L'INFLUENCE TURQUE-OSMANLIE SUR LA LANGUE ROUMAINE I. ETUDE MONOGRAPHIQUE EMIL SUCIU INFLUENŢA TURCĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE i STUDIU MONOGRAFIC /\" 1 rJ<=^ /CJ~Xs /cijLCîiiSiSctct. -, Jui/vu VW^ Sn^c EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2009 Copyright © 2009, Editura Academiei Române. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Academiei Române. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-318 81 06, 4021-318 81 46 Fax:4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Internet:http// www.ear.ro Referent ştiinţific: acad. MARIUS SALA Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SUCIU, EMIL Influenţa turcă asupra limbii române : studiu monografic / Emil Suciu. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2009-vol. ISBN 978-973-27rl843-8 Voi. 1. - 2009. - ISBN 978-973-27-1842-1 811,512,161:811.135.1'37 CARTEA A APĂRUT CU SPRIJINUL ADMINISTRAŢIEI FONDULUI CULTURAL NAŢIONAL Redactor: ALEXANDRA ARDELEA Tehnoredactor: SOFIA MORAR Coperta: NICOLETA ZORZON Bun de tipar: 08.10.2009. Format: 8/54 x 84. Coli de tipar: 90,75. CZ pentru biblioteci mari: CZ pentru biblioteci mici: 459 Cuvânt-înainte Lucrarea de faţă constituie o monografie a influenţei pe care limba turcă (osmaniie) a exercitat-o asupra limbii române timp de aproape cinci sute de ani, lăsând urme importante în lexicul românesc. Ea se adresează cu precădere specialiştilor în limba română, turcologilor, cercetătorilor din domeniile lingvisticii, istoriei şi culturii româneşti sau sud-est-europene, dar poate fi consultată cu folos de către oricine este interesat în privinţa problemelor de etimologie şi de istorie a limbii noastre naţionale. Elaborarea unui astfel de studiu monografic a devenit, în etapa actuală a istoriei lingvisticii, o cerinţă acută. „O reconsiderare a întregului material [lexical de origine turcă], pe baza izvoarelor publicate între timp, pe baza ediţiilor ştiinţifice a ie operelor literare despuiate de Lazăr Şăineanu şi pe baza cercetărilor moderne în domeniul orientaiisticii, se impune cu necesitate", afirmau Ai. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu în Istoria limbii române literare, ed. a Il-a, voi. I, Bucureşti, 1971, p. 416. într-adevăr, singura sinteză publicată până acum cu privire ia contactul lingvistic turco-român, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (Bucureşti, 1900) a iui Lazăr Şăineanu - operă fundamentală pentru lingvistica românească şi pentru turcologie, de mare valoare ştiinţifică pentru epoca în care a fost scrisă - deşi conţine numeroase idei încă valabile, este depăşită astăzi din mai multe puncte de vedere. în primul rând, în cei peste o sută de ani care au trecut de ia apariţia operei iui Şăineanu, cercetarea lingvistică şi, în speţă, lexicologia şi iexicografia au evoluat considerabil, beneficiind de noi metode şi tehnici de investigaţie şi de o concepţie mai largă şi mai nuanţată a abordării contactului dintre limbi. în ai doilea rând, avem acum /a îndemână o serie de noi surse de documentare (ediţii ştiinţifice de texte vechi, atlase şi glosare dialectale, dicţionare istorice şi dialectale ale limbii române, aie limbii turce şi aie aitor limbi sud-est-europene etc.), care permit completarea şi reevaluarea materialului lexical împrumutat din turcă. în plus, între timp s-a modificat însuşi statutul termenilor româneşti de origine turcă: unii au ieşit din uz, a iţii şi-au întărit poziţia şi au dobândit o răspândire mai largă ori, dimpotrivă, şi-au restrâns aria de întrebuinţare la unele graiuri sau variante stilistico-funcţionale aie limbii. în sfârşit, înseşi obiectivele urmărite în lucrarea de faţă diferă parţial de cele ale marelui nostru predecesor. Pe de o parte, obiectul cercetării pe care o întreprindem se limitează ia aspectele strict lingvistice ale contactului dintre ceie două popoare, lăsând la o parte celelalte domenii culturale pe care Şăineanu ie-a avut în vedere (etnografie, folclor, paremiologie etc.). Pe de altă parte, împrumuturile din turca-osmaniie sunt delimitate aici cu stricteţe, în măsura posibilului, de cele datorate altor limbi sud-est-europene, care au 5 reprezentat adesea filiere pentru cuvinte de origine turcă, precum şi de cuvintele de origine turcică neosmanlie (cumană, pecenegă, tătară etc.), acestea din urmă constituind un capitol distinct - ia fel de incitant, dar ridicând probleme întru totul diferite - ai contactului dintre români şi populaţiile turcice. Nu este abordată, în cele ce urmează, nici influenţa turcească asupra idiomurilor româneşti sud-dunărene, deoarece ea s-a exercitat în cu totui alte condiţii istorice, politice şi geografice decât aceea asupra dacoromânei. Obiectul prezentului studiu îi constituie, aşadar, exclusiv împrumuturile lexicale dacoromâneşti directe (sau şi directe, în cazul cuvintelor cu etimologie multiplă) din turca-osmaniie. O parte dintre obiectivele lui Lazăr Şăineanu odată eliminate, aprofundăm, în schimb, şi tratăm mai pe larg uneie aspecte de natură strict lingvistică pe care autorul operei din 1900 ie-a atins doar în treacăt sau nici nu le-a avut în vedere. Perspectiva pur lingvistică va fi susţinută de un repertoriu lexical mai bogat, extras din numeroase izvoare documentare suplimentare şi abordat sub diverse aspecte în partea teoretică a lucrării, iar apoi prezentat exhaustiv, din punct de vedere istoric şi etimologic, cu metodele specifice iexicografiei, în volumulII, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă. In cursul elaborării, timp de peste treizeci de ani şi în circumstanţe profesionale nu tocmai prielnice, a monografiei de faţă am primit un sprijin moral preţios şi sugestii dintre ceie mai utile, uneori decisive, din partea regretatului Vladimir Drimba - eminent turcoiog şi cercetător al influenţei turceşti asupra limbii române - care mi-a îndrumat cu competenţă paşii şovăielnici pe tărâmul atât de pasionant ai investigaţiei etimologice, sugerându-mi spre cercetare, cu mu/ţi ani în urmă, însuşi subiectul prezentei lucrări. Cuvintele sunt, desigur, prea puţin elocvente pentru a-i exprima, fie şi tardiv, întreaga mea gratitudine. Observaţii şi sugestii oportune şi de mare preţ mi-au comunicat prof. Theodor Hristea, prof. Grigore Brâncuş, membru corespondent ai Academiei Române, şi prof. Lucia Waid, în perioada în care lucrarea se contura ca teză de doctorat. Nu pot fi trecute cu vederea amabilitatea şi bunăvoinţa cu care acad. Ion Coteanu, Gheorghe Boiocan, Ion Dănăiiă, Ion Penişoară şi aiţi cercetători - unii dintre ei trecuţi între timp în nefiinţă - de la Institutul de Lingvistică„Iorgu Iordan - Ai. Rosetti" din Bucureşti şi de ia Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextii Puşcariu" din Cluj mi-au pus ia dispoziţie diverse materiale necesare elaborării lucrării. Publicarea acesteia a devenit posibilă în urma sprijinului morai mărinimos şi a eforturilor pe care le-au depus directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Ai. Rosetti", acad. Marius Saia, directorul general al Editurii Academiei Române, acad. D.R. Popescu, şi redactorul celor două volume, domnişoara Alexandra Ardelea. Tuturor ie exprim aici recunoştinţa şi mulţumirile mele. Autorul 6 Abrevieri bibliografice AOH Avram 1973 Avram 1975 Avram 1976 Avram 1983 Avram 2000 Avram 2001 Bariţiu BL Bogrea 1921 Bogrea 1923 Bogrea 1924 Brăescu Buescu Bureţea CADE Capidan 1932 Capidan 1936 Cazacu „Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae", Budapest, I (1947) ş.u. Andrei Avram, Note etimologice, în LR XXII (1973), 3, p. 191-197. Andrei Avram, Note etimologice, în LR XXIV (1975), 4, p. 289-296. Andrei Avram, Note etimologice, în LR XXV (1976), 2, p. 155-158. Andrei Avram, Substituirea cu [m] a consoanei iniţiale în limba română şi unele probleme de etimologie, în SCL XXXIV (1983), 4, p. 322-329. Andrei Avram, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000. Andrei Avram, Noi contribuţii etimologice, Bucureşti, 2001. G. Bariţiu, Cuvinte turceşti, în „Transilvania", VI (1873), 3, p. 57-59. „Bulletin linguistique", Paris - Bucureşti (din 1940: Copenhaga -Bucureşti), I-XVI (1933-1948). V. Bogrea, Contribuţie ia studiul elementelor orientale din limba română, în DR I (1920-1921), p. 272-290. V. Bogrea, Etimologii, în DR III (1923), p. 724-741, 1098-1099. V. Bogrea, Etimologii, în DR IV (1924), p. 788-855. Brăescu de la Scurta, Fantaziile uralo-altaice ale domnului Lazăr Şăineanu, în „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi", XI (1900), p. 363-369. V. Buescu, Etymologies roumano-turques, în „Orbis", XI (1962), 1, p. 289-341. Emilian Bureţea, Cuvinte de origine turcă şi neogreacă în Hronograful iuiDionisie Edesiarhui, în „Philologica", I, Bucureşti, 1970, p. 115-131. I.-Aurel Candrea - Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de. I.-Aurel Candrea, Bucureşti, [1931]. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932. Th. Capidan, Megieno-românii, voi. I—III, Bucureşti, 1925-1936. Boris Cazacu, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966. CDER Cihac I—II Ciobanu CL Coman Conea-Donat Contraş Coteanu 1969 Cotea nu 1981 Coteanu 1985 Cotea nu-Sa la CV DA DDA Decei DEMP Densusianu 1930 Alejandro Cioranescu, Diccionario etimo/ogico rumano, fasc. 1-7, La Laguna - Tenerife, 1958-1966 (în volum: Tenerife - Madrid, 1966; ed. în limba română: Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001). A. de Cihac, Dictionnaire d'etymoiogie daco-romane, Francfort A/M. -Berlin - Bucureşti, I. Eiements /atins, compares avec Ies autres langues romanes, 1870; II. Eiements siaves, magyars, turcs, grecs-moderne etalbanais, 1879. F. Ciobanu, Originea sufixului diminutival -iu, în „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română" [red. resp. Mioara Avram], voi. VI, [Bucureşti], 1972, p. 69-82. „Cercetări de lingvistică", Cluj, I (1956) ş.u. Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, 1939. Ion Conea şi Ion Donat, Contributions â i'etude de ia toponymie petchenegue-comane de ia Plaine Roumaine du Bas-Danube, în Contributions onomastiques, Bucarest, 1958, p. 139-169. E. Contraş, Sufixele -ciu, -giu, ms. redactat pentru FCLR III. I. Coteanu [redactor responsabil], Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969. Ion Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de ia origini până ia 1860), [Bucureşti], 1981. Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul. Ed. revizuită şi adăugită. Bucureşti, 1985. Ion Coteanu, Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987. „Cum vorbim. Revistă pentru studiul şi explicarea limbii", Bucureşti, I (1949) ş.u. Dicţionarul limbii române, tomurile I—II (A - iojniţă), Bucureşti, 1913-1948. Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963. A. Decei, Toponymie turque de ia Roumanie, în „Actes et memoires du IVe Congres International de Toponymie", Bruxelles, 1951, p. 365-373. Giorge Pascu, Dictionnaire etymoiogique macedoroumain, II. Les e/ementsgrecs, turcs, siaves..., Bucureşti, 1925. Ovid Densusianu, Aspecte, lingvistice aie păstorituiui, voi. I—II, Bucureşti, 1930. 8 Densusianu 1932 Der. S. DERS DEX DILR I—II Dimitrescu DLR DLRV DM Dobrişan 1965 Dobrişan 1968 DOOM2 DOR DR Drăganu 1925 Drăganu 1926 Drăganu 1933 Drăganu 1935 Ovid Densusianu, Rom. baci, în GR. S. IV (1932), p. 149-152. Turkiye'de Ha/k Agzmdan Derleme Soziugu [Dicţionarul dialectal al Turciei], voi. I-XI (A-Z), Ankara, 1963-1979. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600). Redactor responsabil: Gh. Bolocan. Bucureşti, 1981. Dicţionarul explicativ al limbii române. Conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche. [Bucureşti], 1975 [DEX2 = Ed. a Il-a, întocmită sub conducerea lui Ion Coteanu şi Lucreţia Mareş, Bucureşti, 1998]. Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Ed. îngrijită de J. Byck. Voi. I, Originile-, voi. II, Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1961 (versiunea originală, în limba franceză: Histoire de la langue roumaine, Paris, voi. I, 1901; voi. II, 1938). Florica Dimitrescu [coordonator], Istoria limbii române, Bucureşti, 1978. Dicţionarul limbii române. Serie nouă, tomul I, părţile 3-5 (D), tomurile IV-XII (L-Z), Bucureşti, 1965-2005 (DLR ms. = material încă nepublicat, care se afla în ms. la Institutele de Lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi.) G. Mihăilă, Dicţionar ai limbii române vechi (sfârşitul sec. X -începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974. Dicţionarul limbii române moderne. [Sub direcţia lui D. Macrea.] [Bucureşti], 1958. N. Dobrişan, Câteva observaţii asupra cuvintelor de origine arabă intrate în limba română prin filieră turcă, în „Analele Universităţii Bucureşti", Bucureşti, XIV (1965), p. 305-319. Nicolae Dobrişan, Cuvinte de origine arabă intrate în limba română prin filiera limbii turce, în „Analele Universităţii Bucureşti", XVII (1968), p. 521-539. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ed. a Il-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti, 2005. N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963. „Dacoromania. Buletinul Muzeului limbei române condus de Sextil Puşcariu", Cluj, I (1920-1921) ş.u. N. Drăganu, Etimologii, în DRV (1925), p. 328-378. N. Drăganu, Etimologii, în DR VI (1926), p. 245-305. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933. N. Drăganu, Bărăgan, în DR VIII (1934-1935), p. 132-137. 9 ( Drimba 1948 Drimba 1950 Drimba 1953 Drimba 1957 Drimba 1959 Drimba 1963/1 Drimba 1963/2 Drimba 1964/1 Drimba 1964/2 Drimba 1980 Drimba 1985 Drimba 1990 Drimba 1992 Drimba 1993/1 Drimba 1993/2 Drimba 1993/3 Drimba 2001 DTRO FCLR I—III Vladimir Drimba, Paralele sintactice şi frazeologice turco-române, în DR XI (1948), p. 202-212. Vladimir Drimba, Note de lexicologie aromână. Elemente turceşti, in SCL I (1950), p. 290-296. Vladimir Drimba, Contribuţii ia studiul morfologiei istorice române, în SCL IV (1953), p. 218-224. Vladimir Drimba, împrumuturi turceşti în dialectele româneşti sud-dunărene, în SCL VIII (1957), 2, p. 225-237. Vladimir Drimba, Contribuţiiiexicoiogice, în LR VIII (1959), 1, p. 26-31. Vladimir Drimba, Note iexicoiogice, în LR XII (1963), 1, p. 46-49. Vladimir Drimba, Recenzie la Heinz F Wendt, Die turkischen Elemente im Rumănischen, Berlin, 1960, în SCL XIV (1963), 4, p. 514-525. Vladimir Drimba, Note etimologice, în LR XIII (1964), 1, p. 77-81. Vladimir Drimba, Recenzie ia Heinz F. Wendt, Die turkischen Elemente im Rumănischen, Berlin, 1960, în RRLIX (1964), p. 99-109. Vladimir Drimba, Presupuse influenţe turcice în româna comună, în SCL XXXI (1980), 1, p. 73-79. Vladimir Drimba, Cuvinte româneşti de origine turcă, în SCL XXXVI (1985), 5, p. 408^10. Vladimir Drimba, împrumuturi româneşti prin detaşare din sintagme determinative turceşti, în SCL XLI (1990), 4, p. 305-311. Vladimir Drimba, împrumuturi româneşti din limba turcă (I), în SCL XLIII (1992), 6, p.J553-568. Vladimir Drimba, împrumuturi româneşti din limba turcă (II), în SCL XLIV (1993), 1, p. 59-72. Vladimir Drimba, împrumuturi româneşti din limba turcă (III), în SCL XLIV (1993), 2, p. U3-127. Vladimir Drimba, împrumuturi româneşti din limba turcă (IV), în SCL XLIV (1993), 4, p. 331-346. Vladimir Drimba, Cercetări etimologice, Bucureşti, 2001. Dicţionarul toponimic ai României. Oltenia. Sub redacţia lui Gheorghe Bolocan. Voi. 1, A-B, Craiova, 1993; voi. 2, C-D, Craiova, 1995. Formarea cuvintelor în iimba română, I: Compunerea de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, [Bucureşti], 1970; II: Prefixele de Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Florica Ficşinescu, Cristina Gherman, Finuţa Hasan, Magdalena Popescu-Mărin, Marina Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu, Bucureşti, 1978; III: Sufixele, 1. Derivarea verbală de Laura Vasiliu, Bucureşti, 1987. 10 Furnică Gâldi Gaster Gămulescu Gheţie 1978 Gheţie 1982 Gheţie 1997 Gheţie-Chivu Giosu Giurescu 1961 Giurescu 1971 Giurescu 1977 Gl. Arg. Gl. Olt. Graur 1934 Graur 1936-1939 Graur 1936/2 D.Z. Furnică, Din istoria comerţului ia români. Pubiicaţiune de documente inedite 1593-1855, Bucureşti, 1908. Ladislas Gâldi, Les mots d'origine neogrecque en roumain â i'epoque des Phanariotes, Budapest, 1939. M. Gaster, Câteva rectificări ia etimologiile grece, turce şi maghiare ale iui Rossier, în „Columna lui Traian", 1876, p. 521-524. Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului' dacoromân, Bucureşti - Pancevo, 1974. I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, 1978. I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, 1982. Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru şi Mirela Teodorescu, Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780). Coordonator: Ion Gheţie. Bucureşti, 1997. Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheţie, Alexandra Moraru, Emil Suciu, Floarea Vârban, Florentina Zgraon, Contribuţii ia istoria limbii române literare, secolul al XVIII-iea (1688-1780). Coordonatori: Ion Gheţie şi Gheorghe Chivu. [Cluj-Napoca], 2000. Şt. Giosu, Limba în opera lui D. Cantemir, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»". Serie nouă. Secţiunea III (Ştiinţe sociale), e. Lingvistică, Iaşi, IV (1958), p. 154-176. C.C. Giurescu, împrumuturi cumane în limba română: odaie şi cioban, în SCL XII (1961), p. 205-213. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din ceie mai vechi timpuri până astăzi, [Bucureşti, 1971]. Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977. D. Udrescu, Glosar regionajArgeş, Bucureşti, 1967. Glosar dialectal. Oltenia. întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu. Bucureşti, 1967. Al. Graur, Contribuţie ia „influenţa orientală", în GR. S. VI (1934), p. 330-333 (reprodus şi în Graur 1936/2, p. 111-114). Al. Graur, Notes d'etymologie roumaine, în BL IV (1936), p. 64-119, V (1937), p. 56-79, VI (1938), p. 139-172, VII (1939), p. 121-139. Al. Graur, Melanges iinguistiques [I], Paris - Bucureşti, 1936, p. 67-68, 111-114, 115-118. 11 Graur 1954 Graur 1960 Graur 1961 Graur 1963/1 Graur 1963/2 Graur 1964 Graur 1966 Graur 1968/1 Graur 1968/2 Graur 1969 Graur 1970 Graur 1974 Graur 1975 Graur 1978 GR. S. Hasdeu 1886/1 Hasdeu 1886/2 Hazai Heliade HEM Hristea ILRL Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical ai limbii române, Bucureşti, 1954. Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă nouă, Bucureşti, 1960. Al. Graur, Din istoricul tipului stea / stele, în Studii de gramatică, voi. al III-lea, [Bucureşti, 1961], p. 5-9. Al. Graur, Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963. Al. Graur, „Otuzbir", în RESEE I (1963), 1, p. 551-552. Al. Graur, Termeni de marină, în LRXIII (1964), 2, p. 162-165. Al. Graur, Cu privire ia limbajul marinăresc, în LR XV (1966), 4, p. 385-386. Al. Graur, Tendinţele actuale aie limbii române, Bucureşti, 1968. Al. Graur, Note etimologice, în LR XVII (1968), 5, p. 413. Al. Graur, Note etimologice, în LR XVIII (1969), 5, p. 485-486. Al. Graur, Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1970. Al. Graur, Se împrumută cuvinte împrumutate, în „Probleme de lingvistică generală", voi. VI [redactori responsabili: Al Graur şi I. Coteanu], Bucureşti, 1974. Al. Graur, Aite etimologii româneşti, Bucureşti, 1975. Al. Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, [Bucureşti, 1978]. „Grai şi suflet. Revista Institutului de Filologie şi Folclor, publicată de Ovid Densusianu", Bucureşti, I—VII (1923-1937). B.P. Hasdeu, Sur Ies eiements turcs en roumain, Bucureşti - Viena, 1886. B.P. Hasdeu, Les eiements turcs dans ia langue roumaine, Bucureşti, 1886. Gyorgy Hazai, Kurze Einfuhrung in das Studium der turkischen Sprache, Budapest, 1978. Ioan Heliade-Rădulescu, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc., Bucureşti, 1847. B. Petriceicu Hasdeu, Etymoiogicum Magnum Romaniae. Dicţionarul Umbei istorice şi poporane a românilor, Bucureşti, tom. I—II, 1887; tom. III, 1893. Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968. Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, voi. I, De ia origini până ia începutul secolului al XIX-lea. Ed. a Il-a. Bucureşti, 1971. 12 Ionescu Iordan 1952 Iordan 1954 Iordan 1983 Iorga Ispirescu-Polyzu Ivănescu Kakuk Kirâly LB Lex. reg. I—II LM Lokotsch Lobel 1894 Lobel 1908 LR Luder-Miron L. Ionescu-Ruxăndoiu, Observaţii asupra neologismelor în „Istoria ierog/ifică", în „Analele Universităţii Bucureşti", Bucureşti, XXII (1973), 2, p. 111-116. Iorgu Iordan, Nume de locuri româneşti în R.P.R., Bucureşti, 1952. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], 1954. Iorgu Iordan, Dicţionar ai numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983. N. Iorga, Studiile d-lui Şăineanu despre influenţele orientale exercitate asupra noastră şi Cum răspunde d. Şăineanu când îl lauzi, în „Noua revistă română", III (1901), p. 58-65, respectiv p. 130-136, 228, 324-332, 369-379. P. Ispirescu şi Polyzu, Elemente turceşti în limba română, Bucureşti, 1885. G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980. Suzanne Kakuk, Recherches sur i'histoire de ia langue osman/ie des XVf etXVIf siecles. Les eiements osmani/s de la iangue hongroise, Budapest, 1973. Francisc Kirâly, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară, Timişoara, 1990. „Linguistique balkanique", Sofia, I (1957) ş.u. Lexic regional, Bucureşti, [voi. I], 1960; voi. II, 1967. A.T. Laurian şi I.C. Massim, Dicţionariui iimbei romane, tomul III, Giossariu, care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma ior, cum şi cele de origine înduioasă, Bucureşti, 1871 [în realitate: 1877]. Karl Lokotsch, Etymoiogisches Worterbuch der europăischen (germanischen, romanischen und siavischen) Worter orientalischer Ursprungs, Heidelberg, 1927. T. Lobel, Elemente turceşti, arăbeşti şi persane în limba română, Constantinople - Lipsea, 1894. T. Lobel, Contribuţiuni la stabilirea originii orientale a unor cuvinte româneşti. Observaţiuni relative ia opera „Influenţa orientală asupra iimbei şi culturei române"de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, 1908. „Limba română", Bucureşti, I (1952) ş.u. Elsa Luder, Paul Miron, Der Verfall der turkischen Elemente im Rumănischen, în Beitrăge zur rumănischen Sprache im 19. Jahrhundert. Akten des Kolloquiums «Die rumănische Sprache im 19. Jahrhundert», Regensburg, 26.-28. Aprii 1990, Tubingen, 1992, p. 213-240. 13 Matei Mării Menges Mihaii Mihăescu Miklosich Moldovanu Mollova Moskov Munteanu-Ţâra OTS Papahagi Pascu 1910 Pascu 1916 Pascu 1922 Penişoară Philippide I—II Poghirc Polenakovic Polizu I. Matei, Notes sur Ies „turcismes" du dialecte roumain de Banat Un probleme de methode, în RESEE V (1967), 3-4, p. 567-571. I. Mării, Pseudoturcismeie graiurilor bănăţene în lumina geografiei lingvistice şi a principiului etimologiei directe, în CL XIII (1968), 1, p. 95-105. Karl H. Menges, The Turkic Languages andPeopies. An Introduction to Turkic Studies, Wiesbaden, 1968. Zamfira Mihaii, Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnoiingvistică comparată sud-est-europeană, Bucureşti, 1978. H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul aiXV-lea, Bucureşti, 1966. Frantz Miklosich, Die turkischen Elemente in den sud-ost- und osteuropăischen Sprachen, Wien, voi. I, 1884; voi. II, 1890. C. Moldovanu, Contributions â i'etude des mots roumains d'origine orientale, în „Cahiers Sextil Puşcariu", I (1952), p. 421-428. Mefkure Mollova, Une serieuse etude sur ies iexemes turks dans ia langue roumain [recenzie la Wendt], în LB IX (1965), 2, p. 101-114. M. Moskov, Un cuvânt de origine cumană, în SCL XVIII (1966), p. 235-239. Ştefan Munteanu, Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare. Privire generală. Ed. a Il-a, revăzută şi adăugită. [Bucureşti], 1983. Mehmet Kanar, Ornekii Etimoiojik Osmanii Turkgesi Sozlugu [Dicţionar etimologic turc-osmanliu cu exemplificări], Istanbul, 2003. Per. Papahagi, Parallele Ausdrucke und Redensarten im RumănischenAibanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen, în „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache zu Leipzig", XIV (1908), p. 113-170. Giorge Pascu, Etimologii româneşti, Iaşi, 1910. G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916. Giorge Pascu, Turcisme ia Radu Popescu, în „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi", XXIX (1922), p. 241-243. Ion Penişoară, Elemente turceşti în toponimia unei zone din judeţul Constanţa, în LR XXX (1981), 5, p. 551-557. Al. Philippide, Originea românilor, Iaşi, voi. 1, 1923; voi. II, 1928. Cicerone Poghirc, L'influence orientale sur la iangue roumaine (Question de methode), în SAO IX (1977), p. 108-127. H. Polenakovic, Turkski eiementi u aromunskom dijalektu. Skoplie, 1939. G.A. Polizu, Vocabularromâno-german, Braşov, 1857. 14 Popescu-Ciocănel Popoviciu Poppe Puşcariu I—II Redhouse RESEE Ronzevalle Rosetti Rotaru Rossler RRL Rudow Sala SAO SCL SDLR Sevortjan SOI-V Spitzer Suciu 1973 Suciu 1975 Suciu 1977 Suciu 1978 Gh. Popescu-Ciocănel, Quelques mots roumains d'origine arabe, turque, persane et hebraîque, Paris, 1907. I. Popoviciu, Studiile d-lui Şăineanu despre influenţele orientale asupra Iimbei române, Sibiu, 1904 (extras din „Transilvania", nr. 1, p. 18-22). Nicholas Poppe, Introduction to Altaic Linguistics, Wiesbaden, 1965. Sext-H Puşcariu, Limba română, voi. I, Privire generală, Bucureşti, 1940; voi. II, Rostirea, [Bucureşti], 1959. Turkge-Ingilizce Redhouse Soziugu. The Redhouse Turkish-Engiish Dictionary. Ed. a 2-a. Istanbul, 2000. „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, I (1963) ş.u. Louis Ronzevalle, Les emprunts turcs dans le grec vuigaire de Roumeiie, et specialement d'Andrinop/e, Paris, 1912. Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, [Bucureşti], 1968. Petre V. Rotaru, George A. Oprescu, Lexicon toponimic, Bucureşti, 1943. R. Rossler, Die griechischen und turkischen Bestandtheiie im Rumănischen, Wien, 1865. „Revue roumaine de linguistique", Bucureşti, I (1956) ş.u. W. Rudow, Neue Belege zu turkischen Lehnwortern im Rumănischen, în ZRPh XVII (1893), p. 368-418, XVIII (1894), p. 74-111, XIX (1895), p. 383^430. Marius Sala, Limbi în contact, Bucureşti, 1997. „Studia et Acta Orientalia", Bucarest, I (1969) ş.u. „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, I (1950) ş.u. August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939. E.V. Sevortjan, Etimobgiceskij * slovar' ţjurkskih jazykov. Obsceţjurkskie i meztjurkskie osnovy na glasnye, Moskva, 1974. „Studii de onomastică", I-V, Cluj, 1976-1990. L. Spitzer, Quelques paralleles turcs pour des phenomenes syntaxiques roumains, în BL VI (1938), p. 237-238. Emil Suciu, împrumuturi turceşti în graiul din comuna Rasova, jud. Constanţa, în LR XXII (1973), 3, p. 205-206. Emil Suciu, Nume de familie româneşti de origine turcă, în LR XXIV (1975), 2, p. 129-136. Emil Suciu, Contribuţii la studiul limbii române vechi. Note lexicale, în LR XXVI (1977), 4, p. 343-350. Emil Suciu, Note etimologice, în LR XXVII (1978), 1, p. 35-37. 15 Suciu 1979 Suciu 1980 Suciu 1981 Suciu 1983 Suciu 1984/1 Suciu 1984/2 Suciu 1986 Suciu 1987 Suciu 1989 Suciu 1990/1 Suciu 1990/2 Suciu 1992 Suciu 1994 Suciu 2000 Suciu 2006 Şăineanu 1885 Şăineanu 1902 ŞDU Şerban-Evseev Emil Suciu, Observaţii asupra adaptării morfologice a împrumuturilor substantivale româneşti din limba turcă, în LR XXVIII (1979), 3, p. 217-230. Emil Suciu, Note etimologice privitoare la unele împrumuturi din limba turcă (I), în LR XXIX (1980), 5, p. 551-554. Emil Suciu, Note etimologice privitoare ia .unele împrumuturi din limba turcă (II), în LR XXX (1981), 5, p. 547-549. Emil Suciu, împrumuturi din turcă prin condensare iexico-semantică, în SCL XXXIV (1983), 4, p. 336-340. Emil Suciu, Nume de familie româneşti împrumutate din limba turcă, în SCL XXXV (1984), 3, p. 225-229. Emil Suciu, Note etimologice privitoare ia unele împrumuturi din limba turcă (III), în LR XXXIII (1984), 1, p. 18-20. Emil Suciu, Le vocabuiaire roumain actuei d'origine turque-osmanlie, în RESEE XXIV (1986), 4, p. 373-381. Emil Suciu, Note etimologice privitoare la unele împrumuturi din limba turcă (IV) [apărut cu numerotare greşită: IIT\, în SCL XXXVIII (1987), 2, p. 142-144. Emil Suciu, Note (lexicale şi) etimologice privitoare ia unele împrumuturi din limba turcă(V), în LR XXXVIII (1989), 2, p. 91-95. Emil Suciu, Vestiges Unguistiques turcs-osmanlis en roumain, în AOH XLIV (1990), 3, p. 389-393. Emil Suciu, Sufixul onomastic -ui, în SO V (1990), p. 57-82. Quelques remarques sur l'adaptation phonetique des emprunts iexicaux roumains au turc-osmanii, în RESEE XXX (1992), 1-2, p. 27-32. Emil Suciu, Note lexicale şi etimologice privitoare la unele împrumuturi din limba turcă (VI), în LR XLIII (1994), 1-2, p. 17-28. Emil Suciu, Influenţa turcă, în Gheţie-Chivu, p. 153-189. Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcă, Bucureşti, 2006. Lazăr Şăineanu, Elemente turceşti în limba română, Bucureşti, 1885. L. Sainean, L'infiuence orientale sur ia langue et ia civilisation roumaines. I. La langue. Les eiements orientaux en roumain; II. La civilisation. Le regime et ia societe en Roumanie pendant le regime des Phanariotes (1711-1821), Paris, 1902. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al Iimbei române. A opta ediţiune. [Craiova, 1930], Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, [Timişoara], 1978. 16 ŞIO I—III Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra Iimbei şi cu/turei române. I. Introducerea [I]; II. Vocabularul. 1. Vorbe populare [II]; 2. Vorbe istorice. împrumuturi literare. Indice general [III], Bucureşti, 1900. Tar. S. 13. Yuzyildan Gunumuze Kadar Kitaplardan Toplanmiş Tamklariyle Tarama Sozlugu [Dicţionarul excerptelor din cărţile apărute începând din secolul al XlII-lea până în zilele noastre], voi. I—IV, Ankara, 1943-1957. TDR Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu. Craiova, 1984. TDRG H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bukarest, I, 1903; II, 1911; III, 1924 [TDRG2 = 2., uberarbeitete und ergănzte Aufiage von Paul Miron, I—III, Wiesbaden, 1986]. TS Turkge Soziuk [Dicţionarul limbii turce]. Ed. 1, Istanbul, 1945; ed. a 6-a, [Ankara, 1981]; ed. a 7-a, [Ankara, 1983]; ed. a 9-a, voi. 1-2, Ankara, 1998. Vraciu Ariton Vraciu, Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti, 1980. Wendt Heinz F. Wendt, Die turkischen Elemente im Rumănischen, Berlin, 1960. Y. Tar. S. Yeni Tarama Sozlugu [Noul dicţionar de excerpte], [Ankara, 1983]. ZRPh „Zeitschrift fur romanische Philologie", Halle, I (1876) ş.u. ZTS Zanaat Terimieri Soziugu [Dicţionar de termeni meşteşugăreşti], Ankara, 1976. 17 Abrevieri de cuvinte şi semne grafice acc. = accentuat adj. = adjectiv(al) adv. = adverb alb. = albanez(ă) antrop. = antroponim ar. = arabă, arăbesc arg. = argotic arom. = aromână, aromânesc bg. = bulgară, bulgăresc câpc. = formă câpceacă; limbi câpceace comp. = (cuvânt) compus conj. = conjuncţie cum. = cuman(ă) der. = derivat(e) dial. = (formă sau sens) dialectal dim. = diminutiv(al) engl. = engleză, englezesc fem. = feminin fig. = figurat fr. = francez(ă) germ. = german(ă) h = harta (nr.) interj. = interjecţie ist. = termen istoric it. = italian(ă) înv. = învechit lat. = latină, latinesc lit. = (formă sau sens) literar loc. = locuţiune mac. = macedonean(ă) magh. = maghiar(ă) mgr. = mediogrecesc mod. = modern ms. = manuscris ngr. = neogreacă, neogrecesc p. abstr. = prin abstractizare p. anal. = prin analogie p. concr. = prin concretizare p. depr. = prin depreciere pers. = persan(ă) p. et. pop. = prin etimologie populară p. ext. = prin extensie p. gener. = prin generalizare Pl. = plural pol. = polonez(ă) pop. = (formă sau sens) popular p. polar. = prin polarizare p. restr. = prin restricţie pron. = pronunţat; pronume p. spec. = prin specializare reg. = (formă sau sens) regional regr. = regresiv rom. = română, (daco)român(esc) rus. = rusă, rusesc săs. = săsesc ser. = sârbocroat(ă) sec. = secol(ul), secole(le) sg. = singular sl. = slav subst. = substantiv suf. = sufix ş.u. = şi următorii (următoarele) tăt. = tătară, tătăresc tc. = turcă(-osmanlie), turc(esc- osmanliu) 19 tcc. = turcic; limbi turcice top. = toponim trad'. = traducere ţig- = ţigănesc(ească) ucr. = ucrainean(ă) v. = vezi* var. = variantă vb. = verb v.gr. = vechi grecesc, greaca veche v.-osm. = vechi-osmanliu, vechea- osmanlie v.-rus. = vechea-rusă v. sl. = vechi slav v.-tc. = vechi-turcesc, turca veche /.../ = transcrieri în alfabetul fonetic internaţional .../l = prima jumătate (a secolului) ..Jl = a doua jumătate (a secolului) ~ = urmează o variantă formală * = urmează o formă sau un sens neatestat < = „provine din..." > = „a dat..., a devenit..., a evoluat la..." Trimiterile la o altă secţiune a lucrării se fac în felul următor: dacă locul respectiv se află în acelaşi capitol, prin cifrele arabe şi, eventual, literele care indică subcapitolele şi paragrafele; dacă locul se află intr-un alt capitol, şi prin cifra romană a capitolului. 20 I. INTRODUCERE 1. DELIMITAREA ÎMPRUMUTURILOR DIN LIMBA TURCĂ De-a lungul evoluţiei sale, româna a venit în contact cu diverse limbi, care au influenţat-o într-o măsură mai mare sau mai mică, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul profund şi fundamental romanic, perpetuat timp de două milenii. „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman [...]. Această limbă a suferit însă transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact" (Rosetti 77). Fondului latin şi substratului geto-dacic li s-au adăugat un masiv superstrat vechi-slav - datorat simbiozei româno-slave şi asimilării slavilor aşezaţi în nordul Dunării în a doua jumătate a mileniului I precum şi elemente lexicale împrumutate din greacă, maghiară, cumană, tătară, germană, rusă, turcă, sârbocroată, bulgară, ucraineană etc., adică din limbile popoarelor cu care românii au convieţuit ori s-au învecinat de-a lungul secolelor (Rosetti 283-301, 415-433, Dimitrescu 88-93, 98-115; Coteanu 1969, 313-374; DILR I 20-38’ 159-188, 225-248, II 313-353, Ivănescu 251-264, 420-440, 582-584, 602-605). Aspectul actual al lexicului românesc a fost definitivat prin preluarea pe cale cultă a numeroase neologisme de origine latină şi romanică occidentală (Ivănescu 626-628). Toate aceste împrumuturi s-au încadrat în sistemul esenţialmente romanic al limbii române, a cărei structură fonetică şi gramaticală şi-a păstrat fizionomia moştenită (Ivănescu 276). Multiplele influenţe exercitate asupra lexicului dacoromân îngreunează într-o oarecare măsură identificarea împrumuturilor din turca-osmanlie, adică din limba naţională a turcilor din Turcia. Dincolo de dificultăţile generale care stau în calea cercetării etimologice, printre care la loc de seamă se află evoluţia limbilor-sursă - ceea ce a făcut ca unele limbi turcice cu care româna a intrat în contact să fie astăzi dispărute şi aproape necunoscute sau ca etimoanele unor cuvinte împrumutate din vechea turcă-osmanlie să iasă din uzul actual şi să nu fie nici măcar atestate numeroşi termeni de origine turcă au fost preluaţi prin filiera altor limbi, îndeosebi 21 balcanice. Este necesară, de aceea, o delimitare cât mai strictă a împrumuturilor directe din turca-osmanlie, pe baza datelor pe care le oferă nu numai lingvistica modernă, ci şi alte domenii ale cunoaşterii. O astfel de delimitare am întreprins în Suciu 2006, prin trecerea în revistă a situaţiei termenilor româneşti împrumutaţi din^ limbile turcice preosmanlii şi neosmanlii şi a celor preluaţi prin filieră. Adăugăm aici câteva observaţii succinte referitoare la aceşti termeni, precum şi la alte cuvinte care, deşi au o origine mai mult sau mai puţin îndepărtat turcească ori au fost explicate din turca-osmanlie, nu pot fi considerate elemente lexicale româneşti împrumutate din această limbă. 1.1. Influenţa turcică preosmanlie şi neosmanlie Limbile turcice, vorbite în Asia şi estul Europei de populaţii însumând 65-85 de milioane de vorbitori (Menges 11-16), sunt clasificate îndeobşte, după criterii tipologice, genealogice şi geografice, în patru, cinci sau şase grupuri principale, dintre care de interes pentru istoria limbii române sunt grupul nord-vestic (sau câpceac) şi cel de sud-vest (sau oguz). Din primul grup fac parte limbi ca tătara, kazaha, uzbeca, kirghiza, başkira etc. şi, dintre limbile azi dispărute, cumana şi pecenega; cel de-al doilea grup cuprinde limbile turcă (numită şi turca-osmanlie sau turca din Turcia), azerbaidjană, turkmenă şi găgăuză. Dintr-o ramură aparte, de care aparţine limba ciuvaşă modernă, făcea parte protobulgara, dispărută şi ea şi considerată idiom intermediar între vechea-turcă şi vechea-mongolă (Menges 60-61, Poppe 33-36). Unele limbi turcice dispărute sunt cunoscute fragmentar, de exemplu pecenega şi cumana, sau ne sunt complet necunoscute, cum este cazul idiomurilor vorbite de avari şi de huni, a căror includere într-un grup sau într-altul nu se poate baza decât pe supoziţii. Aşa cum au demonstrat-o convingător noile cercetări, nu există niciun indiciu clar al vreunei influenţe turcice vechi, din secolele IV-X, hune, avare sau protobulgare, asupra limbii române (Drimba 1980; cf. şi Coteanu 1969, 371, Coteanu 1981, 72), deşi populaţiile respective au ocupat, succesiv şi temporar, unele regiuni, mai ales de câmpie, ale teritoriului locuit de dacoromâni, fără să fi întreţinut legături stabile cu aceştia1. Urme incontestabile au lăsat în limba română, în schimb, pecenegii şi cumanii, care au vieţuit pe teritoriul românesc nord-dunărean în secolele X-XIII, fiind cu timpul asimilaţi sau refugiindu-se în Panonia ori la sud de Dunăre, ca urmare a presiunii şi , „ . avarii „au constituit doar o pătură dominantă puţin numeroasă, relaţiile lor cu populaţia baştinaşă sedentară reducându-se la expediţii de pradă şi devastare, aşa încât o influenţă lingvistică din partea lor este neprobabilă. In ceea ce priveşte protobulgara, aceasta n-a lăsat nici chiar în limba bulgară decât cateva urme" (Drimba 1963/2, 5X5). 22 invaziei altor popoare migratoare. Insuficient cercetată, influenţa pecenego-cumană a fost abordată totuşi, explicit sau implicit, în diferite lucrări, unii cercetători şi lexicografi atribuindu-i şi cuvinte care provin neîndoielnic din turca-osmanlie, ba chiar şi din alte limbi, iar alţii negând existenţa oricărei asemenea influenţe: Hasdeu 1886/1, 1886/2, ŞIO I XV-XIX, CCLVII-CCLXIX, DILR II 242-246, Philippide II 350, Densusianu 1930, Densusianu 1932, Puşcariu 314-316, Giurescu 1961, DOR, Moskov, Wendt, Drimba 1963/2, Drimba 1964/2, Mollova, Conea-Donat, Dimitrescu 109, Coteanu-Sala 143, Şerban-Evseev 244, Ivănescu 436-437, CDER, DOR, DM, DEX, DLR etc. Dificultăţile care continuă să stea în calea identificării împrumuturilor din pecenega şi cumană, respectiv a distingerii lor nete de împrumuturile din turca-osmanlie, constau mai ales în faptul că aceste limbi dispărute au lăsat în urmă un număr redus de mărturii documentare privind structura lor lexicală şi gramaticală, suficiente totuşi pentru ca termenii atestaţi să vădească o identitate sau o mare asemănare fonetică şi semantică cu lexicul limbii turce-osmanlii: balta „secure", bîcaq „cuţit", calma „basma", kazma „hârleţ", kibrit „pucioasă", maymun „maimuţă" etc. sunt cuvinte cumane care se regăsesc în turca-osmanlie în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens. Cele câteva deosebiri, care ţin de tratamentul diferit al unor vocale şi consoane vechi-turcice, ar fi extrem de utile pentru delimitarea cuvintelor de origine turcă-osmanlie de împrumuturile turcice preosmanlii sau neosmanlii, dacă nu ar exista numeroase excepţii de la regulă, mai ales pe plan dialectal, datorate fie influenţelor reciproce, fie evoluţiilor divergente în cadrul aceleiaşi limbi. în plus, nici condiţiile social-economice în care a avut loc contactul dintre români şi vorbitorii limbilor turcice aşezaţi pe teritoriile româneşti în secolele X—XIII nu sunt îndeajuns de cunoscute. Mai vechi sau mai recente (preluate începând din secolul al XlII-lea şi până în zilele noastre), împrumuturile din idiomurile tătăreşti pun şi ele diferite probleme de identificare. în ciuda obstacolelor amintite, aplicarea simultană a unor criterii lingvistice şi extralingvistice face posibilă identificarea unor nume proprii şi a unor termeni comuni împrumutaţi din cumană şi/sau, eventual, din pecenegă, precum şi din idiomurile tătăreşti. Capitolul împrumuturi preosmanlii din Suciu 2006, 191-228, este consacrat prezentării opiniilor noastre în această privinţă. Am considerat acolo ca elemente de origine turcică preosmanlie mai multe antroponime româneşti: Aba, Aga, Basarab(a), Borza ~ Borze, Carabă, Dorman ~ Dărman, Hulubei, Talaba ~ Talabă ~ Tălabu, Tâncaba, Tortaba ~ Tartabă ~ Tărtava ~ Târtoba, Tocsaba ~ Tocsabă ~ Tocsoabă ~ Tacsaba ~ Tagsaba, poate şi Balaban, Buciuc, Cara, Caraiman, Duşman, Şişman, U/an, Uzun ~ Ozun ~ Huzun) unele dintre acestea din urmă ar putea fi însă de provenienţă turcă-osmanlie. Aproape sigur tătăreşti sunt numele Aivas, Cantemir, Mârza, Temircan ~ Timircan ~ Tămercan. De sorginte etnonimică turcică sunt numele de persoane Berindei, Coman (cu derivatele Comana, Comănescu, Comănici), Tatar, Tatu(i). 23 Dintre toponimele de origine turcică preosmanlie, mai multe evocă tot nume de popoare turcice, dar majoritatea lor au fost transferate nemijlocit^ din antroponimie: Berindei, Comana, Comanul, Comani, Comanea, Comaniţa, Comăneasa, Comăneşti, Peceneaga, Pecineaga, Picinegu/, Peceneagul, Pecineagul, Pecenevra, Pecenişca, Uzul, Uza etc. împrumuturi cert preosmanlii, probabil din cumană, sunt toponimele (nume de localităţi şi de zone) Caracal ~ Carâcala (< cum. qara qala „cetatea neagră") şi Teleorman (< cum. teii orman „pădure nebună, codru des, sălbatic"; cf. top. rom. şi tc. Deliorman < tc. deli orman „idem"). Alte propuneri de etimologii turcice neosmanlii, cumane sau tătare, au mai puţin temei: pentru Bărăgan a fost invocat tcc. burayan ~ borayan „furtună, viscol" (ŞIO I 12, Drăganu 1935, Drimba 2001, 276-277, acesta din urmă reconstruieşte drept etimon o sintagmă determinativă cumană *borayan tuzlugi „câmpie bântuită de vijelii, de furtuni", din care toponimul românesc ar fi rezultat prin condensare lexico-semantică); Bucegi a fost pus în legătură cu tcc. bucak ~ bugak ~ bugag „unghi, colţ, margine, loc izolat" (de la care provine, fără îndoială, numele zonei sudice a Basarabiei, Bugeac, forma cumană era însă bucyaq); este posibil ca cele două nume de locuri menţionate, atestate şi ca antroponime, să aibă la bază, de fapt, nume de persoane. S-a susţinut, de asemenea, fără argumente fonetice, originea cumană a toponimului Fălciu, care ar proveni din cum. M7C/,,luntraş" (Philippide II 375, Ivănescu 437). în Suciu 1990/2 am respins ipoteza originii cumane a toponimelor româneşti terminate în -ui, -lui, -ţui etc., de tipul Bahlui, Bărui, Călmăţui, Covurlui, Desnăţui, Mic/ui, Teslui, Urlui, Vaslui etc., susţinând că este vorba, în realitate, despre derivate cu sufixul onomastic -ui şi cu variantele sale complexe, dezvoltate cu ajutorul unor interfixe, -[ă]lui-[ă]ţur, sufixul formează nume de locuri şi de persoane de la teme onomastice, la fel ca şi -eseu, -ete, -oi(u), -uiea, -uţ(ă) etc. Multe alte toponime au fost considerate de origine preosmanlie în diverse lucrări, fără ca argumentaţia să depăşească faza supoziţiilor2, dar este de aşteptat ca cercetările viitoare să releve şi alte nume de locuri de această sorginte. Situaţia este şi mai' complicată în ceea ce priveşte lexicul comun de origine pecenego-cumană, supraevaluat de unii cercetători şi minimalizat sau contestat de alţii. Dintre cei circa o sută de termeni atribuiţi acestei influenţe, cei mai mulţi pot fi şi trebuie explicaţi din alte limbi, mai ales din turca-osmanlie. în Suciu 2006, 215-224, am acceptat ca împrumuturi certe (şi) din cumană cuvintele beci (< cum. pec ~ *bec „cuptor",^ eventual şi *„peşteră" şi *„pivniţă"; v. Drimba 2001, 279-280), ciob (< cum. *cdp, *cop sau *cob „aşchie, surcea; rest, rămăşiţă, fragment, parte dintr-un obiect"; cf. CDER), duşman (< cum. duşman, tc. duşman ~ duşman), gorgan ~ curgan ~ curhan D?„exemP'u' Pentr„u Conea-Donat, simpla prezenţă în anumite zone a unui nume cu rezonanţă neobişnuita este suficientă pentru a susţine originea cumană a acestuia. Pentru alte informaţii din acest domeniu, v. Drăganu 1933, 514-516, 529-530, Iordan 1952, 227-245. 24 ~ gorhan ~ corhan (< cum. quryan, rus. kurgan ~ korgan, ucr., pol. kurhan; v. Drimba 2001, 298, ŞIO II191, DA, DEX), odaie (< cum., tc. oda), oină(< cum. oy'in „joc", *[top] oyQ)nî „joc cu mingea", v. Drimba 2001, 316-317, sau cum. oyna! „joacă!"), tărâm (< cum. *tanm „ogor", cf. tc. tanm „agricultură"; v. DLR) şi toi (< cum. fo/, v. ŞIO I XVII)) alţi termeni a căror provenienţă (şi) cumană este plauzibilă, dar încă discutabilă, sunt briceag, burlan, butuc; călăuză, cinei, hălăciugă, hoinar, ortoman, poznă. Nici termenii preluaţi din idiomurile tătăreşti nu pot fi delimitaţi cu uşurinţă de cei de origine cumană sau slavă, de vreme ce, în multe cazuri, ei se regăsesc în limbile slave de nord - care, la rândul lor, le-au putut prelua fie din cumano-pecenegă, fie din tătară iar particularităţile fonetice cumane şi tătare sunt adeseori identice. Termenii arcan şi capcană au fost explicaţi din tăt., ucr. şi/sau rus. arkan, respectiv kapkan (etimologia turcă-osmanlie dată în mai multe dicţionare este greşită; cf. tc. argan, respectiv kapan), dar este posibil să provină şi din cumană. în alte cazuri, filiera nord-slavă (rusă, ucraineană şi/sau poloneză) a unor cuvinte de origine câpceacă (cumană, tătară etc.) este peremptorie ori plauzibilă (Drimba 1963/2, 520-52S)\ asaul „subhatman al cazacilor", badie „cutie", baibarac „numele unei stofe şi al unei haine scurte purtate la ţară", balâc „conservă de nisetru", belbas „prostănac", bezmăn „numele unei dări", boier, bulat „cuţitul dogarului", camhă „damasc", ceambur „incursiune de jaf; detaşament plecat să prade", coiun „măgar sălbatic", corsac „blană de vulpe", cumis (cumâs) „băutură preparată din lapte de iapă", harbuz „pepene verde", săhăidac „tolbă pentru săgeţi", şaşlâc „ frigăruie", vătaf etc. Există însă câţiva termeni, de obicei regionali actuali şi/sau învechiţi moldoveneşti, a căror provenienţă nemijlocit tătărească este certă sau foarte probabilă (v. Suciu 2006, 226-228, DLR): a/aci „pestriţ", a/ăm „impozit pe care tătarii îl plăteau Moldovei", aran „bordei tătăresc", arh a mac „cal de rasă", bahmet „cal tătăresc", baibafir „fir de aur; stofă preţioasă", bunciuc „steag tătăresc", calga(-sultan) „locţiitorul hanului tătarilor", cazan „ceată, subunitate a hoardei tătăreşti; familie de tătari", ceaun „vas de turci", cobuz „chitară scurtă cu trei corzi", coş „tabără tătărească", daraban(ă) „tobă (mică)", farmuta „ordin scris emis de hanul tătarilor", gigăt „zvelt, mândru, voinic, vioi", han „suveran al tătarilor", iarlâc „ordin autograf al hanului tătarilor", mârza ~ mârzac „nobil tătar", oba „cort portabil folosit de tătari", serascher-sultan „generalisim la tătari", şerin „nobil tătar", tabun „herghelie de cai; cireadă de vite; ceată de războinici tătari; aşezare tătărească" etc. Dintre posibilele împrumuturi dobrogene şi basarabene, mai mult sau mai puţin recente, din tătară au fost relevate angâş ~ angâşiă „carâmbul de la loitra carului; corlată, loitră" (Drimba 1963/1, 46), comur „de culoare foarte închisă, negru-vineţiu, brun-roşcat" (Drimba 1963/1, 47) şi varianta telbeaz termenului înv. te/za? „zaţ de cafea" (Suciu 2006, 227)) tustrele sunt însă discutabile, reflectând faptul că regionalismele preluate din tătară nu pot fi îndeobşte deosebite de împrumuturile datorate influenţei dialectale turceşti din Dobrogea şi estul Moldovei istorice. 25 1.2. Cuvinte de origine turcă împrumutate prin filiera altor limbi Numeroşi termeni a căror sorginte îndepărtată se află in limba turcă ne-au parvenit prin intermediul unor idiomuri vorbite in spaţiul balcanic şi est-european, cu care dacoromâna a întreţinut contacte (neogreaca, bulgara, sârbocroata, maghiara, ţigăneasca), ba chiar şi al unor limbi occidentale, în care cuvintele turceşti au ajuns fie nemijlocit, fie din alte limbi (mai ales din arabă). Necesitatea unei delimitări stricte a acestor termeni de împrumuturile pătrunse în română din turca-osmanlie este impusă, desigur, de principiul etimologiei directe: orice cuvânt străin preluat prin filiera unei limbi intermediare constituie împrumut din aceasta din urmă. Situaţia nu este însă întotdeauna simplă: avem numeroase cuvinte româneşti cu etimologie multiplă care au fost împrumutate atât direct din turca-osmanlie, cât şi dintr-o limbă sau din alte limbi care au servit ca intermediu, deci trebuie analizate şi ca împrumuturi din turcă (v. II. 1.1)', pe de altă parte, uneori nu există criterii lingvistice sigure de distingere netă între împrumuturile din turcă şi cele preluate prin filiera unei limbi sau a alteia - de vreme ce posibilele etimoane din mai multe idiomuri sunt identice, formal şi semantic -, ceea ce ne obligă să recurgem la criteriile extralingvistice uzuale: vechimea atestărilor, repartiţia geografică a termenilor, istoria şi circulaţia obiectelor denumite etc. în acest fel, identificarea sau măcar aproximarea limbii-sursă ori a limbilor-sursă este cu putinţă în cele mai multe cazuri şi a fost urmărită cu cât mai multă consecvenţă atât în partea teoretică a prezentei monografii, cât şi în Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă. Nu avem intenţia să aprofundăm aici problematica termenilor de origine îndepărtat turcă-osmanlie preluaţi nemijlocit din idiomuri intermediare, întrucât ea ne-a stat în atenţie în capitolul împrumuturi prin filiera aitor limbi din Suciu 2006, 229-240 (cf. ŞIO I CCLVIX-CCLXXXIÎ). Ne limităm, aşadar, la o succintă trecere în revistă a împrumuturilor de acest tip. a) Multe cuvinte turceşti au ajuns la noi prin mijlocirea limbii neogreceşti - a cărei influenţă s-a exercitat concomitent cu cea turcă-osmanlie -, uneori cu deformări fonetice care oglindesc pronunţii şi reguli ortografice specifice, dar şi cu semnificaţii noi, neîntâlnite în turcă, adeverind intermedierea respectivă. Principalele particularităţi fonetice dobândite în greacă de cuvintele turceşti sunt /s/ în loc de fs/, /dz/ şi Ici în loc de Igl şi Ici (v. ŞIO I XLVI), /// în loc de /// etc.: besactea„cutie mică de lemn, casetă" < ngr. pnEoraxroq (< tc. beştahta), fistic < ngr. cpioriKi (< tc. f/st/k), maşala „torţă" < ngr. paooAâq (< tc. maşala), saitea < ngr. OEĂTEq (< tc. şi/te), sefterea ~ safterea „numele unei plante" < ngr. oacpTspig (< tc. şahtere), sira „rând, şir, succesiune" < ngr. capă (< tc. siră), ţol < ngr. tooAi ~ toouăi (< tc. goi ~ guf). Unele etimoane turceşti au fost, din diferite motive, lungite sau scurtate în neogreacă: babacă „tată" 26 < ngr. pnapnâKaq (< tc. baba), giuvaericale „bijuterii" < ngr. TţopaepiKă (< tc. cevahif), taifas < ngr. Tdîcpâq (< tc. tayfa)', altele au suferit diverse modificări fonetice accidentale, inclusiv în domeniul accentului, fiind preluate în noua formă în română: caisă < ngr. pl. mima (sg. Kaîai < tc. kayisi), cu rama „contribuţie, cotă, colectă" < ngr. Koupapâq (< tc. gurama), naht „peşin" < ngr. vâxjt (< tc. nakt), pastrama < ngr. naorpapâq (< tc. pastirma), pestref „preludiu, uvertură" < ngr. nscrrpicpi (< tc. peşrev), zărculă < nqr.@pKOuAa(< tc. zerku/âh) etc.3; în sfârşit, altele au fost preluate cu sensuri noi, neîntâlnite în turcă şi dobândite în neogreacă: farsi-farsi „foarte bine, perfect" < ngr. (papoi (papai „idem" (< tc. farsi „persan"). Particularităţile fonetice menţionate nu sunt însă întotdeauna dovezi ale filierei neogreceşti: elenismele de acest fel au jucat uneori rol de modele pentru derivate împrumutate direct din turcă: fistichiu < tc. fistiki\ masa/agiu < tc. maşaiaci, pastramagiu < tc. pastirmaci etc.; alteori s-a întâmplat ca astfel de împrumuturi din turcă să fie preluate în forme hipercorecte, conforme pronunţiei greceşti, de către aristocraţia şi oamenii de cultură din ţările române, cunoscători ai limbii greceşti şi ai particularităţilor acesteia (v. III.3.3.1.H). Dintr-o altă categorie fac parte verbele formate cu sufixele -isi(-esio.tc.), -efsi(-ifsi etc.), -ipsi(-epsi), -osi, provenind din sufixul morfologic al aoristului sigmatic neogrecesc, urmat de sufixele româneşti ale conjugării a IV-a (v. FCLR III/l 63-73). Unele etimoane neogreceşti ale acestor verbe au avut ca punct de plecare forma de trecut determinat (cu sufixul -di/-di/-du/-du) a verbelor turceşti: a capiadisi„a căptuşi" < ngr. KanĂadioa (< tc. kapiadi), a curdisi„a aşeza, a rândui" < ngr. KOupd/aa(< tc. kurdu, înv. kurdi), a se egiendisi„a se distra, a petrece" < ngr. EyĂEvrioa (< tc. egiendr, cf. bg. egiendisam, ser. egiendisati) etc.; altele au fost formate în neogreacă de la substantive sau adjective împrumutate din turcă: a cabulipsi „a binevoi, a primi din condescendenţă" < ngr. KapnouĂEipa < Kapnou (< tc. kabul), a murdărişi ~ a murdaripsi „a murdări" < ngr. fjoupdâpEiaa ~ poupSăpEipa < poupdâp (< tc. murdat) etc. în unele cazuri, etimoanele neogreceşti ale verbelor româneşti nu sunt atestate, dar trebuie presupuse (v. Suciu 2006, 233-234). Pe de altă parte, sufixul -/s/sau variante dezvoltate ale acestuia, cum sunt -arisi, -iadisietc., au devenit productive şi în limba română, aşa încât, în mai multe situaţii în care baza turcească a derivatului verbal se regăseşte în română - îndeosebi dacă nu avem şi un corespondent neogrecesc atestat -, putem fi aproape siguri că derivarea a avut loc pe teren românesc (v. V.3.1.1.1.C şi Suciu 2006, 233). b) Cuvintele turceşti pătrunse prin filieră bulgară au adesea caracter regional (Muntenia, Oltenia şi/sau Dobrogea) şi particularităţi formale sau semantice care probează originea lor nemijlocit bulgară: a se băhtisi „a se plictisi" < bg. băktisvam (< tc. b/k-), a bitirdisi „a încheia, a duce la bun sfârşit" < bg. bitirdisam (< tc. bitir-), 3 Totuşi, -^final grecesc a fost de regulă omis în română, de pildă, dintre exemplele de mai sus, în babacă\ besactea, curama, maşala, pastrama, saltea, sefterea. 27 buriu ~ bune „butoiaş, putină" < bg. burija (< tc. boru „canal, conducta, burlan ), caranfil „garoafă” < bg. karamfii{< tc. karanfii), a co/andrisi „a folosi, a utiliza" < bg. kolandrisvam (< tc. kullan-), coşie „vânătoare" < bg. kosija (< tc. koşu), a se co(r)torosi „a se descotorosi" < bg. kurtulisvam (< tc. kurtul-), cuc/ă „jurubiţă" < bg. kukla (< tc. kukia), motafeerie „atelier în care se fac frânghii" < bg. mutafeija „meseriaş care ţese traiste, cergi etc. din lână de capră" (< tc. mutaf „\dem") + suf. rom. -arie, năramză ~ neramză „portocală amară" < bg. neranza (< ngr. VEpăVrţi < tc. narenc), tamaziâc „cireadă; loc de îngrăşare a vitelor" < bg. tamaz!ăk(< tc. damizlik), zarzără < bg. zarzala (< ngr. ţâpţaÂo < tc. zerdah) etc. c) Caracteristice Banatului (de unde unele s-au infiltrat şi în Oltenia sau Transilvania, iar câteva şi în limba literară), împrumuturile prin filieră sârbocroată (cf. Gămulescu 62-67) au, în general, particularităţi formale (de pildă finala -ie < ser. -ija < tc. -i/-i/-u/-ir, sufixul -luc < ser. -iuk < tc. -Iik/-lik/-luk/-luk, consoanele Igl, Idl sau Izl < ser. Idl < tc. Igl, respectiv /c/ < ser. Ici < tc. //r/), semantice ori de altă natură, extralingvistică, mai ales de repartiţie teritorială, care vădesc preluarea lor din sârbocroată, şi nu din turcă: avlie „curte" < ser. avlija(< tc. avid), baca „bineînţeles" < ser. baka (< tc. bak „priveşte!"), bagim ~ bădâniu „migdal" < ser. badem (< tc. badem), bărăbar „egal, asemenea" < ser. barabar (< tc. beraber „împreună"), baş „chiar, tocmai" < ser. baş (< tc. baş), budac „târnăcop" < ser. budak (< tc. budak „ramură"), burnut„tabac de prizat" < ser. burnut{< tc. burunotu), cămgie „biciuşcă" < ser. kamdzija (< tc. kamgi), căpie „poartă cu boltă" < ser. kapija (< tc. kapi „poartă, uşă"), cioş ~ c/râs „spân" < ser. coso (< tc. kose), civie „cui la capătul osiei carului" < ser. ci vija (< tc. givi noS\"), comşie „vecin" < ser. komsija (< tc. komşu), ^/„trandafir" < ser. dui (< tc. gui), divan „taifas" < ser. divan (< tc. divan „sfat, consiliu"), faidă „folos" < ser. fâjda (< tc. fayda), furună„sobă" < ser. furuna (< tc. fmn ~ dial. fururi), giubră „gunoi" < ser. dubre (< tc. gubre), iorgovan „liliac" < ser. jorgovan (< tc. erguvan), mosor < ser. mosur{< tc. masura, ngr. paooupî), nageac „măciucă" < ser. nadzak (< tc. nacak), paivan „funie de pripon" < ser. pajvan (< tc. payvant), pădie „cojoc" < ser. opakiija (< tc. yapakli), poşă „şal, fular" < ser. posa (< tc. poşu), săpie „ciubăr" < ser. sepija (< tc. sepi), spăiiuc „moşie" < ser. spahiiuk (< tc. sipahiiik), sunjer„burete" < ser. sunder(< tc. sunget), şăgârt„ucenic" < ser. segrt(< tc. şakirt), zăiţin „untdelemn, ulei" < ser. zejtin (< tc. zeytinfyagi] „[ulei de] măsline") etc. Totuşi, o influenţă turcească directă asupra graiului bănăţean nu poate fi exclusă din capul locului (Matei, Suciu 2006, 236): în numeroase cazuri, forma şi sensul cuvintelor sunt identice în română, sârbocroată şi turcă, iar simpla prezenţă a unui termen sau a altuia numai în sud-vestul şi vestul ţării nu indică neapărat provenienţa exclusiv sârbocroată a acestuia (v. IIA.2). d) Mai multe cuvinte de origine îndepărtat turcă, având o răspândire teritorială mai mare, vădesc o filieră sud-slavă multiplă, bulgară şi sârbocroată, indicată de forma sau 28 semnificaţia cu care au pătruns în română: barem ~ bârim < bg., ser. barem barim (< tc. barim), chirie < bg., ser. kirija (< tc. kira), cogeamite < bg. kogamiti, ser. kodzamiti (< tc. koca), copcă ~ copcie < bg. kopee, ser. kopca (< tc. kopga), haiduc < bg., ser. hajduk(< tc. haydut), hunie „pâlnie; vas de lemn în formă de vadră; drum între două dealuri, vale" < bg., ser. hunija (< tc. huni), ordie „oaste" < bg., ser. ordija (< tc. ordu), truşie ~ troşie ~ turşie „murături" < bg. trusija, ser. tursija (< tc. turşu) etc. e) Alte împrumuturi de origine turcă prezintă caracteristici formale sau semantice ori o distribuţie teritorială sau stilistico-funcţională care exclud provenienţa nemijlocit turcească, în schimb presupun contribuţia altor limbi balcanice; ele ne-au parvenit, cu mare probabilitate, prin mijlocire sud-dunăreană multiplă, greacă, bulgară şi/sau sârbocroată: a a(r)târdisi ~ a artărdisi ~ a artirdisi„a supralicita" < bg. atardisam, ser. arterisati, ngr. apTi)p(5)ioo (< tc. artir-); surlă < ser. surla, bg. zuria, ngr. ooupAo ~ ţoupvăq (< tc. zurna); tulpan ~ tulbent „muselină; basma" < ngr, rouÂnâvi, bg. tjulpan ~ ţjulben, ser. tulbent (< tc. tulbent ~ duibend, varianta rom. tulbent nu poate proveni direct din turcă, deoarece este folosită exclusiv în Banat, Transilvania şi nordul Moldovei, cu un sens specializat: „broboada miresei") şi altele. Cuvintele de acest fel fac parte din tezaurul lexical comun balcanic datorat influenţei turceşti, majoritatea acestui tezaur având în română etimologie multiplă, inclusiv turcească (v. II.1.1). f) Mai puţin numeroşi decât împrumuturile cu dublă etimologie, turcă şi maghiară, termenii de origine turcă preluaţi exclusiv prin intermediul limbii maghiare au o răspândire strict dialectală, în graiurile din Transilvania şi Banat: chefe „perie" < magh. kefe (< tc. kefe), jeb ~ jăp „buzunar" < magh. zseb (< tc. cep ~ ceb) cf. ser. dzeb), măsiag „ciumăfaie" < magh. masziag{< tc. masiak), păitaş„prieten, tovarăş" < magh. pajtâs{< tc. paydaş) etc. în cazul lui duhan „tutun" este de presupus o filieră multiplă: magh. duhan ~ duhăny, ser. duhan (< tc. duhan). g) Cuvintele turceşti preluate prin filieră ţigănească se caracterizează prin faptul că fac ori au făcut parte din limbajul argotic, unele trecând apoi în limbajul familiar: baftă „noroc; soartă; consideraţie; chilipir; cinste, onoare" < ţig.“baht(< tc. baht, v. Drimba 2001, 193-194); chilău„măciucă ferecată, ghioagă" < ţig. M? „măciucă" (Drimba 2001, 206] cf. tc. kuiunk ~ kuiuk ~ kulutj > rom. chilom ~ chilug); chisâg ~ chisig „pungă; chimir" < ţig. kisyk ~ kisik „pungă; buzunar" (Drimba 2001, 206] cf. tc. kese > rom. chisea); zuraliu ~ zoraliu„nebun; excesiv, exagerat" < ţig. zuraio ~ zoraio, fem. zuraif ~ zoraif „viguros, tare, violent" (Drimba 2001, 245; cf. tc. zoriu) etc. în schimb, ţig. bulibaşa „vătaful unei şatre de ţigani" pare să fie împrumutat din română (unde bulibaşă ~ bu/ubaşă ~ bulucbaşă „comandant de companie, sutaş", provenind nemijlocit din tc. bolukbaşi, a evoluat la acest sens), şi nu invers (cf. Drimba 2001, 282-283). h) Câţiva termeni de origine turcă sau corespunzând unor cuvinte turceşti ne-au parvenit, pe cale cultă, prin intermediul unor limbi occidentale, îndeosebi din franceză, unde au pătruns fie direct din turcă, fie din arabă, fie prin filiera altor limbi (v. ŞIO I 2'9 246, 248)\ emirat, fachir, felah, hegiră, imamat, islam, meschin, nenufar „nufăr, odaliscă, otoman, sangeacat, sorbet„băutură răcoritoare, sirop", sultanat, viz/ratetc. Desigur că termenii de origine turca trecuţi in romană prin filiera altor limbi nu au nicio semnificaţie pentru configuraţia lexicului românesc preluat nemijlocit din turcă, ci sunt împrumuturi directe din limbile intermediare respective, ceea ce face necesară, aşadar, tocmai excluderea lor din vocabularul datorat influenţei turceşti. 1.3. Cuvinte de alte origini care au fost explicate, greşit, din limba turcă Nu reluăm aici revizuirea etimologiei unor termeni româneşti cărora diverşi cercetători şi lexicografi mai vechi sau mai noi le-au atribuit o provenienţă turcească directă, dar care, cu certitudine sau foarte probabil, nu provin din limba turcă (şi, de aceea, nu au fost incluşi în voi. II al prezentei monografii, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă). Majoritatea erorilor de acest fel au fost corectate de-a lungul timpului, mai întâi în ŞIO (care cuprinde însă şi o serie de explicaţii eronate), apoi îndeobşte în dicţionarele moderne ale limbii române (TDRG, CADE, SDLR, DA, CDER, DM, DLR etc.) sau în diferite studii şi note etimologice, iar contribuţiile şi opiniile noastre în acest domeniu, referitoare la unele cuvinte considerate, în lexicografia recentă, împrumuturi din turca-osmanlie, au apărut deja în Suciu 2006, 241-254 (cap. Cuvinte greşit explicate din limba turcă). Iată cuvintele a căror etimologie turcească am respins-o în lucrarea menţionată: baftă, basamac, calpuzan, calpuzanlic, a (se) căni, cărăbuş, chisea „vas în care se ţine dulceaţă", chiulangiu, ciochină, comedie, comitagiu, dabilă ~ dabuiă ~ dabăiă, fanaragiu, felinar, ghiozdan, harababură, işiic ~ şlic, lăută, maimuţă, pârjoaiă, pisică, ristic, şmecher, zarnacadea, zărcuiă, zinzifil, zoraiiu, zurliu. Acestora li se adaugă alţi câţiva termeni pentru care au fost date etimologii turce-osmanlii, dar pe care le-am apreciat mai sus drept împrumuturi preosmanlii sau preluate prin filiera altor limbi. în plus, credem, spre deosebire de DLR, că nu poate fi atribuită o etimologie (nemijlocit) turcă nici cuvintelor dadă, darabucă, daravelă, dehana şi deşiiu. între termenul de respect şi de adresare rom. dadă„soră mai mare, mătuşă sau, în general, femeie mai în vârstă; lele, nană, ţaţă" şi tc. dadi, (pop.) dada „dădacă, bonă, guvernantă; doică" există deosebiri formale şi semantice care exclud legătura etimologică directă dintre cei doi termeni: cuvântul turcesc, exclusiv oxiton, ar fi dat în română *dadfe, *dadâuă sau, aşa cum s-a şi întâmplat, dadăcă, dădacă, dadâie sau dădică, cu acelaşi sens ca în turcă. Mult mai verosimilă este soluţia etimologică adoptată în majoritatea dicţionarelor limbii române: bg., ser. dada „soră mai mare" (cf. arom. dadă „mamă"), cu atât mai mult cu cât termenul românesc este întrebuinţat, în mediul 30 rural, în tot sudul ţării, din Banat până în Dobrogea. De altfel, dadăşi dodă (acesta fiind considerat variantă a lui dadă\n DLR; cf. arom. dodă „soră mai mare; mătuşă; mamă"), ca şi corespondentele lor din bg. şi ser., sunt, probabil, „creaţii expresive de origine infantilă" (CDER, s.v. dodă), iar da/că „doică; dadă; iubită" (explicat în DLR de la dadă) şi doică „femeie care alăptează copilul altei femei; dădacă" sunt împrumuturi clare din magh. dajka, bg. dojka „doică; dădacă", ser. dajka „mamă", cf. ser. dojka „mamelă, sân", toate cu bază slavă (cf. sl. doit'„a alăpta", v. CDER, s.v. doică). Rom. darabucă „tobă (arăbească) cu o singură membrană şi cu corpul format dintr-un vas de lut ars cu fundul deschis" - atestat din 1872 într-un periodic publicat în Ungaria, ca denumire a unui instrument utilizat de arabi, iar apoi, în forma neadaptată darabukkî, într-o carte despre instrumentele muzicale ale „poporului român" apărută în 1956, ca denumire a unui instrument folosit de turco-tătarii din Dobrogea - redă mai degrabă, în calitate de cuvânt străin împrumutat pe cale savantă, ar. darabuqqa decât tc. darbuka „idem". Rom. daravelă (cu variantele daraveră, daravere, dareavere) „tranzacţie comercială, afacere; negoţ, alişveriş; relaţie (de afaceri); încurcătură; necaz" este explicat în DLR din tc. daiavera, da/avere „înşelăciune, tertip; intrigă; poznă", ngr. vrapoficpi, vroAapipi „schimb de mărfuri, afacere, tranzacţie comercială, negoţ; legătură de afaceri" (cu precizarea că var. dareavere provine din it. dare-avere), însă consonantismul diferit (cu /, faţă de rom. rdin a doua silabă) al termenului turcesc şi semnificaţiile negative ale acestuia (la cele menţionate mai sus trebuie adăugate „afacere necurată, joc murdar, necinstit, făcut pe ascuns") fac improbabilă etimologia turcească, lăsând-o singură şi certă pe cea neogrecească, alături de it. dare (e) avere, termen comercial din care provin cuvintele din turcă şi neogreacă, precum şi unele variante româneşti; cf. şi arom. daraveră „afacere, tranzacţie" (< ngr.), bg. daiavera „înşelăciune, maşinaţiune, intrigă, tertip" (< tc.). Mai degrabă var. rom. daravelă (cu pl. daraveii) este posterioară (prin disimilare şi/sau după^ pl. -eli al sufixului -ea/ă) variantelor originare daraveră, daravere, aşa cum apare cuvântul în primele sale atestări, iar sensul „penis" pe care îl mai are, argotic, termenul românesc, ca şi cel turcesc, ar putea fi o evoluţie paralelă în ambele limbi sau o adăugare târzie la semantismul cuvântului, prin calc semantic după tc. datavere (dacă nu cumva acest sens există şi în neogreacă). Interjecţia rom. dehană „cuvânt prin care se exprimă o dezaprobare", folosită regional în nordul Moldovei, este, cu prudenţă, doar comparată în DLR cu tc. dehan „gură", dar credem că până şi comparaţia este superfluă; acest persanism a fost într-adevăr utilizat (şi în formele dehen, dehana, dehene) în limba turcă-osmanlie literară (scrisă) veche, cu sensul „gură" (v. OTS), dar nu a ajuns niciodată să fie uzual în limbajul popular, încât să poată pătrunde tocmai şi exclusiv, deci nemijlocit, în graiul nord-moldovean. 31 în sfârşit, aşa cum reiese din singura sursă care îl atestă, ZRPh XVIII 76, deşliu, glosat greşit,,'mustăcios", nu a fost împrumutat, de fapt, ca termen comun, ci numai ca antroponim, având la bază porecla tc. Dişli< dişli„dinţos, cu dinţi (mari) . 1.4. Cuvinte turceşti reproduse în texte româneşti Nu pot fi considerate elemente lexicale româneşti nici cuvintele care, deşi apar în texte româneşti, sunt, în realitate, termeni turceşti reproduşi, citaţi ca atare şi, de obicei, glosaţi de către autori, adesea cu precizarea „aşa zic (sau au zis) turcii (cutărui lucru sau fenomen)". Este vorba, aşadar, de cuvinte neadaptate, cu adevărat străine, care nu au intrat nici măcar în limbajul bilingvilor (cum este cazul multor „turcisme" învechite şi rare, uneori neadaptate pe deplin, folosite mai ales de cronicari ca împrumuturi personale) şi care nu constituie nici aşa-numite „citate lexicale", adică denumiri ale unor realităţi specifice turcilor sau date de turci unor realităţi româneşti, denumiri care au ajuns să fie cunoscute şi de români. Spre deosebire de aceste două categorii, cuvintele turceşti reproduse în diferite scrieri în limba română nu pot fi tratate drept împrumuturi din limba turcă (unele au fost totuşi incluse în ŞIO, fie printre „vorbele istorice", fie printre „împrumuturile literare"), deoarece înşişi autorii textelor respective au fost conştienţi că reproduc cuvinte străine, iar intenţia lor a fost tocmai de a avertiza că termenii sau expresiile nu sunt româneşti, ci aparţin limbii turce. Există cazuri în care sunt citate, uneori cu fonetisme deformate, chiar sintagme ori întregi propoziţii sau fraze turceşti, pronunţate, desigur, de către persoane de etnie turcă, în care intenţia autorului de a reda ilustrativ vorbele străine este evidentă. Autorii folosesc, în contexte cu caracter adesea „macaronic", diverse modalităţi stilistice pentru a atrage atenţia asupra faptului că termenul sau expresia este un citat din limba turcilor (glosarea în română, redarea unor corespondente din alte limbi, precizări privind personajele care utilizează cuvântul sau expresia etc.): „Boiurum, ziseră ei [= turcii]" (Beldiman; boiurum - tc. buyurun „poftiţi"); „Striga turcii la duvaua lor sara şi dimineaţa: Aiah! Aiah! Aiahi, apoi Hu! Hui Hui, după obiceiul lor" (v. ŞIO III 4, s.v. aiah] tc. Hu! „El", cu referire la Aiah); „Au făcut împăratu, sultan Ahmet, nuntă, adecă sunet dugud' (R. Popescu; aici, sintagma turcească, însemnând „petrecere organizată cu ocazia circumciziei", precizează pentru cunoscători şi completează sensul termenului românesc, pe care autorul l-a folosit deoarece nu avea la îndemână un alt cuvânt, fiind nevoit să traducă în română doar un element al sintagmei, tc. dugun „nuntă"); „Turcii au fost strigând\medetuf medetu, gheaur bezebaf („ajutor, ajutor, ghiaurii intră în noi, ne calcă, ne ^căsăpesc"; Anonimul brâncovenesc); „bulucurile pre nume: biringi, ichingi, iucingi" [adică „primul, al doilea, al treilea" - n.n.], iar la râmleni primari, secundari, terţari" (M. Costin); „turcii au zis moldovenilor bogdanii, adică oamenii lui Bogdan"' (D. Cantemir); „muntenilor turcii cara-vlah le zic" (M. Costin); „turcii au zis Moldovei 32 Cara-Bogdan de pre numele lui Bogdan-vodă [...]; turcii zic muntenilor iflac, sau în nume alcătuit cara-iflac, care nume măcar că este să-l tălmăcească vlah negru, adecă de pre numele lui Negru-vodă, domnul muntenesc, sau pentru căci toţi muntenii sunt mai negri la faţă" (D. Cantemir); „turcii toţi evet[adică „da" - n.n.] zicea" (V. Alecsandri) etc. Mai multe expresii turceşti de acest fel sunt reproduse în Chronografui Ţerei Rumâneşti'al lui Dionisie Eclisiarhul: ala, a/aş] hala, hala, strigăte de război ale unor ostaşi turci; aman, aman, interjecţie prin care turcii cereau îndurare; anasini sactim, înjurătură adresată de turci ruşilor; „Pazvandu au strigat: Dur, bre, să nu-l omorâţi"; „capigiul a strigat: Dur, bre, ferman (= „stai, măi, e ordin" - n.n.), şi au stătut toţi". Astfel de expresii turceşti reproduse apar uneori chiar şi în literatura populară, în contexte în care autorul anonim redă („citează") exclamaţii rostite de vorbitori turci: „Baca, baca, gheaura/' (= „Uite, uite, ghiaurul!" sau „Uită-te, uită-te la ghiaur!" -/?./7.)4. Gheorghe Chivu reproduce (în Gheţie-Chivu 306) fragmente din texte elaborate în Transilvania, respectiv în Moldova, în care „utilizarea termenilor sau a unor sintagme împrumutate din limbi străine este subordonată dorinţei de individualizare a personajelor", iar expresiile turceşti sunt redate în grafii corupte sau aproximative: „Gregorius. Turcsa bileorsin se/7?Instans. Ebet, effendi, bilirim. Gregorius. Peki mazaşia bi/iriş? Ei bi/irini'; „Iuruş, cardaş, birdaha!'. Acelaşi autor citează dintr-un text redactat în Ţara Românească între anii 1760 şi 1780 următorul fragment al cărui autor face paradă de polilingvism: „Să fierbi buruiana ce să cheamă elineşte xaP£5puq, latineşte trissago, italiceşte gamantra şi turceşte derbez, rumâneşte viore/d' (v. Gheţie-Chivu 32Î). Desigur că astfel de cuvinte şi expresii nu pot fi socotite împrumuturi, ci numai reproduceri de secvenţe enunţiative străine, chiar dacă unele elemente ale acestora au fost preluate cu adevărat şi întrebuinţate şi ca unităţi lexicale româneşti (aman, anasâna, bre, cardaş, efendi, ghiaur, iuruş). Există şi cazuri în care limita dintre împrumutul personal şi cuvântul străin este greu de trasat, deoarece intenţia cu care autorul a inserat în text un cuvânt străin pe care îl defineşte poate fi ori să avanseze o propunere de împrumut lexical, ori să sublinieze, stilistic, o idee, să caracterizeze un personaj etc. Ion Ghica, de pildă, utilizează termenul cardaşiâcxn contextul „Eteria era formată după tipui vechilor frăţii..., turceşte cardaş/âc" (v. ŞIO II 90), în care - fiind singura atestare a cuvântului - nu ştim dacă autorul a vrut să indice originea turcească a acestui împrumut personal sau, dimpotrivă, faptul că termenul nu este românesc, ci aparţine limbii turce. Cuvântul compus argi-odasie.ste folosit într-o cronică din 1822, în contextul „odaia vezirului, argi-odasi ce se numeştd' (v. ŞIO III 136), în care autorul a intenţionat fie numai să reproducă numele turcesc al sălii respective, fie să recomande contemporanilor termenul care trebuie utilizat în limba română pentru a denumi „sala de audienţe a sultanului sau a vizirului". Ni se pare însă limpede că autorul Scrisorii VIII (Pentru ce 4 Al. I. Amzulescu, Balade populare româneşti, voi. III, [Bucureşti], 1964, p. 135. 33 ţiganii nu sunt români), C. Negruzzi, pune în gura bătrânului boier mojdovean Bogonos fraza „Zău, trebui să fi având un demirbaş (cap de fier) ca să bodogăneşti zi şi noapte poveste/e franţujiior!", cu care i se adresează tânărului boiernaş, nu cu altă intenţie decât de a sublinia opoziţia dintre aristocraţia românească veche, tradiţionalistă şi „avidă" de turcisme, şi cea nouă, modernă şi franţuzită, care nu mai percepe sensul unui termen turcesc - de fapt nepreluat, nici măcar ca împrumut personal, dar inteligibil pentru orice cunoscător al limbii turce - cum este demirbaş, epitet care necesita, prin urmare, să fie tradus (cf. DLR, 5. k). Un alt tip, mai rar, de cuvinte turceşti reproduse îl constituie termenii „românizaţi" în mod conştient şi artificial, fără nici o bază în realitatea lingvistică românească, de către specialişti în anumite domenii profesionale sau ştiinţifice. Un astfel de termen, „românizat" forţat de către topografi, este tăuşan (< tc. tavşan, pronunţat tawsan), inclus nejustificat, cu sensul „iepure", printre termenii entopici româneşti (Rotaru 69)\ el nu apare însă decât în toponimia de origine turcă, deci nu poate fi considerat substantiv comun. De asemenea, avem toate motivele să credem că L. Şăineanu a presupus doar, fără nicio dovadă, existenţa în română a termenului oniuc„monedă .turcească în valoare de zece parale" (cf. tc. oniuk „idem"), pe care îl include în lista denumirilor de monede de sorginte otomană (ŞIO I 219), dar îl omite în dicţionarul său, întrucât nu există nicio sursă care să ateste cuvântul românesc şi pe care Şăineanu să o fi putut cita. 1.5. Cuvinte de origine turcă în texte redactate în alte limbi ŞIO include, mai ales în partea a 2-a a volumului II (Vorbe istorice. împrumuturi literare), şi o serie de termeni care apar numai în texte redactate în alte limbi decât româna (greacă, latină, germană, franceză)5. Aceste scrieri - unele traduse ulterior în română, iar majoritatea elaborate în ţările române - se referă, în general, şi la realităţi şi evenimente istorice din aceste ţări, de aceea Şăineanu a acceptat tacit ideea că apariţia în textele respective a unor cuvinte care denumesc îndeosebi funcţii, titluri şi 5 Redăm titlurile acestor texte, în ediţiile citate de L. Şăineanu, pentru a putea face trimitere la ele mai cu uşurinţă: 1) Istoria Imperiului Otoman. Creşterea şi scăderea lui, cu note foarte instructive, de Dem. Cantemir, Principe de Moldova, Bucuresci, 1876; 2) N. Iorga, Rapoarte consulare prusiene din Iaşi şi Bucureşti, în Hurmuzaki (colecţia), voi. X, Bucureşti, 1897; 3) Atanase Comnen Ipsilanti, 7o perâ rfjv oÂcootv. Istoria întâmplărilor după căderea Constantinopolii (1453-1789), Constantinopole, 1870; 4) Const. Dapontes, Ephemerides Daces ou Chronique de ia guerre de quatre ans (1736-1739), voi. I—II, Paris, 1880-1888; 5) Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei (trad. de Sion), Bucureşti, 1859; 6) Fraţii Tunusli, Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti (trad. de Sion), Bucureşti, 1863; 7) C. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1890; 8) Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moidaviae, Bucureşti, 1872. 34 alte realităţi social-politice şi administrative turceşti, legate într-un fel sau altul de istoria românilor, constituie, implicit, atestarea indirectă a utilizării acelor cuvinte şi în limba română. Este posibil ca marele lingvist să fi avut dreptate în unele cazuri, în sensul că o serie de cuvinte de origine turcă, de regulă cu caracter de hapâx'legomena, atestate numai în aceste texte, vor fi fost folosite în jargonul aristocratic românesc de la curtea fanariotă, jargon cu care autorii textelor au venit în contact. Dar care sunt acele cazuri? Cu rare excepţii, nu există niciun indiciu care să justifice includerea lor printre elementele de origine turcă ale lexicului românesc (cazuri de excepţie sunt reprezentate de termeni care au atestări şi în texte în limba română, de pildă iedecciu şi sUihtar-aga, folosite mai întâi în Descript/o Moldaviae a lui D. Cantemir). Dimpotrivă, suntem datori să ne îndoim de justeţea şi autenticitatea unora dintre presupusele atestări de cuvinte româneşti în texte scrise în alte limbi, inclusiv în cazul traducerilor ulterioare în limba română, în care termenii respectivi sunt pur şi simplu reproduşi după original, adesea glosaţi, adică „traduşi" în română, chiar dacă uneori sunt adaptaţi după normele româneşti6. Este neîndoielnic că aceşti termeni au rămas străini limbii române, fiind, de fapt, cuvinte turceşti sau, eventual, greceşti reproduse (şi, uneori, deformate după reguli ale limbii în care a fost elaborat textul). Iată o serie de astfel de cuvinte, însoţite de definiţiile date în ŞIO şi, în paranteză, de numărul de ordine pe care l-am atribuit textului în care apar: alai-baş-ceauş „cel dintâi dintre alai-ceauşi" (5), altmişlic „monedă turcească de 60 de parale" (2), amegi-efendi „raportor al divanului împărătesc" (3), arz-odasi „sală de audienţe" (8), baş-cadână „cadâna favorită a haremului" (4), baş-calfa „primul adjunct" (3), baş-iamac „primul iamac sau adjunct" (4), beilic-calemi „biroul arhivei imperiale" (4), buiuc-tescheregiu „marele secretar al divanului" (1, 4), calauz-ceauş „ceauş care serveşte de călăuză" (4), calfa-efendi „director-adjunct de cancelarie" (3), capigiler-bulucbaşi „căpitan de uşieri ai saraiului" (4), ceauş-baş-aga „căpetenia ceauşilor (la turci)" (4), ceauş-baş-chiesedar „locotenentul lui ceauş-başa" (5), ceauşlar-chiatip „logofătul ceauşilor" (4), ceauşlar-colauz „căpitan de ceauşi" (5), ceauş/ar-doagisi „ceauşul însărcinat să rostească alcâşul (= aclamaţia) cu care ceauşii îl primeau pe marele vizir" (5), chiose-chehaia „agent poliţienesc în prima cameră a saraiului" (5), chiuduc-tescheregi „al doilea secretar al divanului otoman" (4), darisadet-agasi „mai marele haremului" (4), davegiu „slujbaş al unui demnitar turc, însărcinat să facă invitaţii, să poftească pe cineva la demnitarul respectiv" (5), efsat, e/iaşi etna „denumirile unor dări pe care ţările creştine ocupate le plăteau Imperiului Otoman" (1, 7), ghedidiu „miliţie întreţinută de feudele militare" (4), gherdap-aga „mai marele peste gherdapuri" (3), ghionguli „voluntari turci" (1), hasas-başa „locotenent de poliţie" (5), hiucm-ferman 5 Astfel de adaptări a întreprins chiar Lazăr Şăineanu, „românizând" diferite forme atestate mai cu seamă în texte greceşti. De altfel, lingvistul român afirmă, în ŞIO I 284, că „ne-am folosit de toate aceste materiale numai întru cât ele privesc pe români", dar nu respectă cu stricteţe acest principiu. 35 „firman de luare în stăpânire a domniei" (8), hiiat „numele oficial al caftanului dat de sultan domnului" (8), hudut-name „hotărnicia ţării" (6), iedecciu „rândaş împărătesc" (8), iflac-chiatip „secretar la cancelaria vizirului pentru afacerile Valahiei" (3), igzar-firman „ordin de chemare înaintea justiţiei" (6), imaret „azil pentru săraci" (1), izn-caftan „caftan cu care vizirul îmbrăca pe domn" (8), lahin-bahaş „darea pe care Moldova o trimitea ca o contribuţie pentru alimentarea curţii vizirului" (3), maden-chesedar„controlor la biroul minelor" (3), maden-efendi„idem" (4), mehterler-chehaesi „intendentul muzicanţilor" (3), mehtupci-efendi „secretarul vizirului" (8), miralem-aga „şeful capugi-başilor" (8), oda-lalasi „îngrijitorul regimentului de ieniceri" (4), papu-saade-aga „câzlar-aga" (3), sa(m)bica „fost, ex-" (5), saghir-taraphanagiu „directorul monetăriei imperiale" (5), taihâsci-aga „marele referendar otoman" (4), tersana-defterdar „ministru al marinei otomane" (5), teşrifagi-caifasi şi teşrifagi-chesedari „ajutorul, respectiv casierul teşrifagiului" (3), teşrifagi-efendi „marele maestru de ceremonii (la turci)" (4), un-capan „magazie de grâne" (5), vasiget „testament" (5). Aceşti termeni, referitori la realităţi ale Imperiului Otoman şi atestaţi numai în texte redactate în alte limbi, nu şi în texte originale româneşti, au existat fără îndoială în limba turcă (fiind redaţi ca atare în textele scrise în latină, germană, greacă etc.), iar unii au fost preluaţi şi în jargonul grecesc al epocii (fiind utilizaţi în cronicile greceşti, apoi, eventual, reproduşi în traducerile acestora în română), dar nu pot fi consideraţi drept elemente lexicale româneşti împrumutate din limba turcă. Există totuşi două situaţii care trebuie exceptate de la această regulă. Pe de o parte, dacă un termen de acest fel este prezent şi în surse originale româneşti, înseşi traducerile în română - realizate în a doua jumătate a secolului al XlX-lea - ale cronicilor scrise în greacă pot fi socotite ca izvoare istoriografice moderne care atestă termenul respectiv. Pe de altă parte, cuvintele de origine turcă adaptate la limba română, din care au fost eliminate particularităţile greceşti de pronunţie, preluate în traducerile realizate de către Sion pe la mijlocul secolului al XlX-lea (şi publicate în 1859, respectiv 1863) ale operelor elaborate în limba greacă de Fotino şi de fraţii Tunusli trebuie considerate împrumuturi personale ale traducătorului, datând din aceşti ani, când influenţa turcă oficială mai poate fi apreciată ca activă, prin inerţie {capan-emini şi capan-naip „inspectorul, respectiv intendentul depozitului central de alimente al Porţii", checeiiu „nume dat ienicerilor după căciula lor de pâslă, numită checea", chiutuc „registru de conturi; arhivă imperială", reiz-chiesedar „locţiitorul lui reis-efendi", taraphana-emini„ministrul tezaurului imperial", vaiide-chethudasi „intendentul împărătesei-mamă", zaptinamea „proces-verbal" etc.). Acest punct de vedere este susţinut de constatarea că un termen precum capan-emini „inspectorul depozitului central de alimente al Porţii", atestat numai la Fotino, a devenit cunoscut, probabil, şi altor vorbitori ai limbii române, de vreme ce în literatura populară de la începutul secolului al XX-lea se folosea un termen capan „om influent, şef, cap", format, se pare, 36 de la compusul capan-emini prin condensare lexico-semantică şi prin etimologie populară, după cap, care a influenţat sensul cuvântului. De un altfel de tratament beneficiază însă din partea noastră cuvintele de acest tip care denumesc funcţii, titluri şi alte realităţi specifice ţărilor române din perioada respectivă. Din moment ce însăşi realitatea denumită a fost preluată şi adaptată la condiţiile social-politice şi administrative româneşti, este mai mult decât probabil că termenul care denumea acea realitate a existat în română, de unde a fost transpus în textele redactate în alte limbi. în astfel de situaţii, considerăm că momentul atestării îl constituie chiar anul publicării textului original (de exemplu Fotino în 1818-1819, Tunusli în 1806), chiar dacă eventuala traducere în care termenul apare adaptat Ja limba română a văzut lumina tiparului abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. în aceste cazuri este vorba, aşadar, de surse în alte limbi care constituie neîndoielnic atestări indirecte pentru unele împrumuturi româneşti din turcă (de pildă babein, babeingiu, baş-buiubăşie, baş-saiahor, beiiicciu, buhurdangiu, ceamaşir-başa, ceamaşirgiu, ciribaş, ehaliu, hazran, iflac-voivodasi, ipca-firman, mucatea). 