpinil (18,65%), acetat de bornil (5,65%), carotol (36,34%), daucol (13,30%) și bisabolen (Georgeta Enăchescu, 1984). Alimentație. Proprietă- ți: tonic, remineralizant, antianemic, factor de creștere etc. Rădăcinile sunt utilizate în hrana omului. Pot fi consumate ca atare sau folosită la prepararea diferitelor mâncăruri. Materie pri- mă în industria conservelor de legume. Valoare energetică, 30 kcal/100 g, din care energia resorbită este de 93%. Este recomandabil ca morcovul să nu se curețe de coajă. Se spală bine de pământ frecându-se cu o perie pentru legume. Pentru remineralizarea sugarilor și copiilor, se pregătește supă de frunze uscate de morcov (foarte bogate în săruri minerale). Hrana sugarilor poate consta din lapte la care se adaugă 200 g/l supă de morcov. Nu se vor folosi morcovi tratați cu pesticide. Zootehnie. Folosit ca furaj pentru vacile cu lapte și tineret. Apicultură. Florile sunt activ cercetate de albi- ne pentru nectar și polen. Producția de miere, 20-30 kg/ha. Pondere economico-apicolă mi- că. Bioterapie. Rădăcinile, frunzele și fructele au utilizări terapeutice în medicina umană tradi- țională. Proprietăți generale: tonic, reminera- lizant, sporește numărul de globule roșii și he- moglobina, întărește imunitatea naturală, stimulează creșterea, reglează funcția intes- tinală, antiputrid și cicatrizant gastric, antiputrid și cicatrizant intestinal, expulzează din orga- nism toxinele și produșii rezultați din dezasimi- lare, fluidifică bila, produce fluidificarea secre- țiilor bronhice, produce creșterea secreției de urină mărind diureza, favorizează lactația, pro- voacă eliminarea viermilor intestinali, cicatri- zant al rănilor. Pentru aceste însușiri farmaco- dinamice este folosit intern în astenii, tulburări de creștere, demineralizare, rahitism, carii den- tare, anemii, insuficiența acuității vizuale, ente- rocolite, diaree infantilă, diaree la adulți, coliba- ciloză, ulcere gastrointestinale, hemoragii gastrointestinale, constipație, tuberculoză, bronșite cronice, astm, scrofuloză, reumatism, gută, litiază biliară și renală, ateroscleroză, in- suficiențe hepato-biliare, hepatită virală, hepa- tită cronică, insuficiența lactației, dermatoze, viermi intestinali (oxiuri, limbrici, tenie), preve- nirea bolilor infecțioase și degenerative, pre- venirea îmbătrânirii, prevenirea ridurilor, iar extern cu rezultate bune în arsuri, furuncule, ulcere, plăgi, eczeme, pecingine, impetigo pe față, crăpături ale pielii, degerături, abcese și cancer ale sânului (ca tratament de ajutorare), epiteliom (ca tratament de ajutorare). Frunzele de morcov conțin o serie de pigmenți porfirinici care stimulează secreția hormonului gonado- trop hipofizar. Recoltare. Rădăcinile (Daucusi carotae radix) se recoltează din grădină la ne- voie, iar toamna pentru depozitare și păstrare peste iarnă. Frunzele (Daucusi carotae folium) se recoltează și se folosesc proaspete. Pentru utilizarea lor în sezonul rece se usucă la umbră, morcov 501 moșmon în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Fructele (Daucusi carotae fructus) se recoltează când ajung la maturitatea fiziolo- gică. Se taie inflorescențele, se usucă și apoi prin frecare în palme se obțin fructele. Se păs- trează în saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru prevenirea îmbătrânirii: rădă- cina consumată ca atare. Se scoate din pă- mânt, se spală, se curăță suprafața prin răzuire ușoară cu cuțitul și se mănâncă. Pentru favo- rizarea masticației se poate da prin râzătoare. 2. Pentru tratarea catarurilor gastrointestinale, ca antianemic, diuretic și depurativ, pentru întă- rirea vederii (mai ales seara), în boli de piept, boli hepatice (hepatită cronică), astm, mens- truație abundentă: a) suc, din rădăcină, obținut la mixer sau centrifugă pentru sucuri; se beau dimineața câte 100 ml; b) suc, amestecat cu 2 părți zahăr; se beau mai multe linguri în timpul unei zile. 3. Pentru combaterea diareei la nou-născuți: supă, din 500 g rădăcină rasă sau tăiată mărunt. Se fierbe în 750 ml apă 30 minute. Se pasează și se completează cu apă fierbinte până la un litru. Se dă cu lingurița. 4. Pentru eliminarea gazelor din intestine, sti- mularea secreției glandelor mamare, secreția glandelor digestive (salivare, gastrice, intes- tinale), combaterea lipsei poftei de mâncare, provocarea eliminării viermilor intestinali (lim- brici, tenie, oxiuri), mărirea diurezei, provoca- rea fluxului menstrual întârziat: infuzie, din 1 linguriță fructe la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se beau 2 căni pe zi. 5. Pentru tratarea asteniei, tulburărilor de creștere, cariilor dentare, în rahitism, entero- colite (infecții intestinale), diaree, colibaciloză, ulcere gastrointestinale, hemoragii gastrointes- tinale, tuberculoză, bronșite cronice, astm, scrofuloză, gută, litiază biliară și urinară, ate- roscleroză, insuficiențe hepatobiliare, hepatită virală, hepatită cronică, insuficiența lactației, viermi intestinali, prevenirea îmbătrânirii și apa- riției ridurilor: suc de morcovi, de la 50 la 500 g pe zi, de preferat câte un pahar dimineața pe nemâncate și un altul seara la culcare; pentru copii se diluează cu lapte sau cu apă. 6. Pentru tratarea constipației la adulți: supă, din 1 kg morcovi fierți de două ori într-un litru de apă și trecută prin mulineta de legume. Se bea câte un pahar de 3 ori pe zi. 7. Pentru remineraliza- rea sugarilor și a copiilor: decoct, din 1 lingură frunze proaspete sau uscate mărunțite la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează în funcție de vârstă: sugari, 3 lingurițe pe zi; copiii între 2-4 ani, 3 linguri pe zi; copiii de 5-6 ani, 6 lingurițe pe zi; copiii mai mari, în- treaga cantitate pe zi, în două prize. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor, degerăturilor, arsu- rilor, eczemelor ș.a.: cataplasme, cu rădăcini rase sau frunze zdrobite: decoct, proaspăt din frunze. Se aplică băi locale sau comprese. 2. Pentru tratarea aftelor, stomatitelor: decoct, din frunze proaspete. Se fac mai multe garga- risme din care una seara înainte la culcare. în final se mai ia o ceașcă soluție decoct și se clătește bine gura. 3. Pentru tratarea cance- relor la sân, plăgilor recente și atone, în ulcere ale gambei, arsuri, furuncule, pecingine, impe- digo, abcese: a) cataplasme, cu frunze proas- pete, pisate; frunzele se culeg, se taie mărunt și apoi se pisează: pasta obținută se aplică pe locul afectat; b) cataplasme, cu rădăcină de morcov: rădăcina se dă prin răzătoarea mică, se pisează bine și se aplică pe locul afectat; c) decoct, din frunze proaspete: se spală de mai multe ori pe zi locul afectat. Cosmetică. 1. Rădăcina este utilizată pentru a da prospeți- me pielii și pentru combaterea petelor (îndeo- sebi cele care apar cu vârsta): a) mască, din rădăcină rasă aplicată pe ten; poate fi formată numai din morcov sau cu adaos de smântână; b) mască, din suc de rădăcină obținut la mixer, suc lămâie, smântână, puțin talc; regenerează și înfrumusețează pielea. 2. Loționări zilnice ale tenului cu suc de morcov împiedică formarea ridurilor, iar pe cele existente le atenuează (v. PI. XXXVI, 6). MOȘMON (Mespilus germanica), fam. Rosaceae. Arbust sau arbore microfane- rofit, adventiv, xerofit spre mezofit, mode- rat-termofil spre termofil, la pH amfitolerant, întâlnit pe coaste însorite, stâncării, tufișuri, păduri de foioase, de la șes până în etajul montan; se mai numește gorun, hosporușe, mașmule, măceș, mișculă, mostachiu, mușmul, scoruș. Genetic, 2n = 34. Bine cunos- cut în Antichitate, luliu Cezar l-a adus în Italia, după campania din Galia. Cultivat în Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Belgia, Marea Britanie, Franța, Iran, Asia Mică, Turkestan, nordul Armeniei. în România, sporadic cultivat și subspontan la Deva, Hunedoara, Craiova, Pitești, lași etc. Suportă geruri până la -36° C, nu îi sunt prielnice căldura mai mare de 30° C și moșmon 502 moțul-curcanului uscăciunea atmosferică. Cerințe moderate față de lumină. Vegetează pe diferite tipuri de sol cu apa freatică sub 1 m adâncime. Rezistent la gaze, fum. Răspândit în Europa Centrală și de Sud, Crimeea, Caucaz, Asia Mică, Iran. Des- criere. Rădăcini trasante, cu masa principală la adâncimea de 100-125 cm. Tulpină înaltă de 1,5-3 m (în cultură până la 6 m), cu trunchiul răsucit, scoarță brună-cenușie. Coroana cu formă neregulată, răsfirată. Lujerii tineri pru- niu-tomentoși. Frunze alterne, scurt-pețiolate, lanceolate, cu marginea întreagă, pubescente pe fața inferioară. Flori solitare, mari, albe. în- florire, V-VI. Fructe poame mici și mijlocii, aproape sferice, brun-roșcate, cu cavitatea ca- liceală foarte largă, pe margine cu 5 sepale persistente. Un arbust produce 5-6 kg fructe. Compoziție chimică. Fructele conțin apă (70-74%), substanță uscată (26-30%), din care zaharuri (10,60-12,14%), acizi organici (1,1-1,5%), celuloză (2,53-5,03%), proteine (0,65-0,86%), tanin (0,05-0,07%), vitaminele C și B, săruri minerale. Alimentație. Fructele se consumă în stare proaspătă. în Republica Ar- meană se consumă murate sau marinate. In- dustrie. Fructele sunt folosite ca materie primă pentru fabricarea pastei, magiunului, piureuri- lor, marmeladei, lichiorului și rachiului, umplu- turii pentru bomboane. Lemn roșcat, dur, omogen, rezistent. Se lustruiește bine. Utilizat ca lemn de strung. Frunzele, scoarța și fructele conțin tanin, și sunt utilizate în tăbăcărie. Bio- terapie. Fructele, semințele, frunzele, rădăci- nile au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietățile farmacodinamice ale principiilor active din fructe: tonic, astringent intestinal, reglementator intestinal, diuretic. Fo- losite în tratarea gutei, litiazei urice, în reuma- tism, colite, diaree. Semințele au acțiune anti- diareică. Frunzelor și rădăcinilor li se atribuie proprietăți antipaludice. Recoltare. Fructele (Mespili fructus) se recoltează toamna când ajung la maturitatea fiziologică. Se păstrează peste iarnă în încăperi răcoroase corespunză- toare. Semințele (Mespili fructus) se recoltează în timpul folosirii fructelor. Se usucă în strat foarte subțire, în locuri uscate. Se păstrează în pungi de hârtie. Frunzele (Mespili folium) se recoltează în iulie-august, pe timp frumos. Se usucă la umbră, în camere aerisite sau în podu- ri acoperite cu tablă. Rădăcinile (Mespili radix) se scot din pământ din părțile laterale ale po- mului, fără a se afecta restul sistemului radicular. Se spală de pământ. Se taie în frag- mente foarte subțiri. Se usucă în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea litiazei urice, gutei, reumatis- mului, diareei dizenterice, colitelor rebele: se vor consuma fructe proaspete, până la 500 g zilnic; compot din fructe, 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea gutei, litiazei urice: extract, din o mână sâmburi moșmoane pisate la 1 I vin alb. Se lasă la macerat 24 ore. Se bea diminea- ța, pe nemâncate, câte un pahar. 3. Pentru tratarea litiazei renală: decoct, din 300 g rădăci- nă pătrunjel la 1 I vin alb. Se fierbe 25-30 minu- te. Se strecoară. Se pune la răcit. Se toarnă vin într-un pahar și se adaugă 1 linguriță praf de sâmburi. Se lasă 5 minute după care se bea. 4. Pentru regularizarea tranzitului intestinal: sirop, din 1 kg fructe, 800 g zahăr, 500 ml apă. Se fierbe o oră la foc mic. Se bea dimineața câte un pahar. 5. Pentru combaterea diareei: compot preparat din fructe. 6. Pentru tratarea paludismului: infuzie, din 1 linguriță frunze us- cate și mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) de vin alb dat în clocot. Se lasă aco- perită 20-25 minute. Se strecoară. Se bea un pahar cu 15 minute înainte de masă. 7. Pentru tratarea litiazei renale: decoct, din rădăcină de pătrunjel la 1 I apă. La un pahar de decoct se pune 1 linguriță praf de sâmburi fructe de moșmon, se lasă 10-15 minute. Se bea zilnic. Uz extern. Pentru tratarea aftelor și inflamații- lor gâtului: decoct, din 2 linguri frunze mărunțite la cană. Se fac gargarisme și spălaturi bucale de mai multe ori pe zi, din care una seara la culcare. Medicina populară utilizează frunzele uscate în tratarea hepatitei (gălbinare). Api- cultură. Specie meliferă. Favorizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Fără pondere economico-apico- lă. Ornamental. Folosit ca plantă de ornament, în parcuri și grădini, inclusiv în regiunile industriale. înmulțire prin semințe, marcotaj și altoire. MOȚUL-CURCANULUI (Amaran- thus caudatus), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cultivată; se mai nu- mește bojor, bujor, busuioc roșu, clonțul-curca- nului, muclan, mucul-curcanului, nasul curcanului, știr, știr roșu, trompa-elefantului. Genetic, 2n = 32, 34. Răspândit în ambele emisfere ale globului, originar din India. mozaic foliar 503 mugure Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erec- tă, înaltă până la 1 m, groasă, ramificată, roșie-purpurie. Frunze eliptice sau oval-lanceo- late, cu nervurile păroase pe fața inferioară, lung-pețiolate, alterne. Flori mici, cu perigon pentamer, aglomerate în numeroase verticile dispuse în spice lungi, formând o paniculă roșie-carmin ce atârnă. Fruct, capsulă. Se- mințe mici (1 mm). Ornamental. Cultivat în grădini publice și parcuri, pe peluze, ca plantă decorativă. Se înmulțește prin semințe. Semă- natul se face la începutul lunii aprilie. în răsad- nițe reci. Răsar la cca 10 zile. Se aplică un repicat și apoi se plantează la locul definitiv la începutul lunii mai, în locuri expuse la soare cu pământ humos, gras. MOZAIC FOLIAR, sistem de așe- zare a frunzelor ce provin de la noduri diferite în același plan pentru a nu se umbri. Deși sunt variate ca mărime și vârstă, această dispoziție se realizează prin încovoierea, torsionarea și alungirea inegală a pețiolurilor. întâlnit la plante erbacee cu rozete bazale [exemplu, pătlagina (Plantago major), cerențelul (Geum urbanum), ciocul-berzei (Geranium sp.)], precum și la unele plante lemnoase, [exemplu, arțarul (Acer Fig. 189. Mozaic foliar: 1 - iederă (Hedera helix); 2 - castan sălbatic (Aesculus hippocastanum); 3-paltin de munte (Acer pseudoplatanus). platanoides), castanul (Aesculus hippocasta- num), iedera (Hedera helix), vița-de-vie (Vitis vinifera) etc.] (fig. 189). MUCILAGII VEGETALE, poli- glucide neomogene ce formează componente inter- și intracelulare răspândite în majoritatea speciilor și organelor vegetale. Se obțin din materialul vegetal prin extragere de apă și pre- cipitare în alcool sau cu sulfat de amoniu. Cu apa formează soluții vâscoase și cleioase. Solubilitatea în apă variază cu originea lor. Structura chimică diferă după originea lor. MUGURE, parte apicală, nedezvol- tată și embrionară, a tulpinii și ramificațiilor ei. Considerat lăstar scurt, cu nodurile foarte apro- piate, format dintr-un ax care se termină într-un con de creștere sau vârf vegetativ. De la noduri pornesc frunze reduse ce au creștere mai acti- vă pe fața externă, făcând posibilă încovoierea lor peste vârful vegetativ. La subsuoara lor se găsesc primordiile mugurilor axilari. Primordiile frunzelor și mugurilor axilari sunt de origine exogenă. Creșterea în lungime este asigurată de meristere primare localizate în vârful conului de creștere. întregul mugur este protejat de niște frunze modificate, brune, scorțoase, nu- mite catafile (muguri tunicați). Plantele erbacee și unele specii lemnoase nu au mugurii protejați de catafile, ci de perișori sau resturile frunzelor uscate (muguri nuzi). Mugurii pot fi sferici, ovoi- zi, obovoizi, conici, ascuțiți, obtuzi, fusiformi etc. După poziția pe tulpină, mugurii sunt: ter- minali (fig. 190), dispuși în vârful tulpinii și Fig. 190. Secțiune longitudinală printr-un mugure terminal: 1 - vârf vegetativ; 2-primordii foliare; 3 - frunze în diferite stadii de dezvoltare; 4 - primordiile mugurilor axilari. mugure 504 mugure ramurilor, cu rol de creștere în lungime; laterali (axilari, adventivi, dorminzi), dispuși la nodurile tulpinilor și ramurilor. După fiziologie, mugurii sunt foliari, florali, micști, adventivi. 1. Muguri adventivi au origine endogenă. La rădăcină se dezvoltă din felogen și periciclu, la tulpină din cambiu, iar la frunze din cambiul nervurilor sau din epidermă. Pe tulpină pot apărea la nivelul nodurilor sau internodiilor. Nu au o poziție de- terminată. Dau naștere la ramuri adventive. La unele specii lemnoase mugurii adventivi apar în interiorul trunchiurilor sub formă de îngrămă- diri care schimbă direcția fibrelor. în secțiune îi dau un aspect foarte frumos datorită desenelor descrise de fibrele lemnoase. Un asemenea lemn este căutat pentru fabricarea furnirului. Biologic, mugurii adventivi reprezintă o rezervă importantă de regenerare a plantelor superioa- re. 2. Mugurii axilari sunt dispuși la noduri, respectiv la subsuoara frunzelor de pe tulpini și ramuri. Din ei vor lua naștere ramurile laterale (fig. 191). Pot fi solitari, câte unul singur la nod (Lonicera sp.)] sau dedesubtul lui [exemplu, glădice (Gleditschia)]; se numesc muguri supli- mentari seriali. Muguri axilari pot fi alipiți de tulpină [exemplu, salcie (Salix sp.)] sau înde- părtați [exemplu, fag (Fagus sylvatica)]. Majoritatea lor sunt sesili, uneori însă sunt așe- zați la vârful unorpediceli scurți [exemplu, anin (Alnus glutinosa)]. Prin înlăturarea mugurului terminal din vârful tulpinii sau axei acțiunea inhibitoare încetează, iar mugurii axilari dezvol- tă ramuri viguroase. Această acțiune se practi- că în pomicultură, prin tăierea vârfului tulpinii. 3. Mugurii dorminzi sunt vii, inactivi; rămân mulți ani nedezvoltați. Pe măsură ce tulpina se îngroașă sunt acoperiți de scoarță, dar își păs- trează contactul cu țesuturile conducătoare care-i alimentează. își pot păstra vitalitatea o perioadă lungă de timp (exemplu, la fag și stejar, până la 100 ani). Ei reprezintă o rezervă potențială de refacere a aparatului foliar în ca- zul distrugerii lui de către îngheț sau insecte, sau de refacere a tulpinii, în cazul când este tăiată. Ramurile care se formează din muguri dorminzi se numesc proventive. Servesc în practica pomicolă, la regenerarea coroanei. Lăstarii, ramurile lacome, ramurile târzii sunt proventive (exemplu, măr, stejar, tei) (fig. 192). Fig. 191. Tipuri de muguri la paltinul de munte (Acer pseudoplatanus): 1 - mugure terminal; 2 - mu- gure axilar; 3 - ramuri. (exemplu, fag, stejar, tei) sau mai mulți îngră- mădiți la un loc. Aceștia din urmă pot fi muguri: suplimentari, colaterali, când de o parte și de alta a mugurilor axilar principal, mai mare, exis- tă câte un mugure suplimentar mai mic [exem- plu, prunul (Primus spinosa)]-, suprapuși sau seriali, când cel mai mare se află lângă cicatri- ce, iar ceilalți în șir deasupra [exemplu, caprifoi, Fig. 192. Mugure dor- mind, legăturile lui cu țesuturile nutritive și alungirea axei sale în fiecare an. Ramurile proventive sunt mai tinere decât cele din coroană din cauză că s-au născut din mu- muierița-pământului 505 mur guri formați în tinerețe, din material tânăr. Mugurii din coroană provin din material îmbătrânit, cu o perioadă lungă de dezvoltare (I. Morariu, 1965). 4. Mugurii florali generează flori și in- florescențe. Sunt mai voluminoși, rotunjiți și cu diametrul mai mare decât cei foliari. 5. Mugurii foliari generează ramuri producătoare numai de frunze; sin. vegetativi. Sunt mici, formă ascuțită, mai lățiți la bază. 6. Mugurii micști generează ramuri pe care se află frunze și flori. MUIERIȚA-PĂMÂNTULUI (Cyat- hus striatus). fam. Nidulariceae. Ciupercă epi- xilofită, saprofită, necomestibilă, întâlnită spre sfârșitul verii și până toamna târziu (VI11—IX, pe sol, lemn putred, frunze din litieră, din pădurile de foioase și rășinoase, în grupuri numeroase. Corpul de fructificație (bazidiocarp), asemănă- tor unui degetar, înalt de 1-1,6 cm, acoperit cu epifragmă albă caducă. Peridia lânos-tomen- toasă, brună-gălbuie, în interior glabră, albă, apoi cenușie-negricioasă. Peridiolele din in- teriorul cupei, biconvexe, cu tunică și funicul alb, au aspectul de ouă într-un cuib. Conțin spori elipsoidali (16-18 x 6-8,5 p) (v. PI. XXXVII, 1). MUR (Rubus fruticosus), fam. Rosa- ceae. Arbust indigen, viguros, nanofanerofit, mezofit spre mezohidrofit, mezoterm spre mo- derat-termofil, acidofil, întâlnit la câmpie (silvostepă), în regiunea deluroasă și până la munte (molidișuri), pe la marginea pădurilor, tufișuri, rariști, pe coaste, preferând luminozi- tatea directă; vegetează pe soluri cu textură mijlocie, nisipo-argiloase, revene, până la inclusiv reavăn-jilave. se mai numește mur de pădure, mur negru, mur pădureț sălbatic, mură, mur tufos, rug, rug de mure. Rezistent la fum și praf. Răspândit în nord-vestul Europei. Rezis- tent la ger. Rezistent la secetă. Pretențios față de căldură și lumină. Preferă soluri cu textură mijlocie, nisipo-argiloase, potrivit de umede. Descriere. Rădăcină profundă, care explorea- ză o mare suprafață de sol în jurul plantei. Lăstari erecți, lungi de 1-2 (3) m, arcuiți în partea superioară, prevăzuți cu ghimpi drepți sau puțin curbați, dispuși pe muchii. Frunze imparipenate, cu 3-7 foliole inegale, acumina- te, pe margine cu dinți neregulați, pe fața supe- rioară cu peri disperși, rigizi, pe fața inferioară mai palide, cu peri moi. Flori albe sau roz pal dispuse în raceme. înflorire, VI—VII. Fructe, polidrupe negre, gust dulceag-acrișor. Producție, 5-12 t/ha. Rentabilitatea plantațiilor, 12-15 ani. Compoziție chimică. Fructele conțin zaharuri (3,6-6%), proteine, acizi organici, grăsimi, substanțe minerale (Ca, K, Na), vitamina C (28,60-40,75 mg%), vitamina A. Frunzele conțin tanin, flavonoide, acizi organici (malic, lactoizocitric, succinic, oxalic), vitamina C, ino- zitoletc. Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă sau prelucrate. Gust plăcut astringent, nutritiv, depurativ. Prin fermentarea lor se poate obține vin și lichior. Industrie. Fructele se prelucrează sub formă de suc, sirop, gem, peltea, dulceață, lichior etc. Biote- rapie. Frunzele, mugurii, rădăcinile și fructefe au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Frunzele, mu- gurii, rădăcinile au proprietăți astringente, anti- diareice, dezinfectante, stomahice, spasmoliti- ce. Efect favorabil în suprimarea spasmelor intestinale și ale căilor urinare, împiedică în- mulțirea bacteriilor, precipită proteinele și reali- zează o acțiune hemostatică locală, adjuvant în tratamentul afecțiunilor inflamatorii acute ale intestinului, favorizează digestia. Fructele, far- macodinamic, acționează astringent, depura- tiv, nutritiv și laxativ pe nemâncate. Principiile active pe care le conține activează procesele de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală, renală și prin glandele sudoripare. Conținutul de acizi organici le conferă o acțiune ușor laxa- tivă. Recoltare. Frunzele (Rubi fruticosi folium) se recoltează prin strujire înainte și în timpul înfloritului (se folosesc mânuși protectoare), sau se culeg bucată cu bucată. Uscarea la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau șoproane. Uscarea artificială, la 40-50° C. Se păstrează în saci de pânză. Mu- gurii (Rubi fruticosi turioni) și rădăcinile (Rubi fruticosi radix) se recoltează toamna după căderea frunzelor și primăvara până la pornirea în vegetație. înainte de uscare rădăcinile se taie în fragmente foarte mici. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitelor, diareei, în enterocolite, boli de rinichi: infuzie, din 2 lingurițe frunze zdrobite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor pul- monare, diareei, afecțiunilor gastrointestinale: decoct, din 1-2 lingurițe frunze zdrobite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă rece. Se lasă 30 minute. Se fierbe 10-15 minute la foc mur 506 mur de miriște domol. Se strecoară. Se consumă 1-2 căni pe zi. 3. în pediatrie, ca laxativ ușor: sirop din fructe de mur diluat cu apă în proporție de 1:9. 4. Pentru tratarea mai multor boli se folosește maceratul de muguri proaspeți în soluție hidro- glicero-alcoolică 1 DH. Pentru insuficiență res- piratorie obstructivă și angină eritematoasă, se iau 50-70 picături în administrare unică sau 30-50 picături de 2-3 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mesele principale. Acest macerat se asociază cu alte extracte de muguri. Se ia aceeași cantitate de picături ca mai sus. De exemplu, pentru bronșita cronică, extractul hi- droglicero-alcoolic al mugurilor de mur se aso- ciază cu extractul de muguri de la anin negru (Alnus glutinosa), carpen (Carpinus betulus), coacăz negru (Ribes nigrum)’, pentru infizem pulmonar cu extract de muguri de alun (Corylus avellana) și coacăz negru (Ribes nigrum); pen- tru osteoporoză post-menopauză, asocierea cu extract muguri de merișor (Vaccinium vitis-idaea); pentru coxartroză se asociază cu extractul hidroglicero-alcoolic de coacăz negru (Ribes nigrum), jneapăn (Pinus montana), mesteacăn pufos (Betula pubescens) și cu vița-de-vie (Vitis vinifera)', pentru tratarea fibro- mului uterin, se asociază cu maceratul de anin alb (Alnus incana), zmeur (Rubus idaeus) și merișor (Vaccinum vitis-idaea)', pentru diabet senil și diabet florid, se asociază cu maceratul mugurilor de dud negru (Morus nigra), arțar (Acer campestre), nuc (Juglans regia) și mlădi- țelor de ienupăr (Juniperus communis)', pentru combaterea sterilității masculine, se asociază cu maceratul de amenți de mesteacăn pufos (Betula pubescens)’, pentru prevenirea îmbă- trânirii, se asociază cu maceratul mlădițelor de ienupăr (Juniperus communis)’, pentru fibro- scleroză, se asociază cu maceratul mugurilor proaspeți și a semințelor de fag (Fagus sylvatica); pentru candidoză orală, se asociază cu maceratul mlădițelor proaspete de buxus sau cimișir (Buxus sempervirens); pentru hialinoză, se asociază cu maceratul mlădițelor de iarbă neagră (Calluna vulgaris) (F. P i t e r ă, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea gingivite- lor, stomatitelor: infuzie, din 2 linguri frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi, din care una seara la culcare. 2. Pentru tratarea leucoreei: infuzie, din 2 lin- guri frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperi- tă 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale cu irigatorul. 3. Pentru tratarea hemo- roizilor, fisurilor anale, psoriazisului: infuzie, din 2 linguri frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică cataplasme locale. 4. Pentru tratarea inflama- țiilor laringofaringiene: a) decoct, din 5 g frunze la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă să se răcească până la călduț. Se fac 3-4 gargare pe zi, din care una înainte de culcare; b) decoct, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită sau muguri la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește până la călduț. Se fac 3 gargare pe zi, din care una înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea enterite- lor, indigestiilor, parezei prestomacelor, anore- xiilor: a) infuzie, din 5 g frunze uscate și mărun- țite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, taurine), 30-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15-30 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 5-7-10 g. Administrarea tratamentului se face de 2-3 ori pe zi. în același scop pot fi folosiți mugurii și rădăcinile. Medicina tradițională folo- sește infuzia și decoctul pentru tratarea hema- turiei. Se administrează prin breuvaj bucal. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: infuzie sau decoct pregătite ca mai sus. Se fac spălaturi locale de 2-3 ori pe zi, cu ajutorul unui pansa- ment steril. Favorizează cicatrizarea. Apicul- tură. Specie meliferă. Florile furnizează un cules important de nectar și polen pentru între- ținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Canti- tatea de nectar secretată de o floare este de 0,9-2 mg, cu 35-45% concentrație zahăr. Pro- ducția de miere, 30-50 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie. Ornamental. Specie rustică, cultivat în parcuri pentru acoperirea coastelor, în poieni, garduri vii. înmulțire prin butași și marcote. MUR DE MIRIȘTE (Rubus caesi- us), fam. Rosaceae. Arbust indigen, târâtor, mur de miriște 507 muscarită hemicriptofit, (nano-fanerofit), mezohidrofit, mezoterm, slab-acid-neutrofil, întâlnit în toată țara, în regiunea de câmpie, mai ales în lunci și zăvoaie, rar în regiunea dealurilor și la munte; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede, eubazice; se mai numește amurâ, murar, mură de ogoare, mure negre, mur de zăvoaie, rug, rug de pădure, ruji (fig. 193). Fig. 193. Mur de miriște (Rubus caesius). Fitocenologic, încadrat în Alno-Padion, Salice- tea, Alnetea, Fagetalia, Secaiietea, Convolvu- letalia. Răspândit în Europa, Siberia de Vest, Asia Centrală, Caucaz. Descriere. Lăstarii sunt târâtori, slabi, subțiri, cilindrici, brumați, glabrii, rar scurt-păroși, ghimpi scurți, uneori setacei. Frunze trifoliate, pe fața superioară dispers-păroase, pe fața inferioară tomentoa- se, pe margine neregulat-serate. Flori albe, mici, grupate în raceme scurte. înflorire, V-IX. Fructe, polidrupe cărnoase, globuloase, negre-vineții, se desprind greu de pe peduncul. Gust acrișor. Se coc în august-septembrie. Foarte productiv. Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă. Prin fermenta- rea lor se poate obține vin și lichior. Industrie. Fructele se prelucrează sub formă de siropuri, sucuri, dulceață, jeleuri, marmeladă. Biotera- pie. Aceleași proprietăți ca la -> MUR (RUBUS FRUTICOSUS). Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca la mur (Rubus fruticosus). Agricultură. Buruiană problemă pentru cultu- rile de cereale, culturi prăsitoare, livezi de pe solurile aluvionare, lăcoviști, cernoziomuri, rar pe podzoluri. Combatere prin arături adânci, prașile dese, scoaterea rădăcinilor și arderea lor împreună cu tulpinile, erbicidare. Apicultu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Specie rustică. Cultivat în parcuri pentru acoperirea coastelor, pe talazurile canalelor de irigare și în poieni, de preferat locurile mai sălbăticite. Se înmulțește prin butași și marcote înrădăcinate. MUSCARIȚĂ (Amanita muscaria), fam. Amanitaceae. Ciupercă micorizantă, otră- vitoare, întâlnită pe sol vara și toamna (VII—XI), cu dezvoltarea în masă în august-septembrie, prin luminișurile pădurilor de conifere, rar în pădurile de foioase; se mai numește burete de gâze, burete șerpesc, bureți pestriți, muscarin, pălăria-șarpelui. Descriere. Pălăria convexă, apoi întinsă, diametrul 10-20 cm, cărnoasă, la cele bătrâne cu marginea ușor striată; fața superioară umedă sau puțin vâscoasă, roșie-aprinsăsau roșie-portocalie, acoperită cu numeroase pustule albe sau puțin gălbui, moi, groase, căzătoare, dispuse concentric; fața inferioară cu lamele serate, aderente în tinere- țe, apoi libere, ramificate, inegale, distanțate, albe sau albe-nuanțate-gălbui. Piciorul alb, albicios, fibros, plin la început, apoi gol, lung până la 10-20 cm, gros de 1,5-2,5 cm, dilatat la bază într-un bulb sferic, acoperit circular cu resturi de volvă, și un inel alb sau galben-pal cu marginile răsfrânte în jos. Volvă friabilă în for- mă de bureleți concentrici. Carnea moale, albă, sub cuticulă galben-roșiatică, miros plăcut, gust dulceag. Sporii ovoizi (0-11 x 6-9 p), hialini, netezi, gutulați, albi în masă. Compozi- ție chimică: pe lângă alte substanțe conține acid ibotenic, muscinol (derivat al acidului ibotenic), muscazon și muscarină care sunt mușchi 508 mușețel toxice. Toxicologie. Consumată provoacă sin- dromul muscarin, constând din tulburări gastro- intestinale și nervoase. Debutează prin vome, colici gastrointestinale, tulburări de echilibru în- soțite de excitație motrică, delir, extaz, stare euforică cu creșterea forței fizice, agitație ex- tremă, accese violente de furie sau veselie, crize de râs și dans. Inconștient, bolnavul poate face dezvăluiri ciudate, apoi se calmează, intră într-o stare de toropeală și adoarme complet epuizat. Intoxicațiile nu sunt mortale. Utilizări. Empiric folosită pentru omorârea muștelor. Pă- lăria se înmoaie în apă cu zahăr. Odată cu apa dulce musca suge și substanțele toxice care îi provoacă moartea. Unele popoare folosesc ciu- perca ca drog. în zeama de afine înmoaie ciuper- ca după care o beau, aceasta accentuează efectul euforic. Vikingii, înainte de luptă obișnuiau să bea un fel de zeamă a acestei ciuperci, care se credea că le mărea forța fizică și le crea furia oarbă în bătălie (v. PI. XXXVII, 2). MUȘCHI -> BRIOFITE 3 MUSCINEE^ BRIOFITE MUȘCHI BRIOFITE MUȘCHI DE TURBĂ (Sphag- num sp.), fam. Sphagnaceae. Plante talofite, monoice sau dioice, întâlnite întotdeauna în mlaștini turboase cu mediul acid, unde formea- ză pernițe compacte de culoare verde-pal sau gălbui până la brun-roșcate. Nu au rizomi. Des- criere. Tulpini erecte, dens-ramificate în partea superioară, cu creștere continuă, în timp ce baza se carbonizează lent transformându-se în turbă. Frunzele sunt unistratificate, lipsite de nervură, alcătuite din 2 tipuri de celule care alternează între ele, unele verzi, asimilatoare, numite clorocite, iar altele incolore, cu îngroșări și pori pe membrană, numite hidrocite sau hialocite, ce au rol de înmagazinare a apei. Capsula sporagonului este sferică, cu opercul, fără peristem și setă, formată la capătul unei prelungiri a tulpinii numită pseudopodiu; ar- chesporul are forma de clopot și acoperă colu- mela; fără caliptră. Pe teritoriul României există 28 specii: Sphagnun palustre, S. subbicolor, S. fimbriatum, S. girgenschini, S. molie, S. nemo- reum, S. quinquefarium, S. plumulosum, S. rubellum, S. recurvum, S. tenellum, S. cuspida- tum, S. dusenii, S. innundatum, S. auriculatum, S. subsecundum, S. contortum, S. wulfianum, S. platyphyllum, S. teres, S. squarrosum, S. magellanicum, S. compactum, S. fuscum, S. warnstorfianum, S. robustum, S. jensenii, S. riparium. Importanță. Produc formarea turbei printr-un proces natural de incarbonizare. Utilizați în agricultură și medicină. MUȘEȚEL (Matricaria recutita), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală sau hiber- nantă, terofită, mezofită, mezotermă spre mo- derat-termofilă, la pH amfitolerantă, comună în întreaga țară, întâlnită în locuri necultivate, izla- zuri, pe lângă drumuri, pajiști, în semănături (în special de grâu), uneori pe soluri sărăturoase; vegetează pe orice tip de sol, dar le preferă pe cele alcaline de stepă. Cunoscută din Antichi- tate. Hipocrate, Dioscoride și Pliniu cel Bătrân menționează în scrierile lor că inflorescențele erau folosite de greci și romani în medicina tradițională și cosmetică. Se mai numește mamoriță, mârariul-câinelui, matricea, morunâ, moșițel, mușâțea, mușcâțel, mușețel de câmp, ochiul-boului, poala-Sfântei Mării, roman, romaniță, romașcă, romoniț. Genetic, 2n = 18. Preferă locuri, însorite, pe soluri diferite, de la cele nisipoase până la cele argiloase, prezent și pe cele sărăturoase. Rezistă bine la tempe- raturi scăzute, până la -30° C. Fitocenologic, încadrat în Plantaginetea majoris, Chenopo- dio-Scleranthea, Aperion, Puccinellio-Salicor- nietea. Cultivat în câmpiile Burnazului, Moldo- vei, Crișurilor, Timișului. Răspânditîn Europa și Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramifi- cată, superficial. Tulpină erectă, striată, glabră, adesea ramificată de la bază, fiecare ramură terminată cu o inflorescență înaltă până la 60 cm. Formele cele mai înalte se găsesc ca buruiană în cultură. Frunze alterne de 2-3 pe- nat-sectate, cu câte 6-10 perechi de lacinii liniare. Flori adunate într-un antodiu cu involucru semiglobulos, verde. Marginal, flori ligulate albe, femele, orizontale la început, apoi brusc răsfrânte. Florile centrale sunt tubuloase, her- mafrodite, galbene-aurii, în număr de cca 500, constituite din corolă cu 5 dinți, androceu din 5 stamine și gineceu reprezentat dintr-un ovar cu stigmat bifurcat. înflorire, V-VIII. Fructe, achene puțin curbate. Numărul lor poate ajun- ge la 45 000 pe o singură plantă. Compoziție chimică. Inflorescențele conțin ulei eteric mușețel 509 mușețel (0,38-0,81%), glucide simple, solubile, poliglu- cide, cantități mici de lipide (acizi oleic, lindeic, cerotic, palmi tic, stearic), acizi organici (cloro- genic, salicilic, caprinic), colină (0,32-0,38%), acid nicotinic, vitamina , vitamina C, substan- țe minerale cu P, K, Si, Fe, Mg, Ca, Ph, Cu, Mo, Zn, Zr, Mn. Uleiul eteric este format din hidro- carburi monoterpenice (terpinen, caren, miri- cen), hidrocarburi sesquiterpenice (farnesen, cadinen, calamenen, mucirolen, cubeben, cha- mazulenă). Dintre prochamazulene au fost izo- late matricina și matricarina. Conținutul de chamazulenă este de 2,80-14,20%. Industrie. Din părțile aeriene ale plantei se extrage uleiul volatil utilizat la fabricarea unor lichioruri, în parfumerie și cosmetică. A fost distilat pentru prima oară în 1588. Bioterapie. Florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți: antiinflamatorii, antiseptice, analgezice, antihis- taminice, antispastice, stomahice, antialergice, emoliente, sudorifice, antidiareice, anestezice locale, cicatrizante. Acțiunea antispastică, anes- tezică, antiinflamatoare, antialergică și de sti- mulare în regenerarea țesuturilor este asigurată de chamazulenă și bisabolol. Acțiunea spas- molitică este dată de flavonoide și cumarine, la care se asociază și bisabololul. Derivații de bisabolol sunt netoxici, foarte bine tolerați de organism. Extractele de mușețel normalizează metabolismul pielii, activează epitelizarea și apariția țesutului de granulație după arsuri. Apigenina și azulena au acțiune antiiradiantă și antiinflamatorie. Principiile active, în ansamblul lor, au acțiune cicatrizantă. Se folosește cu re- zultate bune în tratamentul unor stări inflama- torii acute sau cronice a mucoasei gastrice, bisabololul având o acțiune evident antiulce- roasă. în același timp ușurează activitatea sto- macului. Acționează activ și asupra colitelor. După o cură de 2-3 luni are loc vindecarea colitei și concomitent a ulcerului. Derivații azu- lenei au o puternică acțiune antitoxică. Infuzia de mușețel mai este folosită în tratarea infla- mațiilor căilor urinare, în menstre dureroase, afecțiuni ale pielii (zona zoster, furuncule, erupții). Inhalațiile cu infuzie de mușețel au efect foarte bun asupra afecțiunilor căilor res- piratorii superioare și a sinusurilor. Clismele cu infuzie de mușețel înlătură stările iritative ale intestinului gros. Din florile de mușețel se obține produsul Romazulan, extract alcoolic deprotei- nizat folosit ca antiinflamator în afecțiuni genitale, prurit vulvar, cistite, cataruri cronice ale căilor respiratorii superioare, faringite, amig- dalite, abces dentar, unele dermatoze, spasme intestinale. Intern este indicat în gastrite, colite și alte tulburări digestive însoțite de balonare. Recoltare. Florile (Matricariae flos) se recol- tează după ora 10, prin ciupirea inflorescențe- lor înainte de maturitate, când florile ligulate s-au desfăcut și sunt dispuse orizontal, în această fază conținutul de ulei volatil este mai ridicat. Inflorescențele nu trebuie să aibă codițe mai lungi de 1 cm. Uscarea se face la umbră, în încăperi curate și aerisite, în strat subțire pe hârtie, rame, prelate (1 kg de flori la m²). Usca- rea artificială, la 30-35° C. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastrite- lor hiperacide, în ulcer gastric, enterocolite, colici abdominale, diaree, stimularea funcției hepatice, gripă, guturai, menstre cu dureri, astm bronșic: a) infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere flori la o cană apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute, se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, pe stomacul gol; în caz de gripă 2-3 căni pe zi; b) extracție dublă, realizată prin macerarea la rece a 1-2 lingurițe pulbere flori la o jumătate cană cu apă, timp de 30 minute, după care se strecoară și florile rămase se infuzează în o jumătate cana cu apă în clocot. Se lasă 20 mi- nute, se strecoară și soluția obținută din infuzia caldă se amestecă cu soluția obținută prin ma- cerarea la rece. Se bea pe stomacul gol, în cursul unei zile, în 2 reprize; c) tinctură, prepa- rată din o mână flori (20 g) la o ceașcă alcool 70°. Se lasă 10 zile la macerat, agitând zilnic sticla. Se strecoară. Se păstrează în sticle închise cu dop; se iau 10-20 picături pe zi în apă. 2. Pentru tratarea durerilor abdominale la copii: infuzie, din 1-2 lingurițe la o cană cu apă clocotită. Pentru creșterea efectului se poate adăuga puțin fenicul sau anason. Cantitățile administrate sunt în funcție de vârsta copiilor. Se pornește de la câteva lingurițe până la o jumătate de cană. Școlarii mari pot bea o cană. Uz extern. 1. Pentru tratarea gingivitelor, abce- selor dentare, amigdalelor, stomatitelor: infuzie, din 3 linguri flori la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. în gingivite și abcese dentare se ține infuzia călduță în gură cca 5 minute. Procedeul se repetă de mai multe ori pe zi. în stomatite, amigdalite, pentru dezinfectare bucală, infuziei i se adaugă 4 g acid boric. Cu soluția obținută mușețel 510 muștar alb se fac mai multe gargare pe zi, dintre care una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea ulcerelor varicoase, hemoroizilor, în furunculoză, răni, răni purulente, ulcerații, leucoree: infuzie, din 3 linguri flori la o cană (200 ml) apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Pe locul afectat se aplică băi locale sau cataplas- me. Pentru tratarea leucoreei se fac spălaturi vaginale de mai multe ori pe zi, din care una înainte de culcare. 3. Pentru tratarea reumatis- mului: băi de mușețel. Se umple cada cu apă la temperatura de 37° C. într-un săculeț se pun 200-400 g flori, se leagă bine și se introduce în apă. Se stoarce de mai multe ori pentru a-și lăsa principiile active. 4. Pentru tratarea ecze- melor: a) infuzie, din 2 linguri pulbere flori la cană; cu soluția obținută se aplică comprese locale; b) pulbere flori presărată pe eczeme. 5. Pentru tratarea arsurilor: tinctură, preparată din 20 g flori mărunțite și 2 linguri alcool 70°; se lasă 3 ore. Se adaugă 200 ml ulei comestibil. Totul se fierbe pe baia de apă 2-3 ore, ameste- cându-se din când în când. Se lasă la macerat răcit. Se strecoară prin presare. Se păstrează în sticle închise la culoare. La nevoie se folo- sește pentru pansamente. Medicină veterina- ră. Uz intern. Pentru tratarea gastritelor, ente- rocolitelor, în diaree, stări inflamatorii ale mucoaselor, spasme intestinale, intoxicații, stări alergice, stări a frigore: a) infuzie, din 5-10 g pulbere flori peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5-10 g pulbere flori la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1-3 g, păsări 0,1-0,2 g. Uz extern. Pentru tratarea inflamațiilor, plăgilor atone, plă- gilor purulente, arsurilor, fistulei, grebănului, în conjunctivită, stomatită, dermatoze, eczeme: infuzie sau decoct, din 10 g la 100 ml apă. Comprese, băi, spălaturi și instilații. Atenție! Nerespectarea dozelor pentru uz intern poate duce la tulburări nervoase (dromomanie) și di- gestive la animale. Se intervine cu tonice cardiace, tratament simptomatic. Cosmetică. 1. Pentru tratarea tenurilor uscate, ridate, pali- de: infuzie, din 3 linguri flori la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 30 minute. Se aplică comprese pe față. 2. Pentru tratarea tenurilor grase, seboreice: băi de abur, cu infuzie 2 lin- gurițe pulbere flori la cană cu apă în clocot. Acțiune antiseptică, protectoare. 3. Pentru te- nuri iritate, înroșite: infuzie, din 1 lingură flori la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 25-30 minute. Se strecoară. Cu soluția obținu- tă se aplică comprese pe față. 4. Pentru cos- metica și igiena oculară: infuzie, din 3 linguri flori la o cană cu apă în clocot. Se lasă acope- rită 15-20 minute. Se strecoară și se adaugă 4 g acid boric. Cu soluția obținută se fac băi de ochi folosind un tampon de vată. Agricultură. Buruiană problemă. Vopsitorie. Florile au cali- tăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben și galben-auriu. MUȘTAR ALB (Simi pis alba), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, anuală, cultiva- tă sau subspontană, oleaginoasă, alogamă, te- rofită, adventivă, mezofită, moderat-termofilă, slab acid-neutrofilă; se mai numește curpen alb, hardal, hrenoasă, muștar bun, muștar de grădină, răpită albă, răpită de grădină, rapiță de muștar. Genetic, 2n = 24. Cunoscut încă din Antichitate de popoarele din jurul Mării Medite- rane, vestul Europei și India. La început folosit ca legumă, plantă medicinală, iar în ultimele secole ca plantă uleioasă. în România este cultivată pe suprafețe însemnate în Câmpia Dunării, Dobrogea și Moldova. Răspândit în Europa, Asia de Vest. Cerințe moderate față de temperatură. Germinează la 1-2° C. Plantele tinere rezistă la înghețuri până la -5° C. Preten- țios la umiditate (60-80% în sol). Sensibil la secetă. Plantă de zi lungă. Vegetează bine și fructifică pe soluri luto-nisipoase, bogate în humus și calciu. Perioada de vegetație, 70-120 zile. Descriere. Rădăcină pivotantă, puțin ramifi- cată, pătrunde adânc în sol. Părțile aeriene sunt acoperite cu peri deși și aspri. Tulpină erectă, cilindrică, ramificată, înaltă de 30-100 cm. Frunze pețiolate, penat-sectate, cu 3-5 lobi neregulați, din care cel terminal este mai mare. Lobii au pe margine scobituri nere- gulate. Flori galbene, pe tipul 4, grupate în raceme dese, care se alungesc pe măsura înfloririi, înflorire, VI-VII. Polenizare entomo- filă. Fruct, silicvă galbenă, aproape cilindrică, dispusă aproape perpendicular pe ramură, cu numeroase gâtuiri pe trei nervuri longitudinale, păroasă. Semințe sferice, alb-gălbui, rareori cafenii, câte 16-20 într-un fruct. Compoziție muștar alb 511 muștar negru chimică. Semințele conțin ulei nesicativ (30-47%), mucilagii (20%), substanțe de natură proteică (25%), glicozide (0,5-2%), reprezen- tate prin sinalbină, sinigrină. Sinalbina, prin hi- droliză enzimatică sau sub acțiunea acizilor diluați, produce glucoza, esență de muștar (sulfocinat de parahidroxibenzil) și sulfat de sinapină. Esența este puternic aromată și con- feră făinii de muștar gust picant caracteristic. Turtele conțin substanțe proteice (35%), sub- stanțe grase etc. Alimentație. Uleiul este folo- sit în alimentație, cofetărie. Pasta de muștar are gust picant. Industrie. Semințele sunt utili- zate pentru extragerea uleiului ca produs de primă calitate cu întrebuințări în alimentație, cofetărie, la prepararea conservelor, margari- nei, săpunului, în industria textilă, farmaceuti- că, cosmetică etc. Din turtele rezultate după extragerea uleiului se obține făina de muștar folosită în medicină, în alimentație și în indus- tria farmaceutică pentru extragerea fitinei, pro- dus cu acțiune tonifiantă. Bioterapie. Semin- țele au utilizări în medicina umană tradițională. Proprietăți: laxativ, stimulează secreția gastrică, normalizează tranzitul intestinal. Sunt folosite în constipații și pentru stimularea poftei de mâncare (anorexie). Recoltare. Semințele (Sinapis albae semen) se recoltează când 70% din plante au ajuns la maturitate. Recoltarea se face cu combina, adaptată în acest scop. După recoltare se usucă, se condiționează și se păs- trează în magazii curate și aerisite. Prin uscare semințele se aduc la umiditatea de păstrare, care nu trebuie să depășească 12%. Producția, 1500-2000 kg/ha. Medicină umană. Uz in- tern. 1. Pentru tratarea constipațiilor cronice: se înghit semințe întregi cu apă. Se începe cu 1 linguriță pe zi. Doza se mărește în funcție de necesități până la 2 lingurițe. Se iau de obicei seara înainte de culcare. Tratamentul se face cu mare prudență deoarece în tractul gastroin- testinal semințele dau naștere la compuși iritanți (alilsenevole) sau la compuși toxici (hidrogen sulfurat). 2. Pentru mărirea poftei de mâncare: o linguriță de semințe’, se înghit cu apă, cu o oră înainte de mesele principale. Agricultură. Utilizat în unele regiuni ca îngră- șământ verde. Zootehnie. Primăvara, până la înflorire folosit ca nutreț verde pentru animale. Consumat după înflorire produce intoxicații la toate animalele, dar mai ales la bovine și cai. Simptomele sunt de natură respiratorie, diges- tivă, cardiacă, nervoasă. Turtele sunt toxice. Apicultură. Specie meliferă. înflorirea durează 20-30 zile. Florile sunt cercetate intens de albi- ne în orele de dimineață, când secreția necta- rului este abundentă. Cantitatea de nectar, 0,04-0,1 mg/floare, cu 30-60% concentrație zahăr. Producție, în medie, 40-100 kg/ha. Cu- lesul de nectar și polen asigură adesea 8-10 kg miere pentru o familie de albine. Mierea este de culoare galben-deschisă, cu aromă plăcută, caracteristică. Cristalizează repede, de multe ori chiar în faguri înainte de a fi extrasă. Pon- dere economico-apicolă mare. MUȘTAR NEGRU (Brassica nigra), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, terofită, mezofilă, moderat-termofilă, la pH amfitolerantă; se mai numește haradal, horști, muștar de câmp, muștar sălbatic, rapiță de muștar, răpită sălbatică. Genetic, 2n = 16. Cultivat mai mult în zona mediteraneană (var. occidentalis) și în Asia Mică (var. orientalis). La noi, cultivat pe suprafețe mici din timpuri stră- vechi. Spontan întâlnit pe marginea arăturilor, prin semănături, zăvoaie sau locuri ruderale. Fitocenologic, încadrat în Chenopodietea, Car. Senecion fluviatilis. Răspândit în Europa, Asia. Sensibil la frig. Pretențios față de umiditate (60-80% sol). Ușor năpădit de buruieni. Des- criere. Rădăcină pivotantă. Tulpină înaltă de 100-200 cm, cilindrică, de obicei aspru-păroa- să la bază, glabră în partea superioară și puter- nic ramificată. Frunze lung-pețiolate și variabile; cele inferioare penat-lirat-sectate, cele mijlocii lirat-penat-fidate sau lobate, cele superioare înguste, glabre, mai mult sau mai puțin întregi. Frunzele inferioare și mijlocii de obicei foarte mari, până la 20 cm lungime. Flori galbene, grupate în raceme alungite. înflorire, VI—VII, aproximativ la 140 zile de la semănat. Fructul, silicvă cu patru muchii, lungă de 10-20 mm, mai mult sau mai puțin alipită de axe. Semințe sferice până la lat-eliptice, cu tegumentul brun-roșcat până la negru, reticulat. Compozi- ție chimică. Semințele conțin ulei grad (gliceri- de ale acizilor oleic, linoleic, erucic), proteine (30%), mucilagii (20%), colină, sinalbină, miro- zină, săruri minerale. Gust amărui la început, apoi înțepător, iute, caracteristic. Toxicologie. Ingestia masivă a plantei, după înflorire, de către animale, le produce intoxicații grave. Supradozarea în tratament duce de asemenea la intoxicații. Toate speciile de animale sunt sensibile la intoxicații cu muștar negru, dar mai muștar negru 512 muștar vânăt ales cabalinele. Porcinele și ovinele pot face intoxicații și prin aplicarea cataplasmelor o pe- rioadă mai lungă. Simptome respiratorii, diges- tive, renale, cardiace și nervoase manifestate clinic prin: hipersalivație, jetaj spumos, tuse, dispnee, «edem pulmonar, meteorism, colici, enterită, poliurie, hematurie. Cabalinele fac for- me pulmonare deosebite, și în final edem pul- monar. Se intervine cu spălaturi stomacale de evacuare, soluție de tanin, purgative saline (la bovine), vomitive (la porcine), decoct și muci- lagiu de nalbă, decoct și mucilagiu de mușețel și in, cafeina ser glucozat hipertonic, venisec- ție. în cazul formelor nervoase caracterizate prin excitație, se administrează hipotonice, opiacee, calmante, clisme cu cîorhidrat. Tine- retul sugar nu se alăptează de la animalele intoxicate; toxinele se elimină prin lapte, pre- zentând mare pericol pentru viața animalelor tinere (E. Neagu.C. Stătescu, 1985). Bio- terapie. Semințele plantelor au utilizări tera- peutice în medicina umană sau veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți: acționează ca stomhic, diuretic, carminativ, excitant digestiv, rubefiant, revulsiv. Intern sunt folosite numai la animale pentru ușurarea activității stomacului, liniștirea durerilor abdominale, expulzarea ga- zelor din intestin și mărirea cantității de urină eliminată. Extern sunt folosite atât la om cât și la animale; la locul de aplicare produc o con- gestie superficială cu efect de decongestionare în profunzime a zonei respective. Se folosesc sub formă de făină de muștar (Farina sinapis). Din semințe se extrage esența de muștar (Aetheroleum sinapis) cu miros foarte iritant, folosită ca revulsiv în amestec cu alcoolul în diferite concentrații; are acțiune rapidă. Recoltare. Semințele (Sinapis nigrae semen) se recoltează, condiționează și păstrează la fel ca la muștarul alb. La această specie semințele se scutură mai ușor decât la muștarul alb, iar producția este ceva mai mare. Alimentație. Planta tânără se poate consuma ca salată, sau ca legumă înlocuind spanacul. Făina obținută din semințe, fiartă cu must și vin dă pasta de muștar. Medicină umană. Uz extern. 1. Pentru tratarea traheo-bronșitei acute, în inflamarea articulațiilor, reumatism degenerativ (artroze), nevralgie sciatică; cataplasme, din 100 g făină de muștar, peste care se toarnă apă caldă (30° C). Se amestecă. Pasta obținută se intro- duce într-un săculeț de pânză și se aplică pe locul dureros. La adult se ține până la 15 minute. La copiii de vârstă școlară pasta se pregătește din 50 g făină muștar, 100 g făină de in și apă caldă (30° C). La copiii mici nu se aplică acest tratament, îi intoxică. Cataplasma se ține o perioadă mai scurtă la persoanele blonde decât la cele brunete. Local apare o roșeață (acțiune revulsivă), în urma eliberării de histamină din țesuturi. Vasele de sânge se dilată la suprafață, rezultând o puternică iriga- re. 2. Pentru tratarea traheobronșitei, reumatis- mului, periartritei scapulo-humerale, polinevri- telor, gripei, pneumoniilor, răcelii: baie de muștar, se pregătește din 100-200 g semințe puse într-un săculeț de tifon. Acesta se intro- duce în apa din cadă cu 5 minute înainte de introducerea corpului. în apă (37° C) se stă până la 20 minute. Se mai poate pregăti din 2 linguri făină muștar puse într-o cană cu apă rece. Se lasă la temperatura camerei până când se simt ușoare usturimi de ochi. Se pot face 21 băi într-o cură. Se repetă după 4-6 luni. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tra- tarea anorexiei, constipației, pentru activarea digestiei: semințe sau făină de muștar. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-20-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-0,5-2 g; găini, 0,1-0,2. Uz extern. Pentru tratarea congestiilor pulmonare, pleuritelor, mialgiilor, miozitelor: a) cataplasme, preparate din făină de muștar negru cu apă caldă la 40-50° C. Se aplică local pentru 1-2 ore; b) frecții cu ulei de muștar negru în amestec cu alcool în diverse concentrații, în funcție de spe- cie: bovine 10-20 g ulei la 80-90 g alcool; cabaline 5-6 g ulei la 95-96 g alcool; câini 2-5 g ulei la 95-98 g alcool. Agricultură. Utili- zat în unele regiuni ca îngrășământ verde. Bu- ruiană problemă pentru semănături, pionieră la baza reavenelor. Ritm rapid de creștere. Com- batere prin curățirea materialelor de semănat, rotația culturilor, erbicidare. Apicultură. Spe- cie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, până la 0,1 mg/floare. Producția de miere în medie, 40 kg/ha. Suprafețele cu totul limitate nu prezintă importanță economico-apicolă. MUȘTAR SĂLBATIC ^MUȘTAR VÂNĂT MUȘTAR VÂNĂT (Brassica jun- cea), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, anuală, muștar vânăt 513 mutătoare alogamă, terofită, adventivă, xeromezofităspre mezofită, moderat-termofilă, la pH amfitoleran- tă; sin. muștar sălbatic. Genetic, 2n = 36. Culti- vat mult în Federația Rusă și alte țări din C.S.I., reprezentând una din primele plante oleagi- noase. în România puțin cultivat. Rezistent la secetă, sensibil la frig. Răspândit în Africa de Nord-est, Asia de Est. Adventiv în diferite locuri pe glob. Descriere. Rădăcină pivotantă, subți- re. Tulpină înaltă de 100-150 cm, mai mult sau mai puțin păroasă la bază, mai sus glabră, slab-ramificată, Frunze inferioare și mijlocii pe- țiolate, lirat-penat-fidate, neregulat-incis-dința- te; păroase pe fața inferioară; cele superioare mai mici, alungit-obovate sau cuneat-lanceola- te. Flori galben-deschis, grupate într-un racem dens. înflorire, V-VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, silicvă lungă de 2,5-5,0 cm, cu 16-20 semințe mici, sferice, negre-vineții. Compoziție chimică: semințele conțin grăsimi (35-40%), ulei eteric (0,5-1,7%), substanțe proteice, săruri minerale etc. Industrie. în Rusia și alte țări din C.S.I. din semințe se extrage uleiul, folosit în industria alimentară. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producție de miere scăzută. MUTĂTOARE (Bryonia alba), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, perenă unise- xuat-monoică, agățătoare, medicinală, hemi- criptofit-geofită, mezofită spre mezohidrofită, moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, frec- ventă în toată țara pe garduri, mărăcinișuri, vii, locuri ruderale; se mai numește bodioică, brei, cățărătoare, cireașa-câinelui, cucurbetă, cat- cubețe, gurare, împărăteasă, ludaie de pământ, morcova-ielelor, morcovei, mutătoare cu poame negre, poamă sălbatică, suitoare, tidvă de pământ, tâlhărea, turbeaza-câinelui, turnări, zdârnotă. Dacii o numeau blisma, brei mare, bodoax, bodioc (I. Pachia Tatomi- rescu, 1997). Genetic, 2n = 20. Fitoceno- logic, încadrată în Calystegion sepium, Car. Arction-Alliarion. Răspândită în centrul și sud-estul Europei. Descriere. Rădăcină pivo- tantă, cărnoasă, palid-galbenă, napiformă, mi- ros neplăcut, gust iute. Tulpină lungă de 2-3 (4) m, scandentă, ramificată, aspru-scurt-pă- roasă. Frunze palmat-cordat-lobate, cu lobul mijlociu mai lung decât cei laterali, pe margine sinuat-dințate, scurt-păroase, scabre, scurt-pe- țiolate. Flori femele și mascule albe-verzui, dispuse separat, pe aceeași tulpină, în raceme subumbeliforme; caliciu campanulat, la florile femele cu dinții mai scurți decât corola; corolă campanulat-radiară cu 5 diviziuni profunde; flo- rile mascule cu androceu din 5 stamine, la care anterele sunt unite în 3 fascicule, 2 formate din câte 2 antere, iar al treilea din una singură; gineceu lipsă; florile femele fără stamine cu gineceu din ovar globulos, trilocular, cu un stil și 3 stigmate galbene, glabre. înflorire, VII—VIII. Fruct, bacă (7-8 mm), neagră la maturitate. Compoziție chimică. Rădăcina conține alca- loizi specifici (brionicină, lufanină, trianosper- mină etc.), triterpene tetraciclice (cucurbitoci- na, elaterina), rășini, substanțe amare, tanin, enzime, aminoacizi (citrulina, acid glutamic, eti- lasparagina etc.), substanțe minerale. Toxi- cologie. Toate organele plantei, dar mai ales fructele și rădăcinile sunt toxice. Conțin principii alcaloidice (brionicină), heterozidice (brionina, brionidina), uleiuri volatile, substanțe toxice ne- cunoscute. Doza mortală pentru un om adult este de 40 fructe (bace). Drogul din rădăcini are acțiune paralizantă asupra sistemului nervos, delir și moarte. Intoxicarea se manifestă prin diaree cu sânge. Se intervine cu vomitive și cărbune medicinal. Păsările care consumă fructele se intoxică, porcii care consumă rădă- cinile plantei se otrăvesc. Bioterapie. Rădăci- nile tuberizate ale plantei au utilizări terapeuti- ce în medicina umană și veterinară tradițională. Intern, principiile active au acțiune diuretică și purgativă, iar extern antiinflamatoare și antireu- matică. Recoltare. Rădăcina (Bryoniae radix) se recoltează toamna sau primăvara cu caz- maua. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă. Se pune la zvântat. Se taie în rondele mici sau se despică longitudinal. Se usucă în poduri cu tablă, așezate într-un singur strat. Medicină umană. Uz intern. Pen- tru purgație, mai ales în constipații: a) pulbere rădăcină, se ia câte 1-3 vârfuri de cuțit (0,5-3 g) pe zi; purgativ drastic; b) suc, obținut în cadru natural; se taie planta la nivelul pă- mântului; se scobește rădăcina fără a o scoate din pământ; în scobitura formată se pune za- hăr; după 12 ore se obține suc concentrat. Se iau cu precauție 1-2 lingurițe pe zi, ca purgativ; oximel obținut din 45 g rădăcină rasă, 50 g miere, 75 ml oțet (eventual oțet de mere). Se amestecă bine. Se fierbe 30 minute la foc do- mol. Se ia câte o linguriță pe zi pentru purgație. Uz extern. 1. Pentru înlăturarea durerilor de mutătoare 514 mutulicâ cap: rădăcina se rade și se aplică pe frunte, sub bandaj. 2. Pentru combaterea cheliei: alifie, pregătită din părți egale rădăcină rasă și untură proaspătă. Se amestecă bine. Se aplică local. 3. Pentru tratarea reumatismului: sucul proas- păt se amestecă cu făină sau pâine. Se aplică cataplasme pe locul dureros. Medicină veteri- nară. Folosită în trecut pentru tratarea hipoga- laxiei la animale. Nu se mai folosește. O specie asemănătoare este mutătoarea cu poame roșii (Bryonia dioica). Crește pe aceleași locuri. Este plantă unisexuat-dioică. Are fructe de culoare roșie, ceea ce o deosebește de prima specie. Principiile toxice și modul de acțiune sunt iden- tice (v. PI. XXXVII, 3). MUTULICĂ (Scopolia carniolica), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită-mezohigrofită, mezotermă, neutru-bazifilă, helsciafilă, întâlnită pe locuri umede și umbroase în păduri, tufărișuri, tăieturi de pădure, lăstărișuri din regiunea montană; vegetează pe soluri humoase de pădure, re- vene până la reavăn-jilave și jilav-umede; se mai numește mătrăgună mică, nimeță, sculă- toare mare. Genetic, 2n = 48. Solicită soluri bogate în humus. Fitocenologic, încadrată în Fagion, Arction. Răspândit în Europa. Descrie- re. Rizom orizontal brun-închis, cu noduri și strangulați! din care se desprind rădăcini ad- ventive. Tulpina erectă, glabră sau dis- pers-păroasă, simplă, furcat-ramificată, înaltă de 60 (80) cm. Frunze alterne, pețiolate, alun- git-obovate sau eliptice. Flori solitare, axilare, nutante, cu caliciul campanulat albăstrui, cu dinți triunghiulari; corola tubulos campanulată, gamo-petală, la exterior brun-roșcată sau viși- niu-violetă, în interior brun-gălbuie sau gal- ben-verzuie; androceu cu 5 stamine, la bază pubescent-păroase; gineceu bicarpelar cu stil drept. înflorire, IV-V. Fruct, capsulă globu- loasă, îmbrăcată de caliciu persistent. Semințe mici (3-4 mm) brun-gălbui. Compoziție chimi- că: rizomii și rădăcinile plantei conțin un total acaloidic de 0,05-0,90%, în care predomină atropină. Mai conține alcaloidul belaradina. Industrie. Rădăcinile sunt folosite pentru obți- nerea atropinei. Toxicologie. Planta conține principii toxice reprezentate prin alcaloizii hios- ciamină, atropină, scopolamină, scopină, tropină. Intoxicația produce dilatarea pupilei, uscarea gâtului, senzație de sete, halucinații, delir, pier- derea cunoștinței, tetanie și moartea. Se inter- vine cu spălaturi stomacale și cărbune activ, purgație cu sulfat de sodiu (sare amară). îngriji- re medicală de specialitate. Medicină umană, în Evul Mediu era folosit ca medicament psiho- trop, în scopuri vrăjitorești. Aceleași utilizări ca la mătrăgună (Atropa belladona). Sunt folosiți rizomii. Recoltare. Rizomii (Scopoliae rhizo- ma) se recoltează toamna sau primăvara. Se taie în rondele subțiri. Se usucă în poduri aco- perite cu tablă, bine aerisite. Uscare artificială, la 50-60° C. N NAIADACEE (Najadaceae), familie care cuprinde un singur gen cu cca 50 specii plante anuale, acvatice, monoice sau dioice, submerse, cu organe vegetative rigide, foarte fragile. Frunze opuse, liniare, cu margini denti- culate. Flori solitare, axilare, unisexuate; cele mascule cu perigon dublu, cu androceul dintr-o stamină; cele femele fără perigon, cu ovar unilocular și uniovulat. Flora României conține 3 specii spontane ce aparțin genului Najas, x = 6. NALBĂ (Lavathera thuringiaca), fam. Malvaceae. Planta erbacee, perenă, hemicri- ptofită, xerofită spre mezofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită prin tufișuri, mărăci- nișuri, marginea drumurilor, locuri înierbate, pârloage, plantații forestiere, margini de pădu- re, crânguri, răzoare, prin vii, în toate regiunile țării; se mai numește ghilie, nalbă sălbatică, rujă de deal, rujă floare mare, salvie albă. Ge- netic, 2n = 40, 40. Fitocenologic, încadrată în Onopordetalia, Car. Arction. Răspândită în sudul Europei, Asia Mică, Orientul Apropiat. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică, păroasă, înaltă până la 1 m. Frunze inferioare 5-unghiulare, cele mijlocii 5-lobate, cu marginea serat-dințată, lung-pețiolate, pre- văzută la bază cu stipele lanceolate, sesile. Flori palid-rozee, prevăzute cu nervuri mai în- chise, lung-pedunculate, dispuse la subsuoara frunzelor; caliciul extern din 3 lacinii subrotunde, pâsloase, unite la bază și caliciul intern din 5 sepale laciniate; corola din 5 petale triunghiulare, obcordate, lungi de 2-4 cm, pă- roase la bază; androceul din stamine cu fila- mente păroase și antere galbene; gineceul cu ovar 3-plurilocular, stigmat globulos. înflorire, VI-IX. Fruct disciform, comprimat, cu caliciul persistent, nucule mericarpe brun-negricioase; semințe negre, reniforme, ușor comprimate la- teral, lungi de 2-3 mm. Compoziție chimică. Nestudiată în amănunțime. Conține mucilagii, vitamina C, substanțe minerale. Semințele conțin ulei gras (11-15,8%). Frunzele conțin mici cantități de cauciuc. Industrie. Tulpinile conțin fibre cu rezistență mai mare la rupere decât a celor de cânepă. Utilizate la extracția fibrelor din care se fabrică sau se împletesc sfori, frânghii și odgoane. Bioterapie. Frunzele și rădăcinile au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți secretolitice, emoliente, expectorante, antiin- flamatorii. Provoacă fluidificarea și eliminarea secrețiilor căilor respiratorii cu diminuarea infla- mațiilor. Folosită, probabil, încă de pe timpul dacilor, în tratarea unor boli. în mediul rural, încă din vechime, rădăcinile plantei se opă- reau, iar infuzia obținută se folosea în comba- terea bolilor căilor respiratorii. Decoctul părților superioare se folosea la spălături vaginale contra poalei albe (leucoree). Recoltare. Frun- zele (Lavatheri folium) se recoltează înainte de înflorit sau în timpul înfloritului. Rădăcinile nalbă 516 nalbă creață (Lavatheri radix) se recoltează toamna, către sfârșitul vegetației. Se scot din pământ cu caz- maua. Se scutură de pământ. Se spală într-un curent de apă. Se taie în fragmente foarte mici. Ambele produse se usucă la umbră, în strat subțire, în încăperi bine aerisite, de preferat în podurile caselor acoperite cu tablă. Se păstrea- ză separat în pungi de hârtie, saci de hârtie sau textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea diferitelor afecțiuni ale căilor respira- torii (răceală, gripă, guturai, tuse): infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere frunze sau rădăcină, sau un amestec proporțional între acestea, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea călduță, 1-2 căni pe zi. Zootehnie. Specie cu calități nutritive superioare. Utilizată la hrănirea vacilor, mai ales a acelora care sunt mulse. Stimulează creșterea cantității de lapte. Apicultură. Spe- cie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de miere, 200 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. NALBĂ CREAȚĂ (Malva vertici- llata), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezofită, mezotermă, acido-neutrofilă, întâlnită pe locuri gunoite din grădini cu flori, grădini de legume, pe lângă garduri, mai ales în jumătatea de nord a țării, în regiunea de dealuri până spre munte. Uneori cultivată. Fitoceno- logic, încadrată în Chenopodietea. Răspândită în Asia, naturalizată în Europa, unde a fost introdusă, prin Asia Mică, în secolul al XVI-lea, ca plantă ornamentală. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină simplă sau ramificată, erec- tă, dispers-păroasă, uneori aproape glabră, glanduloasă, înaltă până la 2 m. Frunze ondu- lat-încrețite, mari, cu 5-7 (9) lobi scurți, mă- runt-dințați pe margine, pe fața inferioară cu peri simpli, lung-pețiolate, la bază cu stipele ovate. Flori palid-purpurii, roz sau aproape albe, cu pețiol foarte scurt, dispuse în glome- rulo axilare; caliciul extern din 3 lacinii liniare, păroase, libere, unite la bază cu 5 sepale ale caliciului intern, păroase anterior; corolă din 5 petale lat-obovate, ușor emarginate la vârf; androceul din numeroase stamine unite într-un tub în jurul stilelor; gineceu cu ovar plurilocular. înflorire, VI-IX. Fruct disciform, glabru, cu 10-11 nucule mericarpe. Semințe brune. Com- poziție chimică. Nestudiată. Conține probabil aceleași substanțe ca nalba mica (Malva neglecta). Frunzele ei mari sunt foarte bogate în mucilagii (peste 30%). Semințele conțin 10,4% ulei. Alimentație. întrebuințată în China ca plantă alimentară. în România, în unele zone, tulpinile și frunzele tinere sunt folosite pentru supă, ciorbă, piure, mâncăruri cu carne de miel. Bioterapie. Frunzele au utilizări în medicina umană tradițională, frunzele și rădă- cina au utilizări în medicina veterinară tradițio- nală. Li se atribuie proprietății emoliente, antiin- flamatorii, protectoare și cicatrizante. Folosită din vechime de medicina populară la tratarea arsurilor, rănilor, furunculelor, iritațiilor pielii, umflăturilor și la spălăturile vaginale pentru leucoree. Recoltare. Frunzele (Malvae crispae folium) se recoltează și se folosesc imediat. Pentru anotimpul rece, se recoltează mai înainte de înflorit sau în timpul înfloritului. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Florile (Malvae crispae flos) se recol- tează pe timp frumos, după ora 10. Se usucă în strat subțire, în camere aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Rădăcinile (Malvae crispae radix) se recoltează toamna către sfârșitul perioadei de vegetație. Se scot din pământ cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă. Se taie în rondele foarte mici. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medici- nă umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea leucoreei (poală albă): decoct, din 1 linguriță frunze uscate și mărunțite la 200 ml vin alb vechi. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se bea câte un păhărel, de 3 ori pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea furunculelor: cataplasme cu frunze. Frunzele se introduc în apă clocotită pentru câteva secunde pentru a se înmuia. Se aplică pe furuncul după ce în prealabil a fost spălat cu extractul unei infuzii obținută tot din această plantă. Se pansează. 2. Pentru tratarea furunculelor, iritațiilor pielii, intiamațiilor, arsurilor, rănilor: infuzie, din 2-3 lingurițe frunze și flori uscate, bine mărun- țite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spală locul afectat, folosind un tampon de vată. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei și ecze- melor: a) infuzie, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită, frunze uscate și mărunțite sau flori uscate și mărunțite, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 mi- nute. Se strecoară și se folosește; b) decoct, nalbă creață 517 nalbă de cultură din 10 g rădăcină uscată și mărunțită sau frun- ze la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se stre- coară; cu infuzia sau decoctul obținute se spală de mai multe ori pe zi locul afectat; c) cataplas- me cu frunze; frunzele se introduc în apă cloco- tită câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească și se aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate cu infuzie sau decoct. Cosmetică. 1. Pentru tratarea iritațiilor pielii de pe față și mâini, cuperozei: infuzie, din 2 linguri flori și frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spală locul cu un tampon de vată, după care se aplică o compresă pentru 20 minute, fo- losindu-se un tifon steril. Se ridică tifonul, se în- moaie din nou în infuzie și se aplică pe același loc încă 15-20 minute. 2. Pentru tratarea iri- tațiilor ochilor: infuzie, din 1 lingură pulbere de frunze și flori ale plantei, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute după care se strecoară. Se fac spălaturi ușoare cu un tampon de vată. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Fără pondere economi- co-apicolă. Agricultură. Cultivată în Orientul Apropiat ca plantă textilă pentru confecționarea plaselor necesare pescuitului. Zootehnie. Nu- treț de calitate superioară, bogat în albumine digerabile. Mai nutritive decât leguminoasele. Vacile hrănite cu această plantă dau lapte mai mult și mai gras. Ornamental. Cultivată în Asia Mică ca plantă ornamentală. NALBĂ DE CULTURĂ (Malva glabră), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, bienală, în condițiile de cultură din țara noastră este anuală, medicinală, meliferă, rustică; ea este originară din nordul Africii, de unde a fost adusă în Europa și cultivată ca plantă medici- nală; denumirea științifică este o sinonimie pentru subspecia mauritanica ce aparține nalbei de pădure (Malva sylvestris). Genetic, 2n = 42 (76). Cultivată în județele Suceava, Botoșani, Bihor, Buzău, Prahova, Giurgiu, Ialomița, Teleorman și Sectorul Agricol Ilfov. Cerințe moderate față de temperatură. Nu su- portă primăverile reci, înghețurile târzii, ceața, vânturile puternice. Cerințe limitate față de umi- ditate. Umiditatea crescută din timpul verii provoacă atacuri masive de rugină. Iubitoare de lumină directă (heliofilă). Pretențioasă față de sol. Vegetează bine pe sol profund, ușor sau mijlociu, fertil, cu predilecție pe cernoziomuri (F. C răci u n , O. B ojor, M. Al exan , 1976). Descriere. Rădăcină pivotantă, cărnoasă, albi- cioasă, puțin ramificată. Tulpină cilindrică, glabră sau păroasă, înaltă de 25-100 cm, ra- mificată. Frunze palmat-lobate, cu 5 lobi dințați pe margine, mai rar cu 3 sau 7 lobi, cu nervuri proeminente pe fața inferioară, lung-pețiolate și abundent-păroase. Flori roșii-violacee, solitare, mari (4-5 cm diametru), dispuse la subsuoara frunzelor; caliciu dublu; corolă actinomorfă, dialipetală, cu petale emarginate și lungi de 2-3 cm; androceu cu numeroase stamine con- crescute într-un tub; gineceu cu stigmate concres- cute într-o coloană. înflorire, Vl-X. Fructe, cap- sule în formă de disc, care se deschid în 9-11 segmente zbârcite. Compoziție chimică. Frunzele conțin mucilagii (2,6-15%), un princi- piu cu acțiune ocitocică, materii tanante, vitami- ne A, Bi, B₂, C și săruri minerale. Florile conțin mucilagii, antocianozizi care au ca gianină mal- vidolul. Mucilagiile din frunze și flori prin hidroli- ză dau acid d-galacturonic, d-galactoză, gluco- za, /-arabinoză, /-ramnoză, xiloză. Bioterapie. Rădăcina, frunzele și florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți emoliente, cal- mante, expectorante, behice, anticatarale, antiinflamatorii, protectoare și cicatrizante. Principiile active pe care la conține planta și, în special, mucilagiile relaxează țesuturile, dimi- nuează starea inflamatorie până la dispariție, favorizează expectorația, diminuează accesele de tuse, favorizează procesul de vindecare și epitelizare a rănilor. Recoltare. Florile (Malvae glabrae flos) se recoltează cu caliciu, fără codiță, pe timp frumos și uscat, la intervale de 1-2 zile, pe măsură ce se deschid bobocii, din iunie-iulie până în septembrie. Frunzele (Malvae glabrae folium) se recoltează când au diametrul de 10-12 cm, înainte de înflorire și în timpul înfloritului. Ambele produse se recol- tează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se transportă fără a se îndesa. Se usucă la umbră, în strat subțire (un singur rând de flori sau frunze), în podurile caselor, șoproane, ca- mere bine aerisite. După uscare se controlează și se îndepărtează părțile necorespunzătoare. Uscare artificială, la 35-40° C. Randamentul de uscare este de 4-5:1 la flori și 5:1 frunze. nalbă de cultură 518 nalbă de grădină Producții medii de 2800-5000 kg/ha flori proas- pete, respectiv 700-1000 kg/ha flori uscate, și 3500-4000 kg/ha frunze proaspete din care rămân 700-900 kg/ha frunze uscate. La des- ființarea culturii se pot recolta și rădăcinile (Malvae glabrae radix). Se usucă la umbră în strat subțire. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, bronșitei, laringitei, traheitei, inflamațiilor rinichilor și căilor urinare (nefrite, pielite, ure- trite, cistite): a) infuzie, din 1 linguriță flori și frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) macerat la rece, din 1 linguriță rădăcină mărunțită sau pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă 30 minute. Se adaugă apoi un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu. Se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru tratarea abceselor dentare, amigdalitelor: infuzie, din 2 lingurițe flori și frun- ze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi. După fiecare gargară se clătește bine gura cu infuzia obținută. 2. Pentru tratarea hemoroizilor: infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 20 minute. Se strecoară. Cu infuzia căl- duță se fac 1-2 clisme pe zi, dimineața și seara. 3. Pentru tratarea furunculozei: cata- plasme, din frunze opărite cu apă clocotită, aplicate pe zona infectată. Rol calmant și matu- ratic. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale etc.): a) in- fuzie, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită sau 10 g frunze și flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită sau 10 g frunze și flori uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat, din 10 g frunze și flori peste care se toarnă 100 ml apă rece. Se lasă 2 ore. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-60-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20-30 g; animale mici (câini, pisi- ci), 2-5-10 g. Atenție! Nerespectarea dozelor provoacă tulburări circulatorii datorită influență- rii cordului, diverse tulburări digestive și ner- voase. Se intervine cu spălaturi de evacuare, tratament simptomatic. Cosmetică. Pentru tra- tarea cuperozei (rețele de vinișoare roșii și vineții pe nas și pomeții obrajilor): infuzie, din 2 linguri flori și frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică comprese timp de 30-40 minute. Se poate pune prima compresă pentru 15-20 mi- nute, se ridică pânza sau tifonul, se înmoaie din nou în infuzie și se aplică din nou pentru încă 15-20 minute. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Fără pondere economico-apicolă. NALBĂ DE GRĂDINĂ (Althaea roșea, var. nigra), fam. Malvaceae. Plantă er- bacee, perenă, exclusiv de cultură, originară din Asia Mică unde crește spontan. Adusă în Europa de către cruciați; se mai numește ca- buliște, nalbă de ai mare, nalbă înaltă, nalbă învoalată, nalbă mare, nalbă neagră, nalbă ro- șie, rojă, ruj, ruj alină, ruji de botă, ruji pe tu leu, trandafir cu pari, trandafir negru, tufănică. Ge- netic, 2n = 26, 42, 56. Cerințe moderate față de umiditate. Pretențioasă față de sol. Vegetează bine pe cernoziomuri sau pe solurile aluviale bogate în humus, adânci, afânate, revene, bine drenate. Rezistentă la temperaturi scăzute sau ridicate. Iubitoare de lumină directă, suportă semiumbra. Stațiuni adăpostite, întâlnită în zona de câmpie și de dealuri joase, cultivată ca plantă ornamentală în grădini. Pe alocuri sălbă- ticită la Timișoara, Sibiu, lași, Bârnova. Pentru cultură, zonată în județele Brăila, Buzău, Botoșani. Descriere. Rădăcină cărnoasă, fusi- formă, ramificată. Tulpină erectă, cilindrică, ro- bustă, simplă sau puțin ramificată, dis- pers-scabru-păroasă, înaltă de 1-3 m. Frunze lung-pețiolate, palmat-lobate, cu 5-7 lobi, cu marginea crenată, prevăzute cu peri asprii. Flori purpurii-negricioase, roșii-purpurii, albe-roz până la roșii, solitare, mari (diametrul 6-10 cm), grupate în spice terminale lungi (spicastre); caliciu dublu, cel extern mai scurt decât cel intern. Corolă cu 5 petale lățite, la bază vilos-barbate; androceu cu numeroase stamine concrescute terminate cu antere gălbui ce nalbă de grădină 519 nalbă de pădure înconjoară stilele gineceului. înflorire, Vl-X. Fruct, capsulă disciformă, turtită la mijloc, caliciu persistent. Compoziție chimică. Florile conțin mucilagii, fitosterine, pigmenți antociani, substanțe albuminoide, săruri minerale. Indus- trie. Din flori se extrage o substanță colorantă, roșie (alteină), lipsită de nocivitate, folosită în industria alimentară la colorarea siropurilor, li- chiorurilor, vinurilor, bomboanelor și oțetului aromatic. Bioterapie. Folosită de medicina populară din timpuri îndepărtate. Frunzele se aplicau pe bube pentru a se vindeca și pe uime (adenită). Astăzi, frunzele și florile plantei au utilizări în medicina umană cultă și tradițională. Principiile active au acțiune emolientă, antiin- flamatorie, expectorantă. Florile se folosesc în bronșite, afecțiuni ale aparatului respirator, in- flamații buco-faringiene. Florile intră în compo- ziția ceaiului pectoral preparat de PLAFAR. Frunzele au acțiune emolientă și antiinflama- torie. Recoltare. Florile fără caliciu (Malvae arboreae flos sine calicibus) și florile cu caliciu (Malvae arboreae flos cum calicibus) se recol- tează zilnic, numai pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat rouă. Recoltarea constă în rupe- rea corolei fără caliciu; aceasta se desprinde cel mai bine când florile au început să se des- chidă. Recoltarea florilor cu caliciu constă în ruperea ei de pe peduncul. Recoltarea florilor cu sau fără caliciu se realizează în funcție de solicitări. Florile se așeză în coșuri fără presare. Se transportă în scurt timp la locul de uscare. Uscarea naturală se face mai întâi la soare (5-6 ore), apoi se continuă în încăperi special amenajate. Se preferă poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Ran- damentul de uscare: pentru florile fără caliciu este de 5:1, iar pentru cele cu caliciu 6:1. După uscare se ambalează în saci de hârtie. Se păstrează în camere uscate, aerisite și întu- necoase. Producție: 700-800 kg/ha flori uscate fără caliciu și 1000-1200 kg/ha flori uscate cu caliciu. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor aparatului respirator (bron- șite, traheite, astm): a) infuzie, din 1 linguriță flori cu sau fără caliciu, mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi; b) decoct, din 1 linguriță flori cu sau fără caliciu, mărunțite, la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea intiamațiilor buco-faringiene: infuzie sau decoct pregătite ca mai sus. Se fac 3 gargare pe zi, din care ultima înainte de culcare. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor cu- lesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Fără pondere economico-apico- lă. Ornamental. Cultivată în grădini, ca plantă decorativă. Vopsitorie. Florile sunt utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. NALBĂ DE PĂDURE (Malva sylvestris), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, bienală sau perenă, terofită, hemicriptofită, me- zofită, mezotermă, eutrofă, nitrofilă, la pH amfi- tolerantă, întâlnită frecvent prin locuri ruderale, dărâmături, pe lângă drumuri, garduri, în culturi de cartofi, sfeclă, locuri păscute, rar prin tăieturi de pădure și fânețe; se mai numește bănuței, cașul-popii, colăcei, creață, floricele negrâi, mălaga, nalba-calului cea măruntă, nalbă albă, nalbă de câmp, nalbă mică, nalbă sălbatică, vărsat. Genetic, 2n = 42. Dacii o numeau turta (turtă). în spațiul daco-getic, ea a fost cultivată și folosită în scopuri medicinale, dar și ca plantă alimentară. La fel a fost folosită de greci, romani și egipteni. Comună în toată țara. Fitocenologic, Car. Onopordetalia, Sisymbrietalia. Răspândi- tă în Europa, Asia, Africa de Sud, America, Australia. Descriere. Rădăcină pivotantă, căr- noasă, puțin ramificată. Tulpină erectă sau ascendentă, păroasă, ramificată, înaltă de 25-120 cm. Frunze lung-pețiolate, cu limb ro- tund până la reniform, păros, cu 3-7 lobi (des cu 5 lobi) semicirculari sau triunghiulari, pe margine neregulați-serați; stipele triunghiulare, mici. Flori roșii-violacee, cu vinișoare mai în- chise la culoare, lung-pedunculate (1-3 cm), dispuse câte 2-6 (14) la subsuoara frunzelor; caliciu dublu, cu 3 sepale externe, păroase, alungit-lanceolate și 5 sepale concrescute pe 2/3 din lungimea lor; corolă dialipetală, actino- morfă, cu 5 petale, la bază cuneate și păroase, iar la vârf obcordate; androceu păros cu nume- roase stamine concrescute într-un tub; gineceu cu numeroase stile concrescute în partea infe- rioară și stigmate filiforme. înflorire, V-X. Fruct, capsulă disciformă. Alimentație. Tulpinile tine- re și frunzele au gust plăcut, dulceag. în unele zone din ele se prepară supe, ciorbe, piureuri, mâncăruri cu carne de miel; se pregătesc la fel ca spanacul. Adeseori sunt consumate crude de copii. Cunoscută ca plantă alimentară încă din Anchititate de către egipteni, greci și roma- ni. în Evul Mediu era mult prețuită ca legumă. nalbă de pădure 520 nalbă mare Compoziție chimică. Frunzele conțin mucilagiu (cca 1 %), zaharuri, vitamina C, săruri minerale. Mucilagiul este de natură ozuronică. Hidroli- zează trecând în acid galacturonic, ramnoză, arabinoză și galactoză. Florile conțin mucilagiu și un antocian numit malvină, care, prin hidro- liză, pune în libertate agliconul malvidina, eterul dimetilic al delfinidolului, identic cu siringidina. Bioterapie. Frunzele și florile au utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Medicina umană și veterinară tradițională folosesc în terapeutică și rădăci- nile. Principiile active au acțiune secretolitică pulmonară, emolientă, expectorantă, antiinfla- matorie. Folosite în inflamațiile căilor respirato- rii, în infecțiile renale, tulburări gastrointesti- nale, răni, boli de piele etc. Frunzele (Malvae sylvestris folium) se recoltează înainte de înflorire, fără pețiol, prin ciupire. Florile (Malvae sylvestris flos) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, la intervale de 1-2 zile, pe măsură ce se deschid bobocii. Ambele produse se usucă la umbră, în strat subțire, pe un singur rând flori sau frunze, pe rogojini sau hârtie în podul caselor, șoproane etc. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor bron- hopulmonare, colitelor, hemoroizilor, în atonii intestinale, afecțiuni ale căilor urinare: infuzie, din 1 linguriță flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 1-2 căni pe zi. Bun laxativ pentru copii și bătrâni. 2. Pentru tratarea ast- mului, tusei, hemoragiilor: infuzie, din 1 lingură flori și frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea frac- ționat câte 1 linguriță. 3. Pentru tratarea afecți- unilor bronhopulmonare, tusei de diverse etio- logii: infuzie, din 1 linguriță de amestec în părți egale de flori de nalbă și flori de soc, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere sau zahăr după gust. Se beau 1-2 căni pe zi. Acțiune emolientă, expec- torantă, ușor laxativă. 4. Empiric, pentru trata- rea durerilor de rinichi: decoct, făcut din frunze se amestecă cu lapte dulce muls proaspăt și se bea. 5. Pentru tratarea ascitei (practica tera- peutică tradițională) se fierb împreună frunze de nalbă de pădure, urzici crăiești și pătrunjel de câmp. Din decoctul obținut se bea câte o ceașcă dimineața, la amiază și seara. Pentru răceală la plămâni se bea ceai de nalbă de pădure cu flori de soc. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor: a) pulbere de frunze împreună cu pulbere frunze de nalbă, de salcie se presa- ră pe zona afectată; b) comprese, cu amestec pulbere frunze de nalbă și salcie umectate. 2. Pentru tratarea bolilor de piele și de ochi: infuzie, din 1/2 linguriță flori peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale sau se aplică comprese. 3. Pentru tratarea umflăturilor picioarelor: plan- ta întreagă (rădăcină, tulpină, frunze, flori) se fierbe și se fac cataplasme locale. Plantele se leagă pe locul afectat cu un bandaj înmuiat în decoctul obținut prin fierbere. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor cronice, în gastroenterite, colite, inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezica- le, uretrale): infuzie, decoct sau macerat la rece, din 10 g rădăcină sau frunze și flori us- cate, mărunțite, la 100 ml de apă. Se pre- gătește și se administrează în aceleași doze ca la -> NALBA MARE. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei și eczemelor, același procedeu de tratament ca la -> NALBA MARE. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Fără pondere economico-apicolă (v. PI. XXXVII, 4). NALBĂ MARE (Althaea officinalis), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită-mezohigrofită, mode- rat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, co- mună la câmpie până în regiunea montană inferioară, întâlnită prin fânețe umede, pe lângă tufărișuri din lunci și zăvoaie, pe lângă trestiișu- ri, ierburi înmlăștinite, pe lângă ape curgătoare sau bălți, uneori ruderală; se mai numește nalbă albă, nalbă bună, nalbă de câmp, nalbă de luncă, nalbă de pădure, rujă, turtă-mare. Genetic, 2n = 42. Cunoscută din Antichitate de către greci, romani și daci. Amintită în scrierile lui Dioscoride, Teofrast, Galen și Pliniu cel Bătrân. Dacii îi spuneau turtrama, de unde mai târziu a derivat numele de turtă-mare care se păstrează și astăzi în unele locuri din țară. Preponderent vegetează în zona de câmpie. Puțin exigentă față de căldură. Cerințe ridicate față de umiditatea din sol. Suportă apa freatică la mică adâncime (1,5-2 m). Vegetează bine pe soluri luto-nisipoase, nisipo-lutoase sau chiar nalbă mare 521 nalbă mare nisipoase, bogate în humus și bine însorite. Adaptabilă la pH-ul solului. Fitocenologic, Car. luncetalia maritimi, Bidention. Cultivată ca plantă bienală sau trienală pe un teren unde a vegetat ovăzul sau leguminoasele. Este o plan- tă rapace, sărăcind solul în elemente nutritive. Poate reveni pe același teren după 7 ani. Ori- ginară din regiunea de est a Mării Mediterane. Cultivată de multă vreme în Germania, Franța, Italia, Letonia, Estonia, Lituania, Federația Rusă și alte țări din C.S.I. Cele mai favorabile zone de cultură în România sunt luncile râurilor din județele Tulcea, Ialomița, Dolj, Timiș. Scă- pată din cultură a devenit spontană. Răspân- dită în Europa, Asia, Africa de Nord; adventivă în America de Nord. Descriere. Rădăcină căr- noasă, cilindrică, lungă de 20-30 cm, cu ramifi- cații puține, alb-gălbuie în interior, cenu- șie-deschis la exterior. Tulpină erectă, cilindrică, lignificată la bază, puțin ramificată sau simplă, dens-pâslos-păroasă înaltă de 0,50-150 (200) cm. Frunze ușor lobate, cele inferioare cu 5 lobi, cele superioare cu 3 lobi, cordiforme, pe margini neregulat-serat-dințate, catifelat-pă- roase, nervuri proeminente pe dos, scurt-pe- țiolate. Flori albe-roz, tipul 5, dispuse în raceme axilare; caliciul cu sepale concrescute la bază, pâslos-păroase, dublu; corolă actinomorfă, cu petale triunghiulare de 1-2 cm, papiloase pe față; androceu cu filamente staminale pu- fos-păroase, violacee, antere roșii-purpurii; gi- neceul cu pistilul înconjurat de stamine. înflo- rire, VII-IX. Fruct, capsulă turtită, pâsloasă. Semințe netede, reniforme, turtite lateral. Compoziție chimică. Rădăcinile conțin amidon (20-37%), mucilagii (10-35%), glucide simple libere (glucoza 10,2%, zahăr invertit 0,78%, glucozamină), ulei gras (1,7%), format din acizii palmitic, oleic, butiric; asparagină (2%), taninu- ri, flavonoide, mici cantități de lipide și proteine, săruri minerale. Prin hidroliză mucilagiile trec în galactoză, ramnoză, glucoza, arabinoză, acid galacturonic, xiloză. Frunzele conțin mucilagii (9-15,65%), glucide simple libere (zaharoză, glucoza), ulei eteric (0,022%), plasto-chinone, săruri minerale cu K, Ca, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, B, Cu, Mo. Florile conțin mucilagii (6%), ulei eteric. Prin hidroliză, mucilagiile trec în galac- toză (41%) ramnoză (26%), glucoza (12,8%), acid galacturonic (22%), arabinoză (19,8%), urme de xiloză. Bioterapie. Rădăcina, frunzele și florile plantei au utilizări terapeutice în me- dicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active sunt reprezentate de mucilagii și produșii de hidroliză. Planta nu conține pro- duși toxici. Frunzele conțin ca principiu activ un mucilagiu de natură pectică. Pentru acțiunea emolientă, frunzele intră în compoziția unor preparate PLAFAR (ceaiul pectoral, ceaiul pentru gargară și a ceaiului expectorant pentru fumători pentru a le degaja căile respiratorii). Rădăcinile decorticate conțin ca principiu un mucilagiu, substanțe glucidice, între care o cantitate mare de amidon. Acțiunea farmaco-di- namică majoră o are mucilagiul. Este utilizată ca emolient sub formă de macerat la rece. Rădăcina intră în compoziția ceaiurilor pec- torale. Sub formă de gargarisme este utilizată ca antiinflamatoare în tratamentul inflamațiilor de la nivelul cavității bucale, iar intern ca pro- tector în forme catarale intestinale. în tehnica farmaceutică se utilizează ca excipient pilular. în ansamblu, prezența mucilagiilor (frunze, flo- ri, rădăcină) conferă produsului acțiuni emo- lientă, calmantă și antidiareică. Se folosesc în tratamentul inflamațiilor căilor respiratorii (tuse, bronșită, laringită), în tulburări gastrointestinale (diaree), afecțiuni ale rinichilor și căilor urinare etc. Frunzele intră în compoziția ceaiurilor PLA- FAR pectoral nr. 2 și pentru gargară. Frunzele și rădăcinile intră în Species pectorales (FR IX). Recoltare. Frunzele (Althaceae folium) se recoltează fără pețiol înainte de înflorire și numai acelea care au ajuns la maturitate. Se îndepărtează cele atacate de insecte și rugină. Se usucă la umbră, în strat subțire, în încăperi bine aerisite. Uscarea artificială, la 40-50° C. Florile (Althaeae flos) se recoltează împreună cu caliciul la începutul înfloririi. Se usucă la fel ca frunzele. Rădăcinile (Althaeae radix) se re- coltează în octombrie-noiembrie, după ce se usucă partea aeriană, și primăvara în martie și prima jumătate a lunii aprilie. în aceste perioa- de conținutul în substanțe active este maxim. Se scot din pământ cu cazmaua. Se curăță pământul de pe ele cu peria. Nu se spală. Se înlătură părțile lemnificate, seci și atacate de insecte. Se curăță scoarța (se cojește) cu cu- țitul până la primul strat alb. Se secționează în fragmente de 20 cm în rondele sau cuburi de 1-2 cm. Se usucă la soare sau în încăperi bine aerisite în strat subțire. Uscarea artificială, la max. 40° C. Producție: 800-1200 kg/ha frunze uscate; 200-300 kg/ha flori uscate; 1500-2000 kg/ha rădăcini uscate, decojite (Al- thaeae radix mundatae). Medicină umană. Uz nalbă mare 522 nalbă mare intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse eti- ologii, bronșitei, laringitei, traheitei, intiamațiilor rinichilor și căilor urinare (nefrite, pielite, uretrite): a) infuzie, din 1 linguriță flori și frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; b) ma- cerat la rece, din 1 linguriță rădăcină mărunțită sau pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă 30 minute. Se adaugă un vârf de cuțit cu bicarbonat de sodiu. Se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea abceselor dentare, în faringite, tuse, afecțiuni ale rinichilor și căilor urinare: decoct, din 1 lin- guriță pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea călduț. 3. Pentru tratarea afecțiunilor digestive și ale aparatului respirator: macerat la rece, din 1 linguriță pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se lasă 30 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea cata- rurilor intestinale, tusei, bronșitelor, laringitelor, în inflamații rinichilor: a) infuzie, din 10 g rădă- cină mărunțită peste care se toarnă 150 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se îndulcește. La adulți se adminis- trează câte 1 lingură la 1-2 ore, iar la copii câte 1 linguriță la 2 ore; b) sirop, pregătit din 15 g rădăcină mărunțită peste care se toarnă 15 ml alcool de 50° și 300 ml apă. Se lasă la macerat o oră. Se strecoară. Se fierbe cu 300 g zahăr până la dizolvare. Se administrează câte 1-2 lingurițe la 2-3 ore; c) tinctură, din 20 g rădăcină mărunțită peste care se toarnă 500 ml alcool (țuică) 25°. Se lasă la macerat 5 zile. Se strecoară. Se administrează la adulți câte 1 lin- gură la 2 ore. 5. Empiric, pentru tratarea diareei la copii: decoct din rădăcină, câte 3-4 ceșcuțe pe zi. 6. Empiric, pentru tratarea poluțiilor (eja- culări) nocturne la tineri: decoct, din frunze de nalbă mare și coada-calului mare (Equisetum teimateja), părți egale, câte un pahar înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru tratarea amigda- litei, abceselor dentare: infuzie, din 2 lingurițe frunze și rădăcini uscate și mărunțite (eventual pulbere), peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi. Efectul crește dacă se adaugă și mușețel. După fiecare gargară se clătește bine gura cu infuzia obținută. 2. Pentru tratarea leu- coreei (candida, infecții strepto-stafilococice): macerat la rece, din 4 linguri pulbere rădăcini decorticate la o cană (250 ml) cu apă fiartă și răcită. Se lasă 30-60 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale pe zi, seara și dimineața. 3. Pentru tratarea furunculozei: a) cataplasme, din frunze opărite cu apă clocotită și aplicate pe zona infectată; rol calmant și maturativ; b) de- coct, din 2 linguri pulbere frunze la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se acope- ră și se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Se spală locul afectat. 4. Pentru tratarea hemoroizi- lor și amigdalitei: decoct, din 60 g pulbere rădă- cină la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc moale. Se acoperă și se lasă la răcit. Se stre- coară. Se fac spălaturi pentru hemoroizi și se aplică comprese pe gât în amigdalite. 5. Pentru tratarea durerilor de urechi: abureală cu decoc- tul rădăcinii, urmată de aplicarea unei cataplas- me - pansament steril îmbibat în decoct cald. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea bronșitelor cronice, în gastroenterite, colite, inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vagi- nale, vezicale, uretrale, oculare): a) infuzie, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 10 g frunze sau flori uscate și mărunți te peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară și se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal; c) decoct, din 10 g rădăcină uscată și mărunțită sau frunze și flori uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal; d) macerat la rece, din 100 g rădăcină uscată și mărunțită la 1 I de apă sau 100 g frunze și flori uscate și mă- runțite la 1 I de apă. Se lasă acoperită 60 mi- nute. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 30-60-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20-30 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-10 g. Uz ex- tern. Pentru tratarea furunculozei, eczemelor: infuzie, decoctsau macerat la rece pregătite ca mai sus. Se spală local, folosind un pansament steril sau un tampon de vată, după care se aplică cataplasme cu frunze proaspete. Frunzele se țin câteva secunde în apă clocotită pentru a se înmuia și apoi se așeză pe locul afectat. Atenție! Supradozarea în tratamentul intern provoacă tulburări circulatorii, diverse tulburări digestive și nervoase. Se intervine cu nalbă măruntă 523 nalbă mică spălaturi de evacuare și tratament simpto- matic. Cosmetică. 1. Pentru îngrijirea tenurilor uscate, ridate: decoct, din 3 linguri pulbere ră- dăcină sau rădăcini bine mărunțite, la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe la foc moale cca 10 minute. Se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se adaugă 1 linguriță de miere. Comprese pe ten 15-20 minute. Proprietăți emoliente. 2. Pentru tratarea cuperozei (rețele de vinișoare roșii și vineții pe nas și pomeții obrajilor): decoct, din 2 linguri pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 mi- nute la foc moale. Se lasă acoperit 15-20 minu- te pentru răcire. Se strecoară. Se aplică comprese locale 30-40 minute. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează, în iulie, august albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 50-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică (v. PI. XXXVII, 5). NALBĂ MĂRUNTĂ (Malva neglecta), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, anuală sau perenă, medicinală, meliferă, terofi- tă, mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, helio- filă, întâlnită în locuri ruderale, necultivată, prin curți, marginea drumurilor, pe câmpuri, ogoare, pârloage, grădini de zarzavat, de la câmpie până în zona montană, în toate județele țării; se mai numește bănuți, cașul-popii, cașul-copiilor, colăcel, colăceii-popii, covrigei, nalbă sălba- tică, nalbă rotundă, turtele. Dacii îi spuneau turtrida. Scriitorii antichității Horațiu, Pliniu cel Bătrân, Scriboniu, Largus o menționau ca plantă alimentară obișnuită. Genetic, 2n = 42. Vegetează numai la lumină directă. Fără cerințe deosebite față de sol, umiditate, temperatură. Preferă pe solurile revene, până la reavăn-ji- lave. Pe vreme ploioasă frunza este atacată de rugină (Puccinia malvacearum). Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea, Car. Sisymbrion. Răspândită în Europa, Asia Mică, Africa de Nord. Introdusă în Australia și America de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă, subțire. Tulpină cilindrică, ramificată, ascendentă sau culcată, dispers-păroasă, lungă de 10-45 cm. Frunze alterne, lung-pețiolate, păroase, cu limb reniform până la cordat-rotund, prevăzut cu 5-7 lobi dințați pe margine; stipele triunghiu- lar-ovate, ciliate, marginal asimetrice. Flori albe-roz, lung-pedunculate (2-4 cm), dispuse câte 1-6 la subsuoara frunzelor; caliciu dublu, cu 3 sepale externe libere, mici și 5 sepale interne mai mari și unite; corolă cu 5 petale lungi de 1-2 cm. la bază cuneate și păroase, la vârf emarginate; androceu cu stamine concres- cute într-un tub roz sau alb, scurt-păros; gine- ceu format din 10-16 cârpele. înflorire, V-X. Fruct, capsulă turtită, disciformă, cu caliciu per- sistent, se desface în mai multe segmente. Semințe reniforme. Compoziție chimică. Planta conține mucilagii, tanoizi, lipide, fitoste- roli, săruri minerale cu elementele K, Na, Ca. Frunzele mai conțin provitamina A și vitami- na C. Alimentație. Folosită din timpuri străve- chi în alimentație. în scrierile antice Horatiu, Pliniu, Scriboniu, Largus o menționează ca plantă alimentară obișnuită sau o recomandă ca legumă. în Europa antică era cultivată; Ca- merarius menționează că încă se mai cultiva în Evul Mediu. Lujerii și frunzele tinere au gust plăcut, Se pot consuma în stare crudă sau fiartă. Bioterapie. Frunzele și florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală și medicina veterinară tradițională. Princi- piile active au proprietăți emoliente, calmante, expectorante, anticatarale, antiinflamatorii, protectoare și cicatrizante. Relaxează țesuturi- le, diminuează starea inflamatorie până la dis- pariție, favorizează expectorația, înlătură acce- sele de tuse, stimulează procesul de vindecare și epitelizare a rănilor. Recoltare. Florile (Mal- vae neglectae flos) se recoltează cu caliciu, fără codiță, pe timp frumos și uscat, pe măsură ce se deschid, din mai până în septembrie. Frunzele (Malvae neglectae folium) se recol- tează înainte de înflorire și în timpul înfloritului. Ambele produse se recoltează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se transportă fără a se îndesa. Se usucă la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau în șoproane. Us- carea artificială, la 25-30° C. Medicină uma- nă. Utilizări asemănătoare ca la nalba de cultură (Malva glabră). Zootehnie. Planta este indica- tă ca nutreț pentru cornute și iepuri. Apicultu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere nu a fost evaluată cantitativ (v. PI. XXXVII, 6). Medicină veterinară. Aceleași utilizări tera- peutice ca la -> NALBA DE CULTURĂ. NALBĂ MICĂ (Malva pusilla), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, anuală, medici- nală, meliferă, terofită, hemicriptofită, mezofită spre mezohidrofită, mezotermă, acido-neutro- filă întâlnită prin locuri ruderale și cultivate, în grădini, pe lângă drumuri, garduri și locuințe nalbă mică 524 nalbă mică adesea împreună cu nalba măruntă (Malva neglecta), pe locuri nisipoase, revene, rea- văn-jilave și jilav, umede, sărace în calcar; se mai numește bănicei, caș, cași, cașul-babei, cașul-popii, cășișții-popii, cășuț, colăcei, colăceii-babii, covrigei, nalbă, nalbă sălbatică, nălbușoară, pâinea-Domnului, pâinișoară, tur- ta-Domnului. Genetic, 2n = 42, 76. Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea, Car. Polygonion. Frecventă în toată țara, mai ales prin comune. Răspândită în Europa Centrală și de Nord, Ucraina, în Orient până în India. Descriere. Tulpină înaltă de 10-15 cm, ramificată, erectă sau culcată la pământ, dispers păroasă sau glabescentă. Frunze rotund reniforme, cordate la bază, cu 5-7 lobi, neregulat serat dințate, pe fața inferioară cu peri simplii, fasciculați și glan- duloși, pe fața superioară cu peri simpli, alipiți, lung pețiolate, stipele îngust lineare, păroase. Flori axilare, roz sau albe; caliciul extern cu 3 lacinii lineare, ciliate, iar cel intern cu 5 lacinii concrescute până la jumătatea lungimii; corola cu petale alungit obovate, emarginate, dispers ciliate la bază; androceu cu stamine concres- cute într-un tub lung de 3 mm, glabru; gineceu cu ovar pluricelular. înflorire, VII-IX. Polenizare entomofilă. Fruct capsulă disciformă. Semințe reniforme, brune, netede. Compoziție chimi- că. Planta verde conține apă (87,9%), substan- țe azotate (4,9%), mucilagii în cantitate mare, vitamina C, tanoizi, lipide, fitosteroli, săruri minerale. Alimentație. Frunzele și lujerii tineri se pot consuma în stare crudă sau fierte. Fruc- tele sunt comestibile și apreciate de copii care le numesc colăceii-babei, colăceii-popii. Biote- rapie. Rădăcinile, frunzele și florile au utilizări terapeutice tradiționale în medicina umană și veterinară. Principiilor active li se atribuie pro- prietăți emoliente, expectorante, antitusive. Planta nu are toxicitate. Frunzele sunt folosite de medicina umană tradițională ca remediu contra retențiilor urinare, iar rădăcinile în curele de slăbire. Alte utilizări: inflamațiile căilor respi- ratorii, abcese, ulcerații, hemoroizi etc. Recol- tare. Rădăcinile (Malvae pusillae radix) se recoltează toamna către sfârșitul vegetației. Se scot din pământ cu cazmaua, se scutură de pământ. Se usucă în podurile caselor acoperite cu tablă. Frunzele (Malvae pusillae folium) se recoltează în timpul înfloritului, fără pețiol. Flo- rile (Malvae pusillae flos) se recoltează după deschiderea bobocilor florali, împreună cu caliciul. Ambele produse se recoltează pe timp frumos, după orele 10, când rouă s-a ridicat. Se transportă în coșuri fără a fi presate. Se usucă la umbră în strat foarte subțire, în încăperi aerisite. Se preferă podurile caselor acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Ca remediu împotriva retenței urinare și în inflamațiile căilor respiratorii: infuzie, din 1 lingură frunze uscate și mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 2. Empiric, în cură de slăbire: infuzie, din 1 lingură rădăcină uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 3 căni pe zi. După ce s-a ajuns la greutatea dorită cantitatea de infuzie consu- mată într-o zi se scade. 3. Pentru tratarea tusei, răgușelii, durerilor de piept: decoct, din 3 linguri rădăcină, frunze și flori uscate și mărunțite, părți egale la 1 I de apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se administrează de 3 ori pe zi câte 200 ml (o cană). Uz extern. 1. Pentru tratarea hemo- roizilor, ulcerațiilor, în panarițiu, adenită, dureri de cap, dureri de picioare: decoct, din rădăcină, frunze și flori, uscate și mărunțite (3 linguri din fiecare) la 700 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se lasă să se răcească până la călduț și se aplică cataplasme cu un pansa- ment steril înmuiat în decoct. 2. Pentru tratarea panarițiului: cataplasme, cu frunze proaspete ținute câteva secunde în apă clocotită. Se apli- că pe locul afectat și se bandajează. 3. Empiric, pentru tratarea durerilor de cap, de mâini și picioare: frunze proaspete fierte, aplicate sub bandaj, folosind o pânză curată. 4. Empiric, pentru tratarea gâlcilor (amigdalită, angină di- fterică, scrofule): decoct, din rădăcină și tărâțe de grâu. Cu decoctul se face gargară, iar cu terciul se aplică cataplasmă în jurul gâtului, sub bandaj. Medicină veterinară. Empiric, pentru tratarea bovinelor de indigestie: decoct, din frunze și rădăcină, amestecat cu untură și ulei; se toarnă într-o sticlă de un litru și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Substanțele mucilaginoase au efect favorabil în gastrită. Uleiul și untura nu se cunoaște că ar avea efect emolient sau protector asupra mucoaselor digestive. Api- cultură. Plantă meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-40 kg/ha. Fără pondere economică. nap 525 nap NAP (Brassica napus con var. rapifera), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, meliferă, legumicolă, cu valoare tera- peutică, originară din bazinul mediteranean; se mai numește brojbe, ciuș, colzâ, curechi chine- zesc, curechi de câmp, hardal, napi curecești, napi de miriște, napi de vară, napi sălbatici, pere de pământ, rapiță, rapiță coița, rapițâ de câmp, rapiță măruntă, rapiță sălbatică, ripac, turnep, tuș. Genetic, 2n = 38, 76. Cultivat din Antichitate. Romanii îl numeau rapum. Extins în jumătatea de nord a Europei (Marea Britanie, Danemarca, Germania, Franța etc.), Canada, Noua Zeelandă, Federația Rusă. în România se cultivă pe suprafețe mici în județele Brașov, Maramureș. Subspontan la marginea locurilor cultivate, pe lângă drumuri. Pretenții reduse față de căldură. Preferă climat umed și răcoros. Germinează la 2-3° C. Suportă temperaturi de -1-(-2°) C, la maturitate, -7-(-8°) C. Tem- peratura optimă de vegetație 15-18° C. Nu suportă excesul de apă. Preferă soluri afânate, bogate în humus, nisipo-lutoase până la argilo-lutoase, cu reacție neutră sau ușor acidă (pH 6-7). Descriere. Rădăcină pivotantă, în- groșată, cărnoasă. Ramificațiile secundare pornesc de sub partea îngroșată. Tulpină suriu-glaucă. înaltă de 50-100 (150) cm, rami- ficată. Frunze bazale și tulpinale inferioare li- rat-penat-partite, pețiolate, cele mijlocii și supe- rioare nedivizate, ovat-lanceolate, sesile, baza cordată amplexicaulă, cenușii sau glauce. Flori galbene, grupate în racem alungit. înflorire, IV—VIII. Polenizare entomofilă. Fruct silicvă, patent erectă, puțin turtită. Semințe uniseriate, globuloase, negre-glauce sau roșii-întunecate. Compoziție chimică. Rădăcinile (napii) conțin apă (88,6%), proteine (1,6%), grăsimi (0,2%), substanțe extractive neazotate (7,3%), celu- loză (1,6%), Na (8 mg%), K (190 mg%), Ca (40 mg%), P (25 mg%), Fe (0,4 mg%), esență sulfoazotată, Iod, arsenic, vitaminele A (14 pg%), Bt (0,05 mg%), B₂ (0,05 mg%), niacin (0,7 mg%), vitamina C (27 mg%). Valoarea energetică 29 kcal/100 g napi. Frunzele conțin apă (88,5%), proteine (2,3%), grăsimi (0,4%), substanțe extractive neazotate (5,3%), celu- loză (1,5%). săruri minerale (2,0%), vitamine. Alimentație. Utilizat în diferite preparate culinare. Folosit în ciorbe, ca aromatizant. La țară se murează; foarte gustoși și revitalizanți pentru organism. Indicat ca legumă tinerilor, bătrânilor, sedentarilor și sportivilor. Constituie un adevărat tonic. Bioterapie. Rădăcinile și frunzele plantei au utilizări terapeutice în me- dicina umană. Principiile pe care le conține acționează ca diuretic și dizolvant uric, anti- scorbutic, emolient pectoral, revitalizant, răco- ritor. Recomandată în litiază renală, gută, cistite, enterite, bronșite, tuse, angine, obezita- te, oboseală generală, eczeme, acnee. Recol- tare. Recoltarea rădăcinilor (Brassici napusi radix) are loc când planta se apropie de maturi- tate; orientarea se face după îngălbenirea frun- zelor externe. Soiurile mai târzii se recoltează după cerințe până la venirea înghețului. Se păstrează mai bine în pământ decât în spații amenajate. Producția, 20 000-50 000 kg/ha. Se pot păstra pentru scopuri medicinale și prin uscare. Rădăcinile se taie în rondele mici și se usucă artificial la 50° C, apoi se macină. Frun- zele (Brassici napusi folium) se recoltează la nevoie. în scop medicinal se folosesc proaspe- te. Se recoltează și în scopuri furajere. Produc- ția, 4000-10 000 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea cistitelor, în litiază urică, gută, bronșite, tuse, angină pectorală, enterite: rădăcini, consumate ca atare. Acțiunea depurativ-diuretică are efecte favorabile în combaterea eczemelor și acneei. 2. Pentru tra- tarea cistitelor, în litiază urică, gută, eczeme, acnee, enterite, cu efect diuretic: infuzie, din 1 lingură pulbere rădăcină la 1/2 I de apă cloco- tită. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoa- ră. Cantitatea se bea în 2-3 reprize în cursul unei zile. 3. Pentru tratarea bolilor pectorale (angine, bronșite, tuse etc.): decoct, din 100 g rădăcini tuberizate tăiate felii la 1 I de apă sau lapte. Se fierbe 20-30 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se bea de mai multe ori pe zi, după voie; cu același decoct se poate face gargară. 4. Pentru tratarea bronșitei, tusei, în angine, litiază urică, gută, eczeme: suc de nap. Se pregătește astfel: napul se scobește cu un cuțit; în cavitatea formată se introduce zahăr. Se așază într-un vas cu concavitatea în sus. în câteva ore siropul se formează; se adminis- trează cu lingurița. Uz extern. 1. Pentru grăbi- rea maturării abceselor și furunculelor, vindeca- rea degerăturilor și completarea tratamentului gutei: cataplasme, cu rădăcini tuberizante, fier- te sau coapte, aplicate pe zona corespunză- toare. Se masează ușor locul pentru ca să fie absorbit sucul, sau se bandajează pentru o noapte întreagă; se coace în cuptor o rădăcină tuberizantă fără a se coji. Se lasă la răcit până narcisă 526 narcise albe la călduț. Se taie în două. Se freacă degerătu- rile cu partea secționată, presând ușor ca să iasă sucul. 2. Pentru tratarea abceselor, furunculelor: cataplasme, cu frunze proaspete. Frunzele se opăresc cu apă fiartă și se aplică pe locul afectat și se bandajează. Cosmetică. Pentru tratarea acneei: cataplasme cu napi fierți sau copți. Se masează local pentru a-și lăsa sucul. NARCISA (Narcissus poeticus ssp. radiiflorus), fam. Amaryllidaceae. Plantă erba- cee, perenă, geofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, amfitolerantă la pH, întâlnită prin pășuni, fânețe și poienile umede din județele Maramureș, Bistrița-Năsăud, Hunedoara, Bra- șov, Prahova, din regiunea montană până în cea subalpină; se mai numește caprine, cop- rine, caprine, falie, ghiocei de mante, ghiocei albi, laște, roșculețe. stânjenițe, zarnacadele. Genetic, 2n = 14. Geto-dacii îi acordau impor- tanță fitoterapeutică. Din acele vremuri a fost folosită în tratarea bolilor de piept, aprinderilor de plămâni, pentru saspin (astm) și bătăi de inimă (extrusistole). La sud de comuna Șercaia există rezervația naturală „Poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului¹⁴, numită de localnici „Dumbrava cu coprine", întinsă pe 395 de hec- tare (cea mai mare suprafață din Europa). Specia este ocrotită prin lege. Fitocenologic, încadrată în Triseto-Polygonion, Molinietalia. Răspândită în Alpi, Jura, Tirol, Carpați, Grecia de Nord, Iugoslavia. Vegetează pe soluri reve- ne, până la reavăn-jilave, argilo-nisipoase. în pământ, bulb alungit sau ovoidal, rotunjit, aco- perit cu tunici negricioase. Descriere. Tulpina este comprimată, acută, subțire, înaltă de 20-40 cm, uneori chiar de 60 cm, purtând ter- minal o floare. Frunze liniare, plane, cu nervuri paralele. Flori solitare, albe, extinse orizontal; perigon cu tub lung de 20-30 mm și diviziuni extinse în stea, eliptice, coronulă foarte scurtă, gălbuie, cu marginea ușor roșiatică; androceul din 6 stamine prinse pe tubul perigonului; gineceul din ovar trilobat, stil filiform și stigmat trilobat. Capsulă loculicidă. Toxicologie. Bulbii sunt to- xici, emetici. Conțin alcaloizii: licorenină, galan- tină, licorină, narcisină. La om intoxicațiile sunt limitate. La animalele erbivore sau semnalat numeroase otrăviri. Simptome: hipertensiune gravă, somnolență însoțită de convulsii, dege- nerescență hepatică. Cantitatea de 15 g bulbi provoacă moartea unui câine. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea bolilor de inimă și ca adjuvant în congestia pulmonară: infuzie, din o linguriță petale de flori uscate și mărunțite, la o cană (250 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea pe parcursul unei zile, cu precauție, cu înghițituri rare. Rețeta a fost culeasă de la Sân- georz-Băi. Atenție! Rețeta nu a fost verificată. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin par- curi și grădini publice, acolo unde îi corespund cerințele ecologice. înflorește spre sfârșitul pri- măverii. Conferă un aspect foarte frumos prin florile sale albe-curat. Sunt folosite și ca flori tăiate. Se înmulțește prin bulbi, mai rar prin semințe. NARCISE ALBE (Narcissus poeti- cus ssp. poeticus), fam. Amaryllidaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, cultivată în numeroase forme și, subspontană, întâlnită în toate regiunile țării; se mai numește coprine, cocorițâ, cocoșei, cuprine, flori de pri- măvara, fulie, găluște, ghiocei albi, ghiocei de munte, ghiocei de grădină, nevestele, ruscuță plină și goală, chireliș, zarnacadele. Genetic, 2n= 14. Fitocenologic, ssp. poeticus încadrată în Molinietalia. Răspândită în sudul Europei. Vegetează pe soluri revene, până la reavăn-ji- lave. Descriere. Rădăcină fasciculată. Bulb ovoidal-sferic, acoperit cu tunici negricioase. Frunze liniare, plane, brumării, aproximativ de aceeași lungime cu tulpina. Tulpină lungă de 20-50 cm, acut-comprimată. Flori albe, soli- tare, odorante; perigon cu tub cilindric, foliole lat-obovate, coronulă sub formă de cupă scur- tă, cu marginea tivită în roșu, creață; androceu din 6 stamine; gineceu cu stigmat trilobat. înflo- rire, IV-V. Fruct capsulă. Compoziție chimi- că. Planta conține alcaloizi de tip narcisină și glicozide ale izoramnetonului. Bulbii conțin al- caloizii licorenină, galantina, licorină, narcisi- dina. Au toxicitate mare. Toxicologie. Bulbii sunt foarte toxici. Consumarea bulbilor produce otrăvirea organismului (15 g bulbi provoacă moartea unui câine). Simptome: hipertensiune accentuată, somnolență, mișcări convulsive, degenerarea funcțională a ficatului. Bioterapie. Florile, frunzele și bulbii au utilizări terapeutice în medicina tradițională. Florilor li se atribuie proprietăți calmante, liniștitoare, emoliente, dezinfectante. Frunzele și mai ales bulbii au proprietăți antidizenterice și emetice, provoacă narcise galbene 527 năpraznic greață și vomă. în prezent utilizarea lor tera- peutică este abandonată. Recoltare. Florile plantei (Narcissi flos) se recoltează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se recoltează numai petalele, fără receptacul. Se usucă la umbră, în strat foarte subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 30-40° C. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea tusei, astmului, diareei și tahicardiei (bătăi de inimă): infuzie, din 1 linguriță flori uscate și mărunțite (fără receptacul) peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Apicultură. Specie melife- ră. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen pentru întreținerea familiei de albine. Ornamental. Cultivată ca plantă ornamentală în rabate, ronduri, pete sau individual pe peluze cu iarbă. Florile tăiate sunt expuse în vaze pentru decorarea apartamentelor. Sunt folosite în exemplare pure sau aranjamente florale (v. PI. XXXVII, 7). NARCISE GALBENE (Narcissus pseudonarcissus), fam. Amaryllidaceae. Plan- tă erbacee, perenă, puțin pretențioasă la facto- rii ecologici, preferă soluri ușoare, bogate în humus și cu pH-ul alcalin, frecvent cultivată în parcuri și grădini, uneori sălbăticită; se mai numește bureți, caprine, gheocei, ghiocei de grădina, narcise, zarnacadele. Genetic, 2n = 14, 21, 28. Răspândite în Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, România. Descriere. Rădăcină fasciculată. Bulb voluminos, rotunjit sau ovoidal, acoperit cu tunici brune. Frunze îngust-liniare, erecte, carenate pe partea inferioară, brumării, lungi aproape cât tulpina. Tulpina turtit-bimu- chiată, lungă de 15-40 cm. Pedicel floral scurt (10-20 mm). Flori galbene, uneori albe, odo- rante; perigon cu coronulă cilindrică, campanu- lată, infundibuliformă, încrețit-crenată, mărgi- nită de foliole ovat-alungite, ascendente sau extinse; androceu cu 6 stamine; gineceu cu ovar cu stigmat trilobat. înflorire, III—V. Fruct, pseudocapsulă loculicidă. Bulbii se scot vara, în fiecare an sau la 3 ani din pământ, se curăță, se sortează și se păstrează în depozite cu temperatura de 15-17° C. Toamna se face plantarea lor. Toxicologie. Bulbii sunt foarte toxici. Conțin alcaloizii licorenina, metil-pseudo- licorina, pluviina, narcisamina etc. Simptomele otrăvirii constau din hipotensiune accentuată, somnolență, mișcări convulsive, îmbolnăvirea ficatului cu degenerarea lui. Bioterapie. Florile au utilizări terapeutice în medicina umană tradi- țională. Li se atribuie proprietății calmante, se- dative, dezinfectante, depurative. Recoltare. Florile (Narcissi pseudonarcisi flos) se recol- tează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă, prin smulgerea petalelor de pe receptacul. Se usucă la umbră, în strat foarte subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 30-40° C. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea astmului, afecțiunilor nervoase, în ner- vozitate, spasme ale musculaturii netede vis- cerale și pentru eliminarea toxinelor din sânge și organism: infuzie, din 1 linguriță flori uscate (fără receptacul) mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Apicultură. Florile furnizează albinelor în lunile aprilie-mai culesul de polen și nectar. Ornamental. Utilizată la ornamentarea spațiilor verzi. Se plantează în ronduri, rabate, pete sau individual pe peluze cu iarbă. Florile tăiate sunt utilizate în vaze, singure sau în aranjamente florale (v. PI. XXXVII, 8). NASTII (Nastia), mișcări ale plantei sau ale unor organe ale plantei, produse prin modificarea în timp a intensității unui excitant care acționează asupra lor. Mișcarea se reali- zează prin modificarea intensității creșterii sau prin modificarea turgescentei celulelor aflate sub acțiunea luminii (-> FOTONASTII), tempe- raturii (-> TERMONASTII) sau sub acțiunea unui excitant mecanic (-> SEISMONASTII). NĂPRAZNIC (Geranium robertia- num), fam. Geraniaceae. Plantă erbacee, anuală sau bienală, medicinală, terofită, hemi- terofită, cosmopolită, mezofită spre mezohigro- fită, mezotermă, acid-neutrofilă, sciafilă, carac- teristică pădurilor de molid și fag, altitudine 600-1300 m, rar în cele de stejar, pe soluri revene și reavăn-jilave, cu multă materie orga- nică nedescompusă, umede și numai la umbră; se mai numește bănat, buruiene de roșeață, buruiană de săgetură, ciocul-berzei, iarba-pâr- ciului, iarba-sângelui, iarbă de pârei, închegă- toare, priboi, sovârf, ursan. Dacii o numeau propedila, procedila, procila-prăpădilă, pârcezi- lă, pârcilă (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Miros neplăcut, de țap. Fitocenologic, Car. năpraznic 528 năpraznic Fagetalia, Acerion, Alno-Padion. Răspândit în centrul și sudul Europei, vestul Asiei, nordul Africii. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină cilindrică, fragedă, îngroșată la noduri, cu peri glanduloși, înaltă de 25-40 (70) cm. Frunze cu 3-5 segmente dublu-penat-sectate, glandu- los-păroase pe ambele fețe, pețiolate, opuse, roșiatice. Flori roz cu nuanțe violacee, dispuse câte 2 pe un singur peduncul prevăzut cu peri glandulari lungi, zbârciți și cu peri simpli, orien- tați în jos; caliciu dialisepal, tipul 5; corolă diali- petală, tipul 5. înflorire, V-IX. Fruct, capsulă ca un cioc, de cca 2 cm. Semințe fin-punctate. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin geraniină, ulei volatil, acid elagic, tanoizi, rezi- ne etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Proprietăți: acțiune hipo- tensivă, antihemoragică, diuretică, anticata- rală, depurativă, tonifiantă, emolientă, astrin- gentă, antiseptică și vulnerară. Principiile active pe care le conține diminuează tensiunea arterială, realizează o vasoconstricție micșo- rând sau oprind hemoragia, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată, provoacă și activează procesele de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală, renală și glande sudoripare, fortifică organis- mul, precipită proteinele din conținutul intes- tinal și diminuează afecțiunile inflamatorii acute ale intestinului cu distrugerea microorganis- melor, vindecă rănile. Planta a fost din vechime folosită ca remediu popular pentru tratarea contuziilor, stomatitelor, afecțiunilor bucofa-rin- giene, ca antidiareic, antihemoragic, diuretic, în inflamații ale pielii, boli de ochi, combaterea sterilității, leucoreii, reumatismului, tratarea unor boli ale aparatului excretor etc. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Geranii robertiani herba) se recoltează la începutul înfloririi, prin tăierea de la bază. Se curăță de frunzele îngălbenite. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă și cu o bună aerisire. Uscare artificială, la 40-50° C. Se păstrează în saci de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru efecte diuretice și combatere a sterilității: suc, obținut prin zdrobirea și stoarcerea plantei; se diluează cu apă sau lapte și se bea. 2. Pentru tratarea cistitei, cistitei hemoragice, în diaree cronică, gastroenterită, enterită hemoragică, bronșită, leucoree, traheită: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea cancerului uterin, cance- rului ovarian, cancerului de prostată, canceru- lui de vezică urinară, cancerului mamar, cance- rului pulmonar, cancerului intestinal, chistului ovarian, adenofibromului uterin, leucemiei, sechelelor de iradieri: pulbere plantă, obținută prin sfărâmarea și apoi măcinarea ei în râșnița de cafea. Se iau 1-2 lingurițe de 2-3 ori pe zi (dimineață, prânz, seară). Pulberea se ține sub limbă 15 minute, apoi se înghite cu apă. 4. Pentru tratarea sterilității la femei și bărbați, a frigidității, impotenței, diabetului zaharat, reu- matismului, afecțiunilor pulmonare (pneumo- nie, tuberculoză): macerat și decoct, din o mână flori și frunze uscate și mărunțite. Seara, acestea se introduc într-o cană de 250 ml, se toarnă peste ele apă rece, se acoperă și se lasă până dimineață. Se strecoară. Lichidul obținut se păstrează. Se toarnă o cană cu apă (250 ml) peste planta strecurată și se fierbe 3 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă 30 minute să se răcească. Se bea conținutul a 3-4 căni pe zi, pe stomacul gol, înghițitură cu înghițitură. 5. Homeopatic, tinctura-mamă se prepară din planta proaspătă întreagă (rădă- cină, tulpină, frunze, flori). Este un remediu de urgență în hemoragiile abundente: hemoptizii, metroragii, post-partum, hematemoze în ulce- rul gastric și cancerul gastric, mai ales însoțit de vomă, în hemoragii intestinale: 5 picături din tinctura-mamă, din zece în zece minute, apoi diluția a 3-a decimală. Uz extern. 1. Pentru tratarea amigdalitei, aftelor, faringitelor, stoma- titelor, anginelor herpetice: decoct, din 1 lingură plantă uscată mărunțită la o cană (200 ml) de apă. Se lasă 5 minute să stea în apă rece, apoi se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se fac 2-3 gargare pe zi, din care una seara înainte de culcare. După fiecare gargară se clătește bine gura tot cu decoct. 2. Pentru tra- tarea intiamațiilor tegumentelor, bolilor de ochi: cataplasmă, preparată prin fierberea plantei în apă. După fierbere se aplică pe zona tegu- mentară afectată; pe ochi bolnavi se aplică comprese cu decoctul obținut de la plantă. 3. Empiric, pentru tratarea pelagrei, în varice, dureri reumatice: decoct, din 2-3 linguri plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la rece 10 minute. Se strecoară. Se spală locul afectat și apoi se bandajează cu o pânză curată năpraznic 529 năsturel înmuiată în decoctul obținut. Medicină veteri- nară. Uz intern. Pentru tratarea cistitelor, cisti- telor hemoragice, gastroenteritelor, enteritelor hemoragice, stărilor a frigore febrile, traheo- bronșitelor, hepatitelor: a) infuzie, din 5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 5 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se lasă să stea în apă rece 5 minute, apoi se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 20-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-20 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-10 g. Se mai folosește pulbere plantă, macerat și must. în zona Năsăudului planta uscată și pisată, amestecată cu sare, sau de- coctui obținut prin fierberea plantei se dă vaci- lor sterile. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, ulcerațiilor, fistulelor și eczemelor: infuzie sau decoct pregătite ca mai sus, macerat la rece și must extras din plantă. Se spală zona afectată cu infuzie sau decoct. Se aplică cataplasme locale cu mustul obținut din plantă, infuzie sau decoct (v. PI. XXXVIII, 1). NĂSTUREL (Nasturtium officinale), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, perenă, medicinală, meliferă, heliohidatofită, cosmopo- lită, hidrofită, microtermă spre mezotermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită pe lângă izvoare, pârâuri, râuri, în locuri cu exces de umiditate, mlăștinoase, malul bălților, din zona montană; se mai numește aișir, bobâlnic, bobornic, brân- cuță voinicească, cardamă, creson, creviță, frunza-voinicului, hrăniță, iarba-voinicului, măcriș, măcriș de baltă, năsturea, pribolnic, voinicică. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, Car. Glycerio-Sparganion. Cunoscută încă din Anti- chitate ca plantă medicinală și condimentară. Descriere. Rizom orizontal târâtor, din care pornesc rădăcini fibroase. Tulpină ascendentă, ușor comprimată, ramificată, moale, înaltă de 25-90 cm, la noduri emite adesea rădăcini adventive. Frunze imparipenat-compuse; cele inferioare lung-pețiolate, cu 3-5 foliole, din care foliola terminală este mai mare; cele superioare scurt-pețiolate. Flori albe, grupate în racem florifer; caliciu cu sepale scurte (2 mm); corolă cu petale obovate; androceu cu stamine scurte, având la bază câte 2 glande nectarifere (în total 4 glande nectarifere). înflorire, V—VII. Fructe silicve (15-20 mm) cu stil scurt. Sămânță ovat-globuloasă, reticulată. Compoziție chi- mică. Planta conține protide, hidrați de carbon, cantități apreciabile de săruri minerale cons- tând din Fe, Mg, P, I (45 mg%,) Ca (200 mg%), As, Cu, Zn, S, vitamina C (140 mg%), vitami- nele A, Bn B₂, niacină, vitamina E. Mai conține o substanță amară și un produs sulfoazotat cu gust amar. Alimentație. Frunzele se folosesc în alimentație sub formă de salată, când planta este încă neînflorită. Bioterapie. Părțile aerie- ne ale plantei, iar uneori numai frunzele, au utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală. Se utilizează numai în stare proaspătă. Prin uscare principiile active se pierd. Acțiune antiscorbutică, diuretică, depurativă, stomahi- că, expectorantă, afrodiziacă. Folosită în trata- rea scor-butului datorat lipsei de vitamină C. Intervine asupra epiteliului renal favorizând mărirea cantității de urină eliminată, fiind utilă pentru bolile de rinichi și vezică, în hidropizie și calculoză renală. Activează procesele de elimi- nare a toxinelor din corp, fiind un bun depurativ în bolile de piele. Favorizează digestia prin stimularea secreției sucurilor gastrointestinale. înlesnește expectorația. Stimulează apetitul sexual. Sucul proaspăt obținut din plantă și administrat sub formă de injecții hipodermice scade glicemia la diabetici și este un antidot al nicotinei. Extern, indicat în ulcerații, gingivite, paradentoze, boli de urechi și chiar în comba- terea căderii părului. în Antichitate, Hipocrate folosea planta ca expectorantă, iar Dioscoride ca afrodiziac. Azi este considerată un bun de- purativ, tonică și vitaminizantă pentru limfatici, rahitici convalescenți. Puțin utilizată în România, în Europa de Vest, unde se și cultivă, i se acordă importanță deosebită. Recoltare. Păr- țile aeriene ale plantei (Nasturtii herba) sau numai frunzele (Nasturtii folium) se recoltează și se folosesc imediat. Rețetele date în continu- are provin din mediul sătesc. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea scorbutului, dischineziei biliare, pentru stimularea funcției sexuale: suc proaspăt, obținut prin triturarea plantei într-un mojar. Planta zdrobită se stoar- ce. Sucul obținut se strecoară, se diluează cu apă sau lapte și se bea. Efect antiscorbutic și colagog. 2. Pentru tratarea cancerului (adju- vant) și diabetului zaharat; planta se consumă ca atare, sub formă de salată, sau suc proaspăt (60-150 g pe zi) diluat cu apă rece în proporție năsturel 530 năut 1:2. 3. Pentru tratarea constipației, bronșitelor, erupțiilor tegumentare, bolilor renale și vezica- le, pentru stimularea funcției sexuale: infuzie, din 1 lingură plantă proaspătă, tăiată mărunt, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită W-15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 4. Pentru combaterea viermilor intestinali: suc de fructe, obținut prin triturarea fructelor, tratat cu puțin oțet și diluat cu mult ulei. Se iau 4-5 linguri dimineața pe stomacul gol. Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor, ulcerațiilor pielii: alifie, preparată din 4-6 g suc proaspăt și 30 g unt proaspăt. Se amestecă foarte bine, până la uniformizare; se ung părțile afectate. 2. Pentru tratarea gingivitelor, paradentozelor: a) suc proaspăt, obținut ca mai sus. Se ung părțile afectate; b) infuzie, din 2 linguri plantă proas- pătă tăiată mărunt peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac 2-3 gar- gare pe zi, din care una seara înainte de cul- care; după fiecare gargară se clătește bine gura cu infuzie. 3. Pentru prevenirea căderii părului: după spălarea părului, în apa de limpe- zit se pun 1-2 căni infuzie obținută din plantă; frecții cu suc proaspăt în fiecare seară. Apicul- tură. Specie meliferă. Florile’furnizează culesul de nectar și polen, pentru întreținerea și dez- voltarea familiilor de albine. NAUT (Cicerarietinum), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, autogamă, termofilă, legumicolă cu valoare terapeutică, originară din bazinul mediteranean; se mai numește bob năut, dungățea, năhut, nohot, țeațire. Genetic, 2n = 14, 16, 32. Cultivat încă din Antichitate. Cultura de năut este menționată în scrierea lui Theofrast (secolul al lll-lea î. Hr.), Columella, Pliniu etc. In centrul Europei a ajuns târziu. în partea de răsărit a Europei a fost cunoscut abia în secolul al XVII-lea. Pe glob, suprafața cultivată este de cca 7 mii ha, din care numai China deține cca 5 mii ha. în România se cultivă pe suprafețe restrânse, în Transilvania și nordul Moldovei. Suportă bine căldurile mari, seceta. Nu suportă temperatura scăzută, mai ales în cursul înfloririi și fructificării. Cerințe moderate față de umiditate. Se poate cultiva în zone cu climat arid. Nu suportă excesul de umiditate. Zilele cu insolație puternică în fazele de formare a fructelor influențează pozitiv mărimea și calitatea producției. Preferă soluri mijlocii spre ușoare, cu un pH slab alcalin. Descriere. Rădăcină pivotantă profundă, din care se desprind numeroase rădăcini secunda- re. Tulpina erectă, ramificată, înaltă de 30-60 cm, acoperită de numeroși perișori. Frunze impari- penat-compuse, cu 3-8 perechi de foliole, elip- tice, mici, dințate pe margini, acoperite cu peri- șori secretori de lichid care conține acizii oxalic, malic etc. Flori solitare, purpurii, roz-purpurii, albastre-violet, galbene, verzui, albe. Autopole- nizare. Fecundare autogamă. înflorire, VI—VII, cu o durată de 2-3 săptămâni. Fruct, păstaie scurtă, ovală, galbenă-deschis, cu 1-3 semințe piriforme, cu o proeminență sub formă de cioc, la culoare albicioase, gălbui, roze, roșcate, brune, negre. Compoziție chimică. Semințele conțin proteine (18-30%), amidon (47-60%), lipide (4-7%), zaharuri, săruri minerale (K, Mg, Na, Si, Fe, Ar etc.), vitamine din complexul B, o mică cantitate de vitamina C. Alimentație. Semințele mature se folosesc în alimentație sub diferite forme: fierte, prăjite, surogat de cafea etc. Cele verzi se folosesc ca legume. Industrie. în stare verde semințele sunt folo- site la conserve. Bioterapie. Semințele plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradi- țională. Acționează ca diuretic cu eliminarea acidului uric și al clorurilor, antiseptic urinar, stomahic, energetic, vermifug. Recomandat în oligourie, litiază urinară, insuficiență digestivă, în combaterea paraziților intestinali, în stări con- gestive ale ficatului, astenii, activități care nece- sită efort fizic. Recoltare. Semințele (Ciceri semen) se recoltează când majoritatea păs- tăilor din cultură s-au îngălbenit, iar boabele au devenit tari, căpătând culoarea specifică solu- lui. Prin întârzierea recoltatului, fructele trec în răscoacere, se desprind de pe ramuri și se pierd din recoltă. Recoltarea se face cu coasa sau cu secerătoarea simplă. Plantele tăiate se lasă pe câmp pentru a se usca. Treieratul se face cu combina. Producție, 1000-1800 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea bolilor ale aparatului urinar, stărilor congestive ale ficatului, insuficiență digestivă, astenii, în combaterea paraziților intestinali: decoct, din 100 g semințe măcinate la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă să se răcească. Se strecoară. Cantitatea se bea în cursul unei zile. Uz extern. Pentru atenuarea durerilor în pleu- rezii, nevralgii și răceli: cataplasme, din făină obținută prin măcinarea semințelor și apă caldă. Pasta obținută se aplică local și se năvalnic 531 nectarii păstrează cât se consideră necesar. Zootehnie. Boabele sub formă de uruială sau făină, în amestec cu alte furaje, sunt folosite la hrănirea cabalinelor, bovinelor, porcinelor etc (v. PI. XXXVIII, 2). NĂVALNIC (Phyllitis scolopendrium), fam. Aspleniuceae. Plantă erbacee (ferigă), pe- renă, spontană, geofită, circumpolar-boreală, sciadofită, mezohigrofită, mezotermă, neutro-ba- zifilă, întâlnită pe coaste stâncoase, calcaroase și umbrite din regiunea montană; se mai nu- mește ferigă, iarbă de urechi, limar, limba-bou- iui, limba-cerbului, limba-oii, limba-vacii, limba vecină, limbariță, odolan, podbal, razele-soare- lui, spata-dracului. Genetic, 2n = 12. Fitoceno- logic, Car. Acerion, Phyllitidi-Fagetum. Răs- pândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord. Descriere. Rădăcini adventive subțiri. Rizom drept. Frunze întregi, lat-lanceolate, lungi de 20-60 cm, dispuse în tufă. Pe dos poartă spori liniari, paraleli, în tinerețe acoperiți de induzii; se deschid longitudinal la mijloc. Maturizarea sporilor, VII—X. Compoziție chi- mică. Incomplet studiată. Frunzele conțin mu- cilagiu și puțin tanin. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietăți: diuretic, astrin- gent, calmant, cicatrizant. Se întrebuințează în afecțiuni renale, obstrucție intestinală, hepatică și vezicală, diaree, tuse, tuberculoză, răni. Re- coltare. Părțile aeriene ale plantei (Scolo- pendrii herba) se recoltează în timpul verii, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în strat subțire, în spații bine aerisite, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Usca- rea artificială, la 40° C. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz in- tern. 1. Pentru tratarea tusei și febrei: decoct sau infuzie, din 1 linguriță rizom uscat mărunțit la cană; se îndulcește cu miere. Se consumă 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei, tubercu- lozei și ca diuretic, în afecțiuni renale, obstruc- ție intestinală, hepatică și vezicală: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acope- rită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau mai multe căni pe zi. 3. Empiric pentru tratarea herniei, afecțiunilor interne cu crize acute: ex- tract, din fierberea frunzelor în rachiu de drojdie. Se bea dimineața pe nemâncate. 4. Empiric, pentru tratarea bolilor de splină: decoct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor: infuzie, din 1 lin- gură rizom, uscat, mărunțit la o cană. Se aplică cataplasme; frunze proaspete pisate, se aplică pe rană. 2. Pentru vindecarea rănilor și ecze- melor: infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate mă- runțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară și se tamponează rănile, eczeme- le. Ornamental. Poate fi folosit pe stâncăriile umbrite calcaroase, din regiunile montane și colinare, în stratul de plante erbacee aflate sub grupările arborescente. Decorativ prin frunze, înmulțire prin spori, rizomi (v. PI. XXXVIII, 3). NECTAR (Nectar), secreție dulce cu aspect de lichid zaharos produs de glandele nectarifere ale plantelor. Compoziție chimică. Conține glucoză, fructoză, zaharoză, proteine, acizi organici., săruri minerale, vitamine, enzi- me, hormoni, substanțe organice aromate și colorate. Cantitatea și proporția de substanțe secretate diferă în funcție de specie. Plantele din familiile Brassicaceae, Boraginaceae, Scrophulariaceae etc. secretă multă glucoză, fructoză și puțină zaharoză; numeroase specii din familiile Fabaceae, Lamiaceae, Salicaceae, Hippocastanaceae secretă multă zaharoză și mai puțină glucoză, fructoză. Preferința albine- lor pentru anumite specii nectarifere este deter- minată nu de concentrația de zahăr, ci de proporția relativă a zaharurilor componente (Cârnu V. Ion, 1980). Momentul optim de secreție a nectarului variază în funcție de spe- cie. Floarea-soarelui, isopul, salvia secretă cantitatea cea mai mare de nectar în cursul dimineții (8-14), în timp ce teiul alb, teiul pucios și alte specii secretă abundent după-amiază până seara târziu. Frecvența de zbor a albine- lor este influențată de intensitatea secreției de nectar cu conținutul cel mai bogat în zahăr. Producția de nectar variază cantitativ și calitativ în funcție de specie, soi, varietate, poziția și culoarea florilor, stadiul de înflorire, vârsta plantei. NECTARII (Nectariul). structuri histologice secretoare diferențiate pe diferite elemente florale sau pe organe vegetative în apropierea țesutului conducător; sin. glande nectarifere. La formare participă celulele epi- dermice de tip special, uneori și celule subia- negrilicâ 532 nelumbonacee cente. Acestea se deosebesc marcant de cele învecinate, fiind mai mici, cu un conținut cito- plasmatic mai bogat, constând din hialoplasmă cu număr mare de ribozomi, cu vacuole, nucleu mare așezat central. Nectarii mai puțin volumi- noase au raporturi de contiguitate cu fascicu- lele vasculare. Cele voluminoase posedă fasci- cule conducătoare proprii. Substanța secretată se numește nectar. Nectarii alimentate de țesu- tul liberian (floem), prin care circulă seva elabo- rată, secretă nectar concentrat în zahăr; nectarii care sunt alimentate de țesutul lemnos (xilem), prin care circulă sevă brută, secretă un nectar diluat, cu puțin zahăr; nectarii care sunt alimen- tate atât de floem cât și de xilem secretă nectar cu o concentrație mijlocie de zahăr. După locul de formare există nectarii florale și nectarii extra- florale. Nectariile florale (nupțiale) se formează pe elementele florale de la baza sepalelor (tei alb), la baza internă a petalelor (piciorul-co- coșului), în formațiuni cu aspect de cornet ale petalelor (căldărușă, omag, condurul-doam- nei), la baza staminelor (muștar), la baza gine- ceului (vița de vie). Nectarii extraflorale apar pe diferite organe vegetative ca pețiolul frunzelor (prun), în unghiurile dintre nervurile frunzelor (vanilie sălbatică), pe stipele (măzăroi sălbatic, trei frați pătați). Rolul biologic al nectariilor este de atragere a insectelor pentru a realiza poleni- zarea și de element reglator al circulației sevei în plantă (practic, nectarul constituie sursa de materie primă pentru producerea mierii de către albine). Științific, prin variabilitatea accen- tuată a caracterelor pe care le au, nectariile pot servi drept criteriu de diferențiere practică a taxonilor. NEGRILICĂ (Nigella sativa), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, anuală, medi- cinală, cultivată în grădini și sălbăticită, prezen- tă ca buruiană în semănături, în regiunile sudi- ce ale țârii; se mai numește cernușcâ, chimen negru, cumin negru, negrușcâ, nigeluțâ, piper, piper negru. Genetic, 2n = 12. Rezistentă la temperaturi ridicate și insolații puternice. Vege- tează bine pe soluri mijlocii, afânate, în județele Constanța și Brăila. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă subțire. Tulpină cilindrică, păroasă, simplă sau ramificată, înaltă până la 40(60) cm. Frunze alterne, de 2-3 ori sectate, cu lacinii liniare. Flori albe, solitare, în vârful tulpinii sau ramurilor; înveliș floral petaloid, din 5 foliole albe cu vârful albăstrui-verzui; 5-8 nectarii bilabiate; androceu cu numeroase stamine; gineceu cu numeroase ovare. înflorire, V—VIII. Fruct, polifoliculă cu aspect de capsulă, pro- venită din sudarea mai multor folicule. Semințe negre, zbârcite, trimuchiate, curbate. Miros aromat, gust plăcut, iute. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei volatil (1%), un compus carbonilat (nigelona), un compus triterpenoidic (hederagenina), ulei gras, substanțe albumi- noide etc. Alimentație. Semințele sunt folosite în industria alimentară pentru condimentarea brânzeturilor, îndeosebi în telemea, iar în unele zone semințele întregi sau sub formă de făină se pun la prăjituri. Bioterapie. Semințele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală. Li se atribuie proprietăți diuretice, carmi- native, antianorexice, digestive, vermifuge. Po- sedă principii active care acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eli- minată în timp, favorizează eliminarea gazelor din intestine, mărește pofta de mâncare, stimu- lează digestia, provoacă eliminarea viermilor intestinali. Recoltare. Semințele (Nigellae semen) se recoltează când polifoliculă are cu- loarea neagră. Se taie cu secera și se leagă în snopi. Dacă suprafața cultivată este mare, recoltarea se face cu combina. Se treieră. Pro- ducția de semințe, 600-800 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea astmului, bronșitelor, colicilor gastrointestinale, comba- terea amețelilor, stimularea poftei de mâncare, stimularea funcției sexuale: decoct, din 1-2 lin- gurițe semințe la 1 Ide vin. Se fierbe 10-15 mi- nute, apoi se acoperă vasul și se lasă la răcit. Se strecoară. Se beau câte 1-2 păhăruțe înain- te de masă sau la nevoie. 2. Pentru combate- rea viermilor intestinali: plămădire a 2-3 linguri- țe făină de semințe la 1 I zeamă de varză. Se bea câte un pahar pe stomacul gol. Apicultu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere nu a fost evaluată (v. PI. XXXVIII, 4). NELUMBONACEE (Nelumbona- ceae), familie care cuprinde două specii de plante erbacee, perene, răspândite în regiunile tropicale și subtropicale, din care Nelumbo nu- cifera (Lotus indian) este aclimatizată și în România. în primăvara anului 1931 s-au plan- tat primele exemplare în lacurile de la Snagov și Cișmigiu din București. în 1949 a fost plantată în Ochiul Țiganilor de la Băile 1 Mai nemțișori de câmp 533 nervațiune Oradea. Plantă decorativă. Descriere. Rizom târâtor, articulat, multiramificat. Frunzele pel- tate, acoperite cu ceară, se ridică la suprafața apei. Flori solitare, bisexuate (hermafrodite), actinomorfe. înveliș floral diferențiat în calicii) și corolă; androceu din numeroase stamine; gine- ceu apocarp, din numeroase cârpele libere, în- fundate neregulat în masa unui receptacul volu- minos, obconic. Formula florală: ?*K5C₅A«GU. Semințe fără endosperm. NEMȚIȘORI DE CÂMP (Conso- lida regalis), fam. Ranunculaceae. Plantă erba- cee, anuală, toxică, medicinală, meliferă, terofită, xeromezofită, moderat termofilă, slab-acid-neu- trofilă, întâlnită ca buruiană în culturile de grâu, cartofi, locuri ruderale, în toată țara, dar mai ales în zona de câmpie și de deal; se mai numește albâstrioare, buruiană de făcut copii, ciocănași, ciocul-berzii, ciocul-păsării, cio- cul-babii, ciocul-ciocârliei, cizma-cucului, cârli- ge i, clonțul-nagâțului, clonțul-cocostârcului, coada-rândunicii, cornul-plugului, creasta-co- coșului, cununioare, doselnică mică, dosnică, floare domnească, gheta-catanei, gâlceava, mârariul câmpului, pintenași, somnoroasă, surguci, toponiși, tatnici, tătăneascâ, toporași de câmp. Dacii o numeau abiastrela/albăstrel. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrat în Se- calietea, Car. Caucaliaion. Răspândit în Euro- pa, Asia Mică. Descriere. Rădăcină pivotantă, fusiformă. Tulpină erectă, ramificată, înaltă de 20-50 cm, păroasă sau aproape glabră. Frunze inferioare de 2-3 ori fidate, cu lacinii foarte înguste, cele superioare simple, fidate, asemănătoare cu cele de mărar. Flori violet-al- bastre dispuse într-un racem lax; perigon din 5 tepale, din care cea inferioară este prelungită într-un pinten, în interior cu 2 nectarii; androceu cu 8-10 stamine; gineceu cu ovar monocar- pelar. înflorire, VII-VIII. Fructe, folicule glabre. Semințe trimuchiate, brun-închise, cu suprafa- ța aspră. Compoziție chimică. Florile conțin delfinină, un glicozid al camferolului, alcaloizi de tip aconitic (decozina, licoctonina, delzalina, delfelatina ș.a.). Delfinină, prin hidroliză, se scindează în 2 molecule de glucoza, 2 mole- cule de acid p-oxibenzoic, o moleculă de delfi- nidină. Frunzele, pe lângă alte substanțe, conțin alcaloidul calcatripina. Toxicologie. Principiile toxice sunt reprezentate de alcaloizi. Simptomele intoxicației constau din salivație abundentă, tulburări digestive, dificultăți la ridi- care, insuficiență cardiacă, colaps, moartea prin asfixie (V. Zanoschi, E. Turenschi, M. To m a, 1981). Bioterapie. Florile și uneori frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți hipotensive și bradicardizante, analgezice, he- mostatice, fertilizante. Principiile active dimi- nuează tensiunea arterială, rărește frecvența bătăilor inimii și respectiv a pulsului, suprimă sau diminuează senzația de durere, oprește hemoragia, stimulează apetitul sexual, de unde și denumirea „iarbă de făcut copii“. Recoltare. Florile (Consolidae regalis flos) se recoltează în iulie-august, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se înlătură frunzele și ramurile. Se usucă la umbră, în strat subțire, întinse pe rame sau hârtie, în poduri, șoproane, camere bine aerisite. Uscare artificială, la 35-40° C. Frunzele (Consolidae regalis folium) se recol- tează pe timp frumos, după ora 10 și se usucă în aceleași condiții. Medicină umană. 1. Pen- tru tratarea gutei, afecțiunilor renale și ale vezi- cii urinare, în hipertensiune, astm bronșic: infuzie, din 1 linguriță flori uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute, se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi cu înghițituri rare. 2. Pentru tratarea hipertensiunii, leucoreei și ca fertilizant pentru femeile care doresc să aibă copii: decoct, din 1/2 linguriță flori și 1/2 linguriță frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă . Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, din care una cu 1-2 ore înainte de culcare. Se mai folosește tinctură sau extractul alcoolic. Atenție! Se re- comandă prudență din cauza alcaloizilor deo- sebiți de toxici. Empiric, decoctul din flori și frunze se mai folosește în cazul mușcăturilor de șarpe. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 20-30 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Agricultură. Buruiană problemă pentru cerealele semănate toamna. Frecvent și abundent pe cernoziomuri. Adesea prezentă în lucernării și culturile de cartofi. Combatere prin arături de toamnă și de vară bine executate, semănatul des, erbicitare (v. PI. XXXVIII, 5). NERVAȚIUNE (Nervatura), mod de dispunere și ramificare a nervurilor pe limbul (lamina) frunzei. Nervațiunea este variabilă și caracteristică anumitor grupuri de plante. în nervațiune 534 nervațiune cadrul limbului fol iar, nervurile sunt reprezen- tate de fascicule conducătoare libero-lemnoa- se. Se observă ușor mai ales pe fața inferioară (dorsală, abaxială) a limbului. Pe el pot exista una sau mai multe nervuri principale mai groa- se ce îl străbat în tot lungul său. De pe acestea se desprind sau nu alte nervuri laterale, secun- dare, de ordinul I. De pe nervurile de ordinul I se desprind nervuri de ordinul II ș.a. Nervurile laterale, secundare, pot fi paralele cu nervura principală, așezate perpendicular pe nervura principală sau creând cu ea un unghi ascuțit. Frunzele cu mai multe nervuri principale au, de regulă, limbul alungit și sunt caracteristice mo- nocotiledonatelor și unor dicotiledonate. Frun- zele cu o singură nervură principală au, de regulă, multe ramificații laterale cu o dispoziție penată sau palmată. Excepție fac frunzele mul- tor specii de gimnosperme (pin, molid, brad) care au o singură nervură, fără ramificații. Mo- dul de distribuire a nervurilor pe limbul frunzei reprezintă unul din criteriile de recunoaștere a speciilor de plante. Frunzele pot avea mai mul- te tipuri de nervațiune, în funcție de caracterele prezentate (fig. 194). Nervațiunea dicotomicâ Fig. 194. Tipuri de nervațiune: 1 - uninervă la brad (Abies alba): 2 - dicotomică la Ginko biloba-, 3 - arcuată la lăcrămioare (Convallaria majalis)', 4-penată la salcia căprească (Salix caprea). constă într-o bifurcare repetată a nervurilor. Ultimele ramificații se termină liber în vârful limbului. întâlnită la planta Ginkgo biloba și la unele specii de ferigi, nervațiunea paralelă constă din mai multe nervuri, paralele între ele și cu marginea limbului foliar. De obicei nervura mediană este mai dezvoltată. întâlnită la specii- le de plante din familiile Poaceae, Cyperaceae, Liliaceae. Nervațiunea arcuată, caracterizată prin nervuri curbate și convergente către vârf, reprezintă o variantă a nervațiunii paralele, întâlnită la unele plante cum sunt stirigoaia (Veratrum album), stupiniță (Platanthera bifo- lia), pătlagină (Plantago major). Nervațiunea penată este caracterizată printr-o nervură prin- cipală mai dezvoltată, din care se desprind, pe ambele laturi, nervuri secundare. Ramificațiile lor fine se pot termina liber la marginea limbului foliar, se pot uni la periferia limbului sub forma unei nervuri maginale sau se pot anastomoza marginal într-o rețea, rezultând o nervațiunea reticulat-penată. La unele specii corn (Cornus mas) nervurile secundare se curbează spre marginea limbului îndreptându-se spre vârful lui, fără a ajunge la el și fără a realiza legături între ele. Nervațiunea palmată, caracterizată prin dispunerea radiară, din baza limbului, a mai multor nervuri, ca la arțar (Acer platanoi- des) sau călțunaș (Tropaeolum majus). Nerva- țiunea uninervă constă dintr-o singură nervură median-longitudinală fără ramificații, ca la pin (Pinus sylvestris), molid (Picea abies) ș.a. R.C. Metcalfe și L. Chalk (1979) clasifică tipurile și subtipurile de nervațiuni astfel (fig. 195): Fig. 195. Tipuri de nervațiune: 1-4 - craspedodromă; 5-7 - camptodromă; 8 - paralelodromă; 9 - campilodromă; 10,11 - acrodromă; 12-15 - actinodromă; 16 - palinactinodromă; (1-7 nervațiune penată; 8 - aralelă; 9-11 - arcuată; 12-16 - palmată). 1 - penată: a) craspedodromă (simplă, mixtă, semimixtă), la care nervurile secundare merg nicorete^ 535 nicureți până la marginea limbului [exemplu, fag (Fa- gus sylvatica)]; b) camptodormâ, la care nervu- rile secundare nu ajung până la marginea și vârful limbului [exemplu, crușin (Rhamnus fran- gula)]. Aceasta se subdivide în brachiodromâ, eucamptodromă, reticulodromâ, cladodromâ’, la nervațiunea brachiodromâ, vârfurile nervu- rilor secundare sau terțiare se, anastomozează la marginea limbului; 2 - paralelă; 3 - arcuată; 4 - acrodromă (bazală și suprabazală, perfec- tă și imperfectă), la care nervurile sunt arcuite și merg până la vârful limbului [exemplu, corn (Cornus mas)]’, 5 - actinodromă; 6 - palinac- tinodromă. NICORETE¹ (Clitopilus prunulus), fam. Tricholomataceae. Ciupercă saprofită, co- mestibilă, întâlnită pe sol, în perioada de vară și toamnă (VII—X), mai ales în luna iulie, dispusă în grupuri, prin pădurile de foioase și conifere, în luminișuri, adesea la marginea pădurilor, ori în afara lor, în apropierea arborilor, locuri înier- bate, pajiști: sin. sâlcioară. Descriere. Pălăria convexă, la început, apoi puțin concavă, până la infundibuliformă, marginea involută, subțire, diametru 4-12 cm, cărnoasă; fața superioară albă, albă-cenușie, ușor vâscoasă pe umiditate, pruinoasă; fața inferioară cu lamele drepte, decurente, subțiri, albe, apoi roz sau gălbui. Picior adeseori excentric, alb, pruinos, înalt de 3-6 cm, diametrul 0,5-1,5 cm. Carnea moale, cu miros de făină proaspătă, gust dulce. Sporii fusiformi (8-14 x 5-6 p), cu 6-8 striuri longitudinale fine, roz-deschiși sau roz-gălbui. Alimentație. Foarte mare valoare alimentară. Foarte bună în preparatele culinare (pane, cu sos tartar, cu ouă și creier, cu ouă). Se poate confunda la culegere cu Clitocybe dealbata, care are carnea elastică, lamele albicioase sau alb-gălbui, piciorul fibros (v. PI. XXXVIII, 6). NICORETE² (Lepistapersonata), fam. Tricholomataceae. Ciupercă micorizantă, co- mestibilă, întâlnită în perioada octombrie-no- iembrie, prin pajiști, tufărișuri sau păduri de foioase luminoase cu iarbă, adeseori formează hore de vrăjitoare. Descriere. Pălăria semisfe- rică la început, apoi se întinde, dar rămâne convexă, cărnoasă, diametrul 6-13 cm; fața superioară netedă, de culoarea alunei sau ce- nușie-alutacee; fața inferioară cu lamele strâns apropiate, albicioase, fără nuanță violetă sau albastră. Piciorul plin, fibros, înalt de 5-7 cm, diametrul 1,5-2,5 cm, violaceu-liliachiu. Car- nea elastică în pălărie, în picior fibroasă, albicioasă, cu miros și gust plăcut. Sporii elip- sosdali (6-8 x 4-5 p) hialini. Alimentație. Va- loare alimentară foarte mare. Gustoasă în di- verse preparate culinare, -> NICORETE VÂNĂT. NICORETE³ BURETE DE MAI NICORETE VÂNĂT (Lepista nu- da), fam. Tricholomataceae. Ciupercă sapro- fită, comestibilă, întâlnită toamna (IX—XI) prin litiera pădurilor. Descriere. Pălărie semisferi- că, apoi devine mai întinsă, dar rămâne conve- xă, cărnoasă, diametrul 6-15 cm; fața superi- oară netedă, viorie, pruinoasă la exemplarele tinere, apoi devine mov-roșiatică sau maron-pal; fața inferioară cu lamele strâns-apropiate, ade- rente la picior, violete la început, apoi ma- ron-pal la cele bătrâne. Piciorul robust, înalt de 5-10 cm, diametrul 1,5-2,5 cm, pruinos în par- tea superioară, violet, longitudinal-fibros. Car- nea groasă, plină, albă-violacee, cu miros plăcut, mai mult sau mai puțin parfumat, sau de ridiche, gust acrișor. Sporii elipsoidali (6-8 x 4-5 p), hialini, roz în masă, fini-verucoși. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte gustoasă în diverse preparate culinare, (pane, supă, sos vânătoresc, salata de boeuf), rentabilă. NICOTINAMIDĂ-^VITAMINĂ PP NICTAGINACEE (Nyctaginaceae), familie care cuprinde cca 300 specii plante ierboase sau lemnoase răspândite mai ales în America. Tulpini ramificate. Frunze simple, în- tregi, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodi- te), solitare, sau în umbele terminale, cu involu- cru la baza florii sau inflorescenței, rezultat din unirea bracteelor simulând al doilea înveliș floral; perigon petaloid, gamotepal; androceul, din 3-5 stamine; gineceul, cu ovar superior, cu un ovul, stigmat globulos. Fruct achenă. Flora României conține o singură specie Mirabilis jalapa (barba-împăratului), cultivată ca plantă ornamentală. NICUREȚI (Tricholoma orirubens), fam. Tricholomataceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită toamna (IX—XI), prin pă- duri de foioase, adeseori de rășinoase. Descriere. Pălăria la început convexă și mamelonată, apoi nimfacee 536 norocel întinsă, diametrul 5-8 cm; fața superioară la început alipit-pâslos-păroasă, apoi negru-fibri- los-scvamoasă; fața inferioară cu lamele albe sau cenușii, spațiate, aderente la picior. Picio- rul albicios, mătăsos, fibros, pătat în roșcat, mai târziu, la vârf pruinos, la bază pătat în albastru sau verzui, înalt de 4-8 cm, diametrul 0,5-1,5 cm. Carnea cenușie, cenușiu-albicioasă cu nuanțe roz, miros puternic de făină. Sporii de (5,5-7 x 4,5-5,5 p). Alimentație. Valoare ali- mentară foarte mare. Gustoasă în diferite preparate culinare. Pentru iarnă se usucă sau se murează. NIMFACEE (Nymphaceae), familie care cuprinde specii de plante erbacee, acva- tice, fixate de substrat prin rizomi și rădăcini adventive. Frunze ovate până la subrotunde cu sinus bazai profund, lung pețiolate, natante sau emerse. Flori solitare, bisexuate (hermafrodi- te), actinomorfe, emerse, homoiochlamidee sau heterochlamidee, hipogine până la peri- gene cu înveliș floral diferențiat în caliciu și corolă; caliciul dialisepal; corola dialipetală; an- droceul din numeroase stamine până la 6; gi- neceul seminferior (la unele specii inferior sau superior, din numeroase cârpele până la 3, unite). Formula florală: NUCLEU). NUCLEOPROTEIDE, proteide cons- tituite dintr-o componentă proteică, de obicei cu caracter bazic, și din acizi nucleici, ce reprezin- tă gruparea prostetică (neproteică). întâlnite în toate celulele vegetale și animale unde formea- ză masa principală a nucleului și a cromozomi- lor în citoplasmă și în lichidele biologice. NUCLEU (Nucleus), organit celular mai refringent decât citoplasmă. Descoperit de R. Brown (1831) în celulele orhideelor. întâl- nit în toate celulele vegetale și animale, cu excepția hematiilor mamiferelor. Coordonează funcțiile celulei. Deține cea mai mare parte a informației genetice și o transmite descendenți- lor. Reprezintă centrul cinetic care declanșează diviziunea celulară. Forma lui este determinată nucleu 543 nucleu de morfologia și fiziologia celulei. Poate fi sferic, oval, semilunar, stelat, cilindric, filamen- tos. în celulă ocupă poziție centrală sau periferică. Poziția centrală este întâlnită la celu- lele tinere, iar poziția periferică la celulele ma- ture unde se acumulează anumite substanțe sau care îndeplinesc anumite funcții. Astfel, în celulele plantelor o dată cu formarea vacuolelor și în celulele animale (adipocite) odată cu acu- mularea picăturilor de lipide, nucleolul este împins la periferie. Dimensiunile nucleolului va- riază în limite foarte mari, (1-1000 p) și re- prezintă un caracter de specie. Drojdiile au nucleolul de 1-2 p; iar zigotul de Cycas sp. de (500-1000 p). Chiar în cadrul aceleiași celule nucleolului își modifică dimensiunile în funcție de ciclul mitotic. Volumul nucleolului este pro- porțional cu al celulei. Constituenții chimici din structura sa sunt reprezentați de dezoxiribonu- cleoproteine, ribonucleoproteine, enzime, ami- noacizi, lipide, săruri de Mg, Ca, Fe, Zn, apă. în celule pot exista un: nucleol la celulele mono- nucleate, caz întâlnit la majoritatea plantelor și animalelor, doi nucleoli la celulele binucleate (Episylis sp., Paramoecium sp.) și numeroși nucleoli la celulele multinucleate (Acetabularia sp., Cladophora sp., Mucor sp., Saprolegenia sp.). Nucleolul este alcătuit din înveliș nuclear, carolimfă, cromatină nucleară și nucleol. înve- lișul nuclear izolează în interfază conținutul nu- cleolului de citoplasmă. Se mai numește membrană nucleară sau anvelopă nucleară. Electronomicroscopic, învelișul nuclear este format din două membrane elementare electro- nodense, fiecare cu o grosime de 75 Â, între care există un spațiu electronotransparent, de 100-700 Â, numit spațiu perinuclear sau cis- ternă perinucleară. Membranele au o structură trilamelară. Membrana externă se racordează la reticulul endoplasmatic, fiind în continuitate cu acesta și prin el cu membrana plasmatică celulară (plasmalema). Spațiul perinuclear co- munică cu lumenul și cavitățile reticulului endo- plasmatic. în el se constată prezența unor structuri filamentoase și a unui fluid format din substanțe organice și ioni care participă la schimburile nucleocitoplasmatice. Cele două membrane ale învelișului nuclear fuzionează în anumite puncte și formează pori cu un dia- metru de cca 700 Â. Porii străbat dubla mem- brană permițând schimburile de substanțe, în ambele sensuri, dintre nucleol și citoplasmă. Numărul porilor este în medie de i 0-100 L/p² și reprezintă cca 10% din suprafața învelișului nuclear. Porilor le sunt asociate o serie de structuri numite anulus, constând din un ma- terial inelar, o diafragmă, un granul central și un material fibrilar. Materialul inelar reprezintă un inel proteic format din opt particule sferice cu un diametru de cca 200 Â, așezate marginal, spre fețele externă și internă a porului. Inelul proteic limitează orificiul la 500 Â. El își mo- difică structura în funcție de metabolismul ce- lular. Prin pierderea proteinelor caracteristice inelului, orificiul porului se lărgește, iar prin adiția de material proteic orificiul se strâmtea- ză. Diafragma este constituită dintr-o substanță densă și amorfă. Se întinde de la margine spre centrul porului. Granulul central se află localizat în centrul porului. Are diametrul de 250  și este format din riboproteine. Materialul fibrilar este reprezentat de fibrile cu diametrul de 50 Â, care leagă granulele sferice proteice externe și interne ale porului cu granulul central ribopro- teic. Materialul fibrilar este solidarizat de o fib- rilă ce încercuiește în interior lumenul porului. Structurile porului nuclear au un anumit rol în diferite stadii funcționale ale celulei (fig. 196). Fața externă a învelișului nuclear este acope- rită cu ribozomi. De multe ori în apropierea membranei nucleare se observă mitocondrii cu rol de furnizare a energiei. Prin „înmugurirea" membranei externe se formează în citoplasmă lamele inelate purtătoare de ribozomi sau ARN încorporate în membrane. Prin „înmugurirea" membranei externe nucleare lipsite de ribo- zomi se formează o serie de vezicule ce se desprind și, prin fuzionare, formează în cito- plasmă cisternele golgiene, componente ale aparatului Golgi. Prin „înmugurirea" învelișului nuclear rezultă și vezicule încărcate cu subs- tanțe nucleoproteice. Ajunse în citoplasmă se dezorganizează eliberând conținutul. Acest ul- tim caracter este întâlnit la nucleolul celulelor reproducătoare din plante și animale. Fața in- ternă a învelișului nuclear prezintă din loc în loc îngroșări de care se prind fibrele cromatinei. Se află acoperită cu un strat de material omogen fibrilar formând lamela densă internă, cu grosi- mea de cca 200-600  (exemplu, dinoflage- late, amibe, animale vertebrate). Spre interiorul nucleolului lamela densă internă este mărginită de cromatină. în dreptul porilor cele două struc- turi sunt întrerupte. învelișul nuclear are rol important în reglarea schimburilor materiale ăi energetice dintre carioplasmă și citoplasmă. El nucleu 544 nucleu Fig. 196. Modele de organizare moleculară a porilor nucleari: a, b - model W. Franke (1970); a - structură globulară; b - structură fibrilară; 1 - membrană nucleară externă; 2 - membrană nucleară internă; 3 - granul central; 4 - granul periferic; 5 - fila- mente: c - diagrama organizării porului nuclear (după B.L Stevens, J. Andre, 1972) 1 - mem- brană nucleară externă; 2 - membrană nucleară internă; 3 - lamelă densă internă; 4 - cromatină; 5 - material anular: 6- por. se dezorganizează în timpul diviziunii celulare la majoritatea speciilor. Rămâne intact numai la ciuperci. La sfârșitul diviziunii învelișul nuclear se diferențiază prin fuzionarea veziculelor reti- culului endoplasmatic și fragmentelor de mem- brane nucleare rezultate din dezorganizarea ei. Carioplasma reprezintă substanța fundamen- tală a nucleolului în care sunt înglobate cromatină și unul sau doi nucleoli. Carioplasma formează matricea nucleolului. Este un gel proteic cons- tituit dintr-o rețea fină de fibrile proteice cu diametrul de 20-30 Â, numite matrixină, aso- ciate cu fibre mai groase, cu diametrul de 100-300 Â. Matrixina se leagă de fibrele de cromatină. Are rol important în organizarea fibrelor de cromatină în cromomerele cromozo- milor mitotici și meiotici (M. I on eseu-Varo, Gh. Dimitriu, Cornelia Deliu 1981). Cario- plasma se mai numește cariolimfă sau „suc“ nuclear. Cromatină este o substanță cu struc- tură fibroasă formată din ADN asociat cu histo- ne, proteine nehistonice, ARN, fosfolipide, ioni minerali. ADN-ul și histonele domină cantitativ, în interfază, nucleolul colorat cu coloranți bazici evidențiază cromatină sub formă de particule mai mari sau mai mici prezentă ca o pătură subțire pe fața internă a învelișului nuclear, în matrice și unul sau mai multe blocuri în jurul nucleolului. Aspectul general variază după activitatea metabolică, tipul de celulă și specie. Electronomicroscopic, cromatină are aspectul unei rețele (fig. 197). Ea rezultă din despiraliza- a b c d Fig. 197. Structura cromatinei în nudei interfazici: a - structură eureticulată, la grâu (Triticum sp.); b - structură eureticulată cu cromocentrii, la ceapă (Alium cepa); c - structură semireticulată cu cromocentrii, la cartof (Solanum tuberosum); d - structură areticulată cu eucromocentrii sau procromozomi, la ridiche (Raphanus sativus). rea cromozomilor și conferă nucleolului o anu- mită configurație structurală care poate fi eure- ticulată, reticulată, semireticulată și areticulată. în nucleolul cu structură eureticulată, cromati- na are aspectul unei rețele foarte fine și dense. La locul de intersectare a filamentelor croma- tice se formează îngroșări numite cromocentre. întâlnită la ceapă (Allium cepa), grâu (Triticum aestivum). Nucleolul cu structură reticulată are o rețea mai puțin densă. Poate avea sau nu cromocentre, ca la mazăre (Pisum sativum), porumb (Zea mays). Nucleolul cu structură se- mireticulată are o rețea cromatică foarte laxă, cu sau fără cromocentre. întâlnită la cartof (So- lanum tuberosum). Nucleolul cu structură are- ticulată nu are rețea cromatică. Cromatina se nuc negru 545 nufăr alb^ prezintă sub formă de crepusculi cromatici sfe- rici sau ovoizi atașați de învelișul nucleului. Corpusculii cromatici se numesc eucromocen- trii sau procromozomi și corespund numărului de cromozomi ai nucleolului ce se diferențiază în timpul diviziunii celulare. Sunt menționate cazuri când numărul de procromozomi este mai mic decât cel al cromozomilor. Se presu- pune că acest fapt rezultă din decromatizarea completă a unor cromozomi care inițial ar trebui să formeze procromozomi. După anumite crite- rii, cromatina a fost clasificată în hetero-cro- matină și eucromatină. NUC NEGRU (Juglans nigra), fam. Juglandaceae. Arbore foios, exotic, cu port tipic forestier, introdus în România la sfârșitul se- colul al XlX-lea, se mai numește nuc american. Genetic, 2n = 32. Vegetează bine pe soluri profunde, ușoare, nisipo-lutoase, bogate în elemente minerale și humus, reavăn-jilave. Re- zistent la geruri, dar sensibil la înghețuri târzii și timpurii. Rezistență bună la gaze. întâlnit prin lunci în regiunea de câmpie și pe coline, altitudine 500 m, rar până la cca 1000 m. Răs- pândit în America de Nord. Descriere. Tulpină de 40-45 (50) m. înălțime, bine elagată în ma- siv; scoarță cu ritidom brun întunecat, adânc brăzdat; lemn cu alburn alb, îngust, duramen violet în stadiul verde și brun-cicolatiu, negri- cios, după uscare, în secțiune radială cu raze medulare vizibile, inele anuale vizibile. Lujeri groși, glanduloși-păroși, cenușiu-bruni. Frunze imparipenat-compuse, lungi până la 40 cm, cu 15-23 foliole, pe fața superioară glabre, iar pe cea inferioară glandulos-pubescente, având barbule de peri în axilele nervurilor. Flori mas- cule cu 20-30 stamine; flori femele grupate câte 2-5. înflorire, V. Fruct, drupă sferică, ra- reori puțin piriformă, cu diametrul de 3,5-5 cm, verde-gălbui, apoi negru, pubescent, indehis- cent. Nuca ovoidă, globuloasă, mai lată decât înaltă, neregulat brăzdată. Sămânța neprelucra- tă necomestibilă. Industrie. Lemn cu însușiri tehnologice superioare, rezistent la încovoiere, compresiune. Se usucă încet. Se prelucrează și se încleiază bine. Prin afumare se întunecă ușor. Se băițuiește bine, evidențiind culoarea naturală. Se lustruiește foarte bine. Utilizat în industria mobilei, ca furnir, în confecționarea cutiilor de radio, jucăriilor, parchetelor, lam- briurilor, paturilor de pușcă, furnirelor pentru piane, la vagoane, avioane, în sculptură, etc. Silvicultură. Specie de interes forestier, pro- ductivă, cu creștere rapidă; în 6 ani ating 6-7 m înălțime, la 30-35 ani au 20-28 m înălțime și diametre până la 50 m. Introdus în plantațiile forestiere Zăvoi-Herasca (jud. Giurgiu), Moldo- va Nouă (jud. Caraș-Severin), Fântânele (jud. Bacău). Ornamental. Apreciat ca excelent pentru portul și frunzișul său. Cultivat în parcuri, grădini publice. NUFĂR ALB¹ (Nymphaea alba), fam. Nymphaeaceae. Plantă erbacee, perenă, helohidatofită, ultrahidrofită, la temperatură amfitolerantă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în ape stagnante și lin-curgătoare, adânci până la 2 m, din Delta Dunării și din județele Galați, Suceava, Cluj, Bihor, Brașov, Olt, Mureș etc.; se mai numește corofete, crin de mare, curali- ce, iarba-plumânei, nanufâr alb, nenufar, plâ- mânâ, plâtaginâ, plomânâ, plumierâ, plumânâ, plop, plută, tidvă de apă. Genetic, 2n = 84,105, 112. Specie ocrotită. Fitocenologic, Car. Nymphaeion. Răspândit în Europa, Asia Mică, Transcaucazia, Africa de Nord. Descriere. Ri- zom bine dezvoltat, târâtor pe fundul bazinului. Frunze cu limbul triunghiular și hastat la început, apoi ovat, pielos, diametrul 10-30 cm, cu nervuri proeminente pe fața inferioară, ana- stomozate; pețiolul foarte lung. Flori albe, mari, prezente la capătul unui peduncul foarte lung; caliciul din 4 sepale caduce; corola din cca 20 petale care, treptat, trec în stamine; andro- ceul din numeroase stamine, cele interne, cu filamente din ce în ce mai înguste; au antere cu polen spinos-ornamental, aspru; gineceul cu ovar acoperit cu stamine până aproape de vârf și 8-24 stigmate plane, galbene. înflorire, VI-IX. Fruct sferic sau ovoid. Semințe elipsoi- dele. Compoziție chimică. Din rizom s-au izolat alcaloizii nimfein, nufarin; glicozidul nim- falin cu efect cardiotonic, substanțe tanante, amidon, glucoza, grăsimi. Bioterapie. Florile și rizomii au utilizări în medicina tradițională uma- nă și veterinară. Principiilor active din flori li se atribuie proprietăți sedativ-nervoase, cu rezul- tate bune în insomnii, anafrodiziace cu dimi- nuarea apetitului sexual exagerat, iar celor din rizom proprietăți sedative, anafrodiziace, tonic-nutritive, astringente. Recoltare. Florile (Nymphaeae albae flos) se culeg în perioada înfloritului. Se recoltează numai petalele. Se usucă în strat foarte subțire, la umbră, în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu nufăr alb* 546 nufăr galben tablă. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci de hârtie, la loc uscat. Rizomii (Nymphaeae albae rhizom) se recoltează toamna către sfâr- șitul vegetației. Se spală de mâl. Se taie în rondele și se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subțire. Uscare artificială, la 40-50° C. Folosit de medicina umană pentru tratarea insomniei, hiperexcitabilității nervoa- se, poluțiilor nocturne, în diaree, dizenterie, insuficiență cardiacă, tuberculoză, umflături iar de medicina veterinară pentru tratarea fascio- lozei, hipogalaxiei, tuberculozei. Medicină umană. 1. Pentru tratarea de insomnie: infuzie, din 1 linguriță flori uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea seara înainte de culcare. 2. Pentru tratarea hiperexcitabilității sexuală, poluțiilor nocturne (ejaculări în timpul somnului): decoct, din 1 linguriță flori uscate și mărunțite la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se stre- coară. Se beau 2 căni pe zi, din care una înainte de culcare. 3. Pentru tratarea diareei și insuficientei cardiace: decoct, din 1 linguriță pulbere rizom la 200 ml apă. Se fierbe 5 mi- nute. Se beau 2-3 căni pe zi (dimineața, prânz, seara). 4. Pentru tratarea bolnavilor de tuber- culoză pulmonară și insuficiență cardiacă: șerbet sau dulceață preparate din petalele flori- lor. Se ia câte 1 lingură de 3 ori pe zi. 5. Pentru tratarea bolilor de piept: extract alcoolic, din rizom proaspăt. Rizomul se spală, se toacă mărunt, se plămădește în rachiu sau se fierbe în vin alb. Se strecoară. Se administrează bolnavului câte 50 g de 2-3 ori pe zi înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea umflăturilor la mâini și picioare: decoct, din 6 linguri flori uscate și mărunțite la 1 I de apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se spală zona afectată, iar florile rămase se aplică sub bandaj pe locul afectat. Medicină veterinară. 1. Pentru trata- rea oilor de gălbează (fascioloză): rizom uscat și pulverizat (pisat bine, amestecat cu funin- gine, sare și rachiu). Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). 2. Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci cunoscută sub nu- mele de adusul laptelui, îndreptarea laptelui (lapte mai mult și mai gros): în hrană se adaugă rizom proaspăt tăiat mărunt sau pulbere de rizom uscat. 3. Pentru tratarea tuberculozei și tusei la cai: în hrană se adaugă rizom de nufăr alb proaspăt, tăiat mărunt, sau pulbere de rizom uscat. Ornamental. Utilizat în lacurile amenajate, din zonele de câmpie și colinare. Decorativ prin flori și frunze. înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe (v. PI. XXXIX, 1). NUFĂR ALB² (Nymphaea candida), fam. Nymphaeaceae. Plantă erbacee, perenă, helohidatofită, ultrahidrofită, la temperatură amfitolerantă, acidofilă spre acid-neutrofilă, în- tâlnită sporadic în apele stagnante sau lin-cur- gătoare din Delta Dunării și șesul Tisei. Genetic, 2n = 112. Specie ocrotită prin lege. Răspândit în Europa, Caucaz, Siberia, Asia Centrală. Descriere. Rizom gros, repent, de cca 5 cm diametru. Frunze ovate, lungi până la 30 cm, late de 25 cm, cu marginea întreagă și pețiol foarte lung. Pe fața inferioară nervurile sunt proeminente. Flori albe, plutitoare, de 6-13 cm diametru; caliciul din 4 (5) sepale persistente, albe în interior și verzi la exterior, cu cca 7 ner- vuri; corola din 12-20 petale care trec treptat în stamine; androceul din 32-70 stamine cu fila- mente mai late decât anterele; gineceul cu ovar ovoid sau hemisferic și stigmat de culoare gal- benă, roșie ori purpurie. înflorire, VII-X. Fructul ovoid sau sferic, indehiscent sau cu deschideri neregulate. Semințe brune, elipsoidale, cu arii. Industrie. Rizomul foarte bogat în tanin poate fi folosit la tăbăcit și vopsit. Din semințe și rizom se extrage amidon. Ornamental. Utilizat pentru înfrumusețarea unor luciuri de apă din parcuri și grădini publice (v. PI. XXXIX, 2). NUFĂR GALBEN (Nuphar Iuțea), fam. Nymphaceae. Plantă erbacee, perenă, acvatică, helohidatofită, ultrahidrofită, la tem- peratură amfitolerantă, acido-neutrofilă spre slab acid neutrofilă, întâlnită prin apele stag- nante și lin curgătoare din câmpie, bogate în mâl; se mai numește creață, manufăr, nanufăr, nanufăr galben, năfuri, nofări, nufăr, plămună galbenă, plumână galbenă, plută, plută gal- benă. Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, încadrat în Nymphaeion. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom repent. Frunze ovate, inciz-cordate, cu pețioli foliari, triunghiulari, lungi, adeseori lățiți spre bază. Flori galbene, mici, diametrul de 4-5 (6) cm, cu miros puter- nic; caliciul din 5 (4-7) sepale, mari, ovate, ușor concave; corola din 10-20 petale ovate, mici, mai scurte decât sepalele; androceul, din numeroase stamine, linear alungite; cu antere îndoite: gineceul în formă de butelie; stigmat discoidal. Fruct baciform. Semințe numeroase, nufăr galben 547 nutație fără arii, glabre, bogate în amidon. Compoziție chimică. Din rizom au fost izolați alcaloizi, din care mai important este tiobinuforindinacu pro- prietăți antibiotice și antitrichomonazice supe- rioare, amidon, glucoza, tanin etc. Alimentație. Populația nordică folosește rizomii ca aliment. Se consumă prăjiți în grăsime. Uscați și măci- nați dau o făină alimentară ce poate fi folosită la diferite preparate de panificație la unele supe sau sosuri. Locuitorii din Delta Dunării consu- mă fructele ajunse la maturitate. Le numesc „smochine de baltă". în Moldova din petalele florilor se prepara dulceață și șerbet. Industrie. Rizomii pot fi folosiți la tăbăcitul pieilor și la vopsit. Bioterapie. Florile și rizomii au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Flo- rilor li se atribuie proprietăți sedative, astringen- te, iar rizomilor proprietăți antibiotice, antitrichomo- nazice, emoliente și astringente. Principiile antibiotice împiedică dezvoltarea microbilor și participă la distrugerea lor, iar cele antitricho- monazice, împiedică dezvoltarea și distruge protozooarul Trichomonas vaginalis, care pa- razitează vaginul la femeie, uretra și prostata la bărbat. în practica medicală tradițională acțiu- nea emolientă se referă la diminuarea stării inflamatorii, iar cea astringentă la strângerea țesuturilor și a capilarelor sanguine cu efect favorabil în unele boli. Recoltare. Florile (Nu- phari flos) se recoltează la înflorire. Se culeg numai petalele. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Rizomii (Nuphari rhizoma) se recoltează la sfârșitul perioadei de vegetație. Se spală de mâl. Se taie în rondele mici și se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subțire. La nevoie se macină și se obține făina sau pulberea de rizom. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tuber- culozei pulmonare: infuzie, din 1 lingură petale flori uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei: decoct, din 1 linguriță pulbere rizom la 200 ml de apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 3 doze pe zi, din care ultima la culcare. Uz extern. 1. Pentru tratarea infecțiilor vaginale (inclusiv cu tricho- monas): decoct, din 4 linguri pulbere rizom (făină de rizom) la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 mi- nute la foc domol. Se strecoară. Se lasă să se răcească până la călduț. Se fac mai multe spălaturi vaginale pe zi, din care ultima înainte de culcare, folosind irigatorul sau o pară de cauciuc cu canulă. 2. Pentru tratarea herniei (vătămătură): decoct, din rizom pregătit ca mai sus. Se pune compresă pe locul afectat. Ornamental. Planta poate fi adusă în bazinele acvatice din parcuri. Frunzele și florile le con- feră o notă ornamentală distinctă. înmulțirea se face prin rizomi și semințe. NUTAȚIE (Nutatio), mișcare autono- mă a unor organe ale plantei fără ca asupra lor să acționeze un excitant. Există nutații efe- mere, care se produc o singură dată în viața plantei, și nutații periodice sau ciclice, care au loc de mai multe ori. Nutațiile efemere sunt întâlnite la germinarea epigee a semințelor. Cotiledoanele, fiind apropiate, se îndepărtează și devin orizontale sau aproape orizontale, după ridicarea lor deasupra solului. Mișcarea pentru îndepărtarea cotiledoanelor între ele se realizează printr-o creștere mai accentuată a feței lor superioare. La germinare, în perioada când străbate stratul de sol, vârful tulpiniței este îndoit în jos, poziție care protejează mugu- rele terminal. După răsărire, are loc o mișcare prin care vârful se îndreaptă în sus, datorită creșterii mai intense a feței inferioare curbate. La formarea mugurilor florali și foliari, părțile care îl compun cresc mai intens pe fața lor externă, fapt ce le apropie foarte mult între ele. Deschiderea mugurilor are loc însă printr-o creștere mai rapidă pe fețele interne ale pie- selor ce îi compun, îndepărtându-le între ele. Nutațiile periodice constau din înclinări succe- sive ale vârfurilor rădăcinii și tulpinii, de jur împrejurul unui ax central, descriind în mișcare un cerc sau o elipsă. Se mai numește mișcare de circumnutație. Fenomenul este evident la plantele volubile. Vârful tulpinii lor execută mișcări regulate de circumnutație până când atinge suportul, apoi încep să se înfășoare pe el. Mișcarea are loc prin deplasarea succesivă a intensității maxime a creșterii celulelor pe toate fețele organelor, de jur împrejurul axei centrale. Există specii care execută mișcări de circumnutație spre stânga (plante senestre) [exemplu, fasole (Phaseolus vulgaris), zorele (Pharbitis hederacea) etc.], altele execută mișcările de circumnutație spre dreapta, în sensul acelor de ceasornic (plante dextre) [exemplu, hameiul (Humulus lupulus)]. Mișcări- le de circumnutație ale tulpinilor plantelor volu- bile se datorează repartizării inegale a auxinei nutație 548 nutriția minerală a plantelor pe care o conțin. Ea se află în cantitate mai mare înjumătățea inferioară și mai puțină în cea superioară a tulpinilor volubile. Dintre fe- țele laterale, se află în cantitate mai mare pe fața mai îndepărtată de suport decât pe cea de lângă acesta. Fața tulpinii opusă suportului are mai multă auxină, iar cantitatea cea mai mică se găsește pe latura superioară. Repartizarea neuniformă a auxinei explică înfășurarea tul- pinilor volubile în jurul suportului. Substanța de creștere stimulează alungirea celulelor propor- țional cu concentrația în care se găsește în diferite părți ale tulpinilor circumnutante. Mișcă- ri de circumnutație sunt întâlnite și la foliolele unor leguminoase posesoare de pulvinule. Fo- liolele plantei Desmodium gyranus execută cir- cumnutații în decurs de aproximativ un minut prin modificarea turgescenței de jur împrejurul pulvinului. Fenomenul poate fi observația folio- lele mici ale frunzei, care descriu cu vârful o elipsă la fiecare 90 secunde. Vârful rădăcinilor, prin circumnutații, se mișcă de jur împrejurul axului vertical, explorând locurile cu rezistență mai mică, printre particulele solului. NUTRIȚIA MINERALĂ A PLANTELOR, proces fiziologic de aprovi- zionare a plantelor cu substanțe nutritive. Plan- tele inferioare (talofite) le încorporează prin toată suprafața talului. Plantele superioare (cormofite) le încorporează prin sistemul radi- cular și frunze. Substanțele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (minerale) și orga- nice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanțe minerale, din care, prin asimilație clorofiliană, sunt sintetizate substanțe organi- ce. Lor li se alătură și bacteriile chemoauto- trofe, lipsite de pigmenți asimilatori, dar capa- bile să sintetizeze substanțe organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmenți asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanțe orga- nice din cele minerale. Ele utilizează substanțe organice existente în mediul lor de viață (exem- plu, ciupercile). Se numesc plante heterotrofe. Elementele chimice, din nutriția plantelor cu substanțe anorganice (minerale) sau cu sub- stanțe organice, devin elemente de constituție ale unor substanțe care participă la structura protoplasmei și a pereților celulari; intră în structura chimică a enzimelor și în structura chimică a unor substanțe energetice (hidrați de carbon, grăsimi, proteine) care, prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează energia ne- cesară proceselor vitale. Proporția cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor varia- ză. Sunt împărțite convențional în macroele- mente (cantitate de 10-0,01% din substanța uscată) reprezentate de C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, CI, Si; microelemente (cantitate de 0,001-0,00001% din substanța uscată) repre- zentate de Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb etc.; ultramicro- elemente (cantități mai mici de 0,00001% din substanța uscată) reprezentate prin Cs, Se, Cd, Hg, Ag, Au, Ra, U, Th și altele. Când în nutriția plantelor lipsește sau este insuficient un element chimic necesar, apar unele boli fizio- logice, însoțite de încetinirea sau oprirea creșterii rădăcinilor, tulpinilor, frunzelor și fruc- telor (fig. 198). I. Rolul fiziologic al macroele- mentelor. Multe macroelemente sunt absolut Fig. 198. Plante de porumb crescute pe soluții nutritive în lipsa unor elemente minerale absolut necesare: 1 - soluție completă; 2- soluție fără fier; 3- soluție fără magneziu; 4 - soluție fără fosfor; 5- soluție fără azot; 6- soluție fără potasiu; 7- apă distilată. necesare pentru creșterea și dezvoltarea nor- mală a plantelor. Acestea sunt: N, P, K, Ca, S, Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă Na, CI și Si. 1. Azotul este element plastic. Intră în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, co- enzimelor (NAD, FAD, ATP), vitaminelor Bi, B₆, Bi₂, hormonilor vegetali (diferite auxine), pig- menților fotosintetici (clorofile și ficobiline), stearidelor vegetale (alcaloizi steroidici). Ca- rența azotului în nutriția plantelor duce la îngăl- benirea frunzelor, la încetinirea sau oprirea nutriția minerală a plantelor 549 nutriția minerală a plantelor creșterii acestora (plante pitice). Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vege- tație, formarea abundentă a frunzelor, mărirea sensibilității la boli. Este luat din sol, apă, atmosferă sau din corpul altor organisme. 2. Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3-, ajunge în celulă fără a fi redus și intră în compoziția unor compuși organici de mare însemnătate fiziologică. Participă la alcă- tuirea fosfoprotidelor și fosfolipidelor din proto- plasma și nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii de amidon și aleuronă, lecitinelor din citomem- brane, fitinei și a nucleotidelor, cu grupe macro- ergice de ~ P(ADP, ATP). Intră în compoziția unor coenzime (FMN, NADP⁺ carboxilaza). în- deplinește rol energetic central în reacțiile de sinteză și de oxidare biologică. Participă în fo- tosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul redox al lanțului respirator etc. Favorizează proce- sele de nutriție, creștere, înflorire și fructificare, depunerea hidraților de carbon în fructe, sfecla de zahăr, tuberculi. Micșorează consumul spe- cific de apă al plantelor. Fosforul se acumu- lează în organele tinere și semințe. în lipsa lui plantele rămân mici, rădăcinile sunt lungi și rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis până la albastru-verde luând de multe ori o culoare roșie sau purpurie. 3. Potasiul, element indis- pensabil pentru metabolismul plantei, participă în sinteza aminoacizilor și proteinelor. Acțio- nează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. Reglează ab- sorbția azotului de către plante, prelucrând, în nutriția amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriției nitrice, reducerea nitraților. Sti- mulează funcționarea unor enzeme care par- ticipă în procesul respirației și în metabolismul hidraților de carbon, în metabolismul azotului și sinteza vitaminelor (O. Boldor, M. Trifu, O. Raianu, 1981). Stimulează sinteza clorofi- lelor și intensitatea fotosintezei. Sporește ca- pacitatea plantelor de a absorbi apa. Mărește capacitatea plantelor de a rezista la ger și se- cetă. Favorizează intensificarea acumulării glu- cidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumu- lează mai ales în țesuturile tinere, cu meta- bolism intens și creștere rapidă (vârfuri vege- tative, cambiu, periciclu). Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carența potasiului în nutriția plantelor diminuează creșterea și dezvoltarea lor. Se produce o brunificare și răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se di- minuează cantitatea amidonului și proteinelor. Se micșorează rezistența la boli. La anumite specii pe fața inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roșcate sau brune. 4. Cal- ciul este absorbit de plante sub formă de cationi (Ca²⁺). Se acumulează în protoplasma, vacuo- le, cloroplaste, mitocondrii. Are rol important în desfășurarea mitozei, cu implicații în organi- zarea cromozomilor. Intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază, colinesterază. îndeplinește rol activator al enzimelor arginin- chinaza, adenozinfosfataza, adenilchinaza. Joacă un rol important în fixarea sarcinilor ne- gative la suprafața protoplasmei. împreună cu potasiul participă la menținerea echilibrului hidric celular. Este antagonist al ionilor Al²⁺, Mg²⁺, Zn²⁺, Fe²⁺, K⁺, Na⁺, NH⁺, Al³⁺ înlăturând acțiunea lor vătămătoare în caz de exces. Neu- tralizează acizii organici [exemplu, acidul oxalic (toxic) este transformat în oxalat de calciu in- solubil]. Stimulează formarea perilor absor- banți de pe rădăcină. Calciul se găsește în țe- suturile plantelor sub formă de combinații organice (oxalat de calciu, pectat de calciu, fosfatide) sau combinații anorganice (carbonat de calciu, sulfat de calciu). Cantitativ, conținutul de calciu variază în funcție de specie floarea-soarelui (7,64%), mazăre (6,5%), tutun (6,07%), varză (1,8%), de vârstă, organ al plan- tei și fază de vegetație. Carența calciului în nutriția plantei se manifestă prin oprirea creșterii, frunzele tinere se răsucesc și capătă o culoare verde deschis, vârful vegetativ se usucă, rădăcinile rămân scurte, groase și vârful li se usucă. Excesul de calciu în plante deter- mină îmbătrânirea prematură, iar excesul de calciu în sol produce insolubilizarea borului, soldată fiziologic prin apariția clorozei la frunze, dereglarea proceselor metabolice și implicit re- ducerea procesului de creștere. 5. Sulful este absorbit de plantă sub formă de ioni SO²“, compuși organici cu sulf, ca cistină, cisteină, metionină. Cerințe mari de sulf au ceapa, us- turoiul, muștarul, țelina, floarea-soarelui, inul, lucerna, trifoiul și rapița. în organismul plantei cantități mai mari se acumulează în semințele de muștar negru (Brassica nigra), în bulbul de ceapă (Allium cepa) și bulbul de usturoi (Allium sativum). Sulful intră în constituția chimică a unor aminoacizi, ca cisteină, cistină, metionină, în constituția chimică a multor enzime (urează, nutriția minerală a plantelor 550 nutriția minerală a plantelor papaină) și coenzime (CoA), în anumite tripep- tide (glutation) etc. El participă la procesele de oxidoreducere. Insuficiența sulfului în nutriție produce încetinirea și apoi oprirea din creștere, frunzele se îngălbenesc, apare o îmbătrânire prematură. 6. Magneziul, element absolut ne- cesar plantelor, este indispensabil formării clo- rofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipi- delor și proteinelor. Este un activator al multor enzime necesare respirației (glucochinaza, fructochinaza, hexochinaza, enolaza, carboxi- laza, dehidrogeneza etc.), activator al enzime- lor ce participă în sinteza ARN și ADN. Parti- cipă la funcționarea normală a mitocondriilor și ribozomilor. Absorbția lui din sol este legată de raportul K:Mg și pH-ul mediului. în corpul plan- tei se găsește în citoplasmă, cloroplaste, me- risteme, grăunciorii de aleuronă, latex etc. In- suficiența magneziului în nutriție se manifestă prin apariția unei colorații galbene-portocalii pe marginea frunzelor sau apariția unor pete clo- rotice de culoare verde-închis pe lamina foliară. Când petele clorotice se contopesc, frunzele se răsucesc. Citologic, mitocondriile suferă impor- tante schimbării morfologice și funcționale. 7. Sodiulse află în cantități mai mari în algele marine și plantele superioare de săraturi (ha- lofite). Este schimbabil cu alți cationi (Ca²⁺, K⁺, Mg²⁺). Are ca funcție menținerea presiunii os- motice în celule. Insuficiența sodiului la plan- tele halofile se manifestă prin culoarea des- chisă a frunzelor, aproape albă, cu apariția de pete necrotice (W. Bergman, 1969). 8. Clorul este prezent în toate plantele. Se acumulează în cantități mai mari în algele marine, în ferigi și plantele halofile. Algele îl absorb din mediul acvatic pe întreaga suprafață a corpului lor. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular și din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Fiziologic exercită o in- fluență favorabilă asupra activității fotosintetice a cloroplastelor (T.Y. Yamashita și colab., 1972). Stimulează creșterea plantelor de spanac, salată, tomate, sfeclă de zahăr (A.K. Ulrich, K. Ohiki, 1956). Stimulează oxidarea citocro- mului C, inhibă absorbția și metabolizarea azo- tului, sinteza aminoacizilor etc. în exces clorul este toxic. Insuficiența în nutriție determină clo- roza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor și inhibarea creșterii rădăcinilor, dere- glează metabolismul plantelor. 9. Siliciul ne află în plante sub formă ionică (0,5-2%), coloidală și în cea mai mare parte (cca 90%) greu solubilă. întâlnit în cantitate mare la diato- mee, licopodiacee, equisetacee, ciperacee, poacee. Se acumulează în pereții celulari. Fiziologic, siliciul stimulează creșterea la tomate, tutun, castravete, fasole, porumb, orez. Stimulează absorbția și asimilația fosfo- rului, anteza și fructificația. II. Rolul fiziologic al microelementelor. Prezente în cantități mici în corpul plantelor. Prezența lor este însă abso- lut necesară. Intervin în metabolismul general, în creșterea și dezvoltarea plantelor, în proce- sele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu. 1. Borul are rol fiziologic multiplu. Participă în metabolismul plantei ca anion, formând esteri fiziologic activi. Stimulează absorbția unor ma- cro- și microelemente, creșterea rădăcinilor, formarea organelor de reproducere, procesul de formare a membranelor celulare, sinteza hormonilor și acizilor nucleici. Participă în pro- cesul de fotosinteză, în formarea nodozităților radiculare la fabacee, în relațiile plantei cu apa etc. Insuficiența lui în nutriție provoacă cloroza, răsucirea și deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, opri- rea proceselor de creștere și dezvoltare, apa- riția de pete brune sau negre în interiorul fructe- lor sau al unor organe (exemplu, suberificarea pulpei perelor, putregaiul inimii sfeclei de zahăr etc.). 2. Fierul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase și ferice. Este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice submerse prin întreg corpul lor, sub formă de ioni. Prezent în cantitate mai mare în părțile verzi și active ale plantei, ca frunze, tulpini ierboase verzi, muguri, organe de reproducere. Cantitativ, 0,15-8,5 mg la 100 g substanță proaspătă. Cea mai mare can- titate o conțin frunzele viței de vie (10,2%). în organele bătrâne se află mai mult fier decât în cele tinere. în țesuturile plantelor se găsește în cea mai mare parte sub formă organică (com- binații organice heminice) și în mică parte sub formă anorganică. Intră în structura chimică a unor fermenți de respirație (citocromii, citocro- moxidază, peroxidază, catalază). Are rol cata- litic în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în proce- sele redox etc. Carența fierului în corpul plantei determină îngălbenirea frunzelor (cloroza), scăderea în intensitate a fotosintezei și înce- tinirea creșterii. 3. Cuprul intră în compoziția chimică a multor substanțe. Constituie compo- nentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascor- nutriția minerală a plantelor 551 nutriția minerală a plantelor bic-acid-oxidazei. Conținutul cuprului în plante variază de la urme până la 46 p.p.m. Se acu- mulează mai mult în semințe și fructe. Fizio- logic, are rol important în creșterea conținutului de acid ascorbic în plante, în procesele de oxido-reducere, în sinteza clorofilelor, intensi- fică formarea substanțelor organice cu legături fosfatice bogate în energie, intervine în meta- bolismul glucidelor, stimulează activitatea fos- fatazelor, nitratreductazei și nitritreductazei. în interacțiune cu molibdenul, fierul și cobaltul ia parte la procesele biochimice de fixare a azo- tatului atmosferic de către microorganisme. Carența cuprului apare mai ales pe terenurile mlăștinoase. Se manifestă prin vestejirea și decolorarea până la o nuanță albă a frunzelor tinere. Observată mai des la cereale și pomi. 4. Zincul este indispensabil pentru plante. Este absorbit din mediul de viață sub formă de ioni. Răspândit la plantele inferioare (alge, ciuperci) și la plantele superioare. Intră în structura chi- mică a enzimelor carbohidraza, fosfataza, aldolaza, carboxipeptidaza și a numeroase de- hidrogenaze. Rol important în activarea nume- roaselor enzime (arginaza, dehidropeptidaza, enolaza, lecitinaza etc.), în sinteza clorofilelor, a substanțelor proteice, acizilor nucleici, a unor vitamine, în procesul de fotointeză etc. Intervine în activarea enzimelor de transfer al fosfaților. Favorizează creșterea conținutului de zaharuri solubile în frunzele plantelor, micșorează inten- sitatea respirației. Determină scăderea conți- nutului de apă liberă din celule, rezultând o creștere a vâscozității protoplasmei. Carența lui în corpul plantei se manifestă prin reducerea creșterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramu- rilor și frunzelor terminale, pătarea cu galben a frunzelor. Vița de vie, inul, hameiul, ricinul și porumbul sunt sensibile la lipsa din nutriție a zincului. Grâul, secara, ovăzul, mazărea sunt mai puțin sensibile. 5. Manganul este absorbit de plante sub formă de ioni divalenți. Este necesar plantelor inferioare și superioare. Can- titatea de mangan prezentă în plante este de 23-160 p.p.m. Se acumulează mai ales în frun- ze. în cadrul celulei cea mai mare cantitate se află în citoplasmă, iar dintre organite în cloroplaste. Intră în structura chimică a unor enzime (malatdehidro-genaza, hidroxilamin- re-ductaze etc.). Fiziologic, intervine în acti- varea unor enzime sau complexe enzimatice (fosfataze, fosfochinaze, fosfotransferaze, nu- cleotidpirofosfotransferaza, piruvatoxidaza etc.), în reducerea nitraților și influențează sinteza clorofilelor, mărește intensitatea fotosintezei și transpirației, mărește activitatea proceselor en- zimatice. Carența lui provoacă încetinirea creșterii frunzelor și ramurilor, apar pete necro- zate gălbui-cenușii pe frunze, rădăcinile rămân slab dezvoltate. S-au constatat carențe în mangan la cereale, soia, sfecla de zahăr, vița de vie etc. 6. Molibdenul se acumulează în organele tinere aflate în creștere. Din frunzele mai în vârstă migrează spre cele mai tinere și la organele de reproducere. Intră în structura chi- mică a nitratreductazei și hidrogenazei. Stimu- lează biosinteză clorofilelor și a vitaminei C, intensifică fotosintezâ, influențează favorabil sinteza fosfolipidelor. Carența lui se manifestă mai ales pe solurile acide. La graminee apar frunze clorotice și necrozate la vârf, creșterea redusă, înflorire slabă. III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor. Se găsesc în cantități foarte mici în corpul plantelor. Prezența lor în nutriție este însă absolut necesară. Dintre ultra- microelemente, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele me- tabolice, intensifică diviziunile celulare, intensi- fică fotosintezâ, stimulează creșterea și dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbția etc. Mecanismul lor de acțiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiații a, p, y. Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradierea în doze mici a semințelor de porumb și grâu a dus la creșterea recoltei cu 12-15% fațade martor. Radiațiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere doze de 10 krad. Fructele se păstrează în stare proas- pătă iradiindu-le cu doze de 200-400 krad. o OBLIGE ANĂ (Acorus calamus), fam. Araceae. Plantă erbacee, perenă, helohidrofită (geofită), ultrahidrofită, mezotermă spre mode- rat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită la marginea bălților și apelor curgătoare, pe locuri mlăștinoase, unde nivelul apei nu este mare și se retrage periodic; se mai numește buciumaș, calamar, călin, calm, calmenă, colm, crin de apă, paporotnec, papură roșie, speribană, spe- tează, spiribană, tartarachi, trestie mirositoare. Genetic, 2n = 24, 36. Solicită umiditate în exces. Prin desecare planta își restrânge per- manent arealul. Se poate cultiva pe terenurile irigabile cu substrat argilos aflate în lungul râurilor, bălților sau lacurilor. în România se cultivă soiul (populația) De Bega. Fitocenolo- gic, Car. Phragmitetalia, Phragmition. Răspân- dită în sudul Asiei. Introdusă în Europa în seco- lul al XVI-lea. în prezent răspândită aproape în toate țările. Descriere. Rizom orizontal, gros, cărnos, articulat, lung până la 1 m, din care pornesc rădăcini adventive groase, ramificate, gălbui. Tulpină erectă, cu 4 muchii evidente, înaltă de 60-120 (150) cm, poartă o singură frunză, la subsuoara căreia există o inflores- cență. Frunze pornite din rizom, cu teacă lungă ce înconjoară baza tulpinii și limb ensiform (ca o sabie), lung până la 70 cm, lat de 1-2 cm, pe ambele fețe cu nervura mediană proeminentă. Flori verzui sau verzui spre galben, mici, grupa- te în număr de câteva sute, într-o inflorescență de tip spadice, cărnoasă, lungă de cca 10 cm; perigon cu 6 tepale, cu vârf încovoiat; androceu cu 6 stamine; gineceu cu stil scurt și stigmat papilos. înflorire, V—VII. Fructe, bace roșiatice, alungite. Compoziție chimică. Rizomul conține ulei volatil (1,5-3,5%), principii amare și sescvi- terpenice, ca acidul acoric, acoronă și criptoa- coronă, calmeol, calacona, acorager-macrone, epishiobunona, izoshiobunona, acalmona, ta- nin, amidon, zaharuri, rezine, vitamine B, și C, săruri minerale. Uleiul volatil este format din azaronă, aldehidă azarilică, sescviterpene, oc-pinen, calamol, calamen, camfen, camfor, eugenol etc. Industrie. Rizomii sunt utilizați în industria lichiorurilor, în parfumerie, la prepa- rarea pastei de dinți, apei de gură și a medica- mentului Ulcerotrat. Extragerea uleiului volatil din rizomii uscați și nemăcinați durează în con- diții de producție 72 ore. Prin măcinarea lor perioada de distilare se scurtează la 22 de ore. Cantitatea cea mai mare de ulei volatil se obți- ne din făina foarte fină, trecută prin sita cu ochiuri cu diametru de 1,0 mm. Bioterapie. în India și S.U.A., rizomul plantei este folosit de multă vreme în tratamentul febrelor, tusei, du- rerilor în gât, bronșitelor, bolilor de stomac, indigestiilor, dizenteriei, colicilor la copii, muș- căturilor de șarpe. în România rizomul plantei are importanță terapeutică în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Are miros plăcut, aromat, gust aromat și amar. Principiile active au proprietăți tonice, aromatice, car- minative, calmante, analgezice, antispastice, obligeanâ 554 obligeană diuretice, ușor sedative și slab revulsive. Crește secrețiile salivare, gastrice și intesti- nale, fiind un excelent stimulator al apetitului, (mărește pofta de mâncare chiar și bolnavilor de cancer gastric), favorizează eliminarea ga- zelor din intestine, diminuează sau înlătură spasmele mușchilor netezi din organele inter- ne, acționează asupra hemoroizilor și epite- liului renal mărind cantitatea de urină eliminată. Ca tonic nervos acționează favorabil asupra sistemului nervos central, îmbunătățind memo- ria. Are efecte sedative în tratamentul isteriei, demenței, epilepsiei. înlătură senzația de frig și stabilizează reacțiile auditive. Are proprietăți insecticide și bactericide, datorate aldehidei azarilice. Recomandată intern în anorexie, me- teorism, gastrite hiperacide, ulcer gastric și duodenal, ulcerații intestinale, insomnii, stări depresive și nervoase, epilepsie, hemoroizi. Planta intră în compoziția ceaiurilor sau rețete- lor PLAFAR pentru sindroame dispeptice (ana- ciditate, hipoaciditate), diaree, dismenoree, to- nice generale și a preparatului Ulcerotrat. Dintre principiile active azarona se presupune că este cancerigenă. Constatarea a fost făcută în ultimul timp. Această substanță apare doar la formele poliploide (triploide și tetraploide). Ea lipsește la formele diploide. Se impune cul- tivarea unor varietăți fără azaronă. Recoltare. Rizomii (Calami rhizoma sau Acorusi calami rhizoma) se recoltează toamna IX—XI, după evacuarea apei și zvântarea terenului. Din cul- tură se recoltează la sfârșitul anului al doilea. Se extrag din sol cu cazmaua, plugul, mașina de recoltat cartofi. Din suprafețele umede se scot cu ajutorul unor furci. Rizomii mici se in- troduc în mâl pentru a asigura perpetuarea speciei. Imediat după recoltare, se spală, se curăță de rădăcini, li se îndepărtează părțile aeriene, se taie în fragmente de 10-15 cm. Cei groși se despică. Se decojesc dacă se solicită un astfel de produs. Se așeză la umbră și se lasă la zvântat câteva zile. Uscarea se face în încăperi bine aerisite, încălzite. Uscarea artifi- cială, la 30-35°. Se păstrează în încăperi usca- te, răcoroase, aerisite, de preferat la tempe- raturi de 10-25° C și umiditatea atmosferică de 60%. Depozitarea în încăperi cu temperaturi și umiditatea atmosferică mai ridicată decât cele menționate determină scăderea concentrației principiilor active. După un an de păstrare, con- ținutul în ulei volatil scade cu cca 27%, iar după 3-4 ani cu 40-57%. Producția de pe terenurile cultivate este de 2500-3000 kg/ha rizomi des- hidratați, uscați. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea anorexiei (lipsa poftei de mâncare), în colici abdominale, balonări abdo- minale, tulburări neurovegetative cu anxietate, enterite, nefrite, stări gripale: infuzie, din 15 g (1 lingură și jumătate) rizom uscat și mărunțit sau pulbere rizom, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se iau 3-4 linguri pe zi; dozele mai mari produc greață. 2. Pentru combaterea lipsei poftei de mâncare: a) de- coct, din 1 linguriță pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe foarte puțin (1-2 minute). Se strecoară. Se bea în cursul unei zile înainte de mese; b) macerat la rece, din 1 linguriță rizom uscat mărunțit la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă la temperatura camerei (15-25° C) timp de 2-3 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile înainte de mese; c) tinctură, din 20 g rizom uscat mărunțit la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară. Se iau câte 20 picături înainte de mesele principale; d) vin tonic, din 100 g rizom uscat mărunțit la 1 I de vin negru. Se lasă la macerat 8 zile (din când în când se agită sticla pentru omogenizarea amestecului). Se strecoară. Se îndulcește cu 100 g zahăr. Se bea câte un păhărel înaintea meselor principale. 3. Pentru tratarea gastri- telor hiperacide, ulcerului gastric, ulcerațiilor intestinale, hemoroizilor: a) pulbere rizom, se ia câte un vârf de cuțit de 2-3 ori pe zi înainte de mese; acționează ca pansament gastric; b) de- coct, din 1 linguriță pulbere rizom la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 1-2 minute. Se strecoară. Se bea în 2-3 reprize între mese. 4. Pentru tratarea epilepsiei, isteriei, demenței, stărilor depresive și ca tonic nervos: infuzie, din 1 lingură pulbere rizom peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se iau 4 linguri pe zi, câte 1 lingură la 2 ore. 5. Pentru tratarea insomniei: infuzie pregătită ca mai sus. Se iau 2 linguri, din care una cu o oră înainte de culcare și a doua la culcare. Uz extern. 1. Pen- tru tratarea hemoroizilor, gutei, reumatismului, a rănilor (plăgilor) și calvițiilor (chelie) parțiale: infuzie, din 4 linguri pulbere rizom peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se aplică 2-3 ca- taplasme pe zi cu o pânză umezită în soluția obținută din infuzie. 2. Pentru tratarea calvițiilor obturator 555 ofilire parțiale: cataplasme, cu făină de rizom umezit în puțină apă. 3. Empiric, pentru tratarea rănilor (plăgilor): se presară făină de rizom direct pe rană. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, ca stimulent gastric (îmbu- nătățirea digestiei) și ca tonic: a) decoct, din 3-5 g rizom uscat și mărunțit la 100 ml apă. Se fierbe 2-3 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 3 g rizom uscat și mărunțit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal; c) macerat apos din rizomul curățat de scoarță. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-20-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-2 g, găini, 0,1-1 g. Agricultură. Introducerea unor bucăți de rizom în locurile de depozitare a orezului, îndepărtează insectele dăunătoare- uleiul volatil prezent în rizom are efect sterili- zant asupra masculilor, determinând scăderea capacității de reproducere (v. PI. XXXIX, 3). OBTURATOR (Obturator), prolifera- re tisulară înspre micropilul ovulului. Rezultă din diviziuni intense ale celulelor epidermei placentei (Obturator phicentar), funiculului (Obturator funicular), integumentului (Obtura- tor integumentar) și ale carpelelor (Obturator carpelai). îndeplinesc funcția de secreție prin papilele secretoare sau de celule mucilagiene, favorizând conducerea tuburilor polinice în in- teriorul ovulului. OCHIUL-CAPREI (Sarcoscypha coccinea), fam. Sarcoscyphaceae. Ciupercă epixilofită, comestibilă, lung-pedunculată, întâl- nită primăvara, solitară, pe ramurile putrede căzute în pădure; se mai numește urechea-babei, urechiușă. Descriere. Corpul de fructificație (apotecia) în formă de cupă, cu marginea nere- gulată, diametrul 1-4 cm, în interior culoare roșie-aprinsă, în exterior roz-albicioasă, to- mentoasă. Peretele intern este căptușit cu stra- tul himenial format din asce cu ascospori. Pedunculul cilindric, pufos-granulos, lung de 1-3 cm, diametrul 2-5 mm. Ascosporii elipsoi- dali (30-40 x 12-15 p), bigutulați. Alimentație. Utilizată regional în diferite preparate culinare. Gustoasă. OFILIRE, fenomen fiziologic constând în veștejirea frunzelor și ramurilor tinere datorită pierderii turgescenței, ca urmare a deficitului de apă accesibilă absorbției. Se datorează uscă- ciunii solului, atmosferei sau unei acțiuni simultane a secetei asupra celor două medii. Uscăciunea solului este produsă de lipsa precipitațiilor și este întâlnită la sfârșitul lunii iulie și în luna august. Uscăciunea atmosferică este provocată de arșițe însoțite de vânturi uscate, calde. Umiditatea relativă a aerului scade până la 10-20%. Transpirația depășește absorbția, chiar dacă solul are apă. Ofilirea se desfășoară în trei etape: incipientă, temporară, permanentă. Ofilirea incipientă se manifestă prin creșterea presiunii osmotice, micșorarea gradului de des- chidere a stomatelor, reducerea intensității fotosintezei, intensificarea transpirației, oprirea creșterii. Are loc o reducere a suprafeței și gro- simii frunzelor. Nu apare însă o vestejire vizibilă a organelor. Ofilirea temporară se manifestă prin oprirea fotosintezei; respirația este foarte intensă. Cantitatea de apă pierdută prin trans- pirație o întrece pe cea absorbită cu ajutorul rădăcinii. Celulele și țesuturile frunzelor își pierd turgescența. Apare vizibilă veștejirea frunzelor și tulpinilor ierboase. Deși există, nu apare vizi- bilă la organele puternic lignificate sau sclerifica- te. Acest lucru se poate observa doar la nivelul celulelor, unde se constată o ușoară contractare a pereților. De obicei, către seară transpirația se reduce, apa absorbită o înlocuiește pe cea pier- dută în cursul zilei, celulele redevin turgescente și ofilirea dispare. Aceasta se observă foarte bine la floarea-soarelui (Helianthus annuus), sfeclă (Beta vulgaris), castraveți (Cucumis sativus) și alte plante de cultură. Modificările sunt reversibile, dacă perioada de deshidratare nu se prelungește. Produce micșorarea recol- tei. Ofilirea permanentă se produce când solul nu mai conține apă accesibilă plantei. Apa pierdută în cursul zilei nu mai poate fi înlocuită. Presiunea osmotică și forța de sucțiune cresc. Procesul de fotosintezâ decurge slab și apoi se oprește datorită dezorganizării cloroplastelor. Stomatele se închid, influențând procesul de respirație și activitatea fermenților. Leziunile apărute sunt ireversibile și planta moare. Se- ceta se combate prin irigații. în acest scop este folosită apa cu un conținut mic de săruri dizolvate, lipsită de substanțe toxice provenită din precipitații, râuri, fluvii, lacuri. ofioglosacee 556 omagi OFIOGLOSACEE (Ophioglossa- ceae), familie care cuprinde 3 genuri cu 80 spe- cii de ferigi actuale, primitive, răspândite în regiunile temperate și o singură specie (Hei- minthostachys ceylanica) în regiunea tropicală, asiatică. Sunt plante erbacee, perene, cu rizom ascuns în pământ de pe care anual crește câte o frunză cu 2 segmente din care unul este trofofil, verde, steril, întreg sau sectat, iar altul sporofil, gălbui, fertil, spiciform sau paniculi- form care poartă sporangi grupați în sori. Sporangii sunt fără inel mecanic, se deschid printr-o crăpătură transversală punând în liber- tate izospori. Gametofitul este un protal monoic subteran mic, tuberculiform sau vermiform, in- color, cu nutriție saprofitică. Flora României conține 5 specii ce aparțin la două genuri: Ophioglossum, x= 15 ?; Botrychium, x = 15 ?. OHREE {Ochrea), formațiune mem- branoasă de forma unui cornet sau pâlnie ce înconjoară și învelește baza internodului de unde se ridică în sus pe tulpină. Considerată anexă a frunzelor. Se admite că provine din concreșterea stipelelor. întâlnită la speciile de plante din familia Polygonaceae (fig. 199). Fig. 199. Oh rea la hrișcă (Fagopyrum esculentum): 1 - tulpină; 2 - ohree; 3 - pețiol; 4 - limb; 5 - inflorescență. OIȚE {Russula virescens), fam. Ru- ssulaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII-IX), pe sol mai mult sau mai puțin acid, prin păduri de foioase și de amestec; se mai numește golâmbite, hulubițe, hulubițâ pestriță, pâinișoară verzuie. Descriere. Pălăria globuloasă, apoi plană, con- cavă în partea centrală, cărnoasă, cu marginea netedă, uneori crăpată, diametrul 7-12 cm, cu pielița neseparabilă de carne; fața superioară acoperită cu o cuticulă groasă, mereu fisurată sub formă de plăcuțe, aspect granulos-făinos, verde-cenușiu, uneori spre alb; fața inferioară cu lamele libere, dese, simple sau bifurcate, inegale, albe cu reflexe crem. Piciorul plin, apoi spongios, alb, lung de 3-6 cm, diametrul 2-3 cm. Carnea groasă, tare, albă, fără miros, crudă are gust de nuci. Sporii subglobuloși (6,5-9,5 x 5,5-7 p), hialini, unigutulați, albi în masă. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte gustoasă în diferite preparate cu- linare (prăjită, tocăniță cu cartofi, umplute, pane ș.a.) (v. PI. XXXIX, 4). OLEACEE {Oleaceae), familie care cuprinde 25 genuri cu cca 500 specii de arbori, arbuști și liane răspândite în zona caldă și tem- perată a globului. Frunze simple sau pe- nat-compuse, caduce sau sempervirescente, așezate opus, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), rareori unisexuate, actinomor- fe, de obicei pe tipul 4, dispuse în raceme sau șpice terminale sau axilare; caliciul gamosepal, din 4 sepale rareori mai multe (până la 15); corola gamopetală, campanulată sau hipocra- teriformă, din 4 (uneori 12) petale unite, numai la câteva specii sunt libere sau lipsesc; andro- ceul, din 2 stamine (rareori 3-5), înserate pe tubul corolei, sau pe axa florală; gineceul, cu ovar superior, bicarpelar, cu 2 până la nume- roase ovule apotrope, stil scurt sau lipsă, stig- mat bilobat, rareori globulos. Formulă florală: K(4)î (15-4)! o C(4); (12)! o A2; 5-3 G(2). Polenizare entomofilă. Fruct capsulă, samară, bacă sau drupă. Embrion drept, cu cotiledoane plane. Flora României conține 18 specii spontane și cultivate ce aparțin la 6 genuri: Fraxinus, x = 23; Syringa, x = 11,23; Ligustrum, x = 23; Jasmium; Olea\ Forsythia, x= 7. O L E O P L ASTID E (Oleopiastum), organite citoplasmatice plastidiene în care se acumulează lipide. Sunt prezente în celulele diferitelor țesuturi vegetale, mai ales în celulele endospermului semințelor plantelor oleaginoa- se, cum sunt floarea-soarelui {Helianthus annuus), in (Linum ussitatissimum), dovleac (Cucurbita pepo), nuc {Juglans regia), ricin (Ri- cinus communis) etc. în oleoplastide există frecvent fosfolipide și steroizi. Acumularea lipi- delor evidențiază un proces de degenerare a plastidelor. OMAG¹ {Aconitum firmum), fam. Ra- nunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, xeromezofită spre mezofită, micro- termă spre mezotermă, slab acid-neutrofilă omag! 557 omac? Fig. 200. Omag¹ (Aconitum firmum). spre neutru-bazifilă, polimorfă, reprezentată în România prin 9 subspecii și 13 forme, întâlnită prin pajiști și locuri stâncoase, grohotișuri din zona montană și subalpină a Carpaților; se mai numește coif, iarba-bubei, iarba-coifului, iarba-fierului, iarba-jermilor, năpșor, omac, toaie (fig. 200). Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrat în Adenostylion alliariae. Răspândit în Europa (Carpați, Balcani, Sudeți). Descriere. Rădăcini napiform-îngroșate, din care pornesc rădăcini secundare fragile. Tulpină înaltă de 70-100 cm. Frunze alterne, câte una la nod, adânc-palmat-divizate, cu lobii din nou divizați și crestați, îngrămădite sub inflorescență. Flori zigomorfe (monosimetrice), albastre sau violacee, cu tepale libere, cea superioară ca un coif hemisferic, egal în lungime și lățime, cu cioc scurt, brusc proeminent; grupate într-un racem mai mult sau mai puțin dens, puțin rami- ficat la bază. înflorire, VII-IX. Fructe, folicule glabre. Semințe păroase, fără creste înalte pe laturi. Compoziție chimică. Conține aceleași substanțe ca specia OMAG³ (aconitum tauri- cum). Toxicologia, importanța medicinală și re- coltarea identice cu cele ale speciei -> OMAG³ (Aconitium tauricum). OMAG² (Aconitum moldavicum), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, en- demică, hemicriptofită, mezofită, microtermă, acid-neutrofilă, întâlnită frecvent în toată țara prin fânețe, păduri, la marginea apelor, de la 300 până la 1800 m altitudine; se mai numește mârul-lupului, omac, omag albastru, toaie (fig. 201). Fitocenologic, încadrat în Fagionda- cicum, Adenostyletalia. Răspândit în Europa Fig. 201. Omag² (Aconitum moldavicum). (M-ții Carpați, Spania-Galicia). Descriere. Ri- zom cărnos, simplu sau ramificat, din care se desprind rădăcini adventive. Tulpină erectă, înaltă până la 30 cm, ramificată, glabrescentă sau pubescentă. Frunze mari, palmate, de 3 omag³ 558 omag³ sau 5 ori sectate, cu segmentele din nou fidate și serate, pețiolate; nervurile și pețiolul păroa- se. Flori purpurii-violete, lungi de cca 3 cm, grupate în raceme lungi, simple sau ramificate; perigon cu tepala posterioară în formă de coif cilindroconic, cu vârful boltit, îngustat la mijloc, cioc proeminent; nectarii cu pedicul drept și cu cap spiralat, semi-spiralat sau îndoit. înflorire, VI-VIII. Fructe, folicule pubescente (var. australe), glabre (var. hacquetianum), jumătate glabre și jumătate pubescente (var. confusum). Semințe triunghiulare, negre, prevăzute cu va- luri muchiate, hil deasupra și înconjurat de în- crețituri. Compoziție chimică. Nu a fost stu- diată. Toxicologie. Sătenii și ciobanii pisează rădăcina, o amestecă cu mămăligă și otrăvesc câinii vagabonzi, bursucii, vulpile etc. Medici- nă veterinară. Populația din zona muntoasă folosește decoctul din rădăcină și frunze sau din planta întreagă (rădăcină, tulpină, frunze, flori) pentru spălarea rănilor la animale, rănilor cu viermi sau la spălarea animalelor pentru îndepărtarea păduchilor. Ornamental. Poate fi folosit pe marginea masivelor arborescente, la marginea apelor din parcuri sau grădini publice existente în regiunile montane și submontane, grădini alpine. Decorativ prin flori, port. înmul- țire prin semințe, desfacerea tufelor. OMAG³ (Aconitum tauricum), fam. Ra- nunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, slab-acid-neutrofilă spre neutrobazifilă, întâlni- tă prin locuri ierboase și stâncoase din etajul alpin și subalpin al Carpaților, în general începând cu 1000 m altitudine; se mai numește iarbă rea, iarba-bubei, iarba-coifulul, iarba-fierului, iarba-jermilor, năpșor, omac, toaie (fig. 202). Fitocenologic, încadrat în Aconitlon firmi, Ade- nostylion. Răspândit în Europa (M-ții Carpați, Alpi). Descriere. Rădăcină cărnoasă, îngroșată, conică, napiformă, lungă până la 8 cm, groasă de 2-3 cm. Tulpină groasă, dreaptă, înaltă de 10-60 cm. Frunze palmat-partite, cu diviziuni romboidal-dilatate, în partea superioară repe- tat-trifidate, laciniat-dentate, glabre, pețiolate. Flori albastre-violete, dispuse în racem dens, cu frunze îngrămădite sub inflorescență; peri- gon cu tepale libere, cea superioară ca un coif, mai mult lată decât înaltă, la vârf lat-rotunjită, cu rostrul treptat ascuțit. El adăpostește 2 nec- tarii în formă de pinteni capitați sau obtuzi, înflorire, VIII—IX. Fructe folicule. Semințe cu muchiile aripate, cu fețe netede sau pe una din ele puțin cutată transversal. Compoziție chimică. Rădăcinile principale conțin amidon (40-50%), zaharuri, substanțe proteice, acizii aconitic, malic, tartric, citric, colină, alcaloizii napelină, napelonină, aconină, neolină, aconiti- nă, benzoilaconină, neopelină, săruri minerale. Toxicologie. Planta, în stare proaspătă și us- cată, este extrem de toxică. Părțile cele mai otrăvitoare sunt rădăcinile și semințele. Canti- tatea de principii active este maximă în perioada înfloririi. Dintre alcaloizii citați, cel mai otrăvitor este aconitina, care acționează asupra siste- mului nervos central. Doza mortală de aconi- tină este de 1 mg pentru om, 2-3 mg pentru câine, 10-12 mg pentru cal, 5 g rădăcină us- cată este mortală pentru un câine, iar pentru un cal, 300-400 g rădăcină uscată. Aconitina se absoarbe ușor la nivelul tubului digestiv și se omag² 559 omfalotus elimină încet pe cale renală. Semnele intoxicației sunt vome, colici gastrointestinale, încetinirea bătăilor inimii, încetinirea respirației, hipersali- vație, sete, hipotermie, oprirea secreției lactate, mers nesigur, poliurie, diaree apoi constipație, moleșeală, paralizie, dilatarea pupilei, moartea prin asfixie. Evoluția simptomatică este fulgeră- toare în majoritatea cazurilor. Nu există un antidot specific. Se recomandă spălaturi gastri- ce, tanin, cărbune în soluție de apă iodată 1%, ulei de ricin, decoctmucilaginos de nalbă, orez, in. în convulsii se administrează morfină sub- cutanat, clisme cu cloral-hidrat, tonice genera- le, vasodilatatoare și antispastice (atropină cu adrenalină). Industrie. Tuberulele (rădăcinile) sunt utilizate în industria farmaceutică pentru obținerea unor produse farmaceutice precis dozate (Sirogal, Tusomag, Sirogal cu efedri- na). Bioterapie. Rădăcinile cărnoase, napifor- me, mai rar părțile aeriene ale plantei sau frun- zele au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Sunt cele mai toxice produse vegetale. Aconitina este cel mai toxic alcaloid cunoscut. Preparatele acționează asupra centrului respirator și al celui termo- reglator. Pentru aceste acțiuni este utilizat ca antinevralgic, anticongestiv, stimulent respira- tor, hipotermizant. Medicina umană îl adminis- trează în gripe, guturai, nevralgii de trigemen, congestii pulmonare cu tuse, pneumonii, larin- gite acute, sciatică, ticuri nervoase ale feței. Se administrează ca antitermic în stări gripale. Ad- ministrarea se face numai la prescripția medi- cului. Preparatele de aconit aplicate local (pe piele) produc senzație de căldură, urmată de anestezie și furnicături. Intră în compoziția me- dicamentului Tusomag. în medicina veterinară se întrebuințează foarte rar ca analgezic. Re- coltare. Rădăcinile (Aconiti tubeij se recol- tează în timpul înfloritului. Se scot din pământ cu cazmaua, se scutură, se freacă cu o perie aspră și se spală. Apa rezultată după spălare se îngroapă. Uscarea se face la soare sau în camere bine încălzite (pentru că altfel se înne- gresc în interior). Uscarea artificială, la 25° C; temperatura se ridică treptat până la 45° C. Când este nevoie se recoltează și frunzele (Aconiti folium) sau părțile aeriene ale plantei (Aconiti herba) în timpul înfloritului. în această perioadă conțin cantitatea cea mai mare de alcaloizi. Se usucă la soare. Uscarea artificială, la 25-30° C. După terminarea operațiunii de recoltare se spală bine cu apă și săpun mâinile și fața. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gripei, guturaiului, în nevralgii de trige- men, congestii pulmonare cu tuse, pneumonii, laringite acute, sciatică, ticuri nervoase ale fe- ței: a) tinctură, cu un conținut de 0,50 g alcaloizi la 100 ml. Se administrează 5-10 picături o dată și 40 picături în 24 ore luate în mai multe prize pe parcursul unei zile; la copii se adminis- trează 1-2 picături pentru fiecare an de vârstă, dar maximum 5 picături o dată; b) sirop, prepa- rat din 1 g tinctură pentru 100 g sirop; c) aconi- tină pură, în doze de 0,5 mg pentru 24 ore divizată în fracțiuni de 1/10-1/20 mg. Adminis- trarea în toate cazurile se face cu multă pre- cauție și nu se repetă deoarece pot apărea fenomene cumulative. Uneori aconitina pură se prescrie sub formă de pilule de 0,05-0,2 mg/doză. 2. Pentru tratarea unor nevralgii persistente: tincturăde aconit, câte 5-10 picături, de 3-4 ori pe zi, sub formă de cură, având grijă ca dozele să varieze de la o administrare la alta, fie scăzând la 5 picături, fie urcând la 10 picături (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stâ- ne s c u , 1986). Uz extern. Empiric, pentru tra- tarea reumatismului: rădăcină uscată și mărun- țită plămădită în rachiu de drojdie. Se lasă 7 zile. Se strecoară. Se fac frecții în zona dure- roasă. Produsele farmaceutice sunt folosite în nevralgii, dureri faciale, ticuri nervoase ale feței, sciatică, laringite, bronșite, gripă, tuse de diverse etiologii, tuse convulsivă. Medicină veterinară. Uz intern. Utilizat foarte rar ca analgezic: tinctură, cu un conținut de 0,05 g aconitină la %. Dozele de utilizare: animale mari (taurine, cabaline), 2-5 ml; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 0,5-1 ml; animale mici (pisici, câini), 2-5 picături. Atenție! Este toxic pentru toate speciile de animale. Uz ex- tern. Empiric, pentru tratarea plăgilor cu larve: a) decoct, din frunze și rădăcini de omag; se spală plaga; b) unguent, din pulbere de rădă- cină uscată amestecată cu untură de porc; se aplică pe rană; c) decoct, folosit ca insecticid, contra păduchilor la vite. Atenție! Depășirea dozelor produce intoxicații grave care provoa- că moartea animalelor. Ornamental. Folosit pe stâncăriile din grădinile alpine. Decorativ prin flori, port. înmulțire prin semințe, desfacerea tufelor. OMFALOTUS (Omphalotus olearius), fam. Tricholomataceae. Ciupercă foarte otrăvi- toare, întâlnită vara și în prima lună de toamnă onagracee 560 orez (VII-IX), pe lemn în putrefacție sau pe rădăcinile arborilor din pădurile de stejar, mai ales în cele din sudul țarii. Uneori apare și pe sol, dar în subsol există rădăcinile lemnoase. Descriere. Pălăria convexă, până la puțin con- cavă sau pâlniată, cărnoasă, diametrul 8-12 cm, cu marginea subțire, răsucită; fața superioară mătăsos-lucioasă, radial-fibroasă, portocalie sau brun-portocalie; fața inferioară cu lamele decurente, serate, arcuate, galbene-aurii, portocalii-deschis sau roșiatice, mai deschise decât fața superioară, cu muchia fosforescentă la întuneric. Piciorul tare, plin, ușor subțiat spre bază, uneori ușor curbat, înalt de 4-12 cm cu diametrul de 0,7-2,5 cm, puțin mai deschis la culoare decât pălăria. Carnea tare, elastică, portocalie, zemoasă la umezeală, miros de frunze moarte, gust puțin piperat. Sporii ovoizi, aproape sferici (5-7 x 5-7 p), hialini, netezi, albi-gălbui în masă. Toxicologie. Principiile active cu acțiune toxică nu sunt cunoscute cu precizie. Otrăvirea se manifestă prin sindrom nervos, vomismente violente, dureri abdomina- le, diaree, transpirație abundentă, amețeli, slă- birea treptată a pulsului, moarte (v. PI. XXXIX, 5). ONAGRACEE (Onagraceae), sin. ENOTHERACEE (Oenotheraceae), familie care cuprinde cca 500 specii de plante erbacee sau arbuști, bianuale până la perene, rareori anuale, majoritatea răspândite în regiunea temperată. Frunze simple, opuse, alterne sau verticilate, cu stipele mici, abia vizibile, căză- toare de timpuriu. Flori bisexuate (hermafro- dite), epigine, actinomorfe, rar zigomorfe, în general pe tipul 4, heterochlamidee (învelișul floral diferențiat în caliciu și corolă), solitare, axilare ori în raceme sau spice terminale; cali- ciul dialisepal, din 4 sepale, uneori prin redu- cere 2, adesea răsfrânte după înflorire; corola dialipetală, din 4 petale rareori 2 sau lipsesc, roșii, albe, violacee sau galbene; androceul din 8 stamine, uneori se reduc la 4 sau la 2; gine- ceul, cu ovar inferior, adesea concrescut cu receptacul alungit și colorat. Formula florală: rar -i- K₄-₂ C₄_₂ sau Cₒ A₈,₄,₂ G₍₄₎. Polenizare entomofilă. Fruct capsulă sau bacă. Semințe mici, netede sau verucoase, fără albumen, pre- văzute cu un smoc de peri. Flora României conține 27 specii spontane și cultivate ce apar- țin la 6 genuri: Fuchsia, x= 11; Circaea, x = 11; Ludwigia, x = 8; Oenothera, x = 7; Epilobium, x = 6; Chamaerion, x = 6. OOGAMIE ^HETEROGAMIE OOSFERĂ (Oosphaera), celulă de reproducere femelă sau gamet femei (macro- gamet) situată la polul micropilar al sacului embrionar din ovulul gimnospermelor și an- giospermelor. Este delimitată de o membrană subțire de natură proteică. în citoplasmă se află un nucleu haploid plasat excentric, către partea inferioară a oosferei și o vacuolă așezată în partea centrală. Prin fecundație oosfera devine celulă-ou sau zigot din care va lua naștere em- brionul (-> ovul, macrosporogeneză) (fig. 203). Fig. 203. Poziția oosferei în sacul embrionar la vița-de-vie (Vitis vinifera): /-sacembrionar; 2 - oosferă; 3-nucleul oosferei; 4 - vacuola oosferei; 5- sinergide; 6- nudei polari; 7 - antipode. OPAIȚUL-MUNȚILOR RODNEI (Lychnis nivalis), fam. Caryophyllaceae. Plantă erbacee, perenă, endemică în Carpați, hemi- criptofită, xeromezofită spre mezofită, hechis- totermă (criofilă), acid-neutrofilă, întâlnită în M-ții Rodnei, între 1820-2200 m altitudine, pe locuri pietroase, înierbate, umede. Specie ocrotită prin lege. Genetic, 2n = 24. Fitoceno- logic, încadrat în Rhododendro-Vaccinion, Caricetalia curvulae. Răspândită numai în Carpați. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpi- nă simplă, neramificată, glabră, înaltă de 5-10 cm, cu o ieșire laterală din rozeta de frunze. Frunze oblong-lanceolate, opuse, cele de la bază dis- puse în rozetă. Plantă poligamă. Flori mari, roz sau albe, caliciul membranos umflat, corola din 8 petale ligulate, crestate terminal; androceul din 10-18, rar 20 stamine; gineceul polimer, înflorire, VII—VIII. Fruct, capsulă. OREZ (Oryza nativa), fam. Poaceae. Cereală erbacee, anuală, higro-hidrofilă, orez 561 orez 1 2 4 Fig. 204. Secțiune transversală prin rădăcina de orez (Oryza nativa): 1 - exoderma: 2 - strat de sclerenchim; 3 - parenchim; 4 - spații aerifere; 5 - endoderm; 6 - cilindrul central. termofilă, alogamă, luată în cultură cu mii de ani în urmă (5 milenii) în China, originară din Indochina, Indonezia, Filipine; se mai numește oriz, peringi, pilau, rișcaș. Genetic, 2n = 24, 36, 48. La început au fost folosite ca aliment boa- bele culese din formele spontane, apoi s-a cul- tivat. în scrierile lui Confucius se menționează că sub primii împărați ai Chinei, campania de însămânțări se făcea cu ceremonial deosebit. Foarte veche este cultura orezului în India, Indonezia, menționată în scrierile dravidiene și, respectiv, sanscrite. Din aceste părți s-a răspândit, prin comerț, în Orientul Apropiat, apoi, prin intermediul maurilor, a ajuns în Delta Nilului și de aici, spre vest, până în Maroc. în secolul al VIIl-lea a trecut în Spania și Italia. în România prima orezărie a fost înființată în 1786, pe malul râului Bârzava în localitatea Topolia (azi satul Partoș, comuna Banloc). în secolul al XlX-lea s-a încercat cultivarea lui și în alte regiuni ale țării, dar s-a renunțat din lipsă de specialiști și din lipsă de soiuri potrivite. Experiențe sistematice privind cultura orezului încep în 1936 la Măgurele, lângă București, și în 1937 la Vasilați, pe Dâmbovița. Răspândit în cultură pe toate continentele. Spontan în India, Australia, Africa tropicală. Astăzi se cultivă pe 5 continente (peste 200 milioane ha). Se apre- ciază că există peste 3000 soiuri. Cerințe ri- dicate de temperatură. Germinează la mini- mum 11-12° C. La înfrățire temperatura aerului trebuie să fie de cel puțin 15° C iar a apei de 18° C. Temperatura optimă de înspicare, 28-30° C. Scăderea temperaturii la 10° O pro- voacă sterilitatea. Se comportă ca plantă de zi scurtă; există însă și forme de zi lungă. Nece- sită 1000 ore de strălucire solară în perioada de vegetație. Cerințe foarte mari față de apă. Se cultivă în parcele cu un strat de apă de 10-15 cm. Apa de irigare trebuie să fie aerisită, să aibă o temperatură corespunzătoare și să nu conțină reziduuri industriale. Vânturile pu- ternice cauzează căderea plantelor și scutura- rea boabelor iar cele reci și fierbinți stânjenesc creșterea. Valorifică soluri diferite ca textură și grad de fertilitate. Terenul trebuie să fie plan. Descriere. Rădăcini fasciculate, cu numeroa- se canale aerifere (fig. 204). Perișori absor- banți puțin numeroși și slab dezvoltați. Tulpina, pai (culm), cilindrică, goală în interior, înaltă de 60-130 cm, cu 6-7 internodii striate și noduri colorate verzui, violaceu, roz etc. în funcție de soi. Epiderma puternic sclerificată și silicifiată. Frunze liniare, cu tecile lungi, acoperite cu peri setiformi (fig. 205). Ligulă triunghiulară, bifur- cată la vârf. Urechiușe lungi, subțiri, înconjoară tulpina ca un inel (lipsesc la unele soiuri). Inflo- rescență, panicul lung de 12-30 cm, aplecat, format dintr-un ax principal cu 8-10 ramificații secundare și terțiare fine. Ramificațiile poartă spiculețe uniflore, alungit-elipsoidale, compri- mate lateral, cu câte 4 glume, din care 2 infe- rioare foarte reduse. Floarea reprezintă două pale dezvoltate de culoare galbenă, roz, viola- cee sau neagră, în funcție de varietate. Andro- ceul constituit din 6 stamine. Gineceul cu ovar superior, unicarpelar, stigmat trifidat. înflorire, VII-VIII. Fruct, cariopsă elipsoidală, strâns învelită în palei. Compoziție chimică. Bobul decorticat conține proteine (7,7%), substanțe extractive neazotate (75,2%), grăsimi (0,4%), celuloză (2,2%), substanțe minerale (0,5%) cu Ca, P, Fe, K, Na, S, Mg, Mn, CI, I, Zn, FI, As. Vitaminele A, B₁f B₆, Bi₂ pe care le conține cariopsă nedecorticată, dispar la lustruire. Ali- mentație. Constituie hrana de bază pentru cca 2 miliarde de oameni. Pentru unele țări din Asia de Sud-Est (China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia etc.), Africa, America Lati- nă, „pâinea" este asigurată prin orez. Pentru restul țărilor reprezintă un aliment de „comple- tare". Deosebit de apreciat sub aspectul gus- tului și al valorii nutritive. Industrie. Paiele de orez se folosesc la fabricarea hârtiei, cartonu- lui, diferitelor împletituri (pălării, coșuri, poșete etc.). Boabele servesc la extragerea amido- nului, fabricarea spirtului, prepararea pudrei de calitate etc. Bioterapie. Boabele de orez au orez 562 organe „optice" Fig. 205. Secțiune transversală prin frunza de orez (Oryza nativa)-. 1 - epiderma superioară; 2 - epiderma inferioară; 3 - fascicule libero-lemnoase; 4-celule buliforme; 5 - spații aerifere. utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți energetice, constructoare, hipotensoare, astringente, emoliente, antidiareice, diuretice, favorizând eliminarea ureei. Se recomandă pentru creștere, în surmenaj, hipertensiune, azotemie, diaree, colite de fermentații. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru reechilibra- rea stărilor diareice: decoct, din 1 lingură de orez decorticat la o cană cu apă rece. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Zeama obținută se bea neîndulcită. 2. Pentru tratarea afecțiu- nilor gastrointestinale, edemelor de origine car- diacă și renală, pentru creștere, în surmenaj: consumat sub formă de aliment în diferite pre- parate culinare. Uz extern. 1. Pentru tratarea eczemelor si a altor boli de piele: pulbere (făină), obținută prin măcinarea cariopselor decortica- te. Se pudrează local zona afectată. 2. Contra arsurilor, eczemelor, rănilor: cataplasme, pre- gătite din făină de orez și apă caldă. Se aplică local. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, emeritelor hemoragice: a) decoct, din 50-100 g cariopse la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 100 g cariopse peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 0,5-1 kg; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,200-0,350 kg; animale mici (pisici, câini, păsări), -0,025-0,050 kg. Uz extern. Pen- tru, tratarea eczemelor și altor boli de piele: cataplasme, din făină de orez și apă sau pudra- rea zonei afectate cu făină de orez. Acțiune emolientă. Cosmetică. Pentru catifelarea și în- frumusețarea tenului, mască pregătită din făină de orez. Zootehnie. Deșeurile rezultate din prelucrarea boabelor sunt folosite în alimen- tația animalelor. ORGANE „OPTICE", dispozitive histologice, susceptibile de a servi la percepe- rea excitațiilor luminoase, declanșând reacțiile de curbură fototropice sau fotonastice la plante. Se apreciază că perceperea luminii incidente aparține celulelor epidermice fără a se depista structuri histologice specializate. Ajustarea po- ziției limbului foliar față de raza incidență se realizează prin torsiunea pețiolului (de exemplu, orientarea frunzelor de mușcată către sursa de lumină). Sunt întâlnite însă cazuri (Fittonia ver- schaffeltî) când, printre celulele obișnuite epi- dermice există structuri de fotorecepție locali- zată. Constau dintr-o celulă mare, bazală, cu peretele extern foarte bombat, pe care se află o celulă mică, apicală, ca o lentilă biconvexă. Conținutul lor este transparent. Celula mică are indicele de reflecție mai ridicat. Amândouă constituie un aparat „optic" eficace. organe senzoriale „tactile" 563 orobanchacee ORGANE SENZORIALE „TAC- TILE“, dispozitive histologice care favorizează recepția excitațiilor mecanice de contact, șocuri, frecare etc., determinând mișcările de curbură, întâlnite la cârceii numeroaselor plante agățătoa- re, pentru frunzele speciilor de Mimosa, pentru lo- bii foliari prehensili ai plantelor carnivore (Aldro- vanda vesiculosa, Dionaea muscipula), pentru anumite piese florale [de exemplu, staminele de la Berberis vulgaris (dracilă)] etc. Stimulul mecanic este perceput când produce o deformare netă și bruscă la nivelul peliculei de citoplasmă de lângă peretele scheletic al celulei. Are ca efect provo- carea unei tensiuni tangențiale, prin comprimare sau întindere, determinând mișcări caracteristice organelor vegetative sau de reproducere. ORHIDACEE (Orhidaceae), familie care cuprinde cca 20 000 specii plante erba- cee, perene, adesea epifite, răspândite mai ales în ținuturile tropicale. Rizomi sau rădăcini tuberizate, micotrofe, unele fiind saprofite. Tulpină simplă, neramificată. Frunze simple, întregi, alterne, rareori subopuse. Flori bise- xuate (hermafrodite), zigomorfe, bilabiate și pintenate, grupate în spice sau raceme simple, foarte rar izolate; perigon petaloid, în 2 verticile 3 + 3, cu tepale libere (dialitepal); cea inte- rioară, mediană, este mai mare, numită labei se continuă cu un pinten la bază; androceul din 3 stamine, din care una fertilă și două stamino- dii, foarte rar 2 fertile și 1 staminodie, filamente- le lor se unesc cu stilul sau stigmatul și formea- ză un ginostemiu (coloană), care are la vârf anterele sesile, biloculare și stigmatul trilobat; gineceul, cu ovar inferior, tricarpelar, adesea răsucit, de obicei sesil, stigmat trilobat, cu lobul median steril (rostel), cei 2 laterali fertili purtă- tori de fovea stigmatică (cavitate mică, vâscoa- să) care primește polenul. Formula florală: P3+3 Ai; ₂; ₅; G(ă). Fruct capsulă dehiscentă în 3 (6) valve. Semințe numeroase, foarte mici, cu embrion rudimentar, fără radiculă și albumen. Flora României conține 57 specii spontane ce aparțin la 24 genuri grupate în 2 subfamilii: sfam. Cypripedioideae (Diandrae): Cypripe- dium,x = W\ sfam. Orchidoideae(Monandrae): Ophrys, x = 9; Orchis (Inel. Traunsteinera), x = 7 (?), 8, 9, 10, 19, 21 (?); Dactylorhiza', Himantoglossum, x = 9; Anacamptis, x = 9 Chamorchis\ Nigritella', Gymnadenia (Inel. Pseudorchis)-, Coeloglossum, x = 10; PlatanP hera\ Herminium, x = 10; Listera; Neottia, x = 9; Limodorum] Epipogium, x = 17; Spiranthes, x = 15; Goodyera’, Liparis, x = 8; Microstylis-, Hammarbya’, Corallorhiza, x = 7; Cephalant- hera, x = 8; Epipactis (Helleborine). ORIZANINĂ^ VITAMINĂ Bt ORNITOFILIE (Ornithophylus), po- lenizare realizată de păsări; sin. omitogamie. întâlnită în țările tropicale umede. Florile orni- tofile sunt mari, cu corola în formă de cupă, tub sau perie, viu colorate, de obicei roșii-aprins alături de culori albastre, galbene sau chiar verzi (culori ale papagalilor), lipsite de miros, cu mult nectar fluid situat în profunzime. Pole- nizarea o fac colibrii, „păsările muscă“, care își introduc ciocul lor lung până la baza corolei pentru a se hrăni cu nectar, în explorarea florii ating anterele staminelor cu ciocul și capul, încărcându-le cu polen. Vizitând o altă floare, prin atingerea stigmatului realizează poleniza- rea. Ornitofilia este întâlnită la unele specii de Jasaranda, Maregravia, Tecoma și la foarte multe familii de plante tropicale (Fabaceae, Malvaceae, Onagraceae etc.) cu flori entomofile (fig. 206). Fig. 206. Polenizarea florilor de Bignoniaceae realizată de pasărea-muscă (Ocrotrochilus chimborosa). ORNITOGAMIE -> ORNITOFILIE OROBANCHACEE (Orobancha- ceae), familie care cuprinde 12 genuri cu cca 160 specii plante erbacee, anuale sau perene, lipsite de clorofilă, haloparazite pe rădăcinile altor plante erbacee sau lemnoase, răspândite în emisfera nordică și câteva în ținuturile tropi- cale. Tulpină simplă sau puțin ramificată. Frun- ze alterne, sevamiforme. Flori bisexuate (her- mafrodite), zigomorfe, grupate în spice sau raceme spiciforme terminale; caliciul gamose- pal, tubulos-campanulat, persistent, 4 dințat orobanchacee 564 orz sau adânc divizat în 2 lobi laterali; corolă gamopetalâ, tubuloasă, de obicei bilabiată, cu labiul superior bilobat, iar cel inferior trilobat; androceul din 4 stamine libere, didiname (2 mai lungi și 2 mai scurte), înserate pe tubul corolei; gineceul cu ovar superior, unilocular, multiovu- lat, cu 4 placente parietale. Formula florală: A₂₊2] G(2-4). Fructul, capsulă loculi- cidă, cu numeroase semințe al căror embrion este lipsit de cotiledoane. Flora României conți- ne 20 specii ce aparțin unui singur gen: Oroban- che, x = 12, 19. Ele parazitează rădăcinile plantelor de cultură (floarea-soarelui, tomate, tutun, morcov, porumb, cartof, cânepă, varză etc.) și multe specii din pajiște. Atacul în masă aduce pagube mari. ORZ (Hordeum vulgare), fam. Poa- ceae. Cereală erbacee, anuală, comună în cul- tura agricolă, uneori subspontană; se mai nu- mește icimie, orz de primăvară, orz de toamnă, orz tuns, orz țepos, orzoaică de primăvară. Provine din specia spontană Hordeum agriocrithon descoperită în Tibet. Prima plantă cerealieră cultivată pe Terra. Locul de cultivare, Egiptul antic. Constituia hrana de bază a populației nevoiașe. Herodot și Plinius mențio- nează în scrierile lor că egiptenii preparau din orz o băutură alcoolică asemănătoare berii. în Grecia antică orzul a fost multă vreme prin- cipala cereală. La romani pâinea de orz era consumată numai de populația săracă și de soldații care pierdeau războiul. Dacii cunoșteau cultura orzului. însemnătate mare a avut și în viața poporului chinez; se numără printre cele cinci plante sfinte cultivate cu ceremonial 2800 î. Hr. Orzul cultivat astăzi corespunde subspeciilor: vulgare, cu spiculețe așezate în spic pe 4 rânduri, și hexastichon, cu spiculețe așezate pe 6 rânduri. în primul caz spicul este 4 muchiat, iar în cazul doi spicul este cilindric. Largă arie de răspândire; începe în zonele arc- tice și ajunge până în oazele Saharei. Rezis- tent la temperatura scăzută, orzul de toamnă suportă, la nivelul nodului de înfrățire, -10° C. Devine sensibil la temperaturi joase, când gerul urmează după o vreme umedă și caldă. Rezis- tent la șiștăvire. Preferă soluri cu textură mijlo- cie, luto-nisipoase și nisipo-lutoase, fertile. Descriere. Rădăcină fasciculată slab-dezvoltată. Greutatea cea mai mare a masei de rădăcini este atinsă în faza de înspicare-înflorire, apoi scade către maturitate. Tulpina, pai (culm) înalt de 30-150 cm, cu 5-7 internodii, netede, gla- bre. Frunze liniare, verzi-pal, glabre, cu auricule (urechiușe) foarte mari la baza laminei, albe sau violete, glabre; ligula puțin dezvoltată, scurtă, trunchiată, ciliată. Spic lung de 4-13 cm, cu rahisul puternic comprimat, păros pe margine, format din segmente drepte. Spiculețe fertile, câte 3 pe un călcâi. Glume liniare, lung-aristate. Palei ovat-lanceolate, gal- bene sau negre, alipite de cariopsă sau libere, cea inferioară terminată cu o aristă lungă până la 10 cm. înflorire, VI—VII. Polenizare anemo- filă. Fruct cariopsă fusiformă, îmbrăcată, rar golașă, umflată la mijloc, și ascuțită la ambele capete. Compoziție chimică. Cariopsele (boabele) conțin apă (13,92%), proteină brută (10,53%), grăsimi (2,08%), substanțe extractive neazotate (66,18%), celuloză (2,78%), substanțe minerale (2,5%), cu P, K, Si, Mg, Ca, Fe. Proteinele sunt formate din prolamine (35-45%), glutenine (35-40%), glo- buline (10-20%), albumine (3-4%). Substanțe- le extractive neazotate sunt alcătuite din ami- don (97%) și zaharuri simple (3%). Glutenul este în cantitate foarte mică sau lipsește, de unde slaba însușire panificabilă a făinii (Gh. Bâlteanu, I. Fazecaș, Al. Salontai, C. Vasilica, V. Bârnaure, FI. Ciobanu, 1973). Alimentație. Boabele sunt utilizate în alimentația omului, pentru o mare parte din populația globului, mai ales în regiunile înalte din Asia și nordul Africii. în celelalte regiuni ale globului este folosit în hrana omului sub formă de arpacaș; intră în compoziția surogatului de cafea. Făina de orz amestecată cu cea de grâu servește la pregătirea pâinii. Pâinea făcută nu- mai din făină de orz este de calitate slabă, grosieră, necrescută, sfărâmicioasă, greu dige- rabilă. Industrie. Boabele de orz sunt folosite ca materie primă în industria berii, alcoolului, dextrinei, glucozei. Bioterapie. Cariopsele și planta verde în stadiul tânăr au utilizări tera- peutice în medicina tradițională umană și vete- rinară. Principiile active îi conferă proprietățile de: emolient, tonic general, tonic al sistemului nervos, tonic cardiac, stimulator digestiv, dre- nor hepatic, antidiareic, hipotensor, reglator al tensiunii arteriale, stimulator al potentei sexua- le, antiinflamator, răcoritor. Cariopsele (boabe- le) sunt recomandate în afecțiuni pulmonare (tuberculoză, bronșite cronice), demineraliza- re, atonie gastrică și intestinală, insuficiență hepatică, dischinezie biliară, enterite, diaree, orz 565 orz dizenterie, febră tifoidă, inflamații ale căilor uri- nare (nefrită, cistită), hipotensiune, stări febrile, stimulare a creșterii. Orzul verde este folosit pentru extragerea sucului sau se usucă și se transformă în pudră. Sub o formă sau alta este folosit în anorexie, anemie, stomatite, cancer, gastrită, ulcer, colită, pancreatită, afecțiuni he- patice (hepatită virală, hepatită cronică, ciro- ză), dischinezie biliară, diabet, astm, bronșite, tuberculoză pulmonară, viroză pulmonară, rini- tă alergică, cardiopatie ischemică, infarct mio- cardic, hipotensiune și hipertensiune arterială, astenie, schizofrenie, epilepsie, nevralgie de trigemen, nevralgie facială, insomnie, artrită, acnee, pistrui, eczeme, ulcer varicos, trombo- flebite, hemoragii, fistule perianale, hemoroizi, dismenoree, sterilitate, impotență sexuală, avi- taminoze, alopecie, reumatism articular acut, lombosciatică. Recoltare. Cariopsele de orz (Hordeumi semen) se recoltează în faza matu- rității galbene. Sunt destinate alimentației și au utilizării terapeutice. La maturitatea deplină se recoltează loturile semincere. Se treieră. Pro- ducții destul de mari. Orzul verde (Hordeumi herba) se recoltează în faza tânără, până la înspicare. Este folosit în această stare pentru obținerea sucului sau este uscat și măcinat obținându-se pudra de orz verde. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea enteroco- litelor, dizenteriei, diareei la copii: consum, de boabe decorticate fierte; consum de pâine fa- bricată din făină de orz. 2. Pentru tratarea boli- lor de rinichi și vezică, pentru calmarea tusei: decoct, din 20 g (2 linguri pline) boabe orz la 1 I de apă. Se fierbe 20-30 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru a favoriza digestia: infuzie, din malț (germeni prăjiți), 1 linguriță cu vârf la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi înainte sau imediat după masă. 4. Pentru tratarea diabe- tului, tuberculozei, bronșitei cronice, în anemie, cancer, gastrită, ulcer, colită, pancreatită, dis- chinezie biliară, ciroză, hepatită virală și croni- că, cardiopatie ischemică, cord postinfarctic, schizofrenie, epilepsie, nevralgie, insomnie, ar- trită, flebită, impotență sexuală, sterilitate, reu- matism, hemoroizi, acnee, eczeme, ulcer varicos și ca tonic general: orz încolțit, se mănâncă 1-2 linguri pe zi. Pentru a obține orz încolțit se pun boabele pe o farfurie și se îmbibă cu apă. Se țin 1-2 zile în bucătărie. Tot pentru tratarea acestor boli în terapeutica populară se mai folosesc sucul de orz verde și pudra de orz verde. Dozele de tratament: a) suc de orz ver- de, 50 ml diluat cu apă, suc de mere sau suc natural din alte fructe; o doză se ia dimineața și alta seara, întotdeauna cu 30 minute înainte de masă; b) macerat, din 1 linguriță pudră orz verde la 100 ml de apă rece. Se lasă 2-3 ore. Se strecoară. Se bea cu 30 minute înainte de masă. Se poate consuma și nestrecurat. în cazul unor evoluții deosebite ale bolilor men- ționate doza se administrează mai des: se iau 3 doze pe zi (dimineața, prânz, seara) de suc sau macerat. Sucul din orz se obține din plante imediat recoltate. Se curăță de impurități, ve- rificându-se fir cu fir, se spală și se introduc în storcător. Pentru un rezultat mai bun, orzul se trece mai întâi prin mașina de tocat, apoi se introduce în storcător. Pasta rămasă se pune într-un borcan, se toarnă apă rece cu puțin peste nivelul ei și se pune în frigider. Dimineața următoare se introduce în storcător și sucul obținut se bea fără a mai fi diluat (rețeta este folosită în familia prof. Bădoi Radu, din satul Olteni, jud. Prahova). Uz extern. 