1.6. Cuvinte cu etimologie nesigură sau obscură Destul de multe cuvinte româneşti cu etimologie necunoscută au un înveliş sonor şi o „rezonanţă" tipice pe care cercetătorul ar putea fi tentat să le atribuie unei presupuse provenienţe turceşti. Supoziţiile de acest gen se pot baza adesea şi pe alte date care ar susţine o astfel de etimologie, de exemplu prezenţa termenului într-un text plin de „turcisme" ori faptul că el denumeşte o realitate care aparţine sau ar putea aparţine lumii turceşti. în mai multe cazuri pot fi făcute apropieri formale între astfel de termeni româneşti şi diverse elemente lexicale ale limbii turce, dar fie neconcordanţele semantice, fie alte motive stau în calea includerii termenilor respectivi printre împrumuturile sigure din această limbă. Alteori, asemănarea formală este cu totul aproximativă, aşa încât, deşi există posibilitatea ca termenul să provină din turcă, etimonul nu poate fi identificat cu certitudine (ceea ce constituie, desigur, un eşec al cercetării etimologice). în unele situaţii se poate presupune că termenul românesc a fost reţinut cu o semnificaţie imprecisă, poate eronată, ori a fost notat sau copiat greşit, într-o formă coruptă, împiedicând stabilirea etimologiei. Din această din urmă categorie face parte, de pildă, un termen atestat la începutul secolului al XlX-lea şi inclus în ŞIO III Jîn trei variante: agianziie, agianzăriie (forme de plural articulat) şi agiangie (formă de singular reconstruită de Şăineanu). Apreciind că etimonul cuvântului este tc. înv. hargihane (în alfabetul turcesc actual: harcihane) „depenses du menage, vivres, entretien", savantul a dedus, pentru termenul românesc, 37 sensul „cheltuiala întreţinerii domnului". Ne îndreptăţeşte oare marea deosebire formală să afirmăm, aşa cum face Şăineanu, că „formele sunt corupţiuni de la un tip hargihane sau hargihangP. Cuvântul pare să aibă o bază etimologică grecească sau turcească, dar etimonul în sine şi semnificaţia termenului românesc rămân obscure. Aşa cum arătam cu mulţi ani în urmă (Suciu 1977, 350), aşchiiaş-paşa, atestat într-o cronică („au venit cu Ion-Vodă un aşchiiaş-paşa cu zece mii de turci călărime şi cu arnăuţi mulţi"), are o evidentă rezonanţă turcească, dar - poate pentru că a fost notat sau transcris greşit - nu i-am putut identifica etimonul şi, în consecinţă, nici sensul exact. Basaifc „porcoi de fân cam de o jumătate de car" (DA) ar putea fi comparat, eventual, cu un tc. *başakhk, format cu sufixul colectiv -i/k de la başak „spic", dar nu avem garanţia nici formală, nici semantică a corectitudinii unei astfel de explicaţii etimologice. ŞIO I 276 explică termenul baioş „miere" din tc. bai „idem", cu precizarea că „sufixul e obscur"; dacă aşa stau lucrurile înseamnă că însăşi etimologia propusă este nelămurită. Cuvântului buchereâ „(despre oi) cu lâna mare şi lungă" (DA) am fi tentaţi să-i presupunem ca etimon tc. bukuiu „încovoiat, răsucit, tors", dar mai ales nepotrivirile formale ne determină să ne îndoim că această explicaţie este corectă (cuvântul ar fi trebuit să sune *buchiuh'u în română). Aspect turcesc, dar etimologie obscură sau nesigură au şi termenii buradâ„grămadă, amestecătură" (DA) şi buzdugeâ „săculeţ, pungă", care, după ŞIO II 67, ar „presupune o formă buzu, de unde un diminutiv buzuga (lipseşte în dicţionare); de aci ngr. pnou&u şi pnouţouvâpa (de unde rom. buzunar)") explicaţia dintr-un improbabil tc. *buzuga este forţată şi fantezistă, de aceea termenul este pe bună dreptate lăsat fără etimologie în DA. Carabei „un soi de struguri" (DA) ar putea proveni, desigur, dintr-un tc. *karabey „idem", iar acesta din antroponimul Kara bey (aşa cum afuzaii este un împrumut din turcă având la bază numele unui soi de struguri care provine tot dintr-un nume de persoană), dar nu putem fi siguri de această etimologie câtă vreme etimonul nu este atestat, iar cuvântul ar putea fi un derivat românesc de la carabă „fluier; cimpoi; picior; (adj.) gârbovit". Termenul regional caracaşicuri„dulciuri" (Gl. Arg.) ar putea fi comparat fie cu sintagma tc. kara kaş/k„lingură neagră" sau „lingură rea, stricată", fie cu tc. dial. kargaşşagisi „gem amestecat cu zăpadă"; în primul caz, dificultăţile sunt de ordin semantic, jar în al doilea - mai ales de natură fonetică. Incertă rămâne şi etimologia lui carcandiiă „drac", pe care DA îl compară cu tc. karakoncoioz „harpie, bau-bau", bg. kărăkongui, alb. karkandxoi, ngr. KaÂiKăvruapoq. Nu am putut identifica etimoane nici pentru termenii cu aspect turcesc casrăc (care apare în DA fără etimologie şi cu sens necunoscut, în pasajul „5 oca de păcură cu casrăd' dintr-un document din 1792) şi castamboi „un fel de pânză mai bună decât astarul şi decât maraşul" (dat fără etimologie în DA; ar putea fi comparat cu top. tc. [IJstamboi, dar ce este începutul cuvântului?). După DA, moldovenismul ceapar „unealtă de dulgherie" ar putea proveni din tc. gapa „sapă, săpăligă"+ sufixul -ar, iar noi am fi tentaţi să corectăm etimologia 38 prin tc. dial. gapar „ulcică" (Der. S.) ori prin identificarea termenului cu ţaparină; din păcate, niciuna dintre aceste soluţii nu este potrivită din punct de vedere semantic, deoarece nici săpăliga sau ţaparina, nici ulcica nu are ce căuta în terminologia dulgheriei; doar o descriere mai exactă a obiectului denumit de cuvântul românesc ar putea confirma, eventual, etimologia turcă. O neconcordanţă semantică greu de trecut cu vederea, dacă nu cumva avem de-a face cu glosări greşite ori imprecise, apare şi între rom. ceapac ~ ciopâc~ ciopârc„cuvânt din terminologia plutăritului; plasă" (DA) şi tc. gapik ~ gapuk „partea dintre pulpe a izmenelor sau a pantalonilor", (dial.) „coş, sipet fără capac şi cu mâner"; alta ar fi situaţia dacă sensul termenului românesc ar fi, de pildă, *„vârşă, coş (unealtă de pescuit)". Cheişibaş, atestat într-un document7 din 1794, cu sensul probabil „mai marele peste un sat", şi chiluf „numele unei mâncări nedefinite", folosit în secolul XIX în Moldova (DA), ar putea fi comparate cu tc. kdycu „ţărănist, om care sprijină interesele ţăranilor" + baş „şef", respectiv cu tc. dial. kilif „fasole(-păstăi); coajă", dar nu avem certitudinea că înţelesurile se potrivesc. Pentru originea lui ciotâc ~ ciontâc ~ ciotoacă ~ ciotac ~ ciotec ~ ciutruc „ciot; partea dinspre rădăcină a unui trunchi de copac, teşitură; bucată de lemn" ar putea fi invocat tc. gotuk „idem", dacă nu ar exista, pe întreg spaţiul dacoromân, cuvântul ciot (cu etimologia necunoscută în DEX şi considerat „creaţie expresivă" în CDER), de la care par să fi fost derivate formele citate. între regionalismul dobrogean diminic „varietate de struguri cu boabe mari, de culoare neagră-vineţie" (DLR ms.) ~ dimnit „soi de struguri timpurii, cu boabe de culoare neagră, cu pieliţa subţire" şi tc. dimyat „soi de struguri cu boabe rotunde şi rare, de culoare alb-gălbuie" (TS) există o surprinzătoare similitudine semantică, însă şi o mult prea vagă asemănare formală. Termenul diostâia este atestat cu sensul „numele unui dans popular de origine turcească" (DLR ms.), deci ar trebui el însuşi să provină din turcă, dar nu am găsit un etimon verosimil în această limbă. într-un document din 1806 (DLR ms.) apare, cu sens imprecis, un cuvânt cu aspect turcesc, doriuc(\u pasajul „una păreche cercei cu diamanturi i unul dorlud1), pe care nu îl putem explica satisfăcător din turcă. în aceeaşi situaţie se află şi ecsildar „numele unei monede în valoare de doi taleri" (Furnică XXIX), atestat (în formă probabil coruptă) într-un document din 1819, printre alte denumiri de monede turceşti (ichiiic, iuz/uc etc.). Rămâne obscură prima parte a termenului fotiâbuiuc-başa din cronica iui Radu Greceanu8, deşi este vorba, evident, de un cuvânt compus format în limba turcă; asemănarea cu tc. fotah „cu fotă" (cf. Suciu 1977, 350) ar putea fi însă întâmplătoare, eventual cauzată de o grafie greşită. Paralele - posibil cu totul nefondate - pot fi făcute 7 V. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, voi. I, Ţara Românească, [Bucureşti, 1961], p. 830. 8 Cronicari munteni. Ediţie îngrijită de Mihaii Gregorian. Voi. II, Bucureşti, 1961, p. 92. 39 şi între rom. frâncuşă sau poamă frânchie „soi de struguri cu ciorchini scurţi şi boabe mici" şj tc. frenk[uzumu]„coacaze" (uzum „struguri ; v. in Dicţionar, s.v. frGnchi), între rom. gherghin „păducel" şi tc. gurgen „carpen"; între rom. ghermesea „varga de lemn" (ŞIO III 148, fără etimologie) şi tc. dial. germeşe „varietate de stejar", germeşoy„m\a", germeg „gard de nuiele", germişek ~ germeşuk „salcie" (Der. S.); între rom. giuburiuc „o haină bărbătească" (DA) şi tc. dial. gupur~ gopur„ţesătură din păr de capră; ciorap ordinar, grosolan"; între regionalismul muntenesc giugea „cuţit rău, care nu mai taie" (Coman) şi tc. cida „suliţă, lance" (care a fost preluat cu sensul său etimologic, în forma giudea, atestată la cronicarii munteni). Ar putea exista o legătură - de care însă nu putem fi siguri, deoarece lipsesc concordanţele formale şi/sau semantice necesare - şi între rom. hap din locuţiunea hap pe cap,,exact, nici mai mult, nici mai puţin" (Gl. Arg.) şi tc. hep„la fel, tot (aşa), exact (aşa)", între rom. (h)artan „bucată mare de haină ruptă, de carne etc." şi tc. artan „rămăşiţă, rest" sau între rom. mahracuri„mărfuri de lemn" (Coman) şi tc. înv. mahruk „combustibil". în ŞIO III 151 este inserat, fără etimologie, termenul iaivichir „varietate de bogasiu" (atestat într-un document din 1767: „bogasie de iaivichir albe"), cu precizarea: „probabil de la o localitate cu acest nume"; până nu identificăm numele acestei localităţi sau un alt etimon, nu avem argumente pentru a include termenul în seriajmprumuturilor din turcă. în Polizu apare cuvântul mauză„povară, sarcină; maşină; fată grasă", pe care ŞIO I 277 îl explică dintr-un etimon turcesc inexistent în sursele noastre: mavusa „navă de transport"; cu acest sens există însă tc. mavuna ~ maguna, pe care se pare că Şăineanu fie l-a citit greşit, fie l-a „potrivit" la forma românească şi care a fost într-adevăr preluat în română, dar în variantele mahună ~ magună. DLR, citând ŞIO I 224 (unde autorul include termenul printre alte denumiri de ambarcaţiuni), dă pentru mauză, evident eronat, sensul „ambarcaţiune folosită^ pentru transport", cu acelaşi etimon incorect, trimiţând pentru acesta la ŞIO I 277. în consecinţă, rom. mauză trebuie considerat cu etimologia nelămurită., Kom.jărpăn „numele unui peşte mic din apele stătătoare sau lin curgătoare, numit şi zvârlugă sau câră (Cobi tis taenia)"9 ar putea proveni din tc. sarpa (accentuat sărpa) „numele unui peşte mediteranean având lungimea maximă de 35 cm (Boops saipa)" (< ngr., v. TS 2000), dar nu este dar cum a ajuns această denumire din zona Mării Mediterane la pescarii de pe râurile şi bălţile româneşti şi de ce a fost nevoie de sufixarea în română a presupusului etimon turcesc, în loc ca peştelui să i se spună, pur şi simplu, *sarpă, mai degrabă avem de a face cu un împrumut dintr-o terţă limbă. Sonoritate oarecum turcească au şi cuvinte ca intigâs (reg., Oltenia) „joc în care mai mulţi copii, aşezaţi în cerc, îşi schimbă locurile, iar unul încearcă între timp să ocupe locul altuia" (Lex. reg. II 27), mehmet „defect, slăbiciune; obicei" (Gl. Arg.), petieâ 9 Vezi Zoltân Kâszoni, Pescuitul sportiv, [Bucureşti, 1981], p. 116. 40 „un fel de blană" (ŞIO III 158, fără etimologie), samă „produs bogat în enzime, întrebuinţat la tratarea pieilor înainte de tăbăcire" (DLR, DEX2), sanguhe „ţesătură fină de mătase" (DLR, DEX), sichfr ~ cichfr „nume dat unor specii de păsări înrudite cu pitulicea" (DLR), subăc „instrument cu care se umple luleaua" (DLR) şi sulgiu „dare percepută în evul mediu pentru vitele sau oile tăiate ori pentru vacile cu lapte" (DEX, DLR), dar vagile asemănări formale, paronimice şi, uneori, semantice nu ne dau dreptul nici măcar să le comparăm, în ordinea de mai sus, cu tc. imtiyaz „distincţie; decoraţie" sau //rty/wc„soluţie", mihnet„necaz, încurcătură, supărare", pete,,batistă" ori peten„un fel de stofă", şama ~ şema „fitil ceruit", sangi „zăpăcit, năuc", gakir [kuşu] „şoim", suvak „vana" ori stfZ?e/r„panglică, fundă", respectiv su/s~ su/us „o treime". DLR include cuvântul tahtestir, interpretat astfel de către O. Densusianu (DILR II 552), definit (deductiv, după presupusul etimon) prin „draperie de la baldachinul tronului" şi explicat din tc. *taht/sitr(< taht,,tron" + sitr „perdea"), deşi termenul apare în sursa din secolul al XVI-lea, fără context revelator, în forma şahtestir, poate într-adevăr cu grafie greşită, ceea ce face să nu-i putem identifica nici sensul exact, nici etimonul, în şămled„un fel de ţesătură" (1777-1782, Furnică 55), prima parte a cuvântului pare a fi toponimul tc. Şam „Damasc" (preluat ca termen comun: rom. şam „damasc") sau tc. înv. şam „seară; aluniţe, negi, pete", şamm „mirositor, aromat" (OTS), dar ce ar putea fi partea finală? Alţi termeni care prezintă unele asemănări formale cu elemente lexicale turceşti, dar nu pot fi explicaţi satisfăcător din etimoane clare, sunt şi următorii: tăngate „fire de urzeală" (Gl. Olt.), care ar putea fi comparat, în ultimă instanţă, cu tc. damga ~ (dial.) tamga „ştampilă, pecete; semn făcut cu fierul roşu pe pielea unui animal; unealtă cu care se face acest semn" (preluat în română cu sensurile etimologice, în formele danga ~ tamga)) tehpergiu „arogant, mândru" (DLR) - cu tc. tekebbur ~ tekâbur „aroganţă, orgoliu"; terfichi „om de nimic, puşlama" (DLR) - cu tc. terfik „însoţire, companie" sau cu tc. înv. tefrika „ceartă, neînţelegere"; tivic „laţ cu care'se prind păsări sau animale mici; lemn fixat orizontal în horn; aţă cu care se taie mămăliga" (DLR) - cu tc. tevek „ramură, tulpină, mlădiţă"; urjumă ~ hurjumă ~ curjumă„fărâmă (de pâine); jumări de porc" (DLR) - cu tc. kurşun „glonţ; plumb"; a se (h)urmeti„a se zăpăci, a se buimăci; a se rostogoli" (DA, DLR) - cu tc. hurmet „respect, stimă, veneraţie"; zoroc/ie „cămaşă bărbătească din pânză groasă" (DM) - cu tc. sank„turban; acoperământ de cap", sarikli „care este prevăzut cu un turban sau cu un văl" (> rom. saradiu „acoperământ de cap pentru bărbaţi") etc. Multe alte apropieri şi comparaţii de acest fel pot fi făcute, dar, în astfel de cazuri, nu există elemente suficiente care să îndreptăţească stabilirea unor etimologii certe. Simplele supoziţii nu pot satisface cerinţele şi rigorile cercetării ştiinţifice, dacă nu au la bază argumente credibile şi fapte lingvistice verosimile. 41 1.7. împrumuturi din turcă explicate din alte limbi sau considerate cu etimologie necunoscută Circumscrierea fondului lexical românesc împrumutat din turcă implică precizarea nu numai a termenilor care nu ne-au venit direct din această limbă, ci şi a celor care, până de curând, au fost consideraţi cu etimologia necunoscută ori au fost explicaţi din alte limbi, deşi, după părerea noastră, sunt de provenienţă turcească. Şi în acest caz trecem cu vederea explicaţiile etimologice eronate care ulterior au fost corectate în diverse dicţionare, articole sau studii. Ar fi superfluu să acordăm atenţie unor cuvinte care într-un dicţionar mai vechi, să zicem în Cihac, TDRG, CADE sau DA, au fost explicate din alte limbi ori au fost date cu etimologia necunoscută, dar cărora li s-a atribuit etimologia turcească adecvată în lucrări mai recente, de exemplu în DM, CDER, DEX, DLR sau chiar TDRG2. Nu putem totuşi omite să amintim că o contribuţie de prim rang la precizarea etimologiei turceşti a numeroşi termeni ai limbii române a avut-o Vladimir Drimba, atât în calitate de colaborator la Dicţionarul limbii române (DLR), cât şi prin diversele articole şi note etimologice pe care le-a publicat în ultimii circa 45 de ani, mai ales în SCL şi LR (v. Abrevieri bibliografice), majoritatea fiind reproduse în Drimba 2001, cu unele adăugiri de etimologii inedite10. în ceea ce îl priveşte pe autorul rândurilor de faţă, contribuţiile sale în domeniul cercetării etimologice a împrumuturilor din turcă s-au concretizat într-o serie de articole 10 Iată lista cuvintelor de origine turcă sau preosmanlie de care s-a ocupat Vladimir Drimba în cuprinsul acestor articole şi note, aducând corecţii sau precizări de natură etimologică: acic, afif, afuzali, agustos, angara, angâş, arcaci, arpagic, asman, avă, baargic, babut, bacaiâm, baiguş, bairam, baiaban, baibaş, bastara, baş-boier, batai, bărăgan, bechet, beci, bei, beiezic, berbeiâc, biaz, birlic, boccea, boiandruc, bondoc, bostan, brăcaci, bugeac, buhur, bulibaşă, buluc, burlan, caban, cad, cacom, caia, cais-pastramă, canale, caplagea, caraghios, caraianac, caraulă, carsac, catâr, căpcea, cărăbăni, câlangâci, cânâgic, cârlaci, câzamiâc, câzâibaş, câzâlcea, câzâl-pelit, ceacal, ceacâr, ceac-pac, ceam, ceameniu, ceamur, cecmea, chel, chelargi-başa, chelcea, chenar, chepcea, chepcel, cherem, cherhana, chermea, chersin, chesăgiu, cheschin, chesmea-caldarâm, chindelic, chior, chituc, chiurc, chiurec, cichei, dorian, ciovrântie, cira, ciucman, ciuin, ciutac, civit, coinac, coinghios, comur, eram, cumbara, cuşac, cuşadâc, daiac, dalac, dăndănaie, dârmâc, def, delibaş, deliu, deimea, Devlet, diha, dihai, dimerlie, dip, direc, dirmea,doldora, dovleac, dulap, efta, emidic, ep-ec, fesfesea, firfiric, fişic, galaon ~ galion, galiongiu, găgăuţă, geampara, geantă, gebea, gezvă, ghelai, ghelberea, gheren, ghermea, ghermec, ghiobec, ghiordei, ghiordie, ghiotura, ghiozboiagiiâc, ghirghiş, ghisluc ~ ghiuziuc, ghiul, ghium, ghiunie, ghiurluc, ghiusturea, ghiveci, ghizluc, gogea, gorgan, gurut, ha, halep, halvet, has, hălăciugă, hârca, hem, hij'ret, hoinar, hurmuz, iadeş, iarma, iazâc, ififliu, iorgan, iuschiudar, lahur, iamba, macalâc, mageara, magmuză, mahut, mangal, martac, matbah, maza, mămular, mehenghi, mehterhanea, memhUr, merdenea, mezat, mumbaia, namea, neva, oină, ojă, ortoman, oşti, pacea, panzehru, parcea, perdea, peşchin, pil, pinir, puş/ama, ramazan, rast, refenea, riza-pazar, rup, saca, sacât, saia, samur, sandâc, sangeac, saraiiie, seba, selem, serhat, siren, surec, şaiu, taban, taftaluc, taht, tanea, tarabulus, tarhon, tei, telpiz, teltie, eşc erea, ticnea, ti/ie, tocat, topotan, toptan, tumurluc, tusiama, ugeret, uiama, ustuacic, vechil, zevzec. 42 şi note (lexicale şi) etimologice apărute în ultimii peste 30 de ani în revistele LR şi SCL (v. Abrevieri bibliografice), precum şi în Suciu 200611. Soluţiile pe care le-am propus ori ni le-am însuşit constituie, de fapt, o bună parte a noutăţilor şi/sau a opţiunilor etimologice prezente în voi. II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă. Acesta cuprinde însă şi alte contribuţii etimologice proprii, de substanţă sau de detaliu, ori, în numeroase cazuri, cel puţin reflectă poziţia adoptată de noi în privinţa etimologiei unor termeni româneşti a căror origine este controversată. 11 Cuvintele a căror etimologie turcă a fost abordată, discutată, stabilită, corectată sau confirmată în aceste lucrări sunt următoarele: acic, afuzaii ~ fuzalie, aga, agem, agustos, aieiet, atam, alaman, a/an, alcalâc ~ arcaiâc, altalâc, amber, ana, anadot, anasâna, anason, angara, angâş, antep, arap, arnăut, arpalâc, arşin, atmişcea, avă, avrad, baargic, baiguş, bairam, ba ia ban, baican, balcic, baldăran, bai ta iac, bar, bardac, basargiu, baschiu, basmageiâc, batal, bărdacă, bectemis, bechet, beden, beigamber, berbelâc, bernevici, beşlic, biaz, bidinea, bina, bizirea ~ bezir, boacă, bobric, bogaz, bogdan, boi, botozan, bostan, boşcea, bozgun, budarisî, buimea, budarisi, buduc ~ buriuc ~ butiuc, burlan, buzluc, cabara, cafa, caia, caisie, calafat, cambur, canale, canara, captan, carabatac, caracartal, caragea, caraianac, caramanlâu, carapelit, carâc, carcealâc, casac, catâr, catertai, catifea, cazmir, căcărdac, câci, câlangâci, câr, cârântâi, cârmâz, cârmog, câzâ/gea, câzâl-pelit, ceacal, ceacâie, ceadama, ceadiriu, cealî, cealmuc, ceapraz, cear, ceardâu, ceauş, celbiş, celelie, chelcea, cherhana, chermea, chervan, chesmea, cheşchin, chiab, chiligiu, chimioniu, chimirlic, chiocec, chioceşte, chiolhan, chionduz, chiopec, chior, chiringiu, chiurcbeş, chiurchi-calem, chiurec, chizil, cicic, cicur, cidiu, cilic, doi, ciorbalâc, ciş, ciubuc, ciumlec, civit, civiu, comur, coroftie, crâmlean, cucumea, cumbara, daiac, datac, datga, dalgâci, dervent, desligea, Devlet, dichi ~ tichi, didiu, dip, disghea, diunuc, diunurluc, doruc, du/ghet, eli-calem, emen-cafe, fâcie, fârângiu, fidan, fileri ~ şileri, frenchi, frenghie, funduc, furda, fustanlâc, gaigana, gaitangiu, gaz, gârgâr, geantă, gebea, gebegiu, gebel, gebrea ~ ghebrea, gelberea, gezvea, ghermea, ghermec, gher-pelit, ghezec, ghiaur-cafe, ghimlrlie ~ chimirlic, ghioc, ghioci, ghioghici, ghionghionea, ghioz, ghisluc, ghiugin, ghiurgiu, ghiurluc, ghiusturea, ghiveci, gingirliu, gionat, giuvan, gogea, gurut, habar, hac, hadăm-saip, hagemiş, hal, halal, halep, haram, has, haşlama, hat, hazna, hârca, hindiu, hluchium, hoşnişin, hurmuz, iaba, iaca, iacâie, iadeş, iatac, ianâc, iaprac, iarma, iastuc, iatac, ibra, ichi, ichituilâu, ihram ~ hram, iova-haraci, ipneu, irat-gedit, iritic, ivilichiu ~ tivilichiu, lagiverde, tahur, laliu, lambă, lampagiu, lef, lustragiu, magear, mageara ~ magara ~ nagarea, magmuză, mahut, maia, maie, malac, mandanea, mandar, mane, mangal, mangealâc, maraş, maslahat, maşa, mazâl, mărgean, melez, menzil, mermer, mestegiu, meterhanea, minghinitai, mischidar, mischiu, misir, misirliu, mosomur, mucava, muhaia, mumbaia, mumurluc, musul, mutpah, nacâluri, neva, nizam, nogai, obuduet, oglu, otuzbeş-calem, ova, panzehru, papară, para, parcea, parcealagiu, pastramagiu, părpăţi, perciunâ, pici, pinir, pirpiliu, pirpiri-cosac, pisi, popaz, poştagiu, rahtivan, raiat, rast, răcam, reizicol, rial, richiab, roabă, saca, sacâz, safer, sain, sandalgealâc, sarsailă ~ sarsan, saulă, saură, saz, schelă, schembea, seba, seftenlichi, slchişmiş, sileaf, sirec, sisinel, sivric, sovad, stambol, stichi, surec, susan, şacamele, şaitanic, şam, şapcă, şecherlie, şisterea, şişic, şupea, taban, tabet, tacoz, taftaluc, taht, tanea, tarabol, tarabuz, taratli, tăcată, târfă, tâzlă, tejgherea, tel, teletin ~ telatin, temei, temergiu, tere, terezie, terpedin, ticnea, timin, tipilic, tocat, toitan, top, topleicuţă, tug, turaliu, tuslos, ţaparină, ulama, urdu-belea, ustuacic, vardie, vechii, vitai, zacom, zagara, zalam, zanaat, zangalâc, zăr, zărgan, zât, zurla. 43 2. IZVOARE ŞI LUCRĂRI DE REFERINŢĂ 2.1. Contribuţii anterioare Influenţa turcă asupra limbii române a constituit obiect de studiu pentru un număr relativ mare de cercetători. Primul care a semnalat existenţa unei influenţe turceşti asupra lexicului românesc a fost cărturarul Dimitrie Cantemir, care a inclus în glosarul de termeni străini (Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare) anexat la opera sa Istoria ierogiifică (1705) o serie de cuvinte comune şi proprii de origine turcă, unele fiind, ce-i drept, împrumuturi personale ale autorului. I-a urmat, peste aproape un secol şi jumătate, o încercare lexicografică fără altă valoare decât aceea de a fi o noutate în epocă (Heliade). Primele preocupări ştiinţifice privitoare la influenţa turcă datează din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Deschizătorul de drum este, fără îndoială, Rossler, al cărui merit se reduce, din păcate, aproape numai la atât, deoarece lucrarea sa, calificată de Lazăr Şăineanu drept „mai mult decât modestă" (ŞIO I CCXLl), este plină de erori de analiză etimologică, induse mai ales de faptul că nu cunoştea decât superficial limba română şi istoria acesteia. Rectificarea unora dintre etimologiile greşite (Gaster) şi completările (Bariţiu) nu întârzie să apară. A urmat, cronologic, valorosul dicţionar Cihac, cuprinzând, în voi. II, un repertoriu de „elemente turceşti", pe care autorul le consideră, în Prefaţă, a reprezenta 17,8% din vocabularul limbii române de până la 1850. O analiză ulterioară a inventarului lexical de origine turcă inclus în Cihac12 a redus această proporţie la „peste 7%", dar într-un studiu serios mai recent se apreciază că „statistica lui Cihac trebuie totuşi considerată ca apropiată de realitate" (ILRL 419). De altfel, ceea ce reproşa Lazăr Şăineanu dicţionarului lui Cihac este tocmai faptul că nu cuprinde „nici măcar o treime din turcismele aflătoare în literatura noastră istorică" (ŞIO I CCXLIl). Desigur că dicţionarele moderne ale limbii române au corectat multe dintre erorile etimologice ale lui Cihac. Studiul comparativ al termenilor de origine turcă din limbile est- şi sud-est-europene este abordat pentru prima oară într-o lucrare meritorie (Miklosich), care preia însă, din păcate, multe dintre greşelile de interpretare etimologică şi omisiunile existente în operele menţionate ale lui Rossler şi Cihac. ^ Probabil că nu întâmplarea, ci interesul tot mai mare faţă de influenţa turcă a făcut .ca în anul 1885 să fie publicate, la Bucureşti, două lucrări cu acelaşi titlu, primele consacrate exclusiv împrumuturilor româneşti din limba turcă. Una era lipsită de o valoare ştiinţifică reală (Ispirescu-Polyzu), în timp ce a doua era semnată de Lazăr 12 Vezi M. Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, voi. I, Bucureşti, 1966, p. 107. 44 Şăineanu şi reprezenta debutul marelui lingvist în studierea împrumuturilor din turcă (Şăineanu 1885). Continuându-şi cercetările în acest domeniu şi punând la contribuţie rectificările şi completările etimologice aduse de unii confraţi (Hasdeu 1886/1, 1886/2, Rudow, Lobel 1894), Lazăr Şăineanu publică, în anul 1900, o valoroasă lucrare de sinteză de tip monografic, Influenţa orientată asupra Iimbei şi cuiturei române (ŞIO). Chiar dacă este depăşită în prezent din mai multe puncte de vedere, monografia lui Şăineanu cuprinde numeroase idei şi soluţii valabile şi astăzi, constituind, după expresia lui V. Bogrea, o veritabilă „Biblie a elementelor orientale din română". De altfel, după apariţia lucrării şi a versiunii sale (prescurtate) în limba franceză (Şăineanu 1902), cercetările în domeniu din primele decenii ale secolului XX se rezumă adesea la diverse completări sau precizări critice (unele eronate) faţă de soluţiile date de Şăineanu (Brăescu, Iorga, Popoviciu, Popescu-Ciocănel, Lobel 1908, Pascu 1910, 1922, Bogrea 1921, 1923, 1924, Drăganu 1925, 1926, Graur 1934, 1936/2, 1936-1939). Aceste contribuţii se adaugă noutăţilor de interpretare etimologică şi completărilor aduse inventarului de împrumuturi din turcă, pe care le cuprind studiile de istorie a limbii române, printre care se remarcă DILR şi Puşcariu, precum şi dicţionarele importante apărute în prima jumătate a secolului XX (TDRG, DA, ŞDU, CADE, SDLR). Carlo Tagliavini semnează o scurtă prezentare, în folosul italienilor interesaţi, a influenţei turceşti asupra limbii române13. în această perioadă sunt publicate primele contribuţii substanţiale la studiul elementelor turceşti din idiomurile româneşti sud-dunărene (DEMP, Pascu, Capidan 1932, 1936, Polenakovic), care vor fi urmate mai târziu, în 1963, de valorosul DDA. Tot acum apare o nouă direcţie de cercetare, cea a paralelismelor frazeologice turco-române (Papahagi, Spitzer, Drimba 1948). Vladimir Drimba va aduce, în a doua jumătate a secolului XX, însemnate contribuţii la studierea elementelor turceşti din idiomurile româneşti şud-dunărene (Drimba 1950, 1957), dar mai cu seamă a celor din dacoromână, precizând sau corectând, cu metode ştiinţifice, etimologia turcească a numeroase cuvinte româneşti, în calitate fie de colaborator la seria nouă a dicţionarului-tezaur al limbii române (DLR), fie de autor al unor articole, note şi studii etimologice (Drimba 1959, 1963/1, 1964/1, 1985, 1992, 1993/1, 1993/2, 1993/3, 2001). Mai mulţi cercetători au contribuit în această perioadă la stabilirea etimologiei turceşti a noi cuvinte (Moldovanu, Graur 1963/1, 1963/2, 1964, 1966, 1968, 1969, 1975, Buescu, Avram 1973, 1975, 1976, 2001, Suciu 1973, 1977, 1978, 1980, 1981, 1984/2, 1987, 1989, 1990/1, 1994, 2006 etc.). De altfel, cercetarea influenţei turceşti s-a extins, în a doua jumătate a secolului XX, asupra unor domenii şi aspecte care nu fuseseră abordate înainte. Au fost analizate 131 termini turchi della Ungua rumena, în „L'Europa Orientale", 1923, p. 373-374. 45 împrumuturile din diverse categorii de scrieri istorice (Bureţea, Giosu, Ionescu), problema „turcismelor" din dialectul bănăţean (Matei, Mării) şi filiera turcească pentru unele cuvinte de origine arabă (Dobrişan 1965, 1968). Adaptarea fonetică şi morfologică a împrumuturilor din turcă a fost tratată de autorul rândurilor de faţă (Suciu 1979, 1992), care a studiat şi cuvintele româneşti împrumutate prin detaşare din sintagme determinative turceşti (Suciu 1983), preluând o idee comunicată de VI. Drimba, pe care acesta a aplicat-o mai târziu (Drimba 1990). Domeniul onomasticii de origine turcă a fost abordat în câteva lucrări generale sau dedicate exclusiv acestui subiect (Decei, Iordan 1952, 213, Suciu 1975, 1984, Penişoară, Iordan 1983), în timp ce formarea cuvintelor cu ajutorul unor sufixe de origine turcă a constituit subiectul ^nu numai al unor volume de istorie a limbii sau de prezentare a limbii române contemporane, ci şi al unor studii speciale (Ciobanu, Contraş). Autorul lucrării de faţă a analizat succint, cu metode statistice, şi a clasificat, după importanţa lor, cuvintele de origine turcă rămase până în zilele noastre în lexicul limbii române, mai precis în limbajul beletristic actual (Suciu 1986). Un alt studiu bazat pe statistică este Luder-Miron, în care se scoate în evidenţă „declinul turcismelor" în limba română actuală, în comparaţie cu numărul cuvintelor de origine turcă existente în lexicul românesc de până la începutul secolului XX (dintre acestea, „abia o treime mai sunt înţelese şi un număr minim folosite"). în 1977 a apărut un valoros studiu teoretic asupra influenţei orientale, lipsit însă de exemplificări ale principiilor expuse (Poghirc). Un autor german a întreprins o vastă cercetare monografică asupra influenţei turcice asupra limbii române (Wendt), încercând, de fapt, să delimiteze influenţa preosmanlie de aceea turcească propriu-zisă, prin aplicarea unor „legi fonetice" stabilite, în general, arbitrar, fără ca autorul să posede cunoştinţe profunde în domeniul istoriei limbilor turcice şi a limbii române. Pornind de la aceste premise, desigur că ipotezele avansate de Wendt sunt de regulă gratuite, frecventele reconstrucţii sunt neîntemeiate, iar deducţiile şi concluziile sunt cel mai adesea false. Lucrarea sa este „o carte plină de iluzii, în care specialistul găseşte puţine explicaţii complete şi convingătoare", cum se exprimă recenzentul său principal, Vladimir Drimba. Recenziile acestuia (Drimba 1963/2, 1964/2; v. şi Mollova) se constituie, în schimb, în valoroase contribuţii la studierea influenţei turcice asupra limbii române, prin rigoarea şi competenţa cu care pun lucrurile la punct. Ar mai fi de adăugat că diversele tratate şi studii de istorie a limbii române sau consacrate limbii române actuale ori dialectelor sale, publicate în ultimii 50 de ani (dintre care se remarcă ILRL, Dimitrescu, Gheţie 1978, Munteanu-Ţâra, Şerban-Evseev, Ivănescu, TDR, Coteanu 1985, Coteanu-S.ala, Gheţie 1997, Gheţie-Chivu), acordă influenţei turceşti importanţa cuvenită şi spaţiul meritat. 46 2.2. Izvoare documentare Elaborarea lucrării de faţa a fost posibilă nu numai ca urmare a parcurgerii contribuţiilor anterioare prezentate mai sus, ci şi pe baza excerptării, de-a lungul anilor, a materialului lexical de origine turcă din numeroase izvoare documentare de diverse tipuri. O^bună parte a acestui material a fost extrasă din dicţionarele limbii române, în primul rând din cele care înregistrează şi atestările cuvintelor în diferite texte, cum sunt dicţionarul-tezaur (DA/DLR), ŞIO sau TDRG, dar şi din lucrări lexicografice mai vechi şi glosare dialectale care ele însele reprezintă astfel de atestări. Alte împrumuturi au fost excerptate nemijlocit din texte istorice, literare sau dialectale care, din diverse motive (de obicei fiindcă au fost publicate ulterior), nu au constituit surse ale dicţionarelor. Analiza izvoarelor documentare pe care se bazează lucrarea noastră scoate în evidenţă faptul că, înjuncţie de varianta stilistică sau teritorială de care aparţin, textele-sursă conţin un număr proporţional inegal de împrumuturi din turcă. Este evident că, în decursul celor aproape cinci secole de influenţă turcă asupra ansamblului limbii române şi al unei perioade incerte de înrâurire strict dialectală, numai asupra unor ramificaţii regionale ale dacoromânei, unele variante ale acesteia au adoptat un mare număr de astfel de împrumuturi - care, în momentul preluării lor, constituiau neologisme în timp ce alte variante stilistico-funcţionale sau teritoriale au rămas aproape neatinse de înrâurirea respectivă. Pe de altă parte, cele mai multe împrumuturi din turcă aparţin anumitor sfere semantice (administraţie, armată, ocupaţii, unelte şi obiecte casnice, îmbrăcăminte, alimentaţie etc.) care nu cuprindeau noţiuni de interes, adică nu constituiau domenii de preocupare decât pentru unele categorii de texte. a) Nu surprinde, prin urmare, faptul că lexicul folosit în literatura religioasa este aproape complet lipsit de elemente turceşti. Terminologia teologică a limbii române nu ar fi putut prelua unităţi lexicale şi, implicit, noţiuni noi de la un popor a cărui religie era întru totul diferită şi străină românilor, cum este cea islamică. Cele câteva cuvinte de origine turcă folosite în textele religioase româneşti, de exemplu în scrierile lui Varlaam, Coresi şi Dosoftei ori în Palia de la Orăştie, în Biblia de la Bucureşti şi în Penticostarele din secolul XVIII (călăuz, cearşaf, covăţea, divan „sfat, consiliu", fotă, ghiduş, lighean, a măscări, măscărici, năhut etc.) nu aparţin, de fapt, terminologiei religioase propriu-zise, ci sunt preluate din limbajul „profan" comun. b) Categoria de texte denumite generic cărţi populare reflectă relativ fidel lexicul curent al limbii române vechi, cuprinzând, în consecinţă, un număr destul de mare de termeni de origine turcă. Transpunând în limba română relatarea unor evenimente istorice sau cotidiene, traducătorii acestor texte s-au preocupat să redea întâmplările relatate pe înţelesul tuturor, folosind, de aceea, un limbaj accesibil, care i-a „obligat să includă şi împrumuturi din turcă - pe care, fără îndoială, cititorii potenţiali îi cunoşteau -, alături de o serie de cuvinte de origine turcă pe care le-au^ preluat din textul original, adică din limba din care au făcut traducerea (de regulă greaca sau sarba). Prin 47 conţinutul şi natura lor, cărţile populare au fost ferite de zgârcenia cu care literatura religioasă a folosit împrumuturi din turcă, dar şi de abuzul de „turcisme" pe care îl găsim în scrierile istorice originale. c) Relativ numeroase şi la fel de reprezentative pentru lexicul curent al epocii, mai ales pentru un anumit limbaj utilizat la nivel oficial ori semioficial, în relaţiile autorităţilor cu populaţia, sunt împrumuturile din turcă aflate în diferite acte, condici, însemnări, scrisori şi aite documente cu caracter juridic, economic, comercial sau financiar, redactate în secolele XVI-XVIII şi publicate mai cu seamă în secolul XX, în diverse culegeri de documente, care constituie valoroase izvoare pentru identificarea situaţiei reale a termenilor de origine turcă în lexicul curent al epocilor revolute. Cele mai multe dintre aceste texte aparţin stilului administrativ, dar folosesc, de obicei, cuvinte accesibile, deci cunoscute şi în rândurile păturilor mijlocii şi de jos ale populaţiei, incluzând numeroşi termeni profesionali datoraţi influenţei civilizaţiei otomane asupra vieţii economice - care a adus cu sine, de exemplu, înfiinţarea primelor manufacturi şi constituirea unor bresle de meseriaşi (isnafurişl rufeturi), cultura a noi plante (năut, pătlăgele, tutun, unele soiuri de struguri şi de grâu etc.) - sau asupra organizării şi relaţiilor administrative şi juridice din ţările române. Drept urmare, actele şi documentele vremii reflectă, în mare măsură, proporţia şi frecvenţa cuvintelor de origine turcă din lexicul limbii române vechi, inclusiv din variantele neliterare ale acesteia. . d) Dintre toate categoriile de texte redactate în secolele XV-XIX, cele mai afectate de influenţa turcă au fost literatura istorică şi aulică („de ceremonial'^, precum şi proza alegorică şi filozofică reprezentată de Istoria ieroglifică şi Divanul ale lui Dimitrie Cantemir. Desigur că această literatură este departe de a oglindi limba română curentă a vremii. Cărturarii moldoveni şi munteni, mai ales cronicarii, provenind din clasa boierimii, în general vorbitori ai limbii turce şi supuşi presiunii culturale a marelui imperiu suzeran, s-au simţit datori, mai ales în epoca fanariotă, să includă în scrierile lor o întreagă terminologie oficială utilizată la nivelul aristocraţiei ţărilor române, poliglotă şi hibridă din punct de vedere etnic. La acest nivel oficial, bi- şi trilingvismul româno-greco-turc a jucat’ un rol însemnat în adoptarea benevolă şi imitativă a modelului politico-administrativ şi social-economic otoman (impus mai ales odată cu instalarea sistemului fanariot), cu efecte de „modă" nu numai în îmbrăcăminte, alimentaţie şi, în general, în stilul de viaţă, ci şi în limbajul folosit de zi cu zi la curţile boiereşti şi mai cu seamă la curtea domnitorului. Acest limbaj se regăseşte fidel în cronici şi în alte texte redactate, îndeosebi în epoca fanariotă, de cărturarii vremii. Aceştia, în calitatea lor de reprezentanţi ai păturii nobiliare şi urmând moda şi tendinţele lingvistice contemporane, au supralicitat adesea, incluzând în operele lor - adesea superfluu - noi termeni preluaţi de ei înşişi direct din turcă (dar şi din neogreacă), cuvinte cu statut de împrumuturi personale care în multe cazuri nu se regăsesc în texte ulterioare. în acest sens, este semnificativ faptul că în jur de cinci sute dintre împrumuturile secolului al XVIII-lea au numai două sau trei atestări ori chiar una singură. Numărul împrumuturilor din turcă 48 atestate până în anul 1780 se ridică la peste 1.500, faţă de numai aproximativ 640 înregistrate până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Marea majoritate a celor peste 1.500 de termeni preluaţi din turcă în epoca fanariotă şi atestaţi mai cu seamă în scrierile istorice au ieşit din uz fie la scurt timp după consemnarea lor sporadică, fie după ce au cunoscut o răspândire limitată în jargonul aristocratic. L. Şăineanu remarca faptul că „se observă la aceşti cronicari o progresiune constantă de infiltrare a elementului osmanliu" (ŞIO I 249; v. şi URL 411-418). într-adevăr, numărul împrumuturilor din turcă este încă relativ redus în operele lui M. Moxa, Gr. Ureche şi M. Costin, dar frecvenţa lor creşte progresiv, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, în Letopiseţul cantacuzinesc, la C. Cantacuzino, N. Costin, R. Greceanu, D. Cantemir, R. Popescu, I. Neculce, pseudo-Amiras, Stolnicul Dumitrache, pseudo-Kogălniceanu (Letopiseţul anonim al Moldovei) şi în Condica lui Gheorgachi. Creşterea treptată a numărului „turcismelor", de la un autor la altul, este, desigur, relativă, în funcţie de înclinaţia şi disponibilitatea fiecăruia de a se supune modei lingvistice a epocii. Această modă se va diminua în primele decenii ale secolului XIX şi va cădea totalmente în desuetudine .la mijlocul veacului respectiv, fiind definitiv înlocuită de tendinţele, curentele şi modelele latino-romanice. e) Alte izvoare documentare ale monografiei noastre sunt constituite, desigur, de lucrările lexicografice, atlasele lingvistice şi glosarele dialectale şi terminologice ale limbii române. Cu excepţia celor cu caracter istoric, care preiau cuvinte înregistrate în alte surse, pe care uneori le şi precizează, ele reprezintă izvoare care atestă nemijlocit existenţa în limba română a unor împrumuturi din turcă. Dacă glosarele şi atlasele lingvistice, publicate cu precădere în secolul XX, sunt izvoare nepreţuite pentru stabilirea prezenţei împrumuturilor în limba română din momentul respectiv sau cu puţin premergător, în ceea ce priveşte dicţionarele trebuie remarcat faptul că unele au preluat în mod automat cuvinte ieşite din uz înregistrate în^ lucrări lexicografice anterioare, fără să precizeze că este vorba de termeni învechiţi. în astfel de cazuri, în care existenţa în mai multe dicţionare a unui cuvânt nu este susţinută de prezenţa acestuia în texte, circumspecţia ne îndeamnă să considerăm, de obicei, drept sursă de atestare^numai prima lucrare lexicografică în care termenul este înregistrat. f) în sfârşit, un izvor important pentru identificarea împrumuturilor din turcă existente în limba română vorbită într-o perioadă istorică sau alta îl reprezintă literatura beletristică (excludem din această categorie, în prezenta referinţă, subgenurile pe care le-am tratat deja mai sus: literatura religioasă, cărţile populare, literatura istorică, aulică şi alegorică) şi, începând din secolul al XlX-lea, publicistica vremii. Deşi, din motive stilistice, aceste genuri ale exprimării literare scrise conţin şi unele arhaisme sau chiar împrumuturi personale ale autorilor (vezi N. Filimon, D. Bolintineanu, V. Alecsandri etc.), vocabularul pe care îl folosesc ele este, în cea mai mare parte, contemporan şi uzual în momentul redactării, întrucât însăşi raţiunea scrierii şi publicării textului respectiv este aceea de comunicare cu semenii. Desigur că numărul cuvintelor cu iz arhaic este mai 49 mare în operele care tratează subiecte istorice. Nu este surprinzător, de aceea, că, spre exemplu, în opera Ciocoii vechi şi noi a lui N. Filimon sau în romanele istorice ale lui M. Sadoveanu sunt presărate numeroase arhaisme de origine turcă, ieşite din uz în momentul scrierii acestor texte, dar pe care autorii le vor fi cunoscut fie de la părinţii sau bunicii lor, fie din literatura istorică veche. Este neîndoielnic, pe de altă parte, că, dacă nu am fi parcurs mai multe opere literare şi publicaţii periodice din ultimele decenii, unele împrumuturi din turcă folosite în prezent ne-ar fi rămas necunoscute şi nu am fi putut stabili lexicul românesc actual de origine turcă, respectiv pe cel utilizat în stilurile beletristic şi publicistic din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Trebuie menţionat însă faptul că numai o parte a cuvintelor folosite de autorii acestor texte sunt termeni ai limbii literare. Numeroase elemente lexicale populare, dialectale, istorice şi chiar învechite se regăsesc în publicistica şi mai ales în literatura beletristică actuală, iar delimitarea lor nu se poate face decât prin mijloace şi metode suplimentare. 3. CADRUL ISTORIC AL CONTACTULUI LINGVISTIC TURCO-ROMÂN Ca urmare a cuceririlor otomane din Peninsula Balcanică şi a transformării statelor de la sud de Dunăre în paşalâcuri, ţările române ajung, pe la sfârşitul secolului al XlV-lea, să se învecineze cu Imperiul Otoman şi să intre în sfera de influenţă şi dominaţie politică a acestuia. începe o lungă perioadă, de aproape cinci secole, în care poporul român şi ţările române - situate în zona de interferenţă a intereselor a trei mari puteri, Imperiul Otoman, Austria şi Rusia, şi a două puteri regionale, Ungaria şi Polonia - vor reuşi să-şi salveze existenţa şi să supravieţuiască în condiţii de relativă independenţă, cu preţul acceptării unor influenţe străine ,care îşi vor pune amprenta mai mult sau mai puţin provizorie asupra fizionomiei lor etnice, psihosociale, culturale şi lingvistice. Influenţa lingvistică, ca şi aceea socială, economică, politico-administrativă şi culturală a turcilor otomani asupra poporului român a avut loc în cadrul istoric prezentat succint în cele ce urmează (în principal pe baza a două lucrări istoriografice: Giurescu 1971 şi Giurescu 1977). a) Primele contacte cunoscute între români şi turcii anatolieni s-au petrecut în jurul anului 1263, când o comunitate turco-selgiucidă a fost strămutată în nordul Dobrogei pentru apărarea intereselor Imperiului Bizantin la periferia acestuia. Se pare că amintirea uneia dintre căpeteniile comunităţii respective, Sarî Saltik Baba, se păstrează până azi în numele localităţii Babadag(= „muntele lui Baba"). Mai târziu, prin anii 1339-1341, emirul Umur bey, un concurent al fondatorului dinastiei osmanlii, efectua, cu o flotă numeroasă, o expediţie la gurile Dunării, devastând ţinuturile de la marginea Ţării Româneşti. Deocamdată nu poate fi vorba însă de o influenţă turcească oarecare asupra ţărilor române. 50 b) în a doua jumătate a secolului a! XlV-iea, după consolidarea emiratului anatolian al lui Osman bey - care va constitui nucleul marelui Imperiu Otoman - turcii îşi intensifică expediţiile militare şi cuceresc primele teritorii din Peninsula Balcanică. Prevăzând pericolul pe care îl va reprezenta expansiunea otomană, Mircea cel Bătrân participă, în 1389, la bătălia de la Kosovo Polje, iar în 1390 îşi extinde, stăpânirea şi asupra Dobrogei. Oştile sale ripostează cu succes la repetatele incursiuni otomane în Ţara Românească, ajungând până în Munţii Balcani şi luând în robie o seamă de turci. întâia mare expediţie a lui Baiazid I în Ţara Românească se încheie în 1394 cu bătălia de la Rovine şi cu primul tratat de pace româno-turc, prin care Mircea se obligă să plătească un haraci anual. Incursiunile cavaleriei neregulate otomane continuă însă, iar oştile lui Mircea participă, în cadrul coaliţiei antiotomane, la marea confruntare militară de la Nicopole (1396). Secolul al XlV-lea se încheie într-o atmosferă de încordare şi de ostilitate între Ţara Românească şi Imperiul Otoman, devenit vecin nemijlocit şi, totodată, un factor de ameninţare directă. Se creează astfel condiţii pentru contacte româno-turceşti din ce în ce mai frecvente şi pentru declanşarea unei influenţe turceşti, de un fel sau altul, asupra ţărilor române. c) Secolul aiXV-lea se va caracteriza printr-o luptă acerbă a ţărilor române împotriva tendinţelor expansioniste ale Porţii. O expediţie otomană din 1417 are ca rezultat anexarea Dobrogei şi a cetăţilor dunărene de graniţă Giurgiu şi Turnu, precum şi reînnoirea obligaţiei Ţării Româneşti de a plăti haraci, în schimbul menţinerii suveranităţii şi a instituţiilor statale. După moartea lui Mircea (1418), dar pe baza tratatului încheiat de acesta, Imperiul Otoman îşi exercită tot mai insistent dreptul de suzeranitate asupra Ţării Româneşti, oştile sale trecând nestingherite în nordul Dunării, de unde efectuează expediţii spre Transilvania. Această provincie începe să dobândească o importanţă strategică şi economică deosebită, mai ales după ce în fruntea rezistenţei antiotomane trece Iancu de Hunedoara, ale cărui oşti înfrâng expediţia turcească din 1442 şi participă la coaliţia creştină care se confruntă cu otomanii la Vama. Primele contacte ale Imperiului Otoman cu Moldova au loc abia în primele decenii ale veacului al XV-lea. în anul 1420, turcii efectuează o primă incursiune în Moldova, încercând fără succes să cucerească Cetatea-Albă, iar în următoarele trei decenii Moldova reuşeşte să-şi păstreze cetăţile de pe Dunăre, fie prin luptă, fie prin peşcheşuri trimise sultanului. Statu-quoul nu durează însă mult timp, întrucât, imediat după căderea Constantinopolului (1453), flota otomană efectuează razii şi manevre de ameninţare în Marea Neagră, la gurile Dunării şi de-a lungul fluviului, pretinzându-i Moldovei un haraci de 2.000 de galbeni. în 1456, Petru Aron este obligat să încheie primul „legământ" turco-moldovean, care prevede plata anuală a tributului respectiv, dar şi acordarea unor privilegii negustorilor moldoveni. Este primul semn^al unei vasalităţi politice care va integra şi Moldova în sfera influenţei turceşti, în ciuda rezistenţei antiotomane pe care Ştefan cel Mare şi-o va asuma. De altfel, cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin două fenomene opuse: pe de o parte, lupta antiotomană dusă de Ştefan cel Mare în Moldova şi 51 de Vlad Ţepeş în Ţara Românească, implicând acte de „nesupunere" faţă de marele imperiu şi faţă de termenii tratatelor încheiate cu acesta; pe de altă parte, intensificarea intervenţiilor turceşti în treburile celor două ţări române - mai ales după expediţia din 1462 împotriva lui Vlad Ţepeş -, otomanii prevalându-se de prevederile tratatelor încheiate şi de politica flexibilă dusă de domnitori, dar şi de unele acte de trădare a intereselor ţării şi de alianţă cu turcii pe care le-au comis, în lupta pentru putere, o serie de boieri români. După părerea unor istorici, alternanţa dintre lupta antiotomană şi supunerea de faţadă, adică îmbinarea „rezistenţei armate cu tratativele diplomatice, cu supleţea politică" (Giurescu 1977, 90), a contribuit în mare măsură la păstrarea autonomiei relative a ţărilor române şi la „îndepărtarea tot mai mult a variantei anexiunii sub forma unui paşalâc"14. d) Secolul a! XVI-lea „se caracterizează [...] mai ales prin fapte de ordin cultural" (Giurescu 1971, 323). Ţările române îşi păstrează autonomia şi instituţiile specifice, dar suzeranitatea otomană se exercită din ce în ce mai intens, cu implicaţii crescânde în toate domeniile, deoarece lipsesc, în general, domnitori hotărâţi să continue lupta antiotomană. în 1511, după moartea lui Ştefan cel Mare, dar la sfatul acestuia, Moldova intră şi ea sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar urcarea pe tronul imperiului, în 1520, a lui Soliman Magnificul găseşte Moldova şi Ţara Românească într-o situaţie identică, de vasalitate, însă cu un anumit grad de autonomie acordat în schimbul plăţii unui tribut (care va deveni tot mai mare) şi concretizat mai ales în dreptul celor^două state româneşti de a-şi alege singure domnitorii, în general recunoscuţi de înalta Poartă. Totuşi, în unele cazuri, aceasta îşi permite să impună domnitori preferaţi, ca rezultat al creşterii ponderii sale în balanţa politico-militară din estul Europei. Prestigiul voievozilor scade: unii sunt executaţi pe motiv de nesupunere faţă de Poartă, alţii se turcesc, pentru a fi pe placul acesteia. Imperiul Otoman exercită un protectorat politic asupra celor două ţări române, în virtutea unei suzeranităţi care decurgea din tratatele încheiate, numite „Capitulaţii". Dreptul ţărilor române de a bate monedă proprie este treptat suprimat, iar comerţul lor exterior se orientează mai ales spre piaţa otomană. Apar primii reprezentanţi politico-diplomatici români la Constantinopol, iar ţările române pierd o seamă de teritorii în favoarea Imperiului Otoman: Bugeacul este anexat în 1538, Banatul devine paşalâc, iar Brăila şi Tighina devin raiale turceşti. Dependenţa crescândă a ţărilor române faţă de Poartă este urmarea firească a succeselor militare ale Imperiului Otoman, care, prin încorporarea şi transformarea în paşalâc a ^aproape întregului teritoriu al Ungariei, ajunge să înconjoare din trei părţi teritoriul ţărilor române. In prima jumătate a secolului al XVI-lea, Transilvania, devenită Principat autonom, este nevoită să accepte şi ea suzeranitatea otomană. Mijlocul secolului găseşte toate^cele trei ţări române în aceeaşi situaţie politică faţă de Poartă: o vasalitate limitată, cu păstrarea autonomiei interne, a instituţiilor, structurilor sociale şi organizării administrative, culturale şi religioase proprii, a întregii vieţi de stat. Cu toate că această 14 Mustafa Aii Mehmet, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 166. 52 / situaţie se menţine până la începutul secolului XVIII, amestecul Porţii în treburile interne ale ţărilor române sporeşte necontenit. în consecinţă, spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIMea, rezistenţa antiotomană se manifestă din nou, prin Ioan Vodă cel Cumplit, în Moldova, şi prin Mihai Viteazul, care realizează, pentru scurt timp, prima unire a celor trei ţări române. în paralel, acestea fac demersuri politice în vederea apropierii lor de alte puteri vecine: Polonia, Austria şi Rusia. Este vorba, evident, de tentative menite să asigure o ieşire treptată din sfera de influenţă a Porţii, care continuă să-şi manifeste însă dorinţa de dominaţie. în ţările române încep să se stabilească o serie de negustori şi cămătari turci, iar, la sfârşitul secolului XVI, la Bucureşti staţiona deja un detaşament de două mii de ostaşi turci, pentru a-l supraveghea pe domnitor. e) Accentuarea drastică a dependenţei politice se face simţită începând din secolul al XVII-lea, după eşecul acţiunii lui Mihai Viteazul de a realiza unirea durabilă a celor trei ţări române. Totuşi, această acţiune strălucită (1593-1601), deşi eşuată, a avut unele efecte pozitive asupra ţărilor române: pe termen scurt a dus la reducerea temporară a haraciului, iar pe termen lung a îndepărtat definitiv pericolul transformării acestora în paşalâcuri, dovedind că o astfel de măsură - la care Poarta încercase să recurgă în 1595 — nu este realizabilă în acest caz. în secolul al XVII-lea, cele trei ţări române îşi menţin autonomia sub suzeranitatea Porţii, dar dependenţa lor politică tot mai accentuată are drept corolar implicarea din ce în ce mai evidentă a elementului otoman în economia ţărilor române. La haraciul anual se adaugă tot felul de obligaţii în bani şi în natură: daruri şi plocoane oferite sultanului, dregătorilor turci şi hanului tătarilor - aliat al Porţii -, diverse provizii alimentare, prestaţii în natură şi în muncă furnizate Imperiului Otoman. O dată cu decăderea prestigiului voievozilor, creşte puterea boierimii şi se înfiinţează noi dregătorii, după modelul otoman. Revolta din 1655 a dorobanţilor şi seimenilor duce la desfiinţarea acestor categorii de oşteni şi scăderea puterii militare a ţărilor române. încep să se impună şi să fie adoptate diverse instituţii şi structuri politico-administrative şi militare preluate de la otomani. în economie, influenţa otomană se manifestă, în secolul XVII, pe multiple planuri, nu rareori pozitive pentru dezvoltarea ţărilor române: sporeşte numărul meşteşugurilor, apare organizarea pe bresle, sunt înfiinţate primele manufacturi de amploare, se dezvoltă agricultura şi sunt aclimatizate noi plante, printre care porumbul şi tutunul. Comerţul cu Imperiul Otoman este în creştere: ţările române exportă grâu, oi, miere, ceară, unt etc. şi importă mai ales produse finite (textile, unelte, arme etc.), preluate împreună cu denumirile lor. Dominaţia politică şi economică asupra Transilvaniei „cunoaşte aceleaşi forme ca şi în celelalte ţări româneşti, dar mai puţin accentuate" (Giurescu 1971, 392). Secolul al XVII-lea a constituit pentru Imperiul Otoman începutul decăderii sale, ca urmare a gravelor contradicţii interne şi a înfrângerilor militare suferite în Europa. După mai multe bătălii, alianţa europeană („Liga sfântă") impune, în 1699, pacea de la Karlowitz, care consfinţeşte desfiinţarea suzeranităţii otomane asupra Transilvaniei (consilierii prinţului 53 Mihaii Apafi semnaseră încă din anui 1688 declaraţia de supunere a principatului faţă de Coroana Habsburgilor), iar Banatul va fi ocupat de austrieci în 1716. f) Secolul ai XVIII-lea debutează cu evoluţia divergentă a ţărilor române. In^timp ce Transilvania şi Banatul ies definitiv din orbita lumii otomane, celelalte două ţări române se implică în războiul ruso-turc şi în cel turco-austriac, ceea ce^va duce, în pofida intenţiilor, la accentuarea dependenţei lor politice şi economice faţă de^ Poartă, prin impunerea domniilor fanariote, în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească. Acest regim special va dura peste un secol. Epoca fanariotă înseamnă pentru aceste două ţări române „un evident regres pe plan politic" (Giurescu 1971, 443). Domnitorii sunt numiţi direct de Poartă, din rândul aristocraţiei greceşti a Fanarului (cartier al Constantinopolului), iar boierimea română este infiltrată cu elemente etnice străine, mai ales greceşti, care vor reprezenta, până la asimilarea lor, interesele imperiului şi vor constitui un factor prin care acesta ţine sub control şi supraveghează clasa şi viaţa politică din ţările române. Structurarea politico-administrativă, militară, socială, juridică, economică, financiară etc. ajunge o imitaţie a celei de la Constantinopol. Boierimea este reorganizată, numărul dregătoriilor crescând treptat, până la a se împătri, după modelul otoman. înfloresc corupţia şi bacşişul, se cumpără dregătoriile şi bunăvoinţa domnitorului, a boierilor şi a reprezentanţilor Porţii. Moda orientală se impune în îmbrăcăminte, alimentaţie, ceremonii etc. Viaţa de la curţile boiereşti se „turcizează" treptat, adoptând obiceiuri şi dobândind caractere orientale, datorită atracţiei spre exotism, „cu încântarea pe care acesta o exercita asupra nobilimii, ahtiată după noutăţi şi grăbită să-şi însuşească fastul vieţii orientale" (DILR II 349). Această influenţă se va răsfrânge, parţial şi progresiv, şi asupra habitudinilor şi mentalităţii claselor de mijloc şi de jos ale populaţiei. Epoca fanariotă a cunoscut însă, pe plan social, economic şi cultural, şi o serie de aspecte pozitive: se desfiinţează „rumânia", se elaborează şi intră în vigoare legi noi, se înfiinţează şcoli şi spitale, se constituie şi se dezvoltă mari manufacturi, începe acumularea capitalului, apar germenii burgheziei. Reformele întreprinse de către domnitorii fanarioţi C. Mavrocordat şi Al. Ipsilanti duc la modernizarea vieţii economico-financiare şi culturale în ambele ţări române, iar nivelul de trai al populaţiei creşte moderat, dar perceptibil. Influenţa turcească, evidentă în viaţa socială şi în cultura materială, este dublată de o puternică influenţă grecească, îndeosebi în domeniul culturii spirituale, iar intelectualitatea în curs de formare începe să se orienteze şi spre modele şi surse occidentale, cu precădere spre cultura franceză. Cele două ţări române pierd în această perioadă o serie de teritorii, însă - ca urmare a înfrângerilor suferite de otomani - mai ales în favoarea altor mari puteri: Austria anexează nordul Moldovei şi, temporar, Oltenia, iar Rusia încorporează teritoriul estic al Moldovei, dintre Prut şi Nistru (Basarabia). De altfel, în secolul XVIII şi mai ales in a doua jumătate a acestuia, pe măsura scăderii potenţialului politico-militar al 54 Imperiului Otoman, interesele celorlalte^ mari puteri din vecinătatea ţărilor române se manifestă din ce în ce mai pregnant. încă din 1739, Austria propunea ieşirea ţărilor române de sub suzeranitatea otomană şi intrarea sub vasalitate austriacă, iar Rusia cerea independenţa lor sub protectorat rusesc. Puterile occidentale se opun, în 1770, unei noi solicitări a Rusiei ca ţările române să-şi dobândească independenţa. Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Ţara Românească ^şi Moldova primesc unele garanţii şi „privilegii", intrând şi sub protectorat rusesc. în acest fel, deşi Imperiul Otoman continuă să domine viaţa politică românească şi să numească domnitori în ţările române, slăbirea puterii otomane dă ocazie amestecului altor state, ştirbirii drepturilor de suzeranitate ale Porţii, ocupării temporare a celor două ţări române de către armatele austriece sau ruseşti, zdruncinării treptate a dominaţiei turceşti şi intrării ţărilor românele făgaşul, deocamdată incert, al occidentalizării. g) în prima jumătate a secolului ai XlX-iea devine evident că Imperiul Otoman este nevoit să lupte în defensivă, pentru a-şi mai păstra unele drepturi asupra ţărilor române. Prin pacea de la Bucureşti (1812), Poarta reuşeşte să amâne desfiinţarea domniilor fanariote, în schimbul angajamentului de a respecta „privilegiile" Moldovei şi Ţării Româneşti. Deşi sultanul Mahmud al Il-lea declara că este decis să lupte până la ultimul ostaş decât să renunţe la cele două Principate, Poarta este nevoită să accepte, în 1822, revenirea la domniile pământene, după ce revoluţia lui Tudor Vladimirescu, coroborată cu mişcarea Eteria a grecilor, bulversase dominaţia otomană în. Balcani. Un nou război ruso-turc şi pacea de la Adrianopole (1829) se încheie cu slăbirea şi mai accentuată a suzeranităţii otomane şi instituirea unui condominiu turco-rus asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. După 1821, grecii sunt îndepărtaţi din dregătoriile-'civile, militare şi eclesiastice, iar unele meşteşuguri legate strict de moda orientală decad, deodată cu însăşi această modă. Creşte, în schimb, numărul manufacturilor, ţările române integrându-se tot mai mult în circuitul economic european şi reorientându-şi decisiv comerţul cu precădere spre Occident. Din acest moment,^ regresul înrâuririi otomane este evident şi spectaculos în toate domeniile de activitate. între 1821 şi 1850, influenţa turcească se diminuează treptat, iar urmele ei încep să capete trăsături şi conotaţii arhaice. Până la mijlocul secolului, întreaga civilizaţie românească se modernizează, renunţând treptat la tiparele orientale15. Moda orientală devine desuetă, specifică generaţiei în vârstă, în timp ce tineretul adoptă portul, manierele, obiceiurile şi modul de trai specifice Occidentului, ale cărui tradiţii şi surse culturale devin modele exclusive. Revoluţia de la 1848, realizată de acest tineret entuziast şi adept al înnoirilor, este înfrântă prin ocuparea teritoriului celor două principate de către armatele ruseşti şi otomane. Convenţia de la Balta-Liman (1849) reconfirmă dreptul sultanului de a numi 15 O frescă expresivă a ţărilor române din perioada de tranziţie spre modernitate ne-a fost oferită recent în Neagu Djuvara, între Orient şi Occident Jăriie române la începutul epocii moderne (1800-1848) [Bucureşti, 1995], 55 domnitori în Moldova şi Ţara Romanească, dar numai de comun acord cu ţarul. La numai câţiva ani, după războiul Crimeei, în cursul căruia pe teritoriul ţărilor române se perindă din nou armatele ruseşti, turceşti şi austriece, Congresul de la Paris (1856) stabileşte un protectorat colectiv asupra celor două principate române. Unirea acestora (1859), apoi războiul de independenţă (1877) şi declararea independenţei de stat a României (1878) înlătură definitiv dominaţia otomană şi dependenţa politică şi economică faţă de Poartă, anulând starea de suzeranitate şi ducând la întreruperea contactelor oficiale turco-române. h) în decursul istoriei, în unele zone ale teritoriului de astăzi al României şi din regiunile limitrofe s-au aşezaţi populaţii turceşti care formează comunităţi compacte, convieţuind cu românii până în zilele noastre, învăţând limba acestora şi devenind astfel bilingvi, dar exercitând, în acelaşi timp, o oarecare influenţă materială şi culturală asupra românilor din zonele respective. Este cazul, îndeosebi, al comunităţilor turceşti din Dobrogea şi din sudul Basarabiei, dar şi al celor, mai restrânse, situate de-a lungul Dunării (Ada-Kale, Giurgiu, Brăila etc.). Relaţiile dintre cele două etnii au fost şi sunt, în general^ paşnice şi de cooperare. i) între cele două războaie mondiale, contactele dintre Turcia şi România ^s-au mărginit a fi de natură politico-diplomatică, de colaborare pe scena internaţională. între 1946 şi 1989, raporturile bilaterale au fost marcate, în general, de apartenenţa celor două ţări la alianţe politico-militare adverse. După Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, relaţiile au redevenit amicale, bazate pe interese politice şi economice comune. Numeroşi oameni de afaceri turci au devenit întreprinzători de mai mică sau mai mare anvergură în România, iar schimburile comerciale plasează Turcia printre primii trei-patru parteneri economici ai ţării noastre. Perspectivele europene ale României şi Turciei conferă acestor ţări un viitor .comun, care va asigura condiţii, neamiîntâlnite în istorie, de colaborare fără tendinţe de dominaţie şi de influenţă reciprocă mai mare decât aceea firească între două naţiuni egale. j) De-a lungul celor aproape cinci secole de contacte istorice între Imperiul Otoman şi ţările române,' raporturile politice româno-turce s-au caracterizat prin alternanţa perioadelor de acalmie - când autoritatea otomană se concretiza în forme relativ destinse şi^ tolerante de suzeranitate, obligând la plata unor tributuri, dări şi cadouri în bani sau în natură, precum şi la aprovizionarea Porţii cu materii prime şi produse agricole şi ^animaliere - cu perioade de lupte armate, încheiate cu tratative şi acorduri de pace, în general onorabile pentru ambele părţi. Atât politica suplă urmată de domnitorii^români, cât şi graniţa naturală pe care a constituit-o Dunărea au făcut ca ţările române să nu fie transformate în paşalâcuri şi incluse între frontierele Imperiului Otoman, cum^s-a întâmplat nu numai cu toate statele sud-dunărene, ci şi cu Ungaria. Acest lucru a însemnat, în toate perioadele în care influenţa turcească s-a manifestat cu intensităţi variabile, păstrarea unei autonomii relative a ţărilor române şi supravieţuirea lor ca entităţi statale. Desigur că amestecul Porţii în treburile politice interne ale acestora a fost continuu şi tot mai intens, implicând, în final, impunerea unor structuri de stat 56 care reproduceau modelul otoman. Textele cu caracter istoric din secolele XVII-XVIII şi începutul secolului al XlX-lea abundă în termeni de origine turcă din sferele semantice referitoare la activitatea politico-administrativă, militară şi juridică. Pe plan economic, relaţiile turco-române au fost, în decursul secolelor XV-XVIII şi la începutul veacului al XlX-lea, „continui şi foarte importante" (Giurescu 1977, 93), mai ales ca urmare a faptului că ţările române constituiau una dintre principalele baze de aprovizionare cu materii prime a Imperiului Otoman. Se exportau cantităţi mari de grâne, oi şi vite, sare, lemn, miere etc., furniturile destinate Porţii fiind achitate de către aceasta fie în bani gheaţă, fie mai ales prin scăderea preţului lor din tribut. Totodată, ţările române achiziţionau de pe piaţa otomană diverse produse finite, mai ales textile şi unelte, şi au adoptat mai multe meserii şi structuri de organizare economică, precum şi o serie de plante până atunci necunoscute în ţările române. Comerţul bilateral era înfloritor, iar monedele de schimb folosite în ţările române erau, în general, turceşti. Organizarea economico-financiară imita şi ea modelul otoman. Limba română a preluat din turcă numeroşi termeni care denumesc profesiuni, unelte, monede, unităţi de măsură etc. Pe plan social, clasa boierească a adoptat aproape benevol, imitativ sau, oricum, supunându-se tendinţelor vremii un mod de trai specific oriental, piese de îmbrăcăminte, preparate culinare, elemente arhitectonice şi de ornament casnic, precum şi obiceiuri sociale, deprinderi culturale şi chiar mentalităţi preluate de la turci, care s-au infiltrat apoi, treptat şi parţial, în toate straturile societăţii româneşti. împrumuturile referitoare la aceste domenii sunt, şi ele, numeroase. în acest fel, aproape toate domeniile activităţii materiale, precum şi unele domenii mai puţin înalte ale culturii s-au aflat sub influenţa civilizaţiei otomane; această influenţă se oglindeşte fidel în sferele semantice în care se încadrează împrumuturile lexicale din turcă. Dimpotrivă, viaţa intelectuală superioară şi cea religioasă nu au fost atinse de influenţa turcă, datorită, pe de o parte, politicii otomane de păstrare a specificului naţional al culturii şi religiei popoarelor dominate16 şi, pe de altă parte, creştinismului, care s-a înălţat ca o barieră în calea influenţei musulmane asupra conştiinţe^ etnice, religioase şi culturale, în general asupra spiritualităţii românilor. Toate acestea explică de ce terminologia ştiinţifică propriu-zisă şi cea religioasă au fost, în mare, scutite de influenţa turcă. 16 Tratatele de pace interziceau, de altfel, stabilirea unor aşezări turceşti ori construirea de moschei pe teritoriul ţărilor române, cu excepţia cetăţilor de frontieră anexate de către Poartă. 57 II. CARACTERISTICILE INFLUENŢEI LINGVISTICE TURCEŞTI Condiţiile politico-sociale şi economice în care s-au desfăşurat, de-a lungul secolelor, relaţiile dintre români şi turcii otomani şi-au pus, desigur, amprenta asupra influenţei lingvistice turceşti, determinându-i anumite particularităţi. Acestea jDot fi relevate după mai multe criterii: sursele împrumuturilor, originea etimoanelor, căile de pătrundere a împrumuturilor, modul în care acestea s-au stratificat temporal şi s-au distribuit în variantele teritoriale şi stilistice ale limbii române, compartimentele limbii care au fost supuse influenţei turceşti. 1. SURSELE ÎMPRUMUTURILOR întrucât subiectul prezentei lucrări este tocmai influenţa turcă asupra limbii române, în mod îndreptăţit ni s-ar putea pune întrebarea: la ce fel de surse ne referim, de vreme ce împrumuturile provin, evident, din limba turcă? Cel puţin două aspecte interesează din acest punct de vedere. Pe de o parte, numeroşi termeni pe care i-am preluat din turcă au fost împrumutaţi, în forme sau cu sensuri identice ori asemănătoare, şi din alte limbi. Uneori avem de a face cu termeni internaţionali, alteori cu termeni exclusiv balcanici, care s-au infiltrat în lexicul românesc prin filiera mai multor limbi, având, cum se spune cu o sintagmă consacrată, etimologie multiplă. Pe de altă parte, învelişul sonor sau conţinutul semantic al multor cuvinte împrumutate din turcă - unele având o origine mai îndepărtată sau etimoane care nu sunt atestate - ne indică faptul că sursa lor nu este limba turcă literară, ci una sau alta dintre variantele acesteia. 1.1. împrumuturi cu etimologie multiplă Există numeroase cazuri în care cuvintelor împrumutate cu certitudine din turcă suntem obligaţi să le atribuim şi o altă origine sau alte origini, deoarece diverse indicii lingvistice, ţinând de aspectul formal al variantelor sau de sensurile cuvântului, duc la 58 concluzia că unele dintre aceste variante ori semnificaţii nu pot proveni din limba turcă. De cele mai multe ori este vorba de „turcisme" balcanice sau est-europene, care au intrat în română nu numai din turcă, ci şi prin filieră greacă, bulgară şi/sau sârbocroată, uneori şi maghiară, ţigănească, ucraineană etc. în alte cazuri, răspândirea teritorială a unui termen sau a altuia şi în arii lingvistice care nu au fost supuse influenţei turceşti -uneori chiar cu preponderenţă în astfel de arii - constituie argumentul originii sale multiple. a) Pentru prima situaţie reţin atenţia unele variante formale preluate din turcă, în timp ce altele provin cu siguranţă din alte limbi, indiciile fonetice şi/sau morfologice fiind uneori însoţite de cele care ţin de repartiţia teritorială a variantelor. Astfel, este evident că aba, anason, bagcea şi burghiu au la bază tc. aba, anason, bagge şi burgu, în timp ce următoarele lor variante au alte origini nemijlocite: abă, habă < ser. aba, hâba, magh. aba, ucr. haba; anison < ngr. av/crâv, iar aniş, hanăş, agniş< magh. ânis, âgnis-, băşce, băştea, bascea < ser. băsta, basca, basce, burghie < ser. burgija (în acest din urmă caz, faptul că varianta este folosită în Transilvania şi Banat constituie un argument pentru respingerea bg. burgija ca etimon suplimentar). Un alt exemplu: rom. înv. du/ghet provine din tc. (dial.) dfflbet, în timp ce variantele sale regionale (Ban., Transilv., N. Mold.) tulbent, dulbent şi turbent au la bază ser. tulbent(a) ~ dulbent, varianta dobrogeană diulben are ca etimon bg. djulben, iar forma literară tulpan provine din ngr. rouĂnâvi. Urmează o serie de alte cazuri de acelaşi fel: rom. angara ~ angarea < tc. (dial.) angara ~ angare / rom. angarie ~ angărie < mgr., ngr. ayyapEicr, rom. bairac< tc. bayrak/ rom. bariac< ser. bâtjak, rom. balama < tc. baglama / rom. (Ban.) băglamă< ser. bag/ama) rom. boccea ~ bogeea ~ boşcea < tc. bohga ~ bogga ~ (dial.) boşga ~ (înv.) bokcaf rom. (Ban.) boşcă < ser. bdsca\ rom. cadiu< tc. kadil rom. cadie < bg., ser. kadija] rom. ceacâie < tc. gaki/ rom. cechie, cichie < bg. cekija; rom. cealma < tc. galma/ rom. (Ban.) cealmă < ser. calma-, rom. chenar < tc. kenarj rom. (Ban.) cinar< ser. cenar, rom. chisea < tc. kese/ rom. (Ban.) chesă~ ches< ser. kesa) rom. cicric ~ cicărâc < tc. g/kr/k ~ gikirik / rom. (Ban., Transilv., Olt) cecărc ~ ceacârg ~ ceacâr ~ cecâr< ser. cekrk, rom. cişmea < tc. geşme ~ (dial.) gişme / rom. (Ban.) ceaşmă < ser. cesma) rom. dovleac < tc. (dial.) do viek) rom. (Ban., Transilv.) dul(i)ece< ser. du/ek, rom. dugheană < tc. duk(k)ân / rom. (Olt.) ducean < ser. ducan / rom. (Ban., Transilv.) dogânie ~ dugânie ~ dogână< ser. doganja ~ duganja, magh. dogăny, rom. dulap < tc. dolapl rom. (Ban., Transilv, Mold.) dolaf < ser. doiaf, 59 rom. gherdan < tc. gerdan / rom. (Ban.) giordan < ser. derdan) rom. herghelie < tc. hergeie / rom. (Ban., Transilv.) iergheiă ~ argeiă < ser. hergela ~ arde/a; rom. hurmaflă) < tc. hurma/ rom. curma(lă) < ngr. Kouppag rom. lalea < tc. lâ/el rom. (Ban.) lală < ser. lâlar, rom. mahala < tc. mahalle ~ (înv.) mahalla / rom. (Ban.) mahala ~ mala < scr. mahala ~ mala; rom. marifet< tc. mari feti rom. marafet < ngr. papacpirr, rom. maşrapa < tc. maşrapa / rom. năstrapă ~ mastrapă < bg. năstrapa ~ măstrapa, ser. nastrap; rom. mazâl< tc. mazul~ (înv.) * mazili rom. mazii< ngr. paţiĂqq, rom. pembe < tc. pembe/ rom. pempe < ngr. nepnt, rom. peşchir < tc. peşchir / rom. peschir < ngr. neoKipi / rom. (Ban.) pescir ~ piscir < ser. pescir, rom. rachiu < tc. raki/ rom. (Transilv., Ban.) rachie< ser. rakija) rom. reiz< tc. reizl rom. raiz< ngr. paiţtiQ rom. rif~ irif< tc. rif~ irif / rom. (Transilv., Ban.) ref~ răf~ ruf< magh. ref~ rdf, rom. sârmă< tc. strma/ rom. sirma < ngr. ouppă, rom. şinic < tc. şinik, bg. sinik/ rom. (Olt., Munt.) sinic< ngr. oivkr, rom. telatin < tc. teiâtin / rom. teletin < ser. teletin(a), ucr. teletina, ngr. reAerivr, rom. tipsie < tc. tepsi/ rom. (Transilv., Ban.) tepşă~ tăpşie< magh. tepsr, rom. trahana < tc. tarhana / rom. (Ban., Transilv.) tărhană ~ torhoană < ser. tarhârta, magh. tarhonya; rom. zăbun < tc. zibm ~ (înv.) zebun ~ z/bun, bg. zabun / rom. zobon ~ zobun ~ zubon < magh. zubon, ser. zdbun ~ zubun. Există, de asemenea, o serie de termeni internaţionali pe care i-am preluat succesiv din surse diferite, respectiv din turcă, din unele limbi occidentale şi, uneori, din alte limbi est-europene, în forme care trădează originea nemijlocită: rom. cafea < tc. kahve ~ (dial.) kăve ~ *kăfe, ngr. Ka(piq(fiind consolidat ulterior şi de fr. cafe, it. caffe, rus. kafe) / rom. (Ban., Transilv.) cafă < ser. kâhva ~ kava ~ kâfa / rom. (Transilv.) cavei ~ că vie < magh. kăve / rom. (Transilv.) cafeu ~ cafei < germ. Kaffee, pol. kafej, rom. halif < tc. halifel rom. calif < fr. calife; rom. minarea < tc. minare/ rom. minaret < fr. minaret, germ. Minarett, rom. musiin ~ musulin < tc. musiin ~ mosuiin / rom. muselină < fr. mousseline, germ. Musseiin; rom. neft ~ naft < tc. neft ~ naft/ rom. naftă < mgr., ngr. vâcpda, v. sl. nafta, fr. naphte, it. nafta, germ. Naphtha; 60 rom. pazar< tc. pazarj rom. bazar < fr., rus. bazar, rom. şeih < tc. şeyh / rom. şeic< fr. cheik, germ. Scheik, rom. tafta ~ taftă < tc. tafta, ngr. rocprăg, fr. taffetas, pol. tafta / rom. (înv.) taft ~ tafet < germ. Taft~ Taffet/ rom. (Transilv.) tafătă< magh. tafota etc. b) în alte cazuri, etimologia multiplă este dovedită de sensurile diferite cu care a fost preluat un cuvânt sau altul şi susţinută uneori de repartiţia teritorială a semantismului. De exemplu, rom. palanca „redută; palisadă" are ca etimon tc. pa/anka „idem", care are şi sensul „gard de scânduri"; termenul românesc este folosit şi cu acest înţeles, precum şi cu sensul „par gros, bârnă", aşa încât am fi tentaţi să credem că acestea provin tot din turcă, dacă nu am şti că ele nu se întâlnesc decât în Transilvania şi Banat, de unde au fost transferate ulterior, prin transhumanţă, şi în Dobrogea; de aceea, vom considera că palanca „par gros; gard de scânduri" are la bază magh. palănk „idem". Iată şi alte exemple de acest fel: rom. uba/âc, folosit în trecut cu sensul „calcan (= o varietate de peşte marin)", a rezultat prin condensarea pe teren românesc a sintagmei calcan-balâc < tc. kalkan baligi „idem", dar cu sensul „conservă de nisetru" provine din rus. balyk'Jdem"; rom. boccea ~ boşcea „broboadă; pachet, legătură, balot" < tc. bohga ~ bogga ~ boşga ~ (înv.) bokca „idem", iar cu sensul (Ban.) „şorţ, parte a fustei ţărăncilor" < ser. bohea ~ bokca ~ bosca, care a dezvoltat şi acest sens; rom. capot „manta (militară sau boierească)" < tc. kapot „idem", dar cu sensul „halat de casă" < fr. capot(e), rus. kapot „idem"; rom. cazan „vas mare de metal" < tc. kazan, magh. kazăn „idem", iar cu sensul „familie de tătari" < tăt. kazan „idem"; rom. chepeneag „palton, manta" < tc. kepenek ~ (înv.) kepeneg „idem", însă cu înţelesul „manta de ploaie" < magh. kdpenyeg, ser. kepenek, rom. cinie „faianţă" şi „farfurie" nu poate proveni decât cu primul sens din tc. gini „(decoraţiune din) faianţă", iar cu al doilea - din bg. cinija „farfurie"; rom. condur „pantof de damă" < tc. kundura ~ (înv. şi dial.) kondura „idem", iar cu sensul (Ban.) „zestrea miresei" < ser. kondura „idem"; rom. sarai ~ serai „palat, reşedinţă somptuoasă" < tc. saray ~ seray „idem", dar cu înţelesul „harem, apartament destinat femeilor într-un palat oriental" are la bază fr. serai/, germ. Serail, it. serraglio (care au dobândit, prin restricţie, şi acest sens), iar cu semnificaţiile dialectale (Mold., nordul Serbiei) „grajd, staul; magazie, şopron, şură" are ca sursă nemijlocită rus. saraj„idem"; rom. şah „sultan" < tc. şah „idem", în timp ce cu sensul „suveranul Iranului" provine din fr. chah „idem", iar cu semnificaţia „denumirea unui joc de origine orientală" ne-a parvenit prin intermediul germ. Schach„idem"; 61 rom. tarabă „masă a vânzătorilor; tejghea" < tc. (dial.) taraba, dar cu sensul regional (Banat) „gard" < ser., bg. taraba. c) Răspândirea teritorială a termenilor ne ajută în multe dintre cazurile expuse mai sus, confirmând faptul că unele variante ori sensuri au alte origini decât aceea turcească. Există însă numeroase cuvinte pentru care, în absenţa unor indicii formale sau semantice, etimologia multiplă poate fi susţinută exclusiv pe baza unor criterii extralingvistice. Acestea ţin mai ales de repartiţia geografică, adică de prezenţa, uneori chiar precumpănitoare, a unora dintre aceste cuvinte în zone care nu au stat sub influenţa intensă a limbii turce (Transilvania şi, parţial, Banatul), dar, uneori, şi de datele istorice privitoare la filiera de cultură şi civilizaţie prin care ar fi putut pătrunde un termen sau altul, de prezenţa sa în anumite variante stilistico-funcţionale, de vechimea sa ori de atestarea sporadică în două etape distincte ale evoluţiei limbii române. Să luăm ca exemplu cuvântul călăuză, cu varianta azi învechită sau regională călăuz. El apare mai întâi în anul 1582, cu sensul „comandant, căpetenie, şef", şi provine cu siguranţă din tc. kilavuz [pronunţat kîlawuz] ~ (înv.) kutayuz, kulavuz, care are toate sensurile pe care le deţine termenul românesc, dar, probabil, şi din alte limbi, deoarece acesta are atestări vechi inclusiv din Transilvania: magh. kalauz, ngr. KaÂaouţtq, ser. kalâ(v)uz. Prima atestare, din Palia de la Orăştie (traducere după un original maghiar), nu provine însă din magh. kalauz, deoarece acesta nu are şi sensul „comandant, căpetenie". Este posibil ca etimoanele menţionate să se fi suprapus unui împrumut preosmanliu, cuman sau peceneg, la fel ca în maghiară, limbă în care cuvântul este atestat începând cu anul 1380 (v. Kakuk 237). Un termen precum arpagic, cu varianta regională (h)arpacică, provine, desigur, din tc. arpacik[sogam] ~ (dial.) arpagik„idem", dar nu trebuie excluse ca etimoane nici bg. arpagik, ser. arpadzik, având în vedere rolul pe care bulgarii şi sârbii l-au avut în dezvoltarea grădinăritului din sudul României. Termenul padişah a fost împrumutat iniţial din turcă (padişah), dar atestările din sec. XIX-XX se datorează, probabil, şi influenţei franceze (padichah). Iată alte asemenea cuvinte, folosite de mult timp, în aceeaşi formă şi cu aceleaşi sensuri, şi în Transilvania şi/sau Banat ori în anumite variante stilistico-funcţionale ale limbii române, ceea ce ne determină să le considerăm a fi împrumutate nu numai din turcă, ci şi din alte limbi: afion < tc. af(i)yon, ngr. acpiovi, ser. afijon) atlaz~ atlas < tc. atlaz~ atlas, germ. Atlas, magh. atlasz, - bre < tc., bg., ser. bre-, briceag < tc. bigak ~ (înv.) bicag, magh. bicsak ~ bicsag (prin contaminaţie cu brici)) bucluc~ bocluc~ buciiuc< tc. bokluk~ (dial.) bukluk, ser. bdkluk~ bdkljuk, calai (Dobr., Ban.) < tc. kalay, ser. kâiaj, 62 cardaş < tc. kardaş, ser. kârdas, casap < tc. kasap, ser. kâsap-, catran < tc. katran, ser. kâtran, magh. kătrăn(y)', cutie < tc. kutu~ (dial.) kuti~ (înv.) kutT, ngr. koutI, bg., ser. kutija; diiiu ~ deliu „nebun, nebunatic" < tc. deli, ţig. diio,-r, divan provine cu certitudine din tc. divan cu majoritatea sensurilor sale, dar cu cel de „canapea fără spătar" ne-a venit, mai ales în Transilvania şi Banat, şi din magh. divâny ~ divan, ser. divan, fr. divan „idem" iar cu semnificaţia „taifas", cu care este folosit doar în Banat, provine exclusiv din ser. divan „idem"; hambar~ ambar< tc., bg., ser. hambar~ ambar, magh. hambar, harambaşă < tc. harambaşt, ser. (h)arambasa, magh. harambasa; matrac < tc., ser. matrak, mi raz ~ miras< tc. miras, bg., ser. miraz, papară < tc. papara, ngr. nan(n)ăpa, bg., ser. popara; papuc < tc. (înv. şi dial.) papug, magh. papucs, pă/ămar < tc. pa/amar, ser. paiămar, schelă < tc. iskeie ~ (înv.) skele, bg. skele ~ skeija, ser. skele, ngr. okeăs, şaică< tc. şayka, bg., ser. sajka, magh. sajka; şapcă < tc. şapka, bg., rus. sapka, magh. sapka. Multe alte exemple de aceste tipuri se regăsesc în partea a Il-a, de dicţionar, a prezentei lucrări. Desigur că, în toate aceste situaţii, cuvintele cu etimologie multiplă ne interesează în primul rând din punctul de vedere al provenienţei lor din turcă, chiar dacă alte surse de împrumut au fost uneori precumpănitoare. Acestea din urmă sunt amintite totuşi, deoarece în mai multe cazuri, în care nu există indicii formale, semantice, de vechime sau de repartiţie teritorială, este imposibil să distingem atestările după limbile-sursă. 