1. Pentru ate- nuarea durerilor reumatice și de lumbago, în hemoroizi, fistule perianale, alopecie, acnee, pistrui, eczeme, ulcere varicoase, trombofle- bite: cataplasme, cu făină de orz umectată cu apă caldă. Se aplică local pentru 1-3 ore. 2. Pentru emoliereQ furunculelor și reducerea edemelor: cataplasme, cu făină de orz umec- tată cu apă caldă. Se aplică local. Medicină veterinară. 1. Pentru tratarea gastroenterite- lor, enteritelor hemoragice, indigestiilor și în regimurile dietetice: a) decoct, 50 g boabe (ca- riopse) de orz la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute la foc domol. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) bar- botaj, din făină de orz 10%, malț de orz 10%. 2. în mediul sătesc crescătorii de animale folo- sesc cariopsele de orz ca hrană pentru găini în scopul stimulării ouatului. în caz de retenție placentară, se administrează vacilor orzul îm- preună cu boabe de grâu, porumb, ovăz. Zoo- tehnie. Boabele au o largă utilizare în hrana animalelor. Se folosesc ca atare sau sub formă de uruială, mai ales pentru porcii puși la îngrășat și pentru cabaline. Paiele au valoare furajeră mai ridicată decât cele de grâu. Sunt utilizate în hrana animalelor. Se cultivă și ca plantă producătoare de nutreț verde sau fân, singur sau în amestec cu alte plante (mazăre, măzăriche) (v. PI. XXXIX, 6). orzoaică 566 osul-iepurelui ORZOAICĂ (Hordeum distichon), fam. Poaceae. Plantă erbacee, anuală, culti- vată, alimentară, industrială, anemofilă, având originea în specia sălbatică Hordeum spon- taneum C Koch; se mai numește orzoaie, orz, orzoicâ. Genetic, 2n = 14. întâlnită până la altitudinea de 1000 m. A apărut în cultură după orz, încă din Antichitate Preferă zonele cu cli- mat potrivit de umed, însorit vara și cu tempe- ratură moderată, îi merge bine pe solurile per- meabile, cu textură mijlocie, luto-nisipoase și nisipo-lutoase. Solurile grele, argiloase, îi sunt puțin favorabile. Orzoaica de primăvară are cerințe mai ridicate față de textura solului decât orzoaica de toamnă. Nu suportă mediul acid. Are toleranță ridicată la salinitate. Zonele favo- rabile culturii sunt Câmpia de Vest, câmpiile din sudul Olteniei și sudul Munteniei, precum și zonele din sudul Dobrogei și nord-estul Moldo- vei (între Șiret și Prut). Descriere. Rădăcină fasciculată. Tulpină înaltă de 60-80 (130) cm. Frunze liniare, plane, cu auricule bazale lungi, foarte late, glabre. Spic lung de 5-15 cm, puter- nic comprimat. Spiculețe câte 3 pe un călcâi al axei spicului, cel mijlociu fertil, iar celelalte două adeseori reduse la rudimente florale. Fruct ca- riopsă. Compoziție chimică. Orzoaica de toamnă conține proteine (9,08-18,32% S.U.), amidon (55,95-63,17% S.U.); orzoaica de primăvară (13,41-18,80% S.U.), amidon (54,47-63,78% S.U.), grăsimi, celuloză, subs- tanțe minerale. Industrie. Cariopsele sunt folo- site la fabricarea berii. Alimentație. Cariopsele măcinate sunt întrebuințate în diverse prepara- te culinare. Utilizată și la prepararea berii în casă. Bioterapie. Aceleași utilizări ca -> ORZUL. OSMOFOR (Osmophoi), structură histologică reprezentată prin celule epidermice diferențiate sub formă de papile, lacinii sau peri. Funcție de secreție a unor uleiuri eterice care se evaporă imediat în aer, mai rar pot rămâne sub formă de picături. întâlnite în florile multor specii de plante. Se pot pune în evidență prin colorare cu roșu neutru. Florile cu osmofor sunt folosite în industria parfumurilor. OSTEOSCLEREIDE SCLEREI- DE OSUL-IEPURELUI (Ononis spino- sa), fam. Fabaceae. Specie subarbustivă, pe- renă, hemicriptofită (camefită), xerofită, mezotermă spre moderat-termofilă, la pH amfi- tolerantă, întâlnită prin pășuni și fânețe aride, pe soluri nisipoase, uscate până la uscat-reve- ne din Transilvania, zona colinară a Olteniei și Moldovei, Mamaia, Mangalia; se mai numește asudul-calului, asudul-capului, bobul-coașei, cașul-iepurelui, ciocul-cioarei, colțul-iepurelui, dârmotin, lemnie, lingoare, pir, sâlășitoare, su- doarea-calului, sufinâ, zilezitoare (fig. 207). Ge- netic, 2n = 30, 32. Dacii o numeau azila (assila), azilâ, ăssilâ, osilâ, osoi de unde a derivat numele de azi osul-iepurelui (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Fitocenologic, Car. Festuco-Brometea. Răspândit în regiunea me- diteraneană a Europei, Asia Mică. Descriere. Rizom continuat cu o rădăcină flexibilă, cenu- șie, lungă de 25-30 (40) cm, groasă până la 1 cm. Tulpină lemnificată la bază, ramificată, păroasă, înaltă până la 60 (70) cm, foarte Fig. 207. Osul-iepurelui (Ononis spinosa): 1 - parte din plantă cu frunze și flori; 2 - caliciu; 3 - fruct. osul-iepurelui 567 osul-iepurelui spinoasă, rămurelele sunt prevăzute cu spini ri- gizi, din care unul este terminal, iar 2-3 sunt laterali. Frunze superioare simple, cele infe- rioare trifoliate, cu stipelele înconjurând tulpina (amplexicaule), cu foliole ovale, dințate pe mar- gine, glandulos-păroase. Flori papilonate, roz cu dungi mai închise, dispuse la subsuoara unor bractei spre vârful tulpinii. înflorire, VI-VII. Fruct, păstaie păroasă, mică, cu 1-2 semințe. Compoziție chimică. Rădăcinile conțin onop- sină, omonină (derivat flavonic), omocerină (derivat triterpenic), trifolirizină, fitoglutină, acid gliceritic, tanin, ulei volatil, ulei gras, zaharuri, acid citric, săruri minerale. Alimentație. în une- le sate din Maramureș lujerii tineri ai plantei se consumă murați sau fierți în apă sărată. în Franța, mai ales copiii consumă rădăcinile cru- de. Bioterapie. Rădăcina și frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiilor active li se atri- buie proprietăți diuretice, antiseptice ale căilor urinare, depurative, antihemoragice. Adminis- trarea decoctului sau infuziei mărește diureza, favorizează eliminarea calculilor renali. Acțiu- nea diuretică, de eliminare a ureei și clorurilor, este asigurată de sinergismul flavonidelor cu uleiurile volatile și triterpenele. Acțiune bună antimicrobiană. înlătură edemele generate de afecțiuni metabolice (reumatismul, guta), este folosit și în tratamentul dermatitelor cronice. Frunzele sau partea aeriană a plantei au o acțiune marcantă asupra eczemelor de diferite etiologii. în medicina umană se recomandă în hidropizia însoțită de edeme, calculoză (litiază) renală, cistite, reumatism, gută, bronșite, boli de piele, iar în medicina veterinară pentru trata- rea cistitelor, cistitelor hemoragice și afecțiuni- lor renale. Recoltare. Rădăcinile (Ononidis ra- dix) se recoltează primăvara de timpuriu (martie-aprilie) sau toamna (septembrie-oc- tombrie). Se scot din pământ cu cazmaua. Se taie coletul și se replantează pentru refacerea plantei. Rădăcinile se curăță de pământ, se spală într-un curent de apă, se scurtează în bucăți de 20-25 cm și se despică în lungime. Se pot tăia în rondele foarte mici de 1-2 mm. Părțile seci și cele necorespunzătoare se înde- părtează. Se usucă la soare în strat gros de cel mult 10 cm. Se întorc din timp în timp. Uscare artificială la 50-60° C. Frunzele (Ononidis folium) și părțile aeriene ale plantei (Ononidis herba) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp fru- mos, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea edemelor datorate in- suficienței circulatorii, în litiază renală (calculo- ză), gută, hidropizie, bronșite, cistite, reuma- tism: a) decoct, din 1 lingură pulbere rădăcină sau rădăcină bine mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe la foc moale 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) macerat, din 1 linguriță pulbere rădăcină sau rădăcină fin tăiată peste care se toarnă 250 ml apă rece. Se lasă acoperită 12 ore. Dimineața se strecoară și se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea cistitelor, afecțiunilor cardiovasculare, edeme- lor cardiorenale, afecțiunilor metabolice (gută, azotemie, uremie, obezitate): decoct, din 1 lin- guriță pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute la foc moale. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea ascitei, afecțiunilor renale, retenției uri- nare: decoct, din 20 g rădăcină uscată și mă- runțită la 1 I de apă. Se fierbe până scade la 750 ml. Se strecoară. Se bea fracționat în tim- pul unei zilei în trei prize (dimineața, prânz, seara). Cura durează mai multe zile. 4. Pentru tratarea ascitei, bolilor aparatului urinar, stărilor alergice, eczemelor de diverse etiologii: de- coct, din 3 lingurițe de frunze uscate și mărunți- te la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi pe nemâncate. 5. Pentru creșterea diurezei: pul- bere de rădăcină, se iau zilnic câte 1-2 g. 6. Pentru tratarea cistitelor, pielo-cistitelor, în litiază renală (calculoză), edeme renale, reu- matism, obezitate, intoxicații: decoct, din 4 lin- guri rase pulbere rădăcină la 1 I apă rece. Se fierbe 30 minute la un foc potrivit. Se strecoară. Se bea fracționat în cursul unei zile. 7. Empiric, pentru tratarea durerilor de stomac: decoct, 2-3 lingurițe de frunze, flori, ramuri uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se în- dulcește, se beau 2-3 căni pe zi. 8. Empiric, pentru combaterea durerilor de rinichi: mace- rat, din întreaga plantă în rachiu. Se beau 3-4 păhărele pe zi. 9. Empiric, pentru tratarea herniei: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se bea de 3-4 ori pe zi câte 100 ml. Uz extern. 1. Empiric, pentru tratarea herniei și eczemelor de diverse etiologii: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se spală locul și se pun comprese; resturile plantei rămase de la prepararea otetar 568 oul-inului decoctului se aplică pe locul afectat, sub bandaj, folosind o pânză înmuiată în decoct. 2. Pentru fortificarea copiilor și maturilor debili: băi cu decoctul obținut din plantă. Planta intră în compoziția diferitelor formule de ceai PLAFAR pentru tratarea aterosclerozei, dis- chinezieii biliare, cistitei, litiazei renale, gutei, în prepararea dezinfectantelor urinare, diureti- celor apoase. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea cistitei, cistitei hemoragice și afecțiunilor renale: a) infuzie, din 50 g rădăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 50 g rădăcină uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 250-300-500 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 100-200-300 g; animale mici (pisici, câini), 10-15-20 g. Doza se poate repeta la 24 ore. Rol diuretic, antiseptic al căilor urinare, depurativ, antihemoragic. Orna- mental. Specie rustică remarcabilă prin colori- tul delicat al florilor. Poate fi cultivat în parcurile de pe litoral, pe nisipuri și în alte zone unde vegetează. înmulțire prin semințe. OȚETAR (Rhus typhina), fam. Ana- cardiaceae. Arbust de interes ornamental, ada- ptat condițiilor climatice din regiunea de câmpie și deal, întâlnit numai în cultură, în parcuri și grădini publice; se mai numește mălin roșu, oțătariu, oțetnic (fig. 208). Rezistent la ger. Cere multă căldură în cursul perioadei de vege- tație. Preferă soluri ușor sărăturoase. Suportă umbrirea. Răspândit în America de Nord. Descriere. Rădăcină rămuroasă, bogată. Tul- pină înaltă până la 10 m. Lujeri des-păroși, bruni. Frunze imparipenat-compuse, lungi de 40 cm, cu 11-13 foliole oblong-lanceolate, acu- minate, serate, lungi de 5-12 cm, pubescente în tinerețe, apoi glauce, toamna de culoare roșie-arămie. Flori verzui dispuse în panicule dense, păroase, lungi de 10-20 cm; caliciul din 5 sepale; corola din 5 petale imbricate; andro- ceul din 10 stamine; gineceul din ovar superior, cu 3 stile. înflorire, VI—VII. Fructe, drupe roșii, des-păroase. Drajonează viguros. Industrie. Frunzele conțin substanțe tanante ce pot fi va- lorificate. Fructele foarte acre sunt utilizate la fabricarea oțetului. Apicultură. Florile oferă Fig. 208. Oțetar (Rhus typhina). albinelor culesul de polen și nectar. Producția de miere, 30-60 kg/ha. Pondere economico-api- colă mică. Protecția mediului. Utilizat în lucră- rile de consolidare a coastelor și taluzurilor. Ornamental. Foarte decorativ în parcurile și grădinile publice datorită inflorescențelor roșii-închis, catifelate în timpul verii și frunzelor roșii toamna, înmulțire prin butași de rădăcină. Știință. K.E. Correns a folosit această specie în cercetările sale de hibridizare între indivizi de la soiuri diferite, cu flori diferite. OUL-INULUI (Camelina microcarpa), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezofilă, mezotermă, amfitolerantă la pH, alogamă; se mai numește gălbenușe, gălbenuș, lubiță. Genetic, 2n =40. întâlnit prin fânețe, locuri ierboase, pârloage, semănături. Răspândit în Europa și Asia. în unele țări oul-inului 569 ovar cultivat de mai bine de 2000 ani, ocupând suprafețe mai însemnate în secolul al XVIIl-lea. în prezent este cultivat pe suprafețe întinse în Siberia, Ucraina, regiunile din sud-estul Rusiei, pe soluri mai puțin fertile. Specie de toamnă. Rezistent la ger. Perioada de vegetație scurtă (70-95 zile). Descriere. Rădăcină pivotantă slab dezvoltată. Tulpină glabră sau acoperită cu peri mici, înaltă de 40-100 cm, ramificată. Frunze simple, lanceolate, sagitate la bază, se- miamplexicaule, aspru-păroase, cele din partea inferioară a tulpinii scurt-pețiolate, mai sus sesile. Flori galbene-deschis, grupate în raceme. Polenizare entomofilă. înflorire, V-VII. Fruct, siliculă piriformă, cu valvule pronunțat convexe. Semințe mici, ovale, galbene-porto- calii. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei sicativ (30-35%). Alimentație. Uleiul puțin folosit. Industrie. Uleiul extras este utilizat la fabricarea vopselelor, lacurilor, săpunurilor, în industria textilă. OVAR (Ovarium), segment bazai, umflat, al gineceului, care se prinde direct pe receptacul. Poziția lui pe receptacul față de celelalte elemente florale îl definește ca: ovarul superior, ovarul semiinferior și ovarul inferior (fig. 209). 1. Ovarul superior se află așezat în vârful receptaculului convex sau într-o mică adâncitură a lui. în ambele situații ovarul nu concrește cu receptaculul. în primul caz, ele- mentele florale se inseră pe receptacul sub baza ovarului, iar florile se numesc hipogine (Liliaceae, Brassicaceae, Papilionaceae, Ra- nunculaceae). în al doilea caz, elementele flo- rale se inseră pe marginile libere ale cupei receptaculului din jurul ovarului, iar florile se numesc perigine [de exemplu, prunul (Prunus domestica), vișinul (Cerasus vulgaris), caisul (Armeniaca vulgaris), piersicul (Persica vulgaris) ș.a.]. 2. Ovarul semiinferior se află implantat pe jumătate într-o scobitură a receptaculului cu care concrește [de exemplu, sfecla (Beta vulgaris), socul (Sambucus nigra) etc.]. 3. Ova- rul inferior se află complet implantat (afundat) în concavitatea receptaculului, cu care con- crește. Elementele florale sunt prinse pe margi- nea cupei receptaculului lăsând impresia că sunt prinse pe vârful lui. Florile se numesc epigine (Cucurbitaceae, Campanulaceae, As- teraceae, Lamiaceae). Peretele ovarului provi- ne din una sau mai multe cârpele (macrosporo- file) de natură foliară, care participă la formarea gineceului. în interior, ovarul are una sau mai multe cavități numite loji sau loculi (fig. 210). Ovarul unilocular, cu o singură lojă, provine dintr-o carpelă sau din mai multe cârpele care concresc numai prin marginile lor. Când carpe- lele concresc prin marginile lor și între ele, numărul lojelor este egal cu numărul carpe- lelor. După acest caracter poate fi: bilocular, cu două loji (Solanaceae); trilocular, cu trei loji (Liliaceae)', tetralocular, cu patru loji (unele specii de Saxifragaceae)', pentalocular, cu cinci loji (Linaceae). La unele specii, pe lângă pereții adevărați se pot forma pereți secundari, fapt ce determină creșterea numărului de loculi. De exemplu, gineceul speciilor din fam. Boruginaceae și Lamiaceae este format din două cârpele. Ovarul are doi loculi. Prin apariția unui perete secundar se împarte fiecare locul în două, rezultând patru loculi, și astfel ovarul devine tetralocular. în loculii ovarului se for- mează ovule (macrosporangii). Iau naștere pe carpelă sub formă de primordii. Ovulul se leagă de placenta ovariană printr-un peduncul numit funicul. Structura anatomică a ovarului este asemănătoare cu a frunzei din care, inițial, pro- vine carpelă. Are două epiderme, una externă, corespunzătoare epidermei superioare, și una internă, corespunzătoare epidermei inferioare, între epiderme se află mezofilul, format din celule parenchimatice clorofiliene și din fasci- cule libero-lemnoase de tip colateral. Lemnul Fig. 209. Poziția ovarului pe receptacul: a-superior; b- semiinferior; c - inferior: 1 - receptacul; 2- ovar. ovar 570 ovăz Fig. 210. Tipuri de ovar: 1 - monocarpelar-unilocular; 2 - bi- carpelar-unilocular; 2a - bicarpe- lar-bilocular; 3 - trilocular-unicarpelar; 3a - tricarpelar-trilocular; 4 - penta- carpelar-unilocular; 4a - pentacarpe- lar-pentalocular; 5 - policarpelar-uni- locular; 5a - policarpelar-polilocular; 6 - bicarpelar-bilocular; 6a - bicar- pelar-tetralocular prin apariția a încă unui perete despărțitor. fasciculelor se află orientat spre exterior, iar liberul spre interior. Există un fascicul median, mai mare, corespunzător nervurii mediane a carpelei foliare, fascicule placentare dispuse în placentă (cu lemnul spre exterior și liberul spre interior) și fascicule marginale corespunzătoa- re locurilor de sudură a carpelelor. Epiderma internă învelește locului sau loculii ovarieni unde sunt dispuse ovulele. OVĂZ (Avena sativa), fam. Poaceae. Cereală anuală, de primăvară și de toamnă, comună în cultura de nutreț, îndeosebi în re- giunile colinare și de munte; se mai numește ovăz alb, ovăz negru, ovâscior, ovâsc, ovoz, oviez, zob. Genetic, 2n = 42. Cunoscut în cul- tură din antichitate (începutul secolului al IV-lea î. Hr.), Teophrast dă amănunte asupra ovăzului cultivat, precizând că nu se bucura de o prețui- re deosebită. Pliniu menționează ovăzul gre- cesc (Avena graeca), cu semințe care nu se scutură, bun pentru a fi semănat în amestec cu alte plante pentru obținerea de nutreț verde și fân, și de asemenea că popoarele ce se așeză în nordul Imperiului Roman - geții, germanii - cultivă ovăzul pentru boabe, folosindu-le în ali- mentație sub formă de grișuri sau chiar de pâine. Galenus menționează că, în Asia Mică, ovăzul era cultivat pentru boabe și folosit cu precădere în hrana animalelor de tracțiune. în Evul Mediu, pentru partea centrală a Europei devenise una din principalele cereale de pri- măvară, fiind folosit la hrănirea animalelor și în alimentația populației (griș, pâine, băutură alcoolică). Plantă potrivită pentru climate ume- de și răcoroase. Germinează la temperatura minimum 3-5° C. Temperatura medie zilnică optimă după răsărire, 10-11° C, iar în timpul înfloritului, 16-18 °C. Cerință mare față de apă. Seceta îi dăunează în timpul înfloritului. Puțin pretențios față de sol. îi convin solurile lutoase, luto-nisipoase, cu pH 5,2-7,0. Descriere. Ră- dăcini adventive, fasciculate, profunde, cu ca- pacitate mare de solvire a substanțelor nutritive (P, K, Ca etc.), aflate în combinații greu solu- bile. Tulpină erectă, netedă, cu 5-7 internodii goale în interior, glabră, la bază tufos-ramifi- cată, înaltă de 60-100 (150) cm. Frunze plane, cu limbul ușor răsucit de la dreapta spre stân- ga, glabre sau ciliate pe margini. Ligulă dezvol- tată, dințată la vârf (există și forme neligulate). Urechiușă lipsă. Inflorescență, panicul lung de 15-30 cm, erect. Spiculețe cu 2-3 flori prote- jate de 2 glume lungi, inegale, cu 5-9 nervuri. Paleea inferioară alungită, bombată, bidentată, brună. Paleea superioară mai scurtă și îngustă, înflorire, VI—VIII. Polenizare anemofilă. Fructe cariopse acoperite cu palei adevărate. Com- poziție chimică. Cariopsele nedecorticate conțin proteine (12-15%), substanțe extractive neazotate (58,2%), grăsimi (4,8%), celuloză (10,3%), vitamine A, B, substanțe minerale; cariopsele decorticate conțin proteine (13,5%), substanțe extractive neazotate (62,8%), grăsimi (7,6%), celuloză (1,2%). Paiele și pleava conțin proteine (3,8%), substanțe ovăz 571 ovăz extractive neazotate (35,9%), grăsimi (1,6%), celuloză (38,7%). Alimentație. Folosit în ali- mentația copiilor și adulților cu regim dietetic, sub formă de gris, făină, fulgi, cafea (surogat). Industrie. Din boabe se prepară gris, făină, cafea (surogat). Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. I se atribuie proprietățile: analeptic, calmant, cicatrizant, depurativ, diuretic, hipogli- cemiant, energizant, fortifiant, tonic, pectoral, stimulent tiroidian, laxativ, reconfortant, răco- ritor. Indicat ca aliment pentru copii în perioada de creștere. Stimulează sistemul nervos cen- tral, respectiv funcțiile psihomotorii, respirația, circulația, funcțiile centrilor medulari, diminuea- ză sau înlătură spasmele musculare; favori- zează vindecarea rănilor și epitelizarea; acti- vează procesele de eliminare a toxinelor din organism pe cale gastrointestinală, renală sau prin glandele sudoripare; intervine asupra epite- liului renal, mărind cantitatea de urină eliminată; scade cantitatea de glucoză din sânge, prin activarea produselor de metabolizare a ei; flui- difică secrețiile bronșice și înlesnește expecto- rația; stimulează funcția tiroidiană; asigură un tranzit intestinal normal; înlătură insomniile și asigură un somn liniștit; se apreciază că acțio- nează împotriva sterilității și a impotenței se- xuale. Se recomandă în cancer, afecțiuni pul- monare, digestive, hepatice, splenice, diabet, litiază renală și vezicală, colică renală, insufi- ciență tiroidiană, insomnie, laringită, tuse, tuse convulsivă, surmenaj, gută, impotență, steri- litate, ulcer varicos, astenie fizică și nervoasă, nevralgii, prurit, reumatism, erupții cutanate, dureri intercostale. Medicină umană. Uz in- tern. 1. în tratamentul cancerului, pe lângă alte crudități indicate, se recomandă: suc de ovăz verde obținut prin punerea la încolțit a semin- țelor. Plantele înalte de 15-20 cm se spală bine. Se îmbibă cu apă se dau la mixer și apoi la centrifugă. Sucul obținut se ține la frigider. Se consumă de trei ori pe zi câte un pahar. Can- titatea se amestecă cu suc de mere sau se diluează cu apă. 2. Pentru tratarea afecțiunilor gastrice, hepatice, splenice, pulmonare, pentru eliminarea nisipului la rinichi și vezică, în dia- bet, gută, impotență, ca tonic general: decoct, din 20 g (2 linguri pline) fulgi de ovăz la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se beau 3-4 căni pe zi. 3. Pentru combaterea tusei: decoct, din 1 lingură boabe la o cană de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tra- tarea astmului, asteniei, insomniei: tinctură, obținută din semințe nedezvoltate, măcinate sau pisate peste care se toarnă alcool 70°. Se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară și se păstrează în sticle închise la culoare și astu- pate cu dop. în astenii se iau de trei ori pe zi, înainte de mese, câte 20 picături, în insomnii, 40 picături înainte de culcare. 5. Pentru tra- tarea diabetului, în insuficiență tiroidiană, aste- nie, sterilitate, impotență sexuală, litiază renală și vezicală, tuse, surmenaj, gută: a) decoct, din 10 linguri cariopse (boabe) la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară și se beau 3-4 căni pe zi; b) macerat, din 10 linguri boabe de ovăz pisate peste care se toarnă 1 I de apă. Se lasă acoperită 12 ore. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru ate- nuarea durerilor intercostale: cataplasme, din făină de ovăz și pleavă, umectate cu apă caldă. Se aplică local și se ține 1-2 ore. 2. Pentru combaterea durerilor reumatice: decoct, din 2 că- ni boabe și o farfurie pleavă la 5 I de apă. Se fierbe într-un vas adânc 30 minute. Se răcește până la temperatura suportabilă. Se introduc mâinile sau picioarele bolnave și se țin până se răcește apa. 3. Pentru tratarea spondilozei an- chilozante, artrozei șoldului: decoct, din o mână de paie tocate la 10 I apă caldă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Decoctul se toarnă în apa din cadă (temperatura apei 36-37° C). Durata de îmbăiere este 20-30 minute. Se face o cură de 21 băi. Se repetă după patru luni. Medi- cină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, preventiv și cura- tiv, ca tonifiant, dietetic: decoct, din 1 kg grăunțe la 10 I apă. Se fierbe 60 minute. Se răcește și apoi se administrează. Doze: animale mari (cabaline, taurine), 1-2 porții/zi; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 1 porție. 2. Pentru tineret: supe dietetice, din 1 kg făină de ovăz, 3 I apă caldă (40-50° C), 2 g drojdie de bere, 3,5 g sare. Se lasă 6 ore la macerat, după care se fierbe 30 minute. Se lasă la răcit și se admi- nistrează. Doze: purcei de 3 săptămâni, 50 ml pe zi; viței, 250 ml pe zi. La vârsta de 2-3 luni, doza se mărește de 4-5 ori (Eugen Neagu, Constantin Stănescu, 1985). Etnoiatriac, țăranii administrează ovăzul în atonie ruminală, bronșite, emfizem pulmonar, inapetență, reten- ție placentară, stimularea ouatului. Pentru re- tenția placentară la vaci se administrează o tavă de ovăz prăjit. Scroafelelor care nu ovăz 572 ovul mănâncă după tătare li se dau boabe de ovăz fiert. Zootehnie. Boabele sunt utilizate în ali- mentația cabalinelor, taurilor pentru reproduc- ție, vacilor cu lapte, berbecilor, păsărilor etc. Paiele și pleava sunt folosite ca furaj; valoare nutritivă apreciabilă, echivalentă cu a fânului de calitatea a doua. Se mai poate folosi în ames- tec cu alte furaje sau sub formă de nutrețuri combinate. Cultivat ca plantă producătoare de nutreț verde sau fân, semănat singur sau în amestec cu alte plante (măzăriche, mazăre etc.). Alte utilizări. Copiii sau adulții cu excese de nervozitate se simt bine dormind pe o saltea făcută din pleavă de ovăz. OVUL (Ovulum), formațiune morfolo- gică și anatomică complexă, de sex feminin, ce servește reproducerii sexuate la plante, la naștere din țesutul placentei aflat pe solzul car- pelar, fertil, al conurilor femeiești de la gimnos- perme și de pe fața internă a carpelelor ce intră în alcătuirea ovarului, de la florile angiosper- melor. Ovulul este un macrosporange unde are loc formarea de celule necesare reproducerii (macrospori). La pinofite (gimnosperme), ovu- lul de pin (Pinus sylvestris) este protejat de un integument ce lasă în partea terminală o des- chidere numită micropil. Țesutul parenchimatic aflat sub integument se numește nucelă. în fața micropilului nucelă are o mică adâncitură, nu- mită cameră polinică. în nucelă se află sacul embrionar ce conține un țesut haploid cu rol nu- tritiv, numit endosperm primar. în partea micro- pilară a endospermului primar se găsesc două arhegoane, numite și corpuscule, formate din trei etaje de celule: primele două etaje repre- zintă gâtul arhegonului, iar al treilea, reprezen- tat printr-o singură celulă, este oosfera. En- dospermul primar este omologat cu protalul femei al pteridofitelor. El devine țesutul de re- zervă al seminței (fig. 211). La magnoliofite (angiosperme), ovulul este format din funicul și corpul ovulului. Punicului are aspectul unui cor- don și leagă corpul ovulului de placentă. Locul de inserție a funiculului pe corp se numește hil. în porțiunea nilului, funiculul se îngustează. Din placentă pătrunde și trece prin funicul un fasci- cul libero-lemnos. Ajuns la baza corpului ovulu- lui (șalază) se ramifică. Ramificațiile lui pătrund adesea în integumente. Corpul ovulului este învelit în unul sau două integumente (unul ex- tern, mai gros, numit primină, și altul intern, mai subțire, secundină). Fiecare integument este 2 Fig. 211. Structura ovulului la pinofite (gimnosperme) (Pinus sp.): a - structura ovulului; b-c - structura arhegonului; 1 - integument; 2 - micropil; 3 - nucelă; 4 - endosperm primar; 5 - arhegoane; 6 - celulă ventrală; 7 - oosferă; 8 - secțiune în gâtul arhegonului. format din 2-3 straturi de celule. La unele spe- cii de plante (Viscum, Thesium) ovulele sunt lipsite de integumente. în partea superioară in- tegumentele lasă o deschidere (orificiu), numi- tă micropil, prin care pătrunde tubul polinic. Porțiunea de micropil rezultată din integămen- tul extern se numește exostom, iar cea rezulta- tă din integumentul intern se numește endostom. în cele mai multe situații acestea formează un canal continuu. La multe specii de plante mi- cropilul are aspectul unui tub gol și îngust; la altele, micropilul este plin cu papile secretoare sau celule mucilagigene ale obturatorului, care au rol nutritiv și ușurează înaintarea tubului polinic spre interiorul ovulului. Integumentele închid și protejează un țesut parenchimatic, omogen, diploid, numit nucelă. Baza nucelei poartă numele de șalază. în nucelă se află sacul embrionar sau macrosporul, format prin diviziune meiotică. Sacul embrionar are în inte- rior șapte celule. La polul micropilar se află o celulă centrală, numită oosferă (gârnețul fe- mei), și două celule situate câte una de o parte și alta a oosferei, numite sinergide. Toate trei formează aparatul oosferei. La polul opus se găsesc trei celule numite antipode, care for- mează aparatul antipoidal. în zona centrală a sacului embrionar se află nucleul secundar al sacului embrionar (celulă secundară) (fig. 212). ovul 573 ovul Fig. 212. Structura ovulului la magnoliofite (angiosperme): 1 - funicul; 2 - hil; 3 -șalază; 4 - integument extern; 5 - integument intern; 6 - micropil; 7 - nucelă; 8 - sinergide; 9 -oosferă; 10- antipode; 11 - sac embrionar; 12 - celula secundară a sacului embrionar; 13 -calotă; 14- fascicul conducător. Oosfera, sinergidele și antipodele sunt haploide (numărul de cromozomi ai nucleului este redus la jumătate). Celula secundară a sacului embrionar este diploidă. Unele ovule au între sacul embrionar și micropil un țesut numit calotă. Orientarea ovulului față de placentă, poziția hilului, șalazei și micropilului față de axul nucelei delimitează câteva tipuri. 1. Ovulul ortrotop sau drept are hilul, șalază și micropilul așezate pe o linie dreaptă, în pre- lungirea funiculului; simetrie actinomorfă (Gymnospermae, Urticaceae, Polygonaceae, Fig. 213. Tipuri de ovule și poziția lor: a - ortotrop; b - anatrop; c - campilotrop; 1 - micropil; 2- șalază; 3- hil. Juglandaceae, Liliaceae). 2. Ovulul anatrop are corpul răsturnat la 180° în lungul funiculu- lui, concrescând cu acesta pe o porțiune late- rală numită rafă. Micropilul ajunge lângă hil. Șalaza și micropilul sunt dispuse opus, dar pe același ax; simetrie zigomorfă. în cadrul acestui tip de simetrie, ovulul poate fi: epitrop, când orientarea în cavitatea ovariană este ascen- dentă; apotrop, când orientarea în cavitatea ovariană este orizontală; pleurotrop, când ori- entarea în cavitatea ovariană este descenden- tă. Ovulul anatrop este favorabil fecundării. în- tâlnit la majoritatea angiospermelor. 3. Ovulul campilotrop are corpul puternic curbat, de for- ma unui rinichi. Rezultă dintr-o creștere inegală a părților sale. Hilul, șalaza și micropilului sunt apropiate și dispuse după o linie curbă - ax îndoit (Brassicaceae, Caryophyllaceae, Phytolacaceae, Chenopodiaceae, Reseda- ceae). în funcție de locul de inserție a ovulului pe peretele ovarului, el poate fi orientat ascen- dent (ridicat), când se insera pe placentă în partea bazală a lojei ovariene (Convolvula- ceae, Asteraceae), și orientat descendent (pendent), când se insera pe placentă în partea superioară a lojei ovariene (Apiaceae). Poate avea și orientare orizontală (fig. 213). Numărul ovulelor din ovar diferă pe familii și în cadrul speciilor din aceeași familie. Multe specii de plante au în ovar un singur ovul (Asteraceae, Poaceae etc.); altele pot avea două ovule (Apiaceae, Rubiaceae etc.); patru, la multe angiosperme; mii de ovule (Orobanchaceae). Fig. 214. Stadii în dezvoltarea unui ovul: 1 - funicul; 2 - nucelă; 3 - integument intern; 4 - integument extern; 5 - micropil; 6 - sinergide; 7 - oosferă; 8 - celula secundară a sacului embrionar; 9- sac embrionar; 10- antipode. oxalidacee 574 oxizomi Numărul mic reprezintă un caracter de supe- rioritate. Ontogenetic, Ovulul se dezvoltă prin diviziuni perieiinale ale celulelor aflate sub stra- tul superficial al placentei. Apare la început nucela, ca un primordiu cu vârful rotunjit. Ulte- rior, prin diviziuni periclinale ale protodermei, se formează integumentul intern și cel extern (când este prezent), lăsând o mică deschidere în partea apicală, numită micropil. Integumen- tele ovulelor anatrope și campilotrope cresc asimetric. Sunt întâlnite cazuri când integu- mentele cresc mult și închid micropilul. Alteori, integumentele nu ajung în vârful nucelei și, ca urmare, nu se formează micropilul (de exemplu Philadelphussp., Toreniasp.) (fig. 214). OXALIDACEE (Oxalidaceae), familie care cuprinde câteva genuri cu cca 1000 specii erbacee, de obicei perene, adeseori cu stoloni subterani sau uneori cu rădăcini napiform îngro- șate. Frunze palmat-compuse sau penat-com- puse (la noi palmat-compuse), lung pețiolate. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 5; caliciul dialisepal, persistent; corola dia- lipetală, caducă; androceul din 10 stamine, dis- puse în două cercuri, cele din cercul intern cu filamente mari lungi cât cele din cercul extern; gineceul, din 5 cârpele, cu ovar superior și stile libere. Formula florală: OXILOFITE OXILOFITE (Oxylophyta), plante de soluri și mlaștini turboase, bogate în acizi humici; sin. oxifite (Oxyphyta). Viața lor se desfășoară în condiții de aciditate mare și troficitate scăzută. Prin schimbarea acidității plantele mor. Reprezentate prin Sphagnum sp., Oxycocus quadripetala, Andromeda po- lifolia, Deschampsia flexuosa, D. caespitosa, Lycopodium clavatum, Vaccinium myrtilus, V. vitis-idaea, Polyrichum alpestre, P. junipe- rium, Molinia coerulea etc. OXIZOMI, subunități structurale ale mitocondriilor; sin. particule elementare. Forma tripartită. Formați din o porțiune sferică cu Fig. 215. Detaliu structural al membranei interne de mitocondrie cu oxizomi: 1 - membrană externă; 2 - membrană internă; 3 - spațiu perimito-condrial. diametrul de 40-100 Â, se continuă cu o tijă lungă de 50  și groasă de 40  care, la partea bazală, se termină cu o piesă sferică cilindrică sau rectangulară groasă de 40  și lungă de 100 Â. Cu ajutorul ei se fixează de membrana mitocondrială. Distanțele dintre oxizomi sunt de 100  (fig. 215). p PALTIN ARGINTIU (Acersaccha- rinum), fam. Aceraceae. Arbore exotic, nord-american, rezistent la ger, puțin rezistent la secetă, temperament de lumină, preferă so- luri nisipo-lutoase, afânate, umede, pe care crește viguros. Genetic, 2n = 52. La noi cultivat, sălbăticit numai în zăvoaiele dintre Cluj și Gilău. Răspândit în America de Nord. Descriere. Tul- pină înaltă până la 25 m; scoarța cenușie; riti- dom întunecat, din plăci alungite cu marginile răsfrânte. Lujeri roșeați cu numeroase lenti- cele; mugurii roșii, scurt-pediculați; cicatricele frunzelor se unesc printr-o linie stipelară dreap- tă, orizontală. Frunze palmat-lobate, cu lamina de 8-15 cm lungime, verzi pe fața superioară, argintii pe fața inferioară, pețiolul lung de 8-12 cm. Flori apetale, androdioice, verzi, scurt-pedicelate, grupate în fascicule, cu apa- riție înaintea înfrunzirii. înflorire, IV. Fructe di- samare, cu nuculele eliptice și aripile divergen- te, puțin curbate. Industrie. Lemn alb, moale, relativ ușor. Utilizat în perimetrul arealului na- tural pentru parchete și mobilă. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Polenul bogat în proteine are o mare eficiență în creșterea puietului, ac- celerând ritmul de dezvoltare a familiei. Orna- mental. Arbore decorativ îndeosebi pentru forma și culoarea frunzelor sale, toamna gal- ben-deschis. Cultivat din regiunea de câmpie până la munte prin parcuri, grădini publice, de-a lungul străzilor. PALTIN DE CÂMP (Acer plata- noides), fam. Aceraceae. Arbore foios, indigen, megafanerofit, mezofit, mezoterm, acid-neu- trofil, semiombrofil, eutrof, drenofil, întâlnit frec- vent în pădurile de șleau din regiunea de câm- pie și deal, unde vegetează diseminat, rar în făgete și amestecuri de rășinoase cu fag, din regiunea montană; se mai numește arțar, arțar coajă, arțar mic, arțariu, jugaștru. Genetic, 2n = 26, 39. Preferă soluri fertile, profunde, afânate cu drenaj activ, acoperite cu floră de mull, rar pe soluri compacte. Fitocenologic în- cadrat în Fagetalia, Car. Acerion, Querco-Fa- getea. Acest arbore este simbolul precauției și al modestiei. Răspândit în Europa, sud-vestul Asiei. Descriere. Rădăcină pivotantă, trasantă, superficială. Tulpină înaltă de 25 m, cu ritidon timpuriu, subțire, brun-întunecat sau cenu- șiu-brun, crăpat în lung și transversal, fără a se exfolia; scoarța netedă, cenușie, cu striațiuni albicioase în lung; lemnul uniform, elastic, cu valoare mai mică decât a paltinului de munte. Lujerii brun-roșcați. Mugurii ovoizi sau globulo- și, alipiți de lujer, brun-roșcați, glabri, cu solzii foarte fin-ciliați. Coroană ovoidală, deasă. Frunze palmat-lobate, din 5-7 lobi, verzi pe fața inferioară, cu suc lăptos. Flori galbene-ver- zui grupate în inflorescențe corimbiforme. înflo- rire, IV-V. Fructe, disamare, cu nucule turtite și aripioare divergente, pendule. Creștere rapidă în tinerețe. După 40-50 ani este depășit de arborii cu care se află în amestec, rămânând în paltin de câmp 576 paltin de câmp etajul al ll-lea. Industrie. Lemn tare, puțin du- rabil în apă. Se impregnează ușor. Se usucă greu și crapă. Se prelucrează, încleiază și hăi- tuiește bine. Utilizat pentru fabricarea de furnire estetice, placaj, mobilă, instrumente muzicale, obiecte de strungărie, tâmplărie fină. Alimen- tație. Din seva obținută primăvara prin încres- tarea scoarței, în unele regiuni se face must, vin și chiar zahăr. Un singur arbore elimină în luna martie până la 10-12 I sevă. Bioterapie. Fructele, scoarța, florile și seva au utilizări tera- peutice în medicina umană tradițională. Fructelor li se atribuie proprietăți astringente, antidizen- terice. Scoarței i se atribuie proprietăți astrin- gente, antidizenterice, antidiareice, hemosta- tice și cicatrizante. Florilor de paltin li se atribuie proprietăți tonifiante și stimulatoare pentru acti- vitatea cardiacă, iar sevei însușiri mineraliza- toare, tonifiante, depurative stimulând elimina- rea toxinelor din sânge. Seva se recomandă persoanelor anemice și convalescenților. Re- coltare. Fructele (Aceri platanoidi fructus), se recoltează la maturitatea fiziologică. Se usucă în camere aerisite, uscate sau în poduri aco- perite cu tablă. Florile (Aceri platanoidi flos) se recoltează în perioada înfloritului IV-V. Se usu- că la umbră, în strat foarte subțire de preferat în poduri acoperite cu tablă. Scoarța (Aceri platanoidi cortex) se recoltează de pe crengile ramurilor de 2-3 ani. Se taie în fragmente mici. Se usucă în încăperi aerisite. Seva se recol- tează primăvara prin încrustarea tulpinilor și prinderea de tulpină a unui dispozitiv de cur- gere în borcan sau sticlă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dizenteriei: decoct, din 1 lingură fructe uscate și eventual mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei, dizenteriei și hemoragiilor in- terne ușoare: a) decoct, din 1-1 ¹/2 lingurițe pulbere scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) extract alcoolic, obținut prin plămă- direa scoarței în rachiu; se beau 3-4 păhărele pe zi. 3. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace „dor de inimă": decoct, din 1-2 lingurițe flori de paltin la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea copiilor și adulților debili, anemici sau în stare de convalescență: sevă proaspătă, extrasă din tulpină. Copiii iau de 3 ori pe zi câte 100 ml, adulții de 3 ori pe zi câte 150-200 ml. 5. Pentru tratarea litiazei biliare colecisto-coledociană, colestezei intra- și extra- hepatică la subiecții hipercolesterolemici, ne- vralgiei sciatice, herpesului zoster intercostal și ca remediu de drenaj în procese degenerative organice în stadiul inițial, cu rol de îndepărtare a substanțelor toxice din sânge și limfă: macerat de muguri proaspeți în soluție hidroglicero-al- coolică 1 DH. Se iau 30-50 picături o dată pe zi. Tratamentul durează mai mult de 40 zile pe ciclu de tratament. Maceratul mugurilor de paltin de câmp, pentru anumite boli se poate asocia cu maceratul altor plante. Maceratul mugurilor de paltin de câmp se poate asocia cu maceratul mugurilor de frasin (Fraxinus excelsior) în solu- ție hidroglicero-alcoolică 1 DH, pentru tratarea litiazei biliare și de canal coledoc; mâl sau noroi biliar; cu maceratul mlădițelor de rozmarin (Rosmarinus officinalis), pentru dischinezie bi- liară, urmări ale parezelor de origine centrală și periferică; cu maceratul mlădițelor de ienupăr (Juniperus communis), cu maceratul mlădițelor de măslin (Olea europaea) și maceratul mlădi- țelor de rosmarin (Rosmarinus officinalis), pen- tru dislipidemie-hipercolesterolemie; cu mace- ratul mugurilor de dud negru (Morus nigra) și maceratul mugurilor de nuc (Juglans regia), pentru diabetul florid; cu maceratul mugurilor de mesteacăn pufos (Betula pubescens), pen- tru nevralgie intercostală; cu maceratul mugu- rilor de smochin (Ficus carica) și maceratul mugurilor de tei argintiu (Tilia tomentosa), pen- tru neuroastenie, nevroză anxioasă cu atacuri de panică, frică de pericol; cu maceratul de tei argintiu (Tilia tomentosa), pentru nevroză fobi- că. în toate cazurile se iau 30-50 picături o dată pe zi (F. Piteră, 2000). Uz extern. Pentru tratarea rănilor: decoct, din 2 linguri pulbere scoarță la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon curat. Silvicultură. Prețioasă spe- cie de amestec în pădurile de stejar și gorun sau în plantațiile rutiere. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează familiilor de albine culesul de nectar, polen și mană, primăvara timpuriu. Producția de nectar pe floare este în medie de 0,95 mg, cu o concentrație de 50% zahăr. Pro- ducția de miere, 100-200 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mijlocie-mare. Protecția mediului. Cultivat în perdele antierozionale și de protecție a câmpului. Ornamental. Indicat pentru parcuri și grădini publice, izolat în dife- rite grupări arborescente, ziduri verzi, garduri vii. Decorativ prin coronamentul des și ovoidal, paltin de munte 577 papaveracee frunze verzi-lucioase vara și galbene toamna. Peisajul capătă aspecte monumentale, solem- ne ce îndeamnă la meditație. Rezistent la semi- umbră și tăieri. Nu rezistă la sărături și atmos- feră puternic poluată. înmulțire prin semințe, altoire. Vopsitorie. Scoarța proaspătă, jupuită de pe ramuri, posedă proprietăți tinctoriale. Uti- lizată pentru vopsitul fibrelor naturale în nuanțe de la bej la maron-închis și negru (v. PI. XXXIX, 7). PALTIN DE MUNTE (Acerpseu- doplatanus), fam. Aceraceae. Arbore foios de mărimea I, megafanerofit, mezofit spre mezo- higrofit, mezoterm, acid-neutrofil, semiombro- fil, drenofil, întâlnit, frecvent în regiunea de deal și munte, la altitudinea de maximum 1600 m, prin făgete, făgete cu rășinoase, brădete sau molidișuri, diseminat sau în grupuri mici, izolat în rariștile subalpine; se mai numește arțar alb, arțar de codru, palten. Vegetează pe soluri brune revene, până la reavăn-jilave cu trofi- citate mijlocie (T = 50-80) sau cu troficitate mare (T = 80-120), cu mull, bogate în baze de schimb, afânate, bine drenate, formate pe colu- vii calcaroase, conglomerate poligene și roci vulcanice. Genetic 2n = 52. Vegetează în regiu- nile montane cu umiditate atmosferică ridicată. Exigent față de fertilitatea solului. Preferă soluri brune de pădure, afânate, bine drenate, cu mull și suficientă umiditate dar nu în exces. Adesea întâlnit pe soluri scheletice, superficiale. Spe- cie pionieră pe conurile de dejecție și grohoti- șuri calcaroase. Fitocenologic, Car. Acerion, Querco-Fagetea. Răspândit în centrul și sudul Europei, Caucaz, Asia Mică. Descriere. Rădă- cină pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă, uneori cu neregularități de creștere, înaltă până la 40 m; scoarța cenușie-închis, netedă în tinere- țe, după 40 ani cu ritidom brun-gălbui, ce se exfoliază în plăci; lemnul rezistent, durabil, elastic, uniform. Coroana larg-globuloasă, si- metrică, deasă. Lujerii glabri, verzi până la brun-deschis, cu numeroase lenticele. Mugurii terminali în 4 muchii, cu 6-8 solzi, cei laterali ovoidali, mai mici, depărtați de axă, glabri, verzi sau verzi-gălbui, cu solzi scurt-ciliați pe mar- gine și tiviți cu o dungă brună. Cicatricele frun- zelor perechi sunt unite printr-o linie stipelară scurtă. Frunze penat-palmat-lobate, cordate, verzi-închis pe fața superioară și verzi-albăstrui pe cea inferioară, pubescente la început, apoi glabre și slab-păroase pe nervuri; pețiol lung de 5-15 cm; nu conțin suc lăptos. Flori verzi-gălbui, poligame, andromonoice, formate după înfrun- zire și grupate în panicule bogate. înflorire, IV-V. Fructe disamare cu nucule convexe și aripi lungi de 3-6 cm, depărtate sub un unghi drept, ascuțit, cu maturizarea în septembrie. Fructificarea în masiv are loc la 30-40 ani, în perioada VIII-IX. Longevitate, 400-500 ani. Industrie. Lemn puțin durabil la aer, în apă și la acțiunea bazelor. Rezistent la acțiunea acizilor. Se impregnează ușor cu soluții fungicide. La uscare, tendință de schimbare a culorii și cră- pare. Se prelucrează și încleiază bine. Acoperit cu lustru alb capătă calitățile unui lemn prețios. Folosit la tâmplărie, fabricarea de mobilă (mai ales cel cu fibre sinuate), instrumente muzi- cale, obiecte de strungărie, parchete, lambriuri, furnire estetice, placaj etc. Seva arborelui con- ține 5% zahăr cristalizabil. Alimentație. Ace- leași utilizări ca -> PALTINUL DE CÂMP. Cio- banii pun frunzele plantei deasupra vaselor în care țin brânza pentru a împiedica mucezirea. Bioterapie. Aceleași utilizări terapeutice în medicina umană ca -> PALTINUL DE CÂMP. Silvicultură. Arbore de viitor în cultura fores- tieră. Consolidează arboretele de molid expuse vătămărilor mecanice. Bun ameliorator edafic prin frunzișul său bogat în elemente minerale. Lemnul său de calitate contribuie la ridicarea valorii făgetelor și molidișurilor. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de mană, nectar și, mai ales, polen. Floarea conține, în medie, 235 000, iar inflorescența, până la 25 milioane grăuncioare polen. Produc- ția de miere, 200 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. Vopsitorie. Scoarța proas- pătă, jupuită de pe ramuri, are proprietăți tinctoriale. Utilizată pentru vopsirea fibrelor na- turale în nuanțe de bej până la maron-închis și negru (v. PI. XXXIX, 8). PAPAVERACEE (Papaveraceae), familie care cuprinde plante erbacee bogate în alcaloizi, cu canale laticifere anastomozate care conțin latex incolor sau colorat (alb, porto- caliu etc.). Rădăcină pivotantă sau abundent ramificată, la unele specii cu tuberculi (Coryda- lis). Tulpină ramificată, frunzoasă, la unele spe- cii neramificată, scapiformă. Frunze pețiolate sau sesile, variate ca formă, întregi, divizate sau compuse, alterne, fără stipele. Flori bise- xuate (hermafrodite), actinomorfe sau zigomor- fe, terminale sau axilare, solitare sau grupate în inflorescențe racemoase, umbeliforme; caliciul papilă 578 papură dialisepal din 2 sepale căzătoare; corola diali- petală, din 4 petale libere așezate în 2 cercuri altern opuse, mari, viu colorate; androceul, din 2, 4 sau numeroase stamine; gineceul, cu ovar superior, sincarp, format din 2-20 (rar mai mul- te) cârpele unite, stil 1 (rar mai multe) scurt sau lipsește, stigmat formă variată, sesil sau sub- sesil, în ovar 1 sau numeroase ovule anatrope sau campilotrope, cu 2 integumente. Formulă florală: PA- PURĂ. Rizomii fierți sunt utilizați de medicina populară pentru combaterea scorbutului. PARACHERNIȚĂ (Parietaria offi- cinalis), fam. Urticaceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, heliosciadofită-sciadofită, eutrofă, nitrofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin tufărișuri umede, margini de păduri, gro- hotișuri, pe lângă ziduri, garduri, ruine, prin grădinile de zarzavat, prin vii, din regiunea dea- lurilor până la etajul montan; vegetează pe soluri revene, până la reavăn-jilave, cu trofici- tate ridicată, bine aprovizionate cu azot (N4-5); se mai numește grâul-potârnichii, matrice, pir, politriche, urzică moartă. Genetic, 2n = 14. Fi- tocenologic, încadrată în Arcion, Alno-Padion. Răspândită în spațiul mediteranean (euro-asia- tic-african). Descriere. Rizom neted, fibros, alungit. Tulpină erectă, neramificată, scurt-pă- roasă, înaltă până la 100 cm. Frunze ovate, ovat-lanceolate sau lanceolate, la vârf lung-as- cuțite, la bază oblic-cuneiform-atenuate, des-pă- roase pe fața inferioară. Flori cu perigon foliar, dispuse în inflorescențe dichaziale. înflorire, VI-IX. Fruct, nuculă ovală, neagră, lucioasă. Compoziție chimică. Are conținut ridicat de azotat de potasiu. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. I se atribuie proprietăți diu- retice, depurative, emoliente, antitusive, antireumatismale, vulnerare. Azotatul de pota- siu pe care îl conține acționează asupra epite- liuiui renal mărind cantitatea de urină eliminată. Favorizează eliminarea toxinelor din corp. Ac- ționează împotriva tusei. Previne și diminuează durerile reumatice. Diminuează starea inflama- torie. Grăbește vindecarea rănilor. Folosită în bolile de rinichi, în special în afecțiunile căilor urinare; se mai folosește în tratarea tusei, răgu- șelii, intoxicațiilor ușoare, în reumatism, hemo- roizi, fisuri anale. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Parietari herba) se recoltează pe timp frumos, până la înflorire, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă în camere aerisite, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Rizomul (Parietari rhizoma) se recoltează toamna către sfârșitul vegetației. Se scoate din pământ cu cazmaua. Se spală. Se usucă în poduri acoperite cu tablă sau în camere bine aerisite. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea tusei, răgușelii, în reumatism, afecțiuni renale, afecțiuni ale căilor urinare, hemoroizi: decoct, din 1 linguriță părți aeriene mărunți te la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se acoperă și se lasă la răcit 16 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea hemoroizilor și fisurilor anale: decoct, din 4 lin- guri plantă mărunțită la 1 I apă. Se fierbe 10 mi- nute. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se spălă local, folosind un tampon de vată (v. PI. XL, 2). PARAPLASMĂ (Paraplasma), tota- litate a constituenților fără viață din cadrul unei celule; sin. deutoplasmă. Rezultă din metabo- lismul celular. Alcătuită din vacuom, incluziuni ergastrice și perete celular. PARENCHIM (Parenchyma), țesut trofic sau fundamental, format din celule izodia- metrice vii, rotunde, ovale sau poligonale, cu pereții subțiri, de regulă celulozici și cu punctu- ațiuni, cu vacuole mari și protoplast redus la un sac periferic. între celule se află spații interce- lulare care comunică unele cu altele, formând un sistem de canale care străbat țesutul în toate direcțiile. De obicei, canalele sunt pline cu aer. Celulele sunt puțin diferențiate. Parenchimul își are originea în meristemul fundamental pri- mar sau secundar. După rolul pe care îl înde- plinesc parenchimele se grupează în 5 tipuri. Parenchime asimilatoare (clorenchimuri) (fig. 217) se află, de regulă, imediat sub 1 5 Fig. 217. Parenchim asimilator în frunză: 1 - epiderma superioară; 2 - epiderma inferioară: 3 - parenchim asimilator palisadic; 4 - parenchim asimilator lacunar; 5-stomată: 6- camera substomatică. parenchim 581 parenchim epidermă. Celulele conțin cloroplaste și reali- zează procesul de fotosinteză, rezultând hidra- ții de carbon. între celule se găsesc spații aeri- fere necesare schimburilor de gaze. întâlnite în frunze, organe specializate în asimilația clorofi- liană unde există un țesut palisadic și țesut lacunar, în tulpini ierboase, tulpini lemnoase tinere, unele rădăcini acvatice și aeriene, în unele piese florale (sepale) și în fructele crude verzi. In cadrul parenchimelor asimilatoare ce- lulele au o orientare particulară față de suprafa- ța organului, pentru o utilizare optimă a luminii radiante. în cadrul celulelor se remarcă o anu- mită orientare a cloroplastelor în raport cu in- tensitatea luminii -> FRUNZĂ Șl FOTOSIN- TEZĂ. Parenchimele de depozitare (rezervă) (fig. 218), țesuturi în care se acumulează și se păstrează diferite substanțe nutritive de rezer- vă, apă sau aer. Parenchimele de depozitare pentru substanțe nutritive sunt formate din țesuturi în care se depun diferite substanțe nutritive de rezervă: glucide, lipide, protide etc. amidon, caroten. în parenchimul lemnos se- cundar de la rădăcina tuberizată de ridiche, în parenchimul liberian și lemnos din tuberculii de napi (topinanbur), în parenchimul secundar li- bero-periciclic de la rădăcina tuberizată de sfe- clă se depozitează glucoza, fructoză, amidon, protide. în fructe se depozitează glucoza, fruc- toză, acizi organici. în cotiledoanele semințelor de leguminoase se depozitează amidon, proti- de și cantități mici de lipide. La soia predomină protidele și cantități aproape egale de amidon și lipide. în cotiledoanele și endospermul se- mințelor de floarea-soarelui, de rapiță, in, cânepă, ricin există cantități mari de ulei și alte substanțe în cantitate mai mică. în endosper- mul secundar (albumen) din cariopsele cerea- lelor există mult amidon și aleuroză. Paren- chimul acviferesie format din țesuturi în care se depozitează cantități mari de apă. Celulele sunt bogate în suc vacuolar și substanțe mu- cilaginoase, care au proprietatea de a extrage și reține apa din mediul înconjurător. Organele Fig. 218. Parenchim de depozitare: a - în tubercul de cartof (Solanum tuberosum); b - în cariopsa de grâu (Triticumaestivum)-, c - în cotiledoanele seminței de fasole (Phaseolus vulgaris): 1 - tegument seminal; 2 - aleuronă; 3 - amidon. Substanțele nutritive acumulate în cazul se- mințelor servesc la hrănirea embrionului și apoi a plantulei, cât timp nu este capabilă de nutriție autotrofă, iar în cadrul altor organe servesc la formarea noilor părți ale plantei în prima etapă de viață activă. Substanțele nutritive de rezervă sunt depuse exclusiv în celulele vii, sub formă de substanțe ergastice în citoplasmă, în ami- loplaste, în vacuole sau, mai rar, chiar în pereții celulari, ca la semințele de lupin, cafea, sâm- burii de curmal etc. La tuberculii de cartof și gulie în țesutul cortical al tulpinii se depozitează zaharoză, amidon, proteine. în parenchimnul liberian secundar de la rădăcinile tuberizate de morcov, păstârnac, se depozitează zaharoză, sunt suculente. întâlnit mai ales la plantele xe- rofite din regiunile secetoase sau de pe solurile sărăturoase. Țesuturile acvifere se găsesc în frunze, ca la Sedum, Sempervivum, sau în tulpină, ca la speciile de cactuși, Salicornia etc. Mari rezerve de apă se acumulează și în gru- purile de celule buliforme din epiderma supe- rioară a frunzelor de graminee. Parenchimul aerifer (aerenchimul), (fig. 219), format din țe- sut cu spații mari între celule, rezultând lacune sau canale în care se înmagazinează mari can- tități de aer. Caracteristic organelor de la plan- tele acvatice și palustre. Canalele aerifere se formează în scoarță (Myriophyllum), în țesutul medular (Juncus) sau în ambele țesuturi ca la parenchim floemic 582 partenogeneză Fig. 219. Parenchim aerifer (aerenchim) la tulpina de brădiș (Myriophylum sp.): 1 - spații lacunare cu aer. nufărul alb și cel galben. Parenchimul aerifer micșorează greutatea specifică a plantei, fă- când posibilă plutirea sau menținerea ei în po- ziție verticală în masa de apă. Aerul atmosferic din spațiile intercelulare servește pentru respi- rație (O₂) și pentru fotosinteză (CO₂). Paren- chime absorbante, țesuturi specializate în absorbția apei din sol sau din aer și în trans- portul ei spre vasele conducătoare. Se află situate în zona absorbantă a rădăcinilor. Sunt reprezentate prin perii absorbanți și parenchi- mul cortical. Apa cu substanțe minerale dizol- vate în ea este transmisă din celulă în celulă până la vasele lemnoase din cilindrul central. Parenchimul lemnos, țesut fundamental alcă- tuit din celule parenchimatice vii, ușor-alungite, suprapuse în coloane lungi, paralele cu axa longitudinală a organelor; sin. parenchimul xi- lemic, pereții celulelor sunt puțin îngroșați și prevăzuți cu punctuațiuni (pori) simple, între două celule parenchimatice, și cu punctuațiuni areolate și semiareolate, într-o celulă parenchi- matică și una traheală ce aparține vasului lem- nos. Celulele parenchimul lemnos servesc la depozitarea substanțelor nutritive de rezervă (amidon, grăsimi, taninuri, cristale etc.). înso- țește întotdeauna vasele lemnoase, din xilemul primar și secundar. Parenchimul liberian, țe- sut fundamental alcătuit din celule vii, supra- puse în serii longitudinale, ușor alungite, cu pe- reții celulozici subțiri, cu citoplasmă și nucleu; sin. parenchimul floemic. Servește drept țe- sut la depozitarea amidonului, uleiului, a altor substanțe nutritive organice, tanin, rășini etc. întâlnit la angiospermele dicotiledonate. Uneori este însoțit de sclereide, exemplu, stejar. Lipsește la angiospermele monocotiledonate. PARENCHIM FLOEMIC, PARENCHIM LIBERIAN -> PARENCHIM PARENCHIM XILEMIC, PARENCHIM LEMNOS -> PARENCHIM PARTENOCARPIE (Parthenocar- pia), dezvoltare a fructului fără semințe. întâl- nită la plantele sponlane și cultivate. Apare în mod natural la smochin, portocal, lămâi, grepfruit, măr, păr, unele soiuri de struguri (stafide). Provocată de factori genetici sau de mediu, poate fi întâmplătoare sau permanentă. Factorul genetic favorizează menținerea unui conținut ridicat de auxine în ovare în timpul antezei și, după aceasta, stimulând dez- voltarea fructului fără participarea polenului. Factorii de mediu (temperaturi scăzute) induc patentocarpia la plante care, în mod normal, fac semințe. Fructul posedă un pericarp cărnos, suculent, gustos. în practică, patento- carpia se induce prin acizii indolilbutiric, nafto- xiacetic, fenoxiacetic, auxine, gibereline. Hormonii vegetali (auxine, gibereline) în soluții diluate se aplică pe stigmat. în general, patentocarpia se datorează următoarelor cauze: degenerării ovulelor după formarea sacului embrionar (exemplu, unele soiuri de păr, cireș, viță de vie); atrofierii oosferei în sacii embrionari normal dezvoltați; semințele formate posedă endosperm, dar sunt lipsite de embrioni; degenerării oosferei și celulei secundare a sacului embrionar, rezultând ovule sterile care nu produc semințe deși polenul este fertil; polenizarea stimulează dezvoltarea ovarului, dând naștere fructului; dezvoltării parțiale a semințelor, rezultând fructe goale (exemplu, unele varietăți de Ananas sativa, Carica papaya). PARTENOGENEZĂ (Parthenoge- nesis), proces biologic de dezvoltare a embrio- nului din oosfera nefecundată. Reprezintă o formă de manifestare a apomixiei. Există partenogeneză haploidă (generativă, redusă) și partenogeneză diploidă (somatică, neredu- să). Partenogenoza haploidă se caracteri- zează printr-o sterilitate aproape totală, este inconstantă și neereditară. Se află strâns legată de pseudogamie. Embrionul se formează din oosfera haploidă într-un sac embrionar produs prin meioză. Declanșarea formării embrionului are loc după polenizare particule elementare 583 păducel cu polen propriu sau străin, fără a avea loc fecundația oosferei. La unele specii este posibilă fecundarea nucleului secundar al sacului embrionar, care va forma endospermul. Cercetările citoembriologice asupra ovulului, după încrucișările dintre speciile Solanum nigrumși S. luteum, demonstrează acest lucru. La unele specii de orhidee (Epipactis latifolia, Listera ovata, Dactylorrhiza saccifera) nu se dezvoltă endosperm. Fecundarea nu poate avea loc. Embrionii sunt haploizi. Un număr mare de haploizi a fost semnalat în cadrul genurilor Triticum și Zea. Factorii care favorizează partenogenoza haploidă sunt ac- țiunea temperaturii joase, încrucișarea între genuri, specii, soiuri, acțiunea radiațiilor X asupra descendenților, folosirea în polenizare a polenului roentgenizat. Partenogenoza di- ploidă este, în general, nelegată de pseudoga- mie. Cazurile de pseudogamie sunt foarte rare și de obicei întâlnite la unele specii de Poa, Potentilla, Pubus ș.a., unde formarea semin- țelor este stimulată de polenizarea stigmatului cu polenul oricărei specii. Fecundația este absentă. Partenogenoza diploidă nelegată de pseudogamie este întâlnită la unele genuri din familiile Asteraceae, Calycanthaceae, Poaceae, Panunculaceae, Rosaceae, Urticaceae. Polenul este aproape steril. Fecundația absentă. Sacul embrionar este diploid și are un nucleu secundar format din trei până la mai mulți nudei polari. Uneori nucleii nu se mai contopesc (Antennaria alpina, Calycanthus fertilis). Poate exista un număr variat al elementelor din aparatul oosferei (Ochna serrulata). Aparatul oosferei nu are o polarizare normală în sacul embrionar. Poate fi plasat lateral, în mijloc sau în partea lui inferioară. La unele specii (Alchemilla, Elatostema) are loc, la ovul, închiderea micropilului cu mult înainte de a se matura sacul embrionar. în consecință, tuburile polinice nu pot pătrunde în ovul. La alte specii (Taraxacum, Alchemilla) are loc formarea embrionului și a endospermului înainte de înflorire. Fecundația nu mai este posibilă chiar dacă prin polenizare se formează tuburi polinice. Partenogenoza poate fi indusă pentru obținerea de homozigoți reali. Inducerea partenogenozelor haploide dă o fertilitate normală, se transmite la descendenți și menține o constanță relativă a formelor (Natalia Rădulescu-Mitroiu, 1976). PARTICULE ELEMENTARE, OXIZOMI PATOTOXINE, substanțe toxice, produse de microorganisme invadatoare, apă- rute ca produși secundari ai agenților patogeni determinând simptomele unor boli ale plantelor. Ele se manifestă după distrugerea barierei chi- mice de apărare pe care o are planta. Simpto- mele bolilor produse de acțiunea patoxinelor sunt: cloroza, îngălbenirea, necrozele, creșterile anormale, oprirea din creștere etc. PĂDUCEL (Crataegus monogyna), fam. Rosaceae. Arbust, rareori arborescent, microfanerofit, xeromezofit spre mezofit, me- zoterm, acid-neutrofil, heliofil, puțin pretențios fațade sol, întâlnit în lizierele pădurilor, în stra- turile luminoase de arbuști ai pădurilor, for- mând tufărișuri, în zona de stepă, deal și munte, unde, pe versanții însoriți, urcă până la altitudinea de 1400 m; nu este pretențios la sol; se mai numește căcădară, gherghin, gheor- ghinar, măceș, mălai moale, mălaiul-cucului, mălai nesărat, mălăet, mărăcin. Genetic, 2n = 34. Invadează pășuni și poiene, uneori for- mând masive întinse. Prezent în toate județele țării. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fage- tea, Car. Prunetalia. Răspândit în Europa până la 60° latitudine, Africa de Nord, vestul Asiei. Descriere. Rădăcină rămuroasă. Tulpină nere- gulată, mult ramificată înaltă până la 8-10 m. Scoarță cu ritidom timpuriu, solzoz, brun-cenu- șiu. Lemn albicios-roșiatic, tare, greu, noduros, rezistent la frecare. Lujerii brun-verzui, glabrii, lucitori, cu spini de cca 1 cm lungime, așezați alături de muguri. Frunze rombic-ovate, cu 3-7 perechi de lobi serați pe margine, pe fața superioară glabre, pe cea inferioară cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor; dispoziție alter- nă. Flori mari, albe, dispuse în corimb. înflorire, IV-V. Fructe, poame drupacee, ovoide sau sfe- rice, roșii, cărnoase, cu gust dulceag, făinoase după căderea brumei. O tufă produce 3-5 kg fructe. Compoziție chimică. Părțile înflorite cu frunze conțin acizii crategic (un complex format din acid crategolic, acid neotegolic și acid acantolic), ursolic, oleanolic, clorogenic, cafeic; derivați flavonici (cvercetol, vitexozid, hiper- oxid), amigdalină, colină, sorbitol, trimetilami- nă, amilamină, baze purinice (adenină, gua- nină), steroli, ulei volatil care conține aldehidă anisică, taninuri de natură catechică, pectine, păducel 584 păducel vitamina C, săruri minerale. Fructele conțin antociani, flavonoizi, taniniuri de natură cate- chică, acizii tartic, ursolic, citric, oxalic, nico- tinic, clorogenic; colină, acetilcolină, sorbitol, glucoza, fructoză, pectină ceară, ulei gras, substanțe minerale. Alimentație. Fructele se consumă în stare proaspătă, datorită bogăției în vitamina C. tndustrie. Fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marme- ladei. Prin fermentare se obține un vin bun, iar prin distilare se obține țuică. Lemnul tare, greu, rezistent la frecare, se lustruiește frumos, puțin utilizat din cauza dimensiunilor reduse. Bio- terapie. Frunzele, florile și fructele au utilizări terapeutice în medicina umană Cultă și tradițio- nală. Dintre principiile active, importanți farma- codinamic s-au dovedit derivații de flavan, aci- zii triterpenici din seria pentaciclică și derivații aminici. Ultimii alcătuiesc complexe sinergice. A fost pusă în evidență acțiunea simpaticolitică, hipotensivă, vasodilatatoare și sedativă asupra sistemului nervos central. Cercetările au de- monstrat că acțiunea asupra circulației corona- re și cerebrale, asupra activității cardiace și circulatorii, acțiunea hipotensivă sunt asigurate de pigmenții antocianici, derivații flavonici, aci- zii triterpenici, compușii heptahidroxi-flavangli- cozidici. Asocierea acestor principii formează un fitocomplex care determină acțiunea farma- codinamică și terapeutică a acestei plante. Asupra miocardului acțiunea constă în dila- tarea vaselor coronariene. Acțiunea tonogenă asupra mușchiului miocardic este dată de pig- menții antocianici și leucoantocianici. Activita- tea coronaro-dilatatoare și de mărire a frec- venței respiratorii este asigurată de acizii triterpenici. Lor li se asociază fracțiunile flavoni- ce care la rândul lor provoacă dilatarea corona- relor, acționează favorabil asupra cordului și determină o economisire de oxigen. Experi- mental, extractele apoase de păducel au dove- dit o acțiune foarte puternică asupra coronare- lor, determinând o circulație mult îmbunătățită. Se realizează o reglare și normalizare a activi- tății inimii. Nu s-a dovedit o acțiune hipotensivă directă. Ea este asigurată prin relația circula- ție-tonus sub acțiunea complexului de principii active. De asemenea, cercetări recente au evi- dențiat îmbunătățirea circulației la nivelul scoarței cerebrale. Are loc creșterea afluxului de sânge, celulele nervoase sunt mai bine oxi- genate, iar randamentul de folosire a oxigenu- lui se îmbunătățește. Preparatele de păducel dau bune rezultate în tratamentul tulburărilor de ritm cardiac, elimină extrasistolele de orice geneză, înlătură accesele de tahicardie paro- xistică. Se recomandă în degenerări ale cor- dului, scleroză coronariană la persoanele în vârstă, cord hipertonic, insuficiență miocardică după boli infecțioase și aritmii cardiace. Recol- tare. Florile (Crataegi flos) și buchetele de flori cu frunze (Crataegi folium cum flori bus) se re- coltează pe timp uscat, la începutul deschiderii florilor. Frunzele (Crataegi folium) se recoltea- ză din mai până în iulie. Fructele (Crataegi fructus) se recoltează când devin roșii, din septembrie până în noiembrie. Se culeg fără codiță. Frunzele și florile se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Fructele se usucă la soare în strat sub- țire. Uscarea artificială a florilor și frunzelor, se face până la temperatura de 35° C; fructele, la 70° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea, în general, a afecțiunilor cardiace cu substrat nervos: infuzie, din 1 linguriță flori cu frunze mărunțite sau fructe peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea frac- ționat pe parcursul unei zile. 2. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace cu substrat nervos, hiper- tensiune arterială, turburări de menopauză: a) infuzie, din 1 linguriță amestec flori, frunze și fructe la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile, înainte de mase; b) tinctură, din 20 g plantă mărunțită (flori, frunze, fructe) la 100 ml alcool de 70°. Se lasă la macerat 10 zile, timp în care sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se iau de 3 ori pe zi câte 10-15 pică- turi o dată, înainte de mese. 3. Pentru tratarea anginei pectorale: infuzie sau tinctură, din flori, frunze și fructe, pregătite ca mai sus. Infuzia se bea în timpul crizei sau preventiv. Din tinctură se iau 15-20 picături în timpul crizei sau pre- ventiv de 3 ori pe zi câte 15 picături o dată. 4. Pentru combaterea insomniilor: infuzie sau tinctură din flori și frunze uscate, se iau 10-15 picături seara, înainte de culcare. 5. Pentru tratarea nevrozei cardiace, în aritmie, afecțiuni aortice, stări de iritabilitate la femei: pulbere, provenită prin uscarea și măcinarea fructelor. Se ia de 3 ori pe zi câte un vârf de cuțit (2-5 g). 6. Pentru tratarea insuficienței corona- riane (cardiopatie ischemică): a) infuzie, din 1 linguriță flori, frunze și fructe, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă păducel 585 păducel alburiu acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea în timpul crizei sau preventiv, în decursul unei zile; b) tinctură, pregătită ca mai sus. Se iau de 3 ori pe zi, înainte de mese, câte 15-20 pi- cături, curativ și preventiv. 7. Pentru tratarea aritmiilor cardiace: infuzie, din 1 linguriță frun- ze, flori, fructe, pregătite ca mai sus. Se bea în timpul unei zile. Cura durează până la dispariția extrasistolelor. 8.. Empiric, decoctulfructelor se folosește în unele zone din țară pentru tratarea diareei și bolilor de rinichi, iar ceaiul din flori contra insomniilor, în bolile de inimă și de ficat. Uz extern. Pentru tratarea clavusului (bătătură): decoct, din 2-3 linguri frunze și ramuri mărunți- te la 200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc moale. Se acoperă și se lasă la răcit 20-30 mi- nute. Se aplică comprese și cataplasme. Silvi- cultură. Ca element de subarboret are mare importanță în mobilizarea solului cu rădăcinile sale, îl ferește de înierbare și îl ameliorează prin frunzișul său, care, căzut toamna la sol este descompus ușor de microorganisme. Tufi- șurile de păducel protejează în zonele uscate dezvoltarea speciilor forestiere. La adăpostul lor se instalează semințișul speciilor valoroase. Apicultură. Specie meliferă. Florile oferă albi- nelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 35-100 kg/ha. Pondere economico-api- colă mijlocie. Ornamental. Cultivat frecvent în parcuri, grădini publice, spații verzi ca plantă decorativ-ornamentală în garduri vii, ca plantă izolată, în grupuri'arbustive sau în aliniamente. Formele sunt deosebit de apreciate prin coro- nament, frunze, flori, atât în perioada de înflo- rire, cât și toamna. înmulțire prin semințe (v. PI. XL, 3). PĂDUCEL ALBURIU (Crataegus oxyacantha), fam. Rosaceae. Arbust, spontan, microfanerofit, mezofit, mezoterm, acido-neu- trofil, heliofil, întâlnit în luminișuri de pădure, tufișuri, coaste însorite, însoțitor al stejăretelor, prezent mai ales în regiunile din sud-estul țării; nu este pretențios la sol; formează tufărișuri întinse chiar pe soluri uscate și compacte; se mai numește căcădară, gherghin, gherghlnar, gheorghin, gheorghinar, măceș, măcești, măcieș, mălai moale, mălaiul-cucului, mălai nesărat, mălăet, mălănel, mărăcin, mărăcine. Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, Car. Querco-Fa- getea. Răspândit în Europa Centrală și Sudică. Descriere. Tulpină înaltă de 3-4 m. Lujeri păroși în tinerețe, mai târziu lipsiți de peri, cu spini. Frunze rotunde, romboidale, obovate până la ovate, la bază lat cuneate, 3-5 lobi scurți, pe margine neregulat serați, stipelate. Flori albe, dispuse în corimb; caliciul din 5 se- pale; corola din 5 petale foarte scurt unguicula- te; androceul din numeroase stamine (de obi- cei 20); gineceul cu (1) 2 (3) stile. Fructe roșii, cu 2 (3) sâmburi. Semințe alungite, turtite, gal- bene-brune. Compoziție chimică. Frunzele conțin amigdalină (0,15%), crategină, acid cra- tegolic, acid clorogenic și acid cafeic; colină, tanini catehici, pectine, șapogenine, sorbitol, flavonoide și vitamina C (18%); acizi triterpenici (aqidul acantolic, acidul neotegolic). Scoarța conține glugozide: crategina și oxicantlna. Flo- rile și vârfurile înflorite conțin acid crategic, acid crategolic, crategolactone, cratego-alfa-sapo- genină, cratego-beta-sapogenină, glucocide cianogenice, factori sedativi și amigdalină; acizi triterpenici: ursolic, aleanoic și beta-sitos- terină; derivați flavonici ai trimetilaminei, hipe- rozid și vitexin-rhamnozid, polihidroxiflavonoizi monomerici (catechina, epicatechina, dihidro- catechina); ulei esențial și multe din principiile active conținute în frunze. Fructele conțin acid crategic, crategină, compuși triterpenici, cra- taeguslactone, tanin protocatehic, compuși antocianici; acid citric, acid tartaric, zaharuri (glucoză și fructoză până la 35-37%), un ulei gras (0,76%), vitaminele Bi și C. Mugurii conțin glucorizi flavonici, rutozide și hiperozide (F. Piteră, 2000). Bioterapie și medicină umană PĂDUCEL. Pentru tratarea sindro- mului neurocardîac cu anxietate precardială tip angină toracică, inimă senilă cu ușoară hiper- tensiune senilă, cordului gras, tahicardiei, tul- burărilor bradicardice ale ritmului cardiac, for- melor ușoare de extrasistole ventriculare cu ritm de bază bradicardic, senzației de agnosă și opresiune în regiunea cordului, stadiilor inițiale ale insuficienței cordului stâng, formelor ușoare ale insuficienței prin supraîncărcarea cordului drept, fibrozei miocardice, sclerozei coronariane, miocarditei, miocardozei și endo- carditei, insomniei cardiopatului, tulburărilor de menopauză (palpitații, insomnie, acufene și vertijuri), tulburărilor circulatorii la obezi, favori- zarea longevității: macerat din mlădițe de pădu- cel alburiu în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 30-40 picături o dată pe zi, dimi- neața, în puțină apă și, în funcție de valorile tensiunii, se va ajunge la 50-70 picături. Mace- ratul mlădițelor de păducel alburiu se asociază pâliur 586 păpădie cu maceratul mugurilor de tei argintiu, pentru alterări ale ritmului cardiac; aritmie extrasistoli- că, palpitații; cu maceratul scoarței de rădăcină a mesteacănului pufos (Betula pubescens), pentru insuficiența cardiacă la debut; cu mace- ratul rădăcinilor tinere de porumb (Zea mays), pentru sechele ale infarctului miocardic; cu ma- ceratul mugurilor de tei argintiu (Tilia tomen- tosa), mugurilor de sânger (Cornus sanguinea) și mugurilor de călin (Viburnum opulus), pentru eretism cardiac tip anxios sau basedowian; cu maceratul mugurilor de călin (Viburnum opu- lus), pentru astm cu dispnee continuă de tip nonalergic (F. Piteră, 2000). Alimentație. Fructele sunt comestibile. împreună cu fructele altor specii pot fi folosite la prepararea marme- ladei. Silvicultură. Frunzișul, prin descompu- nere, contribuie la afânarea orizontului de hu- mus al solului. La adăpostul tufărișurilor de păducel alburiu se poate instala semințișul speciilor forestiere valoroase. Apicultură. Specie meliferă valoroasă. Furnizează albine- lor culesul de nectar și polen pentru întreține- rea familiilor de albine. Producția de miere, 35-100 kg/ha; mierea este de culoare deschi- să, aromată și foarte plăcută la gust. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Spe- cie foarte apreciată în cultura ornamentală. Re- zistentă la ger și foarte rezistentă la fum. Are efect deosebit ca arbust de alei. PALIUR (Paliurus spina-christi), fam. Rhamnaceae. Arbust indigen, microfanerofit, xerofit, moderat-termofil spre termofil, neutru-ba- zofil, întâlnit sporadic, izolat sau în pâlcuri, pe locuri pietroase, uscate, din stepa și silvostepa Dobrogei; se mai numește dracă, mărăcin, mărăcine, spinul-asinului, spinul lui Hristos (fig. 220). Genetic, 2n -24. Fitocenologic, Car. Paliureto-Carpion orientalis. Specie ocrotită prin lege. Rezistent la secetă și insolație, sen- sibil la ger și înghețuri târzii. Răspândit în sudul Europei și vestul Asiei. Descriere. Tulpină înal- tă până la 3 m, des ramificată, cu lujerii anuali cenușii-roșcați, fin-păroși, mugurii înveliți în doi solzi inegali și păroși. Frunze alterne, simple, eliptic-ovate, asimetrice, cu marginea foarte mărunt-crenat-serată, scurt-pețiolată, fața su- perioară verde-închis, lucitoare, cea inferioară verde-palid, nervuri evidente. La baza frunzelor se află doi spini, unul drept, cu așezare oblică pe axă, iar al doilea mai mic și puțin recurbat înapoi. Flori galbene-verzui, bisexuate, dispuse Fig. 220. Păliur (Paliurus Spina-Hristi). în raceme, la subsuoara frunzelor; caliciul din 5 sepale ovat-triunghiulare; corola din 5 petale foarte mici, concave, ce învelesc câte o sta- mină; androceul din 5 stamine; gineceul din ovar cufundat în receptacul și concrescut cu el, stil divizat de 2-3 ori. înflorire, V-VIII. Fruct uscat, brun-gălbui, cu o aripă orizontală, circu- lară, ondulată, radiar-nervată, brună sau brun-roșcată. Semințe comprimate. Ornamen- tal. Specie remarcabilă prin culoarea frunzi- șului și forma particulară a fructelor. Indicat pentru garduri vii. înmulțirea prin semințe și butași. PĂPĂDIE (Taraxacum officinale), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită, cosmopolită, mezofită, la tempera- tură și pH amfitolerantă, prezentă în toată țara, în locuri însorite sau semiumbrite, în pășuni, fânețe, poieni, locuri necultivate, în culturi, pe marginea drumurilor de la câmpie până în zona subalpină; vegetează pe soluri revene, până la reavăn-jilave, slab aprovizionate sau mijlociu aprovizionate cu azot (N2-3); se mai numește buhă, cicoare, crestățea, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori galbene, gălbinele grase, gușa-găinii, lăptucă, lilicea, niparticli, ochiul-boului, ouăle-găinilor, pana-vizgoiului, păpădie 587 păpădie papa-găinii, papal ungă, pui de gâscă, turci. Dacii o numeau popedula, prăpădula, păpă- dulă, păpădie (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 24. Fitocenologic încadra- tă în Arrhenatheretalia, Plantagineta, Artemi- sietea. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom gros vertical, ramificat, lung de 1-2 cm, continuat cu o rădăcină pivotantă lungă până la 15 cm, din care se desprind puține rădăcini secundare. Tulpină aeriană cilindrică, goală în interior, fără noduri, nefoliată, terminată cu o inflorescență. Frunze lanceolate, atenuate în pețiol, cu marginea inegal scobită, rezultând lobi trunghiulari acuți sau obtuzi, cu lobul ter- minal mult mai mare. Nervura mediană are pe fața superioară aspect de șanț. Flori galbene, mari, ligulate, grupate câte 100-200 într-un calatidiu, care se deschide dimineața și se în- chide seara. Calatidiul are involucru lung, for- mat din foliole patente sau răsfrânte. înflorire, IV—IX (X). Fructe, achene globuloase (3-4 mm), fin brăzdate, cu papus alb în formă de umbrelă. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin gli- ceride ale acizilor oleic, palmitic, stearicr, ulei volatil, colină, glucoză, polioze, flobafene, acid tartric, substanțe proteice, substanțe antibioti- ce, alcooli triterpenici (arnidiol, faradiol), caro- tenoide, xantofile, flavoxantine, vitaminele A, B₁ₜ C, D, săruri de azot, calciu, fosfați etc. Rădăcinile conțin alcooli triterpenici (taraxerol, taraxasterol, p-amirina etc.), fitosterine (sitos- terină, stigmasterină etc.), glucide (inulină, fructuoză, levuloză etc.), substanțe proteice, rezine, tiamină, colină, gliceride ale acizilor pal- mitic, oleic, linoleic, arginină, asparagină, acid nicotinic și amida acidului nicotinic, vitamine B, C, substanțe minerale. Toxicologie. Sucul lăp- tos poate provoca intoxicații manifestate prin greață, vomă, diaree, modificarea ritmului car- diac. Se aplică primul ajutor cu spălaturi stoma- cale, cărbune activ, administrarea de medica- mente cu rol de stimulare a activității inimii și plămânilor. Alimentație. Primăvara, frunzele se consumă proaspete sub formă de salată sau în supe și ciorbe. Mugurii florali se pot mura în oțet de tarhon. în unele țări apusene prin acest procedeu se obține un surogat de capere. Inflo- rescențele se folosesc în unele zone la aro- matizarea lichiorurilor sau la prepararea unui vin (C. D răg u I escu , 1991). Bioterapie. Ră- dăcina și părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară cultă și tradițională. Proprietăți: tonic amar, tonic general, drenor hepatobiliar, depurativ sangvin, diuretic azoturic, decongestiv, antiputrid, anti- scorbutic, circulator, tonifiant al pielii, colagog, eupeptic, astringent. Stimulează secrețiile sali- vare și prin act reflex sau direct secrețiile gastrice și intestinale. Activează procesele de eliminare a toxinelor din sânge; mărește cantitatea de urină eliminată; scoate acidul uric din orga- nism; modifică peristaltismul normal al uretere- lor în crizele de calculoză renală, asigurând tranzitul calculilor sau al cristalelor dislocate și eliminarea lor. Stimulează pofta de mâncare. Aprovizionează organismul cu vitamine (A, B, C, D) și săruri minerale. Planta este recoman- dată în angiocolită cronică, congestia ficatului, insuficiență hepatică, litiază biliară, hepatită, hipercolesterolemie, litiază renală, insuficiență renală, afecțiuni ale căilor urinare, oligurie, tul- burări circulatorii (cianoză, varice), obezitate, constipație, fermentații intestinale (enterocoli- te), hemoroizi, anemie, astenie, scorbut, celuli- ta, pletoră, paludism, entorse (scrântituri), pe- cingine, pistrui, negi, cataractă, acnee, boli endocrine. Pe lângă acestea, medicina tradițio- nală mai folosește planta pentru stimularea secreției pancreatice, în tratamentul cancerului și ca purgativ ușor în prevenirea constipațiilor. Recoltare. Planta întreagă (Taraxaci herba cum radicis) se recoltează primăvara înainte și la începutul înfloririi. Părțile aeriene (Taraxaci herba) sau numai frunzele (Taraxaci folium) se recoltează primăvara prin aprilie-mai. Rădă- cina (Taraxaci radix) se recoltează toamna, în septembrie-noiembrie sau primăvara de tim- puriu, în martie-aprilie. Uscarea se face la um- bră în strat subțire în locuri foarte bine aerate. Uscarea artificială, la 40-50° C. Pentru tratarea multor afecțiuni frunzele sunt folosite proas- pete, imediat după cules. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea unor afecțiuni vascu- lare, pentru stimularea poftei de mâncare, în dischinezie biliară, afecțiuni cronice ale apa- ratului urinar, gută, cu eliminarea toxinelor din organism: infuzie, din 1-2 lingurițe plantă în- treagă (frunze, rizom, rădăcină) uscată și mă- runțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea insuficienței hepatice, tulburărilor di- gestive funcționale (digestie grea, indigestie etc.): decoct, din 1-2 lingurițe pulbere obținută din planta întreagă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau păpădie 588 păpălău 1-2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea varicelor, ulcerului varicos, colecistitei: infuzie, din 2 lin- gurițe plantă mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperit 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, după mesele principale. 4. Pentru tratarea eczemelor și celorlalte boli menționate anterior: decoct, din 1-2 lingurițe pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 5. Pentru tratarea obezității: decoct, din 1 linguriță amestec de pulbere păpădie (40 g), frunze mesteacăn (20 g), flori soc (15 g), volbură sau scoarță de crușin (25 g), la o cană cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, călduț, neîn- dulcit, între mese. Cura durează cel puțin o lună. 6. în mediul sătesc pentru tratarea bolilor de ficat și îmbunătățirea circulației sângelui: decoct, din frunze. Se bea în loc de apă. 7. Pentru tratarea anemiei, angiocolitei, în arte- roscleroză, artrită, astenie, boli endocrine, coli- că hepatică, litiază renală și vezicală, congestie hepatică, eczeme, gută, hemoroizi, hepatită cronică, obezitate, oligurie, afecțiuni renale și ale căilor urinare, urticarie și pentru stimularea poftei de mâncare: a) cură făcută primăvara cu salată din frunze tinere de păpădie; b) suc de rădăcină recoltată toamna, 1-2 linguri pe zi diluate cu apă; c) tinctură, din rădăcină câte 15-20 picături, de 2-3 ori pe zi, diluate cu o ceașcă cu apă. Uz extern. 1. Pentru a trata cataracta: decoct, din tije florale, frunze și mu- guri. Cu soluția obținută se spală corneea, folo- sind un tampon de vată sterilizată. 2. Pentru extirparea negilor: sucul alb de plantă se aplică pe locul afectat de mai multe ori pe zi. 3. Empiric, pentru tratarea tricofiției: florile se rup și se freacă leziunea cu ele. 4. Empiric, pentru tratarea reumatismului: cataplasme, din rădăcină de păpădie bine pisată, se prăjește în smântână proaspătă, se întinde pe o frunză de brusture, apoi se pune pe locul dureros și se leagă cu o pânză sau tifon. Se ține 24 ore. Tratamentul se repetă până ce trece durerea. Planta intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, constipației, menstrelor neregulate, dia- betului zaharat, obezității, hemoroizilor, vomei, gripei, guturaiului etc. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru stimularea digestiei, ca tonic și ruminator: a) infuzie, din 5 g frunze sau 3 g ră- dăcină uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g frunze sau 3 g rădăcină uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se adminis- trează prin breuvaj bucal. Se mai poate folosi și sub formă de pulbere. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-1-2 g, găini, 0,1-0,5 g. în ținutul Domelor se dă păpădie oilor pentru stimularea poftei de mâncare. Cosmetică. Pentru tratarea tenului iritat, înroșit: decoct, din 2 linguri părți aeriene de plantă, mărunțite la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se aplică comprese sau loționări cu soluția obținută. Api- cultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen, mai ales în orele dinaintea prânzului. Producția de miere, 200 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mijlocie. Vopsitorie. Planta întreagă posedă proprietăți tinctoriale. Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în gal- ben. Se spală rădăcina plantei proaspăt recol- tată. Se pune într-un vas și se acoperă cu apă. Se fierbe până când culoarea galbenă a soluției nu se mai intensifică. Se strecoară. Se intro- duce materialul de vopsit. Se ține la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă (v. PI.’XL, 4). PĂPĂLĂU (Physalisalkekengi), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, heliosciadofită, mezofită, mezoter- mă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin tufărișuri, margini de pădure, rariști de pădure, zăvoaie, pe locuri mai ales calcaroase, de la câmpie până în regiunea dealurilor; vegetează pe solu- ri revene, până la reavăn-jilave; se mai nu- mește babuschii, bășicuță de roșeață, beșică, boborea, bobosilii, bubuclie, buruiană de bubă, cerașa-evreului, cereșie beșicată, curcubețică, dălac, fusui sălbatic, gheorghinar, gogoașe, iarba-bubei, măsălare, papală, pupele de pădure, puturoasă. Genetic, 2n = 24. Fito- cenologic, încadrată în Alno-Padion. Car. Berberidiion. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom cilindric, repent, subțire, din care pornesc rădăcini adventive fibroase. Tul- pină erectă, muchiată, scurt-pubescentă, înaltă de 25-60 (100) cm, simplă sau ramificată. Frunze lung-pețiolate, ovate sau alungit-ovate păpălâu 589 pâr (4-15/1,8-8,5 cm), fin-păroase, cu marginea întreagă. Flori mari, alburii-murdar sau albe-verzui; caliciu gamosepal, 5-dințat, cam- panulat, la maturitatea fructelor devine umflat și se colorează în roșu-aprins, acoperind fructul; corolă rotat-campanulată, actinomorfâ, ga- mo-petală, androceu cu 5 stamine; gineceu cu ovar sferic, stil mai lung decât staminele, termi- nat cu stigmat capitat. înflorire, VI—VIII. Fruct, bacă sferică, roșie-portocalie, lucioasă. Semințe reniforme, fin-verucoase, gălbui. Compoziție chimică. Fructele conțin acid citric, substanțe amare (fisalina), mucilagii, zaharuri, substanțe minerale: au gust puțin agreabil acru-amărui. Toxicologie. Planta este în întregime toxică, otrăvitoare, cu excepția fructelor. Printre alca- loizii toxici din plantă se numără și solanina. Bioterapie. Fructele au utilizare terapeutică în medicina umană tradițională, empirică, mai puțin în cea cultă. Principiile active au acțiune diuretică, laxativă, antireumatică, febrifugă, de- congestivă, antiinflamatoare. Se prescrie ca diuretic oxaluricilor, gutoșilor, în stări conges- tive hepatice, în colici abdominale și ascită. Aplicații externe mai ales în afecțiuni dermato- logice. Recoltare. Fructele (Alkekengi fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică. Se utili- zează în stare proaspătă. Medicină umană. Uz intern. 1. Ca diuretic în litiază renală (cal- culoză), litiază biliară, gută, reumatism: decoct, din 3 linguri (30 g) fructe la 1 I de apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit pentru 20-25 minu- te. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. Favorizează eliminarea urâților, nisi- pului și calmează durerile de rinichi și vezică. 2. Pentru combaterea colicilor, ca diuretic, la- xativ și febrifug: vin pregătit din must de fructe de păpălău și must din struguri. Se iau părți egale (de exemplu, 2 I must din fructe de păpă- lău și 2 I must din struguri), se amestecă și se lasă să fermenteze, după care se trage în sticle închise la culoare. Se astupă cu dop și se ține la rece. Se bea câte un păhărel dimineața. 3. Pentru tratarea ascitei: plămădire, din fructe în vin. Se bea la nevoie, de mai multe ori pe zi, câte o jumătate de pahar. Uz extern. 1. Pentru tratarea eczemelor, erupțiilor tegumentare: decoct, din 2-4 linguri plantă tăiată mărunt la 1 I apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosindu-se un tampon cu vată (rețetă din medicina popu- lară). 2. Pentru tratarea furunculozei: infuzie, din 1 linguriță (5 g) fructe, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 20 minute. Se strecoară. Cu soluția obținută se badijonează zona afectată. Medicina populară utilizează fructele împotriva durerilor de urechi la copii. în medicina vete- rinară populară (în unele zone) decoctul este utilizat contra dalacului și febrei aftoase. Medi- cină veterinară. Uz intern. Empiric, pentru tratarea antraxului și febrei aftoase: decoct, din fructe de păpălău. Se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât). Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase: decoct, din fructe de păpălău. Se spală locurile afectate. Ornamen- tal. Indicat pentru parcuri și grădini publice, alcătuind grupuri pe peluze sau la liziera ma- sivelor de arbori și arbuști. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin semințe și desfacerea tufelor (v. PI. XL, 5). PAR (Pyrus communis), fam. Rosa- ceae. Arbore cultivat în zonele temperate ale ambelor emisfere, pătrunzând și în zona sub- tropicală. în România, există centre specializa- te în cultura păr în județele Argeș (Topoloveni, Leordehi), Dâmbovița (Gândești, Gemenea), Prahova (Gornet-Cuib, Măgurele), Suceava (Fălticeni, Rădășeni), Botoșani (Săveni, Șendreni, Ștefănești) etc. Genetic, 2n = 34, 51, 68. Solicită, în perioada de vegetație, tempera- turi medii de 16-18° C. Rezistent la secetă. Temperaturi de peste 35° C, în condiții de se- cetă prelungită în atmosferă și sol, provoacă arsuri pe frunze la unele soiuri (Beurre Giffard, Conference etc.). Umiditatea relati- vă din aer favorabilă vegetației este de 70-80% iar în sol de 70% din capacitatea de câmp. Se dezvoltă bine în regiuni cu 600-800 mm precipitații anual. Pretențios la lumină. Cere soluri cu textură mijlocie, afânate, revene, cu pH în jur de 7. Descriere. Rădăcini puternice, cele verticale până la 4-5 m adâncime, masa principală la adâncimea de 20-100 cm. Tulpina dreaptă înaltă până la 20 (30) m, scoarța cu ritidom cenușiu-brun, crăpat la exemplarele bă- trâne. Lujeri lipsiți de spini, cu scoarța brună și prevăzută cu numeroase lenticele. Mugurii co- nici sau ovali, glabri sau păroși. Frunze ovate până la subrotunde, glabre, pe față lucioase, cu margini dințate sau întregi. Flori albe, roz-pal, grupate în corimbe sau umbele. înflorire, IV-V. Polenizare entomofilă. Fructe, poame mari, cu pulpa fină, zemoasă, dulce. Compoziție chi- mică. Fructele conțin apă (82-85%), zaharuri păr 590 păr (8-15%), substanțe pectice (0,14-0,17%), pro- tide (0,5%), celuloză, tanin, vitaminele C (5 mg%), A (50 mg%), B₂ (70 mg%), B₆ (0,25 mg%), PP în cantități mici, săruri de Ca, Na, K, Fe, P, cantități mici de S, CI, Zn, Fe, Cu, Mn, I, As. Alimentație. Fructele sunt consumate proaspete, uscate sau prelucrate. Valoare ener- getică, 60 kcal. Răcoritoare, nutritive. Industrie. Fructele sunt folosite pentru compoturi, mar- meladă, cidru, țuică etc. Lemn foarte durabil. Se usucă încet și se deformează. Se prelucrează, colorează și lustruiește bine. Colorat în negru imită abanosul. Se îmbibă bine cu ulei. Utilizat la fabricarea furnirelor estetice, instrumentelor de măsură (echere, rigle de calcul), confecționarea pianelor, în sculptură, tâmplărie, construcții etc. Bioterapie. Scoarța, frunzele, florile și fructele au utilizări terapeutice în medicina umană tra- dițională. Scoarței i se atribuie proprietăți astrin- gente, antidiareice, febrifuge. Principiile active pe care le conține au acțiune hemostatică locală prin fenomenul de precipitare a proteinelor, con- tractă capilarele și diminuează secrețiile, com- bate scaunele dese și moi provocate de unele boli intestinale, previne și combate febra. Folo- sită etnoiatric pentru tratarea diareei și pentru scăderea febrei. Frunzele au proprietăți antisep- tice, dezinfectante, calmante, diuretice, sedati- ve. Recomandate în afecțiuni ale căilor urinare, litiază renală (calculi), cistită, prostatită, infecții urinare, angină. Florile au proprietăți antiinfla- matorii. Recomandate în cistite. Fructele au pro- prietăți diuretice, antiemetice, antipiretice, anti- putride, astringente, depurative, hematopoetice, ușor hipotensive, litotriptice pentru calculi urici și în general sunt litotriptice renale, stimulează di- gestia, stimulează funcția glandelor endocrine, vitaminizează și mineralizează organismul. în ansamblu, au o acțiune benefică asupra orga- nismului. Consumarea perelor atenuează sau înlătură grețurile și vărsăturile, scade tempe- ratura în stările febrile, favorizează eliminarea toxinelor din organism, pe cale gastrointestinală și renală, întârzie și elimină procesul de putre- facție din intestinul gros, stimulează formarea globulelor roșii (hematii, eritrocite), globulelor albe (leucocite) și trombocitelor, dizolvă calculii renali, scade ușor tensiunea arterială, stimu- lează binefăcător și armonios funcțiile organelor etc. Recoltare. Scoarța (Pyrusi cortex) se recoltează toamna după desfrunzire sau primăvara devreme (la începutul lunii martie) prin tăierea și decorticarea ramurilor de 2-3 ani. Se usucă în camere aerisite și călduroase sau în podurile caselor acoperite cu tablă. Frunzele (Pyrusi folium) se recoltează până în iulie. Se usucă la umbră în strat subțire. Florile (Pyrusi flos) se recoltează (după ora 10) la înflorire, imediat ce floarea s-a deschis. Florile se strâng în coșuri; nu se îndeasă. Se usucă în strat foarte subțire, în poduri acoperite cu tablă sau în ca- mere bine aerisite și uscate. Fructele (Pyrusi fructus) se recoltează când o cer condițiile tehni- ce ce variază în funcție de soi. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afec- țiunilor urinare, litiazei urice, în reumatism, gută, artritism, diabet, cancer, ca adjuvant: a) consum de pere proaspete, (se recomandă mai puțin celor ce suferă de hemoroizi), câte 1-1,5 kg pe zi, înainte de mese: b) suc de pere, 2-3 pahare pe zi, înainte de mese: c) decoct, din 40-50 g pere uscate „poame" la 1 I de apă. Se fierbe o ora; întreaga cantitate se bea într-o zi. 2. Pentru dizolvarea calculilor renali, adjuvant în tratarea cistitelor, prostatitei, și în afecțiunile renale: infu- zie, din 100 g frunze proaspete zdrobite sau 25 g frunze uscate mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 25-30 minute. Se strecoară. întreaga cantitate se bea porționat în cursul unei zile. Favorizează diureza, aseptizează urina, calmează contracta- rea (tenesmul) sfincterului vezical. Acțiunea se mărește dacă ceaiului i se adaugă mere uscate „poame". 3. Pentru tratarea cistitelor: a) pulbere flori, câte 1 linguriță la 2 ore. Se introduce în gură. Se amestecă cu puțină miere și se înghite; b) macerat, din 8 linguri pulbere flori la 1 I de apă rece. Se lasă 12 ore. Se bea întreaga cantitate în cursul unei zile. 4. Pentru tratarea diareei: decoct, din 1 linguriță pulbere scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz ex- tern. 1. Pentru tratarea infecțiilor faringiene, amigdalitei, anginei: macerat, din 40 g (14 lin- guri) frunze mărunțite la 1 I de apă rece. Se lasă acoperit 12 ore. Cu extractul obținut se fac mai multe gargare pe zi, din care una înainte de cul- care. 2. Empiric, decoctul din frunze se adaugă apei pentru îmbăierea copiilor debili. Apicul- tură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate intens de albine pentru culegerea de nectar și polen. Producția de nectar, 0,51 mg/floare, cu o con- centrație de zahăr de 30%. Valoare zahăr, 0,153 mg/floare. Producția de miere, 18-20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. XL, 6). pâr pădureț 591 păstaie PĂR PĂDUREȚ (Pyrus pyraste/j, fam. Rosaceae. Arbore indigen, spinos, uneori arbust, înalt până la 20 m, microfanerofit, mega- fanerofit, xeromezofit, mezoterm, slab-acid-neu- trofil, întâlnit în câmpii, livezi, crânguri, tufișuri, dumbrăvi, stejărete, pe coaste însorite, în re- giunile de câmpie și dealuri, rar în regiunea de munte; se mai numește coricov, gorț, păr sălbatic, prăsad. Genetic, 2n = 34. Puțin pre- tențios față de climă și sol. Rezistent la secetă și ger. Vegetează pe soluri grele, compacte, luto-argiloase și cernoziomuri degradate. Su- portă greu solurile calcaroase. Fitocenologic, încadrat în Quercetea. Car. Querco-Fagetea (fig. 221). Răspândit în zona temperată din magiunului, pireului, pastei de fructe, sucului, vinului de pere, iar prin distilare rachiul de pere. Din perele uscate se poate pregăti un surogat de cafea. Lemnul dur, omogen, rezistent, dens, utilizat pentru furnire estetice, sculpturi fine, construcții de piane, confecționarea instrumen- telor de precizie, decorațiuni interioare. Impreg- nat cu coloranți negri imită lemnul de abanos. Pomicultură. Din semănarea semințelor se ob- țin portaltoi pentru soiurile de păr și gutui, precum și pentru formele ornamentale. Silvicul- tură. Specie de interes forestier. Utilizată la alcătuirea perdelelor de protecție și împăduriri. Indicat pentru cultură până în silvostepă. Cine- getică. Fructele constituie hrană pentru vânat. Fig. 221. Păr pădureț (Pyrus pyraster). Europa și Asia, ajungând până la cca 56° latitudine nordică, înrădăcinare puternică. Descriere. Tulpină neregulată, puternic-ramifi- cată, cu coroană afânată; scoarță verde-roșia- tică, formează de timpuriu un ritidom cenușiu, solzos, friabil; lemn gălbui-roșcat, fără dura- men, raze medulare abia vizibile în secțiune radială. Lujerii bruni, glabri, lucitori, cu brahi- blaste viguroase, uneori terminate în spini. Mu- gurii avoconici, acuți, glabri, depărtați de lujer, lucitori. Frunze alterne, mici, rotund-ovate până la eliptice, acute la vârf, pe margini mărunt-din- țat-serate sau întregi, cu baza rotunjită sau ușor cordată, lucitoare, glabre, pieloase, lung-pețio- late. Flori albe, mari, grupate în corimb. înflorire, IV-V. Fructe, poame mici, cu pulpă pietroasă, gust astringent, comestibil după căderea din arbore. Fructifică la vârsta de 8-10 ani. Ali- mentație. Din fructe se pot pregăti compoturi. Industrie. Fructele sunt folosite la prepararea PASTAIE, fruct uscat, dehiscent, cu numeroase semințe. Provine dintr-un ovar mo- nocarpelar și unilocular, cu mai multe ovule dispuse parietal sau marginal. La maturitate se Fig.222. Păstaie: a - mazăre (Pisum sativum); b - măzăriche (Vicia sativa). păstaie 592 păstârnac deschide în două valve, de la vârf spre bază. Deschiderea are loc pe linia de sudură a margi- nilor carpelei și pe nervura mediană a carpelei. Forma și mărimea variază în funcție de specie (exemplu, fasolea, mazărea etc.) (fig. 222). PĂSTÂRNAC (Pastinaca sativa), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bianuală, termofită, hemicriptofită, mezofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, legumicolă, cu valoare te- rapeutică, originară din regiunea mediteranea- nă, cultivată pentru rădăcina tuberizată, în stare spontană întâlnit prin fânețe, pășuni, se- mănături, margine de drum, de la câmpie până în regiunea montană inferioară; se mai nu- mește nap păsăresc, păstârnac sălbatec, păstârnachi. Genetic, 2n = 22. Indicat în toată țara pentru consum, în tot cursul anului. Răs- pândit în Europa, Asia, cultivat și sălbăticit în America, Australia, Noua Zeelandă. Rezistent la frig, poate ierna în câmp. Temperatura mini- mă de germinare, 1-2° C. Temperatura optimă de creștere și dezvoltare, 18-20° C. Cerințe mari față de umiditate. Vegetează bine pe so- luri bogate în substanțe nutritive și cu stratul arabil adânc. Descriere. Rădăcină pivotantă tuberizată, conic-alungită până la rotundă-tur- tită, lungă până la 40 cm, albă sau ușor gălbuie, dulce, cu miros caracteristic. Rădăcinile secun- dare pătrund în sol la adâncime mare. Tulpina floriferă înaltă de 100-180 cm, puternic ramifi- cată, pubescentă, striată, fistuloasă, verde, uneori cu pigmentație violacee. Frunze pe- nat-sectate, lung-pețiolate, cu foliole mari, ova- le sau alungite, dințate pe margini, pubescente pe fața inferioară, lucioase pe fața superioară. Flori mici, galbene, dispuse în umbele mari cu radii inegale, scurt-păroase sau glabre. Poleni- zare entomofilă. înflorire, VII—VI11. Fructe, dica- riopse oval-turtite, cu marginile aripate, cafenii, miros caracteristic. Compoziție chimică. Ră- dăcinile conțin apă (83%), proteine (1,40%), grăsimi (0,38%), monozaharide (2,34%), substanțe extractive neazotate (8%), celuloză (3,58%), săruri de K, vitaminele A (cca 0,10 mg%), B, (0,11 mg%), B₂ (0,07 pg%), C (30 mg%), ulei eteric cu apiol. Alimentație. Rădăcinile sunt folosite la prepararea diferitelor mâncăruri. Gust dulce, aromă plăcută. Proprie- tăți nutritive remarcabile. Valoare energetică, 40 kcal/100 g. Se pot consuma și frunzele tinere. Industrie. Rădăcinile sunt folosite la prepararea conservelor de carne și pește. Bioterapie. Rădăcinile și semințele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietăți: aperitiv, depurativ, diuretic, antipi- retic, emenagog, antireumatic, calmant, seda- tiv. Stimulează pofta de mâncare, ajută la eliminarea toxinelor din sânge și în general din organism, mărește cantitatea de urină eliminată, acționează antifebril, determină apariția ciclu- rilor menstruale întârziate, previne reumatismul dacă se folosește în alimentație sau tratează procesul reumatic, diminuează excitabilitatea nervoasă și ajută la instalarea somnului. Reco- mandat în insomnie, nefrită, atonia vezicii bilia- re, menstre dureroase, dureri gastrice, dureri provocate de calculi renali dislocați din rinichi și aflați pe traiectul ureterelor spre vezica urinară, febră intermitentă, frisoane, infecții, disurie, tu- se, reumatism, obezitate. Recoltare. Rădăci- nile (Pastinaci radix) se recoltează când ajung la maturitatea de consum. Semințele (Pastinaci semen) se recoltează când ajung la maturitate. Producția este de 600-800 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea inso- mniei, nefritei, atoniei vezicii biliare, în menstre dureroase și neregulate, calculi renali, febră intermitentă, frisoane, infecții: a) rădăcini con- sumate ca atare; se dau prin râzătoare și se consumă de 2-3 ori pe zi la interval de 4 ore; b) rădăcină consumată în preparate culinare. 2. Pentru tratarea insomniei: a) suc, obținut din rădăcină, câte o jumătate de pahar înainte de culcare; b) infuzie, din 1 linguriță semințe peste care se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea cu 30 minute înainte de culcare. 3. Pentru tratarea atoniei vezicii biliare, nefritei, în menstre dure- roase și pentru reglarea ciclului menstrual, du- reri gastrice, dureri renale, febră intermitentă, frisoane, infecții, disurie, tuse, reumatism, obe- zitate: a) suc, obținut din rădăcină, câte o jumă- tate sau câte un pahar, de 3 ori pe zi; b) infuzie, din 1 1 linguriță de semințe peste care se toar- nă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. Efectul cel mai bun îl are sucul. Uz extern. 1. Pentru tratarea pistruilor: suc proas- păt, se fac 4-6 tamponări locale, zilnic, timp de 15-20 de zile. 2. Pentru tratarea reumatismu- lui: cataplasme, cu extracție alcoolică din rădă- cină sau semințe. Rădăcina se trece prin râză- toare și se pune la macerat în alcool 70°; alcoolul trebuie să depășească cu puțin mate- rialul radicular dat prin râzătoare; se lasă la păstrăv 593 păstrăv roșu de stejar macerat 15 zile; agitând sticla zilnic, pentru omogenizare. Se aplică cataplasme locale prin îmbibarea în extract a unui pansament steril; semințele se pisează și apoi se toarnă alcool 70° doar să le acopere, depășind nivelul lor cu cca 1 cm. Se lasă la macerat 15 zile. Se aplică cataplasme locale. Apicultură. Specie melife- ră. Furnizează nectar și polen pentru întreține- rea și dezvoltarea familiilor de albine. Producția de miere, 10-50 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mică (v. PL XLI, 1). PĂSTRĂV (Polyporus squamosus), fam. Polyporaceae. Ciupercă saprofită sau para- zită, comestibilă, întâlnită în perioada (IV-VI), pe trunchiuri vii, cioturi și buturugi de foioase, mai ales pe nuc și paltin, cu creștere izolată sau în grupuri; se mai numește buruțele-nucului, ciupercă de păstrăv, păstrăv de nuc, ure- chea-nucului. Descriere. Pălăria convexă, reniformă sau în formă de evantai, cu diametrul 5-40 cm, grosime 0,5-10 cm, cărnoasă; fața superioară puțin deprimată, crem sau ocracee, cu numeroase scvame fibriloase, brune, mai numeroase spre centru; fața inferioară cu tu- buri sporifere lungi până la 1 mm, prevăzute cu pori mari (1-2 mm diametru), alveolari, dințați, albicioși apoi gălbui, decurenți, pe picior poli- gonali. Picior scurt (până la 8 cm), grosime 1-3 cm, crem, reticulat la vârf, brun-închis sau negru la bază. Carnea albă, suculentă, tare, cu miros plăcut, gust de făină, cele bătrâne cu miros pătrunzător de tanin. Sporii alungit-eli- psoidali (10-12 X 4-5 p). Alimentație. Valoare alimentară mică. Gustos în preparate culinare (pane, cu sos vânătoresc etc.). Prezent în rețete culinare ardelenești încă din secolul al XVII-lea. Se detașează de suport cu un cuțit de lemn pentru a nu se întări. Pentru iarnă se murează (conservare în oțet după fierbere). Industrie, în zona Tecuciului, prin fierbere în apă se obține o soluție galbenă utilizată pentru vop- sirea la cald a scuturilor de bumbac și cânepă. Cojocarii din ținutul Bistrița-Năsăud îl folosesc pentru vopsirea în brun a irhelor, din care reali- zează o gamă de motive decupate, ce le aplică pe pieptare și cojoace, întregindu-le cu broderii multicolore și ciucuri. Dăunător. Produce putre- zirea albă a lemnului. Copacul atacat este dis- trus în câțiva ani (v. PI. XLI, 2). PĂSTRĂV DE FAG (Pleurotus ostreatus), fam. Pleurotaceae. Ciupercă comestibilă, lignicolă, întâlnită toamna și chiar iarna (IX—XII), abundentă în octombrie și no- iembrie, prezentă în grupuri mari, imbricate, pe trunchiuri bătrâne de arbori foioși, îndeosebi pe fag; se mai numește burete negru, găinu- șa-pădurii, păstrag, păstrăvul-cerului. Cresc etajat, aplicate unele peste altele. Dintr-o bază comună pot porni mai multe ciuperci cu lungi- mea piciorului diferită. Descriere. Pălăria ori- zontală, în formă de ureche sau scoică, dia- metrul 5-15 cm, cu marginea răsucită; fața superioară netedă, cenușie, brun-cenușie, ce- nușiu-maronie, negricioasă, se decolorează cu vârsta; fața inferioară cu lamele albicioase sau cenușii, foarte decurente, largi, anastomozate la bază. Piciorul lateral, scurt de 1-4 cm, gros de 1-3 cm, alb-zbârlit-păros la bază, adeseori lipsește. Carnea albă, moale, elastică, miros plăcut, gust dulce. Sporii cilindrici sau ovoizi (8-12 x 3-4 p), hialini, netezi, albi în masă. Dăunătoare. Produce putregaiul alb al lem- nului. Alimentație. Ciupercă cu foarte mare valoare alimentară. Utilizată în diverse prepa- rate culinare (supă, papricaș, pane, cu umplu- tură, cu sos vânătoresc, tocăniță, salată, musa- ca, murată pentru iarnă). Industrie. Se poate cultiva folosind ca substrat rumeguș, coceni de porumb, ciocălăi. în România, primele culturi au fost organizate din 1973. Valorifică celuloza și hemiceluloza din substrat, cu conținut bogat de lignină. Cele mai bune rezultate s-au obținut pe fag, plop, carpen și nuc. Exemplarele obți- nute pe salcie, cireș, stejar, anin, arțar, cedru sunt necorespunzătoare. în cultură intensivă se folosesc opt cicluri pe an, cu o producție de 90-100 kg/m². Pentru 100 kg substrat lemnos se utilizează 2,5 I miceliu soluție. încep să se formeze când în aer temperatura este de cca 15° C. Substratul poate fi pregătit după urmă- toarele rețete (una din ele) a) vrejuri soia 66%, plus ciocălăi de porumb 34%; b) ciocălăi de porumb 92%, plus orz boabe 3%; ciocălăi de porumb 50%, plus scoarță de rășinoase și foioase; paie 50% amestecate cu scoarță de rășinoase și foioase 50% (v. PI. XLI, 3). PĂSTRĂV ROȘU DE STEJAR (Fistulina hepatica), fam. Fistulinaceae. Ciu- percă lignicolă, saprofită sau parazită, comes- tibilă numai în stadiul tânăr, întâlnită vara și toamna (VIII—X), solitară sau în grupuri de 2-3 exemplare imbricate, unite la bază, pe lemn de stejar, situate la baza trunchiurilor vii, păstrăv roșu de stejar 594 pătlagină în scorburile arborilor bătrâni sau pe cioturi; se mai numește bureți de stejar, limba-boului. Ci- clul vital se desfășoară în corpul lemnos viu al plantei sau numai pe lemnul mort. Descriere. Basidiocarpul, cu aspect de limbă, diametrul 10-20 cm, grosimea 3-6 cm; fața superioară gelatinoasă, vâscoasă, cu numeroase papile punctiforme, roșie-cărămizie până la culoarea ficatului, lipicioasă pe timp umed; fața infe- rioară cu tuburi fine, scurte, în formă de cupă, gălbui-albicioase, prevăzute cu pori mici, ro- tunzi, gălbui la început, apoi roșiatici, la atin- gere se colorează în roșu-închis. Picior așezat lateral, scurt (3-7 cm), gros, plin, dur, pruinos, brun-negricios. Carnea roșie, fibroasă, sucu- lentă, secretă la secționare un latex roșu cu miros plăcut și gust acrișor. Praful sporifer brun-deschis. Spori ovoizi (4-5,5 x 3-4 p) ne- tezi, gălbui, cu o picătură uleioasă. Dăună- toare. ^Produce putregaiul roșu al lemnului. Ali- mentație. Valoare alimentară scăzută. Folosită puțin în preparate culinare (tocăniță cu smântâ- nă sau pane). înainte de folosire se secționea- ză în lung de mai multe ori și se introduce în apă sărată pentru 30 minute. Zeama se aruncă (v. PI. XVI, 4). PĂTLAGINĂ (Plantago media), fam. Plantaginaceae. Plantă erbacee, perenă, xero- mezofită spre mezofită, la temperatură amfito- lerantă, slab-acid-neutrofilă spre neutro-bazi- filă, comună în toată țara, prin pajiști uscate, locuri ierboase, culturi de trifoi, marginea dru- murilor, locuri ruderale, de la câmpie până la munte; se mai numește iarba de cale, lim- ba-mânzului, limba-oii, minciună, patlanjer. Dacii o numea patlajerși o foloseau în afecțiuni pulmonare, răni, bube, umflături, furuncule. Genetic, 2n = 12, 24. Suportă temperaturile excesive din vară și iarnă. Vegetează pe orice tip de sol, uscat-revene, revene și reavăn-jila- ve, fără apă stagnantă, în afară de cele grele. Fitocenologic, Car. Festuco-Brometea et Arrhenatheretea. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom pivotant din care por- nesc numeroase rădăcini. Frunze eliptice, surii-dispers-păroase, cu nervuri laterale puțin arcuite și reunite la vârf, dispuse în rozetă. Tulpina, scap florifer lung de (10) 20-50 m, spre vârf alipit-păros. Flori albe, gamopetale, cu filamentele staminelor lungi, violete, grupate într-un spic cilindric, lung de 2-6 cm. înflorire, V-IX. Fruct, capsulă (3-4 mm). Semințe negre, slab-zgrăbunțoase. Compoziție chimică. Planta în întregime conține aucubozidă (aucubină, ri- nantină) cu acțiune cicatrizantă și antibacte- riană; părțile aeriene conțin mucilagii formate din xiloză, acid poliuronic, pentozani etc.; puțin amidon, pectină, planteoză, tanin, glicozizi, sa- ponine, ulei volatil, zaharuri, rezine, substanțe proteice, carotenoizi, filochinonă, vitaminele A, C, K, săruri minerale cu Ca, P, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, Cu. Semințele conțin proteine, ulei gras, tanin, mucilagii. Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active acționea- ză emolient, expectorant, hemostatic, antidia- reic, diuretic, bactericid, cicatrizant și astrin- gent. Intervine favorabil în stările inflamatorii catarale ale căilor respiratorii, ale tractului gastrointestinal și tractului urogenital. Scade colesterolul din sânge. Acționează ușor hipo- tensiv. Intern este utilizată cu succes în bronși- te cronice, astm bronșic, diaree, ulcer gastroin- testinal, hipercolesterolemie și hipertensiune arterială, iar extern în tratamentul ulcerului vari- cos, ulcerațiilor cutanate, conjunctivitelor blefa- ritelor (inflamația pleoapelor), laringitelor și tra- heitelor. Recoltare. Frunzele (Plantaginis folium) se recoltează înainte de înflorire și în timpul înfloririi, din mai până în octombrie, pe timp uscat, după ce se ridică rouă. Tăierea frunzelor se face la nivelul solului. Se usucă la umbră, în locuri bine aerate, în strat subțire. Uscare artificială, la 40-50° C. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea aterosclero- zei: infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere frunze sau frunze uscate bine mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea hemoragiilor: infuzie, din 1 linguriță pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite pregătită ca mai sus. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea hipertensiunii arteriale, diareei: infuzie, din o lingură pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2-3 ore. 4. Pentru tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului gastric: a) pul- bere frunze, se iau câte 2-3 vârfuri de cuțit, de 2-3 ori pe zi; b) infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2-3 ore. 5. Pentru tratarea pătlagină 595 pătlagină îngustă tusei de diverse etiologii, bronșitei, astmului bronșic: infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea trep- tat în cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare (ulcer varicos): infuzie, din 30 g frunze uscate mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 25-30 minute. Se strecoară. Se fac băi locale în zona afectată. 2. Pentru tratarea stomatitelor, laringitelor, traheitelor: infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minu- te. Se strecoară. Se fac gargare, din care una seara înainte de culcare. După gargară se clă- tește bine gura cu o nouă cantitate de infuzie. 3. Pentru tratarea rănilor purulente, ulcerațiilor: infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale pe zona afectată. Din frunze se prepară siropul de pătlagină. Frunzele intră în compoziția Cea- iului bronșitic nr. 2 și în diferite rețete PLAFAR pentru tratarea emfizemului pulmonar, silico- zei, bronșitei, laringitei, traheitei, tusei convulsi- ve și spastice. Medicină veterinară. Aceleași utilizări ca -> PĂTLAGINA ÎNGUSTĂ (Plantago lanceolata). Cosmetică. Pentru igiena oculară și tratarea conjunctivitei: infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze mărunțite la o cană, pregătită ca mai sus. Se fac băi locale cu infu- zie proaspătă folosind un tampon de vafă. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Fără pon- dere economico-apicolă (v. PI. XLI, 5). PĂTLAGINĂ ÎNGUSTĂ (Planta- go lanceolata) fam. Plantaginaceae. Plantă er- bacee, perenă, spontană și cultivată, hemicrip- tofită, amfitolerantă la umiditate, temperatură și pH, comună în toată țara, prin pajiști aride, pășuni, fânețe, la marginea drumurilor, de la câmpie până în zona montană; se mai numește căruțele, coada-șoricelului de căruță, iarba-tăie- turii, limba-bălților. limba-broaștei, limba-oii, lim- ba-șarpelui, limbariță, minciună, protagină. Dacii o numeau spioox-spioac (I. Pachia Tatomirescu, 1997) și o foloseau pentru combaterea tusei, a răcelilor, a bolilor de piept, a ofticii (tuberculozei) și durerilor de stomac, iar extern contra rănilor și tăieturilor pe care se aplicau frunze pentru a opri sângerarea și a grăbi vindecarea. Se mai folosea contra furun- culelor. Genetic, 2n = 12. Vegetează bine pe orice tip de sol, în afară de solurile grele. Prefe- ră solurile cernoziomice și pe cele de luncă. Nu are pretenții deosebite față de lumină; suportă semiumbra. Fitocenologic încadrată în Festu- co-Brometea, Car. Molinio-Arrhenatheretea. Cultivată mai ales în jud. Cluj. Proprietățile te- rapeutice ale acestei plante sunt cunoscute încă din Antichitate. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom gros și scurt din care pornesc numeroase rădăcini fasciculate. Tulpină scapiformă floriferă, erec- tă, nefoliată, înaltă de 5-50 cm. Frunze lanceo- late până la liniar-lanceolate, ușor-îngustate în pețiol, cu 3-7 nervuri, mai mult sau mai puase sau glabrescente. Flori foarte mici (3-4 mțin părom), tipul 4, gălbui-brune, grupate într-un spic ovoidal sau scurt-cilindric, gros de 5-8 mm; caliciu cu sepale ovate, bicarenate, puțin păroase pe marginea superioară și care- nă; corolă gamopetalâ, actinomorfă; androceu cu 4 filamente staminale albicioase, lungi și antere gălbui; gineceu cu stigmat filiform. în- florire, V-IX. Fruct, capsulă ovoidală. Semințe negricioase, mici, lungi de 2 mm. Compoziție chimică. Frunzele conțin aucubozidă (aucubi- nă, rinantină) cu rol cicatrizant și antibacterian. Maximum de aucubină (2,80-3,20%) se acu- mulează în timpul înfloririi. Aucubină este înso- țită de catalpozidă. Mai conține pectine (5-10%), acizii ferulic, siringic, vanilie, hidroxi- benzoic, cumaric, gentisic, clorogenic, necloro- genic, protocatiechic, hidroxifenilacetic, cafeic, ursolic, vitaminele A, C și K (prin uscare vitami- na C dispare), mici cantități de amidon, mucila- gii, săruri minerale cu K, Ca, P, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, B, Cu, Mo, Al. Bioterapie. Frunzele plantei au utilizări în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au acelea- și acțiuni ca pătlagina (Plantago media). Se administrează intern, la tratarea dizenteriilor, enteritelor diareice, nefritelor cronice și în di- verse hemoragii. Are o bună acțiune antiinfla- matore. Ca diuretic, contribuie la creșterea vo- lumului urinei, eliminării clorurilor, acidului uric și al ureei. Folosită mult în medicina populară ca antiulceros gastric, ca diuretic în afecțiunile renale, pentru tratarea furunculelor și afecțiuni- lor ochiului. Proprietățile antiinflamatorii asigu- ră un efect satisfăcător în tratarea înțepăturilor pătlagină îngustă 596 pătlagină mare de insecte. Frunzele intră în compoziția Ceaiu- lui bronșic nr. 2 și în diferite rețete PLAFAR pentru tratarea emfizemului pulmonar, silico- zei, bronșitei, laringitei, traheitei, tusei convul- sive și spastice. Uleiul gras extras din semințe de la toate speciile de pătlagină îngustă a dovedit o bună acțiune antiinflamatoare și ra- dioprotectoare față de radiațiile ultraviolete. Această plantă este înscrisă în farmacopeea multor țări. Recoltare. Frunzele (Plantaginis folium) sau frunzele cu scapul florilor (Plan- taginis herba) se recoltează în timpul înfloritului deoarece are un conținut maxim de aucubină (2,80-3,20%). Recoltarea se face numai pe timp uscat, după ce s-a ridicat rouă. Frunzele împreună cu scapul florilor se taie de la supra- fața pământului. Se usucă la umbră în strat subțire, în camere bine aerate. Uscarea artifici- ală, la 40-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea aterosclerozei, în hemoragii, hipertensiune arterială, diaree, gastrite hipera- cide, ulcer gastric, tuse de diverse etiologii, bronșită, astm bronșic: infuzie, din frunze sau pulbere de frunze după aceleași rețete prezen- tate la -> PĂTLAGINĂ (Plantago media) și PĂTLAGINĂ MARE (Plantago majof). 2. Pentru tratarea tusei la copii: sirop de pă- tlagină îngustă pregătit din frunze proaspăt culese. Se mărunțesc și se storc bine. Sucul obținut se amestecă cu un volum egal de miere. Sucul integral se obține prin introduce- rea frunzelor în congelator, înghețate se scot, se triturează și apoi se filtrează sucul. Se amestecă cu miere în părți egale. în ambele cazuri sucul amestecat cu miere se fierbe 20 minute. Se păstrează în sticle bine închise. Se folosește la nevoie. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare, stomatitelor, la- ringitelor, traheitelor, rănilor purulente, ulcera- țiilor, se folosește infuzia din frunze după rețe- tele prezentate la -> PĂTLAGINĂ (Plantago media). 2. Pentru tratarea afecțiunilor pielii, iritațiilor: a) decoct, din 100 g frunze uscate și mărunțite la 3 I de apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă acoperit 30 minute. Se strecoară și apoi se toarnă în apa de baie din cadă care trebuie să aibă 37° C. Se stă în baie 15-20 mi- nute; b) unguent, preparat din 15 g extract plantă, 5 g lanolină, 10 g vaselină. Se ames- tecă bine până la omogenizare. Se ung zonele afectate. 3. Pentru vindecarea rănilor, comba- terea înțepăturilor de viespi, albine, țânțari: frunze proaspete aplicate pe zona afectată. 4. Pentru tratarea conjunctivitei, blefaritei: a) in- fuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosind un pansament steril; b) infuzie, din 1 lingură amestec 10 g pulbere frunze de pătlagină îngustă, 5 g flori sulfină, 5 g flori fierea-pământului, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi locale folosind un tampon de vată. Din frunze se prepară siropul de pătlagină pentru com- baterea tusei. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor, în catar laringo-tra- heal, diaree: a) infuzie, din 20-40 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 20-40 g frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bu- cal; c) macerat crud, din frunze sfărâmate peste care se toarnă 3 I apă rece. Se țin 12 ore. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bu- cal. Dozele de tratament: animale mari (caba- line, bovine), 50-100-200 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 20-30-50 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 5-10-20 g. Uz extern. 1. Pentru tratarea plăgilor varicoase, conjuncti- vitelor, blefaritelor: a) infuzie sau decoct, din 40 g frunze uscate și mărunțite. Se fac spălaturi locale: b) cataplasme, cu frunze proaspete to- cate mărunt și amestecate cu unt proaspăt. 2. Medicina populară pentru tratarea tendinite- lor, bursitelor, tenosinovitelor, artritelor, miozi- telor, edemelor declive cunoscute sub numele de boli de picioare: cataplasme, cu frunze de pătlagină îngustă. Acestea se toacă mărunt sau se pisează și se amestecă cu unt proaspăt. Alifia se aplică pe locul afectat și se leagă cu un bandaj (v. PI. XLI, 6). PĂTLAGINĂ MARE (Plantago major), fam. Plantaginaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, amfitolerantă la temperatură și pH, comună în toată țara, întâlnită la marginea drumurilor, locuri cultivate și necultivate, pășuni umede, fânețe, locuri bă- tătorite, nisipoase, de la câmpie până la zona subalpină; se mai numește batlagină, iarbă de cale, iarba-bubei, iarbă grasă de grădină, pătlagină mare 597 pătlagină mare iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, mama ploaie, mama-pâdurii, minciună, pal agi na. Dacii o numeau scinpocul, schinpocul, pătlagina lată, pătlagina mare (I. Pachia Tatomi- rescu, 1997). Genetic, 2n = 12. Fitocenolo- gic, încadrată în Plantaginetea. Răspândită pe tot globul. Descriere. Rizom scurt, gros, din care pornesc rădăcini fasciculate. Tulpină sca- piformă, cilindrică, netedă, înaltă de 10-40 cm. Frunze lat-ovate, glabre, cu 3-7 nervuri, brusc-atenuate în pețiol, dispuse în rozetă. Flori galbene-albicioase, grupate într-un spic cilindric lung; caliciu cu sepale lat-eliptice, verzi, cu marginea alb-membranoasă; corolă gamopetală, actinomorfă, cu lacinii înguste; androceu cu 2 filamente staminale ieșite mult afară din corolă și terminate cu câte o anteră, la început palid-violetă apoi galbenă; gineceu cu stigmat filamentos ieșit mult din corolă. înflo- rire, VII-X. Fruct, capsulă ovoidală, biloculară. Semințe brune-închis. Compoziție chimică. Frunzele conțin aucubină, pectine care prin hi- droliză se desfac în acid galacturonic, galacto- ză, arabioză, ramnoză, mici neocantități de glu- coza, xiloză, metilgalactoză; glucide solubile constând din glucoza, fructoză, xiloză, ramno- ză, zaharoză, planteobioză, planteoză, rafino- ză, stahioză; numeroși acizi organici, din 14 acizi hidroxicinamici, acizii ferulic, siringic, vanilie, hidroxibenzoic, cumaric, gentisic, cloro- genic, neoclorogenic, cafeic, fumărie, benzoic, cinamic, salicilic; flavonele baicaleină, baica- lină, scutelaeină, luteolină, apigeină, nepetină și hispidulină; taninuri (4-5,76%), acid oleano- lic; saponine, aminoacizi aromatici și alți ami- noacizi liberi (asparagină, acid glutamic, glici- nă, histidină, alanină, metionină, valină, lizină, leucină, serină, fenilalanină, triptofan), urme de alcaloizi, enzime (invertază, emulsină, polife- noloxidază, catalază, peroxidază etc.), vitami- nele A, C, K, acid nicotinic, ulei eteric (0,2%), urme de rășină, ulei gras, săruri minerale de Ca, K, Na, P, Fe, Mn, Zn, Cu. Industrie. Pecti- nele extrase din frunze se comercializează sub denumirea de Plantaglucid, cu acțiune bună în tratamentul ulcerului gastric. Bioterapie. în An- tichitate frunzele, florile și rădăcina erau folosi- te la combaterea durerilor de rinichi, a durerilor de dinți, a bolilor de piele, a viermilor intestinali, contra tuberculozei, vindecarea rănilor, a um- flăturilor și a bubelor. S-a păstrat și în fitote- rapia Evului Mediu, prin aplicarea pe răni de zeamă din frunzele proaspete. Astăzi frunzele au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Principiile active au pro- prietăți antisclerotice, hipotensive, diuretice, astringente, antiinflamatorii, cicatrizante, emo- liente. Folosite pentru tratarea aterosclerozei, în hemoragii, diaree, hipertensiune arterială, tuse de diverse etiologii, bronșite cronice, astm bronșic, ulcer gastroduodenal, hipercolestero- lemie, ulcer varicos, stomatite, laringite, traheite, răni purulente, ulcerații, combaterea înțepătu- rilor de insecte. Recoltare. Frunzele (Plantagi- nus folium) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp uscat, după ce se ridică rouă. Frunzele și scapul florilor se taie de la suprafața pământului. Se usucă la umbră în strat subțire. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ateros- clerozei: infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere frun- ze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea hemoragiilor: infuzie, din 1 linguriță pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea hipertensiunii arteriale, diareei: infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperi- tă 10-15 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lin- gură la 2-3 ore. 4. Pentru tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului gastric: a) pulbere frunze, se iau câte 2-3 vârfuri de cuțit, de 2-3 ori pe zi; b) infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lingu- ră la 2-3 ore. 5. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, în bronșită, astm bronșic: infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau frunze uscate mă- runțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile. 6. Pentru tratarea bronșitei cronice, în astm bronșic, diaree, ulcer gastroduodenal, hiperco- lesterolemie, hipertensiune: infuzie, din 1 lingu- ră pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2 ore; pentru tratarea ulcerului gastric se pot lua câte 2 lin- guri după mesele principale, iar între mese pătlagină mare 598 pătlăgele roșii 1 lingură la 3 ore. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare (ulcer varicos): infuzie, din 30 g pulbere frunze sau frunze uscate mă- runțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 25-30 minute. Se strecoară. Se spală zona afectată folosind un tampon de vată. 2. Pentru tratarea stomatitelor, laringi- telor, traheitelor: infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac gargare, din care una seara înainte de culcare. După gargară se clătește bine gura cu o nouă cantitate de infuzie. 3. Pentru tratarea rănilor purulente, în ulcerații, ulcer varicos, iri- tații ale pielii: a) infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spală zona afectată folosind un tampon de vată; b) infuzie, din 100 g frunze uscate, mărunțite, peste care se toarnă 3 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară și apoi se toarnă în apa de baie din cadă, care trebuie să aibă 37° C. Se stă în baie 15-20 minute; c) unguent, preparat din 51 g extract plantă, 5 g lanolină, 10 g vaselină. Se amestecă bine până la omogenizare. Se ung zonele afectate. 4. Pentru vindecarea rănilor, combaterea înțe- păturilor de viespi, albine, țânțari: frunze proas- pete aplicate pe zona afectată. 5. Pentru trata- rea conjunctivitei, blefaritei se va folosi rețeta 4 b (medicină umană) prezentată la -» PĂTLA- GINĂ ÎNGUSTĂ. Medicină veterinară. Intern și extern, pot fi folosite rețetele prezentate la PĂTLAGINĂ ÎNGUSTĂ (Plantago lanceo- lata). Cosmetică. Pentru igienă oculară: infu- zie, din 2 linguri pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale, folosind un tampon de vată. Din frunze se pre- pară siropul de pătlagină pentru combaterea tusei. Frunzele intră în compoziția Ceaiului bronșitic nr. 2 și în diferite rețete PLAFAR pentru tratarea enfizemului pulmonar, silicozei, bronșitei, laringitei, traheitei, tusei convulsive și spastice. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Fără pondere economico-apicolă (v. PI. XLI, 7). PĂTLĂGELE ROȘII (Lycopersicon esculentum), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, anuală, în zonele cu climat temperat, și perenă, în climat tropical, legumicolă, cu valoare tera- peutică, originară din Peru unde aztecii le culti- vau sub numele de „tomata"; se mai numește bârediu, bârâdici, domade, gogonele, gălățea- nă, mihlele, nâtlăgele, paradaice, patlage roșii, pârădaiși, pătlăgele de Paradis, pătlăgele gal- bene, po robi ci, tomate. Genetic, 2n = 24, 36, 48. Au fost aduse în Europa de conchistadorii spanioli. Se consideră că specia de origine este Lycopersicon esculentum, var, cerasifor- me (Humboldt, 1911; Philips, 1891; J e n k i n s, 1948). Descoperirile arheologice din Valea Teotihuacan - Mexic atestă cultura pătlă- gelelor roșii încă din perioada anilor 200 î. Hr- 700 d. Hr. în Europa s-au cultivat prima dată în Spania și în Portugalia, de unde au trecut în Franța, Italia și Anglia. în țările din Extremul Orient au fost introduse în secolul al XVI-lea. în secolul al XVII-lea au apărut în Siria, Arabia, Egipt, Ethiopia; în America de Nord și România abia în secolul al XlX-lea. în producția mondială de tomate Europa ocupă primul loc (12,5 mii. t/an), urmată de America de Nord. (9,7 mii. t/an). în Europa producții mari se obțin în Italia, Spania, Grecia, Federația Rusă, Olanda, România, Bulgaria. Plante termofile. Temperatura optimă necesară 22° C, sub 10-12° C devine dăunătoare. Peste 30° C nu fructifică, pentru că polenul nu germinează. Temperatura optimă de germinare a polenului, 21-26° C, iar pentru dezvoltarea fructelor, 18-24° C. Cerințe mari față de intensitatea luminii; rol important în formarea diferitelor or- gane și fructificare. Pretenții mari la apă în faza de formare a răsadului și la plantarea lui în câmp. Se aplică irigații. Umiditatea atmosferică solicitată, în faza de răsad, este de 55-65%, iar în timpul fructificării, 60-70%. Plafonul optim de umiditate a solului pentru sudul și sud-estul țării este de 68-70% din capacitatea de câmp în faza de creștere și de 75-80%, în perioada fructificării. Umiditatea în exces este dăunătoare. Poluarea cu diferite gaze (dioxid de sulf, amoniac) în concentrații de numai 0,02% provoacă arsuri pe frunze. Descriere. Rădăcina pivotantă, ramificată, pătrunde adânc în pământ. Tulpină înaltă, de 30-300 cm, în funcție de varietate, soi, erectă, cu mare capacitate de lăstărire, formând copiii la subsuoara frunzelor (se înlătură prin co- pilire). Tulpina, în contact cu pământul reavăn, formează rădăcini adventive. Frunze pătlăgele roșii 599 pătlăgele roșii întrerupt-imparipenat-compuse, acoperite cu perișori glandulari cu miros caracteristic. Foliole ovale, lanceolate, de diferite mărimi, cu suprafața gofrată sau netedă, cu marginea din- țată sau netedă dispuse alternativ. Flori galbe- ne dispuse în racem cu aspect de ciorchine. Polenizare autogamă, în cazuri rare polenizare alogamă entomofilă (5%). înflorire, VII—VIII. Fruct, bacă cărnoasă de diferite forme și culori diferite (galbene, roșii, roz etc.). Greutatea, între 30-500 g. Semințe oval-rotunjite, turtite, acoperite cu perișori, gri sau argintii. Com- poziție chimică. Fructele conțin apă (90%), protide (2%), lipide (0,3%), hidrați de carbon (3%), Na (6 mg%), K (285 mg%), Ca (13 mg%), P (25 mg%), Fe (0,5 mg%), vitaminele A (130 pg%), Bn B₂și B₆(0,03-0,05 mg%), niacin (0,5 mg%), vitamina C (cca 25 mg%), vita- mina E și K, microelemente (Mg, Zn, Cu, Ni, Co, Br), acizi organici (citric, malic, pectic etc.). Alimentație. Folosite în stare proaspătă sau în preparate culinare. (Salata de roșii pregătită cu mult timp înainte de masă își pierde proprie- tățile). Recomandate ca aliment în astenii, ina- petență, intoxicații cronice, stări congestive, ateroscleroză, afecțiuni vasculare, artritism, gută, reumatism, azotemie, litiază biliară și uri- nară, constipație, enterită. Industrie. Se indus- trializează sub forme diverse: pastă de tomate, bulion, conserve, sucuri simple sau picante, murături. Bioterapie. Fructele, respectiv roșiile (tomatele), frunzele și tulpinele au utilizări în medicina umană tradițională și cultă ca adju- vant în tratamentul bolilor. Acționează ca remineralizant, revitalizant, aperitiv, antiscor- butic, alcalinizant al sângelui dezintoxicant, antiinfecțios, echilibrant celular, diuretic, dizol- vant uric, eliminator al ureii, ușurează digestia. Utilizate intern în astenii, inapetență, intoxicații cronice, arterioscleroză, afecțiuni vasculare, artritism, gută, reumatism, azotemie, litiază uri- nară și biliară, constipație, enterite, hiperacidi- tate gastrică, atonie gastrică, obezitate, inape- tență, hipervâscozitate sanguină, boli de ficat, pletoră manifestată prin roșeața pielii și a mu- coaselor, contracții puternice ale inimii însoțite de palpitații, puls arterial plin, vene pline și respirații superficiale scurte determinate de cantitatea de sânge sau lichide ce depășesc valorile normale în întreg corpul sau în anumite părți ale lui. Extern sunt folosite în acnee și înțepături de insecte. Recoltare. Fructele (Lycopersici fructus) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică. Ca adjuvant în trata- rea anumitor boli se recomandă roșiile cultivate în câmp sau grădină, care beneficiază de con- diții naturale, și mai puțin cele din sere sau solarii. Producție, 20-30 t/ha chiar 40-60 t/ha. Frunzele (Lycopersici folium) și părțile aeriene (Lycopersici herba) se recoltează la nevoie și se folosesc proaspete. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea insuficienței cardiace cu edeme, în uremie, ateroscleroză, astenii, intoxicații cronice, arterioscleroză, afecțiuni vasculare, artritism, gută, reumatism, azote- mie, litiază urinară și biliară, enterite, hipervâs- cozitate sanguină, pletoră, hiperaciditate gastrică, atonie gastrică, stimularea secreției gastrice și pancreatice, constipație: a) suc, obținut din fructe coapte; roșiile, bine coapte, se spală, se scot codițele, se taie felii și se pun în mașina centrifugă de obținut suc; în lipsa acesteia, roșiile se trec prin mașina de tocat pentru făcut bulion; zilnic se bea câte un pahar, timp îndelungat; b) roșii, consumate ca atare. 2. Pentru tratarea bolilor de ficat, erupțiilor te- gumentare, stimularea digestiei: dimineața se consumă câte 2-3 roșii proaspete. 3. Pentru tratarea obezității: suc, obținut din roșii bine coapte. Zilnic, pe nemâncate, se bea câte o cană. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatis- mului degenerativ (artroze), periartritei scapu- lo-humerale: decoct, din 300-400 g frunze și lujeri de roșii (fără rădăcini) la 5 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie (37-38%). Durata unei băi este de 20-30 minute. Se fac 21 băi într-o cură. Se repetă după patru luni. 2. Pentru tratarea înțe- păturilor de insecte. Uz extern. 1. Pentru cură- țarea tenurilor grase: masca, cu fructe zdrobite. Se spală fața cu apă caldă. Se aplică pe ten fructe zdrobite pentru 20 minute. Se spală din nou cu apă călduță. 2. Pentru revitalizarea tenului: frecții cu suc proaspăt. Seara se spală fața cu apă caldă, apoi se freacă cu o roșie tăiată în două. Se lasă așa până dimineața. Se spală cu apă caldă. Procedura se aplică de mai multe ori. 3. Pentru combaterea acnei: a) tam- ponarea pielii feței de mai multe ori pe zi cu felii de roșii proaspete, bine coapte; procedura se face zilnic, 3-4 săptămâni; b) tamponarea pielii cu o felie de roșie, iar a doua zi cu frunze de măcriș strivite; după o jumătate de oră se spală cu apă rece. 4. Pentru îngrijirea mâinilor: lapte nutritiv pregătit din 50 ml suc roșii, o linguriță glicerină, un vârf de cuțit sare. Se aplică pe pătlăgele vinete 600 pătrunjel mâini cu o ușoară masare. Se lasă cât mai mult. Procedura se poate face zilnic. Cos- metică. Utilizate pentru curățarea tenurilor grase, cu puncte negre, îngrijirea mâinilor. Atenuează sau îndepărtează iritațiile produse de degerături. Alte utilizări. înțepăturile de insecte se freacă cu frunze de pătlăgele roșii strivite. Frunzele înșirate pe ață și agățate în cameră alungă țânțarii și viespile. Petele de cerneală de pe o pânză albă se scot prin freca- re cu suc de pătlăgele roșii (v. PI. XLII, 1). PĂTLĂGELE VINETE (Solanum melongena), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, anuală, legumicolă, cu valoare terapeutică, autogamă, originară din India și Birmania, unde crește în stare sălbatică; se mai numesc godina, pătlăgea, tornadele, vinete. Genetic, 2n = 24, 36, 48. Cultivarea lor a început spre sfârșitul secolul al XV-lea. în America se cultivă începând cu secolul al XlX-lea. în India, China, Japonia, Filipine suprafețele cultivate sunt foarte mari. în România se cultivă începând cu secolul al XVIIl-lea, mai ales în sudul și vestul țării. Pretențioase la factorii de mediu. Cer o perioadă călduroasă lungă. Semințele germi- nează la 13-15° C. Temperatura optimă creșterii și dezvoltării este de 25-30° C. Rezis- tă chiar și la 45° C. Sensibile la frig, distruse de înghețuri ușoare, afectate în vegetație de pe- rioade reci fără înghețuri. Plantă de zi lungă. Cerințe mari față de lumină; intensitatea minimă, 8000-10 000 lucși; pentru înflorire și fructificare abundentă sunt necesari 20 000-40 000 lucși. Insuficiența apei în sol provoacă căderea în masă a bufonilor florali. Solicită soluri fertile și bine drenate, cu reacție ușor acidă sau neutră (pH 6,5-7). Vânturile puternice produc deprecierea fructelor. Des- criere. Rădăcină bine dezvoltată, adâncă în sol până la 150 cm, în majoritate însă până la 20-40 cm. Tulpină erectă, ramificată, verde-violacee, înaltă de 0,4-1,5 m. Frunze mari, groase, oval-lanceolate, cu marginile în- tregi, lung-pețiolate, cu nervuri groase, uneori prevăzute cu spini. Flori solitare, axilare, nuan- țate de la violet la albastru. Polenizare autoga- mă, la care se adaugă 10% o polenizare ento- mofilă. Fruct bacă netedă, lucioasă, neagră-roșcat sau violetă, dimensiuni și forme foarte variate în funcție de soi. Pulpa fructului fragedă, alb-verzuie, iar la maturitatea fiziolo- gică, galbenă-albicioasă. Semințe numeroase, turtite, glabre, galbene-cenușii. înflorire, VI—VIII. Compoziție chimică. Fructele conțin apă (92%), protide (13%), lipide (0,2%), hidrați de carbon (5,5-6%), Na (5 mg%), K (220 mg %), Ca (10 mg%), P (15 mg%), Fe (0,5 mg%), S (15 mg%), microelementele Mg, Mn, Zn, Cu, I, Al, Rb, Co, vitaminele A (4 pg%), Bi și B₂ (0,05 mg%), niacin (0,06%), C (cca 6 mg%). Alimentație. Valoarea energetică redusă: 27 kcal/100 g parte comestibilă. Servesc la prepararea unor mâncăruri apreciate (salată, musaca, ghiveci, vinete împănate etc.). Solici- tate în tot cursul anului. Trebuie utilizate numai fructele ajunse la maturitate, în stare verde sau neajunse complet la maturitate conțin solanină care este o substanță toxică. Industrie. Fo- losite la prepararea conservelor, de obicei în amestec cu alte legume. Bioterapie. Fructele și frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană. Fructele servesc ca adjuvant în trata- mentul unor boli. Medicină umană. Acționează ca antianemic, laxativ, diuretic, calmant, stimu- lent hepatic și al pancreasului, tonic. Recoman- date ca aliment în bolile cardiovasculare, rena- le, hepatice, diabet, reumatism, gută, afecțiuni pancreatice, oligurie. Uz intern: consumate sub formă de preparate culinare. Uz extern: cataplasme cu frunze, în arsuri, abcese, hemo- ragii, pecingine. PĂTRUNJEL (Petroselinum crispum), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bienală, aloga- mă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultiva- tă pentru rădăcini (convar. ridicosum) și pentru frunze (convar. crispum); se mai numește gă- găuț, macdeadon, mirodea, pătlăgele, petrinjei de casă (fig. 223). Dacii îi spuneau patrinathla, patrinoelu, de unde mai târziu a derivat denu- mirea de pătrinjel, pătrinței, pătrunjel. Genetic, 2n = 22. Provine din pătrunjelul sălbatic ce crește pe litoralul mediteranean. Cultivat din Antichitate de către greci și romani. Amintit în scrierile lor de către Hipocrate, Dioscoride, Pliniu cel Bătrân, Galen. Dioscoride folosește termenul de petroselinon, iar Pliniu de petrose- linum. Folosit ca plantă alimentară și farmaceu- tică. Răspândit în regiunea mediteraneană. Cultivat și pe alte continente. Rezistent la tem- peraturi scăzute. Semințele germinează la minimum 2-3° C. Plantele abia răsărite rezistă la minus 8-9° C, iar cele mature până la minus 18° C. Pot ierna în câmp. Temperatura optimă de creștere este de 20° C. Cerințe mari față de pătrunjel 601 pătrunjel apă în timpul germinării, răsăririi și imediat după răsărire. Plantele cu sistem radicular pu- ternic rezistă la secetă. Seceta și excesul de umiditate îl sensibilizează față de boli, produc- ția se micșorează. Pretențios față de lumină. Preferă soluri cu textură ușoară sau mijlocie, afânate, bogate în humus, fără buruieni, cu reacție ușor acidă sau neutră (pH 6,5-7). Răs- punde bine la îngrășăminte cu fosfor și potasiu. Solicită din sol microelementele bor, magneziu, mangan, cupru. Descriere. Rădăcina pivotan- tă, conică, tronconica sau alungită, alb-cenu- șie, gust dulce, miros plăcut, aromatic. Tulpină floriferă înaltă până la 130 cm, cilindrică, ușor striată, uneori fistuloasă, glabră, ramificată chiar de la bază. Frunzele bazale și cele din rozetă lung-pețiolate, de 2-3 ori penat-sectate, cu foliole oval-cuneate, trifidate, cu lobii dințați, glabre, lucioase pe fața superioară, miros ca- racteristic. Pe tulpină frunze sesile, lanceolate, ușor dințate în partea de jos, întregi în apropierea inflorescenței. Flori mici, albe-verzui sau galbene, hermafrodite, grupate în umbele mici, pedunculate, iar acestea într-o umbelă compusă. Polenizarea entomofilă. Fructe, di- cariopse mici, ovale, cu cinci coaste longitu- dinale, fine. Facultatea germinativă, 2-3 ani. înflorire, VI-VIII. Producția de rădăcini, 12-20 t/ha; frunze, 8-10 t/ha. Compoziție chi- mică. Frunzele conțin ulei volatil (0,3%) format din apiol, miristicină, aliltetra-metoxibenzen, terpineol, p-cimol, felandren, vitaminele A, Bi, C (200 mg/100 g), mici cantități de acid folie, săruri minerale etc. Rădăcina conține apă (85%), protide (3%), hidrați de carbon (6%), ulei volatil (format din terpene, pinene, apiol, apein), Na (20 mg%), K (600 mg%), Ca (145 mg%), P (75 mg%), Fe (4,8 mg%), microelementele I, Mg, Mn, S, Cu, vitaminele A (730 pg), (0,10 mg%), B₂(0,20 mg%), niacin (0,8 mg%), C (peste 100 mg%), mai mult de 2-3 ori decât portocalele, o enzimă; semințele conțin ulei gras (cca 20%), format din acizi grași nesaturați ce au în constituția lor acidul petroselinic și apiozidul-heterozid flavonic. Ali- mentație. Frunzele servesc la aromatizarea preparatelor culinare. Rădăcinile sunt folosite, alături de morcov, la prepararea diferitelor mâncăruri. Considerat aliment-medicament. Industrie. Materie primă pentru aromatizarea conservelor de legume. Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară, tradițională și cultă. Sunt folosite rădă- cinile, frunzele, semințele, planta întreagă. Principiile active au următoarele proprietăți: sti- mulent general al sistemului nervos și al pătrunjel 602 pătrunjel glandelor endocrine, tonic, antianemic, antirahi- tic, antiscorbutic, antixeroftalmic, antiasmatic, anticanceros, antiinflamator, antifebril, elimină toxinele din organism, afrodiziac, calmant, depurativ, diuretic, diaforetic, emenagog, ex- pectorant, mineralizant, secretolitic, tonic ner- vos, capilar și uterin, vermifug, vitaminizant, vasodilatator, colagog, aromatic, aperitiv. Sti- mulent al fibrelor musculare netede intestinale, urinare, biliare, uterine. Semințele amplifică erotismul, stimulează trăirile și realizarea acte- lor sexuale. Rădăcina, frunzele, semințele acționează benefic în astmul bronșic prevenind și eliminând crizele, acționează asupra epite- liului renal, mărind cantitatea de urină elimina- tă, diminuează tensiunea arterială. Frunzele și rădăcina reprezintă un produs natural care re- glează ciclul menstrual. Provoacă sau fac să reapară ciclurile menstruale întârziate. Consu- mul de frunze sau rădăcină elimină starea de anemie, rahitismul, scorbutul, împiedică xerof- talmia (uscarea conjunctivei și corneei), elimi- nă sau limitează procesul inflamator, scade sau elimină febra generată de unele boli, dimi- nuează excitabilitatea nervoasă, stimulează eliminarea din corp a toxinelor pe cale gastro- intestinală, renală sau prin glandele sudoripare (transpirație), favorizează creșterea transpira- ției, stimulează expectorația eliminând din bronhii și plămâni substanțele dăunătoare, sti- mulează secreția bilei, vitaminizează și minera- lizează organismul, produce mărirea lumenului vascular și creșterea afluxului de sânge prin acțiunea pe care o are, de relaxare a musculaturii netede din pereții vaselor (tunica musculară), provoacă eliminarea viermilor pa- raziți din intestin. Intern, planta sau părți din plantă sunt folosite pentru tratarea anemiei, stimularea creșterii, înlăturarea tulburărilor de nutriție, stimularea poftei de mâncare, înlătura- rea tulburărilor digestive (digestie dificilă, grea- ță, gaze intestinale, arsuri gastrice etc.), vicii ale sângelui, în pletoră (creșterea peste normal a cantității de sânge din organism), celulita (procese inflamatorii ale țesutului adipos sub- cutanat), febre intermitente, infecții, reumatis- me, gută, menstre dureroase, hepatism, nervo- zitate, atonie a vezicii biliare, cancer, paraziți intestinali, artrită, blefarită, litiază renală și biliară, cardiopatie ischemică, diaree, edeme cardio-renale, flebite, hepatite, intoxicații alcoo- lice și tabagice, ciclu menstrual neregulat, rahi- tism, afecțiuni renale și ale căilor urinare, uremie, oligourie, palpitații, paludism, hiperten- siune arterială, afecțiuni splenice, gastrice etc. Extern, este recomandată în leucoree, contuzii, plăgi, nevralgii, oftalmii, înțepături de insecte, pistrui, echimoze (vânătăi). Recoltare. Frun- zele (Petroselini folium) se recoltează și se folosesc proaspete. Pentru anotimpul rece se recoltează pe timp frumos și se usucă în came- re bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Rădăcinile (Petroselini radix) se recoltează în octombrie și recoltarea poate dura până toam- na târziu. Fructele (Petroselini fructus) se re- coltează când ajung la maturitate. Producția de frunze este de 8-10 t/ha, iar de rădăcini de 12-20 t/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru toate bolile menționate la Bioterapie se va consuma în preparate culinare. 2. Pentru calmarea durerilor de stomac, rinichi, combate- rea hipertensiunii, astmului, ca efect diure- tic-depurativ: a) infuzie, din 1-2 lingurițe frunze uscate mărunțite la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se bea călduț în mai multe reprize; b) infuzie, din 1-2 lingurițe fructe la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea întreaga cantitate prin înghițituri rare sau cu lingurița. 3. Pentru tratarea durerilor de stomac, în litiază renală, litiază biliară, hiper- tensiune, astm, cu acțiune diuretic-depurativă: a) decoct, din 20 g rădăcină tăiată mărunt la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se lasă vasul acoperit pentru a se răci, timp de 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile, în mai multe reprize; b) decoct, din 20 g plantă întrea- gă (rădăcină, frunze, fructe) la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 minute. Se lasă la răcit 15-20 mi- nute. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Contra beției: decoct, din 50 g pătrunjel, 1 g coajă de grepfrut, 1 g coajă portocală la 1 I de apă. Se fierbe până se reduce la jumătate. Se strecoară. Se îndul- cește. Se ia câte 1 linguriță dimineața pe ne- mâncate. 5. Pentru eliminarea oxiurilor: decoct, din o mână frunze pătrunjel, una de țelină, una de violete la 1 I de apă. Se bea câte o cană (200 ml) dimineața pe nemâncate. 6. Pentru tratarea reumatismului, în litiază urinară, oli- gurie, tulburări menstruale, paludism: decoct, din 50 g semințe sau rădăcini la 1 Ide apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 15 minute. Se strecoară. Se bea câte o ceașcă înainte de mesele principale (prânz, seara). 7. Pentru tratarea anorexiei cu stimularea pof- tei de mâncare, tratarea afecțiunilor renale și a pătrunjel 603 pătrunjel de câmp căilor urinare, în hipertensiune și pentru stimu- larea funcției sexuale: câte 1-2 vârfuri cuțit cu semințe de pâtrunjelînavnle de mese, de obicei în mai multe reprize pe zi. Rezultate mai bune se obțin dacă în prealabil semințele sunt măci- nate. 8. Empiric, pentru tratarea hidropiziei, eliminarea calculilor renali, în edeme cardio-re- nale, nefrită purulentă, retenție urinară, cu- rățirea sângelui de toxine, prostatită: decoct, 6-10 rădăcini tăiate mărunt se fierb în 2 1 I apă într-o oală acoperită până scade la 1 I. Se bea întreaga cantitate într-o zi, în trei reprize (dimi- neața, prânz, seara). 9. Empiric, pentru tra- tarea herniei: decoctdin 6-10 rădăcini la 2 I de vin sau borș. Se fierbe până scade la 1 I. Se strecoară. Lichidul se bea, iar rădăcinile frecate până se obține o pastă se aplică pe locul afec- tat, sub bandaj. 10. Pentru combaterea mens- trelor dureroase și reglarea ciclului menstrual: suc din frunze. Se bea cu câteva zile înainte de menstruație câte 100-150 ml pe zi în doză unică. 11. Pentru combaterea stărilor rele după consum exagerat de alcool: consum de frunze proaspete. Uz extern. 1. Pentru tratarea leuco- reei: a) decoct, din 100 g semințe la 1 Ide apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească 15 minute. Se strecoară. Se fac spă- lături vaginale cu irigatorul; b) macerat, din fructe (semințe) pisate, 10 linguri la 500 ml apă rece; se lasă acoperită 6-12 ore; se strecoară; se fac spălaturi vaginale cu ajutorul irigatorului. 2. Pentru tratarea nevralgiilor: soluție, din suc obținut din rădăcină și alcool 70° C, în părți egale. Se aplică cu degetul pe traseul nervului, pe gingii, pe față. Flaconul se păstrează la întuneric, bine astupat. 3. Pentru tratarea irita- țiilor apărute pe piele, în contuzii, echimoze, înțepături de insecte, inflamați! ale ochilor: suc de frunze sau frunze strivite aplicate pe locurile corespunzătoare; se masează ușor. 4. Pentru diminuarea inflamării sânilor la lăuze: cataplas- me, cu frunze și rădăcini fierte în lapte. Se adaugă puțin camfor și albuș de ou. Se aplică pe sâni și se menține 30-40 minute. 5. Pentru oprirea lactației: frunze strivite aplicate pe sâni. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tra- tarea afecțiunilor renale, cistitelor, stimulativ în creșterea tineretului: infuzie, din 5-10 g frunze, rădăcini sau semințe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 10-30-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 3-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 02-0,5-2 g. 2. Pentru tratarea atoniei ruminate crescătorii de vite prepară un ames- tec de lapte acru și frunze tocate de pătrunjel. Se administrează prin breuvaj bucal. 3. Pentru tratarea constipației: decoct, din frunze și rădă- cini de pătrunjel amestecate cu usturoi. Se administrează prin breuvaj bucal. 4. Pentru sti- mularea ouatului la găini, frunze de. pătrunjel tocate în amestec cu făină de orz sau mălai (făină de porumb). Uz extern. 1. Pentru com- baterea ectoparaziților: 10 g fructe pătrunjel pisate amestecate cu 90 g untură de porc. Se unge animalul pe corp. 2. Pentru tratarea tricofiției: decoct, concentrat din frunze de pă- trunjel și cimbru de câmp. Se spală plăgile tricofitice folosindu-se un pansament steril. Atenție! Dozele prea mari în tratamentul intern pot determina intoxicarea animalului. Simpto- me: colici, timpanism, urticarie, tuse, congestie pulmonară care trece în faza de edem pul- monar. Primele semne apar la 2-3 ore după breuvajul bucal. Tratament simptomatic. Cos- metică. 1. Pentru curățirea tenului și ca reme- diu contra pistruilor: a) suc de frunze, se aplică pe față seara menținându-se peste noapte; di- mineața se spală cu apă caldă; b) infuzie, din 2-3 lingurițe frunze uscate sau mai multe frun- ze proaspete tocate mărunt, la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperit 20-25 minute. Se strecoară. Se spală fața cu apă și săpun, apoi se aplică pe față soluția obținută prin infuzie; c) decoct, din o mână frunze pătrunjel la 1 Ide apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se spală fața dimineața și seara timp de 7 zile. 2. Pentru dispariția petelor roșii: decoct, din 20 g rădăcină și frunze tocate mărunt la 1 I de apă. Se fierb 20-25 minute. Se lasă acoperit pentru a se răci. Se strecoară. Se fac spălaturi pe față sau se tamponează cu vată. Apicultu- ră. Plantă meliferă. Furnizează nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Producția de miere, 10-50 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mică. PĂTRUNJEL DE CÂMP (Pimpi- nella saxifraga), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, perenă, oligotrofă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, amfitolerantă la temperatură și pH, comună prin fânețe umede, pășuni, tufă- rișuri, coaste, de la câmpie până la regiunea subalpină; vegetează pe soluri uscat-revene pătrunjel de câmp 604 pătrunjel de câmp până la revene, cu troficitate scăzută (T= 10-30); se mai numește buruiana-sărăciei, pătrinjel. Genetic, 2n = 36, 40. Fitocenologic, Car. Festuco-Brometea. Răspândit în Europa. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, cu miros respingător. Tulpină cilindrică, striată, înaltă de 15-60 cm, ramificată mai mult în partea superioară. Frunze bazale penat-secta- te (3-5 perechi de foliole); frunze tulpinale mij- locii vaginate, cu limb până la 2-3 penat-sectat; cele superioare simplu-penat-sectate, scurt-mă- runt-păroase. Flori albe sau gălbui-albe, rar rozee, mici, grupate în umbele compuse; invo- lucru și involucel lipsă. înflorire, VII-IX. Fructe ovoidale (2-2,5 mm), aproape fără coaste. Compoziție chimică. Rădăcina conține ulei volatil (1,2-6%), poliine, acizii cafeic și cloroge- nic, saponozide triterpenice, umbeliferonă, pimpinelină, izopimpinelină, acizi organici, să- ruri minerale. Uleiul volatil este format din esteri ai acidului izovalerianic, acid metilesterbutiric al izoeugenolepozidului etc. Alimentație. Intră în compoziția unor băuturi alcoolice. Biotera- pie. Rădăcina, părțile aeriene și fructele au utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară, cultă, și tradițională. în medicina umană cultă rădăcina este folosită pentru tratamentul anginei, faringitelor, laringitelor, bronșitei, ca diuretic, nefetrolitic, galactogog. Medicina umană tradițională, empirică folosește planta pentru tratarea rănilor greu vindecabile, ascitei, retenției urinare (oprirea udului), herniei, răgu- șelii, tusei, bolilor venerice. I se atribuie pro- prietăți diuretice, carminative, bactericide, anticatarale, antiinflamatoare, expectorante, galactogoge, emenagoge. Medicina veterinară folosește planta pentru tratarea cistitelor, afecțiunilor renale, cărbunelui emfizematos, ca stimulativ în creșterea tineretului și ca antipara- zitar extern. Recoltare. Rădăcina (Pimpinellae radix) se recoltează toamna, în septem- brie-octombrie, cu cazmaua. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă (dacă este nevoie). Se taie în bucăți mai mici. Se usucă la soare sau în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Părțile aeriene ale plantei (Pimpinellae herba) se recoltează în timpul înfloritului, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire, sau în mănunchiuri agățate de grindă. Fructele (Pim- pinellae fructus) se recoltează când se află aproape de maturitatea fiziologică. Se lasă in- florescențele la uscat. Apoi se freacă în palme și se înlătură impuritățile. Medicină umană. Uz intern 1. Pentru tratarea litiazei renale, litiazei biliare, stimularea poftei de mâncare (în ano- rexie), ca tonic stomahic și diuretic: pulbere de rădăcină, se ia câte un vârf de cuțit înainte de mâncare sau se amestecă în mâncare. 2. Pen- tru stimularea poftei de mâncare, combaterea răgușelii, curățirea bronhiilor, eliminarea pietre- lor de la rinichi și vezică urinară, ca diuretic, tonic stomahic și intestinal: decoct, din 1-2 lin- guri (10-20 g) pulbere rădăcină la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se stre- coară. Se ia în timpul zilei câte 1 lingură din oră în oră. Tratamentul nu se aplică la gravide. 3. Pentru tratarea ascitei, retenției urinare, cu acțiune diuretică: infuzie, din 1 linguriță ames- tec părți egale pulbere tulpină plantă și boabe de ienupăr peste care se toarnă o cană cu apă (200 ml) clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 4. Pentru combaterea arsurilor stomacale și răgușelii: tinctură, pregătită din o parte pulbere rădăcină sau rădăcină uscată bine mărunțită și 5 părți alcool 70° diluat sau țuică. Se lasă la macerat 10 zile, timp în care sticla se agită zilnic pentru omogenizare. Se filtrează în sticle închise la culoare și se astupă cu dop. Se pun 15-20 picături pe o bucățică de zahăr care se suge, sau se beau 10-12 picături într-o lingură cu apă. 5. Empiric, pentru tratarea herniei (vă- tămătură) și afecțiunilor interne cu dureri acute: decoct, obținut prin fierberea plantei. Se bea în mai multe prize pe zi; plantele rămase după strecurarea decoctului se aplică pe locul afec- tat și se bandajează. 6. Empiric, pentru tratarea bolilor venerice: a) planta întreagă (rădăcină și părțile aeriene) se fierbe în lapte. Se beau 3 căni pe zi; b) planta întreagă se toacă mărunt, se pune într-o sticlă și se toarnă rachiu. Se lasă 7 zile. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi câte 50 g, de preferat înainte de masă. Uz extern. 1. Pentru tratarea amigdalitei, faringitei, răgu- șelii: tinctură (obținută ca mai sus), 4 picături la 4 linguri cu apă. Se face gargară. 2. Pentru tratarea rănilor, afecțiunilor bucofaringiene și în răgușeală: macerat, din 1-2 lingurițe pulbere rădăcină la o cană (200 ml) de apă rece. Se ține 5-6 ore la temperatura din bucătărie. Din când în când vasul se agită pentru omogenizare. Se strecoară. La întrebuințare se încălzește ușor. Rănile se spală cu extrasul de plantă, folosind un tampon de vată. Pentru răgușeală și afecțiuni bucofaringiene se face gargară. pâinea-pâmântului 605 pâinișoară piperată Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tra- tarea afecțiunilor renale, cistitelor și ca stimu- lent în creșterea tineretului: infuzie, din 10 g rădăcină mărunțită sau 5 g fructe, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acope- rită 20 de minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 3-5-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-0,5-2 g. 2. Empi- ric, pentru tratarea cărbunelui emfizematos, se fierbe rădăcina plantei și decoctul obținut se administrează prin breuvaj bucal. Este bine să se respecte dozele de mai sus. Uz extern. 1. Empiric, pentru combaterea ectoparaziților: unguent, din 10 g fructe pisate la 100 g untură de porc. Se lasă amestecul 4-5 ore și apoi este uns animalul. Se unge o parte a corpului, iar a doua zi cealaltă. 2. Empiric, decoctulde frunze sau de rădăcină pătrunjel de câmp și cimbru se folosește la tratarea tricofiției. Plăgile tricofitice se spală de 3 ori pe zi cu decoct (v. PI. XLII, 2). PÂINEA-PĂMÂNTULUI (Russula vesca), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizan- tă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII-X), pe sol, izolată sau în grupuri, prin păduri de foioase și rășinoase, cu dezvoltarea în masă în luna iulie; se mai numește vinețicâ. Descriere. Pălăria sferică, semisferică, apoi întinsă și de- primată la mijloc, diametrul 5-10 cm, cu pielița ușor separabilă de carne, spre marginea pălăriei lasă carnea descoperită; fața superioa- ră brună-ocracee, bej-roz, în partea centrală mai închisă la culoare; fața inferioară cu lamele striate aderente la picior, elastice, albe. Piciorul cilindric, puțin atenuat la bază, plin, casant, lung de 5-10 cm, diametrul 1,5-4 cm, alb, uneori cu pete ruginii. Carnea casantă, albă sau ușor pătată în brun, miros slab, plăcut, necaracteristic, gust de alună. Sporii sferici sau subsferici (7-9 x 6-7 p), hialini, echinulați, uni- gutulați, albi în masă. Alimentație. Valoare alimentară mare. Foarte gustoasă; se poate consuma crudă sau gătită asemănător speciei vinețică (Russula cyanoxantha) (v. PI. XLIV, 5). PÂINIȘOARĂ (Russula lepida), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, comesti- bilă, întâlnită vara și toamna (VII—X), pe sol, prin păduri de foioase. Descriere. Pălăria con- vexă, apoi întinsă și ușor concavă, compactă, tare, cu marginea netedă, diametrul 4-10 cm; fața superioară cu pielița neseparabilă de car- ne, colorată roșu-carmin; fața inferioară cu la- mele albe-crem, nuanțate roz spre margine, sinuoase, strâmte. Piciorul pruinos, lung de 3-6 cm, diametrul 1,5-3 cm, alb, uneori parțial, roșu-roz. Sporii globuloși (8-9 x 7-9 p), palid-crem, echinulați. Alimentație. Valoare alimentară mică. Utilizată la diferite preparate culinare (v. PI. XLIV ,6). PÂINIȘOARĂ NEAGRĂ (Russu- la nigricans), fam. Russulaceae. Ciupercă mi- corizantă, comestibilă, întâlnită pe sol, în pădu- ri de foioase (fag, stejar) și de conifere, vara până toamna târziu (VII-XI). Cresc izolate sau în grupuri. Descriere. Pălăria semisferică, căr- noasă, cu mijlocul deprimat, diametrul 7-15 (20) cm; fața superioară alb-cenușie cu nuanțe de crem, mai târziu maron-fumurie, negricioa- să; fața inferioară cu lamele foarte groase, spa- țiate, inegale, casante, apoase, albe-gălbui, gălbui, cenușii, la apăsare se înroșesc, apoi se înnegresc. Piciorul cilindric, înalt de 6-10 cm, gros de 1,5-2,5 cm. Carnea tare, se rupe cu zgomot, se înroșește la aer apoi se înnegrește, fără miros caracteristic, gust dulce. Sporii ovoizi (6-8 x 6-7 p), hialini, echinulați, albi în masă. Exemplarele bătrâne se usucă și se înnegresc la locul de formare, rămânând printre frunzele litierei până la prima zăpadă sau chiar până primăvara. Alimentație. Puțin cunoscută culinar. Pălăriile tinere sunt foarte gustoase prăjite în tigaie. Tăiată subțire este foarte bună pentru papricaș în amestec cu alte ciuperci. Atenție! Se poate confunda cu Ru- ssula densifolia', aceasta însă are lamele strâns apropiate, iar carnea ruptă se înnegrește imediat (v. PI. XLIV, 7). PÂINIȘOARĂ PIPERATĂ (Ru- ssula emetica), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, întâlnită frecvent vara și toamna (VII—X), prin păduri, pe soluri umede și aco- perite cu mușchi, turbării, în etajul montan; se mai numește scuipatul-dracului, vinețica-focului. Descriere. Pălăria convexă, apoi plană, căr- noasă, cu marginea netedă, ondulată, diame- trul 5-10 cm; fața superioară puțin vâscoasă, cu pielița ușor separabilă de carne, roșie ca sângele sau roz-maron-roșcată; fața inferioară cu lamele libere, egale, albe, sfărâmicioase. Pi- ciorul cilindric, neted, plin, apoi gol, lungimea pâlnioară 606 pecetea lui Solomon 4-8 cm, diametrul 1-2 cm, alb. Carnea tare, mai târziu spongioasă, sfărâmicioasă, miros respingător, gust acru, piperat, pișcător. Sporii globuloși sau ovoizi (7,5-12,5 x 6-9,5 p), hiali- ni, echinulați, albi în masă. Toxicologie. Sus- pectă de a conține principiul toxic muscarină. Consumarea ei provoacă tulburări gastrointes- tinale, vomismente, datorită substanțelor rezi- noidice, cetonelor sau chinonelor din carnea ciupercilor, fără a se înregistra urmări grave. Alimentație. în unele țări se pune câte un exemplar în mâncare, drept condiment, între alte specii de ciuperci (v. PI. XLIV, 8). PÂLNIOARĂ (Clitocybe infundibuli- formis), fam. Tricholomataceae. Ciupercă sa- profită, tericolă, comestibilă, întâlnită în perioa- da VI—IX, prin păduri de foioase și rășinoase, vegetând pe sol în formă de cerc în jurul arbo- rilor. Descriere. Pălăria în formă de pâlnie, diametrul 5-8 cm, cu marginea subțire, răsu- cită; fața superioară netedă, mătăsoasă, gal- ben-brună, galben-roșcat-brună sau gălbuie; fața inferioară cu lamele serate, lung-decuren- te, albicioase. Piciorul cilindric, lung de 3-6 cm, mai gros și vilos la bază, elastic, fibros, spon- gios în interior, albicios. Carnea subțire, moale, elastică, albă, cu miros plăcut. Sporii ovoizi (5-7,5 x 3-4 p), hialini, netezi, albi în masă. Alimentație. Ciupercă cu valoare alimentară mică. Folosită în diferite preparate culinare (v. PI. XLV, 1). PECETEA LUI SOLOMON (Po- lygonatum odoratum), fam. Lillaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, heliosciadofită, xe- romezofită, mezotermă, mezotrofă, slab-a- cid-neutrofilă, întâlnită în păduri de foioase, tufărișuri, pe locuri mai uscate, rar în păduri de conifere, de la câmpie până în regiunea montană; vegetează pe soluri humoase de pădure, uscat-revene, până la revene, cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește cerceluș, clopoțele, cocoș, coada-cocoșului, coada-racului, creasta-cocoșului, iarbă de do- ruri, iarbă de dureri. Dacii o numeau cercer, cercel, ceruri, mai apoi pecetea, peceți- le-lui-Salmoș (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, înca- drată în Quercetea, Geranion sanguinei, Fes- tuco-Brometea. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom alungit, alcătuit din articule anuale cu cicatrice, poziție orizontală; din el se desprind rădăcini adventive. Tulpină erectă, glabră, muchiată, înaltă de (10) 15-50 cm. Frunze eliptic-ovoidale, glabre, sesile, cu nervuri evidente, așezate pe 2 rânduri și în- dreptate în sus. Flori albe cu marginea verde, pendule, cu miros de migdale amare, grupate în raceme, câte 1-2 la subsuoara frunzelor mijlocii, dar orientate pe partea opusă. înflorire, V-VI. Fruct, bacă subsferică, neagră-albăs- truie, pruinoasă. Semințe galbene. Compozi- ție chimică. Rizomii conțin glicozizi, saponine, mucilagii, alcaloizi, tanin. Toxicologie. Consu- marea fructelor provoacă iritații gastrointesti- nale și hemoliză. Rizomii au o pronunțată acțiu- ne hemolitică. Bioterapie. Rizomii și rădăcinile au utilizări terapeutice în medicina tradițională. Li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, anti- reumatismale și antiexematoase. Recoltare. Rizomii și rădăcinile (Polygonati rhizoma et radix) se recoltează toamna, în octombrie, se taie în rondele subțiri. Se usucă într-un singur strat, de preferat în podurile acoperite cu tablă. Când se impune tratamentul cu această plantă în timpul verii, se recoltează și se folosește proaspătă. Medicină umană. Uz intern. 1. Calmant și analgezic în hernie: macerat, din o mână rizom mărunțit (50 g) la 1 I de vin alb. Se lasă într-o sticlă astupată timp de 1-2 zile, agitând de 2-3 ori pe zi pentru omogenizare. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi câte o jumătate de pahar. Local se aplică zilnic și câte o cataplasmă cu rizom fiert. Tratamentul du- rează 10-15 zile. 2. în Banat și în alte zone din țară rizomul se plămădește în rachiu timp de o săptămână. Zilnic se bea de 3 ori pe zi, câte un păhăruț contra podagrei. Uz extern. 1. Pentru tratarea contuziilor, echimozelor, bolilor de piele: cataplasme, cu rizom fiert, aplicate pe zonele afectate. Se poate asocia și cu con- sumul unei jumătăți de pahar cu vin în care s-a macerat rizom (ca mai sus). 2. Pentru tratarea panarițiului: decoct, din o mână rizom mărunțit (60 g), 60 g untură topită și un pahar cu apă. Se ține pe foc până ce fierbe rizomul. Se scurge o parte de lichid într-un vas. Se lasă să se ră- cească, Se introduce degetul bolnav pentru cca 15 minute, după care se aplică o cataplas- mă cu rizom proaspăt ras și pisat în unsoare. 3. Empiric, pentru tratarea reumatismului: a) decoct, din rizomi și rădăcini, se adaugă apei de baie; b) extracție, din rizom tăiat mărunt peste care se toarnă spirt. Se lasă la macerat 14 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se pectlne 607 pedicuță fac frecții pe zonele dureroase. Cosmetică. Pentru curățarea tenului și vindecarea echi- mozelor: extracție, pregătită din apă distilată în care se țin fragmente de rizom timp de 3-4 ore. Se spală fața cu un tampon de vată. Vop- sitorie. Rădăcinile au proprietăți tinctoriale. Se scot din pământ, se spală bine și se usucă la umbră în strat subțire. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în roșu. 1. Rădăcinile se intro- duc într-un vas de aramă. Se toarnă borș până se acoperă bine. Se fierbe până când rădăci- nile devin albicioase și soluția se colorează intens. Se strecoară. Se introduce materialul de vopsit și se fierbe până când se colorează la intensitatea dorită. Se scoate și se usucă la umbră. Dacă colorantul nu s-a fixat bine, în flota de vopsire se mai adaugă rădăcină uscată și se fierbe în continuare. Până la scoaterea fibrelor se face proba de culoare cu un eșan- tion. 2. Rădăcina se pisează bine, se introduce în borș și se fierbe până se obține intensitatea maximă a culorii. Materialul de vopsit se intro- duce în apă la care s-a adăugat borș cald sau se introduce în borș cald în care s-a dizolvat piatra acră. Se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se trece în flota de vopsire. Se fierbe până la obținerea nuanței de roșu dorite. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Rădăcinile se fierb în apa în care s-a dizolvat piatra acră. în rest se procedează ca mai sus (v. PI. XLII, 3). PECTINE, heteropoliglucide întâlnite în țesuturile mature, în cadrul lamelei mediane dintre pereții celulari. Folosite ca substanțe emulsionante la închegarea pastelor de pătlă- gele roșii, prepararea maionezelor și sosurilor. Manifestă proprietatea de a forma geluri cu zahăr în mediu acid; pe această bază se pre- pară din fructe jeleuri, gemuri și marmelade. Introducerea cânepii în apă pentru fermentație are ca scop distrugerea pectinei de către bac- terii, lăsând libere fibrele de celuloză. Fermen- tația tutunului constă în distragerea enzimatică a pectinei din frunze. PEDALIACEE (Pedaliaceae), fami- lie care cuprinde 16 genuri cu 50 specii plante erbacee răspândite în regiunile calde, tropica- le, subtropicale și mediteraneene. Flori bise- xuate (.hermafrodite) solitare, zigomorfe, pe tipul 5; caliciul gamosepal, 5-fidat; corola ga- mopetală, tubuloasă sau campanulată, 5-loba- tă, subbilabiată; androceul din 4 stamine didiname; gineceul, cu ovar superior, cu 2-4 lo- culi, cu numeroase ovule, stigmat cu 2-4 lobi. Formula florală: K₍₅) C₍₅) A₄ G₍ă₎. Fruct cap- sulă. Flora României conține o singură specie cultivată: Sesamum indicum (susan). PEDICUȚĂ (Lycopodium clavatum), fam. Lycopodiaceae. Plantă erbacee, criptoga- mică, perenă, camefită, heliofită-heliosciadofită, mezotermă, mezofită-eurifită, oligotrofă, calci- fugă, foarte acidofilă, poliploidă 2n = 68, întâl- nită pe coastele dealurilor, prin păduri umede, molidișuri, brădet, păduri de amestec, pășuni umede, zone pietroase, din regiunea montană și subalpină, mlaștini de turbă; vegetează pe soluri revene, reavăn-jilave, jilav-umede, cu tro- ficitate scăzută (T = 10-30), fără ioni de calciu; se mai numește barba-ursului, brădișor, brân- că, brâul-vântului, bunceag, chedicuță, coa- da-alor de vânt, cornățel, crucea-pâmântului, iarba-ursului, laba-lupului, laba-ursului, mușchi de pământ, mușchi de piatră, netotă, pâlâmidâ, părul-porcului, pecelecâ, peceleca-ursului, pi- ciorul-lupului, piedică, piedica-gâini, piedi- ca-vântului, praful-strigoilor, talpa-ursului. Daco-geții o numeau braduța, braduelida, bră- duța, brâdiliță (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Prezentă în Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Munții Apuseni. Fitocenologic, în- cadrată în Pino-Quercion, Car. Nardo-Callu- netea. Răspândită în Europa, Asia, America, Africa, insulele Hawaii și Mariane. Descriere. Rădăcini adventive, subțiri. Tulpină repentă (târâtoare), lungă de 5-100 cm, cu ramuri ar- cuite ascendent, înalte de 5-15 cm, ramificate dicotomie. Frunze mici, foarte dese, întregi-lini- ar-lanceolate, ascuțite, terminate printr-o aristă lungă și incoloră, dispuse spiralat pe tulpină. Sporangii grupați în spice sporifere, câte 2(3) pe un pedicul cu scvame. Axul spicului poartă sporofile triunghiulare pe care se află câte un sporange reniform. Sporii, de culoare galbenă, cu miros ușor rășinos, maturizate, VII-IX. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin 35 alcaloizi (clavatina, annotina, licopodina, clavatoxina, nicotină etc.), substanțe de natură triterpenoidă, de natură flavonică, substanțe minerale. Sporii conțin acizi grași (40%), printre care acidul hexadecenic, acidul dioxistearic și alți acizi esterificați cu glicerina, fitosterine etc. Industrie. Sporii sunt folosiți la presărarea for- melor în care se toarnă fonta, la fabricarea artificiilor (ard fără fum). Recoltare. Planta pedicuță 608 pelin alb (Lycopodii herba) se recoltează pe vreme caldă, după ce s-a ridicat rouă, în iulie-august. Ramurile ascendente se taie cu foarfecă. Spicele se taie și se separă în cutii de carton. Se usucă în locuri umbrite, bine aerisite. Uscarea artificială, la 40-50° C. Recoltarea produsului pentru spori (Lycopodium sporae) se face pe vreme caldă, în iulie-august, la maturarea spicelor. Spicele se taie cu foarfecă. Se usucă la soare, pe hârtie, în cutii de carton. Prin uscare sporii se deschid și cad pe hârtie. Se cerne pe o sită cu ochiuri mici, apoi printr-o sită de mătase. Sporii rezultați se usucă în continuare la soare, sau în încăperi călduroase, lipsite de curenți. Din 14-16 kg spice se obține 1 kg spori uscați. Se ambalează în pungi de hârtie. Se păstrează în camere uscate, fără umiditate. Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. în unele localități rurale (Bertea, Ștefești, Schiulești, Măneciu, Bătrâni, Bisoca etc.) așezate în Carpații de Curbură la locul de întâlnire între partea superioară a dealurilor și munte, precum și în localitatea Sângeorz-Băi din jud. Bistrița-Năsăud, bătrânii îi atribuie proprietăți diuretice, antilitiazice, antialcoolice, antitabagice, antitumorale, anticirotice, antireumatice, purgative etc. Este folosită în tratarea reumatismului, în artrită, boli ale rinichilor și ale căilor urinare, hemoroizi, constipație cronică, boli ale organelor genitale, boli hepatice, hipertensiune arterială, crampe musculare, răni. Medicina veterinară tradițio- nală utilizează planta pentru tratarea râiei, ec- zemelor, diverselor dermatoze. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea nico- tinismului si alcoolismului: infuzie, din 5 g plantă uscată la 150 ml apă clocotită. Se con- sumă dimineața la o oră după micul dejun, timp de 6-8 zile. Intoleranța la fumat crește, după câteva fumuri de țigară se declanșează voma. 2. Pentru tratarea litiazei renale și vezicale: decoct, din spori în vin. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea litiazei renale, litiazei vezi- cale, ca diuretic și laxativ: decoct, din 1 lingură plantă uscată și mărunțită la 1 I de vin. Conți- nutul se fierbe 15-20 minute. Se acoperă vasul și se lasă la răcit. Se bea fracționat în cursul unei zile. 4. Empiric pentru tratarea hemoroi- zilor, în constipație cronică, ciroză hepatică, cancer hepatic (tumori ale țesutului conjunctiv hepatic), litiază renală, colică renală, boli ale organelor genitale: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată și sfărâmată peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acope- rită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 cești pe zi, cu înghițituri rare, cu 30 minute înainte de a mânca. Uz extern. 1. Pentru tratarea „opăre- lilor“ la copii, dermatitelor și eczemelor: pudrare locala cu spori. 2. Pentru combaterea reumatis- mului: sporii fierți. 3. Pentru combaterea reumatismului și durerilor de șale: decoct, din plantă uscată. Se fac frecții locale. 4. Empiric, pentru tratarea crampelor musculare (cârcei), la gambe, spasme vezicale, artrită: a) se așază planta pe locul dureros și se bandajează; b) mai multe plante de pedicuță se pun între două pânze curate și se așază pe locul dureros. Efectul este mai bun cu cât planta este mai proaspătă; după cca 6-8 luni efectul ei începe să scadă. Planta conține rodiu. Se ad- mite că acțiunea benefică a plantei se datorea- ză acestui element. 5. Pentru tratarea hemoroi- zilor se fac băi repetate cu decoctul obținut din plantă. Medicină veterinară. Uz extern. 1. Pentru tratarea eczemelor umede și a diver- selor dermatoze: pulbere din plantă uscată în amestec cu oxid de zinc. Se tamponează locul afectat. 2. Empiric, în anumite zone din țară se tratează râia animalelor prin spălarea sau tam- ponarea corpului cu decoctul obținut din sporii de pedicuță. Efect antiparazitar. Cosmetică. 1. Pentru combaterea căderii părului: tinctură, din 2 linguri plantă uscată și mărunțită la 200 ml alcool alb. Se fac tamponări cu vată la rădăcina părului. 2. Pentru creșterea părului: decoct, din planta verde sau uscată. Se spală capul de mai multe ori în cursul săptămânii. Procedeul este folosit în nordul Moldovei (v. PI. XLII, 4). PELIN ALB (Artemisia absinthium), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, ca- mefit-hemicriptofită, xeromezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, comună în toate regiunile țării în zona de șes și de deal, pe câmpuri, lângă drumuri, locuri rude- rale însorite, cimitire, suportând terenuri aride, pietroase: se mai numește iarba-fecioarelor, lemnul-Domnulur, pelin bun, pelin de grădină, pelin negru, pelin verde, pelinaș. polen de cel mare. Genetic, 2n= 18. Se poate cultiva. Zone favorabile pentru cultură se află în județele Buzău, Prahova, Ialomița, Giurgiu, Teleorman, Brăila, Olt, Dolj. Fitocenologic, Car. Arc- tion-Onopordion, Artemisietea, Festucion rupicolae. Răspândit în Europa, Asia, Africa. pelin alb 609 pelin alb Descriere. Rădăcină lemnificată, ramificată. Tulpină erectă, cilindrică fin striată, suriu-pu- bescentă, înaltă până la 120 cm, ramificată. Pe tulpinile florifere frunze sesile, bipenat-sectate, cu segmente fine, lanceolate, verzi-cenușii pe față, argintii-cenușii pe dos. Tulpinile sterile poartă frunze lung-pedunculate, tripenat-sec- tate. Flori galbene grupate în calatidii globuloa- se, aplecate, la rândul lor, așezate în racem. înflorire, VII—IX. Fructe, achene mici, brun-des- chise, fără papus. Compoziție chimică. Plan- ta conține ulei eteric (0,20-0,50% în materialul proaspăt și 0,20-1,41% în cel uscat), mai ales frunzele și vârfurile înflorite, flavone (artemi- tina), derivați lignanici, querbrahitol, un fitoste- rol, acizii organici: palmitic, arahidic, linoleic, lauric, stearic, miristic, oleic, nicotinic, vitami- nele C (41-56 mg%) în frunze proaspete și 155-352 mg% în frunzele uscate, B₆, acid folie, substanțe minerale cu elementele Ca, K, Na, P, Fe, Mn, Mg, Zn, Cu, Mo, B. Uleiul eteric are miros caracteristic, gust amar, culoare verde, uneori albastră sau brună și conține tojona, izotojone, alcool tujilic, nerol, felandren, pinen, cimen, sabinen, mircen, cariofilen, selinen, bi- sabolen, cadinen, azulene etc. Toxicologie. Consumat abuziv, determină stări de agitație, halucinații, convulsii, pierderea cunoștinței, chiar moartea. Abuzul de băuturi cu pelin deter- mină tulburări psihice, pierderea memoriei, greață, tremurături. Folosit încă din Antichitate la aromatizarea unor băuturi. Cultivatorii vi- ței-de-vie din Curbura Carpaților îl pun în vinul roșu, preparând „vinul pelin“. Industrie. Planta este folosită la prepararea unor băuturi alcooli- ce (vin pelin, vermut etc.). în Franța este utiliza- tă la prepararea „lichiorului de absint“ Este de neînlocuit la obținerea vermutului. Bioterapie. Daco-geții și mai apoi daco-romanii i-au acor- dat întrebuințări medicinale multiple. Planta plămădită în vin a fost folosită ca stimulent digestiv în anorexii, afecțiuni hepatice și gastro- intestinale. Cu zeama de pelin alb se spălau rănile. Frunzele opărite cu oțet se legau la cap contra durerilor. Zeama de pelin era folosită pentru eliminarea viermilor intestinali și la spă- lături vaginale în bolile femeiești. Contra friguri- lor se lua dimineața câte o linguriță de suc obți- nut prin pisarea și stoarcerea plantei. Astăzi, planta are utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Pro- dusul are miros puternic aromat, caracteristic, gust amar, aromatic. Principiile active au acțiune antiinflamatoare asupra mucoasei gastrointestinale, vermifugă, excitantă asupra secrețiilor gastrice, diuretică, laxativă. După administrare îndelungată și în doze mari este emenagog, provoacă apariția fluxului menstru- al întârziat. Indicat intern în anorexie, anorexiile convalescenților, dispepsii cu constipație, gas- trite hiperacide, edeme renale, în bolile apa- ratului digestiv cu hipotonie gastrică, lipsă de aciditate, vomismente, iar extern în tratarea hemoroizilor, vaginitelor atrofice, în oxiurază, plăgi purulente. Contraindicații: femei gravide, femei care alăptează, bolnavi cu afecțiuni ner- voase, afecțiuni acute intestinale. Empiric, peli- nul alb mai este folosit pentru tratarea frigurilor, luxațiilor (cârnituri), umflăturilor, în albeață, ră- ceală, reumatism, paralizie, hipertensiune. Me- dicina veterinară îl folosește pentru stimularea secrețiilor gastrice și ca antiparazitar (vermifug și insectifug). Recoltare. Pentru extracția de ulei volatil planta (Absinthii herba) se recoltea- ză înainte de înflorire VI-VII, iar pentru conținut ridicat în substanțe amare, în timpul înfloritului VII—IX. Uscarea se face la umbră, în strat sub- țire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimula- rea poftei de mâncare, eliminarea din organism a unor substanțe toxice, tratarea hipertensiunii, eliminarea viermilor intestinali, înlăturarea senzațiilor de vomă, în edeme renale, gastrite hipoacide, dispepsii cu constipație: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată mărunțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea în trei reprize, cu o jumătate de oră înainte de masă. 2. Pentru combaterea viermilor intestinali: amestec, din 1-2 lingurițe pulbere plantă cu miere. Se ia dimineața pe stomacul gol. Tratamentul intern se asociază cu o infuzie din pelin din care se fac clisme și băi de șezut. 3. Pentru îmbunătă- țirea activității digestive, în dischinezie biliară și colecistopatii: a) infuzie, din 1 linguriță plantă uscată mărunțită la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea câte o jumătate de ceașcă după mese; b) tinc- tură, din 20 g plantă uscată mărunțită pusă la macerat în 100 ml alcool. Se lasă acoperită 7-10 zile. Se strecoară. Se iau 15-20 picături în apă îndulcită, de trei ori pe zi. 4. Pentru tratarea bolilor de stomac, ficat, dereglarea ci- clului menstrual și combaterea viermilor intes- tinali: tinctură, pregătită din 20-30 g vârfuri înflorite în 20-30 ml alcool. Se lasă la macerat pelin alb 610 pelin negru 24 ore, după care se adaugă 200 ml ulei de floarea-soarelui, soia sau germeni de porumb. Se fierbe pe baia de apă 3-4 ore. Se lasă acoperită 2-3 zile. Se strecoară în sticle mici, închise la culoare. Se folosesc câte 10 picături pe zi. 5. Pentru tratarea frigurilor palustre (ma- larie): a) suc de pelin alb proaspăt; planta, imediat după ce se recoltează, se pisează, pasta se pune într-un tifon și se stoarce; sucul obținut se bea dimineața câte o linguriță; b) de- coct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la o cană (200 ml) de apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară; întreaga cantitate se bea într-o zi: jumătate dimineața și jumătate până la masa de prânz; c) extracție, din 4 linguri plantă usca- tă și mărunțită la 1 I de vin alb sau roșu. Se lasă la macerat 14 zile. Se strecoară. Se bea câte o jumătate de pahar dimineața, după care se mănâncă. Aceste preparate intervin favorabil și în anorexii, dispepsii, edeme renale, boli ale aparatului digestiv, vomismente, răceală. Uz extern 1. Pentru combaterea oxiurilor: a) infu- zie, din 20-30 g la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se fac băi anale; b) clisme, cu infuzia pregătită an- terior. 2. Pentru tratarea rănilor purulente, ulce- rațiilor: infuzie, din 2 linguri plantă uscată, mărunțită, la o cană cu apă clocotită. Se lasă 30 minute acoperită. Se strecoară. Se aplică băi locale folosindu-se un tampon de vată sau comprese. 3. Pentru tratarea luxațiilor, umflătu- rilor: decoct, din 2 linguri pelin alb mărunțit la o cană (250 ml) cu vin. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit. Decoctul și planta fiartă se ames- tecă cu o mână de frunze de pelin alb proaspe- te tăiate mărunt, cu miez de pâine și mămăligă. Se așază pe locul afectat și se bandajează. Atenție! în tratament se fac cure de scurtă durată (cel mult 2 săptămâni), deoarece apar tulburări nervoase și digestive. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor, în atonia prestomacelor, ca ruminator: a) infu- zie, din 2 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toar- nă pe gât); b) pulbere plantă, obținută prin uscare și fărâmițare; c) tinctură, din 30 g frunze uscate și mărunțite și 100 m1 alcool 30-40°. Se lasă 5-7 zile; se agită sticla zilnic pentru omo- genizare. Se strecoară și se folosește. Dozele de tratament cu pulbere: animale mari (cabaline, taurine), 15-25-40 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisi- ci, câini, păsări), 0,2-0,5-1 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari, 1-3-8 ml; animale mijlocii, 0,5-1-2 ml; animale mici, 0,05-0,1-0,3 ml. Planta transmite miros spe- cific cărnii și laptelui. Atenție! Supradozarea la animale determină stări toxice manifestate prin amauroză, surescitare generală, neliniște, frică, creșterea bruscă a temperaturii, contracții con- vulsive, tremurături musculare, convulsii cloni- ce, opistotonus, transpirație abundentă. Evolu- ția acută durează 3-5 ore, sfârșind cu moartea. Se intervine în evacuarea prin sifonaj a tubului digestiv, cu calmante, cloralhidrat per os în mucilagiu sau clisme, tonice generale, cafeina, ulei camforat, pilocarpină, comprese reci pe corp. în formele cronice, după evacuarea tubu- lui digestiv, se administrează prin breuvaj bucal 15-30 g permanganat de potasiu, 60-100 g bicarbonat de sodiu și tratament simptomatic (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Vopsi- torie. Frunzele și vârfurile ramurilor cu inflores- cențe posedă proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în verde (v. PI. XLII, 5). PELIN NEGRU (Artemisia vulga- ris), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă, slab-a- cid-neutrofilă, comună prin locuri cultivate, pâr- loage, pe lângă drumuri, pe lângă garduri, pe dărâmături, în tufărișuri, zăvoaie, de la câmpie până în regiunea montană; vegetează pe soluri revene, până la reavăn-jilave, mijlociu aprovi- zionate (7" = 50-80) sau bine aprovizionate cu azot (T = 80-140); se mai numește iarbă băr- boasă, mături, pelin de câmp, pelin păsăresc, pelin sterp, peliniță neagră, pelinul-calului, știr negru, vetricel. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrat în Arction, Rumicion alpini, Artemisie- tea, Car. Tanaceto-Artemisietum vulgaris. Răs- pândit în Europa, Asia, America de Sud. Des- criere. Rizom multicapitat, continuat cu ră- dăcină abundent-ramificată. Tulpină cilindrică, striată, adesea nuanțată în roșu, glabră, ra- mificată, înaltă de 50-150 (200) cm. Frunze dublu-sectate în partea inferioară a tulpinii, cele mijlocii și superioare simplu-penate, pe față glabre, verzi-închis, pe dos alb-tomentoase. Flori galbene, tubuloase, grupate în calatidii ovate, la rândul lor dispuse în panicul compus; foliole involucrale lanceolate, alburii. înflorire, VII-IX. Fruct, achenă cilindrică, foarte subțire. peltigera 611 peoniacee Compoziție chimică. Planta conține ulei vola- til, substanțe amare, săruri minerale. Uleiul vo- latil este alcătuit din compuși terpenici, metili- nozitol, tauremizină, sitosterine, tetracozanol, cetone etc. Alimentație. Condiment pentru fripturile grase de porc, gâscă, și ingredient pentru untul de verdețuri. Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. I se atribuie proprietăți emenagoge, antiinflamatoare, vermifuge, diu- retice, excitante asupra secrețiilor salivare și gastrice, laxative. Folosită în unele zone pentru stimularea poftei de mâncare, stimularea di- gestiei, funcției hepatice, combaterea isteriei, reglarea ciclului menstrual, combaterea reu- matismului, tratarea leucoreei. Ciobanii din Carpați o folosesc pentru tratarea animalelor ce suferă de indigestie și ca antiparazitar extern. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Artemisiae vulgaris herba) se culeg în timpul înfloririi, prin ruperea vârfurilor și a frunzelor. Rizomul și rădăcinile (Artemisiae rhizoma et radix) se recoltează toamna, prin scoatere din pământ cu cazmaua. Se usucă în strat subțire la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială la maximum 35° C. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru stimularea digestiei, stimularea funcției hepatice, reglarea menstrua- ție!, combaterea isteriei, epilepsiei și hiperten- siunii: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă sau plantă uscată și bine mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. 2. Pentru stimula- rea secrețiilor gastrice și favorizarea digestiei: pulbere plantă, se ia câte un vârf de cuțit înain- te de masă. Se impune respectarea dozelor prescrise. Tratamentele sunt de scurtă durată. In caz contrar pot rezulta intoxicații manifestate prin hepatonefrite, fenomene convulsive, putând surveni chiar moartea. Uz extern. 1. Planta proaspătă este pusă de excursioniști în încălță- minte pentru combaterea transpirației și oboselii picioarelor. 2. Pentru combaterea reumatismu- lui: decoct, din 400 g plantă tocată mărunt la 3 I apă. Se fierbe 25-30 minute. Se strecoară și se adaugă apei de baie. Procedeul este utilizat în mediul sătesc, în unele părți ale țării. în părțile Năsăudului, empiric, decoctul plantei se bea dimineața, puțin câte puțin, pentru combaterea leucoreei. Medicină veterinară. Pentru tra- tarea indigestiilor, ca stimulent al secreției gastrice, în atonia prestomacelor, ca ruminator: a) infuzie, din 2 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară, se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) tinctură, din 30 g frunze uscate și mărunțite la 100 ml alcool de 30-40°. Se lasă 5-7 zile; sticla se agită zilnic pentru omogenizare. Se strecoară și se folosește. Do- zele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine), 1-3-8 ml; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,5-1-2 ml; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,05-0,1-0,3 ml. Do- zele de tratament cu infuzie sunt la fel ca la tinctură. în tratament se poate folosi pulberea de plantă cu următoarele doze: animale mari (cabaline, taurine), 15-25-40 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; ani- male mici (pisici, câini, păsări), 02-0,5-1 g. Planta transmite miros specific cărnii și laptelui. Supradozarea determină stări toxice. Simp- tomele și tratamentul ca la -> PELIN ALB (Artemisia absinthium). Alte utilizări. Planta se pune printre haine pentru combaterea moliilor și în pat contra puricilor (v. PI. XLII, 6). PELTIGERA (Peltigera canina), fam. Peltigeraceae. Lichen întâlnit în stațiuni umbroase și umede, pe mușchi, lemne și putre- gaiuri. Comun în regiunea montană din Carpați. Descriere. Tal cu numeroși lobi, mari (20 x 5 cm), flexibili, cu marginile puțin ridicate, întinși pe substrat. Fața superioară alb-cenușie sau cenușiu-brună, fin-pâsloasă, mai ales spre periferie. Fața inferioară albă sau albă-cenușie, prevăzută cu o nervațiune sub formă de rețea. Rizine lungi până la 12 mm, albicioase. Udat, talul capătă culoare gri-verzuie. Apotecii brun-roșcate, cu diametrul de 4-10 mm în po- ziție verticală, cu laturile recurbate, ușor ridica- te față de suprafața generală a talului. Medici- nă umană. Talul conține metionină. în unele țări este folosit în tratarea bolilor de ficat. în România, odinioară, în rețete populare, era folosit împotriva turbării. PEONIACEE (Paeoniaceae), familie care cuprinde specii de plante perene, cu rădă- cini tuberizate. Tulpini erbacee, erecte, simple, rar lemnoase, ramificate. Frunze alterne, divi- zate, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodi- te), actinomorfe, tipul 5, solitare, heteroclami- dee; caliciul dialisepal; corola dialipetală; androceul, din numeroase stamine, cu disc pepene furajer 612 pepene galben nectarifer intrastaminal; gineceul superior, din 2-5 cârpele libere, ovule dispuse biserial. For- mulă florală: C₅-w Aᵤ G^. Fruct polifoli- culă. Flora României conține 7 specii spontane și cultivate ce aparțin genului Paeonia, x= 5. PEPENE FURAJER (Citrullus co- locynthoides), fam. Cucurbitaceae. Plantă er- bacee, anuală, alogamă, furajeră; se mai nu- mește arbujpentru animale, bostan, curcubete, lubenițâ furajeră, ludăi furajeri. Cultivat în regiu- nile secetoase. Descriere. Rădăcină puter- nică, profundă, până la 2-3 m adâncime, cu 5-10 rădăcini laterale și numeroase ramificații. Tulpina repentă, volubilă, lungă de 2-8 m, goa- lă în interior, aspru-păroasă, la noduri formea- ză rădăcini adventive. Frunze adânc-sectate, cu 3-5 lobi rotunjiți care se ating sau se supra- pun parțial, rigid-păroase. Flori unisexuate, monoice, galbene-pal, solitare. Cele femele sunt puțin mai mari decât cele mascule. Poleni- zare entomofilă. înflorire, VI—VI11. Fruct peponi- dă, în greutate până la 20 kg. Pulpa foarte compactă, gust acrișor sau amărui, verzuie, gălbuie, rar alb-roșiatică. Coaja groasă și com- pactă. Semințe ovoide, turtite. Cerințele față de climă și sol asemănătoare cu cele de la -> PE- PENELE VERDE. Compoziție chimică. Fructul conține proteină brută (0,84-13,86%), albumină (0,66-10,89%), substanțe grase (0,70-11,55%), substanțe extractive neazotate (2,34-38,61%), celuloză (1,61-26,56%), vitamine Bi C, PP, săruri minerale (mai ales săruri de fier). Se- mințele conțin ulei. Industrie. Semințele sunt folosite la extragerea unui ulei comestibil foarte valoros. Zootehnie. Folosit, în stare proaspătă sau însilozați cu coceni de porumb sau paie, pentru furajarea animalelor. în stare proaspătă se pot păstra timp îndelungat, uneori în tot cursul iernii. Pot fi conservați în subsoluri sau în stoguri de paie. Turtele rezultate la extragerea uleiului din semințe sunt folosite în hrana animalelor. PEPENE GALBEN (Cucumis melo), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, legumicolă, cu valoare tera- peutică, origine contradictorie, după unii provi- ne din Africa, unde există forma sălbatică, după alții din Asia Mică și Afghanistan, unde se întâl- nesc cele mai variate forme și tipuri cultivate; se mai numește boșari, bostan galben, canta- loși, cantalup, caune, gălboni, harbuz, himunic, ieură, peapene, pepini scorțoși, popone, vlegi, zămos. Genetic, 2n = 24, 48. Conducătorii de caravane ce traversau ținuturi aproape pustii din Asia Centrală își potoleau setea și foamea consumând pepene galben, ce vegetau spon- tan în oaze (N.Zamfirescu și colab., 1965). Cultivat încă din Antichitate. în Europa a apărut în primul secol d. Hr., la greci și romani. Mult cultivat în India, Iran, Federația Rusă, China, țările mediteraneene, balcanice, America. în România se cultivă în zona sudică și vestică. Răspândit în Africa Tropicală și estul Indiei. Foarte pretențios la căldură, cu cerințe specifi- ce față de ceilalți factori de mediu. Tempera- tura minimă de germinație, 15° C. Temperatura optimă pentru vegetație, 28-30° C. Foarte sen- sibil la temperaturile scăzute (la 0,2° C plantele mor). Oscilațiile bruște de temperatură cu o amplitudine mai mare de 8-10° C pot provoca căderea florilor. Foarte rezistent la tempera- turile ridicate. Relativ rezistent la seceta solului și cea atmosferică. Pentru obținerea de pro- ducții mari se indică irigarea în regiunile unde precipitațiile sunt sub 350-400 mm anual. în timpul înfloritului manifestă o sensibilitate mai pronunțată la arșiță și secetă (polenul nu încol- țește). Nevoia de apă crește în timpul formării fructelor. Preferă soluri nisipoase și nisipo-lu- toase, fertile, calde, bine structurate, cu reacție ușor acidă până la neutre și chiar ușor alcaline (pH 6-7,2). Sensibil la curenții reci de aer. Descriere. Rădăcină ramificată, superficială, adâncă în sol până la 40-60-100 cm. Tulpină târâtoare, cilindrică, acoperită cu peri fini și deși. Are cârcei simpli și emite ușor rădăcini adventive. Frunze palmate sau reniforme, cu marginile întregi sau lobate (3-4 lobi rotunjiți), dințate, acoperite cu perișori albicioși. La baza frunzelor cresc lăstari, se inserează cârcei- și flori. Flori unisexuat-monoice, mici, galbene. Cele mascule sunt grupate câte 3-4 la un loc. Cele femele sunt solitare, cu ovarul îngroșat, globulos, elipsoidal, acoperit cu perișori albi-verzui. Polenizare entomofilă. înflorire, VI-IX. Fruct, melonidă globuloasă sau ovală, multispermă. Pulpa fructului albă, galbenă, portocalie sau verde, parfumată, suculentă sau făinoasă, crocantă sau fondantă. Semințe albe-gălbui, alungite, plane. Compoziție chi- mică. Fructul conține apă (90-95%), protide (0,6-1%), grăsimi (0,1%), glucide (3-6%), vitaminele A (25-3000 U.I.), B, (0,03 mg%), B₂ (0,03 mg%), C (50-60 mg/100 g), săruri de pepene galben 613 pepene verde potasiu (75 mg%), de calciu (1 mg%), fosfor etc. Valoarea energetică, 30 kcal/100 g substanță proaspătă. Alimentație. Consumat în stare proaspătă la maturitatea fiziologică. Apreciat pentru gust, suculentă, aromă. între- buințat și la prepararea unor produse de cofe- tărie (fructe glasate), dulceață, marmeladă, sucuri, salate de fructe. Fructele verzi, de mărimea unei nuci, se murează în oțet. Bio- terapie. Fructul are utilizări terapeutice ca adjuvant în medicina umană tradițională. Pro- prietăți: răcoritor, aperitiv, laxativ, diuretic, regenerator al țesuturilor. Recomandat în anemii, constipație, hemoroizi, oligourii, litiază urinară, gută, reumatism, tuberculoză pul- monară. Contraindicat în diabet, dispepsii, colite, enterite. Principiile active din semințe au acțiune calmantă, antivomitivă, expec- torantă, fluidificatoare a secrețiilor bronșice. Utilizate în unele zone în convalescențe, tratarea răcelii cu tuse în hemoroizi. Recol- tare. Fructele (Cucumisi meii fructus) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologi- că. Semințele (Cucumisi meii semen) se recol- tează când se consumă fructele. Se usucă pe prelate, în camere sau poduri aerisite. Medici- nă umană. Uz intern. 1. Ca adjuvant în anemii, constipație, hemoroizi, litiază urinară, gută, reumatism etc.: consumat în stare proaspătă la începutul mesei sau după mesele principale; se consumă și sub formă de dulceață. 2. Pentru efect laxativ și diuretic: suc proaspăt, două căni pe zi. 3. Pentru tratarea hemoroizilor, în bronșite, tuse, cu efect expectorant: decoct, din 1 linguriță semințe la o cană. Se fierb 15-20 minute. Se lasă acoperit pentru a se răci. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru înlăturarea senzației de vomă: macerat la rece, din 1-2 lingurițe semințe pisate, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă rece. Se lasă 2-3 ore. Se strecoară și se bea. Uz extern. Pentru combaterea infla- mațiilor și grăbirea vindecării arsurilor ușoare: cataplasme locale cu pulpă zdrobită. Cosme- tică. Pentru îngrijirea tenului uscat se spală fața în fiecare seară cu un amestec, în părți egale, de suc de pepene galben, lapte proas- păt nefiert și apă distilată. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de polen, 0,08-1,0 mg/floare. Producția de miere, 19-40 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. PEPENE VERDE (Citrullus lana- tus), fam. Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anua- lă, legumicolă, cu valoare terapeutică, alogamă, originară din Africa de Sud și Africa Centrală unde crește spontan; se mai numește arbuj, boșar, bostan, curcubete, dai, dic, duleți, himanic, lebinițâ, lubâ, lubeniță verde, șiarchin, tigvă de tină, trăgulă, zămos. Genetic, 2n = 22. Cunoscut și cultivat de vechii egipteni cu 1500 de ani î. Hr., apoi de către indieni, arabi, chi- nezi. în Europa a fost adus în secolul al Xl-lea și cultivat în țările din partea sudică și occiden- tală a continentului. în prezent, mari cultiva- toare sunt Federația Rusă, S.U.A., Japonia, Spania, Iugoslavia, Italia. în România se cultivă pe suprafețe apreciabile. Răspândit în sud-vestul Asiei, nord-vestul Africii. Foarte pretențios față de căldură. Sămânța germinează la 16° C, temperatura optimă de vegetație, 25-30° C, iar cea maximă de 40° C. Oscilațiile termice de peste 10° C între zi și noapte stânjenesc sau opresc vegetația. Vânturile uscate și fierbinți frânează procesul de fecundare. Extrem de pretențios la lumină. Rezistent la seceta solului și cea atmosferică. Sistemul radicular dezvoltat îi asigură absorbția unei mari cantități de apă. Seceta influențează însă negativ producția. Iri- garea în timpul înfloritului și fructificării mărește foarte mult producția. Preferă soluri cu textură nisipoasă, sau luto-nisipoasă, bine drenate, afânate. Cele mai mari recolte se obțin pe cer- noziomurile ușoare, nisipo-lutoase, cu reacție neutră sau slab alcalină (pH 7-7,2). Potasiul și fosforul influențează favorabil coacerea și cali- tatea fructului. Perioada de vegetație, 90-135 zile. Descriere. Rădăcină principală profundă (1-2 m adâncime), cu ramificații laterale pe o rază de 3-4 m. Tulpină târâtoare, 2-8 m lun- gime, foarte ramificată, goală în interior, acope- rită cu peri rigizi, cu cârcei lungi, bifurcați, ce pornesc de la subsuoara frunzelor. Formează rădăcini adventive. Frunze mari, adânc-secta- te, cu lobii rotunjiți sau obtuzi, rigid-păroase, lung-pețiolate. Flori unisexuate, galbene-pal. Polenizare entomofilă. înflorire, VI—VIII. Fruct, peponidă, greutate 2-15 kg, sferică, ovală, ovoidă, cilindrică, verde-albicioasă, gălbuie, dungată, verde-negricioasă, marmorată etc. Coaja groasă de 0,5-2,5 cm. Miez roșu, roz, galben, alb, suculent, dulce. Semințe ovoide, turtite, albe, galbene-deschis, galbene-închis, cenușii, roșii, negre. Din fruct, 2% reprezintă greutatea semințelor. Compoziție chimică: peponidă 614 perete celular miezul conține apă (95%), protide (0,3%), acizi organici (1%), hidrați de carbon (3-5%), K (60 mg%), Na (cantități foarte mici), Ca (4 mg%), P (5 mg%), Fe (0,2 mg%), vitamine- le A (54 pm%), B₁ (0,02 mg%), B₂ (0,02 mg%), PP (0,1 mg%), C (3 mg%). Valoare energetică, 12 kcal/100 g miez. Alimentație. Fructele ajun- se la maturitatea fiziologică, se consumă proas- pete. Apreciate pentru suculentă, gust dulce răcoros. Se pot folosi și murate. Uleiul extras din semințe este utilizat în consum. Industrie. Sucul de pepene se concentrează prin fierbere până la consistența mierii de albine; conține 70-80% zahăr, gust delicios; servește la pre- pararea hidromelului. Din coajă se prepară așa-zisele fructe zaharisite. Din semințe se extrage un ulei comestibil valoros. Bioterapie. Fructele și semințele au utilizări în medicina tradițională umană și veterinară. Miezul fruc- tului posedă proprietăți antilitiazice, depurative, diuretice, saluretice, răcoritoare. Consumarea lui determină oprirea precipitării compușilor chimici cu formarea calculilor și chiar determină eliminarea lor; retrage din masa umorilor toxi- nele și le elimină din corp; mărește diureza, antrenează și elimină sarea din corp; înlătură senzația de încălzire excesivă. Semințele inter- vin favorabil în litiaza hepatobiliară și renală. Miezul este recomandat ca adjuvant în tratarea gutei, în litiază hepatobiliară și renală, litiază vezicală, inflamații ale splinei, boli venerice (gonoree), obezitate, pletoră (creșterea peste normal a cantității de sânge în organism), vo- mismente, hiperuricemie (creșterea concentra- ției de acid uric în sânge), arsuri. Semințele sunt recomandate în medicina umană pentru tratarea afecțiunilor litiazice hepatobiliare, re- nale și vezicale, iar în medicina veterinară în retenție placentară, de asemeni și coaja. Re- coltare. Fructele (Citrulli fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică. Semințele (Citrulli semen) se obțin atunci când se consumă fruc- tele. Se usucă în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern 1. Pentru tratarea litiazei, hiperurice- miei, cu acțiune diuretică: consum de miez, 1-2 kg pe zi. Cură de sezon, 2-3 săptămâni. 2. Pentru tratarea litiazei renale, biliare și vezi- cale: semințe pisate, se iau 1-2 linguri pe zi. 3. Pentru tratarea hepatitei cronice: suc, obți- nut din miez, după ce se înlătură semințele. Se dă prin mașina de tocat și apoi se stoarce sucul sau prin mașina centrifugă de scos sucuri. Se folosește imediat. Se consumă un pahar pe zi. Uz extern. Pentru diminuarea intiamațiilor și grăbirea vindecării arsurilor ușoare: cataplas- me, cu felii de pulpă. Medicină veterinară. în unele zone, se administrează vacilor tărâțe în amestec cu coaja de pepene verde uscată și măcinată, tărâțe în amestec cu semințe de pepene verde măcinate sau suc de pepene verde pentru expulzarea placentei. Zootehnie. Turtele rezultate la extragerea uleiului din se- mințe sunt folosite în hrana animalelor. Valoare nutritivă ridicată. Toamna, cojile și fructele în- tregi neajunse la maturitate sunt folosite la hră- nirea animalelor. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de nectar, 0,08-1,0 mg/floare. Producția de miere, 40-100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. XLII, 7). PEPONIDĂ, MELONIDĂ PERETE CELULAR, constituent citoplasmatic neviu situat la exteriorul membra- nei plasmatice (plasmalemei) celulare. Re- prezintă o structură rigidă de suprafață. Ca- racteristic celulei vegetale. întâlnit și la unele animale unicelulare (foraminifere). Este primul element constituțional al celulei observat de Robert Hooke (1665) la microscopul optic. Are în structura sa schelet, matrice și substanță de încrustare. Scheletul constituie partea fibri- lară a peretelui celular. Este format din micele (fibrile elementare) și microfibrile de celuloză. Microfibrilele se unesc și formează macro-fibri- le groase de 0,4 m. Sunt adevărate elemente de structură. Matricea este substanța funda- mentală, de consistență moale, formată din hemiceluloze, substanțe pecîice, proteine, lipi- de. Are funcție de liant. Raportul dintre canti- tatea de substanță fundamentală și substanța fibrilară variază în limite largi. Substanțele de încrustare sunt suberină, lignina, cutina, tani- nul, ceara, chitina. Prin impregnarea matricei rezistența peretelui celular se mărește consi- derabil (fig. 224). Impregnarea determină mo- dificarea lui secundară. în formare, peretele celular parcurge trei stadii: primordial, primar, secundar, rezultând diferențierea pereților ce- lulari primordiali, primari, secundari. Geneza lui se evidențiază în a patra fază a diviziunii mito- tice (telofază). Din fibrele fusului de diviziune se formează, în zona central-ecuatorială, placa celulară numită fragmoplast. Prin impregnarea perete celular 615 perete celular Fig. 224. Perete celular: 1 - lamela mijlocie; 2 - perete primar; 3 - partea externă a peretelui secundar; 4 - partea internă a plăcii celulare cu substanțe pectice rezultă peretele primordial cunoscut sub numele de lamelă mijlocie. Aceasta este traversată din loc în loc de tubuli ai reticulului endoplasmatic, care vor deveni mai târziu plasmodesme. La- mela mijlocie cimentează între ele celulele unui țesut, fără a le împiedica creșterea. De o parte și de alta a lamelei mijlocii, fiecare celulă nou formată elaborează câte un perete primar, propriu, prin depunere în straturi succesive de substanțe pectice, hemiceluloză și celuloză. Microfibrilele de celuloză formează o țesătură laxă, tangențială la suprafața lamelei mijlocii. în compoziția peretelui primar mai există proteine și lipide. Proteinele sunt reprezentate prin enzime (pectinaza, pirofosfataza, adenozin-tri- fosfataza, glicerofosfataza, uridindifosfataza, fosfataza acidă, invertaza, pectinesteraza etc.) cu rol în permeabilitate și în sinteza compușilor necesari peretelui celular. La celulele meris- tematice și parenchimatice peretele celular rămâne în stadiul primar de dezvoltare. Foarte multe celule se diferențiază și se specializează. Ca urmare, peretele primar suferă modificări secundare esențiale, de structură și compo- ziție. Modificările apar după ce creșterea prin întindere a celulei s-a terminat, ea având forma și dimensiunile caracteristice unui țesut (me- canic, conducător, protector). Acestea constau în depuneri secundare de noi lamele (hemice- luloze, substanțe pectice, lignină, suberina, cu- tină, ceară ș.a.) pe fața internă a peretelui celular, mai rar pe cea externă (fig. 225). Depunerile au loc numai în porțiunile dintre punctuațiuni, nu și în dreptul punctuațiunilor, unde celulele vecine sunt despărțite doar de lamela mijlocie stră- bătută de plasmodesme. Prin depuneri pere- tele celular crește în grosime. Uneori peretele secundar este acoperit cu xilane, care for- mează un strat terțiar. Unele alge și ciuperci posedă un perete celular cu compoziție și structură particulară, diferită de a plantelor cor- mofite. Bacteriile au un perete celular prevăzut cu un strat rigid, ce îi conferă forma și asigură protecția membranei plasmatice. Structura de bază este dată de mureină, substanță specifică analoagă proteinei. Ea formează „sacul murei- nic“. Bacteriile Gram-negative au „sacul mu- reinic“ asociat cu proteine, lipide, mici cantități de polizaharide și mucopeptide. Peretele celularîndeplinește, pentru celula vie, funcții de protecție și susținere, permeabilitate, depozi- tare a substanțelor de rezervă și circulație a apei. Funcția de protecție constă în separarea plasmalemei de apă, în cazul plantelor acvatice, și de aer, în cazul plantelor terestre. Fig. 225. Modificări secundare ale peretelui celular (secțiuni transversale): a - frunze de Dianthus plumarius; b- tulpină de Cereus triangularis] c - tulpină de Kleinia nerifolia-, d - tulpină de Citisus laburnum-, e - Klopstockia cerifera: 1 - cuti- culă; 2- perete cutinizat; 3 - lamela mijlocie; 4 - spațiu intercelular; 5 - suber; 6 - felogen; 7 - felo- derm; 8 - scoarță; 9 - ceară; 10 - canal de legătură cu stomata; a, b, c - cutinizare și cuticularizare la celule epidermale; d - suberificare; e - cerificare. perete celular 616 peri în lipsa peretelui celular protoplasma se deshi- dratează și moare. Permeabilitatea este diferi- tă. Pereții celulari poroși (diametrul 10-500 pm) întâlniți la unele celule parenchimatice și la vasele conducătoare liberiene asigură traver- sarea de soluții coloidale micro- și macromole- culare. Alți pereți întâlniți la celulele unor țesu- turi meristematice și parenchimatice permit trecerea numai a soluțiilor micromoleculare. Există însă pereți celulari semipermeabili ce permit numai trecerea solventului și a mole- culelor izolate. La unele specii de plante pere- tele celular depozitează hemiceluloze ca sub- stanțe de rezervă. Aspectul este întâlnit la endospermul unor Liliaceae și la cotiledoanele speciilor de Fabaceae, unde hemiceluloză depozitată este consumată în timpul germinării semințelor. Peretele celular permite circulația în lungul lui a apei absorbite și condensate. PERI, excrescențe ale celulelor epi- dermice care iau naștere prin creșterea și alun- girea pereților externi; sin. trihomi. Formă, di- mensiuni, structură și funcțiuni diferite (fig. 226). Pot fi unicelulari sau pluricelulari, simpli sau ramificați, vii sau morți, ascuțiți sau măciucați, protectori, agățători, secretori, sen- zitivi, absorbanți, înmagazinatori de apă. După moarte, interiorul perilor se umple cu aer și capătă o culoare, albă-argintie. în general, pe- reții lor se mineralizează prin impregnare cu SiO₂ sau CaCO₃, devenind aspri sau țepoși (exemplu, Cucurbitaceae, Boraginaceae). La urzică și alte plante rămân vii toată viața. Rol important în taxonomie pentru determinarea unor specii. Prezența lor le conferă organelor plantei caracterul morfologic catifelat, glabru, hirsut, lanat, pubescent, seriaceu etc. Speciile stepice, mediteraneene, alpine sunt protejate de peri contra insolației, transpirației excesive, pierderii de căldură în timpul nopții, contra fri- gului și umezelii, contra atacului unor animale fitofage (omizi, insecte, melci, mamifere). Unii peri au rol în transportul semințelor ce îi poartă, exemplu: salcie, plop. Se apreciază că uleiurile volatile emanate de unii peri îndeplinesc un rol protector pentru plantă prin realizarea unei atmosfere saturată în vapori la suprafața ei. 1. Peri absorbanți, formațiuni epidermice cu rol în absorbția apei și a sărurilor minerale dizolvate în ea. Sunt unicelulari, neramificați, formă cilindrică, lungime (0,8-1,5 mm) și grosime (5-7 p diametru) variabile; pereți subțiri, Fig. 226. Peri celulari: a - păr pluricelular simplu; b - păr pluricelular ramificat; 1 - epidermă; 2-cuticulă; 3-axa părului. necutinizați, vacuolă mare și nucleu situat de obicei apical. Se formează deasupra zonei ne- tede a rădăcinii, înspre vârful ei (acropetal). Apar sub formă de proeminențe ale peretelui celular extern din rizodermă (epidermă radi- culară). Proeminențele se alungesc la capătul lor unde peretele este subțire și plastic. Nucleul se localizează apical înconjurat de citoplasmă densă și numeroase vezicule golgiene. La une- le plante, perii sunt formați numai de anumite celule mici numite trihoblaste (pilifere), rezulta- te din diviziuni inegale ale celulelor rizodermei. Ajung la maturitate foarte repede (36-40 ore). Au viață scurtă, de numai 10-20 zile, după care mor, înlocuindu-i alții. Numărul lor este foarte mare, între 200 și 400/mm². în general, ră- dăcinile plantelor ierboase au mai mulți peri decât rădăcinile plantelor lemnoase. Secara are 2500 peri/cm², salcâmul 520 peri/cm², iar pinul 217 peri/cm². Pe o rădăcină se formează o suprafață de absorbție de zeci și chiar sute de m² (de exemplu, secara are cca 14 bilioane peri absorbanți, iar suprafața de absorbție este de 441 m²). întâlniți la rădăcinile ce cresc în pă- mânt și la unele specii acvatice (Potamogeton, Elodea). Multe specii de plante acvatice (Butomus, Nuphar) și toate speciile de plante peri 617 peri Fig. 227. Formarea perilor absorbanți: 7 - nucleu; 2- vacuolă; 3- citoplasmă. epifite cu rădăcini aeriene nu posedă peri ab- sorbanți. (fig. 227). 2. Peri glandulari, forma- țiuni epidermice unicelulare sau pluricelulare care au capacitatea de a secreta anumite sub- stanțe; sin. peri secretori. întâlniți pe frunză, tulpină, rareori pe bracteele inflorescenței (hamei) sau pe solzii protectori ai mugurilor (castan). De obicei sunt constituiți din țâțână, situată între celulele epidermice, picior sau pe- dicel ce proeminează deasupra epidermei și capul, reprezentând partea glandulară aflată în porțiunea terminală. Forma și structura părților componente sunt caracteristice pentru anumite familii și specii de plante. Pot fi masivi cu partea glandulară formată din două rânduri de celule {Asteraceae); mai mult sau mai puțin scurți cu cap octocelular {Lamiaceae); scurți sau lungi cu capul unicelular sau pluricelular {Solana- ceae); în formă de solzi la hamei {Humulus lupulus), măslin {Oiea europaea) etc. Mecanis- mul funcțional diferă. La garoafă, ciuboțica-cu- cului, piciorul pluricelular poartă în vârf o celulă glandulară, în care uleiul eteric produs de cito- plasmă se adună între peretele celulozic și cuticulă, pe care o bombează. De aici difuzea- ză în aer răspândind un miros caracteristic. Măselariță are în vârful piciorului pluricelular uniseriat un grup de celule glandulare de unde secreția se scurge în lungul lui. Izma-broaștei, izmă bună și alte specii de Lamiaceae au peri glandulari cu țâțână unicelulară, picior unice- lular scurt și capul format din opt celule dispuse într-un singur plan, protejate de o cuticulă co- mună bombată sub care se acumulează uleiul eteric secretat. La cel mai mic șoc se rupe și difuzează în mediu un miros caracteristic. La hamei inflorescența femelă are pe bractei peri glandulari cu o țâțână pluricelulară, picior uni- celular scurt și cap pluricelular format dintr-un singur strat de celule cu aspect de cupă, aco- perite de cuticulă. Substanța secretată numită lupulină, amară și aromatică, se acumulează sub cuticulă. Servește la aromatizarea și con- servarea berii. La castan, pe catafile (solzi pro- tectori ai mugurelui), peri glandulari secretă o substanță uleioasă care protejează mugurul de frig și umezeală. 3. Peri lichenici, prelungiri ale hifelor cortexului inferior, prelungiri ale hi- felor medulei unde cortexul lipsește sau, mai rar, prelungiri ale hifelor cortexului superior, ce îi conferă talului un aspect catifelat-pâslos sau catifelat-brumat. Rolul lor nu este bine definit. Se presupune că cei de pe fața inferioară a talului fixează lichenul de substrat, substituind astfel rolul rizinelor care lipsesc. în general, ei pot fi subțiri, mătăsoși, lungi, care imprimă ta- lului anumite aspecte sau însușiri morfologice. Fig. 228. Păr urticant la urzică {Urtica dioica): 1 - vârful părului; 2 - baza părului; 3 - cordoane citoplasmatice; 4 - citoplasmă; 5 - vacuolă; 6 - nudei; 7-cuticulă; 8-soclu; 9-epidermă. periant 618 perișor^ 4. Peri și sete „tactile", structuri histologice capabile de tigmorecepție. Perii pot fi unice- lulari sau pluricelulari. Setele sunt apendici mai rigizi decât perii. Unele dintre ele sunt sediul recepției și percepției stimulului când vin în contact cu un obiect solid. Altele se comportă ca pârghii inerte care, prin baza lor, se află în contact cu celulele senzoriale propriu-zise, concentrând într-un singur punct energia utili- zabilă derivată de la un șoc. 5. Peri urticanți, formațiuni epidermice cu rol de apărare a părți- lor aeriene ale plantei împotriva consumatorilor fitofagi. întâlniți la urzică. Sunt unicelulari, nera- mificați. Formă alungită, subțiat la vârf și umflat la bază. Vârful are peretele impregnat cu dioxid de siliciu (SiO₂), iar spre bază cu carbonat de calciu (CaCO₃). Baza rămâne subțire. La atin- gere perii se rup de la umflătură după un plan oblic. Vârful ascuțit se introduce sub piele unde își varsă sucul celular bogat în acetilcolină și histamină, producând mai întâi o senzație de arsură și apoi de mâncărime (fig. 228). PERIANT (Perianthium), înveliș dublu floral format din frunzișoare modificate. în- velișul extern este reprezentat de sepale verzi (caliciu). învelișul intern este reprezentat de petale colorate (corolă). Sepalele și petalele se deosebesc între ele prin formă, mărime și cu- loare (cireș, prun, măr, măceș, rapiță, cicoare, mac). Periantul are rol de protecție a organelor sexuale și de atragere a insectelor pentru po- lenizare. La speciile unde nu există o distincție între sepale și petale, învelișul floral poartă numele de -> PERIGON. PERIGON (Perigonium), înveliș simplu floral format din frunzișoare modificate. Ele- mentele componente ale învelișului floral se numesc tepale. Ele nu se deosebesc prin for- mă, mărime și culoare. Există perigon sepaloid cu tepalele verzi (urzică, sfeclă, măcriș) și peri- gon petaloid cu tepalele colorate (lalea, ghio- cel, crin). Culoarea tepalelor variază în funcție de specie și de varietate în cadrul speciei. Perigonul are rol de protecție a organelor sexuale și de atragere a insectelor pentru polenizare. PERI LA (Perilla ocymoides), fam. La- miaceae. Plantă erbacee, anuală, oleaginoasă, ornamentală, alogamă, cultivată din Antichitate în China, Japonia, Coreea și India. în prezent este cultivată pe suprafețe mari în China, am- bele state coreene, Japonia, Federația Rusă. Recent introdusă și în România. Se dezvoltă bine pe cernoziom și soluri aluviale profunde și fertile. Vegetație, 4-5 luni. Semințele germi- nează la temperatura minimă de 6-7° C. Suportă ușor seceta până la înflorire, apoi îi dăunează. Răspândită în China, Indochina, Japonia, India, America de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă, adâncă în sol până la 150 cm. Tulpină erectă, cu patru muchii spre bază, înaltă de 40-120 cm, puternic ramificată, purpurie-închis, acoperită cu peri lungi și co- lorați. Frunze opuse, pețiolate; cele inferioare cuneate, crenat-dințate, cu peri rari; cele supe- rioare alungite-ovate. Flori scurt-pedicelate; caliciu campanulat; corolă campanulată, slab-bilabiată, albă sau roșiatică, pubescentă la exterior; florile grupate în inflorescență pani- culată, laxă, formată din raceme spiciforme, axilare sau terminale. înflorire, VII. Polenizare entomofilă. Fruct, nuculă mică, aproape sferi- că, ușor turtită, albă, cenușie, gălbuie, cafenie, brună-închis, cu suprafața reticulată. Compo- ziție chimică. Semințele conțin ulei (45-50%), proteine (23%), glucide (10%), celuloză (10%), ulei eteric (0,25%). Industrie. Din semințe se extrage ulei sicativ, cu indicele de iod 181-206, utilizat la prepararea lacurilor superioare, vop- selelor, culorilor pentru pictură, impregnatul stofelor, a hârtiei, la fabricarea culorilor tipogra- fice, în industria electrotehnică, aeronautică, navală etc. Zootehnie. Turtele, rezultate la ex- tragerea uleiului, sunt folosite în hrana animalelor. Ornamental. Cultivată ca plantă ornamentală. PERISPERM (Perispermium), țesut nutritiv al seminței rezultat din celulele nucelei. Se formează la exteriorul sacului embrionar prin înmagazinarea substanțelor de rezervă în celulele nucelei rămase nedigerate de endo- sperm în cursul embriogenezei. Unele semințe conțin perisperm și albumen (endosperm se- cundar) (exemplu, nufărul galben, garoafă, piperul), altele conțin numai perisperm (exem- plu, Cana indica). Servește pentru nutriția embrionului. PERIȘOR¹ (Orthilia secunda), fam. Pyrolaceae. Plantă erbacee, perenă, camefită, mezofită, amfitolerantă la temperatură și pH, întâlnită în pădurile de foioase și de rășinoase, perișoi² 619 periteciu pe soluri bogate în humus, din regiunea de dealuri până în cea montană; se mai numește bârbânoc, brebenoc, Urnă, luminoasă, merișor. Genetic, 2n = 38. Fitocenologic, încadrată în Dicrano-Pinion (-> Fagion), Car. Vaccin io-Pi- ceetalia. Răspândit în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizomi subțiri, fragili, rami- ficați, lungi până la 1 m. Tulpină erectă, înaltă de 10-30 cm. Frunze ovate până la alun- git-ovate, pieloase, cu nervuri reticulate, luci- toare, sempervirente. Flori galbene-verzui, cu formă de clopot, grupate până la 30, într-un racem unilateral; caliciul din 5 sepale ovat-tri- unghiulare; corola din 5 petale ovate, grupate în formă de tub; androceul din stamine mai scurte decât pistilul, cu antere necorniculate; gineceul din ovar, stil puțin curbat, mai lung decât corola, terminat cu stigmat în formă de stea. înflorire, VI-VII. Fruct, capsulă globuloa- să. Bioterapie. Frunzelor li se atribuie proprie- tăți diuretice și de dizolvare a calculilor renali. Utilizate în unele zone de medicina populară pentru tratarea afecțiunilor renale. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor renale, combaterea litiazei renale: a) infuzie, din 2 lingurițe frunze uscate, mărunțite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acope- rită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) decoct, din 50 g plante proaspete la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară; întreaga cantitate se bea porțio- nat în 2 zile (v. PI. XLII, 8). PERIȘOR² (Pirola rotundifolia), fam. Pyrolaceae. Plantă erbacee, perenă, hernicrip- tofită, circumpolar-boreală, mezofită, amfitole- rantă la temperatură, acidofilă spre acido-neu- trofilă, întâlnită sporadic pe soluri bogate în humus, prin păduri umede, umbroase, tufă- rișuri de jnepeni, smârdar, mai rar în locuri mlăștinoase, în regiunea montană și subalpină, rar în regiunea dealurilor; se mai numește bră- bănoi, cununiță, merișor, perișoare. Fitocenologic, Car. Vaccinio-Piceetalia, Pino-Quercetalia et Dicrano-Pinion. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom repent, fragil, cu rădăcini adventive. Tulpină glabră, la bază culcată, în rest ascendentă, pronun- țat-trunchiată și ușor răsucită în spirală, înaltă de 60 cm. Frunze sempervirescente, lat-ovate sau eliptice până la rotunde, lung-pețiolate, dispu- se în rozetă. Flori campanulate, albe, alb-roz, grupate câte 8-15 (30) în racem terminal, așezate de jur-împrejurul axei; caliciu dialise- pal, cu sepale triunghiular-lanceolate, cu vârful întors, verzi până la roșii; corolă dialipetală, cu petale lat-ovate; androceu cu stamine mai scurte decât pistilul, ușor încovoiate în afară, purtând antere cu 2 cornicule; gineceu cu stil lung și curbat în afară. înflorire, VI-VII (X). Fruct, capsulă globuloasă, cu baza stilului per- sistentă. Compoziție chimică. Frunzele conțin arbutozid, metilarbutozid, tanoizi, mucilagii, za- haruri, rezine, substanțe pectice, substanțe mi- nerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți astringente, vulnerare, anti- hemoragice, antidiareice, dezinfectante. Local- nicii din partea superioară a bazinului Teleajen o folosesc pentru tratarea rănilor, hemoragiilor gastrointestinale, contuziilor interne și externe provocate prin cădere sau lovire. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Pyrolae herba) se recoltează în timpul înfloritului (iunie-iulie), prin tăierea lor cu cuțitul sau foarfecă. Se usucă la umbră în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. La 2-3 zile se întoarce. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie, la loc uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea hemoragiilor interne, hidropiziei și dia- reei: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărunți te peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea hemoragiilor gastrointestinale, în hi- dropizie și diaree: pulbere frunze uscate, se ia câte un vârf de cuțit pe zi. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor: frunze proaspete sau sucul stors din frunze se aplică pe locul afectat. 2. Pen- tru vindecarea rănilor, uscarea și închiderea lor: alifie, pregătită din suc proaspăt de frunze sau frunze triturate bine amestecate cu o bază de unguent luată de la farmacie. Se amestecă bine până la omogenizare. Se ung zilnic părțile afectate. 3. Pentru vindecarea rănilor și a con- tuziilor provocate prin căderi: decoct, din 1 lin- guriță frunze uscate mărunțite la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit 15-20 minute pentru a se răci. Se strecoară. Se spală rănile și contuziile folosin- du-se un tampon de vată. Cu decoctul obținut se pot pune comprese pe locul contuzionat. Vindecă și contuziile interne (v. PI. XLIII, 1). PERITECIU (Perithecium), organ de fructificație care servește la înmulțirea sexuată periteciu 620 petală 4 Fig. 229. Structura unui periteciu: 1 - cortex superior; 2 - strat gonididal; 3 - strat medular; 4 - ostiol; 5 - parateciu; 6 - asce cu ascospori; 7-parafize. (forma perfectă a ciupercii) întâlnit la ciupercile ascomicete (fig. 229). Organul sexual femei numit ascogon este fecundat de o spermatie (gamet masculin), rezultând zigotul (cenozi- got). Prin germinare formează numeroase fila- mente ascogene dicariotice pluricelulare ce vor da naștere la câte un sporange în care se for- mează ascosporii. Periteciul eliberează asco- sporii în diferite moduri. Aceștia, germinând, dau naștere la micelii pe care se formează, pe de o parte, conidioforii, ce dau naștere la conidii (forma imperfectă de înmulțire vegetativă), iar pe de altă parte la ascogoane și spermații, care repetă procesul de înmulțire sexuată. Peritecii sunt complet cufundați în talul lichenului. For- ma lor este de butelie, sferică sau piriformă. Comunică cu exteriorul printr-un mic orificiu numit por sau ostiol. La formele cele mai evo- luate anatomic sunt constituite dintr-un cortex superior, strat gonidial, strat medular, para- teciu, asce cu ascospori și parafize. Parateciul îl separă de stratul medular și configurează partea sa internă unde se află ascele separate de parafize. Există forme mai puțin evoluate care au alte caracteristici. Ascosporii formați ies afară prin ostiol. De aici sunt luați de vânt sau apă și diseminați în mediu. Ajunși în con- diții optime germinează și dau naștere unui miceliu. Peritecii se formează în cadrul ciu- percilor lichenice, la ascomicetele parazite și pe organele plantelor atacate, la cele saprofite și pe cele mai variate substraturi (brânză, mar- meladă, frunzar mort etc.). PETALĂ (Petalum), element anato- mic ce intră în alcătuirea învelișului floral intern (-> COROLĂ), (-> PERIANT).’ Provine dintr-o frunză modificată. Structura ei este ase- mănătoare unei frunze. Posedă o epidermă superioară și o epidermă inferioară. între epiderme se află mozofitul de tip lacunar, lipsit de cloroplaste, dar bogat în caroteinoplaste. Caracteristice sunt: papilele glandulare de pe cele două epiderme, dar mai ales de pe epi- derma superioară, care secretă uleiuri eterice volatile - parfumul florilor; osmoforii, tip special de glande secretoare de uleiuri eterice volatile; antocianii din sucul vacuolar al celulelor care dau petalei culoarea albastră, violetă, roșie; glucozizi flavonici din sucul vacuolar care con- feră petalei culoarea galbenă sau albă. Nervu- rile sunt reduse. După formă, petalele pot fi: orbiculară [exemplu, piciorul-cocoșului (Ra- nunculus acris)]; ovat-lanceolată [exemplu, nu- fărul alb (Nymphaea alba)]; unguiculată [exem- plu, micșunele ruginite (Cheiranthus cheiri)], bilobată [exemplu, iarbă moale (Stellaria holos- tea)]; tetralobată [exemplu, floarea-cucului (Lychnis flos-cuculi)]; liniară cornet (exemplu, Hammamelis sp.). Unele petale au o parte transformată în cornet nectarifer [exemplu, omag (Aconitum sp.) sau pinten nectarifer [exemplu, toporași (Viola odorata)] (fig. 230). Fig. 230. Forme de petale: 1 - orbiculară, la piciorul-cocoșului (Ranunculus acris)-, 2- ovat-lanceolală la nufărul alb (Nymphaea alba); 3 - unguiculată, la micșunele ruginite (Cheiranthus cheiri); 4 - liniară, la Hummamelis virginica; 5 - lobată, la rocoină (Stellaria media), 6 - tetralobată, la floarea-cucului (Lychnis flos-cuculi); 7 - 9 - petale transformate în cornete nectarifere; 7 - bulbuci (Trollius europaeus); 8 - spânz (Helleborus purpuranscens); 9 - omag (Aconitum napellus); 10 - petală transformată în pinten nectarifer, la toporaș (Viola odorata). pețiol 621 piciorul-cocoȘului PEȚIOL (Petiolus), organ cilindric sau ușor turtit, monosimetric, flexibil, de lungime variabilă, cu rol de susținere și îndepărtare de ax a limbului foliar pentru a-l expune luminii. Se prinde cu baza pe tulpină sau ramură iar cu vârful de marginea limbului foliar (cireș, măr, prun, fag, stejar) sau de partea inferioară a limbului ca la călțunași (Tropaeolum majus). Țesuturile lui provin din activitatea unui me- ristem intercalar aflat la baza limbului, mai rar localizat la baza pețiolului sau în ambele poziții, în secțiune transversală, în funcție de specie, poate avea un contur circular, semicircular, semilunar, cordiform, în formă de „U“ sau „V“. Este delimitat la exterior de epidermă care o continuă pe a tulpinii. Sub epidermă se află parenchimul fundamental, fiind o continuare a celui din scoarța ramurii sau tulpinii. Imediat sub epidermă se află țesutul colenchimatic sub care se găsesc celule cu cloroplaste. Sistemul conducător este reprezentat de fascicule libe- rolemnoase. Unele pețioluri au un singur fas- cicul conducător, cu floemul dispus spre fața inferioară iar xilemul spre fața superioară (fig. 231). La cele mai numeroase însă există a a Fig. 231. Tipuri de pețiol: A - moleostelic, cu fascicule libero-lemnoase înconjurate de o endodermă comună; B - polistelic, unde fiecare fascicul libero-lemnos este înconjurat de o endodermă proprie: a-b - plan de simetrie; 1 - endodermă; 2 - fascicul vascular; 3 - liber; 4 - lemn. mai multe fascicule conducătoare, dispuse sub formă de arcuri sau cercuri, având orientat floe- mul spre exterior și xilemul spre interior. Fasci- culele conducătoare sunt adesea însoțite de fibre mecanice care, împreună cu colenchimul de sub epidermă, imprimă rigiditatea pețiolului. Toamna, la sfârșitul perioadei de vegetație, se formează, la baza pețiolului, o pătură de suber care îl străbate și se unește cu suberul ramurii. Fasciculele conducătoare liberolemnoase nu sunt afectate, continuând să existe schimburi de substanțe între frunză și tulpină. Mai târziu, la exteriorul plăcii de suber ia naștere o pătură separatoare, formată din 2-3 straturi de celule cu un conținut bogat de amidon, care cuprinde și liberul (floemul) fasciculelor conducătoare. Din fascicule nu mai rămân decât vasele lem- noase. Prin gelificarea lamelei mijlocii dintre două straturi ale păturii separatoare, frunzele devin legate de tulpină numai prin vasele lem- noase. La cea mai mică adiere de vânt acestea se desprind și cad. Vasele lemnoase se obtu- rează prin formare de tile, iar cele liberiene, prin caloză. Partea rămasă liberă prin căderea frun- zei se acoperă cu un strat de suber, cicatri- zând-o. Căderea frunzelor devine o necesitate și o adaptare la mediu. în cursul perioadei de vegetație, în peretele celular și în citoplasmă se acumulează substanțe minerale ce o îmbătrâ- nesc. în plus, prin căderea frunzelor, plantele evită pierderile de apă pe timpul iernii când, inițial, absorbția se încetinește considerabil sau se oprește (fig. 232). Fig. 232. Mecanismul căderii frunzelor: a - schemă: 1 - țesut conducător; 2 - pătură separatoare; 3 - suber de cicatrizare; 4 - suber peridermic; 5 - mugure auxiliar; b - secțiune longitudinală prin baza pedunculului foliar la dicotiledonate: 1 - tulpină; 2- pețiol; 3- epidermă; 4 - scoarță; 5 - fascicul vascular; 6 - țesut de separație. PICIORUL-COCOȘULUI (Ranun- culus acris), fam. Ranunculaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, mezofită spre me- zohigrofită, amfitolerantă la temperatură și pH, comună prin pajiști și fânețe umede, șanțuri, turbării, de la câmpie până în zona alpină; vegetează pe soluri reavăn-jilave, până la jilave-umede, de preferat humo-nisipoase și semiumbrite; se mai numește curpenițâ, floare broșteascâ, jap, jebdi, jebghie, leuștean broștesc, ochiul-boului, ochiul-broaștei, piciorul-ursului 622 piersic rărunchi, talpa-cocoșului. Genetic, 2n = 14. Fi- tocenologic, Car. Molinio-Arrhenatheretea. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord. Descriere. Rizom promoros, scurt, din care pornesc numeroase rădăcini fasciculate. Tulpină erectă, ramificată, goală în interior, înaltă de 20-60 (100) cm, adpres-pă- roasă. Frunze palmat-sectate, cu segmente din nou trifidate, ale căror lacinii sunt îngust-lan- ceolate, la cele inferioare, și lanceolate, la cele superioare, alipit-păroase pețiolate. Flori gal- bene-aurii, mici, cu peduncul adpres-seri- ceu-păros. înflorire, V-VIII (IX). Fruct, polia- chenă. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin anemonină, tanin, rășină, flavonozide, săruri minerale. Anemonină are acțiune iritan- tă, vezicantă și ulcerantă, dar se află în cantități mult mai mici decât la alte specii de Ranun- culus. Toxicologie. Planta este toxică numai în stare verde. Ea se află în atenția toxicologilor veterinari, având în vedere dezvoltarea în masă prin unele culturi de nutrețuri. La om, ingerarea plantei provoacă intoxicații manifes- tate prin dureri interne acute, prin râs sardonic determinat de contracția mușchilor mimicii. Se intervine cu lapte dulce în cantitate mare și ceaiuri mucilaginoase. Nu se folosesc băuturi alcoolice. Bioterapie. în unele zone, părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți iritant-revulsive, vezicante, chiar ulcerante, antispastice. Medicina umană tradițională folosește planta destul de rar ca rubefiant în nevralgii locale, în reumatism și dermatoze, iar medicina veterinară tradițională ca antispastic bronșic, în mamită (aprindere de uger) și meteorism. Recoltare. Planta (Ranun- culi acris herba) se recoltează la nevoie și se folosește imediat. Medicină umană. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: cataplasme, părțile aeriene ale plantei se pisează, se ames- tecă cu sare și se aplică pe locul dureros. 2. Pentru tratarea nevralgiilor locale: cataplas- me, cu frunze și flori pisate. 3. Pentru tratarea dermatozelor: decoct, din planta proaspătă. Se spală locul afectat folosind un pansament steril și apoi se aplică o cataplasmă cu frunze și flori pisate. Tratamentul este de scurtă durată; ne- respectarea indicațiilor determină vezicație te- gumentară, ce se transformă în ulcere și plăgi deschise. O dată formate, acestea se tratează greu. Uz extern. Pentru frecții se folosește suc proaspăt de plantă. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea meteorismului ruminal recurent (cronic): decoct, din 1 lingură părți aeri- ene ale plantei tăiate mărunt. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răcește. Se amestecă cu 2 ouă bătute. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Principiile active au acțiune iritantă. Probabil acționează ca eupeptic. Uz extern. Pentru tratarea mamitei: decoct, obținut ca mai sus. Se spală ugerul, iar cu planta se aplică cataplasme (v. PI. XLIII, 2). PICIORUL-URSULUI (Ramaria flava), fam. Clavariaceae. Ciupercă comestibi- lă, întâlnită vara și toamna (VII—X), în pădurile de foioase și conifere; se mai numește bar- ba-caprei, buretele-calului, burete creț, creas- ta-cocoșului, crețișoară, laba-mâței, laba-ursu- lui, meloșel, opintici, rămurele, togmăgei. Crește pe sol bogat în substanțe organice, rezultate din descompunerea frunzelor. Descriere. Corp fructifer (bazidiocarp) reprezentat printr-un trunchi gros, albicios, înalt de 8-20 cm, dia- metrul 7-15 cm, din care se desprind nume- roase ramuri fragile, galbene-aurii, comprimate și striate în lungime, ramificate dicotomie în ramuri mai subțiri. Carnea albă, tare, casantă, gust și miros plăcut, caracteristic. La exempla- rele bătrâne gustul devine amărui. Sporii elip- soidali (18 x 4-6,5 p), culoare ocracee, fin-ve- rucoși. Alimentație. Valoare alimentară mare. Folosită pentru orice fel de mâncare „cu“ ciu- perci, dar mai ales pentru mâncare „de“ ciuper- ci. înainte de pregătire, vârfurile ramurilor se taie și se aruncă iar ciuperca se opărește. Vâr- furile ramurilor și ciuperca bătrână au efecte diuretice, care dispar prin opărire. Confuzie. Se poate confunda cu Ramaria formosa. Semne de recunoaștere: toată ciuperca este galbe- nă-ocru. Are ramuri lungi, cilindrice. Vârfurile ramurilor se ramifică dicotomie (v. PI. XLIII, 3). PIERSIC (Persica vulgaris), fam. Ro- saceae. Arbust sau arbore, originar din China unde se cultivă de cca 4000 de ani, pentru fructele sale gustoase. Solicită anual tempera- tura medie de 10-11,5° C, rezistent la secetă, sensibil la geruri târzii, pretențios la lumină (necesită 1500 ore de insolație), cere soluri profunde, bine drenate; cultivat în toate conti- nentele, între 50° latitudine nordică și 35-40° la- titudine sudică (exceptând zona intertropicală); se mai numește chearsic, hiarbic, marila, persec, tersăc. Genetic, 2n = 16, 24. Cultivat piersic 623 piersic mult în jud. Constanța, Ialomița, Bihor, Timiș, Arad, Sălaj, sudul Olteniei, Sectorul Agricol Ilfov. Răspândit spontan în China și cultivat în Europa, America. Descriere. Rădăcini dispuse superficial, nu depășesc 100 cm adâncime, dar depășesc de 1,7-2 ori zona proiecției coroanei. Tulpină înaltă între 2-6 m, coroană piramidală, apoi se deformează, lujeri roșiatici sau brunii, muguri înguști, alipiți. Frunze eliptice sau elip- tic-lanceolate, lung-acuminate, la bază cuneate, pe margine serate, crenat-serate, glabre, cu pe- țioli lungi de 1-1,5 cm, glanduloși la bază. Flori solitare, roșii-carmin până la albe, scurt-pedice- late sau sesile, cu sepale la exterior pubescente. înflorire, lll-IV. Fruct, drupă globuloasă, tomen- toasă, cu pulpă aromată, suculentă, galbenă-aurie până la roșu-închis. Sâmbure tare, regulat-brăz- dat, cu mici adâncituri. Semințe ușor aromate. Compoziție chimică. Fructele proaspete conțin apă (85-89%), protide (0,7%), zaharuri (5,0-12,9%), acizi organici (0,3-1,4%), vitami- nele A, B-i, B₂, niacin, vitamina C (9 mg%), săruri minerale cu Na, K (200 mg%), Ca, P, Fe, I etc. Uleiul volatil obținut prin distilare conține esteri, linalol, acid acetic, formic, caprilic, cadinen, alde- hide etc. Alimentație. Fructele consumate în stare proaspătă sau prelucrate. Industrie. Se prelucrează industrial sub formă de compot, gem, dulceață, marmeladă. Bioterapie. Fructe- le, frunzele și florile au utilizări terapeutice în me- dicina tradițională umană și veterinară. Principiile active din fructe acționează stomahic, diuretic, depurativ, energizant, ușor laxativ, spasmolitic, cicatrizant, sedativ, antihelmintic. Consumarea lor favorizează digestia prin excitația sucurilor gastrointestinale, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp, provoacă eliminarea rapidă a toxinelor din corp, revitalizează organismul, stimulează peristaltis- mul intestinal, provoacă eliminarea viermilor in- testinali, elimină spasmele, favorizează vindeca- rea rănilor. Indicate în dispepsii, hematurii, litiază urinară, colici intestinale, constipație, convales- cență, contuzii, gută, intoxicație, varice, debilitate fizică, reumatism, nervozitate. Frunzele au pro- prietăți calmante, diuretice, laxative, vermifuge. Folosite la tratarea cancerului ulcerat, constipa- țiilor, eliminarea viermilor intestinali, în boli rena- le. Florile au proprietăți calmante, antispastice, diuretice, laxative, vermifuge. Recomandate în constipație, insomnie, boli renale, tuse convul- sivă. în medicina veterinară tradițională frunzele și florile sunt folosite pentru tratarea rănilor vechi și rănilor cu larve. Recoltare. Fructele (Persici fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică. Se folosesc în stare proaspătă sau conservate. Frunzele (Persici folium) se recoltează până în iulie. Se usucă la umbră, în strat subțire. Florile (Persici flos) se recoltează imediat după ce s-au deschis. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se înlătură impuritățile. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea litiazei urinare, gutei, reumatismului, în hematurie, colici intestinale, intoxicații, consti- pație, convalescență, debilitate fizică, nervozi- tate, varice, dispepsii, stimularea secreției glan- delor digestive: consum de fructe proaspete, suc sau compot. 2. Pentru tratarea, la copii, a constipației, nefritei, contra oxiurilor, nervozității (efect sedativ), tusei spastice: a) infuzie, din 1-2 linguri flori la cană. Se consumă 2-3 căni pe zi; aceeași infuzie se poate face numai cu frun- ze; b) sirop, foarte parfumat, din infuzie concen- trată de flori și frunze (100 g la litru), cu o greutate egală de zahăr sau miere. Se fierbe pe foc moale până la consistența siropoasă. Se iau 20-30 g pe zi. 3. Pentru tratarea constipației, eliminarea viermilor intestinali, în nefrite: infuzie, din 1 linguriță frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) de apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se îndul- cește cu miere sau cu zaharină în cazul diabeti- cilor. Se consumă 1-2 căni pe zi. Efect laxativ, diuretic. Uz extern. Pentru tratarea cancerului tegumentar ulcerate: cataplasme, cu frunze proaspete. Medicină veterinară. Uz extern. 1. Pentru tratarea plăgilor cu larve (rănilor cu viermi): infuzie, din 1 lingură flori uscate și mă- runțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se spală rana cu un pansament steril, după care se așază pe rană frunze uscate de piersic și se bandajează. 2. Pentru tratarea plăgilor vechi, plăgilor cu larve: suc de frunze. Acestea se zdrobesc bine prin pisare. Se pune peste ele puțină apă cât să le acopere. Se lasă 15-20 minute și apoi se storc printr-un tifon. Cu sucul obținut se badijonează rana. Cosmetică. Pentru curățirea tenului se aplică o mască cu fructe (piersici) zdrobite. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de nectar, 1,60 mg/floare cu o concentrație de zahăr 31,0%. Valoarea zahăr, 0,496 mg/floare. Producția de miere, 20-40 kg/ha. Pondere economică-apicolă mijlocie (v. PI. XLIII, 4). pigmenți asimilatori 624 pigmenți clorofilieni PIGMENȚI ASIMILATORI, an- samblul pigmenților prezenți în celulele plan- telor care intervin în procesul de fotosinteză. Particularitățile de structură îi grupează în pig- menți clorofilieni, pigmenți carotenoizi și pigmenți ficobilinici. Posedă spectre de absorb- ție diferite, determinate de capacitatea de absorbție selectivă a radiațiilor spectrului solar. Energia radiațiilor de lumină este utilizată în sinteza substanțelor organice în cursul fotosintezei. PIGMENȚI CAROTENOIZI, sub- stanțe organice neazotate cu structură poliizo- prenică. Alcătuiți din câte 40 atomi de carbon, atomi de hidrogen, unii și din atomi de oxigen. Largă răspândire în regnul vegetal. Identificați în organe clorofiliene și neclorofiliene (rădăcini, frunze, tulpini, flori, fructe, semințe, polen). Imprimă țesuturilor culoarea galbenă, porto- calie, roșie sau chiar albastră. în părțile verzi ale plantei culoarea este mascată de clorofilă. Majoritatea sunt substanțe cristalizate, repre- zentate de caroten, xantofilă, fucoxantină. 1. Carotenul (C₄oH₅6) întâlnit în formele a, p și y, a-carotenul se găsește în plantele superioa- re și unele alge. în algele roșii și algele verzi din ordinul Siphonales constituie carotenul princi- pal. Benzi de absorbție în hexan sau eter de petrol la 445 și 475 nm. însoțește p-carotenul în plantă în cantitate foarte mică (urme), până la 25%, iar în uleiul de palmier până la 40%. P-carotenul reprezintă pigmenți carotenoizi prin- cipal din majoritatea plantelor. Benzi de ab- sorbție la 451 și 482 nm. Conferă morcovilor, ardeilor etc., culoarea portocalie, y-carotenul este dominant în bacteriile sulfuroase verzi. în cantități mici se întâlnește și în plante (morcovi 0,1%, pepene roșu, unele ciuperci). Benzi de absorbție în hexan sau eter de petrol la 431, 462 și 494 nm. 2. Xantofilă (C₄oH54(OH)₂) însoțește carotenul în cloroplaste. Spectrul de absorbție la lungimile de undă 450 și 581 nm. Este reprezentată prin o serie de carotenoli care posedă grupări alcoolice. Așa sunt luteolul ce reprezintă carotenolul principal în plantele superioare, algele verzi și algele roșii; violaxan- tolul, prezent în frunzele plantelor; spiriloxanto- lul, prezent în bacteriile purpurii. 3. Fucoxanti- na (C₄oH₅4-6o0₆) este prezentă în cantitate mare în algele brune cărora le conferă culoarea caracteristică. Spectru de absorbție cu două benzi, 452 și 470 nm. Identificată în cantitate mică și în alte plante (alge albastre, alge verzi, alge roșii). Pigmenți carotenoizi, au rol fiziolo- gic important în fotosinteză prin absorbția ener- giei luminoase și prin apărarea de autodistru- gere a clorofilei și a altor substanțe biologic active, cum sunt citocromi, peroxidaze, catala- ze, pigmenți flavonici, vitamine E, K, Bi₂ etc. Rol important în procesele de oxidoreducere, în fototaxii, fototropism, reproducere. Pot sti- mula sau inhiba dezvoltarea plantelor. Nume- roase utilizări în ind. alimentară, farmaceutică, cosmetică, furajarea animalelor. Pentru om și animale molecula p-carotenului reprezintă sursa de provitamină A. Prin ruperea moleculei la mijloc se obțin două molecule de provitami- nă A. în mucoasa intestinului subțire provita- mină A, sub acțiunea enzimei carotenaza, se transformă în vitamina A. PIGMENȚI CHINONICI, substan- țe organice neazotate colorate în galben, porto- caliu și roșu. Larg răspândiți în natură. întâlniți în unele plante superioare și inferioare, nume- roase animale marine și în insecte. în multe plante apar inițial sub formă de hidrochinone incolore. Pe măsura creșterii plantei, se oxi- dează și se colorează. Rol important în reacțiile de oxidoreducere. Folosiți sub formă de droguri la tratarea unor boli. Coloranți folosiți mult în trecut, în cadrul pigmenți chinonici menționăm: pigmenți benzochinonici, întâlniți frecvent în ciuperci, bacteriile din sol și în unele plante su- perioare cu întrebuințări medicinale; pigmenți naftochinonici, întâlniți în plantele superioare; aici se încadrează juglona din coaja nucilor verzi, de culoare brună, folosită la vopsitul lânii și vitaminele K cu rol însemnat în reacțiile de oxidoreducere; pigmenți antrachinonici, întâlni- ți în ciuperci și în plantele superioare (Rubia- ceae, Polygonaceae, Rhamnaceae etc.); mai importanți sunt alizarina și purpurina folosiți mult în Antichitate pentru vopsit. PIGMENȚI CLOROFILIENI, pigmenți asimilatori de culoare verde cu rol im- portant în fotosinteză. Reprezentați de: clorofi- la a, întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor fotosintetizate; clorofila b, în plantele superioare și algele verzi; clorofila c, în diato- mee și algele brune; clorofila d, în unele alge roșii (exemplu, Gigartina agardhiiy clorofila e, în algele galbene-aurii; bacterioviridina, în bacteriile verzi (exemplu, Chlorobium mirabile, pigmenți clorofilieni 625 pigmenți clorofilieni CH₂ 8 ² o u: r-CK HC^² H²C-CH2 H²C-CH2 h^ch-ch₃ Fig. 233. Clorofila a. Ch. limicola, Ch. thiosulfatophilum); bacterioclo- rofila a, în bacteriile purpurii și verzi (exemplu, Thiocystis violacea, Rhodovibrio sp.); bacterio- clorofila b, într-o tulplină a unei bacterii purpurii din genul Rhodopseudomonas. 1. Clorofila a (C₅5H₇2O₅N₄Mg), în stare pură, se prezintă ca substanță cristalină. Se obține sub formă de foițe ascuțite prin evaporarea lentă a soluției eterice. Punct topire, 117-120° C. Insolubilă în apă, puțin solubilă în eter de petrol, soluție în alcool metilic, etilic, butilic, în benzen, eter etilic, cloroform, sulfura de carbon. în soluția de alcool etilic are culoarea verde-albăstruie, în soluțiile eterice albastră, iar în cele cu sulfura de carbon gal benă-verzuie. în toate cazurile fluorescenta este roșie-rubinie. Maximele de absorbție ale luminii sunt situate la 662 nm (în roșu) și, respectiv, la 430 nm (în albastru). Structura moleculară este reprezentată printr-un nucleu tetrapirolic, cu un atom de mag- neziu în centru, care se leagă - prin două valențe chimice și două legături fizice - de atomii de azot ai celor patru nuclee pirolice. Nucleul tetrapirolic (dimensiune 10 Â), repre- zentând acidul clorofilinic, posedă o serie de radicali constând din grupări metilice, grupări etilice, o grupare esterificată cu un metanol, o grupare esterificată încorporată într-o funcție lactonică, rezultând un al cincilea ciclu (homo- ciclu pentanonic), și o grupare esterificată cu un alcool nesaturat numit fitol, cu dimensiunea de 20 Â, legat de al patrulea nucleu pirolic. Clorofilina are însușiri hidrofile imprimate de homociclul pentanonic, nucleii pirolici, acizii formic și propionic. Fitolul este hidrofob și con- feră caracterul de ceară clorofilei, făcând-o in- solubilă în apă. Tratată cu acizi, rezultă feofiti- na a, substanță de culoare brună și consistență de ceară. Clorofila a se hidrolizează sub acțiunea KOH dizolvat în alcool eti^c, rezultând sarea de potasiu a acidului clorofilinic, alcool metilic și fitol. Capacitate mare de fotooxidare (fig. 233). 2. Clorofila b (C55H₇o06N₄Mg) se deosebește de clorofila a prin doi atomi de H mai puțin și un atom de O mai mult. Diferența structurii moleculare este întâlnită numai la ni- velul acidului clorofilinic. La al doilea nucleu pirolic, gruparea metilică (-CH₃) este înlocuită printr-o grupare a aldehidei formice (-C H O). Deosebirile sunt suficiente pentru a le conferi proprietăți caracteristice. Cristalizează din soluție eterică în foițe. Punct de topire, 120-130° C. Ceva mai puțin solubilă în solvenți organici decât clorofila a. în soluție de alcool etilic este colorată în verde-gălbui cu fluorescentă ro- c-ch₃ HCCCᵢ> ³ ?²^CH-CH₃ ^CH2 HC'CH2 h^ch-ch₃ Fig. 234. Clorofila b. pigmenți clorofilieni 626 pigmenți ficobilinici șie-brună. Față de clorofila a, maximul de ab- sorbție din spectru roșu este deplasat puțin mai spre stânga, iar cel din albastru puțin mai spre dreapta. Tratată cu acizi se obține feofitina b. Are capacitate de fotooxidare mai mică decât clorofila a. Transferă energia luminii absorbite clorofilei a (fig. 234). 3. Clorofila c nu are structura moleculară cunoscută precis. Se pare că nu conține un rest de fitol, iar gruparea carboxilică a restului de acid propionic este esterificată probabil cu un alcool. Culoare verde. Spectru de absorbție are maximul de fluores- centă principală la 635 nm și secundară la 690 nm. Tratarea soluțiilor de clorofilă c cu acizi determină eliminarea atomului de Mg și culoa- rea devine galben-verzuie cu formarea de feofi- tina c. Pe hârtie cromotografică zona de cloro- filă c este galben-brună. 4. Clorofila d nu are structură moleculară cunoscută precis. Se știe că la C₂ există o grupare aldehidică (-C H O) în locul grupării etilice (-CH = CH₂) întâlnită la clorofila a. Se poate obține din clorofila a prin oxidare cu KMnO₄. Tratată cu acizi clorofila d trece într-un amestec de feofitina d și izofeofiti- nă d, prin eliminarea atomului de Mg. Maximele de fluorescentă sunt situate la 693 și 750 nm. 5. Clorofila e nu are structura chimică cunoscu- tă. Spectrul de absorbție se aseamănă, dar nu este identic cu cel al clorofilei c (H.H. Străin, 1943). 6. Bacterioclorifila (C₅5H₇₄O₆N₄Mg) are structura moleculară asemănătoare clorofilei a; se deosebește însă de aceasta prin faptul că gruparea vinilică (-CH = CH₂) de la primul nucleu pirolic este înlocuită cu gruparea ace- tilică (-CO-CH3). Nucleul pirolic II are o singură dublă legătură, iar de atomii C₃ și C₄ se leagă câte un atom de H. Soluțiile eterice ale bacte- rio-clorofilei sunt colorate în violet, cu fluores- centă roșie și are trei benzi de absorbție, dintre care una este la lungimea de undă de 770 nm. în etanol maximele de fluorescentă sunt situate la 695 și, respectiv, 805 nm. Hidrolizată de clorofilază rezultă bacterioclorofilida. Tratată cu acizi elimină magneziul și formează bacte- riofeofitina (fig. 235). 7. Bacterioviridina este înrudită cu clorofila a. Nu are structura molecu- lară cunoscută. Solubilă în etanol și acetonă, puțin solubilă în eter de petrol. Spectrul de absorbție situat la lungimea de undă de 670 nm. Tratată cu acizi elimină magneziul și trece în bacterioviridinfeofitină. Biosinteză pig- menților clorofilieni necesită prezența unor elemente chimice, cum sunt magneziul, fiorul, C~CH. H₂C' ³ H²c"'CH2 7/^ch-ch₃ H²C'CH2 Hₕ^CH-CH, Fig. 235. Bacterioclorofila. cuprul, manganul, zincul și molibdenul. Magne- ziul intră în structura moleculară a pigmenților clorofilieni. Restul elementelor chimice parti- cipă la alcătuirea sistemelor enzimatice care intervin în biosinteză pigmenților clorofilieni. Prin reacții de întuneric se sintetizează protoclorofi- la a și protoclorofila b. La lumină protoclorofila a se transformă în clorofila a, iar protoclorofila b se transformă în clorofilă b. La angiosperme, procesul de transformare are loc prin fotore- ducție, iar la alge, briofite, pteridofite, conifere, prin reducere enzimatică. Exceptând angios- permele, restul plantelor pot sintetiza pigmenți clorofilieni și la întuneric, însă într-o cantitate mică. PIGMENȚI FICOBILINICI, sub- stanțe organice azotate care au în moleculă câte patru nuclee pirolice unite prin grupări metilice și metinice în formă de lanț. Repre- zentați de ficoeritrină și ficocianină. 1. Ficoeri- trina (C₃₄H₄₇N₄O₈), pigment de culoare roșie. Solubilă în apă, insolubilă în solvenți organici. Spectrul de absorbție a luminii cu trei benzi situate la lungimile de undă 497, 540 și 566 nm. Prezentă în algele roșii. 2. Ficocianină pigmenți flavonici 627 pin (C34H42N4O9), pigment de culoare albastră. So- lubilă în apă și în solvenți organici. Spectrul cu maximum de absorbție a luminii la lungimea de undă 615 pm. Prezentă în algele albastre. PIGMENȚI FLAVONICI, sub- stanțe organice neazotate sintetizate predomi- nant în plantele superioare. Identificați în rădă- cini, tulpini, frunze, flori, fructe sub formă de glicozide fenolice și în stare liberă. Prezenți în cantitate mică în unele alge, bacterii și insecte. Participă în mare parte la colorarea florilor și fructelor. Se găsesc în sucul vacuolar și în cromoplaste. Sunt cunoscute șase tipuri de flavonoide: flavani, antocianidine, flavone, fla- vonone, calcone și aurone. PIGMENȚI INDOLICI, substanțe organice azotate prezente în regnul vegetal sub formă de cromo-proteine sau glicozide. Din această categorie fac parte indigoul și melani- nele. Indigoul se găsește sub formă de glico- zid, numit indican, în speciile Isatis tinctoria (drobușor), cultivată în Europa, și Indigofera tinctoria, originară din India. Pentru extragere plantele sunt lăsate la macerat în mediu apos. Are loc hidroliză enzimatică a indicanului rezul- tând indoxilul, care prin autooxidare formează indigoul. Utilizat încă din Antichitate pentru vopsit. Melaninele se formează din aminoacizi aromatici, sunt de culoare închisă și se găsesc în plantele superioare, animalele vertebrate și nevertebrate. PILI (Pilus), apendice filamentoase fle- xibile, pericelulare, prezente la bacteriile Gram-negative. Descoperiți de Anderson (1949). Se pot vedea numai la microscopul electronic. Au lungimea de 20 nm și diametrul de 6-15 nm. Unii au structuri tubulare, cu canal axial de 2,5-3,0 nm diametru, numiți pilii F, cu sinteză determinată de informația genetică ex- tracromozomială a unei plasmide de sex „F“ și alții cu structură compactă, fără canal axial, numiți pilii I, cu sinteză dirijată de unii factori col de tip special, cu rol de conjugon. Extremitatea liberă a unor pili este prevăzută cu un buton terminal ca un disc (015-20 nm), cupă (40-80 nm) sau sferică (veziculară, compactă sau cu structură laminară ((j) 25-70 nm). Func- țional ei asigură transferul de ADN cromozo- mial sau plasmidic în cursul conjugării, dintre celulele bacteriene mascule și femele. Acționează ca o conductă sau ca o bandă transportoare. îndepărtarea lor de pe suprafața celulelor mascule, duce la pierderea capacității de donator de material genetic. Recăpătarea capacității de conjugare coincide cu refacerea lor prin biosinteza. Numărul pililor de sex varia- ză între 1-10 pe celulă. Cresc rapid, atingând lungimea maximă în 4-5 minute. Formate din molecule de pilină-fosfoglico-proteină (masa mo- leculară 11 800 daltoni), asamblate după o si- metrie helicală (G. Z a r n e a, 1983). PILORIZĂ (Pileorrhiza), formațiune de protejare a conului de creștere din vârful ră- dăcinii împotriva asperităților solului; sin. scu- fie, caliptrâ (-> fig. 167, 247). Are forma de de- getar cu grosimea cea mai mare la vârf (punct terminal) și se subțiază progresiv către mar- gine. Formată din mai multe straturi de celule parenchimatice vii, altele suberificate. Celulele aflate în vârf conțin grăuncioare de amidon (statoliți), distribuite pe pereții transversali cu rol important în mișcările geotropice. La multe specii de plante în partea centrală a pilorizei se află un grup de celule cu așezare longitudinală, rezultând o structură numită columelă. Prin di- viziuni periclinale, celulele columelei formează noi celule ce se adaugă pilorizei, menținându-i grosimea în urma exfolierii sau distrugerii stra- tului extern în contact cu solul. Pentru a înlesni pătrunderea rădăcinii în adâncime, pereții celu- lelor din stratul extern se gelifică, umectând și, respectiv, înmuind solul la zona de contact. Restul celulelor rămân tari și turgescente apă- rând conul de creștere. Piloriza este întâlnită la toate plantele, cu excepția celor parazite. La plantele acvatice este înlocuită cu o formațiune mult mai lungă asemănătoare unui deget de mănușă, numită rizomitrâ. PIN (Pinus sylvestris), fam. Pinaceae. Arbore conifer, rășinos, megafanerofit, amfitolerant, cu mare amplitudine ecologică (umiditate, temperatură, lumină, pH, trofici- tatea solului), întâlnit sporadic, în pâlcuri sau mici masive, pe soluri sărace, stânci, turbării în etajul montan sau subalpin din Munții Carpați, uneori coborând până în regiunea dealurilor înalte (Bisoca-Buzău); se mai numește brad, brad de munte, câțuni, chifâr, chin, jolcâ, luciu, malete, molid, pin de munte, pin roșu, pin silvestru, pinel, schin, silhâ, sosenca, tin, zadâ. Genetic, 2n = 24. Crește la altitudini cuprinse pîn 628 p/n între 260 și 1600 m, ocupând cca 5000 ha, respectiv 0,14% din suprafața păduroasă a ță- rii. Pe glob se întinde pe cca 143 000 000 ha, respectiv 3,7% din suprafața pădurilor existen- te pe Terra. Spre nord se întinde până la 70° la- titudine și spre sud coboară insular până la cca 40° latitudine. Fitocenologic, încadrat în Dicro- no-Pinion. Răspândit în Europa și Asia. Puțin pretențios față de climă și sol. Preferă regiuni răcoroase. Rezistă la ger și secetă. Nu suportă poluarea. Descriere. Rădăcină trasantă până la profundă. Tulpină cilindrică, relativ dreaptă, înaltă până la 40 (50) cm, cu ramuri orizontale. Coroana piramidală în tinerețe, apoi devine ta- bulară. Lemn cu duramen roșiatic, rezistent, elastic, trainic și album lat, format din 10-20 inele anuale; ambele greu de distins la lemnul bătrân. Raze medulare greu vizibile. Inele anuale bine vizibile. Scoarța prezintă un ritidom subțire, roșu-cărămiziu ce se exfoliază în foițe lungi și subțiri. La bătrânețe, în partea inferioară a trunchiului, ritidomul devine gros, adânc-brăzdat, brun-cenușiu. Lujerii sunt verzi-cenușii, cu muguri ovoid-ascuțiți, solzi li- piți și puțin rășinoși. Frunze aciculare, rigide, ușor răsucite, persistente (2-4 ani), lungi de 4-6 (7) cm, verzi-albăstrui cu nuanță cenușie, cuprinse câte două într-o teacă. Canale rezini- fere subepidermale, înconjurate de celule me- canice. Flori unisexuat-monoice, conuri solita- re, mici (3-7 cm), pedunculate, brun-cenușii, mate. înflorire, V-VI. Polenizare anemofilă. Maturarea semințelor în anul al doilea, iar dise- minarea în al treilea an. Puieții se obțin în pepinieră. în perioada răsăririi necesită umbră. Devin apți pentru plantat la 2-3 ani. Compozi- ție chimică. Mugurii și cetina de pin au aceeași compoziție cu -> JNEAPĂNUL (PIN MUGO). Industrie. Lemn durabil, cu păstrare foarte bună sub apă. Se impregnează bine. Se usucă și prelucrează ușor. Se strunjește mai bine decât bradul și molidul. Se despică ușor. Se băițuiește bine. Se lustruiește slab. Utilizat în construcții navale, hidraulice, fabricarea mo- bilei, plăci din așchii și fibrolemnoase, obiecte de strungărie, în industria celulozei, lemn de foc. Prin distilarea uscată (pirogenă) a lemnului și rădăcinilor se obțin gudroane vegetale. Răși- na recoltată prin incizarea scoarței și a lemnului este folosită pentru fabricarea terebentinei și colofoniului. Cetina și mugurii servesc pentru obținerea extractelor și uleiului volatil folosite în medicină și cosmetică. Bioterapie. Mugurii, frunzele și produsul de distilare a lemnului (Pix liquida) au utilizări terapeutice în medicina tra- dițională umană și veterinară. Principiile active din muguri și frunze au acțiune antispastică, antiinflamatoare, antiseptică, dezinfectantă, ci- catrizantă, diuretică, modificatoare a secrețiilor bronșice. Recomandate în inflamații ale căilor respiratorii însoțite de tuse, în bronșite, pielite, cistite, uretrite, nevroze, reumatism, răni. Esența, intern are acțiune antihelmintică, iar extern iritativ-revulsivă. Gudronul (Pix liquida), format din fracțiuni volatile grele (acizi organici, fenoli, aldehide, acizi pirorezinici), este modifi- cator al secrețiilor bronșice, balsamic, antisep- tic, cherato-plastic în diluție de 2-5%, cherato- litic în diluție de 30-50%, antiparazitar extern și antipruriginos. Folosit în dermatoze diverse, eczeme cronice, psoriazis. Recoltare. Frunze- le (Pini sylvestri folium) se recoltează în tot timpul anului. Sunt folosite proaspete. Pentru uscare se recoltează de primăvara până toam- na. Se usucă la umbră, în strat subțire. Mugurii (Pini sylvestrigemma) se recoltează primăvara și se folosesc imediat pentru diferite preparate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor pulmonare, bronșitelor, bolilor aparatului urinar (cistite, pielite, uretrite): infuzie, din 2 lin- guri frunze (ace) proaspete, zdrobite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară și se îndulcește după gust. Se bea zilnic câte o cană. 2. Pentru tratarea tusei (de diverse etio- logii), bronșitei, bolilor aparatului respirator, ale aparatului urinar, nevralgiilor, reumatismului: sirop de muguri, pregătit din 100 g muguri și 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat 12 ore. Se adaugă apoi 1 I de apă clocotită și se lasă acoperit 6 ore. Se strecoară. Se adaugă 200 g zahăr la 100 ml soluție. Se fierbe din nou până se topește zahărul și capătă o consistență siro- poasă. Se strecoară și se trage la sticle. Se iau 2-3 lingurițe pe zi. 3. Pentru tratarea pielocisti- telor, cistitelor, în litiază urinară, bronșite croni- ce: infuzie, din 1 lingură muguri peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru combaterea tusei, tratarea bolilor aparatului urinar (cistite, pielite, uretrite), ca dezinfectant al gurii, nasului și fa- ringelui: tinctură, din o parte frunze proaspete zdrobite peste care se toarnă 10 părți alcool 70°. Se pregătește într-o damigeana care se astupă. Se lasă la macerat 14 zile. Se filtrează pin 629 pinacee în sticle de un litru sau o jumătate de litru, care se astupă cu dop de plută sau plastic. Se folo- sesc 5-10 picături la un pahar cu apă. 5. Pentru tratarea periartritei scapulo-humerale: infuzie, din 2 lingurițe muguri la 400 ml apă în clocot. Se bea în cursul unei zile, în 4-5 reprize. 6. Pentru boli ale aparatului respirator: ulei de pin se inhalează la nevoie. Uz extern. 1. Pentru trata- rea reumatismului, în nevroză, nevroză cardia- că, scabie, pentru cicatrizarea rănilor și ca un bun reconfortant: decoct, din 500-1500 g frun- ze proaspete și 3 I de apă. Se acoperă vasul și se fierbe 30 minute. Se strecoară și se toarnă în apa de baie, la temperatura la 36-37° C. Baia durează 10-15 minute. Cură de 20 de băi. 2. Pentru tratarea dermatozelor cu eczeme, psoriazisului, scabiei: gudroanele, obținute prin distilarea uscată a lemnului și rădăcinilor (con- țin acizi organici, hidrocarburi, gaicol, creozol, crezoli etc.) sunt utilizate în fitoterapia externă: alifie, pregătită din gudron, sulf, untură rânce- dă. Amestecul se încălzește ușor pe baia de apă pentru omogenizare. Se unge partea afec- tată. 3. Pentru cicatrizarea rănilor: infuzie, din 1 lingură muguri pin la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperită 15 minute pentru răcire. Se strecoară. Se fac băi locale. 4. Pen- tru tratarea rănilor: alifie, pregătită din rășină și untură în părți egale care se fierb pe baia de apă. Se ung părțile afectate. 5. Pentru tratarea psoriazisului: ulei de pin, se unge zona afec- tată. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea pielitelor, cistitelor, afecțiunilor căilor respiratorii, mai ales pentru cabaline și câini: a) infuzie, din 100 g muguri zdrobiți peste care se toarnă 1000 ml apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) esență’, c) diluții % Liquor picis per os. Dozele de tratament cu infuzie 10%: animale mari, (cabaline, taurine), 3-4-61; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-3 I; animale mici (pisici, câini), 0,1-0,2 1. Dozele de tratament cu esență: animale mari, 10-25-50 g; animale mijlocii, 2-5 g; animale mici, 0,5-2 g. Dozele de tratament cu Liquor picis: animale mari, 10-20-30 g; animale mijlocii, 3-5 g; ani- male mici, 0,5-2 g. Uz extern. Pentru tratarea miozitei, stărilor reumatice, efort articular: gu- dron soluție alcoolică 10%. Se unge locul afec- tat. Servește și ca unguent pentru întreținerea copitelor. Atenție! Supradozarea provoacă gastroenterite, enterită hemoragică, vomă, colici, afecțiuni renale. Și aplicațiile externe pot provoca intoxicații prin absorbție tegumentară. Se intervine cu pansament gastric, mucilagii, tratament simptomatic (E. Neagu, C. Stă- tescu, 1985). Cosmetică. în cazul tenurilor iritate, înroșite: loțiuni cu infuzie preparată din 2-3 linguri muguri la cană. Zootehnie. Scoarța conține mult amidon. Poate fi utilizată ca adaos la hrana animalelor. Apicultură. Specie melife- ră. Furnizează albinelorculesul de polen, mană și propolis. Pe ramurile de 2-3 ani și pe lăstarii tineri mai trăiește lahnida mare a pinului (Cina- ră pinea), producătoare de cantități importante de mană. Albinele desfășoară culesul intense la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie; la altitu- dini mai mari culesul are loc în iulie-august. Orele de cules sunt 6-11 și spre seară, 17-19. în arboretele de pin mai este întâlnită lahnida mică a pinului (Protolachnus sp.), fără impor- tanță economică. Produce cantități mici de mană. Producția de miere, 10 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie. Protecția mediului. Fo- losit la împădurirea terenurilor degradate în bazinele de recepție a torenților montani. Orna- mental. Cultivat ca arbore ornamental împreu- nă cu Pinus nigra în parcuri, grădini, spații verzi, așezate în masive, grupuri, aliniamente ori solitar, pe peluze sau de-a lungul aleilor. Oferă un decor deosebit. înmulțire prin semințe (IV sau XI) (v. PI. XLIII, 5). PINACEE (Pinaceae), familie care cu- prinde 16 genuri cu 150 specii conifere, monoi- ce, rășinoase. Tulpină ramificată monopodial. Frunze aciculare, uninerve. Flori unisexuate. Florile mascule au formă de conuri mici, alcătuite dintr-un ax, pe care sunt dispuse în spirală strânsă staminele ce poartă pe partea inferioară câte 2 saci polinici. Florile feminine sunt grupate în inflorescență cu formă de con. Floarea feminină este alcătuită dintr-o carpelă plană, sub formă de solz ce poartă pe partea superioară 2 ovule descoperite. La baza fiecă- rei flori se află câte o bractee solzoasă mai mult sau mai puțin concrescută cu carpela. Car- pelele și bracteele sunt dispuse spiralat în jurul unui ax, formând conurile. Polenizarea este anemofilă (vânt). Polenul cade direct pe ovule. Semințe de cele mai multe ori aripate. Flora României conține 7 genuri cu 24 specii, distri- buite în 3 subfamilii: sfam. Abietoideae, cu ge- nurile Abies, x = 12; Picea, x = 12; Pseudo- tsuga, x= 12, 13; Tsuga’, sfam. Laricoideae, cu pinet 630 pinofite genurile Larix, x = 12; Cerdus\ sfam. Pinoideae, cu genul Pinus, x= 12. PINET (Pineta), grup de formații pă- duroase zonale, cuprinzând arborete pure de pin silvestru, ori de pin negru și amestecuri ale acestora cu alte specii, ca molid, brad, fag, gorun, plop tremurător, cărpiniță ș.a. Subarbo- retul este rar și compus din arbuști acidofili, relativ xerofiți, exemplare arbustive ale spe- ciilor de amestec. Flora erbacee caracteristică condițiilor staționale, nu este specifică. Forma- ții: pinet pure de pin silvestru (Pineta sylvestri), cu tipurile de pinet de pin silvestru cu Rubus, pinet de pin silvestru cu Vaccinium, pinet de pin silvestru de stâncărie, pinet de pin silvestru pe soluri cu fenomene de înmlăștinare (arborete de tinoave); pinet de pin de Banat (Pineta nigrae banatica), cu tipurile pinet de pin de Banat pe soluri cu substrat calcaros (alături de specia edificatoare se află ienupăr, scumpie, liliac), pinet de pin de Banat pe soluri cu sub- strat silicos (alături specia identificatoare se află subarboret format din gârniță, cer, gorun, mojdrean, uneori fag), pinete amestecate de pin negru (specia edificatoare plus gorun, alun turcesc, tei), iar subarboretul format din moj- drean, scoruș, cărpiniță ș.a. (I. I a n c u , 1982). PINOCITOZĂ, proces fiziologic prin care celulele vegetale și animale înglobează în citoplasmă lor picături de lichid din mediul exte- rior. Mecanismul în sine presupune schimbări la suprafața membranei celulare (plasmalemei), unde particule, respectiv ioni din mediul extra- celular, acționează asupra ei ca un inductor. La acest nivel membrana își reduce tensiunea su- perficială, își pierde din rigiditate și se inva- ginează, rezultând un tub sau cupă cu lichid din mediul extracelular. Formațiunea tubulară sau cupa formată se închide prin refacerea mem- branei celulare, întrerupte, se desprinde de ea și devine liberă în citoplasmă, sub formă de vezicule. Formațiunile tubulare, devenite vezi- cule de pinocitoză, alungite, pot suferi mai mult strangulări, având ca rezultat formarea altor vezicule de pinocitoză. Membrana ce delimi- tează veziculele provine din plasmalemă. Pino- citoza îndeplinește funcția de nutriție celulară, mijlocind integrarea proteinelor din mediu, și funcția de apărare, care constă în integrarea unor cantități limitate de ioni și apă din mediul înconjurător, cu păstrarea echilibrului ionic celular ce împiedică pătrunderea unor cantități mai mari de alți ioni. La plante, pinocitoză a fost observată la celulele diferitelor țesuturi din ră- dăcină, tulpină, frunze. PINOFITE (Pinophyta), încrengătură care cuprinde plante autotrofe, exclusiv lem- noase, reprezentate prin arbori, arbuști, rar lia- ne sau subarbuști; sin. Gimnosperme. Cormul este format din rădăcină, tulpină, frunze. Prin caracterele lor fac trecerea între pteridofite și magnoliofite (angiosperme). Au apărut în Devonian, cu mare expansiune și diversificare în Mezozoic, când existau 10 000 specii. în prezent trăiesc 800 specii. Sunt diplobionte, eusporangiate și heterospore. Sporangii se for- mează pe sporofile specializate: microsporan- gii pe stamine (masculi), macrosporangii pe cârpele (femeii). Staminele și carpelele se for- mează pe lăstari reproductori care constituie flori. Sunt antofite (purtătoare de flori), unisexu- ate, fără periant (aclamide), întotdeauna ane- mogame (polenizate prin vânt) monoice sau dioice. La unele pinofite (gimnosperme) fosile (Bennettitales) florile erau bisexuate. Sunt plante ovulate, spermatofite, cu macrosporan- gele învelit în integument, unde ovulul după fecundare se transformă într-o sămânță gola- șă, neacoperită. Primele diviziuni ale zigotului sunt nucleare, cu formarea unui proembrion nediferențiat cu cca 1000 de nudei lipsiți de pereți celulari. Plantele au întotdeauna meri steme secundare, cu lemnul constituit din tra- heide, fără celule anexe. Rădăcina se ramifică în plan vertical. Ramificația este dicotomică la formele fosile (Cordaites) și monopodială sau simpodială la cele actuale. Structura anato- mică este endarhă, cu creștere secundară în grosime. La unele specii (Pinus) rădăcinile for- mează micorize, la altele (Taxodium distichum) emit pneumatofori pentru aerație și evitarea asfixiei. Tulpina lemnoasă posedă îngroșare secundară. Ramificarea este dicotomică la fo- silele primitive (Pteridospermales), iar la forme- le actuale un stip (Cycadatae), trunchi monopo- dial (Pinatae) sau simpodial (Ginkgoatae). Ritidomul este bine dezvoltat și uneori se des- prinde în plăci (Pinus). Scoarță relativ redusă. Xilemul secundar reprezintă uneori un dura- men pronunțat. Măduva este dezvoltată numai la Cycadales, unde constituie un parenchim de depozitare a amidonului. Razele medulare sunt omogene. Pineales posedă în toate organele pinofite 631 piperul-bălții canale resinifere schizogene, exceptând pe Taxus, Cycadales posedă canale secretoare de gome. Lemnul la Cycadatae este constituit exclusiv din traheide scalariforme și spiralate, iar la Pinatae din traheide areolate. La Gnetatae apar și trahei inelate. Liberul nu are celule anexe. La Pinus, pe macroblaste apar microblaste care cad odată cu frunzele. Tulpina la Welwitschia este scurtă și neramificată, iar la Ephedra, virgată și articulată, cu noduri și inter- noduri. Frunzele sunt sevamiforme și neclorofi- late la Ephedra, aciculare, solziforme și asi- milatoare la Cupressaceae, aciculare și asimilatoare la Pinaceae, lățite și asimilatoare la Cordaites, Gnetum, Podocarpus, bilobate și asimilatoare la Ginkgo, în formă de panglică mare și asimilatoare la Welwitschia, pe- nat-divizate, mari și asimilatoare la Cycadatae, Bennettitatae. Frunzele sunt persistente (sempervirente), cad pe rând la 2-12 ani. La Pinus frunzele cad uneori împreună cu micro- blastele lăsând pe tulpină cicatrici caracteris- tice. La Welwitschia primele frunze persistă toată viața plantei, respectiv cca 2000 ani. Pe măsură ce li se usucă vârful își continuă creșterea de la bază. Nervațiunea este uniner- vă la Pinaceae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, Gnetum, paralelă la Welwitschia. Struc- tura anatomică a frunzei adesea este xero- morfă, cu epiderma cutinizată și cerificată, cu stomate sub nivelul epidermei, haplocheile la cele fosile și sindetocheile la cele actuale, cu mezofilul bogat în cloroplaste, cu canale secre- toare. Floarea este aclamidă (lipsită de periant) sau cu periant foarte redus la Gnetatae, cu conformație strobilară de con. Sporofilele co- nurilor mascule se numesc stamine, iar la conurile femele se numesc cârpele. Ele sunt așezate pe un lăstar scurt, terminal sau axilar, dispuse spirociclic, rezultând flori unisexu- at-dioice (Cycadatae, Ginkgoatae, Gnetatae, Taxus), unisexuat-monoice (Pinatae), rar bise- xuate (unele Bennettitales). Florile mascule sunt grupate în inflorescențe de conuri compu- se (exemplu, Pinaceae); de spice (exemplu, Ginkgo Cordaites, Gnetum). Staminele se pre- zintă sub formă de microsporofil penat (exem- plu, Pteridospermales, Bennettitales); de scut peltat cu antere antrope (exemplu, Taxus); de solz cu două antere dorsale (exemplu, Pina- ceae); de solz cu numeroase antere (exemplu, Cycadales); de filament simplu (exemplu, Gink- go); de filament ramificat (exemplu, Ephedra). Antera are doi saci polinici (exemplu, Pina- ceae); trei saci polinici (exemplu Ginkgo); mai mulți saci polinici (exemplu, Taxus). Florile fe- mele sunt formate din cârpele în formă de cupă (exemplu, Ginkgo, Taxus); de solz (exemplu, Pinaceae); foliacee și penate (exemplu, Cycas). La fosila Caytonia, carpela se răsucește circinat și învelește ovulele într-o cavitate asemănătoare ovarului, fără a fi însă omoloagă cu el. La Pinaceae, pe lângă solzul carpelar fertil (pe care se află ovulele) există și unul steril, constând dintr-o bractee ligulară (frunză sterilă). Ovulele sunt macrosporangi. Reprezintă organe noi și caracteristice gim- nospermelor. Ele sunt ortrotrope (cu micropilul în sus) (exemplu, Cycadatae, Bennettitatae, Ginkgoatae) sau anatrope (cu micropilul în jos) (exemplu, Pinatae); sunt pedicelate la Benne- ttitatae, Ginkgoatae și sesile la Pinatae, Gnetatae. Ovulul este acoperit de un singur integument și rămâne deschis prin micropil, loc de pătrundere a tubului polinic; rareori apare un al doilea integument (exemplu, Gnetatae). în interior se află nucelă (arhesporul femei), țesut necutat sporogen. Micro- și macrosporii se for- mează prin două diviziuni succesive ale unei celule sporogene, din care prima este reducțio- nală. Polenizarea este anemofilă. Fecundația simplă și foarte îndelungată, aproape un an. Zigotul rezultat din fecundare rămâne închis în endospermul primar al ovulului și este diploid. Prin diviziuni repetate va da naștere embrio- nului format din rădăcină, tigelă, gemulă. în ciclul ontogenetic sporofitul este net dominat, ca durată și volum, față de gametofit care este redus și închis în organele sporofitului. PIPERUL-BĂLȚII (Polygonum hy- dropipet), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezohidrofită spre hidrofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă, prezentă în locuri umede, mlăștinoase, marginea lacurilor, locuri inundabile, marginea umedă a drumu- rilor, de la câmpie până în zona subalpină; vegetează pe soluri reavăn-jilave, până la ji- lav-umede; se mai numește ardeiul-dracului, ardeiul-porcului, buruiana-jermilor, buruia- na-viermilor, cânepa de apă, dintele-dracului, iarba-puriceilor, iarbă iute, iarbă roșie, piparcă sălbatică, piper de apă, piper de baltă, piperul broaștei, troscot piperat, troscot roșu. Genetic, 2n = 20, 22. Fitocenologic, încadrat în Bidention, Bindentetea, Populetalia, Alnetea. piperul-bălții 632 pir târâtor Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Tul- pina glabră, roșiatică, erectă sau ascendentă, înaltă de 25-60 cm, adesea cu rădăcini adventi- ve la nodurile bazale. Frunze lanceolate, glabre, pe fața superioară adesea cu o pată neagră în formă de V. Flori cu perigon verde sau roșiatic, grupate în spice „false¹⁴. înflorire, VII-IX. Com- poziție chimică. Conține acizi (formic, malic, valerianic), taninuri, ulei volatil, fitosteroli, vita- mina K, săruri și compuși flavonici (rutozid, hiperozida, cvercitrozida, remnazina, persica- rina, metoxiper-sicarina, kemferol). Gust iute. Bioterapie. Părțile aeriene înflorite și uneori fructificate ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Prin- cipiile active au acțiune hemostatică și hipoten- sivă datorită flavonelor și vitaminei K, acțiune iritantă datorită substanțelor tadeonă și tadeo- nal din uleiul volatil. Extractul fluid este utilizat în hemoptizii (eliminarea pe gură a sângelui provenit din arborele respirator), hemoragii gastrice, vezicale și hemoroidale; folosit ca he- mostatic în ginecologie pentru tratamentul meno- și metroragiilor, sau după raclarea ute- rului (chiuretaj). Recoltare. Părțile aeriene ale plantei cu frunze și flori (Polygoni hydropiperis herba) se recoltează pe timp frumos, din iulie până în octombrie, după orele 10. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie, saci de hârtie sau saci textili. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea metroragiilor juvenile, ca hemostatic și diuretic: a) infuzie, din 1 linguriță mărunțită peste care se toarnă o ceașcă de apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară și se bea înainte de masă; b) pulbere, câte 1-4 g (un vârf de cuțit, o jumătate până la o linguriță) pe zi, înainte de masă. 2. Pentru tratarea hemoragii- lor gastrice și intestinale, în hemoptizii, hemo- ragii, metroragii juvenile, fibrom uterin: extract fluid și tinctură pregătită după prescripțiile far- maceutice. Se folosesc 50-80 picături pe zi. Uz extern. Pentru oprirea sângerării rănilor, se pudrează cu pulbere de plantă. Medicină vete- rinară. Uz extern 1. Pentru tratarea rănilor (plăgilor): a) planta proaspătă pisată, se așază pe rănile deschise ale animalelor pentru a opri sângerarea și pentru a împiedica insectele să depună ouă din care să se formeze larve (vier- mi); b) suc de plantă, rezultat din pisarea și stoarcerea plantei; cu sucul obținut se badijo- nează rana de 2-3 ori pe zi, mai ales pe vreme caldă, pentru a împiedica formarea larvelor (viermilor). 2. Pentru tratarea rănilor infectate la purcei și viței, în urma castrării: decoct sau suc, se aplică pe locui afectat (v. PI. XLIII, 6). PIR T R ÂTO R (Agropyron repens), fam. Poaceae. Plantă erbacee, perenă, segeta- lă, geofită, mezofită, amfitolerantă la umiditate, temperatură și pH, întâlnită ca buruiană de cultură înțelenind terenurile prost întreținute, prin pajiști, coaste uscate, grădini, pe lângă marginea drumurilor, pe lângă garduri, de la câmpie până în zona montană inferioară; vege- tează bine pe soluri revene până la reavăn-ji- lave; se mai numește albei, chir, grâul-mâței, iarba-câinelui, pir gros, pir mic, răgălie, tirău. Cunoscută de către daci care o numeau cotiatela, cotiătel, cosiățel, cosiețel, cosâțel (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Gene- tic, 2n = 42. Frecvent în județele Botoșani, Suceava, Cluj, Sălaj, Bistrița-Năsăud, Hune- doara, Harghita, Brașov, unde se întinde pe mari suprafețe. Fitocenologic, încadrat în Arte- misietea, Molinio-Arrhenatheretea, Car. Agro- pyron-Rumicion. Răspândit în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom târâtor, stolonifer, ramificat, galben-lucitor-neted, lung de câțiva metri, gros de cca 2 mm, cu noduri la distanțe de cca 5 cm, la care se găsesc frun- zulițe membranoase, mici, muguri și rădăcini adventive. Tulpină erectă, netedă, cu noduri pronunțate, înaltă de 20-150 cm, glabră, verde, cenușiu-verde sau albăstruie. Frunze liniare, cu teacă despicată ce înconjoară tulpi- na și limb îngust (6-9 mm), lung de 10-20 cm, aspru pe fața superioară, neted pe cea infe- rioară, nervuri paralele, albicioase. Flori dispu- se în spic compus, cu spiculețe mai adesea nearistate, comprimate lateral și așezate pe două rânduri; fiecare spiculeț este format de obicei din 5 flori. înflorire, VI—VIII (X). Fructe, cariopse. Compoziție chimică. Rizomul conți- ne saponozide, fructozane, inozitol, ulei volatil, mucilagii, acid salicilic, vitamine A, B, săruri de potasiu, alte săruri minerale. Bioterapie. Rizo- mul plantei are utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Im- portanța terapeutică este cunoscută de multă vreme. Ea a fost menționată în operele lui Theophrast, Dioscoride și .. Pliniu. Principiile active din rizom acționează diaforetic, diuretic, fungistic și antimicrobian, tonic și reminera- lizant al sistemului osos, depurativ și febrifug. Acțiunea antibiotică este asigurată de o cetonă pir târâtor 633 pir târâtor formată prin oxidarea agropirenului în prezența aerului. Produsul determină și scăderea pre- siunii arteriale, acțiunea este temporară și pro- porțională cu doza administrată. Recomandat în bronșite, răceli, gripă, boli renale și vezicale, gută și reumatism, boli de ficat și de plămâni. Intră în compoziția ceaiurilor (PLAFAR) diuretic și sudorific. Se folosește singur sau asociat în tratarea stărilor inflamatorii ale tubului digestiv și aparatului genito-urinar. Extractul fluid intră în compoziția a numeroase prescripții magis- trale cu acțiune diuretică. Recoltare. Rizomii (Graminis rhizoma) se recoltează primăvara și toamna. Se spală (dacă este nevoie) repede într-un curent de apă. Se înlătură părțile aerie- ne. Se usucă în strat subțire, la soare sau în camere bine aerisite. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea dischineziei biliare, în bronșită, gripă, guturai, cistită, gută, obezitate, uretrită, tuberculoză pulmonară: a) infuzie, din 1 lin- guriță rizom mărunțit sau pulbere rizom peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi; b) decoct, din 1 lingurița pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. 2. Pentru tratarea colicilor renale: a) infuzie, din 1 lingură rasă pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 3-4 sau chiar mai multe căni pe zi; b) decoct, din 1 lingură rasă de pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se beau 3-4 căni sau chiar mai multe pe zi. 3. Pentru tratarea colicilor renale, în boli de rinichi și vezică, uretrită, boli de ficat: decoct, din 30 g rizom uscat mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe un minut. Se aruncă lichidul (gust amar). Se adaugă peste planta din vas 1,2501 apă. Se fierbe până scade la un litru. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 4. Pentru tratarea afecțiunilor renale, în gută, reumatism, cistite, bronșite, gripă, guturai, răceală: infuzie, din 1 lingură rizom uscat mărunțit peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 5. Pentru tratarea dischineziei biliare, hepatitei virale (icter), hepatitei cronice, bolilor aparatului urinar: pulbere rizom, se ia câte 1 g (un vârf de cuțit înainte de masă). 6. Pentru tratarea ascitei, în boli de rinichi și vezică urinară: tinctură, din 5-10 g (o linguriță până la o lingură) rizom uscat mărunțit la 250 ml cu alcool 32-40°. Se lasă acoperit, la temperatura camerei timp de 1-10 zile. Sticla se agită zilnic de 2-3 ori pentru omogenizare. Se strecoară în sticlă închisă la culoare și se astupă cu dop. Se bea câte 1 linguriță înainte de masă. 7. Pentru tratarea diabetului, hiper- tensiunii: decoct, din 1 lingură amestec părți egale pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit de pir, frunze de vâsc și flori de păducel, la o cană (200 ml) cu apă rece. Se lasă 5-10 mi- nute la macerat, apoi se pune la fiert și se dă în clocot. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi înainte de masă, câte 1-2 lingurițe o dată. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea nefropatiilor, în bronșectazii, stări a frigore, catar cronic intestinal, catar cronic al căilor respiratorii: a) decoct, din 5 g rizom uscat și mărunțit sau pulbere rizom la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 5 g rizom uscat și mărunțit sau pulbere rizom peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, bovine), 25-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-25 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1-5 g. Rol stimulator în secreția intesti- nală, diuretic, depurativ, sudorific și anticataral. Zootehnie. Părțile aeriene (tulpină, frunze, spic) sunt folosite în furajarea animalelor erbi- vore. Agricultură. Buruiană cu răspândire ra- pidă și generală în toate culturile. împiedică executarea culturilor agricole. Compromite re- colta prin consumarea din sol a apei și elemen- telor minerale. Constituie o problemă pentru toate culturile. Se dezvoltă bine în zonele mai umede și reci ale țării. Frecvent are o densitate de 30-35 plante/m², chiar 100 plante/m². La păioase micșorează recolta cu 30-70%, la po- rumb cu 50-85%, la cartof și sfeclă cu 30-50%. Gh. lonescu Șișești (1955) o considera „dușmanul nr. 1 al agriculturii". Concurează puternic plantele de cultură luând „55% din azotul aflat în sol, 45% din fosfor și 66% din potasiu" (C. Pintilie, C. Chirilă, 1985). Semințele germinează bine la 2-4 ani de la formare și își păstrează vitalitatea 4-5 ani. O tufă poate forma până la 10 000 semințe. piridoxină 634 pitoancâ Combatere prin arătură de vară, discuiri, ară- tură adâncă de toamnă, prașile repetate când buruiana are 3-4 frunze, asolament cu borceag sau alte plante furajere care umbresc bine solul, erbicide (v. PI. XLIV, 1). PIRIDOXINĂ, VITAMINĂ b₆ PIROLACEE (Pyrolaceae), familie care cuprinde 11 genuri cu cca 60 specii plante erbacee, rareori subarbuști, perene, răspândite în Europa, Asia și America boreală. Frunze întregi, de obicei bazale, fără stipele, verzi și iarna. Flori bisexuate (hermafrodite), actino- morfe, tipul 5 sau 4; caliciul dialisepal; corola dialipetală sau cu petale ușor concrescute; an- droceul, din 10 sau 8 stamine, în 2 șiruri, cu antere introrse, dispuse spre interior; gineceul, cu ovar superior, având 5 sau 4 loji incomplet separate, ovule numeroase, foarte mici, ana- trope, stil cu stigmat simplu sau lobat. Formula florală; K5-4 C5-4 sau C(5~4) A10-8 G(5-4)« Fruct capsulă valvicidă, uneori bacă. Semințe foarte mici, numeroase. Flora României conține 9 specii ce aparțin la 5 genuri: Pyrola, x = 23; Orthilia x = 19; Moneses x = 13; Chimophila x = 13; Monotropa x = 8. PITARCĂ DE MESTEACĂN (Boletus scaber), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toam- na (Vl-X), pe sol, sub mesteceni, prin tufăriș; se mai numește burete călugăresc, burete de mesteacăn, chitarcă, mitarcă grasă, mitarcă de mesteacăn. Descriere. Pălăria semisferică, apoi întinsă, diametrul 5-7 (15) cm; fața superi- oară fin-tomentoasă, cenușie, maron-cenușie, maron-gălbuie, pe timp umed ușor-vâscoasă; fața inferioară cu tuburi sporifere lungi și porii alburii, apoi cenușii, uneori cu nuanță albăs- truie sau verzuie. Piciorul îngustat sub pălărie, plin, lung de 6-9 (20) cm, diametrul 1-1,5 (3) cm, cu scvame mici, brune-închis sau negri- cioase. Carnea albicioasă, moale, în contact cu aerul se colorează roșiatic, albastru sau verzui, cu FeSO₄ se colorează în albastru; miros și gust plăcut. Sporii ovoizi sau fusiformi (14-20 x 4-7 p), netezi, gutulați, galbeni, ocra- cei în masă. Alimentație. Valoare alimentară mică. Foarte gustoasă și aromată. Este evitată de popor din cauza unor superstiții. Fiartă și uscată se închide la culoare. Proaspătă poate fi folosită la orice fel de mâncare, singură sau în amestec cu alte ciuperci. Uscată devine mai gustoasă. Pentru iarnă se conservă prin uscare, mai ales exemplarele tinere (v. PI. XLIV, 2). PITA-VACII (Boletus bovinus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII—X), pe sol, prin păduri de pin, preferând locurile înierbate cu mușchi. Descriere. Pălăria convexă, diametrul 4-9 cm, glabră; fața superioară brună-portoca- lie sau brună-roșiatică, foarte vâscoasă; fața inferioară cu tuburi sporifere scurte, prevăzute cu pori largi, colțuroși, dințați, olivaceu-gălbui sau olivaceu-bruniu. Piciorul are culoarea pălă- riei, lung de 2-8 cm, diametrul 0,6-1,2 cm. Carnea moale, gălbuie. Alimentație. Valoare alimentară mică. Utilizată regional pentru diferi- te preparate culinare. PITĂRCUȚĂ (Boletus aurantiacus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comes- tibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X) pe sub plopul tremurător. Descriere. Pălăria cărnoa- să, cu diametrul de 6-25 cm; fața superioară catifelată, roșie-portocalie sau cărămizie; fața inferioară cu tuburi sporifere și pori alburii, apoi cenușii. Piciorul albicios, prevăzut cu scvame albe, apoi roșu-portocaliu până la roșu-brun. Carnea se înnegrește. Alimentație. Valoare alimentară mare. Foarte gustoasă în diferite preparate culinare. Se curăță de pieliță pentru a nu da vâscozitate preparatelor culinare (v. PI. XLIV, 3). PITOANCĂ (Boletus aereus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (VII—X), pe sol, în sta- țiuni calde, prin păduri de foioase, mai ales prin stejărete, gârnițete și cerete; se mai numește mitarcă bună. Descriere. Pălăria semisferică, bombată, apoi întinsă, diametrul 5-15 cm; fața superioară brună-închis, aproape neagră, apoi brună-ciocolatie, catifelată, fără a etala nuanța roșiatică; fața inferioară cu tuburi sporifere lun- gi, albe, apoi gălbui, prevăzute cu pori circulari, de aceeași culoare. Piciorul foarte gros, uneori umflat la bază, brun, ornamentat sub pălărie cu o rețea albă apoi brună. Carnea albă, compac- tă, cu miros și gust plăcut. Sporii alungiți (12-15 x 5 p), gutulați, gălbui, ocraceiîn masă. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte gustoasă în diferite preparate culinare (v. PI. XLIV, 4). pitoașcă 635 plantaginacee PITOAȘCĂ (Boletusgranulatus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, întâlnită de primăvara până toamna (V-X), pe sol, prin păduri de pin. Descriere. Pălăria convexă, dia- metrul 3-8 cm; fața superioară brună-ruginie, brună-gălbuie sau brună-ocracee, foarte vâs- coasă, cu pielița ușor separabilă de carne; fața inferioară cu tuburi sporifere scurte, prevăzute cu pori mici, culoarea galbenă sau sulfurie-des- chis, la început cu picături lăptoase. Piciorul gălbui, cu granulații galbene, apoi brune. Carnea galbenă-palid, moale. Alimentație. Valoare ali- mentară foarte mare. întrebuințată în diferite preparate culinare. PLACENTAȚIE (Placentatio), mod de dispunere a placentelor, în cavitatea ovaria- nă, pe care se insera ovulele (macrosporangii). Reprezintă un caracter constant pentru speciile plantelor. Are importanță în stabilirea legături- lor filogenetice dintre diferite grupe și constituie un criteriu în clasificarea lor. 1. Placentație pa- rietală, întâlnită la ovarul monocarpelar și pluri- carpelar. Placentele sunt dispuse pe pereții ovarului la locul de unire a carpelelor (placen- tație parietal-marginală), pe nervura principală a carpelei ce formează ovarul (placentație pa- rietal-laminală) sau pe întreaga lățime a carpelei (placentație parietalâpropriu-zisây, (exemplu, specii din fam. Violaceae, Ramm- culaceae). 2. Placentație axilară, întâlnită la ovarul pluricarpelar și plurilocular eusincarpic. Placentele ocupă unghiul intern al fiecărui locul (loji), rezultând, în centrul ovarului, o axă longi- tudinală purtătoare de ovule, aflată în legătură cu pereții ovarieni (exemplu, specii din fam. Liliaceae). 3. Placentație centrală, întâlnită la Fig. 236. Tipuri de placentație: A, B, C-ovare monocarpelare; D, E, F- ovare cenocarpe sau sincarpe. A - parietală; B - laminală; D - axilară; E - parietală; F - centrală (bazală); a - ovul. ovarul lisicarp, unilocular, în centrul căruia se află o coloană de țesut placentar, de formă globuloasă sau cilindrică, pe care se insera ovulele. Coloana nu are legătură cu pereții ova- rului. Ea pornește de la baza ovarului în conti- nuarea axei florale (exemplu, specii din fam. Primulaceae, Caryophylaceae) (fig. 236). PLACENTĂ (Placenta). 1. Regiune din interiorul ovarului pe care sunt fixate ovu- lele. 2. Țesut care dă naștere sporangiilor la speciile criptogame. PLAGIOGEOTROPISM (Plagio- geotropismus), mișcare de orientare orizontală a unor organe ale plantelor. Rizomii și stolonii iau o poziție orizontală, fiind orientați perpendi- cular sau aproape perpendicular față de direc- ția forței de gravitație a Pământului. Ținuți în poziție verticală sau înclinată, execută o cur- bură, orientând din nou creșterea organului în poziția orizontală. Frunzele și unele flori reac- ționează la forța de gravitație. Indiferent cum se înclină planta, frunzele se orientează cu fața superioară în sus. Ramurile de ordinul I ale rădăcinii și tulpinii reacționează prin curburi. Rădăcinile secundare de ordinul I cresc oblic în jos. Ele au un unghi limită geotropic. Schim- bând poziția rădăcinii, ele se curbează după același unghi limită geotropic, luându-și poziția caracteristică. PLANCTON VEGETAL, FITOPLANCTON PLANOSPOR, spor mobil, zoospor, prevăzut cu 1-2 flageli, rezultat din sporangii din iarnă la unele grupe de ciuperci (exemplu, la Synchytrium endobioticum). PLANTAGINACEE (Plantagina- ceae), familie care cuprinde 32 genuri cu cca 250 specii plante erbacee, rareori arbustive, răspândite pe tot globul. Frunze simple, fără stipele, dispuse în rozete bazale, foarte rar opuse. Tulpini florifere, lipsite de frunze, ter- minate cu inflorescențe spiciforme (spic), mai mult sau mai puțin alungite. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 4; caliciul gamosepal, persistent; corola gamopetală, tu- buloasă, cu 4 lacinii membranoase; androceul, din 4 stamine, rar 2, inserate pe tubul corolei la diferite înălțimi; gineceul, cu ovar superior din plantaginacee 636 plantă 2 cârpele concrescute, cu placentație centrală și ovule apotrope, stil lung, filiform terminat cu stigmat întreg sau bilobat. Formula florală: țr*K₍₄) [C(₄), A₄] G(2). Fruct pixidă, respectiv cap- sulă membranoasă dehiscentă printr-un căpă- cel transversal. Semințe de diferite forme, cu embrion drept, rar puțin curbat. Flora României conține 16 specii ce aparțin la două genuri: Plantago, x = 5, 6; Littorella, x = 6. PLANTA (Planta), nume generic dat organismelor vegetale monocelulare sau pluri- celulare. în funcție de anumite caractere plantele se pot grupa în mai multe categorii: 1. Plante anemofile, organisme vegetale la care florile sunt polenizate cu ajutorul vântului. Aparțin familiilor Pinaceae, Taxodiaceae, Cu- pressaceae, Taxaceae, dintre gimnosperme, și familiilor Betulaceae, Fagaceae, Juglan- daceae, Poaceae, Cyperaceae, Chenopodia- ceae, Cannabinaceaeetc., dintre angiosperme (anemofilie). 2. Plante anuale, organisme ve- getale care trăiesc un singur an în care își desfășoară întregul ciclu evolutiv. Are loc ger- minarea semințelor, creșterea plantelor, fructi- ficarea și apoi moartea lor. în cadrul unui an, viața lor poate fi mai scurtă sau mai lungă. Unele plante apar primăvara și au o durată de viață doar de câteva săptămâni (plante efeme- re) [exemplu, flămânzică (Draba verna), cuișoriță (Holosteum umbellatum)]. Altele încolțesc pri- măvara, cresc, fructifică și mor toamna [exemplu, fasolea (Phaseolus vulgaris), porumbul (Zea mays), tutunul (Nicotiana tabacum), floa- rea-soarelui (Helianthus annus)] sau încolțesc toamna, iernează sub formă de plantulă, cresc primăvara, fructifică și mor vara [exemplu, grâul de toamnă (Triticum aestivum)]. Semnul convențional. 3. Plante arize (fig. 237), orga- nisme vegetale la care rădăcinile lipsesc. La unele nu se formează deloc sau dispar la scurt timp după germinarea seminței. Funcția de absorbție a apei cu săruri minerale (sevă brută) este preluată de alte organe. De exemplu, la peștișoară (Salvinia natans), care plutește pe apele stătătoare, absorbția se face prin niște frunze modificate ce au aspect de rădăcină; la cosor (Ceratophyllum submersum, C. demer- sum) absorbția se realizează prin toată supra- fața corpului ei; iar la otrățelul de baltă (Utricu- laria vulgaris) prin frunze. 4. Plante autotrofe, organisme vegetale care dispun de capacita- tea de a sintetiza substanțele organice proprii, folosind ca materii prime în exclusivitate sub- stanțe anorganice (săruri minerale, apă, CO₂). în această grupă intră toate plantele verzi. 5. Plante bienale, organisme vegetale care în primul an formează frunze, acumulează în organele subterane său muguri substanțe de rezervă, iar în al doilea an formează tulpini Fig. 237. Plante lipsite de rădăcini (arize): a - peștișoara (Salvinia natans); b - cosor (Ceratophyllum sub- mersum); c - otrățel de baltă (U trioul a ria vulga ris). plantă 637 plantă Fig. 238. Plante carnivore: a - otrățel de baltă (Utricularia vulgaris); b - Nepenthes sp.; 1 - urne; 2-frunze ramificate; 3 - pedicel; 4 - glandă ramificată; 5- căpăcel; 6- păr ramificat sensibil; 7-porțiunea lățită a pețiolului; 8- opercul. aeriene florifere, care înfloresc și fructifică. După fructificare mor [exemplu, sfecla (Beta vulgaris), morcovul (Daucus careta), varza (Brassica oleracea)] ș.a. Semnul convențional. 6. Plante carnivore (fig. 238), organisme ve- getale care au însușirea de a-și sintetiza sin- gure substanțele organice prin fotosintezâ, dar datorită cantităților extrem de reduse de sub- stanțe minerale și în special azotoase, s-au adaptat pentru reținerea sau prinderea de ani- male foarte mici (insecte, crustacee), din corpul cărora, prin digerare, își procură substanțele necesare dezvoltării lor normale. Prezintă anu- mite conformații și structuri adecvate, limitate exclusiv la frunze, constând din capcane pentru prins, reținut și digerat prada: pâlnii, urne, vârșe, plăci sau peri glandulari lipicioși. Manifestă o mare sensibilitate la nivelul lor, determinată de excitațiile fizice sau chimice, exprimată în mișcări mai lente sau mai rapide pentru reținerea prăzii. Plantele carnivore se diferențiază după modul în care capturează prada: cu ajutorul perilor glandulari lipicioși (Drosera sp., Drosophyllum); cu ajutorul unor capcane provenite din transformarea frunzelor (Aldrovanda, Dionaea, Pinguicula); cu ajutorul urnelor provenite prin transformarea parțială sau totală a frunzelor (Cephalotus, Nepenthes, Serracenia, Utricularia). Pentru digestia orga- nismelor animale capturate glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore secretă protea- ze, esteraza și fosfataza acidă. Acestea asigu- ră degradarea substanțelor organice complexe în substanțe organice simple ce pot fi absorbite în corp. Plantele carnivore nu dispun de en- zime capabile să descompună chitina. Pentru unele din ele enzimele sunt prezente, în permanență, în lichidele secretate (Drosera, plantă 638 plantă Nepenthes), la altele enzimele sunt secretate doar în momentul capturării prăzii (Pinguicula, Dionaea). Procesul secreției este indus de pre- zența acidului uric și a altor substanțe azotate din excrementele insectelor. Absorbția sub- stanțelor rezultate din digestie este realizată prin glandele digestive, aceleași care au secre- tat enzimele. în cazul speciilor adaptate la me- diul acvatic (Aldrovanda, Utricularia), intervin și în absorbția apei din capcane după capturarea prăzii. 7. Plante entomofile, organisme vege- tale la care polenizarea florilor se face cu ajuto- rul insectelor. Florile au adaptări foarte diverse, dezvoltate în decursul timpului ca rezultat al relațiilor dintre ele și insecte. Adaptările se refe- ră la culoarea, mirosul și structura florilor, la nectar și grăunciorii de polen. Aparțin familiilor Ranunculaceae, Rosaceae, Solanaceae, Gen- tianaceae, Liliaceae, Orchidaceae, Lamiaceae etc. (entomofilie). 8. Plante estivavi-rescente, organisme vegetale cu frunze ce se mențin pe ramuri și sunt active numai o perioadă de vege- tație. Frunzele se numesc monociclice. Des- prinderea lor de pe ramuri are loc toamna [exemplu, fagul (Fagus sylvatica), aninul (Alnus glutinosa), plopul (Populus sp.), nucul (Juglans regia) etc.]. 9. Plante eutrofe, organisme ve- getale adaptate să trăiască pe soluri, în mlaștini sau lacuri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V = 75-100%). Pe pajiști sunt întâlnite Festuca pratensis, F. valesiaca, F. pseudovina, Phleum pratense, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Symphytum officinalis, Lolium perene, Potentila recta etc.; în păduri: Aegopodium podagraria, Asarum europaeum, Convallaria majalis, Dentaria bulbifera, Lythospermum purpureo-coeruleum, Polygonatum latifolium’ în mlaștini și marginea lacurilor: Equisetum palustre, Dryopteris thelip- teris, Phragmites australis, Typha sp., Juncus sp., Eriophorum sp., Comarum palustre, Menyanthes trifoliata, Lythrum salicaria, Galium palustre, Sparganium erectum, Salix repens, S. cinerea, S. fragilis, Potamogeton natans, Alisma plantago-aquatica, Lemna sp. etc.; buruieni din culturile agricole: Salsola rut- henica, Digitaria sanquinalis, Hibiscus ternatus, Reseda Iuțea. 10. Plante heterotrofe, organisme vegetale lipsite de pigmenți clorofi- lieni, care folosesc ca sursă de carbon sub- stanțele organice din mediul lor de viață, pentru a sintetiza substanțe organice proprii. Unele folosesc substanțele nutritive din cadavrele plantelor și animalelor (plante saprofite), altele își procură substanțele nutritive din corpul organismelor vii (plante parazite). 11. Plante megatrofe, organisme vegetale adaptate să trăiască doar în medii de viață cu grad mare de troficitate (V= 85-100%). în pajiștile cu aseme- nea caractere sunt întâlnite speciile Astragalus monospessulanus, Echium altissimum, E. rubrum, Phlomis pungens, Salvia aethiopis, Melica ciliata, Thalictrum minus, Taraxacum officinale, Stachys recta’, pentru păduri sunt caracteristice Aperula taurina, Chaerophyllum temulum, Allium ursinum, Geranium robertia- num, Alliaria officinalis, Physalis alkekengi, Arum maculatum etc. Pe solurile cultivate adesea sunt prezente Amaranthus hypochon- driacum, A. retroflexus, Chenopodium album etc. 12. Plante mezotrofe, organisme vegetale adaptate să trăiască în medii de viață (soluri, mlaștini), cu troficitate scăzută până la ridicată (V = 60-85%). în pajiști sunt întâlnite speciile Betonica officinalis, Campanula persicifolia, Centaurium umbellatum, Filipendula hexapetala, Veronica orchidaea, Silene nutans, Fragaria viridis, Stachys germanica, Carex caryophyllea, Agrostis tenuis, Festuca rubra, Arrhenatherum elatius etc. în păduri: Dryopteris filix-mas, Athyrium filix-femina, Melica uniflora, Anemone nemorosa, Asperula odorata, Brachypodium sylvaticum, Carex spicata, C. divulsa etc. în mlaștini sunt întâlnite specii cu amplitudine ecologică mai largă. 13. Plante mixotrofe, organisme vegetale cu nutriție mixtă-autotrofă și heterotrofă în același timp. își procură carbo- nul necesar pentru sinteza substanțelor organi- ce proprii atât pe cale autotrofă, prin fotosinte- ză, cât și pe cale heterotrofă, recurgând la diferite substanțe organice și anorganice pe care le iau din alte organisme vii. Din această grupă fac parte plantele semiparazite, carnivo- re și simbionte. 14. Plante monocarpice, organisme vegetale care fructifică o singură dată în viața lor. Din această categorie fac parte plante anuale și bienale. 15. Plante oli- gome-zotrofe, organisme vegetale adaptate să trăiască pe soluri sau în mlaștini cu troficita- te foarte scăzută până la mijlocie (V= 15-75%) (exemplu, Festuca heterophylla, Genista tinctoria, Campanula abietina, Cytisus nigricans, Salix bicolor, Eriophorum vaginatum, Sparga- nium minimum etc.). 16. Plante oligotrofe, organisme vegetale adaptate să trăiască pe soluri, în mlaștini sau lacuri cu troficitate foarte plantă 639 plantă scăzută sau scăzută. A. Există specii extrem oligotrofe localizate în medii cu troficitate foarte scăzută (V = 4-25%) (exemplu, Bruckenthalia spiculifolia, Calluna vulgaris, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, V. oxyco- ccos, Polytrichum alpestre, P. juniperinum, Sphagnum sp., Scheuchzeria palustris, Drose- ra sp., Carex curta, C. pauciflora etc.). Multe din ele aparîn mlaștinile de turbă cu Sphagnum (sfagnete), altele în pajiștile din regiunea mon- tană, în păduri (molidișuri, pinete sau chiar gorunete). Ele indică condiții slabe de dezvolta- re ale pajiștilor și pădurilor (arborii sunt piperni- ciți, producție slabă). B. Specii oligotrofe, localizate în medii cu troficitate foarte scăzută până la scăzută (V = 25-55%) (exemplu, Moli- nia coerulea, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Agrostis canina, Calama-grostis arundinacea, Pteridium aquilinum, Luzula luzuloides, Soldanella montana, Huperzia sela- go, Dryopteris spinulosa etc.). întâlnite în sfag- nete, pajiști montane, păduri. în culturile agricole, indicatoare de astfel de condiții sunt Spergula arvensis, Spergularia rubra, Galeopsis lada- num, Alchemilla arvensis, Gnaphalium lu- teo-album. 17. Plante ornitofile, organisme vegetale la care florile se polenizează cu ajuto- rul păsărilor ornitofilie. întâlnite în ținuturile tro- picale (exemplu, Tecoma radicans florile sunt tubuloase, de forma unei trompete, roșii-cără- mizii). 18. Plante plagiotrope, organisme ve- getale cu tulpină prostrată, culcată sau întinsă pe sol. Stereomul puțin dezvoltat nu le permite să se mențină vertical. Multe din ele se fixează de pământ prin rădăcini adventive (formate la noduri) și cresc în lungime printr-un mugure terminal [exemplu, fragul (Fragaria vesca), gălbioara (Lysimachia nummularia), silnicul (Gleochoma hederacea), piciorul-cocoșului târâtor (Ranunculus repens)]. Altele stau culcate la pământ împreună cu ramurile în tot lungul tulpinei [exemplu, cimbrul de câmp (Thymus pulcherrimus), salcia pitică (Salix retușa) etc.]. 19. Plante simbionte, organisme vegetale reprezentând asociații trofice mai mult sau mai puțin intime, durabile, în care unul este în mod obligatoriu autotrof, iar celălalt hetero- trof. Indivizii ce alcătuiesc simbioza se numesc simbionți. Tipurile de simbioză întâlnite sunt: micorizele, constând din asociații între unele ciuperci din sol și rădăcinile unor plante supe- rioare lemnoase sau erbacee; nodozitățile, de pe rădăcinile plantelor leguminoase în care se află bacterii fixatoare de azot; lichenii, constând dintr-o asociație morfoanatomică și fiziologică între o ciupercă și o algă unicelulară verde-albastră. între simbionți există o sprijinire trofică reciprocă. De exemplu, ciupercile mico- ritice absorb apa cu săruri minerale și le cedea- ză rădăcinii. Din celulele acestea hifele ciuper- cii absorb substanțele organice necesare vieții lor. Plantele leguminoase aprovizionează bac- teria cu zaharuri, apă și săruri minerale, iar bacteria fixează azotul molecular din aer și îl pune la dispoziția plantei sub formă de azot mineral. Hifele ciupercii din talul lichenilor ab- sorb, din mediul înconjurător, apa și sărurile minerale, care, în parte, sunt folosite de algă în procesul de fotosinteză. Ciuperca absoarbe din corpul algei, cu ajutorul haustorilor, substanțele organice rezultate prin fotosinteză. 20. Plante saprofite, organisme vegetale lipsite de pigmenți clorofilieni, care și-au dezvoltat capa- citatea de a folosi în nutriție carbonul din sub- stanțele organice provenite prin descompune- rea organismelor moarte (exemplu, ciupercile). Folosesc substanțele organice dizolvate în apă. Pot utiliza și substanțele organice insolu- bile pe care le solubilizează cu ajutorul enzi- melor. Există plante saprofite omnivore, care își procură carbonul dintr-un mare număr de substanțe organice, și plante saprofite specia- lizate, care folosesc ca sursă de carbon doar anumite substanțe organice. Din marele număr de substanțe organice utilizate în nutriție, plante omnivore, manifestă preferință față de glucide. Celelalte substanțe organice, pentru a putea fi consumate, trebuie să fie mai întâi transformate în glucide. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun (Penicillium glaucum). Unele plante saprofite specializate, folosesc în nutriție doar o singură substanță organică. De exemplu, ciuperca Acetobacter xylinum utilizează, ca sursă de carbon, alcoolul etilic, pe care îl oxidează la acid acetic. După consumarea lui, utilizează în continuare ca sursă de carbon acidul acetic. 21. Plante semiparazite, organisme vegetale cu frunze verzi, capabile de fotosinteză, care își procură apa și sărurile minerale prin interme- diul haustorilor din corpul altor plante vii. Sunt încadrate în grupa plantelor cu nutriție mixotrofă și reprezentate prin specii din familia Scrophulariaceae (Rhinanthus, Melampyrum, Pedicularis, Euphrasia, Bartsia, Tozzia), fam. Loranthaceae (Viscum, Loranthus), fam. plantă 640 plasmalemă Santalaceae (Thesium). Toți reprezentanții fam. Scrophulariaceaeau tulpini cu frunze mari și verzi. Rădăcinile sunt mici și lipsite de peri absorbanți. Ele formează niște umflături din care pornesc haustori, ce pătrund în rădăcinile altor plante învecinate. De aici absorb apă și săruri minerale necesare procesului de fotosin- teză. Se apreciază că fotosintezâ pe care o realizează este normală ca intensitate. Cantita- tea de substanță organică realizată este însă foarte mică. Respirația lor este foarte intensă. Raportul între intensitatea fotosintezei și inten- sitatea transpirației este 3. Același raport, la plantele autotrofe, este de peste 6. Ca urmare, se presupune că, pe lângă apă și săruri mi- nerale, ele iau din plantele gazde și substanțe organice (N. Sălăgeanu, 1963). S.P. Kos- tâcev apreciază că acestea folosesc de la planta gazdă numai apa și sărurile minerale, motiv pentru care le consideră specii hidropa- razite. Reprezentanții fam. Loranthaceae, pe lângă caracterul de hidroparaziți pe care îl au, folosesc și substanțe organice sintetizate de planta gazdă. Acest lucru a fost clarificat de E. Pora,E. Pop,D. Roșea și A. Radu, pe deoparte și N. Sălăgeanu și Georgeta Fabian-Galan, pe de altă parte. Ultimul grup de cercetători a folosit în experiențele lor izotopii radioactivi de ¹⁴C. 22. Plante semper- virescente, organisme vegetale cu frunze ce se mențin pe ramuri și sunt active mai multe perioade de vegetație. Frunzele se numesc pleiociclice. Desprinderea lor de pe ramuri se face pe rând [exemplu, bradul (Abies alba), molidul (Picea abies), pinul (Pinus sylvestris), dafinul (Laurus nobilis)]. 23. Plante volubile (fig. 239), organisme vegetale care au ca- pacitatea de a se ridica de la sol prin răsucirea tulpinei în spirală în jurul unor suporturi. Supor- tul poate fi un arac sau alte tulpini. La început, când sunt tinere, cresc vertical. După un anu- mit timp vârful lor începe să se miște, descriind un cerc. Mișcarea, numită nutație rotatorie, durează până când atinge un suport vertical. Pe măsură ce cresc, tulpinile se învârtesc în jurul lui într-o spiră largă și în același timp se răsucesc în jurul axului lor. învârtirea lor se poate face spre dreapta, în sensul mersului acelor de ceasornic [exemplu, hameiul (Humu- lus lupulus)] sau spre stânga [exemplu, volbura (Convolvulus arvensis), fasolea (Phaseolus vulgaris) etc.]. Primele se numesc plante volu- bile dextrorse, iar celelalte sinistrorse. Există și Fig. 239. Plante volubile: a - hamei (Humulus lupulus); b - volbură (Convolvulus arvensis); 7 — tulpină; 2-frunze; 3 - suport. plante volubile ale căror tulpini se învârtesc câtva timp într-un sens și apoi își schimbă direcția învârtindu-se în sens contrar [exemplu, lăsniciorul (Solanum dulcamara)]. PLASMALEMĂ (Plasmalemma), peliculă fină, hialină, rezistentă, elastică, intim aplicată pe peretele celular; sin. membrană plasmatică. Pusă în evidență la suprafața celu- lelor vegetale după ingenioase cercetări efec- tuate de Seitfritz (1918-1928). Este conside- rată ca un strat periferic al citoplasmei. Are grosimea de 75 Â-80 Â, cu excepția unor celu- le vegetale unde ajunge la 100-120 Â. Are structură trilamelară, constând dintr-o peliculă bimoleculară (30-40 Â) de lipide (steroli, fosfoaminolipide, lecitine, cefaline), acoperită de ambele laturi de câte o peliculă de proteine (20-25 Â). Lipidele au grupările hidrofobe ori- entate față în față, iar grupările hidrotile orienta- te spre structurile proteice. Proteinele au struc- tură globulară, formată din lanțuri polipeptidice răsucite în spirală, permițând moleculelor de lipide să pătrundă în interiorul lor. Fața externă a plasmalemei se acoperă cu macromolecule polizaharidice formând glicocalixul polizahari- dic, iar cea internă se acoperă cu proteine globulare, ambele fiind complemente ale su- prafețelor plasmatice. Strânsa legătură dintre plasmalemă și glicocalix imprimă noi proprietăți plasmodesme 641 plasmolizâ suprafeței celulare. Plasmalema este polari- zată electric, la suprafață este (+) și în interior (-). Ultrastructura trilamelară a fost observată de Buvat (1958) în celulele mugurilor foliari de la planta ciuma apelor (Elodea canadensis), de Chardard (1962) în celulele-mame ale microsporilor de orhidee, de Grun (1963) în rădăcinile tinere de cartof (Solanum tubero- sum), de C i o b a n u (1968) în celule mame ale microsporilor de cartofi și tomate. Funcțiile cele mai importante ale plasmalemei sunt: mișcarea și recombinarea suprafețelor celulare, permea- bilitatea și transportul prin membrană, adezivi- tatea, suport al antigenilor de suprafață și reac- ții imunologice, reglarea sau limitarea creșterii unui organ, generarea și conducerea influxului nervos în cazul neuronului, conversia energiei luminoase în impuls electric în cazul membra- nei celulelor cu bastonașe din retină, izolator electric în cazul tecii de mielină a celulelor Schwann aflate pe axonul neuronului. Permea- bilitatea este o însușire fundamentală a plasmalemei și are un rol esențial în realizarea funcțiilor celulei. Schimbul de substanțe făcut de celulă cu mediul este reglat de plasmalemă, care se comportă ca o membrană semiper- meabilă. Absorbția și eliminarea de substanțe se face în mod selectiv. Selectivitatea este dirijată de enzime (permeaze) aflate la supra- fața plasmalemei, care fac posibilă traversarea membranei biologice a unor anumite substan- țe. Integritatea structurii plasmalemei este asi- gurată de reînnoirea continuă, prin sinteză, a constituenților ce o alcătuiesc. Leziunile pro- duse asupra ei se remit imediat. PLASMODESME (Plasmodesma), diferențieri canaliculare sau microtubulare ale peliculei ectoplasmatice (plasmalemei), care traversează peretele pectocelulozic prin mici orificii numite punctuațiuni, asigurând continui- tatea citoplasmei între celulele vii ale plantelor. Prin intermediul plasmodesmei citoplasmă unei celule comunică neîntrerupt cu citoplasmă celulelor vecine. Numărul plasmodesmelor este foarte mare. O singură celulă meriste- matică sau parenchimatică, a diverselor specii de briofite sau angiosperme, se leagă cu celu- lele vecine prin 10 000-20 000 plasmodesme. Ele asigură realizarea unei unități morfologice și funcționale a întregului organism al plantei. Prin ele se face transportul unor enzime, hor- moni, substanțe pectice și a excitației dintr-o parte a plantei în alta. S-au evidențiat plas- modesme prin care pot trece, dintr-o celulă în alta, diferite organite celulare, ca ribozomi, plastide, mitocondrii. PLASMODIEREZĂ, CITOCHINE- ZĂ PLASMOFILAMENTE, diferenție- ri citoplasmatice sub formă de microfibrile fine, sinuoase, cu diametrul de 20-30 Â, la celulele vegetale, și 80  la unele protozoare (amibe). în citoplasmă celulelor vegetale formează o rețea care, din loc în loc, are structura unui helix neregulat. Microfibrilele poartă ribozomi constituind, în ansamblu, poliribozomi sau poli- zomi. La celulele amebiene plasmofilamentele se adună în jurul veziculelor endocitare. Sunt implicate în mișcările de contracție și chiar în alunecarea celulelor pe substrat (A. A11 i s o n, 1971). PLASMOLIZ (Plasmolysis), deshi- dratare a protoplasmei în soluție hipertonică, urmată de contractarea membranei plasmatice ca urmare a scăderii presiunii osmotice. Observată pentru prima oară la microscop de N ag e I i (1849). Descrisă amănunțit și numită ca atare de Hugo de V r i e s (1877). Apa iese din sucul vacuolar, apoi din protoplasmă și peretele celulozic. Pierderea de apă este înso- țită de micșorarea volumului protoplasmei, contractarea și desprinderea membranei plas- matice de peretele celular. Protoplasma capătă o formă neregulată, unghiulară, rămânând în multe puncte în legătură cu peretele celular, re- zultând plasmolizâ concavă. Din cauza tensiu- nii superficiale și a elasticității plasmalemei, colțurile rămase se retrag, protoplasma se con- tractă, capătă o formă sferică sau ovoidală, cu Fig. 240. Plasmolizâ: a - unghiulară; b - convexă. plastide 642 plâmânărică suprafața uniform convexă, rezultând plasmo- Hza convexă. Timpul de trecere, de la starea de plasmolizei concavă la cea de plasmoliză con- vexă, servește ca indiciu pentru măsurarea vâscozității protoplasmei. Trecerea celulelor de la starea de plasmoliza la cea de turgescență se face prin așezarea lor în apă sau soluții hipotonice, care au o concentrație mai mică decât sucul vacuolar. Fenomenele de plasmo- liză servesc la măsurarea intensității cu care apa și substanțele dizolvate intră sau ies din celulă (fig. 240). PLASTIDE (Plastidium), organite ci- toplasmatice vii, specifice regnului vegetal. Rol elaborator, sintetizează și acumulează rezer- ve. Vizibile la microscopul fotonic. întâlnite numai în celulele plantelor fototrofe, exceptând cianobacteriile. Provin din proplaste (plaste preexistente), aflate în celula ou și în meris- teme, sau din plastide adulte, prin diviziune, caracter întâlnit la alge. După natura pigmen- ților și a substanțelor acumulate se clasifică în plastide colorate și plastide incolore. Plastide colorate sunt reprezentate de: cloroplaste, prezente în toate celulele țesuturilor verzi ale plantelor (frunze, tulpini, flori, rădăcini aeriene și acvatice asimilatoare); feoplaste, prezente în algele brune, unde clorofila, ca pigment asimi- lator, este asociată și mascată de pigmentul brun fucoxantină; rodoplaste, prezente în alge- le roșii, unde clorofila este asociată și mascată de pigmentul roșu ficoeritrină; cromoplaste, fără rol asimilator, prezente în petalele florilor, peri- carpul fructelor coapte, în rădăcinile de mor- cov, mai rar în tulpini, frunze. Plastide incolore sau leucoplaste, reprezentate de: proteoplas- te, care produc sau acumulează proteine cu structură fibrilară; amiloplaste, care acumulea- ză amidon: oleoplaste, care acumulează lipide. PLATANACEE (Platanaceae), fa- milie cu poziție sistematică controversată. Ca- racterul de primitivitate reprezentat de lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctațiuni areolate a făcut ca unii oameni de știință să atașeze aceste plante în unele sisteme magno- lialelor, iar alții în sisteme din ordinul Rosales. Speciile acestei familii încadrate într-un singur gen, Platanus, sunt răspândite în America de Nord și ținuturile mediteraneene din Europa. Arbori înalți cu ritidom neted care se exofiază în plăci mari. Frunze palmat-lobate, lung pețiolate, alterne. Stipele mari, dințate, concrescute, formează un guler în jurul lăstarului. Flori uni- sexuate, monoice, grupate în capitule sferice, globuloase lung pedunculate; înveliș floral din 4-6 elemente: androceul din 4-6 stamine cu filamente foarte scurte și antere lungi; ginoceul din 3-6 cârpele, libere, uneori 3-8, la bază păroase, ovar superior, cu 1, excepțional 2 ovule. Formula florală: crKQ-a.Cs-a.Ag-g; qK^Cb-sG^ uneori §=3. Fructe multiple, poliachene. în flora României genul Platanus, x = 7, are o singură specie plantacee hispanica, 2n = 42, cultivat ca arbore ornamental. PLASTIDOM (Plastidoma), totalitate a plastidelor dintr-o celulă. Denumirea a fost dată de P.A. Dangeard (1919). PLÂMÂNĂRICĂ (Pulmonaria offici- nalis), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, pe- renă, hemocriptofită, heliosciadofită, mezofită spre mezohidrofită, mezotermă, acid-neutro- filă, sciafilă, întâlnită prin locuri umbroase, în păduri de foioase, margini de păduri, fânețe, de la câmpie până în zona de deal și montană inferioară, comună; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, uneori jilav-umede; se mai numește albăstrele, boranze, crucișor, cuscrișor, iarba-pământului, iarba-plămânilor, malcavițâ, mierea-ursului, sângiorgel, sudoare, sudoarea-calului, sudorele, tutun de pădure, țâța-oii. Genetic, 2n = 16 (14). Fitocenologic, Car. Fagetalia, Acerion, Carpinion. Răspândită în Europa. Descriere. Rizom gros (3-6 mm), târâtor, lung până la 15 cm, ramificat. Tulpină erectă, cilindrică, neramificată, păroasă, înaltă de 15-30 cm. Frunzele din rozetă erecte, elip- tice sau cordat-ovate, mari (7-16/3,5-7 cm), lung-pețiolate, apar după înflorire; frunze tulpi- nale inferioare spatulate, îngustate într-un pe- țiol aripat, cele mijlocii alungit-ovate, sesile, mai mici (4-6/1-3 cm), în întregime des-catife- lat-păroase. Flori roșii, la început, apoi virează spre violet, grupate câte 6-15 în cimă scorpioidă; aceeași inflorescență are flori diferit colorate, datorită deschiderii lor în etape diferite; caliciu tubulos, cu lacinii triunghiulare, păros. Corolă în formă de pâlnie; androceu cu antere lungi de 1,8-2 mm; gineceu cu stil lung (8-9 mm) la florile ginodinamice și stil scurt (4-5 mm) la cele androdinamice. înflorire, lll-V. Fructe, nu- cule brun-negre, grupate câte 4. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin saponozide, plămânăricâ 643 plop alb mucilagii, acid salicic (4%), tanoizi (6-10%), derivați polifenolici, flobafene, polioze, care hi- drolizate formează acid galacturonic, galactoză și pentoză; acizii palmitic, stearic și miristic; fitosterine, vitamina C (3-4 g%), rezine, caro- ten, săruri minerale (mai ales de magneziu). Bioterapie. Frunzele plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active acționează diu- retic și reconstituent, emolient și antiinflamator, antidiareic, analgezic și cicatrizant, expecto- rant și antiseptic bronșic, remineralizant și su- dorific. Recomandat în bronșite, laringite, tuse, răgușeală, afecțiuni renale, diaree, ulcer gas- tric și duodenal, reumatism, boli pulmonare, cistite, răni, pecingine, degerături, mătreață, crăparea sânilor. Recoltare. Frunzele (Pulmo- nariae folium) se recoltează în timpul înfloritului și după înflorire; tot în această perioadă se pot recolta părțile aeriene (Pulmonariae herba). Recoltarea se face numai pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, pe rame, în poduri sau șoproa- ne. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastritelor hiperacide, în ulcer gastric și duodenal, diaree, tuse de diverse etiologii, bronșită, laringite, tra- heite, afecțiuni renale, pentru remineralizare: infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea tuberculozei: decoct, din 1 lingură pulbere frunze sau frunze uscate mă- runțite, la o cană (250 ml) cu apă rece. Se fier- be 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 că- ni pe zi. 3. Pentru tratarea cistitei: infuzie, din 1-2 lingurițe frunze uscate mărunțite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor: infuzie, din 2 linguri frunze us- cate mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau se aplică comprese (efect cicatrizant). 2. Pentru tratarea degerăturilor, pecinginei, mătreței, crăparea sânilor: infuzie, pregătită ca mai sus, cu care se fac loționări (frecții) locale. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea afecțiunilor pulmonare, afecțiunilor renale, cistitelor: a) decoct, din 10 g frunze uscate și mărunțite la 200 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 10 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal. Se mai administrează sub formă de pulbere frunze sau de extract. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-200 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 20-50 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 5-10-20 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: infuzie sau decoct pregătite ca mai sus. Se spală local folosindu-se un tampon de vată sau un pansa- ment steril. Rol emolient, expectorant, diuretic, astringent, antiseptic, hemostatic, cicatrizant. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producție miere, în medie, 70 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mică (v. PI. XLV, 2). PLOP ALB (Populus alba), fam. Sa- licaceae. Arbore foios, megafanerofit până la mi- crofanerofit, heliofit-heliosciadofit, mezofit spre mezohigrofit, mezoterm, eutrof-mezotrof, acid-neutrofil, întâlnit frecvent în zăvoaie și lun- cile din lungul râurilor mari, în Lunca Dunării și în Delta Dunării, adeseori formând arborete pure sau arborete de amestec cu plopul negru, sălciile sau aninul negru; se mai numește iblan, pleop, plomp, plomp bălan, plop argintiu, plută. Genetic, 2n = 38, 57. Preferă soluri profunde, afânate, cu textură ușoară și troficitate ridicată. Rezistent la insolație, temperaturi înalte și inun- dații, fără a suporta apa stagnantă. Adesea vătămat de gerurile mari. Fitocenologic, Car. Salicetalia purpurea, Salici-Populetum. Răs- pândit în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină profundă, cu numeroase ramificații laterale. Tul- pină cilindrică, puternic ramificată, înaltă până la 30-35 cm, diametrul peste 1,50 m. Scoarță albă-verzuie, netedă, la bătrânețe cu ritidom pietros, negricios, adânc-brăzdat. Lemn cu du- ramen gălbui-roșiatic până la gălbui-brun, al- bum, alb-gălbui, raze medulare greu de distins cu lupa, inele anuale vizibile. Coroana neregu- lată și viguros ramificată, luminoasă. Lujerii albi tomentoși. Mugurii mici, ovoid-conici, tomen- toși, alterni. Frunze lung-pețiolate, variate ca formă: pe lujerii lungi și pe lăstari, ovate până la rotund-ovate, 3-5-palmat-lobate, acute, la bază cordate sau cuneate, pe dos palid-tomentoase; pe lujerii scurți sunt mai mici, ovate până la plop alb 644 plop negru oblongi, pe margini sinuat-dințate, trunchiate la bază, pe dos cenușiu-tomentoase. Flori unise- xuat-monoice, grupate în amenți pendenți, cei femeii lungi de cca 5 cm, cei masculi de 7 cm, groși, cu scvame laciniate. înflorire, lll-V. Pole- nizare anemofilă. Fructificare anuală abunden- tă. Fructul, capsulă dreaptă (3-6 mm), lung-pe- dicelată, cu 2 valve și numeroase semințe mici, păroase. Regenerare vegetativă ușoară. Dra- jonează viguros. Butășește cu ușurință. Lăstă- rește slab. Longevitate, 300-400 ani. Indus- trie. Lemn moale, ușor, puțin durabil. Se usucă repede în aer liber. Se prelucrează, încleiază și baițuiește bine. Se lustruiește greu. Folosit la fabricarea chibriturilor, furnirelor, planșetelor, caroseriilor, pastă de hârtie, plăci aglomerate din fibre, plăcilor aglomerate din așchii și lemn presat, obiectelor de uz gospodăresc (albii, lin- guri, fuse), în industria celulozei și hârtiei etc. Apicultură. Specie meliferă. Produce primă- vara o mare cantitate de polen și, în anumite condiții, însemnate cantități de mană. Mana este produsă de afidele Pterocoma populeum și Chaitophoruspopuleti. Culesul manei are loc în perioada 20.V-10.VI, între orele 6-11 și 16-20, obținându-se până la 20 kg miere de mană pentru o familie de albine. Se fac culesul și de propolis. Ponderea economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Cultivat în parcuri și gră- dini publice, în grupuri sau individual, pe lângă ape, pe insule, lângă construcții ornamentale aflate lângă apă (debarcadere, pavilioane etc.). Decorativ prin coronament larg, frunze, amenți. înmulțire prin butași (v. PI. XLV, 3). PLOP NEGRU (Populus nigra), fam. Salicaceae. Arbore foios, megafanerofit, eutrof spre mezotrof, mezohigrofit, mezoterm-eu- term, neutro-bazifil, heliofil, puțin pretențios față de climă, întâlnit prin lunci, depresiuni umede, zăvoaie, poieni umede, în păduri, din regiunea de câmpie și dealuri joase; vegetează pe soluri reavân-jilave până la jilav-umede, uneori până la umed-ude; se mai numește pliop negru, plopotaș, plută, plutaș. Genetic, 2n = 38. Crește viguros pe soluri aluvionare, afânate, ușoare, profunde, bogate în elemente minerale și aprovizionate cu apă. Suportă inun- dații de lungă durată fără ca apa să stagneze. Fitocenologic, Car. Salici-Populetum. Răspân- dit în Europa, Asia, Africa, America de Nord. Descriere. Rădăcină puternică, cu rădăcini adventive pe tulpină în regiunile inundabile. Tulpină înaltă până la 30-35 m, adeseori cu umflături la bază (gâlme), produse prin aglo- merarea mugurilor dorminzi. Scoarță cenușie cu ritidom format de timpuriu, negricios, brăz- dat longitudinal. Lemn cu duramen brun-des- chis la cenușiu, alburn mai deschis, razele me- dulare nu se observă cu lupa, inele anuale vizibile, pete medulare mari, de culoare deschi- să. Coroana largă, rară, lăbărțată, nesimetrică. Lujerii slab muchiați, glabrii, galbeni-verzui, lu- citori. Mugurii fusiformi, brun-gălbui, colici, alungiți-ascuțiți, vâscoși-aromatici. Mugurii flo- rali mai mari, depărtați de lujeri. Frunze lung-pețiolate, rombic-ovate sau triunghiulare, lung-acuminate, la bază lat-cuneate, pe mar- gini mărunt-crenat-serate, glabre. Flori unise- xuat-monoice, dispuse în amenți, cu scvame lacinate, mici, ce cad de timpuriu. Amenții mas- culi au 4-6 cm lungime, cei femeii 10-15 cm lungime. înflorire, lll-IV. Polenizare anemofilă. Fructe, capsule de 7-9 mm lungime, ovoide, drepte, lung-pedicelate. Longevitate, 300-400 ani. Mare capacitate de lăstărire. Butășește ușor. Drajonează slab. Compoziție chimică. Mugu- rii conțin glicozizi fenolici: salicina (care prin hidroliză se scindează în saligenină și gluco- ză), salicipopulorid, salicortina, salicitremuloi- dina, salireposrid, tremulacina. Alte caracteris- tici importante sunt date de flavonoide cum este de exemplu crisina, care se scindează în floroglucină, acid benzoic, acid acetic, galangi- na, icaritina, isalpinina, isosalipurozid, pino- cembrina, pinostrobina, tectocrisina, 6-C-metil- dihidroquercitina, 2-6dihidroxi-4-metoxi-dihidro- calcola etc. Uleiul volatil este format din betulen, a, p și y-betulenol, d-humulen, a-cariofilen). Industrie. Lemn moale, omogen, ușor de pre- lucrat. Cel cu gâlme este utilizat pentru furnire (foarte prețuit). Lemnul neted este folosit în industria celulozei, a chibriturilor, la fabricarea lopeților, șindrilei, planșetelor, obiectelor de uz gospodăresc (linguri, fuse, albii), plăcilor aglo- merate etc. Bioterapie. Mugurii au utilizări te- rapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active acționea- ză astringent, ușor antiinflamator și slab anal- gezic, balsamic, antiseptic, diuretic, antifebril, diaforetic, calmant (mai ales în inflamațiile căi- lor urinare), cicatrizant, expectorant. Substan- țele cu caracter fenolic au proprietatea de a distruge microorganismele, flavonele favori- zează diureza cu eliminarea acidului uric. Gli- cozidele îi asigură acțiunea antipiretică. plop negru 645 plop negru Recomandat intern în tuse, bronșite, bronșite acute, afecțiuni renale, reumatism, cancer, iar extern pentru tratarea hemoroizilor, arsurilor, răni, rănilor dureroase, dermatomicozelor. Mu- gurii intră în componența formulei Unguentum Populeum, alături de extractele de beladonă și hiosciam. Scoarța recoltată primăvara și toam- na, apoi uscată, are proprietăți febrifuge. Se administrează sub formă de decoct 2-3%. Lemnul este folosit la obținerea cărbunelui vegetal, cu rol absorbant și dezinfectant intern. Recoltare. Mugurii (Populi gemma) se recol- tează la sfârșitul lunii februarie până la înce- putul lunii aprilie, când încep să se umfle. Se desprind de pe ramuri cu mâna. Uscarea se face în aer liber, într-un singur strat. Uscarea artificială, până la 35° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitei acute, bron- șitei cronice, pielocistitei, cistitei, nefritei, uretri- tei, în cancer: infuzie, din 1-2 lingurițe muguri peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru trata- rea astmului bronșic, spondilitei anchilozante dermatomicozelor: infuzie, din 1 linguriță mu- guri peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea tusei: tinctură, din peste 50 g muguri la 250 ml spirt. Se lasă 8-10 zile la temperatura camerei. Se agită zilnic pentru omogenizare. Se strecoară în sticle închise la culoare. Se astupă cu dop. Se iau de 3 ori pe zi câte 15 picături în apă. 4. Pentru tratarea plăgilor și a ulcerelor atone secundare insuficienței arte- riale, artopatiei gutoase, poliartrozei, gutei-hi- peruricemie: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 50 picături înainte de mese, de 3 ori pe zi, timp de 3-4 luni. Acest macerat se poate combina cu alte macerate: cu maceratul mugurilor proaspeți de sânger (Cornus sanguinea) și cu maceratul mugurilor proaspeți ai arborelui lui luda (Cercis siliquastrum), pentru arterite ale membrelor inferioare; cu maceratul mugurilor proaspeți ai arborelui lui luda (Cercis siliquastrum) și mugurilor de porumbar (Prunus spinosa), pentru insuficiență arterială a mem- brelor inferioare; cu maceratul alternativ al mu- gurilor proaspeți de mesteacăn pufos (Betula pubescens) și cel de anin negru (Alnus gluti- nosa), pentru arterite trombotice; cu maceratul mugurilor proaspeți ai arborelui lui luda (Cercis siliquastrum), pentru aortite și angină abdominală; cu maceratul mugurilor proaspeți de sânger (Cornus sanguinea), pentru insufici- ență arterială a membrelor inferioare în taba- cism; cu maceratul mugurilor proaspeți de mesteacăn pufos (Betula pubescens), pentru impotență sexuală în tabacism; cu maceratul mugurilor proaspeți de coacăz negru (Ribes nigrum), carpen (Carpinus betulus) și nuc (Juglans regia), pentru bronșite cronice și tra- heite recidivante ale copilului; cu maceratul scoarței interne a rădăcinilor de migdal (Prunus amygdalus) și muguri proaspeți de sânger (Cornus sanguinea), pentru tromboflebite și tendință la manifestări trombo-embolice ale membrelor inferioare. Se iau 50-70 picături o dată pe zi, în puțină apă, dimineața. în situația când se realizează numai maceratul mugurilor proaspeți de plop negru, se iau 50 picături, de 3 ori pe zi, înainte de mese, timp de 3-4 luni. Uz extern. 1. Pentru tratarea foliculitelor, derma- tomicozelor, actinomicozelor, candidozei, acneelor: infuzie, din 1 linguriță muguri peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se acoperă pentru 15 minute. Se strecoară. în foliculită și dermatomicoze se aplică comprese. Pentru tratarea dermatomicozelor, candidozei și actinomicozelor în cavitatea bucală și farin- giană se face gargară, de mai multe ori pe zi. Pentru tratarea dermatomicozelor și candido- zei vaginale se fac spălaturi cu irigatorul. 2. Pentru tratarea tuberculozelor cutanate și degerăturilor: infuzie, din 20-30 g muguri peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau se aplică cataplasme înainte de ungere cu propolis. 3. Pentru tratarea ecze- melor și fisurilor anale, arsurilor: infuzie, din 20 g muguri pisați la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se pun comprese pe locul afectat, de mai multe ori pe zi. în cazul fisurilor anale se fac băi locale. 4. Pentru tra- tarea rănilor: infuzie, din 1 lingură muguri la cană (250 ml). Se fac băi locale. 5. Pentru tratarea hemoroizilor, fisurilor anale și rănilor: a) infuzie, din 15-20 g muguri la litru. Se fac băi locale; b) unguent, pregătit din 20 g muguri zdrobiți puși în 2 ml alcool și lăsați la macerat într-un vas închis 24 ore. Se adaugă apoi 100 g untură de porc, 5 g ceară albine. Se ține 3 ore pe baia de abur la 100° C. Se filtrează și se freacă până se obține o pastă omogenă. Se ung zonele afectate; c) ulei, se prepară în plop tremurător 646 plumbaginacee același mod ca și unguentul; în loc de untură și ceară se adaugă ulei de floarea-soarelui. 6. Pentru paza porților de intrare a microbilor în organism: infuzie, din 1 linguriță muguri la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se clătește gura și se aspiră pe nas de 2-3 ori pe zi, dimineața, la prânz și seara. 7. Pentru men- ținerea sănătății: infuzie, din 200 g muguri la 5 I apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie (27° C). Baia durează 30 minute. Se fac 20 băi consecutive, câte una pe zi. Se repetă după trei luni. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor, afecțiunilor renale: infuzie, din 5 g muguri uscați peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 mi- nute. Se strecoară. Se răcește. Se adminis- trează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-150 g; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 20-30 g. Uz extern. Pen- tru tratarea arsurilor, plăgilor, reumatismului: unguent sau alifie, pregătită din 50 g muguri zdrobiți puși în 10 ml alcool de 90°. Se lasă la macerat 24 ore. Se amestecă cu 200 g untură și 10-15 g ceară de albine. Se ține 3 ore pe baia de abur la 100° C. Se filtrează și se freacă până se obține o pastă omogenă. Se lasă la răcit. Se ung zonele afectate. Apicultură. Spe- cie meliferă. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Secreția rezinoasă reprezintă sursa principală de propolis. Ornamental. Decorativ prin port, coronament larg, frunze, amenți. Cultivat pe marginea apelor din parcuri și grădini publice, pe alei, în grupuri, alinia- mente. înmulțire prin butași (v. PI. XLV, 4). PLOP TREMURĂTOR (Populus tremula), fam. Salicaceae. Arbore foios, indi- gen, megafanerofit până la microfanerofit, me- zofit, microterm, acidofil, heliofil, prezent în pă- duri și tufărișuri din regiunea dealurilor și etajul montan, până la 1600 m altitudine; se mai numește nufăr alb, plomp, plop de munte, plop de pădure, plot, plută. Genetic, 2n = 19, 38, 57. Rezistent la iernile lungi, geroase, înghețuri târzii. Puțin pretențios față de sol. Vitalitate ridicată. Vegetează bine în regiunile de deal și munte și mulțumitor la câmpie. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea. Răspândit în Europa, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină trasantă, bogată. Tulpină dreaptă cilindrică, bine elagată, înaltă de 15-20 (30) m. Scoarță albicioasă cu nuanță verzuie, netedă, la bătrâ- nețe cu ritidom gros, negricios, pietros, adânc-brăzdat la baza tulpinii. Lemn alb-cenu- șiu, fără duramen, raze medulare neobserva- bile cu lupa, inele anuale vizibile. Coroana ovoi- dăsau larg-cilindrică, rară, afânată, luminoasă, cu ramuri foarte fragile. Lujerii glabrii, rar-păro- și, bruni-roșcați, lucitori. Mugurii ovoizi-conici, brun-roșcați, lucitori, apropiați de lujer. Frunze subrotunde până la ovate, lungi de 4-8 cm, ușorcordate, pe margini inegal-sinuat-crenate, glabre, cu pețiol lung până la 8 cm, puternic turtit lateral, care la cea mai mică adiere de vânt tremură. Flori unisexuat-monoice; amenții masculi lungi, delicați, pufoși; cei femeii, mai scurți și mai groși. înflorire, 111—IV, după vârsta de 20 ani. Polenizare anemofilă. Fructele și semințele, ca la ceilalți plopi. Drajonează puter- nic. Se înmulțește prin butași de rădăcină. Creștere rapidă. Longevitate, 100 ani. Industrie. Lemn alb, omogen, fin, moale, ușor. Folosit în industrie pentru derulaj, chibrituri, celuloză, vâscoză, producerea alcoolului metilic, aceto- nei, confecționarea lopeților din lemn, a șindri- lelor pentru acoperișul caselor. Bioterapie. Mugurii acestui arbore pot înlocui mugurii plo- pului negru, în terapia umană și veterinară. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albi- nelor culesul de polen, mană și propolis. Pon- derea economico-apicolă mică. Ornamental. Rustic. Coroana ovoidală și frunzișul sunt de- corative. Puțin cultivat în parcuri și grădini. Indi- cat a fi utilizat individual, lângă construcții orna- mentale, în grupuri mici. înmulțire prin semințe, drajoni, butași de rădăcină Obiceiuri. în satele Prahovei fetele care merg pentru prima dată la horă țin în mână o frunză de plop, ca să se bată flăcăii pentru ele (v. PI. XLVI, 5). PLUMBAGINACEE (Plumbagina- ceae), familie care cuprinde cca 10 genuri cu aproximativ 300 specii plante erbacee perene sau arbustive, răspândite pe tot globul, mai ales pe litoralul mărilor. Tulpini uneori unghiulat sulcate (muchii sinuoase). Frunze simple, în- tregi, alterne sau dispuse în rozetă bazală, fără stipele, cu un remarcabil caracter anatomic: prezența glandelor secretoare de calcar sau ceară în epidermă. Flori bisexuate (hermafrodi- te), actinomorfe, pe tipul 5; dispuse în capitule sau în dihazii, prevăzute cu bractee; caliciul de obicei persistent, din 5 sepale de obicei pneumatofori 647 pochivnic complet concrescute, cu cute longitudinale între ele; corola gamopetală, ca un tub îngust, for- mată din concreșterea a 5 petale la Plumbago, sau puțin unite la bază, mai rar libere, la restul genurilor, roze sau violete; androceul, din 5 sta- mine opuse petalelor, libere la speciile din genul Plumbago, concrescute cu petalele la speciile din genurile Limonium (Statice), Armeria, Go- niolimorr, gineceul, din 5 cârpele concrescute, din care 4 sterile și una fertilă, cu ovarul supe- rior ce conține un singur ovul bazai, bitegumen- tar, stile 5, libere sau concrescute ce poartă stigmate capitate sau filamentos cilindrice. Formu- lă florală: CțsjAsGțș) sau ^,'f:K(5)[C(5)A5]G(5). Fruct uscat, variat. Semințe cu embrion drept și albumen făinos. Flora spontană a României conține 12 specii ce aparțin genurilor: Plum- bago, x = 6, Armeria, x = 9; Limonium, x = 8, 9; Goniolimon, x = 8, 9. PNEUMATOFORI (Pneumatopho- rum), rădăcini adaptate funcției de respirație, întâlniți la arbori, arbuști și plante erbacee care vegetează pe terenurile mlăștinoase din regiu- nile tropicale. La speciile lemnoase (Taxodium distichum, Sonneratia sp.), pneumatoforii se formează din rădăcinile subterane care dau ramuri cu geotropism pozitiv, iau o direcție as- cendentă și ies în atmosferă. La plantele erba- cee (Jussiaea repens), pneumatoforii iau naștere de pe rizomii orizontali, ca rădăcini, cresc verti- cal și ajung în atmosferă. Structural, pneuma- toforii posedă la exterior o exodermă suberoa- să subțire, iar în interior un arenchim spongios cu spații aerifere mari. Vârful este prevăzut cu pneumatode de tip special, reprezentate prin grupuri de celule cu îngroșări spiralate foarte dese, ce servesc schimbului de gaze (fig. 241). Fig. 241. Pneumatofori. POCHIVNIC (Asarum europaeum), fam. Aristolochiaceae. Plantă erbacee, perenă, toxică, hemicriptofit-geofită, mezofită spre me- zohigrofită, mezotermă, slab acid-neutrofilâ, sciadofită, întâlnită în toată țara prin pădurile de foioase din regiunea de câmpie și de dealuri până în etajul montan inferior; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, bogate în humus, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește buba inimii, buruiana-frigurilor, buruiană de atac, chipăruș, chiperul-lupului, dafin mic, ficățea, lingura-popii, nejitnică, păsu- lică, piperul-lupului, pohionic, trierei, tulipin, urechea-hârțului, urechea omului. Genetic, 2n = 26 (24, 40). Vegetează în vetre de câțiva metri pătrați, în locuri umbrite, umede, pe soluri grele. Fitocenologic, Car. Fagetalia. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom subțire, su- perficial, albicios, ramificat, din care pornesc rădăcini adventive firoase. Tulpinile aeriene pornesc din rizom, înalte de 4-10 cm, ascen- dente, acoperite la bază cu 3-5 catafile brune, sevamiforme. Frunze circular-reniforme, de obicei hibernante, lung-pețiolate, scurt-păroa- se. Flori întunecat purpurii, solitare, cu miros de piper; perigon actinomorf, urceolat-campanu- lat; androceu din 12 stamine libere dispuse pe două verticile; gineceu din 6 cârpele, cu ovar semiinferior, stil scurt, stigmat disciform. înflori- re, lll-V. Fruct, capsulă. Compoziție chimică. Planta conține ulei eteric (1-2%), format din azaronă (30-40%), aldehidă azarilică, acetat de bornil, terpene, sesquiterpene, metileuge- nol, diazaronă, alcaloid, glicozid, tanin, zaha- ruri, rezine, vitaminele C și B, săruri minerale. Toxicologie. Principiile toxice sunt reprezen- tate de componentele uleiului eteric, care ma- nifestă acțiune iritantă locală. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Prin- cipiile active au acțiune vomitivă (emetică) și stimulează expectorația. Utilizat în bronșite acute și cronice, silicoză pulmonară însoțită de astm bronșic. în doze reduse are proprietăți diuretice, sudorifice și antibiotice pe un mare număr de germeni patogeni. Recoltare. Rizo- mul (Asari rhizoma) sau planta întreagă (Asari rhizoma et radix) se recoltează în timpul înflori- rii (martie-mai) sau toamna (august-septem- brie). După recoltare se rup frunzele brunifica- te, se curăță de alte impurități. Uscarea, la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială, la 50° C. Medicină umană. Pentru acțiunea pochivnic 648 podbal expectorantă se folosește o diluție 1/10 a tine- turii (1 ml) sau 0,05-0,2 g extract fluid. Extrac- tul fluid în cantitate de 0,5-1 g are acțiune eme- tică. Efectele sunt intense și prelungite. Planta poate determina tulburări de irigare cerebrală, soldate cu hemiplegii. Atenție! După unii auto- ri, azarona pe care o conține este cancerigenă. Medicină veterinară. Uz intern. Etnoiatric, în unele zone se tratează animalele de emfizem pulmonar și sindrom tignafes administrându-le ovăz cu pochivnic tăiat mărunt. Stimulează centrul cardiovascular, influențează în bine coronarele, are efect expectorant, antibiotic, diuretic, sudorific, (Ingeborg Bogdan, 1989). Ornamental. Poate fi utilizat ca plantă decora- tivă în zonele împădurite din parcuri. Decorativ prin flori, port. înmulțire prin semințe, despăr- țirea tufelor. PODBAL (Tussilago farfara), fam. As- teraceae. Plantă erbacee, perenă, geofit-hemi- criptofită, mezofită spre mezohigrofită, la tem- peratură amfitolerantă, acid-neutrofilă spre neutru-bazifilă, heliofilă și semiombrofilă, co- mună în întreaga țară, întâlnită în stațiunile umede de pe malul râurilor, șanțurilor, ravene- lor, coastelor erodate, săpăturilor, de la câmpie până în regiunea de munte; vegetează pe solu- ri nisipoase, pietroase, argiloase, revene până la reavăn-jilave, uneori jilav-umede; se mai nu- mește bruscâniș, brustan, brustur alb, ce- nușoarâ, gălbinele, gușa-gâinii, limba-vecinei, lâpoșel, papalungâ, păpădie, rotungioare. Dacii o numeau propodila, propodilă, brobodilă, bripodilă, podbădilă, podbeal, podbăl, pod- beală (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Denumirea științifică provine de la cuvintele tussis = tuse și agere = a conduce, cu sensul de a îndepărta tușea. Genetic, 2n = 60. Pionie- ră pe eroziuni, alunecări de teren, râpe etc. Fitocenologic, încadrat în Tussilaginion, FUi- pendulo-Petasition. Vegetează pe soluri nisi- poase, pietroase, argiloase. Dominant mai ales în zonele de deal și munte. Cerințe ridicate față de umiditate. Răspândit în Europa, Asia. Des- criere. Rizom cilindric, alb, vertical sau orizon- tal, acoperit cu solzi din care pornesc stoloni și rădăcini. Tulpină înaltă de 5-15 (30) cm, des-păroasă, poartă terminal inflorescența. Frunze lung-pețiolate cu limbul aproape rotund, adânc-cordat, pe margine dublu-dințat, în sta- diul de tinerețe tomentos pe ambele fețe, mai târziu pe față glabru iar pe dos cenușiu-tomentos. Flori galbene, grupate într-un calatidiu, cele de pe margine ligulate, sterile, iar în centru tubuloa- se, fertile. înflorire, lll-V. Fructe, achene cilin- drice cu papus lung. Compoziție chimică. Frun- zele conțin mucilagii, tanin (17%), tusilagină (substanță amară), acizii galic, stearic, palmitic, carotenoizi, inulină, fitosterine, săruri minerale reprezentate prin nitrat de potasiu, săruri de zinc, magneziu, fosfor etc. Florile conțin muci- lagii, tanin, faradiol, arinidol, rutozid, hiperină, xantofile, fitosterine, urme de ulei volatil, săruri minerale. Prin hidroliză mucilagiilor se formea- ză galactoză și pentoză. Alimentație. Frunzele tinere, în unele zone, sunt folosite la ciorbe (borșuri), supe sau la învelirea sarmalelor. Bio- terapie. Frunzele și florile au utilizări terapeu- tice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Cunoscută ca plantă medicinală din Antichitate. Dioscoride și Plinius o foloseau în tratamentul unor afecțiuni pulmonare. Hipo- crat recomanda decoctul, ca emolient pentru furuncule. El și elevii săi administrau rădăcina plantei oamenilor aflați în convalescență, după boli grele. Planta este un produs lipsit de toxici- tate. Principiile active pe care le conține acțio- nează colagog și diuretic, secretolitic, emolient și expectorant, antispastic bronșic, antiseptic al aparatului respirator. Stimulează eliminarea bilei din vezica biliară, mărește cantitatea de urină eliminată, efect de scădere sau chiar de oprirea unei secreții, relaxează țesuturile și di- minuează starea inflamatorie, favorizează ex- pectorația, diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale bronhiilor, distruge, microorganismele aflate pe mucoase- le sau țesuturile aparatului respirator. Planta este recomandată în bronșită, tuse, astm, ră- gușeală, emfizem pulmonar, silicoză și în ge- neral în toate bolile căilor respiratorii, în dischi- nezii biliare însoțite de tulburări ușor dispeptice și ca tonic aperitiv. Planta intră în compoziția ceaiurilor (PLAFAR) antiasmatic, antibronșitic și a țigărilor antiasmatice. Recoltare. Inflores- cențele (Farfarae flos) se culeg prin ciupire la începutul deschiderii lor, în martie-aprilie Frun- zele (Farfarae folium) se recoltează din aprilie până în iulie. Recoltarea ambelor produse se face pe timp frumos după ora 10. Uscarea se face la umbră, în strat foarte subțire. Uscarea artificială, la 40-50° O. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etio- logii, astmului bronșic, emfizemului pulmonar, în silicoză pulmonară, dispepsii, dischinezie podbal 649 polaritate biliară: a) infuzie, din 1-2 lingurițe flori și frunze uscate și mărunțite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie con- centrată, din 2-3 linguri la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 25-30 minute. Se strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2-3 ore. 2. Pentru tratarea emfizemului pulmonar și sili- cozei pulmonare: infuzie, din 10 g flori și frunze peste care se toarnă 2 căni (500 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se amestecă cu miere de tei sau flori de munte. Se beau 2 căni pe zi, una dimi- neața și alta seara înainte de culcare. 3. Pentru tratarea bronșitei: infuzie, din 2-3 linguri flori și frunze uscate și mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se bea la 2-3 ore câte o cană. 4. Pentru scăderea crizelor de astm bronșic: frunzele us- cate și tăiate mărunt, folosite în loc de tutun. 5. Pentru tratarea laringitelor, traheitelor, dis- pepsiilor: infuzie, din 2-3 linguri flori și frunze uscate și mărunțite la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile în mai multe prize. Florile și frunzele intră în compoziția ceaiurilor PLA- FAR pentru tratarea tuberculozei pulmonare, tusei convulsive și spastice, remineralizarea organismului. Uz extern. 1. Pentru tratarea plă- gilor, ulcerațiilor și erupțiilor tegumentare: decoct, din 2-3 linguri frunze zdrobite la o cană cu apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă apoi acoperit 20 minute. Se strecoară. Se spală local, folo- sind un tampon de vată. 2. Pentru tratarea rănilor: frunze crude, se așază pe locul afectat. Au rolul de a grăbi vindecarea. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor căilor respiratorii, în tuse, dischinezie biliară: infuzie, din 3-10 g frunze uscate și mărunțite sau flori uscate și mărunțite peste care se toar- nă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răcește. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 20-30-60 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-20 g; animale mici (pisici, câini), 5-10-15 g; găini 1-3 g. Cosmetică. Pentru îngrijirea tenurilor uscate, ridate: infu- zie, din 1 lingură flori uscate la 100 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se aplică comprese. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Fără pondere economico-apicolă (v. PI. XLV, 6). POLARITATE (Polaritas), diferen- țiere morfofiziologică între vârful organului sau organismului, care reprezintă polul apical, și partea bazală, ce constituie polul bazai. Feno- men universal pentru plante.lîntâlnită la talofite și cormofite. Se recunoaște la zoosporii algelor verzi, brune, ciupercilor, sporii de Equisetum, la plantele unicelulare (Charatium, Botrydium) și la cele pluricelulare. Zoosporii și sporii au fusul de diviziune orientat perpendicular față de pla- nul de fixare. De exemplu, zoosporii se prind de substrat cu polul apical. Din ei, prin diviziuni celulare succesive, se diferențiază taluri fila- mentoase. Fusul de diviziune este orientat per- pendicular față de planul de fixare. Polul apical devine, în acest caz, formațiunea de adeziune, numită rizoid, și reprezintă definitiv polul bazai, în general, polul bazai proeminează în mediul înconjurător prin diviziuni succesive, din care rezultă polul apical, din care se formează orga- nismul vegetal uniserial sau poliserial. Prin divi- ziune, peretele celular transversal nou format împarte celula-mamă în două celule-fiice ine- gale. Din ele, celula apicală are putere mai mare de diviziune decât cea bazală. La celulele unicelulare de la algele brune ce aparțin fam. Sphacelariaceae există o diferențiere polară a plasmei în celulele mai mari din vârful talului. Plasma situată apical este mai intens colorată față de zona bazală a celulei. Caz asemănător poate fi întâlnit la unele alge verzi (Botrydium granulatum). Polaritatea bine pronunțată fizio- logic este întâlnită la celule de Ulothrix. Dacă filamentul se desface în celule singuratice, se constată că la baza celulelor se formează rizoi- zii, iar la polul apical, filamentul verde al talului. Fenomenul polarității se recunoaște la țesuturi, în distribuirea și în creșterea rădăcinilor și a mugurilor, la butași. La țesuturi, dacă, din mij- locul unei rădăcini de sfeclă, se taie un mic bloc prismatic și în locul lui se introduce, în aceeași poziție, un alt bloc prismatic scos de la o altă rădăcină, se constată concreșterea țesuturilor. Dacă însă blocul de țesuturi se introduce într-o poziție răsturnată, concreșterea nu mai are loc (St. Peterfi, N. Sălăgeanu, 1972). La bu- tași, creșterea rădăcinilor și mugurilor are loc conform polarității, indiferent de poziția pe care o au în mediu. Dacă un segment de ramură de salcie se suspendă în poziție normală într-o polaritate 650 polen Fig. 242. Fenomenul de polaritate la butașii de salcie (Salix sp.): a - butaș în poziție normală; b - butaș în poziție inversă; 1 - rădăcini adventive; 2- lăstari cu muguri. atmosferă umedă, se constată apariția rădă- cinilor adventive la polul morfologic bazai și a lăstarilor la polul morfologic apical. în situația când, în aceleași condiții de mediu, segmentul se așază răsturnat la 180°, rădăcinile se for- mează la polul bazai, care este acum capătul superior, lăstarii la polul superior, care, în spa- țiu, reprezintă capătul inferior. în cazul butașilor se constată existența, la partea inferioară, a unui pol rizogen, din care se formează rădă- cinile, și, la partea superioară, a unui pol caulo- gen, ce va forma tulpina. Fenomenul prezintă importanță în practica horticolă (fig. 242). POLEN (Pollen), totalitate a celulelor reproductive din anterele fanerogamelor, care fecundează ovulul (fig. 243). Granulul de polen al pinofitelor (gimnospermelor) este format Fig. 243. Structura granulelor de polen: a - granul de polen de la sinobite (gimnosperme); b - granul de polen de la magnoliofite (angiosperme); 1 - exină; 2 - intină; 3 - celule protaliene; 4 - celulă antiridială; 5-nucleu vegetativ; 6- celulă generativă. dintr-un înveliș dublu: unul extern, gros, cutini- zat, numit exină, altul intern, subțire, celulozic, numit intină. Lateral, exina se desprinde de intină formând două vezicule pline cu aer numi- te saci aeriferi, care îi permit plutirea și disemi- narea prin vânt. Interiorul este prezentat de două celule protaliene, o celulă generativă (an- teridială) și o celulă vegetativă, cu un nucleu vegetativ. Granulul de polen al magnoliofitelor (angiospermelor) este delimitat de sporoder- mă, în care se disting exina cutinizată, groasă, și intină, celulozică, subțire. Exina poate fi ne- tedă sau ornamentată cu benzi, verucozități, rețea etc., reprezentând o caracteristică pentru familii, genuri și chiar specii. Compoziție chi- mică. Conține proteină brută (13,53-41,92%), zahăr total (3,44-45,00%), grăsimi (0,88-8,30%), substanțe minerale (2,50-9,55%), vitaminele A, Bi, B₂, B₅, B₆ᵢ C, D, E, K, PP, enzime, substanțe antibiotice, aminoacizi (cisteină, cistină, lizină, histidină, arginină, acid aspartic + serină, glico- col, acid glutamic + treonină, prolină, tirosină, alanină, metionină, valină, fenilalanină, leuci- nă, izoleucină). Apicultură. Constituie un ele- ment deosebit de important în nutriția albinelor, în toate stadiile lor de viață. Un consum intens se constată primăvara, când familia de albine se află în creștere și înmulțire intensă, și toam- na, când albinele desfășoară o intensă activi- tate de întărire și dezvoltare a familiei și de acumulare a rezervelor de polen și nectar pentru iarnă. Producția de polen pe floare sau inflorescență variază în funcție de specie: mes- teacăn, 5,4 milioane granule într-o inflorescen- ță; paltin, 23 500 milioane într-o floare și 25 mi- lioane într-o inflorescență; castan sălbatic, 180 000 într-o floare și 42 milioane pe inflores- cență; măcrișul caprei, 180 000 într-o floare și 393 milioane pe inflorescență etc. Eliberarea polenului din antere, pentru a fi recoltat de albine, se face specific și la ore diferite pentru anumite categorii de plante. Astfel, pătlagina, curpenul de pădure, macul de câmp, muștarul eliberează polen între orele 4-9 dimineața; păpădia, porumbul, ciuboțica-cucului, pufulița și alte specii eliberează polen în proporție de 60-90%, de dimineață până la amiază; brân- dușa galbenă, brusturele pun în libertate polen între orele 12-14; piersicul, mărul, părul elibe- rează 30-40% din polen de dimineață până la amiază și 60% după-amiază; magnolia, bobul eliberează 75-86% din polen după-amiază; pă- ducelul, zmeurul, murul, micșuneaua, rezeda polemoniacee 651 polenizare ș.a. eliberează polen în mod uniform, toată ziua; alte specii eliberează polen noaptea (exemplu, dovleacul), dar nu este folositor albinelor și altor insecte. Bioterapie. Polenul are un efect benefic asupra organismului uman. Este un stimulent general. Reglează funcțiile gastroin- testinale, vindecă constipațiile. Constituie un adjuvant în tratarea enteritelor, enterocolitelor, colibacilozelor. Combate anorexia, mărind pof- ta de mâncare; combate stările de anorexie, nevrozele, depresiunile nervoase, neuroaste- nia; reduce nervozitatea, iritabilitatea, redă cal- mul, optimismul. Vindecă afecțiunile prostatei și redă virilitatea. Vindecă diabetul incipient, înlătură surmenajul fizic și intelectual, ame- țelile, palpitațiile, spaima, tulburările circulatorii. Fortifică rețeaua capilară, dizolvă calculii biliari, vindecă afecțiunile ficatului și aparatului pul- monar. Are acțiune eficientă în flebite, varice și de stimulare a funcției sexuale. Acționează ca vermifug, antiseptic, febrifug, depurativ, diure- tic, emolient, antigutos, antireumatismal. Medi- cină umană. Utilizat în tratarea diferitelor boli cu rezultate bune. Uz intern. 1. Pentru tratarea aterosclerozei, hepatitei epidemice și cronice, în enterocolită cronică, anemie, colite de putre- facție, diaree, se iau 20 g granule polen pe zi, dimineața, pe nemâncate, timp de 30 zile. Se fac 4 cure pe an, câte una de o lună la început de trimestru. Tablete, câte 6-8 pe zi. 2. Pentru tratarea constipației, prostatitei și hipertrofiei de prostată, se iau 20 g granule polen zilnic. Se înghit cu apă îndulcită cu miere. Cura durează 30 zile. Se repetă după două luni. Se fac 4 cure pe an. 3. Pentru tratarea denutriție: copiii -10 g granule polen pe zi, adulții - 20 g granule polen pe zi. Cura durează o lună din fiecare trimestru, în cazuri grave se ia în fiecare zi, cu întreruperi, 7 zile la trei luni. 4. Pentru tratarea nevrozelor se iau 10 g granule polen dimineața pe sto- macul gol. După 30 minute se ia micul dejun. Cura durează 30 zile. 5. Pentru prevenirea și întârzierea îmbătrânirii se iau 20 g granule polen dimineața pe nemâncate, timp de 30 zile. După caz, cura se face în fiecare lună din cadrul unui an, cu pauză de 7 zile la sfârșitul unei luni. POLEMONIACEE (Polemoniaceae), familie care cuprinde 8 genuri cu 300 specii erbacee, rareori lemnoase, perene sau anuale, răspândite mai ales în America de Nord. Tul- pină erectă. Frunze alterne, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 5; caliciul gamosepal, persistent, cu 5 divi- ziuni; corola gamopetală, infundibuliformă sau campanulată, mai lungă decât caliciul, cu tubul scurt și lobii subrotunzi; androceul, din 5 stami- ne fixate pe tubul corolei, ușor curbate în jos, cu baza filamentelor păroase; disc nectarifer apa- rent; gineceul, tricarpelar, cu ovar superior, trilo- cular, placentație axilară și ovule anatrope, stil la fel de lung ca staminele sau mai lung, stigmat trifidat. Formula florală: ^*K(₅)[C(₅) A₅]G(₃₎. Fruct capsulă loculicidă. Semințe cu endosperm. Em- brion voluminos. Flora României are 5 specii din care 4 cultivate și 1 spontană, uneori și aceasta cultivată în grădinile rurale ca plantă ornamen- tală, aparținând genurilor: Polemonium, x = 9; Phlox, x = 7. POLENIZARE (Pollinatio), transport al polenului de la anterele staminelor pe stig- matul gineceului. Polenizarea precede fecun- dația. Există polenizare directă sau autopo- lenizare și polenizare indirectă sau încrucișată. Polenizarea directă (autopolenizarea) se rea- lizează prin transportul polenului de pe anterele staminelor pe stigmatul aceleiași flori (auto- gamie) sau de pe anterele staminelor unei flori pe stigmatul altei flori de pe aceeași plantă sau din cadrul aceleiași inflorescențe (geitonoga- mie). Autogamia și geitonogamia sunt întâlnite la florile homogame, unde maturitatea stam- inelor și gineceului are loc în același timp (auto- gamie și geitonogamle). Polenizarea indirectă sau încrucișată se realizează prin transportul polenului, în cadrul aceleiași specii, de la ante- rele staminelor unei flori, de pe o plantă, pe stig- matul gineceului unei flori de pe o altă plantă. Se mai numește alopolenizare, alogamie sau xeno- gamie. Mult răspândită în natură. întâlnită la florile unisexuate și hermafrodite. Este evoluată. Asigură recombinarea genotipurilor celor doi in- divizi în cadrul florilor unisexuate, unul produ- cător de polen, altul de ovule. Florile posedă diferite particularități morfostructurale și fiziolo- gice ce împiedică autopolenizarea. Florile diho- game maturizează organele de reproducere masculine (stamine) și feminine (gineceu) în perioade diferite (dihogamie); dioicia presupune existența, în cadrul aceleiași specii, a două feluri de plante: masculine și feminine, cu flori unise- xuate; heterostilia constă în diferența de lungime a organelor de reproducere masculine (stamine) și acelor feminine (stilul gineceului), situându-le poliachenă 652 poliembrionie în floare la niveluri diferite (heterostilia); herco- gamia constă în dispozitive morfoanatomice adecvate ale corolei, androceului și gineceului ce împiedică autopolenizarea (hercogamia). Polenizarea indirectă sau încrucișată este asi- gurată de vânt (anemofilie), de animale (zoofilie) și de apă (hidrofilie). POLIACHENĂ (Polyachaenium), fruct multiplu rezultat dintr-un gineceu policar- pelar apocarpic, unde fiecare carpelă formează un pistil separat; sin. polinuculâ. în urma pole- nizării și fecundării din fiecare ovar se formea- ză un fruct (achenă) ce rămâne prins pe recep- tacul. La fragă, căpșun, receptaculul cărnos și colorat în roșu poartă înfipte în el numeroase achene galbene. întâlnită la Ranunculus, Clematis, Anemone, Potentilla, Fragaria ș.a. POLIDERM (Polydermis), țesut pro- tector complex produs de un felogen special apărut în periciclul rădăcinilor sau tulpinilor sub- terane. Format din straturi de celule de suber cu pereții subțiri nesuberificați în alternanță cu un strat de celule de tip endodermic (M. Andrei, 1978). Celulele sunt vii cu excepția celor aflate în straturile cele mai exterioare care sunt moar- te. Numărul straturilor poate fi peste 20. Ser- vește ca țesut de înmagazinare a substanțelor nutritive. POLIDRUPĂ (Polydrupa), fruct mul- tiplu, cărnos, provenit dintr-un gineceu policar- pelar apocarpic, unde fiecare carpelă formează un pistil. După polenizare și fecundare, din fiecare ovar al pistilului va rezulta o mică drupă (drupeolă) ce rămâne inserată pe receptacul dând naștere polidrupei. întâlnită lazmeur, mur. POLIEMBRIONIE (Polyembryonia), formare de semințe cu mai mulți embrioni. Frec- ventă la gimnosperme, mai puțin la angiosper- me. Normal, semințele au un singur embrion. Embrionii suplimentari apar în urma procesului sexuat sau asexuat, pe cale apomictică. Em- brionii normali sunt diploizi. Cei suplimentari sunt haploizi sau poliploizi. în general, unul din embrioni se dezvoltă mult mai rapid și îi strivește pe ceilalți. Cei striviți se atrofiază. Rar se for- mează mai mulți embrioni capabili să germi- neze. Poliembrionie are un caracter întâmplător sau permanent. Există poliembrionia falsă (pseudoembrionie) și poliembrionie propriu-zisă. Poliembrionia falsă (pseudoembrionia) pre- supune formarea de embrioni în saci embrionari diferiți. Sunt întâlnite două aspecte. 1. în stadii tinere, două-trei ovule fuzionează. în fiecare nu- celă a lor se dezvoltă câte un sac embrionar în care se va forma câte un embrion (Sorbus aucu- paria, Gymnadenia conopea, Loranthus euro- paeus, Viscum album, Malus sp., Pyrus sp. ș.a.). 2. Apariția, în același ovul, a mai multor saci embrionari care vor da naștere la mai mulți embrioni. Cauzele ce determină acest caracter sunt: a) dintr-un arhespor pluricelular se dezvol- tă mai multe celule macrosporogene (Asperula, Fragaria, Galium etc.); b) diferențierea mai multor macrospori fracționali (Alchemilla, Fagus, Lilium, Salixetc.); c) formarea în același ovul din celule nucelare a sacului embrionar normal și a sacilor embrionari aposporici (Artemisia, Hiera- cium, Ochna etc ). Poliembrionia propriu-zisă presupune formarea de mai mulți embrioni în același sac embrionar. Comună la gimnosper- me, sporadică la angiosperme. Mecanismul lor de formare este diferit. 1. Apariția de embrioni suplimentari prin clivaj din zigot: a) diviziunea neregulată a zigotului și formarea unui grup de celule numit „corp embriogen“; acesta, prin creșterea de volum și diferențiere, poate da naștere la unul sau doi-patru embrioni supli- mentari (Tulipa gesneriana, Vincetoxicum offici- nale, V. nigrum, Erythronium americanum); b) for- marea mai multor embrioni prin scindare lon- gitudinală a proembrionului (Crotalaria incana, Empetrum nigrum, Nymphaea advena); c) for- marea unor excrescențe „înmugurire¹⁴ din vârful proembrionului (Nicotiana rustica); d) formarea unor excrescențe din celula bazală a proem- brionului și din unele celule ale suspensorului (Actinidia sinensis, Lobelia syphilitica, Isotoma longiflora). 2. Apariția de embrioni suplimentari din sinergide. Aceasta se divide asemănător oosferei. Poate fi sau nu fecundată (Najas major). 3. Apariția de embrioni suplimentari din antipode (Allium odorum, Ulmus americana, U. glabra). 4. Apariția de embrioni suplimentari prin diferen- țiere apomictică din celule ale nucelei (embrio- nie nucelară) sau din celule ale integumentelor (embrionie integumentară) (exemplu, Citrus, Eugenia, Mangifera). La aceste specii numărul embrionilor pot ajunge până la 30 într-o sămân- ță. Embrionii nu sunt asemănători. în funcție de nutriția lor, unii sunt mari și bine diferențiați, alții sunt mici și slab diferențiați sau complet nedife- rențiați. Mulți din ei nu ajung la stadiul de plantulă. polifoliculă 653 polispermie POLIFOLICULĂ (Polyfolliculus), fruct multiplu, uscat sau cărnos, provenit dintr-un gineceu poli-carpelar apocarpic, unde, din fiecare carpelă, rezultă un pistil separat. După polenizare și fecundare din fiecare ovar se formează un fruct (foliculă) ce rămâne ata- șat de receptacul. întâlnită la spânz (polifoliculă uscată), bujor (polifuliculă cărnoasă) ș.a. POLIGALACEE (Polygalaceae), fa- milie care cuprinde 10 genuri cu cca 800 specii erbacee, rar subarbuști, răspândite aproape pe întreg globul. Frunze întregi, simple, alterne, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), zi- gomorfe, grupate în raceme; caliciul dialisepal, din 3 sepale externe mai mici și 2 interne mai mari, numite aripi, persistente, petaloide; co- rola din 5 petale, din care obișnuit se dezvoltă numai 3, unite la bază; androceul, din 8 sta- mine, cu filamentele unite spre bază sau până dincolo de mijloc cu aspect de tub despicat în partea de jos; anterele cu o singură lojă; gine- ceul, de obicei bicarpelar, cu ovar superior, ovul descendent și epitrop. Formula florală: ^•i-KsC^AsG^). Fruct capsulă aripată. Semin- țe cu albumen, păroase, embrion drept. Flora României conține 10 specii spontane ce aparțin unui singur gen: Polygala, x = 7,8, 17,19. POLIGON ACEE (Polygonaceae), familie care cuprinde cca 1000 specii erbacee, anuale sau perene, rar lemnoase, arbust sau liană, răspândite pe tot globul. Frunze alterne, întregi, simple, cu stipele concrescute formând ochrea. Flori bisexuate (hermafrodite), rar uni- sexuate, actinomorfe dispuse în raceme, spice sau cime; perigon sepaloid sau petaloid, format din 3-6 tepale, prefoliație imbricată; androceul din 3-6 stamine (rar 4), dispuse pe 2 cicluri, concrescute cu baza perigonului; gineceul, bi- sau tricarpelar, cu ovar superior unilocular și uniovulat, ovul ortrotop, stigmat în formă de pensulă sau capitat. Formula florală: Fruct achenă. Sămânță cu peresperm. Embrion drept sau curbat, central sau lateral, cotiledoane plane sau plicate, sub- țiri. Flora României conține 55 specii spontane și cultivate ce aparțin genurilor: Polygonum, x = 10, 11, 12; Fagopyrum, x = 8; Oxyria, x = 7\ Rumex, x = 4, 5, 7, 8, 9, 10; Rheum, x = 11. POLINUCULĂ, POLIACHEN POLIOLI, derivați hidroxilați de natură alcoolică, cu mai mult de două grupări hidro- xilice în moleculă. Largă răspândire în regnul vegetal. Pot fi aciclici și ciclici. Poliolii aciclici îndeplinesc, de multe ori, rolul de glucide de rezervă. Aplicații în industria farmaceutică și bacteriologic. Poliolii ciclici se extrag din mate- rialul vegetal prin fierbere în apă, alcool sau acetonă. Rolul lor în plantă este puțin cunoscut. Unii stimulează creșterea plantelor, activează biosinteza proteinelor și a acidului ascorbic. Reprezintă o rezervă de acid fosforic în plante. POLIPODIACEE (Polypodiaceae), familie care cuprinde 65 de genuri cu cca 1200 specii ferigi erbacee, în majoritate epifite, puține terestre, perene, răspândite pe tot glo- bul. în România vegetează numai specii erba- cee cu rizom. Frunze întregi sau penat-sectate, pe fața inferioară cu sori circulari, rareori alun- giți, lipsiți de induzie. Sporangii posedă parafi- ze. Sporii sunt izospori, iar protalele monoice, cordiforme, cu arhegoane și anteridii pe fața inferioară. Flora României conține 39 specii spontane, ce aparțin genurilor Phyllitis, x = (36?); Matteuccia (Struthiopteris), x = 10, 40?; Blechnum, x = 17; Ceterach, x = 9 (36?) Cheilanthes (Notholaena), x = 29?; Pteridium; Asplenium, x = 36; Athyrium, x = 10(40)?; Polypodium, x = 37; Woodsia, x = 39, 41; Cystopteris, x = 7 (și 42?); Polystichum, x = 41; Dryopteris, x = 41; Thelypteris. POLISPERMIE (Polyspermia), pro- ces de fecundare a oosferei, celulei secundare, a sinergidelor sau antipodelor de către mai mulți gârneți masculini ajunși la maturitate în același timp și provenind de la mai multe tuburi polinice ajunse la sacul embrionar. Fecunda- rea altor celule ale sacului embrionar, în afară de oosferă și celula secundară, are loc numai în cazuri excepționale. La speciile Sagittaria gramineum, Scilla siberica etc. fecundarea are loc normal. Uneori însă sinergidele capătă as- pectul oosferei. Un al doilea tub polinic pătruns în sacul embrionar eliberează doi gârneți care (probabil) le fecundează. Ca urmare, în partea superioară a sacului embrionar rezultă trei proembrioni. Nu este o dovadă sigură. Siner- gidele pot suferi câteva diviziuni dând naștere la embrioni haploizi maturi sau embrionul zigo- tic poate forma prin diviziune sau înmugurire embrioni adiționali. La o serie de plante (Nigella popenchi 654 poroinic? arvensis, Aster novae-angliae, Ulmus sp.) este descrisă fecundarea celulelor antipodiale. La specia Myricaria germanica fiecare din nucleii polari pot fuziona cu câte un gamet masculin. Se constată astfel “că în sacul embrionar al angiospermelor toate celulele constituie oosfe- re potențiale, ceea ce în procesul evoluției sa- cului embrionar și a schimbării metabolismului său a dus la modificarea și diferențierea celu- lelor sale, ajungându-se ca rolul oosferei să fie îndeplinit numai de o singură celulă a acestuia” (Natalia Rădulescu-Mitroi, 1976). POPENCHI (Coprinus atramenta- rius), fam. Coprinaceae. Ciupercă terofită, co- mestibilă, întâlnită de primăvara până toamna târziu (V-XI), cu dezvoltare în masă în iunie și septembrie, pe sol umed, după ploaie, în gru- puri mari sau foarte mari, prin păduri, parcuri, grădini, cimitire, pe lângă gropile și grămezile de gunoi. Descriere. Pălăria ovoid-globuloasă, apoi campanulată, brăzdată de șanțuri striate la margine, uneori crăpată, diametrul 3-7 cm, puțin cărnoasă, la maturitate se lichefiază; fața superioară cu o cuticulă cenușie sau brună-ce- nușie, acoperită, spre centru, cu mici scvame brune sau brune-ocracee; fața inferioară cu lamele subțiri, libere, albe, apoi cenușii, bru- ne-purpurii și negre, transformându-se, la sfâr- șitul maturității, într-un lichid brun. Piciorul cilindric, fistulos, albicios, înalt de 6-12 cm, diametrul 0,5-1 cm, mai dilatat la bază, cu burelet anuliform nepersistent. Carnea albă în picior, brună în pălărie, miros și gust plăcut. Sporii netezi, elipsoidali (7-10 x 5-6 p), multi- gutulați, bruni, negricioși sau negri. Toxicolo- gie. Provoacă intoxicații gastrointestinale: stare de rău generală, grețuri, vomă, frisoane, dia- ree, colici stomacale violente, dar trecătoare. Alimentație. Unele persoane consumă aceste ciuperci în stadiul tânăr. Foarte gustoase. După culegere nu rezistă decât câteva ore. Este in- terzis consumul de bere, vin, țuică atunci când se mănâncă această ciupercă deoarece pro- voacă deranjamente intestinale alarmante, apar congestia și cianoza feței, pielii capului, trunchiului, membrelor, ca urmare a unei intense vasodilatații. Acestea sunt însoțite de palpitații, zgomote în urechi, stări de apatie, răcirea extremităților (v. PI. XLV, 7). PORCAN (Sarcodon imbricatus), fam. Hydnaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită toamna (VI11—XI) în grupuri, prin pădu- rile de conifere; se mai numește barba-țapului, buretele-cerbilor, burete solzos, burete- le-uliu lui, ciuperca de pâine. Uneori, pe solul din jurul arborilor formează hore de vrăjitoare. Descriere. Pălăria convexă sau infundibulifor- mă, diametrul 6-20 cm; fața superioară bru- nă-cenușie sau castaniu-neagră, puternic scvamoasă, cu solzi imbricați, dispuși în cercuri concentrice; fața inferioară cu numeroși țepi alburii, apoi cenușii, decurenți. Piciorul neted, tare, gol, cenușiu sau brun, lung de 3-7 cm, diametrul 1-3 cm. Carnea albă sau cenu- șie-brună, miros plăcut, gust amărui. Sporii sfe- rici sau aproape sferici (6-7 x 5-6 p) verucoși, gălbui, bruni în masă. Alimentație. Valoare alimentară mică. în preparatele culinare se va folosi numai în stadiul tânăr; mai târziu devine dură și amară (v. PI. XLV, 8). POROINIC² (Orchis militaris L.), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, întâlnită prin pajiști, rariști și margini de pădure, tufărișuri, mai ales pe substrate calcaroase, din regiunea dealurilor și cea montană; se mai numește bujorei, bujori, gemânârițâ, poranic, poranici, poranicâ, sculâtoare, untul vacii. Ge- netic, 2n = 42. Fitocenologic, încadrat în Molinietalia, Festucetalia valesiacae, Alno-Pa- dion. Răspândită în Europa și Asia. Planta este cunoscută din vechime. Ea a fost folosită ca afrodiziac și pentru reconfortarea organismului aflat în convalescență, probabil încă de pe timpul dacilor. Specie mezotermă, mezofită, eurifită, slab acid-neutrofilă. Are cerințe mijlocii față de căldură, găsind cele mai bune condiții termice între izotermele medii anuale 4,5° C și 7,5° C. Vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu pH-ul 6,0-7,2, aflate mai ales pe substrat calcaros. Este adaptată la oscilații mari ale regimului de umiditate, care adesea este alternant. Descriere. Tuberculi întregi, ovoidali, îngustați puțin spre vârf, rareori aproape globuloși, cu rădăcini filiforme. Tulpină înaltă de 25-45 (60) cm, erectă, puțin muchiată, verde-deschis în partea superioară, uneori violet nuanțată și lipsită de frunze, la bază cu frunze vaginiforme subțiri, membra- noase. Frunze oblong-eliptice, acute, apropiate între ele, aproape cărnoase, cu nervuri eviden- te, lucioase. Inflorescență la început piramida- lă, apoi cilindrică, cu numeroase flori la exterior palid rozee și adesea cenușiu nuanțate, iar la poroinic²- 655 portocal interior mai mult sau mai puțin deschis purpu- riu-violete, cu nervuri închis purpurii, cu miros slab de cumarină. Bractee mai scurte decât ovarul, scvamiforme, roz-violete. înflorire, V-VI. Compoziție chimică. Conține mucilag (45-90%) cu structură neozuronică care, prin hidroliză, formează glucoză sau maltoză; mai conține amidon (30%), dextrine (până la 13%), pento- zane, săruri minerale constând din fosfat de potasiu, clorură de potasiu, clorură de calciu. Bioterapie. Principiilor active din tuberculi li se atribuie proprietăți de pansare intestinală, anti- diareice pentru copii și ca aliment reconstituant în stări de epuizare, convalescență. I se mai atribuie proprietăți afrodiziace. Recoltare. Tu- berculii (Orchisae tuber) se recoltează și se folosesc proaspeți sau se usucă înșirați pe sfoară. Se comercializează sub numele de salep tuber. Sunt lipsiți de miros și au gust mu- cilaginos. Florile (Orchisae fios) se recoltează pe timp frumos și se usucă la umbră. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea iritațiilor intestinale: mucilagiu dens (Mucilago Salpi), se ia la recomandarea medicului, servind ca pan- sament intestinal. 2. Pentru tratarea de diaree la copii: praf, ¹/2 linguriță, după care se bea apă. 3. Empiric, pentru stimularea sexuală: macerat, de tuberculi pisați în țuică. Se beau 1-2 păhăruțe seara, înainte de culcare. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru stimularea sexuală la animale, ca aliment reconstituant și combaterea diareei: tuberculi, se pisează și se amestecă în tărâțe. Uz extern. Pentru oprirea hemoragiilor externe: pulbere, din flori uscate și fin măcinate se pune pe rană. Ornamental. Poate fi cultivat prin parcuri și grădini publice, în zona păduroasă, margini de pădure. Decora- tivă prin flori. Se folosește ca flori tăiate pentru interioare. înmulțire prin tuberculi (v. PI. LII, 3). PORTOCAL (Citrus aurantium), fam. Rutaceae. Arbust sau arbore spinos, pre- tențios față de temperatură, sol, umiditate și lumină (pentru înflorire solicită +15 până la +18° C, îngheață la -7° C), frecvent cultivat în apartamente; se mai numește naranză, năroz- mă, neramce, noronță, pomoroancă, portucal, purdacalie. Originar din China și India, adus în Europa în timpul cruciadelor și diseminat mai ales în zona mediteraneană. Răspândit în Europa și Asia de Sud. Descriere. Tulpini înalte de 3-12 m. Frunze eliptice, acuminate la vârf, slab-dințate pe margini, pețioli aripați. Flori albe, cu caliciu păros, foarte mirositoare, soli- tare sau dispuse în corimbi panciflori. înflorire, IV-V. Fruct, bacă globuloasă, portocalie. Compoziție chimică. Portocalele conțin apă (90%), proteine (0,7%). hidrați de carbon (cca 9%), acizi organici (1,5-25 g%), vitaminele C (35-50 mg%), A (11 pg%), B, (0,06 mg%), B₂ (0,03 mg%), niacin (0,2 mg%), săruri de sodiu (2 mg%), potasiu (130 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (15 mg%), fier (0,4 mg%). Valoare ener- getică 39 kcal/100 g pulpă, din care se resoar- be 89%. Alimentație. Foarte nutritiv. Consumat ca atare fructe. Suplinește carențele vitami- nice. Cojile uscate servesc la aromatizarea prăjiturilor, compoturilor. Aperitiv: cojile a șase portocale se pun la macerat în 0,5 I rachiu. Se lasă 15 zile într-o sticlă acoperită. Din când în când sticla se agită pentru omogenizare. Con- ținutul sticlei se transferă într-o damigeana de 3 I. Se adaugă 2 I vin alb, în care în prealabil s-au dizolvat 500 g zahăr. Se lasă o zi. Se filtrează și se lasă la învechit 7-10 zile. Se consumă câte un păhărel înainte de masă. Industrie. Fructele utilizate la prepararea de suc, preparate de cofetărie, jeleuri, băuturi alcoolice, marmeladă. Bioterapie. Fructele plantei, frunzele și florile au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Principiile active din fructe acționează ca tonic muscular și al sistemului nervos, reminerali- zant, întărește capacitatea de apărare naturală, stimulează regenerarea celulelor și tegumente- lor, previne hemoragiile și contribuie la oprirea lor, combate scorbutul, diminuează sau înlă- tură spasmele, limitează sau înlătură acțiunea toxinelor, dezvoltă pofta de mâncare, favori- zează secreția bilei și eliminarea ei în intestin, retrage din masa umorilor toxinele și provoacă eliminarea lor din corp, favorizează transpira- ția, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată, fluidifică sângele, protejează celulele hepatice (hepatoprotectoa- re), ocrotitoare și tonifiante a vaselor sanguine, ușor laxative. Coaja (pericarpul) acționează febrifug și laxativ. Frunzele și florile conțin prin- cipii active cu rol antiseptic și calmant. Fructele sunt recomandate intern pentru creștere, în convalescențe și pentru prevenirea îmbătrâni- rii, anemie, lipsa poftei de mâncare (anorexie), scorbut, demineralizare, astenie fizică și inte- lectuală, dispepsie, tendințe hemoragice și fra- gilitate capilară, boli hepatice, hipervâscozitate sanguină, tromboză, amețeli, amorțirea portulacacee 656 porumb membrelor, infecții diverse, stări febrile, palu- dism, intoxicații, dermatoze, eczeme, stoma- tite, gingivite, diabet, isterie, meteorism (gaze intestinale), laringită. Frunzele-se recomandă în cefalee, insomnie, palpitații, tuse, spasme. Florile sunt utile în tratarea cefaleei, insomnie, cuperozei (nas roșu), palpitațiilor, tusei, spas- melor gastrointestinale. Coaja (pericarpul) este indicată în febră, oboseală. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dispepsiilor, me- teorismului, hemoragiilor, trombozelor, fragili- tății capilare, în hipervâscozitate sanguină, astenie fizică și intelectuală, scorbut, preve- nirea îmbătrânirii, infecții, intoxicații, isterie, laringită, boli hepatice: consumate ca atare, în stare proaspătă; suc, obținut prin stoarcerea pulpei portocalei; 2-3 pahare pe zi. 2. Pentru prevenirea constipației: coaja de la 2 portocale se fierbe 30 minute. Se scoate și se aruncă apa. Se fierbe din nou în 1 I de apă la care se adaugă 20 g zahăr. Se scoate și se lasă pe o farfurioară până a doua zi dimineața, când se consumă. Acțiune laxativă. 3. Pentru tratarea obezității: decoct, din o portocală și trei lămâi tăiate felii, la 1 Ide apă. Se fierbe 10 minute. Se adaugă două linguri de miere. Se fierbe din nou cinci minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se beau trei pahare pe zi (dimineața, prânz, seara). 4. Pentru tratarea cefaleei, insomniei, tusei, palpitațiilor: a) infuzie din 1-2 lingurițe pulbere frunze peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară; pentru cefalee, tuse, palpitații se beau 2-3 căni pe zi; pentru insomnie se bea seara înainte de culcare; b) decoct, din 1 linguriță pulbere frunze la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se folo- sește ca mai sus. 5. Pentru tratarea spasmelor gastrointestinale, în palpitații, tuse, insomnie: infuzie, din 1 linguriță pulbere flori peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se consumă 2-3 căni pe zi. 6. Pentru tratarea febrei, oboselii: coaja, se consumă ca atare. Uz extern. Pentru trata- rea stomatitelor, gingivitelor, dermatozelor, ec- zemelor se fac tamponări locale cu suc obținut prin stoarcerea unei portocale. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru stabilirea digestiei normale: a) coaja ca atare mărunțită și dată în hrana animalelor; b) tinctură, din 100 g coajă la 200 ml alcool de 40-50°. Se lasă 10 zile într-o sticlă cu dop. Se agită zilnic sticla pentru omo- genizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) după ce s-a diluat cu apă. Dozele de tratament cu coajă mărunțită: animale mari (cabaline, taurine), 10-50 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-2 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine), 1-3-8 g; ani- male mici (pisici, câini, păsări), 5-10 picături. Cosmetică. Pentru întreținerea tenului, se apli- că pe față felii de portocală, timp de 15-20 mi- nute. Previne formarea ridurilor, tonifică și cati- felează pielea. Se pot aplica și pe gât, umeri. Tratarea tenului se face după demachiaj. Alte utilizări. 1. Fructul se poate folosi la înfrumu- sețarea poșetelor și încălțămintei. Acestea se freacă cu o coajă de portocală proaspătă și cu o bucată de postav moale. își recapătă strălu- cirea. 2. Pentru îndepărtarea moliilor, se agață în șifonier sau dulap câte o portocală înțepată în mai multe locuri cu câteva cuișoare (v. PI. XLVI, 1). PORTULACACEE (Portulaca- ceae), familie care cuprinde plante erbacee, glabre, cu frunze simple, întregi. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, solitare sau gru- pate în cimă bipară ori helicoidală; caliciul, din 2 sepale, rar 3-5, libere sau concrescute; co- rola din 5 petale, rar 4-6 petale, libere sau concrescute; androceul, din 3 la numeroase stamine, cu antere biloculare, introrse; gine- ceul, cu ovar unilocular, posesor a mai multe ovule campilotrope. Formula florală: ME- RISTEME PROINHIBITORI (Proinhibitores), compuși chimici prezenți în plantă care inhibă germinația și creșterea agenților fitopatogeni. Așa sunt: hidroxistibenele, pentru plantele lem- noase, mai importantă fiind pinosilvina din ge- nul Pinus; acidul protocatechic și catecol, pre- zente în bulbul unor soiuri de ceapă, care sunt toxice pentru sporii de Colletrichum circinans (pătarea cepei) împiedicându-i să germineze; pigmenții flavonici, în special cianidina care inhibă germinația sporilor ciupercii Glocosporium perennans ce provoacă putrezirea mărului; lu- teona, prezentă în frunzele de lupin (Lupinus albuș), inhibă germinația sporilor și dezvoltarea ciupercii Helminthosporium carbonum; compu- și fenolici, ca hordatina A și B, prezente în semințele de orz (Hordeum vulgare), asigură rezistența la ciuperca Helminthosporium sativum până în faza de tinerețe; aventacina, glicozid pentaciclic triterpenic, asigură rezistența rădă- cinilor de ovăz (Avena sativa) la atacul ciupercii Ophiobolus graminis; berberină, din rădăcinile de Mahonia trifoliata, acționează asupra ciu- percii Phymatotricum omnivorum. PROMERISTEME -► MERISTEME PROTANDRIE (Protandrie), maturi- zare a staminelor înaintea stigmatelor în cadrul aceleiași flori; sin. proterandrie. PROTEINE, substanțe organice, complexe, macromoleculare, formate din ami- noacizi. Masa moleculară mare, cuprinsă între 10 000 și 60 000 000 (exemplu, gliadina, extra- să din grâu, hordeina - extrasă din orz au masa moleculară 27 500; zeina - extrasă din po- rumb, 51 000; edestina - extrasă din cânepă, 330 000 etc.). Forma macromoleculelor suferă modificări, în funcție de condițiile de mediu în care se găsesc celulele (proteine globulare și proteine fibrilare). Proteinele globulare sunt re- prezentate prin albumine, globuline, prolamine, gluteline, histone și protamine. Sunt sensibile la acțiunea agenților fizico-chimici. Predomi- nant se întâlnesc în celule. Au rol metabolic important. Intră în constituția enzimelor, a pig- menților respiratori, a anticorpilor și a altor sub- stanțe proteice cu rol activ. Proteinele fibrilare se formează din cele globulare, prin denatu- rarea structurii lor. Se mai numesc protenoide, scleroprotenoide. Prezintă rezistență la acțiu- nea hidrolizantă a factorilor chimici și a enzime- lor. Sunt insolubile în apă, în soluții de săruri, în acizi și baze diluate. îndeplinesc rol de protec- ție și susținere. Identificate în plante în stratul aleuronic din semințe. Larg răspândite în orga- nismele animale. Sunt reprezentate de cola- gen, elastină, fibrină și keratină. PROTEOPLASTE (Proteoplas- tum), organite citoplasmatice specifice regnului vegetal provenite din transformarea leucoplas- telor, cloroplastelor sau cromoplastelor prin acumulare de proteine. Acumularea de proteine are loc în leucoplastele din celulele, rădăcinilor, în leucoplastele din sacul embrio- nar al crinului (Lilium candidum), în cloroplas- tele din țesuturile vegetale expuse la lumină. PROTERANDRIE, PROTANDRIE PROTODERM (Protoderma), meris- tem primar superficial reprezentând pătura externă a vârfului vegetativ. Alcătuit din celule cu o dispoziție ordonată care prin diviziune anticlinală și diferențiere celulară va da naștere epidermei și rizodermei (-> MERISTEME). PROTOFTLE (Protophyllum), pri- mele frunze care apar deasupra cotiledoane- lor. Se mai numesc frunze primare sau primor- diale. Rămân în general mici și diferă ca formă protofloem 667 prun față de frunzele caracteristice speciei ce apar mai târziu. Protofilele trifoiului (Trifolium sp.), fasolei (Phaseolus sp.) ș.a. au limbul întreg și nu format din foliole: stejarul (Quercus sp.) are limbul foliar puțin lobat; săgeata-apei (Sagitta- ria sagittifolia) are limbul mai îngust decât nor- mal ș.a. (-> NOMOFILE). P R OT O F LO E M (Protophloema), țesut conducător al părților tinere de plantă, cu creștere continuă în lungime. Derivă din pro- cambiu. Se diferențiază în primele etape onto- genetice. Situat spre periciclu. Format din vase liberiene (tuburi ciuruite) cu lumenul îngust, adesea lipsite de celule anexe. Specializat în conducerea substanțelor plastice. De obicei funcționează un timp relativ scurt. în organele cu creștere rapidă, curând după formare, este strivit de celulele înconjurătoare cu activitate mitotică. Identificat la spermatofite în rădăcină, tulpină și frunzele speciilor lemnoase și ierboa- se (-> FLOEM). P R OT O P L AS M Ă (Protoplasma), ansamblu al constituenților dintr-o celulă vie, constând din citoplasmă, nucleu, plasmalemă, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, mitocon- drii, plastide, ribozomi, microzomi ș.a. Proto- plasma conține, în structura sa chimică, peste 60 elemente chimice. Acestea sunt reprezen- tate prin ultramicroelemente aflate în cantități infime - 0,000001 % (As, Mo, Co, I, Pb, Hg, Xg, Au, Ra); microelemente aflate în cantități variabile - 0,001 %-0,00001% (Mn, Fe, B, Sr, Ti, Zn, Si, Br, F, Rb, Sn, Ni) și macroelemente în cantități mari (C, H, O, N, S, P, K ș.a.). Din totalul macroelementelor, O, C și H reprezintă 98,5% (oxigenul 70%, carbonul 18%, hidroge- nul 10,5%). Principalii compuși chimici organici din protoplasmă sunt proteinele, lipidele și glucidele. Cea mai mare parte din proteine și lipide se află sub forma unei soluții apoase coloidale. Compușii chimici anorganici sunt să- rurile minerale și apa. Sărurile minerale se află disociate sub formă de ioni (Mn⁺⁺, Ca⁺⁺, K⁺, H⁺, SO₄", NO₃“, OH") sau combinate cu diferite molecule organice. Apa reprezintă 95-98% din conținutul protoplasmei și se întâlnește ca apă de constituție, de inhibiție și liberă. Proprietăți fizice. Protoplasma este incoloră, semitrans- parentă (indice de refracție 1,35-1,50), vâs- coasă, elastică, coagulantă și cu presiune os- motică diferită. Vâscozitatea variază în limite mari de la celulă la celulă și în cadrul aceleiași celule, în funcție de factorii interni, externi, vârstă, stare fiziologică, stare de sol sau gel, ambele cu caracter reversibil. Celulele cu acti- vitate metabolică intensă posedă vâscozitate mică, și invers. Elasticitatea este evidentă, protoplasma se poate întinde și poate reveni la forma inițială ca urmare a prezenței existenței moleculelor ce manifestă tendința de a păstra aceeași distanță între ele. Protoplasma nu difu- zează în apă, ea își păstrează forma și masa. Coagulează sub influența căldurii sau a diferi- telor substanțe chimice (acidul acetic, acizi mi- nerali etc.). Variabilitatea presiunii osmotice este determinată de difuziune, care exercită o forță dinspre soluția diluată spre cea concen- trată. Proprietăți chimice. Reacția ionică este neutră sau ușor alcalină. Protoplasma repre- zintă sediul a numeroase reacții chimice de oxidare și reducere, care asigură menținerea compoziției chimice și însușirilor morfo-funcțio- nale. Se dizolvă în soluția de KOH și se colorează galben-brun în prezența soluției de iod în iodură de potasiu. PROTOXILEM (Protoxy Ierna), țesut conducător lemnos primar diferențiat din procambiu în embrion sau în stadiile postem- brionare. își încheie diferențierea înainte de terminarea creșterii în lungime a organului. Apare în primele etape ontogenetice ale plan- tei. Format din vase lemnoase (trahee, trahei- de) și parenchim lemnos. Celulele sunt moarte, cu lumenul îngust și pereții prevăzuți cu îngro- șări inelate, spiralate și reticulate. La rădăcină dezvoltarea vaselor este centripetă și sunt si- tuate spre periferie (exarh). La tulpină dezvolta- rea vaselor este centrifugă și se află în centrul organului (endarh) (^ XILEM). PRUN (Primus domestica), fam. Ro- saceae. Arbore sau arbust cu cerințe mari față de apă (570-600 mm precipitații anual), exigent față de căldură [suma temperaturilor active în perioada de vegetație (3400-3850° C); la înflorit sunt necesare temperaturi de 10-25° C pentru a asigura o fecundare masivă], rezistent la ger (mugurii florali rezistă până la-33° C, iar partea aeriană până la -36° C...-38° C), ce- rințe minime față de structura și textura solului, nesuportând pe cele sărăturoase. Genetic, 2n = 48. Cultivat în toată țara prin livezi și grădini, de la câmpie până la limita etajului prun 668 prun montan, mai ales în depresiunile și pe dealurile subcarpatice. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America. Descriere. Rădăcină superficială. Tulpină înaltă până la 10 m, scoar- ța cu ritidom cenușiu crăpat, lemn cu duramen roșiatic-brun, alburn îngust, gălbui, inele anua- le vizibile. Coroană globuloasă cu lujeri tineri, la început pubescenți, verzui, mai târziu glabrii, lucitori, bruni-roșiatici. Muguri cu solzi necleio- și. Frunze eliptice până la obovate, lungi de 5-10 cm, pe margine fin-neregulat-crenat-se- rate, cu fața inferioară moale-pubescentă, reti- culat-nervate, pețiol scurt (1-2,5 cm). Flori albe, câte (1)2(5) pe pedicel lungi, cu petale alun- git-ovate sau eliptice. înflorire, IV-V, înaintea înfrunzitului. Fruct, drupă ovată sau alungit-o- vată, neagră-albăstruie, violetă, roșie-violetă, brumată, carnea dulce. Sâmbure comprimat, carenat. Sămânță amară. Longevitate, 20-45 (70) ani în funcție de soi. Cel mai longeviv, soiul de prune grase românești (40-45 ani, excepțional până la 70 ani). Compoziție chimică. Fructele proaspete mature conțin apă (80%), zaharuri (14-15%), protide (0,6%), acizi organici, celuloză, mucilagii, vitaminele A (33 pg%), B₁ₜ B₂, C, săruri minerale de Na, K, Ca, Fe, Mg, Mn, cu predominarea K (210 mg%). Valoarea nutritivă energetică este de 58-62 kcal/100 g pulpă în stare proaspătă și 249 kcal/100 g pulpă în stare uscată. Alimen- tație. Prunele sunt consumate în stare proas- pătă, uscate sau prelucrate. Foarte nutritivă, energetică, stimulent nervos și regenerator al nervilor. Industrie. Din prune se fabrică mar- meladă, gem, dulceață, magiun, compot, țuică. Lemnul este utilizat la confecționarea mobilei, instrumente muzicale de suflat (fluiere). Bioterapie. Fructele au utilizări în medicina umană cultă și tradițională, iar frunzele numai în medicina tradițională. Fructelor li se atribuie proprietăți antipiretice, antihelmintice, depura- tive, decongestionant-hepatice, emoliente, sti- mulente nervos, dezintoxicante, tonice, laxative, iar frunzele sunt febrifuge, laxative, vermifuge. Substanțele pe care le conțin au însușirea de a scădea febra (temporar). Acționează împotriva viermilor intestinali și provoacă eliminarea lor. Retrage din umori toxinele și favorizează elimi- narea lor. Ameliorează congestia hepatică. Re- laxează țesuturile și diminuează starea infla- matorie. Crește peristaltismul intestinal, ușurează tranzitul prin lubrifiere, favorizând de- fecația. Recoltare. Fructele (Pruni domesticae fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică. Se prelucrează sau sunt date în consum. Frun- zele (Pruni domesticae folium) se recoltează până în luna iulie. Se usucă la umbră, de prefe- rat în podurile acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Consum de fructe proas- pete (prune), dimineața sau la începutul mesei. Pentru efectul laxativ sunt necesare 8-20 bu- căți. 2. Pentru efecte diuretice, laxative, des- congestive ale ficatului și hemoroizilor: decoct, din prune uscate. Câte 2 căni pe zi. Se bea lichidul, se consumă și fructele. 3. Pentru tratarea inflamațiilor splinei: decoct, din prune uscate. Dimineața se bea lichidul iar seara se consumă fructele din decoct. 4. Pentru tratarea irascibilității copiilor: a) infuzie, dintr-o prună și o smochină la 100 ml apă: se administrează zilnic; b) suc de prune, câte un pahar înainte de mese. 5. Pentru eliminarea oxiurilor, limbricilor, mărirea diurezei, combaterea constipației: decoct, din 1 lingură frunze mărunțite la o cană. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 6. Pentru eliminarea viermilor intestinali: decoct, din 25-30 g frunze la un litru de apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, din care una dimineața pe stomacul gol. 7. Pentru combaterea constipa- țiilor, ca emolient și diuretic: sirop, din 100 g pulpă prune și 150 ml alcool de 60°. Se lasă o zi la macerat. Se face un sirop din 330 ml apă și 770 ml zahăr. Siropul obținut se toarnă peste prune. Se folosește câte o linguriță după mace- rare. Uz extern. Pentru frecții, medicina popu- lară macerează plante medicinale în țuică. Pe alocuri borhotul (liveș) rezultat după distilare se folosește la frecționarea mâinilor pe partea de luare a pulsului pentru combaterea indigestiei (aplecate). Tincturile sunt aplicate pe locurile dureroase. Cosmetică. Din prune proaspete se realizează o mască astringentă pentru tenu- rile cu pori deschiși. Prunele se zdrobesc și se așază pe ten timp de 20 minute, după care se spală cu apă călduță. Apicultura. Specie meli- feră. Oferă albinelor culesul de nectar, polen și mană. Producția de miere din flori, 20-30 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Vopsito- rie. Scoarța proaspăt jupuită de pe ramuri posedă proprietăți tinctoriale. Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în roșu. 1. Pentru vopsitul în roșu-palid, scoarța se pune într-un vas; se toarnă apă cât să o acopere. Se fierbe până se obține o soluție colorată la intensitatea maximă. Fiartă în continuare nu se mai închide pseudocife 669 pufuliță la culoare. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul de vopsit și se fierbe până când se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă. 2. Pentru colorarea în roșu, scoarța proaspăt recoltată se asociază cu scoarța de porumbar și flori de sovârf (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. XLVII, 1). PSEUDOCIFE, pete de forme varia- te, cu contur neregulat și fără delimitare precisă întâlnite pe suprafața talului la unele specii de licheni. Caracteristice genurilor Cetraria, Lobaria, Nephroma, Pa rm el ia etc. PSEUDOGAMIE (Pseudogamia), proces de fecundație simplă întâlnit la unele specii de plante angiosperme. Este fecundat numai nucleul polar al sacului embrionar. Oo- sfera rămâne nefecundată. în urma fecundației se declanșează formarea endospermului, care, la rândul lui, stimulează, la multe specii, diviziu- nea oosferei nefecundate rezultând embrionul. Caracteristică la speciile Hypericum perfo- ratum, Poa alpina, Panunculus auricomusș.a. PUFAI (Lycoperdon perlatum), fam. Lycoperdaceae. Ciupercă saprofită, comestibi- lă, întâlnită de vara până toamna târziu (VI—XI), cu dezvoltare în masă în lunile septembrie-oc- tombrie, la marginea pădurilor, în tăieturi de pădure (conifere sau foioase), în pajiști, parcuri, grădini. Corpul fructifer (basidiocarp), piriform, înalt de 2-8 cm, diametrul 2-4 cm, culoare albă, apoi gălbuie, ocracee sau brună, cu suprafața acoperită cu numeroase papile sau granulații caduce. La maturitate, în vârf se deschide un orificiu circular prin care sunt eliberați sporii. Piciorul steril, cilindric, lung de 3-10 cm, dia- metrul 1-2 cm, ușor îngustat la bază, adesea puțin curbat, neted sau granulos. Carnea (glebă) la început albă, plină, elastică, comesti- bilă, apoi ocracee-verzuie, la maturitatea deplină măslinie, prăfoasă, miros neplăcut, gust piperat. Sporii sferici (3,5-4,5 p), echinulați, uni- gutulați, bruni. Alimentație. Valoare alimentară mică. Utilă pentru consum numai în stadiul foarte tânăr. Recomandată ca antreu pregătită cu sos tartar, sau în papricaș, în amestec cu alte soiuri de ciuperci. Pentru iarnă se usucă. Rămân la fel de gustoase ca cele proaspete, dar, cu gust mai piperat; de aceea se folosesc pentru a da gust mâncărurilor (v. PI. XLVII, 2). PUFULIȚĂ (Epilobium hirsutum), fam. Onagraceae. Plantă erbacee, perenă, eu- trofă, hemicriptofit-helohidatofită, mezohidrofi- tă, mezotermă, acid-neutrofilă spre neutro-ba- zifilă, întâlnită în toată țara prin locuri umede, mlăștinoase, trestiișuri, tufărișuri, crânguri, ză- voaie, mai ales pe substrat calcaros, pe lângă izvoare, pârâuri, râuri, lacuri; vegtetează pe soluri jilav-umede până la umed-ude, având rădăcinile în apă sau în solul înmlăștinit, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai nu- mește limbricaș, râscoage, zburătoare. Gene- tic, 2n = 18, 36, 54. Fitocenologic, încadrată în Phragmitetea. Car. Filipendulo-Petasition. Răspândită în Europa, Asia, Africa. Descriere. Rizom gros, cu stoloni repenți, lungi, cărnoși. Tulpină erectă, ramificată, ușor muchiată în partea inferioară, cilindrică în partea superioa- ră, acoperită cu peri lungi, patenți și printre ei cu peri scurți, glanduloși, înaltă de 50-150 cm. Frunze ovat-lanceolate, amplexicaule, glandu- los-lanate sau pâslos-păroase, lungi de 4-12 cm, cu marginile acut-serate sau dințate. Muguri florali pâsloși, erecți. Flori roșii-purpurii: caliciu din 4 sepale lanceolate, scurt-acuminate; coro- lă din 4 petale obcordate, la bază cu un inel de peri; androceul, din 8 stamine; gineceul, cu stil drept sau ușor încovoiat; stigmat globulos, prevăzut cu 4 lobi. înflorire, VI—VIII. Fructe, capsule. Semințe invers-ovate. Compoziție chi- mică. După efectul bun pe care îl asigură planta în tratarea unor boli hepatice și renale în mod sigur conține polifenoli, acid elagic, acid cafeic, camferol, myrcetin, myrcetin-rubinozidă, quer- cetol; taninuri reprezentați mai ales prin acizi triterpenici (ursolic, hidroxiursolic, oleanolic, hi- droxioleanolic); saponine triterpenice, sapo- nine steroidice, antociani, ulei volatil, zaharuri, aminoacizi esențiali (cisteină, serină, valină, treonină, leucină, fenilalanină, prolină, izoleu- cină, tirozină etc.), vitamină C, săruri de Co, Cu, Zn, K, S, P, Mg. Alimentație. Planta este utilizată pentru prepararea unor ceaiuri alimen- tare. Bioterapie. Părțile aeriene înflorite ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradi- țională umană și veterinară. Principiilor active li se atribuie proprietăți depurative, coleretice, colagoge, hemostatice, astringente, diuretice, dezinfectante, antiinflamatoare, decongestio- nante, regeneratoare ale țesuturilor. Activează procesele fiziologice de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală, renală sau prin glandele sudoripare; stimulează funcția de secreție a pufuliță 670 pufuliță de colină celulelor hepatice; favorizează eliminarea bilei din vezicula biliară prin stimularea contracțiilor acesteia; taninurile pe care le conține precipită proteinele asigurând o acțiune hemostatică lo- cală; compușii sterolici au acțiune hipocoles- terolemiantă; alte principii active diminuează inflamațiile sau chiar le vindecă; favorizează eliminarea congestiei provocată de fluxul san- guin crescut sau a unei scăderi a întoarcerii venoase; stimulează și grăbește refacerea structurilor sau țesuturilor afectate mai ales a celor hepatice, renale și ale prostatei; stimulea- ză funcțiile pancreatice, gastrointestinale. Pro- babil acțiunea benefică este asigurată de între- gul complex de principii unde un rol important îl au aminoacizii. Cu un amestec de părți egale de combinație de părți egale pufuliță, pufuliță de mlaștină (Epilobium palustre) și pufuliță de zăvoaie (Epilobium parviflorum) uscate și mă- runțite autorul s-a tratat de hepatită cronică persistentă. Boala a stagnat și ficatul s-a refă- cut. De atunci au trecut 18 ani fără ca boala să progreseze. Tratamentul a fost asociat cu con- sumul de brânză dulce, obținută din lapte de vacă prins, amestecată cu o linguriță de miere de salcâm sau miere polifloră. Sunt interzise preparatele prăjite și alcoolul. Planta e reco- mandată în tratarea hepatitei, hepatitei cronice, hepatitei cronice evolutive, cirozei hepatice, prostatitei, adenomului de prostată, adjuvant în tratamentul cancerului de prostată, în ulcer gastroduodenal, enterite, boli renale și ale căi- lor urinare. Recoltare. Părțile aeriene ale plan- tei (Epilobi hirsitusi herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se rup sau se taie părțile superioare ale plantei (treimea superioară). Tulpina rămasă lăstărește din nou. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere spațioase, bine aerisite, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 30-40° C. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea hepatitei, hepatitei cronice, hepatitei cronice evolutive, cirozei hepatice, prostatitei, adenomului de prostată, bolilor renale, și ale căilor urinare, vezicii urinare, ulcerului gastric și duodenal, enteritelor: a) infuzie, din 1 linguriță cu vârf plantă uscata și mărunțită (pulbere) peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, cu 30 minute înainte de masă (dimineața, prânz, seara); b) decoct, din 1 linguriță cu vârf plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 2-3 minute. Se strecoară. Se administrează la fel ca infuzia: este mult mai bine dacă acest produs se amestecă în părți egale cu pufuliță de mlaștină sau pufuliță de zăvoaie; c) suc de plantă proaspătă, câte 1 păhăruț sau un păhăruț diluat în apă. Medicină veterinară. Uz intern. în unele zone subcarpatice crescătorii de animale tratează animalele de afecțiuni hepatice și gastrointestinale cu infuzia sau decoctul plantei. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,3-0,5 mg/floare. Producția de miere, 40-60 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică (v. PI. XLVII, 3). PUFULIȚĂ DE COLINĂ (Epilo- bium collinum), fam. Onagraceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă, oligotrofă, heliofită, foarte acidofilă spre acidofilă, întâlnită prin locuri înso- rite, uscate, pietroase, pe grohotișuri, coaste râpoase, margini de drumuri și pe malurile în- sorite ale râurilor din regiunea dealurilor și montană corespunzătoare etajelor gorunu- lui-molidului; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene cu troficitate scăzută (T= 10-30); se mai numește pufuliță cu flori mici, pufuliță cu flori mici roșii-roz, zburătoare cu flori mici, zburătoare de colină. Genetic 2n = 18. Fito- cenologic, încadrată în Epilobietalia, Car. Androsacetalia, Asplenietalia septendrionalis. Răspândită în Europa, Groenlanda. Descriere. Rizom scurt și viguros, din care pornesc stolo- nii subterani de toamnă, lungi până la 4 cm, care ies la suprafață și formează rozete de frunze. Tulpină înaltă de 10-40 cm, adesea ramificată, cu vârfurile florifere nutante, cu peri simpli, des foliată, în axilele frunzelor cu ramuri scurte. Frunze mici, opuse până la inflores- cență, pe partea inferioară fin pufos păroase, pe margine neregulat mărunt dințate, frunzele din partea superioară a inflorescenței lanceo- late. Muguri florali globulos ovoidali, nutanți. Flori mici, roz spre roșii; caliciul, din 4 sepale (dialisepal); corola din 4 petale (dialipetală) mai lungi decât sepalele; androceul, din 8 stamine, cele episepale mai lungi; gineceul, cu stigmat lobat. înflorire, VI-IX. Fruct capsulă alipit pă- roasă. Semințe obovoidale, cu vârful rotunjit. Compoziție chimică. Nestudiată. După efectele terapeutice se presupune existența unor flavone, steroli, taninuri, polifenoli, aminoacizi pufuliță de mlaștină 671 pufuliță de munte (poate toți cei esențiali), zaharuri, uleiuri vola- tile, vitamina C, elemente minerale. Biotera- pie. Părțile superioare aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană tradițională în unele localități submontane. Li se atribuie proprietăți depurative, diuretice, colagoge, coleretice, antiinflamatoare, dezinfectante, astringente, hemostatice, decongestionante, regeneratoa- re, remineralizante. Activează procesele fizio- logice de eliminare a toxinelor pe cale gastroin- testinală, renală, și prin glandele sudoripare; activează funcția renală mărind cantitatea de urină eliminată și odată cu ea toxinele; stimu- lează funcțiile hepatice; stimulează secreția de bilă; diminuează inflamațiile, până la dispariția lor; favorizează ameliorarea congestiei provo- cată de aportul sanguin crescut, scădere a întoarceri venoase sau de o altă cauză; sti- mulează și grăbește refacerea structurilor (țe- suturilor) afectate, mai ales a celor hepatice, gastrointestinale, renale și ale prostatei, sti- mulează funcția pancreatică; remineralizează organismul. Recoltare. Părțile aeriene supe- rioare ale plantei (Epilobi collini herba) se recol- tează în timpul înfloririi prin ruperea acestora. Produsul biologic format din frunze și flori se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Planta poate fi folosită și în stare proas- pătă. Medicina umană. Pentru tratarea hepati- tei, hepatitei cronice, cirozei hepatice, afecțiu- nilor căilor biliare, afecțiunilor tubului digestiv (colite, ulcer gastroduodenal), prostatitei, ade- nomului de prostată: a) suc, extras din planta proaspăt recoltată; se taie mărunt și se intro- duce într-un robot pentru preparat sucuri; se bea câte o lingură de 3 ori pe zi, cu 30 minute înainte de masă (cantitatea de suc măsurată (o lingură) se adaugă unei jumătăți de pahar cu apă); b) extracție de suc în apă, din frunze și flori pisate bine până devin o pastă. Se pun într-un pahar și se adaugă apă. Se amestecă cu o linguriță inoxidabilă sau cu o lingură de lemn. Se acoperă și se lasă în repaus 2-6 ore. Se strecoară și se bea de 2 ori pe zi (dimineața și seara) câte o jumătate de pahar; c) infuzie, din 1 linguriță cu vârf pulbere plantă sau plantă uscată și foarte bine mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, cu 30 minute înainte de masă; d) decoct, din 1 linguriță cu vârf plantă uscată și mărunțită •la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 3-5 minute. Se strecoară se beau 2-3 căni pe zi; e) pulbere flori și pulbere frunze în părți egale câte 1 linguriță rasă, se țin sub limbă cca 5 minute și apoi se înghit cu apă. Apicultură. Specie meliferă. Florile asigură albinelor culesul de nectar și polen pe o perioadă relativ lungă (4 luni). Pondere economico-apicolă mijlocie. PUFULIȚĂ DE MLAȘTINĂ ZBURĂTOARE DE MLAȘTINĂ ’ PUFULIȚĂ DE MUNTE (Epilo- bium montanum), fam. Onagraceae. Plantă er- bacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, mezo- trofă, la temperatură amfitolerantă, acido-neu- trofilă spre slab acid-neutrofilă, comună în toate regiunile țării, întâlnită prin locuri revene și jilav-umede cu troficitate mijlocie (T = 50-80), prin tufărișuri, în păduri de fag, stejar, păduri de șleau (amestec), de conifere, adesea prin tăieturi de pădure, pe soluri cu humus, mai mult pe substrat turbos; se mai numește pufuliță, față-n față, Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, Car. Fagetalia, Pino-Quercetalia. Răspândită în Eu- ropa și Asia. Descriere. Rizom scurt, viguros, încovoiat. Tulpină înaltă de 10-80 (100) cm, simplă sau ramificată, cu 2 șiruri longitudinale de peri erecți. Frunze opuse, în partea superioa- ră alterne, cele mijlocii ovate, cele de la bază rotunjite până la ușor cordate. Flori erecte sau nutante; corolă cu petale cordiforme, cu 5-6 ner- vuri longitudinale mai închise. Stigmat 4-lobat. înflorire, VI-IX. Fruct capsulă pufos-păroasă. Compoziție chimică. Nestudiată. Se presupu- ne că există aceleași substanțe ca la pufuliță (Epilobium hirustum). Bioterapie. în unele zone din țară planta este utilizată de medicina tradițio- nală pentru tratarea hepatitei, hepatitei cronice, cirozei hepatice, prostatitei, hipertrofiei de pros- tată, bolilor de rinichi, ale căilor urinare și vezicii, cancerului de prostată și de vezică urinară. I se atribuie proprietăți decongestionante, colagoge, coleretice, antiinflamatoare, antimicrobiene, antitumorale, regeneratoare. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Epilobi montani herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în podurile acoperite cu tablă. Se păstrează în saci de hârtie sau textili. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea hepatitei cronice, cirozei hepatice, ente- ritei, ulcerului gastric și duodenal, prostatitei, hipertrofiei de prostată, cancerului de prostată pufuliță de zăvoi 672 pulvinule (?), și de vezică urinară (?), bolilor de rinichi și ale căilor urinare; infuzie, din 1 lingură rasă sau 1 linguriță cu vârf de pulbere plantă peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită . Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, una dimineața pe stomacul gol, se mănâncă după 30 minute, și a doua, seara, cu 30 minute înainte de cină. Medicină veterinară. Uz intern. Empiric, pentru tratarea enteritei la animale: decoct, din plantă uscată și mărunțită. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Apicultură. Specie meliferă. Florile asigură albinelor culesul de polen și nectar. Producția de miere, 40-50 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mică. PUFULIȚĂ DE ZĂVOI (Epilo- bium parviflorum), fam. Onagraceae. Plantă erbacee, perenă, hidrofită, mezotermă, slab acid neutrofilă spre neutro-bazifilă, întâlnită pe malul apelor, prin zăvoaie, prin văi, din regiu- nea de câmpie până în cea montană, adeseori prin tăieturi de pădure, înmlăștinite în fânețe umede, uneori ca buruiană prin grădini și locuri ruderale umede; vegetează pe soluri perma- nent umede până la submerse, uneori și pe terenuri umed-ude; se mai numește pufuliță cu flori mici, zburătoare de mlaștină, zburătoare de zăvoi. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, înca- drată în Phragmitetea-Molinietalia, Car. Gluce- rio-Sparganion. Răspândită în Europa și Asia, introdusă în America de Nord. Descriere. Tul- pină înaltă până la 1 m, cilindrică, cu peri patenți, uneori amestecați cu peri glanduloși, scurți. Baza tulpinii are lăstari scurți. Frunze în- gust-lanceolate, mărunt și ascuțit-dințate, cele inferioare și mijlocii opuse, rareori alterne sau verticilate câte trei. Flori mici, cu receptacul infundibuliform; caliciul din 4 sepale; corola din 4 petale cordiforme; androceul din 8 stamine, cele episepale mai lungi; gineceul cu stigmat 4-lobat. înflorire VI-IX. Fruct capsulă, cu peri simpli. Semințe ovale. Compoziția chimică. Nestudiată. Probabil aceleași substanțe ca la -» PUFULIȚĂ. Bioterapie. în unele așazări ruderale din Transilvania și din zona sudică a Carpaților de Curbură planta are utilizări tera- peutice în medicina umană tradițională. I se atribuie proprietăți depurative, coleretice, cola- goge, astringente, hemostatice, decongestio- nante, antiinflamatoare, antimicrobiene, anti- canceroase (?) regeneratoare (?). Folosită în tratarea prostatitei, hipertrofiei de prostată (adenom), în boli de rinichi, căi urinare, și vezi- că, în cancerul de prostată și de vezică urinară, în hepatită, hepatită cronică, ciroză hepatică, ulcer gastroduodenal. Recoltare. Părțile aerie- ne ale plantei (Epilobiparviflori herba) se recol- tează în timpul înfloririi, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Planta se rupe sau se taie din treimea ei superioară. Din părțile rămase vor da noi ramuri. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci de hârtie sau textili. Medi- cină umană. Uz intern. Empiric, pentru trata- rea prostatitei, hipertrofiei de prostată, aduce ameliorare în cancerul de prostată (?), de vezi- că urinară (?), în boli de rinichi și căi urinare, hepatită, hepatită cronică, ciroză hepatică, ulcer gastroduodenal, enterite: infuzie, din 1 lingură rasă sau 1 linguriță cu vârf de pulbere plantă peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, una dimineața pe stomacul gol (se mănâncă după 30 minute) și a doua, seara, cu 30 minute înainte de cină. Apicultură. Specie meliferă. Florile oferă albi- nelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, cca 200-300 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mare. PULVINULE (Pulvinus), articulații de structură specială prezente la unele frunze. Au aspect de umflătură, datorită existenței unei Fig. 245. Pulvinule: A - frunza de fasole (Phaseolus vulgaris)-, B - frunze de Monstera deliciosa-, a - limb (lamină); b - pețiol; 1 - pulvinulă bazală; 2 - pulvinulă laminală; 3 - pulvinulă terminală; 4 - articulație terminală; 5 - teaca frunzei; 6-rădăcini. punctuațiuni 673 pușca-dracului cantități mai mari de parenchim decât în restul pețiolului. Pot fi situate în partea bazală, la locul de inserție a pețiolului pe tulpină; intermediare sau laminate, situate de-a lungul pețiolului, la locul de prindere a foliolelor; apical, situate la partea apicală și la baza limbului. Rol în orientarea frunzelor către sursa de lumină cea mai potrivită, (fig. 245). PUNCTUAȚIUNI, spații microscopi- ce (orificii) circulare, simple sau ramificate, exis- tente în peretele celular al plantelor, prin care se face comunicarea între celulele adiacente. Punctuațiunile sunt mărginite de pelicula ecto- plasmatică (plasmalemă) și sunt prezente atât în peretele primar, cât și în cel secundar. Pere- tele primar are în dreptul punctuațiunii o țesătură mai largă de microfibrile celulozice, cu mulți pori, prin care trec palsmodesmele. în peretele se- cundar punctuațiunile au forma de canalicule. Există punctuațiuni simple și punctuațiuni areo- late. Punctuațiunile simple se întâlnesc în pere- tele celulelor parenchimatice. Au formă circulară sau ovală și sunt asemănătoare unor „micro- tuneluri“. Punctuațiunile areolate se formează în peretele celular dublu (primar și secundar) (fig. 246). Peretele secundar se dezvoltă deasu- pra punctuațiunilor, ca o cupolă, cu o deschidere în partea centrală. în secțiune transversală aces- te punctuațiuni au o formă lenticulară. Punctua- țiunea este străbătută de lamela mijlocie și de b Fig. 246. Punctuațiuni areolate la pin (Pinus sp.): a - secțiune tangențială; b - secțiune radiară; 1 - torus; 2 - cavitatea punctuațiunii; 3 - des- chiderea punctuațiunii; 4 - membrana punctua- țiunii; 5- baza punctuațiunii; 6- lamela mijlocie; 7 - perete primar (în negru); 8- perete secundar tristratificat. membranele primare ale celor două celule veci- ne. împreună formează membrana punctuațiunii, care separă punctuațiunea în două camere. Membrana punctuațiunii conține orificii submi- croscopice prin care comunică cu celulele adiacente. Există punctuațiuni areolate simple și cu torus. Torusul se diferențiază din membrana punctuațiunii. Are forma unui disc lenticular și servește la reglarea fluxului de apă cu săruri minerale în vasele de lemn (traheide) ale coni- ferelor. La pin (Pinus sylvestris) torusul are orificii. PUNCTUAȚIUNI „TACTILE", formațiuni histologice foarte sensibile la exci- tațiile de contact, de șoc sau de frecare. Sunt reprezentate prin cavități scobite în peretele extern al celulelor epidermice. Au forma unor chiuvete circulare sau eliptice, lărgindu-se ade- sea către exterior într-un fel de pâlnie. întâlnite în peretele epidermic extern al cârceilor de castravete (Cucumis sativus), imitatoare (Bryet- nia dioica) și în glandele cu care se termină tentaculele frunzelor de la planta carnivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia). PURICEASCĂ (Lecanora subfusca), fam. Lecanoraceae. Lichen corticol, lignicol, saxicol, întâlnit pe scoarța copacilor (adesea pe fag), pe lemn, stânci, pietre. Tal mai mult sau mai puțin rugos, cu marginea continuă, subțire, fin-compartimentată, cu mici ridicături. Culoare cenușie-albicioasă sau gălbuie, cu o margine neagră. Apoteci rotunde, ovale sau colțuroase, cu diametrul de 0,5-1,5 mm, prevă- zute cu bord, rugoase, netede sau bombate, mate sau lucioase, galbene-roșcate până la brun-roșcate. PUȘCA-DRACULUI (Mycenastrum corium), fam. Lycoperdaceae. Ciupercă sapro- fită, comestibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X), pe soluri nisipoase. Descriere. Corpul de fruc- tificație (bazidiocarp), sferic la început, diametrul 2-10 cm, la maturitate crăpat în formă de stea, având la bază un cordon micelian. Exoperidia subțire, albă-gălbuie sau cenușie, caducă. En- doperida scorțoasă, de culoare maronie sau brună-cenușie. Gleba gălbuie, mai târziu oliva- cee sau brună-purpurie. Spori verucoși (10-12 p) (Gh. Sălăgeanu, A. Sălăgeanu, 1985). Alimentație. Valoare alimentară mică. Utilizată regional pentru diferite preparate culinare (v. PI. XLVII, 4). R RADICELĂ (Radicella), ramificație endogenă a rădăcinii din țesuturi relativ matu- re; sin. rădăcină laterală, rădăcină secundară. Apare imediat după regiunea piliferă sau sub aceasta, ultimul caz fiind întâlnit mai ales la plantele de apă (hidrofite). își are originea în periciclu la gimnosperme (pinofite) și majorita- tea angiospermelor (magnoliofite); în celulele inițiale ale endodermei, pentru pteridofite; în endodermă, pentru unele angiosperme; în stra- turile cele mai interne ale scoarței, ca la unele plante hidrofite din fam. Fabaceae, Cucurbita- ceae ș.a.; în straturile externe ale scoarței și epidermă, fapt întâlnit la rădăcinile plantelor din fam. Brassicaceae (fig. 247). Celulele rizogene ale periciclului ce dau naștere radicelei sunt situate în dreptul fasciculelor de lemn ale cilin- drului central. Numărul șirurilor longitudinale (ortostihurilor) de radicelă corespunde numă- rului de fascicule conducătoare lemnoase, cu excepția rădăcinilor la care numărul fascicu- lelor conducătoare lemnoase scade la două sau la unu. La acestea (din urmă) se formează câte două radicele la fiecare fascicul lemnos. Ele rezultă din celulele rizogene situate de o parte și de alta a fiecărui fascicul de lemn, respectiv între fasciculul de lemn și fasciculul de liber. Dispoziția radicelei în primul caz este izostihă, iar în al doilea caz, diplostihă. La plan- tele din fam. Apiaceae (fig. 248), radicela se formează în fața fasciculelor de liber, deoarece în fața fasciculelor de lemn se află canale glandulare. La angiosperme s-a stabilit că pri- mordiul radicelei se formează prin diviziunea și creșterea celulelor rizogene ale periciclului, la început prin diviziuni periclinale și apoi anticlinale. Primordiul radicelei în creștere iese treptat la exterior distrugând în calea lui țesutu- rile scoarței. La speciile unde primordiul radice- lei pornește din endodermă celulele se divid de obicei prin pereți anticlinali și din când în când prin pereți periclinali. RAFIDE (Raphides), incluziuni ergas- tice vacuolare existente în celulele vegetale formate din gruparea în mănunchiuri a cristale- lor aciculare, lungi, de oxalat de calciu, dispuse într-o masă mucilaginoasă. întâlnite în celulele frunzelor de ghiocel (Galanthus nivalis), zambi- lă (Hyacinthus orientalis), slăbănog (Impatiens nolitangere) (-> CELULE OXALIFERE). RAMIE (Boehmeria nivea), fam. Urti- caceae. Plantă perenă, monoică, originară din China; numită și urzică chinezească. Cultivată pentru fibrele din tulpină. Răspândită în China, Japonia, nordul Africii, America de Nord. Cultivată pe suprafețe mari în China, Japonia, Filipine, Indonezia, India, Egipt. în România se fac 2-3 recolte pe an, exceptând anul I, când se obține o recoltă. în țările calde se obțin 4-5 recolte anual. Prima recoltă se obține la cca 60 zile de la pornirea în vegetație. Producția la noi, 8-10 t/ha tulpini uscate. Plantația durează ramie 676 ranunculacee Fig. 247. Originea și dezvoltarea radicelei: a - arc rizogen din două straturi de celule; b - arc rizogen din trei straturi de celule; c - stadiu avansat în formarea radicelei; d - secțiune transversală printr-o rădăcină de tip tetrarh cu radicelă ieșită din scoarță; 1 - cilindrul central; 2 - dermatogen; 3 - endodermă; 4 - liber; 5 - lemn; 6 - periciclu; 7 - periblem; 8-plerom; 9-piloriză; 10 - radicelă; 11 - rizodermă; 12 - scoarță. Fig. 248. Schemă cu dispoziția radicelelor: a - dispoziție radicelară izostihă; b - dispoziție diplostihă: / -fascicul lemnos; 2-fascicul liberian. 7-15 ani. Rezistență mare la boli și dăunători. Cerințe ridicate la căldură, insolație, umiditate. Sensibilă la ger. Preferă soluri lutoase, fertile, bogate în humus, profunde, afânate, expoziție sudică. Nu se dezvoltă bine pe solurile ușoare (nisipoase) și grele (argiloase). Descriere. Rădăcină pivotantă, cu ramificații la 30-40 cm adâncime. Rizomii servesc ca organe de în- mulțire. Tulpini fin-păroase, înalte de 150-200 cm, groase de 1 cm, grupate câte 5-20 într-o tufă. Frunze lat-ovate, dințate pe margine, ascuțite la vârf, des-păroase pe fața interioară. Flori mici, unisexuate, grupate în ciorchini deși; flori- le femeiești se află în partea superioară a inflo- rescenței, iar cele mascule în partea inferioară a ei. Fruct, achenă alungită cu o singură să- mânță. Industrie. Fibrele obținute din tulpini sunt fine, strălucitoare, albe ca zăpada, lungi de 18-25 cm, foarte rezistente (de 3 ori mai rezistente decât fibrele de cânepă și de 22 ori mai rezistente decât cele de bumbac); se spa- lă, se colorează și se filează bine. Utilizate în obținerea de dantele, tricouri, șervete, fețe de masă, rufărie, perdele, stofe pentru tapițat mo- bile, covoare, pânză pentru cauciucuri de auto- mobile, curele de transmisie, pânze de corabie, pânză pentru corturi, năvoade, ață pentru cizmărie, hârtie pentru tipărirea bancnotelor. Țesăturile sunt fine și foarte rezistente. RANUNCULACEE (Ranuncula- ceae), familie care cuprinde cca 1500 specii erbacee anuale, bianuale, perene, rareori lem- noase, răspândite pe tot globul terestru, mai ales în regiunile temperate. Este cea mai importantă și cea mai numeroasă familie din ordinul Ranuncuiales. Rădăcina primară lipsește, fiind înlocuită de rădăcini adventive. Frunze variate ca formă, de obicei divizate, rar întregi, alterne, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite) acti- nomorfe, rar zigomorfe, solitare sau grupate în inflorescențe cimoase; elementele florale sunt dispuse spiralat, ciclic sau hemiciclic pe un receptacul alungit, mai mult sau mai puțin co- nic; periant petaloid haplochlamideu trimer sau diplochlamideu pentamer, cu foliole nectarifere variate ca formă și mărime plasate între periant și androceu, uneori lipsesc; androceul polimer, cu stamine libere, rareori unite la bază; gine- ceul, polimer, rareori din 2 sau o singură carpelă, cu ovar superior, foarte rar sincarp. Formula florală: rar •i-P₃₊3AᵤGᵢᵢ; Kw-sC^AaG^. Pole- nizare entomofilă, anemofilă, ornitofilă. Fructe multiple - folicule, nucule, bace, cu răspândire anemochoră, zoochoră și hidrochoră. Semințe cu endosperm bogat, embrion mic, cu două co- tiledoane, rareori unul singur. Flora României conține 113 specii spontane și cultivate ranunculacee 677 rapiță mare aparținând la 23 genuri grupate în 3 subfamilii. Subfamilia HELLEBOROIDEAE cu formula florală: KW-5 Cw-₅ Aₐ G^ și genurile: Cimicifuga, x = 6; Actaea, x = 8; Helleborus, x = 8; Eranthis, x = 7; Isopyrum, x = 7; Aquilegia, x - 7\ Caltha, x = 8; Trollius, x - 8; Nigella, x = 6; Aconitum, x = 8; Delphinium, x = 8; Consolida, x = 8; Callianthemum, x = 8. Sfam. ANEMONO- IDEAE, cu formula florală: ?*P₃₊₃ Aᵤ G„ și genurile: Anemone, x = 7, 8; Pulsatilla, x = 8; Hepatica, x - 7; Clematis, x = 8. Sfam. RANUNCULOIDEAE cu formula florală: £*K₅-3, C₅ Aᵤ GaȘi genurile: Thalictrum, x = 7; Myosurus, x = 8; Ceratocephalus, x = 7, 8; Ranunculus, x = 7, 8; Adonis, x = 8. RAPIȚĂ MARE (Brassica napus ssp. oleifera), fam. Brassicaceae. Plantă erba- cee, anuală, cultivată, alogamă, terofită, mezo- fită, mezotermă, la pH amfitolerantă; se mai numește brojbâ, brozbe de vite, colzâ, curechi de câmp, muștar negru, nap rotund, napi cure- cești, napi de miriște, rapiță. Genetic, 2n - 38, 76. Cultivată din Antichitate de popoarele din jurul Mării Mediterane și în Orientul Apropiat. De aici s-a răspândit în India și alte țări din Asia. Cultivată pe suprafețe mari în India, China, Pakistan, Canada, Polonia, Franța, Suedia, Germania. în România cultivată în trecut (1900-1938) pe suprafețe mari, astăzi mult re- duse. Rezistentă la temperaturi scăzute. Roze- ta de frunze de la soiurile de toamnă rezistă până la minus 15-25° C, sub acoperișul de zăpadă. Pe soluri cu exces de umiditate și fără strat protector de zăpadă pot fi distruse la minus 7-10° C. Sensibilă primăvara la alter- nanța îngheț și dezgheț. Brumele apărute în faza îmbobocirii și înfloririi compromit cultura. Suma temperaturilor pentru vegetația soiurilor de toamnă este de 2100-2500° C, iar pentru soiurile de primăvară, 1500-1800° C. Cerințe moderate față de umiditate. Solicită soluri cu textura lutoasă, profunde, bogate în humus și calciu și cu reacție neutră. Preferă aluviunile, cernoziomurile și solurile brun-roșcate. Descriere. Rădăcină pivotantă, nelignificată, slab-ramificată, adâncă până la 60-80 cm. Tul- pină erectă, înaltă de 120-160 cm, bine ramifi- cată. La formele de toamnă alungirea tulpinii începe primăvara. Frunze glabre, brumate, verzi-albăstrui; cele bazale pețiolate, lirate, penat-sectate; cele mijlocii sesile, lanceolate; cele superioare sesile, oblong-lanceolate, cu baza cordat-amplexicaulă, înconjurând tulpina numai pe jumătate. Flori galbene, grupate în racem alungit, cele nedeschise sunt așezate mai sus decât cele deschise. înflorire, VI—VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, silicvă cu poziție apropiată de orizontală. Perioada de vegetație pentru soiurile de toamnă, 270-300 zile, iar pentru cele de primăvară, 110-130 zile. Compoziție chimică. Semințele conțin grăsimi (37,2-^9,6%), proteine (19,6-23,8%), glucide (17,8-19,1%), celuloză (5,8-7,4%), săruri minera- le (4,1-5,2%), apă (5,2-7,3%). Turtele obținute după extragerea uleiului conțin proteine (38,1-41,9%), glucide (31,5-36,6%), celuloză (11,9—14,4%), săruri minerale (7,9-9,8). Napii (rădăcina îngroșată) conțin proteine (1%), hidrați de carbon (6%), vitaminele A (14 pg%), Bt (0,05 mg%), B₂ (0,05 mg%), niacin (0,7 mg%), O (27 mg%), sodiu (8 mg%), potasiu (190 mg%), calciu (40 mg%), fosfor (25 mg%), fier (0,4 mg%). Valoarea energetică, 29 kcal/100 g napi. Industrie. Din semințe se extrage uleiul. Pentru uzul alimentar uleiul se rafinează pentru îndepărtarea gustului neplă- cut și a i se imprima culoarea galbenă-deschis. Este folosit la fabricarea untului vegetal, fabri- carea de vopsele, lacuri, săpunuri și în indus- tria textilă. Prin combinarea cu sulful se obține un material elastic care înlocuiește cauciucul. Paiele se utilizează la fabricarea plăcilor aglo- merate. Bioterapie. Napii și frunzele au utilizări terapeutice în medicina tradițională. Principiile active au acțiune depurativ-diuretică, emolien- tă, dezinfectantă, expectorantă, maturativă. Se folosesc în boli renale, angine, gută, enterite, bronșite, tuse, degerături, furuncule, ulcer varicos. Recoltare. Frunzele (Brassici napusi folium) se recoltează la nevoie și se folosesc imediat. Napii (Brassici napusi) se recoltează toamna. Se păstrează în beci în strat de nisip. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor renale, anginei, gutei, enteritelor, tusei: napii consumați ca atare. Acțiune depura- tiv-diuretică: infuzie, din 1 lingură pulbere napi la 1 I apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se bea întreaga cantitate într-o zi în două reprize, la intervale de 4-5 ore. 2. Pentru afecțiuni pectorale, tuse, bronșite: decoct, din 100 g napi tăiați în felii la 1 I apă sau lapte. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se consumă câte 2 căni pe zi. Se poate face gar- gară. Uz extern. 1. Pentru grăbirea maturării rapiță sălbatică 678 răchitan abceselor și furunculelor, pentru vindecarea degerăturilor și completarea tratamentului făcut intern pentru gută: cataplasme locale, cu napi fierți. Se presează ușor pentru a-și lăsa sucul. 2. Pentru tratarea ulcerului varicos: cata- plasme, cu frunze proaspete puse pe locul afectat. Se pansează cu tifon. Se lasă 24 ore (o zi și o noapte). Se aplică apoi comprese îmbi- bate în infuzie obținută din 50 g frunze, peste care se toarnă 1 I apă clocotită. Se lasă aco- perită 30 minute. Se strecoară. Procedura se repetă până la vindecare. Zootehnie. Turtele rezultate la extragerea uleiului sunt folosite pen- tru furajarea animalelor. Vacilor de lapte li se dau în cantități moderate pentru a nu produce indigestii și a nu împrumuta laptelui gust ne- plăcut. Silicvele (pleava) pot fi folosite ca furaj în amestec cu nutrețurile suculente. Tulpinile se pot folosi ca așternut pentru animale. Poate fi utilizată ca plantă de nutreț verde. Agricultură. Bună premergătoare pentru culturile de toamnă, mai ales pentru grâul și orzul de toamnă. Lasă solul într-o bună stare de afânare și fertilitate. Părăsește devreme terenul permițând pregă- tirea în condiții bune a solului. Apicultură. Specie meliferă. Excelentă plantă meliferă timpurie, cu o producție de 40-50 kg miere/ha. Cantitatea de nectar pe floare, 0,3-0,8 mg. Pondere economico-apicolă mare. RAPIȚĂ SĂLBATICĂ (Brassica rapa ssp. campestris), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, terofită, anuală sau bienală, mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, cul- tivată ca plantă oleiferă sau pentru nutreț, săl- băticită prin locuri ierboase, uneori întâlnită ca buruiană în culturile de cereale, mazăre, soia, în locuri ruderale, pe lângă drumuri etc.; se mai numește brojdă, curechi de câmp, muștar negru, nap rotund, napi de miriște, ripac. Genetic, 2n = 20 Fitocenologic, încadrată în Secalietea. Car. Polygono-Chenopodion. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Ră- dăcină pivotantă. Tulpină înaltă de 30-40 (100) cm, ramificată, suriu-glaucă. Frunze infe- rioare pețiolate, penat-sectate, cu lobul termi- nal mai mare, cele tulpinate mijlocii și superioa- re sunt sesile, întregi, cu baza cordat-sagitată. Flori viu-galbene, grupate în racem umbeliform. înflorire, IV—VIL Fruct, silicvă comprimată, lungă de 4-6 cm. Semințe sferice, brun-închise până la negru, reticulate. O plantă produce cca 1000-20 000 semințe. Industrie. Din semințe se extrage un valoros ulei industrial. Era folosit și la iluminat; produce prin ardere mai mult fum decât ceară. Zootehnie. în combinație cu alte plante poate servi ca furaj pentru rumegătoare. Agricultură. Buruiană pentru culturile de ce- reale, mazăre, soia. Combatere prin condițio- narea materialului de semănat, asolament, prașile, erbicide. Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,1-0,5 mg/floare. Producția de miere, 30-100 kg/ha. Pondere economico-api- colă mică. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Se culeg când sunt bine dezvoltate, înflorite și se usucă un timp la soare. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. Cantitativ, se folosește 1 kg flori uscate la 10 I apă; florile se introduc în apă și se lasă la macerat până când soluția se colorează în galben la intensitatea maximă. Soluția astfel obținută este slab colorată. Se strecoară. Flo- rile se storc bine și se întind la soare în strat subțire; se lasă 3 ore. Se introduc apoi într-un săculeț de pânză, care se leagă și se introduce în soluție. Se fierbe amestecând continuu. Se dizolvă piatra acră în cantitate de 2-3 g/l solu- ție, pentru vopsirea în galben obișnuit, și 4-5 g/l soluție, pentru vopsirea în galben închis. Sunt necesari 4-5 I soluție astfel pregătită pentru 1 kg material. Când soluția are culoarea galben intensă se scoate săculețul cu flori și se stoarce bine. Se introduce în soluție materialul de vop- sit. Pentru culoarea în galben obișnuit se ține 30-60 minute, timp în care se face proba de culoare, scoțând din când în când materialul din soluție, iar pentru galben închis se fierbe două ore. (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984). RĂCHITAN (Lythrum salicaria), fam. Lythraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofit-helohidatofită, mezohigrofită-higrofită, me- zotermă, la pH amfitolerantă, cosmopolită, co- mună la marginea lacurilor, râurilor, în locuri mlăștinoase, de la câmpie până în regiunea montană: vegetează pe soluri însorite, reavăn-jilave, jilav-umede până la umed-ude și permanent ude, uneori până la submerse, cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește brăileancă, călbâșoară, cârligățea, floarea-zânei, florile-zânelor, gălbejoară, lemnie, sburâtoare bărbătească. Genetic, 2n = 50, 60. Specific pentru locurile mlăștinoase, abundent în Lunca și Delta Dunării. Asociat adesea cu trestia, răchitan 679 răchită specii de Carex și Juncus. Fitocenologic, încadrat în Phragmitetea, Molinio-Juncetea, Salicetea, Alnetea, Car. Filipendulo-Petasition. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord, Australia. Descriere. Rizom scurt, lemnos, din care pornesc numeroase rădăcini elastice. Tulpină erectă, simplă sau ramificată, în patru muchii, cu peri scurți, înaltă de 30-200 cm. Frunze triunghiular-lanceolate, la bază rotunjite sau cordate, cu nervațiune pronunțată pe fața inferioară. Flori roșii-violete, rar roz, tipul 6, grupate în inflorescențe în formă de racem (ciorchine) sau spic; receptacul tubulos; caliciu din 6 sepale dentiforme; corolă dialipetală, actinomorfă, din 6 petale eliptice sau alungit-ovale; androceul din 12 stamine inserate pe 2 cercuri la baza receptaculului; gineceul cu ovar bicarpelar, sincarp, cu stil de diferite lungimi. înflorire, VI-IX. Fruct, capsulă elipsoidală sau ovoidală, de 3-5 cm, închisă în receptacul. Semințe bruniu-gălbui, mici. Com- poziție chimică. Părțile aeriene conțin galota- ninuri (5-10%), substanțe de natură flavonică (vitexina, orientina), antociani, colină, glucozi- dul salicarina, pectine, carotenoide, ulei volatil, substanțe minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Princi- piile active au rol astringent, antidiareic, anti- septic, hemostatic, hipoglicemiant, cicatrizant. Inhibă dezvoltarea florei microbiene patogene intestinale. Folosită din cele mai vechi timpuri pentru instilații nazale în epistaxis, tratarea ex- pectorațiilor sanguinolente, plăgilor deschise, reglarea fluxului menstrual. Acțiunea antibac- teriană și antiinflamatore este asigurată de un grup de principii active. în primul și în al doilea război mondial epidemiile de dizenterie au fost tratate folosind această plantă. Recomandat în afecțiuni gastrointestinale, hemoragii, metrora- gii, hipotensiune, ulcere varicoase, eczeme, dermatoze, urticarie, vaginite acute. Recoltare. Părțile aeriene superioare (Salicariae herba) se recoltează la începutul înfloritului, din iunie, până la începutul lunii august, pe timp frumos. Planta se taie la maximum 25 cm de la vârf în jos. Se îndepărtează inflorescențele cu flori scuturate. Se usucă la umbră în strat subțire. Se întoarce ușor la 1-2 zile. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea hemoragiilor, afec- țiunilor gastrointestinale, metroragiilor (hemo- ragii uterine în afara menstruațiilor ciclice), dia- reei, dizenteriei: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă sau plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea diareei, dizenteriei: pulbere plantă, se iau câte 1-4 g pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea ulcerelor vari- coase, eczemelor, dermatozelor, urticariei: in- fuzie, din 1-2 linguri pulbere plantă sau plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se fac băi locale folo- sindu-se un tampon de vată sau se aplică com- prese folosindu-se un pansament steril înmuiat în infuzie. 2. Pentru tratarea ulcerelor varicoa- se, pruritului vulvar, vaginitelor acute: decoct, din 4 linguri (20 g) plantă uscată mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 minute la foc moderat. Se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale în ulcere varicoase, folosindu-se un tampon de vată și spălaturi vaginale cu ajutorul irigatorului, în prurit vulvar și vaginite. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea enteritelor, enteritelor hemoragice: a) decoct, din 3-5 g frunze și flori uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 3-5 g frunze și flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 10-15 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-3-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-0,5 g. Cosmetică. Planta intră în compoziția ceaiurilor Plafar pentru tratarea tenu- rilor uscate și în preparatul Floriten 2, utilizat ca mască cosmetică. Apicultură. Specie melife- ră. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 0,2-1,2 mg/floa- re, cu 62% concentrație medie de zahăr. Pro- ducția de miere, 200 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. Ornamental. în zonele mai umede ale parcurilor și grădinilor, cultivată în grupuri, la margini de boschete, în jurul lacurilor, pâraielor. Decorativ prin port și flori. înmulțire prin semințe (v. PI. XLVII, 5). RĂCHITĂ (Salix viminalis), fam. Sali- caceae. Arbust foios, înalt până la 6 m, micro- fanerofit, hidrofit, microterm, eutrofo-mezotrof, slab-acid-neutrofil spre neutru-bazifil, sporadic în luncile râurilor din regiunea de câmpie până răchită roșie 680 răcușor la dealuri; vegetează pe soluri bogate în humus, grele, lutoase până la luto-argiloase, jilav-ume- de, cu troficitate ridicată (T = 80-140) sau cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește lozie, mlaje, răchiteațâ, râchițicâ albă, salce, salcie roșie, strâvăț. Genetic, 2n = 38. Fito- cenologic, încadrată în Salicetalia, Car. Salicetum triandrae. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Tulpini înalte până la 6 m. Lujeri lungi, erecți, flexibili, verzi sau bruni-găl- bui. Mugurii albicioși-păroși, inegali ca mărime, comprimați pe lujeri. Frunze liniar-lanceolate, pe dos alb-cenușii-păroase, cu nervură media- nă proeminentă, galbenă. Amenții, de 1,5-4 (6) cm, apar înaintea frunzelor; androceul din 2 stamine; gineceul cu ovar ovoconic, pubes- cent, stil subțire, stigmate liniare. înflorire, lll-IV. Cultivată în răchitării dă cea mai mare producție de mlădițe, de foarte bună calitate. Industrie. Mlădițele sunt utilizate la împletituri de coșuri, împletituri fine și la legat. Medicină umană. Utilizare asemănătoare ca la -> SAL- CIE. Apicultură. Specie meliferă. Florile, dis- puse în inflorescențe viu colorate, furnizează albinelor culesul de polen și nectar. Producția de miere, 100 kg/ha. Pondere economico-api- colă mijlocie. Ornamental. Apreciată pentru frunzișul elegant, discolor. Indicată pentru parcuri și grădini publice, pe terenuri argiloase, umede, pe marginea apelor, în grupuri sau aliniamente. înmulțire prin butășire și marcotaj (v. PI. XLVII, 7). RĂCHITĂ ROȘIE (Salix purpurea), fam. Salicaceae. Arbust indigen, foios, înalt, mezoterm, slab-acid-neutrofil spre neutru-bazi- fil, întâlnit pe prundișurile din lungul râurilor, pâraielor, în locuri pietroase și umede din re- giunile de câmpie până în etajul montan superior; se mai numește loză, mlajă, răchita, richită roșie, salcă roșie, salce neagră. Genetic, 2n = 38. Fitocenologic, Car. Salicetalia purpu- reae. Răspândită în Europa și Asia. Cultivată în răchitării. Descriere. Lujeri subțiri, elastici, roșii-purpurii sau galbeni. Muguri alungiți, roșii-bruni, frecvent opuși. Frunze obovat-lan- ceolate până la liniar-lanceolate, acute, baza îngustă, mărunt serate numai în jumătatea su- perioară, opuse sau imperfect-opuse; după uscare se înnegresc. Flori grupate în amenți negricioși, lungi de 4 cm. înflorire, lll-IV, înainte de înfrunzire. Fructe, capsule. Industrie. Nuielele sunt folosite la împletituri fine și la legat. Medicină umană. Aceleași utilizări ca la -> SALCIE (Salix alba). Apicultură. Specie meliferă valoroasă. Furnizează nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Recoltă de miere: 8-12 kg pentru o familie de albine. Producția de miere, 100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Orna- mental. Apreciată ca arbust decorativ. Are co- lorit purpuriu și frunziș persistent până peste iarnă. Frecvent cultivată în parcuri și grădini în grupuri sau aliniamente. înmulțire prin butășire și marcotaj. Vopsitorie. Vârfurile ramurilor ti- nere, frunzele, scoarța jupuită de pe ramurile mai groase au proprietăți tinctoriale. Se folo- sesc în stare proaspătă sau uscate la umbră, pentru vopsirea fibrelor naturale (lână) în gal- ben, galben-auriu, crem, portocaliu. Rețetele sunt cele prezentate la -> SALCIE (Salix alba) (v. PI. XLVII, 6). RÂCHIȚELE (Vaccinium oxycoccos, ssp. oxycoccus), fam. Ericaceae. Arbust indi- gen, chamefit, circumpolar-boreal, microterm spre mezoterm, mezohigrofit, acido-neutrofil, întâlnit prin tinoave din regiunea montană și subalpină; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede; se mai numește boabe. Genetic, 2n = 48. Fitocenologic, încadrat în Oxycocco-Sphagnetea, Car. Sphagnion medii. Răspândit în nordul și centrul Europei, Siberia, America de Nord. Descriere. Tulpini târâtoare, subțiri, lungi de cca 80 cm, adesea roșii. Frunze pieloase, întregi, ovat-eliptice, cu fața inferioa- ră glaucă, pe margini revolute. Flori albe sau roz-carmin, grupate câte 2-4 în umbele. înflo- rire, V-VI. Fructe, bace sferice, roșii-deschis. Semințe alungite. Se coc în luna a IX-a. Gust acrișor toamna și dulce, aromatic, primăvara. Compoziție chimică. Fructele conțin glucoza, fructoză, zaharoză, vitamina C, acid citric, să- ruri minerale. Fructele culese primăvara pierd mult din vitamina C. Alimentație. Consumate în stare proaspătă sau prelucrată. Se poate mura în butoaie. Industrie. Fructele sunt folo- site la prepararea sucurilor naturale, siropului, marmeladei, dulceții, limonadei, compotului etc. RĂCUȘOR (Polygonum bistorta), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohigrofită, microtermă spre mezotermă, acid-neutrofilă, întâlnită prin turbă- rii, fânețe, pășuni umede, în regiunea montană și subalpină; vegetează pe soluri reavăn-jilave răcușor 681 rădăcină până la jilav-umede; se mai numește buruia- na-rândunicii, cărligată, cârligel, cârligâțică, gințură, iarba-balaurului, iarbă roșie, iarba-șar- pelui, lemn dulce, moțul-curcanului, nodurar, rădăcina-șarpelui, șerpariță, troscot, țâța-fiului. Dacii îi spuneau lax, lăcs (I. Pachia Tato- mirescu, 1997). Genetic, 2n = 44, 46, 24. Fitocenologic, încadrat în Thseto-Polygonion, Molinietalia, Car. Calthion. Răspândit în Euro- pa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom gros, contorsionat, roșiatic, gros de 2-3 cm. Tulpină erectă, simplă, umflată la noduri, înaltă până la 30 cm. Frunze oblong-ovate, oblong-lanceolate, lung-pețiolate, cele superi- oare lanceolate. Flori roșii grupate în inflores- cență spici-formă compactă. înflorire, VI—VIII. Fruct, trigon lucios, castaniu deschis. Compo- ziție chimică. Rizomul, pe lângă alte substanțe active, conține mult tanin (15-25%) și amidon. Bioterapie. Rizomul plantei are utilizări te- rapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Proprietăți: astringente, antidiarei- ce, hemostatice. Folosit în tratamentul enteri- tei, diareei, ulcerului, hemoragiilor uterine, in- cotinenței urinare, aftelor, stomatitelor, fisurilor anale, hemoroizilor. Recoltare. Rizomul (Bis- tortae rhizoma) se scoate din pământ toamna sau primăvara. Se usucă la soare. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric, rizomul pisat și plămădit în rachiu este folosit pentru comba- terea diareei și a durerilor de stomac. 2. Pentru tratarea enteritei, hemoragiei uterine: decoct, din 1 linguriță pulbere rizom la 1 I de apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea diareei, enteritei etc.: tinctură, din 10 g pulbere rizom, la 100 ml alcool concentrat. Se lasă sticla la temperatura camerei 5-6 zile. Zilnic se agită de 3-4 ori. Se filtrează într-o sticlă închisă la culoare și se astupă. Se iau 40-50 picături în apă. 4. Pentru oprirea incontinenței urinare la bărbați: decoct, din 20 g pulbere rizom sau rizom mărunțit la 1 I apă. Se beau 2 cești pe zi. 5. Pentru tonifierea generală a organismului: vin, pregătit din 250 g rizom zdrobit la 125 ml alcool concentrat. Se lasă, pentru extracția de principii active, timp de 24 ore. Se adaugă apoi 1 I de vin și se ține încă 5 zile la temperatura camerei. Conținutul se agită, prin mișcarea va- sului, de mai multe ori pe zi. Se strecoară în sticle închise la culoare și se astupă. Se iau 4-5 linguri pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea aftelor, stomatitelor, hemoroizilor, fisurilor anale: decoct, din 1 linguriță pulbere rizom la o cană cu apă. Se strecoară. Se clătește gura de mai multe ori pe zi în afecțiunile buco-faringiene; se fac spălaturi locale în afecțiunile anale, mai ales după defecație. 2. Pentru tratarea hemoroizilor, fisurilor anale: supozitoare, din extract moale de rizom și unt de cacao. Se utilizează 0,5-1 g extract la 2-3 g unt de cacao pentru un supo- zitor. 3. Pentru oprirea hemoragiilor provocate de răni: pulbere de rizom presărată pe rana proaspătă. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea dizenteriei la cal: a) pulbere rizom, se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) pulbere rizom, amestecată cu furajul (tărâțe, uruială). 2. Pentru tratarea ente- ritelor: decoct, din pulbere rizom. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 40-50 g; animale mijlocii (purcei, miei), 1-2 g; animale mici (pisici, câini), 10-20 g. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor cu viermi și ulcerelor tegumentare: a) pulbere rizom, se presară pe rană; b) decoct concentrat din pul- bere rizom, se spală local folosind un tampon steril (v. PI. XLVIII, 1). RĂDĂCINĂ (Radix), organ vegetativ cu rol de fixare a plantei în sol și absorbție a apei cu săruri minerale dizolvate în ea. întâlnită la plantele superioare (cormofite). Are geotropism pozitiv, creșterea făcându-se de sus în jos, în sensul forței de gravitație pământului. Nu are muguri, frunze și stomate. Pentru unele specii rădăcina servește ca organ de înmagazinare a materiilor nutritive (sfeclă, morcov, ridiche), de înmagazinare a apei (Araceae, Bromeliaceae, Orchidaceae), de înmulțire vegetativă, iar la puține plante, ca organ de asimilație clorofiliană (lintiță, epifite tropicale). Filogenetic, rădăcina a apărut din tulpină, ca organ distinct, specializat structural și fiziologic. Este privită ca o conti- nuare a tulpinii. Ontogenetic, rădăcina principală provine din radicula embrionului. Rădăcinile ad- ventive se formează din hipocotilul embrionului, tulpini, ramuri, frunze. Rădăcina principală și rădăcinile adventive poartă ramificații endogene numite radicele sau rădăcini laterale. Ramifica- rea (fig. 249) poate fi dicotomică, întâlnită la puține specii de plante (Lycopodium, Selagi- nella), sau monopodială, frecvent întâlnită la majoritatea cormofitelor. Ramificarea dicotomi- că constă în bifurcarea vârfului vegetativ în două ramuri egale; acestea repetă ramificarea în același mod ș.a.m.d. Ramificarea monopodială rădăcină 682 rădăcină Fig. 249. Schema ramificării rădăcinii: a - dicotomică; 1-2 - succesiunea ramificațiilor dicotomice; b - monopoidală; 1-3 - radicele de diferite ordine. este prezentă la rădăcină cu o axă principală ce crește continuu, de pe care pornesc ramificații laterale numite radicele de ord. I; pe acestea apar alte ramificații, numite radicele de ord. II etc. Morfologic, la rădăcina tânără sunt întâlnite patru regiuni, începând de la vârf spre bază. 1. Vârful vegetativ (fig. 250), format din Fig. 250. Regiunile de la vârful rădăcinii: 1 - piloriză; 2- vârf vegetativ; 3- regiunea netedă; 4 - regiunea piliferă; 5-regiunea aspră. celule embrionare, meristematice, protejate de o formațiune specială numită -» PILORIZĂ (ca- liptră sau scufie). în contrast cu asperitățile solului piloriză se uzează. Refacerea are loc concomitent cu uzura. Piloriză lipsește la plantele parazite (discuta) și la unele plante autotrofe, ca ciulinul de baltă (Trapa natans), castanul (Aesculus hippocastanum). La unele plante acvatice (lintița, broscarița, foarfeca-băl- ții) piloriză este înlocuită de o formațiune ase- mănătoare, numită -> RIZOMITRĂ. 2. Regiu- nea netedă este în general scurtă (2-10 mm), situată după vârful vegetativ, formată din celule tinere care nu se mai divid sau se divid foarte rar. Acestea cresc, prin întindere, în suprafață și volum, mărindu-și de câteva ori dimensiunile inițiale, mai ales longitudinal, determinând creșterea în lungime a rădăcinii, contribuind și la crearea forței de pătrundere în adâncime. 3. Regiunea piliferă sau regiunea perilor radi- culari, lungă de aproximativ 0,1-1 cm, are peri absorbanți diferențiați din rizodermă, cu rol în absorbția apei cu săruri minerale. Rădăcinile majorității plantelor acvatice și rădăcina aeria- nă a orhideelor epifite nu au peri absorbanți. Plantele acvatice absorb apa pe întreaga su- prafață a corpului. Orhideele epifite absorb apa printr-un țesut specializat acvifer numit -> VE- LAMEN RADICUM. 4. Regiunea aspră se în- tinde de la regiunea piliferă până la colet. Poartă cicatrice ale perilor absorbanți. Celulele ce intră în structura sa au pereții mai mult sau mai puțin Fig. 251. Forme de rădăcini: 1 - pivotantă; 2- rămuroasă; 3- fasciculată. suberificați. Tipurile morfologice de rădăcini co- respund gradului de dezvoltare a ramificațiilor față de rădăcina principală. Există rădăcină pivotantă, rămuroasă și fasciculată (fig. 251). rădăcină 683 rădăcină Rădăcinile pivotante au rădăcina principală de forma unui țăruș (pivot), mai lungă și mai groasă decât ramificațiile ce pornesc din ea [exemplu, păpădia (Taraxacum officinale), traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris), tri- foi (Trifolium pratense), pin (Pinus sylvestris) etc.]. Rădăcinile rămuroase au rădăcina princi- pală și rădăcina secundare de aproximativ aceeași grosime și lungime. Uneori rădăcinile secundare întrec în lungime și grosime rădăci- na principală. Sunt întâlnite la arborii pădurilor de foioase, la pomi, la unele plante ierboase. Rădăcinile fasciculate sunt numeroase, subțiri, aproximativ de aceeași mărime. Se formează adventiv din nodurile bazale ale tulpinii. La ase- menea plante rădăcina principală moare de timpuriu, locul ei este luat de rădăcina adven- tive. Se întâlnesc la plantele monocotiledonate cu și fără bulb. Rădăcinile adventive se for- mează endogen, din țesuturile definitive sau embrionare și nu se deosebesc, morfologic, anatomic și fiziologic, de rădăcinile normale rezultate din radicula embrionului. La numeroa- se specii de plante rădăcina suferă modificări morfologice, anatomice și funcționale impor- tante, astfel încât absorbția și fixarea devin funcții secundare. Acestea se numesc rădăcini metamorfozate și din categoria lor fac parte: rădăcinile contrariile, rădăcini aeriene fixatoa- re, rădăcini proptitoare, rădăcini transformate în spini, rădăcini tuberizate, rădăcini asimila- toare (-> METAMORFOZE). A. Structura pri- mară a rădăcinilor rezultă din activitatea me- ristemului apical. în regiunea perilor radiculari, unde are loc o specializare a celulelor și, res- pectiv, o diferențiere a țesuturilor, se disting trei zone anatomice concentrice: rizoderma, scoar- ța și cilindrul central sau steiul. 1. Rizoderma este formată dintr-un singur strat de celule izodiametrice, strâns unite între ele, ușor și inegal alungite în direcția axului rădăcinii, cu pereții subțiri, celulozici, necutinizați, unele din ele transformate în peri absorbanți. Celulele care dau naștere perilor absorbanți se numesc trihoblaste, sunt mai mici, cu citoplasmă mai densă și un conținut mai bogat în acid ribonucleic. Rădăcina are existență limitată. în regiunea aspră este înlocuită de exodermă. 2. Scoarța se află doar în regiunea piliferă și este formată din unul sau mai multe straturi de celule parenchimatice cu spații intercelulare. La multe specii de plante scoarța este diferen- țiată în trei subzone: exoderma, reprezentată de primele 2-4 straturi de celule cu pereții suberificați, impermeabile pentru apă și gaze; printre celulele suberificate se găsesc celule de pasaj sau comunicație cu pereții nesuberificați, ce permit pătrunderea apei în interior; paren- chimul cortical(cea mai groasă pătură), consti- tuit din mai multe straturi de celule bogate în substanțe nutritive de rezervă (amidon, inulină); rădăcinile cu funcție asimilatoare au parenchi- mul cortical bogat în cloroplaste; endodermă reprezintă stratul cel mai intern al scoarței, for- mat din celule de aceeași dimensiune, strâns unite, prevăzute cu îngroșări (benzi) Caspary; în dreptul vaselor lemnoase celulele endoder- mice rămân neîngroșate; acestea sunt celule de pasaj, sau comunicație, ce permit apei să circule spre interior. 3. Cilindrul central sau steiul este alcătuit din periciclu și fascicule conducătoare de liber și lemn. Periciclul este primul țesut al său. Este unistratificat, ca la majoritatea plantelor, sau pluristratificat, ca la vița-de-vie (Vitis vinifera). El reprezintă locul de origine al radicelelor, mugurilor adventivi, cam- biului, formațiunilor libero-lemnoase anormale etc. Fasciculele conducătoare de liber și cele de lemn sunt așezate alternativ. Fasciculele de liber sunt formate din tuburi ciuruite, celule ane- xe (întâlnite numai la angiosperme) și paren- chim liberian. Fasciculele de lemn sunt formate din vase lemnoase (traheide la gimnosperme, trahei la angiosperme) și uneori parenchim lemnos. Prin vasele lemnoase circulă seva brută (apă și săruri minerale dizolvate) de la rădăcină spre frunze. Structura primară este întâlnită la rădăcinile plantelor pterodofite, monocotiledonate și unele dicotiledonate. La gimnosperme și majoritatea dicotiledonatelor structura primară are un caracter tranzitoriu spre structură secundară. B. Structura secun- dară (fig. 252) a rădăcinii este caracteristică gimnospermelor și angiospermelor monocoti- ledonate arborescente, dicotiledonatelor lem- noase și majorității celor ierboase. Aceste ră- dăcini cresc în lungime și grosime. îngroșarea are loc ca urmare a formării de țesuturi noi, secundare, care se suprapun peste cele prima- re. Apariția țesuturilor secundare se datorează zonelor generatoare meristematice (fig. 253), cambiul și felogenul, formate ulterior. Cambiul ia naștere în cilindrul central la limita internă și laterală a fasciculelor de liber primar și limita externă și laterală a fasciculelor de lemn pri- mar, rezultând o zonă generatoare cu contur rădăcină 684 rădăcină Fig. 252. Secțiune transversală prin rădăcina de stânjenel (Iris germanica): 1 - peri absorbanți; 2 - rizodermă; 3 - exodermă: 4 - parenchim cortical; 5-endoderm; 6-celule de pasaj; 7- periciclu: 8 -fascicul conducător liberian; 9 - metaxilem; 10 - fascicul conducător lemnos; 11 - măduvă sclereficată. Fig. 254. Zonele generatoare din rădăcina de Vitis gongylodes: 1 - cambiu vascular; 2-endodermă; 3-liber primar; 4 - lemn primar; 5 - metaxilem; 6 - periciclu; 7 - protoxilem; 8-măduvă; 9-scoarță. Fig. 253. Schemă cu poziția zonelor generatoare de rădăcină: 1 - rizodermă; 2 - scoarță; 3 - cilindrul central; 4 - fascicul conducător liberian; 5 - fascicul conducător lemnos; 6-felogen; 7-cambiu. sinuos. Printr-o diviziune activă a celulelor se formează, spre interior, elemente de lemn se- cundar, iar spre exterior, liberul secundar. De- punerea elementelor de lemn secundar este Fig. 255. îngroșarea anormală a rădăcinii de sfeclă (Beta vulgaris): a - structură primară; b - structură cu formațiuni secundare normale și primul cambiu periciclic; c-al doilea cambiu periciclic; d- apare cambiul periciclic trei și patru; 1 - cambiu periciclic unu: 2 - cambiu periciclic doi: 3 - cambiu periciclic trei; 4 - cambiu periciclic patru; 5-cilindrul central; 6- endodermă; 7 - fascicul libero-lemnos periciclic; 8- liber primar; 9 - liber secundar; 10 - lemn primar; 11 - lemn secundar; 12 - limita terminațiunilor normale; 13 - rizodermă; 14-scoarță. mai activă, la început, în dreptul fasciculelor de liber primar, determinând împingerea lor spre exterior. Ca urmare, rezultă o zonă generatoare rădăcină laterală 685 rămurele cu contur circular și funcționalitate bifacială. în zonele temperate, cambiul funcționează numai în perioada de vegetație. Lemnul format primă- vara are lumenul vaselor mai larg și se micșo- rează din ce în ce spre sfârșitul verii când, inițial, își încetează activitatea. Se creează astfel inele anuale ce pot fi observate prin secționarea transversală a rădăcinii (fig. 254). Felogenulse formează, de regulă, în periciclu, uneori în scoarță (la anumite specii). Are contur circular. Prin activitatea de diviziune a celulelor rezultă, la exterior, suberul secundar, și în in- terior, un parenchim secundar numit feloderm. Scoarța secundară formată împinge spre exterior scoarța primară, care se exfoliază. C. Structura anormală a rădăcinii este întâl- nită la rădăcinile tuberizate (sfeclă, morcov, ridiche). La aceste rădăcini se formează cambii supranumerare care, prin activitatea lor, deter- mină creșterea anormală în grosime (fig. 255). RĂDĂCINĂ LATERALĂ, RADI- CELA RĂDĂCINĂ SECUNDARĂ, RA- DICELĂ RĂDĂCINI ADVENTIVE (Radix adventivus), nume dat rădăcinilor care se for- mează pe tulpină și frunze. Nu apar niciodată în rădăcina principală sau pe radicele. Sunt ase- mănătoare morfologic, anatomic și funcțional cu rădăcinile normale. De regulă se constituie la noduri și, mai ales, la cele situate la baza tulpinii. La unele specii se pot forma în orice parte a plantei care se află în apă sau în pă- mânt. Adesea se formează la capetele tăiate, pe țesutul de cicatrizare (calus) sau deasupra lui. Dezvoltarea lor este stimulată de contactul organului cu un mediu umed (apă, sol). Origi- nea lor poate fi: endogenă, putând proveni din periciclu (Zea, Holcus), din zonele aflate între periciclu și cambiu (Lonicera, Tropaeolum), din liberul secundar nediferențiat interfascicular, cu participarea cambiului (Roșa), din cambiul interfascicular cu participarea periciclului (Por- tulaca), mai rar din liberul diferențiat (Begonia) și măduva diferențiată (Portulaca); mezogenă, rezultând din straturile corticale externe (Nuphar luteum, Nymphaea alba, unele specii parazite sau saprofite); exogenă, derivând din epiderma mugurilor sau hipocotilului cu partici- parea celulelor corticale hipodermice [exem- plu, multe specii de Brassicaceae, cum sunt stupitul-cucului (Cardamine pratemis), gălbe- nea (Rorippa austriaca)]. Pe frunze sau cotile- doane se formează din meristemul persistent, din parenchimul perifascicular sau din epider- mă. Frecvent apar la plantele acvatice sau pa- lustre, la plantele de uscat pe stoloni, rizomi, bulbi, la care periciclul se află sub endodermă tipică (fig. 256). RĂMURELE (Ramaria botrytis), fam. Clavariaceae. Ciupercă saprofită, comes- tibilă, întâlnită vara și toamna (VII-X) în pădu- rile de foioase și conifere, pe sol, izolată sau în grupuri numeroase, formând hore de vrăjitoare în jurul arborilor; se mai numește barba-caprei, burete de conopidă, bureți creți, bureții-veve- riței, creasta-cocoșului, crețișoară, mărgean, meloșel, opintici, tomăgel. Descriere. Corpul de fructificație (bazidiocarp) masiv, cu aspectul unei conopide, înalt de 7-15 cm, diametrul Fig. 256. Rădăcini adventive: a - la frunza de begonie; b - la ceapă (Allium cepa); c - coada-cocoșului (Polygonatum odoratum); d - la porumb (Zea mays); e - la iederă (Hedera helix); 1 - rădăcini adventive; 2 - muguri adventivi; 3-muguri auxiliari; 4—catafile; 5-frunze modificate; 6-mugure floral. ră mu re le 686 răscoage 6-20 cm. Trunchiul cu ramuri foarte bogat ra- mificate, cilindrice, drepte sau îndoite, cărnoa- se, fragile, la început albe, apoi galbene. Ra- murile mici sunt scurte, obtuze, cu extremitățile roze, roz-roșiatice sau roșii-purpurii. Carnea albă, tare, gust dulce, miros plăcut de fructe, la exemplarele bătrâne gustul este amărui. Sporii elipsoidal-oblongi (12-20 x 4-6 p), ocracei. Alimentație. Valoare alimentară mare. Folo- site în diferite preparate culinare (pane, papri- caș, mâncare de ciuperci, ciuperci cu smântâ- nă). Confuzie. Se poate confunda cu Ramaria formosa (v. PI. XLVIII, 2). RĂSCOAGE (Chamaerion angusti- foli um), fam. Onagraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, circumpolar boreală, mezohidrofită, hechistotermă (criofilă) spre microtermă, la pH amfitolerantă (eurionică), comună în toate regiunile țării prin rariști de pădure, poieni și margini de pădure, adeseori invadează în masă tăieturile de pădure, doborâturile și arsurile recente de pădure, din regiunea dealurilor și de munte, uneori pe lân- gă pârâu, pe aluviuni; se mai numește biscân, bârsacăn, ceaiul lui loan, iarba lui Sf. loan, iarba Sf. Ion, prisăcan, pufutițâ, râchițicâ, râs- coace, sburâtoare de pădure, zburătoare de pădure. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, Car. Epilobietalia. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom lung, repent, emite stoloni subterani care dezvoltă tulpini florifere. Tulpină cilindrică, ușor muchia- tă, erectă, înaltă de 50-100 (200) cm, simplă, rar ramificată, glabră, adesea roșcată. Frunze lanceolate sau linear-lanceolate, scurt pețiolate, moi, pe margine mărunt și rar dințate, nume- roase, în partea superioară trec ușor în bractei. Flori roșii purpurii, rareori albe grupate în ra- cem terminal; caliciul din 4 sepale linear-lan- ceolate; corola din 4 petale obovate, unguicu- late, ușor reflecte, 2 inferioare mai mici decât cele superioare; androceul, din stamine cu baza îngroșată și antere roșii purpurii, alungite; gineceul, cu stil păros la bază și stigmat cu 4 lobi, la început alipiți, mai apoi recurbați, înflorire VI—VIII. Fructe capsule. Semințe mici (1-2 mm), alungite și îngustate la ambele ca- pete. Compoziție chimică. Rădăcinile conțin tanin cu acizi triterpenici, polifenoli, saponine etc. După efectul terapeutic, frunzele și florile conțin probabil, acid elagic, acid cafeic, cam- ferol, taninuri (ursolic, oleanolic etc.), saponine (triterpenice, steroidice), antociani, ulei volatil, aminoacizi, zaharuri, vitamina C (190 mg%), săruri minerale cu Ca, Cu, Zn, K, S, P, mg etc. Alimentație. Frunzele tinere și lăstarii tineri sunt consumați în unele zone sub formă de salată. în Federația Rusă din frunze se prepară „ceaiul lui lvan“ care înlocuiește ceaiul natural. Bioterapie. Frunzele și mai ales florile au pe alocuri utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți depu- rative, hemostatice, astringente, coleretice și colagoge, diuretice, dezinfectante, antiinfla- matorii, decongestionante. Se apreciază că activează procesele fiziologice de eliminare a toxinelor din corp; precipită proteinele asigurând o acțiune hemostatică locală; inten- sifică funcția celulelor hepatice de secreție a bilei și totodată le asigură protecție antitoxică (rol hepato-protector); diminuează inflamațiile organelor interne și chiar le vindecă; elimină congestia unor organe interne; le tonifică funcția. în acest proces intervine întregul complex de principii active. Recoltare. Florile (Chamaerioni angustifoli flos) și frunzele (Chamaerioni angustifoli folium) se recoltează pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se pot folosi proaspete pentru extragerea sucului pentru scopuri terapeutice sau se usucă. Usca- rea se face la umbră, în strat subțire. Se păs- trează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea hepatitei cro- nice, cirozei hepatice, afecțiunilor renale, ale căilor urinare, ale vezicii urinare, prostatitei și adenomului de prostată: suc proaspăt, extras din flori și frunze cu ajutorul robotului, sau prin pisarea lor și introducerea în apă cât să le acopere. Se lasă 30-60 minute, se strecoară și se administrează. Sucul pur câte o lingură, diluat în puțină apă, sau câte un păhărel din sucul obținut din frunze pisate și puse în apă. Tratamentul se face în trei reprize cu 30 de minute înainte de masă. Tot în acest scop se poate folosi infuzia din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu puți- nă miere. Se beau 2 căni pe zi, una dimineața și alta seara, cu 30 de minute înainte de masă. Zootehnie. Planta tânără constituie un bun nutreț verde pentru vite și pentru vânat. Apicul- tură. Specie meliferă. Florile asigură albinelor culegeri importante de nectar și polen. Cantita- tea de nectar variază între 1 și 3 mg/floare, cu o răsuflătoarea-pâmântului 687 receptacul concentrație de 44-60% zahăr. Producția de miere 200-600 kg/ha, excepțional 1000 kg/ha. Ponderea economico-apicolă este mare. Mierea obținută este limpede, puțin verzuie, aromată și gustoasă. RĂSUFLĂTOAREA-PÂMÂNTU- LUI (Lasiosphaera gigantea), fam. Lycoperda- ceae. Ciupercă saprofită, comestibilă, întâlnită în perioada VI11—XI, prin pășuni și fânețe, grădini livezi, pe sol, izolată sau în grupuri. Descriere. Corpul fructifer bazidiocarp, sferic sau ovoid, diametrul 10-65 cm, până la 2,5 kg, sesil, fragil, puțin cutat în partea inferioară. Exoperidia făi- nos-granuloasă, albă apoi albă-gălbuie, brună, sfărâmicioasă. Endoperidia fragilă, albă apoi brună. Carnea (glebă) lânoasă, galbenă, apoi brună-olivacee, prăfoasă, miros neplăcut. Pro- duce cel mai mare număr de spori dintre ciu- perci. Eliberarea lor are loc când se dezorgani- zează exoperidia. Sporii sferici (4-5 p), aproape netezi, scurt-pedunculați, bruni, bruni-măslinii. Alimentație. Valoarea alimentară mică. Utili- zată în diferite preparate culinare. Foarte gus- toasă. Se usucă bine în felii înșirate pe ață. își păstrează gustul și mirosul (v. PI. XLVIII, 3). RĂȘINI, produse de excreție ale plantelor. Apar frecvent și în cantitate mare în țesutul lemnos și în scoarța rănită a coniferelor. Rezultă din activitatea celulelor secretoare re- zinifere, ca picături fine care se adună în pungi sau canale rezinifere, longitudinale și transver- sale. Rășinile se află de obicei în amestec cu cantități mici de uleiuri eterice. Substanțe semi- solide în interiorul țesuturilor, solide în afara țesuturilor. Culoare galbenă până la brună. Insolubile în apă, solubile în solvenți organici. Miros specific, imprimat de unele substanțe însoțitoare (uleiuri eterice). Punct de fierbere peste 300° C. în contact cu aerul se solidifică. Nu au puncte de topire fixe, ci numai puncte de înmuiere, datorită amestecurilor de substanțe, încălzite peste punctul de înmuiere se trans- formă într-o masă, transparentă, vâscoasă și cleioasă. în compoziția chimică se găsesc acizii rezinici (acidul abietic, acidul levo- și dex- tropimaric etc.), rezinoli (derivați hidroxilați reprezentând alcooli aromatici superiori, fenoli, alcooli terpenoidici) și rezene (substanțe orga- nice insuficient cunoscute, rezistente la acțiu- nea factorilor chimici, respectiv la acizi și baze). Se admite că rășinile au rol în vindecarea rănilor apărute pe organele plantei. Prin distila- rea uscată a rășinilor de conifere se separă colofoniu (70-80%) de terebentină (20-10%). Colofoniul este utilizat în industria textilă, la prepararea lacurilor, vopselelor, săpunului, hârtiei, cauciucului, maselor plastice, prepara- rea unor cerneluri tipografice, industria farma- ceutică etc. Terebentina este larg folosită în prepararea lacurilor, vopselelor, cremei de ghete, în industriile textilă, farmaceutică etc. RĂȘCOV (Lactarius deliciosus), fam. Russulaceae. Ciupercă micorizantă, comesti- bilă, întâlnită întotdeauna numai în regiunile de munte, pe sol, în păduri de conifere și fag, liziere, pajiști; se mai numește bureți dulci, lăp- tuci, pâinea-pădurii, pita-pădurii, râșcov de fag, roșcov, roșcov de brad. Cresc în grupuri, către sfârșitul verii până toamna târziu (VI11—XI), cu dezvoltare în masă din august până în octom- brie. Descriere. Pălăria convexă, apoi întinsă, cu aspect de pâlnie, diametrul 4-10 cm; fața superioară galbenă-portocalie, cu zone con- centrice mai închise, glabră, puțin vâscoasă; fața inferioară cu lamele portocalii, la atingere se pătează cu verde, fragile, decurente, bifur- cate la bază. Piciorul cilindric, plin, tare, lung de 3-6 cm, grosime 1-2 cm, alb în interior, la culoare asemănător cu pălăria. Carnea casan- tă, albă sau galbenă, ruptă elimină un latex roșu-portocaliu, dulce. în contact cu aerul, carnea, devine portocalie, apoi verde, gust dulce, miros aromatic plăcut. Sporii elipsoidali (7,5-9 x 6-8 p), hialini, echinulați, multigutulați, albi în masă. Alimentație. Consumați în stare crudă sau preparați după anumite rețete culinare (v. PI. XLVIIl’, 5). RECEPTACUL (Receptaculum) 1. Extremitate superioară a peduncului floral (ax floral) pe care se inseră elementele florii: sepale, petale, stamine, cârpele. Are formă di- ferită: cilindrică, la micșunele (Cheireanthus cheiri); conică, la piciorul-cocoșului (Ranuncu- lus acris); de butelie, la ghiocel (Galanthus nivalis); cupă, numit hipanthiu, la măceș (Roșa canina); taler discoidal, la frag (Fragaria vesca). 2. Parte proeminentă a dosului frunze- lor purtând sorediile (exemplu, Filices). 3. Su- port dilatat al organelor de reproducere la He- paticae. 4. Parte de tal, care poartă apoteciul la Lichenes. 5. Pălărie a ciupercilor sau coloana lor centrală (exemplu, Ithyphallus). rechie^688 resedacee RECHIE¹ (Reseda Iuțea), fam. Rese- daceae. Plantă erbacee, terofită, anuală, de vară, sau hemiterofită și hemicriptofită, bienală sau perenă, xeromezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, heliofilă, slab-acid-neutrofilă spre neutro-bazifilă, întâlnită pe câmpuri, coas- te aride, semănături, margini de drumuri, mai frecventă în sudul, vestul și sud-estul țării, in- clusiv în Dobrogea, în regiunea de câmpie și dealuri joase; vegetează pe soluri uscat-re- vene până la revene, mai ales pe cernoziomul ciocolatiu și castaniu; se mai numește drobințâ, drobițâ, prescurea, rozetă, rozetâ sălbatică. Genetic, 2n = 48. Preferă cernoziomuri mai mult sau mai puțin degradate, mai ales cerno- ziomul ciocolatiu și castaniu. Fitocenologic, în- cadrată în Festucion rupicolae, Car. Onopor- dion. Răspândită în Europa, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, adâncă în sol până la 80 cm. Tulpină înaltă de 30-60 (70) cm, ramificată de la bază, uneori simplă. Frunze alterne, simplu sau dublu-pe- nat-fidate sau sectate, cu segmente întregi, lanceolate până la liniare. Flori verzui-galbene, grupate într-un racem terminal. înflorire, VI—IX. Fruct, capsulă trunchiată la vârf. Semințe obo- vat-reniforme, brun-negricioase, netede. O mie de semințe cântăresc 0,7-0,8 g. Bioterapie. Planta conține principii active cu proprietăți diu- retice, sudorifice, vulnerare. Tulpinile au fost folosite de medicina umană populară ca vomi- tiv, purgativ și antiscorbutic. Agricultură. Buru- iană în culturile de porumb, soia, floarea-soa- relui, cereale, vița de vie, lucernărie, pajiști erodate de dealuri. Combatere prin arături de toamnă, prașile, erbicide. Apicultură. Florile oferă culesul de nectar și polen. Sunt deosebit de atractive pentru albine spre sfârșitul verii. Producția de miere, 50-60 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Ornamental. Poate fi introdusă în grupuri pe pante aride din parcuri și grădini din regiunea de câmpie și deal. Deco- rativă prin flori și portul plantei. înmulțire prin semințe. RECHIE² (Reseda luteola), fam. Re- sedaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, he- liofită, xeromezofită, mezotermă, amfitoleran- tă, la pH, comună în regiunea deluroasă și la câmpie; se mai numește brombință, prescurea, rezedă, rozetă. Genetic, 2n = 24, 26, 28. Fito- genologic, Car. Onopordetalia. Răspândită în Europa, sud-vestul Asiei, nordul Africii, America de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină înaltă de 50-130 cm, simplă sau slab-ramificată. Frunze lanceo-late, liniare, în- tregi, sesile. Flori galbene-deschis, grupate în racem spiciform îngust, alungit, dens. înflorire, VI—VI!I (IX). Fruct, capsulă cu 6 coaste și 3 dinți mari ascuțiți. Semințe brune, reniforme. Biote- rapie. Folosită în medicina umană populară ca vermifug. Apicultură. Florile sunt intens vizitate de albine pentru culesul de nectar și polen. Ornamental. Indicată pentru spațiile verzi, par- curi și grădini publice. Decorativă prin port, flori, înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Planta conți- ne luteolină, substanță colorantă care colorează fibrele naturale în galben frumos și durabil. Din ea se scoate și un lac galben. Fructele, recoltate în stadiul verde, neajunse la maturitate, se usu- că la umbră. Pot fi păstrate un timp îndelungat. La folosire ele se pisează până la obținerea unei pulberi fine, se pun în apă și se fierb până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoară. Se adaugă apă tare (1 linguriță la 101 soluție). Se amestecă pentru uniformizare și se introduce materialul de vopsit. Se fierbe până la obținerea nuanței de galben dorite. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta B â t c ă, Margareta Tomescu, 1984). REPRODUCERE SEXUATĂ (Reproductio sexualis), proces de formare a unei noi plante, plecând de la contopirea a două celule sexuate haploide numite gârneți; sin. înmulțire sexuată. Contopirea gârneților se numește -> FECUNDAȚIE, iar produsul lor, zi- got sau celula ou. Zigotul sau oul este o celulă germinativă diploidă capabilă să formeze prin dezvoltare un nou organism, ce va poseda caractere de la ambii părinți. în formarea lui, organismul va parcurge toate etapele dezvoltării prin care au trecut părinții săi. întâlnită la majo- ritatea plantelor, reproducerea sexuală se poa- te asigura prin -> IZOGAMIE, HETEROGA- MIE, GAMETANGIOGAMIE, SOMATOGAMIE. RESEDACEE (Resedaceae), fami- lie care cuprinde plante erbacee anuale, bia- nuale sau perene, majoritatea mediteraneene. Frunze alterne, întregi sau divizate, cu stipele foarte mici. Flori bisexuate (hermafrodite), zi- gomorfe, dispuse în racem sau spic cu poziție terminală sau la subsuoara frunzelor; caliciul, dialisepal, din 4-8 sepale (de regulă 4-6); corola dialipetală, din petale în număr egal cu resedacee 689 respirație sepalele cu care alternează; androceul, din 3-40 stamine, inserate pe un disc unilateral, purtând antere introrse; gineceul, din 2-6 câr- pele (de regulă 3-4) unite, ovarul unilocular, superior, cu numeroase ovule campilotrope, placentație parietală sau central bazală, stig- mate sesile. Formula florală: ^•i-Ka^Cs^jAu-aCs^ mai frecventă ^•i-Ke^Ce^Aa-aG^). Fruct cap- sulă, totdeauna deschisă la vârf. Semințe reni- forme sau ovale, fără endosperm, cu embrionul îndoit în formă de arc. Flora României conține 6 specii, două cultivate și patru spontane ce aparțin genului Reseda, x = 6, 7, 13. Speciile au interes horticol, medicinal, industrial. R ESPIRAȚIE (Respirație), proces fiziologic de oxidare a substanțelor organice și, de eliberare a energiei necesare manifestării proceselor vitale. Energia rezultată este utili- zată la diferite sinteze organice, în absorbția și conducerea substanțelor, în creștere, pentru menținerea labilității protoplasmei, în mișcările plantei etc. Punerea în libertate a energiei se realizează pe cale aerobă (respirație aerobă) și pe cale anaerobă (respirație anaerobă sau fer- mentații). I. Respirație aerobă (Respiratio aerobius), proces fiziologic exergonic, care constă în oxidarea substanțelor organice din celule cu ajutorul oxigenului, rezultând CO₂ apă și energie necesară manifestării proceselor vi- tale. Planta absoarbe O₂ și degajă CO₂. Schim- burile gazoase corespund cu oxidarea completă a substratului organic. Pornind de la glucoză, ecuația globală este următoarea: CgH^Oe + 6O₂ —> 6CO₂ + 6H₂O + 674 kcal/mol. Oxidarea are loc la temperaturi compatibile cu viața și se desfășoară în etape ce implică numeroși intermediari. Fiecare reacție este ca- talizată de o enzimă respiratorie particulară, cu producerea unei cantități mici de energie, pe care celula o poate recupera în bună parte. O mică parte se risipește sub formă de energie calorică, care ridică temperatura țesuturilor cu câteva zecimi de grad (exemplu, la inflores- cența de rodul-pământului - Anim maculatum, temperatura țesuturilor se ridică cu câteva gra- de față de cea a mediului ambiant). Cataboli- zarea unei substanțe organice implică două etape în succesiunea: hidroliză sau fosforilarea substanței în molecule organice elementare (oze, acizi grași, glicerina, acizi aminici etc.) și desmoliza, prin care moleculele organice sunt degradate până la CO₂ + H₂O cu degajare de energie. Substratul respirator poate fi glucidic, lipidic, protidic. Intensitatea respirație aerobe este influențată de factori externi și interni. A. Factorii mediului extern cu influență asupra respirației sunt temperatura, lumina, concen- trația de O₂ și CO₂ din atmosferă, traumatis- mele. 1. Temperatura. La majoritatea plantelor în stare de viață activă, respirația începe la aproximativ 0° O și crește rapid către 30-40° C. Peste temperatura optimă, temperatura are efecte distructive asupra sistemelor enzimatice și asupra structuriloncelulare, ducând la scăde- rea treptată a intensității respirației. La tempe- raturi mai mari de 50-60° C țesuturile sunt iremediabil lezate. Respirația încetează. Există însă și numeroase variații specifice și ecologice care se abat de la această regulă (exemplu, respirația mugurilor și frunzelor aciculare de la conifere încetează la temperaturi sub -25° C; unele alge din apele termale respiră încă la +65° C). 2. Lumina intervine în mod direct asupra fotosintezei, unde, inițial, are loc sinteza substratului respirator, de NADH + H⁺ și de ATP, care intervin în reacțiile respirației. La lumină respirația este calitativ diferită de cea la întuneric. Este puțin cunoscută influența luminii asupra respirației plantelor lipsite de pigmenți clorofilieni (exemplu, ciupercile). 3. Concentra- ția O₂ din aer. Respirația crește în intensitate o dată cu sporirea conținutului de oxigen până la limita normală de 20,94%. O creștere a con- centrației până la 50% accelerează intensita- tea respirației. Peste această concentrație in- tensitatea respirației se accelerează pentru o scurtă perioadă de timp, apoi scade brusc; aceeași micșorare rapidă are loc și la o concen- trație a oxigenului sub 5%. Pentru sporirea producțiilor agricole se impune afânarea solu- rilor prin prașile pentru oxigenarea rădăcinilor, aerisirea serelor etc. 4. Concentrația CO₂ din aer afectează puternic .respirația dacă devine dens în jurul organelor. Chiar dacă în atmos- feră există suficient oxigen, creșterea presiunii parțiale a CO₂ diminuează respirația. Concen- trația de până la 5% CO₂ inhibă respirația, dacă se mărește la 10-15% produce omorârea celu- lelor. Acumularea CO₂ în lacunele țesuturilor provoacă o narcoză care întârzie senescența organelor. 5. Traumatismele determină o in- tensificare a respirației țesuturilor lezate. Aici respirația de întreținere este înlocuită cu o respirație de creștere pentru cicatrizare. Un tubercul de cartof secționat respiră, timp de cea respirație 690 reticul endoplasmatic două ore, de patru ori mai intens decât atunci când era întreg. B. Factorii interni influențează intensitatea respirației prin cantitatea de subs- tanțe organice, gradul de hidratare a celulelor, vârsta. 1. Cantitatea de substanțe organice. Respirația descrește pe măsură ce substratul respirator se micșorează. Plantele, expuse la soare, produc, prin fotosintezâ, o cantitate mai mare de substanțe organice. Respirația lor este mai intensă decât a celor de la umbră, unde fotosintezâ este mai slabă. 2. Gradul de hidra- tare a protoplasmei. Plantele aflate în stare de anhidrobioză au o respirație aproape imper- ceptibilă. Semințele în stare de repaus, din cauza conținutului foarte scăzut de apă, au o respirație foarte slabă. Semințele uscate se păstrează bine și nu se autoîncălzesc. 3. Vârs- ta. în cursul ontogeniei, intensitatea maximă a respirație are loc în momentul germinării se- mințelor, apoi descrește progresiv. La un organ aflat în perioada de creștere activă intensitatea respirației este mare și scade pe măsura îmbă- trânirii lui. Frunzele, pe măsură ce îmbătrâ- nesc, au intensitatea respirației mai scăzută. La fructele cărnoase intensitatea respirației scade progresiv până în momentul coacerii lor. Celulele unui țesut tânăr respiră mai intens decât celulele unui țesut bătrân. II. Respirația anaerobă (Respirație anaerobius), proces fiziologic de descompunere a unor substanțe organice în substanțe organice mai simple, cu eliberare de energie necesară manifestării pro- ceselor vitale; sin. fermentație. Fermentațiile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri și au stat la baza obținerii băuturilor alcoolice, a pro- ducerii pâinii, a producerii laptelui și oțetului. Mecanismul biochimic al fenomenului a fost lămurit abia în secolul trecut. Oxidarea substanțelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer sub influența unor enzime specifice. Oxidările din celule sunt incomplete și se termină cu formarea a cel puțin unui produs intermediar. Acesta conține energie și, în condiții aerobe, poate fi oxidat mai departe până la CO₂. Nu se produce apă. Cantitatea de energie rezultată este mică. Reacția se des- fășoară după ecuația generală: C₆H₁₂O₆ produs intermediar + CO₂ + + 16-30 kcal. Respirația anaerobăa fost des- coperită la ciuperci și bacterii, apoi în țesuturile plantelor superioare. Mecanismul biochimic al fermentațiilor, care constă în degradarea zaha- rurilor, se realizează în două faze: 1 - are loc glicoliza (descompunerea) hexozelor în acid piruvic, la fel ca în aerobioză, cu deosebirea că NADH + H⁺, format prin dehidrogenarea alde- hidei 7,3-difosfoglicerice, nu poate fi reoxidat de O₂; teoretic se sintetizează 4 molecule de ATP, din care două în momentul oxidării aldehi- dei glicerice și două în momentul hidrolizei le- găturii enolfosfat; două din moleculele produse sunt necesare pentru fosforilarea hexozelor, utilizate ca substrat; mai rămân două molecule de ATP furnizoare de energie; 2-acidul piruvic rezultat va suferi transformări particulare ce caracterizează diferite tipuri de fermentații. Fermentația alcoolică, de exemplu, este produ- să de drojdia de bere (Saccharomyces cerevi- siae), drojdia-vinului (S. ellipsoideus) și alte ciuperci, de bacteriile Pseudomonas lindneri, Bacillus maceranus, B. granulobacter, B. pectinovorum, Escherichia coli etc. RETICUL ENDOPLASMATIC, sistem tridimensional de membrane intracito- plasmatice prezent în celulele vegetale și ani- male sub formă de canalicule, vezicule și cisterne, ramificate și anastomozate. Lipsește din celulele procariote (bacterii, alge albastre verzi). Unii cercetători (H. R i s și R.H. S i n g h, 1961) au evidențiat, în citoplasmă procario- telor, un sistem de membrane asemănătoare reticul endoplasmatic. Descoperit în celula ve- getală în 1945 (R.K. Porter, A. Claude, E.F. Fultam) (fig. 257). Este mărginit de o membrană plasmatică continuă. La nivelul plasmodesmelor elementele lui constructive trec prin peretele celular asigurând continuita- tea dintre celule. Complexitatea reticulului endoplasmatic crește o dată cu diferențierea celulară și este caracteristică fiecărui tip de celulă. Constituie un sistem canalicular dina- mic. Se lărgește rezultând vezicule și cisterne de diferite mărimi, se retracta sau se poate fragmenta, având ca rezultat formarea de vezi- cule și cisterne izolate. Vacuolele din citoplas- mă sunt considerate cavități dilatate ale reticu- lului endoplasmatic. (R. Buvat, 1969). în spațiul intracitoplasmatic formează o rețea ca- naliculară care se racordează la membrana plasmatică (plasmalena), iar în interior circum- scrie nucleul, rezultând membrana nucleară. Diametrul canaliculelor reticulului endoplasma- tic este cuprins între 250 și 500 Â, iar diametrul veziculelor și cisternelor, între 800 și 2000 Â. Membranele reticulului endoplasmatic, groase retinol 691 revent Fig. 257. Reticul endoplasmatic: 1 - membrană nucleară: 2 - pori; 3 - reticul endoplasmatic negranulat; 4- membrana reticulului endoplasmatic; 5 - reticul endoplasmatic granulat; 6- ribozomi; 7-tubulețe. de 50-60 Â, au o structură globulară și nu o structură trilamelară ca membrana plasmatică celulară. Are însușiri proprii de densitate, indice de refracție, punct izoelectric, afinitate față de ionii de calciu și magneziu. Lumenul reticulului endoplasmatic conține o substanță amorfă, cu o densitate mai mică decât a hialoplasmei. Reticulul endoplasmatic conține proteine, fos- folipide, ARN, pigmentul hemocromogen, enzi- me ale sistemului transportor de electroni, ale metabolismului glicogenului colesterolului, enzime ale dezintoxicării, pentru hidrolizarea hormonilor steroizi. în reticulul endoplasmatic din perii de urzică s-a pus în evidență acetilcoli- na (F. Marty, 1968). Pe reticulul endoplas- matic pot exista sau nu ribozomi, diferențiindu-l în reticul endoplasmatic neted (agranular) și reticul endoplasmatic rugos (granular). Reticul endoplasmatic neted(agranular) diferă de la un tip de celulă la altul, iar în cadrul aceleiași celule își schimbă aspectul în funcție de starea fiziologică. Preponderent este reprezentat de microtubuli ramificați (diametrul 500 Â) și vezicule turtite (diametrul 1000 Â), formând o adevărată rețea în citoplasmă. Veziculele sunt dispuse în vecinătatea mitocondriilor sau în apropierea nucleului. Se află puternic dezvoltat în celulele secretoare. Reticul endoplasmatic rugos (glanular) este format din tubuli, vezicule și cisterne pe care se află ribozomi dispuși la aceeași distanță. Are rol important în biosin- teza celulară. A fost denumit de C. G a r n i e r (1897) ergastoplasmă. Funcțiile reticulului en- doplasmatic sunt insuficient cunoscute. Asigu- ră sinteza substanțelor pectice și celulozice care intră în structura pereților celulari, a pro- teinelor, hormonilor steroizi și a colesterolului, participă la sinteza zimogenului, asigură trans- portul enzimelor și substanțelor necesare sin- tezei pereților celulari și membranelor celulare, transportul și eliminarea unor substanțe din celulă la exterior. Se presupune că, la unele specii de plante (Heracleum, Lonicera), secretă unele uleiuri eterice sau precursori ai acestora. Asigură o continuitate între spațiile interne ale reticulului endoplasmatic cu spațiul perinuclear. RETINOL, VITAMINE A REVENT (Rheum officinale, R. pal- matum, R. rhabarbarum), fam. Polygonaceae. Plante erbacee, perene, legumicole (ultima specie), originare din Federația Rusă (Siberia Orientală), China (Tibet), Mongolia; se mai numesc rabarbarâ, rabințâ, ravent. Cunoscut cu milenii în urmă de chinezi, apoi de greci și de romani pentru virtuțile sale purgative. Speciile R. palmatum, R. rhabarbarum au fost introduse în Grădina Botanică din București, în 1871. Cultivat mai mult în Transilvania și nordul Moldovei. Pretenții moderate față de căldură, umiditate, lumină. Preferă solurile mijlocii, chiar grele, dar adânci, fertilitate ridicată și reacție ionică neutră sau ușor acidă. Descriere. Rădă- cini cărnoase, viguroase, ce pornesc dintr-un rizom puternic, napiform, multicapilat, gros de 3-6 cm. Tulpina aeriană cilindrică, goală, cu articulații evidente și ohree ca un manșon membranos la fiecare nod, înaltă până la 2 m, apare în anul al doilea. Frunze bazale mari, subreniforme, mai late decât lungi, diametrul până la 100 cm, cu fața inferioară pubescentă, cu 5 lobi multidințați și pețiol pubescent, la R. officinale, genetic, 2n = 22, 44; frunze bazale mari, cordiform-palmat-lobate, mai lungi decât late, lobii cu 1-2 dinți, cu fața superioară aspră, pețiol subcilindric, glabru, la R. palmatum, ge- netic, 2n = 22; frunze bazale ovale sau subcor- diforme, întregi, mai lungi decât late, ondulate, revent 692 revent diametrul 70-80 cm, pe fața inferioară subvi- loase, lung-pețiolate, la R. rhabarbarum, gene- tic, 2n = 44 Flori albe-verzui, roz sau roșiatice, dispuse în inflorescențe paniculiforme. înflori- re, V-VI. Fruct, achenă triunghiulară, cu trei ari- pioare. Conține o singură sămânță. Facultate germinativă, cca 90% și se păstrează 2-3 ani. Compoziție chimică. Rizomii și rădăcinile con- țin apă (66-67%), antrachinone (crizofanolul, reoemodina, reocrizidina, renina etc.), sub- stanțe tanante (glucogolina, catecolul, tetra- rina), acizii oxalic, oxalați de calciu, acid galic și cinamic, rezine, ulei volatil, substanțe minerale. Pețiolul și lamina frunzei conțin hidrați de car- bon (2%), acizi organici: lactic, malic, oxalic (0,5-0,6%), proteine (0,5%), vitamina C (10-15 mg/100 g substanță proaspătă), sub- stanțe minerale: potasiu (3,42%), calciu (1,0%), fosfor (6,33%), magneziu (0,28%), sodiu (0,01%), fier (17,2 mg%), mangan (19,8 mg%), zinc (2,7 mg%), cupru (0,53 mg%), molibden (0,021 mg%) etc. Alimentație. Pețiolurile de R. rhabarbarum au gust dulce-acrișor. Servesc la prepararea compoturilor, dulcețurilor, jeleurilor, peltelei, sucurilor. în unele părți ale țării este folosit la acrirea ciorbelor. Nu se consumă frun- zele, conțin substanțe toxice care produc accidente grave, uneori moartea. Industrie. Pețiolurile de revent rhabarbarum sunt indus- trializate sub formă de compoturi, cidru, peltele, marmeladă. Bioterapie. Rizomul are utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Dintre speciile de revent, numai Rheum palmatum și Rheum officinale sunt oficializate de Farmacopeea Română. Produsul are gust amar și scârțâie între dinți din cauza druzelor de oxalat de calciu. Mirosul este caracteristic. Principiile active acționează as- tringent, antianemic, antiinflamator, antiputrid, colagog, aperitiv, stomahic, digestiv, stimulent circulator, vermifug, cicatrizant. Intern, elimină sindromul de anemie, elimină sau limitează procesul inflamator, întârzie sau elimină pro- cesul de putrefacție, cu acțiune hemostatică locală prin precipitarea proteinelor, stimulează pofta de mâncare, favorizează secreția bilei și digestia, stimulează circulația sângelui, pro- voacă eliminarea viermilor intestinali. Extern, favorizează procesul de epitelizare și vinde- care a rănilor. Recomandat în anemie, alcoolism, atonie gastrică, constipație, diaree, dizenterie, afecțiuni hepatice, inapetență, para- ziți (viermi) intestinali, gastralgie, răni, contuzii, bătături (clavus), laringită. Atenție! Nu se ad- ministrează bolnavilor cu afecțiuni inflamatorii ale micului bazin, persoanelor predispuse la constipație cronică, cu hiperclorhidrie, hemo- roizi, gută, litiază oxalică. Recoltare. Rizomul (Rhei rhizoma) se recoltează toamna, în luna octombrie. Din flora spontană se recoltează când ajunge la vârsta de 8-10 ani. Din cultură recoltarea începe cu anul al 11l-lea. Se obișnu- iește recoltarea în anii IV-V. Rizomii scoși din pământ se curăță de impurități și se transportă la locul de condiționare. Rizomii se decojesc, se fragmentează prin tăiere și se despică dacă sunt groși, apoi se așază în strat subțire în șoproane, pe platforme, la soare sau la umbră pentru zvântare. Uscarea se face în poduri acoperite cu tablă sau camere bine aerisite. Procesul de uscare durează mult. Uscarea ar- tificială, la 50-60° C. După uscare rădăcinile devin galbene. Producția: rădăcini proaspete, 8000-10 000 kg/ha; rădăcini uscate, 2000-2500 kg/ha. După uscare se ambalează în bale, saci. Se păstrează în încăperi uscate, curate și bine aerisite. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea constipațiilor: pulbere rizom, câte un vârf de linguriță, seara, înainte de culcare. 2. Pentru stimularea diges- tiei prin excitația sucurilor gastrointestinale, ca tonic stomahic și ușor laxativ: a) decoct, din 1 lingură pulbere rizom la o cană (250 ml) cu apă, în care se adaugă 1 linguriță bicarbonat de sodiu. Se dă în clocot. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se bea câte o linguriță înainte de mesele principale; b) vin tonic, obți- nut din macerarea a 4 linguri (60 g) pulbere rizom, 1 lingură (15 g) coajă de portocale, 8 g cardamon în 960 ml vin negru. Se lasă 7 zile la temperatura camerei. Sticla se agită de mai multe ori pe zi pentru omogenizarea conținu- tului. Se strecoară. Se adaugă zahăr. Se bea câte un păhărel înainte de masă. 3. Pentru stimularea poftei de mâncare și atenuarea sau diminuarea totală a durerilor de stomac: tinc- tură, obținută prin macerarea a unei lingurițe pulbere rizom cu o lingură pulbere rădăcină gențiană la un păhărel de alcool concentrat. Se astupă sticla cu dop și se lasă 7 zile, agitân- du-se zilnic de 2-3 ori. Se strecoară și se păstrează în sticluțe mici închise la culoare. Se iau de 2-3 ori pe zi câte 15-20 picături. 4. Pentru stimularea poftei de mâncare la copii: sirop, din 1 linguriță pulbere rizom, 1 linguriță pulbere rădăcină cicoare, un vârf de cuțit reotropism 693 ribo fia vină bicarbonat de sodiu la o cană (250 ml) cu apă. Se dă în clocot. Se strecoară. Reziduul rămas se stoarce. Se adaugă zahăr și se fierbe până la consistența dorită. Se ia înainte de masă câte 1 linguriță (A. Radu, E. Andronescu, 1984). 5. Pentru combaterea viermilor intesti- nali și ca purgativ: se iau 2 g praf rizom ames- tecat cu miere, dimineața pe stomacul gol. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor, tăieturilor, contuziilor: decoct, din 1 lingură pulbere rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 mi- nute la foc domol. Se strecoară. Se răcește. Se spală locul afectat. Pe contuzii se aplică cataplasme cu pansament înmuiat în decoct. 2. Pentru tratarea laringitei, 2-3 gargare pe zi, cu decoctul pregătit ca mai sus. 3. Pentru trata- rea bătăturilor (clavus): cataplasme, cu pulbe- re, rizom înmuiat cu puțină apă. Se așază pe locul afectat și se bandajează. Procedeul se repetă până când bătătura este înlăturată. Me- dicină veterinară. 1. Pentru tratarea consti- pației sau pentru provocarea purgației: boluri și efectuării, în doze mari: animale mici (pisici, câini, păsări), dozele sunt de 1-5-15-30 g; animalele mijlocii (ovine, caprine, porcine), 30-80 g. 2. Pentru facilitarea digestiei se fo- losește tinctură. Zootehnie. Frunzele sunt consumate de animale. R E OT R O PIS M (Rheotropismus), mișcare de orientare a rădăcinilor spre locul unde circulă apa. Introducând rădăcinile plăn- tuțelor, prin perforații, într-un tub prin care cir- culă un curent de apă, acestea se curbează înspre sursă. Reacția cea mai puternică este provocată de curentul cu viteza de 100-500 cm pe minut. Un curent mai mare îndoaie în mod pasiv rădăcinile în sensul curgerii apei. Perce- perea excitației provocată de curenții de apă are loc în zona de creștere. Se apreciază că diferența de presiune a apei pe fața rădăcinii dinspre sursă și pe fața opusă este percepută de vârful rădăcinii. Reacțiile reotrope sunt favo- rizate de sărurile dizolvate în apă. în curentul de apă distilată curburile rădăcinilor spre sursă nu au loc (St. Peterfi, N. Sălăgeanu, 1972). REZEDĂ MIROSITOARE (Re- seda odorata), fam Resedaceae. Plantă erba- cee, anuală, în cultură devine perenă, culti- vată în grădini; i se mai spune busuioc domnesc, floare domneasca, prescurea, rechie, smeuricâ. Genetic, 2n = 12. Răs- pândită în Egipt, Libia. Introdusă prima dată în Europa în Grădina Botanică din Paris (1787). Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină înaltă de 30-60 cm, ramificată de la bază. Frunze întregi, spatulate, cele superioare ternat-in- cise. Flori galbene-verzui, în cultură albicioa- se sau brun-roșiatice, plăcut mirositoare, dis- puse în racem dens, mai mult sau mai puțin piramidal. înflorire, VI-IX. Fruct, capsulă papilos-aspră. Semințe reniforme, transver- sal-rugoase. Apicultură. Florile oferă culesul de nectar și polen pentru albine. Producția de miere, 50-60 kg/ha. Fără pondere econo- mico-apicolă. Ornamental. Cultivată în par- curi și grădini, în grădini particulare. Deco- rativă prin flori și port. Utilizate și ca flori tăiate, înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Planta are proprietăți tinctoriale. Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. Alte utilizări. în unele zone este obiceiul ca tulpinile florifere să se pună în scăldătoarea copiilor mici. REZOLIZA, proces de rupere a pere- ților celulari în direcția suprafeței de separare a organului de plantă. Apare într-o anumită etapă ontogenetică. RHAMNACEE (Rhamnaceae), fami- lie care cuprinde 50 de genuri cu cca 600 specii plante lemnoase, arbuști sau arbori, adesea spinoși. Frunze simple, opuse sau alterne, că- zătoare sau persistente, cu stipele mici, caduce sau transformate în spini. Flori mici, bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, tipul 4 sau 5, soli- tare sau grupate în inflorescențe, axilare, fasci- culate, mai rar racemiforme; receptacul în formă de cupă; caliciul dialisepal, cu sepale valvate; corola dialipetală, cu petale evident concave sau glugate; androceul, cu stamine așezate în fața petalelor; gineceul, din 2-5 câr- pele, unite, cu ovar inferior, de obicei liber față de receptacul, în fiecare lojă cu câte un ovul bazai, ascendent și apotrop, stil simplu sau divizat. Formula florală: ^*K₄-₅ C₄_₅ A4-5G2T5. Fruct capsulă pluriloculară sau drupă cu mai mulți sâmburi. Sămânță fără endosperm sau cu endosperm slab dezvoltat. Embrion drept, cu cotiledoane plane, mari. Flora României con- ține 5 specii ce aparțin la 4 genuri: Paliurus; Zizphus; Rhamnus; Frângula. RIBOFLAVINĂ, VITAMINĂ B₂ ribozomi 694 ricin RIBOZOMI, particule subcelulare de natură ribonucleoproteică prezente în celulele procariote (bacterii, alge albastre-verzi) și eucariote. Descoperite în celula animală, și denumite „microzomi“ de G. Palade (1953). La plante au fost puși în evidență de E. Robinson.R. Brown (1953) în celulele rădăcinii de bob. Denumirea de ribozomi a fost dată de R. Roberts (1958). Se află liberi în citoplasmă sau atașați de reticulul endoplas- matic din celulă. Mai sunt întâlniți în mitocondrii și cloroplaste. Formă elipsoidală. Dimensiuni: 180-340 (210 media)  - lungime și 140-240 (190 media)  - grosime. în procariote dimen- siunile lor sunt mai mici (180 x 140 Â). La eucariote ceva mai mari (270 x 210  în cloro- plaste, 280 x 220  în citoplasmă). Coeficientul de sedimentare a ribozomilor este de 70 S la procariote, mitocondrii și cloroplaste, iar la eu- cariote de 80 S. Masa moleculară a ribozomilor de 70 S este de 2,7 x 10⁶ daltoni, iar a câlor de 80 S, de 4 x 10⁶ daltoni. Ribozomul este format dintr-o subunitate mică, de formă ovală, și alta mai mare, de formă sferică, diferite structural și funcțional. Fiecare subunitate este constituită dintr-o macromoleculă de ARNr, fosfolipide și proteine. Legătura dintre subunități se realizea- ză între grupările fosfatice ale macromoleculei de ARN prin ionii de magneziu sau calciu. Per total, în ribozom există 55% proteine, 37% ARNr, 4,5% fosfolipide. Se apreciază că în ribozomii din celulele eucariote există cca 57 proteine specifice distribuite în cele două subunități. Unele proteine din subunitatea mică au o importanță particulară în interacțiunea subunităților. în ambele unități ARNr este for- mat din lanțuri polinucleotidice pliate în diverse grade, cu o structură dublu helix. Pozițional, proteinele se găsesc în interiorul ribozomilor, iar ARNr la suprafață. La eucariote biosinteza ARNr și a proteinelor care intră în structura ribozomilor au loc în nucleol. Realizarea celor două subunități ribozomale are loc tot în nucleol. Asamblarea lor sub formă de ribozomi se realizează în citoplasmă. Funcțional, joacă un rol activ și de suport în sinteza proteinelor. Pe suprafața lor se asamblează aminoacizii, cele două subunități ribozomale acționând coordonat pentru sinteza proteinelor. De sub- unitatea mică se leagă ARNr care deține in- formația genetică necesară sintezei proteinei. Subunitatea mare posedă două locașuri spe- cializate: unul denumit D-donator (peptidil) și al doilea A-acceptor (aminoacil). Pentru a se pu- tea desfășura sinteza mai este necesară prezența ARNt și a enzimelor care fixează și transportă aminoacizii la locul de sinteză. După terminarea sintezei proteinelor, ribozomii se di- sociază în subunitățile constitutive. în timpul sintezei, ei controlează fidelitatea traducerii informației genetice. RICIN (Ricinus communis), fam. Eu- phorbiaceae. Plantă erbacee, anuală, în sudul Europei, arbust sau arbore (1-3 m înălțime) în Africa, termofilă, originară din Etiopia și sud-vestul Indiei, cultivată pentru semințe foarte bogate în ulei tehnic; se mai numește boabe de turbă, căpușe, cârliș, eicer, floare boierească, recin, rițin. Genetic, 2n = 20, 40. Cultivat din Antichitate de chinezi, indieni, egipteni, greci și arabi. Au fost găsite semințe în unele monumente antice chinezești și în sarcofagele egiptene. Herodot citează planta sub numele de „chichi“. Romanii îi dau numele de „ricinus“, ceea ce înseamnă căpușe, după asemănarea semințelor cu această insectă (N. Zamfirescu, V. Velican, N. Său- lescu, I. Safta, F. Canțăr, 1965). întâlnit în flora spontană din zonele calde și umede din Africa și Asia tropicală. Alte țări cultivatoare sunt Italia, Franța, Spania, Federația Rusă, Algeria, Egipt, Sudan, Senegal, Madagascar, Brazilia, Argentina, S.U.A., China, Iran. în România este cultivată în sudul țării. Semințele germinează la minimum 12-15° C. Crește și se dezvoltă bine la temperaturile de 20-30° C. Este distrus de brumele târzii de primăvară și de cele timpurii de toamnă. Pretențios la umidi- tate. Pentru sintetizarea unui kg de substanță uscată consumă 417 I apă. Producții bune în locurile unde între răsărire și formarea semin- țelor cad minimum 200-300 mm precipitații. Solicită soluri permeabile, ușor drenabile, cu stratul arabil profund și reacție ionică ușor-aci- dă sau neutră (pH 6,8-8,5). Descriere. Rădă- cină pivotantă, adâncă în sol până la 2 m, cu rădăcini secundare de diferite ordine, pe un diametru de cca 2 m. Tulpină erectă, fistuloasă, cu 5-8 internoduri, înaltă de 1-2 m, verzuie-al- băstrie sau roșiatică, ramificată, acoperită cu un strat de ceară. Frunze alterne, palmat-lobate, glabre, lucioase, lung-pețiolate. Flori unisexuate, femele și mascule, grupate distinct pe același racem. Florile femele reprezintă 50-70% din inflorescență, grupate în partea superioară a ricin 695 ricin axului central (ciorchine), cele mascule în par- tea inferioară. înflorire, VIII-X. Polenizare ane- mofilă și entomofilă. După eliberarea polenului, florile mascule se usucă și cad. Fruct, capsulă tri- sau tetraloculară, indehiscentă sau dehis- centă, cu suprafața netedă, rugoasă sau aco- perită cu țepi. Semințe mari, oval-alungite, cu endosperm, cu o excrescență în vârf numită caruncuiă, lucioase, cenușii-albăstrui sau roz-verzui, mozaicat prin desene punctiforme sau liniare. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei nesicativ (47,2-58,6%), constituit din acizii: oleic (6,8%), linoleic (1,4%), ricinoleic (82%), stearic (3,4%), dioxistearic (1,3%); pro- teine, din care una foarte toxică, ricina; glucide, enzime, vitamina E, substanțe minerale. Gust oleaginos și acru. Indice de iod, 81-86. Turtele rezultate după extragerea uleiului conțin sub- stanțe proteice (peste 40%), din care ricina 1,5%, foarte toxică, otrăvitoare (provoacă moartea animalelor), alcaloidul ricina (1,5-3%), cu toxicitate moderată, ulei, săruri minerale cu conținut de azot (6,3%), fosfor (2,55%), potasiu (0,96%). Toxicologie. Sub- stanțele menționate se găsesc acumulate și în tulpini, frunze, inflorescențe, fructe provocând stări de intoxicație gravă la muncitorii din câmp, în timpul culturii și al treieratului. Semințele conțin ricină, cu o toxicitate mai mare decât a stricninei, cianurilor, acidului cianhidric, ase- mănătoare cu a veninului de șarpe. Toxicitatea se manifestă prin leziuni hepatice, nefritice, coagularea fibrinei, aglutinarea hematiilor, le- zarea pereților vaselor de sânge, dereglarea circulației sângelui, iritarea mucoasei gastrice și intestinale etc. Pentru om, consumul a 15-20 semințe constituie doza mortală. Se instalează nefrita, apoi necroza ficatului, urma- tă de paralizia vasomotorie. Ingerarea a 10 se- mințe provoacă dureri de mâini și picioare, scaun coleric, tahicardie, anurie etc. Se impune tratament medical de specialitate. Industrie. Uleiul se extrage prin presare la cald sau cu ajutorul solvenților chimici, pentru industrie, și prin presare la rece, pentru medicină. Nu conți- ne substanțe toxice. Utilizat în industria pielă- riei, industria textilă, la fabricarea săpunurilor, cauciucului sintetic, linoleumului, cernelii tipo- grafice, în metalurgie, la impermeabilizarea stofelor, fabricarea fibrelor sintetice, maselor plastice, diferitelor produse farmaceutice, cosmetice etc. Turtele sunt folosite ca materie primă pentru fabricarea unor cleiuri. Tulpinile sunt utilizate pentru extragerea celulozei și a fibrelor textile grosiere necesare la fabricarea hârtiei, obținerea frânghiilor, sforii, a pânzelor pentru confecționarea sacilor și saltelelor. Bio- terapie. Uleiul de ricin (Oleum Ricinî) are utili- zări terapeutice în medicina umană și veteri- nară, cultă și tradițională. Este un lichid vâscos, aproape incolor sau slab gălbui. Miros și gust particular, densitatea 0,945-0,966 g/dm³. La 0° C se tulbură. La -16° C trece într-o masă albicioasă, cu consistență moale. Este solubil în alcool absolut, acid acetic, eter și cloroform. Conține 80% ricinoleină, glicerida acidului rici- noleic, gliceride ale acizilor izoricinoleic, stea- ric, hidroxistearic și dihidroxistearic. Utilizat ca purgativ. Ajuns în intestinul gros (colon) se saponifică, pune în libertate acidul ricinoleic. Acesta stimulează peristaltismul intestinal. La- să local o iritație moderată, iar acțiunea este rapidă. Dozele de administrare: 20-50 g pentru adulți, 5-10 g pentru copii ținându-se cont să se adauge câte 2 g pentru un an de vârstă. Se mai folosește pentru înlăturarea negilor, a pete- lor de ficat apărute la vârstnici pe față și pe mâini, a bătăturilor. Intern se mai poate administra sub formă de capsule gelatinoase, clisme sau supozitoare. Din uleiul de ricin se prepară un unguent cu acțiune cicatrizantă, folosit în chirurgie. Medicină umană. Uz in- tern. 1. Pentru evacuarea intestinală: ulei de ricin extras la rece, adulți 20-50 g o dată; copii - se stabilește cantitatea în funcție de vârstă (câte 2 g pentru un an de vârstă). 2. Homeopa- tic, diluțiile a 3-a decimală la a 4-a centezimală ale tincturii-mamă se administrează în tendința de diaree, iar diluția a 5-a centezimală, în constipații, congestie hepatică cronică, icter cu greață, hepatită, cefalee occipitală hepatică. Acest tratament este bine să se facă la ora 16. Diluția a 4-a centezimală este activă în gastro- enterite, diaree acută sau cronică, holeră, di- zenterie, vomă. Diluțiile a 3-a decimală la a 4-a centezimală se mai administrează în mamite cu secreție lactată abundentă, sâni umflați, adenopatie oscilară, dureri mamare, pulsațiile cu iradiere în brațe. în hipergalactie se admi- nistrează diluțiile a 4-a sau a 5-a centezimală, iar în hipogalactie se administrează diluțiile de la a 3-a decimală la a 3-a centezimală (Mihai Neagu Basarab, 1985). Uz extern. 1. Pentru tratarea negilor: frecții cu ulei de ricin seara și dimineața. După 3-4 săptămâni dispar. 2. Pentru tratarea papiloamelor: frecții ricin 696 ridiche ușoare și ungere de 3 ori pe zi cu ulei ricin. Dispar după 1-2 luni. 3. Pentru combaterea petelor de ficat apărute la vârstnici pe mâini și față: frecții seara și dimineața cu ulei ricin. Dispar după 1-2 luni. 4. Pentru combaterea bătăturilor: frecție locală cu ulei ricin, apoi se aplică o bucată de propolis topit la foc, peste care se pune leucoplast. Procedura se repetă în fiecare seară până când bătătura dispare. 5. Pentru combaterea seboreii: pomadă sau loțiune cu ulei de ricin, 20-50% în apă de colonie. Se poate asocia și cu alte ingrediente. Medicină veterinară. Pentru evacuarea intes- tinului subțire se administrează uleiul de ricin ca atare sau în amestec cu 2 părți apă caldă și sărată. Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, bovine), 250-400-800 g, efectul apare după 16-18 ore; animale mijlocii (ovine, ca- prine, porcine), 20-100-200 g, efectul apare 8-10 ore; animale mici (pisici, câini), 5-15 g, efectul apare după 5-6 ore. Atenție! Ricina din tegumentul semințelor este toxică. Pentru om doza letală este 0,02 g. La acțiunea acestei substanțe sunt sensibile toate animalele, dar mai ales cabalinele. Simptome: stări de agita- ție, transpirații reci, sete mare, contracții spas- modice ale mușchilor striați, maclonie frenică (semn caracteristic), diaree sanguinolentă, mo- dificări ale ritmului cardiac. Se intervine cu spă- lături gastrice, se administrează de vomitive, purgative saline, mucilagii și cardiotonice. (E. Neagu, C. Stănescu, 1985). Agricultură. Turtele sunt folosite ca îngrășământ organic. Zootehnie. Turtele, prin autoclavizare cărora li se distrug substanțele toxice (ricina, ricinina), rămânând proteinele (38,4-46,4%), glucidele (24%), sărurile minerale (10,5%), reprezintă un valoros furaj pentru animale. Frunzele sunt fo- losite în hrana unor viermi de mătase (Bombyx cyntia, Philosomia ricini). Ornamentală. Culti- vat în grădini publice și individuale ca plantă decorativă prin talie și frunze multilobate, divers colorate. înmulțire prin semințe. RIDICHE (Raphanus sativus, convar. sativus, ridiche de lună; convar. niger, ridiche de vară și iarnă), fam. Brassicaceae. Plante anuale (ridiche de lună) și bienale (ridiche de vară și iarnă), alogame, melifere, legumicole, cu valoare terapeutică, cultivate pe tot globul; se mai numesc: arape, aripane, rădiche, rădic- he de grădină, răghiți, redichi; convar. sativus: ridiche de lună, ridiche roșii', convar. niger, ridichii negre, rădichi, rădichi albe, rădiță, ridiche tomnatică, ridiche de bere, ridiche de iarnă, ridiche de toamnă, ridiche de vară, ridiche negre de iarnă. Centre de origine pentru ridichile de lună sunt considerate Asia de Est, India, Asia Centrală și zona Mării Mediterane. Nu se cunoaște centrul de origine al ridichei de vară și iarnă. Cultivată în China, Japonia, Egipt, Grecia. Herodot menționează că sclavilor care construiau piramidele li se asigurau, în hrană, ridichii. Hipocrate o recomandă în hidropizie. Amintită de Teofrast și apreciată de Dioscoride pentru însușirile de a stimula apetitul, a favo- riza digestia și a calma tușea. în Evul Mediu se folosea ca antidot în unele otrăvuri și pentru „eliminarea din viscere a tumorilor maligne“. Savantul Renașterii Matthiolus o recomanda pentru proprietățile ei diuretice și antilitiazice. Mizauld, în lucrarea Grădina de plante medicinale (1578), o recomandă în tratamentul antilitiazic (Mircea Alexan, Ovidiu Bojor, 1983). Cerințe moderate față de căldură. Se- mințele germinează la minimum 1-3° C. Tem- peratura optimă de depunere a substanțelor în rădăcină este de 10-12° C. Ridiche de vară și iarnă sunt rezistente la temperaturi ridicate. Exigențe față de umiditate (lipsa apei din sol depreciazăcalitatea-rămân mici, spongioase, lignificate, cu gust iute). Ridiche de lună dau bune rezultate în cultură primăvara și toamna. Preferă soluri cu textură mijlocie, afânate, bo- gate în humus. Descriere. Rădăcină pivotan- tă. Tuberizarea la ridichea de lună provine din hipocotil, iar la ridichea de vară și iarnă, din hipocotil și rădăcina propriu-zisă. Tulpina flori- feră dreaptă, cilindrică, puternic ramificată, rigid-păroasă, înaltă până la 100 cm. Frunze inferioare pețiolate, mari, pubescente, lirat-pe- nat-sectate; cele tulpinale lanceolate, mai mult sau mai puțin sectate. Flori albe, roze-pal sau violete, grupate într-un racem lax. înflorire, V-IX. Polenizare entomofilă. Fruct, silicvă in- dehiscentă, cu rostru de formă conică. Semințe globuloase, maronii-roșcate. Facultatea germi- nativă, 80-85%. Se păstrează 4 ani. Compo- ziție chimică. Ridichea de lună conține apă (93,34%), proteine (1,23%), grăsimi (0,15%), substanțe extractive neazotate (3,77%), celuloză (0,75%), săruri minerale (0,74%). Ridichea de vară și iarnă conțin apă (86%), proteine (1,92%), grăsimi (0,11%), hidrați de carbon (6,90%), sodiu (15 mg%), potasiu (254 mg%), calciu (25 pg%), fosfor (20 mg%), fier (0,6 mg%), ridiche 697 ridiche vitaminele A (1 pg), Bi (0,05 mg%), B₂ (0,02 mg%), niacin (0,3 mg%), C (25 mg%). Ridichile negre conțin un ulei volatil sulfurat format din rafinol și mici cantități de tocoferol. Valoare energetică, 15 kcal/100 g. Alimen- tație. Consumate la mese în stare crudă. în țările din Asia de Est se consumă prelucrată termic. Au gust picant-înțepător datorită sulfurii de alil. Frunzele se consumă împreună cu rădăcinile în aperitive sau se pot adăuga la ciorbe. Bioterapie. Rădăcinile au utilizări tera- peutice în medicina tradițională umană și veterinară. Ridichea neagră are proprietăți antiscorbutice, antialergice, antitusive, colecis- tochinetice (provoacă golirea vezicii biliare), tonice respiratorii, stimulatoare ale celulei he- patice, diuretice, digestive, pectorale, revulsi- ve, sedative. Ridichile roșii au acțiune antilitia- zică, antiscorbutică, antiseptică, antirahitică, depurativă, diuretică, drenor hepatic și renal, colagogă, coleretică, aperitivă, calmantă, răco- ritoare, revulsivă, sedativă, tonică. Principiile active ale ambelor specii provoacă eliminarea viermilor intestinali; împiedică formarea calcu- lilor renali și hepatici (colecistici); contribuie la combaterea scorbutului; distrug microorganis- mele de pe tegumente și mucoase; stimulează pofta de mâncare; scade excitabilitatea ner- voasă acționând asupra centrului tusei din bulb și punte; stimulează secreția bilei; retrage din umori toxinele și favorizează eliminarea lor; acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată; fluidifică și elimi- nă prin expectorație substanțele dăunătoare din bronhii și plămâni; elimină senzația de încălzire; determină o congestie superficială locală având ca efect decongestionarea în pro- funzime; calmează stările de excitație cere- brală. Rădăcinile ridichilor roșii se recoltează primăvara, iar a celor de ridiche negre toamna. Ultimele se păstrează bine până primăvara. Recomandate în tratarea litiazei urinare și biliare, dispepsiilor, colecistitelor, insuficienței hepatice, afecțiunilor pulmonare (pneumonie, bronșită cronică, astm), tusei, tusei convulsive, alergiei, amețelilor, dischineziei biliare, gutei, reumatismului cronic degenerativ, artritelor cronice, scorbutului, urticariei, icterului, insomniei, migrenei, constipației, rahitismului, eczemelor. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor menționate ridichea se consumă în stare proaspătă la mese. Pot fi tăiate felii sau rase. 2. Pentru tratarea litiazei biliare și renale: suc, obținut prin introducerea de ridichii negre tăiate în mașina centrifugă pentru sucuri. în lipsa acesteia, ridichea se spală și se dau prin râzătoare, apoi prin mașina de tocat. Se storc bine prin pânză de tifon, obținându-se sucul. Se iau 30-40 g cu cca 15 minute înainte de mese. Rol de mărunțire a pietrelor. 3. Pentru tratarea dischineziei biliare hipotone și atone: a,) suc de ridiche neagră, obținut ca mai sus, după ce se spală și se curăță de coajă; într-un borcan de sticlă, 1 I suc se amestecă cu o jumătate pahar de miere; se iau 3-6 linguri pe zi, între mese, până la ameliorare. Favorizează eliminarea bilei; b) suc de ridichii, diluat în proporții egale cu apă; în prima zi, seara, la culcare, se beau 100 ml, apoi, zilnic, cantitatea se mărește, ajungându-se după 6-8 săptămâni la 400 ml pe zi. 4. Pentru tratarea bronșitelor cronice, tusei, răgușelii: suc de ridiche neagră, o jumătate de pahar, amestecat cu o jumătate de pahar de miere. Se păstrează la frigider. Copiii iau 1-2 lingurițe de trei ori pe zi, adulții, 1-2 linguri de trei ori pe zi. 5. Pentru tratarea afecțiunilor pectorale: a) suc, obținut din ridiche neagră tăiată felii peste care se pune zahăr; se acoperă; după 24 ore rezultă un sirop din care se iau 3-4 lingurițe pe zi; b) suc de ridiche neagră, obținut prin scobirea unei ridichii mai mari și umplerea cu zahăr sau miere și hrean; se coace; din sucul lăsat se iau 3-4 lingurițe pe zi. 6. Pentru calmarea tusei: suc, obținut din ridiche neagră. Ridichea se taie în două jumătăți egale. în fiecare jumătate se face o gaură adâncă, folosindu-se o lingură cu marginile mai ascuțite. Se umple cu zahăr. Se lasă 6 ore. Se bea siropul rezultat și se mai umple încă o dată cu zahăr. Operația se face dimineața pentru a bea la prânz siropul format, la prânz pentru a bea siropul seara, iar seara pentru siropul de dimineață. Două zile, maxi- mum trei zile de tratament sunt suficiente. Uz extern. Pentru tratarea pneumoniei, diminua- rea congestiei ficatului: cataplasme, din ridi- che neagră rasă; pentru plămâni se așază pe cavitatea toracică, iar pentru ficat, pe jumăta- tea dreaptă abdominală, începând de la coaste în jos. Se recomandă ca ridichea de lună să se mănânce și cu frunze. Medicină veterinară. Pentru tratarea cailor de tuse, ridichea se taie mărunt și se administrează în mâncare sau prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) (v. PI. XLVIII, 4). ritidom 698 rizom RITIDOM (Rhytidoma), țesut de apă- rare, reprezentând un ansamblu eterogen de țesuturi primare și secundare moarte, crăpate în diferite moduri, ce învelesc rădăcinile și trun- chiurile arborilor bătrâni. Ritidomul are o struc- tură histologică complexă, fiind format din peri- derme succesive (periderm = suber, felogen, feloderm), porțiuni de scoarță primară, peri- ciclu, liber primar și secundar. între periderme se află resturi de țesuturi primare. Formarea ritidomului începe la o vârstă înaintată și cu atât mai devreme cu cât primul felogen a fost situat mai profund. La vița de vie și salcâm, ritidomul începe să se formeze după 2 ani, la ulm după 3-4 ani, la tei după 10-12 ani, la stejar după 25-30 ani, la molid și carpen chiar după 50 de ani. Formarea este un caracter de specie. La părțile aeriene ale plantelor declanșarea for- mării ritidomului este favorizată de vătămări ale primului periderm, determinate de factori abio- tici (grindină, vânturi puternice) și factori biotici (diferite specii de licheni și mușchi), ce acțio- nează mai ales pe partea nordică și estică a tulpinilor. Aici ritidomul este mai gros decât pe laturile sudică și vestică. Acest lucru se poate constata în special la exemplarele ce cresc izolat. Linele specii de plante (stejar, ulm, nuc, salcie) posedă ritidom persistent, alte specii (pin, platan, viță de vie) au ritidom exfoliator. Exfolierea se face prin fâșii circulare la mestea- căn (Betula pendula), cireș (Cerasus avium), prin fâșii longitudinale la curpen (Clematis vital- ba), vița de vie (Vitis vinifera) sau sub formă de plăci solzoase la platan (Platanus hispanica), molid (Picea abies) etc. Ritidomul persistent, în urma îngroșării, crapă, rezultând fisuri largi și adânci. Are un rol important în viața plantelor: împiedică pierderile de apă prin evaporare, le apără de supraîncălzire în verile călduroase și de îngheț în iernile geroase, le protejează îm- potriva dăunătorilor animali și agenților patogeni vegetali. Ritidomul stejarului de plută (Quercus subei) este recoltat la intervale de 8-10 ani și folosit la confecționarea dopurilor pentru sticle, a colacilor de salvare, ca material izolator pentru frigidere, tălpi pentru sandale de damă etc. RIZINE (Rhizinae), organe pentru fi- xarea de substrat a lichenilor foliacei și fruticu- loși (tufoși), a unor ciuperci și unele briofite. La licheni sunt formate din prelungiri ale hifelor cortexului inferior, adunate în cordoane și cu membranele sudate între ele. Hifele rămân li- bere numai la extremitatea apicală, unde sunt înconjurate de o teacă mucilaginoasă ce le permite aderarea de substrat (-> LICHENI). RIZODERMĂ (Rhizodermis), țesut situat în interiorul rădăcinii primare. își are originea în dermatogen sau protoderm; sin. epiblemâ(-> RĂDĂCINA). RIZOFILE (Rhizophyllum), frunze transformate în organe de absorbție prin diviza- rea lor în lacinii filiforme [exemplu, peștișoara (Salvinia natans)]. RIZOM (Rhizoma), tulpină metamor- fozată (în ea se depun substanțe de rezervă), subterană, simplă sau ramificată, alungită, mai mult sau mai puțin îngroșată, formată din no- duri foarte apropiate (microblaste), mai rar dis- tanțate (macroblaste). Conul de creștere nu este acoperit cu piloriză ca la rădăcină. Frun- zele sunt rudimentare, sevamiforme, cu aspect de solzi bruni sau incolori, purtând la subsuoa- ră muguri. Structură anatomică caracteristică tulpinii. La noduri formează rădăcini adventive, iar din muguri iau naștere lăstari aerieni purtă- tori de flori. Ramificarea este monopodială sau simpodială, asemănătoare tulpinilor aeriene. Ramificarea monopodială este întâlnită la rizo- mul de dalac (Paris quadrifolia) (fig. 258), mă- crișul-iepurelui (Oxalis acetosella), lăcrămiță Fig. 258. Rizom monopoidal la dalac (Paris quadrifolia). (Maianthemum bifolium), lăcrămioare sau măr- găritărel (Convalaria majalis) etc. Creșterea lor este nelimitată și asigurată de mugurele termi- nal. Lăstarii aerieni se nasc din mugurii axilari. rizomitră 699 rodiu Ramificarea simpodială este întâlnită la rizomul de obligeană (Acorus calamus), pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum) (fig. 259), Fig. 259. Rizom simpoidal la pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum). stânjenei (Iris germanica) etc. Creșterea lor este limitată prin faptul că mugurele terminal dă naștere unui lăstar florifer. Alungirea rizomului se face prin ramuri care se formează din mu- guri axilari. Poziția lor în sol poate fi verticala și se numește rizomi ortotropi, ca la păpădie (Ta- raxacum officinale), oblică, cala ciuboțica-cu- cului (Primula elatior), și orizontală, numin- du-se rizomi plagiotropi (mărgăritărel, pecetea lui Solomon, stânjenei). Rizomii unor plante sunt folosiți în medicină pentru tratarea unor boli. în acest sens menționăm rizomi de pir (Agropyron repens), ferigă (Dryopteris filix mas), fereguță dulce (Polypodium vulgare). RIZOMITRĂ (Rhizomitra), formațiu- ne de protejare a conului de creștere din vârful Fig. 260. Rizomitră la lintiță (Lemna minor)' a - plantă; b - rizomitră mult mărită; 1 - rizomitră; 2 - tulpină metamorfozată. rădăcinii. Prezentă la plantele acvatice ce plu- tesc cu rădăcina în apă. Are forma unui deget de mănușă, nu se uzează și nu se reînnoiește. Este întâlnită la speciile de lintiță (Lemna minor, L. trisulca, L. polyrhiza), iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus ranae), foarfeca-bălții (Stratiotes aloides) etc. (fig. 260). ROCAMBOLE, USTUROI DE EGIPT RODIU (Punica granatum), fam. Puni- caceae. Arbust, uneori arboraș, spinos, termo- fil, cultivat, întâlnit în parcurile din Timișoara, Băile Herculane, Grădina Botanică din București, Techirghiol - pe malul lacului spre Tuzla -, uneori subspontan la Buziaș; se mai numește arodie, bodier, pitlijan, pomogram. Răspândit în Iranul de Nord, Turcia, Afghanis- tan. Se cultivă în Grecia, Italia și alte țări mediteraneene. Descriere. Tulpină înaltă de 1-5 m, în arealul natural până la 10 m. Ramuri opuse. Frunze scurt-pețiolate, alungit-lanceo- late, pieloase, glabre, lucioase pe față. Flori roșii de 2-4 cm diametru, grupate câte 1-5 la extremitatea lujerului; caliciul purpuriu, campa- nulat sau tubular, din 5-8 sepale valvate, căr- noase; corola din 5-7 petale imbricate; andro- ceul din numeroase stamine; gineceul cu ovar inferior, înflorire, V—VI11. Fruct, bacă globuloa- să, galbenă-intens până la roșu-aprins. Fruc- tificare, IX-X. Compoziție chimică. Scoarța rădăcinii conține alcaloizi ai piperidinei, un deri- vat al tropioninei (pseudopeletierina), tanin, ela- gic, acid betulinic, fridelină, betasitosterol, oxalat de calciu și alte substanțe minerale. Fructele conțin zaharuri, acid citric, acid malic, vitami- na C, tanin, celuloză etc. Semințele conțin o substanță identică cu estrona umană. Alimen- tație. Fructele sunt comestibile. Pot fi consu- mate în stare proaspătă. Industrie. Sucul fruc- tului este utilizat pentru prepararea șerbetului și siropului. Scoarța fructelor, bogată în tanin, poate fi utilizată pentru tăbăcirea pieilor. Din scoarță se pot extrage substanțe colorante pentru lână și mătase. Lemnul este folosit pentru sculpturi mici. Bioterapie. Scoarța are utilizări în medicina umană. Pseudopeletierina are proprietăți cardiovasculare. Produsul vege- tal este folosit ca tenifug, împotriva ascaroizilor și ankilostomelor, pe care nu-i omoară ci numai îi paralizează. Pentru evacuarea lor trebuie luat după tratament un purgativ. Scoarța este și un rodospor 700 rodul-pămân tului excelent antidizenteric. Recoltare. Scoarța (Granati cortex) se recoltează toamna, la sfâr- șitul vegetației sau primăvara înainte de înce- perea vegetației. Se usucă în camere bine aerate. Se macină si se folosește imediat. Atenție! Toate preparatele cu peletierină sunt contraindicate la nevrotici, femei gravide și copii mici. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea teniei, ascaroizilor, dizenteriei: decoct, din 1-2 lingurițe pulbere scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 2-3 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Sub formă de tanat, gata preparat, peletierină se admi- nistrează câte 0,40-0,50 g la copii și 1,0-1,2 g la adulți. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea teniei: decoct, din 10 g scoarță uscată și mărunțită, eventual pulbere scoarță la 100 ml de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mici (pisici, câini), 5-10-50 g. După 2 ore de la administrare se dă ulei de ricin pentru a provoca eliminarea teniei paralizate. Ornamental. Cultivat pentru inte- rior, cu scop decorativ, pentru florile și frunzișul bogat, viu colorat. înmulțire prin semințe, marcotaj și butășire. RODOSPOR, CARPOSPOR RODUL-PĂMÂNTULUI (Arum maculatum), fam. Araceae. Plantă erbacee, perenă, toxică, geofită, xeromezofită spre me- zofită, mezotermă spre moderat-termofilă, eutrofă, slab-acid-neutrofilă, frecventă în toate regiunile țării, în păduri de foioase din regiunea de câmpie și dealuri; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, uneori rea- văn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește aron, baltag, barba lui Aron, calendarul-codrului, ceapa-zânelor, cocoșoai- câ, ghimber nemțesc, hribâ, limba-broaștei, limba-vacii, marceți, mârcet,'murt, piciorul-vițe- lului, porumbul-cucului, porumbul-șarpelui, purcei, rădăcină de friguri, săgeată, timp, un- gurean. Genetic, 2n = 56. Fitocenologic, Car. Fagetalia. Răspândit în Europa Centrală, Asia. Descriere. Tubercul cilindric-ovoidal din care pornesc rădăcini subțiri. Frunze lung-pețiolate cu lamina hastat-sagitată, cu nervuri proemi- nente. Peduncul floral mai scurt sau mai lung decât pețiolii, terminat cu un spic cu axa mult îngroșată, cărnoasă, înconjurată de o frunză răsucită în cornet (spată). Inflorescența este formată din flori mici, unisexuate, femele, dea- supra cărora, pe ax, se află florile mascule. Polenizare entomofilă. înflorire, IV-V. Fructe, bace roșii. Semințe sferice. Compoziție chimi- că. Rizomul conține amidon, mucilagii, gume, substanțe grase și zaharate, substanțe toxice (aroină, aronină, aroidina, conicina), saponine, glicozizi, compuși cianici etc. Toxicologie. Sucul plantei irită puternic pielea și mucoasele gastrointestinale. Provoacă purgație violentă, salivație, vomă. Produce parapareză și hemo- globinurie. Copiii care mănâncă fructele prezin- tă dureri stomacale, arsuri ale gâtului, diaree cu crampe, convulsii. Bioterapie. Franzele și tu- berculii au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți purgative, vomitive, antiasmatice, antihemoroidale, antiinflamatoare (aplicate ex- tern), antihelmintice, vulnerare, antinevralgice. Determină evacuarea conținutului intestinal prin mărirea peristaltismului. Produce senzația de vomă și declanșează voma. Previne și elimi- nă crizele caracteristice astmului bronșic. Dimi- nuează procesul de dezvoltare a hemoroizilor. Elimină sau limitează procesul inflamator extern. Provoacă evacuarea viermilor intesti- nali. Stimulează vindecarea rănilor. E folosit în tratarea empirică a astmului, hemoroizilor, răni- lor, umflăturilor, viermilor intestinali. Recoltare. Tuberculul (Ari tubei) se recoltează toamna sau primăvara devreme (martie, începutul lui apri- lie). Se curăță de pământ și se spală repede într-un curent de apă. Se folosește proaspăt. Pentru iarnă se usucă la umbră în încăperi bine aerisite. Uscarea artificială, la 35° C. Frunzele (Ari folium) se recoltează în cursul vegetației. Se usucă la umbră, de preferat în poduri aco- perite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea astmului și hemoroizilor: infu- zie, din 1 linguriță frunze uscate și mărunțite sau tubercule zdrobite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea câte o linguriță sau se amestecă cu lapte dulce sau miere și apoi se consumă. 2. Pentru tratarea hemoroizilor, la Valea Călugărească și în sate- le din jur, se face o extracție alcoolică din tuber- culi. Se bea de 3 ori pe zi câte un păhărel. Uz extern. Pentru tratarea rănilor și umflăturilor: a) cataplasme, cu frunze zdrobite sau tubercul zdrobit, bine tocate, puse pe zona afectată; b) decoct, din 1-2 lingurițe de rizom mărunțit la rodul-pămân tulul 701 roibă o cană (200 ml) cu apă. Se pune la fiert și se lasă să dea de 2-3 ori în clocot. Se strecoară. Se îmbibă pansamente și se aplică compresă pe zona afectată. Atenție! Utilizarea plantei se face cu grijă, deoarece pot apărea fenomene de intoxicație manifestate prin iritații ale pielii, ale mucoasei bucale, mucoaselor gastrice și intestinale, diaree, modificări ale ritmului inimii, paralizii ale sistemului nervos periferic. în ca- zuri extreme poate interveni moartea. Primul ajutor constă în administrarea de cărbune me- dicinal și lichide diuretice în cantitate mare pentru eliminarea toxinelor din organism. Me- dicină veterinară. Uz intern. Empiric, pentru tratarea septicemiei: decoct, din frunze sau tu- berculi tăiați mărunt sau pisați. Decoctul obținut se amestecă cu borș și se administrează animalelor prin breuvaj bucal. Folosirea rețetei nu trebuie încurajată. Ornamental. Se poate planta prin păduri umbroase din parcuri și gră- dini publice. Decorativă prin frunză și spadice. înmulțire prin semințe și divizare. ROI BĂ (Rubia tinctorum), fam. Ru- biaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicripto- fită, cultivată și subspontană pe lângă garduri, prin vii, pe coastele dealurilor; vegetează pe soluri revene; se mai numește broci, garantă, iarbă de margină, iarbă văpsitoare, pațachină, robie rădăcină, rudă, rughie, ruibă, rumele, ștevie. Genetic, 2n = 22, 44. Răspândită în regiunea mediteraneană. Descriere. Tulpină cu patru muchii, prevăzute cu peri mici și aspri, înaltă de 50-80 cm. Frunze lanceolat-eliptice, dispuse verticilat, pe nervuri și margini cu peri aculeați, aspri și retorși. Flori galbene pal, gru- pate în cime laxe, pauciflore; caliciul lipsește; corola scurt-tubuloasă cu 5 lacinii ovat-lanceo- late; androceul cu 5 stamine fixate de gâtul corolei, purtând antere alungite, eliptice; gine- ceul cu ovar bilocular și stil cu stigmat capitat. înflorire, VI-VII. Fruct, bacă brun-roșcată. Compoziție chimică. Rădăcinile și frunzele conțin acid ruberitrinic, galiozina, rubiadinprim- verozid, rubiadin cu agliconi, alizarină, pseudo-purpurina, purpurina, rubiadina, purpu- roxantina, munjistina etc. Bioterapie. Frunzele și rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Principiile active pe care le conține acționează ca diuretic și saluretic, spasmolitic, tonic și emenagog. Acționează asupra epiteliuIui renal mărind can- titatea de urină eliminată. Oprește cristalizarea sărurilor și provoacă eliminarea lor din or- ganism. Favorizează tranzitul cristalelor și al calculilor renali dizolvându-le vârfurile și transformându-le în gel. Elimină spasmele. Provoacă apariția ciclului menstrual întârziat. Indicată în litiază renală, cistită, pielonefrită, insuficiență renală. Recoltare. Rădăcinile (Ru- bii tinctoriae radix) cu grosimea mai mare decât a unui creion (sau mai mică) se recoltează toamna la sfârșitul vegetației. Se curăță de impurități. Se usucă în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Frunzele (Rubii tinctoriae folium) se recoltează în timpul înflo- ririi. Se usucă la fel ca rădăcinile. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea litiazei renale, cistitei, pielonefritei, insuficienței rena- le: a) pulbere de rădăcină, de 3 ori pe zi câte 1 g (se înghite); b) extract fluid, preparat din g pulbere de rădăcină sau rădăcină uscată mă- runțită la 100 ml alcool 60p. Se lasă 10 zile. Sticla se agită zilnic pentru omogenizare. Se strecoară. Se iau de 3 ori pe zi câte 20-30 picături, sau doze zilnice de 0,10 g. 2. Pentru tratarea acelorași afecțiuni, cercetă- rile farmacodinamice și microbiologice din țara noastră au demonstrat acțiunea de prevenire a formării calculilor renali. Unele produse farma- ceutice obținute din plantă au efecte antibiotice (F. Crăciun, O. Bojor.M.Alexan, 1977). în fitoterapie produsele farmaceutice obținute din plantă servesc în tratamentul litiazei renale, în colicile nefritice și în afecțiunile infecțioase inflamatorii ale aparatului urinar. Empiric, i se atribuie proprietăți antirahitice: a) infuzie, din un vârf de cuțit (1 g) pulbere de frunze peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi; b) pulbere de frunze, se ia câte un vârf de cuțit la 3-6 ore. Tratamentul nu se aplică femeilor gravide. Țesutul osos al per- soanelor care utilizează planta se colorează în roșu. Vacile care pasc planta au laptele roșu. Zootehnie. Vacile care pasc planta au laptele colorat în roșu. Agricultură. Se cultivă ca plantă tinctorială. Se folosește rădăcina care are cu- loarea roșie închisă. Vopsitorie. Planta întrea- gă, dar mai ales rădăcina, posedă proprietăți tinctoriale. Se recoltează și se usucă bine la umbră. înainte de a fi puse la uscat, rădăcinile se spală bine de pământ. Utilizată la vopsirea fibrelor naturale în roșu. 1. Rădăcinile uscate se introduc într-un vas de aramă. Peste ele se toarnă borș până le acoperă. Se fierb până când roibă 702 roiniță soluția devine roșie-intens iar rădăcinile devin albicioase. Se strecoară. Se introduce materialul de vopsit și se fierbe până când se obține nuanța dorită. Dacă culoarea este pală, se mai adaugă în vas rădăcină uscată și se continuă fierberea. Se scoate materialul și se usucă. 2. Rădăcina se pisează bine. Se intro- duce în borș și se fierbe până când soluția se colorează în roșu intens. Materialul de vopsit se introduce în apă la care se adaugă borș cald, sau în borș cald în care s-a dizolvat piatră acră. Se scoate, după ce s-a pătruns, și se introduce în soluția de vopsit. Se fierbe până la obținerea nuanței dorite. 3. Rădăcinile se pun în vas. Se toarnă apă. Se adaugă piatră acră. Se fierbe până la colorarea soluției în roșu de intensitate maximă. Se strecoară. Se introduce materialul de vopsit. Se fierbe până se obține culoarea dorită. Se scoate materialul și se usucă la umbră. 4. Rădăcina se pisează. Se pune la încălzit borșul. Se adaugă piatră acră. Se amestecă pentru dizolvare și omogenizare. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă la cald să se pătrundă bine. Se scoate materialul, se lasă să se scurgă, după care se așază în vasul de vopsit. Se presară praful de rădăcină obținut prin pisare (2-3 linguri la 1 kg de material). Se toarnă borș până se acoperă materialul. Se acoperă cu un capac. Se lasă la cald 2-3 zile. Când materialul are nuanța dorită, se scoate, se presară peste el cenușă și se lasă 2-3 ore. Se clătește în soluția de vopsit și se pune la uscat. 5. Se pregătesc 2 soluții. Prima se obține din praful de rădăcină pus în apă. Se fierbe până se obține culoarea roșie de intensitate maximă. Soluția a doua se obține din tanin și sulfat de aluminiu care se dizolvă în apă cât să acopere firele. La obținerea ei se introduce materialul. Se ține un timp suficient ca să se pătrundă bine. Se scoate, se scurge și se intro- duce în prima soluție de colorare. Se lasă la cald până la obținerea unui roșu strălucitor, rezistent la lumină și spălat. Pentru a mări calitatea vopsitului materialul se scoate și se fierbe cu sodă, apoi se scoate și se fierbe în alt vas, apoi, în apă cu oțet. Se scoate, se săpu- nește, se clătește și se usucă la umbră. 6. Se prepară o emulsie apoasă din untdelemn rân- cezit în amestec cu potasă caustică. Materialul de vopsit se introduce în această soluție, se scoate și se usucă. Operația se repetă de mai multe ori, după care materialul se introduce în leșie caldă, se scoate, se clătește în apă, se usucă și apoi se introduce într-o soluție caldă (30° C) de tanin și sulfat bazic de aluminiu. Se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se trece în vasul cu soluția de colorare, pregătită prin fierberea în apă a rădăcinilor uscate și măci- nate. Se lasă până se obține nuanța dorită. Se scoate, se clătește și se introduce într-o soluție de sodă. Se fierbe. Se scoate, se clătește în apă. Se mai clătește încă o dată în apă la care se adaugă oțet. Materialul se introduce apoi într-o soluție formată prin dizolvarea staniului în apă. Se scoate, se săpunește și se clătește cu apă căldicică, apoi cu apă rece. Se usucă la umbră. Se obține un roșu strălucitor, foarte rezistent la lumină și spălare. Procedeul ilustrează ingeniozitatea și măiestria meșterilor artizani din trecut. (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. XLVIII, 6). ROINIȚĂ (Melissa officinalis), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofită, xeromezofită spre mezofită, moderat-ter- mofilă, la pH amfitolerantă, heliosciadofită, cu miros de lămâie, întâlnită pe locuri uscate, pie- troase, luminișuri și locuri poienițe din pădurile de stejar, pajiști, fânețe, tufărișuri, mai ales în regiunile din sudul și vestul țării, frecvent cultivată; se mai numește alâmâițâ, buru- iana-stupului, busuiocuf-stupului, câtușnicâ, floarea-stupilor, iarba-albinelor, iarba-roilor, izmă-stupilor, lămâițâ, m ataciu ne, melisâ, mintă motoacă, poala-Sf. Mării, răstupească, roiște, stupelniță, voioșniță de albini. Genetic, 2n = 32. Preferă iernile blânde. Sensibilă la temperaturi scăzute. Umbrirea afectează dez- voltarea plantei și conținutul în ulei volatil. Se dezvoltă bine pe soluri lutoase până la nisi- po-lutoase. Solul bogat în humus scade conți- nutul în ulei eteric. Cunoscută și folosită ca plantă medicinală de greci și de romani. Plantă este menționată în scrierile lui Teofrast, Varro etc. în Evul Mediu Paracelsus (1541) aprecia că este cea mai bună plantă pentru tratarea bolilor de inimă. Se cultiva pe suprafețe mici încă din Antichitate. în secolul al X-lea se cul- tiva în Spania. Ceva mai târziu se cultiva prin grădini la nord de Pirinei și Alpi. Astăzi se cultivă mult în Franța. în România cultura este zonată în jud. Constanța, Giurgiu, Teleorman, Buzău, Prahova, Timiș. Fitocenologic, încadra- tă în Quercetea, Arction. Răspândită în regiu- nea mediteraneană din Europa și în Asia. Des- criere. Rizom orizontal, brun-gălbui, articulat, roinițâ 703 roinită lignificat, lung de cca 30 cm, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpină erectă, ramificată, pubescentă, înaltă până la 80 (120) cm, cu 4 muchii. Frunze ovate, cu vârful obtuz, pe margine serat-crenate, păroase, aromă plăcu- tă, gust amărui. Flori albe sau albe-liliachii, grupate într-o inflorescență cu verticile de 5-10 exemplare la fiecare nod; caliciu bilabiat cu 10 nervuri acoperite cu peri; corolă bilabiată, infundibuliformâ, în interior pubescentă, cu labiul superior bilobat, iar cel inferior trilobat; androceu cu stamine conivente, cu antere albe; gineceu cu stil de lungimea staminelor. înflori- re, VI—VI11. Fructe, nucule ovoide, netede, cas- tanii (1,5-2 mm). Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin ulei eteric (0,05-0,15%), acizii cafeic (1,62%), clorogenic (1,93%), protocate- chic, rosmarinic, ursolic, oleanolic, pomolic, ramnazină, taninuri (3-6%), mucilagii (12%), care prin hidroliză dau glucoză, xiloză, ramno- ză, glucide (planteoză, zaharoză), substanțe amare (1,8 mg%), acid succinic, oxalați, sub- stanțe minerale cu Fe, Al și ⁴⁰K (radioactiv). Uleiul eteric este format din aldehide terpenice (citral, geranial etc.), alcooli terpenici (geraniol, linalool, citronelol etc.), hidrocarburi terpenice (pinen, limonen, ocimen, cubeben, copaen, burbonen, cariofilen). Semințele conțin ulei gras constituit din acizii linolenic (58%), linoleic (29%), oleic (6%), palmitic (5,1%), stearic (2,1%) și planteoză. Alimentație. Frunzele verzi și uscate se întrebuințează drept condi- ment, oferind preparatelor gust și aromă foarte plăcute. Industrie. Esența extrasă din plantă se întrebuințează în industria farmaceutică, în parfumerie și la fabricarea lichiorurilor. Biote- rapie. Frunzele au utilizări terapeutice în medi- cina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active acționează antiseptic, carmi- nativ, coleretic, stomahic, sedativ, antispastic, ușor laxativ, cicatrizant, galactogog și insecti- cid. Principala acțiune farmacodinamică este spasmolitică și sedativă - elimină spasmele gastrointestinale de origine nervoasă și consti- tuie un bun remediu în nevrozele cardiace. Acțiunea sedativă a uleiului volatil pe care îl conțin frunzele au ca punct de atac sistemul limbic, răspunzător de dirijarea funcțiilor vege- tative și de ecranare a cortexului cerebral față de excitanții puternici de la periferia corpului. Este indicată în tratamentul gastropatiei func- ționale (nevroza gastrică) și a distoniei vegeta- tive. Administrată seara favorizează instalarea somnului. Determină și alte efecte: curăță orga- nismul de toxine, elimină balonările abdominale prin expulzarea gazelor, stimulează eliminarea bilei în intestin, favorizează digestia, stimulea- ză secreția glandelor mamare la lehuze, favori- zează procesul de epitelizare și vindecare a rănilor. Extern acționează asupra insectelor, mai ales asupra moliilor, omorându-le. Recol- tare. Frunzele (Melissae folium) se recoltează la sfârșitul butonizării și apariției primelor flori deschise. întotdeauna recoltarea se va face după ce s-a ridicat rouă, pe timp însorit, căldu- ros și fără vânt. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială, la 30° C, maxi- mum 35° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea colicilor gastrointestinale, co- litelor cronice, colitelor de putrefacție, sindro- mului enterorenal, dischineziei biliare, duodeni- telor, dischineziei duodenale cu stază, diareei, vomei, anoreziei, tulburărilor neuro vegetative, insomniilor, nevralgiilor dentare, amețelilor, du- rerilor de cap, palpitațiilor nocturne, balonărilor abdominale: infuzie, din 1 linguriță (5 g) pulbere frunze la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. La copii, cantitățile se dozează după vârstă. 2. Pentru combaterea bolilor pulmonare, crizelor de astm: extract, din 2 lingurițe pulbere frunze la 1 I de vin. Se lasă la macerat 15-20 zile. Sticla se ține la tempera- tura camerei și se agită zilnic pentru omogeni- zare. Se strecoară. Se păstrează în sticle bine astupate. Se beau zilnic câte 1-2 păhărele. 3. Pentru stimularea poftei de mâncare, com- baterea migrenelor, amețelilor: infuzie, din 1-2 lingurițe pulbere de frunze la 1 I de vin fierbinte. Se lasă acoperită până se răcește. Se strecoară. Se bea câte o ceașcă dimineața. Bun reconfortant mai ales pentru persoanele bătrâne și obosite. 4. Pentru combaterea som- nolenței, surmenajului, migrenelor, amețelilor, astmului umed și catarului pulmonar: infuzie, din 1 linguriță amestec în părți egale de pulbere de frunze roiniță și flori de lămâiță la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă 15 minute. Se beau 1-2 căni pe zi la nevoie. Tonic general. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: tinctură, din 1 parte pulbere de frunze la 3 părți alcool 70°. Se lasă la macerat 10-15 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se păstrează în sticle bine astupate. Se fac frecții locale și se iau câteva picături pe o bucată de zahăr. 2. Pentru combaterea durerilor de dinți, ca roinită 704 rosacee ______!------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ antiseptic și cicatrizant al rănilor: infuzie, din 2 lingurițe pulbere frunze la o cană (200 ml) cu apă fierbinte. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se fac badijonări locale, băi sau se spală zona afectată. Planta intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR necesare în tratamentul afecțiunilor cardiace cu substrat nervos, anginei pectorale, aterosclerozei, sindroamelor dispep- tice (anaciditate, hipoaciditate, enterocolite, constipație), dismenoreei, bronșitei, diabetului zaharat, rahitismului, pentru mărirea secreției de lapte la lehuze etc. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea colicilor intestinale, stă- rilor diareice, vomei, anorexiei, tonic și stimulent al producției de lapte: a) infuzie, din 1-2 g frunze peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 1-2 g frunze la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, bovine), 15-20-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 2-5-8 g. Uz extern. Pentru tratamentul plăgilor: infuzie, din 2 linguri frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 mi- nute. Se strecoară. Se spală local cu un pansa- ment steril. Infuzia poate fi folosită ca insecticid. Apicultură. Specie meliferă valoroasă, mult căutată de albine, cărora le furnizează culesul de nectar și polen. Florile sunt intens cercetate de albine mai ales în timpul orelor de prânz. Cantitatea de nectar, 0,07-0,2 mg/floare. Pro- ducția de miere, 100-150 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mică. Apicultorii folosesc planta înflorită pentru prinderea roiurilor de albine. Ornamental. Poate fi folosită în spațiile verzi pentru gazon înflorit sau la marginea masivelor arborescente, tufărișuri. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe (v. PI. XLVill, 7). ROSACEE (Rosaceae), familie care grupează peste 3000 de specii plante erbacee, arbuști și arbori, foarte heterogene ca struc- tură, răspândite pe toată suprafața globului, dar mai ales în zonele temperate din emisfera nor- dică. Tulpini simple sau ramificate, frunzoase, adeseori cu ghimpi sau spini. Frunze alterne, rar opuse, simple sau compuse, penatinervate, stipelate, caduce, foarte rar persistente. Flori de obicei actinomorfe bisexuate (hermafrodite), rar unisexuate, solitare sau grupate în inflorescențe racemoase (raceme, spice, corimbe) sau diha- zii. învelișul floral diferențiat în caliciu și corolă, mai rar perigon, cu elemente libere. Receptacu- lul, gineceul și fructele prezintă o mare variabi- litate (folicule, nucușoare, bace sau drupe). Formula florală: K5C5A20-10 sau ᵤGa_i. Polenizare entomofilă, rar anemofilă. Flora României conține 39 genuri și subgenuri, cu 238 specii spontane și cultivate grupate în patru subfamilii. Sfam. SPIRAEOIDEAE, cuprinde arbuști, rar plante erbacee, cu flori mici, albe, actinomorfe, cu receptaculul plan sau ușor con- cav, dispuse în corimb globulos. Formula flora- lă: ?*K₅C₅Ai0+10+1065-2 sau G5Ț2. Fruct foliculă. Specii 19. Genuri: Physocarpus, x= 9; Spiraea, x= 5, 9; Sorbaria', Aruncus. Sfam. MALOIDEAE (POMOIDEAE) cuprinde plante lemnoase, im- portante economic, răspândite mai ales în re- giunile temperate din emisfera nordică. Recep- taculul concav, concrescut cu gineceul; la maturitate formează un fruct fals, metansincarp, numit poamă, comestibil. Formula florală: -2dG(5^2);i• Genuri: Mespilus, x = 17; Cydonia, x= 17; Chaenomeles, x= 17; Coto- neaster, x = 17; Crataegus, x = 17; Sorbus, x = 17; Pyrus, x~ 17; Malus, x= 17; Amelan- chier, x = 17. Specii 38. Sfam. ROSOIDEAE, cuprinde specii arbustive și erbacee cu carac- tere variabile. Frunze diferite în funcție de gen și specie. Flori hipogine sau epigine cu recep- taculul convex sau urceolat, gineceul din mai multe cârpele libere sau redus la una singură. Formula florală: 9^ sau । K5-2C5-2 Fruct hesperidă, drupă sau samară. Semințe alungite sau reniforme, cu sau fără albumen, cu embrion drept sau curbat. Flora României conține 9 specii ce aparțin la 6 genuri, grupate în 3 subfamilii. Sfam. RUTOIDEAE: Ruta, x = 9; Haplophylhim, Dictamnus, x = 9. Sfam. AURANTIOIDEAE: Citrus. Sfam. TODDALIOIDEAE: Ptelea; Phellodendron. SAC EMBRIONAR (Sacculus em- bryonalis), formațiune veziculară prezentă în ovulul gimnospermelor și angiospermelor, re- prezentând gametofitul femei. Se mai numește macrospor, megaspor (gimnosperme) sau ma- croprotal (angiosperme). La gimnosperme, sa- cul embrionar conține endospermul primar și arhegonul sau corpusculul. Endospermul pri- mar constituie țesutul de rezervă al seminței și este omologat cu protalul femei al pteridofitelor. La angiosperme sacul embrionar conține aparatul oosferei, celula secundară a sacului embrionar și aparatul antipodial (-> OVUL, MACROSPOROGENEZA, MACROGAMETO- GENEZĂ). La angiosperme există trei (fig. 262) tipuri principale de saci embrionari maturi: mo- nosporic, bisporic, tetrasporic*. 1. Tipul mono- sporic (tip Polygonum) normal este cel mai evoluat. Se formează din celula inferioară a tetradei macrosporale în urma a cinci diviziuni succesive. Sacul embrionar matur conține 8 nu- clee. Aici se încadrează și tipul Oenothera, unde sacul embrionar se formează din celula superioară a tetradei macrosporale și conține 4 nuclee rezultate din patru diviziuni succesive libere. Acest tip de sac embrionar este întâlnit la peste 80% dintre angiosperme (Fagales, Juglandales, Lamiaceae, Scrophulariaceae, Fabaceae ș.a ). 2. Tipul bisporic (tip Allium) este primitiv. Provine din cel monosporic. Se formează din celula inferioară a diadei macro- sporale, care rezultă din prima etapă a diviziunii meiotice. Sacul embrionar matur conține 8 nuclee formate prin 4 diviziuni succesive. Aici se încadrează și sacul embrionar bisporic de la Scilla, care se diferențiază din celula superioară a diadei. Este întâlnit la unele angiosperme dicotiledonate, dar mai ales la monocotiledo- nate (Amaryllidaceae, Liliaceae, Orchidaceae ș.a.). La acest tip se poate include și subtipul Podostemon. 3. Tipul tetrasporic este primitiv și provine din cel monosporic. Cuprinde sacii embrionari maturi, variabili ca structură, cu în- sușirea însă de a se forma direct din celu- la-mamă macrosporală. Celula-mamă macro- sporală este un arhespor unicelular. Prin două diviziuni succesive se formează 4 nuclee ma- crosporale. Acestea, prin diviziuni libere, dau numărul de nuclee caracteristic mai multor variante structurale: a) tipul Balsamita (tip Anthemis) cuprinde sacii embrionari maturi cu 11 nuclee (rezultate din diviziunea celor 4 nu- clee macrosporale), din care 3 sunt neviaile; b) tipul Drusa cuprinde sacii embrionari maturi cu 16 nuclee haploide, rezultate prin diviziunea directă, de 4 ori, a celor 4 nuclee macrosporale; c) tipul Fritillaria cuprinde sacii embrionari ma- turi cu 8 nuclee. Din acestea 4 nuclee, sunt haploide iar 4 nuclee sunt triploide. Se formează prin patru diviziuni libere a celor * M. Andrei, Anatomia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 336-337. sac embrionar 714 salată Tipuri de SEM la angiosperme Macrosporogeneza Macrogametogeneza 1 - a 2-a 3-a 4 - a 5-a Tipul CMM div div div div div SEM Monosporic © © 00 8 - nucleat T. POLYGONUM tip narmal @ © Monosporic © ^0^ DROBIȚĂ, MESTEACĂN) (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u , 1984). Alte utilizări. Meșteșuguri. Lemnul este folosit la construcții rurale ușoare și pentru foc, la cuptoarele de pâine. Mai este folosit la fascine, cercuri de butoaie, araci, pari de gard, țambre. Nuielele groase se folosesc pentru împletirea de garduri (v. PI. XLIX, 6). SALCIE CĂPREASCĂ (Salix caprea), fam. Salicaceae. Arbust foios, micro- fanerofit, mezofit spre mezohigrofit, mezoterm, acid-neutrofil, heliofil, euritrof, întâlnit prin pă- duri, rariști, margini de pădure, poieni, fânețe, vâlcele, marginea pâraelor, în regiunea de coli- ne până în etajul montan; se mai numește iov, mâțișoară, răchită, răchită moale, răchită puturoasă, salcă moale, salce crestată. Genetic, 2n = 38, 57, 76. Vegetează pe soluri de la uscate până la revene, reavăn-jilave și mlăștinoase. Fitocenologic, Car. Sambuco-Sa- Hcion capreae. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Tulpina strâmbă, înaltă până la 10 m. Scoarța, netedă la început, cenușie-ver- zuie, mai târziu cu ritidom crăpat-neregulat, subțire. Lemn roșiatic. Coroana rară, întreruptă. Lujerii brun-roș- câți sau verzi-gălbui. Mugurii ovoconici, comprimați, gălbui-roșcați. Frunze lat-eliptice, groase, lungi de 4-12 cm, alb-to- mentoase pe dos, nervuri foarte proeminente. Amenți aproape sesili, apar înaintea frunzelor; cei masculi, elipsoidali, lungi de 2-3 (4) cm, cei femeii cilindrici. înflorire, lll-IV. Stil scurt, sau lipsă, stigmat emarginat sau bifid, lung până la 6 cm; androceu din 2 stamine; gineceu din ovar cenușiu păros. Industrie. Lemnul este utilizat la fascine, cercuri de butoaie, araci, pari de gard, țambre. Scoarța poate fi folosită în tăbă- cării. Silvicultură. Conservă și protejează solul. Specie de primă împădurire. Adeseori se folosește la fixarea coastelor, malurilor, rave- nelor, talazurilor etc. Apicultură. Specie meli- feră. Florile din amenți sunt deosebit de atractive pentru albine. Producția de nectar, 0,05-0,10 mg/floare; culoarea ghemotoacelor culese de albine, galben-limon. Producția de miere, 150-200 kg/ha. Culoarea mierii, argin- tie, plăcută la gust. Toamna produce mană, din care albinele pregătesc mierea de mană. Pon- dere economico-apicolă mare. Ornamental. Specie rustică. Cultivată prin parcuri, pe tere- nuri umede, revene, în apropierea apelor. Decorativă prin frunze și amenți, care apar înainte de înfrunzire. înmulțire prin butășire, marcotaj (v. PI. XLIX, 7). SALCIE PLETOASĂ (Salix baby- lonica), fam. Salicaceae. Arbore foios megafa- nerofit, mezohidrofit, moderat-termofil, slab-a- cid-neutrofil, răspândit în cultură de pe litoral până în regiunea montană; vegetează pe solurile revene până la reavăn-jilave, afânate, salicacee 724 salvie constant aprovizionate cu apă din pânza frea- tică; se mai numește lozie, răchită mlăjoasă, răchită pletoasă, răchită supărată, mlaje, ră- cita-plângerii, salcă jalnică, salce plângătoare, salce plăjoasă. Răspândită în Asia de Est. Descriere. Tulpină înaltă până la 15 m. Coroa- nă cu rămurele și lujeri foarte lungi, flexibili, gălbui, glabrii, lucitori, pendenți, uneori până la pământ. Frunze îngust-lanceolate, lungi de 8-16 cm, glabre, pe dos verzi-cenușii, la vârf oblic-acuminate, cu margini fin și ascuțit-sera- te. Amenți scurt-pedicelați, apar o dată cu frun- zele; cei masculi de 4 cm; cei femeii de cca 2 cm; androceu din 2 stamine; gineceu din ovar glabrii sesil sau aproape sesil. înflorire, lll-IV. Bioterapie, Medicină umană, Medicină veterinară. Aceleași utilizări ca la -> SALCIE. Apicultură. Specie meliferă. Planta oferă albi- nelor culesul de nectar, polen și mană. Produc- ția de polen foarte bună; culoarea ghemotoa- celor galbenă-limon. Producția de miere, 100 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Rustică. Cultivată prin parcuri, grădini, cimitire, ca arbore decorativ prin frun- ze, amenți. înmulțire prin butășire, marcotaj. Vopsitorie. Vârfurile ramurilor tinere, frunzele, scoarța jupuită de pe ramurile mai groase po- sedă proprietăți tinctoriale. Se folosesc în stare proaspătă sau uscate la umbră, pentru vopsirea lâni în galben, galben-auriu, crem, portocaliu. Rețetele sunt cele prezentate la -> SALCIE (Salix alba) (v. PI. L, 1). SALICACEE (Salicaceae), familie care grupează cca 350 specii plante lemnoase, arbori și arbuști, dioici, cu răspândire mai mult holartică. Frunze simple, alterne, întregi, stipe- late. Flori unisexuate, dioice, golașe, grupate în amenți, apar înainte sau după înfrunzire. După maturație cad de pe ramuri. Formula florală: P0A30-2; qPoG₍2) Ovar unilocular, cu placentație parietală și numeroase ovule. Polenizare ane- mofilă. Fruct capsulă. Semințe cu peri lungi. Flora României conține 31 specii spontane și cultivate ce aparțin la 2 genuri: Salix, x = 19; Populus, x= 19. Au importanță economică și diverse utilizări. SALVIE (Salvia officinalis), fam. La- miaceae. Subarbust cultivat, originar din bazi- nul mediteranean, cerințe ridicate față de căl- dură, cu veri toride și ierni blânde, heliofil, cerințe relativ reduse față de umiditate, preferă soluri lutoase, permeabile, cu pH neutru sau ușor-alcalin, întâlnit în sudul țării; se mai nu- mește cilvie, jale, jaleș bun, jaleș de grădină, jalnică, joaie, salbie, selghie, șalet, șerlai. Dacii o numeau sallbia, salbie (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 14, 16. Folosită ca plantă medicinală din cele mai vechi timpuri. Galen citează în lucrările sale însușirile tonice, diuretice și hemostatice ale plantei. în Antichitate planta era considerată un panaceu universal. Romanii îi apreciau foarte mult în- sușirile terapeutice, începând cu secolul al XVI-lea se cunoaște utilizarea terapeutică a uleiului obținut din plantă. Cultivată în partea de sud a Europei, mai puțin în Europa Centrală, în Marea Britanie, S.U.A. Uneori sălbăticit. în România se cultivă în regiunile sudice dinspre Dunăre. Producția de frunze, 1500-2000 kg/ha. Răspândită în Europa (mediteraneană), Asia Mică. Descriere. Rizom lignificat, ramificat, din care pornesc rădăcini. Tulpină erectă ramifica- tă, uniform foliată, cu peri deși, albicioși, alipiți, înaltă până la 80 cm, lignificată în partea infe- rioară. Frunze alungit-ovate până la lanceolate, des-albicios-păroase și cu nervuri reticulate, proeminente pe fața inferioară; dispuse opus. Flori albastre-violete, dispuse în verticile și gru- pate în inflorescențe spiciforme, simple sau ramificate; caliciu tubulos, despicat până la ju- mătate, cu 15 nervuri scurt-păroase, între ner- vuri se află glande sesile; corolă mai lungă decât caliciul, la exterior slab-păroasă, bilabiată; androceu cu stamine închise sub labiul su- perior; gineceu cu stil mai lung decât corola, înflorire, VI-VII. Fruct, nucule brun-negricioa- se, ovoide, grupate câte 4 la baza caliciului persistent. Compoziție chimică. Planta conți- ne ulei eteric (0,385-2,54% în frunzele uscate, 0,38% în cele verzi), sitosterol (0,24%), stigmasterol, compuși parafinici (0,31%), fla- vone (1,66-1,92%) reprezentate prin derivați de luteolină și apigenină liberi sau glicozați, taninuri (13,70% p.u.) care, în timpul uscării, se transformă în flobafene, acid rozmarinic (2%), acizii cafeic, clorogenic, p-cumaric, ferulic, fu- mărie, glicolic, gliceric, vitamina B₁₍ acid nico- tic, vitamina C, enzime (fenolaze, peroxidaze, oxidoreductaze, biciclic-monoterpenol-dehi- drogenaza), rășină, lipide, glucide, o saponină, un fitoncid cu acțiune bactericidă, substanțe minerale cu K, Ca, P, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, B, Cu, Mo. Uleiul eteric conține hidrocarburi terpe salvîe 725 salvîe nice (pinen, camfen, mircen, terpinen, limonen, ocimen, alloocimen, cimen, terpinolen, tujen, tujan, triciclen, cubeben, copaen, bourbonen, gurjumen, cariofilen, izocariofilen, maalien, aromadendren, alloaromadendren, humulen, cadinen, calamenen etc.) și compuși oxigenați (borneol, terpineol, linalol, sabinol, viridifloral, cariofil-enoxid, tujonă, camfor, aldehidă ace- tică, aldehidă izovalerianică, acetat de bornil, acetat de linalil, acetat de sabinii, izovalerianat de metil etc.). Se apreciază că uleiul, procen- tual, este constituit din 35% hidrocarburi terpe- nice și sesquiterpenice, 50% cetone, 12% alco- oli, 3% esteri (Viorica C u c u , Cornel B o d e a, Cristina Cioacă, 1982). Industrie. Uleiul extras din frunzele plantei este mult utilizat în industria parfumurilor și a cosmeticelor. Ali- mentație. în unele țări frunzele plantei se folo- sesc drept condiment în preparatele culinare. Bioterapie. Frunzele plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au acțiune cole- retică, carminativă, antiseptică, antispastică, astringentă, antisudorală, antiflogistică, antiga- lactagogă, ușor hipoglicemiantă, cicatrizantă. Stimulează secreția bilei de către celulele hepatice; favorizează eliminarea gazelor din intestine; participă activ la distrugerea microor- ganismelor; diminuează sau înlătură spasmele mușchilor netezi; are acțiune hemostatică locală prin precipitarea proteinelor, contractă capilarele și diminuează secrețiile; diminuează transpirația; diminuează inflamațiile; limitează procesul de secreție lactată; scade ușor tensiu- nea arterială; favorizează procesul de epiteli- zare și vindecare a rănilor. Folosite intern în afecțiunile cronice ale căilor biliare, pentru opri- rea transpirației nocturne la cei bolnavi de tu- berculoză, în inflamațiile gastrointestinale urmate de balonări, în bolile de ficat pentru a mări secreția de bilă, în menstruații neregulate, diabet, circulația defectuoasă a sângelui, bron- șite cronice, dischinezii, varice, nervozitate, reumatism, vaginită atrofică, micșorarea secre- ției de lapte la femeile care alăptează. Extern este folosită în abcese dentare și amigdalită, gingivite sângerânde, afte bucale. Recoltare. Frunzele (Salviae folium) se recoltează de 2-3 ori pe vară, numai pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă, în orele cu insolație maximă (11-15). Prima recoltă se face când florile se află în faza de butonizare, deoarece conținutul de ulei volatil are valorile cele mai ridicate. Frunzele se recoltează manual prin rupere sau prin tăiere cu cuțitul. Se așează în coșuri fără să se preseze. Se usucă la umbeă, în camere bine aerisite, în strat subțire. Uscarea artifi- cială, la 30-35° C. Recoltarea plantei întregi (Salviae herba) se face în timpul înfloritului, cu mașina de recoltat furaje și se transportă ime- diat la distilărie. Producția de frunze uscate 300-600 kg/ha, iar producția de herba uscată 2000-3000 kg/ha. Medicină umană. Uz in- tern 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea balonărilor abdominale (meteorism), în menstre neregu- late (dismenoree), diabet zaharat, nervozitate (sedativ nervos): infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea astmului bronșic: infuzie, din 2 lingurițe frunze mărunțite, 1 lingură mușețel, 1 linguriță coada șoricelului la 100 ml apă clo- cotită. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea dischineziei biliare: infuzie, din 1 linguriță frun- ze uscate mărunțite la cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile. 5. Pentru combaterea sudorației excesive: infu- zie, din 2 lingurițe frunze uscate mărunțite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 30 minute. Se strecoară. Se bea rece, treptat, în cursul unei zile. 6. Pentru tratarea as- teniei nervoase, surmenajului psihic, surmena- jului intelectual, pentru stimularea funcției se- xuale (afrodiziac): vin de jaleș, din 80 g frunze uscate la 1 I de vin bun. Se lasă la macerat 10 zile, agitându-se zilnic sticla. Se strecoară. Se păstrează în sticle astupate cu dop. Se iau 1-3 linguri după mâncare. 7. Pentru tratarea bronșitelor cronice, balonărilor abdominale, în diabet zaharat, varice, vaginită atrofică, dischi- nezie biliară, reumatism: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau două căni pe zi. 8. Pentru reglarea fluxului menstrual, refacerea uterului infantil, favorizarea concepției (fecundației) și purtarea sarcinii: supozitoare, cu extract hidroalcoolic din frunze. Uz extern. 1. Pentru tratarea gingivitei, abceselor dentare, în aftoză bucală, amigdalită, faringită: infuzie, din salvinacee 726 samară 2 lingurițe frunze uscate mărunțite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se face gargară pentru laringite, amigdalite. Apoi se aruncă, se clătește foarte bine gura cu infuzie, în gingivite, abcese den- tare, aftoză bucală. 2. Pentru tratarea rănilor purulente, ulcerațiilor: infuzie, din 3 linguri frun- ze uscate mărunțite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale. 3. Pentru tratarea rănilor și contuziilor: alifie, preparată din 30 g extract plantă, 250 g untură proaspătă, 45 g ceară albine. Se unge zona afectată. Contrain- dicații. Mamele care alăptează nu trebuie să facă tratament intern cu infuzia acestei plante deoarece le micșorează secreția de lapte. Frunzele plantei intră în componența ceaiurilor Plafar recomandate în sindroame dispeptice (anaciditate, hipoaciditate), enterocolite, he- moroizi, leucoree, bronșită, gripă, guturai, larin- gite, traheite, pentru oprirea secreției de lapte și ca stomahice. Medicină veterinară. 1. Pen- tru tratarea bronșitei, faringitei, enterocolitelor, meteorizației (balonări) și înțărcarea vacilor pentru repaus mamar: infuzie, din 5 g frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, bovine), 30-60-80 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini), 3-5 g. 2. Empiric, pentru tratarea febrei aftoase: de- coct, din frunze uscate. Se spală animalul în gură și pe picioare. 3. Empiric, pentru tratarea mușcăturilor de animale sălbatice și mai ales de nevăstuică: decoct, din frunze uscate. Se spală plaga mușcată. 4. Empiric, pentru tra- tarea rosăturilor de jug, de hamuri, loviturilor: decoct, concentrat din frunze uscate. Se spală de mai multe ori locurile afectate. Cosmetică. 1. Pentru îngrijirea tenurilor grase, seboreice: infuzie, din 1 lingură frunze uscate mărunțite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică compre- se pe ten; apoi se spală fața tot cu infuzie folosind un tampon de vată. 2. Pentru îngrijirea părului, împiedicarea căderii și întărirea rădăci- nii lui: a) tinctură, din frunze uscate, în proporție de 1/10 alcool 60-70°. Se iasă la macerat 10-15 zile. în acest timp sticla se agită de 2-3 ori pe zi. Se strecoară. Se păstrează în sticle închise la culoare și astupate cu dop. Se fac frecții pe pielea capului; b) infuzie, din 5% frunze în apă clocotită. Se fac frecții și se aplică comprese. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor în tot cursul zilei culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,3-1,5 mg floare, cu o concentrație de 47-60% zahăr. Producția de miere, 200-400 kg/ha, în condiții excepționale 600 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie (v. PI. L, 4). SALVINACEE (Salvinaceae), familie care grupează plante acvatice, natante. Tră- iesc liber la suprafața apelor stagnante. Spo- rangi diferențiați în macrosporangi și microspo- magi, ce conțin macro- și microspori. Macro- și micro-sporangii sunt închiși separați în sporo- carpi situați la baza pețiolului frunzelor. Flora României conține un singur gen Salvinia, x= 9, cu specia S. natans, 2n = 18, frecventă în ape puțin adânci, stagnante sau lin curgătoare. Frecventă la câmpie. SAMARĂ (Samara), fruct uscat, in- dehiscent, turtit, cu o singură sămânță. Pericar- pul este dur și prelungit într-o aripă laterală (de exemplu frasin, ulm, carpen, mesteacăn) sau cu două aripi (de exemplu, arțar), ce servesc răspândirii fructelor și, respectiv, semințelor, cu ajutorul vântului (fig. 263). Fig. 263. Tipuri de samare: 1 - ulm (Ulmus minor)-, 2- frasin (Fraxinus excelsioi); 3- carpen (Carpinus betulus); 4 - paltinul de câmp (Acer platanoides). santalacee 727 saschiu SANTALACEE (Santalaceae), fa- milie care grupează cca 400 specii erbacee sau subarbuști, semiparazite pe rădăcinile altor plante, răspândite mai mult în ținuturile calde. Frunze alterne, simple, întregi, fără stipele. Flori mici, bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 4-5, grupate în inflorescențe (raceme, panicule, corimb); perigon petaloid, homochla- mideic, unit, tubulos, infundibuliform, campa- nulat; androceu din 4-5 stamine fixate la baza perigonului, cu antere introrse; gineceu cu ovar inferior. Formula florală: [P₍₄_₅) A₄_₅] G^. Fruct achenă. Sămânță fără tegument, dar cu endosperm, embrion drept cu cotiledoane mici, semicilindrice. Flora României conține 8 specii, din care 7 specii aparțin genului Thesium, x= 6, 7, 13, ierburi semiparazite prin pajiști de deal și munte, iar o specie genului Comandra, arbuș- ti vă, rară, (C. elegans). SAPINDACEE (Sapindaceae), familie care grupează 140 genuri cu cca 1050 specii plante lemnoase, arbori, arbuști, liane, rareori specii erbacee cu canale secre- toare de rășini și latex, răspândite în zonele calde ale globului. Frunze alterne, penat com- puse. Flori zigomorfe, penta-sau tetra-mere, adesea unisexuate prin reducere, cu discuri nectarifere extrastaminale; androceu obdiplas- temon, cu număr de stamine dublu față de piesele periantului; gineceu tricarpelar, cu ovar superior, ovule ascendente, apotrope. Fructe de tipuri variate. Semințe cu arii mare, bogat în zahăr, fără albumen. Flora României are în cultură ca plantă ornamentală o singură specie Staphylea spinnata, originară din China. A fost introdusă în Europa în anul 1750. Apreciată pentru frunzișul bogat și florile albe. SASCHIU (Vinca minor), fam. Apocy- naceae. Plantă erbacee, perenă, chamefită, mezofită, mezotermă, heliofită-sciadofită, acid-neutrofilă, întâlnită prin păduri de fag, stejar, tufărișuri, margini de păduri, până în regiunea montană inferioară, adesea cultivată prin grădini, cimitire; vegetează pe solurile luto-nisipoase, revene până la reavăn-jilave, slab sau mijlociu aprovizionate cu azot (N2-3); se mai numește barbanoc, bănuț, brebenei, caprafoi, coada-vânătorului, cunun iță, foaien- fiu, foaia în fir, foi-foi, folonfiu, iederă, merișor, perișor, pervincă, ponchiu, sac fiu, sacsău, verdeață. Genetic, 2n = 46. Fitocenologic, încadrat în Fagetalia, Car. Carpinion. Cultivat răspânditîn Europa, Asia Mică. Descriere.Tul- pina culcată, parțial lemnoasă, lungă până la 1 m, radicantă, cele florifere erecte sau ascen- dente. Frunze eliptice sau ovat-eliptice, întot- deauna verzi (sempervirescente), opuse. Flori din 5 petale unite la bază în formă de tub, albastre-violete, rar roz sau albe. înflorire, IV-V (VI). Folicule acuminate. Semințe brune. Compo- ziția chimică: părțile aeriene ale plantei conțin cca 40 aminoacizi cu diferite tipuri de structură indolică (eburnamină, aspidospermină, acuami- cină, chebracamină, lochnerină etc.), dintre care fac parte chebracamina, dehidroaspidospermi- na, desacetilacuamilina, dimetoxieburnamonina, erburnamina, eburnamenina, eburnamonina, epipleiocarpamin-N⁴-oxid, epivincamina, izoe- burnamina, metilchebracamina, metoximino- vincina, minovina, minovincina, minovincinina, pervincina, picrinina, vinactina, vincamidina (strictamina), vincaminoreina, vincaminorina, vincaminoridina, vincanorina, vincaridina, vin- casina, vincatina, vincatrina, vincesina, vincina, vincorina, vinomina, vinorina, vinoxina, vintisina etc. S-au pus în evidență numeroși aminoacizi: aspartic, glutamic, y-aminobutiric, alanină, arginină, asparagină, glicină, histidină, izoleu- cină, leucină, lizină, fenilalanină, prolină, serină, treonină, tirozină și valină. Frunzele sunt cele mai bogate în aminoacizi. Planta conține nu- meroase flavone, mai ales în frunzele tinere, acizi fenolici liberi (pirocatechic, cafeic, p-hidroxibenzoic), acid ursolic, taninuri, carotenoide, dambonitol, L-glutamat-carboxila- ză, elemente minerale Ca, Na, P, Fe, Mn, Zn, Cu, Mo, N. Rădăcinile conțin vincozidă în can- titate mai mare decât frunzele, aminoacizi (Viorica Cu cu, Cornel Bodea, Cristina Cioacă, 1982). Bioterapie. Frunzele sau toate părțile aeriene ale plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană cultă și tradițională și în medicina veterinară tradițională. Folosită încă din Evul Mediu, când se prescria în migre- ne, amețeli și pierderea memoriei. Utilizat de medicina populară ca hipotensiv, bradicardi- zant, antiscleros cerebral, astringent, hemosta- tic, diuretic, laxativ, antigalactogog, tonic diges- tiv, cicatrizant. Acțiunea farmacodinamică a plantei a fost bine pusă în evidență de F.N. Mihăescu,1957. în prezent din plan- tă se extrag alcaloizii care intră în compoziția medicamentelor folosite pentru reducerea hipertensiunii arteriale, diminuarea ritmului saxifragacee 728 săgeata-apei cardiac și oxigenarea creierului (Em. Păun, A. Mihalea, M. Verzea, O. Coșocariu, 1988). Produsele farmaceutice obținute din plantă au acțiune hipotensivă, spasmolitică și simpatolitică. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Vincae minoris herba) sau numai frunzele (Vincae minoris folium) se recoltează în timpul înfloririi, sau mai bine în iunie și septembrie când conținutul în principii active este cel mai ridicat. Din cultură se recoltează începând cu anul al doilea de vegetație și până în anul\al șaselea. Recoltarea se face pe timp frumos, însorit, după ce s-a ridicat rouă. Se taie cu secera la 7 cm de sol, se înlătură impuritățile și se pun la uscat în camere aerisite, în start subțire de cel mult 10 cm. Uscarea durează 8-10 zile, timp în care plantele se întorc de mai multe ori. Uscarea artificială, la 40-45° C. Producția în anul al doilea este de 2500-3500 kg/ha produs proaspăt, în anii următori se ajunge la 4000-5000, chiar 6000-7000 kg/ha produs proaspăt. Din 4-5 t/ha produs proaspăt anual rezultă cca 1 t produs uscat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea secreției de lapte la fe- meile lehuze, tratarea hemoragiilor, hiperten- siunii, pentru rărirea frecvenței bătăilor inimii, combaterea sclerozei cerebrale, constipației, ca tonic digestiv, grăbirea cicatrizării rănilor: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă sau plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se consumă o cană pe zi. 2. Pentru tratarea aterosclerozei: decoct, din 2 lingurițe frunze mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Empiric, tratamentul extern este completat cu spălaturi vaginale, în cazul hemoragiilor uterine, și spălarea rănilor pentru grăbirea cicatrizării lor. Medicină veterinară. Pentru tratarea hematuriei: decoct, din plantă uscată și mărunțită. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se adminis- trează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Ornamental. Planta se poate cultiva printre arbori, în grădini, platbande, cimitire, pe întreaga zonă colinară și de podiș, pe dealurile subcarpatice din toată țara cu excepția Dobrogei. Vegetează în masive compacte, pe terenuri umede, și are un efect decorativ deosebit. înmulțire prin semințe, butași marcote (v. PI. L, 5). SAXIFRAGACEE (Saxifragaceae), familie care grupează cca 75 genuri cu peste 800 specii plante erbacee sau lemnoase, pe- rene sau bianuale, rar anuale. Frunze diferite ca formă, întregi sau partite, alterne, rar opuse, cele bazale în rozetă, fără stipele. Flori bise- xuate (hermafrodite), rar unisexuate prin avor- tare, actinomorfe, rar cu tendința de zigomorfe, pe tipul 5 rar pe tipul 4, grupate în inflorescențe cimoase; receptacul bombat, plan sau concav; caliciu din 5, rar 4 sepale, mai mult sau mai puțin unite la bază; corola din 5, rar din 4 petale libere, uneori petalele lipsesc; androceu obdi- plostemon din 5, 8, 10 stamine, în general cât dublul sepalelor; gineceu brachisincarp, din 2 cârpele, rar 3-5, unite între ele, cu ovar superior, semiinferior sau inferior. Formula flo- rală: (2) rar^). Fructe capsule, rar bace. Flora României conține 47 specii ce aparțin la 10 ge- nuri grupate în 3 subfamilii. Sfam. Saxifragoi- deae cu genurile Saxifraga, x= 7, 8, 9, 10, 11, 13; Bergenia, x= 17?; Chrysosplenium, x= 6, 7 Parnassia, x = 9; Astible, x = 7; Heuchera, x = 7; Subfam. Hydrangeoideae cu genurile Hydrangea', Deutzia, x = 13; Philadelphus, x= 13. Sfam. Ribesoidene, cu un singur gen: Ribes, x= 8. SĂGEATA-APEI (Sagittaria sagit- tifolia), fam. Alismataceae. Plantă erbacee, perenă, spontană, monoică, helohidatofită, ultrahidrofită, mezotermă, slab acido-neutrofi- lă, întâlnită prin bălți, marginea lacurilor, mlaștini, ape lin curgătoare; se mai numește iarba-sâgeții, săgeată, săgeata-apelor, Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrată în Phragmi- tion, Car. Sagittano-Sparganietum. Răspândită în Europa, cu excepția zonei arctice. Descriere. Rizom scurt din care pornesc rădăcini fascicu- late. Tulpină floriferă înaltă de 20-100 cm. Frunzele submerse sesile, liniare, cele emerse lung pețiolate cu limbul sagitat. Flori unisexuate câte 3 în verticil; în partea inferioară flori feme- le, în cel superior flori mascule; caliciu din 3 se- pale, persistent; corola albă cu unguicula viole- tă; androceu din numeroase stamine cu antere violete; gineceu cu ovar uniovulat. înflorire VI-VIII. Fructe multiple, aproape sesile cu rostru scurt și erect. Compoziție chimică. Ne- studiată. Hibernaculii conțin 35% amidon și un procent apreciabil de proteine. Alimentație. în Franța și alte țări, hibernaculii sunt consumați sălcioară 729 sămânță fierți. în unele țări rizomii uscați sunt folosiți în alimentație, prăjiți ori măcinați. Prin măcinare se obține o făină alimentară bună. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți de înlăturare a urticariilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Sagittariae herba) se recoltează în timpul înfloririi. Se folosesc proaspete sau uscate. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Medicină umană. Uz extern. Empiric, cu decoct concentrat de săgeata-apei se fac spălaturi pe cap contra urticariei. SĂLCIOARĂ, NICORETE SĂMÂNȚĂ (Sperma), organ al plan- telor superioare, gimnosperme și angiosper- me, provenit din ovul în urma fecundației. Forma și mărimea lor sunt variate și constante pentru specii. La gimnosperme, sămânța este alcătuită din tegument și un embrion înconjurat de endosperm primar. Embrionul este format din radiculă, tulpiniță, mai multe cotiledoane (până la 18) și între ele un muguraș. Numărul cotiledoanelor este inconstant. La unele specii (Taxus, Gnetales), numărul lor se reduce la două. Semințele sunt prevăzute cu o aripioară ce le servește la diseminarea prin vânt. La angiosperme, sămânța este alcătuită din tegu- ment, embrion și rezerve nutritive. Tegumentul provine din integumentul sau integumentele ovulului după fecundație. Are rol de protecție a embrionului. Suprafața poate fi netedă (trifoi, lucerna), cu asperități (cuscuta) sau cu peri foarte lungi (bumbac). Se mai disting anumite formațiuni, ca: hilul- locul de prindere al semin- ței de funicul; micropilul - proeminență prevă- zută cu un por pe unde iese radicula embrio- nului în timpul germinației; rafii-ca o dungă în lungul seminței, rezultată din concreșterea funiculului cu o parte din corpul ovulului (ricin, mazăre) și este caracteristică ovulelor anatro- pe. La unele semințe tegumentul posedă ane- xe cărnoase, ca: arilul- cu aspect de cupă ce înconjoară sămânța în regiunea nilului (nufăr, tisă); arioidul - apare în jurul micropilului și învelește parțial sau total sămânța (salbă moa- le); caruncula - de forma unui neg, astupă micropilul și acoperă o mică porțiune din tegu- ment (ricin); strofiolul- apare ca excrescență în apropierea nilului de o parte și de alta a rafiei (rostopască). Structural, tegumentul este alcătuit din testa - formată din unul sau două straturi de celule sclereficate, îndeplinind rol mecanic - și tegmenul - constituit din mai multe straturi de celule celulozice cu rol de inhibiție (absorbție a apei) (fig. 264). La unele semințe nu se disting testa și tegmenul (picio- rul-cocoșului). Embrionul provine din zigot. Este format din radicula, tulpiniță (tigelă), mu- gurașul (gemula) și unul sau două cotiledoane. Numărul cotiledoanelor este constant la aceeași specie. Forma embrionului în sămânță este variată și determinată de forma sacului embrionar. El poate fi drept (ricin), curbat (tutun, lăptucă), spiralat (cartof), arcuat sau circular (sfeclă, lobodă). Rezervele nutritive se Fig. 264. Morfologia și structura seminței de fasole (Phaseolus vulgaris): a - sămânță văzută din profil; b - sămânța desfăcută; c - jumătate de sămânță cu embrion și fără testă; d - secțiune transversală prin testă; 1 - micropil: 2- strofilă: 3 - hipocotil; 4 - cotiledoane; 5 - rădăciniță; 6 - tulpiniță; 7-frunzulițe: 8-testă; 9 - cuticulă; 10-epidermă; H-hipodermă; 72-tegmen; 13-amidon. sămânță 730 sănișoară găsesc în țesuturi speciale ca albumen (endos- perm secundar), perisperm, iar, în lipsa lor, în cotiledoane. Albumenul-triploid, perisper- mul-diploid sunt țesuturi cu rol nutritiv, bogate în substanțe de rezervă, reprezentate prin amidon, hemiceluloze, proteine. Albumenul se formează din zigotul accesoriu, iar perispermul din nucela ce nu a fost digerată de albumen în cursul embriogenezei. în natură există plante cu semințe albuminate care conțin albumen (endosperm) și perisperm (nufărul alb, nufărul galben); conțin numai albumen (grâu, ricin); sau numai perisperm (Cana indica), depuse în afara embrionului, și semințe exalbuminate, cu embrioni mari și substanțele de rezervă depuse în cotiledoanele embrionului (Fabaceae, Aste- raceae, Cucurbitaceae). SĂNIȘOARĂ (Sanicula europaea), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, mezofită spre mezohigrofită, mezo- termă, slab-acid-neutrofilă, sciadofită, întâlnită în întreg arcul carpatic, la altitudini de 600-800 m, în păduri, fiind specie caracteristică pentru stratul erbaceu al făgetelor sau pădurilor de amestec, unde, în unele ecosisteme forestiere, devine codominantă; vegetează pe solurile cu conținut ridicat de humus, revene până la rea- văn-jilave, cu umiditate crescută și troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește buruiana de dambla, cinci foi, iarba-frântului, iarba-sa- sului, omeag, sarponel, sânicioară. Genetic, 2n = 16. Are nevoie de lumină difuză, umiditate crescută și conținut ridicat de humus. Fitoce- nologic, Car. Fagetalia. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Rizom brun, scurt, vertical sau oblic, din care pornesc ră- dăcini adventive, în partea superioară cu restul de pețioli. Tulpina erectă, cilindrică, glabră, ne- ramificată, înaltă de 30-40 cm. Frunze lung-pe- țiolate, cu limb 3-5 palmat-partit, cu lobii nere- gulat-serați pe margine, lucioase, dispuse în rozetă; frunzele tulpinale (când există) sunt sesile. Flori albe sau palid-roșiatice, mici, poli- game, grupate în umbele simple, globuloase, la bază cu involucru din 3-5 bractei; caliciu cu dinți lanceolați, acuminați (1 mm); corolă cu petale inflexe, obcordate; gineceu cu stile sub- țiri, filiforme, curbate în afară. înflorire, V-VII. Fructe diachene, cu ghimpi moi încovoiați la cap. Compoziție chimică. Planta conține sa- ponozide, rezine, tanoizi, acizii cafeic, clorogenic și rozmarinic, siringină, lipide, urme de ulei volatil, săruri minerale. Cea mai mare cantitate de saponozide se află în rizom (6,6-11%), părțile aeriene au un conținut mai redus (1-4%). Saponozidele reprezentate prin sanicula A, B sunt principale, iar C, D secun- dare. Prin hidroliză dau glucoza, arabinoză, saniculogenina A și B. Bioterapie. Rizomul, frunzele și florile au utilizări terapeutice în me- dicina umană tradițională. în trecut a fost oficia- lizată în farmacopei. Li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, antiseptice. Folosite pentru tra- tarea intiamațiilor cavității bucale, afecțiunilor gastrointestinale, stimularea digestiei și a poftei de mâncare, în dureri pectorale, amețeli, hemoragii interne mici, diaree, dizenterie cro- nică, hemoptizie (eliminarea pe gură de sânge provenit din arborele respirator), cicatrizarea plăgilor (răni) deschise. Recoltare. Rizomul (Saniculae europaeae rhizoma) se recoltează toamna. Se scoate din pământ și se curăță de impurități. Părțile aeriene ale plantei (Saniculae europaeae herba) se recoltează în timpul înflo- ririi (V-VII). Se taie cu cuțitul sub rozetă de frunze. Se înlătură frunzele atacate, brunifi- cate. Ambele produse se usucă, în strat subțire la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Ca tonic stomahic și stimulent al poftei de mâncare: pulbere de frunze, se ia câte un vârf de cuțit înainte de masă. 2. Pentru tratarea durerii pectorale, afecțiunilor gastroin- testinale, amețelii și ca tonic stomahic: infuzie, din 1 linguriță de pulbere frunze și flori sau frunze și flori mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apa clocotită. Se lasă aco- perită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea cu lingurița. 3. Bun remediu în hemoragii interne, diaree, dizenterie cronică, hemoptizie: vin tonic, obținut din un pumn de frunze zdrobite peste care se toarnă un pahar de vin. Se acoperă și se lasă la macerat o noapte. Se strecoară. Frunzele se storc printr-un tifon. Se bea pe nemâncate, cu înghițituri rare. Uz extern. 1. Pentru tratarea intiamațiilor cavității bucale și a plăgilor deschise (răni deschise): decoct, din 2 lingurițe pulbere de rizom sau pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se fac mai multe gargare pe zi, mai ales după ce se ia masa. Se spală plaga sau rana de 2-3 ori pe zi, folosind un pansament steril. 2. în unele localități ruderale pentru tratarea durerilor intercostale, sânger 731 săpunăriță durerilor de mijloc și de rinichi: cataplasme cu decoctul și plantele fierte. 100-150 g de plante fărâmițate în părți mari se fierb în 500 ml apă 30 minute. Se lasă la răcit, până la călduț. Se introduce în soluția obținută o pânză și se îmbibă bine. Se scot plantele, se pun pe locul dureros și se aplică peste ele pânza îmbibată în decoct. Se fac două cataplasme pe zi, din care una înainte de culcare. Cataplasma se ține cca 60 minute sau mai mult. Ornamental. Indicată pentru masive și grupuri arborescente, în par- curi. Decorativă prin frunze și flori. înmulțire prin desfacerea frunzelor, semințe (v. PI. L, 6). SÂNGER (Cornus sanguinea L), fam. Cornaceae. Arbust indigen, foarte frec- vent în toate regiunile țării prin păduri, tufări- șuri, lunci, zăvoaie de câmpie, deal și munte, urcă până la altitudinea de 900-1000 m, unde se instalează pe versanți umbriți și cu climat relativ umed. Vegetează pe soluri argiloase, compacte, pseudogleizate, dar mai ales pe so- luri fertile din pădurile de șleau, iar la altitudini mai mari, pe versanți umbriți și climă relativ umedă. Preferă solurile revene până la reavăn-jilave, uneori și pe cele jilav-umede, cu troficitate mijlocie (T = 50-80) sau cu troficitate mare (T= 80-140); se mai numește lemnpucios, sângerel, sânginel. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Car. Prunetalia. Răspândit în Europa Centrală. Arbustul este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Decoctul din frunze se lua contra hemoragiilor. A fost folosit și la animale când sângerau. Descriere. Tulpini înalte de 3-4 m. Lujeri anuali subțiri, mai mult sau mai puțin pubescenți și roșii-purpurii pe partea dinspre soare. Scoarța lor zdrobită lasă un miros caracteristic. Frunze lat-eliptice sau ovate, pețiolate și abrupt-acuminate, cu baza atenuată în pețiol, lungi de 5-6 cm și late de 3,5-4 cm, pe fața superioară verde-închis, dispers și alipit-pubescente, pe fața inferioară verde-deschis, cu peri mai îndesuiți, cu 3-4 perechi de nervuri laterale arcuite și conver- gente. Flori albe-verzui dispuse în dihazii, așe- zate în panicule corimbiforme. înflorire, V-VI. Fruct, drupă cu maturitatea IX-X. Recoltare. Frunzele (Cornusi sanguineusae folium) se re- coltează prin lunile iunie-iulie, pe timp frumos. Se usucă la umbră în strat subțire. Uscare artificială la 30-35° C. Florile (Cornusi sangui- neusae flos) se recoltează în timpul înfloritului pe timp uscat. Se usucă în aceleași condiții ca și frunzele. Scoarța (Cornusi sanguineusae cortex) se recoltează, toamna sau primăvara devreme, de pe ramuri de 1-2 ani. Se usucă la umbră. Compoziție chimică. Florile și frunzele conțin verbenalin, rutin, acid galic, diferite glico- zide. Scoarța conține primersidază, primerosid, verbenalin. Bioterapie. Medicina populară atribuie florilor și frunzelor proprietăți antihemo- ragice și antiascaridiene. Fructelor le atribuie proprietăți astringente, antidiareice, bacterio- statice. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru oprirea hemoragiilor digestive mici și combate- rea ascaroizilor: decoct, dintr-o linguriță frunze sau flori uscate și mărunțite, la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 3-4 minute la foc mic. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se bea cu înghițituri rare. 2. Pentru tratarea diareei: consum de 4-5 fructe proaspete, de 2-3 ori pe zi. Atenție! Rețetele nu sunt verifi- cate. Ele au fost culese din mediul sătesc. Uz extern. Pentru oprirea hemoragiilor externe mici: decoct, din 2-3 lingurițe frunze sau flori uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se aplică compre- se pe locul afectat. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea de hemoragii externe: a) frunze de sânger, se administrează în mân- care; b) frunze uscate și pulverizate se adaugă apei de băut. Se lasă 2-3 ore și apoi se adapă. Silvicultură. Prezintă interes silvic. Se situea- ză printre primele specii indigene de subarbo- ret, deoarece acoperă și protejează bine solul, în cultura forestieră este introdus pe cale artifi- cială. Apicultură. Florile asigură însemnate culesuri de nectar și polen pentru întreținerea familiilor de albine. Producția de miere, 20-30 kg/ha. Pondere economico-apicolă mij- locie. Ornamental. Se poate cultiva prin parcu- rile și grădinile publice, fiind folosit la constitui- rea boschetelor, a gardurilor vii, pentru liziere sau ca subarboret. Are mare valoare deco- rativă primăvara, când înflorește și toamna, datorită coloritului roșu-purpuriu strălucitor al frunzișului. înmulțire prin semințe, marcotaj și diviziunea tufei. Semănatul se face în septembrie. SĂPUNĂRIȚĂ (Saponaria officina- lis), fam. Caryophyllaceae. Planta erbacee, pe- renă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, heliofilă, întâlnită pe locuri nisipoase, însorite, pe marginea râurilor, a săpunăriță 732 săpunăriță drumurilor, pe lângă garduri, în zona de șes și deal; vegetează pe soluri ușoare, profunde, bine drenate, fertile, revene până la reavăn-jilave; se mai numește bășică de aii din vânt, berbecei, buruiană albă, ciuin, floare de săpun, floarea-călugărului, floarea-studentului, flori albe, flori bălai, flori de parfum, flori de tăietură, grozdică, juni, iarbă de săponit, odo- gaci, rupturi de mal, săponel, săpunul-calului, săpunul-popii, soponarifă, spumăriță, văcărică. Genetic, 2n = 28. Prezentă mai ales în partea de vest a țării (jud. Cluj) și în jud. Suceava, Dâmbovița, Prahova etc. Fitocenologic, înca- drată în Calystegion sepium, Chenopodietea, Car. Senecion fluviatilis. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom cilindric, ramificat, târâtor, cu suber roșcat, din care pornesc rădă- cini. Tulpină erectă, puțin sau deloc ramificată, înaltă de 30-70 (80) cm. Frunze eliptice, opuse, cu 3 nervuri puțin concrescute la bază, marginea limbului întreagă. Flori albe sau roz pal, cu caliciu gamosepal, tubulos, frumos mi- rositoare. înflorire, VI-IX. Fruct, capsulă cu o lojă, în interior cu numeroase semințe renifor- me, ușor turtite, negre. Compoziție chimică. Rizomul și rădăcinile conțin saponine triterpe- nice (gimnosegină, acizi glicolic și gliceric), fla- vone (saponarina), glucide, substanțe albu- minoide, substanțe minerale. Alimentație. Rădăcinile se folosesc la prepararea alviței și halvalei. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Se menționea- ză utilizarea plantei încă din Antichitate, ca expectorantă, depurativă, diuretică. în medicina tradițională românească i se atribuie proprietăți expectorante, colagoge, diuretice, detoxifiante, antihelmintice, cicatrizante. Favorizează ex- pectorația eliminând din bronhii și din plămâni substanțele dăunătoare, favorizează secreția bilei, acționează asupra epiteliului renal, mă- rind cantitatea de urină eliminată și o dată cu ea a toxinelor din organism, elimină viermii intesti- nali, favorizează procesul de epitelizare și de vindecare a rănilor. Rădăcinile plantei sunt folosite intern în bronșite, dischinezii biliare, oxiurază, iar extern pentru vindecarea plăgilor (rănilor), eczemelor, furunculelor și sub formă de băi pentru distrugerea oxiurilor. Nu se su- pradozează, devine toxică. Rădăcina se utili- zează mărunțită, nu se pulverizează (fiind iritantă, produce strănut). Medicina veterinară o folosește în bronșite, pneumonii și bronho-pneumonii. Acțiunea farmacodinamică a produsului o conferă saponinele. Ele scad tensiunea superficială și măresc permeabili- tatea celulară, hemolizează eritrocitele, irită țesuturile și mucoasele cu care vine în contact. Nu se absorb la nivelul mucoasei intestinale, dar favorizează absorbția celorlalte substanțe. Recoltare. Din cultură, rizomii și rădăcinile (Saponariae rubrae rhizoma et radix) se recoltează la sfârșitul anului al doilea sau al treilea de vegetație, toamna, după ce tulpinile s-au uscat. (De preferat în lunile august-sep- tembrie, perioadă în care conținutul de sapo- nine este maxim). Recoltate în luna noiembrie ele conțin o cantitate mai mică de substanțe active, (saponinele scad aproape la jumătate). Se utilizează mașina de recoltat cartofi. Din flora spontană, rădăcinile se scot cu cazmaua, în toate cazurile rădăcinile se scutură de pă- mânt, se detașează rădăcina de părțile aerie- ne, se spală, se zvântă, se taie în bucăți de cca 10 cm lungime, cele groase se despică. Usca- rea se face la soare, în strat subțire, sau în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Producția de rădăcini uscate, 1500-2000 kg/ha. Se ambalează în saci de pânză rară. Se păstrează în încăperi uscate, curate, aerisite. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dischineziei biliare, bronșitei, ca depurativ și diuretic, tratarea oxiurilor, ecze- melor, furunculozei etc.: se amestecă, în părți egale, pulbere de rizom și rădăcină cu pulbere de rizom și rădăcină de ipcărige. Rețetele de tratament sunt cele la -> IPCĂRIGE. 2. Pentru tratarea erupțiilor tegumentare cronice, icteru- lui, astmului, bronșitelor, ca depurativ și expec- torant: infuzie, din 1 linguriță pulbere de rizom și rădăcină la un pahar (50 ml) cu apă. Se lasă la macerat 6-8 ore. Apoi conținutul se răstoar- nă într-o cană de 250 ml. Se adaugă apă până se umple. Se dă în clocot. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 3. Pentru tratarea afecțiunilor hepatice, erupțiilor tegumentare, tusei vechi, circulației venoase deficitare: decoct, din 2 lingurițe pul- bere de rizom și rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 4. Pentru tratarea bron- șitei, tusei: extract, din 1 linguriță pulbere de rizom și rădăcină la o cană (200 ml) cu apă rece. Se lasă la macerat 8 ore. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. Uz extern. Pentru tratarea bronșitei, oxiurilor, rănilor: decoct, din sângele-voinicului^ 733 sânziene albe 2 lingurițe pulbere de rizom și rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se lasă la macerat 6-8 ore, apoi se dă în clocot 10 minute. Se strecoară. Pentru bronșite se fac mai multe gargare pe zi. Pentru curățirea și grăbirea vin- decării rănilor se fac tamponări cu vată înmuia- tă în decoct. Pentru combaterea oxiurilor se fac băi anale și clisme. Atenție! Nu se depășesc dozele deoarece apar fenomene de intoxicare, manifestate prin tremurături, uscarea gurii și a gâtului, pareza limbii, halucinații, midriază, iri- tații ale tractului gastrointestinal și ale pielii și mucoaselor. Se administrează pentru contra- carare vomitive, purgative, cărbune medicinal. Praful provoacă strănut. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitelor, pneu- moniilor, bronhopneumoniilor: a) infuzie, din 3-10 g rădăcină uscată mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acope- rită 30 minute. Se strecoară Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 3-10 g rădăcină uscată mărunțită la 100 ml apă Se fierbe 5 minute Se lasă la răcit Se strecoară și se administrează prin breuvaj bu- cal. Dozele de tratament: animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 2-5 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1 g. Ornamental. Indicată în locuri semiumbrite din lungul apelor ce străbat spațiile verzi din regiunea colinară. Decorativă prin flori și port. înmulțire prin se- mințe și port. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben și portocaliu (v. PI. LI, 1). SÂNGELE-VOINICULUI¹ (Nigri- tella nigra), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, perenă, ocrotită prin lege, geofită, xeromezofită spre mezofită, hechistotermă (criofilă) spre mi- crotermă, oligotrofă, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazifilă, întâlnită sporadic în zona alpină și etajul subalpin, prin pajiști cu substraturi cal- caroase din Muntele Penteleu, Munții BucegL Cibinului, Mehedinți și Godeanu. Vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, uneori reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (T = 10-30). Genetic, 2n = 64. Fitocenologic, încadrată în Seslerietalia. Răspândit în Munții Alpi, Pirinei, Apenini, Balcani și Carpați. Descriere. Tuber- culi 2-5 palmat-divizați comprimați. Tulpină erectă, înaltă de 8-20 cm. Frunze liniare, gla- bre, canaliculate și carenate, orientate în sus, verde mai închis pe fața superioară și verde-pa- lid pe fața inferioară. Flori roșii-purpurii închis spre negricios sau negricios-purpurii, grupate în inflorescență oval-globuloasă. Emană un parfum puternic de vanilie. înflorire, VI—IX. Aspectul general atractiv al plantei și mirosul îmbietor al florilor a făcut ca ea să fie culeasă fără milă de excursioniști. Pe multe plaiuri ale munților nu mai există, iar pe altele exempla- rele sunt destul de rare. Specia este pe cale de dispariție (v. PI. LII, 6). SÂNGELE-VOINICULUI² (Nigri- teiia rubra), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, perenă, ocrotită prin lege, geofită, xeromezofită spre mezofită, amfitolerantă la temperatură, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazifilă, întâl- nită sporadic în pajiști alpine și subalpine, pe substraturi calcaroase, din Munții Rodnei, Bistriței, Giurgeu, Ciucaș, Bucegi, Muntele Mare și Trascău. Vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, uneori și pe cele jilav-umede, cu troficitate mijlocie (T = 50-80) sau mare (T = 80-140). Genetic, 2n = 64. Fitocenologic, Car. Nardetalia. Răspândit în Munții Carpați, Alpi. Tuberculi 2-3 divizați. Descriere. Tulpină erectă, înaltă de 10-25 cm. Frunze bazale linia- re, glabre, canaliculate. Flori roz pal, cu miros de vanilie, grupate într-o inflorescență ovoidală; în- veliș floral cu tepale lanceolate. înflorire, VI-VIII (v. PI. LII, 7). SÂNZIENE ALBE (Galium mollu- go), fam. Rubiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, amfitolerantă la tem- peratură, acid-neutrofilă, frecventă până în re- giunea montană prin fânețe, tufărișuri, margini de pădure; vegetează pe soluri uscat-revene până la reavăn-jilave, scheletice; se mai nu- mește drâgaicâ, peteala-reginei, sinzânie, sân- tiene albe. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, încadrată în Seslerio-Festucion pallentis, Arrhenatheretalia, Teucrion montani, Car. Festuco-Brometea. Răspândită în Europa și Asia. Descriere. Rizom subțire, ramificat, cu rădăcini la noduri. Tulpină cu 4 muchii, lungă de 25-100 cm, culcată sau susținută de plantele din jur, ramificată, pubescentă la partea inferi- oară. Frunze îngust-eliptice sau liniar-lanceo- late, uninerve, dispuse în verticile, câte 7-8 la un nod. Flori albe, mici (2,5-4 mm diametru), cu lacinii mucronate, grupate în panicule mari, dense. înflorire, V-IX. Fructe negricioase, puțin rugoase. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin cumarine, flavone, tanin, enzime, materii sânziene de grădină 734 sânziene galbene colorante, substanțe minerale. Rădăcinile conțin glicozide antrachinonice (puțin studiată). Alimentație. Florile uscate sunt folosite de că- tre ciobani la închegarea laptelui. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeu- tice în medicina umană tradițională. Acțiune antispastică, diuretică, antireumatică, afrodisi- acă. Diminuează sau înlătură spasmele; acțio- nează asupra epiteliului renal favorizând creșterea cantității de urină și eliminarea toxi- nelor; previne sau tratează procesul reumatic; stimulează funcția sexuală, amplifică erotismul și trăirile intense ale actului sexual. Principiile active din plantă au și proprietatea de a coagula laptele. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Galii herba) se recoltează în timpul înfloritului (mai-august). Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă sau în camere bine aerisite. Se întorc la 2-3 zile. Se păstrează în pungi de hârtie. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru calmarea nervilor, ca diuretic, antispasmodic și afrodiziac, tratarea impotenței, stimularea funcției sexua- le: infuzie, din 1 linguriță cu plante uscate, mărunțite sau pulbere de plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea călduță. 2. Pentru calmarea nervilor, ca anti- spasmodic și afrodiziac: pulbere de plantă, se ia la nevoie câte un vârf de cuțit. Ornamental. Planta poate fi cultivată în parcurile și grădinile publice, în alpinării. Decorativă prin portul ei, frunze și flori. Poate fi folosită și în arta bu- chetieră. înmulțire prin semințe și divizare. Se cultivă în locuri însorite (v. PI. LII, 8). SÂNZIENE DE GRĂDINĂ (So- lidago gigantea, ssp. serotina), fam. Astera- ceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită spre mezohigrofită, mezotermă, acid-neutrofilă, inițial cultivată ornamental, apoi sălbăticită, întâlnită în locuri deschise, umede, pe nisipuri și pietrișuri din zăvoaiele râurilor, mai ales în județele Brașov (Tohani, Zărnești), Bihor (Zăvoaiele Crișului), Caraș-Severin; ve- getează în plină lumină, pe solurile ușoare, revene până la reavăn-jilave, adeseori pe nisi- puri și pietrișuri în zăvoaiele râurilor; se mai numește năvalnicul ăl mare, sălcioară, săm- ziene. Genetic, 2n = 36. Cultivată în Transilva- nia în grădini, cimitire. Fitocenologic, încadrată în Alno-Padion, Salicctca, Car. Calystegion sepium. Răspândită spontan în America de Nord. Descriere. Rizom cilindric, repent, din care se formează stoloni trasanți, ce dau naștere la noi tulpini aeriene. Rădăcini adven- tive. Tulpină erectă, cilindrică, glabră, uneori ușor-păroasă în partea superioară, înaltă de 1-2,5 m. Frunze lanceolate, fără pețiol, fin-se- rate numai spre vârf, nervațiune reticulată, glabre; uneori pe dos, în lungul nervurilor, dispers-păroase. Flori galbene-aurii grupate în antodii, iar acestea adunate într-un panicul, pe ramificații curbate. înflorire, VII-X. Fructe, achene mici cu papus. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin cvercitină, acid solidago- nic și cauciuc. Medicină. Puțin studiată. Api- cultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Cantitatea de miere, 50-60 kg/ha. Pondere economico-api- colă mică. Ornamental. Cultivată în Transilva- nia în parcuri, grădini, în fața caselor, cimitire, în grupuri de plante sau ca pete de culoare. Se poate cultiva și singură. Utilizată și ca flori tăiate (proaspete sau uscate). SÂNZIENE GALBENE (Galium verum), fam. Rubiaceae. Plantă erbacee, pere- nă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, microtermă spre mezotermă, la pH amfitole- rantă, heliofilă, întâlnită prin fânețe, tufișuri, marginea pădurilor, marginea drumurilor și mai ales de-a lungul căilor ferate, de la câmpie până în marginea montană; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, chiar reavăn-jilave; se mai numește drăgaică, floa- rea lui Sântion, închegătoare, samzieni, sănje- ne, sânjuane galbene, sânzuiene, smăntănică: Genetic, 2n = 22, 44. Fitocenologic, încadrată în Festuco-Brometea, Festuco-Sedetalia, Car. Origanetaliu. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom subțire, ramificat, din care se desprind rădăcini adventive. Tulpină erectă, cilindrică, cu proliferarea a 4 muchii puțin evi- dente, înaltă de 30-100 cm, glabră. Frunze liniare foarte subțiri, ascuțite, cu marginea răsfrântă, păroase pe fața inferioară, dispuse în verticile, câte 8-12 la un nod. Flori mici (2-3 mm), galbene-aurii, plăcut mirositoare, grupate dens în panicule terminale; corolă diali- petală, actinomorfâ, cu 4 petale; androceu cu 4 stamine, mai lungi decât pistilul; gineceu cu stigmat ușorcapitat. înflorire, V-IX. Fructe, nu- cule netede, mici (până la 1,5 mm), grupate câte două. Compoziție chimică. Părțile plantei aflate în floare conțin izocvercitină, rutozid, sânziene galbene 735 scai măgăresc cvercitin-7-glicozid, luteolină-7-glicozid, aspe- rulozid, monotropeozid, palustrozid, acid cloro- genic, tanin, acid citric, enzime, substanțe mi- nerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți diuretice, depurative, laxative, sedative, anti- reumatice. Principiile active acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eli- minată în timp; activează procesele de elimi- nare a toxinelor; provoacă eliminarea unuia sau mai multor scaune moi; ușurează tranzitul intestinal; calmează stările de excitație cere- brală; previne și tratează procesul reumatic. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Galii veri herba) se recoltează în timpul înfloritului (mai-august), tăindu-se la 3-5 cm deasupra solului. Se înlătură părțile îngălbenite. Se usu- că la umbră, în strat subțire. Se întorc zilnic. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor vezicii urinare, erupțiilor tegumentare, ca diure- tic, depurativ, sedativ: infuzie, din 1 lingură plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, călduțe. 2. Pentru tratarea herniei, afecțiunilor interne cu dureri acute: plantele se plămădesc în rachiu. Se bea câte 50 g înainte de masă. Uz extern. 1. Pentru tratarea dureri- lor reumatice și erupțiilor tegumentare: decoct, din 6-8 linguri de plantă uscată, mărunțită, la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se fac băi locale sau băi gene- rale. 2. Pentru tratarea erizipelului: decoct, din pulbere plantă. Se spală local. 3. Pentru trata- rea frigurilor: suc de plantă, obținut prin pisare și stoarcere. Se ia de 2-3 ori pe zi câte 1 lin- gură. 4. Pentru fortificarea copiilor debili: decoctul, din plantă se adaugă apei de baie. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea hematuriei la animale: decoct, din 5 g plan- tă uscată și mărunțită la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Uz extern. Pentru tratarea bolilor mem- brelor (dureri de picioare): se spală zilnic cu un decoct dintr-un amestec de sânziene galbene (Galium venim), sporiș (Verbena officinalis) și sulfină albă (Meliloth us albuș) Apicultură. Flo- rile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Fără pondere economico-api- colă. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcuri, grădini publice și cimitire. Decorativă prin port și florile sale deosebit de frumoase, dispuse în inflorescențe. Se pot folosi și ca flori tăiate, în vaze sau în arta buchetară. înmulțire prin semințe și divizare. Se cultivă în locuri însorite (v. PI. LII, 9). SCAI MĂGĂRESC (Onopordon acanthium), fam. Asteraceae.Plantă erbacee, bienală, terofită, xeromezofită, spre mezofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlni- tă ca specie comună prin locuri ruderale, pe dărâmături, în pârloage, lângă garduri și dru- muri, din regiunea de câmpie până la munte (altitudine maximum 1000 m); vegetează pe soluri uscat-revene, revene și uneori reavăn-ji- lave, bine aprovizionate cu azot sau foarte bogate în azot (N4-5); se mai numește ciulin, ghimpe mare, pâlâmidâ, prâsad de câmp, scai mare, scai muced, scai voinicesc, schin alb, schin de buboaie, sita-zânelor. Dacii îi spuneau sciarila, skiarila, scâierilă și era folosită contra durerilor de picioare. Genetic, 2n = 34. Fitoce- nologic, Car. Onopordion. Răspândit în Europa, Asia de Vest. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, robustă, înaltă de 30-200 cm, alb-lânoasă, bogat-ramificată. Frunze ovate, sinuate, spinoase, decurente pe tulpină, alb sau auriu-tomentoase pe ambele fețe. Flori roșii uneori violacee, grupate în cala- tidii mari. Foliole involucrale imbricate, verzi, înflorire, VII—VII. Fructe, achene puțin compri- mate», cu papus gălbui-bruniu. Compoziție chi- mică. Planta conține antociani, flavone, cuma- rine, tanin catechic, ulei volatil, glucide și alcaloizii acantoina și acantoidina. Alimenta- ție. Lăstarii tineri apăruți primăvara se consu- mă ca legumă. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei, în special frunzele și inflorescențele, au utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală. I se atribuie proprietăți anticanceroase, diuretice, antitusive, antiinfecțioase, antisepti- ce, cicatrizante. Folosită pentru tratarea cance- rului de piele, ulcer, lupus, litiază renală, tuse convulsivă, răni supurânde. Florile acestei spe- cii în amestec cu flori de ciuboțica cucului (Pri- mulae flos) și frunze de măselariță (Hyoscyami folium), în proporție de 2,5:2,5:0,1, sub formă de macerate în alcool 25° (10 ml), intră în compoziția unor preparate farmeceutice străi- ne folosite pentru tratarea hipertensiunii și anginei pectorale. Recoltare. Frunzele plantei (Onopordoni acanthi folium) și florile scai mâgăresc 736 scaiul-dracului (Onopordoni acanthi flos) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, călduros, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere aerisite, de preferat în poduri aco- perite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea litiazei renale, tusei convulsive, ulcerului: de- coct, din 1 linguriță frunze și inflorescențe usca- te mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 3-5 minute la foc slab. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea tusei convulsive: decoct, din 1 linguriță pulbere de vârfuri florifere la 250 ml apă. Se fierbe 5 minu- te la foc domol. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor deschise supurânde: decoct, din 4 linguri frun- ze și inflorescențe uscate mărunțite la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se spală rana folosind un tampon de vată. 2. Pentru tratarea cance- rului pielii, al feței: suc de planta, aplicații locale repetate (de 4-6 ori pe zi). Sucul se obține din planta proaspăt recoltată, folosind storcător de fructe. în lipsa acestuia frunzele plantei se pi- sează bine până rezultă o pastă, care apoi se stoarce într-un tifon. Se poate proceda și la aplicarea acestei paste pe locul afectat. 3. Contra pistruilor: se tamponează tenul, de mai multe ori timp de o săptămână, cu rouă de pe scai. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. Fără pondere economico-apicolă. SCAIUL-DRACULUI (Eryngium campestre), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xerofită, termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, întâlnită în locuri aride, pietroase, fânețe, pășuni, coaste, margi- ne de drumuri și căi ferate, aluviuni, din regiu- nea de stepă până la altitudinea de 600-800 m; vegetează pe soluri uscate până la us- cat-revene, cu troficitate scăzută (T= 10-30); se mai numește amârea, buruiană mucedă, căru- ța-dracului, ghimpe tăfălog, iarba-măgarului, îndrăcită, morcov de deal, rostogol, scai, scai mneriu, scai vânăt, scaiul-vântului, scai voinicesc, schin otrăvitor, sperioasâ, spin alb, spința-dracului, sporiul-casei, tăvălici. Dacii îi spuneau sciărela, skiărela, scăierelși era folo- sită contra durerilor de stomac. Fitocenologic, încadrată în Festuco-Brometea, Festucetalia valesiacae, Car. Festuco-Brometea. Răspândit în centrul și sudul Europei, vestul Asiei. Des- criere. Rizom fusiform, vertical, gros până la 1 cm, lung de 10-15 cm, din care se desprind rădăcini fibroase; în partea superioară se află numeroase fibre ce îl îmbracă circular. Tulpină cilindrică, glabră, globulos-ramificată, alburie, înaltă până la 50 cm. Frunze rigide, 2-3 pe- nat-sectate, cu foliole țepoase, decurente pe rahisul frunzei, cele bazale lung-pețiolate, cele tulpinale sesile și înconjoară tulpina. Flori albe-verzui, grupate în capitule ovoidale, cu involucru din 5-10 bractei spinoase, lungi de 3-4 cm; caliciu cu dinți lanceolați, mai lungi decât corola; corolă cu petale lungi și inflexe. înflorire, VII-VIII. Fruct, diachenă elipsoidală, ghimpoasă. Toamna, planta este ruptă de vânt și purtată prin rostogolire la mari distanțe, de unde și numele de „rostogol". Compoziție chi- mică. Rizomii și rădăcinile conțin saponozide, tanoizi, acid cafeic, acid clorogenic, mici canti- tăți de ulei volatil, poliine (falcarinonă), sub- stanțe minerale. Alimentație. în țările scandi- nave, rădăcina este consumată ca legumă. în Grecia lăstarii tineri sunt consumați ca salată. Bioterapie. Rizomul plantei are utilizări tera- peutice în medicina umană tradițională. Princi- piilor active li se atribuie proprietăți depurative, diuretice, carminative, calmante, cicatrizante. Empiric, se apreciază că provoacă eliminarea toxinelor din umorile organismului; mărește diureza; favorizează eliminarea gazelor intesti- nale și prin aceasta balonările; diminuează excitabilitatea nervoasă pe locurile dureroase; favorizează procesul de epitelizare și vinde- care a rănilor. Adesea rizomul este folosit în anorexie pentru stimularea poftei de mâncare, în dureri de stomac, diaree, paradontoză, carie dentară, ulcer gastric, răni. Recoltare. Rizomii (Eryngii campestris rhizoma) se recoltează primăvara devreme (martie-aprilie) sau toam- na târziu (octombrie-noiembrie). Se curăță de rădăcini și părțile aeriene. Uscarea naturală la soare sau în încăperi aerisite. Uscarea artificia- lă, la 40° C. Medicină umană. Uz intern. Em- piric, pentru tratarea meteorismului (balonări), litiazei vezicale, urinare, în anorexie, ulcer gas- tric, tuse convulsivă, ca tonic aperitiv: decoct, din 1 linguriță rizom uscat mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea paradontozei, cariei dentare, rănilor: decoct, din 1 lingură rizom uscat și mărunțit la o cană (250 ml) cu apă. Se scaiul-dracului 737 scai vânăt fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit încă 15 minute să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se clătește bine gura de mai multe ori pe zi sau se ține decoctul câteva minute pe locul dureros. Rănile se spală cu decoct, folosind un pansament steril. Agricul- tură. Buruiană perenă, policarpică, cu înmulțire prin semințe. întâlnită prin izlazurile din stepă. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 100 kg/ha. Pondere economico-api- colă mijlocie. Ornamental. întrebuințată pentru borduri, în stâncării și ca floare uscată pentru aranjamente decorative (v. PI. LI, 2). SCAI VÂNĂT (Eryngium planum), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, xeromezofită, mezotermă, oligo- trof-mezotrofă, slab-acid-neulrofilă, heliofilă, întâlnită pe soluri ușoare, nisipoase, prin pă- șuni, fânețe, răzoare, margini de drumuri și căi ferate, de la câmpie până în zona de deal (altitudine 500-600 m); vegetează pe soluri ușoare, nisipoase, uscat-revene până la reve- ne, uneori reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (7" = 10-30); se mai numește buruiana-smeu- lui, buruiană de cârtițe, mărăcini, scai albastru, spin albastru, spin de mucedă, șpâul vântului. Dacii îl numeau melosciăre, meloskiăre, merâu-scaire, scai-mânerâu (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n= 16. Pre- zent în toată țara, dar mai ales în Transilvania și Banat. Fitocenologic, încadrat în Arrhenathe- rion. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rizom fusiform din care se desprind rădăcini în partea superioară cu coroană de fibre. Tulpina albăstrui-vineție, cu 3-5 ramuri în partea superioară. Frunze rigide, spinoase, cu nervuri pronunțate pe ambele fețe, diferite ca formă; cele inferioare lung-pețiolate, întregi, ovate, la bază cordate, pe margine setiform-serate; cele tulpinale, inferioare, scurt-pețiolate, mai mici, iar cele superioare sesile, palmat-sectate, cu 3-5 lobi puternic dințați. Flori albastre, grupate în capitule ovoidale, cu foliole involucrale rigi- de, înguste; caliciu cu sepale lanceolate, acu- minate, depășind puțin petalele; corola cu peta- le alungite, inflexe. înflorire, VII—VIII. Fructe, dicariopse (5-6 mm) cu scvame de forma spini- lor pe partea dorsală. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin saponozide triterpenice (1-2,5%), între care saniculasaponozida B, sa- niculagenina A, eringiumsapogenina D, F, G, H; zaharoză, chestoză, ferulol etc., săruri mine- rale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și ve- terinară, cultă și tradițională. Proprietăți: flui- difiant al secrețiilor bronșice, expectorant și antiseptic bronșic, calmant, diuretic. Provoacă eliminarea din bronhii și din plămâni a substan- țele dăunătoare, distruge microorganismele, acționează asupra centrului tusei, diminuează excitabilitatea nervoasă și înlătură spasmele bronșice, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată, curățind corpul de unele deșeuri metabolice. Folosită intern în bronșite și tuse convulsivă, retenție urinară, iar extern în tratarea artritei și der- matozei. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Eryngiiplani herba) se recoltează în momentul înfloririi, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se îndepărtează părțile lemnificate ale tulpinii. Se usucă în camere întunecoase; lumi- na o decolorează. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bronșitei, tusei convulsive și spastice: decoct, din 2 linguri plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se îndulcește cu miere. Se iau 4 linguri pe zi. 2. Pentru tratarea traheo-bronșitei acute, retenției urinare: infuzie, din 1 linguriță plantă mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se îndulcește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. Eficientă în caz de tuse rebelă. Uz extern. Pentru tratarea paradontozei, derma- tozei și eczemei infecțioase la copii: decoct, din 2 linguri pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se spală locul afectat folosind un tampon de vată. Pentru paradontoză decoctul se ține în gură 5-10 minute, apoi se elimină în exterior. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea bronșitei: a) infuzie, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 mi- nute. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g plantă uscată și mărunțită la 150 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, taurine), 25-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15-25 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-10 g. Uz extern. Pentru tratarea dermatozelor: a) decoct, din 4 linguri scai vânăt 738 scara-Domnului plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se spală locul afectat folosin- du-se un pansament steril; b) unguent, din un- tură și cenușa florilor sau fructelor. Se ames- tecă bine în proporții egale. Se lasă 2 zile. Se amestecă din nou. Se aplică unguentul pe locul afectat după ce în prealabil zona a fost spălată cu decoct. Agricultură. Buruiană pentru izla- zuri și diferite culturi din regiunea de stepă. Se înmulțește prin semințe. Apicultura. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. SCARA-DOMNULUI (Polemonium caeruleum), fam. Polemoniaceae. Plantă erba- cee, perena, hemicriptofită, circumpolar-borea- lă, mezohigrofită, microtermă spre mezotermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în regiunea mon- tană prin fânețe umede și poieni umbroase; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la ji- lav-umede; se mai se mai numește scara-doamnei, scâricea (fig. 265). Genetic, 2n = 18. Fitocenologic, încadrată în Alnion glu- tinosae-incanae, Salicion cinereae, Vacci- nio-Piceetea, Caricetalia fuscae, Calamagros- tidion arundinaceae, Molinio-Arrhenatheretea. Răspândită în Europa, până în M-ții Caucaz și Siberia, America de Nord, Japonia. Descriere. Rizom cu aspect pivotant, din care se desprind rădăcini secundare. Tulpină erectă, sulcată, glaucă, ușor-glanduloasăîn partea superioară, înaltă până la 60 cm. Frunze penat-fidate, cu foliole lanceolate, alterne. Flori albastre, rar albe, grupate în cime axilare, iar toate la un loc într-o paniculă terminală; caliciu gamosepal, persistent, cu 5 diviziuni; corolă rotat-campa- nulată, cu tubul scurt, lobii ovați, cu o coronulă de peri albi la gât; androceu din stamine fixate pe tubul corolei, cu antere obcordiforme; gine- ceu tricarpelar, stil de aceeași lungime cu sta- minele sau mai puțin lung, stigmat trifidat. înflo- rire, VI-VIII. Fruct, capsulă subrotundă, dehiscentă, triloculară. Semințe alungite, ru- goase, castanii sau negricioase. Compoziție chimică. Rizomul și rădăcinile conțin saponine triterpenice. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Proprietăți expectorante, antibron- șitice, sedative. Principiile active contribuie la eliminarea din bronhii și din plămâni a substan- țelor dăunătoare. Acțiune de prevenire și trata- re a bronșitelor acute sau cronice. Calmează Fig. 265. Scara-Domnului (Polemonium caeruleum)-. 1 - plantă înflorită: 2- fruct tânăr cu caliciu mărit. stările de excitație cerebrală. Folosite în tratarea bronșitelor acute, bronșitelor cronice și prevenirea sclerozei. Recoltare. Rizomul și ră- dăcinile (Polemonii rhizoma et radix) se recol- tează toamna până la apariția înghețului. Se scot din pământ cu cazmaua. Se scutură de pământ și se spală într-un curent de apă. Se lasă la zvântat. Se usucă în strat subțire la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Medici- nă umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bron- șitelor cronice, bronșitelor acute și ca sedativ: infuzie, din 1 linguriță pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă fierbinte. Se lasă aco- perită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau la nevoie 2-3 căni pe zi. 2. Pentru prevenirea sclerozei sau întârzierea procesului: infuzie sau decoct, din 1 linguriță pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se beau zilnic câte 1-2 căni. Apicultură. Specie meliferă. Florile scara-Domnului 739 scânteiuță furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producție miere, 50 kg/ha. Fără pondere eco- nomico-apicolă. Ornamental. Indicată în locuri umbrite din jurul lacurilor din parcurile mon- tane. Decorativă prin port și flori. înmulțire prin semințe. Adeseori cultivată prin grădini ca plan- tă de ornament. SCÂNTEIUȚĂ (Anagallis arvensis), fam. Primulaceae. Plantă erbacee, anuală, te- rofită-hemiterofită, cosmopolită, mezofită, me- zotermă, mezotrofă, la pH amfitolerantă, întâl- nită pe ogoare, semănături, prin vii, grădini legumicole, pășuni, fânețe, pe marginea dru- murilor, pe lângă garduri, prin tăieturi de pădure, la câmpie și în regiunea dealurilor; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu trofi- citate mijlocie (T = 50-80); se mai se mai nu- mește aurică, buruiana-bureților, buruiană de rânduri roșii, coardă de grădină, focșor, goni- toarea-vacii, iarbă de păsări, intiță, năsturași, nigelariță, ochișor roșu, paperină, plescăită, răcuină, roșuță, sălci mici, scânteie, sclipeți, soponelul-calului, văcărită. Genetic, 2n = 40. Fitocenologic, Car. Polygono-Chenopodion. Răspândită în zona, temperată, pe tot globul. Descriere. Rădăcină pivotantă subțire. Tulpină lungă de 5-30 (40) cm, în patru muchii în- gust-aripate, ramificată, cel mai adesea întinsă la pământ. Frunze mici, ovate, sesile, opuse, punctate pe fața inferioară. Flori roșii, roz sau albastre; caliciu cu 5 petale îngust-lanceolate; corolă rotată; androceu cu stamine concres- cute la bază, fin-ciliate; gineceu cu stil filiform și stigmat globulos. înflorire, V-IX. Fruct, capsulă cu stilul persistent. Semințe mici (1-1,7 mm), negricioase, verucoase. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin substanțe amare, gluco- saponozide, tanoizi, enzime (primaveraza, ci- clamaza), flavonoizi, substanțe toxice neidenti- ficate chimic etc. Toxicologie. Sunt semnalate cazuri de intoxicare la animalele rumegătoare (oi, bovine) și păsări. Se manifestă prin depre- siune progresivă, lipsa rumegării, diaree puter- nică. La om, simptomele intoxicației constau din dureri de cap, uscarea gurii, dureri articula- re, tremurături, hiperexcitabilitate. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medici- na tradițională umană și veterinară. Li se atri- buie proprietăți expectorante, tonice pentru sistemul nervos, afrodiziace, colagoge, diafo- retice, diuretice și cicatrizante externe. Princi- piile active au proprietatea de a elimina din bronhii și din plămâni substanțele dăunătoare prin expectorație; acționează tonic asupra sistemului nervos; stimulează funcția sexuală, amplificând erotismul, senzualitatea și trăirile interioare în timpul relației sexuale; favorizează secreția bilei; favorizează transpirația; acțio- nează asupra epiteliului renal mărind canti- tatea de urină eliminată și contribuind în acest fel la curățirea corpului de substanțe toxice rezultate din metabolism; provoacă și întreține procesul de epitelizare grăbind vindecarea ră- nilor. Planta este folosită pentru tratarea tusei, astmului cardiac, neuroasteniei, impotenței, ul- cerului gastric, îmbunătățirea secreției de lapte la lăuze, stimularea digestiei, în metroragie, răni, ulcere varicoase, eczeme. Medicina po- pulară veterinară o folosește pentru tratarea animalelor de papilomatoză și combaterea ste- rilității vacilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Anagalli herba) se recoltează tot timpul anului; se recomandă ca recoltarea să se facă în timpul înfloririi. Se curăță de frunzele îngăl- benite sau uscate. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, astmului cardiac, neuroasteni- ei, ulcerului gastric, stimularea funcției sexuale (impotență), stimularea secreției glandelor gas- trice, intestinale și a ficatului, în boli renale, metroragie: infuzie, din 1 linguriță plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minu- te. Se strecoară. Se bea fracționat, pe parcursul unei zile. 2. Pentru tratarea metroragiei: a) de- coct, din 2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol, câte un păhărel (încetează hemoragiile ute- rine); b) decoct, din 3 lingurițe plantă uscată și mărunțită la 1 I de borș. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se bea câte un păhărel pe nemân- cate (în timpul tratamentului cu acest preparat nu se sărează mâncarea). Uz extern. Pentru tratarea rănilor, ulcerelor varicoase, eczeme- lor: a) decoct, din 2 linguri plantă uscată mărun- țită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 mi- nute la un foc domol. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se spală pe locul afectat cu un tampon de vată sau un pansa- ment steril; b) alifie, preparată din 3 g extract fluid de plantă, 5 g lanolină, 25 g vaselină. Se amestecă bine până conținutul devine omogen. scheuchzeriacee 740 schinduf Cu alifia obținută se acoperă rănile, ulcerațiile și eczemele, după ce au fost spălate cu decoc- tul pregătit mai sus și apoi se pansează; c) sucul proaspăt, obținut prin zdrobirea și stoarcerea plantelor, se aplică pe răni, varice ulceroase, eczeme pentru vindecare. Medicină veterina- ră. Uz intern. Pentru tratarea sterilității la vaci, se dă olanta în hrană. Uz extern. Pentru trata- rea papilomatozei (cutanate și mamare) la bovine și cabaline: decoct, din 2 linguri plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară și se badijonează cu un pansament steril locul afectat. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcuri și grădini publice, în locuri însorite. Decorativă prin port, frunze și flori. înmulțire prin semințe, în lunile martie-aprilie sau prin diviziune, în sol fertil, în poziții însorite (v. PI. LI, 4). SCHEUCHZERIACEE (Scheu- chzericaceae), familie care grupează plante erbacee ce vegetează în mlaștini acide, numite tinoave sau sfagnete, răspândite în Europa, Asia, Japonia, America de Nord. Frunze alterne, lineare. Flori bisexuate (hermafrodite), grupate în inflorescențe racemoase, cu 3-5 flo- ri; perigon sepaloid, cu tepale puțin unite la bază, actinomorf; androceu, din 6 stamine; gineceu superior format din 6 cârpele, 3 interne sterile, 3 externe fertile. Formula florală: ^P^AgGș^e. Fruct, folicule bisperme. Flora României conține o singură specie Scheuchze- ria palustris, întâlnită în mlaștinile turbificale din jud. Maramureș, Cluj, Alba, Harghita, Sibiu, Buzău, Prahova, Suceava. în jud. Prahova, planta vegetează în mlaștina turbo-sfagnicolă Bălbăitoarea și a fost pusă în evidență în 1973 de C. Pârvu, o dată cu introducerea în circuitul științific a acestui ecosistem necunos- cut până atunci în literatura de specialitate. SCHINDUF (Trigonella foenum-grae- cum), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, xeromezofită, termofilă, slab-acid-neu- trofilă, cultivată în jud. Brăila și Constanța, sporadic sălbăticită prin semănături; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene; se mai se mai numește molotru, schinduț, sfândig. Dacii o numeau scindof, de unde mai târziu a evoluat numele popular de azi schinduf. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrat în Secalietea. Răspândit în Europa, sudul Asiei. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică, fistuloasă, glabră, înaltă de 30-50 (70) cm. Frunze pețiolate, trifoliate, cu foliole ușor dințate, pe fața superioară glabre, pe cea inferioară slab-păroase; stipele lanceolate. Flori papilonate, gălbui sau pal-liliachii, grupate câte 1-2 la subsuoara frunzelor; caliciu păros, membranos; corolă cu striuri violacee la bază, petalele care formează carena sunt foarte scur- te; androceu diadelf, cu stamine unite în două fascicule; gineceu cu ovar multiovulat. înflorire, VI-VII. Fructe, păstăi alungite (8-10 cm), drepte sau ușor curbate, cu 10-20 semințe comprimate. Semințele au miros de cumarină. Compoziție chimică. Semințele conțin com- puși azotați (0,40%), constând din colină, trigonelină L, substanțe glucidice (20-30%) reprezentate mai ales prin stanchinoză și gaiactornanane; lipide sterolice (8-10%), for- mate din lecitină, fitină, alte fitosterine, triglice- ride ale acizilor linoleic, linoic, oleic, palmitic; protide și nucleoprotide (30%), substanțe ama- re, rutozid, taninuri, ulei volatil, săruri minerale de Fe, Mg, P etc. Industrie. Semințele măci- nate sunt folosite în fabricile textile la apretarea țesăturilor de lână și bumbac. Alimentație. în Dobrogea și în Orientul Apropiat lujerii tineri sunt folosiți în preparate culinare. Semințele crude măcinate sunt folosite drept condiment, iar prăjite și măcinate ca surogat de cafea. Planta uscată și triturată se folosește la aroma- tizarea fripturilor la grătar. Miros aromat-pă- trunzător, caracteristic, mai ales după uscare. Bioterapie. Semințele plantei au utilizări tera- peutice în medicina tradițională umană și veterinară. Cunoscută încă din Antichitate. Dioscoride și medicii arabi foloseau semințele pentru tonifierea organismului, mărirea secre- ției de lapte la femeile care alăptează și vin- decarea rănilor. Femeile egiptene din Antichi- tate se hrăneau cu semințele plantei pentru a crește în greutate. Tot egiptenii le foloseau ca helmintic. Din secolul trecut semințele sunt folosite pentru creșterea ponderală a tubercu- loșilor. Semințelor li se atribuie proprietăți afro- diziace, nutritive, galactogene, aperitive, depu- rative, diuretice, stimulente neuromusculare, antiinflamatoare, cicatrizante; reprezintă o sursă de vitamina PP. Principiile active pe care le conțin semințele trezesc senzualitatea, am- plifică erotismul, stimulează trăirile și realizarea actelor sexuale; stimulează secreția glandelor mamare; stimulează secrețiile salivare, secre- țiile gastrice și intestinale (recomandate în schinduf 741 schinel anorexie sau în dispepsii), mărind pofta de mâncare și ușurând digestia; au acțiune tonică generală asupra organismului, fiind un foarte bun stimulent al mușchilor și sistemului nervos; elimină sau limitează procesul inflamator, favo- rizează epitelizarea și vindecarea rănilor, retra- ge toxinele din masa umorilor și favorizează eli- minarea lor, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată. Dintre plante constituie sursa de aprovizionare a organismului cu vitamina PP. Folosite de me- dicina populară umană pentru stimularea metabolismului, stimularea sistemului nervos central și neuromuscular, stimularea funcției sexuale, în anorexie pentru stimularea poftei de mâncare, combaterea stărilor toxice, stimu- larea urinării. Recomandate persoanelor limfa- tice, anemice, copiilor anorexici, în diateză artritică, în pelagră, impotență sexuală, astenie fizică și psihică, nevroze, tuberculoză, gușă exoftalmică, tulburări digestive, sarcină, subnu- triție, convalescență, hiperglicemie, răni. Medi- cina populară veterinară folosește semințele pentru întărirea animalelor și pentru îngrășare. Recoltare. Semințele (Trigonellae semen) se recoltează când păstăile au început să se usu- ce. Recoltarea se face cu combina, dimineața până la ora 10, pentru a evita scuturarea. Pro- ducție, 1300-1800 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea metabolismului, stimularea sistemului nervos central și neuro- muscular, stimularea funcției sexuale (afrodi- ziac), stimularea secreției de lapte la lăuze, în anemie, astenie fizică și psihică, nevroze, tuberculoză, sarcină, tulburări digestive și ca antiinflamator și cicatrizant intern: a) infuzie, din 1 linguriță pulbere de semințe peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apa în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se în- dulcește și se bea călduț; b) decoct, din 1 lingu- riță semințe măcinate peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă rece. Se lasă 5-6 ore, apoi se fierbe 5 minute la foc domol. Se stre- coară. Se îndulcește cu miere. Se iau 4 reprize în timpul unei zile. 2. Pentru tratarea ascaridio- zei, tricocefalozei: semințe, sub formă de extract fluid, tinctură, sirop și pulbere. 3. Pentru tratarea anemiei, asteniei fizice, asteniei inte- lectuale, în diateză artritică, pelagră, impotență sexuală, nevroze, tuberculoză, gușă exoftal- mică, tulburări digestive, sarcină, subnutriție, hiperglicemie, diabet, stimularea secreției de lapte la lăuze, pentru tonifierea sistemului nervos și stimularea metabolismului: macerat, din 50 g semințe la 500 ml apă. Se lasă 24 ore. Se beau 1-2 căni de 200 ml pe zi. Semințele măcinate au eficacitate mai mare. Uz extern. Pentru tratarea rănilor deschise, purulente, in- flamațiilor, furunculelor, abceselor și ganglioni- lor: cataplasmâ, pregătită din semințe măcina- te, puțină apă și oțet. Totul se amestecă bine până se obține o pastă omogenă. Se aplică pe zona afectată. Medicină veterinară. Pentru ameliorarea stării de nutriție a animalelor care aparent nu suferă de vreo boală și pentru îngră- șare (mai ales a cailor) li se administrează semințe de schinduf. Cosmetică. Pentru com- baterea mătreții și vindecarea bubelor de pe pielea capului: decoct, din 3-4 linguri pulbere semințe la 1 I de apă. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se lasă să se răcească până la călduț. Cu soluția obținută se spală pe cap. Zootehnie. Părțile aeriene ale plantei sunt fo- losite ca furaj pentru animale, în special pentru cai. Semințele reprezintă un aliment prețios în crescătoriile de animale (v. PI. LI, 3). SCHINEL (Cnicus benedictus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală, originară din zonele calde, heliofilă (preferă numai locuri însorite), fără cerințe deosebite față de tempe- ratură și umiditate, crește bine pe soluri profun- de, mai grele și bogate în calciu, nu suportă perioadele lungi de secetă, cultivată ca plantă medicinală, uneori sălbăticită. Genetic, 2n = 22. Vegetează bine în jud. Prahova, Buzău, Sectorul Agricol Ilfov. Descriere. Rădăcină fuziformă, lungă până la 12 cm. Tulpină erectă, în cinci muchii, lânos-păroasă, simplă sau ra- mificată, înaltă până la 1 m. Frunze alungit-lan- ceolate, cu nervuri proeminente, pe margini sinuate, spinos-dințate, dispers-păroase, se- sile, alterne, înconjoară tulpina ca un guleraș. Flori galbene, tubuloase, cu nervuri mai închise la culoare, grupate în calatidii terminale, lungi de cca 4 cm, acoperite cu bractei mari. înflorire, VI-VIII. Achene galbene-brune, cilindrice, cu papus. Compoziție chimică. Planta conține ulei volatil, substanțe amare (cniicina, benedic- tina), mucilagii, tanin, fitosterine, acizi rizinici, acid nicotinic, amida acidului nicotinic, un prin- cipiu antibiotic, vitamina B₁ₜ săruri de K, Ca, Mg etc. Industrie, datorită gustului amar se utili- zează în industria lichiorurilor. Bioterapie. Păr- țile superioare ale plantei cu frunze și flori au utilizări terapeutice în medicina umană și schinel 742 sclereide veterinară cultă și tradițională. Proprietăți: tonic amar, stomahic, carminativ, coleretic, colagog, diuretic, antimicrobian, anticitotoxic, hipoglice- miant. Planta „face parte din compoziția vestitei băuturi benedictina, preparată de preoții ve- chiului ordin al benedictinilor, pentru mărirea poftei de mâncare" (Em. Grigorescu, I. Ciulei, UrsulaStăneseu, 1986). Princi- piile active pe care planta le conține stimulează secreția glandelor salivare, gastrice și intes- tinale, provoacă secreția bilei și eliminarea ei în intestin, favorizează și ușurează digestia, favo- rizează eliminarea gazelor din intestine dimi- nuând sau înlăturând balonările, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată și contribuind în acest fel la curățirea corpului de mataboliți nocivi, provoa- că o ușoară scădere a glicemiei, distruge mi- crobii sau împiedică înmulțirea lor, previne și înlătură toxicitatea celulelor. Folosită în gas- trită, constipații cronice, ascită, astm, tuse, afecțiuni hepatice, anorexie, dureri reumatice, arsuri, degerături, răni purulente, pentru sti- mularea digestiei, vindecarea ulcerațiilor și cră- păturilor de sân. Recoltare. Părțile aeriene superioare ale plantei cu frunze și flori (Cardui benedicti herba) se recoltează pe vreme usca- tă după ce s-a ridicat rouă. Uscarea naturală numai la umbră în strat subțire sau înșirate pe sfoară. Uscarea artificială, la 45-50° C. Se păstrează în saci textili sau de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastritei, constipațiilor cronice, în ascită, astm, tuse seacă, afecțiuni hepatice, ca stimulent al digestiei, diuretic: infuzie, din 1 linguriță pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea câte un sfert de cană, cu o jumătate de oră înainte de mese. 2. Pentru tratarea sindroame- lor dispeptice (anaciditate, hipoaciditate), cu stimularea secreției sucului gastric înceată dar de lungă durată: a) tinctură, din 20 g pulbere de plantă sau plantă uscată și mărunțită la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se iau 40-50 pi- cături, în apă sau vin cu o jumătate de oră înainte de mese; b) infuzie, ca mai sus, cu aceeași doză și utilizare. 3. Pentru liniștirea durerilor reumatice, nervoase, scăderea febrei, fortificarea organismului, stimularea secrețiilor gastrice și îmbunătățirea digestiei: vin de schinel, obținut din o mână pulbere de plantă la 1 I vin. Se fierbe până scade la jumătate. Se strecoară. Se bea un păhărel înainte de mese. Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor, degeră- turilor: infuzie, din 20 g pulbere de plantă la 1 I de apă în clocot. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se fac băi locale. 2. Pentru trata- rea rănilor purulente, ulcerațiilor: a) infuzie, din 1 lingură pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 mi- nute. Se strecoară. Se fac băi locale; b) pulbere de plantă, se aplică pe răni, ulcerații, prin pudrare; c) decoct, din 3 lingurițe pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 20 minute. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se spală rana prin tamponare cu vată. 3. Pentru tratarea ulcerațiilor și crăpă- turilor pe sân: alifie, din pulbere de plantă și lanolină-vaselină. Se amestecă bine până la omogenizare. Se aplică unguente locale. Me- dicină veterinară. Uz intern. Pentru stimula- rea poftei de mâncare la animale: decoct, din 2-5 g pulbere de plantă sau plantă uscată și bine mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minu- te la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 10-25-50 g; animale mijlo- cii (ovine, caprine, porcine), 2-5-1 Og; animale mici (pisici, câini, păsări - mai ales găini), 0,2-1 g. Apicultură. Florile oferă albinelor cu- lesul de nectar și polen. SCLEREIDE (Sclereidae), celule moarte, mai mult sau mai puțin izodeiametrice, cu pereții foarte îngroșați, lignificați. Se formează din celulele parenchimatice sau direct din celu- lele inițiale care se individualizează de tim- puriu. Pereții celulelor suferă o îngroșate și lignificare secundară și sunt traversați de punctuațiuni simple sub formă de canalicule, adesea ramificate. în timpul dezvoltării, canali- culele leagă între ele mai multe celule. Pereții celulari, în secțiunea transversală, sunt stratifi- cați concentric, mai mult sau mai puțin uniform. Sclereidele pot conține taninuri, mucilagii, oxa- lat de calciu (cristale), granule de amidon etc. Apar în epidermă, scoarța primară, parenchi- mul lemnos, măduvă, tegumentul seminal, pe- ricarpul fructelor formând țesutul mecanic nu- mit sclerenchim scleros (fig. 266). Există șase tipuri de sclereide: brahisclereide, macroscle- reide, osteosclereide, astrosclereide, trihoscle- reide și librosclereide. 1. Brahisclereidele, celule scurte, adesea grupate, mai rar izolate, sclereide 743 sclerenchim Fig. 266. Sclereide: a - în pericarpul de pară; b - în mezocarpul de gutuie; c- canalicule. cu punctuațiuni ramificate. Reprezintă celule pietroase propriu-zise. întâlnite în scoarța pri- mară și ritidomul arbuștilor (soc) și arborilor, în liberul organelor aeriene de la unele plante lemnoase (brad, molid, frasin, carpen, stejar etc.), în rizomi (bujor), în rădăcinile tuberizante (hrean), în mezocarpul fructelor cărnoase (pară, gutuie), în endocarpul fructelor cărnoase-sâm- bure (cireșe, vișine, prune, piersici, caise), în pericarpul unor fructe uscate (alun, stejar), în tegumentul unor semințe (pin) etc. 2. Macro- sclereidele, celule ușor alungite în formă de bastgnașe sau de coloane paralele, întâlnite în scoarța tulpinii (arborele de chinină), în pețiolul frunzei (păr), pedunculul fructului (păr), pericar- pul fructelor și tegumentul semințelor de legu- minoase (fasole, mazăre etc.). 3. Osteoscle- reidele, celule cilindrice sau prismatice, cu capetele dilatat-lobate. întâlnite în tegumentul semințelor de mazăre. 4. Astrosclereidele, celule ramificate în formă de stea. întâlnite în scoarța tulpinii de brad, larice și frunzele multor plante dicotiledonate. 5. Trihosclereidele, ce- lule cu pereții subțiri și asemănătoare perilor. Au ramificații care pătrund în spațiile intercelu- lare ale țesuturilor din frunze (nufăr) sau din tulpină (Monstera sp.). 6. Librosclereidele, celule lungi, cu lumenul foarte mic, foarte ase- mănătoare cu fibrele. Frecvente în scoarța și măduva lăstarilor tineri, pedunculii și pedicelii florilor unor specii de plante. SCLERENCHIM (Sclerenchyma), țesut mecanic adaptat pentru funcția de susți- nere a organelor mature, ale plantelor, care s-au oprit din creștere (fig. 267). Conferă rezis- tență la presiune, tracțiune și îndoire. Format din celule moarte, strâns unite între ele, fără meaturi (spații), adesea cu pereții egal și puternic îngroșați cu lignină. Poate fi de origine Fig. 267. Sclerenchim: a - secțiune transversală; b- mănunchi de fire; c - schema unui fascicul de celule sclerenchimatice; 1 - membrană primară; 2-3 - zonele membranei secundare; 4- lemn. primară, provenind din meristemul fundamen- tal și procambiu, sau de origine secundară, provenind din cambiu, unde este reprezentat prin fibre liberiene secundare și fibre lemnoase secundare. Forma și dimensiunile celulelor îl diferențiază în sclerenchim fibros, libriform și scleros 1. Sclerenchim fibros, țesut mecanic format din celule prozenchimatice, lungi, ascu- țite la capete și cu lumenul îngust. Apare în periciclu (fibre periciclice) și în liberul secundar (fibre liberiene). Lungimea fibrelor este variabilă: 2-3 mm la tei, 4-40 mm la cânepă, 4-50 mm la urzică, 8-60 mm la in etc. Fibrele liberiene pot avea peretele celular complet lignificat (mono- cotiledonate), lignificat numai la periferie (câ- nepa) sau rămâne celulozic (in). Gradul de lignificare a pereților celulari determină valoa- rea textilă a fibrelor. Fibrele elementare, reunite în mod natural mai multe la un loc, formează fibrele textile. Prin „topitul" plantelor textile, bacteriile Bucillus amylobacter și B. pectini-vo- rus produc degajarea fibrelor textile de celelalte țesuturi ale tulpinii, prin hidroliză substanțelor pectice. 2. Sclerenchim libriform, țesut me- canic format din celule prozenchimatice mai scurte decât sclerenchimul fibros. Lungimea lor este de 1-1,5 mm. Apare în lemnul secundar, alcătuind fibre lemnoase. Fibrele au pereții ce- lulari puternic îngroșați și lignificați, în lemnul dur și rezistent al esențelor tari (stejar, carpen, corn, castan), sau mai puțin îngroșați și lignifi- cați, în lemnul esențelor moi (salcie, plop, tei, anin). 3. Sclerenchim scleros, țesut mecanic format din celule numite sclereide, mai mult sau mai puțin izodiametrice, cu pereții foarte îngroșați și lignificați, străbătuți de canalicule radiare, uneori ramificate. Apare în epidermă, scoarța primară, parenchimul lemnos, măduvă, tegumentul seminal și pericarpul fructelor. sclipeți 744 sclipeți SCLIPEȚI (Potentilla erecta), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, mezofi- tă-mezohigrofită, oligotrofă, microtermă, amfi- tolerantă la umiditate și pH, prezentă mai ales pe soluri calcaroase, turboase, umede, tinoa- ve, prin poieni, marginea pădurilor din zona colinelor până în etajul subalpin; se mai nu- mește calidemia, cinci degete, găinușe, ghimneriu, iarba-faptului, scrintitoare, strâmsu- rea. Genetic, 2n = 28. Răspândit în toate regiu- nile țării, dar mai ales în Munții Maramureșului, Bihorului, Sebeșului, lezer-Păpușa etc. Fitoce- nologic, încadrat în Molinio-Airhenatheretea, Pino-Quercetalia, Nardo-Callunetea, Car. Nardo-Caliunetea. Răspândit în Europa, Asia. Descriere. Rădăcini adventive, desprinse dintr-un rizom gros, tuberos, lemnos, brun la exterior, roșu în interior. Tulpini aeriene erecte, subțiri, slab-păroase, ramificate, lungi până la 30 (50) cm. Frunze bazale, ternate, rar 4-5 fo- liate, cu foliole cuneat-obovate; frunze tulpinale trifoliate, cu foliole alungit-lanceolate, pe margi- ne pronunțat-acut-dințate, stipele adânc-secta- te. Flori galbene (pe tipul 4), lung-pedicelate, solitare sau în dicazii. înflorire, V—VIII. Fructe, nucule. Compoziție chimică. Planta este puțin studiată. Conține tanin (14-20%) roșu, de Tor- mentilla, tormentol, acid elagic, acid chinovie, rezine, substanțe minerale. Industrie. Axa ba- zală tuberoasă a tulpinii este folosită ca tanantă și fabricarea cernelei roșii. Poate fi utilizată pentru argăseală și vopsirea în roșu. Biotera- pie. Părțile aeriene ale plantei și rizomul au utilizări în medicina tradițională umană și vete- rinară. Li se atribuie proprietăți antidiareice, antidizenterice, astringente, antimicrobiene și hemostatice. Principiile active au proprietatea de strângere a suprafeței țesuturilor prin preci- pitarea proteinelor, opresc hemoragiile, dimi- nuează secrețiile și cicatrizează rănile; combat scaunele dese și moi datorate unor boli intesti- nale, inhibă dezvoltarea și înmulțirea microbi- lor. Recomandată pentru tratarea diareei, diareei hemoragice, în hemoragii stomacale (melenă), enterite, enterocolite, hematurie, incontinență urinară nocturnă, inflamații bucale, răni, arsuri, ulcere varicoase, degerături, bube, panarițiu. Recoltare. Rizomul plantei (Potentillae erectae rhizoma) se recoltează primăvara de timpuriu (aprilie-mai) înainte de înflorire sau toamna cât mai târziu, când vegetația este pe sfârșite. Se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare într-un strat subțire sau în încăperi încălzite. Uscare artificială, la 40-50° C. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, diareei, hemoragiei și ca tonic general: pulbere de plantă, se ia de 3 ori pe zi câte un vârf de cuțit înainte de masă. 2. Pentru tratarea diareei, hemoragiilor stomacale (mele- nă), hemoragiilor uterine între perioadele menstruale (metroragii), hematuriei, inconti- nenței urinare nocturne: decoct, din 1 linguriță pulbere de rizom plantă la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se bea cu înghițituri rare. 3. Pentru tratarea enteri- telor și enterocolitelor acute: decoct, din 1 lin- gură rădăcină mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea diareei cronice la bătrâni, hemoragiilor interne, tonic: vin de sclipeți, pregătit prin macerarea a 50 g rizom în 1 I de vin. Se lasă 10 zile ia tempe- ratura camerei. Se strecoară. Se beau zilnic 1-2 păhărele. 5. Empiric, în unele zone din țară, pentru tratarea herniei, afecțiunilor interne cu crize acute: extracție alcoolică, din 4 linguri rizom pisat sau pulbere de rizom la 1 I de țuică (rachiu). Se lasă la macerat 7 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi câte 50 g o dată (un păhărel). Uz extern. 1. Pentru tratarea inflamațiilor bucale, aftoze- lor: decoct, din 1 linguriță pulbere de rizom la o cană (200 ml), pregătit ca mai sus. Se fac mai multe gargare pe zi, din care una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea rănilor vechi, ulcere- lor varicoase, în arsuri, degerături, bube pe cap și corp: cataplasme locale cu amestec de pul- bere de rizom și făină in sau pulbere de rizom și tărâțe de grâu amestecate cu apă caldă. Se pune amestecul între două pansamente și se aplică pe locul ce necesită a fi tratat. 3. Pentru tratarea panarițiului: pastă, pregătită din pulbe- re de rizom și gălbenuș de ou proaspăt. Se aplică zilnic pe locul infectat și se pansează. 4. Pentru tras (frecționat) pe corp și legături la scrântituri (luxație): unguent, din pulbere de rizom amestecat cu grăsime. Medicină veteri- nară. Uz intern. Pentru tratarea diareelor di- verse: a) decoct, din 15 g rizom la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se strecoa- ră. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 20 g pulbere-ri- zom peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), scoarță 745 scoruș de deal 15-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-25 g; animale mici (pisici, câini), 0,5-1-5 g, găini 0,5-1 g. Apicultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Fără pondere economico-apicolă. Ornamental. Planta poate fi cultivată în zonele mai umede. Decorative prin flori. înmulțire prin semințe și despărțirea tufelor. SCOARȚĂ (Cortex), țesut protector extern care acoperă tulpina și rădăcina plan- telor. Este formată din mai multe straturi de celule parenchimatice vii, cu pereții celulozici subțiri și cu spații intercelulare. A. La -> RĂDĂ- CINILE celor mai multe plante se subdivide, structural, în exodermă, parenchimul cortical și endodermă (-> fig. 249, 250). Exodermă se află la exterior și este formată din mai multe straturi de celule lipsite de spații intercelulare. Parenchimul cortical reprezintă partea cea mai groasă. Are spații intercelulare, iar celulele sunt bogate în substanțe nutritive de rezervă, amidon sau inulină. Endodermă reprezintă ultimul strat de celule al scoarței. Este lipsită de spații intercelulare. Scoarța rădăcinilor aeriene cu rol asimilator (Taeniophyllum zollingeri) are în celule cloroplaste. B. La -> TULPINĂ, scoar- ța se subdivide în zona externă și zona internă. Zona externă este formată din celule ce conțin cloroplaste. Culoare verde. Realizează proce- sul de fotosintezâ. Uneori, prin transformarea celulelor, se diferențiază elemente mecanice de susținere, reprezentate prin colenchim (Apiaceae, Lamiaceae) și slerenchim (Poa- ceae, Cyperaceae). Colenchimul se formează numai în straturile externe. Sclerenchimul se poate forma oriunde în scoarță. Zona internă este incoloră, cu celule înmagazinatoare de materii de rezervă. La tulpinile acvatice, subte- rane și la multe plante lemnoase aeriene ulti- mul strat al scoarței spre cilindrul central este reprezentat de endodermă (-» fig. 307, 308). Lipsește, de regulă, de la tulpinile erbacee aeri- ene ale multor monocotiledonate și unele dico- tiledonate. Scoarța unor plante conține celule secretoare, canale secretoare (Pinaceae, Apiaceae), celule și canale mucilagigene (Mal- vaceae, Lauraceae). La unele specii de plante, scoarța participă la formarea de spinilor sau emergentelor (de exemplu, zmeur, mur etc.). SCORUȘ DE DEAL (Sorbus do- mestica), fam. Rosaceae. Arbust sau arbore, microfanerofit până la megafanerofit, xerofit spre xeromezofit, mezoterm spre moderat-termofil, neutru-bazofil, întâlnit pe coline însorite, lumini- șuri și margini de pădure, uneori cultivat, cu deo- sebire în sudul țării, câteva localități din Transil- vania și Banat. Introdus în cultură de către romani. Vegetează pe soluri uscate până la us- cat-revene, uneori chiar revene. Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Pi- cetea, Quercetalia pubescenti-petraeae. Răs- pândit în Europa de Sud, Asia Mică, Africa de Nord. Descriere. Rădăcini până la 50-100 cm adâncime. Tulpină înaltă de 15 (20) cm, scoarță cu ritidom solzos. Lujerii tineri cenușiu-tomentoși, mai târziu glabres-cenți. Muguri glabrii, cleioși. Frunze imparipenat-compuse, cu 13-21 foliole- sesile, alungit-eliptice sau alungit-ovate, cu mar- ginile în % superioare adânc-acut-serate. Flori albe-roșiatice, tomentoase, cu 5 stile, grupate în corimb larg-piramidal, tomentos. înflorire, V-VI. Fructe, globuloase, maliforme sau pirifor- me, galbene sau brune cu pete roșii, posesoare a 2-5 loji. Semințe câte două în fiecare loje. Fructifică la 2-3 ani, începând cu vârsta de 13-15 ani. Compoziția chimică. Fructele conțin zaharuri (8-10%), acizi organici (0,62-1,75%) (acetic, citric, malic, tartric, pectine, acid parasorbic, glucoză, levuloză etc.), vitamina C (19,88-44,83 mg%), vita- mina A (10,57-16,0 mg%), săruri minerale. Mugurii conțin tanin (1,76%), substanțe pec- tice, antihemoragice (2,54%), acid acetic, citric, galic, malic, tartric, vitamina C etc. Industrie. Fructele sunt industrializate sub formă de mar- meladă, compoturi, dulceață, pastă, diferite bă- uturi alcoolice. Din fructele tinere se extrage acidul malic, cele ajunse la maturitate și us- cate, dau prin măcinare un bun surogat de ceai. Scoarța este utilizată în industria tananților; lemnul foarte dur, brun-roșcat este folosit la confecționarea unor obiecte de artă, mobilă, roți dințate, tacuri de biliard, rechizite de birou, instrumente pentru desen. Bioterapie. Frunze- le și fructele au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți antiscorbutice, depurative, diuretice, hemostatice, astringente, antitusive, antireu- matice. Combate scorbutul; retrage din masa umorilor toxinele și favorizează eliminarea lor rapidă din organism; acționează asupra epite- lului renal mărind cantitatea de urină eliminată și o dată cu ea substanțele rezultate din meta- bolismul organismului; are acțiune hemostatică scoruș de deal 746 scoruș de munte locală și împotriva tusei; previne procesul reu- matic. Utilizate în scorbut, tuse, reumatism, colici intestinali. Mugurii au importanță în trata- mentul varicelor, insuficienței venoase, flebitei, sindroamelor venoase pletorice, sindroamelor de insuficiență venoasă, ulcerelor varicoase, hipertensiunii venoase, hemoroizilor, hipoacu- zie etc. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea reumatismului (spondilitei anchilozan- te) și colicilor intestinale: decoct, din 1 linguriță pulbere frunze, pulbere scoarță și fructe (părți egale) la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea tusei, scorbutului, coli- cilor intestinale și ca adjuvant în tratamentul tuberculozei: infuzie, din 1 linguriță fructe usca- te la o cană (200 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea varicelor și terenului varicos, flebitelor și sindroamelor corelate, sindroame- lor de hipervâscozitate cu încetinirea circula- ției, ulcerelor varicoase, tulburărilor circulatorii la menopauză: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică, 1 DH. Se admi- nistrează 50 picături de 2 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mese. Pentru tratarea altor boli, maceratul mugurilor proaspeți de scoruș de deal se asociază cu alte macerate: maceratul mugurilor proaspeți de castan comestibil (Castanea sativa), pentru insuficiență venoasă, varice ale membrelor inferioare, sindroame de insuficiență venoasă (edeme, varicozități, sen- zație de greutate în membrele inferioare); cu maceratul mugurilor proaspeți de castan co- mestibil (Castanea sativa) și de castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), pentru varice vul- vare și vaginale; cu maceratul mugurilor proas- peți de anin negru (Alnus glutinosa), pentru urmări ale flebitelor; cu maceratul mugurilor proaspeți de castan sălbatic (Aesculus hippo- castanum), pentru hipertensiune nervoasă și hemoroizi; cu maceratul mugurilor proaspeți de anin negru (Alnus glutinosa), laur ghimpos (Ilex aquifolium) și călin (Viburnum lanuta), pentru hipoacuzie și surditate prin timpanoscleroză. Se iau 70 picături dimineața (F. Piteră, 2000). Apicultură. Specie meliferă. Florile for- mează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 30-40 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie. Ornamental. Cultivat ca plantă ornamentală în parcuri și grădini pu- blice, izolat, în grupuri, aliniamente. Are port frumos, înflorește abundent iar toamna frunze- le se colorează în roșu. înmulțire prin semințe, altoire. Vopsitorie. Fructele au proprietăți tinc- toriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în negru. Fructele, bine coapte, se culeg și se fierb în apă până când soluția capătă o culoare roșie-intensă. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră în soluția caldă și se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul pentru vopsit. Se amestecă bine și se lasă 24 ore. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u , 1984) (v. PI. LI, 5). SCORUȘ DE MUNTE (Sorbus aucuparia), fam. Rosaceae. Arbore indigen, de- seori sub formă arbustivă, megafanerofit-mi- crofanerofit, mezofit, microterm spre mezo- term, acidofil, subheliofil, cu areal întins în regiunile de munte și de deal din întreg lanțul carpatic, sporadic în câmpie, prin luminișuri, liziere, păduri rărite; vegetează bine pe soluri fertile, cu humus în curs de descompunere, moderat acide. Poate vegeta și pe soluri usca- te, superficiale, sărace, atât pe calcare, cât și pe roci silicioase; se mai numește lemn câinesc, lemn pucios, merișor, pomul-ursului, scoruj, sorb. Genetic, 2n = 34. Prezent mai ales pe versanți însoriți. Sensibil la umbrire, deseori eliminat în amestecurile cu molidul. Rezistent la ger. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Pi- cetea, Quercetalia pubescenti-petraeae. Răs- pândit în Europa, Asia Mică, Siberia de Vest. Descriere. Rădăcină trasantă. Tulpină relativ dreaptă, înaltă de 12 (20) m, cu scoarță netedă, lucioasă, cenușiu-pătată în tinerețe, mai târziu cu ritidom negricios, brăzdat, lemnul tare, omo- gen, rezistent. Coroana largă, săracă, rotundă, cu lujeri tomentoși în tinerețe, apoi bruni-roșeați, glabrii, lucitori, prevăzuți cu multe lenticele. Mu- gurele terminal mare, păros, cei laterali mici și alipiți de lujer. Frunze alterne, imparipe- nat-compuse, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate, acute sau obtuze la vârf, marginile acut-serate, spre bază sesile: toamna, înainte de cădere, se colorează în vișiniu. Flori albe, păroase, dispu- se în corimbe terminale, erecte. înflorire, V-VIL Polenizare entomofilă. Fruct, drupă „falsă", glo- bulară, roșie, rămâne pe arbore mult timp. Fruc- tifică la 10-12 ani. Un arbore produce 2,5-5,0 kg fructe. Lăstărește și uneori drajonea- ză. Longevitate, 100 ani. înmulțire prin semințe, marcotaj, butași, altoire. Compoziție chimică. Fructele conțin tanin, zaharuri, acizi organici scoruș de munte 747 scoruș de munte (malic, sorbinic, parasorbinic), carotenoide, ulei eteric, dextroze, vitamina C (150-200 mg%), săruri minerale. Mugurii conțin tanin, substanțe pectice, antihemoragice, acizi: acetic, citric, galic, malic, tartric, vitamina C etc. Industrie. Fructele sunt folosite la fabricarea unor băuturi alcoolice (vin, rachiu, oțet, lichior), marmeladei, pastei de fructe, gemului, compotului, siropu- rilor, sucurilor naturale etc. Lemnul, de calitate superioară, este utilizat în tâmplărie, strungă- rie, la confecționarea cozilor de unelte. Ali- mentație. Sucul obținut din fructe este utilizat la acidularea laptelui pentru sugari. Stimulează creșterea imunității și creșterea în greutate cu 10-15%. Fructele sunt întrebuințate în unele zone la prepararea marmeladei și a rachiului, în nordul Europei servesc la prepararea unei băuturi fermentate. Bioterapie. Frunzele și fructele au utilizări terapeutice în medicina tra- dițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți antiscorbutice, depurative, diuretice, hemostatice, astringente, antitusive, antireu- matice. Combate scorbutul; retrage din masa umorilor toxinele și favorizează eliminarea lor rapidă din organism; acționează asupra epite- liului renal mărind cantitatea de urină eliminată și o dată cu ea substanțele rezultate din meta- bolismul organismului; are acțiune hemostatică locală și împotriva tusei, previne procesul reu- matic. Utilizate empiric în scorbut, tuse, reuma- tism, colici intestinale. Recoltare. Frunzele (Sorbus aucupariae folium) se recoltează vara până în luna august. Se usucă la umbră în strat subțire. Fructele (Sorbus aucupariae fructus) se recoltează la sfârșitul lunii sept. începutul lui noiembrie, prin ruperea ciorchinilor în întregi- me. Uscarea artificială, la 35-40° C timp de 3-4 ore, apoi se ridică temperatura la 60-70° C. Scoarța (Sorbus aucupariae cortex) se recol- tează toamna după încheierea vegetației sau primăvara până la pornirea în vegetație folosin- du-se ramuri de 2-3 ani. Se jupoaie cu un cuțit. Se usucă în camere bine aerisite. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea reumatis- mului (spondilitei anchilozante) și colicilor in- testinale: decoct, din 1 linguriță pulbere frunze, pulbere de scoarță și fructe (părți egale) la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile. 2. Pentru tratarea tusei, scorbutului, colicilor intestinale și ca adjuvant în tratamentul tuberculozei: infuzie, din 1 linguriță fructe uscate peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea varicelor și terenului varicos, flebitelor și sindroamelor co- relate, sindroamelor de hipervâscozitate cu în- cetinirea circulației, ulcerelor varicoase, tulbu- rărilor circulatorii la menopauză: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoo- lică, 1 DH. Se administrează 50 picături de 2 ori pe zi, în puțină apă, înainte de mese. Pentru tratarea altor boli, maceratul mugurilor proas- peți de scoruș de deal se asociază cu alte macerate: maceratul mugurilor proaspeți de castan comestibil (Castanea sativa), pentru in- suficiență venoasă, varice ale membrelor infe- rioare, sindroame de insuficiență venoasă (edeme, varicozități, senzație de greutate în membrele inferioare); cu maceratul mugurilor proaspeți de castan comestibil (Castanea sati- va) și de castan sălbatic (Aesculus hippocasta- num), pentru varice vulvare și vaginale; cu maceratul mugurilor proaspeți de anin negru (Alnus glutinosa), pentru urmări ale flebitelor; cu maceratul mugurilor proaspeți de castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), pentru hipertensiune nervoasă și hemoroizi; cu mace- ratul mugurilor proaspeți de anin negru (Alnus glutinosa), laur ghimpos (llex aquifolium) și călin (Viburnum lanuta), pentru hipoacuzie și surditate prin timpanoscleroză. Se iau 70 pică- turi dimineața (F. Piteră, 2000). Medicină veterinară. Empiric, pentru tratarea oilor de fascioloză (gălbează), boală avansată și însoți- tă de edem intermandibular, edeme subcuta- nate, ascită: decoct, din un pahar fructe uscate la un litru de apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât), câte 200 ml de 3 ori pe zi. Silvicultură. Specie de interes forestier, pionieră de împingere. Pre- zentă în tăieturile de pădure și de amestec, în pădurile subalpine și montane. Ameliorează solul în plantațiile de molid și, în general, în subzona molidișurilor. Apicultură. Specie me- liferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, până la 30 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Cinegetică. Fructele servesc ca hrană cocoșu- lui de munte, cocoșului de mesteacăn, stur- zului, urșilor, jderilor, viezurilor. Scoarța este mult căutată de cerbi. Ornamental. Rustic. Planta folosită ca arbore decorativ în lungul șoselelor, aleilor, în boschete, ca subarboret în masive, ca arbore izolat pe peluze, în grădini scrofulariacee 748 sculâtoare etc. Impresionează primăvara prin înflorirea abundentă, iar toamna prin coloritul frunzelor și fructelor roșii-aprins. înmulțire prin semințe, al- toire. Vopsitorie. Fructele au proprietăți tincto- riale. Se culeg când sunt bine coapte. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în negru. Se folosește rețeta prezentată la -> SCORUȘ (SORBUS DOMESTICA) (v. PI. LI, 6). SCROFULARIACEE (Scrophula- riaceae), familie care grupează 200 genuri cu cca 3000 specii plante erbacee și arbustive, rareori arborescente, uneori semiparazite sau parazite, larg răspândite pe tot globul. Frunze fără stipele, simple, alterne sau opuse. Familia este neomogenă prin alcătuirea variată a coro- lei și androceului, dar omogenă prin alcătuirea gineceului (V. Ciocârlan, 1990). Flori bise- xuale (hermafrodite), zigomorfe, pentamere, excepțional tetramere, grupate în inflorescențe axilare, cimoase sau racemoase; caliciu gamo- sepal, persistent; corola gamopetalâ, rotată, infundibuliformâ sau bilabiată, cu buza supe- rioară din 2 petale concrescute, iar cea inferi- oară din 3 petale concrescute; androceu didi- nam, rar numai din 2 stamine (unele devin staminodi) sau 5 prinse de tubul corolei; gine- ceu cu ovar superior, bicarpelar și bilocular, ovule anatrope, placentație parietală sau axi- lară. Formula florală: K₍₅^) [C₍₅-4) A₅,4.2] Gg). Polenizare entomofilă sau ornitofilă. Fruct cap- sulă sau bacă cu numeroase semințe albumi- nate. Flora României conține 122 specii spon- tane și cultivate ce aparțin la 23 genuri: Verbascum; Linaria, x= 6; Antirrhinum, x= 8; Cymbalaria, x = 7; Kickxia,x = 9; Chaenorrhi- num, x = 7; Scrophularia, x- 9, 10, 13; Mimu- lus, x= 7, 8; Gratiola, x= 8; Limosella, x= 10; Lindernia; Veronica (inclusiv Pseudolysima- chion), x= 7, 8, 9,17; Digitalis, x= 7; Odontites, x= 10; Bartsia, x= 6; Tozzia, x= 10; Euphrasia, x= 11; Pedicularis, x= 6, 8; Rhinanthus, x= 11; Melampyrum, x = 9; Lathraea; Paulownia; Penstemon (Pentstemon). SCUFIE, PILORIZĂ SCULĂTOARE (Dactylorhiza macu- lata), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, pe- renă, geofită, amfitolerantă la umiditate, tem- peratură și pH, întâlnită pe soluri umede sau alternant-umede, prin pajiști, tufărișuri, margini de pădure, păduri rărite, fânețe, în jurul izvoarelor, până în etajul molidișurilor; se mai numește bujor, limba-cucului, iapa-șarpelui, mâna-Maicii Domnului, poroinic. Genetic, 2n = 40, 60, 80. Fitocenologic, ssp. maculata, Car. Molinietalia; ssp. schurii Car. Caricion canescenti-fuscae, Sphagnion fusci. Răspândită în nordul și centrul Europei. Descriere. Tuberculi comprimați, sec- tați digitiform. Tulpină slab-muchiată și roșiatică în partea superioară, înaltă de 15-65 cm. Frun- ze vaginiforme, obovate, obovat-oblonge sau oblong-lanceolate până la lanceolate, cu vârful mai mult sau mai puțin rotunjit, erect-patente, pe fața superioară verzi-închis cu numeroase pete brune. Flori roșii sau roz pătate purpuriu, zigo- morfe, pintenate; labelul plan trilobat, ornamen- tat cu pete și linii purpuriu-violete, dispuse sime- tric; gineceu cu ovar lung și răsucit. înflorire, VI-VII. Compoziție chimică. Tuberculii conțin 45-50% mucilagii, 30% amidon, până la 13% dextrine, pentozane, fosfat de potasiu, clorură de potasiu, clorură de calciu, alte substanțe minerale. Bioterapie. Planta întreagă sau numai tuberculii au utilizări terapeutice în medi- cina tradițională umană. Li se atribuie proprietăți afrodisiace și antidiareice. Determină trezirea senzualității, amplifică erotismul, stimulează trăirile și realizarea actelor sexuale. Medicină umană. Uz intern. 1. Empiric, este folosită de femeile care doresc să aibă copii. Se fierbe planta întreagă (inclusiv tuberculii), iar decoctul este băut porționat. 2. în regiunea montană a văii Teleajenului femeile recoltează tuberculii în prima jumătate a lunii iunie, pe timp de noap- te, când e lună plină sau lună în creștere. Tuberculii recoltați se lasă la zvântat în contact cu aerul, în strat subțire. Apoi se iau 6-8 tuber- culi, se pisează într-un mojar de lemn (nu de metal). Se pun la 100 ml țuică. Se lasă 12 ore (se pregătește seara pentru a doua zi). Se strecoară prin tifon. Se dă bărbaților pentru ridicarea potentei sexuale. Efect rapid. Tuber- culii pisați (1-1 linguriță) se pot pune și în mâncarea din farfurie. Efectul este același. Alte specii înrudite cu efect afrodisiac: ploșnitoa- să-Orchis cariophora\ poroinic-Orch/s militaris, O. purpurea; untu-vacii-Orch/s morio. 3. Pen- tru stimularea potenței sexuale, preîntâmpina- rea ejaculării precoce: decoct, din 1 linguriță tulpini și frunze de lungoare (Ononis hircina), 1 linguriță busuioc de câmp (Prunella vulgaris), 1 linguriță dumbăț (Teucriumchamaedrys), 1 linguriță tuberculi gemănăriță (Orchis papilo- naceae), 1 linguriță inflorescență morcov de sculâtoare 749 scumpie câmp (Daucus carota), 1 linguriță tuberculi scu- lătoare (Dactylorhiza maculata), 1 linguriță frunze și semințe de schinduf (Trigonella coe- rulea), 1 linguriță rădăcină de țelină (Apiumgra- veolens), 1 linguriță frunze și rădăcini de priboi (Geranium macrorrhizum) la 2 I de apă clocoti- tă. Se fierbe un minut. Se lasă la răcit 15 minu- te. Se strecoară. Se bea 6-8 linguri pe zi (la un interval de o oră se ia o lingură) sau înaintea meselor de dimineață, prânz, seara câte o ceașcă. Cura durează 40 zile. Ornamental. (Dactylorhiza maculata) Este indicată în jurul lacurilor și bazinelor de apă, în lungul pâraielor din parcuri și grădini publice. Decorativă prin frunze, flori. înmulțire prin tuberculi. Poroinicul (Orchis militaris) se poate cultiva în grupuri arborescente, rabate. Decorativă prin flori. în- mulțire prin tuberculi. Untu-vacii (Orchis morio) se poate cultiva în spațiile verzi, pentru gazon, înflorit sau în grupuri arborescente. Decorativ prin flori. înmulțire prin tuberculi (v. PI. LII, 1). Fig. 268. Scumpie (Cotinus coggygria): 1 - ramură cu frunze și inflorescență; 2- floare. SCUMPIE (Cotinus coggygria), fam. Anacardiaceae. Arbust spontan și cultivat, xe- romezofit, moderat-termofil, heliofil, subcalcicol, slab-acid-neutrofil, rezistent la ger și fum, puțin exigent față de profunzimea solului, întâlnit frecvent la margini de rariști de păduri sau formând tufărișuri pe coaste înierbate în Do- brogea, Banat și insular, în unele puncte din Oltenia, Muntenia, Moldova; vegetează pe so- luri uscate până la uscat, revene și revene, cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește liliac, oțetar, rui (fig. 268). Fitocenologic, înca- drată în Orno-Cotinion. Răspândită în sudul și centrul Europei, Asia de Sud-vest. Descriere. Tulpină înaltă până la 5 m, acoperită cu scoarță solzoasă, fină. Lujeri roșeați, glabri, lucitori, la tăiere secretă suc lăptos. Frunze alterne simple eliptice până la obovate (3-8 cm), cu baza cuneată, la vârf rotunjite, sau ușor emarginate, pe margini întregi, zdrobite emană miros de morcov. Flori verzi-gălbui, poligame, mici (0,3 cm), grupate într-o paniculă mare; caliciu persistent, cu 5 lacinii; corolă din 5 petale; disc nectarifer între sepale și petale; androceu din 5 stamine; gineceu cu ovar superior, 3 stile scurte. înflorire, V-VII. Fruct, drupă mică (3-4 mm), uscată, oblic-obovată. Fructificare, VIII-IX. Compoziție chimică. Scoarța și frun- zele conțin fustinozid, taninuri elagice (21-35%), gumirezine, miricetină etc. Frunzele mai conțin ulei volatil. Industrie. Materie primă pentru extragerea tananților. Frunzele sunt utilizate la tăbăcirea pieilor groase și a iuftului. După pre- lucrare capătă o culoare deschisă și devin elas- tice, moi, rezistente. Lemn auriu, tare, ușor, foarte rezistent. Se lustruiește frumos. Utilizat în industria mobilelor, pentru piese de lux și incrustații. Rădăcina și tulpina sunt folosite în vopsitorie pentru obținerea culorilor galbenă sau portocalie, iar scoarța pentru culoarea neagră. Bioterapie. Frunzele și scoarța au proprietăți febrifuge, hemostatice, cicatrizante, antiseptice, astringente. Acționează hemosta- tic prin precipitarea proteinelor; elimină sau li- mitează procesul inflamator, limitează procesul de dezvoltare a hemoroizilor, favorizează epi- telizarea și cicatrizarea rănilor, înlătură sen- zația de vomă, intervine favorabil în tratarea pierderii de urină (incontinență). Recoltare. Frunzele (Cotini coggygriae folium) se,recol- tează în timpul înfloririi, pe vreme frumoasă, însorită, după ora 10. Scoarța (Cotini coggygriae cortex) se recoltează la sfârșitul vegetației sau primăvara prin martie-aprilie până să înfrunzească. Se folosesc ramuri de 2-3 ani. Ambele produse se usucă în strat subțire, în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz in- tern. Pentru înlăturarea stărilor febrile, tratarea afecțiunilor gastrice, intestinale, stărilor diarei- ce, afecțiunilor hepatice, hemoroidale, tratarea incontinenței urinare, înlăturarea stărilor de scutelum 750 secară vomă și stimularea poftei de mâncare: decoct, din 1-2 lingurițe frunze uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă; și se lasă la răcit 10 minute. Se stre- coară. Nu se îndulcește. Se beau 2 căni pe zi înainte de mesele principale. Uz extern. 1. Pen- tru tratarea afecțiunilor bucale, gingivite: decoct, din 2-3 lingurițe pulbere de frunză la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se ia proporționat extractul obținut și se clătește bine gura de 3 ori pe zi (dimineața, prânz, seara) după ce se ia masa. 2. Pentru tratarea hemo- roizilor externi: decoct, din 3-4 linguri pulbere de frunză la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se spală local după fiecare defecație folosind un tampon de vată. Seara, înainte de culcare, se umectează o farfurie de mălai cu decoctul încălzit cât poate suporta mâna, se așează între două pânze sau într-un săculeț și se aplică comprese perianale sau se stă cu șezutul pe el. Silvicultură. Specie utilizată la formarea perdelelor de protecție și a subarbo- retului. Stimulează creșterea speciilor principale din păduri mai ales a stejarului. Protecția me- diului. Rol important în consolidarea nisipurilor și fixarea râpelor. Ornamental. Specie rustică. Cultivată frecvent ca plantă decorativă în grupu- ri, aliniamente, izolat, în parcuri, grădini publice, spații verzi industriale, grădini particulare. Atrac- tivă prin inflorescențe mari, bogate, verzui-albi- cioase sau verzui-gălbui și prin frunze care, primăvara, în stadiul I de dezvoltare, au culoa- rea roșie-violacee, vara devin verzi-închis, iar toamna roșii. în mod natural, la Băile Herculane, unele coaste devin roșii în sezonul de toamnă, tocmai datorită acestei specii. înmulțire prin semințe, butășire și marcotaj. SCUTELUM (Scutellum) 1. Cotiledon al embrionului speciilor de graminee. Rămâne în contact cu endospermul seminței, din care absoarbe substanțele nutritive de rezervă și le cedează părților componente ale embrionului aflat în creștere. 2. Apendice al labiului superior al caliciului la unele specii de antofite (de exem- plu, Scutellaria). 3. Apoteciu disciform și sesil întâlnit la unele talofite (de exemplu, Parmelia). SECARĂ (Secale cereale), fam. Poa- ceae. Cereală anuală, alogamă, originară din Asia de Sud-est și Asia Mică, unde crește ca buruiană în culturile de grâu și uneori de orz; se mai numește sâcarâ, sicârie. Genetic, 2n= 14. Necunoscută în agricultura veche greacă, egipteană, romană. La romani este menționată prima dată în literatură de Plinius cel Bătrân (d. Hr.), ca fiind cultivată la poalele Munților Alpi, iar la greci de Galen (d. Hr.), care preci- zează că, în Tracia, din boabele de secară se prepară o pâine neagră neplăcută la gust. Se pare că în partea centrală și răsăriteană a Europei era cunoscută din timpuri mai vechi. în Saxonia, Westfalia, Silezia au fost descoperite boabe de secară, de grâu și orz datând din secolul al Vll-lea și al Vl-lea î. Hr. în sudul Europei, secara a trecut dincolo de munții Alpi și de Dunăre abia în secolul I d. Hr. Semințele germinează la minimum 1-2° C, iar optim la 12-14° C. Intră în iarnă cu masă vegetală abundentă. Călite normal suportă la nivelul no- dului de înfrățire temperaturi de minus 18-20° C. Sensibilă la asfixie sub stratul gros de zăpadă. Cerințe mari față de umiditate. în condiții neirigate asigură producții bune numai în zonele cu 650 mm precipitații anual. Preferă soluri cu textură mijlocie, fertile, profunde și reacție ionică acidă până la ușor alcalină (pH 4-8). Descriere. Rădăcini adventive bine dezvoltate, profunde (până la 140-200 cm), cu mulți perișori absorbanți. Tulpini erecte, înalte de 1,50-2 m, uneori și mai mari. înfrățirea are loc toamna (3-5 frați). Frunze plane, liniar-lan- ceolate, verzi-albăstrui, pruinoase, glabre sau dispers-păroase. Baza limbului se termină cu două urechiușe glabre. Coleoptil roșu-violaceu. Spic comprimat, lung de 5-20 cm. Rahis com- pus din articole scurte, flexibil, cu peri alburii pe marginea călcâiului. Spiculețe cu 2-3 flori, din care 2 sunt fertile. Glume înguste, cu vârf scurt aristat, glabre. Paleea inferioară lanceolată. Deschiderea florilor are loc în orele de dimi- neață (temperatura, 12-20° C), la 10-12 zile de la apariția spicului, mai întâi ceva mai jos decât mijlocul spicului și avansează spre extre- mități. înflorire, VI—VII. Polenizare anemofilă. Fruct, cariopsă fin-reticulată, alungită, puțin comprimată pe laturi, culoare gălbuie-verzuie până la galben brun. Compoziție chimică. Cariopsele conțin proteine (9%), hidrați de car- bon (70,7%), lipide (1,7%), celuloză (1,9%), substanțe minerale (1,7%), apă (15%). Substanțele proteice conțin aminoacizii argini- nă (6,1%), histidină (2,6%), isoleucină (4,0%), leucină (5,9%), lizină (3,5%), metionină (1,0%), secară 751 seismonastii fenilalanină (5,4%), triptofan (2,4%), valină (4,9%). Alimentație. Făina este folosită în pa- nificație pentru prepararea unei pâini gustoase. Constituie hrana de bază pentru o bună parte a populației globului. La populațiile care consu- mă cu regularitate pâine de secară maladiile cardiovasculare, arterioscleroză sunt rare sau inexistente. Ca aliment acționează ca antiscle- rotic, fluidifiant sangvin, energetic și constric- tor. Industrie. Cariopsele (boabele) servesc ca materie primă pentru industria amidonului, dex- trinei, glucozei, alcoolului etc. Aprovizionează industria farmaceutică cu ciuperca „cornul se- cării“, din care se extrag substanțe antihemo- ragice (ergotina, ergotamina, ergosina etc.). Paiele sunt utilizate pentru diferite împletituri sau în industria celulozei. Bioterapie. Cariop- sele plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Proprietăți: valoare nutritivă, energizante cu acțiune antisclerotică, emolientă, laxativă, fluidifiantă a sângelui, reconstituantă, sedativă, vitaminizantă, răcoritoare. Folosite după vârsta de 40 de ani, previne scleroza. Intervine favorabil în rela- xarea țesuturilor și diminuarea stărilor inflama- torii, ușurează tranzitul intestinal și defecația, fluidifică (subțiază) sângele, calmează ușor stările de excitație cerebrală, elimină senzația de încălzire excesivă, vitaminizează organis- mul, Folosită în afecțiuni interne cu crize acute, afecțiuni vasculare, amigdalită, angină difterică, arteroscieroză, ateroscleroză, (ascaridioză), viermi intestinali, constipație, enterită, enure- zis, hipertensiune arterială, hernie, hipervâsco- zitate sangvină, inflamații gastrointestinale și renale, leucoree, infarct miocardic, menstruație dificilă, panarițiu, abces, contuzii, supurații. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea aterosclerozei, în maladii cardiovasculare, constipație, diabet și pentru remineralizarea or- ganismului: pâine de secară consumată zilnic la toate mesele. 2. Pentru tratarea constipației, bolilor renale și cardiovasculare, în ateroscle- roză, arteroscieroză, hipertensiune arterială, menstruații dificile, convalescență după infarct miocardic, angină difterică, enterite, ascaridio- ză, pentru vitaminizarea și remineralizarea or- ganismului: cariopse (semințe) puse la încolțit într-o farfurie; când a început să iasă colțul radiculei, se iau 1-2 linguri, se spală și se mănâncă; semințele încolțite se mestecă bine până se face o pastă, apoi se înghite. Se vor consuma de 3 ori pe zi, dimineața, prânz, seara. 3. Pentru tratarea hepatitei epidemice, hepatitei cronice, sechelelor hepatice, în hiper- vâscozitate sangvină, arterioscleroză, ateros- cleroză, ascaridioză, inflamații gastrointestina- le și renale, infarct miocardic, constipație, menstre dificile, hipertensiune, afecțiuni vas- culare: a) decoct, din 1 lingură boabe la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă acoperită 15 minute pentru a se răci. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) pâine de secară, consumată zilnic. 4. Pentru prevenirea bătrâneții sau întârzierea apariției ei: germeni de secară, se consumă zilnic câte 500 g. Con- țin de patru ori mai multe proteine decât un ou, plus enzime. Uz extern. 1. Pentru tratarea in- flamațiilor, abceselor, panarițiului, supurațiilor, contuziilor: cataplasme, din făină de secară amestecată cu apă caldă până se formează o pastă consistentă. Se aplică pe locul afectat și se bandajează. 2. Pentru tratarea herniei, afec- țiunilor interne cu crize acute: cataplasmă, cu pasta rezultată dintr-un amestec de făină de secară, piper negru, rachiu și undelemn, se aplică pe zona afectată. 3. Pentru tratarea amigdalitei (gâlci): cataplasme, cu făină de se- cară amestecată cu ulei. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea cailor de emfizem pulmonar (adjuvant): consum de secară verde atunci recoltată. 2. Pentru tratarea ovinelor de gălbează: pulbere de rădăcină de spânz ames- tecată cu sare și târâțe de secară. Se adminis- trează numai toamna; primăvara provoacă avortul. 3. Pentru tratarea retenției placentare la vacă: se administrează o tavă de cariopse de secară prăjite. Zootehnie. Boabele, sub formă de făină sau uruială, reprezintă un nutreț con- centrat valoros pentru cabaline, cornute și alte animale. Tărâțele (conținut proteic 14-15%) sunt folosite în hrana vacilor cu lapte și pentru îngrășarea porcilor. Paiele pot fi folosite la aco- perirea adăposturilor pentru animale, ca așter- nut în grajduri sau ca furaj, după ce, în preala- bil, sunt tocate și amestecate cu alte nutrețuri (meleasă). Amestecul secarei de toamnă cu măzărichea de toamnă constituie borceagul, un excelent furaj pentru animale în regiunile secetoase. Secara de toamnă se cultivă în regiunile secetoase pentru a fi pășunate pri- măvara (v. PI. LII, 4). S EIS M O N ASTII (Seismonastia), mișcări ale organelor unor plante provocate de șocuri mecanice. întâlnite la frunzele de selaginelacee 752 sevă Fig. 269. Mișcări seismonastice la Mimosa pudica: a - frunza în poziție normală; b - frunza în urma unei excitații; c- pulvinul. mimosa (Mimosa pudica) (fig. 269), măcriș (Oxalis acetosella), dioneea (Dionaca mus- cipulla), la filamentele staminelor și la lobii stigmatelor de la florile unor specii de plante. Mișcările aparîn urma atingerii sau lovirii lor. La măcriș, lovirea zonei de la baza foliolelor provoacă îndoirea acestora în lungul nervurii mediane și aplecarea lor. La zguduiri puternice, mimosa, ia o poziție caracteristică, foliolele se apropie între ele cu fața superioară, pețiolurile principale se apleacă, iar cele secundare se apropie între ele. Această mișcare are loc la întreaga plantă. După 10-15 minute planta revine treptat la poziția inițială. La șocuri mai mici au loc mișcări numai ale unor foliole sau ale unei singure frunze. Propagarea mișcări este determinată de formarea, în locul de atingere, a cel puțin unei substanțe chimice care este condusă în sens acropet și bazipet, cu viteze de la câțiva mm până la 1000 mm/s, în funcție de intensitatea șocului, de natura lui și de starea plantei. Frunzele plantei carnivore Dionaea au, pe fiecare jumătate de limb, câte trei peri senzitivi. La atingerea lor de către o insectă, urmează o perioadă latentă de 0,1 s, succedată de o mișcare rapidă, de 0,01-0,02 s, de închidere bruscă a valvelor frunzei. Mișcarea de închidere se realizează prin creșterea turgescenței celulelor de pe fața inferioară a mezofilului aflate în vecinătatea nervurii mediane. Stigmatul florii de Mimulus luteus are stigmatul bifurcat. La o excitație produsă de o insectă se produce alipirea lor. Acest mecanism ușurează polenizarea. SELAGINELACEE (Selaginella- ceae), familie care grupează cca 600 specii plante ce vegetează în păduri, pe soluri și stân- ci umede, începând din zona tropicală până în regiunile cu climă temperată. în România sunt plante erbacee, mici, perene. Frunze solzoase, moi, cu ligulă și diferențiate în trofofile (asimila- toare) și sporofile care sunt purtătoare de spo- rangi. Sporangii sunt diferențiați în macros- porangi cu macrospori și microsporangi cu microspori. Când ajung la maturitate cad pe sol. Prin germinare, macrosporii dau protale de sex feminin pe care se formează arhegoane, iar microsporii formează protale de sex mas- culin pe care se formează anteridiile. Flora României conține 2 specii, ce aparțin genului Selaginella, x = 9. SEPALA (Sepalum), element anato- mic foliaceu ce intră în alcătuirea învelișului floral (caliciu). Provine dintr-o frunză modifi- cată. Structura anatomică se aseamănă foarte bine cu a unei frunze. Posedă o epidermă su- perioară și o epidermă inferioară. Epiderma inferioară este prevăzută cu stomate și uneori cu peri tectori sau secretori. între epiderme se află mezofilul de tip lacunar, rareori diferențiat. Posedă cloroplaste ce îi conferă culoarea verde și realizează procesul de fotosintezâ. Mezofilul poate conține cristale, idioblaste, lati- cifere. Nervurile au lemnul orientat spre epider- ma superioară (fața interioară) iar liberul spre epiderma inferioară (fața exterioară). Sepalele verzi formează un caliciu foliaceu. La unele specii de plante sepalele iau culoarea petale- lor, formând un caliciu petaloid [de exemplu, salvie (Salvia splendens)]. SEVA, soluție nutritivă care circulă în vasele plantelor, cu rol de hrănire, depozitare de substanțe organice etc. 1. Sevă brută, solu- ție de săruri minerale luate din sol cu ajutorul rădăcinilor, sau din apă cu ajutorul altor orga- ne, adaptate pentru procurarea din mediu a substanțelor minerale necesare plantei. Ea cir- culă prin vasele lemnoase în sens ascendent, respectiv de jos în sus, până la țesuturile asimi- latoare, unde se desfășoară procesul de sevă 753 sfeclă de zahăr fotosinteză. Viteza de conducere a sevei brute variază în funcție de particularitățile de structură și de talia plantelor. în traheide, viteza este de 1-6 m/h iar în trahei, de peste 100 m/h. Viteza de conducere variază în cursul anului și în cursul a 24 ore. în timpul anului ea este maximă primăvara, se reduce puternic toamna și este oprită iarna. în cursul a 24 ore este maximă în timpul zilei și minimă în timpul nopții, în conducerea sevei brute intervin forța de sucțiune a celulelor din frunze, ca urmare a transpirației, și presiunea radiculară. 2. Sevă elaborată, soluție de materii organice bogată în glucide, formată în țesuturile asimilatoare prin procesul de fotosinteză. Ea circulă prin vasele liberiene în sens descendent, respectiv de sus în jos. SFECLĂ DE ZAHĂR (Beta vul- garis, var. altissima), fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee, bienală, cultivată, originară din bazinul mediteranean; se mai numește buraci, burgundă, gogoneț, napi, napi de zahăr, napi pentru vite, pange, râpe, sfeclă de borș, sfleche de țucar, țeclă, țigle. Asiro-babilonienii o cul- tivau pentru frunze, cu 1500-2000 ani î. Hr. folosindu-le ca hrană. Prin secolul al Vll-V-lea î. Hr., din Levant a fost adusă în Grecia și Sicilia de fenicieni și greci, iar apoi romanii, numind-o beta sau beta sicula, au răspândit-o în imperiul lor, până în Spania și la nord de Rin. Sfecla pentru rădăcini s-a răspândit o dată cu inten- sificarea și extinderea comerțului bizantin. în secolele VI—VII d. Hr. a fost dusă spre Asia Centrală și Siberia, în secolele X-XI spre nord în Rusia și Polonia, iar în secolele XIII—XIV în Europa Apuseană, unde a început să fie culti- vată alături de sfecla pentru frunze. în Europa, sfecla de zahăr asigură în exclusivitate materia primă pentru industria zahărului. Cere tempe- raturi medii zilnice și totale specifice perioa- delor de vegetație. în primul an de vegetație are nevoie în total de 2400-2900° C, iar în anul al doilea, pentru seminceri, de 1800° C. Solicită anual 320-400 mm precipitații (400 mm în apri- lie, 100-1300 mm în mai-iunie, 140-160 mm în iulie-august și 70-80 mm în septem- brie-octombrie). Plantă de zi lungă, valorifică foarte bine energia solară. Preferă soluri pro- funde, bine structurate, aerate, bogate în hu- mus și elemente fertilizante, cu reacția ușor acidă până la ușor alcalină (pH 6,5-8): cerno- ziomuri levigate și mediu levigate, soluri brune, aluviuni solificate etc. Descriere. Rădăcină pi- votantă, cărnoasă, groasă. Dezvoltarea ei, a hipocotilului și epicotilului formează un organ numit corpul sfeclei. Epicotilul este partea a superioară corpului pe care, în primul an, sunt inserate frunzele, iar în anul doi, tulpinile florife- re. Reprezintă cca 18% din greutatea corpului. Este delimitat, în partea inferioară, de ultimul rând de frunze. Hipocotilul constituie porțiunea netedă dintre limita inferioară de inserție a frun- zelor și partea superioară de inserție a celor două rânduri de rădăcini secundare. Reprezin- tă cca 28% din greutatea corpului sfeclei de zahăr. Rădăcina propriu-zisă este partea cea mai dezvoltată. Reprezintă 55-60% din greuta- tea corpului. Rădăcina pătrunde în sol până la 1,5-2 m adâncime. Rădăcinile laterale se ex- tind pe o rază de 50-60 cm. în primul an de vegetație, frunzele sunt cărnoase, viguroase, cu port erect și marginea ondulată, pețiolată; în al doilea an, frunzele tulpinale sunt mici, alun- gite până la lanceolate. Tulpinile florifere se formează în anul doi de vegetație; înalte de 120-200 cm, au ramificații de tip monopodial pe care se află inserate florile. Flori sesile, verzi, hermafrodite, pe tipul 5, grupate câte 2-5, inserate pe jumătatea superioară a ramifi- cațiilor formate de lăstari. înflorire, VII—VIII. Po- lenizare anemofilă și entomofilă. Fruct, nuculă. La soiurile plurigerme, fructele formează un glomerul, rezultat din concreșterea bazei car- pelelor cu axul inflorescenței. Sămânța elipsoi- dală, netedă, lucioasă, vișinie-roșiatică. Com- poziția chimică. Corpul sfeclei de zahăr conține apă (75%), proteine brute (1,3%), gră- simi brute (0,1%), substanțe extractive neazo- tate (21,4%), celuloză (1,5%), substanțe mine- rale (0,7%). Capul + frunzele conțin apă (83,5%), proteine brute (2,3%), grăsimi brute (0,4%), substanțe extractive neazotate (7,4%), celuloză (1,6%), substanțe minerale (4,8%). Substanțele extractive neazotate sunt formate în cea mai mare parte din zaharoză, puțină glu- coza, rafinoză etc. Melasa conține apă (21,90%), proteine brute (10,5%), substanțe extractive neazotate (60,40%), substanțe mi- nerale (7,20%). Tăițeii proaspeți conțin apă (93%), proteine brute (0,6%), substanțe extrac- tive neazotate (4,7%), celuloză (1,4%), sub- stanțe minerale (0,3%). Tăițeii uscați conțin apă (11,20%), proteine brute (8,10%), grăsimi (0,60%), substanțe extractive neazotate (58,50%), celuloză (17,60%), substanțe sfeclă de zahăr 754 sfeclă furajeră minerale (4%). Industrie. Utilizată ca materie primă pentru extragerea zahărului și fabricarea spirtului. Melasa este folosită în industria spir- tului. Extragerea zahărului din sfecla de zahăr a fost realizată pentru prima dată de chimistul german Marggraf (1747). Prima fabrică de zahăr a fost înființată în Silezia (1802). Indus- tria zahărului extras din sfecla de zahăr a început să se dezvolte după 1840. Bioterapie. Rădăcinile și frunzele au utilizări în medicina umană tradițională. Conțin principii active care regularizează funcțiile hepatice, ameliorează sau înlătură durerile de stomac, stimulează pofta de mâncare. în unele zone sfecla de zahăr este folosită contra diareei și dizenteriei, pentru tratarea amigdalitei, rănilor infectate, contuziilor, scurgerilor vaginale. Recoltare. Rădăcinile sunt bune de recoltat când înce- tează să mai crească, iar conținutul de zahăr a ajuns la limita maximă, ceea ce corespunde cu maturitatea tehnologică. Recoltarea lor se face în septembrie-octombrie. Producția variază în limite mari în funcție de mersul vremii, agrotehnică, soiul cultivat, boli și dăunători. Pentru a o putea folosi iarna în scopuri medicinale sfecla de zahăr se păstrează în beciuri sau pivnițe unde nu îngheață. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea funcției hepatice, tratarea durerilor de stomac, în anorexie (lipsa poftei de mâncare): a) suc de sfecla de zahăr, câte un pahar de 2-3 ori pe zi; b) consum, de rădăcină proaspătă dată prin râzătoare sau coaptă. 2. Empiric, pentru trata- rea diareei, dizenteriei, durerilor de stomac, anorexiei: decoct, din rădăcină. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea amigdalitei: frunze crude, se pun sub ureche și în jurul gâtului. 2. Pentru tratarea amigdalitei, contuziilor, rănilor infectate: cataplasme, din rădăcină tăiată felii și prăjite, sau rădăcină rasă și prăjită. Se așează pe locul afectat și se bandajează. 3. Pentru tratarea scurgerilor vagi- nale (leucoree): decoct, din rădăcină dată prin râzătoare. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se fac trei spălaturi pe zi, din care ultima înain- te de culcare. 4. Pentru tratarea panarițiului, furunculelor: frunza proaspătă se așază pe locul afectat și se bandajează. Zootehnie. Melasa se folosește în hrana animalelor. Tăițeii (partea insolubilă) proaspeți, uscați, murați sunt un nutreț valoros. Frunzele și coletele reprezintă un nutreț verde cu valoare nutritivă ridicată, comparabilă cu a porumbului și a sfeclei de nutreț. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt căutate de albine pentru nectar, dar mai ales pentru abundența de polen. Producția de miere, 5-15 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. SFECLĂ FURAJERĂ (Beta vul- garis, var. crassa), fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee, bienală, furajeră, cultivată, meliferă, origine mediteraneană. Cultivată la începutul secolului al XVIIl-lea pe valea Rinului, de unde s-a extins, spre vest-nord-vest (Anglia) și spre est. în România cultura sfeclei furajere s-a ex- tins în secolul al XlX-lea, în regiunile mai boga- te în ploi din Transilvania. Descriere. Caracte- rele morfologice, anatomice și fiziologice sunt asemănătoare cu cele ale SFECLEI DE ZAHĂR, cu următoarele deosebiri: corpul în stadiul tânăr (după apariția cotiledoanelor) are hipocotilul galben sau roșu; la maturitate depă- șește, ca mărime, sfecla de zahăr; corpul poate fi lung, oval, cilindric, sferic; lipsesc șănțulețele laterale; smocurile de pe radicelele secundare sunt rare; anatomic, conține 5-7 inele cu fascicule libero-lemnoase. Producție medie, 15 000-60 000 kg/ha. Compoziție chimică. Rădăcinile conțin apă (88%), proteine brute (1,2%), grăsimi brute (0,1%), substanțe extrac- tive neazotate (8,7%), celuloză (0,9%), săruri minerale (1,1%). Frunzele proaspete conțin apă (89%), proteine brute (2,4%), grăsimi brute (0,4%), extractive neazotate (4,6%), celuloză (1,6%), săruri minerale (2%). Frunzele murate conțin apă (77,6%), proteine brute (3%), grăsi- mi (1,1 %), substanțe extractive neazotate (10%), celuloză (3,3%), săruri minerale (5%). Biotera- pie. Rădăcinile și frunzele au utilizări terapeuti- ce în medicina umană tradițională pentru tratarea contuziilor, rănilor, scurgerilor vaginale (leuco- ree). Medicină umană. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor: frunze proaspete, se pun pe locul afectat și se bandajează. 2. Pentru trata- rea contuziilor: cataplasmă, cu pastă de rădă- cină rasă și prăjită în ulei. Se pune într-un săculeț și se aplică pe zona afectată. 3. Pentru tratarea scurgerilor vaginale (leucoree): decoct, din rădăcină rasă și fiartă în apă. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale cu irigatorul. Zootehnie. Folosită ca furaj suculent în hrana animalelor de toate spe- ciile. Apicultură. Florile furnizează albinelor polen și nectar. Producție miere, 5-15 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. sfeclă roșie 755 sfeclă roșie SFECLĂ ROȘIE (Beta vulgaris, var. canditiva), fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, legumicolă, cu va- loare terapeutică, cultivată; se mai numește napi de mâncare, napi roșii, sfecla de borș, sfeclă de masă, râpe, țegle roșie, țuică. Provine din specia spontană răspândită în regiunile în- vecinate Mării Mediterane și pe țărmul răsă- ritean al Oceanului Atlantic. Cultivată începând cu secolele ll-lll î. Hr., în secolul al XVI-lea cultura s-a extins în unele țări din Europa (Italia, Germania, Franța). Soiurile valoroase de sfecla roșie au fost create la sfârșitul secolului al XlX-lea, începutul secolului al XX-lea. Astăzi este răspândită pe toate continentele. în România se cultivă în toate județele. Preferă solurile cu textură mijlocie, strat arabil adânc, fertile, slab-acid-neutre (pH 6-7). în faza de creștere are nevoie de azot și fosfor. în faza de acumulare a substanțelor are nevoie de pota- siu. Intensitatea culorii roșii este condiționată de existența în sol a unei cantități suficiente de potasiu. Pretenție mare față de apă în fazele de încolțire, acumularea substanțelor de rezervă în rădăcini, creșterea tulpinii florifere și forma- rea fructelor. Plantă de zi lungă. Solicită tempe- raturi de 15-23° C. Germinează la minimum 5-6° C. Descriere. Rădăcină pivotantă, tuberi- zată, cu formă variată, în funcție de soi; formată pe seama epicotilului și hipocotilului, are formă rotundă sau rotund-turtită; formată pe seama hipocotilului și rădăcinii, are formă conică alun- gită. Anatomic, conține cercuri concentrice roșii (țesut parenchimatic) și cercuri mai deschise la culoare (țesut liberolemnos). Culoarea roșie este dată de pigmenți! antociani. Rădăcinile de calitate bună sunt cele cu cercuri liberolemnoa- se reduse. Frunzele din rozetă mari, lung-pețio- late, cu lamina cordiformă, ondulată și vârf ro- tunjit. Cele de pe tulpina floriferă, mici și alungite. Culoarea laminei verde sau roșie, cu nervuri roșii-violacee. Către toamnă lamina frunzei devine roșie. Tulpină floriferă înaltă de 1-1,2 m, muchiată, cu striații longitudinale, glabră, ramificată. Flori mici, albe-verzui, her- mafrodite, actinomorfe, grupate în glomerule și reunite în spice. Polenizare entomofilă. Fructe, achene concrescute, 2-6 în glomerul. Faculta- tea germinativă, 90-95%, se păstrează 3-4 ani. Compoziție chimică. Rădăcinile con- țin apă (85-89%), protide (1-1,8%), hidrați de carbon (6%), sodiu (cca 60 mg%), 'potasiu (260 mg%), calciu (25 mg%), fosfor (35 mg%), fier (0,7%), microelemente (Rb, Cs, Cu, Mg, B, Zn), vitaminele A (2 pg%), Bi, B₂ (0,02-0,03 mg%), niacin (0,2%), C (10 mg%), asparagină, betai- nă, acid glutamic, leucină, alanină etc. Alimen- tație. Valoare nutritivă mare. Rădăcina, folosită în alimentație preparată, salate, ciorbe, mari- nată, murată etc. Frunzele tinere se folosesc la prepararea supelor, ciorbelor. Valoare ener- getică, cca 30 kcal/100 g. Industrie. Rădăci- nile sunt întrebuințate în industria conservelor. Bioterapie. Rădăcinile și frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active au proprietăți antibiotice, anti- septice, antitumorale, citostatice, colagoge, de- purative, diuretice, hipotensive, echilibrante pentru sistemul nervos, hematopoetice, laxati- ve, tonice, sedative, nutritive, remineralizante, rubefiante, stimulente ale glicogenei. Au proprie- tatea de a distruge microorganismele; limitea- ză dezvoltarea tumorilor prin oprirea multipli- cării celulelor canceroase; favorizează secreția bilei; retrage din masa umorilor toxinele și favo- rizează eliminarea lor; acționează asupra epi- teliului renal mărind cantitatea de urină elimi- nată; provoacă o scădere ușoară a tensiunii; echilibrează funcția întregului sistem nervos; stimulează hematopoeza constând în formarea de hematii (globule roșii), leucocite (globule albe), trombocite; ușurează tranzitul intestinal și favorizează defecația, cu apariția scaunelor moi; tonifiază și aprovizionează organismul cu substanțe minerale; stimulează transformarea la nivelul ficatului a glucozei în glicogen - rezer- vă de substanță energetică pentru organism. Recomandată în afecțiuni renale, afecțiuni he- matologice, anemie, artrită, astenie fizică și nervoasă, colită, cancer, constipație, enterită, afecțiuni hepatice, gută, gripă, viroze, afecțiuni renale, litiază renală, afecțiuni ale vezicii urina- re, afecțiuni ale sistemului nervos, hiperten- siune, febră tifoidă, hemoroizi, hernie, malarie, pecingine, reumatism, dermatoze, deminerali- zare, tuberculoză, abces, stări febrile; lăuzelor care nu expulzează placenta. Acțiunea bene- fică asupra organismului este cunoscută încă din Antichitate. Medicul grec Dyphilos din Siphos (secolul al IV-lea d. Hr.) arăta că sucul de sfeclă roșie poate fi utilizat ca medicament în locul mierii de albine. Recoltare. La fel ca la -> SFECLA DE ZAHĂR. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru normalizarea metabolismului general, stimularea glicozuriei la nivelul fica- tului, adjuvant în tratarea colitelor, enteritelor, sferozomi 756 siliculâ în tuberculoză, gripă, cancer, hipertensiune și alte boli menționate la bioterapie: consumată ca atare în salate și alte preparate culinare (fiartă sau coaptă își pierde în mare parte proprietățile terapeutice). Acțiune bactericidă. Contraindicată în diabet. 2. Pentru eliminarea toxinelor din organism și mărirea diurezei: suc de sfeclă roșie, 100-150 ml se bea dimineața pe stomacul gol. 3. Pentru tratarea litiazei urice și diatezei urice: suc de sfeclă roșie, suc de morcov și de castravete în părți egale. Se bea dimineața, pe stomacul gol, 100-150 ml. 4. Ca adjuvant în tratamentul cancerului: a) suc, din una sau mai multe rădăcini sfeclă. Se spală, se curăță de coajă. Se dă prin râzătoare și apoi se trece prin mașina de tocat. Se stoarce în pânză de tifon. Din sucul rezultat se bea câte un pahar dimineața la prânz și seara; sucul se poate obține și prin storcătorul de fructe și legume. Se bea simplu sau în amestec cu suc de morcov, mere sau castravete; b) salată, obținută prin trecerea rădăcinii prin ochiurile mari ale râză- toarei. Se aromatizează cu infuzie de frunze țelină și ulei vegetal. Se consumă câte 20 g o dată, de două ori pe zi; cura durează șase luni. 5. Pentru tratarea anemiei: suc, obținut ca mai sus. Se bea câte o jumătate de pahar, diminea- ța și seara după mese. Cura durează până la completa ameliorare. 6. Pentru expulzarea pla- centei la femei după naștere: decoct, 500 g rădăcină dată pe râzătoare la 1 I de apă. Se fierbe 30-40 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. Uz extern. 1. Empiric, pentru tratarea febrei tifoide: cataplasme, pe corp cu frunze fierte în lapte dulce. 2. Pentru tratarea panarițiului, arsurilor, pecingini: frunzele se opăresc și se așază pe locul afectat. Zooteh- nie. Frunzele sunt utilizate la furajarea vitelor, porcilor, păsărilor, ca nutreț verde. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru nectar, dar mai ales pentru polen. Pro- ducție miere, 5-15 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. SFEROZOMI (Sphaerosoma), cor- pusculi sferici de dimensiuni reduse (0,5-1,0 p), prezenți în citoplasmă celulei vege- tale. Descoperiți de J. H au s te in (1880), care îi numește microzomi. Ulterior P. Dangeard (1919) și E. Perner (1953) le schimbă denu- mirea în sferozomi. Sunt delimitați de o singură membrană elementară. Se diferențiază din re- giunea terminală a canaliculelor reticulului en- doplasmatic, începând prin acumularea de substanțe osmiofile și apoi desprinderea de el sub formă de prosferozomi, care, ulterior, prin anumite metamorfozări (-> PRESFEROZOMI), se transformă în sferozomi. Prezintă densitate și indice de refracție mai ridicate decât hialo- plasma. Echipamentul lor enzimatic diferă, mai mult sau mai puțin, în funcție de specie. De exemplu: sferozomii din celulele epidermice de ceapă (Allium cepa) conțin enzimele: fosfatază acidă, esteraza, p-glucuronidaza, p-galactozi- daza, lipaza, dezoxiribonucleaza, arilsulfataza. La tutun (Nicotiana tabacum), sferozomii conțin enzimele: proteaza, lipaza, esteraza, fosfataza acidă, ribonucleaza, dezoxiribonucleaza. Sfe- rozomii din celulele coleorizei porumbului (Zea mays) au o singură enzimă: lipaza. Lipaza este singura enzimă comună. Sferozomii sunt con- siderați de unii cercetători (A. Frey-Wys- sling și colab., 1963), ca centre de sinteză și depozitare a uleiului vegetal. Alții (H. So- rotkin, 1967) neagă orice relație existentă între sferozomi și picăturile de ulei din țesuturile de înmagazinare, suținând că aceștia se con- servă și după extragerea uleiului (fig. 270). Fig. 270. Ontogenia sferozomilor și picăturilor de ulei. SICONA (Syconus), fruct compus provenit dintr-o inflorescență globuloasă, pre- văzută cu o cavitate pe pereții căreia se găsesc numeroase flori femele și mascule. După polenizare și fecundare, din ovarul gineceului fiecărei flori femele se formează un fruct uscat (achenă). Partea globuloasă închide în interior achenele, devine cărnoasă și dulce. întâlnită la smochin (Ficus carica). SILICULĂ (Siliculâ), fruct uscat, dehiscent, scurt și lat, cu mai multe semințe. Provine dintr-un ovar bicarpelar. Carpelele sunt separate între ele de un perete membranos fals (septum) [de exemplu, traista ciobanului silicvă 757 silur Fig. 271. Silicula: a - traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris); b - pana-zburătorului (Lunaria annua). (Capsella bursa-pastoris), lopățea (Lunaria redi- viva) ș.a.]. Deschiderea are loc prin patru linii de sudură a carpelelor de peretele fals (fig. 271). SILICVĂ (Siliqua), fruct uscat, dehis- cent, îngust și lung,-cu numeroase semințe. Provine dintr-un ovar bicarpelar. Carpelele sunt separate de un perete membranos fals (sep- tum), de care se prind semințele. La maturitate deschiderea are loc de la bază spre vârf prin patru linii de sudură a carpelelor de peretele fals [de exemplu, majoritatea speciilor din fam. Brassicaceae)] (fig. 272). Fig. 272. Silicvă la rapiță (Brassica rapa ssp. oleifera). SILUR (Euphrasia rostkoviana), fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, întâlnită în locuri umede din fânețe, poieni, tufă- rișuri, margini de pădure din regiunea montană; se mai numește burenițâ albă, buruienițâ, din- țură, dragostea-fetei, floare de ochi, mângâie- rea-apelor. Genetic, 2n = 22. Fitocenologic, Car. Molinio-Arrhenatheretea. Răspândită în Europa, Asia Mică. Descriere. Rădăcină pivo- tantă. Tulpină erectă, glandulos-păroasă, înal- tă de 10-50 cm, ramificată. Frunze inferioare obtuze; cele mijlocii și superioare ovate,cu 3-6 dinți ascuțiți, verzi sau roșiatice, pe față cu peri simpli, aspri și cu peri articulați, glanduloși, lungi. Bractei asemănătoare cu frunzele supe- rioare, dar mai scurte și late, cu peri glanduloși, pe margine cu dinți ascuțiți. Flori albe sau pa- lid-liliachii, scurt-pedicelate, grupate în inflores- cențe laxe; caliciu tubulos, cu peri simpli și peri glanduloși; corolă bilabiată,cu tubul alungit, la- biul superior violaceu, iar cel inferior cu o pată galbenă la bază și dungi violete fine; androceu cu 4 stamine didiname, păroase, închise în la- biul superior; gineceu cu ovar bilocular, stil fin-păros și stigmat capitat. înflorire, VI—IX. Fruct, capsulă elipsoidală, emarginată, scurt-pă- roasă, închisă în caliciu persistent. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin substanțe ama- re, ulei gras, tanin, aucubină, săruri minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Este utilizată de medicina populară umană pentru tratarea afecțiunilor he- patice, gastrice și în anorexie, iar de medicina populară veterinară în insuficiențe cardiace. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Euphra- siae herba) se recoltează în iunie-septembrie, când se află în floare. Se taie de la bază. Se usucă, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau camere bine aerisite. Se întorc la 2—3 zile. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru com- baterea hepatiei (icterului) și stimularea diges- tiei: pulbere de plantă, se ia câte un vârf de cuțit pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor gastrice: infuzie, din 3 lingurițe cu pulbere de plantă sau cu plantă uscată, bine mărunțită, peste care se toarnă 1-2 căni (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru stimularea vederii: pulbere de plantă, se iau două vârfuri de cuțit pe zi, respectiv 2 g pe zi. Uz extern. Pentru tratarea inflamării acute și subacute a ochilor, tratarea conjunctivitelor, blefaritelor, în traumatismele recente ale ochiului care ar simbioză 758 simetrie putea degenera în ulcus serpens corneae: decoct, din 1 lingură plantă mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se lasă să se răcească. Se aplică comprese folosind un pan- sament steril. Adesea, tratamentul extern se asociază cu un tratament intern, constând din consumarea a 3 căni decoct pe zi, fiecare a 250 ml. Medicină veterinară. Pentru tratarea ani- malelor de insuficiență cardiacă: a) infuzie, din 5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită; se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 2-5 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 5-10-15 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,2-1-3 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-0,5 g. Cosmetică oculară. 1. Pentru combaterea um- flăturilor ochilor, oboselii ochilor și scurgerea ochilor: infuzie, din 3 lingurițe cu pulbere de plantă sau plantă uscată mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Apoi se dă în clocot 1-2 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se spală ochii cu un tam- pon de vată. în timpul nopții se aplică comprese pe ochi. 2. Pentru tratarea ochilor obosiți ai bătrânilor și ai celor care citesc seara: spălaturi oculare cu apa distilată de pe plantă. Apa obținută este aromatică și are aspect lăptos. 3. Pentru tratarea afecțiunilor oculare, a înlăturării oboselii lor și redării unei expresivități normale: decoct, din 1-3 lingurițe amestec, în părți egale, de frunze și flori de silur, flori de salvie, flori de roiniță. Se fierbe 3-5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară. Cu soluția obținută se spală ochii, folosind un tampon cu vată, apoi se aplică comprese care se păstrează 30 minute. SIMBIOZĂ (Symbiosis), conviețuire reciproc-avantajoasă a două sau mai multe or- ganisme (plante, animale) ale căror necesități ecologice, fiziologice se completează. Simbo- liza între două organisme vegetale este mai mult sau mai puțin intimă, dar durabilă. O specie este în mod obligatoriu autotrofă, iar cealaltă heterotrofă (de exemplu, micorize- le-asociere între o ciupercă și rădăcinile unei plante autotrofe, erbacee sau lemnoasă; li- cheni-asociere între miceliul unei ciuperci și o algă unicelulară verde sau albastră). Sim- boliza între un organism vegetal autotrof și o bacterie (de exemplu, nodozitățile de pe ră- dăcinile plantelor leguminoase). Plantele autotrofe realizează, prin fotosintezâ, sub- stanțe organice pentru ele și planta heterotro- fă. Specia heterotrofă realizează și favorizea- ză absorbția apei și sărurilor minerale - cazul micorizelor -, sau fixează azotul atmosferic în nodozități transformându-l din azot molecular în azot mineral util plantei gazde-cazul relației dintre bacterii și rădăcinile leguminoaselor. Simboliza între un organism vegetal și furnici [de exemplu, unele plante tropicale (Tococa longifolia) formează, la baza limbului, proe- minențe găunoase, în care se adăpostesc furnicile; la alte specii (Acacia) stipelele devin găunoase; furnicile folosesc adăposturile și hrana de la plante, dar, în același timp, la apără împotriva insectelor]. SIMARUBACEE (Simaroubaceae), familie care grupează 30 genuri cu aproximativ 200 specii plante lemnoase, arbori și arbuști cu scoarța amară, răspândite în regiunile tropicale și subtropicale, puține în regiunile temperate. Frunze alterne, mai rar opuse, penate sau simple. Flori mici, bisexuate (hermafrodite) sau unisexuate, actinomorfe; caliciu cu 4-5 sepale libere sau concrescute; corola din 4-5 petale; androceu, cu stamine de două ori mai multe decât petalele: gineceu 2-6 carpelar, cu ovar superior. Formula florală: ^^K₄_₅ sau ₍₄-₅) C₄_₅ A₈-io G(2=s). Fruct drupă, rar bacă sau samară. Semințe fără albumen sau cu albumen în strat foarte subțire. Embrion foarte mare, cu cotile- doane înguste. Flora României conține o singu- ră specie: Simaroubaceae (Cenușer), 2n = 64, cultivată ca arbore ornamental și subspontan pe terenuri degradate, însorite, pe soluri ușoare. SIMETRIE (Symmetria), raport de corespondență și egalitate între părțile identice ale unor organe, urmare a împărțirii acestora prin unul sau mai multe planuri de simetrie. Există simetrie radiară, bilaterală și dorsoven- trală. Simetria radiară (fig. 273) constă în prezența mai multor planuri, toate trecând prin axa longitudinală. Fiecare plan împarte organul în două părți egale numite enantiomorfe. simetrie 759 siminoc Fig. 273. Simetrie radiară: a - tulpină, la piciorul-cocoșului (Ranunculus acris); b - floare, la lalea (Tulipa gesneriana); c - fruct de măr (Malus domestica). întâlnită la unele plante inferioare (ciuperci), la rădăcina și tulpina plantelor superioare (brad, molid, pin, fag, stejar, grâu etc.), la multe flori (cireș, cais, cicoare, piciorul-cocoșului, lalea ș.a.), numite actinomorfe. Are simbolul *. Si- metria bilaterală (fig. 274) constă în prezența a două planuri perpendiculare unul pe altul. Organele, în acest caz, sunt bisimetrice, au fie o parte dreaptă și una stângă, fie o parte ante- rioară și una posterioară. întâlnite la tulpinile modificate ale cactușilor [de exemplu, la ramu- rile modificate (cladodii) de Opuntia, mugurii de liliac, florile zigomorfe (fabaceele, lamiaceele, violaceele ș.a.), sămânța de nuc]. Are simbolul i. Simetria dorsoventrală constă în prezența unui singur plan, numit plan median. Organele cu un asemenea plan se numesc mono-sime- trice (fig. 275). întâlnită la unii rizomi, frunzele celor mai multe plante, unele fructe (păstăile leguminoaselor). Are simbolul î. Există și organe asimetrice (lipsite de simetrie) (de exemplu, frunzele de ulm, tei alb etc.). Fig. 275. Organe monosimetrice: a - floare de mazăre (Pisum sativum); b - pansea (Viola wittrockiana); c - floare de urzică moartă (Laminum album). SIMINOC (Helichrysum arenarium), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită, xeromezofită spre mezofită, micro- termă spre mezotermă, acid-neutrofilă spre slab-acid-neutrofilă, întâlnită în regiunea de câmpie, prin locuri înierbate și nisipoase; vege- tează pe soluri nisipoase, uscat-revene până la revene; se mai numește floarea-patului, floride paie, iarbă flocoasă, imortele, mărgică, ochi- șori, semenic, siminic. Genetic, 2n = 14, 28. Fitocenologic, încadrat în Festucetalia vagina- tae, Car. Festuco-Sedetalia. Răspândit în Europa (continentală). Descriere. Rădăcină pi- votantă, lemnoasă, la exemplarele bătrâne multicapitată. Tulpină erectă, neramificată, acoperită cu peri mici, surii, desfoliată, înaltă până la 30 (50) cm. Frunze oblanceolate, sesi- le, pe ambele fețe acoperite cu peri mici, surii. Flori galbene, grupate în calatidii globuloase, Fig. 274. Simetrie bilaterală: a - cercelul-doamnei (Dicentra spectobilis)-. b - schema secțiunii transversale prin floare: c-sămânța de nuc (Jugians regia); d- schema secțiunii transversale prin sămânța de nuc; e- tulpina de Opuntia sp. siminoc 760 sinergide iar acestea adunate în panicul corimbiform. înflorire, VII—X. Fructe, achene mici (1 mm). Compoziție chimică. Florile conțin ulei volatil, substanțe amare, flavonozizi (salipurpozid, api- genină, astragalină), taninuri, substanțe mine- rale. Importante sunt helicrizina A, glicozidă a naringenolului, helicrizina B, identică cu salipur- pozida. Bine reprezentată cantitativ este izosalipurpozida, care conferă culoarea aurie florilor. Mai conține glicozide ale apigenolului, luteolului, cvercetolului, kamferolului, naringe- nolului etc. Bioterapie. Florile plantei au utili- zări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Produsul este oficializat în Belgia, Elveția, Panonia, Rusia. în România are o largă întrebuințare terapeutică etnoiatrică. Principiile active măresc secreția biliară, diluează lichidul biliar, micșorează concentrația acizilor biliari, micșorează concentrația bilirubinei, modifică raportul colesterol/acizi biliari în sensul creșterii colaților, mărește tonusul vezicii biliare, stimu- lează secreția glandelor gastrice, stimulează secreția de suc pancreatic, acționează asupra epiteliului renal producând creșterea diurezei și, respectiv, a cantității de urină, reduce grea- ța, senzația de durere în regiunea ficatului, meteorismul, vărsăturile, reduce dimensiunile ficatului mărit patologic, determină dispariția colorării subicterice a pielii și scleroticii globului ocular (Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula S t ă n e s c u, 1786). Florile sunt folosite pentru tratarea gutei, reumatismului, afecțiunilor he- pato-biliare, tulburărilor gastrointestinale, he- patitei, combaterea viermilor intestinali. Recol- tare. Florile (Helichrysi flos) se recoltează pe timp frumos, însorit, după ce se ridică rouă, de preferat după ora 11. Se usucă în strat subțire, în camere întunecoase, aerisite, sau în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40° C. Se păstrează în pungi sau în saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gutei, reumatismului, colicistitei cronice, stimu- larea secreției gastrice și pancreatice, comba- terea viermilor intestinali: decoct, din 1 lingură cu flori la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă acoperită 15 minute. Se beau 1-2 căni pe zi, cu o jumătate de oră înainte de masă. Pentru combaterea viermilor, se bea dimineața pe stomacul gol și nu se mănâncă până la ora 12. 2. Pentru tratarea hepatitei (gălbinare): decoct, din 1 lingură cu flori uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu lapte dulce. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea intoxicațiilor, colecistitei cronice, hepatitei, co- langitei, în vomismente, greață, meteorism, sti- mularea digestiei: decoct, din 10 g flori uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se ia câte 1 lingură de ori pe zi. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea dischi- neziei biliare, edemelor, intoxicațiilor: infuzie, din 6 g flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 15-30 g; animale mici (pisici, câini), 2-6 g. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate ocazional de albine pentru culegerea de nectar și polen. Ornamental. Indicat în parcuri, în grupuri, platbande, pe nisipuri înierbate, și ca flori tăiate pentru interior. Decorativ prin port și flori, înmulțire prin desfacerea tufelor și semin- țe. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Se culeg când ajung la maturitate. Se usucă la umbră. Utilizate pentru vopsirea fibrelor natura- le în diferite nuanțe de galben. 1. Florile uscate se toacă mărunt. Se introduc în borș cald și se lasă până a doua zi. Se adăugă apă. Se încăl- zește ușor soluția și se adaugă piatră acră. Se fierbe până când culoarea galbenă ajunge la intensitatea maximă. Se strecoară. Se introdu- ce materialul pentru vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Soluția de vopsit se obține ca mai sus. Florile se scot și se storc bine în vas. Se pun apoi în alt vas, se adaugă apă și se fierb până se obține intensita- tea maximă a culorii. Se strecoară. în această soluție, caldă, se dizolvă piatra acră. Se ames- tecă pentru uniformizare, apoi se toarnă peste prima soluție. Se introduce materialul și se lasă la cald până se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta B â t c ă, Margareta T o m e s c u , 1984) (v. PI. LII, 5). SINERGIDE (Synergidae), celule din aparatul oosferei, situate la polul micropilar al sacului embrionar din ovulul angiospermelor. însoțesc întotdeauna gametofitul femei, numit oosferă. Sunt delimitate de o membrană plas- matică, subțire, de natură proteică. Nucleul este haploid și este așezat în citoplasmă în partea centrală a celulei. La partea bazală a sitosterină 761 slăbănogi fiecărei sinergide există o vacuolă mare. Siner- gida suferă un proces de degenerescentă înainte de fecundație, ce duce la dispariția lor. în mod excepțional, se întâmplă ca una din si- nergide să se dezvolte și să dea naștere unui haustor, organ de absorbție al embrionului (I. Ciobanu, 1971)HOVULșiOOSFERĂ). SITOSTERINĂ, FITOSTEROLI SITOSTEROL, FITOSTEROLI SLĂBĂNOG¹¹ (Impatiens nolitange- re), fam. Balsaminaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, mezohigrofită-higrofită, mezo- termă, sciadofită, entrofă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin păduri, mai ales în regiunea mon- tană și subalpină, preferând locurile umede, umbroase, mai ales pe lângă pâraie; vege- tează pe soluri reavăn-umede, jilav-umede și umed-ude, cu troficitate mare (T = 80-140); se mai numește brăduleț, brie, buruiana-celor slabi, călăpăr, iadeș, iarbă roșie, ploponog, răchitele, sclăbănog. Dacii o numeau bles, bree, brie(\. Pachia Tatomirescu, 1997). (fig. 276). Genetic, 2n = 20, 40. Fitocenologic, Fig. 276. Slăbănog¹ (Impatiens nolitangere). încadrat în Alno-Padion, Fagetalia. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Rădăcini fascicu- late. Tulpini erecte, uneori roșiatice, cu nodurile umflate, ramificate în partea superioară, înalte de 40-120 cm. Frunze ovate sau eliptice (5-10/2-5 cm), obtuz-serate pe margine, alter- ne, cele inferioare pețiolate, cele superioare aproape sesile. Flori zigomorfe, galbene-aurii cu puncte roșii spre interior, pendule, dispuse câte 2-5 pe un peduncul comun; caliciul din 3 sepale galbene (2 laterale ovate și una poste- rioară, prelungită într-un pinten încovoiat); co- rola din 5 petale, cea anterioară mare, cele laterale și posterioare concrescute două câte două, lăsând impresia că există numai 3 pe- tale; androceul din 5 stamine cu filamente unite în partea superioară, antere cordiforme con- crescute; gineceul din ovar superior pentacar- pelar, cu placentație axilară, fără stil, stigmat conic. înflorire, VII—VI11. Fruct, capsulă cărnoa- să, cilindrică, verde sau cafeniu-dungată. La maturitate se deschid brusc în cinci valve ce se răsucesc în spirală, împrăștiind semințele. Semințe alungite (4 mm), zbârcite, glabre. Com- poziție chimică. Este puțin studiată. Planta conține substanțe amare, alcool cerilic, substan- țe stigmasterinice, palmitin, stearin, substanțe astringente, zahăr invertit, colină, acid fosforic, enzime. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Li se atribuie proprietăți diuretice, laxative, antiinfecțioase, antibacterie- ne. Acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp; ușurează tranzitul intestinal și provoacă eliminarea scau- nelor moi; oprește sau limitează procesul infla- mator; distruge bacteriile. Folosită în litiază renală și vezicală, hemoragii, reumatism, um- flături, leucoree, constipație, hematurie. Recol- tare. Părțile aeriene ale plantei (Impatiensi herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp însorit, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă în strat subțire, la umbră, în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Semințele (Impatiensi semen) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologi- că. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea litiazei renale și vezicale, hemoroizilor: infuzie, din 1 linguriță cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea dizenteriei: slăbănog 762 smirdar semințele se plămădesc în țuică. Se beau 1-2 păhărele înainte de masă. 3. Pentru trata- rea durerii de stomac: decoct, din 1-2 lingurițe cu frunze și flori uscate, mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se beau 1-2 căni pe zi, la nevoie. Uz extern. 1. Fructele, trecute prin râzătoare și plămădite în spirt medicinal, se aplică pe locu- rile reumatice dureroase. 2. Pentru tratarea umflăturilor planta se fierbe în apă ori lapte dulce. Cu decoctul se spală locul afectat, iar plantele strecurate se aplică pe umflătură și se bandajează. 3. Pentru tratarea leucoreei: de- coct, din 2 lingurițe cu frunze și flori uscate, mărunțite, la o cană (250 ml) cu apă. Se lasă la fiert 5 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi vaginale. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea animalelor de dizenterie: decoct, din 1 lingură sămânță pisată la 1 I de apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit. 2. Pentru tratarea constipației: decoct, din 1 lingură cu semințe zdrobite, pisate, la 250 ml de apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). 3. Pentru tratarea hematu- riei: decoct, din 10 g plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se ames- tecă cu mălai și se administrează dimineața, pe nemâncate. SLĂBĂNOG², CÂRCEL SMIRDAR (Rhododendron kotschyi), fam. Ericaceae. Arbust indigen, declarat monu- ment al naturii, mezofit, oligotrof, amfitolerant la temperatură, acidofil, întâlnit în Munții Car- pații Orientali și Meridionali, începând din Munții Rodnei până în masivul Godeanu; se mai numește bojor de munte, coacăză, iederă de munte, merișor, perișoare, popdele, rujă, trandafir de munte, tulpin, vase de munte. Fito- cenologic, Car. Rhododendron-Vaccinion, for- mând adeseori tufărișuri întinse împreună cu Vaccinium vitis-idaea, V. myrtillus’, se locali- zează și în asociații de jnepenișuri și în rariști subalpine de molid și larice. Evită coastele bătute de vânt. Vegetează până la altitudinea de 2100 m, nu depășește 2300 m. Răspândit în Munții Carpați, Balcani. Descriere. înrădăci- nare întrețesută puternic. Tulpină puțin ramifi- cată, formând tufărișuri scunde (înalte de maxi- mum 50 cm), cu lujeri bruni, pe care se află glande solzoase, ruginii. Frunze alterne, mici (1-2 cm), eliptice, cu marginile întregi, lucitoa- re, persistente, îngrămădite spre vârful lujeru- lui. Flori mari (1,5 cm), roșii-purpurii sau roz-aprins, tipul 5, dispuse în raceme termina- le; caliciu mic, disciform; corolă infundibu- liformă, cu 5 lacinii; androceu din 10 stamine; gineceu superior, cu stil scurt. înflorire, VI—VII. Fruct, capsulă cu 5 valve. Compoziție chimi- că. Frunzele și florile conțin andromedotoxină, leucocianidină, cvercetol, derivați fenilpropani- ci, ulei volatil etc. Toxicologie. Planta este to- xică. Intoxicația se manifestă prin greață, colici abdominale, afecțiuni ale sistemului nervos central, stop respirator. Se intervine cu laxative, pentru evacuarea conținutului intestinal, stimu- lente nervoase, cărbune medicinal și consum mare de lichide (A. Radu, Ec. Andrones- eu, 1984). Bioterapie. Frunzele și florile plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Frunzele conțin principii active cu acțiune narcotică, diaforetică, afrodi- ziacă. Acționează deprimant, însă reversibil, asupra oricărei celule vii, dar mai ales asupra celulelor sistemului nervos central; favorizează transpirația; acționând ca un somnifer, amplifi- că erotismul, și trăirile lui. Florile conțin principii active care acționează antitusiv și antihemora- gic. Intervin favorabil în combaterea tusei, flui- difică secrețiile bronșice și favorizează expec- torația; previn sau opresc pierderile de sânge. Andromedotoxină din frunze posedă acțiune iritantă și intră în compoziția unor preparate antireumatice. Florile sunt utilizate în tuse, boli pectorale, afecțiuni renale, hematurie (urinări cu sânge). Recoltare. Frunzele (Rhododendri folium) și florile (Rhododendri flos) se recol- tează la cerere pentru scopuri farmaceutice. Pentru tratamentul tradițional florile se recol- tează pe timp frumos, după ora 11. Florile cule- se se așează în coș, fără a se presa. Se usucă în strat subțire, în camere întunecoase, bine aerisite, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei, bolilor pectorale și hematuriei (urinări cu sânge): decoct, din 1 linguriță petale flori uscate și mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi. Pentru tratarea tusei se îndulcește cu miere. 2. Homeopatic, tinctura-mamă se prepară din flori, pedunculi florali și muguri de flori uscați. Diluțiile smirdar 763 smochin centezimale de la a 4-a la a 7-a se administrea- ză în reumatisme musculo-fibroase, articulare sau periostale, guta degetului mare de la picior, uricemie, torticolis, lombago, cefalee. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 9-a se administrea- ză în nevralgia de trigemen, nevralgia dentară, nevralgia de cordon spermatic, odontalgii. Dilu- ția a 4-a centezimală se folosește în orhită, epididimită, hidrocel la copii, atrofie testiculară îndurată după orhită (este interesată mai ales partea dreaptă). în aceleași afecțiuni cronici- zate și în atrofie se administrează diluția a 5-a centezimală. Diluțiile centezimale de la a 7-a la a 8-a se administrează în hipersensibilitatea la furtuni și nervozitate (Mihai Neagu Basa- rab, 1985). Medicină veterinară. Pentru tra- tarea hematuriei la animale: decoct, din 2 lin- guri flori uscate și mărunțite la 500 ml cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) în două reprize, dimineața și seara. Alimentație. Florile sunt culese de săteni și utilizate la prepararea dulceții. Protecția me- diului. Rădăcinile întrețesute puternic împie- dică erodarea solului. Prin coloritul frumos și mirosul plăcut al florilor conferă munților un aspect ornamental deosebit, reprezentând o mare atracție turistică. Se interzice ruperea de ramuri pentru formarea de buchete. Ornamen- tal. Utilizat la alpinării și stâncării. Minunat component al peisajului alpin, mai ales în tim- purile înfloritului. înmulțire prin semințe, marcotaj, altoire. SMOCHIN (Ficus carica), fam. Moraceae. Arbust exotic de climat cald, puțin rezistent la ger, heliofil, cultivat în România, în regiunile cu microclimat favorabil din partea de sud a țării (Svinița, Coronini, Drobeta-Turnu Severin, Moldova Veche, Timișoara, Tismana, Mangalia, Sulina etc.). Cultivat prima dată de locuitorii Arabiei de Sud. Genetic, 2n = 26. Homer îl menționează în lliada și Odiseea. Teofrast și Dioscoride îl menționează în scrie- rile lor. Pliniu cel Bătrân precizează că planta se cunoștea de multă vreme în Peninsula Italică. Centrul genetic al speciei este Carica din Asia Mică. Se cultivă pe suprafețe mari în țările din bazinul mediteranean (Asia Mică și Centrală) și în California (S.U.A.). Cerințe mari față de apă (600-700 mm precipitații anual), față de temperatură (3500-4000° C anual) și lumină. Adaptat pe soluri variate (pietroase, granitice). Preferă solurile lutoase sau luto-nisi- poase, fertile, revene, permeabile, calde. Vegetează slab pe solurile argiloase. Descriere. Rădăcină puternică, până la 100 cm, cu o circumferință de ramificație de aproape 2 ori mai mult decât coroana. Tulpina netedă, cu cicatrice ale ramurilor căzute, înaltă de 4-5 m, ramificată la bază. Coroana largă, cu un număr redus de ramuri. Lujerii verzi, groși, păroși, conțin latex lăptos, lipicios. Frunze alterne, mari (10-20 cm), cu 3-5 lobi adânc-crestați, cu marginile dințate, păroase pe fața inferioară. Flori unisexuat-monoice, mici, foarte numeroase; cele femele alcătuiesc inflorescențe închise într-un receptacul piriform; cele mascule au perigon cu 2-6 diviziuni și 1-3 (6) stamine; cele femele au perigon neregulat divizat. înflorire, III și VIII. Fruct, piriform, cărnos, solitar, lung de 5-8 cm, foarte dulce, gustos, provine în principal din îngroșarea receptaculul. Longevitate mare, cu rodire timp de 60-70 ani. Se înmulțește ușor prin drajoni, marcote, butași. Compoziție chimică. Fructele conțin protide (3,5%), hidrați de carbon-zahăr invertit (61%), potasiu (840 mg%), sodiu (40 mg%), calciu (190 mg%), fosfor (150 mg%), fier (3,3 mg%), vitaminele A (10 nmg%), Bi (0,10 mg%), B₂ (0,10 mg%), niacin (1,1 mg%), cantități mici de vitamina C, magneziu, brom (M. Alexan, O. Bojor, 1983). Frunzele conțin furocumarine: psorale- ne, bergaptene, substanțe lăptoase. Laptele conține substanțe enzimatice cu acțiune ase- mănătoare celor din pancreas: chinaze, care coagulează cazeina din lapte, lipaze, amilaze, lipodiastaze și proteaze. Alte substanțe sunt: cravină, enzimă peptonizantă similară pepsi- nei, rezină, zaharoză, substanțe peptice, acid boric. Alimentație. Fructele se consumă des- hidratate și prelucrate (dulceață, gemuri), mai puțin în stare proaspătă. Conțin 60-70% zahăr. Folosite ca desert. Valoarea energetică, 269 kcal/100 g, din care se absorb 90%. Reco- mandate ca aliment sportivilor, copiilor, adoles- cenților, convalescenților, femeilor gravide, bătrânilor. în vechime, latexul servea la prepa- rarea brânzeturilor și frăgezirea cărnii. în gos- podărie se pregătește o băutură din 1 kg smo- chine, câteva boabe de ienupăr și 10 I de apă. Se lasă la macerat 7 zile, într-o damigeana sau butoiaș. Se trage în sticle. Se lasă astupate încă 7 zile, după care se poate consuma. Industrie. Fructele sunt prelucrate sub formă smochin 764 smochin de dulceață, fructe în sirop, fructe zaharisite. Uscate și transformate în pudră intră în compu- nerea unor făinuri alimentare. Carbonizate par- țial și râșnite servesc ca înlocuitor de cafea. Bioterapie. Fructele au utilizări terapeutice adjuvante în medicina tradițională. Au proprie- tăți astringente, caustice, diuretice, nutritive, emenagoge, emoliente, laxative, expectorante, pectorale, purgative, stimulente, tonice, topice, vermifuge, maturative. Prin precipitarea protei- nelor favorizează o acțiune hemostatică locală; puse în contact cu țesuturile, la temperatura obișnuită, le dezorganizează într-o anumită măsură; acționează asupra epiteliului renal, fa- vorizând eliminarea unei cantități de urină mai mare decât în mod obișnuit; provoacă apariția ciclului menstrual; relaxează țesuturile și dimi- nuează starea inflamatorie; ușurează tranzitul intestinal prin lubrefiere și emulsionare, reali- zând scaune moi; favorizează expectorația; provoacă eliminarea viermilor intestinali; tonifi- că organismul; accelerează formarea și colec- tarea puroiului, grăbind abcederea. Recoman- date copiilor, adolescenților, bătrânilor, convalescenților, sportivilor, femeilor însărci- nate. Indicate în afecțiunile căilor respiratorii (bronșită, traheită, laringită), ale tubului diges- tiv (gastrită, colită), ale căilor urinare (inflamații, iritații, nefrită, cistită etc.), în angină, amigdali- tă, boli de inimă, tulburări circulatorii, insomnie, stări febrile, constipație, psihastenie, rujeolă, scarlatină, abces dentar, gingivită, stomatită, guturai rebel, negi, leucoree, rujeolă, scarlatină, tuse, tuse convulsivă, furunculoză. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea asteniei fizice, asteniei nervoase, în gastrită, colită, constipație: smochine consumate ca atare. 2. Pentru tratarea intiamațiilor aparatului urinar, bronșitelor cronice, în laringite, traheite, guturai prelungit, stări febrile: decoct, din 40-120 g smochine la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru combaterea constipației: a) de- coct, din 4 smochine proaspete tăiate în patru și 12 stafide la 500 ml de lapte. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă la răcit. Se bea o cană dimineața, pe nemâncate; b) se iau 6 smochi- ne, se spală în apă călduță. Se lasă la înmuiat în puțină apă. Se pregătesc seara și dimineața. Se consumă pe nemâncate. 4. Pentru sugari, ca tonifiant: suc, obținut din fructe. Se adminis- trează o dată pe zi, timp de mai multe zile. 5. Pentru tratarea tusei, tulburărilor circulatorii, reglarea ciclurilor menstruale: infuzie, din 20-30 g frunze peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară, se beau 2-3 căni pe zi. 6. Pentru com- baterea constipației și mărirea diurezei: decoct, din 2 linguri cu rămurele tinere tăiate mărunt la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 mi- nute. Se beau 1-2 căni pe zi (una seara la culcare). 7. Pentru tratarea bronșitei cronice, laringitei, în stări febrile: sirop, din 500 g smo- chine la 1 I de apă. Se fierbe pe baia de apă până se reduce la jumătate. Se strecoară. Se adaugă 250 g miere de albine. Se ia de 2-3 ori pe zi câte 1 linguriță. 8. Pentru acțiunea sa ca remediu în toate stările distonice ca reglator al axei cortico-hipotalamice, disritmie, tulburări neurovegetative și psihosomatice sau de origine funcțională la nivelul tubului gastro-duode- no-colic, disfagie esofagiană cu tulburări ale motilității prin acalazie, gastro-duodenite și simptome corelate cu acestea (dispepsie, pirozis etc.), tulburări ale secreției gastrice fie „hipo“, fie „hiper“, gastrită cronică cu anemie sideropenică, ulcer duodenal, disfagie esofa- giană și hernie diafragmatică cu motilitate alte- rată, colite și sigmoidite, suprapondere, pentru reechilibrarea axei diencefalice în caz de hiperfagie și obezitate, poliartrite ale adoles- cenților, nevroze cu episoade obsesivo-fobice, supurații superficiale (abcese, furuncule, pana- riții, acnee, sinuzite) stres cu somatizări, sechele ale hematoamelor intracraniene post-traumatice, alergie mucoasă hipoplazică, crize senzitivo-senzoriale ale extremităților, cri- ze senzoriale luminoase, halucinații sonore, olfactive și gustative sau vertij: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcooli- că, 1 DH. Se iau 30-50 picături în puțină apă, cu 15 minute înainte de mesele de prânz și seara. Pentru ulcer se iau 70 picături în doză unică, dimineața, timp de cel puțin 2 luni, urmat de 50 de picături timp de 20 zile pe lună pentru întreținere sau 30 picături de 3 ori pe zi, înainte de mesele principale. 9. Pentru tratarea de alte boli sau a unora dintre cele menționate, mace- ratul mugurilor proaspeți de smochin se poate asocia cu alte macerate de la alte specii: cu maceratul mlădițelor de merișor de munte (Vaccinium vitis-idaea), pentru tulburări dis- peptice funcționale asociate cu meteorism, aerofagie, aerocolie; cu maceratul mugurilor proaspeți de lămâi (Citrus limon), pentru văr- sături; cu maceratul mugurilor de anin negru sobolii 765 soc (Alnusglutinosa) și mlădițe de afin (Vaccinium myrtillus), pentru ulcer gastroduodenal recidi- vant cu cicatrizare lentă; cu maceratul muguri- lor de alun (Corylus avellana), pentru hemora- gie la nivel de colon sigmoidian; cu maceratul semințelor de mesteacăn (Betula pendula), pentru depresie și neuroastenie; cu maceratul mugurilor de tei (Tilia platyphyllos, T. cordata, T. tomentosa) pentru insomnie a nevroticilor sau tulburări neurovegetative; cu maceratul mugurilor de arțar sau jugastru (Acer campes- tre), pentru sciatică și ischialgie; cu maceratul mlădițelor de zmeur (Rubus idaeus), pentru anemoree funcțională; cu maceratul amenților de stejar pedunculat (Quercus pedunculata), pentru oligospermie; cu maceratul mugurilor de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru alergie solară; cu maceratul mlădițelor de vâsc (Viscum album), pentru epilepsie focală, crize motorii, crize tip Bravai^-Jackson; cu maceratul mlădițelor de laur ghimpos (llex aquifolium)', cu maceratul mugurilor de sânger (Cornus sanguinea), pentru resorbția hematoamelor post-traumatice; cu maceratul mugurilor de nuc (Juglans regia) și a mlădițelor de cătină roșie (Tamarix gallica), pentru scleroză medulară. Maceratul mugu- rilor proaspeți și mlădițelor proaspete se face în soluție hidroglicero-alcoolică, 1 DH. Se administrează 50-70 picături o dată, în puțină apă, cu 15 minute înainte de masă (F. Piteră, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea anginei, inflamațiilor gingiilor: decoct, din 100 g smochine la 1 I de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Pentru angină se face gargară, iar în inflamația gingiilor, se clătește gura cu soluția obținută. 2. Pentru tratarea furun- culelor, abceselor, arsurilor: cataplasme, cu smochine fierte în apă sau lapte. După fierbere smochina se taie în două și se aplică pe locul afectat. Rol maturativ. 3. Pentru tra- tarea negilor și bătăturilor: tamponare locală dimineața, la prânz și seara, cu latexul scurs din rămurelele tinere sau frunze, după ce sunt tăiate. Aplicații locale cu suc obținut din fructele tinere. Procedura durează 5-6 zile. Alte utilizări. Frunzele sunt folosite pentru curățarea vaselor de bucătărie (cratițe, oale) și a diverselor ustensile. Se freacă bine, apoi se limpezesc cu apă. Ornamental. Arbust ornamental. Vegetează bine pe soluri cal- caroase, revene, însorite (v. PI. LII, 10). SOBOLII, STOLONI SUBTERANI (-> STOLONI) SOC (Sambucus nigra), fam. Caprifp- liaceae. Arbust sau arboraș indigen, micro- fanerofit-megafanerofit, mezofit-mezohigrofit, mezoterm, acid-neutrofil, subheliofil, eu- trof-mezotrof, întâlnit pe soluri fertile, afânate, revene, bogate în humus; prezent în subar- boretele pădurilor de deal și câmpie, în lumini- șuri sau margini de pădure, pe lângă garduri, de la câmpie până în partea inferioară a munți- lor; vegetează pe soluri revene până la rea- văn-jilave și jilav-umede, profunde, afânate, bogate în humus și substanțe minerale, îmbo- gățite azoto-nitrofil; se mai numește huler, hoz, iboz, scorpat, soace, sog usuclu. Dacii îi spu- neau seoax, seoâcs, soâc din care a derivat numele de soc (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Sambucus este numele socului la Pliniu cel Bătrân și la Columella. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, încadrat în Prunetalia, Alno-Pa- dion, Epilobietea. Cultivat în S.U.A., Federația Rusă, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Austria, Elveția ș.a. în România, în anul 1975 s-a organizat prima cultură de concurs pentru obținerea de biotipuri. în cadrul C.A.P. Băicu- lești se cultivă biotipuri valoroase pe o supra- față de 10 ha. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Tulpină înaltă de 4-5 (10) m, nere- gulat-ramificată, cu ramificații direct de la bază, lungi și drepte, scoarța cenușie cu ritidom cră- pat. Lemnul gălbui uniform. Coroana globuloasă, destul de deasă. Lujerii groși, verzui-cenușii, cu lenticele proeminente și măduvă spongioasă, albă-gălbuie. Muguri opuși, mari, ovoid-ascuți- ți. Frunze imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice sau ovat-eliptice, acute, pe margini ne- regulat-ascuțit-serate, pe fața inferioară dis- pers-păroase în lungul nervurilor, miros neplă- cut. Flori albe, dispuse în cime umbeliforme, plane, mari, cu diametrul 12-20 cm, plăcut și puternic mirositoare. înflorire, V—VII. Fructe, bace negre, lucioase, sferice, gust dulceag-a- crișor, cu 3-5 sâmburi. Compoziție chimică. Florile conțin ulei volatil (0,03%), rutozid (3%), etil, izobutil și izoamilamine, (3-D-glicozizi ai acizilor cafeic și ferulic, zaharuri, mucilagii, vita- mina C etc. Frunzele conțin sambunigrină, aldehide glicolice, oxalați, vitamina C, săruri minerale etc. Fructele conțin zaharuri (9,1%), proteine (2,5%), potasiu (300 mg%), vitamine- le C (65-120 mg%), A (300 micrograme%), B soc 766 soc ș.a. Scoarța conține colină, zaharuri, tanin etc. Alimentație. Florile sunt utilizate pentru obți- nerea unei băuturi răcoritoare, numită șocată. Se umple un borcan de 10 I cu apă, se adaugă 8-10 flori proaspete sau uscate, 4-5 lămâi tăiate felii, 1 kg zahăr și 10 g drojdie. Se lasă la fermentat 2 zile, timp în care se amestecă conținutul cu o lingură lungă de lemn, de 2 ori pe zi. Se trage la sticle și se astupă bine cu dop. Se păstrează la loc răcoros și cu gura în jos, eventual înfipte în nisip. Băutura este spuman- tă ca șampania. Florile mai servesc la pre- pararea unor clătite (la fel ca și cele de salcâm) și a unui sirop. Fructele se folosesc la dulceață, gem, vin (mai ales în sudul Transilvaniei), mar- meladă, jeleu, vin. Mugurii florali murați în oțet cu sare dau surogatul de capere. Industrie. Florile servesc la prepararea sucurilor, siro- purilor, vinurilor. Aroma extrasă din ele este folosită la înnobilarea unor băuturi sau pre- parate. Fructele au o mare valoare alimentară și sunt industrializate sub diverse forme: suc, sirop, compot, dulceață, marmeladă, lichior, vin, țuică, oțet, produse farmaceutice cu efect diuretic, ușor purgativ. Din sucul fructelor se obține un excelent colorant vegetal. Florile intră în compoziția ceaiurilor Plafar, antireumatic, depurativ, sudorific. Bioterapie. Florile, fruc- tele, frunzele și scoarța au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și mai ales tradițională care folosește mai multe pro- duse ale plantei. Florile au proprietăți sudorifi- ce, diuretice, laxative, galactogoge, antinevral- gice și antiseptice. Imprimă un efect purificator prin mărirea activității de secreție a glandelor sudoripare; acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată în timp; favorizează evacuarea conținutului intestinal; stimulează secreția glandelor mamare; distru- ge microorganismele; ameliorează sau înlătură durerile cauzate de nevralgii. Fructele au acțiu- ne laxativă, vitaminizantă, mineralizantă, anti- nevralgică, antiseptică, diuretică, galactogogă. Frunzele au acțiune antiinflamatore, cicatrizan- tă. Scoarța are proprietăți diuretice și purgative. Florile sunt indicate în gripe, bronșite, tuse, boli reno-vezicale, furunculoze, abcese, arsuri, flic- tene. Fructele sunt utilizate mai ales în consti- pație. în doze însă mari produc stări de vomă, arsuri epigastrice, iritarea gâtului, insuficiență respiratorie, convulsii. Frunzele proaspete zdrobite se recomandă în arsuri și în trata- mentele hemoroizilor. Scoarța se poate folosi în boli ale căilor urinare și în constipație. Recol- tare. Florile (Sambuci flos) se culeg cu mâna, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Se taie cu foarfecă sau cuțitul întreaga inflores- cență. Se usucă la soare puternic, cu florile în sus, într-un singur strat, pe rame acoperite cu hârtie. Pe vreme nefavorabilă se usucă în po- duri acoperite cu tablă, bine ventilate. Uscarea artificială, la 35-40° C. După uscare, se freacă inflorescențele cu mâna pentru obținerea flori- lor. Fructele (Sambuci fructus) se culeg în sep- tembrie-octombrie, prin tăierea întregii inflo- rescențe. Se usucă la soare cu fructele în sus, într-un singur strat. Pe timp nefavorabil usca- rea se face în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 50-60° C. După uscare se curăță de pe pedunculi. Se păstrează în saci de hârtie sau de pânză. Scoarța (Sambuci cortex) se recoltează primăvara până la por- nirea în vegetație sau toamna după terminarea vegetației. Se folosesc ramurile de 2-3 ani. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Se păs- trează în pungi de hârtie, saci de hârtie sau saci textili. Frunzele (Sambuci folium) se recoltează și se folosesc imediat, în stare verde. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea nevralgiei sciatice, nevralgiei de trigemen, nevralgiei intercostale, periartritei scapulo-humerale: infuzie, din 2 lingurițe flori uscate peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea gripei, rinitei banale, rinitei gripale, în guturai, adenoviroze, cistite și alte afecțiuni renale: infuzie, din 1-2 lingurițe cu flori uscate, peste care se toar- nă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. 3. Pentru tratarea constipației și în pentru cura de slăbire: infuzie, din 1 linguriță flori uscate, mărunțite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se bea seara înainte de culcare. Acțiune ușor laxativă, diuretică, sudorifică. 4. Pentru tratarea hidropiziei (acumularea de lichid în pleură, pericard, peritoneu, articulații) prezentă la bolnavii cardiorenali, ca adjuvant: infuzie, din 2-3 lingurițe cu flori uscate, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. 5. Pentru tratarea afec- țiunilor căilor urinare, ca diuretic: decoct, din 1 linguriță fructe la o cană cu apă rece. Se dă în clocot, se presează fructele pentru a se sparge și se adaugă zahăr sau zaharină (în cazul soc 767 soc diabeticilor). Se beau 1-2 căni pe zi. 6. Pentru tratarea pemfigusului: infuzie, din 2 lingurițe cu flori, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se beau 2 căni pe zi. 7. Pentru tratarea afecțiunilor căilor urinare și constipației: extract fluid din scoarță uscată și mărunțită, în doze de 20 g pe zi. în doze mai mari devine purgativ drastic. 8. Pentru eliminarea toxinelor din organism, tratarea nevralgiei: a) 20 g suc obținut prin stoarcerea fructelor; b) 20-30 g suc amestecat cu 20% alcool. Alcoolul potențează în inten- sitate și rapiditate acțiunea sucului. Durerile pot dispărea în 10-15 minute, iar în cazul formelor cronice după 3-5 zile. 9. Pentru eliminarea toxinelor din organism și pentru slăbire: tinctură, din fructe de soc, pregătită din 30 g soc amestecat cu 20% alcool. în curele pentru dezintoxicare se consumă, 10 zile la rând, câte o linguriță dimineața și una seara. Pentru cura de slăbire se ia o linguriță în prima zi, a doua zi 2 lingurițe, crescându-se doza până în a 7-a zi, când se ajunge la 7 lingurițe. Se menține luarea dozei de 7 lingurițe pe zi timp de 30 zile. Se face o pauză de 7 zile și se continuă în același mod, dacă este necesar. 10. Homeopatic, tinc- tura-mamă de soc în diluția a 4-a centezimală (în pomadă și a 3-a decimală) se folosește în coriza uscată, obstrucția nazală catarală, răgușeală și laringită, mai ales la copiii care respiră numai pe gură și se trezesc noaptea cu o sufocație spasmodică. Când copilul doarme, pielea lui este uscată și arzătoare, iar după trezire, acesta transpiră abundent, mai ales pe față. De multe ori se evidențiază pusee febrile însoțite de o tuse uscată și profundă. La adulți acest aspect se constată mai rar. La ei, carac- teristică este o răgușeală și o laringită cu secre- ții abundente. Aceeași diluție se administrează copiilor la care se constată existența unei larin- gite striduloase, astm, bronșită catarală cu accese sufocante, tuse convulsivă, angină pectorală, sufocare după o răceală. Aceeași diluție se administrează și adulților, în urma unor excese sexuale, care acuză o compresiu- ne puternică toracică sau cardiacă, care se profilează prin ridicarea din spate între umeri (Mihai Neagu Basarab, 1985). Uz extern. 1. Pentru tratarea pemfigusului, în arsuri, erizi- pel, abcese, furuncule, foliculite, contuzii: infu- zie, din 40 g flori la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac băi locale și se aplică cataplasme. 2. Pentru tratarea nevralgiei sciatice, nevralgiei intercos- tale, reumatismului abarticular: infuzie, din 50-100 g flori, frunze, fructe peste care se toarnă 3 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie din cadă care trebuie să aibă 37° C. 3. Pentru tratarea nevralgiei intercostale: infuzie, din 50 g flori, frunze, fructe, la 1 Ide apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se aplică cataplasme pe locul dure- ros. 4. Pentru tratarea de guturaiului: inhalație, 2-3 lingurițe cu flori se pun într-un vas cu apa în clocot. Se fac două inhalații pe zi, din care una înainte de culcare. 