1.2. Termeni balcanici şi termeni internaţionali Etimologia multiplă a numeroase cuvinte care provin şi din turcă ne relevă faptul că realităţile denumite au cunoscut, în perioadele istorice în care au fost preluate, o răspândire care depăşea relaţia strictă dintre turci şi români. Desigur că simpla prezenţă a unui termen sau a altuia în mai multe limbi nu înseamnă că toate aceste limbi trebuie considerate drept surse pentru împrumutul românesc respectiv. Criteriile pentru stabilirea etimologiei împrumuturilor sunt, după cum am văzut, de natură lingvistică (indicii fonetice, morfologice şi/sau semantice), dar şi extralingvistice: posibilitatea ca o limbă sau alta să fi exercitat o înrâurire asupra dacoromânei (de exemplu, din motive istorico-geografice, albaneza şi macedoneana nu au putut influenţa, în principiu, decât 63 idiomurile româneşti sud-dunărene), circulaţia cuvintelor, împreună cu aceea a obiectelor denumite (vezi cazul lui arpagic, prezentat mai sus), vechimea şi localizarea atestărilor {călăuză, divan, papuc şi multe altele) etc. Existenţa în diverse limbi a unor cuvinte pe care le-am preluat (şi) din turcă justifică însă identificarea mai multor categorii de împrumuturi: a) Termeni internaţionali, care se găsesc în diverse limbi europene, inclusiv occidentale, denumind obiecte sau concepte larg răspândite în anumite epoci istorice, dacă nu şi în prezent, fiind transmise succesiv de la un popor la altul. Uneori, punctul de plecare a acestor „cuvinte călătoare" (v. Graur 1974, 1978) a fost chiar limba turcă ori araba sau persana, limbi din care atât turcii, cât şi diverse popoare europene au preluat numeroase cuvinte denumind realităţi specific orientale; în alte cazuri, turcii au fost cei care au făcut împrumuturi din unele limbi occidentale (mai ales din greacă, franceză şi italiană). Astfel de termeni internaţionali, pe care româna i-a preluat din turcă, iar uneori - eventual cu un înveliş sonor parţial diferit - şi din unele limbi occidentale1, denumesc realităţi cunoscute, în general, în lumea islamică din Orientul Mijlociu, sudul Asiei şi nordul Africii, dar şi în diverse zone ale Europei: funcţii, proceduri sau structuri politice, administrative, militare sau religioase (caimacam, captan, derviş, emir, firman, halif, ienicer, imam, minarea, muftiu, mus/im, musulman, osman(Hu), padişah, paşă, ramazan, sangeac, serai, serascher, spahiu, sultan, şah, şeih, şerif, vardie, vizii), nume de ţesături şi obiecte de îmbrăcăminte (atlaz, barată, burnuz, capot, cazmir, farbala, fes, mohair, musulin, saftian, schirlet, şal, tabin, tafta, tibet), alimente (cafea, chimion, cuşcuş, iaurt, limonada,’r salam, susan, şerbet, tarhon), arme şi construcţii militare (gârbaci, iatagan, pa/ancă), plante şi animale (gherghină, iasimin, sagr/u), mijloace de transport şi accesorii ale lor, mai ales din domeniul naval (caic, calafat, carantină, dombaz, galion, mahună, parâmă, provă, pupă, pusulă, sabură, ustalie, vira), denumiri comerciale şi financiare (carvasara, chioşc, dara, Ură, oca, pazar, rial, spinge), substanţe şi materiale (catran, cârmâz, naft ~ neft, sandal, tiriac, tombad), instrumente muzicale (nagară), obiecte aparţinând gospodăriei (divan, lambă, sofa) şi chiar unele noţiuni legate de relaţiile sociale (palavră, salamalec)2. Nu este de mirare că, având o largă răspândire în diverse regiuni ale Europei, multe dintre aceste cuvinte româneşti au etimologie multiplă, inclusiv occidentală. Lexicul limbii române include circa 85 de termeni internaţionali împrumutaţi (şi) din limba turcă. b) Termeni est-europeni, specifici şi datoraţi istoriei comune şi influenţelor culturale reciproce ale popoarelor din estul continentului nostru. Asemenea termeni se găsesc nu numai în zona de înrâurire otomană, adică în limbile vorbite în Peninsula Balcanică şi în maghiară, ci şi în rusă, ucraineană şi/sau poloneză, uneori şi în slovacă sau cehă: aba, 1 In cele ce urmează, termenii sunt redaţi în forma în care au fost preluaţi din turcă şi în care se găsesc ca titluri în dicţionarul nostru. 2 Cuvintele au fost excerptate din Graur 1978. 64 a/mas, arşin, ba/aban „şoim", borangic, buciuc, bursuc, caim, calcan „numele unui peşte", caraet, caraulă, carpuz, carsac, cartai, chişmiş, cioban, ciomag, cobur, cobuz, coha, colceag, coltuc, fotă, găgăuz, haidamac, iaprac, iar, iarma, lodos, meşi, metcat, odaie, paşmagi, perioz, saz, şaică, şapcă, talică, tasma, telatin, tifan, tolbă, tutun, vintir etc. însumând cel puţin 50 de termeni româneşti împrumutaţi (şi) din turcă, această categorie include, pe de o parte, denumiri proprii regiunilor riverane ale Mării Negre (nume de peşti, păsări, alte animale, vânturi, ambarcaţiuni, unelte de pescuit), preluate prin contactul nemijlocit dintre vorbitorii diverselor idiomuri din zonă, şi, pe de altă parte, o serie de termeni de civilizaţie materială (ţesături, îmbrăcăminte şi accesorii, obiecte de uz casnic etc.), transmişi prin intermediul comerţului sau al contactelor directe. în mai multe cazuri este de presupus că focarul de iradiere spre nord, vest şi nord-est a termenilor de origine turcă l-a constituit chiar limba română (aba, borangic, chişmiş, cioban, fotă, odaie etc.). Termenii în discuţie sunt prezenţi, de obicei, pe o largă arie, cuprinzând majoritatea limbilor est-europene; mai rare sunt situaţiile în care un cuvânt sau altul se găseşte numai în turcă, în română şi într-o a treia limbă est-europeană, de exemplu în rusă, în ucraineană sau în poloneză (cofterie, darai, mucadim, otac, sazetc.). c) Termeni balcanici, preluaţi din turcă, uneori prin filieră, de către toate sau aproape toate idiomurile vorbite în sud-estul Europei: neogreacă, albaneză, macedoneană, bulgară, sârbocroată, dacoromână, aromână, meglenoromână şi/sau istroromână (aceasta din urmă îndeosebi prin intermediu sârbocroat), precum şi, în numeroase cazuri, de către limba maghiară, care, în privinţa influenţei turceşti, poate fi categorisită împreună cu limbile sud-est-europene, deoarece a împărtăşit, în secolele XVI-XVII (perioadă în care cea mai mare parte a teritoriului Ungariei a făcut parte din Imperiul Otoman), aceleaşi consecinţe ale influenţei turceşti (v. Kakuk 5). Desigur că amploarea acestei influenţe a fost diferită de la o limbă la alta, iar unele idiomuri balcanice au constituit filiere de împrumut pentru altele, dar faptul că majoritatea cuvintelor de origine turcă din oricare dintre idiomurile menţionate se găsesc şi în alte limbi balcanice dovedeşte existenţa unui fond lexical comun preluat din limba turcă, reprezentând una dintre caracteristicile aşa-numitei „uniuni lingvistice balcanice". în privinţa idiomurilor româneşti sud-dunărene, acestea trebuie considerate, din perspectiva înrâuririi turceşti, ca fiind unităţi lingvistice distincte unele faţă de altele şi faţă de româna de la nord de Dunăre, întrucât au fost supuse acestei influenţe în condiţii politico-administrative şi economice cu totul diferite şi într-o perioadă istorică în care contactul dintre ele şi dacoromână se pierduse demult. în cazul de faţă ar fi superfluu să dăm exemple, deoarece aproape jumătate dintre împrumuturile româneşti din limba turcă, mai precis aproximativ 1.300 de termeni, au corespondente în cel puţin două alte limbi balcanice (precum şi, desigur, în turcă). Această constatare demonstrează că, în istoria lor comună, popoarele sud-est-europene - în care îi includem, din punctul de vedere discutat, şi pe maghiari - au fost supuse, concomitent, unei influenţe turceşti care a avut trăsături similare în întreaga regiune, constituind „vehiculul" de transmitere către toate aceste popoare a unor valori specifice de cultură şi civilizaţie. Marea majoritate a termenilor de origine turcă pe care limba română îi are în comun cu mai multe idiomuri sud-est-europene se încadrează în domeniile semantice caracteristice influenţei turceşti asupra limbii române. Mai,mult, este cert că aceşti termeni reprezintă fondul lexical cel mai important pe care limba română l-a împrumutat din turcă, de vreme ce mai multe limbi din spaţiul balcanic au simţit nevoia de a-i prelua. într-adevăr, marea majoritate a împrumuturilor româneşti care se regăsesc în alte două, trei sau mai multe limbi balcanice au, proporţional, o frecvenţă şi o răspândire teritorială mai mari decât ale celor aparţinând altor categorii de împrumuturi din turcă, iar această afirmaţie este valabilă, probabil, şi pentru împrumuturile lexicale din limba turcă ale celorlalte idiomuri balcanice. d) Termeni existenţi doar în dacoromână şi un ait idiom sud-est-european, de exemplu numai în română şi bulgară sau numai în română şi neogreacă. Relativ rare, aceste împrumuturi reflectă o influenţă turcească zonală restrânsă (în cazul împrumuturilor comune cu bulgara, sârbocroata sau maghiara) ori faptul că numai cele două popoare au simţit nevoia să preia realităţile denumite, precum şi, uneori, faptul că termenii româneşti au o dublă etimologie, fiind împrumutaţi din turcă şi din cea de a doua limbă în care se găsesc3. Desigur că asemenea termeni trebuie trataţi cu prudenţă, întrucât ei ar putea sau ar fi putut exista şi în alte limbi sud-est-europene, fără să fie atestaţi documentar şi fără să fi fost incluşi în dicţionarele limbilor respective ori fără ca prezenţa lor în alte limbi să fi ajuns la cunoştinţa noastră. Oricum, însă, aceşti termeni există şi au importanţa şi semnificaţia lor, deoarece, după cum vom vedea mai jos, fiecare dintre subcategorii are o serie de trăsături specifice. Am numărat, în total, 356 de împrumuturi de acest fel, care se distribuie după cum urmează: - Numai în română şi bulgară - 60 de termeni, dintre care mulţi cu caracter dialectal, cel puţin în limba română. Marea lor majoritate se referă la domeniile vieţii materiale, denumind realităţi legate de activităţile cotidiene, mai ales unelte şi alte noţiuni specifice unor profesiuni (baschiu, berbelâc, bidinea, bischigiu, căleap, cerviş, chervangiu, chinap, duien, ghebrea, harabagiiâc, iaba, meragiu, moloz, sârghie, sârghiu, tabla, târmâc, târpan, tejghetar, temergiu), dar şi obiecte şi accesorii vestimentare (boiama, ciceadiu, ihram), alimente (gibră, taratoi), animale marine (minacop, pisi), plante (altângic, asmă, caplagea, ienibahai) sau terenuri agricole şi locuri geografice (adaiiu, balcan, câr, celelie). Câteva cuvinte au semnificaţii mai mult sau mai puţin abstracte ori legate de trăsăturile omului sau ale mediului înconjurător Am exclus, desigur, pe cât posibil, cazurile în care a doua limbă sud-est-europeană ar putea constitui unica sursă de împrumut, ca limbă intermediară între turcă şi română. 66 (babadam, belaliu, ceiz, dizman, haimana, iiochiu, tevaturin, zampara). Relativ puţini sunt termenii istorici care denumesc realităţi ale vieţii politico-administrative, economico-financiare sau religioase din perioada Imperiului Otoman (beratliu, cârcserdar, cearciâu, haham-başa, harbagiu, hat „decret", irmiiic, mehtup, muezin, rusumat, samur-caipac, stamboaiă). - Numai în română şi sârbocroată - 77 de termeni, dintre care cei mai mulţi sunt învechiţi, denumind realităţi politico-administrative, religioase, militare etc. specifice trecutului istoric comun sau obiecte care astăzi nu se mai folosesc (arzmahzar, bazarghean-başă, benic, bitaat, cacuii, cheafir, cherachea, cheşf, chisim, daicâ/âci, direciie, ehaliu, ezan, feric, fesat, funduc/iu, gebeiiu, ghiaur/âc, ghigiiic, giuvan, ha/vet, hetvanea, ichituiiâu, mahzar, memur, meterhanea, mihrab, mimber, muhaserea, muhimat, muitezim, mungiu, nacaş, naip, paia, paraiâu, riziiic, sacagiu, seiz-başa, surghiuniâc, şama/agea, şenlic, tabaihana, tabia-başa, tainat, tambur, tatar-agasi, terzi-başa, toibe, tumagiu, zechir, zingirtiu, zurba „revoltă"). Câteva dintre aceste cuvinte ar putea exista şi în alte limbi balcanice, dar faptul în sine că mulţi termeni istorici se găsesc numai în română şi sârbocroată reprezintă un fenomen care nu se poate explica decât printr-o influenţă oficială otomană cu trăsături specifice exclusive şi comune asupra românilor şi sârbilor. Mult mai puţine sunt împrumuturile preluate numai de către aceste două popoare sub influenţa populară turcească: nume de unelte, instrumente, plante, obiecte de uz casnic, unităţi de măsură etc. (caşic, câriaci, ciuin, dimerlie, diudiuc, matrac, pa/mac, ravac, tătufă, teşcherea „rindea îngustă"), termeni care exprimă caracteristici umane sau ale mediului (havaiu, ihtiar, mermerei, parangun, telpiz) sau chiar adverbe (ioc, iorga). Tc. mufta fost preluat în română ca substantiv (moft „lucru fără valoare, fleac, bagatelă; capriciu"), iar în sârbă ca adverb („fără plată, gratis"). - Numai în română şi maghiară - 57 de termeni, arhaici fără excepţie şi denumind, în marea lor majoritate, funcţii sau alte realităţi politico-administrative şi militare, otomane (baş-bog, baş-bulucbaş, baş-căpitan, bogdan-beg, buiuc-imbrohor, caftangi-başa, caftangiu, caimacam-paşa, capigiiar-chehaiesi, chehaia-bei, chiuciuc-imbrohor, ciohodar-aga, cobecciu, cumbaragi-başa, divan-ceauş, divan-cheatip, divan-efendi, hasechi-suitană, hasichi-aga, has-oda/e, haznadar-başă, ici-mehter, ienicer-efendi, masaiagiu, mataragi-başa, menzil-buiurultiu, menzii-ferman, mucarer, mutpac-emin, nişangi-başa, ogeac-aga, ordu-cadisi, orta-ceauş, peşchegiu, reiz-efendi, richiaptar, saxongi-başa, seiam-ceauş, serascher-paşa, serdar-aga, silihtar-aga, silihtar-paşa, spahiiar-agasi, stambol-efendi, sultan-chehaiesi, ta/hâşciu, tersana-emini, timar-spahiu, vezir-chehaiesi, zagargi-başa). Numărul atât de mare şi proporţional covârşitor al cuvintelor din această categorie istorico-semantică preluate numai în limbile română şi maghiară se datorează caracterului în bună parte artificial, realizat pe cale oficială, pe care l-a avut influenţa turcă asupra acestor două limbi (în care cuvintele respective au atestări extrem de rare, adeseori singulare), precum şi absenţei unei înrâuriri populare 67 turceşti cu trăsături similare şi convergente. împrumuturile comune numai limbilor română şi maghiară care aparţin altor sfere semantice sunt cu totul sporadice: etnonimie (ghiurgiu), vestimentaţie (bulgariu, chiurec■ hindiu), terminologie nautică (acic, calafaciu) sau muzicală (muscal). - Numai în română şi neogreacă - 51 de termeni, şi aceştia în bună parte învechiţi, dar reflectând o influenţă populară turcească mult mai intensă asupra celor două limbi. Majoritatea împrumuturilor comune acestora şi numai lor aparţin unor sfere variate ale vieţii materiale şi denumesc obiecte utilizate sau existente în gospodărie, în vestimentaţie sau în diverse profesiuni lucrative (baga, başiic, bazea, beşactea, cacom, calembec, cefte-caic, chilermenea, ciol, gear, ghiunie, halhal, nai, nardinchi, paragat, sacnasiu, somachi, tefaric, tenzuh, timin, tult, zof) ori plante sau animale (beighir, Har, levrec, mersin, pervanea, sinter, zăgan). Câteva cuvinte exprimă noţiuni abstracte ori caracteristici umane sau ale mediului înconjurător (cambur, ceapuduc, davet, fistichiu, iahaniu, mucalit, mucaiitiâc, nazar, ruca, zariflâc). Slab reprezentate sunt nomenclatura profesională şi terminologia oficială, politico-administrativă şi militară (at/iu, baştardă, eichegiu, galiongiu, Iflac-beg, mameiegiu, paşatiu, suiuigiu, şatâr, zabetiâc). Multitudinea sferelor semantice de care aparţin termenii comuni exclusiv limbilor greacă şi română reflectă faptul că nu a existat o influenţă turcească armonizată şi direcţionată numai asupra acestor două limbi, care au preluat împrumuturi din turcă în funcţie de cerinţele lor interne. Nevoia intrinsecă este evidentă în cazul câtorva dintre cuvintele româneşti citate mai sus care au etimologie dublă, turcească şi neogrecească; este însă remarcabil faptul că această nevoie nu a fost simţită şi în privinţa terminologiei oficiale comune. - Numai în română şi albaneză - 15 termeni, dispersaţi în cele mai variate sfere semantice, fapt care, coroborat cu numărul lor extrem de redus, dovedeşte absenţa unei influenţe turceşti concordante exercitate exclusiv asupra celor două limbi. Preluarea aceloraşi cuvinte a fost dictată exclusiv de necesităţile interne proprii celor două limbi şi doar întâmplarea a făcut ca termenii respectivi să nu fie împrumutaţi şi de alte limbi balcanice (avaet, bolbol, cârmog, hair, irimic, matuf, musca, nazlâu, pardaf, saz, şacameie, tocmac, tocmagi, zaifiâc, zii). - Numai în (daco)română şi aromână - 96 de termeni, constituind cel mai numeros lot de cuvinte comune doar dacoromânei şi unui alt idiom sud-est-european. Acest fapt oglindeşte acelaşi fenomen al nevoilor lexicale interne, doar că în cazul de faţă necesităţile au fost, pe cât se pare, similare, ceea ce nu este de mirare pentru două idiomuri atât de apropiate genealogic şi structural. Deşi influenţa turcă a avut loc în condiţii de izolare aproape totală a aromânei faţă de limba-mamă, fondul lexical, în bună parte comun, al celor două idiomuri a resimţit aceleaşi lacune, pe care le-a umplut, parţial, cu termeni preluaţi sub presiunea înrâuririi turceşti. Majoritatea acestora denumesc obiecte, unelte, locuri etc. proprii vieţii de zi cu zi şi activităţilor cotidiene, 68 gospodăreşti sau profesionale, economice şi comerciale (acaret, cap/ama, casnac, cânâgic, chersin, cucă, daiac, dip, ghiulsuiu, haraba, iatac, merea, răcam, seiimie, semt, şabac, tejgherea, telemea) ori diverse ocupaţii şi funcţii {ascheriiu, boiangiiâc, caid, capsimal, cearşit, chirageiâc, chiragi-başa, cichirgiu, codoşlâc, dauigiu, fârângiu, găitangiu, geambaşlâc, hamalâc, iaurgiu, iampagiu, iimongiu, muşir, pazvan, poştagiu, saiepgiu, samsarlâc, sofia, tamburagiu, telalâc, toptangiu, tulumbagiu, zapciu, zarzavagiu). Deşi, în general, sunt ieşite din uzul actual, puţine dintre aceste denumiri de funcţii şi ocupaţii se referă strict la realităţi ale Porţii otomane; lor li se adaugă câţiva termeni care desemnează monede otomane ori clădiri sau încăperi oficiale {altalâc, mabein, megidie, zandan). Relativ frecvenţi sunt, în schimb, termenii care exprimă noţiuni abstracte din variate domenii, de la jurisdicţie şi activitatea comercial-financiară ori militară până la sentimente şi raporturi interumane {bosma, bozgun, cacealma, cardaşlâc, căşti, cişit, davagiiâc, diseniu, dubara, duşiş, fursant, ghelir, giurgină, hargilâc, hochiumat, igzar, madea, rezalet, tacia, tatir, terbie, veră). Reţin atenţia împrumuturile comune care exprimă, adjectival, substantival sau adverbial, diferite însuşiri ale omului sau ale mediului în care acesta trăieşte {boş, calupciu, cârmâziu, ceapcânlâc, cil, cinghinea, diuz, doldora, haihui, hainiâc, palavragiu, pişicher, sevdaliu, şecherlie, tam, tertipgiu, ursuzlâc, zurla), precum şi câteva interjecţii împrumutate de ambele idiomuri româneşti {anasâna, carnaxi, ches, hairusum, pechi), ceea ce dovedeşte convergenţa remarcabilă a acestora în orientarea lor spre turca populară, familiară şi chiar spre argoul turcesc, ca surse de împrumut şi, deci, de îmbogăţire a vocabularului propriu. Această convergenţă transpare şi în interpretările fonetice adesea asemănătoare pe care cele două idiomuri le-au dat etimoanelor turceşti (vezi, de exemplu, şabac, şandrama, şiac, ursuzlâc, zambilă), decurgând, desigur, din caracteristicile şi tendinţele istoric unitare ale aromânei şi dacoromânei. - Nu am identificat termeni împrumutaţi din turcă numai în dacoromână şi meglenoromână sau exclusiv în dacoromână şi istroromână, poate fiindcă informaţiile pe care le deţinem despre lexicul celor două idiomuri româneşti sud-dunărene sunt insuficiente, dar mai ales din cauza caracterului în bună parte indirect al influenţei turceşti asupra acestora, prin filieră sud-slavă, grecească şi albaneză. Din cele de mai sus rezultă că a existat o influenţă turcească zonală cu trăsături similare şi convergente asupra românei şi, luate separat, asupra limbilor bulgară, sârbocroată şi maghiară: în mare măsură oficială, pe cale cultă asupra românei, maghiarei şi sârbocroatei, respectiv mai ales pe cale populară asupra românei şi bulgarei. Influenţa asupra celorlalte idiomuri sud-est-europene a depins de nevoile şi lacunele lor lexicale interne: acestea au coincis în mare măsură în română şi aromână, datorită originii comune a celor două idiomuri, dar au fost considerabil diferite în cazul românei, pe de o parte, şi al limbilor neogreacă şi mai ales albaneză, pe de alta. 69 e) Termeni existenţi numai în dacoromână, în general fie învechiţi şi cu atestări rare - constituind uneori împrumuturi personale ale cronicarilor şi denumind realităţi proprii Imperiului Otoman ori elemente de organizare statală, administrativă sau economică preluate de la otomani de către ţările române - fie strict regionali, mai ales dobrogeni. Observaţia făcută mai sus, referitoare la posibilitatea ca unii dintre termenii respectivi să existe şi în alte limbi sud-est-europene, este valabilă şi în acesţ caz. Numărul etimoanelor turceşti cărora nu le-am identificat „succesori" decât în dacoromână este foarte mare, de circa 950. Redarea lor în acest loc ar fi inutilă, întrucât aceşti termeni constituie peste o treime din totalul lexicului împrumutat din limba turcă. Ne mărginim, de aceea, să relevăm câteva caracteristici ale acestui lot numeros de cuvinte: - Termenii aparţin tuturor sferelor semantice în care se încadrează împrumuturile româneşti din limba turcă. Domină însă terminologia oficială, politico-administrativă şi comercial-economică, preluată exclusiv în limba română din raţiuni care ţin de natura specifică a raporturilor ţărilor române cu Poarta, mai exact de un fapt care ar putea părea paradoxal: idiomurile vorbite în teritoriile care au fost efectiv incluse între hotarele Imperiului Otoman au preluat mai puţini termeni oficiali din turcă decât cele din zonele aflate sub suzeranitate şi dominaţie otomană, dar rămase în afara graniţelor imperiului, ca unităţi statale autonome. Ţările şi regiunile transformate în paşaiâcuriau avut o administraţie complet „turcizată", pierzându-şi propria clasă politică, deci neavând posibilitatea să adopte şi să-şi însuşească structurile şi, implicit, terminologiile otomane. Ţările române, dimpotrivă, şi-au păstrat organizarea tradiţională, care, din acest motiv, a putut fi adaptată şi dezvoltată după model turcesc, precum şi clasa nobiliară proprie, care, amestecată cu elemente etnice fanariote (greco-turceşti) şi încântată de fastul vieţii orientale, a răspuns tentaţiei de a prelua structuri, funcţii şi deprinderi specific orientale, împrumutând automat şi denumirile acestora. - Alte numeroase cuvinte atestate numai în română au caracter regional, majoritatea fiind din Dobrogea, iar altele (şi) din Moldova, Oltenia, Muntenia etc. Este vorba despre termeni împrumutaţi pe cale populară, direct de la vorbitori ai limbii turce, adesea din variante,dialectale ale acesteia, folosite pe teritoriul românesc. în astfel de situaţii a existat, fără îndoială, nevoia locală de a prelua terminologii, mai ales profesionale, referitoare la realităţi pe care vorbitorii români le-au cunoscut prin intermediul meseriaşilor, comercianţilor sau al altor specialişti turci, în contactul nemijlocit dintre populaţii. Printre aceste împrumuturi se află numeroşi termeni nautici, din domeniul creşterii animalelor, pescuitului, agriculturii, prelucrării lemnului, dar şi din cel al mijloacelor de transport terestru, al ocupaţiilor gospodăreşti, al nomenclaturii ornitologice şi botanice, al entopicelor etc. Se remarcă, de asemenea, câţiva termeni argotici, familiari sau întrebuinţaţi în jocurile de noroc (barbut, birlic, boc, a cacerdisi, magmuză, marţ, puş/ama, rutea, sichimea, sichişmiş, zu/ă etc.), care, fiindcă sunt 70 împrumutaţi numai în română, atestă relaţiile apropiate, de convieţuire amicală care au existat, pe plan local, între vorbitorii acestor două limbi. - Printre împrumuturile preluate numai în română se află şi câteva care au dobândit o anumită importanţă la niveluri superioare ale limbii (bondoc, cherem, chiolhan, ciulama, dihai, duium, furtun, get-beget, indruşaim, matrapazlâc, ojă, pirpiriu, sufertaş, târfă, tighel, tizic, zeflemea etc.). Totuşi, aceşti termeni reprezintă o proporţie neînsemnată faţă de împrumuturile oficiale, de cele regionale sau de terminologiile strict profesionale (şi ele folosite, de regulă, pe plan dialectal). - Mai multe unităţi lexicale de origine turcă preluate numai în română îşi datorează existenţa unor procedee speciale de împrumut, care nu au fost aplicate în celelalte limbi sud-est-europene: derivare pe teren românesc direct de la etimoane turceşti (ciur/an, iurudisi, tepeledisi, topleicuţă, tuslos, ţaparină), haplologie (mact, la genitiv mactului, dintr-un *mactulului, care ar fi trebuit să rezulte din tc. maktul), afereză (cabaz, langavie), adaptare morfologică (caia, pl. ca ia le < *caiare < tc. kayai), deglutinaţie (cărăbăni < tc. gekarabani), condensare lexico-semantică (ana, biaz, ca fa [existent şi în ngr., dar cu alt sens], dalgâci, ghimiriie, ghioc, ghioci, maraş, tocat) etc. - Numeroşi termeni, mai ales oficiali şi astăzi învechiţi, preluaţi numai în română sunt, la origine, derivate şi compuse turceşti ale căror baze au fost împrumutate şi de alte limbi sud-est-europene. Este posibil ca, în mai multe cazuri, dicţionarele acestor limbi să nu înregistreze decât termenii de bază, ignorând formaţiunile provenite din aceştia. -Trebuie menţionat că numeroşi termeni oficiali de origine turcă folosiţi sporadic în literatura istorică românească, uneori ca împrumuturi personale, au fost la fel de rari şi în limba turcă veche şi medie. Acest, simplu fapt justifică afirmaţia că avem de a face cu împrumuturi întâmplătoare, fără semnificaţie majoră pentru istoria limbii române, şi explică de ce termenii respectivi nu au fost împrumutaţi şi în alte idiomuri sud-est-europene. 1.3. împrumuturi din diferite variante ale limbii turce Limba turcă a intrat în etapa modernă a evoluţiei sale pe la mijlocul secolului al XlX-lea, adică tocmai atunci când influenţa ei asupra ansamblului limbii române lua sfârşit. Majoritatea covârşitoare a împrumuturilor româneşti din turcă au avut ca sursă, aşadar, limba turcă(-osmanlie) veche şi medie. Pe de altă parte, dacă în multe cazuri sursa a fost limba turcă literară, există şi împrumuturi care nu pot fi explicate decât din variantele neliterare, populare sau dialectale, ale etimoanelor turceşti4. Aceste considerente explică pe deplin de ce multe cuvinte româneşti preluate fără îndoială din 4 Pentru cazurile în care variantele teritoriale ale limbii române au preluat forme turceşti diferite, v. 4.4.b. 71 turcă au un înveliş sonor sau un conţinut semantic care diferă, mai mult sau mai puţin, de acela înregistrat, pentru etimoanele lor, în dicţionarele limbii turce. Dacă dorim să înlăturăm posibilitatea nedorită ca aceste diferenţe să fie atribuite fie unei filiere, fie evoluţiilor pe teren românesc, este esenţial să stabilim cât mai exact etimoanele reale -arhaice, populare sau dialectale - ale împrumuturilor româneşti. a) Etimoane cu forme arhaice Până să-şi dobândească aspectul actual, limba turcă a parcurs trei etape de dezvoltare: - perioada veche (sec. XIII-XVI), în care turca îşi cristalizează propriul sistem lingvistic, diferenţiindu-se net de celelalte limbi oguze (azerbaidjana, turkmena şi găgăuza, care formează, împreună cu turca, ramura sud-vestică a familiei limbilor turcice); - perioada medie (sec. XVII-XIX), în care limba turcă începe să-şi unifice normele şi să elimine moştenirea lexicală şi gramaticală arhaică, dar păstrează, în numeroase cazuri, mai multe variante formale pentru unele cuvinte şi morfeme; totodată, ea este supusă acum unei puternice influenţe lexicale şi gramaticale arabo-persane, care duce la crearea unei variante culte de tip jargon, utilizată în întreaga literatură scrisă a epocii, aproape deloc accesibilă maselor şi străină limbii populare (vorbite), de care se deosebea în bună parte, inclusiv gramatical (Hazai 24-25)) - perioada modernă (de pe la mijlocul secolului al XlX-lea până în prezent), în care, pe de o parte, se impun unele transformări fonetice care se manifestau ca tendinţe încă din perioada medie şi, pe de altă parte, sunt eliminate treptat, prin reforme succesive, cele mai multe elemente lexicale şi gramaticale arabo-persane; limba se unifică prin apropierea variantei literare de cea populară, iar cuvintele de origine arabo-persană menţinute totuşi cunosc modificări fonetice sau semantice de adaptare la spiritul şi normele tradiţionale ale limbii turce. Românii au venit în contact, aşadar, cu vorbitori ai limbii turce-osmanlii vechi şi mai cu seamă ai turcei medii, iar mulţi cărturari români cunoscători ai limbii turce au avut acces inclusiv la jargonul arabo-persan folosit în cercurile aristocratice şi în literatura scrisă ale turcilor otomani. Nu este de mirare deci că limba română a împrumutat adesea cuvinte care au fost abandonate în perioada modernă a limbii turce sau a căror formă nu mai este folosită în turca actuală, având, aşadar, etimoane arhaice5 dispărute (de exemplu olum „vad", care nu se mai păstrează azi decât în azerbaidjană şi turkmenă) sau care prezintă deosebiri formale faţă de succesoarele lor moderne. Mai mult, în unele cazuri, formele arhaice nici măcar nu sunt atestate, dar pot fi reconstruite s Variantele învechite, respectiv termenii arhaici turceşti au fost excerptaţi din Tar. S. şi din Y. Tar. S., redarea lor făcându-se în alfabetul fonetic internaţional (îndeosebi în scopul evitării unei confuzii între litera tc. mod. ^şi tc. înv. Igl). 72 pe baza corespondentelor lor din limbile sud-est-europene care le-au preluat (v. Suciu 1990/1) şi, eventual, a formelor din limba turcă modernă. Variantele turceşti astăzi învechite pe care limba română le-a împrumutat pot fi recunoscute uneori după faptul că păstrează sunete arhaice, ulterior abandonate prin schimbări fonetice regulate. Astfel, încă din perioada medie a limbii turce, sunetul vechi-osmanliu lyl a început să se pronunţe mai slab şi să-şi piardă treptat caracterul spirant-velar; în cuvintele cu vocale din clasa anterioară, acest sunet a evoluat uneori la Igl sau Ihl, dar cel mai adesea la Ijl (= rom. /' semivocalic), iar în cele cu vocale posterioare nu se mai pronunţă deloc, creând un hiat între două vocale sau, dacă nu este urmat de o vocală, prelungind-o pe cea care îl precedă. Succesorul // sau Izeroj al sunetului lyl este marcat în alfabetul actual prin litera g. Limba română a preluat însă, în mai multe cazuri, forme care conţineau sunetul lyl, redându-l prin lg/\ aga < tc. înv. aya (mod. aga, pron. aâ sau ă)) agărlâc < tc. înv. ayi'rlîk (mod. agirhk, pron. a/ri/k)', agemogtan < tc. înv. agemoylan (mod. acemoglan, pron. agemolan); baga < tc. înv. baya (mod. baga, pron. bai)', bogasiu < tc. înv. boyasî(mod. bogasi, pron. boasî)) cighir < tc. înv. giyer (mod. ciger, pron. gijei)', egiengea< tc. înv. eyienge (mod. eg/ence, pron. ejlenge)-, iagum < tc. înv. i'ayum (mod. iagim, pron. i'aîm); lighean < tc. înv. leyen (mod. iegen, pron. lejeri). Dimpotrivă, termeni ca balama, iarnă sau tura oglindesc preluarea formelor turceşti evoluate baglama (pron. balama), yagma (pron. jăma) şi tugra (pron. tura), nu a formelor arhaice bayiama, jayma, respectiv tuyra. în perioada medie a limbii turce au coexistat, în multe cazuri, variante diferite ale aceluiaşi cuvânt, cu lyl surprins în etapele evoluţiei sale, pe care împrumuturile româneşti le reflectă uneori fidel, de pildă în rom. bogaz ~ boaz (ambele variante atestate din sec. XVII) < tc. bogaz, (înv.) boyaz. Un alt sunet vechi-osmanliu dispărut, prin reducere la Ini sau, dialectal, la fngl, este Iql, redat în română prin Ingl, în împrumuturi ca benghi < tc. înv. beQ, dial. beng\lit. mod. ben) şi ghiunghiuler-agasi < tc. înv. gdqulliler ayasi(mod. gonulluleragasi). O schimbare fonetică regulată care s-a petrecut în turcă în decursul secolelor a fost şi regularizarea armoniei vocalice, adesea prin adoptarea unor noi variante pentru sufixele moştenite numai în două forme, cu vocale fie numai labiale, fie numai nelabiale. De exemplu, sufixele l-lij ~ /-///, l-gil ~ /-gi/ şi l-cfil ~ /-di/ nu cunoşteau încă variante labiale, iar sufixele l-lukl ~ l-lukl şi l-gukl ~ l-gukl nu aveau şi variante nelabiale, care au fost create ulterior. De asemenea, regulii ca după o vocală nelabială să nu urmeze în acelaşi cuvânt una labială şi invers i-au fost supuse, cu timpul, şi numeroase cuvinte nederivate. Acest proces de durată a început încă în vechea-osmanlie şi nu s-a încheiat nici astăzi decât în limba literară, întrucât regulile armoniei vocalice sunt încălcate în diferite dialecte turceşti actuale, iar lexicul din perioada medie a limbii turce înregistrează numeroase inconsecvenţe în privinţa regulilor respective. Multe împrumuturi româneşti 73 reflectă forme arhaice turceşti de acest fel (care se pot datora uneori şi unei influenţe dialectale): afuza!i< tc. înv. (şi dial.) (h)afuz-ali( ~ lit. mod. hafrzah); asmaciuc< tc. înv. (şi dial.) *asmacuk ~ *asmaguk (~ lit. mod. asmac/k); baiur < tc. înv. bajur (~ mod. bayir> rom. băii)) cacom~ cacum < tc. înv. kakum (~ mod. kakim); caiuş ~ căiuş< tc. înv. kajus (~ mod. kay/ş > rom. caiş ~ căiş)) ca/up < tc. înv. şi dial. kaiup (~ lit. mod. kahp > rom. caiâp)) capuchehaie < tc. înv. kapu kihaja(si) (~ kap'f kâhyasr > rom. capichehaie)) capu-oian < tc. înv. kapu oyianî(~ mod. kapioglanr); cutie < tc. înv. kuG'~ dial. kuti(~ lit. mod. kutu); cutnie < tc. înv. kutni'~ kutni(~ mod. kutnu); musafir < tc. înv. musafir (~ mod. misafii)) sanduc ~ sânduc < tc. înv. şi dial. sanduk (~ lit. mod. sand/k> rom. sandâc); zăbun < tc. înv. z'iburt ~ zebun (~ mod. zibm) etc. în privinţa etimoanelor derivate cu sufixe terminate în vocală nelabială care ulterior au dobândit şi variante labiale (/-iul ~ l-iul, j-gu! ~ l-gul, /-du/ ~ l-dul), ele nu pot fi identificate, deoarece reflexul în română al tuturor variantelor acestor sufixe este -Hu sau -iau (de exemplu nurliu, oguriiu), -giu (capugiu, surugiu), respectiv -diu (buiurdiu). în schimb, este absolut cert că sufixul l-lukl ~ llukl a dezvoltat de timpuriu variante nelabiale Cl-likl ~ l-likl), deoarece împrumuturile româneşti, chiar şi cele mai vechi, nu conţin varianta -luc decât dacă şi baza derivatului turcesc are vocale labiale (bucluc < tc. bokluk, iuzluc< tc. yuziuk, tuziuc< tc. toziuketc.). Cuvinte româneşti ca saiepgiu şi teftigiu reflectă faptul că, în momentul preluării lor, varianta l-gij a sufixului turcesc se folosea încă pentru formarea şi a derivatelor a căror bază se termină în consoană surdă: salepgi, teftisgt, prin extinderea armoniei consonantice, sufixul a dezvoltat ulterior pentru aceste derivate varianta l-ci/', tc. mod. salepgi, respectiv teftişgi, acesta din urmă fiind preluat şi el în română, în forma teftişciu. Forma veche, -(h)ana, a elementului de compunere -(h)ane este reflectată în împrumuturi cum sunt cherhana (< tc. înv. kerhana; mod. kerhane > rom. cherhanea) şi tersana (< tc. înv. tersana) mod. tersane > rom. tersanea). în evoluţia sa spre modernitate, limba turcă a cunoscut şi fenomenul afonizării, în multe cuvinte şi în anumite poziţii, a unor consoane sonore (b, g, de.tc.). De exemplu, tc. kitap, kunk, cuppe, mehenk au avut, în limba veche, formele kitab, kung, gubbe, meheng, care au fost preluate în română: chitab, chiunghi, giubea, respectiv mehenghi) varianta modernă kitap a fost şi ea împrumutată (rom. chitap). Desigur că acest fapt nu constituie o dovadă a preluării mai recente a variantei chitap. ca şi alte asemenea variante, tc. kitab şi kitap au coexistat în turca medie, ultima formă ieşind învingătoare, deoarece era conformă cu tendinţa de afonizare a consoanei b\n poziţie finală. Diverse alte vocalisme arhaice care au pierdut teren şi au dispărut în concurenţa cu formele perpetuate până în limba turcă modernă se oglindesc în numeroase împrumuturi româneşti: abdest< tc. înv. abdest(~ mod. aptes)) arzihai~ arzohai< tc. înv. arzihai ~ arzihai ~ arzohai (~ mod. arzuha/> rom. arzuhaf)) barat < tc. înv. barat (~ mod. berat > rom. berat); beglerbeg < tc. înv. begierbegi (~ mod. beylerbeyi > 74 rom. beilerbei); begh'cgiu < tc. înv. beglikgi (~ mod. beylikgi > rom. beilicciu); cadiascher< tc. înv. kadiasker(~ mod. kazasker> rom. cazaschet); cibic < tc. înv. cibik (~ mod. gubuk> rom. ciubuc); ciohodar < tc. înv. cohadar(~ mod. guhadar> rom. ciuhodat)) ciufut < tc. înv. cufut(~ mod. g/fify cântar < tc. înv. k/h tar mod. kantat); funduc < tc. înv. funduk [a/tuni] (~ mod. fmdik [altmi])) fursant < tc. înv. firsant ~ *fursant (~ mod. firsafy, mutpac ~ mutpah ~ matpah ~ matbah < tc. înv. mutbak ~ mutpah ~ matpah ~ matbah (~ mod. mutfak> rom. mutfac); pil < tc. înv. p/7(~ mod. /7/> rom. /7/); schelă ~ schilă < tc. înv. skele (accentuat skele) ~ s/r/7e (~ mod. iskele)) schimni(-agăf -ceauş) < tc. înv. iskemni (ayasî, cavusu) (mod. iskemle, iar compusele au dispărut); uşur< tc. înv. c/surmod. dşuf) etc. Este evident, aşadar, că limba română a împrumutat adesea, pe lângă etimoanele învechite, şi forme prezente în turca actuală, însă acestea nu au apărut abia în perioada modernă a limbii, ci au existat, ca variante, în turca-osmanlie veche şi/sau medie, supravieţuind şi impunându-se în lexicul actual. b) Etimoane cu sensuri arhaice Evoluţia semantică a cuvintelor limbii turce a dus uneori la pierderea sensului originar ori a unuia dintre sensurile pe care un termen sau altul le-a avut la un moment dat. împrumutat în limba româjiă, termenul respectiv şi-a conservat semnificaţia pe care în limba turcă a pierdut-o. în cele mai multe cazuri, sensul învechit al unui etimon sau al altuia este atestat în limba turcă: capan „magazie, depozit de alimente (al Porţii)" < tc. kapan (înv.) „idem" (mod. „capcană; pătură cu care se acoperă răsadurile"); celenghi „decoraţie în formă de egretă" < tc. geleng (înv.) „idem" (mod. „buchet sau coroană de flori"); ciorbagiu „comandant de ieniceri" < tc. gorbaa (înv.) „idem" (mod. „notabil, oficialitate"); muhafiz „comandant al unei cetăţi otomane" < tc. muhafiz (înv.) „idem" (mod. „paznic, gardian") etc. Există însă şi cazuri în care împrumuturile româneşti atestă sensuri turceşti care nu numai că au ieşit din uz în limba turcă modernă, dar nici măcar nu au fost înregistrate. Nu de puţine ori, sensurile respective se găsesc şi în alte limbi sud-est-europene care au preluat etimoanele turceşti. In astfel de situaţii este justificat să atribuim etimoanelor înţelesurile pierdute chiar dacă acestea nu sunt atestate în documente sau în dicţionarele limbii turce, deoarece altfel nu se poate explica prezenţa în mai multe limbi a unui împrumut cu aceeaşi semnificaţie. Tc. ag/k înseamnă astăzi numai „deschis, neacoperit" dar a avut în trecut, fără îndoială, şi sensul „ambarcaţiune fluvială fără punte, în formă de luntre" (rezultat prin detaşare din sintagma ag/k gemi „ambarcaţiune neacoperită, fără punte"); acest sens este atestat într-o lucrare cu caracter istoriografie publicată în Turcia („luntrea de transport numită agik') v. Kakuk 27), precum şi în rom. acicşi magh. acsik, care au aceeaşi semnificaţie. Termenul tc. borazan ~ boruzen ~ borozan nu este însă atestat 75 decât cu sensurile „trompetă" şi „trompetist", dar a trebuit să aibă, în sec. XVII-XVIII, şi semnificaţia „navă fluvială şi maritimă cu vele, uneori şi cu vâsle, mai mică decât corabia, dar mai mare decât caicul", întrucât a fost preluat cu acest înţeles în limbile română (botozan ~ borozan), sârbocroată şi maghiară. în acelaşi mod, rom. balama şi ser. bag/ama, ambele însemnând „ţâţână, şarnieră", sugerează faptul că etimonul lor, tc. bag/ama, avea în trecut, probabil, şi acest sens, nu numai pe cele actuale, „legare, îmbinare, legătură; nod, racord, cuplă, bandă; grindă, traversă ori bară metalică de legătură între două ziduri". Semnificaţia învechită *„impozit" a tc. miri, care însemna şi „vistierie, trezorerie, tezaur public", poate fi reconstituită pe baza succesorului rom. mirieş\ a etimonului persan (miri) al termenului turcesc, care aveau ambele sensuri. Tc. pazvand ~ pazvat \nsemna în vechime, probabil, nu doar „brăţară, brasardă, legătură; talisman", ci şi *„piedică la picioarele calului", deoarece rom. pazvat a fost preluat mai întâi, în sec. XVI, cu acest din urmă sens şi abia în sec. XIX (în forma pazvand) cu înţelesul de „brăţară". Tc. sancaka avut, după cât se pare, nu numai sensurile „drapel" şi „district otoman", ci şi pe acela de ^„guvernator al unui district", ca rezultat al detaşării pe teren turcesc din sintagma sancak beyi „idem", întrucât îl găsim cu acest din urmă înţeles în română (sangeac), maghiară (szandzsâk) şi sârbocroată (săndzak); este puţin probabil ca acest sens să fie consecinţa condensării în toate cele trei limbi receptoare a sintagmei care, şi ea, a fost preluată din turcă în aceste limbi. c) Etimoane cu forme populare în timp ce limba turcă literară din secolele XVI-XIX era, de fapt, un jargon cu un vocabular mixt şi o gramatică impregnate de elemente arabo-persane, limba populară şi-a menţinut caracteristicile tradiţionale. Deşi a fost influenţat de jargonul culturii oficiale, lexicul popular a adaptat, de regulă, cuvintele arabo-persane la spiritul lingvistic specific turcesc. Aşa cum este firesc, şi unele cuvinte moştenite au avut variante N formale diferite la nivel literar şi, respectiv, popular. Limba română a împrumutat adesea, pe cale oficială şi cultă, formele literare ale etimoanelor, care conservă fonetisme arabo-persane sau moştenite, dar vorbitorii români au intrat în contact, în diverse ocazii, şi cu limbajul popular, oral, colocvial turcesc, din care au preluat numeroase variante etimologice adaptate sau, în orice caz, diferenţiate, prin evoluţii fonetice, de formele literare ale etimoanelor. Există şi cazuri în care au fost preluate atât varianta literară, cât şi cea populară. Iată o serie de exemple: ageamiu < tc. pop. acami (~ lit. acemi > rom. dial. agemiu); amanet ~ amanat < tc. pop. amanet ~ amanat (~ lit. emanet > rom. emanefy, cardaş < tc. pop. kardaş (~ lit. kardeş); farfurie < tc. pop. farfuri (~ lit. fag furi)) felegean < tc. pop. fi/can (~ lit. fmcan); găitan < tc. pop. gaytan (~ lit. kaytan)) halva < tc. pop. halva (~ lit. heiva); hanger < tc. pop. hancer (~ lit. hanger); meheheme < tc. pop. mehkeme (~ lit. mahkeme); nagara < tc. pop. nagara (~ lit. 76 nakkare > rom. nacara)) sengif ~ sângif< tc. pop. sincef(~ lit. sincap > rom. singeap ~ sângeap)', şatranci < tc. pop. şatrang (~ lit. şatra ng)) testea < tc. pop. teste (~ lit. deşte)) tuci < tc. pop. tug (~ lit. tung)) tumbeiechi < tc. pop. tumbeiek (~ lit. dumbeiek) etc. în unele situaţii, mai ales când avem a face cu termeni istorici sau arhaici, pentru care dicţionarele nu dau indicaţii stilistice, putem doar bănui că unele variante turceşti aparţineau limbii populare, iar altele limbii literare, deoarece primele conţin schimbări fonetice sensibile faţă de etimonul lor, în timp ce ultimele reproduc forma etimologică: inicer ~ ianicer provin, probabil, din variantele tc. înv. jiniceri ~ janiceri, care erau, probabil, populare, în timp ce varianta yenigeri(> rom. ienicei) era literară (cf. tc. yeni „mu” şi geri „oaste"). La fel, saxana, seimen şi silihtar provin din tc. înv. seksane, sejmen şi silihtar, variante probabil populare, în trecut, faţă de formele literare, învechite şi ele, seyishanef segban, respectiv sii'ahdar, mai apropiate de etimoanele lor. Există cazuri, cum este cel al lui zarzavat, în care modificarea în timp a statutului variantei etimologice pune probleme: termenul provine, desigur, din varianta tc. pop. zarzavat, care se opune astăzi variantei literare zerzevat, precum şi celei învechite sebzevat, dar nu putem şti care era statutul formei zarzavat \n momentul preluării sale în română, de vreme ce doar cu 50-60 de ani în urmă sebzevat era încă literar, iar zerzevatera şi el popular (v. TS 1945, în comparaţie cu TS 1998). d) Etimoane cu forme dialectale Negustorii, slujbaşii, demnitarii şi militarii otomani cu care românii au venit în contact proveneau din diferite regiuni ale vastului imperiu. Limba turcă nu era unitară nici în secolele trecute, ci era divizată în variante regionale, marcate de trăsături specifice, din păcate prea puţin studiate. Vorbitorii români s-au aflat, de asemenea, în relaţii nemijlocite cu populaţiile turceşti aşezate în ţările române ori în apropierea graniţelor acestora, care vorbeau diferite dialecte ale limbii turce6. Ca şi în cazul etimoanelor populare, variantele dialectale turceşti7 au fost împrumutate în română uneori în paralel cu formele lor liJterare. De altfel, unele variante dialectale reprezintă forme vechi, folosite în trecut pe arii' extinse ori la nivelul limbii_ literare, restrângându-şi apoi aria de răspândire la anumite zone. Astfel de exemple sunt tc. azi dialectal bakşiş ~ bakş/ş (> rom. bacşiş), faţă de forma literară actuală 6 Pentru repartiţia dialectelor turceşti din Balcani, v. 1 Nemeth, Zur Einteilung der turkischen Mundarten Bulgariens, Sofia, 1956; Idem, Die Tiirken von Vidin, Budapest, 1956; M. Mollova, Coincidences des zones Unguistiques buigares et turques dans Ies Balkans, în „Actes du 10e Congres International des Linguistes", 2, Bucarest, 1970, p. 217-221; G. Hazai, Les dialectes turcs de Rhodope, în AOH IX (1959), p. 205-229; Idem, Contributions â l'histoire des dialectes osman/is-turcs, în „Studia Orientalia", Helsinki, XXVIII (1964), 4, p. 348-354; VI. Drimba, La repartition des parlers turcs de Dobroudja, în AOH XXIII (1970), 1, p. 23-54. 7 Variantele şi sensurile dialectale turceşti pe care le reproducem mai jos sunt înregistrate în Der. S. şi/sau în ZTS. 77 bahşiş, tc. dial. borsuk (> rom. bursuc), care în trecut se afla în concurenţă, în limba literară, cu porsuk, tc. înv. şi dial. tefter (> rom. teftet), folosit în trecut alături de varianta defter, singura literară astăzi. în cazuri de acest fel, în care împrumutul este larg răspândit în română, se poate presupune că termenul a fost preluat din turca literară veche, nu din dialectele turceşti. Unele astfel de cuvinte folosite în turca veche nici nu mai sunt cunoscute în limba literară actuală, ci numai ca regionalisme sau, eventual, în limbajul popular, astfel încât oricare dintre acest.e variante ale limbii turce poate fi sursa împrumutului: tc. înv. şi dial. taraba ~ daraba (> rom. tarabă), tc. înv. şi dial. destmal ~ destema! ~ testeme! ~ pop. testimet (> rom. testemel ~ testime! ~ tistimel). Uneori, varianta dialectală turcească a fost preluată în româna literară (cişmea < tc. dial. gişme), în timp ce forma literară din turcă se află în română la nivel regional (ceşmea < tc. lit. geşme); transferul la nivelul graiurilor este însă şi el prezent (rom. dial. ciuşmea < tc. dial. goşme-, v. II.4). Exemplele următoare ilustrează toate situaţiile menţionate, inclusiv pe cele în care nu a fost preluată decât varianta dialectală turcească: anteriu ~ antiriu < tc. dial. anteri ~ antiri(~ lit. entan); baccevan < tc. dial. bakgevan (~ lit. bahgtvan); bariam < tc. dial. baryam (~ lit. bayram > rom. bairam); boşcea < tc. dial. boşga (~ lit. bohga ~ înv. bokca > rom. bohcea ~ boccea); darac < tc. dial. darak (~ lit. tarak)', dovleac ~ duvleac< tc. dial. doviek~ duviek(~ lit. deviek ~ diviek); furda < tc. dial. furda (~ lit. hurda); gârbaci < tc. dial. g/rbag (~ lit. ktrbag> rom. cârbaci); geaiat< tc. dial. caiiat (~ lit. ceiiat> rom. geiafy, gurut< tc. dial. gurut(~ lit. kurut); iastuc< tc. înv. şi dial. jastuk (~ lit. mod. yastik); işaia < tc. dial. işaiia (~ lit. inşallah > rom. inşaaia); raft < tc. dial. raft (~ lit. raf)) saivant < tc. dial. sayvant (~ lit. sayvan > rom. saivan); singir < tc. dial. sincir (~ lit. zincir > rom. zingit); sufragiu < tc. dial. sufraci (~ lit. sofraci > rom. sofragiu); tandur < tc. dial. tandur (~ lit. tand/r > rom. tandâr)’, teanc < tc. dial. tenk(~ lit. denk) etc. Chiar dacă provin din variante dialectale turceşti, împrumuturile româneşti de acest fel nu au fost preluate neapărat la nivelul graiurilor, pe de o parte pentru că, aşa cum am precizat, mai multe etimoane astăzi regionale au avut în trecut caracter literar sau popular, iar pe de altă parte fiindcă vorbitorii turci care au mijlocit transferul lor în limba română, inclusiv direct în aspectul literar al acesteia, puteau fi originari din diverse regiuni aie Imperiului Otoman, utilizând în vorbire şi elemente lexicale dialectale. e) Etimoane cu sensuri populare sau dialectale Spre deosebire de etimoanele cu forme neliterare, cele câteva exemple pentru această categorie oglindesc faptul că ele au fost preluate prin contactul direct, pe plan regional, între vorbitorii celor două limbi, deoarece termenii româneşti respectivi sunt sau au fost la început strict dialectali, ceea ce exclude posibilitatea unei restrângeri teritoriale ulterioare. 78 Rom. canara are mai multe semnificaţii („păşune grasă; oaie bătrână şi slabă; turmă de animale"), cu care a fost explicat din tc. kanara „abator". Acest etimon are însă, pe plan dialectal, şi sensul „animal slab, plăpând; animal lacom, înfometat, care nu se satură niciodată" - din care se explică mai bine unele semnificaţii româneşti (inclusiv prin condensări lexico-semantice) -, precum şi înţelesul de „stâncă, stană de piatră; loc stâncos; carieră de piatră", care se găseşte, regional, şi în română şi bulgară. Cuvântul românesc cu acest din urmă sens a fost explicat din bulgară, dar este mai probabil că el provine, în română şi bulgară, din termenul turcesc dialectal. Tc. kerhana ~ kerhane are astăzi, în limba literară, semnificaţia „casă de toleranţă, bordel", dar îl aflăm, popular şi mai ales dialectal, şi cu sensul „fabrică, atelier", cu care a fost folosit în trecut pe scară largă şi cu care a fost preluat şi în limba română veche (sec. XVIII). începând din secolul al XlX-lea, rom. cherhana apare, în zonele riverane ale Mării Negre şi ale apelor curgătoare mari din Dobrogea, Muntenia şi Moldova, mai ales de-a lungul Dunării, doar cu înţelesul de „sediu pescăresc, pescărie", provenind prin detaşare din sintagma tc. pop. şi dial, [bahkgilik]kerhana[st]„idem" (literal: „atelier de pescărie"). Rom. coci a fost folosit în sec. XVIII cu sensul „berbec (necastrat)", pe care îl are şi etimonul său, tc. kog. Acesta este înregistrat însă în lexicografia dialectală turcească şi cu semnificaţia „numele unui joc de copii", cu care apare în sec. XX, în Dobrogea, şi rom. coci. Descrierea jocului practicat de copiii turci şi a celui din Dobrogea este asemănătoare, aşa încât nu avem niciun motiv să ne îndoim de originea turcească a termenului cu acest înţeles. Rom. mangeaiâc a fost împrumutat cu sensul „balistă" (< tc. mancmik ~ înv. şi dial. mangii'ik„idem"), dar astăzi înseamnă, popular şi regional, „pârghie, levier". Acest din urmă sens nu reprezintă o evoluţie pe teren românesc, ci a fost preluat dintr-un dialect turcesc, în care mancihk\nseamnă acelaşi lucru. Tc. merdane ~ (dial.) merdene „făcăleţ, sucitor" a intrat cu acest sens, în formele merdenea şi mirghinea, numai în idiomul românesc din Muntenia. Cuvântul turcesc are însă, dialectal, şi semnificaţia „pastă alimentară preparată dintr-un amestec de zahăr şi alune prăjite şi pisate" (v. Der. S.), în care putem identifica etimonul termenului literar rom. merdenea „produs de patiserie preparat din foi de plăcintă umplute cu brânză sau cu carne". Este posibil ca etimonul să fi avut ori să aibă, dialectal, chiar nuanţa semantică din română. Tc. misirii ~ (înv.) misirii „egiptean" a fost preluat în română {misir/iu) cu mai multe sensuri, unele rezultate prin condensare lexico-semantică. Atrage însă atenţia semnificaţia regională „varietate de porumbei de rasă, cu ciocul mic", care nu poate proveni din turca literară, ci numai din dialectul turcesc din nord-vestul Bulgariei, în care misirii are exact acelaşi înţeles (v. Kakuk 273). Rom. reg. (Dobr., Olt.) tocat înseamnă „poartă mare de lemn". Etimonul său este, desigur, tc. dial. tokat„idem", care în limba literară are sensul „palmă". 79 Partea de dicţionar a monografiei de faţă include şi alte cuvinte de acest fel. Oricum, se poate constata numărul redus al împrumuturilor care au etimoane cu sensuri strict populare sau dialectale, dar cauza acestui fapt ar putea consta în documentaţia lacunară care ne stă la dispoziţie. Este posibil ca deosebirile semantice dintre unele împrumuturi româneşti şi etimoanele lor din turcă să nu se datoreze, de fapt, evoluţiei spontane a sensului în momentul preluării termenilor, ci transferării acestora cu semnificaţii care au existat în limba turcă veche sau care vor fi existând în dialectele turceşti, fără să fie atestate în documente, lucrări lexicografice ori glosare regionale. 1.4. împrumuturi cu etimoane reconstruite Pentru a putea explica unele variante ori semnificaţii ale împrumuturilor româneşti, în rândurile de mai sus am recurs, în câteva cazuri, la reconstituiri de forme sau înţelesuri neatestate ale etimoanelor turceşti. în cursul elaborării părţii de dicţionar a prezentei lucrări am fost nevoiţi în mai multe rânduri să procedăm în acest fel, deoarece sursele documentare privitoare la lexicul limbii turce, mai ales al celei vechi sau medii, sunt uneori lacunare în consemnarea tuturor variantelor şi sensurilor, fie pentru că unele dintre acestea nu sunt atestate defel în monumentele limbii turce sau nu pot fi identificate (întrucât scrierea arabă constituie adesea un obstacol în recunoaşterea fonetismelor), fie din cauză că diverse variante arhaice sunt considerate fireşti, conforme regulilor arhicunoscute ale evoluţiei limbii, prea obişnuite pentru a mai fi semnalate. Unele vestigii lexicale osmanlii pot fi însă identificate în limba română şi în alte limbi sud-est-europene, ale căror împrumuturi din turcă reprezintă uneori atestări indirecte pentru aceste fonetisme şi semantisme turceşti învechite (v. Suciu 1990/1). Reconstrucţii de variante sau sensuri am făcut şi în cazul unor împrumuturi care este de presupus că provin din etimoane dialectale turceşti neatestate în sursele care înregistrează termeni regionali ai limbii turce. Asemenea reconstituiri se bazează , pe mărturia lexicului împrumutat nu numai de limba română, ci şi de alte limbi sud-est-europene, precum şi pe unele schimbări fonetice absolut fireşti şi frecvente în limba turcă (asimilări, afonizări sau sonorizări, căderea lui h etc.). Printre cazurile în care am fost nevoiţi să reconstruim variante ori sensuri etimologice turceşti, deoarece fără ele este greu sau, uneori, imposibil să ne explicăm deosebirile formale ori semantice dintre etimoane şi împrumuturile româneşti ori unele variante ale acestora, se află şi următoarele cuvinte-titlu din dicţionar: angâş, arşic, asmaciuc, avat, babalâc, balama, baş-caimacam, batac, bidiviu, bilezic, bocceatâc, buciuc, buluc, buzdugan, cafea, cafenea, caimacam-aga, capuchehaie, carvasara, cavas, călăuză, căleap, ceam, cerdac, chiurec, cifte-dolap, cişniu, ciutac, cobur, cofterie, cuşaciâc, da!ac, dambla, dandana, devlet, disghea, dugheană, dulap, durbacă, 80 duşumea, fudul, fursant, geampara, ghe/berea, gherdan, ghermec, ghiordet, ghiordie, ghiuf, ghiusturea, ghizluc, hadâm, halat1, harar, hazran, hoget, iaprac, ibrişin, ienicer, iftirajureş, muscal, paie, saftian, sandâc, schirlet, serhat, uşuretc. în afara acestor cazuri de reconstrucţie, există altele care sunt şi mai de preţ, atât pentru istoria limbii turce, cât şi pentru explicarea originii unor cuvinte româneşti, deoarece nu numai unele variante ori sensuri, ci înşişi termenii turceşti reconstituiţi sunt absenţi din monumentele limbii turce şi, implicit, din lucrările lexicografice care ar trebui să îi înregistreze. Printre cazurile de acest fel se află mai multe cuvinte arhaice denumind funcţii sau alte realităţi din Imperiul Otoman, de obicei compuse ori derivate din elemente atestate, fără ca ele însele să fie consemnate în cronici, scrieri literare, dicţionare sau alte documente turceşti: agalar-aga, altânbaş-tiriac, arnăut-paşa, ascherliu, atmişcea, bairac-agă, batgi-başă, balgi-başlâc, baitagi-baş, baş-alai-ceauş, baş-capigi-baş, baş-capigiu, beilicci-başă, bindilic, cadefene, caplan-paşă, catertai, călăuz-başa, cetai-menzât, chesmea-catdarâm, ferman-inam, ghenci-aga, ghiaur-cafe, icirliu, iuruc-bairac, iuruc-bairactar, minghinitai, ordu-agasi, satârgi-başa, sictir-ciurba, tatar-mizil, ustuacic, zutiftâc. Reconstrucţia unor etimoane turceşti pentru asemenea termeni este pe deplin justificată, de vreme ce aceştia nu pot fi explicaţi prin evoluţii pe teren românesc şi nu pot proveni din alte limbi (originea lor turcească este evidentă prin înseşi elementele care le compun şi care sunt atestate). în alte câteva situaţii, reconstruirea unor etimoane turceşti neatestate se bazează exclusiv pe logica şi metodele ştiinţei etimologice, având, aşadar, un anumit grad de probabilitate şi comportând uneori riscul erorii: ghioc „albăstrea, ţintaură" < tc. *gdk[kantaron]„idem" (gok „albastru", kantaron „diferite specii de ţintaură"); puştama „om neserios, pramatie, lichea" < tc. (înv.) *pusttama „homosexual, pederast; om destrăbălat" (derivat nominal deverbal de la *pustta- „a practica pederastia; a se destrăbăla" < „pederast; tânăr desfrânat"; v. Drimba 2001, 94-95)) zărgea „pânză, ţesătură fină" < tc. (înv.) *zarga, *zarca „idem" (< zar „idem" + suf. dim. -ga/-ca). 1.5. împrumuturi cu etimoane turceşti de origine străină O bună parte a etimoanelor turceşti ale împrumuturilor româneşti au o origine mai îndepărtată, în sensul că nu sunt cuvinte turcice moştenite, ci au fost, la rândul lor, preluate din alte limbi. Cele mai multe dintre ele sunt de origine arabo-persană, fiind împrumutate sub influenţa conjugată a acestor două limbi asupra turcei-osmanlii vechi şi mai ales medii. Altele sunt împrumuturi, în genera! mai recente, din greacă, italiană, franceză sau ebraică. Exemplele ar fi, desigur, de prisos, deoarece fenomenul nu ne interesează decât în plan secundar, doar pentru a desprinde unele concluzii care ţin de lingvistica generală. In lucrarea de faţă aplicăm, desigur, principiul etimologiei directe, 81 iar sursa nemijlocită a împrumuturilor româneşti studiate de noi este limba turcă. în fond, româna a preluat aceşti termeni ca elemente integrate în sistemul limbii turce şi adaptate la normele de pronunţie ale acesteia. Este evident că, în privinţa termenilor în cauză, turca „a servit numai de vehicul pentru influenţele străine pe care le suferise ea însăşi" (Graur 1974, 95). Constatatea l-a determinat pe Al. Graur să-şi extindă cercetările şi asupra altor limbi şi să conchidă că „în general se împrumută mai uşor acele cuvinte care şi în limba de unde sunt luate au fost împrumutate din altă parte" (Graur 1974, 96). Faptul se explică, de regulă, prin calitatea cuvintelor de a fi purtătoare şi transmiţătoare de conţinuturi noţionale, deci de reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor realităţii. Unele obiecte şi fenomene -respectiv noţiunile care le evocă - devin, la un moment dat sau într-o anumită perioadă istorică, mai importante decât altele, deoarece constituie noutăţi pentru mai multe popoare dintr-o zonă geografică sau alta ori chiar din întreaga lume. în acest fel, cuvintele trec dintr-o limbă în alta ca neologisme, uneori ca „termeni internaţionali", pentru că denumesc obiecte, fenomene şi alte realităţi materiale sau spirituale care circulă şi sunt transmise de la un popor la altul. în Graur 1978, care se ocupă de astfel de cuvinte preluate succesiv în mai multe limbi, am numărat aproape 500 de termeni româneşti împrumutaţi din turcă, dar având o origine mai îndepărtată. Reluând cercetarea în acest sens, pe baza întregului material lexical înregistrat în dicţionarul nostru (2.760 de împrumuturi), am constatat că 63% din etimoanele turceşti îşi au originea în alte limbi şi numai 37% sunt cuvinte autohtone (turcice). Iată rezultatele mai detaliate ale acestei statistici: -Etimoane turceşti autohtone; 1.022 (37%), dintre care: - nederivate în turcă: 552 (20%); - derivate sau compuse în turcă: 470 (17%); -Etimoane arabo-persane: 1.407 (51%), dintre care: - nederivate în turcă: 993 (36%); - derivate sau compuse în turcă: 414 (15%); - Etimoane de aite origini: 331 (12%), dintre care: - nederivate în turcă: 276 (10%); - derivate sau compuse în turcă: 55 (2%). Din totalul de 2.760 de împrumuturi, 1.821 (66%) au etimoane primare, nederivate în turcă, iar 939 (34%) au etimoane derivate sau compuse pe terenul limbii turce. Cifrele de mai sus confirmă principiul enunţat de Al. Graur potrivit căruia termenii împrumutaţi existenţi într-o limbă se transmit în alte limbi cu mai mare uşurinţă decât cuvintele autohtone, precum şi alte principii ale lingvisticii generale, de exemplu faptul că termenii autohtoni au o putere derivativă mult mai mare în comparaţie cu cei împrumutaţi şi mai ales cu termenii neologici. 82 Trebuie remarcat însă că, dintre etimoanele turceşti de origine străină (arabo-persană, greacă, italiană, franceză etc.), numai 46% sunt împrumuturi propriu-zise, celelalte fiind derivate sau compuse pe teren turcesc (17%). Acestea din urmă sunt, fără îndoială, creaţii ale limbii turce, indiferent de originea bazei de la care au fost formate. în concluzie, cuvintele turceşti preluate din alte limbi, cu precădere din arabă şi persană, reprezintă o proporţie de 46% din totalul etimoanelor împrumuturilor româneşti, iar 54% sunt cuvinte moştenite sau create în limba turcă. 2. CĂILE DE PĂTRUNDERE A ÎMPRUMUTURILOR Cuvintele străine pot pătrunde într-o limbă pe căi şi în circumstanţe dintre cele mai diverse. Vorbitorii limbii receptoare pot lua cunoştinţă de un cuvânt al limbii donatoare prin învăţarea acesteia (bilingvism individual), prin lectura unor texte într-o limbă străină ori a unor traduceri în care cel care a transpus textul în limba proprie a introdus elemente lexicale străine, prin călătorii efectuate în străinătate sau prin alte legături culturale ori comerciale cu mediul lingvistic străin, prin importul şi vânzarea unor bunuri care sunt inedite pentru vorbitorii limbii receptoare şi care sunt însuşite împreună cu denumirea lor străină, prin contactul direct cu vorbitori ai limbii străine care se află temporar ori se stabilesc pe teritoriul limbii receptoare, prin relaţii de diferite tipuri, de la cele ostile până la cele de colaborare, stabilite între comunităţi etnice care se învecinează sau îşi împart un teritoriu şi convieţuiesc în aceeaşi localitate ori zonă, ajungând uneori la situaţii de bilingvism colectiv cu extensii, intensităţi şi profunzimi variate. Impulsul pentru folosirea într-o limbă a unui cuvânt străin îl constituie aproape întotdeauna caracterul inedit al acestuia, noutatea pe care o reprezintă conţinutul semantic sau învelişul sonor al termenului. Acesta poate denumi fie un obiect necunoscut sau având detalii diferite faţă de obiectele similare folosite de comunitatea etnică proprie, fie o noţiune sau o realitate politică, administrativă, socială, culturală cu totul ori parţial inedită, specifică etniei care vorbeşte limba din care se preia termenul. Detaliile deosebite sau nuanţele inedite pot fi păstrate în semantismul noului cuvânt şl limbii receptoare ori, dimpotrivă, ele pot fi omise, caz în care conţinutul semantic ă'l cuvântului se modifică în cursul trecerii dintr-o limbă în alta, putând fi aplicat şi une:i realităţi deja cunoscute, a cărei denumire consacrată începe să fie concurată de noul termen şi poate fi treptat abandonată. Uneori sunt preluate întregi terminologii ale unor domenii de activitate în care etnia „donatoare" şi-a dezvoltat şi diversificat mai mult mijloacele (a se vedea, de exemplu, terminologia nautică şi cea pescărească de. origine turcă) ori în care etnia primitoare adoptă benevol, cel puţin pentru o perioadă, o modă vestimentară, un mod de alimentaţie sau un sistem organizatoric străin (vezi bogatele terminologii de origine turcă aparţinând acestor sfere semantice). 83 Motivaţia pentru înlocuirea unui termen consacrat cu un neologism o poate constitui, uneori, evitarea omonimiei (vezi cazul lui cioban, care a înlocuit treptat termenul moştenit păcurar, deoarece acesta însemna şi „găzar"). Există însă şi situaţii în care transferul lexical este impulsionat numai de expresivitatea cuvântului străin. Ea se poate manifesta în diverse moduri, care depind de scopul urmărit: - folosirea deliberată a termenului străin pentru evocarea culorii locale străine (în domeniul împrumuturilor culte din turcă, Florile Bosforului a! lui D. Bolintineanu este un exemplu maximal) sau pentru obţinerea unor efecte satirico-umoristice (comediile lui V. Alexandri şi ale lui I. L. Caragiale excelând în această privinţă); - înlocuirea unui termen uzat din punct de vedere stilistic cu un împrumut care, datorită calităţii sale de neologism şi caracterului său nemotivat, are aptitudinea de a fi mai expresiv, deci mai util din punct de vedere emoţional (ca exemple pot fi aduse numeroasele sinonime de origine turcă ale lui „prost", „viclean", „desfrânat", „beat" etc. şi, în general, împrumuturile care denumesc însuşiri negative), valoarea stilistică a noului termen fiind uneori susţinută şi accentuată prin deprecierea sensului său (bairam, beşleagă, caraghios, tertip etc.) ori prin întrebuinţarea sa în locuţiuni şi expresii (boc, cherem, hai, haz, renghi, zone tc.); - substituirea tabuurilor lingvistice (vezi sinonimele pentru „diavol", deraierile lexicale de tipul a arăta coltucul, a face de rahat etc. sau unele exclamaţii cu valoare semantică negativă, cum sunt carnaxi, ches, sac ori sictir) etc. Pentru a fi preluat într-adevăr de limba primitoare, devenind „împrumut real", noul cuvânt trebuie să fie acceptat şi folosit de mai mulţi vorbitori ai acesteia. Mecanismul împrumutării unor unităţi lexicale străine implică şi una sau mai multe persoane care, ascultând sau citind mesajul transmis de cineva, găsesc un element inedit, îi identifică, uneori cu aproximaţie, conţinutul semantic şi îl consideră atrăgător, potrivit şi demn de a fi utilizat pentru exprimarea noţiunii date. Persoana sau persoanele respective devin ele însele intermediari în propagarea termenului. Fără existenţa unor asemenea mijlocitori, cuvântul rămâne la stadiul de „împrumut personal" şi dispare instantaneu. Dacă termenul este acceptat - din diferite motive, care ţin mai ales de semantismul său - numai la nivelul claselor sociale superioare şi culte, el se menţine o perioadă ca „împrumut oficial sau cult". El este adoptat la acest nivel fie pentru că vorbitorilor li se pare că termenul este interesant şi „exotic", fie pentru că el exprimă o noţiune de care aceste clase au nevoie în comunicările lor de tip „jargon". Unele împrumuturi oficiale depăşesc însă acest stadiu, răspândindu-se în rândul maselor şi adăugându-se cuvintelor preluate pe cale populară, constituind, împreună cu acestea, un fond lexical de „împrumuturi populare". In funcţie de circumstanţele în care vorbitorii iau cunoştinţă de cuvinte ale unei limbi străine şi în funcţie de impulsurile care determină folosirea acestora în limba proprie, împrumuturile pot fi preluate pe cale oficială (cultă) sau pe cale populară 84 (orală). Ambele căi pot implica un mediu bilingv (individual sau colectiv), dar absenţa acestuia nu împiedică împrumutul lexical. Calea pe care au pătruns cuvintele turceşti în limba română a depins în mare măsură de semantismul lor, dar şi de utilitatea pe care şi-au găsit-o aceşti termeni în economia limbii române, ca semne ale unor obiecte sau concepte de care vorbitorii aveau nevoie ori şi-au creat impresia că au nevoie în viaţa lor cotidiană. Este evident că termeni ca buiurdiu „ordin, decret", ca/#„registru, dosar", divictar,,mic dregător care se îngrijea de călimările domneşti", muzecherea „notă diplomatică" sau reiz-efendi „ministru de externe al Porţii" nu au putut fi preluaţi decât pe cale oficială, în timp ce burghiu, chibrit, moloz, parâmă, rindea, talaş, trampă etc. au fost împrumutaţi prin contactul popular direct cu meseriaşii ori comercianţii turci. Pentru delimitarea termenilor preluaţi pe cale populară de împrumuturile oficiale pot fi aplicate câteva criterii care, luate separat, nu au valoare absolută, dar care, mai ales dacă sunt folosite în mod conjugat, permit identificarea, de la caz la caz, a căii probabile de penetrare a împrumuturilor. Astfel de criterii pot fi: - semantismul termenilor: în general, cuvintele care denumesc realităţi politico-administrative, militare şi juridice au fost împrumutate pe cale oficială; - utilitatea termenilor (decurgând din aceea a obiectelor denumite) pentru o pătură socială sau alta: este probabil că aristocraţia română a fost aceea care a simţit mai întâi nevoia - adesea indusă de modă şi de predispoziţia spre noutate, spre lux ori spre imitaţie - de a utiliza obiecte cum sunt acareturile, cafeaua, catul, fesul, havuzul, sofaua etc.; - momentul primei atestări: atestarea târzie a unui termen sau a altuia, abia în literatura din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când influenţa turcă de ansamblu încetase, sugerează transferul termenului din limbajul curent în stilul beletristic; -categoria predominantă căreia îi aparţin izvoarele în care este folosit cuvântul: atestarea exclusiv sau mai ales în documente, nu în scrieri istorice, presupune, cu o oarecare probabilitate, un împrumut popular, întrucât cronicarii au folosit mulţi termeni oficiali şi au introdus în operele lor numeroase împrumuturi personale; - răspândirea şi viabilitatea termenilor: majoritatea împrumuturilor oficiale au avut o răspândire limitată şi au ieşit din uz la scurt timp după preluarea lor; - eventualele modificări semantice pe care le-au suferit cuvintele în cursul împrumutării lor: preluarea unui termen sau a altuia cu un sens diferit sau parţial schimbat faţă de cel etimologic sugerează neînţelegerea semnificaţiei exacte a etimonului, adică un mediu popular care nu cunoştea limba turcă; - calcurile lingvistice, inclusiv cele frazeologice (de exemplu a-i veni de hac, a face haz sau a bea tutun) nu se pot datora decât unor bilingvi, care erau conştienţi de structura modelelor preluate şi care aparţineau, de regulă, clasei boiereşti. 85 între cele două extreme reprezentate de cuvintele evident preluate pe cale oficială şi cele fără îndoială populare există, desigur, multe situaţii în care nu se poate preciza ori se poate numai bănui calea pe care un împrumut sau altul a pătruns în română. Totuşi, această delimitare este necesară, întrucât ea se reflectă în stratificarea temporală, teritorială şi stilistică a împrumuturilor din turcă. 2.1. împrumuturi oficiale şi/sau culte Primii români care au luat contact cu realităţile Imperiului Otoman au fost, din motive lesne de înţeles, reprezentanţii boierimii şi ai familiilor domnitoare, care au reţinut şi au folosit o serie de termeni turceşti referitori la viaţa socială, militară şi politico-administrativă a otomanilor sau la vestimentaţia acestora. Cu timpul, clasa aristocratică românească a ajuns să adopte unele dintre realităţile pe care astfel de cuvinte le denumeau şi, implicit, cuvintele înseşi8. Pe măsură ce structura funcţiilor civile şi militare, activitatea juridică, economică şi financiară din ţările române, precum şi tipicurile, vestimentaţia, alimentaţia etc. de la curtea domnească, iar apoi şi de la conacele boiereşti imitau tot mai mult modelele otomane, terminologiile turceşti respective au fost şi ele preluate, împreună cu realităţile denumite. Procesul a fost facilitat şi amplificat de infiltrarea în mediile aristocratice a unor elemente etnice străine turcofone, mai ales greco-fanariote, ca reprezentante ale Porţii, precum şi de faptul că o parte a boierilor şi mai ales a cărturarilor - care proveneau, desigur, din rândul boierimii - şi-au însuşit limba turcă, în calitatea acesteia de limbă oficială a imperiului suzeran. La acest nivel, bilingvismul individual a jucat un rol de seamă, deoarece oamenii de cultură, autori ai monumentelor limbii române vechi, au fost nu numai intermediari în transmiterea către vorbitorii români a împrumuturilor oficiale, contribuind la răspândirea lor, ci şi receptori nemijlociţi ai influenţei turceşti, inserând în operele lor numeroase noi „turcisme", inclusiv termeni care exprimă noţiuni abstracte, dintre care destul de puţine au depăşit faza de împrumut personal, respectiv statutul de hapax legomenon. Este cazul îndeosebi al Istoriei oştirii ce s-au făcut asupra Moreii ia anul 7223 (= 1715), al Istoriei prea puternicilor împăraţi otomani a lui I. Văcărescu, al cronicilor vornicului Beldiman şi stolnicului Dumitrache, dar şi al altor letopiseţe, povestiri versificate, condici, foi de zestre şi „tarife" din secolele XVII-XIX. Exemplificarea lor în acest loc ar fi inutilă, de vreme ce ele se găsesc, compact, în subcapitolul Sferele semantice aie împrumuturilor {III.6.1), îndeosebi în părţile referitoare la armată şi la organizarea social-administrativă şi politică, precum şi în secţiunea destinată noţiunilor abstracte. Desigur că multe împrumuturi oficiale sunt inserate, mai mult sau mai puţin răzleţ, în aproape toate secţiunile subcapitolului respectiv, precum şi în listele-anexă de la sfârşitul volumului. 86 La acelaşi stadiu, de împrumut personal, au rămas şi unele cuvinte de origine turcă inserate în diferite creaţii literare pentru a reda culoarea locală sau istorică ori pentru a evoca o atmosferă poetică specific orientală, de exemplu în operele cărturarului D. Cantemir (caichana, cira, sam, seii), în cartea populară Halima (bestea), în opera lirică sau cu tentă istorico-literară ori în jurnalele de călătorie ale lui A. Văcărescu (,pervanea), N. Văcărescu (gazep), A. Pann (ihtiar, pervanea), C. Conachi (erchian, pusulă), D. Bolintineanu (azap, biuibiuiiţă, da/ga, gin, haiaică, hurie, iaşmac, iurucieri), I. Ghica (chiocec, feric, iaşmac, mudir, redif, suvariu), N. Bălcescu (mimber), V. Alecsandri (biu/biu/ină), IM. Filimon (bozafer, ciceadiu, gebei, tunesiiu) şi aie altora. Câteva astfel de împrumuturi personale au trecut de la un autor la altul, fără a ieşi din categoria cuvintelor rare folosite exclusiv în opere literare pentru evocarea atmosferei orientale {biuibiuiiţă, hurie, iaşmac, pervanea). Termenii preluaţi pe cale cultă („literară"), prin contribuţia personală şi deliberată a autorilor respectivi, sunt, de fapt, „citate lexicale", apărând ca elemente străine rămase la periferia lexicului românesc, care - deşi sunt folosite în texte scrise în română, fără să fie traduse ori explicate, şi sunt transpuse în forme adaptate la regulile fonetico-morfologice româneşti - nu au ajuns la stadiul de împrumut integrat în conştiinţa lingvistică cel puţin a unor cercuri restrânse de vorbitori ai limbii române. Cele mai multe cuvinte de acest fel s-au menţinut la nivel de împrumuturi personale (individuale), aflate în prima etapă a procesului de preluare în limba română, fără a depăşi limita care le desparte pe acestea de împrumuturile reale, adoptate cu adevărat de limba română. O categorie aparte o constituie cuvintele turceşti reproduse ca atare (v. 1.1.4.) în texte de diferite tipuri. Ele nu pot fi considerate nici împrumuturi personale, nici „cuvinte străine" aflate în prima etapă a preluării lor în limba română, motiv pentru care nu au fost incluse în dicţionarul nostru. Deşi rolul lor este acelaşi, de a reda culoarea locală sau istorică, intenţia autorilor nu este, în acest caz, aceea de a împrumuta cuvântul, adică de a-l folosi ca termen românesc, ci numai de a indica originea etnică străină a personajelor care îl utilizează. De obicei, calea oficială sau cultă de împrumut nu a implicat preluarea terminologiilor respective nemijlocit din literatura sau istoriografia turcească, de aceea nu putem vorbi de o influenţă scrisă decât în cazul unor cărturari de talia lui D. Cantemir sau al unor literaţi de felul lui D. Bolintineanu. în general, limba turcă a constituit pentru boierimea română instrumentul practic prin care se realizau contactele cu reprezentanţii imperiului (turci, greci, armeni sau slavi) şi prea puţin un mijloc de instruire prin lectură sau o sursă de traduceri pentru informarea şi culturalizarea populaţiei, aşa cum a fost cazul influenţei culte slavone, greceşti, sârbocroate şi chiar maghiare. Dimpotrivă, o serie de texte turceşti au ajuns la noi prin traduceri intermediare greceşti, sârbocroate etc. Caracterul preponderent oral al procesului de împrumut din limba turcă, fie el oficial sau popular, reiese, printre altele, din faptul că 87 termenii au fost preluaţi, în general, aşa cum se aud, nu cum se scriu (benghi < tc. beng, înv. bei]) pezevenchi< tc. pezevenk, puşti< tc. puştetc.). De altfel, cele mai multe dintre împrumuturile oficiale sau culte au fost utilizate fie numai în vorbirea păturii conducătoare, având caracter de jargon (ILRL 420), fie într-o singură operă sau de către un singur autor, rămânând în permanenţă la periferia lexicului, la stadiul de „vorbe istorice" sau „împrumuturi literare", cum le-a denumit L. Şăineanu (ŞIO III). Ele au trecut de la statutul de neologism direct la cel de arhaism, fiind eliminate spontan, cel târziu odată cu prefacerile social-economice şi administrative din secolul al XlX-lea, şi constituind un aport superficial şi trecător al influenţei turceşti asupra lexicului limbii române. Majoritatea împrumuturilor oficiale şi culte au dispărut din limbă imediat sau la scurt timp după ce au fost utilizate ori îndată ce realităţile sociale, politico-administrative, militare, juridice şi economico-financiare s-au schimbat radical. Numărul termenilor preluaţi pe cale oficială sau cultă şi dispăruţi fie instantaneu, deoarece erau împrumuturi personale, fie după ce au fost folosiţi sporadic exclusiv la nivelul jargonului aristocratic poate fi apreciat la circa o mie. Totuşi, destul de mulţi termeni preluaţi pe cale oficială s-au răspândit în cercuri mai largi de vorbitori, pătrunzând în vorbirea populară, adesea cu sensuri modificate, uneori prin depreciere sau prin adaptare la realităţile româneşti. Literatura populară atestă multe împrumuturi care, deşi sunt „citate lexicale" denumind realităţi legate de Imperiul Otoman, au ajuns să fie cunoscute în popor (aga, bimbaşă, ienicer, paşă, serdar, spahiu, vizir etc.). Mai importante pentru lexicul românesc sunt însă împrumuturile (în număr de câteva sute) care probabil că au fost preluate pe cale oficială - deoarece este de presupus că numai cercurile aristocratice au fost motivate să le împrumute -, dar s-au răspândit rapid, odată cu realităţile denumite, şi, trecând în limbajul curent, şi-au pierdut caracterul „exotic" şi au devenit în scurt timp termeni uzuali, „populari", menţinându-se mai mult timp în limba română, iar unele supravieţuind până astăzi. Este vorba mai ales despre termeni care denumesc: - obiecte de îmbrăcăminte caracteristice turcilor, care au fost preluate iniţial în vestimentaţia boierilor români şi, trecând adesea prin „filiera" mediului social urban, au ajuns în final, cu adaptările de rigoare, în portul locuitorilor satelor româneşti (anteriu, duiamă, fes, giubea, iminei, mintean, poturi, şalvari, zăbun etc.); - preparate culinare specific turceşti ori produse după metode folosite de turci, preluate prin imitaţie de către boierime şi ajunse în bucătăria general românească (cafea, chiftea, ciorbă, ciulama, ghiveci, halva, iahnie, mezel, musaca, rachiu, rahat, sarma etc.); - elemente de construcţie (acaret, bina, cat, cerdac, cişmea, conac, havuz, iatac) sau de mobilier şi accesorii (cearşaf, dulap, perdea, sofa, sofra), preluate şi utilizate mai întâi, probabil, la curţile domneşti; 88 - noţiuni abstracte, ale căror denumiri s-au propagat în cercuri mai largi ale populaţiei, după ce au fost folosite mai întâi în mediul aristocratic ca semn al distincţiei, al cunoştinţelor individuale şi, desigur, al modei; întrebuinţarea unora dintre cuvintele respective cu precădere în locuţiuni şi expresii calchiate după modele turceşti este o dovadă în plus a preluării pe cale savantă, întrucât calcul lingvistic presupune receptori bilingvi, conştienţi de structura modelului pe care îl transpun în limba primitoare; astfel de termeni ar putea fi, de exemplu, berechet, cherem, cusur, duium, hac, hai, hatâr, haz, huzur, iama, iureş, naz, surghiun, şiretlic, tabiet, tertip, zeflemea etc.; -însuşiri umane (becher„burlac", belaliu, celebiu, chiabur, derbedeu, fudul, hain, hazliu, lichea, mahmur, nurliu, pişicher, puşti „sodomit", ursuz, zarif „frumos") sau ale realităţii înconjurătoare (coşcogea, melez„amestecat"); - substanţe chimice şi minerale (caraboia „vitriol", chihlimbar, neft „petrol", tibişir „cretă", tutea „oxid de zinc"); - reacţii ale omului exprimate prin interjecţii (aferim, helbet „desigur", maşala „bravo", salamalec„noroc, salut"); - ocupaţii (caicciu, casap, dumengiu„timonier", gealat„călău", salahor, vechil)) - realităţi cu statut comercial (chesat „criză comercială", isnaf „breaslă", ghiumbrucciu „vameş", metah „marfă", mezat „licitaţie", mofluz „falit", zaraf „cămătar"), financiar (hac „salariu", leafă „soldă", geremea „amendă", nafaca „pensie") sau cultural (cinghie „dansatoare publică", meterhanea „fanfară turcească", nai, soitar „măscărici") ori din alte sfere semantice (şeitan „diavol", taraf „grup de adepţi, grupare, tagmă", /^/•//„incognito", tolbă, tutun) etc. Unele dintre aceste cuvinte ar fi putut fi preluate, ce-i drept, şi pe cale populară, prin contactul direct dintre vorbitorii celor două limbi. în unele cazuri concrete, infiltrarea pe cale savantă ori, dimpotrivă, pe cale populară a unui termen sau a altuia ne este semnalată de caracterul textelor care îl atestă pentru prima oară şi imediat după preluarea sa. Prezenţa cuvântului mai ales ori exclusiv în literatura istorică şi de ceremonial indică, mai mult sau mai puţin probabil, calea oficială de împrumut, în timp ce apariţia lui într-un text de literatură populară, într-un glosar dialectal sau într-un dicţionar contemporan presupune, de regulă, preluarea sa pe calea contactului nemijlocit al cercurilor largi ale populaţiei cu vorbitori ai limbii turce. în lipsa acestui indiciu cu aplicabilitate limitată, împrumuturile culte, savante („literare" sau de jargon), cu excepţia celor cu un semantism evident „oficial" şi arhaic (politico-administrativ, militar, juridic etc.), nu pot fi distinse de termenii care au pătruns pe cale orală şi prin contact popular direct decât dacă apelăm la criteriul, şi el relativ, al viabilităţii cuvintelor: în general, termenii preluaţi pe cale oficială au mai puţine atestări şi au dispărut din lexicul modern, în timp ce majoritatea împrumuturilor populare au supravieţuit până astăzi, dezvoltând sensuri noi şi stând la baza unor derivate pe teren românesc. Numeroasele cazuri contrare demonstrează însă cât de aproximativ este şi 89 acest criteriu. Pentru un termen actual larg răspândit cum este cişmea, având primele atestări în cronici din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dovada că a fost împrumutat pe cale oficială îl constituie glosarea lui în scrierile istorice: „Antonie Ruset-Vodă au făcut şi o cişmea, adică fântână, în zidui bisericii" (N. Costin), „aşijdere ş[ două cişmele, fântâni, aduse pre oaie cu multă cheltuială"(I. Neculce, v. ŞIO II 135). în alte cazuri, caracterul nemotivat al împrumutului reflectă preluarea sa prin imitaţie, dintr-o limbă „de prestigiu", pentru sublinierea „superiorităţii" vocabularului utilizat, în comparaţie cu cel uzual (de pildă musafirfaţă de oaspe; v. Sala 255). 