5. Pentru tratarea nevralgiei de trigemen: cataplasme, cu infuzie din 30 g flori, frunze, fructe, la 1 I de apă (se pregătește ca mai sus). 6. Pentru tratarea arsurilor și he- moroizilor: suc de frunze, obținut prin zdrobirea frunzelor. Se fac tamponări locale. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea mala- diilor a frigore, ca sudorific, diuretic, emolient: infuzie, din 5-8 g flori uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1 g. în unele zone, florile plantei se mai folosesc ca adjuvant în tratarea morului apara- tului respirator și nematodozelor gastrointesti- nale. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate intens de albine. Producția de miere, 80 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Interes decorativ deosebit în pe- rioada înfloririi. Recomandat în compunerea subarboretului salcâmetelor. împiedică înmulți- rea pirului. Prin putrezire, frunzișul îmbogă- țește solul în elemente minerale. Rezistent la fum și gaze. înmulțire prin semințe, butășire. Vopsitorie. Florile, frunzele, fructele și scoarța au proprietăți tinctoriale. Toate părțile de plantă se culeg numai pe vreme însorită. Utilizate proaspete pentru vopsirea fibrelor naturale în galben și negru. 1. Pentru vopsirea în galben, frunzele se pisează într-un vas de lemn. Se fierb în apă până când soluția devine galbe- nă-intens. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră (soluția să fie caldă). Se amestecă pentru uni- formizare. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă la cald până când materialul capătă nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea în negru, fructele (boabele) se recoltează când sunt bine coapte. Se pun soc 768 soia într-un vas și se fierb 2-3 ore. Se strecoară în alt vas și se strivesc bine. Se toarnă peste ele din soluția din care au fiert, se amestecă bine și se toarnă în primul vas. Se clătește bine vasul în care s-au strivit și se toarnă în vas. Soluția se colorează în albastru. întreaga soluție din vas se strecoară printr-un săculeț de pânză. în so- luția caldă se dizolvă calaicanul (200-300 g/kg material) și piatra acră (20-30 g) și apoi se introduce materialul. Se prepară 5-6 I soluție pentru 1 kg material. Acesta se introduce în soluție. Se fierbe 2-2 1 ore. Se scoate și se usucă la umbră. Se obține un negru foarte frumos (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. LIII, 1). SOIA (Glycine max), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală, autogamă, legu- micolă, cu valoare terapeutică, originară din China și Japonia; se mai numește fasole japoneza, fasole soia, pâsulâ. Genetic, 2n = 40. Cultivată în China cu cel puțin cinci milenii în urmă. Documente menționează soia printre cele cinci plante sfinte ale poporului chinez (orz, grâu, mei, soia și ciumiză). în prezent este răspândită pe toate continentele. în Europa este menționată abia în anul 1739, ca făcând parte din speciile de plante rare ale Grădinii Botanice din Paris. Ca plantă agricolă apare sporadic în diferite țări (Italia, Ungaria, Federa- ția Rusă), începând cu anul 1840. în România este cultivată mai întâi în Transilvania (1876), apoi în restul teritoriului (N. Zamfirescu, V. Velican,N.Săulescu 1965). Cea mai utilă plantă din lume, fiind folosită în proporție 100%. Iubitoare de căldură. Semințele germi- nează la minimum 7-9° C. După răsărire su- portă temperaturi de minus -2...-3° C. în tim- pul verii, temperaturile joase (sub 14° C), cele ridicate (peste 30° C) și oscilațiile între zi-noap- te influențează negativ fecundarea, formarea fructelor și boabelor. Exigență ridicată față de umiditate. Are coeficientul de transpirație mare (500-700). Preferă solurile cu textură mijlocie, bogate în humus, potasiu, calciu, cu reacție slab acidă până la neutră, respectiv cu pH 6,5-7 (cernoziomuri, soluri brun roșcate, soluri de luncă). Descriere. Rădăcină pivotan- tă, lungă până la 1 m, multiplicată, cu numeroa- se nodozități. Tulpină erectă sau semierectă, mai mult sau mai puțin ramificată, înaltă de 30-150 cm, cu perișori aspri, deși, albi- cioși-gălbui, brun, roșiatici etc. Frunze trifoliate, mari, păroase, lung-pețiolate, cu foliola mijlocie ovată, cele laterale sagitat-ovate. Stipele reduse. Flori liliachii sau albe-gălbui, cu diferite nuanțe, lipsite de miros și nectar, grupate câte 3-9 (25) în raceme. Se deschid dimineața până în ora 9. înflorire, VII-VI11. Autopolenizare. Fe- cundare autogamă. Păstaie ușor curbată, lungă de 3-6 cm, lată de 1 cm, acoperită cu numeroși perișori, galbenă sau galbe- nă-brunie, dehiscentă, cu 2-4 semințe. Semințe de formă, mărime și culori diferite. Compoziție chimică. Semințele conțin proteine (37-40%), formate din aminoacizii leucină, izo- leucină, cisteină, metionină, fenilalanină, treo- nină, lizină, valină, triptofan; grăsimi (15-22%), hidrați de carbon (26%), sodiu (4 mg%), potasiu (1870 mg%), calciu (195 mg%), fosfor (555 mg%), fier (12,1 mg%), vitaminele A (15 pig%), Bi (0,75 mg%), B₂ (0,30 mg%), niacin, mici cantități de vitamine O, D, E, K. Conține diastaze, lecitină, ceruri, rezine, celuloză. Valoarea energetică, 469 kcal/100 g (M. Alexan, O. Bojor, 1983). Uleiul de soia conține 85% acizi grași nesaturați și 10-15% acizi grași saturați. Acizii grași nesaturați sunt reprezentați de acizii oleic (25-35%), linolic (40-50%), linolenic (2-10%), arahidonic (urme). Acizii saturați sunt stearic, palmitic, arahidic, lignoceric. Acizii grași polinesaturați (linoleic, linolenic, arahidonic) îi conferă pro- prietăți hipocolesterolemiante. Alimentație. Aliment complet, foarte digestibil. Rol plastic și stimulator pentru mușchi, oase, nervi. Energi- zant, remineralizant și echilibrant celular. Re- comandată în completarea alimentației la copii, la adulții surmenați, demineralizați, nervoși. Semințele (boabele) și păstăile verzi sau se- mințele încolțite se consumă în salate, având o excepțională valoare nutritivă și terapeutică în combaterea asteniei (conțin acid lecitino-fos- foric). Aliment prețios pentru bolnavii de diabet. Produsele industriale obținute se pot consuma ca alimente, din semințe. înlocuiesc carnea în alimentație. Făina de soia este de 20 ori mai bogată în materii grase și de 4 ori mai bogată în azot decât făina de grâu. Poate fi întrebuințată la prepararea pâinii de casă, tăițeilor, maio- nezei, perișoarelor, soteurilor, prăjiturilor etc. Uleiul de soia este folosit la preparatele culina- re. Industrie. Semințele (boabele), transfor- mate în grișuri sau făină, servesc la prepararea produselor alimentare: lapte, fulgi, brânză, cio- colată, biscuiți, cafea, bomboane, macaroane, soia 769 solanacee prăjituri, diferite sosuri etc. Făina de soia, amestecată cu cea de grâu (proporție 5-10%), se folosește la fabricarea unei pâini gustoase. Din semințe se extrage uleiul comestibil de excepțională calitate, folosit în alimentație, pre- cum și la fabricarea conservelor de legume, untului vegetal, săpunului, maselor plastice. Ocupă primul loc în producția mondială de ulei vegetal. Din ulei se separă lecitina. Proteinele din semințe sunt utilizate la prepararea uleiului de placaj, ca adezivi și lianți pentru agenții de acoperire pe bază de caolin, folosiți la fabrica- rea hârtiei de calitate (N. Zamfire seu, V. Velican,N. Săulescu, 1965). Biote- rapie. Semințele au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Este un aliment complet și foarte digestibil, constructor de primul ordin (mușchi, oase, nervi), energetic viguros, dietetic, remineralizant, echilibrant celular, hepatoprotector, hipocolesterolemiant, venotonic. Recomandate în completarea ali- mentației la copii, la persoanele surmenate, la cele ce suferă de demineralizare, la nervoși. Este indicată, de asemenea, în astenie, arterioscleroză, în creștere, convalescență, diabet zaharat, gută, menopauză, reumatism, tulburări renale ale metabolismului lipidic, hi- percolesterolemie, psihastenie, cancer de sân, afecțiuni dermatologice. Lecitinele pe care le conține, purificate și concentrate, se numesc Essentielle Phospholypide, EPL, sau „fosfolipide esențiale". Intră în compoziția medicamentelor Essaven, cu proprietăți veinotrope; Essențiale, cu proprietăți hepatoprotectoare; Lipostabil, folosit în tulburări ale metabolismului lipidic. Uleiul de soia, standardizat la 48-58% acid linoleic, se folosește în tratamentul afecțiunilor dermice. Recoltare. Semințele (Sojae semen) se recoltează când aproximativ 75-85% dintre păstăi (fructe) au ajuns la maturitatea fizio- logică, au culoarea cafenie-brună, iar boabele sunt tari. (Când păstăile se scutură se simte mișcarea semințelor în interior). La multe soiuri planta se desfrunzește la maturitate, ceea ce ușurează recoltatul mecanizat, întârzierea în recoltat provoacă pierderi, datorită scuturării. Pe suprafețe mici se folosesc mijloace manua- le; pe suprafețe întinse recoltarea se face cu combina. Producția, 1000-1400 kg/ha. în con- diții de irigare se pot înregistra 60-80% sporuri de producție. Medicină umană. Uleiul are acțiune hipocolestero-lemiantă; făina de soia este aliment ideal pentru diabetici, reumatici, convalescenți, astenici, celor surmenați fizic și intelectual. Uz intern. 1. Uleiul, folosit în ali- mentație, cel puțin 2-3 săptămâni fără alte grăsimi. 2. „Lapte de soia" pentru sugari și copii. Se prepară din 150 g semințe peste care se toarnă 1 I de apă. După 36 de ore se decan- tează lichidul limpede supematant și se filtrea- ză. Se consumă în aceeași zi. Aceleași semin- țe pot fi folosite pentru o nouă cantitate de lapte. 3. Hrana pregătită din semințe sau făină și consumată ca atare. 4. Germeni de soia; se pun semințele (boabele) la înmuiat 48-72 ore. Apa se schimbă la 12 ore. După înmuiere se întind pe o suprafață umedă (pânză umedă) la întuneric și suficientă căldură, ca să germineze Se consumă câte 2-3 linguri de boabe încolțite pe zi. Zootehnie. Făina de soia înlocuiește complet făina de carne în hrana animalelor. Boabele sunt uruite sub formă de făină, după separarea uleiului. Planta este folosită ca masă verde, fân sau siloz. Un nutreț foarte bun se obține prin semănatul, în amestec, de soia, porumb, gaolean, iarbă de Sudan. Șroturile rămase de la fabricarea uleiului se soia repre- zintă un nutreț concentrat de calitate supe- rioară; are un conținut ridicat de proteine și alte principii nutritive; folosite îndeosebi în hrana ti- neretului animal. Păstăile și planta uscate fin-sfărâmate, apoi opărite, sunt folosite ca furaj. Agricultură. Plantă bună premergătoare pentru cultura cerealelor. îmbogățește solul în azot, ridicându-i fertilitatea. Poate fi folosită ca îngrășământ verde, dând bune rezultate în combaterea râiei negre la cartofi. SOLANACEE (Solanaceae), familie care grupează 90 de genuri cu cca 2500 specii de plante erbacee și arbustive, rareori arbores- cente, liane sau epifite, răspândite în regiunile calde, tropicale, mai puțin în cele temperate. Frunze fără stipele, alterne, simple până la imparipenat compuse. Flori bisexuate (herma- frodite), rareori unisexuate, de obicei pentame- re, actinomorfe, numai uneori și rar zigomorfe, grupate în inflorescențe cimoase, rareori sunt solitare; caliciul gamosepal; corola gamopeta- lă; androceul din 5 (rareori mai puține) stamine episepale, prinse de petale, cu antere introrse; gineceul cu ovar superior, bicarpelar (ia Lyco- persicon) și multicarpelar, ovule campilotrope până la anatrope, stil simplu, stigmat de obicei bilobat sau emisferic. Formulă florală: SORALE, unde celulele se divid intens. Sub presiune, cortexul crapă și sorediile ies în afară sub for- mă de grămăjoare. Culoarea lor, în funcție de specie, poate fi albă, galbenă, cenușie. Poziția de formare pe tal poate fi marginală (Ramalina farinacea), terminală (Ramalina strepsilis), su- perficială (Parmelia caperata), pe fața inferioa- ră (Parmelia physodes). Locurile unde apar pot fi confluente pe suprafața talului (Parmeliop- sis), sub formă de crăpături sau șanțuri (Par- melia sulcata), de manșon (Parmelia physodes), măciucate (Parmelia tubulosa), punctiforme (Parmelia sp.). Sorediile desprinse de pe tal sunt luate cel mai adesea de vânt. Ajunse în condiții de viață corespunzătoare speciei, for- mează un nou lichen. SORG (Sorghumb/co/oz), fam. Poaceae. Cereală anuală, erbacee, robustă, autogamă, după Linne originară din India, după alți cer- cetători (De Candolle, Kornicke etc.) din Africa Ecuatorială, de unde a ajuns în India; se mai numește bâliuc, flocoasâ, mălai, mălai de mături, mălai negru, mălai tătăresc, mălai turcesc, mături, mei tătăresc, mohor, tătar. Genetic, 2n = 20. în secolul al V-lea î. Hr., sub numele de dechen, era cultivat de babilonieni, mențiune făcută de Ezechiel. în secolul I d. Hr. a fost adus din India în Grecia, mențiune făcută de Pliniu cel Bătrân. în secolul al V-lea este destul de răspândit în sudul Europei, dar spo- radic, sub denumirea de mei indian, se cultiva până în Olanda (S p r e c h e r, 1929). în secolul al IX-lea, sub denumirea arabă de dorah, se cultiva în Zanzibar. începând cu secolul al Xlll-lea este menționat tot mai des de bota- niști. în America a fost introdus mai întâi sorgul tehnic și abia prin 1885 a fost cultivat sorgul zaharat. Pretențios la căldură. Semințele ger- minează la minimum 10° C. în stadiul tânăr foarte sensibil la înghețuri mici. La minus 15° C își încetează creșterea. Foarte rezistent la arși- ță. Suportă temperaturi până la 40° C. Pentru întreaga perioadă de vegetație are nevoie de 2500-3300° C. Rezistent la secetă. Puțin pre- tențios la apă (numit cămila vegetală). Solicită soluri nisipo-lutoase sau lutoase, profunde, permeabile, calde, cu pH 4,5-8,5. Descriere. Rădăcină fasciculată, puternică, adâncă până la 125-200 cm, cu numeroși peri absorbanți. Tulpină plină, cilindrică, erectă, înaltă de 1,50-2,50 m, la tropice până la 6 m. Capacitate mare de lăstărire. Frunze liniare, alterne, cu limb lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 5-12 cm, pe margine aspre, fin-denticulate, cu nervura mediană pronunțată. Spre bază, fața superioară este acoperită cu peri moi și deși. Ligulă scurtă, retezată, păroasă la exterior, arcuită în dreptul curburii mediane. Teacă deschisă cu marginile puțin petrecute, glabră. Inflorescența, panicul răsfirat sau recurbat, cu ramificații lungi de 10-12 cm la sorgul pentru boabe, și până la 100 cm, la sorgul pentru mături. Spiculețe, câte două, inserate în vârful ramificațiilor, din care unul pedicelat, steril, for- mat din flori numai cu stamine, și altul sesil, fertil, cu floare hermafrodită. înflorire, VII—IX. Autopolenizare și autofecundare în proporție de 94%. Fruct, cariopsă (bob) comprimată, albă, galbenă, roșiatică, brună, cu jumătatea bazală îmbrăcată în pleve. Plevele constituie 5-15% din greutatea bobului. într-un panicul se formează 1000-5000 boabe. Perioada de ve- getație, 130-140 zile. Subspecii: effusum, cu paniculul răsfirat și ramificații lungi; contrac- tum, cu paniculul compact, adunat și ramificații scurte. După modul de utilizare, există sorgul pentru boabe (Sorghum guinense, S. bautum, S. cafer, S. durra, S. chinense); pentru sirop (S. saccharatum); pentru mături (S. tehnicum); pentru furaj. Compoziție chimică. Cariopsele conțin (în medie) proteine (11,84%), amidon (75,37%), grăsimi (3,79%), celuloză (2,18%), cenușă (1,28%). Făina conține proteine (12,24%), grăsimi (2,82%), substanțe extracti- ve neazotate (68,82%), celuloză (1,52%), ce- nușă (1,46%). Tărâțele conțin proteine (15,44%), grăsimi (4,68%), substanțe extrac- tive neazotate (55,70%), celuloză (9,34%), ce- nușă (3,12%). Sorgul zaharat conține în tulpină zahăr (16-18%) care nu cristalizează. Alimen- tație. Boabele sunt utilizate în hrana unei populații de peste 200 milioane de oameni, reprezentând alimentul principal al negrilor din Africa, al populației din India și al unei însem- nate părți din populația Chinei, a Orientului Apropiat și a Egiptului. Industrie. Boabele pot fi folosite în industria spirtului, iar în amestec cu orzul în industria berii. Din tulpina sorgului za- harat se extrage, prin presare, un suc dulce care, prin concentrare, dă un sirop cu 60% soroza 773 șovârf zahăr, folosit în alimentație și în industria băuturilor. Tulpinile uscate și resturile rămase după extragerea siropului pot fi folosite în in- dustria hârtiei și a celulozei (conțin 30% celuloză pură). în Africa și China, din flori, din tecile frunzelor și chiar din tulpini se extrag substanțe colorante care se folosesc la vop- sirea stofelor, a lâni și a pieilor. Paniculele sorgului tehnic sunt folosite la confecționarea măturilor, periilor, diverselor împletituri. Zoo- tehnie. Folosit în nutriția animalelor erbivore ca nutreț verde, siloz, fân sau pășune, mai ales în zonele aride. Ca masă verde se folosește numai după înspicare. Otava trebuie cosită și pălită la soare, apoi dată în consum bovinelor și ovinelor, deoarece altfel conține glucozidul „du- rină“ care, în stomacul animalelor se transfor- mă în acid cianhidric. Agricultură. Plantă bună premergătoare pentru multe culturi agricole. SOROZA (Sorosis), fruct compus din bace agregate, provenit dintr-o inflorescență unde florile sunt foarte apropiate. Din fiecare ovar rezultă un fruct uscat (achenă), înconjurat de un perigon cărnos ce constituie partea co- mestibilă. Rămân apropiate între ele și se deta- șează de plantă împreună, ca un fruct unitar, întâlnită la dud (Morus alba, Morus nigra). SOVARF (Origanum vulgare), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, heliofilă, comună în întreaga țară, întâlnită mai ales prin tăieturi de pădure, margini de pădure, rărituri de pădure, poieni, tufărișuri, marginea drumurilor, de la câmpie până în regiunea subalpină; vegetează pe so- luri uscat-revene până la revene, uneori până la reavăn-jilave; se mai numește arigan, broasca, budeanâ, busuioc de pădure, busuio- cul-fecioarelor, forostău, măgeran sălbatic, milet, poala-Sf. Mării, rigan, solovârv, sufulf, trifoiște. Dacii îi spuneau budăma, budila, budeană, budilă(I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 30. Puțin pretențios față de sol și umiditate, rezistent la temperaturile scăzute din timpul iernii, rezistă la călduri extre- me. Fitocenologic, Car. Origanetalia, Pruneta- lia, Quercetea. Răspândit în Europa, Asia (me- diteraneană). Descriere. Rizom orizontal, brun-cenușiu, gros de 2-3 cm, din care por- nesc stoloni subterani și numeroase rădăcini filiforme. Tulpină erectă, rigidă, lignificată la bază, în patru muchii puțin proeminente, cu ramuri opuse la partea superioară, păroasă, înaltă până la 60 (80) cm. Frunze ovate, pe margini slab-crenat-serate, păroase mai ales pe dos, glandulos-punctate pe ambele fețe, scurt-pețiolate, opuse. Flori poligam-dioice, purpurii, rar albe, grupate într-o inflorescență corimbiformă; caliciu campanulat, redus, cu 10 nervuri longitudinale, cu 5 dinți triunghiulari, păros în interior; corolă infundibuliformâ, tu- buloasă, bilabiată, cu labiul superior emarginat, erect, iar cel inferior trilobat; androceu din 4 sta- mine, gineceu cu stil lung. înflorire, VII—VIII. Fructe, nucule mici, ovoidale, brune, grupate câte 4 în caliciu persistent. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin ulei volatil (0,15-1%), bogat în timol și carvacrol; cimol, a-tuionă, a-terpinen, dipenten, selinen etc., tanoizi (8%), acid ursolic, substanțe amare, substanțe minerale. Alimentație. în unele părți ale țării, planta este folosită la prepararea unei băuturi reconfortante, respectiv, băutura de șovârf: 50 g șovârf uscat, 3 I apă, 150 g miere. Apa se pune la fiert și când clocotește se adaugă planta. Se ia vasul de pe foc și se lasă 2-3 ore, după care se strecoară. Lichidul obți- nut se amestecă cu mierea și se îmbuteliază în sticlă. (C. Drăgulescu, 1991). Industrie. Din planta în floare se extrage ulei volatil (prin distilație în vapori de apă) cu miros aromatic, folosit în parfumerie și la prepararea unor li- chioruri. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au acțiune antispastică asupra musculaturii netede și se- dativă asupra sistemului nervos central și, mai ales, asupra centrilor respiratori din trunchiul cerebral; antiseptică cu proprietatea de a dis- truge microorganismele de pe tegumente și mucoase, acționând eficient împotriva putre- facțiilor; stomahică constând în favorizarea di- gestiei; carminativă, cu proprietatea de a elimina gazele intestinale ducând la dispariția balo- nărilor; fluidifiantă asupra secrețiilor bronșice și favorizând expectorația. Indicate în gastrite, gastrite hipoacide, tuse convulsivă, traheite, bronșite, astm bronșic, boli de stomac și în anorexie pentru a mări pofta de mâncare, în diferite boli de piele. Intră în compoziția ceaiului antibronșitic nr. 2 și a ceaiului sedativ Plafar. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Origani herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, călduros, după ora 11. Se taie părțile sovârf 774 sovârf nelignificate de la locul de ramificare. Părțile recoltate trebuie să aibă lungimea de cca 20 cm. Se usucă în strat subțire, în camere bine aerisite, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, până la 35° O. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea sindroa- melor dispeptice (anaciditate, hipoaciditate): infuzie, din 3 linguri de plantă mărunțită sau pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 3-4 linguri înainte de masă. 2. Pentru tratarea bronșitei, tusei convulsive și spastice, astmului bronșic: infuzie, din 1 lin- guriță cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minu- te. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea astmului bronșic: infuzie, din 2 lingurițe pulbere de plantă la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se beau 3 pahare pe zi. 4. Pentru tratarea colicilor renaie, litiazei rena- le, în enterite, colici gastrointestinale, febră: infuzie, din 10 g plantă mărunțită la 1 Ide apă clocotită. Se lasă acoperită până se răcește. Se bea de 3 ori pe zi câte o ceșcuță, încet, cu înghițituri rare. 5. Pentru stimularea funcțiilor digestive: infuzie, din 1 linguriță de vârfuri în- florite, mărunțite, la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se bea câte o cană înainte de me- sele principale. Bun tonic digestiv. 6. Pentru tratarea gastritelor: decoct, din 15 g plantă mă- runțită la o cană (200 ml) cu apă rece. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 15 minute. Se stre- coară. Se beau 4 linguri înainte de masă. 7. Pentru tratarea tusei convulsive la copii, tusei rebele la adulți, în astm, catar bronșic la bătrâni: extract fluid, câte 3-5 g pe zi; pentru înlăturarea fermentațiilor intestinale la adulți, de 4 ori pe zi câte 40 picături. 8. Pentru tratarea faringitei acute și cronice: infuzie, din 1 linguriță plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Nu se îndulcește. Se beau 2-3 căni pe zi. 9. Pentru tratarea rinofaringitei, faringitei acute și cronice: infuzie, din 15 g plantă peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Nu se îndul- cește. Se beau 2-3 căni pe zi. 10. Homeopatic, diluțiile a 4-a și a 5-a centezimale ale tinctu- rii-mamă sunt active în excitațiile sexuale cu predispoziție la masturbare. Se administrează unor femei sau fete urmărite de idei sexuale excitante sau vise lascive, la care por apărea un prurit la nivelul mameloanelor și dureri de sâni. Uneori există și o anume agresivitate sexuală (Mihai Neagu Basarab,1985). Uz extern. 1. Pentru îndepărtarea mirosului urât din gură, ameliorarea și diminuarea durerilor de dinți: decoct, din 15 g plantă mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 3-5 minute, apoi se lasă acoperit 10 minute. Se face gargară sau se ține în gură 15 minute. 2. Pentru tratarea otitei, amigdalitei: suc proaspăt, obținut din plantă prin presare. Pentru tratarea otitei, sucul se picură în ureche. Pentru tratarea amigdalitei, se ia într-o linguriță sau pe o bucată de zahăr. 3. Pentru vindecarea rănilor și arsurilor: a) frun- ze crude se aplică pe locurile afectate; b) alifie, din frunze crude pisate și amestecate bine cu unt; se aplică ca unguent pe locul afectat. 4. Pentru tratarea astmului bronșic: inhalații, 2-3 lingurițe de plantă într-un vas cu apă cloco- tită. Se inspiră aburul emanat. 5. Pentru trata- rea faringitei acute și cronice: gargară, cu infu- zie din 2 lingurițe la o cană cu apă clocotită. Planta face parte din compoziția ceaiurilor Pla- far pentru tratarea hemoroizilor, gripei, guturaiu- lui, cicatrizarea rănilor. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea iritabilității la câini și pisici, ca drog liniștitor: infuzie, din 5-10 g plan- tă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 mi- nute. Se strecoară. Se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de trata- ment, 1-5 g. Uz extern. Pentru tratamentul abceselor, furunculelor și arsurilor: cataplasme cu infuzie pregătită ca mai sus. Se folosește un pansament steril, înmuiat în infuzie. Apicuitu- ră. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de ne- ctar, 0,04-0,06 mg/ floare. Producția de miere, 70-80 kg/ha. Pondere economico-apicolă mij- locie. Ornamental. Indicat pentru marginea masivelor arborescente, grupuri de parcuri, grădini publice, de la câmpie până la munte, și ca flori tăiate. Decorativ prin port și flori. înmulți- re prin desfacerea tufelor, semințe. Vopsitorie. Florile, frunzele, scoarța și tulpina au proprietăți tinctoriale. Părțile de plantă sunt folosite în sta- re proaspătă sau uscată. Utilizate pentru vopsi- rea fibrelor naturale în roșu (diferite nuanțe), portocaliu, galben, cenușiu și negru. 1. Pentru vopsirea în galben ca lămâia (galben-limon), frunzele se pun într-un vas și se acoperă cu apă. Se fierb 60 minute. Se strecoară. Se dizol- vă piatra acră (5 g/l soluție). (Când se dizolvă sovârf 775 spanac piatra acră soluția trebuie să fie caldă). Se introduce materialul de vopsit și se fierbe până se obține nuanța galben-limon. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea în negru, planta întreagă (fără rădăcină), înflorită și usca- tă, se fierbe în apă până când soluția devine cenușiu-închisă. Se strecoară. Se dizolvă ca- laicanul pisat. Se introduce materialul pentru vopsit. Se ține la căldură timp de 7 zile. La interval de 2 zile materialul se scoate și se usucă. Apoi se repune în vas pentru a fi vopsit în continuare. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Pentru vopsitul în cenușiu se folosesc părțile aeriene ale plantei și scoarță de măr sau măr sălbatic (-> MĂR, MĂR SĂLBATIC). 4. Pentru vopsirea firelor de lână în roșu, florile proaspe- te se amestecă cu scoarță de -> ANIN NEGRU sau cu flori proaspete de cimbrișor de câmp și corn (-> CIMBRIȘOR DE CÂMP) etc. (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu , 1984). SPANAC (Spinacea oleracea), fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee, anuală, uni- sexuată, dioică, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din Asia Centrală; se mai numește spanac, șpenog, șpenot. Genetic, 2n = 12. Provine din spanacul sălbatic (Spina- cea tetranda Roxb.). Cultivat din secolul al IV-lea. Introdus în Europa din Persia, de către arabi și cruciați, mai întâi în Spania, de unde s-a răspândit în alte țări ale continentului. Se cultivă în părțile cu climat temperat și chiar nordice. Se poate cultiva până la 2000 m. în România se cultivă în toate județele, mai ales în jurul orașelor mari și centrelor industriale. Producții bune se obțin primăvara devreme și toamna, în condiții de zi scurtă. în condiții de zi lungă emite repede tulpini florale, înainte de a forma rozeta de frunze. Răspândit în Europa, Asia, America. Rezistent la temperaturi scăzu- te. Semințele germinează la 2-3° C. Tempera- tura optimă de creștere, 15-17° C. Semănat de toamnă suportă geruri până la minus 8-10° C. Temperaturile mai ridicate de 25° C depreciază cultura (frunze mici, fibroase). Pretenții scăzute față de intensitatea luminii; intensitatea optimă, 4000-5000 lucși; intensitatea mai mare (10 000 lucși) și temperatura mai mare de 25° C provoacă formarea tulpinilor florale. Pretenții ridicate față de umiditate; necesită irigații. Pre- feră soluri cu textură' mijlocie, fertile, permea- bile, afânate, bogate în humus, pH 6,5-7,5. Descriere. Rădăcină pivotantă, adâncă în sol până la 180 cm, cu ramificații laterale pe o rază de 30 cm. Frunze lung sau scurt-pețiolate, cu lamina triunghiulară (soiul Nores), lanceolat-lă- țită (soiul Viroflai), ovale mari (soiul Matador), triunghiulară, cu vârful rotunjit (soiul Matares), verzi-închis, moi, cu nervura mediană proemi- nentă. în rozetă există 8-12 frunze. Tulpină flo- riferă cilindrică, înaltă de 60-80 cm, slab-rami- ficată. Flori unisexuate, dioice, sesile, cele mascule cu 4 lacinii verzi și 4-5 stamine, unite la bază. Florile femele sunt axilare, grupate mai multe la un loc, cu perigonul format din 2 dinți, stigmate 4-5, lungi, filiforme. Proporția între florile mascule și cele femele este de 1:1; plan- tele femele sunt mai viguroase, cu frunze mai mari și cărnoase. Polenizare anemofilă. Fruct, achenă sferică, colțuroasă sau spinoasă, galbenă cu nuanțe verzui, cenușii sau cafenii. Facultatea germinativă, 50-70%; se păstrează 4-5 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin protide (3-14,13%), hidrați de carbon (3,6%), lipide (0,5%), spinacine (arginină, lizină), clorofile, sodiu (510 mg%), potasiu (540 mg%), calciu (85 mg%), fosfor (37 mg%), magneziu (37 mg%), sulf (29 mg%), fier (5 mg%), mangan (0,60 mg%), zinc (0,45 mg%), cupru (0,13 mg%), iod, arsenic, vitaminele A (600 pg%), B, (0,05 mg%), B₂ (0,20 mg %), PP (0,5 mg%), C (50-60 mg%). Alimentație. Le- gumă remineralizantă, antianemică, antiscor- butică. Frunzele, în stare proaspătă, deshidra- tate, fierte sau opărite sunt întrebuințate în pentru diferite preparate culinare. Valoare energetică, 18 kcal/100 g. Industrie. Folosit în fabricile de conserve deshidratat sau conservat în borcane. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei și semințele au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Proprietă- țile spanacului: remineralizant de mare valoa- re, antianemic, antiscorbutic, tonic cardiac, depurativ, diuretic, hipotensor, nutritiv, remine- ralizant, stimulent pancreatic, anticancer (?), fortifiant, vermifug. Asigură un mare procent de substanțe minerale necesare organismului, eli- mină sindromul anemic, combate scorbutul, re- trage toxinele din masa umorilor și favorizează eliminarea lor, provoacă creșterea cantității de urină eliminată în timp, provoacă o ușoară scă- dere de tensiune, tonifică miocardul și stimu- lează activitatea inimii, stimulează secrețiile gastrice, pancreatice și biliare, stimulează creșterea, provoacă eliminarea viermilor intestinali. Recomandat intern în anemie, spanac 776 sparanghel convalescență, scorbut, creștere, senescență, astenie fizică și nervoasă, cancer (?), afecțiuni ale căilor urinare, afecțiuni cardiace, astm, ato- nia vezicii urinare, cistită, diabet zaharat, gripă, gută, edeme, hemoptizie, hemoragie, hiperten- siune arterială, insuficiență hepatică și renală, nefrite, obezitate, palpitații, prostatită, rahitism, reumatism, tuse uscată, vâscozitate sangvină crescută, iar extern în pecingine, plăgi atone, acnee, abces, afecțiuni dermatologice, arsuri. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Spina- ceae herba) se recoltează când este bun de dat în consum, când rozetă de frunze a ajuns la mărimea normală, specifică soiului cultivat. La culturile de primăvară recoltarea se face la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie și până la începutul lunii iunie, iar la cultura de toamnă din a doua decadă a lunii octombrie până la sfârșitul lui noiembrie (în unele zone). Producție, 10-15 t/ha. Semințele (Spinaceae semen) se recoltează când y₃ până la 14 din plante încep să se îngălbenească, când semin- țele sunt tari, iar culoarea lor este verzui-ca- fenie. Se recoltează manual, cu secera. Se leagă în snopi. Se așează în clăi. Se treieră cu combina. Semințele se condiționează, ambalează și se depozitează. Producția, 600-900 kg/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea anemiei, scorbutului, rahitis- mului, în senescență, astenie fizică, astenie nervoasă, cancer: frunze proaspete consuma- te ca atare, de preferință în salată de crudități. Indicate în regimul alimentar al copiilor și per- soanelor mai în vârstă. 2. Pentru tratarea de- presiunilor fizice și nervoase, cancer (?): suc, scos din frunze proaspete, câte un pahar în fiecare dimineață. 3. în convalescență, senes- cență: vin tonic, preparat din 750 ml vin roșu natural și 200 ml suc de spanac. Se beau câte 100 ml înainte de masă. 4. Pentru combaterea constipației: a) infuzie, din 2 lingurițe semințe peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea ziua sau seara înainte de culcare; b) decoct, din 1 linguriță cu semințe la o cană (250 ml) de apă. Se fierbe în clocot 5 minute. Se acoperă pentru 5-10 minute și se lasă la răcit. Se strecoară. Se bea o cană pe zi, mai ales seara. 5. Pentru mărirea diurezei în bolile de rinichi și de vezică: infuzie, din 1 lin- guriță de frunze zdrobite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea arsu- rilor, pecingini, psoriazisului, plăgilor atone: cataplasme, cu frunze proaspete fierte în ulei de măsline sau ulei de soia. Contraindicați!-. boli hepatice, reumatism, artritism, inflamații gastrice, inflamații intestinale, litiază urică. Alte utilizări. Apa de la fierberea spanacului se folosește la spălatul lânii negre. Apicultură. Specie meliferă. Florile mascule sunt vizitate de albine pentru culesul de polen, necesar sti- mulării și dezvoltării familiilor acestora (v. PI. LIII, 2). ’ SPARANGHEL (Asparagus offici- nalis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, unisexuat-dioică, geofită, xerofită spre mezo- termă, moderat-termofilă spre termofilă, acid-neutrofilă, spontană și cultivată, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din Extremul Orient (Taiwan), însă vegetează spontan în locuri umede din luncile râurilor din Europa Centrală și de Sud, Africa, Asia Mică, vestul Siberiei; se mai numește asperag, coas- ta-dracului, coasta-vrâjmașului, iepurel, pâr, ragila-pâmântului, sparang, sperghic, um- bra-cucuhii, umbra-iepurelui. Genetic, 2n = 20. Cunoscut și cultivat din antichitate de greci și romani. Amintit în scrierile lor de Dioscoride, Pliniu cel Bătrân, Galen, Columella, Cato etc., care îl recomandau ca adevărat medicament pentru afecțiuni hepatice și colici nefritice. Răs- pândit în cultura țărilor din vestul Europei (Franța, Germania, Belgia, Olanda), S.U.A., America de Sud, Africa, China, Japonia. în România se cultivă pe suprafețe mici în jurul marilor orașe, ca București, Craiova, Cluj, Timișoara, Constanța. Legumă mult solicitată la export. Rezistă la temperaturi scăzute, su- portă bine gerurile din timpul iernii. Semințele germinează la temperatura optimă de 20-25° C. Pretenții moderate față de umiditate. Preferă soluri ușoare sau mijlocii, bine drenate, bogate în humus, cu reacție ușor acidă sau neutră (pH 6,5-7,5). Fertilizare cu îngrășămin- te organice sau cu îngrășăminte verzi (fasolea, soia, trifoiul). întoarcerea îngrășământului ver- de se face înaintea plantării materialului sădi- tor. Rădăcină embrionară cu durată limitată, substituită de un rizom puternic, pe care se formează numeroase rădăcini adventive și tul- pini aeriene. Descriere. Rădăcinile sunt căr- noase, lungi până la 40-50 cm, terminate cu un vârf numit gheară de sparanghel. în fiecare an sparanghel 777 sparanghel se formează tot mai sus pe rizom, cu tendința de a ieși la suprafața solului. Partea superioară a rizomului formează lăstari aerieni, care se recoltează când au cca 30 cm. Lăsați să crească, formează tulpini aeriene înalte de 120-150 cm, flexibile, puternic ramificate, reprezentând ver- ticile de filocladii cu rol în asimilația clorofiliană. Frunze solziforme, așezate la baza ramifica- țiilor tulpinii. Dioică. Tulpinile bărbătești au flori mici, așezate la baza filocladiilor, cu perigonul alb-verzui; androceul din 6 stamine cu filamen- te răsucite purtând antere galbene-portocalii. Cele femele, așezate pe alte tulpini, sunt mai mici decât cele mascule. Ovar trilocular, stil scurt cu trei muchii, stigmat trilobat. Cele mas- cule au 6 stamine cu antere galbene-portocalii. înflorire, VI-VIII, Polenizare entomofilă. Fruct, bacă roșie, mică. Conține 1-8 semințe (frec- vent 4-6) negre, lucioase, netede, cu tegument tare. Compoziție chimică. Conține apă (92-95%), proteine (1,5-1,8%), lipide (0,1%), hidrați de carbon (1,6-1,8%), celuloză (0,63%), săruri minerale (Mg, Ca, P, Fe, K, Cu, F, Br, I, Al, Zn, Si, S, Co), vitaminele B! (0,025 mg%), B₂ (0,1-0,3 mg%), C (25 mg%), asparagină, metilmercaptan, fitohormoni, enzime. Alimen- tație. Lăstarii tineri se consumă în stare etiolată sau verzi, preparați sub diferite forme: supe, ciorbe, pane, budinci, cu sos de maioneză, sos alb etc. Valoare energetică scăzută, 14 kcal/100 g. Gust specific. Recomandat ca aliment în cura de slăbire și diabet. Industrie. Lăstarii tineri sunt întrebuințați la fabricarea conservelor sau sub formă măcinată, pentru producerea supelor deshidratate sau cremelor de legume. Solicitat mult la export. Bioterapie. Rădăcina are utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Proprietăți: depura- tiv, diuretic, drenor pulmonar, hepatic, intesti- nal și renal, fluidifiant sangvin, hipoglicemiant, calmant al eretismului cardiac (excitație ner- voasă), tonic hepatic și nervos, sedativ, diges- tiv, expectorant, laxativ. Farmacodinamic, acti- vează procesele de eliminare a toxinelor din corp; acționează asupra epiteliului renal mă- rind cantitatea de urină eliminată în timp; fluidifică sângele; produce scăderea glicemiei; calmează excitația nervoasă a inimii; stimu- lează funcția ficatului și a sistemului nervos, stimulează digestia; favorizează expectorația producând eliminarea din bronhii și plămâni a substanțelor dăunătoare; mărește peristaltis- mului intestinal, ușurează tranzitul intestinal și defecația. Recomandat în astenii fizice și intelectuale, convalescențe, anemii, demrnera- lizare, insuficiență hepatică și renală, colici gastrointestinale și renale, atonia vezicii urina- re, cistită, afecțiuni renale și ale căilor urinare nefrită, obezitate, oxiuroză, hidropizie, ascită, bronșită cronică, palpitații, sciatică, vâscozitate sanguină, diabet. Recoltare. Lăstarii se recol- tează începând din anul al treilea de cultură, cu sezonul de tăiere limitat la 2-3 săptămâni. în anii următori recoltarea se extinde la 4-6 chiar 8 săptămâni în funcție de starea de dezvoltare a plantelor. Lăstarii etiolați se recoltează la timp, pentru a preîntâmpina înverzirea vârfu- rilor tinere. Recoltarea se realizează dimineața, când lăstarii sunt suculenți, prin răsucirea și ruperea lor. După recoltare se perie, sortează, ambalează și se valorifică imediat, pentru a nu-și pierde calitățile gustative. Chiar în primele 24 de ore are loc o scădere a conținutului de zahăr și o creștere a cantității de material fib- ros. Se păstrează în încăperi răcoroase, întu- necate. Producția, 2-3 t/ha în anul trei de cultură și 6-9 t/ha între 5-10 ani de cultură. Desființarea culturii se face la 12-14 ani. Rizomul și ră- dăcinile (Asparagi rhizoma et radix) se recol- tează începând din anul trei de cultură, când se cere tratarea anumitor afecțiuni. Recoltarea se face la nevoie, în orice anotimp. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea asteniei fizice și intelectuale, anemiei, insuficienței he- patice și renale, litiazei urice, diabetului, gutei, artritismului, bronșitei cronice, palpitațiilor: a) consumat ca atare, în stare crudă, trecut prin râzătoare, în aperitive, salate de sparanghel fiert în preparate culinare dietetice; b) decoct, din 20 g lăstari tineri la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se bea în cursul unei zile, în 3-4 re- prize; c) suc proaspăt, obținut prin tăierea în bucăți a lăstarilor și introducerea lor în storcătorul de legume și fructe; se pot da și prin râzătoare și stoarce prin tifon. Se consumă 1-2 pahare pe zi. 2. Pentru tratarea eretismului cardiac (excitație nervoasă): sirop, pregătit din o parte suc de rizom și rădăcină zahăr. Se fierbe pe baia de apă până la obținerea consis- tenței dorite. Se iau 2 lingurițe pe zi, dimineața și seara. Efect sedativ. 3. Pentru tratarea coli- cilor gastrointestinale, colicilor renale: tinctură, din o parte rădăcină și rizom la 3 părți alcool concentrat. Se lasă 15 zile la temperatura ca- merei. Sticla se agită de 2-3 ori pe zi. Se strecoară în sticle închise la culoare. Se astupă sparcetâ 778 spânz cu dop. Se iau 5-10 picături pe zi. 4. Pentru eli- minarea obiectelor ascuțite înghițite accidental: consumare de rizom fiert în cantitate mai mare. Structura filamentoasă înglobează obiectul, eli- minându-l la defecație fără a provoca leziuni (v. PI. LIII, 3). SPARCETĂ (Onobrychis viciifolia), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, perenă, hemi- criptofită, xeromezofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazifilă, întâl- nită frecvent prin pășuni și fânețe; se mai nu- mește bartacin, iarba săracă, parcetă, sparțetă, trifoi ispănesc trifoi turcesc. Genetic, 2n = 28. Fitocenologic, Car. Mesobromion, Festucetalia valesiacae. Cultivată ca plantă de nutreț în România începând cu secolul al XlX-lea. Răspândită în Europa. Rădăcină pivotantă, roșcată, pătrunde în sol până la 1,5-2 m, uneori până la 7 m. Descriere. Rizom ramificat. Tulpină arcuit-erectă sau erectă înaltă până la 100 cm, mai mult sau mai puțin păroasă. Frunze imparipenate, compuse din 7-14 perechi de foliole plus una terminală, alungit-obovate sau eliptice; stipele alun- git-ovate, membranoase, la mijloc brun-roșii, libere. Flori viu-carmin-roșii, grupate în racem dens, scurt; caliciul cu tub scurt, campanulat; corola cu vexilul întunecat-nervat, lat-eliptic, aripi scurt-auriculate, carenă androceul, din stamine diadelfe; gineceul cu ovar uniovulat. înflorire, VI—VI11. Fruct, păstaie indehiscentă, în formă de semicerc comprimat cu rugozități accentuate. Semințe ovat-reniforme, alun- git-eliptice. Compoziție chimică. Planta con- ține proteine (19,65%), lipide (5,24%), sub- stanțe extractive neazotate (50-42%), celuloză (17,45%), substanțe minerale (Ca, Mg, P, Si etc.). Zootehnie. Utilizată ca nutreț verde, fân, pășune sau nutreț însilozat. Consumată cu plăcere de animale. Nu produce meteorisme. Se cultivă singură sau în amestec cu ovăzciorul, obsiga și golomățul. Producție, 10 000-20 000 kg/ha masă verde. Agricul- tură. Planta are influență favorabilă asupra structurii solului. Bună premergătoare pentru toate culturile. Folosită cu succes în comba- terea eroziunii Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,3-0,9 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 40-60%. Pro- ducția de miere, 120-300 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mare. (v. PI. LIII, 4). SPARGANIACEE (Sparganiaceae), familie care grupează plante erbacee perene cu rizomi târâtori. Tulpini erecte sau natante, simple sau ramificate. Frunze liniare, alterne. Flori foarte mici, unisexuate, monoice, actino- morfe, grupate în capitul, globuloase, cele fe- mele în partea de jos, iar cele mascule în partea de sus; perigon sepaloid, actinomorf, format din 3-6 tepale membranoase, verzi, adesea caracteristic florii mascule; androceul din 6 sta- mine, uneori redus la 3; floarea femelă nudă, dar bracteată, cu gineceul unicarpelar, ovar superior. Formula florală: cr* P^₃ A₆_₃; G₁₍_₃). Fruct drupă cu epicarp spongios. Flora României conține 3 specii spontane ce aparțin genului Sparganium. SPÂNZ (Helleborus purpurascens), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, me- zotermă, calcicolă, slab-acid-neutrofilă, sciafilă, întâlnită prin păduri și tufărișuri din regiunea de deal (altitudine peste 500-600 m) și munte, mai ales în poienile din făgete, rariști, margini de pădure, în tot lanțul carpatic și dealurile înalte precarpatine; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, uneori reavăn-jilave; se mai numește barba-lupului, bojoțel, boțățel, coa- da-popii, cucurig, iarba-nebunilor, ouăle-popii, poranici, spanț, spunz. Dacii îi spuneau budăthla, budățel, spandula, spundula, spunz, spânz (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 32. în unele locuri cultivat ca plantă decorativă primăvăratică. Element car- pato-balcano-panonic. Fitocenologic, încadrat în Fagetalia. Răspândit în Europa, Asia Mică. Descriere. Rizom lung până la 10 cm, din care se dezvoltă numeroase rădăcini adventive cilindrice. Tulpină erectă, bifurcat-ramificată, înaltă până la 50 cm. Frunze bazale lung-pețio- late, palmat-sectate, cu 5-7 segmente întregi, ori din nou sectate; frunze tuIpinale cu pețiol din ce în ce mai mic până la sesile, către partea superioară a tulpinii, unde și lamina devine tripartită; lobii frunzei cu nervuri proeminente și fin-dințați pe margine. Flori nemirositoare, slab-mutante, formate din 5 tepale, verzi-pur- purii, persistente în timpul fructificării; 15-20 nectarine ușor bilabiate; androceu cu numeroase stamine, gineceu din 4-6 cârpele concrescute la bază. înflorire, 11—IV. Fructe, foli- cule comprimate lateral și cu rostrul lung, pe dos cu carenă evidentă și pe laturi cu nervuri. spânz 779 spânz Compoziție chimică. Planta conține heterozi- de steroidice-helebrozidul; saponozidele hele- borina și heleboreina; lactona, protoanemonina etc. Prin hidroliză, helebrozidul, formează hele- brigenină, glucoza și ramnoză. Toxicologie, întreaga plantă este toxică, în stare proaspătă și uscată. Toxicitatea este determinată de hele- boreina și heleborina. Heleboreina este un pur- gativ puternic. Heleborina provoacă narcoză și anestezia sistemului nervos. Heterozidele ste- roidice au acțiune cardiotonică. Animalele into- xicate prezintă inapetență, gastroenterită he- moragică, crampe, vomă, ritm cardiac încetinit cu perioade de aritmie, respirație neregulată, tremur muscular, comă. Consumarea laptelui de la vitele intoxicate produce diaree și vomă. La om, intoxicația provenită din utilizarea tera- peutică nerațională se manifestă prin vomă, iritații ale mucoaselor cu sângerare, ritm car- diac încetinit, cu perioade aritmice, paralizia respirației, moartea. Se intervine cu spălaturi stomacale, purgative (sulfat de sodiu), ana- leptice cardiace și respiratorii, cărbune medici- nal. Industrie. Planta este folosită în industria farmaceutică pentru prepararea unor medica- mente cu efecte cardiotonice, și antireumatice (Boicil). Bioterapie. Rizomul, rădăcinile, frun- zele și florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițio- nală. Cunoscut încă din Antichitate. Paracelsus prescria un „elixir pentru viață lungă“ preparat din frunzele uscate de spânz. Preparatul era foarte apreciat. Dozele mici administrate au efecte cardiotonice remarcabile. în România are o largă utilizare terapeutică produsul Boicil, cu acțiune antireumatică. Preparatul a fost con- diționat și sub formă de tablete și unguente. Forma cea mai activă însă o constituie injecțiile loco dolenti. Principiile active din plantă au acțiune iritantă, ocitocică și constituie un purga- tiv drastic. Helebrozidaîn stare pură reprezintă un foarte bun cardiotonic. în prezent există un număr mare de preparate cu helebrozida. Cer- cetări recente au stabilit că frunzele conțin principii cardiotonice cu o toleranță mai bună. Recoltare. Rizomul și rădăcinile (Hellebori rhizoma et radix) se recoltează din august până la începutul lui noiembrie. Se scoate din pă- mânt cu cazmaua. Se taie părțile aeriene. Se spală de pământ. Se usucă la soare sau în locuri acoperite, bine aerisite. Uscarea artifi- cială, la 40-60° C. Frunzele (Hellebori folium) și florile (Hellebori flos) se recoltează în timpul înfloririi. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere bine aerisite, de preferat în poduri aco- perite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Produsele se păstrează în pungi de hârtie. Me- dicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea amenoreei datorită congestiei uterului, inflama- țiilor intestinului gros: a) pulbere de rizom, se ia numai sub supraveghere medicală, câte un vârf de cuțit (0,25-1 g) pe zi; b) tinctură, se iau 20-30 picături pe zi. 2. Empiric, pentru tratarea amorțeala nervilor la mâini, durerilor de pânte- ce, herniei și afecțiunilor interne cu crize acute: extracție alcoolică. Rizomul și rădăcinile se plă- mădesc în rachiu. Se lasă 3 zile. Se strecoară și se ia de 3 ori pe zi câte un păhăruț mic. 3. Pentru tratarea de cancer genital (ovare, col uterin), testicule, prostată: decoct, din 0,1 g rădăcină spânz (un fir de rădăcină de lungimea unei jumătăți de băț de chibrit) la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe acoperit 5 minute. Se lasă la răcit, acoperit. Se strecoară prin tifon împăturit în 3-4. Lichidul obținut se împarte în 3 porții egale. Se bea dimineața, la prânz și seara, după ce, de fiecare dată, se mănâncă bine. Nu se bea pe stomacul gol. Rețeta a fost practicată de Pos^a Florica din comuna Cerașu, județul Prahova. Tratamentul a fost făcut cu 30 de zile înainte de operație. Prin- cipiile active din tratamentul făcut cu spânz au redus tumoarea ca dimensiune, lucru constatat de medic. Pacienta se simte foarte bine. Tot în această comună, mai mulți bărbați s-au tratat de cancer la prostată și s-au vindecat. 4. Empi- ric, pentru tratarea tumorilor canceroase neo- perate, fibromului uterin, chisturilor ovariene, leucemiei, nodulilor mamari, adenomului de prostată, sinuzitei, arteritei: a) decoct, din 1 g rădăcină spânz uscată la 1 I de apă. Se fierbe cca 1-2 minute. Se lasă la temperatura ca- merei să se răcească. Se strecoară. Se ia în prima zi câte o linguriță de 3 ori pe zi (dimi- neața, prânz, seara). A doua zi se trece la o doză de 2 lingurițe de 3 ori pe zi. Se continuă, mărind doza cu o linguriță, timp de 15 zile. Se face o pauză de 7 zile și tratamentul se reia până la vindecare, b) în zona Sașului, fitote- rapeuții populari recomandă pentru tratamentul cancerului: decoct, obținut din 2-3 g rădăcină spânz uscată care se fierbe în 2 litri apă, timp de 1-2 minute. Dozajul depinde de starea paci- entului, de greutate, vârstă etc. Se toarnă în sticle ce se țin în frigider. Se ține la temperatura camerei o mică cantitate care se folosește în spânz 780 spânz aceeași zi. Se iau, în prima zi, câte 3 linguri, una dimineața, alta la prânz și apoi seara; în ziua a doua se iau, de 3 ori pe zi, câte 2 linguri o dată; în ziua a treia, câte 3 linguri o dată de 3 ori pe zi. Se crește în fiecare zi cantitatea cu o lingură la doză, până se ajunge în a douăzecia zi, când se iau 20 de linguri dimineața, 20 de linguri la prânz și 20 de linguri seara. Se face o pauză de 7 zile și tratamentul se reia până la vindecare. Luarea dozelor are loc după ce se mănâncă; c) Ion Grozea din Arad recomandă (1999): decoct, din 3 mm rădăcină de spânz la 250 ml apă. Apa se încălzește până la fierbere, se adaugă rădăcina și se dau 1-2 clocote. Se ia ibricul de pe foc, se strecoară. Din acest preparat, timp de patru zile se iau câte 4 lin- gurițe pe zi. Pauză patru zile. Pentru o mai bună eficiență, se infuzează o linguriță cu vârf de rădăcină de spânz mărunțită la 250 ml apă. Se răcește, se strecoară. Cu acest produs se tamponează, cu vată, în 3-4 locuri de pe corp. Prin piele absorbția este maximă, iar eficiența foarte bună (Formula AS, anul IX, nr. 367, iunie 1999); d) în unele sate din nordul, sudul și vestul țării, terapeuții populari practică rețeta: decoctdin 4-5 mm rădăcină de spânz la 250 ml apă. Rădăcina se introduce în vasul de fiert când apa este gata să clocotească. Se fierbe 1-2 minute. Se lasă la răcit la temperatura camerei. Se ia o linguriță în prima zi, în ziua a 2-a, 2 lingurițe. Doza se mărește cu câte o linguriță până în ziua a 5-a. Se face pauză 5 zile. Se face apoi decoct, din 1 cm rădăcină de spânz la 250 ml apă. Apa se încălzește până aproape de fierbere. Se adaugă rădăcina și se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se stre- coară. Din acest preparat se ia o linguriță în prima zi, în ziua următoare 2 lingurițe, dintre care una înainte de masă și a doua după ce se mănâncă; a treia zi, se iau 3 lingurițe, una înainte de masă și două după ce s-a mâncat; a 5-a zi de iau 5 lingurițe, una înainte de a mânca și patru după ce s-a mâncat. în unele zone, tratamentul cu spânz se asociază cu cel de obligeană și iarbă roșie. 5. Homeopatic, tinctura-mamă se prepară din rădăcină proas- pătă. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 9-a se administrează în melancolii, hipocondrii, stări maniacale, slăbiciune fizică pronunțată, înceti- nirea exasperantă a funcțiilor psihice, privire vidă fără gândire, aviditate de consolare. Diluția a 4-a centezimală se administrează în cazul unor simptomatologii digestive, constând în stări tifice cu diaree apoasă abundentă, cu arsuri anale, senzație de plenitudine a stomacului, greață și vomă. Aceeași diluție se administrează în nefrită cu anasarcă rapidă, care se manifestă prin oligourie cu nevoi ine- ficiente de a urina, cu urina închisă la culoare, tulbure, cu sedimente în zaț de cafea (Mihai Neagu Basarab, 1985). Atenție! Spânzul este o plantă toxică. Dozele de tratament prac- ticate de medicina populară au eficiență în cele mai multe cazuri. Rezultatul tratamentului de- pinde și de starea generală a organismului, precum și de particularitățile lui. în timpul trata- mentului, locul afectat devine mai cald. Dacă organismul nu tolerează principiile active din spânz, pe el apar pete roșii, însoțite uneori de vomă. în acest caz, tratamentul se întrerupe. De fiecare dată, când se iau dozele de spânz, se mănâncă. Regimul alimentar trebuie să fie adecvat. Nu se fumează, nu se consumă bău- turi alcoolice, nu se mănâncă carne de porc, nu se consumă grăsimi animale. Se recomandă hrană vegetală. în cazuri extreme (la mare poftă), se poate consuma carne de pasăre sau vită, fiartă sau la grătar. Se beau sucuri proas- pete de plante (morcov, țelină, mere, cartof, puțină sfeclă, roșie, ștevie, spanac etc.). Ime- diat după extragerea lor, se consumă (nu se întârzie pentru că se oxidează). Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului abarticular, nevralgiei sciatice: decoct, din 50-100 g rizom la 1 I de apă. Se fierbe 20-30 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie (37° C). Baia durează 20-30 minute. 2. Pentru tratarea nevralgiei sciatice, nevralgiei de trigemen: ca- taplasme, din flori și frunze calde aplicate pe locul dureros. 3. Empiric, pentru tratarea dure- rilor de măsele: decoct, din 1 linguriță rizom uscat și bine mărunțit la 250 ml rachiu de droj- die. Se fierbe 1-2 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească până la călduț. Decoctul se ține în gură timp de 2-3 minute; nu se înghite. 4. Empiric, pentru tratarea sifilisului: decoct, din 1 linguriță rasă de pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se stre- coară. Se lasă să se răcească. Se spală local, pe gomele sifilitice. 5. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea stărilor febrile, stărilor a frigore, în rujet, agalaxie contagioasă: a) in- fuzie, din 5-10 g rizom uscat și mărunțit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); spermiogeneză 781 splinuță b) decoct, din 5-10 g rizom uscat și mărunțit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, bovine), 2-4-6 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,5-1-2 g; animale mici (pisici, câini), 0,01-0,03-0,05 g. Dacă se folosește rizomul proaspăt recoltat dozele se dublează; atât în decoct cât și în infuzie se folosesc 10-20 g. Concomitent se folosesc fragmente de rădăcină „per se“ ca implant. 2. Empiric, pentru tratarea atoniei ru- minale: decoct, din 2-3 g rizom și rădăcini uscate și mărunțite sau 6 g rizom și rădăcini proaspete la 4-5 I de apă. Se fierbe 20-30 mi- nute. Se strecoară. Se lasă la răcit și se admi- nistrează toată cantitatea prin breuvai bucal (se toarnă pe gât). Concomitent se face și o veni- secție de 250-500 ml sânge, în funcție de mă- rimea animalului. 3. Empiric, pentru tratarea fascioloză (gălbează): rizomul uscat și rădăcinile uscate se pisează bine, apoi se amestecă cu tărâțe de secară și cu sare și se dau oilor toamna, o dată pe săptămână. Nu se administrează primăvara, deoarece avortează. 4. Empiric, pentru tratarea septicemiei: se pi- sează rădăcinile de spânz și căței de usturoi, se toarnă peste ele borș și se administrează prin breuvaj bucal. 5. Empiric, pentru tratarea animalelor cahectice și care nu mănâncă: ră- dăcini pisate de spânz se amestecă cu untură râncedă, se face un bol și se așează la baza limbii ca animalul să-l înghită. Uz extern. Pen- tru tratarea pestei la porcine și ovine și pentru prevenirea bolilor infecțioase la porcine, ovine, caprine, bovine, cabaline se aplică implant cu rădăcină de spânz. Se perforează lobul urechii și se introduce în el un fragment de rădăcină. Ornamental. Indicat pentru marginea masive- lor arborescente, grupuri din parcuri și grădini publice existente în regiunea colinară și monta- nă. Decorativ prin flori, portul plantei. înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe. SPERMIOGENEZĂ, MICROGA- METOGENEZĂ SPIN (Spina), excrescență dură, pun- ginată, nedetașabilă, făcând corp comun cu lemnul, întâlnit la unele specii de angiosperme, de exemplu păducel (Primus spinosa)]. SPINASTEROL -> FITOSTEROLI SPLINUȚĂ (Solidago virgaurea), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită, xeromezofită spre mezofită, mezo- termă, acid-neutrofilă, element circumpolar-bo- real, întâlnită prin tufărișuri, poieni, fânețe, tăieturi de pădure, păduri, coaste, stânci, din regiunea de câmpie până în zona alpină; vege- tează pe soluri uscat-revene până la revene, uneori reavăn-jilave; se mai numește floare boierească, floare buiacă, mănunchi, smeoai- că, splinariță, varga de aur. Genetic, 2n = 18. Cunoscută ca plantă medicinală din Evul Mediu. Fitocenologic, ssp. virgaurea încadrată în Origanetalia, Epilobietalia, iar ssp. alpestris, Car. Nardo-Callunetea, Potentillo-Nardion. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom cilindric, oblic, noduros. Tul- pină erectă, simplă sau ramificată, uneori în partea superioară ușor-pubescentă, glabră, înaltă până la 1 m. Frunzele de la bază, ovate, cu margini serate, cele din vârful tulpinii eliptice sau lanceolate, cu margini ușor-serate sau întregi, dispers-păroase. Flori galbene, grupate în calatidii; cele marginale sunt alungit-liniare. înflorire, VII—IX. Fructe, achene mici cu papus. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin ulei volatil, substanțe amare, saponozide, azu- lene, taninuri catechice, acizii cafeic și cloroge- nic, flavonozide, cumarine. Bioterapie. Vârfu- rile înflorite ale plantei (somitățile) au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active au proprietăți diuretice, antiin- fecțioase, antiseptice, astringente, antidiareice, colagoge, expectorante, cicatrizante, calmante. Acționează asupra epiteliului renal stimulând mărirea cantității de urină eliminată în timp; diminuează și înlătură inflamațiile, distrug microorganismele de pe tegumente și mucoa- se; au acțiune hemostatică locală prin fenome- nul de precipitare a proteinelor; intervin favora- bil în tratarea stărilor diareice, reducând treptat afecțiunile inflamatorii acute ale intestinului; fa- vorizează eliminarea bilei prin stimularea con- tracțiilor vezicii biliare; favorizează expectorația; favorizează procesul de epitelizare producând vindecarea rănilor, diminuează excitabilitatea nervoasă mai ales la nivel local. Recomandate în ascită, reumatism, diaree, diaree cu sânge, inflamații intestinale (enterite), litiază renală și vezicală, metroragii, afecțiuni biliare, răni (plă- gi), ulcerații în cavitatea bucală, nevralgii den- tare. Recoltare. Somitățile înflorite (Solidaginis summitates) ale plantei se recoltează la splinuță 782 sporici începutul înfloririi. Se taie sau se rupe numai partea superioară. Se usucă în strat subțire, la umbră, în șoproane, poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 30-35° C. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor de rinichi și vezică, diareei cu sânge, metroragiilor, afecțiunilor biliare: infuzie, din 1 linguriță de vârfuri înflorite, uscate și mărunțite, la o cană cu apă în clocot. Se lasă puțin să dea în clocot împreună cu planta. Se lasă acoperită 12 ore. Se strecoară. Se îndulcește după gust. Se beau fracționat, 1-2 căni pe zi. 2. Pentru elimi- narea pietrelor din vezica urinară: pulbere de plantă amestecată în mâncare. Tratamentul durează 9 zile consecutiv. După o pauză de 20 zile, dacă este nevoie, procedeul se repetă. 3. Pentru tratarea adulților de litiază, diaree și ca expectorant: decoct, din 2 linguri cu vârfuri înflorite la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperit 12 ore. Se strecoară. Se îndul- cește și se beau fracționat 1-2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea enteritei, diareei rebele, dia- reei la copii în perioada de dentiție: sirop, din 2 lingurițe cu vârfuri plantă înflorită, uscată și mărunțită, la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă la infuzat 12 ore. Se stre- coară. Se adaugă 300 g zahăr și se dă în clocot până ce se obține consistența dorită. Se ia câte o linguriță. 5. Homeopatic, tinctura-mamă în diluțiile de ia a 3-a decimală la a 4-a cente- zimală se administrează în insuficiență renală, litiază renală, fosfaturie, albuminurie, disurie. Tabloul clinic al bolnavului constă din oligourie, tendință de reumatism și azotemie, urina este închisă la culoare, roșiatică, cu depozit nisipos de fosfați, în unele cazuri și puțină albumină; limba este încărcată. în unele situații, bolnavul poate prezenta și un anumit grad de insufi- ciență hepatică. în insuficiența hepatică se ad- ministrează aceleași diluții ale tincturii-mamă. Tabloul clinic al bolnavului constă din: limbă încărcată, abdomen destins și flatulent, cu du- reri periombilicale agravate de presiune inten- să, gust amar în gură (mai accentuat noaptea), scaune cu aspect și consistență variabile, fica- tul este mic, urina închisă la culoare, dureri lombare, catar nosofaringian. Mesele copioase agravează bolnavul (Mihai Neagu Basa- rab, 1985). Uz extern. Pentru cicatrizarea ră- nilor, ulcerațiilor din cavitatea bucală și pentru atenuarea durerilor în nevralgiile dentare: de- coct concentrat din 2 linguri cu vârfuri înflorite la o cană (200 ml) cu apă, după procedeul prezentat mai sus. Cu soluția obținută se spală rănile și se clătește bine gura, în cazul nevral- giilor dentare și ulcerațiilor. Apicultură. Este o excepțională plantă meliferă. Are o perioadă lungă de înflorire (iulie-septembrie). Albinele o cercetează în tot cursul zilei, pentru culegerea de nectar și polen pentru întreținerea și dezvol- tarea familiilor de albine. Producția de miere, 50 kg/ha. Pondere economico-apicolă, mijlocie. Ornamental. Indicată pentru grupuri, rabate, marginea masivelor, marginea grupurilor arbo- rescente din parcuri, de la câmpie până în zona alpină, și ca flori tăiate, cu efect estetic deo- sebit pentru interior. Decorativă prin port, flori, înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe. Vop- sitorie. Planta a fost utilizată în trecut la vopsi- tul în galben al firelor și pânzeturilor (v. PI. LIII, 5). SPORICI (Verbena officinalis), fam. Verbenaceae. Plantă erbacee, anuală până la perenă, terofit-hemicriptofită, cosmopolită, me- zotermă, xeromezofită-mezofită, slab-acid-neu- trofilă, întâlnită ca buruiană pe locuri ruderale, virane, miriști, marginea drumurilor, de la câm- pie până în regiunea montană; vegetează pe solurile uscat-revene până la revene, uneori și pe cele reavăn-jilave; se mai numește buruiană de boală, gușa-porumbelului, iarba-fierului, iarba-fiarelor, iarbă spornică, măturică, săgea- ta-Domnului, spor, sporiș, spornic, verbină, verbină sălbatică. Medicina dacică salmosia- nă/zalmosiană o folosea la răni, abcese, dureri de cap, de ficat, de splină și de rinichi. Genetic, 2n = 14. Fitocenologic, încadrat în Chenopo- dietea-Plantaginetea, Car. Plantaginetalia-Sy- simbrietalia, Agropyron-Rumicion, Arction. Răspândit pe tot globul. Descriere. Rădăcină pivotantă, adeseori cu rizom scurt, gros de 0,5-1 cm. Tulpină erectă, cu 4 muchii, rami- ficată, înaltă de 30-100 cm. Frunze pețiolate, opuse, cele inferioare (adesea uscate la înflo- rire) ovat-triunghiulare, aproape până la bază simplu-penat-sectate (trifoliate), cele superioare mai mici și mai puțin divizate, glabrescente. Flori mici, palid-roșii sau palid-violete, rar albe, grupate spiciform; caliciu și axa inflorescenței des-păroase, cu 4-5 dinți scurți; corolă cu 5 pe- tale unite într-un tub cilindric, puțin curbat spre vârf ușor bilabiată (labiul superior cu 2 lobi, cel inferior cu 3 lobi, din care mijlociul mai mare); androceu cu 4 stamine didiname, concrescute cu tubul corolei: gineceu bicarpelar cu stigmat din 2 lobi inegali. înflorire, VI-IX. Fructe, nucule stafileacee 783 sta mină 4-muchiate. Compoziție chimică. Planta con- ține substanțe amare, emulsină, invertină, ver- benalină (glicozid), tanin. S-au indentificat și heterozide cardiotonice. Bioterapie. Părțile aeriene înflorite ale plantei au utilizări terapeuti- ce în medicina tradițională umană și veterinară. Principiilor active li se atribuie proprietăți anes- tezice, de potențare a prostaglandinelor, anti- gonadotrofice, antiinflamatoare, antimigrenoa- se, galactogoge, antireumatice, astringente, aperitiv-amare, cicatrizante. Folosite ca vulne- rar, antiinflamator, antimigrenos, în colici hepa- tice, renale și de splină, afecțiuni ale splinei, renale și gastrice, stimularea digestiei, secre- ției de lapte, în dureri de cap, de ochi, de dinți, abcese, răni, ulcerații, reumatism, afecțiuni tegumentare. Recoltare. Părțile aeriene înflori- te (Verbenae herba) se recoltează pe timp fru- mos. Se aleg plante cu flori și multe frunze. Se taie din apropierea solului. Se usucă în strat subțire, la umbră, de preferat în podurile acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea afecțiunilor hepatice, afecțiunilor splinei, afec- țiunilor renale și gastrice, durerilor de cap, sti- mularea digestiei și secreției de lapte: infuzie, din 1-2 lingurițe cu plantă mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Utilizările nu sunt verificate științific. Stimularea secreției de lapte este însă certă. Uz extern. 1. Pentru tratarea durerilor de ochi, nevralgiilor, durerilor de dinți, ulcerelor buzelor, ale cavității bucale, abceselor, rănilor: decoct, din 1-2 linguri plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la un foc moderat. Se strecoară. Se face gargară în cazul afecțiunilor cavității bucale, după care se clătește bine gura cu decoct. Pentru combate- rea durerilor de dinți, decoctul se ține 1-2 minu- te în gură. Pentru tratarea ulcerelor buzelor, rănilor și durerilor de ochi se spală locul afectat cu decoct, folosind un tampon de vată. 2. Pentru combaterea durerilor reumatice loca- le: cataplasmâ, cu plantă plămădită în apă caldă. Se aplică pe locurile dureroase, cât se suportă de cald. 3. Pentru tratarea afecțiunilor tegumentare, reumatismului, fortificarea copii- lor astenici: baie, în apa caldă, la 37-38° C, din cadă se introduce un săculeț ce conține 1-2 pumni de plantă mărunțită. Se lasă 10 mi- nute, apoi săculețul se plimbă prin apă și se stoarce. Se lasă în continuare în apa de baie. Baia durează 20-30 minute. Medicină veteri- nară. Pentru tratarea bolilor membrelor (dureri de picioare, umflături la picioare, dureri de unghii): decoct, din 300 g sporici, sulfină albă (Melilotus albuș) și sânziene galbene (Gaiium venim), în părți egale, la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se lasă să se răceas- că. Se fac băi locale. Tratamentul este eficace. Cosmetică. Pentru combaterea cheliei: de- coct, din 1-2 linguri de plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 10-15 minute. Se strecoară. Se spală părul; se masează ușor pielea capului. ST AFILEACEE (Staphyleaceae), familie care cuprinde 5 genuri, cu cca 25 specii de arbuști sau arbori scunzi, răspândiți în regiu- nile temperate din emisfera nordică. Frunze opuse sau alterne, trifoliate sau penat-compu- se, cu stipele. Flori unisexuate (hermafrodite), actinomorfe, tipul 5, grupate în inflorescențe axilare sau terminale; caliciul cu sepale libere (dialisepal) sau numai la bază concrescute, imbricate; corola dialipetală, cu petale imbrica- te; androceul din 5 stamine situate în fața sepa- lelor, prinse de marginea discului intrastaminal; gineceul, din (2) 3 cârpele, ovar superior, cu ovule anatrope, placentație axilară. Formula florală: ^K₅ C₅ A₅ G₍₂₌₃). Fruct capsulă. Semin- țe cu endosperm, embrion mare posesor de cotiledoane plan convexe. Flora României con- ține o singură specie, Staphylea pinata (Cloco- tiș), 2n = 26, arbust până la 5 m, sporadic în zona forestieră de la câmpie până în etajul montan inferior, uneori cultivat în grădini. STAMINA (Staminis), organ mascu- lin de reproducere a florii (microsporofilă), unde se formează polenul. Filogenetic își are origi- nea într-o formațiune de tip foliar numită gono- fiiâ, care poartă ramuri fertile. Prin condensări și reduceri, gonofilă a dat naștere staminei. Ea reprezintă deci o frunză profund modificată și fertilă. Este formată din filament conectiv și anteră. Filamentul provine din pețiolul frunzei modificate. De obicei, este lung, subțire, cilin- dric, simplu, neramificat și steril. Unele specii au filamentul lățit, caz întâlnit la nufăr (Nym- phaea alba); bifurcat ca la alun (Corylus avellana); ramificat de mai multe ori ca la ricin (Ricinus communis). Florile majorității speciilor au filamentele de aceeași lungime; la alte spe- cii lungimile diferă (de exemplu, Lamiaceae, stamină 784 stamină Scrophulariaceae, Brassicaceae). Anatomic, structura filamentului constă dintr-o epidermă cutinizată la exterior, un parenchim fundamen- tal și un fascicul conducător central la interior. Fasciculul conducător este de tip hadrocentric (lemnul este înconjurat de liber), la angiosper- mele dicotiledonate, sau de tip colateral, la angiospermele monocotiledonate. Conectivul provine din limbul frunzei metamorfozate. Este continuarea filamentului în anteră și reprezintă țesutul steril care leagă cele două loji ale ante- rei. Antera constituie partea fertilă a staminei. De regulă, este formată din două jumătăți sime- trice (biloculare) numite loji sau teci, atașate de o parte și de alta a conectivului. Fiecare lojă au câte doi saci polinici (microsporangi) în care se află polen (microspori). Există însă și antere formate dintr-o singură lojă (uniloculară) cu doi saci polinici, caracter întâlnit la speciile de nal- bă (Althaea pallida, A. roșea, A. officinalisetc.); cu patru loji (tetraloculară), cu un total de opt saci polinici, ca la scorțișoară (Cinnamomum zeylandicum), sau un număr mai mare de loji (poliloculară), ca la vâsc (Viscum album). Ante- rele, după poziția lor pe filament, pot fi: introrse, cu sacii polinici orientați spre interiorul florii [de exemplu, izmă (Mentha sp.)] (fig. 279); extror- se, cu sacii polinici orientați spre exteriorul florii [de exemplu, stânjenel (Iris sp.)]; oscilante, Fig. 279. Secțiune transversală prin antera staminei de mentă: a - fascicul libero-lemnos; 2 - conectiv; 3 - epidermă; 4 - țesut mecanic; 5 - saci polinici cu granule de polen. care se prind de filament într-un singur punct. Punctul de inserție a filamentului poate fi la baza anterei, și atunci se numesc antere bazi- fixe [de exemplu, la lalea (Tulipa gesneriana)], sau poate fi pe partea dorsală a anterei, și se numesc antere dorsifixe [de exemplu, specii din fam. Liliaceae, Poaceae, Plantaginaceae], Ontogenetic, staminele apar pe receptacul sub forma urtei mici primordii. Primordiile stami- nelor se formează după apariția primordiilor Fig. 280. Dezvoltarea anterei și originea granulelor de polen la iarba-ciutei (a-c) și trifoiștea de baltă (d): a - secțiune într-o anteră foarte tânără; b - diferențierea arhesporului; c - stadiu avansat; d - originea granulelor de polen; 1 - arhespor; 2 - celule-mame polinice; 3 - tapet. învelișului floral. La început, primordiul staminal este nediferențiat. Are la exterior o epidermă sau exoteciu ce protejează, spre interior, un țesut meristematic omogen. Conturul primordiului este trapezoidal (fig. 280). în colțurile trape- zului, sub epidermă, se individualizează patru celule inițiale ale sacilor polinici, numiți și arhesporii primari. Fiecare celulă inițială se di- vide tangențial, rezultând două celule: o celulă externă, parietală, și alta internă, sporogenă. Celula externă, parietală, prin diviziuni tangen- țiale și anticlinale, va da naștere peretelui ante- rei, alcătuit din stratul mecanic sau endoteciul, stratul tranzitoriuși stratul tapet(fig. 281). Celu- la sporogenă, prin diviziuni succesive, dă naștere țesutului sporogen, din care se formea- ză polenul (microsporogeneză). La începutul formării, stratul mecanic acumulează în celu- lele lui amidon. Cu timpul acesta se consumă și Fig. 281. Secțiune transversală într-un sac polinic de tătăneasă (Symphytum officinale): 1 - epidermă; 2- strat mecanic; 3- strat tranzitoriu; 4 - tapet; 5 - celule-mame polinice. staminodii 785 stânjenei pe seama lui are loc îngroșarea inegală a pere- ților celulari, sub formă de benzi înguste, ligniti- cate, dispuse pe pereții interni și laterali (radia- li). Pereții externi, celulozici, rămân subțiri. Cu o astfel de structură, țesutul mecanic, prin contracții higroscopice, determină deschiderea anterei ajunsă la maturitate. Stratul tranzitoriu (uneori mai multe) de celule dispare de tim- puriu prin gelificare. Stratul tapet, format din celule cubice mari, cu vacuole mari, îndepli- nește rolul de hrănire a tinerelor granule de polen. Hrănirea se face în două moduri. în primul caz pereții celulelor se lichefiază (tapet ameoboid). Conținutul lor se contopește într-un sincițiu numit periplasmodiu, care pătrunde în sacii polinici și servește ca hrană granulelor de polen [de exemplu, ața de mare (Ruppia rostellata)]. în cazul al doilea, celulele tapetului nu se dezorganizează, ci secretă substanțe nutritive (tapet secretor), care pătrund în sacii polinici și servesc ca hrană granulelor de polen [de exemplu, nufărul alb (Nymphaea alba), po- rumbul (Zea mays), vița de vie (Vitis vinifera), mărgăritarul (Convallaria majalis)]. Anterele, ajunse la maturitate, eliberează polenul. Des- chiderea lor se face prin crăpături longitudinale, caracter întâlnit la majoritatea angiospermelor; prin crăpături transversale, care formează mici capacele ce se ridică parțial (dehiscența valvi- cidă), ca la speciile de Lauriaceae, Berberi- daceae, sau prin orificii mici aflate în vârful lojilor (dehiscența poricidă), ca la cartof (Solanum tuberosum) (fig. 282). Fig. 282. Dehiscența anterelor: a - prin două șanțuri longitudinale, la pătlăgele roșii (Lycopersicon esculentum); b - transversală, la trepădătoare (Mercuriales annua); c - prin pori (poricidă), la cartof (Solanum tuberosum); d - prin valvule, la dracilă (Berberis vulgaris); c - prin căpăcele, la Garcinia sp. STAMINODII (Staminodium), ele- mente florale sterile provenite din stamine prin pierderea anterei. Din stamină nu rămâne decât filamentul. La specia numită popular limba boului sau belșiță (Canna indica), din cinci stamine, una rămâne fertilă, iar patru din ele se transformă în staminodii colorate. La alte specii, ca bulbucii de munte (Trollius euro- paeus), spânz (Helleborus purpurascens) etc. staminodiile au rol de organe nectarigene. La unele specii (Lychnis dioica) toate staminele se transformă în staminodii în această situație, floarea devine unisexuată femelă. STÂNJENEL (Iris germanica), fam. Iridaceae. Plantă erbacee, perenă, exclusiv cultivată, heliofilă, suportă semiumbra, dar are ritm de creștere slab, rezistentă la ierni reci, pe soluri variate, nisipoase, pietroase, argiloase, dar bine drenate; se mai numește cacițâ, ceapă, coada-cocoșului, cocoară mnerie, cocoș, cosița-fetelor, crin, crin albastru, floare vânătă, frunză lată, găitane vinete, iarbă lată, III ie, HHe sălbatică, lilion, papa rigă, păpurică, pescuți, sabie, sanfil, spetează, stânj, stânjeni vineți, sperișcă, stânjineii-miresii, șovârâșcă, șuvar, tu lipan. Dacii îi spuneau coicodilă, codilă, coecolmelua, cocodilă, cocozilă, coelilâ, cocor, merâu (I. Pachia Tatomirescu, 2000). Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, înca- drat în Aceri-Quercion, Querceta pubescen- ti-petraeae, Car. Brometalia. Răspândit în regiunea mediteraneană. Descriere. Rizom orizontal brun, lung de 5-10 cm, ramificat, cu porțiuni mai groase și strangulări, din care se desprind rădăcini adventive. Tulpină cilindrică, înaltă de 50-100 cm, ramificată de la mijloc. Frunze sesile, enziforme (în formă de sabie), formate de pe rizom și dispuse câte 5-8 în evantai, lungi de 50-70 cm, late de 2-4 cm, nervațiune paralelă. Flori violete, solitare, în vârful tulpinii sau ramificațiilor, puțin mirosi- toare; perigon pe două cicluri, cel exterior din 3 elemente răsfrânte, iar cel intern din 3 ele- mente îndreptate în sus; androceu cu stamine albe sau liliachii-deschis. înflorire, V-VI. Fructe, capsule mari (5,5/2 cm), ce se deschid prin 3 linii longitudinale. Semințe alungit-ova- te, ușor ascuțite la capete. Compoziție chi- mică. Rizomul conține iridozid (heterozid flavonic), irone (a și y), p-iononă sau esteri cu acizii miristic sau oleic, mirisat de metil, ami- don, glucide, mucilagii, ulei volatil etc. Biote- rapie. Rizomul plantei are utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile stânjenel 786 stânjenel galben active au proprietăți diuretice, cicatrizante, antispastice și expectorante. Acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp; diminuează sau în- lătură spasmele; favorizează expectorația eliminând din bronhii și din plămâni sub- stanțele dăunătoare; stimulează epitelizarea și vindecarea rănilor. Folosit în ascită, tuse, astm, vindecarea rănilor. Recoltare. Rizomul (Iridis germanici rhizoma) se recoltează în septembrie-octombrie, când conținutul în substanțe este maxim. Se taie părțile aeriene. Se înlătură rădăcinile și părțile seci din rizom. Se taie în felii groase de 0,2-3 cm sau se despică în lung. Se usucă la soare, pe rame, într-un singur strat. Uscarea artificială, maxi- mum 35° C. Miros aromat, gust dulceag. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ascitei (efect diuretic), tusei: decoct, din 2-3 g pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă acoperit 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea tusei convulsive, astmului, bronșitei: decoct, din 5 g pulbere de rizom de stânjenel, 5 g rădăcină de lemn dulce mărunțită, 2 g fructe de anis la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute, timp în care cantitatea de lichid scade la jumătate. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se ia, după caz, câte o lingură din oră în oră sau o lingură la 2 ore. 3. Empiric, pentru tratarea ascitei: decoct, din fierberea rizomilor în vin. Se beau 3 pahare pe zi. 4. Pentru a exclude contracțiile false la naștere: extracție alcoolică, din rizomi pisați. Se lasă la plămădit 5-6 zile. Se dă gravidelor pentru a naște mai repede și mai ușor. Uz extern. Pehtru grăbirea vindecării rănilor: pulbere de rizom, se pune direct pe rană. Rizomul plantei este folosit, împreună cu alte plante, în diferite rețete Plafar pentru tratarea dis- chineziei biliare, reumatismului, cosmetica mâinilor și ca tonice capilare. Cosmetică. Pentru întreținerea mâinilor: amestec, din 10 g praf de rizom de stânjenel, 15 g făină in, 30 g miere, 15 g talc, 40 g săpun praf, 20 g glicerina. Pasta formată se întinde pe mâini. Se ține 30-60 minute. Industrie. Folosit în industria parfumurilor. Ornamental. Cultivat în parcuri, grădini, cimitire, ca plantă deco- rativă pentru formarea de borduri de-a lungul aleilor, pe peluze, în grupuri compacte. Pot fi ținuți pe același loc 8-10 ani (v. PI. LIV, 2). STÂNJENEL GALBEN (Inspseu- dacorus), fam. Iridaceae. Plantă erbacee, pere- nă, toxică, medicinală, geofită-heliohidatofită, higrofită, amfitolerantă la temperatură și pH, comună în locuri mlăștinoase, marginea lacu- rilor, marginea bălților, șanțuri cu apă, în ape li n-curgătoare, în regiunea de câmpie și deluroa- să, uneori și în regiunea muntoasă; vegetează pe soluri mlăștinoase, permanent ude, ude până la submerse; se mai numește colțul-hipu- lui, crin de apă, crin galben, Uliu galben, spetea- ză, spetează sălbatică, spetegioară, stânjenel păpuros. Genetic, 2n = 24, 30, 32, 34, 40. Fitocenologic, încadrat în Phragmitetea, Popu- letalia, Alnetea, Car. Phragmitetalia. Descrie- re. Rizom gros de pe care pornesc rădăcini adventive și tulpini aeriene, aflat în mâlul apelor. Tulpină comprimată lateral, ramificată, înaltă până la 150 cm. Frunze enziforme, late de 1,5-2,5 cm, în forma unor săbii. Foliolele spatului liniar-lanceolate, pe dos carenate, lungi de cca 5-6 cm. Flori galbene, mari, tipul 3, cu pedunculi subțiri, lungi de 2,3-4,5 (5,5) cm. Perigon cu lacinii lat-ovate, glabre, galbene la bază, cu striațiuni și puncte vișinii-violacee; an- droceu din 3 stamine lungi de 2-3 cm, cu fila- mentul galben-pal; gineceu cu stil divizat în stigmat petaloid, galben, și lung de 1-1,5 cm. Polenizare entomofilă. înflorire, V-VII. Fruct, capsulă loculicidă. Semințe comprimate, negri- cioase la maturitate. Compoziție chimică. Rizomul conține amidon, tanin, substanțe rezi- noase, iridin (glicozid), săruri minerale. Toxi- cologie. Planta este toxică în stare verde și uscată. Principiul activ este glicozidul iridin și altele cu structură încă necunoscută. Consu- mată de către animale, toxinele se acumulează în sânge și, după o anumită perioadă, le pro- voacă moartea. Bioterapie. Rizomul plantei are utilizări terapeutice în medicina umană tra- dițională. Principiile active au proprietăți diureti- ce antispastice, tonic-stomahice, expectorante și cicatrizante. Acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată în timp; diminuează sau înlătură spasmele; fa- vorizează expectorația eliminând din bronhii și din plămâni substanțele dăunătoare; favorizea- ză digestia prin excitarea sucurilor gastrointes- tinale; stimulează epitelizarea și vindecarea rănilor. Folosit în ascită, tuse, astm, vindecarea rănilor. Recoltare. Rizomii (Iridis pseudacori rhizoma) se scot din mâl toamna sau primăvara de timpuriu. Se spală, se despică sau se taie în steaua-pământului 787 stejar rondele subțiri și se usucă la umbră de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. Pentru acțiunea diuretică se folo- sește empiric în tratarea ascitei ca tonic stoma- hic, pentru stimularea digestiei și ca expecto- rant: decoct, din 2 lingurițe cu pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se lasă la macerat 1-2 ore, apoi se fierbe 10-15 minute. Se aco- peră și se lasă la răcit. Se strecoară. Se bea fracționat în timpul unei zile. Uz extern. Pentru tratarea rănilor, urticariilor, și combaterea mă- treții: decoct, din 2 linguri pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se lasă 2 ore la macerat. Se fierbe 10-15 minute la foc domol. Se strecoară. Se spală local (v. PI. LIV, 3). STEAUA-PĂMÂNTULUI (Astraeus hygrometricus), fam. Astraeaceae. Ciupercă micorizantă, necomestibilă, întâlnită vara și toamna (VII—XI), în locuri pietroase sau argiloase. Corpul de fructificație (bazidiocarp), cu diametrul de 5-6 cm, brun-cenușiu. Exoperidia este divizată în 8-15 lobi, care execută mișcări higroscopice: pe timp umed se desfac, pe timp uscat se închid acoperind endoperidia. Gleba brună, pulverulentă. Sporii de 8-12 p(v. PI. LIII, 6). STEJAR (Quercus robut), fam. Faga- ceae. Arbore foios, megafanerofit, mezofit spre mezohigrofit, mezoterm, heliofil, în privința reacției solului eurionic (amfitolerant), întâlnit în regiunea de câmpie și dealuri (terasele râurilor, platforme, piemonturi), cu limita superioară la cca 600-650 (700) m altitudine, formând arbo- rete de amestec cu alte foioase (păduri de șleau), sau arborete pure (stejărete); se mai numește gorun, sledun, stejar pedunculat, șledun, ștojar, terș, trâjer, tufan. Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrat în Quercion roboris, Alno-Padion. în România ocupă 2% din suprafața păduroasă a țării, respectiv cca 141 364 ha. Pădurile cele mai întinse (peste 80% din total) se găsesc în sudul țării, câmpiile din vestul țării, nord-vestul Moldovei și în Podișul Transilvaniei. Specie de climat variat; cerințe ridicate față de căldură în timpul verii; rezistent la gerurile de iarnă - cele excesive îi provoacă gelivuri (crăpături în lemn). Preten- țios față de lumină. Preferă soluri profunde, afânate, revene până la umede, fertile. Suportă mulțumitor solurile compacte, argiloase, cu po- dzolire accentuată de hidrogeneză, pe terase și platforme. Crește nesatisfăcător pe soluri să- race și acide. Răspândit în Europa. Descriere. Rădăcină pivotantă, profundă. Tulpină dreaptă, bine legată, înaltă până la 50 m, diametrul 1-2 m. Scoarța cu ritidom brun-negricios, tare, adânc-brăzdat longitudinal și transversal, până la 10 cm adâncime. Lemn cu duramen brun-ro- șiatic, album gălbui-roșiatic, raze medulare mari, bine vizibile, inele anuale vizibile. Coroa- na profundă și largă, cu ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal. Lujerii viguroși, muchiați, glabri, bruni-măslinii. Mugurii ovoizi, bruni-lucitori. Frunze lobate până la pen- tafidate, cu 4-8 perechi lobi obtuzi sau rotunjiți, inegal separați prin sinusuri neregulate, glabre, pieloase la maturitate. Flori unisexuat-mo- noice, cele femele lung-pedunculate, dispuse câte 3-6 în ciorchine. înflorire, IV-V. Poleniza- re anemofilă. Fructe, achene (ghindă) ovoida- le, alungite până la cilindrice (2-4 cm) bru- ne-gălbui, în stare proaspătă cu dungi longitudinale verzui caracteristice; grupate câte 2-5 pe un peduncul comun. Cupă hemisferică, lemnoasă, cu solzi mici, ovați-triunghiulari, strânși-alipiți, concrescuți, liberi numai la vârf. Capacitate germinativă, 70-80%. Fructifică o dată la 6-10 ani. Prima fructificare, la 70 ani, când se află în masiv, și la 40-50 ani, când crește izolat. Posedă mare capacitate de rege- nerare vegetativă prin lăstărire. Crește activ până la 150-200 ani, cu maximum între 50-70 ani. Longevitate, 500-600 ani, excepțio- nal, 2000 ani. Compoziție chimică. Scoarța conține acizii cavercitanic (9-15%), elagic, ga- lic, nictanic și roburic, cvercina (principiu amar), floroglucina, substanțe pectice, rezine, zaha- ruri, substanțe minerale. Lemnul conține pento- zane, galactan, lignină, substanțe tanante, mici cantități de ceruri și grăsimi, substanțe mine- rale (K, Ca, Mg, Fe, Si, Na). Industrie. Lemn tare, elastic, rezistent, durabil în aer și apă. Utilizat în construcții civile, hidraulice și de ma- șini, pentru grinzi, stâlpi, piloți, traverse de căi ferate, lambriuri, parchete, doage, confecțio- narea mobilei de înaltă calitate (lemn masiv și furnire), în tâmplărie, strungărie, lemn de foc. Scoarța, galele de pe frunze și colțanii fructelor tinere sunt folosite în tăbăcărie (conțin mult tanin, 17-40%). Fructele sunt folosite în fabricile de spirt. Alimentație. Până nu demult, în unele zone, ghindele au fost utilizate la pre- pararea unui surogat de cafea. Din ghindele uscate și măcinate se obține o făină care, în stejar 788 stejar amestec cu făină de cereale, poate fi folosită în panificație. Bioterapie. Scoarța și ghindele au utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară, cultă și tradițională. Principiile active acționează hemostatic, antiseptic, antidiareic, astringent, cicatrizant, dezinfectant. Recoman- dat în gastrite, ulcer, diaree, enterite, melene, hemoroizi, rinofaringită, faringită, gingivită, sto- matită, leucoree, metrită, degerături, rosături de pantof, arsuri, răni, contra transpirației pi- cioarelor. Recoltare. Scoarța (Quercus cortex) se recoltează toamna la sfârșitul vegetației sau primăvara în martie-aprilie, de pe ramurile tine- re de 2-3 ani. De obicei se recoltează primă- vara. Produsul se prezintă sub formă de bucăți plate sau rulate în tuburi, altele sub formă de jgheab. Gust astringent. Prin înmuiere în apă, dezvoltă un miros de materie tanantă. Se usu- că în locuri aerate. Se păstrează în saci textili. Ghindele (Quercus fructus) se recoltează toamna, când ajung la maturitate. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Li se îndepărtează învelișul, se prăjesc, se pulverizează obținând „cafeaua de ghindă“ (Quercus tostumsemen). Galele (Quercus gallae) se recoltează de pe frunze și pot fi folosite ca substanță activă astringentă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastroduodenal, în diaree, enterite, melene, hemoroizi, rinofaringită, faringită acută și croni- că: a) decoct, din 2 lingurițe de scoarță mărun- țită la o cană (200 ml) cu apă rece. Se fierbe 20-30 minute. Se beau 2 căni pe zi, între mese, neîndulcit; b) decoct, din 2 lingurițe cu pulbere de scoarță la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă în repaus acoperit. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; c) cafea, dintr-o linguriță de ghinde prăjite și măcinate. Se bea câte o ceașcă neîndulcită, dimineața, pe stomacul gol. Reglează scaunul în diaree. 2. Pentru tratarea anemiilor, rahitismului, și ca antidiuretic: decoct, din 1 linguriță ghinde pră- jite și măcinate (pulverizate) la o ceașcă cu apă. Se fierbe 1-2 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 cești pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea hemoroizilor, degerăturilor, transpira- ției excesive a picioarelor și mâinilor: decoct, din 20-30 g scoarță mărunțită la 1 I de apă. Puternic astringent. Se fac băi locale. 2. Pentru tratarea leucoreei: decoct, din 2 linguri de scoarță mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fac 2 spălaturi vaginale pe zi, din care ultima seara, înainte de culcare. 3. Pentru oprirea secreției de lapte (efect antigalactogog): de- coct, din 2-3 linguri de scoarță mărunțită la o cană cu apă. Se aplică local cataplasme calde. 4. Pentru tratarea afecțiunilor cavității bucale, durerilor de dinți, rinofaringitelor, faringitei acu- te, cronice, arsurilor, degerăturilor: decoct, din 3-4 lingurițe de pulbere de scoarță la o cană (250 ml) cu apă. în afecțiuni bucale se clătește gura cu decoct, contra degerăturilor se tampo- nează local cu vată înmuiată în decoct, iar în rinofaringită, faringită acută și cronică se face gargară de 2-3 ori pe zi, cu decoct la tempera- tură suportabilă. 5. Pentru combaterea transpi- rației picioarelor, a rosăturilor de pantofi, de- gerăturilor: decoct, din 10 g pulbere scoarță (o linguriță) la 100 ml apă. Se face baie la picioa- re, zilnic, înainte de culcare. 6. Pentru tratarea hemoroizilor: alifie, din 5 g pulbere de gale recoltate de pe frunze și 30 g untură de porc proaspătă. Se aplică unguente locale. 7. Pen- tru tratarea gingivitelor: tinctură, se lasă 10 zile la macerat, într-o sticlă, 10 g gale și 100 ml alcool. Sticla se agită zilnic de 2-3 ori. Se strecoară. Se trage în sticle închise la cu- loare. Se astupă cu dop. Cu 10-15 picături la o ceașcă cu apă rece (temperatura camerei) se face gargară, se freacă gingiile și se clătește gura. Scoarța este inclusă în compoziția diferi- telor ceaiuri PLAFAR. 8. Pentru tratarea hemo- roizilor: decoct, din 10 g scoarță uscată și bine mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se fac spălaturi intrarectale cu irigatorul. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor: decoct, din 5-10 g pulbere de scoarță sau pulbere de gale la 100 ml apă. Se fierbe 10 mi- nute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se adminis- trează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 14-50 g; animale mijlocii (ovine, capri- ne, porcine), 5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,1-1-5 g; găini, 0,1-1 g. Pulberea de scoarță se mai administrează sub formă de boluri și mixturi. Uz extern. Pentru tratarea panarițiului și furculiței putrede: decoct concentrat, din 10-15 g scoarță la 100 ml apă. Se fierbe 5 mi- nute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală local cu decoct, folosind un pansament, și apoi se aplică comprese îmbibate în decoct și se bandajează. Cosmetică. Pentru întărirea rădă- cini părului și oprirea căderii lui: decoct, din 4 lingurițe cu pulbere de scoarță la o cană stejar brumâriu 789 stejar pufos (250 ml) cu apă. Se tamponează rădăcina pă- rului pe întreaga suprafață a capului sau se fac băi și frecții săptămânal sau de două ori pe săptămână. Recoltare. Pentru utilizări medi- cinale, scoarța (Cortex Quercus) se recoltează numai în parchete pe măsura tăieturilor. Pe- rioada optimă este martie-aprilie. Se desprinde numai scoarța netedă a ramurilor de 3-5 ani, cu grosimea până la 10 cm. Se usucă la soare. Pe ploaie se adăpostește. Uscarea artificială, la 40-50° C. Zootehnie. Ghindele pot fi utiliza- te în hrana porcilor. Silvicultură. Specie de interes forestier. Produce lemn de calitate su- perioară. Specie de bază în alcătuirea perde- lelor de protecție. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Mana conține 62-64% zahăr. Cantitatea de miere de mană, 20 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie. Mana este produsă de lica- nida brună a coji de stejar (Lachnus roboris). Perioadele de secreție a manei sunt 20 iu- nie-10 iulie și 10-30 septembrie, în raport de condițiile staționale în evoluția timpului. Pro- tecția mediului. Prin puternicul său sistem ra- dicular, reprezintă soluția optimă pentru pune- rea în valoare a potențialului mineral și hidric al solului, asigurând optimizarea regimurilor hi- drologice și un drenaj biologic de mare eficiență în stațiunile cu exces de umiditate. Ornamen- tal. Remarcabil prin dimensiunile impresionan- te. Atractiv prin port și masivitate. Specie de bază pentru constituirea masivelor păduroase în stil peisajer din parcuri, în grupări monumenta- le în poieni. înmulțire prin semințe (v. PI. LIII, 7) STEJAR BRUMÂRIU (Quercus pedunculiflora), fam. Fagaceae. Arbore foios, indigen, megafanerofit, xeromezofit, termofil, slab-acid-neutrofil, heliofil, psamofil, identificat în România în 1936, cu areal întins în silvoste- pă, unde formează arborete pure sau în ames- tec; se mai numește ganțoi, slodun. Vegetează bine pe cernoziomuri levigate sau pe dune cu sol nisipos, afânat, suficient de reavăn. Iubitor de căldură, rezistent la secetă, uscăciunea so- lului și atmosferei. Specie de bază deosebit de valoroasă în pădurile de silvostepă ale Olteniei, Munteniei, Dobrogei. Fitocenologic, Car. Quercion pedunculi florae. Răspândit în Penin- sula Balcanică, nordul Asiei Mici, M-ții Caucaz și Peninsula Crimeea. Descriere. Rădăcină pi- votant-trasantă. Tulpină dreaptă, înaltă până la 25-30 (35) m. Scoarță cu ritidom gros, adânc-crăpat, apărut de timpuriu. Lemn cu du- ramen brun-roșiatic, alburn gălbui-roșiatic, raze medulare mari, bine vizibile, inele anuale vizibile. Frunze variabile ca formă, cu lățimea mai mare la mijloc sau spre vârf, iar lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană, pe fața superioară verzi-întunecat, pe cea infe- rioară cenușii-brumării, glaucescente, de regulă pubescente, rareori glabre. Unisexuat-monoic, cu inflorescențe femele lung-pedunculate, iar în cadrul florilor stigmate late, capitate, plane și întinse orizontal. înflorire, V. Fructe, achene (ghinde) mari, lungi de 3-5 cm, grosime 2 cm, prinse pe un peduncul lung până la 15 cm. Cupă cu solzi gheboși, așezați în rânduri circu- lare. Industrie. Lemn tare, elastic, durabil, re- zistent. Folosit la fabricarea mobilei, în tâmplărie, dogărie, construcții și lucrări sub apă. Scoarța este folosită în tăbăcărie. Ghindele sunt utili- zate la fabricarea spirtului. Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca la -> STEJAR. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Producția de miere de mană, 20 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie. Ornamental. Specie de- corativă prin port, utilizată în dumbrăvi, indivi- dual sau în grupuri mici. înmulțire prin semințe. STEJAR PUFOS (Quercuspubes- cens), fam. Fagaceae. Arbore foios, megafa- nerofit, xerofit, moderat-termofil, neutru-bazifil, heliofil, oligopulviofil, întâlnit sub formă de arborete, dumbrăvi, pâlcuri și tufărișuri izolate în subzona silvostepei și colinar, în Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Banat, vestul Transilvaniei; se mai numește ceretic, gârneațâ, goron, lemn tare, stejar negru, stejar roșu, stejar scâmos, stejâricâ, sledun, tufan, tufă, tufă râioasă. Genetic, 2n = 24. Iubitor de căldură, rezistent la secetă, uscăciune. Vegetează bine pe soluri cernoziomice, calcaroase, relativ compacte, cu regim de apă deficitar. Fitocenologic, Car. Quercetalia pubescentis Echinopo-(banati- cî)-Quercetum pubescentis. Răspândit în regiunile mediteraneană și submediteraneană. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpi- nă frecvent strâmbă, înaltă până la 15 m. Scoarță cu ritidom brun-negricios, tare, des și adânc-crăpat, format de timpuriu. Coroană rară, largă, luminoasă. Lujeri cenușiu-pubes- cenți. Muguri mici, ovoizi, tomentoși. Frunze mici (4-8 cm), lobat-ovate, tari, neregulat-si- nuat-lobate, cu 3-6 perechi de lobi încrețiți, stejar roșu 790 stei ondulați, despărțiți în sinusuri înguste, pe fața inferioară cenușiu-tomentoase. înflorire, V. Fructifică la 8-12 ani. Fructe, achene (ghinde) mici, cca 1,5 cm, așezate în cupe cu solzi mici, cenușiu-pubescenți, sesile. Longevitate mică. Industrie. Lemn cu bune însușiri tehnologice. Din cauza dimensiunilor reduse nu poate fi folosit decât pentru foc. Scoarța conține mult tanin; folosită în industria tăbăcăriei pentru tă- băcitul pieilor. Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca la -» STEJAR. Silvicultu- ră. Specie de interes forestier. Indicată pentru stațiuni extreme. Lemnul, bun combustibil. Api- cultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Producția de mie- re-mană, 20 kg/ha. Pondere economico-apico- lă mijlocie. Protecția mediului. Specie foarte importantă pentru perdelele de protecție din stepă. Ornamental. Rustic. Utilizat ca arbore decorativ în parcuri, spații verzi, individual sau în grupuri, pe locuri uscate (unde există condi- țiile ecologice propice), din silvostepă și stepă, în sudul și vestul țării. Uneori folosit ca arbore de alei. Decorativ prin port, coronament larg, lujeri tomentoși, frunze, înmulțire prin semințe (v. PI. LIV, 1).’ STEJAR ROȘU (Quercus rubra), fam. Fagaceae. Arbore foios, exotic, megafa- nerofit, mezofit, moderat-termofil, cu amplitudi- ne ecologică largă, vegetând bine pe soluri podzolice, argiloviale, pseudogleizate și gleice, afânate, textură ușoară, suficient de umede; prezent și pe soluri sărace, soluri argiloase compacte; se mai numește stejar roșu ameri- can. Genetic, 2n = 24. Originar din jumătatea estică a Americii de Nord. Introdus în România la începutul secolului, în culturile forestiere de la Mihăești, Lipova, Râșnov, Cristian, Sabed și pe marginea străzilor, în parcuri, ca arbore decorativ. Răspândit în America. Descriere. Rădăcină pivotantă, cu ramificații laterale, pro- fundă, puternică. Tulpină dreaptă, cilindrică, bine elagată, înaltă până la 30 m, diametrul până la 1 m. Scoarță subțire, cenușie, netedă. Ritidom subțire, cu crăpături rare, apare către baza tulpinii după 40 ani. Lemn cu duramen gălbui, inele anuale vizibile. Lujeri roșii-bruni, cu lenticele gălbui. Muguri roșii-bruni, glabrii, lungi de cca 6 mm. Frunze'oblongi, mari (10-22 cm), adânc-lobate, cu lobii triunghiular-ovați, lobulați, terminați cu vârf setaceu, alungit, pe dos cu smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor. Toamna, frunzișul se colorează în roșu sau portocaliu. Fructifică la 2-3 ani. Fructe, achene (ghinde) mari, lat-ovoide, brune, așezate într-o cupă puțin adâncă, ușor conică, scurt-pedun- culată. Maturație bianuală. Industrie. Lemn dur, durabil, dar inferior celui de stejar și gorun. Se impregnează ușor. Folosit în tâmplărie la fabri- carea placajelor, mobilei, traverselor, carose- riilor, parchetelor, dușumelelor. Are pori și nu poate fi folosit la confecționarea doagelor. Scoarța are aceleași utilizări ca la STEJAR. Silvicultură. Specie de interes forestier. Creștere rapidă, mai ales în tinerețe. Utilizat frecvent ca genitor în lucrările de selecție. Api- cultură. Specie meliferă. Furnizează albinelor culesul de polen și mană. Ornamental. Decorativ prin portul drept, coroană globuloasă, coloritul frunzelor verzi, vara, și galben-roșiatice, toamna. Cultivat în parcuri și în plantații de ali- niament. Nu se recomandă plantarea pe străzi și bulevarde. Crește încet, suferă de pârlirea scoarței și dăunători criptogamici. STEL (Steles), zona axială (centrală) a rădăcinii și tulpinii formată din toate țesuturile situate sub endodermă, înconjurate de peri- ciclu; sin. cilindru central. Poziția țesuturilor de- finește următoarele tipuri de stei (fig. 283): protostel, cel mai primitiv. Constituit din țesut conducător lemnos, înconjurat de liber și apoi de scoarță; sin. haplostel. Considerat ca formă fundamentală din care au derivat celelalte ti- puri, întâlnit pentru prima dată la tulpina de Rhynia; actinostel, dezvoltat o dată cu apariția emergentelor foliare; sin. protostel stelat sau radiar. Țesutul lemnos are contur stelat, iar cel liberian este fragmentat în fascicule. Identificat la Asteroxylon și unele ferigi primitive. S-a păs- trat în rădăcinile tuturor carmofitelor fosile și re- cente; plectostel, rezultat din împletirea țesutu- lui lemnos cu cel liberian. Derivă din actinostel și este mai evoluat. întâlnit la Lycopodiaceae', sifonostel, format din măduvă înconjurată de un cilindru de xilem, iar acesta de un cilindru de floem; sin. sifonostel ectofoiic. întâlnit la Mediilosae, Lepido-dendrinae, Lycopodiaceae. La Osmunda, pe partea internă a liberului se află dispus lemnul sub formă de cordoane lon- gitudinale. Mai evoluat decât precedentul; eustelul, constituit din fascicule colaterale dis- puse în cerc și separate de raze medulare, reprezentând fâșii de țesut parenchimatic. Re- zultă din fragmentarea sifonostelului ectofoiic. stereide 791 stil Fig. 283. Evoluția steiului. întâlnit la gimnosperme și majoritatea dicotile- donatelor; atactostel, alcătuit din numeroase fascicule liberolemnoase dispuse în țesutul fundamental fără o ordine strictă. Derivă din eustel. întâlnit la monocotiledonate; sifonostel amfifloic, constând dintr-un cordon de liber între lemn și măduvă. întâlnit la Marsilea. Prin formarea lacunelor foliare în dreptul frunzelor, acesta se întrerupe din loc în loc. în situația când floemul de pe ambele părți ale xilemului se unește, rezultă un cilindru central de tip dictiostelic, unde apar fascicule concentrice hadrocentrice. întâlnit la Leptosporangiatae. Când floemul nu se unește în jurul xilemului, rezultă un cilindru, central de tip eustelic, ca- racterizat prin numeroase fascicule bicolate- rale. întâlnit la Asclepiadaceae, Apocynaceae, Campanulaceae, Convolvulaceae, Cucurbita- ceae, Gentianaceae, Myrtaceae, Onagraceae. STEREIDE (Stereidae), celule cu pereții îngroșați care, în totalitate, alcătuiesc stereomul. STEREOM (Stereoma), totalitate a țe- suturilor mecanice de susținere (colenchimuri, sclerenchimuri), formate din celule cu pereții îngroșați. întâlnit la rădăcină (stereomul rădă- cinii) și la tulpină (stereomul tulpinii), care își modifică de timpuriu structura. La speciile de Lamiaceae, Apiaceae apare sub formă de coaste subepidermale de colenchim; la Junca- ceae, Cyperaceae, sub formă de stâlpi periferici; la Poaceae (porumb), sub formă de cordoane de sclerenchim în jurul fasciculelor conducă- toare dinspre periferie. Trunchiurile arborilor prezintă o organizare stereomică perfectă. Rol de rezistență la îndoire, turtire, tracțiune, presiune exercitată de-a lungul organului. STIGMAT (Stigma), extremitate a gi- neceului florilor angiosperme. Se află situat la partea terminală a stilului. Are suprafața pre- văzută cu papile secretoare de lichid vâscos, bogat în zaharuri, care reține polenul ajuns aici și îi stimulează germinația. Epiderma și subepi- derma întrunesc particularitățile unui necatriu. Forma stigmatului variază mult în funcție de specie. Poate fi stigmat globulos, ca la speciile de Primulaceae, Solanaceae', stigmat scobit [de exemplu, șofran (Crocus sativus)]', stigmat găunos [de exemplu, trei frați pătați (Viola tri- coloi}]', stigmat bifid, ca la fam. Asteraceae, Lamiaceae și unele Brassicaceae', stigmat tri- fid [de exemplu, speciile fam. Liliaceae, Irida- ceae]; stigmat foliaceu [de exemplu, stânjenel (Iris germanică)]', stigmat filiform [de exemplu, țăpoșică (Nardus stricta) și la speciile de Planta- ginaceae]; stigmat disciform-stelat [de exem- plu, mac (Papaver somniferum)]; stigmat papi- los (penat-păros) [de exemplu, mohor (Setaria glaucă), grâu (Triticum aestivum)] (fig. 284). STIL (Stylus), segment mijlociu al gi- neceului (pistilului). Reprezintă o prelungire subțire și de obicei cilindrică a ovarului. Se termină cu stigmatul. Ca piesă intermediară face legătura dintre ovar și stigmat. Foarte va- riat sub aspect morfologic. La unele specii gi- neceul este lipsit de stil, [de exemplu, macul (Papaver somniferum)], sau este scurt [de exemplu, piciorul-cocoșului (Ranunculus acris)]. La alte specii, stilul este lung [de exemplu, rostopască (Chelidonium majus)] sau foarte lung [de exemplu, porumbul (Zea mays)]. Lun- gimea stilului este un caracter constant pentru specie. Florile cu stile egale ca lungime se stip 792 stipele Fig. 284. Forme de stigmat: 1 - globulos, la ciuboțica-cucului (Primula verris); 2 - bifid, la sarnică (Arnica montana): 3-trifid, la crinul alb (Lilium candidum); 4 - trifid, la șofran (Crocus sativus)-, 5 - găunos, la trei frați pătați (Viola tricolor)- 6-foliaceu, la stânjenei (Iris germanica); 7 - filiform, la țăpoșică (Nardus stricta); 8- papilos, la mohor (Setaria galauca); 9 - papilos, la festucă (Festuca elatior); 10 - stelat, la mac (Papaver sp.). numesc hesmostile. Există însă specii care au, în unele flori, stilul lung-flori longistile, iar în altele stile scurte, flori barahistile. Ultimele două tipuri de flori se numesc heterostile (fig. 285 [de exemplu, ciuboțica-cucului (Primula veris), mierea-ursului (Pulmonaria officinalis)]. într-o floare, numărul stilelor este determinat de nu- mărul carpelelor ce participă la formarea gine- ceului și de nivelul până unde concresc. Gine- ceul monocarpelar va avea un singur stil. Gineceul policarpelar, la care concreșterea car- pelelor are loc numai la nivelul ovarului, va avea un număr de stile egal cu numărul carpelelor. Când concreșterea carpelelor se face la nivelul mijlociu al gineceului, ovarul va avea ca prelungire un singur stil. Prinderea stilului pe ovar se face, de regulă, în partea lui centrală. Se întâlnesc și cazuri când se insera lateral pe ovar [de exemplu fragul (Fragaria vesca), cinci Fig. 285. Heterostilia la ciuboțica-cucului (Primula veris): a - floare cu stil scurt; b - floare cu stil lung. degete (Potentilla sp.)] sau se insera la baza ovarului - stil ginobazic (de exemplu, specii din fam. Boraginaceae, Lamiaceaeetc.). Structura anatomică a stilului constă dintr-o epidermă ce înconjoară un țesut parenchimatic omogen, în centrul căruia se află un fascicul conducător libero-lemnos. Fasciculul conducător libe- ro-lemnos este o prelungire a celui din ovar. în axul stilului multor specii de plante există un țesut stigmatoid sau „conducător", prin care înaintează tubul polinic pentru a ajunge la ovar. STIP (Stipes) 1.Tulpină lemnoasă ne- ramificată, care poartă în vârf un buchet de frunze (de exemplu, palmieri). 2. Piciorul-ciu- percii (de exemplu, Agaricus). 3. Suportul frunzei (de exemplu, Pteridophyta). STIPELE (Stipellum), excrescențe marginale ale bazei frunzelor lipsite de teacă. Se formează din același primordiu ca și frunza și apar în număr pereche la baza pețiolului. Sunt dispuse pe laturile pețiolului sau opuse acestuia. Au formă variată, viață scurtă sau lungă, și una sau mai multe funcții: de apărare a mugurilor axilari și stipelari, asimilație clorofi- liană etc. La unii arbori (tei, fag, ulm, mestea- căn) și la pomi (măr, păr), stipele sunt sol- ziforme, colorate în galben sau brun, neasimilatoare și caduce. Cad înaintea sau în timpul deschiderii mugurilor, când începe dez- voltarea frunzelor. La foarte multe specii de plante, stipele sunt persistente. La mazăre (Pisam sativum), lintea pratului (Lathyms aphaca), stipele sunt mai mari decât foliolele stipele 793 stirigoaie Fig. 286. Tipuri de stipele: a - stipele libere, la mușcată (Pelarogonium zonale)-, b- stipele lățite și concrescute cu baza pețiolului, la mazăre (Pisum sativum); c - stipele înguste și concrescute cu pețiolul, la măceș (Poza canina); d - stipele interpețiolare, la hamei (Humulus lupulus); e- stipele înguste, la fag (Fagus sylvatica); f - stipele transformate în cârcei, la Smilax aspera; g - stipele transformate în spini, la salcâm (Pobinia pseudacacea)-. 1 - stipele; 2-stipele transformate în cârcei; 3- stipele transformate în spini. frunzei și au rol în asimilația clorofiliană. La unele specii din fam. Rubiaceae, ca de exemplu, sânziene (Galium venim), lipicioasă (Galium aparine), stipele sunt interpețiolare, au aceeași mărime și sunt asemănătoare frun- zelor. Se deosebesc de acestea numai prin faptul că nu formează muguri axilari la bază. Salcâmul (Robinia pseudacacia) are stipele transformate în spini (ghimpi), iar la speciile de Smilax sunt transformate în cârcei (fig. 286). STIRIGOAIE (Veratrumalbum), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, me- zofită-mezohigrofită, microtermă spre mezoter- mă, heliofită, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin fânețe, poieni, pășuni, comună, uneori inva- dantă (combătută prin mijloace agropastorale pentru toxicitate și scăderea calității fânului), din regiunea dealurilor până în cea alpină; ve- getează pe soluri revene, reavăn-jilave și ji- lav-umede; se mai numește stejie, stere- goanie, stirigie, stirigoaie, stirigoice, stirigoaicâ, stereghie, stirigoaie. Dacii o numeau stirisozila, stisogzila, stiriogilâ, stirigie, de unde a derivat numele de astăzi stirigoaie, steregoaie (I. PachiaTatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 16. Fitocenologic, încadrată în Adenos- tyletalia, Rumicion alpini, Molinion. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom vertical, conic, scurt, cărnos, cu numeroase rădăcini adventive, lungi, groase, gălbui-albicioase. Tul- pină cilindrică, fistuloasă, erectă, cu peri scurți, înaltă de 50-175 cm. Frunze alterne, ovate, sesile, cu nervuri arcuate proeminente (între cele groase sunt situate altele foarte subțiri), pe fața superioară glabre sau glabrescente, iar pe cea inferioară fin-păroase, mai ales pe nervuri. Flori albe-verzui grupate într-un racem com- pus, terminal, cele inferioare hermafrodite, pro- terandrice, iar cele superioare mascule; peri- gon din 6 tepale dispuse în 2 rânduri, cu glande nectarifere la bază; androceu cu stamine albe, albe-verzui, ce poartă antere reniforme (dehis- cente la vârf prin 2 valve); gineceu cu stile. înflorire, VI-VIII. Fruct, capsulă ovoidală, dispers-păroasă, brună, dehiscentă prin 3 linii. Semințe roșcate, mici (6-7 mm). Compoziție chimică. Părțile aeriene, rizomul și rădăcinile plantei conțin alcaloizi de tip jerveratrum libe- ri-germina, protoverina - și sub formă glicozidi- că-jervina, rubijervina, izorubijervina, veratro- basina; alcaloizi de tip cerveratrum: germerină, germidină, germitetrină, germitrină, izogermi- dină, neogermbudină, protoveratridină-esteri ai germinei -, germbutrină, desacetilprotoveratri- nă, protoveratrina A, B etc., - esteri ai protove- rinei - și veratridină, - ester al veracevinei. Rădăcinile și rizomii mai conțin acizii veratric și chelidonic, rezine, lipide, amidon, substanțe minerale. Toxicologie. Toate organele plantei, în stare proaspătă și uscată, conțin alcaloizi toxici. Doza mortală pentru om: 0,02-0,03 g. Pentru animalele nerumegătoare doza letală este de 1 g rădăcină proaspătă la 1 kg greutate animală, iar la animalele rumegătoare, 2 g/kg. Porcii nu se intoxică, ei vomează imediat toxi- cul. Intoxicația se manifestă prin salivație, dia- ree cu sânge, vomă, poliurie, puls slab și nere- gulat, respirație lentă și profundă, transpirație abundentă, ataxie locomotorie, dureri de cap, convulsii, delir, tremur, paralizia centrilor ner- voși bulbari care coordonează respirația și circulația, moartea. Se intervine cu spălaturi stomacale, tanin, cărbune medicinal, medica- mente cu acțiune analeptică cardiacă și stirigoaie 794 stirigoaie respiratorie. Sunt semnalate cazuri de intoxica- ție accidentale la om, prin confundarea rizomi- lor de la strigoaie (V. Album) cu cei de la ghințu- ră (Gentiana Iuțea și G. punctata), utilizați la prepararea unor băuturi aperitive. Frunzele ghințurei nu sunt păroase și sunt grupate câte 2 la un nod, în timp ce frunzele de la strigoaie sunt păroase și dispuse altern. Bioterapie. Ri- zomul și rădăcinile plantei au utilizări în medici- na tradițională umană și veterinară. Principiile active sunt hipotermizante, hipotensive, neuro- sedative, sedative până la narcotic, hipnotice, antipiretice. Folosite sub supraveghere medi- cală în hipertensiune malignă, crize hiperten- sive, toxicoză gravidică, eclampsie (toxicoză gravidică cu debut brusc exteriorizată prin con- vulsii, față cianotică, ascensiune termică, oli- gourie cu albuminurie și uremie consecutivă). Recoltare. Rizomul și rădăcinile (Veratrirhizoma et radix) se recoltează primăvara (martie-apri- lie) sau toamna (septembrie-octombrie) prin scoatere din pământ cu cazmaua. Se taie tulpi- nile aeriene și rădăcinile înnegrite. Se spală în apă. Se lasă la zvântat. Rizomii groși se despi- că. Se usucă în strat subțire, la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea hipertensiunii maligne, crizelor hiper- tensive, toxicozei gravidice, eclampsiei și pentru scăderea febrei, se folosesc preparate galenice: tinctură, din 10 g pulbere rizom la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 7 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se folosesc câte 20-30 picături. în același scop se mai utili- zează extractul fluid, în doză de 2-3 picături. Tratamentul este contraindicat în insuficiență renală și concomitent cu administrarea prepa- ratelor digitalice. La apariția fenomenelor toxice se folosesc ca antidot atropină și simpatomi- metice. 2. Homeopatic, tinctura-mamă se pre- pară din rădăcină proaspătă, recoltată la înce- putul lunii iunie. Diluțiile centezimale a 4-a și a 5-a se administrează în diareea acută, ente- rite holeriforme, gastroenterite acute și grave. Tabloul clinic al bolnavului constă în gură uscată, sete vie de apă rece sau aciditate, salivație abundentă; apare senzația de foame, preferând alimentele reci. Simte ca și cum prin vene ar circula apă rece. Pulsul e filiform. Aceste stări apar după o diaree de tip Camphora, când ajunge la prostrație și algi- ditate, când este palid și cianozat, cu faciesul hipocratic, corpul rece acoperit cu sudori reci, mai ales pe frunte. Diluțiile centezimale de la a 4-a la a 7-a se administrează în tendinite lipotemice, în stările pregonice sau după o spaimă, în cursul menstruație!, a unei nașteri sau a unei constipații. Tabloul clinic al bolna- vului constă în răcirea corpului (se ameliorează prin învelire), transpirații reci, tendință de vomă și diaree. Diluția a 4-a centezimală se adminis- trează în timpul menstruațiilor, iar cea de a 7-a înainte, când menstrele sunt abundente și în avans, precedate de epuizare, paloare, colici crampoide cu transpirații reci pe frunte, uneori cu vomă și diaree. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 7-a se administrează în manii și deliruri, în formele cu agitație. Diluțiile de la a 9-a la a 30-a se administrează în depresiile melancolice, care apar la vârstnicii slăbiți, loviți de soartă sau la amenoreice, dismenoreice, precum și la gravide. La femei, tabloul clinic poate etala indiferență, disperare, stare an- xioasă; femeia plânge ușor, devine taciturnă etc. sau femeia devine logoreică, delirantă, im- pudică cu dezbrăcare în public și dorința de a îmbrățișa pe toată lumea. Diluțiile centezimale a 4-a sau a 5-a se administrează în spasme musculare crampoide, convulsii epileptiforme sau tetaniforme, spasme ale glotei, ale intesti- nelor, ale diafragmului, ale peretelui abdomi- nal, cefalee, tuse spasmodică. Aceste manifes- tări sunt însoțite de o slăbire a miocardului, exteriorizată prin paloare, răcirea corpului, trans- pirații reci la nivelul feței, vomă (Mihai N e a g u Basarb, 1985). Uz extern (rețete empirice). 1. Pentru tratarea eczemelor și râiei: a) decoct concentrat, din rizom și rădăcini, tăiate mărunt, la 1 apă. Se fierbe 15-20 minute la foc mode- rat. Se lasă acoperit 2 zile. Se strecoară. Cu soluția obținută se ung zonele afectate; b) de- coct, din 1 linguriță părți aeriene și rădăcină la 200 ml apă. După 2 zile de la preparare, se badijonează eczema cu decoct. 2. Pentru trata- rea râiei căprești și mâncărimii de piele: praful, obținut prin sfărâmarea tulpinilor și frunzelor uscate, se amestecă cu lapte de oi, apoi se aplică pe zona afectată. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru îndepărtarea corpurilor străi- ne sau de altă natură, din stomac la porci, câini, pisici: electuarii. Dozele vomitive: porc, 0,5-2 g; pisici, câini, 0,05-0,4 g. Rizomul mai este folo- sit în tratamentul prestomacelor, bronho-pneu- mopatiilor inflamatorii, hipodermozei. Uz extern. 1. Pentru combaterea paraziților la ani- malele mari se spală animalul cu decoctul stolon 795 stomate obținut prin fierberea plantei. 2. Pentru comba- terea șoarecilor și șobolanilor: rizomul și rădă- cinile uscate se pisează mărunt, și se ameste- că cu mălai. Se plasează în locurile umblate de aceste rozătoare pentru a le otrăvi. Ornamen- tal. Se poate planta prin parcurile și grădinile publice din regiunea montană, în grupe, în alpi- nării, în teren umed humos, lutos, turbă. Deco- rativă prin port, frunze și flori. înmulțire prin divizarea rizomilor, mai ales toamna, și prin semințe, în lunile mai-iunie. STOLON (Stolo), tulpină subțire, tâ- râtoare, cu internodii lungi, dezvoltând în drep- tul nodurilor rădăcini adventive și tulpini care, prin separare, dau naștere la noi indivizi. Se formează ca ramuri ale tulpinii principale. Servesc la înmulțirea vegetativă. Există stoloni aerieni și subterani. Stolonii aerieni provin de la baza tulpinilor aeriene ortrotrope, erecte. La noduri posedă rădăcini adventive și muguri axi- lari. în condiții optime de viață, mugurii dau naștere la un lăstar, care, cu timpul, prin des- prindere de planta-mamă, formează o nouă plantă [de exemplu, fragul (Fragaria vesca), căpșunul (Fragaria colina), vinerița (Ajuga rep- tans) ș.a.]. Stolonii subterani provin de la baza Fig. 287. Stoloni: a-stolon aerian, la frag (Fragaria vesca); b- stoloni subterani, la cartof (Solanum tuberosum); 1 - stolon; tulpinii acoperită cu pământ sau din rizom. în primul caz, sunt ramuri subterane, bogate în amidon, care se îngroașă la extremități prin acumularea subtanțelor nutritive de rezervă, formând tuberculi sferici, ovoizi sau cilindrici [de exemplu, cartoful (Solanum tuberosum)]. Stolonii care provin din rizom sunt ramuri sub- terane, de obicei ramificate. La noduri au rădă- cini adventive și muguri din care se vor forma ramuri verzi, aeriene sau noi ramificații ale sto- lonilor; se mai numesc sobolii. Sunt întâlniți la pălămidă. (Cirsium arvense) (fig. 287). STOMATE (Stomatium), structuri specializate, localizate la nivelul epidermei, cu rol în schimbul de gaze dintre plantă și mediul extern, precum și în degajarea vaporilor de apă (transpirația). Prin organizarea lor, se deose- besc de celulele epidermice. Stomate tipică (fig. 288) este formată din două celule stoma- tice reniforme, dispuse față în față, lăsând între ele o deschidere, numită ostiolă. Față de celu- lele epidermice propriu-zise, celulele stomatice conțin multă citoplasmă, nucleu clar și cloroplaste dispuse în jurul nucleului. Pe lângă cloroplaste, se disting mici grăuncioare de ami- don. Celulele stomatice sunt înconjurate de două sau mai multe celule anexe, lipsite de cloroplaste; îndeplinesc legături funcționale și de protejare a celulelor stomatice. Fiecare ce- lulă stomatică are un perete ventral, îngroșat, spre ostiolă; un perete dorsal, mai subțire, celu- lozic, spre celula anexă; un perete extern, aco- perit cu o cuticulă mai groasă sau mai subțire, spre exterior; un perete irrtern, subțire, celulo- zic. Pereții ventrali au două creste, una externă și alta internă. Uneori sunt mai dezvoltate cres- tele externe, îngroșate, cutinizate. Alipirea lor poate închide complet ostiolă. Ambele creste externe delimitează atriul superior, reprezen- tând deschiderea izodială, iar crestele interne delimitează atriulinferior, reprezentând deschi- derea opistială. Uneori, celulele stomatice se găsesc scufundate printre celulele epidermice, rezultând camera suprastomatică. Rolul ei este de a împiedica o transpirație puternică. în toate cazurile, sub cele două celule stomatice se află delimitat un spațiu intercelular, numit camera substomatică. Aceasta se află în legătură cu toate spațiile intercelulare și constituie un si- stem de aerisire. Ansamblul celulelor stomatice cu celulele anexe alcătuiesc -> APARATUL STOMATIC. Stomatele se deschid la lumină și stomate 796 stomate Fig. 288. Alcătuirea stomatei: a - frunză de cimbrișor (Thymus serpyllum); b - stânjenel (Iris germanica)-. I - văzută din față; II - secțiune transversală; 1 - stomate; 2 - celule anexe; 3 - ostiolă; 4 - nucleu: 5 - cloroplaste; 6 - atrium superior; 7 - atrium inferior; 8 - camera suprastomatică: 9 - camera substomatică. se închid la întuneric. Ziua sunt deschise, spre seară și noaptea sunt închise. Excepții fac unele specii (Anemone silvestris, Bellis pere- nis), la care stomatele rămân deschise și în timpul nopții. Mecanismul deschiderii lor constă în hidrolizarea amidonului preexistent din sto- mate, sub influența unor enzime care acționea- ză la ivirea luminii. Sucul celular al stomatelor se concentrează în glucoza, substanță osmotic activă. Apa din celulele epidermice vecine trece în celulele stomatice, care devin turges- cente. Sub influența turgescenței, pereții subțiri se întind și trag după ei pereții îngroșați ce delimitează ostiolă, deschizând-o. Spre seara, glucoza se transformă în amidon, substanță osmotic inactivă. Ca urmare, are loc trecerea apei din stomate în celulele epidermice, turges- cența scade și ostiolele se închid. în timpul deschiderii ostiolei, celulele stomatice își modifică în mod caracteristic forma, delimitân- du-se trei tipuri principale (fig. 289). 1. Forma celulelor stomatice se schimbă perpendicu- lar pe suprafața epidermei. Celulele stomati- ce au pereții externi și interni subțiri. Peretele ventral este subțire și prevăzut cu coaste cutini- zate. Peretele dorsal este îngroșat. Tip primitiv (pteridofitic) (Mnium) răspândit la mușchi și parțial la ferigi. 2. Forma celulelor stomatice se schimbă paralel cu suprafața epidermei. Celulele stomatice au formă de halteră. Cape- tele sunt dilatate și cu pereții subțiri, partea mijlocie îngustată, au pereții dorsali și ventrali mult îngroșați. La creșterea turgescenței pereții subțiri ai capetelor se întind, iar porțiunile mijlo- cii îngroșate și rigide se îndepărtează, deschi- zând ostiolă. Tip graminaceu, răspândit la spe- ciile de Poaceae și Cyperaceae. 3. Mișcarea de deschidere a stomatelor se face atât pa- ralel, cât și perpendicular pe suprafața epi- dermei. Celulele stomatice au peretele dorsal subțire, fin, elastic; în dreptul ostiolei peretele ventral este subțire și bombat, iar spre partea externă și internă, prezintă îngroșări sub formă de creste, orientate paralel cu suprafața epider- mei. Creșterea turgescenței duce la bombarea pereților dorsali spre celulele anexe, iar pereții ventrali devin concavi, deschizând ostiolă. Tip amarilidaceu întâlnit la numeroase monocoti- ledonate și dicotiledonate. Poziția stomatelei pe frunză este dependentă de diverse adaptări ecologice. Există frunze amfistomatice, orien- tate în spațiu vertical sau aproape vertical, cu stomatele în epiderma ambelorfețe [de exem- plu, stânjenelul (Iris germanica), porumbul (Zeu mays), grâul (Triticum aestivum), ovăzul (Ave- na sativa) etc.]; frunze hipostomatice, orientate stomate 797 stomate Fig. 289. Tipuri de stomate: a-pteridofitic (secțiune transversală); b-graminaceu (văzut apical); c-amarilidaceu (secțiune transversală); d-gimnospermie; 1 - celulă stomatică; 2- ostiolă; 3- celulă anexă; 4 - cloroplaste; 5- celule epidermice; 6 - dorsal; 7-perete ventral; 8-celule asimilatoare; 9-cuticulă; 10 - hipodermă;// - cameră substomatică. în spațiu mai mult sau mai puțin orizontal, cu stomatele numai în epiderma feței inferioare [de exemplu, fagul (Fagus sylvatica), stejarul (Quercusrobut), teiul (Tilia tomentosa), mărul (Malus domestica) etc.]; frunze epistomatice, cu stomate numai în epiderma feței superioare, caracteristice plantelor acvatice cu frunze natante [de exemplu, nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), bros- cariță (Potamogeton natans) etc.]. Nivelul la care sunt așezate stomatele variază în funcție de condițiile de viață în care trăiesc plantele. Numeroase plante au stomatele așezate la ni- velul celulelor epidermice și nu posedă cameră suprastomatică [de exemplu, spânzul (Helle- borus), zambila (Hyacinthus) narcisa (Narcis- sus)]. Acestea trăiesc în condiții de umiditate normală. Unele plante ce cresc în astfel de condiții au stomatele ușor ieșite în afară (de exemplu Anemone) sau foarte mult ieșite în afară față de epidermă [de exemplu ca la dov- leac (Cucurbita pepo)]. Plantele caracteristice regiunilor secetoase, sărace în apă, au stoma- tele scufundate față de nivelul celulelor epi- dermice și, în acest caz, se formează o cameră suprastomatică care contribuie la micșorarea transpirației [de exemplu, Agave, Aloe etc.)]. Numărul stomatelor pe limbul frunzei variază în funcție de specie. în general, pe 1 mm² pot exista 10 stomate (de exemplu, Seclum acre) sau 1200, ca la crețușcă (Filipendula ulmaria). Pe lamina frunzelor de floarea-soarelui (He- lianthus annuus) numărul stomatelor este de ordinul milioanelor. în epiderma petalelor nu- mărul stomatelor este foarte scăzut. Frunzele submerse nu au stomate [de exemplu, ciu- ma-apelor (Elodea canadensis), sârmulița-apei (Vallisneria spiralis)]. în general, la plantele lemnoase și acele care cresc într-un mediu uscat și luminat, numărul stomatelor este mai mare decât la plantele erbacee și cele care trăiesc într-un mediu umed și întunecos (Gabriela Șerbănescu-Jitaru.C.Toma, 1980). Ontogenetic, stomatele își au originea în celulele epidermice. Prin simplă diviziune a unei celule epidermice rezultă două celule ine- gale: o celulă mică, reprezentând celula-mamă stomatică, și o celulă mai mare, din care se va forma celula anexă (secundară) a stomatelor. Celula-mamă stomatică este opacă, bogată în citoplasmă, conținând leucoplaste fără granule de amidon, mitocondrii, mulți rizomi, reticul en- doplasmatic granular, vacuole mărunte și un nucleu sferic, mai voluminos decât al celulei mari ce va forma celula anexă. Celula-mamă stomatică se rotunjește și, prin apariția unui perete longitudinal, rezultă cele două celule stomatice. Peretele longitudinal se îngroașă strugure 798 strugurii-ursuiui căpătând forma lenticulară. Ostiola se formea- ză pe cale schizogenă, prin dezintegrarea sub- stanței pectice a peretelui longitudinal. Celulele stomatice și celulele anexe pot rezulta din una și aceeași celulă inițială (stomate tip sindote- cheilic). în alte situații celulele anexe se for- mează prin diviziuni ale unor celule epidermice tinere vecine cu stomatele (stomate tip haplo- cheiiic) (-» APARAT STOMATIC). STRUGURE, inflorescență cu fructe (infrutescență) caracteristică viței-de-vie (Vitis vinifera), în formă de ciorchine. Forma, culoa- rea, gustul și aroma sunt specifice numeroaselor soiuri pe care le are această specie. Compo- ziție chimică. Pulpa boabelor de strugure con- ține apă (72-73%), zaharuri fermentabile (22-23,51 %), acid tartric liber (0,29%), alți acizi organici (0,30-0,35%), protide (0,7%), hidrați de carbon (16%), sodiu (2 mg%), potasiu (255 mg%), fosfor (25 mg%), calciu (20 mg%), fier (0,5 mg%), vitaminele A (5 pg%), Bi (0,05 mg%), B₂ (0,03 mg%); niacină (0,2 mg%), vitamina C (3 mg%). în pieliță, taninuri (1,2-1,16%), substanțe lignoase insolubile (cca 32,43%), acizi liberi (cca 0,36%), substanțe minerale (cca 2,09%), apă (64%) etc. Alimentație. Aliment cu valoare energe- tică mare, 70 kcal/100 g boabe strugure; se resoarbe în organism 90%. în general, consu- mat în stare proaspătă. înainte de consum se vor spală bine. Industrie. Boabele de struguri sunt folosite în vinificație. Se obțin vinuri superi- oare, albe sau roșii, pentru consum, sau vinuri pentru distilare, din care se obține coniacul. în fabricile de conserve, din struguri se obțin su- curi naturale pentru consumul curent, sucuri concentrate pentru industria alimentară, com- poturi, dulceață, gem, marmeladă etc. Din sâmburi de struguri se extrage un ulei bogat în acizi grași polinesaturați (cca 85%). Biotera- pie. Boabele (bacele) de struguri au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițio- nală. Au acțiune stimulatoare pentru sistemul nervos central; împiedică procesul de putre- facție în intestinul gros; împiedică intoxicarea sau limitează acțiunea toxinelor din organism; deschid, armonizează și măresc apetitul prin stimularea secrețiilor salivare, gastrice și intestinale, pancreatice și hepatice; stimulează eliminarea bilei în intestin; favorizează extra- gerea toxinelor din umorile corpului și elimina- rea lor; acționează asupra epiteliului renal, favorizând creșterea cantității de urină elimi- nată în timp; provoacă eliminarea din corp a acidului uric; acționează tonic, stimulent, revi- talizant, întăritor, regenerator, stimulează în mod armonios organele, le fortifică și le dă un plus de energie; diminuează tensiunea arterială; ușurează tranzitul intestinal; fluidifică secrețiile bronșice și favorizează expectorația; elimină senzația de încălzire excesivă; asigură sub- stanțe minerale necesare organismului; favori- zează digestia; vitaminizează organismul; reîntinerește pielea și fortifică musculatura. Re- comandați în anemie, convalescență, demine- ralizare, sarcină, surmenaj, astenie, sporturi de rezistență, stări acute și febrile, congestia fica- tului și a splinei, afecțiuni hepatice, hepatite, afecțiuni pulmonare, afecțiuni traheale, tuber- culoză pulmonară, tuse, catar pulmonar cronic, laringite, pletoră, afecțiuni renale, nefrite, afec- țiuni vezicale, cistite, gută, reumatism, rahitism, ascite, calculoză biliară, constipație, dispepsii, edeme, enterite, hemoroizi, hemoragii, hipera- zotemie, hipercolesterolemie, litiază renală, metroragii uterine, obezitate, afecțiuni oculare, sciatică, scrofuloză, sângerări, stomatită, der- matoze (eczeme, furunculoză), îngrijirea tenu- lui. Medicină umană. Uz intern. 1. în dispepsii, constipații, litiază biliară, litiază urinară, artri- tism, intoxicații cronice, dermatoze, hemoroizi, tuberculoze pulmonare și alte afecțiuni preci- zate la bioterapie: cură de struguri, 1-2 kg pe zi. 2. Pentru dezintoxicare, în stări febrile, angi- ne, stomatite, hemoptizii: must proaspăt, 3-4 pahare pe zi. 3. Pentru afecțiuni pulmo- nare, traheale, hepatice, renale, vezicale: cură de stafide, 200 g pe zi. 4. Pentru afecțiuni cardiovasculare, hipercolesterolemie: ulei de sâmburi de struguri. Se fierbe 3 ore. Se lasă la răcit. Se ia câte o lingură dimineața și seara. Cosmetică. 1. Pentru curățirea și revitalizarea tenului: se loționează tenul cu must, folosind un tampon de vată. Se lasă 10 minute. Se spală cu apă călduță în care s-a pus un vârf de bicar- bonat de sodiu la o cană de 250 ml. 2. Pentru camuflarea încărunțirii: soluție, pregătită din 4 g sulfat de fier la 250 ml vin roșu. Se fierbe 15 minute. Se lasă la răcit. Se înmoaie piep- tenul în soluție și se piaptănă părul câteva minute. Procedeu se va aplica cu regularitate 15-20 zile. STRUGURII-URSULUI (Arctosta- phylos uva-ursi), fam. Ericaceae. Arbust târâtor, strugurii-ursului 799 stupinițâ nanofanerofit, circumpolar-boreal, xeromezo- fit-mezofit, microterm, heliofil-helosciadofil, la pH amfitolerant (eurionic), întâlnit în locuri uscate și nisipoase, pe stânci de calcar, do- lomit și serpentin, prin pinete, în locuri însorite sau semiumbrite; vegetează pe soluri uscat-re- vene, revene și reavăn-jilave cu troficitate scă- zută (T = 10-30), sărace în calciu, mezobazice eubazice, în general moderat acide; se mai numește afine, camnincâ, merișorul-câinelui, porumbeaua-ursului, sârbezele, sârbezele ro- șii. Genetic, 2n = 52. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Picetea, Car. Pinetalia, Pineto-Vac- cinietum vitis idaeae-Arctostaphyletosum. Specie ocrotită în rezervațiile Scărișoara-Be- lioara (jud. Alba) și Răchitișul Mare (Moldova Sulița-jud. Suceava). Răspândit în nordul Europei și al Asiei. Tulpină târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, cu lujeri tineri pubescenți. Frunze obovate până la cu- neat-obovate, tari, pieloase, persistente, alter- ne, pețiol scurt și fin-pubescent. Flori roșiatice sau albe, cu 5 diviziuni, grupate câte 3-12 în raceme nutante; caliciul din 5 sepale libere, obtuze; corolă ovoidal-urceolată, cu cinci laci- nii, caducă; androceul din 8-10 stamine; gine- ceul cu ovar superior, 5 (6-10) locular. înflorire, V-VI. Fruct, bacă sferică, roșie, lucitoare. Se- mințe turtite, reniforme. Compoziție chimică. Frunzele conțin arbutozidă (4-10%), metil-ar- butozidă, pirozidă, cafeoil-arbutozidă, tanin galic (19%), flavonozide reprezentate în spe- cial prin hiperozidă (2,5-3%), izocver-citozidă (până 1%), acizii chinic, ursolic, oleanolic, for- mic, un alcool-uvaol; ercolină, vitamina C, săruri minerale, taninuri (cca 30%). Industrie. Fruc- tele sunt industrializate sub formă de compot, gem, dulceață, șerbet, sucuri naturale recon- fortante. Ramurile și frunzele sunt întrebuințate la tăbăcirea pieilor; le imprimă o culoare neagră, brună. Bioterapie. Frunzele plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Principiile active au acțiu- ne diuretică astringentă, antiseptică. Acțiunea diuretică este asigurată de flavonozide, cea antiseptică de arbutozidă, iar acțiunea astrin- gentă și hemostatică de taninuri. Arbutozidă se scindează în corp în hidrochinonă și colorează urina în verde. Recomandate în gută, reuma- tism, cistite, pielită, litiază renală, hematurie, diaree, gastroenterite. Recoltare. Frunzele (Uvae ursi folium) se recoltează din iulie până în septembrie. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscare artificială, la cca 30° C. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gutei, reumatismului, în cistite, pielite, litiază renală (calculoză), hematurie, diaree, inflamații mucopurulente ale aparatului genito-urinar, tuse: a) extract, din 2 lingurițe de frunze la 100 ml apă rece. Se lasă în repaus 60 minute. Se strecoară. Peste aceleași frunze se toarnă 100 ml apă clocotită. Se fierbe la foc moale 15 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 10 minute. Se strecoară. Se amestecă lichidele. Se bea, la 3-4 ore, câte o lingură. Pentru alcalinizarea urinii (mai ales în gută), se adaugă lichidului un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu; b) decoct, din 1 linguriță cu pulbere de frunze la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se beau 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor căilor urinare: infuzie, din 1 linguriță cu pulbere de frunze peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Tratamen- tul este contraindicat femeilor gravide. 3. Pentru tratarea cistitei, pielitei, uretritei, ca antiseptic al căilor urinare: pulbere de frunze, se ia câte un vârf de cuțit (2-3 g) de 3 ori pe zi. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea afecțiunilor renale și gastroenteritelor: decoct, din 10 g pulbere de frunze sau frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit 30-40 mi- nute. Se strecoară. Se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 20-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porci- ne), 5-12 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-3-5 g. Ornamental. Indicat pentru parcuri și grădini publice, pe stâncării calcaroase, indivi- dual sau în grupuri. Decorativ prin port, frunze, flori, fructe, înmulțire prin semințe, butășire, diviziunea tufelor. Specie ocrotită. Scărișoa- ra-Belioara (jud. Alba) și Răchitișul Mare (Moldova Sulița-jud. Suceava) (v. PI. LIV, 4). STUPINIȚĂ (Platanthera bifolia), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, mezofită spre mezohigrofită, la tempe- ratură amfitolerantă, acido-neutrofilă, frecvent întâlnită în toate regiunile țării prin păduri, poieni, margini de pădure, pajiști umede, de la câmpie până în zona montană, etajul molidului; vegetează pe soluri revene până la reavăn-ji- lave, uneori jilav-umede; se mai numește bujor suber 800 suberificare alb, iarba-cășunatului, iarba-cășunăturii, leor- dacă, untul-vacii mirositor, violete de noapte. Genetic, 2n = 42. Fitocenoiogic, încadrată în Molinietalia, Querco-Fagetea. Descriere. Tu- berculi alungiți, treptat îngustați spre vârf. Tul- pină erectă, fistuloasă, înaltă de 15-30 (45) cm. Frunze mari eliptice, ovate sau alungit obovate, glabre, în număr de 2, excepțional 4, cu nervuri evidente, glabre, lucioase. Flori albe, cu miros plăcut, grupate în inflorescența laxă, mai mult sau mai puțin cilindrică. înflorire, V-VII. Fruct capsulă. Compoziție chimică. Tuberculii conțin substanțe mucilaginoase (cca 50%), amidon (cca 30%), zaharuri, proteine. Mucila- gul are structură neozuronică, care prin hidroli- ză formează glucoza și manoza. Bioterapie. Rădăcinile tuberizate au utilizare terapeutică în medicina tradițională umană și veterinară, ca protector al mucoasei gastrointestinale. Recol- tare. Rădăcinile tuberizate (Plantantheri tuber sau Salep tuber) se recoltează în timpul înflori- rii. Se usucă, în strat subțire, în camere aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiuni- lor gastrice și intestinale, ca pansament gastric și intestinal: pulbere de rădăcini tuberizate, câte 1 linguriță dimineața și seara. 2. Pentru tratarea diareei la copii: mucilag dens (Mucilago Salepi), câte 1 linguriță, de 3 ori pe zi. Medi- cină veterinară. Uz intern. Pentru protecția mucoasei gastrointestinale: infuzie, din 5-10 g pulbere de rădăcini tuberizate, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 10-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-20-30 g; animale mici, (pisici, câini), 0,5-2-5 g; găini, 0,5-1 g. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcurile și grădi- nile publice în diferite combinații florale. Aspect deosebit prin frunze și flori. înmulțire, toamna, prin rădăcinile tuberizate. SUBER (Suber), țesut de apărare întâlnit la plante, întotdeauna multiserial, de origine secundară, rezultând din activitatea felogenului (meristem secundar). Se formează prin suberificarea pereților celulari. Celulele țe- sutului suberos sunt moarte, de culoare gri-bru- nă, pline cu aer și lipsite de spații intercelulare (fig. 290). Există suber moale și tare. Suberul moale are celule cu pereții subțiri și elastici; Fig. 290. Suberificarea peretelui celular: 1 - suber; 2 - felogen; 3 - feloderm; 4 - scoarță. întâlnit la stejarul de plută (Quercus suber). Suberul tare este format din celule cu pereții groși și rigizi; prezent la fag (Fagus sylvatica). La unele plante, suberul moale alternează cu cel tare [de exemplu, mesteacănul (Betula pen- dula)]. în lumea plantelor mai este întâlnit sube- rul de rană (traumatic) și suber de cicatrizare. Suber de rană se formează pe organele plan- telor rănite. în zona afectată, sub influența necrohormonilor (hormoni de rană), produși de celulele rănite, ia naștere un felogen special ce permite intrarea în diviziune a celulelor înve- cinate neafectate. Ele acoperă rana, suferind un proces de suberificare. Suberul de cicatri- zare se formează toamna, sub țesutul de sepa- rație, ce permite detașarea frunzelor de pe ramuri. Apare înainte de căderea frunzelor. Su- berul este impermeabil pentru gaze, slab impermeabil pentru apă, rău conducător de căldură și electricitate. Bun apărător împotriva transpirației excesive, a variaților mari de tem- peratură, împotriva agenților patogeni virali și a dăunătorilor animali. Suberul stejarului de plută (Quercus suber) care, în 10-12 ani, poate atin- ge grosimea de 20 cm, este folosit pentru con- fecționarea dopurilor necesare închiderii er- metice a sticlelor, colacilor de salvare și tălpilor la pantofii de damă, ca material izolator la frigidere, în construcția avioanelor. SUBERIFICARE (Suberificatio), fe- nomen biologic, de impregnare generală a pe- reților celulari cu suberină (substanță bogată în substanțe pectice 801 sulfină albă Fig. 291. Celula suberoasă în secțiune transversală: 1 - lamela mijlocie; 2 - perete primar; 3 - perete secundar; 4 - lumen; 5 - punctuațiuni simple nefuncționale; 6- perete celulozic. acizi grași) întâlnit la plante, (fig. 291). Sube- rina este depusă, prin apozițiune, sub formă de lamele stratificate peste peretele primar, rezul- tând peretele secundar. Celula suberificată prezintă următoarele straturi: lamelă mijlocie, perete primar, perete secundar, perete terțiar. Peretele terțiar, subțire și format din celuloză, căptușește cavitatea celulară, delimitând pro- toplastul. Suberificarea este caracteristică țe- suturilor secundare generate de felogen (me- ristem secundar). Suberificarea afectează însă și unele țesuturi primare (de exemplu, exo- derma). Celulele suberificate mor, iar lumenul lor este ocupat cu aer. Prin suberificarea celu- lelor se formează țesutul suberos cu rol foarte important de protecție a țesuturilor vii interne ale plantei. Se întâlnește o suberificare puter- nică la stejarul de plută (Quercus suberosa), ulmul râios (Ulmus campestris var. suberosa) ulmul râios (Ulmus minor var. suberosa) și salba moale (Euonymus europaeus). SUBSTANȚE PECTICE, hetero- poliglucide formate din molecule de acid a-ga- lacturonic, unite prin legături 7,4-a-glicozidice, la care sunt asociate D-galactani, L-rabani, D-xilani. Grupele carboxilice ale lanțului sunt esterificate cu alcool metilic. Diferențele dintre substanțele pectice sunt determinate de gradul de esterificare a grupelor carboxilice și de ca- racteristicile substanțelor însoțitoare. Substan- țele pectice constituie componentele principale ale lamelei mediane dintre pereții celulari. Au fost identificate în stare dizolvată și în sucul celular. Au mare capacitate de inhibiție. Solu- țiile concentrate formează geluri transparente. Rol de sudare a țesuturilor celulozice și de a reglementa permeabilitatea celulară. Sunt reprezentate de protopectine și pectine. Se prezintă sub formă de pulberi amorfe albe sau alb-gălbui. SUC NUCLEAR, NUCLEOPLASMĂ SULFINĂ ALBĂ (Melilorus albuș Medic.), fam. Fabaceae/Leguminosae. Plantă er- bacee, bisanuală, hemiterofită, spontană și cul- tivată, întâlnită de-a lungul cursurilor de apă, prin pârloage, pe coaste și locuri pietroase, nisipoase, dune maritime, pe marginea drumurilor, adesea în asociație cu sulfină galbenă (Melilotus officinalis) și cu sulfină înaltă (M. altissima); se mai numește molotră, molotru, molotru alb, sulchinâ albă, sulfină albă, sulfină, trifoi mare. Genetic 2n - 16. Fotocenologic, încadrată în Chenopodietea, Car. Artemisietea. Răspândită în Europa și Asia. Plantă cunoscută încă din Antichitate. Dacii o numeau tandilă, sulfină, surcină. Ei au folosit-o în scopuri medicinale. Fiartă în vin, se folosea ca leac pentru poală albă (leucoree, scurgeri vaginale și uretrale). Tot pentru aceeași boală, fierbeau planta în apă împreună cu ceapă și decoctul se bea. Mult mai târziu, prin Evul Mediu, sulfină albă se fierbea împreună cu rădăcinile de bujor, flori de salcâm și flori de crin, iar decoctul se lua pentru tratarea poalei albe (leucoree, scurgeri vagi- nale), făcându-se în același timp și spălături vaginale (Gh. B uj o rean u , 1934). Cu sulfină albă se afumau cei speriați. Gospodinele pu- neau sulfină albă printre haine, pentru miros și contra moliilor (V. But ură, 1979). Există do- vezi, menționate de Al. Borza și V. Butură, că etnoiatria românească utiliza decoctul de sulfină albă pentru a vindeca durerile de cap. I.P. Hașdeu precizează că fumigațiile cu această plantă se practicau, în zona Bârladului, pentru alinarea celor speriați. Specie mezoter- mă, xeromezofită-mezofită, amfitolerantă la pH. Are cerințe mijlocii față de căldură. Preferă stațiunile umede media izotermelor anuale este cuprinsă între 4,5 și 7,5° C. Este deosebit de rezistentă la secetă și ger. Ea folosește destul de economicos rezervele de apă din sol. Are un coeficient de transpirație redus. Puțin pretențioasă la sol. Adeseori întâlnită pe soluri uscat-revene până la revene și reavăn-jilave, slab aprovizionate cu azot, dar bogate în calciu. Posedă o largă amplitudine ecologică față de reacția ionică a solului. Valorifică bine solurile sărace, cele superficiale și erodate. Reușește pe solurile nisipoase. Nu suportă so- lurile acide și reci. Descriere. Tulpină erectă sau ascendentă, ramificată, înaltă până la 150 cm, uneori roșiatică, glabră sau numai în sulfină albă 802 sulfină albă Fig. 292. Sulfină albă (Melilotus albuș). partea superioară puberulentă, la maturitate lignificată. Frunzele inferioare cu foliole obovate, la bază cuneate, la vârf obtuze, slab și neregulat-dințate, lungi de 2,5 cm, late de (4) 8-12 (14) mm; frunzele superioare cu foliole mai înguste, alungit-lanceolate, la vârf obtuze, pe margini slab-dințate, pe față glabre, pe dos slab și dispers-păroase, cu 8-12 perechi de nervuri laterale. Stipele înguste, întregi sau slab dințate la bază. Florile albe, pedicelate, grupate într-un racem spiciform, lax lung de 4-6 (10) cm, în timpul înfloririi de 3-6 ori mai lung decât frunza de la bază. înflorirea, VI—IX. Fructe, păstăi glabre, ovate, la vârf obtuze, lungi de 2,5-3,5 mm, late de 2,5 mm, rostrate și reticulat-încrețite, de culoare negricioasă, cu 1-2 semințe. Semințe gălbui, ovale, mai mult sau mai puțin tuberculate, lungi de cca 2 mm (fig. 292). Recoltare. Pentru scopuri medicina- le, din flora spontană sau cultivată, florilor (Mellioti flos) sau părțile aeriene cu flori și frunze (Melliloti herba) se recoltează în timpul înfloririi (VI—IX), pe timp frumos, după ora 10. Florile se recoltează prin strujirea inflores- cenței. Herba se recoltează prin tăiere, la o distanță de cca 30 cm de la vârf în jos. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscarea arti- ficială, la 30-34° C. Se păstrează în saci textili. Pentru scopuri furajere, sulfină se recoltează diferit. Pentru fân, se recoltează înainte de îmbobocire. Dacă se întârzie recoltatul, crește conținutul de cumarină, care îi conferă gustul amărui, și conținutul de celuloză, scăzându-i valoarea nutritivă. Pentru siloz, se recoltează la începutul înfloritului. însilozarea se face în amestec cu alte plante sau cu tăiței de sfeclă. Producția de fân, 2-6 t/ha. Producția de să- mânță este de 600-800 kg/ha. Condiții tehni- ce de recepție. Se admit ca impurități: maxi- mum 5% flori decolorate; maximum 1% resturi de frunze; maximum 0,5% corpuri străine orga- nice; maximum 0,1% corpuri minerale; maxi- mum 12% umiditate. Compoziție chimică. Florile conțin ulei volatil, melitotizide, cumarină (0,14-1,41%), alantoină, acizii alantoic și uric, colină, tanin, mulceag, proteine, lipide, săruri minerale etc. Bioterapie. Medicina populară îi atribuie proprietăți antiseptice, diuretice, astrin- gente, antiinflamatoare. Principiile active au proprietatea de a împiedica dezvoltarea mi- croorganismelor și de distrugere a celor care se află pe mucoase și tegumente; acționează asupra epiteliului renal, mărind excreția și se- creția de urină; produce local retractarea țesu- turilor prin precipitarea proteinelor sau coagu- larea reversibilă a proteinelor de suprafață; previne inflamațiile sau, dacă există, le dimi- nuează și în cele din urmă le înlătură. Folosită pentru tratarea leucoreei. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea leucoreei (scurge- ri vaginale și uretrale): decoct, dintr-o linguriță cu vârf flori uscate și mărunțite la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe 3-4 minute la foc domol. Se lasă acoperit, să se răcească până la călduț. Se bea conținutul a 2-3 căni pe zi. 2. Homeo- patic, tinctura-mamă se prepară din planta în- treagă (rădăcină, tulpină, frunze, flori), când înflorește, în iunie sau iulie. Diluțiile centezi- male a 4-a și a 5-a se administrează în cefaleeacongestivă, congestia cefalică, meno- pauză, congestii locale active, pletoră, convul- sii cu congestie cerebrală la copii (mai ales în perioada erupțiilor dentare). Tabloul clinic al bolnavului constă în față roșie și aproape lividă; carotidele pulsează. Diluțiile centezimale de ia a 5-a la a 9-a se administrează în tulburări sulfinâ aibă 803 sulfinâ galbenă mintale cu congestie cefalică, însoțite de me- lancolie sau ipocondrie. Există o slăbiciune in- telectuală însoțitoare, hipomnezii, fobii (teama de a vorbi tare), impulsiuni, ca impulsul de a fugi, de a se ascunde, de a ucide, de a se sinu- cide. Diluția a 5-a centezimală se administrea- ză în constipații atone, cu senzația de construc- ție și plentitudine a rectului, cu pulsații anale (Mihai Neagu Basarab, 1985). Uz extern. Pentru tratarea leucoreei (scurgeri vaginale): decoct, dintr-o lingură cu vârf flori uscate și mărunțite la 500 ml cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit, să se răcească până la căl- duț. Se strecoară. Se fac, de 3 ori pe zi, spălă- turi vaginale cu irigatorul sau cu o pară de cau- ciuc, prevăzută cu canulă. Agricultură. Formele anuale de sulfină albă se utilizează ca îngrășământ verde, mai ales pe solurile ușoare din zona secetoasă, unde nu reușesc alte legu- minoase. Zootehnie. Folosită în hrana anima- lelor, ca furaj verde, fân sau siloz. Furajul verde conține 28,3% substanță uscată; 4,1 % proteină brună, din care 2,6% proteină digestibilă; 0,8% grăsime brută, din care 0,4% grăsime digestibi- lă; 7,4% substanțe extractive neazotate diges- tibile; 5,7% celuloză brută, din care 2,8% celu- loză digestibilă; 2,3% cenușă. Fânul recoltat în faza tânără conține 81,0% substanță uscată; 16,7% proteină brută, din care 8,5% proteină digestibilă; 2,8% grăsime, din care 1,6% grăsi- me digestibilă; 26,2% substanțe extractive neazotate brute, din care 18,1% substanțe ex- tractive digestibile; 30,3% celuloză, din care 13,6% digestibilă; 8,0% cenușă. Nutrețul siloz conține 23,3% substanță uscată; 4,6% proteină brută, din care 2,9% proteină digestibilă; 1,6% grăsime brută, din care 0,6% grăsime diges- tibilă; 7,6% substanțe extractive neazotate, din care 5,1% digestibile; 6,2% celuloză brută, din care 3,0% celuloză digestibilă; 3,3% cenușă. Pășunatul se face numai pe parcelele unde sulfinâ a fost semănată în amestec cu grami- neele perene (raigrasul englezesc, raigrasul aristat, golomățul) în momentul când plantele au 30-135 cm înălțime. Apicultură. Planta prezintă importanță pentru apicultură. Florile sunt vizitate de albine pe o lungă perioadă de timp, din iunie până în octombrie. Cantitatea de nectar este de 0,03-0,07 mg/floare. Mierea este aproape incoloră, cu o aromă fină și de cea mai bună calitate. Producția de miere, 200-500 kg/ha. Ponderea economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Planta se poate cultiva în grupuri, prin parcuri și grădini publice. Deco- rativă prin port și florile sale albe. Perioada de înflorire este destul de lungă, din iunie până în septembrie. SULFINĂ GALBENĂ (Melilotus officinalis), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, anuală sau bienală, terofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, eutrofo-mezotrofă, la pH amfitolerantă, heliof^ă, calcifilă, întâlnită prin fânețe, coaste pietroase, semănături, vii, marginea drumurilor și de-a lungul căilor ferate, de la câmpie până în etajul montan, altitudine 1200-1400 m; vegetează pe soluri sărace, superficiale sau erodate, unde formează asociații compacte. Reușește și pe soluri nisipoase, pe sărături sau pe cele bogate în calciu; se mai numește iarbă de piatră, molotru galben, salcină, sufulf, surcină. Dacii o numeau tanidila, țănidilă, țandilă, țandără, surcină, de unde a descins numele actual de sulfină (I. Pachia Tatomirescu, 2000). Genetic, 2n = 16. Puțin pretențioasă față de sol și umiditate. Fitocenologic, încadrată în Cheno- podietea, Secalietea, Car. Artemisietea. Răs- pândită în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă, cu nodozități. Tulpină erectă, cilindri- că, glabră, ramificată (ramuri prismatice), înaltă de 50-100 (200) cm. Frunze trifoliate, cu foliole obovate în partea inferioară și lanceolate în partea superioară, pe margine neregulat-se- rat-dințate; stipele înguste. Flori papilonate, galbene, grupate câte 30-70 în raceme alun- gite (5-10 cm), dispuse la subsuoara frunzelor; caliciu cu 5 dinți triunghiulari, glabri; corolă cu aripi mai lungi decât carena; androceu din 10 stamine (9 + 1); gineceu cu ovar pubescent, cu 5-8 ovule. înflorire, VI—IX. Fructe, păstăi ușor comprimate, brune-negricioase, nedehis- cente. Semințe ovoidale, galbene-verzi. Com- poziție chimică. Florile conțin ulei volatil, meli- lotizide, glucoza, acid cumaric, alantoină, acizii alantoic și uric, colină, mucilag, tanin. Toxico- logie. Uscarea defectuoasă a plantei determi- nă formarea dicumarolului (derivat al cumari- nei), care inhibă producerea de protrombină la organismele animale, cu împiedicarea capa- cității de coagulare a sângelui. Animalele con- sumatoare de fân cu sulfină mucegăită (cu- marina s-a transformat în dicumarol) prezintă hemoragii subcutanate și viscerale prelungite. Bioterapie. Somitățile florale, reprezentând părțile superioare înflorite, au utilizări sulfină galbenă 804 sulfină galbenă terapeutice în medicina umană și veterinară. Acțiune farmacodinamică antiseptică, anticata- rală, hipersecretoare, diuretică, cicatrizantă, anticoagulantă, regeneratoare, emolientă, as- tringentă, cicatrizantă. Principiile active distrug microbii și acționează eficient împotriva putre- facțiilor; reduc inflamațiile mucoaselor; acțio- nează asupra epiteliului renal, stimulând creșterea cantității de urină eliminată; stimulea- ză epitelizarea și vindecarea rănilor existente pe mucoasele tubului digestiv și căilor renale; au acțiune de limitare a coagulării sângelui datorită cumarinelor și sunt eficace în trombo- flebite; stimulează refacerea țesuturilor prin în- locuirea celor distruse cu altele nou-formate, identice morfofuncțional cu primele; produc re- generarea țesutului hepatic, fapt constatat ex- perimental pe animale hepatoctomizate; contri- buie la sinteza ARN-ului; mucilagiile au acțiune emolientă și sunt benefice în tratarea afecțiuni- lor gastrice; sunt hemostatice local prin acțiu- nea de precipitare a proteinelor. Florile sunt folosite în afecțiuni gastrice, varice, trombofle- bite, hepatită epidemică, hepatită cronică, he- patită cronică evolutivă, ciroză hepatică, afec- țiuni renale, gută, reumatism, litiază renală, hematurie, cistită, pielită, pielonefrită, uretrită, glosită, hipertensiune, gingivită, abcese, afte, răni, contuzii, ulcerații, boli de piele. Recoltare. Florile (Melliloti flos) sau părțile aeriene cu flori și frunze (Melliloti herba) se recoltează în tim- pul înfloririi (VI—IX), pe timp frumos, după ora 10. Florile se recoltează prin strujirea inflores- cențelor. Herba se recoltează prin tăiere la o distanță de cca 30 cm de la vârf în jos. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscarea arti- ficială, la 30-34° C. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare (arterită și trombangeită obliterantă), durerilor abdominale la adulți (colici), ca stimulente ale funcției hepatice cu regenerarea celulei hepatice, în hepatită croni- că, hepatită cronică evolutivă, ciroză hepatică, afecțiuni renale, litiază renală, hematurie, cisti- tă, pielită, pielonefrită, uretrită, hipertensiune, reumatism, gută, gastrite, varice, tromboflebi- te, bronșite: infuzie, din 1 linguriță cu vârf cu flori uscate și mărunțite sau pulbere de plantă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi; în bronșite, 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea glositei: infuzie, din 1 linguriță cu flori la 200 ml apă clocotită. Se face gargară, de mai multe ori pe zi, din care una înainte de culcare. 3. Pentru tratarea hipertensiunii arteriale: infuzie, 1 lingură cu flori la cană. Se îndulcește cu miere. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru combaterea insom- niilor: infuzie, pregătită ca mai sus. Se bea seara înainte de culcare. 5. Pentru tratarea afecțiunilor hepatice, în hepatită cronică, ciro- ză, afecțiuni renale și ale căilor urinare inclusiv uretritele, gută, reumatism, afecțiuni gastrice, varice, tromboflebită: a) suc, obținut din flori sau din frunze și flori cu ajutorul storcătorului de fructe și legume; se bea de 2-3 ori pe zi cu 30 minute înainte de masă un pahar cu apă în care s-au pus 1-2 linguri de suc; b) suc, obținut prin pisarea florilor sau frunzelor și florilor până când se obține o pastă; se pune pasta într-o cană cu apă rece (250 ml) și se lasă pentru extracție 2-3 ore. Se strecoară. Se bea câte o jumătate de pahar cu 30 minute înainte de masă; c) 1 linguriță cu pulbere de flori sau pulbere de flori și frunze, se ține 3-5 minute sub limbă, apoi se înghite cu puțină apă. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului: infuzie, din 3 linguri cu pulbere de plantă sau plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică com- prese calde pe locul dureros. 2. Pentru tratarea gingivitelor, abceselor dentare, aftelor: infuzie, din 2 lingurițe cu pulbere de plantă sau plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită, sau 4 lingurițe cu plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă 15-20 minute. Se strecoară. Se face gargară. 3. Pentru tratarea laringitei, traheitei: infuzie, din 2 lingurițe cu plantă uscată, mărun- țită, la o cană (200 ml) cu apă pregătită ca mai sus. Se face gargară. 4. Pentru tratarea contu- ziilor, rănilor, ulcerațiilor: infuzie, din 2 linguri cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Pe contuzii se aplică cataplasme; rănile și ulcerațiile se spală cu un tampon de vată. 5. Pentru tratarea bolilor de piele: infuzie, din 100 g plantă uscată peste care se toarnă 21 apă în clocot. Se lasă în repaus 15-20 minute. Se strecoară. Se toarnă în cadă cu apa de baie. 6. Pentru tratarea ră- nilor, furunculelor, durerilor reumatice: a) alifie, pregătită din 20 g flori de sulfină, 40 g ceară, 40 g ulei. Se amestecă până se omogenizează. Se ung zonele afectate; b) alifie, din 50 g flori sulfină galbenă 805 sul iman de sulfină, 50 g untură, 50 g ceară de albine. Se încălzesc pe foc mic. Se amestecă bine până se răcește. Se ung zonele afectate. Cos- metică. 1. Pentru tratarea inflamațiilor oculare cauzate de aplicarea fardurilor: infuzie, din 2 lingurițe pulbere de plantă sau plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Loționări, comprese local, instilații în ochi. 2. Pentru aromatizare: esență, din o parte flori și 3 părți alcool concentrat. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tra- tarea afecțiunilor tubului digestiv, renale, hepatice, pulmonare: infuzie, din proporția a 5 g flori sau pulbere de frunze și flori peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Pentru animale mari se folosesc 50 g flori uscate, sau frunze și flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30-60 minute. Se strecoară. Se administrea- ză prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Decoctul se face din aceleași cantități, folo- sind apă rece. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 1-2 I; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,250-0,5 I; animale mici (pisici, câini), 0,050-0,100 I. Dozele se repetă la 24 ore. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor purulente, inflamațiilor tegumentare, edemelor, bolilor membrelor (dureri de picioa- re, umflături la picioare, dureri de unghii): infuzie sau decoct concentrat, pregătit ca mai sus. Se fac băi sau se aplică cataplasme lo- cale folosind pansamente sterile. Atenție! La tratamentul intern este obligatorie respectarea dozelor. Derivații cumarinici din plantă determină intoxicații. Aceștia se transformă în dicumarină, care micșorează coagulabilitatea sângelui. Cele mai sensibile sunt taurinele. Simptomele de intoxicații apar după 2-3 săptămâni și constau din mers greoi, dificil, nesigur; la cele mai mici traumatisme apar hematoame, spumozități sangvine, bucale și nazale, hipotermie, mamite hemo- ragice, hiperstazie cutanată, frisoane, mi- driază, melenă. Se intervine prin asigurarea repausului la animalele intoxicate, evitarea traumatismelor, injecții cu vitamina K în doze mari și repetate, injecții intravenoase cu clorură de calciu (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 130-300 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Zootehnie. Folo- sită în hrana animalelor, ca furaj verde, fân sau siloz (v. PI. LIV, 5). SULIMAN (Ajuga genevensis), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicrip- tofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, comună, întâlnită prin tufă- rișuri și fânețe în întreaga țară; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, uneori și pe cele reavăn-jilave; se mai numește gubănaș, iarbă de greutate, lavrentină, vineriță. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, Car. Festuco-Brometea. Răspândit în Europa și Asia. Descriere. Rizom scurt, oblic, din care pornesc numeroase rădăcini. Tulpină erectă, simplă, uneori puțin ramificată, în partea superioară patrunghiulară, păroasă, înaltă până la 40 cm. Frunze mai mult sau mai puțin ovate, dințate sau crenate, puțin păroase, cele inferioare atenuate în pețioluri scurte, cele superioare sesile. Flori albastre, rar roz sau albe, bilateral simetrice, grupate la subsuoara frunzelor în dicazii; caliciu cam- panulat, cu 5 dinți triunghiulari, păros; corolă cu tub drept, lungă de 14-18 mm, păroasă; androceu cu stamine didiname, glandulos, din ovar cu glandă nectariferă, așezată lateral, stil glabru terminat cu doi lobi stigmatici. înflorire, V-VII. Fructe, nucule apocarpoide reti- culat-rugoase. Compoziție chimică. Planta conține taninuri, peste 15%; s-au izolat aucu- bozida o heterozidă iridoidică, glicozide, ulei volatil. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tra- dițională. Au proprietăți antihemoragice, seda- tive, antileucoreice și vulnerare. Normalizează rapid tranzitul intestinal. Conținutul ridicat de taninuri precipită proteinele din conținutul intes- tinal și înlătură stările diareice. Alte principii active intervin favorabil în combaterea leuco- reii, având acțiune antibiotică și antiinflamatoa- re. Favorizează epitelizarea, grăbind vindeca- rea rănilor. Previne sau oprește hemoragiile. Constituie un calmant nervos. Folosită în trata- rea diareei, enteritei, leucoreei și rănilor. Re- coltare. Părțile aeriene ale plantei (Ajugae genevensisae herba) se recoltează în timpul înfloririi. Se usucă în strat subțire, la umbră, în camere bine aerate sau în poduri aerate, aco- perite cu tablă. Se păstrează în saci de hârtie sau textili. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea diareei, enteritei, enteritei hemoragice: sul iman 806 sunătoare a) infuzie, din 1 linguriță cu vârf plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, cu 30 minute înainte de masă; b) decoct, din 1 lin- guriță cu vârf plantă uscată și mărunțită (pulbe- re de plantă) la 250 ml apă. Se fierbe 3-5 minu- te. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi cu 30 minute înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea anginei, leucoreei, rănilor: infuzie, din 4 linguri cu vârf de plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Pentru tratarea leucoreei-spălaturi vaginale cu iriga- torul. Rănile se spală cu un pansament steril. Se poate aplica o cataplasmă, 30 minute, cu un pansament steril înmuiat în infuzie. Pentru ace- lași scop se poate face și decoct. Se folosesc aceleași cantități. Fierberea durează 5-10 mi- nute. Pentru tratarea anginei se fac mai multe gargare pe zi. Apicultură. Florile sunt explo- rate de albine pentru culesul de nectar și polen. SUNĂTOARE (Hypericum perfora- tum), fam. Hypericaceae. Plantă erbacee, pere- nă, spontană și cultivată, hemicriptofită, xero- mezofită-mezofită, mezotermă, oligotrofă, la pH amfitolerantă, heliofilă, întâlnită în toată țara, pe locuri destul de uscate, calcaroase sau silicioase, prin fânețe, la marginea drumurilor și pădurilor, tăieturilor de pădure, locurilor necultivate, de la câmpie până în zona subalpină, mai abundentă în zona deluroasă; vegetează pe soluri uscat-revene, revene, dar și pe cele reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (T = 10-20); se mai numește asunâtoare, buruiană de foc ghiu, buruiană de năduf, buruiană de pe răzor, floare de foc viu, floare de năduf, floare de sunătoare, floare galbină, floarea lui Ion, harnică, hamei de pământ, iarba lui Sf. Ion, iarba-crucii, iarba-spaimei, iarba-sângelui, iarbă sunătoare, iarba-spurcățiijale de munte, lemnie, închegătoare, osul-iepurelui, pojar, pojarniță, sanitoare, sburătoare, sunaică, sovârf galben, șerlai, șovârvarițâ. Dacii îi spuneau prodiazma, proziran, (I. Pachia Tatomirescu, 2000). Genetic, 2n = 32. Are amplitudine ecologică mare. Suportă regim hidric sărac sau precipitații abundente. Rezistentă la temperaturi joase din iarnă și ridicate din timpul verii. Suportă soluri acide și bazice. Pretențioasă la lumină. Fitocenologic, încadrată în Sedo-Scleranthetea, Origanetaliu, Festuco-Brometea. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, America, Australia. Descriere. Rizom scurt, din care se desprind numeroase rădăcini adventive. Tulpină erectă, lemnoasă în partea inferioară, cu 4 muchii lon- gitudinale, înaltă de 20-100 cm, cu numeroase ramuri sterile formate la axilele frunzelor. Frunze sesile, ovate până la eliptice, semiamplexicaule, glabre, opuse, pe margine cu un rând de puncte negre, în rest punctiforme străvezii (pungi se- cretoare). Flori galbene, grupate în inflorescențe cimoase; caliciu din 5 sepale lanceolate, glabre, nefimbriate, cu puncte negre (glande); corolă din 5 petale, de 2 ori mai lungi decât sepalele galbene și negru-punctate; androceu cu nu- meroase stamine; gineceu cu 3 loji. înflorire, VI-IX. Fructe, capsule ovale. Semințe cilindrice brun-negricioase. Compoziție chimică. Planta conține ulei volatil (0,05-0,10%, în părțile verzi aeriene, 0,40-0,50% în flori), hiperină, hipericină, flavone (hiperozida), cvercetol, ga- lactoză, cvercitrina, rutina, tanin catechic (12%), colină, caroten, acid valerianic, vitamina C, vitamina PP, saponine, săruri minerale. Uleiul volatil este format din a-pinen, carburi sescviterpenice, săruri minerale, industrie. în Norvegia este folosită la aromatizarea berii. I se spune regele berii. Bioterapie. Părțile su- perioare înflorite ale plantei au utilizări în medi- cina umană și veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți: antispastică, astringentă, cicatri- zantă, vasodilatatoare, hipotensivă, antiinfla- matoare și colagogă, antiseptică, antibiotică, antidiareică. însușirile terapeutice sunt asigu- rate de complexul de principii active pe care le conține planta, unde componentul principal îl constituie hiperacina, alături de o serie de izo- meri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozida, cvercitozidă, rutozid), acizii cafeic și clorogenic, carotinoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cistrollixan- tină, trollicrom. Principiile active au proprietăți antispastice, astringente, cicatrizante, vasodi- latatoare și hipotensive, antiinflamatoare, cola- goge, antispastice, antibiotice, antidiareice, antidepresive. Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale mușchilor aflați în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acțiune hemostatică lo- cală; favorizează procesul de epitelizare, grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea mus- culaturii netede a vaselor realizând o creștere a sunătoare 807 sunătoare afluxului sangvin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează dimi- nuarea și înlăturarea intiamațiilor; favorizează secreția de bilă; diminuează procesele infla- matorii hepatice cronice și pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acționează eficient împotriva putrefacțiilor din intestinul gros; acționează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice și reactive, depresii nevrotice, distoniei vegetativă, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii. Planta este folosită în hepatite acute, hepatite cronice evolutive, colite cronice, ulcer gastric, diaree. Pe lângă acestea, medici- na populară îi acordă credit ca balsamic antiin- flamator al căilor bronșice și genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. Alături de alte ingrediente extractul fluid al plantei face parte din compoziția preparatului Fiogastrin preparat de Oficiul Farmaceutic lași. Recoltare. Părțile aeriene înflorite (Hyperici herba) se recoltează în timpul înfloririi, până în momentul formării fructelor, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Fructificațiile se înlătu- ră. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se întoarce din când în când. O bună uscare se face în poduri acoperite cu tablă. Uscare artifi- cială, la 35° C. Se păstrează în saci textili sau de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dischineziei biliare și stimularea funcției hepatice: a) infuzie, din 1 linguriță cu plantă uscată, bine mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie, din 2 linguri cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea câte o lingură după fiecare masă; c) ulei, pregătit din 20 g plantă uscată, pusă la umectat, 12 ore în 20 ml alcool. Se adaugă 200 ml ulei de floarea-soarelui. Se încălzește 3 ore pe baia de apă. Se amestecă din când în când. Se lasă la macerat 2-3 zile. Se strecoară. Se lasă să sedimenteze 24 ore și se filtrează în sticle închise la culoare. Se țin închise cu dop. Se ia câte o linguriță după mese. 2. Pentru tratarea enterocolitei (în special colitei cronice): a) infu- zie, din 1 linguriță cu plantă uscată, mărunțită, la o cană (200 ml) cu apă. Se pregătește ca mai sus. Se beau 2-3 căni pe zi, după mese; b) in- fuzie, din 2 linguri cu plantă mărunțită la o cană (200 ml) cu apă, pregătită ca mai sus. Se ia câte o lingură după fiecare masă. 3. Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastric: infuzie, din 1-2 linguri cu plantă uscată, mărun- țită, la o cană (200 ml) cu apă, pregătită ca mai sus. Se beau 2 căni pe zi. Se poate administra câte 1 linguriță de ulei între mese, pregătit după rețeta prezentată anterior. 4. Pentru tratarea hepatitei, hepatitei cronice evolutive, în ulcer gastric, colite cronice, colecistită și alte boli menționate la bioterapie: infuzie, din 1 lingură cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 5. Pentru tratarea incontinenței urinare: infuzie, din 1 linguriță cu amestec, în părți egale, de sunătoare și coada-șoricelului, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se dă copiilor care urinează noaptea în pat. 6. Pentru tratarea depresiilor simptoma- tice și reactive, depresiilor nevrotice, în distonie vegetativă, sindrom psihovegetativ, enuresis, pavor (spaimă, groază) nocturn: a) infuzie, din 1-2 lingurițe plantă uscată și mărunțită (pul- bere) peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea zilnic, dimineața și seara (tratamentul durează minimum 2-3 luni); b) Extractum Hy- perici fluidum, zilnic câte 5 picături, în 3 reprize timp de o săptămână, apoi se trece la doza de 10 picături de 3 ori pe zi timp de 3 săptămâni; c) Oleum Hyperici, câte 1 linguriță, de 2-3 ori pe zi. 7. Pentru tratarea ulcerului gastric, cata- rului gastric: Oleum Hyperici, câte 3 lingurițe pe zi, cu 30 minute înainte de a mânca. Se admi- nistrează 3-4 săptămâni. Asigură o cicatrizare bună. Oleum Hyperici coctum, numit și unt de sunătoare, se prepară din florile și frunzele proaspete ale plantei, zdrobite bine, macerate cu ulei, într-un vas bine închis, la temperatura camerei. După 3 săptămâni, vasul se scoate și se expune la soare timp de 2 săptămâni. Se filtrează. Se păstrează în sticle închise la cu- loare. Se folosește la nevoie. 8. Homeopatic, tinctura-mamă se prepară din plantă proaspătă întreagă, înflorită. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 9-a se administrează în traumatis- mele țesutului nervos cu dureri agravate la atingere și mișcare, în convulsii sau cefalee susai pădureț 808 susai pădureț pulsatilă, după traumatism craniocerebral, în nevrite reumatice, foarte dureroase, în hemo- roizii dureroși și sângerânzi, în astmul amelio- rat de expectorație. Diluția a 9-a centezimală se administrează săptămânal (Mihai Neagu Basarab, 1985).Uz extern. 1. Pentru trata- rea gingivitei, abceselor dentare, rănilor: infuzie, din 2 linguri cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac mai multe gargare pe zi, din care una seara, înainte de culcare. Apoi tot cu infuzie se clătește bine gura. Pentru tratarea rănilor se aplică cataplasme, folosind pansamente sterile înmuiate în zhfuzie, sau se fac băi locale folo- sind un tampon de vată. 2. Pentru tratarea arsurilor și nevralgiilor: infuzie, din 30 g plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se aplică cataplasme sau băi locale. 3. Pentru tratarea rănilor, eczemelor, arsurilor, durerilor reumatice: ulei de sunătoare pregătit din plămădirea la soare sau pe cuptor a florilor în ulei. Se lasă 5-6 zile. Cu acest produs se unge locul afectat. Planta este folosită, împreu- nă cu alte specii, la tratarea balonărilor abdomi- nale, colicilor abdominale, hemoroizilor, coli- cilor hepatobiliare, în dismenoree, tulburări de menopauză, bronșite, gută. 4. Pentru tratarea inflamațiilor intestinului gros, hemoroizilor inter- ni: clismă cu 10 ml ulei de sunătoare. (Oleum Hyperici) încălzit la 37° C. Se introduce în rect seara cu ajutorul unei pere de cauciuc. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea hematu- riei, indigestiei, în meteorism cronic, enteroco- lite: infuzie, din 5 g flori și frunze uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se adminis- trează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 15-20 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 1-2 g. Uz extern. Pentru tratarea plă- gilor, plăgilor cu larve: decoct, din 10 g plantă cu flori uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se spală local cu un pansament steril. Cosmetică. Pentru întreține- rea tenului uscat, a tenurilor sensibile, a ridurilor: a) decoct, din 2 lingurițe flori uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la un foc moderat. Se spală bine fața cu un tampon de vată; b) infuzie, din 2-3 linguri cu plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se aplică pe față comprese cu infuzia obținută Apicultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Producția, 200-250 kg/ha. Pondere economi- că-apicolă mijlocie-mare. Ornamental. Poate fi plantată în parcuri și grădini publice. Se poate folosi ca borduri în fața boschetelor, pe stânci și alpinării, în grupuri. Decorativă prin florile sale gal- bene, grupate în partea terminală a tulpinii. înmul- țire prin semințe și divizarea tufei, (v. PL LIV, 6). SUSAI PĂDUREȚ (Mycelis mura- lis), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă, sciadofită, la pH amfitolerantă, întâlnită în păduri, pe soluri bogate în humus și revene până la reavăn-ji- lave, la marginea pădurilor, în tufărișuri, din re- giunea de dealuri până în cea subalpină. Specie indicatoare de soluri mijlociu aprovizionate; se mai numește crestanie, crestățea, făgețea, floa- rea-hoțului, floarea-tălharului, iarba-tâlharului, salată câinoasă, susai de munte, susai de pădure, susai pădureț, tâlhărea. Genetic, 2n = 18. Fitocenologic, Car. Querco-Fagetea, Epilobietea angustifolii, Asplenietea. Răspândită în Europa, Asia Mică, Africa de N-V. Descriere. Rizom gros și scurt, orizontal sau oblic, cu nu- meroase rădăcini. Tulpină înaltă de 30-120 cm, erectă, cilindrică, glabră des frunzoasă, uneori numai în partea inferioară. Frunze mari, subțiri, glabre, cele inferioare pețiolate, cele superioa- re semiamplexicaule, penat sectate. Involucru cilindric. Flori galbene-aurii, puțin mai lungi decât involucrul. înflorire, VI-VIII. Fruct achenă, cu papus lob fin, lung cât involucrul. Compoziție chimică. Nestudiată. Bioterapie. Nu este men- ționată ca plantă medicinală. Utilizată în tera- peutică de medicina populară pentru tratarea gastritei, ulcerului, cicatrizarea rănilor cutanate și musculare. Recoltare. Părțile aeriene (Myceli herba) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp frumos, călduros, după ora 11. Se usucă în strat subțire la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. A fost folosită în scopuri medicale de daci și apoi de romani care au purtat războaie în Dacia. Frun- zele se puneau pe răni și tăieturi, pentru a le vindeca, de aceea și denumirea de crestățea. Uz intern. Empiric, pentru tratarea gastritei și ulcerului: decoct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la un pahar cu apă. Se fierbe 5-10 mi- nute la foc domol. Se strecoară. Se beau 3 pa- hare pe zi, câte unul înaintea fiecărei mese, timp susan 809 suspensor de 1-2 luni. Se exclud mâncărurile iritante, condi- mentate, inclusiv fumatul. Vindecă ulcere avan- sate. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: a) suc, obținut prin zdrobirea frunzelor și a tulpinii imediat, după ce planta este recoltată. Se aplică pe rană; b) decoct, din 1 linguriță plantă uscată și mărunțită la un pahar (100 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit până la călduț. Se strecoară și se spală local de 3-4 ori pe zi. SUSAN (Sesamum indicum), fam. Pedaliaceae. Plantă erbacee, anuală, autoga- mă, termofilă, de origine tropicală. Nu se poate preciza când și unde s-a cultivat prima oară. în scrierile lui Herodot și Teofrast se menționează această plantă. Este semnalată cultura ei în Siria și Mesopotamia. Pliniu cel Bătrân mențio- nează cultura acestei plante în Grecia și Asia Mică. Astăzi ocupă suprafețe însemnate în agri- cultura mondială, mai ales în Asia. în România se cultivă în jud. Constanța, Ialomița, Teleor- man, Giurgiu, Timiș și în Sectorul Agricol Ilfov. Pretenții ridicate la temperatură pe tot cursul vegetației. Semințele germinează la minimum 15-16° C. La minus 3° C planta piere. Tempera- tura optimă de vegetație, 22-24° C. Suma tem- peraturilor, 2500° C. Cerințe ridicate față de umiditate, mai ales la germinare, și în primele faze de vegetație. Preferă soluri cu textură mijlo- cie, fertile. Merge bine pe cernoziomuri și aluviu- ni. Perioada de vegetație, 75-120 zile. Descriere. Rădăcină pivotantă, puțin dezvoltată, ramifica- ție redusă. Tulpină dreaptă, cu 4-8 muchii, înaltă de 50-150 cm, ramificată, păroasă. Frunze opu- se, ovate în partea inferioară a tulpinii, alterne și lanceolate la cea superioară, limb cu marginea întreagă sau dințată, cu peri rari pe fața supe- rioară și pe nervurile feței inferioare, pețiol lung. Flori albe, galbene, violete, scurt-pedunculate, actinomorfe, gamosepale, gamopetale, câte 1-3 la subsuoara frunzelor. înflorire, VII. Autopoleni- zare, realizată înainte de a se deschide floarea. Fruct, capsulă dehiscentă, mucronată, lungă de cca 4 cm, pubescentă, cu 60-70 semințe așeza- te pe 4-8 coloane. Semințe mici, turtite, ovale, de culoare variabilă (albă, gălbuie, cenușie chiar neagră). Compoziție chimică. Semințele conțin substanțe grase (48-65%), substanțe proteice (24%), substanțe extractive neazotate (14-18%), vitaminele B, D, E, F. Uleiul este semisicativ și format din gliceridesteri ai acizilor oleic, linoleic, palmitic, stearic, arahinic, linoceric, fitostearine, alcooli superiori, compuși nesaponificabili, sezamol și sezamolin. Turtele rămase după ex- tragerea uleiului conțin substanțe proteice, grăsimi, săruri minerale etc. Alimentație. Uleiul este folosit în alimentație. Turtele pot fi între- buințate la prepararea unor produse de cofetărie. Semințele sunt folosite în cofetărie. Curățate de coajă și măcinate se obține așa-numitul „tahân“, din care se prepară halvaua de cea mai bună calitate. Industrie. Din semințe, prin presare la rece, se extrage un ulei comestibil galben-des- chis, cu gust fin, folosit în alimentație, în industria conservelor, la fabricarea margarinei, a produ- selor de cofetărie; prin presare la cald se obține un ulei închis la culoare, cu gust neplăcut, utilizat la fabricarea săpunurilor, în industria hârtiei, indi- goului etc. Se poate folosi în alimentație după rafinare. Uleiul obținut prin presare (Oleum sesam!) la rece este folosit în industria farma- ceutică la prepararea unor soluții injectabile uleioase. Este menționat în tratamentul purpurei trombopenice, trombopeniei esențiale și a unor stări hemoragice. Se mai întrebuințează și ca excipient la prepararea unguentelor. Zootehnie. Turtele sunt folosite ca furaj pentru animale. SUSPENSOR (Suspensor), forma- țiune anexă a embrionului, cu rol de a-l fixa în endosperm și de a extrage sau suge din el substanțele nutritive necesare proceselor meta- bolice vitale. Derivă din polul inferior al pro- embrionului. întâlnit la plantele angiosperme, dicotiledonate și monocotiledonate. Poate avea formă masivă sau a unui filament celular simplu sau ramificat. Prin alungire, afundă embrionul în profunzimea endospermului și a nucelei. Mări- mea, forma și structura lui variază între grupele taxonomice și chiar în cadrul aceleiași grupe taxonomice. De exemplu, fam. Fabaceae au specii la care suspensorul lipsește (repre- zentanți ai sfam. Mimosoideae și tribului Hedysareae), specii la care suspensorul este rudimentar, constând din 3-4 celule (Soja sp., Trifolium sp.), specii la care este alungit, filamentos, format din mai multe celule așezate liniar (Ononis sp.), specii cu suspensor alungit, dar masiv (Medicago sp., Trigonella sp., Pha- seohis sp.) și specii cu suspensor de formă globuloasă, alcătuit din celule mari, sferice. Spe- ciile din fam. Rubiaceae, Crassulaceae și Papaveraceae (sfam. Fumaroideae) au sus- pensor haustorial. Aceasta are forma unui filament multilobat, ramificat la primele două familii și relativ masivă la ultima familie. ȘOFRAN (Crocus sativus), fam. Iridaceae. Plantă erbacee, perenă, înaltă până la 30 cm, cultivată din cele mai vechi timpuri în scopuri alimentare; se mai numește brândușă, șofran bun, șofran galben, șofran de grădină, șofran primăvăratec ș.a. (fig. 293). Genetic, 2n = 24. Vegetează pe soluri uscat-revene până la revene. Răspândit în Asia. Descriere. Rădăcină fasciculată. Bulb globulos, acoperit cu resturi de teacă foliară. Frunze drepte, îngus- te, ciliate pe margine și pe nervură. Flori vio- let-deschise, odorante; perigon din 6 lacinii alungit-eliptice, păroase la partea inferioară; androceu din 3 stamine cu filamente albe și Fig. 293. Șofran (Crocus sativus). antere galbene; gineceu cu ovar inferior, tri- locular; stil filiform, lung de 10 cm, terminat cu un stigmat trifidat, portocaliu-roșu. înflorire, IX-XI. Fruct, capsulă trimuchiată. Semințe globuloa- se. Compoziție chimică. Stigmatele conțin ule- iuri eterice și glicozidul protocrocina, glicozil- și gentiobiozil-a-crocina, licopen, (p-caroten, zea- xantina, pectine, gume. Alimentație. Stigma- tele sunt folosite drept condiment sau colorant alimentar. Bioterapie. Produsul farmaceutic constând din stigmatele florilor (Croci stigma) are o culoare brună, gustul amar, miros puter- nic aromat, iar la gustare colorează saliva în galben. Conține substanțe cardiotonice. Oficia- lizat în diversele ediții ale farmacopeei, pentru colorarea colixului în galben. Farmacodinamic este carminativ, spasmolitic, stimulent al siste- mului nervos și emenagog. Ca emenagog pro- voacă apariția ciclului menstrual întârziat. Se recomandă a fi folosită cu multă prudență, deoarece poate provoca accidente grave. Con- traindicat în timpul sarcinii. în unele țări este uti- lizat ca eupeptic, ajutând la stabilirea unei di- gestii normale. în medicina populară, izolat, în unele zone sunt folosite frunzele la tratarea he- moroizilor, în alte locuri pentru tratarea empiri- că a hepatitei (frunze de șofran în amestec cu măcrișul și stânjenelul galben. Recoltare. Stig- matele (Croci stigma) se recoltează în timpul înfloririi. Frunzele (Croci folium) se recoltează în timpul înfloririi sau mai târziu. Ambele produ- se se usucă în camere bine aerisite. Medicină șofran 812 sofrănel umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea diges- tiei, combaterea meteorismului (gaze intestina- le) și ca stimulent al sistemului nervos, în unele țări, se folosește infuzia 0,20 g/l sau tinctură 1:10. în România, nu se admite în medicina cultă decât administrarea externă. 2. în Româ- nia, medicina tradițională practică tratarea he- moroizilor: infuzie, din 1 linguriță frunze de șofran, uscate și mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, dimineața și seara. 3. Empiric, pentru tratarea hepatitei în faza de debut: tinctură, din frunze de șofran, măcriș proaspăt și stânjenel galben, în părți egale. Se lasă la macerat 5-7 zile. Se strecoară. Câte o linguriță într-un pahar cu apă, cu 30 minute înainte de masă. 4. Pentru stimularea digestiei, preparat din: T-ra Croci 2 p, T-ra Anisi2 p, T-ra Chinae 1 p, T-ra Absinthii 0,5 p. Se administrează câte 20-30 picături înainte de masă. Uz extern. Pentru tratarea hemoroizilor: decoct, din 1 lin- gură frunze uscate și mărunțite la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Băi locale de 3 ori pe zi, din care una seara înainte de culca- re. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete, pentru vopsirea fibrelor naturale în galben-deschis sau crem-pal. 1. Pen- tru vopsirea fibrelor de bumbac, in, cânepă în galben-deschis, florile, recoltate proaspăt, se fierb în apă până când soluția se colorează în măsliniu. Se strecoară. Se introduce materialul și se lasă la cald (60° C) 24 ore. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea bumbacului în crem-pal-luminos, se culege o cantitate mare de flori. Se fierb în apă până când soluția se colorează în măsliniu. Se strecoară. Se intro- duce materialul în soluție și se ține până când se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Pentru vopsirea fibrelor naturale în crem-pal-luminos, florile, proaspăt culese sau uscate, se zdrobesc și se fierb în apă 60 minute. Se strecoară. Se ține soluția caldă. Se încălzește zeamă de varză (30° C) și se toarnă în soluția de vopsit. Se introduce materialul. Se lasă 30 minu- te, se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tom eseu, 1984). Api- cultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin par- curi și grădini publice, în rabate, singură sau în amestec cu alte flori care au aceeași perioadă de înflorire. Se poate cultiva și singură îm- prăștiată pe peluze. Decorativă prin florile sale mari. înmulțirea prin bulbi și semințe într-un pă- mânt nisipos îngrășat cu mraniță bine putrezită. ȘOFRĂNEL (Carthamus tinctorius), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală, alo- gamă, oleaginoasă, medicinală, meliferă, origi- nară din Africa tropicală; se mai numește cră- pușnic, pintenoagă, șofran, șofrănet roșu, șofrănet prost, uruian. Genetic, 2n = 24. Culti- vat încă din Antichitate ca plantă uleioasă și tinctorială, mai întâi în India, Egipt, alte țări din nordul Africii, Asiei de Vest și Sud. în Europa a fost adusă prima dată de arabi, în Spania, de unde s-a extins în Franța, Italia, iar de aici în partea de răsărit a continentului (N. Zamfi- rescu,V. Velican,N.Săulescu,I.Saf- ta, F. Canțăr, 1965). Astăzi cultivat pe su- prafețe mari în India, Iran, Egipt, Federația Rusă, America de Nord și America Centrală. Perioada de vegetație, 90-150 zile. Rezistent la secetă. Valorifică bine solurile slab-fertile, erodate. Uneori subspontan. Răspândit în Africa, Asia, America, Europa. Descriere. Rădăcină pivotantă, rami- ficată, adâncă în sol până la 2 m. Tulpină erectă, cilindrică, netedă, glabră,înaltă de 20-60 (100) cm, mai mult sau mai puțin ramificată în partea superioară. Frunze sesile, lanceolate sau alungit-ovate, cu marginile spinos-dințate, glabre, pieloase. Flori tubuloase, portocalii, mai târziu roșii, grupate în calatidii (diametrul 3-3,5 cm), cu foliole involucrale, externe, verzi. înflorire, VII—VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, achenă ovat-alungită, cu marginile puțin mucheate, albe. Compoziție chimică. Semințele conțin ulei (37-42%) bogat în acizii linoleic (74-79%) și oleic (11-15%), substanțe proteice, substanțe extractive neazotate, săruri minerale. Alimen- tație. Uleiul rafinat este folosit în diferite pre- parate culinare. Posedă deosebite calități diete- tice. Consumat cu regularitate, mai ales în salate, scade colesterolul din sânge. Industrie. Din se- mințe se extrage uleiul, folosit în alimentație și la fabricarea margarinei. împreună cu uleiul de susan sau de arahide este întrebuințat la pre- pararea unui unt vegetal de cea mai bună cali- tate. Folosit în industria vopselelor, lacurilor și ca materie primă pentru prepararea vitaminei F. Din flori se extrage un colorant galben sau porto- caliu folosit în industriile cosmetică, de medi- camente, alimentară și pentru vopsirea în di- ferite nuanțe de galben. Bioterapie. Florile, șofrănel 813 șopârliță albă fructele și uleiul au utilizări terapeutice în me- dicina umană tradițională. Principiilor active li se atribuie proprietăți expectorante, antitusive, antiflogistice, bacteriostatice, behic, cicatrizan- te. Provoacă fluidificarea și eliminarea secreții- lor traheo-bronșice; acționează împotriva tusei (calmează); combate inflamația; împiedică dez- voltarea bacteriilor; favorizează epitelizarea și cicatrizarea rănilor. Folosite în tratarea tusei și vindecarea rănilor. Uleiul se folosește intern ca purgativ, provoacă evacuarea conținutului in- testinal, și extern, în tratarea reumatismului. Fructele sunt folosite empiric în hidropizie, boală cauzată de acumularea patologică de apă în țesuturi sau cavități ale corpului. Recoltare. Florile plantei (Carthami tinctoriae flos) se re- coltează în iulie-august, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră, în camere aerisite. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei, tusei convulsive, tpsei asmatice: infuzie, din 1 linguriță cu vârf flori uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Empi- ric, pentru tratarea hidropiziei: decoct, din 1 lingu- riță rasă de fructe la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se consumă 1-2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor și cicatrizarea lor: macerat, din 4 linguri flori la 250 ml ulei. Se lasă 7 zile la macerat. Sticla se ține la temperatura camerei, apoi se ține la soare încă 5-6 zile. Se filtrează. Se păstrează în sticle închise la cu- loare. Se unge locul afectat de 2-3 ori pe zi. 2. Pentru tratarea reumatismului: se frecționea- ză zonele dureroase, de 2-3 ori pe zi cu ulei de șofrănel. Zootehnie. Turtele au valoare nutri- tivă ridicată [(18%) proteine], gust neplăcut. Puțin folosite în hrana animalelor. Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine, pentru culegerea de nectar și polen, cu frec- vență mare între orele 10-14 (v. PI. LIV, 7). ȘOPÂRLIȚĂ ALBĂ (Parnassia pa- lustris), fam. Saxifragaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohigrofită până la higrofită și mezohidrofită spre hidrofită, micro- termă, euritrofă, slab-acid-neutrofilă spre neu- tru-bazifilă, întâlnită prin fânețe umede, coaste erboase umede, locuri mlăștinoase până în re- giunea alpină; vegetează pe soluri reavăn-ji- lave, până la jilav-umede, dar și pe soluri umed-ude, uneori și pe soluri permanent ude, având o largă amplitudine ecologică față de troficitate; se mai numește coroniță, floricele de flori albe, florițe albe, plescaiță, șopârlaiță (fig. 294). Genetic, 2n = 18. Fitocenologic, în- cadrată în Caricetalia davallianae, Molinion, Car. Tofieldetalia. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom scurt, cu multe rădăcini. Tulpini, una sau mai multe, erec- te, pronunțat costate, înalte de 3-45 cm. Frun- ze profund-cordate, vârful obtuz, cu numeroase puncte întuncat-roșiatice, lung-pețiolate, des- prinse din rizom; pe tulpină există o singură frunză sesilă, mai mult sau mai puțin ample- xicaulă. Flori albe, grupate câte una în vârful tulpinii; caliciul din 5, sepale; corola din 5 petale oval-rotunde sau eliptice, cu 5-15 nervuri gal- bene-castanii sau verzui; androceul din 5 sta- mine cu antere albe și 5 staminodii simple; gineceul cu ovar unilocular și 4 stigmate sub- sesile. înflorire, VII-IX. Fructe, capsule ce se Fig. 294. Șopârliță albă (Parnassia palustris). șopârliță albă 814 ștevia-stânelor deschid terminal prin valve. Semințe casta- nii-deschise, puțin arcuite. Compoziție chimi- că. Părțile aeriene sunt bogate în tanin și alte substanțe nestudiate încă. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Conțin principii active cu acțiune tonică și astringentă. Utilizată empiric pentru tratarea diareei rebele, în metro- ragii, hiperaciditate gastrică, dureri intestinale. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Parnas- siae herba) se recoltează în timpul înfloritului, după ora 11, pe timp însorit. Se usucă la um- bră, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei, metroragiei, hiperacidității gastrice și durerilor intestinale: infuzie, din 2 lingurițe de plantă uscată, mărun- țită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5-10 minute. Se strecoară. Nu se îndulcește. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea epilepsiei, leucoreei, laringitei, diareei, hiperacidității gastrice, dureri- lor intestinale: decoct, din 8 g plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 4-5 minute la un foc domol. Se acoperă și se lasă să se răcească până la călduț. Se consumă într-o zi în mai multe reprize. Ornamental. Se pot în- mulți, pentru aspectul decorativ, în locurile mlăștinoase din parcurile sau grădinile aflate în zona montană. ȘTEVIA-STÂNELOR (Rumex alpi- nus), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, per- enă, hemicriptofită, mezofită spre mezohigro- fită, microtermă, nitrofilă, la pH amfitolerantă, prezentă în jurul stânelor și pășunilor apropia- te, pe locuri grase, gunoite, din regiunea mon- tană și subalpină (1200-1800 altitudine); co- boară pe văi până la stânele unde iernează oile; vegetează pe soluri revene până la rea- văn-jilave, uneori jilav-umede, bogate în azot; se mai numește măcriș-căiesc, măcrișul-cailor, stege, steghie, șteagă, urzica-raței. Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, Car. Pumicion alpini, Adenostylion. Răspândită în M-ții Alpi, Carpați și Balcani. Descriere. Rizom gros, târâtor, ra- mificat, brun-roșcat, cu multe cicatrice de rădă- cini și tulpini. Tulpină supraterană, erectă, înal- tă de 1-2 m, cu șanțuri longitudinale, adânci. Frunze mari (cele bazale de 35-50 cm lungime și late de 20-25 cm), plane sau ondulat-cris- pate, cu pețiol lung-canaliculat. Flori verzi, gru- pate în inflorescență îngustă. înflorire, VII—VI11. Fruct, nuculă lucioasă, colțuroasă. Compozi- ție chimică. Rizomii conțin tanin (2-10%), crizofanol, emodină, fiscionină, crizofaneină, reocrizină, vitaminele C și K. Au conținut ridicat de derivați antrachinonici. Bioterapie. Rizomul și rădăcinile plantei au utilizări în medicina tra- dițională umană și veterinară. Produsul era cu- noscut în secolul al XVI-lea sub denumirea de Radix Rhei monachorum și folosit ca înlocuitor al reventului. Principiilor active li se atribuie proprietăți laxative, purgative, stomahice, sti- mulente ale musculaturii netede uterine, cica- trizante, antiputride, ruminatoare, diuretice. Produsul cu mult tanin are acțiune astringentă. Acționează ca purgativ ușor, sau purgativ cu scaune dese și moi, favorizează creșterea pe- ristaltismului intestinului gros; favorizează di- gestia - mai ales la animale; extern, favorizează procesul de epitelizare a rănilor, grăbind vinde- carea lor; întârzie sau elimină procesul de putre- facție; acționează asupra epiteliului renal, favori- zând creșterea cantității de urină. Produsul este folosit în constipație, hepatită, tratarea rănilor. Recoltare. Rizomii și rădăcinile (Rumicis alpi- nae rhizoma et radix) se recoltează în mar- tie-mai sau septembrie-octombrie, când conți- nutul de principii active este maxim. Se scot din pământ cu cazmaua sau sapa. Se spală, se taie părțile aeriene și rădăcinile seci. Rizomii se scurtează și se despică. Se usucă la soare. Uscare artificială, la 50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru combaterea constipației: pulbere de rizom, câte un vârf de cuțit, se ia seara înainte de culcare. 2. Pentru acțiune laxativ-purgativă: decoct, din 1 lingură de pul- bere de rizom la o cană (250 ml) cu apă. Se dă în clocot și se strecoară. Se ia câte 1 lingură, de mai multe ori pe zi. 3. Pentru tratarea gălbinări: decoct în lapte, din bucăți mărunte de rizom sau pulbere de rizom. Se lasă la plămădit 24 ore. Se strecoară. Se ia de mai multe ori pe zi câte 1 lingură. Uz extern. Pentru tratarea rănilor: decoct, din 1 lingură pulbere rizom la 250 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală local cu un pansament steril. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea constipației, ca rumi- nator, diuretic, stomahic și antiputrid: pulbere de rizom sub formă de boluri, electuarii, mixturi, ma- cerate. Doze medii pentru a servi ca stomahic, ruminator diuretic în atonia uterină: animale mari (cabaline, taurine), 10-20-30 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale ștevia-stânelor 815 ștevie mici (pisici, câini), 0,1-0,5-1 g. Doze mari pen- tru a servi ca purgativ: animale mari (cabaline, taurine), 100-150-200 g; animale mijlocii (ovi- ne, caprine, porcine), 30-80-100 g; animale mici (pisici, câini), 1-5-15 g. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei, tricofiției și al plăgilor pu- tride: macerat proaspăt din 3 linguri pulbere rizom la o cană cu apă rece. Se lasă 4-5 ore. Se strecoară. Se spală locul afectat folosin- du-se un pansament steril, apoi se aplică cata- plasmă cu un alt pansament steril înmuiat în soluția obținută prin macerare. Atenție! Con- sumul plantei în exces sau mărirea dozelor peste cele maxime recomandate provoacă tul- burări renale; apar semne de retenție urinară, anurie și chiar uremie. Urina se colorează gal- ben-intens. Se suspendă administrarea și se aplică tratament simptomatic (v. PI. LV, 1). ȘTEVIE (Rumex patientia), fam. Poly- gonaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicripto- fită, mezofită, moderat-termofilă, amfitolerantă în privința solului, dar preferând totuși pe cele profunde, structurate, argilo-nisipoase, revene și bogate în humus; se mai numește dragomir, măcriș de grădină, măcrișul-calului, macrișul-cu- cului, steghie, ștevie, ștevie bună, ștevie ră- dăcini, ștege, șteghie de grădină. Răspândită în Europa, Asia Mică și Orientul Mijlociu (Iran). Fitocenologic, Car. Arction, Chenopodietea. Cul- tivată în grădini ca plantă culinară, în Maramu- reș, Moldova, Muntenia. Producție, 10-20 t/ha frunze. întâlnită în flora spontană pe lângă dru- muri, pârloage, fânețe. Puțin pretențioasă față de condițiile de mediu. Rezistentă la tempe- raturi scăzute. Semințele germinează la mini- mum 2-3° C. Pornește în vegetație imediat după ce se dezgheață solul. Pretenții mici față de umiditate. Descriere. Rădăcina bine dez- voltată îi asigură aprovizionarea cu apă. Nu suportă seceta prelungită. Nu suportă excesul de umiditate. Preferă soluri bine structurate, argilo-nisipoase, profunde, bogate în humus. Rădăcină pivotantă, cu ramificați secundare, răspândite la adâncimi de peste 80 cm. Tulpină erectă, ramificată, înaltă de 1-2 (3) m. Frunze mari, ovat-lanceolate, cu marginea ușor ondu- lată, gust acrișor-amărui; cele tulpinale infer- ioare scurt-pețiolate. Flori verzui, câte 10-16, într-un glomerul, grupate în racem paniculi- form. înflorire, VI—VII. Fructe, nucule triedrice, brune. Facultatea germinativă, 96-98%. Se păstrează 3-4 ani. Compoziție chimică. Frunzele conțin protide, mici cantități de gră- simi, esmodine, acizii oxalic, crizofanic, tartric, vitamina C, săruri de Ca, K, Fe, Mg. Alimen- tație. Frunzele tinere se folosesc la prepararea ciorbelor sau piureurilor. Gust bun, conținut ridicat de săruri minerale și vitamine. Mâncare scăzută. Contraindicații. Nu se consumă de către cei care au colici nefritice, litiază, ulcer, gastrită hiperacidă. Industrie. Ștevia este folo- sită pentru diferite conserve în ulei. Bioterapie. Frunzele și rădăcinile au utilizări în medicina umană. Proprietățile plantei: antiscorbutica, as- tringentă, antiemetică, depurativă, digestivă, diuretică, laxativă, purgativă, remineralizantă, tonică, topică. Frunzele sunt folosite în boli endocrine, erizipel, abces, afecțiuni hepatice, icter, insuficiență hepatică, atonie digestivă, gastrică, ulcer gastroduodenal, vărsături, ade- nită, blocaj urinar, diabet, diaree, dizenterie, hemoptizie, hemoragie uterină, hemoroizi, her- nie, leucoree, laringită, scrofuloză, stafilococie, tuse, tuberculoză, impetigo. Rădăcinile sunt fo- losite în intoxicații, reumatism, scorbut, sifilis, afecțiuni gastrice, afecțiuni ale sângelui, ulcer cutanat. Recoltare. Frunzele (Rumicis patienti folium) se recoltează manual prin ruperea lor, începând din aprilie-mai. Producție 5-7 t/ha. Se valorifică în stare proaspătă sau conservată (frunze la borcan). Frunzele se pot păstra bine 6-8 zile în spații bine aerate, la temperatura de 0-1° C, cu o umiditate a aerului ridicată (90-95%). Rădăcinile (Rumicis patienti radix) se recoltează toamna, la sfârșitul vegetației. Se scot din pământ cu cazmaua. Se spală. Se taie în fragmente și se usucă la soare. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor menționate la bioterapie: a) consumate ca atare în amestec cu salata. Se aleg frunze fragede, de ștevie și frunze de salată, în cantități egale. Se taie mărunt. Se adaugă sare, oțet (eventual de mere) și ulei. Se consumă; b) preparate culinare din frunze (ciorbă, piure, mâncare scă- zută). 2. Pentru tratarea intoxicațiilor, afecțiuni- lor gastrice, și ale sângelui, în reumatism, scor- but, sifilis: decoct, 1 linguriță cu vârf rădăcină uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea scorbutului: rădăcina proaspătă se mă- nâncă dată prin râzătoare. 4. Pentru acțiune diuretică, depurativă, laxativă: infuzie, din 20-30 g frunze la 1 I de apă clocotită. Se beau 3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru grăbirea stevie 816 știr a_______________________________________________________________________________________________________i__ maturării furunculelor, abceselor: cataplasme, cu frunze fierte și o cantitate egală de untură. 2. Pentru tratarea eczemelor, pecinginilor: a) decoct, din 1 lingură rădăcină mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă acoperit 20-30 minute. Se strecoară. Se pun cataplasme cu pansament îmbibat în de- coct, b) unguent, cu rădăcină pisată. Se aplică de două ori pe zi. Vopsitorie. Inflorescența și rădăcinile au proprietăți tinctoriale. Inflorescen- țele se recoltează când sunt toate florile des- chise. Rădăcina se recoltează toamna, după ce inflorescența s-a uscat. Părțile de plantă se folosesc proaspete sau uscate la umbră. Utili- zate pentru vopsirea fibrelor naturale în diferite nuanțe de galben, brun-auriu, bej-cafeniu. 1. Pentru vopsirea în galben, inflorescențele se fierb în apă până când soluția devine galben-in- tens și se păstrează culoarea. Se strecoară. Se prepară separat o soluție prin dizolvarea de piatră acră în apă caldă. Se introduce în ea materialul de vopsit pentru mordantare. Se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se trece în soluția de vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Pentru vopsirea în galben, inflorescențele de ștevie, uscate la umbră, se fierb în apă până când soluția se colorează intens. Se strecoară. Se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul pentru vopsit. Se lasă la cald până se obține nuanța preferată. Se scoate și se usucă la umbră. 3. Pentru vopsirea firelor de lână în galben (nuanța dorită), rădăcinile se rad pe râzătoare sau se pisează. Se fierb în apă. Din când în când soluția se răcește și se freacă fragmen- tele de rădăcină între degete. Se fierb din nou. Operațiile se repetă până se obține nuanța de intensitate maximă. Se strecoară. Se introduce materialul de vopsit și se lasă la cald până se obține nuanța dorită. Se scoate și se usucă la umbră. 4. Pentru vopsirea în galben a fibrelor naturale, mai ales lâna, rădăcinile de ștevie, pregătite ca la punctul 3, se introduc în borș, se adaugă frunze de gutui și se fierbe totul 60 mi- nute. Se strecoară. Separat, materialul de vopsit se introduce în borș nediluat pentru mordantare. Se lasă să se pătrundă, apoi se scoate și se trece în soluția de vopsit. Se fierbe 60 minute. Se scoate și se usucă la umbră. Se obține un galben intens. 5. Pentru vopsirea în galben-ru- giniu, rădăcina, scoasă din pământ, se spală, se pisează într-o piuă din lemn. Se fierbe în apă 2-3 ore. Se strecoară. în soluția obținută se dizolvă piatra acră (2-2,5 g/l soluție). La dizol- vare, soluția să fie caldă. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul. Sunt ne- cesare 4-51 soluție/kg material. Se fierbe 2-3 ore. Se scoate și se usucă la umbră. 6. Pentru vop- sirea în cafeniu se folosesc frunze proaspete de ștevie și frunze de nuc proaspete. Se fierb îm- preună în apă până când se obține o soluție colorată la intensitatea maximă. Se strecoară. Se dizolvă la cald piatra acră. Se introduce materialul și se ține la cald până se obține culoarea dorită. Se scoate și se usucă la um- bră. 7. Pentru vopsirea în brun-auriu, rădăcinile se pisează în piuă și se fierb în apă 2 ore. Se strecoară. Se dizolvă, la cald, piatra acră. Se amestecă pentru uniformizarea soluției. Se intro- duce materialul. Se ține la cald 60 minute. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u , 1984) (v. PI. LV, 2). ȘTIR (Amaranthus graecizanus), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, tero- fită, xeromezofită spre mezofită, moderat-ter- mofilă spre termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâl- nită prin vii, pârloage, ogoare nisipoase, pe lângă ziduri, margini de drumuri, lângă case, dărâmături cu moloz; vegetează pe soluri us- cat-revene până la revene; se mai numește moțul-curcanului, nasul-curcanului, știr mic, știr roșu, știr porcesc. Dacii îi spuneau stirela, știre! (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 34. Menționat în Italia în 1551 (ierbarul Aldrovandi), iar în România în 1853. Fitoceno- logic, Car. Polygono-Chenopodietalia. Răs- pândit în Europa (regiunea mediteraneană). Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la 70 cm, glabră sau crispat-păroasă în partea superioară. Frunze ovate sau romboi- dale, eliptice, lung-pețiolate, verzui sau de roșcat-murdar. Flori trimere, cele mascule cu lacinii perigonale ovat-lanceolate, iar cele femele cu lacinii eliptice până la alungit-lanceolate, grupate în dicazii glomerate la subsuoara frun- zelor, iar acestea într-o inflorescență spiciformă. înflorire, VII-IX. Fruct, capsulă elipsoidal-glo- buloasă. Sămânța cu marginea carenată. Ali- mentație. în Grecia a fost utilizată ca plantă alimentară. în Etiopia, din semințe se obținea făina pentru pâine („pâine de mazăre"). în Ro- mânia se utilizează la ciorbe. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru mineralizarea organismului și în boli renale: decoct, din părțile aeriene, știr alb 817 știr sălbatic tinere, proaspete. Se fierb 20-30 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoa- ră. Se bea conținutul a 3 căni pe zi (dimineața, prânz, seara). 2. Pentru combaterea teniei: pul- bere sămânță (sămânță măcinată), se ia câte o lingură pe stomacul gol. ȘTIR ALB (Amaranthus albuș), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, tero- fită, adventivă, mezotermă, xeromezofită-me- zofită, acid-neutrofilă, întâlnită ca buruiană co- mună prin culturile de sfeclă, porumb, în lungul drumurilor și căilor ferate, din regiunile joase și însorite. Vegetează pe soluri uscat-revene și revene, cu troficitate ridicată (T = 80-140). Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, încadrat în Chenopodietea. Răspândit în America de Nord, de unde a fost adusă în Europa. Semna- lat în Italia în 1723, în Franța în 1756, în sudul Rusiei în 1846, în România, mai întâi în Transil- vania, în 1705, și Muntenia, în 1909. Descri- ere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, bogat ramificată, de formă globuloasă, piramidală, al- burie. Frunze mici, invers-ovate sau spatulate, pețiolate, glabre. Flori mici, la bază cu două bractei subulate; perigonul din 3 lacinii, grupate în glomerule laxe. înflorire, VII-IX. Fruct, cap- sulă. Sămânța neagră cu marginea acută. Agricultură. Buruiană prin culturile legumicole și în alte culturi (v. PI. LV, 3). ȘTIR DE OGOARE (Amaranthus chlorostachys), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, adventivă, xerome- zofită, mezofită, mezotermă, la pH amfitoleran- tă, întâlnită prin ogoare, culturi prășitoare, locuri gunoite, pe lângă terasamentele căilor ferate, pe dărâmături etc.; vegetează pe soluri us- cat-revene până la revene, bogate în azot; se mai numește știr roșu. Genetic, 2n = 32. Fito- cenologic, încadrat în Secalietea, Chenopo- dietea. Răspândit în America Centrală și de Nord, în Europa, Asia, Africa. Descriere. Ră- dăcină pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la 80 cm, verde până la roșie, tufos-păroasă în partea superioară, în rest glabră. Frunze rom- bic-ovate, pețiolate, verzi până la roșii. Flori pentamere, uneori tri- sau tetramere, grupate într-o inflorescență spiciformă, simplă sau ra- mificată. înflorire, VIII—IX. Fruct, capsulă rom- boidal-eliptică. Semințe negre. Alimentație. Folosit în preparate culinare, la ciorbe, mai ales varianta roșie. Zootehnie. Hrană verde pentru porci, rațe, gâște. Țăranii îl toacă mărunt, îl amestecă cu tărâțe și îl dau ca hrană la rațe și gâște. ȘTIR ROȘU (Amaranthus panicula- thus), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, mezotermofilă-subtermofilă, mezofită, heliofilă, slab acid-neutrofilă, cultivată în gră- dini ca plantă ornamentală și alimentară; se mai numește: bojor, bojoroaică, bujor, coa- da-vulpii, gâța-turcuiui, mucul-curcanului, știr roșu de grădină, știr roșu de grădină. Genetic, 2n = 32. Origine necunoscută. Vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, grase, gu- noite. Răspândită în zona caldă și temperată a ambelor emisfere ale globului. Seamănă la port cu știrul de ogoare, deosebindu-se prin spicele mai subțiri. Alimentație. în stadiu tânăr este folosit pentru ciorbe și umpluturi la plăcinte din aluat, coapte la vatră sau în tigaie. Medicina umană. Uz intern. Pentru mine- ralizarea organismului și tratarea afecțiunilor renale: decoct, din părțile aeriene ale plantei. Se fierbe 20-30 minute. Se bea conținutul a 3 căni pe zi (dimineața, prânz, seara). ȘTIR SĂLBATIC (Amaranthus re- troflexus), fam. Amaranthaceae. Plantă erba- cee, anuală, terofită, adventivă, mezofită, me- zotermă, nitrofilă, eutrofă, la pH amfitolerantă, întâlnită ca buruiană în grădini, pe ogoare, culturi prăsitoare, pârloage, pe lângă garduri, ziduri, dărâmături și moloz, în lungul drumu- rilor și căilor ferate, din regiunile joase până la 700 m altitudine; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, bogate în azot, cu tro- ficitate ridicată (T = 80-140), îngrășate cu bălegar; se mai numește chir, știr alb, știr de porci, știr verde. Genetic, 2n = 32, 34. Buru- iană dăunătoare culturilor din zonele joase. Fitocenologic, încadrat în Chenopodietea. Răspândit în America de Nord, introdus în Eu- ropa de Linne și cultivat la Uppsala, în 1750, de unde s-a răspândit în sudul și centrul Euro- pei, în Asia Mică, în sudul și nordul Africii. în România a fost semnalat prima dată, ca plantă comună, în Transilvania, în 1816, iar în Mol- dova, în 1835 (Flora R.P.R., voi. I, p. 594). Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la 100 cm, des- și fin-păroasă, mai ales în partea superioară, verde, uneori roșcată. Frunze rombic-ovate, lung-pețiolate, pe fața inferioară cu nervațiuni proeminente, știr verde 818 știulete verzi-pal și fin-păroase. Flori grupate spiciform; lacinii perigonale femele liniar-cuneate sau spatulate, alb-membranoase. înflorire, VII-IX. Fructul, capsulă elipsoidală comprimată dehis- centă. Sămânță mică (1 mm) lenticulară. Agri- cultură. Dăunător culturilor unde se instalea- ză. Prin consumul biologic, scad considerabil resursele de apă și elementele minerale din sol, umbrind în același timp plantele din cultură. Diminuează producția agricolă. Folosit în unele zone numai la în hrănirea porcilor (v. PI. LV, 4). ȘTIR VERDE (Amaranthus lividus), fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cosmopolită, mezofită spre mezohi- drofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin grădini, prin vii, terenuri cultivate, pe lângă ziduri, pe marginea străzilor, pe sol gras, reavăn până la reavăn-jilav, cu troficitate ridicată (7" = 80-140) și afânat; se mai nu- mește moțul-curcanului, știr mic, știr prost, știrișor. Dacii îi spuneau stirsua, stirsu, știr (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, Car. Polygono-Cheno- podion. Răspândit pe tot globul. Indigen în Eu- ropa. Menționat prima dată în Italia, în 1415. în România a fost semnalat în 1816, de Baumgar- ten, sub denumirea de Amaranthus blitum L. (Flora R.P.R., voi. I, p. 604). Descriere. Ră- dăcină pivotantă. Tulpină erectă până la repe- ntă, glabră, lungă până la 90 cm, verzuie-al- bicioasă sau roșcată. Frunze rombice până la oval-rotunde, pe fața superioară cu pete negre sau albicioase, lung-pețiolate. Flori mici, tri- mere, cu lacinii perigonale liniare până la alun- git-spatulate, grupate în glomerule, unele dis- puse într-un spic terminal nefoliat, altele la subsuoara frunzelor. înflorire, VII-IX. Fruct, capsulă. Sămânță lenticulară (1-1,2 mm). Alimentație. în unele zone cultivat pentru cerințe culinare. Conține glucide, aminoacizi, săruri minerale, vitamina C. Medicină umană. Principiile active au proprietăți calmante și emoliente. Utilizat odinioară ca plantă ofi- cinală de medicina populară, în tratarea unor afecțiuni. Uz intern. Pentru tratarea stărilor nervoase: decoct, din plantă proaspătă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se lasă să se ră- cească până ia călduț. Se strecoară. Se bea conținutul a 3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tra- tarea crăpăturilor de piele: cataplasme, cu frunze proaspete sau cu frunze opărite și aplicate local. Avicultură. Semințele sunt un aliment prețios pentru îngrășat păsările. Agri- cultură. Poate fi utilizat ca îngrășământ verde pentru sol. ȘTIULETE, fruct compus, alcătuit din numeroase fructe simple (cariopse) prinse pe un ax comun și învelite de pănuși, provenite din frunze modificate, întâlnit la porumb (fig. 295). Fig. 295. Știulete. T TAL (Thallus), corp de vegetație al criptogamelor, nediferențiat în rădăcini, tulpini, frunze. Caracteristic plantelor inferioare, denu- mite Thallophyta. Tipurile (fig. 296) existente sunt: tal sferic, suprafață relativ mică, organi- zare simplă, caracter de primitivitate (exemplu, alga verde Chlorella vulgaris); tal alungit, fără diferențiere polară, cu formă determinată: ovală, cilindrică, lenticulară, filiformă, fusifor- mă, cordiformă, helicoidală, întâlnit în grupul bacteriilor și ciupercilor; tal alungit, cu diferen- țiere polară, prezentând un vârf și o bază, mai evoluat; organismele libere au polul anterior prevăzut cu organe locomotorii, cili sau flageli (exemplu, Euglena viridis); organismele fixate de substrat poartă la polul bazai organite sau organe fixatoare: apresoare, crampoane, rizo- izi; tal lamelar, poate fi în întregime sau numai parțial turtit, întâlnit la unele alge verzi (Ulva lactuca), alge brune (Laminada sacharina), alge roșii (Delesseria sp.), licheni (Xanthoria parietina) și la mușchii din grupul Hepaticae; tal cu forme nedeterminate, variabile, constituite dintr-o masă de citoplasmă cu mai mulți nudei, nedelimitată de un perete celular (exemplu, plasmodiile și mixamibele mixomicetelor). Talul poate avea ramificare adevărată sau pseudo- ramificații. Ramificarea veritabilă sau adevăra- tă poate fi dicotomică și laterală (racemoasă). Ramificarea dicotomică constă în dividerea vârfului în două ramuri egale, situate în același plan. Procesul pornește de la dividerea celulei inițiale apicale din vârful talului în două celule egale. Din fiecare se formează ramificații iden- tice (exemplu, alga brună Dictyota dichotoma). Ramificarea laterală sau racemoasă constă în formarea de celule inițiale, laterale, pe axul principal. Din ele se dezvoltă ramuri lungi și ramuri scurte. Ramurile apropiate de vârf sunt cele mai scurte și cele mai tinere (exemplu, alga verde Cladophora). La unele specii talul, este ramificat și articulat. Pe axul principal exis- tă noduri și internoduri. La noduri se găsesc dispuse ramuri în verticil (exemplu, alga verde Chara fragilis). Pseudoramificațiile sunt ramifi- cații false. Filamentul se rupe. Cele două părți ale filamentului rămase libere continuă creșterea concomitent sau numai una continuă creșterea (exemplu, bacterii, alge albastre). Organismele mai evoluate au un tal divizat ca o frunză (exemplu, alga brună Laminada digitata). Unele specii au tal puternic diferențiat în rizoid (cram- pon), cu rol de fixare a plantei de substrat; cauloid, de formă cilindrică și asemănătoare tul- pinei; filoid sau filoizi, care sunt ramuri lățite cu aspect de frunze. Toate acestea sunt analoage, în ordine, cu rădăcina, tulpina și frunza de la plantele superioare (exemplu, alga roșie De- lesseria sanguinea, algele brune Laminada, Fucus etc.). Structura talului este extrem de diversificată. La alge, există tal cu celule nedi- ferențiate [exemplu, mătasea broaștei (Spiro- gyra sp.)]; tal constituit din doua straturi de celule (bistratificat) (exemplu, Enteromorpha); tal 820 talpa-gâștei Fig. 296. Tipuri de tal: a - lamelar (Enteromorpha sp.); b - lamelar și ramificat dicotomie (Dictyota dichotoma); c-filamen- tos, ramificat, cu aspect de tufă (Cladophora sp.); d - lamelar, foliaceu (Delesseria sanguinea!); e- pluriaxial, cu noduri și internoduri (Chara fragilis); f - cu tal diferențiat în filoid asimilator, caulodiu prostrat, rizoid; 1 - filoid; 2 - cauloid; 3 - rizoizi (Caulerpa sertularoides). tal constituit din mai multe straturi de celule, diferențiate structural și funcțional. Celulele de la periferie își îngroașă peretele extern și îl încrustează de multe ori cu carbonat de calciu. Rol de protecție. Urmează un parenchim asimi- lator, format din celule scurte și bogate în cloro- plaste discoidale sau lenticulare, iar în interior un parenchim de depozitare alcătuit din celule scurte, lipsite de cloroplaste, dar bogate în materii de rezervă. în centru se află un pa- renchim conducător, constituit din celule lungi, înguste și cu pereții transversali prevăzuți cu plăci ciuruite. îndeplinesc rolul de conducere a substanțelor organice (exemplu, Laminada, Macrocystis). La ciuperci (Fungi), talul este for- mat din multe filamente cilindrice, ramificate, lipsite de clorofilă, numite hife. Acestea se îm- pletesc și alcătuiesc un miceliu (plectenchim). Hifele ciupercilor parazite formează ramuri scurte numite haustori, care pătrund în celulele vii ale plantelor gazdă și aprovizionează ciuper- ca cu substanțe nutritive. La briofite (mușchi), talul este diferențiat în rizoizi, cu rol de fixare de substrat și de absorbție a apei cu săruri mine- rale; tulpiniță ramificată sau neramificată și frunzulițe cu rol în asimilația clorofiliană. Anato- mic, la exteriorul tulpiniței se găsește o epider- mă - acoperită, la formele terestre, de o cuticu- lă -, parenchim clorofilian cu rol în asimilație, celule alungite conducătoare ce îndeplinesc ro- lul vaselor ciuruite. La unele briofite, între epider- mă și parenchimul clorofilian se află elemente mecanice, reprezentate prin celule sclerificate. TALPA-GÂȘTEI (Leonurus cardi- aca), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită, mezofită, nitrofilă, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, dar rezistă la semiumbră, comună în țară, întâlnită pe marginea drumurilor și căilor ferate, marginea pădurilor, locuri poienițe, pe lângă garduri și drumuri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie și deal, până la altitudinea de 500-600 m; vegetează bine pe soluri uscat-re- vene, revene până la reavăn-jilave bine apro- vizionate sau supra îngrășate cu azot; se mai numește apucătoare, buruiana-orbalțului, buru- iană de bleasnă, cătâjnică, cătușniță, cen/ană, cione, creasta-cocoșului, gisdei, iarba-cășună- turii, iarbă flocoasă, iarbă de dat, laba-lupului, santa, lingorică, somnișor, talpa-lupului. Gene- tic, 2n = 18. Cunoscută din Antichitate pentru efectele ei în afecțiunile cardiace. Fitocenologic, încadrată în Chenopodietea (Car. Arction). Poate fi cultivată pe terenuri degradate. Răs- pândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom ligni- ficat, gros (1-1,5 cm), scurt, din care pornesc multe rădăcini brune, subțiri, lungi până la 30 cm. Tulpină erectă, cu 4 muchii, goală în interior, păroasă pe muchii. Frunze opuse, palmat-lobate (aspectul unei labe de gâscă), lungi de 6-12 cm, late de 4-10 cm, cu peri talpa-gâștei 821 talpa-gâștei aspri, pețiolate. Flori roz, dispuse câte 10-20 în pseudoverticile foarte strânse (dicazii înde- suite) la baza frunzelor din partea superioară a tulpinii; caliciu campanulat, ușor bilabiat, cu dinți țepoși; corolă cu tubul ușor curbat, prevă- zut cu un inel păros, labiul superior cu peri albi; androceu cu antere brunii; gineceu cu stil fili- form. înflorește toată vara. Fructe, nucule ovoi- dale, pubescente la vârf. Compoziție chimică. Planta conține alcaloizi (0,050-0,070%), repre- zentați de leunucardina și stachidrina, he- terozizi cardiotonici, glicozide amare, sterolice, bufadienolidice, ulei volatil, tanoizi, rezine, sa- ponozide, flavone, acizi flavonici și alți acizi organici, vitaminele A, C, E, substanțe mine- rale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și vete- rinară, cultă și tradițională. Intern, principiile active intervin farmacodinamic asemănător cu valeriana, dar de trei ori mai puternic. Proprie- tăți: intern - sedativ al sistemului nervos cen- tral, al cordului și stomacului, hipotensiv, anti- asmatic, vasoconstrictor periferic, uterotonic, diuretic; extern-cicatrizant, antiinflamator, anti- septic. Calmant nervos intervenind favorabil în înlăturarea stărilor de excitație cerebrală; pro- duce relaxarea musculaturii netede a vaselor care alimentează cordul cât și a cordului; dimi- nuează starea de excitație a cordului și stoma- cului, înlăturând tulburările vegetative; reglează presiunea sângelui; efectul uterotonic, asigurat de leonurină, motivează folosirea plantei în obstretică și ginecologie. Elimină sau limitează procesul inflamator, favorizează procesul de epitelizare și cicatrizare a rănilor. Recomandată în stări depresive nervoase, distonii neurove- getative, nevroză cardiacă, tulburări de meno- pauză (climaterium), tromboză în sfera genita- lă, în obstetrică, hipertensiune arterială, astm, ușurarea digestiei, afecțiuni ale prostatei, boli de plămâni, reglarea bătăilor inimii, tratarea contuzilor, rănilor, arsurilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Leonuri herba) se recol- tează pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă, din iunie până la începutul lui august. Se taie doar vârful înflorit, de cca 20-25 cm lungime. Se usucă în strat subțire, la umbră, în șoproane sau în poduri acoperite cu tablă. Se întoarce la 12 zile, fără a se sfărâma frunzele. Uscare artificială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea stărilor depresive, nervoase, în nevroze, distonii neurovegetative, tulburări de menopauză, hipertensiune arterială, afecțiuni ale prostatei, boli de plămâni, acrocia- noză: infuzie, din 15 g pulbere din părțile aeriene ale plantei la o cană (250 ml) cu apa clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se iau 3-4 linguri pe zi. 2. Pentru sti- mularea digestiei, în tulburări de menopauză, astm bronșic, ca sedativ nervos: a) infuzie, din 3 linguri cu plantă uscată, mărunțită (pulbere) la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se iau 3-5 linguri pe zi; b) tinctură, din 20 g plantă mărunțită (pulbere) la 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat într-o sticlă 8-10 zile. Sticla se agită zilnic de 2-3 ori. Se strecoară. Se păs- trează în sticle închise la culoare și astupate cu dop. Se iau de 2-3 ori pe zi câte 20-40 picături o dată. 3. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace cu substrat nervos (nevroză cardiacă): a) infu- zie, din 1 linguriță de pulbere din vârfuri înflorite și frunze, la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se fierbe apa și apoi se toarnă peste planta din cană. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se stre- coară. Se beau 2 căni pe zi, din care una seara, înainte de culcare. Tratamentul se face de 6 ori pe an, câte o săptămână; b) tinctură, pregătită ca mai sus. Se iau, de 2-3 ori pe zi, câte 20-40 picături, o dată, înaintea meselor princi- pale. 4. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace, bolilor pulmonare: infuzie, din 1 linguriță cu pulbere de plantă la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 5. Pentru tratarea reumatismului, mărirea diurezei și transpirației: decoct, din 15 g pulbere de plantă la 1 I de apă. Se fierbe până scade la jumate (15-20 minute). Se ia fracționat în timpul unei zile. 6. Pentru efect hipotensiv și somnifer în insomnii: ceai, din 1 linguriță pulbere dintr-un amestec de părți egale de talpa-gâștei și odo- lean la o cană de 250 ml cu apă. Se bea seara, înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru tra- tarea contuziilor, rănilor, arsurilor: infuzie, din 2-3 linguri cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se strecoară. Se aplică cata- plasme locale cu un pansament sterilizat. 2. Pentru diminuarea durerilor reumatice: infu- zie, din 25 g pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită, pregătită ca mai sus. Se aplică comprese locale. 3. Pentru tratarea contuziilor, rănilor, arsurilor: decoct, din 2 linguri pulbere de plantă la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se talpa-mâței 822 tamaricacee aplică cataplasme pe locul afectat. 4. Empiric, pentru tratarea hidropiziei (dropică): decoct, concentrat din părți aeriene ale plantei uscate. Decoctul obținut se adaugă apei de baie. 5. Pentru tratarea durerilor de spate: unguent, din plantă proaspătă pisată bine sau pulbere de plantă uscată amestecată cu unsoare. Se lasă 7 zile. Se amestecă bine din nou și apoi se frecționează bolnavul pe zonele dureroase. 6. Empiric, pentru tratarea febrei tifoide: cata- plasme, cu plantă proaspătă pisată bine. Cata- plasmele se așează la ceafă și pe tălpi. Medi- cină veterinară. 1. Pentru tratarea nevrozelor cardiace și insuficiențelor cardiace: infuzie, din 2-5 g plantă uscată și mărunțită (pulbere de plantă) peste care se toarnă 100 ml apă cloco- tită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât), după ce s-a răcit. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 5-10 g; ani- male mici (pisici, câini, păsări), 0,5-2 g. 2. Pen- tru tratarea mamitei (aprindere de uger): de- coct, din 3 linguri plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă să se răcească. Se strecoară. Se spală ugerul oilor care suferă de această afecțiune. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen pe o perioa- dă lungă. Cantitatea de nectar, 0,26 mg/floare. Producție miere, 230-400 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie. Aceleași utilizări are și specia Leonurus villosus, care are aceleași as- pecte cu planta descrisă, cu excepția perozității (v. PI. LV, 5). TALPA-MÂȚEI (Antennaria dioica), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, dioi- că, hemicriptofit-chamefită, element circum- polar-boreal, mezofită, nitrofilă, criofilă, acido- filă spre acid-neutrofilă, frecventă în toată țara, prin pajiști, soluri sărace, revene până la rea- văn-jilave, cu substrat nisipo-pietros, foarte slab aprovizionate sau slab aprovizionate cu azot, de la câmpie până în zona alpină; se mai nu- mește brânca-mâții, floarea-patului, flocoșele, laba-mâții, lânarițâ, oltenolâ, parpian, pârâlei, scânteiuțâ de munte, schiliduș, semenic, sună- toare de munte, talpa-pisicii. Genetic, 2n = 28. Uneori vegetează în pâlcuri mari, albe sau roze. Fitocenologic, Car. Nardetalia. Răspândită în Europa, America de Nord. Descriere. Rizom oblic sau orizontal, din care se desprind rădă- cini și stoloni aerieni radicanți. Tulpină înaltă de 6-25 (35) cm, argintiu-păroasă, foliată. Frunze bazale alungit-spatulate, atenuate în pețiol, cele tulpinale îngust-lanceolate, sesile, acute, am- bele argintii-păroase, mai târziu, pe fața super- ioară, glabre. Exemplarele mascule au flori albe, iar cele femele roz, grupate în calatidii. înflorire, V-VIII. Fructe, achene mici (1 mm), cu papus. Compoziție chimică. Planta conține ulei volatil, substanțe amare, flavonozide, fito- sterine, rezine, mucilagii, tanin, urme de hidro- xiantrachinonă etc., săruri minerale. Biotera- pie. Părțile aeriene înflorite sau numai florile au utilizări terapeutice în medicina umană tradiți- onală și cultă. Proprietăți: emoliente, behice, colagoge, vulnerare. Farmacodinamic, principiile active pe care le conțin relaxează țesuturile și diminuează starea inflamatorie; favorizează vindecarea rănilor; calmează tușea, provoacă secreția bilei. Recomandată în afecțiunile bron- hopulmonare, tuse, guturai, răni. Intră în com- poziția unor ceaiuri pectorale. Recoltare. Părțile aeriene înflorite (Antennariae herba) sau numai florile (Antennariae flos) se recoltează în mai-iunie prin rupere cu mâna. Se usucă la umbră în strat subțire, în spații bine aerate. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor bronhopulmonare (acțiune expectorantă și cal- mantă), pentru cicatrizarea rănilor și stimularea secreției biliare: infuzie, din 2 linguri cu vârfuri înflorite la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi. 2. Empiric, pentru tratarea tusei, stimularea secreției biliare, vindecarea rănilor pe tubul digestiv: infuzie, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 mi- nute. Se strecoară. Se bea o jumătate din can- titate dimineața pe stomacul gol, cu 30 minute înainte de a mânca și cealaltă seara. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor cu- lesul de polen și nectar. Fără importanță eco- nomico-apicolă. Ornamental. Planta se poate cultiva prin parcuri și grădinile publice, mai ales în zona montană, pe stâncării, ronduri lucrate în mozaic și ca floare tăiată. Decorativă prin flori. înmulțire prin divizare, însămânțare și bu- tași, vara sau primăvara, sub sticlă, într-un sol nisipos, sărac și expus la soare (v. PI. LV, 6). TAMARICACEE (Tamaricaceae), familie care grupează cca 130 specii de arbu- ști, semiarbuști, rareori arbori, răspândite în taninizare 823 tarhon Asia Centrală, Africa de Nord, Europa. Frunze alterne, simple, mici, sevamiforme, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, tipul 4-5, grupate în raceme spiciforme; caliciul diali- sepal (4-5 sepale libere), persistent; corola dia- lipetală cu 4-5 petale libere, caduce; androceul, din 4-15 stamine, fixate pe un disc hipogin în 1-2 cicluri, cu antere extrorse, rareori introrse; gineceul (2) 3 (5) cârpele concrescute, cel mai adesea tricarpelar, gamocarp, cu ovar superior, ovule 2 până la numeroase, parietale sau bazai parietale, ascendente, stile (1) 3 (5) libere cu stigmate terminale capitate sau clavat spatulate. Formula florală: K4-5 C^sA^s; 8-10; i2-i5;G<2-5h Fruct, capsulă septicidă. Semințe numeroase, cu sau fără endosperm, cu peri uniceiulari, lungi. Embrion drept, oblong, cu cotiledoane plane sau plan convexe, oblongi. Flora României conține 4 specii spontane și cultivate ce aparțin la 2 genuri: Tamarix, x= 6; Myricaria, x= 6. TANINIZARE, proces de impregna- re a pereților celulari vegetali cu taninuri, sub- stanțe care, în dese cazuri, se acumulează și în vacuolele celulare. întâlnită la scoarța arborilor, la frunze, rădăcini, fructe. Cantitatea de tanin în scoarța de stejar este de 10-20%, la salcie 9-13%, eucalipt 50%. TANINURI (Taninum), substanțe or- ganice heterogene derivate din polifenoli sau acizi fenolici. Sunt amorfe, de culoare albă sau gălbuie, solubile în apă caldă, insolubile în sol- venți organici nepolari. Caracter slab-acid și gust astringent. Se oxidează ușor și se bruni- fică (exemplu, mărul tăiat proaspăt). Precipită proteinele din soluțiile apoase (albuminele, ge- latina). Formează precipitate cu alcaloizii, cu unele substanțe organice cu caracter bazic (fe- nilhidrazina, chinolina), cu ionii metalici, cu unele săruri de zinc, cupru, aluminiu, molibden. Reacționează cu clorură ferică, formând com- puși de culoare albastră, verde sau neagră. Răspândite în organele plantelor, mai ales ale arborilor (rădăcină, tulpină, frunze, fructe, ex- crescențe). în scoarța de anin, stejar, molid, brad, plop, concentrația taniturilor ajunge până la 48% din substanța uscată. în galele frunzelor de stejar concentrația ajunge până la 25% din substanța uscată. Se extrag din plante cu apă fierbinte. Fiziologic, măresc rezistența plantelor la atacul virusurilor și microorganismelor. De- termină valoarea alimentară a unor fructe și produse alimentare (vin, ceai, cacao, cafea). Utilizate la limpezirea vinurilor, a berii, la tăbăci- rea pieilor, la fabricarea cernelurilor, în industria textilă, farmaceutică etc. Există tanituri hidro- lizabile (galotaninuri), reprezentând esteri na- turali ai glucozei cu acidul malic sau produși de condensare ai acidului galic, și tanituri conden- sate (catechintaninuri), formate din condensa- rea mai multor molecule de catechină sau a unor substanțe ce derivă din catechină. Galota- ninurile nu sunt substanțe macromoleculare. Hidrolizează ușor în mediu acid sau sub acțiu- nea enzimelor specifice (tanaze). Catechinta- ninurile sunt substanțe macromoleculare. Nu hidrolizează cu apa. Prin încălzire formează pirocatechina. Prezente în aproape toate spe- ciile de plante. TARHON (A demisia dracunculus), fam. Asteraceae. Plantă semilemnoasă, perenă, legumicolă, condimentară, cu valoare terapeutică, originară din Siberia și Mongolia; se mai numește dracon, matricea, taracon, tacon, tarcum, târâhanâ. Genetic, 2n = 18, 36, 90. Cunoscut din Antichitate. Introdus în Europa în secolul al XVI-lea. Ocupă suprafețe mari în Caucaz. în România este cultivat pe suprafețe restrânse. Răspândit în Federația Rusă (Siberia). Rezistent la temperaturi scă- zute. Suportă geruri până la minus 25-35° C. Pretenții mari față de lumină. Cerințe moderate față de umiditate. Nu suportă excesul de apă în sol. în condiții de secetă se aplică irigatul prin aspersiune. Preferă soluri cu textură mijlocie, profunde, fertile, cu pânza de apă freatică către suprafață. Descriere. Rădăcină subțire, ra- mificată, adâncă până la 30-40 cm. Tulpini ascendente, bogat-ramificate, foliate, înalte de 50-100 cm. Frunze liniar-lanceolate, lungi de 2-10 cm, late de 4-7 mm, glabre, alterne, pu- ternic-aromate. Flori albe, galbene, brun-viola- cee, grupate în calatidii. înflorire, VI11—IX. Fruc- te, achene foarte mici, fără papus. Facultatea germinativă, 2-3 ani. Compoziție chimică. Frunzele și rămurelele tinere conțin ulei volatil (0,1-0,4%), format în spacial din metichavicol (60-70%), felandren și acimen, taninuri, sub- stanțe amare, vitamina B1, vitamina C, săruri minerale, urme de iod. Alimentație. Frunzele și tulpinile tinere sunt folosite pentru aroma- tizarea diferitelor preparate și a murăturilor. Gust aromat, iute, răcoritor. Industrie. Utilizat în industria alimentară pentru condimentarea taxacee 824 tămâițâ unor conserve de carne și legume, la diferite marinate, castraveți și murături în oțet. Bio- terapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active sunt eupeptice; stimulente di- gestive. Asigură o digestie normală. Medicina empirică îi atribuie plantei proprietăți diuretice. Planta este recomandată în tratarea bolilor de ficat, rinichi, ascită, pentru stimularea poftei de mâncare și a digestiei, în reumatism, dureri de cap, dureri de dinți. Recoltare. Părțile aeriene înflorite (Dracuncuii herba) se recoltează din iulie până în septembrie. Tăierea tulpinilor flo- rale pe măsură ce apar favorizează formarea organelor vegetative; în vederea obținerii unor producții cât mai mari de lăstari și frunze. Se usucă la umbră, în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie sau saci de hârtie. în scopuri culinare sau pentru industrie, recoltarea frun- zelor de tarhon se face după 6 săptămâni în primul an de plantare, iar în anii următori primă- vara și vara pe măsură ce plantele au crescut. Recoltarea se face prin tundere, când au lun- gimea de 15-20 cm. Producție, 10-20 t/ha. Pentru 8 infuzie 15 zile depozitarea se face în spații răcite la temperatura de 0-1° C și cu umiditate atmosferică de 85-95%. Cultura este eficientă 4-5 ani; poate dura până la 10-15 ani. Medicină umană. Uz intern. 1. în tulburări digestive generale consumat ca atare, în salate sau murat în oțet. 2. Pentru tratarea bolilor de ficat și rinichi, ascitei, stimularea poftei de mân- care: infuzie, din 1 linguriță cu pulbere de plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o cană pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea reumatismului, durerilor de cap și durerilor de dinți: macerat, din 2 linguri cu frunze într-o jumătate pahar oțet de vin. Se acoperă și se lasă 8-10 zile. Se strecoară. Se fac frecții în cazul durerilor reumatice și dureri- lor de cap, iar pentru combaterea durerilor de dinți soluția se ține în gură. 2. Pentru tratarea pulpitei: macerat, din 1 linguriță cu rădăcină pisată la 100 ml oțet. Se lasă 10 zile. Se strecoa- ră. Se ține în gură și se clătește (v. PI. LVI, 1). TAXACEE (Taxaceae), familie care grupează arbori și arbuști fără canale rezinifere, răspândiți în Europa, Asia, Africa. Frunze aci- culare, persistente, așezate spiralat. Flori dio- ice; cele femele reduse la o singură carpelă cu un ovul; cele mascule alcătuite din 6-14 stamine, fiecare cu 4-8 saci polinici. Sămânța acoperită cu arii (înveliș cărnos). Flora României conține un singur gen Taxus, x = 12, cu o singură specie T. baccata, 2n = 24. TAXODIACEE (Taxodiaceae) fami- lie care grupează arbori rășinoși, uneori gigan- tici. Frunze solzoase sau spiralate. Flori monoi- ce; cele mascule din stamine cu câte 2-8 saci polinici; cele femele din numeroase cârpele grupate într-o inflorescență cu formă de conuri, fiecare carpelă purtând 2-12 ovule. Carpelele și bracteele sunt concrescute parțial sau total. Semințe îngust aripate. Flora României conține 3 specii cultivate ca plante ornamentale, ce aparțin la 3 genuri: Taxodium; Sequoiaden- dron; Cryptomeria. TĂMÂIȚĂ (Daphne cneorum), fam. Thymelaeaceae. Plantă arbustivă, puțin tufoasă, microfanerofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă spre moderat-termofilă, oligotrofă, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazifilă, întâl- nită prin păduri luminoase, pe pante însorite, prin locuri pietroase și pășuni uscate cu substrat calcaros și cu soluri uscat-revene până la reve- ne, cu troficitate scăzută (T = 10-30), începând din zona alpină și coborând până la câmpie; se mai numește broștean de pădure, melin de pădure, tamâiță fermecătoare, tulchină. Gene- tic, 2n = 18. Mai abundentă în zonele din jud. Cluj, Maramureș, Bihor, Brașov, Suceava. Este monument al naturii. Fitocenologic, încadrată în Festucetalia valesiacae, Car. Erico-Pinetalia. Răspândită în Europa. Descriere. Tulpini înalte până la 40 cm, umbeliforme sau racemos-rami- ficate, cu ramuri lungi, drepte sau ușor curbate, subțiri, pe scoarță adesea cu peri moi, foliate spre vârf. Frunze sempervirescente (veșnic verzi), pieloase, obovate sau îngust-lanceolate, sesile, glabre, la vârf ușor dințate sau rotunjite. Flori roșii, rar albe, puternic și plăcut mirositoare, grupate 5-13(15) într-un capitul terminal, îndesit, înconjurate de bractei foliacee (hipsofile); peri- gon cu 4-5 foliole ovale; gineceul păros. înflori- re, IV-VIII. Fruct, bacă elipsoidală, roșie-brunie. Semințe alungit-ovoidale, brun-negricioase. Protecția naturii. Planta este declarată monu- ment al naturii și ocrotită prin lege. Ornamental. Indicată pentru grupuri, pe stâncării, la baza zidurilor, mai departe de alei. Decorativă prin frunze, flori, fructe. înmulțire prin altoire, bută- șire, marcotaj (v. PI. LVI, 2). tâtâneasă 825 tâtâneasă TĂTĂNEASĂ (Symphytum officina- le), fam. Boraginaceae. Plantă erbacee, pere- nă, hemicriptofită, mezohigrofită-higrofită, me- zotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită la marginea apelor stătătoare, marginea pâraie- lor, în șanțuri, fânețe umede, locuri mlăștinoase, zăvoaie, lunci, uneori ca buruiană prin culturi, în întreaga țară, de la câmpie până în zona montană inferioară; se mai numește bar- ba-tatei, boracioc, buruiana lui Tatin, foaia lui Tatin, foaia-tatii, gavâț, iarba-lutatinului, iarbă băloasâ, iarbă întăritoare, iarbă neagră, luta- tină, mierea-ursului, nădai, plosnicioasă, rădă- cină neagră, zlac. Dacii îi spuneau prodiarnela, pojărne, tăciuna, tăcin, tăciun, de unde a deri- vat numele de tătăneasă (I. Pachia Ta- tomirescu, 1997). Genetic, 2n= 24, 26, 36, 40, 42, 48, 54. Vegetează pe soluri grele, argi- loase, reavăn-jilave, jilav-umede și ume- de-ude, cu apă stagnantă. Fitocenologic, înca- drată în Molinio-Juncetea, Phragmitetea, Car. Molinietalia. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom scurt, gros, ramificat, din care pornesc rădăcini fusiforme, cărnoase, groase de 1-2,5 cm, lungi până la 30 cm, negre. Tulpină erectă, muchiată la bază, în partea superioară aripat-muchiată, ramificată, aspru-păroasă, înaltă între 10-120 cm. Frunze alterne decurente, cele inferioare eliptic sau ovat-lanceolate, cu pețiol aripat, canaliculat, cele mijlocii și superioare din ce în ce în- gust-lanceolate, îngustate într-un pețiol aripat, păroase, aspre, cu nervura mediană proe- minentă. Flori roșii-violacee, grupate câte 5-10 în cime scorpioide; caliciu păros, cu diviziuni lanceolat-acuminate, campanulat; corolă tubu- loasă. înflorire, V-VIII. Fructe, nucule (4-5 mm), grupate câte 4 în caliciu persistent. Compo- ziție chimică. Rizomii și rădăcinile conțin alan- tonină (0,6-0,8%), consolidină, consolicină, tanin, colină, asparagină, zaharuri, amidon, mucilagii, gumirezine, cantități mici din alcaloizii simfi- to-cinoglosină, coniferină, substanțe minerale. Frunzele conțin ulei volatil, mucilagii, colină, consolidină, simfitocinoglosină. Alimentație. în unele zone din țară, tulpinile și frunzele tinere, culese primăvara, se consumă fierte ca legumă în supe și ciorbe, iar lăstarii tineri, se folosesc ca surogat de sparanghel. Bioterapie. Frunzele, rizomul și rădăcinile plantei au utilizări terape- utice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Proprietăți: acțiune antiinflamatorie și hemostatică, astringent - antidiareică și antidizenterică, emolientă și expectorantă, ci- catrizantă, decongestivă, antitumorală. Elimină sau limitează procesul inflamator, oprește he- moragiile, normalizează tranzitul intestinal, îm- piedică diareea și dizenteria prin precipitarea proteinelor din conținutul intestinal; prin muci- lagiile pe care le conține relaxează țesuturile și diminuează starea inflamatorie; favorizează prin expectorație eliminarea din bronhii și plă- mâni a substanțelor dăunătoare; elimină con- gestia; favorizează epitelizarea și vindecarea rănilor, oprește dezvoltarea tumorilor. Exper- iențele efectuate cu alantonină, extrasă din plantă au confirmat acțiunea antitumorală. Utili- zată științific și empiric în afecțiuni respiratorii, bronșite, tuse, ulcer gastric, diaree, cancer, hemoroizi, ulcere varicoase, procese inflama- torii, abcese dentare, psoriazis, gută, diabet. Eu însumi, diagnosticat cu gută la spitalul Fun- deni, m-am vindecat folosind infuzia de 24 ore. Recoltare. Frunzele (Symphyti folium) se re- coltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat sub- țire. Rizomul și rădăcinile (Symphyti rhizoma et radix) se recoltează toamna, de la sfârșitul lunii septembrie până la primele înghețuri, sau pri- măvara, în martie-aprilie. Se spală bine într-un curent de apă. Se taie în bucăți mai mici, iar cele groase se despică. Se usucă într-un sin- gur strat la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medici- nă umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastri- telor hiperacide, ulcerului gastric și duodenal, afecțiunilor renale, spondilită anchilozantă, dia- ree, tuse de diverse etiologii, bronșită: decoct, din 1-2 lingurițe cu pulbere de rădăcină sau rădăcină bine mărunțită la 1 I apă. Se fierbe 20-30 minute, timp în care lichidul scade la jumătate. Se acoperă și se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea cancerului, psoriazisu- lui: a) decoct, din 2 lingurițe cu pulbere de rădăcină la 500 ml apă. Se pregătește ca mai sus. Se beau 4 căni pe zi; b) tinctură, din 20 g rădăcină tăiată mărunt la 80-90 ml alcool 70°. Se lasă în sticlă astupată cu dop 10-15 zile. Din când în când se agită sticla. Se iau înainte de mese câte 10-20 picături. 3. Pentru tratarea bronșitei: infuzie, din 1-2 lingurițe cu pulbere de plantă peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește după gust. Se beau 2-3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea gutei: tâtânească 826 teacă decoct, din 2 linguri pulbere de rizom și rădă- cină la 2 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se dă la o parte de pe foc, se acoperă și se lasă 24 ore. Se beau 3 căni (200 ml) pe zi (dimineața, prânz, seara). Tratamentul durează 2-3 săptămâni. Procedeul a fost experimentat de autor, cu rezultate foarte bune. 5. Empiric, pentru com- baterea durerilor la lăuze: decoct, din 1 linguriță pulbere de rizom și rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute. Se acoperă. Se lasă 2 ore. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Decoctul mai este folosit intern în unele zone pentru tratarea de vătămătură (hernie) afec- țiuni interne cu crize acute cu aplicarea externă de cataplasme. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare, ulcerului varicos: tinctu- râ, din 20 g rădăcini mărunțite la 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat 10-15 zile; sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticlă închisă la culoare. Se fac badijonări locale. 2. Pentru tra- tarea ulcerului varicos, în artrite, reumatism: decoct, din 60-80 g rădăcini mărunțite la 1 I de apă. Se pregătește ca mai sus. Se fac băi locale sau se aplică comprese. 3. Pentru trata- rea stomatitelor, abceselor dentare, hemoroizi- lor, eczemelor, arsurilor, în contuzii, răni (rol cicatrizant), nevralgii, cancer de piele și sân: decoct, din 4-5 linguri cu rădăcini mărunțite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15-20 minute într-un vas acoperit. Se strecoară. Se fac gar- gare și se clătește bine gura în stomatite și abcese dentare, iar în eczeme, arsuri, contuzii, răniri, nevralgii, hemoroizi se fac băi locale sau se aplică cataplasme. Cu decoctul obținut se fac clisme, pentru tratarea hemoroizilor. Pentru tratarea cancerului la sân se aplică comprese. 4. Pentru cicatrizarea arsurilor, fisuri ale ma- meloanelor: pudrare locală, cu pulbere rădă- cină. 5. Pentru tratarea ulcerului varicos, în cancerul pielii și al sânului: a) cataplasme, cu o pastă (terci) obținută din pulbere de rădăcină amestecată cu apă caldă: pasta se pune pe tifon și se aplică pe răni; b) decoct, din 4-5 lin- guri cu rădăcini la 250 ml apă (o cană); Se aplică cataplasme pe locul afectat. 6. Pentru tratarea rănilor, ulcerului varicos: alifie, pre- gătită din 12 g extract fluid de rădăcină, 20 pi- cături esență de bergamote, 20 g oxid de zinc, 10 g lanolină, 30 g vaselină. Se amestecă bine până la obținerea unei paste omogene. Se unge locul afectat. 7. Pentru tratarea reumatis- mului: decoct, din 100-200 g rădăcină mărunți- tă la 3 I apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie. Baia durează 20-30 mi- nute. 8. Pentru tratarea psoriazisului: a) de- coct, din 10 lingurițe cu rădăcină mărunțită la 51 apă. Se fierbe 20-30 minute. Se strecoară. Se adaugă zilnic apei de baie până la vindecare; b) alifie, din 20 g pulbere de rădăcină și 80 g lanolină. Se ung locurile bolnave de două ori pe zi. 9. Empiric, pentru tratarea luxațiilor: cata- plasme, cu rizom și rădăcină prăjite în untură. Se așează pe locul afectat și se pansează. 10. Empiric, pentru tratarea de vătămătură (hernie) dureri de pântece, de splină: a) cata- plasmă, cu rădăcină rasă și fiartă în lapte; după fierbere se așează pe locul afectat și se banda- jează; b) tratamentul intern asociat cu trata- ment extern: o bucată de rizom și rădăcină se curăță, se spală, se taie mărunt și se introduce într-o sticlă cu rachiu și se astupă cu dop. Se lasă 7 zile; o altă rădăcină proaspătă se pisea- ză bine, se amestecă cu ceapă pisată și cu tărâțe de grâu apoi se prăjește într-o tigaie. Se pune pe o pânză curată, se aplică pe locul afectat și se bandajează. Concomitent se bea de 3 ori pe zi câte un păhărel din rachiul pre- parat. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea diareei și afecțiunilor căilor respiratorii, ca expectorant: decoct, din 10 g pulbere de rădăcină la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: ani- male mari (cabaline, taurine), 10-20 g; animale mici (pisici, câini), 3-6 g. în aceleași doze pot fi folosite pulberea de rizom și rădăcină. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează al- binelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de zahăr din nectar, 0,7-1,8 mg/floare pentru o zi. Producția de miere, 130-220 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Agricultură. Bu- ruiană problemă pentru culturile de cereale pră- sitoare și fânețele aflate pe soluri aluvionare și pe lăcoviști. O plantă produce 800-2000 se- mințe. Combatere prin drenaj, arături adânci, prașile, erbicide. Ornamental. Indicată pentru parcuri și grădini publice, în jurul lacurilor, pe terenuri umede. Decorativă prin flori. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete pentru vop- sirea fibrelor naturale în galben (v. PI. LVI, 3). TEACA (Theca), parte morfoanatomi- că a frunzei cu care aceasta se insera la nodul tulpinii. Se mai numește vagină. Este bine tegument 827 tei argintiu reprezentată la Poaceae, fiind lungă, cilindrică și despicată longitudinal, sau întreagă, ca la Cyperaceae. în ambele cazuri înconjoară com- plet tulpina. Frunzele de la unele specii de Apiaceae au teaca voluminoasă și umflată. La speciile de pipirig (Scripus sp., Juncus sp.) Fig. 297. Tipuri de teacă: 1 - despicată, la Poaceae; 2 - întreagă, la Cyperaceae-, 3 - umflată, la Apiaceae-, 4 - frunze reduse numai la teacă, la pipirig (Juncus sp.): t- teacă; I- lamină (limb); i- inflorescență. întreaga frunză se reduce numai la teacă. Foto- sinteza este îndeplinită de tulpină. La unele frunze, teaca este reprezentată printr-o mică și simplă dilatație a părții inferioare a pețiolului, ca la mușcată (Pelargonium zonale), grâușor (Ra- nunculus ficaria), sau poate lipsi complet, ca la liliac (Syringa vulgaris). în multe cazuri (poa- cee, ciperacee, apiacee), teaca prin înconju- rarea tulpinii, contribuie la susținere (fig. 297). TEGUMENT (Tegumentum), înveliș protector al seminței. Provine din transforma- rea integumentului sau integumentelor ovulului după fecundație (-^SĂMÂNȚĂ). TEI ARGINTIU (Tilia tomentosa), fam. Tiliaceae. Arbore foios, indigen, mega- fanerofit, xeromezofit spre mezofit, mezoterm spre moderat-termofil, eutrof, acid-neutrofil, semiombrofil, întâlnit pe soluri profunde, afân- ate, revene, levigate de carbonați, fertile, eubazice, cu troficitate ridicată (T = 80-140), unde vegetează viguros, în regiunea de câmpie și de dealuri, mai ales în regiunile joase din sudul și estul țării, ca exemplare izolate, în pâlcuri, în păduri de amestec sau formând arborete pure mai ales în Dobrogea de Nord, unde a devenit invadant; se mai numește cei, tei câinesc, tei de toamnă, tei bălan, tei bun. Genetic, 2n = 82. Suportă bine uscăciunea în pădurile de amestec cu cerul, gârnița sau stejarul pufos. Evită stațiunile de luncă, expuse inundațiilor. Fitocenologic, încadrat în Quercion farnetto, Orno-Corinion, Fagion illyricum. Răspândit în sud-estul Europei. Descriere. Tulpină dreaptă, cilindrică, cu co- roana deasă și ramuri îndreptate în sus, înaltă până la 40 m; lujerii verzi-cenușii, tomentoși, poartă muguri ovoizi, cu 2 solzi pâsloși, aproa- pe egali; scoarță cenușie și netedă, până la 20-30 ani, apoi se instalează un ritidom cu crăpături înguste, longitudinale; lemn moale al- bicios. Frunze alterne, cordiforme, 5-12 cm lungime, subrotunde, cu vârf brusc-ascuțit, serate pe margini, fața superioară verde-întunecat-lu- cioasă, pe cea inferioară argintii-stelat-tomen- toase, fără smocuri de peri la subsuoara nervu- rilor, pețiol lung și tomentos. Flori mari, galbene-aurii, grupate câte 5-10 în cime pen- dente și prinse pe o bractee lanceolată, sesilă, puternic și frumos mirositoare; caliciu cu sepale stelat-tomentoase; corolă dialipetală, actino- morfă, cu petale mai lungi decât sepalele; an- droceu cu numeroase stamine și 5-11 stamino- dii subțiri; gineceu cu stil simplu și 5 stigmate, înflorire, VII. Fructe, achene tomentoase, ovo- ide, netede sau cu coaste puțin evidente. Lăs- tărește sau drajonează puternic. Compoziție chimică. Florile conțin mucilagii formate din acid galacturonic, arabinoză, galactoză, ram- noză; ulei volatil (0,04-0,07%), cvercetrină, izocvercetrină, rutozid, tilirozidă, gume, taninuri galice și catechice (acid protocatechic și elagic); cantități reduse de fraxozidă și escu- lozidă, o saponină nehemolitică, zahăr, colină și acetilcolină. Uleiul volatil conține farnesol (alcool alifatic sescviterpenic) care imprimă flo- rilor mirosul caracteristic. Scoarța conține fluo- roglucinol, taninuri de natură catechică și galică, heterozide cumarice (fraxozidă, esculozidă etc.). Semințele conțin ulei gras, albumine, zaha- roză, stachinoză, rafinoză etc. Alimentație. Flo- rile sunt folosite la prepararea ceaiului care se bea dimineața la micul dejun sau seara la masă. Industrie. Lemn puțin durabil în aer și sub apă. Se usucă relativ greu. Se prelucrează, încleia- ză și hăituiește bine. Utilizat pentru fabricarea chibriturilor, placajelor, ambalajelor, creioane- lor, mobilei masive de bucătărie, pandurilor, utilajelor pentru desen (planșete), calapoadelor tei argintiu 828 tei argintiu de pălării, cărbunelui activ etc. Bioterapie. Florile plantei și albumul scoarței au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au acțiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectoran- tă, sedativă, decongestivă, antiinflamatoare, spasmolitică, diuretică. Florile au proprietatea de a mări sudorația cu efect purificator; înlătură sau reduce febra; relaxează țesuturile și dimi- nuează starea inflamatorie; favorizează expec- torația provocând eliminarea din bronhii și din plămâni a substanțelor dăunătoare; calmant nervos cu diminuarea stărilor de excitație cere- brală; diminuează congestia; elimină sau limi- tează procesul inflamator; diminuează sau eli- mină spasmele musculaturii netede din pereții tubului digestiv; acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată fa- vorizând înlăturarea din corp a unor deșeuri metabolice. Acțiunea emolientă este asigurată de mucilagiu, cu imprimarea proprietăților be- hice; acțiunea diaforetică (sudorifică) și ușor sedativă este produsă de farnesol; acțiunea spasmolitică și diuretică este asigurată de fla- vone, iar cea ușor antiinflamatoare de substan- țele triterpenice. Partea internă albă a scoarței este utilizată cu succes de medicina tradiți- onală pentru tratarea afecțiunilor hepatobiliare și în migrene. Principiile active au proprietăți coleretice, antispastice și vasodilatatoare. Pro- voacă eliminarea bilei în intestin; diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile invo- luntare ale mușchilor; determină mărirea lume- nului vascular prin relaxarea musculaturii nete- de a vaselor, favorizând creșterea afluxului de sânge în teritoriu. Uleiul gras, izolat din fructele plantei este netoxic. Are proprietăți terapeutice. Poate fi prescris în tratamentul hemofiliei. Are acțiune coleretic-colagogă, stimulând elimina- rea bilei în intestin și secreția bilei de către celulele hepatice (hepatocite). Recoltare. Flo- rile cu bractei (Tiliae flos sine bracteis) sau florile fără bractei (Tiliae flos) se culeg la înce- putul înfloririi, când o parte din ele mai sunt încă în faza de boboc. Recoltarea se face numai pe timp frumos, iar dacă plouă, la un interval de 1-2 zile de la căderea ploii. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în încăperi sau poduri bine aerisite. Uscarea artificială, la 35° C. Par- tea internă albă a scoarței trunchiului (Tiliae cortex) se obține prin decorticarea de suber. Se taie în fragmente mici sau foarte mici și se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Fructele (Tiliae fructus) se recoltează toamna, când ajung la maturitate. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tusei de diverse etiologii, bronșitei, gripei, în răceală, dureri de piept, dischinezie biliară, stări de neli- niște: infuzie, din 1-2 lingurițe flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru combaterea insomniilor: infuzie, ca mai sus pregătită. Se bea câte o cană, seara, la culcare. Acțiune ușor somniferă. 3. Pentru tra- tarea gripei, răcelii, afecțiunilor reumatice: infu- zie, din 1-3 g flori uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 mi- nute. Se strecoară. Se administrează trei doze pe zi (dimineața, prânz, seara). 4. Pentru trata- rea afecțiunilor hepatobiliare, migrenei, cefa- leei: extract uscat, în doze de 0,50-0,75 g pe zi, capsule gelatinoase a 0,25 g sau dragele. 5. Pentru înlăturarea pierderilor de sânge la femei: cărbune de tei pisat, se ia cu apă. 6. Pentru tratarea distoniei neuro-vegetative și manifestării funcționale în anxietate, insomniei adultului și copilului, hiperemotivității, durerilor în timpul primei erupții dentare, dischineziei bili- are hipertonice, tulburărilor spastice de etiolo- gie corticală: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Copii iau 10-40 picături, seara, iar adulții, 50-70 picături, o dată sau de mai multe ori pe zi, în puțină apă. Ultima administrare se face seara, cu 60 de minute înainte de culcare. Nu prezintă toxici- tate. Pentru unele boli, maceratul mugurilor proaspeți de tei argintiu se poate asocia cu alte macerate de la alte specii: cu maceratul mugu- rilor de arțar sau jugastru, pentru nevroză și angoasă, sindroame anxioase; cu macera- tul mlădițelor de laur păros (Ilex aquifolium), pentru epilepsie; cu maceratul mlădițelor de păducel (Crataegus oxyacantha, C. monogy- na), pentru eretism cardiac cu palpitații, tahi- cardie și anxietate; cu maceratul mlădițelor de păducel și mugurilor proaspeți de liliac (Syringa vulgaris), pentru spasme coronariene ușoare; cu maceratul mlădițelor proaspete de cătină roșie (Tamarix gallica), pentru colici abdomi- nale cu aerocolie la nou-născut; cu maceratul mugurilor proaspeți de smochin (Ficus carica), pentru disfagie esofagiană, bulimie, gastralgie; cu maceratul mlădițelor de merișor (Vaccinium vitis-idaea), pentru colici spastice, cu maceratul tei argintiu 829 tei cu frunza mare mugurilor proaspeți de sânger (Cornus sangui- nea), cu maceratul de dârmoz (Viburnum la- nata) și de mlădițe proaspete de păducel (Cra- taegussp.), pentru sindrom de hipertiroidie; cu maceratul mugurilor proaspeți de smochin (Fi- cus carica) și de brad (Abies alba), pentru spasmofilie. Toate maceratele se fac în soluție hidrogliceto-alcoolică 1 DH. Adulții iau 50-70 pi- cături pe zi, de mai multe ori, în puțină apă. La indivizii unde apare o ușoară excitație, numărul picăturilor se reduc la 20-40. Tratamentul nu prezintă toxicitate sau risc de acumulare (F. Piteră, 2000) Uz extern. 1. Pentru tratarea stomatitelor, amigdalelor, faringitelor: infuzie, din 4 linguri cu flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară*. Se adaugă 1 linguriță cu bicarbonat de sodiu. Se fac una sau mai multe gargare pe zi. 2. Pentru tratarea faringitelor, laringitelor: infuzie, din 5-10 g flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se fac inhalații. Se încălzește până la clocot și se continuă inhalația după necesitate. 3. Pentru calmarea copiilor nervoși și cu insom- nii: infuzie, din 500 g-1 kg de flori peste care se toarnă 3 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie a cărei temperatură nu trebuie să depă- șească 37° C. Se stă în baie 15-20 minute. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tra- tarea bronhopneumopatiilor, sindromului de re- tenție a apei în organism, a unor stări de excitație excitatorii ale sistemului nervos central: infuzie, din 2^4- g flori peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se stre- coară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1 g. Uz extern. Pentru tratarea intiamațiilor locale, în boli ale membrelor (dureri de picioare, umflături la pi- cioare, dureri de unghii): infuzie, din 10 g flori uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocoti- tă. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se spală locul afectat și apoi se aplică cata- plasme folosind un pansament steril îmbibat în infuzie. Se bandajează. La oi se frecționează piciorul inflamat cu bractei de flori. Cosmetică. 1. Pentru combaterea ridurilor și a cearcănelor: infuzie, din 4 linguri cu flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită (sau 8 linguri la 2 căni). Se expune fața vaporilor de apă dega- jați și apoi se aplică comprese cu infuzia călduță. 2. Pentru stimularea creșterii părului: tinctură, din 10 g flori peste care se toarnă 100 ml alcool de 70°. Se lasă la macerat 10 zile. Sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticle închise la culoare. Se astupă cu dop. Se freacă rădăcina părului cu vată îmbibată în tinctură obținută. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,20-0,50 mg/floare, cu o concentra- ție de zahăr de 46-62%. Producție de miere, 1000-1200 kg/ha. Pondere economico-apicolă foarte mare. Protecția mediului. în pădurile din câmpie, frunzișul bogat participă la crearea unui microclimat de economisire a apei din sol, fiind și un amelioratoral acestuia. Ornamental. Cultivat în parcuri, pe marginea străzilor, în grădini, cimitire, ca arbore decorativ, foarte apreciat pentru frumusețea coroanei și a re- flexelor argintii ale frunzelor. înmulțire prin se- mințe, marcotaj, altoire. Vopsitorie. Florile, cu sau fără bractei, au proprietăți tinctoriale. Se culeg când sunt bine înflorite și se usucă la umbră. Sunt folosite pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. 1. Florile se fierb în apă până se obține o soluție colorată în galben, de inten- sitate maximă. Se strecoară. Se introduce ma- terialul (soluția caldă). Se dă în clocot puțin, apoi se lasă la cald până la obținerea nuanței pre- ferate. Se scoate și se usucă la umbră. (Agneta Bâtcă, Margareta T o m e s c u , 1984). TEI CU FRUNZA MARE (Tilia platyphyllos), fam. Tiliaceae. Arbore foios, indi- gen, megafanerofit, xeromezofit spre mezofit, subtermofil, slab-acid-neutrofil, heliofil-subhe- liofil, diseminat în pădurile din câmpie și deal, dar mai ales la limita dintre câmpie și deal, pe soluri fertile, brune-roșcate de pădure, bine structurate, uscat-revene până la revene, ade- seori cultivat ca plantă ornamentală; se mai numește tei alb, tei de vară, tei roșu, tei verde. Genetic, 2n = 82. Fitocenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Car. Fagetalia, Acerion. Răs- pândit în Europa (M-ții Caucaz). Descriere. Rădăcină profundă, ramificată lateral. Tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă până la 40 cm, cu trunchi bine legat; coroană rară, cu ramuri groa- se, lujeri anuali slab-pubescenți vara, apoi glabri, pe care se află muguri ovoizi-ascuțiți, cu 3 solzi din care cel inferior se ridică cel mult la jumă- tatea mugurelui; scoarță cenușie la început, netedă (până la 20-30 ani), apoi se acoperă cu un ritidom negricios, brăzdat în lung; liber foarte tei cu frunza mare 830 tei pucios dezvoltat, lemn gălbui, moale, raze medulare vizibile cu ochiul liber, inele anuale slab-delimi- tate. Frunze alterne, mari (6-12 cm), subrotun- de sau ovate, la bază cordate, asimetrice, glabre pe fața superioară, cu smocuri de peri albicioși la subsuoara nervurilor; pe margine acut-se- rate. Flori galbene, grupate câte 3-8 într-o cimă pendentă, cu bracteie glabră, mult mai scurtă decât inflorescența, foarte mirositoare; caliciu cu sepale lungi până la 6 mm; corolă dialipe- tală, actinomorfă, cu 5 petale obovate de cea 8 mm; androceu cu 15-40 stamine, fără sta- minodii. înflorire, VI. Fructe, achene globuloase, mari (6-10 mm), glabre, cu pereții duri, lemnoși și 4-5 coaste proeminente. Lăstărește și drajo- nează până la distanțe de 1-2 m de la baza tulpinii. Compoziție chimică. Compoziția este asemănătoare în mare parte cu cea a -> TE- IULUI ARGINTIU (TIUA TOMENTOASE). Industrie. Aceleași utilizări ca ale -> TEIULUI ARGINTIU. Bioterapie, Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca ale -> TEIULUI ARGINTIU. Apicultura. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,09-0,22 mg/floare, cu o concentrație de 36-48% zahăr. Producția de miere, 400-800 kg/ha. Pondere economico-api- colă mare. Protecția solului. Litiera are efect ameliorator asupra solului. Ornamental. Cultivat prin parcuri, grădini, curți, spații verzi, cimitire, ca arbore decorativ. Dintre toate speciile de tei, are florile cele mai mirositoare. înmulțire prin semințe, marcotaj, altoire. Vopsitorie. Florile, cu sau fără bractei, posedă proprietăți tincto- riale. Se culeg când sunt bine înflorite și se usucă la umbră. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben (-> rețeta la TEIUL ARGIN- TIU) (v. PI. LVI, 4). TEI PUCIOS (Tilia cordata), fam. Tiliaceae. Arbore foios, indigen, megafanerofit, mezofit, mezoterm, eutrof, acid-neutrofil, semi- ombrofil, prezent în pădurile de șleau din regi- unea dealurilor până în etajul montan inferior (altitudine 900 m), rar la câmpie; vegetează pe soluri nisipo-lutoase și luto-nisipoase, uneori și pe cele uscat-revene, profunde, fertile, bogate în substanțe nutritive, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește tei pădureț, tei roșu pădureț, tei de mijloc, tei căpresc, tei de deal, tei de pădure, tei fluturesc. Genetic, 2n = 82. Rar formează teișuri pure. Exigent față de căldură. Sensibil la secetă. Fitocenologic, Car. Carpinion. Răspândit în Europa, cu areal larg, începând din zonele mediteraneene, până în Marea Britanie și Scandinavia, iar în direcția vest-est, de la țărmurile Atlanticului până în Siberia. Descriere. înrădăcinare puternică. Tul- pină dreaptă, bine elagată, înaltă până la 30 m, cu coroana deasă, ovoidală și ramuri îndrep- tate în sus, pe lujerii cărora se află muguri ovoizi, prevăzuți cu 2 solzi păroși, aproape egali; scoarță cenușie, în faza de tinerețe, apoi cu ritidom negricios, brăzdat longitudinal; lemn fără duramen, moale, omogen, compact, alb-găl- bui; raze medulare vizibile cu ochiul liber, inele anuale slab-delimitate. Frunze mari (3-7 cm), subrotunde, cordate la bază, acuminate la vârf, frecvent asimetrice, serate pe margine, pe fața inferioară cu smocuri de peri ruginii la subsu- oara nervurilor. Flori mici, galbene, frumos mi- rositoare, câte 5-10 în cime pendente, mai scurte decât lungimea bracteii, acoperită cu peri stelați; caliciu cu sepale ovate, acute, pu- bescente; corolă cu 5 petale înguste; androceu cu 15-40 stamine, fără staminodii. înflorire, VI—VII. Fruct, achenă ovoidă, tomentoasă (5-7 mm), netedă, necostată sau cu coaste puțin evidente, fragilă. Lăstărește viguros. Lon- gevitate până la 200 ani. Compoziție chimică. Florile conțin mucilagii, uleiuri volatile (0,04-0,07%), cvercetrină, izocvercetrină, ruto- zid, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină, acetil- colină. Mucilagiile sunt formate din acid galactu- ronic, arabinoză, galactoză și ramnoză. Uleiul volatil conține farnesol (alcool alifatic), care im- primă florilor mirosul caracteristic. Scoarța conți- ne taninuri, fluoroglucinol, heterozide cumarice (fraxozid, esculozid). Semințele conțin ulei gras, albumine, zaharoză, rafinoză, stachinoză etc. Industrie. Lemnul are aceleași însușiri ca ale -> TEIUL ARGINTIU. Se prelucrează ușor. Fo- losit la fabricarea chibriturilor, planșetelor de desen, ambalajelor, creioanelor, tocurilor de în- călțăminte, mobilei masive de bucătărie, în sculp- tură, tâmplărie, strungărie. Foarte bun combus- tibil pentru cuptoarele de var, cărămizi, brutării. Bioterapie. Medicină umană și veterinară. Aceleași utilizări ca ale -> TEIUL ARGINTIU (TILIA TOMENTOSA). Silvicultură. Specie va- loroasă de amestec în șleauri. Stimulează creș- terea și elagajul stejarilor. Ameliorează solul. Frunzele din litieră se descompun ușor, îmbogă- țind substratul în substanțe minerale. Apicul- tură. Arbore melifer apreciat. Florile furnizează albinelor culesuri intense de nectar și polen. tenchiu 831 termonastii Cantitatea de nectar, 0,15-0,35 mg/floare, cu 45-56% concentrație de zahăr. Producția de miere, 600-1000 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mare. Ornamental. Cultivat în toate parcurile, pe alei, în spații verzi, cimitire, în curți, pe străzi, ca arbore decorativ, în masive, aliniamente. Excelent pentru umbrire prin co- roana sa regulată și frunzișul des. înmulțire prin semințe, marcotaj, altoire. Vopsitorie. Florile, cu sau fără bractei, sunt utilizate pentru vop- situl fibrelor naturale în galben (-> reteta la TEIUL ARGINTIU) (v. PI. LVI, 5). TENCHIU (Triticum dicoccom), fam. Poaceae. Cereală cu formă de primăvară (cele mai multe) și de toamnă, anuală, tetraploidă (2n = 28), înaltă de 80-130 cm; se mai nu- mește alac, grâu alb, grâu de scrobealâ, grâu moale, mutrei. Descriere. Rădăcini adventive, fasciculate (firoase). Tulpini viguroase, cu internodiile superioare pline cu măduvă. Frun- ze mai mult sau mai puțin pubescente, cu auri- cule roșiatice, glabre. Spic comprimat lateral, lung de 5-10 cm, cu rahisul păros pe muchii, fragil la maturitate. Spiculețe cu 3-4 flori, din care numai 2 fertile. Palei aristate, rar nea- ristate. Glume rigide, carenate, terminate cu dinte acut. Fruct, cariopsă lungă de 7-9 mm, comprimată lateral. La maturitate rămâne strâns-învelită în palei. înflorire, V-VL Provine din Podișul Abisiniei. Prima specie de grâu cultivată în Egipt cu 4000 ani î. Hr. Cel mai important centru de cultură se află la Teba. în România nu se cultivă. TENTACULE GLANDULIFE- RE (Tentaculum glandularis), structuri histo- logice specializate în capturarea și digestia in- sectelor. întâlnite la planta roua-cerului (Drose- ra rotundifolia, D. intermedia etc.) (-> GLANDE DIGESTIVE). TEPALÂ (Tepalum), piesă florală (fo- liolă) din constituția perigonului [exemplu, Or- chis sp. (poroinic), Tulipa gesneriana (lalea) etc.]. TERMOFITE (Termophyta), orga- nisme vegetale adaptate să trăiască în medii acvatice sau terestre calde. în România, în complexul de ape termale de la Băile 1 Mai și Felix - Oradea, în care temperatura se menține în jur de 25-30° C, cresc speciile macrofite Nymphaea lotus var. termalis, Nelumbo nuci- fera (numite de localnici drețe), Myriophyllum brasiliens, Victoria cruziana etc. Dintre micro- fite există alge care rezistă la temperaturi de peste 80° C. La acestea, fermenții respiratori sunt oxidați și deci inactivați la temperaturi mai joase decât temperatura de coagulare a prote- inelor. Ca urmare, protoplasma are proprietăți aparte, permițându-le să reziste la temperaturi mari, fără a se transforma ireversibil (H. Ki- e s I i n g , 1947). Mediile lor de viață sunt ghei- zerele și izvoarele calde sau fierbinți. Există temperaturi-limită pentru diferite grupe de alge termofile: Cyanophyta, 85,2° C; Chrysophyta, 40,2° C; Cryptophyta, 39,9° C; Diatomee, 50,7° C; Clorophyta, 50,50° C. în gheizerele din Parcul Național Yellowstone (S.U.A.) există alge care rezistă la temperaturi înalte (Gloeocapsa yellowstonense, 81,2° C; Phor- midium bijahensis, 86,6° C; Synechococcus elongatus var. amphigranulatus, 86,6° C; Sy- nechococcus lividus, 82,5° C) (E.J. Mann, E.H. Schichtig, 1967). Plantele terestre termofile sunt caracteristice zonei tropicale. Speciile termofile pot apărea în fitocenoze care aparțin unor zone cu climat rece, în stra- turi inferioare protejate (exemplu, cornul, în pădurile de șleau sau în gorunete). Supra- încălzirea o preîntâmpină prin transpirație, prin formarea de învelișuri speciale de reflec- tare a radiației (exemplu, suprafețele lucioase ale frunzelor la plantele tropicale) sau de pro- tejare termică a plantei prin straturi de scoarță, solzi, peri etc. TERMONASTII (Thermonastia), mișcări de deschidere și închidere a florilor unor specii de plante, provocate de tempe- ratură. Florile de lalea (Tulipa gesneriana), șofran (Crocus luteus), trandafir (Roșa centi- folia) se deschid la creșterea temperaturii și se închid la scăderea ei. Florile de lalea și șofran reacționează la diferențe mici de temperatură, 2° C și, respectiv, 0,2-0,5° C. Când diferen- țele de temperatură se realizează într-un interval scurt de timp (câteva minute), reacțiile sunt mai puternice. Mișcarea de deschidere sau închidere se realizează printr-o creștere inegală pe fața internă și externă a petalelor. Celulele din mijlocul petalelor nu-și modifică aproape deloc creșterea. Mișcările termonas- tice de deschidere a florilor la temperatură ridicată și de închidere a lor la temperatură termoperiodism 832 tigmotropism scăzută joacă rol important de protejare a sta- minelor, pistilului si tuburilor polinice pe stigmat (fig. 298). Fig. 298. Termonastia la floarea de brândușă galbenă (Crocus flavus): a - stare închisă, la temperatură joasă; b - stare deschisă, la temperatură ridicată. TERMOPERIODISM (Thermoper- iodismus), fenomen de adaptare termică a plan- telor în privința declanșării stadiului de înflori- re-fructificare, sub influența unei anumite stări termice a mediului, de regulă, prin efectul cumulat al temperaturilor din o anumită perioadă de timp sau prin șocuri termice. Pentru a înflori plantele din zonele calde, au nevoie să parcurgă o per- ioadă cu temperaturi mai reduse [exemplu, măs- linului (Oiea europaeâ) îi sunt necesare tem- peraturi sub 7,5° C). Multe specii de plante din regiunea temperată nu înfloresc și nu fructifică dacă nu trec printr-o temperatură joasă pozitivă (0-7° C) [exemplu, grâul de toamnă (Triticum aestivum)]. TE R M OT ACTIS M (Thermotacti- smus), mișcare de orientare a unor organisme vegetale spre temperatura mai ridicată, dacă ea nu depășește temperatura optimă (termotactism poziții/) sau spre temperatura mai scăzută (ter- motactism negati\/). De exemplu, plasmodiul mixo- micetei Fuligo varians, ținut pe o hârtie de filtru, cu un capăt introdus în apă caldă și cu celălalt capăt în apă rece, se deplasează spre apa caldă, dacă temperatura ei nu depășește 33° C. Dacă temperatura este mai ridicată, el se deplasează spre apa rece, căutând locul cu temperatura opti- mă cerută de organismul său (St. Peterfi, N. Sălăgeanu, 1972). TERMOTROPISM (Thermotropis- mus), mișcare de orientare a plantelor spre sursa de căldură (pozitiv termotrope) sau de îndepărtare față de sursa de căldură (negativ termotrope). Tulpinile speciilor de Tulipa syl- vestris și Anemone sylvestris, ținute sub cutii de tablă, se curbează spre temperatura cea mai ridicată, care coincide cu punctul de incidență a razelor solare. Rădăcinile de mazăre, crescute în cutii cu rumeguș umed, încălzite lateral, pe o parte, până la 35° C și în partea opusă, până la 16° C, se curbează spre mijlocul vasului, unde temperatura este de 25° C. Curburile au loc în zona creșterii în lungime. Sporangioforii unor ciuperci (Phycomyces sp.) se îndepărtează de sursa de căldură, reacționând negativ termo- trop (St. Peterfi, N. Sălăgeanu 1972). TETRACHENĂ (Tetrachaenâ), fruct, apocarpoid, uscat, indehiscent, format din patru achene. Provine dintr-un ovar bicar- pelar sincarpic (cârpele unite), prevăzut cu două loji, unde sunt două ovule. în fiecare lojă, între ovule se formează un perete care împarte ovarul în patru compartimente, devenind tetra- locular. Din fiecare lojă se formează câte o achenă care se detașează separat. întâlnită la plante din fam. Boraginaceae și Lamiaceae. TI G M O NAȘTI I (Thigmonastia), mișcări ale organelor unor plante, produse de excitații de atingere. Perii glandulari de rouă cerului (Drosera rotundifolia), la atingere, se curbează, orientând partea măciucată spre in- teriorul frunzei. Excitația tactilă este percepută la nivelul părții glandulare. Mișcarea are loc în urma creșterii mai intense a celulelor pe fața externă. După câtva timp, tentaculul revine, printr-o mișcare lentă, la poziția inițială. Exci- tațiile nu sunt produse de picăturile de apă (ploaie) ci numai de corpuri solide, în cazul Droserei, de insecte. TIGMOTROPISM (Thigmotropis- mus), mișcări de curbură ale unor organe ale plantei provocate de excitațiile de contact. în- tâlnite la plantele cu cârcei. Cârceii cresc repe- de în lungime, mai ales prin jumătatea lor baza- lă. într-o singură zi își dublează lungimea; în 3-5 zile ajung la dimensiunea normală, după care ritmul de creștere scade. în timpul creșterii execută mișcări de circumnutație, cu rol de găsire a suportului. Venind în contact cu el, se înfășoară în jurul acestuia. Mișcările de încolă- cire sunt executate de partea lor subterminală' al căror sens se schimbă la un moment dat: tilă 833 tisă Fig. 299. Tigmotropism la mutătoare (Bryonia dioica): 1 - cârcel înainte de atingerea suportului; 2- cârcel după atingerea suportului; 3 - cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit. spirele sunt jumătate într-un sens și jumătate în sens opus. După atingerea suportului, cârceii cresc mai mult în grosime și membranele celu- lare se lignifică. Cei care nu ating nici-un suport, rămân mai mici, iar viața lor este mai scurtă. Cu ajutorul cârceilor, plantele realizează o fixare elastică pe suport. La specia Bryonia dioica (fig. 299), pe cârcel se găsesc celule cu punctu- ațiuni tactile, în dreptul cărora peretele celular este subțire, favorizând perceperea excitațiilor de către protoplasma. La cârceii multor specii de plante nu s-au identificat celulele epidermi- ce cu structură specială pentru perceperea ex- citațiilor. Se apreciază că perceperea ei se realizează prin deformări ale citoplasmei ce- lulelor epidermice venite în contact cu excitantul. TILA (Thyllae), expansiune în formă de veziculă, produsă de o celulă de parenchim, ce pătrunde în cavitatea vaselor lemnoase - prin punctuațiunile areolate sau semiareolate -, sub formă de excrescență, după care se umflă mult devenind veziculiformă. Peretele tilei poate rămâne subțire sau se îngroașă. Ele conțin pro- toplasma, uneori amidon. Servesc la obturarea vaselor lemnoase vechi. Apar la plantele lem- noase cu vase lungi (stejar, salcâm) și lipsesc la plantele cu vase înguste (salcie, mesteacăn, anin). îndeplinesc rolul de conservare a lemnului prin împiedicarea pătrunderii în vas a apei, aerului și filamentelor ciupercilor parazite. Cons- tituie duramenul. TILIACEE (Tiliaceae), familie care grupează cca 40 genuri cu cca 400 specii arbo- ri sau arbuști, mai rar subarbuști și plante erba- cee, majoritatea răspândite la tropice, puține în regiunea temperată. Frunze alterne, rar opuse, întregi sau lobate, cu stipele căzătoare. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, pe tipul 5, grupate în inflorescențe cimoase, unde axul in- florescenței este concrescut cu o bractee mem- branoasă, ce servește la răspândirea fructelor; caliciul, din sepale libere (dialisepal); corola din petale libere (dialipetală); androceu pentadelf, din numeroase stamine unite prin filamente în 5 fascicule, uneori cu un cerc extern de sta- minodii: gineceul, cu ovar superior, de obicei pentacarpelar, la unele specii din alte zone cu o variație de cârpele. Formula florală pentru speciile din România: C₅ A₀_ₐ G®. Formula florală generală pentru familie: ^*K₄-5 C₅-4 Ao_ᵤ G(u-2)' Fruct, tip achenă. Flora României conține 7 specii aparținând genului Tilia, x= 41. TIMELEACEE (Thymelaeacee), fa- milie care grupează specii de arbuști, subar- buști sau plante erbacee anuale, răspândite în Australia, sudul Africii și în regiunea medite- raneană. Frunze simple, sublanceolate, lineare sau aciculare, alterne, rar opuse. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe pe ti- pul 4; receptacul tubulos campanulat; pe mar- ginile căruia se insera un înveliș floral simplu; androceul obdiplostemon, din 8 stamine in- serate pe pereții interni ai receptaculului, în 2 verticile; gineceul monocarpelar, cu ovar in- ferior, liber față de receptacul. Fruct bacă sau nuculă. Flora României conține 5 specii, ce aparțin la 2 genuri: Daphe, x= 9; Thymelaea. TILOIDE (Thylloide), excrescențe ale celulelor parenchimatice care obturează cana- lele rezinifere de la conifere. TISA (Taxus baccata), fam. Taxaceae. Arbust declarat monument al naturii, microfa- nerofit, mezofit, mezoterm spre moderat-ter- mofii, saxicol, calcicol, slab-acid-neutrofil, sciafil, întâlnit sporadic în Carpați, prin făgete, amestecuri de fag cu rășinoase, pe versanți abrupți și stâncării; vegetează pe soluri reve- ne până la reavăn-jilave, calcaroase sau cu substrat de calcar, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește tisar, tisoi. tifacee 834 topinambur Genetic, 2n = 24. Fitocenologic, încadrat în Fa- gion, Asplenio-Syringetum, Car. Querco-Fage- tea. Răspândit în Europa, vestul Asiei, nordul Africii. Preferă terenuri calcaroase. Nu suportă seceta. Crește la umbră. Descriere. Tulpină înaltă de 10-15 (25) m, cu scoarță subțire pe care se formează ritidomul de timpuriu, subțire, cenușiu-roșcat; se exfoliazăîn plăci; lemnul omo- gen, cu alburn îngust, alb-gălbui sau alb-cenu- șiu-verzui și duramen brun-roșiatic, dungat-în- chis, inele anuale foarte înguste, distincte, fără canale rezinifere. Coroană ovoid-conică, dez- voltată până aproape de sol, cu cetină bogată, deasă. Mugurii ovoizi, grupați la vârful lujerului. Frunze liniar-lățite, plane, lungi de 2-3 cm, late de 2 mm, moi, lipsite de dungi albe pe dos, dispuse pectinat, fără canale rezinifere. Flori unisexuat-dioice. Polenizare anemofilă. Sămânță ovoidă, la maturitate acoperită cu un arii roșu. Capacitate de înmulțire vegetativă prin lăstari, butași, marcote. Longevitate, 2000-3000 ani. Toxicologie. I se cunoaște toxicitatea încă din Antichitate. Teofrast menționează că frunzele sunt veninoase (toxice) pentru animale, iar luliu Cezar că săgețile galilor erau otrăvite cu sucul extras din „fructe" (sămânța învelită în arii). Principiile toxice sunt alcaloidul taxina și gluco- zidul taxicatina. Cele mai toxice sunt frunzele. Toxicitatea lor este mai crescută iarna decât vara. Cele mai sensibile mamifere erbivore la intoxicații cu frunzele plantei sunt calul, măga- rul, catârul. Rumegătoarele au rezistență mai mare, datorită diluției din rumen (V. Zanov- schi, E. Turenschi, M. Toma, 1981). Bioterapie. în unele zone, frunzele plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională (empirică) umană și veterinară. în medicina umană sunt folosite ca emenagog, abortiv, anti- ovulare și hipotensive. Provoacă apariția ciclului menstrual întârziat; provoacă avortul; împiedică ovulația la femei; scade tensiunea arterială. Atenție! Folosirea frunzelor însă conduce frec- vent la accidente mortale. Deci, atenție, în me- dicina veterinară, se folosește sporadic pentru combaterea turbării. Frunzele uscate măcinate se amestecă cu muștar, usturoi și oțet și se toarnă pe gâtul animalului și apoi se lasă sânge de la venele jugulare. Utilizarea ei însă este irațională provoacă intoxicații grave. Ornamen- tal. Mare valoare decorativă. Se poate tunde, modela și transplanta cu succes. Folosită izolat în partere, ziduri verzi, aliniamente, în garduri vii. Coroana poate fi modelată în diferite forme. Se înmulțește prin butași, marcotaj, altoire. Du- rata de înrădăcinare a butașilor, 8-9 luni. Altoirea se face primăvara. înmulțirea prin semințe se face după ce în prealabil au fost stratificate 1-2 ani. Alte utilizări. Lemn durabil. Utilizat în sculptură și pentru obiecte decorative de birou. Este interzisă tăierea (v. PI. LVI, 6). TIFACEE (Typhaceae), familie care grupează 15 specii de plante acvatice, erba- cee, perene, cu rizomi, având o largă răspân- dire din mlaștinile tropicale până în cele din zona temperată. Tulpină simplă, cilindrică, fără noduri, de regulă foliată. Frunze alterne, liniare, vaginate, strânse la baza tulpinii, biseriate. Flo- ri unisexuate, monoice, grupate într-o inflores- cență în formă de spic cilindric, compact, în partea superioară cu flori mascule, în cea infer- ioară cu flori femele; învelișul floral lipsește sau este înlocuit cu peri, sete sau scvame liniare. Androceul din 3 (1-8) stamine, cu filamente adesea unite și antere biloculare; gineceul, cu ovar superior, pedicelat, unilocular și uni- ovulat, cu mai multe ovare sterile. Formula florală: cr Pₒ A₃, uneori 1-8; 9 Pₒ Gi. Fruct ache- nă, monospermă. Flora României conține 5 specii ce aparțin genului Typha, x- 15. TOCOFEROLI, VITAMINE E TONOPLAST (Tonoplastum), mem- brană plasmatică de natură lipoproteică, semi- permeabilă, care delimitează vacuola de cito- plasmă celulară. Electronomicroscopic este constituit din două lamele proteice, externă și internă, separate de una lipidică. Lamela pro- teică internă are grosimea de 75-250 A, mult mai mare decât cea externă, care vine în con- tact cu citoplasmă. Permeabilitate selectivă. Pro- vine din dilatarea canaliculului reticulului endo- plasmatic. TOPINAMBUR (Helianthus tubero- sus), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, cultivată, originară din America; se mai nu- mește baraboi, brojbă, bulibă, cartoafe de iarna, cartofi porcești, ciocaribe, crumpi por- cești, damoveți, floarea-baraboiului, floare soare de grădina, flori galbene, gălbinele, gher- ghine galbene, gulii, guraline, măr de pământ, mere de iarnă, morcovi-porcești, napi de pă- mânt, nati, pere iernatice, picioarcâ, picioci, pirole, putoacă, sfeclă. Genetic, 2n = 102. Nu topinambur 835 topinambur se cunoaște vechimea în cultură. La desco- perirea Americii, s-a constatat că indienii din America de Nord îl cultivau ca plantă alimenta- ră. în Europa a fost adus în secolul al XV-lea. Se înmulțește prin tuberculi. Se cultivă ușor. Rezistent la temperaturi scăzute. Poate ierna în sol până la temperaturi de minus 30-40° C. Plantele tinere și mature suportă înghețuri de minus 5-6° C. Temperaturile ridicate, arșița din timpul verii nu-i dăunează. Rezistent la secetă datorită sistemului radicular care ia apa în profunzime. Cerințe mari față de umidi- tate. Pretenții mici față de sol. Recolte bune se obțin pe soluri luto-humoase de luncă, afânate, suficient de umede, ușor acide până la ușor alcaline (pH 6-7,5). Contraindicate terenurile grele, reci. Descriere. Rădăcini fibroase și rizom tuberizat, adânci până la 50-80 cm. Fiecare rădăcină formează nume- roase ramificații secundare, scurte, până la cel mult 5 cm. Stolonii, formați din partea sub- terană a tulpinii, dau naștere la tuberculi prin îngroșarea părții terminale. Tulpină erectă, ci- lindrică, ușor brăzdată în lung, aspru-păroasă, înaltă de 1-3 cm, ramificată în partea su- perioară. Frunze lung-pețiolate, cordat-ovate la baza tulpinii și ovat-lanceolate spre vârful ei, dințate, aspru-păroase. Flori galbene, adu- nate într-un calatidiu de 4-8 cm diametru. Pe marginea lui se află flori ligulate, sterile, gal- bene-deschis, iar în interior flori tubulare, her- mafrodite, cu papus. înflorire, IX-XL Poleniza- re entomofilă. Fruct, achenă, lungă de 5-6 mm, cu pericarp pielos, cenușiu cu puncte de culoare mai închisă. în climatul temperat, în general, florile nu fructifică. Recoltarea tuber- culilor se face primăvara, iar a tulpinilor toamna. Producție, 30-35 t/ha tuberculi; 30-50 t/ha, masă aeriană (tulpini, frunze). Compoziție chimică. Tuberculii conțin, în medie, substanță uscată (22,1%), proteine (1,66%), grăsimi (0,20%), substanțe extractive neazotate (18,43%), celuloză (1,0%), săruri minerale (0,95%). Substanțele extractivele ne- azotate sunt formate din inulină (65-70%), za- haroză și foarte puțin amidon. Tulpinile conțin substanță uscată (18,88%), proteine (2,58%); grăsimi (0,47%), substanțele extractive nea- zotate (9,85%), celuloză (3,52), săruri minerale (2,45%). Spre toamnă, conținutul de substanță uscată crește (până la 30%), și, de asemenea, cantitatea de substanțe extractive neazotate (16-17%) și de celuloză (4-6%) (I. Safta, N. Zamfirescu, V. Velican, N. Său- lescu, F. Canțăr, 1965). Alimentație. Tuberculii sunt folosiți în alimentație, mai ales în unele regiuni din vestul și centrul Europei. Tuberculii se curăță de coajă cât se poate de fin, se pun în apă, la care se adaugă sare. Se fierb 20-30 minute. Se scot și din ei se poate pregăti o salată. Tuberculii se taie felii, se toacă mărunt ceapă, pătrunjel. Se amestecă. Se toarnă ulei și oțet de vin. Alt preparai, înainte de a se răci, tuberculii se taie în felii groase. Se pun într-o farfurie fierbinte care are pe fund puțină apă caldă. Se presară pătrunjel tăiat mărunt și pesmet. Se stropește cu unt topit. Industrie. Tuberculii reprezintă materia primă pentru industria spirtului. Din 100 kg tuberculi rezultă 7-10 I alcool și cca 60 kg borhot. Din tuberculi se scoate inulina care, la hidrolizare, se transformă în fructoză, care este de cca 1,7 ori mai dulce decât zaharoză și de 3 ori mai dulce decât glucoza. Sub această formă se folosește la fabricarea dulciurilor. Bioterapie. Tuberculii au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active au acțiune dezinfectantă, energetică, galactogogă. Au acțiune antiseptică, tonică, întăritoare, revitalizantă; stimulează secreția glandelor mamare. Sunt recomandați în aste- nie, constipație, alăptare, creștere, gută, dia- bet, dispepsie, îmbătrânire, reumatism. Se re- comandă în dieta diabeticilor, deoarece inulina, respectiv fructoză, nu dăunează orga- nismului. Recoltare. Tuberculii (Helianthi tu- berosi tuber) se recoltează toamna la sfârșitul vegetației sau când este nevoie. Se păstrează în beciuri, în condiții asemănătoare cartofilor. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea asteniei, gutei, diabetului, pentru creșterea secreției de lapte, favorizarea creșterii, ca re- generator, pentru prevenirea îmbătrânirii, com- baterea reumatismului: consumat ca atare, proaspăt, după ce se înlătură coaja sau în pre- parate culinare. Zootehnie. Tulpinile și frunzele sunt însilozate singure sau cu cocenii de porumb. Servesc furajării animalelor. Tuberculii sunt folosiți ca atare în hrana animalelor, mai ales a porcilor. Borhotul obținut de la fabricile de spirt poate fi folosit în hrănirea animalelor. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 0,09-0,3 mg/floare. Producția de miere, 30-60 kg/ha. Alte utilizări. Se utilizează ca biomasă chimizabilă. toporaș 836 toporaș TOPORAȘ (Viola odorata), fam. Vio- laceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, mezotrofă-eutrofă, mezotermă, moderat-termofilă, slab-acid-neu- trofilă, semiombrofilă, întâlnită - prin păduri de foioase, tufărișuri, zăvoaie - primăvara, înainte de înfrunzirea speciilor lemnoase, prin poieni, mai ales în regiunea de câmpie sau deluroasă; vegetează pe soluri bogate în humus, nisi- po-argiloase, afânate, revene până la rea- văn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește călțunași, cârligei, cocoșei, fiache, floare domnească, flori mărunte, garoafe, ghiorele, hioară, hobridrag, lemoie, ligoace, mereoare, micsandre, micșunele, nemțoaice, simboie, tămâioare, vioară, violete, viorică, zambile de câmp. Dacii o numeau sebela, sibiel, siboiel (I. Pachia Tato- mirescu, 1997). Genetic, 2n = 20. Cerințe moderate față de umiditate. Rezistă la tempe- raturi scăzute. Vegetează pe soluri bogate în humus, nisipo-argiloase, afânate. Fitocenolo- gic, încadrată în Querco-Fagetea, Alliarion, Prunetalia. Element atlantic-mediteranean. Răspândită în Europa, Asia Mică. Descriere. Rizom gros de câțiva milimetri, lung de 2-3 cm, articulat, din care pornesc numeroase rădăcini adventive și stoloni repenți, care, la noduri, emit rădăcini adventive. Tulpină aeriană, lipsă. Frunze rotunde reniform-cor- date, cu marginea crenată, lung-pețiolate, la bază cu stipele triunghiulare. Flori violete sau albe, cu un pinten drept sau îndoit în sus, lung-pedunculate, frumos mirositoare. înflo- rire, lll-IV. Fruct, capsulă sferică, verde sau purpurie. Compoziție chimică. Florile conțin ulei volatil (0,003%), rezine, zaharuri, vio- la-cvercetină, violamină (substanță colorantă albastră), mucilagii, urme de acid salicilic, substanțe minerale. Uleiul eteric este consti- tuit din aldehide, alcooli alifatici nesaturați (nonadienol, octodienol), alcool benzilic, parmona (cetonă nesaturată), urme de euge- nol. Frunzele conțin ulei volatil brun, în compo- ziția căruia se află nonadienol și esteri ai acidului salicilic. Rizomul și rădăcinile conțin odorantină (alcaloid), saponozide, ulei volatil, acid 2-nitropropionic, esteri ai acidului salicilic, substanțe amare, substanțe minerale. Indus- trie. Din flori și frunze se extrage nonadi- enolul, utilizat în industria parfumurilor. Bio- terapie. Rizomul, rădăcinile, frunzele și florile au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și mai ales tradițională. Principiilor active din părțile aeriene li se atribuie proprietăți behice, expectorante, emoliente, diuretice. Recomandate în tratamentul catarului căilor respiratorii, a reumatismului și chiar a afecți- unilor renale. Principiile active din rădăcină sunt expectorante, purgative, iar în doze mari devin emetice, declanșând senzația de vomă. Planta intră în compoziția unor specii pecto- rale. Din flori se separă siropul de violete (Sirupus violae). Recoltare. Părțile aeriene înflorite ale plantei (Violae odoratae herba), frunzele fără pețiol (Violae odoratae folium), florile (Violae odoratae flos) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, după ce s-a ridicat rouă. Rizomul și rădăcinile (Violae odoratae rhizoma et radicis) se recoltează primăvara devreme sau toamna. Se usucă la umbră în strat subțire, pe rame sau ziare. Uscarea artificială, la 40° C. Florile se usucă și se păstrează la întuneric pentru a nu se decolora. Medicină umană. Uz intern. 1. Ca vomitiv: decoct, din 1 lingură cu pulbere de rizom și rădăcini la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 15 minute. Se strecoară. Se bea călduț. 2. Pentru tratarea tusei, cu efect expectorant, calmant, diuretic, ușor laxativ: decoct, din 1 linguriță cu pulbere de rizom și rădăcini la o cană (250 ml) cu apă. Se prepară la fel ca mai sus. Se beau 1-2 căni pe zi, îndulcite cu miere. 3. Pentru tratarea bronșitelor, tusei: infuzie, din 1 lingură cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se bea o cană pe zi în două prize. 4. Pentru tratarea tusei: infuzie, din 1 lingură flori uscate și mărunți te peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 5. Homeopatic, tinctura-mamă se pre- pară din întreaga plantă, atunci când este înflorită. Diluțiile centezimale a 4-a și a 5-a se administrează în dureri reumatice, mai ales în partea dreaptă a corpului, cu predilecție corpul și metacarpul drept, uneori și deltoidul drept. Durerile devin dure la aer rece și dimineața, la coborârea din pat. Se mai administrează în bronhospasme, spasme coronariene. Diluția a 5-a centezimală se administrează într-o serie de dureri nevralgice sau tensive, fie fron- tale (arzătoare), fie la nivelul scalpului, de unde se întind pe frunte, ochi, față, cu tulburări torus 837 traheide de vedere, fie la nivelul uterului, provocate de un fibrom. Diluția a 4-a centezimală se admi- nistrează copiilor slabi, nervoși, cu somn agitat, care au paraziți intestinali. Urina are aspect lăptos și miros puternic (Mihai Neagu Basa- rab, 1985). Uz extern. 1. Pentru a favoriza ieșirea dinților la copii: rădăcină proaspătă, li se dă copiilor să o roadă, fără a o înghiții. 2. Pentru grăbirea vindecării rănilor, bubelor: frunze proas- pete fără pețiol, se așază pe locul afectat și se bandajează. Cosmetică. Pentru îngrijirea te- nului: infuzie, din o mână de flori la 1 I lapte dulce. Când laptele fierbe, se pun florile. Se acoperă și se lasă să se răcească. Se strecoară. Se loționează tenul. Ornamental. Specie indi- cată a fi cultivată pe lizierele grupărilor și masi- velor de arbori din parcuri și grădini publice, pe lângă ziduri. Utilizată ca flori în glastre pentru interioare. Decorativă prin frunze, flori. înmulțire prin desfacerea tufelor, semințe. Se seamănă în lunile iulie-august, pe brazde, în câmp sau în răsadnițe reci, la semiumbră. Semințele se aco- peră cu un strat de mraniță bine descompusă sau cu nisip. Repicarea se face toamna. Prin butași de tulpină se înmulțește toamna sau pri- măvara. Vopsitorie. Florile au proprietăți tincto- riale. Se folosesc proaspete. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în albastru-pastelat. Se vopsește bine bumbacul, lâna și cu preca- uție inul și cânepa. Se fac probe de culoare pentru a potrivi cantitatea de plantă. 1. Petalele de flori, în cantitate mare, se fierb în apă până când soluția se colorează în albastru, la intensi- tatea maximă. Se dizolvă piatră acră în soluția caldă, fără să se scoată petalele. Se amestecă bine. Când soluția a devenit albastră ca stânje- nelul, se introduce materialul de vopsit. Se fier- be până se obține intensitatea dorită a culorii. Se scoate și se usucă la umbră (Agneta Bâtcă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. LVI, 7). TORUS (Torus), formațiune cu aspect de disc lenticular prezentă în punctuațiunile areolate din vasele de lemn (traheide) ale gimnospermelor și ale unor angiosperme. Se formează prin îngroșarea și suberificarea membranei punctuațiunii. Are de obicei contu- ruri regulate. Multe conifere au torul dințat, iar la unele din ele (pin) torul posedă orificii. Elec- tronomicroscopic s-a constatat că torul are forma de disc cu centrul neîngroșat. Torul re- glează fluxul de apă și săruri minerale în traheide, funcționând ca o supapă. TRAHEI (Tracheae), vase lemnoase perfecte, evoluate, deschise, formate din celule prozenchimatice cilindrice suprapuse, la care au dispărut pereții transversali, devenind tuburi continui. Pereții longitudinali poartă îngroșări lignificate ce limitează suprafețe celulozice, al- Fig. 300. Tipuri de trahee în secțiune longitudinală: 1 - trahee inelată; 2- spiralate; 3- forme de trecere între traheile spiralate și cele reticulate; 4- trahee cu punctuațiuni simple; 5 - trahee scalariformă; 6-trahee cu punctuațiuni areolate. cătuind ornamentații reticulate sau punctate. Trahei reticulate au îngroșări de forma unei rețele mai mult sau mai puțin dense, ce nu mai permite alungirea vasului. Apar după creșterea în lungime. Trahei punctate posedă pereții longitudinali lignificați, îngroșați cu punctuațiuni simple neîngroșate, areolate sau semiareolate. Rezistente. Rol principal, în conducerea sevei brute; rol secundar, de susținere. întâlnite la Gnetale, dicotiledonate (exceptând grupele taxo- nomice inferioare), monocotiledonate și unele pteridofite (Selaginella, Equisetum) (fig. 300). TRAHEIDE (Tracheidae), vase lem- noase imperfecte, închise, formate din celule prozenchimatice cilindrice sau prismatice (poli- gonale în secțiune), cu capetele ascuțite sau rotunjite, articulate unele de altele și despărțite traheide 838 traista-ciobanului prin pereți transversali, mai mult sau mai puțin oblici. Lungimea, de la câțiva microni până la 2-3 cm. Diametrul, 1-10 p. Pereții longitudinali și transversali sunt îngroșați și lignificați. Ligni- na elaborată de protoplast se depune carac- teristic pe suprafețele celulozice longitudinale și transversale, rezultând îngroșări inelate, spi- ralate, inelat-spiralate, scalariforme etc. Sunt capabile de alungire, mai ales vasele inelate, având ca rezultat distanțarea îngroșărilor. Rol principal în conducerea sevei brute. Circulația se face încet, prin difuziune, din celulă în ce- lulă. Rol secundar, de susținere. întâlnite la pteridofite, gimnosperme, la angiospermele mai primitive (Magnoliaceae, plante acvatice și parazite) și la ultimele terminații ale nervurilor frunzelor tuturor angiospermelor. Lemnul pteri- dofitelor este constituit din traheide scalari- forme. Poligonale în secțiune. Extremitățile oblice. Muchiile sunt îngroșate prin lignină și apar ca niște «)are longitudinale. Fețele sunt îngroșate transversal prin bare înguste, des- părțite de zone neîngroșate. Ornamentația în- groșărilor rezultate prin depunerea ligninei amintește o scară, de unde și numele lor. Lem- nul gimnospermelor este constituit din trahei- de cu punctuațiuni areolate. Pereții lignificați prezintă îngroșări neuniforme, constând din zone circulare, slab-îngroșate, în jurul cărora îngroșarea secundară centripetă formează o boltă în centrul căreia rămâne o punctuație. Privită din față, apare ca două cercuri concen- trice, sub forma unei areole, în jurul punctuației. Punctuațiile sunt dispuse în șiruri. Forma și mărimea lor sunt caracteristice fiecărei specii. Primele traheide cu îngroșări de tip inelat și spiralat au apărut la Psilophytales (pteridofite fosile). La Equisetales există traheide cu punc- tuațiuni areolate duble, dispuse scalariform. Ti- pul cel mai specializat de traheide apare la gimosperme (Bennettitales, Coniferales). TRAISTA-CIOBANULUI (Cap- sella bursa-pastoris), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, anuală sau bianuală, terofită, mezofită, amfitolerantă la temperatură și pH, heliofilă sau semiombrofilă, pe soluri de la aride la foarte umede, cu texturi diferite, cu troficitate mijlocie (T = 50-80) sau cu troficitate ridicată (T = 80-140), adesea în masă prin pășuni, livezi, culturi, marginea drumurilor, pe lângă ziduri, foarte comună de la câmpie până în etajul subalpin; se mai numește arior, buruiana de friguri, coada-pisicii, pâsâțel, paștele-calului, plosca-ciobanuiui, punga-babei, punga-popii, pungulițâ, rapăn, straița-ciobanului, tășculiță. Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, încadrată în Chenopodio-Scleranthea. Răspândită pe tot globul. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, solitară, simplă sau ramificată, glabră, înaltă de 6-60 (100) cm. Frunze bazale în rozetă, oblanceolate, întregi până la penat-sec- tate, treptat-îngustate în pețiol; cele tulpinale sesile, amplexicaule, sagitate, rare, din ce în ce mai mici spre vârf. Flori albe, emarginate, gru- pate în raceme; pe măsură ce înfloresc, axul central se alungește; caliciu din 4 sepale lat-ovate sau lanceolate, mici (1-2 mm), alb-marginate; corolă din 4 petale obovate, mici (2,5-3 mm), emarginate; androceu din 6 stami- ne. înflorire, IV—VIII. Fructe, silicule triunghiu- lar-invers-cordate (6-9 mm), amintind de gluga ciobanului. Semințe numeroase (0,8-1 mm), brunii-deschis. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin alcaloizi, acetilcolină, colină, tiamină, substanțe tanante, rezine, diozamină care se scindează în rutinozid și dioximetină, săruri de potasiu, acid fumărie, acid protoca- techic. Semințele conțin ulei gras și sinigrozid. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utili- zări terapeutice în medicina umană și veteri- nară, cultă și tradițională. Principiile active au proprietăți astringente, vasodilatatoare corona- riene, vasoconstrictoare și hemostatice asupra uterului, ușor diuretice, analgezice, reglatoare ale tensiunii arteriale, antitumorale. Se pare că principiile hemostatice nu există în planta proaspătă. Ele se formează în timpul uscării plantei. Conservarea prea îndelungată a pro- dusului diminuează efectul. Cercetări experi- mentale pe animale au confirmat proprietățile antitumorale ale extractului. Această acțiune este atribuită acidului fumărie. Părțile aeriene ale plantei sunt recomandate în hemoragii ute- rine, diaree, hipotensiune și hipertensiune arte- rială, ateroscleroză, boli de rinichi, angină pec- torală. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Bursae pastoris herba) se recoltează în apri- lie-mai, când fructificațiile lipsesc sau sunt rare. Planta se taie sub rozetă de frunze. Se usucă la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medici- nă umană. 1. Pentru tratarea anginei pectora- le, în insuficiență cardiacă compensată, atero- scleroză, hipertensiune arterială, dismenoree (menstre neregulate), metroragii (hemoragii trandafir de câmp 839 trandafir de dulceață uterine), diaree: infuzie, din 1-32 lingurițe cu pulbere de plantă sau plantă uscată, mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea aterosclerozei, în hipertensiune arte- rială, metroragii: infuzie, din 2-3 linguri cu pul- bere de plantă sau plantă uscată, mărunțită peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru regla- rea ciclului menstrual se iau 6-8 linguri pe zi înainte de ciclu. 3. Pentru tratarea hemoragiilor interne (stomac, plămâni), în litiază renală, ciclu cu sânge abundent: decoct, din 4-5 g plantă uscată mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă în repaus 10-15 minute. Se strecoară. Se iau câte 3 linguri, de 3 ori pe zi. 4. Pentru tratarea hemoragiilor interne și dureri- lor de stomac: macerat, 180 g plantă mărunțită, peste care se toarnă 1 I de vin natural. Se lasă 10 zile la macerat. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se strecoară. Planta rămasă ca reziduu se stoarce. Se ține în sticle bine astupate și închise la culoare. Se ia câte o lingură la nevoie. 5. Pentru combaterea ciclurilor frecvente, neregulate, și în hemofilie: extract fluid, din care se iau 2 lingurițe pe zi, timp de 10 zile înainte de ciclu și, în hemofilie, atunci când este cazul. Uz extern. Empiric, pentru tratarea blenoragiei (adjuvant): spălaturi vaginale cu decoctul obținut din plantă. Medicină vete- rinară. Uz intern. Pentru tratarea gastroente- ritelor, diareei sau ca hemostatic și uterotonic: infuzie, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se admi- nistrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 12-20 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-10 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2-2 g. Agricultură. Buruiană problemă, frecventă în culturile de cereale, mazăre, linte, lucerniere și chiar prăsitoare. Amplitudine ecologică largă. Combateri prin asolament, cosirea vetrelor înainte de fructifica- re, plivitul lor înainte de fructificare, erbicidare. TRANDAFIR DE CÂMP (Roșa gallica), fam. Rosaceae. Arbust mic, nanofane- rofit, xerofit-xeromezofit, moderat termofil, slab-acid-neutrofii, comun în toate regiunile țării, din etajul inferior până în cel montan, prin locuri cultivate, mărăcinișuri, coaste însorite, pe margi- nea pădurilor, prin poieni, tufișuri, margini de drumuri, pășuni și fânețe, cu deosebire pe soluri calcaroase, uscate până la uscat-revene, uneori și reavăn-jilave; se mai numește răsură, ruxan- dre, trandafir mic, trandafir pitic, trandafirel, tran- dafiraș. Genetic, 2n = 21, 28. Fitocenologic, încadrat în Quercetea Geranion sanguinei, Ber- beridion, Car. Quercetalia et Berberidion. Răs- pândit în Europa, Asia Mică, Africa de Nord. Descriere. Arbust cu stoloni subterani repenți. Tulpini lungi de 0,5-1,5 m, adesea târâtoare, ramificată, cu ramuri mai mult sau mai puțin erecte, cu ghimpi mari, arcuiți sau drepți. Ramuri florifere dens-glandulos-setoase. Frunze (3) 5-fo- liate, pețioli subțiri, glanduloși și ghimpoși. Stipe- le înguste, liniar alungite, glanduloase. Flori mari, adesea solitare, rar câte 2-3, roșii-deschis până la purpurii-închis; caliciul cu sepale linear lan- ceolate; corola cu petale mari, lungi de 2-3 cm și aproximativ tot atât de late; androceul din nume- roase stamine; gineceul cu stile libere și stigma- te semiglo-buloase. înflorire, VI. Fructe nucule unisperme, cu receptacul piriform, subrotund, roșu-bruniu. Compoziție chimică. Petalele conțin 0,01-0,04% ulei volatil, format din 5-70% geraniol și alte hidrocarburi, alcooli, aldehide monoterpenice, taninuri, glicozide ale cverceto- lului și cianidolului, glucide, elemente minerale. Alimentație. Petalele sunt folosite pentru prepa- rarea dulceții. Bioterapie. Petalele florilor au uti- lizări terapeutice în medicina umană tradițională și cultă. Principiile active au proprietăți antipire- tice, antiinflamatoare, antiseptice, astringente, de- congestive. Farmacodinamic prezintă aceleași utilizări ca -> TRANDAFIRUL DE DULCEAȚĂ. Recoltare. Petalele (ROȘA CENTIFOLIA) se recoltează imediat după înflorire, pe timp frumos, după ora 10. Se transportă în coșuri fără a fi îndesate. Se usucă în strat foarte subțire, în camere întunecoase. Medicină umană. Utilizări și preparare -> TRANDAFIRUL DE DULCEAȚĂ (ROȘA CENTIFOLIA). Apicultură. Florile oferă albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Uneori cultivată prin parcuri și grădini ca plantă ornamentală. Efect deosebit. TRANDAFIR DE DULCEAȚĂ (Roșa centifolia), fam. Rosaceae. Arbust ghim- pos, subtermofil-termofil, heliofil, mezotrof, slab acid-neutrofil; vegetează pe soluri cu textură lutoasă, permeabile, suficient de calde, trandafir de dulceață 840 trandafir de dulceață _______________________i_ bogate în substanțe nutritive, revene, cu expo- ziție sudică; iarna suportă temperaturi până la -18° C, vara suportă greu insolația puternică din iulie-august, iubitoare de umiditate în at- mosferă și sol; se mai numește diul, floride rug, ghiol, roză, saghis, trandachir, trandafil, tran- dasir. (fig. 301). Cultivat cu peste 5000 de ani Fig. 301. Trandafir de dulceață (Roșa centifolia). î. Hr. Astăzi se cultivă în grădini sau în cultură intensivă în zone mai fertile și cu posibilități de mecanizare a lucrărilor solului. Descriere. Rădăcină puțin profundă, cu puține ramificații. Tulpini neuniforme, cu ghimpi tari, roșeați, cur- bați. Muguri miești, conici, rari, maronii, din care pornesc lăstari floriferi. Frunze imparipe- nate, cu 5 foliole, mari (5-7/4-5 cm), eliptice sau lat-ovate, pieloase, serate pe margine, pu- bescente pe fața inferioară. Flori roz-intens, roșii sau purpurii, parfumate, solitare, globu- loase apoi campanulate; caliciu cu sepale re- flecte după deschiderea florii; corolă mare, cu 50-100 petale, înflorire VI—VII. Fructe, achene înconjurate de receptacul ovoidal, roșu sau roșu-negricios, puțin cărnos. Capacitate redusă de drajonare. Compoziție chimică. Petalele florilor conțin ulei eteric, zaharuri, acid malic, acid citric, pectine, taninuri, vitaminele A, B₂, O, K, PP, substanțe minerale cu K, Ca, Fe, Mg. Industrie. Petalele sunt folosite în industria alimentară, pentru prepararea siropului, dulce- ții, șerbetului, lichiorului, limonadei, industria parfumurilor și industria farmaceutică. Biotera- pie. Petalele florilor au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Principiile active acționează intern antipiretic, antiinfla- mator, antiseptic, astringent, iar extern - dezin- fectant și decongestiv. Farmacodinamic, produc scăderea temperaturii în stările febrile; diminu- ează sau înlătură starea inflamatorie; distrug microorganismele ce se găsesc pe țesutul viu (tegumente și mucoase) și acționează eficient împotriva putrefacțiilor; taninurile produc preci- pitarea proteinelor și realizează o acțiune he- mostatică locală; au însușirea de eliminare a congestiei. Petalele florilor sunt recomandate în diaree cronică, dizenterie, hemoptizie, gripă, astm, angină pectorală, bronșectazie, afecțiuni bucale, amigdalită, faringită, glosită, afecțiuni oculare și vaginale. Petalele florilor intră în compoziția preparatului MEIROSTATUM fo- losit în tratarea aftelor bucale. Recoltare. Peta- lele florilor (Rosae petalum) se recoltează ma- nual în faza de deschidere a bobocilor sau când floarea este complet deschisă. Se taie floarea împreună cu receptaculul. Se transpor- tă în coșuri de răchită sau lădițe, în strat sub- țire. Până la folosire se depozitează în locuri umede și răcoroase. Producție, 4 t/ha. Pentru păstrare se usucă. în strat subțire, în camere întunecoase, bine aerisite. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea dizenteriei, hemo- ptiziei, în gripă, astm: a) infuzie, peste 2 lingu- rițe cu petale proaspete, zdrobite, se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acope- rită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) tinctură, din 2 linguri cu petale la 100 ml alcool 60°. Se lasă la macerat 10 zile. Sticla se agită zilnic. Se filtrează și se trage în sticle mici închise la culoare se iau 10-20 pi- cături diluate în apă. 2. Pentru tratarea diareei, anginei pectorale: a) miere de trandafir de dul- ceață preparată din 100 g petale proaspete peste care..se toarnă o jumătate litru apă în clocot. Se acoperă și se lasă până se răcește. Se strecoară. Peste soluția obținută se toarnă 5 părți alcool 60° și 1 kg de miere albine. Se fierbe pe baia de apă până scade la un litru; b) miere de trandafir de dulceață se prepară într-o damigeana din o parte petale proaspete, și 5 părți alcool 60°. Se lasă la macerat 24 ore. Se strecoară. Petalele rămase se presează și trandafir de dulceață 841 trandafir de lună soluția obținută se amestecă cu cea strecurată. Se filtrează din nou. La soluția filtrată se ada- ugă 9 părți miere albine și o parte glicerina. Se fierbe pe baia de apă până scade la 10 părți. Se păstrează în borcane cu capac. Se ia con- centrat sau diluat pentru combaterea diareei. 3. Pentru tratarea bronșectaziei: miere de tran- dafir de dulceață preparată din petale: se toacă mărunt 100 g petale, și se pun într-un vas de sticlă. Se adaugă 150 g miere de tei sau din flora spontană montană. Se amestecă până la omogenizare. Se acoperă și se lasă la macerat 5 zile, la rece (frigider). Se ia o lingură diminea- ța și una seara. Preparatul ținut 2-3 zile la temperatura camerei sau peste 2 săptămâni la frigider se aruncă. Devine toxic. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor bucale și vaginale: infuzie, din 3-4 lingurițe cu petale peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se fac gargare în afecțiunile bucale; spălaturi vaginale cu irigatorul în caz de scurgeri. 2. Pentru tra- tarea durerilor de ochi: apă de trandafir de dulceață preparată prin distilarea cu vapori de apă a petalelor proaspete. Procedeul se men- ține până când se obține o cantitate de distilat egală cu greutatea petalelor luate în lucru. Se spală local, folosind un tampon de vată sau se aplică comprese, utilizând un pansament steril înmuiat în apa obținută. 3. Pentru a trezi din leșin, tratarea durerilor de cap, afecțiunilor bu- cale, în amigdalite, laringite, traheite, angină: oțet de trandafir de dulceață, preparat din 250 g petale proaspete peste care se toarnă 2 I oțet de bună calitate, eventual oțet obținut din mere. Se lasă la macerat 8-10 zile. Sticlele sau vasul în care se prepară oțetul se agită zilnic de 2-3 ori, pentru uniformizarea extractului. Se stre- coară, se filtrează printr-un tifon sau pânză. Se trage în sticle și se astupă cu dop. Se pun câteva picături într-un pahar cu apă și se face gargară. Celor leșinați li se dă să inspire. 4. Pentru tratarea aftelor în gură și în gât: pastă de trandafir de dulceață, obținută din 10 g peta- le proaspete, 20 g apă de trandafir de dulceață, 50-70 g zahăr pudră și 5 g glicerina. Petalele se tratează cu glicerina, se adaugă zahărul și se triturează bine. Se adaugă apă de trandafir de dulceață până se obține o pastă omogenă. Se iau mai multe lingurițe pe zi. 5. Pentru trata- rea afecțiunilor bucale, amigdalelor, faringitelor, anginei, se ia miere de trandafir de dulceață pregătită după rețeta de mai sus, sau dulceață de trandafir de dulceață. 6. Pentru tratarea glositei: infuzie, din 2 lingurițe cu petale peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi. Ornamental. Decorativ prin flori și portul său. TRANDAFIR DE LUNĂ (Roșa damascena) fam. Rosaceae. Arbust ghimpos, în România exclusiv de cultură, rezistent la temperaturi scăzute, heliofil, preferă cernozi- omuri adânci, afânate sau soluri aluvionale, cu apa freatică sub 1,5 m și fără stagnare de apă, sunt contraindicate solurile argiloase, grele, reci, pretenții moderate la umiditate; se mai numește trandafir bulgăresc, trandafir de Damasc (fig. 302). Specie zonată în jud. Cons- tanța și Timiș. Origine mediteraneană. Des- criere. Tulpini înalte de 1,5-2 m, ramificate, cu ghimpi uniformi, erecți, printre ei numeroși spini Fig. 302. Trandafir de lună (Roșa damascena). mai scurți și glande. Frunze imparipe- nat-compuse, cu 5-7 foliole ovate sau alun- git-ovate, cu marginea serată, fața superioară verde, cea inferioară palid-verzuie, cu peri alipiți, mai deși pe nervuri, la bază cu stipele alungite, divergente, păroase pe dos, glabre pe față. Flori roșii sau roz, lung-pedunculate, grupate câte 3-5 în inflorescențe tip dicaziu. Petalele în floare sunt foarte numeroase și caduce (du- rează 1-2 zile de la deschiderea bobocului). translator 842 transpirație înflorire, V-VII. Fructe, achene, închise într-un receptacul ovoidal, roșu, caduc înainte de a ajunge la maturitate. Compoziție chimică. Petalele conțin ulei volatil (0,06%) format din /-citronelol, geraniol, nerol, eugenol, /-linalol, al- dehide terpenice, stearoptene; taninuri, derivați de natură flavonică, cianozid, cianidină, zaha- ruri, ceară etc. Bioterapie. Petalele florilor au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Principiile active au însușiri astrin- gente, antidiareice, dezinfectante, cicatrizante, antifungice, antifebrile. Utilizate în tratarea aftelor, diareei, gripei, guturaiului, micozelor bucale, rănilor. Recoltare. Petalele (Rosae petalum) se recoltează cu mâna. Se transportă imediat la distilare sau la uscare. Uscarea natu- rală pe rame,în strat subțire, la umbră, în locuri bine aerisite. Uscarea artificială, la 30-35° C. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea diareei: infuzie, din 1-2 lingurițe de petale uscate la o cană. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea aftelor: infuzie, din 2 linguri cu petale la 200 ml apă. Se face gargară de mai multe ori pe zi. 2. Pentru tra- tarea aftelor și micozelor bucale la sugari: macerat, de petale în miere. Se tamponează repetat, în timpul unei zile, zonele afectate. 3. Decoct, din 100 g petale la 400 ml apă în clocot, lăsat la foc moale. Se strecoară și se adaugă 650 g miere de albină. Se badijonează cavitatea bucală, de mai multe ori pe zi. 4. Pentru tratarea gripei, guturaiului: macerat, 100 g petale în 100 ml alcool și 900 ml oțet, timp de 5 zile. Se strecoară prin tifon, pre- sându-se bine petalele. Se fac frecții pe corp, mai ales seara. Cosmetică. Uleiul volatil, este folosit în industria parfumurilor și cosmetică. Pentru ochii obosiți, pleoape ridate, con- junctivite, blefarite: infuzie, din 1 linguriță cu petale la 100 ml apă. Se strecoară și se aplică comprese călduțe locale. TRANSLATOR (Translator), cor- puscul lipicios ce unește cele două ramuri ale poliniilor. El se prinde de partea dorsală a in- sectelor, care transportă astfel polenul de la o floare la alta, asigurând polenizarea încruci- șată. întâlnit la Asclepiadaceae. Translatorul poate avea două brațe la capătul cărora se prinde o polinie (exemplu, Cynanchum, Ascie- pias), sau vârful lui este lățit ca o linguriță pe care se acumulează tetradele de polen ieșite din anteră (exemplu, Periploca). TRANSPIRAȚIE (Transpirație), ca- pacitate a plantelor de a elimina din corp apă sub formă de vapori, prin toate celulele care vin în contact cu atmosfera. Plantele inferioare, unicelulare sau pluricelulare, sunt poikilohidre, cu o transpirație variabilă, ca intensitate, după starea fiziologică a celulelor și după forțele care rețin apa în ele. Plantele vasculare (pteridofite, gimnosperme, angiosperme) sunt homeohidre, cu o transpirație constantă, realizată prin ostio- lele stomatelor din epidermă, prin cuticulă epi- dermei și suber. Prin ostiole emit cantități mari de apă sub formă de vapori, iar prin cuticulă și suber, cantități mici. Ultimele două formațiuni reprezintă bariere contra pierderilor de apă. Cuticulă subțire poate avea însă perforații infra- microscopice sau zone mai puțin hidrofobe care permit pierderea unei mici cantități de apă sub formă de vapori. Printr-o cuticulă groasă, transpirația este exclusă. Transpirația prin su- ber este mult mai redusă decât prin cuticulă. Vaporii de apă au de străbătut mai multe mem- brane suberificate. La tulpinile și ramurile arbo- rilor și arbuștilor, suberul este întrerupt de lenti- cele. La nivelul lor, transpirația este mult mai intensă decât prin suber (fig. 303), datorită fap- tului că spațiile intercelulare ale parenchimului cortical sunt în legătură cu aerul. Lenticelele reprezintă cca 2% din suprafața plantei. Transpi- rația prin ramuri și trunchiul plantei este mult mai redusă în raport cu a frunzelor și reprezintă Vapori de apă Fig. 303. Transpirația prin lenticelă: a mia parte pentru aceeași suprafață. Pentru aceeași perioadă, transpirația prezintă variații în funcție de tipul ecologic al plantei. Vara, pe timp călduros, higrofițele elimină peste 10 g/dm²/h; mezofitele, până la 10 g apă/dm²/h, iar xero- fitele, 0,1 g apă/dm²/h. Un singur exemplar de Acer tataricum, înalt de 15 m, cu cca 170 000 frunze, totalizând o suprafață de cca 680 m², elimină în cursul verii prin transpirație, peste transpirație 843 transpirație 300 I apă/h. în cursul unei perioade de vege- tație, un exemplar de porumb (Zea rnays) pier- de 150 I apă, iar un hectar de ovăz, 200-300 t apă. în viața plantelor transpirația are o deose- bită importanță. Intensifică absorbția apei cu săruri minerale la nivelul rădăcinii și determină circulația ei în sens ascendent până la frunze, îndeplinește un rol termoreglator, asigurând ră- cirea organelor (la evaporarea unui gram de apă se consumă 537 calorii). Favorizează schim- burile de O₂ și CO₂, prin ostiolele stomatelor. Plantele care transpiră intens au o fotosinteză mai activă și cresc mai repede. Ușurează și accelerează ajungerea la maturitate a fructelor și semințelor uscate. Apa eliminată prin transpi- rație provine, în parte, din aceste organe. Trans- pirația devine dăunătoare pe timp de secetă, când mecanismele reglatoare, eficace între anumite limite, rămân fără efect. Aceasta duce la o deshidratare puternică, soldată cu veșteji- rea pronunțată a plantelor, ceea ce le poate produce moartea. Intensitatea transpirației var- iază în limite foarte largi sub influența unor factori externi și interni. Factorii mediului ex- tern care influențează transpirația sunt umidi- tatea relativă a atmosferei, lumina, tempera- tura, curenții de aer, presiunea aerului și umi- ditatea din sol. 1. Influența umidității relative a atmosferei. Uscăciunea ușoară a aerului ac- celerează transpirația. Celulele epidermice sunt primele care pierd apa, determinând mărirea pasivă a gradului de deschidere a stomatelor. Uscăciunea accentuată a aerului determină di- minuarea transpirației. Are loc o reducere a turgescenței celulelor stomatice, soldată cu o micșorare activă a gradului de deschidere a lor. Micșorarea deschiderii stomatelor scade pro- porțional cu intensitatea transpirației într-o at- mosferă saturată cu vapori de apă și la lumină are loc o ușoară transpirație, datorită faptului că frunzele au o temperatură, și deci o tensiune a vaporilor de apă, ușor superioară față de cea a mediului. 2. Influența luminii. în general, transpirația este scăzută la întuneric și foarte intensă la lumină. Intensitatea transpirației var- iază direct proporțional cu variația intensității luminii. La lumină, transpirația este de sute de ori mai mare decât la întuneric. Frunzele expuse razelor solare transpiră de sute de ori mai intens decât la umbră. Acest lucru se explică prin creșterea permeabilității celulare și a gradului de deschidere a stomatelor. Din energia luminoasă căzută pe frunze, ele absorb o proporție relativ mare, din care numai 1-2% este folosită de fotosinteză. Restul energiei luminoase absorbite este transformată în căldură și se elimină în mare parte prin transpirație. Excepție de la această regulă fac cactușii. Ca rezultat al adap- tării la secetă, transpiră mai mult la întuneric. Ziua gradul de deschidere a stomatelor este redus la minimum. 3. Influența temperaturii. Când temperatura este joasă, transpirația este slabă sau nulă. începând de la 0° C, transpi- rația crește în intensitate o dată cu creșterea temperaturii până la un optim, aflat în jur de 30° C, după care începe să scadă, micșorân- du-se puternic către temperatura de 45° C. Creșterea în continuare a temperaturii produce vătămarea protoplasmei. Se produce o mărire a permeabilității celulare, are loc din nou deschi- derea stomatelor, țesuturile se veștejesc și planta moare. Apa care se pierde, din corpul ei, prin transpirație, se elimină în acest caz printr-un proces fizic le evaporare. 4. Influența curen- țilorde aer. Transpirația prin cuticulă, lenticele și stomate este puțin influențată de vânt. Ea crește cu puțin la frunzele cu stomate închise sau puțin deschise. Când stomatele sunt com- plet deschise, intensitatea transpirației crește cel mult de două ori față de aceea din aerul liniștit. Explicația constă în înlăturarea vaporilor de apă aflați deasupra frunzelor, ușurându-le difuziunea în mediu. Curenții de aer nu pătrund în spațiile intercelulare ale frunzelor, acolo unde inițial are loc transpirația. Prin îndoirea frun- zelor se produc ușoare deplasări ale aerului din spațiile intercelulare. 5. Influența presiunii ae- rului. Intensitatea transpirației variază invers proporțional cu modificarea presiunii atmosfe- rice. Plantele din zona alpină și subalpină, unde presiunea este mai mică, transpiră mai puțin decât cele de la șes, unde presiunea este mai mare. 6. Influența umidității din sol. Solul bine aprovizionat cu apă permite rădăcinilor să absoarbă apă suficientă și frunzele transpiră intens. Când solul conține cantități mai mici de apă, rădăcinile absorb mai puțină apă și frun- zele intră în deficit hidric. Intensitatea transpira- ției este reglată prin micșorarea sau mărirea deschiderii stomatelor. Reacția plantelor este diferită la lipsa unor cantități suficiente de apă accesibilă din sol. Plantele izohidrice își reduc substanțial transpirația la amiază, prin închi- derea stomatelor. Efectul constă în menținerea apei în celule. Plantele anizohidrice își închid stomatele după apariția unor deficite mai mari transpirație 844 trapacee de apă, ca urmare, pierderile de apă prin transpirație sunt mari, iar efectele dăunătoare. Factorii interni care influențează transpirația sunt suprafața de transpirație, permeabilitatea pereților celulari, pilozitatea suprafeței de transpirație, densitatea stomatelor. 1. Influ- ența suprafeței de transpirație. Intensitatea transpirației este determinată nu de suprafața frunzelor ci de suprafața lacunelor din mezofil, mai ales din parenchimul lacunar. Suprafața internă de evaporare a apei este direct proporțională cu intensitatea transpirației. 2. Influența permeabilității pereților ce- lulari. Mărirea sau micșorarea transpirației prin cuticulă este determinată de modificările secundare pe care le suferă pereții celulari, îngroșarea cuticulei, cerificarea, sclerificarea epidermei și a țesuturilor mai profunde, sube- rificarea diminuează considerabil intensitatea transpirației. 3. Pilozitatea suprafeței de transpirație. Intensitatea transpirației este influențată de perii ce există pe frunzele și tulpinile plantelor. Perii morți conțin aer și sunt rău conducători de căldură. Prezența lor pe suprafața plantei micșorează intensitatea transpirației. Perii vii măresc suprafața de contact a plantei cu atmosfera. Aici are loc o creștere a transpirației cuticulare. Ambele categorii de peri, vii sau morți, influențează intensitatea transpirației prin stomate. Pâslă deasă formată de ei imobilizează, în jurul ostiolelor stomatice, un strat de aer saturat în vapori. 4. Densitatea stomatelor. Creșterea numărului de stomate, pe unitatea de supra- față, la mai mult de zece ori decât diametrul ostiolelor duce, proporțional, la creșterea intensității transpirației. Plantele higrofite, ce trăiesc în medii umede, au un număr mare de stomate. Plantele xerofite, ce vegetează în medii secetoase, au un număr mic și, res- pectiv, o densitate mai mică a stomatelor. Plantele mezofite au o densitate a stomatelor intermediară între higrofite și xerofite. La plan- te se constată o periodicitate a transpirației într-un interval de 24 ore și o periodicitate sezonieră. Pe parcursul a 24 ore transpirația este intensă în timpul zilei și redusă în timpul nopții. Pe timp de noapte, deschiderea sto- matelor se micșorează la maximum, se ră- cește atmosfera și crește umiditatea relativă a aerului. Acestea fac ca intensitatea trans- pirației să scadă foarte mult. La apariția zorilor începe mărirea fotoactivă a gradului de deschidere a stomatelor, accentuată ulterior prin creșterea progresivă, către amiază, a puterii de deshidratare a aerului și diminuarea corespunzătoare a umidității relative a lui. Intensitatea transpirației, în ritmul noapte-zi, zi-noapte, este variabilă în funcție de specie, iar în cadrul speciei, în funcție de însușirile factorilor mediului extern. Periodicitatea sezo- Timpul (ore) Fig. 304. Periodicitatea sezonieră a transpirației: a - zi de iarnă; b - zi de primăvară; c - zi de vară caldă și umedă; d - zi de vară caldă și uscată; e- perioada de vară secetoasă, prelungită; f- zi de toamnă. nieră a transpirației (fig. 304) este determinată de factorii mediului extern ai anotimpului. Pe timp de iarnă, transpirația la foioase (fag, stejar, mesteacăn, anin, nuc ș.a.) este foarte redusă, datorită căderii frunzelor. La plantele cu frunze persistente (molid, brad, pin, tuia ș.a.), transpirația este mult diminuată datorită reducerii absorbției și opririi conducerii sevei brute. Primăvara se intensifică absorbția apei și circulația sevei brute, iar transpirația se realizează, cca 40%, prin cuticula subțire a frunzelor tinere, abia formate. Vara, transpi- rația este intensă pe vreme potrivit de caldă, nu prea uscată și se reduce pe vreme ploioasă. Deși stomatele sunt larg deschise, puterea deshidratată a aerului este scăzută influen- țând negativ intensitatea transpirației. Toam- na, transpirația se reduce puternic, datorită scăderii capacității de deshidratare a aerului, adesea umed și răcoros (O. B o I d o r, M. T r i - f u , O. Raian u, 1981). TRAPACEE (Trapaceae), familie care grupează peste 100 specii acvatice, ce aparțin genului Trapa, răspândite în Europa, Asia, Africa, America. Frunze submerse liniare, opuse, frunze natante trapezoidale cu țesut traumatotropism 845 trei frați pătați aerifer de origine schizogenă în umflăturile pețiolului, stipele liniare sau îngust lanceolate. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe, te- tramere; caliciu din sepale libere (dialisepal), valvate în mugure; corola din petale libere (dia- lipetală), imbricate în mugure; androceul din stamine introrse; gineceul bicarpelar, semiin- ferior, cu două ovule anatrope. Formula florală: K₄ C₄ A₄; ₂ G(2) .Fruct drupă. Flora României conține o singură specie: Trapa natans (Cor- naci), 2n = 36, 48. TRAUMATOTROPISM (Trauma- totropismus), mișcare de curbare a rădăcinii și tulpinii în sens, invers direcției de acțiune a factorului traumatic. Rănind vârful rădăcinii, prin înțepare sau cu un curent electric, se pro- duc reacții de curbură care îl îndepărtează de excitantul dăunător. Același lucru este carac- teristic și tulpinilor. Perceperea excitației are loc în vârful organelor. Conducerea excitației are loc acropetal și bazipetal. Curbura se reali- zează prin diferența de creștere a celulelor dinspre fețe opuse. Probabil un rol în acest sens îl joacă și auxina, care se concentrează pe par- tea opusă rănirii, favorizând inhibarea creșterii prin alungire a celulelor, fapt ce determină apa- riția unei curburi negative traumatotrope. TRÂMBIȚA-MUȘCHIULUI (Cla- donia pyxidată), fam. Cladoniaceae. Lichen întâlnit pe sol, muscinee, uneori pe trunchiuri de copaci, de la câmpie până în etajul subalpin. Descriere. Tal fidat-lobat, scvamos la bază, de 2-7 mm lungime. Fața superioară verde-ce- nușie sau cenușiu-albăstruie. Fața inferioară albă. Podeționi de 1-4 cm lungime, cu pereții groși, care se lărgesc spre partea superioară, în cupe regulate, cu marginea netedă, dințată sau proliferată. Apotecile se formează pe mar- ginea cupei, brun întunecate, rar palid-brune, sesile sau ușor pedunculate. Gust amar. Medicină. Principiile active stimulează secre- ția pancreatică, contracția vezicii și a căilor biliare (colagog) provocând golirea conți- nutului lor, excită secrețiile gastrice favorizând digestia (stomahic), fluidifică secrețiile bron- șice, emolient și calmant al aparatului respi- rator și digestiv, acțiune antibiotică. Folosită în unele zone pentru tratarea insuficienței pan- creatice, a bronșitelor, laringitelor, traheitelor, stărilor de vomă la gravide, combaterea lipsei poftei de mâncare. TRÂMBIȚA-PITICILOR (Crate- rellus cornucopioides), fam. Cantharellaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită în perioada (VIII—XI) pe sol, prin păduri de foioa- se, acoperind uneori suprafețe mari; se mai numește cornul-abundenței, trâmbița-morților. Descriere. Bazidiocarp infundibuliform, în formă de trompetă sau pâlnie, înalt de 6-20 cm, cu partea superioară răsfrântă, ondulată sau loba- tă, fin-sevamoasă, cu diametrul de 3-8 cm, spre bază se îngustează mult (diametrul 0,5-1,5 cm); fața superioară cenușie-închisă sau brun-negricioasă; fața inferioară (externă) cenușiu-pruinoasă, catifelată, decurentă. Piciorul gol în interior. Carnea subțire, neagră-cenușie, elastică, fragilă, cu miros și gust plăcut. Sporii ovoizi (10-15 x 6-9 p), hialini, netezi, gutulați, albi în masă. Alimentație. Valoare alimentară mare. Foarte gustoasă în amestec cu alte ciu- perci (proporție 1/5). Utilizată în diferite prepa- rate culinare (papricaș, cu cartofi, cu cartofi și maioneză, salată etc.). Pentru iarnă se murea- ză sau se usucă (v. PI. LVII, 6). TRÂMBIȚĂ (Craterellus cinereus), fam. Cantharellaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită pe sol, prin păduri de fo- ioase, mai ales prin făgete. Descriere. Bazidio- carp infundibuliform, în formă de trompetă sau pâlnie, cenușiu sau cenușiu-albăstrui. Suprafa- ța fertilă cu pliuri lamelare, ramificate și reunite prin vinișoare cenușii-albicioase. Carnea cu miros de prune. Alimentație. Valoare alimen- tară mare. Utilizată în diferite preparate culinare. TREI FRAȚI PĂTAȚI (Viola trico- !of), fam. Violaceae. Plantă erbacee, anuală sau hibernantă, terofit-hemicriptofită, xerome- zofită spre mezofită, mezotermă, la pH amfi- tolerantă, heliofită, întâlnită la marginea pădu- rilor, în lunci umede, prin fânețe, poieni, coaste, stâncării din zona de deal (200-300 m alti- tudine) până în etajul subalpin; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene și revene, nisipo-argiloase, permeabile, bogate în sub- stanțe nutritive; se mai numește barba-împă- ratului, buruiană de spurcăciune, buruiană de nouă daturi, catifeluțe, călțunași de câmp, cârli- gei, flori domnești, frățiori, ghizd, lămâioară, mălcez, măschioane sălbatice, micșunele, pan- sele sălbatice, puizea, soră cu frate, tămâioară, toporași, viorea. Genetic, 2n = 26. Solicită lu- mină directă. Rezistă la temperaturi scăzute. trei frați pătați 846 trei frați pătați Nu suportă temperaturi prea ridicate vara. Ve- getează bine pe soluri nisipo-argiloase, per- meabile, bogate în substanțe nutritive. Fitoce- nologic, încadrată în Molinio-Arrhenatheretea, Asplenio-Festucion et Seslerio-Festucion, Se- do-Scleranthetea. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină subțire, lungă de 3-5 cm. Tulpină arcuită de la bază sau ascendentă, simplă sau ramificată, glabră. Frunze inferioare lat-ovate, lung-pețiolate, apoi din ce în ce lami- na se alungește și pețiolul se scurtează, deve- nind alungite lanceolate în partea superioară. Stipele lungi, penat-partite. Pedunculul floral lung de 3-12 cm, cu 2 bracteole laterale alter- ne, sub floare sau ceva mai jos. Flori zigomor- fe, unde corola are petale colorate diferit (peta- la inferioară galbenă, cu 5-7 dungi de culoare închisă și pinten slab arcuit în sus; petalele laterale albe, galbene sau violet-albăstrui; pe- tala superioară violet-închis, mai rar violet des- chis, galbenă sau albă), caliciu cu sepale linia- re. înflorire, V—VIII. Fruct, capsulă alungit-ovată (7-10 mm), în interior cu sămânță cu carun- culă. Compoziție chimică. Planta conține mu- cilagii, saponozide triterpenice, derivați și esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale. Florile conțin violacvercetina - pigment flavonic gal- ben, violaxantine - carotenoide -, violaninaca- re, hidrolizând, se desface în glucoza și ramno- ză; mai conține delfinidină, acid p-cumarici, ulei volatil, tanin, (3-caroten, gume, vitamina C. Bio- terapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au acțiune diuretică, expectorantă, fluidificatoare a secre- țiilor bronșice, colagoge, depurative, antialergi- ce și ușor laxative, protectoare a mucoasei gastrointestinale inflamate. Farmacodinamic, acționează asupra epiteliului renal mărind can- titatea de urină eliminată; favorizează expec- torația cu expulzarea din căile respiratorii a mucusului și a secrețiilor bronșice (spută); fa- vorizează secreția de bilă; retrage din masa umorilor toxinele și favorizează eliminarea lor rapidă din corp pe cale gastrointestinală, renală sau prin glandele sudoripare (transpirație); pre- vine sau suprimă o reacție alergică; provoacă ușurarea tranzitului intestinal prin lubrifiere și emulsionare; diminuează inflamațiile gastro- intestinale. Planta se recomandă în tuse, bron- șite, constipații, unele afecțiuni renale, der- matoze, eczeme, urticarii, coșuri, furunculoze. Produsul vegetal intră în compoziția unor preparate Plafar (ceaiului depurativ și a ceaiu- lui pectoral nr. 2). în medicina veterinară se recomandă în pneumonii, bronhopneumonii, gastroenterite și pentru eliminarea conținutului patologic din stomac la pisici, câini, porci. Re- coltare. Părțile aeriene ale plantei (Violae trico- ioris herba) se recoltează în perioada înfloririi, prin tăierea tulpinilor de la bază. Se usucă la umbră în strat subțire. Uscarea artificială, la 45-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea rinitelor, rinosinuzitelor alergice, bronșitelor, astmului bronșic, afecțiunilor rena- le, eczemelor, urticariei, furunculozei, acneei: a) infuzie, din 1 linguriță de plantă uscată, mă- runțită (eventual pulbere), la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) infuzie, din 4 linguri de plantă uscată, mărunțită, la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se ia o lingură la 3-4 ore. 2. Pentru tratarea astmului bronșic: infuzie, din 1 linguriță de plantă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Cura durează 30 zile. Se repetă după 30 zile. 3. Pentru tratarea tusei cu secreție muco-purulentă: decoct, din 2 linguri de plantă la o cana cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se îndulcește cu miere. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea der- matozelor, bubelor dulci, scurgerilor vaginale (poală albă): infuzie, din 4 linguri cu plantă mărunțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită sau 18-20 linguri la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se aplică comprese în dermatoze și bube dulci; se fac spălaturi vaginale pentru tratarea poalei albe (leucoree) (adjuvant). 2. Pentru tratarea rinitelor, rinosinuzitelor alergice: a) infuzie, din 1 lingură cu plante la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se fac spălaturi nazale; b) inhalații, din 1 lingură cu plante într-o cană (250 ml) cu apă clocotită; se inhalează aburii degajați în timpul fierberii. Medicină veterinară. Pentru tratarea pneumo- niilor, bronhepneumoniilor, gastroenteritelor: in- fuzie, din 10 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se răcește. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, taurine), 20-40-50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-30 g; animale mici (pisici, câini), 1-2-5 g; găini, 1-2 g. trei răi 847 trestie Ornamental. Specie indicată a fi cultivată în grupuri la marginea pădurilor arborescente, în parcuri și grădini publice, de la câmpie până la munte. Decorativă prin flori și port. înmulțire prin semințe. Vopsitorie. Florile au proprietăți tinctoriale. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben (v. PI. LVII, 1). TREI RĂI, CRUCEA-VOINICULUI TREMURICI (Pseudohydnum gela- tinosum), tam. Tremellaceae. Ciupercă sapro- fită, comestibilă, întâlnită în perioada (IX—IV) în pădurile de conifere, pe lemn putred de brad, molid sau pe cetină, din regiunea montană. Descriere. Corpul fructifer, numit bazidiocarp, este gelatinos, în formă de scoică sau lopățică, diametrul 3-6 cm, pe fața inferioară cu țepi moi, albi, cu reflexe albăstrui. Sesil sau cu picior lateral scurt. Carnea albă, translucidă, la ume- zeală gelatinoasă, uscată devine tare. Sporii ovoizi-oblongi (5-75 x 4,5-6,5 p), gălbui. Ali- mentație. Valoare scăzută. Utilizată uneori la prepararea unor mâncăruri. Se poate consuma în stare crudă ca salată. Gust și miros de rășină. TREPĂDĂTOARE (Mercurialis an- nua), fam. Euphorbiaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cosmopolită, xeromezofită spre mezofită, eutrofă, nitrofilă, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin culturi și locuri ruderale, pe lângă garduri, ziduri umbrite, în preajma așezărilor omenești, de la câmpie până în regiunea montană; vegetează pe soluri uscat-revene și pe cele revene, cu troficitate ridicată (T = 80-140), bine aprovizionate cu azot (N4-5); se mai numește bree, brei, brei de câmp, brei de pădure, brei de pământ, buruiană câinească, mustătoare, slăbănog. Dacii o numeau blis din care, mai târziu, a derivat numele de brei (I. Pachia Tatomi- rescu, 1997). Genetic, 2n = 16. Fitoceno- logic, încadrată în Chenopodietea-Secalietea, Car. Polygono-Chenopodion. Răspândită în Europa, sud-vestul Asiei, nordul Africii, Ame- rica de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină cu noduri îngroșate, ramificată, înaltă până la 40 (70) cm. Frunze ovat-lanceolate, pe margine crenat-serate, lung-pețiolate, glabre. Stipele liniar-lanceolate. Flori unisexuat-dioice, cu periant din 3 diviziuni; cele mascule sunt constituite din 8-12 stamine, dispuse în glo- merule apropiate sau distanțate, pe pedunculi filiformi lungi; cele femele solitare sau 2-3 dis- puse la subsuoara frunzelor. înflorire, V-X. Fruct, capsulă, alb-păroasă, aspră. Semințe ovate, brune, moi. Compoziție chimică. Plan- ta conține mercurialină, monometilamină, tri- metilamină, o saponină, hermidină (substanță cromogenă), substanțe amare, săruri minerale etc. Toxicologie. Plantă toxică în stare proas- pătă și uscată. Toxicitatea maximă o are în timpul înfloririi și maturizării semințelor, dar ea scade considerabil după răspândirea semin- țelor. Intoxicația survine după mai multe zile de la ingerarea plantei. Animalele sunt sensibile la intoxicarea cu această plantă. Simptomele constau în tristețe, lipsă de apetit, tremurături musculare generale, deplasare greoaie, respi- rație dispneică, colici gastrointestinale, diaree cu sânge, poliurie, albuminurie, hematurie (urina roșie datorită hermidinei din plantă și a hema- tiilor din sânge). La om, intoxicațiile apar în urma folosirii excesive a infuziilor plantei ca diuretice ori laxative (V. Zanovschi, E. Tu- re n sc h i, M. To m a, 1981). Bioterapie. Păr- țile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice sporadice în medicina umană tradițională. Prin- cipiilor active li se atribuie proprietăți antireu- matice, antiinflamatorii, purgative, antigalacto- goge. Previne sau tratează procesul reumatic, elimină sau limitează procesul inflamator, pro- voacă evacuarea conținutului intestinal, limi- tează procesul de secreție lactată mamară. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Mercuri- alisi herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp uscat, însorit, după ce s-a ridicat rouă. Se usucă la umbră, în încăperi bine aerisite, în strat subțire. Se poate folosi și proaspătă. Me- dicină umană. Uz intern. Utilizată ca diuretic, purgativ: a) infuzie, din 1 linguriță cu plantă proaspătă, tăiată mărunt, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Cu pre- cauție, se bea fracționat în timpul unei zile; b) suc proaspăt de plantă, inclus în miere. Se ia câte o linguriță pe zi. Uz extern: infuzie, din 4 lingurițe de plantă proaspătă, bine mărunțită, peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20-25 minute. Se fac clisme; efect purgativ (v. PI. LVII, 2). TRESTIE (Phragmites australis), fam. Poaceae. Plantă perenă, helohidrofită, ultra- hidrofită, amfitolerantă la temperatură, slab-a- cid-neutrofilă, cosmopolită, frecvent întâlnită trestie 848 trifoi alb târâtor în mlaștini, bălți, pe marginea lacurilor, pe ma- lul apelor lin curgătoare, în șanțuri, depresiuni umede, mai ales în Delta Dunării unde formea- ză insule plutitoare (plaur); se mai numește nadă, năclad, pană, papura, pipirig, stohuri, stuf, suicâ, sulicâ, tresce. Fitocenologic, Car. Phragmition. Răspândită pe tot globul, până în regiunile arctice. Descriere. Rizom ramificat, cu numeroși stoloni subterani, repenți, lungi de 3-4 (15) m, groși, uneori plutitori pe apă. Tul- pină înaltă până la 4 m, groasă de 2-2,5 cm, glabră, fistuloasă, foliată. Frunze liniar-lance- olate, plane, rigide, late de 1-3 cm. Flori gru- pate în panicul lax, lung de 20-30 (50) cm, format din spiculețe liniar-lanceolate, brune-în- chis, cu 3-7 flori comprimate lateral. înflorire, VII-IX. Fructe, cariopse galbene-brune. Com- poziție chimică. Tulpina conține celuloză, lig- nină, pectine etc. Industrie. Părțile aeriene sunt folosite ca materie primă în industria celu- lozei, din care se obține hârtie, fire și fibre celulozice, stufit în plăci pentru construcții etc. Tulpinile se folosesc ca material de construcții pentru fixarea tencuielii, acoperirea unor adă- posturi etc. Alimentație. în timpul secetei din 1947, în România, rizomii de trestie au fost folosiți în alimentația locală. Se fierbeau și se mâncau. Prin uscare și măcinare se obținea o făină alimentară. Bioterapie. Vârfurile florifere și rizomii au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, antireumatice, decongestive. Folosite pentru tratarea spondititei anchilozan- te, umflăturilor, rănilor, intiamațiilor. Recoltare. Vârfurile înflorite ale plantei (Phragmitesi flos) se recoltează în iulie-august. Se usucă la umbră, în strat subțire. Rizomii (Phragmitesi rhizoma) se recoltează toamna, în octombrie, începutul lui noiembrie. Se scot din nămol sau din plaur, se spală, se taie în fragmente mici, se lasă la zvântat și se usucă, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz extern. 1. Pentru trata- rea spondilitei anchilozante: decoct, din 200 g vârfuri florale și rizomi la 5 I de apă. Se fierbe 30-40 minute. Se strecoară. Se adaugă la apa de baie. Se face o cură de 21 băi. Se repetă de 2-3 ori pe an. 2. Pentru tratarea umflăturilor, rănilor, intiamațiilor: cataplasme, cu rizom fiert și transformat prin pisare în pastă. Se aplică pe locul afectat. 3. Pentru tratarea umflăturilor, intiamațiilor: decoct, din vârfuri înflorite. Soluția obținută se folosește la spălarea locală, apoi se aplică cataplasmă folosind un pansament gros îmbibat în decoct. Zootehnie. în stadiul tânăr poate fi utilizată ca plantă furajeră. Agricul- tură. Buruiană problemă pentru diverse culturi de pe terenurile irigate și neirigate, pe terenu- rile cu apa freatică foarte aproape de suprafața solului, pe canalele de irigație, pe marginea orezăriilor sau în orezarii. Combatere prin dre- narea și nivelarea terenului, arături adânci de toamnă (28-30 cm sau mai mult) cu răsturna- rea brazdelor, mărunțirea puternică a rizomilor. TRIFOI ALB TÂRÂTOR (Trifo- lium repens), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită spre mezohi- grofită, amfitolerantă la temperatură și pH, cu pretenții reduse față de sol, suportând și pe cele ușor sărăturoase, întâlnită prin fânețe și pășuni mai mult sau mai puțin umede, margi- nea drumurilor, de la câmpie până în etajul alpin (altitudine 2100 m), abundentă în regi- unea de deal și munte; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave și jilav-umede, suportând cu ușurință inundații de durată; for- mează frecvent asociații pe terenurile cu apă freatică aflată la mică adâncime, uneori chiar la suprafață, pe soluri lăcoviștite sau gleizate; se mai numește iarba-muncilor, poală albă, trifoi mare alb. Genetic, 2n = 32. Fitocenologic, înca- drat în Molinio-Arrhenatheretea, Beckmannion, Secalietea, Plantaginetea, Cynosurion. Are și forme cultivate pentru furaj. Răspândit în Euro- pa, Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă, rami- ficată, cu nodozități. Tulpină repentă, glabră, ramificată, cu rădăcini adventive la noduri. Frunze trifoliate, glabre, pețiol lung, cu foliole subsesile, obovate, adesea cu o pată albicioa- să sau liliachie, în formă de V, pe margine mai mult sau mai puțin dințate; stipele membra- noase, albe-gălbui. Flori albe, grupate câte 20-50 (80) în capitule globuloase (diametrul 23 cm); caliciu slab-bilabiat, alb-verzui, cu 10 nervuri verzi; corolă cu vexil eliptic, liber; androceu cu 10 stamine: (9 + 1); gineceu cu ovar cu 5-6 ovule, înflorire, V-X. Fructe, păstăi mici, comprimate, cu 3-4 semințe ovate, galbene sau brune-deschis. Compoziție chimică. Flo- rile conțin saponozide triterpenice, flavonoizi, ulei volatil, linamarozid (monoglicozid al ace- ton-cianhidrinei). Toxicologie. Nu se adminis- trează la vaci și oi gestante. Oprește dezvoltarea fetusului și îi provoacă moartea. Administrat în doze mici și pe o perioadă mai îndelungată trifoi alb târâtor 849 trifoi roșu ----------------------------------------------------------------—............... ................... ■. . t_ animalelor negestante produce perturbări tiroi- diene, soldate uneori cu apariția gușii. Unele varietăți, bogate în acid cianhidric, provoacă bovinelor balonări acute, succedate de intoxi- cații mortale, caracteristice otrăvirilor cianhidri- ce. Furajarea trebuie să se facă cu trifoi uscat. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utili- zări în medicina umană tradițională. Li se atri- buie proprietăți antiinfecțioase, decongestive, tonice, fortifiante și de combatere a durerilor gastrointestinale. Folosirea terapeutică limita- tă. Recoltare. Părțile aeriene înflorite (Trifolii albiherba) sau numai florile (Trifolii albi flos) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp însorit, după ce s-a ridicat rouă. Produsul cel mai bun se obține când recoltarea se face imediat după ce planta a înflorit. Se aleg inflorescențele fără flori brunificate. Se rupe inflorescența fără pe- duncul sau cu peduncul foarte scurt. Se usucă la soare. Uscarea artificială, la 35-40° C. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ră- celii, gripei: infuzie, din 1 linguriță cu flori usca- te, mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Acțiune emolientă. 2. Pentru tratarea dure- rilor gastrointestinale: infuzie, din 1 lingură flori uscate și mărunțite sau herba peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea leucoreei (poală albă): infuzie, din 4 linguri flori uscate și mărunțite peste care se toarnă 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se fac spălaturi 2 spălaturi vaginale pe zi, dimineața și seara, folosind irigatorul sau o pară de cauciuc cu canulă. 2. Pentru întărirea celor slăbiți de boli: decoct, din 200-300 g flori uscate la 51 de apă. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie. Zootehnie. Cultivat ca plantă furajeră și utilizat ca hrană, în stare verde sau fân. Indicat pentru pășuni, de- oarece suportă bine călcatul și păscutul. Se regenerează ușor. Agricultură. Foarte bun ameliorator de sol, îl structurează și îmbogă- țește în azot. Se poate utiliza ca îngrășământ verde. Apicultură. Specie meliferă. Florile fur- nizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,04-0,4 mg/floare, cu o concentrație de zahăr de 35-70%. Florile sunt explorate intens de albine în tot timpul zilei. Producția de miere, 100-250 kg/ha. Pondere economico-apicolămare. Ornamental. Indicat pentru peluze, în grădini publice, parcuri, alte spații verzi, de la câmpie până în etajul sub- alpin. Decorativ prin port și flori. înmulțire prin semințe (v. PI. LVII, 3). TRIFOI ROȘU (Trifoliumpratense), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, perenă, for- mele cultivate sunt bienale sau trienale, hemi- criptofit-terofită, mezofită, amfitolerantă la tem- peratură și pH, întâlnită prin pășuni, fânețe, rariști de păduri, buruienișuri de coastă, de la câmpie până în etajul alpin (altitudine 2100 m); vegetează pe soluri revene până la reavăn-ji- lave, mijlocii până la grele, bogate în humus, cu troficitate mijlocie (T = 50-80) sau cu troficitate ridicată (T = 80-140), slab aprovizionate sau mijlociu aprovizionate cu azot (N2-3); se mai numește bujorul-vițelului, capul-dracului, ca- pul-popii, cânăcei, ciucurul-popii, ciucurul-voi- nicului, luhâr, tirifoi, trafoi, trifoi sălbatic, trifoi turcesc, trifoiul-calului. Genetic, 2n= 14. Abun- dent în pășunile de deal. Fitocenologic, Car. Molinio-Arrhenatheretea, Secalietea, Plantagi- netea. A fost luat în cultură în secolul al XV-lea, mai întâi în Spania, Franța, Italia, de unde s-a răspândit în celelalte părți ale lumii. în România a fost introdus în cultură către sfârșitul secolului al XVIIl-lea. Răspândit în Europa, Asia. Cerințe moderate față de temperatură. Semințele germinează la temperatura minimă de 1° C. Rezistent la gerurile iernii. înghețurile târzii de primăvară distrug lăstarii fragezi. Sensibil la temperaturi ridicate și secetă. Coeficientul de transpirație, 400-600. Cere umiditate suficientă pe tot parcursul vegetației. Nu suportă excesul de umiditate. Preferă soluri cu textură mijlocie, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, profunde, permeabile, cu reacție ionică neutră până la ușor acidă (pH 6-7). Cele mai potrivite sunt solurile brun-roșcate și cernoziomurile cambice. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, multicapitată, cu nodozități, în cultură adâncă până la 1,20 m. Tulpină simplă sau ramificată, înaltă de 20-50 (80) cm. Frunze trifoliate, cele bazale lung-pețiolate, cele tulpinale scurt-peți- olate, cu foliole aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, pe spate și pe margini ușor-păroa- se, pe fața superioară cu o pată mai deschisă; stipele alungite, până la ovate. Flori purpurii sau roșii-rozee, grupate în capitule globuloase (diametrul 2-3 cm); caliciu tubulos, alburiu sau roșiatic, cu 10 nervuri; corolă cu vexilul mai lung decât aripile și carena; androceu cu trifoi roșu 850 trifoiste de baită ______i_____________ 10 stamine: (9 + 1); gineceu cu ovar sesil (1-2 ovule), înflorire, V-IX (X). Fructe, păstăi mici, comprimate, cu 3-4 semințe. Compoziție chimică. Florile conțin saponozide triterpenice, flavonoizi, linamarozid (monoglicozid al ace- ton-cianhidrinei), ulei volatil. Ca plantă furajeră, recoltată la începutul înfloririi, conține substan- ță uscată (83,66%), formată din proteină (14,84%), albumină (12,85%), grăsimi (2,91%), substanțe extractive azotate (40-51%), celu- loză (13,21%), substanțe minerale (5,69%). Fânul recoltat în floare conține substanță uscată (83,61%), formată din proteină (14,52%), albumină (12,49%), grăsimi (3,0%), substanțe extractive neazotate (38,22%), celulo- ză (20, 41%), substanțe minerale (7,46%) cu elementele Ca, K, P, Mg, Na, Fe, S, vitamine D, C, caroten. Bioterapie. Florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți antiinfecțioase, antitusive, antiasmatice, antireumatice, anticatarale. Limi- tează sau suprimă infecțiile, acționează împo- triva tusei, previne și elimină crizele caracteris- tice astmului bronșic, previne sau tratează procesul reumatic, reduce inflamațiile mucoa- selor și înlătură colicile. Folosite în tratarea tusei, astmului, reumatismului, combaterea co- licilor, gutei, bolilor renale. Recoltare. Florile plantei (Trifofii rubi flos) se recoltează pe timp frumos, după ce se ridică rouă, prin ruperea inflorescenței. Pedunculul trebuie să fie cât mai scurt, de cel mult 1 cm. Miros caracteristic, gust dulceag. Produsul cel mai bun se obține la începutul perioadei de înflorire (mai-iunie). Se usucă la soare, pe rame, în strat subțire, sau în locuri bine aerisite și adăpostite. Uscarea artifi- cială, la 35-40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Ca adjuvant în tratarea tusei, diareei, bolilor renale, gutei: infuzie, din 1 linguriță cu flori uscate, mărunțite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Acțiune emolientă și diuretică. 2. Pentru tra- tarea spondilitei anchilozante: decoct, din 2 lin- gurițe de flori, frunze și tulpini la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. Uz extern. Pentru calmarea durerilor reumatice: infuzie, din 100 g flori uscate peste care se toarnă 11 cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se adaugă apei de baie, care trebuie să aibă temperatura de cca 37° C. Se stă în cadă 15-20 minute, fric- ționându-se ușor părțile dureroase. Zootehnie. Folosit la hrănirea tuturor speciilor de animale erbivore (ovine, caprine, bovine, cabaline), dat în stare verde sub formă de fân sau însilozat. Consumat cu plăcere. Agricultură. Planta con- tribuie foarte mult la structurarea solului și spo- rirea considerabilă a fertilității lui. Poate fi in- trodus cu ușurință în asolament. în unele zone este folosit ca îngrășământ verde. Pentru aceasta se renunță la ultima coasă și, prin arătură, se introduce sub brazdă. Cultivarea acestei plante a sporit baza furajeră. Are pro- ductivitate ridicată. Cultivat îndeosebi în zone- le umede. Producția de fân, 2500 kg/ha; în condiții prielnice, 5000-10 000 kg/ha. Se re- coltează în faza de vegetație mai tânără, de- oarece nutrețul este bogat în proteine și mai sărac în celuloză. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Cantitatea de nectar, 0,01-0,03 mg/floa- re. Producția de miere, 25-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Nectarul este puțin accesibil pentru albine, deoarece trompa lor este mai scurtă (6 mm) decât tubul corolei (8-10 cm). în secreție abundentă însă ele îl pot recolta, mai ales după coasa a doua, când florile sunt mai puțin dezvoltate (v. PI. LVII, 4). TRIFOIȘTE DE BALTĂ (Meny- anthes trifoliata), fam. Menyanthaceae. Plantă erbacee, perenă, palustră, medicinală, circum- polar-boreală, heliohigrofită, higrofită, la tem- peratură și pH amfitolerantă, întâlnită în locuri cu umiditate excesivă, înmlăștinite, turbării, pâ- raie cu apă lentă, de la câmpie până în regiu- nea montană; vegetează luxuriant în mediul acvatic, de exemplu, în mlaștina Bâlbâitoarea din Munții Tătaru, ochiul mare de apă adânc de 12,5 m este înconjurat de un brâu de trifoiște de baltă care își întinde rizomii pe apă, în spatele cărora înaintează mușchiul de turbă Spha- gnum sp. și speciile Carex sp. (C. Pârvu, 1974); se mai numește bobul-broaștei, plumâ- nare, plumânea, trei frați, trifoi amar, trifoi de baltă, trifoi de lac. Genetic, 2n = 54. Fitoceno- logic, încadrată în Magnocaricion, Caricetalia nigrae, Car. Scheuchzerio-Caricetea nigrae (fuscae). Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom orizontal, verde, ramificat, lung până la 1 m, gros până la 1-1,5 cm, din care pornesc rădăcini adventive. Lipsește tulpina aeriană. Frunze lung-pețiolate, trifoliate, cu foliole eliptice, întregi, lungi de 3-10 cm, pornite direct din rizom. Flori trihomi 851 troscot albe-roze, dispuse în racem dens, la partea terminală a unui peduncul lung de 10-20 cm. înflorire, IV—VI. Fruct, capsulă aproape sferică, uniloculară, dehiscentă prin 2 valve, în interior cu numeroase semințe elipsoidale. Compo- ziție chimică. Planta conține meniantina (prin- cipiu amar), gențianină (alcaloid). Frunzele sunt bogate în rutozid, hiperină, trifoliozid, loga- nină, tanin (1-7%), acid oxicina-micocafeic, ulei volatil, ulei gras, colină, flobafene, alcool cerilic, carotenoide, enzime, acid fosforic, săru- ri minerale bogate mai ales în mangan. Biote- rapie. Frunzele au utilizări în medicina tradițio- nală și mai puțin în cea cultă umană și veterinară. Produsul acționează ca stomahic, tonic amar, antiscorbutic, emenagog, antitiroi- dian, febrifug, diuretic, colagog și purgativ în doze mari. Stimulează funcțiile hepatice, echili- brează procesele digestive, ajută secreția pep- tică. Efectul favorabil asupra digestiei se reali- zează prin echilibrare neurovegetativă, constând în mărirea sensibilității receptorilor adrenergici și diminuarea sensibilității celor colinergici. Po- tențează acțiunea glicemiantă a adrenalinei. Stimulează apetitul secundar, provoacă sau fac să reapară ciclurile menstruale întârziate, inhibă funcția țesutului tiroidian, elimină febra și împiedică recidiva acceselor de febră, acțio- nează asupra epiteliului renal favorizând creșterea cantității de urină eliminată. Stimu- lează secreția bilei. Produsul se folosește pen- tru tratarea anorexiei, hepatitei cronice și epidemice, febrei, pentru stimularea digestiei și combaterea acceselor de astm. Recoltare. Frunzele (Trifolii fibrini folium sau Menyanthidis folium) se recoltează în perioada de înflorire prin tăierea lor. Uscarea se face la umbră, în poduri acoperite cu tablă sau șoproane. Usca- rea artificială, la 60-70° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mân- care (anorexie) și stimularea funcției hepatice, în hepatită cronică, hepatită epidemică: infuzie, din 1-2 lingurițe cu pulbere de frunze, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se bea câte o cană înainte de mesele prin- cipale (2 căni pe zi). 2. Pentru combaterea stărilor febrile și ca tonic digestiv: a) extract, din 1 lingură cu pulbere de frunze la 1 I apă rece. Se lasă la macerat 1-2 ore. Se beau 1-2 linguri înainte de masă; b) extract, din 100 g pulbere de frunze la 1 I vin roșu. Se lasă la macerat 2 ore. Se strecoară. Se beau câte 1-2 linguri înainte de masă. 3. Pentru stimularea digestiei: pulbere de frunze, se ia câte un vârf de cuțit la amiază și seara. 4. Pentru tratarea astmului: țigări de frunze pregătite în acest scop. 5. Pen- tru mărirea poftei de mâncare: frunze plămă- dite în rachiu. Câte un păhăruț înainte de masă. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru creșterea poftei de mâncare, stimularea funcții- lor hepatice: frunze, ca atare, la animalele mari și tinctură de trifoiște de baltă la cele mici. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-75 g; animale mici (pisici, câini), 2-5-10 g; tinctură: 10-20 picături, de trei oh pe zi. 2. Empiric, pentru tratarea bolilor pulmonului: infuzie, din 1 lingură frunze uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lașă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Ornamental. Conferă un aspect plăcut marginilor de ape. Indicată a fi cultivată în jurul lacurilor, în lungul pâraielor din parcuri și gră- dini publice, pe locuri unde apa mustește. Foa- rte decorativă prin frunze și flori. înmulțire prin desfacerea tufelor și semințe (v. PI. LVII, 5). TRIHOMI, PERI TROPEOLACEE (Tropaeolaceae), familie care grupează specii de plante erbacee, anuale și perene. Frunze alterne, întregi, pelta- te, uneori sectate. Flori bisexuate (hermafrodi- te), actinomorfe, lung pedicelate, tipul 5; cali- ciul, din 5 sepale petaloide libere; corola din 5 petale: androceul din 8 stamine libere, dis- puse în două cicluri; gineceul superior din 3 cârpele; în fiecare carpelă cu câte un ovul anatrop, stil cu trei ramuri stigmatifere. Formula florală: K₅ C₅ A₅₊₃ G₍₂₎. Fruct din 3 nucule sau 3 bacule mericarpice, apicarpoide. Flora României conține o singură specie: Tropae- olum majus (Condurașii, Călțunașii). TROSCOT (Polygonum aviculare), fam. Polygonaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cosmopolită, xerofită, xeromezofită spre mezofită, în privința temperaturii amfitolerantă, acid-neutrofilă, antropofilă, întâlnită pe lângă așezările omenești, pe terenuri virane, marginea drumurilor, șosele, străzi, adeseori printre pietrele de pavaj, de la câmpie până în etajul subalpin; vegetează pe soluri uscate, uscat-revene, revene și rea- văn-jilave, adeseori nisipoase sau în alte troscot 852 troscot texturi, uneori sărăturate sau mlăștinoase; se mai numește brebenel, costrei, hericică, iar- ba-găinilor, iarba grasa de grădină, iarbă noduroasă, iarbă roșie, laba-găinii, porcin, sporiș, tărsoacă, trăgănătoare, troscot gras, troțăl. Genetic, 2n = 40, 60. Crește pe orice tip de sol, rezistent la secetă. Fitocenologic, Car. Polygonion avicularis. Răspândit pe întregul glob, cu excepția regiunii tropicale. Descriere. Rădăcină pivotantă, fusiformă. Tulpină târâ- toare, rar ascendentă sau erectă, ramificată, glabră, cu noduri umflate și manșoane mem- branoase albicioase (ochree) la baza frunze- lor. Frunze alterne, eliptice sau lanceolate, plane, scurt-pețiolate până la sesile. Flori verzui sau roșiatice, scurt-pedicelate, grupate câte 3-5 la subsuoara frunzelor. înflorire, V-IX. Fructe, achene mici. Specie polimorfă cu numeroase forme și varietăți. Compoziție chimică. Conține acid silicic total (1%, din care, 0,08-0,20% acid silicic solubil prin decocție), tanin (3-4%), pigmenți flavonici (avicularozide, camferitrozida), rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivați antrachi- nonici, vitamina C, urme de ulei volatil (F. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1976). Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utili- zări terapeutice în medicina umană și ve- terinară, cultă și tradițională. Principiile active au însușiri astringente, antidiareice, diuretice, hipotensive și mineralizatoare. Normalizează tranzitul intestinal și combate diareea. Preci- pită proteinele din conținutul intestinal și dimi- nuează afecțiunile inflamatorii. Acționează asupra epiteliului renal, favorizând creșterea cantității de urină eliminată. Diminuează tensi- unea arterială. Planta este indicată ca anti- inflamator în combaterea reumatismului, în ulcer stomacal, hemoragii intestinale, gută, tuberculoză, afecțiuni ale aparatului cardio- vascular. Recoltare. Partea aeriană a plantei (Polygoni avicularis herba) se recoltează în perioada înfloririi (V-IX) prin rupere sau cosire. Se îndepărtează părțile inferioare ligni- ficate. Uscarea în strat subțire, la umbră, în poduri, camere aerisite. Uscarea artificială, la 40° C. Se păstrează în saci textili. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea diareei, ulcerului stomacal, hemoragiilor intestinale, gutei: a) infuzie, din 1-2 lingurițe cu pulbere de plantă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 mi- nute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie, din 4 linguri cu pulbere de plantă la cană. Se beau 3-5 linguri pe zi. 2. Pentru tratarea hemoragiilor intestinale, metroragiilor: macerat, din 1 lingură cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu vin vechi. Se lasă 7-10 zile. Se strecoară. Se bea câte un păhărel înainte de mese. 3. Pentru tratarea tuberculozei pulmonare: decoctsau infuzie, din 3-5 g%. Se beau 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea afecți- unilor aparatului cardiovascular (insuficiență cardiacă, hipertensiune, edeme cardiorenale) și afecțiunilor metabolice (obezitate, gută, azotemie, uremie), precum și ca tonic general: a) infuzie, din 1-2 lingurițe cu pulbere de plan- tă la cană. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie, din 4 linguri cu plantă mărunțită la cană. Se iau 3 linguri pe zi. 5. Pentru remineralizarea orga- nismului: infuzie, din 1-2 lingurițe cu plantă mă- runțită la cană. Se beau 2-3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru cicatrizarea rănilor: infuzie, din 3-4 linguri cu plantă mărunțită la cană. Se fac băi locale. 2. Pentru tratarea reuma- tismului și bolilor ginecologice: băi cu apă caldă la 37° C, în care s-a ținut, 15-30 minute, un săculeț cu 500 g plantă uscată. Se stă în cadă cca 20 minute. Planta este inclusă în mai multe rețete de ceaiuri Plafar. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea enteri- telor, gastritelor, afecțiunilor pulmonare, afec- țiunilor renale: infuzie, din 5-10 g pulbere de plantă peste care se toarnă 100 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se stre- coară. Se răcește. Se administrează prin bre- uvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-150 g; animale mijlocii (ovine, capri- ne, porcine), 20-50 g; animale mici (pisici, câini), 5-10 g. Dozele se repetă de 2-3 ori pe zi. Uz extern. Pentru grăbirea vindecării răni- lor și inflamațiilor: decoct, din 20 g plantă uscată și mărunțită la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală local de 3 ori pe zi. Atenție! Toate erbivorele se intoxică dacă in- geră cantități mari de plantă sau nu se res- pectă dozele de tratament. Simptome: iritația mucoaselor, timpanism, colici, constipații. Se intervine cu spălaturi gastrice, purgative ule- ioase, mucilagii cardiotonice și tonice gene- rale (E. Neagu, C. Stătescu, 1985). Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 40 kg/ha (v. PI. LVIII, 1). troscot de baltă 853 tubercul TROSCOT DE BALTĂ (Polygo- num amphibium), fam. Polygonaceae. Plantă er- bacee, perenă, cosmopolită, geofită-higrofită, mezohigrofită, ultrahidrofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, întâlnită în mlaștini, în orezarii, pe marginea bălților, lacurilor sau apelor lin-curgă- toare, în regiunea de câmpie sau montană; se mai numește iarbă roșie broștească, sălcuță, troscotul-broaștelor. Genetic, 2n = 66. Fitoceno- logic, încadrată în Polygono-Chenopodion, Agropyron-Rumicion. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Sud, America de Nord. Descrie- re. Tulpină plutitoare sau, pe uscat, prostrată sau ascendentă, lungă până la 100 cm, la noduri cu rădăcini adventive. Ohreea membranoasă. Frunze oblong-lanceolate, acute, pe dos glan- dulos-pubescente, pețiolate. Flori cu perigon roșu, dispuse în raceme spiciforme terminale, înflorire, VI-IX. Fruct, negru-cafeniu, trigon, în- chis în perigon. Medicină umană. Rădăcinile conțin principii active cu proprietăți diuretice și astringente. Uz intern. Empiric, pentru elimi- narea toxinelor din corp, tratarea bolilor renale și ale căilor urinare: infuzie dintr-o linguriță rădăci- nă uscată și mărunțită la o cană (250 ml), peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1-2 căni pe zi, cu înghițituri rare. Atenție! Rețe- ta a fost culeasă din mediul sătesc transilvănean și nu a fost verificată. Uz extern. Infuzia sau de- coctul se folosesc în tratamentul bolilor de piele, sub formă de băi locale și cataplasme. Agricul- tură. Buruiană problemă pentru culturile de porumb din Lunca Dunării și orezarii. Combate- re prin desecare, prașile, cosiri, erbicidare. TRUFÂ ALBĂ (Choiromyces mae- andriformis), fam. Terfeziaceae. Ciupercă mico- rizantă, comestibilă, întâlnită în solul pădurilor de foioase și rășinoase, în perioada iulie-sep- tembrie. Descriere. Ascocarpul până la 13 cm grosime, albicios la început, apoi brun-găl- bui-deschis, parfumat. Peridia subțire, netedă, de multe ori crăpată. Gleba cărnoasă, moale, albă, apoi marmorată și brun-gălbuie. Asce pe- dunculate, claviforme, dispuse în benzi întorto- cheate, separate între ele prin filamente sterile. Sporii sferici, echinulați, de culoare galben-des- chis. Alimentație. Ciupercă cu mare valoare alimentară. Foarte apreciată în preparatele culi- nare (pane, în pateuri cu ouă, pateuri reci de vânat; tăiată felii subțiri și fiartă în vin se ser- vește la fripturi reci; sandvișuri; tocăniță etc.). TRUFĂ DE IARNĂ (Tuber mela- nosporum), fam. Tuberaceae. Ciupercă micori- zantă, comestibilă, întâlnită prin păduri de ste- jar din sudul țării, în soluri permeabile, aerisite, bogate în humus, cu 2-29% calcar, în general pe terenuri în pantă și cu expoziție sudică, în perioada noiembrie-martie; se mai numește trufă neagră, trufă de Perigord. Descriere. As- cocarpul tubericuliform, sferic sau ușor-alungit, diametrul 3-10 cm, gust și miros foarte plăcute, aromatic. Peridia cu verucozități poligonale, groase de 3-5 mm, negricioasă sau brună-în- chis. Gleba (partea fertilă) albă la început, apoi roșiatică, și în cele din urmă, brună sau nea- gră-violacee, străbătută de vene externe albi- cioase, ramificate, fine, care delimitează zone- le căptușite de stratul himenial, alcătuit din asce cu câte 3-4 acospori. Sporii elipsoidali (3-40 x 22-312 p), echinulați, brun-închiși. Ali- mentație. Ciupercă cu foarte mare valoare ali- mentară. Preparată culinar în diferite moduri (pane, pateuri cu ouă, pateuri reci de vânat, lângă fripturi reci tăiate în felii, tocăniță în felii etc.). Mult căutată (v. PI. LVI11, 2). TRUFĂ DE VARĂ (Tuber aesti- vum),tam. Tuberaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită în soluri calcaroase bogate în humus, la adâncimea de 3-15 cm, prin păduri de foioase în sudul țării, din luna august până în febroarie; se mai numește trufă văratică. Descriere. Ascocarpul tuberculiform (corp fructifer), diametrul 4-10 cm, cu peridia grosier-verucoasă, neagră-purpurie sau nea- gră-brunie. Verucile din suprafața peridiei sunt mari, piramidale (5-10 x 1,5-2,5 mm). Gleba cărnoasă, compactă, albă-gălbuie, cu miros plăcut de porumb fiert, mai târziu devine brună, cu vene externe albe, ramificate și orientate către bază. Strat himenial format din asce sferi- ce sau ovale, scurt-pedunculate, cu 1-6 spori. Sporii elipsoidali (18-45 x 14-32 p), incolori, apoi bruni-gălbui. Alimentație. Ciupercă cu foarte mare valoare alimentară. Preparată în diferite moduri (pane, în pateuri cu ouă, pateuri reci de vânat, la fripturi reci tăiată felii, tocăniță etc.). Mult căutată (v. PI. LVIII, 3). TUBERCUL (Tuberculum), tulpină subterană metamorfozată, scurtă (microblast) și puternic îngroșată în care se înmagazinează substanțe nutritive de rezervă (amidon, inulină etc.). Forma lor este ovală, globuloasă, alungită tuberule 854 tuia sau comprimată. Provin din tuberizarea vârfului unor stoloni subterani, ca la cartof (Solanum tuberosum); din tuberizarea porțiunii hipocotile a tulpinii, respectiv hipocotilul, ca la brebenei (Corydalis cava); din tuberizarea epicotilului subteran (Testudinaria sp.); din tuberizarea hi- pocotilului și rădăcinii primare, ca la ridiche (Raphanus sativus), mutătoare (Bryonia alba) etc. Tuberculul de cartof este acoperit de un țesut suberos. Pe suprafața sa se află mici adâncituri (ochi) constituite dintr-o frunză sol- zi-formă incoloră ce adăpostește câte trei mu- guri axilari așezați colateral. La partea opusă de prindere a stolonului se află un mugure terminal. La napii porcești (Helianthus tubero- sus), mugurii sunt dispuși pe niște proeminențe. Tuberculi de cartof sunt întrebuințați în alimen- tația omului, în hrana animalelor și în industrie; tuberculii de ridiche doar în alimentația omului. Tuberculii unor plante spontane sunt folosiți de medicina tradițională în tratarea unor boli. TUBERULE (Tuberuia), organe de înmulțire vegetativă provenite din metamor- fozarea, prin tuberizare, a axului mugurilor vegetativi sau florali, în care se depozitează substanțe nutritive de rezervă. Partea foliară de pe axul acestor muguri dispare de timpuriu. Planta cunoscută popular sub numele de grâu- șor sau sălățică (Ranunculus ficaria) are la subsuoara frunzelor tuberule provenite din mu- gurii vegetativi, iar iarba șopârlelor (Polygonum viviparum) are tuberule în inflorescență prove- nite din mugurii florali. Ajunși la maturitate se desprind de pe planta-mamă, cad pe sol și dau naștere la noi plante. TUB POLINIC (Tubuspollinicus), conținut viu al polenului mărginit de membrana intinei, care crescând, străbate țesutul stigma- tului, pătrunde prin canalul stilului (când acesta există) sau prin spațiile intercelulare ale stilului (când acesta nu are canal), până la ovar (fig. 305). Ajuns aici înaintează pe pereții aces- tuia până la țesuturile placentare pe care le străbate, trece prin funicul și apoi pe suprafața ovulului, până ajunge la micropil și de aici la sacul embrionar. La început tubul polinic crește și se dezvoltă pe seama substanțelor nutritive existente în grăunciorul de polen. La epuizarea lor continuă să se nutrească cu substanțe ab- sorbite din țesuturile stigmatului cu care vine în contact. Papilele stigmatului și țesutul conducător Fig. 305. Principalele faze ale germinației granulei de polen: 1 - exină; 2-inzină; 3-nucleu generativ; 4 - nucleu vegetativ: 5- nuclee spermatice. al stilului conțin substanțe care orientează creșterea tubului. La majoritatea plantelor tubul polinic pătrunde în ovul și apoi în sacul embrio- nar prin micropil, proces numit porogamie. La unele specii, pătrunderea are loc prin șalază, iar fenomenul se numește șalazogamie (Betula pendula, Juglans regia, Corylus avellana etc.). Se cunosc și cazuri când tubul polinic pătrunde lateral în ovul, prin străbaterea integumentelor; fenomenul se numește mezogamie. Tubul poli- nic format poartă în vârful său celula vegetati- vă. în spatele ei se găsesc doi gârneți (sperma- tii) rezultați din diviziunea celulei generative a granulei de polen. în contact cu sacul embrio- nar, vârful tubului polinic se gelifică iar celula vegetativă se resoarbe. Urmează fecundarea. TUBURI CIURUITE, VASE LI- BERIENE TUIA (Thuja occidentalis), fam. Cu- pressaceae. Arbore rășinos, exotic, cultivat, în diferite condiții climato-edafice, ca plantă orna- mentală în parcuri, grădini, cimitire, de la câmpie până în regiunile montane; se mai numește arborele-vieții, brădulițâ, jolcâ, sosna, tămâie, tuie. Originară din zonele sud-estice ale Ame- ricii de Nord. Specie rezistentă la ger și secetă. Suportă umbra. Sensibilă la praf și fum. De- scriere. Tulpină înaltă până la 20 m, dreaptă. tuia 855 tu ie orientală în culturile ornamentale rămâne arbustivă. Scoarța brună-roșiatică se exfoliază în fâșii. Coroană piramidală, formată din mai multe ra- mificații, de înălțimi apropiate. Lujerii compri- mați, dispuși în planuri orizontale sau oblice, verzi-întunecat pe față, palid-verzui pe dos. Frunzele solziforme, așezate opus, pe patru rânduri, îmbracă complet lujerul. Frunzele pe- rechi, dorsoventrale, au câte o glandă rezini- feră rotundă, proeminentă. Iarna se colorează în ruginiu. Flori unisexuat-monoice. înflorire, IV-V. Polenizare anemofilă. Conuri îngust-ovo- ide, mici (1-1,5 cm lungime), cu 3-6 perechi de solzi imbricați, pieloși, uscați, scurt-mucronați la vârf, brun-gălbui, din care numai 2-3 perechi sunt fertile. Semințe mici, aripate, câte 2 la subsuoara solzilor. Industrie. Lemn foarte durabil. Se prelucrează ușor. Utilizat pentru ambarcațiuni, fabricarea doagelor. Toxicolo- gie. Părțile aeriene, și mai ales ramurile tinere, conțin ulei eteric ce are în compoziția sa mono- terpenoide (a-tujona, (p-tujona, fenchona etc.). Intoxicațiile sunt mortale pentru rumegătoare, debutând prin salivație, colici, diaree sangvi- nolentă urmate de o răcire a extremităților și paralizie. Se intervine cu spălaturi gastrice, purgative uleioase, mucilagii cardiotonice și tonice generale. Bioterapie. Ramurile frunzoa- se conțin principii amare, glicozidul thyină, tanin, ulei eteric. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor renale, tusei, comba- terea viermilor, provocarea ciclului menstrual: dozări făcute în farmaciile specializate. Trata- mentul se face după prescripțiile medicului de specialitate. Atenție! Supradozarea provoacă gastroenterie, cistite, nefrite etc. 2. Homeopa- tic, tinctura-mamă se prepară din frunze tinere, recoltate la sfârșitul lunii iunie, care se mace- rează în alcool. Diluțiile a 4-a centezimală și chiar de la a 9-a la a 12-a, la 15-20 zile o dată, se administrează în neoformații constând în vegetații genitale și perianale, veruci, polipi na- zali, polipi pe coardele vocale, chist de ovare stâng (cu durere iradiată în coapsă și agravată la menstre), fibrom, hipertrofie de amigdale. Diluțiile centezimale a 4-a și a 5-a se adminis- trează în cistite, uretrite, metrite, vulvovaginite, rinite, bronșite sau otoree sicosică cronică. în bolile vaginale poate să apară o durere de ovar stâng, durere ce se agravează la menstruație. Secrețiile vaginale sunt verzui și au miros de- zagreabil. Diluția a 4-a centezimală se adminis- trează în sindromul gonoreic acut sau subacut. La bolnav, micțiunile sunt cu frison, după micți- onare se evidențiază dureri uretrale, cu senzația că o picătură de urină s-ar mai prelinge pe canal. Erecțiile nocturne sunt dureroase. Transpirațiile în regiunea genitală au miros dezagreabil. Aceeași diluție a tincturii-mamă se administrează în erupțiile de la nivelul tegumentelor acoperite de haine. Diluțiile de la a 5-a la a 9-a se administrează în dispepsiile flatulente, aerocolite, diareea sciaticilor, dispepsia băuturilor de ceai, peristaltism exagerat. La umezeală apare tendința de diaree matinală, expulzată cu forță și multe gaze. Abdomenul este destins, peristaltismul exagerat. Ceaiul, cafeaua, grăsi- mile, berea, ceapa, consumate în această sta- re, agravează boala. Persoanele slăbite pot prezenta constipație prin pareză rectală (Mihai Neagu Basarab,1985). Uz extern. Pentru tratarea papiloamelor și verucilor (negilor) de mică întindere: tinctură, din frunze care se rup în fragmente cât mai mici, se introduc într-o sticlă închisă la culoare și, peste ele, se toarnă spirt de 70° (alcoolul trebuie să depășească nivelul frunzelor cu 1 cm). Sticla se ține 7-10 zi- le la temperatura camerei. Zilnic se agită o dată, pentru uniformizarea extractului. Se stre- coară. Se fac pensulați! dimineața și seara. Se poate utiliza o pomadă care conține 10% tinc- tură. Medicină veterinară. Uz extern. Pentru tratarea papilomatozei (ningei): decoct, din frun- ze. Se badijonează locul afectat de 2-3 ori pe zi. Silvicultură. în țara noastră, tuia nu prezintă importanță forestieră. Creșterea are loc încet și nu realizează dimensiuni mari. Se poate cultiva la marginea arboreturilor unde realizează o fru- moasă închidere. Specia fructifică la noi abun- dent, dând semințe de bună calitate. Orna- mental. Prezintă interes ornamental. Are mare rusticitate. Utilizată în pădurile-parc, solitare sau în grup pe marginea parterelor, datorită for- melor columnare și globuloase, precum și la obținerea de garduri vii, pretându-se la tundere. Se înmulțește prin semințe, butași, marcotaj și altoire. TUIE ORIENTALĂ (Thuja orienta- lis), fam. Cupressaceae. Arbore rășinos, cu dimensiuni arbustive, exotic, cultivat ca plantă ornamentală în parcuri, grădini, alte spații verzii, de la câmpie până în regiunile de munte; rezis- tă la secetă, fum, mai puțin la geruri; se mai numește arborele-vieții, brad, brădilică, bosanci, tulichinâ 856 tulpină brâdulițâ, jelcă, jolcă, sosna, tămâie. Genetic, 2n = 22. Originară din Asia (nordul Chinei, Coreea de Nord). Descriere. Tulpină arbusti- vă, ce poate atinge înălțimi până la 10 m. Lujerii subțiri, puțin turtiți, dispuși în planuri verticale. Frunze solziforme, opuse, cu o adâncitură în- gustă și alungită pe mijloc. Uneori, iarna se colorează în roșu-brun. înflorire, IV-V. Pole- nizare anemofilă. Conuri mari (10-25 mm), căr- noase, verzi-albăstrui, formate din 6-8 solzi groși, cu vârful curbat în afară. La maturitate, solzii devin lemnoși, se deschid larg, semințele cad. Semințe mari, nearipate, brune. Orna- mental. Specie rustică. Apreciată pentru calită- țile sale ornamentale. Cultivată în exemplare izolate, în grupuri, garduri vii etc. Se tunde ușor. TULICHINĂ (Daphne mezereum), fam. Thymelaeaceae. Arbust scund, lemnos, toxic, medicinal, melifer, nanofanerofit, mezofit spre mezohigrofit, mezoterm, acid-neutrofil, frecvent întâlnit în regiunile montane, din făgete până în rariști subalpine de molid, spo- radic mai sus în jnepenișuri, rar la altitudini mai mici, dealuri sau câmpie, în rariști, luminișuri, margini de pădure, tufărișuri și buruienișuri; vegetează pe soluri reavăn-jilave și chiar ji- lav-umede, bogate în humus și baze de schimb; în etajul subalpin este întâlnit pe soluri podzo- lice sau negre acide, scheletice cu humus brut, precum și pe redzine; se mai numește afin sălbatic, cerlepciu, chiperul-lupului, cleiță, dip- siu, cireașa-lupului, dafin, dafin mic, lemn câi- nesc, liliac de pădure, liliac sălbatic, masalari, mălin sălbatic, piperul-lupului, popionic, salbă moale, sălcuță, teiul-lupului, tilichin, țapchin, țolul-lupului. Genetic, 2n = 18. Vegetează pe soluri umede, bogate în humus, moderat-acide până la neutre, uneori scheletice, mai ales cal- caroase, în semiumbră sau lumină plină. Fito- cenologic, Car. Fagetaha. Răspândită în Euro- pa, Asia. înrădăcinare bună. Descriere. Tulpină puțin ramificată, înaltă până la 1-1,5 (2) m, cu lujerii cenușii-verzui sau gălbui, glabri; scoarța jupuită are miros neplăcut; muguri alterni, ovo- conici, verzi, îndepărtați de axă, cei floriferi globuloși, bruni, îngrămădiți și desfăcuți la vârf. Frunze alterne, oblong-obovate, glabre, lungi de 3-8 cm, marginea întreagă, la vârf obtuze sau acute. Flori roz-violacee, grupate câte 2-4 în fascicule sesile, apărând înaintea frunzelor; perigon tubulos, actinomorf, tetramer; androceu din 8 stamine; gineceu cu ovar monocarpelar scufundat într-un receptacul tubulos. înflorire, ll-IV. Fruct, bacă roșie. Compoziție chimică. Planta conține dafnozid, umbeliferonă, dafno- retină (derivați cumarinici), mezerină (rezină cu proprietăți vezicante), ulei eteric etc. Mezerină are proprietăți cancerigene. Toxicologie. Planta este extrem de toxică, mai ales fructele și scoarța. Gustul iute și proprietățile vezicante fac să fie evitată de animale. Doza mortală pentru un porc este de 3 fructe (bace); pentru un câine, 12 g scoarță, iar pentru un cal, 30 g scoarță; pentru un copil, 3-10 fructe (bace). Mezerină produce iritații ale pielii, tubului diges- tiv, rinichilor, sistemului circulator și nervos. Se intervine prin vomitive, analeptice cardiace și respiratorii. Bioterapie. Scoarța are utilizări în medicina umană tradițională (empirică). Este utilizată pentru tratarea dermatitelor cronice, durerilor reumatice și ca antihelmintic. Medici- nă umană. Uz extern. Pentru tratarea derma- titelor și durerilor reumatice: tinctură, preparată din o parte scoarță și 10 părți alcool 70°. Se lasă la macerat 8-10 zile, timp în care sticla se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se strecoară și se filtrează printr-un tifon sau pân- ză. Se fac frecții pe locurile dureroase. Atenție! Frecțiile se fac cu grijă, deoarece pe tegumen- tele sensibile apar bășici (vezicații). Recoltare. Scoarța (Mezereii cortex) se recoltează toam- na. Se usucă în poduri aerate, în strat subțire. După recoltare se spală bine pe mâini cu apă caldă și săpun. Silvicultură. Specie forestieră interesantă, cu aspect frumos, decorativă. în- mulțire prin semințe și butași de rădăcină. Apicultură. Specie meliferă. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 10-20 kg/ha. Pondere economico-apicolă mică. Ornamental. Indi- cată pentru stâncării, terenuri uscate, pietroa- se, din grădinile subalpine, parcuri montane. Decorativă prin flori. Prețuită pentru înflorirea de lungă durată, puternic mirositoare. înmul- țire prin altoire (v. PI. LVI11, 4). TULPINĂ (Caulis), organ vegetativ al plantelor superioare (cormofite), cu rol de susți- nere a ramurilor, frunzelor, florilor, de condu- cere a sevei brute, de la rădăcină spre frunze, și a sevei elaborate, de la frunze în tot corpul plantei. Unele tulpinii îndeplinesc și funcții nes- pecifice, constând în înmagazinarea materiilor de rezervă (rizomi, tuberculi, bulbi), asimilație clorofiliană, înmulțire vegetativă (tuberculi, tulpină 857 tulpină bulbi, stoloni). Tulpinile prezintă geotropism ne- gativ, creșterea făcându-se de jos în sus, con- trar forței gravitaționale. Are simetrie radiară și este articulată, fiind formată din noduri și inter- noduri (între-noduri). Nodul este porțiunea de tulpină puțin mai umflată. La nivelul lor se insera frunzele. Internodul reprezintă axa tulpini, mai subțire, dintre două noduri. De la bază spre vârf, internodurile sunt din ce în ce mai scurte. Baza tulpinii se confundă morfologic cu rădă- cina, formând o zonă de tranziție numită colet, diferențiată anatomic față de ele. I. Tulpina este purtătoare de muguri și apare ca organ distinct începând cu ferigile. Mugurii de pe tul- pină sunt terminali, aflați în vârful ramurilor, și laterali (axilari), așezați la subsuoara frunzelor. Aceștia sunt: muguri vegetativi, care dau na- ștere la lăstari ce poartă frunze; muguri florali, care dau naștere la flori sau inflorescențe; mu- guri micști, care produc ramuri scurte cu frunze și flori. II. Creșterea în lungime a tulpinii se realizează prin vârful vegetativ, care are un meristem terminal (creștere terminală), și prin prelungirea internodurilor (creștere intercala- ră). La graminee, deasupra nodurilor se află o zonă meristematică care permite creșterea in- ternodurilor timp îndelungat. Creșterea este asigurată de înmulțirea celulelor în meristeme și apoi de alungirea lor. Creșterea în grosime este asigurată de două zone meristematice (cambiulși felogenul) și este caracteristică gim- nospermelor și dicotiledonatelor. III. Majoritatea cormofitelor au tulpină ramificată. La unele Fig. 306. Ramificarea dicotomică a rădăcinii: 1 - isotomă, la brădiș (Huperzia selago); 2- anisotomă, la struțișor (Selaginella helvetica). Fig. 307. Tipuri de ramificare a tulpinii: a - laterală monopoidală (scheme); b- pseudodico- tomie, la liliac (Syringa vulgaris); c - simpoidală, la vița de Canada (Parhenocissus quinquefolia); I, II, III, IV, V, VI- ordinea apariției ramificațiilor; 1 - mugure apical; 2- mugure auxiliar. plante, cum sunt palmierii, gramineele, liliaceele (monocotiledonate), tulpina rămâne simplă, ne- ramificată în tot cursul vieții. Asemenea plante se numesc monocaule. Ramificarea (fig. 306, 307) este asigurată de mugurii axilari, iar, în unele cazuri, prin conul de creștere a mugurelui terminal. Se cunosc trei tipuri principale de rami- ficații: dicotomică, monopodială, simpodială. 1. Ramificarea dicotomică are loc prin bifurca- rea conului de creștere a mugurelui terminal, rezultând două ramuri de ordinul I. Acestea se vor divide la fel, rezultând ramuri de ordin super- ior (II, III ș. a.). Cele două ramuri formate pot fi egale ca lungime și grosime pentru fiecare serie de ramificare. Aceasta se numește dicotomie isotomă și este întâlnită la brădișor (Huperzia selago). Alteori, cele două ramuri formate sunt inegale ca lungime. Ramura mai lungă continuă creșterea și bifurcarea. în rare cazuri se ramifică tulpină 858 tulpină și ramura scurtă. Aceasta este dicotomie anisot- omâ sau simpodială. Este întâlnită la planta numită struțișor (Selaginella helvetica). La unele plante angiosperme, cum sunt vâscul (Viscum album), liliacul (Syringa vulgaris), castanul (Aesculus hippocastanum), există o ramificare pseudodicotomică, asemănătoare cu ramifica- rea dicotomică. Mecanismul de realizare este însă diferit. Mugurele terminal își încetează creșterea. Cei doi muguri axilari, aflați imediat sub acestea, dau naștere fiecare la câte o ramură, egale între ele ca lungime și grosime, în același mod, ramificarea se continuă rezul- tând ramuri de diferite ordine. 2. Ramificarea monopoidală se caracterizează printr-o conti- nuă creștere în lungime a tulpinii principale, prin mugurele terminal. Din mugurii axiali se dezvoltă ramuri de ordinul I, iar pe acestea, ramuri de ordin II etc. Ramurile sunt mai slab dezvoltate decât tulpina. Se formează acro- petal, de la bază spre vârf și nu depășesc niciodată vârful acesteia. Se întâlnește la plan- tele erbacee și lemnoase. Așezarea ramurilor de ordinul I pe tulpină poate fi alternă, întâlnită la majoritatea plantelor [exemplu, stejar (Quer- cus sp.), fag (Fagus sylvatica), in (Linum usita- tissimum)]-, opusă, ca la roiniță (Melissa officina- lis), cervană (Lycopus europaeus)’, verticilată, ca la molid (Picea abies), brad (Abies alba), larice (Larix decidua). 3. Ramificarea simpodi- ală se caracterizează printr-o creștere limitată a tulpinii principale. Mugurele terminal avortează sau își încheie activitatea dând naștere unei flori, inflorescențe sau unui cârcei. Creșterea în lungime a tulpinii este preluată de un mugure axilar imediat inferior. Din el rezultă o ramură care continuă în lungime axul. Creșterea ei se oprește în același mod. Urmează formarea unei noi ramuri în mod asemănător cu cazul prece- dent. Rezultă că alungirea axului se face printr-o suprapunere de segmente (ramuri), având o ușoară formă de zigzag, observabilă în tinerețe. Mai târziu axul se îndreaptă și se uniformizează, dispărând urmele acestui sistem de creștere. Se întâlnește la unele plante erbacee, cum sunt cartoful (Solanum tuberosum), pătlăgelele roșii (Lycopersicon esculentum) și la foarte multe plante lemnoase, ca mărul (Malus domestica), părul (Pyrus communis), prunul (Prunus domes- tica), cireșul (Cerasus avium), salcia (Salix alba), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Bet- ula pendula), teiul (Tilia sp.), vița de vie (Vitis vinifera) ș.a. 4. înfrățirea la graminee reprezintă un caz particular de ramificare, rezultând mai multe tulpini pornite din nodurile de înfrățire aflate foarte apropiate. Ramificarea începe la nivelul nodului embrionar al coleoptilului, din muguri care dau naștere la lăstari (frați) de ordinul I. Aceștia au la bază noduri foarte apro- piate, din mugurii cărora se formează noi lăstari de ordinul II ș.a. Ramificarea la nivelul coleo- ptilului poartă numele de înfrățire embrionară, iar ramificarea ulterioară se numește înfrățire tulpinală. IV. După poziția pe care o au în spațiu, tulpinile sunt ortotrope și plagiotrope. 1. Tulpini ortotrope au axele principale orien- tate drept în sus. Ele sunt erecte sau urcătoare, a) Tulpini erecte au stereom bine dezvoltat, creștere verticală, geotropism negativ. Sunt în- tâlnite la plantele lemnoase și multe plante erbacee, b) Tulpinile urcătoare au stereomul slab dezvoltat. Menținerea lor în poziție vertica- lă este asigurată prin agățare (tulpină agăță- toare) sau se răsucesc în jurul unui suport cu poziție verticală (tulpini volubile), c) Tulpină agă- țătoare se fixează de suport cu ajutorul cârceilor [exemplu, mazărea de câmp (Pisum arvense), curpenul (Clematis vitalba), vița de vie (Vitis Fig. 308. Tulpini volubile: a - dextrorsă, la hamei (Humulus lupulus); b- sinistrorsă, la volbură (Convolvulus arvensis). vinifera)]-, cu ajutorul unor cârlige [exemplu, lipicioasă (Galium aparine)]-, cu ajutorul rădăci- nilor fixatoare [exemplu, iederă (Hedera helix) ș.a.]. d) Tulpini volubile (fig. 308) sunt dextror- se, când sensul de învârtire pe suport este spre dreapta [exemplu, hamei (Humulus lupulus)], sau sinistrorse, când sensul de învârtire este tulpină 859 tulpină spre stânga [exemplu, volbură (Convolvulus arvensis)]. 2. Tulpini plagiotrope au stereom slab dezvoltat, cresc fără a se ridica de la pământ. Sunt lipsite de geotropism. Unele plante din această categorie au tulpina culcată la pă- mânt (prostratâ) [exemplu, cimbrișorul de câmp (Thymus pulcherrimus)], altele au tulpina Fig. 309. Tulpină repentă, la gălbăjoară (Lysimachia nummularia). târâtoare (repentâ)(e), alipite de pământ și cu rădăcini la noduri [exemplu, drețe sau gălbăjoa- ră (Lysimachia nummularia) (fig. 309), silnicul (Glechoma hederacea) ș.a.]. V. După mediul de viață se deosebesc tulpini aeriene, subtera- ne și acvatice. 1. Tulpinile aeriene sunt cele mai răspândite. Prezintă mare variabilitate mor- fologică. Se subdivid în tulpini erbacee și tulpini lemnoase: a) tulpinile erbacee sunt verzi, au țesuturi nelignificate sau slab lignificate. Tră- iesc o singură perioadă de vegetație. Toamna se usucă și mor. La plantele anuale, tulpina pentru anul următor ia naștere dintr-o sămânță sau din alte organe de diseminare. La plantele bienale și perene, tulpinile iau naștere din orga- nele subterane sau din muguri formați la baza tulpinii din anul precedent. După organizarea lor, tulpinile erbacee sunt de mai multe tipuri: culmul sau caulul (caulisul), scapul, calamusul, caudexul; b) tulpini lemnoase au țesuturile lig- nificate. Sunt de diferite înălțimi și grosimi. Re- cordul îl deține coniferul Sequoia gigantea din California, a cărui tulpină atinge înălțimea de 142 m, diametrul de 36 m. De asemenea, tulpi- nile speciilor australiene de Eucalyptus ating înălțimea de 155 m. în România, tulpina cea mai înaltă este întâlnită la molid (Picea abies), 50 m, cu diametrul de 2 m; brad (Abies alba), 50 m; stejar (Quercus robui), 50 m ș.a. Longe- vitatea este variabilă în funcție de specie. Astfel, coniferul american Taxodium mexicanum și baobabul african Adansonia digitata trăiesc 5000 ani, Sequoia gigantea, cca 4000 ani, tisa (Taxus baceata), până la 3000 ani, molidul (Picea abies) și stejarul (Quercus robuh), 1200-1500 ani, fagul (Fagus sylvatica), 900-1000 ani ș.a. Tulpinile lemnoase, în func- ție de caracterele morfologice, se subdivid în arbori, arbuști, semiarbuști și stip. 2. Tulpinile subterane asigură, plantelor cărora le aparțin, existența tulpinilor aeriene de la un an la altul, în general, tulpinile subterane sunt organe de depozitare a substanțelor nutritive de rezervă. După modul lor de organizare acestea sunt rizomi, stoloni, tuberculi, bulbi, bulbotuberi. 3. Tulpinile acvatice sunt erbacee, de dimen- siuni reduse. La speciile care stau toată viața acoperite de apă, epiderma tulpinii este lipsită de cuticulă și stomate, conține clorofilă. Paren- chimul cortical este foarte dezvoltat și prevăzut cu multe spații intercelulare pline cu aer ce le permit să se mențină în poziție verticală. Ste- reomul este slab dezvoltat, constând în redu- cerea țesuturilor mecanice. Vasele lemnoase sunt reduse ca număr. Uneori ele lipsesc com- plet [exemplu, cosor (Ceratophyllum demer- sum)]. Poziția lor în apă le definește ca tulpini submerse, când sunt complet scufundate în apă [exemplu, nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), broscariță (Potamogeton natans), brădișul sau penița (Myriophyllum verticillata)]; tulpini natante, când plutesc pe suprafața apei [exemplu, pești- șoara (Salvinia natans), lintița (Lemna minor, L. gibba)]; tulpini amfibii, care trăiesc în mediul acvatic, iar după retragerea apei rămân pe uscat continuându-și ciclu de dezvoltare [exemplu, piciorul cocoșului de apă (Ranun- culus aquattilis)]. Tot în cadrul mediului acvatic sunt întâlnite plante la care partea inferioară a tulpinii este în apă, iar restul se ridică deasupra ei, într-o poziție erectă, dreaptă. Li se spun plante cu tulpini emerse. Acestea au elemente de susținere dezvoltate [exemplu, mana de apă (Gliceria aquatica), cucuta de apă (Cicuta virosa), buzduganul (Sparganium erectum), pipirgul (Scirpus lacustris), trestia (Phragmites australis)]. Sunt întâlnite la marginea lacurilor și tulpină 860 tulpină bălților unde formează, împreună cu alte specii, o centură verde în jurul lor. VI. Structura pri- mară. Țesuturile definitive ale structurii primare își au originea în meristemul apical, unde are loc o permanentă diviziune periclinală și anti- clinală a celulelor. Este întâlnită la pteridofite, monocotiledonate și la unele dicotiledonate er- bacee anuale. în structura primară, de la exterior spre interior, se disting următoarele zone: epi- derma, scoarța și cilindrul central sau steiul. 1. Epiderma reprezintă învelișul extern al tulpi- nii. Este formată dintr-un singur strat de celule vii, strâns alipite între ele, cu peretele extern îngroșat, cutinizat, cerificat sau mineralizat. Nu au clorofilă. Printre celulele epidermice se află stomate. Unele celule sunt transformate în peri protectori sau secretori. 2. Scoarța este forma- tă din mai multe straturi de celule parenchi- matice cu pereții subțiri, de formă poliedrică sau rotunjite, cu spații intercelulare. Celulele aflate imediat sub epidermă, mai ales la plan- tele erbacee, conțin cloroplaste și îndeplinesc rol asimilator. Ultimele straturi pot fi încărcate cu substanță de rezervă. în scoarța multor spe- cii de plante se diferențiază elemente meca- nice, de susținere, reprezentate de colenchim sau sclerenchim. Colenchimul se formează nu- mai în straturile externe ale scoarței. Poate avea forma de cordoane ori fâșii, ca la speciile de Lamiaceae, Cucurbitaceae, Apiaceae, sau de manșon continuu, ca la plantele floa- rea-soarelui (Helianthus annuus), lăcrămiță (Maianthemum bifolium). Sclerenchimul poate apărea oriunde în scoarță. Se poate forma atât sub epidermă, cât și în partea internă a ei. La graminee, ciperacee, sclerenchimul se formea- ză imediat sub clorenchim (țesut constituit din câteva straturi de celule cu pereții celulozici, bogate în cloroplaste), unde formează un man- șon continuu. Ultimul strat de celule al scoarței nu este diferențiat, de regulă, într-un endoderm tipic asemănător celui de la rădăcină. Acest caracter este întâlnit la majoritatea tulpinilor plantelor erbacee. El apare vizibil la unele tul- pini subterane cum sunt rizomii, stolonii, la tulpini acvatice și la multe din tulpinile lemnoa- se aeriene. La tulpinile subterane și cele acvati- ce, endodermul este format din celule cu pereții îngroșați, îndeplinind rol de susținere. La plan- tele lemnoase, endodermul apare ca o teacă amiliferă (endodermoid), îndeplinind rol protec- tor. Conține grăuncioare de amidon, iar uneori cristale minerale. La unele plante, endodermul apare format din celule cu pereții suberificați [exemplu, ricin (Ricinus communis)] sau scleri- ficați [exemplu, unele specii de (Liliaceae)]. Scoarța, în funcție de specie, poate conține cristale de oxalat de calciu, celule secretoare izolate (Lauraceae), canale secretoare (Coni- ferales, Apiaceae, Myrtaceae), celule și canale mucilaginoase (Malvaceae), laticifere (Euphor- biaceae, Moraceae). La speciile acvatice, scoarța este structurată într-un țesut aerifer (aerenchim), caracterizat printr-un sistem var- iat de lacune pline cu aer. La unele specii cu tulpini aeriene, scoarța produce emergente care devin spini [exemplu, măceșul (Roșa canina), murul (Rubus caesus)], peri urticanți [exemplu, urzica (Urtica dioica)]. 3. Cilindrul central (steiul) este format din celule parenchi- matice, în care sunt dispuse fascicule conducă- toare libero-lemnoase. Structura sa este varia- tă și caracteristică diferitelor specii de plante. La tulpini unde există endoderm, cilindrul cen- tral începe cu periciclul, format dintr-un singur strat sau din mai multe straturi de celule. în multe situații el poate apărea ca un manșon continuu de țesut mecanic (sclerenchim), ca- racter întâlnit la speciile de Cucurbitaceae. Ca- ryophyllaceae, sau numai sub formă de benzi în dreptul fasciculelor conducătoare libero-lem- noase [exemplu, cânepă (Cannabis sativa), in (Linum usitatissimum)]. Periciclul reprezintă locul de origine al mugurilor și rădăcinilor adventive. Monocotiledonatele și unele dicotiledonate nu diferențiază periciclul. Cu toate acestea, cilin- drul central al monocotiledonatelor începe cu o zonă de parenchim sclerificat, pe care unii au- tori o numesc periciclu sclerenchimatic. Fasci- culele conducătoare libero-lemnoase sunt for- mate din vase liberiene reprezentate de tuburi ciuruite, celule anexe și, uneori, parenchim li- berian și din vase lemnoase (traheide la gim- nosperme, trahei la angiosperme), însoțite uneori de parenchim lemnos. Ambele tipuri de vase formează un singur fascicul. Acestea, în funcție de poziția liberului față de lemn, pot fi: colaterale, bicolaterale și concentrice; a. Fasci- culele libero-lemnoase colaterale au orientate elementele liberiene către exterior, iar pe cele lemnoase spre interior. Sunt întâlnite la majori- tatea speciilor. La gimnosperme și multe dicoti- ledonate, în interiorul fasciculului, între liber și lemn, se află câteva straturi de celule cu pereții celulozici, subțiri, ce reprezintă un meristem gene- rator libero-lemnos numit cambiu intrafascicular, tulpină 861 tulpină care generează elemente noi de lemn și liber, reprezentând țesuturi secundare. Din această cauză se numesc fascicule colaterale deschi- se. Monocotiledonatele nu au cambiu intrafas- cicular. Fasciculele lor sunt colateral închise; b. Fasciculele libero-lemnoase bicolaterale, pe lângă liberul obișnuit orientat spre exterior, au un liber intern așezat pe partea internă a lem- nului. Cambiul intrafascicular se află localizat întreg liberul orientat spre exterior și lemn. Se numesc fascicule bicolaterale deschise. Sunt Fig. 310. Structura primară a tulpinii, la piciorul-cocoșului (Ranunculus repens)-. a - secțiune transversală; b - secțiune transversală prin fasciculul libero-lemnos (mărit); 1 - epidermă; 2- scoarță; 3- fascicul libero-lemnos; 4- stomată; 5 - lacună medulară; 6 - sclerenchim; 7 - liber; 8 - cambiu; 9 - melaxilem; 10 - protoxilem; 11 - parenchim lemnos. întâlnite la speciile plantelor de Cucurbitaceae, Solanaceae. c. Fasciculele libero-lemnoase concentrice sunt prezente la unele plante. Aici unul din țesuturile conducătoare îl înconjoară pe celălalt. Elementele de liber le pot înconjura pe cele lemnoase. în acest caz partea centrală a fasciculului conține vase lemnoase, iar exter- iorul său vase liberiene. Se numesc fascicule hadrocentrice și sunt întâlnite la ferigi. Când elementele de lemn înconjoară pe cele de liber se numesc fascicule leptocentrice. Partea cen- trală a fasciculului conține vase liberiene, iar exteriorul său vase lemnoase. Se întâlnesc la rizomul de lăcrămioare (Convallaria majalis). Fasciculele liberolemnoase sunt cele mai im- portante elemente ale cilindrului central și nu pot lipsi niciodată din structura sa. La unele specii de plante dicotiledonate (Ranunculus) (fig. 310) și monocotiledonate, fiecare fascicul este înconjurat de două arcuri de țesut scleren- chimatic cu rol de susținere. Unul se află pe partea externă a fasciculului, iar altul pe partea internă. Fasciculele conducătoare libero-lem- noase au un anumit mers în tulpină. Ramificați- ile lor pătrund în frunze, unde devin fascicule foliare. între fasciculele conducătoare libero-lem- noase se află țesut parenchimatic. Acesta for- mează raze medulare. Țesutul parenchimatic situat în zona centrală a tulpinii formează mă- duva. La anumite specii de plante nu există același ritm de dezvoltare între celulele paren- chimului medular și restul țesuturilor. Dezvolta- rea mai rapidă a țesuturilor înconjurătoare de- termină ruperea celulelor medulare și formarea lor, în centrul tulpinii, a unui spațiu gol numit canal medular. VII. Structura secundară. La gimnosperme, dicotiledonate lemnoase (arbori, arbuști) și cele erbacee, perene, în structura primară a tulpinii apar meristeme noi: cambiul și felogenul (fig. 311). Acestea, prin activitatea de diviziune celulară, produc țesuturi secundare care determină creșterea în grosime a tulpinii. 1. Cambiul se formează totdeauna în cilindrul central. Provine din meri sternul primar (pro- cambiu) aflat în vârful tulpinii. Apare între liberul și lemnul fasciculului conducător primar, unde se mai păstrează un țesut meristematic capabil să intre în diviziune și să producă celule noi. Acesta se racordează cu cambiul interfascicular care se diferențiază între fascicule, rezultând un cambiu continuu. Este format dintr-un singur strat de celule tinere, care cresc în sens radiar și se divid tangențial. în urma diviziunii, una din tulpină 862 tulpină Fig. 311. Structura secundară a tulpinii, la tei (Tilia cordata): 1 - epidermă; 2- suber; 3- felogen; 4- feloderm; 5-scoarță primară; 6- periciclu; 7-liber primar; 8 -cristale minerale (ursinii); 9 -tuburi ciuruite; 10- fibre liberiene; 11 - parenchim de dilatare; 12 - raze liberiene secundare; 13 - celule anexe; 14 - cambiu; 15 - raze medulare secundare; 16 - parenchim lemnos; 17 - vase lemnoase; 18 - zonă anuală; 19 - celule lemnoase primare; 20 - lemn primar; 21 - măduvă; 22- celule cu tanin. celule rămâne mai departe meristematică, cu însușirea de a se divide în continuare, cealaltă își pierde capacitatea de diviziune, se alătură al- ternativ, fără regularitate, de lemnul primar și de liberul primar, rezultând lemnul secundar și libe- rul secundar: a) Lemnul secundar este format din vase conducătoare lemnoase (trahee, trahe- ide), fibre lemnoase și parenchim lemnos. Traheile sunt vase conducătoare perfecte fără pereți despărțitori. Sunt caracteristice angiospermelor. Traheidele sunt vase conducătoare care au pereții laterali și oblici perforați prin punctuațiuni duble sau areolate. Sunt caracteristice gimno- spermelor. Fibrele lemnoase sunt întâlnite la angiosperme. Lipsesc la gimnosperme. îndepli- nesc funcția de susținere. Sunt dispuse, printre vase, în parenchimul lemnos. Parenchimul lem- nos este bine reprezentat la arborii și arbuștii foioși și absent sau slab dezvoltat la gimno- sperme, iar atunci când există, însoțește canalele tulpină 863 tulpină rezinifere. La foioase, în parenchimul lemnos se depozitează rezerve nutritive pentru perioa- da de repaus; b) Liberul secundar este format din vase conducătoare liberiene, celule anexe, fibre liberiene și parenchim liberian. Vasele con- ducătoare liberiene sunt formate din celule alungite, cu peretele subțire și nelignificat. Pereții transversali au o poziție oblică și sunt ciuruiți, perforați. Celulele anexă sunt întâlnite la angio- sperme și lipsesc la gimnosperme. Fibrele liberi- ene sunt celule foarte alungite, cu lumenul îngust și pereții foarte îngroșați, uneori lignificați. Pot fi dispersate sau grupate în pachete. îndeplinesc rol de susținere, de protecție a liberului condu- cător și de depozitare a substanțelor organice. Parenchimul liberian este format din celule cu pereții nelignificați. îndeplinește funcția de con- ducere în sens radiar și de depozitare a sub- stanțelor organice. La speciile lemnoase se produc mai multe celule de lemn decât de liber. Producerea lemnului este de aproximativ zece ori mai mare decât a liberului. în zonele cu climă temperată, activitatea cambiului este per- iodică și neuniformă. Pe timp de iarnă, activi- tatea cambiului este oprită. Primăvara circula- ția apei este abundentă. Cambiul generează vase lemnoase cu lumenul mare. După înflorire și fecundație, nevoia de apă se micșorează treptat. Ca urmare, de acum către toamnă cambiul va produce vase de lemn cu lumenul din ce în ce mai mic. La sfârșitul verii se for- mează numai fibre lemnoase, care îndeplinesc un rol mecanic (M. Păun și colab., 1980). în fiecare an activitatea cambiului se repetă iden- tic. între fasciculele conducătoare libero-lem- noase se formează parenchimul interfascicu- lar, care alcătuiește razele medulare. Lemnul de primăvară este de culoare mai deschisă, iar cel de toamnă de culoare mai închisă. împre- ună formează inelul anual. După numărul de inele anuale se apreciază vârsta arborelui. La unele specii (stejar, ulm, salcâm etc.), o dată cu îmbătrânirea se produce o diferențiere a lem- nului în două zone: una centrală, închisă la culoare, numită duramen, și alta periferică, mai deschisă, numită alburn. Duramenul este for- mat din țesuturi moarte. Celulele suferă impor- tante transformări chimice. Peretele celular și lumenul se impregnează cu diferite substanțe organice (taninuri, coloranți, gume, rășini) sau cu substanțe minerale. în trahei se formează tile. Această parte a tulpinii se mai numește inima lemnului și este de consistență tare. Al- bumul este format din țesuturi vii. Are însușirea de a conduce apa și depozitează substanțe de rezervă. 2. Felogenul apare sub forma unui manșon cilindric, în epidermă la salcie, în scoarța primară la fag, carpen, în endoderm și chiar în periciclu la vița de vie. El provine din redobândirea capacității de diviziune a unor celule definitive din cadrul țesuturilor primare. Prin activitatea sa, felogenul generează, spre exterior, suber, iar spre interior, un țesut paren- chimatic fundamental, numit feloderm. Țesu- turile produse de felogen formează împreună peridermul. Suberul are un rol foarte important Fig. 312. Mersul fasciculelor conducătoare în tulpină: a - tulpină cu frunze opuse de curpen (Clematis vitalba); b- tulpină cu frunze alterne de lilicele (Iberis amara); c-rizom de pana-cocoșului (Aspidistra eliator); 1,2, 3 etc. - nivelul frunzelor; f^, f₂- frunze pe cale de dezvoltare, /n-interod; ma- mugure auxiliar; n - nod; pt- pețiol; v- vârf vegetativ; fc-fascicule conducătoare; //-fascicul foliar; fr-frunze. turgescență 864 turiță mare în funcția de protecție. Pe suprafața scoarței suberificate se află lenticele. Acestea sunt for- mațiuni cu aspect de puncte sau butoniere, for- mate din celule suberificate rarefiate, care permit respirația țesuturilor vii din tulpină. Activitatea succesivă a felogenului îngroașă scoarța prin țesuturi moarte care alcătuiesc ritidomul. VIII. în lumea plantelor există patru tipuri de trecere de la structura primară la structura secunda- ră a tulpinii. (G. Șerbănescu-Jitaru, C. Toma, 1980) (fig. 312). Tipul I (Aristo- lochia) se întâlnește la liane cum sunt mă- rul-lupului (Aristolochia clematitis), curpenul (Clematis vitalba), vița de vie (Vitis vinifera). Cambiul apare ca arcuri intrafasciculare. în razele medulare primare ia naștere cambiul interfasci- cular. Prin racordarea lor rezultă inelul cambial. Activitatea cambiului produce liber secundar și lemn secundar în fasciculele conducătoare și raze medulare secundare parenchimatice, in- tercalate printre cele primare. Tipul II (Heli- anthus) se întâlnește la floarea-soarelui (Helian- thus annuus), fasole (Phaseolus vulgaris), diferite specii de bob (Vicia sp.) și alte plante dicotiledonate erbacee. Cambiul apare ca arcuri intrafasciculare în fasciculele conducătoare pri- mare. în razele medulare se diferențiază fascicu- lele conducătoare libero-lemnoase mai mici. Fiecare din ele au cambiu intrafascicular. Prin însumarea cambiilor intrafasciculare rezultă cambiul inelar. în foarte mică măsură participă cambiile interfasc icul are formate în razele me- dulare. Cambiul produce liber secundar, lemn secundar și raze medulare secundare. Tipul III (Coniferales) se întâlnește la conifere și la unele dicotiledonate lemnoase și erbacee. Dintre dicoti- ledonatele lemnoase menționăm speciile de salcie (Salix sp.), arțar (Acer sp.), soc (Sambucus sp.), prun (Prunus sp.) etc. Fasciculele conducătoare primare cu cambiu intrafascicular sunt așezate des și separate prin raze medulare foarte îngus- te. Țesuturile secundare formate au aspectul unor cilindrii sau inele continue. Tipul IV (Tilia) se întâlnește la unele dicotiledonate cum sunt speciile de tei (Tilia sp.), liliac (Syringa sp.), tutun (Nicotiana tabacum) etc. Procambiul are o formă inelară și produce, chiar în structura pri- mară, liber primar și lemn primar. Lemnul primar format este străbătut de raze medulare înguste. Procambiul devine apoi cambiu care produce inele de liber secundar spre exterior și lemn secundar spre interior. Razele medulare din inelele lemnului secundar sunt foarte înguste. TURGESCENȚĂ (Turgescen ti a), stare de întindere a membranei și peretelui celular produsă de presiunea osmotică a sucu- lui celular din vacuole. Starea de turgescență asigură desfășurarea în condiții optime a funcți- unilor celulare din organismele vegetale vii. La speciile de plante cu țesuturi mecanice mai puțin dezvoltate, turgescență participă la men- ținerea lor în poziție erectă. Unele mișcări ale plantelor (seismonastii), răspândirea semințe- lor (diseminarea), deschiderea și închiderea stomatelor se datorează variaților de turges- cență a celulelor. Turgescență are rol însemnat și în creșterea celulelor. TURIȚĂ MARE (Agrimonia eupa- toria), fam. Rosaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, heliofită, heiiosciadofită, xerome- zofită spre mezofită, mezotrofă, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită în toate regiunile țării, preferând locurile umede și semiumbrite din luminișuri și margini de pădure, tufărișuri, pajiști, livezi, margini de drumuri, de la câmpie până în zona montană la cca 1000 m altitudine; vegetează pe soluri uscat-revene până la reve- ne, uneori și pe cele reavăn-jilave cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește asprișoa- râ, boitoreanâ, buruiană de friguri, canipoală, coada-racului, cornățel, dumbravnică, gălbăna- re de germe, lipici, mătcuță, scai mărunt, sora-fragilor, turicioară. Genetic, 2n = 28. Fito- cenologic, încadrată în asociațiile vegetale Fes- tuco-Brometea, Quercetea, Car. Trifolion medii et Festuco-Brometea. Răspândită în Europa, Asia, Africa, America. Descriere. Rizom scurt, simplu sau ramificat, din care pornesc rădăcini filamentoase, rare. Tulpină rigidă, neramificată, cu internoduri din ce în ce mai alungite spre vârf, foarte păroasă, înaltă până la 100 cm. Frunze mari, întrerupt-penat-sectate (foliolele mari al- ternează cu cele mici), moi-păroase, cu stipele ovate la bază. Foliolele frunzelor sunt inci- zat-dințate pe margine. Flori galbene (pe tipul 5, cu 10-20 stamine), scurt-pedicelate, cu recep- tacul subrotund, bogat-păros, grupate în racem spiciform, lung. înflorire, VI-VIII (X). Fructe, nu- cule care rămân în receptacul. Compoziție chi- mică. Părțile aeriene conțin tanin (galotanin, elagitanin), glicozizi ai asparaginei și luteolinei, cvercetină, hiperină, rutozid, urme de ulei volatil, substanțe amare, acid ursolic, acid nicotinic, vitamina C, vitamina K, dioxid de siliciu. Bio- terapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări turiță mare 865 turta-vacii terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active sunt cole- retice și colagoge, astringente, anticatarale, sti- mulează secrețiile gastrointestinale și dezvoltă apetitul. Stimulează eliminarea bilei în intestin, favorizează secreția bilei de către celulele he- patice (hepatocite). Conținutul ridicat de tanin le asigură o bună acțiune antidiareică. Au însu- șirea de a reduce inflamațiile mucoaselor. Planta este folosită în tratamentul colecisto- patiilor cronice și congestiilor hepatice, în hipo- aciditate gastrică, enterite catarale, în calculo- ze renale și biliare, diateză urică, în reumatism cronic muscular și articular, gută, alergii, lipsa poftei de mâncare, gingivite, stomatite, infla- mații în gură și ale faringelui, ulcer varicos, tumori, răni, contuzii, boli de piele, mușcături de șarpe, sau insecte. Este un bun regenerator vascular datorită conținutului său în catechine și are rezultate în tratamentul ulcerelor varicoa- se. Extractul alcoolic are proprietăți antivirale. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Agri- moniae herba) se recoltează la începutul înflo- ririi, din iunie până în august. Se taie partea foliată nelignificată. Se usucă la umbră în strat subțire. Uscare artificială, la 35° C. Se păstrea- ză în saci textili sau de hârtie. Medicină uma- nă. Uz intern. Pentru tratarea litiazei biliare și renale, colecistopatiilor cronice, congestiilor he- patice, în enterite catarale, hipoaciditate gastri- că, diaree, gastrite, reumatism, gută, alergii, lip- sa poftei de mâncare: a) infuzie, din 1 lingură cu pulbere plantă la o cană (200 ml) cu apă cloco- tită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi înainte de mese; b) de- coct, din 1 lingură cu plantă mărunțită la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5-10 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Contraindi- cații. Nu se fac supradozări, deoarece se poate declanșa o eliminare bruscă a pietrelor, fiind posibilă o astupare a căilor biliare și renale. Uz extern. 1. Pentru tratarea gingivitelor, stomati- telor: a) infuzie, din 2 linguri cu plantă mărunțită la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi; b) decoct, din 2 linguri cu plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi. 2. Pentru tratarea infla- mațiilor în gură sau gât: decoct, dintr-un pumn de frunze din plantă la 1 I apă. Se fierbe 15-20 minute. Se strecoară. Se adaugă puțin oțet. Se face gargară de mai multe ori pe zi. 3. Pentru tratarea rănilor, afecțiunilor tegumen- tare, amigdalitei, faringitei: decoct, din 1 lingură cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe până scade la o treime din cantitatea inițială. Se strecoară. Rănile și afecțiunile tegu- mentare se spală, folosind un tampon de vată. Pentru tratarea amigdalelor și faringitelor se face gargară de mai multe ori pe zi. 4. Pentru tratarea ulcerului varicos: decoct, din 200 g plantă la 1 I de vin roșu. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se spală local. 5. Pentru comba- terea tumorilor și intiamațiilor articulare: alifie, din frunze tocate foarte mărunt, amestecate cu vin roșu și untură proaspătă. Se aplică pe tu- moare sau pe inflamația articulară. 6. Pentru tratarea entorselor, luxațiilor, tumorilor: decoct, din o mână de plantă, o mână tărâțe de grâu și puțină drojdie de vin la 1 I apă. Amestecul se fierbe 30 minute. Se aplică cataplasme locale cu un săculeț în care se introduce amestecul și decoctul. 7. Pentru tratarea rănilor, contuziilor, mușcăturilor de șarpe și insecte: cataplasme, cu planta proaspătă, zdrobită. 8. Pentru tra- tarea bolilor de piele: decoct, din un pumn de amestec în părți egale de turiță mare cu fumă- riță la 1 I lapte dulce. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se spală locul afectat. Medicină ve- terinară. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastritelor, stărilor alergice cu urticarie, stărilor subicterice, afecțiunilor hepatice: a) infuzie, din 2-3 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 3 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă; se fierbe 5 minute la foc domol; se strecoară; se lasă la răcit și se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (ca- baline, taurine), 25-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-10-20 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5-1-3 g (E. Nea- gu,C. Stătescu, 1985).Cosmetică. Pentru tratarea afecțiunilor oculare, conjunctivitelor: infuzie, din 2 linguri cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă aco- perită 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale (v. PI. LVIII, 6). TURTA-VACII (Boletusluteus), fam. Boletaceae. Ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită vara și toamna (Vl-X) pe sol, izolată sau în grupuri, prin pădurile de pin, uneori și turta-vacii 866 turtă prin brădet, cu dezvoltare în masă în lunile iulie, august, septembrie; se mai numește văcuțe. Descriere. Pălăria convexă, apoi întinsă, plană, cărnoasă, diametrul 4-12 cm; fața superioară brun-gălbuie sau brun-roșcată, vâscoasă pe timp umed, cu pielița ușor separabilă; fața infer- ioară cu tuburi sporifere scurte, fine, galbene, cu porii mici și rotunzi, la cele tinere acoperite cu o cortină albicioasă care leagă pălăria de picior. Piciorul cilindric, ușor-îngustat la bază, lung de 3-6 cm, diametrul 1-2,5 cm, albicios, gălbui sau galben-brun, cu inel membranos alb, apoi albicios-violaceu, care, în cele din urmă se brunifică. Carnea moale, albă sau albă-gălbuie, cu miros de fructe și gust dulce. Sporii ovoizi (7-10 x 3-4 p), netezi, gutulați, galbeni, ocracei în masă. Alimentație. Valoare alimentară foarte mare. Foarte bună la gust. Una din cele mai căutate ciuperci ale pădurilor de conifere. Se poate curăța repede și ușor, întrebuințată în diverse preparate culinare. Se poate usca pentru iarnă. Se curăță de pieliță pentru a nu da vâscozitate preparatelor culinare. TURTA (Carlina acaulis), fam. Astera- ceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită spre mezofită, oligotrofă, amfito- lerantă la temperatură și pH, întâlnită prin fâne- țe și pășuni pe care le depreciază calitativ, frecventă în regiunea montană și subalpină; vegetează pe soluri uscat-revene, revene și reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (T = 10-30); se mai numește ceapă ciorască, ciortopelog, ciurul-zânelor, ciurul-zorilor, colacul-babii, găi- nușă, iarba-lupului, mărul-ciobanului, nevăstui- că, pălămidă, pâinea-babei, punga-babei, sita-zânelor, spinul-cerbului, tătăiașe, tulă, tur- cea, turturea. Dacii o numeau tutrastra, turtras- tă, turtă (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 20. Fitocenologic, încadrată în Arrhenatheretea, Potentillo-Nardion, Car. Me- sobromion. Răspândită în Europa Centrală. Descriere. Rizom gros, pivotant. Tulpină scurtă de 1-2 cm sau absentă. Frunze alun- git-ovate sau lanceolate, sectate și spinoase, glabre, rigide, cu nervuri proeminente. Flori brun-roșiatice, tubuloase, foarte numeroase, adunate într-un calatidiu cu diametrul de 7-12 (15) cm, cu foliole involucrale negricioase, spi- nos-penat-sectate, cele interne pe față albe, lucioase, ușor curbate spre exterior. înflorire, VIII-IX. Fructe, achene mici (4-5 mm), fin-pă- roase, cu papus de 3-4 ori mai lung decât la achena cu sete plumoase. Compoziție chi- mică. Rizomul și rădăcinile conțin ulei volatil, inulină, tanin, rezine, săruri minerale. Biotera- pie. Rizomul și rădăcinile plantei au utilizări în medicina umană tradițională și în medicina ve- terinară cultă și tradițională. Principiile active acționează diuretic, sudorific, stomahic, cola- gog, antiinfecțios și antidermatozid. Acțiunea antibacteriană este evidentă, mai ales față de stafilococi. Asupra lor intervine oxidul de carli- nă. Farmacodinamic, intervin asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată; fa- vorizează sudorația cu efect purificator și de înlăturare a febrei; favorizează digestia și se- creția de bilă; principiile active previn infecția sau înlătură procesul inflamator. Planta este utilizată empiric în medicina populară pentru tratarea ascitei, bolilor de stomac, viermilor in- testinali, în catar bronșic, febrei, bolilor de piele. Medicina veterinară folosește planta în nefrite, cistite, stări febrile, ascită, indigestii, plăgi puru- lente, dermatite, scabie (râie), tricofiție. Recol- tare. Rizomul și rădăcinile (Carline rhizoma et radix) se recoltează în august-septembrie. Scoaterea clin pământ se face cu cazmaua. Se scutură de pământ, iar dacă este nevoie se spală. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea ascitei, bolilor de stomac, viermilor intestinali: pulbere de rădăcină, se ia de 2-3 ori pe zi câte un vârf de cuțit. 2. Pentru tratarea ascitei, boli- lor căilor urinare: decoct, din 1-2 lingurițe cu pulbere de rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc moderat. Se stre- coară. Se bea călduț. 3. Ca tonic stomahic: macerat în vin, din 40-60 g pulbere de rădăcină la 1 I de vin. Se lasă la macerat’8-10 zile, agitând sticla zilnic pentru uniformizarea ex- tractului. Se strecoară. Se bea câte un păhărel pe zi. Uz extern. Pentru tratarea bolilor de piele (pecingine, bube cu coji, piele aspră): a) de- coct, din 2 lingurițe cu pulbere de rădăcină la o cană (250 ml) cu apă rece. Se fierbe 5 minute la foc moderat. Se strecoară. Se spală locul afec- tat folosind un tampon de vată; b) extracție acetică, din 20-30 g pulbere de rădăcină la 1 I oțet de vin. Se lasă la macerat 7 zile. Se agită sticla zilnic pentru uniformizarea extractului. Se strecoară. Se spală sau tamponează locul afectat. Medicină veterinară. Uz intern. Pen- tru tratarea nefritei, cistitei, stărilor febrile, asci- tei, indigestiilor: infuzie, din 10 g pulbere de rizomi și rădăcini peste care se toarnă o cană turtă 867 tutun (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct, din 10 g pulbere de rizom și rădăcină la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-250 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10-15-30 g; animale mici (pisici, câini), 1-5-10 g. Se utilizează cu predilecție la cabaline. Uz ex- tern. Pentru tratarea plăgilor purulente, derma- titelor, scabiei (râie), tricofiției: extracție umeda, din 5 g pulbere de rizom și rădăcină la 100 ml oțet. Se lasă 7 zile la macerat. Zilnic sticla se agită pentru uniformizarea extractului. Se stre- coară. Se badijonează zonele afectate sau în- tregul corp (v. PI. LVIII, 5). TUTUN (Nicotiana tabacum), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, anuală, alogamă, cultivată, originară din America de Sud; se mai numește bacon, duhan, tabac, tiutiun. Genetic, 2n = 48 (dar și 24, 36). Produs fumativ folosit pentru prima dată în America. La debarcarea în insula San Salvador, Columb constată, la indigeni, obiceiul de a fuma frunze de tutun în pipe de bambus, numite „tabaco“. în Europa este cunoscut abia în 1519, fiind adus de spanioli. Cultivată mai întâi ca plantă orna- mentală și apoi ca plantă furnizoare de tutun, pentru prizat și fumat, procedeu apărut pe con- tinent în Anglia. în țara noastră a fost introdus de turci. La mijlocul secolului al XVI-lea, supra- fețe mai importante cultivate cu tutun sunt întâl- nite în Portugalia, apoi în Franța. Principalele țări cultivatoare sunt S.U.A., China, India, Fe- derația Rusă, Brazilia, Japonia, țările din Orien- tul Apropiat și din sudul Europei. Specie iubi- toare de căldură. în cursul vegetației suma de grade se ridică la 1800-3200° C. Semințele încolțesc la minimum 12° C. Temperatura opti- mă (medie zilnică) cerută, 24-25° C. La peste 35° C suferă. Sensibilă față de temperaturile joase. Pretențioase la lumină. Tutunul folosit pentru țigările de foi solicită o luminozitate mo- derată; de aceea se cultivă printre șirurile de pomi sau porumb. Mărimea și calitatea produc- ției depinde de umiditate. Vegetează bine dacă primește 180-200 mm precipitații. Coeficient de transpirație, 300-500. Vânturile puternice sfâșie frunzele. Pretinde soluri luto-nisipoase, bine structurate, afânate, bogate în humus. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată, adâncă până la 2 m. Masa radiculară principală se află în straturile superficiale ale solului. Tul- pină erectă, cilindrică, glandulos-păroasă, simplă sau puțin ramificată la vârf, înaltă până la 180 (200) cm. Frunze mari alungit-eliptice până la îngust-lanceolate, sesile sau scurt-pețiolate, alterne, întregi, glandulos-păroase. Flori albe, roz sau roșii, mirositoare, grupate într-o inflo- rescență paniculat-ramificată. înflorire, VI—IX. Polenizare predominant autogamă, secundar entomofilă. Fruct, capsulă biloculară cu 2000-4000 semințe ovoide sau reniforme, cafe- nii, cu suprafața rugoasă. Compoziție chimică. Frunzele mature conțin apă (proaspete, 75-90%; uscate, 20-30%; fermentate, 15-17%); substan- țe minerale (K, Ca, Na, Mg, Fe, Mn, Al, P, S, Si, CI, Cu și urme de Se, Be, Br, Zn, Cd, Cr, Co etc.); compuși organici (N-nicotine, până la 0,5% p.u.; N-proteic, 0,8-3,0% p.u.; N-amidic 0,02-0,57% p.u.; celuloză brută 8-15% p.u.; amidon 3,3-4,6% p.u.; glucide solubile, 1-2% p.u.; substanțe pectice, 6,3-12,8% p.u.; lipide brute 0,6-3,4% p.u.; acizi organici 5,5-29,3% p.u.; rășini 3-16% p.u.; ulei eteric, 0,4-1,2%; ceruri 0,2-0,3% p.u.). Dintre substanțele orga- nice azotate se menționează alcaloizi cu nu- cleu piridinic (nicotină, nornicotină, anabasină, anatabină, N-metilanabasină, N-metilanatabi- nă, nicotin-/-N-oxid, nicotirină, nicotelină, cotini- nă, miosmină, piridină, izonicoteină, 3-piridil-me- til-cetonă, 3-piridil-propil-cetonă); cu nucleu piperidinic (piperidina); cu nucleu pirolidinic (pirolidină, N-metil-pirolidină, 2-metil-pirolidină, N-metil-pirolină); cu nucleu indolic (harman, norharman). Unii alcaloizi secundari se for- mează în cursul procesului de uscare sau fer- mentare a frunzelor. Frunzele mai conțin mici cantități de compuși bazici azotați (metilamină, izoamilamină, colină, trigonelină); aminoacizi liberi (prolină, ornitină, citrulină) și peptide. Ni- cotină se sintetizează la nivelul rădăcinilor, de unde este transportată și depozitată în frunze, sub formă de săruri organice sau combinații glucidice. Celuloza si amidonul sunt însoțite de mici cantități de dextrine, hemiceluloze, materii pectice, acid pectic, glucoza, fructoză, zaha- roză, maltoză, rafinoză, stahioză, glucozamină, galactozamină. Semințele conțin apă (9%), proteine (22-25%), lipide (35-58%), amidon și zahăr (6-7%), pentosane (3%), celuloză (7%), substanțe minerale (3,5-3,8%). Uleiul gras din semințe de proveniență românească are în tutun 868 tutun compoziție acizii: palmitic (8,07%), stearic (3,25%),’oleic (11,9%), linoleic (76,13%), lino- lenic (0,65%). Sunt semnalate prezența ni- cotinei, nornicotinei, cantități foarte mici de anatabină și urme de anabasină; glucoza, fruc- toză, zaharoză, rafinoză, planteoză etc. Toxi- cologie. Nicotină este foarte toxică. în doză de 5-6 mg provoacă moartea unui om. O picătură de nicotină pusă pe limbă sau injectată omoară un câine. A șasea parte dintr-o picătură este doza mortală pentru un iepure sau pentru o pisică. Șapte picături constituie doza mortală pentru un cal. Ingerarea frunzelor verzi sau uscate de către animalele erbivore, inspirarea nicotinei în grajduri și magazii, unde sunt atârnate frunzele pentru uscare, spălarea cu soluție de tutun a animalelor pentru distrugerea paraziților, provoacă intoxicații grave cu nico- tină. Simptomele constau în zbârlirea părului, neliniște, salivație, grețuri, tremurături, balo- nare, constipație, diaree fetidă, respirație accelerată și întretăiată, bătăile inimii acce- lerate și neregulate, răcirea extremităților, sudo- ri reci, amețeli, pierderea sensibilității, paralizie, moartea. Fumatul produce tulburări funcționale și apariția de boli ce nu mai pot fi vindecate. Fumul conține nicotină, oxid și dioxid de car- bon, gudron, hidrogen sulfurat, acid cianhidric, alcool metilic etc., unele din ele rezultând în timpul combustiei (794-827° C), prin distilarea uscată a substanțelor ce le are în compoziție. Gudronul din fumul de țigară conține benzopi- ren, substanță puternic cancerigenă. Experi- mental, prin injectarea benzopirenului extras din fumul de țigară la trei loturi de șoareci, s-au produs, fără excepție, tumori canceroase după 42 zile (Paris, 1946). Injecțiile cu nicotină la animale produc atrofierea testiculelor și ova- relor. La bărbat, fumatul determină dereglarea funcției sexuale până la impotență. La femei, fumatul provoacă atrofierea ovarelor, apariția de tulburări menstruale, insuficiență ovariană constând în hiposecreție de hormoni sexuali, sterilitate, avorturi spontane, dureri de șale, dureri de cap etc. Fumul determină îmbolnă- virea inimii și a vaselor de sânge, facilitează apariția infarctului miocardic, aterosclerozei, hi- pertensiunii arteriale; determină îmbolnăvirea aparatului respirator prin apariția bronșitei ta- bacice, ce anticipează adesea un cancer pul- monar sau o tuberculoză pulmonară. Fumatul determină apariția cancerului laringian, cance- rului gastric format pe ulcere gastrice vechi, hiperacidității gastrice, ulcerului gastric (de 10 ori mai frecvent la fumători decât la nefumă- tori); cancerului renal și vezical (de cinci ori mai frecvent la fumători), cirozei hepatice etc. In- dustrie. Frunzele sunt folosite la prepararea produsului comercial de tutun tăiat pentru pipă, țigări de foi și țigarete, solicitate de fumători; prepararea de insecticide (praful de tutun, zeama de tutun), extragerea acidului nicotinic (vitamina PP), acidului citric etc. Din semințe se extrage un ulei semisicativ folosit în alimentație (după rafinare) și la pregătirea vopselelor. Bio- terapie. în anul 1555 călugărul franciscan Andre Thevet folosea frunzele plantei ca anti- nevralgic. El a tratat cu această plantă pe re- gele Francisc al Il-lea și pe Caterina de Medici. Empiric, tutunul era folosit odinioară contra viermilor intestinali, în colici, retenție urinară, hidropizie, dureri de ochi. Astăzi nu mai prezin- tă importanță terapeutică. Acidul nicotinic (vita- mina PP), obținut din extractul de nicotină, este folosit în combaterea pelagrei și a altor afecți- uni. Medicina umană. Administrarea în doze ponderabile produce amețeli cu greață și pros- trație, tremurături, incertitudini în demersuri, excitarea motorie a fibrelor musculare cu ten- dință la arterioscleroză, hipersecreția glandelor digestive cu creșterea peristaltismului, obosea- lă cerebrală, slăbire. Homeopatic, tinctura-mamă se prepară din frunze proaspete, recoltate vara, înainte de înflorire. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 7-a sunt active în rău de automobile sau de mare, amețeli cu greață, vertij arterioscelerotic, vărsături de sarcină, li- potimie. Bolnavul prezintă paloarea feței aco- perită cu sudori reci, răcirea glacială a corpului, prostrație musculară accentuată, grețuri, ame- țeli, uneori tulburări de vedere. Aceleași diluții centezimale se administrează în angină pecto- rală, fals angor la arteriosclerotici sau la fumă- tori, în aortită. Tabloul clinic al bolnavului con- stă în senzație de cuțit înfipt în spatele sternului, durere între omoplați și senzație de construcție spre mica apertură toracică. Dilu- țiile centezimale a 4-a și a 5-a se administrează în diarei holeriforme. Tabloul clinic al bolnavului constă în indiferență, salivație abundentă, extremități foarte reci, grețuri intense și persis- tente, vomă, transpirații la nivelul mâinilor, ce- falee care se agravează la emisia diareică, puls slab și neregulat. Diluțiile centezimale a 4-a și a 5-a se mai administrează în cefalee matinală însoțită de grețuri, uneori și de tulburări de tutun 869 tutun turcesc vedere, spasme tetaniforme, nevrită sau atrofi- te de nerv optic, hipomnezia arterioscleroticilor. în cazul marilor fumători se folosesc diluțiile centezimale de la a 7-a la a 9-a (Mihai N e a g u Bas arab, 1985). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru combaterea păduchilor, puricilor și ai agenților etiologici ai scabiei: decoct, din 5 g plantă uscată la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se umezește corpul cu această soluție. Atenție! Prin îmbăiere pot apărea uneori intoxicații. Ni- cotină se absoarbe destul de bine prin piele. Zootehnie. Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt bogate în proteine, glucide, săruri minerale. Servesc la furajarea animalelor. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează al- binelor culesul de nectar și polen pentru o lungă perioadă de timp. Cantitatea de nectar, 0,3-0,5 mg/floare. Producția de miere, 30-50 kg/ha. Pondere economico-apicolă mij- locie. Vopsitorie. Frunzele au proprietăți tinc- toriale. Se culeg cele improprii pentru prelucra- rea industrială. Se usucă bine. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben-închis (untdelemniu) și tabac. 1. Frunzele uscate se freacă în palme până se obține o pulbere fină. Se introduce într-un săculeț de pânză deasă, se clătește cu apă rece, se lasă să se scurgă bine, apoi se introduce în apă și se fiefbe până când culoarea soluției devine galbenă-închis. Se dizolvă piatră acră (soluție calda), se ames- tecă pentru uniformizare, se introduce mater- ialul pentru vopsit, se dă în clocot și apoi se lasă la cald două zile. Se scoate și se usucă la umbră. 2. Frunzele uscate se freacă în palme până se obține o pulbere fină. Pulberea obți- nută se pune într-un vas, se toarnă apă și se fierbe până când soluția se colorează gal- ben-închis la intensitatea maximă. Se strecoară. Separat, se încălzește borș și se introduce materialul de vopsit. Se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se trece în vasul cu soluția de vopsit, și se fierbe 30 minute. Se scoate și se usucă. 3. Materialul de vopsit, după ce a fost tratat cu borș, se introduce în soluția de vopsit (preparată ca la punctul 2). Se lasă la tempe- ratura camerei două zile. Se scoate și se usucă la umbră. Nu se clătește (Agneta Bâtcă, Margareta To m e s c u , 1984) (v. PI. LVIII, 7). TUTUN TURCESC (Nicotiana rustica), fam. Solanaceae. Plantă erbacee, anuală, predominant autogamă, originară din America; se mai numește bacon, baconițâ, duan, mahoarcâ, tabac țigănesc, tabac tur- cesc, tiutiun, tutuniță. Genetic, 2n = 24, 48. Cultivată pe suprafețe mari în Federația Rusă și Polonia. Rezistent la frig. Răspândită în America. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tul- pină erectă, cilindrică, glandulos-păroasă (mai ales la vârf), ramificată aproape de la bază, înaltă de peste 100 cm. Frunze mari, ovate până la triunghiular ovate, pețiolate, moi, glan- dulos-păroase. Flori galbene-verzui, campanu- late, scurt-pedicelate, grupate într-o inflores- cență racemos-paniculată, glandulos-păroasă. înflorire, VI-IX. Polenizare predominant auto- gamă, secundar entomofilă. Fruct, capsulă rotund-ovoidă, polispermă. Semințe brunii, cu suprafața reticulat-nervată, bogate în ulei (40%). Compoziția chimică este asemănătoare cu a —> TUTUNULUI (NICOTINĂ TABAC UM), cu mențiunea că este mai bogat în nicotină (5-6, chiar 12%) și acid citric (10-15%). Utilizare. Folosirea în industrie, zootehnie, medicină, ca plantă meliferă și toxicitatea sunt asemănătoare cu cele ale speciei NICOTINĂ TABACUM TUTUN) (v. PI. LVIII, 8). T * ȚELINĂ (Apium graveolens), fam. Apiaceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată pentru rădăcini (convar. rapaceum), pentru frunze (var. secalinum) și pentru pețiol (convar. dulce); se mai numește achiu, celer, celinâ, salina, selâr, sindirei, țalâr. Genetic, 2n = 22. întâlnită în flora spontană aproape de litoralul Mării Negre. Răspândită în Europa Centrală, Asia de Vest, Africa, America. Rezistentă la temperaturi scăzute. Semințele germinează la minimum 2-3° C, optimum 20-30° C. Cresc și se dezvoltă bine la temperaturile de 12-15° C. Cere mai multă căldură în timpul înfloritului. în faza de răsad rezistă până la minus 3-4° C, iar în faza de maturitate, până la minus 7-9° C. Descriere. Rădăcinile îngroșate se recoltează înainte de îngheț; nu rezistă sub 0° C. Cerințe reduse față de lumină. Pretențioasă la umidi- tatea din sol și la cea atmosferică, mai ales la răsărire, și toamna, în perioada acumulării sub- stanțelor de rezervă în rădăcină. Pretinde soluri cu textură mijlocie, fertile, bogate în humus, bogate în substanțe nutritive, calciu, cu pH-ul 6,5-7,5. Excesul de azot depreciază rădăci- nile. Rădăcină tuberizată, globuloasă, ramifi- cată la partea inferioară, în cazul țelină pentru rădăcină, și rădăcini ramificate, dezvoltate, neîngroșate, în cazul țelină pentru frunze sau pețioli. Porțiunea tuberizată provine din îngro- șarea parțială a epicotilului, hipocotilului și a unei porțiuni din pivotul rădăcinii. Tulpina flofiferă puternic ramificată, înaltă de 0,8-1,2 m, striată, fistuloasă. Frunze pețiolate, verzi-închis, glabre, lucioase, cele de la bază dublu-penate, cele de mai târziu penat-sectate. Flori mici, albe sau verzui, hermafrodite, cu două pistile, rar unisexuate, grupate în multe umbele mici, iar acestea reunite într-o umbelă compusă, fără involucru și involucel. Pole- nizare entomofilă. înflorire, VII—VIII. Fructe, dicariopse mici, verzi-cenușii, oval-rotunde, turtite lateral, prevăzute cu 5 coaste, cu canale secretoare ce conțin uleiuri eterice. Facultatea germinativă, 3-4 ani. Toate organele plantei sunt aromate. Compoziție chimică. Conține apă (cca 83%), protide (1 %), hidrați de carbon (cca 5%), săruri minerale-sodiu (55 mg%), potasiu (235 mg%), calciu (50 mg%), fosfor (60 mg%), fier (0,4 mg%); vitaminele A (2 p%), Bi și B₂ (0,05 mg%), niacin (0,7 mg%), C (10 mg%), magneziu, mangan, fier, iod, cupru, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, ulei volatil format din anhidrină sedanoică; colină, tirozină, acid glutamic etc. Alimentație. Aperitiv. Valoare energetică, cca 28 kcal/100 g. Nutrimentele conținute se resorb cca 92%. întrebuințată la diferite preparate culinare. Se folosesc pețiolii cu sau fără etiolare, recoltați de la țelină pentru pețiol, sau rădăcina recoltată de la țelină pentru rădăcină. Bioterapie. Consumată pentru pro- prietățile sale terapeutice încă din Antichitate. Recomandată în diferite boli de Dioscoride și Pliniu cel Bătrân. Principiile active intervin 872 felină afrodisiac, antipiretic, antiscorbutic, antisep- tic, aperitiv, stomahic, carminativ, depurativ, diaforetic, diuretic, drenor hepatic, emenagog, galactogog, regenerator sanguin, hipoglicemi- ant, hipotensor, ocitocic, tonic al sistemului nervos și tonic glandular (mai ales al glandelor suprarenale), vermifug, cicatrizant și ca reme- diu al obezității. Stimulează sexualitatea și intervine favorabil în creșterea potenței; deter- mină scăderea temperaturii corpului în cursul diferitelor stări febrile; înlătură efectele scor- butului; provoacă distrugerea microorganis- melor și acționează eficient împotriva putre- facțiilor; favorizează digestia; provoacă elimina- rea gazelor intestinale; favorizează retragerea toxinelor din umorile organismului și provoacă eliminarea lor; favorizează creșterea transpi- rației; acționează asupra epitelului renal determinând creșterea cantității de urină eliminată; stimulează activitatea de drenare a bilei din canalele biliare; provoacă apariția ci- clului menstrual întârziat; stimulează secreția glandelor mamare; activează hematopoeza; determină scăderea glucozei din sânge și a tensiunii arteriale; favorizează contracția ute- rului; provoacă eliminarea viermilor intestinali; favorizează epitelizarea și grăbește vinde- carea rănilor; favorizează slăbirea. Recoman- dată în inapetență, digestii lente, astenie, surmenaj, convalescențe, insuficiență supra- renală, nervozitate, afecțiuni ale vezicii urina- re, afecțiuni cardiace, hepatice, pulmonare, metabolice, renale, anorexie, meteorism, artritism, bronșită, litiază renală, constipație, colică nefritică, diabet, febră intermitentă, gută, hidropizie, obezitate, retenție urinară, ulcer, tuse cronică, contuzii, degerături, dureri ale sânilor, scrofuloză, pletoră, pirozis, cancer, plăgi, prurit. Recoltare. Rădăcinile plantei (Apii graveo/entidis radix) se re- coltează vara, eșalonat, pentru cultura de vară. Producția, 15-18 t/ha. Toamna se recol- tează în octombrie-noiembrie, înainte de în- ghețarea solului. Se păstrează în silozuri. Pro- ducția, 20-25 t/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea vindecării afecți- unilor renale, celor însoțite de edeme cardio- renale și albuminurie (reumatism, gută), insuficienței suprarenale, pentru stimularea funcției sexuale și tratarea afecțiunilor prezen- tate la bioterapie: consumată ca atare sub formă de salată crudă sau în alte preparate culinare. 2. Pentru cura de slăbire, în telină j.____ reumatism, gută, tuse, catar bronhie: suc, câte 100 g dimineața înainte de masă. 3. Ca diuretic: a) decoct, din 30 g rizom și rădăcină la litrii de apă. Se fierbe 20-30 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) tinctură, preparată din părți egale, de rădăcini tăiate mărunt și alcool de 40°. Se lasă 6-8 zile la macerat. Se ia, de două ori pe zi, câte o linguriță. 4. Pentru tratarea catarului pulmo- nar, răgușelii, eliminarea gazelor intestinale, ca diuretic și laxativ: infuzie, din 4 linguri cu pulbere de frunze la 1 I de apă în clocot. Se lasă 20-25 minute. Se strecoară. Se bea o ceașcă pe zi. 5. Pentru scăderea tensiunii arteriale, stimularea apetitului sexual și ca laxativ: consum de rizom și rădăcină crude după ce, în prealabil, au fost rase. 6. Ca diure- tic și tonic general: vin tonic, preparat din o rădăcină mărunțită la 1 I de vin alb, la care se adaugă 100 g zahăr. Se lasă la macerat 2-3 zile. Se agită sticla pentru uniformizarea extractului. Se iau 2-3 păhărele pe zi. 7. Pen- tru stimularea digestiei și eliminarea gazelor din intestin: infuzie, din 1 de linguriță cu se- mințe la o cană cu apă în clocot. Se acoperă și se beau 2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor oftalmice, presbiției: suc, din rădăcină, extras prin presare. Se tampo- nează local cu vată sau se toarnă pe pleoape și în ochi câteva picături. 2. Pentru tratarea degerăturilor: decoct, din o plantă întreagă (frunze și rădăcină) tăiată mărunt la 21 apă. Se fierbe 45-50 minute. Se lasă să se răcească puțin. Părțile degerate se țin 10 minute în decoctul cât se poate de fierbinte. Se reîncăl- zește și se folosește de 3 ori pe zi. Trata- mentul durează 5 zile. După baie se șterg picioarele și se vor încălța ciorapi de lână. 3. Pentru tratarea vitiligo: decoct, din 100 g rădăcină și frunze la 1 I de apă. Se fierbe cca 45 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se ung părțile afectate și apoi se aplică comprese. 4. Pentru tratarea plăgilor, ulcerelor, cancerelor tegumentare, anghine- lor, afoniei: decoct, din 200 g rădăcină și frunze la 1 I de apă. Se fierbe o oră la foc moale. Se acoperă și se lasă la răcit până la călduț. Pe plăgi, ulcere și cancere tegumen- tare se aplică comprese, folosind un pansa- ment steril. 5. Pentru tratarea ulcerațiilor din gură, în anghine, stingere vocală se face gar- gară și se clătește cura cu decoct de mai multe ori (v.’ PI. LIX, 1). țesut 873 țesuturi secretoare ȚESUT (Teici), unitate anatomică și fiziologică din corpul plantei, formată prin gru- parea de celule care au aceeași origine, aceeași formă, aceeași structură și aceeași funcție. 1. După modul de formare a celule- lor, există țesuturi parenchimatice, formate din celule izodiametrice, care au cele trei dia- metre egale sau aproape egale, și țesuturi pro- zenchmatice, alcătuite din celule heterodiame- trice, care au diametrul longitudinal de cel puțin patru ori mai mare decât celelalte două. Primul tip caracterizează țesuturile de apărare, asimi- latoare, acvifere, absorbante, de depozitare, sen- zitive, iar al doilea tip, țesuturile conducătoare și mecanice. 2. După gradul de diferențiere a celulelor, există țesuturi meristematice (em- brionare), formate din celule nediferențiate, fără spații intercelulare, cu mare capacitate de divi- ziune, și țesuturi definitive, provenite din pri- mele prin diferențierea structurală și funcțională a celulelor care, în general, își pierd capacitatea de diviziune. Ultimele sunt țesuturi apărătoare, țesuturi fundamentele, țesuturi conducătoare, țesuturi mecanice, țesuturi secretoare. 3. După origine se deosebesc țesuturi primare și se- cundare. 4. După funcțiile pe care la îndepli- nesc se deosebesc țesuturi de origine, forma- tive sau meristematice, țesuturi acoperitoare sau de apărare, țesuturi trofice sau funda- mentale, țesuturi de susținere sau mecanice, țesuturi conducătoare, țesuturi secretoare și excretoare. Clasificarea cel mai des ado- ptată astăzi constă în gruparea țesuturilor în meristematice și definitive, după următoarea schemă (Gabriela Șerbănescu-Jitaru, Constantin T o m a, 1980). ȚESUTURI SECRETOARE, țe- suturi definitive formate din celule vii, cu pereții celulozici, foarte fini. Produc anumite substanțe lichide sau solide, care rămân închise în inter- iorul celulei. Reprezentate prin celule secre- toare izolate (celule mucilagene, oleifere, tani- nifere, oxalifere, rezinifere, celule cu alcaloizi, celule litociste) și celule fuzionate (laticifere nearticulate, neramificate sau ramificate, și lati- cifere articulate, neanastomozate sau anas- tomozate) (-» CELULE SECRETOARE IZO- LATE, CANALE RAZINIFERE) (fig. 313). Fig. 313. Stadii de diferențiere a unui canal rezinifer: a - pin (Pinus sylvestris)-, b - brad (Abies alba); 1 - canal colector; 2 - celule secretoare; 3 - celule sclerenchimatice. primordiale *’■ (promeristeme) fără celule inițiale cu o celulă inițială -► cu mai multe celule inițiale ----► dermatogen-protoderm ----► periblem-meristem fundamental -► apicale Țesuturi meristematice plerom-procambiu (desmogen) caliptrogen primare intercalare (restante sau reziduale) laterale cambiul intrafascicular pericambiul secundare cambiul -► felogenul meristemoide țesuturi 874 țesuturi secretoare —► asimilatoare (cloroenchimuri) —► de absorbție pentru substanțe organice pentru apă (acvifere) pentru aer (aerifere) —► epidermă —► rizodermă —►Țesuturi și formațiuni epidermice —► stomate ► primare —► peri tectori —►de apărare mecanice (susținere) —►conducătoare —► secundare ► colenchim angular tabular lacunar endodermă —► emergente exodermă Țesuturi definitive —►de transfuzie suber ritidom ► sclerenchim scleros fibros —►Țesut lemnos parenchim lemnos trahee, traheide (vase) fibre lemnoase (libriforme) -----►tuburi ciuruite (vase liberiene) —►Țesut liberian celule anexe parenchim liberian fibre liberiene » celule mucilagigene (cu mucus) -►celule oleifere (cu uleiuri și eterice) ► celule -►celule taninifere (cu tanin) secretoare -►celule oxalifere (cu oxalat de calciu) izolate -►celule rezinifere (cu rășini) —► Țesuturi secretoare (în sens restrâns) excretoaie (în sens larg) „►Țesuturi glandulare (idioblaste) -►celule cu alcaloizi -►celule cu litociste (cu carbonat de calciu) celule laticifere r*^ neramificate nearticulatei—►» ramificate laticifere [-► neanastomozate articulate I anastomozate externe (epidermice) peri simpli complecși masivi —►papile glandulare —►hidatode —►glande digestive ■► active ► pasive osmofori florale extraflorale interne buzunare (parenchimatice) schizogene schizolizogene lisigene canale glandulare Țesuturi speciale aparatul statolitic organe senzoriale „tactile" formațiuni optice de separație țintaură 875 țintaură ȚINTAURĂ (Centaurium erythraea), fam. Gentianaceae. Plantă erbacee, anuală sau bienală, terofită, mezofită, mezotermă, aci- dofilă, heliofilă sau semiombrofilă, întâlnită prin fânețe, poieni umede, tufărișuri, marginea pă- durilor, de la câmpie până în zona subalpină, mai abundentă spre zona de deal; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave; se mai numește buruiana de friguri, buruiană de vier- mi, cinlaurâ, cocoșei de grădină, crucea-pă- mântului, fiere de pământ, floare de friguri, fumărică beșicoasă, ghințură, hierea-pămân- tului, iarbă de curcă, iarba-frigurilor, iarbă de friguri, iarbă începătoare de sânge, ochinceîe, potroacă, sân firei de câmp, scăunel, scân- teuțâ, taulâ, trocânâ, țintaulâ, țintorie. Dacii o numeau rodiarnula, proniarnida, projânuie, po- jârniță, țuntaurâ, de unde mai târziu a rezultat numele țintaură (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 40. Fitocenologic, înca- drată în Quercetea, Molinion-Arrhenatheretea, Car. Epilobietalia. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, glabră, cu patru muchii, simplă, rar ramificată, înaltă de 10-40 cm. Frunze bazale obovat-elip- tice, scurt-pețiolate, dispuse în rozetă, se usucă după înflorire; frunze tulpinale alun- git-ovate sau lanceolat-eliptice, sesile, opuse. Flori roșii, rar albe, grupate în cime bipare terminale. înflorire, VII-IX. Fruct, capsulă bilo- culară galbenă, cu semințe mici, reticulate, brune. Compoziție chimică. Planta conține eritaurină (principiu amar), eritrocentaurină (glicozid), eritricină (alcaloid), rezine, gume, eritrosterină, acid oleanolic (0,1-0,7%), sub- stanțe minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Princi- piile active în ansamblul lor constituie un stimu- lator al secrețiilor gastrointestinale, eupeptic amar, tonic gastric, colagog, febrifug. La sim- plul contact cu mucoasa bucală se declan- șează imediat creșterea secreției gastrice și a motilității stomacului; declanșează o activare a circulației sanguine, exprimată prin creșterea tonusului capilarelor; produce o excitare a sim- paticului; stimulează pofta de mâncare; favo- rizează secreția bilei; determină eliminarea fe- brei și împiedică recidiva acceselor de febră. Planta se recomandă în anorexie pentru mări- rea poftei de mâncare, regenerarea sângelui, dischinezie biliară, boli de ficat, scăderea fe- brei, răceală, gripă, sciatică, oxiuri, eczeme, răni. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Centauri herba) se culeg în timpul înfloritului, prin tăierea tulpinilor cu foarfecă sau un cuțit. Nu se smulg. Uscarea se face la umbră, în buchete, atârnate pe sârmă sau sfori ori întinse în strat subțire pe rame sau rogojini. Uscarea artificială, la 40-50° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru stimularea poftei de mâncare, tratarea dischineziei biliare, hipotone și atone, ca diuretic și sudorific: a) infuzie, din 1 linguriță cu plantă la o cană (250 ml) cu apă dată în clocot. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea un sfert de cană cu 30 minu- te înainte de masă; b) tinctură, din 20 g pulbere de plantă sau plantă mărunțită la 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat 7-8 zile. Se strecoară. Se beau 30-40 picături într-un pahar cu apă sau vin, cu 30 minute înainte de mesele prin- cipale; c) vin tonic, pregătit din 60 g plantă mărunțită sau pulbere de plantă la 1 I de vin negru. Se lasă la macerat 8 zile. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se stre- coară. Se bea câte un păhărel înainte de me- sele principale; d) sirop, pregătit dintr-o infuzie obținută din 2 linguri de plantă mărunțită la 300 ml apă clocotită. Se strecoară si se adaugă 500 g zahăr. Se fierbe până se obține consis- tența siropoasă. Se administrează copiilor câte un păhărel înaintea meselor principale. 2. Pen- tru tratarea malariei, în boli de ficat și ca tonic stomahic: extract, din 1 linguriță de plantă us- cată la o ceașcă de apă rece. Se lasă la ma- cerat 6-8 ore. Se strecoară. Se bea fracționat, cu linguriță, în timpul unei zile. 3. Pentru com- baterea frigurilor: extract, din 30-50 g pulbere de plantă la 1 I de țuică. Se lasă la macerat 6-7 zile, agitându-se sticla zilnic. Se strecoară. Se ia zilnic câte un păhărel. 4. Pentru tratarea guturaiului, gripei: a) infuzie, din 1 linguriță cu pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă fierbinte. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile în 3-4 re- prize; b) tinctură, pregătită ca mai sus. Se iau de 2-3 ori pe zi câte 30-40 picături o dată. Uz extern. 1. Pentru eliminarea oxiurilor și com- baterea durerilor de sciatică: decoct, din 5 g de pulbere de plantă sau plantă mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 5-10 minute. Se acoperă și se lasă la răcit 30 minute. Se strecoară. Se fac clisme rectale și băi anale pentru tratarea de oxiuri, iar pentru alinarea durerilor de scia- tică se aplică comprese locale calde. 2. Pentru tratarea eczemelor și cicatrizarea rănilor: amestec țintaurâ 876 țintură de suc proaspăt, obținut din stoarcerea ținta- urei și păpădiei. Se aplică local. Planta intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR recomandate în hipertensiune arterială, sindroame dispeptice, gastrite hiperacide, ulcer gastric, dismenoree, cistite, vărsături, balonări abdominale. Medici- nă veterinară. Uz extern. 1. Pentru mărirea pof- tei de mâncare și tratarea stărilor febrile: pulbere de plantă, pentru animalele mari și tinctură, pen- tru animalele mici. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-50-75 g pulbere de plantă se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); animale mici (pisici, câini), 10-20 picături tinctură, de 3 ori pe zi; se admi- nistrează prin breuvaj bucal. 2. Pentru tratarea atoniei ruminale: decoct, din 1 lingură rădăcină uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se răcește. Se admi- nistrează animalelor mari prin breuvaj bucal. Cosmetică. Pentru combaterea seboreii, mă- treții, întărirea rădăcinii firelor de păr și rege- nerarea lui: decoct, din 50-60 g pulbere de plantă sau plantă mărunțită la 1 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se spală părul masând ușor pielea capului. Ornamental. Indi- cată pentru gazon înflorit, borduri în parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori și port, înmulțire prin semințe (v. PI. LIX, 2). II ULEIURI ETERICE, amestecuri de substanțe organice (uneori peste 50), de obicei lichide, mai mult sau mai puțin dense, cu miros aromat, incolore sau galbene până la brune. Aspect uleios, asemănător gliceridelor. Uneori se solidifică, ca urmare a cristalizării unor com- ponenți principali. Insolubile în apă, solubile în solvenți organici. Greutatea specifică, 0,80-1,07. Temperatura de fierbere, 150-300° C. Indicele de refracție, 1,45-1,60. Proprietățile chimice nu sunt specifice și depind de proprietățile sub- stanțelor pe care le înglobează. La formarea lor participă hidrocarburi alifatice saturate și olefi- nice, hidrocarburi acetilenice, compuși acetile- nici, hidrocarburi aromatice, terpenoide, alcooli, aldehide, cetone, eteri, fenoli și eteri fenolici, acizi organici, esteri, lactone, lignani, substanțe azotate, substanțe cu sulf, pigmenți etc. Mirosul aromatic este asigurat de prezența în compozi- ția lor a substanțelor volatile mirositoare. Con- stituie parfumul caracteristic al diferitelor specii de plante. Prezente în toate organele plantei, mai ales în flori, frunze, fructe, semințe și mai puțin în rădăcini, tulpini lemnoase. Apar ca emulsii în vacuole sau localizate în canale, pungi intercelulare, peri glandulari etc. Univer- sal răspândite și specifice regnului vegetal. Re- prezintă produse finale ale metabolismului, în- tâlnite în cantitate mare în plantele superioare și, mai ales, la speciile familiilor Pinaceae, La- miaceae, Mirtaceae, Rutaceae, Apiaceae. Rolul fiziologic pe care îl au în corpul plantei este mai puțin cunoscut. Favorizează polenizarea prin atragerea insectelor spre florile ce emană mirosuri aromatice. Constituie produși de apărare contra unor animale. Uleiurile eterice se obțin din ma- terialul vegetal proaspăt, mai rar din materialul uscat, prin antrenare cu vapori de apă (disti- lare), prin presare, prin extragere cu solvenți lichizi (eter etilic, eter de petrol etc.) sau solizi (grăsimi). Utilizate în industria parfumurilor și săpunurilor, industria farmaceutică, industria ali- mentară (prepararea produselor zaharoase - bomboane, a diferitelor băuturi răcoritoare sau alcoolice), în cosmetică. ULM DE CÂMP (Ulmus minor), fam. Ulmaceae. Arbore foios, megafanerofit, mezofit, mezoterm, slab-acid-neutrofil, helio- fil-heliosciadofit, cu areal întins în regiunea de câmpie și de dealuri, frecvent în păduri de amestec, margini de păduri, tufărișuri, zăvoaie, uneori cultivat în grădini; se mai numește carga- cei, șleau, ulmac, ulmar. Dacii îi spuneau caragaci, șleau, ulmac, ulmar, de unde a derivat numele de astăzi ulm. Genetic, 2n = 28. Prefe- ră soluri aluvionare, argilo-nisipo-calcaroase, revene până la reavăn-jilave, profunde, afâna- te, cu troficitate ridicată (T = 80-140). Pe soluri compacte, grele, devine arbustiv. Rezistent la secetă. Gerurile puternice îi provoacă gelivuri. Uneori formează arborete pure (ulmete). Fito- cenologic, încadrat în Querco-Fagetea, Carpinion. Berberidion, Car. Fraxino-Ulmetum. Răspândit ulm de câmp 878 ulm de câmp în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral. Tulpină dreaptă, elagată, îngroșată la bază, înaltă până la 30 (35) m. Scorța cu ritidom timpuriu, pietros, cenușiu-închis, adânc-brăz- dat-longitudinal. Lemn cu duramen ciocola- tiu-brun-roșcat, alburn lat (%-% din diametru), alb-gălbui cu nuanța brună, raze medulare vizi- bile - în secțiune radială și tangențială - cu numeroase pete deschise, inele anuale vizibile. Coroană conică până la globuloasă, cu ramuri ascendente. Lujeri anuali brun-roșcați, glabrii sau pubescenți; cei de doi ani glabrii, cu cră- pături longitudinale fine. Mugurii ovoizi, acuți, bruni-violacei, fin-ciliați, așezați distih. Frunze alterne, eliptice, glabre, acuminato la vârf, asi- metrice la bază, cu 7-12 perechi de nervuri, pe dos cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Flori hermafrodite, pețiolate, sesile, dispuse în fascicule dese, brun-violacee, apar înaintea în- frunzirii. înflorire, lll-IV. Fruct, samară obovată, turtită, eliptică, cu sămânța excentrică, așezată spre vârf, în apropierea crestăturii aripioarei. Capacitatea germinativă este mică (30-40%) și se păstrează puțin timp. Lăstărește și drajo- nează bine. Longevitate, 300-400 ani. Com- poziție chimică. Scoarța conține substanțe amare, rășini, tanin, mucilagii etc. Industrie. Lemn foarte durabil, frumos colorat, greu, tare, elastic, trainic, rezistent. Se impregnează ușor. La uscare artificială se deformează și crapă. Se preferă uscarea naturală sub șoproane. Se pre- lucrează bine. Prin aburire se curbează. Nu se lustruiește. Utilizat la fabricarea mobilei ca furnir și lemn masiv, pentru paturi de armă, articole sportive (crose de hochei), construcții hidraulice, navale, vagoane de cale ferată, caroserii de mașini, parchete, lambriuri, căruțe (butuci, spițe) etc. Bioterapie. Scoarța și frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană tradi- țională. Li se atribuie proprietăți astringente, antidiareice, hemostatice, depurative, sudori- fice, cicatrizante. Prin precipitarea proteinelor produc o strângere a suprafeței țesuturilor, opresc hemoragiile, diminuează secrețiile și ci- catrizează rănile. Combate scaunele moi și dese provocate de unele boli intestinale. Provoacă eliminarea toxinelor din sânge și din organism. Mărește sudorația, cu efect purificator. Folosite intern în ascită, pleurezie, boli de piept, obezi- tate, diaree, curățirea sângelui, iar extern în dermatoze, erupții tegumentare, răni, arsuri. Recoltare. Scoarța (Ulmicortex) se recoltează primăvara, de pe ramurile tinere. înainte de uscare se curăță de suber. Se usucă în strat subțire, la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea pleureziei, ascitei, bolilor de piept: decoct, din 2 linguri cu pulbere de scoarță la 1 I de apă. Se lasă să se răcească și se strecoară. Se consumă 4-5 căni pe zi. 2. Pentru tratarea ascitei, curățarea sângelui, leucemii, în erupții tegumentare: decoct, din 50 g pulbere de scoarță la 1 I de apă. Se fierbe până scade la jumătate. Se lasă la răcit și se strecoară. Se bea o ceașcă dimineața și una seara. 3. Pentru tratarea obe- zității: consumarea câtorva frunze proaspete potolesc senzația de foame. 4. Homeopatic, tinctura-mamâ se prepară din scoarță proas- pătă de ulm păros de câmp plus alcool 50-70°. Di Iuții le centezimale de la a 3-a la a 5-a se administrează în congestia cronică a ficatului, insuficiență hepatică, icter, litiază biliară, cole- cistită cronică, cefalee hepatică. Bolnavul are gust amar în gură, cefalee, tulburări gastrice imediat după ce a luat masa, tristețe la o oră după fiecare masă, tristețe la trezirea din somn, scaun capricios, nesuportarea unei centuri mai strânse. Apare senzația de vid epigastric, ne- calmantă la mâncare, care după ingestia ali- mentelor se transformă într-o senzație de „piatră în stomac". La unele persoane apare și greață, urmată de vărsături; manifestă aversiune pentru grăsimi și carne. Cefalea este însoțită de foame și ameliorată după defecație. Uneori constipa- ția alternează cu diareea. Salivația este abun- dentă. Ficatul e mare și sensibil, uneori se evidențiază subicter. Diluțiile centezimale a 4-a și a 5-a se administrează în dispepsie atonică, gastralgie, gastrită cronică și cefalee digestivă (Mihai Neagu Basarab, 1985). 5. Pentru tratarea alopeciei sebareice, transpirației acide și urât mirositoare, dermatozelor umede, trans- sudate, dermatozelor rebele, dermatozelor scuamoase și buloase, pielii grase și lucioase, aftelor, stomatitei aftoase, sindromului hiper-ga- ma cu tendință la fibroscleroză, leucareei, cervi- citei, arsurilor, remediu pentru orice stare infla- matorie în fază exudativă: macerat din muguri proaspeți în soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 50-70 picături pe zi, în puțină apă, înainte de masă. Pentru tratarea altor boli, maceratul mugurilor proaspeți de ulm de câmp se aso- ciază cu maceratul de la alte specii de plante: cu maceratul mugurilor de nuc (Juglans regia), pentru cruste lactate, dermatoze pustuloase, ulm de munte 879 unghia-ciutei aczeme veziculoase infectate, impetigo, plăci supurate, hidrosadenită, herpes; cu maceratul mugurilor proaspeți de coacăz negru (Ribes ni- grum), pentru eczemă acută și erupție ecze- matoasă, eczemă umedă, eczeme veziculoase neinfectate, urticarie; cu maceratul mugurilor proaspeți de nuc (Juglans regia), mugurilor de coacăz negru (Ribes nigrum) și mugurilor de paltin (Acer platanoides), pentru acnee juvenilă; cu maceratul ramurilor tinere de măceș (Roșa canina), pentru herpes recidivant, herpes ocular; cu maceratul mugurilor proaspeți de frasin (Fra- xinus excelsiotj, pentru hiperuricemie și gută (F. P i t e r ă, 2000). Uz extern. Pentru tratarea arsurilor și dermatozelor: decoctconcentrat, obți- nut din 50 g pulbere la 1 I de apă. Se spală local. Silvicultură. Specie de amestec valoroasă în pădurile de luncă și șleau; prețioasă pentru per- delele de protecție a câmpului, râpilor și coaste- lor degradate. Stimulează creșterea și elagajul stejarilor. Apicultură. Specie meliferă. Primăva- ra ulmul de câmp furnizează polen pentru dezvol- tarea familiilor de albine și culesul de mană pentru întreținerea familiilor de albine. în cursul zilei inten- sitatea maximă a culesului are loc între orele 10-12. Mana este produsă de puricele frunzei de ulm (Psylla ulmi). Cantitatea de miere, 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamen- tal. Varietățile decorative sunt utilizate în spații verzi industriale, aflate în regiunile de deal și câm- pie, parcuri, grădini, bulevarde, în grupuri arbo- rescente de amestec și ca plantație de aliniament, înmulțire prin semințe, altoire (v. PI. LIX, 3). ULM DE MUNTE (Ulmus glabra), fam. Ulmaceae. Arbore foios, microfanerofit până la macrofanerofit, mezohidrofit, mezoterm, acid-neutrofil, cu areal întins în zonele de dealuri și de munte (400-1200 m altitudine), frecvent în stare izolată, intrând în arborele diseminat cu alte specii; se mai numește mladă, ulm. Gene- tic, 2n = 28. Vegetează bine pe soluri afânate, fertile. Nu suportă uscăciunea excesivă. Rezis- tent la fum și praf. Rezistent la grafioză. Fitoce- nologic, încadrat în Alno-Padion, Fagetalia, Po- puletalia, Car. Acerion. Răspândit în Europa, Asia de Nord, Africa de Nord. Descriere. Rădă- cină rămuroasă trasantă, superficială. Tulpină relativ dreaptă, cilindrică, înaltă până la 30 m. Scoarța cenușie la început, mai târziu formează un ritidom cenușiu-negricios, subțire, solzos. Lemn cu duramen brun-deschis, album alb-găl- bui-roșiatic cuprinzând cca %-X din diametru, raze medulare observabile în secțiune radială și tangențială sub formă de numeroase pete des- chise, inele anuale vizibile. Coroana largă, nere- gulată. Lujerii bruni-verzui, pubescenți, cu lenti- cele mari. Mugurii violacei, pubescenți, cu peri aurii. Frunze lat-eliptice până la obovate, lungi de 8-16 cm, cu 15-18 perechi de nervuri late- rale, brusc-acuminate la vârf, puternic asime- trice la bază, pe margini acut-dublu-serate, sca- bre pe față, pubescente pe dos, scurt-pețiolate. Flori hermafrodite, apetale, grupate în fascicule sesile, brune-violacee. înflorire, IV-V. Fructe, samare lat-eliptice. Industrie. Lemn relativ moale, puțin durabil, în rest cu aceleași însușiri și utilizări’ca ULMUL DE CÂMP '(ULMUS MINOR). Protecția mediului. Importantă spe- cie de amestec, în pădurile de dealuri și de munte, mai ales în molidișuri. Contribuie la con- solidarea și ameliorarea lor. Introdus frecvent în formele de împădurire din stațiuni forestiere mon- tane. Ornamental. Poate fi utilizat cu succes la decorarea spațiilor verzi din parcuri, grădini și pentru bulevarde. Decorativ prin port și frunzele mari. înmulțire prin semințe, altoire (v. PL LIX, 4). ULMACEE (Ulmaceae), familie care grupează peste 100 specii plante lemnoase, ar- bori, mai rar arbuști, răspândiți pe tot globul, dar mai ales în regiunile temperate ale emisferei nordice. Mugurii cu solzi imbricați. Frunze alter- ne, asimetrice la bază, dublu serate, nervațiune penată, cu stipele perechi. Florile mici, bisexu- ate (hermafrodite) sau unisexuate, apetale, acti- nomorfe apar primăvara de timpuriu și înaintea frunzelor, sunt solitare sau așezate în fascicule (glomerule); perigon sepaloid, subcampanulat, 4-6 lobat, mai adesea pe tipul 5; androceul izo- mer, cu stamine în număr egal cu diviziunile perigonului (rar 12); gineceul bicarpelar, ovar superior, unilocular și ovulat. Formula florală bi- sexuată: ?*P₄-6 A4-6; 8-12 G₍₂₎. Fruct samară sau drupă. Sămânță de regulă fără endosperm. Flora României conține 6 specii spontane și 2 culti- vate, de interes forestier și ornamental, ce apar- țin la două genuri: Ulmus, x- 7; Celtis. Speciile au creștere rapidă. UMBELIFERE (Umbeliferae) - Apia- cee (Apiaceae) UNGHIA-CIUTEI (Ceterach officina- rum), fam. Aspleniaceae. Ferigă erbacee, perenă, spontană, hemicriptofită, atlantic-mediteraneană, unguiculă 880 unguraș xerofită spre xeromezofită, termofilă, slab-acid-ne- utrofilă spre neutro-bazifilă, întâlnită pe stâncă- riile din sudul țării, mai ales în Munții Banatului; se mai numește limba-cerbului, unghia-găinii. Genetic, 2n = 144. Fitocenologic, încadrată în Asplenietalia rutae-murariae, dif. Asplenio-Sy- ringetum, Asplenio-Ceterachetum. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rădăcini adventive. Rizom scurt, ascendent. Frunze lungi de 5-20 cm, dispuse în tufe la partea superioară a rizomului. Pețiol scurt, acoperit cu scvame. Limb pena- tisectat, cu lobi scurți, oval-obtuzi sau rotunjiți, întregi sau crenați, alterni, confluenți la bază, pe fața superioară glabri, verzi, pe fața inferioară acoperiți cu scvame mărunte, roșcate. Sorii sunt alungiți, așezați între scvame, fără induzie. Ma- turare, IV-X. Bioterapie. Pe alocuri, planta are utilizări terapeutice în medicina umană tradițio- nală. Principiilor active li se atribuie proprietăți astringente, hemostatice, cicatrizante, antidia- reice, diuretice. Realizează strângerea supra- feței țesuturilor prin precipitarea proteinelor, opresc hemoragiile, diminuează secrețiile și ci- catrizează rănile. Combate diareea. Acționează asupra epiteliului renal favorizând creșterea cantității de urină eliminată. Folosită pentru tra- tarea diareei, eliminarea acidului uric, în gută, pentru cicatrizarea rănilor. Recoltare. Rizomul plantei (Ceterachi rhizoma) se recoltează toam- na (X). Se scoate din pământ cu cazmaua. Se scutură de pământ și apoi se spală într-un curent de apă. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea gutei eliminarea acidului uric, diareei: infuzie, din 1 linguriță rasă de pulbere de rizom peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se beau trei doze a 200 ml pe zi. Uz extern. Pentru tratarea rănilor, dermatozelor: decoct, din 1 lingură pulbere de rizom sau rizom uscat și mărunțit la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală local de 2-3 ori pe zi și se aplică cataplasme prin înmuierea unui pansamet steril în decoct (v. PI. LIX, 5). UNGUICULĂ (Unguiculus), partea in- ferioară a petalei, îngustată, cu care se prinde de receptacul [exemplu, Cucubalus baceifer (gușa-porumbelului), Dianthus caroyphyllus (garoafa de grădină), D. superbus (garofița de munte), Saponaria officinalis (săpunăriță), Gypsophila paniculata (ipcărige), Lychnis flos-cuculi (floarea-cucului) etc.]. UNGURAȘ (Marrubium vulgare), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, medicina- lă, meliferă, hemicriptofit-camefită, xeromezo- fită, moderat-termofilă, la pH amfitolerantă, heli- ofită; vegetează pe soluri uscat-revene până la revene, chiar și pe cele bătătorite, mijlocii sau bine aprovizionate cu azot (N3-4), la marginea drumurilor, în locuri ruderale, pășuni degradate, mai ales în zona de stepă; se mai numește bâlțâturâ, câtușnicâ, gutuițâ, iarbă flocoasă, iarbă mambrie, smeiță, unsuroasă, voronic. Genetic, 2n = 34. Fitocenologic, Car. Onopordi- on. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord; naturalizată în America de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă, lignificată, alburie, groasă până la 2 cm. Tulpină în patru muchii, erectă, goală în interior, simplă sau ramificată, cu peri lungi și alipiți. Frunze opuse, aproape rotunde (2-4 cm diametru), cu marginea neregulat-cre- nată, lung-pețiolate, cu peri rari pe fața superioa- ră și alburii-tomentoși pe cea inferioară, nerva- țiune evidentă, cu descreștere în mărime spre vârful tulpinii. Flori mici, albicioase, scurt-pedi- celate, grupate 20-50 în verticile globuloase. Caliciul tubulos, cu 10 dinți, răsfrânți, păros. Corola fin-păroasă. Polenizare entomofilă. în- florire, VI-IX. Fruct, nuculă brună, grupate câte 4 în caliciul persistent. Compoziție chimică. Planta conține marubina (principiu amar), acid marubic, tanin, ulei volatil, mucilagii, substanțe pectice, rezine, ceruri, acid ursolic, substanțe grase, colină, vitamina C, substanțe încă nei- dentificate, o saponozidă, o glicozidă, săruri minerale etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina uma- nă și veterinară tradițională, mai puțin în medi- cina cultă. Principiile active au acțiune balsamică, stomahică, antitermică, febrifugă, colagogă, ex- pectorantă, secretorie și modificatoare a ritmu- lui cardiac. Sunt stimulente armonioase ale func- țiilor digestive. Stimulează secreția bilei, secreția mucoasă a căilor respiratorii, a celor intestinale și renale. Favorizează eliminarea prin expecto- rație a secrețiilor broșice fluidificate. Produce scăderea temperaturii în caz de febră, elimină febra și împiedică recidiva acceselor de febră. Acțiunea colagogă este imprimată de sărurile de sodiu și potasiu ale acidului marubic și mai puțin de marubiină. Ca antitermic, planta poate înlocui chinina. (Se recomandă persoanelor cu intoleranță la chinină). Planta este folosită în bronșite, astm bronșic, gripă, guturai, tuse con- vulsivă și spastică, anorexie, dischinezie biliară, unguraș 881 untul-pământului afecțiuni cardiace, răni, ulcerații tegumentare. Recoltare. Ramurile și tulpinile tinere (Marrubii herba) se recoltează în timpul înfloririi, din iunie până în septembrie. Se taie la maximum 20 cm de la vârf. Nu se iau părțile lignificate. Se usucă la umbră sau în poduri cu tablă. Uscarea artifi- cială, la 30-35° C. Se păstrează în saci textili sau în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace cu substrat nervos: a) infuzie, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se stre- coară. Se beau 2-3 căni pe zi, de preferință înainte de mese; b) infuzie, din 2 linguri de plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă în clocot; se lasă acoperită 20-30 minute; se stre- coară; se ia câte o lingură înainte de mese. 2. Pentru stimularea poftei de mâncare: infuzie, din 2 linguri cu plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea câte o lingură înainte de mesele principale. 3. Pentru tratarea dischineziei biliare, în bronșită, astm bronșic, gripă, guturai, tuse convulsivă și spastică: a) in- fuzie, din 1 linguriță de plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă dată în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) infuzie, din 2 linguri de plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă clocotită; se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se iau 3 linguri pe zi; în bronșită, tuse convulsivă și spastică, 3-4 linguri pe zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea rănilor purulente, ulcerațiilor, cu efect antiseptic și grăbirea cicatrizării: infuzie, din 1-2 linguri de plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă fierbinte. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se fac băi locale folosind un tampon de vată. 2. Empiric, pentru tratarea durerilor de cap și durerilor de rinichi: decoct, din 30 g plantă uscată și mărunțită la 31 de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală pe cap pentru înlăturarea durerilor de cap sau se aplică cata- plasme în zona lombară, folosind o pânză în- muiată în decoct. pentru combaterea durerilor renale. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru stimularea poftei de mâncare, ruminator, comba- terea febrei: infuzie, din 5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clo- cotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 10-30-50 g: animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2-5-10 g; animale mici (pisici, câini), 0,2-1-2 g; găini. 0,1-0,5 g. Uz extern. Pentru tratarea rănilor purulente, ulcerațiilor tegumentare: decoct, din 10 g plantă uscată și mărunțită la 500 ml apă. Se fierbe 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală locul afectat, folosind un pansament steril. Apicultură. Specie meliferă. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar și polen. Pro - ducția de miere, 50-60 kg/ha. Pondere econo- mico-apicolă mijlocie (v. PI. LIX, 6). UNTUL-PĂMÂNTULUI (Tamus communis), fam. Dioscoreaccae. Plantă perenă, volubilă, dioică, medicinală, ornamentală, geo- fită, eutrofă, mezofită, mezotermă spre mode- rat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin păduri umbroase, marginea pădurilor, tufări- șuri, garduri vii; vegetează la semiumbră pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140); se mai numește bric, brie, brâie, lemn nelemn, napi de pădure, na- pii-porcului de pădure, unsoarea-pământului, ușoarea-pământului, untișorul-pământului, viță neagră. Dacii îi spuneau bles-ma, bree, brie-mare(\. PachiaTatomirescu, 1997). Genetic, 2n = 48. Fitocenologic, încadrat în Orno-Cotinetuiia, Carpino-Fagetea, Fanion illyricum, Quercion frainetto. Car. Berberidion. Răspândit în Europa. Asia, Africa, Insulele Ca- nare. Descriere. Rădăcină cilindrică, alungită, cărnoasă, rar ramificată. Tulpină volubilă, înal- tă de 2-4 m. Frunze adânc-cordat-ovate, acu- minate, cu marginile întregi, pețiolate, alterne. Flori mascule gălbui-verzi, tubuloase, cu 6 sta- mine, stigmat atrofiat, dispuse în racem alungit; flori femele cu ovar inferior, stil scurt purtând 3 stigmate; uneori conține staminodii. înflorire, V-VI. Fruct, bacă globuloasă, roșie. Semințe globuloase, brun-roșcate. Compoziție chimi- că. Conține alcaloizi, glicozizi, saponozide, tani- nuri. Semințele conțin licopină și licoxantină. Alimentație. în sudul țării, lăstarii tineri sunt folosiți în alimentație. în regiunea lacului Balaton din Ungaria, rădăcinile sunt consumate, de lo- calnici, prăjite. Se știe numai că rădăcina con- ține mucilagiu, o substanță asemănătoare hista- minei, urme de diosgenol, cristale de oxalat de calciu, săruri minerale. Bioterapie. Rădăcina plantei are utilizări terapeutice în medicina uma- nă tradițională. I se atribuie proprietăți antireu- matice, diuretice, purgative, antiinflamatorii. Se folosește la tratarea reumatismului, gutei, untul-vacii 882 urechia-babei contuziilor, echimozelor. Recoltare. Rădăcina (Tami radix) se recoltează toamna. Se scoate din pământ cu cazmaua. Se spală de pământ. Se folosește proaspătă sau se usucă la umbră sau în camere încălzite. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea reumatismului, gutei, contuziilor și echimozelor: a) macerat, din rădă- cină rasă și alcool în părți egale. Se rade ră- dăcina și se pune într-o sticlă peste care se toarnă alcool. Se acoperă, se lasă 5-6 zile. Cu soluția obținută se frecționează ușor locul dureros, de 2-3 ori pe zi; b) alifie, din rădăcină rasă și lanolină sau vaselină, în părți eszalc. Se unge locul dureros. Ornamental. Planta se poate cultiva prin parcuri și grădini publice, la semi- umbră. Decorativă prin portul său, frunze, dar mai ales prin fructe care sunt otrăvitoare. în- mulțire prin semințe și divizare (v. PI. LIX, 7). UNTUL-VACII (Orchis morio L.), fam. Orchidaceae. Plantă erbacee, perenă, geofită, frecventă în toată țara prin pajiști, rariști, margini de pădure, în stațiuni însorite, pe soluri sărace, adesea în pâlcuri mari, din silvostepă până în regiunea montană (etajul fagului); se mai numește boașă, boașa colitei, boașele popii, bojor, boșie, bujorel, bijorei, bu- joreni, bujori, buruiene de copii, gemânârițâ, gemenarițâ, gonitoare, poranici, poranic, salep, sculâtoare, unt de brânza, untișor. Genetic, 2n = 36 (ssp. morio), 26 (ssp. picta). Fitoceno- logic, încadrată în Festuco-Brometea, Arrhe- natherețea Brometalia, Mesobromion. Răs- pândită în Europa. Planta este cunoscută din Antichitate. Numele genului Orchis vine de la cuvântul grecesc orchis = testicule, cu referire la forma celor doi tuberculi care au formă de testicule. Din cele mai vechi timpuri, locuitorii meleagurilor noastre au folosit tuberculii plantei ca afrodiziac, iar ceaiul din flori contra frigurilor (malarie). Decoctul florilor s-a mai folosit pentru scurgeri de sânge la vite (N. Leon, 1903; Gr. Grigoriu-Rigo, 1907). Specie mezo- termă, heliofită, xeromezofită spre mezofită, oligotrofă, slab acid-neutrofilă. Are cerințe mij- locii față de căldură. Preferă stațiunile unde media izotermelor anuale este cuprinsă între 4,5 și 7,5° C. Are temperament de lumină. Vegetează pe soluri uscat-revene până la reve- ne și revene cu troficitate scăzută (T = 10-30) și pH-ul 6,0-7,2. Descriere. Tuberculi mici, întregi, sferici, ovoidali sau elipsoidali, cu rădă- cini filiforme, relativ groase. Tulpină muchiată, înaltă până la 6-40 (50) cm, în partea superioa- ră adesea cu nuanță roșiatică, foliată până la inflorescență, la bază cu frunze vaginiforme acute, alburii, strâns alipite. Frunze inferioare lanceolate sau oblongi, acute sau obtuziuscu- le, cu nervuri evidente, nemaculate, rareori cu pete mici, puțin evidente; frunzele mijlocii și superioare vaginiform amplexicaule. Flori închis sau deschis violet-purpurii, cu nervuri verzi, mai rar roz, albe-gălbui sau albe, plăcut mirosi- toare, grupate câte 7-16 (25) într-o inflorescen- ță ovoidală sau cilindrică, lungă de 4-8 cm. înflorire, IV-V. Recoltare. Florile (Orchisi flos) se recoltează pe timp însorit. Se folosesc proas- pete sau se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subțire. Tuberculii (Orchisi tuber) se recoltează în timpul înfloritului sau mai târziu. Uscarea lor se face la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Se pot folosi și proaspete. Compoziție chimică. Incomplet studiată. Se știe că planta conține mucilagii (45-50%), amidon (cca 30%), dextrine (până la 13%), pentozane, săruri minerale (fosfat de potasiu, clorură de potasiu și calciu). Bioterapie. Medicina popu- lară îi atribuie proprietăți reconstituante în stări de epuizare, convalescență, în iritații ale tubului digestiv sau ale căilor urmare, ca afrodiziac (excită dorința). A fost folosit în Orient sub denumirea de Salep. Medicină umană. Uz intern. Pentru înlăturarea stărilor de epuizare, a iritațiilor tubului digestiv, iritațiilor căilor urina- re și ca afrodiziac (stimulare sexuală): a) con- sum zilnic, câte 3-4 tuberculi timp de 10 zile; b) tinctură, din 10 g tuberculi pisați, la 1 I rachiu. Se lasă la macerat 10 zile. Zilnic sticla se agită pentru uniformizarea concentrației. Se strecoa- ră. Se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se bea zilnic conținutul a 1-2 păhărele de 2-3 ori pe zi. Apicultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de polen și nectar. Fără pondere economico-apicolă. Ornamen- tal. Planta poate fi cultivată prin parcurile și grădinile publice, pe gazon sau în ronduri. Mai poate fi folosită în ghivece pentru interioare sau ca flori tăiate. înmulțire prin tuberi (v. PI. LII, 2). URECHEA-BABEI (Ahuriu auran- tia), fam. Pezizaceae. Ciupercă saprofită. co- mestibilă, sesilă, întâlnită sporadic de primăva- ra până toamna (V-X), cu dezvoltarea în masă mai ales, în luna octombrie. Crește în grupuri numeroase, strâns apropiate, pe pământ umed, în luminișuri de pădure, marginea drumurilor și urechelniță 883 urechelniță potecilor de pădure, peluze; se mai numește baba ureche, iarbă de urechi. Descriere. Cor- puri fructifere (apoteciu) în formă de cupă, în interior portocalii-roșiatice. în exterior roșii-des- chis, pruinoase, cu granulații albicioase, dia- metrul 2-8 cm. La maturitate cupele se deschid mult și ating diametrul de cca 10 cm. Carnea, fragilă ca ceara, nu are gust și miros deosebit. Stratul himenial ce căptușește peretele intern este format din asec cu ascospori. Spori elip- soidali (16-24 x 8-10 p). Alimentație. Valoare alimentară mică. Folosită în alimentație singură sau în amestec cu alte ciuperci, ca salată sau papricaș. URECHEA-IUDEI, BURETE DE soc URECHELNIȚĂ (Sempervivum tectorum), fam. Crassuluceae. Plantă erbacee, perenă, camefită, xerofită spre xeromezofită, mezotermă, acidolilă spre acid-neutrofilă. întâl- nită ca plantă subspontană pe stânci și cultivată; vegetează pe soluri uscate până la uscat-reve- ne și uscat revene; se mai numește urgintură, buruiana-porcului, curechiu-stâncii, frunzar, ghințură, iarba-ciutei, iarba-lupului, iarba-tunului, iarbă de urechi, iarbă grasă, jinteră, nevăstui- că, oloisă, orecleșniță, prescurăriță, țâța-mielu- lui, urechea-iepurelui, urechea-mâței, urecheata, urechiușa de stâncă, varză de stâncă, verzi- șoară (fig. 314). Genetic, 2n = 36, 72 (74, 76). Fitocenologic, încadrată în Asplenietea. Culti- vată pe lângă case, șuri, grajduri, în credința că apără împotriva trăsnetului. Răspândită în regi- unile montane din Europa. Descriere. Tulpină înaltă de 40-60 (100) cm, spre glandulos-viloa- să. Frunze groase, cele din rozetă stelat-întinse, obovat-lanceolate, abrupt-acuminate, glabre, rigid-ciliate pe margini, spre vârf adeseori roșia- tice. Pe tulpină frunzele sunt ovat-spatulate, acuminate, brun-roșiatice la vârf, răzleț-glan- dulos-pubescente, ciliate pe margini. Flori pur- purii-deschis spre roz, grupate în corimbe pă- ros-glanduloase; caliciul divizat până la mijloc în foliole spatulate, glandulos-păroase; petale dispuse stelat, mai lungi de 2 ori decât sepa- lele, păroase pe fața inferioară și pe margini; androceul, din 24-32 stamine purpurii; gineceul, din 12-16 cârpele, verzi, glandulos-păroase. Are solzi nectariferi. înflorire, VII—IX. Fructe, folicule polisperme. Semințe liniar-alungite. Compo- ziție chimică. Frunzele conțin acid malic, malat de calciu, flavonide, rezine, tanin, mucilagii, acid formic etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina tradi- țională umană și veterinară. Principiilor active li se atribuie proprietăți antiseptice, antiinflama- toare, vulnerare, astringente, sedative, antifebrile, diuretice, antispasmodice, hemostatice. Au în- sușirea de a distruge microbii; elimină sau limi- tează procesul inflamator; favorizează vinde- carea rănilor; efect de strângere a suprafeței Fig. 314. Urechelniță (Sempervivum tectorum). țesuturilor prin precipitarea proteinelor, opresc hemoragiile, diminuează secrețiile și cicatrizea- ză rănile; calmează durerea, calmează stările de excitație cerebrală; determină scăderea fe- brei; acționează asupra epiteliului renal favori- zând creșterea cantității de urină eliminată; dimi- nuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale mușchilor; intervine în oprirea hemoragiilor. Planta este folosită în combaterea febrei, durerilor de urechi, arsurilor, pecinginei, rănilor, bătăturilor, afecțiunilor renale, afecțiuni- lor nervoase, viermilor intestinali, hemoroizilor, aftelor, stomatitelor, umflăturilor, erizipelului. Re- coltare. Părțile aeriene ale plantei (Sempervivi urechelnițâ 884 urzică herba) se recoltează când este nevoie. Se folo- sesc proaspete. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru mărirea diurezei, combaterea febrei și a viermilor intestinali: macerare, 200 g frunze proaspete la un litru de vin roșu natural. Frun- zele proaspete se pisează, se adaugă vin roșu până la 1 I. Se păstrează într-o sticlă închisă la culoare timp de 3-4 zile. Se bea câte 1 pahar de 3 ori pe zi; pentru combaterea viermilor intestinali, conținutul se ia pe stomacul gol. 2. Pentru tratarea afecțiunilor nervoase și rena- le se ia câte 1 linguriță de suc extras din frunze. Uz extern. 1. Pentru tratarea pecinginei, acneei, înțepăturilor de insecte, arsurilor, și a altor afecțiuni cutanate: ungerea locului afectat cu suc proaspăt extras din plantă. (Părțile aeriene ale plantei se pisează într-un mojar și apoi se storc). 2. Pentru tratarea durerilor de urechi: sucul extras din frunzele proaspete se picură în ureche. 3. Pentru scoaterea bătăturilor: cata- plame, din frunze proaspete. Frunzele se pisează și se aplică pe locul afectat. Se pansează. Se schimbă la 12 ore. Procedeul se continuă fără întrerupere până se scoate întreaga bătătură (clavus). 4. Pentru tratarea hemoroizilor: cata- plasme, cu frunze proaspete. 5. Pentru tratarea negilor: seva plantei se pune pe negi, de mai multe ori pe zi. 6. Pentru tratarea aftelor, sto- matitei: gargară, cu suc de plantă diluat în apă fiartă și răcit. 7. Pentru tratarea durerilor de ochi: planta se ține în apă cca 5-6 ore; se spală globul ocular. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea animalelor de stări febrile, stări a frigore: frunze proaspete pisate, suc proaspăt extras din plantă sau macerat. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 50-100-150 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 20-30-50 g. Uz extern. Pentru trata- rea mamitei, conjunctivitei, în dermatite, papi- lomatoză, plăgi atone: suc proaspăt diluat în apă. Se spală locul afectat. Atenție! La trata- mentul intern, mărirea dozelor poate provoca intoxicații exteriorizate prin tulburări digestive și circulatorii de mică intensitate. Se intervine cu tratament simptomatic. Cosmetică. Ca remediu împotriva pistruilor: se tamponează local, de 2-3 ori pe zi, cu sucul obținut din frunze sau se aplică frunze proaspete zdrobite. Apicultură. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Fără pondere economico-api- colă. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcuri și grădini publice, pe alpinării, stânci, borduri, mozaicuri și în ghivece ca plantă de apartament. Decorativă prin frunze și flori. în- mulțire prin divizare, stoloni, semințe. Semănatul se face în ghivece sau pământ foarte nisipos, fără a le acoperi. URECHIUȘE, prelungiri (2), mai mult sau mai puțin dezvoltate, ale bazei limbului de la graminee. Urechiușele sunt mari la orz (Hor- deum vulgare), potrivit de mari și păroase la grâu (Triticum aestivum), potrivit de mari și fără peri la secară (Secale cereale). Urechiușele lipsesc la ovăz (Avenasativa). URSIND (Ursinae), incluziuni ergasti- ce vacuolare din celulele vegetale, formate din sudarea sau întrepătrunderea, în partea mijlo- cie, a cristalelor de oxalat de calciu, la care extremitățile prismatice rămân libere; sin. druse, macle. întâlnite în pețiolul frunzei de Begonia, tulpina cactusului Opuntia (limba soacrei), frunza de sfeclă, catafilele bulbului de ceapă. URTICACEE (Urticaceae), familie care grupează specii de plante erbacee, rar lemnoase (între cele exotice), anuale sau perene, cu fibre textile, adeseori cu peri urticanți, mai rar glabre, răspândite pe întreg globul terestru, exceptând regiunea arctică, centrul și sudul Africii. Frunze simple, întregi, alterne sau opuse, cu mar- ginile serate sau întregi, cu stipele de formă dife- rită, uneori lipsesc. Flori unisexuate sau bisexuate (hermafrodite) și unisexuate mascule, actinomor- fe, de obicei pe tipul 4, dispuse la baza frunzelor în mici glomerule capituliforme, umbele sau spice aparente; perigon sepaloid; androceul, din 4 sta- mine așezate în fața tepalelor perigonale; în floarea masculă există uneori un rudiment car- pelar; gineceul, cu ovar superior, unilocular și uni- ovulat, stil scurt, stigmat capituliform. Formula florală: cr* P₄A4; 9* P₄G(2₌i). Fruct achenă închisă, în perigon. Sămânță cu tegument subțire și en- dosperm uleios; embrion drept cu cotiledoane căr- noase. Flora României conține 6 specii spontane, ce aparțin la 2 genuri: Urtica, x = 6, 11, 13; Parietaria, x=7, 13. URZICĂ (Urtica dioica), fam. Urtica- ceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, geofită, cosmopolită, mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită pe lângă garduri, ziduri, drumuri, dărâmături, tăieturi de pădure, pe lângă case, grajduri, stâne, în locuri unde se depozitează bălegar, malul apelor de la câmpie urzică 885 urzică până în zona alpină; vegetează pe soluri reve- ne până la reavăn-jilave, bine și foarte bine aprovizionate cu azot (N4-5); se mai numește oișea, urzică creață, urzică crăiască, urzică mascată, urzică de pădure, urzică româneas- că. Genetic, 2n = 48, 52. Nu are cerințe speci- fice față de lumină. Fitocenologic, Car. Artemi- sietea, Epilobietalia, Aino-Padion, Fagetalia, Salicion. Urtica este numele genului la Hratius și la alți scriitori latini. El derivă de la cuvântul latin urere = a arde, cu referire la arsurile simțite pe piele prin urzicare. Răspândită pe tot globul cu excepția regiunii arctice, centrul și sudul Africii. Descriere. Rădăcini subțiri pâsloase. Rizom cilindric, subțire, brun-deschis, repent, lung și ramificat. Tulpină cu patru muchii evi- dente, simplă, erectă, acoperită cu peri urticați, setacei, înaltă până la 1,30. Frunze opuse, ovate, lanceolate sau ovat-lanceolate, la vârf ascuțite, la bază cordate sau rotunjite, dințate pe margini, pe ambele fețe cu peri urticați seta- cei, pețiolate. Flori unisexuat-dioice, dispuse în panicule la axila frunzelor superioare. înflorire, Vl-X. Fructe, nucule ovale, verzi, cu perigonul persistent. Compoziție chimică. Conține sub- stanțe proteice cu un mare număr de aminoaci- zi, glucide, amine, steroli, cetone (metilhepte- nona, acetofenona), ulei volatil, substanțe grase, sitosteroli, acizii acetic, formic, pan- totenic, folie, complex vitaminic (A, B₂, C, K), clorofilă, protoporfirină, coproporfirină, (3-caroten, săruri de Ca, Mg, Fe, Si, P. ș.a. în peri se află o substanță vezicantă pentru piele, constituită din acid formic, o enzimă și o toxalbumină (F. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1976). Alimentație. Folosită în alimentație, încă din Antichitate. Astăzi, mai ales primăvara folosită în diferite preparate culinare. Industrie. Con- servare sub formă de piure pentru consumul din timpul iernii. Prezintă însă mare importanță pentru extracția p-carotenului, ca sursă de pro- vitamină A, și pentru obținerea clorofile-materie primă pentru diverse preparate medicamen- toase și cosmetice (pastă de dinți, pomezi, aerosoli, sprayuri deodorante), gumă de mes- tecat. Unele substanțe extrase servesc la trata- rea dermatozelor, arsurilor, cu un bun efect cicatrizant. Bioterapie. Planta are utilizări tera- peutice în medicina umană și veterinară cultă și tradițională. Folosită ca plantă medicinală încă din Evul Mediu, semințele constituind un bun remediu natural. Principiile active din plantă au un spectru foarte larg farmacodinamic. Elimină starea de anemie. Intervine favorabil în diferite afecțiuni ale căilor respiratorii (bronșite, astm). Acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată și o dată cu ea a substanțelor toxice din sânge și, în general, din organism. Deplasează acidul uric din țesuturi în sânge, favorizând eliminarea masivă a acidului uric pe cale renală. Stimulează secreția bilei, secreția pancreatică, gastrică și intestinală, sti- mulează peristaltismul intestinal și digestia. Stimulează secreția glandelor mamare la femeile lăuze. Acționează hipoglicemiant provocând scăderea glucozei din sânge. Alături de princi- piul hipoglicemiant există însă și unul hipergli- cemiant. Acțiune hemostatică, oprind sângerarea. Stimulează hematopoeza, activând procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucoci- telor, trombocitelor. Fluidifică sângele. Fluidifică secrețiile bronșice și favorizează eliminarea lor prin expectorație. Activează regenerarea țesu- turilor și epitelizarea, cicatrizând rănile. Provoa- că scăderea temperaturii corpului în diferite stări febrile. Acționează revulsiv asupra tegu- mentului, cu efect decongestiv în profunzime. Remineralizează și vitaminizează organismul. Combate diareea, dizenteria și stările inflama- torii ale mucoasei tubului digestiv. Combate tușea. Acționează bactericid, limitând sau înlă- turând multiplicarea bacteriilor. Acționează îm- potriva viermilor intestinali, dereglându-le me- tabolismul. Asigură dispariția nepurulentă a proceselor patologice, urmată de absorbția acestora. Tonic capilar, urzica combate mă- treața. Recomandată în afecțiuni renale, ale prostatei și vezicii urinare; afecțiuni circulatorii, gastrice, hepatice, ale splinei și afecțiuni intes- tinale, indigestii; enterită, diaree, dizinterie; in- suficiență secretorie gastrică, hepatică, pan- creatică și intestinală; ulcer duodenal; litiază biliară și renală; retenție urinară, uremie, incon- tinență urinară; hematurie; insuficiență galacto- genă; hemoptizie, hemoragie internă și uterină; metroragie, menstre neregulate, vaginite, vagi- nită trofică, leucoree; ascită, reumatism, gută; obezitate; lombago, sciatică; tumori, cancer (consumul de urzici folosit în profilaxia cance- rului), pneumonie, varice, răni, urticarie, psoriazis, alergie, mătreață, alopecie (chelie), amigdalite, hemoroizi. Recoltare. Frunzele (Urticae folium) se recoltează prin strujirea tulpinilor direct pe plantă; tulpina cu frunzele (Urticae herba) se recoltează prin cosire sau rupere manuală. Uscarea se face la umbră, în șoproane, poduri, urzică 886 urzică încăperi aerisite, în strat subțire. Lumina le decolorează. Uscarea artificială, la 50-60° C. Semințele (Urticae semen) se recoltează toam- na când ajung la maturitatea fiziologică. Se păstrează în pungi de hârtie. Rădăcinile (Urti- cae radix) se recoltează toamna târziu prin smulgere sau cu sapa. Se spală de pământ, se taie părțile aeriene și se îndepărtează. Se usucă la soare. Uscarea artificială, la 50-60° O. Medi- cină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea he- moroizilor, hemoragiilor, în diaree, dismenoree (menstre abundente și neregulate), metroragii (hemoragii uterine între menstre), bronșită, litiază renală și biliară, uremie, diabet zaharat, gută, hidropizie, și altor afecțiuni prezentate la bioterapie, eliminarea toxinelor din corp, vita- minizare: a) infuzie, din 1 lingură cu frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi; b) suc, obținut din frunze proaspete, pisate și stoarse. Se beau 2-3 lingurițe pe zi. 2. Pentru ușurarea activității digestive (stomahice): infuzie, din 1-2 lingurițe de frunze mărunțite la cană (200 ml) cu apă, pregătită ca mai sus. Se beau 2 căni seara la culcare. 3. Pentru tratarea ente- ritei, ascitei, în metroragii, hemoragii, hemoro- izi, astm bronșic, erupții tegumentare, hidropizie, retenție urinară, reumatism, icter: decoct, din 1-2 lingurițe cu pulbere de rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se beau 1 -2 căni pe zi. Frunzele intră în compoziția ceaiului antibronșic nr. 2 (PLAFAR). 4. Pentru tratarea enurezisului (pierderea necontrolată a urinei), incontinență urinară: semințe de urzică măcinate, 2-3 g se iau seara împreună cu o linguriță de miere. Uz extern. 1. Pentru tratarea ulcerului varicos și reumatismului: infuzie, din 40-50 g frunze mărunțite la 1 I de apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau se aplică cataplasme. 2. Pentru tratarea stomatitelor: infuzie, din 2 lin- guri de frunze mărunțite la o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-20 minute. Se strecoară. Se face gargară. Acțiune antiin- flamatorie. 3. Pentru tratarea rănilor și grăbirea cicatrizării lor: infuzie, din 3-4 linguri de frunze mărunțite la o cană cu apă, pregătită ca mai sus. Băi locale sau comprese. Medicină vete- rinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea bolilor digestive, respiratorii și renale: infuzie, din 2-5 g frunze uscate și mărunțite sau rădăcini uscate și mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se stre- coară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine), 20-50 g. Pentru viței 10-25 g, de 3-4 ori pe zi. 2. Pentru tratarea hipogalaxiei (adusul laptelui) la vaci: plantă to- cată foarte mărunt, și amestecată cu tărâțe. 3. Pentru stimulatul ouatului la păsări: planta se fierbe, se toacă, se amestecă cu tărâțe și se administrează în mâncare. Uz extern. Pentru tratarea râiei (rapăn): decoct, din urzici proaspe- te sau uscate. Soluția obținută prin fierbere este folosită cu adjuvant în tratarea animalelor. Se spală corpul. Efect antiseptic, cicatrizant, hiperemiant, tonifiant, antitricofitic. Cosmetică. Pentru tonifierea părului, combaterea mătreții și a seboreii: a) infuzie, din 40-50 g frunze mărunțite la 1 I de apă clocotită. Se lasă 30 mi- nute acoperită. Se strecoară. Se spală părul; b) decoct, din 250 g rădăcini spălate, tulpini și frunze la 5 I de apă. Se lasă la fiert 30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduț. Se clătește bine părul cu decoct, spălat în prealabil cu apă și săpun, masând ușor pielea capului; c) loțiune pentru păr, din pulbere de frunze de urzică, rădăcină de brusture, frunze de mestea- căn, flori de lavandă, conuri de hamei, în părți egale; din acest amestec se pun la infuzat 6 linguri la 1 I de apă clocotită. Se mai cloco- tește 1 -2 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Călduț, se spală pe cap, masând bine pielea capului; d) apă pentru păr, din 100 g pulbere de frunze de urzică la 30 g alcool concentrat (70°); sticla se închide cu dop. Se lasă 15 zile să stea la soare pe timp de vară, iarna se ține în casă la căldură. Se agită sticla de mai multe ori pe zi pentru uniformizarea extractului. Se strecoară și se păstrează în sticle de culoare închisă. Din acest extract se pun 3-4 linguri la o cană de apă (200 ml) călduță și se masează pielea capului. Vopsitorie. Frunzele tinere și rădăci- nile au proprietăți tinctoriale. Se recoltează în timpul verii. Se folosesc proaspete. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în diferite nuanțe de galben. 1. Frunzele se fierb în apă până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se strecoară. Separat se dizolvă, în zer cald, piatră acră. Se introduce materialul de vopsit și se lasă să se pătrundă bine. Se scoate și se trece în soluția de vopsit, menținută caldă. Se lasă la cald până se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă. 2. Rădăcinile de urzică mică 887 urzică moartă albă urzică se spală bine de pământ, apoi se pisea- ză într-o piuă de lemn. Se fierb în borș proaspăt până când soluția se colorează la intensitatea maximă. Se dă la o parte de pe foc. Se lasă să se răcească puțin, apoi se dizolvă piatra acră. Se amestecă pentru uniformizare. Se introduce materialul de vopsit. Se lasă (fără căldură) până când se obține nuanța de galben dorită. Se scoate și se usucă (Agneta B â t c ă, Margareta Tomescu, 1984) (v. PI. LX, 1). URZICĂ MICĂ (Urtica urens), fam. Urticaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, cosmopolită, mezofită, mezotermă, sciadofită, nitrofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită prin locuri necultivate, ruderale, pe lângă ziduri, garduri, clăi cu fân, pe lângă drumuri, grădini, vii, de la Marea Neagră până la altitudinea de 2000 m; vegetează pe soluri revene până la reavăn-ji- lave, ușoare, umede, bine aprovzionate cu azot; se mai numește oieșea, urzică blândă, urzică de șură, urzică mărunțică, urzică sârbească, urzică crăiască, urzică creață, urzică greceas- că, urzică iute, urzică împleșatâ. Genetic, 2n = 24, 26, 52. Fitocenologic, Car. Cheno- podictca. Urtico-Malvetum. Răspândită pe întreg globul terestru, cu excepția regiunii arctice și a sudului Africii. Descriere. Rădăcină fusiformă, albă-gălbuie. Tulpină în 4 muchii, erectă, simplă sau ramificată, verde-închis, înaltă de 10-15 cm. Frunze opuse, ovate sau eliptice, adânc-se- rate, pețiol păros. Flori femele și mascule dis- puse împreună în spice înguste, prinse la baza frunzelor, înflorire, V-XI. Fruct oval, verde-des- chis. Compoziție chimică. Planta conține ace- tilcolină, histamină, acizi formic, acetic, butiric, o substanță rășinoasă toxică, vitamine, ele- mente minerale. Alimentație. Folosită în multe părți ale țării ca legumă. Bioterapie. Părțile aeriene și rădăcina plantei au utilizări terapeu- tice în medicina tradițională umană și veterina- ră. Principiilor active li se atribuie proprietăți vitaminizante, de protecție a capilarelor sang- vine, antihemoragice, antireumatice, fortifiante etc. Prezintă aceleași utilizări ca -> URZICA (URTICA DIOICA), cu precizarea că farmaco- dinamic este mai activă decât aceasta. Recol- tare. Părțile aeriene (Urticae minoris herba) se recoltează primăvara și se folosesc proaspete sau se usucă la umbră. Rădăcinile (Urticae minoris radix) se recoltează toamna. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Utilizată empiric pentru „reînnoirea sângelui", împotriva hemoragiilor, pentru tratarea dizen- teriei, gutei, durerilor de piept, ascitei, reumatis- mului și a altor afecțiuni prezentate la -> URZICĂ (URTICA DIOICA). Administrată în doze mari provoacă febră, o iritație urticariană a pielii, o reacție dureroasă a splinei, scăderea pH-ului urinar, scăderea secreției de lapte, dureri reu- matismale. Științific se folosește pentru tratarea urticariilor anafilactică, hepatică sau alimenta- ră, a arsurilor de gradul I, a înțepăturilor de albină, mușcăturilor de păianjen, pentru calma- rea pruritului arzător și vindecarea degerătu- rilor. Se aplică tincturâ-mamâși primele 3 diluții decimale în criză și de a 4-a centezimală în urticarii acute. în agalactia lehuzelor se utilizea- ză diluția la decimală (Mihai N e a g u B a s a - rab, 1984). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea hipogalaxiei, cu stimularea se- creției de lapte la vaci: planta uscată, se sfărâ- mă, se amestecă cu tărâțe și se administrează ca hrană. Zootehnie. Empiric, plantele uscate, sfărâmate și amestecate cu tărâțe se dau vacilor pentru îmbunătățirea calității laptelui. Vopsitorie. Frunzele și rădăcinile au proprie- tăți tinctoriale. Se recoltează în timpul verii. Se folosesc proaspete. Utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în diferite nuanțe de galben. Se aplică rețetele 1 și 2 de la -> URZICĂ (URTICA DIOICA) (v. PI. LX, 2). URZICĂ MOARTĂ ALBĂ (La- mium album), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, perenă, medicinală, meliferă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă, la pH amfitolerantă, sci- adofită, solicită soluri revene până la rea- văn-jilave, mijlociu aprovizionate, bine aprovi- zionate sau foarte bine aprovizionate cu azot, ușoare, umede; întâlnită în locuri umbroase, margini de pădure, tufărișuri, luminișuri, pe lângă garduri și ziduri, în zona colinară până în etajul subalpin; se mai numește fața-mâței, mierea-ur- sului cu flori bălai, sugel alb, urzică albă, urzică creață, urzică surdă, urzici mortârețe. Dacii o numeau dyn (dsiin/dzifn) - zin/zân (I. P ac h i a Tatomirescu, 1997). Fitocenologic, înca- drată în Arction, Car. Alliarion. Răspândită în Europa, Asia. Descriere. Rizom alungit orizon- tal din care pornesc rădăcini adventive și sto- loni subterani. Tulpinile aeriene pornesc de pe stoloni, au 4 muchii, sunt păroase, nerami- ficate, înalte de 20-50 (70) cm. Frunze opuse, triunghiular-ovate, păroase, marginile serate cu dinți mari, pețiolate. Flori albe, mari (lungi de urzică moartă albă 888 urzică moartă albă 2-2,5 cm), sesile, dispuse câte 3-6 în cime, la subsuoara frunzelor; caliciu campanulat, dis- pers-păros, cu dinți egali; corolă tubuloasă, in- fundibuliformă, cu labiul superior asemănător unui coif, iar labiul inferior ca o lingură; andro- ceu cu antere brune-închis acoperite cu labiul superior. înflorire, IV—IX. Fructe, nucule trimu- chiate, brune. Compoziție chimică. Părțile ae- riene ale plantei conțin mucilagii, flavonoide, saponine, tanin, ulei volatil, vitaminele C și K, acizi fenolici, alcaloizi, amine biogene (hista- mină, tiramină, metilamină), glicozide, săruri minerale (mai ales de potasiu) etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei și rădăcinile au utili- zări terapeutice în medicina umană și veteri- nară, cultă și tradițională. Principiile active au proprietăți diuretice, antiinflamatoare, antidia- reice, astringente, depurative, rezolutive, vul- nerare, emoliente, expectorante, vasocons- trictoare. Farmacodinamic acționează asupra epiteliului renal favorizând creșterea cantității de urină; elimină sau diminuează procesul in- flamator; lichidează afecțiunile acute inflamato- rii ale intestinului, combate diareea și normali- zează tranzitul intestinal; ajută la eliminarea toxinelor din sânge și din organism în general; asigură dispariția nepurulentă a proceselor patologice; mucilagiile pe care le conține rela- xează țesuturile și diminuează starea infla- matorie; fluidifică secrețiile bronșice și provoa- că eliminarea lor prin expectorație; provoacă îngustarea lumenului vascular; sedare a siste- mului nervos. Planta este folosită intern de medicina umană în leucoree, dismenoree, hi- pertrofia sau inflamația prostatei (cură), diaree, bronșite, stări nervoase la femei în timpul me- nopauzei, insomnii, tuse convulsivă, iar extern în abcese, tumori, varice, ulcer, umflături pro- vocate de gută. Medicina veterinară o folosește în enterite, pielonefrite, cistite, catar al căilor respiratorii, tulburări gastrointestinale (mai ales la porci), tumori, ulcere, otite. Recoltare. Florile (Lamii albi flos) se recoltează fără caliciu. Părțile superioare aeriene ale plantei (Lamii albi herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos. Se usucă la soare, pe rame. Peste noapte se trec în camere sau poduri bine aerisite. Uscarea rtificială, 35^40° C. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tulburărilor gastrointestinale: pulbere, se iau 1-3 vârfuri de cuțit înainte de masă. Aceeași cantitate se poate amesteca cu mâncarea. 2. Pentru tratarea leucoreei, metro- ragiilor, în prostatită, hipertrofia prostatei (cură), bronșite, diaree, insomnie (cură): infuzie, din 1 linguriță de flori sau 1 linguriță de pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea tulburărilor de menopauză, în inflamarea prostatei, tulburări gastrointestinale: infuzie, din 1 linguriță cu flori proaspete la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 4. Pentru combaterea hemoragiilor: extract alcoolic, după norme far- maceutice. Se iau câte 30 picături din 30 în 30 minute. 5. Pentru tratarea leucoreei, metro- ragiilor, retroflexiei uterină: sirop, pregătit prin adăugarea, a 100 g tinctură, a 50 g sirop simplu și 25 g apă. Se ia câte o linguriță din 30 în 30 minute. Uz extern. 1. Pentru spălaturi va- ginale și tratarea ulcerațiilor tegumentare, ab- ceselor, prostatitei: infuzie, din 2-3 linguri cu flori proaspete la o cană (250 ml) cu apă cloco- tită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Spălaturile vaginale se fac seara înainte de culcare. Pe ulcerații și abcese tegumentare se aplică comprese cu infuzia obținută sau se fac băi locale. Pentru prostată se fac băi (foarte calde) la șezut. Pentru infecții bucale se face gargară. 2. Pentru tratarea ulcerelor varicoase, în furunculoză, răni purulente, ulcerații, tumori, varice, umflături provocate de gută: infuzie, din 50 g plantă uscată și mărunțită sau flori la 1 I cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Băi locale sau se aplică cataplas- me. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea pielonefritelor, cistitelor, enteritelor, tul- burărilor gastrointestinale (mai ales la porci), catarului căilor respiratorii, tumorilor: a) infuzie, din 4-5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acope- rită 30 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 4-6 g plantă uscată și mărunțită la 200 ml de apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (taurine), 50-150 g; animale mij- locii (ovine, caprine, porcine), 10-15-30 g. Dozele se repetă după 24 ore. Atenție! Depă- șirea dozelor poate da stări de intoxicație manifestate prin tulburări digestive. Se inter- vine prin suprimarea tratamentului, dietă ali- mentară și tratament simptomatic (E. N e a g u, C.Stătescu, 1985). Uz extern. Pentru trata- rea otitei: infuzie sau decoct, se toarnă călduț în urzicuță moartă 889 urzicuță moartă ureche. Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 50-150 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Planta se poate cultiva în locuri umbroase din parcuri și grădini publice. Decorativă prin frunze și flori, înmulțire prin divizare (v. PI. LX, 3). URZICUȚĂ MOARTĂ (Lamium purpureum), fam. Lamiaceae. Plantă erbacee, anuală sau bianuală, terofit-hemicriptofită, me- zofită, amfitolerantă la temperatură, slab-acid-ne- utrofilă, comună în toate regiunile țării, întâlnită prin semănături, pârloage, culturi horticole, pe lângă garduri, prin dărâmături, în păduri de salcâm, până la limita superioară a culturilor, respectiv 1200 m altitudine; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, mijlociu sau bine aprovizionate cu azot; se mai numește buruiana de ceas râu, gâlbenițâ, rușinea-țigâncii, sugârel, sugârel puturos, țigancă, urzica-câinelui, urzică roșie(fig. 315). Genetic, 2n= 18. Fitocenologic, încadrată în Secaiietea, Car. Polygono-Cheno- podietalia. Răspândită în Europa, Asia. Descri- ere. Rădăcină fibroasă, bine dezvoltată. Tulpină ramificată de la bază cu ramuri ascendente, pubescentă de la mijloc în sus, înaltă de 15-20 (30) cm. Frunze inferioare lat-ovate, adânc-cor- date, serate, lung-pețiolate, cele superioare cordat-ovate, pe margine serat-dințate, pubes- cente pe fața superioară, glabrescente pe cea inferioară. Flori purpurii, rar albe, dispuse într-o inflorescență piramidală; caliciu slab-bilabiat, păros, tubulos-campanulat; corolă tubuloasă, ușor curbată, bilabiată, cu un inel păros în interior; androceu din stamine cu antere vio- lete; gineceu din ovar cu disc nectarifer la bază, înflorire, lll-IX. Fructe, nucule cu 4 muchii. Compoziție chimică. Nestudiată. Probabil conține ulei volatil, flavonoide, saponine, acizi flavonici, tanin, alcaloizi, histamină, metilalani- nă, vitaminele C, K, săruri minerale. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeuti- ce în medicina umană tradițională. Principiilor active li se atribuie proprietăți antiepileptice, antireumatismale, hemostatice și emoliente. Empiric, planta este folosită la tratarea epilepsi- ei, reumatismului, abceselor, rănilor. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Lamii purpureum herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, însorit, după ora 10. Se usucă în strat subțire, în camere bine aerate sau în poduri Fig. 315. Urzicuță moartă (Lamium purpureum). acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea epilepsiei: a) macerat din plantă proas- pătă, mărunțită, în miere; se iau 2 lingurițe pe zi; b) infuzie, din 1 linguriță plantă uscată, mă- runțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 5 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea reumatismului: decoct, din tulpini flori- fere în vin. Se lasă la fiert 10 minute. Se stre- coară. Se bea de 3 ori pe zi câte un pahar. Uz extern. 1. Pentru tratarea abceselor: a) planta pisată se pune pe abces și se pansează; b) de- coct, din 10 g plantă la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se spală locul afectat, se aplică comprese cu decoctul obținut, apoi se leagă cu tifon frunzele plantei rămase după strecurarea decoctului. Are proprietăți hemostatice și emo- liente. Agricultură. Buruiană problemă pentru culturile de prăsitoare, cereale, lucerniere, viță de vie. Combatere prin arături de toamnă, pra- șile, asolament, erbicide. Apicultură. Impor- tanță pentru culesul timpuriu de primăvară, având rol în creșterea și dezvoltarea puietului de albine. Producția de nectar, 0,4—0,6 mg/floare. usturoi 890 usturoi Producția de miere, 50-90 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie. Ornamental. Planta se poate cultiva prin parcurile și grădinile publi- ce, în grupuri pe lângă garduri, pe dărâmături. Decorativă prin frunze și flori. înmulțire prin divizare și semințe. USTUROI (Allium sativum), fam. Lili- aceae. Plantă erbacee, perenă, în condițiile de cultivare de la noi este anuală, nu formează tulpini florale și nu produce semințe; alogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată, originară din Asia Mică, Kazahstan, Uzbekis- tan, Afganistan, India, bazinul Mării Medite- rane, Munții Caucaz și Carpați; se mai numește ai, ai de grădină, ai de primăvară, ai de toamnă, ai de vară, aniu, baib, ceapă albă, osturoi, pur, scăloi, usturoi de primăvară, usturoi de toam- nă, usturoi de vară, usturoni. Crește spontan în Peninsula Iberică (Spania), insula Sicilia, nord-estul și nord-vestul Africii (Egipt, Algeria). Cultivat cu cca 5000-6000 ani î. Hr. Pentru prima dată luat în cultură în mai multe centre: zona mediteraneană, Asia Mică, Iran, Afghanistan, China, în prezent se cultivă pe tot globul terestru, pe suprafețe mai mici în estul și nordul Europei. în România se cultivă în toate județele. Rezistent la frig. înrădăcinat din toam- nă, rezistă în timpul iernii până la minus 25° C. Nu suportă apa în exces, băltirea și nici seceta. Pretențios la structura, fertilitatea solului. Plantă de zi lungă, pretențioasă la lumină. în condiții de umbrire sau zi scurtă nu formează bulbi. Producția, 6-10 t/ha. Descriere. Rădăcini fi- broase (fasciculate). Bulb ovoidal, lat-ovoidal, format din 12-15 (50) bulbili (căței), prinși pe un disc comun și înveliți la exterior din tunici per- gamentoase comune. Fiecare bulbii (cățel) are un disc propriu, este învelit într-o tunică perga- mentoasă, sub aceasta o cămașă cărnoasă protejează în interior un mugure prins de disc. Fiecare bulbii desprins de pe discul comun și pus în pământ va forma o nouă plantă. Frunze liniare, lungi de 20-60 cm, late de 4-12 (30) mm, acute la vârf pe fața inferioară cu nervura mediană proeminentă. în țările de ori- gine, tulpină floriferă plină, înaltă de 25-100 (200) cm, învelită cu tecile frunzelor până la jumătate. Flori albicioase, verzui-roșiatice sau purpurii, grupate în inflorescențe. înflorire, VI—VI11. Semințe negre, cu trei muchii. Compo- ziție chimică. Bulbii conțin glucide (23-27%) (glucoza, fructoză, zaharoză, maltoză, rafinoză etc.); protide (6-7%); lipide (0,1-0,5%); ulei eteric (0,009 g%) format din 67 compuși, printre care disulfura de alilpropil (6%), disulfura de alil (60%), trisulfură de alil (cca 20%), cantități mici de tetrasulfură de alil; acizi organici neazotați (citric, malic, pini vie, succinic, oxalic, glucuro- nic); vitaminele C (14-20 mg% g s.p.), Bi, B₂ și RP (nu depășesc fiecare 0,5 mg% g s.p.), E (25-29 mg% g s.u.); fitohormoni (gibereline), enzime (ribonuclează, invertază, polifructozi- dază); substanțe anorganice, apă 61-64%, macroelemente reprezentate de potasiu (540 mg% g s.p.), fosfor, magneziu, calciu, sodiu, clor, microelemente constând din fier 1,4-1,7 mg% g s.p., mangan, cupru, siliciu, cadmiu. Alimentație. Consumat sub formă de bulbi sau verde, când se utilizează frunzele și tulpina falsă. Se adaugă diferitelor mâncăruri, preparatelor din carne etc. Industrie. Folosit în industria conservelor (condiment) și industria farmaceutică ca materie primă pentru prepara- rea medicamentelor hipotensive. Bioterapie. Bulbii plantei au utilizări terapeutice în medi- cina umană și veterinară, cultă și tradițională. Din timpuri străvechi, usturoiul a fost utilizat, ca fortifiant, contra ciumei. Aristofan elogiază ustu- roiul pentru numeroasele proprietăți terapeutice. Dioscoride și Galen îl descriu ca un bun vermifug. Arabii îl recomandau ca antidot contra turbării și mușcăturilor de viperă. Școala din Salermo îi recunoaște proprietățile antiseptice. în timpul Renașterii, Paracelsus și chirurgul Ambroise Pare îl considerau un adevărat panaceu. Timp de secole a constituit singurul mijloc de combatere a epidemiilor de ciumă. Principiile active au proprietăți antiseptice, bacteriostatice și bacte- ricide, antispastice, carminative, coleretice, di- uretice, afrodisiace, emenagoge, expectoran- te, febrifuge, fluidifiante ale secrețiilor bronșice, hipocolesterolemiante, hipoglicemiante, hipo- tensore, sedative, rezolutive, revulsive, anticata- rale, aperitive, antigutoase, antiartritice, stoma- hice, tonice (capilar, nervos, vascular, cardiac), vermifuge, de prevenire a cancerului, vasodila- tatoare, antigripale, antidiareice, antidizenterice, antifermentative, antihemoroidale, antisclerotice, bradicardizante, cardiotonice. Acțiunea antibac- teriană se datorează alicinei. în concentrație de 1:100 000 acționează atât asupra germenilor gram-pozitivi, cât și a celor gram-negativi (stafilo- coci, streptococi etc.). Are și acțiune antifun- gică. Medicii chinezi tratează cu usturoi menin- gita produsă de ciuperca Cryptococcus usturoi 891 usturoi neoformans. Acțiunea hipotensivă, constând în scăderea tensiunii arteriale, se datorează di- sulfurii de alil. Sucul de usturoi conservat sau stocat un timp își pierde acest efect. Prin con- sumarea usturoiului se produce o scădere a colesterolului din sânge, o scădere a trigliceri- delor, p-lipoproteinelor și fosfolipidelor serice. Dozele mici stimulează peristaltismul intestinal, dozele mari devin inhibitoare. Usturoiul se re- comandă în profilaxia și tratamentul bolilor infecțioase (epidemii gripale, febră tifoidă, dif- terie); în afecțiuni ale tubului digestiv (entero- colite, diaree, dizenterie), spasme intestinale, atonie digestivă, digestie anevoioasă, paraziți intestinali (ascarizi, oxiuri, tenie), constipație, dispepsie de fermentație, fermentație amdebi- ană, ulcer gastro-duodenal; în afecțiuni renale și ale căilor urinare, în retenție urinară, litiază renală urică, oligourie; în afecțiuni ale siste- mului cardio-vascular, constând din tahicardii, spasme vasculare, tulburări circulatorii, varice, hemoroizi, arterioscleroză, ateroscleroză, hiper- tensiune arterială, spasme vasculare; în edem al gambelor, edem ale picioarelor, gută, reuma- tism, pletoră, parodontoză, pecingine, scabie, stomatite, surditate, bătături (clavus), negi, ne- vralgii reumatismale, antrax, tumori albe (artrite tuberculoase cronice, cu inflamația țesuturilor), plăgi, plăgi infectate, ulcere varicoase. Re- coltare. Bulbii (Allii satixi bulbus), denumiți curent căpățâni de usturoi, se recoltează în iulie-august. Se păstrează în încăperi uscate, bine aerisite, la temperatura de 0-4° C. Pro- ducția, 6-10 t/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea hipertensiunii, în dispepsii de fermentație, balonări intestinale, helmintiază, bronșite cronice, gripă, rinite, tuse, litiază urică, gută, artritism, reumatism și alte afecțiuni pre- zentate la bioterapie: a) consumat ca atare, zilnic, minimum 2-3 bulbii (căței) zdrobiți; b) de- coct, din 2-3 bulbili zdrobiți, fierți în 200 ml apă sau lapte, 15 minute; cantitatea rezultată se bea în cursul unei zile; c) sirop, din 50 g usturoi fiert în 200 ml apă. Se filtrează. Se îndulcește cu 50 g zahăr. Se iau 2-3 linguri pe zi; în cazul teniei se bea dimineața, pe stomacul gol, întreaga cantitate; se repetă zilnic până la expulzarea parazitului; d) tinctură, obținută din bulbili zdrobiți și o cantitate egală de alcool. Se lasă la macerat 5 zile. Se iau 2-3 lingurițe pe zi, timp de 10 zile pe lună. 2. Pentru tratarea hipertensiunii, aterosclerozei: tinctură, obținută după rețeta de medicină tradițională chineză: 350 g bulbili de usturoi se pisează, se ames- tecă cu 200 ml alcool concentrat (70°). Se lasă 10 zile la macerat în loc răcoros. Se strecoară (filtrează), după care se lasă trei zile la limpe- zire prin decantare. Se păstrează în sticluțe brune, astupate cu dop, la temperatură mo- derată. Doza se administrează prin picături după următoarea schemă: se pornește de la o picătură, în dimineața primei zile, și se ajunge la un maximum de 15 picături, în seara zilei a cincia, când se începe descreșterea numărului de picături; se continuă până în ziua a zecea, când se ajunge iar la o picătură. în ziua a unsprezecea se administrează doza de atac constituită din 25 picături (dimineața, prânz, seara). în ziua a douăsprezecea se reia la fel ca în prima zi. Tratamentul se face continuu conform schemei de mai jos, timp de câteva luni, până la terminarea tincturii. Cantitățile menționate se iau cu 20-30 minute înainte de mese, în 50 ml lapte sau apă zaharată. Efectul în boala hipertensivă și ateroscleroză se păstrează 3-5 ani. 3. Pentru tratarea viermilor intestinali (limbrici, oxiuri): a) macerat, din 3^4 bulbili, care se zdrobesc și se pun într-o cană cu apă sau lapte în clocot. Se acoperă. Se bea întreaga cantitate, dimineața, pe stomacul gol, nu se mănâncă nimic până la prânz. Trata- mentul se face zilnic timp de 3 săptămâni; b) suc, din 20 g bulbili la 200 ml lapte cald; se bea dimineața pe stomacul gol. 4. Pentru trata- rea teniei: decoct, din 50 g bulbili pisați la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se îndulcește cu 50 g miere sau zahăr. Se bea dimineața pe Ziua I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV Dimineața 1 4 7 10 13 15 12 9 6 3 25 1 4 7 10 Prânz 2 5 8 11 14 14 11 8 5 2 25 2 5 8 11 Seara 3 6 9 12 15 13 10 7 4 1 25 3 6 9 12 doza de atac usturoi 892 usturoi stomacul gol. Se repetă mai multe zile până la eliminarea paraziților. 5. Pentru tratarea oxiu- rilor și limbricilor: decoct, din o parte bulbili de usturoi și două părți apă. Se fierbe la foc do- mol, într-un vas emailat, acoperit, până scade la jumătate. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se amestecă cu miere (o linguriță rasă de miere la un pahar lichid). Se păstrează la frigider, cel mult o săptămână, timp în care se face trata- mentul. Se administrează astfel: copiilor, între 6-9 ani, li se dau seara două lingurițe, la cei de 9-12 ani li se dau seara câte 3 lingurițe; copiii mai mari și adulții iau 3-4 pahare, o dată sau de două ori pe săptămână. Tratamentul du- rează două săptămâni. 6. Pentru tratarea tusei însoțite de secreție mucopurulentă: infu- zie, din 15 g bulbili pentru copiii până la 2 ani; 25 g bulbili pentru copiii de 2-5 ani; 40 g bulbili pentru copiii de 10-12 ani; 60-80 bulbili pen- tru alte vârste. Se pisează. Se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Copiii până la 5 ani iau 8-10 lingurițe pe zi; copiii de 10-12 ani iau 8-10 linguri desert; pentru vârste mai mari, inclusiv adulții, se iau 8-10 linguri de supă. 7. Pentru tratarea bronșectaziei: infuzie, din 80 g bulbili pisați peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se administrează copiilor 8 lingurițe pe zi iar adulților 8 linguri pe zi. 8. Pentru tratarea astmului bronșic, hiper- tensiunei arteriale: infuzie/decoct, din 80 g bulbili pisați peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se acoperă și se mai fierbe un minut. Vasul acoperit se lasă la răcit. Se bea într-o zi, câte o lingură la un sfert de oră. Cura durează 20-30 zile. în crize de astm se iau câteva picături de suc de usturoi pe o bucată de zahăr cubic. 9. Pentru tratarea sclerozei, astmului, reumatismului, hipertensi- unii: tinctură, din 50 g căpățână de usturoi și 250 g alcool de 60°. Se curăță bulbii de usturoi, se taie în bucăți mici și se pun la macerat 10 zile în alcool. Periodic sticla se agită pentru uniformizarea extractului. Se sto- arce și se filtrează. Se iau câteva picături în apă. în astm se iau câteva picături pe o bucată de zahăr în momentul crizei. 10. Homeopatic, diluțiile centezimale de la a 4-a la a 7-a ale tincturii-mame se administrează în ameliora- rea marilor gurmanzi carnivori cu astenie di- gestivă, în bronșită cronică și în durerile de șold. Diluțiile centezimale de la a 4-a și a 5-a se administrează în traheite, bronșectazii și astm periodic. Diluțiile centezimale de la a 5-a la a 7-a se folosesc în artrita șoldului, coxalgie șipsoită(MihaiNeagu Basarab, 1985). Uz extern. 1. Pentru tratarea oxiurazei: extract, din 80 g bulbili de usturoi pisați la 500 ml apă în alcool. Se fac băi anale. 2. Pentru tratarea bătăturilor și negilor: cataplasme, cu bulbili pisați sau rași. Se aplică seara și se ține până dimineața. Procedura durează 15 zile. 3. Pen- tru dezinfectarea rănilor, ulcerațiilor: soluție, din 10% suc de usturoi plus 1-2% alcool. Se fac badijonări locale. 4. Pentru calmarea dure- rilor de urechi: suc de usturoi, se îmbibă în vată și se introduce în conductul auditiv extern. 5. Contra surdității de origine reumatismală: suc de usturoi, obținut prin pisarea și stoar- cerea bulbililor, amestecat cu ulei. în fiecare seară se introduce în ureche un tampon de vată înmuiat în acest preparat. 6. Pentru diminuarea durerilor reumatice: bulbili fierți, se aplică cât se poate suporta de cald pe zona afectată; unguent. Contraindicații. Nu se ad- ministrează în tratamentul intern persoanelor cu cataruri gastrice și intestinale, în simptome congestive pulmonare (tuse seacă, tuse san- ghinolentă, stări febrile), deoarece accentuea- ză starea iritantă; de asemenea mamelor care alăptează; se transmite laptelui gustul și miro- sul de usturoi. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Pentru tratarea animalelor de boli pulmona- re, constipație, fascioloză, anorexie, ca vasodi- latator și hipotensiv: suc proaspăt, administrat prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 25-75 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porci- ne), 5-10-15 g; animale mici (pisici, câini, pă- sări), 1-2 g. în doze mari produce hipertensiune și tulbură ritmul cardiac. 2. Empiric, pentru tra- tarea bronhopneumoniilor la bovine: decoct, din ramuri de mur, ramuri de cireș, flori de mușețel, mătase de porumb și usturoi pisat la 2 I de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se ia 500 ml din acest decoctși se amestecă cu 50 ml alcool. Aceasta consti- tuie doza pe zi. Se repetă 3 zile consecutiv (Rețeta se practică în jud. Mureș.). 3. Empiric, pentru tratarea fasciolozei: decoct, din ames- tecul format din ardei iute pulbere (boia iute), usturoi pisat, hrean ras, funingine pisată, oțet tare și zeamă de varză. Se fierbe 2 zile. Se administrează oilor, câte o linguriță pe zi, prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). 4. Empiric, usturoias 893 usturoiță pentru tratarea constipației: decoct, din frunze și rădăcini de pătrunjel, amestecat cu usturoi. Se administrează prin breuvaj bucal (v. PI. LX, 4). USTUROIAȘ (Marasm ius alliaceus), fam. Tricholomataceae. Ciupercă saprofită, comestibilă, întâlnită în perioada au- gust-octombrie, prin pădurile de fag bătrâne, cu dezvoltare în masă în luna august. Crește pe sol, frunzar, ramuri putrede, câte una, de obicei în grupuri mici. Descriere. Pălăria puțin cărnoasă, subțire, la început convexă, apoi întinsă, cu marginea ușor striată, cutată, dia- metrul 2-4 cm; fața superioară crem-brună, adeseori zbârcită; fața inferioară cu lamele sinuoase, groase, libere, spațiate, albicioase, mai târziu crem-cenușii. Piciorul ușor dilatat la bază, fistulos, lung până la 10 cm, diametrul 0,2-0,3 cm, brun-negricios. Carnea în pălărie fragilă, în picior rezistentă, maron-cenușie, gust și miros puternic de usturoi. Sporii sferici sau ovoizi (7-11 x 6-8 p), hialini, albi în masă. Alimentație. Folosită pentru aromatizarea mâncărurilor cărora le dă gust de usturoi. Pen- tru iarnă se usucă și se macină. USTUROI DE EGIPT (Allium sativum ssp. sagittatum), fam. Liliaceae. Plan- tă erbacee, perenă, cultivată, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din Orientul Apropiat și coasta Mării Mediterane, unde crește în stare sălbatică; sin rocambole. Culti- vat pe mici suprafețe de teren. Dă producții mari și timpurii. Bulbii nu sunt rezistenți la păstrare. Se înmulțește prin bulbișori aerieni sau prin bulbi-frați. Rezistent la ger, și în gene- ral, la condiții neprielnice de mediu. Descri- ere. Rădăcina, frunzele și tulpina „falsă" sunt asemănătoare cu cele ale usturoiului comun, dar de dimensiuni mai mari. Tulpina floriferă este asemănătoare cu cea de praz. în inflo- rescență formează bulbișori aerieni. Bulbul poate fi format dintr-un singur grăunte sau din mai mulți bulbi-frați prinși pe un disc comun, fiecare format dintr-un singur grăunte. Com- poziție chimică. Planta conține aceleași substanțe ca -> USTUROIUL comun. Bio- terapie, medicină umană și veterinară la fel ca -> USTUROI. Alimentație. Consumat în stare verde, primăvara devreme. Industrie. Bulbii sunt întrebuințați în industria conser- velor, imediat după recoltare. Capacitate de păstrare mică. USTUROIȚĂ (Alliaria petiolata), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, rar pere- nă, medicinală, hemicriptofită, terofită, mezofită, eutrofă, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, scia- dofită, cu miros de usturoi, comună în pădurile de foioase, tufărișuri, locuri umbroase din gră- dini, livezi, poieni, pe lângă garduri și drumuri; vegetează pe soluri revene și reavăn-jilave, cu troficitate ridicată (T = 80-140), bine aprovizio- nat cu azot (N4); se mai numește aișoară, brun- cuță usturoaie, buruiană de bubă rea, buruiană de perit, buruiană pentru răni, floare de lingoa- re, frunza-voinicului, gălbenele, iarba-tăieturii, iarbă de boale, iarbă de lingoare, iarbă de rană, iarbă de toate boalele, rădăcină de langoare (lungoare), usturoaie, vindecătoare, voinicică. Daco-geții o numeau aebustrone, crustane, cruț-stani, ibustrone, maebustrone, usturoane, de unde a derivat mai târziu numele de ustu- roaie, iar apoi usturoiță(I. Pachia Tatomi- r e s c u, 1997). Genetic, 2n = 36, 42. Fitoceno- logic, încadrată în Alliarion, Querco-Fagetea, Arction, Epilobietea. Răspândită în spațiul me- diteranean și submediteranean euro-asiatic-a- frican. Descriere. Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică, glabră în partea superioară, cu peri mici în partea inferioară, de obicei ra- mificată, înaltă de 20-80 (100) cm. Frunze bazale și inferioare lung-pețiolate, rotund-reni- forme, cordate, dur-crenate; cele superioare cu pețioli progresiv mai scurți către vârful tulpinii, cordate, triunghiular-ovate, pe margine adânc-si- nuat-crenat-dințate. Flori albe, grupate în racem. înflorire, IV-VI. Fruct, silicvă rigidă, lungă de 5-7 cm, mai mult sau mai puțin în 4 muchii. Semințe negre-brune, cu zbârcituri longitudi- nale. Compoziție chimică. Conține principii active cu sulf, asemănătoare celor ale usturoiu- lui și cepei, la care se adaugă a flavonozide, o heterozidă azotată, enzime, vitamina C, săruri minerale. Alimentație. Frunzele se folosesc drept condiment, înlocuind usturoiul. Se poate consuma ca salată. Din semințe se obține o făină de muștar. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Conțin principii active cu sulf ase- mănătoare celor ale usturoiului și cepei, la care se adaugă a-flavonozide, o heterozidă azotată, enzime. Se folosește ca antiscorbutic, diuretic, vermifug, hipotensiv, antidiareic, antiinflamator (inflamații externe, furuncule, traumatisme), în tratarea astmului și tusei. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Alliarriae herba) se usturoiță 894 utriculă recoltează și se folosesc proaspete; prin uscare planta își pierde proprietățile. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea astmului, tusei de diverse etiologii, scorbutului, ca diuretic, depu- rativ, cu provocare de transpirație, ca stimulent: infuzie, din 1 linguriță cu frunze proaspete, zdro- bite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea bolilor renale și eliminarea viermilor in- testinali: consum de frunze proaspete pe stoma- cul gol. Se mănâncă după 60 minute. Uz extern. 1. Pentru vindecarea rănilor: frunzele proaspe- te, crude, se aplică pe răni și se pansează. 2. Pentru vindecarea rănilor produse de rosăturile de pantofi sau bocanci și, în general, a altor tipuri de răni: extract alcoolic, din o parte plantă proaspătă zdrobită, la 10 părți alcool 70°. Se lasă 2-3 zile. Sticla se agită zilnic pentru unifor- mizarea extractului. Se strecoară. La utilizare se diluează cu ser fiziologic, apoi, cu un tampon de vată, se spală locul afectat. 3. Pentru tratarea traumatismelor, inflamațiilor, furunculelor: cata- plasme, cu frunze proaspete (v. PI. LX, 5). UTRICULĂ (Utriculus) 1. Organ apen- dicular saciform, întâlnit la frunzele submerse de Utricularia. 2. Bractei care acoperă ovarul și apoi fructul la Carex. 3. Parte umflată a anteri- dei la Bryophyta. V VACUOLĂ (Vacuola), constituent ne- protoplasmatic întâlnit în celula vegetală. Dimen- siuni și forme variate. Limitată de o membrană, numită tonoplast. Conține suc celular format din excesul de apă al celulei, substanțe organice și anorganice, dizolvate, substanțe de excreție. Con- centrația, pH-ul și tipul de substanțe variază, în limite mari, de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiași specii în funcție de țesut și gradul onto- genetic de dezvoltare a celulelor. Vâscozitatea su- cului celular este mai mare decât a apei, iar în cadrul aceleiași celule variază în funcție de natura substanțelor dizolvate. Substanțele anorganice di- zolvate pot fi cloruri, bromuri, ioduri, fosfați, sulfați, azotați, iar cele organice-acizi organici (citric, ma- lic, oxalic, tartric), glucide (glucoza, fructoză, ga- lactoza), aminoacizi (asparagina, leucina, tiro- zina), uleiuri eterice, gume, mucilagii, taninuri, alcaloizi, pigmenți antocianici. Rol de barieră osmotică. VACUOM (Vacuoma), ansamblul tuturor vacuolelor existente într-o celulă; sin. aparat vacuolar. Se întâlnește în celulele vege- tale și animale mature. Caracteristice mai ales celulelor vegetale. Poate cuprinde mai mult de nouă zecimi din volumul celular. VAGINĂ^ TEACĂ VAGINULĂ (Vaginula), teacă mică (exemplu, teaca de la baza setei sporogonului de la briofite, floarea tubuloasă de la Aste- raceae). VALERIANACEE (Valerianaceae), familie care grupează 10 genuri cu cca 400 specii plante erbacee, anuale și perene, rareori arbustive și liane, răspândite în regiu- nea holartică a globului. Frunze opuse, întregi sau divizate, fără stipele. Flori bisexuate (her- mafrodite) sau unisexuate, zigomorfe, pe tipul 5, grupate în cime; caliciul, foarte redus, adesea acrescent, variat alcătuit, dând naștere la ma- turitate unor prelungiri cu perișori (plumoase) care favorizează diseminarea fructelor; corola gamopetalâ, tubuloasă până la infundibulifor- mă, cu limbul 3-5 divizat; androceul, din 4-1 stamine, inserate la baza tubului corolei, cu antere biloculare, introrse; gineceul, cu ovar inferior, din 3-1 cârpele unite, cu o singură lojă fertilă, ovul anatrop. Formula florală bisexuată: ^•i-KsCfs-ajAA-i Gă^i. Fruct achenă. Flora Ro- mâniei conține 15 specii spontane ce aparțin la 2 genuri: Vale rian el la, x = 7, 8, 9; Valeriana, x=7, 8. VALERIANĂ (Valeriana officinalis), fam. Valerianaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohidrofită, mezotermă, slab-a- cid-neutrofilă, heliofilă sau semiombrofilă, culti- vată în flora spontană, întâlnită prin tufărișuri, păduri, margini de păduri, locuri umede și um- broase, marginea apelor, lunci, zăvoaie, în valerianâ 896 valerianâ special în zona de deal și de munte; se mai numește gușa-porumbelului, larba-mâțului, iar- ba-pisicii, năvalnic, odolean. Genetic, 2n = 14. Fitocenologic, încadrată în Magnocaricion, Moli- nietalia, Alno-Padion, Alnetea Car. Filipendu- lo-Petasition. Suportă temperaturile scăzute. Pretențioasă la umiditate, vegetând bine la pre- cipitații de cca 650 mm anual, la lumină și semi- umbră. Preferă soluri profunde, ușoare, luto-nisi- poase, bogate în humus, permeabile pentru apă. în culturi sunt contraindicate solurile grele. Cu- noscută ca plantă medicinală din Antichitate. I s-a recunoscut acțiunea sedativă în secolul al XVIII-lea. Răspândită în Europa și Asia septen- trională. Cultivată ca plantă medicinală în multe țări din Europa; introdusă și în S.U.A. Descri- ere. Rizom vertical, scurt, tronconic (2-4 cm), brun, din care pornesc numeroase rădăcini ad- ventive, miez alb, gust acru-amar. Tulpină erec- tă, simplă, scurt-păroasă în partea inferioară, cilindrică, fistuloasă, goală în interior, înaltă de 25-150 (200) cm. Frunze imparipenat-sectate (5-25 cm), cu 5-11 perechi de lacinii lanceolate, pe margine întregi sau dințate; frunzele bazale pețiolate, cele tulpinale sesile. Flori roșii-liliachii până la albe, mici (5 mm diametru), tipul 5, cu elementele unite, miros de vanilie, grupate în dicaziu umbeliform; corolă gamopetală infun- dibuliformă, cu lobi inegali; androceu cu 3 sta- mine; gineceu cu un stil și stigmat trilobat. înflo- rire, V-IX. Fructe, achene ovate, comprimate, îngustate spre vârf, cu o nervură pe față și 3 pe dos, terminal cu coroană de papus. Compoziția chimică. Rizomul și rădăcinile conțin ulei eteric, acid cafeic, acid clorogenic, heterozide, lipide, lipaze, oxidaze, zaharoză, glucoza, antibiotice, parafine, rășini, flavonoide (cvercetol, camferol, apigenină, luteolină, diosmetină), săruri mine- rale de K, Ca, Mg, Mn. Uleiul eteric este format din pinen, camfen, dipenten, citren, terpinen, limonen, cimen, hidrocarburi sesquiterpenice de tip auzolen și cariofilen, borneol, terpineol, esteri ai borneolului (formiat, acetat, butirat, izovaleri- anat de bronil), ce imprimă un miros caracte- ristic. Din fracțiuni (acidă și neutră) ale uleiului eteric s-au separat acizii formic, acetic, butiric, malic, izovalerianic, behenic, hesperetinic, acetil valerenolic. Fracțiunea lipidică conține acizii pal- mitic, stearic, arahic, oleic, linoleic, linolic. Părțile aeriene conțin mici cantități de ulei eteric. Bio- terapie. Rizomul și rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. Principiile active pe care le conțin formează un fitocomplex care are la bază o corelație a siner- gismelor ce se stabilesc între diferiți componenți. Ca tranchilizant planta nu este toxică, nu pro- voacă efecte secundare nedorite. Farmacodi- namic, asigură sedarea sistemului nervos și car- diac, este antispastică, antiseptică. Indicații: calmant al sistemului nervos, micșorează stările de excitație, reglează ritmul inimii (nevroză car- diacă), în insomnii, anticolic și antispastic, anti- asmatic, emetic, hipotensiv. Intră în compoziția preparatelor Pasinal și Extraveral și a unor cea- iuri Plafar - ceai calmant, ceai gastric și ceai sedativ. Recoltare. Rizomul și rădăcinile (Vaie- rianae rhizoma cum radicibus) se recoltează toamna târziu, cu cazmaua, iar din cultură in- tensivă, cu mașina de scos cartofi. Se taie par- tea aeriană de la colet. Se curăță de pământ prin scuturare, se spală repede într-un curent de apă pentru a nu-și pierde calitățile. Se lasă la zvântat 1 -2 zile, în straturi de 5-6 cm, direct în aer liber, la soare sau în încăperi bine aerisite, podurile caselor, șoproane. Uscarea artificială, la 35-40° C, durează 3-6 zile. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor cardiace (tulburări de ritm cardiac, nevroză cardiacă), vomei, colici- lor abdominale la adulți (dureri), în astm bronșic, insomnii, palpitații: a) infuzie, din 1 linguriță pul- bere de rădăcină peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile; b) pulbere de rădăcină, de 3 ori pe zi câte un vârf de cuțit, preferabil în casete procurate de la farmacie; bun calmant și somni- fer; c) tinctură, din 20 g pulbere de rădăcină la 100 ml alcool de 70°. Se lasă la macerat 8 zile; pentru omogenizarea conținutului sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticle închise la culoare. Se astupă cu dop. Se iau de 2-3 ori pe zi câte 15-20 picături. Acțiune sedativă, calmant car- diac. 2. Pentru combaterea durerilor menstru- ale, ca sedativ, somnifer, antinevralgic: extracție apoasă, din 10 g pulbere de rădăcină la un pahar cu apă rece. Se lasă la macerat de seara până dimineața. Se strecoară. Se îndulcește cu miere sau zahăr. Se ia fracționat în cursul unei zile. 3. Pentru combaterea insomniei: decoct, din 1 linguriță pulbere de rădăcină la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 3-5 minute. Se lasă la răcit 10-15 minute. Se strecoară. Se bea seara, înainte de culcare. 4. Pentru combaterea viermi- lor intestinali, în colici renale, diaree, dizen- terie: decoct, din 8-10 g rădăcină la 150 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit valeriană 897 varză albă 20-30 minute. Se fac clisme, spălături anale. Rădăcina și rizomul plantei se folosesc în ames- tec cu diverse alte plante, dozate cantitativ, pen- tru tratarea anginei pectorale, aterosclerozei, sindroamelor dispeptice (anaciditate, hipoacidi- tate), gastritelor hiperacide, în ulcer gastric, me- teorism (balonări), colici hepato-biliare, disme- noree, helmintiază. (O. Bojor, M. Alexan, Plante medicinale - izvor de sănătate, 1981). Medicină veterinară. Uz intern. Pentru trata- rea bolilor sistemului nervos central, în transpi- rații excesive, nefrite, poliurie sau anurie, tul- burări intestinale: a) infuzie, din 10 g pulbere de rizom și rădăcină peste care se toarnă 100 ml apă. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se stre- coară. Se răcește și se administrează prin breu- vaj bucal (se toarnă pe gât); b) extracție apoasă, din 10 g pulbere de rizom și rădăcină la 100 ml apă rece. Se lasă la macerat de seara până dimineața (12 ore). Se strecoară. Se adminis- trează prin breuvaj bucal; c) tinctură, din 10 g pulbere rizom și rădăcină la 100 ml alcool 70°. Se lasă la macerat 8 zile. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Se mai administrează sub formă de pilule și boluri. Do- zele de tratament cu drog (infuzie, extracție a- poasă): animale mari (cabaline, taurine), 15-50-100 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine), 5-8-12 g; animale mici (pisici, câini), 0,25-1-5 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari, 10-20-40 ml; animale mijlocii, 2-5-8 ml; animale mici, 0,2-0,5-1 ml. Rol seda- tiv asupra sistemului nervos, antispasmodic. Administrat în doze mici la pisică determină excitație. Atenție! Supradozarea drogului duce la inapetență, hipersalivație, poliurie sau anurie, nefrite, tulburări intestinale, transpirații. în faza avansată a intoxicației cu valeriană apar feno- mene de amețeală, somnolență, hipotermie, ta- hicardie, tahipnee, colaps, comă asfixică. Se administrează purgativ uleios, permanganat de potasiu, 1/5000, uleiul camforat, cofeină, infuzii de fân, injecții repetate cu doze mici de atropină (E. Neagu, C. Stănescu, 1985). Orna- mental. Utilizată la decorul platbandelorₖ stân- căriilor, ruinelor sau ca plantă de bordură. înmul- țire prin semințe (v. PI. LX, 6). VARZĂ ALBĂ (Brassica oleracea var. capitata), fam. Brassicaceae. Plantă erba- cee, bienală, alogamă, meliferă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată încă de la sfârșitul Epocii de piatră; se mai numește broazde, cure- chi, curechi de iarnă, varză căpățână, varză de grădină, varză de iarnă, varză de toamnă, vear- ză. Genetic, 2n = 18. Provine din Brassica olera- cea var. sylvestris, întâlnită în stare sălbatică în regiunea Mării Mediterane. Cea mai veche legu- mă folosită de om. Cultivată în Antichitate în mod deosebit de greci, romani și chinezi. în Europa este cunoscută în cultură din secolul al Xl-lea. Astăzi se cultivă pe toate continentele. Cea mai mare varză albă, cu o circumferință de 6,6 m și greutate de 60 kg, a fost recoltată în 1865 de William Collingwood din Durham, An- glia. Plasticitate biologică mare, cu adaptare la condiții variate de mediu. Cultivată în diferite zone geografice ale României, până la 1200-1500 m. Temperatura optimă pentru ger- minarea semințelor, 18-20° C. Temperatura op- timă pentru răsad, 10-12° C. Temperatura opti- mă pentru vegetația în câmp, 15-20° C. Plantă tipică de zi lungă. Cantitatea insuficientă de lu- mină, în faza de răsad, o predispune la alungire, iar în câmp, pe locurile umbrite, formează căpă- țâni afânate, mici, uneori rezultând numai o ro- zetă de frunze. Cerințe mari la umiditatea din sol și atmosferă. La formarea căpățânii în sol umidi- tatea trebuie să fie de 70-75%. Peste aceste valori, căpățânile rămân mici, iar dacă sunt for- mate, crapă. Descriere. Rădăcină pivotantă, nelemnoasă, bine dezvoltată, cu ramificații. Pă- trunde la adâncimea de 40-50 (150) cm. Tulpi- na, în primul an, este scurtă (15-30 cm), cu formă cilindrică. în al doilea an se formează tulpină floriferă, înaltă de 90-150 cm, ramificată. Frunze cu limb lat, cărnoase, cu nervura medi- ană proeminentă, acoperite cu pruină; participă la formarea căpățânii. Cele exterioare sunt verzi, cele interioare albe-gălbui și servesc la depune- rea substanțelor de rezervă. Pe tulpina floriferă, frunze alungit-obovat-cuneate sau alungit-lini- are. Flori galbene, 3000-4000 pe o plantă, dis- puse în racem lung. Polenizare entomofilă. înflo- rire, V-VII. Fruct, silicvă. Semințe mici, sferice, netede, maron-închis. Compoziție chimică. în stare proaspătă, conține apă (91,7%), proteine (1,8 g%), lipide (0,2 g%), glucide (5,8 g%), vitami- nele A (0,3 pg%), B, (0,07 mg%), B₂(0,05 mg%), PP (0,3 mg%), C (43 mg%); mai conține Na (30 mg%), K (400 mg%), Ca (72 mg%), Mg (70 mg%), Fe (1,5 mg%), Cu (0,099 mg%), P (60 mg%), S (67 mg%), CI (40 mg%). Poluarea mediului determină acumularea unor microele- mente ca Sr, Pb, Cd, Zn, Co, Cr, Ni, As, Hg etc. varză albă 898 varză albă Valoare energetică, 33 kcal/100 g. Murată (acră) conține apă (90%), proteine (1,2 g%), glucide (3,3 g%), vitaminele Bi (0,03 mg%), B₂ (0,02 mg%), PP (0,15 mg%), C (20 mg%), F și K; mai conține Na (1300 mg%), K (350 mg%j, Ca (51 mg%), Fe (0,3 mg%), P (34 mg%). Valoare energetică, 25 kcal/100 g. Alimentație, întrebuințată în numeroase preparate culinare. Industrie. Largă întrebuințare în fabricile de con- serve, asigurând consumul în tot timpul anului sub formă murată, deshidratată sau congelată. Bioterapie. Calități terapeutice recunoscute încă din Antichitate de către Hipocrat, Pliniu cel Bă- trân, Caton cel Bătrân, Galen. Romanii con- siderau varza un adevărat panaceu. Câteva exemple: Hipocrat recomanda varza cardiacilor și în dizenterii, cu condiția să fie fiartă de două ori cu puțină sare și apoi să fie ingerată. Caton cel Bătrân se trata cu această plantă indiferent de maladie. A folosit-o și împotriva ciumei. Re- comanda aplicarea frunzelor de varză albă pe erupții tegumentare, pe răni, plăgi torpide (care evoluează lent), artrite. Romanii, timp de șase secole au folosit varză albă intern și extern în tratamentul tuturor bolilor. O foloseau ca purga- tiv, depurativ și în cataplasme. Soldații pansau rănile cu frunze de varză albă. Rembert Dodens (medicul lui Maximilian al ll-lea și al lui Rudolf, împărați ai Germaniei), menționa în Istoria Plan- telor (1 557), că zeama de varză albă are rol pur- gativ; sucul proaspăt de varză albă vindecă ul- cerele vechi; sucul de varză amestecat cu miere vindecă tușea și răgușeala; frunzele fierte și apli- cate pe ulcere cutanate atone, le vindecă; frun- zele pisate bine și aplicate pe plăgi și tumori, le vindecă. Gaspard Bahuin din Bale (1550-1624) scrie în Istoria Plantelor că varza albă are acți- une binefăcătoare asupra tremurăturilor nervoa- se ale membrelor, curăță organismul de toxine. Ușor fiartă și ingerată ca o ciorbă, te destinde, iar fiartă îndelung, te întărește, mărește diureza. O recomanda în tratarea de gută, prin cata- plasme locale cu frunze, după care se banda- jează porțiunea afectată. Benedictinul Nicolas Alexandre (.1654-1728) menționează frunzele de varză albă ca disicative și vindecătoare ale rănilor și plăgilor, sucul este foarte bun în plăgi și ulcere. Zeama de varză albă murată este indi- cată în arsuri, rar sămânța o recomandă ca remediu contra viermilor intestinali. Exemplele pot continua. De la anul 1700 încoace medicii Dr. Lemery, Dr. Gilibert, Dr. Chonnel, Dr. Merat, Dr. Lens, Dr. Rogues, Dr. Blanc ele. pun mare bază pe această plantă în tratarea multor afec- țiuni. In România planta are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Varza albă intră și în dieta indicată de medicina umană cultă. Proprietăți: anticanceroasă, anti- diareică, analgezică, antianemică, antihelminti- că, antihemoragică, antiinflamatoare, aperitivă, antiseptică, cicatrizantă, depurativă, deconges- tionantă, digestivă, diuretică, energizantă, emo- lientă, galactogogă, hipoglicemiantă, laxativă, pectorală, reechilibrantă, reconstituantă, remi- neralizantă, sedativă, vitaminizantă, vermifugă. Recomandată intern în adenite, afecțiuni pul- monare, tiroidiene, vasculare, alcoolism, afonie, anemie, antrax, angină, afecțiuni digestive, ar- trită, artritism, astenie, ascită, astm bronșic, bronșite, calculoză (litiază) urinară, catar, catar pulmonar, cefalee, ciroză, colică nefritică și ul- ceroasă, congestie cerebrală, constipație, dia- bet zaharat, degerături, diaree, dismenoree, dispepsii hepatobiliare, edeme, febră tifoidă, afecțiuni hepatice, flebită, greață, helmintoză, hipertensiune arterială, îmbătrânire, impetigo, inflamații, infecții intestinale, insomnie, larin- gită, migrenă, nefrită, nervozitate, nevralgie, oligourie, oxiurază, parazitoze, pirozis, pleurezie, prostatită, prurit, rahitism, retenție urinară, eruc- tații (râgâieli), sarcină, sciatică, scorbut, sinu- zită, afecțiuni gastrice, surditate tuberculoză, tulburări metabolice, tumori albe, tumori tegu- mentare, tuse, ulcer gastro-duodenal, vărsă- turi, iar extern în abcese, acnee, afecțiuni der- matologice, arsuri, contuzii, cruste de lapte, degerături, eczeme, flegmoane, furuncule, can- grene, insolații, înțepături de insecte, junghiuri, lumbago, mușcături de animale, necroză, pana- rițiu, plăgi, scabie (râie), sciatică, segoree, sifi- lide, ulcer cutanat, ulcer varicos, ulcerații, zona zoster. Recoltare. Partea aeriană a plantei (Brassicae oleraceae capitatae herba) se re- coltează când căpățânile au dimensiunile, for- ma și caracteristicile soiului cultivat. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea gastrite- lor hiperacide, ulcerului gastric, în litiază urinară, diabet, artrită și alte afecțiuni prezentate la bio- terapie: a) consumată ca atare (300-400 g/zi), în salate de crudități sau preparate culinare ușoa- re; b) cure de suc între mese, un pahar pe zi. 2. Pentru tratarea afecțiunilor pectorale (bron- șite, lasringite, astm): decoct, din 60 g varză tocată mărunt la 1 I de apă. Se fierbe 20-25 mi- nute. Se strecoară și se amestecă cu 70 g miere. Se bea de mai multe ori pe zi. 3. Pentru varză albă 899 varză albă tratarea diareei: varza se toacă și se fierbe înde- lung, apoi se consumă. 4. Pentru tratarea ane- miei, artritismului, stărilor depresive, în demine- ralizări, litiază urinară: suc de varza, 1-2 pahare pe zi. 5. Pentru tratarea afoniei: suc de varză, un pahar în care se pune o linguriță cu miere. Se agită bine până la dizolvare. Se fac mai multe gargare. După fiecare gargară lichidul se înghi- te. 6. Pentru tratarea bronșitelor cronice: a) de- coct, din 60 g varză albă tăiată mărunt, la 500 ml apă. Se fierbe o oră. Se adaugă 70 g miere. Se consumă 2-3 pahare pe zi; b) suc proaspăt de varză albă, 1-2 pahare pe zi. 7. Pentru tratarea cirozei: consum de varză albă crudă sau înăbu- șită. 8. Pentru tratarea cirozei, colitei, edemelor: suc de varză albă, câte 3 pahare pe zi (dimi- neața, prânz, seara). Se continuă cât este nece- sar. Sucul extras va fi băut imediat. în acest tratament este bine ca sucul de varză albă să se amestece cu sucul de morcov, părți egale. Dacă tratamentul depășește o lună, se face o întreru- pere de 7 zile. 9. Pentru tratarea edemelor, oligouriei, în nervozitate, pleurezie, pleurită, se- nescență (îmbătrânire), tumori, tumori albe, ul- cere gastrice, scorbut, diabet zaharat: suc de varză albă proaspăt, 2-3 pahare pe zi. 10. Pen- tru tratarea constipației: decoct, de varză fiartă, 2-4 pahare pe zi. Uz extern. 1. Pentru calmarea durerilor musculare, nevralgiilor reumatismale (lumbago, sciatică), nevralgiilor faciale, gutoa- se, ca decongestiv în contuzii, cicatrizant pentru plăgi, maturativ în flegmoane, panarițiu, furun- cule, abcese: cataplasme, cu frunze strivite cu o sticlă, aplicate direct pe piele (înaintea strivirii se înlătură nervura principală), fixate cu un pansa- ment. Se schimbă de 2 ori pe zi. 2. Pentru tratarea inflamațiilor din gură și gât: gargară, cu suc de varză amestecat cu miere. 3. Pentru tratarea durerilor musculare, reumatismale, în gută, degerături, entorse: cataplasme, cu frunze proaspete de varză albă în 3^4- straturi. Acestea se acoperă cu o țesătură de bumbac, și se bandajează lejer. Se reînnoiesc de 2-3 ori pe zi. 4. Pentru tratarea durerilor musculare, durerilor reumatismale, gutei: cataplasme, cu frunze de varză albă fierte în vin alb. Se aplică pe locul afectat, se bandajează și se acoperă cu o fla- nelă. Concomitent se beau 2-3 pahare de suc de varză albă, pe zi. 5. Pentru tratarea ecze- melor: cataplasme, cu frunze de varză albă proaspete. Se păstrează o oră. Dacă sunt bine suportate se continuă. în cazul eczemelor usca- te frunza se unge cu ulei de măsline. Tratamentul se asociază cu consum de varză crudă sau suc de varză albă proaspăt. 6. Pentru tratarea echi- mozelor, contuziilor: cataplasme, repetate cu frunze de varză albă proaspete în 2-3 straturi. Se bandajează lejer. 7. Pentru tratarea anginei, adenitei, arteritei: cataplasme, cu frunze de varză albă proaspete. Calmează durerile și ajută la eliminarea toxinelor. 8. Pentru tratarea varicelor, în flebită, arterită, cianoza tegumentelor: cata- plasme, cu 2-3 straturi frunze de varză albă proaspătă, peste care se aplică un pansament. Cataplasma se ține toată noaptea. Se realizea- ză decongestionarea țesuturilor, activarea circu- lației, revitalizarea vaselor și deblocarea lor. 9. Pentru tratarea hemoroizilor: cataplasme, cu frunze de varză albă proaspete, zdrobite cu o sticlă. 10. Pentru tratarea insomniilor: cataplas- me, cu 3-4 frunze proaspete de varză albă pe ceafă sau gambe. 11. Pentru tratarea higromei (inflamația pungilor seroase de la nivelul coate- lor): cataplasme, cu frunze de varză albă după ce au fost ținute câteva minute în apă clocotită. Cataplasma se face cu 3-4 straturi de frunze și apoi se bandajează. 12. în lumbago: cataplas- me, cu 3-4 straturi frunze de varză albă proas- pete; ziua 3-4 ore ori toată noaptea. Tratamen- tul se continuă până când dispare durerea. 13. Pentru tratarea metritelor: cataplasme, cu 3-4- straturi frunze de varză albă proaspătă pe partea inferioară a abdomenului. Produce alina- rea durerilor și decongestionare pelviană. 14. Pentru tratarea durerilor de ficat: cataplas- me, cu 3-4 straturi frunze proaspete pe zona ficatului. Se leagă cu o pânză. 15. Pentru tra- tarea afecțiunilor renale (colici nefritice, retenție de urină, litiază, inflamații diverse): cataplasme, cu 3-4 straturi frunze de varză albă proaspete, ziua 4 ore și toată noaptea. 16. Pentru tratarea pleureziei, pleuritei: cataplasme, cu 3-4 straturi frunze de varză albă proaspete pe locul afectat. Aplicările continuă și după trecerea bolii. Trata- mentul extern se completează prin consumarea de suc de varză albă câte 1-2 pahare pe zi. 17. Pentru tratarea sinuzitei: cataplasmă, cu 3 straturi de frunze proaspete pe sinusurile fron- tale sau maxilare. Se lasă câteva ore. Seara se aplică și se lasă toată noaptea. Dimineața și seara se introduce în fiecare nară suc proaspăt de varză albă. 18. Pentru tratarea surdității: a- mestec de suc de varză albă și suc de lămâie, în părți egale; se introduc câte 4-5 picături în ure- chi. 19. Pentru tratarea ulcerelor tegumentare: cataplasme prelungite, cu frunze de varză albă varză chinezească 900 varză creață proaspătă în 3-4 straturi. 20. Pentru tratarea afecțiunilor vezicii urinare: cataplasme, cu 3-4 straturi frunze de varză albă proaspete pe partea inferioară a abdomenului, noaptea și ziua. 21. Pentru tratarea zonei zoster: cataplas- me, cu frunze de varză albă proaspete. Se reîn- noiesc de 3-4 ori în 24 de ore. 22. Pentru tra- tarea tumorilor, tumorilor albe: cataplasme, cu frunze de varză, în 3-4 straturi, după care se pansează. Tratamentul se completează intern prin consumul a 1-2 pahare de suc de varză albă proaspăt. Medicină veterinară. Uz intern. 1. Crescătorii de animale de la sate pentru trata- rea de atonie ruminală administrează zeamă de varză albă acră. Fac explorări rectale repetate și se lasă sânge. 2. Pentru tratarea oilor de fascio- loză amestecă boia de ardei iute, cu usturoi pisat, hrean ras, funingine pisată, oțet și zeamă acră de varză albă. Se fierbe în două zile consecutive. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează oilor câte o linguriță pe zi, timp de 8 zile. 3. Pentru tratarea vacilor de inapetență (lipsa poftei de mâncare) li se administrează zeamă de varză albă acră. Aceasta stimulează secreția și motilitatea compartimentelor gastri- ce. 4. Empiric, pentru tratarea cailor de râie, se fierbe zeamă de varză albă acră cu găinaț de gâscă. Se lasă la răcit. Se spală zona afectată. Cosmetică. Contra acnei: loționări cu suc de varză proaspăt obținut prin presarea frunzelor. Apicultură. Specie meliferă. Furnizează nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea fami- liilor de albine. Producția de miere, 20-60 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. VARZĂ CHINEZEASCĂ (Bras- sica pekinensis), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bianuală sau anuală, alogamă, legumi- colă, cu valoare terapeutică, cultivată pe supra- fețe mici în sud, sud-est și unele zone din Tran- silvania. Originară din Asia Orientală. Cultivată pe suprafețe mari în China, Japonia și alte țări. Pe suprafețe mai reduse se cultivă în Europa de Vest, America. Rezistență mare la temperaturi scăzute. Pentru scurt timp suportă valori de minus 4-8° C. Cerințe mari față de umiditate. Nu suportă excesul și deficitul apei din sol. Lipsa apei din sol și temperaturile ridicate determină formarea tulpinilor florale în primul an de vege- tație. Valorifică bine lumina, în condiții de zi scurtă. Descriere. Rădăcină pivotantă puțin dez- voltată. Tulpină scurtă, groasă. Frunze pețiola- te, lamina cu nervura principală bine dezvoltată, albicioasă, crocantă. Căpățână afânată, alun- gită (20^-5 cm). Tulpina floriferă se formează în anul al doilea. Poate fi tratată în cultură pentru producerea semințelor și ca plantă anuală, ase- mănător cu conopida. Flori galbene, grupate în raceme. Polenizare entomofilă. Fructe, silicve. Semințe mici, maron. Compoziție chimică. în stare proaspătă conține apă (93%), proteine (1,3 g%), lipide (0,2 g), glucide (2,9%), vitamine- le A (2,1 pg%), B, (0,06 mg%), B₂ (0,03 mg%), PP (0,4 mg%), C (25 mg%); mai conține Na (30 mg%), K (400 mg%), Ca (100 mg%), Fe (2 mg%). Prin poluarea mediului planta acumu- lează elementele toxice: As (1,97 mg/kg), Cd (0,199 mg/kg), Pb (1,087 mg/kg), Hg (23,0 y/kg). Valoare energetică, 19 cal/100 g. Alimentație. Folosită în diferite preparate culinare apreciate pentru gustul plăcut, picant. Valoare alimentară ridicată. Apicultură. Specie meliferă. Florile fur- nizează albinelor culesul de nectar și polen. Bioterapie și medicină umană -> VARZA AL- BĂ. Conține aceleași substanțe organice și anor- ganice cu valoare terapeutică ca VARZA ALBĂ (BRASSICA O LE RAC EA var. CAPITATA). VARZĂ CREAȚĂ (Brassica olera- cea var. sabauda), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, legumicolă, cu valoare tera- peutică, meliferă; se mai numește chel varză creață, chil, curechi creț, varză bășicată, varză chel, varză de vară, varză nemțească. Genetic, 2n = 18. Provine din aceeași specie sălbatică și zonă geografică ca și varza albă. La noi se cultivă mai mult în Banat, Transilvania și în zona centrelor mari urbane, mai ales în scop deco- rativ. Rezistentă la temperaturi scăzute de scur- tă durată. Nu o afectează temperaturile până la minus 5,6° C. Temperatura optimă pentru vege- tație, 15-18° C. Mare consumatoare de apă. Sensibilă la excesul sau deficitul apei din sol și seceta atmosferică. Cerințe mari față de ele- mentele nutritive (azot, fosfor, potasiu). Descri- ere. Rădăcină pivotantă, cu ramificații. Tulpină, în primul an, scurtă. Frunze cu suprafața pro- nunțat gofrată, datorită ritmului inegal de crește- re dintre parenchim și nervuri, acoperite cu pru- ină. Căpățâni mai puțin dense, sensibile la crăpare în cazul unei irigări excesive. Tulpină floriferă, flori, fructe și semințe cu aceleași ca- ractere ca -> VARZA ALBĂ. în semincere se obțin 500-600 kg semințe/ha. Mult răspândită în vestul Europei, Rusia, estul Asiei, America de Nord. Compoziție chimică. în stare proaspătă, varză de Bruxelles 901 varză roșie conține zaharuri (3,0-5,6%) și alte substanțe (-» VARZĂ ALBĂ). Alimentație. Se consumă în stare crudă, sub formă de salate, sau pregă- tită într-o gamă variată de preparate culinare. Mai apreciată decât varza albă. Gust plăcut, dulceag. Consumul este eșalonat pe o perioa- dă mare de timp. Industrie. întrebuințată în fabricile de conserve din zona unde se cultivă, asigurând consumul sub formă murată sau deshidratată. Bioterapie și medicină umană -> VARZA ALBĂ. Aliment valoros cu proprietăți curative. Aceleași recomandări terapeutice ca -> VARZA ALBĂ'(BRASSICA OLERACEA var. CAPITATA). Apicultură. Specie meliferă. Flo- rile furnizează albinelor culesuri de nectar și polen. Producția de miere, 20-60 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie (v. PI. LX, 7). VARZĂ DE BRUXELLES (Bras- sica oleracea var. gemmifera), fam. Brassica- ceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, legumi- colă, cu valoare terapeutică, meliferă, cultivată; sin. verzișoarâ. Genetic, 2n = 18. Provine din aceeași specie sălbatică și zonă geografică ca și varza albă. Ocupă suprafețe însemnate în vestul și centrul Europei. In România se cultivă pe suprafețe reduse. Consumată mai mult în Transilvania, Banat și zona centrelor urbane cu pondere industrială. Rezistență mare la tem- peraturi scăzute, minus 10-14° C, accidental chiar sub acestea. Poate rămâne în câmp până toamna târziu, în iernile blânde poate fi lăsată în câmp. La temperaturi ridicate și în condițiile lipsei apei din sol, verzișoarele crapă. Plantă de zi lungă. Solicită umiditate mare în sol și atmosferă. Cerințe mari față de elementele nu- tritive (azotați, fosfor, potasiu, calciu, magne- ziu). Descriere. Rădăcină pivotantă, ramifica- tă. Tulpină înaltă de 50-100 cm, în funcție de soi. Frunze tulpinale lung-pețiolate, verzi, cu lamina ușor gofrată și marginile îndoite în sus, luând aspectul de cupă. La subsuoara frunze- lor există muguri axilari activi, cu creștere închi- să, formând 50-60 verzișoare sferice sau ovale, dispuse apropiat unele de altele, îmbrăcând tulpina în spirală în toată lungimea sa. Pe mă- sura formării verzișoarelor, frunzele cad, în- cepând cu cele de la baza tulpinii, rămânând câteva la vârf sub formă de rozetă. în anul al doilea, din verzișoare se diferențiază tulpini flo- rifere pe care se formează flori galbene dis- puse în racem. Polenizare entomofilă. înflorire, V-VII. Fructe, silicve. Semințe mici, sferice, netede, maron închis. Compoziție chimică. în stare proaspătă conține apă (84%), proteine (4 g%), lipide (0,5 g%), glucide (7 g%), vita- mine A (0,5 pg%), vitamina Bi (0,08 mg%), vitamina B₂ (0,16 mg%), vitamina PP (0,7 mg%), vitamina C (94 mg%), sodiu (32 mg%), potasiu (400 mg%), calciu (30 mg%), fier (1 mg%), fosfor (78 mg%), sulf (184 mg%). Valoare ener- getică, 50 calorii la 100 g. Alimentație. Verzi- șoarele se consumă pregătite într-o gamă var- iată de preparate culinare, mai ales sub formă de garnitură la fripturi. Valoare alimentară deo- sebită. Asigură consumul eșalonat în stare proas- pătă o perioadă mare de timp, inclusiv iarna. Medicină. Recomandări terapeutice asemănă- toare cu cele de -> VARZA ALBĂ (BRASSICA OLERACEA var. CAPITATA). Dintre speciile de varză are cea mai puternică acțiune antigli- cemiantă. Agricultură. Masa vegetativă pe care o dezvoltă și habitusul său o recomandă ca furaj pentru animale. Apicultură. Specie melife- ră. Florile sunt cercetate asiduu de albine pentru nectar și polen. Producție miere, 20-60 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Orna- mental. Pentru frumusețea sa poate fi utilizată ca plantă cu aspect decorativ (v. PI. LXI, 1). VARZĂ ROȘIE (Brassica oleracea var capitata, forma rubra), fam. Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală, alogamă, meliferă, le- gumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată. Ge- netic, 2n = 18. Luată în cultură o dată cu varza albă. Prezentă în toate zonele de pe glob, unde există condiții corespunzătoare. La noi se culti- vă în toate județele. Provine din specia sălbati- că Brassica oleraceavar. sylvestris. Rezistentă la temperaturi scăzute, minus 5-8° C. Sensibi- lă la lipsa apei în sol. Cerință ridicată de fosfor, în prima parte a vegetației (favorizează dezvol- tarea sistemului radicular). Cerințe ridicate de azot, în echilibru cu fosforul și potasiul, când începe formarea căpățânilor. Excesul de pota- siu intensifică colorația frunzelor în roșu-închis. Excesul de azot reduce colorația frunzelor. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramificată. Masa radiculară principală se află la adânci- mea de 30-35 cm. Tulpina din primul an este scurtă. Căpățâna îndesată, formată din frunze colorate roșu-închis, datorită pigmentului anto- cianic, care se află în stratul de celule de la suprafață. Tulpina floriferă (se formează în anul al doilea) înaltă până la 150 cm, ramificată. Flori galbene. Polenizare entomofilă. înflorire, varză roșie 902 văcălie V-VII. Fructe, silicve. Semințe mici, maronii. Compoziție chimică. în stare proaspătă, con- ține apă (90,5%), proteine (1,4-1,9%), lipide (0,16 g%), glucide (5,6 g%), vitamina C (50 mg%), sodiu (32 mg%), potasiu (250 mg%), calciu (55 mg%), magneziu (17 mg%), fier (2 mg%), fosfor (32 mg%), clor (30 mg%), man- gan, cupru, fluor, iod. Posedă 33 calorii la 100 g. Alimentație. Consumată în stare proaspătă sub formă de salate, eșalonat, pe o lungă perioadă de timp. în cantitate mare este dăunătoare da- torită antocoaniîor. Industrie. Utilizată pentru conservarea sub formă de salată sau la prepa- rarea unor sortimente de conserve. Bioterapie și medicină umană. Uz intern. Recomandată terapeutic ca bun pectoral în bronșite, laringite, astm. Are acțiune diuretică (litiază urinară), ameliorează stările de ascită, ciroză. Uz extern. Aceleași acțiuni ca -> VARZA ALBĂ. Apicul- tură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Pro- ducție miere, 20-60 kg/ha. Pondere economi- co-apicolă mijlocie (v. PI. LXI, 2). VASE LIBERIENE (Vasa liberum), elemente de bază ale țesutului conducător liberian (floemului) întâlnite în rădăcină, tulpină, frunze, floare; sin. tuburi ciuruite. își au originea în celulele procambiale și cambiale. Alcătuite din celule prozenchimatice vii, cilindrice, supra- puse, grupate în coloane (fig. 316). înalt grad de diferențiere. Pereții laterali sunt subțiri sau ușor-îngroșați, totdeauna celuloizici, cu punc- tuațiuni simple. Pereții transversali sunt perfo- rați, foarte înclinați la pterofite și gimnosperme, înclinați (vița de vie) sau perpendiculari pe axul longitudinal al vasului (dovleac). Pereții trans- versali au mai multe câmpuri ciuruite (plăci uruite multiple), cei perpendiculari au un singur câmp ciuruit (placă ciuruită simplă). Posedă ci- toplasmă, nucleu (care dispare de timpuriu), vacuolă cu suc celular și leucoplaste. Citoplas- mă tuburilor ciuruite comunică între două vecine prin canale de legătură, asemănătoare plasmo- desmelor, care străbat pereții despărțitori ciuru- iți. La unele grupe de plante (pterofite, gimno- sperme) există perforații și pe pereții laterali, rezultând plăci ciuruite laterale, ce permit cir- culația sevei în sens transversal. Specializate în conducerea sevei elaborate, constituită din sub- stanțe plastice și energetice. Funcționează un timp relativ scurt. De obicei o singură perioadă de vegetație, după care mor. Anul următor se formează altele noi. La monocotiledonate func- ționează tot timpul vieții plantelor. La unele plan- te lemnoase (vița de vie, teiul etc.) vasele libe- riene pot funcționa mai mulți ani. Iarna devin inactive, prin acoperirea pereților transversali de caloză. Primăvara caloza se resoarbe și vasele își reiau activitatea. Sunt dispuse în fascicule. VĂCĂLIE (Phellinus igniarius), fam. Polyporaceae. Ciupercă parazită, întâlnită tot timpul anului (l-XII) pe trunchiuri de salcie, răchită, frasin; se mai numește babiță, copită, iască falsă. Descriere. Corp fructifer (bazidio- carp) la început aproape rotund, apoi în formă de copită, cu puține șanțuri concentrice zonale, cu dimensiunile de 1-13 x 2-25 x 1-12 cm, brun-negricios sau cenușiu-negricios. Trama su- beroasă zonată, dură, lemnoasă, brună-roșcată. Tuburile și porii cu o culoare brună-roșcată. Fig. 316. Structura vaselor liberiene: a - vas liberian la bostan (Curcubita pepo): b - câmpuri ciuruite; c - vas liberian plas- molizat; d -placăciuruită, secți- une lonigitudinală:- e - placă ciuruită multiplă, văzută din față; 1 - celule anexe; 2 - câmpuri ciuruite; 3 - conținutul vasului plasmolizat; 4 - placă ciuruită multiplă, în secțiune longitudinală. văcălie^, 903 vătămătoare Sporii subglobuloși (4,5-6 x 4-5.5/0, hialini, unigutilați. Dăunătoare. Atacă inima lemnului producând putregaiul albicios (v. PI. LXI, 3). VĂCĂLIE², IASCĂ VĂCĂLIE DE MESTEACĂN (Piptoporus betulinus), fam. Polyporaceae. Ciu- percă parazită, întâlnită vara și toamna (VII—XI) pe trunchiuri și ramuri de mesteacăn; se mai numește bureți de mesteacăn, iasca-mestea- cănului. Descriere. Corpuri fructifere (bazidi- ocarp) la început rotunde, apoi în formă de copită, plane, marginea rotundă, cu diametrele 4-20 x 50-20 cm; grosimea 2-6 cm; fața su- perioară netedă, acoperită cu o crustă subțire, cenușie sau brună-cenușie, mai mult sau mai puțin fisurată; fața inferioară albicioasă sau ușor-cenușie, cu tuburi sporifere lungi de 2-8 mm, cu porii alburii, de 0,1-0,3 mm diame- tru. Tramă suberoasă, uscată, albă sau alb-găl- buie, cu miros și gust acid. Sporii elipsoidali, alungiți, arcuați (4,5-6 x 1-1,5 p), hialini, netezi. Dăunătoare. Produce putregaiul roșiatic intens al lemnului (v. PI. LXI, 4). VĂCARUȘ (Polyporus brumalis), fam. Polyporaceae. Ciupercă saprofită, întâlnită pe lemnul mort de foioase, îndeosebi pe ramuri și rămurele, din vară până iarna (VI—XII). Descriere. Pălărie convexă sau plană, uneori ușor concavă, diametrul 2-7 cm, grosimea 0,2-0,8 cm; fața superioară fin-tomentoasă, ali- pit-sevamoasă, de culoare brună-gălbuie, bru- nă-cenușie, brună-ruginie, brună-negricioasă; fața inferioară cu porii sporiferi mici (0,2 mm diametru), rotunzi, albi sau crem. Piciorul situat central sau excentric, ajung până la 6 cm, dia- metrul 3-7 mm, fin-sevamos sau granulos, apoi glabru, cenușiu sau bruniu. Produce putrezirea lemnului pe care se instalează (v. PI. LXI, 5). VĂTĂMĂTOARE (Anthyllis vulne- raria), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită; ssp. vulneraria, am- fitolerantă la temperatură, xeromezofită, slab acid-neutrofilă prezentă pe soluri uscat-revene până la revene, cu troficitate scăzută (T = 10-30); ssp. polyphylla, mezotermă, xeromezofită slab acid-neutrofilă spre neutru-bazofilă, prezentă pe soluri uscat-revene până la revene cu substrat calcaros; ssp. alpestris, microtermă, xeromezo- fită, calcicolă, acid-neutrofilă, prezentă pe soluri uscat-revene până la revene, cu substrat calca- ros; întâlnită prin pășuni, fânețe, locuri ierboase, stânci calcaroase, de la câmpie până în etajul alpin; se mai numește capul-turcului, Iarbă de răni, iarba-faptului, iarba-osului, iarbă de vatăm, nălucă, ranătoare, rănelvană, sculătoare, trifoi galben, trifoiul-racului, vătămătură. Genetic, 2n = 12. Fitocenologic: ssp. vulneraria, Car. Festuco-Brometea-, ssp. polyphylla, încadrată în Festucetalia valesiacae, Danthonio-Chrysopo- gonetealina-, ssp. alpestris, Car. Seslerietalia. Uneori cultivată pe soluri nisipoase ca plantă furajeră. Răspândită în Europa, Asia Mică, Afri- ca de Nord. Descriere. Rădăcină pivotantă, bine dezvoltată. Tulpină erectă, cilindrică, simplă sau ramificată, alipit-păroasă, spre bază adeseori patent-alb-păroasă. Frunze impari-penat-com- puse, cu foliola terminală mai mare; la frunzele bazale foliolele laterale uneori lipsesc. Flori gal- bene, alb-gălbui, uneori mai mult sau mai puțin roșcat-galbene, grupate în inflorescență capituli- formă; caliciu tubulos, umflat, păros, alb, alb-găl- bui, uneori roșiatic. înflorire, V-X. Fruct, păstaie închisă în caliciu, indehiscentă sau, mai târziu, dehiscentă. Semințe ovate, pătate cu galben și verde. Compoziție chimică. Florile conțin sa- ponoizide, flavonozide, substanțe tanante. Bio- terapie. Florile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie pro- prietăți laxative, depurative, vulnerare. Folosite în constipație, eliminarea toxinelor din corp și vindecarea rănilor. Recoltare. Florile plantei (Anthilli flos) se recoltează imediat după înflorire din mai până în octombrie. Se usucă la umbră, în camere aerisite sau în podurile caselor aco- perite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru acțiune laxativă în constipație și ca depurativ: infuzie, din 1 linguriță flori peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea vătămăturilor (hernie, afecțiuni interne cu crize acute: decoct, din 2 lin- gurițe flori uscate și mărunțite la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea dimineața câte un păhărel, iar cu plantele fierte se leagă zona afectată. Uz extern. 1. Pen- tru vindecarea bolilor de piele și a bubelor: infu- zie concentrată, din flori. După preparare se toarnă în apa de baie la 37° O. Se spală bine părțile afectate. 2. Pentru vindecarea rănilor: flori proaspete, zdrobite, se aplică pe locul a- fectat, apoi se bandajează. 3. Pentru tratarea vătămătoare 904 văsc contuziilor: cataplasme, cu flori proaspete zdro- bite sau cu infuzie concentrată aplicată pe locul afectat (v. PI. LXI, 6). VA SC (Viscum album), fam. Loran- thaceae. Arbust indigen semiparazit, peren, camefit-nanofaneriofit, mezofit, mezoterm spre moderat-termofil, în privința pH-ului amfitole- rant, întâlnit pe plop, salcie, carpen, mestea- căn, anin, fag, stejar, gorun, gârniță, ulm, măr, măr pădureț, prun, cireș, vișin, salcâm, arțar, castan bun, castan sălbatic, tei, frasin ș.a.; se mai numește stoletnic, văsc, văsc de păr, vase de brad. Genetic, 2n = 20. Prezent adeseori în asociația vegetală Pulmonario (rubrae)-Abie- ti-Fagetum. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Tulpină scurtă, groasă, înaltă de 30-60(100) cm, ramificată dicotomie sau polidicotomic, articulată, glabră, galbe- nă-cenușie sau galbenă-verzuie. Frunze opuse, groase, pieloase, ovate, invers-ovate sau lanceo- late, galbene-verzui. Flori unisexuat-dioice, mici, dispuse în 3-5 dicazii capituliforme. înflo- rire, lll-V. Fruct, bacă „falsă", albă sau alb-găl- buie, cu o sămânță ovată sau trimucheată, inclusă într-o materie cleioasă. Compoziție chimică. Diferă în funcție de planta gazda. S-au izolat saponozide triterpenice (p-amirina), derivați ai acidului oleanolic, și p-viscol, colina, acetilcolina, p-feniletilamină, inozitol, aminoaci- zi liberi, substanțe grase constituite din acid oleic, linoleic, palmitic, siringina, cvercetină, zaharuri, viscotoxina, acid viscic, un polizaharid cu acțiune antitumorală, vitamina C, vitamina E, săruri minerale ș.a. (F. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1976). Toxicologie. Frunzele, ramurile tinere și mai ales fructele de la exem- plarele ce trăiesc în special pe plop, salcie, tei, arțar conțin viscotoxina, substanță toxică for- mată din acidul glucuronic și o hidroxidimetil- naftalină. Ea acționează asupra organismului uman prin modificarea tensiunii arteriale, a rit- mului cardiac, temperaturii, prin tulburări nervoase cu paralizie și pierderea sensibilității (V. Zanoschi, E. Turenschi, M. Toma, 1981). Bioterapie. Ramurile tinere cu frunze au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Farmacodinamic acționează hipotensiv, cardiotonic, vasodilatator coronari- an și periferic, bradicardizant, antispasmodic și antitumoral. Proprietățile hipotensive sunt cu- noscute de foarte multă vreme. Scăderea pre- siunii sângelui este determinată de colină și acetilcolina, care au acțiune parasimpatomi- metică. Recent s-au pus în evidență proprietățile tumorinhibitoare. Fracțiunea antitumorală este alcătuită din 16 aminoacizi. în plantă există și un factor de stimulare tumorală, conținând în compoziția sa o mare cantitate de N-metil-lizină. Se folosesc numai exemplarele în care nu este prezentă această substanță. în doze mari ex- tractul de vâsc oprește inima în sistolă. Toxici- tatea vâscului este imprimată și de planta gazdă. Vâscul crescut pe arțar, frasin, salcâm este foarte toxic. Cel care crește pe măr, păr, brad, mesteacăn, trandafir este mai puțin toxic. Vâs- cul intră în compoziția ceaiurilor medicinale hipotensive PLAFAR. Este folosit în ateroscle- roză, hipertensiune, crizele de astm, tuse con- vulsivă, sughițuri persistente. în Antichitate, Teofrast atribuie plantei însușiri terapeutice de vindecare a epilepsiei. Dioscoride precizează în scrierile lui că planta determină maturarea tuturor indurațiilor. Galenus scrie că: absoarbe foarte bine tumorile care se dezvoltă profund în corp. în Evul Mediu, planta era folosită în bolile pulmonare, ictirice, în gută, în parazitoze. Ma- joritatea, considera astăzi, că vâscul are propri- etăți antispastice, hipotensoare și antiblastice. în 1942 Ph. Fraft precizează că extractul de vâsc provoacă diminuarea durerilor neoplazice, uneori chiar dispariția acestora, oprirea creșterii tumorilor, mergând chiar până la dispariția lor (F. Piteră, 2000). Recoltare. Frunzele și ramurile tinere (Visci stipes) se recoltează în intervalul noiembrie-aprilie. Se îndepărtează părțile lemnificate și fructele. Uscarea se face la umbră, în camere aerate, în poduri etc. sau agățat pe sârme sau frânghii. Se ambalează în saci textili. Medicină umană. 1. Pentru tratarea afecțiunilor vasculare, ateroscleroză: a) macerat la rece, 3 lingurițe frunze, mărunțite, în 1 I apă. Se lasă 8 ore. Se strecoară. Se îndulcește și se bea în cursul unei zile; b) pulbere din frunze, se iau 1-3 vârfuri de cuțit pe zi. 2. Pentru tratarea hipertensiunii arteriale: a) macerat la rece, 2 lin- gurițe frunze mărunțite în 1 I apă. Se lasă 8 ore. Se strecoară. Se îndulcește și se bea în cursul unei zile; b) pulbere de frunze, se iau 1-3 vârfuri de cuțit într-o zi; c) macerat la rece, din 2 lingu- rițe pulbere de frunze la o ceașcă de apă. Se lasă 8 ore. Se strecoară. Se ia jumătate seara la culcare și restul peste o zi după mâncare. 3. Pentru tratarea tusei convulsive și spastice: a) macerat la rece, 3-4 lingurițe frunze la cană. Se lasă 7-8 ore. Se beau 2-3 căni pe zi; vâsc 905 velamen radicum b) pulbere de frunze, câte 3 vârfuri de cuțit pe zi. 4. Pentru tratarea bolilor de piept, hemopti- ziei, arterosclerozei, hipertensiunii: vin de vâsc preparat din 1 I vin în care se pun 40 g pulbere de vâsc. Se lasă la macerat 5 zile, apoi se strecoară și se trage în sticle de culoare închi- să. Zilnic se ia câte un păhărel de 100 ml. 5. Pentru acțiune hipotensivă, antispasmodică și în hemoragii menstruale: macerat, din 30 g frunze și ramuri tinere mărunțite la 1 I de apă rece. Se bea câte un păhărel zilnic. 6. Pentru tratarea hipertensiunii: pulbere de amestec de frunze de vâsc, rădăcină de pir, flori de pădu- cel. Câte un vârf de cuțit de trei ori pe zi. S-a constatat că cel mai valoros vâsc este cel de pe măr, apoi de pe păr, brad, mesteacăn, tranda- fir, frasin. 7. Pentru tratarea de sindroame epi- leptice, spasme, convulsii, petit mal, epilepsie de lungă durată la femei care suferă de metro- ragie și iritații ale uterului, coee, epilepsie isteri- formă (crize tip Bravais-Jackson); atetoză, sin- droame vertiginoase persistente după crize de epilepsie care degenerează în teamă, nevral- gie, sciatică și lombagie cu iradiere în șoldul drept, arteroscieroză (cu pericol de atac apo- leptic), vascolopatie cerebrală, hipertensiune cu albuminurie, reumatism cronic (gutos, cu dureri), nefrite cronice pe fond aterosclerotic și cu hiperazotemic, sindroame dureroase ale spatelui și cefei, ale genunchilor și coatelor, menoragie și metroragie, retenție placentară, tuse spastică cu zgomote de secreții bronhice, status asmatic, cancer: macerat din mlâdițe proaspetei soluție hidroglicero-alcoolică 1 DH. Se iau 20-50 picături de 2-3 ori pe zi. Pentru tratarea altor boli, maceratul mlădițelor de vâsc se poate asocia cu alte macerate de la alte plante: cu maceratul mlădițelor de rosmarin (Rosmarinus officinalis), pentru tulburări cro- nice metabolice, diabet (reactivează complet schimburile metabolice); cu maceratul mugurilor de scoruș (Sorbus domestica), pentru tulburări de echilibru; cu maceratul mlădițelor proaspete de merișor de munte (Vaccinium vitis-idaea), pentru tulburări de menopauză; cu macerarea mlădițelor proaspete de laur ghimpos (llexaqu- ifolium)’, cu maceratul mlădițelor proaspete de cimișir (Buxus sempervirens), pentru cancere, stări precanceroase, neoplazie și carcinoge- neză. S-a constatat că vâscul acționează diferit asura cancerului în funcție de arborele de pe care este recoltat. De exemplu, vâscul de ulm este mai activ asupra cancerului pulmonar, vâscul plopului este activ în cazul cancerului vezical și al rinichilor, vâscul pinului este activ în tumori superficiale. Maceratele menționate pentru o mai mare eficiență se amestecă cu maceratul mlădițelor proaspete de vâsc. Se iau 50-70 picături de 2-3 ori pe zi, în puțină apă, înainte de masă (F. Piteră, 2 000). Orna- mental. în timpul sărbătorilor de iarnă, ramurile verzi cu fructe se decorează apartamentele; sunt simbol al biruinței vieții. Atenție! Sa nu se consume fructele. Confuzii. A nu se confunda vâscul (Viscum album) cu vâscul de stejar (Lor- anthus europaeus). Primul are frunze gălbui, aproape sesile, persistente iarna, fructe albe, grupate câte trei, cel de al doilea are frunze verzi-închis, pețiolate, caduce iarna, fructe găl- bui, dispuse în mici ciorchini (v. PI. LXIII, 2). VELAMEN RADICUM, țesut pa- renchimatic epidermal, unistratificat și multi- stratificat, întâlnit la rădăcinile aeriene ale plan- telor epifite neparazite ce trăiesc pe trunchiul și ramurile unor arbori și arbuști. Velamen radi- cum unistratificat (caz excepțional) este prezent la rădăcina aeriană a plantei Vanilia planifolia, iar cel multistratificat (caz normal) este întâlnit la rădăcina aeriană a unor specii epifite de Orchidaceae, Araceae, Liliaceae, Amarilidace- ae. Velamenul se formează prin diviziuni repe- tate ale celulelor din stratul extern al rădăcinii. Este relativ gros, având în structura sa celule mari, lipsite de conținut viu (moarte), cu pereții celulari îngroșați prin benzi spiralate sau reticu- late, prevăzuți cu pori și fără spații intercelu- lare. Prin pori se realizează o comunicație între toate celulele velamenului. Când aceste celule sunt pline cu aer, rădăcina are un aspect argin- tiu, iar când sunt pline cu apă, capătă o culoare verde datorită celulelor cu cloroplaste din exo- dermul scoarței, aflat sub velamen. Exodermul este format din celule lungi, cu pereții aproape suberificați, ce protejează țesuturile interne îm- potriva pierderii de apă în timpul uscăciunii atmosferice și din celule mici, cu membrane foarte subțiri, bogate în citoplasmă, numite celule de comunicație, care au funcția de absorbție a apei din velamen. Velamenul funcționează ca țesut de absorbție și de înmagazinare a apei din atmosferă. Absoarbe apa în stare lichidă ca un burete, cu ajutorul forței capilare. Absoarbe, de asemenea, vaporii de apă pe care îi conden- sează, rezultând apă sub formă lichidă. în general, reține o cantitate relativ mare de apă. vegetație 906 ventrilică Din velamen apa este absorbită de celulele de comunicație ale exodermului și condusă în va- sele de lemn, iar prin ele se răspândește în tot corpul plantei. Velamenul lipsește la Orhideele epifite care au frunze cărnoase prevăzute cu țesut acvifer bine dezvoltat. VEGETAȚIE, totalitate a grupărilor naturale de plante (fitocenoze) sau cultivate (agrofitocenoze) care populează un anumit te- ritoriu geografic sau un anumit biotip; sin. înve- liș vegetal. Prezintă o variație latitudinală și altitudinală („Covor" vegetal). VELNIȘ (Ulmus laevis), fam. Ulmace- ae. Arbore foios, megafanerofit până la micro- fanerofit, mezohigrofit, mezoterm, acid-neutrofil, subheliofil, slab-inundofil, întâlnit sporadic prin zăvoaie, lunci, pe lângă ape, în regiunea de câmpie și dealuri, mai ales în Oltenia și Banat; vegetează pe soluri reavăn-jilave până la ji- lav-umede, suportând uneori și apa stacnantă; se mai numește ulm, veneș, veniș, vânj. Dacii îl numeau olma, omoax, ulmac(\. Pachia Ta- tomirescu, 1997). Genetic, 2n = 28. Ma- nifestă preferințe pentru climate relativ dulci. Puțin pretențios față de troficitatea solului. Temperament mai pronunțat de lumină față de ceilalți ulmi. Importanță forestieră relativ redu- să. Fitocenologic, Car. Alno-Padion. Răspândit în Europa Centrală și de Sud-est, Caucaz. Des- criere. Rădăcină rămuros-trasantă, superfici- ală. Tulpină dreaptă, zveltă, cu coaste evidente la bază, înaltă până la 30-35 m; scoarța cenu- șiu-brună, la bătrânețe cu ritidom brăzdat, lemn cu duramen brun-deschis, alburn alb-gălbui cu nuanță brună, raze medulare cu pete numeroa- se deschise, inele anuale vizibile. Lujeri aproa- pe pendenți, glabri, brun-verzui, cu muguri conici sau fusiformi. Frunze eliptice sau obovate, dublu-serate, acuminate, asimetrice la bază, pețiol scurt. Flori, câte 20-25, grupate în fasci- cule. înflorire, lll-IV. Fructe, samare ovate sau aproape rotunde, cu marginile ciliate și nucule centrale. Lăstărește viguros. Drajonează slab. Industrie. Lemn de culoare deschisă, noduros, durabil, cu aceleași utilizări ca cele ale ulmului de câmp (Ulmus minor)', atât pentru lucru cât și pentru foc este însă inferior acestuia și ulmului, de munte. Medicină umană. în unele sate din țară, are același utilizări ca ulmul de câmp (Ulmus minor). Ornamental. Element decorativ de mare preț în spațiile verzi, cultivat în grupuri, pe lângă ape. înmulțire prin semințe, altoire. Este atacat de grafioză. Apicultură. Florile furni- zează culesul de polen pentru dezvoltarea fami- liilor de albine și culesul de mană pentru întreți- nerea familiilor de albine. Cantitatea de miere, 10 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. VENTRILICĂ (Veronica officinalis), fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee, perenă, camefită, xeromezofită, microtermă, acidofilă, frecventă în păduri, marginea pădurilor, tăieturi de pădure, tufărișuri, pajiști, în lungul pâraielor, mai ales în regiunea montană și subalpină; ve- getează pe soluri uscat-revene până la revene, cu troficitate scăzută (T = 10-30); se mai nu- mește buruiana de perit, matrice, strâtoricâ, șo- pârlițâ, ventricea, vindrilicâ. Genetic, 2n = 18, 36. Fitocenologic încadrată în Potentillo-Nardi- on, Pino-Quercetalia, Quercion roboris, Dicra- no-Pinion, Deschampsio-fagion, Vaccinio-Picion, Car. Nardo-Callunetea. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom cilin- dric, repent. Tulpină păroasă, culcată, cu rădă- cini adventive la noduri (radicantă).cu ramuri ascendente, des-foliate. Frunze eliptice până la obovat-eliptice (1,5—4/1—2 cm), scurt-serate pe margine, scurt-pețiolate, dispers-păroase. Flori palid-violacee, uneori alburii, grupate în raceme dese, erecte; caliciu gamosepal, 4-partit, cu laci- nii lanceolate, glandulos-păroase, corolă ro- tat-campanulată din 5 petale, aparent 4 petale, două fiind unite între ele, cu lobii inegali; an- droceu cu 2 stamine mai lungi decât corola și terminate cu antere ovoidale; gineceu cu ovar, stil și stigmat capitat. înflorire, VI-VIII. Fruct, capsulă mai lungă decât caliciul, pubescentă, cu stil de 2 ori mai lung decât capsula. Semințe lenticulare, mici (1 mm diametru). Compoziție chimică. Planta conține glicozide de tip aucu- binic, saponoizide, tanin, substanțe amare, ulei eteric, acid cafeic, acid vanilie, acid protocatehic etc. Bioterapie. Părțile aeriene înflorite ale plan- tei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Li se atribuie proprietăți stomahice, colagoge, astringente, vulnerare, diuretice. Far- macodinamic, principiile active favorizează di- gestia; favorizează secreția bilei; provoacă o strângere a suprafeței țesuturilor prin precipita- rea proteinelor, opresc hemoragiile și cicatri- zează rănile; intensifică activitatea renală de- terminând creșterea cantității de urină. Planta este folosită empiric pentru tratarea catarului bronhial, afecțiuni hepatobiliare, litiază biliară și ventrilică 907 verigariu renală, anorexie, reumatism, răni, arsuri, boli de piele. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Ve- ronicae herba) se recoltează în lunile mai-iunie, când se află înflorită, după ce s-a ridicat rouă, pe vreme însorită. Se taie părțile superioare foliate și înflorite. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea colicilor abdominale, nevralgiilor, litiazei renale, litiazei biliare, reumatismului și ca tonic digestiv: infuzie, din o linguriță (20 g) pulbere plantă peste care se toarnă o cană de apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 15-20 mi- nute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi. 2. Pen- tru tratarea de afecțiuni hepatice (hepatită croni- că, ciroză) etc., catar pulmonar, bronșită: infuzie, din 2 lingurițe pulbere plantă peste care se toar- nă o cană cu apă rece (200 ml). Se lasă acope- rită 30 minute, apoi se dă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea catarului pul- monar, astmului, răgușelii, tusei, bolilor de piele: infuzie, din 10 g pulbere plantă la o cană cu apă rece (200 ml). Se lasă acoperită 30 minute, apoi se dă în clocot. Se lasă acoperită pentru răcire 10-15 minute. Se strecoară. Se bea o lingură la 2 ore, sau seara și dimineața câte o ceașcă. 4. Pentru combaterea aerofagiei, afecțiunilor pulmonare și favorizarea secreției sucului gas- tric: decoct, cât se ia între trei degete, amestec din 60 g părți aeriene de ventrilică, 15 g de frun- za-mamei (Cassia), 15 g frunze calapăr, 10 g rădăcină lemn dulce, la o cană cu apă (200 ml). Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se ia înainte de a mânca. Uz extern. 1. Pentru favorizarea vindecării rănilor, cicatrizarea lor: infuzie, din 2 lingurițe pulbere plantă peste care se toarnă o cană de apă rece. Se lasă acoperită 30 minute, apoi se dă în clocot. Se acoperă și se lasă la răcit 15-20 minute. Se strecoară. Se aplică spă- laturi locale folosindu-se un tampon cu vată. 2. Pentru tratarea rănilor, arsurilor, bolilor de piele: alifie, pregătită din o ceașcă suc proaspăt (obținut prin zdrobirea și stoarcerea plantei) peste care se pune 1 ceașcă de alcool. Se lasă la macerat 5-7 zile. Se filtrează. Se adaugă 125 părți săpun de bună calitate, 100 ml apă de trandafir, 250 ml alcool 70°. Se amestecă totul bine pe baia de apă până la omogenizarea perfectă. Se aplică unguente locale (A. R a d u, Ecaterina Andronescu, 1984). Apicultură. Specie meliferă. Florile sunt vizitate de albine pentru culegerea de nectar și polen. Ornamental. Planta poate fi cultivată prin parcuri și grădini publice, din regiunea montană, la semiumbră, la margini de pădure, de-a lungul pâraielor, pe lângă tufișuri. Decorativă prin frunze și flori. în- mulțirea prin divizare și semințe (v. PI. LXI, 7). VERBENACEE (Verbenaceae), fa- milie care grupează cca 100 genuri, cu cca 2700 specii plante erbacee perene, arbustive și arborescente răspândite mai ales în regiunile tropicale și subtropicale ale Asiei de SE și Ame- ricii, puține în regiunile temperate. Frunze opuse, simple, întregi sau lobate, penat divizate, fără stipele. Flori bisexuate (hermafrodite), zigo- morfe, de obicei pentamere, uneori tetramere, grupate în inflorescențe racemoase sau cimoa- se; caliciul gamosepal; corola gamopetală, adesea tubuloasă, slab bilabiată; androceu di- dinam, cu staminele înserate pe tubul corolei; gineceu bicarpelar, uneori din 4(5) cârpele, cu ovar superior, ovul apotrop. Formula florală: STRUGURE). Bioterapie. Frunzele și strugurii au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Frunzelor li se atribuie proprietăți astringente capilar pro- tectoare, tonic venoase, tonifiante ale pielii. Proprietățile terapeutice ale strugurilor -> STRU- GURE. Cercetări recente au demonstrat că pigmenții antocianici extrași din strugurii negri, au asemănări de compoziție și acțiune ca cei din fructele de afin (Vaccinium myrtillus). Frun- zele, în special cele de la vița cu frunzele roșii, sunt considerate un tonic vascular cu efecte astringente venoase și vasoprotectoare. Un timp, frunzele au fost utilizate pentru oprirea hemoragiilor (F. Piteră, 2000). Medicină umană. Uz intern. 1. în unele țări frunzele sunt folosite sub formă de infuzie sau decoct în tratarea afecțiunilor vasculare, hemoragiilor uterine, tulburărilor de menopauză, diareei. 2. Pentru tratarea constipației, bolilor de rinichi: cură de struguri în perioada coacerii lor, 1-2 kg pe zi. 3. Pentru combaterea obezității, în cura de slăbire: consum zilnic, dimineața, la amiază și seara, cantități crescânde de struguri, timp de trei săptămâni, apoi în încă trei săptămâni, se scad din ce în ce cantitățile de consum zilnic, până se ajunge la cantitatea inițială de la care s-a început. 4. Pentru tratarea hipermenoreei, flebitei, hemoroizilor: extract fluid, din 100 g frunze la 100 g alcool de 70°. Se lasă la mace- rat 8-10 zile. Se strecoară. Se ia zilnic câte viță-de-vie 925 viță japoneză 1-2 lingurițe. 5. Pentru combaterea hemora- giilor uterine (menoragii) sau a durerilor la instalarea menopauzei (dismenoree): infuzie, din 1 linguriță amestec obținut din 50 g frunze de viță roșie, 25 g vârfuri înflorite de fumăriță, 25 g vârfuri înflorite de șovârf, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă 15-20 minute. Se strecoară. Se bea călduță întreaga cantitate. 6. Pentru combaterea balo- nărilor: 1 I vin alb la care se adaugă 100 g semințe anason. Se lasă la macerat 8-10 zile. Sticla se agită zilnic de 2-3 ori pentru uniformi- zarea extractului. Se strecoară în sticle mici, astupate cu dop. Se ține la rece. Se bea câte un păhărel înainte de masă. 7. Pentru tratarea litiazei biliare, litiazei urinare: sevă de primăvară (lacrimile viței-de-vie), câte o linguriță, diminea- ța, pe stomacul gol. Seva se obține primăvara din tăierea coardelor viței-de-vie. 8. Pentru tra- tarea sarcodiozei și ca adjuvant în limfoame, afecțiuni fibrohialinozice, rectocolită granulo- matoasă sau boala Crohn, toate afecțiunile hipergama și sindroamele caracterizate prin hipergamaglobulinimie, sindroame hiperimune policlonale care evoluează către fibroscleroză, artroze cu spondiloză osteofitică, hemoragie ute- rină în menopauză: macerat din muguri, scoarță de rădăcini sau mlădițe proaspete în soluție hidroglicero-alcoolică, 1 DH. Se iau 30-50 picături de 2-3 ori pe zi, în puțină apă. Pentru alte boli, acest macerat se asociază cu alte macerate de la alte specii de plante: cu maceratul mugurilor de coacăz negru (Ribes nigrum) și mlădițelor proaspete de măceș (Roșa canina), pentru ur- mări ale reumatismului articular acut (ameliorează evoluția bolii și previne apariția complicațiilor); cu maceratul mugurilor de cununiță (Spirea ulmi- fo/ia) și salcie albă (Salix alba), pentru artrite deformante ale micilor articulații; cu maceratul mugurilor de jneapăn (Pinus montana) și mu- gurilor de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru artroze generalizate și reumatism generativ cronic; cu maceratul mugurilor proaspeți de nuc (Juglans regia) și mlădițelor proaspete de cătină roșie (Tamarix gallică), pentru leuco- citoză cu limfocitoză; cu muguri proaspeți de nuc (Juglans regia), pentru limfoame; cu mace- ratul mugurilor proaspeți de mesteacăn pufos (Betula pubescens) și mugurilor proaspeți de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru gonartro- ză; cu sevă de mesteacăn (Betula pendula), cu maceratul mugurilor proaspeți de jneapăn (Pinus montana) și mugurilor proaspeți de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru artroze cu hiperuricemie; cu maceratul mlădițelor proaspete de merișor de munte (Vaccinium vitis-idaea), mugurilor proaspeți de mur (Rubus fructico- sus), mugurilor proaspeți de jneapăn (Pinus montana) și cu maceratul mugurilor proaspeți de coacăz negru (Ribes nigrum), pentru osteo- poroză; cu maceratul mugurilor proaspeți de nuc (Juglans regia), pentru angine recidivante, rinofaringite recidivante; cu maceratul mugu- rilor proaspeți de coacăz negru (Ribes nigrum), mugurilor de jneapăn (Pinus montana) și ra- muri tinere proaspete de măceș (Roșa canina), pentru cefalee musculo-tensivă în cervicartro- ze; cu maceratul mugurilor de anin alb (Alnus incana) și ramurilor tinere de cimișir sau buxus (Buxus serpenvirens), pentru neoformațiuni cu- tanate. Se iau 50-70 picături, o dată pe zi, în puțină apă, înainte de a mânca cu 15 minute (F. Piteră, 2000). Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, conjunctivitelor: sevă de primăva- ră, se unge locul afectat. Alte rețete -> STRU- GURE. Cosmetică STRUGURE). Concentra- tele de vin roșu ca și extractele din frunze intră în compoziția unor preparate cosmetice. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Ele sunt cercetate intens mai ales în cursul dimineții. Producția de miere, 5-10 kg/ha. Pondere eco- nomico-apicolă mijlocie. Ornamental. Apreci- ată ca plantă ornamentală pentru frunzișul bogat, decorativ, mai ales toamna când ia diverse nuanțe de galben, brun și roșu. Cultivată în grădini și parcuri pentru acoperirea și ornamen- tarea chioșcurilor, pergolelor etc. înmulțire prin butaș, marcotaj, altoire. Vopsitorie. Frunzele au proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete pentru vopsirea fibrelor naturale în galben (v. PI. LXII, 8). VIȚĂ JAPONEZĂ (Parthenocissus tricuspidata), fam. Vitaceae. Arbust exotic agă- țător, cultivat. Genetic, 2n = 40. Descriere. Cârcei mici, cu 5-7 ramificații terminate cu discuri adezive (ventuze). Frunze polimorfe, de regulă lat-ovate, diametrul 10-20 cm, trilobate, cu lobii acuminați, serați, lung-pețiolate, cu marginea purpurie, lucioase pe fața superioa- ră. Flori verzui, foarte numeroase, grupate în cime, iar acestea în panicul; disc nectarifer în jurul ovarului, cu glande nectarifere bine dez- voltate. înflorire, VII—VIII. Fruct, bacă neagră, brumată, cu 2-3 semințe cordiforme, castanii. viță japoneză 926 vițelar __2_____ Maturarea fructelor, X. Răspândită în China, Japonia. Apicultură. Florile furnizează albine- lor culesul de nectar și polen pe o durată de înflorire ce corespunde la cca 3 săptămâni. Eliberarea polenului și secreția maximă de nec- tar are loc între orele 14-16 când temperatura atmosferică depășește 25° C. Cantitatea de nectar, 0,9-2,0 mg/floare. Concentrația de zahăr, 29-67%. Producția de miere, 180-260 kg/ha. Pondere economico-apicolă mijlocie. Ornamental. Foarte apreciată în cultură pentru acoperirea zidurilor, fațadelor. Nu suportă temperaturi sub -20° C. Asanează zidurile igrasioase. Un exem- plar acoperă 100-200 m². Frunzele reprezintă o suprafață de evaporație considerabilă. Deco- rativă prin port, frunze, flori, fructe. înmulțirea speciei tipice prin semințe. Semănatul în luna martie. în lădițe, într-un amestec din 3 părți nisip, o parte pământ lutos și o parte turbă. Lădițele se țin în răsadnițe. Puieții, cu cea de a doua pereche de frunzulițe, se repică în ghivece, într-un amestec de 3 părți pământ de pepinieră, o parte turbă, o parte nisip. V IȚĂ SĂ L BAȚI CĂ (Vitis sylvestris), fam. Vitaceae. Arbust târâtor sau agățător, mezofit spre mezohidrofit, moderat termofil spre termofil, slab-acid-neutrofil spre neutro-ba- zifil, rezistent la ger, secetă, umbrire, poluare, întâlnit sporadic în toata țara, prin lunci, pădurile de luncă, începând cu litoralul Mării Negre, ostroavele Dunării și până la altitudinea de 300-400 m, chiar 600-800 m, în stejărete și făgete instalate pe locuri stâncoase sau groho- tișuri; se mai numește agoridă, aguridă, alangă, asman, curpen, hălângă, labruscă, leurușcă, poamă de pădure, răurușcă, struguri sălbatici, vie păsărească, virnie sălbatică (fig. 317). Ge- netic, 2n = 38. Fitocenologic, încadrată în Alno-Padion, Salicion albae, Querco-Fagetea. Răspândită în Europa Centrală, de Sud și Sud-est, Asia de Sud-vest, Africa de Nord. Descriere. Rădăcină puternică. Tulpină agă- țătoare cu lujeri subțiri, cârcei intermitenți. Scoarța se desprinde în fâșii. Frunze aproape întregi, dințate, uneori 3-5 lobate, mari (dia- metrul 8-10 cm), glabre pe fața superioară, tomentoase pe cea inferioară. Flori galbe- ne-verzui, poligame, mirositoare, dispuse în ciorchini de 10-15 cm lungime. înflorire, VI. Fructe bace mici, sferice, albastre-violacee, brumate, acrișoare. Semințe, 2-3 în fiecare fruct, piriforme sau elipsoidale. Alimentație. Fig. 317. Viță sălbatică (Vitis sylvestris). Strugurii culeși înainte de maturitate sunt folosiți la acrirea ciorbelor. Industrie. Strugurii, copți și culeși la sfârșitul lunii octombrie sunt folosiți la extragerea alcoolului sau prepararea oțetului. Din ei se poate obține și vin. Apicultură. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Ornamental. Indicată pentru acoperirea per- golelor, decorarea stâncilor și arborilor, fixarea taluzelor. Decorativă prin frunze, care toamna devin roșii-purpurii, flori, fructe. înmulțire prin butași. VIȚELAR (Anthoxanthum odoratum), fam. Poaceae. Plantă erbacee, perenă, des- cespitoasă, hemicriptofită, mezofită, oligotrofă, amfitolerantă la temperatură și pH, întâlnită prin pajiști, fânețe, din regiunea de câmpie până în cea alpină; se mai numește iarba-fâ- nului, iarbă mirositoare, paiangină, păleiană. Genetic, 2n = 10, 20. Fitocenologic, încadrată în Molinio-Arrhenatheretea, Nardo-Callunetea, Quercetalia. Răspândită în Europa, Asia, nor- dul Africii; introdusă în Australia și America de Nord. Descriere. Rădăcină fasciculată. Tulpini subțiri, erecte, înalte de 10-70 cm. Frunze plan-liniare, lungi până la 15 (30) cm, glabre, numai la bază ciliate. Teci glabre sau păroase. Ligulă membranoasă. Spiculețe uniflore, grupate în panicul spiciform mai mult sau mai puțin ovoidale. Glume, 4, cele interne păroase. Miros puternic de cumarină. înflorire, IV-VI. Fruct, cariopsă. Compoziție chimică. Planta, pe lângă alte substanțe organice, conține multă cuma- rină, care se comportă ca o antivitamină K, întârzie (scade) coagularea sângelui. Toxico- logie. Conțin factori antivitaminici (cumarină). Poate genera intoxicații grave și tulburări de nu- triție. Cosmetică. Planta este întrebuințată la prepararea apei aromatice pentru spălarea părului. vițelar 927 volbură Empiric, în unele zone sătești, mai ales în Munții Apuseni, femeile fierb planta, iar decoc- tul \\ folosesc la spălatul părului (v. PI. LXIII, 1). VOLBURĂ (Convolvulus arvensis), fam. Convolvulaceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, eutrofo-mezotrofă, amfitoleran- tă la umiditate, temperatură și pH, cosmopolită, heliofilă, întâlnită ca buruiană în culturi, locuri necultivate, grădini, câmpuri, încolăcindu-se pe suport, abundentă în regiunea de câmpie și dea- luri, în toate județele țării; vegetează pe toate tipurile de soluri, revene până la reavăn-jilave și jilav-umede, cu troficitate ridicată (T= 50-140), dar și pe cele cu troficitate mijlocie (T = 50-80); se mai numește bolbură, bună dimineața, câmașa-domnuiui, forfecări, fusta-doamnei, fusta-rândunicii, holboră, poala-Maicii Domnului, poala-rândunicii, polomidă, ponete, poponeț, ro- chia-rândunelei, struna-gâștei, vobură mică, zorele. Genetic, 2n = 50. Adaptată la condiții ecologice foarte variate. Fitocenologic, înca- drată în Chenopodio-Scleranthea, Sisymbrion, Festuco-Brometea, Molinio-Arrhenatheretea, Caucalidion, Arction. Descriere. Rizom lung, subțire, albicios, ramificat, din care pornesc numeroase rădăcini filiforme. Tulpină prostrată sau volubilă, cu 5 muchii, glabră sau ușor pu- bescentă. Frunze alterne, sagitate, glabre sau pubescente, pețiolate. Flori albe sau roz-pal, lung-pedunculate, solitare, prinse la subsuoara frunzelor; caliciu din 5 sepale alungit-ovate, glabre sau dispers-păroase; corolă gamope- tală, în formă de pâlnie (diametrul 2-3 cm); androceu din 5 stamine, cu filamente pubescente ce poartă antere violete; gineceu cu stigmat bifidat. înflorire, V-IX. Fruct, capsulă brună, sferică, dehiscentă, cu 2 loje. Semințe elipsoidale, câte 2 în fiecare lojă. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin rezine (2-3%), formate din convolvulină și jalapină, tanoizi, vitamina C, substanțe minerale. Convolvulină se scindează în glucoza, ramnoză și acid con- volvulinic, reprezentând un amestec de acizi dioxilpalmitic, exogenic, tiglinic, izovalerianic, metiletilacetic. Bioterapie. Planta întreagă (ră- dăcină, tulpină, frunze, flori) prezintă importan- ță terapeutică în medicina umană și veterinară. Farmacodinamic, principiile active acționează purgativ, coleretic, cologog, cicatrizant. Deter- mină evacuarea conținutului intestinal cu un scaun unic, abundent, neînsoțit de fenomene secundare, colici sau vomismente; stimulează secreția și eliminarea bilei; favorizează procesul de epitelizare și vindecare a rănilor. Folosită în constipație, dischinezie biliară, uneori în tuse, vindecarea rănilor, arsurilor, furunculelor. Re- coltare. Planta întreagă, formată din rădăcină, tulpină, frunze, flori (Convolvuli herba), se re- coltează înainte de înflorire sau când este înflo- rită. Să nu conțină fructificații sau să aibă foarte puține. Planta se smulge din pământ. Se înde- părtează frunzele îngălbenite și fructificațiile. Uscarea se face la umbră, în poduri acoperite cu tablă, în camere bine aerate, în strat subțire. Uscare artificială, la 40-50° C. Produsul recol- tat primăvara este mai activ decât cel recoltat toamna. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea constipației și dischineziei biliare: a) in- fuzie, din 2 lingurițe pulbere de plantă sau plantă uscată mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol; b) pulbere de plantă, se iau câte 2 vârfuri de cuțit în miere, dimineața, pe stoma- cul gol; c) tinctură, din 20 g (2 linguri) plantă uscată mărunțită sau pulbere de plantă la 100 ml alcool 70°. Se lasă 10-15 zile la mace- rat. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea extractului. Se strecoară. Se iau 2-4 linguri în amestec cu 2-4 linguri sirop sau miere, dimi- neața pe stomacul gol. 2. Pentru oprirea tusei: decoct, din 1 lingură pulbere de plantă la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea cald cu lingura. Uz extern. Pentru vindecarea rănilor, arsurilor și furuncu- lelor: frunze întregi, proaspete, se aplică pe locul afectat și se bandajează. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea constipației sau cu efect purgativ la animalele mici (pisici, câini): infuzie, din 2-5 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se ad- ministrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament, 5-10 g. Agricul- tură. Buruiană problemă pentru toate culturile agricole, exceptând orezăriile. Prezintă mare constanță în culturile de porumb, cereale, în grădinile de zarzavat. Este atacată de anumite viroze și reprezintă un factor de infecție pentru plantele agricole. Amplitudine ecologică largă, întâlnită pe toate tipurile de sol. Rezistentă la secetă. Puțin rezistentă la temperaturi scăzute, îi merge bine pe solurile mijlociu bogate în azot. Combatere prin arături de vară, arături de toamnă, prașile repetate, monocultură de sorg, iarbă de volbură de nisip 928 vulturică sudan, cânepă (timp de 2-3 ani), erbicidare (Gh. Anghel, C. Chirilă, V. Ciocîrlan, A. Ulinici, 1972). VOLBURĂ DE NISIP (Convolvu- luspersicus), fam. Convolvulaceae. Plantă erba- cee, perenă, hemicriptofită, xeromezofită, mode- rat-termofilă sau termofilă, slab-acid-neutrofilă, întâlnită pe locuri nisipoase de pe litoralul Mării Negre la Agigea, Mamaia, Sf. Gheorghe, la gurile Dunării, pe grindul Letea, în raza comunei C.A. Rosetti. Element ponto-caspic declarat monument al naturii. Fitocenologic, încadrată în Cakiletea maritimae. Răspândită pe litoralul Mării Negre și litoralul iranian al Mării Caspice. Descriere. Rizom târâtor, foarte lung. Tulpină culcată la pământ, lungă de 20-40 cm, catifelat-tomen- toasă, cu ramuri ascendente. Frunze scurt-pe- țiolate, cu lamina ovală, groasă, acoperită cu peri fini. Flori solitare, albe, bracteolate; caliciul din sepale ovate, concrescute la bază, tomen- toase la exterior; corola gamopetală cu 5 lobi puțin aparenți; androceul din 5 stamine fixate la baza tubului corolei; gineceul bilocular, în fie- care lojă cu 2 ovule apotrope, erecte, stil lung cu lobii stigmatului filiformi. înflorire, VI-VII. Fruct, capsulă dehiscentă păroasă, biloculară. VULTURICĂ (Hieracium pilosella), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, perenă, he- micriptofită, xeromezofită spre mezofită, oligo- trofă, pionieră, amfitolerantă la tempertură și pH, comună prin pajiști relativ uscate, îndeo- sebi în regiunea deluroasă și montană; vege- tează pe soluri uscat-revene, revene și uneori reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (T = 10-30), slab aprovizionate cu azot (N2); se mai nu- mește buruiene de călcat, buruiană pentru trântitură, călcătură, ciubărul-cloștii, culcu- șul-cloștei, culcușul-vacii, gălbeioare, hultu- neală, iarba-eretei, iarba-găinilor, încheietoa- re, ochiul-șarpelui, opintic, urechea-șoarecelui, vulturoancă. Genetic, 2n = 18, 36, 45, 54, 63. Fitocenologic, încadrată în Festuco-Brome- tea, Sedo-Scleranthetea, Arrhenatheretea, Nardo-Callunetea. Răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Descriere. Rizom ori- zontal din care se desprind rădăcini adventive și stoloni aerieni, lungi, neramificați, dens și lung-păroși, cu frunze mici, distanțate, păroa- se. Tulpina floriferă (scap) înaltă de 20-30 cm, lipsită de frunze, păroasă, poartă în vârf inflo- rescența. Frunze bazale dispuse în rozetă, lanceolate sau eliptic-lanceolate, întregi, pe față lung- și setiform-păroase, pe dos cu peri- șori surii sau albicioși, alipiți. Flori galbene-au- rii, uneori portocalii, grupate într-un calatidiu globulos sau ovoidal, cu involucru lung de 9-11 mm, de obicei abundent-stelat-păros. în- florire, V-IX. Fruct, achenă cu papus din sete simple. Planta conține unlatex alb, care, în contact cu aerul, se brunifică, devine vâscos, cu aromă și gust amărui. Compoziția chimi- că. Planta conține acizii cafeici și clorogenic, umbeleferonă glucozidată în poziția 7 și 7-glu- cozida luteolinei. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei și rădăcina au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Acțiune diuretică energică, azoturică, antife- brilă, antiulceroasă. Folosită în ascită, oligo- urie, edeme, litiază renală, boli de ficat, ulcer gastric și duodenal, catar intestinal, hematu- rie, diaree, în furuncule etc. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Hieracii piloselli herba), culese în timpul înfloririi (V-IX) și rădăcinile (Hieracii piloselli radix), recoltate toamna (IX-X) sunt utilizate proaspete, în tratarea afecțiunilor organismului. Medicină umană. Uz intern. Pentru tratarea ulcerului gastric și duodenal, catarului intestinal, diareei, bolilor de ficat, în litiază renală, edeme, ascită, oligu- rie, hematurie, azoturie, stări febrile, afecțiuni bucale: decoct, din 1-2 linguri plantă proas- pătă mărunțită (tocată mărunt) la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10-15 minute la foc moderat. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. Uz extern. Cu același decoct, în cazul afecțiunilor bucale, în afară de tratamentul intern, se face gargară și se clătește gura bine. Medicină veterinară. Uz intern. Pentru tratarea avortului epizootie la bovine: decoct, din 4 linguri plantă proaspătă tocată mărunt la 500 ml apă. Se fierbe 10-15 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin bre- uvaj bucal (se toarnă pe gât). Procedeul este practicat la nevoie de crescătorii de vite din mai multe sate din Curbura Carpaților (Bertea, Ștefești, Schiulești, Bisoca etc.). Ornamental. Planta se poate cultiva prin parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori. Se cultivă pe soluri expuse la soare și bine drenate. înmul- țire prin semințe și despărțirea tufelor. X XANTOFILĂ -> PIGMENȚI caro- tenoizi XENOGAMIE (Xenogamia), poleni- zare indirectă, încrucișată, între indivizii acele- iași specii POLENIZARE). XEROFITE (Xerophyta), plante a- daptate să trăiască în stațiuni uscate, cu deficit de umiditate, sezonier sau permanent. Abrevi- erea termenului: Xer. întâlnite în semideșerturi, stepe, coaste cu expoziție sudică și erodate din regiunea deluroasă, coaste sudice pietroase din regiunea montană. Se subdivid în euxero- fite și xerofite suculente. Euxerofitele prezintă următoarele caracteristici: presiune osmotică celulară foarte mare (peste 100 atmosfere); sistem radicular foarte bine dezvoltat (de regu- lă mai dezvoltat decât părțile aeriene); țesut conducător foarte bine dezvoltat; suprafețe foli- are reduse, ce se răsucesc în tub la uscăciune; puternica dezvoltare a epidermei; cuticula groasă; prezența învelișurilor de ceară sau peri cenușii ce formează o pâslă deasă; celule și spații intracelulare mici; stomate numeroase, obișnuit protejate în cripte; posibilitate de regla- re a transpirației; protoplasma celulelor rezistă la deshidratări prelungite, fără vătămare. Pe baza sistemului radicular se împart în trei gru- pe: plante cu sistem radicular foarte bine dezvoltat în păturile superficiale ale solului [exemplu, specii de păiușcă (Festuca sp.), colilie (Stipa sp.)]; plante cu sistem radicular foarte ramificat și profund, ce cuprinde un mare volum de sol [exemplu, pelinul (Artemisia sp.)]; plante cu sistem radicular foarte pro- fund și ramificat doar în apropierea apelor freatice [exemplu, lucerna (Medicago sativa), culbecească (M. falcata) etc.]. Xerofite sucu- lente prezintă țesuturi acvifere dezvoltate în tul- pini sau frunze pentru aprovizionarea cu apă în perioadele ploioase ale anului (numite cămilele regnului vegetal); rădăcinile superficiale absorb repede apa căzută la suprafața solului; epider- mă și cuticula bine dezvoltate; număr mic de stomate, ce stau închise în timpul zilei; metabo- lism scăzut creștere și dezvoltare lente; când stomatele sunt închise își procură CO₂ necesar fotosintezei din acizii organici ce iau naștere prin descompunerea incompletă a zaharurilor, în pro- cesul de respirație nocturnă (Doina Ivan, 1979). Suculentele cu tulpini cărnoase au frunze reduse, sunt transformate în spini, peri sau lip- sesc (exemplu, unele specii de Cactaceae și Euphorbiaceae). Suculentele cu frunze cărnoa- se au țesuturile acvifere în frunze (exemplu, unele specii de Aizoaceae, Crassulaceae, Lilia- ceae etc.). Xerofitele cultivate sunt reprezentate prin sorg, mei, migdal, măslin etc. XILEM (XyIerna), țesut conducător lemnos alcătuit din vase lemnoase (trahee, tra- heide), parenchim lemnos și fibre lemnoase. După timpul de apariție în procesul ontogenezei xilem 930 xilem plantei, există xilem primar și xilem secundar. Xilemul primar se inițiază în embrion sau în stadiile postembrionare din procambiu. Difere- nțiat în primele etape ontogenetice, se nu- mește protoxilem; diferențiat într-o etapă mai târzie se numește metaxilem. Xilemul secundar se diferențiază din cambiul vascular sau cambiul libero-lemnos. Xilemul primar se deosebește mai mult sau mai puțin de cel secundar. De obicei între ele există stadii succesive de tranziție, făcându-le greu de separat. Fibrele lemnoase sunt întâlnite numai în lemnul secundar. ZADA (Larix decidua ssp. polonica), fam. Pinaceae. Arbore conifer, rășinos, mega- fanerofit, xerofit spre mezofit, amfitolerant la temperatură (amplitudini mari) și pH, tempe- rament pronunțat la lumină, întâlnit pe soluri bogate în substanțe minerale de pe calcare sau conglomerate din etajul subalpin și alpin infer- ior, în M-ții Bistriței, Ciucașului, Bucegi, Lotru- lui, Gilăului, Trascăului; se mai numește brad roșu, brad de vară, cadrin, crin de munte, dâcin, larice, rariț, viadâ. Genetic, 2n = 24. Vegetează în climate suficient de umede pe soluri afânate, aerisite, structurate, scheletice, care rețin bine apa și o cedează ușor rădăcinilor, pe versanți bine aerisiți și cu insolație puternică. Fitoceno- logic, încadrată în Vaccinio-Piceon. Specie de- clarată monument al naturii. Răspândită în Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Munții Apuseni. Descriere. Rădăcină dezvoltată mai mult oblic și lateral, puternic ancorată în sol. Tulpină dreaptă, bine elagată, uneori arcuită din cauza fototropismului accentuat, vântului și zăpezii, înaltă până la 40-50 (60) m, cu diame- trul de 1-2 m. Scoarță cenușie, cu ritidomul gros ce se desprinde în plăci neregulate, cu fundul crăpăturilor roșu-violaceu. Lemn cu du- ramen distinct, roșiatic; alburn îngust, gălbui sau roșiatic; raze medulare vizibile în secțiune radială, inele anuale vizibile. Coroana conică, relativ îngustă, concentrată în partea super- ioară, foarte rară, luminoasă, compusă din ver- ticile neregulate, ramuri orizontale. Lujeri lungi, subțiri, gălbui, glabri; cei scurți, negricioși, cu un mugure terminal. Frunze aciculare, caduce, lungi de 1-3 cm, așezate spiralat pe lujerii lungi și grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurți; culoare verde-deschis; toamna, înainte de cădere, devin galbene-portocalii. Fructifică la 3-5 ani, începând de la cea 30 ani. Flori monoice. Cele mascule, amenți gălbui; cele femele, roșii-violacee, cu numeroși solzi imbri- cați. Conuri scurt-ovoide sau aproape sferice, brune-deschis, lungi de 2-3 cm. Semințe con- crescute cu o aripă, nu conțin rășină. Crește rapid în tinerețe (la 3 ani ajunge la 1 m), mai ales la vârsta de 20-25 ani pentru exemplarele din regiunea montană și 25-30 ani pentru cele din regiunea dealurilor. La 55-60 ani atinge înălțimea de 28-30 m. Creșterea diminuează către 100-120 ani. Longevitate, 600-700 ani (V. Stăneseu, 1979). Industrie. Lemn fru- mos colorat, uniform, greu, foarte elastic, foarte durabil în aer și apă, rezistent la eforturi meca- nice, acizi și alcalii. Se’ usucă ușor cu tendințe de deformare. Se prelucrează ușor. Se debi- tează și hăituiește greu. Se lustruiește bine. Utilizat în construcții civile și navale, pentru confecționarea mobilei fine, fabricarea furni- rului, grinzilor de poduri, traverselor, produ- selor de strungărie etc. Conține multă rășină din care se extrage „terebentina venețiană“. Scoarța este bogată în tanin valorificabil. Bioterapie. Scoarța are utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiilor active zaharuri 932 zălog li se atribuie proprietăți bacteriostatice, antisep- tice, antibronșitice, astringente, antihemoragi- ce. Acționează asupra bacteriilor împiedicân- du-le înmulțirea, distrug microorganismele ce se găsesc pe mucoase, înlătură stare de boală în bronșita acută și ameliorează starea de boa- lă în bronșitele cronice favorizând expectorația, precipită proteinele, intervine în oprirea hemo- ragiilor interne. Recoltare. Scoarța (Larixicortex) se recoltează toamna (IX-X) de pe ramurile de 2-4 ani. Se usucă, în strat subțire, la umbră. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină uma- nă. Empiric, pentru tratarea bronșitelor acute, bronșitelor cronice, hemoragiilor digestive: tinctură, din scoarță uscată sau proaspătă și alcool de 70°. Peste scoarța mărunțită și intro- dusă într-o sticlă închisă la culoare se toarnă alcoolul; nivelul acestuia trebuie să depășeas- că cu puțin nivelul scoarței. Se lasă 10 zile. Sticla se agită de mai multe ori pentru uniformi- zarea concentrației extractului. Se strecoară. Se ia de 3 ori pe zi câte 10 picături într-o ceașcă cu apă. Procedeul este folosit de localnicii din zona subcarpatică a Văii Teleajenului. Orna- mental. Indicată pentru parcuri, grădini publi- ce, grădini alpine și spații verzi industriale, ali- ate în regiunile de deal și munte. Se poate cultiva izolat sau în grupuri arborescente pure. Decorativă prin port, frunze. Realizează efecte deosebit de frumoase pe lângă stâncării, pe- luze de iarbă, boturi de deal aflate în bătaia vântului, promontorii. înmulțire prin semințe, altoire (v. PI. LXIII, 3, 4). ZAHARURI, GLUCIDE ZAMBILĂ (Hyacinthus orientalis), fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă, florico- lă, heliofilă, originară din Balcani și Asia Mică; se mai numește coroncută, floarea-viorelei, lalea, mi Hori, miesă, tăvuși, viorele, zambinâ. Genetic, 2n = 16, 24, 32. Răspândită în Asia (Iran, Irak, Siria, Turcia) și Europa (Grecia); subspontană în Franța, Iugoslavia. Preferă solu- rile argilo-nisipoase, bogate în humus, cu per- meabilitatea bună, însorite. Descriere. Bulb mare, globulos sau ovoidal (diametrul până la 5-8 cm), cu tunici albicioase, rozee sau viola- cee, în partea inferioară cu rădăcini fasciculate. Frunze plane sau plan-canali-culate, lat-liniare, cărnoase, lungi până la 20-25 cm, dispuse în rozetă. Tulpină cilindrică, lungă de 20-30 (50) cm. Flori albastre, roz, roșii, albe, galbene, scurt-pedicelate, puternic și frumos mirositoare, grupate în raceme terminale; perigon tubular, infundibuliform, cu 6 diviziuni, caduc; androceu cu stamine incluse, concrescute pe partea in- ternă a perigonului, libere, așezate pe un rând; gineceu cu ovar trilocular. Polenizare entomo- filă. înflorire, lll-IV. Fruct capsulă, divizată în 3 loji. Apicultură. Specie meliferă. Florile furni- zează albinelor culesul de nectar, polen și propolis. Producția de miere, 30-35 kg/ha. Or- namental. Cultivată în platbande, grupuri, mar- ginea aleilor, în grădini, parcuri, în ghivece în apartamente ca plantă decorativă. Vegetează bine în lumină directă (acceptă și semiumbra), pe soluri adânci, bine drenate, bogate în hu- mus, cu adaos de turbă și nisip. Solicită udări regulate, cu excepția perioadei de înflorire. în- mulțire prin bulbi. în culturi forțate se poate obține înflorirea și în timpul iernii (v. PI. LXIII, 5). ZANICHELIACEE (Zannichelliace- ae), familie care cuprinde 2 specii de plante erbacee perene, acvatice, submerse, monoice, răspândite aproape pe tot globul terestru. Frun- ze liniare, întregi, aparent câte 2-3. Flori axilare, solitare, unisexuate; cele mascule fără perigon; cu 1-2 stamine: cele femele cu perigon mem- branos, unit, cupuliform; gineceu din 2-9, mai frecvent 4 cârpele libere. Fructe multiple, dru- pacee. Flora României conține o singură spe- cie: Zannichelliapalustris (Mătriță), 2n = 12, 24, 28, 32, 34, 36, prin ape stagnante sau încet curgătoare, dulci și sărate, sporadică din zona stepei până în etajul gorunului. ZĂLOG (Salix cinerea), fam. Salica- ceae. Arbust fdios, înalt până la 9 m, micro- fanerofit, hidrofit, mezoterm, acid-neutrofil, frecvent în zăvoaie, în lungul râurilor, pâraielor, bălților, marginea turbăriilor cu Sphagnum, locuri umede de la câmpie, dealuri, mai rar la munte; se mai numește iovă, loză, răchită, ră- chită puturoasă, răchiți, salcie sălbatică, zăloa- gă. Genetic, 2n = 76. Vegetează pe soluri în- mlăștinate, gleice. Fitocenologic, încadrat în Frangulo-Salicetum cinerae, Alneta, Alno-Pa- dion. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord. Lujerii groși brun-roșcați sau verzui-găl- bui, în tinerețe fin-cenușiu-păroși. Muguri glabri. Frunze obovat-lanceolate, pe dos des-cenu- șiu-pubescente, scurt-acuminate, la bază cu- neate, pe margini serat-dințate. Amenți erecți, groși, aproape sesili. înflorire, lll-IV, înaintea zălog 933 zamoșiță înfrunzitului. Apicultură. Furnizează albinelor culesul de nectar, polen și propolis. Florile re- prezintă o sursă importantă de nectar și polen. Producția de miere, 100-150 kg/ha. Pondere economico-apicolă mare. Ornamental. Specie de interes ornamental, decorativă prin frunze, amenți. Remarcabil la înflorire în timpul primă- verii. Recomandat a fi plantat în parcuri, grădi- ni, în lungul cursurilor de apă, pe marginea lacurilor sau zonelor înmlăștinate. înmulțire prin butășire, marcotaj. Alte utilizări. Nuielele se folosesc pentru împletiri de garduri si fascine (v. PI. LXIII, 6). ZAMOȘIȚĂ (Hibiscus trionum), fam. Malvaceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, xeromezofită spre mezofită, moderat-termofilă, slab-acid-neutrofilă, heliofilă, întâlnită ca buru- iană prin culturi prăsitoare, legumicole, în culturi de porumb, pepiniere, pe marginea drumurilor în zona de câmpie și prin văii, până la 200-400 m altitudine; se mai numește bamie beșcoasâ, brâncă, buruiană ce se învârtește (întoarnă) după soare, cavan, ciulină, cucur- bețicâ măruntă, floarea-ursului, lubenicioară, macul-cioarei, nalbă mare, zamoșiță beșicoa- să. Genetic, 2n = 28, 56. Pretențioasă față de lumină. Prezentă în special pe teritoriul jud. Giurgiu, Ialomița, Brăila, Constanța, Sectorul Agricol Ilfov. Fitocenologic, încadrată în Con- solido et Tribulo-Eragrostion, Car. Eragrosti- dion. Răspândită în sudul Europei, Asia, Africa, Australia. însoțitoare de culturi agricole încă din Neolitic. Descriere. Rădăcină pivotantă, ramifi- cată, superficială (10-15 cm adâncime). Tulpină erectă, uneori curbată, simplă sau ramificată, aspru-păroasă. Frunze păroase, lung-pețiola- te, cu limb diferențiat ca formă; cele inferioare aproape rotunde, slab-lobate, mai mici; cele mijlocii și superioare, mai mari, cu câte 3 seg- mente penat-fidate; la baza pețiolului, stipele liniar-filiforme. Flori galbene-pal cu baza pur- puriu-închis, mari (diametrul 4 cm), solitare, lung-pedunculate, dispuse câte una la subsu- oara frunzelor; caliciu dublu, cel extern caduc, din 12 lacinii îngust-liniare, cel intern persistent și format din 5 sepale palid-verzui; corolă diali- petală, actinomorfă, din 5 petale oval-rotunde, lungi de 1,5-3 cm; androceu din numeroase stamine, ale căror filamente roșii se unesc într-un tub; poartă antere portocalii; gineceu cu stigmate globuloase, negre-purpurii. înflorire, VI-IX. Fruct, capsulă înconjurată de caliciu. Se deschide prin 5 valve. Semințe reniforme. Compoziție chimică. Părțile aeriene conțin flavonoide, substanțe mucila-ginoase, sub- stanțe minerale. Substanțele mucilaginoase sunt formate din acid galacturonic, arabinoză, ramnoză, flavonoide etc. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană. Farmacodinamic, principiile active asigură o acțiune diuretică și saluretică, favorizând eliminarea masivă din organism a ionilor de clor și de sodiu, mai puțin a ionilor de potasiu. Folosită în cistite, pielite, litiază renală (elimină nisipul și calculii mici renali), uneori chiar în afecțiuni ale stomacului, nevralgii den- tare, furuncule, bube etc. Recoltare. Părțile aeriene (Hibiscusi trioni herba) se recoltează în perioada începutului de înflorire, prin tăierea plantei. Se usucă la umbră, în locuri foarte bine aerisite. Se întoarce din când în când. Uscare artificială, la 40-50° C. Planta intră în compoziția Ceaiului diuretic nr. 3 PLAFAR. Medicină uma- nă. Uz intern. 1. Pentru tratarea afecțiunilor aparatului urinar (cistite, pielite.) și ale stoma- cului: infuzie, din 1 linguriță de amestec, în părți egale, de pulbere de plantă și mentă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se dă în clocot de 3-4 ori. Se lasă acoperită 15 minute pentru răcire și extracție de principii active. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea cistitelor, pielitelor, litiazei renale (nisip, calculi mici renali): decoct, din 5 g plantă uscată și mărunțită în asociere cu cozi de cireșe sau cu cozi de vișine ori cu mătase de porumb (în părți egale) la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc moderat. Se acoperă și se lasă să se răcească până la călduț. Se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, la nevoie 3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea mătreții, bubelor de pe cap, furunculelor și pentru atenuarea nevral- gii dentare: decoct, din 1-2 linguri pulbere de plantă la o cană (250 ml) cu apă, respectiv 4-8 linguri pulbere de plantă la 1 I de apă. Se fierbe 5-10 minute. Se lasă la răcit 30 minute. Se strecoară. Se spală părul în caz de mătrea- ță și vindecarea bubelor; se tamponează sau se aplică comprese pe furuncule cu decoctul obținut; decoctul se ține în gură pentru alinarea durerilor de măsele. Agricultură. Buruiană problemă. Prezentă mai ales în culturile de plante prăsitoare. Suportă perioade lungi de secetă. Germinație epigee, eșalonată. înflorire și fructificare eșalonată. Combatere prin curăți- rea semințelor, aratul miriștilor, discuiri, arături zăvoi 934 zarnă de toamnă, semănatul la densitatea optimă, prașile repetate, erbicidare (C. Chirilă, C. PintiIie, 1986). Apicultură. Specie meli- feră. Florile furnizează albinelor culesul de nec- tar și polen. Producția de miere, 50 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mică. Ornamental. Planta se poate cultiva prin parcuri și grădini publice. Decorativă prin flori și frunze. în ghive- ce se poate folosi ca plantă de interior. înmul- țire prin semințe. ZĂVOI, pădurice de plop sau salcie situată în lunca râurilor. ZÂMBRU (Pinus cembra), fam. Pina- ceae. Arbore conifer, rășinos, indigen, mega- fanerofit, mezofit, oligotrof, criofil spre micro- term, acidofil, întâlnit în etajul subalpin și alpin, la limita superioară a zonei forestiere, în văi cu fenomene glaciare din Munții Rodnei, Călima- ni, Bucegi, Făgăraș, Parâng, Godeanu, Țarcu și Retezat, unde coboară pe văi reci și umede până la 1200 m altitudine și urcă până la 1900-2000 m, cu creșteri frumoase pe gneis, argile, șisturi etc.; vegetează pe soluri revene până la reavăn-jilave, cu troficitate scăzută (T = 10-30), profunde; se mai numește chin, livan, pin, pin de munte, tisar, zimbrel, zimbri- șor. Relict glaciar. Declarat monument al natu- rii. Fitocenologic, încadrat în Vaccinio-Piceta- lia, Pinion mugi. Răspândit în Munții Carpați, Alpi. Descriere. Rădăcină pivotantă, cu rădă- cini laterale puternice. Tulpină conică, lățită la bază, înaltă până la 25 m; după 30 ani capătă un aspect tufos. Coroană ovoidă, compactă, îngust-piramidală, apoi largă, deasă, rotunjită la vârf. Lemn cu duramen roșu-gălbui, roșu-roz și album îngust, gălbui, raze medulare vizibile numai în secțiune radială, inele anuale înguste și vizibile. Scoarță tânără, netedă, cenușiu-ver- zuie, formează de timpuriu ritidom subțire, alungit-brăzdat, brun-cenușiu. Lujerii tineri scurt-tomentoși, cu peri galbeni-roșcați, în al doilea an glabri, cenușii-negricioși. Muguri ovoizi, ascuțiți, brun-roșcați, rășinoși. Frunze acifor- me, drepte, fine, rigide, lungi de 5-10 cm, în secțiune triunghiulare, prinse câte 5 într-o teacă, îngrămădite la vârful lujerului, persistente (cad la 3-5 ani). Flori unisexuat-monoice; cele mas- cule elipsoidale, sesile, roșii-carmin; cele feme- le violet-rozii, câte 2-4 în verticile. înflorire, VI—VII. Polenizare anemofilă. Conuri terminale, erecte, subsesile, ovoid-lățite, violaceu-brumate la început, brune la maturitate, lungi de 5-8 cm. Solzi groși cu apofiza puțin bombată și umbilic terminal, redus, obtuz. Semințe mari (12 mm lungime), ovoide, cu tegument tare, brun-roșcat, nearipat, comestibile, numite de silvicultori „co- conari“. Maturarea lor se face la doi ani. Perio- dicitatea de fructificație, la 6-10 ani. Puterea de germinație a semințelor, 60-80%. Germinația are loc după un an de la semănare, uneori după 2-3 ani. Plantula are 8-12 cotiledoane. Perioa- da de vegetație, 3,5-4 luni. Longevitate, peste 1000 ani. Industrie. Lemn fin, ușor, moale, foarte durabil, roșu-gălbui sau roșu-roz, mult apreciat. Se impregnează bine. Se prelucrează ușor. Se băițuiește bine. Folosit la fabricarea mobilei rustice, în construcții, tâmplărie artisti- că, decorații interioare, rame, pirogravură, pro- duse de strungărie, confecționarea instrumen- telor muzicale. Este interzisă tăierea lui. Scoarța este utilizată pentru distilare, rezultând cărbunele, care este de 2 ori mai activ decât cel obținut din mesteacăn. Silvicultură. Se pot crea arborete prin cultură forestieră, cu rol în ridicarea valorii pădurilor de limită și o foarte bună protecție a solului. Apicultură. Specie meliferă. Pe ramuri și lăstari tineri trăiesc la- chnide producătoare de mană, pe care albinele o culeg rezultând mierea de mană. Producția de miere, 10 kg/ha. Pondere economico-api- colă mijlocie. Ornamental. Specie admirabilă pentru ornament. Remarcabilă prin coroana ovoidal-compactă și frunziș verde-brumăriu. înmulțirea prin semințe. Semănarea se face în lădițe cu fund de plasă. Se pretează la altitudini corespunzătoare speciei, dar și la altele mai joase. ZARNĂ (Solanum nigrum), fam. Sola- naceae. Plantă erbacee, terofită, anuală, me- zofită, moderat termofilă, heliofită, amfitoleran- tă la pH, cosmopolită, întâlnită pe terenuri cultivate, ruderale, ruine, margini de drumuri, din regiunea de câmpie și de dealuri. Vege- tează pe soluri revene până la reavăn-jilave, bine sau foarte bine aprovizionate cu azot (N4-5). Se mai numește bobită porcească, bo- lânzele, buruiană dulce, iarbă mare, lăsnicior, moartea-porcilor, poama-câinelui, strugur-câi- nesc, turbarea-câinelui, umbra-nopții. Genetic, 2n = 72. Preferă locurile gunoite. Manifestă exigențe sporite față de temperatură. Fitoceno- logic, Car. Chenopodietea. Răspândită pe toate continentele. Descriere. Rădăcină pivotantă, zarnâ 935 zârnă australiană cu ramificații laterale și orizontale lungi. Tulpină înaltă de 20-50 (70) cm, ramificată. Frunze lat-ovate sau eliptic-ovate, pețiolate. Flori albe, grupate câte 4-6 în cime umbeliforme. înflorire, VI-IX. Fruct, bacă sferică, neagră, cu nume- roase semințe, rotund-ovate, puternic turtite la- teral. O plantă produce până la 40 000 semințe. Masa a 1000 semințe este de 0,9 g. Compoziție chimică. Părțile aeriene ale plantei conțin sola- sonină, sola-margină, solasodină, a și p-solani- grine, acizi organici, zaharuri, grăsimi, rutozid, saponozide, asparagină, vitamina C. Toxico- logie. Toate părțile plantei sunt toxice mai ales când creșterea are loc în plin soare. Toxicitatea cea mai mare o au fructele necoapte. Produce leziuni gastrice, inflamația mucoaselor intesti- nale, diaree, sunt afectați rinichii cu apariția de nefrite grave. Acționează asupra sistemului nervos central prin surescitare și apoi prin deprimare. Inima și vasele de sânge suferă modificări funcționale pronunțate, produce he- moliza eritrocitelor, urina se colorează în roșu, în intoxicația acută afectarea sistemului nervos duce, în procente mari, la moarte. Bioterapie. Somitățile florale ale plantei au utilizări tera- peutice în medicina umană tradițională. în Evul Mediu planta era folosită pentru narcotizarea celor care trebuiau să sufere o intervenție chi- rurgicală, iar mai târziu în diferite afecțiuni, ca sedativ, analgezic, anestezic, antireumatic, antiasmatic, antipruriginos, antiseboreic, la tra- tarea colicilor hepatice. Se citează rezultate bune în tratarea otitelor cronice și rinitelor mucopurulente. Utilizările empirice au fost con- firmate de investigații farmacodinamice. Re- coltare. Părțile superioare înflorite ale plantei (Solani nigrumi herba) se recoltează imediat după deschiderea florilor, pe timp însorit, după ora 11. Se usucă la umbră, într-un singur strat. Se preferă poduri acoperite cu tablă. Se păs- trează în saci textili. Zarna intră în compoziția preparatului Oleum Hyoscyami compositum. Medicină umană. Uz intern. Empiric, pentru tratarea paraliziilor agitante, nevralgiilor, gas- tralgiilor, colicilor hepatice, spasmelor vezicale: infuzie, din 1 g plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se consu- mă într-o zi în mai multe etape și cu prudență. Uz extern. Pentru tratarea hemoroizilor, ecze- melor umede, în prurit anal, otite cronice: de- coct, din 5 g plantă uscată și mărunțită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc moderat. Se lasă acoperit 15 minute să se mai răceas- că. Se strecoară. Se fac cataplasme cu un pansament steril înmuiat în decoct, pentru tra- tarea hemoroizilor, eczemelor, pruritului anal, și se pun 5-6 picături în ureche, în cazul otite- lor. Agricultură. Buruiană problemă. Plantă gazdă pentru raia neagră a cartofilor. Extrage din sol o mare cantitate de substanțe nutritive, întâlnită în grădinile de legume, culturile de soia, fasole, prin vii, livezi, lucernării etc. Se combate prin asolament, arături de toamnă executate corect, pregătirea perfectă a patului germinativ primăvara, executarea de prașile mecanice și manuale, înainte de a ajunge la maturitate, asigurarea densității optime și adâncimii de semănat, utilizarea erbicidelor. Vopsitorie. Frunzele și fructele au proprietăți tinctoriale. Se folosesc proaspete la vopsirea fibrelor naturale în negru. ZÂRNĂ AUSTRALIANĂ (Sola- num laciniatum), fam. Solanaceae. Plantă er- bacee, exclusiv de cultură, în condițiile climati- ce din România este anuală, pretenții ridicate față de temperatură și umiditate, pe soluri ușoare, afânate, permeabile, fertile. Zonată în partea sudică a țării, pe teritoriile județelor limitrofe Dunării (Dolj, Olt, Teleorman, Giur- giu, Ialomița). Cultura se irigă. Răspândită în regiunea subtropicală. Descriere. Rădăcină îngroșată, adânc și puternic ramificată. Tul- pină înaltă de 2-2,5 m, groasă de 2-3 cm, ramificată. Frunze alterne, ovate, adânc-seg- mentate, cu lobii ascuțiți, neregulați, aspri, nervațiune reticulară. Flori violete, grupate câte 7-15 în raceme axilare; corolă gamope- tală, tipul 5. înflorire, VII-X. Fruct, bace ovate, galbene-portocalii, grupate în raceme. Com- poziție chimică. Planta conține solasodină, solancarpină, solamargină. Conținut ridicat de solasodină în frunze (1,10-1,68%) și în alte organe aeriene (1,05-1,32%), mai ales în perioada de la începutul înfloririi până la fructi- ficare. Toxicologie. Toate părțile plantei sunt toxice. Industrie farmaceutică. Din frunze se extrag hormonii steroizi: Frunzele sunt utili- zate pentru obținerea de hormoni steroizi: cortizon, testosteron, progesteron etc. cu mul- tiple utilizări în terapeutică. Recoltare. Recol- tarea părților aerine (Solani laciniati herba) se face cu combina de recoltat furaje, când primul racem a înflorit în masă. Producție, 25 000-30 000 kg/ha materie primă, în stare zbârciog^ 936 zbârciog gras proaspătă, sau 2000-3000 kg/ha, în stare deshidratată. Uscarea artificială, la 70-80° C, după ce în prealabil au fost trecute prin mașina de tocat și fragmentate la 2-3 cm. ZBÂRCIOG¹ (Morchella conica), fam. Morchellaceae. Ciupercă saprofită, teri- colă, comestibilă, întâlnită în perioada (IV-V), pe sol, în pădurile de conifere și foioase, uneori prin pajiști, mai ales în regiunea montană. Se dezvoltă izolată sau în grupuri, în locuri cu descompuneri abundente ale resturilor de plante ierboase, fructe și frunze căzute. Des- criere. Căciula țuguiată reprezintă ascocarpul, înalt de 5-10 cm, cu diametrul de 1-3 cm, brun-deschis sau brun-cenușiu, cu alveole dis- puse ordonat, în șiruri longitudinale, separate prin creste negricioase, gol pe dinăuntru. Picior cilindric, albicios, gol în interior. Carnea albă, casantă, gust și miros plăcut. Sporii elipsoidali (22-24 x 12-15 p), netezi, gălbui. Var. deliciosa, ascocarpul mai mic, fragil; crește în locuri înier- bate, la marginea drumurilor, în păduri de coni- fere; var. rigida, căciulă galbenă-ocracee sau brună-ocracee, cu creste puțin neregulate, pe alocuri încrețite; crește pe coaste înierbate, însorite(Gh. Sălăgeanu, A. Sălăgeanu, 1985). Alimentație. Foarte gustoasă, cu mare valoare alimentară. întrebuințată la orice fel de mâncare (supe, ciorbe, ciuperci cu ouă, ciuperci cu orez, ciuperci umplute etc.) (v. PI. LXIV, 2). ZBÂRCIOG² (Morchella esculenta), fam. Morchellaceae. Ciupercă saprofită, teri- colă, comestibilă, întâlnită în perioada IV-V, prin locuri umede din grădini, parcuri, pajiști, în locuri cu ierburi, tufărișuri, la marginea pădu- rilor, în luminișuri de pădure, uneori pe margi- nea drumurilor; se mai numește ciuciulete de mai, ciuciulete pupi, ciuciuleți, pupi. Crește izolat sau în grupuri, cu cele mai numeroase exempla- re în luna mai. Descriere. Căciula alungit-ovo- idală reprezintă ascocarpul înalt de 10-15 cm, diametrul 2-6 cm, gol în interior, la exterior cenușiu sau ocru-cenușiu, apoi galben-ocra- ceu, cu numeroase alveole neregulate ca formă, dispuse dezordonat, separate între ele prin creste brun-deschis. în alveole se află asce cu ascopori. Picior cilindric, gros, lung de 3-8 cm, diametrul 2-3 cm, la bază mai îngroșat și zbâr- cit, ocru-albicios, acoperit cu un praf granulos. Carnea casantă, albă, miros de făină, gust plăcut. Sporii elipsoidali (10-12 x 18-20 p), netezi, gălbui-ocracei. Var. rotunda, căciulă rotundă, cu alveole mari, crește îndeosebi sub frasini și ulmi; var. crassipes, ascocarpul înalt până la 25 cm, iar piciorul de 10-14 cm lungime, lățit la bază; var. alba, ascospor albicios în totalitate. Alimentație. Ciupercă cu foarte mare valoare alimentară. Foarte bună, miros și gust plăcute, întrebuințată la orice fel de mâncare, înainte de preparare se opărește (v. PI. LXIV, 1). ZBÂRCIOG DE MUNTE (Mor- chella elata), fam. Morchellaceae. Ciupercă saprofită, tericolă, comestibilă, întâlnită primă- vara (IV-V) pe solul pădurilor de conifere din etajul montan. Desciere. Căciulă ovată, de culoare brună-măslinie, cu creste paralele lon- gitudinale negre, unde pliuri fertile subîmpart alveolele primare mari în alveole mai mici. Ascocarpul gol pe dinăuntru, sfărâmicios, înalt de 10-20 cm. Picior cilindric, brun-gălbui, în partea superioară brăzdat. Spori elipsoidali, fără picături de ulei. Alimentație. Ciupercă cu foarte mare valoare alimentară. Foarte bună, cu miros și gust plăcute. întrebuințată la orice fel de mâncare. înainte de preparare se opărește. ZBÂRCIOG GRAS (Gyromitra esculenta), fam. Helvellaceae. Ciupercă sapro- fită, tericolă, comestibilă, cu mare valoare ali- mentară (Gh. Sălăgeanu, A. Sălăgea- nu, 1985), după alți autori suspectă, toxică (F. Eliade,M. Toma, 1977), întâlnită în perioada IV-V, pe sol nisipos din molidișuri; se mai numește ciuciuleți, sbârciogi. Crește în grupuri numeroase în jurul trunchiurilor de coni- fere. Descriere. Pălăria diformă sau subglobu- loasă reprezintă ascocarpul înalt de 5-9 cm, diametrul 3-10 cm, extern cu aspectul unui creier, prezentând pliuri în formă de circumvo- luțiuni tapițate cu himeniu, culoarea brună-cas- tanie sau brună-negricioasă, gol în interior. Marginile pălăriei sunt sudate cu piciorul. Hime- niul este alcătuit din asce cu ascospori. Picior cilindric înalt de 3-6 cm, diametrul 2-3 cm, compact, mai târziu cavernos, pâslos, neted sau brăzdat, albicios, uneori crem sau ocru-des- chis. Carnea albă, casantă, sfărâmicioasă, gău- noasă, cu miros și gust plăcute. Sporii elipsoidali (9-12 x 18-22 p) netezi, gălbui, la ambele cape- te cu câte o picătură de ulei. Alimentație. Utili- zări culinare reduse. Toxicologie. Sunt citate numeroase otrăviri în Germania, Austria, Elveția, Franța, Polonia, America de Nord etc. zbuvăcustă 937 zburătoare de mlaștină Provoacă intoxicații imprevizibile. Ciuperca con- ține gyromitrin (C₄H₈N₂O) care, prin hidroliză, formează monomet-hilhidrazina, substanță cu proprietăți toxice letale. Simptomele otrăvirii apar după 2-24 ore, chiar 53 ore de la ingerare și constau din balonare, greață, vomă, diaree, dureri musculare, crampe abdominale, conti- nuându-se cu hepatită citolitică, tulburări nervoa- se (somnolență, agitație, convulsii, comă), tul- burări respiratorii, apoi sindrom hemolitic cu dureri de ficat, icter, anemie, hemoglobinurie, anurie, moartea (V. Zanoschi, E. Ture- schi, M. Toma, 1981) (v. PI. LXIV, 3). ZBUVĂCUSTĂ (Astragalus dasy- anthus), fam. Fabaceae. Plantă erbacee, pere- nă, spontană, xeromezofită, mezotermă spre moderat termofilă, slab acid neutrofilă, întâlnită pe coaste înerbate, la margini de păduri, în fânețe, pe loes calcaros sau nisipos din jude- țele Cluj, Alba, Hunedoara, Dolj, Constanța, Galați, lași. Genetic, 2n = 16. Fitocenologic încadrată în Festucion rupicolae Quercion pubescentis. Răspândită în M-ții Balcani, în partea de sud a Ucrainei, a Federației Ruse și altele. Descriere. Tulpini lungi de 20-45 cm, erecte, acoperite cu peri lungi, gălbui bruni. Frunze imparipenat compuse, cu foliolele cili- ate pe margini și nervuri. Stipele membranoa- se, triunghiular lanceolate. Flori galbene, pă- roase pe vexsil, grupate în inflorescență glo- buloasă sau capitat sferică. înflorire, V-VI. Fruct păstaie păroasă, brunie. Semințe oblic reniforme. Bioterapie. Planta are importanță în medicina umană populară. I se atribuie proprie- tăți antiinflamatorii, antidiareice și antidureroa- se. Sunt utilizate numai rădăcinile pentru tratarea durerilor de piept, durerilor de stomac, durerilor de intestine, hernie și durerilor de dinți. Pentru ușurarea nașterilor se folosesc părțile aeriene ale plantei. Recoltare. Rădăcinile (Astragali radix) se recoltează când se află înflorită. Se scot din pământ cu cazmaua sau sapa, se spală într-un curent de apă, se taie în frag- mente mici și se usucă în strat subțire, la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili sau pungi de hârtie. La nevoie rădăcina poate fi folosită și în stare proaspătă. Părțile aeriene ale plantei (Astragali herba) se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, între orele 10-14. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi de hârtie. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea durerilor de piept, durerilor de abdomen și hernie: extracție alcoolică, din 10 g rădăcină mărunțită, peste care se toarnă 500 ml rachiu de 30-40°; se lasă 10 zile, timp în care sticla se agită pentru uniformizarea con- centrației; se strecoară; se ia câte un păhărel de trei ori pe zi (dimineața, prânz și seara). 2. Pentru ușurarea nașterii: decoct, din 1 linguriță plantă uscată mărunțită la o cană (250 ml) cu apă; se fierbe 2-3 minute; se lasă la răcit până la călduț; se strecoară; se beau 3 căni pe zi. Uz extern. Pentru atenuarea durerilor de dinți: ex- tracție alcoolică pregătită ca mai sus. Se ține în gură cca 1-2 minute. Apicultură. Florile furni- zează culesul de nectar și polen. Producția de miere 200-400 kg/ha. Ponderea economi- co-apicolă mijlocie. Ornamental. Decorativă prin flori și frunze. Poate fi folosită la marginea masivelor arborescente, pe terenuri nisipoase. ZBURĂTOARE DE MLAȘTINĂ (Epilobium palustre), fam. Onagraceae. Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, circumpo- lar-boreală, hidrofită, amfitolerantă la tempera- tură, acidofilă, întâlnită prin mlaștinile de turbă, pe aluviunile râurilor, coaste pietroase, pietri- șuri, grohotișuri din regiunea montană; se mai numește pufuliță de mlaștină. Genetic, 2n = 36. Fitocenologic, Car. Caricetalia nigrae (^ MAG- NOCARICION), Calthion. Răspândită în Euro- pa, Asia. Descriere. Rizom ramificat, cu stoloni subterani lungi, groși, cărnoși, roșeați. Tulpini cilindrice, rigide, înalte până la 1 m, slab-păroase în partea superioară. Frunze liniare sau liniar-lanceolate, sesile sau cu pețiolul foarte scurt, glabre sau alipit-păroase. Flori roz-deschis, rareori albe, grupate în racem terminal; caliciul din 4 sepale roșii, alipit sau scurt-păroase; corola din 4 petale, mai lungi decât sepalele; androceul din 8 stamine roz-pal, cu antere brune-cenușii; gineceul cu ovar inferior, stil filiform, stigmat cu 4 lobi. înflo- rire, VII-IX. Fruct, capsulă. Semințe alungite, papiloase. Compoziția chimică. Nestudiată. Potrivit rezultatelor obținute în tratamentul empiric asupra bolilor ficatului și tubului diges- tiv presupunem că planta conține flavone, steroli, taninuri, polifenoli (acidelagic, acidca- feic.camferol, quercetol, myrcetin), saponine, acizi triterpenici (ursolic, hidroxiursolic, oleano- lic, hidroxioleanolic), antociani, vitamina C, ulei volatil, zaharuri, aminoacizi (serină, valină, leu- cină, cisteină, treonină, fenilalanină, tirozină, zgaibă 938 zigofilacee izoleucină, prolină, alanină, arginină, aspara- gină, glutamină, glicină, triptofan, metionină etc.), săruri minerale cu Ca, Cu, Zn, K, S, P. Bioterapie. în satele din bazinul Teleajen, rizo- mul, stolonii și părțile superioare ale tulpini au utilizări terapeutice. Li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, anticirotice, antiinfecțioase he- patice și intestinale, diuretice. Folosită în bolile hepatice și ale tubului digestiv, răni, dureri de inimă, avitaminoze. Recoltare. Rizomul și sto- lonii (Epilobii palustre rhizoma et sarmentum) se recoltează în timpul înfloririi sau toamna. Părțile aeriene superioare înflorite (Epilobiipa- lustre herba), se recoltează pe timp frumos, însorit, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subțire, în camere bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în saci textili, în camere uscate. Medicină umană. Uz in- tern. Pentru tratarea hepatitei cronice, cirozei, în enterite, ulcer gastroduodenal, diaree, dureri de inimă, avitaminoză: infuzie, din 4,300 g rizom și stoloni uscați și mărunțiți peste care se toar- nă 1 I de apă dată în clocot. Se lasă acoperită 5-6 ore. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi câte o ceașcă (100 ml) cu 30 minute înainte de masă. De obicei infuzia obținută se amestecă în părți egale cu cea obținută din florile de zburătoare (Chamaerion angustifolium). Se bea aceeași cantitate. Uz extern. Pentru tratarea rănilor, aftelor: infuzie, din 5-10 g plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 2-3 ore. Se strecoară. Se fac spălă- turi bucale în cazul rănilor și se clătește de mai multe ori gura pe zi. Apicultură. Specie melife- ră. Florile oferă albinelor culesul de nectar și polen. Producția de miere, 40-50 kg/ha. Pon- dere economico-apicolă mică (v. PI. LXIV, 4, 5). ZGAIBĂ (Lapsana communis), fam. Asteraceae. Plantă erbacee, anuală, terofită, xeromezofită spre mezofită, mezotermă, aci- do-neutrofilă, comună în întreaga țară, prin lo- curi umbroase, păduri, zăvoaie, livezi, tăieturi de păduri, pe lângă garduri, de la câmpie până în regiunea montană; se mai numește buruiana de brâncă, buruiană de orbalț, iarbă de zgăibi, iarbă de zgaibă, iarba-zgăibii, salată-câineas- că, salata-câinelui, scai, scăietiu, zgrăbunțică. Genetic, 2n = 14. Fitocenologic, încadrată în Querco-Fagetea, Arction, Car. Alliarion. Răs- pândită în Europa, Asia de Vest, Africa de Nord. Descriere. Tulpină erectă, ușor muchia- tă și ușor sulcată, simplu sau glandulos păroasă, paniculat ramificată. Frunze ovat-elip- tice, cele inferioare pețiolate, cele mijlocii scurt-pețiolate, cele superioare sesile, ovat până la îngust lanceolate. Flori galbene, gru- pate în calatidiu. înflorire VI-VIII. Fruct achenă, fără papus. Compoziție chimică. Nestudiată. Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utili- zări terapeutice în medicina tradițională umană și veterinară. Plantei i se atribuie proprietăți antiinflamatoare, antibacteriene, cicatrizante. Există părerea că limitează sau elimină proce- sul inflamator, manifestă proprietăți bacterici- de, favorizează procesul de epitelizare și vin- decare a rănilor. Folosită de medicina umană populară în tratarea rănilor care au prins coajă (zgaibă), răni obișnuite, bube, erizipel (boală contagioasă provocată de streptococul hemo- litic manifestată prin inflamarea și înroșirea unei porțiuni de piele), rar de medicina veteri- nară tradițională la tratarea porcului de rujet. Recoltare. Părțile aeriene ale plantei (Lapsani herba) sau numai frunzele (Lapsani folium) se recoltează în timpul înfloririi. Se folosesc în stare proaspătă. Medicină umană. Uz intern. 1. Pentru tratarea tăieturilor, rănilor, rănilor cu coajă: cataplasme, cu frunze proaspete. Se așează pe locul afectat și se pansează. Se schimbă de 2 ori pe zi (dimineața și seara). 2. Pentru tratarea erizipelului: cataplasme, cu 2-3 straturi de frunze pe întreaga suprafață a pielii infectate. Se pansează. Medicină veteri- nară. Empiric, pentru tratarea porcilor de rujet: plantă proaspătă, se toacă și se adaugă în mâncare. Planta conține substanțe antibiotice care acționează împotriva antraxului. Reco- mandată și în această boală. ZI G O FI L AC E E (Zygophyllaceae), familie neomogenă, care cuprinde 30 de genuri, cu cca 250 specii plante erbacee perene sau arbuști, rar plante erbacee anuale sau arbori, răspândite mai ales în deserturi și stepe cu soluri sărăturoase. Frunze opuse sau alterne, întregi, simplu sau dublu penate, cu 2 stipele la baza pețiolului, uneori transformate în spini. Flori bisexuate (hermafrodite), actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 5, rar 4; caliciul dialisepal; corola dialipetală; androceul, din 10 sau 8 sta- mine, din jumătate externe, opuse petalelor, și jumătate interne, opuse sepalelor, cu antere introrse; gineceul, sesil sau stipelat, cu ovar superior din 3-5 cârpele, cu 2 până la nume- roase ovule epitrope, pendule sau ascendente. zigolfilacee 939 zmeur Formula florală: sau -i- K^C^As+s! Fruct variat. Semințe cu sau fără albumen, embrion drept, rar curbat, cotiledoane cărnoa- se. Speciile de plante conțin rășini, saponine, alcaloizi. Flora României conține 4 specii, apar- ținând la tot atâtea genuri: Reganum- Zygo- phyllum\ Tribulus', Nitraria. ZMEUR (Rubus idaeus), fam. Rosa- ceae. Arbust tufos, cu lăstari târâtori, nanofane- rofit, circumpolar (boreal), mezofit, mezoterm, acid-neutrofil, întâlnit prin păduri, luminișuri de pădure, tufărișuri, coaste stâncoase, frecvent și abundent în tăieturile de pădure din regiunea montană, rar la dealuri, pe soluri eubazice, moderat acide, bogate în humus, afânate, revene; se mai numește azmură, mană, măli- nă, mur, poame de rug, rug de munte, sco- bicuri, smeurar. Genetic, 2n = 14, 21, 28, 42. Fitocenologic, încadrat în Fagetalia, Car. Epilo- bietalia angustifolii. Răspândit în zona subartică și rece temperată din emisfera nordică (Euro- pa, Asia, America de Nord). Cunoscut din timpuri preistorice. Cultivat în unele zone ale țării. Cerințe moderate față de căldură. Lemnul tulpinilor anuale bine copt nu este afectat de geruri. Coacerea insuficientă a lemnului facili- tează degerarea vârfurilor la tulpini în iernile aspre. Vegetează mulțumitor în zonele cu 600-700 mm precipitații anual și excelent în cele cu 800-900 mm. Apa stagnantă în sol și perioadele secetoase îi sunt dăunătoare. Pro- ducții mari la lumina solară directă și mai scă- zute în condiții de umbrire. Preferă soluri mijlo- cii, bine structurate, fertile, suficient de umede, permeabile, cu reacție slab acidă (pH 5,6-6,8) și apa freatică sub 1-1,5 m adâncime. Fructele obținute în zona dealurilor mici și mijlocii sunt mai bine colorate și mai dulci. Descriere. Ră- dăcină ramificată, superficială (10-30 cm). Tul- pini erecte, arcuite la vârf, cilindrice, simple sau ramificate, înalte până la 1,50 (2) m, cu ghimpi deși în partea inferioară, cu durata de viață 2 ani. Frunze imparipenate, cu 3-5-7 foliole ovat-lanceolate, adânc-serate și cu dinți mu- cronați, pe dos albicioase. Flori mici, albe, gru- pate în raceme. Fruct, polidrupă roșie, aromată, dulce. Maturizare, VII—VI11. Compoziție chimi- că. Fructele conțin zaharuri (4,5-10,6 g%), acizi organici (1,1-2,3 g%), pectine (0,5-2,8 g%), proteine (1,2 g%), cenușă (0,6 g%), potasiu (127 mg%), fosfor (45 mg%), calciu (27,3 mg%), magneziu (24 mg%), mangan (15 mg%), sodiu (3,9 mg%), zinc (3 mg%), cupru (1 mg%), fier (0,6 mg%), acid carbonic (25 mg%), vitaminele (0,02 mg%) și B₂ (0,03 mg%), provitamina A, vitaminele D și P, substanțe tanante ș.a. (M. Boțea, Gh. Bădescu, A. Botar, 1984). Frunzele conțin tanin (10%), substanțe de natură flavonică, vitamina C (800 mg%), substanțe minerale. Alimentație. Fructele, hrănitoare, se consumă în stare proaspătă sau prelucrate. Gust plăcut, aromat, răcoritor. Va- loare energetică, 40 kcal/100 g fructe. Din luje- rii tineri se poate pregăti un ceai plăcut aromat. Industrie. Fructele sunt industrializate sub formă de suc, pastă, peltea, gelofruct, jeleu, gem, marmeladă, dulceață, compot, fructe za- harisite, șerbet, sirop, băuturi răcoritoare, în- ghețată, cremă, spumă, fructe congelate, vin, vermut, lichior, coloranți naturali (inclusiv pen- tru cosmetică), preparate farmaceutice ș.a. Bio- terapie. Fructele și frunzele plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Fructele au acțiune tonică generală asupra or- ganismului, favorizează digestia, normalizează tranzitul intestinal și împiedică manifestarea diareei, retrage din umorile corpului toxinele și favorizează eliminarea lor, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eli- minată, favorizează sudorația, elimină spas- mele gastrointestinale, elimină senzația de încălzire excesivă. Indicate în astenie, afecțiuni cardiace, digestive, pulmonare, renale, urinare, colici renale, colită cronică, congestie pulmo- nară, diabet zaharat, dureri cardiace și gastri- ce, enterită, enterocolită, angiocolită, gastrită hiperacidă, hiperazotemie, hemoragie, inflamații ale căilor urinare, pielonefrită, cistită, prostatită, reumatism, ulcer gastro-duodenal, tuberculo- ză, febră, afecțiuni oculare, amigdalită, bron- șită, cefalee, constipație, eczeme, dismenoree, pirosis, răgușeală, răceală, scarlatină, scorbut, stări febrile infecțioase. Frunzele au acțiune astringentă, digestivă, diuretică, sudorifică, dezinfectantă. Recoltare. Frunzele (Rubiiidaei folium) se recoltează înainte și în timpul înfloririi prin strujirea foliolelor de pe pețiolul principal. Se usucă la umbră, în strat subțire, în încăperi bine aerate. Uscarea artificială, la 40-50° C. Se păstrează în saci textili. Fructele (Rubii idaei fructus) se recoltează când ajung la maturita- tea fiziologică. Se transportă în lădițe. Produc- ția, 8 t/ha. Medicină umană. Uz intern. 1. Pen- tru tratarea diareei, în enterocolită, gastrită hiperacidă, ulcer gastric, pirosis: infuzie, din zoofilie 940 zosteracee 1-2 lingurițe frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea constipației, mărirea diurezei, sudorației, trata- rea asteniei, reumatismului, gutei și a altor a- fecțiuni menționate la bioterapie: consum de fructe crude; suc, sirop din suc. 3. Pentru tratarea tusei, răcelii, bronșitei: infuzie, din 1 linguriță frunze uscate și mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se acoperă pentru 10-15 minute. Se strecoară. Se îndul- cește cu miere. Se beau 2-3 căni pe zi. în unele regiuni infuzia de frunze este utilizată pentru tratarea afecțiunilor prostatei. 4. Pentru trata- rea de hiperfoliculinism, dismenoree, tulburări premenstruale (tensiune mamară, dismenoree etc.), inflamații ale organelor genitale feminine metrite, ovar polichistic, mastopatie, dispare- unie: macerat din mlâdițe proaspete în soluție hidroglicero-alcoolică, 1 DH. Se iau 30-50 pică- turi o dată pe zi, în puțină apă, înainte de a mânca cu 15 minute (F. Piteră, 2000). Uz extern. 1. Pentru tratarea bolilor de piele, ecze- me, bube: cataplasme, calde, cu zeama rezul- tată din fierberea frunzelor. 2. Pentru tratarea conjunctivitei, nevralgiilor dentare, rănilor, erupțiilor tegumentare: infuzie, din 2 linguri frunze uscate mărunțite la cană (250 ml). Se acoperă timp de 10-15 minute. Se strecoară. Cu infuzia călduță se spală ochii, în caz de conjunctivită; se face gargară, se clătește gura sau se ține lichidul în gură 1-2 minute în nevralgii dentare; se aplică cataplasme sau se spală locul afectat, în cazul rănilor și erupțiilor tegumentare. 3. Pentru aceleași afecțiuni ca mai sus: infuzie, din 1 linguriță amestec în părți egale, de frunze uscate, mărunțite, de zmeur și mur de pădure, la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se acoperă pentru 15 minute. Se strecoară. Același tratament ca mai sus. Api- cultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesul de nectar și polen. Producția de nectar, 1,6-3,0 mg/floare în zona forestieră. Producția de miere în masivele încheiate de zmeuriș, 200 kg/ha. Pondere economico-api- colă foarte mare (v. PI. LXIV, 6). ZOOFILIE, polenizare a florilor reali- zată de animale; sin. zoogamie. Se subdivide după agenții polenizatori în entomogamie, orni- togamie, chiropterogamie. ZOOGAMIE, ZOOFILIE ZOSTERACEE (Zosteraceae), fa- milie care grupează 7 specii plante erbacee, perene, marine, submerse, răspândite pe tot globul. Frunze liniare, întregi. Flori golașe, uni- sexuat-monoice, fără periant, grupate într-o in- florescență spiciformă închisă în baza umflată a unei hipsofile (spată) foliacee; florile mascule cu câte o stamină; florile femele cu un ovar, stil filiform terminat cu 2 stigmate și un ovul. Fruct acheniform, monosperm. Flora României conți- ne 2 specii ce aparțin genului Zostera, x= 6. Clasificarea botanică a speciilor de plante descrise REGNUL VEGETALIA (PLANTAE) Srg. MYCOBIONTA înc. Mycophyta (Fungi) CI. Ascomycetae Scl. Gymnosascomycetidae Ord. Protascales Fam. Saccharomycetaceae Saccharomyces cerevisiae Scl. Carpoascomycetidae Ord. Elaphomycetales Fam. Elaphomycetaceae Elaphomyces granulatus Ord. Helotiales Fam. Geoglossaceae Trichoglossum hirsutum Ord. Pezizales Fam. Pezizaceae Aleuria aurantia, Disciotis venosa, Otidia onotica, Peziza badia Fam. Helvellaceae Gyromitra esculenta, G. infula Fam. Morchellaceae Morchella conica, M. elata, M. esculenta, Ptychoverpa bohemica Ord. Tuberales Fam. Tuberaceae Tuber aestivum, T. melanosporum Fam. Terfeziaceae Choiromyces maeandriformis CI. Basidiomycetae Ord. Tremellales Fam. Tremellaceae Pseudohydnum gelatinosum Ord. Auriculariales Fam. Auriculariaceae Auricularia auricula-jadae, A. mesenterica Ord. Dacrymycetales Fam. Dacrymycetaceae Colocera viscosa, Dacrymyces palmatus Ord. Aphyllophorales Fam. Stereaceae Stereum hirsutum Fam. Clavariaceae Clavulina cristata, Ramaria aurea, R. botry- tis, R. crispula, R. flava, R. formosa, Spa- rassis crispa Fam. Hydnaceae Hericium erinaceum, Hydnellum suaveo- iens, H. zonatum, Hydnum repandum, Sar- codon imbricatus Fam. Meruliaceae Șerpuia lacrymans Fam. Fistulinaceae Fistulina hepatica Fam. Scutigeraceae Polypilus umbellatus, Scutiger confluens, S. ovinus Universul plantelor 942 Clasificare botanică Fam. Polyporaceae Coriolus hirsutus, C. versicolor, Daedalea quercina, Fomes fomentarius, F. pinicola, Ganoderma applanatum, G. lucidum, lo- nonotus hispidus, Laetiporus sulphureus, Phellinus igniarius, Ph. robustus, Piptopo- rus betulimis, Polyporus brumalis, P. squa- mosus, Pycnoporus cinnabarinus Fam. Cantharellaceae Cantharellus cibarius, C. lutescens, Crate- rellus cinereus, C. cornucopioides Ord. Agaricales Fam. Pleu rotaceae Panus rudis, Pleurotus ostreatus Fam. Hygrophoraceae Hygrocybe punicea, Hygrophorus ebur- neus, H. penarius Fam. Tricholomataceae Armillariella mellea, A. tabescens, Calocybe gambosa, Catathelasma imperiale, Clitocy- be alexandri, C. geotropa, C. infundibulifor- mis, C. odora, Clitopilus prunulus, Flammuli- na velutipes, Lentinellus cochleatus, Lepista nuda, L personala, Marasmius alliaceus, M. oreades, Omphalotus olearis, Strobilurus exsculentus. Tricholoma orirubesn, T. ro- bustum, Xerula longipes Fam. Amanitaceae Amanita caesarea, A. muscaria, A. panthe- rina, A. phalloides, A. rubescens, Pluteus cervinus, Volvariella bombycina Fam. Agaricaceae Agaricus arvensis, A. campestris, Lepiota clypeolaria, Macrolepiota procera, M; rha- codes Fam. Coprinaceae Coprinus atramentarius, C. comatus, C. mi- caceus, C. picaceus Fam. Strophariaceae Hypholoma fasciculare Fam. Cortinariaceae Cortinarius balteatus, C. violaceus, Dermo- cybe cinnamomea Fam. Rhodophyllaceae Rhodophyllus clypeatus, Ph. saundersii Fam. Boletaceae Boletus aereus, B. appendiculatus, B. auran- tiacus, B. bovinus, B. duriusculus, B. edulis, B. granulatus, B. griseus, B. Iuridus, B. lu- teus, B. purpureus, B. regius, B. reticulatus, B. satanas, B. scaber, B. subtomentosus Fam. Russulaceae Lactarius deliciosus, L. mitissimus, L. pipe- ratus, L. subdulcis, L. torminosus, L. vole- mus, Russula alutacea, R. aurata, R. cya- noxantha, R. delica, R. emetica, R. foetens, R. integra, R. lepida, R. nigricans, R. oliva- cea, R. vesca, R. virescens, R. xerompelina Ord. Gasteromycetales Fam. Phallaceae Phallus impudicus Fam. Lycoperdaceae Bovista nigresscens, B. plumbea, Lasio- sphaera gigantea, Lycoperdon perlatum, L. pyriforme, Mycenastrum corium Fam. Nidulariaceae Crucibulum laeve, Cyanthus striatus Fam. Sclerodermataceae Scleroderma aurantium Fam. Astraeaceae Astraeus hygrometricus înc. Lichenophyta CI. Ascolîchenes Ord. Discolichenes (Gymnocarpea) Fam. Peltigeraceae Peltigera canina Fam. Stictaceae Lobaria pulmonaria Fam. Cladoniaceae Cladonia pyxidata, C. rangiferina Fam. Parmeliaceae Cetraria islandica, Parmelia furfuracea, P. physodes Fam. Usneaceae Evernia prunastri, Usnea barbata Fam. Teloschistaceae Xanthoria parietina Srg. BRYOBIONTA înc. Bryophyta (Aschegoniatae avascula- re) CI. Hepaticatae Ord. Marchantiales Fam. Marchantiaceae Marchantia polymorpha CI. Bryatae (Musci) Scl. Sphagnidae Ord. Sphagnales Fam. Sphagnaceae Sphagnum palustre Scl. Polytrichadae Ord. Polytrichales Universul plantelor 943 Clasificare botanică Fam. Polytrichaceae Polytrichum commune Srg. CORMOBIONTA înc. Pteridophyta CI. Lycopodiatae (Lycopsida) Ord. Lycopodiales Fam. Lycopodiaceae Lycopodium annotinum, L. clavatum, Hu- perzia selago Fam. Selaginellaceae Selaginella helvetica CI. Equisetatae (Sphenopsida) Ord. Equisetales Fam . Eq u isetaceae Equisetum arvense, E. telmateja CI. Filicatae (Filicopsida) Scl. Ophioglossidae Ord. Ophioglossales Fam. Ophioglossaceae Ophioglossum vulgatum Scl. Pllypodiidae Ord. Filicales Fam. Aspidiaceae Dryopteris filix-mas Fam. Athy riaceae Cystopteris fragilis Fam. Aspleniaceae Ceterach officinarum, Phyllitis scolopen- drium Fam. Polypodiaceae Polypodium vulgare Scl. Hydropterididae Ord. Salvinales Fam. Salviniaceae Salvinia natans Fam. Azolaceae Azolla caroliniana, A. filiculiodes înc. Pinophyta (Gymnospermatophyta) CI. Pinatae Ord. Pinales Fam. Cupressaceae Juniperus communis, J. sabina, Thuja occi- dentalis, T. orientalis Fam.Taxaceae Taxus baccata CI. Gnetate Ord. Ephedrales Fam. Ephedraceae Ephedra distachya Fam. Pinaceae Abies alba, Larix decidua ssp. polonica, Picea abies, Pinus cembra, P. mugo, P. sylvestris Fam. Taxodiaceae Seguoia gigantea, Taxodium distichum înc. Magnoliophyta (Angiospermatophyta) CI. Magnoliatae (Dicotyledonatae) Scl. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. Magnoliales Fam. Magnoliaceae Magnolia acuminata, M. grandiflora Fam. Lauraceae Laurus nobilis Ord. Berberidalis Fam. Berberidaceae Berberis vulgaris, Mahonia aquifolium Ord. Aristolochiales Fam. Aristolochiaceae Aristolochia clematitis, Asarum europaeum Ord. Nymphaeales Fam. Nymphaeaceae Nymphaea alba, N. alba var. thermalis, N. candida, Nuphar Iuțea Ord. Ranunculales Fam. Ranunculaceae Sfam. Helleborideae Aconitum firmum, A. moldavicum, A. tau- ricum, Coltha palustris. Consolida regalis, Helleborus purpurascens, Nigella sativa, Trollius europaeus Sfam. Anemonoideae Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Clematis alpina, C. jackmanni, C. recta, C. vitalba, C. recta, Hepatica trans- silvanica, Pulsatil la montana, P. vul- garis Sfam. Ranunculoideae Adonis vernalis, Ranunculus acris, R. fi- caria Fam. Berberidaceae Berberis thunbergii, B. vulgaris, Mahonia aquifolium Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Chelidonium majus, Corydalis bulbosa, Pa- paver bracteatum, P. corona-sancti-ste- phani, P. rhoeas, P. somniferum Fam. Fumariaceae Fum aria officinalis Universul plantelor 944 Clasificare botanică Scl. Hamamel idae (Amentiferae) Ord. Hamamelidales Fam. Platanaceae Platanus occidentalis, P. orientalis Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Ulmus glabra, U. laevis, U. minor Fam. Moraceae Ficus carica, Morus alba, M. nigra Fam. Cannabaceae Cannabis sativa, Humulus lupulus Fam. Urticaceae Boehmeria nivea, Parietaria officinalis, Ur- tica dioica, U. urens Ord. Fagales Fam. Fagaceae Castanea sativa, Fagus sylvatica, Quercus borealis, Q. cerris, Q. frainetto, Q. pedun- culiflora, Q. petraea, Q. pubescens, Q. ro- bur, Q. rubra Fam. Betulaceae Alnus glutinosa, A. incana, A. viridis, Betula nana, B. pendula, B. pubescens, Carpinus betulus, Corylus ave liana, C. col urna Ord. luglandales Fam. luglandaceae Juglans nigra, J. regia Scl. Rosidae Ord. Saxifragales Fam. Grossulariaceae Ribes nigrum, R. rubrum, R. uva-crispa Fam. Hydrangeaceae Philadelphus coronarius Fam. Saxifragaceae Parnasia palustris Ord. Sarracenilles Fam. Droseraceae Drosera rotundifolia Ord. Rosales Fam. Crassulaceae Sedum acre, S. telephium, Sempervivum tectorum Fam. Rosaceae Sfam. Rosoide.ae Agrimonia eupatoria, Alchemilla vulgaris, Filipendula ulmaria, F. vulgaris, Fragaria moschata, F. vesca, Geum urbanum, Po- tentilla anserina, P. erecta, Roșa canina, R. centifolia, R. damascena, R. gallica, R. pendulina, Rubus caesius, R. fruticosus, R. idaeis, Sanguisorba officinalis Sfam. Maloideae (Pomoideae) Cerasusavium, C. vulgaris, Crataegus mo- nogyna, Crataegus axyacantha, Cydonia oblonga, Malus domestica, M. sylvestris, Mespilus germanica, Pyrus pyraster, P. sa- tiva, Sorbus aucuparia, S. domestica, S. torminalis Sfam. Prunoideae Amygdalus communis, Cerasus avium, C. fruticosa, C. vulgaris, Persica vulgaris, Armeniaca vulgaris, Prunus cerasifera, P. domestica, P. spinosa, Padus avium, P. serotina Ord. Fabales (Leguminosales) Fam. Mimosaceae Mimosa pudica Fam. Caesalpiniaceae Gleditschia triacanthos Fam. Fabaceae (Leguminosae, Pa- pi I ionaceae) Anthyllis vulneraria, Arachis hypogaea, Ci- cer arietinum, Galega officinalis, Genista tinctoria, Glycine max, Glycyrrhiza echinata, G. glabra, Laburnum anagyroides, Lathyrus sativus, Lens culinaris, Lotus corniculatus, Lupinus albuș, L. luteus, L. polyphyllus, Medicago sativa, Mellilotus officinalis, Onobrychis viciifolia, Onosis spinosa, Pha- seolus vulgaris, Pisum sativum, Robinia pseudacacea, Sarothamnus scoparius, Spartium junceum, Sophora japonica, Trifo- Hum pratense, T. repens, Trigonella foenum graecum, Vicia faba, Vigna sinensis Ord. Myrtales Fam. Onagraceae (Oenotheraceae) Chamaerion angustifolium, Epilobium colli- num, E. hirsutum, E. montanum, E. palus- tre, E. parviflorum, E. roseum Fam. Lythraceae Lythrum salicaria Fam. Trapaceae Trapa natans Fam. Punicaceae Punica granatum Ord. Elaeagnales Fam. Elaeagnaceae Hippophae rhamnoides Ord. Rutales (Terebinthales) Fam. Rutaceae Citrus aurantium, C. limon, C. nobilis, Dic- tamnus albuș, Ruta graveolens Universul plantelor 945 Clasificare botanică Fam. Anacardiaceae Cotinus coggygria, Rhus typhina Fam. Simaroubaceae Ailanthus altissima Ord. Sapindales (Acerales) Fam. Hippocastanaceae Aesculus hippocastanum Fam. Aceraceae Acer campestre, A. monspessulanum, A. negundo, A. platanoides, A. pseudopla- tanus, A. saccharinum, A. tataricum Ord. Geraniales Fam. Oxalidaceae Oxalis acetosella Fam. Linaceae Linum usitatissimum Fam. Geraniaceae Erodium cicutarium, Geranium macrorrhizum, G. robertianum, Pelargo- nium zonale Fam. Tropaeolaceae Tropaeolum majus Fam. Balsaminaceae Impatiens noli-tangere Ord. Polygalales Fam. Polygalaceae Polygala amara, P. vulgaris Ord. Cornales Fam. Cornaceae Cornus mas, C. sanguinea Ord. Araliales Fam. Araliaceae Hedera helix Fam. Apiaceae (Umbelliferae) Angelica archangelica, Anethum graveo- lens ssp. hortorum, Anthriscus cerefolium, Apium graveolens, Carum carvi, Corian- drum sativum, Daucus carota ssp. sativum, Eryngium campestre, E. planum, Foeniculum vulgare, Levisticum officinale, Pastinaca sativa, Petroselium hortense, Pimpinella anisum, P. saxifraga, Sanicula europaea Ord. Celastrales Fam. Celastraceae ■Euonymus europaea Ord. Rhamnales Fam. Rhamnaceae Frangula alnus, Paliurus spina-Christi, Par- thenocissus quinquefolis, P. tricuspidata, Rhamnus catharicus Fam. Vitaceae Parthenocisus quinquefolia, P. tricuspidata, Vitis sylvestris, V. Vinifera Ord. Santalales Fam. Loranthaceae Viscum album Ord. Euphorbiales Fam. Euphorbiaceae Euphorbia cyparissias, Mercuriales annua, Ricinus communis Fam. Buxaceae Buxus sempervirens Ord. Thymelaeales Fam.Thymeleaceae Daphne blagayana, D. cneorum, D. Iau- reola, D. mezereum Ord. Ericales Fam. Pyrolaceae Orthilia secunda, Pyrola rotundifolia Scl. Dillenidae Ord. Dilleniales Fam. Paeoniaceae Caltha palustris, Paeonia daurica, P. offici- nalis, P. peregrina, P. tenuifolis Ord. Theales Fam.Theaceae Thea sinensis Fam. Hypericaceae (Guttiferae) Hypericum perforatum Ord. Violales (Parietalis) Fam. Violaceae Viola odorata, V. tricolor Ord. Capparales (Rhoeadales) Fam. Capparaceae Capparis spinosa Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Alliaria petiolata, Armoracea rusticana, Barbarea vulgaris, Brassica juncea, B. na- pus var. napobrassica, B. napus ssp. olei- fera, B. nigra, B. oleraceavar. botrytissub- var. cauliflora, B. oleracea var. capitata, B. oleracea var. capitata forma rubra, B. oleracea var. gemmifera, B. oleracea var. gongylodes, B. oleracea var. sa- bauda, B. pekinensis, B. rapa, Camelina microcarpa, C. sativa, Capsella bursa-pas- toris, Cardamine bulbifera, Cochlearia py re naica, Cheiranthus cheiri, Isatis tinctoria, Nasturtium officinale, Raphanus sativus, Sinapis alba, S. nigra, Sisymbrium officinale Universul plantelor 946 Clasificare botanică Fam. Resedaceae Reseda Iuțea, R. luteola, R. odorata Ord. Tamaricales Fam. Tamaricaceae Myricaria germanica, Tamarix ramosissi- ma Ord. Salicales Fam. Salicaceae Populus alba, P. nigra, P. tremula, Salix alba, S. babylonica, S. caprea, S. ci ne rea, S. fragilis, S. purpurea, S. viminalis Ord. Cucurbitales Fam. Cucurbitaceae Bryonia alba, Citrullus lanatus, C. colocyn- thoides, Cucumis mei o, C. sativus, Cucur- bita maxima, C. pepo, Luffa cilindrica Ord. Malvales Fam. Tiliaceae Tilia cordata, T. platyphyllos, T. tomentosa Fam. Sterculiaceae Theobroma cacao Fam. Malvaceae Althaea officinalis, A. roșea, Gossypium hir- sutum, G. herbaceum, Hibiscus cannabi- nus, H. esculentus, H. trionum, Lavathera thuringiaca, Malva crispa, M. glabra, M. ne- glecta, M. sylvestris Ord. Ericales (Bicornes) Fam. Ericaceae Arctostaphylos uva-ursi, Calluna vulgaris, Rhododendron kotschi, Vaccinium myr- tillus, V. oxycoccus, V. vitis-idaea Fam. Py rolaceae Orthilia secunda, Pyrola rotundifolia Ord. Primulales Fam. Primulaceae Anagallis arvensis, Cortusa matthioli, Lysi- machia nummularia, L. vulgaris, Primula elatior, P. verris Scl. Caryophyllidae Ord. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. Phytolaccaceae Phytolacca americana Fam. Nyctaginaceae Mirabilis jalapa Fam. Caryophyllaceae Sfam. Alisnoideae Herniaria glabra Sfam. Silenoideae Dianthus callizonus, D. caryophyllus, Lych- nis flos-cuculi, Saponaria officinalis Sfam. Caryophylloideae Gypsophyla paniculata, Lychnis flos-cuculi Fam. Portulacaceae Portulaca oleracea Fam. Chenopodiaceae Atriplex hortensis, Beta vulgaris var. altissi- ma, B.v. var. canditiva, B. v. var. crassa, Chenopodium album, Ch. rubrum, Spina- cea oleracea Fam. Amaranthaceae Amaranthus albuș, A. caudatus, A. graeci- zans, A. chlorostachys, A. lividus, A. pani- culatus, A. retroflexus, Celosia argentea var. eristata Ord. Polygonales Fam. Polygonaceae Fagopyrum esculentum, Polygonum am- phibium, P. aviculare, P. bistorta. P. hydro- piper, P. persicaria, Rheum officinale, Rh. palmatum, Rh. rhabarbarum, Rumex acetosa, R. acetosella, R. alpinus, R. cris- pus, R. patientia Ord. Plumbaginales Fam. PIumbaginaceae Plumbago europaea CI. Asteridae Scl. Asteridae Ord. Gentianales Fam. Gentianaceae Centaurium erythraea, Gentiana acaulis, G. asclepiadea, G. Iuțea, G. punctata Fam. Menyanthaceae Menyanthes trifoliata Fam. Apocynaceae Vinca minor Fam. Asclepiadaceae Periploca graeca, Vincetoxicum hirundinaria Fam. Rubiaceae Coffea arabica, Galium aparine, G. mollugo, G. odoratum, G. verum, Rubia tinctorum Ord. Dipsacales Fam. Caprifoliaceae Sambucus ebulus, S. nigra, Viburnum opulus Fam. Valerianaceae Valeriana officinalis Fam. Dipsacaceae Scabiosa ochroleuca Ord. Oleales Fam. Oleaceae Forsythia suspensa, Fraxinus excelsior, Jasminum fruticans, J. officinalis, Ligus- Universul plantelor 947 Clasificare botanică trum vulgare, Olea europaea, Syringa josi- kaea, S. vulgaris Ord. Polemoniales Fam. Polemoniaceae Polemonium caeruleum Fam. Convolvulaceae Convolvulus arvensis, C. persicus, Ipo- moea batatus Fam. Boraginaceae Anchusa officinalis, Borago officinalis, Cy- noglossum officinale, Lithospermum offici- nale, Echium vulgare, Pulmonaria mollis, P. officinalis, Symphytum officinale Fam. Verbenaceae Verbena officinalis Ord. Scrophulariales Fam. Solanaceae Atropa belladonna, Capsicum annuum, Da- tura stramonium, Hyoscyamus niger, Lyco- persicon esculentum, Nicotiana rustica, N. tabacum, Physalis alkekengi, Scopolia carniolica, Solanum dulcamara, S. lacinia- tum, S. luteum, S. melongena, S. nigrum, S. tuberosum Fam. Scrophulariaceae Digitalis lanata, D. purpurea, Euphrasia rostkoviana, Linaria vulgaris, Scrophularia nodosa, Verbascum desiflorum, V. phlo- moides, V. thapsus, Veronica chamaedrys, V. officinalis Fam. Pedaliaceae Sesamum indicum Fam. Plantaginaceae Plantago lanceolata, P. major, P. media Ord. Lamiales Fam. Verbenaceae Verbena officinalis Fam. Lamiaceae (Labiatae) Ajuga genevensis, A. reptans, Ballota ni- gra, Dracocephalum moldovica. Gleocho- ma hederacea, Hyssopus officinalis, Lami- um album, L. purpureum, Lavandulla angustifolia, Leonurus cardiaca, Lycopus europaeus, Majorana hortensis, Marrubium vulgare, Melissa officinalis. Melittis melis- sophyllum, Mentha aquatica, M. crispa, M. piperita, M. pulegium, Nepeta cataria, Ocimum basillicum, Origanum vulgare. Pe- rilla ocymoides, Prunella vulgaris, Ros- marinus officinalis, Salvia glutinosa. S. offi- cinalis, S. sclarea, Satureja hortensis, Stachys germanica, S. officinalis, Teucrium chamaedrys, Thymus serpyllum, Thy- mus vulgaris Ord. Campanulales Fam. Campanulaceae Campanula persicifolia, C. trachelium Ord. Asterales Fam. Asteraceae (Compositae) Achillea millefolium, A. clypeolata, A. colli- na, Antennaria dioica, Anthemis tinctoria, Anthriscus ccrefolium, Arctium Iapa, Arnica montana, Artemisia abrotanum, A. absin- thium, A. dracunculus. A. vulgaris, Astrae- us hygrometricus, Bellis perennis, Bidens tripartita, Calendula officinalis, Carlina aca- ulis, Carthamus tinctorius, Centaurea cya- naus, Chamomilla recutita, Chrysanthe- mum balsamita, Ch. cinerariifoUum, Cichorium inthybus, Cnicus benedictus, Cynara cardunculus, C. scolymus, Eupatorium cannabinum, Erigeron cana- densis, Helianthus annuus, H. tuberosus, Helichrysum arenarium, Hieracium pilosel- la, Inula helenium, Lactuca sativa, Lapsana communis, Leontopodium alpinum, Leu- canthemum vulgare, Mycelis muralis, Onopordon acanthium, Petasites hybridus, Scorzonera hispanica, Senecis vulgaris, Silybum marianum, Solidago virgaurea, S. gigantea ssp. serstina, Tagetes erecta, Tanacetum vulgare, Taraxacum officinale, Tussilago farfara, Xanthium spinosum CI. Liliatae (Monocotyledonatae) Scl. Li li idae Ord. Alismatales Fam. Alismataceae Sagittaria sagittifolia Ord. Liliales Fam. Liliaceae Allium ascalonicum, A. cepa, A. fistulosum, A. porrum, A. sativum, A.s. ssp. sagitatum, A. ursinum, A. victoriales, A. vineale, As- paragus officinalis, Asphodeline Iuțea, Col- chicum autumnale, Convallaria majalis, Fritillaria imperialis, Fritillaria meleagris, F. orientalis, Hyacinthus orientalis, Lilium candidum, Lilium jankae, L. martagon, Merendera sobolifera, Muscari neglectum. Paris quadrifolia, Polygonatum odoratum, Ruscus aculeatus, Scilla bifolia, Tulipa ges- neriana, Veratrum album Universul plantelor 948 Clasificare botanică Fam. Amaryllidaceae Galanthus nivalis, Narcissus poeticus, N. pseudonarcissus, N. stellaris Ord. Iridales Fam. Iridaceae Crocus flavus, C. sativus, C. vernus, Iris germanica, I. graminea, I. pseudacorus Ord. Orchidales Fam. Orchidaceae Cypripedium calceolus, Dactylorhiza macu- lata, Nigritella nigra, N. rubra, Orchis milli- taris, O. moris, Platanthera bifolia Fam. Dioscoreaceae Tamus communis Ord. Cyperalis Fam. Cyperaceae Cyperus esculentus Ord. Poales Fam. Poaceae (Gramineae) Anthoxanthum odoratum, Avena sativa, Elymus repens, Hordeum sativum, Ory- za sativa, Panicum miliaceum, Phrag- mites australis, Secale cereale, Setaria italica, Sorghum bicolor, S. halepense, Triticum aestivum, T. dicoccom, T. du- rum, Zea mays, z. m. convar. saccha- rata Scl. Aricidae Ord. Arales Fam. Araceae Acorus calamus, Arum maculatum Ord. Typhales Fam.Typhaceae Typha angustifolia, T. latifolia Bibliografie Abbayes, H. des, Chadefaud, M. și colab. - Botanique Anatomie, Cycles evolutives Sys- tematique, Masson et C-ie Editeurs, Paris, 1963. Acatrinei, Gh. - Biologia celulei vegetale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975. Albu, C.D., Brezeanu, Maria - Mică enciclopedie de chimie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974. Alehin, V. - Rastitelinosti S.S.S.R. v eio osnovnîh zonah, Sovetskaia Nauka, Moskva, 1951. Alexan, M. - Ghidul micului culegător de plante medicinale, Trustul Plafar, București, 1976. Alexandrescu, C. - Igiena vârstei de creștere și igiena sporturilor, Editura Didactică și Peda- gogică, București, 1962. Alexandrescu, C. - Regimul de viață al sportivului, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964. Alexandrescu, C. - Igiena generală cu aplicații în sport, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1967. Alexandrescu, C. - Alimentația sportivului, Editura Stadion, București, 1973. Alexandrescu, C. - Igiena educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1977. Alexandri, Al., Al. - Chematoterapia si combaterea bolilor la plante, Editura Ceres, București, 1982. Alexandrova, V. - Klassifikația rostitelinosti, Nauka, Leningrad, 1969. Alexandrova, V. - Metodi videlenia rastitelinîh assoțiații, Nauka, Leningrad, 1971. Alexopoulus, C., I - Einfuhrung in die Mykologie, Editura G. Fischer, Jena, 1966. Aliev, D.A. - Fotosinteticeskaia deiatelnost, mineralnoe pitanice i produktivnost rastenii, Izda- telstvo «ELM», Baku, 1974. Andrei, M. - Să cunoaștem plantele medicinale, Editura Didactică si Pedagogică, Bucu- rești, 1971. Andrei, M. - Anatomia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978. Andrei, M., Anghel, I., Popescu, I., Stoica, E. - Lucrări practice de botanică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975. Anghel, I. - Citologie vegetală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979. Anghel, Gh. - Etape importante în studiul tipologic al pajiștilor din Republica Socialistă România, Probleme agricole, nr. 5, 1967. Anghel, Gh., Răvăruț, M., Turcu, Gh. - Geobotanica, Editura Ceres, București, 1971. Anghel, Gh. și colab. - Determinarea calității semințelor, Editura Academiei R.P.R., Bucu- rești, 1959. Universul plantelor 950 Bibliografie Anghel, Gh., Chirilă, C. Ciocîrlan, V., UIinici, A. - Buruienile din culturile agricole și combaterea lor, Editura Ceres, București, 1972. Antal, A. - Igiena școlară, Editura Medicală, București, 1973. Artenie, V. - Curs de chimie biologică, Voi. I—II, Universitatea «Al. I. Cuza», lași, 1976-1979. Atanasiu, E. - în lumea plantelor de leac, Editura Agrosilvică, București, 1968. Atanasiu, L., K., Fabian-Galan, Georgeta. - Progrese recente în cunoașterea proceselor de asi- milafie fotosintetică a carbonului. în volumul: Progrese și perspective în biologie. Centrul de multiplicare al Universității din București, București, 1977. Bobos, M., Lâszlo, K., Silaghi, Gh. - Contribuții la cunoașterea macromicetelor din Pomânia. Studii și cercetări de biologie, Seria Botanică, Tom 20, Nr. 3, Editura Academiei R. S. R., București, 1968. Baciu, I. - Fiziologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977. Baicu, T., Săvescu. A. - Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor plantelor agricole, Editura Ceres, București, 1978. Bajenov, S.V. - Toxicologia veterinară (traducere din I. rusă), București, 1954. Balațkii, O.F. - Ekonomica cistogo vozduha, Naukova Rumka, Kiev, 1979. Bassham, J .A. - Increasing Crop Production Through More Controlled Photosynthesis, Science, voi. 197, 1977. Bastin. R. - Physiologie vegetale, Libraire Blanchard, Paris, 1961. Bărbat, I., Calancea, L. - Nutriția minerală a plantelor, Editura Ceres, București, 1970. Bărbulescu, C., Burcea, P., Motcă, Gh. - Determinator pentru flora pajiștilor cu elemente de tehnologie, Editura Ceres, București, 1980. Bâtcă, Agneta, Tomescu Margareta - Vopsitul tradițional și modern în gospodărie, Editura Ceres, București, 1984. Beju, Angela - Tratamentul bolilor de ochi cu ajutorul plantelor, Editura Paco, 1995. Beldie, A. - Observații asupra vegetației lemnoase din Munții Bucegi, Analele I.C.F., voi. VI, 1940. Beldie. A. - Făgetele montane superioare dintre Valea lalomiței și Valea Buzăului, Editura Academiei R.P.R., București, 1951. Beldie, A. - Plante lemnoase din R.P.R., Editura Agrosilvică, București, 1953. Beldie, A. - Flora și vegetația Munților Bucegi, Editura Academiei R.S.R., București, 1967. Beldie, A., Chiriță, C. -Flora indicatoare din pădurile noastre, Editura Agrosilvică, Bucu- rești, 1967. Beldie, A. - Flora României - determinator ilustrat al plantelor vasculare. 1,2. Editura Academiei R.S.R., București, 1977, 1979. Beldie, A., Pridvornic, C. - Flori din munții noștri, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucu- rești, 1968. Benigni, R., Capra, C., Cattorini, P.E. - Pianti medicinali-chimia, farmacologia e terapia, Editura Inverni della Befa-Milano, voi. I și II, Edițiile 1962 și 1971. Berger, Fr. - Handbuch der Brogenkunde, Verlag Mandrich, Wien, 1952. Berkaloff, A., Bourguet, I., Favard, P., Guinnebault, M. - Biologie et physiologie cellulaire, Collection Methodes, Editura Hermann, Paris, 1967. Benezech, C. - L’eau: base structurale et fonctionelle des etres vivants, Masson et C-ie Editeurs, Paris, 1962. Bevers, H. - Respiratory metabolism in plants, Harper et Row, New York, 1981. Binet, P., Brunei, J.P. - Physiologie vegetale. T. /-///, Editura Doin, Paris, 1967-1968. Bîkov, B. - V vedenie v tifoțenologhiu, Nauka Kazahskoi S.S.R., Alma-Ata, 1970. Bîlteanu, G. - Fitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974. Bjorkman, O., Berry, J., High - Efficiency Photosynthesis, Scientific American, voi. 229, No 4, 1973. Bobeș, I. - Atlas de patologie vegetală, Institutul Agronomic Cluj-Napoca, 1974. Bodea, C, Fărcășan, V., Nicoară, E., Slușanschi, H. - Tratat de biochimie vegetală, Editura Academiei R.S.R., București, voi. I 1954, voi. II 1965, voi. III 1966. Bodea C., Cucu, V., Cioacă, C. - Tratat de biochimie vegetală, voi. IV, Editura Academiei R.S.R., București, 1982. Bogdanov, I.M., Kracoviak, G.M. - Manual de igienă pentru Institutul de Cultură Fizică, Editura Cultură Fizică și Sport, București, 1952. Bojor, O., Alexan, M. - Plantele medicinale - izvor de sănătate, Editura Ceres, București, 1981. Universul plantelor 951 Bibliografie Boldor, O., Trifu, M., Raianu, O. - Fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1981. Bondarțev, A. - Trutovîe gribî evropienskoi ciasti S.S.S.R. i Kavkaza, Akademia nauk S.S.S.R., Moskva-Leningrad, 1953. Bonner, J., Galston, A. W. - Principios de fisiologia vegetal, Pueblo y education, La Haba- na. 1972. Bonner, J., Verner, J. E. - Plant Biochemistry, Academic Press, New York and London, 1965. Bontea, V.- Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., Editura Academiei R.P.R., București, 1953. Bordeianu, T., Stanciu, Gh. - Cultura lămâiului în apartament, Editura Ceres, București, 1970. Borza, Al. - Vegetația Muntelui Semenic din Banat, Bul. Grăd. Bot., Cluj, 26, 24-53, Cluj, 1946. Borza, Al. - Dicționar etnobotanic, Editura Academiei R.S.R., București, 1968. Borza, Al. - Flora șl vegetația Văii Sebeșului, Editura Academiei R.P.R., București, 1959. Borza, Al. - Fitocenoze specifice pentru țara noastră, Acta botanica Horti-Bucurestien- sis 1961-1962. Fascie. II, București, 1963. Borza, Al., Boșcaliu, N. - Introducere în studiul covorului vegetal, Editura Academiei R.S.R., București, 1965. Boșcaiu, N. - Flora și vegetația Munților Țarcu, Godeanu și Cernei, Editura Academiei R.S.R., București, 1973. Botnariuc, N. - Concepția și metoda sistemică în biologia generală, Editura Academiei R.S.R., București, 1976. Boullard, B. - Les mycorrhizes, Monographie 2, Masson et C-ie, Paris, 1968. Bourdat, H., Galzin, A. - Hymenomycetes de France, Reprint 1969, Verlag J. Cramer, 1927. Bouvarel, P. - Lădaptation ecologique des arbores forestieres, Paris-Bruxelles-Montreal, 1974. Braun-Blanquet - Pflanzensoziologie, I Aufl., Springer-Verlag, Wien, 1928. Braun-Blanquet - Pflanzensoziologie, III Aufl., Springer-Verlag, Wien-New York, 1964. Brătescu, G. - Hipocratismul de-a lungul secolelor, Editura Științifică, București, 1968. Brook, A. - The living plant, Edinburg, At the University Press, 1964. Brugovitzky, E., Teodoreanu, E. - Kinetinele și efectele lor, Rev. Natura nr.6/1970, p. 56-65. Bucur, E. - Putregaiul bacterian al verzei, Analele I.C.A.R., voi. XXV, București, 1958. Buia, Al. și colab. - Botanica agricolă, voi. I-II, Editura Agrosilvică, București, 1965. Buia, Al. - Plantele noastre medicinale, Editura «Poporul Român», Timișoara, 1944. Buia, A. și colab. - Pajiștile din Masivul Parîng și îmbunătățirea lor, Editura Agrosilvică, București, 1962. Burcea, P., Panait, V., Ștefănescu, Al. - Lucrări practice - plante de nutreț, pășuni și fînețe, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Burduja C., Mihai, Gh. - Curs de geobotanică, voi. I, II, Centrul de multiplicare, Univ. «Al. I. Cuza», lași, 1972, 1973. Butler, T., Jones, S. G. - Plant Pathology, Editura St. Martin, London, New York, 1955. Butură, V. - Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979. Buvat, R. - La cellule vegetale, Editura Hachette, Paris, 1969. Caillas, M.A. - Polenul, Editura Apimondia, București, 1975. Cappelletti, C. - Botanica, tom. I-II, Editrice Torinese, Torino, 1959. Caramete, C. și colab. - Nutriția plantelor și aplicarea îngrășămintelor, Editura Ceres, Bucu- rești, 1973. Călinescu, R. - Introducere în biogeografia României, București, 1946. Călinescu, R. - Curs de geografia plantelor, Litografia și tipografia învățământului, Bucu- rești, 1958. Călinescu, R., Bunescu, A., Pătroescu, Nardiu, M. - Biogeografie, Editura Didactică și Pedago- gică, București, 1972. Ceapoiu, N. - Evoluția speciilor, Editura Academiei R.S.R., București, 1980. Ceaușescu, I., Bălașa, M., Voican, V., Savițchi, P., Radau, G., Stan, N. - Legumicultura generală și specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990. Ceaușescu Maria-Elena, Doru Gabriela, Berescu Ileana - Plante aromatice și condimentare utilizate în preparatele culinare, Editura Ceres, București, 1989. Chadefaud, M., Emberger, L. - Trăite de Botanique, Masson et C-ie, Paris, 1960. Universul plantelor 952 Bibliografie Champagnat, R., Ozenda, P., Baillaud, L. - Croissance, morphogenese, reproduction, In: Grasse P.P., Biologie vegetale, T. III, Masson et C-ie, Paris, 1969. Chirilei, H., Pușcaș, M., Bărbat, I. - Fiziologia plantelor și microbiologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1960 (ed. I), 1970 (ed. II). Chirilă, C., Pintilie, C. - Principalele buruieni și combaterea lor (XIX). Coada-calului (Equisetum arvense), Cereale și plante tehnice, nr. 8, 1985. Chirilă, C., Pintilie, C. - Buruienile din culturile agricole și combaterea lor (XXIV). Zâmoșița (Hibiscus trionum L.), Cereale și plante tehnice, nr. 1, 1986. Chirilă, C., Pintilie, C. - Buruienile din culturile agricole și combaterea lor (XXVI). Iarba grasă (Portulaca oleracea L.). Cereale și plante tehnice, nr. 5, 1986. Chirilă, P. - Medicină naturistă, Editura Medicală, București, 1987. Chiriță, C. - Pedologie generală, Editura Agrosilvică, București, 1955. Chiriță, C., Vlad, I., Păunescu, C., lancu, I. - Stațiuni forestiere, II, Editura Academiei R.S.R., București, 1977. Chiriță, C. și colab. - Pădurile României, Editura Academiei R.S.R., București, 1980. Chouard, P., Jacques, R., Bildering, N. - Phytotrons et phytotronique, Endeavour, voi. XXXI, nr. 112, 1972. Ciobanu, I. - Morfologia plantelor, Ed. a ll-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971. Ciocîrlan, V. - Flora ilustrată a României, voi. I, II, Editura Ceres, București, 1988, 1990. Ciucă, M. - Curs de botanică sistematică cu elemente de geobotanică, voi. I și II. Litografiat. Universitatea București, 1969-1970. Cîrnu, V.l. - Plante melifere, Editura Ceres, București, 1972. Cîrnu, V.l. - Flora meliferă, Editura Ceres, București, 1980. Clarkson, D.T. - Ion Transport and Cell Structure in Plants, Mc Graw-Hill Book Company London, 1974. Claus, E.P., Tyler, V.E. Jr. - Pharmacognosy, Lea and Febiger, Philadelphia, 1965. Clements, F. - Plant succession, Carnegie Inst., Washington, 1916. Coiciu, E., Racz, G.- Plante medicinale și aromatice. Editura Academiei R.P.R., București, 1962. Comes, I. - Contribuții la cunoașterea genului Claviceps. în: «Lucrări științifice». Institutul Agro- nomic Craiova, 1957. Comes I., Lazăr, AL, Bobeș, I, Hatman, M., Drăcea, El., A. - Fitopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982. Cosmovici, Ludmila, Zisu, L. - Caleidoscop cosmetic, Editura Medicală, București, 1988. Constantinescu, C. - Plantele medicinale în apărarea sănătății, Editura Centrocoop, Bucu- rești, 1967. Constantinescu, C, Artin, A. - Plante medicinale din flora spontană, Editura Centrocoop, București, 1967. Constantinescu, Gr. D., Hațeganu, E. - Plante medicinale, Editura Medicală, București, 1979. Constantinescu, Gr., D., Hațeganu-Buruiană, Elena - Biologia moleculară a celulei vegetale, Editura Medicală, București, 1983. Corlățeanu, S. - Ciuperci comestibile și otrăvitoare din R.P.R., Editura Agrosilvică de Stat, București, 1950. Corner, E.J.H. - A Monograph of Clavaria and Allied Genera, Ann. Bot. Memoirs, 1. Lon- don, 1950. Cotrău, M. - Toxicologie, Editura Junimea, lași, 1978. Crăciun, FI., Constantinescu, A. - Plante medicinale și aromatice cultivate, Editura Centrocoop, București, 1969. Crăciun, FI., Bojor, O., Alexan, M. - Farmacia naturii, Editura Ceres, București, voi. I, 1976; voi. II, 1977. Cupcea, Emilia, lliescu, Emilia, O., Boldor, Brugovityky, Edit, Petrea, V.D., Popovici, N., Soare, Florica - Lucrări practice de fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965. Darwin, Ch. - Originea speciilor, Editura Academiei R.P.R., București, 1957. Darwin, Ch. - Plante insectivore (Traducere din limba engleză), Editura Academiei R.S.R., București, 1965. Davidescu, D., Davidescu, Velicica - Chimizarea agriculturii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974. Universul plantelor 953 Bibliografie Debuigne, G. - Dictionnaire des plantes qui guerissent, Editura Larousse, Paris, 1972. Delaveau, P. - Plantes agresives etpoisons vegetaux. Horizons de France, Editeurs Paris, 1974. Demolon, A. - Croissance des vegeaux. Principes d’agronomie, T. II, Editura Dunod, Paris, 1968. Derivaux, J., Liegeois, F. - Toxicologie veterinaire, Vigot Freres, Editeurs Paris, 1962. Deysson, G. - Cours de botanique generale. T. III, Physiologie et biologie des plantes vascu- laires. Deuxieme pârtie: Croissance, reproduction ecologie, phytopatologie, Societe d’edition d’enseignement superieur, Paris, 1970. Diaconescu, V. - Plante decorative, Editura Științifică, 1970. Dihoru, Gh. - Ghid pentru recunoașterea și folosirea plantelor medicinale, Editura Ceres, București, 1984. Dihoru, Gh., Doniță, N. - Flora și vegetația Podișului Babadag, Editura Academiei R.S.R., București, 1970. Dihoru, G. - învelișul vegetal din Muntele Siriu, Editura Academiei R.S .R., București, 1975. Dihoru, G., Pârvu, C. - Plante endemice în flora României, Editura Ceres, 1987. Dobrescu, D. - Farmacodinamie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970. Doby, G. - Plant Biochemistry. Academiai Kiado, Budapest, 1965. Docea, E., Rădulescu, E., Frățilă, E. - Bolile legumelor și combaterea lor, Editura Academiei R.S.R., București, 1979. Dohman, G. - Istoria geobotaniki v Rossi, Izd. Nauka, Moskva, 1973. Doniță, N. - Grupele cenologice ale pădurilor dobrogene, Studii și cercetări de biologie, Seria Botanică, Tom 21/nr. 5, București, 1969. Doniță, N. și colab. - Ecologie forestieră, Editura Ceres, București, 1978. Drăcea, A.E., Goian, M., Popescu, Gh. - Asupra comportării unor soiuri de grîu de toamnă la cîteva boli pe fondul infecției naturale, în «Lucrări științifice», voi. XIII, Institutul Agronomic Timișoara, 1970. Drobotă, M. - Cultura citricelor în gospodărie, Editura Ceres, București, 1988. Dumitriu-Tătăranu, I. - Arbori și arbuști forestieri și ornamentali cultivați în R.P.R., Editura Agrosilvică, București, 1960. Dumitru, I.F. - Biochimie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980. Durând, M., Favard, P. - La cellule, Hermann, Paris, 1977. Duyigneaud, P. - La synthese ecologique, Dunod, Paris, 1974. Eames, A. - Morfologhia țvetkovîh rastenii, Izdat. «Mir». Moskva, 1964. Eliade, E. - Conspectulmacromicetelor din România, Lucrările Grădinii Botanice București, 1965. Eliade, Eugenia - Biologia paraziților vegetali, Ediția a Il-a, Centrul de multiplicare al Universității din București, București, 1979. Eliade, E., Crișan, A., Volcinschi, A. - Biologia paraziților vegetali, Editura Didactică și Pedago- gică, București, 1983. Eliade, E., Toma, M. - Ciuperci. Mic atlas, Ediția a ll-a revizuită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977. Ellenberg, H. - Vegetation Mitteleuropas, Ulmer-Verlag, Stuttgart, 1963. Ene, II. - Fitopatologie, voi. II, Tipografia Universității din Craiova, Craiova, 1981. Enescu, Val. - Ameliorarea principalelor specii forestiere, Editura Ceres, București, 1975. Epstein, E. - Mineral Nutrition of Plants. Principles and Perspective, John Wiley and Sons, Inc., New York-London-Sydney-Toronto, 1972. Esau, K. - Plant Anatomy, Sec. Edit. John Wiley and Sons, Inc., New York-London-Sydney, 1965. Felszeghy, E., Abraham, A. - Biochimie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972. Finean, J.B., Coleman, R., Michell, R. H. - Membrani i ih funkții v kletke, Izdatelstvo «Mir», Moskva, 1977. Fingerling, G. - Die Ernâhrung der landwirtschaftlichen Nutztiere, Berlin, 1916. French, C.S. - Photosynthesis, Hoit, Rinchart and Winston, New York, 1962. Frey-Wissling, A. - Submicroscopic Morphology of Protoplasm, Elsevier Publ. Comp. Amster- dam, 1953. Fukarek, F. - Pflanzensoziologie, Akademie-Verlag, Berlin, 1961. Galston, A. W. - Principles of Plant Physiology, Freeman and Cy, San Francisco, 1952. Gammerman, A., Iurkevici, I. - Lekarstveniie rasteniia dikorastuscie, Minsk, 1967. Gams, H. - Prinzipiefragen der Vegetationsforschung. Ein Bolitrag zur Begriffsklârung und Methodic der Biocbnologie, în “Vierteljahrschr, naturf, Ges. in Zurich", 63, Zurich, 1918. Universul plantelor 954 Bibliografie Gavrilă, L., Dăbală, I. - Genetica diviziunii celulare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975. Geiculescu, T. Virgil - Bioterapie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986. Georgescu, C.C., Morariu, I. - Monografia stejarilor din România, București, 1948. Gherghi, H., Millim, K., Borzo, I. - îndrumător pentru valorificarea fructelor în stare proaspătă, Editura Ceres, București, 1980. Gherghi, A., Borzo, I., Mărgineanu, Liliana, Deneș, Steliana, Dobreanu, M., Pattantyus, K. - Biochimia și fiziologia legumelor și fructelor, Editura Academiei R.S.R., București, 1983. Ghinea, Lucian - Apărarea naturii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978. Giurgiu, Victor - Conservarea pădurilor, Editura Ceres, București, 1978. Goina, T., Constantinescu, E., Ciulei, I., Racz, G., Grigorescu, E., Petcu, P. - Farmacognozie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Gonțea, I., Suțescu, Paraschiva - Rația alimentară, Editura Medicală, București, 1956. Gonțea, I. - Bazele alimentației, Editura Medicală, București, 1963. Gonțea, I. - Alimentația rațională a omului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971. Goodman, L.S., Gilman, A. - Thepharmacologica basis of therapeutics, III, Editura New York, Mac Millan Comp., 1966. Grigorescu, Em. - Din ierburi s-au născut medicamente, Editura Albatros, București, 1987. Grigorescu, Em., Ciulei, I., Stănescu, Ursula - Index fitoterapeutic, Editura Medicală, Bucu- rești, 1986. Grințescu, I. - Curs de botanică generală, Cluj, 1928-1934. Grințescu, G. - Cultura și recolta plantelor farmaceutice, Editura «Universul», București, 1945. Grințescu, G. - îndrumător pentru culegerea, uscarea, păstrarea și predarea plantelor medicina- le, București, 1943. Grințescu, G. - Botanica, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985. Grozdov, B. V. - Dendrologhia, Golslesbumizdat, Moskva, 1952. Guderian, R. - Phytotoxicity ofAcidic, Gases and its Significance in Air Pollution Control, Berlin, Heidelberg. New York, 1977. Hali, D.O., Rao, K.K. - Photosynthesis, Second edition, Southampton, The Camelot Press Ltd., 1977. Halmai, I., Novăk, J. - Farmakognozia, Editura Medicina, Budapest, 1963. Haralamb, A. - Cultura speciilor forestiere, Editura Agrosilvică, București, 1967. Haralamb, A. - Cultura arbuștilor forestieri, Editura Agrosilvică, București, 1969. Harborne, B. J. - Introduction to Ecologica! biochemistry, Acad. Press, London-New York-San Francisco, 1977. Harnaj, V. și colab. - Polenizarea cu albine, Editura Apimondia, București, 1973. Harper, Harold - Precis de biochimie, Les Presses de l’Universite Laval, Quebec, Libraire Armând Colin, Paris, 1965. Hass, H. - Pilze Mitteleuropa I, II, Stuttgart, 1955. Hauschild, F. - Pharmakologie und Grundiagen der Toxicologie, Veb G Thieme, Leipzig, 1961. Hegnauer, R. - Chemotaxonomie der phlanzen, Birkhauser Verlag, Bassel - Stuttgart, voi. 1-4, 1964-1966. Heller, R. - Abrege de physiologie vegetale, T. I. Nutrition T. II. Developpement, Masson, Paris-New York-Barcelone-Milan, 1977-1978. Helm, R. - Les Champignons d’Europe, Tom I, II, Editura N. Boubee et C-ie, Paris, 1957. Heltman, H. - Ghințură galbenă (Gentiana Iuțea L.), o importantă plantă medicinală și alimentară, Natura, seria Biologie, 1, 1967. Hempel, G., Wilhelm, K. - Die Bâume und Străucher des Waldes, Wien, 1938. Henderson, I.F., Henderson, W.D. - A dictionary of scientific terms, Ed. V, Editura Kenneth, J.H., D. van Nostrand Comp. Inc., New York, 1953. Heraud, A. - Nouveau dictionnaire des plantes medicinales, Editura Boilliere, Paris, 1932. Holodnîi, N.G. - Charles Darwin și cunoștințele actuale despre plantele insectivore, Natura, Seria Biologie, nr. 1-3, 1966. Horsfall, J. G., Dimond, A.E. - Plant Pathology An Advanced Treatese, voi. III, Acad. Press, New York - Londra, 1960. Hulea, Ana, Rădulescu, E., Bontea, Vera - Dicționar de termeni populari, tehnici și științifici în fitopatologie, Editura Ceres, București, 1983. Universul plantelor 955 Bibliografie Hulea, Ana, Paulian, FI., Comes, I., Hatman, M., Pelu, M., Popov, C. - Bolile și dăunătorii cerealelor, Editura Ceres, București, 1975. Hulme, A.C. - The Biochemistry of Fruits and their Products, Academic Press, London-New York, 1970. lakovlev, N.N. - Regimul și alimentația sportivului în perioada de antrenament și concurs, Editura Tineretului, București, 1959. laroșenko, P. - Geobotanica (trad. I. rusă), Editura Academiei R.P.R., București, 1963. laroșenko, P. - Gheobotanika, Izd. Akademii Nauk S.S.S.R., Moskva-Leningrad, 1961. Ingeborg, B. - Remedii populare în bolile animalelor, Editura Ceres, București, 1979. lonescu, Al. - Fenomenul de poluare și efectele sale în agricultură, Editura Ceres, Bucu- rești, 1974. lonescu, Al. - Efectele biologice ale poluării mediului, Editura Academiei R.S.R., București, 1973. lonescu, N. A. - Femeia și cultura fizică, Editura U.C.F.S., București, 1984. lonescu, N. A., Mazilu, V. - Creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, Editura C.N.E.F.S., București, 1968. lonescu-Șișești, G. - Buruienile și combaterea lor, Editura Agrosilvică de Stat, București, 1955. lonescu-Varo, M. - Biologia celulară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976. Ivan, D. - Geobotanica (note de curs), Centrul de multiplicare al Universității București, 1969. Ivan, D. - Fitocenologie și vegetația Republicii Socialiste România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979. Jăvorka, S., Csapody, V. - Iconographia Florae Hungariae, Budapest, 1934. Jurkevici, I., Mișenin, I. - Lekarstvennie rasteniia i ih primenenie, Izd. «Nauka i Tehnika», Minsk, 1976. ’ Jeanrenaud, Elena - Fiziologia plantelor. Capitolul IV, Universitatea «Al. I. Cuza», lași, 1973. Johansen, D.A. - Plan embryology, Waltham, Mass. U.S.A., 1950. Jukoski, P. M. - Kulturnîie rastenia i ih sorodici, Moskva, 1950. Karlson, P. - Scurt manual de biochimie pentru medici și naturaliști, Editura Medicală, Bucu- rești, 1967. Kerner von Marilaun, A. - Das Pflanzenleben der Donaulânder, Innsbruck, 1863. Kirchner, H.A. - Grundriss der Phytopathologie und des Planzenschutz, Verlag Gustav Fischer, Jena, 1975. Klika, J. - Fitocenologie, Praha, 1955. Knapp, R. - Einfuhrung in die Pflanzenzozioiogie, ed. 3, Ulmer Verlag, Stuttgart, 1971. Kofler, Lucie - Croissance et developpement des plantes, Gauthier-Willars, Editeurs Paris, 1963. Konrad, P., Maublanc, A. - Icones Selectae Fungorum, Tom, I, II, III, IV, V, Paris, 1924-1937. Konrad, P., Maublanc, A. - Les Agaricales, Tom, I, II. Editura Paul Lechevalier, Pa- ris, 1948-1952. Kotlaba, Fr. - Prispevek k mykoflore, Rumunska, Ceskă Mycologie 13, Praha, 1959. Kreisel, H. - Die phytopathogenen Grosspilze Deutschland, Verlag G. Fischer, Jena, 1961. Kretovici, V.L. - Bazele biochimie! plantelor (Traducere din limba rusă), Academia R.P.R., Institutul de studii româno-sovietice, București, 1960. Kugler, H. - Einfuhrung in die Blutendkologie, Gustav Fischer Verlag, Jena, 1955. Kuhner, R., Romagnesi, H. - Flore analytique des champignons superieurs, Editura Masson et C-ie, Paris, 1953. Landacker-Moore, Elizabeth - Fundamentals ofthe Fungi, Prentice Hali Inc. Englewood Cliffs, New York, 1972. Larcher, W. - Ecofisiologia vegetală, Ediciones Omega, Barcelona, 1960. Laza, A., Răcz, G. - Plante medicinale și aromatice, Editura Ceres, București, 1975. Lazăr, Al., Bobeș, I., Comes, I., Drăcea, Aneta, Hatman, M. - Fitopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980. Lazăr, AL, Hatman, M., Bobeș, I., Perju, T., Săpunaru, T., Goian, M. - Protecția plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980. Lehninger, A. L. - Biochimia, Izdatelstvo Mir, Moskva, 1976. Libbert, E. - Lerbuch der Planzenphysiologie, VEB Gustav Fischer Verlag, Stuttgart-New York, 1979. Locquin, M. - Petite flore des champignons de France, Tom I, Paris, 1956. Losch, F. - Les plantes medicinales, Vigot Freres Editeurs, Paris. Universul plantelor 956 Bibliografie Lucescu, A., lonescu, T. - Fructele de pădure, Editura Ceres, București, 1985. Lundegardh, H. - Pflanzenphysiologie, VEB Gustav Fischer Verlag, Jena, 1960. Macovschi, E. - Biostructura, Editura Academiei R.S.R., București, 1969. Maheshwari, P. - An introduction to the embryology of Angiospermes, McGraw-Hill Book Company. I.U.C., New York, Toronto, London, 1950. Maheshwari, P. and Kapil, R. N. - Fifty years of Science in India, Progress of Botany. Ind. Sc. Congr. Assoc, Calcutta, 1963. Mantu, El, Petria, El. - Lichenii, un paradox al naturii, Editura Științifică, București, 1971. Marcu, Gh. - Studiul ecologic și silvicultura! al gîrnițelor dintre Olt și Teleorman, Editura Agrosil- vică, București, 1965. Martin, E. A. M. A. - Dictionary of life Sciences. Pan. Books, Ltd., 1976. Martin, Th. - Viticultura, Editura Agrosilvică, București, 1960. Martin, Tf, Oșlobeanu, M., Gordea, Gh., Martin Dorina, Bălțatu, I. - Strugurii de masă, Editura Ceres, București, 1974. Maublanc, A. - Les Champignons de France, Tom. I—II. Paul Lechevalier, Paris, 1959. Maximov, N. A. - Fiziologia plantelor (Traducere din limba rusă), Editura de Stat pentru Literatură și Știință, București, 1951. Maximov, N. A. - Vodnîi rejim i zasukoustoicivosti. Izbranîie rabotî po zasukoustoicivosti i zimoustoicivosti, T. I., Izdatelstvo Akademii Nauk S.S.S.R., 1952. Mayber, A. M., Poljakoff-Mayber, A. - The germination of Seeds, Pergamon Press, Ox- ford, 1963. Mănescu, C, Baciu, E., Cosmin, S. - Controlul biologic în pomicultură, Editura Ceres, Bucu- rești, 1975. Mănescu, C. - Diferențierea mugurilor floriferi la măr, Sinteza, nr. 4732, 1974. Mengel, K. - Erndhrung und Stoffwechsel der Pflanze, VEB Gustav Fischer Verlag, Jena, 1979. Mentzer, Gh., Fatianoff, Olga - Actualites de Phytochimie fondamentale, Editura Masson et C-ie, Paris, 1964. Mevius, W. - Taschenbuch der Botanik, P. I., Stuttgart, G. Thinae, 1961. Michael-Henning-Kreisel - Handbuch fur Pilzfreude, Bd. I, II, III, IV, V, VI, Verlag G. Fischer, Jena, 1958-1973. Mihăilescu, I. Gr. - Curs de fiziologia plantelor, Institutul Agronomic «T. Vladimirescu», Craiova, 1966. Milcu, Șt. - Omul în lumea contemporană, Editura Științifică, București, 1972. Milescu, I., Alexe, A. - Fagul, Editura Agrosilvică, București, 1967. Milică, C. I., Bărbat, I., Dorobanțu, N., Nedelcu Polixenia, Baia, V. - Fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977. Milițiu, I. - Horticultura, voi. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Milițiu, I. - Ecologia speciilor fructifere în plantațiile intensive și super intensive. Acad, de Științe Agricole și Silvice, B.A. Documentare curentă, București, 1980. Mincu, I., Boboia, Doina - Alimentația rațională a omului sănătos și bolnav, Editura Medicală, București, 1975. Minoiu, N., Lefter, Gh. - Bolile și dăunătoriispecilor sâmburoase, Editura Ceres, București, 1987. Mirică, I., Mirică, Afrodita - Combaterea bolilor și dăunătorilor la vița de vie, Editura Ceres, București, 1976. Mitroiu, N. - Etudes morphopolliniques et des aspectes embryologiques surle «Polycarpicae» et Helobiae, avec des considerations phylogenetiques, Acta Bot. Horti. Buc., 1969, Bucu- rești, 1970. Mocanu, S., Răducanu, D. - Plante medicinale în terapeutică, Editura Militară, București, 1983. Mogoș, Gh. - Proteinele și viața, Editura Științifică, București, 1967. Mohan, Gh. - Pionier, cunoaște și ocrotește monumentele naturii, București, 1976. Morar R. - Noi produse românești de uz veterinar obținute din plante, Editura Ceres, Bucu- rești, 1989. Morariu, I. - Botanică generală și sistematică, Editura Agrosilvică, București, 1965. Morlova, I. - Curs de Botanică. Morfologie. Partea l-a, Inst. Agronomic «N. Bălcescu», Bucu- rești, 1972. Moruzi, C, Andrei, M. - Lucrări practice de botanică generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Universul plantelor 957 Bibliografie Moruzi, C, Toma, N. - Licheni, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971. Moser, M. - Die Rohrlinge, Blâtter - und Bauchpilze In Kleine Kryptogamenflora, Bd. II b. Verlag G. Fischer, Stuttgart, 1955. Moser, M. - Ascomycetes (Schlauchpilze). In Kleine Kryptogamenflora, Bd. II a. Verlag G. Fischer, Stuttgart, 1963. Moser, M. - Die Rohrlinge und Blâtterpilze. In Kleine Kryptogamenflora, Bd. II b. 3. Verlag G. Fischer, Jena, 1967. Muntean, S. L. - Plante medicinale și aromatice cultivate în România, Editura Dacia, Cluj, 1990. Munteanu, Teodora - Sucuri și băuturi din fructe și legume, prepararea și valoare alimentară, Editura Ceres, 1989. Neagu, E., Stătescu, C. - Practicum de fitoterapie și fitotoxicologie în medicina veterinară, Editura Ceres, București, 1985. Neamțu, G. - Biochimie vegetală, Editura Ceres, București, 1981. Neamțu, G. - Biochimie ecologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983. Nedelcu, Polixenia - Fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975. Negulescu, E., Săvulescu, Al. - Dendrologie, Editura Agrosilvică, București, 1965. Negulescu, E., Stănescu, V. - Dendrologia, cultura și protecția pădurilor, voi. I. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964. Niciporovici, A., A. - Svetovoe i uglerodnoe pitanie rastenii (fitosintez), Izdatelstvo Akademii Nauk S.S.S.R., Moskva, 1955. Nikolajeva, T. L. - Ejovikovî. Flora sporovîh rastenii S.S.S.R., Tom IV, gribî (2). Akademia Nauk S.S.S.R., Moskva-Leningrad, 1961. Odum, E. - Osnovîekologhi, Izd. «Mir», Moskva, 1975. Opriș, T. - Uzina flora, Editura Ion Creangă, București, 1980. Oprea, N., Pintilie, C., Chirilă, C., Chirilă, Rosica - Principalele buruieni și combaterea lor (III). Zîrna (Solanum nigrum L.), Cereale și plante tehnice, nr. 3, 1984. Parascan, D. - Fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1967. Parmasto, E. - Opredelitel rogatikovîh gribov S.S.S.R., Sem. Clavariaceae. Akademia Nauk S.S.S.R., Moskva-Leningrad, 1965. Pașcovschi, S., Leandru, V. - Tipuri de pădure din Republica Populară Română, Editura Agrosilvică, București, 1958. Pașcovschi, S., Doniță, N. - Vegetația lemnoasă din silvostepa României, Editura Academiei R.S.R., București, Î967. Panțu, Z.C. - Plante cunoscute de poporul român, Editura Casa Școalelor, București, 1906. Panțu, C., Zach. - Plante cunoscute de poporul român, București, 1929. Paucă, A. - Geobotanica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963. Păun, E. - Menta, Editura Ceres, București, 1975. Păun, E., Mihalea, A., Dumitrescu, A., Verzea, M., Cojocariu, O. - Tratat de plante medicinale și aromatice cultivate, voi. I, II, Editura Academiei, București, 1986, 1988. Păun, M., Palade, L. - Flora spontană, sursă de plante pentru spațiile verzi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976. Păun, M, și colab. - Botanica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980. Pârvu, C. (subredacție) - Ecosistemele din România, Editura Ceres, București, 1980. Pârvu, C. - Secretul florilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981. Pârvu, C. - Îndrumar pentru cunoașterea naturii, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1981. Pârvu, C. - Plante și animale ocrotite, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983. Pârvu, C., Godeanu, S., Stroe, L. - Călăuză în lumea plantelor și animalelor, Editura Ceres, București, 1985. Pârvu, C. - Universul plantelor. Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1991. Pârvu, C. - Flora și fauna mlaștinii Bâlbâitoarea. Problema ocrotirii ei, Comunicări și referate, Muzeul de Științele Naturii, Ploiești, 1995. Pârvu, C., lancu Emilia - Studiul ecologic al florei și vegetației macrofite din Lacul Vitioara și modificarea lor sub influența consumatorilor primari, Comunicări și referate, Muzeul de Știin- țele Naturii, Ploiești, 1995. Peiulescu, A., Pepescu, H.M. - Plante medicinale în terapia modernă, Editura Ceres, Bucu- rești, 1978. Universul plantelor 958 Bibliografie Percival, M. - Floral biology, Headington Hill, Oxford, 1955. Peterfi, Șt., Sălăgeanu, N. - Fiziologia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1972. Petrea, V. - Manual de citohistofiziologie vegetala, Centrul de multiplicare al Universității din București, București, 1971. Petrescu, M., Suțeanu, Aurora - Nutriție și dietoterapie, Editura Medicală, București, 1958. Pilat, A. - Flora CSR, Gasteromycetes, Bd. I., Praha, 1958. Pilet, P. - La cellule. Structure et fonctiones, Masson et C-ie, Paris, 1964. Pintilie, C., Chirilă, C. - Principalele buruieni din culturile agricole și combaterea lor (XXXIII). Turtița (Gelium aparine L.), Cereale și plante tehnice, nr. 4, 1987. Pintilie, C., Chirilă, C., Chirilă, Rodica - Principalele buruieni și combaterea lor (IX). Loboda sălbatică (Chenopodium album L.), Cereale și plante tehnice nr. 9, 1984. Podubnaia-Arnoldi, V.A. - Obsciaia embriologhia pocrîtosemennîh rastenii, Izdat. «Nauka», Moskva, 1964. Padubnaia, B.R.-Arnoldi - Titoembriloghia pokrîtosemenîh rastenii, Sovetskaia nauka, Moskva, 1976. Percek, A. - Medicamentul - acest necunoscut, Editura Ceres, București, 1985. Pop, E. - Mlaștinile de turbă din Republica Populară Română, Editura Academiei R.P.R., 1960. Pop, E., Sălăgeanu, N. - Monumente ale naturii din România, Editura Meridiane, București, 1965. Pop, E. si colab. - Progrese în palinologia românească, Editura Academiei R.S.R., Bucu- rești, 1971. Pop, E., Sălăgeanu, N., Peterfi, Șt., Chirilei, H. - Fiziologia plantelor, voi. I, Litografia și tipografia învățământului, București, 1957. Pop, E., Sălăgeanu, N., Peterfi, Șt., Chirilei, H. - Fiziologia plantelor, voi. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1960. Pop, I. - Flora și vegetația Câmpiei Crișurilor, Editura Academiei R.S.R., București, 1968. Popescu, I. - Fiziologia plantelor, Centrul de multiplicare al Universității din București, Bucu- rești, 1971. Popescu, I., Mohan, Gh., Pârvu, C. - Dicționar de biologie vegetală, Editura Ceres, Bucu- rești, 1974. Popescu, M., Milițiu, I., Cireașă, V., Godeanu, I., Cepoiu, N., Drobotă, Gh., Ropan, G., Parniu, P. - Pomicultură (generală si specială), Editura Didactică si Pedagogică, R.A., București, 1992. Poplavskaia, G.l. - Ekologhia Rastenii, Moskva, 1946. Popovici, L., Moruzi, C, Toma, I. - Atlas botanic, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1985. Potlog, P., Petre, Zoe - Introducere în microscopia electronică cu aplicații la biologia celulară și moleculară, Editura Academiei R.S.R., București, 1979. Potlog, A., Velican, V. - Dicționar practic de biologie agricolă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974. Potlog, A., Vințan, A. - Plante aromatice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985. Purceleanu, Șt., Beldie, Al., Cocalcu, T. - Specii exotice din grădina dendrologicâ Snagov (Tîncâbești), Editura Agrosilvică, București, 1954. Pușcaru, D. și colab. - Pășunile alpine din Munții Bucegi, Editura Academiei R.P.R., Bucu- rești, 1963. Pușcaru-Soroceanu, E. și colab. - Pășunile și fânețele din România, Editura Academiei R.P.R., București, 1963. Pușcaru-Soroceanu, E., Popova-Cucu, A. - Geobotanica, Editura Științifică, București, 1966. Rabega, M., Rabega, C. - Biochimie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979. Rabega, M., Rabega, C. - Vitamine, enzime și hormoni, Editura Albatros, București, 1983. Rabinowitch, E., Govindjec - Photosynthesis, John Wiley and Sons, New York-London-Syd- ney-Toronto, 1969. Râcz, G., Laza, A., Coiciu, A. - Plante medicinale și aromatice, Editura Ceres, București, 1970. Radu, A., Andronescu, Ecaterina, Firi, I. - Botanica farmaceutică, Editura Didactică și Pedago- gică, București, 1981. Raianu, O. - Fiziologia plantelor, voi. I, Universitatea «Al. I. Cuza», lași, 1979. Universul plantelor 959 Bibliografie Raicu, Cristina, Stan, G., Costache, M., Mihăilescu, S. - Bolile și dăunătorii culturilor de legume protejate, Editura Ceres, București, 1974. Raicu, P., Mihăilescu, Al., Popescu, C., Duma, D., Chirilă, R. - Poliploidia și aneuploidia la plante, Editura Ceres, București, 1975. Rațiu, O. - Geobotanica - Fitocenologie și ecologie, Centrul de multiplicare al Universității «Babeș Bolyai», Cluj-Napoca, 1973. Rădulescu, E., Docea, E. - Fitopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Rădulescu, E., Rafailă, C. și colab. - Tratat de fitopatologie agricolă, voi. I, II, III, IV, Editura Academiei R.S.R., 1967-1972. Rădulescu-Mitroiu, N. - Embriologie vegetală, Tipografia Univ. București, 1976. Răvăruț, M., Turenchi, E. - Botanică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973. Rehm, H. - Hysteriaceen und Discomyceten. în Rabenhorst, Kryptogamenflora, Verlag E. Kum- mer, Leipzig, 1896. Resmeriță, I. - Flora, vegetația și potențialul productiv pe masivul Vlădeasa, Editura Academiei R.S.R., București, 1970. Rice, E. L. - Allelopathy, Academic Press, New York-San Francisco-London, 1974. Roodyn, D. B. - Enzyme Cytology, Academic Press, London and New York, 1967. Romagnesi, H. - Petit atlas des champignons, Voi. I-III, Paris, 1962-1971. Romagnesi, H. - Les Russules d’Europe et d’Afrique de Nord, Paris, 1967. Romagnesi, H. - Nouvel atlas des champignons, Voi. I-IV, Paris, 1956-1967. Roman, N. - Flora și vegetația din sudul Podișului Mehedinți, Editura Academiei R.S.R., Bucu- rești, 1974. Rovența, I., Silva, F., Farca, M. - Peisajele sănătății, Editura Recoop, București, 1975. Rubin, B.A. - Curs fiziologhii rastenii, Izdatelstvo «Vîsșaia Skola» Moskva, 1971. Rubin, B.A., Gavrilenko, V.F. - Biochimia i fiziologhia fotosinteză, Izdatelstvo Moskovskovo Universitet, Moskva, 1977. Ruhland, W. (sub redacție) - Handbuch der Pflanzenphysiologie, voi. l-XVIII, Berlin-Gottin- gen-Heidelberg. 1955-1967. Rutishauser, A. - Embryologie und fortpilansungsbiologie der Angiospermen, Springer-Verlag, Wien-New York, 1969. Sabinin, D.A. - Fizioioghiceskie osnovîpitania rastenii, Izdatelstvo Akademii Nauk S.S.S.R., Moskva, 1955. Sanda, V., Popescu, A., Doltu I., M., Doniță, N. - Caracterizare ecologică și fitocenologică a speciilor spontane din flora României, Studii și comunicări nr. 25, Științe naturale, supliment, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 1983. Sandu-Viile, C. - Ciupercile Erysiphaceae din România, Editura Academiei R.S.R., 1967. Sandu-Viile, C. - Ciuperci Pyrenomycetes-Sphaeriales din România, Editura Academiei R.S.R., București, 1971. Sălăgeanu, A. - Contribuții la cunoașterea macromicetelor din bazinul superior al Lâpușului, Contribuții botanice, Cluj, 1969. Sălăgeanu, Gh. - Contribuții la microflora Dobrogei, Lucrări științifice, Biologie, Constanța, 1981. Sălăgeanu, Gh., Stefureac, I. Tr. - Cercetări asupra macromicetelor găsite în unele mlaștini turboase din România, Studii și cercetări de biologie, Seria Botanică, Tom 24, Nr. 5, Academia R.S.R., București, 1972. Sălăgeanu, Gh., Toma, M. - Contribuții la cunoașterea macromicetelor din zona lacului de acumulare de la Porțile de fier, Lucrări științifice, Științe Naturale, Constanța, 1972. Sălăgeanu, Gh., Sălăgeanu, A. - Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România, Editura Ceres, București, 1985. Sălăgeanu, N. - Fotosinteză, Editura Academiei R.S.R., București, 1972. Săvulescu, Tr. și colab. - Starea fitosanitarâ în România, Editura Academiei Române, Bucu- rești, 1929-1959. Săvulescu, O. și colab. - Bolile plantelor ornamentale din România, Editura Academiei R.S.R., București, 1969. Săvulescu, Olga - Elemente de micologie, București, 1964. Săvulescu, Tr., Săvulescu, O. - Tratat de patologie vegetală, Editura Academiei R.P.R., București, 1959. Universul plantelor 960 Bibliografie Săvulescu, O., Eliade, E., Sevcenco, V., Popa-Mărgăritescu, El. - Lucrări de fitopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965. Schnarf, K. - Embryologie der Gymnospermen, în Linsbauner K. „Handubch der Pflanzen- anatomie" II. Abt. 2. Teii, Bd. X/2 Verlag Gebr. Borntraeger, Berlin, 1933. Schnelle, F. - Pflanzenphenologie, Acad. Verlagsgeschaft-Leipzig, 1955. Seaver, F. — The North american Cup-Fungi, (Inoperculatgs), New York, 1951. Seaver, F. - The North American Cup-Fungi, (Operculates), New York, 1942. Severin, V. - Bolile bacteriene ale plantelor agricole, Editura Ceres, București, 1972. Singer, R. - Agaricales in modern Taxonomy, Verlag J. Cramer, 1964. Silaghi, Gh. - Studiul sistematic, ecologic, cenologic și economic al maciomicetelor din regiunea Cluj, Teză de doctorat, Cluj, 1966. Simionescu, I. - Flora României, Editura Tineretului, București, 1961. Sînskaia, E. - Maslinicinîe i corneplofi semeistvsa Cruciferae, Leningrad, 1929. Smith, G. - Cryptogamie Botany, Bryophytes and Pteridophytes, Voi. II, Sec. Edit. Mc. Graw-Hill Book Company, I.N.C., Ne w York, Toronto, London, 1955. Sprecher, V., Bernegg - Tropische u. subtropische Weltwirtschaftsplanzen, Stuttgart, 1929. Steward, F.C. - Plant Physiology, Voi. I-VI. Academic Press, New York and London, 1960-1972. Stancu, E. - Chimie biologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970. Stancu, M., Segal, B. - Surse noi de proteine, Editura Tehnică, București, 1976. Stănescu, V. - Dendrologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979. Stănescu, V. - Genetica și ameliorarea speciilor forestiere, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977. Stănescu, V., Furnică, V. - Dendrologie. Specii tropicale, Universitatea din Brașov, 1974. Stocker, O. - Grundriss der Botanik, Berlin - Gottingen - Heidelberg, Springer Verlag, Jena, 1952. Strasburger, E. - Lehrbuch der Botanik, Veb. Gustav Fischer, Verlag, Jena, 1962. Strasburger, E. - Lehrbuch der Botanik, 30. Aufl. Veg. Gustav Fischer Verlag, Jena, 1971. Streinikova, R. T. - Saharnaia kukuruza, Kișinău, 1976. Stret, H. E. - Plant metabolism, Pergamon Press, Oxford, 1966. Sukaciov, V. - Dendrologhia s osnovami lesnoi gheobotaniki, Goslestehizdat, Moskva, 1938. Sutcliffe, J. F. - Mineral Salts Absorbtion in plants, Pergamon Press, Oxford-London-New York-Paris, 1962. Sutcliffe, J. F., Baker, D. A. - Plants and Mineral Salts, Edward Arnold, London, 1974. Szemere, L. - Die unterirdschen Pilse des Karpaten-beckens, Akademiai Kiado, Budapest, 1965. Szent-Gyorghyi, A. - Bioenergetica, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1962. Șerbănescu, I. - Plante din pădurile noastre, Editura Științifică, București, 1960. Șerbănescu-Jitaru, Gabriela - Morfologia și anatomia plantelor, Centrul de multiplicare al Universității din București, București, 1975. Șerbănescu-Jitaru, Gabriela, Toma, C. - Morfologia și anatomia, plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980. Ștefureac, Tr. - Evoluția plantelor oglindită în opera recentă de botanică filogenetică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970. Știrban, M. - Procese primare în fotosintezâ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981. Șuta, Victoria și colab. - Protecția pomilor și arbuștilor fructiferi, Editura Ceres, București, 1974. Tansley, A. - Introduction to plant ecology, London, 1946. Tarnavschi, I.T. - Adaptările morfologice ale plantelor carnivore, Natura, nr. 4, București, 1957. Tarnavschi, I. T., Petria, El. - Dezvoltarea gametofitului masculin la unii reprezentanți ai familiei Vitaceae, Analele Univ. București, Seria Șt. Naturii, Biol. An XVII, 1968. Tarnavschi, T. I., Șerbănescu-Jitaru, G., Mitroiu-Rădulescu, N., Rădulescu, D. - Monografia polenului florei din România, (I) Editura Academiei R.S.R., București, 1981. Târziu, D. - Pădurile tropicale, Editura Ceres, București, 1983. Teodorescu, Em., C. - Opere complete, l-lll, Editura Academiei R.P.R., București, 1951. Thomas, I. A. - Problemes de metabolisme respiratoire et d’oxydation cellulaire, Editura Masson, Paris, 1963. Todor, I. - Mic atlas de plante din flora Republicii Socialiste România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968. Universul plantelor 961 Bibliografie Toma, M. - Buretele de soc [Agricularia auricula (Hook) Undew.L Rev. Natura, nr. 1, Bucu- rești, 1965. Toma, M. - Cercetări asupra florei și vegetației depresiunilor Domelor, jud. Suceava. Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1975. Tomescu, D. - Practica medico-sportivă în fotbal, Editura Stadion, București, 1970. Trifu, M. - Nutriția minerală a plantelor, Universitatea «Babeș-Bolyai», Cluj-Napoca, 1976. Troll, W. - Allgemeine Botanik, Editura 3, Stuttgart, F. Enke, 1959; W. F. Enke Verlag, Stuttgart, 1973. Turova, A.D. - Lekarstvennie rastenia S.S.S.R. iihprimenenie, Editura Medițina, Moskva, 1967. Tutin, T. și colab. - Flora europea, 1-5, Cambridge University Press, Cambridge, 1964-1980. Vâczy, C. - Dicționar botanic poliglot, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980. Valnet, J. - Tratamentul bolilor prin legume, fructe și cereale, Editura Ceres, București, 1986. Varga, P., Kellner, E. și colab. - Cultura plantelor de nutreț bogate în proteine, Editura Agrosilvică, București, 1965. Vâlceanu, Gh. - Cultura legumelor mai puțin răspândite, Editura Ceres, București, 1982. Velenovsky, J. - Monographia Discomycetum Bohemiae, Voi. I-II, Praga, 1934. Vlad, I. - Regenerarea morală a molidului, Editura Agrosilvică, București, 1957. Vlad, I., Petrescu, L. - Cultura molidului în România, Editura Ceres, București, 1977. Volicinschi, A. - Biologia paraziților vegetali, Curs litografiat, lași, 1979. Walter, J. C.- Plant Pathology, Mc. Graw-Hill BookCompany, New York-Toronto-London, 1957. Walter, H. - Vegetația Pământului, în perspectivă ecologică, Editura Științifică, București, 1974. Watson, J.D. - Biologia moleculară a genei, Editura Științifică, București, 1974. Whittingham, C. P. - The Mechanism of Photosynthesis, Edward Arnold, London, 1974. Wettstein, R. V. - Handbuch der systematischen Botanik, I. Bd. Franz Deuticke, Leipzig und Wien, 1933. Wiebner, W. - Bioenergetik bei Pflanzen, Veb. Gustav Fischer Verlag, Jena, 1975. Wiss, R. F. - Lehrbuch derPhitotherapie, Hippokrates Verlag, Stuttgart, 1960. Wittaker, R. - Communitees and ecosystems, Mac Millan, New York, 1970. Wood, R. K. S. - Physiological Plant Pathology, Blackwell, Oxford, 1967. Wood, R. K. S., Ballio, A., Graniti, A. - Phytotoxins in Plant-Diseases. Acad. Press, Lon- don, 1972. Zamfirescu, N. - Bazele biologice ale producției vegetale, Editura Ceres, București, 1977. Zanoschi, V., Tureschi, E., Toma, M. - Plante toxice din România, Editura Ceres, Bucu- rești, 1981. Zarnea, G. - Microbiologic generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970. Zavrajnov, V., Kitaeva, R., Hmelev, K. - Lekarstvennie rastenna țentralnovo cemozemia. Izd voronejskovo universiteta, Voronej, 1972. Zemlinski, S. - Lekarstvennie rasteniia S.S.S.R., Izd. Moskovskovo obscestva ispitatelei privodî, Moskva, 1951. Zimmermann, W. - Die Phylogenie der Pflanzen, 2. Aufl., Veb. Gustav Fischer Verlag, Stut- tgart, 1959. XXX- Flora Republicii Socialiste România, voi. I-XIII, Editura Academiei R.P.R., R.S.R., București, 1952-1980. Index - denumiri științifice J J Abies alba, 70 Acer campestre, 386 Acer negundo, 51 Acer platanoides, 575 Acer pseudoplatanus, 577 Acer saccharinum, 575 Acer tataricum, 51 Achillea millefolium, 175 Aconitum firmum, 556 Aconitum moldavicum, 557 Aconitum tauricum, 558 Acorus calamus, 553 Adonis vernalis, 711 Aesculus hippocastanum, 112 Agaricus arvensis, 164 Agaricus campestre, 163 Agrimonia eupatoria, 864 Agropyron repens, 632 Ailanthus altissima, 135 Ajuga genevensis, 805 Ajuga reptans, 911 Alchemilla xanthochlora, 195 Aleuria aurantia, 882 Alliaria petiolata, 893 Allium ascalonicum, 130 Allium cepa, 127 Allium fistulosum, 130 Allium porrum, 662 Allium sativum, 890 Allium sativum ssp. sagittatum, 893 Allium ursinum, 406 Allium victorialis, 130 Alnus glutinosa, 34 Alnus incana, 32 Alnus viridis, 34 Aloe arborescens, 14 Althaea officinalis, 520 Althaea roșea, var. nigra, 518 Amanita caesarea, 193 Amanita muscaria, 507 Amanita pantherina, 93 Amanita phalloides, 92 Amanita rubescens, 205 Amaranthus albuș, 817 Amaranthus caudatus, 502 Amaranthus graecizanus, 816 Amaranthus chlorostachys, 817 Amaranthus lividus, 818 Amaranthus paniculathus, 817 Amaranthus retroflexus, 817 Amygdalus communis, 491 Anagallis arvensis, 739 Anchusa officinalis, 418 Anemone nemorosa, 274 Anethum graveolens, 456 Angelica archangelica, 29 Antennaria dioica, 822 Anthemis tinctoria, 281 Anthoxanthum odoratum, 926 Anthriscus cerefolium, 53 Anthyllis vulneraria, 903 Apium graveolens, 871 Arachis hypogaea, 44 Arctium lappa, 80 Index 964 Denumiri științifice Arctostaphylos uva-ursi, 798 Aristolochia clematis, 205 Armeniaca vulgaris, 102 Armillariella mellea, 313 Armillariella tabescens, 314 Armoracia lapathifolia, 344 Arnica montana, 50 Artemisia abrotanum, 404 Artemisia absinthium, 608 Artemisia dracuncuius, 823 Artemisia vulgaris, 610 Arum maculatum, 700 Asarum europaeum, 647 Asclepias syriaca, 131 Asparagus officinalis, 776 Asphodeline Iuțea, 10 Astraeus hygrometricus, 787 Astragalus dasyanthus, 937 Atriplex hortensis, 425 Atropa belladonna, 464 Auricularia auricula-judae, 91 Avena sativa, 570 Ballota nigra, 121 Barbarea vulgaris, 203 Bellis perennis, 62 Berberis vulgaris, 223 Berteroa incata, 160 Beta vulgaris var. altissima, 753 Beta vulgaris var. canditiva, 755 Beta vulgaris var. crassa, 754 Betula nana, 480 Betula pendula, 477 Betula pubescens ssp. carpatica, 480 Bidens tripartita, 216 Boehmeria nivea, 675 Boletus aereus, 634 Boletus appendiculatus, 493 Boletus aurantiacus, 634 Boletus bovinus, 634 Boletus duriusculus, 146 Boletus edulis, 346 Boletus granulatus, 635 Boletus luridus, 347 Boletus luteus, 865 Boletus regius, 493 Boletus reticulatus, 469 Boletus satanas, 347 Boletus scaber, 634 Boletus subtomentosus, 100 Borago officinalis, 419 Bovista nigrescens, 323 Bovista plumbea, 662 Brassica juncea, 512 Brassica napus var. rapifera, 525 Brassica napus ssp. oleifera, 677 Brassica nigra, 511 Brassica oleracea var. capitata, 897 Brassica oleracea var. botrytis subvar. cauliflora, 183 Brassica oleracea var. capitata forma rubra, 901 Brassica oleracea var. gemmifera, 901 Brassica oleracea var. gongyloides, 328 Brassica oleracea var. sabauda, 900 Brassica pekinensis, 900 Brassica rapa ssp. campestris, 678 Bryonia alba, 513 Buxus sempervirens, 152 Calamintha clinopodium, 40 Calendula officinalis, 307 Calocybe gambosa, 90 Calluna vulgaris, 356 Caltha palustris, 103 Camelina microcarpa, 568 Camelina sativa, 427 Campanula trachelium, 166 Cannabis sativa, 123 Cantharellus cibarius, 311 Cantharellus lutescens, 79 Capsella bursapastoris, 838 Capsicum annuum, 47 Cardamine bulbifera, 179 Carlina acaulis, 866 Carpinus betulus, 107 Carthamus tinctorius, 812 Carum carvi, 144 Castanea sativa, 110 Catathelasma imperiale, 322 Celosia argentea var. cristata, 194 Centaurea cyanus, 10 Centaurium erythraea, 875 Cerasus avium, 156 Cerasus vulgaris, 914 Cerinthe glabra, 139 Ceterach officinarum, 879 Cetraria islandica, 410 Chamaerion angustifolium, 686 Cheiranthus cheiri, 489 Chelidonium majus, 705 Chenopodium album, 426 Choiromyces maeandriformis, 853 Cicer arietinum, 530 Cichorium intybus, 146 Index 965 Denumiri științifice Citrullus colocynthoides, 612 Citrullus lanatus, 613 Citrus aurantium, 655 Citrus limon, 396 Citrus nobilis, 444 Cladonia rangiferina, 414 Cladonia pyxidata, 845 Clematis alpina, 208 Clematis jackmannii, 208 Clematis recta, 430 Clematis vitalba, 207 Clitocybe alexandri, 166 Clitocybe geotropa, 91 Clitocybe infundibuliformis, 606 Clitocybe odora, 911 Clitopilus prunulus, 535 Cnicus benedictus, 741 Cochlearia borzaeana, 422 Coffea arabica, 101 Colchicum autumnale, 75 Consolida regalis, 533 Convallaria majalis, 395 Convolvulus arvensis, 927 Convolvulus persicus, 928 Conyza canadensis, 63 Coprinus atramentarius, 654 Coprinus comatus, 90 Coprinus micaceus, 90 Coriandrum sativum, 185 Coriolus versicolor, 359 Coriolus hirsutus, 360 Cornus mas, 187 Cornus sanguinea, 731 Cortusa matthioli, 160 Corydalis cava, 77 Corylus avellana, 19 Corylus col urna, 21 Cotinus coggygria, 749 Crataegus monogyna, 583 Crataegus oxyacantha, 585 Craterellus cinereus, 845 Craterellus cornucopioides, 845 Crocus flavus, 77 Crocus sativus, 811 Crocus vernus, 75 Cucumis melo, 612 Cucumis sativus, 113 Cucurbita maxima, 221 Cucurbita pepo, 219 Cucurbita pepo convar. giromontia, 222 Cyathus striatus, 505 Cydonia oblonga, 329 Cynara cardunculus, 106 Cynara scolymus, 31 Cynoglossum officinale, 419 Cyperus esculentus, 492 Cypripedium calceolus, 578 Cystopteris fragilis, 261 Dactylorhiza maculata, 748 Daedalea quercina, 359 Daphne blagayana, 363 Daphne cneorum, 824 Daphne laureola, 363 Daphne mezereum, 856 Datura stramonium, 161 Daucus carota ssp. sativus, 499 Diagramma florale, 217 Dianthus callizonus, 307 Dianthus caryophyllus, 307 Dictamnus albuș, 292 Digitalis lanata, 213 Digitalis purpurea, 214 Dracocephalum moldavica, 463 Drosera rotundifolia, 707 Dryopteris filix-mas, 259 Echium vulgare, 350 Ephedra distachya, 125 Epilobium col lin um, 670 Epilobium hirsutum, 669 Epilobium montanum, 671 Epilobium palustre, 937 Epilobium parviflorum, 672 Epilobium roseum, 125 Equisetum arvense, 171 Equisetum telmateia, 173 Erodium cicutarium, 155 Eryngium campestre, 736 Eryngium planum, 737 Euonymus europaea, 716 Eupatorium cannabinum, 122 Euphorbia cyparissias, 391 Euphrasia rostkoviana, 757 Evernia prunastri, 411 Fagopyrum esculentum, 347 Fagus sylvatica, 251 Ficus carica, 763 Fi li pendula ulmaria, 196 Filipendula vulgaris, 8 Fistulina hepatica, 593 Foeniculum vulgare, 257 Index 966 Denumiri științifice Fomes fomentarius, 358 Fomitopsis officinalis, 359 Forsythia suspensa, 284 Fragaria moschata, 116 Fragaria vesca, 289 Frangula alnus, 204 Fraxinus excelsior, 290 Fritillaria imperialis, 390 Fritillaria meleagris, 64 Fritillaria orientalis, 389 Fum aria officinalis, 306 Galanthus nivalis, 318 Galega officinalis, 162 Galium aparine, 423 Galium mollugo, 733 Galium odoratum, 909 Galium verum, 734 Ganoderma applanatum, 359 Ganoderma lucidum, 422 Genista tinctoria, 226 Gentiana asclepiadea, 428 Gentiana Iuțea, 316 Gentiana punctata, 317 Gentiana pneumonănthe, 317 Gentiana utriculoasa, 262 Geranium macrorrhizum, 664 Geranium palustre, 293 Geranium robertianum, 527 Geum urbanum, 138 Glaucium corniculatum, 436 Glaucium flavum, 437 Glechoma hederacea, 706 Glycine max, 768 Glycyrrhiza echinata, 402 Glycyrrhiza glabra, 402 Gossypium hirsutum, 88 Gypsophila paniculata, 271,373 Gyromitra esculenta, 936 Hedera helix, 361 Helianthus annuus, 275 Helianthus tube ros us, 834 Helichrysum arenarium, 759 Helleborus purpurascens, 778 Hepatica transsilvanica, 202 Herniaria glabra, 256 Hibiscus cannabinus, 143 Hibiscus esculentus, 60 Hibiscus trionum, 933 Hieracium pilosella, 928 Hippophae rhamnoides, 117 Hordeum vulgare, 564 Humulus lupulus, 332 Huperzia selago, 73 Hyacinthus orientalis, 932 Hydnum repandum, 93 Hygrocybe punicea, 343 Hygrophorus penarius, 343 Hyoscyamus niger, 460 Hypericum elegans, 277 Hypericum perforatum, 806 Hypholoma fasciculare, 314 Hyssopus officinalis, 375 lanotus hispidus, 359 Ilex aquifolium, 394 Impatiens noi Hangere, 761 Inula helenium, 354 Inula salicina, 278 Ipomoea batatus, 61 Iris germanica, 785 Iris graminea, 114 Iris pseudacorus, 786 Isatis tinctoria, 228 Jasminum fruticans, 361 Jasminum officinale, 360 Juglans nigra, 545 Juglans regia, 537 Juniperus communis, 363 Juniperus sabina, 141 Laburnum anagyroides, 718 Lactarius deliciosus, 687 Lactarius mitissimus, 95 Lactarius piperatus, 91 Lactarius subdulcis, 92 Lactarius torminosus, 94 Lactarius volemus, 91 Lactuca sativa, 714 Laetioporus sulphureus, 359 Lallemantia iberica, 390 Lamium album, 887 Lamium purpureum, 889 Lapsana communis, 938 Larix decidua ssp. polonica, 931 Lasiosphaera gigantea, 687 Lathyrus sativus, 468 Laurus nobilis, 211 Lavandula angustifolia, 408 Index 967 Denumiri științifice Lavathera thuringiaca, 515 Lecanora subfusca, 673 Lens culinaris, 423 Leontopodium alpinum, 277 Leonurus cardiaca, 820 Lepiota clypeolaria, 314 Lepista nuda, 535 Lepista personala, 535 Leucanthemum vulgare, 445 Levisticum officinale, 406 Ligustrum vulgare, 400 Lilium candidum, 197 Lilium carniolicum ssp. jankae, 199 Lilium martagon, 198 Linaria vulgaris, 421 Linun usitatissimum, 366 Lithospermum officinale, 469 Lobaria pulmonaria, 74 Lotus corniculatus, 319 Luffa cylindrica, 427 Lupinus albuș, 431 Lupinus luteus, 432 Lupinus polyphyllus, 102 Lychnis flos-cuculi, 270 Lychnis nivalis, 560 Lycoperdon perlatum, 669 Lycoperdon pyriforme, 662 Lycopersicon esculentum, 598 Lycopodium annotinum, 189 Lycopodium clavatum, 607 Lycopus europaeus, 141 Lysimachia nummularia, 225 Lysimachia vulgaris, 310 Lythrum salicaria, 678 Macrolepiota procera, 93 Magnolia acu minata, 441 Mahonia aquifolium, 443 Majorana hortensis, 452 Malus domestica, 454 Malus sylvestris, 458 Malva glabra, 517 Malva neglecta, 523 Malva pusilla, 523 Malva sylvestris, 519 Malva vedicii lata, 516 Marasmius alliaceus, 893 Marasmius oreades, 94 Marrubium vulgare, 880 Matricaria recutita, 508 Meii lotus albuș, 801 Melilotus officinalis, 803 Melissa officinalis, 702 Melittis melissophyllum, 235 Mentha aquatica, 377 Mentha spicata, 379 Mentha pi peri ta, 377 Mentha pulegium, 98 Menyanthes trifoliata, 850 Mercurialis annua, 847 Merendera sobolifera, 74 Mespilus germanica, 501 Mirabilis jalapa, 60 Morchella conica, 936 Morchella elata, 936 Morchella esculenta, 936 Morus alba, 231 Morus nigra, 233 Muscari neglectum, 127 Mycelis muralis, 808 Mycenastrum corium, 673 Myricaria germanica, 119 Narcissus poeticus ssp. radiiflorus, 526 Narcissus poeticus ssp. poeticus, 526 Narcissus pseudonarcissus, 527 Nastudium officinale, 529 Nepeta cataria, 122 Nerium oleander, 399 Nicotiana rustica, 869 Nicotiana tabacum, 867 Nigella sativa, 532 Nigritella nigra, 733 Nigritella rubra, 733 Nuphar Iuțea, 546 Nymphaea alba, 545 Nymphaea candida, 546 Nymphaea lotus var. thermalis, 280 Ocimum basilicum, 96 Olea europaea, 462 Omphalotus olearius, 559 Onobrychis vicii fol ia, 778 Ononis spinosa, 566 Onopordon acanthium, 735 Ophioglossum vulgatum, 420 Orchis militaris, 654 Orchis morio, 882 Origanum vulgare, 773 Odhilia secunda, 618 Oryza sativa, 560 Oxalis acetossella, 451 Index 968 Denumiri științifice _____________l____!_____ Padus avium, 453 Padus serotina, 454 Paeonia darnica, 85 Paeonia officinalis, 85 Paeonia peregrina, var. romanica, 86 Paeonia tenuifolia, 86 Paliurus spina-Christi, 586 Panicum miliaceum, 469 Papaver bracteatum, 438 Papaver corona sancti-stephani, 437 Papaver rhoeas, 436 Papaver somniferum, 433 Parietaria officinalis, 580 Paris quadrifolia, 211 Parnassia palustris, 813 Parthenocissus quinquefolia, 923 Paronychia cephalotes, 282 Parthenocissus tricuspidata, 925 Pastinaca sativa, 592 Peltigera canina, 611 Perilla ocymoides, 618 Periploca graeca, 409 Persica vulgaris, 622 Petasites hybridus, 82 Petroselinum crispum, 600 Phallus impudicus, 93 Phaseolus vulgaris, 254 Phellinus igniarius, 903 Phellinus robustus, 358 Philadelphus coronarius, 360 Phragmites australis, 847 Phycoverpa bohemica, 155 Phyllitis scolopendrium, 531 Physalis alkekengi, 588 Phytolacca americana, 125 Picea abies, 497 Pimpinella anisum, 25 Pimpinella saxifraga, 603 Primula elatior, 160 Pinus cembra, 934 Pinus mugo, 385 Pinus sylvestris, 627 Piptoporus betulinus, 903 Pi rola rotundi folia, 619 Pisum sativum, 446 Plantago lanceolata, 595 Plantago major, 596 Plantago media, 594 Platanthera bifolia, 799 Pleurotus ostreatus, 593 Plumbago europaea, 270 Polemonium caeruleum, 738 Polygala amara, 22 Polygala vulgaris, 23 Polygonatum odoratum, 606 Polygonum amphibium, 853 Polygonum aviculare, 851 Polygonum bistorta, 680 Polygonum hydropiper, 631 Polygonum persicaria, 357 Polypilus umbellatus, 95 Polypodium vulgare, 258 Polyporus brumalis, 903 Polyporus squamosus, 593 Populus alba, 643 Populus nigra, 644 Populus tremula, 646 Portulaca oleracea, 354 Potentilla anserina, 174 Potentilla erecta, 744 Primula elatior, 160 Primula verris, 158 Primus domestica, 667 Prunella vulgaris, 98 Prunus cerasifera, 184 Prunus spinosa, 658 Pseudohydnum gelatinosum, 847 Pulmonaria mollis, 490 Pulmonaria officinalis, 642 Pulsatilla montana, 212 Pulsatil la vulgaris, 212 Punica granatum, 699 Pyrus communis, 589 Pyrus pyraster, 591 Quercus cerris, 136 Quercus frainetto, 311 Quercus pedunculiflora, 789 Quercus petraea, 323 Quercus pubescens, 789 Quercus robur, 787 Quercus rubra, 790 Ramaria aurea, 389 Ramaria botrytis, 685 Ramaria flava, 622 Ramaria formosa, 473 Ranunculus acris, 621 Ranunculus ficaria, 327 Ranunculus repens, 279 Raphanus sativus, con var. niger, 696 Raphanus sativus, convar. sativus, 696 Reseda Iuțea, 688 Reseda luteola, 688 Index 969 Denumiri științifice Reseda odorata, 693 Salvia sclarea, 350 Rhamnus catharticus, 907 Sambucus ebulus, 68 Rheum officinale, 691 Sambucus nigra, 765 Rheum palmatum, 691 Sanguisorba minor, 131 Rheum rhabarbarum, 691 Sanguisorba officinalis, 770 Rhododendron kotschyi, 762 Sanicula europaea, 730 Rhodophyllus clypeatus, 94 Saponaria officinalis, 731 Rhodophyllus saundersii, 94 Sarcodon imbricatus, 654 Rhus typhina, 568 Sarcoscypha coccinea, 555 Ribes nigrum, 168 Sarothamnus scoparius, 467 Ribes rubrum, 170 Satureja hortensis, 152 Ribes uva-crispa, 9 Scilla bifolia, 913 Ricinus communis, 694 Scleroderma aurantium, 92 Robinia pseudacacia, 717 Scopolia carniolica, 514 Roșa canina, 447 Scorzonera hispanica, 716 Roșa centifolia, 839 Scrophularia nodosa, 83 Roșa damascena, 841 Scutiger ovinus, 92 Roșa gallica, 839 Secate cereale, 750 Roșa pendulina, 449 Sedum acre, 352 Rosmarinus officinalis, 708 Sedum fabaria, 224 Rubia tinctorum, 701 Sedum maximum, 352 Rubus caesius, 506 Sedum telephium ssp. maximum, 536 Rubus fruticosus, 505 Sempervivum tectorum, 883 Rubus idaeus, 939 Senecio vulgaris, 203 Rumex acetosa, 449 Sequoia gigantea, 46 Rumex acetosella, 451 Șerpuia lacrymans, 90 Rumex alpinus, 814 Serratula tinctoria, 309 Rumex crispus, 224 Sesamum indicum, 809 Rumex patientia, 815 Setaria italica ssp. mocharicum, 233 Ruscus aculeatus, 314 Silybum marianum, 49 Russula au rata, 348 Sinapis alba, 510 Russula cyanoxantha, 912 Sisymbrium officinale, 74 Russula delica, 194 Solanum dulcamara, 398 Russula emetica, 605 Solanum laciniatum, 935 Russula foetens, 62 Solanum melongena, 600 Russula integra, 912 Solanum nigrum, 934 Russula lepida, 605 Solanum tuberosum, 108 Russula nigricans, 605 Solidago gigantea ssp. serotina, 734 Russula vesca, 605 Solidago virgaurea, 781 Russula virescens, 556 Sophora japonica, 719 Ruta graveolens, 913 Sorbus aucuparia, 746 Sorbus domestica, 745 Sorbus torminalis, 770 Saccharomyces cerevisiae, 230 Sorghum halepense, 351 Sagittaria sagittifolia, 728 Sorghum bicolor, 772 Salix alba, 720 Sparassis crispa, 194 Salix babyIonica, 723 Spartium junceum, 84 Salix caprea, 723 Sphagnum sp., 508 Salix cinerea, 932 Spinacea oleracea, 775 Salix purpurea, 680 Spiraea ulmi fol ia, 207 Salix viminalis, 679 Stachys officinalis, 910 Salvia glutinosa, 154 Symphytum officinale, 825 Salvia officinalis, 724 Syringa josikaea, 417 Index 970 Denumiri științifice Syringa vulgaris, 416 Ulmus glabra, 879 Ulmus laevis, 906 Ulmus minor, 877 Tagetes erecta, 193 Urtica dioica, 884 Tamarix ramosissima, 120 Urtica urens, 887 Tamus communis, 881 Usnea barbata, 466 Tanacetum baisamita, 104 Vaccinium myrtillus, 6 Tanacetum cinerariifolium, 274 Vaccinium oxycoccos ssp. oxycoccus, 680 Tanacetum vulgare, 908 Vaccinium vitis-idaea, 475 Taraxacum officinale, 586 Valeriana officinalis, 895 Taxodium distichum, 145 Vecronica beccabunga, 67 Taxus baccata, 833 Veratrum album, 793 Tenacetum vulgare, 908 Verbascum densiflorum, 429 Teucrium chamaedrys, 234 Verbascum phlomoides, 429 Thea sinensis, 126 Verbascum thapsus, 429 Theobroma cacao, 45 Verbena officinalis, 782 Thuja occidentalis, 854 Veronica officinalis, 906 Thuja orientalis, 855 Viburnum opulus, 115 Thymus serpyllum, 149 Vicia faba, 66 Thymus vulgaris, 151 Vigna sinensis, 255 Tilia cordata, 830 Vinca minor, 727 Tilia platyphyllos, 829 Vincetoxicum hirundinaria, 349 Tilia tomentosa, 827 Viola odorata, 836 Trapa natans, 188 Viola tricolor, 845 Tricholoma orirubens, 535 Viscum album, 904 Trifolium pratense, 849 Vitis sylvestris, 926 Trifolium repens, 848 Vitis vinifera, 924 Trigonella foenum-graecum, 740 Volvariella bombycina, 90 Triticum aestivum ssp. vulgare, 325 Xanthium spinosum, 315 Triticum dicoccom, 831 Xanthoria parietina, 414 Triticum durum, 327 Xerula longipes, 314 Trollius europaeus, 88 Zea mays, 656 Tropaeolum majus, 116, 181 Zea mays, convar. saccharta, 661 Tuber aestivum, 853 Tuber melanosporum, 853 Tulipa gesneriana, 389 Tumus communis, 881 Tussilago farfara, 648 Typha angustifolia, 579 Typha latifolia, 578 Index - denumiri populare Abrămească -> ghințură galbenă, 316 abricaz cais, 102 acacie —> salcâm, 717 acaț -> salcâm, 717 acație boierească -> salcâm japonez, 719 achiu -> țelină, 871 acreș -> agriș, 9 acrid -> viță-de-vie, 924 acrii -> dracilă, 223 acriș măcriș, 449 acriș roșu -> coacăz roșu, 170 adistin -> castan, 110 adormitele -> dediței mari, 212 afene afin, 6 afic -> drețe, 225 afin merișor de munte, 475 afin de munte -> afin, 6 afine -» strugurii-ursului, 798 afine negre -> afin, 6 afinghi -» afin, 6 afin roșu -> merișor de munte, 475 afin sălbatic -> tulichină, 856 afion -» mac, 433 afrange -> frag, 289 aghireș -> agriș, 9 aghistin -> castan sălbatic, 112 agipteancă -> ceapă de iarnă, 130 aglică -> angelică, 29, ciuboțica-cucului, 158, crețușcă, 196 aglice -> ciuboțica-cucului, 158 aglici ciuboțică mică, 160, agliș -> ciuboțica-cucului, 158 agliț -> ciuboțica-cucului, 158 agnistin -> castan, 110 agoridă -> viță sălbatică, 926 agrasle -» agriș, 9 agrazerie -» agriș, 9 agreașă coacăz roșu, 170 agricea -> ciuboțica-cucului, 158 agriș -> coacăz roșu, 170, dracilă, 223 agrișei -> ciuboțică mică, 160 agriș negru -> coacăz negru, 168 agriș pomișoară -> coacăz roșu, 170 agriș roșu coacăz roșu, 170 agriș sălbatic -> agriș, 9 agruț -> agriș, 9 agud -> dud alb, 231, dud negru, 233 agurei -> coacăz roșu, 170 aguridariu -> viță-de-vie, 924 aguridă -> agriș, 9, vită-de-vie, 924, vită sălba- tică, 926 ahim ceapă eșalotă, 130 ahrean -> hrean, 344 ai -> ceapă de munte, 130, usturoi, 890 ai ciorăsc leurdă, 406 ai de grădină -> usturoi, 890 ai de munte -> ceapă de munte, 130 ai de pădure -» ceapă eșalotă, 130, crin de pădure, 198, leurdă, 406 ai de pădure -> rostopască, 705 ai de primăvară -> usturoi, 890 ai de toamnă -> usturoi, 890 ai de vară -> usturoi, 890 ai hajmă ceapă eșalotă, 130 aijimă -> praz, 662 ailor dud alb, 231 aior -> crin de pădure, 198, dud negru, 233, laptele-cucului, 391 Index 972 Denumiri populare ai sălbatic -> ceapă eșalotă, 130 ai sârbesc -» praz, 662 aișir -> năsturel, 529 aișoară ghiocel, 318, usturoiță, 893 aișor -» ai de pădure, 10, crin de pădure, 198, dalac, 211 aișor de câmp crin de pădure, 198 aișor de pădure -> crin de pădure, 198 ai turcesc -> ceapă de iarnă, 130 aiul șarpelui ceapă de munte, 130 aiuți -> leurdă, 406 ajimi -> ceapă eșalotă, 130 alac -> tenchiu, 831 alangă -4- viță sălbatică, 926 alaur -> ciumăfaie, 161 alaut -> iarbă mare, 354 alămâi lămâi, 396 alămâioară -» gutui, 329 alămâiță -> roiniță, 702 alândurișe -> rostopască, 705 albăstrele -> plâmânărică, 642 albăstrioare -> nemțișori de câmp, 533 albeață -> cerențel, 138 albumeală -» floare de colți, 277 aldan -> cânepă, 123 alimană -> lemnul-Domnului, 404 alin anin negru, 34 alior crin de pădure, 198, dud alb, 231, dud negru, 233, laptele-cucului, 391, limba-mie- lului, 419 aliu de iunie -> leurdă, 406 alune -> cartof, 108 alune americane -> arahide, 44 alune de pământ -> arahide, 44, cartof, 108 alunei -> alun, 19 alunele -> coada-șoricelului, 175 alun sălbatic -> alun turcesc, 21 amei -> hamei, 334 amigdal -> migdal, 491 amur -> floarea-amorului, 270 amură -» mur de miriște, 506 anaperi -> ienupăr, 363 anason coriandru, 185, fenicul, 257 anason dulce -> fenicul, 257 anason românesc -> anason, 25 anchicel -» ciuboțica-cucului, 158 andicel -> ciuboțica-cucului, 158 angelică -> ghimpe¹, 314 anghelică -> angelică, 29 anghelină-> ciuboțica-cucului, 158 anghinare de grădină ->cardon, 106 anglicei -> ciuboțica-cucului, 158 anin -» anin negru, 34 aniniș anin negru, 34 anin verde -> anin de munte, 34 anis anason, 25 aniu -> usturoi, 890 anos -> anason, 25 antajicuri -> călțunași, 116 antep -» vișin, 914 antonică -> angelică, 29 apărătoare -> busuiocul-cerbilor, 98 apucătoare -»talpa-gâștei, 820 arape -> ridiche, 696 arărel -4- limba-câinelui, 419 arăriel limba-mielului, 419 arbagic -> ceapă, 127 arborele-vieții -> tuia, 854, tuie orientală, 855 arbore puturos -> cenușer, 135 arbore schinoșel măr pădureț, 458 arbuj -> pepene verde, 613 arbuj pentru animale pepene furajer, 612 archiș -> ienupăr, 363 archit -> curpen, 207 ardeiaș -> barba-împăratului, 60, iarbă ro- șie, 357 ardei borcănos ardei, 47 ardei gras ardei, 47 ardei iute -> ardei, 47 ardei lung ardei, 47 ardei roșu ardei, 47 ardeiul-broaștei iarbă roșie, 357 ardeiul-dracului -> piperul-bălții, 631 ardeiul-porcului piperul-bălții, 631 argavan -> liliac, 416 argentină -> coada-racului, 174 argindeană -> coada-racului, 174 argintură -> urechelniță, 883 argințel -> coada-racului, 174 argințică -> coada-racului, 174 argințică de grădină -> armurariu, 49 aribi -> laptele-cucului, 391 arici ciumăfaie, 161 arigan -> sovârf, 773 arin de munte -> anin de munte, 34 arin negru anin negru, 34 aripane ridiche, 696 armurar -> armurariu, 49 arnăut -> grâu comun, 325, grâu durum, 327 arior -> traista-ciobanului, 838 arodie -> rodiu, 699 aron -> rodul-pământului, 700 arpagic -> ceapă, 127, ceapă eșalotă, 130 artifi -> salată de iarnă, 716 arțar -> jugastru, 386, paltin de câmp, 575, sal- câm, 717 arțar alb -> paltin de munte, 577 arțar coajă -> paltin de câmp, 575 arțar de codru -> paltin de munte, 577 arțariu -> arțar tătăresc, 51, paltin de câmp, 575 arțar mic -> paltin de câmp, 575 asfodelină -> ai de pădure, 10 asine -> afin, 6 Index 973 Denumiri populare asmaciu -> ceapă eșalotă, 130 asman -> viță sălbatică, 926 asmațuc -» asmățui, 53 asmațuchi -> asmățui, 53 asmățile -> asmățui, 53 asperag -> sparanghel, 776 aspic levănțică, 408 asprică -> ghimpe², 315 asprișoară -> lipicioasă, 423, turiță mare, 864, vinariță, 909 asudul-calului -> osul-iepurelui, 566 asudul-capului -> osul-iepurelui, 566 asunătoare -> sunătoare, 806 așiaș -> mac, 433 atingicuri -> călțunași, 116 atrațel -» limba-boului, 418 atrățel -> limba-câinelui, 419 ațmaciuc -> ceapă eșalotă, 130 ațmațuchi -» asmățui, 53 auă -> viță-de-vie, 923 aurati -> margaretă; 445, vetrice, 908 aurică -> scânteiuță, 739 aviruță -> vinariță, 909 avrămească -> dumbravnic, 235 azimioare -> vinețică², 912 azmațucă -> asmățui, 53 azmură -> zmeur, 939 Baba ureche -> urechea-babei, 882 babița-norocului iască galbenă a foioase- lor, 359 babiță -> iasca-fagului, 358, văcălie, 902 babohnică -> bobornic, 67 babornică -> bobornic, 67 babuschii -> păpălău, 588 baclale -» bob, 66 baclău -> fasole, 254 bacon -> tutun, 867, tutun turcesc, 869 baconiță -> tutun turcesc, 869 badem -> migdal, 491 baden -» fenicul, 257 baghi -»fasole, 254 bagrin salcâm, 717 baib -> usturoi, 890 bajaruji bujor, 85 balageane -> cartof, 108 balbor -> bulbuci de munte, 88 balsamă -> cimbrișor, 149 baltag -> rodul-pământului, 700 bambe -> bame, 60 bambie -> bame, 60 bamie bame, 60 bamie bașicoasă -> zămoșiță, 933 bamne -> bame, 60 banat -> priboi, 664 bandrabură -> cartof, 108 banul-popii -> drețe, 225 baraboi -> cartof, 108, topinambur, 834 barabule -» cartof, 108 baradău -> brad, 70 barădac -> brad, 70 barbanoc -> saschiu, 727 barba-boierului -> vineriță, 911 barba-bradului -> mătreața-bradului, 466 barba-caprei -> crețușcă, 196, meloșel, 622, piciorul-ursului, 622, rămurele, 685 barba-ciutei -> iarba-fiarelor, 349 barba-copacilor-> mătreața-bradului, 466 barba-împăratului -> mătreața-bradului, 466, trei frați pătați, 845 barba lui Aron^ rodul-pământului, 700 barba-lupului -> norocel, 536, spânz, 778 barba-sasului -> coada-calului, 171, coada-ca- lului mare, 173 barba-tatei -> tătăneasă, 825 barba-țapului -> porcan, 654 barba-ursului -» coada-calului, 171, coada-ca- lului mare, 173, ferigă, 259, mătreața-bra- dului, 466, pedicuță, 607 bargavan liliac, 416 bartacin sparcetă, 778 basamac -> fenicul, 257 basic -4- busuioc, 96 batlagină -> pătlagină mare, 596 băbărujă bujor, 85 băci -> călțunași, 116 bădean -> anason, 25 bălăură -> brândușă de toamnă, 75 băliuc -> sorg, 772 bălțătură -> unguraș, 880 bălur -> iarbă de Sudan, 351 bănat ciocul-berzei, 155, năpraznic, 527 băngiu cimișir, 152 bănicei -> nalbă mică, 523 bănuleț -> cimișir, 152 bănuț -> saschiu, 727 bănuței -> bănuți, 62, cimișir, 152, nalbă de pădure, 519 bănuți -> nalbă măruntă, 523 bărădici -> pătlăgele roșii, 598 bărbișoară -> crușățea, 203 bărbuleancă ceapă eșalotă, 130 bărbușoară -> cerențel, 138 bărediu -> pătlăgele roșii, 598 băsacăn -> gălbinele, 310 băsileac -> busuioc, 96 bășică de aii din vânt -» săpunăriță, 731 bășicuța-porcului grâușor, 327 bășicuță de roșeață păpălău, 588 bătătarnică cruciuliță, 203 bătea -> papură, 578, papură îngustă, 579 bâlbor bulbuci de munte, 88, calcea-ca- lului, 103 Index 974 Denumiri populare bărboi -» cartof, 108 bârsacăn -> răscoace, 686 bâz floarea-Raiului, 274 belbor -> bulbuci de munte, 88 belengher -> iarbă de Sudan, 351 belfe -> crăițe, 193 berbeci -> săpunăriță, 731 berbecuț -> papură, 578, papură îngustă, 579 berbeniță dovleac, 219 berbenițe -> dovlecel, 222 beșică -> ardei, 47, păpălău, 588 beșicuță -> lumânărica-pământului, 428 bez -> liliac, 416 bibernil -> cebărea, 131, sorbestrea, 770 bibici -» dafin, 211 bibilic -> bibilică, 64 bibornic -> bobornic, 67 bican de pădure -> ciumărea, 162 bichină sălbatică -> ghizdei, 319 bicioici -> cartof, 108 bidiroci cartof, 108 biesnioc -> busuioc, 96 biguri -> cartof, 108 bisacăn -h> răscoage, 686 bische -> agriș, 9 bizilioc busuioc, 96 blabornic -> bobornic, 67, papucul-doam- nei, 578 blagaiană -> iederă albă¹, 363 blăbornică -> bobornic, 67 blidărei -> bănuți, 62 blândușcă brândușă de toamnă, 75 bulbuc -> ruscuță de primăvară, 711 blustur -> brustur, 80 boaba-lupului -> dalac, 211 boaba-vulpii -> dalac, 211 boambe -> bame, 60 boabă -> bob, 66 boabe de brad ienupăr, 363 boabe de turbă -> ricin, 694 boabe de vătămătură -> cebărea, 131 boabe vinete -> cartof, 108 boambe -> bame, 60, cartof, 108 boance -> crăițe, 193, gălbenele, 307 boașele-popii -> cucurbețică, 205 boate -> crăițe, 193 bob -> cafeluțe, 102, fasole, 254, măselari- ță, 460 bobâlnic -> bobornic, 67, năsturel, 529 bob de mare -> cârmâz, 125 bobidragi -» călțunași, 116 bobiță -> agriș, 9 bobiță porcească -> zâmă, 934 bobitei -> drobiță, 226 bobițel -» ciumărea, 162, salcâm galben, 718 bob năut -> năut, 530 bobolnic -> bobornic, 67 boboașe -> cartof, 108 boborea -» păpălău, 588 bobornic -> năsturel, 529 bobosilii -> păpălău, 588 bobul-broaștei -> trifoiște de baltă, 850 bobul-coașei -> osul-iepurelui, 566 bochioi -» crăițe, 193 bodier rodiu, 699 bodioică -> mutătoare, 513 bofte -> crăițe, 193 boglar -> floarea-Raiului, 274 boglarcă bănuți, 62 boglari -» bănuți, 62 boia ardei, 47 boiengioae -> drobușor, 228 boitoreană -> turiță mare, 864 boitoriu -> drobușor, 228 boj boz, 68 bojor -» moțul-curcanului, 502, știr roșu, 817 bojor de munte -> smirdar, 762 bojoroaică -» știr roșu, 817 bojoțel -> spânz, 778 bolăndăriță ciumăfaie, 161 bolânzele -» zâmă, 934 bolboci -» calcea-calului, 103 bolbură -> volbură, 927 bolejniță -> izma-broaștei, 377 bolghițari agriș, 9 bologeane cartof, 108 bolovan -> dovlecel, 222 boloveni muntenești -> dovleac turcesc, 221 bolundare ciumăfaie, 161 bolunditoare -> măselariță, 460 bombă -> bob, 66 bomboană -> coacăz roșu, 170 bonă bob, 66 bonjur bujor, 85 boracioc -> tătăneasă, 825 boranță -> iarba-șarpelui, 350 boranță roșie limba-mielului, 419 boranze -> plămănărică, 642 borjolică -> busuioc, 96 boroanță limba-boului, 418 boroanță roșie -> limba mielului, 419 borolan -> liliac, 416 boroștean -> iederă, 361, liliac, 416 borsocă -> mazăre, 446 borș -> crețușcă, 196, mazăre, 446 borșniță -> izmă bună, 377 bosanci -> tuie orientală, 855 bosioace -> busuioc, 96 bosiog -> busuioc, 96 bosioc roșu -> busuioc, 96 bosoioc -> busuioc, 96 bosorogă -4- feciorică, 256 bostan -> dovleac turcesc, 221, pepene fu- rajer, 612, pepene verde, 613 Index 975 Denumiri populare bostan de țară -> dovleac, 219 bostan domnesc -> dovlecel, 222 bostan galben -» pepene galben, 612 bostani moldovenești de fript -> dovleac tur- cesc, 221 bostani muntenești -> dovleac turcesc, 221 bostani turcești -> dovleac, 219, dovleac tur- cesc, 221, dovlecel, 222 bostan porcesc -> dovleac, 219, dovlecel, 222 bostănei -> călțunași, 116 boșar -> pepene verde, 613 boșari -» pepene galben, 612, pepene fura- jer, 612 bot -> papură, 578 bota-calului -> coada-calului, 171 bota-cucului -> coada-calului, 171 botănci -> crăițe, 193 botățel spânz, 778 botoane crăițe, 193 bozdoagă crăițe, 193 bozii -> boz, 68 bozuz -> burete puturos, 93 brabă -» drobiță, 226 brad -> coada-calului mare, 173, molid, 497, pin, 627, tuie orientală, 855 brad alb -» brad, 70 brad de vară zadă, 931 brad înalt -> molid, 497 brad de munte -> pin, 627 brad negru -> molid, 497 brad nemeș -> brad, 70 brad roșu -> molid, 497, zadă, 931 bradul-ciumei -» ienupăr, 363 brazi pitici -> ienupăr, 363 brăbănoi -> perișor², 619 brădac -> coada-calului mare, 173 brădaică -» brad, 72, molid, 497 brădițel -> coada-șoricelului, 175 brădilică -> tuie orientală, 885 brădișor -> cetină de negi, 141, coada-calu- lui, 171, coada-calului mare, 173, ienu- păr, 363, pedicuță, 607 brăduleț -> slăbănog¹, 761 brăduliță -> tuia, 854, tuie orientală, 855 brăduț -> brădișor, 73 brăileancă răchitan, 678 brânca-mâței -> talpa-mâței, 822 brânca-porcului -» buberic, 82, cinsteț, 137 brâncariță -> vetrice, 908 brâncă -» buberic, 83, colțișor, 157, pedicu- ță, 607, rotungioară, 706, zămoșiță, 933 brânca-ursului -> cenușer, 135 brâncuță-voinicească -> năsturel, 529 brândușă șofran, 811 brândușă albastră -» brândușă de primăvară, 75 brândușă galbenă de primăvară -> brândușă galbenă, 77 brândușă de munte -> brândușă de primă- vară, 75 brânduși -> brândușă de primăvară, 75, brân- dușă galbenă, 77 brânolă -» busuiocul cerbilor, 98 brânza-vacii -> grâușor, 327 brâul-vântului -> pedicuță, 607 bread -> brad, 70 brebene -> salcâm, 717 brebenel -> dediței mari, 212, troscot, 851 brebenoc -> perișor¹, 618 bree -> trepădătoare, 847 brei -> mutătoare, 513, trepădătoare, 847 brei de câmp -» trepădătoare, 847 brei de pădure -> trepădătoare, 847 brei de pământ trepădătoare, 847 briboi -> bobornic, 70, priboi, 664 bribonic -> dumbravnic, 235 brie -> slăbănog, 761, untul-pământului, 881 briliancă -> iarba-fiarelor, 349 brilioancă -> luminoasă, 430, lumânărica-pă- mântului, 428 broască -4- sovârf, 773 broazde -> varză albă, 897 broboană -» coacăz roșu, 170 broci -» roibă, 701 brocoli -» conopidă, 183 brojbă -> rapiță mare, 677, rapiță sălba- tică, 678, topinambur, 834 brojbe -> nap, 525 brombință -» rechie², 688 bronghi dragavei, 224 broștean de pădure -> tămâiță, 824 brozbă -> gulie, 328 brozbe de vite -> rapiță mare, 677 brozdii -» dragavei, 224 brumat -> gorun, 323 brumărie crețișoară, 195 bruncuță ustoroaie usturoiță, 893 bruscălan iarbă mare, 354 bruscălău -> brustur, 80 bruscăniș podbal, 648 brustan brustur, 80, podbal, 648 brusturele-măgarului -> brustur dulce, 82 brustur alb -> podbal, 648 brustur roșu brustur dulce, 82 bubă -> dovlecel, 222 bubă boroasă -> dovleac, 219, dovlecel, 222 bubernic -> buberic, 83 buboasă coada-racului, 174 bubolnic -> bobornic, 67, brâncuță, 74 bubuclie păpălău, 588 bubuschii -> păpălău, 588 buegea-faptului -> feciorică, 256 bucel -4- cimișir, 152 buciniș -> angelică, 29 buciumaș -> obligeană, 553 Index 976 Denumiri populare bucsău papură, 578, papură îngustă, 579 bucșan -» mături, 467 bucșuliță -> bucsău, 84 budeană -> sovârf, 773 budiene -> crăițe, 193 budiene galbene -> crăițe, 193 budiene mari -> crăițe, 193 buedea ciumei -» brustur dulce, 82 bueți de pesâgine -> rostopască, 705 bugulă -> vineriță, 911 buhaci -> brad, 70, fag, 251, molid, 497 buhă păpădie, 586 bujor -> merișor de munte, 475, moțul-curca- nului, 502, sculătoare, 748, știr roșu, 817 bujor alb -> stupiniță, 799 bujor de grădină bujor, 85 bujor de munte -» smirdar, 762 bujor de pădure -» bujor românesc, 86 bujorul-vițelului -> sfeclă de zahăr, 753, 849 bulbuc -> calcea-calului, 103 bulbucei -» bulbuci de munte, 88 bulbuci -> clopotul-caprei, 166 bulbuci de baltă -> calcea-calului, 103 bulbuci de munte clopotul-caprei, 166 bulghene cartof, 108 bulibă -> topinambur, 834 bumbac de câmp -> linariță, 421 bumbăcar -> bumbac, 88 bumbăcăriță -» linariță, 421 bumbăcel -> bumbac, 88 bumbișor -» calomfir, 104 bumbișori -» bănuți, 62, floarea-Raiului, 274 bumbuscuțe -> bănuți, 62 bună dimineața volbură, 927 bunceg pedicuță, 607 buraci -» cartof, 108, sfeclă de zahăr, 753 burbane -> coacăz roșu, 170 burbolnic -» bobornic, 67 burbunacă -> măcriș, 449 burci -> cartof, 108 burculițe -> bănuți, 62 bureciori bureți de rouă, 94 bureniță albă -> silur, 757 burete -> hrib, 346 burete acru burete lăptos, 91 burete alb -> burete lăptos, 91 burete bălos -> băloșel, 62 burete brunișor-» brunișor, 79 burete de conopidă -> rămurele, 685 burete de gâze -> muscăriță, 507 burete de iască -> iasca-fagului, 358 burete de inimioară burete puturos, 93 burete de mesteacăn -> bureți flocoși, 94, pitarcă de mesteacăn, 643 burete domnesc -> crăițe, 193 burete călugăresc pitarcă de mestea- căn, 643 burete creț -> piciorul-ursului, 622 burete galben -> gălbiori, 311 burete iute -> burete lăptos, 91 burete lăptos -> burete dulce, 91 buretele-calului piciorul-ursului, 622 buretele-cerbilor^ porcan, 654 buretele-dracului -» hrib țigănesc, 347 buretele-nucului -> păstrăv, 593 burete negru păstrăv de fag, 593 burete piperat -> burete lăptos, 91 burete roșu burete dulce, 91, hrib țigă- nesc, 347 burete solzos porcan, 654 burete spinos -> burete țepos, 93 burete șerpesc -> muscăriță, 507 buretele-uliului -> porcan, 654 burete usturos -> burete lăptos, 91 burete vegetal -> lufă, 427 burete vânăt narcise galbene, 527, 912 bureți -> burete cu perucă, 90, narcise gal- bene, 527 bureți creți -> rămurele, 685 bureți de mesteacăn văcălie de mestea- căn, 903 bureți de pajiște -> bureți de rouă, 94 bureți de stejar -> păstrăv roșu de stejar, 593 bureți dulci -> râșcov, 687 bureți pestriți -» muscăriță, 507 bureții veveriței -> rămurele, 685 burgundă sfeclă de zahăr, 753 buroasă dovlecel, 222 bușor -> bujor, 85 burugheni -> cartof, 108 buruian -> ciumăfaie, 161 buruiana-armurării -> armurariu, 49 buruiana-bureților scânteiuță, 739 buruiana-calului -> ruscuță de primăvară, 711 buruiana-celor slabi -> slăbănog¹, 761 buruiana-dalacului izma-broaștei, 377 buruiana-fetei -> dumbăț, 234 buruiana-jermilor iarbă roșie, 357, pipe- rul-bălții, 631 buruiana-junghiurilor coada-racului, 174 buruiana-leacului -> rotungioară, 706 Buruiana lui Tatin -> tătăneasă, 825 buruiana-mătricii -> vetrice, 908 buruiana-muscului -> vinariță, 909 buruiana-omizii -» dumbăț, 234 buruiana-orbalțului -> talpa-gâștei, 820 buruiana-porcului urechelniță, 883 buruiana-rândunicii -> răcușor, 680 buruiana-sărăciei -> pătrunjel de câmp, 603 buraiana-smeului -> scai vânăt, 737 buruiana-stupului -> roiniță, 702 buruiana-viermilor piperul-bălții, 631 buruiana-zburătorului -> iederă, 361 buruiana-zgăibii -> rotungioară, 706 Index 977 Denumiri populare buruiană albă -> săpunariță, 731 buruiană-bolundăciumăfaie, 161 buruiană ca capul câinelui -> ciumăfaie, 161 buruiană ce se învârtește după soare -> ză- moșiță, 933 buruiană câinească -> trepădătoare, 847 buruiană grasă iarbă grasă, 354 buruiană pucioasă -> coriandru, 185 buruiană de argint -> gălbinele, 310 buraiană de artritis -> vindecea, 910 buruiană de balsam -> cimbrișor, 149 buruiană de beșică dalac, 211 buruiană de bleasnă -> talpa-gâștei, 820 buruiană de boală sporici, 782 buruiană de brâncă zgaibă, 938 buruiană de bubă buberic, 83, dalac, 211, păpălău, 588 buruiană de bubă rea -> busuioc sălbatic, 98, usturoiță, 893 buruiană de bube rele -> lăsnicior, 398 buruiene de călcat vulturică, 928 buruiană de cârtițe scai vânăt, 737 buruiană de ceas rău -> urzicuță moartă, 889, vetrice, 908 buruiană de cucui -> cerențel, 138 buruiană de dalac bătrâniș, 63, lăsni- cior, 398 buruiană de dambla -> sănișoară, 730 buruiană de făcut copii -> nemțișori de câmp, 533 buruiană de cele sfinte -> rostopască, 705 buruiană de foc ghiu -> sunătoare, 806 buruiană de fragi -> frag, 289 buruiană de friguri dumbăț, 234, gălbi- nele, 310, laptele-cucului, 391, trais- ta-ciobanului, 838, turiță mare, 864, țintaură, 875 buruiană de in linariță, 421 buruiană de lungoare -> leuștean, 406 buruiană de măsele -> măselariță, 460 buruiană de năduf sunătoare, 806 buruiană de negei rostopască, 705 buruiană de negi -> laptele-cucului, 391 buruiană de nouă daturi —> trei frați pătați, 845 buruiană de orbalț -» rotungioară, 706, zgaibă, 938 buruiană de pecingine rostopască, 705 buruiană de pe răzor -> sunătoare, 806 buruiană de perit -» usturoiță, 893, ventri- lică, 906 buruiană de perit negru -» vinariță, 909 buruiană de pete -> bătrâniș, 63 buruiană de răul băieților brâncuță, 74 buruiană de rimpf -> cucurbețică, 205 buruiană de râie măgărească -» lap- tele-cucului, 391 buruiană de rânduri roșii -> scânteiuță, 739 buruiană de roșeață -» iarba-șarpelui, 350, nă- praznic, 527 buruiană de săgetătură -> năpraznic, 527 buruiană de scrinte -> coada-racului, 174 buruiană de spulberări -» dumbăț, 234 buruiană de spurcăciune -> trei frați pătați, 845 buruiană de sub alun -» vineriță, 911 buruiană de surpătură -» feciorică, 256 buruiană de talan -> ruscuță de primăvară, 711 buruiană de tăietură -> iarba-fiarelor, 349, vindecea, 910 buruiană de tătarcă -> rostopască, 705 buruiană de trânji -> iarbă de șoaldină, 352 buruiană de viermi -» țintaură, 875 buruiană domnească -> crăițe, 193 buruiană dulce -» fereguță dulce, 258, zâr- nă, 934 buruiană grasă -> iarbă grasă, 354 buruiană măgărească -» laptele-cucului, 391 buruiană mnerie -> albăstrele, 10 buruiană mucedă -» scaiul-dracului, 736 buruiană neagră -> ruscuță de primăvară, 711 buruiană pentru inimă ai rea-^ cerențel, 138 buruiană pentru răni -> usturoiță, 893 buruiană pentru trântitură -> vulturică, 928 buruiană pucioasă coriandru, 185 buruiană rotundă de bube -> rotungioară, 706 buruiene de călcat vulturică, 928 buruiene de fapt linariță, 421 buruiene de germe garoafă de cultură, 307, garofița-Pietrei Craiului, 307 buruiene de ghiței -> garoafă de cultură, 307, garofița-Pietrei Craiului, 307 buruiene sfinte -> rostopască, 705 buruieni de bășică rea -> iarba-fiarelor, 349 buruieniță -> silur, 757 busâioc -> busuioc, 96 busiocul-cerbilor-> busuiocul-cerbilor, 98 busuioaca-cerbilor -> apărătoare, 40 busuioc domnesc -> rezedă mirositoare, 693 busuioc roșu -> creasta-cocoșului¹, 194, mo- țul-curcanului, 502 busuioc de câmp -> busuioc-sălbatic, 98 busuioc de grădină -> busuioc, 96 busuioc de munte -» mătăciune, 463 busuioc de pădure șovârf, 773 busuioc mănăstiresc -» mătăciune, 463 busuiocul-broaștei -> bobornic, 67 busuiocul-calului -> busuiocul-cerbilor, 98, dumbăț, 234 busuiocul-fecioarelor -> șovârf, 773 busuiocul-fetelor-> busuiocul-cerbilor, 98 busuiocul-stupilor mătăciune, 463 busuiocul-stupului -» mătăciune, 463, roini- ță, 702 butimoacă -> ienupăr, 363 butucași -> călțunași, 116, crăițe, 193 Index 978 Denumiri populare bușor -> bujor, 85 butură -> priboi, 664 buzduci -> crăițe, 193 buznec -> liliac, 416 Cabă -> ceapă, 127 cabuliște -> nalbă de grădină, 518 cacadăr -> măceș, 447 caciță -> stânjenel, 758 cadrin -> zadă, 931 cafea -> cafeluțe, 102, lupin, 431 cafea americană -> cafeluțe, 102 cafele -> lupin, 431, lupin galben, 432 cafei -> cafeluțe, 102 cafeluțe -> lupin galben, 432 caftalan brustur, 80 cahincea -> ghințură galbenă, 316 caisine -> cais, 102 calai -> iarbă de Sudan, 351 calmar -> obligeană, 553 calamfir -> garoafă de cultură, 307 calampăr-» calomfir, 104 calapăr -> calomfir, 104, vetrice, 908 calarabe -> gulie, 328 calce -» bulbuci de munte, 88, ciuboțica-cucu- lui, 141, gălbenele, 307 calcea-calului -> bulbuci de munte, 88 calce mică -> grâușor, 327 calce mare -> rostopască, 705 calcoceni -> brustur, 80 calendarul-codrului -> rodul-pământului, 700 calidemia -> sclipeți, 744 calinică gălbenele, 307 calm -> obligeană, 553 calmenă -> obligeană, 553 calompire -> cartof, 108 căiță ciuboțica-cucului, 158 calubăr-» calomfir, 104 camfor izmă bună, 377 camnincă -» strugurii-ursului, 798 canjană calcea-calului, 103 canipoală -»turiță mare, 864 canipoale cânepa-codrului, 122 canlonchir^ calomfir, 104 cantaloși -> pepene galben, 612 cantalup -> pepene galben, 512 capitalei -» brustur, 80 capralan -> brustur dulce, 82 capră nemțească -» bulbuci de munte, 88, calcea-calului, 103 caprifoaie -> crețușcă, 196 caprifoi lemn câinesc, 400, salbă moa- lesalbă moale, 716, saschiu, 727 caprine -> narcisă, 526 captalaci -» brustur dulce, 82 captalan brustur, 80 captalan cel galben -» lumânărică, 429 capul-călugărului -> brustur, 80 capul-dracului -> trifoi roșu, 849 capul-popii -» trifoi roșu, 849 capul-turcului -> vătămătoare, 903 capul-veveriței iarba-șarpelui, 350 capul-viperei -> iarba-șarpelui, 350 carabe -» cartof, 108 caracăț -» agriș, 9 caractei floare de colți, 277 caralambe -> gulie, 328 cardamă -> drobușor, 228, năsturel, 529 carfiol -> conopidă, 183 cargacei -» ulm de câmp, 877 carmuză -> cârmâz, 125 caroți morcov, 499 carpăn -> carpen, 107, vetrice, 908 carpin -> calomfir, 104, carpen, 107 cartafior conopidă, 183 cartoafe -» cartof, 108 cartoafe de germe -> buberic, 83 cartoafe de iarnă topinambur, 834 cartofei -> cartof, 108 cartofi porcești -» topinambur, 834 carul pădurilor -> amică, 50 carul-zânelor -> arnică, 50 carvană -» cervană, 141 castan bun -> castan, 110 castane cu ghimpi -> cornaci, 188 castane de apă -> cornaci, 188 castane de baltă -> cornaci, 188 castane de lac -> cornaci, 188 castan de India -> castan sălbatic, 112 castanul-calului -> castan sălbatic, 112 castanul-porcului -> castan sălbatic, 112 caș -> nalbă mică, 523 cași nalbă mică, 523 cașie -> lemn câinesc, 400 cașul babei -> nalbă mică, 523 cașul-copiilor -> nalbă măruntă, 523 cașul-iepurelui -> osul-iepurelui, 566 cașul-popii -> nalbă de pădure, 519, nalbă mă- runtă, 523, nalbă mică, 523 catcubețe -> mutătoare, 513 catifeluțe trei frați pătați, 845 caune -> pepene galben, 612 cavan -> zămoșiță, 933 cavei cafeluțe, 102 căcădară păducel, 583, păducel alburiu, 585 căciula-șarpelui -> burete cu perucă, 90 călăpăr -> slăbănog¹, 761 călbășoară -> răchitan, 678 călcădariu -» măceș, 447 călcătură -> vulturică, 928 călci -> calcea-calului, 103 căldărușă -> gălbenele, 307 căldărușe lalea pestriță¹, 389 Index 979 Denumiri populare călin -> lemn câinesc, 400, obligeană, 553 călțunași -> toporași, 836 călțunași de câmp -»trei frați pătați, 845 călțunașul popii -» călțunași, 116 călugăr-^ calomfir, 104 călugărească -> mături, 467 călugăriță -> ceară, 131 cămașa-domnului volbură, 927 cănăcei -> trifoi roșu, 849 caprine -> narcise galbene, 527 căpriță buberic, 83 căpușe -> ricin, 694 căpșun de grădină -> căpșun, 116 căpșuni -> frag, 289 cârcei -»floarea-Raiului, 274 căriciu -» calcea-calului, 103 cărligată -> răcușor, 680 căruța-dracului -> scaiul-dracului, 736 căruțele pătlagină îngustă, 595 căstan -> castan, 110 castraveți castravete, 113 căsuți -> floarea-Raiului, 274 cășuț -» nalbă mică, 523 cășiuții popii nalbă mică, 523 cătan jneapăn, 385 cătâjnică -> talpa-gâștei, 820 cătină -> ghimpe², 315 cătină cenușie -> cătină albă, 117 cătină de negri -> cetină de negi, 141 cătină de râu -> cătină albă, 117 cătină de râuri dracilă, 223 cătină roșie cătină mică, 119 cătușă -4- cervană, 141 cătușă mică -» cătușnică, 122 cătușcă -> cătușe, 121 cătușnic -> ceară, 131 cătușnica-copiilor -> rotungioară, 706 cătușnică unguraș, 880, roiniță, 702 cătușniță -> talpa-gâștei, 820 cățărătoare -> mutătoare, 513 cățărători -» viță de Canada, 923 cățim -> jneapăn, 385 cățuni pin, 627 câinii-babei -> lipicioasă, 423 cânepa-vărghiei -> cânepa-codrului, 122 cânepă de apă cânepa-codrului, 122, pi- perul bălții, 631 cânepă de Bombay -> chenaf, 143 cânepă de iarnă -> cânepă, 123 cânepă de toamnă -> cânepă, 123 cânepioară -> cânepa-codrului, 122 cânepiște -> corn, 187 cânipă -> cânepă, 123 cânipioară-» dentiță, 216 cântăcei -> floarea-Raiului, 274 cârcei -> brustur, 80 cârdan -> drobușor, 228 cârligăriță -> răcușor, 680 cârligățea -» răchitan, 678, sorbestrea, 770 cârligei -> nemțișori de câmp, 533, topora- și, 836, trei frați pătați, 845 cârligior dentiță, 216 cârliș ricin, 694 ceabare -> cebărea, 131 ceairot -> grâușor, 327 ceaiul lui loan -> răscoace, 686 cealma turcească -> crin de pădure, 198 ceapa-ciorii -> brândușă de toamnă, 75, vio- rele, 931 ceapa-zânelor-» rodul-pământului, 700 ceapă -> stânjenel, 758 ceapă albă -> praz, 662, usturoi, 890 ceapă blândă -> ceapă eșalotă, 130, praz, 662 ceapă bulgărească -> ceapă, 127 ceapă ciorească -> ceapă de iarnă, 130, turtă, 866 ceapă de apă -> ceapă, 127 ceapă de arbagic -> ceapă, 127 ceapă de grădină -» ceapă, 127 ceapă franțuzească -> ceapă eșalotă, 130 ceapă hasmă ceapă, 127 ceapă lungă -> ceapă de iarnă, 130 ceapă lunguiușe -> ceapă, 127 ceapă măruntă -» ceapă, 127, ceapă eșalo- tă, 130 ceapă moldovenească -> ceapă, 127 ceapă nemțească -> calcea-calului, 103, ceapă eșalotă, 130 ceapă rusească ceapă, 127 ceapă tufoasă -> ceapă eșalotă, 130 ceapă turcească -> ceapă eșalotă, 130 ceara-albinei -» ceară, 131 ceară de albine -> ceară, 131 cearta-casei -> vineriță, 911 cebare -> sorbestrea, 770 cebariu cebărea, 131 cebulă -> ceapă, 127 cei -> tei argintiu, tei argintiu, 827 celer -»țelină, 871 celină -> țelină, 871 cel perit -> cruciuliță, 203 cenușoară —> podbal, 648 ceorvancă -> cervană, 141 cepi brad, 70 cepoi -> ceapă, 127 cepsoare -> ceapă de iarnă, 130, ceapă eșa- lotă, 120 cepușoară de vară -> ceapă, 127 ceran -> cer, 136 cerașa-evreului -> păpălău, 588 cerăș pădureț -> cireș, 156 cerăș păsăresc -> cireș, 156 cerbană -> cebărea, 131 cerbăluță -» cebărea, 131 Index 980 Denumiri populare cerceluș -» pecetea lui Solomon, 606 cerceluși -> lăcrămioară, 395 cerculeț -> cerențel, 138 ceren -> cer, 136 cereșie beșicată -> păpălău, 588 ceretic -> stejar pufos, 789 cereție -» cer, 136 cerlepciu tulichină, 856 cernice dud alb, 231 cernușcă negrilică, 532 cerulete -> cer, 136 cervană -> talpa-gâștei, 820 cetină -> ienupăr, 363 cetină strâmbă -> jneapăn, 385 chedica-ursului -> brădișor, 73 chedicuță -> pedicuță, 607 cheiți colorate -> ciuboțica-cucului, 158 chelcheză -» calcea-calului, 103 chel varză creață -> varză creață, 900 chelărabe vinete -> gulie, 328 chenopidă -> conopidă, 183 cherasic piersic, 622 chervăl -» asmățui, 53 chica maramgie -> rostopască, 705 chifăr pin, 627 chil varză creață, 900 chim -> chimen, 144 chim de câmp -> chimen, 144 chimen -» coriandru, 185 chimen dulce -» mărar, 456 chimen negru -» negrilică, 532 chimeon -> chimen, 144 chimin de câmp chimen, 144 chimin dulce -> anason, 25, fenicul, 217 chiminoc -> chimen, 144 chiminog -> chimen, 144 chimin sălbatic -> chimen, 144 chimion -> chimen, 144, fenicul, 257 chimion de grădină -> anason, 25 chimișor -» chimen, 144 chim sălbatic -> chimen, 144 chin -> molid, 497, pin, 627, zâmbru, 934 chioara-găinii -» ruscuță de primăvară, 711 chiparcă -> ardei, 47 chipăruș ardei, 47, colțișor, 157 chiper -> ardei, 47 chiperat -> ardei, 47 chiper de cel dulce -> ardei, 47 chiper iute -> ardei, 47 chiper lung -> ardei, 47 chiperul-lupului -> tulichină, 856 chir -> știr sălbatic, 817 chirean -» hrean, 344 chireliș -> narcise albe, 526 chirfili -> cartof, 108 chistin -> castan sălbatic, 112 chișculițe -> barba-împăratului, 60 chitarcă -> hribul-vrăjitoarei, 347, pitarcă de mesteacăn, 643 chitră -> lămâi, 396 ciaclama -> ceapă, 127 ciapa-ciorii brândușă de toamnă, 75 ciapă ciorască -> turtă, 866 cicer -» ricin, 694 cicoară -> cicoare, 146 cicoare -> păpădie, 586 cicoare de câmp -> cicoare, 146 cicoare de vară -> cicoare, 146 cicoare sălbatică -> cicoare, 146 cicorie amară -> cicoare, 146 ciga mică gălbiori, 311 cilimică -> gălbenele, 307 cilvie -> salvie, 724 cimahaie -> ciumăfaie, 161 cimbrișorcimbru, 151 cimbrișor de câmp -> cimbrișor, 149 cimbrișor grecesc -» cimbru, 151 cimbrișor sălbatic -> cimbrișor, 149 cimbru adevărat cimbru, 151, cimbru de gră- dină, 152 cimbru bun -» cimbru, 151, cimbru de gră- dină, 152 cimbru cel bun -> isop, 375 cimbru de grădină cimbru, 151, isop, 375 cimbru-ciobanului cimbrișor, 149 cimbru mirositor -> cimbru, 151, cimbru de gră- dină, 152 cimbru păsăresc -> cimbrișor, 149 cimbru sălbatic -» cimbrișor, 149 cimbru târlit cimbrișor, 149 cimin -> chimen, 144 cimișeriu cimișir, 152 cimișir -> merișor de munte, 475 cinci clopoțele -> ciuboțica-cucului, 158 cinci degete sclipeți, 744 cinci foi -> ciuboțica-cucului, 158, sănișoa- ră, 730 cinichioară colțișor, 157 cinstită -> mătrăgună, 464 cinșir -4- cimișir, 152 cintaură -»țintaură, 875 ciobotă mică -> ciuboțica-cucului, 158 ciocaribe -> topinambur, 834 ciocănași -> călțunași, 116, nemțișori de câmp, 533 ciocârlani călțunași, 116 ciocârlie -> bureți de rouă, 94 ciocul-babii -» nemțișori de câmp, 533 ciocul berzei -> năpraznic, 527, nemțișori de câmp, 533 ciocul-cioarei -> osul-iepurelui, 566 ciocul-ciocârliei -> nemțișori de câmp, 533 ciocul-păsării -> nemțișori de câmp, 533 cione talpa-gâștei, 820 Index 981 Denumiri populare ciorâng -> lemn dulce¹, 402 ciortopelog ->turtă, 866 ciorvană -> cervană, 141 ciorvancă -> cervană, 141 cireașa-câinelui -> mutătoare, 513 cireașa-codrului -> mătrăgună, 464 cireașa-lupului -> mătrăgună, 464, tulichi- nă, 856 ciremcar -> mălin, 453 cireș amar -> vișin, 914 cireș de pădure -> lemn câinesc, 400 cireșe cireș, 156 cireș păsăresc cireș, 156 cireș sălbatic -> cireș, 156, vișin, 914 cirici -> dud alb, 231, dud negru, 233 ciubărul-cloștii -> vulturică, 928 ciubotele-cucului -» ciuboțica-cucului, 158, grâușor, 327 ciuboțea -> ciuboțica-ursului, 160 ciuboțica-cucului -> ciuboțică mică, 160 ciuboțică -> ciuboțica-ursului, 160 ciuciulete de mai -> migdală de pă- mânt, 492², 936 ciuciulete de plop -> ciolan, 155 ciuciulete pupi -> zbârciog², 936 ciuciuleți -> zbârciog², 936, zbârciog gras, 936 ciuciuleți gălbiori -> gălbiori, 311 ciucurel -> ceară, 131 ciucurică -> lumânărică, 429 ciucuri de mărăcine -> măceș, 447 ciucurul-popii trifoi roșu, 849 ciucurul-voinicului -> trifoi roșu, 849 ciudă -> arnică, 50 ciufă -> migdală de pământ, 492 ciulin -> brustur, 80, cornaci, 188, scai măgă- resc, 735 cilin de baltă cornaci, 188 ciuin -» săpunăriță, 731 ciulină -> zămoșiță, 933 ciulini cartof, 108 ciulungraf lemn dulce¹, 402 ciumască măselariță, 460 ciuma-fetei ciumăfaie, 161, dafin, 211 ciumahaie -> ciumăfaie, 161 ciumac -> cenușer, 135 ciumar -> ciumărea, 162 ciumare ciumăfaie, 161 ciumăfaia-cucului -» ciumăfaie, 161 ciumăfaie dafin, 211 ciumăfoaie -> ciumăfaie, 161 ciumahaie -> ciumăfaie, 161 ciupercă albă -> buretele-viperei, 92 ciupercă de braniște -» ciupercă de câmp, 164 ciupercă de gunoi -> ciupercă de bălegar, 163 ciupercă de păstrăv -> păstrăv, 593 ciupercă de pâine -> porcan, 654 ciupercă de pivniță burete de casă, 90 ciureș -> cireș, 156 ciureșică -> coada-șoricelului, 175 ciureți -> gălbiori, 311 ciurul-zânelor -> turtă, 866 ciurul-zorilor -4- turtă, 866 ciuș -> nap, 525 cizma-cucului -» ciuboțica-cucului, 158, nemți- șori de câmp, 533 claniță -> jugastru, 386 cleiță tulichină, 856 cletaică -> cimișir, 152 clipsiu tulichină, 856 cloceni -> dracilă, 223 clococean -> brustur, 80, brustur dulce, 82 cloconei -> ghiocel, 318 clocotici -> cucurbețică, 205 clocoșei -> curpen, 207 clocoțăi de omăt -> ghiocel, 318 clocoței călin, 115 clocută salbă moale, 716 clonțon -» papucul-doamnei, 578 clonțonei -> ceară, 131 clonțul-cocostârcului -> ciocul-berzei, 155, nemțișori de câmp, 533 clonțul-curcanului moțul-curcanului, 502 clonțul-nagâțului -> nemțișori de câmp, 533 clopoței lăcrămioară, 395 clopoței de primăvară -> ghiocel, 318 clopoțel -> albăstrele, 10 clopoțele -> lăcrămioară, 395, pecetea lui Solomon, 606 clopoțel galben -> forsiția, 284 closte -> cartof, 108 coacăță -> agriș, 9 coacăz -> merișor de munte, 475 coacăză -> afin, 6, coacăz roșu, 170, smir- dar, 762 coacăză neagră -> coacăz negru, 168 coacăză sălbatică agriș, 9 coacăz de munte -> merișor de munte, 475 coacăze -> cimișir, 152, iarbă neagră, 356 coachezi -> ghimpe¹, 314 coada alor de vânt -> pedicuță, 607 coada-boului -> cornaci, 188, lumânărică, 429 coada-cocoșului -> iarbă de șoaldină, 352, lă- crămioară, 395, pecetea lui Solomon, 606, stânjenel, 758 coada-dracului coada-racului, 174 coada-hârtului -> coada-șoricelului, 175 coada-hulpii -> bătrâniș, 63 coada-ielelor rotungioară, 706 coada-iepei -> coada-calului, 171 coada-lupului -> bătrâniș, 63, lumânărica-pă- mântului, 428, lumânărică, 429 coada-rnielului -> lumânărică, 429 coada-mânzului -> coada-calului, 171 coada-pisicii -> traista-ciobanului, 838 Index 982 Denumiri populare coada-popii -> spânz, 778 coada-racului -> drețe, 225, margaretă, 445, pecetea lui Solomon, 606, turiță mare, 864 coada-rândunicii -> nemțișori de câmp, 533 coada-șoarecii -> coada-șoricelului, 175 coada-șopârlei -> coada-calului, 171 coada-șoricelului de căruță pătlagină îngus- tă, 595 coada-vacii -» bătrâniș, 63, lumânărica-pă- mântului, 428, lumânărică, 429, praz, 662 coada-vânătorului -> saschiu, 727 coada-vulpii -> iarba-șarpelui, 350, știr roșu, 817 coadă goală -> coada-calului, 171 coarnă -> cervană, 141, corn, 187, viță-de-vie, 923 coarne de pământ -> iarba-fiarelor, 349 coasta-dracului -> sparanghel, 776 coasta-vrăjmașului sparanghel, 776 coardă de grădină scânteiuță, 739 cobac -> dovlecel, 222 cocașder măceș, 447 cocean căpresc -> cinsteț, 154 cochie -> bob, 66 cociță -> cicoare, 146 cocoară mnerie -> stânjenel, 758 coconițe gălbenele, 307 cocoriță narcise albe, 526 cocos -> pecetea lui Solomon, 606, stânje- nel, 758 cocoșei -> bănuți, 62, călțunași, 116, cea- pa-ciorii, 127, floarea-cucului, 270, narcise albe, 526, ruscuță de primăvară, 711, topo- rași, 836 cocoșei de grădină -> țintaură, 875 cocoșoaică -> rodul-pământului, 700 codaie coada-calului, 171 codâie de a mare -> coada-calului mare, 173 coif stânjenel galben, 786¹, 556 colacul-babii -> turtă, 866 colăcei nalbă de pădure, 519, nalbă mică, 523 colăceii-babii nalbă mică, 523 colăceii-popii nalbă măruntă, 523 colăcei -> nalbă măruntă, 523 coleandră coriandru, 185 coleșă -» mei, 496 colm -> obligeană, 553 colțan -> cornaci, 188 colțul-iepurelui osul-iepurelui, 566 colțul-lupului linariță, 421, stânjenel gal- ben, 786 colză -> nap, 525, rapiță mare, 677 condurași -> călțunași, 116 condurașii-doamnei -> călțunași, 116 condurul-doamnei -> papucul-doamnei, 578 copita-calului -> iasca-fagului, 358 copită -> văcălie, 902 coprine narcisă, 526, narcise albe, 526 corcodan -> fumăriță, 306 corcută -> ciumăfaie, 161 coricov măr pădureț, 458, păr pădureț, 591 corlegeni -> măcriș, 449 corleș -> dracilă, 223 corn lemn câinesc, 400 cornar -> corn, 187 cornățel -> lemn câinesc, 400, lipicioasă, 423, pedicuță, 607, turiță mare, 864 corneei —> ghimpe², 315 cornișor -* brădișor, 73 corniță -> corn, 187 cornul-abundenței -»trâmbița-piticilor, 845 cornul-plugului -> nemțișori de câmp, 533 cornută -> ciumăfaie, 161 corn voinicesc corn, 187 coroabă -> busuioc sălbatic, 98 coroana-miresei ipcărige, 373 corobatică lumânărică, 429 corobatică albastră -> albăstrele, 10 corobeață -> măr pădureț, 458 corofete -> nufăr alb¹, 545 corolob -> gulie, 328 coroncuță -> zambilă, 932 coroniță șopârliță albă, 813 corovatic -> lumânărică, 429 corovatică -> lumânărică, 429 corvană cervană, 141 cosâță drețe, 225 cosița-fetelor -> stânjenel, 758 costrei -> iarbă de Sudan, 351, troscot, 851 coțobrei -> porumbar, 568 covrigei -> nalbă măruntă, 523, nalbă mică, 523 cozmete agriș, 9 crai -> crăițe, 193 crasici -> crușin, 204, verigariu, 907 crastavete -> castravete, 113 crăcărele -> viorele, 931 crăițe gălbenele, 307 crăinț -> crăiță, 193 crăpușnic -> armurariu, 49, șofrănel, 812 crătică de grădină -> măcriș, 449 crâmpirăni -> cartof, 108 crânceș -> cerențel, 138 creasta-cocoșului lumânărica-pă- mântului, 428, nemțișori de câmp, 533, pecetea lui Solomon, 606, picio- rul-ursului, 622, rămurele, 685, tal- pa-gâștei, 820 creața-broaștelor vetrice, 908 creață -> izmă creață, 379, nalbă de pădure, 519, nufăr galben, 546 crenceș -» cerențel, 138 creson -> năsturel, 529 Index 983 Denumiri populare creasta-cocoșului -4 lumânărica-pământu- lui, 428 creasta-văilor -4 rotungioară, 706 crestanie -> susai pădureț, 808 crestățea -> coada-șoricelului, 175, păpă- die, 586, susai pădureț, 808 crestățele -4 dragavei, 224 crețar -4 gorun, 323 crețărel -4 crețișoară, 195 crețișoară -4 piciorul-ursului, 622, rămu- rele, 685 crețișoare -4 creasta-cocoșului², 194 crețișor -4 vindecea, 910 crețușcă -4 creasta-cocoșului², 194 creviță -4 năsturel, 529 cricalic-4 coada-șoricelului, 175 crimolin -4 liliac, 416 crin -4 crin de pădure, 198, stânjenei, 758 crin albastru -4 stânjenei, 758 crin de apă -4 obligeană, 553, stânjenei galben, 786 crin de grădină -4 crin alb, 197 crin de mare -4 nufăr alb, 545 crin de munte -4 zadă, 931 crin galben -4 stânjenei galben, 786 crini -4 crăițe, 193 crini galbeni -4 crăițe, 193 crin pestriț -4 crin de pădure, 198 crin sălbatic -4 crin de pădure, 198 crinul-mâții -4 brândușă de toamnă, 75 croampe -4 cartof, 108 crop -4 mărar, 456 crucea-pământului -4 cenușer, 135, noro- cel, 536, pedicuță, 607, țintaură, 875 crucea-păștii -4 vetrice, 908 crucea-voinicului -4 rostopască, 705 crucișor -4 plămănărică, 642 crudeție -4 crușățea, 203 cruguliță -4 cruciuliță, 203 crumciri -4 cartof, 108 crumpe -4 cartof, 108 crumpene -4 cartof, 108 crampi porcești -4 topinambur, 834 crunguliță -4 bătrâniș, 63 crusei -4 verigariu, 907 crușei -4 crușin, 204 cucență -4 degețel lânos, 213 cuci -4 lalea, 389 cucoriță -4 porumb, 656 cuculeasă -4 floarea-cucului, 270 cucumar -4 castravete, 113 cucurbetă -4 mutătoare, 513 cucurbetă porcească -4 dovleac, 219 cucurbete -4 dovlecel, 222 cucurbete de nutreț -4 dovlecel, 222 cucurbețică -4 păpălău, 588 cucurbețică măruntă -4 zămoșiță, 933 cucurbite românești -4 dovleac, 219 cucurez -4 brustur dulce, 82 cucurig -4 spânz, 778 cucuruz -4 porumb, 656 cucuruz de pădure -4 vinariță, 909 cucuruzei -4 viorele, 931 cucuruz galben -4 lumânărică, 429 cucuruz roșu de captalan -4 brustur dulce, 82 cucută mare -4 angelică, 29 cucute -4 ciocul-berzei, 155 cucuzie -4 afin, 6 cujdă -4 arnică, 50 cuișoare -4 ceară, 131, garoafă de cultură, 307 cuișoriță -4 cerențel, 138, vindecea, 910 culbecească -4 ghizdei, 319 culcușul-cloștii -4 vulturică, 928 culcușul-vacii -4 vulturică, 928 culecel bun -4 isop, 375 culm -4 papură, 578, papură îngustă, 579 cumătră -4 ciocul-berzei, 155 cumătură -4 priboi, 664 cumin -4 fenicul, 257 cumlău hamei, 334 cununioare -4 nemțișori de câmp, 533 cununiță -4 lemn câinesc, 400, perișor², 619, saschiu, 727 cuprină de pădure lăcrămioară, 395 cuprine -4 narcisă, 526, narcise albe, 526 curalice -4 nufăr alb, 545 curcubete -4 pepene furajer, 612, pepene ver- de, 613 curechi -4 gulie, 266, varză albă, 897, varză creață, 900 curechi chinezesc -4 nap, 525 curechi creț varză creață, 900 curechi de câmp -4 nap, 525, rapiță sălbati- că, 678, rapiță mare, 677 curechi de iarnă -4 varză albă, 897 curechiu-stâncii -4 urechelniță, 883 curmen -4 curpen, 207 curpăn -4 hamei, 334 curpănaș -4 curpen, 207 curpen -4 viță sălbatică, 926 curpen alb -4 curpen, 207, muștar alb, 510 curpen de pădure -4 curpen, 207, lumi- noasă, 430 curpeniță -4 curpen, 207, curpen de munte, 208, piciorul-cocoșului, 621 curpin -4 curpen, 207 curpini albi -4 curpen, 207 curpini negri -4 curpen, 207 cuscrisor -4 mierea-ursului, 490, plămănări- că,’ 642 Dafin -4 tulichină, 856, salcâm, 717 dafin mic -4 iederă albă², 363, tulichină, 856 Index 984 Denumiri populare damoveți -> topinambur, 834 dăcin -> zadă, 931 dădăței -> dediței, 212 dălac -> păpălău, 588 dâi -> pepene verde, 613 dârmotin -> osul-iepurelui, 566 dârzău -> jneapăn, 385 dic -> pepene verde, 613 debrovnică -> cânepa-codrului, 122 dediniță ruscuță de primăvară, 711 dediței albaștri -> dediței¹, 212 dediței galbeni ruscuță de primăvară, 711 dediței de pădure -> dediței mari, 212 dediței vineți -> dediței¹,212, dediței mari, 212 degetăriță -> degețel lânos, 213, degețel roșu, 214 deget roșu -> degețel roșu, 214 degețel dediței¹, 212 degețel de câmp -> degețel lânos, 213 dembet dumbăț, 234 dendrului -> rozmarin, 708 desagii-popii cucurbețică, 205 deselnică mică -> nemțișori de câmp, 533 diană izmă creață, 379 diană sălbatică busuiocul-cerbilor, 98 dindiniță -> dentiță, 216 dinitră -> drobiță, 226 dintele-dracului dentită, 216, piperul-băl- ții, 631 dintele-lupului -> dentiță, 216 dinții-babii -» dentiță, 216 dințură -» colțișor, 157, ghințură pătată, 317, silur, 757 dioc -> albăstrele, 10 diui -> trandafir de dulceață, trandafir de dul- ceață, 839 dovleci fără vrej -> dovleac turcesc, 221 doamna-codrului -> mătrăgună, 464 doamna mare -> mătrăgună, 464 dobrișor -> dumbravnic, 235 dobromnic cânepa-codrului, 122, dum- bravnic, 235 doftani dovleac, 219, dovlecel, 222 doi dinți -> dentiță, 216 domade pătlăgele roșii, 598 doruleț -> cicoare, 146 doselnică mică -> nemțișori de câmp, 533 dosnică nemțișori de câmp, 533 dovlecei galbeni -> dovleac, 219 dovlecei pestriți dovleac, 219 dovlecei plăcintari -> dovleac turcesc, 221 dovlete -> dovleac, 219, dovlecel, 222 dovlete românesc -» dovleac turcesc, 221 dracă -> păliur, 586 dracilă -> ghimpe², 315 dracină -> dracilă, 223 dracon -> tarhon, 823 dragavei -> măcriș, 449 dragme -> ceapă eșalotă, 130 dragomir-» ștevie, 815 dragoste -> iarbă grasă, 354, norocel, 536 dragostea-fetei -> silur, 757 drăgaică -> sânziene albe, 733, sânziene gal- bene, 734 drăgină dracilă, 223 drebsoi -> drobiță, 226 dreniu -> corn, 187 drețe -> floare de lotus, 280 drețel -> bobornic, 67 drob -> drobușor, 228, ghizdei, 319, mă- turi, 467, salcâm galben, 718 drobință rechie, 688 drobiță -> rechie, 688 droc -> albăstrele, 10 drog -» drobiță, 226 droghiță drobușor, 228 drogonițe -> cimișir, 152 duan -> tutun turcesc, 869 dubleți dovleac turcesc, 221 dubrajnic -> dumbravnic, 235 dudăi -> cânepă, 123 dudău -> cicoare, 146 dighie iarbă de Sudan, 351 dughie mare -> dughie, 233 duhan tutun, 867, tutun turcesc, 869 dulcișor lemn dulce², 402 duleți dovleac, 219, dovlecel, 222, pepene verde, 613 dumbravnic -> calomfir, 104, cânepa-co- drului, 122, vinariță, 909 dumbravnică turiță mare, 864 dumbravnicul-calului -> cinsteț, 154 dumbrăvioară -> lăcrămioară, 395 duminecea -» drețe, 225 dumitriță drețe, 225 dungățea -» năut, 530 dunțură -> ghințură galbenă, 316 durducan ciumăfaie, 161 durerea-inimii -» cervană, 141 durhaiu cânepă, 123 durhălani -> cânepă, 123 duvleac -> dovlecel, 222 Engere ghințură galbenă, 316 ențură -> ghințură pătată, 317 ergovan -> liliac, 416 Fanchiu -> iederă, 361 fansule -> fasole, 254 fapt mânâțăl -> feciorică, 256 fasoi fasole, 254 fasola-calului cucurbețică, 205 Index 985 Denumiri populare fasola-cioarei -> cucurbețică, 205 fasola-dracului -> cucurbețică, 205 fasola-vermelui -> cucurbețică, 205 fasole grecească cucurbețică, 205 fasole japoneză -> soia, 768 fasole soia -> soia, 768 fasolică cucurbețică, 205 fasulă fasole, 254 fața-mâței -> urzică moartă albă, 887 față în față -> pufuliță de munte, 671 favă bob, 66 făgețea -> susai pădureț, 808 făgoaie -» fag, 251 făină de in -» crețișoară, 195 făliuiță -> ferigă, 259 fărfălăi -» călțunași, 116 făsuică -> linte, 423 făsule fasole, 254 făsuiță -> linte, 423 fân sămănat -> dughie, 233 fârfen -> crăițe, 193 fecioară -> feciorică, 256 feligă -> ferigă, 259 fenhiel -> fenicul, 257 feniar ienupăr, 363 ferece -> vetrice, 908 ferecei fereguță dulce, 258 feregă -»ferigă, 259 feregă dulce -> fereguță dulce, 258 ferent izmă bună, 377 fereșea -> fereguță dulce, 258 ferfeni -> crăițe, 193 ferfeniță -» crăițe, 193 ferice -»ferigă, 259 ferigă -» fereguță dulce, 258, năvalnic, 531 feriguță -> fereguță dulce, 258 feristei -> fereguță dulce, 258 fermeri -> cartof, 108 fetică -» grâușor, 327 fetișcă -> gălbenele, 307 fiache -> toporași, 836 fidireie -> cartof, 108 fiere -» crin de pădure, 198 fierea-pământului -> fumăriță, 306, ghințură galbenă, 316, ghințură pătată, 317, lumâ- nărica-pământului, 428 fiere de pământ -> țintaură, 875 filimică gălbenele, 307, gălbinele, 310 filiuță -> ferigă, 259 finchil -> fenicul, 257 firică -> ferigă, 259 firicică -» linariță, 421 firuță lemn dulce¹, 402 fisuliu -> fasole, 254 floarea-baraboiului -> topinambur, 834 floarea-broaștei -> păpădie, 586 floarea-carmilului -> margaretă, 445 floarea-călugărului -» săpunăriță, 731 floarea-ciumei -> brustur dulce, 82 floarea-codrului -> mătrăgună, 464 floarea-cucului -> mătrăgună, 464, papu- cul-doamnei, 578 floarea-focului -> frăsinel, 292 floarea-găinii -» păpădie, 586 floarea-gâștei -> bănuți, 62 floarea-hoțului -> susai pădureț, 808 floarea-împăratului -» barba-împăratului, 60 Floarea lui Ion sunătoare, 806 Floarea lui Sântion -> sânziene galbene, 734 floarea-luminei ->frăsinel, 292 floarea-lupului -> cucurbețică, 205 floarea-mălaiului -» păpădie, 586 floarea-miresei -> ipcărige, 373 floarea-paiului albăstrele, 10 floarea-Paștelui -> bănuți, 62, dediței mari, 212 floarea-patului siminoc, siminoc, 759, talpa-mâței, 822 floarea-pădurii -> vinariță, 909 floarea-petcului -> cafeluțe, 102 floarea-raiului -> priboi, 664 floarea-reginei -> floare de colți, 277 floarea-secerei -> cicoare, 146 floarea-soarelui margaretă, 445 floarea-sorului -> păpădie, 586 floarea-studentului -> săpunăriță, 731 floarea-stupilor -> roiniță, 702 floarea-tâlharului -> susai pădureț, 808 floarea-turcului -> lăcrămioară, 395, păpă- die, 586 floarea-ursului -» dediței mari, 212, zămo- șiță, 933 floarea-vântului -> dediței mari, 212 floarea-vinului -> ciocul-berzei, 155, priboi, 664 floarea-viorelei -> ceapa-ciorii, 127, zam- bilă, 932 floarea viorii priboi, 664 floarea zânei -> răchitan, 678 floare boierească -> splinuțăsplinuță, 781 floare buiacă splinuță, 781 floare domnească -» rezedă mirositoare, 693 floare de foc viu -> sunătoare, 806 floare de friguri țintaură, 875 floare de grâu -> albăstrele, 10 floare de lingoare -> gălbinele, 310, ustu- roiță, 893 floare de lungoare -> drețe, 225 floare de năduf -> sunătoare, 806 floare de nimica cătușnică, 122 floare de ochi -> silur, 757 floare de piatră -> iarbă grasă, 354 Floare de Sf. Ana -> iederă albă¹, 363 floare de săpun -> săpunăriță, 731 floare de stâncă -> floare de colți, 277 floare de sunătoare -> sunătoare, 806 Index 986 Denumiri populare floare de tău -> floare de lotus, 280 floare de violă -> micșunele ruginitemicșunele ruginite, 489 floare boierească -» ricin, 694 floare broștească piciorul-cocoșului, 621 floare domnească -> floare de colți, 277, nemțișori de câmp, 533, toporași, 836 floare frumoasă -> bănuți, 62 floare galbenă -> gălbenele, 307 floare de galbină -> sunătoare, 806 floare grasă -> margaretă, 445 floare niprală lupin galben, 432 floare soare de grădină topinambur, 834 floare vânătă -» albăstrele, 10, stânjenel, 758 flocoasă -» sorg, 772 flocoșei -» bureți flocoși, 94 flocoșel -> burete țepos, 93 flocoșele agriș, 9, floare de colți, 277, tal- pa-mâței, 822 focșor scânteiuță, 739 flori albe -> săpunariță, 731 flori bălai -> săpunariță, 731 floricele de flori albe -> șopârliță albă, 813 floricele negrâi -» nalbă de pădure, 519 flori de paie siminoc, 759 flori de parfum -> săpunariță, 731 flori de primăvară narcise albe, 526 flori de rug -> trandafir de dulceață, 839 flori de tăietură săpunariță, 731 flori domnești garoafă de cultură, 307, lăcrămioară, 395, trei frați pătați, 845 flori galbene -> crăițe, 193, drobiță, 226, păpă- die, 586, topinambur, 834 flori mărunte -> toporași, 836 flori oșenești -> gălbenele, 307 flori tomnatice barba-împăratului, 60 florile-zânelor -> răchitan, 678 florițe albe șopârliță albă, 813 flotoșani călțunași, 116 Foaia lui Tatin tătăneasă, 825 foaia-tatii -> tătăneasă, 825 foaia-tăietorului margaretă, 445 foaia-tăieturii -> margaretă, 445 foaia în fir saschiu, 727 foalchin de iarnă micșunele ruginite, 489 foalchine galbene micșunele ruginite, 489 focșor -> lemnul-Domnului, 404 forfecări -> volbură, 927 forostău -> șovârf, 773 forostoi -> coada-racului, 174 fracșân -> frasin, 290 frag --^dud alb, 231 fragă căpșun, 116 fragi de câmp -> căpșun, 116 fragi de lemn alb -> agriș, 9 frangostafilă -> coacăz roșu, 170 franză frag, 289 frapsin frasin, 290 frasen -> frasin, 290 frasin salcâm, 717 fraținel -> frăsinel, 292 frăgar -> dud alb, 231 frăgar negru -> dud negru, 233 frăguță sălbatică -» frag, 289 frățiori -> frăsinel, 292, trei frați pătați, 845 frumoasa de noapte -> barba-împăratului, 60 frumușică bănuți, 62 frunzar -> urechelniță, 883 frunza-tejului -> vindecea, 910 frunza-voinicului -> brâncuță, 74, crușă- țea, 175, năsturel, 529, usturoiță, 893 frunză de iarbă -> buberic, 83 frunză de orbalț -> vineriță, 911 frunză de sub tufă -> vineriță, 911 frunză de zgaibă -> dalac, 211, rotungioară, 706 frunză lată -> stânjenel, 758 frunzișoară -> dafin, 211 fulg de stuh iarbă de Sudan, 351 fulie narcisă, 526, narcise albe, 526 fumatul-pământului -> fumăriță, 306 fumărică beșicoasă țintaură, 875 fundici -> alun, 19 furculiță -> viorele, 931 fusaică -> mazăre, 446 fusei -> fasole, 254 fusoi -> fasole, 254 fusta-doamnei volbură, 927 fusta-rândunicii -> volbură, 927 fusui sălbatic -> păpălău, 588 Galopăr-> calomfir, 104 ganofor-^ ghimpe², 315 ganțoi -> stejar brumăriustejar brumăriu, 789 garanță -> roibă, 701 garoafa-Craiului -> garofița-Pietrei Craiului, 307 garoafă de grădină -> garoafă de cultură, 307 garoafe -> barba-împăratului, 60, crăițe, 193, toporași, 836 garoafe oloage -> barba-împăratului, 60 garofil garoafă de cultură, 307 garzoane -> cais, 102 gavăț -> tătăneasă, 825 gădunie -> gutui, 329 găgăuț -> pătrunjelpătrunjel, 600 găinușa-pădurii păstrăv de fag, 593 găinușă -> turtă, 866 găinușe -> sclipeți, 744 gălățană -> pătlăgele roșii, 598 gălbăjoară -> drețe, 225 gălbănare -» rostopască, 705 gălbănare de germe -> turiță mare, 864 gălbeioare vulturică, 928 Index 987 Denumiri populare gălbejoară răchitan, 678 gălbenare -> gălbenele, 307, linariță, 421, ve- trice, 908 gălbenele usturoiță, 893 gălbenele de pădure -> drețe, 225 gălbeniță -> urzicuță moartă, 889 gălbenuș -> oul-inuluioul-inului, 568 gălbenușa-inului -> lubiț, 427 gălbenușe -> oul-inului, 568 gălbigioară -> gălbinele, 310 gălbinare -> linariță, 421, lumânărica-pămân- tului, 428 gălbinele calcea-calului, 103, podbal, 648, topinambur, 834 gălbinele grase -» păpădie, 586 gălboni -> pepene galben, 612 găitane vinete stânjenei, 758 găluște narcise albe, 526 gărână -> gârniță, 311 găstane castan, 110 găurele -> viorele, 931 gâgâțele brândușă de toamnă, 75 gâlceavă -> nemțișori de câmp, 533 gârneață -> stejar pufos, 789 gârniță -» carpen, 107 gâstine -> castan, 110 gâta-turcului știr roșu, 817 gâtâi -> gutui, 329 genistă drobiță, 226 georgealene -> cais, 102 georgițe -> lăcrămioară, 395 ghiara-mâței -> ghizdei, 319 gheata-catanei -> nemțișori de câmp, 533 ghebe de rădăcină -> ghebe¹, 313 ghemele-popii -> cucurbețică, 205 gheocei -> narcise galbene, 527 gheorghin -> păducel, 583, păducel albu- riu, 585 gheorghinar -> păducel, 583, păducel albu- riu, 585 gheorghinar -> păpălău, 588 gheorghivan liliac, 416 gherghin -> păducel, 583 gherghinar^ păducel, 583 gherghine galbene topinambur, 834 ghețărică -> norocel, 536 ghețișoare iarbă de șoaldină, 352 ghiasmă -> izmă bună, 377 ghiața-pământului -> bobornic, 67 ghiață de pământ -» bobornic, 67 ghicitoare -> brândușă de toamnă, 75 ghiezuri -> margaretă, 445 ghilicei -» ghiocel, 318 ghilie -> nalbănalbă, 515 ghimber nemțesc rodul-pământului, 700 ghimbere -> ghințură pătată, 317 ghimbere de munte -> ghințură galbenă, 316 ghimneriu sclipeți, 744 ghimpăr ienupăr, 363 ghimpe lat -> ghimpe¹, 314 ghimpe mare -> ghimpe¹, 314, scai măgă- resc, 735 ghimpe pădureț -> ghimpe¹, 314 ghimpe tare ghimpe², 315 ghimpe tăfălog -> scaiul-dracului, 736 ghimpoasă -> brustur, 80 ghințură -> lumânărica-pământului, 428, țintau- ră, 875, urechelniță, 883 ghioc -> albăstrele, 10 ghiocei -> narcise galbene, 527 ghiocei albaștri -> viorele, 931 ghiocei albi -> narcisenarcise, 526, narcise albe, 526 ghiocei de grădină -> narcise albe, 526, narcise galbene, 527 ghiocei de munte -> narcisă, 526, narcise albe, 526 ghiocei de Postăvar -> iederă albă¹, 363 ghiol -> trandafir de dulceață, 839 ghiorele -> toporași, 836, viorele, 931 ghircă -> grâu durum, 327 ghirele -> ghiocel, 318 ghistină -> castan, 110 ghizd -> trei frați pătați, 845 ghizdei -> ghizdei, 319 giazma-broaștii -> izmă bună, 377 giazmă izmă bună, 377 gie -> viță-de-vie, 923 gințură -> răcușor, 680 giorele -> ghiocel, 318 gipsăriță -> ipcărige, 373 gisdei -> talpa-gâștei, 820 gistinie -> castan, 110 gișen vișin, 914 giugastru -> jugastru, 386 giugiumă creață -» izmă creață, 379 giumă -» izmă bună, 377 gizmă creață -> izmă creață, 379 gladeș verigariu, 907 glodeș -> arțar tătăresc, 51 gloantă -> calcea-calului, 103 gloanță -> bulbuci de munte, 88 globurău ienupăr, 363 glogheje măceș, 447 glojdan -> dracilă, 223 glojdani -> măcriș, 449 gluga-ciobanului busuioc sălbatic, 98, papu- cul-doamnei, 578 gneapăn jneapăn, 385 gnintă -> izmă bună, 377 gnintă neagră -> izma-broaștei, 377 goanțe -> cartof, 108 godie -> rostopască, 705 godină -> pătlăgele vinetepătlăgele vinete, 600 Index 988 Denumiri populare gogoașe -> cartof, 108, păpălău, 588 gogonele -> pătlăgele roșii, 598 gogoneț -> sfeclă de zahăr, 753 golâmbite -» oițe, 556 gonele -> cartof, 108 gonghicioase -> coacăz roșu, 170 gonitoarea-vacii scânteiuță, 739 goniță vinerițâ, 911 gorin -» gorun, 323 goron -> gorun, 323 gorț păr pădureț, 591 gorun -> moșmon, 501, tenchiu, 831, 787, stejar pufos, 789 gramciri -> cartof, 108 grăbariu carpen, 107 grădun -> gorun, 323 grăitoare de rău -> limba-șarpelui, 420 grășiță -> iarbă grasă, 354 grânișoare calcea-calului, 103 grâu alb grâu comun, 325, grâu durum, 327, tenchiu, 831 grâu arnâut -» grâu durum, 327 grâu cârnău -> grâu comun, 325 grâu de primăvară -> grâu comun, 325, grâu durum, 327 grâu de scrobeală tenchiu, 831 grâu de toamnă -» grâu comun, 325 grâu moale -> tenchiu, 831 grâu rusesc -» grâu comun, 325 grâul-potârnichii paracherniță, 580 grâușor -» porumb, 656 grâușor mărunt -> grâușor, 327 grâușorul vrabiei -> mei păsăresc, 469 grâu tare -> grâu durum, 327 grâu turcesc grâu durum, 327 greghetin -> ciocul-berzei, 155 grețel -> drețe, 225 grozamă -> drobiță, 226, mături, 467, salcâm galben, 718 grozdică săpunăriță, 731 grujarcă -> salbă moale, 716 grumăzare de porci buberic, 83 grumpe cartof, 108 gubănaș -> suliman, 805 gugâțâi -» mătrăgună, 464 gulă de baltă -> brustur dulce, 82 gulie de iarnă -» gulie, 328 gulii -> topinambur, 834 gulimani -> gulie, 328 gulioare gulie, 328 gura-leului -> linariță, 421 guraline topinambur, 834 gura-mâței -» linariță, 421 gurare -» mutătoare, 513 gurița-cucului -> călțunași, 116 gurun -> gorun, 323 gustine -> castan, 110 gușa-găinii -> păpădie, 586, podbal, 648 gușa-porumbelului -> fumăriță, 306, spo- nci, 782, valerianâ, 895 gușter -> buberic, 83 gutani gutui, 329 gutuiță unguraș, 880 Hadaburce -> cartof, 108 hagimațuchi -> ceapă eșalotă, 130 hagimă -> ceapă, 127, ceapă eșalotă, 130, praz, 662 haismă -» asmățui, 53 hajmă -> ceapă, 127 hajme -> ceapă de iarnă, 130, ceapă eșa- lotă, 130 hajme turcești -> ceapă eșalotă, 130 hajmițe -» ceapă eșalotă, 130 halângar -> viță-de-vie, 923 haldan cânepă, 123 haldani -> cânepă, 123 haldaroi cânepă, 123 haler -> soc, 765 halimaș ghebe¹, 313 hamei de pământ sunătoare, 806 hamei sălbatic -> hamei, 334 handrabule cartof, 108 hantagic -» călțunași, 116 hanos -> anason, 25, fenicul, 257 hanus -> anason, 25, fenicul, 257 hardal -> muștar alb, 510, muștar negru, 511 harbuji albi -> dovlecel, 222 harbuz -» dovleac, 219, pepene galben, 612 hardal -> nap, 525 harnică sunătoare, 806 harpagică ceapă eșalotă, 130 hartabuji -» cartof, 108 hasmaciucă -> asmățui, 53 hasmațuchi asmățui, 53, ceapă eșalotă, 130 hasme -> ceapă eșalotă, 130 hașcă -> brad, 70 hașiș cânepă, 123 hațmațuchi -> ceapă eșalotă, 130 hazmacic -> asmățui, 53 hăciugă -> brad, 70 hăjmuțe ceapă eșalotă, 130 hălăciugă -> curpen, 207 hălângă viță sălbatică, 926 hărean -> hrean, 344 hărmească -» dumbravnic, 235 hârleț -> iederă, 361 hârmiaiu -> rostopască, 705 heghi -> viță-de-vie, 923 helimoacă -> ienupăr, 363 hericică -> troscot, 851 hiarbic -> piersic, 622 hiasmă asmățui, 53 Index 989 Denumiri populare hierea-pământului -> țintaură, 875 hilibe cartof, 108 hilimică gălbenele, 307 hilindunea rostopască, 705 himei hamei, 334 himunic pepene galben, 612 hină -> dumbăț, 234 hințură -> ghințură galbenă, 316 hioară -> toporași, 836 hirișcă -> hrișcă, 347 hobridrag -»toporași, 836 hocegi -> ceapă, 127 hodolan -> vetrice, 908 holăr -> liliac, 416 holboră volbură, 927 holdane -> cânepă, 123 holeră ghimpe², 315, dracilă, 223 holman -> iarbă mare, 354 horcegi -> ceapă eșalotă, 130 horneai luminoasă, 430 horșți -» muștar negru, 511 hosporușe -> moșmon, 501 hoz -> soc, 765 hrăniță -» năsturel, 529 hrenoasă -> muștar alb, 510 hrenuț dragavei, 224 hribă -> rodul-pământului, 700 hrichi -> hrib, 346 hulcă -> grâu comun, 325 hultuneală -» vulturică, 928 hulubiță -> vinețică¹, 912 hulubiță pestriță -> oițe, 556 hulubițe oițe, 556 ladeș slăbănog, 761 iagod -> dud alb, 231 ialovăț -> ienupăr, 363 ianțură -> ghințură galbenă, 316 iarba-aerului iarba-fiarelor, 349 iarba-albinei -> dumbravnic, 235 iarba-albinelor-» dumbravnic, 235, roiniță, 702 iarba-balaurului -> răcușor, 680 iarba-boierului -> brustur, 80 iarba-bubei -> omag¹, 556, omag³, 558, păpă- lău, 588, pătlagină mare, 596, vinde- cea, 910 iarba-cășunatului -> stupiniță, 799 iarba-cășunăturii -> stupiniță, 799, tal- pa-gâștei, 820 iarba-cârtițelor -» rotungioară, 706 iarba-cerii -> iarba-fiarelor, 349, roua-ce- rului, 707 iarba-ciumei ciumărea, 162 iarba-ciutei dumbravnic, 235, iarbă de șoaldină, 352, urechelniță, 883 iarba-codrului -> mătrăgună, 464 iarba-coifului -> omag¹, 556, omag³, 558 iarba-crucii -» sunătoare, 806 iarba-cucului -4- cimbrișor, 149, cimbru, 151, izma-broaștei, 377 iarba-datului feciorică, 256 iarba-dracului -> ciumăfaie, 161 iarba-eretei -4- vulturică, 928 iarba-faptului cerențel, 138, feciorică, 256, lipicioasă, 423, sclipeți, 744, vătămătoare, 903 iarba-fecioarei -> feciorică, 256 iarba-fecioarelor pelin alb, 608 iarba-feciorilor -»feciorică, 256 iarba-ferii -> roua-cerului, 707 iarba-fiarelor^ roua-cerului, 707, sporici, 782 iarba-fierului omag¹, 556, omag³, 558, sporici, 782 iarba-fânului -> vițelar, 926 iarba-frigurilor -> albăstrele, 10, țintaură, 875 iarba-fumatului -> fumăriță, 306 iarba-găinilor-> troscot, 851, vulturică, 928 iarba-gâștei coada-racului, 174 iarba-jermilor -> omag¹, 556, omag³, 558 iarba-junghiului -> margaretă, 445 iarba lui Antonie -> busuioc sălbatic, 98 iarba lui ceas rău -> cervană, 141 iarba lui cel slab -> iarba-șarpelui, 350 iarba lui Daraboiv -> lemn dulce¹, 402 iarba lui Sfântu Gheorghe -> lăcrămioară, 395 iarba lui Sf. Ion -> cinsteț, 154, măselariță, 460, răscoace, 686, sunătoare, 806 iarba Sf. loan răscoage, 686 iarba-lupăriei -» busuioc sălbatic, 98 iarba-lupului -> mătrăgună, 464, turtă, 866, urechelniță, 883 iarba-lutatinului tătăneasă, 825 iarba-măgarului -» scaiul-dracului, 736 iarba-mărgăritarului -> lăcrămioară, 395 iarba-mătrililor rotungioară, 706 iarba-mâței -> cătușnică, 122 iarba-mâțului -> valeriană, 895 iarba-muncilor -> trifoi alb târâtor, 848 iarba-năpârcii -> iarba-șarpelui, 350 iarba-nebunilorspânz, 778 iarba-oilor -> coada-șoricelului, 175 iarba o mie bună -> frăsinel, 292 iarba-omului -> mei păsăresc, 469 iarba-osului -> vătămătoare, 903 iarba-pălăriei -> brustur dulce, 82 iarba-pământului -> plămănărică, 642 iarba-părului brustur dulce, 82 iarba-pisicii -> valeriană, 895 iarba-pârciului -> năpraznic, 527 iarba-plumânei -> nufăr alb, 545 iarba-plămânilor -» plămănărică, 642 iarba-porcilor -» iarbă grasă, 354, iarbă ro- șie, 357 Index 990 Denumiri populare iarba-porcului -> buberic, 83 iarba-puricelui -» iarbă roșie, 357 iarba-purceilor-> piperul-bălții, 631 iarba-raiului vetrice, 908 iarba-rândunelei -» iarba-fiarelor, 349, rosto- pască, 705 iarba-rândunelului -» grâușor, 327 iarba-roilor roiniță, 702 iarba-sasului -> sănișoară, 730 iarba-săgeții -> săgeata-apei, săgea- ta-apei, 728 iarba-sângelui -> gălbinele, 310, năpraz- nic, 527, sunătoare, 806 iarba-scrântiturii -> coada-racului, 174 iarba-smizii dumbăț, 234 iarba-soarelui -> amică, 50 iarba-spaimei -> sunătoare, 806 iarba-spurcății sunătoare, 806 iarba-spurcului -> vineriță, 911 iarba-stelei dalac, 211 iarba-stupului apărătoare, 40 iarba-șarpelui -> fereguță dulce, 258, feri- gă, 219, răcușor, 680, sculătoare, 748 iarba-șoarecelui -> coada-șoricelului, 175 iarba-șoarecului -> ciocul-berzei, 155 iarba-șopârlei -> busuioc sălbatic, 98 iarba-tăieturii -> lumânărica-pământului, 428, margaretă, 445, pătlagină îngustă, 595, us- turoiță, 893, vindecea, 910 iarba-tâlharului vindecea, 910 iarba-tunului -» iarbă grasă, 354, urechel- niță, 883 iarba-tutunului iarbă de șoaldină, 352 iarba-țânțarilor iarbă roșie, 357 iarba-urechii iarbă de șoaldină, 352, noro- cel, 536 iarba-urâciunii linariță, 421 iarba-ursului pedicuță, 607 iarba-vântului -> cătușnică, 122, dediței mari, 212, vindecea, 910 iarba-voinicului -> brâncuță, 74, năsturel, 529 iarba-zgăibii -> zgaibă, 938 iarba-zmeului norocel, 536 iarbă amară -> iarbă roșie, 357, schinel, schinel, 741 iarbă băloasă -» tătăneasă, 825 iarbă de bou sălbatică -> limba-boului, 418 iarbă de cale -» pătlagină, 594, pătlagină ma- re, 596 iarbă creață izmă creață, 379 iarbă de boale usturoiță, 893 iarbă de cositor -> coada-calului, 171 iarbă de curcă fumăriță, 306, țintaură, 875 iarbă de dat -> talpa-gâștei, 820 iarbă de doruri -> pecetea lui Solomon, 606 iarbă de dureri -> pecetea lui Solomon, 606 iarbă de friguri -> țintaură, 875 iarbă de grădină iarbă grasă, 354 iarbă de greutate -» suliman, 805 iarbă de întruiele -> cânepa-codrului, 122 iarbă de lămâioară -> cimbru, 151 iarbă de lingoare -> gălbinele, 310, usturoi- ță, 893 iarbă de mare -> zârnă, 934 iarbă de margină -> roibă, 701 iarbă de piatră -> sulfină, sulfină, 801 iarbă de păsări -> scânteiuță, 739 iarbă de pârei -> năpraznic, 527 iarbă de rană usturoiță, 893 iarbă de răni vătămătoare, 903 iarbă de toate boalele -> usturoiță, 893 iarbă de trânji -> buberic, 83 iarbă de urechi -> năvalnic, 531, norocel, 536, urechelniță, 883, urechea-babei, 882 iarbă de vatăm linariță, 421, vătămă- toare, 903 iarbă de zgaibă -» zgaibă, 938 iarbă de zgăibi -> zgaibă, 938 iarbă de zugrăvit -> drobușor, 228 iarbă dulce lemn dulce¹, 402, lemn dulce², 402 iarbă dulce de munte -> fereguță dulce, 258, vetrice, 908 iarbă dulce de pădure -> fereguță dulce, 258 iarbă flocoasă -> cătușnică, 122, siminoc, 759, talpa-gâștei, 820, unguraș, 880 iarbă frumoasă -4- bănuți, 62 iarbă grasă -» amăreală¹, 22, amăreală², 23, iarbă de șoaldină, 352, norocel, 536, ure- chelniță, 883 iarbă grasă de grădină -> pătlagină mare, 596, troscot, 851 iarbă iute -> iarbă roșie, 357, piperul-bălții, 631 iarbă începătoare de sânge -> țintaură, 875 iarbă întăritoare -> tătăneasă, 825, vine- riță, 911 iarbă lată stânjenei, 758 iarbă lăptoasă amăreală¹,22, amăreală², 23 iarbă lipitoare -> lipicioasă, 423 iarbă mambie -> unguraș, 880 iarbă mare -> pătlagină mare, 596, zârnă, 934 iarbă mare frumoasă iarbă mare, 354 iarbă măcriș -> măcriș, 449 iarbă mirositoare -> vițelar, 926 iarbă neagră -> buberic, 83, busuioc săl- batic, 98, iarbă mare, 354, izmă bună, 377, izmă creață, 379, tătăneasă, 825 iarbă nodoroasă -> troscot, 851 iarbă puturoasă -» coriandru, 185 iarbă rea -» omag³, 558 iarbă roșie -> dentiță, 216, piperul-bălții, 631, răcușor, 680, slăbănog¹, 761, troscot, 851 iarbă roșie broștească -» troscot de baltă, 853 iarbă săracă -» sparcetă, 778 Index 991 Denumiri populare iarbă sărată buberic, 83 iarbă spornică -> sporici, 782 iarbă strănutătoare -> coada-șoricelului, 175 iarbă stricătoare -> cruciuliță, 203 iarbă sunătoare -> sunătoare, 806 iarbă tare -> lemn dulce¹, 402 iarbă vopsitoare -> drobușor, 228, roibă, 701 iasca-mesteacănului -» văcălie de mestea- căn, 903 iască falsă -> văcălie, 902 iasig frasin, 290 iasmă -> izmă bună, 377 iasmin -> iasomie, 360 iasmium -» iasomie sălbatică, 361 iasomie -> iasomie sălbatică, 361 ibavnic dumbravnic, 235 iblan -> plop alb, 643 iboz -> soc, 765 ibozlu boz, 68 iecimie -> orz, 564 iedera celor frumoase -> iederă, 361 iedera zânelor iederă, 361, rotungioară, 706 iederă ghimpe¹, 314, măghiran, 452, sas- chiu, 727, viță de Canada, 923 iederă cu cinci foi -> viță de Canada, 923 iederă de munte -> smârdar, 762 iederă de pădure -> iederă, 361 iedere -> cimișir, 152 ienupăr coriandru, 185 ienuper -> ienupăr, 363 iepurel sparanghel, 776 ierboaie -> floarea-soarelui, 275 iesic frasin, 290 ieură -> pepene galben, 612 ignele -> garoafă de cultură, 307 iliac -> anin de munte, 34 ililec -> liliac, 416 imortele -> siminoc, 759 inărică -> linariță, 421 in de fuior -> in, 368 in de sămânță -> in, 368 ineț linariță, 421 inibahar -> ienupăr, 363 inima-pământului -> drețe, 225 inistrea drobiță, 226 in sălbatic -> linariță, 421 intiță scânteiuță, 739 ințură -> lumânărica-pământului, 428 ințură roșie -> ghințură pătată, 317 iolut -> coada-racului, 174 iorgovană -»liliac, 416 iov salcie căprească, 723 iovă -» zălog, 932 iperige ipcărige, 373 irean -> hrean, 344 iuțari -> burete lăptos, 91 ivâră galbenă -> dovleac, 219 ivere -> dovlecel, 222 izdoave crăițe, 193 izma-apei -> izma-broaștei, 377 izmă creață a cerbilor -> izmă creață, 379 Izma-Maicii Preciste -> calomfir, 104 izma-stupilor -> roiniță, 702 izmă bătrânească -> izmă creață, 379 izmă creață -> izma-broaștei, 377 izmă de apă -> izmă creață, 379 izmă lungă -» izma-broaștei, 377 izmă neagră -» izma-broaștei, 377 izmă porcească -> izma-broaștei, 377 izmă proastă -> busuiocul-cerbilor, 98 izmă proastă -> busuiocul-cerbilor, 98, izma-broaștei, 377 izmă sălbatică -> apărătoare, 40, busuioc săl- batic, 98, izma-broaștei, 377 Impărăteasa-buruienilor -> mătrăgună, 464 împărăteasă -> mutătoare, 513 închegătoare -> luminoasă, 430, năpraz- nic, 527, sânziene galbene, 734, sunătoa- re, 806, vulturică, 928 încingătoare -> cicoare, 146 îndorsăi -> jneapăn, 385 îndrăcită -> scaiul-dracului, 736 Jale -> cinsteț, 154, salvie, 724 jale de munte -> sunătoare, 806 jaleș -> cinsteț, 154 jaleș bun -> salvie, 724 jaleș de grădină -> salvie, 724 jalnică -> salvie, 724 jap piciorul-cocoșului, 621 jebdi piciorul-cocoșului, 621 jebghie -> piciorul-cocoșului, 621 jelcă -> tuie orientală, 885 jep -> jneapăn, 385 jestrilă -> arțar tătăresc, 51 jie bolundă -» viță de Canada, 923 jie sălbatică -> viță de Canada, 923 jinept -> ienupăr, 363 jinteră urechelniță, 883 jiorele de toamnă -> brândușă de toamnă, 75 jip -> gorun, 323 jipel -> jneapăn, 385 jip mare -> jneapăn, 385 jip mic -> ienupăr, 363 jișin -> vișin, 914 jneapăn -> ienupăr, 363 jneapăn ce nu înstină -> cetină de negi, 141 joaie -> salvie, 724 jolcă -> pin, 627, tuia, 854, tuie orientală, 855 jolteală -> vetrice, 908 jordoline -> cais, 102 Index 992 Denumiri populare jorea galbenă -» calcea-calului, 103 jugastru -> paltin de câmp, 575 jugastru negru -> arțar tătăresc, 51 jugărel dumbăț, 234 jugrast -»jugastru, 386 juni -> săpunăriță, 731 jup -»jneapăn, 385 Laba-găinii -> troscot, 851 laba-gâștei -4- lobodă câinească, 426 laba-gâștei -> calcea-calului, 103, priboi, 664 laba-lupului -> pedicuță, 607, talpa-gâștei, 820 laba-mâței -> drobușor, 228, măceș, 447, tal- pa-mâței, 822, piciorul-ursului, 622 laba-ursului -» brădișor, 73, pedicuță, 607, pi- ciorul-ursului, 622 labea -> bibilică, 64, zambilă, 932 labidragi călțunași, 116 labruscă -> viță-de-vie, 923, viță sălbatică, 926 lacrimile-Elenei iarbă mare, 354 lalea de grădină -4- lalea, 389 lalea pestriță -> bibilică, 64 landaș -> lăcrămioară, 395 laor ciumăfaie, 161 lapte broștesc -> laptele-cucului, 391 laptele-câinelui -> laptele-cucului, 391, limba-mielului, 419 laptele-lupului -> laptele-cucului, 391 lapuc -> brustur, 80 larice zadă, 931 latir -> măzăroi, 468 laur -> dafin, 211, ciumăfaie, 161 laur porcesc -> ciumăfaie, 161 lavrentină -> suliman, 805, vineriță, 911 lăcrămiță ->lăcrămioară, 395 lămâioară -> cimbru, 151, cimbru de grădi- nă, 137, gălbinele, 310, trei frați pătați, 845 lămâiță -> cimbrișor, 149, cimbru, 151, cimbru de grădină, 152, iasomie, 360, lemnul-Domnului, 404, roiniță, 702 lăpădătoare -» cucurbețică, 205 lăpoșel podbal, 648 lăptiucă —> salată, 714 lăptiugă -> rostopască, 705 lăptuc -> salată, 714 lăptucă -> păpădie, 586 lăptucă dulce -> burete dulce, 91 lăptuci -> râșcov, 687 lăpuș -> cinsteț, 154 lăsnicior zâmă, 934 lăzmuitor -> lăsnicior, 398 lânariță -> talpa-mâței, 822 lânarică -> floare de colți, 277 lânariță -» linariță, 421 lebeniță -> pepene verde, 613 lemn acru -» cenușer, 135 lemn alb -> salcâm, 717 lemn câinesc -> crușin, 204, iederă albă², 363, scoruș de munte, 746, tulichină, 856 lemn câinesc salbă moale, 716, tulichi- nă, 856 lemn de acaț -> salcâm, 717 lemn de apă cătină mică, 119 lemn domestic -> cenușer, 135 lemn domnesc -» lemnul-Domnului, 404 lemn dulce -> fereguță dulce, 258, lem- nul-Domnului, 404, răcușor, 680 lemn galben dracilă, 223 lemnie -> osul-iepurelui, 566, răchitan, 678, sunătoare, 806 lemn nelemn untul-pământului, 881 lemn pucios -> scoruș de munte, 746 lemn tare -> stejar pufos, 789 lemn tătăresc -> arțar tătăresc, 51 lemnul-bobului drobiță, 226, salcâm gal- ben, 718 lemnul-câinelui lemn câinesc, 400, veri- gariu, 907 lemnul-Domnului -> cimișir, 152, lumânări- că, 429, pelin alb, 608 lemnul-vântului -> liliac transilvănean, 417 lemnuș -»lemnul-Domnului, 404 lemoie -> toporași, 836 lemonie -> lămâi, 396 lene -> lipicioasă, 423 leordă -> leurdă, 406 leordacă stupiniță, 799 leordină jugastru, 386 leoruș -> viță-de-vie, 923 leoștean leuștean, 406 lepoșteni -> călțunași, 116 leșiță -» grâu comun, 325 leur laptele-cucului, 391 leurd ceapă de munte, 130 leurdă crin de pădure, 198 leurușcă -> viță sălbatică, 926 leușteanul-broaștei bulbuci de munte, 88 leușteanul-broaștei -> piciorul-cocoșului, 621 levand -> levănțică, 408 levcoaie -» micșunele ruginite, 489 libistoc -» leuștean, 406 lichen de stejar -> lichen de prun, 411 lichitoare -> dentiță, 216, lipicioasă, 423 lihar -> vetrice, 908 liliac anin de munte, 34, mălin, 453, sal- câm, 717, scumpie, 749 liliac nemțesc -> liliac, 416 liliac de pădure -» tulichină, 856 liliac roșu -» liliac, 416 liliac sălbatic -> tulichină, 856 lilicea -4- păpădie, 586 lilie -> crin alb, 197, crin de pădure, 198, stân- jenel, 758 Index 993 Denumiri populare lilie sălbatică -> stânjenei, 758 liliom alb crin alb, 197 lilion -> stânjenei, 758 lilion bun -> lăcrămioară, 395 liliuăr -> laptele-cucului, 391 liliu galben -4- stânjenei galben, 786 limar -> năvalnic, 531 limă -> chimen, 144, perișor¹, 618 limba-bălților -> pătlagină îngustă, 595 limba-boului -> dragavei, 224, iarba-șarpe- lui, 286, limba-câinelui, 419, năvalnic, 531, păstrăv roșu de stejar, 593, pătlagină ma- re, 596 limba-broaștei pătlagină îngustă, 595, ro- dul-pământului, 700 limba-cerbului -> ferigă, 259, năvalnic, 531, unghia-ciutei, 879 limba-cucului -> limba-câinelui, 419, sculătoa- re, 748 limba-mânzului -> pătlagină, 594 limba-mielului —> limba câinelui, 419 limba-oii -> năvalnic, 531, pătlagină, 594, pătlagină îngustă, 595, pătlagină mare, 596 limbariță -> limba-boului, 418, năvalnic, 531, pătlagină îngustă, 595 limba-șarpelui -> ferigă, 259, pătlagină în- gustă, 595 limba-vacii -> năvalnic, 531, rodul-pământu- lui, 700 limba vecinei -> năvalnic, 531, podbal, 648 limbricaș pufuliță, 669 ligoace -> toporași, 836 lingoare -> osul-iepurelui, 566 lingorică talpa-gâștei, 820 lingura-popii -> cucurbețică, 205 lingura-zânei -> lingurița-zânelor, 422 lingură de vânt -> iarba-șarpelui, 350 linte albă -> măzăroi, 468 lintea-pratului -> măzăroi, 468 lință -> mazăre, 446 liorbe -> dafin, 211 lipan -> brustur, 80, brustur dulce, 82, cin- steț, 137, lumânărică, 429 lipean -> lumânărică, 429 lipici -> ghimpe²,315, limba-câinelui, 419, turiță mare, 864 lipicios -> anin negru, 34 liubău dafin, 211 livan -> zimbru, 934 livant -> levănțică, 408 lobeniță -> dovleac, 219, dovlecel, 222 lobodă albă -> lobodă, 425 lobodă bolundă lobodă câinească, 426 lobodă bobată -> lobodă, 425 lobodă bună -> lobodă, 425 lobodă domnească -» lobodă, 425 lobodă porcească -> lobodă, 425 lobodă roșie -> lobodă, 425 lobode roșii de vărzare -> lobodă, 425 lobodină -> lobodă, 425 locotiță -> cucurbețică, 205 lopoștani -> călțunași, 116 losnicioară de ceas rău lăsnicior, 398 loză -> răchită roșie, 680, zălog, 932 lozie răchită, 679, salcie, 720, salcie ple- toasă, 723 lubă pepene verde, 613 lubenicioară -> zămoșiță, 933 lubeniță dovleac, 219, dovlecel, 222 lubeniță furajeră -> pepene furajer, 612 lubeniță verde -> pepene verde, 613 lubiță -> oul-inului, 568 luciu -> pin, 627 ludaie bulgărească dovleac turcesc, 221 ludaie turcească de mâncat -> dovleac tur- cesc, 189 ludan -> dovleac, 219 ludăi -» pepene furajer, 612 ludăi furajeri -> pepene furajer, 612 ludoaie de pământ -> mutătoare, 513 ludoaie porcească dovlecel, 222, dovleac turcesc, 221 luhăr -» trifoi roșu, 849 lumineață -> iarba-fiarelor, 349 luminoasă curpen, 207, perișor¹, 618 lumânarea-Domnului -> lumânărică, 429 lumânarea -> lumânărica-pământului, 428 lungorice -» cucurbețică, 205 lupariță -> vineriță, 911 lupidragi -> călțunași, 116 lupoaică -> iarbă de Sudan, 351 lurbă -» dovleac, 219, dovlecel, 222 lurbău -> liliac, 416 luște -> ghiocel, 318, narcisă, 526 luștrean -> leuștean, 406 lutatină -> tătăneasă, 825 lutculițe -» bănuți, 62 Mac alb -> mac, 433 mac albastru german -> mac, 433 mac bracteat -» mac iranian, 438 mac bun -> mac, 433 mac cornut galben -> mac galben, 437 macdeadon -> pătrunjel, 600 mac de grădină -> mac, 433, mac de câmp, 436 mac galben -> mac de munte, 437 mac iepuresc -> mac de câmp, 436 mac involut -» mac, 433 mac negru -> mac, 433 mac păsăresc -> mac de câmp, 436 macrici -> măcriș, 449 măcriș -> măcriș mărunt, măcriș mărunt, 451 Index 994 Denumiri populare măcriș bun -> măcriș, 449 măcriș de câmp -> măcriș mărunt, 451 măcriș de grădină -> măcriș, 449, măcriș mărunt, 451 măcriș de munte -> măcriș, 449 măcriș iepuresc măcriș mărunt, 451 macrișor -> măcrișul-iepurelui, 451 măcriș păsăresc măcriș mărunt, 451 măcriș trifolios -> măcriș mărunt, 451 macrișul-calului -> dragavei, 224 macrișul-caprei -> măcriș, 449 macrișul-caprei de pădure măcrișul-iepu- relui, 451 mac roșu -> mac de câmp, 436 mac roșu de grădină -> mac iranian, 438 mac sălbatic -* mac de câmp, 436, mac cor- nut, mac cornut, 436 macul-cioarei zămoșiță, 933 macșor -» mac cornut, 436 mac sălbatic -> rostopască, 705 macul-cucului mac de câmp, 436 maderan -> măghiran, 452 mag -> mac, 433 magrin -> salcâm, 717 mahoarcă -> tutun turcesc, 869 maioran -> măghiran, 452 malcaviță -> plâmânărică, 642 malete pin, 627 mălin -> liliac, 416 mama-pădurii -> pătlagină mare, 596 mama ploaie -> pătlagină mare, 596 mamoriță -> mușețel, 508 mană -> zmeur, 939 mandragună -> ciumăfaie, 161 mandulă -> migdal, 491 manufăr -> nufăr galben, 546 marariu de casă -» fenicul, 257 marcicină -> izmă creață, 379 marceți -> rodul-pământului, 700 margarete -> margaretă, 445 marila -> piersic, 622 marină -> vetrice, 908 marole -> salată, 714 marule -> salată, 714 masalari -» măselariță, 460, tulichină, 856 mascat -> priboi, 664 masin măslin, 462 maslad -» măselariță, 460 măslin -» măslin, 462 mastacân mesteacăn, 477 mașmule -> moșmon, 501 matragonă -> mătrăgună, 464 matrice mușețel, 508, paracherniță, 580, tarhon, 823 mațele-ghinilor -> drețe, 225 mazăre albă -> mazăre, 446 mazăre cu catrință -» mazăre, 446 mazăre de grădiniță -» mazăre, 446 mazăre de târse -> mazăre, 446 mazăre doagă -> mazăre, 446 mazăre dulce -> mazăre, 446 mazăre fugușă -> mazăre, 446 mazăre galbenă -> mazăre, 446 mazăre grăbită -> mazăre, 446 mazăre mică mazăre, 446 mazăre moldovenească -4- mazăre, 446 mazăre neagră -> mazăre, 446 mazăre semănătoare mazăre, 446 mazăre sirtosiță -» mazăre, 446 mazăre sură mazăre, 446 mazăre țâța-n borș mazăre, 446 mazăre țurcană -> mazăre, 446 mazăre urcătoare -> mazăre, 446 măceș -> moșmon, 501, păducel, 583, păducel alburiu, 585 măcești păducel alburiu, 585 măcieș -> păducel alburiu, 585 măcriș -> năsturel, 529 măcriș boieresc dracilă, 223 măcriș ca trifoi -> măcrișul-iepurelui, 451 măcriș căiesc -» ștevia-stânelor, 814 măcriș de baltă -> năsturel, 529 măcriș de grădină -» ștevie, 815 măcriș de pădure măcrișul-iepurelui, 451 măcriș de râuri -> dracilă, 223 măcriș iepuresc -> măcrișul-iepurelui, 451 măcriș mare -» măcriș, 449 măcrișor -> măcrișul-iepurelui, 451 măcriș păsăresc -» măcrișul-iepurelui, 451 măcriș spinos -4- dracilă, 223 măcriș trifoios -> măcrișul-iepurelui, 451 măcrișul-cailor -> ștevia-stânelor, 814 măcrișul-caprei dracilă, 223 măcrișul-cucului -> ștevie, 815 măcuț -> mac de câmp, 436 mădrișe -> vetrice, 908 măgdălan -> migdal, 491 măgdălane -> cais, 102 măgeran sălbatic —> sovârf, 773 măgheruște -> cartof, 108 măghiranul-pământului -> drețe, 225 măiugă -> hamei, 334 mălagă nalbă de pădure, 519 mălai -> mei, 496, porumb, 656, sorg, 772 mălai mărunt -> mei, 496 mălai de mături -> sorg, 772 mălai moale -> păducel, 583, păducel alburiu, 585 mălai negru lemn câinesc, 400, sorg, 772 mălai nesărat -> păducel, 583, păducel alburiu, 585 mălai păsăresc -> mei păsăresc, 469 mălai pentru furaj -> dughie, 233 mălai pietros -» mei păsăresc, 469 Index 995 Denumiri populare mălai tătăresc -> sorg, 772 mălai turcesc sorg, 772 mălaiul-cucului -> păducel, 583, păducel alburiu, 585 mălăcină -» busuioc, 96 mălănel păducel alburiu, 585 mălăet-păducel -> păducel alburiu, 585 mălcez trei frați pătați, 845 mălin călin, 115, cireș, 156, lemn câi- nesc, 322, liliac, 416 mălin alb -» liliac, 416, mălin, 453 mălină -> zmeur, 939 mălin alb -> mălin, 453 mălin negru -> mălin, 453 mălin păsăresc -> cireș, 156 mălin roșu -> liliac, 416, oțetar, oțetar, 568 mălin săibatic -> tulichină, 856 mălin verde -» liliac, 416 măiugă -> hamei, 334 mălură ->fenicul, 257 măndule cais, 102 măntănac priboi, 664 mănunchi -> splinuță, 781 mărar de grădină -> mărar, 456, mărariu -> dughie, 233 mărariul-câinelui -> mușețel, 508 mărariul-câmpului -> nemțișori de câmp, 533 mărar tare -> mărar, 456 măr auriu —> bulbuci de munte, 88 mărăcin -» păducel, 583, păducel alburiu, 585, păliur, 586 mărăcine -> ghimpe¹, 314, măceș, 447, păliur, 586, sorb, 770, porumbar, 568 mărăcini -> scai vânăt, 737 mărăcinele-cioarei măceș, 447 mărăcinele-coțofenei -> măceș, 447 mărceț rodul-pământului, 700 măr butii -> gutui, 329 măr de pământ topinambur, 834 măr de țitron -> lămâi, 396 mărgăran -> măghiran, 452 mărgărit -> lăcrămioară, 395 mărgăritare -> lăcrămioară, 395 mărgărită -> bănuți, 62 mărgea -> lăcrămioară, 395 mărgean -> rămurele, 685 mărgelușe -> mei păsăresc, 469 mărgheruște cartof, 108 măr ghimpos ciumăfaie, 161 mărgică siminoc, 759 măr lupesc -> cucurbețică, 205 măr spinos -» ciumăfaie, 161 mărul-ciobanului -> turtă, 866 mărul-cucului -> gălbinele, 310 mărul-lupului -> dalac, 211, iarba fiarelor, 349, omag², 557, rotungioară, 706 mărul-porcului -> ciumăfaie, 161 măruncă neagră -> vetrice, 908 mărurariul-câmpului -> nemțișori de câmp, 533 mărtăloagă iarbă neagră, 356 măsălare —> păpălău, 588 măschioane sălbatice -> trei frați pătați, 845 măselariță —> rostopască, 705 măsieș măceș, 447 măslag -> ciumăfaie, 161 mătasea-pământului -> mierea-ursului, 490 mătăcină -> busuioc, 96, mătăciune, 463 mătăcină creață izmă creață, 379 mătăcine -> roiniță, 702 mătcuță -» turiță mare, 864 mătrăguna-gunoiului ciumăfaie, 161 mătrăgună —> ciumăfaie, 161, măselariță, 460 mătrăgună mică -> mutulică, mutulică, 514 matrice ventrilică, 906 mătură verde -> mături, 467 mături -> sorg, 772 măturică albăstrele, 10, bătrâniș, 63, sporici, 782 măturcea -> mături, 467 măturiță -> iarbă de Sudan, 351 măzăriche -> ghizdei, 319, mazăre, 446, măzăroi, 468 măzăriche turcească -> lupin galben, 432 măzăroaie -> măzăroi, 468 mâna-Maicii Domnului -> sculătoare, 748 mânătarca-dracului -> hrib țigănesc, 347 mânătarcă pietroasă hrib, 346 mângâierea-apelor -> silur, 757 mânzoaică -> coada-calului, 171 mârcov -> morcov, 499 mâțișoară -> salcie căprească, 723 mederan -> măghiran, 452 meduneț -> cinsteț, 154 megeran -> măghiran, 452 mei -> dughie, 233, hamei, 334 mei bun mei, 496 mei galben -> mei, 496 mei măciucat -> mei, 496 mei negru -» mei, 496 mei păsăresc -> mei, 496 mei românesc -> mei, 496 mei sălbatic -> mei, 496 mei tătăresc sorg, 772 mejioran -> busuioc, 96 melin de pădure -> tămâiță, 824 melisă -> mătăciune, 463, roiniță, 702 melisă românească -» mătăciune, 463 melisă turcească —> mătăciune, 463 meliu -> mei, 496 meloșel -> piciorul-ursului, 622, rămurele, 685 mentă -> izmă creață, 379 mere acre -> măr pădureț, 458 mere de iarnă -> topinambur, 834 mere de pământ -» cartof, 108 Index 996 Denumiri populare mere de vin -> măr pădureț, 458 mereoare -> toporași, 836 merișor -> ghimpe¹, 314, perișor¹, 618, peri- șor², 619, saschiu, 727, scoruș de munte, 746, smirdar, 762, viorele, 931 merișor turcesc -> cimișir, 152 merișorul-câinelui strugurii-ursului, 798 mesteacăn alb -> mesteacăn, 477 mestecan -> mesteacăn, 477 mestecăn -> mesteacăn pufos, mesteacăn pufos, 480 mestecănaș -» mesteacăn pufos, 480 mestică -> cicoare, 146 mică sălbatică -> viorele, 931 micsandră -> micșunele ruginite, 489 micsandre -> toporași, 836 micsandre sălbatice -> brâncuță, 74 micsă -> zambilă, 932 micșoriță -> cucurbețică, 205 micșunele -> toporași, 836, trei frați pătați, 845 micșunică -> micșunele ruginite, 489 mierea-ursului -> iarba-șarpelui, 350, limba-mielului, 419, plămănărică, 642, tătă- neasă, 825 mierea-ursului cu flori bălai -> urzică moartă albă, 887 mighiran -> măghiran, 452 mihlele -> pătlăgele roșii, 598 milet sovârf, 773 miliori -» zambilă, 932 minciună -> pătlagină, 594, pătlagină ma- re, 596 minta-bălților -> izma-broaștei, 377 minta-calului -> izma-broaștei, 377 mintă de chicușuri -> izmă bună, 377 mintă flocoasă -> busuiocul-cerbilor, 98 mintă moldovenească -> izmă bună, 377 mintă motoacă -> roiniță, 702 mintă neagră -> izmă bună, 377 mintă românească creață -> vetrice, 908 mintă turcească -> mătăciune, 463 minute -> bănuți, 62 mioriță viorele, 931 mirodea -> pătrunjel, 600 mirtin -> rozmarin, 708 mirtoi -> lemn câinesc, 400 miruță -> limba-boului, 418 mișcoriță -» cucurbețică, 205 mișculă -4- moșmon, 501 mișcule -> cartof, 108 mitarcă bună pitoancă, 634 mitarcă de mesteacăn pitarcă de mestea- căn, 643 mitarcă grasă -» hribul-vrăjitoarei, 347, pitarcă de mesteacăn, 643 mitarcă roșie -> hrib, 346 mladă -> ulm de munte, 879 mlajă răchită roșie, 680, răchită, 679 mlaje -> salcie pletoasă, 723 mneriori viorele, 931 mnintă creață -> izmă creață, 379 moaci -> mac, 433 moartea-găinilor-> ghizdei, 319 moartea-porcilor -> zârnă, 934 mocriș -> măcriș, 449 mocru -> cireș, 156 modolane -> cais, 102 module -> dud negru, 233 moghiruște -» cartof, 108 mohor -> dughie, 233, iarbă de Sudan, 351, mei păsăresc, 469, sorg, 772 molete -> ienupăr, 363, molid, 497, pin, 627 molid -> pin, 627 molid alb -> molid, 497 molid gras -> molid, 497 molidar -» molid, 497 molid săc -> molid, 497 molidv roșu molid, 497 molift -> molid, 497 molift mic -> jneapăn, 385 molotră -> fenicul, 257 molotru -> anason, 25, schinduf, 740 molotru galben -» sulfină, 801 molură -> anason, 25 morar -> mărar, 456 morcoghei -> morcov, 499 morcov de deal -> scaiul-dracului, 736 morcova-ielelor -+ mutătoare, 513 morcovei -> mutătoare, 513 morcovi albi -4- cartof, 108 morcovi-porcești -»topinambur, 834 morună -» mușețel, 508 morvar -> dud alb, 231 * mostachiu -> moșmon, 501 moșițel mușețel, 508 motane -> iarba-șarpelui, 350 motocei ghizdei, 319 moțul-curcanului -> știr, 816, știr verde, 818, răcușor, 680 mucezea floare de colți, 277 muclan moțul-curcanului, 502 mucul-curcanului -> moțul-curcanului, 502, știr roșu, 817 mulugă -> hamei, 334 mur -> dud alb, 231, dud negru, 233, zme- ur, 939 murar -» mur de miriște, 506 mură -» mur, 505 mură de ghite -> dalac, 211 mură de ogoare -> mur de miriște, 506 murcoi -> morcov, 499 mur de pădure -> mur, 505 mur de zăvoaie -> mur de miriște, 506 mur negru -> mur, 505 Index 997 Denumiri populare mure negre -» mur de miriște, 506 mur pădureț sălbatic -> mur, 505 mur tufos -> mur, 505 murt -> rodul-pământului, 700 musățea -> mușețel, 508 muscarin -> muscariță, muscariță, 507 mustăreț -> carpen, 107, jugastru, 386 mustătoare -> trepădătoare, 847 mușățăl -»floarea-Raiului, 274 mușcata-jinului -> priboi, 664 mușcată -> ciocul-berzei, 155, crin alb, 197, priboi, 664 mușcatu-vinului ciocul-berzei, 155 mușcățel mușețel, 508 mușchi creț lichen de piatră, 410 mușchi de munte -> lichen de piatră, 410 mușchi de pământ pedicuță, 607 mușchi de pe colțuri -> lichenul-renului, 414 mușchi de piatră -> lichen de piatră, 410, pedi- cuță, 607 mușețel de câmp -> busuiocul-cerbilor, 98, mu- șețel, 508 mușmul -> moșmon, 501 muștar alb -> brâncuță, 74, muștar bun, 510, muștar de grădină, 510 muștar bun -> muștar alb, 510 muștar de câmp -> muștar negru, 511 muștar de grădină muștar alb, 510 muștar negru -> rapiță mare, 677, rapiță săl- batică, 678 muștar sălbatic -> muștar negru, 511, muștar vânăt, 512 mutrei -> tenchiu, 831 mutătoare cu poame negre -> mutătoare, 513 Nadă trestie, 847 nalba-calului cea măruntă nalbă de pădu- re, 519 nalbă -> nalbă măruntă, 523 nalbă albă -> nalbă de pădure, 519, nalbă mare, 520 nalbă bună nalbă mare, 520 nalbă de ai mare -> nalbă de grădină, 518 nalbă de câmp -> nalbă mare, 520, nalbă de pădure, 519 nalbă de luncă nalbă mare, 520 nalbă de pădure -> nalbă mare, 520 nalbă înaltă -> nalbă de grădină, 518 nalbă învoaltă nalbă de grădină, 518 nalbă mare -> nalbă de grădină, 518, zămo- șiță, 933 nalbă mică -> nalbă de pădure, 519 nalbă roșie -> nalbă de grădină, 518 nalbă rotundă nalbă măruntă, 523 nalbă sălbatică -> nalbă, 515, nalbă de pădu- re, 519, nalbă mică, 523 nanufăr -» nufăr galben, 546 nanufăr alb -> nufăr alb, 545 nanufăr galben -> nufăr galben, 546 nap rotund rapiță mare, 677, rapiță sălba- tică, 678 napi -4- sfeclă de zahăr, 753 napi curecești -> nap, 525, rapiță mare, 677 napi de miriște -> nap, 525, rapiță mare, 677, rapiță sălbatică, 678 napi de mâncare -> sfeclă roșie, 755 napi de pădure -> untul-pământului, 881 napi de pământ cartof, 108, topinambur, 834 napi sălbatici -> nap, 525 napi de vară -> nap, 525 napi de zahăr sfeclă de zahăr, 753 napii porcului de pădure -> untul-pământu- lui, 881 napi pentru vite -> sfeclă de zahăr, 753 nap păsăresc -» păstâmac, 592 nap porcesc -> gulie, 328 napi roșii -> sfeclă roșie, 755 napreasă -> luminoasă, 430 naranză -> portocal, 655 narcise -> narcise galbene, 527 nastacân -> cenușer, 135 nasul-curcanului moțul-curcanului, 502, știr, 816 nati topinambur, 834 natote brădișor, 73 năclad trestie, 847 năcoțele gălbenele, 307 nădai brustur, 80, tătăneasă, 825 năfuri -> nufăr galben, 546 năhut -> năut, 530 nălbușoară -> nalbă mică, 523 nălucă -> vătămătoare, 903 năpăstrocel -> degețel roșu, 214 năprasnic -> luminoasă, 346, curpen, 207 năprasnică ciocul-berzei, 155 năpraznic -> curpen de munte, 208, luminoa- să, 346 năpșor -> omag¹, 556, omag³, 558 nărzoamă -> portocal, 655 năsturași -> bănuți, 62, scânteiuță, 739 năsturea —> năsturel, 529 năsturții -> călțunași, 116 nătlăgele -> pătlăgele roșii, 598 nătrăgulă -> mătrăgună, 464 năvalnic -> fereguță dulce, 258, ferigă, 259, valerianâ, 895 năvalnicul ăl mare sânziene de grădină, 734 nebunariță -> ciumăfaie, 161, măselariță, 460 nebuneală -» ciumăfaie, 161 negeloasă -> rostopască, 705 neginea -> garoafă de cultură, 307 negralică -> chimen, 144 negrușcă -> negrilică, 532 Index 998 Denumiri populare negură -> garoafă de cultură, 307 nejelnică -> rotungioară, 706 nelemn -> cenușer, 135 nenufăr -> nufăr alb, 545 nemeș -> brad, 70 nemțoaice —> călțunași, 116, toporași, 836 nentă bătrânească izma-broaștei, 377 neramce -> portocal, 655 netoată -> brădișor, 73 netodă -» cetină de negi, 141 netotă -> pedicuță, 607 nevăstuică -> turtă, 866, urechelniță, 883 nevestele -» narcise albe, 526 nicorete -> burete de mai, 90 nigelariță -> scânteiuță, 739 nigeluță -> negrilică, 532 nimeță -> mutulică, 514 nintă —> izmă bună, 377, busuiocul-cerbilor, 98 nintă broștească -> izmă bună, 377 nintă de camfor izmă bună, 377 nintă de chicătură -> izmă bună, 377 nintă de picușuri -> izmă bună, 377 nintă rece izmă bună, 377, izmă creață, 379 niprală lupin, 431 niprală galbenă -> lupin galben, 432 nitarcă -> hrib, 346 nitărci -> vinețică², 912 noatătă -^brădișor, 73 nodățică -> coada-calului, 171 nodurar -> răcușor, 680 notări -> nufăr galben, 546 nohot -> năut, 530 noptiță -> barba-împăratului, 60 noroanță -> portocal, 655 norete de grădină -> barba-împăratului, 60 nucar -> nuc, 537 nuc costeliv -> nuc, 537 nuc puturos cenușer, 135 nuc sălbatic -> cenușer, 135 nuci de baltă -> cornaci, 188 nuci de lac -> cornaci, 188 nucșoară -> cucurbețică, 205 nufăr -> floare de lotus, 280, nufăr galben, 546 nufăr alb -> plop tremurător, 646 nuscea -> brândușă de primăvară, 75 Ocheșele crăițe, 193 ochi galbeni -> gălbenele, 307 ochinăle -> lumânărica-pământului, 428 ochincea -> ghințură galbenă, 316, ghințură pătată, 317 ochincele -»țintaură, 875 ochișele -> crăițe, 193, gălbenele, 307 ochișor roșu -> scânteiuță, 739 ochișori -» siminoc, 759 ochiul-boului -> bănuți, 62, bulbuci de munte, 86, calcea-calului, 103, gălbenele, 307, iarbă mare, 354, margaretă, 445, mușețel, 508, păpădie, 586, piciorul-cocoșului, 621 ochiul-broaștei -> piciorul-cocoșului, 621 ochiul-mâței -> iarba-șarpelui, 350 ochiul-soarelui -> floarea-soarelui, 275 ochiul-șarpelui -> vulturică, 928 ochiul-veveriței iarba-șarpelui, 350 odolan -> năvalnic, 531 odogaci -> săpunariță, 731 odolean -> valeriană, 895 ogârcăi castravete, 113 ogliciu -> ciuboțica-cucului, 158 oglincei -> ciuboțica-cucului, 158 ogriștene -» gălbenele, 307 oiască -> rostopască, 705 oieșea -> urzică mică, 887 oișea urzică, 884 oițe -> dediței mari, 212 oier -» iarbă de Sudan, 351 oloagă -> drețe, 225 oloică iarbă de șoaldină, 352 oloioasă amăreală¹, 22, amăreală², 23, no- rocel, 536, urechelniță, 883 oloisă -> urechelniță, 883 oltenolă -> talpa-mâței, 822 omac -> omag¹, 556, omag², 557, omag³, 558 omag -> iarbă mare, 354 omag albastru -> omag², 557 omeag sănișoară, 730 oniș -> anason, 25 opintic -> vulturică, 928 opintici -> coada-calului, 171, ghebe¹, 313, pi- ciorul-ursului, 622, rămurele, 685 orbalț -> rotungioară, 706 orceag -> ceapă, 127 orecleșniță -> urechelniță, 883 orz de toamnă orz, 564 orgonă liliac, 416 oriz -> orez, 560 orz -> orzoaică, 566 orzoaie orzoaică, 566 orzoică -> orzoaică, 566 orz de primăvară orz, 564 orzoaică de primăvară -> orz, 564 orz tuns -> orz, 564 orz țepos -> orz, 564 osturoi -> usturoi, 890 osul-iepurelui -4- sunătoare, 806 otrătel -» limba-câinelui, 419, limba-mielu- lui, 419 oțătar -> cenușer, 135 oțătariu -> oțetar, 568 oțetar -» cenușer, 135, creasta-cocoșu- lui¹, 194, scumpie, 749 Index 999 Denumiri populare oțetnic oțetar, 568 ouă de pământ -> cartof, 108 ouă trântească coacăz roșu, 170 ouăle-găinilor -» păpădie, 586 ouăle-popii spânz, 778 oul-inului -> lubiț, 427 oul-nagâțului -> bibilică, 64 ovăz alb -> ovăz, 570 ovăzcior -> ovăz, 570 ovăz negru -> ovăz, 570 ovâsc -> ovăz, 570 oviez -> ovăz, 570 ovoz -> ovăz, 570 Paepene pepene galben, 612 paiangină -> vițelar, 926 palagină -> pătlagină mare, 596 palten paltin de munte, paltin de munte, 577 pana-zburătorului -> iarba-fiarelor, 349 pana-vâzgoiului -> păpădie, 586 pană trestie, 847 pange -» sfeclă de zahăr, 753 pansele sălbatice trei frați pătați, 845 pantonea floarea-soarelui, 275 papa-găinii -> păpădie, 586 papală păpălău, 588 papalău -> mătrăgună, 464 papalungă -> păpădie, 586, podbal, 648 paparigă -> stânjenei, 758 paparoane -> mac, 433, mac de câmp, 436, mac cornut, 436 paperină -> scânteiuță, 739 paporă papură, 578, papură îngustă, 579 paparună -> rostopască, 705 paparune -> mac cornut, 436 paporotnec -> obligeană, 553 paprică ardei, 47 papuc -» ciumăfaie, 161, papucul-doam- nei, 578 papucul-doamnei limba-câinelui, 419 papură -> trestie, 847 papură de baltă -> papură, 578, papură îngus- tă, 579 papură roșie -> obligeană, 553 paradaice -> pătlăgele roșii, 598 parastasul-popii -> salbă moale, 716 parcetă sparcetă, 778 parinc -> dughie, 233, mei, 496 parpangică -> ceapă, 127 parpian -4- talpa-mâței, 822 pasachină -> crușin, 204 pasulă -> mazăre, 446 paștele-calului -»traista-ciobanului, 838 patlage roșii -» pătlăgele roșii, 598 patlagea -> pătlăgele vinete, 600 patlanjer -> pătlagină, 594 pațachin -> verigariu, 907 pațachină -> roibă, 701 păduchi de țigani dentiță, 216 păhăruțe -> lăcrămioară, 395 păhui -> molid, 497 păiș -> dughie, 233 pălască -» crețișoară, 195 pălămidă -> ghimpe², 315, pedicuță, 607, scai măgăresc, 735, turtă, 866 pălăria-cucului -> ciocul-berzei, 155, pri- boi, 664 pălăria-șarpelui -> muscăriță, 507 păleiană vițelar, 926 păltinele -> coacăz roșu, 170 păltinele roșii -> coacăz roșu, 170 pălușcă -» călin, 115 pănar -> salcâm, 717 păpădie -> podbal, 648 păpărună -> mac cornut, 436 păpurică -> stânjenei, 758 păpușoaică -> iarbă de Sudan, 351 păpușe -> porumb, 656 păr -> sparanghel, 776 părădaiș -> pătlăgele roșii, 598 paralei -4- talpa-mâței, 822 părăluțe bănuți, 62 păr sălbatic -» păr pădureț, 591 părul-ciutei -> verigariu, 907 părul-porcului -> ciumăfaie, 161, coada-calu- lui, 150, coada-calului mare, 173, pedicu- ță, 607 părușei -> bureți flocoși, 94 păsat -> mei, 496 păsat mănânțel -> mei, 496 păsățel -»traista-ciobanului, 838 păscănaț -> leuștean, 406 păscuțe -> bănuți, 62 păstârnachi -> păstârnac, 592 păstârnac sălbatic -> păstârnac, 592 păstrag -> păstrăv de fag, 593 păstrăv de nuc -> păstrăv, 593 păstrăvul-cerului păstrăv de fag, 593 păsui -> fasole, 254 păsulă -> fasole, 254, soia, 768 păsule -> bob, 66 păsulică -> cucurbețică, 205 pătlagină de dalac -> lăsnicior, 398 pătlăgele -> pătrunjel, 600 pătlăgele de Paradis pătlăgele roșii, 598 pătlăgele galbene -> pătlăgele roșii, 598 pătrinjel -> pătrunjel de câmp, 603 pâinea-babei -> turtă, 866 pâinea-Domnului -» nalbă mică, 523 pâinea-oii margaretă, 445 pâinea-pădurii -4- burete dulce, 91, hrib, 346, râșcov, 687, vinețică², 912 pâinișoara-cucului -> vinețică², 912 Index 1000 Denumiri populare pâinișoară nalbă mică, 523 pâinișoară verzuie -> oițe, 556 pâinișoare -> vinețică¹, 912 pârcioici -> cartof, 108 peana-cucului -> mierea-ursului, 490 peceleaca-ursului -> pedicuță, 607 peceleacă -> pedicuță, 607 pecioici cartof, 108 pehin —> jneapăn, 385 pelin cătină mică, 119, liliac, 416 pelinaș -> pelin alb, 608 pelin bun pelin alb, 608 pelin de grădină -> pelin alb, 608 pelin domnesc -> lemnul-Domnului, 404 pelin negru pelin alb, 608 pelin verde -> pelin alb, 608 pelungoasă -4- rotungioară, 706 penche -> porumb, 656 pepene -> castravete, 113, dovleac, 219, dov- lecel, 222 pepenică -> crețușcă, 196 pepeni irinăci -> castravete, 113 pepeni murături castravete, 113 pepeni râioși -> castravete, 113 pepini scorțoși -> pepene galben, 612 pere -> cartof, 108 pere de pământ -» cartof, 108, napi, 525 pere iernatice -> topinambur, 834 peria-ursului —> coada-calului, 171 peringi -> orez, 560 perișoare -» smirdar, 762, perișor², 619 perișor saschiu, 727 pernaj -» iarbă neagră, 356 persec -> piersic, 622 peruște -> cartof, 108 pervincă -> saschiu, 727 pescuți -> stânjenel, 758 peste pădure -> hamei, 334 peteala-reginei -> sânziene albe, 733 petreancă -> ceară, 131 petrinjei de casă pătrunjel, 600 petimbroasă -> cruciuliță, 203 picherce -> cartof, 108 pichioce -> cartof, 108 picioarcă topinambur, 834 picioare cartof, 108 picioci topinambur, 834 picionci -> cartof, 108 piciorul-caprei -» lobodă câinească, 426 piciorul-gâștei -> lobodă câinească, 426 piciorul-lupului -> cervană, 141, pedicuță, 607 piciorul-vițelului -> rodul-pământului, 700 piedica-găinii -> pedicuță, 607 piedica-vântului -> pedicuță, 607 piedică -> pedicuță, 607 piersic de vară -> cais, 102 pilau -> orez, 560 pimau -> cimbrișor, 149 pin zâmbru, 934 pin alb -> brad, 70 pin de piatră -> jneapăn, 385 pin de munte pin, 627, zimbru, 934 pin pitic -> jneapăn, 385 pin roșu -> molid, 497, pin, 627 pin silvestru -> pin, 627 pin strâmb jneapăn, 385 pinel -> pin, 627 pintenași -> călțunași, 116, nemțișori de câmp, 533 pintenoagă -> șofrănel, 812 pin târâtor -> jneapăn, 385 pipaci mac de câmp, 436 piparcă -> ardei, 47 piparcă sălbatică -> piperul-bălții, 631 pipăroase -> crin alb, 197 piper -» coriandru, 185, negrilică, 532 piper alb -> coriandru, 185 piper de apă -> piperul-bălții, 631 piper de baltă -> piperul-bălții, 631 piper negru -> negrilică, 532 piper roșu -> ardei, 47 piper turcesc -> ardei, 47 piperul-apelor rotungioară, 706 piperul-broaștei piperul-bălții, 631 piperul-lupului -> cucurbețică, 205, tulichi- nă, 856 piperuș -» chimen, 144 pipijcare -> mac de câmp, 436 pipirig -> trestie, 847 pir -> osul-iepurelui, 566, paracherniță, 580 piretru -> floarea-Raiului, 274 pirole -»topinambur, 834 piroște cartof, 108 pisicei -> dediței¹, 212 pita-cucului -> măcriș mărunt, 451, măcri- șul-iepurelui, 451 pita-porcului iarbă grasă, 354 pitarcă -> hribul-vrăjitoarei, 347 pita-pădurii -> râșcov, 687 pita-vacii -> burete dulce, 91, hrib, 346 pitioci -> cartof, 108 pitlijan rodiu, 699 pitoancă -> hrib, 346 platan -» cenușer, 135 plăcințele bulbuci de munte, 88 plâmânărică -> mierea-ursului, 490 plămână -> nufăr alb, 545 plămuna galbenă -> nufăr galben, 546 plătagină -> nufăr alb, 545 pleașcă -> crețișoară, 195 pleoască -> ciumăfaie, 161 pleop -» plop alb, 643 plescaiță roșie -» limba-câinelui, 419 plescănița -> rostopască, 705 Index 1001 Denumiri populare plescăiță -> busuioc sălbatic, 98, scânteiu- ță, 739, șopârliță albă, 813 pliop plop negru, 644 pliscul-berzei -> ciocul-berzei, 155 pliscul-cocorului -> ciocul-berzei, 155 pliscul-cucoarei -> priboi, 664 plituțe -> floarea-Raiului, 274 plomână nufăr alb, 545 plomp -> plop alb, 643, plop tremurător, 646 plomp bălan -> plop alb, 643 plop -> nufăr alb, 545 plop argintiu plop alb, 643, plop slăbă- nog¹, 761 plop de munte -> plop tremurător, 646 plop de pădure -> plop tremurător, 646 plopotaș -» plop negru, 644 plosca-ciobanului -> traista-ciobanului, 838 plosnicioasă -h> tătăneasă, 825 plot -> plop tremurător, 646 plumieră nufăr alb, 545 plumână -» nufăr alb, 545 plumânare -> trifoiște de baltă, 850 plumână galbenă -> nufăr galben, 546 plumânea -> trifoiște de baltă, 850 plută -4- nufăr alb, 545, nufăr galben, 546, plop alb, 643, plop negru, 644, plop tremu- rător, 646 plută galbenă -> nufăr galben, 546 plutaș -> plop negru, 644 plutitoare dulce -» lemn dulce², 402 plutoacă -> topinambur, 834 poala-Maicii Domnului -> volbură, 927 poala-rândunicii volbură, 927 poala-Sf. Mării -> cătușnică, 122, ciocul-ber- zei, 138, mușețel, 508, priboi, 664, roiniță, 702, șovârf, 773 poala-vulpei -> dalac, 211 poală -> buberic, 83 poală albă -> trifoi alb târâtor, 848 poama-câinelui -> lăsnicior, 398, veriga- riu, 907, zâmă, 934 poama-vulpii -> cucurbețică, 205 poamă viță-de-vie, 923 poamă de pădure -> viță sălbatică, 926 poamă sălbatică mutătoare, 513, viță de Canada, 923 poame -> coacăz roșu, 170 poamele-mâței limba-câinelui, 419 poame de pământ -> cartof, 108 poame de runc -> zmeur, 939 poarta-raiului vetrice, 908 pocnitoare -> ciumăfaie, 161 podbal -» arnică, 50, năvalnic, 531 podbeal de munte arnică, 50 podină -h> molid, 497 podoaba-zilei -> barba-împăratului, 60 podval mare -> brustur dulce, 82 pojar -> sunătoare, 806 pojarniță sunătoare, 806 poleai -> izma-broaștei, 377 polegină busuiocul-cerbilor, 98 polei -> busuiocul-cerbilor, 98 polen de cel mare -> pelin alb, 608 politriche -> paracherniță, 580 polomidă volbură, 927 poama vulpii -> cucurbețică, 205 pom cotei -> gutui, 329 pom nărod -> cenușer, 135 pom de mandulă -> migdal, 491 pomișoară -> agriș, 9, coacăz roșu, 170 pomișoară neagră —> coacăz negru, 168 pomișor -> coacăz roșu, 170 pomițar dud alb, 231 pomițar cu pomițe negre -> dud negru, 233 pomiță -> frag, 289 pomiță de sânger -> salbă moale, 716 pomițe -> căpșun, 116 pom jitariu dud alb, 231 pomogram -> rodiu, 699 pomoroancă -» portocal, 655 pomul-ursului -> scoruș de munte, 746 pomușoare -> afin, 6 ponchiu -» saschiu, 727 ponete -» volbură, 927 popchi -> crăițe, 193 popdele -> smârdar, 762 popenchi -> burete cu perucă, 90 popi -> crăițe, 193 popionic ->tulichină, 856 popivnic -» ardei, 47 popone -> pepene galben, 612 poponeț -> volbură, 927 poprică -> ardei, 47 por -» praz, 662 poranici -> merișor de munte, 475, spânz, 778 porâmb porumb, 656 porumbei -> ceapa-ciorii, 127 porc -> ciumăfaie, 161 porcin -4- iarbă grasă, 354, troscot, 851 porculeț ciumăfaie, 161 pordici -> cânepă, 123 porobici pătlăgele roșii, 598 porod brad, 70 poroinic -> sculătoare, 748 portucal -» portocal, 655 porumb -> porumbar, 568 porumbeaua-ursului -> strugurii-ursului, 798 porumbel verigariu, 907 porumbrel -4- porumbar, 568 porumbul-cucului -> rodul-pământului, 700 porumbul-șarpelui -> rodul-pământului, 700 pospang -» cimișir, 152 postae -> fasole, 254 postaia-lupului -»iarba-fiarelor, 349 Index 1002 Denumiri populare potroacă -> albăstrele, 10, ghințură păta- tă, 258, țintaură, 875 praful-strigoilor pedicuță, 607 prăfuliță de munte -> cârligei, 125 prăsad —> păr pădureț, 591 prâsad de câmp -»• scai măgăresc, 735 prelungoasă -> rotungioară, 706 prelungioasă -> rotungioară, 706 prescurăriță -> urechelniță, 883 prescurea-» rechie¹, 688, rechie², 688, rezedă mirositoare, 693 priboi -> ciocul-berzei, 155, năpraznic, 527 priboinic -» dumbravnic, 235 pribolic -> bobornic, 67, năsturel, 529 primăvăruță -> ghiocel, 318 prisacăn -»> răscoage, 686 prisnel coada-șoricelului, 175 pristinioară rotungioară, 706 promnitar -» dud alb, 231 prostovanic -> linariță, 421 protagină pătlagină îngustă, 595 prune de pământ cartof, 108 prun sălbatic -> mălin, 453 pufuliță -> pufuliță de munte, 671, răscoa- ge, 686 pufuliță cu flori mici -> pufuliță de colină, 670, pufuliță de zăvoaie, 672 pufuliță cu flori mici roșii-roz -> pufuliță de coli- nă, 670 pufuliță de mlaștină -> zburătoare de mlaști- nă, 937 pucioasă -> coriandru, 185 pui de gâscă -»> păpădie, 586 puizea -h> trei frați pătați, 845 pueze de foaie -> cebărea, 131 punga-babei -> traista-ciobanului, 838, turtă, 866 punga-popii traista-ciobanului, 838 punguliță -» traista-ciobanului, 838 pupele de pădure păpălău, 588 pupi -> măghiran, 452, zbârciog², 936 pur-» lumânărică, 429, usturoi, 890, praz, 662 purcei -> ciumăfaie, 161, rodul-pământului, 700 purdacalie -> portocal, 655 pur de grădină -> ceapă eșalotă, 130 puricarniță -» iarbă roșie, 357 puriță -> dentiță, 216 puspan -> cimișir, 152 puștoaică fasole, 254 putoacă -»topinambur, 834 puturoasă -» coriandru, 185, cucurbețică, 205, păpălău, 588 Rabarbară -^revent, 691 rabință -> revent, 691 ragila-pământului -> sparanghel, 776 ranătoare -» vătămătoare, 903 rapăn -»traista-ciobanului, 838 răpită -> brâncută, 74, nap, 525, răpită ma- re, 677 rapiță albă -» muștar alb, 510 rapiță colța nap, 525 rapiță de câmp -> nap, 525 rapiță de grădină -> muștar alb, 510 rapiță de muștar muștar alb, 510, muștar negru, 511 rapiță măruntă -» nap, 525 rapiță sălbatică -> muștar negru, 511, nap, 525 rariț -» zadă, 931 ravent -> revent, 691 razachie -» agriș, 9, viță-de-vie, 923 razele-soarelui -> năvalnic, 531 răchită răchită roșie, 680, salcie, 720, salcie căprească, 723, zălog, 932 răchită albă -> salcie, 720 răchită de luncă -> salcie, 720 răchită mare -» salcie, 720 răchită mlăjoasă salcie pletoasă, 723 răchită moale salcie căprească, 723 răchită pletoasă -> salcie pletoasă, 723 răchită puturoasă -» salcie căprească, 723, zălog, 932 răchită supărată -> salcie pletoasă, 723 răchiteață -» răchită, 679 răchițele -» slăbănog, 761 răchiți -> colțișor, 157, zălog, 932 răchițică -> iarbă roșie, 357, răscoage, 686 răchițică albă răchită, 679 răcita-plângerii -» salcie pletoasă, 723 răcitoare -» cârligei, 125 răcuină -» scânteiuță, 739 răcușor -» crețușcă, 196 rădăcina-ciumei brustur dulce, 82 rădăcină de lângoare -» gălbinele, 310, ustu- roiță, 893 rădăcină dulce -> lemn dulce¹, 402, lemn dulce², 402, morcov, 499 rădăcină de friguri -> rodul-pământului, 700 rădăcină dulce de munte -»fereguță dulce, 258 rădăcină neagră -» tătăneasă, 825 rădăcină roșie -> mei păsăresc, 469 rădăcină sălbatică -» hrean, 344 rădăcina-șarpelui -» răcușor, 680 rădiche -> ridiche, 696 rădiche de grădină -» ridiche, 696 rădichi ridiche, 696 rădichi albe -» ridiche, 696 rădiță -> ridiche, 696 răghicioară cerențel, 138 răghiți ridiche, 696 rălușcă -> viță-de-vie, 923 rămf -> cucurbețică, 205 rămurele -»> piciorul-ursului, 622 rănelvană -> vătămătoare, 903 Index 1003 Denumiri populare rănunchioară -> rotungioară, 706 răsărită -> floarea-soarelui, 275 răscoage -> pufuliță, 669 răsfug -> crin de pădure, 198, dalac, 211 răsfug de oi crin de pădure, 198 răstupească -> roiniță, 702 răsură -> măceș, 447, trandafir de câmp, 839 rășiță -» agriș, 9 rărunchi -» piciorul-cocoșului, 621 rătunjir -> crețișoară, 195 rățuște -> cartof, 108 răurușcă -> viță sălbatică, 926, viță de Canada, 923 râjioară bujor, 85, bujor românesc, 86 râjnică -> drobușor, 228 râmf -» cucurbețică, 205 rânduniță -> iarba-fiarelor, 349 rânză -> alun, 19, dud alb, 231 rânzișioară -> lumânărică, 429 râpe —> sfeclă de zahăr, 753, sfeclă roșie, 755 râșcov auriu -> burete dulce, 91 râșcov de fag râșcov, 687 râșcov de mesteacăn —> bureți flocoși, 94 rean -» hrean, 344 rechie -> rezedă mirositoare, 693 recin -> ricin, 694 reglisă lemn dulce¹, 402, lemn dulce², 402 remf -> cucurbețică, 205 rezedă -> rechie, 688 ribiză -> coacăz roșu, 170 ribizlă —> coacăz roșu, 170 ribizle albe -> coacăz roșu, 170 ribizle roșii -» coacăz roșu, 170 riblăh cartof, 108 ribuțe -> coacăz roșu, 170 richită roșie -> răchită roșie, 680 ridiche de bere -> ridiche, 696 ridiche de iarnă -> ridiche, 696 ridiche de toamnă ridiche, 696 ridiche de vară -> ridiche, 696 ridiche sălbatică -> hrean, 344 ridichi de lună ridiche, 696 ridichi negre -> ridiche, 696 richi roșii -+ ridiche, 696 ridichioară cerențel, 138 rigan -> sovârf, 773 ripac -> nap, 525, rapiță sălbatică, 678 rișcaș orez, 560 rișcă -> hrișcă, 347 rișiță -4- agriș, 9 rițin -> ricin, 694 robie rădăcină -» roibă, 701 rocambole -> usturoi de Egipt, usturoi de Egipt, 893 rochia-rândunelei -> volbură, 927 rochia-rândunicii -» ghizdei, 319 roiniță -> crăiță, 193, mătăciune, 463 roit -» arnică, 50 rojă nalbă de grădină, 518 rojmalin -> rozmarin, 708 roman -> margaretă, 445, mușețel, 508, vetri- ce, 908 romaniță mușețel, 508 romaniță mare margaretă, 445 romașcă floarea-Raiului, 274, mușețel, 508 romoniț -> mușețel, 508 romoniță -> floarea-Raiului, 274 rosichină -> agriș, 9 rosintine coacăz roșu, 170 rosmarin lemnul-Domnului, 404 rostogol -> scaiul-dracului, 736 rostoponi -> călțunași, 116 roșcov -> râșcov, 687 roșcov de brad —> râșcov, 687 roșculețe -> narcisă, 526 roșii -> limba-boului, 418 roșioară -> gălbenele, 307 roiște -> roiniță, 702 roșuță -> scânteiuță, 739 rotățele albe -> coada-șoricelului, 175 rotoțele -> bănuți, 62 rotundioară -> rotungioară, 706 rotungioare -> podbal, 648 roua-soarelui -> roua-cerului, 707 rouă -> roua-cerului, 707 roză trandafir de dulceață, 839 roză de Rusalii bujor, 85 rozenchene -> coacăz roșu, 170 rozâncini —> coacăz roșu, 170 rozetă -» rechie¹, 688, rechie², 688 rozetă sălbatică -> rechie¹, 688 rozmarin lemnul-Domnului, 404 rudă roibă, 701 rug ->mur, 505, mur de miriște, 506 rug de măceș -> măceș, 447 rug de munte -> zmeur, 939 rug de mure -> mur, 505 rug de pădure mur de miriște, 506 rughie -> roibă, 701 ruginele -> gălbinele, 310 rug-> salcâm, 717 rug sălbatic -> măceș, 447 rugul-vacii -> măceș, 447 rui scumpie, 749 ruibă -> roibă, 701 ruj —> nalbă de grădină, 518 rujalină nalbă de grădină, 518 ruja-soarelui -> floarea-soarelui, 275 rujă -> măceș, 447, nalbă mare, 520, smir- dar, 762 rujă bujă roșie -> bujor, 85 rujă de deal nalbă, 515 rujă floare mare nalbă, 515 rujămbujă -> bujor, 85 Index 1004 Denumiri populare ruje -> bujor românesc, 86 ruji mur de miriște, 506 ruji de botă -> nalbă de grădină, 518 rijincă -> drobușor, 228 rujinele gălbinele, 310 rujioară -> bujor românesc, 86 ruji pe tuleu -> nalbă de grădină, 518 rumăniță mare -> floarea-soarelui, 275 rumele -> roibă, 701 rumeioară -> cârmâz, 125 rumeneală -> iarba-șarpelui, 350 rupturi -> busuioc sălbatic, 98 rupturi de bal săpunariță, 731 ruscea de poiană -> brândușă de toamnă, 75 ruscuță plină și goală -> narcise albe, 526 rusmarin -> rozmarin, 708 rușinea-fetelor -> iarbă roșie, 357 rușinea-țingăcii urzicuță moartă, 889 rușioară bujor, 85 rușnici -» gălbinele, 310 rușulițe gălbenele, 307 rută -> floarea-Raiului, 274, virnanț, 913 ruxandre -> trandafir de câmp, 839 Sabie stânjenel, 758 sacsău -> saschiu, 727 sacfiu saschiu, 727 saghis -> trandafir de dulceață, 839 salata-câinelui zgaibă, 938 salata-cucului -> grâușor, 327 salata-mielului -» grâușor, 327 salată ceapă eșalotă, 130 salată câinească -> zgaibă, 938 salată câinoasă -» susai pădureț, 808 salată cu căpățână -> salată, 714 salată de câmp -» grâușor, 327 salată de grădină -» salată, 714 salată mică -> grâușor, 327, salată, 714 salată necreață -» salată, 714 salată nemțească -> grâușor, 327 salată roșie -> salată, 714 salată sălbatică -> grâușor, 327 salbă moale -> lemn câinesc, 400, tulichi- nă, 856, verigariu, 907 salcă -> salcie, 720 salcă jalnică -> salcie pletoasă, 723 salcă moale -> salcie căprească, 723 salcă roșie -> răchită roșie, 680 salbie -> salvie, 724 salce -> calcea-calului, 103, răchită, 679 salce crestată -> salcie căprească, 723 salce neagră -> răchită roșie, 680 salce plăjoasă -» salcie pletoasă, 723 salce plângătoare -> salcie căprească, 723 salcie roșie -> răchită, 679 salcie sălbatică -> zălog, 932 salcâm alb salcâm, 717 salcâm boieresc salcâm japonez, 719 salcâm rotund -> salcâm, 717 salchișm -> salcâm, 717 salcină -> sulfină, 801 salomie gălbinele, 310 salomii galbene margaretă, 445 salsifii -» salată de iarnă, 716 salși -> salcie, 720 salvie albă nalbă, 515 samzieni -> sânziene galbene, 734 sanfii stânjenel, 758 sanitoare -» sunătoare, 806 santa talpa-gâștei, 820 sarcie iederă, 361 sarcoji -> dud alb, 231, dud negru, 233 sarea-caprei lichenul-renului, 414 sarponel -> sănișoară, 730 sarsalam -> ciumăfaie, 161 săcară -> secară, 750 săcărică chimen, 144 săftărea fumăriță, 306 săgeata-apelor săgeata-apei, 728 săgeata-Domnului sporici, 782 săgeată -> rodul-pământului, 700, săgea- ta-apei, 728 sălășitoare -» osul-iepurelui, 566 sălățea -> rostopască, 705 sălbiș -> crușin, 204 sălcii mici -> scânteiuță, 739 sălcioară -> nicorete¹, 535, sânziene de grădi- nă, 734 sălcuță -> troscot de baltă, 853, tulichină, 856, salcie, 720 salină -»țelină, 871 sălunină -> gălbinele, 310 sămătișe -» ghizdei, 319 sămânțar -» dovleac turcesc, 221 sănfirei de câmp -» țintaură, 875 sănjene sânziene galbene, 734 sănicioară sănișoară, 730 săponel -> săpunariță, 731 săpunul-calului săpunariță, 731 săpunul-popii -» săpunariță, 731 sărbezele -» strugurii-ursului, 798 sărbezele roșii -> strugurii-ursului, 798 sărăcin mei, 496 sărpun cimbrișor, 149 sâmcuță -> brâncuță, 74 sângeorgel -> plămănărică, 642 sânger -> salbă moale, 716 sângeroasă -> sorbestrea, 770 sânjenel -> cașiță, 114 sânjerul sălbatic -> cașiță, 114 sânjuane de pădure -» vinariță, 909 sânjuane galbene -> sânziene galbene, 734 sântânică -> crețușcă, 196 Index 1005 Denumiri populare sântiene albe -> sânziene albe, 733 sânziene sânziene de grădină, 734 sânzuiene -> sânziene galbene, 734 sârdar -> iederă, 361 sbârciogi -» zbârciog gras, 936 sburătoare -> cânepa-codrului, 122, pufuliță de zăvoi, 672, 430, pufuliță, 669, sunătoa- re, 806 sburătoare bărbătească -> răchitan, 678 sburătoare cu flori mici -> pufuliță de coli- nă, 670 sburătoare de colină -> pufuliță de colină, 670 sburătoare de mlaștină -> pufuliță de zăvoi, 672 sburătoare de pădure -> răscoage, 686 sburătoare de zăvoi pufuliță de zăvoi, 672 scai -> scaiul-dracului, 736, zgaibă, 938 scai albastru scai vânăt, 737 scai de papură -> bucsău, 84 scai mare scai măgăresc, 735 scai mărunt -> boz, 68, brustur, 80, lipicioa- să, 340, turiță mare, 864 scai mneriu -> scaiul-dracului, 736 scai muced —> scai măgăresc, 735 scai pestriț -> armurariu, 49 scai vânăt scaiul-dracului, 736 scalce mare -> rostopască, 705 scaiul-oii brustur, 80 scaiul-Sf. Mării armurariu, 49 scaiul-vântului -> scaiul-dracului, 736 scai voinicesc cicoare, 146, scai măgă- resc, 735, scaiul-dracului, 736 scara-doamnei -> scara-Domnului, 738 scăiete muscălesc -> ghimpe², 315 scăietiu zgaibă, 938 scăiușeț de casă -> cicoare, 146 scălci -> bulbuci de munte, 88, calcea-calu- lui, 98 scălci mici -> grâușor, 327 scăloi usturoi, 890 scărtăvete castravete, 113 scăunel -> țintaură, 875 scăricea -> scara-Domnului, 738 scânteie -> liliac, 416, scânteiuță, 739 scânteioară -4- bănuți, 62 scânteiță -» ruscuță de primăvară, 711 scânteiuță -> dumbăț, 234, rostopască, 705 scânteiuță de munte -> talpa-mâței, 822 scânteiuță țintaură, 875 scânteiuță galbenă -> grâușor, 327 scânteuțe -» garoafă de cultură, 307 sceavă -> dragavei, 224 schiaz -> măcriș, 449 schilculițe -» crăițe, 193 schiliduș -> talpa-mâței, 822 schin -> pin, 627 schin alb -> scai măgăresc, 735 schin de bubuoaie -> scai măgăresc, 735 schin otrăvitor -> scaiul-dracului, 736 schinduf -> cimbrișor, 149 schinduț -> schinduf, 740 schinistră drobiță, 226 schinteuța-lupului -> floarea-cucului, 270 schinuță -> cruciuliță, 203 sclăbănog slăbănog, 761 sclintită coada-racului, 174 sclipeț -> vindecea, 910 sclipeți -> dumbăț, 234, scânteiuță, 739 scluntie -> liliac, 416 scoabe -» măceș, 447 scobicuri zmeur, 939 scochin măceș, 447 scorobar -> porumbar, 568 scorpat -» soc, 765 scoruj -» scoruș de munte, 746 scoruș moșmon, 501, sorb, 770 scoruș nemțesc măceș, 447 scrâncen -> liliac, 416 scrânteală coada-racului, 174 scrântitoare -» ciumărea, 162, drețe, 225 scrântitoare de baltă -> coada-racului, 174 scrintitoare sclipeți, 744 scuipatul-dracului pâinișoară piperată, pâini- șoară piperată, 605 sculătoare linariță, 421, vătămătoare, 903, vinariță, 909 sculătoare mare -> mutulică, 514 scumpie -> liliac, 416 scuturice ipcărige, 373 secară -> chimen, 144 secărea -> anason, 25, fenicul, 257 secărică -» chimen, 144 seceruici -> amăreală¹, 22, amăreală², 23 selăr țelină, 871 selghie -> salvie, 724 semenic siminoc, 759, talpa-mâței, 822 semeiță unguraș, 880 seminic -> floare de colți, 277 serg -> mei, 496 serped -> creasta-cocoșului¹, 194 serpunel -> cimbrișor, 149 sfândig -> schinduf, 740 sfeclă -> topinambur, 834 sfeclă de borș -> sfeclă de zahăr, 753, sfeclă roșie, 755 sfeclă de masă -> sfeclă roșie, 755 sfleche -> sfeclă de zahăr, 753 sgae -» brustur, 80 sglăvoc -> albăstrele, 10 sicare -> secară, 750 sihlă -> brad, 70 silhă -> molid, 497, pin, 627 silimină -> gălbinele, 310 silinii -> gălbenele, 307 Index 1006 Denumiri populare silnică -> rotungioară, 706 simbru -> cimbrișor, 149 siminic -> floare de colți, 277, siminoc, 759 simșir cimișir, 152 sinboie -> toporași, 836 sincerică -»feciorică, 256 sindirei -»țelină, 871 sinzănie -> sânziene albe, 733 sipică -» măceș, 447 sirac -» mei, 496 sireni -»liliac, 416 sirușliță coada-calului, 171 sisinei -> dediței mari, 212 sita-zânelor scai măgăresc, 735, turtă, 866 slăbănog —> cârcel, 125, trepădătoare, 847 sledun -> stejar, 787, stejar pufos, 789 slodun gorun, 323, stejar brumăriu, 789 smeiță cătușnică, 122, cânepa-codru- lui, 113, unguraș, 880 semenic -4- siminoc, 759 smeoaică -> cânepa-codrului, 122, splinuță, 781 smeurar -> zmeur, 939 smeurică -> rezedă mirositoare, 693 smirdar agriș, 9 siminic siminoc, 759 smirnă -> calomfir, 104 smântânică -> brustur dulce, 82, iarbă mare, 354, sânziene galbene, 734 smârdar -> bujor românesc, 86, merișor de munte, 475 smordin -> coacăz negru, 168 smordină -> coacăz roșu, 170 smordină neagră coacăz negru, 168 smordină roșie -> coacăz roșu, 170 soace -> soc, 765 soarbestre —> sorbestrea, 770 soc mic -> boz, 68 soforă —> salcâm japonez, 719 sog usuclu —> soc, 765 sole dud alb, 231 solcov dud alb, 231 solovârv —> drobușor, 228, sovârf, 773 somnișor apărătoare, 40, mac, 433, talpa-gâștei, 820 somnoroasă -> nemțișori de câmp, 533 soponariță -> săpunăriță, 731 soponelul-calului -> scânteiuță, 739 sora-fragilor -> turiță mare, 864 sora-soarelui -> floarea-soarelui, 275 soră cu frate -> trei frați pătați, 845 sorb -> scoruș de munte, 746 sorbă -> sorb, 770 sorbestru -> mături, 467 sorbitoare -> sorbestrea, 770 sorb sălbatic -> sorb, 770 sorbă -> sorb, 770 sorcov -> dud alb, 231 sorg -> mei, 496 sorină floarea-soarelui, 275 sorecie -> coada-șoricelului, 175 sorocină -> coada-șoricelului, 175 sosenca pin, 627 sosna -> tuia, 854, tuie orientală, 885 sospain cimișir, 152 sovârf -» măghiran, 452, năpraznic, 527 sovârf galben -> sunătoare, 806 sovârâșcă stânjenel, 758 spanac porcesc -> lobodă câinească, 426 spanac sălbatic -» lobodă câinească, 426 spanț -> spânz, 778 sparang sparanghel, 776 sparțetă sparcetă, 778 spasul-dracului -> fereguță dulce, 258, feri- gă, 219 spata-dracului -> ferigă, 259, năvalnic, 531 spălăcioasă -> cruciuliță, 203 spănac -> spanac, 775 spănt -> dediței mari, 212, ruscută de primăva- ră, 711 spânz -> ruscuță de primăvară, 711 spânz de cal ruscuță de primăvară, 711 spenog -> spanac, 775 spenot -> spanac, 775 sperghie sparanghel, 776 speribană obligeană, 553 sperioasă scaiul-dracului, 736 sperișcă -> stânjenel, 758 spetează obligeană, 553, papură, 578, pa- pură îngustă, 579, stânjenel, 758, stânjenel galben, 786 spetează sălbatică -> stânjenel galben, 786 spetegioară -> stânjenel galben, 786 spichinel -> levănțică, 408 spiculețe -> calomfir, 104, vetrice, 908 spin alb -» ghimpe², 315, scaiul-dracului, 736 spin albastru -> scai vânăt, 737 spinat -> lobodă, 425 spin de holeră -> ghimpe², 315 spin de mucedă -> scai vânăt, 737 spinele-cerbului -> verigariu, 907 spin mocănesc -> ghimpe², 315 spin muscălesc -» ghimpe², 315 spin scorumbar porumbar, 568 spinul-asinului -> păliur, 586 spinul-cerbului -> turtă, 866, porumbar, 568 spinul-șoarecelui -» ghimpe¹, 314 spinul lui Hristos -> păliur, 586 spiribană -> obligeană, 553 spirince -> bătrâniș, 63 spița-dracului -> scaiul-dracului, 736 splinariță -> splinuță, 781 spor -> sporici, 782 sporiș -> cicoare, 146, sporici, 782, troscot, 851 sporiul-casei -> scaiul-dracului, 736 Index 1007 Denumiri populare spornic -> sporici, 782 sprenț -> ruscuță de primăvară, 711 spulberătură dumbăț, 234 spumăriță -> săpunariță, 731 spunz spânz, 778 stajar gorun, 323 stea cornaci, 188 stege -> ștevia-stânelor, 814, ștevie, 815 stegeră -> ghințură galbenă, 316 steghie -» ștevia-stânelor, 814, ștevie, 815 stejar alb gorun, 323 stejar scămos -> stejar pufos, 789 stejar negru -> stejar pufos, 789 stejar pedunculat -> stejar, 787 stejar roșu -> stejar pufos, 789 stejar roșu american -> stejar roșu, 790 stejărel -> cer, 136 stejărică -> stejar pufos, 789 steluța-șoaricelui -» bătrâniș, 63 steluță -> bătrâniș, 63, floare de colți, 277 steluțe -> bănuți, 62 steluțe de munte -» floare de colți, 277 steregoanie stirigoaie, 793 ștevie -> dragavei, 224 ștevie rădăcini -> ștevie, 815 stirigie -> stirigoaie, 793 stâncuță —> gălbinele, 310 stânj stânjenel, 758 stânjenel alb crin alb, 197 stânjenel păpuros -> stânjenel galben, 786 stânjenii-miresii stânjenel, 758 stânjeni vineții -> stânjenel, 758 stânjenițe narcisă, 526 stânjer -> gorun, 323 stohuri -> trestie, 847 stoletnic -» vâsc, 904 straița-ciobanului -> traista-ciobanului, 838 strălucită -» ipcărige, 373 strătorică ventrilică, 906 străvăț -» răchită, 679 strâmsurea -> sclipeți, 744 strigoaie -> ghințură galbenă, 316 stropșele merișor de munte, 475 strugurași -> coacăz roșu, 170 strugurași roșii -> coacăz roșu, 170 strugur câinesc -> zâmă, 934 strugurei -> coacăz roșu, 170 strugurei negri -> coacăz negru, 168 struguri negri -» coacăz negru, 168 strugurei roșii -> coacăz roșu, 170 strugurel -> cârmâz, 125 struguri -> coacăz roșu, 170 struguri de mare -> cârmâz, 125 struguri domnești agriș, 9 struguri sălbatici -> viță sălbatică, 926 struguriță -» coacăz roșu, 170 strugur spinos agriș, 9 strugurul-lupului -> dalac, 211 strugurul-ursului agriș, 9 struna-gâștei -4- volbură, 927 struța-mirelui bătrâniș, 63 struțișor -> brădișor, 73 studelițe -> floare de colți, 277 stuf -4- trestie, 847 stupelniță -> roiniță, 702 sudoare -> plămănărică, 642 sudoarea-calului -> dumbăț, 234, iarba-șarpe- lui, 286, osul-iepurelui, 566, plămănări- că, 642 sudoarea-laptelui -> brustur dulce, 82 sudorele plămănărică, 642 suflete -> lăcrămioară, 395 suflețele -> dediței mari, 212 sufulf -» șovârf, 773, sulfină, 801 sugărel -+ urzicuță moartă, 889 sugărel puturos -> urzicuță moartă, 889 sugel alb -> urzică moartă albă, 887 suică trestie, 847 suieș -> măceș, 447 suitoare -> mutătoare, 513 sulcină de pus printre straie dumbrav- nic, 199 sulfină osul-iepurelui, 566 sulică -> trestie, 847 suliman -> vineriță, 911 sulină -> cornaci, 188 sultănele -> călțunași, 116 sumuduc -> cimbrișor, 149 sunaică -> sunătoare, 806 sunătoare -> măselariță, 460 sunătoare de munte -> talpa-mâței, 822 supărare rotungioară, 706 surcină -» sulfină, 801 surguci nemțișori de câmp, 533 susai de munte -> susai pădureț, 808 susai de pădure -> susai pădureț, 808 susai pădureț -> susui pădureț, 808 svisdoage crăițe, 193 Șaboi -> micșunele ruginite, 489 șalet -» salvie, 724 șalată limba oii -> salată, 714 șarlai iarba-Sf. loan, 285 șălatră -> salată, 714 șărpariță -> iarbă de șoaldină, 352 șerlai -> cinsteț, 154, sunătoare, 806, salvie, 724 șerlaie -» iarba-Sf. loan, 285 șeroi -> cer, 136 șerpariță -> răcușor, 680 șerpăriță amăreală¹, 22, amăreală², 23 șerpunel cimbrișor, 149 șiarchin -> pepene verde, 613 Index 1008 Denumiri populare șifrănel galben -> brândușă galbenă, 77 șinap -»ienupăr, 363 sinistră -> drobiță, 226 șleau ulm de câmp, 877 șledun -» stejar, 787 șneapăn -> jneapăn, 385 șofran —> brândușă de primăvară, 75, brândușă de toamnă, 75, șofrănel, 812 șofran bun -> șofran, 811 șofran de grădină -> șofran, 811 șofran de primăvară -> brândușă de primăva- ră, 77 șofran galben -» brândușă galbenă, 77, șo- fran, 811 șofran primăvăratec -> șofran, 811 șofrănet prost șofrănel, 812 șofrănet roșu -> șofrănel, 812 șoldină -> brădișor, 73, iarbă de șoaldină, 352 șolovăț -> ienupăr, 363 șolovârv -> drobușor, 228 șopârlaiță șopârliță albă, 813 șopârliță -> amăreală¹, 22, amăreală², 23, bu- suioc sălbatic, 98, ventrilică, 906 șorcoviță -> dud alb, 231 șorecie -> coada-șoricelului, 175 șoricel bătrâniș, 63 șovar papură îngustă, 579 șovcar -» dud negru, 233 șovârâșcă -> stânjenei, 758 șovârvariță -> sunătoare, 806, vindecea, 910 șpâul vântului -> scai vânăt, 737 șpenog -> spanac, 775 șpenot spanac, 775 șteagă ștevia-stânelor, 814 ștege —> ștevie, 815 ștegie -» dragavei, 224 ștevie -> măcriș, 449, roibă, 701 știr lobodă, 425, moțul-curcanului, 502 știr alb -> știr sălbatic, 817 știr de grădină știr roșu, 817 știr de porci -> știr sălbatic, 817 știrișor -> știr verde, 818 știr mic -> știr, 816, știr verde, 818 știr porcesc știr, 816 știr prost -> știr verde, 818 știr roșu -> moțul-curcanului, 502, știr, 816, știr de ogoare, știr de ogoare, 817 știr roșu de grădină știr roșu, 817 știr verde -> știr sălbatic, 817 știrișor știr verde, 818 ștojar -» stejar, 787 șuvar -> stânjenei, 758 Tabac tutun, 867 tabac turcesc -> tutun turcesc, 869 tabac țigănesc -> tutun turcesc, 869 tabacu-câmpului -> amică, 50 tacin -» vineriță, 911 tacon -> tarhon, 823 talpa-cocoșului piciorul-cocoșului, 621 talpa-gâștei -> ciuboțica-cucului, 158, creas- ta-cocoșului¹, 194, lobodă, 425, priboi, 664 talpa-lupului -»talpa-gâștei, 820 talpa-mâței -* floare de colți, 277 talpa-pisicii -> talpa-mâței, 822 talpa-ursului -> pedicuță, 607 tamarișcă cătină mică, 119 toponiși -> nemțișori de câmp, nemțișori de câmp, 533 taracon -> tarhon, 823 tarcum -> tarhon, 823 tresce ->trestie, 847 tarhon -> anason, 25, chimen, 144 tariță -> dentiță, 216 tartarachi -> obligeană, 553 tatnici -> nemțișori de câmp, 533 taulă -> crețușcă, 196, țintaură, 875 tăbac -» dovleac, 219, dovlecel, 222 tăietoare -> lumânărica-pământului, 428 tămâică -> vineriță, 911 tămâie tuia, 854, tuie orientală, 855 tămâioară amăreală¹, 22, amăreală², 23, floarea-Raiului, 274, trei frați pătați, 845 tămâioare -» toporași, 836 tămâioasă vinariță, 909 tămâiță -> cimbrișor, 149 tămâiță fermecătoare tămâiță, 824 tărăhană -> tarhon, 823 tărcăliș -> cetină de negi, 141 tărcei -> cetină de negi, 141 tărsoacă -»troscot, 851 tărtăcuțe rotunde -> dovlecel, 222 tășculiță -> traista-ciobanului, 838 tătar sorg, 772 tătarcă -> dovlecel, 222, hrișcă, 347 tătăiașe -»turtă, 866 tătăiș -» iarbă roșie, 357 tătăișă vânătă -> albăstrele, 10 tătăiși -> floarea-Raiului, 274, gălbinele, 310, margaretă, 445 tătănească -» nemțișori de câmp, 533 tătură -> ciumăfaie, 161 tățâne -> călțunași, 116 tăulă -> iarbă neagră, 356, turtă, 866 tăvălici -» scaiul-dracului, 736 tăvuși zambilă, 932 tâlhărea-^ mutătoare, 513, susai pădureț, 808 tâlv -> dovleac, 219 tâmfeni crăițe, 193 târscior -> molid, 497 târș -> molid, 497 târtărică -> fasole, 254 teacă -> fasole, 254 Index 1009 Denumiri populare tearfoni -> crăițe, 193 tencheri porumb, 656 tenchiu -> porumb, 656 tei alb -> tei cu frunza mare, tei cu frunza mare, 829 tei bălan tei argintiu, 827 tei bun -> tei argintiu, 827 tei căpresc tei pucios, tei pucios, 830 tei câinesc -> tei argintiu, 827 tei de deal tei pucios, 830 tei de mijloc tei pucios, 830 tei de pădure -> tei pucios, 830 tei de toamnă tei argintiu, 827 tei de vară tei cu frunza mare, 829 tei fluturesc -> tei pucios, 830 tei pădureț -> tei pucios, 830 tei roșu -» tei cu frunza mare, 829 tei roșu pădureț -> tei pucios, 830 teișor -» crețușcă, 196 teiul-lupului -> tulichină, 856 tei verde -> tei cu frunza mare, 829 tereț -> vetrice, 908 tersăc -> piersic, 622 terș -> stejar, 787 teține -> călțunași, 116 tidvă de apă -> nufăr alb, 545 tidvă de pământ -> mutătoare, 513 tigbă -> dovleac turcesc, 221 tigvă de tină -> pepene verde, 613 tilichin tulichină, 856 timian -» cimbrișor, 149 timișor -> cimbrișor, 149 timp -> rodul-pământului, 700 tin -> pin, 627 tinghirele -> cais, 102 tipăruș -> chimen, 144 tiper amar -> ardei, 47 tiper dulce -> ardei, 47 tirfoi -» trifoi roșu, 849 tisar -> tisă, 833, zimbru, 934 tisoi tisă, 833 titvă -> dovleac, 219 tiutiun -> tutun, 867, tutun turcesc, 869 toaie -> fenicul, 257, omag¹, 556, omag², 557, omag³, 558 todorușă -> dumbravnic, 235 tofolean -> hamei, 334 togmăgei -> piciorul-ursului, 622 tornadele -> pătlăgele vinete, 600 tomate -> pătlăgele roșii, 598 tomăgel meloșel, 473, rămurele, 685 toporași nemțișori de câmp, 533, trei frați pătați, 845 toporași de câmp nemțișori de câmp, 533 tormac -> hrean, 344 trafoi trifoi roșu, 849 trandachir -> trandafir de dulceață, 839 trandafil -> trandafir de dulceață, 839 trandafir -> măceș, 447 trandafir bulgăresc -> trandafir de lună, 841 trandafir cu pari -> nalbă de grădină, 518 trandafir de baltă -> busuiocul-cerbilor, 98 trandafir de câmp -> măceș, 447 trandafir de Damasc -> trandafir de lună, 841 trandafir de munte -> măceș de munte, 449, smârdar, 762 trandafir de pădure -» măceș de munte, 449 trandafir mic -> trandafir de câmp, 839 trandafir pitic -> trandafir de câmp, 839 trandafir sălbatic -> măceș, 447 trandafiraș -> trandafir de câmp, 839 trandafirel -> trandafir de câmp, 839 trandafirul-broaștelor busuiocul-cerbilor, 98 trandachir trandafir de dulceață, 839 trandafil -> trandafir de dulceață, 839 trandahir -> izmă creață, 379 trandasir -> trandafir de dulceață, 839 trăgănătoare troscot, 851 trăjer stejar, 787 trăgulă -> pepene verde, 613 trăpag linariță, 421 trei frați trifoiște de baltă, 850 trei răi crucea-voinicului, 202 trestie mirositoare -> obligeană, 553 trepădătoare -> lobodă câinească, 426 tresce -> trestie, 847 trifoi acru -> măcrișul-iepurelui, 451, măcriș mărunt, 451 trifoi amar -> trifoiște de baltă, 850 trifoi de baltă -> trifoiște de baltă, 850 trifoi de lac -> trifoiște de baltă, 850 trifoi galben -> vătămătoare, 903 trifoi iepuresc -> măcrișul-iepurelui, 451, mă- criș mărunt, 451 trifoi ișpănesc -> sparcetă, 778 trifoi mare alb -> trifoi alb târâtor, 848 trifoi sălbatic -> trifoi roșu, 849 trifoiște -» ghizdei, 319, sovârf, 773 trifoi turcesc -» sparcetă, 778, trifoi roșu, 849 trifoiu măcriș -> măcriș mărunt, 451, măcri- șul-iepurelui, 451 trifoiul-calului -> trifoi roșu, 849 trifoiul-racului vătămătoare, 903 trăpang -> linariță, 421 trâmbița-morților -> trâmbița-piticilor, 845 trânjen iarbă de șoaldină, 352 troacă -> dovlecel, 222 trocănă -> țintaură, 875 trompa-elefantului -> moțul-curcanului, 502 troscot -> coada-racului, 174, răcușor, 680 troscot gras -> iarbă grasă, 354, troscot, 851 troscot piperat -> piperul-bălții, 631 troscot roșu -> piperul-bălții, 631 troscotul-broaștelor —> troscot de baltă, 853 Index 1010 Denumiri populare troscoțel i iarbă neagră, 356 troțăl i troscot, 851 trufă de Perigord -» trufă de iarnă, 853 trufă neagră trufă de iarnă, 853 trufă văratică i trufă de vară, trufă de vară, 853 tubaroză -> bujor, 85 tudeliță -> floare de colți, 277 tufan -> gorun, 323, stejar, 787, stejar pu- fos, 789 tufă -> alun, 19, gârniță, 311, stejar pufos, 789 tufă de rug -> măceș, 447 tufănică -» margaretă, 445, nalbă de gră- dină, 518 tufă râioasă -> stejar pufos, 789 tuie -> tuia, 854 tulă -»turtă, 866 tulburea -> asmățui, 53 tulichină i iederă albă¹, 363, tămâiță, 824 tulichină galbenă -> iederă albă¹, 363 tulichioară -> lemn câinesc, 400 tulipan i lalea, 389, stânjenel, 758 tulipan de grădină i lalea, 389 tulipin -> smârdar, 762 tulucești -> crăițe, 193 turbare -> ciumăfaie, 161, dafin, 211 turbarea-câinelui -> zâmă, 934 turbare cornută -> ciumăfaie, 161 turbăciunea-câinelui -> ciumăfaie, 161 turbărie -> ciumăfaie, 161 turbeaza-câinelui -> mutătoare, 513 turcea i turtă, 866 turcei -» cetină de negi, 141 turci păpădie, 586 turicioară -> turiță mare, 864 turnări -> mutătoare, 513 turnep i nap, 525 turta-Domnului -» nalbă mică, 523 turta-lupului -> dalac, 211 turtă -> ceapă de iarnă, 130 turtei ienupăr, 363 turtele i nalbă măruntă, 523 turtiță -> lipicioasă, 423 turturea -> turtă, 866 tutun de pădure plămănărică, 642 tutunaș -» barba-împăratului, 60 tutuniță -> tutun turcesc, 869 tuș -> nap, 525 Țalăr -> țelină, 871 țapchin -»tulichină, 856 țăde de bâlic -> floarea-soarelui, 275 țâmfeni -> crăițe, 193 țârn -> porumbar, 568 țâța-caprei -> ciuboțica-cucului, 158, curpen de munte, 208 țâța-fiului -» răcușor, 680 țâța-mielului i urechelniță, 883 țâța-oii ciuboțica-cucului, 158, degețel lâ- nos, 213, degețel roșu, 214, plămână- rică, 642 țâța-oilor i arnică, 50 țâța-vacii ciuboțica-cucului, 158, ciuboțică mică, 160 țâță forcoteci -> coada-șoricelului, 175 țeapă -> ceapă, 127 țeațire -> năut, 530 țeclă -> sfeclă de zahăr, 753 țegle roșie i sfeclă roșie, 755 țepoi i ceapă, 127 termeni -> cartof, 108 țervană i cervană, 141 țigancă -> urzicuță moartă, 889 țigăncuși i crăițe, 193 țigle -> sfeclă de zahăr, 753 țilidonie -> mătrăgună, 464 țimbrișoare -> cimbrișor, 149 țintaulă -> țintaură, 875 țintorie i țintaură, 875 țințură i ghințură galbenă, 316 țipruș i lemnul-Domnului, 404 țolul-lupului -> tulichină, 856 țucără -> fasole, 254 țuică i sfeclă roșie, 755 Ugorci -> castravete, 113 ulcă -> grâu comun, 325, iarbă de Sudan, 351 ulm i ulm de munte, 879, velniș, 906 ulmac -> ulm de câmp, 877 ulmar -> ulm de câmp, 877 umbra-cucului i sparanghel, 776 umbra-iepurelui -» mături, 467, sparan- ghel, 776 umbra-muntelui i crețișoară, 195 umbranic i dumbravnic, 235 umbra-nopții -» lăsnicior, 398, zârnă, 934 umbrarul-doamnei -> crețișoară, 195 umbrăvioară -» lăcrămioară, 395 undulemnuță i vetrice, 908 unghia-caprei -> gălbiori, 311 unghia-găii -> ciumărea, 162, ghizdei, 319, lemn dulce¹, 402, unghia-ciutei, 879 ungurean i rodul-pământului, 700 unguri i iarba-șarpelui, 350 unsuroasă -> unguraș, 880 untișori crin de pădure, 198, grâușor, 327 untișorul-vacii i grâușor, 327 untul-vacii mirositori stupiniță, 799 untul-vacilor i grâușor, 327 urechea-babei i ochiul-caprei, 555 urechea-iepurelui -> urechelniță, 883 urechea-ludei i burete de soc, 91 Index 1011 Denumiri populare urechea-mâței -> urechelniță, 883 urechea-nucului -> păstrăv, 593 urechea-porcului cătușe, 121, cinsteț, 154 urechea-șoarecelui -» vulturică, 928 urechea-ursului ciuboțica-ursului, 160 urechelniță -> iarbă grasă, 354, norocel, 536 urecheriță urechelniță, 883 urechița-ursului -> ciuboțica-cucului, 158 urechiușă ochiul-caprei, 555 urechiușe de stâncă urechelniță, 883 urfen de zăvoi -> cătină mică, 119 ursan -> năpraznic, 527 ursoaică -> iarba-șarpelui, 350 uruian șofrănel, 812 urzica-câinelui urzicuță moartă, 889 urzica-raței -> ștevia-stânelor, 814 urzică buberic, 83 urzică albă -» urzică moartă albă, 887 urzică blândă -> urzică mică, 887 urzică chinezească ramie, 675 urzică crăiască -» urzică, 884, urzică mică, 887 urzică creață -> urzică, 884, urzică mică, 887, urzică moartă albă, 887 urzică de pădure urzică, 884 urzică de șură -> urzică mică, 887 urzică grecească -> urzică mică, 887 urzică iute urzică mică, 887 urzică împleșată urzică mică, 887 urzică mașcată -> urzică, 884 urzică mărunțică -> urzică mică, 887 urzică moartă cătușe, 121, cătușnică, 122, paracherniță, 580 urzică neagră -> gălbinele, 310 urzică roșie urzicuță moartă, 889 urzică sârbească -> urzică mică, 887 urzică surdă -> urzică moartă albă, 887 urzici mortarețe urzică moartă albă, 887 urzici românești -» urzică, 884 usturoaie -> usturoiță, 893 usturoi ceapă de munte, 130, hrean, 344 usturoi de primăvară -> usturoi, 890 usturoi de toamnă -> usturoi, 890 usturoi de vară -> usturoi, 890 usturoiță -> brancuță, 76, crin de pădure, 198, dalac¹, 181, ghiocel, 318 usturoni -> usturoi, 890 ușoarea-pământului -> untul-pământului, 881 Varga de aur -> splinuță, 781 varză bășicată -> varză creață, 900 varză căpățână -> varză albă, 897 varză chel -> varză creață, 900 varză de grădină varză albă, 897, varză de iarnă varză albă, 897 varză de stâncă -> urechelniță, 883 varză de toamnă -» varză albă, 897 varză de vară -» varză creață, 900 varză nemțească -> varză creață, 900 vascușoară -> cireș, 156 văcălie iasca-fagului, 358, iască, 359 văcălie de fag -> iasca-fagului, 358 văcărică -> săpunăriță, 731 văcăriță -> scânteiuță, 739 văcuțe -> turta-vacii, 865 vărăguțe -> frag, 289 vărsat -> nalbă de pădure, 519 văsc ->vâsc, 904 văsc de brad -» vâsc, 904 văsc de păr -> vâsc, 904 văsileac -> busuioc, 96 vătămătură -> vătămătoare, 903 vătrice vetrice, 908 văzdoagă -> micșunele ruginite, 489 văzdoage -> crăițe, 193 vână de hamei -> hamei, 334 vânj -> velniș, 906 vânturele -> dediței mari, 212 vâsc de munte -» smârdar, 762 vâzdoagă -> garoafă de cultură, 307 vâzdoage crăițe, 193, gălbenele, 307 vearză -> varză albă, 897 veneș -> velniș, 906 veniș -> velniș, 906 ventricea -> ventrilică, 906 verbină -4- sporici, 782 verbină sălbatică -> sporici, 782 verdeață -> cimișir, 152, saschiu, 727 vernețel -> cerențel, 138 verigar -> arțar tătăresc, 51 verigaș -> verigariu, 907 verze -> lobodă câinească, 426 verzișoară -> iarbă de șoaldină, 352, noro- cel, 536, urechelniță, 883, varză de Bruxelles, 901 veșniță izma-broaștei, 377 vetrice -> calomfir, 104 viadă zadă, 931 vie pădureană -» curpen, 207 vie păsărească -> viță sălbatică, 926 vie sălbatică -> vin sălbatic, 923, viță de Canada, 923, viță-de-vie, 923 vinarie -> vinariță, 909 vindicătoare -> usturoiță, 893 vindrilică ventrilică, 906 vineriță -» suliman, 805 vinete -> pătlăgele vinete, 600 vinețea albăstrele, 10 vinețică focului -> pâinișoară piperată, 605 vinețică -> pâinea-pământului, 605, vineri- ță, 911 vinețică cu lapte -> burete dulce, 91 vinie -> viță-de-vie, 923 vintricea -» coada-racului, 174 Index 1012 Denumiri populare vioală -> micșunele ruginite, 489 vioară -> toporași, 836 vioară roșie -> micșunele ruginite, 489 violete -> toporași, 836 violete de noapte -4> stupiniță, 799 viorea trei frați pătați, 845 viorele -> zambilă, 932 viorică toporași, 836, viorele, 931 viperică -> iarba-șarpelui, 350 viperină -> iarba-șarpelui, 350 virnanț -> floarea-Raiului, 274 virnaț -> virnanț, 913 virnie sălbatică viță sălbatică, 926 visdei -» ghizdei, 319 vișan vișin, 914 vișin -» cireș, 156 vitriță -> vetrice, 908 vita-evreului -> lăsnicior, 398 viță albă -> curpen, 207, luminoasă, 430 viță americană -> viță de Canada, 923 viță de hamei hamei, 334 viță neagră -> untul-pământului, 881 viță sălbatică -> viță de Canada, 923 viță sălbatică americană -> viță de Canada, 923 vițișoară -> curpen, 207 vlașiță -» ceapă eșalotă, 130 vocație salcâm, 717 vlegi -> pepene galben, 612 voiniceriu -> salbă moale, 716, verigariu, 907 voinicică -> năsturel, 529, usturoiță, 893 voioșnică de albini -> roiniță, 702 volbură mică -> ghimpe², 315, volbură, 927 voronic -> unguraș, 880 voșnițâ -> izma-broaștei, 377 vrașiță -> ceapă eșalotă, 130 vulpoaică -» iarbă de Sudan, 351 vulturoancă -> vulturică, 928 Zadă -> pin, 627 zambac -> crin alb, 197 zambile de câmp -»toporași, 836, viorele, 931 zambină -> zambilă, 932 zambul -» ceapa-ciorii, 127 zardalei -> cais, 102 zarnacadele -> narcisă, 526, narcise albe, 526, narcise galbene, 527 zarzălii cais, 102 zarzăr -> cais, 102, corcoduș, 184 zăloagă -» zălog, 932 zămos -> pepene galben, 612, pepene verde, 613 zămoșiță -> bame, 60 zămoșiță beșicoasă -> zămoșiță, 933 zbacă -> dovleac, 219, dovlecel, 222 zburătoare cu flori mici -> pufuliță de colină, 670 zburătoare de colină -> pufuliță de colină, 670 zburătoare de pădure -> răscoage, 686 zdârnotă mutătoare, 513 zdrevițe cătină albă, 117 zeliznec -> lemn dulce¹, 402 zgorghin -> măceș, 447 zgrăbunțică zgaibă, 938 zilezitoare -> osul-iepurelui, 566 zimbrel -> zimbru, 934 zimbrișor^ zimbru, 934 zișinar -> vișin, 914 zlac -> tătăneasă, 825 zob -» ovăz, 570 zolotnic -> coada-racului, 174 zordolini cais, 102 zorele -> volbură, 927 Index - medicină umană Boli care pot fi tratate cu plante Abces: bob, 66; cartof, 108; ceapă, 127; găl- benele, 307; in, 368; mușețel, 508; pătlăge- le vinete, 600; praz, 662; rapiță mare, rapiță mare, 677; secară, 750; smochin, 763; so- vârf, 773; urzică moartă, 887; usturoi, 890; usturoiță, 893; varză, 897; varză chine- zească, 900; varză creață, 900. Abces dentar: cerențel, 138; coada-șoricelu- lui, 175; mușețel, 508; nalbă de cultu- ră, 517; nalbă mare, 520; soc, 765; sporici, 782; sulfină, 801; sunătoare, 806; tătăneasă, 825. Abces pulmonar: lichen de piatră, 410; roua-cerului, 707; soc, 765. Acnee: brustur, 80; cicoare, 146; drojdie de bere, 230; fasole, 254; frasin, 290; gălbene- le, 307; hamei, 334; ienupăr, 363; nap, 525; pătlăgele roșii, 598; plop negru, 644; plop tremurător, 646; praz, 662; trei frați pătați, 845; urechelniță, 883; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900. Acrocianoză: talpa-gâștei, 820. Actinomicoză: plop negru, 644. Adenită: nalbă mică, 523; ștevie, 815; varză, 897; varză creață, 900. Adenoviroze: busuioc, 96; chimen, 144; mușețel, 508; soc, 765. Adenom de prostată: dovleac, 219; ghim- pe², 315; pufuliță de colină, 670; pufuliță de munte, 671; pufuliță de zăvoi, 672; răs- coage (zburătoare), 686. Afecțiuni bucale: brustur, 80; busuioc, 96; bu- suioc sălbatic, 98; lemn dulce², 402; pătrun- jel de câmp, 603; scumpie, 749; stejar, 787; strugure, 798; trandafir de câmp, 839; tran- dafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841; varză, 897; vulturică, 928; zmeur, 939. Afecțiuni cardiovasculare: castan, 110; coa- căz negru, 168; dentiță, 216; dovleac, 219; lăcrămioară, 395; lămâi, 396; osul-iepu- relui, 566; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; păducel, 583; păpădie, 586; pătlăgele vinete, 600; porumbar, 568; praz, 662; secară, 750; talpa-gâștei, 820; tătăneasă, 825; troscot, 851; unguraș, 880; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; valerianâ, 895; vișin, 914; viță-de-vie, 923; zmeur, 939. Afecțiuni cutanate: coada-șoricelului, 175; fa- sole, 254; fenicul, 257; frag, 289; fumări- ță, 306; grâu comun, 325; hrean, 344; iarbă mare, 354; leuștean, 406; levănțică, 408; lipicioasă, 423; mac, 433; nalbă mare, 520; pochivnic, 647; porumbar, 568; roibă, 701; salată, 714; salcie, 720; soia, 768; ște- vie, 815; trifoiște de baltă, 850; usturoi, 890; ventrice, 906; zâmă, 934; zmeur, 939. Afecțiuni gastrice și intestinale: anghina- re, 31; calomfir, 104; dumbăț, 234; grâu comun, 325; nalbă mare, 520; orez, 560; ovăz, 570; răchitan, 678; salată, 714; săni- șoară, 730; scumpie, 749; silur, 757; spo- rici, 782; strugure, 798; urzică, 884; urzică mică, 887; varză, 897; zmeur, 939. Afecțiuni ginecologice: angelică, 29; grâu co- mun, 325; lobodă, 425; șofran, 811. Acțiuni hepatice și ale splinei: drobiță, 226; frag, 289; lămâi, 396; lobodă, 425; index 1014 Medicină umană măslin, 462; ovăz, 570; pătlăgele vinete, 600; praz, 662; schinel, 741; scum- pie, 749; silur, 757; splinuță, 781; spori- ci, 782; strugure, 798; ștevie, 815; țeli- nă, 871; urzică, 884; urzică mică, 887; varză, 897; varză chinezească, 900. Afecțiuni hepatobiliare: brebenel, 77; calom- fir, 104; linariță, 421; lobodă, 425; măs- lin, 462; praz, 662; strugure, 798; ște- vie, 815; urzică, 884; zmeur, 939. Afecțiuni intestinale: mătreața-bradului, 466; năvalnic, 531; urzică, 884. Afecțiuni metabolice: coacăz negru, 168; țeli- nă, 871. Afecțiuni nervoase: narcise galbene, 527; urechelniță, 883. Afecțiuni oculare: zmeur, 939. Afecțiuni pancreatice: pătlăgele vinete, 600; praz, 662. Afecțiuni pulmonare: brad, 70; ienupăr, 363; molid, 497; mur, 505; nalbă de gră- dină, 518; ovăz, 570; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; strugure, 798; țeli- nă, 871; varză, 897; varză chinezeas- că, 900; varză creață, 900; ventrilică, 906; zmeur, 939. Afecțiuni renale și ale vezicii urinare: al- băstrele, 10; angelică, 29; anghinare, 31; bătrâniș, 63; bob, 66; boz, 68; brad, 70; brustur, 80; busuioc, 96; castan, 110; cas- travete, 113; cimbrișor, 149; cimbru de gră- dină, 152; cireș, 156; coacăz negru, 168; ciumărea, 162; dentiță, 216; dovlecel, 222; drobiță, 226; fenicul, 257; frag, 289; faso- le, 254; grâu comun, 325; hrean, 344; iarbă mare, 354; iarbă neagră, 356; iarbă ro- șie, 357; ipcărige, 373; izmă bună, 377; nalbă de pădure, 519; nalbă mare, 520; năvalnic, 531; nemțișori de câmp, 533; osul-iepurelui, 566; păpădie, 586; păr, 589; pătlăgele vinete, 600; perișor¹, 618; pir, 632; plămănărică, 642; priboi, 664; soc, 765; sporici, 782; strugure, 798; stru- gurii-ursului, 798; sulfină, 801; tătănea- să, 825; trei frați pătați, 845; țelină, 871; urechelniță, 883; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; vinerițâ, 911; vișin, 914; zămosită, 933. Afecțiuni tegumentare (cutanate): bube- ric, 83; sporici, 782; urechelniță, 883. Afecțiuni tiroidiene: varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900. Afecțiuni uterine: călin, 115; grâu comun (în- colțit), 325; lobodă, 425; șofran, 811. Afecțiuni vasculare: coada-șoricelului, 175; pătlăgele roșii, 598; vâsc, 904. Afonie: ardei, 47; brâncuță, 74; cais, 102; hrean, 344; turiță mare, 864; valeria- nă, 895; varză, 897; varză chinezeas- că, 900; varză creață, 900; varză de Bru- xelles, 901. Afte: afin, 6; busuioc, 96; calomfir, 104; cea- pă, 127; iarba-Sf. loan, 350; lămâi, 396; lemn câinesc, 400; morcov, 499; moșmon, 501; năpraznic, 527; răcu- șor, 680; sulfină, 801; trandafir de câmp, 839; trandafir de dulceață, 839; tran- dafir de lună, 841; zburătoare de mlaștină, 937. Albeață (cataractă): păpădie, 586; pepene galben, 612; priboi, 664. Albuminurie: agriș, 9; bătrâniș, 63; cea- pă, 127; coacăz roșu, 170; coada-calu- lui, 171; fasole, 254; feciorică, 256; mă- selariță, 460; mesteacăn, 477; nuc, 537; paracherniță, 580; păpălan, 588; po- rumb, 656; praz, 662; rostogol, 736; ridiche roșie, 696; tei, 827; țelină, 871; vâsc, 904; vulturică, 928. Alcoolism: aloe, 14; ardei, 47; brădișor, 73; cătină albă, 117; ceapă, 127; coacăz ne- gru, 168; drojdie de bere, 230; măceș, 447; pătrunjel, 600; pedicuță, 607; praz, 662; revent, 691; stejar, 787; varză, 897; varză creață, 900. Alergii: coada-șoricelului, 175; măslin, 462; osul-iepurelui, 566; pelin, 608; pir, 632; ridi- che neagră, 696; ridiche roșie, 696; spli- nuță, 781; trandafir, 839; turiță mare, 864; urzică, 884. Alienație mintală: măselariță, 460. Alopecie(chelie): ardei, 47; mutătoare, 513; năsturel, 529; orz, 564; urzică, 884. Amenoree: leuștean, 406; pătrunjel, 600; ridiche roșie, 696; spânz, 778; urzică, 884; urzică mică, 887;. Amețeli: cinsteț, 154; negrilică, 532; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roiniță, 702; sănișoară, 730. Amigdalite: bob, 66; brad, 70; busuioc săl- batic, 98; cerențel, 138; fenicul, 257; fra- sin, 290; gorun, 323; iarba-Sf. loan, 350; iarbă neagră, 356; lămâi, 396; lipicioa- să, 423; măslin, 462; măzăroi, 468; moșmon, 501; mușețel, 508; nalbă de cul- tură, 517; nalbă mare, 520; nalbă mică, 523; năpraznic, 527; nuc, 537; păr, 589; pătrunjel de câmp, 603; rozma- rin, 708; sfeclă de zahăr, 753; sfeclă furajeră, 754; sovârf, 773; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; trandafir de dulceață, 839; turiță mare, 864; Index 1015 Medicină umană urzică, 884; urzică mică, 887; vultu- rică, 928; zmeur, 939. Amorțeala nervilor la mâini: spânz, 778. Anemie: alun, 19; cătină albă, 117; cimbri- șor, 149; coada-calului, 171; drojdie de be- re, 230; fasole, 254; hrean, 344; iarbă mare, 354; măr, 454; morcov, 499; orz, 564; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; păpădie, 586; păstârnac, 592; piersic, 622; prun, 667; pătlăgele roșii, 598; pepene galben, 612; rozmarin, 708; sala- tă, 714; schinduf, 740; sfeclă roșie, 755; spanac, 775; sparanghel, 776; stejar, 787; strugure, 798; ștevie, 815; urzică, 884; urzi- că mică, 887; varză, 897; varză creață, 900; viță-de-vie, 923. Angină: aloe, 14; brustur dulce, 82; clopo- tul-caprei, 166; lămâi, 396; limba-bou- lui, 418; mătreața-bradului, 466; nalbă mică, 523; nap, 525; năpraznic, 527; pădu- cel, 583; praz, 662; rapiță mare, 677; secară, 750; suliman, 805; traista-cioba- nului, 838; varză, 897; vineriță, 911. Angină difterică: bob, 66; măselariță, 460; măslin, 462; polen, 650; propolis, 665; secară, 750. Angiocolită: anghinare, 31; cardon, 106; cru- șin, 204; dracilă, 223; frasin, 290; ridiche neagră, 696. Anorexie: afin, 6; agriș, 9; aloe, 14; amărea- lă¹, 22; amăreală², 23; anason, 25; ange- lică, 29; ardei, 47; armurariu, 49; brad, 70; cervană, 141; cimbrișor, 149; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; crețișoară, 195; crușățea, 203; dafin, 211; dumbăț, 234; fe- nicul, 257; fumariță, 306; ghințură galbe- nă, 316; ghințură pătată, 317; gulie, 328; hrean, 344; iarbă mare, 354; măcriș, 449; măghiran, 452; morcov, 499; muștar alb, 510; negrilică, 532; obligeană, 553; osul-iepurelui, 566; păpădie, 586; pepene galben, 612; pir, 632; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roiniță, 702; săni- șoară, 730; săpunăriță, 731; scaiul-dracu- lui, 736; scai vânăt, 737; scara-Dom- nului, 738; scumpie, 749; sfeclă de zahăr, 753; smochin, 763; tarhon, 823; tătă- neasă, 825; țintaură, 875; trifoi roșu, 849; turiță mare, 864; țelină, 871; usturoi, 890; ventrilică, 906; unguraș, 880. Antrax: arnică, 50; busuioc sălbatic, 98; cea- pă, 127; crin alb, 197; grâu comun, 325; mușețel, 508; nuc (fruct), 545; salvie, 724; smochin, 763; soc, 765; trifoi roșu, 849; usturoi, 890; varză, 897; zmeur, 939. Anxietate (neliniște psihomotorie, teamă nedefinită): dediței, 212; ghizdei, 319; gutui, 329; hamei, 334; levănțică, 408; măghiran, 452; măceș, 447; mușețel, 508; nuc (frunze), 545; obligeană, 553; roini- ță, 702; ruscuță de primăvară, 711; sal- cie, 720; salvie, 724; tei (flori), 827; valeria- nă, 895; vinariță, 909. Aritmii cardiace: păducel, 583; tal- pa-gâștei, 820; unguraș, 880. Arsuri: aloe, 14; cartof, 108; castravete, 113; cătină albă, 117; coada-șoricelului, 175; do- vleac, 219; dovlecel, 222; gălbenele, 307; gutui, 329; lămâi, 396; levănțică, 408; măs- lin, 462; migdal, 491; morcov, 499; mușe- țel, 508; nalbă creață, 516; norocel, 536; nuc, 537; pătlăgele vinete, 600; pepene galben, 612; pepene verde, 613; paracher- niță, 580; schinel, 741; sfeclă roșie, 755; smochin, 763; soc, 765; sorbestrea, 770; șovârf, 773; spanac, 775; sunătoare, 806; talpa-gâștei, 820; tătăneasă, 825; ulm de câmp, 877; urechelniță, 883; varză, 897; varză creață, 900; ventrilică, 906; vine- riță, 911; volbură, 927. Arsuri stomacale: pătrunjel de câmp, 603. Arterită: afin, 6; cătină albă, 117; coacăz ne- gru, 168; coada-racului, 174; ghimpe², 315; grâu comun (încolțit), 325; pătrunjei, 600; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; sal- vie, 724; sulfină, 801; varză, 897; varză chi- nezească, 900; varză creață, 900; vâsc, 904. Artrită (inflamații acute, subacute sau cro- nice ale articulațiilor): anason, 25; bă- trâniș, 63; brustur dulce, 82; bujor, 85; car- tof, 108; cimbrișor, 149; cireș (fructe, cozi), 156; ciuboțica-cucului, 158; dovle- cel, 222; fasole, 254; frasin, 290; mălin, 453; pătlăgele roșii, 598; pătrunjel, 600; po- rumb, 656; praz, 662; ridiche neagră, 697; ridiche roșie, 696; sparanghel, 776; sala- tă, 714; săpunăriță, 731; sfeclă roșie, 755; șofran, 811; țelină, 871; untul-pămân- tului, 881; usturoi, 890; urzică, 884; urzică mică, 887. Artritism (boli cronice articulare): agriș, 9; anghinare, 31; brândușă de toamnă, 75; brustur, 80; cartof, 108; castravete, 113; căpșun, 116; ceapă, 127; cimbrișor, 149; cireș, 156; coacăz negru, 168; coacăz roșu, 170; dovleac, 219; frag, 289; fereguță dulce, 258; frasin, 290; ghimpe², 315; lă- mâi, 396; măcriș, 449; măr, 454; mestea- căn, 477; morcov, 499; păpălău, 588; păr, 589; pătlăgele roșii, 598; plop, 644; praz, 662; spanac, 775; sparanghel, 776; splinuță, 781; struguri, 798; tătăneasă, 825; țelină, 871; varză, 897; varză creață, 900; vișin, 914. Index 1016 Medicină umană Artroze: coacăz negru, 168; frasin, 290; mes- teacăn, 477; muștar negru, 511; pătlăgele roșii, 598; turiță mare, 864. Ascandioză (limbrici): afin, 6; anason, 25, coada-șoricelului, 175; coriandru, 185; cru- șin, 204; dovleac, 219; dovleac turcesc, 221; dovlecel, 222; ghințură galbenă, 316; ghințură pătată, 317; iarbă mare, 354; leur- dă, 406; lumânărica-pământului, 428; mă- ceș, 447; pelin, 608; rodie, 699; schin- duf, 740; secară, 750. Ascită: bănuți, 62; boz, 68; ceapă, 127; cre- țușcă, 196; mesteacăn, 477; nalbă de pădure, 519; osul-iepurelui, 566; păpă- lău, 588; pătrunjel de câmp, 603; rozma- rin, 708; schinel, 741; stânjenei, 758; stân- jenei galben, 786; strugure, 798; tarhon, 823; turtă, 866; ulm de câmp, 877; urzică, 884; urzică mică, 887; vișin, 914; vulturică, 928. Astenie: anason, 25; angelică, 29; ardei, 47; cais, 102; castan, 110; cătină albă, 117; ceapă, 127; cerențel, 138; cicoare, 146; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; coacăz negru, 168; coacăz roșu, 170; da- fin, 211; dracilă, 223; drojdie de bere, 230; frag, 289; grâu comun, 325; limba-bou- lui, 418; măr, 454; măzăroi, 468; ovăz, 570; păpădie, 586; păstârnac, 592; pătlăgele roșii, 598; portocal, 655; schinduf, 740; smochin, 763; soia, 768; spanac, 775; sparanghel, 776; strugure, 798; topinam- bur, 834; toporași, 836; țelină, 871; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; zmeur, 939. Astm bronșic: alun, 19; amăreală¹, 22; amă- reală², 23; angelică, 29; brustur dulce, 82; busuioc, 96; busuioc sălbatic, 98; câr- cel, 125; ceapă, 127; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; ciuboțica-cucului, 158; ciu- măfaie, 161; coacăz negru, 168; coada-șo- ricelului, 175; fenicul, 257; iarbă mare, 354; lăsnicior, 398; lichen de piatră, 410; lingu- rea, 422; lumânărică, 429; mătrăgună, 464; morcov, 499; mușețel, 508; mutulică, 514; nalbă de grădină, 518; nalbă de pădu- re, 519; narcise albe, 526; narcise galbe- ne, 527; negrilică, 532; nemțișori de câmp, 533; ovăz, 570; pătrunjel, 600; plop negru, 644; plop tremurător, 646; pochiv- nic, 647; podbal, 648; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; rodul-pământului, 700; roiniță, 702; roua-cerului, 707; salată, 714; salcâm, 717; săpunăriță, 731; schinel, 741; sovârf, 773; stânjenei, 758; tal- pa-gâștei, 820; trandafir de câmp, 839; tran- dafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841; trei frați pătați, 845; trifoiște de baltă, 850; unguraș, 880; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoiță, 893; valeriană, 895; varză roșie, 901; vineriță, 911. Astm cardiac: măcriș, 449; mărar, 456; mor- cov, 499; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; scânteiuță, 739. Arterioscleroză: anason, 25; anghinare, 31; ardei, 47; amică, 50; căpșun, 116; cea- pă, 127; cireș, 156; coacăz negru, 168; coada-calului, 171; coriandru, 185; creți- șoară, 195; fasole, 254; frag, 289; fumă- riță, 306; grâu comun, 325; hamei, 334; lămâi, 396; măceș, 447; mărar, 456; măr, 454; mesteacăn, 477; muștar, 511; nuc (frunze), 537; păducel, 583; păpă- die, 586; pătlăgele roșii, 598; praz, 662; prun (fruct), 668; rostopască, 705; rozma- rin, 708; salvie, 724; săpunăriță, 731; seca- ră, 750; soia, 768; soc, 765; struguri, 798; tei, 827; traista-ciobanului, 838; trei frați pă- tați, 845; troscot, 851; usturoi, 890; vâsc, 904. Ateroscleroză: afin, 6; anghinare, 31; arahi- de, 44; căpșun, 116; cătină albă, 117; cea- pă, 127; ceapă de munte, 130; ceapă eșa- lotă, 130; cireș, 156; coacăz negru, 168; frag, 289; isop, 375; lămâi, 396; lipicioa- să, 423; măceș, 447; mesteacăn, 477; mă- rar, 456; morcov, 499; nuc, 537; pădu- cel, 583; păpădie, 586; pătlăgele roșii, 598; polen, 650; porumb, 656; praz, 662; prun, 667; salcâm japonez, 719; saschiu mic, 727; secară, 750; struguri, 798; șo- fran, 811; traista-ciobanului, 838; usturoi, 890; vâsc, 904; vișin, 914. Atonie digestivă: agriș, 9; ardei, 47; asmă- țui, 53; castan (fruct), 110; ceapă, 127; cea- pă eșalotă, 130; cerențel, 138; cicoare, 146; coacăz roșu, 170; dafin, 211; dumbăț, 234; gutui, 329; hrean, 344; muștar alb, 510; nalbă de pădure, 519; obligeană, 553; pătlăgele roșii, 598; pelin, 608; ștevie, 815; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890. Avitaminoză: alun, 19; coacăz negru, 168; coacăz roșu, 170; frag, 289; lămâi, 396; măceș, 447; măr, 454; păr, 589; portocal, 655; prun, 667; ridiche roșie, 696; strugure, 798; urzică, 884; zmeur, 939. Azotemie: osul-iepurelui, 566; pătlăgele roșii, 598; praz, 662. Azoturie: vulturică, 928. Baionări abdominale (meteorism): roini- ță, 702; usturoi, 890; viță-de-vie, 923; și alte plante, -> Meteorism. Index 1017 Medicină umană Bătătură (clavus): norocel, 536; praz, 662; revent, 691; ricin, 694; salcie, 720; salcie pletoasă, 723; smochin, 763; urechel- niță, 883; usturoi, 890. Bătrânețe: cais, 102; coacăz negru, 168; fra- sin, 290; ghințură galbenă, 316; măr, 454; morcov, 499; ovăz, 570; portocal, 655; stru- gure, 798. Bâlbâială: ciuboțica-cucului, 158; levănțică. Blefarită: asmățui, 53; lămâi, 396; salată, 714; silur, 757. Blenoragie: afin (frunze), 6; bătrâniș, 63; dra- cilă, 223; floarea-soarelui, 275; hamei, 334; ienupăr, 363; liliac, 416; luminoasă, 430; osul-iepurelui, 566; pătrunjel de câmp, 603; salvie, 724; traista-ciobanului, 838. Blocaj urinar: ștevie, 815. Boala Raymond: păducel, 583; tal- pa-gâștei, 820. Boli ale aparatului digestiv: frasin, 290; găl- benele, 307; lemnul-Domnului, 404; nalbă mare, 520; rotungioară, 706. Boli cronice ale aparatului urinar: fra- sin, 290; mărar, 456; osul-iepurelui, 566; pătlăgele vinete, 600; pin, 627; praz, 662; rotungioară, 706; turtă, 866. Boli cronice ale sângelui: grâu comun, 325. Boli de ficat: albăstrele, 10; ardei, 47; bă- nuți, 62; cerențel, 138; cicoare, 146; coa- da-calului, 171; măr, 454; morcov, 499; pătlăgele roșii, 598; pătlăgele vinete, 600; pir, 632; portocal, 655; rostopască, 705; ro- tungioară, 706; secară, 750; tarhon, 823; țintaură, 875; vulturică, 928. Boli de inimă: cerențel, 138; coada-calu- lui, 171; leuștean, 406; mărar, 456; narcise albe, 526; pătlăgele vinete, 600; praz, 662; rozmarin, 708. Boli de ochi: albăstrele, 10; asmățui, 53; grâu comun, 325; morcov, 499; nalbă de pădure, 519; năpraznic, 527. Boii de piele: brustur, 80; cimișir, 152; gălbe- nele, 307; grâu comun, 325; grâușor, 327; iarba-fiarelor, 349; nalbă de pădure, 519; pecetea lui Solomon, 606; sulfină, 801; turiță mare, 864; turtă, 866; vătămă- toare, 903; ventrilică, 906. Boli de rinichi: albăstrele, 10; bănuți, 62; bob, 66; boz, 68; busuioc, 96; coada-ca- lului, 171; mărar, 456; mei păsăresc, 469; mesteacăn, 477; mur, 505; orz, 564; osul-iepurelui, 566; păducel, 583; pir, 632; porumbar, 568; praz, 662; rapiță mare, 677; rozmarin, 708; secară, 750; sorbes- trea, 770; spanac, 775; splinuță, 781; tarhon, 823; trifoi roșu, 849; urechel- niță, 883; viță-de-vie, 923. Boli de splină: ardei, 47; cătină roșie, 120. Boli de stomac: lemnul-Domnului, 404; leuștean, 406; limba-mielului, 419; turtă, 866. Boli de vezică urinară: coada-calului, 171; iarbă mare, 354; lemnul-Domnului, 404; limba-mielului, 419; lumânărică, 429; orz, 564; orzoaica, 627; pir, 632; porum- bar, 568; sânziene galbene, 734; spa- nac, 775; splinuță, 781. Boli endocrine: păpădie, 586; ștevie, 815. Boli genitale la femei: angelică, 29; fra- sin, 290; grâu comun, 325; pedicuță, 607. Boli intestinale: grâu comun, 325. Boli nervoase: mac cornut, 436. Boli pectorale (piept): smirdar, 762; ulm de câmp, 877. Boli pulmonare cronice: asmățui, 53; cins- teț, 154; pir, 632; roiniță, 702; rotungioa- ră, 706; talpa-gâștei, 820; talpa-mâței, 822. Boli venerice: pătrunjel de câmp, 603. Bronsectazie (dilatații bronhice): amărea- lă\ 22; amăreală², 23; anason, 25; asmă- țui, 53; bame, 60; ceapă, 127; ienupăr, 363; nalbă de pădure, 519; roua-cerului, 707; talpa-mâței, 822; trandafir de câmp, 839; trandafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841; urzică, 884; usturoi, 890. Bronșite: asmățui, 53; amăreală¹, 22; busu- ioc, 96; călțunași, 116; ceapă, 127; chi- men, 144; cimbrișor, 149; cimbru, 151; cim- bru de grădină, 152; cârcel, 125; coada-șoricelului, 175; dumbăț, 234; fenicul, 257; grâu comun, 325; hrean, 344; iarba-Sf. loan, 350; iarbă mare, 354; ienu- păr, 363; ipcărige, 373; isop, 375; jnea- păn, 385; lăsnicior, 398; lemn dulce², 402; lichen de piatră, 410; limba-mielului, 419; lingurea, 422; lumânărică, 429; mac galben, 437; morcov, 499; mur, 505; nalbă de grădină, 518; nalbă mare, 520; nap, 525; năpraznic, 527; negrilică, 532; orz, 564; orzoaica, 627; pin, 627; pir, 632; plâmânărică, 642; plop negru, 644; plop tremurător, 646; pochivnic, 647; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roua-ce- rului, 707; săpunăriță, 731; sovârf, 773; sparanghel, 776; stânjenel, 758; sul- fină, 801; tătăneasă, 825; tei argintiu, 827; tei pucios, 830; tei cu frunza mare, 829; toporași, 836; trei frați pătați, 845; țeli- nă, 871; unguraș, 880; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; varză roșie, 901; ventrilică, 906; zadă, 931; zmeur, 939. Bronșite cronice: pentru combaterea tusei: fenicul, 257; porumbar, 568; scai vâ- năt, 737; pentru fluidificarea și eliminarea secrețiilor bronhice: ciuboțica-cucului, 158; Index 1018 Medicină umană iarbă mare, 354; lumânărică, 429; nalbă de grădină, 518; nalbă de pădure, 519; nalbă mare, 520; pătlagină, 594; pentru combaterea spasmului bronhie: ienu- păr, 363; isop, 375; șovârf, 773; pentru combaterea infecției bronhice: busuioc, 96; ceapă, 127; coada-șoricelului, 175; lichen de piatră, 410; mărar, 456; plop negru, 644; plop tremurător, 646; pin, 627; ridiche neagră, 696; usturoi, 890; varză, 897. Bube, bube dulci: alun, 19; busuioc sălba- tic, 98; calomfir, 104; coada-calului, 171; iarba-fiarelor, 349; iederă, 361; topora- și, 836; trei frați pătați, 845; turtă, 866; vătămătoare, 903; zămoșiță, 933. Calmarea nervilor: sânziene albe, 733; sân- ziene galbene, 734. Calviție: brădișor, 73; mutătoare, 513; obligeană, 553. Cancer: brustur dulce, 82; floarea-amorului, 270; lămâi, 396; limba-boului, 418; linte, 423; măr, 454; orz, 564; ovăz, 570; păr, 589; plop negru, 644; sfeclă roșie, 755; spanac, 775; tătăneasă, 825; țelină, 871; urzică, 884. Cancer genital: norocel, 536. Cancer hepatic: pedicuță, 607. Cancerul pielii: scai măgăresc, 735. Candidoză: gălbenele, 307; ghiocel, 318; nuc, 537; plop negru, 644; plop tremură- tor, 646. Cardiopatie ischemică: degețel roșu, 214; ghimpe², 315; hrean, 344; orz, 564; păducel, 583; pătrunjel, 600; rostopas- că, 705. Carie dentară: scaiul-dracului, 736. Cașexie: nuc, 537. Catar bronșic: floarea-cucului, 270; hrean, 344; rotungioară, 706; șovârf, 773. Catar gastrointestinal: morcov, 499; nuc, 537. Catar intestinal: vulturică, 928. Catar pulmonar: hrean, 344; lingurea, 422; roua-cerului, 707; strugure, 798; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; ventrilică, 906. Catar urinar: vișin, 914. Căderea părului și stimularea creșterii lui: călțunași, 116; curpen, 207; lumânări- că, 429; mesteacăn, 477; norocel, 536; ros- topască, 705; urzică (rădăcini), 886; usturoi, 890. Cefalee: cârcel, 125; iederă, 361; măr, 454; portocal, 655; varză, 897; zmeur, 939. Celulită: vișin, 914. Cistite, pielocistite: bătrâniș, 63; călțuna- și, 116; cireș, 156; coada-șoricelului, 175; fasole, 254; feciorică, 256; ghimpe², 315; iarbă grasă, 354; jneapăn, 385; nalbă de cultură, 517; nap, 525; năpraznic, 527; osul-iepurelui, 566; păr, 589; pin, 627; pir, 632; plămănărică, 642; plop negru, 644; plop tremurător, 646; praz, 662; roibă, 701; soc, 765; strugure, 798; strugurii-ursu- lui, 798; sulfină, 801; vișin, 914; zămoși- ță, 933; zmeur, 939. Ciroză hepatică: cătină albă, 117; cârli- gei, 125; lămâi, 396; orz, 564; pedicu- ță, 607; portocal, 655; pufuliță, 669; pufuliță de colină, 670; pufuliță de munte, 671; pufuliță de zăvoi, 672; răscoage, 686; sul- fină, 801; varză, 897; varză creață, 900; zburătoare, 937; zburătoare de mlaști- nă, 937. Colangenite: siminoc, 759. Colecistopații: turiță mare, 864. Colecistită: anghinare, 31; cardon, 106; fra- sin, 290; gălbenele, 307; păpădie, 586; pelin alb, 608; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; rostopască, 705; salată, 714; silur, 757; sunătoare, 806. Colesterolemie: mesteacăn, 477; soia, 768. Colibaciloză: morcov, 499. Colică abdominală: isop, 375; izmă bu- nă, 377; izmă creață, 379; măghiran, 452; mălin, 453; migdal, 491; mușețel, 508; ne- grilică, 532; obligeană, 553; păpălău, 588; valeriană, 895; varză, 897; varză chine- zească, 900; varză creață, 900; ventrili- că, 906. Colică hepato-biliară: coada-șoricelului, 175; frăsinel, 292; lemnul-Domnului, 404; lili- ac, 416; zâmă, 934. Colică intestinală: castravete, 113; coada-șo- ricelului, 175; fenicul, 257; iarbă nea- gră, 356; isop, 375; leuștean, 406; mă- rar, 456; micșunele ruginite, 489; piersic, 622; praz, 662; roua-cerului, 707; scoruș de munte, 746; șovârf, 773; spa- ranghel, 776; varză, 897; vișin, 914. Colică nefritică: bob, 66; fasole, 254; ovăz, 570; țelină, 871; varză, 897. Colică renală: bob, 66; brustur, 80; calom- fir, 104; coacăz negru, 168; coada-calu- lui, 171; crețișoară, 195; fasole, 254; frag, 289; frasin, 290; leuștean, 406; mă- ceș, 447; mălin, 453; mătase de po- rumb, 656; mesteacăn, 477; osul-iepu- relui, 566; ovăz, 570; paracherniță, 580; păducel, 583; păpădie, 586; păpălău, 588; pedicuță, 607; pir, 633; porumbar, 568; scai vânăt, 737; scânteiuță, 739; scoruș, 746; șovârf, 773; splinuță, 781; strugurii-ursu- lui, 798; sulfină, 801; trandafir, 839; turiță Index 1019 Medicină umană mare, 864; turtă, 866; valeriană, 895; vișin, 914; zmeur, 939. Colici gastrice și intestinale: chimen, 144; cicoare, 146; coada-racului, 174; coada-șo- ricelului, 175; fenicul, 257; gorun, 323; iarbă negră, 356; isop, 375; măghiran, 452; mălin, 453; mătăciune, 463; negrilică, 532; praz, 662; roiniță, 702; sovârf, 773; sparanghel, 776; varză, 897; vișin, 914. Colită de fermentație: cireș, 156; mie- rea-ursului, 490; moșmon, 501; nalbă de pădure, 519; orz, 564; orzoaică, 566; roi- niță, 702; sfeclă roșie, 755; smochin, 763; sorbestrea, 770; sunătoare, 806; zmeur, 939. Colită de putrefacție: ienupăr, 363; roini- ță, 702; sunătoare, 806; zmeur, 939. Combaterea secreției de lapte la femei: sas- chiu, 728. Congestia splinei: struguri, 798. Congestie cerebrală: ceapă, 127; dedi- ței, 212; ghințură galbenă, 316; hrean, 344; izmă bună, 377; levănțică, 408; măghi- ran, 452; mutătoare, 513; măr, 454; mușe- țel, 508; priboi, 664; roiniță, 702; sulfi- nă, 801; varză, 897. Congestie hepatică: agriș, 9; aloe, 14; armu- rariu, 49; castan, 110; cicoare, 146; coacăz roșu, 170; dracilă, 223; lămâi, 396; păpă- die, 586; salată, 714; struguri, 798; turiță mare, 864. Congestie pulmonară: hrean, 344; omag¹, 556; omag³, 558; zmeur, 939. Conjunctivită: afin, 6; cerențel, 138; cre- țisoară, 195; dediței, 212; dumbravnic, 235; fenicul, 257; fumăriță, 306; gutui (semin- țe), 329; lemn dulce¹, 402; măghiran, 452; mușețel, 508; nalbă, 515; nalbă de pădure, 519; nalbă mare, 520; nuc, 537; pelin, 608; salată, 714; silur, 757; sul- fină, 801; urzică, 884; zmeur, 939. Constipație: aloe, 14; anghinare, 31; căp- șun, 116; crușin, 204; dracilă, 223; fere- guță dulce, 258; frag, 289; frasin, 290; grâu comun, 325; lemn dulce², 402; lem- nul-Domnului, 404; măr, 454; micșunele ruginite, 489; muștar alb, 510; mutătoa- re, 513; pătlăgele roșii, 598; pedicuță, 607; pepene galben, 612; piersic, 622; porto- cal, 655; porumbar, 568; revent, 691; ricin, 694; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; salcâm, 717; saschiu, 728; schinel, 741; secară, 750; slăbănog, 761; smochin, 763; soc, 765; strugure, 798; ște- via-stânelor, 814; trepădătoare, 847; țe- lină, 871; varză, 897; varză chinezeas- că, 900; varză creață, 900; varză roșie, 901; vătămătoare, 903; verigariu, 907; vișin, 914; viță-de-vie, 923; volbură, 927. Contuzii: cartof, 108; coada-calului, 171; coa- da-șoricelului, 175; levănțică, 408; lim- ba-câinelui, 419; pătrunjel, 600; pecetea lui Solomon, 606; perișor, 618; revent, 691; secară, 750; sfeclă de zahăr, 753; sfeclă furajeră, 754; soc, 765; sulfină, 801; turiță mare, 864; țelină, 871; untul-pământu- lui, 881; varză, 897. Convulsii: măselariță, 460. Convalescențe: măr, 454; nuc, 537; păr, 589; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; piersic, 622; rozmarin, 708; secară, 750; spanac, 775; strugure, 798; țelină, 871. Cord postinfartic: orz, 564. Crăpături ale pielii: cartof, 108; ceapă, 127; coacăz negru, 168; coada-șoricelului, 175; gălbenele, 307; gutui, 329; migdal, 491; schinel, 741. Crăpături de buze, călcâie, sâni (glandă ma- mară): busuioc, 96; gălbenele, 307; gu- tui, 329; plămânărică, 642. Creștere: alun, 19; ceapă, 127; coacăz ne- gru, 168; grâu comun (germeni), 325; lă- mâi, 396; mazăre, 447; măceș, 447; măr, 454; morcov, 499; orez, 560; orz, 564; ovăz, 570; pătrunjel, 600; portocal, 655; porumbar, 568; soia, 768; topinambur, 834. Cură de slăbire: verigariu, 907. Cruste de lapte: varză, 897. Cuperoze: vișin, 914. Curățirea sângelui: ulm de câmp, 877; urzică, 884. Debilitate: brad, 70; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577. Degerături: brândușă de toamnă, 75; car- tof, 108; castan, 110; cătină albă, 117; cea- pă, 127; coada-calului, 171; gălbenele, 307; gutui, 329; lămâi, 396; morcov, 499; nap, 525; plop negru, 644; plop tremură- tor, 646; rapiță mare, 677; salată, 714; schi- nel, 741; stejar, 787; stejar brumâriu, 789; stejar pufos, 789; țelină, 871; varză, 897. Demineralizare: castan, 110; căpșun, 116; ci- reș, 156; coacăz roșu, 170; coada-calu- lui, 171; drojdie de bere, 230; frag, 289; grâu comun, 325; hrișcă, 347; lămâi, 396; morcov, 499; portocal, 655; ridiche ro- șie, 696; secară, 750; sfeclă roșie, 755; soia, 768; spanac, 775; sparanghel, 777; strugure, 798; vișin, 914. Denutriție (slăbire): drojdie de bere, 230; polen, 650. Index 1020 Medicină umană Dermatomicoze: asmățui, 53; plop negru, 644; plop tremurător, 646; scai vânăt, 737; unghia-ciutei, 879; viță-de-vie, 923. Dermatite și dermatoze: brădișor, 73; brus- tur, 80; cânepa-codrului, 122; lemn câi- nesc, 400; piciorul-cocoșului, 622; pin, 627; portocal, 655; răchitan, 678; strugure, 798; trei frați pătați, 845; tulichină, 856. Dezinfecția cavității bucale: lichen de prun, 411. Diabet zaharat: afin, 6; brustur, 80; căp- șun, 116; ceapă, 127; ciumărea, 162; dovleac, 219; dud alb, 231; dud negru, 233; fasole, 254; frag, 289; iarba-Sf. loan, 350; ienupăr, 363; lupin, 431; măr, 454; nuc, 537; orz, 564; orzoaică, 566; ovăz, 570; păr, 589; pătlăgele vinete, 600; pir, 632; salată, 714; schinduf, 740; seca- ră, 750; soia, 768; sparanghel, 776; ște- vie, 815; topinambur, 834; țelină, 871; urzică, 884; urzică mică, 887; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; zmeur, 939. Diaree: afin, 6; albăstrele, 10; anin negru, 34; arnică, 50; busuioc sălbatic, 98; calom- fir, 104; castan, 110; cătină roșie, 120; cenușer, 135; cerențel, 138; cireș, 156; coada-racului, 174; corn, 187; creasta-co- coșului¹, 194; crețișoară, 195; drețe, 225; dud alb, 231; dud negru, 233; fag, 251; frag, 289; gorun, 323; grâu comun, 325; gutui, 329; hrean, 344; iarba-șarpelui, 350; iarbă neagră, 356; izmă bună, 377; izmă creață, 379; lemn câinesc, 400; limba-câi- nelui, 419; măr, 454; mătăciune, 463; meri- șor de munte, 475; morcov, 499; mur, 505; mușețel, 508; narcise albe, 526; năpraz- nic, 527; năvalnic, 531; nuc, 537; nufăr alb, 545; orez, 560; orz, 564; orzoaică, 566; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; papură, 579; păr, 589; perișor², 619; porumbar, 568; răchitan, 678; răcușor, 680; roiniță, 702; rotungioară, 706; salată, 714; sănișoară, 730; sclipeți, 744; scumpie, 749; sorbestrea, 770; splinuță, 781; stejar, 787; suliman, 805; sunătoare, 806; șopârliță albă, 813; ștevie, 815; tătăneasă, 825; traista-ciobanului, 838; trandafir de câmp, 839; trandafir de dulceață, 839; tran- dafir de lună, 841; trifoi roșu, 849; tros- cot, 851; turiță mare, 864; unghia-ciu- tei, 879; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; valerianâ, 895; varză, 897; vinerițâ, 911; vișin, 914; viță-de-vie, 923; vulturică, 928. Dischinezie biliară: anghinare, 31; cătină ro- șie, 120; crușin, 204; fumăriță, 306; gălbenele, 307; iarba-Sf. loan, 350; iarbă mare, 354; ipcărige, 373; izmă bună, 377; lemnul-Domnului, 404; levănțică, 408; mă- ceș, 447; măceș de munte, 449; măs- lin, 462; orz, 564; orzoaica, 627; păpă- die, 586; pelin alb, 608; pin, 627; podbal, 648; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roiniță, 702; săpunăriță, 731; su- nătoare, 806; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; țintaură, 875; unguraș, 880; vâsc, 904; volbură, 927. Disfuncția glandelor sudoripare (hiperse- creție): brustur, 80; nuc, 537; pir, 632; salvie, 724; soc, 765; stejar, 787; tei, 827. Disfuncție hepatobiliară: cardon, 106. Dismenoree: călin, 115; cerențel, 138; coa- da-racului, 174; cruciuliță, 203; dedi- ței¹, 212; frasin, 290; gălbenele, 307; lemn dulce², 402; traista-ciobanului, 838; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; varză, 897; viță-de-vie, 923; zmeur, 939. Dispepsii: albăstrele, 10; angelică, 29; cimbri- șor, 149; cimbru de grădină, 152; conopi- dă, 183; gutui, 329; piersic, 622; pod- bal, 648; portocal, 655; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; rozmarin, 708; stru- guri, 798; usturoi, 890; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900. Distonie neurovegetativă: talpa-gâștei, 820. Dizenterie: bobornic, 67; cenușer, 135; ceren- țel, 138; corn, 187; drețe, 225; fag, 251; iarba-șarpelui, 350; limba-câinelui, 419; moșmon, 501; orz, 564; orzoaică, 566; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; răchitan, 678; rodiu, 700; sănișoară, 730; slăbănog, 761; ștevie, 815; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; valeria- nă, 895. Dorința femeilor de a avea copii: sculătoa- re,748. Duodenită: busuioc, 96; izmă bună, 377; li- chen de piatră, 410; mătăciune, 463; mușețel, 508; polen, 650; roiniță, 702. Dureri abdominale: ceapă, 127; cinsteț, 154; coada-racului, 174; fenicul, 257; izmă bu- nă, 377; limba-câinelui, 419; măghi- ran, 452; măzăroi, 468; mușețel, 508; ridi- che roșie, 696; spânz, 778; sulfină, 801. Dureri de cap: aloe, 14; anason, 25; car- tof, 108; cicoare, 146; cinsteț, 154; ciubo- țica-cucului, 158; grâu comun, 325; iasomie de pădure, 360; izmă bună, 377; limba-bou- lui, 418; mutătoare, 513; nalbă mică, 523; tarhon, 823; trandafir de dulceață, 839; unguraș, 880. Dureri de dinți: aloe, 14; anin negru, 34; ca- lomfir, 104; cătușnică, 122; ciuboțica-cucu- Index 1021 Medicină umană lui, 158; gorun, 323; grâu comun, 325; lemn câinesc, 400; limba-boului, 418; luminoa- să, 430; măselariță, 460; măslin, 462; pa- pură, 579; șovârf, 773; splinuță, 782; spo- rici, 782; stejar, 787; tarhon, 824. Dureri de ficat: nuc, 537. Dureri de mijloc: sănișoară, 730. Dureri de ochi: sporici, 782; trandafir de câmp, 839; trandafir de dulceață, 839; tran- dafir de lună, 841. Dureri de picioare: brustur dulce, 82; iar- ba-fiarelor, 349; iarbă-de-șoaldină, 352; lemnul-Domnului, 404; nalbă mică, 523; pelin negru, 611. Dureri de sân: țelină, 871. Dureri de urechi: migdal, 491; urechelni- ță, 883. Dureri gastrice (stomac): afin, 6; anason, 25; cireș, 156; coacăz negru, 168; lămâi, 396; leuștean, 406; mărar, 456; morcov, 499; nuc, 537; păstârnac, 592; pătrunjel, 600; pelin alb, 608; priboi, 664; răcușor, 680; revent, 691; salcâm, 717; sfeclă de zahăr, 753; slăbănog, 761; traista-cioba- nului, 838; trifoi alb, 849; vișin, 914. Dureri intercostale: sănișoară, 730. Dureri intestinale: nuc, 537; șopârliță albă, 813. Dureri lombare: vișin, 914. Dureri menstruale: mărar, 456; traista-cioba- nului, 838. Dureri musculare: salcie, 720. Dureri postnatale: angelică, 29; bănuți, 62; cătușnică, 122; tătăneasă, 825. Dureri renale: fasole, 254; nalbă de pădu- re, 519; osul-iepurelui, 566; pătrunjel, 600; unguraș, 880. Dureri reumatice: leuștean, 406; năpraz- nic, 527; orz, 564; trifoi roșu, 849; tulichi- nă, 856; virnaț, 913. Dureri testiculare: angelică, 29. Echimoze: pătrunjel, 600; pecetea lui Solo- mon, 606; untul-pământului, 881. Eczeme pruriginoase: afin, 6; angelică, 29; asmățui, 53; brădișor, 73; brustur, 80; coa- da-calului, 171; dediței¹, 212; frasin, 290; gălbenele, 307; iarbă mare, 354; ienu- păr, 363; ipcărige, 373; limba-boului, 418; luminoasă, 430; migdal, 491; morcov, 499; mușețel, 508; nap, 525; năvalnic, 531; nuc, 537; orz, 564; orzoaică, 566; osul-ie- purelui, 566; păpădie, 586; pin, 627; plop negru, 644; ridiche roșie, 696; săpună- riță, 731; scai vânăt, 737; scânteiuță, 739; strugure, 798; sunătoare, 806; trei frați pătați, 845; țintaură, 875; varză, 897; zmeur, 939. Eczeme zemuinde: afin, 6; angelică, 29; as- mățui, 53; brădișor, 73; brustur, 80; coa- da-calului, 171; coada-șoricelului, 175; de- diței¹, 212; frasin, 290; gălbenele, 307; iarbă mare, 354; ienupăr, 363; ipcări- ge, 373; lăsnicior, 398; limba-boului, 418; luminoasă, 430; migdal, 491; morcov, 499; mușețel, 508; nap, 525; năvalnic, 531; nuc, 537; orz, 564; osul-iepurelui, 566; păpădie, 586; pin, 627; plop negru, 644; plop tremurător, 646; portocal, 655; răchitan, 678; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; săpunăriță, 731; scai vânăt, 737; scânteiuță, 739; stirigoaie, 793; strugu- re, 798; sunătoare, 806; trei frați pătați, 845; țintaură, 875; varză, 897; zmeur, 939. Edeme: alun, 19; cartof, 108; ceapă, 127; coa- căz negru, 168; coada-calului, 171; drobu- șor, 228; fasole, 254; ienupăr, 363; mestea- căn, 477; orez, 560; osul-iepurelui, 566; pătlăgele roșii, 598; strugure, 798; țeli- nă, 871; usturoi, 890; varză, 897; vișin, 914; vulturică, 928. Edeme cardiorenale: ienupăr, 363; orez, 560; osul-iepurelui, 566; troscot, 851. Edeme cirotice: ienupăr, 363. Edeme renale: ienupăr, 363; orez, 560; osul-iepurelui, 566. Eliminarea de obiecte ascuțite înghițite: sparanghel, 776. Eliminarea particulelor străine din ochi: mei păsăresc, 469. Eliminarea toxinelor din corp: mesteacăn, 477; păpădie, 586. Emfizem pulmonar: alun, 19; brad, 70; floa- rea-soarelui (petale), 275; gutui (semin- țe), 329; podbal, 648; salvie, 724; ungu- raș, 880. Endocardită postreumatică: castan, 110; salvie, 724. Enterocolite acute: afin, 6; chimen, 144; cim- brișor, 149; cimbru, 151; cimbru de gră- dină, 152; coada-racului, 174; coada-șo- ricelului, 175; frasin, 290; măceș, 447; morcov, 499; mur, 505; nap, 525; orz, 564; orzoaică, 566; sclipeți, 744; secară, 750; sorbestrea, 770; suliman, 805; sună- toare, 806; turiță mare, 864; usturoi, 890. Enterocolite cronice: afin, 6; cimbrișor, 149; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; coa- da-racului, 174; coada-șoricelului, 175; fra- sin, 290; ienupăr, 363; măceș, 447; mor- cov, 499; mur, 505; nap, 525; secară, 750; sorbestrea, 770; suliman, 805; turiță mare, 864. Index 1022 Medicină umană Enterite: anin negru, 34; cerențel, 138; frag, 289; ienupăr, 363; măceș, 447; nă- praznic, 527; obligeană, 553; pătlăgele roșii, 598; rapiță mare, 677; răcușor, 680; sclipeți, 744; secară, 750; sfeclă roșie, 755; sovârf, 773; splinuță, 781; stejar, 787; stru- gure, 798; suliman, 805; sunătoare, 806. Enteropatie cronică: vișin, 914. Entorsă: măslin, 462; turiță mare, 864. Enurezis (urinări nocturne): cârcel, 125; se- cară, 750; urzică, 884. Epilepsie: bob, 66; calomfir, 104; ciumă- rea, 162; dalac, 211; frăsinel, 292; măse- lariță, 460; obligeană, 553; orz, 564; orzoaică, 566; pelin negru, 611; priboi, 664; urzicuță moartă, 889. Erețism cardiac (excitație nervoasă): spa- ranghel, 776. Eritem: grâu comun, 325; salcie, 720. Eritrocianoză: alun, 19. Erizipel: brâncuță, 74; cartof, 108; mig- dal, 491; ștevie, 815; urechelniță, 883; vine- riță, 911; zgaibă, 938. Eructație (râgâieli): varză, 897. Erupții tegumentare: cartof, 108; cre- țușcă, 196; frag, 289; linariță, 421; mo- lid, 497; pătlăgele roșii, 598; podbal, 648; porumbar, 568; săpunăriță, 731; sânziene galbene, 734; ulm de câmp, 877; urzi- că, 884; urzică mică, 887. Excitabilitate nervoasă: micșunele rugini- te, 489. Expulzarea placentei: sfeclă roșie, 755. Extrasistole: ruscuță de primăvară, 711. Faringită: afin, 6; brâncuță, 74; gorun, 323; lemn dulce², 402; lipicioasă, 423; mur, 505; nalbă mare, 520; pătrunjel de câmp, 603; pin, 627; praz, 662; sovârf, 773; stejar, 787; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; turiță mare, 864. Faringo-amigdalită: cerențel, 138; feni- cul, 257; mușețel, 508; mur, 505; salvie, 724; stejar, 787. Favorizarea apariției menstruației: micșune- le ruginite, 489; vetrice, 909. Febră: anin negru, 34; brustur dulce, 82; bu- suioc, 96; cartof, 108; cerențel, 138; cicoa- re, 146; corn, 187; crețușcă, 196; den- tiță, 216; dumbăț, 234; frasin, 290; frăsinel, 292; iarbă-de-șoaldină, 352; iarbă neagră, 356; lupin, 431; năvalnic, 531; pă- pălău, 588; păstârnac, 592; portocal, 655; schinel, 741; scumpie, 749; smochin, 763; sovârf, 773; țelină, 871; țintaură, 875; ure- chelniță, 883; urzică, 884; urzică mică, 887; vișin, 914; vulturică, 928; zmeur, 939. Febră tifoidă: mesteacăn pufos, 480; sfeclă roșie, 755; talpa-gâștei, 820; varză, 897. Fermentații intestinale: afin, 6; anghinare, 31; cimbru, 151; cireș, 156; orez, 560; so- vârf, 773; sulfină, 801; vișin, 914. Fibrom: piperul-bălții, 631. Fistule: gălbenele, 307; orz, 564. Fisuri anale: dracilă, 223; mătrăgună, 464; mutulică, 514; orz, 564; plop negru, 644; plop tremurător, 646; răcușor, 680. Fisuri la sân: coada-șoricelului, 175; mătră- gună, 464; mutulică, 514; tătăneasă, 825. Fixarea sarcinii: crețișoară, 195. Flebită: orz, 564; varză, 897; vinariță, 909; viță-de-vie, 923;. Flegmon: varză, 897. Foliculită: plop negru, 644; plop tremură- tor, 646; soc, 765. Fracturi de oase: vineriță, 911. Fragilitate capilară: portocal, 655. Frisoane: păstârnac, 592. Furunculoză: brustur, 80; busuioc sălba- tic, 98; calomfir, 104; ceapă, 127; ipcări- ge, 373; lăsnicior, 398; lemn dulce², 402; mușețel, 508; nalbă creață, 516; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; nap, 525; orez, 560; păpălău, 588; rapiță mare, 677; salată, 714; săpunăriță, 731; sfeclă de za- hăr, 753; smochin, 763; soc, 765; stru- gure, 798; sulfină, 801; trei frați pătați, 845; usturoiță, 893; volbură, 927; zămoșiță, 933. Gangrenă: varză, 897. Gastralgie: zârnă, 934. Gastrită: bame, 60; busuiocul-cerbilor, 98; coa- căz negru, 168; coada-calului, 171; coa- da-șoricelului, 175; dud alb, 231; dud negru, 233; fereguță dulce, 258; gălbene- le, 307; hrean, 344; lemn dulce², 402; lem- nul-Domnului, 404; măghiran, 452; măr, 454; mierea-ursului, 490; mușețel, 508; obligeană, 553; orz, 564; orzoaică, 566; plămânărică, 642; salcâm, 717; schi- nel, 741; sovârf, 773; stejar, 787; stejar bru- măriu, 789; stejar pufos, 789; sulfină, 801; sunătoare, 806; susai pădureț, 808; tătă- neasă, 825; turiță mare, 864; varză, 897; zmeur, 939. Gastroenterită: anin negru, 34; bame, 60; brad, 70; cerențel, 138; mur, 505; mur de miriște, 506; mușețel, 508. Gâlci: nalbă mică, 523. Gaze intestinale: bănuți, 62. Index 1023 Medicină umană Gingivită: anin negru, 34; cerențel, 138; coa- da-racului, 174; fumăriță, 306; iarba-Sf. loan, 350; luminoasă, 430; mătreața-bradu- lui, 466; mur, 505; mușețel, 508; porto- cal, 655; scumpie, 749; smochin, 763; ste- jar, 787; stejar brumăriu, 789; stejar pufos, 789; sulfină, 801; sunătoare, 806; turiță mare, 864. Glosită: sulfină, 801; trandafir de câmp, 839; trandafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841. Graviditate: măr, 454. Grețuri: izmă bună, 377; mătăciune, 463; siminoc, 759; varză, 897. Gripă: aloe, 14; anason, 25; brustur, 80; busu- ioc, 96; călțunași, 116; ceapă, 127; dum- băț, 234; ghințură galbenă, 316; hrean, 344; isop, 375; izmă bună, 377; levănțică, 408; lichen de piatră, 410; lim- ba-boului, 418; lumânărica-pământu- lui, 428; mac galben, 437; mătreața-bradu- lui, 466; mușețel, 508; nalbă, 515; obligeană, 553; omag¹, 556; omag², 557; pir, 632; salcie, 720; sfeclă roșie, 755; soc, 765; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; trandafir de dul- ceață, 839; trandafir de câmp, 839; tran- dafir de lună, 841; țelină, 871; țintaură, 875; unguraș, 880; usturoi, 890; vișin, 914. Gușă exoftalmică: schinduf, 740. Gută:' afin, 6; brândușă de toamnă, 75; bu- jor, 85; busuiocul-cerbilor, 98; căpșun, 116; cătină albă, 117; cătușe, 121; cimișir, 152; coacăz negru, 168; coada-calului, 171; coa- da-racului, 174; dracilă, 223; fasole, 254; ferigă, 259; frag, 289; frasin, 290; hamei, 334; hrean, 344; iarbă mare, 354; iederă, 361; lămâi, 396; măr, 454; măs- lin, 462; mei păsăresc, 469; merișor de mun- te, 475; mesteacăn, 477; moșmon, 501; nap, 525; nemțișori de câmp, 533; obli- geană, 553; osul-iepurelui, 566; ovăz, 570; păpădie, 586; păpălău, 588; păr, 589; pătlăgele roșii, 598; pătlăgele vinete, 600; pepene galben, 612; piersic, 622; pir, 632; porumbar, 568; praz, 662; rapiță mare, 677; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; salată, 714; salcie, 720; siminoc, 759; spa- ranghel, 776; strugurii-ursului, 798; sulfină, 801; tătăneasă, 825; topinam- bur, 834; toporași, 836; trifoi roșu, 849; troscot, 851; turiță mare, 864; țelină, 871; unghia-ciutei, 879; untul-pământului, 881; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; vișin, 914; zmeur, 939. Guturai: brâncuță, 74; busuioc, 96; cea- pă, 127; ienupăr, 363; isop, 375; izmă bună, 377; mușețel, 508; nalbă, 515; omag¹, 556; omag², 557; pir, 632; para- cherniță, 580; salată, 714; smochin, 763; soc, 765; unguraș, 880. Helmintoză: anason, 25; brebenel, 77; cenu- șer, 135; lemn dulce², 402; praz, 662; usturoi, 890; varză, 897. Hematurie: alun, 19; amică, 50; coa- da-calului, 171; frag, 289; gălbenele, 307; iarbă grasă, 354; ienupăr, 363; lămâi, 396; leurdă, 406; merișor de munte, 475; năval- nic, 531; napraznic, 528; piersic, 622; pipe- rul-bălții, 631; salvie, 724; saschiu, 728; splinuță, 781; sorbestrea, 770; sulfină, 801; urzică, 884; urzică mică, 887; vulturică, 928. Hemeralopie: crăițe, 193. Hemiplegie: brebenel, 77; rozmarin, 708. Hemofilie: traista-ciobanului, 838. Hemoptizie: piperul-bălții, 631; salbă moale, 716; sănișoară, 730; ștevie, 815; trandafir de câmp, 839; trandafir de dul- ceață, 839; trandafir de lună, 841; vâsc, 904. Hemoragii externe superficiale: anin ne- gru, 34; ciuboțica-cucului, 158; iarbă nea- gră, 356; pătlăgele vinete, 600; pipe- rul-bălții, 631. Hemoragii gastrointestinale: drețe, 225; nalbă de pădure, 519; nuc, 537; pe- rișor², 619; piperul-bălții, 631; portocal, 655; răchitan, 678; saschiu, 728; sclipeți, 744; struguri, 798; urzică, 884. Hemoragii interne mici: alun, 19; bătrâ- niș, 63; cerențel, 138; coada-calului, 171; gorun, 323; iarbă grasă, 354; iarbă nea- gră, 356; limba-câinelui, 419; morcov, 499; nalbă de pădure, 519; nalbă mare, 520; nuc, 537; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; perișor², 619; piperul-băl- ții, 631; portocal, 655; răchitan, 678; răcu- șor, 680; saschiu, 728; sănișoară, 730; sclipeți, 744; struguri, 798; traista-ciobanu- lui, 838; troscot, 851; urzică, 884. Hemoragii nazale: gorun, 323. Hemoragii uterine: coada-calului, 171; creas- ta-cocoșului¹,194; gutui, 329; răcușor, 680; saschiu, 728; ștevie, 815; traista-cioba- nului, 838; urzică, 884; urzică mică, 887; vinerițâ, 911; vâsc, 904; viță-de-vie, 923. Hemoroizi: afin, 6; alun, 19; anghinare, 31; angelică, 29; asmățui, 53; bobornic, 67; brustur dulce, 82; buberic, 83; busuioc săl- batic, 98; calomfir, 104; castan, 110; castan sălbatic, 112; coada-șoricelului, 175; cre- țișoară, 195; crușin, 204; dracilă, 223; Index 1024 Medicină umană floarea-amorului, 270; frasin, 290; gălbe- nele, 307; gorun, 323; grâu comun, 325; grâușor, 327; gutui, 329; lemn dulce¹, 402; limba-câinelui, 419; linariță, 421; lumână- rică, 429; mărar, 456; mușețel, 508; nalbă de cultură, 517; nalbă de pădure, 519; nal- bă mică, 523; norocel, 536; obligeană, 553; orz, 564; orzoaică, 566; păpădie, 586; pedicuță, 607; pepene galben, 612; plop negru, 644; plop tremurător, 646; praz, 662; răcușor, 680; rodul-pământului, 700; scum- pie, 749; slăbănog, 761; sorbestrea, 770; stejar, 788; stejar brumăriu, 789; stejar pu- fos, 790; strugure, 798; șofran, 811; ște- vie, 815; tătăneasă, 825; urechelniță, 883; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; vineriță, 911; viță-de-vie, 923. Hepatită acută: sunătoare, 806; șofran, 811. Hepatită cronică: afin, 6; alun, 19; anghina- re, 31; ardei, 47; armurariu, 49; cătină albă, 117; cârligei, 125; cicoare, 146; ci- reș, 156; lemnul-Domnului, 404; levănți- că, 408; lichen de piatră, 410; orz, 564; orzoaică, 566; păpădie, 586; pepene verde, 613; pir, 632; pufuliță, 669; pufuliță de colină, 670; pufuliță de mlaștină, 670; pufuliță de munte, 671; pufuliță de ză- voi, 672; salată, 714; secară, 750; silur, 757; siminoc, 759; sulfină, 801; sunătoare, 806; trifoi roșu, 849; trifoiște de baltă, 850; urzică, 884; urzică mică, 887; vișin, 914; zburătoare de mlaștină, 937. Hepatită epidemică: armurariu, 49; cătină al- bă, 117; rostopască, 705; secară, 750; sunătoare, 806; trifoiște de baltă, 850. Hernie: năvalnic, 531; osul-iepurelui, 566; pa- pură, 579; pătrunjel de câmp, 603; pecetea lui Solomon, 606; sânziene galbene, 734; sclipeți, 744; spânz, 778; ștevie, 815; vătă- mătoare, 903. Herpes: brustur, 80; dracilă, 223; luminoa- să, 430; priboi, 664. Hidropizie: bobornic, 67; ceapă, 127; faso- le, 254; iarba-fiarelor, 349; isop, 375; hrean, 344; mesteacăn, 477; osul-iepure- lui, 566; perișor², 619; soc, 765; șofră- nel, 812; talpa-gâștei, 820; tutun, 868; țelină, 871; urzică, 884; urzică mică, 887; verigariu, 907; vișin, 914. Hiperaciditate gastrică: cartof, 108; coa- da-calului, 171; fenicul, 257; pătlăgele roșii, 598; pelin, 608; salcâm, 717; șopârliță albă, 813; turiță mare, 864. Hiperazotornie: strugure, 798; verigariu, 907; vulturică, 928; zmeur, 939. Hipercolesterolemie: lămâi, 396; pă- pădie, 586; struguri, 798. Hiperexcitație sexuală: nufăr alb, 546. Hiperglicemie: nuc, 537; schinduf, 740; urzică, 884. Hiperhidroză: nuc, 537; stejar, 787. Hipermenoree: viță-de-vie, 923. Hipertrofie de prostată: castan sălbatic, 112; dovleac, 219; ghimpe², 315; răscoage, 686; usfuroi, 890; zburătoare, 938. Hiperuricemie: pepene verde, 613. Hipervâscozitate sanguină: pătlăgele roșii, 598; portocal, 655; secară, 750; ur- zici, 885. Hipertensiune arterială: anghinare, 31; ar- dei, 47; brustur, 80; cartof, 108; coacăz ne- gru, 168; dovleac, 219; dovlecel, 222; frag, 289; hrean, 344; isop, 375; lămâi, 396; leurdă, 406; leuștean, 406; măr, 454; mor- cov, 499; nemțișori de câmp, 533; pădu- cel, 583; păstârnac, 592; pătlăgele ro- șii, 598; pătlăgele vinete, 600; pătrunjel, 600; pelin alb, 608; pelin negru, 611; pir, 632; porumbar, 568; priboi, 664; salată, 714; sas- chiu, 728; secară, 750; sfeclă roșie, 755; sulfină, 801; talpa-gâștei, 820; traista-cioba- nului, 838; troscot, 851; usturoi, 890; var- ză, 897; vâsc, 904; vișin, 914; viță-de-vie, 923. Hipotiroidie: drobiță, 226; ghimpe², 315. Icter: cătină roșie, 120; drobușor, 228; orz, 564; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; săpunăriță, 731; ștevie, 815; urzică, 884. Impetigo: lăsnicior, 398; luminoasă, 430; ște- vie, 815; varză, 897. Impotență sexuală: ceapă, 127; negrili- că, 532; orz, 564; orzoaică, 566; ovăz, 570; schinduf, 740; scânteiuță, 739; sculă- toare, 748; sânziene albe, 733; țelină, 871. Incontinență urinară: cătușe, 121; cârcel, 125; gorun, 323; nuc, 537¹; sunătoare, 806; urzică, 884. Inflamabile articulare: drețe, 225; turiță mare, 864. Inflamații bucale, gât: dracilă, 223; mur, 505; nalbă de grădină, 518; sănișoară, 730; smochin, 763; turiță mare, 864. Inflamații ale căilor digestive: iarbă gra- să, 354; smochin, 763; varză, 897. Inflamabile căilor urinare: busuioc, 96; căl- țunași, 116; coada-calului, 171; dentiță, 216; măceș, 447; măceș de munte, 449; migdal, 491; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; secară, 750; smochin, 763; zmeur, 939. Inflamații faringo-amigdaliene: fenicul, 257, nal- bă de grădină, 518; păr, 589; smochin, 763. Index 1025 Medicină umană Inflamații intestinale: castravete, 113; gălbe- nele, 307; izmă bună, 377; măr, 454; secară, 750; smochin, 763; spânz, 778. Inflamațiile ochilor: nalbă creață, 516; năpraznic, 527; pătrunjel, 600; silur, 757. Inflamațiile pielii: castravete, 113; nalbă creață, 516; năpraznic, 527; varză, 897. Inflamațiile respiratorii: iarbă grasă, 354; nal- bă de grădină, 518; nalbă mică, 523; smochin, 763. Inflamațiile sânului: pătrunjel, 600; seca- ră, 750; trestie, 847. Inflamațiile urechii: izmă bună, 377. Inflamațiile vezicale: bob, 66; busuioc, 96; fereguță dulce, 258; măceș, 447; măceș de munte, 449; nalbă de cultură, 517; secară, 750; smochin, 763. Insomnie: ghizdei, 319; hamei, 334; mă- ghiran, 452; măr, 454; mărar, 456; nufăr alb, 546; orz, 564; ovăz, 570; păducel, 583; păstârnac, 592; portocal, 655; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roiniță, 702; salată, 714; sulfină, 801; talpa-gâștei, 820; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; valeriană, 895; varză, 897; vinariță, 909. Insuficiență cardiacă cu edeme: cartof, 108; dovleac, 219; fasole, 254; hrean, 344; lă- mâi, 396; mesteacăn, 477; morcov, 499; nufăr alb, 546; osul-iepurelui, 566; pătlă- gele roșii, 598; ruscuță de primăvară, 711; traista-ciobanului, 838; troscot, 851. Insuficiență coronariană (cardiopatie is- chemică): ghimpe², 315; păducel, 583; rostopască (adjuvante), 705. Insuficiență galactogenă: anason, 25; busu- ioc, 96; fenicul, 257; chimen, 144; corian- dru, 185; stejar, 787. Insuficiență hepatică: agriș, 9; alun, 19; car- don, 106; fereguță dulce, 258; gutui, 329; păpădie, 586; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; sparanghel, 776; ștevie, 815; urzică, 884; urzică mică, 887. Insuficiențăpancreatică: anason, 25; urzică, 884; urzică mică, 887. Insuficiență renală: dracilă, 223; fră- sinel, 292; fumăriță, 306; iarbă-de-șoal- dină, 352; praz, 662; roibă, 701; sparan- ghel, 776. Insuficiență suprarenală: țelină, 871. Insuficiență tiroidiană: ovăz, 570. Indigestii: aloe, 14; leuștean, 406; mă- rar, 456; păpădie, 586; urzică, 884. Infarct miocardic: orz, 564; secară, 750. Infecții urinare: afin, 6; agriș, 9. Insolație: cartof, 108; iederă, 361; mu- șețel, 508; varză, 897. Intoxicații: fasole, 254; măcriș, 449; măcriș mărunt, 451; osul-iepurelui, 566; pătlăgele roșii, 598; piersic, 622; portocal, 655; siminoc, 759. Iritații ale pielii: gutui, 329; nalbă creață, 516; năpraznic, 527; pătrunjel, 600. Iritații capilare: salbă moale, 716. Isterie: angelică, 29; crin alb, 197; frăsi- nel, 292; iarbă mare, 354; iarbă nea- gră, 356; leuștean, 406; obligeană, 553; păducel, 583; portocal, 655; salbă moale, 716; vinariță, 909. înțepături de insecte: ceapă, 127, lămâi, 396; usturoi, 890; varză, 897. Laringite: amică, 50; bame, 60; busuioc sălba- tic, 98; ceapă, 127; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; fenicul, 257; isop, 375; jneapăn, 385; lemn dulce², 402; levănți- că, 408; lichen de piatră, 410; lumânări- că, 429; mac galben, 437; mie- rea-ursului, 490; mur, 505; mur de miriște, 506; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; omag¹, 556; omag³, 558; plă- mânărică, 642; podbal, 648; portocal, 655; revent, 691; smochin, 763; strugure, 798; sulfină, 801; ștevie, 815; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; trandafir de dulceață, 839; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; varză roșie, 901; vișin, 914. Lehuzie: papură, 579. Leucoree (poală albă): anin negru, 34; ce- rențel, 138; coada-racului, 174; frasin, 290; gălbenele, 307; ghiocel, 318; gorun, 323; iarbă mare, 354; iasomie de pădure, 360; lemn câinesc, 400; mușețel, 508; nalbă creață, 516; nalbă mare, 520; năpraz- nic, 527; nuc, 537; pătrunjel, 600; sal- câm, 717; sfeclă de zahăr, 753; sfeclă fura- jeră, 754; slăbănog, 761; stejar, 787; stejar brumâriu, 789; stejar pufos, 789; su- liman, 805; ștevie, 815; trei frați pătați, 845; trifoi alb, 849; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; vineriță, 911. Leziuni cutanate: rotungioară, 706. Litiază biliară: agriș, 9; brustur, 80; căp- șun, 116; ceapă, 127; cireș, 156; draci- lă, 223; frag, 289; frăsinel, 292; hrean, 344; ienupăr, 363; izmă bună, 377; păpălău, 588; pătlăgele roșii, 598; pătrunjel, 600; pătrunjel de câmp, 603; pepene verde, 613; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; strugure, 798; turiță mare, 864; urzică, 884; Index 1026 Medicină umană urzică mică, 887; ventrilică, 906; vișin, 914; viță-de-vie, 923. Litiază urinară (renală): agriș, 9; asmățui, 53; bob, 66; brădișor, 73; căpșun, 116; cătină roșie, 120; ceapă, 127; coacăz negru, 168; coada-calului, 171; coada-racului, 174; dra- cilă, 223; fag, 251; fasole, 254; fasoli- ță, 255; frag, 289; frăsinel, 292; ghim- pe², 315; iarbă grasă, 354; iarbă nea- gră, 356; ienupăr, 363; jneapăn, 385; mă- ceș, 447; măr, 454; merișor de munte, 475; mesteacăn, 477; moșmon, 502; nap, 525; nuc, 537; osul-iepurelui, 566; ovăz, 570; păpădie, 586; păpălău, 588; păr, 589; păt- lăgele roșii, 598; pătrunjel, 602; pătrunjel de câmp, 603; pedicuță, 607; pepene galben, 612; pepene verde, 613; peri- șor¹, 618; piersic, 622; pin, 627; praz, 662; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roibă, 701; rotungioară, 706; salată, 714; scai măgăresc, 735; scaiul-dracului, 736; sfeclă roșie, 755; slăbănog, 761; sparan- ghel, 776; sulfină, 801; traista-ciobanu- lui, 838; turiță mare, 864; țelină, 872; urzi- că, 884; usturoi, 890; varză, 897; ventrilică, 906; vișin, 914; viță-de-vie, 923; vulturică, 928; zămoșiță, 933. Litiază vezicală: fasole, 254; fasoliță, 255; ie- nupăr, 363; linariță, 421; ovăz, 570; păpă- die, 586; păpălău, 588; pedicuță, 607; praz, 662; slăbănog, 761; splinuță, 781; strugure, 798. Lombago: bătrâniș, 63; orz, 564; urzică, 884. Luxații: pelin alb, 608; sclipeți, 744; turiță mare, 864. Maladii cardiovasculare: secară, 750. Mătreață: brustur, 80; hamei, 334; mestea- căn, 477; mușețel, 508; plâmânărică, 642; salvie, 724; stânjenel galben, 786; urzică, 884; vetrice, 909. Menopauză: păducel, 583; talpa-gâștei, 820. Menstre abundente: coada-racului, 174; cre- țușcă, 196; gorun, 323; morcov, 499. Menstre cu dureri: coada-racului, 174; coa- da-șoricelului, 175; mușețel, 508; păstâr- nac, 592; pătrunjel, 600; salată, 714; seca- ră, 750; stejar, 787; stejar brumăriu, 789; stejar pufos, 789; valerianâ, 895. Meteorism: angelică, 29; busuioc, 96; busuio- cul-cerbilor, 98; cimbrișor, 149; coada-șo- ricelului, 175; dracilă, 223; isop, 375; izmă bună, 377; izmă creață, 379; leuștean, 406; măghiran, 452; mătăciune, 463; mor- cov, 499; obligeană, 553; portocal, 655; scaiul-dracului, 736; siminoc, 759; șo- fran, 811; țelină, 871; viță-de-vie, 923;. Metriteulcerate: cerențel, 138; coada-racu- lui, 174; Metroanexite: cerențel, 138; coada-racu- lui, 174; coada-șoricelului, 175. Metroragii: bumbac, 88; frasin, 290; iarbă roșie, 357; lemn câinesc, 400; piperul-băl- ții, 631; răchitan, 678; scânteiuță, 739; spli- nuță, 781; struguri, 798; șopârliță albă, 813; traista-ciobanului, 838; troscot, 851; urzică, 884. Migrene: anason, 25; brustur dulce, 82; busu- ioc sălbatic, 98; ceapă, 127; cimbri- șor, 149; coacăz negru, 168; dediței¹, 212; hrean, 344; iasomie de pădure, 360; lăcră- mioară, 395; lămâi, 396; levănțică, 408; măghiran, 452; mușețel, 508; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roi- niță, 702; salcâm, 717; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; turiță mare, 864; țelină, 871; varză, 897; ventri- lică, 906; vinariță, 909; vișin, 914; zârnă, 934. Miopie: crăițe, 193. Miros de picioare: lemnul-Domnului, 404; salcie, 720. Miros urât în gură: sovârf, 773; salcie, 720. Mușcătură de câine: mesteacăn, 477. Mușcătură de șarpe: anason, 25; hrean, 344; turiță mare, 864. Naștere: bumbac, 88. Necroză: varză, 897. Nefrită: anghinare, 31; brad (rășină), 70; căp- șun, 116; cerențel, 138; dracilă, 223; frag, 289; măselariță, 460; măălin, 462; mesteacăn, 477; mușețel, 508; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; obligea- nă, 553; păstâmac, 592; piersic, 622; plop negru, 644; plop tremurător, 646; sala- tă, 714; struguri, 798; varză, 897; vișin, 914. Negi: ceapă, 127; laptele-cucului, 391; lă- mâi, 396; nuc, 537; păpădie, 586; ricin (ulei), 695; rostopască, 705; smochin, 763; usturoi, 890. Nervozitate: angelică, 29; bujor, 85; busu- ioc, 96; calomfir, 104; cătușnică, 122; ghiz- dei (flori), 319; hamei, 334; izmă bună, 377; levănțică, 408; mac roșu, 437; măr, 454; narcise galbene, 527; obligeană, 553; piersic, 622; porumbar, 568; rozmarin, 708; salcie, 720; sulfină, 801; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; țelină, 871; varză, 897. Index 1027 Medicină umană Neurastenie: salcie, 720; scânteiuță, 739. Nevralgie cervicobranhială: cerențel, 138; ciuboțica-cucului, 158; crețușcă, 196; dedi- ței¹, 212; ienupăr, 363; orz, 564; pătrun- jel, 600; piciorul-cocoșului, 621; pin, 627; salcie, 720; soc, 765; sunătoare, 806; tătăneasă, 825; ventrilică, 906; zâmă, 934. Nevralgie dentară: ceapă, 127; cerențel, 138; crețușcă, 196; dediței¹, 212; ienupăr, 363; pin, 627; roiniță, 702; salcâm, 717; soc, 765; splinuță, 781; sunătoare, 806. Nevralgie de trigemen: cerențel, 138; ciubo- țica-cucului, 158; crețușcă, 196; dedi- ței¹, 212; ienupăr, 363; măselariță, 460; omag¹, 556; omag³, 558; piciorul-coco- șului, 621; pin, 627; soc, 765; spânz, 778; sunătoare, 806; varză, 897. Nevralgie intercostală: cerențel, 138; ciuboți- ca-cucului, 158; crețușcă, 196; dedi- ței¹, 212; iederă, 361; ienupăr, 363; ovăz, 570; piciorul-cocoșului, 622; pin, 627; salcie, 720; soc, 765; sunătoare, 806; ven- trilică, 906; zâmă, 934. Nevroze: cătină albă, 117; dediței¹, 212; ha- mei, 334; levănțică, 408; măghiran, 452; mărar, 456; măselariță, 460; pin, 627; talpa-gâștei, 820; tei, 827; valeriană, 895. Nevroză cardiacă (astenie neurocirculato- rie): levănțică, 408; păducel, 583; pin, 627; talpa-gâștei, 820; unguraș, 880; valeriană, 895. Nicotism: pedicuță, 607. Obezitate: afin, 6; alun (mâțișori), 19; ci- reș, 156; fenicul (rădăcini), 257; iederă, 361; ienupăr, 363; lipicioasă, 423; mătase de po- rumb, 656; măr, 454; nalbă mică, 523; osul-iepurelui, 566; păpădie, 586; păs- târnac, 592; pătlăgele roșii, 598; pătlăgele vinete, 600; pepene verde, 613; pir, 632; portocal, 655; praz, 662; rozmarin, 708; soc, 765; șovârf, 773; strugure, 798; țelină, 871; ulm de câmp, 877; urzică, 884; urzică mică, 887; vișin, 914. Oboseala picioarelor: pelin negru, 611. Obstrucție hepatică: năvalnic, 531. Obstrucție intestinală: năvalnic, 531. Obstrucție vezicală: năvalnic, 531. Oligomenoree: cucurbețică, 205. Oligourie: anghinare, 31; ceapă, 127; păpă- die, 586; pătlăgele vinete, 600; pătrun- jel, 600; usturoi, 890; varză, 897; vultu- rică, 928. Oprirea secreției de lapte la sfârșitul lăuziei: anin negru, 34; pătrunjel, 600; salcie, 720; stejar, 787. Oxiurază: afin, 6; căpșun, 116; crușin, 204; ipcărige, 373; izmă bună, 377; lămâi, 396; pătrunjel, 600; pelin alb, 608; piersic, 622; săpunăriță, 731; varză, 897; vetrice, 909. Oboseală: coacăz negru, 168; morcov, 499; nap, 525; portocal, 655; urzică, 886;. Otalgii: migdal, 491. Otită: lămâi, 396; șovârf, 773. Palpitații: migdal, 491; portocal, 655; roiniță, 702; saschiu, 728; sparanghel, 776; valeriană, 895. Paludism: moșmon, 501; pătrunjel, 600. Panarițiu: cartof, 108; ceapă, 127; linte, 423; nalbă mică, 523; pecetea lui Solomon, 606; salată, 714; secară, 750; sfeclă de zahăr, 753; varză, 897; zâmă, 934. Pancreatită: coada-racului, 174; lichen de pia- tră, 410; orz, 564; urzică, 884. Pancreatită cronică: anason, 25; lichen de piatră, 410; urzică, 884. Papiloame: ricin, 694. Paradontoză: hrean, 344; scaiul-dracului, 736; scai vânăt, 737; usturoi, 890. Paralizie și pareze ale nervilor periferici: brebenel, 77; dafin, 211; dediței¹,212; dum- bravnic, 235; ghiocel, 318; iarbă gra- să, 354; măcriș, 449; măcriș mărunt, 451; norocel, 536; priboi (adjuvante), 664. Paraplegii: rozmarin, 708. Paraziți: cucurbețică, 205. Parkinson: brebenel, 77; măselariță, 460. Pecingine: alun, 19; bobornic, 67; măcriș, 449; măcriș mărunt, 451; mesteacăn, 477; pătlăgele vinete, 600; plămănărică, 642; sfeclă roșie, 755; spanac, 775; turtă, 866; urechelniță, 883; usturoi, 890; vișin, 914. Pelagră: limba-boului, 418; năpraznic, 527; schinduf, 740. Pletoră: pătlăgele roșii, 598; praz, 662; stru- gure, 798; țelină, 871; usturoi, 890; vișin, 914. Pemfigus: soc, 765. Periartrită scapulohumerală: boz, 68; coa- căz negru, 168; muștar negru, 511; nuc, 537; pătlăgele roșii, 598; pin, 627; soc, 765; sulfină, 801. Pericardită: anghinare, 31; ceapă, 127; cireș (cozi), 156; ienupăr, 363; porumb (măta- se), 658; mesteacăn, 477; mutătoare, 513; pătrunjel, 600; soc, 765; vișin (cozi), 915; vulturică, 928. Periflebită: alun, 19. Pete de ficat: ricin (ulei), 695. Picioare crăpate: gălbenele, 307. Index 1028 Medicină umană Picioare obosite, inflamate: ferigă, 259. Piele aspră: turtă, 866. Pielite: cireș, 156; merișor de munte, 475; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; sulfină, 801; vișin, 914; zămoșiță, 933. Pielonefrite: călțunași, 116; cireș, 156; faso- le, 254; nalbă de cultură, 517; sulfină, 801; vișin, 914; zmeur, 939. Pistrui: bobornic, 67; ceapă, 127; hrean, 344; scai măgăresc, 735; vișin, 914. Pirosis (arsuri la stomac): cartof, 108; salcâm, 717; varză, 897; zmeur, 939. Plăgi: buberic, 83; cartof, 108; cerențel, 138; ferigă, 259; floarea-amorului, 270; fra- sin, 290; lămâi, 396; podbal, 648; sănișoară, 730; spanac, 775; țelină, 872; varză, 897; vindecea, 910; vișin, 914. Pleurezie: ardei, 47; bănuți, 62; ceapă, 127; ulm de câmp, 877; varză, 897. Pneumonie: angelică, 29; amică, 50; căl- țunași, 116; ciuboțica-cucului, 158; coacăz negru, 168; coada-șoricelului, 175; degețel roșu, 214; hrean, 344; in, 368; lăsnicior, 398; levănțică, 408; limba-mielului, 419; lumână- rică, 429; morcov, 499; muștar negru, 511; mutătoare, 513; omag¹, 556; omag², 557; pin, 627; pochivnic, 648; propolis, 665; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; rostopască, 705; rozmarin, 708; salvie, 724; soc, 765; urzică, 884; urzică mică, 887; vineriță, 911; zârnă, 934; zmeur, 939. Poliartrite: frasin, 290. Polinevrite: grâu comun, 325; mentă, 379; mușețel, 508; muștar negru, 511. Poluții: nufăr alb, 546. Presbiție: afin, 6; cimișir, 152. Prevenirea bătrâneții: cireș, 156. Prostatită, hipertrofie de prostată: cea- pă, 127; dovleac, 219; dovlecel, 222; dum- băț, 234; fasoliță, 255; ghimpe², 315; mei păsăresc, 469; pufuliță de colină, 670; pu- fuliță de munte, 671; pufuliță de zăvoi, 672; talpa-gâștei, 820; urzică mică, 887; urzică moartă, 887; varză, 897; zmeur, 939. Prurit: asmățui, 53; crețișoară, 195; marga- retă, 445; răchitan, 678; țelină, 871; varză, 897; zârnă, 934. Psoriazis: brădișor, 73; dediței, 212; go- run, 323; lăsnicior, 398; mesteacăn, 477; migdal, 491; mierea-ursului, 490; mur, 505; nuc, 537; pătlăgele roșii (frunze), 599; pedicuță, 607; pin, 627; rostopască, 705; spanac, 775; tătăneasă, 825; țelină, 871; urzică, 884; urzică mică, 887. Pulpită: cerențel, 138; fumăriță, 306; ha- mei, 334; hrean, 344; roiniță, 702; tarhon, 823. Radiații: cătină albă, 117. Rahitism: ceapă, 127; grâu comun, 325; măslin, 462; morcov, 499; nuc, 537; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roibă, 701; stejar, 787; stejar brumâriu, 789; stejar pufos, 789; struguri, 798. Răceală: anason, 25; boz, 68; cătină roșie, 120; ciuboțica-cucului, 158; mătrea- ța-bradului, 466; muștar negru, 511; nalbă, 515; nuc, 537; pir, 632; salcâm, 717; trifoi alb, 849; țintaură, 875; zmeur, 939. Răgușeală: anason, 25; brâncuță, 74; brustur dulce, 82; busuioc sălbatic, 98; limba-mie- lului, 419; nalbă mică, 523; pătrunjel de câmp, 603; ventrilică, 906; zmeur, 939. Răni: bănuți, 62; brândușă de toamnă, 75; brustur, 80; brustur dulce, 82; buberic, 83; busuioc, 96; busuioc sălbatic, 98; cătu- șe, 121; cânepa-codrului, 122; cicoare, 146; cimbrișor, 149; cimbru, 151; ciuboțica-cu- cului, 158; coada-calului, 171; coada-șori- celului, 175; crețișoară, 195; crețușcă, 196; crușățea, 203; cucurbețică, 205; dentiță, 216; drețe, 225; drobușor, 228; gălbenele, 307; iarba-Sf. loan, 350; iarbă neagră, 356; iarbă roșie, 357; ipcărige, 373; isop, 375; izmă creață, 379; lemn câinesc, 400; lemnul-Dom- nului, 404; levănțică, 408; limba-mie- lului, 419; limba-șarpelui, 420; marga- retă, 445; măcriș, 449; măcriș mărunt, 451; mătăciune, 463; molid, 497; morcov, 499; nalbă creață, 516; nalbă de pădure, 519; năvalnic, 531; norocel, 536; nuc, 537; obligeană, 553; paltin de câmp, 575; paltin de munte, 577; pătrunjel de câmp, 603; pelin alb, 608; perișor², 619; pin, 627; plă- mânărică, 642; plop negru, 644; plop tremurător, 646; priboi, 664; revent, 691; ro- dul-pământului, 700; rotungioară, * 706; salată, 714; salcâm, 717; saschiu, 728; săni- șoară, 730; săpunăriță, 731; scai măgă- resc, 735; scaiul-dracului, 736; scânteiu- ță, 739; sfeclă furajeră, 754; sorbestrea, 770; sovârf, 773; splinuță, 781; sporici, 782; stânjenei, 758; stânjenei galben, 786; sulfină, 801; suliman, 805; sunătoare, 806; susai pădureț, 808; șofrănel, 812; ște- via-stânelor, 814; talpa-gâștei, 820; tal- pa-mâței, 822; tătăneasă, 825; toporași, 836; trestie, 847; turiță mare, 864; țintaură, 875; unghia-ciutei, 879; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoiță, 893; ventrilică, 906; vineriță, 911; volbură, 927; zgaibă, 938. Răni ale mucoasei bucale: lingurea, 422; mă- criș, 449; măcriș mărunt, 451; mușețel, 508; salcâm, 717; sorbestrea, 770; sovârf, 773; sporici, 782; șofrănel, 812. Index 1029 Medicină umană Răni purulente: coada-șoricelului, 175; găl- benele, 307; gorun, 323; iarbă mare, 354; molid, 497; morcov, 499; mușețel, 508; pe- lin alb, 608; rodul-pământului, 700; sal- câm, 717; salcie, 720; scai măgăresc, 735; schinel, 741; sorbestrea, 770; sovârf, 773; șofrănel, 812; unguraș, 880. Răni sângerânde: afin, 6; amică, 50; sal- câm, 717; saschiu, 728; sporici, 782; sorbestrea, 770; sovârf, 773; șofrănel, 812. Reconfortarea organismului: isop, 375; izmă bună, 377; izmă creață, 379; rozmarin, 708. Reglarea menstrelor: calomfir, 104; că- tușe, 121; lemn dulce², 402; păstâmac, 433; pelin, 608; salată, 714; smochin, 763. Remineralizarea organismului: coa- da-calului, 171; fasole, 254; grâu co- mun, 325; secară, 750; troscot, 851. Retenție urinară: bobornic, 67; limba-mielu- lui, 419; mei păsăresc, 469; nalbă mică, 523; osul-iepurelui, 566; pătrunjel de câmp, 603; praz, 662; scai vânăt, 737; tu- tun, 867; țelină, 871; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; varză, 897. Reumatism articular: afin, 6; agriș, 9; amă- reală¹, 22; anin negru, 34; amică, 50; bă- trâniș, 63; bob, 66; boz, 68; brad, 70; bube- ric, 83; bujor, 85; cartof, 108; castan sălbatic, 112; căpșun, 116; cătină al- bă, 117; cătină roșie, 120; cătușe, 121; cea- pă, 127; cicoare, 146; cimișir, 152; câne- pa-codrului, 122; cinsteț, 154; coacăz negru, 168; conopidă, 183; crețușcă, 196; dafin, 211; dediței, 212; dovlecel, 222; dra- cilă, 223; drețe, 225; drobiță, 226; dum- băț, 234; fag, 251; fasole, 254; ferigă, 259; frag, 289; frasin, 290; hrean, 344; iarba-Sf. loan, 350; iarbă mare, 354; iarbă nea- gră, 356; iederă, 361; ienupăr, 363; isop, 375; izmă bună, 377; izmă crea- ță, 379; jneapăn, 385; lăsnicior, 398; lemn câinesc, 400; liliac, 416; limba-boului, 418; mălin, 453; măr, 454; măselariță, 460; măslin, 462; merișor de munte, 475; mesteacăn, 477; molid, 497; moșmon, 501; mușețel, 508; muștar negru, 511; mutătoare, 513; mutulică, 514; nuc, 537; obligeană, 553; orz, 564; orzoaică, 566; osul-iepurelui, 566; păpădie, 586; pă- pălău, 588; păr, 589; pătlăgele roșii, 598; pătrunjel, 600; pelin negru, 611; pepene galben, 612; piciorul-cocoșului, 621; piersic, 622; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; rozmarin, 708; salcie, 720; salbă moale, 716; scoruș de munte, 746; siminoc, 759; soc, 765; soia, 768; spanac, 775; sporici, 782; strugure, 798; strugurii-ursului, 799; sulfină, 801; șofră- nel, 812; talpa-gâștei, 820; tarhon, 823; tătăneasă, 825; turiță mare, 864; țeli- nă, 871; untul-pământului, 881; urzică, 884; urzică mică, 887; urzicuță moartă, 889; usturoi, 890; usturoiță, 893; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; ventrilică, 906; vișin, 914; zmeur, 939. Rinite: bănuți, 62; busuioc, 96; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; ciuboțica-cucu- lui, 158; coacăz negru, 168; coada-șorice- lului, 175; lămâi, 396; salbă moale, 716; soc, 765; trei frați pătați, 845; usturoi, 890. Rinite și rinosinuzite alergice: busuioc, 96; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; ciu- boțica-cucului, 158; coada-șoricelului, 175; măceș, 447; pir, 632; rozmarin, 708; salcie, 720; soc, 765; tei, 827; țintaură, 875. Rinofaringite: sovârf, 773; stejar, 787. Rinolaringite: bănuți, 62; sovârf, 773; stejar, 787; trei frați pătați, 845. Rinosinuzite: cerențel, 138; coacăz negru, 168; coada-șoricelului, 175; mușețel, 508; răchitan, 678; salvie, 724; trei frați pătați, 845. Rosături de pantofi: stejar, 787. Sarcină: schinduf, 740; varză, 897. Sângerări din nas: lingurea, 422; struguri, 798. Scabie (râie): crușin, 204; iarbă mare, 354; iederă, 361; lemn câinesc, 400; pin, 627; stirigoaie, 793; usturoi, 890; varză, 897. Scarlatină: zmeur, 939. Scenescență: ceapă, 127; spanac, 775. Schizofrenie: orz, 564. Sciatică: anason, 25; cartof, 108; dediței¹,212; muștar negru, 511; omag¹, 556; omag³, 558; soc, 765; strugure, 798; țintau- ră, 875; urzică, 884; urzică mică, 887; varză, 897. Scleroză: aloe, 14; arnică, 50; limba-bou- lui, 418; nuc, 537; rozmarin, 708; sas- chiu, 728; scara-Domnului, 738; ustu- roi, 890. Scorbut: bobornic, 67; brâncuță, 74; creți- șoară, 195; crușățea, 203; drobușor, 228; iarbă-de-șoaldină, 352; lămâi, 396; lingu- rea, 422; măcriș, 449; măcriș mărunt, 451; portocal, 655; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; scoruș de munte, 746; sovârf, 773; varză, 897; zmeur, 939. Scrofuloză: bobornic, 67; iarba-fiarelor, 349; lăsnicior, 398; lingurea, 422; strugure, 798; ștevie, 815; țelină, 871. Scurgeri purulente din nas și urechi: ie- deră, 361. Index 1030 Medicină umană Scurgeri vaginale: iasomie de pădure, 360; slăbănog, 761. Seboree: brustur, 80; cimbru de grădină, 152; hamei, 334; mesteacăn, 477; mușețel, 508; nuc, 537; ricin, 694; salvie, 724; stejar, 787; urzică, 884; varză, 897. Sechele peliomielitice: rozmarin, 708. Senescență: ceapă, 127; spanac, 775. Silicoză: pochivnic, 647; podbal, 648. Sindrom azotermic: mesteacăn, 477. Sindrom dispeptic: schinel, 741; șovârf, 773. Sindrom hiperfoliculinic: coada-racului, 174; urzică, 884; zmeur, 939. Sinuzită: lămâi, 396; varză, 897. Somnolență: roiniță, 702. Spasme vezicale: pedicuță, 607; zâmă, 934. Spermatoree: salată, 714. Spondilită anchilozantă: iarbă mare, 354; plop negru, 644; plop tremurător, 646; salcie, 720; tătăneasă, 825; trestie, 847; trifoi roșu, 849. Stări depresive de natură climaterică: lim- ba-mielului, 419; mac, 433; obligeană, 553; talpa-gâștei, 820; usturoi, 890. Stări febrile: struguri, 798; zmeur, 939. Sterilitate: năpraznic, 527; orz, 564. Stimularea circulației periferice: cim- bru, 151. Stimularea declanșării menstruației întâr- ziate: ciocul-berzei, 155; morcov, 499; rozmarin, 708. Stimularea digestiei: amăreală¹, 22, ana- son, 25; asmățui, 53; castan, 110; că- tușnică, 122; chimen, 144; cimbrișor, 149; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; coa- da-șoricelului, 175; crețișoară, 195; da- fin, 211; dracilă, 223; lumânărica-pâmântu- lui, 428; mătăciune, 464; orz, 564; orzoaică, 566; pătlăgele roșii, 598; pelin alb, 608; pelin negru, 611; pepene galben, 612; porumbar, 568; revent, 691; schinel, 741; scânteiuță, 739; scumpie, 749; silur, 757; siminoc, 759; șovârf, 773; sporici, 782; stânjenel galben, 786; șofran, 811; talpa-gâștei, 820; trifoiște de baltă, 850; țelină, 871; ventri- lică, 907. Stimularea funcției hepatice: cimbrișor, 149; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; coa- da-șoricelului, 175; lumânărica-pă- mântului, 428; mușețel, 508; rozmarin, 708; scânteiuță, 739; sfeclă de zahăr, 753; siminoc, 759; sulfină, 801; talpa-mâței, 822; trifoi roșu, 849; trifoiște de baltă, 850; urzică, 884; urzică mică, 887. Stimularea funcției sexuale: busuioc sălba- tic, 98; negrilică, 532; ovăz, 570; praz, 662; priboi, 664; salvie, 724; schinduf, 740; scânteiuță, 739; sculătoare, 748; sânziene albe, 733; țelină, 871. Stimularea salivației: cătușnică, 122. Stimularea secreției gastrointestinale: amă- reală¹, 22; asmățui, 53; cătușnică, 122; cer- vană, 141; chimen, 144; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; morcov, 499; pătlă- gele roșii, 598; revent, 691; scânteiuță, 739; schinel, 741; scumpie, 749; siminoc, 759; urzică, 884; urzică mică, 887. Stimularea secreției laptelui la lăuze: amă- reală¹, 22; anason, 25; chimen, 144; ciu- mărea, 162; conopidă, 183; mărar, 456; morcov, 499; schinduf, 740; sorbes- trea, 770; sporici, 782; topinambur, 834; urzică, 884; urzică mică, 887. Stimularea secreției pancreatice: simi- noc, 759; urzică, 884; urzică mică, 887. Stimularea sistemului nervos: busuio- cul-cerbilor, 98; lumânărica-pâmântu- lui, 428; schinduf, 740; șofran, 811. Stimularea vederii: morcov, 499; silur, 757. Stomatită: afin, 6; anin negru, 34; coada-racu- lui, 174; crețișoară, 195; gorun, 323; lemn câinesc, 400; mătreața-bradului, 466; morcov, 499; mur, 505; mur de miriște, 506; mușețel, 508; năpraznic, 527; nuc, 537; portocal, 655; priboi, 664; salcie, 720; salvie, 724; struguri, 798; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; turiță mare, 865; urzică, 884; urzică mică, 887. Stricturi uretrale: curpen, 207; luminoa- să, 430. Sudorație: nuc, 537. Sughiț: anason, 25; mărar, 456. Supurații: secară, 750. Surditate: ceapă, 127; urechelniță, 883; varză, 897. Surmenaj: ceapă, 127; măr, 454; orez, 560; ovăz, 570; roiniță, 702; rozmarin, 708; soia, 768; struguri, 798; țelină, 871. Tabagism: pedicuță, 607. Tahicardie: dediței¹,212; isop, 375; ruscuță de primăvară, 711; usturoi, 890. Tăieturi: cicoare, 146; coacăz negru, 168; cu- curbețică, 205; iarba-fiarelor, 349; marga- retă, 445; revent, 691; zgaibă, 938. Teniază: alun (ulei), 19; dovleac, 219; cea- pă, 127; hrean, 344; rodiu, 700; usturoi, 890. Ticuri nervoase ale feței: omag¹, 556; omag³, 558. Tonic cardiac: fasole, 254;. Index 1031 Medicină umană Tonic digestiv: cimbrișor, 149; cimbru de gră- dină, 152. Tonic nervos: ciuboțica-cucului, 158; obli- geană, 553. Tonic general: măceș, 447; măceș de munte, 449; orz, 564; orzoaică, 566; turtă, 866. Tonificarea mucoasei bucale și agingiilor: anin negru, 34; răcușor, 680. Tonifierea organismului: grâu comun, 325; osul-iepurelui, 566; ovăz, 570; sclipeți, 744. Traheite: cimbrișor, 149; cimbru de grădi- nă, 152; fenicul, 257; jneapăn, 385; lemn dulce², 402; lumânărică, 429; nalbă de cultură, 517; nalbă de grădină, 518; nalbă mare, 520; năpraznic, 527; plămână- rică, 642; podbal, 648; praz, 662; smo- chin, 763; sulfină, 801; trandafir de dulceață, 839. Traheobronșită: amăreală¹, 22; arnică, 50; bame, 60; castan, 110; isop, 375; jnea- păn, 385; lichen de piatră, 410; muștar negru, 511; nalbă de cultură, 517; scai vânăt, 737; smochin, 763. Transpirație: anin negru, 34; pelin negru, 611; stejar, 787; stejar brumâriu, 789; stejar pufos, 789. Transpirație la picioare: anin negru, 34; go- run, 323; iarbă roșie, 357; paracher- niță, 580; salcie, 720; stejar, 787; stejar brumâriu, 789; stejar pufos, 789; talpa-gâștei, 820. Tricocefaloză: cimbrișor, 149; cimbru de gră- dină, 152; hrean, 344; schinduf, 740. Tricofiție: păpădie, 586; porumb, 656. Tricomonază: gălbenele, 307; hamei, 334; ia- somie de pădure, 360. Trombageită: aloe, 14; coacăz negru, 168; portocal, 655; sulfină, 801. Tromboflebită: ghimpe², 315; grâu co- mun, 325; limba-boului, 418; orz, 564; sulfină, 801. Tuberculoză pulmonară: fasole, 254; frag, 289; grâu comun, 325; hamei, 334; lichen de prun, 411; morcov, 499; nufăr alb, 546; orz, 564; pir, 632; schinduf, 740; scoruș de munte, 746; struguri, 798; ștevie, 815; troscot, 851; varză, 897; zmeur, 939. Tulburări de ciclu: leuștean, 406; pătrun- jel, 600; talpa-gâștei, 820; viță-de-vie, 923. Tulburări de circulație periferică: măceș, 447; măceș de munte, 449; smochin, 763. Tulburări digestive: busuiocul-cerbilor, 98; păpădie, 586; schinduf, 740; tarhon, 823. Tulburări nervoase: cătușnică, 122; mac, 433; obligeană, 553; roiniță, 702; rus- cuță de primăvară, 711. Tumori: cartof (crud), 108; grâu comun, 325; rostopască, 705; tătăneasă, 825; turiță mare, 864; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890. Tumori albe: usturoi, 890; varză, 897. Turbare: ghimpe², 315. Tuse: amăreală¹, 22; amăreală², 23; ana- son, 25; boz, 68; brâncuță, 74; brustur dul- ce, 82; cervană, 141; cimbrișor, 149; cimbru de grădină, 152; cinsteț, 154; ciuboțica-cu- cului, 158; coada-calului, 171; coada-șorice- lului, 175; crin alb, 197; fereguță dulce, 258; hrean, 344; iarbă mare, 354; iasomie, 360; iederă, 361; isop, 375; izmă creață, 379; lemn dulce², 402; leuștean, 406; levănți- că, 408; limba-câinelui, 419; lumânări- că, 429; mac galben, 437; măselariță, 460; merișor de munte, 475; mierea-ursului, 490; migdal, 491; nalbă mare, 520; nalbă de cultură, 517; nalbă mică, 523; nap, 525; narcise albe, 526; orz, 564; orzoaică, 566; ovăz, 570; pepene galben, 612; plămâ- nărică, 642; podbal, 648; portocal, 655; po- rumbar, 568; rapiță mare, 677; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roua-ce- rului, 707; rozmarin, 708; salată, 714; salcâm, 717; săpunăriță, 731; schinel, 741; scânteiuță, 739; scoruș de munte, 746; smirdar, 762; smochin, 763; sovârf, 773; strugure, 798; șofrănel, 812; ștevie, 815; tătăneasă, 825; toporași, 836; trei frați pătați, 845; trifoi roșu, 849; țelină, 871; unguraș, 880; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; usțuroiță, 893; varză, 897; varză chinezească, 900; varză creață, 900; vâsc, 904; ventrilică, 906; vineriță, 911; vișin, 914; volbură, 927. Tuse asmatiformă: cimbru, 151; nalbă de pădure, 519; salcâm, 717. Tuse convulsivă: amăreală¹, 22; anason, 25; cătușe, 121; cimbrișor, 149; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; dalac, 211; dedi- ței¹, 212; fenicul, 257; iasomie, 360; iede- ră, 361; leuștean, 406; levănțică, 408; lim- ba-mielului, 419; migdal, 491; nalbă de pă- dure, 519; năvalnic, 531; ovăz, 570; pin, 627; plămânărică, 642; plop negru, 644; plop tremurător, 646; porumbar, 568; ridiche neagră, 696; ridiche roșie, 696; roua-cerului, 707; salată, 714; scai măgăresc, 735; scaiul-dracului, 736; scai vânăt, 737; smochin, 763; sovârf, 773; stânjenei, 758; șofrănel, 812; tei argintiu, 827; trifoi roșu, 849; unguraș, 880; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; usturoiță, 893; vâsc, 904; vineriță, 911; volbură, 927. Index 1032 Medicină umană Țiuituri în urechi: ceapă, 127. Ulcer cutanat (tegumentar): luminoasă, 430; podbal, 648; praz, 662; salcie, 720; unguraș, 880; varză, 897; vineriță, 911. Ulcer gastroduodenal: aloe, 14; coada-ca- lului, 171; coada-șoricelului, 175; dre- țe, 225; dud alb, 231; dud negru, 233; fra- sin, 290; gălbenele, 307; lămâi, 396; lemn dulce², 402; lemnul-Domnului, 404; măr, 454; mierea-ursului, 490; mor- cov, 499; mușețel, 508; obligeană, 553; orz, 564; orzoaică, 566; plămănărică, 642; paracherniță, 580; salcâm, 717; scai mă- găresc, 735; scaiul-dracului, 736; scânteiu- ță, 739; stejar, 787; stejar brumăriu, 789; stejar pufos, 789; sunătoare, 806; susai de pădure, 809; ștevie, 815; tătăneasă, 825; troscot, 851; țelină, 871; usturoi, 890; varză, 897; volbură, 927; zmeur, 939. Ulcer la buze: sporici, 782; unguraș, 880. Ulcer varicos: alun, 19; cartof, 108; coada-ca- lului, 171; coada-șoricelului, 175; dre- țe, 225; iarbă mare, 354; lemn câinesc, 400; mătrăgună, 464; mușețel, 508; mutuli- că, 514; orz, 564; orzoaică, 566; păpă- die, 586; pătlagină, 594; rapiță mare, 677; răchitan, 678; salcie, 720; salvie, 724; scânteiuță, 739; tătăneasă, 825; turiță mare, 864; unguraș, 880; urzică, 884; ur- zică mică, 887; varză, 897; vindecea, 910. Ulcerații bucale: măcriș, 449; măcrișul-iepu- relui, 451; mușețel, 508; podbal, 648; praz, 662; salcie, 720; splinuță, 781; sporici, 782; unguraș, 880. Ulcerații: aloe, 14; anin negru, 34; asmă- țui, 53; cimbrișor, 149; cimbru, 151; coa- da-șoricelului, 175; cucurbețică, 205; găl- benele, 307; iarba-Sf. loan, 350; iarbă mare, 354; iederă, 361; leuștean, 406; nalbă mică, 523; obligeană, 553; schinel, 741; sulfină, 801; unguraș, 880; varză, 897. Ulcus cruris: limba-câinelui, 419. Umflături: mătrăgună, 464; mutulică, 514; nalbă de pădure, 519; rodul-pământu- lui, 700; slăbănog, 761; trestie, 847; ustu- roi, 890. Urcior: mărar, 456. Uremie: afin, 6; mesteacăn, 477; osul-iepu- relui, 566; pătlăgele roșii, 598; praz, 662; urzică, 884; urzică mică, 887. Uretrite: jneapăn, 385; luminoasă, 430; nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; pin, 627; pir, 632; plop negru, 644; plop tremură- tor, 646; strugurii-ursului, 798; sulfină, 801; vișin, 914; zmeur, 939. Urticarie: cătină albă, 117; coacăz negru, 168; grâu comun, 325; isop, 375; izmă bu- nă, 377; păpădie, 586; răchitan, 678; ridi- che neagră, 696; ridiche roșie, 696; stânjenel galben, 786; trei frați pătați, 845; urzică, 884; urzică mică, 887. Ușurarea activității digestive: isop, 375; izmă bună, 377. Vaginită: dracilă, 223; gălbenele, 307; ha- mei, 334; iasomie, 360; răchitan, 678; tran- dafir de câmp, 839; trandafir de dulcea- ță, 839; trandafir de lună, 841; urzică, 884; urzică mică, 887. Varice: alun, 19; castan sălbatic, 112; gălbe- nele, 307; grâușor, 327; năpraznic, 527; pă- pădie, 586; priboi, 664; salvie, 724; sulfină, 801; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890. Vătămătură (hernie): papură, 579. Viermi intestinali: anason, 25; brustur dul- ce, 82; calomfk, 104; ceapă, 127; cimbri- șor, 149; cimbru, 151; coada-șoricelu- lui, 175; conopidă, 183; corn, 187; crușin, 204; dovleac, 219; dovlecel, 222; ferigă, 259; frăsinel, 292; iarbă grasă, 354; iarbă mare, 354; hrean, 344; linariță, 421; lumânărica-pământului, 428; măceș, 447; măceș de munte, 449; măslin, 462; morcov, 499; negrilică, 532; nuc, 537; pelin alb, 608; pelin negru, 611; piersic, 622; re- chie², 688; urechelniță, 883; urzică, 884; urzică mică, 887; usturoi, 890; vale- riană, 895; vetrice, 909; virnaț, 913. Vitiligo: țelină, 871. Vomismente: angelică, 29; anghinare, 31; coada-calului, 171; gutui, 329; izmă bu- nă, 377; mătăciune, 463; pelin alb, 608; pe- pene galben, 612; roiniță, 702; scum- pie, 749; siminoc, 759; ștevie, 815; toporași, 836; valeriană, 895. Index - plante folosite în cosmetică Acnee: hamei, 334; iarbă-de-șoaldină, 352; lă- mâi, 396; mărar, 456; nap, 525; pătlăgele roșii, 600; praz, 662; varză albă, 900; varză creață, 900. Afecțiuni oculare: silur, 757; turiță mare, 865. Aromatizare: levănțică, 408; sulfină, 801. Blefarită: trandafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841. Bube pe pielea capului: schinduf, 740. Catifelareași hidratrarea pielii: migdal, 492. Catifelarea tenului: castravete, 113; migdal, 492; orez, 560; rozmarin, 708. Camuflarea încărunțirii: struguri, 798. Căderea părului; iarbă mare, 354; ienu- păr, 363; levănțică, 408; măslin, 462; pedicuță, 607. Combaterea roșeții feței: praz, 662. Conjunctivită: gutui, 329; trandafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841; turiță mare, 865. Cosmetică oculară: mușețel, 508; nuc, 537; silur, 757. Crăpături pe buze, față, mâini: măslin, 462. Crăpături pe mâini și sân: gutui, 329; măslin, 462. Creșterea elasticității tenului: cireș, 156; vișin, 914. Creșterea părului: drețe, 225; iarbă ma- re, 354; mesteacăn, 477; pedicuță, 607; rozmarin, 708. Cearcăne la ochi: tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830. Colorarea părului: nuc, 537. Combaterea căderii părului: iarbă mare, 354; ienupăr, 363; levănțică, 408; măslin, 462; pedicuță, 607; sporici, 782; stejar, 787; stejar brumăriu, 789; stejar pufos, 789. Combaterea erupțiilor pe față: praz, 662. Combaterea petelor de pe față: morcov, 499. Combaterea pistruilor: castravete, 113; hrean, 344; urechelniță, 883. Combaterea ridurilor: castravete, 113. Cuperoză (rețele de vinișoare roșii și vineții pe nas și pomeții obrajilor): nalbă creață, 517; nalbă de cultură, 518; nalbă mare, 520. Curățirea punctelor negre de pe față: pătlăgele roșii, 600. Curățirea tenului: pecetea lui Solomon, 606; strugure, 798. Decongestionarea tenului: praz, 662. Evitarea zbârcirii tenului: albăstrele, 10. Frăgezirea tenului: pătlăgele roșii, 600. Igienă oculară: gălbenele, 307; mușețel, 508; nuc, 537; pătlagină, 594; pătlagină mare, 598. Index 1034 Plante folosite în cosmetică Imprimarea de reflexe frumoase pârului: praz, 662. Inflamații oculare: sulfină, 801. Infecții oculare: fenicul, 257. Iritații ale tenului: mărar, 456; mușețel, 508. Iritații ale ochilor: nalbă creață, 517. Iritații ale pielii de pe față și mâini: nalbă creață, 517. împrospătarea tenului: strugure, 798. împiedicarea căderii părului: iarbă ma- re, 354; mesteacăn, 477; salvie, 724. înfrumusețarea tenului: căpșun, 116; mor- cov, 499; orez, 560. îngrijirea părului: nuc, 537. îngrijirea tenului: toporași, 836. întărirea rădăcinii părului: iarbă ma- re, 354; ienupăr, 363; mesteacăn, 477; nuc, 537; salvie, 724; stejar, 787; țin- taură, 875. întărirea unghiilor casante: lămâi, 396. întreținerea pielii mâinilor: migdale, 492; măslin, 462; pătlăgele roșii, 600; stân- jenel, 758. Mătreață: hamei, 334; rozmarin, 708; schin- duf, 740; țintaură, 875; urzică, 884. Ochi obosiți: silur, 757; trandafir de dulcea- ță, 840; trandafir de lună, 841. Oprirea căderii părului: drețe, 225. Pleoape ridate: albăstrele, 10; trandafir de dulceață, 839; trandafir de lună, 841. Prevenirea căderii părului: ienupăr, 363. Redarea culorii albe a dinților: lămâi, 396. Regenerarea părului: țintaură, 875. Riduri: mușețel, 508; nalbă mare, 520; sună- toare, 808; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830. Seboree: cimbrișor, 149; cimbru, 151; gu- tui, 329; hamei, 334; izmă bună, 377; țintaură, 875; urzică, 884. Stimularea creșterii părului: iarbă mare, 354; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830. Strălucirea părului: lămâi, 396. Ten cu acnee: hamei, 334; lămâi, 396; mărar, 456. Ten gras, seboree: cimbrișor, 149; cim- bru, 151; gutui, 329; hamei, 334; izmă bu- nă, 377; lămâi, 396; mușețel, 508; pătlăgele roșii, 600; salvie, 724. Ten iritat: gutui, 329; jneapăn, 385; mușe- țel, 508; nalbă creață, 517. Ten înroșit: jneapăn, 385. Ten palid: mușețel, 508. Ten ridat: mușețel, 508; nalbă mare, 520; su- nătoare, 808; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830. Ten uscat: gălbenele, 307; gutui, 329; mu- șețel, 508; nalbă mare, 520; răchitan, 679; sunătoare, 808. Tonifierea părului: hamei, 334; mestea- căn, 477; urzică, 884. Tonifierea tenului: albăstrele, 10; castrave- te, 113; măr, 456. Vindecarea echimozelor de pe față: pecetea lui Solomon, 606. Index - medicină veterinară Boli care pot fi tratate cu plante Afecțiunea ongloanelor: anin negru, 34. Afecțiuni ale căilor respiratorii: leuștean, 406; pătlagină, 594. Afecțiuni cronice hepatice: anghinare, 31; armurariu, 49; mesteacăn, 477. Afecțiuni digestive: fenicul, 257. Afecțiuni hepatice: turiță mare, 865. Afecțiuni podale: lemn câinesc, 400; nuc, 537. Afecțiuni pulmonare: anason, 25; cim- bru, 151; cimbru de grădină, 152; cimbri- șor, 149; ciuboțica-cucului, 158; coada-ca- lului, 171; fenicul, 257; iarbă mare, 354; ienupăr, 363; ipcărige, 373; limba-mielu- lui, 419; lumânărică, 429; mărar, 456; plă- mânărică, 642; sulfină, 801; troscot, 852. Afecțiuni renale: albăstrele, 10; ange- lică, 29; anghinare, 31; busuioc, 96; ceapă, 127; cicoare, 146; ciuboțica-cu- cului, 158; coacăz negru, 168; coada-ca- lului, 171; crețișoară, 195; crețușcă, 196; frag, 289; frasin, 290; iarbă mare, 354; ienupăr, 363; leuștean, 406; limba-mie- lului, 419; măceș, 447; merișor de munte, 475; mesteacăn, 477; osul-iepu- relui, 568; pătrunjel, 600; plămână- rică, 642; plop, 646; podbal, 646; porumb, 656; zmeur, 940; strugu- rii-ursului, 798; ștevia-stânelor, 814; troscot, 852; usturoiță, 893. Afecțiuni respiratorii: mac de câmp, 436; pin, 629. Agalaxie: crin alb, 197. Anchilostomiază: tămâiță de grădină, 824. Angiocolită: chimen, 144. Anorexie: aloe, 14; anason, 25; angelică, 29; anghinare, 31; armurariu, 49; cicoare, 146; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; cim- brișor, 149; ghințură galbenă, 316; ghințură pătată, 317; hamei, 334; măceș, 447; mo- lid, 498; mur, 505; muștar, 512; obligea- nă, 555; roiniță, 702. Ariceală: grâu comun, 325. Arsuri: aloe, 14; ceapă, 127; gălbenele, 307; in, 368; mușețel, 508; nuc, 537; plop, 646; sovârf, 773; sunătoare, 808. Ascită: fasole, 254; turtă, 866. Astm: ciumăfaie, 161. Atonia prestomacelor: ghințură galbenă, 316; ghințură pătată, 317; hrean, 344; in, 368; pelin alb, 608; pelin negru, 611; stiri- goaie, 793. Atonie ruminală: hrean, 344. Atonie uterină: ștevia-stânelor, 814. Blefarită: pătlagină, 594. Boli ale sistemului nervos central: valeria- nă, 895. Boli infecțioase: coacăz negru, 168. Bronhopneumonii: săpunăriță, 733; stiri- goaie, 793; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; trei frați pă- tați, 846. Bronșită: amăreală¹, 22; chimen, 144; cim- bru, 151; cimbru de grădină, 152; cimbri- șor, 149; fenicul, 257; hrean, 344; isop, 375; lemn dulce¹, 402; lumânărică, 429; mă- trăgună, 464; nalbă de cultură, 518; nalbă Index 1036 Medicină veterinară de pădure, 520; nalbă mare, 520; păt- lagină, 594; plop, 646; salvie, 724; săpu- năriță, 733; scai vânăt, 737. Catar al căilor respiratorii: pir, 632; urzică moartă albă, 887. Catar intestinal: pir, 632. Catar pulmonar: hrean, 344. Cistite: albăstrele, 10; busuioc, 96; cireș, 156; ciuboțica-cucului, 158; coada-calului, 171; coada-șoricelului, 175; fasole, 254; frag, 289; frasin, 290; leuștean, 406; mă- ceș, 447; merișor de munte, 475; mestea- căn, 477; năpraznic, 529; nuc, 537; osul-iepurelui, 568; pătrunjel, 600; pin, 629; plămănărică, 642; porumbar, 568; turtă, 866; urzică moartă albă, 887. Cistite hemoragice: arnică, 50; bujor, 85; busuioc, 96; coada-calului, 171; coada-ra- cului, 174; coada-șoricelului, 175; creți- șoară, 195; gălbenele, 307; ghințură gal- benă, 316; ghințură pătată, 317; leurdă, 406; leuștean, 406; năpraznic, 529; nuc, 537; osul-iepurelui, 568; porum- bar, 568. Congestie pulmonară: muștar, 512. Conjunctivită: gălbenele, 307; mușețel, 508; pătlagină, 594; urechelniță, 883. Colici: anason, 25; coada-șoricelului, 175; co- riandru, 185; fenicul, 257; mac de grădi- nă, 433; roiniță, 702. Colită: nalbă de cultură, 517; nalbă mare, 520; nalbă de pădure, 519. Contuzii: arnică, 50. Constipații: aloe, 14; cicoare, 146; cru- șin, 204; drojdie de bere, 230; floarea-soa- relui, 275; frasin, 290; in, 368; lemn dul- ce¹, 402; mătrăgună, 464; muștar, 512; revent, 691; ricin, 694. Convalescență: angelică, 29; cerențel, 138; coacăz negru, 168; grâu comun, 325; măceș, 447. Coree: valeriană, 895. Crampe abdominale: izmă bună, 377; mă- rar, 456; măselariță, 460. Debilitate: angelică, 29; cerențel, 138; ha- mei, 334; molid, 498. Degerături: gălbenele, 307. Dermatite, dermatoze: aloe, 14; brustur, 80; coada-șoricelului, 175; grâu comun, 325; mesteacăn, 477; mușețel, 508; pedicu- ță, 608; scai vânăt, 737; turtă, 866; urechel- niță, 883; usturoiță, 893. Diaree: albăstrele, 10; castan, 110; cireș, 156; mușețel, 508; pătlagină, 594; plămână- rică, 642; roiniță, 702; salcie, 720; sclipeți, 744; sorbestrea, 771; vișin, 914. Dischinezie biliară: anghinare, 31; cicoare, 146; cimbru, 151; cimbru de grădi- nă, 152; cimbrișor, 149; coada-șoricelu- lui, 175; porumb, 656; siminoc, 759. Dispepsii: albăstrele, 10; izmă bună, 377. Ectoparaziți: anason, 25; cimbru, 151; cimbru de grădină, 152; cimbrișor, 149. Eczeme: arnică, 50; brustur, 80; cerențel, 138; coada-calului, 171; coada-șoricelului, 175; gălbenele, 307; grâu comun, 325; ipcări- ge, 373; mesteacăn, 477; mușețel, 508; nalbă de cultură, 518; nalbă mare, 520; nalbă de pădure, 520; năpraznic, 529; nuc, 537; orez, 560; pedicuță, 608. Edeme: castan, 110; siminoc, 759; sul- fină, 801. Enterită: anin negru, 34; cerențel, 138; coa- da-racului, 174; crețișoară, 195; grâu co- mun, 325; izmă bună, 377; mur, 505; nuc, 537; orez, 560; ovăz, 570; porum- bar, 568; răchitan, 679; răcușor, 680; tros- cot, 852; turită mare, 865; urzică moartă albă, 887. Enterită hemoragică: coada-racului, 174; năpraznic, 529; orez, 560; orz, 564; răchitan, 679; răcușor, 680. Enterocolită: chimen, 144; cimbru, 151; cim- bru de grădină, 152; cimbrișor, 149; coa- da-racului, 174; izmă bună, 377; mușețel, 508; salvie, 724; sunătoare, 808. Emfizem pulmonar: degețel lânos, 213; degețel roșu, 214. Epilepsie: valeriană, 895. Faringită: salvie, 724. Fascioloză: castravete, 113; drobușor, 228; fasole, 254; hrean, 344; iarbă mare, 354; mălin, 453; măslin, 462; nuc, 537; nufăr alb, 546; secară, 750. Fistule: năpraznic, 529; nuc, 537; usturoi- ță, 893. Flegmon: in, 368; usturoiță, 893. Furculiță putredă: stejar, 787; stejar brumăriu, 789. Furunculoză: brustur, 80; ceapă, 127; coa- da-șoricelului, 175; drojdie de bere, 230; gălbenele, 307; in, 368; nalbă de cultu- ră, 518; nalbă mare, 520; nalbă de pă- dure, 520; nuc, 537; șovârf, 773. Index 1037 Medicină veterinară Furunculoză mamară: brustur, 80; drojdie de bere, 230. Gastrită: dud alb, 231; dud negru, 233; gălbe- nele, 307; mușețel, 508; troscot, 852; turiță mare, 865. Gastroenterită: anin negru, 34; cerențel, 138; crețișoară, 195; dud alb, 231; dud ne- gru, 233; lemn dulce¹, 402; merișor de mun- te, 475; molid, 498; nalbă de cultură, 518; nalbă mare, 520; nalbă de pădure, 520; năpraznic, 529; orez, 560; orz, 564; ovăz, 570; stejar, 787; stejar brumăriu, 789; stejar pufos, 789; strugurii-ursului, 798; traista-ciobanului, 838; trei frați pătați, 846; troscot, 852. Gingivită: nuc, 537. Helmintoză: ceapă, 127; dovleac, 219; pelin alb, 608; usturoi, 890. Hematurie: bujor, 85. Hemoragii uterine: cornul-secarei, 190. Hemostatic: călin, 115. Hepatită: cicoare, 146; năpraznic, 529. Hidropizie: degețel roșu, 214. Hiperperisțaltism digestiv: valerianâ, 895. Hipodermoză: boz, 68; stirigoaie, 793. Hipogalaxie: anason, 25; bănuți, 62; cal- cea-calului, 103; crin de pădure, 198; iarbă mare, 354; linariță, 421; lumână- rică, 429; mama-pădurii, 598; mărar, 456; mutătoare, 514; nufăr alb, 546; tătă- neasă, 826; urzică, 884; urzică mică, 887. Icter: fenicul, 257. Inapetență: chimen, 144. Indigestii: albăstrele, 10; aloe, 14; anason, 25; armurariu, 49; ceapă, 127; drojdie de be- re, 230; floarea-soarelui, 275; izmă bu- nă, 377; măceș, 447; mur, 505; orz, 564; pelin alb, 608; turtă, 866. Inflamația mucoaselor: nalbă de cultură, 518; nalbă de pădure, 520; nalbă mare, 520. Inflamație: castan, 110; mușețel, 508; sul- fină, 801; tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830; troscot, 852. Inflamații ale tubului digestiv: corian- dru, 185; in, 368. Inflamații ale căilor respiratorii: lichen de piatră, 410; mătreața-bradului, 467. Impetigo: drojdie de bere, 230. Insecticid: ardei, 47; roiniță, 702. Insuficiență cardiacă: degețel lânos, 213; de- gețel roșu, 214; ruscuță de primăvară, 712; silur, 757; talpa-gâștei, 820. Intoxicații: drojdie de bere, 230; mușețel, 508; siminoc, 759. Impâslirea rumenului: in, 368. Laringită: lumânărică, 429. Mamite hemoragice: leurdă, 406; urechelni- ță, 883. Mastită: crin alb, 197; leurdă, 406. Meteorism: chimen, 144; salvie, 724. Mialgii: muștar, 512. Miozite: muștar, 512; pin, 629. Nefrită: coada-șoricelului, 175; fasole, 254; ip- cărige, 373; pir, 632; porumbar, 568; turtă, 866. Nefropatii: pir, 632. Nevroză: talpa-gâștei, 820. Otită: urzică moartă albă, 887. Panarițiu: ceapă, 127; lemn câinesc, 400; ste- jar, 787. Papilomatoză: coada-șoricelului, 175; gălbe- nele, 307; rostopască, 705; urechelniță, 883. Pareza prestomacelor: mur, 505. Pielite: cireș, 156; pin, 629; vișin, 914. Pielonefrite: cireș, 156; coada-șoricelu- lui, 175; urzică moartă albă, 887. Piodermii: drojdie de bere, 230. Plăgi: aloe, 14; anin negru, 34; ceapă, 127; cerențel, 138; coada-racului, 174; crin alb, 197; gălbenele, 307; hamei, 334; ipcări- ge, 373; isop, 375; lichen de piatră, 410; limba-mielului, 419; mătreața-bradului, 467; mur, 505; năpraznic, 529; plâmânărică, 642; plop, 646; răcușor, 680; roiniță, 702; sul- fină, 801; sunătoare, 808; troscot, 852; usturoi, 890; usturoiță, 893. Plăgi atone: cătină albă, 117; coada-ca- lului, 171; crin alb, 197; hamei, 334; iarbă neagră, 356; lemn câinesc, 400; mușețel, 508; răchitan, 679; răcușor, 680; troscot, 852; urechelniță, 883. Index 1038 Medicină veterinară Plăgi cu larve: boz, 68; brustur, 80; ciumă- faie, 161; iarbă roșie, 357; lumânărică, 429; nuc, 537; omag, 556; piperul-bălții, 631; răcușor, 680; sunătoare, 808. Plăgi hemoragice: crețișoară, 195; fra- sin, 290. Plăgi inflamate: amică, 50; crețișoară, 195; crin alb, 197; troscot, 852. Plăgi purulente: gălbenele, 307; mușe- țel, 508; salvie, 724; turtă, 866. Plăgi varicoase: pătlagină, 594. Pleurită: muștar, 512. Pneumonie: săpunăriță, 733; trei frați pă- tati, 846. Răni: coada-șoricelului, 175; crețișoară, 195. Reglarea motricității tractusului gastroin- testinal: amăreală¹, 22. Repaus mamar: salvie, 724. Retenție placentară: ceapă, 127; cornul-seca- rei, 190; orz, 564; ovăz, 570; tătănea- să, 826. Retenție urinară: ardei, 47; cânepă, 123; cea- pă, 127; pătrunjel, 600. Reumatism: crețușcă, 196; măselariță, 461; pin, 629; plop, 646. Rujet: zgaibă, 938. Ruminator: brustur, 80; ceapă, 127; coada-șo- ricelului, 175; ienupăr, 363; păpădie, 586; pelin alb, 608; pelin negru, 611; ștevie, 815. Scabie: lemn câinesc, 400; turtă, 866. Spasme intestinale: mușețel, 508. Sedativ: călin, 115. Stări alergice: mușețel, 508; turiță mare, 865. Stări a frigore: amăreală¹, 22; angelică, 29; brustur, 80; busuioc, 96; crețușcă, 196; crin alb, 197; frasin, 290; hrean, 344; ienu- păr, 363; izmă bună, 377; leurdă, 406; lim- ba-mielului, 419; lumânărică, 429; mac de câmp, 437; măceș, 447; merișor de munte, 475; nalbă de cultură, 518; nalbă de pădure, 520; nalbă mare, 522; nă- praznic, 529; pir, 632; soc, 767; spânz, 780; urechelniță, 883; usturoiță, 893. Stări de inapetență: amăreală¹, 22. Stări de excitație ale sistemului nervos cen- tral: tei argintiu, 827; tei cu frunza mare, 829; tei pucios, 830. Stări febrile: angelică, 29; anghinare. ami- că, 50; crin alb, 197; isop, 375; năpraz- nic, 529; spânz, 780; turtă, 866; țintaură, 875; urechelniță, 883; ustu- roiță, 893. Stări inflamatorii ale mucoaselor: mușe- țel, 508. Stări toxice: brustur, 80; mușețel, 508. Stimularea digestiei: anghinare, 31; coada-șo- ricelului, 175; ienupăr, 363; muștar, 512; obligeană, 555; păpădie, 586; pelin alb, 608; pelin negru, 611; schinel, 741; trifoiște de baltă, 851; țintaură, 875. Stimularea funcției hepatice: trifoiște de bal- tă, 851; țintaură, 875. Stimularea secreției de lapte: amăreală¹, 22; anason, 25; chimen, 144; coriandru, 185; roiniță, 702. Stimulent gastric: aloe, 14; anghinare, 31; coada-șoricelului, 175; ienupăr, 363; muștar, 512; obligeană, 555; păpădie, 586; pelin alb, 608; pelin negru, 611; schinel, 741; trifoiște de baltă, 851. Stomatită: anin negru, 34; frag, 289; lemn câi- nesc, 400; mușețel, 508; nuc, 537. Șoareci: lumânărică, 429. Tonic: coacăz negru, 168; măceș, 447; mes- teacăn, 477; molid, 498; obligeană, 555; ovăz, 570; păpădie, 586; roiniță, 702; troscot, 852. Traheobronșită: năpraznic, 529. Traumatisme: ciuboțica-cucului, 158. Tricofiție: coada-șoricelului, 175. Trichomonază vaginală: gălbenele, 307. Tulburări de metabolism: anghinare, 31; că- tină albă, 117; dud alb, 231; dud ne- gru, 233; ghințură galbenă, 316; ghințură pătată, 317. Tulburări de ritm cardiac: lăcrămioară, 395. Tulburări gastrointestinale: busuioc, 96; ghințură galbenă, 316; ghințură păta- tă, 317; urzică moartă albă, 887. Tumori: urzică moartă albă, 887. Ulcer: gălbenele, 307; răcușor, 680; urzică moartă albă, 887. Ulcerații: aloe, 14; năpraznic, 529; salvie, 724. Ulcere cutanate: cerențel, 138; coada-ra- cului, 174. Viermi intestinali: hrean, 344; usturoiță, 893. asueid PLANȘA I 1. Agriș (Ribes uva-crispa, soiul May-Duke); 2. Agriș (Ribes uva-crispa, soiul Triumphant); 3. Albăstrele (Centaurea cyanus), 4. Alun (Corylus avellana); 5. Anghinare (Cynara scolymusY 6. Anin de munte (Alnus viridis) PLANȘA II 1. Anin negru (Alnus glutinosa)} 2. Arbore de cacao (Theobroma cacao)} 3. Armurariu (Silybum marianum)} 4. Arnică (Amica montana)} 5. Asmățui (Antbriscus cerefolium) PLANȘA III 1. Băloșel (Russula foetans), 2. Bănuți (Bellis perennis); 3. Bibilică (Fritillaria meleagrisY, 4. Bob (Vicia faba^ 5. Boz (Sambucus ebulus-, a - ramură cu flori, b - ramură cu fructe) PLANȘA IV 1. Brad (Abies alba)', 2. Brădișor (Huperzia selago)', 3. Brândușă de toamnă (Colchicum autumnale)', 4. Brustur (Arctium lappa)’, 5. Brustur dulce (Petasites bybridus)-, 6. Bulbuci de munte (Trollius europaeus) PLANȘA V 1. Bumbac (Gossypium herbaceum); 2. Burete cu perucă (Coprinus comatus); 3. Burete de mai (Calocybe gambosa)', 4. Burete de rouă (Coprinus micaceusY 5. Burete dulce (Lactarius volemus); 6. Burete lăptos (Lactarius piperatus); 7. Buretele-cerbilor (Scle- roderma aurantium) PLANȘA VI 1. Burete pestriț (Amanita pantherina)- 2. Burete puturos (Phallus impudicus); 3. Burete șerpesc (Macrolepiota procera), 4. Burete țepos (Hydnum repandum); 5. Bureți de prun¹ (Rhodophyllus clypeatus)', 6. Bureți flocoși (Lactarius torminosus), 7. Bureți gălbiori (Lactarius mitissimus) PLANȘA VII 1. Busuiocul-cerbilor [mentha pulegium), 2. Buza-caprei (Boletus subtomentossus), 3. Cafea (Coffea arabica)} 4. Cais (Armeniaca vulgaris)} 5. Calomfir (Chrysanthemum balsamita) PLANȘA VIII 1. Cardon (Cynara cardunculus); 2. Carpen (Carpinus betulus)', 3. Cartof (Solanum tuberosum)', 4. Castan (Castanea sativa)', 5. Castan sălbatic (Aesculus hippocastanum) PLANȘA IX 1. Castravete (Cucumis sativus); 2. Cașiță (Iris graminea); 3. Călin (Viburnum opulus); 4. Căpșun (Fragaria moschata); 5. Cătușe (Ballota nigra); 6. Cătușnică (Napeta cataria) PLANȘA X 1. Ceai chinezesc (Thea sinensis)} 2. Ceapa-ciorii (Muscari neglectum)} 3. Ceapă (Allium cepa) (a - inflorescență; b - bulb); 4. Ceapă de iarnă (Allium fistulosum); 5. Ceapă de munte (Allium victorialis) PLANȘA XI 1. Ceapă eșalotă (Allium escalonicum)', 2. Cer (Quercus cerris)', 3. Cerențel (Geum urbanum); 4. Cervană (Licopus eurcpaeus)', 5. Cetină de negi (Junîperus sabina)', 6. Chimen (Carum carvi) PLANȘA XII 1. Cicoare (Cichorum inthybusY, 2. Cimbrișor (Thymus serpyllum)-, 3. Cimbru (Thymus vulgaris)-, 4. Cimbru de grădină (Satureja hortensis)-, 5. Cinsteț (Salvia glutinosa) PLANȘA XIII 1. Ciolan (Ptychoverpa bohemica); 2. Cireș (cerasus sp.); 3. Ciuboțica-ursului (Cortusa matthioli); 4. Ciuboțică mică (Primula elatior); 5. Ciumăfaie (Datura stramonium); 6. Ciumărea (Galega officinalis) PLANȘA XIV 1. Ciupercă de bălegar (Agaricus campestris); 2. Ciupercă de câmp (Agaricus arvensis); 3. Cânepa-codrului (Eupatorium cannabinum)’, 4. Cânepă (Cannabis sativa) (a - mascul; b - femelă) PLANȘA XV 1. Coacăz negru (Ribes nigrum); 2. Coacăz roșu (Ribes rubrum); 3. Coada-calului (Equisetum arvense); 4. Coada-calului de mare (Equisetum telmateja); 5. Coada-racului (Potentilla anserina) PLANȘA XVI 1. Conopidă (Brassica oleracea, var. botrytis, subvar. cauliflora)’, 2. Coriandru (Cori- andrum sativum)', 3. Corn (Cornus mas)', 4. Cornaci (Trapa natans)', 5. Cornișor (Lyca podium annotinum)', 6. Crăiță (Amanita caesarea) PLANȘA XVII 1. Crănțânei (Russula delica); 2. Creasta-cocoșului² (Sparassis crispa); 3. Crețușcă (Filipendula ulmaria); 4. Crin alb (Lilium candidam); 5. Crin de pădure (Lilium martagon); 6. Crușin (Frangula alnus) PLANȘA XVIII 1. Cuci (Amanita rubescens); 2. Curpen (Ciematis vitalba); 3. Dafin (Laurus nobilis); 4. Dalac (Paris quadrifolia)', 5. Dediței² (Pulsatilla vulgaris); 6. Degețel roșu (Digitalis pur- purea) PLANȘA XIX 1. Dentiță (Bidens tripartita)] 2. Dovleac (Curcubita pepo)] 3. Dracilă (Berberis vulgaris)] 4. Dragavei (Rumex crispus)] 5. Drețe (Lysimacbia nummularia)] 6. Dud alb (Morus alba) PLANȘA XX 1. Dud negru (Morus nigra); 2. Dughie (Setaria italica, ssp. mocharicum); 3. Dumbăț (Teucrium chamaedrys); 4. Dumbravinc (Melitis melissophyllum); 5. Fag (Fagus sylvatica); 6. Fasole (Phaseolus vulgaris) PLANȘA XXI 1. Fereguță dulce (Polipodium vulgare); 2. Ferigută de stâncă (Cystopteris fragilis); 3. Floarea-amorului (Plumbago europaea); 4. Floarea-cucului (Lychnis flos-cuculi); 5. Floarea-soarelui (Helianthus annuus); 6. Floare de colț (Leontopodium alpinum) PLANȘA XXII 1. Floare de lotus (Nymphaea lotus var. thermalis)’, 2. Frag (Fragaria vescaY 3. Frasin (Fraxinus excelsior); 4. Frăsinel (Dictamnus albuș)’, Fumăriță (Fumaria officinalis) PLANȘA XXIII 1. Garoafă de cultură (Dianthus caryophyllus)’, 2. Garofița-Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)', 3. Gălbenele (Calendula officinalis)', 4. Gălbinele (Lysimachia vulgaris)', 5. Gălbiori (Cantharellus cibarius); 6. Ghebe de brad (Lepiota clypeolaria) PLANȘA XXIV 1. Ghebe pucioasă (Hypholoma fasciculare); 2. Ghebe¹ (Armillariellea meleea); 3. Ghe- be² (Armillariellea tabescens); 4. Ghimpe¹ (Ruscus aculeatus); 5. Ghiocel (Galanthus nivalis); 6. Ghințură galbenă (Gentiana Iuțea); 7. Ghizdei (Lotus corniculatus); 8. Gogoașe (Bovista nigrescens) PLANȘA XXV 1. Gorun (Quercus petrea); 2. Grâu comun (Triticum aestivum); Grâu durum (Triticum durum); Grâușor (Ranunculus ficaria); 5. Gutui (Cydonia oblonga); 6. Hamei (Humulus lupulus) PLANȘA XXVI 1. Hrib (Boletus edulis); 2. Hrib țigănesc (Boletus satanus)’, 3. Hribul-vrăjitoa.rei (Boletus luridus)', 4. Hrișcă (Fagopyrum esculentum)-, 5. Iarba-Sf. loan (Salvia sclarea); 6. Iarbă mare (Inula nelenium) PLANȘA XXVII 1. Iarbă neagră (Calluna vulgaris)} 2. Iarbă roșie (Polygonum persicaria)} 3 lasca-fagului (Fomes fomentarius)} 4. lasca-stejarului (Phellinus robustus)} 5. Iască (Ganoderma applanatum)} 6. Iasomie (Jasminum officinale) PLANȘA XXVIII 1. Iasomie sălbatică (Jasminum fruticans)', 2. Iederă (Hedera helix); 3. Iederă albă¹ (Daphne blagaiana)’, Iederă albă² (Daphne /aureola)’, 5. Ienupăr (Juniperus communis)’, 6. In (Linum usitatissimum)’, 7. Isop (Hyssopus officinalis) PLANȘA XXIX 1. Izma-broaștei (Mentha aquatica); 2. Jneapăn (Pinus mugo); 3. Jugastru (Acer cam- pestre); 4. Laba-ursului (Ramaria aurea); 5. Lalea (Tulipa gesneriana); 6. Laptele-cucului (Euphorbia cyparissias) PLANȘA XXX 1. Lăcrămioare (Convallaria majalis)’, 2. Lămâi (Citrus limon)’, 3. Lemn câinesc (Ligustrum vulgare)-, 4. Lemn dulce² (Glycyrrhiza glabra)-, 5. Leurdă (Allium ursinum)-, 6 Leuștean (Levisticum officinale)-, 7. Levănțică (Lavandula angustifolia) PLANȘA XXX! i. Liliac (Syringa vulgaris): 2. Limba-boului (Anchusa officinalis)’, 3. Limba-mielului (Borago officinalis): 4. umba-șarpelui (Ophioglossum vulgatum): 5. Linariță (Linaria vulgaris): 6. Lingurița-zânelor (Ganoderma lucidum) PLANȘA XXXII 1. Linte (Lens culinaris)} 2. Lipicioasă (Galium aparine)} 3. Lobodă (Atriplex hortensis)} 4. Lumânărica-pământului (Gentiana asclepiadea)} 5. Lumânărică¹ (Verbascum densi- florum)} 6. Lumânărică² (Verbascum phlomoides); 7. Luminoasă (Clematis recta) PLANȘA XXXIII 1. Lupin (Lupinus albus)\ 2. Lupin galben (Lupinus luteus); 3. Mac (Papaver somniferum); 4. Mac de câmp (Papaver rhoeas); 5. Mac de munte (Papaver coronasanctistephani); 6. Margaretă (Leucanthemum vulgare); 7. Mazăre (Pisum sativum) PLANȘA XXXIV I. Măceș (Roșa canina)} 2. Măceș de munte (Roșa pendulina)} 3. Măcriș (Rumex acetosa)} 4. Măcriș mărunt (Rumex acetosella)} 5. Măcrișul-iepurelui (Oxalis acetosella)} 6. Mălin (Prunus padus)} 7. Măr (Malus domestica^ PLANȘA XXXV 1. Măselariță (Hyosciamus niger)] 2. Măslin (Olea europeae)] 3. Mătrăgună (Atropa belladonna)] 4. Mei (Panicum milliaceum)] 5. Meloșel (Ramaria formosa)] 6. Mesteacăn (Betula pendula)] 7. Mesteacăn pitic (Betula nana) PLANȘA XXXVI 1. Mesteacăn pufos (Betula pubescens)', 2. Migdal (Prunus dulcis) (a - ramură cu flori; b - fructe); 3. Mitarcă (Boletus appendiculatus)’, 4. Mânătarcă (Boletus reticulatus)', 5. Molid (Picea abies)', 6. Morcov (Daucus carota, ssp. sativum) (a - inflorescență; b - tulpină subterană îngroșată) PLANȘA XXXVII 1. Muierița-pământului (Cyathus striatus); 2. Muscăriță (Amanita muscaria); 3. Mutătoare (Bryonia alba); 4. Nalbă de pădure (Malva silvestris); 5. Nalbă mare (Alhaea officinalis); 6. Nalbă mică (Malva neglecta); 7, Narcise albe (Narcisus poeticus); 8. Narcise galbene (Narcissus pseudonarcissus) PLANȘA XXXVIII 1. Năpraznic (Geranium robertianum); 2. Năut (Cicer arietinum); 3. Năvalnic (Phyllitis scolopendrium), 4. Negrilică (Nigella sativa); 5. Nemțișor de câmp (Consolida regalis); 6. Nicorete (Clitopilus prunulus); 7. Nuc (Juglans regia) PLANȘA XXXIX 1. Nufăr alb¹ (Nymphaea alba); 2. Nufăr alb² (Nymphaea candida); 3. Obligeană (Ancorus caiamus); 4. Oițe (Russula virescens); 5. Omfalotus (Omphalotus olearius}; 6. Orz (Hordeum sativum); 7. Paltin de câmp (Acer platanoides); 8. Paltin de munte (Acer pseudoplatanus) PLANȘA XL 1. Papucul-doamnei (Cypripedium calceolus); 2. Paracherniță (Parietaria officinalis); 3. Păducel (Crataegus monogyna) (a - inflorescențe; b - fructe); 4. Păpădie (Taraxacum officinalis); 5. Păpălău (Physalis alkekengi); 6. Păr (Pyrus sativa) PLANȘA XLI 1. Păstârnac (Pastinaca sativa); 2. Păstrăv (Polyporus squamosus); 3. Păstrăv de fag (Pleurotus ostreatus); 4. Păstrăv roșu de stejar (Fistulina hepatica); 5. Pătlagină (Plantago media); 6. Pătlagină îngustă (Plantago lanceolata); 7. Pătlagină mare (Plantago major) PLANȘA XLII 1. Pătlăgele roșii (Lycopersicum esculentum)} 2. Pătrunjel de câmp (Pimpinella saxifraga)} 3. Pecetea lui Solomon (Polygonatum odoratum)} 4. Pedicuță (Lycopodium clavatum)} 5. Pelin alb (Artemisa absinthium)} 6. Pelin negru (Artemisia vulgaris)} 7. Pepene verde (Citrullus lanatus)} 8. Perișor¹ (Orthilia secunda) PLANȘA XLIII 1. Perișor² (Pyrola rotundifolia); 2. Piciorul-cocoșului (Ranunculus acris); 3. Piciorul-ursului (Ramaria flava); 4. Piersic (Persica persica); 5. Pin (Pinus sylvestris); 6. Piperul-bălții (Polygonum hydropiper) PLANȘA XLIV 1. Pir (Elymus repens); 2. Pitarcă de mesteacăn (Boletus scaber); 3. Pitărcuță (Boletus aurantiacus); 4. Pitoancă (Boletus aereus); 5. Pâinea-pământului (Russula vesca); 6. Pâi- nișoară (Russula lepida); 7. Pâinișoară neagră (Russula nigricans); 8. Pâinișoară piperată (Russula emetica) PLANȘA XLV 1. Pâlnioară (Clitocybe infundibuliformis)] 2. Plămănărică (Pulmonaria officinalis)-, 3. P>op alb (Populus albuș)] 4. plop negru (Populus nigra)] 5. Plop tremurător (Populus tremuiaY, 6. Podbal (Tussilagofarfara)] 7. Popenchi (Coprinus atramentarius)] 8. Porcan (Sarcodcm imbricatus) PLANȘA XLVI 1. Portocal {Citrus aurantium); 2. Porumb {Zea mays)’, 3. Porumbar {Prunus spinosa); 4. Prahaghiță {Lycoperdon pyriforme)', 5. Prahaiță {Bovista plumbea)', 6. Praz {Allium porrum)’, 7. Priboi {Geranium macrorhizum) PLANȘA XLVII 1. Prun (Prunus domestica)', 2. Pufai (Lycoperdon perlatum)} 3. Pufuliță (Epilobium hirsutum)} 4. Pușca-dracului (Mycenastrum corium)’, 5. Răchitan (Lythrum salicaria); 6. Răchită roșie (Salix purpurea)', 7. Răchită (Salix viminalis) (9 - inflorescență femelă; O¹ - inflorescență masculă) PLANȘA XLVIII 1. Răcușor (Polygonum bistorta); 2. Rămurele (Ramaria botrytis); 3. Răsuflătoarea-pă- mântului (Lasiosphaera gigantea); 4. Ridiche (Raphanus sativus); 5. Râșcov (Lactarius deliciosus); 6. Roibă (Rubia tinctorum); 7. Roiniță (Melissa officinalis) PLANȘA XLIX 1. Rozmarin (Rosmarinus officinalis)' 2. Rostopască (Chelidonium majus); 3. Rotunjioară (Glechoma hederacea)', 4. Ruscuță de primăvară (Adonis vernalis)', 5. Salată (Lactuca sativa); 6. Salcie (Salix alba)', 7. Salcie căprească (Salix caprea) (9 - inflorescență femelă; cr -inflorescență masculă) PLANȘA L 1. Salcie pletoasă (Salix babylonica); 2. Salcâm (Robinia pseudacacea); 3. Salcâm galben (Laburnum anagyroides); 4. Salvie (Salvia officinalis)', 5. Saschiu (Vinca minor); 6. Săni- șoară (Sanicula europaea) PLANȘA LI 1. Săpunăriță (Saponaria officinalis)', 2. Scaiul-dracului (Eriyngium campestre)’, 3. Schinduf (Trigonella foenum-graecum)’, 4. Scânteuță (Anagallis arvensis)', 5. Scoruș de deal (Sorbus domestica) (a - inflorescență; b - fructe); 6. Scoruș de munte (Sorbus aucuparia) (a - inflorescență; b - fructe) PLANȘA LI! 1. Sculătoare {Dactylorhiza maculata)-, 2. Untui-vacii {Orhis morio)-, 3. Poroinic (Orchis militaris); 4. Secară (Seca/e cereale)-, 5. Siminoc [He'ichrysum arenarium)-, 6. Sângele voinicului¹ {Nigritella nigra), 7. Sângele voinicului² {Nigritella rubra)\ 8. Sânziene albe {Galium mollugo)-, 9. Sânziene galbene {Galium verum)\ 10. Smochin {Ficus carica) PLANȘA LIII 1. Soc (Sambucus nigra); 2. Spanac (Spinacea oleracea); 3. Sparanghel (Asparagus officinalis); 4. Sparcetă (Onobrychis viciifolia); 5. Splinuță (Solidago virgaurea); 6. Stea- ua-pământului (Astraeus hvgrometricus); 7. Stejar (Quercus robur) PLANȘA LIV 1. Stejar pufos (Quercus pubescens)-, 2. Stânjenei (Iris germanica); 3. Stânjenei galben (Iris pseudacorus)-, 4. Strugurii-ursului (Arctostaphylos uva ursi)’, 5. Sulfină (Melilotus officinalis)’, 6. Sunătoare (Hypericum perforatum)’, 7. Șofrănel (Carthamus tinctorius) PLANȘA, LV 1. Ștevia-stânelor (Rumex alpinus); 2. Ștevie (Rumex patientia); 3. Știr alb (Amaranthus albuș); 4. Știr sălbatic (Amaranthus retroflexus); 5. Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca); 6. Talpa-mâței (Atennaria dioica) PLANȘA LVI 1. Tarhon (Artemisia dracunculus)’, 2. Tămâiță (Daphne cneorum); 3. Tătăneasă (Symphy- tum officinale)-, 4. Tei cu frunza mare (Tilia platyphyllos)’, 5. Tei pucios (Tilia cordata)’, 6. Ti- să (Taxus baccata)’, 7. Toporași (Viola odorata) PLANȘA LVII 1. Trei frați pătați (Viola tricolor); 2. Trepădătoare (Mercurialis annua); 3. Trifoi alb (Trifolium repens); 4. Trifoi roșu (Trifolium pratense); 5. Trifoiște de baltă (Menyanthes trifoliata); 6. Trâmbița-piticilor (Craterellus cornucopioides) PLANȘA LVIII 1. Troscot (Polygonum aviculare)\ 2. Trufă de iarnă (Tuber melanosporum)-, 3. Trufă de vară (Tuber aestivum); 4. Tulichină (Daphne mezereum)-, 5. Turtă (Carlina acaulis)-, 6. Tu- rița mare (Agrimonia eupatoria)-, 7. Tutun (Nicotiana tabacum)-, 8. Tutun turcesc (Nicotiana rustica) PLANȘA LIX 1. Țelină (Apium graveolens); 2. Țintaură (Centaurium erythraea); 3. Ulm de câmp (Ulmus minor); 4. Ulm de munte (Ulmis glabra); 5. Unghia-ciutei (Ceterach officinarum); 6. Unguraș (Marrubium vulgare); 7. Untul-pământului (Tamus communis) PLANȘA LX 1. Urzică (Urtica dioica):, 2. Urzică mică (Unica urensY 3. Urzică moartă albă (Lamium album)', 4. Usturoi (Allium sativum); 5. Usturoiță (Alliaria pețiolatay, 6. Vaieriană (Valenana officinalis)', 7. Varză creață (Brassica oleracea, var. sabauda) PLANȘA LXI 1. Varză de Bruxelles (Brassica oleracea, var gemifera)', 2. Varză roșie (Brassica oleracea, var. capitala, forma rubra); 3. Văcălie (Phellinus ignianus)', 4. Văcălie de mesteacăn [Piptoporus betulinusy, 5. Văcăruș (Polyporus brumalisY 6. Vătămătoare (AnthylHs vuinerariaY, A Ventrilică (Veronica officinalis)', 8. Verigariu (Rhamnus catha- rticus) PLANȘA LXII 1. Vetrice (Tanacetum vulgare)', 2. Vineciori (Clitocytbe odora)', 3. Vinerițâ (Ajuga reptans)', 4. Vinețică¹ (Russula cyanoxantha)', 5. Vinețică² (Russula integra)', 6. Viorele (Scilla bifolia)', 7. Virnanț (Ruta graveolens) (a - plantă cu flori; b - fructe); 8. Viță de vie (Vitis PLANȘA LXIII 1. Vițelar (Anthoxanthum odoratum); 2. Vâsc (Viscum album)-, 3. Zadă (Larix decidua)-, 4. Zambilă (Hyacinthus orientalis)', 6. Zălog (Salix cinerea) (Q - inflorescență femelă; O - in- florescență masculă) PLANȘA LXIV 1. Zbârciog¹ (Morchella esculeta)', 2. Zbârciog² (Morchella conica)', 3. Zbârciog gras (Gyromitra esculenta)’, 4. Zburătoare (Epilobium angustifolium)', 5. Zburătoare de mlaștină (Epilobium palustre)', 6. Zmeur (Rubus idaeus)