2.2. împrumuturi populare Pe lângă cuvintele preluate pe cale oficială şi propagate mai întâi în mediul aristocratic, apoi în cel urban şi, în sfârşit, în cel rural, parcurgând şi calea populară de adoptare în limba română, un mare număr de termeni turceşti au fost împrumutaţi prin contactele nemijlocite pe care vorbitorii români, mai ales din straturile mijlocii şi joase ale populaţiei, le-au întreţinut cu funcţionarii, negustorii, meseriaşii şi militarii turci care s-au perindat ori s-au aşezat pe teritoriul ţărilor române, mai ales în Ţara Românească, Moldova şi Banat, precum şi cu unele comunităţi turceşti stabilite pe teritoriul românesc, îndeosebi în Dobrogea şi de-a lungul Dunării. Rolul pe care l-a jucat bilingvismul românilor a fost mai puţin important în cazul terminologiilor preluate pe cale populară - cel mai adesea orală - decât în acela al împrumuturilor oficiale şi culte. Nu mulţi români obişnuiţi au învăţat limba turcă, astfel încât cuvintele turceşti au fost preluate, la acest nivel, mai ales deodată cu noile realităţi pe care vorbitorii „receptori" le-au cunoscut prin contactul nemijlocit cu vorbitorii „donatori". în mecanismul împrumutului popular, comerţul a constituit, desigur, un factor mijlocitor esenţial. Pe de altă parte, este de presupus că vorbitorii turci stabiliţi pe teritoriul românesc, nevoiţi să-şi însuşească, mai mult sau mai puţin bine, limba română, au „amestecat" în mesajele lor cuvinte şi expresii turceşti, pe care românii le-au înţeles din context (înţelegerea fiind uneori aproximativă, astfel încât semnificaţia împrumutului a fost modificată) şi le-au preluat ca elemente la început inedite, exotice, pe care le-au adoptat apoi ca termeni integraţi în lexicul românesc. Aportul împrumuturilor pe cale populară la lexicul limbii române a fost sensibil egal cu acela al termenilor preluaţi pe cale cultă şi oficială, dar valoarea lor este, evident, mai mare din punct de vedere calitativ, deoarece, cu excepţia unor regionalisme, noii termeni au cunoscut, în majoritatea lor, o răspândire generală la sud şi est de Carpaţi, unii pătrunzând şi în limba literară. De asemenea, viabilitatea împrumuturilor devenite uzuale („populare") - atât a celor preluate pe cale populară, cât şi a termenilor împrumutaţi pe cale oficială şi apoi propagaţi în limbajul păturilor largi ale populaţiei - a 90 fost, în mod firesc, mult mai mare decât a celor rămase în jargonul aristocratic. Majoritatea împrumuturilor intrate în limbajul uzual se păstrează şi astăzi la diferite niveluri ale limbii române. Unul dintre criteriile relative de identificare a împrumuturilor populare îl constituie atestarea tardivă a acestora, de multe ori după încheierea influenţei turceşti. Aceşti termeni, adesea tehnici, împrumutaţi, desigur, anterior apariţiei lor târzii în texte, pe calea contactelor cotidiene directe dintre vorbitorii celor două limbi - uneori în forme sau cu sensuri care trădează etimoane turceşti dialectale sau populare nu au avut şansa de a fi înregistraţi în surse contemporane preluării lor. Ei s-au perpetuat totuşi în limbajul popular sau regional modern, iar unii au fost adoptaţi şi în limba literară, ca denumiri ale unor realităţi mai ales din următoarele domenii: - unelte şi instrumente (burghiu, cherpedin „cleşte", chiser „teslă", cimbistră „pensetă", ghimirlie „ferăstrău", ghiunie „colţarul zidarilor", halat „funie; lanţ", ia va şa „cleşte cu care se apucă nasul cailor", macara, macaz, mala „mistrie", masat „unealtă de ascuţit cuţitele", pardaf„scândură subţire", şisterea „unealtă de dulgherie", târpan „un fel de coasă", teşcherea „rindea"); - obiecte casnice (ceanac „strachină", chibrit, iorgan, tambă „lampă de petrol", sacsie „ghiveci de flori", tapă „cep, vrană", ticnea „vas de lemn"); - comerţ (acadea, sârghie „tarabă", trampă„troc"); - agricultură şi creşterea animalelor (canara „păşune", ghiurluc „păşune pentru vite; bălării", iastuc,,răsadniţă"); -ţesătorie (căleap„scul", cicric„vârtelniţă"); - pescuit (ghionder „prayx\a cu care se împinge barca", iaprac„somn mic", paragat „unealtă de pescuit marin", pisi „calcan", sazan „crap", sirec „plasă cu ochiuri largi", şaşma „prostovol", zărgan „ţipar-de-mare"); - morărit (col„aripa morii de vânt"); - navigaţie (maina „comandă pentru strângerea velelor", parâmă, trapazan „ujbă", geamandură); -transporturi terestre (cârmog„ciocul leucii",ghermec„legătura loitrelor", roabă)) - faună şi vegetaţie (cârcăiac„scolopendră", cărmâz„numele unei plante şi al unei insecte", cucumea „cucuvea", pangea „sfeclă", pătlăgea, şiboi„micşunea", talion „r\a\bă-mare"); - alimentaţie (cighir „ficat", gaigana „jumări de ouă", mastică, merdenea „plăcintă", sarailie, şecherlie „cafea îndulcită", tarama „icre sărate şi tescuite"); - vestimentaţie şi podoabe (cortel„haină ţărănească", filerl„pantofi ţărăneşti", ojă, părpăţi „pantaloni ţărăneşti", tepea „dunga de sus, tăiată, de la carâmbul cizmei", tibet „basma de satin"); - boli (daiacşi serpengea „antrax", mageara „boală", tignafes„emfizem pulmonar"); 91 - construcţii (ceamur „muruială", chepeng, chirpici, chituc „buştean, butuc", direc „stâlp", duvar „gard, perete", moloz, paiantă, taiaş, tocat „poartă", tumurug „trunchi, buştean"); - distracţii, jocuri, muzică, folclor (arşic, caval, didiu„conducător în jocul căluşarilor", dubara „(la zaruri) 2-2", duşiş „{Ia zaruri) 6-6", epiec „{la zaruri)l-l", giurgină„m dans popular", iadeş, ichi, marţ „daştiq dublu la jocul de table", pui „piesă la jocul de table", s/a„partea ovală a arşicului", table)] -ocupaţii, meserii (poştagiu„factor poştal", tinichigiu); - însuşiri (afif „lefter", doldora, geanabet „afurisit", giugiuc „nostim", giurumea „lucru fără nicio valoare, bun de aruncat", haihui, puşlama, saşiu, sichimea „secătură", tălăşman „prost", zevzec); - noţiuni abstracte (câsmet „soartă", riziiic „batjocură, ruşine, umilire", stichi „dorinţă, intenţie", tacla „taifas", ^/„metodă, procedeu"); - adverbe şi interjecţii (hici„deloc", sâc, tam „tocmai"); - locuţiuni (a înghiţi hapul, a mânca boc) etc. Toate împrumuturile de mai sus sunt atestate numai în surse populare şi dialectale din secolele XIX-XX sau, eventual, (şi) în izvoare literare şi/sau în dicţionare târzii, de după mijlocul secolului al XlX-lea, ceea ce duce la presupunerea că autorii le-au cunoscut din limbajul popular. Această cale de transmitere o vor fi urmat însă, logic, şi numeroase cuvinte mai vechi, care, împrumutate pe cale populară în secolele XVI-XVIII şi folosite în limbajul conversaţiei curente, au fost preluate ulterior în diferite documente oficiale sau texte literare, inclusiv în cele cu caracter istoric sau chiar religios. Atestarea unui termen mai ales ori exclusiv în documente (şi nu în cronici) sugerează împrumutul popular, dar nu constituie un criteriu suficient pentru identificarea căii de preluare a cuvântului, deoarece nu exclude posibilitatea ca redactorul sau copistul textului, fără îndoială o persoană cultivată, să fi transpus termenul din limbajul oficial ori direct din limba turcă: cuvinte cum sunt ibric „vas cu care se turna apă pentru spălarea mâinilor" sau sârmă „f\r de metal preţios", deşi nu apar sau apar foarte rar în literatura istorică, fiind atestate încă din secolul XVI mai ales în documente, este de presupus că au fost preluate la curţile boiereşti, ca denumiri ale unor obiecte folosite mai întâi în mediul aristocratic. în astfel de condiţii, cazurile concrete de împrumuturi populare vechi nu pot fi întotdeauna identificate cu certitudine, deoarece, din motive obiective, termenii respectivi nu au atestări în surse populare sau dialectale anterioare documentelor şi operelor literar-istorice în care apar. De mare preţ sunt, în această situaţie, lucrările lexicografice (lexicoane, glosare, dicţionare etc.) redactate începând din secolul XVII şi până în prima jumătate a secolului XIX, deoarece ele cuprind, de regulă, liste de cuvinte folosite în vorbirea colocvială contemporană. Faptul că un termen sau altul este înregistrat într-un glosar înainte de apariţia lui în alte categorii de texte constituie, în cele mai multe cazuri, 92 dovada preluării sale pe cale populară {basma, bre, cutie, fâcie, geampara, habar, hap, iaurt, indruşaim, lalea, liliac, maia, moşmoană, palavragiu, peltic, pici, pilaf, salcâm, samsar, tarla, tighel, tingire, tuci e.tc.). Tot astfel trebuie calificate şi împrumuturile cu prima atestare într-un document şi confirmate în scurt timp într-o lucrare lexicografică, ai cărei autor nu ar fi avut posibilitatea să ia cunoştinţă de termenul respectiv decât din limbajul cotidian (de exemplu geam, liliachiu, moloz, mucalit, murdar, pingea şi rindea, atestate în documente din perioada 1816-1835 şi apoi în dicţionarul lui Valian din 1839), precum şi cuvintele atestate mai întâi ca nume proprii, iar apoi, ca termeni comuni, într-o lucrare lexicografică {dud, atestat din 1598 în toponimul Măgura Dudului, iar apoi într-un glosar din 1649). Din păcate, astfel de mărturii lexicografice sunt destul de rare, marea majoritate a termenilor vechi de origine turcă având prima atestare în diverse documente oficiale, în cronici sau în „cărţile populare". Cu toate acestea, putem presupune, folosind criteriile prezentate mai sus, că au-fost împrumutaţi pe cale populară, uneori prin comerţ, şi o serie de termeni vechi utilizaţi mai întâi în texte aparţinând acestor categorii şi perpetuaţi până în zilele noastre, cum sunt aba, abanos, basma, beiea, boccea, boi, boia, borangic, bursuc, cafenea, caia, calfă, calp, calup, canara, capac, casap, caşcaval, catâr, catran, cazan, cazma, cântar, chef, chei, cherestea, cioban, ciomag, ciorap, da/ac, dirmea, dovleac, duşumea, făraş, găitan, geaba, geamantan, geantă, ghiotura, hangiu, hat, ienibahaf, i/ic, leş, menghină, micşunea, mindir, moft, năframă, năut, paiantă, pătlăgea, pervaz, sacâz, sictir, soi, şandrama, şiret „şnur", şiret „viclean", talaz, taman, tarabă, tarhon, tavan, tavă, teanc, tejghea, telemea, tembel, terezie, tevatură, tinichea, tipsie, toptan, tos, trampă, uiuc, viran, zambilă, zar, zarzavat, zor etc. Terminologiile preluate pe cale populară, orală includ, desigur, şi împrumuturile strict regionale, folosite numai în zonele de convieţuire româno-turcă (v. II.4). Prin propagarea în rândul maselor largi de vorbitori a câteva sute de cuvinte împrumutate pe cale oficială, care s-au adăugat celor preluate pe cale populară, numărul împrumuturilor folosite în limbajul curent, uzual a ajuns la peste 1.700, reprezentând 77% din totalul termenilor împrumutaţi din turcă. 2.3. împrumuturi datorate bilingvismului Rolul bilingvismului în contactul lingvistic turco-român nu a fost atât de însemnat ca în cazul împrumuturilor din greacă, din slavonă, din maghiară sau din idiomul slavilor cu care românii au convieţuit în evul mediu. Greaca şi slavona au fost folosite mult timp ca limbi de cultură, iar cărturarii români le cunoşteau aproape obligatoriu, deoarece altfel nu ar fi fost posibile numeroasele traduceri şi transpuneri de texte religioase, literare şi ştiinţifice în limba română; situaţia a depăşit, aşadar, etapa bilingvismului 93 individual şi poate fi caracterizată drept bilingvism colectiv cultural. Pe de altă parte, limba maghiară şi limba slavilor din perioada „simbiozei slavo-române" au fost însuşite de largi pături ale românilor, tot aşa cum limba română a fost învăţată şi asimilată de întregi comunităţi maghiare, respectiv slave; bilingvismul a avut, în aceste cazuri şi cel puţin în anumite arii lingvistice, caracter colectiv popular, implicând, fără îndoială, asimilări etnice uni- sau bidirecţionale. Nu aceleaşi lucruri se pot spune despre bilingvismul româno-turc, care a rămas la nivel individual nu numai în rândul aristocraţiei şi al cărturarilor, ci şi în zonele de convieţuire a celor două populaţii. Deşi mulţi boieri şi oameni de cultură români au învăţat limba turcă, aceasta, cu rare excepţii, nu a devenit un izvor de civilizaţie spirituală prin lectură sau prin traduceri şi niciun mijloc de instruire, de lărgire a orizontului cultural personal sau colectiv. Ea a folosit numai ca instrument de realizare a contactelor cu reprezentanţii Porţii, precum şi ca sursă pentru preluarea unor denumiri de obiecte, funcţii, structuri sau concepte cu care boierimea făcea cunoştinţă prin intermediul acestor contacte şi pe care, uneori, le şi adopta spre folosul propriu şi al societăţii româneşti. La acest nivel, rolul bilingvismului individual a fost însemnat, facilitând preluarea unor termeni oficiali din domeniile politico-administrativ, militar, juridic, economico-financiar etc., precum şi a altor cuvinte, făcând parte dintr-o mare diversitate de sfere semantice (inclusiv a unor noţiuni abstracte), dar având o valoare scăzută pentru evoluţia limbii române. Unele cuvinte de acest fel au rămas la stadiul de împrumut individual, de hapax legomenon sau de „citat lexical", de termen neintegrat în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor români. Alte cuvinte au fost realmente preluate în mediul aristocratic şi cărturăresc, cunoscând o oarecare răspândire şi devenind, eventual, denumiri oficiale care au ajuns şi la cunoştinţa populaţiei, dar au ieşit din uz odată cu dispariţia realităţilor denumite. Marea majoritate a acestor împrumuturi se află astăzi în lotul arhaic al lexicului românesc. Totuşi, limba română actuală conservă unele cuvinte şi locuţiuni datorate bilingvismului individual de la nivelul aristocraţiei, mai ales pe cele preluate prin calc lexical sau frazeologic, care nu ar fi fost posibil în absenţa unui mediu bilingv. Alte împrumuturi pe cale oficială sau cultă nu presupun cu necesitate existenţa unui asemenea mediu, însă categoriile semantice cărora le aparţin ori statutul lor de hapax legomena - îndeosebi dacă preluarea lor nu este motivată -sugerează faptul că boierii sau cărturarii care le-au împrumutat erau bilingvi. Unii dintre aceştia erau, desigur, români care au învăţat limba turcă. Alţii, dimpotrivă, erau străini (greci, armeni, sârbi etc.), cunoscători ai limbii turce, care şi-au însuşit limba română şi, eventual, au fost asimilaţi. Indiferent de apartenenţa lor etnică, rezultatul lingvistic a fost acelaşi: preluarea unui mare număr de termeni turceşti şi, de obicei, adaptarea acestora la sistemul limbii române. Este cert, de asemenea, faptul că bilingvismul a avut un oarecare rol şi la nivel popular. Exemple cum ar fi a mânca boc (atestat din limbajul familiar abia în anul 94 1900), a înghiţi hapul (expresia apare în 1857, la Polizu, iar hap este atestat mai întâi într-un glosar din 1719, apoi în iiteratură şi în dicţionare), gighir-a/b „plămân" şi gighir-negru „ficat" (atestate dialectal din prima jumătate a secolului XX) dovedesc existenţa unor comunităţi bilingve care au preluat, au modelat şi au propagat aceste semicalcuri şi cărora trebuie să li se datoreze, în mod logic, şi o parte din împrumuturile pe care limba română, le-a preluat pe cale orală, populară şi dialectală. Totuşi, numărul românilor din mediile sociale mijlocii şi joase care au învăţat limba turcă trebuie să fi fost extrem de mic, inclusiv în zonele de convieţuire cu turcii, în care aceştia formau comunităţi compacte şi izolate, a căror „puritate" etnică era păstrată până şi prin interdicţia religioasă de a întemeia căsnicii mixte. De asemenea, nu există mărturii referitoare la folosirea limbii turce de către grupuri masive de români în contactele lor cu turcii sau la deznaţionalizarea prin „turcizare" a unor astfel de grupuri. Bilingvismul colectiv româno-turc nu a existat ca fenomen în comunităţile româneşti din zonele de convieţuire cu turcii. Toate acestea nu exclud cazurile particulare de români simpli care să fi însuşit limba turcă, dar fac mai probabil procesul invers, în care, mult mai frecvent, mijlocitorii împrumuturilor au fost, de fapt, vorbitori turci care au învăţat într-o oarecare măsură limba română. Ei au introdus în mesajele lor adresate românilor diverse cuvinte şi expresii turceşti, pe care aceştia le-au receptat şi le-au adoptat ca atare. Cuvinte uzuale ca a mânca, a înghiţi, alb şi negru fac parte din vocabularul esenţial, pe care un străin care deţine cunoştinţe primare de limbă română le-a reţinut cu siguranţă. Pentru celelalte elemente componente ale expresiilor şi cuvintelor compuse citate mai sus, preluate tale-quale în română, mijlocitorului turc îi va fi fost mai ia îndemână să folosească termeni turceşti, întrucât corespondentele româneşti „nu-i veneau pe limbă". Acest mecanism al împrumutului a funcţionat, probabil, în diverse contexte lingvistice româneşti (nu neapărat în expresii ori cuvinte compuse), în care intermediarul turc bilingv (individual sau colectiv) a introdus substituenţi lexicali din propriul idiom, denumind obiecte de îmbrăcăminte, mâncăruri, unelte, obiecte casnice, însuşiri sau diverse alte realităţi. Contextul i-a ajutat pe români să înţeleagă termenii turceşti şi să-i preia^ca atare. în principiu, toate cuvintele împrumutate în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens ca în turcă ar putea fi datorate bilingvismului, deoarece ele nu sunt marcate de intervenţia unui necunoscător al limbii turce, care, neînţelegând forma sau sensul termenului, să-i fi adus unele modificări. Identitatea formală şi semantică dintre împrumut şi etimonul său nu dovedeşte însă, în sine, că acesta a fost preluat prin bilingvism, decât dacă termenul este neadaptat structural la sistemul lingvistic românesc. Adaptarea împrumuturilor se opune, în acest fel, transpunerii taie quale a unor forme turceşti care în română sunt aberante sau neobişnuite. Dovada veritabilă a bilingvismului o constituie tocmai abaterile de la sistemul românesc, implicând, în ultimă instanţă, preluarea unor forme şi structuri turceşti care contravin normelor limbii române sau adaptarea parţială, 95 „defectuoasă", indusă de etimon. Astfel de fenomene apar în domeniul morfologiei, al formării cuvintelor, al sintaxei şi al frazeologiei (sistemul fonetic românesc nefiind afectat de influenţa turcă decât prin modificarea distribuţiei unor sunete şi grupuri de sunete; v. III.3.Î)'. a) în domeniul morfologiei, influenţa turcă a determinat întărirea considerabilă a poziţiei tipului flexionar substantival terminat în -(e)ă, pl. -(â)ie, respectiv -(e)le (slab reprezentat anterior influenţei turceşti: curea, mărgea, măsea, stea, ş(e)a, za), datorită preluării a numeroase etimoane turceşti terminate în -â sau -e {aba, acadea, balama, basma, cafea, cazma, haimana, halva, lalea, lulea, macara, musaca, pafta, para, perdea, sarma, tarla, tinichea, trufanda etc.), fără alte adaptări la finală (de exemplu, fără ca termenii să fie incluşi, prin schimbarea accentului, în tipul flexionar feminin cel mai frecvent, terminat în -a; excepţiile sunt relativ rare: asmă, câşiă, ciorbă, iarnă, năframă etc.). împrumuturile de acest tip au trecut totuşi printr-un proces de adaptare, în sensul că etimoanele în -e au fost încadrate în tipul flexionar în ~(e)a, ceea ce presupune intervenţia normelor lingvistice româneşti, iar tipul mărgea, stea, za etc., deşi neproductiv, a constituit modelul pentru preluarea împrumuturilor turceşti fără să fie neapărat nevoie de un mediu bilingv. în schimb, eşecul total al adaptării morfologice a împrumuturilor de alte tipuri dovedeşte prezenţa unor intermediari bilingvi, cărora formele neadaptate nu li s-au părut „anormale". Este cazul unor cuvinte care nu au fost încadrate într-un tip flexionar românesc preexistent, devenind adjective invariabile {başca, caragea, coşcogea, gigea, pembe, sadea, sârma/f, şucada), respectiv substantive cu terminaţii bizare, în -/' (de obicei accentuat) ori în vocalele accentuate -u, -e sau -/ {argi-odasi, bacăculu, baitagiiar-chehaiasi, bina-emini, calemie, capiculi, capigilar-chehaiasî, ceauş/ar-emini, davetname, efendi, ienicer-agasî, megidie, menduhie, omade, ordu-cadisi, paşa-capusi, serdengeşti, vezir-agasî)) aceste substantive nu pot primi articolul hotărât, fiind defective de plural - cu excepţia unor adaptări ocazionale stângace, prin asimilare forţată la tipuri flexionare existente {megidieie, serdengheştii) - şi având adesea paradigme caracteristice genului personal (acuzativ: pre efendi, pe vezir-agasr, genitiv-dativ: (a) lui efendi, (ai) lui ienicer-agasî). b) O nereuşită din punctul de vedere al adaptării o constituie şi variantele agă şi paşă ale lui agă, respectiv paşă, precum şi varianta -başă a elementului de compunere -baş sau -başă. Variantele paşa (atestat şi în antroponime compuse: Giafer-paşa, Sinan-paşa), aga (care apare şi în cuvinte compuse: beş/i-aga, ienicer-aga) şi cuvintele compuse formate cu -başă {bimbaşa, capigi-başa, casap-başa, nargheiegi-başa, nişangi-başa; tablabaşa etc.) au paradigmă specifică pentru genul personal, fiind, din această cauză, considerate în lexicografia românească fie neutre, fie masculine, fie feminine9. 9 Vezi Alf Lombard, Constantin Gâdei, Dictionnaire morphologique de la tangue roumaine, Lund -Bucureşti, [1981], p. II 30, nota 1. 96 ( Ele reflectă stadiul primar al preluării termenilor, prin intermediul unor bilingvi care nu s-au preocupat de adaptarea acestora. Această adaptare s-a petrecut însă la alţi autori, sub presiunea genului natural, în formele agă, paşăşi -başă, asimilate la un tip flexionar de substantive masculine slab reprezentat {popă, tată, vlădică), iar tc. baş/ a fost adaptat şi în forma -baş, încadrată într-un tip larg răspândit de flexiune masculină. Au existat, în acest sens, şi tentative de adaptare la această flexiune a lui paşă (în forma paş), precum şi a pluralului paşa le (în forma paşa/i). c) Transferarea în limba română a unor forme de plural turcesc şi folosirea acestora în contexte care implică într-adevăr pluralul termenului dovedesc cu claritate faptul că împrumutul a fost efectuat de către bilingvi (conştienţi de rolul sufixului tc. -Iar/-lef), chiar dacă formelor respective li s-a ataşat şi desinenţa românească de plural: agalari, iuruderi, paşalariş\ top-condac/ari nu apar niciodată la singular (de exemplu *un agalar sau *paşalarul). Termenul oglulari „fii (ai cuiva)" reflectă conştientizarea evidentă a rolului sufixului -larşi a modului de formare a posesivului în limba turcă (oglu, de la ogul), dar şi lacune în cunoaşterea acestei limbi (forma corectă de posesiv la plural este ogullari); autorul acestui împrumut personal „hibrid" a combinat, evident, cele două forme turceşti. Preluarea adjectivului caragea „negru" şi în forma de plural turcesc, caragealar, fără a i se adăuga desinenţa românească de plural (brăuri carageaiar cusute, la N. Filimon, v. ŞIO II 88), probează conştiinţa deplină a autorului în privinţa rolului sufixului -Iar de a forma pluralul, dar şi ignoranţa sa în domeniul limbii turce, în care adjectivele nu fac acordul în număr cu substantivul pe care îl determină şi nu iau forma de plural decât dacă sunt substantivate. d) Preluarea unor sufixe lexicale de sorginte turcească, folosite pentru formarea a noi cuvinte prin alipirea lor la termeni de diferite origini, se datoreşte, desigur, detaşării pe teren românesc a elementelor formative respective din numeroasele derivate turceşti împrumutate. Există însă şi cazuri în care derivarea în română respectă regulile fonetice ale limbii turce, prin folosirea unor variante de sufixe care se supun armoniei consonantice. Aceste reguli nu puteau fi aplicate decât de români bilingvi care le cunoşteau foarte bine. Astfel, pentru formarea cu sufixul -giu a noi cuvinte în limba română se folosesc, în general, variantele -giu, -agiu ori -angiu, dar există exemple precum contracciu „persoană care încheie un contract de concesiune", otcupciu „persoană care ia în arendă un otcup, arendaş" sau tabacciu „persoană care fumează sau care aspiră tabac", în care, la fel ca în turcă, după o consoană surdă apare varianta -ciu a sufixului. Este evident că cei care au format aceste derivate cunoşteau regulile armoniei consonantice din limba turcă; chiar dacă se bazau exclusiv pe cele câteva cuvinte împrumutate formate cu această variantă a sufixului, cum sunt ciubucciu şi zapciu, ei ştiau motivul pentru care acestea au sufixul -ciu, în timp ce marea majoritate a derivatelor preluate din turcă sunt formate cu varianta -giu. 97 e) Tc. baş, folosit în îmbinări atributive în poziţie iniţială sau finală (în aceasta din urmă în forma -başi), a fost preluat în română odată cu numeroase împrumuturi compuse de tipul baş-aga, baş-caimacam, başcazâc „ţăruşul fixat la capătul aripii unei vârşe", baş-ceauş, baş-ga/ion „navă de luptă de mari dimensiuni", baş-muhasebea „birou'pentru evidenţa şi controlul conturilor statului", baş-tergiman, bimbaşă, buluc-"başă, ciribaş, delibaşă, nalbant-baş, odabaş etc. Cu excepţia lui başcazâc (care ţrebuie exclus din discuţia de faţă, deoarece este un împrumut dialectal atestat din Dobrogea abia în 1979), a lui baş-galion şi a lui baş-muhasebea (în care sensul lui baş nu este foarte pregnant), toate celelalte împrumuturi desemnau titluri, ranguri şi funcţii civile sau militare, în care baş are sensul de „şef, căpetenie, comandant; prim, principal, cel dintâi, de frunte, cel mai de seamă". Acest model10 a permis formarea pe terenul limbii române a unor compuse cum sunt baş-cărăuş, baş-ciocoi, baş-general, baş-hingher, baş-neguţitor, baş-răzeş, baş-ţarigrădean, baş-vânător, boier-başa, care, într-un fel sau altul, pot fi asimilate unor titluri sau ranguri sociale (în care baş are sensurile reieşite din compusele împrumutate). înlocuirea lui baş- cu vel- (vel-ceauş, cf. baş-ceauş) nu implică neapărat cunoaşterea limbii turce, autorii acestei substituiri fiind conştienţi numai de rolul şi înţelesul elementului de compunere românesc baş-. Dimpotrivă, numai bilingvismul unor vorbitori care au înţeles întregul semantism al turcescului baş a putut permite compunerea în limba romană a unor termeni ca baş-bătăuş, baş-bătrân, baş-calic■ başneghiob, baş-rachiuf cocoş-baş „epitet al cocoşului care, în zori, cântă primul" şi contăş-baş„contăş de gală", termeni care nu ar fi putut fi alcătuiţi decât de cunoscători ai limbii turce, conştienţi de faptul că elementul de compunere tc. baş formează şi alte categorii de compuse, fără nicio legătură cu ordinea politico-socială, având şi sensurile „cel mai bun, cel mai..., extra-, ultra-, arhi-, siiper-", care nu reies din compusele împrumutate. f) Preluarea unor sintagme, îndeosebi a unor îmbinări atributive turceşti, având, de regulă, topică neromânească (cu elementul determinat în poziţie secundară), nu reflectă în mod necesar cunoaşterea limbii turce, cu atât mai mult cu cât ele au fost percepute ca termeni compuşi: cara-pelit, cifte-tatar, divan-ceauş, divan-efendi, emen-cafe, hadăm-saip, ogeac-tătar, sarai-divan, sictir-ciurba, solcol etc. în unele cazuri se poate doar presupune că mijlocitorul împrumuturilor a cunoscut sensul termenilor (de exemplu, cel care a preluat termenii buiuc-imbrohor şi chiuciuc-imbrohor va fi ştiut că tc. buyuk înseamnă „mare", iar kuguk, „mic"). Conştientizarea sensurilor etimologice este însă evidentă în sintagmele preluate cu topică inversată, adaptată celei fireşti în română (v. III.5.2.2), cum sunt cafea emen „cafea din Yemen, moca" (< tc. Yemen kahvesr, cf. rom. emen-cafâ) sau iacutgoc„safir" (< tc. gokyakut). ^10 Pentru compusele cu baş în poziţie iniţială exista şi un model preluat din vechea slavă, cu vel-formând titluri sau ranguri boiereşti {vel-logofăt, vel-serdaretc.). 98 g) Articularea cu articol hotărât a primului element al unui cuvânt compus cum este capudan-paşa, în forma capudanul-paşa, trădează, fără îndoială, faptul că persoana care a folosit această formă gramaticală cunoaştea limba turcă sau cel puţin semnificaţia cuvintelor turceşti care fac parte din această îmbinare. h) Nu pot fi categorisite în rândul împrumuturilor datorate bilingvismului o serie de cuvinte ale căror etimoane sunt forme gramaticale sau locuţiuni şi expresii turceşti, dacă semnificaţia sau valoarea lor lexico-gramaticaiă este alta decât cea etimologică, oglindind tocmai aportul unor receptori care nu cunoşteau limba turcă (boştur, dibioc, doldora, ghiotura, ghiudunea, urdu-belea etc.). Celor care constituie transpuneri semantice fidele în română le putem însă presupune un mijlocitor bilingv, chiar dacă au suferit unele modificări fonetice: ghiojghiorea „făţiş, public, văzând cu ochii" < tc. gdzgdre „idem", hairusum „să-ţi fie de bine, să fie cu noroc, bravo" < tc. hay/r o/sun „idem". i) Preluarea unor forme verbale flexionare cu aceeaşi semnificaţie ca în turcă este o mărturie a cunoaşterii limbii turce de către cei care au transpus cuvintele în română. Este vorba îndeosebi de o serie de imperative turceşti care, fără să fi păstrat valoarea verbală, au fost preluate ca interjecţii: bacaiâm, caci, ches, dur, sâc, sictir sunt exemple de al căror sens etimologic erau, desigur, conştienţi cei care le-au împrumutat. Pe de altă parte, numai un bilingv putea şti că tc. sikildi, preluat în română în forma a se sâcâ/disi „a se plictisi", este trecutul determinat al verbului sikilmak „idem", formă intranzitivă a verbului s/kmak „a îmboldi, a îndemna; a obliga, a forţa"; conştiinţa acestui paralelism a dus la crearea pentru verbul românesc a unei noi diateze, tranzitive {a sâcâldisi), şi a unor noi sensuri, identice cu cele ale tc. sikmak. Dimpotrivă, în cazul altor împrumuturi de acest fel (a cacerdisi vt., a iurudisi vi., a tepeledisi vt. etc.), menţinerea diatezei pe care o avea etimonul nu implică obligatoriu un mediu bilingv. j) Calcurile semantice după modele turceşti (v. III.6.3) presupun, fără îndoială, cunoaşterea limbii donatoare sau cel puţin a sensurilor multiple pe care le au unele etimoane: ieu „unitate monetară românească" şi a şedea „a locui" nu ar fi fost posibile în română fără existenţa cel puţin a unui bilingv care să fi ştiut că tc. arsian semnifică nu numai „Panthera leo", ci şi „o monedă otomană", iar tc. oturmakînseamnă, pe lângă „a sta jos", şi „a locui". Un astfel de mijlocitor cunoscător a preluat din turcă şi sensul „a ţinti, a ochi" pentru verbul a chiorî, după tc. korlemek, care înseamnă atât „a orbi", cât şi „a ţinti". Buni cunoscători ai limbii turce au trebuit să fie şi cei care i-au adăugat termenului birlic şi unele sensuri („sublocotenent; nota 1; speteaza verticală a zmeului; ultima piesă care acoperă arzătorul") pe care etimonul tc. bir/ik nu le are, dar care există, latent, în semantismul bazei acestuia, tc. bir „unu!'. k) Unele calcuri de structură (v. III.5.2.4) dovedesc, de asemenea, că etimoanele au fost analizate şi transpuse în română datorită bilingvismului. Pe de o parte, calcurile lexicale (patruzeci-de-picioare „cârcăiac", după tc. kirkayak, k/rk „patruzeci", ayak 99 „picior") şi frazeologice totale (a-şi lepăda potcoavele „a muri", după tc. nallar atmak, "nallar „potcoave", atmak „a arunca, a lepăda") implică neapărat aportul unui bilingv, deoarece transpunerea presupune cunoaşterea perfectă a semantismului modelului. Pe de altă parte, nici calcurile parţiale nu puteau fi realizate decât în condiţiile în care vorbitorul cunoştea semnificaţia cel puţin a elementelor turceşti pe care le-a tradus în română: gigher-alb „plămân", după tc. akciger (ak „alb"); pătlăgea roşie, după tc. kirmizi pathcan {kirmizi „roşu"); a mânca boc „a minţi", după tc. bok yemek {yemek „a mânca"); a face tes/im „a preda, a înmâna", după tc. tesiim etmek „idem" {etmek „a face"); haram a venit, haram s-a dus, după tc. haram geldi, haram gitti {geidi„a venit", gitti „s-a dus") etc. 2.4. Cuvinte împrumutate în mod repetat Numeroşi termeni de origine turcă au fost preluaţi de mai multe ori, adesea cu sensuri diferite, în momente istorice ori în arii lingvistice distincte. Bazându-ne pe constatarea că orice termen este o asociere a unui complex sonor cu un sens specific unui anumit domeniu de activitate (v. DEX, s.v. termen şi cuvânt), precum şi pe aceea că, în general, un cuvânt nu se împrumută cu toate sensurile pe care-te are în limba donatoare, ci numai cu unul dintre acestea (v. Sala 233), putem admite ideea că împrumuturile polisemantice au intrat în limba română de mai multe ori, fiind preluate, succesiv, cu câte unul dintre sensurile etimologice pe care le posedă. Excepţiile nu le pot constitui decât unele cazuri particulare, în care boierii şi cărturarii bilingvi cunoşteau înţelesurile multiple ale unor etimoane, pe care le-au preluat şi le-au utilizat concomitent cu mai multe accepţiuni; de exemplu, alai este folosit de către D. Cantemir atât cu sensul „regiment, unitate militară", cât şi cu cel de „formaţie militară, dispozitiv (de luptă sau de marş)", iar de către N. Costin cu semnificaţiile „regiment", „paradă (militară)" şi „cortegiu, procesiune, suită". Preluarea repetată, cu înţelesuri diferite a unor termeni reiese din primele atestări ale fiecăruia dintre sensurile etimologice ale acestora. Printre cazurile numeroase de acest fel se află următoarele: bairac „steag" - 1730, „companie" - 1788; calabalâc „bagaje" - 1704, „încurcătură" - 1721, „gloată" - sec. XVIII/2; cealău „tufiş" - 1715, „un soi de fasole" - sec. XX/2; farfurie „porţelan" - sec. XVIII/l, „obiect de veselă din porţelan" - 1779; maidan „teren deschis, fără clădiri, într-o localitate" - 1643, „răstimp, răgaz" - sec. XVIII/l, „şes, tăpşan" - 1870; sabur„suc de aloe" - 1792, „aloe" - 1829, „răbdare, tenacitate" - 1895; zor „silnicie, violenţă" - 1637, „necesitate, nevoie, stringenţă" - sec. XIX/l. Alteori, cuvântul a fost preluat succesiv în forme diferite, reproducând variante distincte ale etimonului: alcoran în sec. XVIII/2, iar variantele coran şi curan în sec. 100 XVIII/l (< tc. kuran, înv. koran, al-koran); amanet în sec. XVIII/l, emanet în sec. XIX/l, iar varianta amanat mult mai devreme, având prima atestare din 1594 (< tc. emanet, înv. şi pop. amanet, amanat); că/ş este atestat în această formă şi cu varianta căiuş din sec. XX/l (ca termen regional dobrogean, respectiv moldovean), dar a fost împrumutat în varianta caiuş încă din sec. XVIII/l, iar în Dobrogea şi în forma caiş, atestată din sec. XIX/2 (< tc. kay/ş, înv. şi dial. kayus). De altfel, reîmprumutarea la alte niveluri stilistice ori în alte variante teritoriale decât cele iniţiale este posibilă în cazul multor termeni, chiar dacă, eventual, aceştia nu şi-au pierdut nici statutul cu care au fost preluaţi la început. Desigur că, în unele situaţii de acest fel, nu putem fi siguri că termenii respectivi nu au „alunecat" dintr-o variantă stilistică sau teritorială în alta. De pildă, bagcea este utilizat într-o cronică din sec. XVIII/l, apoi abia în literatura populară înregistrată în secolele XIX/2-XX, cu acelaşi sens şi în aceeaşi formă, ceea ce s-ar putea datora perpetuării împrumutului iniţial, nu preluării sale succesive. Atestările discontinue nu constituie decât în rare cazuri dovada elocventă a reîmprumutării cuvântului, dacă nu sunt dublate de alte indicii, de ordin formal ori semantic, inclusiv în situaţii de tranzitare dintr-o variantă a limbii române în alta. Astfel de exemple, în care nu ne putem pronunţa asupra motivului pentru care cuvântul are atestări disparate, sunt următoarele: bair- utilizat în 1715, apoi, regional, în sec. XX/l; bilezic-\n 1594, apoi la sfârşitul sec. XVIII; brăcaci- în 1661, apoi în sec. XIX/2; canara-\n 1715, apoi în sec. XIX/2; ceacşiri a fost folosit în documente din sec. XVI/2, dispărând din texte timp de două secole şi reapărând, regional, în sec. XIX; telemea are o atestare din anul 1524, apoi începe să fie utilizat frecvent abia în prima parte a secolului al XlX-lea, însă în cazul unui astfel de termen - specific ocupaţiei de bază a românilor timp de multe veacuri, folosit în viaţa de zi cu zi a acestora şi răspândit în toate variantele teritoriale ale limbii române - este de presupus că el a fost transmis din generaţie în generaţie, dar, din întâmplare, nu a fost înregistrat în scris în decurs de mai multe secole. Există, în schimb, câteva împrumuturi care, având atestări cu totul disparate, la mare interval de timp, poartă şi unele indicii - folosirea lor în forme sau cu semnificaţii diferite, eventual la alt nivel stilistic, ori semantismul lor, nespecific vieţii cotidiene -care sugerează reîmprumutarea cuvântului după o perioadă de dispariţie din limba română. Astfel, ceatma are atestări din sec. XVI şi apoi, după trei secole de absenţă, abia din sec. XX, cu un alt sens decât cel iniţial; adverbul chez are prima atestare într-un text literar din anul 1645, apoi în literatura populară consemnată în sec. XIX/2; cimbir a fost utilizat în forma cembenn sec. XVI, iar în alte variante (cimber, ciumbir, ciumber, cimbir, gimbiretc.) abia în secolele XIX/2-XX, în surse populare şi regionale, ca urmare a împrumutării sale succesive; atestate mai întâi din 1508, respectiv 1500, hamalâc şi pazar reapar abia în secolul XIX; pazvant2 era folosit spre sfârşitul veacului al XVI-lea cu sensul „piedică la picioarele calului", apoi a dispărut, fiind reîmprumutat în Dobrogea şi 101 atestat la începutul secolului XX cu sensul „brăţară"; z//7#/nnsemna, în 1594, când este atestat prima oară, „lănţişor folosit ca podoabă", apoi reapare, cu sensul „lanţuri, cătuşe" şi în forma singir, abia în sec. XIX. Există mai mulţi termeni cu o singură atestare veche, care ar fi rămas hapax legomena dacă nu ar fi fost reîmprumutaţi ulterior, de regulă pe plan dialectal. Dintr-o altă categorie fac parte, desigur, împrumuturile care au dispărut pentru o perioadă de timp, fiind reluate de către specialiştii care au studiat textele vechi şi au refolosit cuvintele respective ca termeni istorici, arhaici, referitori la trecut (accea, de exemplu). Dovezile de reîmprumutare pe care le reprezintă variantele sau sensurile etimologice diferite, împreună cu discontinuitatea şi disparitatea atestărilor, sunt dublate, în unele cazuri, de diferenţieri teritoriale concludente. Un cuvânt cum este azap „soldat din vechea miliţie otomană", atestat din secolele XV şi XVI, iar apoi ca termen istoric din secolele XIX-XX, nu putea ajunge în niciun fel să fie folosit, la începutul secolului XX, ca termen regional în Transilvania, în forma hăzap şi cu sensul „mâncăcios, gurmand", decât dacă a fost reîmprumutat independent în această arie dialectală, cu un sens figurat depreciativ, pe timpul ocupaţiei sau al campaniilor otomane din provincia menţionată. în mod similar va fi ajuns şi agă „titlu dat unor comandanţi militari (turci sau români)" să însemne, în vestul Transilvaniei, „om nepoliticos, grosolan", într-o atestare regională din a doua jumătate a secolului al XlX-lea; nici în acest caz nu poate fi găsită o filiaţie între sensurile cu care termenul este sau a fost cunoscut la est şi sud de Carpaţi şi semnificaţia dialectală menţionată. Cuvântul cartai „vultur, acvilă, hoitar" are atestări discontinui, la mare interval de timp şi în variante diferite, din două arii dialectale disparate: mai întâi din zona de sud-vest sau vest a teritoriului românesc, în Anonymus Caransebesiensis (sec. XVII/2), în forma cărtală, apoi abia peste două secole, în surse regionale dobrogene, începând din a doua jumătate a secolului XIX şi până astăzi, în formele cartai şi carta/ă. Este evident că termenul a fost împrumutat succesiv, în momente istorice distincte şi independent în cele două zone geografice. 2.5. De Ia cuvântul străin la cel integrat în lexicul românesc Să trecem în revistă, pe scurt, etapele procesului de preluare a cuvintelor turceşti în limba română. Desigur că nu toţi termenii împrumutaţi au parcurs toate aceste etape, iar apariţia unui cuvânt turcesc în limba română nu înseamnă nici pe departe că acesta va deveni împrumut românesc. a) Intr-o primă etapă, elementul străin este folosit ocazional, ca „citat lexical", şi este, de regulă, glosat (tradus sau explicat), iar din context rezultă clar că intenţia autorului care include cuvântul în textul său nu este de a „propune" un nou termen ca 102 denumire în limba română a unei realităţi, ci, dimpotrivă, de a indica sau a sugera originea străină a cuvântului şi/sau a personajului care pronunţă termenul sau expresia. Autorul textului utilizează diverse modalităţi contextuale pentru a sublinia că ne aflăm în faţa unor cuvinte turceşti reproduse ca atare (v. 1.1.4.), pe care nici el, nici noi nu le putem considera împrumuturi ori măcar „cuvinte străine" folosite în limba română. b) Unele astfel de „citate lexicale" au depăşit acest stadiu şi au devenit „cuvinte străine"de ia periferia lexicului românesc, utilizate adesea pentru a reda culoarea locală sau istorică. Numeroşi termeni străini au intrat însă, desigur, direct în această categorie, fără să fi fost reproduşi mai întâi ca unităţi lexicale turceşti. Este vorba, de fapt, despre prima etapă a procesului de împrumut, în care cuvintele străine sunt folosite ca elemente acceptate în vocabularul românesc pentru a denumi realităţi legate, de obicei, de cultura şi civilizaţia unui alt popor, în speţă ale celui turc. Aceste cuvinte nu mai necesită să fie glosate, deoarece, în unele cazuri, scopul urmărit de autor este să zugrăvească atmosfera specific orientală ori conjunctura politico-socială contemporană, iar contextul în care sunt folosiţi termenii este relevant în privinţa cel puţin a sferei semantice de care aparţin aceştia, dacă nu şi a sensului lor exact. Alteori, explicarea cuvântului străin este superfluă întrucât acesta este inteligibil pentru „publicul" pe care îl constituie mediul boieresc restrâns, în general bilingv, căruia i se adresează autorul. Printre termenii turceşti transpuşi în română se află numeroase unităţi lexicale categorisite drept împrumuturi personald1, preluate de către scriitorii care au urmărit să redea atmosfera orientală (Bolintineanu, Ghica, Ralet etc.) ori de către cronicari şi autorii sau copiştii documentelor de cancelarie. Aceştia au încercat să introducă în limba română cuvinte noi, denumind fie realităţi ale civilizaţiei materiale şi spirituale a turcilor sau ale sistemului organizatoric al Imperiului Otoman (nume de structuri, funcţii şi titluri civile sau militare, politico-administrative, religioase şi juridice, de monede etc.), fie noţiuni lipsite de conotaţii etnico-politice, pentru care nu exista echivalent în lexicul românesc ori pentru care termenul turcesc li s-a părut mai potrivit sau mai „interesant", mai expresiv tocmai prin noutatea acestuia. Marea majoritate a împrumuturilor personale au fost abandonate spontan. Unele au dobândit însă o oarecare răspândire provizorie în mediul aristocratic, trecând în categoria împrumuturilor reale cu statut de „cuvânt străin" dar ieşind din uz la scurt timp după ce au fost folosite ori cel târziu odată cu încetarea influenţei turceşti. Altele, mult mai puţine, au cunoscut o răspândire mai largă şi s-au menţinut până în zilele noastre, însă nu au devenit elemente pe deplin integrate în lexicul românesc, deoarece 11 „împrumut personal" este o denumire convenţională pentru un „cuvânt străin" utilizat ocazional de către un singur autor; el nu poate fi socotit împrumut propriu-zis, real, integrat şi acceptat de către vorbitorii limbii române; totuşi, nu i se poate nega calitatea de element lexical folosit de către autorul respectiv drept cuvânt românesc, recomandat spre acceptare; de altfel, termenul „împrumut" se aplică şi „cuvintelor străine" folosite în română de mai mulţi autori. 103 desemnau realităţi străine, care nu au fost adoptate de români, astfel încât le-a lipsit însăşi condiţia de bază pentru autohtonizare {geamie, ghiaur, harem, iatagan, ienicer, irmiiic, narghilea, paşaiâc, paşă, spahiu, sultan etc.). Autorii şi vorbitorii care utilizează şi astăzi astfel de cuvinte în texte şi contexte româneşti, ca termeni literari sau istorici ai limbii române, sunt conştienţi că au de-a face cu elemente străine care, prin conţinutul lor semantic, fac referire la realităţi legate de turci sau de fostul Imperiu Otoman., c) La punctul de interferenţă dintre categoria „cuvintelor străine"şi aceea a împrumuturilor propriu-zise s-au aflat, la un moment dat, numeroşi termeni turceşti, dintre care unii au fost ulterior pe deplin integraţi în conştiinţa lingvistică a românilor. Acest moment este surprins fidel în cazul unor cuvinte ale căror prime atestări sunt însoţite de explicaţii („au făcut şi o cişmea, adică fântână, în zidul bisericii" - N. Costin; „oştile în tocmeală, cum zic la turci alai" - M. Costin; „să-l fi pârât la Poartă la Ţarigrad cadâna, muierea acelui turc" - N. Costin; „cheresteaua, adică lemnele cele lucrate ce merg la ţara turcească" - tarif din 1792). în majoritatea cazurilor însă, primele atestări nu implică asemenea glosări sau sugerează doar faptul că noul termen nu se referă deocamdată decât la străini, nu şi la români („au venit un arap, musafiri împăratului" - cronică din 1715; „toţi musafirii tură ce se aflau în Iaşi" - E. Kogălniceanu). Cuvintele străine se află acum într-o etapă decisivă, în care pot fi abandonate, pot fi menţinute ca elemente referitoare numai la realităţile străine, fără a deveni termeni autohtoni, sau, dimpotrivă, pot fi autohtonizate şi integrate în limba receptoare, devenind împrumuturi propriu-zise. Această integrare se poate petrece fie cu păstrarea sensului etimologic, dacă acesta este compatibil cu realitatea românească, fie prin achiziţionarea unor semnificaţii noi, dacă aceea originară nu este adaptabilă. Exemple ca baclava, chebap, imam-baialdi ori saraiiie sunt, credem, elocvente pentru a ilustra termenii care au fost menţinuţi în româna actuală, dar nu au devenit niciodată autohtoni, desemnând în continuare numai mâncăruri preparate după reţeta bucătăriei turceşti - deşi fac parte dintr-o sferă semantică predispusă la extinderea sensului asupra unor realităţi româneşti ori la adoptarea realităţilor înseşi, împreună cu termenii care le denumeau -, spre deosebire de alţii, autohtonizaţi cu semnificaţii adaptate : chiftea, ciorbă, ghiveci, sarmale etc. denumesc mâncăruri preparate după reţete oarecum diferite de cele turceşti. d) Chiar şi unii termeni referitori exclusiv la turci au depăşit această limită, trecând în categoria împrumuturilor provizorii propriu-zise. în general, acestea au dobândit în limba română sensuri noi şi au dezvoltat chiar şi derivate sau compuse {agă, bairac, divan, isnaf, saigiu, serdar etc.). Este o etapă superioară, în care termenul, achiziţionând noi semnificaţii, nu se mai referă strict la turci, ci denumeşte realităţi româneşti dintr-o anumită perioadă istorică. Aflate astăzi la periferia vocabularului, ca termeni arhaici, ieşiţi din uz odată cu dispariţia realităţilor denumite, aceste cuvinte au avut, la un moment dat, statut de împrumut integrat în lexicul românesc al acelor vremuri. 104 e) Cuvintele străine dintr-o limbă pot deveni cu adevărat autohtone, deţinând de la bun început şansa de a se perpetua în limba receptoare ca împrumuturi propriu-zise, numai dacă sunt semne ale unor realităţi constante, care nu se schimbă sau nu pier cu uşurinţă atunci când condiţiile politico-administrative se modifică radical. Altfel, ele nu pot supravieţui în limba receptoare decât dacă îşi modifică într-un ^fel sau altul conţinutul semantic, înaintea dispariţiei realităţilor vremelnice denumite. în vocabularul limbii române actuale se găsesc, într-adevăr, numeroşi termeni de origine turcă de acest fel. Unii păstrează totuşi vagi trăsături care le evocă această origine şi care îi plasează într-o categorie aparte, intermediară, aceea a împrumuturilor propriu-zise integrate în limba română, dar având o rezonanţă specific turcească, de a căror provenienţă vorbitorii sunt conştienţi, deşi sensurile cu care sunt folosite astăzi nu fac referire expresă la turci sau la Imperiul Otoman, ci sunt adaptate la realitatea românească. Uneori, înţelesul etimologic care avea legătură cu turcii a ieşit din uz, iar termenii au dobândit semnificaţii noi, cu care sunt utilizaţi mai ales dialectal sau în limbajul popular. Alteori, semnificaţia originară nu a avut nevoie să fie modificată, deoarece nu făcea trimitere la nicio apartenenţă ori caracteristică etnică sau locală; totuşi, învelişul sonor specific ori unele conotaţii păstrate în memoria colectivă sugerează sau evocă originea turcească a termenilor. Astfel de împrumuturi cu rezonanţă turcească din lexicul actual românesc sunt, de exemplu, beşleagă „om bătrân şi ramolit", al cărui înţeles originar, „căpitan de beşlii", nu mai este conştientizat, şi zapciu, ale cărui sensuri iniţiale s-au pierdut, fiind utilizat în prezent, dialectal, doar cu semnificaţia „administrator de drumuri publice". Vorbitorii care folosesc cuvintele bacşiş, bairam, ciubuc sau manea ştiu că acestea se refereau cândva la realităţi legate într-un fel sau altul de turci, chiar dacă înţelesul lor modern este altul, iar cei în limbajul cărora se mai întâlnesc termeni cum sunt babalâc, bocciu, calabalâc sau giuvaergiu recunosc, desigur, sufixele de origine turcă -lâc şi -giu ori, cel puţin, percep rezonanţa specific turcească pe care o posedă asemenea cuvinte. Nu sensurile denotative actuale, ci numai sonoritatea sau, eventual, conotaţiiie reziduale sunt cele care evocă şi astăzi în conştiinţa vorbitorilor provenienţa „probabil" turcească a unor termeni ca başbuzuc, bre, buiucbaşă ~ bulibaşă, geamparaie, ghiol, giubea, giumbuşluc, hangiu, iatac, matrapazlâc ori surghiun. f) Ultima etapă a procesului de împrumut este reprezentată de cuvintele pe deplin autohtonizate în lexicul românesc actual, de a căror provenienţă vorbitorii nu mai sunt conştienţi. Gradul de profunzime şi durabilitate a integrării este direct proporţional cu extinderea teritorială şi stilistică a termenilor respectivi. în timp ce împrumuturile păstrate numai la nivel dialectal {baiergic, haraba, măraz, panair, parcea, saplâc, şaică, tapă, urgan, zeff) ori în limbajul popular familiar {halal, leafă, nuri, palavră), vulgar {sictir) sau argotic {coinac, gealat, ogeac), precum şi termenii strict profesionali cu răspândire limitată (baba, păiămar, sapan, târpan etc.) riscă să dispară cu timpul, termenii literari folosiţi în limbajul standard, mai ales cei fără concurenţă sinonimică, au 105 tendinţa să se perpetueze ca elemente constante ale vocabularului de bază al limbii române (balama,, basma, belea, bidinea, bondoc, burghiu, bursuc, cafea, caimac, caldarâm, canat, capac, caraghios, caşcaval, catâr, caval, cazan, cântar, cercevea, chef, chei, chenar, cherestea, chibrit, chiftea, chior, chioşc, cioban, ciorap, cişmea, dovleac, dulap, dulgher, duşman, farfurie, Fildeş, fitil, geam, geantă, hal, hambar, haz, iaurt, lalea, lighean, liliac, mahmur, maidan, menghină, moloz, murdar, musaca, nai, năut, papuc, peltic, perciune, perdea, puşti, rachiu, raft, rindea, salcâm, sarma, sidef, soi, şiret, tacâm, talaz, tarabă, tarla, tavan, tavă, teanc, tejghea, tinichea, tuci, tutun, viran, zambilă, zar, zarzavat, zoretc.). Aşa cum spuneam, împrumuturile nu trec în mod obligatoriu prin toate etapele menţionate. Unele încep prin a fi preluate în calitate de „cuvinte străine" şi trec direct în categoria împrumuturilor pe deplin integrate şi autohtonizate. Altele se opresc la stadiul de „cuvânt străin" şi dispar sau, dimpotrivă, se perpetuează ca atare, în calitate de termeni referitori la realităţi specifice poporului din a cărui limbă au fost preluate, ori, schimbându-şi sensul, trec la stadiul de împrumut provizoriu, după care devin arhaice. Am citat mai sus şi unele unităţi lexicale rămase la interferenţa dintre cuvântul străin şi împrumutul propriu-zis. Există, desigur, şi cazuri în care nu se poate decide categoria din care face parte un termen sau altul, dar, în general, concluzia este accesibilă dacă folosim un complex de criterii cum sunt: caracterul surselor care atestă cuvântul, vechimea şi frecvenţa atestărilor, răspândirea stilistică şi teritorială, viabilitatea şi productivitatea termenului, evoluţia semantică şi adaptarea acestuia la sistemul fonetic şi morfologic al limbii române. 3. STRATIFICAREA TEMPORÂL PERIODIZAREA INFLUENŢEI TURCEŞTI Stratificarea temporală a împrumuturilor din limba turcă poate fi şi trebuie abordată din trei puncte de vedere: pe de o parte, „momentul" în care termenii au fost preluaţi, adică cronologia împrumuturilor, scoate în evidenţă intensitatea influenţei lingvistice turceşti într-o anumită perioadă istorică; pe de altă parte, perpetuarea sau nu a unora dintre împrumuturi dintr-un secol în altul, până în zilele noastre, exprimă viabilitatea acestora, care nu a depins de gradul în care limba turcă îşi mai exercita sau nu influenţa în etapa respectivă; în al treilea rând, existenţa sincronică a unui lot mai mare sau mai mic de împrumuturi în limba română pune în lumină inventarul lexical de origine turcă utilizat într-o etapă sau aita a istoriei limbii române, a cărui mărime este numai parţial dependentă de intensitatea cu care această influenţă mai acţiona sau nu la un moment dat. 106 a) Cronologia Majoritatea împrumuturilor româneşti din limba turcă au fost preluate în decursul celor aproape cinci secole în care ţările române s-au aflat sub suzeranitatea şi dominaţia Imperiului Otoman. Un număr redus de împrumuturi se datorează influenţei turceşti exercitate pe plan strict regional (mai ales în Dobrogea, dar şi în alte arii periferice, de exemplu în Basarabia sau în sudul Banatului) şi după mijlocul secolului al XlX-lea şi îndeosebi după desfiinţarea stării de vasalitate a ţărilor române faţă de Poartă. întrucât contactul dintre limbi este strâns legat de circumstanţele istorice în care se stabilesc relaţiile dintre vorbitorii limbilor respective, influenţa turcă asupra limbii române trebuie periodizată în funcţie de etapele istorice ale contactelor dintre cele două popoare (v. 1.3). Analiza influenţei turceşti asupra limbii române din punctul de vedere al cronologiei împrumuturilor se bazează, desigur, pe primele atestări ale cuvintelor, însă are în vedere şi faptul că unele împrumuturi poartă „indicii" ale preluării lor mai devreme decât data sau perioada în care apar pentru prima oară în texte. Un cuvânt atestat pentru prima oară, spre exemplu, într-un dicţionar de la începutul secolului al XlX-lea trebuie să fi fost împrumutat şi cunoscut în perioada anterioară, adică cel puţin în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind, de regulă, reţinut şi înregistrat de către autorul dicţionarului din limba vorbită. De asemenea, numeroase cuvinte care au prima atestare din secolul XIX/2 sau chiar din secolul XX, folosite ca termeni literari sau populari ori în alte variante dialectale decât cele influenţate şi astăzi de limba turcă, au fost preluate, fără îndoială, mai devreme, până la încheierea influenţei turceşti asupra ansamblului limbii române. Şi unele împrumuturi atestate mai întâi în derivate româneşti sau ca nume de persoane şi de locuri pot fi datate dintr-o perioadă anterioară atestării respective. b) Viabilitatea Soarta cuvintelor împrumutate din turcă în diferite perioade istorice a fost decisă în cea mai mare măsură de semantismul pe care îl aveau ele, de impulsul care a determinat împrumutarea lor şi de calea (oficială sau populară) pe care au fost preluate. Unii termeni au avut o viaţă scurtă în limba română, alţii au dispărut în secolele XIX-XX, odată cu modernizarea limbii, dar mulţi s-au perpetuat până astăzi şi au şanse de a rămâne pentru mult timp elemente constante ale lexicului nostru. în secţiunile consacrate viabilităţii urmărim să determinăm, aşadar, destinul împrumuturilor din turcă atestate mai întâi în perioada respectivă, durabilitatea lor, „momentul" în care cele dispărute şi-au încheiat existenţa în lexicul românesc, precum şi lotul de împrumuturi care au supravieţuit până astăzi la diferite niveluri ale limbii. c) Sincronia Stratificarea temporală a influenţei lingvistice turceşti trebuie analizată nu numai din punctul de vedere al unităţilor lexicale preluate într-o etapă sau alta a acestei 107 influenţe, ci şi sub aspectul situaţiei termenilor de origine turcă în fiecare dintre etapele istorice ulterioare preluării lor, adică al utilizării lor simultane în diferite perioade. Această privire sincronică ţine seama, desigur, de faptul că unele dintre împrumuturile anterioare au fost abandonate, iar altele au fost reîmprumutate, precum şi de limitele cercetării istorico-lingvistice bazate pe atestările cuvintelor. Astfel, în unele cazuri se poate presupune că un termen sau altul, deşi neatestat într-o anumită perioadă, a existat totuşi în limba română, deoarece apare în texte atât anterioare, cât şi ulterioare perioadei analizate. Luăm în consideraţie, de asemenea, constatările rezultate din cercetarea cronologică a influenţei, referitoare la preluarea unor termeni în perioade anterioare celor în care sunt atestaţi pentru prima oară. Toate aceste considerente ne determină să presupunem că unele împrumuturi au existat în limba română din anumite etape istorice chiar dacă nu au atestări din perioada respectivă (v. Anexa î). 3.1. Secolele XIV/2-XV 3.1.1. Cronologia Prima perioadă istorică în care este semnalată prezenţa unor turci anatolieni pe teritoriul Dobrogei, în a doua jumătate a secolului al XlII-lea şi prima jumătate a celui de-al XlV-lea secol, nu a fost de natură să implice vreo înrâurire lingvistică asupra românilor din această regiune; cel puţin, o astfel de influenţă nu poate fi documentată. Chiar şi toponimul Babadag, care se presupune că provine de la numele căpeteniei turco-selgiucide Sari Saltî'k Baba, ne-a fost transmis prin intermediul toponimiei turceşti dobrogene şi preluat în română mai târziu. Etapa de început a influenţei limbii turce asupra limbii române, cuprinsă între mijlocul secolului al XlV-lea şi sfârşitul secolului al XV-lea, coincide cu o perioadă istorică dominată de luptele duse pentru păstrarea independenţei ţărilor române, dar şi de încheierea primelor tratate de pace şi, implicit, de vasalitatea Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de Poartă. Termenii de origine turcă încep să apară în documentele siavo-române (v. DERS, DLRV) la sfârşitul secolului al XlV-lea (subaşă1397-1398) şi în prima jumătate a secolului a XV-lea {turc, 1418-1420; cazan, 1431; tavă, 1438; buzdugan şi cantar, 1446), înmulţindu-se pe măsură ce contactele politico-militare turco-române se intensifică în a doua jumătate a secolului al XV-lea {hasa, 1460; casap şi fotă, 1462; atlaz, 1462-1463; duşman, 1469; bogasiu, 1474-1476; azap, begferbeg şi ienicear, 1479; schelă {schilă, în der. schiiear), 1482-1496; caftan, 1485; başa şi sangeaâ, 1492; şaică (în der. şecan), 1494; gârbaci, 1495-1508; pazar, 1500); în această perioadă apare şi antroponimul Fultuc, care are la bază termenul comun fu/tuc „pernă", cu statut etimologic controversat: fie variantă a lui coltuc „idem" (< tc.), deformată prin contaminare cu verbul a fultui „a umple, a îndesa", fie derivat de la acest verb de origine maghiară. 108 Este posibil ca termenii fultuc, schelă şi şaică, atestaţi din secolul XV/2 în forme dezvoltate pe teren românesc (prin contaminaţie sau derivare), să fi fost împrumutaţi mai devreme, eventual în prima jumătate a aceluiaşi secol. Pe de altă parte, casap, fultuc ~ coltuc, hasa şi pazar, având acum o singură atestare, dispar timp de câteva veacuri din texte, încât putem presupune că au fost reîmprumutaţi mai târziu, în secolele XVIII-XIX. Unele dintre aceste prime împrumuturi lexicale din limba turcă făceau parte, cel puţin deocamdată, din categoria „cuvintelor străine", deoarece se refereau la realităţi strict turceşti {azap, başa, beglerbeg, caftan, ienicear, sangeaâ, subaşă), iar altele sunt atestate mai întâi ca nume de persoane sau de locuri {buzdugan, casap, cazan, duşman, fultuc, gârbaci, tavă, turc), astfel încât am putea bănui că în cazul unora este vorba de împrumuturi onomastice, mai precis antroponimice (eventual preosmanlii); nu dispunem însă de argumente care să excludă posibilitatea provenienţei lor din termenii comuni respectivi, cu atât mai mult cu cât ele vor apărea mai târziu şi în această din urmă calitate. în schimb, opt dintre cele 23 de împrumuturi se datorează fără îndoială relaţiilor comerciale, care se înfiripaseră deja, în pofida raporturilor conflictuale pe plan militar {atlaz, bogasiu, cantar, fotă, hasa, pazar, schelă, şaică)', dintre acestea, hasa şi pazar nu au fost reţinute şi transmise veacului următor, rămânând la nivel de împrumut personal până când vor fi fost preluate din nou, în secolele XVIII-XIX. Apariţia în Moldova a trei termeni de origine turcă în prima jumătate a secolului XV, înainte de stabilirea unor contacte ale acestei provincii cu turcii otomani, s-ar putea datora împrumutului antroponimic {buzdugan) şi etnonimic {turc) sau filierei comerciale munteneşti {cantar). Rezultă că, în această perioadă de peste un secol, influenţa turcă asupra limbii române a fost, cantitativ, nesemnificativă. Dintre cele 23 de cuvinte împrumutate, unul a fost preluat la sfârşitul secolului al XlV-lea, 5-8 în prima jumătate a secolului al XV-lea, iar 14-17 în a doua jumătate a acestui secol. 3.1.2. Viabilitatea Cei 23 de termeni împrumutaţi din turcă până la sfârşitul secolului al XV-lea ar fi putut dispărea cu uşurinţă din limba română dacă relaţiile cu turcii s-ar fi întrerupt ori s-ar fi menţinut la un nivel normal între două popoare care nu se învecinează nemijlocit şi care au o pondere politică şi culturală similară. Amplificarea acestor relaţii şi, implicit, a influenţei turceşti a făcut însă ca termenii în cauză să dobândească o viabilitate remarcabilă, în câteva cazuri datorită reîmprumutării ulterioare, ceea ce nu dovedeşte decât utilitatea lor pentru limba română. Astfel, dintre termenii comerciali, atlaz, cântar ~ cantar, fotă şi schelă au supravieţuit neîntrerupt, până astăzi, la nivelul limbii literare, iar hasa, pazar {ambii reîmprumutaţi în sec. XVIII-XIX/1) şi şaică se menţin în prezent la nivel dialectal (primul fiind în curs de a ieşi din uz), în timp ce bogasiu a dispărut abia în sec. XX/l. 109 Dintre denumirile unor realităţi strict turceşti, başa ~ paşă, beilerbei, ienicer, sangead şi subaşă s-au perpetuat în această calitate, de „cuvinte străine", până în a doua jumătate a secolului XIX, când devin termeni istorici, folosiţi şi astăzi cu referire la vremuri apuse; în schimb, caftan dobândeşte cu timpul conotaţii româneşti şi este prezent în lexicul dialectal actual, iar azap dispare în scurt timp (în sec. XVI este atestat numai ca nume propriu), reapărând, pe de o parte, abia în sec. XIX/2, ca termen istoric, şi, pe de altă parte, în sec. XX/l, ca termen dialectal transilvănean, probabil împrumutat independent (în forma hăzapş\ cu un alt sens). Cuvintele atestate mai întâi ca nume proprii apar în curând şi ca termeni comuni, în texte din sec. XV (cazan), XVI (buzdugan, turc) sau XVII (duşman, gârbaci, tavă), ceea ce presupune mai degrabă coexistenţa lor latentă în ambele calităţi şi, eventual, provenienţa numelor proprii din termenii comuni, decât preluarea lor ulterioară, după ce au fost împrumutate ca nume de persoane. Excepţie fac casap şi futtuc (coltuc), atestaţi ca termeni comuni abia începând din sec. XVIII/l, respectiv sec. XIX/l; în aceste cazuri este mai greu de presupus că ar exista o continuitate între numele de persoane şi termenii comuni. Remarcabil este însă faptul că toate aceste cuvinte vechi, care în secolele XIV-XV apar în texte numai ca nume proprii, s-au menţinut până în zilele noastre, la diferite niveluri ale limbii române. Mai mult, unele se regăsesc în prezent şi ca nume de persoane (Buzdugan, Casapu, Cazan, Cu/tuc, Duşmanu, Turcu etc.), ceea ce ar putea însemna perpetuarea unora dintre ele, de-a lungul secolelor, şi în această calitate. în concluzie, cele 23 de împrumuturi de până la sfârşitul secolului al XV-lea au supravieţuit până astăzi într-o proporţie însemnată: 12 ca termeni literari sau populari (atlaz, buzdugan, casap, cazan, cântar, coltuc, duşman, fotă, gârbaci, schelă, tavă, turc) şi trei ca regionalisme (caftan, pazar, şaică), iar şapte erau în curs de dispariţie în a doua jumătate a secolului XX (hasa la nivel dialectal, iar azap, beilerbei, ienicer, paşă, sangead şi subaşă ca termeni istorici). Singurul împrumut dispărut este bogasiu, însă ieşirea sa din uz s-a petrecut abia în prima jumătate a secolului XX, iar derivatul bogasieri mai fost folosit, ca termen istoric, şi în a doua jumătate a secolului trecut. 3.1.3. Sincronia Textele redactate în a doua jumătate a secolului al XV-lea înregistrează 22 dintre cele 23 de împrumuturi preluate până în acel moment; buzdugan era însă, fără îndoială, în uz în această perioadă, chiar dacă, din întâmplare, nu este atestat (el reapare, de această dată ca termen comun, în anul 1509). în schimb, casap şi fultuc sunt nume de persoane care, forţând nota, trebuie considerate „împrumuturi personale", de vreme ce nu par să fi fost uzuale ca termeni comuni, iar hasaş\ pazar sunt împrumuturi personale propnu-zise; niciunul dintre aceşti patru termeni nu este reţinut deocamdată în limba română (ei vor fi însă reîmprumutaţi mai târziu). Celelalte 19 cuvinte preluate şi folosite, 110 cu valori inegale, până la sfârşitul secolului al XV-lea sunt transmise veacului următor, chiar dacă numai circa jumătate (în primul rând denumirile din sfera comerţului) erau, probabil, în uzul curent la încheierea primei etape a influenţei turceşti. Este de presupus că unele dintre împrumuturile atestate în acest secol numai ca nume de persoane erau utilizate şi ca termeni comuni, deoarece vor apărea foarte curând, în secolele XVI-XVII, şi în această din urmă calitate. Aşa-numitele „cuvinte străine", denumind realităţi legate de turci, se aflau însă, desigur, la periferia vocabularului românesc, fiind cunoscute unui cerc foarte restrâns de vorbitori. 3.2. Secolul al XVI-lea 3.2.1. Cronologia în a doua etapă a influenţei lingvistice turceşti, pe care o constituie secolul al XVI-lea - a cărui cheie de boltă o reprezintă campaniile strălucite ale lui Mihai Viteazul de la sfârşitul veacului, dar şi eşecul final al acestor acţiuni numărul termenilor împrumutaţi din turcă sporeşte progresiv de la prima la cea de a doua jumătate a secolului, în aceeaşi măsură în care dominaţia Porţii devine tot mai accentuată, iar ţările române sunt din ce în ce mai dependente politico-economic de Imperiul Otoman. în acest secol, circa 150 de cuvinte împrumutate din turcă se adaugă celor preluate anterior. Semantismul noilor termeni reflectă mai ales intensificarea schimburilor comerciale dintre ţările române şi Imperiul Otoman, dar şi diversificarea, deocamdată timidă, a înrâuririi turceşti. a) în prima jumătate a secolului al XVI-lea, celor 23 de cuvinte preluate anterior li se adaugă alte cel puţin 52-53 de împrumuturi din turcă atestate începând din această perioadă (cu excepţia lui leafă, pentru care această datare poate fi numai presupusă, având în vedere că apare mai întâi în texte din sec. XVI/2, însă cu o frecvenţă ridicată pentru vremea respectivă, inclusiv în derivatul ieffşoară). Patru dintre împrumuturile epocii sunt hapax legomena {bei, cadefene, camburş\ ciol). Majoritatea noilor cuvinte achiziţionate denumesc realităţi pe care vorbitorii români le-au cunoscut prin intermediul schimburilor comerciale: obiecte casnice (bel, havan, ibric, tipsie), produse alimentare (telemea) şi mai ales piese de îmbrăcăminte {astar, ceatma, cimbir, ciot, ciorap, cofterie, dulamă, găitan, ipingea, meşi, năframă, papuc, paşmagi, sângeap, sârmă, tafta, testemel, tolbă), mijloace pentru transport {bidiviu, ustuacic), unităţi de măsură {chilă) şi monetare {mângâi), ocupaţii (băcan, hamalâc, naibant, tabac, tinichigiij), însuşiri ale unor obiecte {cadefene). Nu sunt rare însă nici denumirile unor funcţii şi structuri politico-administrative, religioase şi militare specifice organizării Porţn şi ale altor realităţi otomane (acte de cancelarie, impozite etc.) care au început să aibă legătură, de pe acum, şi cu ţările române {bei, beşiiu, ceauş, emin, haraci, hasas, hoge, 111 preluate în secolul XVI/l au poziţii solide la diferite niveluri ale limbii române actuale: astar, băcan2, bei, bidiviu, bursuc, ceatma, ceauş, cimbir, cioban, ciorap, dulamă, găitan, hama/ăc, havan, hoge, ibric, ipingea, lefegiu, mahala, meşi, năframă, oiac, papuc, sângeap, sârmă, tafta, telemea, testemei, tinichigiu, tipsie, tolbă şi zăgan. Aşadar, împrumuturile reale ale acestei perioade au supravieţuit până astăzi în proporţie de peste 83% (40 de cuvinte, dintre care opt nu sunt în uzul curent). b) împrumuturile din a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-au menţinut într-o proporţie relativ însemnată în limba română, dovedindu-şi utilitatea şi viabilitatea: 75% au fost reţinute şi transmise veacului următor, iar proporţia celor care au cunoscut o prezenţă durabilă în lexicul românesc a crescut la 83% după ce unii termeni dispăruţi iniţial au fost reîmprumutaţi ulterior. Dintre cele 74 de împrumuturi reale ale epocii şi cele opt împrumuturi personale preluate din nou, mai târziu, 22 (27%) au dispărut din limba română în secolele XVII {giure, hochim, sandaciu), XVIII {abai), XIX (curban, frenghie, iuzbaşă, mischiu, mozavir, reiz-efendi, schirlet, surahi, tabla2, tefterdar, tersana-emini) sau XX {carvasara, cutnie, felegean, gelep, hamailâu, harşa, zof). Din totalul termenilor cu prima atestare din această perioadă, 61%, adică 60 de cuvinte, s-au menţinut până în a doua jumătate a secolului XX; 41 sunt utilizate, cu diferite frecvenţe, fie în limba literară actuală (amanet, boccea, catifea, călăuză, ceapraz, cearşaf, cerchez, ciomag, ciubuc, divan, dud, dugheană, feregea, giuvaer, hain, iiic, mintean, odaie, perdea, peruzea, sipet, şa/var, teanc, zăbuh), fie la nivel popular {arap, beizadea, bostan, cio/ac, cio/tar, deliu, leafă, sinie, tabla1) sau numai regional {adet, arcaci, câşlă, ceacâr, ceacşiri, chilom, iamurluc, peşchir), în timp ce alte regionalisme sunt pe cale să iasă din uz {abagiu, bi/ezic, chehaia, cumaş, gugiuman, hadâm, hanger, pazvant2, vizir, zaraf, zarpa), iar câteva împrumuturi ale epocii sunt încă folosite doar ca termeni istorici {accea, agă, hagiu, sangeacf', satârgiu, serasir, sultan, zingir). c) în concluzie, viabilitatea împrumuturilor din secolul al XVI-lea a fost destul de mare: dintre cele 151 de cuvinte atestate mai întâi din acest secol, 86% s-au perpetuat timp de mai multe secole sau decenii (restul de 14% fiind hapax legomena), iar 100 de termeni (66% din totalul împrumuturilor acestui secol, respectiv 77% din termenii folosiţi de mai multe ori) au supravieţuit până în zilele noastre (câţiva fiind istorici sau dialectali, unii în curs de a ieşi din uz). 3.2.3. Sincronia A In secolul al XVI-lea, împrumuturilor anterioare - care, în general, îşi consolidează poziţia în lexicul românesc - li se adaugă circa 150 de noi cuvinte preluate din turcă; unele sunt însă împrumuturi personale, care nu se reţin. a) Textele din prima jumătate a secolului ai XVI-lea atestă 65 de cuvinte împrumutate din turcă, dintre care patru au fost utilizate o singură dată şi abandonate instantaneu. Se poate presupune însă că încă cel puţin opt termeni, deci în total 114 minimum 73 de împrumuturi, preluate fie anterior, fie acum, au fost folosite în această perioadă, dintre care 68 erau uzuale pe la anul 1550, fiind transmise perioadei următoare. b) în a doua jumătate a secolului XVI sunt atestate 148 de împrumuturi din turcă, la care pot fi adăugaţi, prin deducţie, cel puţin 19 termeni care fie au fost împrumutaţi anterior şi vor fi folosiţi din nou în veacurile următoare, dar nu apar în texte din sec. XVI/2, fie sunt atestaţi începând din secolul XVII/l, dar se poate presupune că au fost preluaţi ceva mai devreme. Din totalul acestor împrumuturi trebuie însă excluse 17 cuvinte care nu au cunoscut, probabil, niciun fel de răspândire, fiind folosite ocazional, o singură dată, de către un singur autor, precum şi opt împrumuturi personale care au reuşit mai târziu să depăşească acest stadiu numai datorită faptului că au fost preluate din nou, în secolele XVIII, XIX sau chiar XX, de regulă cu alt sens şi/sau ca termeni istorici ori strict dialectali. în consecinţă, numărul total al împrumuturilor reţinute şi transmise următorului veac poate fi apreciat la 142, adică numai 81-82% din cele 174-175 de împrumuturi din turcă de până la sfârşitul secolului XVI. 3.3. Secolul al XVII-lea 3.3.1. Cronologia Secolul al XVII-lea aduce o accentuare progresivă considerabilă a implicării otomane în economia ţărilor române, reflectată în creşterea în ritm susţinut a numărului împrumuturilor aparţinând diverselor subcategorii ale acestui domeniu. Se înmulţesc, desigur, mai ales în a doua parte a acestui interval de timp, şi termenii oficiali, politico-administrativi şi militari, precum şi termenii care exprimă noţiuni abstracte, dar o bună parte a acestor noi unităţi lexicale sunt împrumuturi personale, iar altele se propagă în calitate de „cuvinte străine" referitoare la realităţi ale Imperiului Otoman. Limba română continuă să împrumute denumiri de ţesături, obiecte de îmbrăcăminte şi alte realităţi care ajung la cunoştinţa vorbitorilor prin intermediul comerţului. în general, influenţa turcă asupra lexicului românesc se diversifică din punct de vedere semantic. Deşi caracteristicile acestei înrâuriri nu se vor modifica până la instalarea domniilor fanariote, deci încă un deceniu şi ceva după anul 1700, motive care ţin de sistematizarea materialului lexical ne obligă să separăm, în această analiză, împrumuturile secolului al XVII-lea de cele aparţinând începutului veacului următor. a) în prima jumătate a secolului al XVII-lea, textele atestă 105 noi cuvinte preluate din lexicul turcesc. Ele denumesc alimente (ciorbă, papară, rachiu), obiecte de îmbrăcăminte, ţesături şi podoabe {aba, gherdan, poturi, suliman, şabana, târiic, zuluf), substanţe şi materii {abanos, chihlimbar, tiriaâ), elemente arhitectonice {cerdac, culă, minarea), unelte, obiecte casnice şi instrumente muzicale {baltag, cioian, cobuz, covată, 115 ibrişin, ligheanlulea, muscal, tingire), diverse realităţi legate de activitatea comercială {marda, oca, şinic, tarabă, trufanda), mijloace de transport {caic, galion, sandaf), ocupaţii, mai ales comerciale şi meşteşugăreşti {baigiu, baş, calfă, cantaragiu, dulgher, gealat, terzi-başa), dar şi de altă natură {cinghie, codoş, mascara). Sunt preluaţi, de asemenea, termeni care exprimă noţiuni abstracte {angara, hatâr, surghiun, zapt, zor), termeni entopici, de obicei legaţi de activităţile economice (bogaz, ceair, Uman, madem, maidan, varoş), etnonime {caraman, ciutac, nogai), doi termeni referitori la relaţiile interumane {arca, musafir), un nume de joc de societate {halca), câţiva termeni din domeniul zoologiei {bugă, catâr1, fii, samson, samur) şi din cel al botanicii {fâstâc, revent, susan), dar şi mai mulţi termeni oficiali, militari şi administrativi {buluc, bulucbaşă, cadiu, capigiu, capuchehaie, capudan-paşa, ciohodar, conac, hindichi, iureş, iagum, mazâi, mutafaraca, ogeac, oiofan, otac, paie, pa/ancă, raft?, serai, serascher, şah^ zaherea). Tot acum apar pentru prima dată interjecţia hai(de) şi câteva adjective care exprimă însuşiri şi stări ale omului: chior, cilibiu (ambele ca antroponime), mahmur. Termenii bugeac, halep şi misir sunt atestaţi acum, mai întâi ca toponime, primul intrând în uzul curent în această calitate. Şase termeni aparţinând unora dintre sferele semantice menţionate mai sus sunt folosiţi o singură oară, ca împrumuturi personale care dispar imediat din limbă {atmişcea, hăşt, mestegiu, taratU, temergiu, terziu), iar adverbul chezare acelaşi statut, dar va fi reîmprumutat mai târziu şi folosit, dialectal, în sec. XIX/2. în schimb, adjectivul mahmur şi substantivul bugă (atestat acum numai ca antroponim), care dispar din textele ulterioare şi reapar abia în sec. XIX/2, s-au menţinut, probabil, timp de două veacuri, numai în limbajul oral. Se poate presupune, fără a avea certitudinea pe care o dau dovezile scrise, că alte câteva cuvinte au fost preluate tot în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de vreme ce apar în texte imediat după mijlocul secolului, în unele cazuri^ cu mare frecvenţă {chindie, cutie, hazna, levent, refenea, seimen, serdar, surguei). în schimb, termenul rachiu, atestat din 1624 în derivatul răchiar, a fost preluat probabil ceva mai devreme, în sec. XVI/2. Chiar dacă mizăm pe aceste supoziţii şi ridicăm la 112 numărul cuvintelor împrumutate acum, putem afirma că înrâurirea turcească asupra limbii române nu a crescut simţitor în această perioadă, comparativ cu jumătatea de secol precedentă. Dintre cei 105 termeni care se poate presupune că au fost utilizaţi de mai multe persoane, fiind cu adevărat adoptaţi de limba română, numai 25 pot fi consideraţi ca aparţinând terminologiei strict oficiale, restul de 80 de cuvinte (76%) intrând în uzul curent al vorbitorilor obişnuiţi din epoca respectivă. b) Un salt spectaculos al intensităţii influenţei limbii turce intervine abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când lexicul românesc se îmbogăţeşte cu numeroase împrumuturi. în această perioadă, textele atestă 362 de noi termeni preluaţi din turcă (dintre care minimum opt ar putea fi totuşi împrumutaţi încă din prima jumătate a secolului, deoarece par a fi foarte bine cunoscuţi de către diferite categorii de autori 116 care scriu imediat după anul 1650). în schimb, alte cel puţin 37 de cuvinte atestate abia din secolul XVIII s-ar putea datora influenţei din perioada de care ne ocupăm aici, întrucât apar cu mare frecvenţă, unele mai întâi în derivate sau imediat după cumpăna dintre secole, adesea în dicţionare care nu le-ar fi putut prelua decât din vorbirea curentă {basma, berechet, bre, bucluc, cafegiu, calabalâc, calafat, calem, cange, chefal, ciripie, colceac, coz, gephanea, ghiordie, havuz, haznadar, hem, laz, mezat, moşmoană, muhur, odagiu, perghel, ramazan, saca, saivan, sandâc, setam, serdengheşti, tada, tersana, tuci, tuzlud, vah, zimberec, de asemenea, halva, atestat abia începând din sec. XVIII/2, a fost preluat, probabil, încă din a doua jumătate a secolului XVII, de vreme ce halvagiu, nume de agent, era folosit în această perioadă). De altfel, cu cât înaintăm în secole, cu atât întârzierea cu care, în general, textele atestă împrumuturile este mai mare. Acest fapt se explică prin creşterea progresivă a numărului de termeni împrumutaţi pe cale populară, pe care, evident, autorii le preiau din limbajul oral uzual. Excepţie fac, desigur, numeroasele împrumuturi oficiale, pentru care înşişi autorii textelor au constituit vehiculul de propagare sau chiar de preluare. Un număr foarte mare, de 55 de termeni folosiţi în sec. XVII/2, aparţinând unor domenii semantice diverse, au statut de hapax legomena, dispărând de îndată ce au fost utilizaţi ca împrumuturi personale, mai ales de către cronicari şi alţi oameni de cultură ai epocii, fără a avea vreun efect asupra compoziţiei lexicului românesc curent: agemoglan, aielet, anahtar-oglan, arabagi-baş, bacăculu, baltagilar-chehaiasi, baş-capigi-baş, caftan-aga, călăuz-başa, chelargi-başa, chiurecciu, curugiu, cuşadâc, devetui, dogangi-başa, dovlitiu, dumengiu, durenghi, foduluc, ghiurgiu, giuvan, gulgulea, habeş, hanea, haraci-muhasebesi, hasechi-sultană, hasichi-aga, has-odale, hazna-aga, hazne-chehaia, hărăci-başa, hochiumat, ici-mehter, iedicci-başa, igemal, istigeal-ferman, maden-calfa, mutpac-emin, oglulari, ortac, păzarliu, reizlâc, ruznamea, sacâzliu, sangeagasi, sarai-başa, sebepi-tahrir, seir, serdarlâc, spahi-oglan, şeheroglan, şii, tatar-agasi, tescheregiu, ulemanlâc. în plus, termenii coinacşi ihram, folosiţi acum în aceeaşi calitate, vor fi reîmprumutaţi, cu alte sensuri, în secolul XIX. Rezultă că, în această jumătate de secol, limba română a preluat, de fapt, 391 de împrumuturi şi a adoptat cu adevărat 334 de noi cuvinte de origine turcă. Cele 305 împrumuturi reale care au prima atestare din secolul XVII/2 aparţin unei game largi de sfere semantice. înrâuririi otomane sporite asupra economiei ţărilor române şi schimburilor comerciale intensificate li se datorează creşterea cantitativă a împrumuturilor care denumesc diferite realităţi şi noţiuni din domeniul meşteşugurilor, agriculturii şi comerţului: obiecte de îmbrăcăminte, ţesături, piei şi podoabe {anteriu, bazea, bulgariu, cepchen, cucă, diba, dimie, donluc, harar, hataia, hurmuz, mahut, malotea, meşină, muşama, pacea, poş, saftian, surguci, şaiu, şirei1, tabin, zagara), obiecte de mobilier, de uz casnic şi gospodăresc {brăcaci, capac, capange, checea, chepcel, cutie, fâcie, matrac, segedea, sobă, sofa), edificii, elemente structurale ale 117 acestora şi materiale de construcţie (cafas,■ cherestea, cinie, duşumea, han, harem, meterez, mutfac, parmac, sacnasiu, tabie), mijloace şi servicii de transport {acic, boiozan, ghimie, menzil, saxana, tătar), substanţe şi minerale {afion, catran, cârmâz, sacâz), structuri agrar-gospodăreşti {ciftlic, hambar, herghelie), plante, animale şi produse (alimentare sau medicinale) extrase sau derivate din acestea {anason, cafea, cartai, caşcaval, micşunea, năut, odagaci, păpădie, pesmet, şerbet, tutun), noţiuni din domeniul special al comerţului, inclusiv unităţi de măsură {cheşf, ciric, mofluz, stamboaiă, testea, tuif), profesiuni şi organisme comerciale şi/sau meşteşugăreşti {cavaf, geam baş, giuvaergiu, haivagiu, herghelegiu, Umongiu, papugiu, rufet, sacagiu, surugiu, telal, tuigiu, tutungiu). Sunt preluaţi în continuare, cu intensitate şi mai mare, termeni referitori la însuşiri ale omului {avan, cadână, telpiz, ursuz, zurba1) sau la relaţiile interumane {areal iu, cirac, taifa), etnonime {alaman1, bogdan, bugeadiu, caramanlâu, cazăibaş, hindiu, osman, osmanlâu) şi un termen entopic (ciuluc). Se înmulţesc, de asemenea, termenii care denumesc noţiuni abstracte, folosiţi, în unele cazuri, mai ales în expresii şi locuţiuni {agăriâc, belea, cilibilic, hac, hal, halal, haram, miraz, mujdea, refenea, zuium, zurbalâc). Alte împrumuturi din această perioadă sunt interjecţii {aferim, alalah, ghidi), adverbe {hici, tiptil) sau adjective, majoritatea cromatice {ceameniu, ghiurghiuliu, lahaniu, narangiu, salt, sârmali, turungiu). Termenii anadol şi stamboi apar deocamdată numai ca toponime, iar bernevic numai ca antroponim, dar tustrei vor fi atestaţi în curând şi ca termeni comuni. Unele etimoane polisemantice sunt preluate în această perioadă, concomitent sau succesiv, cu două sau mai multe sensuri {agem1, aiai, chindie, salahor). Totuşi, ceea ce frapează este sporirea considerabilă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a împrumuturilor care denumesc funcţii, titluri, structuri, documente de cancelarie şi alte noţiuni politico-administrative, juridice şi militare otomane, dintre care unele sunt adoptate prin imitaţie şi la curtea domnească din ţările române {ahtinamea, alai-bei, anatefter, arnăut, arz, arzihai, arzmahzar, balgi-başă, baltagiu, baş-ciohodar, bazarghean-başă, beiiicciu, berat, bostangi-başa, bostangiu, buiuc-imbrohor, buiurdiu, cafegi-başa, caimacam, caimacamlâc, caimacam-paşa, capigi-başă, capigilar-chehaiasî, caraculac, casap-başă, cazascher, câziar-aga, ceacârgi-başa, ceauş-başa, cheatip, chehaia-bei, chehaiaiâc, chesedar-efendi, chiragi-başă, chiuciuc-imbrohor, chiurci-başa, ciorbagiu, culchehaia, cuiuc, cumbaragi-başa, divan-efendi, dizdar, duium, emir, fetva, firman, gebegi-başa, gebegiu, ghiunghiuler-agasi, giuiuş, has-ahâriiu, hasichiu, hatişerif, hazna, haznadar-başa, hazne-chiatip, ial-agasi, iazagiu, ienicer-aga, imbrohor, levent, mansup, martalog, masaiagiu, mataragi-başa, mataragiu, mehter, mehter-başa, mirie, mucaremea, mucarer, muhasebea, muhurdar, mumbaiegiu, mumbaşir, musaip, muselim, muvela, naip, nazâr, nişangiu, odabaş, oturac, padişah, paşaiâc, paşa-serascher, rahtivan, richiap-imbrohor, richiaptar, saigiu, saingi-başa, saraci-başa, saragea, schemni-aga, schemni-ceauş, seimen, seiam-aga, serascheriu-paşa, serdar, serhatliu, silihtar, silihtar- 118 paşa, sinet, so/ac, sultană, sursat, şeih, ta/hâş, talhâşciu, tefter, tergiman, teşcherea2, teşrifat, timar, topci-başa, topciu, turnagiu, va/idea, vechii, vechii-hargiu, vezaret, vezir-agasi, vezir-azem, vezir-chehaiesi, vizirtâc, voivoda, zagargi-başa, zapciu), arme şi însemne folosite de turci (ba/imez, barut, buciuc, cătăci, călâci-caftan, cumbara, giudea, muhimat, tui) sau realităţi specifice religiei şi mitologiei musulmane {aiem, bairam, geamie, gheaur, imam, muftiu, saiavat, şeitan, uiema). Creşte semnificativ şi numărul termenilor care denumesc diverse taxe, indemnizaţii şi obligaţii plătite către reprezentanţii Porţii {arpa/âc, bacşiş, bairamlâc, cusur, huzmet, nacafa, oluc-hac, peşcheş, satara, tain), al celor referitori la instrumente muzicale, reprezentaţii publice, jocuri de societate şi alte distracţii specific orientale sau otomane, adoptate în curând şi de către cercurile boiereşti şi cu deosebire la curtea domnească (dauihana, dunanma, geamai, meterhanea, nagara, pehlivan, sârmaciu, şenlic, tambură, zaiafet, zii, zilzan), reflectând amplificarea dominaţiei politice şi social-culturale a Porţii asupra ţărilor române. Majoritatea acestor împrumuturi oficiale nu au ajuns niciodată să fie uzuale în rândul maselor de vorbitori, fiind cunoscute şi folosite, eventual, numai de către clasa aristocratică românească, mai ales cu referire exclusivă la turci. Dintre cele 305 împrumuturi reale cu prima atestare din această perioadă, peste 55% (169 de cuvinte) aparţin terminologiei oficiale a epocii (câţiva astfel de termeni trecând însă mai târziu în limbajul uzual) şi numai 136 de împrumuturi (aproape 45%) au intrat de la bun început în uzul curent, popular, neoficial. c) în concluzie, influenţa turcă din secolul al XVII-lea a avut ca rezultat preluarea a 503 noi cuvinte (467 fiind atestate acum pentru prima oară), dintre care 61 au fost împrumuturi personale şi nu au fost reţinute de limba română^ alţi trei termeni de aceeaşi natură au fost reîmprumutaţi ulterior, iar şapte împrumuturi din acelaşi secol au apărut în texte, deocamdată, numai ca nume proprii (cel puţin unele, cum sunt bernevic, bugă şi bugeac, erau, probabil, în uz şi ca termeni comuni). Aşadar, faţă de cele 151-152 de cuvinte preluate în secolul precedent, intensitatea înrâuririi turceşti asupra lexicului românesc a crescut în veacul al XVII-lea de peste trei ori. Efectele cumulate ale acestei influenţe, de la declanşarea ei, !a sfârşitul secolului a/XIV-lea, şi până ta sfârşitul secolului a! XVII-lea, se concretizează în 641 de termeni care au apărut în texte, la care se adaugă minimum 37 de cuvinte atestate abia din secolul XVIII, cărora le putem bănui o ascendenţă în veacul anterior, ceea ce ridică la 678 numărul cuvintelor pe care lexicul românesc le-a împrumutat până în anul 1700. 3.3.2. Viabilitatea Viabilitatea împrumuturilor din secolul al XVII-lea a fost ceva mai redusă, dar totuşi apreciabilă în raport cu aceea a termenilor împrumutaţi în secolul următor: peste jumătate s-au perpetuat până astăzi. 119 a) Dintre cei 105 termeni atestaţi mai întâi în prima jumătate a acestui secoi, şapte dispar imediat ce au fost folosiţi ca împrumuturi personale, însă adverbul chez va fi preluat din nou, în sec. XIX; 17 cuvinte ies din uz mai târziu, în secolele XVIII (caraman [reîmprumutat în sec. XIX, cu alt sens, şi dispărut, din nou, în sec. XX], mutafaraca, oiofan), XIX {capigiu, capudan-paşa, cinghie, cioian, fii, haiep, misir, terzi-başa) şi XX {chez, ciutac, cobuz, madem, mazâi, minarea). Un număr de 82 de împrumuturi cu prima atestare din această perioadă s-au menţinut până în zilele noastre, fie în limba literară {aba, abanos, baltag, buluc, bulucbaşă, catâr\ cerdac, chihlimbar, chior, ciorbă, covată, culă, dulgher, haide, hatâr, ibrişin, iureş, lighean, liman, lulea, mahmur, maidan, musafir, nogai, papară, rachiu, revent, samur, suiiman, surghiun, susan, şah1, tarabă, tingire, trufanda, zor, zuluf), fie la nivel popular {angara, codoş, geaiat, mascara, oca, ogeac, poturi, târlic) ori numai dialectal {arca, balgiu, baş, bogaz, bugă, bugeac, caic, ceair, conac, gherdan, halca, hindichi, lagum, marda, otac, pa/ancă, şinic, varoş, zaherea), iar altele pot fi considerate în curs de a ieşi din uz {cantaragiu, ciiibiu, fâstâc, muscal, samson, şabana, tiriac)', în sfârşit, câteva împrumuturi, deşi ieşite din întrebuinţarea curentă, se mai folosesc ca termeni istorici {cadiu, calfă, capuchehaie, ciohodar, galion, paie, raft?, sanda!1, serai, serascher, zapt [cu derivat regional actual]). Rezultă că 93% din împrumuturile atestate mai întâi în prima jumătate a secolului al XVII-lea au fost preluate cu adevărat şi transmise perioadei următoare, iar un cuvânt dispărut imediat a fost reîmprumutat ulterior; dintre aceste 99 de împrumuturi, 17% au fost pierdute în cursul secolelor următoare, dar 83% s-au menţinut până astăzi (incluzând aici terminologia istorică şi cuvintele în curs de dispariţie), iar 66% (64 de termeni) se utilizează în limbajul curent actual. b) Mai puţin viabile au fost cele 362 de împrumuturi atestate mai întâi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe de o parte, 55 de cuvinte cu statut de hapax tegomena nu aveau, prin definiţie, nicio şansă de perpetuare, iar coinac şi ihram au supravieţuit veacului numai fiindcă au fost reîmprumutaţi în secolul al XlX-lea. Pe de altă parte, proporţia foarte mare a „cuvintelor străine" care nu au reuşit să depăşească acest stadiu şi, în general, a termenilor oficiali, politico-administrativi, juridici şi militari împrumutaţi în această perioadă a fost în sine un factor care a determinat gradul redus al viabilităţii lotului de cuvinte preluate acum. Astfel, 147 de împrumuturi cu prima atestare din sec. XVII/2 şi care nu au rămas hapax iegomena au fost abandonate în veacul următor {alai-bei, anatefter, balgi-başă, buiuc-imbrohor, caramanlâu, ceacârgi-başa, ceameniu, chiuciuc-imbrohor, diba, gebegi-başa, gebegiu, giudea, hasichiu, haznadar-başa, mucaremea, muhasebea, mumbaiegiu, nişangiu, oluc-hac, paşa-serascher, richiaptar, schemni-ceauş, talhâşciu, vezir-agasi, zagargi-başa, zi!) şi îndeosebi în secolul XIX {acic, aiamad, arcaiiu, arpalâc, arzihai, arzmahzar, baiimez, baitagiu, baş-ciohodar, bazarghean-başă, bogdan, boiozan, bostangi-başa, buciuc, bugeadiu, buiurdiu, bulgariu, caimacamlâc, caimacam-paşa, capigilar-chehaiasî, casap-başă, cazascher, cazălbaş, 120 călâci-caftan, câz/ar-aga, ceauş-başa, checea, chehaia-bei, chehaialâc, chesedar, chiurci-başa, ciftlic, cinie, culchehaia, culuc, cumbaragi-başa, dizdar, donluc, dunanma, emir, fetva, ghiunghiu/er-agasi, giuluş, has-ahârliu, hataia, hazne-cheatip, hindiu, iazagiu, ienicer-aga, imbrohor, lahaniu, mahut, mansup, mataragi-başa, mataragiu, mehter, mehterbaşa, musaip, muselim, muvela, nagara, naip, odabaş, rahtivan, richiap-imbrohor, rufet, saingi-başa, saraci-başa, sârmaciu, sârma/i, schemni-aga, se/am-aga, serascher-paşa, serhattiu, siiihtar-paşa, solac, sursat, tabin, ta/hâş, tergiman, teşrifat, topci-başa, topciu, tuigiu, vechil-hargiu, vezaret, vezir-azem, vezir-chehaiesi, viziriâc, voivoda, ziizan, zurba1) unele dintre aceste cuvinte au fost totuşi folosite în texte ale veacului respectiv, mai ales în a doua jumătate a acestuia, exclusiv ca termeni istorici) şi în secolul XX (agăriâc, agem1, aia/ah, aiem, anadoi [menţinut totuşi într-un derivat regional], bazea, beiiicciu, cafegi-başa, capange, caracuiac, cepchen, cumbara, geamai, ghimie, huzmet [cu derivat regional actual], ihram, masaiagiu, meterhanea, mirie, muhimat, mutfac, nazâr, poş, segedea, sinet, şeih, tătar, tefter, turnagiu, va/idea, cu menţiunea că multe dintre aceste împrumuturi mai erau utilizate în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea numai ca termeni istorici). Din cele de mai sus reiese că 16% din împrumuturile celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea nu au supravieţuit secolului, iar 41% (48% din împrumuturile reale sau reîmprumutate) au dispărut în decursul secolelor următoare, după o existenţă mai mult sau mai puţin efemeră în lexicul limbii române. Cu toate acestea, relativ numeroşi termeni atestaţi pentru prima oară în sec. XVII/2 s-au menţinut până astăzi, în diferitele variante stilistice şi teritoriale ale limbii române, uneori cu sensuri modificate prin evoluţii pe teren românesc sau ca urmare a împrumutării repetate: un număr de 57 de termeni actuali pot fi socotiţi literari {alai, anason, anteriu, bacşiş, bairam, beiea, cadână, cafea, capac, caşcaval, catran, cârmâz, chepcei, cherestea, cirac, cusur, cutie, duium, duşumea, geambaş, geamie, giuvaergiu, hac, hai, hambar, han, hazna, herghelegiu, herghelie, hurmuz, imam, meşină, meterez, micşunea, muftiu, muşama, năut, odagaci, osman iaupaşalâc, păpădie, pesmet, sacâz, saftian, salahor, sobă, sofa, surguci, şerbet, şiret?, telal, testea, tiptil, tutun, tutungiu, ursuz, vechil), 20 de termeni aparţin variantelor populare {aferim, arnăut, avan, chindie, dimie, ghiurghiuliu, halal, haram, harem, mofluz, papugiu, parmac, pehlivan, peşcheş, refenea, saxana, tain, teşcheres?, zaiafet, zurbalââ), iar 27 sunt întrebuinţaţi astăzi numai în graiuri {barut, bernevic, bostangiu, brăcaci, cartai, că/ăci, ciorbagiu, coinac, fâcie, malotea, marta/og, matrac, miraz, nacafa, oturac, pacea, salavat, satara, stamboa/ă, sultană, şeitan, tabie, telpiz, turungiu, zagara, zapciu, zulum). In plus, se mai menţin, probabil, în vocabularul pasiv al unor vorbitori, îndeosebi la nivel dialectal (cu atestări regionale din sec. XX/l), 19 cuvinte care pot fi considerate în curs de dispariţie {afion, cafas, cavaf, chirigiu, cilibilic, ciric, ciuluc, ghidi, halvagiu, harar, hici, levent, Umongiu, mujdea, narangiu, sacagiu, salt, şaiu, taifa), iar cel puţin 37 de 121 împrumuturi mai sunt cunoscute şi folosite ocazional, de obicei numai de către specialişti, exclusiv ca termeni istorici, unele având acest statut încă din sec. XIX, ceea ce înseamnă că au dispărut demult din limbajul curent {ahtinamea, arz, bairam/âc, berat, caimacam, capigi-başă, cheatip, cucă, dau/hana, divan-efendi, firman, ghiaur, hatişerif, hazna-aga, menzii, mucarer, muhurdar, mumbaşir, osman, padişah, sacnasiu, saigiu, saragea, seimen, serdar, silihtar, stambol, surugiu, şen/ic, timar, tui, tult, ulema). în diverse variante ale limbii române actuale se mai menţin, aşadar, 160 de termeni care au atestări începând din sec. XVII/2 (44% din totalul de 362 de împrumuturi ale perioadei şi 52% din împrumuturile reale sau reîmprumutate), dar nu mai aparţin lexicului curent decât 104 cuvinte (29%, respectiv 34%). c) Dintre cele 467 de împrumuturi cu prima atestare din secolul al XVII-lea, 61 au pierit imediat ce au fost utilizate ca împrumuturi personale (alte trei dispărând şi ele, dar fiind preluate din nou, ulterior), iar 164 au dispărut în secolele XVIII-XX. Până astăzi au supravieţuit 242 de termeni (52%), dintre care numai 168 (36% din totalul împrumuturilor) mai sunt uzuali, alţi 74 fiind în curs de dispariţie. Constatăm însă o disproporţie uriaşă între viabilitatea împrumuturilor atestate mai întâi din prima jumătate a secolului al XVII-lea (78% menţinute până astăzi, iar 61% uzuale în limba actuală) şi aceea a termenilor cu prima atestare din a doua parte a veacului (44%, respectiv 29%). Acest fenomen este consecinţa creşterii bruşte şi consistente, după mijlocul secolului, a numărului de împrumuturi oficiale - care nu aveau şanse de supravieţuire —, oglindind, probabil, scăderea puterii militare a ţărilor române o dată cu desfiinţarea, după revolta din 1655, a corpurilor de dorobanţi şi seimeni, precum şi adoptarea unor dregătorii şi a altor instituţii politico-administrative şi militare care imită modelul otoman. Dacă, din punctul de vedere al intensităţii şi calităţii influenţei lingvistice turceşti, prima jumătate a secolului al XVII-lea este comparabilă cu secolul XVI/2, înrâurirea la care a fost supus lexicul românesc în a doua jumătate a veacului al XVII-lea se apropie, calitativ şi cantitativ, de aceea din secolul următor. 3.3.3. Sincronia Textele din secolul al XVII-lea consemnează preluarea din limba turcă, în această perioadă, a cel puţin 467 de noi termeni şi consolidarea unei mari părţi a lotului de cuvinte împrumutate anterior, dar şi dispariţia unora dintre acestea. a) în prima jumătate a secolului sunt atestate 213 împrumuturi (dintre care cel puţin 105 au fost preluate în perioada respectivă), iar alte aproximativ 40, deşi nu apar în textele epocii, au fost, probabil, în uzul curent, deoarece fie au fost utilizate anterior şi apoi în perioadele ulterioare, fie li se poate presupune o ascendenţă din această epocă, deşi sunt atestate abia din a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Printre cuvintele atestate se găsesc şapte împrumuturi personale, care nu au fost reţinute în lexicul uzual (unul fiind preluat din nou, ulterior). Pe de altă parte, în această perioadă 122 se declanşează, deocamdată timid, fenomenul dispariţiei unora dintre cuvintele împrumutate şi folosite în etapele anterioare în mai multe surse. Nu avem decât două exemple certe în această privinţă: sandaciuşi ceatma (cu mai multe atestări din secolul XVI), acesta din urmă fiind însă reîmprumutat mai târziu, cu un alt sens, în Dobrogea. Numărul împrumuturilor folosite pe la mijlocul veacului al XVII-lea şi transmise perioadei următoare poate fi apreciat la 245-246. b) Achiziţia în a doua jumătate a secolului al XVII-iea a peste 360 de noi împrumuturi face posibilă folosirea în textele redactate în această perioadă a 550 de termeni preluaţi din turcă. Lexicul limbii române cuprindea însă, în perioada respectivă, şi alţi termeni de această origine. Minimum 37 de cuvinte atestate mai întâi din secolul al XVIII-lea par a fi fost preluate mai devreme, iar alte 43 de împrumuturi, deşi lipsesc din scrierile acestei perioade, au fost atestate anterior, până la mijlocul secolului XVII, şi vor apărea din nou în texte din secolele XVIII-XX, aşa încât le putem bănui o continuitate în perioada istorică de care ne ocupăm. Dimpotrivă, trei împrumuturi utilizate în mai multe texte din perioadele precedente dispar fără urmă din lexicul românesc: giure, hochim şi paşmagi. Numărul termenilor de origine turcă folosiţi în această perioadă la diferite niveluri ale limbii române poate fi apreciat, aşadar, la 630, dintre care 57 sunt atestaţi într-un singur text, ca împrumuturi personale, ceea ce înseamnă că 573 de cuvinte (85% din împrumuturile de până în acest moment) au fost transmise veacului următor. Multe nu făceau însă parte din vocabularul uzual: minimum 150 erau „cuvinte străine" denumind realităţi aparţinând deocamdată exclusiv Imperiului Otoman, poporului turc sau religiei musulmane. Ele s-au perpetuat în limbajul clasei aristocratice, unele fiind adoptate şi în terminologia sistemului politic şi administrativ al ţărilor române. Eliminând din totalul împrumuturilor aceste unităţi lexicale neasimilate, cel puţin deocamdată, de către masele largi de români, ajungem la circa 420 de cuvinte preluate din turcă şi existente în lexicul curent, popular de la sfârşitul secolului al XVII-lea, adică 62% din cei 678 de termeni presupuşi a fi fost preluaţi din turcă până în acel moment. 3.4. Secolul al XVIII-lea 3.4.1. Cronologia Secolul al XVIII-lea, îndeosebi a doua sa parte, constituie epoca în care înrâurirea turcească asupra civilizaţiei şi culturii româneşti ajunge la intensitatea sa maximă, ca urmare a implicării profunde a Imperiului Otoman în viaţa politico-administrativă, socială şi economică a ţărilor române. Instaurarea domniilor fanariote, în cel de-al doilea deceniu al veacului, aduce cu sine „turcizarea" tot mai accentuată a modului de trai şi a obiceiurilor de la curtea domnească şi de la curţile boiereşti, a structurilor 123 oficiale, a culturii materiale, a habitudinilor populaţiei urbane, cu efecte incipiente şi asupra vieţii de la ţară, precum şi, implicit, a diverselor terminologii specifice acestor domenii. Oamenii de cultură, îndeosebi cronicarii, adoptă în operele lor un limbaj care, cel puţin în ceea ce priveşte lexicul de origine turcă, are uneori aspect de jargon, astfel încât foarte multe cuvinte de această sorginte inserate în textele epocii sunt folosite o singură oară, eventual preluate dintr-o operă în alta şi apoi „uitate", deoarece erau împrumuturi personale cu totul artificiale, iar alte împrumuturi oficiale, deşi dobândesc o oarecare răspândire, se menţin exclusiv în vocabularul clasei aristocratice. Creşte totuşi considerabil şi numărul termenilor care pătrund în limbajul uzual, datorită faptului că obiectele sau noţiunile pe care le denumesc au ele însele calităţile necesare pentru a dura. Numeroasele împrumuturi lexicale din domenii legate de meşteşuguri, comerţ, transporturi şi construcţii dovedesc o sporire evidentă a înrâuririi otomane asupra economiei ţărilor române. a) Cu toate acestea, textele din prima jumătate a secolului a! XVIII-tea nu înregistrează o accentuare a influenţei turceşti; dimpotrivă, noile împrumuturi sunt mai puţine decât cele din jumătatea de secol anterioară. Textele atestă 337 de cuvinte care nu apăruseră până acum, dar, pentru a afla aportul real al perioadei, din acest număr trebuie scăzute 37 de împrumuturi care, după toate probabilităţile, au fost preluate ceva mai devreme, înainte de anul 1700. în schimb, este de presupus că acum au fost împrumutaţi alţi cel puţin 30 de termeni, atestaţi abia din a doua jumătate a veacului (biniş, boia, briceag, cearcagiu, dulap, geremea, ghiunie, giubea, mărgean, razachie, saraci, saraci-iamac, sangepiu, soi, şai, şamaiagea, şirei2 [adj.], tacâm, tacrir, telalâc, tinichea, tivilichiu, tufecci-başa, uluc, uşurgiu, vadea, zermacup) sau chiar mai târziu, în secolul XIX/l (calpac, cap/an, salcâm). Această supoziţie se bazează fie pe faptul că termenii menţionaţi apar imediat după mijlocul veacului al XVIII-lea ori sunt folosiţi frecvent în perioada în care sunt atestaţi pentru prima oară, uneori în forme sau cu sensuri evoluate - ceea ce înseamnă că erau deja bine cunoscuţi, fiind preluaţi din limbajul uzual -, fie pe prezenţa lor latentă în sec. XVIII/l, în derivate împrumutate; de exemplu, dacă existau în această perioadă ca/paccii, adică „meşteri care confecţionau calpace", nu avem niciun motiv să credem că nu exista şi obiectul pe care ei îl confecţionau şi, implicit, termenul prin care acesta era denumit, calpac, pentru salcâm, care apare mai întâi într-un dicţionar din 1832, există mărturii istorice care atestă aclimatizarea încă din sec. XVIII/l a arborelui respectiv în parcurile din ţările române; tivilichiu apare mai întâi în 1753, cu un sens rezultat prin extensie şi într-o variantă metatezată pe teren românesc, ceea ce înseamnă că fusese utilizat cu sensurile şi în formele etimologice încă din prima jumătate a veacului. Toate aceste fapte evidenţiază întârzierea cu care textele înregistrează adesea termenii împrumutaţi pe cale orală. Fondul lexical preluat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea poate fi apreciat, aşadar, la cel puţin 330 de cuvinte.: Peste un sfert dintre acestea (87 de termeni) sunt 124 însă împrumuturi personale ale autorilor: 77 pier imediat şi definitiv după ce au fost utilizate o singură oară (agerrf, alai-top, arnăut-paşa, avgiu, bairac-agă, balabaii, baltagi-baş, baruthane, baş-bacăcul, baş-galion, baştardă, bind, burgi, cahpolu, caichana, ca/evi, capfan-paşă, carabura, cazan-ahcesi, cearcagi-başa, ce/biş, chefil, chesmea-ca/darâm, chiurcbeş, chiurchi-calem, ciohodar-aga, cira, crâmlean, cui, cumbaragiu, darai, deli-aga, duşâş, duşedâc, egel, eli-ca/em, evri, ezan, falaga, gerah-başă, hadăm-saip, hemşeriu, iasimin, iaţă, ibra, iova-haraci, molalâc, moscovliu, muhafizea, ogeac-aga, oturadiu, raiat, sacicol, saradiu, saxongi-başa, sărnaci, şefei1, seraschertâc, sifat, so/col, solcol-agasi, sovad, stambol-efendisl, şamata, şaşcânlâc, tahregiu, tahsin, tamaşa, telmiz, temasuc, terebi, tuzimen, ucirum, zaman, zibidiu, zulufciu, zurnazeri), cinci împrumuturi au şi ele atestare unică din sec. XVIII/l, însă vor fi reluate şi utilizate mai târziu, ca termeni istorici, de către specialiştii care au studiat textele epocii (it/ac-ferman, ruca, si/ihtar-aga, timar-spahiu, zurna), iar alte cinci astfel de cuvinte dispar numaidecât, dar vor fi reîmprumutate ulterior, de regulă cu alte semnificaţii sau într-o altă variantă formală, intrând în uz la diferite niveluri ale limbii {cealău, furtun, misirliu, sagriu, samieJ). Numărul cuvintelor care au fost realmente împrumutate în această perioadă, intrând în vocabularul folosit de mai mulţi vorbitori, poate fi evaluat deci la minimum 243. Dintre cei 337 de termeni cu prima atestare din această perioadă, 250 au fost împrumuturi reale, care au fost reţinute de vorbitori şi s-au perpetuat după anul 1750. Numai 31% din acestea (78 de cuvinte) au făcut parte din lexicul oficial al epocii. Raportat la a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numărul împrumuturilor scade la toate categoriile de termeni oficiali. Majoritatea acestora denumesc funcţii, titluri, însemne, documente oficiale, elemente de ceremonial, structuri administrative şi militare otomane, dintre care unele au fost adoptate şi în ţările române {alai-ceauş, bairac, bairactar, baş-beşleagă, baş-bulucbaş, baş-ceauş, baş-tergiman, beşleagă, cafegiu, caimea, calem, capuchehaielâc, carauiă, cearşit, ceauşlar-emini, celenghi, conacciu, deiibaşă, dervent, deviet, haiif, havalegiu, haznadar, iamac, iedec, lagumgiu, mahzar, mehtup, muhur, muhzur-aga, mutevelâu, nahia, namea, nefer, nizam, odagiu, orta, paşa-capusi, perdegiu, richiab-caimacam, saivan, serdengheciti-agasi, serdengheşti, sofragiu, suret, şahzadea, taingiu, tersana, tufecciu, vacuf, zaim, zapci/âc), arme şi muniţii {calcan1, fişic, gephanea, havantop), acţiuni militare {hugium, iarnă, veră). Alţii sunt termeni juridici {dava, davagiu, motâ, sulf) sau denumiri de corvezi, impozite, contribuţii materiale şi cadouri făcute autorităţilor (avaet, balgi-başlâc, beilic, havalea, ruşfet, uşui). Câteva „cuvinte străine" se referă la realităţi etnice sau religioase strict turceşti sau, mai rar, iudaice {alcoran, aliosman, derviş, dova, haham, murtat, ramazan, salamalec, sangeac-şerif). în total, termenii oficiali împrumutaţi în această perioadă reprezintă numai 46% din lexicul politico-administrativ, militar, juridic şi religios preluat în a doua jumătate a veacului anterior. Mai mult, unele dintre împrumuturile oficiale, 125 cum sunt bairac, bairactar, beşleagă, cafegiu, calcanl, caraulă, fişic, iarnă, muhur, odagiusm saivan, vor trece mai târziu în categoria termenilor utilizaţi în limbajul curent al vorbitorilor obişnuiţi, adesea ca urmare a unor dezvoltări semantice ori a preluării termenului cu o nouă semnificaţie. Sporeşte, în schimb, numărul împrumuturilor care pot fi puse pe seama influenţei pe cale populară, orală, mai ales prin intermediul comerţului şi, în general, în domeniile economiei, chiar dacă, în unele cazuri, vehiculul de preluare l-a constituit tot clasa aristocratică, iar unii dintre termenii respectivi au făcut parte numai din lexicul utilizat de către aceasta. Astfel, constatăm creşterea cantitativă şi diversificarea semantică a termenilor care denumesc ţesături, blănuri, podoabe şi piese de îmbrăcăminte, majoritatea adoptate în portul boieresc ori, mai târziu, şi în cel urban sau rural românesc (aiagea, barată, basma, beidar, ca fa, cauc, căiş, ceaima, cherachea, colceac, condur, dirmea, ghiordie, imineu, lavdan, mohair, mucadim, musul, pafta, piuscui, sanda?, saric, şam, şapcă, tanea, tarpuz, tasma, tenzuh, tuzluc2, zărgea), alimente (emen-cafe, nardinchi, pilaf, salam, vişinată), obiecte de uz casnic, de veselă sau de mobilier (farfurie, geantă, macat, mindir, sahan, sandâc, saplaic, tas), materii prime, unelte şi alte mijloace tehnice folosite în gospodărie sau în diferite profesiuni (calafat, cange, cazma, chisăr, ciripie, ghiuf, mehenghii, mucava, perghei, sidef, somachi, tuci, zerdiceaf, zimberec) ori substanţe chimice folosite în cosmetică sau în medicină (sandaf, sârmea); de altfel, acum poate fi evidenţiată pentru prima oară o terminologie medicală propriu-zisă de origine turcă (dambla, gerah, hap, mehiem, nişter, panzehf). Alte împrumuturi din această perioadă sunt denumiri ale unor realităţi diverse din domeniul comercial-financiăr (alişveriş, bezestin, câtiăc, dara, mezat, muşteriu, nart, para, parcea, rup, sermaia, taxil, tenchi, zingirliu), din cel al creşterii animalelor (fâşchie, zalhana), al transporturilor (chervan, dombaz, haraba1, mahună, saca) sau al construcţiilor şi urbanisticii (beden, caldarâm, chimir, chioşc, cişmea, cubea, dam, havu?). Relativ numeroase sunt şi denumirile unor ocupaţii şi organizaţii meşteşugăreşti sau comerciale (boiangiu, bozagiu, caicciu, calpacciu, hamal, hangiu, isnaf, maimar, marangoz, menzi/giu, pazarghidean, suiu/giu). Se înmulţesc termenii entopici (bagcea, bair, canara, casaba, ghecet, tuz/a) şi termenii care denumesc noţiuni abstracte, dintre care unii sunt folosiţi numai sau cu precădere în locuţiuni (berechet, bucluc, calabalâc, chef, emidic, eziet, hainlâc, hairet, hata, haz, huzur, măraz, muşaverea, ogur, paidos, regea, selam, sidet, şiretlic, tada, tahmin, tefericie, telpizlic, teslim, zurba*). Etnonimia (benderliu, cazadiu, laz), terminologia zoologică (cacom, ceacai, chefal, ielcovan) şi cea botanică (caisie, mersin, pătlăgea, zurumbaf) se menţin la nivelul înregistrat în perioada anterioară. Câteva cuvinte fac parte din sfera semantică a distracţiilor adoptate şi la curţile boiereşti sau în pieţele publice din ţările române (caraghios, coz, nai, tambur, zefchi). Reţin atenţia câteva interjecţii care în primele atestări sunt pronunţate de turci, dar sunt reţinute şi folosite ulterior şi de către vorbitori ai limbii române (aman, bre, vah), 126 două conjuncţii care se vor menţine, dialectal, până în sec. XX {hem, ia), precum şi o serie de adjective cromatice {mermerei, parangun) ori de altă natură {başca, chei, oguriiu, pirpiriu, sadea, safi) şi substantive care se referă la însuşiri umane {cep/ac, chesăgiu, haimana, iatac „gazdă de hoţi", pezevenchi, puşti). Un împrumut personal mai vechi, din sec. XV, hasa, este preluat din nou, de data aceasta în limbajul popular. Câţiva dintre termenii de mai sus apar mai întâi ca antroponime (chisăr, haraba1, şapcă) sau ca toponime (deviet, şam) ori în derivate româneşti {calafat, condur, davagiu, halif, sandâc, sofragiu), dintre care unele ar putea fi spontane, adică fără să indice neapărat preluarea în prealabil a cuvântului-bază. Una peste alta, deşi este marcată de instalarea domniilor fanariote, prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu aduce, în mod paradoxal, o intensificare a influenţei lingvistice turceşti decât în terminologiile profesionale (meşteşuguri, comerţ) şi în cele care ţin de viaţa cotidiană (îmbrăcăminte, unelte, obiecte casnice), precum şi în domeniul termenilor abstracţi şi în cel al însuşirilor umane. Terminologia -curentă, populară, neoficială intrată în vocabularul vorbitorilor obişnuiţi totalizează 172 de împrumuturi, reprezentând o proporţie de aproape 69% în raport cu numărul total al împrumuturilor reale atestate mai întâi în această perioadă. Dimpotrivă, volumul lexicului oficial împrumutat acum se reduce considerabil. Această realitate este explicabilă, după cât se pare, prin înnoirile din planul economiei pe care le-a adus sistemul fanariot, dar şi prin întârzierea cu care textele vor reflecta, abia în a doua jumătate a veacului, schimbările de structură politico-administrativă şi militară induse de către noul regim politic din ţările române. b) Un nou salt considerabil în numărul termenilor împrumutaţi din limba turcă se înregistrează abia m cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, perioadă care, împreună cu primele două decenii ale veacului următor, constituie apogeul influenţei oficiale turceşti asupra limbii române. Scrierile epocii includ nu mai puţin de 655 de noi împrumuturi lexicale din turcă. Acestora li s-ar putea adăuga încă cel puţin 78 de termeni care, deşi au prima atestare abia în prima jumătate a secolului următor (73 de termeni) sau chiar mai târziu, sunt însoţiţi de indicii care sugerează preluarea lor în secolul XVIII/2 {bucmea, budala, cacealma, capsimal, cataif, cărăbăni, cercevea, chebă, chiup, ciulama, dairea, dandana, darac, derbedeu, dert, gio/, gizie, ioc, iorgan, lalea, lichea, mahon, mala, mastică, memur, menghină, mindirigiu, moft, moloz, mucalit, mucalitlâc, murdar, muslim, neneacă, oglan, pacea ură, paiantă, palavragiu, palavră, pazvant1, peltic, perdaf, pezevenc/âc, pingea, rezai, rindea, roabă, rubia, sabură, saftea, saia1, samsar, samsariâc, sanchiu, sarma, sâc, seimen-başa, sictir, tabiet, taman, tarla, târfă, temenea, tibet, tighel, tocmac, tocmagi, tophana, toptan, toptangiu, turiac, vechilimea, viran, zar, zeflemea, pesemne şi berat-humaium, hagemiş şi redif, aceştia din urmă fiind atestaţi, ca termeni istorici, abia după mijlocul secolului XIX). Un presupus împrumut din această perioadă este şi *mamul, reconstruit pe baza 127 derivatelor cărora le-a stat la bază (mămufar, mămu/ărie). Acum sunt reîmprumutaţi peruzea (utilizat o dată, în veacul al XVI-lea, în forma pirăsine) şi, probabil, coltuc\ hamalâc şi mischiu, care fuseseră folosiţi în secolele XV/2-XVI şi dispăruseră din limba română, dar sunt atestaţi din nou în secolul XIX. O parte dintre termenii enumeraţi mai sus apar în mai multe scrieri, în unele cazuri inclusiv în dicţionare, uneori (şi) în derivate, imediat după cumpăna dintre secolele XVIII şi XIX (coltuc, peltic, perdaf, rindea, roabă etc.), iar alţii sunt strâns înrudiţi, formal şi semantic, cu împrumuturi atestate din secolul XVIII/2: este de presupus că, de pildă, cacealma a fost preluat mai devreme decât în secolul XIX/2, când apare în formele cacirma ~ cacearma şi cu sensul „contrabandă", şi anume în perioada care ne preocupă aici, din moment ce tot acum a fost utilizat pentru prima oară verbul cu care se înrudeşte, cacerdisi „a face contrabandă"; iorgangiu nu avea nicio raţiune să fie împrumutat în această perioadă dacă nu ar fi fost preluat şi obiectul pe care meseriaşul respectiv îl confecţiona, iorganui, a cărui existenţă este confirmată în scris abia începând din sec. XIX/2; murdar, atestat din sec. XIX/l, a fost împrumutat, de bună seamă, cel puţin deodată cu derivatul murdarlâc, care apare în texte începând din 1785. Pentru alte cuvinte atestate mai târziu există argumente istorice în privinţa preluării lor în această perioadă (pazvant1, de exemplu). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că acestei perioade ar trebui să-i atribuim minimum 733 de împrumuturi din turcă. Chiar scăzând din această cifră 27 de cuvinte atestate abia acum, dar care este de presupus că au fost preluate anterior, lotul de termeni nou împrumutaţi, care poate fi apreciat la 706 unităţi lexicale, este impresionant ca volum. Nu şi calitativ însă, de vreme ce acest lot cuprinde 187 de împrumuturi personale, dintre care 181 dispar instantaneu fără a mai fi utilizaţi vreodată, rămânând neînţeleşi pentru oricine în afară de autorii care i-au folosit şi de lingviştii, în general lexicografi, care, ulterior, s-au străduit să-i „traducă" în română (abda/, aga-paşa, ajder, aftânbaş-tiriac, amber, anterlic, aşiboia, at/iu, baccevan, baş-alai-ceauş, baş-bog, baş-capigiu, baş-căpitan, baş-conacciu, bederge, bedaşiu, berattiu, biaz, bischigiu, bitaat, boiangilâc, bostangilar-odobaşa, bozagiiâc, brusa-moiasi, budir, buhurdangi-başa, cacufi, canonamea, capiculi, captan-poş, caraboia, carsac, casap-başlâc, castriet, catertai, cavaf-başă, cecmea, cedar-bizie, cetegiu, chear, chesmeriu, chethudai-sadri-azam, chiragi-başă, chitabui-azam, chiusoleu, cifte-tatar, ciopciun, cobecciu, conacci-baş, cuşzun, dalcâlâci, daruşifa, davetname, demet, diloglan, diseniu, divan-tacâm, dulbun, duighet, dumea, ehiierz, elchegiu, emniet, emriname, eşpeh, evmie, făgar, filuri-altân, gazi, gazret, gebeliu, ghelberea1, ghiaur-cafe, ghioderiu, ghioghici, ghiugin, giulusnamea, giurea, halii, hamtutmaz, harapiet, harbagiu, harem-chehaiesi, hartup, hazne-emini, hârca, hechim-başa, herechet, hijret, hoca, hoşnişin, iaiangic, iazigi-efendi, ichingi-ciohodar, ici-aga, ici-ceauş, icioian-ceauş, icir/iu, ienicer-cheatibi, ienicer-efendi, Ham, intisap, isirgiu, istileah, itlac, iurudisi, izra, lobut, ionge, mact, 128 maria/ă, megeană, mehcheme, mehterhane-başa, memhur, menzil-buirultiu, meşferet, minghinitai, mira/ai, mola-efendi, mucader, mucaet, muchealemea, muhadit, munegim, mutarechea, nacaş-başa, nicheah, nişangi-başa, obuduet, ogeac-bazarghean, ogeac-tătar, ordu-agasi, ordu-humaiun, orta-ceauş, paceagiu, perdegi-başa, petmez, reizui-chitab, reşmea, rieaia, sacăt, sadacatliu, sahibi-devlet, sarf, saridâc, sefa, sefaet, sermainsâz, serseliu, sevghiliu, spahiler-agasî, sucut, sultan-chehaiesi, şamii, şeih-isiam, şeri-şerif, tahtârvan, taF, tarabuz, tatir, taxii-ferman, teberu, tedifat, tefterhanea, telatin, tepeledisi, tergimanlâc, tergimea, tetbir, tevarih, tevaturin, tilie, toibe, vacanuis, vezir-tatar, vitai, zabitan, za/am, zechir, zenghiu). Alţi şase termeni au, în sec. XVIII/2, aceeaşi calitate, de împrumuturi personale, şi pier imediat, însă vor fi reîmprumutaţi mai târziu, cu alte sensuri şi/sau în alte forme {chiurec, coci, sârghie, sefer2), sau vor fi preluaţi din textele studiate, ca termeni istorici, de către specialişti, în secolele XIX/2-XX {hambar-emini, nacaş). Rezultă că, dintre cele 706 cuvinte preluate, cu mare probabilitate, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, 187 au fost utilizate ocazional, o singură dată, fără să fie reţinute de limba română, şi numai 519 termeni (73,5%) au fost împrumuturi reale, adică folosite de mai mulţi vorbitori. Chiar şi aşa, influenţa turcă din această perioadă poate fi considerată de mare amploare. Dintre cei 655 de termeni cu prima atestare din sec. XVIII/2, 468 au fost preluaţi cu adevărat de lexicul românesc, însă o proporţie însemnată a acestor împrumuturi reale (circa o treime) este constituită din termeni oficiali. înrâurirea turcească s-a diversificat acum, cuprinzând foarte multe domenii semantice, dar s-a concentrat în mare măsură spre sferele activităţii politico-administrative, militare şi juridice otomane sau, mai rar, şi fanariote româneşti: denumiri de funcţii şi titluri militare şi civile, unităţi teritorial-administrative, documente de cancelarie, însemne, activităţi protocolare ale curţii, acţiuni militare, activităţi şi documente juridice etc. {ahd-başa, aian, ascher, ascheriiu, avgi-başa, baş-aga, baş-caimacam, baş-capichihaie, baş-saiahor, beiiicci-efendi, berber-başa, bimbaşă, bina-emini, caftangi-başa, caftangiu, caid, capan, capaniiu, capu-oian, carar, cavas, cavaz-başa, caza, cearcagiu, chiier, chioihangiu, chitap, davagiiâc, davet, deviet-tatar, divan-ceauş, divan-cheatip, divictar, ecpaia, efendi, efta, eiciu, embru-inam, emectar, ferman-inam, fermaniiu, gaiiongiu, ghiumbruc, ghiumbrucciu, haiea, haracciu, has, hat2, hatihumaium, hazran, hogeghean, iasac, iasacciu, ibrictar, ichituiiâu, ici-ciohodar, idogian, icram, iedediu, igzar, imdat, iucituiiâu-paşa, iuruc-bairac, iuruc-bairadar, mabein, mabeingiu, mataragi-iamac, mefruzui-caiem, mehmendar, mehtupciu, memiechet, memuriet, menzit-embru, mirimiran, muhafiz, muhaserea, mumbaşiriâc, murahaz, naibant-baş, ogeac/iu, ordu-cadisi, orta-cuşac, paia, peşchirgi-başa, peşchirgiu, regeai, sacabaş, sadrazan, sangeactar, saraci, saraci-iamac, seiz, seiz-başă, serdar-ecrem, serhat, sofragi-başa, suia, şamdangi-başa, şamdangiu, şatâr, şatâr-baş, şerbegiu, şerif, tacrir, taingiu, taxidar, teftergiu, teftişciu, tufecci-başa, tura1, turnagi-aga, tutungi-başa, umur, usta, uşurgiu, vaiiu, vechiiâc, viiaiet, zabet, zabetiâc, 129 zaheregiu, zapt-fermari), denumiri de funcţii şi ritualuri religioase musulmane sau, mai rar, mozaice (abdest, curban-bairam, hagialâc, haham-başa, medresea, musulman, namaf) sau de biruri şi cadouri care erau oferite în mod obligatoriu Porţii (bairam-peşcheş, geaizea, hedie, iltizam, iznasi-zaherea, mucaiesea, mumbaia, ramazan/âc, richiabie, spinge), precum şi de ceremoniale şi manifestări publice, instrumente muzicale, jocuri şi alte distracţiile specifice epocii (daui, egiengea, gerid, nobet, saitanat, sad, seiamiâc, taxim). Marea majoritate a acestor termeni oficiali, ieşiţi din uz în scurt timp, au funcţionat în calitate de „cuvinte străine"; totuşi, unii au fost adoptaţi şi ca denumiri ale unor realităţi fanariote româneşti. Lexicul oficial, politico-adminis-trativ, militar, juridic şi religios cu prima atestare din această perioadă şi folosit de mai mulţi vorbitori cuprinde 147 de termeni, reprezentând 22% din totalul împrumuturilor (şi peste 31% din împrumuturile reale) atestate mai întâi acum. Nu se poate spune însă că viaţa cotidiană, casnică şi profesională a fost scutită în această perioadă de o înrâurire turcească intensă. Dimpotrivă, creşterii acestei influenţe, inclusiv pe cale populară, i se datorează un lot numeros, de 321 de cuvinte atestate acum pentru prima oară şi adoptate de lexicul neoficial, uzual al epocii. O parte a lor se referă la om, la mediul său intim sau la activităţile sale de fiecare zi ori la acţiunea omului asupra naturii: îmbrăcăminte, ţesături, blănuri şi piei, obiecte purtate ca podoabă (agabaniu, baiâcdiş, biniş, boccea/âc, boiama, borangic, cabara, capot, cazmir, căiafet, cârja/iu, chiostec, chiurc, chiurec, cit?, citarea, cobur, colan, enghiurşal, fes, gear, gevrea, ghermesut, ghizie, giubea, halali, harea, tahur, libadea, mane, me/ez, musulin, peştiman, postai, sârghie, stambol-şali, şal, şa/iu, şamalagea, şatrangi, tefaric, tichie, tiriplic, zerdava), preparate alimentare (chiftea, ghiuden, halva, limonada, locma, mezel, mezeiic, rahar, ravac, schembea, simit, sugiuc), aspectul fizic al omului (benghi, bof, bondoc, nurliu, perciune, sacat, zaif, zărit), calităţi şi stări psihice şi sociale umane (ageamiu, capasâz, cheşchin, da/cauc, dădacă, dom uz, farfara, fudul, haramin, iabangiu, ierliu, ioldaş, pici, şiret, taraf, tembel, tivilichiu, zeftiu), boli (datac), diverse materii şi substanţe de provenienţă animală, vegetală sau minerală folosite în activităţile umane (baga, băcan1, bizirea, ceamsacăz, chibabea, chilermenea, ciriş, civit, fildeş, ghiulsuiu, ghiuvergilea, magiun, mărgean, neft, nişadăr, nişastea, sabur, salep, sarisabri, ştiubeci, tibişir, tinichea, tombac), unelte, arme şi obiecte de uz casnic şi profesional (briceag, buhurdar, burghiu, calup, chibrit, chinap, chisea, fitit, furda, gavanos, geamantan, gherghef, ghium, ghiunie, iambi?, narghilea, pataşcă, pătămar, satâr, sopă, sufertaş, şuşanea, tacâm, tet, tiftic, tiriplic, topuz, tuium, tulumbă, veznea, zarf, zimbif), materiale şi lucrări de construcţie (cifte-dulap, cuşac, meremet, şirin), elemente structurale ale casei, mobilierul şi împrejurimile ei (acaret, bina, canat, cat, ceadâr, chepeng, chilim, dulap, gherghir, mangal, parmadâc, pervaz, raft1, sofra, şandrama, tavan, uluc), transporturi (ceam, cetal-menzâl, menzilhanea, tatar-mizil, voiic), agricultură (arman, hat1), călărie şi creşterea animalelor, îndeosebi a cailor (at, başlic, binectaş, caia, ceapcân, coci, danga, ghebrea, tabla-başa). 130 Terminologia comercial-financiară sporeşte şi ea considerabil şi îşi diversifică denotaţiile: unităţi de măsură (dimeriiepalmac, rit), unităţi monetare (funduc/iuiuziuc, zărf zermacup), afaceri, proceduri şi forme de comercializare, modalităţi şi forme de plată, taxe şi impozite etc. (aiar, câşti, chesat, chilipir, cişniu, dever, Fiat, geremea, ghiundelic, hareci, hargF, masraf, matrapazlâc, metah, peşin, riza-pazar, rusumat, selem, sultan-mezat, tahmin, tedaric, top1, tura?, ugeret, vadea, veresie, zaraftâc), locuri în care se practică diferite ocupaţii (cafenea, cherhana, magaza, mihamea, tarapana, tejghea), profesiuni comerciale şi/sau meşteşugăreşti (bacalbaşă, basmangiu, berber, catafaciu, cazangiu, cherhanagiu, ciubucciu, conduragiu, cuiungi-başă, cuiungiu, dughengiu, găitangiu, getep-başă, iminigiu, iorgangiu, maimarbaşa, mametegiu, matrapaz, mungiu, rachigiu, simigiu, suiuigi-başa, surecciu, tejghetar, tetatâc, telat-başa), la care se adaugă numele unor meserii de altă natură (ghimigiu, harabagiu, muscalagiu, soitar, tu!umbag iu). Alte împrumuturi denumesc realităţi ale naturii, ale mediului înconjurător mai larg al omului: animale sălbatice (avat, hamsie, midie, pervanea) sau plante, unele comestibile (bamă, cimişir, dovleac, ienibahar, razachie, saparină, siminichie, tarhon, zambac, zambilă, zarzavat), părţi ale acestora folosite ca hrană (but, hurma, taban3), caracteristici şi stări ale mediului înconjurător (boia, calp, leş, murdarlâc, renghi, sultaniij), fenomene nâturale (iangân), la care se adaugă câţiva termeni entopici (batac, chenar, derea, socac, viranea, iar bechetapare tot acum, mai întâi ca toponim). Sporeşte şi numărul termenilor care denumesc noţiuni abstracte, unii folosiţi cu precădere în locuţiuni (bosma, ceapuduc, cheder, ciradâc, fit, fursant, habar, halt, havadis, madea, marifet, musaadea, musafirlâc, naz, nazar, nazaret, nur, rezalet, sacatiâc, sadacat, schingi, selamet, sevda, soi, surghiunlâc, şart, tedif, tejniş, tembelic, terbie, tertip), al adjectivelor cromatice (civit, fistichiu, ghiviziu, havaiu, liochiu, sângepiu), al adverbelor (dihai, geabâ), precum şi al verbelor formate spontan în limba română după modele greco-turceşti (cacerdisi, sâcâldisi); se remarcă locuţiunea adverbială cu ghiotura, formată în această perioadă în limba română de la un adverb turcesc sinonim. Unii dintre termenii de mai sus au fost împrumutaţi, simultan sau succesiv, cu mai multe înţelesuri (de exemplu boccealâc, cazangiu, ciubucciu, civit, dulap, nobet, orta-cuşac, schembea, tacâm, taraf) sau cu valori lexico-gramaticale diferite de cele etimologice (halea, tivilichiu); alţii vor fi reîmprumutaţi mai târziu cu înţelesuri diferite, în timp ce înţelesul iniţial va dispărea (chiter, chiostec, chiurec, coci, magiun etc.), ori se vor menţine numai cu sensuri dezvoltate în limba română (caftangiu etc.). Unele etimoane polisemantice vor fi fost preluate acum cu mai multe semnificaţii, chiar dacă nu apar deocamdată decât cu una singură; boia şi renghi, de pildă, deşi sunt atestate din secolul XVIII/2 numai cu sensul „culoare", au fost împrumutate acum, probabil, şi cu denotaţiile „vopsea", respectiv „păcăleală, festă", care apar în texte abia începând din veacul următor. 131 c) Influenţa turcă din secolul a! XVIII-lea a indus, aşadar, preluarea unui mare număr (între 992 şi 1.036) de noi cuvinte, dintre care 274 nu au fost reţinute în lexicul românesc, fiind utilizate o singură dată (16 fiind ulterior reîmprumutate sau refojosite ca termeni istorici), iar 225 de cuvinte au aparţinut limbajului oficial al epocii. în acest veac, lexicul românesc a fost supus unei influenţe turceşti de peste două ori mai intense în comparaţie cu secolul anterior. Chiar dacă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea se evidenţiază un oarecare recul al înrâuririi turceşti, el este compensat de o creştere fără precedent a acesteia în a doua parte a secolului. Cele două jumătăţi ale veacului se diferenţiază, ce-i drept, mai ales cantitativ, întrucât, din punctul de vedere al calităţii împrumuturilor, ele au caracteristici asemănătoare: în ambele perioade, 26-29% din termenii preluaţi sunt împrumuturi personale care au dispărut instantaneu, iar 71-74% au intrat în limbajul mai multor vorbitori. IMu există diferenţe semnificative nici în privinţa marilor domenii semantice afectate de această înrâurire: în ambele perioade, din totalul împrumuturilor reale, folosite de mai mulţi vorbitori, 31% au aparţinut terminologiei oficiale, iar 69% au fost împrumuturi uzuale şi în rândul vorbitorilor obişnuiţi. între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XlX-lea, limba română a împrumutat din turcă 1.633 de cuvinte atestate până în anul 1800, la care se adaugă, cu un grad oarecare de probabilitate, încă cel puţin 81 de împrumuturi cărora le presupunem o ascendenţă din secolul XVIII, deşi vor apărea în texte abia în perioadele următoare: 76 în secolul XIX/l, iar 5 şi mai târziu. Această supoziţie ridică la minimum 1.714 numărul termenilor preluaţi din turcă până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Este însă posibil ca acest număr să fie, în realitate, şi mai mare, deoarece pentru zeci de împrumuturi, mai ales dialectale, atestate abia din secolele XIX-XX nu se poate stabili decât cu aproximaţie perioada în care au intrat în lexicul românesc. 3.4.2. Viabilitatea Cuvintele împrumutate în secolul al XVIII-lea au avut o viabilitate redusă în comparaţie cu cele preluate anterior. a) Situaţia împrumuturilor atestate mai întâi în scrierile din prima jumătate a secolului ai XVIII-lea este însă contradictorie din acest punct de vedere, deoarece, după cum am văzut, influenţa turcă sporeşte acum numai în sferele semantice legate de profesiuni şi de viaţa cotidiană, dar se reduce în domeniile oficiale, politico-administrative. Drept urmare, împrumuturile acestei perioade supravieţuiesc epocii într-o proporţie remarcabilă, de 74%: dintre cele 337 de cuvinte cu prima atestare din această perioadă, 87 dispar instantaneu (10 urmând să fie reîmprumutate sau reutilizate), iar 250 sunt transmise celei de a doua jumătăţi a secolului. Dintre cele 260 de împrumuturi care au fost atestate mai întâi în această perioadă şi nu au rămas la stadiul de hapax iegomena, 107 termeni (41%) au fost abandonaţi în 132 cea de a doua jumătate a veacului al XVIII-lea {bairac-agă, murtat, richiab-caimacam, serdengheştl) sau în secolele XIX {alai-ceauş, barată'f baş-beşieagă, baş-buiucbaş, baş-ceauş, baş-tergiman, beidar, benderiiu, cafa, câtlâc, cearşit, ceauşlar-emini, celenghi, ceplac, cherachea, davagiu, devlet, dombaz, dova, emen-cafe, eziet, gephanea, gerah, hainlâc, hairet, halif, hata, havalegiu, havantop, iamac, lagumgiu, lavdan, menzilgiu mermerei, mucadim, muhzur-aga, muşaverea, mutevelâu, nişter, panzehr, parangun, paşa-capusi, piuscul, sangeac-şerif, serdengheciti-agasi, silihtar-aga, sulf, tahmin, taingiu, tarpuz, taxil, telpizlic, tersana, veră, zărgea, zurumbat) şi XX {a/coran, a/iosman, ba/gi-başlâc, beden, bezestin, caicciu, caimea, caisie, ca/em, calpacciu, casaba, cazac/iu, chesăgiu [care a supravieţuit totuşi până azi în derivatul verbal regional chesăgi\, conacciu, delibaşă, dervent, emidic, ghiordie, haznadar, ia, maimar, mehenghf, musui, nahia, namea, nardinchi, ogur, oguriiu, regea, ruca, rup, sandaf, saric, sârmea, seiam, somachi, şahzadea, şam, tambur [cu derivat regional actual], tenchi, tenzuh, timar-spahiu, tufecciu, vah, zaim, zapciiâc, zefchî); o bună parte dintre aceşti termeni au mai fost utilizaţi în secolele XIX şi XX/l numai ca termeni istorici. Totuşi, până astăzi s-au menţinut 153 de cuvinte (45% din împrumuturile cu prima atestare din această perioadă şi 59% din cele folosite de mai muite ori), dintre care 105 (31%, respectiv 40%) în limbajul curent, şi anume la nivel literar {basma, boiangiu, bucluc, calafat, calcan1, caldarâm, cange, caraghios, cazma, chef, chefal, chel, chimir, chioşc, cişmea, dara, farfurie, fişic, furtun, geantă, haimana, hamai, hangiu, havaiea, havuz, haz, huzur, iarnă, iedec, marangoz, mohair, moşmoană, mucava, muhur, nai, pafta, para, pătlăgea, perghel, pilaf, pirpiriu, puşti, ramazan, saivan, salam, samiel, sidef, şapcă, şiretlic, tas, tuci, vişinată, zaihana), popular {alagea, aiişveriş, aman, başca, berechet, bre, cafegiu, calabalâc, caraulă, dambla, hap, macat, mahună, mezat, mindir, muşteriu, pezevenchi, sadea, tac/a, zurba2) sau dialectal {bair, bairac, bairactar, bozagiu, canara, cauc, căiş, ceacai, cealău, chisăr, colceac, dam, dirmea, ghiuf, haraba1, hem, iatac, imineu, măraz, nart, paidos, parcea, safi, sahan, sandâc, saplaic, tanea, tasma, tes/im, tuzluc2, zimberec, zingirliu). Alte cel puţin 22 de cuvinte se regăsesc în terminologia actuală de specialitate folosită ocazional de către istorici ori, pur şi simplu, ca reminiscenţe, în literatura populară sau chiar în aceea cultă, desemnând realităţi care aparţin trecutului {bagcea, cea/ma, condur [uzual însă în compusul literar condurui-doamnei\, derviş, isnaf, laz [cu derivat regional actual], mahzar, mehtup, moia2, nefer, nizam, pazarghidean, perdegiu [cu derivat regional actual], ruşfet, sandaf, sermaia, sofragiu [cu derivat literar actual], suiuigiu, suret, uşur, vacuf, zurna; lor li se adaugă saca, aflat în curs de dispariţie nu numai ca termen istoric, ci şi, cu alte sensuri, ca regionalism şi ca argotism), iar 26 de termeni literari, populari sau mai ales dialectali pot fi consideraţi în curs de dispariţie, deoarece - chiar dacă unii sunt incluşi în dicţionare actuale, care i-au preluat din lucrări lexicografice mai vechi - au ultimele atestări în texte din prima jumătate a secolului XX, ceea ce 133 înseamnă că mai sunt prezenţi, eventual, doar în vocabularul pasiv al unor vorbitori (avaet, bei/ic, beşleagă, cacom, chervan, ciripie, coz, cubea, dava, fâşchie, ghecet, haham, hugium, ielcovan, mehlem, mersin, misirliu, odagiu, orta, saca, sagriu, salamalec, sidet, tefericie, tuzla, zerdiceaf). Linele împrumuturi s-au menţinut fie numai datorită faptului că au fost preluate de mai multe ori, în forme sau cu sensuri diferite, fie pentru că au fost supuse unor modificări semantice, de obicei extensiei sau generalizării semnificaţiei. De exemplu, ca şi sinonimul lor iureş, împrumutat mai devreme, hugium şi iama sunt preluaţi în sec. XVIII/l ca termeni militari, însă vor supravieţui numai cu sensuri „civile" dobândite pe teren românesc; veră, în schimb, nu a evoluat semantic şi a dispărut în sec. XIX/l. b) împrumuturile celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea au supravieţuit veacului în proporţie de numai 71% (având în vedere că, dintre cele 655 de cuvinte atestate pentru prima oară în această perioadă, 181 au fost împrumuturi personale care au pierit instantaneu, iar alte şase au dispărut în mod similar, însă au fost reîmprumutate mai târziu, pe plan dialectal, ori au fost preluate din texte vechi şi utilizate în istoriografia modernă). Au fost transmise în secolul următor 468 de cuvinte cu prima atestare din această perioadă, cărora li s-au adăugat ulterior cele şase împrumuturi personale reutilizate sau preluate din nou. Dintre aceste 474 de cuvinte care nu au rămas hapax legomena, 244 (51,5%, respectiv 37% din totalul împrumuturilor acestei perioade) au ieşit ulterior din uz. Dispariţia majorităţii lor s-a petrecut în prima jumătate a secolului al XlX-lea (balâcdiş, beilicd-efendi, cuiungiu, ghimigiu, ghiundelic, iucituiiâu-paşa, *mamul, ordu-cadisi, ramazanlâc, sangeactar, saraci, saraci-iamac, sâcâldisi, şatâr, şatărbaş, tahmis, uşurgiu, zaheregiu, zerdavă) şi mai ales în a doua parte a acestui secol, perioadă în care lexicul românesc se debarasează de numeroase „turcisme" superflue sau care exprimau realităţi devenite arhaice (abdest, ahci-başa, ascher, ascherliu, avgi-başa, bacalbaşă, baş-caimacam, baş-salahor, berber-başa, bina-emini, cabara, caftangi-başa, capanliu, capasâz, capu-oian, carar, cavas, cavaz-başa, cazmir, cearcagiu, cetal-menzâl, cheder, cuiungi-başă, davagilâc, davet, devlet-tatar, divan-ceauş, divan-cheatip, efta, embru-inam, emedar, enghiurşai, ferman-inam, fermanliu, Hat, fundudiu, fursant, găitangiu, geaizea, geiep-başă, geremea, ghiumbrucciu, ghizie, halali, halt, haracciu, harea, hareci, has, hat?, hazran, hedie, hogeghean, iabangiu, iangăn, iasac, iasacciu, ibridar, ichituiiâu, ici-ciohodar, icioglan, icram, iedediu, ier/iu, igzar, iltizam, imdat, iorgangiu, iuruc-bairac, iuruc-bairadar, iznasi-zaherea, lahur, mabein, mabeingiu, mane, marifet, masraf, mataragi-iamac, mefruzul-calem, memlechet, memuriet, menzii-embru, menzilhanea, metah, mirimiran, mucaiesea, muhafiz, muhaserea, mumbaia, mumbaşir/âc, musaadea, nacaş, nafbant-baş, nazaret, ogeac/iu, orta-cuşac, peşchirgi-başa, peşchirgiu, rachigiu, rezalet, richiabie, riza-pazar, sacabaş, sacat, sacatiâc, sadacat, sadrazan, saparină, sarisabri, seiz, seiz-başă, selamlâc, seiem, serdar-ecrem, sofragi-başa, spinge, 134 suia, sultan-mezat, surecciu, surghiun/âc, şamdangi-başa, şamdangiu, tahvil, tainat, tatar-mizil, tedif, teftergiu, teftişdu, telal-başa, tufecd-başa, turnagi-aga, tutungi-başa, ugeret, umur, vechilâc, viranea, zabetiâc, zăi). Altele ies din uz în secolul al XX-lea, mai ales în prima jumătate a acestuia, când limba română îşi conturează şi stabilizează fondul lexical modern, îndeosebi pe cel de origine balcanică şi est-europeană {agabaniu, aian, basmangiu, baş-aga, başlic, bechet, binectaş, biniş, bizirea, bocceafâc, bosma, buhurdar, cacerdisi, caid, caiafaciu, capan, capot, caza, cârja/iu, ceamsacâz, ceapuduc, cherhanagiu, chesat, cheşchin, chibabea, chi/ermenea, chio/hangiu, chiurec, ciradâc, cişniu, citarea, ciubucciu, conduragiu, ecpaia, efendi, egiengea, eiciu, gaiiongiu, ghebrea, ghermesut, ghiuisuiu, ghiumbruc, haham-başa, haiea, haramin, hargp, havadis, havaiu, hurma, iminigiu, iuziuc, iibadea, iiochiu, iocma, maimarbaşa, mameiegiu, mihamea, mungiu, murahaz, nazar, nişastea, pervanea, regeai, rif, saltanat, saparină, saz1, sângepiu, schingi [cu derivate actuale], sevda, stambol-şali, şama/agea, şerbegiu, ştiubeci, tacrir, tejniş, telalâc, tembeiic, tiftic, tura?, usta, veznea, volic, zarafiâc, zarf, zarif, zefliu). Aceste cuvinte au ultimele atestări în jumătatea de secol anterioară perioadei în care le-am stabilit dispariţia sau mai apar în această perioadă exclusiv ca termeni istorici, referitori la realităţi ale trecutului, în literatura cultă sau populară ori în istoriografie. Numai 230 de termeni atestaţi mai întâi în secolul XVIII/2 (35% din totalul împrumuturilor acestei perioade, respectiv 48,5% din împrumuturile care au depăşit situaţia de hapax legomena) şi-au dovedit viabilitatea şi s-au păstrat până azi, la diferite niveluri stilistice şi teritoriale ale limbii române actuale, în câteva cazuri datorită preluării repetate {chinap, code tc.) sau unor evoluţii semantice pe teren românesc {caftangiu, ceadâr etc.). Dintre aceşti termeni, 169 (26% din totalul împrumuturilor perioadei respective) se află astăzi în uzul curent, şi anume: - 43 de cuvinte în variantele dialectale ale dacoromânei {aiar, batac, ceadâr, chiier, chiostec, chisea, chitap, chiurc, ciriş, cod, daui, derea, domuz, dughengiu, gear, gevrea, ghium, ghiunie, ioidaş, madea, matrapaz, meiez, meremet, murdarlâc, paiaşcă, paimac, postai, se fer2, seiamet, socac, sofra, sopă, şart, şatrangi, şirin, tabia-başa, taftaiuc, tarapana, taxim, tibişir, vadea, zabet, zambac); - 36 de cuvinte în limbajul popular, având sinonime folosite în varianta literară, îngrijită a limbii române {ageamiu, arman, benghi, bimbaşă, bina, bof, caftangiu, cat, cuşac, daJac, dalcauc, dever, dihai, farfara, fistichiu, fit, geaba [compusul românesc degeaba fiind însă literar], ghiotura, leş, matrapazlâc, musafirlâc, neft, nur, nurliu, parmadâc, pălămar, peşin, peştiman, pici, renghi, şuşanea, tiriplic, tivilichiu, tulumbă, veresie, zimbit)) - 90 de cuvinte în limba literară (acaret, avat, baga, bamă, boia, bondoc, borangic, briceag, burghiu, but, cafenea, caia, calup, canat, cazangiu, ceam, chenar, chepeng, cherhana, chibrit, chiftea, chilim, chilipir, chinap, cimişir, colan, danga, dădacă, dovleac, 135 dulap, fes, fildeş, fitil, fudul, geamantan, gherghef, ghiuden, giubea, habar, halva, hamsie, hat1, ienibahar, Iambă?, limonada, magiun, mangal, mezel, mezelic, midie, musulman, narghilea, naz, perciune, pervaz, raft1, rahat2, ravac, razachie, sabur, salep, satâr, simigiu, siminichie, simit, soi, sufertaş, sugiuc, sultaniu, şal, şandrama, şerif, şiret2, tacâm, taftur, talaz, taraf, tarhon, tavan, tejghea, tel, tembel, tertip, tichie, tinichea, tombac, top?, uluc, zambilă, zarzavat). Alţi 38 de termeni, îndeosebi dialectali, având prima atestare din secolul XVIII/2 trebuie consideraţi astăzi în curs de dispariţie, deoarece nu mai apar în texte din a doua parte a secolului XX, ci, eventual, numai în dicţionare, dar se mai menţin, probabil, în vocabularul pasiv al unor vorbitori în vârstă (at, băcan1, berber, boiama, calp, căiafet, câşti, ceapcân, cifte-duiap, cit?, civit, curban-bairam, dimerlie, furda, gavanos, gherghir, ghiuvergilea, ghiviziu, harabagiu, magaza, muscalagiu, musulin, namaz, nişadâr, nobet, paia, sârghie, schembea, şaliu, tabar?, tahân, tedaric, tefaric, tejghetar, terbie, tulum, tura1, zaif). De asemenea, cel puţin 23 de termeni, învechindu-se în secolele XIX-XX, nu se mai folosesc decât de către specialiştii în istorie sau, evocator, de către autorii unor texte beletristice cu iz istoric (baş-capichihaie, berat-humaium, cobur, divictar, gerid, hagialâc, hambar-emini, hatihumaium, medresea, mehmendar, mehtupciu, rusumat, serhat, soitar, suiulgi-başa, taht, taxidar, topuz, tulumbagiu, va/iu, vilaiet, zapt-ferman, zermacup). c) împrumuturile atestate mai întâi din secolul al XVIII-lea, în număr total de 992, au avut, aşadar, o viabilitate relativ redusă: 258 au fost hapax legomena, 351 au ieşit din uz în secolele XIX-XX/1, 45 mai sunt folosite astăzi doar ca termeni istorici, iar 64, îndeosebi regionalisme, sunt, de asemenea, în curs de dispariţie. Celelalte 274 de împrumuturi (27,5%) au supravieţuit şi se utilizează şi în prezent în limbajul curent al vorbitorilor obişnuiţi. Ies în evidenţă mai ales cele 143 de cuvinte care aparţin fondului lexical al limbii literare actuale. Se constată însă o oarecare deosebire între viabilitatea împrumuturilor din prima jumătate a veacului al XVIII-lea (care au supravieţuit până azi în proporţie de peste 45%, iar în lexicul curent - de 31%) şi aceea a cuvintelor preluate în a doua parte a secolului (menţinute în proporţie de numai 35%, iar în limbajul curent actual - de numai 26%). 3.4.3. Sincronia Secolul al XVIII-lea constituie „o perioadă de tranziţie între epoca veche şi cea modernă a limbii române literare", în care, „abandonând pentru totdeauna modelul slavon, româna se îndreaptă, încă nesigură, spre neogreacă, turcă, rusă, dar şi spre limbile latino-romanice" (Gheţie-Chivu 3). Această reorientare şi diversificare a limbilor-sursă de împrumut se concretizează, implicit, în faptul că fondul lexical de origine turcă folosit în acest secol creşte într-o proporţie nemaiîntâlnită până acum. începând cu 136 mijlocul secolului al XVIII-lea se produce, de asemenea, unificarea limbii române literare, dar acest proces este deocamdată ambiguu, mai ales la nivelul tipăriturilor laice şi al manuscriselor (v. Gheţie-Chivu 112-152). în sfera lexicului se constată, dimpotrivă, accentuarea caracterului eterogen al acestuia din punct de vedere etimologic, întrucât autorii, încercând să-şi îmbogăţească vocabularul, se adresează unor surse străine variate, printre care limba turcă ocupă un loc însemnat. a) Textele redactate în prima jumătate a veacului XVIIIhreq\str&ază 797 de cuvinte împrumutate din limba turcă, dintre care circa 330 au fost preluate în această etapă a evoluţiei limbii române. Numărul total al împrumuturilor realmente utilizate în româna din această perioadă poate fi apreciat însă la 895-900, de vreme ce minimum 30 dintre împrumuturile atestate mai târziu au fost preluate, probabil, în această perioadă, iar 69 de cuvinte, deşi întâmplător nu apar în scrierile din această perioadă, au atestări anterioare şi vor fi utilizate din nou în etapele care urmează, încât le putem reconstitui o prezenţă continuă în lexicul românesc, inclusiv în sec. XVIII/l. Textele atestă totodată dispariţia, în etapa de care ne ocupăm, a patru termeni care fuseseră folosiţi de două-trei ori în secolele precedente: olofan, oluc-hac, schemni-ceauş şi ustuacic. Cu excepţia celor 87 de împrumuturi personale, care dispar imediat ce au fost folosite o singură dată (dintre care 10 vor fi reîmprumutate ulterior), toate celelalte cuvinte utilizate în sec. XVIII/l, în număr de aproximativ 810, vor fi transmise perioadei următoare. b) Accentuarea fără precedent a influenţei turceşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea determină prezenţa în textele redactate în această perioadă a 1.290 de cuvinte împrumutate din limba turcă (655 fiind atestate pentru prima oară în această perioadă, dintre care cel puţin 27 au fost preluate, probabil, ceva mai devreme). Lexicul românesc din sec. XVIII/2 cuprindea însă, evident, mai multe împrumuturi din turcă, deoarece - pe lângă cei minimum 78 de termeni care vor apărea în scris mai târziu, dar a căror preluare poate fi pusă pe seama perioadei analizate aici - există 139 de cuvinte care nu pot fi documentate din sec. XVIII/2, însă au fost întrebuinţate în texte anterioare şi vor fi folosite din nou în secolele XIX-XX, ceea ce sugerează faptul că ele au continuat să fiinţeze în limba română inclusiv în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Acest lucru înseamnă că în perioada respectivă au fost utilizate în română cel puţin 1.507 împrumuturi lexicale din turcă; dintre acestea se elimină cele 187 de împrumuturi personale ale epocii, care nu au fost reţinute de limba română. Rezultă că minimum 1.320 de cuvinte preluate din turcă au fost transmise veacului următor. Dintre acestea, în jur de 400, împrumutate în această perioadă sau perpetuate din secolele anterioare în jargonul aristocratic, aparţineau terminologiei oficiale, însă 68-70%, adică aproximativ 900 de termeni, se^ aflau, probabil, în uzul vorbitorilor obişnuiţi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. în aceeaşi perioadă, vreo 30 de împrumuturi care fuseseră folosite anterior de mai mulţi autori pier definitiv din lexicul românesc (abai, alai-bei, anatefter, ceameniu, checea, chiuciuc-imbrohor, diba, gebegi-başa, gebegiu, 137 giudea, hasichiu, mucaremea, muhasebea, mumbaiegiu, murtat, paşa-serascher, richiab-caimacam, richiaptar, serdengheşti, talhâşciu, vezir-agasi, zagargi-başa, zii) ori se învechesc şi vor fi utilizate mai târziu numai în istoriografie sau, eventual, în beletristică, în calitate de termeni istorici (ba/imez, bogdan, cep/ac, ial-agasi, mutafaraca etc.). 3.5. Secolul al XlX-lea 3.5.1. Cronologia Secolul al XlX-lea este martorul unei veritabile revoluţii lexicale, în cursul căreia influenţa turcă pierde treptat din intensitate şi se stinge cu totul pe la mijlocul veacului, după care nu se mai înregistrează decât o înrâurire strict regională, restrânsă la anumite arii lingvistice marginale. Cu toate acestea, anul 1800 nu a constituit decât o limită convenţională între secole, nu şi momentul de cotitură în care s-a declanşat reducerea influenţei turceşti. Din acest punct de vedere, primele două decenii ale veacului, până la desfiinţarea domniilor fanariote, fac corp comun cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, reprezentând, împreună, perioada de apogeu a acestei influenţe. Până prin anul 1821, moda lingvistică - urmând-o pe aceea din domeniul alimentaţiei, al vestimentaţiei şi, în general, al culturii şi civilizaţiei, ca să nu mai vorbim de sistemul politico-administrativ - continuă să fie orientată spre modelul turcesc (concurat doar de cel grecesc), chiar dacă, în paralel, are loc o amplificare treptată, încă timidă, a înrâuririi occidentale. Parametrii influenţei limbii turce se modifică abia în deceniul al treilea al secolului al XlX-lea (Suciu 2000, 181), ba chiar după 1830, anul emiterii Regulamentului Organic, care determină restructurarea a numeroase domenii ale vieţii administrative, militare şi social-economice. Oricum, după. anul 1821, numărul cuvintelor nou împrumutate pe cale oficială se reduce de la un deceniu la altul, însă cele deja preluate continuă să fie întrebuinţate, iar influenţa pe cale populară se menţine la cote înalte până pe la mijlocul secolului. a) Drept urmare, textele din prima jumătate a secolului ai XlX-lea includ un număr mare, de 413 împrumuturi care nu mai fuseseră atestate în veacurile precedente. Multe dintre aceste cuvinte vor fi fost preluate anterior atestării lor, îndeosebi în secolul XVIII/2: cel puţin 76 de termeni poartă „amprente" care justifică această supoziţie, dar este posibil ca împrumuturile anterioare să fi fost şi mai numeroase, iar atestarea târzie să se datorească numai înmulţirii, în această perioadă, a textelor şi dicţionarelor, făcând posibilă înregistrarea unui număr sporit de termeni prezenţi în limbajul oral. Cum vom vedea însă, fondul lexical împrumutat acum din limba turcă este mult mai mare, adeverind menţinerea, până pe la mijlocul veacului, a unei intense influenţe turceşti, mai ales pe cale populară. 138 înrâurirea oficială se reduce, în schimb, drastic în comparaţie cu secolul al XVIII-lea, concretizându-se mai ales la nivel individual, ceea ce se reflectă nemijlocit în numărul mare de hapax legomenar. 110 împrumuturi personale, folosite o singură oară, de către un singur autor, de regulă de către cronicarii târzii ai acestei perioade (ada/iu, agalar-aga, alechim-seleam, arcadaş, argi-odasi, avrad, aztu, basargiu, basmage/âc, baş-muhasebea, beigamber, beilicci-başa, bestea, bitirmea, buhurdangiu, calemie, capu-chihaia-bei, casabert, ceamaşir-başa, ceamaşirgiu, ceaşitlâc, cheneaf, chesatliuc, chinargiu, ciciclic, cicudiu, ciribaş, culp, curbet, de/i-ceauş, derviş-aga, divan-sarai, ehaliu, erchian, fesat, fişicciu, gazep, gephargii, ghiaurlâc, giugea, halvet, hamaibaş, hamhalat, hargf, hargilâc, iangângiu, Iflac-voivodasi, iftira, ihtiar, ilhac, i/tefat, iorgangi-başă, iort, ipca, ipca-ferman, ipneu, irat-gedit, islac, iuzul-emen, maraş, mehemuri, menzil-căpitan, menzil-ferman, merhamet, mimber, misirbei, mucatea, muhtesit, mujdegiu, multezim, mumbaşiret, muzecherea, nacaslâc, narghelegi-başa, nazar/âc, nazirliu, nişam, omade, oracciu, ova, paşaliu, pei, peşchirt, peşingiu, pusulă, rial, richiab, rutea, samsonie, sandalgealâc, santur, sarai-divan, semt, serdar-aga, surec, şadârvan, şair, şcodrali, tafgihat, tarabol, tarz, teclifsizleac, te/curşum, terpedin, tertipat, tucus, urum, ustalie, zandan); termenul perdafgirie, aflat într-un singur document, din 1840, este format, desigur, de la cuvântul neatestat *perdafgiu, însă primul ar putea fi un derivat spontan, iar al doilea - numai un împrumut personal virtual, fără nicio răspândire, chiar dacă baza acestuia, perdaf, s-a perpetuat până astăzi. Aceşti termeni, care nu au şi nu au avut niciun înţeles decât pentru românii cunoscători ai limbii turce, aparţin, în marea lor majoritate, unei potenţiale terminologii oficiale, politico-administrative sau abstract-lirice. Printre ei se găsesc însă şi denumiri de ocupaţii (ceamaşirgiu, chinargiu, fişicciu, iangângiu, oracciu) sau de obiecte de uz casnic, gospodăresc sau profesional (ciciclic, hamhalat, ova, pusulă, surec, terpedin, ustalie etc.) - unele atestate în documente economice -, pe care autorii textelor au încercat, fără succes, să le introducă în lexicul uzual; întrucât nu au ajuns să fie utilizaţi cel puţin încă o dată, aceşti termeni trebuie consideraţi drept ceea ce sunt: împrumuturi personale care nu au fost acceptate în lexicul românesc. Textele şi dicţionarele redactate în prima jumătate a secolului al XlX-lea înregistrează însă şi 303 noi cuvinte care au fost cu adevărat împrumutate de limba română, de vreme ce atestările respective nu au rămas singulare. Chiar dacă am elimina cele 76 de cuvinte despre care am emis supoziţia că au fost preluate anterior, acest lot de împrumuturi reale cu prima atestare din secolul XIX/l este impresionant atât ca volum, cât şi, aşa cum vom vedea, mai ales din punct de vedere valoric. Numai 35 dintre aceşti termeni au fost împrumuturi oficiale, restul de 268 de cuvinte (88,5%) fiind acceptate în lexicul curent, uzual la nivelul vorbitorilor obişnuiţi ai limbii române. întrucât însă jumătatea de secol pe care o analizăm aici este, de fapt, ultima în care limba turcă şi-a mai exercitat influenţa asupra ansamblului limbii române, criteriile 139 evaluării „momentului real" în care un cuvânt sau altul a fost împrumutat trebuie să devină şi mai drastice. Astfel, vom considera, în cele ce urmează, că termenii regionali specifici Dobrogei, sud-estului Moldovei (sudului Basarabiei) şi sudului Banatului (zonei Ada-Kale) şi atestaţi mai întâi între anii 1850 şi 1900 - de regulă în surse care înregistrează cu preponderenţă fapte de limbă dialectale, cum sunt, de pildă, Răspunsurile la Chestionarul lingvistic ai lui B.P. Hasdeu, HEM sau încercare de terminologie poporană românească a lui Fr. Dame - au fost preluaţi, de fapt, în prima jumătate a secolului, iar cei care au prima atestare abia din secolul XX sunt, cu mare probabilitate, împrumuturi locale (strict dialectale) din a doua jumătate a veacului al XlX-lea sau chiar din prima parte a celui de-al XX-lea secol, datorate contactului direct cu turcii stabiliţi în aceste zone. De asemenea, există câţiva termeni ai lexicului literar care au fost preluaţi din limba turcă, pe cale cultă sau prin comerţ, în a doua parte a secolului XIX sau în secolul XX. în schimb, toate celelalte cuvinte având prima atestare după mijlocul secolului al XlX-lea - prezente în lexicul literar, popular sau în alte variante dialectale decât cele care au continuat să fie supuse influenţei turceşti şi după mijlocul secolului respectiv - vor fi socotite drept împrumuturi din prima jumătate a veacului al XlX-lea, deoarece preluarea lor mai târzie ar fi fost, pur şi simplu, imposibilă. Ele sunt sau au fost utilizate curent în texte aparţinând diferitelor variante ale limbii române din secolele XIX/2 şi XX, ceea ce înseamnă că autorii le-au preluat din limbajul vorbit, după ce vor fi fost fost transmise pe cale orală din prima jumătate a veacului al XlX-lea. Desigur că uneie dintre ele ar putea fi împrumuturi şi mai timpurii, însă absenţa unor dovezi documentare ne obligă să exagerăm, probabil, într-o oarecare măsură, aportul turcesc la vocabularul românesc din această perioadă. Lotul de cuvinte atestate mai târziu decât anul 1850 şi pe care le socotim a fi împrumuturi ale primei jumătăţi a secolului XIX se cifrează la nu mai puţin de 595 de termeni, pe care îi inserăm în listele terminologice de mai jos cu caractere drepte de rând. Ei ridică la 1.008 numărul total al împrumuturilor atestate mai întâi fie în această perioadă, fie mai târziu, care nu puteau fi preluate decât până la mijlocul secolului al XlX-lea; dintre ele, cel puţin 76 au fost împrumutate probabil înainte de anul 1800, iar cel mult 932 - între anii 1800 şi 1850. Dacă eliminăm cele 110 hapax legomena, rămân 822 de împrumuturi reale preluate în aceşti 50 de ani. Ele se distribuie în cele două mari categorii terminologice: lexicul oficial, cunoscut, în general, numai în mediile aristocratice, şi vocabularul popular, uzual în rândul maselor de vorbitori; ponderea primei categorii scade însă în mod spectaculos în comparaţie cu secolele anterioare. Terminologia oficială şi cultă preluată cu adevărat - exceptându-se, aşadar, împrumuturile personale - şi atestată abia din secolele XIX-XX totalizează 61 de cuvinte care par a fi fost împrumutate acum, reprezentând 7% din volumul împrumuturilor reale ale acestei perioade. Numai 52 dintre aceşti termeni trebuie însă atribuiţi perioadei 140 respective, deoarece caplan, capsimal, gizie, memur, muslim, pazvani?, seimen-başa, tophana şi vechilimea au fost preluaţi, probabil, în veacul anterior. Lotul de împrumuturi oficiale care aparţin într-adevăr primei jumătăţi a secolului XIX cuprinde 25 de termeni cu prima atestare din secolul XIX/l, care denumesc diferite funcţii şi titluri, organisme, ceremonialuri, acte sau edificii politico-administrative, militare şi juridice, noţiuni legate de religia musulmană sau mozaică şi contribuţii băneşti sau în natură obligatorii către Poartă, precum şi 26 de termeni istorici de acelaşi fel, având mai multe atestări începând de la mijlocul secolului al XlX-lea sau chiar o singură atestare (fără să poată fi consideraţi împrumuturi strict personale), fiind preluaţi, desigur, mai devreme, probabil în sec. XIX/l, şi evident ieşiţi din uz. Aceste cuvinte apar fie în literatura de specialitate sau în cea beletristică cu specific istoric - autorii cunoscându-le din lexicul oficial cu care au fost, poate, în contact în tinereţe sau care le-a parvenit prin tradiţia orală a familiei ori, eventual, din texte care s-au pierdut -, fie în literatura populară, transmisă prin viu grai, care le-a perpetuat cu înţelesuri în general ambigue, opacifiate cu timpul (aga-capusi, altalâc, baş-boier, bechi, binişliu, cabadaiu, caftanliu, caimacam-aga, calemgiu, cârcserdar, cheafir, cichirgi-başa, cichirgiu, ciubucci-başa, colgiu, culoglu, cuiucciu, derebei, direcci-başa, echingiu, ecmecci-başa, edecciu, ehli-islam, havră, manaf, măzgal, măzrac, menduhie, menzilgi-başa, mihrab, miralai, mudir, muşir, nişam-iftihar/ pazarghean, reizicol, resm, samaia, sarai-iamac, selam-ceauş, softa, şah2, şerbegi-başa, tanzimat, tarapangiu, timin, top-condaclari, tulimean, tulumbagi-başa, vechiiet, zeibeg). în plus, melec este preluat acum ca termen cult, strict poetic, iar accea, datând din secolul XVI, este utilizat din nou, ca termen istoric. Fondul lexical uzual care poate fi bănuit că a fost preluat în sec. XIX/l cuprinde 268 de împrumuturi care apar mai întâi în texte din secolul XIX/l şi 569 de cuvinte care au prime atestări mai târzii, totalizând 837 de termeni (93% din împrumuturile reale ale perioadei); dintre aceştia, numai 770 sunt rezultatul cert al influenţei turceşti din prima jumătate a secolului XIX, deoarece 67 au fost împrumutaţi, probabil, mai devreme. Majoritatea acestor cuvinte au fost preluate pe cale populară, în condiţiile contactelor directe ale maselor de vorbitori cu turcii sau cu realităţile pe care românii le-au cunoscut prin intermediul acestora; nu sunt însă puţine nici împrumuturile care au pătruns pe cale oficială, răspândindu-se apoi în rândul vorbitorilor obişnuiţi şi devenind curente, mai ales ca urmare a adoptării realităţilor denumite sau a unor evoluţii de sens (diverse piese de vestimentaţie, alimente, servicii sociale, jocuri de noroc, piese de mobilier, însuşiri umane, noţiuni abstracte etc.). Fondul lexical pe care îl presupunem a fi fost împrumutat acum include numeroşi termeni regionali atestaţi abia din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în surse care oglindesc efectele înrâuririi turceşti nemijlocite şi exclusive asupra graiurilor din Dobrogea, sud-estul Banatului şi Basarabia, ori regionalisme atestate în izvoare dialectale din secolele XIX/2-XX şi folosite în arii lingvistice care nu au mai putut fi influenţate de limba turcă după mijlocul secolului XIX. 141 Câţiva astfel de termeni iniţial regionali au devenit literari, prin extindere teritorial-stilistică Cghiol, ghionder, paragatetc.). Unii dintre termenii uzuali cu prima atestare după anul 1850 apar o singură dată, fie în glosare sau materiale dialectale, texte populare, documente, opere literare etc., fie în lucrări lexicografice (Polizu, Cihac, LM, DA, SDLR, DM etc.), din care, eventual, au trecut automat în alte dicţionare. Avându-se în vedere sferele semantice de care aparţin şi categoria de surse în care apar, aceşti termeni nu pot fi consideraţi împrumuturi individuale; dimpotrivă, autorii respectivi i-au preluat, fără îndoială, din limba vorbită, înregistrând o stare de fapt perpetuată, evident, din prima jumătate a secolului al XlX-lea. împrumuturile populare ale acestei perioade - dintre care unele au ieşit până astăzi din folosinţă, altele au fost preluate şi/sau sunt utilizate strict dialectal, dar multe sunt de primă importanţă pentru vocabularul actual al limbii române - aparţin unei mari varietăţi de sfere semantice. Numeroşi termeni împrumutaţi în această perioadă se referă la om, la viaţa sa, la activităţile sale cotidiene în mediul casnic şi social: - însuşiri fizice ale omului (baldâr, chelbaş, cheieş, dizman, gigea, giugiuc, giungiurliu, mucheief, peltic, saşiu, şapcaliu, turliu); - elemente anatomice şi fiziologice (bobric, boc, cehrea, coinac, ghiobec, gionat, nunea); - calităţi ori stări psihice şi sociale umane, exprimate substantival sau adjectival (acmac, afif, arsâz, azâr, babalâc, baş-buzuc, becher, becriu, belaliu, budaia, caipacă, calupciu, chefliu, chiabur, chilipirgiu, chiolhaniu, cidiu, ciufut, dahiu, dangaiac, derbedeu, duduie, dulandragiu, dulapciu, fetnegea, geanabet, get-beget, ghirghiş, giubeliu, giumbuşlâu, giumert, haidamac, hanâmă, harambaşă, iamangiu, ianâc, ienicicma, inacciu, iovanliu, ischiuzar, lafagiu, lichea, magmuză, mangafa, matuf, mehenghf, mucalit, muhaia, nălet, oglan, palavragiu, paralâu, pirpiri-cosac, pişicher, puşlama, sanchiu, sarsailă, tabietliu, tamachiar, tălăşman, tertipgiu, tiriachiu, turlac, zampara, zavalaş, zevzec); - relaţii interumane (cafadar, capioldaş, cardaş, ceiz, neneacă, seief, sevdaliu); - produse şi materii prime alimentare {acadea, agem-pilaf, babic, baclava, balbaş, bigi-bigi, boza, bulgur, bulumaci, burec, cafaltâc, caimac, capama, cataif, cavurma, cerviş, chebap, cheşchet, cighir, ciulama, ciumlec, ciurec, corăbiele, cuşchebap, cuşcuş, dulma, gaigana, ghioslomea, gibră, gurut, hluchium, horşaf, iahnie, iaurt, iofca, irimic, mastică, merdenea, muhalebiu, musaca, pedea, peltea, pinir, pistil, revan, sain, sarailie, sarma, somon, şecherlie, tarac, tarama, târâtor, telvea, tetrea, tocmagi, tos, trahana, tuslama); - obiecte de îmbrăcăminte, accesorii şi materii prime pentru ele (bindilic, bucmea, buhur, calacatâr, calemcheriu, calpac, caplama2, casac, catâr2, chebă, chepeneag, chiulaf, ciucman, cortel, dip, farbala, fermenea, filaliu, fileri, fiong, fustanlâc, geanfes, 142 ghelberea2, ghigilic, ghiormec, ghiul2, ghizluc, habara, hervanea, iaca, iaşmac, nafea, ojă, părpăţi, pingea, pirpiliu, pungiuc, rezai, sageac, saicf, saltamarcă, selimie, sevai, siieaf, şabac, şiac, taciit, tarabulus, tepea, tere, tertei, tibet, tighel, tocat1, tomaci, ulama, zarafir). Sporeşte considerabil terminologia jocurilor de copii şi de societate, mai ales a jocurilor de arşice, table şi cărţi (arşic, bar, barbut, birlic, chior2, cilic2, dichi, dubara, duşiş, epiec, ghiordum, ghiulbahar, giol, iadeş, ichi, lenchi, mandă, marţ, mertepea, pastra, pul, sici, şeş-beş, şeş-şeş, tablă, tăcată, top2, zai), a distracţiilor (chiolhan, giumbuş), a muzicii şi dansurilor populare (caval, chiocec, chioceşte, dairea, def, didiu, diudiuc, geampara, giurgină, manea, neva, rast, rustem, safer, seba, tumbeiechi), a fumatului (gebel, giuvanea, harman, imamea, inigea, marpici), în timp ce numărul termenilor care denumesc servicii prestate în folosul societăţii (col2) şi al etnonimelor preluate acum (cinghinea, găgăuz) este minim. Categoria semantică a acţiunii omului asupra naturii se îmbogăţeşte, de asemenea, cu numeroşi termeni, care denumesc: - mijloace tehnice, obiecte şi unelte de uz casnic, gospodăresc şi profesional, dintre care se remarcă denumirile unor părţi ale carului sau ale morii (alcalâc, angâş, baiergic, baschiu, băbut, bărdac, belec, berbelâc, beşactea, bidinea, casnac, caşic, căleap, câlangâci, câ/âf, cârmog, câscâci, ceacâie, ceanac, cearc, ceatal, cheab, checi, cherpedin, chersin, chertic, chesm, chituc, chiup, chiurec, cichel, cicmigea, cicric, cimbistră, cinghel, ciorbalăc, ciuel, ciulea, coha, col1, condac, darac, durbacă, duşec, făraş, fener, ghermec, ghimirlie1, ghioci, ghiusturea, ghiveci, halat1, halat2, iaba, iuschiudar, lambă1, lom, macara, macaz, mala, mangealâc, masat, matara, menghină, musluc, muştea, paceaură, răcam, rindea, roabă, sacsie, sârghiu, şisterea, talică, tandâr, târmâc, târpan, terezie, teşcherea1, ticnea, tocmac, topleicuţă, tug, urgan, zamba); - arme (arbiu, ciftea, ghiulea, iatagan, pală, şiş, tufec); - elemente structurale şi arhitectonice ale casei şi gospodăriei, materiale şi proceduri folosite în construcţii (bagdadie, bagea, balama, boiandruc, caplama1, cealmuc, ceamur, cercevea, cheriş, chirpici, chişleac, chiunghi, cit2, corasan, direc, disghea, duvar, geam, geamlâc, ghermea, ghimirlie2, ialac, langavie, luchium, martac, mermer, moloz, paiantă, pardaf, samalâc, taban2, tact, talaş, temei, tizic, tocat2, trapazan, tumurug, tulă, tura3); - materii şi substanţe de origine animală, vegetală sau minerală utilizate în diferite scopuri casnice sau profesionale (calai, calembec, casnă, căcărdac, ceamfistic, chesmec, chezap, chimur, ciiiâ, gaz, ghiulie, mişchiu, soliman, tabanl, tutea, tuzluc1, zeft); - diverse ocupaţii, mai ales din domeniile meşteşugurilor, comerţului şi agriculturii (armangiu, baclavagiu, baş-hamal, becciu, binigiu, bocceagiu, bocciu, cabaz, calangiu, caldarâmgiu, carmangiu, catârgiu, caucciu, căigiu, cherestegiu, chervangiu, chiragelâc, 143 cişmegiu, codoşlâc, daulgiu, dulgherlâc, eschigiu, geambaşlâc, geamgiu, geamparagiu, iaurgiu, ibrişimgiu, isnaflâc, iampagiu, lulegiu, lustragiu, macagiu, meragiu, mindirigiu, muezin, neisan, parcealagiu, parlagiu, pastramagiu, pazvan, pezevenciâc, piiafgiu, poştagiu, saidecar, salepgiu, samsar, samsariâc, tablagiu, tamburagiu, târfă, toptangiu, zarzavagiu); - locuri în care omul acţionează asupra naturii, de regulă în activităţile agricole (iastuc, merea, nadaz, saia1, tabaihana, tarla, turluc). Numeroase împrumuturi îmbogăţesc, mai cu seamă pe plan dialectal, unele terminologii profesionale speciale: - terminologia marinărească şi pescărească (ana, armuz, avă, baba, basamac, başcazâc, bulmea, cazic, câci, cârlaci, cearmuc, daiac, dalian, eche, gârgâr, geamandură, ghionder, ghiordel, ielchem, lingher, maina, mandar, mola1, paragat, parâmă, pin, provă, pupă, sabură, sal, salamastră, sambechiu, sapan, sart, saulă, sia, sirec, sosma, şaşma, şilep, tacoz, tifan, varda, vardie, vintir, vira - la care se adaugă mai multe denumiri de peşti, enumerate mai jos); - terminologia creşterii cailor (abraş, belghir, calpazan, chiringiu, cil, desghin, gebea, gul, iavaşa, maia2, tai1, teltie); - terminologia medicală (caraianac, carantină, câzamlâc, cicriciniu, dambia/iu, locmagiun, miamba/, serpengea, tignafes). Mai mulţi termeni se referă la diferite realităţi ale activităţilor comercial-financiare: - unităţi de măsură (arşin); - unităţi monetare {beşiic, cearclâu, direciie, firfiric, funduc, iazâc, ichiiic, irmiiic, Ură, magear, mahmudea, misir/iu, nisfea, rubia, tabă, tunesliu, turaiiu); - plăţi, venituri, instituţii, proceduri şi acte financiare şi/sau comerciale (chisim, cichie, cişit, ghelir, harabagilic, irat, maia1, mofluzlâc, nact, panair, patalama, pazarlâc, peşingea, saftea, tapâu, toptan, trampă). Realitatea înconjurătoare este percepută, de acum înainte, şi prin intermediul unor împrumuturi din turcă denumind: - fenomene naturale (bastara, bora, carael, sel, tuhan); - plante, îndeosebi de cultură, cum sunt grâul, cucurbitaceele şi viţa de vie, sau, mai rar, numai părţi ale lor, folosite de om (afuzali, agustos, altângic, antep, arpagic, asmaciuc, asmă, bărdacă, boi2, cabac, canale, caplagea, carabaşag, carpuz, caun, cânâgic, câzâlcea, câzâl-pelit, ceaclama, celelie, chelcea, chimion, chionduz, chişmiş, cicic, citlembec, ciuin, ciurlan, cocargea, coinghios, diunuc, ergavan, fulie, gherghină, ghioc, ghirin, ghisluc, hardal, indruşaim, iucsucea, lalea, liliac, mahon, mandalină, meşea, mischet, nacâluri, pangea, popaz, salcâm, sinter, sisinel, sumac, şiboi, talion, tătulă, topotan, zacom, zardalea, zămos); 144 - animale, mai ales varietăţi de oi şi de peşti {as/an, asman, baiguş, barac, batal, calcar?, carabaş, căvârgic, cârcăiac, cucumea, dalgâci, iaprac, iarma2, ilar, malac, mezit, pisi, sazan, toitan, zargan). Alte împrumuturi din această categorie sunt: - termeni entopici, în majoritate dialectali (ara, arasta, balcan, balcic, baltalâc, bent, burun, cadalâc, câr, celea, cicur, ciovrântie, diuz, doruc, gherdap, ghiol, ghioz, ghiurluc, iar, ierec, meşelic, olum, orman, saha, saz2); - substantive prin care obiectele sunt caracterizate calitativ sau cantitativ (ciuruc, giurumea, gogea, haraba2); - adjective calificative, mai ales cromatice (berechetlâu, boştur, bozafer, caragea, catifeliu, cârmâziu, ceadiriu, chimioniu, chizil, ciceacliu, cioc, cogea, comur, conabiu, coşcogea, cusurliu, lagiverde, laliu, liliachiu, Hmoniu, mosomur, murdar, neftiu, pătlăginiu, pembe, samaniu, sarariu, şucada, taniliu, tarciniu, tunesliu, tuslos, viran). Bine reprezentată este şi categoria termenilor cu sens abstract sau a căror semnificaţie nu este transparentă decât în locuţiuni şi expresii (aralâc, babadam, becrilâc, boş, bozgun, cabazlâc, cabul, caraghioslâc, cardaşlâc, cavga, câsmet, ceapcânlâc, che/emet, cherem, ciufulâc, curuluc, dandana, dert, diunurluc, ghionghionea, ghiozboiagilâc, ghiudunea, hair, ianat, ischiuzarlâc, iuc, laf, macalâc, mageara, mascaralâc, mas/ahat, merchez, moft, mucalitlâc, mumurluc, netegea, otuzbir, pai, palavră, perdaf, peş, pişicherlâc, rahat, rizilic, rubariu, săferdea, seftenlichi, stichi, şişic, tabet, tabiet, talâm, tapangea, temenea, teslimat, tevatură, ugurlâc, ursuzlâc, usul, zaiflâc, zampara/âc, zarar, zariflâc, zeflemea, zevzeclâc, zian, zulă). Sunt preluate, de asemenea, o serie de adverbe, câteva fiind folosite cu valoare predicativă (abitir, bolbol, ceac-pac, dibioc, doldora, ghiojghiorea, haihui, harcea-parcea, hepsă, heriş, iavaş, ioc, iorga, muhaiar, sanchi, şuntai-muntai, tam, taman, techer-mecher, urdu-belea, zurla), şi multe interjecţii (ama, aman-zaman, amandea, anasâna, aş, avalim, baca/âm, caci, carnaxi, ches, ciş, diha, dur, gheal, ha, hairusum, helbet, işala, maşala, neder, oşti, pechi, sâc, sichimea, sictir, plus câteva folosite numai-în limbajul marinăresc, menţionate mai sus, la locul respectiv), precum şi două verbe (cărăbăniş\ perciuna, acesta din urmă aparţinând sferei semantice a construcţiilor). în timp ce unor împrumuturi mai vechi, cum sunt matrac, telemea, tinichigiu, trufanda, le putem presupune o continuitate în limba română, chiar dacă, din întâmplare, nu au fost atestate o perioadă de timp, alţi termeni, utilizaţi anterior o singură oară şi abandonaţi, sunt preluaţi acum din nou, cu alte sensuri ^sau în forme diferite (coinac, hamailâu, ihram, misirliu, pazar, zingir). Probabil că acum este reîmprumutat, cu alt înţeles decât cel cu care a fost folosit în veacul XVIII/l, şi furtun, atestat cu semnificaţia actuală abia din prima parte a secolului XX. Numeroşi termeni, de pildă abraş, capama, cârmog, ceatal, dairea, maia1, otuzbir, sageac, taban2, tapangea, temei, turlac, sunt preluaţi cu semnificaţii multiple. Atestat din Dobrogea 145 începând din anul 1913, meragiu poartă indiciile preluării sale încă din prima jumătate a veacului XIX: el apare mai întâi în derivatul meregie, ceea ce înseamnă că era uzual în secolul XIX/2, alături de merea, cu care este strâns înrudit. Dacă din lotul de 1.008 termeni analizaţi mai sus eliminăm cele 76 de cuvinte presupuse a fi fost preluate anterior, numărul împrumuturilor datorate primei jumătăţi a veacului al XlX-lea se reduce la 932, dintre care 822 au fost reţinute în lexicul românesc. De aici reiese că, de la sfârşitul veacului al XlV-iea şi până Ja mijlocul secolului ai XlX-lea, limba română a împrumutat din turcă, în total, 2.646 de cuvinte, dintre care numai 2.046 au fost atestate până în anul 1850. b) în a doua jumătate a secolului al XlX-iea, înrâurirea turcească revine la parametrii înregistraţi la începuturile ei, în secolele XIV/2-XVI. Influenţa turcă asupra ansamblului limbii române se încheie, în linii mari, la mijlocul secolului al XlX-lea, dar împrumuturi izolate, pe cale cultă sau comercială, continuă să se facă, prin inerţie, şi după această dată, iar influenţe strict dialectale se exercită până în zilele noastre, în zone în care există o convieţuire efectivă a românilor cu grupuri consistenţe de turci (Dobrogea, sudul Basarabiei, până nu demult şi zona Ada-Kale din sudul Banatului). Textele redactate în a doua jumătate a secolului al XlX-lea atestă 480 de noi împrumuturi din turcă, dar, cum am văzut, marea majoritate a acestora au fost preluate, de fapt, anterior, îndeosebi în secolul XIX/l. Dintre ele, 41 pot fi totuşi datate din perioada de mijloc şi din a doua parte ale secolul XIX, când influenţa turcă nu mai este activă decât în unele arii lingvistice marginale, dar continuă să lase urme culturale la nivel individual. Unii autori de beletristică sau istoriografie - a căror activitate publicistică începe în jurul anului 1848 şi capătă extindere după mijlocul secolului -inserează în operele lor noi cuvinte de origine turcă, pe care le vor fi auzit, poate, în tinereţe şi a căror întrebuinţare în scris se bazează, fără îndoială, pe cunoştinţele reziduale de limbă turcă şi pe inerţia indusă de tradiţia vocabularului cultural-istoric de această sorginte, aflat în curs de abandonare, precum şi pe faptul că subiectele tratate se pretau la inserarea unor termeni turceşti evocatori, pentru descrierea atmosferei epocii anterioare. O serie de termeni istorici, care denumesc realităţi deja ieşite din uz, sunt folosiţi pentru întâia şi ultima oară de către istoricii (N. Bălcescu, M. Drăghici, D. Papazoglu, C.D. Aricescu, I. Sion, traducător din greacă al operelor istoriografice ale lui D. Fotino şi fraţilor Tunusli) sau literaţii (mai ales Al. Odobescu, N. Filimon, I. Ghica şi V. Alecsandri) care şi-au elaborat operele pe la mijlocul şi în a doua parte ale secolului al XlX-lea (binec, biniş-alai, Bogdan-beg, boşnac-aga, caim, capan-emini, capan-naip, captan, carafefiz, ceamaşir-aga, cefte-caic, checeliu, chiutuc, ciohodar-başa, darat, feric, ghenci-aga, Iflac-beg, iuruderi, nizam-gedit, peşchegiu, reiz-chiesedar, satârgi-başa, spahilic, suvariu, taraphana-emini, valide-chethudasi, zaptinameă) ori chiar de către lexicografi, îndeosebi de către L. Şăineanu, care, în efortul de a identifica elementele de 146 origine turcă ale limbii române, a „împrumutat" el însuşi, pe cale savantă, câteva astfel de cuvinte, pe care le-a inclus în partea de dicţionar a ŞIO, dar nu le-a putut documenta (iradea, mocabelegiu, narghelegiu, samur-calpac), unele fiind reproduse automat în dicţionare ulterioare, ceea ce ne obligă să nu le ignorăm şi să le tratăm ca împrumuturi personale; mai mult, narghelegiu s-a perpetuat, cu acelaşi statut, până astăzi, fiind inclus în^unele dicţionare actuale şi, drept urmare, trebuind considerat termen istoric actual. în schimb, nu merită să acordăm atenţie termenului fictiv oniuc, pe care însuşi Şăineanu îl trece cu vederea în partea lexicografică a ŞIO, inserându-l fugitiv numai în volumul I, teoretic al lucrării (p. 219). Pe lângă aceşti termeni istorici, pe cale cultă au fost preluate în această perioadă, ca termeni poetici, îndeosebi de către D. Bolintineanu şi V. Alecsandri, câteva împrumuturi cu caracter de „cuvinte străine", specifice lumii orientale, folosite din dorinţa de a da culoare locală subiectelor tratate: biulbuliţă, dalga, gin, halaică, hurie. Două dintre ele au fost hapax /egomena (dalga şi halaică), însă nici cele care au fost preluate de la un autor liric la altul (biulbuliţă, gin) nu au depăşit statutul de împrumuturi personale, cu excepţia lui hurie, perpetuat până astăzi. în plus, termenul hamam „baie turcească cu aburi" este menţionat de către L. Şăineanu (ŞIO I 284) - excelent cunoscător al realităţii lingvistice contemporane -printre cele trei „importaţiuni pur literare şi recente" care includ şi termenii bectemiz „tutun de calitate superioară" şi imam-baiaidi „mâncare preparată din vinete", preluaţi, probabil, pe cale comercială. De remarcat că, în timp ce hamam a fost transmis nejustificat în unele dicţionare din prima jumătate a secolului XX, bectemiz a fost folosit de mai mulţi autori înainte de a dispărea, iar imam-baiaidi se menţine şi astăzi. Mai importante decât lotul de cuvinte prezentat mai sus sunt cele 71 de împrumuturi dialectale preluate după anul 1850 în ariile lingvistice româneşti care au rămas în contact cu populaţii turceşti şi după mijlocul secolului: Dobrogea, sudul Basarabiei şi, până prin anul 1960, sud-estul Banatului. O influenţă dialectală a existat, desigur, până pe la mijlocul secolului al XlX-lea, şi în alte arii lingvistice româneşti, mai ales de-a lungul Dunării, dar şi în unele localităţi din adâncimea teritoriului României sau, dimpotrivă, din afara lui (nord-vestul şi nord-estul Bulgariei, estul şi nordul Serbiei), ale căror comunităţi restrânse de turci au dispărut ori s-au diminuat cu timpul. Câteva zeci de regionalisme munteneşti, moldoveneşti, olteneşti etc. de origine turcă, preluate, cu mare probabilitate, până la mijlocul secolului al XlX-lea, reprezintă consecinţele acestei influenţe locale. Desigur că nu este exclus ca unele dintre aceste regionalisme - atestate în glosare sau în texte redactate în secolul XX din diverse arii lingvistice (de exemplu din Moldova, Banat sau zonele sudice şi estice ale Munteniei) şi pe care le-am socotit a fi împrumuturi ale primei jumătăţi a veacului al XlX-lea -^să fi fost preluate, de fapt, în a doua parte a acestui secol. De exemplu, câteva moldovenisme (balcan, balcic, câr, celea, sa£ etc.) înregistrate în Lexiconul termenilor 147 entopici din limba română al lui T. Porucic, publicat la Chişinău în 1931, ar putea fi specifice sudului Basarabiei, ceea ce înseamnă că există posibilitatea să fi fost împrumutate abia în secolul XIX/2, iar diverse elemente lexicale aparţinând terminologiilor profesionale (mai ales pescăreşti) sau entopice dobrogene şi celor din estul şi sudul Munteniei, eventual şi din sudul Olteniei, şi al Moldovei {ana, basamac, cazic, cheriş, doruc, ghioz, ia/ac, iar, iarma?, Ungher, lom, sirec, şiiep etc.), ar putea fi împrumuturi preluate în secolul XIX/2 în Dobrogea, de unde s-ar fi putut extinde, de-a lungul Dunării, abia în secolul XX. Localizările imprecise ori absenţa unor date privitoare la direcţia răspândirii cuvintelor ne împiedică totuşi să optăm pentru datarea împrumuturilor respective după mijlocul secolului al XlX-lea, întrucât ar putea fi vorba de termeni preluaţi independent atât în graiul dobrogean, cât şi în celelalte arii menţionate. în schimb, 69 de termeni-dialectali atestaţi mai întâi din secolul XX şi folosiţi exclusiv în Dobrogea trebuie socotiţi ca împrumuturi din a doua parte a veacului al XlX-lea sau, eventual, chiar şi din prima jumătate a secolului XX {ada, aiamari, aian, amiă, ba ia ban2, baidăran, buzluc, carabatac, caracartai, carâc, carceaiâc, cârântâie, cherdea, chiopec, civiu, conoşman, dalâm, de/ibaş, desligea, duien, duzen, erchec, etec, fârângiu, fidan, frenchi, gesvă, ghezec, ghibgher, ghiolbaş, hasmac, iacâie, iată, iarma1, iastaci, levrec, iodos, iufer, maşa, meitem, minacop, musca, nazlâu, odunuc, perioz, sapiâc, saur, săban, sârgâie, sârt, sâzârma, sichişmiş, sictir-ciurba, sivric, şabla, şecher, şiş-chebap, şuberec, şupea, tapă, taucciu, tânas, tejgherea, tipilic, tor, ţaparină, zanaat, zangaiâc, zât). Acestora li se adaugă cel puţin doi termeni dialectali care sunt semnalaţi în secolul al XX-lea din sudul Basarabiei {şaman), respectiv din sud-estul Banatului {şacameie). Mai mulţi termeni împrumutaţi anterior, folosiţi în trecut în texte redactate în Muntenia, Moldova, Banat etc. şi apoi abandonaţi, sunt preluaţi acum din nou, de regulă cu alte sensuri sau în forme diferite şi cu atestări abia din secolul XX, din zonele care au continuat să stea sub influenţa limbii turce, mai ales din Dobrogea {ceaiău, ceatma, cichirgiu, coci, duima, ie/chem, nişadâr, pazvant2, sefet2). Alte împrumuturi vechi, abandonate între timp, sunt refolosite numai ca termeni istorici {hasas, itiac-ferman, satârgiu, schiriet, silihtar-aga, tersana-eminietc.). Din cele de mai sus reiese că celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea îi datorăm în total 112 cuvinte preluate din turcă, dintre care 36 sunt hapax iegomena, alte două sunt împrumuturi personale perpetuate în dicţionare, iar 74 au fost împrumuturi reale; 72 au intrat, în marea lor majoritate pe plan dialectal, în uzul curent, iar 40 au fost utilizate numai ca termeni istorici sau specifici stilului poetic ori în calitate de „cuvinte străine" neasimilate. c) Din punctul de vedere al influenţei lingvistice turceşti, secolul al XlX-lea se caracterizează, aşadar, printr-o uriaşă discrepanţă între prima şi a doua sa jumătate. 148 Numărul total de 1.044 de cuvinte împrumutate în acest secol se repartizează cu totul inegal, întrucât peste 89% din ele au fost preluate în prima parte a veacului şi numai sub 11% aparţin perioadei de după anul 1850, când înrâurirea turcească asupra ansamblului limbii române încetează în linii mari, iar influenţa strict dialectală devine preponderentă. Ceea ce aduce nou secolul XIX este creşterea considerabilă a proporţiei împrumuturilor reale şi a celor care au intrat în limbajul uzual: dintre cuvintele pe care le socotim a fi fost preluate în acest veac, 86% (898 de termeni) au fost reţinute de limba română, fiind utilizate în texte de mai multe ori, iar 82% (842 de termeni, reprezentând 94% din împrumuturile reale) au devenit elemente ale vocabularului uzual al epocii. De la începutul influenţei turceşti şi până la sfârşitul celui de-al XlX-lea secol, lexicul românesc a preluat din limba turcă, în total, 2.758 de cuvinte, dintre care 2.526 sunt atestate până în anul 1900. 3.5.2. Viabilitatea împrumuturile din secolul al XlX-lea - multe, cum am văzut, atestate abia în secolul următor - au avut o viabilitate relativ mare, peste jumătate dintre ele supravieţuind până în zilele noastre. a) Cele 413 cuvinte atestate mai întâi din prima parte a secolului al XlX-lea au inclus 110 hapax legomena şi 303 împrumuturi reale; dintre acestea din urmă, 111 au ieşit din uz în a doua parte a veacului şi în prima jumătate a secolului XX, iar 41 erau în curs de dispariţie în a doua parte a veacului trecut, ca termeni istorici (colgiu, diredie, echingiu, iaşmac> iatagan, irmilic, lampagiu, liră, rubia, satâ, tizic, tumbelechi, tura/iu etc.) sau ca termeni literari, populari ori dialectali utilizaţi încă în prima jumătate a secolului XX (cabaz, chelbaş, che/emet, chiolhaniu, chiulaf, cimbistră, ciulea, conabiu, harambaşă, havră, helbet, inacciu, mehenghi2, oglan, pedea, samsarlâc, somon, talâm, tiriachiu, tizic, toptangiu, zamparalâc, zarar). Totuşi, 151 dintre împrumuturile reale din sec. XIX/l (50%) s-au menţinut până astăzi în lexicul curent al limbii literare (acadea, arpagic, arşic, baclava, balama, bidinea, caimac, calcan2, carantină, cataif, cercevea, chimion, ciulama, da/ian, darac, derbedeu, făraş, găgăuz, geam, geamgiu, geamlâc, geampara, ghiulea, ghiveci, iadeş, iahnie, iaurt, indruşaim, lalea, lichea, liliac, liliachiu, mahon, malac, marţ, mastică, menghină, mihrab, moft, moloz, mucalit, murdar, paiantă, palavragiu, peltea, peltic, perdaf, pingea, pupă, rindea, roabă, salcâm, samsar, sarma, sâc, şiac, tabiet, tarla, târfă, temenea, tevatură, tighel, tos, viran, zar, zarzavagiu, zeflemea), al limbajului popular (aş, babalâc, becher, bocciu, cărăbăni, ceac-pac, cherem, chiabur, ciufut, dandana, dert, duduie, firfiric, get-beget, giol, haidamac, iavaşa, ioc, mahmudea, maia1, mala, mandă, mangafa, matuf, merchez, paceaură, palavră, patalama, pembe, pezevendâc, pilafgiu, saftea, saia1, sanchiu, sictir, şabac, şiş, taman, terezie, tignafes, toptan, trampă, tumurug, tur/ac) sau al variantelor 149 dialectale {amandea, anasâna, arşin, bagdadie, bărdacă, bent, buhur, bulgur, burec, cabazlâc, câiâf, ceanac, cerviş, chebă, chepeneag, chiunghi, chiup, cicmigea, cicric, cighir, ci/ic1, cinghei, ciorbaiâc, ciurtan, dairea, dip, farbaia, horşaf, ianat, mageara, mindirigiu, mucheief, neneacă, taciit, taniliu, tibet, tocmac, tocmagi, trahana, u/ama). Şi mai grăitoare este însă statistica celor 932 de termeni care, după toate probabilităţile, au fost preluaţi cu adevărat în prima jumătate a secolului XIX. Desigur că împrumuturile personale (cu statut de hapax iegomena) nu au avut şanse de perpetuare, iar cea mai mare parte a terminologiei oficiale care presupunem că a fost preluată în epoca respectivă (52 de cuvinte) a dispărut în decursul deceniilor următoare; mai mulţi termeni de acest fel au devenit istorici, menţinându-se în secolul XX/1 {aitaiâc, bechi, calemgiu, ciubucci-başa, colgiu, direcci-başa, echingiu, menduhie, menzilgibaşa, mudir, mustim, resm, tanzimat, top-condadari, tophana, vechiief), însă numai coigiu şi echingiu au mai fost utilizaţi în această calitate şi în a doua jumătate a acestui secol; mihrabeste un „cuvânt străin" prezent şi astăzi în limba literară, havră se. află pe cale de dispariţie din limbajul popular, iar cichirgiu a fost reîmprumutat ca regionalism şi mai este în uz în Dobrogea. în schimb, împrumuturile care au intrat de la bun început în lexicul uzual au supravieţuit până azi într-o proporţie mult mai mare. Dintre cele 822 de împrumuturi reale pe care le socotim a aparţine primei jumătăţi a secolului XIX, 30 au ieşit din uz în a doua parte a aceluiaşi secol {aga-capusi, caimacam-aga, cârcserdar, ches, cichirgi-başa, culogiu, cuiucciu, dangaiac, direcci-başa, ecmecci-başa, ehii-isiam, funduc, giumert, manaf, măzrac, metec, miraiai, muşir, nişam-iftihar, resm, rubariu, sarai-iamac, selam-ceauş, şah2, şerbegi-başa, tabaihana, tarapangiu, tesiimat, tuiimean, tuiumbagi-başă), iar 288 - în prima jumătate a secolului XX {acmac, agem-piiaf, agustos, aitaiâc, antep, araiâc, arasta, armangiu, arsâz, asian, avaiim, babadam, bacaiâm, baibaş, barac, bastara, baş-boier, baş-hamai, băbut, bechi, becriiâc, becriu, bectemiz, beiec, belghir, berbeiâc, berechetiâu, beşadea, beşiic, binigiu, binişiiu, bocceagiu, bof, boiboi, bozafer, buiumaci, cabadaiu, caci, cafadar, cafaitâc, caftan/iu, caidarâmgiu, caiembec, caiemcheriu, calemgiu, catupciu, capama, capioldaş, carabaşag, caraianac, cara-pelit, cardaşlâc, carnaxi, carpuz, casac, casnac, casnă, catâr2, caucciu, căcărdac, căigiu, căvârgic, câiangâd, cânâgic, câzamlâc, câzâi-pelit, ceadiriu, ceairort, ceamfistic, ceapcân/âc, cearc, cearc/âu, cehrea, ceieiie, cheab, cheafir, checi, che/eş, cheman, chervangiu, chesmec, cheşchet, chimioniu, chiocec, chioceşte, chionduz, chiot2, chirageiâc, chiringiu, chişieac, chizii, ciceadiu, cichei, cicriciniu, ciftea, di, cinghinea, cioc, cişit, cişmegiu, citiembec, ciubucci-başa, ciucman, ciuei, ciufuiâc, ciurec, coha, coinghios, cof, corasan, cortei, curuiuc, cuşchebap, dahiu, damblaliu, def, derebei, dezghin, dibioc, diha, diudiuc, diunuc, diunuriuc, diuz, dizman, dulandragiu, dur, edecciu, ergavan, eschigiu, fermenea, fetnegea, filaliu, fustaniâc, geamparagiu, geanfes, gebet, gheiberea2, ghelir, ghermec, gher-peiit, ghigilic, ghiobec, ghiojghiorea, ghionghionea, ghiordum, ghiormec, ghiozboiagiiâc, ghirghiş, ghiulbahar, 150 ghiulie, ghiustureagibră, giubeiiu, giumbuşiâu, giungiuriiu, giurgină, giuvanea, gogea, gui, habara, hairusum, hanâmă, harabagiiic, heriş, hervanea, iamangiu, ibrişimgiu, ichiiic, ienicicma, imamea, inigea, iovaniiu, irat, ischiuzar, isnafiâc, işaia, iuc, iucsucea, iuschiudar, iafagiu, tagiverde, iaiiu, iangavie, iimoniu, liră, iocmagiun, lulegiu, magear, magmuză, marpici, mascaratâc, maslahat, maşala, măzga/, menduhie, menzi/gibaşa, mermer, mertepea, mezit, miambal, mofluzlâc, mudir, muhaiar, muha/ebiu, mus/uc, nact, nafea, neder, neftiu, neisan, netegea, neva, nisfea, nunea, oşti, pală, paralâu, pastra, pazarghean, pazarlâc, pazvan, pechi, peşingea, pirpiliu, pirpiri-cosac, pungiuc, rahat1, rast, răcam, reizicol, revan, satâ, saidecar, sain, saltamarcă, samaia, samaniu, sambechiu, sarariu, seba, seftenlichi, selimie, serpengea, sevai, sevdaliu, sileaf, sinter, softa, soliman, şisterea, şucada, taban1, tabet, tablagiu, tact, tai1, tamachiar, tamburagiu, tarabulus, tarac, târâtor, tăcată, techer-mecher, telvea, tertel, tertipgiu, teşcherea1, tetrea, timin, tomaci, top-condadari, tufec, tug, tuhan, tumbelechi, tunesliu, tura/iu, tur/iu, turJuc, tutea, tuzluâ, ugurlâc, usul, vechilet, zacom, zaifiâc, zariflâc, zavalaş, zeibeg, zevzedâc). Peste 38,5% din împrumuturile reale ale acestei perioade (318 cuvinte) au ieşit, aşadar, din uz până la mijlocul secolului XX. Câteva asemenea împrumuturi azi învechite supravieţuiesc totuşi în derivate folosite în limba actuală (boza, cardaş, zampara). Preluaţi în secolele XVI-XVII, abandonaţi şi apoi reîmprumutaţi în această perioadă, caraman, chez, hamailâu şi ihram vor dispărea din nou, în secolele XIX/2-XX/1. Circa 17,5% din împrumuturile reale ale acestei perioade (144 de cuvinte), utilizate până la anul 1950, erau în curs de dispariţie în a doua parte a secolului XX, ca termeni literari (catârgiu, cearmuc, cherestegiu, chişmiş, gherdap, muştea, popaz, ursuzlâc), populari (arbiu, cabul, codoşlâc, conabiu, cusurliu, dubara, duşiş, epiec, gionat, harambaşă, havră, ienchi, macaiâc, masat, mehenghF, poştagiu, şeş-beş, şeş-şeş, zamparalâc, zarafii) sau, mai ales, ca termeni dialectali (afif, ama, aman-zaman, asmaciuc, asman, baiergic, balcan, balcic, baltalâc, becciu, bindilic, burnuz, burun, cabaz, caipacă, calai, caplagea, caragea, cavga, câr, cârlaci, cârmog, câsmet, cea/muc, celea, che/baş, chelcea, chelemet, chertic, chesm, chezap, chimur, chiolhaniu, chisim, chiuiaf, cichie, cidiu, cimbistră, cit?, ciulea, ciumiec, cocargea, cogea, condac, daiac, daulgiu, dichi, disghea, dulapciu, dulgherlâc, fiong, fuiie, gheal, ha, hair, heibet, iazâc, ilar, inacciu, iorga, laf, iuchium, mandaiină, matara, meşea, mosomur, pai, parcealagiu, pedea, perciuna, peringi, pin, pinir, pisi, rizilic, safer, sasăferdea, sia, somon, şecherlie, şuntai-muntai, tabă, talâm, talion, tarciniu, tă/ăşman, tere, ticnea, tiriachiu, tizic, tocat?, topleicuţă, tura3, urdu-belea, zarar, zian, zurla) sau istorici (baclavagiu, bigi-bigi, cof, colgiu, diredie, echingiu, iaşmac, iatagan, irmilic, lampagiu, pastramagiu, salepgiu, tanzimat etc.). Reîmprumutaţi în această perioadă, cu mai multe sensuri, diferite însă de cele cu care fuseseră utilizaţi anterior şi apoi abandonaţi, misirliu şi zingir&cau, de asemenea, în curs de dispariţie în secolul XX/2. 151 împrumuturile reale a căror preluare poate fi pusă pe seama acestei perioade s-au menţinut până astăzi în lexicul curent în proporţie de aproape 44% (360 de cuvinte): - 104 aparţin limbii literare, unele ca termeni tehnico-profesionali {acadea, afuzaii, armuz, arpagic, arşic, baba, babic, baclava, balama, batal, bidinea, bora, buimea, caimac, calcan2, canale, caraghioslâc, carantină, carmangiu, catifeiiu, caval, chebap, chefliu, chilipirgiu, chimion, chirpici, ciuin, corăbiele, cuşcuş, dalian, doldora, eche, făraş, găgăuz, gârgâr, geam, geamandură, geambaşlâc, geamgiu, geamlâc, geampara, ghermea, ghioc, ghiol, ghionder, ghiordel, ghiulea, ghiveci, haihui, harman, iadeş, iahnie, iaurgiu, iaurt, ichi, indruşaim, irimic, liliac, liliachiu, lustragiu, macagiu, macara, macaz, maia2, maina, malac, mandar, manea, marţ, merdenea, mihrab, mo/a1, muezin, musaca, ojă, paragat, parâmă, pariagiu, peltea, pistil, provă, pul, pupă, puşiama, saiamastră, sapan, sarailie, sart, saşiu, sau/ă, sisinei, sumac, şiac, tablă, tacoz, taiaş, tarama, târpan, tevatură, tos, tusiama, vira, zargan, zarzavagiu); - 72 fac parte din lexicul popular {abitir, abraş, aş, babalâc, barbut, baş-buzuc, bărdac, becher, belaliu, birlic, boc, bocciu, boiandruc, caplama1, cârcăiac, cârmâziu, ceac-pac, cherem, chiabur, chiolhan, ciufut, ciuruc, coşcogea, duduie, durbacă, firfiric, gaz, get-beget, gherghină, ghiuF, gigea, haidamac, harcea-parcea, iaca, iavaş, iavaşa, mahmudea, maia1, mandă, mangafa, mangeaiâc, martac, matuf, merchez, muhaia, otuzbir, patalama, pătlăginiu, pembe, peş, piiafgiu, pişicher, pişicheriâc, sacsie, sal, sanchi, sarsailă, sichimea, sici, şabac, şapca/iu, şiş, tabietiiu, teltie, terezie, tignafes, trampă, tumurug, varda, vardie, zevzec, zulă); - 184 sunt termeni utilizaţi exclusiv în variantele regionale ale limbii române actuale {alcalâc, aitângic, amandea, ana, anasâna, angâş, ara, arşin, asmă, avă, azâr, bagdadie, bagea, baiguş, baldâr, bar, basamac, baschiu, başcazâc, bărdacă, bent, bobric, boş, boştur, bozgun, buhur, bulgur, burec, cabac, cabazlâc, cadatâc, calacatâr, calangiu, caipazan, caplama2, carabaş, carael, caşic, caun, cavurma, cazic, că/eap, câci, câiâf, câscâci, câzâlcea, ceacâie, ceadama, ceamur, ceanac, ceatai, ceiz, cerviş, chepeneag, cheriş, cherpedin, chersin, chituc, chiunghi, cichirgiu, cicic, cicmigea, cicric, cicur, cighir, cttc?, cilic2, cinghel, ciorbalâc, ciovrântie, ciş, ciurlan, comur, cucumea, dalgâci, didiu, dip, direc, doruc, dulma, duşec, duvar, farbaia, fener, fiieri, gaigana, geanabet, gebea, ghimirli’d, ghimirii,ghioci, ghioslomea, ghioz, ghirin, ghisiuc, ghiudunea, ghiuriuc, ghizluc, giugiuc, giumbuş, giurumea, gurut, halat?, halat?, harabcf, hardai, hepsă, hluchium, horşaf, iaba, iaiac, ianat, ianâc, iaprac, iar, iarmc?, iastuc, ielchem, ierec, iofca, ischiuzarlâc, iamba1, Ungher, lom, mageara, meragiu, merea, meşeiic, mischet, mişchiu, muchelef, mumuriuc, nacâiuri, nadaz, nălet, olum, orman, panair, pangea, pardaf, părpăţi, rustem, sageac, saha, samalâc, sazan, sârghiu, sel, sichişmiş, sirec, sosma, stichi, şaşma, şiboi, şiiep, şişic, tabar?, tadit, talică, tam, tandâr, taniiiu, tapangea, tapâu, tătulă, târmâc, temei, tepea, tifan, tocat?, toitan, top?, topotan, trahana, trapazan, tută, tusios, ulama, urgan, vintir, zamba, zarda/ea, zămos, zefl). 152 Cinci termeni reîmprumutaţi în această perioadă, după ce fuseseră utilizaţi, de obicei cu alte sensuri, şi abandonaţi în secolele anterioare, se menţin şi ei în lexicul actual: furtun şi hama!âc\x\ limba literară, coltuc în limbajul popular, iar coinac şi pazar ca regionalisme. Peste 61% din împrumuturile reale ale primei jumătăţi a secolului al XlX-lea se menţin, aşadar, la diferite niveluri ale limbii române actuale, chiar dacă multe se află pe cale de dispariţie. b) Nu ar avea nicio relevanţă dacă, în cele ce urmează, am analiza viabilitatea termenilor care apar abia în texte din a doua jumătate a secolului XIX sau din secolul XX, dar care sunt împrumuturi incontestabile din veacurile XVIII şi XIX/l, astfel încât numai întâmplarea a făcut ca ele să fie atestate cu întârziere: această analiză a fost inclusă în paragrafele de mai sus, referitoare la perioadele cărora li se datorează cu adevărat împrumuturile respective. Mult mai grăitoare este evaluarea, din punctul de vedere al viabilităţii lor, doar a termenilor care au fost într-adevăr preluaţi după anul 1850. Numai cu titlu de curiozitate menţionăm că, dintre cei 480 de termeni atestaţi mai întâi din a doua jumătate a veacului al XlX-lea, 38 au fost împrumuturi personale, iar 442 - împrumuturi reale; dintre acestea din urmă, 208 au dispărut până la mijlocul secolului XX, 53 erau în curs de dispariţie în a doua parte a secolului, iar 181 s-au menţinut până astăzi în lexicul curent. Majoritatea celor 38 de împrumuturi personale care aparţin jumătăţii a doua a veacului al XlX-lea (dintre care 32 au fost folosite ca termeni istorici, iar biulbiuliţă, dalga, gin, halaică, hamam şi hurie - ca împrumuturi culte, savante, „literare") au dispărut fără urmă; numai hurie şi narghelegiu s-au perpetuat până astăzi, primul ca termen literar, iar al doilea ca termen istoric. Dintre împrumuturile oficiale reale, bectemiz s-a menţinut doar pentru scurt timp, iar imam-baiaidi se află în uz şi în prezent, ca termen culinar literar din categoria „cuvintelor străine". De o mare viabilitate - firească, de altfel, dat fiind timpul scurt care a trecut, şi în multe cazuri probabil provizorie - s-au dovedit, în schimb, cele 71 de regionalisme (cu preponderenţă dobrogene) preluate în această perioadă, care au supravieţuit şi sunt atestate şi din a doua parte a secolului XX în proporţie de 76% (ada, aiaman2, aian, amlă, ba/dăran, carabatac, caracartal, carâc, carcealâc, cârântâie, cherdea, chiopec, conoşman, da/âm, de/ibaş, desligea, duien, duzen, erchec, etec, fârângiu, fidan, ghibgher, ghiolbaş, hasmac, iacâie, ială, iarma1, iastaci, fevrec, lodos, lufer, maşa, meltem, minacop, nazlâu, odunuc, perioz, şaman, săban, sârgâie, sâzârma, sichişmiş, sictir-ciurba, sivric, şabla, şecher, şiş-chebap, şuberec, şupea, tapă, tănas, tor, ţaparină, zâf). în schimb, 16 termeni dialectali preluaţi în a doua parte a veacului XIX au început să iasă din uz în secolul XX (balabarf, buzluc, civiu, frenchi, gesvă, ghezec, musca, saplăc, saur, sârt, şacamele, taucciu, tejgherea, tipi/ic, zanaat, zangalââ). O serie de cuvinte mai vechi, folosite în secolele anterioare şi dispărute din lexicul românesc, au 153 fost reîmprumutate, dialectal, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, de regulă cu alte sensuri; unele au supravieţuit până astăzi (cealău\ ceatma, coci, sefer2), iar pazvanfera din nou pe cale să iasă din uz după anul 1950. în concluzie, dintre cele 76 de împrumuturi reale sau reluate (perpetuate) în dicţionare, două au dispărut până în anul 1950, 57 se menţin în lexicul curent actual (75%), iar 17 erau în curs de a ieşi din uz la finele secolului XX (22,5%). c) Secolului ai XlX-iea \\ datorăm, aşadar, 898 de împrumuturi reale sau reluate, dintre care 320 au ieşit din uz până în anul 1950 (35,5%), 417 s-au menţinut până azi şi se află în lexicul curent (46,5%), iar 161 (18%) erau în curs de dispariţie în a doua jumătate a secolului XX. 3.5.3. Sincronia Secolul al XlX-lea cuprinde, la mijlocul său, momentul de turnură în amploarea şi calitatea influenţei limbii turce asupra limbii române, dar nu şi în efectele acestei influenţe: numărul termenilor de origine turcă utilizaţi în limba vorbită şi scrisă nu scade, ci, dimpotrivă, creşte în acest veac. Limba turcă îşi pierde treptat statutul de sursă prioritară pentru îmbogăţirea lexicului românesc, însă, cu excepţia unor termeni deveniţi arhaici, de care limba română se debarasează, fondul de cuvinte împrumutate şi perpetuate din perioadele anterioare nu încetează să fie folosit în aceeaşi măsură, iar în scris chiar cu o frecvenţă sporită, datorată înmulţirii textelor de diferite tipuri. Mai mult, peste o mie de noi cuvinte sunt împrumutate în acest secol, cu precădere în deceniile sale iniţiale. a) Astfel, în textele redactate în prima jumătate a secolului XIX se află 1.366 de termeni preluaţi în decursul veacurilor, dintre care 413 apar acum pentru întâia oară (cel puţin 76 dintre aceştia fiind împrumutaţi, probabil, mai devreme). Pentru a determina lexicul uzual al acestei perioade, din numărul împrumuturilor atestate trebuie eliminate, desigur, cele 110 hapax legomena care nu au fost reţinute, precum şi circa 30 de cuvinte preluate anterior şi folosite acum numai în istoriografie, pentru a denumi realităţi ale veacurilor anterioare, putând fi deci considerate ieşite din uz. Fondul lexical de origine turcă utilizat efectiv în vorbire în această perioadă era însă, evident, mult mai mare decât cel atestat: acum au fost preluate, foarte probabil, 595 de cuvinte care apar în scris abia în a doua jumătate a veacului sau în secolul XX, dar care trebuie să fi fost în uz pe la anul 1850, deoarece ar fi greu de presupus că au mai putut fi împrumutate după această dată. Pe de altă parte, textele omit să înregistreze 189 de împrumuturi care fuseseră folosite anterior şi vor fi atestate din nou în perioadele următoare, ceea ce înseamnă că erau în uz în sec. XIX/l. Rezultă că între anii 1800 şi 1850 au fost utilizate 2.150 de împrumuturi, iar lexicul românesc curent de pe la anul 1850 cuprindea circa 2.010 termeni preluaţi din limba turcă. 154 De altfel, în prima jumătate a secolului XIX, fenomenul dispariţiei din lexicul limbii române a cuvintelor de origine turcă dă semne de amplificare. Acum se învechesc şi ies din limbajul cotidian şi mai ales din cel oficial 90-100 de împrumuturi care nu au statut de hapax Iegomena, fiind utilizate în scris de mai multe ori, majoritatea în secolele anterioare, iar câteva, ca termeni istorici, şi în texte din această perioadă {acic, alai-ceauş, alamanl, arpalâc, balâcdiş, balimez, baitagiu, barată, baş-tergiman, bazarghean-başă, beiiicci-efendi, benderliu, bostangi-başa, bugeadiu, bulgariu, cafa, caimacam-paşa, capigilar-chehaiasî, cazălbaş, cearşit, ceauşlar-emini, cep/ac, checea, chehaialâc, cherachea, chesedar, cheşf, chiurd-başa, dnghie, dnie, cuiungiu, culchehaia, cumbaragi-başa, curban, dizdar, dombaz, dova, eziet, fii, ghimigiu, ghiundelic, giuluş, hairet, haiep, halif, hambar-emini, hata, hindiu, hoget, iudtuilâu-paşa, lavdan, mahut, mermerei, mozavir, muhimat, muhzur-aga, mutevelâu, nagara, naip, nişangiu, ordu-cadisi, parangun, ramazan/âc, saingi-başa, sangeadar, sarad-iamac, saragea, sâcâldisi, schemni-aga, seimen-başa, selam-aga, serdenghedti-agasi, sitihtar-paşa, su/f, şatâr, şatârbaş, tabin, tabla2, tahmis, talhâş, tarpuz, telpizlic, teşrifat, uşurgiu, i'eră, vezaret, vezir-azem, vezir-chehaiesi, vizirlâc, zaheregiu, zărgea, zerdava, zurumbat etc.); puţine dintre aceste cuvinte vor fi reluate şi folosite mai târziu, numai ca termeni istorici. b) Izvoarele documentare din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, deşi posterioare momentului de cotitură pe care l-a constituit mijlocul veacului, nu vădesc reducerea amplorii influenţei turceşti. Dimpotrivă, textele redactate şi publicate în această perioadă înregistrează 1.751 de cuvinte preluate din limba turcă, dintre care 1.521 erau uzuale în epocă, 194 erau pe cale de dipariţie, de regulă deja ca termeni istorici, iar 36 au fost împrumuturi personale de tip hapax Iegomena. Alte 282 de cuvinte, deşi nu sunt atestate din secolul XIX/2, este aproape cert că erau uzuale, deoarece fie au fost utilizate anterior şi apoi, din nou, în secolul XX, fie au atestări abia din acest din urmă secol, dar au fost preluate, foarte probabil, în veacul al XlX-lea. Aceste supoziţii ridică la cel puţin 2.033 numărul împrumuturilor folosite în secolul XIX/2, dintre care aproximativ 1800 se aflau în lexicul uzual şi au fost transmise veacului următor. în schimb, în aceeaşi perioadă au fost abandonate subit ori, în cazuri mai rare, au început să iasă treptat din uz, devenind termeni istorici, circa 295 de împrumuturi cu atestări anterioare multiple, majoritatea lor aparţinând terminologiei oficiale, iar câteva - lexicului uzual al epocilor precedente (abdest, accea, ahci-başa, ahtinamea, arz, arzihal, arzmahzar, ascher, avgi-başa, bacalbaşă, bairamiâc, balgi-başlâc, baş-beşleagă, baş-bulucbaş, baş-caimacam, baş-capichihaie, baş-ceauş, baş-ciohodar, baş-salahor, beldar, berber-başa, bina-emini, bogdan, bolozan, buciuc, buiurdiu, cabara, caftangi-başa, caimacamlâc, calpacciu, capaniiu, capigi-başă, capigiu, capsimal, capuchehaie, capuchehaie/âc, capudan-paşa, capu-olan, carar, cavas, cavaz-başa, cazascher, cârcserdar, câtlâc, cearcagiu, ceauş-başa, cetal-menzâl, cheder, chehaia-bei, ciohodar, 155 cofterie, cuiungi-başă, cu/ogtu, culuc, cu/ucciu, danga/ac, davagi/âc, davagiu, davet, devlet, deviet-tatar, direcci-başa, divan-ceauş, divan-cheatip, divan-efendi, divictar, donluc, dunanma, efta, embru-inam, emectar, emen-cafe, emin, emir, enghiurşal, ferman-inam, fermaniiu, fetva, fiat, frenghie, funduc, funduc/iu, fursant, găitangiu, geaizea, geiep-başă, gephanea, gerah, geremea, ghiumbrucciu, ghiunghiuier-agasi, ghizie, giumert, gizie, hainiâc, haiaii, hait, haracciu, harea, hareci, has, has-ahâriiu, hai2, hataia, hatihumaium, hatişerif, havaiegiu, havantop, hazne-cheatip, hazran, hedie, hogeghean, iabangiu, iamac, iasac, iasacciu, iazagiu, ibrictar, ichituiiâu, ici-ciohodar, iciogian, icram, iedeciiu, ienicer, igzar, iitizam, imbrohor, imdat, iorgangiu, iuruc-bairac, iuruc-bairactar, iuzbaşă, iznasi-zaherea, tagumgiu, lahaniu, tahur, mabein, mabeingiu, mahzar, manaf, mane, mansup, marifet, masraf, mataragi-başa, mataragi-iamac, mataragiu, măzrac, mefruzui-caiem, mehmendar, mehter, mehter-başa, meiec, memiechet, memuriet, menzii-embru, menziigiu, menziihanea, metah, miraiai, mirie, mirimiran, mischiu, misir, mucaiesea, mucarer, muhafiz, muhurdar, mumbaia, mumbaşir, musaadea, musaip, museiim, muşaverea, muşir, mutfac, muveia, nacaş, naibant-baş, namea, nazaret, nişam-iftihar, nişter, odabaş, ogeac/iu, orta-cuşac, osman, padişah, paie, panzehr, paşa-capusi, pazvant1, perdegiu, peşchirgi-başa, peşchirgiu, piuscui, rachigiu, rahtivan, reiz, reiz-efendi, resm, rezai, rezaiet, richiabie, riza-pazar, rubariu, rufet, sabură, sacabaş, sacat, sacatiâc, sadacat, sadrazan, sangead, sangead, sangeac-şerif, sarisabri, sârmaciu, sârma/i, segedea, seimen, seiz, seiz-başă, setam, setam-ceauş, setamiâc, serascher, serdar-ecrem, serhattiu, silihtar, sofragi-başa, sotac, somachi, spahiu, suia, suiuigi-başa, suiuigiu, suttan-mezat, surahi, surecciu, surghiuntâc, sursat, şarf, şahmarand, şahzadea, şamdangi-başa, şamdangiu, şeniic, şerbegi-başa, tabaihana, tahmin, tahvii, tainat, taingiu, tarapangiu, tatar-mizii, taxidar, taxit, tătar, tectif, tefterdar, teftergiu, teftişciu, tetai-başa, tergiman, tersana-emini, terzi-başa, testimat, timar, topci-başa, topciu, tophana, tufecci-başa, tuigiu, tulimean, tutumbagi-başa, turnagi-aga, tutungi-başa, ugeret, umur, vacuf, va/idea, vaiiu, vechiiâc, vechii-hargiu, vechiiimea, viranea, voivoda, zabetiâc, zaim, zapciiâc, zapt-ferman, zăr, zitzan, zurba1). Numai câteva dintre aceste cuvinte au mai fost folosite în secolul XX, însă numai ca termeni istorici (capigi-başă\ capuchehaie, ienicer, seimen, serascher, spahiu, zapt-ferman etc.). 3.6. Secolul al XX-lea 3.6.1. Cronologia Influenţa turcă din secolul XX prezintă trăsături similare, dar o intensitate şi mai mică în comparaţie cu a doua jumătate a veacului al XlX-lea. Deşi numărul împrumuturilor atestate acum pentru întâia oară este ridicat (234 de termeni, dintre 156 care 154 în prima jumătate, iar 80 în a doua jumătate a secolului), cele mai multe dintre aceste cuvinte au fost preluate, după toate probabilităţile, în perioadele precedente, îndeosebi în secolul al XlX-lea. Este vorba mai ales despre numeroşi termeni regionali împrumutaţi în diferite arii lingvistice dialectale (şi enumeraţi în listele de regionalisme preluate în perioadele anterioare), dar şi despre o serie de cuvinte folosite în limbajul popular sau în limba literară, unele aparţinând terminologiilor profesionale {afuzali, armuz, barbut, boiandruc, bora, bulmea, carmangiu, catârgiu, codoşlâc, cusurliu, duş/ş, eche, ghermea, ghiordel, harman, irimic, macalâc, maina, mandar, merdenea, muhaia, ojă, paragat, popaz, poştagiu, provă, pul, sal, salamastră, sapan, sart, saufă, şapca/iu, şeş-şeş, tacoz, tarama, zargan, zulă), precum şi despre câteva împrumuturi deja ieşite din uz, care s-au perpetuat în literatura populară sau vor fi fost întâlnite în texte din secolele anterioare, fiind utilizate acum ca termeni istorici {aitaiâc, badavagiu, berat-humaium, cioc, inigea, laliu, menduhie, menzilgibaşa, mezit, răcam, tablagiu, top-condadarî). Unele dintre acestea din urmă fuseseră, probabil, în uzul curent, dar în momentul atestării erau deja învechite {badavagiu, cioc, inigea, laliu, mezit, răcam, tablagiu); despre celelalte se poate afirma că, deşi sunt împrumuturi oficiale cu atestare unică, nu pot fi considerate hapax Iegomena, de vreme ce au o ascendenţă prezumtivă în secolele precedente, având deci cel puţin încă o apariţie probabilă în texte anterioare. Desigur că unele dintre împrumuturile dialectale din Dobrogea sau din alte zone care au continuat să stea în contact cu mase de vorbitori ai limbii turce ar putea data din secolul XX, dar, ţinându-se seamă de faptul că atestarea lor, cu precădere în glosare sau atlase dialectale, implică o oarecare întârziere faţă de momentul preluării, probabilitatea ca ele să aparţină lotului de împrumuturi din secolul al XlX-lea este mai mare. Oricum, nu există criterii cu ajutorul cărora am putea delimita un împrumut dobrogean din secolul XX de un altul preluat în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, dar atestat mai târziu. De aceea, toate regionalismele cu prime atestări din secolul XX au fost tratate ca împrumuturi din secolul XIX, deşi unele ar putea data din prima parte a veacului trecut. în schimb, există argumente pentru a considera că două dintre cuvintele atestate mai întâi abia din secolul XX au fost preluate într-adevăr în această perioadă. Termenul megidie nu apare în ŞIO, ci abia în ŞDU, ceea ce înseamnă că L. Şăineanu îl va fi întâlnit după anul 1900 sau îl va fi preluat el însuşi, pe cale cultă (decoraţia turcească purtând această denumire a fost instituită abia în anul 1851); cuvântul a rămas însă cu statut de hapax legomenon. Există, de asemenea, certitudinea că termenul haşlama a fost introdus în limba română după anul 1990 - prin intermediul restaurantelor turceşti deschise în ultimul timp în marile oraşe din România -, având statut de „cuvânt străin" şi şanse reduse de autohtonizare. 157 O serie de împrumuturi mai vechi (cum sunt accea, ahtinamea, baş-capichihaie, berat, hambar-emini, hazna-aga, ial-agasi, mahzar, paie, raia, ruca, sadrazan, sangeac, saragea, taxidar, timar-spahiu, uşur, zapt-ferman sau zurna) sunt „reînviate" acum şi menţinute în atenţia oamenilor de cultură, ca termeni istorici, de către specialiştii în istorie sau literaţii secolului al XX-lea, după ce fuseseră folosite în texte redactate în veacurile precedente. Termenii sagriu şi samiei (cu varianta samuri) au fost reîmprumutaţi acum, în calitate de „cuvinte străine", primul - de către traducătorul romanului La peau de chagrin al lui Balzac (cuvântul a fost utilizat în secolul XVIII/l), iar al doilea - probabil de către marinarii de pe navele comerciale şi de pescuit oceanic (după ce fusese folosit de către D. Cantemir, în forma sam, la începutul veacului al XVIII-lea). Prin cele două noi cuvinte preluate în secolul XX, fondui lexical românesc împrumutat de-a lungul timpului din Hm ba turcă se ridică ia 2.760 de termeni. ' 3.6.2. Viabilitatea a) Dintre cele 154 de cuvinte atestate mai întâi în texte din secolul XX/l, unul {megidie) a fost împrumut personal (al lui L. Şăineanu), 19 au dispărut până la mijlocul secolului, ceea ce dovedeşte că, în marea lor majoritate, erau deja termeni istorici sau în curs de a ieşi din uz {aitaiâc, arasta, bechi, diha, ghiuibahar, hagemiş, heriş, inigea, laliu, menduhie, menziigibaşa, mezit, răcam, tablagiu, tipiiic, top-condadari), 67 erau pe cale să dispară în a doua jumătate a secolului, iar 67 sunt termeni actuali (dintre care 44 sunt regionalisme). b) Dintre cele 80 de împrumuturi, toate reale, având prima atestare abia din a doua jumătate a secolului XX, trei erau deja în curs de dispariţie, ca termeni populari {şeş-şeş) sau istorici {badavagiu, berat-humaium), iar 77 sunt cuvinte aparţinând lexicului curent actual (dintre care 61 sunt regionalisme). c) Cele două împrumuturi preluate într-adevăr în secolul XX, la fel ca şi cuvintele reîmprumutate sau „reînviate" acum, după ce fuseseră folosite anterior şi abandonate, au un statut definit de însăşi calitatea în care au fost adoptate: haş/ama, sagriu şi samiei fac parte din vocabularul actual ca denumiri ale unor realităţi specifice altor popoare sau ţări („cuvinte străine"), megidie a fost un hapax legomenon inclus în ŞDU de către L. Şăineanu, iar vechile împrumuturi oficiale reutilizate acum {accea, baş-capichihaie, berat, berat-humaium, iai-agasi, ruca, zurna) sunt termeni istorici fără nicio şansă de perpetuare. 3.6.3. Sincronia Secolul al XX-lea este martorul ieşirii din uz a unui mare număr de cuvinte de origine turcă folosite în veacurile precedente^ dar şi al consolidării poziţiei în lexicul românesc a termenilor perpetuaţi până astăzi. întrucât influenţa turcă a încetat aproape 158 cu desăvârşire, împrumuturile anterioare au acum „libertatea" de a-şi clarifica locul şi valoarea în diferitele straturi stilistico-teritoriale ale limbii române. a) Textele din prima jumătate a secolului XX înregistrează 1.432 de cuvinte împrumutate din limba turcă, dintre care 1.165 fac parte din lexicul curent, iar 267 pot fi considerate în curs de a ieşi din uz, întrucât o parte sunt utilizate acum, eventual şi în a doua parte a secolului, ca termeni istorici (câţiva dintre aceştia fiind „resuscitaţi" după ce dispăruseră mai devreme, de exemplu ruca, sagriu, timar-spahiu şi zurna), iar o altă parte sunt împrumuturi uzuale în secolele trecute, care mai apar sporadic în această perioadă, de regulă în literatura populară şi/sau în dicţionare, însă nu mai au atestări din a doua parte a secolului. încă 122 de astfel de termeni trebuie să fi fost însă utilizaţi în epocă, de vreme ce fie au fost atestaţi anterior şi vor fi folosiţi din nou, în a doua parte a secolului XX (43 de cuvinte), fie au prima apariţie în diverse texte, mai ales dialectale, publicate după anul 1950 (79 de cuvinte); de asemenea, alte circa 100 de cuvinte care apar pentru ultima oară în texte de la sfârşitul veacului al XlX-lea trebuie să se fi perpetuat până în perioada analizată aici, când au ieşit treptat dih întrebuinţare. Este de presupus, aşadar, că în prima jumătate a secolului al XX-lea au fost utilizate aproximativ 1.650 de împrumuturi din turcă, dintre care 1.287 erau termeni folosiţi în mod curent la diferite niveluri ale limbii, fiind transmişi celei de-a doua părţi a secolului. în aceeaşi perioadă, cel puţin 511 împrumuturi reale întrebuinţate până la sfârşitul secolului anterior au dispărut din lexic, fără să mai fie folosite după anul 1900, ori au ieşit din uzul vorbitorilor obişnuiţi, parcurgând o etapă de învechire, care poate însemna trecerea în categoria termenilor istorici sau utilizarea sporadică, mai ales în texte populare ori în dicţionare; cîţiva astfel de termeni au prima atestare abia din această perioadă, însă dispar până la mijlocul secolului. Spre deosebire de împrumuturile care au ieşit din uz în veacul al XlX-lea, a căror majoritate făcea parte din terminologia oficială, cele mai multe dintre cuvintele dispărute acum aparţinuseră lexicului uzual, dar, dintr-un motiv sau altul, au fost abandonate în această perioadă (acmac, agabaniuf agă, agem1, agem-pilaf, agustos, aian, alalah, alcoran, alem, aliosman, anadol, antep, ara/âc, armangiu, arsâz, aslan, avalim, babadam, bacalâm, bagcea, balbaş, barac, basmangiu, bastara, baş-aga, baş-boier, baş-hamal, başlic, bazea, băbut, bechet, bechi, becrilâc, becriu, bectemiz, beden, bei, beilerbei, bei/icciu, belghir, berbe/âc, berechet/âu, beşactea, beşlic, beşliu, bezestin, binectaş, binigiu, biniş, binişliu, bizirea, bocceagiu, bogasiu, bof, bol bol, bosma, boza, bozafer, bucmea, budala, buhurdar, bulumaci, cabadaiu, cacerdisi, cad, cadiu, cafadar, cafaitâc, cafegi-başa, caftanliu, caicciu, caid, caimacam, caimea, caisie, calafaciu, caidarâmgiu, calem, calembec, calemcheriu, calemgiu, calpac, calupdu, capama, capange, capioldaş, caplan, capot, carabaşag, caracuiac, caraianac, caraman, cara-pelit, cardaşlâc, carnaxi, carpuz, carvasara, casaba, casac, casnac, casnă, catâi, caucciu, caza, cazac/iu, căcărdac, căigiu, căvârgic, câlangâci, cânâgic, câijaliu, câzamlâc, câzâl-pelit, câzlar-aga, ceadiriu, ceairort, ceamfistic, 159 ceamsacâz, ceapcânlâc, ceapuduc, cearc, ceardâu, ceh rea, celelie, cepchen, cheab, cheafir, cheatip, checi, cheleş, cheman, cherhanagiu, chervangiu, chesat, chesăgiu, chesmec, cheşchet, cheşchin, chez, chibabea, chilă, chilermenea, chimioniu, chiocec, chioceşte, chiolhangiu, chionduz, chiot2, chirage/âc, chiringiu, chişleac, chiurec, chizil, ciceacHu, cichef, cicriciniu, ciftea, cift/ic, dl, cinghinea, cioc, ciradâc, cişit, cişmegiu, cişniu, citarea, citlembec, ciubucci-başa, ciubucciu, ciucman, duel, ciufulâc, ciurec, ciutac, cobuz, coha, coinghios, cof, conacciu, conduragiu, corasan, cortel, cucă, cum bara, curuiuc, cuşchebap, cutnie, dahiu, damblaHu, def, delibaşă, derebei,.dervent, derviş, dezghin, dibioc, diha, diudiuc, diunuc, diunurluc, diuz, dizmart, dulandragiu, dur, echingiu, ecpaia, edecciu, efendi, eglengea, elciu, emidic, ergavan, eschigiu, felegean, fermenea, fetnegeă, ftlaliu, firman, fustanlâc, galiongiu, geamal, geamparagiu, geanfes, gebel, ge/ep, gerid, ghebrea, ghelberea?, ghelir, ghermec, ghermesut, gher-pelit, ghiaur, ghidi, ghigiiic, ghimie, ghiobec, ghiojghiorea, ghionghionea, ghiordie, ghiordum, ghiormec, ghiozboiagilâc, ghirghiş, ghiuibahar, ghiulie, ghiulsuiu, ghiumbruc, ghiusturea, gibră, giubeiiu, giumbuşlâu, giungi urliu, giurgină, giuvanea, gogea, gul, habara, hagemiş, hagiu, haham-başa, hairusum, halea, hamailâu, hamam, hanâmă, harabagilâc, harabagiu, haraci, haramin, hargf, harşa, havadis, havaiu, haznadar, heriş, hervanea, hurma, huzmet, ia, iamangiu, iangân, ibrişimgiu, ichilic, ienicicma, ihram, imamea, iminigiu, inigea, iovanliu, irat, irmilic, ischiuzar, isnaflâc, işaia, iuc, iucsucea, iuschiudar, iuziuc, lafagiu, lagiverde, laliu, iampagiu, langavie, libadea, Hmoniu, liochiu, liră, locma, locmagiun, lulegiu, madem, magear, magmuză, maimar, maimarbaşa, mameiegiu, marpici, masalagiu, mascaralâc, maslahat, maşala, mazâl, măzgal, medresea, mehterhane-başa, mehtupciu, memur, menduhie, menzil, mermer, mertepea, meterhanea, mezit, miambal, mihamea, minarea, mofluzlâc, mola2, mucaiitiâc, muhaiar, muhalebiu, mungiu, murahaz, muslim, musluc, musul, nad, nafea, nahia, nardinchi, nazar, nazâr, neder, nefer, neftiu, neisan, netegea, neva, nisfea, nişastea, nizam, nunea, ogur, oguriiu, oşti, pală, paralâu, pastra, paşă, pazarghean, pazarghidean, pazarlâc, pazvan, pechi, pervanea, peşingea, pirpiliu, pirpiri-cosac, poş, pungiuc, raft2, rahat1, raia, rast, răcam, redif, regea, regeal, reizicol, revan, rif, rubia, rup, rusumat, sa ia?, saidecar, saigiu, sa in, saitamarcă, saltanat, sama ia, samaniu, sambechiu, sanda/, sanda?, saparină, sarariu, saric, saz*, sângepiu, sârmea, schingi, seba, selimie, serai, serasir, serhat, sermaia, serpengea, sevai, sevda, sevdaliu, sileaf, sinet, sinter, softa, soitar, sol iman, stambol-şali, subaşă, sultan, suret, şam, şamalagea, şeih, şerbegiu, şisterea, ştiu beci, şucada, tabac, ta ban1, tabet, tacrir, tad, taht, tamachiar, tambur, tamburagiu, tanzimat, tarabulus, tarac, târâtor, tăcată, techer-mecher, tefter, tejniş, teta iac, teivea, tembeiic, tenchi, tenzuh, tertel, tertipgiu, teşcherea1, tetrea, tiftic, tipi/ic, tomaci, top-condadari, tufec, tufecciu, tug, tuhan, tult, tumbelechi, tunesliu, turc?, tura/iu, tur/iu, turluc, turnagiu, tutea, tuzluâ, ugurlâc, ulema, usta, usul, uşur, vah, vechilet, veznea, vilaiet, volic, zacom, zaiflâc, zampara, 160 zapt, zaraflâc, zarf, zarif, zariflâc, zavalaş, zefchi, zefliu, zeibeg, zermacup, zevzeclâc, zoi). Câţiva dintre aceşti termeni dispăruţi sau dintre termenii istorici au supravieţuit până astăzi numai în derivate sau în forme rezultate prin contaminaţie (anadol, boza, budala, carvasara, chesăgiu, huzmet, schingi, sofragiu, tabac, tambur, zampara, zapt). Prima jumătate a secolului al XX-lea constituie, aşadar, perioada istorică în care limba română se debarasează de cel mai mare lot de cuvinte împrumutate din limba turcă, devenite inutile fie ca urmare a modernizării lexicului românesc, adică a îmbogăţirii acestuia cu împrumuturi din limbi occidentale, care au înlocuit termenii de origine turcă, fie prin faptul că înseşi realităţile denumite dispăruseră, fie, pur şi simplu, ca o consecinţă a uzurii lor lingvistice. b) Izvoarele documentare din a doua jumătate a secolului al XX-lea, constând în numeroase texte de diferite categorii - unele despuiate de către autorii dicţionarelor limbii române, iar altele cercetate de noi înşine precum şi în câteva mărturii orale pe care le-am identificat, îndeosebi pe plan dialectal, cuprind, în total, 1.387 de cuvinte împrumutate din limba turcă. Acest fond lexical utilizat în texte sau înregistrat în glosare include şi 186 de termeni care sunt fie istorici, folosiţi în literatura de specialitate, în opere beletristice sau în publicistică, fie elemente lexicale literare sau populare care nu mai sunt atestate decât în dicţionare, dar au făcut parte, în prima jumătate a secolului, din lexicul curent, ceea ce înseamnă că ar mai putea fi cunoscute de către vorbitorii în vârstă, precum şi 195 de termeni dialectali uzuali încă în prima jumătate a secolului XX, când sunt înregistraţi în diferite surse dialectale, şi care, chiar dacă sunt pe cale de a ieşi din uz, mai sunt, probabil, inteligibili pentru unele categorii de vorbitori din ariile lingvistice din care au fost atestate. Lexicul românesc de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI cuprinde, aşadar, 1.006 cuvinte uzuale preluate din limba turcă şi utilizate în diferitele variante stilistice şi teritoriale ale limbii române actuale, precum şi 381 de împrumuturi aflate într-un proces mai mult sau mai puţin avansat de ieşire din uz. Probabil că marea majoritate a acestora din urmă (250-300 de cuvinte) vor putea fi considerate, dintr-o perspectivă mai îndepărtată în timp, ca fiind dispărute la finele secolului al XX-lea. Mai au şanse de supravieţuire, totuşi, unii termeni dialectali care numai din întâmplare nu au fost atestaţi în această perioadă, însă. vor fi utilizaţi din nou în secolul XXI, precum şi o serie de împrumuturi care vor continua să fie folosite în calitate de termeni istorici, în literatura de specialitate, pentru a denumi realităţi ale trecutului care cu greu ar putea fi descrise prin sinonime de alte origini (agă, beilerbei, beşliu, cadiu, caimacam, cantaragiu, cherestegiu, chirigiu, ciohodar, cucă, derviş, firman, ghiaur, hagiu, haraci, hatişerif, iatagan, ienicer, menzil, nefer, orta, padişah, paşă, raia, saca, sacagiu, sangeac, saragea, seimen, serai, serdar, spahiu, sultan, timar, tui, uiema, uşur, vacuf, valiu, vilaiet, vizir etc.). Numărul total al împrumuturilor din turcă pe care secolul XX le-a transmis noului mileniu poate fi apreciat, aşadar, la 1.087-1.137, dintre care probabil că cel puţin 40-50 sunt termeni istorici. 161 4. REPARTIŢIA TERITORIALA. INTERFERENŢE/ EXTENSII ŞI RESTRÂNGERI Teritoriul lingvistic românesc nu a stat în întregime sub înrâurirea limbii turce, iar, dintre ariile influenţate, nu toate au fost supuse în aceeaşi măsură acestej înrâuriri. Cauza acestor diferenţieri rezidă, evident, în situaţia politico-administrativă diferită în care s-au aflat, de-a lungul secolelor, provinciile istorice româneşti. Deşi toate aceste provincii au fost incluse în sfera de influenţă politică a Porţii, durata, formele şi intensitatea dominaţiei otomane au variat foarte mult de la o zonă la alta. între ariile lingvistice din sud şi din est, pe de o parte, şi cele nord-vestice, pe de alta, există o adevărată prăpastie din acest punct de vedere. Analizate din perspectivă diacronică, marea majoritate a împrumuturilor din limba turcă se concentrează teritorial în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea, provincii care au stat multă vreme sub influenţa politică şi economică a Imperiului Otoman, adoptând numeroase elemente de civilizaţie materială şi spirituală specifice lumii orientale, nu numai prin transpunerea unor forme de organizare a societăţii, ci şi prin contactele durabile cu vorbitori ai limbii turce stabiliţi pe teritoriul lor. Există însă diferenţe şi între aceste provincii, întrucât natura, amploarea şi formele înrâuririi au variat de la o arie lingvistică la alta, iar discrepanţele sunt evidente mai ales între fondul lexical împrumutat pe cale populară şi cel datorat influenţei oficiale. O categorie aparte o formează, desigur, împrumuturile locale, strict dialectale, îndeosebi dobrogene, care se deosebesc valoric de termenii preluaţi în Muntenia, Oltenia şi Moldova şi adoptaţi ca elemente comune ale limbii române literare sau populare, datorită înrâuririi de ansamblu ori extinderii teritoriale a cuvintelor. 4.1. Dobrogea Aflată mult timp, între anii 1417 şi 1877 - adică aproape de-a lungul întregii perioade istorice de influenţă turcă -, sub administraţie otomană, ca parte componentă a imperiului, Dobrogea constituie o zonă specială, în care înrâurirea turcească asupra limbii române a dobândit caracteristici divergente faţă de aceea din alte arii lingvistice. Pe de o parte, influenţa oficială, la nivelul claselor sociale superioare, a fost ca şi inexistentă, deoarece atât autorităţile, cât şi straturile aristocratice şi culte ale populaţiei erau eminamente turceşti. Au fost absente, în consecinţă, tocmai mediile sociale româneşti care ar fi putut juca rolul de receptor al termenilor preluaţi pe căi oficiale sau savante. Această situaţie nu se va modifica decât în a doua jumătate a secolului al XDC-lea, când dispar, în schimb, atât mediul donator, cât şi motivaţia împrumutului lingvistic pe cale oficială. 162 Pe de altă parte, la nivelul influenţei neoficiale, populare, este cert că vorbitorii turco-tătari şi cei români din Dobrogea au convieţuit timp de mai multe veacuri în condiţii de înţelegere şi colaborare interetnică, dar nu şi de amestec naţional sau religios, de întrepătrundere ori de asimilare etnică reciprocă sau unidirecţională.. în schimb, populaţia românească locuia mai ales în comunităţi rurale, de obicei separate de cele ale turcilor şi tătarilor, menţinând - prin transhumanţă, migraţii şi comerţ -legături permanente cu ariile lingvistice româneşti de dincolo de Dunăre, care le-au alimentat încontinuu cu noi valuri etnico-lingvistice fortifiante şi revigoratoare. De asemenea, relaţiile sociale neoficiale, la nivelul maselor, dintre turco-tătarii şi românii dobrogeni au avut caracteristici specifice - cu totul deosebite, de exemplu, faţă de cele româno-maghiare sau româno-germane din Transilvania şi Banat -, impuse de lipsa de concordanţă a tradiţiilor, a preceptelor şi uzanţelor religioase şi, în general, a mentalităţii celor două popoare. Bilingvismul, căsătoriile mixte - interzise de Coran -sau convertirea religioasă şi deci asimilarea etnică au fost fenomene cu totul sporadice, izolate, nespecifice şi întâmplătoare în Dobrogea, fără a lua forme colective, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe români, ale căror prezenţă, creştere numerică şi libertate religioasă în această zonă periferică a Imperiului Otoman au fost acceptate de către autorităţi cu aceeaşi toleranţă ca în întreg teritoriul otoman. Toate aceste elemente de natură socială specifice Dobrogei au implicat o influenţă pe cale orală, populară mai intensă decât în alte provicii istorice - care nu au cunoscut fenomenul convieţuirii populaţiei româneşti cu masive comunităţi turceşti -, dar au şi limitat considerabil această influenţă, care s-a concretizat în numai aproximativ 130 de împrumuturi dobrogene din turcă folosite strict regional sau chiar local, precum şi în câteva zeci de termeni dialectali de această origine utilizaţi în comun cu ariile lingvistice învecinate. Aceşti termeni au putut fi preluaţi, desigur, în oricare dintre etapele influenţei limbii turce, dar nici măcar unul nu este atestat mai devreme de mijlocul secolului al XlX-lea, fapt care nu ne permite să stabilim datări anterioare primei jumătăţi a veacului respectiv. Câte dintre regionalismele dobrogene sau dintre cele comune Dobrogei şi estului Munteniei ori Dobrogei şi sudului Moldovei vor fi fost împrumutate înainte de anul 1800? Nu o vom şti, probabil, niciodată, deoarece mijloacele de a le identifica, adică textele care să ne vorbească explicit despre acest lucru, lipsesc cu desăvârşire. Numeroasele regionalisme dobrogene care apar în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, înregistrate îndeosebi în prima cercetare dialectală românească de amploare pe care o constituie Răspunsurile la Chestionarul lingvisticaI lui B. P. Hasdeu (H), ca şi în HEM, trebuie însă datate, desigur, cel puţin din prima parte a veacului respectiv. Deşi este de imaginat că un număr restrâns de români dobrogeni au învăţat limba turcă, de pildă pentru a servi ca intermediari între populaţia românească şi autorităţi, masele largi, trăind în comunităţi rurale izolate, nu au avut decât contacte individuale 163 ocazionale cu turcii, cel puţin până în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când, bănuim, s-a petrecut nu numai o sporire a românilor din zonă, ci şi o deschidere în relaţiile interetnice, iar populaţia turcă a devenit, treptat, bilingvă, însuşindu-şi limba statului român. Amplificarea în această perioadă a contactelor a indus preluarea a numeroase regionalisme dobrogene de origine turcă atestate în texte şi glosare din secolul al XX-lea, majoritatea lor datorându-se, probabil, influenţei locale din jumătatea a doua a veacului al XlX-lea, exercitată inclusiv prin bilingvismul turcilor, care au „amestecat" în mesajele lor cuvinte ale limbii materne, însuşite de către interlocutorii români. Cu excepţia unui număr redus de împrumuturi aparţinând unor sfere semantice variate (arşin, bozgun, cârântâie, datam, ghezec, naztâu, saur, sichişmiş, şupea, tapau, zangatâc, zavataş, zâf), terminologiile strict dobrogene de origine turcă se concentrează în câteva sfere semantice, care oglindesc şi domeniile, mai ales profesionale, în care au avut loc aceste contacte directe: - agricultură şi creşterea animalelor: batdăran, carabaşag, catpazan, carâc, câzâtcea, ceairort, chesmec, chionduz, chiopec, chiringiu, cichei, curutuc, destigea, diunuc• duien, erchec, fidan, frenchi, ghistuc, iată, iarma1, nadaz, saptâc, săban, sârgâie, sinter, sivric, taf, tânas, târmâc, - pescuit şi marinărie: ataman2, amtă, batabarf, carceatâc, civiu, duzen, etec, tevrec, tufer, minacop, tor, ţaparină) - morărit: câscâci, iuschiudar, - transporturi rutiere: angâş, câtangâcr, - ocupaţii sau funcţii: fârângiu, meragiu, reizicot, taucciu, zanaat, - medicină populară: caraianac, câzamtâc, detibaş, iacâie) - obiecte şi unelte casnice sau gospodăreşti, arme: ciftea, duet, gesvă, ghibgher, iastad, maşa, odunuc, tact, tapă, tejgherea, t(i)ufec, urgan; - alimentaţie: cherdea, gaigana, gibră, sâzârma, sictir-ciurba, şecher, şiş-chebap, şuberec, - vestimentaţie: cap/ama?, ciucman, ghiormec, musca, sattamarcă, tipitic, tomaci, - faună sălbatică: carabatac, caracartat, datgâcr, - floră sălbatică: cara-petit, câzât-petit, chetcea, gher-petit, meşea; - fenomene meteorologice: caraet, todos, mettem, perioz, - denumiri entopice: ada, atan, buztuc, diuz, ghiotbaş, hasmac, sârt, - muzică, dansuri, petreceri şi jocuri de societate: cheman, chioceşte, chiot2, citiâ, conoşman, def, diudiuc, diunurtuc, pastra, şabta, top?. Intr-o situaţie aparte se găsesc câţiva termeni vechi care, abandonaţi în decursul secolelor, au fost preluaţi din nou, de obicei cu alte sensuri, exclusiv în Dobrogea, având în prezent statut de împrumuturi strict dobrogene: ceaiău, ceatma, cheşchin, chez, chiurec, cichirgiu, coci, dip, pazvant2, taban3, tanea, terbie, zarar. 164 Alte câteva împrumuturi regionale ar putea fi, şi ele, exclusiv dobrogene, dar autorii care le înregistrează omit să precizeze aria în care le-au identificat sau afirmă numai că termenul circulă „în judeţele de lângă Dunăre". în această situaţie se află, de pildă, baltalâc „pădure obştească" (Rotaru 5), cicur „groapă" (Rotaru W, atestat mai târziu din nou, în forma cigâr, cu un sens specializat, din Dobrogea), coinghios „numele unui soi de struguri albi" (v. SCL 1/1993, p. 70), cfa/ac„pilon al schelei pentru acostarea bărcilor pescăreşti" (DA), ilar(ie) „chefal mic", mezit „batog" (CADE), pin „prăjină cu care pescarii iau probe de mâl" (DLR), /7/s/'„cambulă" (CADE), sefer2 „transport fluvial", zardaiea „zarzără" (DLR), zargan „specie de peşte marin" (DLR). Predominanţa sferelor semantice menţionate şi exemplificate mai sus este vădită şi. în cazul împrumuturilor pe care idiomul dobrogean le are în comun cu graiurile din ariile învecinate. în această privinţă, Dunărea, constituind graniţa nordică şi vestică a Dobrogei, a avut un rol însemnat ca mijloc de legătură cu Muntenia şi Moldova. Mai multe împrumuturi comune cu aceste arii vor fi pornit, desigur, de pe teritoriul dobrogean, extinzându-se dincolo de fluviu. Totuşi, nu putem fi siguri că astfel de termeni nu vor fi fost preluaţi independent şi în zonele transdanubiene, îndeosebi înainte de mijlocul secolului al XlX-lea, prin contactul localnicilor români cu turcii stabiliţi în cetăţile {raialele) Brăila, Giurgiu, Turnu, Chilia etc. Terminologia pescărească şi a navigaţiei {ana, basamac, câscâci, Ungher, sirec, ş/lep), cea entopică {burun, doruc, ghioz, ierec, panăir, sel), agricolă {mischet, samalâc, topotan), vestimentară {ghizluc, părpăţi, tibet), alimentară (/o/ca) sau casnică şi profesio-nal-gospodărească {boş, caşic, ceiz, chiunghi, iatac, lom, taliei) împărtăşite de graiul din Dobrogea cu idiomul muntenesc, mai ales cu cel vorbit în estul şi sudul Munteniei, au ca numitor comun fluviul Dunărea, însă nu putem şti, în cazurile concrete, care a fost direcţia de răspândire a unui cuvânt sau a altuia ori dacă acesta nu a fost preluat cumva în mod autonom, în puncte aflate la distanţă unul faţă de celălalt. Este de presupus totuşi că fluxul împrumuturilor dialectale dinspre Dobrogea spre Muntenia a fost preponderent, iar un termen regionalcum este sosma „copcă mare folosită pentru întinderea năvodului sub gheaţă", a cărui singură localizare exactă este din sud-estul Munteniei, a ajuns aici, pesemne, din Dobrogea, prin intermediul pescarilor dunăreni. La fel se pune problema şi în cazul regionalismelor comune Dobrogei şi Moldovei, îndeosebi sudului acesteia. Unele dintre aceste cuvinte au o arie de răspândire care include şi estul Munteniei. Deosebirile formale dintre variantele locale ale unor astfel de termeni {attângic ~ attangic ~ aptangic ~ arlangic ~ attanâc în Dobrogea, attângea în Moldova; asman în Dobrogea, hazman ~ hasman în sudul Moldovei; caiş ~ căiş în Dobrogea, caiuş ~ căiuş în Moldova) ar putea fi rezultatul „reconfigurării" acestora tocmai ca urmare a extinderii teritoriale într-o direcţie sau alta, ori, dimpotrivă, s-ar putea datora preluării regionale independente. Alte exemple de acest fel, comune Dobrogei şi Moldovei, uneori şi estului şi sudului Munteniei, le constituie termenii bagea, 165 baiergic, boiandruc, brăcaci, bu/gur, burec, burnuz, cabac, caun, cazic, ceatai, cheriş, cherpedin, comur, fener, ghionder, ghiordel, hardal, iaba, iaprac, iarmd, merea, meşe/ic, nacâluri, saha, şaşma, tatu/ă, tocmac, vintir. Şi în aceste cazuri, cuvintele s-ar fi putut propaga în ambele direcţii, care însă nu pot fi identificate decât, eventual, dacă apelăm la supoziţia - rareori utilă şi plauzibilă - că punctul de pornire l-ar fi constituit zona din care un termen sau altul are atestări mai vechi şi mai bogate (de exemplu, bagea pare a fi mai răspândit în Moldova, iar merea- în Dobrogea). Unele împrumuturi dialectale comune Dobrogei şi Moldovei, cum sunt ghiol, marangoz, sa/amastră şi târpan, au fost adoptate ulterior şi în limba literară, ca denumiri unice pentru realităţile respective. Alte împrumuturi dialectale dobrogene sunt împărtăşite numai cu zone aflate la mare depărtare, în adâncimea teritoriului Olteniei, al Banatului sau chiar în Transilvania, în unele cazuri ar putea fi vorba de „paraşutarea" cuvintelor prin intermediul migraţiilor şi al transhumanţei (bobric „rinichi"12 şi sinie „fund de lemn rotund" în Dobrogea şi Banat, ceaclama „un soi de ceapă", temei „fundaţie, temelie" şi tocat „poartă" în Dobrogea şi Oltenia, iatac cu sensul „spaţiul dintre^vatră şi perete, unde se culcă bătrânii şi copiii" în Dobrogea şi sudul Transilvaniei). în alte situaţii este însă evidentă împrumutarea în mod autonom a aceluiaşi cuvânt turcesc, fie prin reproducerea unor variante distincte ale acestuia, fie prin interpretarea diferită a etimonului din punct de vedere formal (hazma, cartaifă], [ijerchenş] tuia în Dobrogea, faţă de asmă în Oltenia [tc. asma], cărtaiăXn Banat [tc. karta!], ieichemîn nordul Serbiei [tc. yeiken], respectiv tugiă în nord-vestul Bulgariei şi tuia ~ tuviă în Muntenia [tc. tugia ~ tuvia ~ tuia]) ori semantic (ariile de răspândire a lui asman sunt o zonă compactă formată din Dobrogea şi sudul Moldovei, în care este folosit cu sensul „berbec sau ţap castrat", dar şi nordul Serbiei, unde a fost înregistrat cu înţelesurile „berbec" şi „miel", ..datorate, evident, preluării autonome a etimonului turcesc; câci ~ chici înseamnă „capătul din amonte al unui ostrov" în Dobrogea şi Moldova, „lădiţa de la pupa bărcii" în Oltenia, respectiv „şold, coapsă" în Banat, etimonul comun fiind tc. kig „pupa unei ambarcaţii; parte posterioară, spate; dos, fund, şezut"; orman a fost preluat în Dobrogea cu sensul „pădure; vale împădurită", iar în Oltenia cu semnificaţia „păşune cu tufişuri"; peringi „bronz" în Dobrogea se opune lui piringi„alamă" din nord-vestul Bulgariei şi nord-estul Serbiei, dar ambele provin din tc. piring, care are ambele înţelesuri). Nu lipsesc nici termenii dialectali de acest fel care au, foarte probabil, origini diferite: dobrogenismul calai „cositor, zinc", de exemplu, provenind din tc. kaiay, se opune termenului bănăţean calai „cositor; smalţ; oală smălţuită", care îşi are originea în ser. kâlaj. Oricum, este de presupus că Dunărea şi afluenţii săi au jucat un rol de seamă în configurarea traseelor de răspândire a unor împrumuturi dobrogene. Acest „vehicul" 12 Mai probabilă este însă preluarea independentă a termenului, deoarece acesta cunoaşte şi o serie de variante specifice Banatului. 166 fluvial nu a cunoscut obstacolul distanţelor, de vreme ce unii termeni pescăreşti sau entopici, cum sunt avă, iarşi tifan, s-au propagat de-a lungul Dunării, ajungând să fie folosiţi ca regionalisme nu numai în Dobrogea, sud-estul Moldovei, estul şi sudul Munteniei, ci şi, de la caz la caz, în sudul Olteniei, al Banatului, ba chiar şi în sud-vestul Transilvaniei. Extinderea ariilor de întrebuinţare dinspre Dobrogea spre Muntenia, Moldova şi apoi spre zonele vestice s-a petrecut însă şi pe alte căi. Trecerea unor termeni dincolo de Carpaţi este firească în cazuri cum este cel al lui şiboi, deoarece există o continuitate' teritorială între ariile în care cuvântul este întrebuinţat: Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei şi sudul Transilvaniei. Termenul tulă, atestat şi din sudul Transilvaniei, a trecut peste Carpaţi fie din Muntenia, fie direct din Dobrogea, o dată cu ciobanii transhumanţi, dar prezenţa lui în nord-vestul Bulgariei se datorează, desigur, nu extinderii teritoriale, ci împrumutului local autonom. Liniile de propagare nu sunt însă întotdeauna uşor de urmărit, îndeosebi din cauză că unele atestări dialectale pot lipsi. Nu este exclus ca o serie de termeni cu semantism specific regionalismelor dobrogene, având atestări numai din sud-estul Munteniei {ara, başcazâc) ori din sudul Moldovei {câr, cichie), să-şi aibă originea, de fapt, în Dobrogea, de unde să se fi extins, peste Dunăre, în zonele menţionate. Cuvântul pinir „brânză de vaci", semnalat exclusiv din sudul teritoriului ardelenesc, fie s-a propagat peste munţi din Oltenia sau Muntenia, fie a fost „paraşutat" acolo din Dobrogea. Numeroase alte împrumuturi azi regionale, cum sunt arcaci, at, batac, bent, bogaz, bugă, canara, ceacâie, ceair, chebă, chiler, chiostec, chiup, cicric, cighir, cimbir, dam, derea, dirmea, duşec, ghios/omea, iamuriuc, iorgan, ipingea, otac, peşchir, sal, şaică, şinic, tizic, trapazan sau vadea, au ori au avut o răspândire teritorială mai mare, fiind cunoscute în Dobrogea, Muntenia, Moldova, Oltenia şi/sau în alte arii lingvistice. Ele se situează, aşadar, în afara categoriei împrumuturilor dobrogene propriu-zise, chiar dacă această zonă este sau ar putea fi, şi ea, unul dintre locurile iniţiale de preluare şi de propagare a termenilor. De multe ori însă, astfel de termeni s-au „refugiat" în graiuri după ce fuseseră folosite la niveluri superioare, în limbajul popular sau în limba literară veche. Cuvinte ca astar, bostangiu, bozagiu, cabaz/âc, ceacşiri, cerviş, chitap, daul, ghium, hardat, hem, iofdaş, nişadâr, pazar, pedea, seimen, zimberec etc. au dobândit treptat caracter dialectal dobrogean, iar alţi termeni au ajuns să fie comuni Dobrogei şi Olteniei {ghiostomea, pacea), Dobrogei şi Moldovei {sahan, vadea) sau Dobrogei şi sud-estului Munteniei (tedaric) numai ca urmare a restrângerii ariei lor de întrebuinţare, după ce au avut o răspândire mult mai mare şi s-au învechit în alte variante teritoriale ale limbii române. Putem vorbi de împrumut dialectal dobrogean, în astfel de cazuri, numai în privinţa cuvintelor polisemantice care în Dobrogea au fost preluate, în mod independent, cu un înţeles specific, necunoscut altor graiuri (de pildă, bugeac, cavurma, câlâf, cicric, ciorbalâc, dip, dulap, ghermea, ghiurluc, ghiveci, macaz, oturac, papuc, 167 parcea, pehlivan, pervaz, pesmet, rindea, sacâz, saivan, sângeap, sârghie, tabarf, tacâm, tandâr, tejghea, terezie, testea, top?, trahana, tuci, tuz/uc, u/uc, zimberec), precum şi în cazul unor variante dobrogene distincte (inată\ razacăie, saraigii, terlic, zâmbii, zebon, faţă de formele în care aceşti termeni sunt cunoscuţi în alte zone: ianat ~ inat, razachie, sarailie, târlic, zambilă, zăbun). Astfel de variante redau uneori forme învechite sau dialectale turceşti (variantele dobrogene caiuc, giorap, zângifş\ tarana ale lui caic, ciorap, sângeap şi trahana au la bază tc. dial. kayuk, tc. dial. corap, tc. înv. zencef ~ zincef, respectiv tc. dial. tarana, nu formele literare kayik, gorap, sincap, tarhana) ori, dimpotrivă, reproduc varianta literară a etimonului (rom. căleap < tc. dial. kilap, dar variantele dobrogene chelep ~ cheiiep ~ chelip < tc.. lit. keiep, rom. tingire < tc. dial. tencire, dar varianta dobrogeană tengeră < tc. lit. tencere). în schimb, este sigur sau, în unele cazuri, de presupus că mai mulţi termeni din domeniile marinăriei, construcţiilor navale sau pescuitului, acceptaţi astăzi ca termeni tehnici populari {mahună, vardie) sau chiar ca denumiri unice, literare ale realităţilor respective {bulmea, dalian, eche, gârgâr, ghionder, ghiordel, maina, mandar, mo/a, paragat, parâmă, provă, pupă, sapan, sart, sau/ă, tacoz, vira etc.), au fost preluaţi mai întâi în Dobrogea. Idiomul vorbit în Dobrogea se individualizează, aşadar, faţă de celelalte variante dialectale româneşti prin preluarea din limba turcă, pe cale orală, populară, a peste 125 de termeni strict regionali, precum şi a cel puţin 13 cuvinte utilizate anterior în texte redactate în alte arii lingvistice şi abandonate, fiind reîmprumutate de graiul dobrogean, pe plan local, cu sensuri de obicei diferite de cele vechi. Aceşti peste 140 de termeni au fost preluaţi în Dobrogea şi continuă să fie specifici idiomului dobrogean, fiind folosiţi numai în această arie dialectală. Alte circa 10 cuvinte regionale ar putea fi, eventual, dobrogene, dar sursele nu precizează locul sau zona în care le-au identificat, iar aproximativ 25 de împrumuturi probabil dobrogene s-au ridicat pe scara valorii stilistice, fiind acceptate în limba literară sau în limbajul popular. Peste 50 de împrumuturi cu largă extindere au, printre diferitele lor sensuri sau variante, şi unele specific dobrogene, preluate în mod independent în această arie dialectală. Pentru alţi termeni utilizaţi pe plan dialectal şi în Dobrogea nu putem face decât supoziţii în privinţa preluării lor în (sau şi în) această zonă, deoarece direcţiile de extindere sau, dimpotrivă, de restrângere a ariilor teritoriale sau stilistice de utilizare a cuvintelor nu sunt identificabile. în această situaţie se află: - circa 25 de termeni folosiţi numai în Dobrogea şi Muntenia, mai ales în partea de est şi sud-est a acestei din urmă arii dialectale; - circa 35 de termeni utilizaţi numai în Dobrogea şi Moldova, îndeosebi în partea de sud a acesteia, iar în unele cazuri şi în estul Munteniei; - aproximativ 15 termeni împărtăşiţi cu arii dialectale îndepărtate (Oltenia, Transilvania, Banat, nordul Serbiei sau nord-vestul Bulgariei), dintre care cam jumătate 168 au fost preluaţi cu certitudine în mod independent ori şi-au restrâns aria de întrebuinţare la aceste arii; - circa 35 de termeni regionali având o răspândire teritorială mult mai largă; unii şi-au pierdut caracterul general, popular sau literar, dar sunt utilizaţi în puncte izolate aflate pe spaţii româneşti extinse, ca rămăşiţe cu caracter dialectal; alţii sunt termeni care s-au extins teritorial, uneori pornind, probabil, din Dobrogea şi urmând cursul Dunării şi al afluenţilor acesteia, iar alteori, dimpotrivă, fiind aduşi aici din alte zone; - peste 15 termeni care au devenit dialectali dobrogeni prin restrângerea ariei lor de întrebuinţare. Lexicul specific dobrogean cuprinde, aşadar, 260-265 de cuvinte strict regionale împrumutate din limba turcă, la care se adaugă peste 50 de termeni cu largă răspândire care au!şi semnificaţii sau variante formale specifice Dobrogei, precum şi 25 de împrumuturi dobrogene care, generalizându-se, şi-au pierdut caracterul dialectal. Dintre toate aceste cuvinte, numărul celor efectiv preluate în Dobrogea poate fi apreciat la cel puţin 190 şi cel mult 340 (inclusiv cei peste 50 de termeni generali care au fost împrumutaţi aici cu sensuri sau variante formale diferite de cele cunoscute în alte arii dialectale). 4.2. Banatul Teritoriul bănăţean a stat sub dominaţie otomană timp de aproape două secole (1526-1716), având chiar şi statut de paşalâc, cu sediul la Timişoara, ceea ce ar fi putut implica o intensă influenţă lingvistică turcească, cel puţin oficială, pe cale administrativă, dacă aceasta nu ar fi fost îngrădită drastic de aceleaşi condiţii nefavorabile arătate mai sus, în cazul Dobrogei: autorităţile proveneau din rândul ocupanţilor, iar românii trăiau în colectivităţi rurale închise, care nu aveau decât contacte sporadice cu organele puterii, mai ales cu ocazia strângerii contribuţiilor către stat. în plus, mulţi români „fugiră din şesurile dominate de turci şi trecură în părţile muntoase ale Amlaşului şi Lugoşului" (August Treboniu Laurian, citat în ŞIO I 8$). Una dintre urmele acestei influenţe oficiale limitate o constituie termenul lefegiu „mercenar" (inserat în Ânonymus Caransebesiensis în grafia lefegsiu, \/. ŞIO I 82), a cărui provenienţă prin intermediu sârbocroat este exclusă (cf. ser. aiufedzija). Astfel de împrumuturi bănăţene pe cale oficială vor fi fost, desigur, mai multe, inclusiv unele inserate în aceeaşi operă, în LB sau în alte opere provenind din Banat sau din zonele învecinate din Transilvania şi pe care le considerăm îndeobşte „termeni internaţionali" sau „termeni balcanici", putând avea, cel puţin teoretic, etimologie multiplă (v. II. 1.1, 1.2). Pe planul influenţei populare, spre deosebire de Dobrogea, în Banat nu au existat comunităţi turceşti numeroase şi compacte care să fi vieţuit alături sau în apropiere de români, cu excepţia ariei cu totul restrânse şi marginale pe care a constituit-o insula 169 Ada-Kale. Au existat, în schimb, puternice comunităţi rurale şi urbane sârbeşti13 - care s-au constituit ca urmare a masivelor valuri de emigraţie dinspre sud spre nord, începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea şi până în secolul al XlX-lea (V. Gămulescu 42-44) -, a căror influenţă a dominat-o şi a limitat-o pe aceea turcească, înrâurirea populară sârbească a indus un bogat lot de regionalisme bănăţene de origine turcă preluate prin filiera limbii sârbocroate (v. I.1.2.C, Gămulescu 62-67), fiind, aşadar, împrumuturi directe din această limbă, fără nicio legătură cu influenţa turcă asupra limbii române. Această realitate i-a determinat pe unii cercetători, începând cu L. Şăineanu (ŞIO I 80-84), să nege orice fel de influenţă turcească directă în Banat14, deşi există câteva cazuri în care filiera sârbocroată este exclusă. Desigur că o bună parte a „turcismelor" bănăţene - din rândul cărora socotim că fac parte şi cele atestate din nordul Serbiei şi din nord-vestul Bulgariei (Voivodina şi valea râului Timoc) - pot fi explicate numai din sârbocroată, ele purtând amprente formale şi/sau semantice care îndreptăţesc stabilirea acestei origini nemijlocite (terminaţia -ie < ser. -ija [de tip burghie, rachie etc.], în loc de -iu < tc. -i/-i/-u/-u \burghiu, rachiu etc.]15; consoana c corespunzând oclusivei palatale tc. k'\ciiim, cioşcetc.]; accentul paroxiton etc.; v. I.1.2.c). Aşa cum au arătat însă mai mulţi cercetători (Popoviciu 20, Matei 567-568, Suciu 2000, 163), această circumstanţă nu trebuie generalizată şi extinsă neapărat şi asupra numeroaselor împrumuturi bănăţene care nu poartă niciun semn distinctiv de tip sârbocroat şi care ar putea proveni, teoretic, şi din turcă sau, eventual, numai din această limbă (uneori din dialectele sale): adet, aferim, bunar, casap, duvar, inat, iorgan, maramă, matrac, peşchir, pirinci, socac etc. Singurul argument - nu întotdeauna convingător - care poate fi utilizat, dacă este cazul, în favoarea etimologiei sârbocroate a unor astfel de împrumuturi este răspândirea teritorială strict bănăţeană a cuvântului ori a uneia dintre variantele sau semnificaţiile sale. Ele ar putea însă proveni, în principiu, numai din turcă sau ar putea avea etimologie dublă, turcească şi sârbocroată, mai ales în cazurile în care sunt cunoscute şi în alte arii 13 „începând de la mijlocul secolului al XVI-lea până pe Ia mijlocul secolului al XVIII-lea, adică cu puţin înainte de stăpânirea turcească asupra Banatului şi câteva decenii după aceea, populaţiile maghiară şi germană au fost absente pe acest teritoriu" (Gămulescu 44, ap. D. J. Popovic, Srbi u Banatu do kraja osamnaestog veka (Istorija naselja i stanovnistva), Belgrad, 1955, p. 32, 50). Şvabii sunt colonizaţi în Banat în cursul secolului al XVIII-lea. în 1770, în Banat se aflau 186.639 români, faţă de 78.970 sârbi, 42.200 germani şi nici un ungur (v. Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, Cluj-Napoca, 1991, p. 99). 14 „Conchidem dar că în graiul bănăţean nu a persistat nici o singură urmă despre o directă influenţă turcească" (ŞIO I 44)) „Dispunem deci de argumentele lingvistice necesare pentru a respinge o influenţă turcă în Banat, chiar în cazul acelor împrumuturi a căror explicare, pe criterii fonetice şi semantice, este posibilă, pe lângă sârbocroată, şi prin turcă" (Gămulescu 65); cf. şi E. Petrovici, O seamă de sârbisme din Banat, în DR VI (1929-1930), 366-369; I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 97; Mării, passim. 15 Chiar şi acest indiciu este, în unele cazuri, îndoielnic, de vreme ce avem şi împrumuturi de acest fel, terminate în -ie, nu în -iu, preluate cu certitudine din turcă. 170 dialectale româneşti. Criteriul răspândirii teritoriale, coroborat cu frecvenţa întrebuinţării, poate fi, desigur, determinant în cazuri cum este cel al lui pecmez, cunoscut în această formă şi cu sensul „magiun" numai în Banat şi Transilvania, în timp ce varianta petmez, folosită o singură dată, în 1792, într-o altă zonă geografică, cu sensul „sirop gros, must de fructe îngroşat prin fierbere", trebuie dedusă din tc. înv., pop. şi dial. petmez (lit. pekmez). Prezenţa unui termen numai sau cu precădere în Banat trebuie legată, fără îndoială, de preponderenţa în această arie a influenţei sârbocroate, inclusiv în situaţia în care nu există argumente formale sau semantice care să susţină exclusivitatea acestei origini. Acest considerent nu exclude însă din capul locului posibilitatea ca unele „turcisme" bănăţene de tipul menţionat să provină (şi) din limba turcă, iar pentru validarea acestei idei este suficient să demontăm argumentul favorit al susţinătorilor tezei contrare, şi anume că „în Banat nu a putut fi identificat nici măcar un singur împrumut cu trăsături specifice limbii turce sau vreun turcism care să nu poată fi explicat prin sârbocroată" (Gămulescu 63). Iată că există o serie de împrumuturi bănăţene ori variante sau nuanţe semantice folosite numai în Banat, nordul Serbiei şi/sau Oltenia şi care nu pot fi explicate decât din turcă, nu şi din sârbocroată: asman ~ hazman „berbec sau ţap castrat" (< tc. azman „idem"), utilizat în Dobrogea şi Moldova, a fost preluat din turcă şi de către românii din nordul Serbiei, în forma hazman şi cu sensul generalizat „berbec; miel"; sârbocroata cunoaşte şi ea cuvântul, însă numai cu înţelesul de „mistreţ", din care cu greu ar fi putut rezulta rom. „berbec" şi „miel"; bobric „rinichi", folosit în Banat şi Dobrogea, având în graiul bănăţean şi varianta metatezată brobec, nu poate proveni decât din tc. bobrek, deoarece formele din sârbocroată sunt bubreg~ bubrek[pl. bubrezi~ bubreci\ (v. Gămulescu Pi)16; cea/mă a fost atestat din Banat şi cu sensul strict regional „conciul (= cercul de lemn) purtat în păr de către femeile măritate", care are la bază, desigur, tc. galma, acesta însemnând, dialectal, şi „podoabă de cap, găteală femeiască"; în schimb, variantele bănăţene ceâlmă ~ şeâlmă ale lui ceatmâ „turban" (< tc. galma „idem") provin, probabil, într-adevăr din ser. calma (Gămulescu 191)17; 16 Nu vedem nicio motivaţie pentru presupusul tratament rom. o < ser. u < tc. o, singura explicaţie raţională fiind provenienţa directă a rom. bobric din tc. bobrek (o este reflexul românesc obişnuit al tc. o). Ser. bubreg, bubrekar putea fi etimon pentru variantele rom. bobrig, bobreţ, bobriţ, bobrete, care au fost însă, şi ele, adaptate vocalic după bobric. 17 Accentuarea paroxitonă nu constituie întotdeauna dovada provenienţei sârbocroate a unor astfel de termeni. Că aşa este stau mărturie numeroase cuvinte preluate cu certitudine din turcă, de exemplu şaşma „prostovol", care are variante paroxitone (sâşmă, şâşmă, cioşmă) întrebuinţate în arii dialectale îndepărtate faţă de Banat. De regulă, acest fenomen se datorează mobilităţii relative a accentului în limba turcă vorbită. 171 chici este o variantă a lui căci, folosită cu semnificaţia „şold, coapsă" numai în Banat (v. DA); ea trebuie să provină din limba turcă (k/g „spate, dos, fund"), de vreme ce sârbocroata nu cunoaşte, cu acest sens, decât forma kicma, care nu satisface criteriile unei etimologii corecte; fucie „butoiaş, bute" este un termen bănăţean având şi varianta înv. fuciu şi variantele olteneşti fâcie ~ fâciu, care nu pot fi deduse din ser. fucija (aşa cum face Gămulescu 133), ci numai din tc. (dial.) fugr, acest fapt ne determină să ne îndoim şi în privinţa provenienţei exclusiv sârbocroate a formei fuciâ*', piringi „alamă" este atestat din nord-vestul Bulgariei / nord-estul Serbiei, precum şi, cu sensul „bronz" şi în forma peringi, din Dobrogea, însă nu i-a fost relevat niciun etimon sârbocroat19; termenul poate fi explicat din tc. piring, (dial.) pirinc, perine „bronz; alamă", eventual şi din bg. pirinc,,alamă"; sandâc, variantă bănăţeană şi dobrogeană a lui sanduc „ladă, cufăr" (v. DLR), nu poate avea ca etimon ser. sanduk ~ sandak ~ sunduk, ci numai tc. sand/k, sapiaic „căuş, cupă mare de lemn", având numeroase atestări vechi şi actuale, acestea din urmă cu precădere din Oltenia şi Banat, provine, fără îndoială, din tc. saplayik, nu din ser. sap/ai^, cum susţin CADE, SDLR, DLR şi Gămulescu 184. Acestor cuvinte sau variante bănăţene împrumutate cu certitudine din limba turcă li se adaugă câţiva termeni folosiţi numai în Banat sau în nord-vestul Bulgariei / nordul Serbiei cărora nu li s-a găsit un etimon sârbocroat, în schimb li se poate stabili o origine direct turcească: chesm, chimur, pai, şacameie, tere. Este vorba de împrumuturi locale clare din limba turcă, a căror existenţă contrazice o dată mai mult ipoteza absenţei oricărei înrâuriri a acestei limbi în zona de sud-vest a spaţiului lingvistic dacoromânesc. Un termen bănăţean vechi, cărta/ă „vultur", atestat în Anonymus Caransebesiensis, a fost împrumutat, probabil, tot din turcă, la fel ca şi variantele sale dobrogene actuale, cartai şi carta/ă. O serie de termeni regionali de origine turcă sunt utilizaţi atât în Banat şi/sau în nordul Serbiei ori nord-vestul Bulgariei, cât şi în alte arii dialectale româneşti: Muntenia, Moldova şi Oltenia (chituc, iar, ibrişin), Dobrogea {bobric, ieichem, peringi), Muntenia şi Dobrogea (tu/ă), Moldova (halat), Oltenia (ciriş) etc. Unii au fost împrumutaţi autonom în diferite zone (de exemplu ieichem, halat1 şi tulă), în timp ce pentru alţii putem presupune o extindere teritorială din (Muntenia-) Oltenia înspre Banat (de pildă chituc [în forma tutuc], ciriş, ibrişin). Regionalismele bănăţene gujiman „gluga cabaniţei" şi odăgiu „îngrijitor de vie" par a se datora restrângerii teritoriale a termenilor gugiuman 18 Există mai multe cuvinte împrumutate sigur din turcă şi terminate în -ie, reproducând tc. -i/-i/-u/-u {fâşchie, fuzaiie [v. afuzaii\, geamie, ghimirlie, sarailie etc.). 19 Ser. pirinc ~ perinac ~ pirinca ~ pirindza, însemnând „orez", a fost preluat în Banat, cu acest sens, în formele perinei™ perânş~ perânjiy. Gămulescu 171). 20 Ser. sap/ak provine din varianta sapiaka tc. saplayik. 172 „căciulă de samur" respectiv odagiu alet, camerist, servitor; slugă la ciobani", utilizaţi în trecut în toate ariile româneşti influenţate de limba turcă. Unele cuvinte împrumutate (şi) în Banat s-au propagat, desigur, către zonele limitrofe (Oltenia, Transilvania): dulap este cunoscut cu sensul „ladă (de zestre)" în Banat şi vestul Transilvaniei, saptaic are ca arie principală de întrebuinţare Banatul şi Oltenia, iar adet„obicei", perdea „staul, ţarc" şi peşchir„ştergar; broboadă", folosite pe aproape întreg teritoriul lingvistic românesc (Muntenia, Moldova, Oltenia, Dobrogea, Banat, sudul Transilvaniei, nord-vestul Bulgariei şi nordul Serbiei), au iradiat, fără îndoială, şi dinspre Banat. în comparaţie însă cu situaţia din Dobrogea, numărul regionalismelor strict bănăţene preluate din limba turcă este extrem de redus, chiar dacă în rândul acestora ar fi incluse şi cuvintele care, teoretic, ar putea proveni atât din sârbocroată, cât şi din turcă. Deşi amprente sârbocroate nu pot fi identificate decât într-un număr limitat de cazuri, este de presupus că majoritatea „turcismelor" bănăţene îşi au originea nemijlocită în limba sârbocroată, deoarece presiunea acesteia a concurat şi a dominat influenţa turcă asupra graiului bănăţean. Celor câteva împrumuturi locale directe din limba turcă li s-au adăugat numeroase cuvinte de această origine preluate în alte arii lingvistice dialectale şi propagate înspre Banat pe cale populară sau prin influenţa limbii literare asupra graiului bănăţean. în cazuri cum este, de pildă, ciolac „infirm, schilod" este greu de precizat dacă termenul, cunoscut în Muntenia, Moldova, Dobrogea şi Banat, a fost transferat în această din urmă arie dinspre est sau, dimpotrivă, a fost împrumutat în mod autonom şi de graiul bănăţean. 4.3. Transilvania în prima jumătate a veacului al XVI-lea, Ungaria propriu-zisă devine paşalâc, iar Transilvaniei - care se menţinuse şi înainte ca teritoriu distinct faţă de Regatul Ungar - i se recunoaşte statutul de Principat autonom, vasal Porţii. Suzeranitatea otomană, în vigoare aici timp de peste un secol şi jumătate (începând din 1526 şi până spre sfârşitul secolului al XVII-lea), s-a exercitat în forme mult mai lejere decât în Ţara Românescă şi Moldova, reducându-se la plata unui tribut anual21 şi la unele incursiuni sau prezenţe militare otomane provizorii şi limitate spaţial, ceea ce „nu stingherise întru nimic libera dezvoltare a vieţii autonome a Transilvaniei"22. Nu poate fi identificat niciun caz de stabilire a unor comunităţi turceşti pe teritoriul ardelean, aristocraţia acestei provincii -aflată sub atracţia mai degrabă a Occidentului - nu a preluat, prin imitaţie, structuri 21 Vezi Milton G. Lehrer, op. cit., p. 224. 22 Ibidem, p. 225. 173 politico-administrative, forme de viaţă socială şi obiceiuri otomane, cum s-a întâmplat în Moldova şi Ţara Românească, iar relaţiile oficiale, şi ele sporadice, cu turcii erau întreţinute de către pătura conducătoare maghiară, astfel încât populaţiei româneşti i-au lipsit, în general, oportunităţile de a intra în contact cu vorbitori ai limbii turce. Pentru preluarea denumirii unor realităţi inedite, românilor transilvăneni le-a fost mult mai Ja îndemână să recurgă la împrumuturi din maghiară şi germană (ILRL 411). în consecinţă, graiurile din Transilvania (în care includem şi ariile dialectale din Maramureş, Crişana şi zonele estice ale Ungariei unde se vorbeşte româneşte) nu au fost supuse unei influenţe lingvistice turceşti semnificative23. Cu toate acestea, nu se poate afirma cu deplină certitudine că românii transilvăneni nu au împrumutat chiar niciun termen din limba turcă. Există câteva cuvinte de origine turcă, folosite şi în Transilvania, pe care este posibil ca ardelenii să le fi preluat din turcă, fie prin înrâurire de ordin cultural, fie prin contactul sporadic cu militarii, funcţionarii sau negustorii otomani aflaţi în „vizită" în această provincie. Din prima categorie fac parte o serie de termeni utilizaţi în calitate de „cuvinte străine", referitoare la turci, şi de către unii cărturari ardeleni, cum sunt Gh. Şincai, P. Maior sau I. Budai-Deleanu: agă, ahtinames24, haracP, hatişerif, paşă etc. Desigur însă că astfel de termeni istorici, care circulau în multe limbi, au putut fi preluaţi în Ardeal nu neapărat direct din turcă, ci din istoriografia românească de dincoace de Carpaţi ori din maghiară, germană etc. Nu este limpede nici dacă înregistrarea termenilor anteriu, arap, basma, bre, berechet, cafenea, hanger, iatagan, ibric, magiun, maidan, surghiun, telpiz, zefchi şi a altor „turcisme" în dicţionare vechi elaborate de ardeleni, cum sunt cel al lui Teodor Corbea sau Lexiconul de la Buda, dovedeşte că ei erau într-adevăr utilizaţi în graiurile transilvănene sau numai faptul că autorii lucrărilor respective cunoşteau aceste cuvinte preluate din turcă la sud şi est de Carpaţi, încercând, eventual, să le impună şi în graiurile ardeleneşti. Cu atât mai puţin putem şti dacă aceşti termeni sau unii dintre ei, în cazul în care erau într-adevăr folosiţi în Transilvania, au fost împrumutaţi în mod autonom şi în această arie dialectală sau, dimpotrivă, au fost propagaţi din Muntenia, Moldova sau Banat. Există, în schimb, argumente în favoarea preluării din turcă, independent în Transilvania, a doi termeni, agăşi azap. Sursa au constituit-o, probabil, militarii otomani care, din timp în timp, îşi făceau apariţia în provincie: agă era folosit în vestul acestui teritoriu (Oradea), în a doua jumătate a secolului XIX, cu semnificaţia „om grosolan, nepoliticos", iar varianta hăzap a lui azap însemna în Transilvania, la începutul secolului XX, „mâncăcios, gurmand". Semnificaţiile acestor termeni, necunoscute în alte arii 23 Vezi, printre altele, ŞIO I 79 şi TDR 659. 24 Varianta atnam este, în schimb, împrumutată din maghiară (atnam). 25 Explicat din magh. harâcsm ILRL 411. 174 lingvistice româneşti sau în limba maghiară, constituie dezvoltări (deprecieri) locale ale înţelesurilor etimologice, reflectând impresia negativă pe care trupele turceşti de ocupaţie au lăsat-o asupra populaţiei autohtone. Faptul că ambii termeni se deosebesc de posibilele etimoane maghiare nu numai semantic, ci şi formal (magh. aga [accentuat aga] „ofiţer superior otoman", respectiv magh. azap „soldat din vechea miliţie otomană") face mai probabilă preluarea lor direct din limba turcă. Prezenţa în limba maghiară a unor împrumuturi dialectale din română poate constitui, în unele cazuri, dovada că graiurile româneşti transilvănene cunoşteau de mult timp o serie de cuvinte de origine turcă pe care sursele (inclusiv atlasele lingvistice) le atestă din Transilvania cu mare întârziere, abia în epoca modernă, sau nu le atestă deloc. Desigur că marea majoritate a acestor cuvinte româneşti de origine turcă şi care au atestări indirecte din Ardeal au fost împrumutate în Moldova şi Muntenia, extinzându-se peste munţi în ariile dialectale transilvănene, mai ales în cele de graniţă, prin contactele permanente-care au existat între cele trei provincii cu populaţie majoritar românească. Unele cuvinte ale limbii maghiare, de pildă corespondentele lui buzdugan, cântar, chilim, cioban, ciorap, cutie, haide, harar, musul, oca, sarma, zăbun etc., au fost preluate şi nemijlocit din limba turcă sau din alte limbi intermediare, dar în unele dintre atestările lor transilvănene au cu siguranţă sau ar putea avea origine română26: magh. csobăn provine din turcă în atestarea din anul 1405, însă datele următoare, începând din secolul XVII şi până în prezent, presupun ca sursă limba română27, ca şi atestările transilvănene din anii 1675-1678 ale magh. harăr ~ hara! şi cele, începând din 1599, ale magh. kantâr28. Rom. haida este, evident, etimonul verbului magh. hajdagat-„a îndemna", atestat în anul 1657 din Transilvania, în legătură cu un szpatâr{= rom. spătar) român29, cu atât mai mult cu cât magh. hajda ~ hajde etc. va apărea ulterior în numeroase alte surse transilvănene. Cuvântul magh. okka ~ oka, atestat din Transilvania începând cu anul 1573, ar putea proveni însă fie din rom. oca, fie direct din tc. okka ~ oka30. Magh. szârma, atestat din 1784 într-un dicţionar elaborat de un ardelean, ar putea proveni din română {sarma), dar şi din sârbocroată; originea română 26 Vezi Ferenc Bakos, A magyar szokesz/et român e/emeinek tortenete [Istoricul elementelor româneşti ale vocabularului limbii maghiare], Budapest, 1982, s.v. 27 Nu este limpede dacă cioban pătrunsese deja în graiurile româneşti din Transilvania începând din sec. XVII sau provine în maghiară din variantele dialectale româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Atlasele dialectale ale limbii române îl atestă în sec. XX/l numai din câteva puncte izolate din Transilvania şi Banat, însă termenul era cunoscut în aceste zone, fără îndoială, cu mai mult timp înainte, fapt dovedit de prezenţa în Ardeal, în aceeaşi perioadă, a unor derivate (ciobănesc, ciobănioc etc.) şi a unui sens dezvoltat numai aici: „strungar la oi", iar Lexiconul de la Buda îl atestă şi în compusul traista-ciobanului. 28 Vezi Ferenc Bakos, op. cit., p. 172. 29 Ibidem, p. 233. 30 Vezi Kakuk 308-309, Ferenc Bakos, op. cit., p. 240. 175 este evidentă numai pentru variantele mai târzii szărmâli ~ szărmâl, în care este redat pluralul românesc al cuvântului (sarmale). în schimb, termenul magh. csanak, atestat pe teritoriul Ungariei actuale şi, pe teritoriul Transilvaniei, numai în zonele vestice ale provinciei, provine mai degrabă nemijlocit din turcă decât din rom. ceanac. Grăitoare pentru ceea ce ne interesează aici sunt, aşadar, îndeosebi împrumuturile din română existente în dialectele maghiare din Transilvania, mai cu seamă în ariile periferice din estul şi sudul provinciei, în care s-au propagat mai întâi termenii munteneşti şi moldoveneşti. Dintre numeroasele cuvinte de acest fel31, cităm numai câteva care sugerează prezenţa timpurie a etimoanelor lor româneşti în graiurile din Transilvania: baş-buzuc (magh. basibozuk, sec. XX/l), băcănie (magh. bakonya ~ bakania etc., 1744-1840), borangic (magh. barâncsik, începând din 1873), calabalâc (magh. kalabâle, 1861-1893), caşcaval (magh. kaskavâl, începând din 1683), dovleac (magh. doblec, din 1813), dugheană (magh. dogăny, din 1827), dulap „scândură" (magh. dulap, din 1863), ftşic fâşâc (magh. fisăg, 1892), fotă (magh. fota, 1869), furda (magh. furda, din 1716, constituind prima atestare a termenului comun românesc), gaz „petrol lampant" (magh. gaz ~ găjz, din 1891), găitan (magh. gajtăn, 1591), ghebă (magh. gyeba, 1896), herghelie (magh. hergelija, începând din 1892), (h)odaie „sălaş, târlă, stână, grajd" (magh. hodâly, din 1838), suliman (magh, szulimân, 1860-1893), tălăşman „(om) prost, tont" (magh. teiesmăn, 1838, constituind prima atestare a termenului românesc), teanc (magh. tănk, 1843-1893), tinichea (magh. tinike, 1893-1901), turca „capra, brezaia" (magh. turka, începând din 1783), za Iha na ~ zahana (magh. zehăna ~ zahăna, 1840-1873), zăbun (magh. zabun, 1874), zurumbat (magh. zurumbăk, 1754) etc. Un termen ca rom. reg. bostan „dovleac", folosit cu acest sens în Moldova, Dobrogea şi Transilvania, provine în această din urmă provincie în primul rând din sârbocroată, dar atestările din estul Transilvaniei, susţinute de magh. dial. bosztăn, utilizat mai ales în Secuime (cu apariţii începând din 1899), se datoresc, probabil, infiltrării termenului românesc din Moldova. Rom. catran ~ cătran are dublă sau chiar triplă etimologie, turcească (katran), maghiară (kătrân) şi, poate, sârbocroată (kâtran), dar a fost reîmprumutat din română în graiurile maghiare din Ardeal, în forma ketrân (1873), ca şi derivatul rom. cătrăniţă„chibrit", în forma ketrenica „idem" (atestat din 1892)32. Este posibil, desigur, ca unii dintre aceşti termeni dialectali maghiari să fi fost preluaţi, pe calea comerţului, din variantele limbii române de la sud şi est de Carpaţi (de exemplu zurumbăk), dar majoritatea lor constituie atestări indirecte pentru etimoane româneşti extinse din aceste provincii înspre Transilvania încă din secolele XVII-XIX şi chiar mai devreme. Alte astfel de cuvinte au fost împrumutate din română mai recent, în secolele XIX/2-XX, de către graiurile maghiare transilvănene (arpagic, bucluc, chiabur, ciorbă, ciubuc, duduie, fitil, geantă, harpacică, hoinărf, ichi, ienibahar, 31 Vezi Ferenc Bakos, op. cit., passim. 32 Ibidem, p. 337-338. 176 ligheanmofturos, muşama, muştea, papară, păpădie, perciune, rahat, roabă, saivan, siminichie, sâcâf, tavă, tejghea, telemea, tipsie etc.)33, dar în majoritatea acestor cazuri nu este clar dacă ele au fost asimilate de lexicul regional românesc din Ardeal prin intermediul limbii literare sau prin propagarea lor teritorială, dinspre sud sau est, pe cale populară. împrumuturile dialectale ale limbii maghiare din graiurile româneşti transilvănene nu trebuie confundate cu termenii preluaţi pe cale oficială sau cultă din idiomurile româneşti de la est şi sud de Carpaţi şi utilizaţi la nivel de „cuvinte străine" în limba maghiară veche, de tipul corespondentelor lui arnăut (magh. arno/c, 1784), seimen (magh. szemeny ~ szejmeny, 1655-1762)34 etc. Magh. akcsa „monedă mică, para"35 (1446) reproduce însă mai degrabă tc. akga „idem" decât termenul românesc accea, care desemna o „monedă de aramă bătută în Moldova în 1573". Multe alte împrumuturi româneşti din turcă s-au propagat de-a lungul veacurilor, dar mai cu seamă după Unirea din 1918, din Muntenia şi/sau Moldova în Transilvania, fiind folosite în prezent fie numai în ariile estice şi sudice ale provinciei, fie în arii dialectale transilvănene mai extinse. Căile de penetrare au fost atât aceea populară, prin contact nemijlocit, cât şi influenţa limbii literare. Căii populare - care a servit în veacurile anterioare şi ca vehicul pentru termenii comerciali - i se datorează, probabil, pe lângă majoritatea exemplelor de mai sus, şi următorii termeni, cunoscuţi astăzi şi în Transilvania, mai cu seamă în zonele limitrofe Moldovei, Munteniei şi Olteniei: anason, avan, bacşiş, bagdadie, basma, başca, batac, batal, băcan, bei, benghi, boc, bugă, bugeac, capac, carabaş, caraulă, catâr, catifea, caval, cărăbăneală, cârmâz, cearşaf, chehaia, chel, chelbaş, chilipir, chimion, chimir, chindie, chior, cimbir, ciolog (< do/ac + olog), ciomag, ciubuc, coinac, covată, daiac, dandana, darac, (de)geaba, dimie, dulamă, durbacă, fâcie, frenghie, fudul, geambaş, gherghef, ghiordie, ghiu?, ghiveci, gigea, habar, hac, hain, hal, halal, haram, harar, herghelegiu, iatac, ibrişin, Hic, ipingea, liliac, nart, oca, macat, macaz, maia, maidan, mala, malotea, mămular, martac, menghină, micşunea, mintean, moft, murdar, muşama, narangiu, nart, naz, năframă, năut, neft, papară, para, păpădie, pătlăgea, peltic, perciune, perdea, pervaz, pesmet, pezevenchi, pici, roabă, saia1, saivan, sâc, sârmă, soi, şabac, şandrama, şatrangi, şiboi, şinic, şire? „şnur", şiret2 „viclean", tabar?, tablă, tacâm, tambură, tarhon, tel, tichie, tighel, tingire, tiptil, tiriplic, tivilichiu, tizic, tocmagi, tolbă, toptan, trahana, tulumbă, u/uc, ursuz, zagara, zarif, zarzavat, zăbun, zăganotz. Traseele principale de penetrare a acestor termeni au fost, în principal, văile şi trecătorile Carpaţilor: dinspre Bucovina şi nordul Moldovei spre nord-estul 33 Ibidem, passim. 34 Ibidem, s.v. 35 Ibidem, p. 204, îl explică din română. 177 Transilvaniei şi Maramureş, dinspre centrul şi sudul Moldovei spre estul Transilvaniei, dinspre Muntenia, prin valea Prahovei şi pasul Rucăr-Bran, spre sud-estul Transilvaniei, dinspre vestul Munteniei şi Oltenia, pe văile Oltului şi Jiului, spre sudul Transilvaniei etc. Unele împrumuturi din limba turcă au iradiat din Banat înspre ariile vecine din sud-vestul Transilvaniei, ajungând uneori până în nord-vestul, nordul sau estul acestei provincii: cerdac, chiup (în schimb, variantele ciup ~ ciupă, preluate din sârbocroată, sunt limitate la Banat), peşchir, salahor, tu/te tc. au atestări transilvănene mai ales din sud-vestul şi vestul provinciei, unde influenţa bănăţeană a fost intensă; chepcet este folosit în sudul Transilvaniei în forme specific bănăţene (căpcea ~ cepcef)) dulap şi găitan sunt utilizaţi cu sensurile „ladă (de zestre)", respectiv „ciucure" numai în Banat şi vestul Transilvaniei; mirăzenie „miracol, minunăţie; arătare" (derivat de la mirai) şi picinog „om scund şi sfrijit" (derivat de la pici) sunt formaţiuni bănăţene extinse şi în Transilvania; varianta bănăţeană şineag a lui şinic era cunoscută şi în graiurile ardeleneşti etc. Cuvinte ca bostan, bucluc „baligă; gunoi", chepcel ~ chepcea ~ căpcea, chior, dimie, dovleac, duşman, ibrişin, moft, năframă ~ maramă, papară, perdea „staul, ţarc", şabac, şaică, şinic, tavă, tichie etc. au putut ajunge în Transilvania atât din Muntenia, Oltenia şi/sau Moldova, cât şi din Banat. Transferul peste munţi al unor împrumuturi din turcă, implicând pierderea „motivaţiei" etimologice, a făcut posibile unele evoluţii formale proprii graiurilor ardelene (de exemplu, pătlăgea a devenit parmangele, pânpăjele sau plotajere, iar pilaf a luat forma pilatxn sud-estul Ardealului) ori modificări semantice pe care nu le regăsim în ariile de împrumut originare: căftan a ajuns să însemne în nordul Transilvaniei „pieptar din piele de oaie", după ce a fost adus aici, probabil din Moldova, cu sensul „haină lungă, palton"; coinac „os, articulaţie, vertebră; greutate, coi (la cântar); tânăr, flăcău" a trecut din Muntenia în sud-estul Transilvaniei, unde a fost semnalat cu sensul „penis"; dulap „scândură" şi havuz „bazin de apă" au fost înregistraţi în nordul Transilvaniei cu sensul „tejghea" respectiv „loc pentru adăpatul vitelor"; în sudul provinciei, ipingea şi-a restrâns semnificaţia la „glugă"; nart „preţ maximal; cotă de produse lactate; termen, soroc" a dobândit în nord-estul Transilvaniei înţelesul de „momeală pentru peşti"; odaie a dezvoltat în Ardeal şi sensul „păşune luată în arendă"; în sud-estul provinciei, păpădie a ajuns să însemne şi „podbal"; sensul obişnuit al lui sarma a evoluat în nordul Ardealului, prin analogie, la „porumb"; sici „arşic căzut pe muchia convexă" a dobândit, în sudul Transilvaniei, sensul „pietricică folosită într-un joc de copii"; şaică „şalupă, barcă, luntre" a devenit „un fel de plută" în graiul nord-ardelenesc; trecând munţii, turungiu „portocaliu, oranj" a capătat sensul „negricios" în limbajul local din sud-estul Transilvaniei, probabil prin confuzie cu tuciuriu,; termenul zagara „bucată sau fâşie de blană" a dezvoltat în sudul provinciei de peste munţi înţelesul „paspoal", iar în estul aceleiaşi provincii - „catifea, velur". în schimb, în cazul lui cifte-dulap, varianta ciftşi semnificaţia specială „scâdură groasă" au fost înregistrate 178 numai în nordul Transilvaniei, dar este de presupus că termenul a fost tranferat aici, în noua formă şi cu înţelesul modificat, din Moldova, prin intermediul plutaşilor de pe râul Bistriţa. în mod similar, termenul zabet„ofiţer; guvernator, administrator" a dezvoltat în Moldova sensul „şeful unei lucrări de exploatare forestieră" şi varianta zaviţ, cu care s-a infiltrat şi.în nordul Transilvaniei. Nu lipsesc nici exemplele care s-ar putea datora „paraşutării" în Transilvania, ca urmare a migraţiilor şi transhumanţei, a unor termeni preluaţi din turcă în arii dialectale mai mult sau mai puţin îndepărtate, fenomenul fiind însoţit în unele cazuri de modificări semantice de mare interes pentru lingvistica generală: căvârgic„rasa de oi dobrogeană" a fost transportat, probabil de către oierii transhumanţi, din Dobrogea în sud-estul Transilvaniei, unde a fost înregistrat cu sensul „fâşie de blană albă de miel, care se aplică la mânecile şi la gulerul scurteicii"; direc ~ direg ~ derec ~ dereg „stâlp de lemn, taraş" este un termen dialectal specific Moldovei şi nord-estului Munteniei, dar a fost înregistrat, izolat, şi în vestul Transilvaniei, unde nu putea ajunge decât prin „paraşutare"; iar, întrebuinţat în Moldova, Dobrogea şi, de-a lungul Dunării, în Muntenia şi Oltenia cu semnificaţia „râpă, mal înalt şi abrupt", a ajuns să însemne „braţ sec al unui râu" în sud-vestul Transilvaniei; /Aceste cunoscut cu sensul „spaţiul dintre vatră şi perete, unde se culcă bătrânii şi copiii" numai în Dobrogea şi sudul Transilvaniei; pinir „brânză de vaci", semnalat exclusiv din sudul teritoriului ardelenesc, fie s-a propagat peste munţi din Oltenia sau Muntenia (unde însă nu este atestat), fie a fost „paraşutat" acolo din Dobrogea; tabarf are semnificaţia „grindă care se aşază la temelia unei construcţii" numai în Moldova şi sudul Transilvaniei; tuia „cărămidă", atestat şi din această din urmă arie, a trecut peste Carpaţi fie prin infiltrare din Muntenia, fie direct din Dobrogea, odată cu ciobanii transhumanţi. Fenomenului „paraşutării" i s-ar putea datora şi prezumptivul regionalism nord-vest-transilvănean *başibuzuc, având o atestare indirectă din jud. Satu-Mare prin magh. basibozuk „copil neastâmpărat" şi corespunzând termenului başbuzuc ~ başibuzuc ~ bazbuzuc ~ bazabuzuc ~ başbugiuc, folosit mai ales în Muntenia şi Oltenia, cu sensurile „om brutal, violent; om voinic", iar ca adjectiv, în Oltenia, cu sensul „răsfăţat". Sunt numeroase şi cuvintele care au pătruns în graiurile transilvănene ca urmare a generalizării treptate a limbii literare din ariile de la sud şi est de Carpaţi şi a standardizării lexicului în întreg spaţiul lingvistic dacoromân, mai ales prin intermediul şcolii, al mijloacelor de comunicare în masă, al literaturii, al armatei şi al comerţului. Nu numai terminologia comercială, ci şi vocabularul specific diverselor domenii profesionale, cum este cel al agriculturii, precum şi lexicul general, folosit de largi categorii de vorbitori, s-au uniformizat, în ultimul secol, în limba comună din toate regiunile ţării, înlocuind termenii dialectali. Printre multiplele exemple de termeni de origine turcă ai limbii literare utilizaţi astăzi şi în Transilvania se află aiai, beiea, bondoc, cafea (faţă de variantele regionale mai vechi cafeu ~ cafei ~ cavei ~ ca vie ~ cafă, 179 împrumutate din maghiară, germană şi sârbocroată), cafenea, caldarâm, chef, chenar, chibrit, chiftea, chioşc, dambla, dulgher, duşumea, farfurie, făraş, fildeş, furtun, geam, geantă, ghiozdan, halva, hamal, haz, huzur, iama, iaurt, ibric, iureş, lalea, lichea, lighean, liman, macara, magiun, mahmur, mahon, mezel, mohair, moloz, musaca, musafir, nai, pafta, palavragiu, peltea, pilaf, pirpiriu, puşiama, puşti, raft1, rahat?, rindea, sadea, salahor, salam, salcâm, saşiu, satâr, sidef, sobă, sufragerie, sufertaş, şerbet, şiretlic, tabiet, talaş, talaz, tarabă, taraf, tarta, tavan, tăbăcar, tembel, tevatură, tinichigiu, top1, tos, tutun, tutungerie, viran, zambilă, zar, zeflemea, zor, zuluf etc. Unele dintre cuvintele de acest fel vor fi fost folosite în Ardeal, la început, numai de către intelectualii provinciei sau exclusiv în limbajul comercial, dar, cum o dovedesc atlasele lingvistice, culegerile de literatură populară şi diversele texte redactate în această provincie, majoritatea lor au pătruns şi în limba populară, inclusiv în vorbirea de la ţară, sau sunt cunoscute şi „recunoscute" astăzi, în general, în toată Transilvania, ca elemente ale vocabularului esenţial al limbii române moderne. Pentru unele dintre ele este greu de precizat dacă au trecut dincolo de munţi prin intermediul limbii literare sau prin cel al limbajului mediu, standard, al conversaţiei curente, folosit de regăţenii care, îndeosebi în ultimele nouă decenii, s-au stabilit în mare număr pe teritoriul Ardealului. Probabil că unii termeni de acest fel, cum sunt pilaf, toptan, tutun, ursuz, zarzavat etc., s-au propagat în Transilvania pe ambele căi; toptan din locuţiunea cu toptanul, de pildă, va fi ajuns la cunoştinţa şcolarilor şi a cititorilor ardeleni prin intermediul literaturii, dar varianta dialectală toptal, înregistrată în sud-estul Transilvaniei, se datorează, pesemne, penetrării pe cale populară. înainte de a fi acceptaţi, unii dintre termenii literari transferaţi din sud şi est au întâmpinat, probabil, o oarecare rezistenţă, îndeosebi dacă intrau în concurenţă cu elemente dialectale specifice: graiurile din Ardeal aveau deja, spre exemplu, un omonim al lui sobă „instalaţie pentru încălzit sau pentru gătit", şi anume pe sobă „cameră, odaie" (< ser. sdba, magh. szobă), iar chibrit şi tutun erau concuraţi de regionalismele sinonime ghiufă şi duhan. Influenţa limbii literare asupra graiurilor transilvănene a dus, desigur, la marginalizarea unor astfel de termeni dialectali, înlocuiţi astăzi mai peste tot de cuvintele preluate din lexicul standard de la sud şi est de Carpaţi. Nu sunt rare, în schimb, nici cuvintele de origine turcă acceptate de limba română literară, dar care nu au ajuns până acum să fie întrebuinţate în limbajul popular din Transilvania: giubea, giuva(i)er, iahnie, iedec, ienibahar, macagiu, mahala, malac, manea, marangoz, merdenea, mezel ic ~ mizilic, moşmoană, mucalit, perdaf, razachie, samsar, sugiuc, temenea, testea, tuci, zalhana, zargan etc. Unele au corespondente dialectale specifice Ardealului, iar altele deţin semnificaţii necunoscute în această provincie. De asemenea, mai mulţi termeni comuni tuturor variantelor teritoriale ale dacoromânei se datorează etimologiei multiple, graiurile ardeleneşti preluându-le, de 180 regulă, din maghiară, sârbocroată şi/sau germană, iar cele din sud şi est - din turcă: atlaz, bogasiu (~ Transilv. bogăziâ), catran, cazan, divan, şal, şapcă etc. Din punctul de vedere al influenţei limbii turce, caracteristice sunt, aşadar, pentru graiurile transilvănene, absenţa unei înrâuriri turceşti directe semnificative (cele câteva probabile împrumuturi nemijlocite, sunt excepţii care întăresc regula) şi propagarea masivă în aceste arii, de-a lungul veacurilor şi mai ales în ultimul secol, a unui mare număr de termeni preluaţi din turcă la sud şi est de Carpaţi. 4.4. Muntenia, Moldova şi Oltenia Datorită condiţiilor istorice concrete în care a avut ioc, influenţa turcă asupra limbii române s-a exercitat mai cu seamă asupra variantelor literare şi populare ale acesteia din Muntenia, Moldova şi Oltenia. Statutul îndelungat de vasalitate faţă de Poartă şi îndeosebi domniile fanariote au favorizat,,în aceste provincii, infiltrarea treptată a unor .elemente străine turcofone în aristocraţia românească, realizarea unor amestecuri etnice şi a unor adaptări culturale reciproce care - spre deosebire de Dobrogea şi Banat - au constituit un obstacol în calea predominanţei administrative otomane, permiţând .' exercitarea unei înrâuriri oficiale consistente,; datorate tocmai asimilării cultural-etnice a păturii fanariote. Deşi preponderent de origine grecească, această pătură socială era, de fapt,, reprezentanta sistemului otoman, vorbitoare a limbii turce - limba comună, „oficială" a imperiului - şi purtătoare a unor valori şi simboluri de civilizaţie specifice acestui sistem dominat de turci. în consecinţă, în aceste trei regiuni s-a realizat o complementaritate a; influenţei limbii turce şi a celei neogreceşti: cu excepţiile de rigoare, limba greacă a constituit, în secolele XVI-XVIII, limba străină de intermediere cultural-spirituală, în timp ce rolul de vehicul principal pentru transferul realităţilor şi relaţiilor politico-administrative, militare şi sbcial-economice şi pentru răspândirea elementelor de civilizaţie materială în sud-estur Europei i-a revenit limbii turce36. Prin insinuarea în sistemul administrativ, economic, social şi cultural românesc a valorilor, standardelor şi principiilor otomane s-a petrecut, de fapt, nu o ruptură între autorităţi şi masele de vorbitori, ci o asimilare progresivă şi o integrare mai mult sau mai puţin durabilă, la toate nivelurile societăţii româneşti din cele trei provincii menţionate, a acelor valori, standarde şi principii, împreună cu termenii care constituiau expresia lor verbală. Amploarea şi efectele influenţei turceşti s-au propagat în valuri nu ■numai teritorial, ci şi pe plan social: mai întâi aristocraţia şi apoi păturile mijlocii din 36 „Influenţa greacă a fost mai mult de;ordine intelectuală, răsfrângândurse în domeniul religiunii, . şcoalei, jurisprudenţei etc. Rolul jucat de elementul grec în sfera învăţământului şi a legislaţiunii se completează oarecum cu acţiunea seculară a elementului turc în domeniul politicii şi al artei militare" (ŞIO I 77). Muntenia, Moldova şi Oltenia „au asimilat benevol diverse realităţi structurale şi suprastructurale specific otomane, care au părut atractive şi demne de imitat datorită prestigiului de care se bucura modelul, precum şi fastului şi «huzurului» pe care acesta îl asigura. Un întreg stil de viaţă şi un nou mod de organizare social-economică şi politico-administrativă se infiltrează astfel treptat, fără a fi impuse cu tot dinadinsul; un nou mod de gândire, o mentalitate şi un comportament social inedite se insinuează în toate structurile societăţii româneşti din Muntenia şi Moldova, pe măsură ce achiziţiile aristocraţiei se răspândesc, prin imitaţie, în clasa mijlocie şi apoi în mediul rural" (Suciu 2000, 164-165). Acest proces a fost amplificat de contactul nemijlocit al vorbitorilor români simpli, de la ţară sau din mahalalele oraşelor, cu populaţia turcească stabilită mai cu seamă în zonele de graniţă, dar şi cu numeroşii negustori şi funcţionari otomani, turci sau turcofoni, trimişi cu diferite însărcinări sau statorniciţi în ţările române de la est şi sud de Carpaţi. în consecinţă, marea majoritate a celor 2.760 de împrumuturi din limba turcă au fost preluate în Muntenia, Moldova şi Oltenia şi s-au menţinut, mai mult sau mai puţin timp, numai în aceste provincii istorice. O trecere în revistă a cuvintelor împrumutate în aceste trei regiuni şi specifice tuturor acestora ar fi, aşadar, superfluă, întrucât caracteristicile generale şi detaliile influenţei turceşti, descrise în diversele capitole ale prezentei lucrări, sunt aplicabile în primul rând tocmai acestor termeni. Numeroase împrumuturi astăzi învechite sau istorice ori, dimpotrivă, menţinute în limbajul popular sau ridicate la nivelul limbii literare aparţin lexicului preluat şi folosit în toate aceste trei provincii româneşti, în care ele au fost împrumutate concomitent sau în perioade diferite; în cazul altora se poate stabili o zonă anume de împrumut, care a constituit apoi focarul extinderii lor teritoriale înspre celelalte două regiuni, în cadrul unui proces firesc datorat tocmai caracterului relativ unitar al influenţei lexicale turceşti asupra variantelor limbii române de la sud şi est de Carpaţi (mai puţin Dobrogea). Desigur că mulţi termeni „populari" şi „literari" de origine turcă formează arii compacte care cuprind nu numai teritoriul celor trei provincii, ci şi alte zone învecinate, îndeosebi Dobrogea şi Banatul, unde fie au ajuns prin propagare, fie au fost preluaţi în mod autonom. Interesant este că unele împrumuturi de acest fel şi-au păstrat caracterul dialectal chiar dacă au fost ori sunt folosiţi în mai multe regiuni: de exemplu chituc şi iar în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Banat, iorgan în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Banat şi nordul Serbiei, ipingea în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, nord-vestul Bulgariei, sudul şi sud-estul Transilvaniei, sai în Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, cavga, farbala, ghioci, haraba1, haramin, hici, merchez, olum etc. în Moldova şi Muntenia, eventual şi în Oltenia. Unii dintre aceşti termeni şi-au restrâns cu timpul aria de utilizare, învechindu-se în unele zone şi menţinându-se până astăzi numai în celelalte dintre regiunile menţionate. 182 în schimb, în pofida trăsăturilor uniforme ale acestei influenţe asupra lexicului folosit în Muntenia, Moldova şi Oltenia, în fiecare dintre aceste trei provincii pot fi decelate o serie de elemente care le conferă o notă aparte. Detaliile distinctive pot fi comune mai multor arii dialectale sau specifice uneia dintre ele ori chiar unei zone restrânse dintr-o asemenea arie. Deşi s-a exercitat în mod concentrat, unitar şi preponderent în provinciile de la sud şi est de Carpaţi, influenţa turcă de ansamblu, oficială şi populară, asupra limbii române a fost însoţită de unele diferenţieri de detaliu între „varianta sudică" şi „varianta nord-est/că"a\e dacoromânei. în principiu, idiomul muntenesc şi cel oltenesc formează, din acest punct de vedere, o arie distinctă faţă de aria constituită de Moldova (inclusiv Basarabia şi Bucovina). Cât despre Dobrogea, dincolo de aspectele particulare care o disting de restul teritoriului dacoromân, această zonă cumulează trăsături mixte, făcând, de la caz la caz, corp comun fie cu Moldova, fie cu Muntenia şi Oltenia. Deosebirile dintre cele două mari arii dialectale se concretizează în inventarul lexical de origine turcă, dar şi în interpretările fonetice specifice „variantei sudice", respectiv „variantei nord-estice". a) Lazăr Şăineanu a încercat să delimiteze inventarul lexical caracteristic Moldovei (inclusiv Basarabiei şi Bucovinei) de cel care aparţine Munteniei (inclusiv Olteniei şi Dobrogei), dar valoarea listelor sale incluse în ŞIO I 270-272 este relativă din cel puţin patru motive: - inventarul lexical specific fiecăreia dintre cele două mari arii dialectale este incomplet; - unele cuvinte s-au dovedit a fi fost preluate nu numai în aria presupusă de marele lingvist, ci şi în alte zone (de exemplu, arman, arpagic, babalâc, ceanac, dulamă, iorgan, poturi, telemea etc. nu au fost specifici numai graiurilor sudice, iar adet, benghi, ceamur, cherem, dugheană, iminei, pervaz, zuluf etc. au fost preluaţi şi utilizaţi nu numai în Moldova, ci şi în sud); - aria principală în care au fost împrumutaţi unii termeni poate fi localizată cu mai mare precizie decât o făcea L. Şăineanu (de pildă, culă a fost preluat mai cu seamă în Oltenia, chiar dacă a fost şi este cunoscut şi în Muntenia, zonă în care este categorisit, în mod generalizator, de către ŞIO, dar şi în Moldova şi Banat, unde a dobândit sensuri analogice, iar ghiol nu este, la origine, numai moldovenesc, cum se afirmă în opera citată, ci şi - sau mai ales - dobrogean); -în sfârşit, extinderea cuvintelor dintr-o arie dialectală în alta sau, dimpotrivă, restrângerile teritoriale au schimbat între timp radical situaţia regionalismelor de origine turcă. Cercetările au scos în evidenţă, pe de o parte, că termenii preluaţi pe cale oficială şi cultă au fost ceva mai numeroşi în Moldova decât în Ţara Românească, cel puţin în măsura în care acest lucru este reflectat de textele literar-istorice: cronicarii moldoveni 183 includ în operele lor mai multe împrumuturi „osmanlii" decât cei munteni (ŞIO I 85, ILRL 411)37. Este vorba, aşadar, de înrâurirea artificială, pe cale „culturală", oficială şi cultă, de natură individuală, asupra limbii cărturarilor epocii, nu asupra ansamblului limbii române. Pe de altă parte, împrumuturile pe cale populară sunt, dimpotrivă, în număr mai mare în „varianta sudică", ceea ce reiese nu numai din lista - aşa incompletă şi uneori greşită cum este - a cuvintelor specifice Munteniei şi Moldovei pe care ne-o prezintă Lazăr Şăineanu (ŞIO I 270-272), cuprinzând 149 de „muntenisme" şi numai 100 de termeni moldoveni, ci şi din situaţia actuală a cuvintelor de origine turcă din lexicul dialectal-muntean şi din cel moldovean (TDR 197-198, 231-233, 658-660). Efectul divergent al celor două tipuri de influenţă este pe deplin explicabil: în timp ce înrâurirea populară presupune contactul nemijlocit dintre populaţii şi, implicit, suprapunerea ori strânsa lor apropiere teritorială, împrumuturile oficiale reflectă doar contactul unor individualităţi cu civilizaţia şi cultura limbii donatoare. Din acest punct de vedere, este logic să considerăm că muntenii şi oltenii, ca să nu mai vorbim de dobrogeni, au avut mai multe ocazii să intre în relaţii cu vorbitori ai limbii turce decât moldovenii. Cu toate acestea, cum vom vedea mai jos, idiomul moldovenesc are destule împrumuturi din turcă specifice, pe care nu le întâlnim sau le întâlnim rar în sud. Divergenţa influenţei lexicale turceşti asupra celor două mari zone nu trebuie însă exagerată. Un cuvânt - printre multe altele - considerat împrumut specific moldovean, propagat ulterior în tot spaţiul dacoromân (v. ŞIO I 74), este dugheană, având prima atestare într-un document redactat în 1561 în... Ţara Românească (v. DERS) şi alte atestări ulterioare din această din urmă provincie. Termenul astăzi larg răspândit cearşaf este socotit împrumut muntenesc, extins apoi în celelalte arii dialectale (v. Gheţie 1978, 118, Munteanu-Ţâra 86), dar atestările timpurii şi cele ulterioare din Moldova, deşi mai puţin numeroase decât cele din sud, conduc la supoziţia că preluarea cuvântului a fost generală şi numai utilizarea concretă a acestuia în anumite perioade istorice a fost mai mult muntenească decât moldovenească. Desigur că un asemenea termen a fost (sau a devenit cu timpul) mai puţin folosit în Moldova deoarece aici exista, în concurenţă, sinonimul regional prostire, acest lucru nu înseamnă însă că el nu a fost cunoscut şi întrebuinţat la alte niveluri ale limbii. în multe asemenea cazuri, în care situaţia dintr-un anumit moment istoric — de regulă din secolul al XlX-lea, când apar primele lucrări de dialectologie - este proiectată asupra unor perioade anterioare, avem de a face mai degrabă cu termeni utilizaţi în mai mare măsură într-o anumită arie decât în alta, şi nu cu împrumuturi specifice exclusiv Moldovei sau Munteniei. Prezenţa lor, la un moment dat, mai ales într-una dintre cele două mari arii nu înseamnă neapărat că preluarea nu a avut loc şi în cealaltă arie, iar prepondenţa se poate datora restrângerii teritoriale, determinată uneori de concurenţa sinonimică. Desigur că aceste 37 In schimb, „în stilul administrativ (acte, condici), influenţa turcească este puternică şi în Ţara Românească" (ILRL 411). 184 fenomene nu exclud propagarea ulterioară a termenului din zona în care acesta a fost folosit mai intens înspre ariile în care utilizarea sa era „latentă" sau limitată la anumite niveluri stilistice şi nici existenţa unor termeni specifici fiecăreia dintre cele două mari variante teritoriale dacoromâneşti extracarpatice. Mai multe împrumuturi caracteristice acestor variante sunt menţionate în subcapitolele care le sunt destinate în cele ce urmează. b) Deosebirile existente între idiomul muntenesc şi cel moldovenesc din punctul de vedere al influenţei turceşti ţin şi de aspectul format al termenilor împrumutaţi. Cauzele acestor diferenţieri sunt de două tipuri: - Există numeroase cazuri în care în Moldova şi în Muntenia au fost preluate variante formale distincte ale etimonului, ca urmare a faptului că românii din cele două mari arii lingvistice au intrat în contact, de la caz la caz, cu „donatori" care, de obicei, nu vorbeau limba turcă literară, ci foloseau versiuni populare sau dialectale ale acestei limbi (cf. II.1.3). Moldovenismul ceşme ~ ceşmea, atestat începând din anul 1771, provine din tc. lit. geşme, pe când variantele munteneşti ciuşmea şi cişmea (variantă larg răspândită, azi literară) au la bază două forme dialectale turceşti: goşme, respectiv gişme. Varianta moldovenească agemiu se opune formei munteneşti ageamiu numai pentru că prima provine din tc. lit. acemi, iar a doua - din varianta populară a acestuia, acami. De aici am putea trage concluzia că moldovenii au apelat jnai degrabă la lexicul literar turcesc, iar muntenii - la cel popular sau dialectal. înmulţirea exemplelor contrazice însă o astfel de supoziţie: după cum reiese din tabelul de mai jos, cele două arii lingvistice româneşti au împrumutat în mod echilibrat din variantele stilistice şi teritoriale ale limbii turce. Muntenia Moldova Variantele etimonului angara angarea lit. angarye ~ dial. angara ~ angare arman harman lit. harman ~ dial. arman ca/ap calup lit. kahp ~ dial. katup gealat gelat lit. cetiat~ dial. callat haber habar lit. haber ~ pop. habar haral harar lit. harar~ dial. haral maidan meid(e)an lit. meydan ~ pop. maydan tavă tava lit. tava ~ dial. tava tistimel testemel înv. şi dial. testemel~ pop. testimel tutun tiut(i)un lit. tutun ~ dial. tutun uluc oluc lit. oluk~ dial. uluk Uneori, lexicul sudic şi cel nord-estic au preluat fără discriminare ambele variante ale etimonului: bucluc şi boduc (< tc. lit. bokluk ~ dial. bukluk), hanger şi hangear 185 (< tc. înv. şi pop. hancer ~ hancar{~ lit. mod. hanger\), pe/tea şi be/tea{< tc. pelte~ înv. belte) etc. au atestări repartizate aproape în mod egal în cele două arii dialectale. Având la bază mai multe variante ale etimonului, formele borangic ~ burungiuc se întâlnesc în toate ariile de la est şi sud de Carpaţi, în timp ce burangic ~ burangiuc ~ boronciuc ~ borunciuc sunt atestate numai din Moldova, iar borungiuc - doar din Muntenia; similitudinea formală nu permite însă distingerea lor din punct de, vedere dialectal, întrucât locul concret al atestării poate fi întâmplător. Chiar şi unele dintre variantele „specifice" Munteniei, respectiv Moldovei, prezentate mai sus, au atestări mai mult sau mai puţin izolate şi sporadice şi din cealaltă arie dialectală (cişmea şi ciuşmea, de exemplu, au fost înregistrate şi în Moldova), iar unificarea limbii a determinat, în multe cazuri, dispariţia variantelor dialectale din lexicul actual. - în alte cazuri, unul şi acelaşi etimon a fost redat în mod diferit în „varianta sudică" şi în aceea „nord-estică" ale dacoromânei, între care există, într-adevăr, unele deosebiri de interpretare a formelor etimologice. Am fi tentaţi să credem că, întrucât acest fenomen nu ţine de tipologia contactelor dintre două populaţii, el s-ar putea datora mai degrabă caracteristicilor intrinseci ale sistemului lingvistic receptor. în marea majoritate a exemplelor nu este însă vorba de cauze lingvistice interne care să fi impus „adaptări" la structura morfologică sau la pronunţia specifică uneia sau alteia dintre variantele teritoriale dacoromâne, ci de simple interpretări sau de modificări induse mai mult de predispoziţia pentru inovaţie. L. Şăineanu a remarcat cu justeţe că „în Moldova s-a conservat uneori forma primitivă mai corect ca în Muntenia, unde a fost oarecum românizată" (ŞIO I 73), exemplificând această idee cu variantele moldoveneşti bacai, bac/ana, derbeder, duşame, magaza, meidean, nohot, tiutiun ale formelor munteneşti, devenite literare, băcan, bidinea, derbedeu, duşumea, magazie, maidan, năut, tutun. Din această serie de cuvinte trebuie eliminate, desigur, magazie, care are, de fapt, etimologie neogreacă, maidan ~ meidean şi tutun ~ tiutiun, care reproduc, după cum am văzut, două variante diferite ale etimonului, precum şi duşumea ~ duşame şi năut ~ nohot, care constituie interpretări diferite ale etimoanelor tc. duşeme şi nohut, fără ca una dintre variante să fie mai apropiată formal de etimon decât cealalta. Există însă multe alte cazuri care dovedesc faptul că muntenii au fost într-adevăr mai inovatori, recurgând la diferite tipuri de modificări fonetico-morfologice care au dat împrumuturilor un înveliş sonor 'nou, deosebit de cel al etimoanelor. în lulea, de pildă, remarcăm tendinţa muntenilor de a adapta vocala tc. u la sistemul fonologie românesc, redând-o prin u, în timp ce moldovenii şi dobrogenii au încercat, prin varianta liule(a), să reproducă această vocală. Nu sunt rare totuşi, după cum reiese din tabelul de mai jos, nici exemplele contrare, în care varianta muntenească redă mai fidel formele etimologice, în timp ce moldovenii au fost cei care au adus noutăţi în configuraţia termenilor. Ca şi în cazul formelor dialectale care provin din variante turceşti diferite, este vorba, şi în exemplele de mai jos, despre 186 variante formale dominante într-o arie sau alta, care uneori se pot regăsi şi în cealaltă provincie istorică. Muntenia Moldova Etimonul băcan baca! bakkal bidinea badana badana [firgasi] biniş beniş biniş bondoc bunduc bunduk ceapraz cepraz ~ ceprag gapraz chiristigiu cherestegiu keresteci chimir chimer kemer dambla dam/a damla derbedeu derbeder derbeder geamantan geamandan camadan giurgiuvea cercevea gergeve hamai mahai hamai iabraş ~ ibraş abraş abraş ~ ebraş iatac ietac yatak lulea Hule lule ma(h)ramă năframă ma(h)rama meşi mesti(i) mest~ meşt mosafir musafir musafir moşmoană muşmulă muşmula peltec peltic pe/tek pervaz privaz pervaz tolbă torbă torba De alt gen sunt, desigur, cazurile în care fonetismul etimonului este interpretat în mod diferit în Muntenia şi în Moldova (de exemplu, tc. u este redat fie prin (i)u, fie prin /), fără ca vreuna dintre variante să fie mai apropiată de forma etimologică decât cealaltă: Muntenia Moldova Etimonul chioftea ~ chiuftea chiftea kofte ~ kufte duduie duducă dudu duşumea duşamea duşeme nă(h)ut no(h)ot nohut ursuz hursuz ugursuz Limba literară modernă a adoptat una sau alta dintre variante, indiferent de idiomul regional din care provine aceasta, dar unificarea limbii literare pe baza normei 187 munteneşti şi-a pus amprenta şi asupra lexicului; de aceea, variantele specifice Munteniei adoptate ca forme literare sunt majoritare. Totuşi, exemple cum sunt calup, cercevea, chiftea, habar, musafir, năframă, peltic etc. oglindesc aportul idiomului moldovenesc la configuraţia lexicului limbii literare. Numeroase sunt împrumuturile preluate în mai multe variante — dintre care una este mai apropiată fonetic de etimon - care nu pot fi repartizate pe arii dialectale distincte. Tc. kebe, de pildă, a fost împrumutat în formele.chebă, înregistrat în Moldova, nord-estul şi sudul Munteniei, Dobrogea şi Oltenia, şi ghebă, atestat din Muntenia, Dobrogea, Moldova şi sudul Transilvaniei. Forma devenită literară i/ic{< tc. yelek, dial. yi/ek) reprezintă o inovaţie general românească, de aceea, din perspectiva deosebirilor dintre idiomurile dialectale, ea nu poate fi pusă în opoziţie cu variantele regionale sudice e!(i)ec ~ e/echi ~ ilec ~ i/echi, în care etimonul este mai fidel reprodus. Astfel de exemple ies, desigur, din sfera de interes a prezentului subcapitol. După ce am prezentat comparativ modul diferit în care cele două mari arii dialectale, sudică şi nord-estică, au preluat şi au interpretat fonetismele turceşti, vom analiza în cele ce urmează inventarul lexical caracteristic acestor arii şi unora dintre subdiviziunile lor, în măsura în care apartenenţa termenilor la una sau alta dintre variantele dialectale este evidentă. 4.5. Muntenia şi Oltenia Dintre regiunile care au constituit spaţiul influenţei oficiale şi populare turceşti maxime, cele mai apropiate una de alta sunt, şi din această perspectivă, Muntenia şi Oltenia, care au în comun nu numai, după cum am văzut, unele interpretări fonetice care le diferenţiază faţă de varianta folosită în Moldova, ci şi un fond lexical specific de origine turcă, Inventarul împrumuturilor care nu au atestări decât din aceste două arii include o serie de termeni regionali preluaţi şi menţinuţi numai aici\ azâr, capîagea, chesat, cortel, cucumea, duvar, ghiuf, halat, mageara, mandalină, marda, mischiu, pardaf, postai, rustem, stichi, toitan etc. Caracterul dialectal este pregnant îndeosebi în cazul termenilor a căror răspândire este limitată la zonele de contact dintre Muntenia şi Oltenia (multe exemple de acest fel se găsesc în Gl. Arg.), precum şi dintre Muntenia şi Moldova, respectiv Dobrogea (a se vedea subcapitolul destinat acestei din urmă regiuni). Unele cuvinte preluate şi utilizate iniţial în Muntenia şi Oltenia, eventual şi în Dobrogea, s-au propagat, fie pe cale populară, fie prin intermediul limbii literare, şi au fost adoptate şi în idiomul dialectal moldovean (ciufut, doldora, dovleac, giol etc.), dar multe alte împrumuturi sudice, de exemplu dud, dulgher, ichi, toptan sau viran, sunt recunoscute şi utilizate astăzi şi în Moldova, în calitatea lor de termeni ai limbii literare 188 sau ai limbajului standard. Criteriul „recunoaşterii şi înţelegerii" este, de altfel, determinant în stabilirea apartenenţei unor termeni la diferite niveluri ale limbii; cuvintele sinonime abitir şi dihai, de pildă, deşi au fost împrumutate şi utilizate numai într-o anumită arie dialectală (primul în Muntenia şi Oltenia, iar al doilea în Moldova), trebuie considerate astăzi ca aparţinând limbajului popular general, deoarece ele sunt recunoscute şi pricepute de către orice vorbitor al dacoromânei, chiar dacă nu sunt folosite curent şi preponderent decât în zonele de împrumut. Câteva cuvinte utilizate în trecut şi în Moldova şi Dobrogea, eventual şi în Banat, şi-au restrâns cu timpul aria teritorială, regăsindu-se astăzi numai între Carpaţi şi Dunăre: fileri, matrapaz, murdarlâc, satara, tarapana etc. Folosiţi în trecut şi în Moldova, termeni cum sunt ipingea şi parmac s-au restrâns astăzi numai la-graiurile sudice (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea). Zona de întrebuinţare a unor termeni comuni Munteniei şi Olteniei se prelungeşte şi în Dobrogea {cuşcuş, derea, sanchiu, tibişir, tifari) şi/sau în Banat {at, chisăr, dric, fâde, trapazan) ori în sudul Moldovei {tuzluc, zambac) sau în nord-vestul Bulgariei / nordul Serbiei {chiostec, colgiu), astfel de împrumuturi fiind, aşadar, specifice tuturor sau majorităţii variantelor dialectale sudice. 4.6. Muntenia O serie de împrumuturi sunt însă caracteristice exclusiv idiomului vorbit în Muntenia sau chiar unor zone limitate ori puncte izolate de pe teritoriul acesteia, fără să fi fost înregistrate şi în Oltenia sau, cu atât mai puţin, în alte arii: aicaiâc, aman-zaman, ara, arasta, avaet, baiguş, bairadar, baldâr, bastara, başcazâc, beighir, bigi-bigi, boF, cad, cadaiâc, che/eş, cidiu, cil, ciş, cit?, cium/ec, cocargea, dahiu, dichi, dizman, fuiie, geanabet, gevrea, ghermec, ghimiriighiudunea, ghiusturea, giurumea, hurma, iartâc, iastuc, inacciu, iucsucea, laf, lafagiu, magmuză, mame/egiu, mumuriuc, netegea, otuzbir, parcealagiu, pirpiri-cosac, şisterea, şişic, tamachiar, tăcată, techer-mecher, topleicuţă, tus/os etc. Majoritatea acestor termeni sunt împrumuturi dialectale, uneori locale; în cazul câtorva, cum sunt avaet, bairadar sau gevrea, caracterul astăzi exclusiv muntenesc poate fi atribuit restrângerii teritoriale, după ce termenii au fost folosiţi, în trecut, pe arii mai largi. în schimb, isoglosele mai multor cuvinte dialectale munteneşti se extind dincolo de limitele istorice ale acestei provincii. Pe lângă terminologiile comune Munteniei şi Moldovei (eventual numai sudului acesteia), respectiv Munteniei şi Olteniei (prezentate mai sus), există o serie de regionalisme pe care muntenii le împărtăşesc numai cu Dobrogea (analizate în subcapitolul destinat acestei zone), iar ciovrântie a fost înregistrat atât în Muntenia, cât şi în nord-estul Bulgariei. 189 4.7. Oltenia Aria actuală de răspândire a unor împrumuturi din turcă se limitează la Oltenia sau la zone restrânse ori puncte izolate din perimetrul acestei regiuni, ca urmare fie a preluării pe plan dialectal, adesea local (baschiu, cea/muc, cicic, didiu, mosomur, sarariu, şuntai-muntai, tabă, tam, tug, zeft etc.), fie a restrângerii, cu timpul, a teritoriului pe care unii termeni au fost utilizaţi (bilezic, chiulaf, matara, mehiem, nobet, sap!aic, serdar, tabie, test im, zar pa). Existenţa unor termeni regionali pe care Oltenia îi împărtăşeşte cu Banatul (ciriş, fâcie, sapiaiâ), cu Moldova (bărdacă, gebea, măraz, zamba, zuium), cu nord-vestul Bulgariei (chezap) sau cu Dobrogea (ceadama, orman, tocai?) poate fi atribuită, de la caz la caz, aceluiaşi proces, al restrângerii teritoriale, ori împrumutării în mod autonom, propagării cuvintelor sau, eventual, fenomenului „paraşutării" lor dintr-o zonă în alta. 4.8. Moldova Ariei dialectale moldoveneşti îi sunt specifice numeroase împrumuturi din turcă, unele fiind astăzi ieşite din uz sau în curs de învechire. Ele au extensiuni variabile, de la întreg teritoriul provinciei istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) până la zone limitate sau puncte izolate. Majoritatea moldovenismelor de origine turcă au fost preluate exclusiv aici şi au (ori au avut) un caracter dialectal general (amandea, babadam, bar, băbut, berbeiâc, bindiiic, boştur, caiangiu, cheiemet, chersin, chisim, chişieac, cof, corasan, cuiuc, disghea, duiandragiu, fâşchie, gavanos, gherghir, ghigiiic, ghiojghiorea, hasa, hepsă, heriş, ia, iorga, mane, mindirigiu, năiet, pa/mac, pangea, perciuna, sazan, săferdea, şecherlie, şucada, tabet, taftaiuc, ta rac, tăiăşman, terpedin, tura3, zămos, zefchi, zuria). In cazul altora pot fi identificate însă ariile mai restrânse în care ele sunt (ori au fost) folosite (de pildă, ava/im, caipacă, cichie, hair, pirpiiiu, târâtor, tuhan, zian - în sudul Moldovei, baican, ba/cic, câr, ceiea, ciuiuc, şaman, saz2 - în Basarabia, tarciniu - în Bucovina). Nu sunt rari nici termenii care, utilizaţi odinioară şi în Muntenia şi Oltenia, au devenit moldoveneşti prin restrângerea zonei de întrebuinţare, uneori cu sensul etimologic modificat (bernevic, buhur, farbata, fiâstâc, gherdan, hugium, neneacă, siciet, stamboală, şirin, tadit, taxim, telpiz, zaherea, zapciu). Moldova are, de asemenea, mai mulţi termeni regionali comuni cu Dobrogea, cu Muntenia, îndeosebi cu estul acesteia, şi/sau cu Oltenia (relevaţi în subcapitolele precedente), dar numai în câteva cazuri pot fi stabilite, cu o oarecare aproximare, direcţiile de extindere sau de „paraşutare" a cuvintelor: este probabil că bagea şi 190 boiama, de pildă, s-au extins din Moldova înspre sud, fiind folosite astăzi şi în Dobrogea, respectiv în estul Munteniei. Nu putem fi absolut siguri, dar putem presupune că termenul astăzi literar şi general huzur, folosit în secolul al XlX-lea mai ales în Moldova, s-a extins din această provincie, îndeosebi prin intermediul limbii literare. Majoritatea elementelor lexicale regionale pe care Moldova le are în comun cu alte provincii se datorează, fără îndoială, fie preluării lor în mod autonom, fie restrângerii teritoriale. Măraz, de exemplu, a fost preluat, cu sensuri diferite, în Moldova şi Oltenia, în schimb zu/um şi-a restrâns aria de întrebuinţare la aceleaşi regiuni, dezvoltând semnificaţii specifice fiecăreia dintre acestea, în timp ce cu înţelesul etimologic, cu care fusese preluat şi folosit pe arii largi, a intrat în desuetudine. Un termen considerat caracteristic Moldovei, tocmagi,Xa\%e:\", s-a propagat de aici şi în Transilvania, dar a fost împrumutat independent şi în graiul românesc din nordul Serbiei. 5. REPARTIŢIA STILISTICĂ. TRANSFERURI DINTR-UN LIMBAJ ÎN ALTUL Influenţa limbii turce s-a exercitat exclusiv pe plan lexical38, de aceea ea nu a putut contribui la configuraţia stilistică a limbii române decât la nivelul vocabularului. în momentul preluării lor, termenii au dobândit trăsături stilistice proprii, încadrându-se într-unul sau altul dintre limbajele specifice variantelor funcţionale ale limbii române literare şi populare utilizate în epocă. Sistemul lingvistic receptor nu a funcţionat în mod pasiv, ci a apelat la sursa turcească pentru a-şi îmbogăţi terminologiile caracteristice diferitelor stiluri. în consecinţă, integrarea împrumuturilor într-o variantă stilistică sau în alta a depins în mare măsură de semantismul lor şi de calea prin care ele au trecut din turcă în română. Cu timpul, ca urmare a răspândirii în diverse medii sociale ori a modificărilor semantice, unele împrumuturi au fost transferate dintr-o variantă funcţională în alta, extinzându-şi sau reducându-şi sfera de utilizare stilistică. Perioada în care limba turcă şi-a exercitat influenţa asupra limbii române a coincis cu delimitarea treptată a principalelor variante funcţionale ale românei literare, adică a stilurilor beletristic, juridico-administrativ şi tehnico-ştiinţific39, şi ale celei populare, neliterare. în această perioadă de aproape cinci secole, îndeosebi în a doua sa parte, s-a desfăşurat procesul complex de conturare şi consolidare, în etape succesive, a 38 Influenţa lexicală a avut, desigur, unele consecinţe şi asupra fonetismului, sistemului morfologic şi sintaxei, dar nu a adus decât rare şi neimportante noutăţi de inventar. 39 „Constituite ca variante funcţionale distincte ale limbii române literare încă din secolul al XVI-lea, stilurile beletristic, juridic-administrativ şi tehnico-ştiinţific îşi consolidaseră, în jurul anului 1700, trăsăturile specifice" (Gheţie-Chivu 29î). 191 trăsăturilor specifice ale limbajelor colocvial, oficial, narativ, liric, dramatic, ştiinţific şi tehnic, respectiv familiar, vulgar şi argotic40. Departe de a se cristaliza ca variantă distinctă până la mijlocul secolului al XlX-lea, limbajul publicistic şi-a însuşit ulterior numeroase elemente de origine turcă ale conversaţiei curente şi ale celorlalte stiluri literare şi populare. Ideea şi metodologia ierarhizării limbajelor funcţionale ne permit astăzi să .decelăm modul în care multe împrumuturi din turcă au fost adoptate la un nivel stilistic sau la altul, după care şi-au continuat existenţa la acelaşi nivel sau, dimpotrivă, au fost transferate în alte limbaje, superioare sau inferioare. Nu va constitui, desigur, o surpriză faptul că vom considera limbajul colocvial drept „stil neutru", aflat la baza ierarhiei variantelor funcţionale ale limbii, iar limbajul argotic, de pildă, va fi plasat în categoria stilurilor ierarhic superioare. 5.1. Limbajul colocvial a) O bună parte a împrumuturilor lexicale din turcă s-au integrat încă de la început în limbajul colocvial, existent, desigur, din momentul în care el poate fi definit în comparaţie şi prin opoziţie cu limbajele îngrijite, de cultură, respectiv cu limbajele neliterare. Cele mai multe dintre aşa-numitele împrumuturi populare, preluate pe cale orală, au caracterizat, fără îndoială, „stilul neutru" al conversaţiei curente, de care aparţineau prin însuşi semantismul lor, referitor cu precădere la însuşirile omului, la vestimentaţia, alimentaţia şi locuinţa acestuia, la lumea vegetală şi animală, la însuşirile realităţii înconjurătoare sau la acţiunea omului asupra naturii. Termenii colocviali au fost preluaţi adesea fără o motivaţie stilistică evidentă, de vreme ce au intrat în concurenţă cu termeni mai vechi aflaţi la acelaşi nivel funcţional (de exemplu musafir, faţă de oaspete). b) Desigur că, de la preluarea lor în limba română, numeroase împrumuturi de acest fel au fost supuse unor modificări semantice datorate adesea exclusiv nevoii de îmbogăţire a vocabularului, dar nu sunt rare nici situaţiile în care preponderentă a fost intenţia exprimării mai plastice, în acelaşi registru stilistic neutru, a unor noţiuni preexistente şi arhicunoscute. Vorbitorii nu au urmărit, în asemenea cazuri, plasarea termenului într-un context cultural superior, adică într-un limbaj aparţinând nivelurilor mai înalte de stil, ci numai realizarea unor efecte sugestive la nivelul conversaţiei curente. Analogia, deprecierea şi utilizarea figurată a cuvintelor, uneori în locuţiuni, sunt 40 Pentru delimitarea stilurilor, respectiv a limbajelor funcţionale şi pentru structurarea lor în aşa-numita „piramidă stilistică", v. Tratat de lingvistică generală [Redactori responsabili: Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald], Bucureşti, 1972, p. 387 ş. u. 192 procedeele obişnuite pentru obţinerea în discursul colocvial a unor semnificaţii plastice, evocatoare, adesea peiorative (de exemplu dovleacgeamal, macaz, maia, pătlăgea). Dugheană este, astăzi, general românesc numai cu sensul peiorativ „prăvălie mică, sărăcăcioasă", rezultat prin deprecierea semnificaţiei etimologice „prăvălie, magazin", cu care termenul s-a menţinut doar la nivel dialectal, dar nu mai puţin colocvial. Tertip şi-a depreciat sensul de la „metodă, procedeu" la „metodă abilă, procedeu perfid, truc, şmecherie, maşinaţie, subterfugiu", singurul cu care termenul a supravieţuit până astăzi, la acelaşi nivel colocvial. Derivatul a (se) dărăci este folosit adesea, în conversaţia curentă regională, şi cu sensurile^analogice şi figurate „a (se) părui", „a (se) bate", „a se hârjoni", „a dojeni, a mustra". întrebuinţarea cu sens figurat a lui ghiveci i-a conferit, la acelaşi nivel stilistic, şi sensul peiorativ „creaţie artistică eterogenă, eclectică, fără valoare". Fără să dobândească valori stilistice (literare sau populare) superioare, ga/ion „navă militară sau comercială de mari dimensiuni" ajunge să însemne şi „plută; barcă", geambaş „negustor de cai; mijlocitor, misit" - şi „lăutar ţigan", pilaf „mâncare preparată din orez, de obicei cu carne sau cu legume" - şi „amestecătură de mâncăruri", iar salahor „ziler" - şi „persoană care duce tot greul unei activităţi". Ilustrativ pentru modul în care factorul politic poate influenţa conotaţia cuvintelor este cazul lui chiabur, care a acumulat nuanţe peiorative în timpul regimului comunist, dar nu a trecut într-un alt registru stilistic, de exemplu exclusiv în cel familiar, în cel argotic, în cel oficial sau în cel narativ. c) Limbajul colocvial constituie izvorul principal din care stilurile literare .„împrumută" numeroase elemente, pe care le utilizează ca material lexical de bază pentru construirea discursului specific. Transferul unor termeni colocviali de origine turcă în stilurile vechii române literare, adică în vocabularul textelor aparţinând nivelurilor superioare ale ierarhiei stilistice (scrieri religioase, cronici, „cărţi populare", documente juridico-administrative, lucrări ştiinţifico-tehnice etc.), nu a produs, în mod firesc, efecte deosebite, deoarece vocabularul uzual nu este utilizat ca mijloc stilistic, ci numai ca „suport" lexical. Textele respective, constituind de cele mai multe ori prima atestare a termenilor în cauză, au contribuit din plin la răspândirea teritorială şi socială a acestora. Totuşi, în cadrul stilului beletristic există, din acest punct de vedere, diferenţe semnificative între limbajul textelor religioase şi cel al scrierilor laice. Rara apariţie a unor termeni colocviali de origine turcă în literatura religioasă, la Varlaam, Coresi, Dosoftei, Antim Ivireanul, în Palia de la Orăştie, în Biblia de la Bucureşti sau în Penticostare (catran, călăuz, cearşaf, cerdac, covăţea, divan, fotă, ghiduş, lighean, mahramă, a măscări, măscărici, năhut etc.), nu reflectă nicidecum vreo urmă de înrâurire turcească asupra terminologiei specific bisericeşti, care se menţine, prin tradiţie, fidelă modelelor slavo-greceşti (cf. Gheţie-Chivu 305), ci se datoreşte exclusiv faptului că, pentru a-şi exprima ideile, autorii sau traducătorii au fost nevoiţi să apeleze 193 adesea la vocabularul standard „profan". Oricum, prezenţa termenilor colocviali de origine turcă în limbajul bisericesc este cu totul incidentală şi nesemnificativă în comparaţie cu varianta laică a stilului beletristic, chiar dacă mahramă, de exemplu, a fost într-adevăr transferat în terminologia religioasă, dobândind şi înţelesul special de „giulgiu cu care a fost acoperit Isus". Limbajul liric, cult sau popular, foloseşte, de asemenea, un număr redus de cuvinte colocviale de origine turcă, cărora autorii încearcă uneori să le confere valoare stilistică {dara, de pildă, dobândeşte în poezia populară sensul metaforic „piele de om") şi să le atribuie roluri evocatoare, caracterizante pentru atmosfera orientală sau de sorginte orientală {iatac, iatagan, ienicer etc.). Mult mai frecvent a fost transferul termenilor colocviali în limbajul narativ al vechilor şi mai noilor texte laice, fie ele literar-istorice sau pur beletristice. Astfel de termeni abundă în cronici, în „cărţile populare", în operele lui Dimitrie Cantemir sau în proza literară modernă {aferim, ageamiu, aman, anteriu, astar, belea, bucluc, cafea, canat, cange, capac, cântar, cerdac, chef, cherestea, chioşc, ciorap, ciorbă, cişmea, conac, habar, naz, odaie, papară, para, puşti, saca, sobă, tain, tarla, tavan, tavă şi mulţi alţii), textele narative constituind adesea locul în care astfel de împrumuturi foarte uzuale sunt atestate pentru prima oară, uneori, cum este cazul lui chibrit, cu un sens figurat („ardoare, exaltare"), deci cu intenţii stilistice evidente. Numeroase împrumuturi ale limbajului conversaţiei curente sunt folosite şi în diferitele scrieri juridico-administrative vechi (pravile, hrisoave, documente de împroprietărire sau de judecare a unor pricini, acte de cancelarie, foi volante, imprimate pentru grămăticii curţii etc.), vocabularul general al acestor texte constituind un conglomerat lexical impus de diversitatea realităţilor social-politice şi economice implicate în activităţile administrative şi juridice {aba, acaret, arman, buhur, calup, catifea, cazan, cântar, ceair, chilom, ciftlic, cioban, ciomag, conac, danga, dimie, dud, dugheană, duiamă, dulap, soi, tas, tejghea etc.). Modernizarea structural-organizatorică din secolul al XlX-lea a sistemului politic, administrativ, juridic, financiar şi economic românesc, însoţită de specializarea extremă a exprimării juridico-administrative, a determinat însă eliminarea majorităţii terminologiei de origine turcă, inclusiv a celei de sorginte colocvială, din limbajul oficial modern. Mai rară este utilizarea termenilor curenţi de origine turcă în literatura ştiinţifică, a cărei caracteristică este tocmai diferenţierea lexicală, pe domenii de specialitate, adesea prin adoptarea unor neologisme. Totuşi, este de presupus că un termen cum este hap a fost preluat mai întâi în limbajul colocvial, devenind apoi element al terminologiei medicale populare. în schimb, numeroase evoluţii semantice prin analogie, extensie sau specializare au dus la transferul unor cuvinte colocviale în limbajele tehnice (profesionale). Pentru ilustrarea acestui fapt este suficient să menţionăm, dintre numeroasele exemple, termenii capac (care a dobândit, regional, şi sensurile speciale 194 „ochelari de cal", „străgălie", „cep, dop de lemn cu care se astupă vrana butoiului" şi „plasă la capcana dalianului"), cântar (care a achiziţionat, prin extensie sau analogie, şi înţelesurile dialectale „nivelă folosită de zidari", „cumpăna fântânii", „buhai la moară", „cric, pârghie" şi „scoabă înfiptă în plută, de care se agaţă cârma"), duşumea (care ajunge să desemneze şi „o unealtă de dulgherie", precum şi „plasa de fund a unui dalian"), pafta (care, prin analogie, denumeşte şi „piesa din tablă folosită pentru fixarea cablurilor pe zidurile clădirilor"), para (însemnând, regional, şi „model de împletitură"), perciuni („aşchii subţiri care cad de la gealău"), sârmă („coardă a viorii; parâmă; fir de borangic") şi tasma (ale cărui sensuri tehnice specializate, „petic de talpă", „garou" şi „pană de lemn", s-au dezvoltat din semnificaţiile etimologice „panglică, cordea" şi „piele fină, bine tăbăcită"). Vechiul termen muhur„pecete, sigiliu; ştampilă" şi-a restrâns sfera socială de întrebuinţare la mediul filateliştilor. d) Expansiunea teritorială şi mai ales socială a unor cuvinte sau, dimpotrivă, restrângerea cercului de utilizatori - implicând adesea nuanţări de tip peiorativ sau ironic - a dus, cu timpul, la dobândirea unor conotaţii care au propulsat termenii colocviali de origine turcă pe scara ierarhică a stilurilor neliterare (populare), plasându-i la nivelul limbajului familiar (abitir, aferim, ageamiu, alagea, babalâc, balama, baldâr, başca, băcănie, becher, bocciu, bostan, cacealma, calabalâc, cherem, chior, ciubuc, ciulama, dalac■ dalcauc, deliu, dihai, fistichiu, fitil, găgăuz, geaiat, ghiotură, giurumea, haidamac, hazna, heibet, lefegiu, malac, merchez, mujdea, nuri, nurliu, papugiu, pastramagiu, peltea, pembe, peşcheş, peşin, pici, pingea (2), pirpiriu (3), pişicher, rahat2 (2, 3), sadea, saftian, saxana, şapcaliu, tevatură, tinichea, trampă etc.) sau chiar al celui vulgar (mangealâc,,pederastie", mascara „penis", rahat,,fecale") ori argotic, în vorbirea specifică a puşcăriaşilor, jucătorilor de cărţi, elevilor, marinarilor etc. (basma „bancnotă de 100 de lei", birlic „sublocotenent", cabul „superstiţie de jucător de cărţi", chihlimbar „ţigară", cio/ac „valet, fante (la jocul de cărţi)", ciorap „mănuşă", coinac„tânăr, flăcău; penis", fit, în locuţiunea a trage la fit „a înşela; a chiuli (de la şcoală)", hambar „tabacheră", iavaşa „ochelari cu sticlele împreunate de un arc", iedec „marinar de bază, util şi descurcăreţ", iureş „scandal" mangâr,,bani", mehlem "spermă", peşchir,bancnotă de 100 de lei", saca „birjă", sacagiu „birjar; biciclist", zimb/l„pă\ăr\e de paie" etc.). în numeroase cazuri, îndeosebi ale unor locuţiuni sau termeni învechiţi ori regionali (de exemplu ceapcân, tărbacă, techer-mecher, toitan, vah), atestările nu sunt suficiente şi explicite pentru a ne pronunţa dacă pragul dintre registrul colocvial şi cel familiar ori argotic a fost sau nu trecut. Este totuşi de presupus că, de pildă, cuvântul tivilichiu „imprudent, naiv, nesocotit; vesel, vioi, guraliv, sociabil", dobândind sensurile "arogant; sclifosit; înzorzonat", şi locuţiunea a ajunge la tibişir „a pierde toţi banii (la cărţi)" (literal: „a ajunge la cretă") au depăşit acest prag. Motivaţia acestor devieri semantice este uneori de natură eufemistică (coinac, mangealâc, rahat2 etc.). Conotaţiile familiare sau argotice ale termenilor pot fi 195 evidenţiate, în unele cazuri, numai în locuţiuni şi expresii (băcănie, fit, fitii, ghiotura, halal, otuzbir (II), perdaf etc.)) alteori, caracterul familiar este conferit nu cuvintelor înseşi, ci întregii structuri frazeologice în care ele sunt plasate, de tipul a arde gazui (degeaba), a turna gaz peste foc, a feşteli iacaua, a freca mangalul, a nu-l ţine meşii, a prinde cu ocaua mică, a fi sub papuc, a-i da papucii, a-l face de trei parale, a-l ţine pingelele etc., în care gaz, iaca, mangal, meşi, oca, papuc, para, pingea nu dobândesc înţelesuri speciale. Utilizaţi în literatura beletristică sau în publicistică cu astfel de conotaţii familiare, argotice sau vulgare, termenii colocviali şi locuţiunile respective dobândesc atribute stilistice ieşite din comun. 5.2. Limbajul oficial Literatura juridico-administrativă veche şi-a îmbogăţit şi reînnoit lexicul specific cu numeroase împrumuturi din turcă, preluate direct în limbajul oficial, în completarea termenilor colocviali folosiţi şi în acest limbaj. Ele denumesc noţiuni şi realităţi ale Imperiului Otoman, dintre care unele sunt adaptate semantic la sistemul politico-administrativ, judiciar, financiar şi economic al ţărilor române {adet, ahtinamea, aian, amanet, avaet, azlu, baş, bitirmea, cadiu, caid, caimea, calem, canonamea, capan/iu, capuchehaie, carar, castriet, caza, chefil, chehaia, cheşf, cişniu, divan, efta, embru-inam, fermanliu, gephargii, geremea, ghiumbruc, ghiundelic, ghiunghiuier-agasi, gizie, hareci, hargF, has-ahârliu, hat?, hedie, hoget, huzmet, iazagiu, ibrictar, iedediu, igzar, iltizam, irat, iuzbaşă, iuziuc, masraf, mazâi, mehmendar, memhur, memur, menzilgiu, metah, mirie, misir, mofluzlâc, mucarer, muhurdar, mumbaia, musaadea, musaip, naip, nazâr, nefer, nisfea, nizam, odabaş, oiuc-hac, orta, paie, rahtivan, raia, reiz, rubia, rusumat, saigiu, saragea, selem, sinet, spinge, subaşă, suitan-mezat, şart, şeih, tacrir, tahmin, tahvil, taxil, tufecciu, ugeret, umur, vadea, vechil, vechHet, zapcilâc şi altele). Cum vom vedea, numeroşi termeni juridico-administrativi sunt utilizaţi şi în limbajul narativ. Această terminologie, deşi stabilizată la jumătatea secolului al XVII-lea (cf. Gheţie 1982, 75), continuă să-şi îmbogăţească inventarul cu noi împrumuturi din limba turcă până în prima parte a secolului al XlX-lea, când modernizarea structurilor organizatorice şi reorientarea spre modelele şi sursele occidentale determină eliminarea în masă a lexicului specific de origine turcă. în consecinţă, cu câteva excepţii {amanetşi vadea, de exemplu, folosiţi şi astăzi în acelaşi registru stilistic, ultimul însă numai la nivel regional, în nomenclatura juridică populară), nu au avut şanse de supravieţuire, măcar temporară, decât termenii juridico-administrativi care fie au fost preluaţi şi cu alte semnificaţii, aparţinând altor registre stilistice (de pildă adet, şart, tedaric, vechii şi zingirliu), fie - convertindu-şi valoarea lexico-gramaticală {teslim) ori depreciindu-şi, extinzându-şi sau generalizându-şi 196 conţinutul semantic, eventual intrând în structura unor locuţiuni - au fost transferaţi în limbajul colocvial {acaret, aiar, avaet, chehaia, mezat, nacafa, nart, nobet, odagiu, olac, oturac, paia, refenea, saigiu, selamet, tarapana, zabet, zaherea, zapciu, zulum) sau chiar în cel familiar {a/işveriş, cafegiu, firfiric, ghelir, martalog, masalagiu, mofluz, patalama, teşcherea, veresie, zurbe?, zurba/âc etc.) ori în cel argotic {caftangiu, ogeac). La diferite niveluri ale limbajului colocvial actual au supravieţuit, de asemenea, câteva derivate de la termeni oficiali ieşiţi din uz, de pildă schingiui (< schingi) şi zăpsi {< zapt). Unele elemente ale terminologiei oficiale de origine turcă sunt folosite încă, prin tradiţie, în stilul liric popular, în folclorul din a doua jumătate a secolului al XlX-lea sau chiar din secolul XX {ghiumbruc, miralai, sermaia, tuif), ori s-au perpetuat ca termeni istorici utilizaţi în stilul ştiinţific sau în cel narativ modern {capuchehaie, firman, ghiumbrucciu, hatişerif, mola2, muşir, paşă, ruşfet, sangeac, sofragiu, soitar, spahiu, sultan, taxidar, uşur, vacufetc.). Cuvinte cum sunt chesat „criză, recesiune", hambar-emini „intendent al magaziilor de alimente dintr-o provincie otomană" sau muselim „guvernator al unui oraş turcesc", ieşite din uz, sunt folosite evocator, golite de sens ori cu semnificaţii imprecise - primul, probabil eufemistic, în loc de căcat -, în literatura beletristică din secolul XX/2. 5.3. Limbajul narativ a) După cum remarcam mai sus, varianta religioasă a stilului beletristic nu a achiziţionat elemente lexicale specifice din limba turcă, limitându-se la utilizarea unui număr redus de termeni colocviali, dintre care mahramă a dobândit un sens specializat, „giulgiu cu care a fost acoperit Isus". Chindie, provenind din tc. (i)kindi „rugăciune musulmană care se face la înserat", a fost utilizat o singură oară (în anul 1651), cu un sens generalizat, „rugăciune", care nu justifică atribuirea lui neapărat terminologiei religioase ortodoxe. Alte împrumuturi, fără să fie adoptate în stilul beletristic bisericesc, au intrat în terminologia religioasă populară. Astfel, nomenclatura dialectală mitologico-religioasă a preluat din turcă termenul şeitan „diavol, drac" (< tc. şeytan „idem"), iar sarsailă face parte şi el din nomenclatura eufemistică a diavolului, după ce a trecut printr-o interesantă evoluţie semantică petrecută în momentul preluării (v. III.6.1.F.6.5). Limbajul religios propriu-zis este însă deosebit de sărac în împrumuturi din turcă. Este adevărat că mai multe cuvinte de această origine, folosite mai ales în cronici, denumesc funcţii, structuri sau obiceiuri religioase ori obiecte de cult, însă ele se referă strict la realităţi ale religiei musulmane ori ale celei mozaice, fără să fie asimilate de limbajul textelor bisericeşti româneşti (abdest, alcoran, bectaşiu, caim, cheafir, curban, dova, ezan, haham, havră, hârca, hoge, imam, mecet, medresea, mihrab, mimber, 197 minarea, muezin, muftiu, murtat, mustim, uiema etc.). Ele fac parte, desigur, din lotul de „cuvinte străine" folosite exclusiv la nivelul limbajului oficial şi al celui narativ laic. Unele împrumuturi cu sensuri referitoare la musulmani au fost transferate, ce-i drept, în vocabularul general legat de credinţă, dar numai după ce au fost modificate semantic pe teren românesc: cafas „parte a seraiului situată la ultimul etaj şi închisă cu zăbrele de lemn; balcon, foişor" s-a specializat, regional, denumind şi „balconul din interiorul unei biserici"; Gurbanete „Praznicul celor sfinte" reprezintă o evoluţie pe teren românesc - prin condensare lexico-semantică şi prin extensia sensului - a compusului curban-bairam „numele uneia dintre cele două mari sărbători religioase musulmane" (< tc. Kurban [bayrami] „idem"); ramazan „post pe care îl ţin musulmanii" şi-a generalizat sensul la „post", dar a ajuns să însemne, familiar (şi, probabil, ironic), şi „stomac"; în cazul lui hagiatâc „pelerinaj" şi al lui hagiu „pelerin la locurile sfinte" - a căror semnificaţie se referea încă în limba turcă atât la musulmani, cât şi la creştini -, vorbitorilor români nu le-a scăpat ocazia să atribuie acestor termeni unele nuanţe ironice (a se face hagiu „a sărăci", a ajunge ia hagiaiâc „a se ruina"). La fel, satavat „rugăciune canonică musulmană" a supravieţuit până astăzi numai cu sensuri laice peiorative: „taifas; deranj, tămbălău; neplăcere". Remarcăm, aşadar, că până şi cele câteva împrumuturi care formau un nucleu de terminologie religioasă au avut tendinţa de a-şi deprecia semnificaţiile, ieşind astfel din sfera confesională, iar cele rămase în terminologia religioasă populară nu au ajuns să fie utilizate în limbajul beletristic bisericesc. b) Spre deosebire de autorii sau traducătorii textelor religioase, cărturarii moldoveni şi munteni care au recurs la stilul narativ în operele beletristice laice pe care le-au elaborat (cronici, scrieri de ceremonial, cărţi populare etc.) au îmbinat termenii uzuali (literari, populari sau regionali) cu împrumuturile savante (v. ILRL 386-388, 429-432, Gheţie-Chivu 305). Ei inserează în operele lor, pe lângă termenii colocviali, numeroase cuvinte de origine turcă din domeniile politico-administrativ, militar, juridic şi financiar, fie transferate din vocabularul oficial - în bună parte utilizat exclusiv în jargonul clasei boiereşti -, fie preluate şi folosite pentru prima (şi uneori singura) oară de către ei înşişi. Această terminologie constituie, aşadar, „o marcă stilistică şi pentru limbajul narativ al epocii, care nu diferă prea mult, din acest punct de vedere, de cel oficial, ba chiar îl depăşeşte uneori în privinţa numărului de termeni juridico-admini stra ti vi" de origine turcă (Suciu 2000, 167). Numeroase împrumuturi din domeniile semantice amintite sunt utilizate atât în literatura juridico-administrativă, cât şi în beletristica laică. Unii dintre termenii de acest fel se referă la realităţi ale Imperiului Otoman (aga-capusi, aga/ar-aga, atai-bei, atem, anatefter, arz, arzihai, ascher, avgiu, battagiu, baş-ciohodar, beilerbei, bei/ic, benderiiu, berat, bostangi-başa, buiurdiu, burgi, caimacam, capan-naip, capigi-başă, capigiu, capsimai, castriet, cazascher, câzlar-aga, cearcagiu, ceauş-başa, celenghi, chefit, chiuciuc-imbrohor, cumbaragi-başa, divan-cheatip, 198 dunanma, elciu, fetva, gazif geaizea, gephanea, giuluş, hasichiu, iasacciu, ienicer-aga, Ham, imbrohor, mahzar, mehtup, memiechet, muhafiz, muhzur-aga, mutafaraca, regeai, resm, schemni-aga, serai, serascher, serhat, silihtar, solac, şen/ic, şerif, ta/hâş, tefter, tefterdar, timar, topci-başa, usta, validea, vezirrazem, vilaiet etc.). Alţii, la nevoie adaptaţi semantic, au fost acceptaţi în terminologia juridico-administrativă specifică realităţilor din ţările române, pe care autorii operelor beletristice laice au folosit-o intens (agă, baş-beşleagă, baş-ceauş, beizadea, beşliu, buciuc, ciohodar, divictar, haznadar, ierliu, isnaf, iuruc-bairac, levent, mansup, mataragi-başa, menzil, mumbaşir, namea, peşchirgiu, seimen, seiz, selamlâc, taht, tergiman, tui etc.). Aşa cum am constatat mai sus în privinţa lexicului oficial, împrumuturile de acest tip nu au supravieţuit secolului al XlX-lea decât dacă au fost preluate şi cu alte sensuri (davă) sau dacă au fost transferate, prin întrebuinţare figurată ori ca urmare a deprecierii, extensiei, generalizării sau analogiei, în limbajul colocvial (agărtâc, alai, buluc, bu/ucbaşă, ceauş, ciorbagiu, cubea, paşalâc, serdar, surghiun, turnagiu), în cel familiar (beşleagă, harem, namaz, tabia-başa), în cel vulgar (calangiu) sau în cel argotic (vizii). Mai multe împrumuturi din turcă ale terminologiei juridico-administrative din textele beletristice narative laice au fost refolosite ulterior ca termeni de specialitate ai istoriografiei din secolele XIX-XX. Menţiune distinctă merită împrumuturile culte, „literare" care denumesc realităţi otomane, de tipul caievi„turban de gală", chitabul-azam „cartea sacră a musulmanilor", daruşifa „spital, sanatoriu funcţionând pe lângă o geamie", feric „general de divizie (în oastea otomană)", gebel „varietate de tutun cultivată pe Muntele Liban", hanâmă „femeie din aristocraţia turcească" etc. Ele sunt incluse în diferite cronici sau opere beletristice narative mai vechi sau mai noi, jurnale de călătorie etc. în calitate de „cuvinte străine", destinate evocării culorii locale. Deşi fără importanţă pentru lexicul românesc, ele imprimă textelor respective, din punct de vedere stilistic, un caracter „savant", „elevat", adoptat în mod deliberat de către autori. Aceeaşi intenţie stilistică este vădită şi prin folosirea în textele narative a unor termeni abstracţi de origine turcă în locul cuvintelor româneşti consacrate (gazret „râvnă, dorinţă", ghiaurlâc „necinste", hainiâc „trădare", hairet „râvnă", halt „prostie, nerozie", havadis „veste, ştire", iftira „pâră", meşferet „consfătuire, sfat", mucader „soartă, ursită", nazar „bunăvoinţă", nicheah „căsătorie", ogur „noroc, fericire", regea „rugăminte, cerere", reza/et „ruşine", şefa „plăcere, bucurie", sevda „dragoste; dorinţă" etc.). Puţine cuvinte de acest fel au complinit cu adevărat unele lacune ale lexicului românesc, dar nici măcare ele nu au supravieţuit, fiind înlocuite mai târziu de împrumuturi sinonime preluate din limbile occidentale (ist/leah „idiotism", mutarechea „armistiţiu", rubar(iu) „comparaţie", sadacat „fidelitate, devotament, loialitate" etc.). Faptul că aceste împrumuturi, în marea lor majoritate, s-au perimat în scurt timp, trecând de la calitatea de neologism la aceea de arhaism fără să fi pătruns în limbajul colocvial şi cu atât mai puţin în alte variante 199 stilistico-funcţionale, demonstrează caracterul superfluu al preluării lor, dar este evident că ele marchează stilistic, prin însăşi prezenţa lor masivă, textele narative laice din secolele XVII-XIX/1, supuse unei mode lingvistice caracteristice scrierilor de acest gen. 5.4. Limbajul liric Cronicile versificate - care numai sporadic şi cu greu pot fi categorisite drept creaţii lirice, având un caracter narativ evident şi vădind rare tentative de poetizare prin figuri de stil41 - includ numeroase împrumuturi oficiale şi culte din limba turcă, fiind comparabile, din acest punct de vedere, cu operele istorico-literare în proză (dintre termenii folosiţi pentru prima oară sau exclusiv în aceste cronici pot fi menţionaţi culp, curbet, dert, giugea, halvet, măzgal, merhamef). Limbajul poetic propriu-zis, cristalizat spre sfârşitul secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, nu îşi însuşeşte decât puţine elemente specifice de origine turcă; în schimb, el apelează uneori, pentru susţinerea discursului liric, la termenii colocviali de această origine, însă frecvenţa acestora este mult inferioară celei din operele literare în proză. Terminologia lirică românească împrumutată din turcă este, în principiu, subordonată intenţiei artistice a unor autori de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XlX-lea, în primul rând a lui Alecu Văcărescu, Anton Pann, D. Bolintineanu şi V. Alecsandri, de a evoca o atmosferă exotică, tipic orientală. în acest scop, ei recurg la o serie de împrumuturi ale căror etimoane aparţin, ele însele, stilului liric al limbii turce literare, chiar dacă unele (de exemplu abanos, ie/covan şi peruzea) fuseseră folosite, în texte româneşti anterioare, şi în alte registre stilistice: (de) abanos „negru strălucitor (ca abanosul)", biulbiuliţă ~ bulbulucă ~ biulbiulină „privighetoare", da/ga „unduire, ape", gin „demon, duh, spirit rău", ha/aică „sclavă într-un harem", hanâmă „turcoaică nobilă", hurie „nimfă, zână", iaşmac „văl cu care turcoaicele îşi acoperă faţa", ie/covan „pescăruş", ihtiar „bătrân", metec „înger", muezin „preot musulman", peruzea „turcoază", pervanea „fluture de noapte", talaz „val" etc. Aiiotman „turcimea, otomanii, neamul turcesc" apare la V. Alecsandri, după ce fusese folosit în cronici, şi va trece şi în limbajul poetic al lui M. Eminescu. Unele dintre aceste cuvinte au supravieţuit până astăzi cu valoarea lor stilistică iniţială, fiind folosite mai ales în contexte lirice {abanos, hurie, iaşmac, peruzea, ta iaz). Transferul unor astfel de termeni în registre inferioare, 41 De exemplu, comparaţiile dintr-o cronică versificată despre Hangerliu-Vodă („Şi iute ca un ajder [„balaur"] / Şi lovi şi c-un hanger"), respectiv din Istoria faptelor lui Mavroghene-Vodă a pitarului Hristache („Şi văzurăm ca un as/an [„leu"] / Pe Mavrogheni Ia Divan") (v. ŞIO III 135, 136) sau dintr-un pasaj aparţinând vornicului Beldiman („Şi îndată îl răstoarnă ca un te/curşum [„glonţ de plumb"] pe loc"). 200 de pildă în limbajul narativ sau în cel colocvial, comportă un anumit impact stilistic, inducând o atmosferă poetică42. Alţi poeţi ai epocii (C. Conachi, E. Văcărescu) au recurs numai întâmplător şi fără intenţii stilistice la sursa lexicală turcească (erchian „consiliu", gazep „mânie, supărare", pusu/ă „busolă")- în schimb, frecvenţa cu care autorii anonimi de lirică populară utilizează exclamaţii cum sunt alalah, avalim, dur, ghelai, ah! aman, aman sau bre! aman, aman, termeni comuni ca bogaz „strâmtoare", co/giu „gardian, jandarm" sau derea „vale", precum şi, printre altele, toponimul Bagcea „grădina seraiului otoman" reflectă o influenţă directă consistentă a folclorului turcesc asupra celui românesc (cf. ŞIO I 117-118). Câteva împrumuturi apar pentru prima oară sau exclusiv în poezia populară (de exemplu cadalâc şi caimacam-aga), dar conţinutul lor semantic indică faptul că au fost preluate mai întâi în limbajul oficial şi apoi transferate în textele folclorice. 5.5. Limbajul dramatic Constituit ca variantă funcţională a limbii literare române abia începând din a doua parte a secolului XVIII şi mai ales în secolul al XlX-lea, stilul dramatic şi-a însuşit câţiva termeni specifici direct din turcă, în contextul manifestărilor artistico-teatrale turceşti practicate la curţile domneşti şi boiereşti, precum şi în pieţele publice din ţările române, cum sunt spectacolele populare de bâlci (comediile) şi mai ales farsele de teatru popular numite „teatrul de umbre" („Karagoz"), reflectate la noi în „jocul păpuşilor de Vicleim" şi în unele piese de teatru cult din secolul al XlX-lea (v. ŞIO I 120-128, 170-171)'. cabaz „scamator, jongler", caraghios „personaj comic din teatrul popular turc de marionete; bufon, paiaţă", ghiozboiagilâc„scamatorie, vrăjitorie", mascara „paiaţă, bufon" (cu derivatul măscărici), mucalit „comediant, clovn", neder „exclamaţie repetată, golită de sens, folosită în teatrul românesc de păpuşi", pehlivan „personaj comic în reprezentaţiile de circ", perdea „cortină; act (dintr-o piesă de teatru)", tamaşa „spectacol, comedie, piesă de teatru" etc. Termenii de acest fel se adaugă, ca elemente stilistice specifice, frazelor în limbi străine şi „citatelor lexicale" {cadână, captan, efendi) pe care producţiile dramatice populare româneşti le-au folosit pentru a caracteriza personajele de altă origine etnică decât cea română - producţii imitate cu talent de către V. Alexandri în piesele sale „Iaşii în carnaval", „Ioan Păpuşeriul" etc. Unele împrumuturi din această categorie, deşi nu sunt atestate cu precădere în texte dramatice, au fost, la început, specifice contextului social în care se încadrau reprezentaţiile de teatru popular şi de circ şi au coborât cu uşurinţă de pe scena acestora în limbajul curent. Nu este, poate, 42 Vezi, de pildă, cazul termenilor iaşmacşi peruzea, folosiţi în proza literară actuală. 201 întâmplător că mucalit - al cărui etimon făcea parte, fără îndoială, din terminologia turcească a farselor jucate la curtea domnească din ţările române - apare cu mare frecvenţă în piesele lui V. Alecsandri, chiar dacă înţelesul său nu mai este „bufon, comediant", ci „(om) glumeţ, hazliu". Unii termeni specifici acestui limbaj au trecut, prin generalizare şi depreciere, în stilul conversaţiei curente sau chiar în limbajul familiar (caraghios, mascara, mucalit, pehlivan). 5.6. Limbajul ştiinţific Vocabularul textelor cu caracter ştiinţific, amorf şi sărac până în anul 1700, se dezvoltă vertiginos şi se specializează în secolul al XVIII-lea (v. Gheţie-Chivu 292, 318-319, 325-328) şi în prima jumătate a secolului al XlX-lea, diversificându-se şi îmbogăţindu-se cu elemente neogreceşti, latino-romanice, dar şi turceşti. Totuşi, influenţa turcă nu a afectat decât în mică măsură terminologia ştiinţifică savantă, de strictă specialitate: textele consacrate matematicii, filozofiei, lingvisticii, medicinei, geografiei etc. sunt extrem de sărace în împrumuturi specifice din turcă. Au existat, desigur, tentative de îmbogăţire din sursa turcească a terminologiei lingvistice (istiieah „expresie specifică, idiotism", sarf „gramatică", tejniş „metaforă"), astrologice (munegim „astrolog") şi istoriografice (tevarih „letopiseţ, cronică", vacanuis „cronicar oficial otoman"), însă ele au aparţinut îndeosebi cronicarilor şi nu s-au repercutat în mediile oamenilor de cultură. Nici etnonimele împrumutate din turcă, prezente îndeosebi în scrierile istorico-literare, nu pot fi socotite drept caracteristice terminologiei istoriografice, de vreme ce ele denumesc popoare contemporane textelor respective; excepţie ar putea face alaman „german", pe care însuşi Miron Costin simte nevoia să-l explice („vestitul împărat al alamanilor, adică al nemţilor"). Cu totul alta a fost situaţia terminologiilor populare de origine turcă specifice unor domenii strâns legate de viaţa cotidiană a omului obişnuit, cum sunt medicina, chimia, geografia şi muzica. Ele se găsesc cu precădere în texte cu alt caracter decât cel ştiinţific (tarife, registre, acte de cancelarie, documente juridice şi comerciale, dicţionare, scrieri beletristice etc.) şi au, de regulă, atestări anterioare apariţiei sinonimelor lor de sorginte occidentală. în absenţa unor termeni ştiinţifici propriu-zişi -care vor fi împrumutaţi mai târziu, din alte limbi -, împrumuturile din turcă, fie transferate din limbajul curent, fie achiziţionate ca neologisme în limbajul oficial, au constituit, aşadar, denumiri unice în epocă pentru noile realităţi pe care românii le-au cunoscut, fără îndoială, din surse turceşti. în multe cazuri, ele pot fi considerate, pentru acel moment, drept termeni ştiinţifici populari. Nomenclatura medicală cuprinde numeroase cuvinte de origine turcă, denumind mai ales boli şi leacuri: altânbaş-tiriac „anestezic folosit la cataplasme", bizirea „balsam 202 pe bază de ulei de in", caculi „plantă aromatică ale cărei seminţe se foloseau ca tonifiant", caraianac „antrax", câzamlâc „pojar, rujeolă", ceamfistic „seminţe de pin folosite în medicina populară", chibabea „substanţă pulverulentă folosită în farmacologie", cicriciniu „ortoped", ciopciun „scoarţa pisată a unui arbore exotic, folosită ca febrifug", dalac„antrax, pustulă malignă", dambla „apoplexie, gută, paralizie", gerah „chirurg", halii „amestec de fructe exotice uscate şi pisate, folosit ca substanţă medicinală", hartup „boabe uscate de călin întrebuinţate contra tusei", iacâie „plasture, cataplasmă", locmagiun „afrodiziac", mehlem „alifie, unguent", miambal „suc coagulat de lemn-dulce, folosit împotriva tusei", nişter„\anţetă, bisturiu", panzehr ,#\aXxă extrasă din organele unor animale şi considerată drept contraotravă", sabur„suc de aloe folosit ca purgativ", sarisabri „purgativ pe bază de suc de aloe", serpengea „antrax (la om)", tiftic „scamă întrebuinţată ca pansament", tignafes „emfizem pulmonar", tiriac „anestezic pe bază de opiu" etc. Hap „pilulă, tabletă, pastilă" a fost preluat mai întâi, probabil, în limbajul colocvial (termenul are prima atestare într-un dicţionar din anul 1719). Unele dintre aceste denumiri {dalac, dambla, hap, iacâie, tignafes) se menţin şi astăzi la nivelul limbii populare sau al graiurilor, în timp ce altele {sabur, tiriac) sunt pe cale să dispară. întrebuinţate figurat, dambla şi hap şi-au extins sfera de întrebuinţare stilistică, devenind, ca şi derivatul damblagiu, specifice limbajului familiar, iar mehlem a fost folosit metaforic, deci în scop stilistic, în limbajul beletristici lui D. Cantemir („cu mehlemul adevăratei dragoste ungându-se, să se tămăduiască"). La fel stau lucrurile şi în privinţa terminologiei specifice chimiei, care cuprinde mai multe denumiri de substanţe naturale sau realizate prin prelucrare, larg răspândite în trecut, importate din Imperiul Otoman şi utilizate la prepararea parfumurilor, vopselelor, fardurilor, leacurilor etc.: amber „ambră (folosită în parfumerie)", băcan1 „substanţă obţinută prin fierberea lemnului unui arbore exotic, folosită ca fard, colorant sau medicament astringent", caraboia „vitriol, acid sulfuric", casnă „răşină de galban", cârmâz „colorant natural extras din gogoşile unei insecte sau din fructele unui arbore", chezap „apă tare, acid azotic", ghiuvergilea „salpetru, silitră", nişadâr „clorură de amoniu, ţipirig", ştiubeci „alb de plumb, ceruză", tutea „silicat de zinc, calamină; antimoniu", zeft „gudron; smoală" etc. Desigur că şi aceste cuvinte aparţineau nomenclaturii populare, fiind departe de a constitui elemente ale unei terminologii chimice savante, de vreme ce nici ramura ştiinţifică respectivă nu cunoscuse în trecut o dezvoltare semnificativă. Terminologia geografică populară s-a îmbogăţit, preponderent pe plan dialectal, cu numeroase entopice de origine turcă: ada, arcaci, bair, batac, bent, bogaz, bugeac, ceair, ghiol, hunie, liman, meşelic, orman etc. Multe dintre ele se menţin şi astăzi în graiuri, dar ghiol a devenit denumire entopică folosită în limba literară, iar liman este cunoscut mai ales în locuţiuni, fiind transferat în limbajul colocvial cu semnificaţii figurate. 203 Terminologia muzicii a achiziţionat mai mulţi termeni din turcă, însă majoritatea au trecut în limbajul colocvial, deoarece înseşi instrumentele (de pildă caval, muscal, nai, zi!) sau melodiile şi dansurile turceşti sau româneşti denumite au devenit în scurt timp cunoscute unor largi cercuri de vorbitori. Există totuşi câţiva termeni savanţi învechiţi care pot fi incluşi în lexicul ştiinţific, de vreme ce au fost utilizaţi exclusiv în mediile de specialitate: agerrf, cheman, neva, rast, santur, seba etc. Trebuie menţionat, de asemenea, că o serie de termeni administrativi, militari şi juridici aparţinând limbajului oficial al vechilor documente şi limbajului narativ al cronicilor au fost transferaţi în stilul specific istoriografiei moderne, pentru a denumi realităţi ale trecutului, legate de perioada dominaţiei otomane. Cu această excepţie, toate vocabularele de specialitate ale limbajul ştiinţific propriu-zis (savant) actual sunt lipsite de terminologii de origine turcă. 5.7. Limbajele profesionale Nomenclaturile tehnico-profesionale de origine turcă includ numeroşi termeni provenind din limbajul colocvial - care au ajuns, prin specializare pe teren românesc, să desemneze obiecte de tehnică populară dar şi multe cuvinte împrumutate din turcă cu sensuri tehnice, constituind adesea elemente de bază ale vocabularului profesional dialectal, îndeosebi dobrogean. Terminologiile de specialitate ale armatei au preluat din turcă un mare număr de termeni tehnici, de tipul lui cumbara, ghiulea, havan, lagum, pală, şiş, şuşanea, tabie, te/curşum, tufec etc., majoritatea lor ieşind din uz deodată cu modernizarea din secolul al XlX-lea a sistemului militar, iar câţiva supravieţuind în alte registre stilistice, de pildă în limbajul familiar (ghiulea) sau în cel argotic (şiş, şuşanea), ori menţinându-se ca termeni tehnici, însă într-un alt domeniu de activitate (tabie„redută, retranşament" a căpătat, prin analogie, şi sensul „capră de tăiat lemne"). La fel de efemeră a fost terminologia specială a fumatului, deoarece ea era legată de instrumente de fumat tipic orientale, abandonate cu timpul: ciubuc, giuvanea, harman, imamea, lulea, iaca, inigea, marpici, narghilea etc.; termenii care mai sunt folosiţi au trecut în alte limbaje (ciubuc, lulea, narghilea). Bogate în împrumuturi de origine turcă - de regulă menţinute până astăzi - sunt terminologiile tehnico-profesionale, mai ales dialectale, aparţinând următoarelor •domenii: - vânătoare şi pescuit: a/aman2, ana, avă, başcazâc, caci, carcea/âc, chinargiu, civiu, dalian, duzen, etec, Ungher, oturac (III), paragat, parâmă, pin, sirec, sosma, şaşma, tifan, tor, ţaparină, vintir, 204 - agricultură şi creşterea animalelor: armangiu, baccevan, carâc, chesmec, chiringiu, cichel, curuluc, duien, iaba, iastuc, saplâc, săban, sârgâie, sivric, tânas, târmâc, târpan, terpedin, zamba\ - prelucrarea lemnului, construcţii, dulgherie, dogărie: aicalâc, baschiu, beiec, bischigiu, capiama1, cherpedin, chirpici, chisăr, ciripie, cuşac, direc, ghermea, ghimirlie1, ghiunie, ghiusturea, Iambif, mala, martac, meremet, mermer, paiantă, papuc (II), pardaf, a perei una, perghel, rindea, şisterea, tabarf, taftatuc, talaş, teşcherea1, tută, - navigaţie şi construcţii navale: armuz, baba, basamac, bulmea, ca/afaciu, calafat, cearmuc, cuşadâc, ghimigiu, ghionder, ghiordei, ieichem, maina, mandar, mold, provă, pupă, sabură, sal, salamastră, sapan, sart, saulă, sia, şirin, tacoz, vardie, vira; - transporturi rutiere: angâş, baiergic, băbut, caia, câlangâci, ghermec, - ţesătorie şi broderie: cicric, darac, gherghef, şabac, şatrangr, - prelucrarea pielii, cizmărie, cojocărie: chiurec, chiusoleu, ghioderiu, muştea, tabac, taban2 (7), telatin, tug, - prelucrarea metalelor: hamtutmaz, taban1, tombac, - boiangerie: boia, boiangilâc, boiangiu, civit (acestora li se adaugă mai multe denumiri de substanţe chimice folosite în această meserie, precum şi câteva adjective cromatice); - morărit: casnac, câscâci, cof, iuschiudar. Unii dintre termenii tehnico-profesionali au fost transferaţi, prin diverse procedee de evoluţie semantică, în alte registre stilistice: - în limbajul familiar, masat „unealtă de oţel folosită pentru ascuţit cuţitele" a căpătat şi sensurile figurate „viclenie" şi „om şiret"; meremet „reparaţie, renovare" înseamnă, regional, şi „dichisire" sau „fleac"; - în limbajul argotic, termenul marinăresc mola1 „dă drumul parâmei!" este folosit în aceleaşi medii, însă argotic, şi cu sensul „cară-te!, pleacă!"; provă„extremitatea din faţă a unei ambarcaţii" înseamnă, figurat, în argoul marinăresc, „faţă, obraz, moacă"; şuşanea „puşcă" a fost asociat cu ideea de „a împuşca, a da lovitura", achiziţionând sensurile figurate, familiare şi argotice, „afacere ilicită, şmecherie, învârteală; spectacol cu numere improvizate, de calitate îndoielnică"; termenul pescăresc trapazan „pui de şalău" înseamnă „marinar nepriceput" în argoul marinăresc; - în limbajul liric, zimberec „arc, resort" a fost utilizat şi cu sensul figurat „forţă, vitalitate, energie"; - în limbajul colocvial. martac „grindă, bârnă; şipcă" a dobândit şi sensul analogic dialectal „nojiţe"; paiantă a ajuns, tot prin analogie, să desemneze, regional, şi „cartilajul nasului"; pardaf intră în locuţiunea colocvială dialectală a (se) face pardaf „a (se) distruge; a dojeni"; perghel „compas" intră în locuţiunile colocviale a da perghel „a înconjura, a da târcoale" şi a lua ia perghel „a lua la rost"; locuţiunea a da la rindea a ajuns să însemne, regional, şi „a bate". 205 în mod similar, numeroase împrumuturi care fac parte astăzi din lexicul colocvial vor fi fost caracteristice, la început, limbajelor profesionale, coborând apoi în ierarhia stilistică, ca urmare a răspândirii în mase a obiectelor pe care le denumesc: bidinea, burghiu, caia, cazma, ciomag, darac, gârbaci, macara, menghină, mosor, mucava, pingea, rindea, satâr, tinichea etc. 5.8. Limbajul familiar Predispus la împrumuturi din surse considerate străine de spiritul propriu poporului, care par extravagante sau demne să fie privite ironic ori depreciativ, limbajul familiar a preluat nemijlocit mai multe cuvinte de origine turcă, printre care se remarcă interjecţiile exclamative, adverbele şi epitetele, îndeosebi cele cu nuanţe negative: ama, amandea, aş, ava/im, baca/âm, bairam „petrecere zgomotoasă, chiolhan", bre, cărăbăni, ceac-pac, chiolhan, c/ş, codoş (2), coşcogea, cumaş (2), domuz, farfara, ghidi, gigea, gionat, giugiuc, hairusum, heibet, ioc, işala (folosit în calitate de „cuvânt străin" în cronici, dar perfect autohtonizat în literatura cultă şi populară din a doua jumătate a secolului al XlX-lea), mangafa, matrapazlâc, matuf, muhaia, neneacă, oşti, paceaură (2), palavră, pechi, sanchi, sictir, tălăşman, zevzec etc. Unele împrumuturi de acest fel sunt folosite exclusiv sau cu precădere în locuţiuni şi expresii {ghiudunea, harcea-parcea, laf, papară (3), renghi, săferdea, tacia, zâf). Multe derivate diminutivale, de tipul lui iefşoară, licheluţă, părăluţă, tărăbioară, zambilică etc., sunt utilizate mai ales în contexte stilistice familiare. De altfel, împrumuturile preluate de la bun început în limbajul familiar s-au adăugat numeroşilor termeni colocviali, juridico-administrativi şi chiar profesionali sau specifici terminologiei dramatice care, prin diverse procedee de evoluţie semantică, au dobândit ulterior conotaţii familiare. Termenii familiari nu au cunoscut, de regulă, deplasări în alte registre stilistice, menţinându-se la acelaşi nivel chiar dacă semantismul lor a fost modificat, ca în cazul lui dandana, ori dacă au trecut prin schimbări care ţin de formarea cuvintelor, de exemplu ghiduş (< ghidi + -uş) şi sictir (care a devenit, prin conversiune, substantiv, cu sensul „plictis"). Folosirea de către I.L. Caragiale, de exemplu, a lui mangafa în comediile sale nu indică defel trecerea cuvântului în limbajul dramatic, ci numai faptul că autorul a apelat cu largheţe la vocabularul familiar, producând astfel efecte stilistice remarcabile. Totuşi, giugiuc este folosit nu numai familiar, ci şi argotic, însă nu putem şti care dintre cele două valori a fost preexistentă. Trampă a putut aluneca cu uşurinţă din registrul familiar în cel argotic, în timp ce sictir s-a aflat, ca şi etimonul său, la limita dintre limbajele vulgar, argotic şi familiar. O evoluţie interesantă a cunoscut moft, preluat şi menţinut până astăzi ca termen familiar, cu sensul „fleac, bagatelă, lucru de 206 nimic", dar trecând şi în categoria termenilor colocviali, neutri din punct de vedere stilistic, cu sensul „capriciu, toană", rezultat prin extensie semantică. 5.9. Limbajul vulgar O serie de cuvinte turceşti din categoria apelativelor sau exclamaţiilor injurioase, a trivialităţilor, obscenităţilor şi scabrozităţilor au fost preluate cu semnificaţiile lor etimologice şi utilizate în scop stilistic: anasâna „exclamaţie injurioasă trivială", avrad „înjurătură turcească", boc „excremente, materii fecale", fâşchie „băligar", ipneu „partener de pederastie", magmuză „femeie imorală, curvă" etc. Termenii româneşti sunt însă departe de a face parte din vocabularul mitocănesc, grosolan; ei nu sunt caracteristici oamenilor neciopliţi, de mahala, ci, dimpotrivă, sunt folosiţi cu intenţia de a menaja sensibilităţile. Raţiunea împrumutării şi utilizării în limba română a acestor cuvinte a fost, în astfel de cazuri, tocmai aceea eufemistică, pentru evitarea vulgarităţii sinonimelor lor tradiţionale. Totuşi, aceste împrumuturi aparţin, în mod virtual, limbajului vulgar, întrucât cei care le-au preluat cunoşteau sensul etimologic, iar cei care le-au răspândit erau şi ei conştienţi de semnificaţia cuvintelor şi de faptul că ele înlocuiesc, de fapt, sinonime din categoria trivialităţilor. Chiar dacă scopul urmărit este acela de evitare a interdicţiilor de limbaj, semnificaţiile etimologice vulgare nu au fost nicidecum înnobilate, ci au rămas neschimbate. Aceeaşi intenţie eufemistică a călăuzit şi la transferul, prin „deraiere lexicală", al lui rahat din limbajul colocvial în cel virtual vulgar. Există totuşi câţiva termeni, cum sunt anasâna şi boc, care au abandonat, prin înnobilare, sensul etimologic, intrând în locuţiuni folosite în limbajul colocvial sau în cel familiar, iar sictir şi-a pierdut şi el cu timpul conotaţia vulgară, limitându-se la limbajul familiar. 5.10. Limbajul argotic întrebuinţat de către membrii unor categorii sociale sau profesionale pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii, argoul se deosebeşte de celelalte variante funcţionale tocmai prin faptul că termenilor obişnuiţi, uzuali, li se atribuie prin convenţie o conotaţie specială, figurată sau analogică. De aceea, marea majoritate a termenilor argotici au fost transferaţi din limbajul colocvial sau, mai rar, din alte variante stilistice ale limbii române (v. subcapitolele de mai sus). Numai câteva împrumuturi fac excepţie de la această regulă: cadână, folosit în limbajul colocvial cu sensul (rezultat prin specializare) „femeie dintr-un harem; turcoaică (tânără şi graţioasă)", a fost preluat direct în argou cu înţelesul său etimologic, „femeie"; termenii argotici sichimea „la naiba!; canalie" şi 207 sichişmiş „farsă, păcăleală" provin din etimoane folosite la nivel vulgar, înnobilându-şi sensul în momentul preluării lor; interjecţia tc. varda a fost preluată în argoul marinarilor şi în cel al binarilor, iar substantivul zuiă- în cel al hoţilor. Principalele terminologii argotice - în măsura în care pot fi considerate ca atare, deoarece au trăsături apropiate, mai degrabă, de limbajele profesionale - care au achiziţionat în mod direct împrumuturi din turcă sunt cele aparţinând jocurilor de noroc, preluate în limbajul jucătorilor şi folosite numai cu sensurile respective: barbut „joc de noroc cu zaruri", chior2 (reg.) „as (la jocul de cărţi)", coz „atu", dubara „aruncare de doi—doi (la jocul de table)", duşiş „aruncare de şase-şase (idem)", epiec „aruncare de tmu-unu (idem)", gheiă „combinaţie de zaruri care nu îi foloseşte jucătorului de table", ghiordum „numele unui joc de cărţi", ghiuibahar „numele unui joc de noroc", marţ „câştig punctat dublu la table", mertepea „rând (la jocul de cărţi)", pastra „tabinet", pui „piesă rotundă folosită în jocul de table", rutea „punct, moment exact (la jocul de cărţi)", şeş-beş „şase-cinci" şi' şeş-şeş „şase-şase (la jocul de table)". în aceeaşi categorie ar putea fi incluse şi elementele de origine turcă ale terminologiei jocului de şah (şatrangi, vizii), ale biliardului (mandă) şi mai ales ale jocului de arşice, intens practicat în trecut de către copiii şi adolescenţii români (arşic, gioi, ichi, ienchi, sicietc.). Unele dintre cuvintele de mai sus, cum sunt arşic, barbut, gioi, marţ, mertepea etc., au ajuns să fie cunoscute şi în alte medii decât cele care practică jocurile respective, intrând astfel în limbajul conversaţiei curente (arşic, marţşl mertepea - şi în locuţiuni populare cu sensuri figurate), iar gioi a dezvoltat sensuri care îl menţin în categoria termenilor argotici („picior, ţurloi") sau îl plasează în locuţiuni cu caracter familiar, la origine probabil tot argotice (pui de gioi „furt, şterpeleală", a da pui de gioi „a fura, a şterpeli"). Ichi „arşic mai mare, plumbuit, cu care se lovesc celelalte arşice" a trecut, prin extensie analogică, în limbajele tehnico-profesionale („rondelă folosită la maşina de tipărit") fără a întâmpina vreo dificultate, de vreme ce însuşi domeniul jocurilor de copii este tranzitoriu între cele două categorii stilistice. 6. COMPARTIMENTELE LIMBII CARE AU SUFERIT INFLUENŢE TURCEŞTI Nefiind înrudită genealogic sau tipologic cu limba turcă, româna a opusjD rezistenţă de sistem la înrâurirea căreia i-a fost supusă în condiţiile istorice date. în ciuda acestei rezistenţe, limba română poartă urmele influenţei turceşti în toate compartimentele sale. Efecte durabile şi categorice ale influenţei nu pot fi remarcate însă decât în domeniul lexicului- cel mai penetrabil compartiment al unei limbi care a constituit şi 208 mediul propice transmiterii altor elemente ale sistemului lingvistic donator. Ceea ce a fost preluat în română se datoreşte aproape exclusiv înrâuririi strict lexicale: cuvintele, împrumutate în aceeaşi formă pe care au avut-o etimoanele lor sau adaptate la sistemul limbii române, au constituit uneori intermedii prin care au fost preluate şi unele elemente noi din domeniul gramaticii sau al formării cuvintelor, deoarece „prin aceste cuvinte străine pătrund în limbă formele, variantele şi morfemele noi" (Sala 234). Cel mai adesea însă este vorba despre modificări ale distribuţiei elementelor fonetice şi gramaticale, nu despre îmbogăţirea inventarului acestora. Principalul rezultat al contactului lingvistic turco-român îl constituie preluarea din limba turcă a 2.760 de termeni comuni, dintre care majoritatea au ieşit cu timpul din uz ori se află pe punctul de a se învechi, iar restul s-au menţinut până astăzi la diferite niveluri stilistico-funcţionale ale vocabularului. Numeroase împrumuturi lexicale au cunoscut evoluţii importante, de diferite tipuri, în ceea ce priveşte semantismul lor. Reţin atenţia şi modificările pe care unele cuvinte româneşti le-au suferit în planul conţinutului, prin calc semantic după modele turceşti. Onomastica de origine turcă, fie împrumutată nemijlocit, fie creată pe baza termenilor comuni împrumutaţi, dovedeşte şi ea că raporturile turco-române au fost intense şi profunde nu numai pe plan politico-administrativ şi comercial-economic, ci şi din punct de vedere etnosociologic. Domeniul frazeologiei poartă şi el urmele interferenţelor de această natură, dublate de contactul cultural-lingvistic şi concretizate în bogatul inventar al unităţilor frazeologice şi expresiilor idiomatice româneşti având corespondente identice în turcă, dar şi în alte limbi, balcanice şi nu numai. în domeniul foneticii şi în '.cel al morfologiei- cele mai rezistente la împrumut - se constată modificări în distribuţia unor foneme şi combinaţii de foneme, respectiv a unor tipuri de flexiune nominală, însă nu există elemente propriu-zise împrumutate, întrucât precumpănitoare a fost adaptarea sau reinterpretarea celor absente sau neobişnuite în română, adesea pe baza analogiei cu elemente deja existente în limbă. Sintaxa, deşi mai penetrabilă, a fost de asemenea influenţată superficial, preluând totuşi câteva elemente de relaţie şi structuri sintactice noi; dintre acestea din urmă, unele au fost transpuse însă în română în calitate de cuvinte compuse sau, dimpotrivă, simplificate prin condensare lexico-semantică, ieşind astfel din sfera sintaxei, iar altele nu sunt împrumuturi, ci numai imitaţii de modele turceşti, realizate prin calc lexical sau frazeologic. Domeniul care a profitat cel mai mult de pe urma împrumuturilor lexicale a fost cel al formării cuvintelor. Limba română a refolosit materialul lexical preluat din turcă prin două metode de bază: pe de o parte, prin crearea de la împrumuturi a noi cuvinte, variante şi locuţiuni, folosind mijloace formative proprii; pe de altă parte, prin detaşarea din împrumuturi a unor sufixe {-giu, -Hu, -iu, -lâc) şi a elementului de compunere baş, 209 care au devenit funcţionale, adică productive în limba română, fiind aplicate şi unor cuvinte de alte origini. Numeroase cuvinte şi variante constituie produse ale limbii române de la împrumuturile din turcă, realizate prin modalităţile obişnuite de formare a cuvintelor sau ca urmare a reinterpretării etimoanelor turceşti ori a formelor împrumutate prin procedee specifice analogiei derivative, etimologiei populare, contaminaţiei etc. Termenii preluaţi au fost refolosiţi şi în noi unităţi frazeologice, create pe teren românesc. Fără împrumuturile din turcă nu ar fi fost posibilă formarea în limba română, pe baza lor, a peste 2.000 de noi cuvinte şi a multor locuţiuni şi expresii. în acest fel, utiiizându-şi resursele interne, limba română a contribuit considerabil la sporirea numerică a vocabularului său de origine turcă. 210 III. LEXICUL COMUN 1. CATEGORIILE LEXICO-GRAMATICALE Marea majoritate (90,9%) a celor 2.760 de cuvinte comune, simple sau compuse, împrumutate din limba turcă1 o constituie substantivele, în număr de 2.508, dintre care unele au fost preluate şi cu valori adjectivale, adverbiale sau interjecţionale, pe care le aveau şi etimoanele lor sau pe care le-au dobândit în momentul împrumutării. Lor li adaugă 175 de adjective (6,3%), unele putând funcţiona, încă de la transferarea lor în limba română, şi ca substantive sau ca adverbe, iar başca a fost preluat ca adjectiv invariabil, dar şi ca pronume nehotărât şi prepoziţie. Restul termenilor împrumutaţi este constituit din 37 de interjecţii (1,3%; dintre ele, ama a fost împrumutat şi cu valoare de conjuncţie, iar haide - şi ca adverb; alte şase interjecţii, aman, cucumea, hareci, iadeş, lafa şi paidos, au avut, de la bun început, valoarea fundamentală de substantive), 32 de adverbe (1,2%; unele preluate şi cu valoare adjectivală; li se adaugă cinci substantive şi o interjecţie care au şi valoare etimologică de adverb), şase verbe (provenind din forme verbale sau nominale turceşti, adaptate, în „momentul" preluării, cu ajutorul unor sufixe verbale româneşti: cacerdisi, cărăbăni, iurudisi, perciuna, sâcâidisi, tepeiedisi) şi două conjuncţii care nu au decât această valoare originară {hemş\ ia) li se adaugă deja menţionatul ama). Lexicul românesc nu posedă numerale propriu-zise împrumutate din turcă. Unele numerale şi-au schimbat încă în limba turcă valoarea lexico-gramaticală, devenind substantive şi fiind preluate cu această valoare {duşiş, otuzbir, şeş-beş, şeş-şeş), ori au devenit adjective invariabile în momentul împrumutării lor prin condensarea unor îmbinări determinative turceşti (ceibiş, chiurcbeş)) alteori, ele sunt elemente componente ale unor cuvinte compuse împrumutate (chiurchi-caiem, eii-caiem, ichituilâu, iucituiiâu-paşa, otuzbeş-caiem). După cum reiese şi din constatările de mai sus, unele împrumuturi au fost preluate cu o altă valoare lexico-gramaticală decât aceea a etimoanelor lor (cazuri particulare de 1 Clasificarea de mai jos are în vedere numai o singură valoare lexico-gramaticală a împrumuturilor, chiar dacă unele au fost preluate cu mai multe valori. Nu ţinem seamă aici nici de conversiunile petrecute ulterior în limba română. 211 acest fel sunt cele rezultate prin condensarea lexico-semantică a unor sintagme turceşti). Altele au dobândit pe teren românesc, prin conversiune, şi alte valori decât cele cu care au fost preluate; başca, de pildă, ca şi substantivul coz, au devenit şi adverbe, iar interjecţia haide şi adjectivul chior au fost cu uşurinţă substantivaţi. Alte modalităţi de trecere a împrumuturilor dintr-o categorie lexico-gramaticală în alta le-au constituit derivarea sau, în cazuri ceva mai rare, compunerea ori contaminaţia. , De altfel, în cursul preluării lor sau după ce au fost acceptate în limba română, majoritatea cuvintelor împrumutate au fost supuse unor modificări formale şi/sau semantice care au contribuit la adaptarea şi remodelarea lor în planul expresiei ori în cel al conţinutului. 2. ASPECTUL FORMAL în procesul împrumutului lingvistic intervin adesea perturbări în redarea fidelă a formei etimonului, ca urmare a presiunii sistemului fonetic, morfologic şi sintactic receptor, precum şi a instabilităţii semantico-formale a unităţilor lexicale preluate, care pierd legătura cu etimoanele lor şi se supun unor noi norme, ale limbii receptoare. De regulă, vorbitorii acesteia sunt indiferenţi faţă de detaliile formale ale cuvintelor preluate şi devin astfel, de multe ori, creatori în planul expresiei; ei se conformează doar nevoii ca împrumutul să poată fi pronunţat potrivit constrângerilor fonetice şi gramaticale ale propriei limbi, iar secvenţa de mesaj care conţine noul termen să fie cât mai clară. De aceea, nu sunt rare situaţiile în care, pentru a nu părea străin, noul cuvânt este remodelat după forma unui termen ori a unui morfem din idiomul receptor sau, în orice caz, după regulile ortoepice şi/sau ortografice proprii acestuia. Desigur că modificarea formală a cuvântului nu poate depăşi anumite limite, iar caracterul nemotivat al semnului lingvistic pe care îl reprezintă noul cuvânt nu poate permite abateri care. să-l facă de nerecunoscut, adică total diferit de învelişul sonor al etimonului. în planul aspectului formal al împrumuturilor lexicale, influenţa unei limbi asupra alteia se realizează, aşadar, fie prin împrumutarea unor elemente inedite - adică prin îmbogăţirea inventarului de foneme, morfeme sau reguli sintactice ale limbii receptoare cu elemente care până atunci nu se găseau în aceasta -, fie prin patru modalităţi diferite de transpunere, fidelă sau deformată, a unor elemente străine care se aflau deja în limba receptoare, ceea ce duce, în general, doar la modificări de distribuţie, nu ■şi la noutăţi în inventarul fonetic, morfologic sau sintactic: a) transpunerea fără nicio schimbare a elementelor etimologice, atunci când nu există nepotriviri flagrante între acestea şi regulile fonetice, morfologice şi/sau sintactice ale limbii receptoare şi când nu intervin alţi factori perturbatori; 212 b) adaptarea elementelor etimologice, atunci când acestea nu pot fi preluate aşa cum sunt, deoarece nu se potrivesc cu sistemul limbii receptoare, iar vorbitorii acesteia nu sunt dispuşi să le împrumute taie quaie, în consecinţă, ele sunt modificate în mod obligatoriu după regulile şi modelele autohtone, care sunt aplicate asupra materialului împrumutat; c) falsa analiză a elementelor etimologice, care, deşi ar putea fi preluate tale quale, sunt influenţate în mod aleatoriu de elemente ale sistemului fonetic, morfologic şi/sau sintactic al limbii receptoare, fiind reinterpretate prin analogie cu modelele oferite de aceasta; d) calchierea modelelor etimologice, prin care sistemul limbii receptoare îşi foloseşte materialul propriu, pe care şi-l reorganizează după reguli şi structuri copiate din limba donatoare. Cuvintele limbii turce nu prezintă deosebiri fonetice şi morfologice foarte mari faţă de cuvintele limbii române. Inventarul de foneme al celor două limbi concordă în bună parte, iar majoritatea fonemelor şi secvenţelor fonetice care apar la finalul cuvintelor turceşti au permis integrarea cu uşurinţă a acestora în tipurile flexionare româneşti. Gramatica limbii turce este, desigur, diferită de aceea a limbii române, dar acest lucru nu a constituit un impediment în preluarea cuvintelor şi a îmbinărilor de cuvinte, deoarece contactul dintre cele două popoare şi limbi nu a dobândit profunzimea necesară pentru transpunerea unor reguli gramaticale. Elementele fonetice, morfologice şi sintactice turceşti care nu şi-au găsit corespondente în limba română au fost modificate, spre a fi adaptate la sistemul lingvistic românesc. Aceste fapte au făcut posibil ca limba română să nu împrumute din turcă elemente fonetice sau morfologice care îi erau necunoscute, ci numai să le remodeleze pe cele care nu îi conveneau, iar preluarea unor îmbinări sintactice a comportat şi ea adaptări importante. Ceea ce a adus nou influenţa turcă în domeniile fonetic şi morfologic reprezintă, aşadar, numai modificări de distribuţie, nu şi de inventar. Aceste noutăţi sunt net depăşite, cantitativ şi ca importanţă, de rezultatele celeilalte soluţii, de modificare a învelişului sonor al etimoanelor, atunci când acesta nu a corespuns pe deplin normelor şi uzanţelor sistemului lingvistic receptor. Şi în domeniul sintactic şi frazeologic au avut loc modificări pe parcursul dintre etimoane şi elementele preluate sau calchiate. Evident că, în fonetică şi în morfologie, adaptarea şi falsa analiză au constituit principalele soluţii aplicate în locul preluării taie quale a formelor etimologice, în timp ce adaptarea şi calcul au fost cele mai uzuale procedee preferate în sintaxă şi frazeologie. Domeniul semantic şi cel al formării cuvintelor cuprind şi ele numeroase cazuri de adaptare şi de falsă analiză. Un însemnat număr de cuvinte româneşti împrumutate din turcă prezintă, într-adevăr, deosebiri formale de diferite tipuri şi profunzimi faţă de etimoanele lor. Aceste „deformări" au apărut datorită fie adaptării la noul sistem lingvistic - în cursul căreia au intervenit unele schimbări induse de normele proprii sau de contextul sonor -, fie 213 interpretării eronate a formei etimologice, sub influenţa analogică a unor modele autohtone (v. Suciu 1979, 1992). Deşi diferenţierile au îndeobşte cauze bine conturate şi uşor sesizabile, unele tipuri de modificări formale sunt mai complexe, în măsura în care temeiurile lor au fost interdependente. Schimbarea accentului, de pildă, a avut raţiuni morfologice şi fonetice: pe de o parte, cerinţa de integrare a cuvintelor în tipurile flexionare existente şi, pe de altă parte, poziţionarea accentului, ca element fonetic suprasegmental, conform regulilor româneşti. în unele situaţii este greu de precizat dacă o modificare fonetică este combinatorie ori se datorează confundării sunetelor. Reinterpretarea analogică, de către vorbitorii români, a unor elemente fonetice, morfologice sau sintactice turceşti se situează ea însăşi între limitele reprezentate de schimbările accidentale şi de cele, datorate adaptării: în astfel de cazuri, „deformările" au avut loc în condiţii neobligatorii de adaptare; ele nu au constituit modificări regulate, determinate de anumite condiţii impuse de sistemul receptor, dar au urmat modelele formale sau lexico-semantice româneşti, fără ca acestea să intervină în toate contextele identice ori similare. Transpunerea în limba română a unor structuri sintactice şi frazeologice turceşti a implicat adaptări topice care fac uneori dificilă discernerea cazurilor de împrumut de cele care ţin de calcul de structură sau chiar de formarea cuvintelor în limba română. în plus, factorul semantic a intervenit adesea în reconfigurarea învelişului sonor al împrumuturilor şi a stat, de pildă, la baza încadrării acestora într-un gen gramatical sau în altul, a multiplelor cazuri de contaminaţie etc. Unele schimbări fonetice poziţionale, deşi nesistematice, au avut loc în virtutea unor reguli ieşite din uz, neproductive în epoca împrumuturilor din turcă, dar acţionând încă în mod pasiv, prin modele existente în limba română. Este important, de aceea, ca în cele ce urmează să relevăm schimbările care au fost impuse de sistemul fonologie, morfologic şi sintactic românesc, să delimităm, când este posibil, modificările primare, care au intervenit în „momentul" preluării termenului, de cele secundare, petrecute după integrarea acestuia în lexicul românesc2, şi să diferenţiem schimbările sistematice de faptele accidentale sau de cele care se datoresc unor analogii şi false interpretări. De mare folos ne sunt, în această tentativă, delimitările făcute în capitolele precedente în privinţa formelor etimologice reale, deoarece în multe cazuri nu este vorba de schimbări petrecute pe terenul limbii române, ci de preluarea unor variante învechite3, populare şi/sau dialectale ale etimoanelor literare moderne. 2 Delimitarea se face prin faptul că, în cazul modificărilor primare, cuvântul românesc este urmat de semnul < şi de etimonul său turcesc, în timp ce, pentru modificările secundare, după varianta modificată urmează semnul ~, apoi varianta românească de bază şi, la sfârşit, după <, etimonul turcesc din care provine aceasta. Tot ce urmează, aşadar, după semnul < este turcesc. 3 Spre deosebire de partea de dicţionar, unde am folosit sistematic transliteraţia pentru formele etimologice arhaice ale cuvintelor, ele sunt redate aici, îndeobşte, în alfabetul turcesc modern, fiind transliterate numai la nevoie (fiind precedate de pron. = „pronunţat"), când nu avem corespondente moderne pentru fonemele dispărute. 214 Pentru o mai bună înţelegere a schimbărilor fonetice şi morfologice petrecute în procesul împrumutului lexical, considerăm util, în acest punct al expunerii, să prezentăm pe scurt literele turceşti specifice şi sunetele care le corespund, dacă ele sunt diferite de cele ale limbii române, precum şi unele reguli care guvernează sistemele fonetic morfologic şi sintactic ale limbii turce şi care prezintă interes pentru influenţa acesteia asupra limbii române: a) Vocale: â, /şi u= Jă! (a lung), jij (/lung), respectiv Iu] (i/lung); dacă urmează după g, k, /sau y(= /semivocalic), indică şi caracterul palatalizat al acestor consoane4; e = /el (rom. e), având însă realizări contextuale diferite, de la /e/ la Işl şi până la jăl, acesta mai ales în silabele finale; /'= /// (rom. /), pronunţat însă cu o nuanţă ceva mai deschisă (/ii) în silabele finale, mai ales în silabă neaccentuată finală; /(/'fără punct) = /// (rom. /), pronunţat însă, de regulă, cu o nuanţă ceva mai deschisă (spre rom. â), mai ales la sfârşitul cuvântului; o - 161 (germ. o, fr. eu)) u= Iul (germ. u, fr. u). b) Consoane: g - /cl (rom. ce, ci)) c= /#/(rom. ge,gi)) 9= Igl în cuvinte cu vocale posterioare şi Igl în cuvinte cu vocale anterioare sau înainte de litera â) 4 în rândul lingviştilor şi, în general, al oamenilor de cultură turci există în prezent două curente: unul este reprezentat de adepţii folosirii extensive şi consecvente a literelor â, îşi 0, chiar şi în cazurile în care acestea au devenit superflue, indicând o realitate lingvistică depăşită; ei nu susţin însă, de fapt, utilizarea acestor litere în toate situaţiile tradiţionale, ci numai a lui /final (= /-ij), precum şi a lui âş\ udoar după k, g, /şi / (mult mai rar după alte consoane), pentru a semnala palatalizarea consoanei şi lungirea vocalei; al doilea curent consideră că literele respective nu mai trebuie utilizate decât în grupurile kâ şi gâ (= ik'aj, Ig'al), astăzi devenite foarte rare, ori dacă au rol de distincţie fonologică şi / sau semantică (de exemplu âkil „inteligent" / ^//„inteligenţă", hâtâ „încă" / hala „mătuşă", kâr „câştig, profit" / kar„zăpadă" sau yâr„iubit" / yar „prăpastie"); argumentele acestui curent sunt următoarele: lungimea vocalelor a fost redusă în pronunţia uzuală modernă şi numai unii oameni de cultură se mai străduiesc să pronunţe vocalele lungi; ylung s-a transformat, de regulă, în w (de exemplu tugat„dicţionar", scris cu câteva decenii în urmă lugafy, /este, oricum, de obicei pronunţat (cel puţin uşor) palatalizat înainte de a, /şi u. în consecinţă, unele şi aceleaşi cuvinte sunt notate bagdadî, beta, lâcivert, Uf, lâle, Latin, iâytmotif, tâz, lâzim, mah/ukh TS 1998 şi bagdadi, bela, iacivert, laf, laie, Latin, Iâytmotif, laz, lazim, mah/ukh Redhouse 2000. Opţiunea reformistă în domeniul ortografiei este însă pusă în dificultate în cazurile rare în care III înainte de lai nu este palatalizat şi pe care nu le poate deosebi grafic de primele (de exemplu în kilavuz, kolan, kulak). 215 g - literă (numită „g moale") având corespondenţe fonetice diferite în turca actuală, în funcţie de context (v. 3.2.3): în cuvinte cu vocale posterioare nu se pronunţă între două vocale, care se rostesc fără pauză între ele sau cu o scurtă pauză de tip g/ide, iar la sfârşit de cuvânt sau de silabă nu se pronunţă, dar lungeşte vocala precedentă; în cuvinte cu vocalism anterior se pronunţă Ijl (rom. /semivocalic), uneori foarte scurt şi abia perceptibil, sau nu se pronunţă, lungind vocala anterioară; k = /A/ în cuvinte cu vocale posterioare şi /kj în cuvinte cu vocalism anterior sau înainte de litera â; / = /// (velar) în cuvinte cu vocale din clasa posterioară, respectiv /// (palatalizat) în cuvinte cu vocalism anterior şi în majoritatea cuvintelor de origine arabă (inclusiv înainte de a sau u ori la sfârşitul cuvântului); r= Irl (rom. /), pronunţat cu 1-2 vibraţii, deci ceva mai scurt decât rom. r(care are în general 3 vibraţii); v = Ivi (rom. v) sau (în unele poziţii intervocalice ori la finală absolută, mai ales dialectal) fiy/ (i/bilabial sau rom. semivocalic); Y- Ijl (rom. /semivocalic, numit şi / semiconsonantic sau /consoană). c) Dintre regulile fonetice de bază aie limbii turce trebuie menţionate următoarele, fiecare având însă şi excepţii: - Sonorizarea consoanelor surde g, p, t aflate în poziţie finală, atunci când cuvântului i se adaugă un sufix care începe cu o vocală; în aceleaşi condiţii, k se transformă în g(g moale); - Armonia vocalică palatală: după o vocală posterioară, toate celelalte vocale din cuvânt şi din sufixe sunt posterioare, iar după o vocală anterioară, toate celelalte sunt anterioare; - Armonia vocalică labială: după o vocală labială urmează, în acelaşi cuvânt şi mai ales în sufixele alipite, tot vocale labiale (atunci când aceste sufixe au şi variante cu vocale labiale); - Armonia consonantică: în cuvintele cu vocale anterioare se folosesc consoane cu pronunţare palatală (în nomenclatura românească: palatalizate), iar în cele cu vocale posterioare - consoane velare; în plus, consoanele aflate în contact nemijlocit se asimilează din punctul de vedere al sonorităţii (după o surdă urmează o surdă, iar după o sonoră urmează o sonoră). d) Sistemul morfologic şi cel sintactic aie limbii turce se caracterizează prin mai multe elemente care diferă de cele româneşti: - Aglutinarea, ca element fundamental specific opus flexiunii: opoziţiile gramaticale (şi cele lexicale) sunt exprimate prin sufixe cu valoare şi funcţie unice şi clare, care se alipesc în mod mecanic, într-o ordine fixă, la radical (care nu se modifică niciodată), astfel încât legătura dintre morfeme nu prezintă o coeziune perfectă; în aceste condiţii 216 nu se poate vorbi de o temă formată cu anumite sufixe morfologice; tocmai de aceea, gramatica limbii turce nu face distincţie între sufixele morfologice şi desinenţe, toate morfemele adăugate exprimând o anumită categorie gramaticală fără a purta caracteristicile flexiunii; chiar şi marca apartenenţei, alipită la elementul determinat al construcţiilor determinative în raport de anexiune, se numeşte tot sufix (de pildă el gantasi „poşetă, geantă de mână", în care e/înseamnă „mână" şi ganta - „geantă", sau evin kap/s/ „uşa casei", în care kapi înseamnă „uşă", iar ev - „casă"; -in, sufix al genitivului, este definit drept „sufix alipit la substantivul determinant, prin care se realizează determinarea unui substantiv determinat", iar -st - ca „sufix posesiv [de apartenenţă] de persoana a treia singular, care arată cui sau la ce aparţine subiectul sau obiectul exprimat prin substantivul la care a fost alipit" [TS 1998]); - Absenţa totală a prefixării; - Absenţa marcării prin sufix a pluralului substantivelor după numerale, precum şi în cazul anumitor categorii de substantive (de exemplu al celor care denumesc obiecte perechi); - Absenţa mijloacelor suplimentare (extramorfologice) de marcare a pluralului sau a altor categorii gramaticale, cum ar fi alternanţele fonetice, flexiunea internă, palatalizarea consoanelor etc.; - Existenţa, în plus faţă de limba română, a cazurilor ablativ şi locativ (marcate prin sufixe specifice); - Absenţa articolului; categoria gramaticală a definitului este diferenţiată de aceea a indefinitului prin context sau, pentru indefinit, cu ajutorul numeralelor sau a adjectivelor cantitative; -Absenţa categoriei genului gramatical; - Absenţa acordului în număr şi caz (sufixele respective sunt purtate numai de substantiv, nu şi de adjectivul care îl însoţeşte, care, în consecinţă, este întotdeauna invariabil); - Existenţa a numeroase verbe compuse dintr-un nume şi un verb auxiliar; - Exprimarea raporturilor de subordonare între cuvinte şi a funcţiunilor cazurilor nu prin prepoziţii, ci prin sufixe cazuale sau prin postpoziţii; - Existenţa unor tipuri de îmbinări de cuvinte subordonatoare de tip substantiv + substantiv, numite sintagme (sau construcţii, îmbinări) atributive (sau determinative) în raport de anexiune, în care raporturile sintactice sunt exprimate prin ataşarea sufixului posesiv (marcă a apartenenţei) la substantivul determinat, iar la unul dintre tipurile de îmbinări - şi prin alipirea sufixului genitivului la substantivul determinant; - Exprimarea predicativităţii nominale prin nume + sufixul predicativ, - Rolul decisiv al ordinii părţilor de propoziţie în exprimarea relaţiilor sintactice de subordonare (determinantul precedă cuvântul determinat; subiectul este, de regulă, la începutul propoziţiei, complementele - la mijloc, iar predicatul - la sfârşit). 217 3. FONETICA 3.1. Influenţe în domeniul fonetismului Sistemul fonetic al limbii române nu a ajuns să fie influenţat nemijlocit prin contactul cu limba turcă: niciun sunet specific al limbii turce, diferit de cele pe care le avea limba română, nu a fost împrumutat. Cu toate acestea, unele fenomene din acest domeniu pot fi considerate drept consecinţe indirecte ale înrâuririi lexicale turceşti, care a indus modificări în distribuţia unor foneme. Astfel, se constată întărirea poziţiei consoanei //?/, prin preluarea unui mare număr de cuvinte turceşti (dar şi maghiare şi neogreceşti) care conţin acest fonem, după ce el dispăruse din latina vorbită pe întreg teritoriul României şi (re)apăruse în româna comună sub influenţa substratului sau, mai probabil, a superstratului slav (Dimitrescu 167, Sala 66-67). La fel de evidentă este contribuţia limbii turce la îmbunătăţirea distribuţiei şi a altor foneme şi combinaţii de foneme, îndeosebi a vocalei lai accentuate în poziţie finală (cu importante implicaţii morfologice, v. 4.1, 4.2, Graur 1968/1, 101), a vocalei /a/ neaccentuate în poziţie medială5 şi a consoanelor Ikl, /gf (prin cuvinte de tipul chior, ghiol, ghiulea), precum şi la reintroducerea grupurilor Igoj, jguj (dispărute din româna veche), prin numeroasele împrumuturi din turcă în care aceste combinaţii sunt prezente, de felul lui gio/şi magiun (Graur 1960, 39, Sala 122). 3.2. Adaptări fonetice Limba turcă nu are decât două vocale, /o/ şi Iul, precum şi o consoană, notată astăzi g, care nu există în limba română (nepotrivirile care ţin de durata sunetelor, de caracterul mai mult sau mai puţin palatalizat sau de modul în care acestea pot fi combinate sunt însă mai multe). Vechea-osmanlie poseda, ce-i drept, şi alte foneme inexistente în română, şi anume fricativa velară surdă Ixl şi nazala velară /#/, însă ele au început să se confunde cu //7/, lyl sau Igl, respectiv cu Ini sau Ingl încă în perioada turcei-osmanlii medii, deci rămâne discutabil dacă ele au fost adaptate la sistemul consonantic românesc sau, dimpotrivă, au fost preluate fără nicio greutate de către 5 „Odată cu termeni de felul lui saca, calup împrumutate din turcă, /a/ poate apărea şi în poziţie neaccentuată" (Sala 119); începând din secolul al XVI-lea „se răspândeşte a neaccentuat, întâi prin împrumuturi din turceşte, poate la început prin asimilare (în cazuri ca saca), dar şi fără asimilare, în exemple ca hatâf (Graur 1968/1, 36). 6 „Cu pierderea lui / muiat, se ajunge la fonemele k', g', care se vor consolida prin împrumuturi din turceşte" (Graur 1968/1, 35; v. şi Graur 1960, 35). 218 vorbitorii români, ca h sau g, respectiv n sau ng, fără a fi nevoie de vreo adaptare a lor. Nu ştim, de exemplu, dacă rom. haram îşi are originea în forma v.-osm. xaram sau 'n forma turcească medie şi modernă haram, iar g din rom. gazret (< tc. hasret), igzar (~ ihzar < tc. ihzai), magmudea (~ mahmudea < tc. mahmudiye) şi magzar mahzar < tc. mahzar) ar putea fi un reflex al consoanei v.-osm. Ixl {xasret, ixzar, maxmudiye, maxzaf), dar, uneori, şi rezultatul unei evoluţii pe teren turcesc (de pildă mahzar > magzar) sau românesc (mahzar > magzar). Este însă cert că rom. benghi ~ benchi provine din tc. dial. beng'~ benk'sau, eventual, din forma veche şi dialectală berj - în care /#/ se mai menţine azi doar în variaţie liberă cu Ini, nu ca fonem distinct -, nu din forma literară modernă ben. V.-osm. IqI este redat prin ng\n rom. ghiunghiu/er-agasi < tc. înv. goqulluler agasr ~ *goquHer agasr (~ mod. gonulluler agasi). Succesoarele româneşti aletc. kulunk~ (înv.) kuiung ~ kuluq ~ (dial.) ku/uksmt chilum ~ chiutug ~ chilug ~ chilunc ~ chiulichi ~ culinc ~ culichi, dar nu ştim care este reflexul exact al fiecăreia dintre variantele turceşti, deoarece opoziţia fonologică dintre v.-osm. Irjl şi „moştenitoarele" sale, /ni, jngj, fnk), Igl şi //r/, a dispărut încă în turcă. Astfel de distincţii nu au, aşadar, niciun rost, de vreme ce opoziţiile au fost eliminate chiar în limba donatoare, iar împrumuturile româneşti reflectă o tendinţă veche-osmanlie care deja se concretizase în epoca preluării cuvintelor. La fel de firească este dispariţia în limba română a fricativei bilabiale tc. Iwl, care prin tradiţie este notată v, inclusiv în poziţii în care nu constituie decât un element de susţinere între două vocale în hiat şi în care are de mult timp tendinţa să dispară, îndeosebi între a şi o altă vocală (/,' o, u), de vreme ce fonetica limbii turce (mai ales aceea populară şi dialectală) acceptă şi utilizează aceste hiaturi. Drept urmare, etimoanele turceşti care conţin astfel de secvenţe (cea mai frecventă fiind /awu,I) - dar care pot fi pronunţate şi cu hiat şi chiar scrise astfel, de exemplu kavuk ~ kauk, kavun ~ kaun sau karavu! ~ karaui1 (< pers. qarăwul) - au fost preluate fără elementul consonantic, întrucât hiatul este frecvent în română: arnăut < Arnavut; caraul(ă) < karavul; cauc < kavuk; caun < kavun; călăuz < kilavuz; ceauş < gavuş (preluat totuşi şi în forma învechită şi rară ceavuş); da/cauc < datkavuk; daul < davul; deli-ceauş < deli gavuşu; găgăuz < Gagavuz; ghiaur < gâvur; taucciu < tavukgu. Excepţie face havuz < havuz, preluat în română, bulgară, neogreacă şi aromână numai în variante cu i/şi exclusiv în albaneză în forma hauz. Tc. Iwl a dispărut în română şi într-un context special, acela al termenului vacanuis < vakanuvis (< ar. vak'a nuvis). De remarcat că, în alte contexte, care exclud hiatul, lui Iwl turcesc îi corespund rom. v, b sau / (= Ijl) ori u semiconsonantic (pilav ~ pjlau < pilav; tablă ~ tavlă < tav/a (pron. taw/a); toibe < tdvbe (pron. tdwbâ), care are şi o variantă tobe, din care Iwj a dispărut/ zărzăuat ~ zărzăvat ~ zarzavat < zarzavat. 7 Tc. karavu!a evoluat ulterior la karago!, apoi la karako!, remodelat după ko!„patrulă". 219 în general, termenii au fost preluaţi, aşadar, în forma în care etimoanele lor erau pronunţate, astfel încât consoanele palatalizate, de exemplu, au fost redate, cu unele excepţii, aşa cum se aud. Acest fapt este cel mai bine pus în evidenţă în împrumuturile provenind din etimoane în care consoanele //r7 şi /g/ se găsesc în poziţie finală (redate prin rom. -chi, -ghi) ori înainte de o, u (reflexele româneşti ale acestor grupuri fiind chio, ghio, respectiv chiu, ghiu) sau înainte de â sau u (litere care indică natura palatalizată a consoanelor k, g precedente, grupul fiind redat în română prin chea sau chia, respectiv ghea sau ghia)\ bazarghean-başă < bazargân başi; bechi < bek; bechiar < bekâr; benghi ~ benchi < beng ~ benk; bobrichi (dar şi bobric) < bobrek; ceienghi ~ ceienchi < geieng ~ geienk; chea fir < kâfir; chear < kâr; cheatip < kâtip; chior < kor; chiuiichi < kuiuk; chiunghi < kung; di chi ~ tichi< dik~ tik; durenghi < dureng; erchian < erkân; frenchi < frenk[pathcam]; ghiaur < gâvur; ghiol < goi; ichi < yek; lenchi ~ lenghi < lenk ~ ieng; nardinchi ~ nerdenchi < nardenk; nicheah < nikâh; renghi ~ renchi < reng ~ renk; richiab < rikâb; seftenlichi < *sefte!ik (totuşi, k'din sufixul -iika fost cel mai adesea depalatalizat în română)/ stichi < istek; tamachiar < tamakâr; tenchi < tenk etc. Rareori se remarcă intenţia vorbitorilor români de a reda caracterul muiat al tc. k' şi în alte poziţii, de pildă în chiesadar ~ chesedar < kesedar sau în seraschier ~ serascher < serasker, iar această tentaţie a existat şi în cazul altor consoane care, în etimoanele turceşti cu vocale anterioare, sunt pronunţate cu o nuanţă palatalizată, de exemplu sie/ ~ sei < sei Există însă multe cazuri în care tc. k'şi ^'au fost velarizate în română (v. 3.3.3.r); totodată, v.-osm. q (uvular) a fost perceput şi redat drept Xrvelar. Pronunţia mai mult sau mai puţin palatalizată, uneori mai pregnantă, alteori mai puţin evidentă, uneori notată, alteori nu, a lichidei tc. /nu numai în cuvinte cu vocalism din clasa anterioară, ci, frecvent, şi înainte de vocalele posterioare a şi u (pe care le redăm aici prin â şi u, ca în ortografia turcească tradiţională), se reflectă inconsecvent în împrumuturi, deoarece nu este riguroasă şi foarte clară nici în turcă: beiea < beiâ, dar belaliu < belâh; călap ~ căleap < kilâp; chiuiaf ~ chiu/eaf < (dial.) kuiâf; haiea < hâiâ; istiieah < istiiâh; iaf~ ieaf< iâf; liliac < leylâk ~ lilâk; liliachiu < leylâki ~ lilâki; iiufegiu < (u)lufeci; salam ~ saleam < salam; sei am ~ seieam < selâm ~ selam; sileaf ~ săiaf < silâh (pentru cazurile de depalatalizare evidentă a sunetului în împrumuturi, v. 3.3.3.i). Este posibil ca variantele iegiver a lui iagivert(< lâciverf) şi lei ie ~ lelea ale lui lalea (< lâle) să nu se datoreze asimilării vocalice (în ultimul caz, în forma de plural lalele), ci redării aproximative a lui /// din etimon. Am fi fost tentaţi să analizăm afereza sistematică, în română, a vocalei tc. /'- sau /-înaintea grupurilor consonantice /sk/, /sk/, /sp/, /st/, de obicei alipită protetic în cuvinte turceşti împrumutate din greacă, italiană, persană etc., drept procedeu de adaptare la limba română, dacă nu am fi găsit aproape în toate cazurile variante turceşti fără /- sau /- ori cu /- sau /- scurtat la maximum, nesilabic (A): schelă ~ schele < iskele ~ skele; 220 schembea < işkembe ~ 'şkembe; schemni-aga < iskemni agasi ~ ’skemne agasi; schingi < işkence ~ ’skence; schir/et < isker/et ~ iskarlat ~ ’skarlat; stamboi < Istanbu! ~ Istamboi ~ Stambol. Chiar şi un etimon cum este tc. ispahi ~ sipahi(< pers. sipăhl) şi-a format varianta spahi, din care provine rom. spahiu. Pe această bază putem presupune că şi spinge ~ spenge (< ispence) şi ştiubeci (< istubeg ~ ustubeg) provin din variante etimologice cu afereză ori, eventual, cu un /7 care cu uşurinţă poate fi omis în vorbirea grăbită. Secvenţele tc. -ayi-, -eyi-, -iya-, -iye-, -iyo-, -iyu- au fost preluate de asemenea tale quaie în pronunţie {/aji, eji, ija, ije, ijo, ■ijuf) şi sunt scrise în română -ai-, -ei-, -ia-, -ie-, -io-, -iu- (biaz < biyaz, caiemie < kaiemiye, gaiion < gaiiyon, harapiet < harabiyet, memuriet < memuriyet, rial < riyai, seir < seyir, seiz < seyis, sia < siya, tain < tayin, tainat < tayinat, zaif < zayif, zian < ziyan), întrucât ortografia românească nu admite, în general, /sau eîntre a, isau eşi /ori între /'şi a, e, i, o sau u. în cazuri izolate, care nu respectă normele ortografice, secvenţa -iya- sau -iye- a fost redată (şi) prin -iea- sau -iia-\ rieala < riyala; rubiea ~ rubia ~ rubea < rubiye; si ia ~ sia < siya. în concluzie, cazurile prezentate mai sus nu au prezentat dificultăţi de preluare, deoarece, având corespondente în română, nu au necesitat aplicarea unor procedee de adaptare. în schimb, unele foneme, grupuri de foneme şi elemente suprasegmentale turceşti au fost sistematic substituite, deoarece sunt necunoscute limbii române sau neobişnuite în limba română (v. Suciu 1992). Este vorba, fără îndoială, de o adaptare necesară şi inevitabilă, a cărei alternativă nu ar fi constituit-o decât împrumutarea elementelor fonetice respective, ceea ce nu s-a întâmplat în contactul lingvistic turco-român. Astfel de elemente sunt vocalele turceşti Idl şi Iul, consoana lyl, precum şi grupurile /cy/, Igil, /sij şi Ijil, necunoscute sau neobişnuite în limba română literară. La fel de străine fonetismului românesc au fost vocalele lungi şi consoanele geminate, care au fost reduse, grupurile /tc/, Itgl, /sg/ etc., care au fost eliminate prin disimilare, precum şi vocalele finale accentuate ///, ///, /u/, /u/, cuvintele terminate în acestea fiind adaptate nu numai fonetic, ci şi - sau mai ales - morfologic (v. 4.2.5). Tipurile de schimbări fonetice de acest fel au fost, aşadar, reduse la număr, dar regulate şi bine reprezentate. Rezultatul adaptării fonetice constă în apariţia nu a unor variante, ci, dimpotrivă, a unei singure forme invariante. 3.2.1. Adaptarea vocalei tc. o împrumuturile lexicale româneşti din turcă, ca şi cele preluate din alte l|mbi, nu au putut conserva vocalele labiale anterioare ale etimoanelor, inexistente în limba română; de regulă, aceste vocale au fost descompuse sau reduse la una dintre 221 componentele lor, aceea palatală sau aceea labială (v. Puşcariu II 200-201; Iordan 1954, 84-88-, DR IV 130f. a) Vocalei tc. o îi corespunde în limba română, de cele mai multe ori, labiala posterioară o. Depalatalizarea lui o comportă două tratamente diferite ale consoanei turceşti precedente: - prepalatalele tc. /k) şi Igl îşi conservă în română caracterul puternic muiat (în ortografia românească, chi, ghi)\ caraghios < karagoz, coinghios < koyungdzu, chiocec < kogek, chioceşte < kdgekge, chioftea < kofte, chior < kor, chiostec < kostek, chioşc < kdşk, ghiobec < gobek, ghioci < gog, ghiol < gol, ghiotura < goturu, ghiojghiorea < gozgore, ghionder < gonder, ghiordum < gordiim, ghiosiomea < gozieme, ghiotura < goturu, ghioz < gdz, ghiosfuc < gogusluk etc., iar palato-alveolarele /c/, Igl îşi menţin integral caracteristicile: ciopciun < gdp-i Qn, ciovrântie < *gdvrinti, ciue/ş\ ciuin ~ ciuen < gugerr, - celelalte consoane turceşti care precedă un o îşi pierd în română caracterul cvasipalatalizat: bobric < bobrek, bocmea < bokme, dovleac < dovlek, hoget < hoccet, locmagiun < lokmacunu, nobet < nobet, toibe < tovbe etc. Excepţiile de la aceste reguli sunt rare: goc ~ ghioc < gok, ghiojgorea ~ ghiojghiorea < gozgore, iiochiu < *ioki. Desigur că unele dintre exemplele de mai sus ar putea fi rezultate ale evoluţiilor fonetice interne din limba turcă, de vreme ce unele dialecte ale acesteia îl depalatalizează pe o {kor, de pildă, este pronunţat k'or\n unele arii dialectale turceşti), însă această posibilitate nu este aplicabilă şi în cazurile în care /go/ alternează cu /g'o! în acelaşi împrumut (de pildă ghiojgorea ~ ghiojghiorea < gozgore), reprezentând, desigur, tratamente româneşti diferite ale grupului tc. Ig'ol. Rom. comur < tc. dial. komur (lit. komui) este şi el reprezentativ pentru cazurile în care o este numai în aparenţă etimologic şi în care avem de a face, în realitate, cu preluarea unei variante dialectale, cu o > o pe teren turcesc. De altfel, alternanţele o ~ o ~ u ~ u sunt obişnuite în dialectele limbii turce. Este posibil ca o astfel de alternanţă dialectală etimologică să se reflecte şi în rom. chionduz, care pare să provină din tc. kunduz [bugday], însă ar putea avea la origine, de fapt, o variantă *kunduz, *konduz sau chiar *k'onduza etimonului. 8 Excepţie fac vocalele o şi u din unele împrumuturi din franceză, care, încă neadaptate şi folosite la nivel de jargon, erau pronunţate aidoma de unii vorbitori ai românei dintre cele două războaie mondiale (v. Graur 1954, 162-163-, Graur 1960, 31) Sala 61), sau o din cuvântul de origine germană rontgen ori din unele împrumuturi dialectale din limba maghiară: dzver < magh. oszver, torpe < magh. torpe etc. (v. Kirâly 145-146). Astfel de împrumuturi sunt percepute, evident, ca termeni străini, iar rostirea lor cu o este specifică bilingvilor (românii care nu vorbesc o limbă în care există vocale labiale anterioare pronunţă riontghen, rontghen sau roentghen). Rostirea tale quale a lui o din împrumuturile turceşti va fi fost caracteristică şi cărturarilor români care cunoşteau limba turcă, dar nu avem nicio atestare care să reflecte acest fapt. 222 b) în câteva exemple, vocalei tc. o îi corespunde în română w. chiusoleu < kosele, ciuluc < golluk, ciumlec < gomlek, ghiudem ~ ghiuden < goden, ghiudunea < godune, ghiunghiuler-agasi < gonulluler agasi, luchium (dar şi lichium) < idkiin, şuberec (~ *şeburec) < şeborek. Această evoluţie s-ar putea însă explica, în mai multe cazuri, prin alternanţa u{fie o> ii, fie u> o) din unele dialecte balcanice (şi nu numai) ale limbii turce (v. Kakuk 441-442, 530). Astfel, rom. ghiunie ~ ghionie, de pildă, provine din tc. gunye ~ gdnye, iar rom. chiuftea ~ cuftea ~ chiftea ~ chioftea sunt reflexe ale celor două variante tc. kufte şi kofte. Schimbarea fonetică turcească respectivă este oglindită fidel şi de rom. buimea, buluc, burec, chimur, chiustec, ciurec etc., reproducând variantele dialectale bu/me, buluk, burek, kumur, kustek, gurek ale tc. bo/me, bo/uk, borek, komur, kostek, gorek. Ţinând seamă de acest fapt, precum şi de corespondentele din bg. (kjusele) şi din ser. (dusele), reconstrucţia unei variante etimologice *kuse!e a tc. kosele este pe deplin justificată pentru explicarea formei româneşti chiusoleu. c) Pentru rom. i, e sau ă corespunzând vocalei tc. o nu avem decât exemple izolate, care fie reflectă schimbarea dialectală turcească o > ^'(devenit în română /), fie se datorează unor evoluţii ulterioare pe teren românesc: ghidem ~ ghiudem < goden; ghislomea ~ ghioslomea < gdzleme; ghizluc < gogusluk ~ dial. gugusluk; lechin ~ lichium ~ luchium < lokun; năbet ~ nobet < nobet. d) în poziţie iniţială, tc. o a devenit o în română: odagaci < odagaci, oiofan < oiefe (+ suf. rom. -an). Un exemplu îndoielnic de dispariţie prin deglutinare a lui o-(< tc. o-) este leafă ~ lefea < olefe, datorat, poate, interpretării vocalei iniţiale ca articol nehotărât, deci falsei analize sintagmatice; mai probabil este însă că afereza a avut loc încă în limba turcă. Din cele de mai sus rezultă că unicul tratament regulat al vocalei tc. o în limba română a fost o. Această evoluţie concordă, în general, cu modul în care a fost adaptată vocala o din etimoanele aparţinând altor limbi: rom. recuzitor < germ. Requisiteur, rom. lichior < fr. liqueur, xom. mobilă < fr. meuble, germ. Mobet, rom. dial. tolcer < magh. to/cser, sufixele rom. -or, -(a)tor, -os < fr. -eur, -(a)teur, -eux. Totuşi, reflexele româneşti ale lui o din alte limbi sunt mult mai diversificate (e, i, eu, î, uetc.), iar magh. o a evoluat numai în rare cazuri la rom. o(y. Kirâly 146). Trebuie scos în evidenţă, de aceea, caracterul sistematic al adaptării vocalei turceşti o prin rom. o. 3.2.2. Adaptarea vocalei tc. ii Nici vocala anterioară labială închisă u nu îi este cunoscută limbii române, de aceea, indiferent de limba-sursă, ea a fost descompusă, iar caracteristicile sale palatale şi labiale au fost valorificate fie izolat, prin u sau i, fie în secvenţă succesivă, prin iu (= IPI; v. Iordan 1954, 84-85). 223 a) De regulă, tc. ua fost depalatalizat, devenind ^în română, însă această evoluţie a implicat două tratamente distincte ale consoanei palatale care preceda vocala ii. - Ca şi în cazul lui o, depalatalizarea lui u a implicat, în majoritatea exemplelor, perpetuarea caracterului puternic palatalizat al consoanelor //r/ şi Igl (rom. chi, ghi)\ chiuiaf < kuiaf, chi ui han < kuihan, chi ui ha niu < kuihani, chi unghi < kung, chi uree < kuruk ~ *kurek, chiutuc < kutuk, ghiui < giii, ghiulea < gulie, ghi ui suiu rom. giuvan), durbun ~ durbin (> rom. dulburi), duşman ~ duşman (> rom. duşman), duşeme ~ duşeme (> rom. duşumea), mufti ~ mufti{> rom. muftiu), muhur ~ muhur (> rom. muhur), mubayea ~ mubayaa (> rom. mumbaia), Rustem ~ Rustem (> rom. rustem), rusumat ~ rusumat (> rom. rusumat), sultan ~ sultan (> rom. sultan), 224 ustubeg ~ istubeg(> rom. ştiubeci ~ stiubici ~ ştubeci), tutun ~ tutun (> rom. tutun ~ tiutiun), i/ştir ~ uşur (> rom. uşut) etc., însă şi alte etimoane cu u provenind din cuvinte arăbeşti cu u vor fi avut, iniţial, variante cu u în turca-osmanlie (de pildă tc. şuphe< ar. subhe sau tc. ucret< ar. ugret). b) Tratamentul rom. u al vocalei tc. um a fost însă atât de sistematic ca în cazul tc. o > rom. o, de vreme ce reflexul românesc al lui u a fost uneori prepalatala nelabială i, inclusiv după Ikl, Igl, în poziţii atât accentuate, cât şi atone: alechim-seleam < aleykumselâm, birin < burum, chimur < kumur, diseniu < duzen, ghiveci < guveg (var. rom. ghiuvaci este rară şi izolată), ghizluc < gugus/uk, hochim < hukum, sinter < sunter, sisinei < susen (+ rom. -et), tefericie < teferrug (+ suf. rom. -ie), zuliflic < *zutuftuk. Rom. duşâş redă, probabil, pronunţia dialectală a unei forme *duşiş < tc. duşuş, în care primul u a fost preluat ca u, iar al doilea, ca i Unele dialecte turceşti cunosc şi alternanţa u ~ r. biber ~ buber; bitbit ~ bulbul; duibend ~ ditbend; dukân ~ tukan ~ tikan; cucuk ~ cicik ~ cicik (> rom. giugiuc ~ gigică); ruşfet ~ rişvet(> rom. ruşfet ~ răşfet); tumen ~ timin (> rom. timin) etc., iar rom. mudir provine din varianta mai veche mudir a tc. mudur (< ar. mudii). în consecinţă, este justificată reconstruirea unor variante *dubek şi *gu! pentru dibek şi kut ~ *gul, ca etimoane ale rom. durbac(ă) şi gul ~ ghiul, dar şi alte „schimbări" de acest fel care apar în mai multe împrumuturi româneşti ar putea fi, în realitate, etimologice. Nu este exclus, de pildă, ca variantele cu t palatalizat (mehtiup ~ mictiup) ale rom. mehtup (< tc. mektup) să provină dintr-o variantă tc. dial. *mektup, supusă regulilor armoniei vocalice. c) Uneori, tc. u precedat de alte consoane decât k sau g (îndeosebi d, t şi I) şi-a perpetuat ambele caracteristici, palatală şi labială, realizate însă în succesiune, devenind iu (= /juD în română (dintr-un alt punct de vedere, se poate susţine că, în aceste cazuri, caracterul palatal al vocalei a fost preluat şi de alte consoane decât /k/ şi Igl sau că şi alte consoane şi-au menţinut caracterul palatalizat): biutbiuiiţă ~ biulbiuiină ~ bulbulucă < bulbul; buliucbaş ~ biuiucbaşă ~ bulucbaşă < bulukbaşi; diudiuc < duduk; diuen ~ duien < dugen; diunuc < donuk ~ *dunuk; diunurluc < dunuriuk; diuz < duz; ghiosliuc ~ ghiosluc < gogusluk; liulea ~ lulea < Iute; miubaşir < mubaşir; piuscul < puskul; siurmea ~ surmea < surme; ştiubeci ~ stiubici < ustubeg; tiubet < tubbet; tiu fee < tufek; ti urc ~ turc < Turk; ti urliu ~ tur/iu < tur/u,\ d) Cel puţin două sau chiar toate cele trei reflexe ale grupurilor tc. kuşi gu(rom. chi ~ chiu ~ cu, respectiv ghi ~ ghiu ~ gu) se găsesc în exemplele următoare: chiftea ~ chiuftea ~ cuftea < kufte (chioftea provine din kofte); chitum ~ chilug ~ chilunc -chiulug ~ chiulichi ~ culichi < kulunk ~ kutung ~ kuluri ~ kuluk; chituc ~ tiutiuc ~ tutuc < kutuk; chiu/hangiu ~ chilhangiu < kulhanci; chiup ~ chiub ~ chip ~ cub < kup ~ kub; chiurci-başa ~ chiurciubaşă ~ chirci-başa ~ curci-başa < kurkgu başt; ghiumbruc ~ gumruc ~ ghimuruc < gurhruk ~ gumbruk; ghiumbrucciu ~ ghimbrucciu < gumbrukgu; 225 ghiundelic ~ ghinde!ic < gundeiik; ghiurghiu/iu ~ ghiuighiuii ~ ghiighiuiiu < gulguli; ghiuvergiiea ~ ghivergifea < guverciie; ghiuvez ~ guvezi ~ ghiviziu < guvez(i); ghiuziuc ~ ghiziuc < guziuk; tuchium ~ ţechin < lokun; piuscu! ~ pischiui < puskul e) Reflexele rom. uş\ i, uneori şi iu (= Ijul), ale tc. u precedat de alte consoane decât /kj sau Igl se evidenţiază adeseori în acelaşi împrumut, dar este posibil ca în unele cazuri.să avem de a face cu accidente fonetice pe teren românesc: giubea ~ gibea < cubbe; giumbuş ~ gimbiş < cumbuş; giurumea ~ girimea < gurume; iuziuc ~ iziuc < yuziuk; piuscui ~ pischiui < puskul; rustem ~ ristem < Rustem; tiuiiumeni ~ tulimean ~ tulumean < tu/umen; tiutiun ~ tiutun ~ titiun ~ tutiun ~ titin ~ titun < tutun. f) La iniţială, u- este redat ca u- [ugeret ~ ugiret < ucret, ustuacic < ustii agik) sau, rareori, ca iu- (iuschiudar < uskudat) ori în ambele feluri (ucituilâu ~ iucituilâu-paşa < ug tug/u paşa), iar la finală de cuvânt este supus adaptării morfologice, adică fie dispare, Fie devine -iu, -ie etc. (v. 4.2). g) Excepţia de la aceste reguli o constituie reflexul rom. o al tc. u, dar şi în acest caz am putea avea de-a face cu alternanţele o ~ u, o ~ uşi u ~ u din unele dialecte turceşti, astfel încât evoluţia reală ar putea fi rom. o < tc. o ~ u ~ o < Cr. chiolhan ~ chiuihan < kuihan; chiolhaniu ~ chiulhaniu < kuihani; ghioderiu < guderi; ghionghionea ~ ghiunghiunea < gun gune; ghiordie ~ ghiordea ~ ghiordeie < kurdiye ~ kurdi ~ kurde ~ *gordiye ~ *gdrde (v. Drimba 2001, 80); ghiol ~ ghiul < kul ~ *gu!; ghiom ~ ghium < gugum; ghiorghioiiu ~ ghiurghiuliu < gulguli; chioştură ~ ghiusturea < kusture ~ kuşture; giol < cuH; hochim < hukum (şi în compusul sachezu-hochem < sahih hukum); hochiumat < hukumat; mofluz ~ mufluz < mufiuz; moft ~ muft < muft; mozavir ~ muzaviriu < muzewir; moslim ~ mus/im < mustim ~ *mosiim (v. Kakuk 295); pioschiol ~ piuscui ~ pischiui < puskul; torc ~ turc < Turk. Desigur însă că schimbarea u > o ar fi putut avea loc şi în limba română (v. 3.3.l.d), iar atunci când vocalei turceşti u\\ corespunde rom. / sau ă putem fi siguri că evoluţia s-a petrecut în română, de pildă în sârmea ~ sărmea ~ surmea ~ siurmea < surme. 3.2.3. Adaptarea consoanei tc. g în istoria limbii turce, consoana oclusivă uvulară sonoră veche-turcică Igl (transliterată adesea şi lyl, deşi acesta reprezintă un sunet fricativ velar) s-a perpetuat în cuvinte cu vocalism posterior ale vechii-osmanlii şi ale osmanliei medii9, dar a cunoscut o pierdere treptată a caracteristicilor sale iniţiale. Uneori, ea şi-a păstrat natura oclusivă, însă baza de articulaţie a devenit velară: Igl; cel mai adesea însă, ea a trecut printr-un proces tot mai accentuat de spirantizare şi a început să fie pronunţată mai slab, devenind fricativă velară, lyl (uneori afonizată la Ixl, care începuse să se 9 în unele cazuri, v.-osm. / j4 provine dintr-un fh! sau Igl arăbesc ori persan, de exemplu ar. zihăre > tc. zagara (astăzi pronunţat zaara sau zăra), iar pers. zagan > tc. zagan (pronunţat astăzi zaan sau zări). 226 confunde cu //7/); reducerea treptată a intensităţii emisiunii sonore prin canalul fonator a dus la situaţia actuală din turca literară modernă, în care consoana a ajuns să nu se mai pronunţe deloc10, ci numai să lungească în compensaţie, la sfârşit de silabă, vocala precedentă11. Fosta consoană este marcată în ortografia turcă actuală prin litera g (numită „gmoale"), cu excepţia unor cazuri în.care evoluţia ei s-a oprit la stadiile jhj sau jg! şi în care aceste consoane sunt notate ca atare, de exemplu în buhur (< v.-osm. buyur) sau aga ~ aga (< v.-osm. aya\ v. TS 1998). O modificare similară, către pierderea caracteristicilor articulatorii iniţiale (vechi-turcice), a cunoscut şi perechea acestei consoane din cuvintele cu vocale anterioare, Igl: ea s-a menţinut uneori în formă palatalizată Igl, dar cel mai adesea a trecut, în perioada vechii-osmanlii şi în osmanlia medie, printr-o etapă care a implicat fie labializarea {JwD sau afonizarea (/A/), fie, cel mai adesea, spirantizarea (///) şi accentuarea caracterului palatal, ajungând să se pronunţe // (/'semiconsoană) în turca modernă (sau, în unele contexte, să nu se pronunţe deloc) şi fiind notată astăzi prin aceeaşi literă ^ ori chiar prin /(= /y/)12. Schimbările respective s-au produs uneori şi în cuvinte împrumutate din alte limbi, de exemplu în segban (< pers. segban), care a evoluat la formele sekban ~ seyban ~ seyman ~ semăn ~ segmen ~ segmen ~ seymen (> rom. seimen ~ siiman ~ simen ~ segban ~ siimen ~ siimean etc.). în unele cazuri, această consoană a ajuns la stadiul final numai în limba literară, însă a rămas oclusivă palatală în dialecte: de pildă, v.-osm. ciger (pron. gig'er sau giy'ei) a devenit ciger (pron. gijei) în limba literară actuală, dar ciger (pron. gig'er) în unele dialecte. Alteori, dimpotrivă, dialectele au fost mai „progresiste": v.-osm. gogan (pron. cogan, apoi coyari) a evoluat în timp (prin palatalizarea vocalei o la o, sub influenţa lui Ici, şi prin unele accidente fonetice) la gdvkân ~ gdvgân ~ gevkân, care a devenit în limba literară actuală goven sau gevken, iar în dialecte gogen ~ gugen (pron. cojen, cOjen). a) Reflexul obişnuit în limba română al consoanei v.-osm. lyl a fost Igl, ceea ce confirmă faptul că acest fonem turcesc era încă pronunţat ca velară fricativă (///) sau ca velară oclusivă (Igl ori aproape de Igl) în perioada preluării împrumuturilor, iar în unele dialecte continuă şi astăzi să fie pronunţat astfel: aga-capusi < aga-kapusr;^ aga-paşa < aga paşa; agă ~ aga < aga; agemogian < acemogian; agustos < agustos [uzumu]; baga < baga; bagcea < bagge; bagdadie < bagdadi; baş-aga < baş aga; buzdugan ~ buzdogan ~ bozidagan < bozdogan ~ bozdagan ~ buzdrgan (pron. în v.-osm. buzdiyan ~ bozdayan ~ buzdrgan sau chiar *buzdugari); ciohodar-aga < gohadar aga; 10 Unele dialecte turceşti menţin totuşi consoana igl sau lyl. 11 în limbajul popular şi în unele dialecte, durata vocalelor lungi a fost adesea redusă, de exemplu în tugra {pron. tura) ~ pop. tura > rom. tura. 12 Unele cuvinte au chiar variante grafice cu gşi cu y(gig ~ ^/„proaspăt"), iar etimonul lui tighel, grafiat în urmă cu câteva decenii tegel, în prezent este scris teyel. 227 cofceag < koigag; culoglu < kuloglu; deli-aga < deii aga; diloglan < dil oglam; dogangi-başa < doganci başi; hazna-aga < hazna agasi; lagum ~ lagâm < lagum ~ lagim; odagaci < odagaci; ogur ~ ugur < ogur ~ ugur; oguriiu < oguriu; spahi-ogian < sipahi ogiam; tug < tig; zagara < zagara; zăgan < zagan. b) Totuşi, unele exemple oglindesc dispariţia tc. lyl sau un stadiu intermediar al evoluţiei acestuia: baargic < tc. bagarcik; balama ~ bag/ama < bag/ama; cahpoiu < kahpe ogiu; coha < koga; iamangiu < yagmaci; iamuriuc < yagmuriuk; ursuz < ugursuz(pron. uursuzsau ursuz). în cazul lui hursuz ~ ursuz < ugursuzm ştim dacă h- reflectă consoana tc. lyl sau un h etimologic neatestat ori dacă reprezintă o simplă aspiraţie pe teren românesc. Variantele unor împrumuturi conţin reflexe ale diferitelor stadii, care au putut fi şi concomitente13, ale evoluţiei lui ///: bogaz ~ bugaz ~ bohaz ~ buhaz ~ boaz ~ buaz < bogaz (pron. în v.-osm. boyaz, iar astăzi boaz) ~ (înv. şi dial.) bugaz ~ (dial.) buaz; bugă ~ buhă < buga; buhur ~ bugur < buhur ~ (v.-osm.) bugur (pron. buyur); iama ~ iagma < yagma; iatan ~ iatagan < yatagan; iaurgiu ~ iugurgiu < yogurtgu ~ yugurtci; iaurt ~ iagurt ~ iogurt < yogurt ~ yogurt; icioian ~ iciogian < icioglam; maaza ~ mahaza ~ magaza < magaza; nohai ~ nogai < Nogay ~ Nogay; ogian ~ olan < oglan ~ (dial.) olan; tută ~ tuvlă ~ tuglă< tugla ~ tuvia ~ tuia ~ tugla. c) Perechea Igl sau lyl din cuvintele cu vocale anterioare a fost preluată ca Igl în română, iar succesoarea sa din turca medie şi modernă, //, a fost redată de regulă prin / consoană (///): bei ~ beg < bey ~ beg; beilerbei ~ begierbeg < beylerbeyi ~ beglerbegi; tighel < tegei(forma modernă, tc. teyel, nu a fost împrumutată); v. mai sus şi variantele lui seimen. Reflexele româneşti ale etimonului ciger ~ (dial.) giger ~ geger, despre care am vorbit mai sus, denotă preluarea sa din vechea-osmanlie sau din dialectele limbii turce, deoarece niciuna dintre variante nu probează pronunţia literară modernă /// a sunetului notat <7, ci, dimpotrivă, toate dovedesc menţinerea oclusivei Igl'. ceghiriu ~ cigher ~ cighir ~ gigher ~ gighir ~ geghir. Cele două variante de bază ale rom. reg. duien ~ duven redau atât pronunţia literară doven ~ duven, cât şi pe aceea dialectală, cu Ijl, dogen ~ dugen ~ duyen, ale etimonului. Rom. cioian „toiag argintat", atestat din 1616, reflectă preluarea unei variante intermediare (neatestate) turceşti *goyan (pron. cojan) a v.-osm. gogan (pron. coyan şi discutat mai sus) sau chiar a variantei (astăzi dialectale) gogen (pron. cojen), care ar putea data încă din acea perioadă. în schimb, acelaşi etimon turcesc gogen ~ gugen a fost preluat în română şi în forma ciuen sau ciuin, cu sensul „plantă aromatică a cărei rădăcină conţine saponină", în care transformarea în Ijl a tc. /gl este evidentă, iar tc. gogen ~ gugen „ceaun", care este un alt cuvânt, a fost împrumutat în forma ciuel, tot fără Igl; fonetismul ambelor împrumuturi reflectă deja limpede un Ijl etimologic sau, oricum, 13 Variantele cu şi fără g ale împrumuturilor româneşti datează uneori din aceeaşi perioadă: iciogian, de exemplu, este atestat mai întâi din anul 1784, iar icioian-ceauş-din 1776. 228 dispariţia lui Igl. Preluarea timpurie a tc. egtence, legen şi tegei (astăzi pronunţate ejtenge, lejen, respectiv tejel, ultimul chiar scris teyet în turca actuală) este confirmată de faptul că toate formele româneşti sunt cu Igl, nu cu // (egtengea ~ eg/ingea ~ englengea; leghen ~ leghin ~ leghean ~ Hghin ~ lighean; tighei). Evoluţia spre fricativă prepalatală a oclusivei Igl din etimoanele de acest fel este redată fidel, de pildă, în cazul tc. degirme, preluat în forme atât cu /gl (deghermea ~ ghermea ~ ghirmea, ultimele două rezultate prin deglutinarea lui de-, interpretat drept prepoziţie), cât şi cu Ijl (în varianta deirmea), în timp ce formele dermea ~ dirmea ~ durmea redau deja variante turceşti evoluate în ultimul stadiu, în care vocalele în hiat rezultate prin căderea sau transformarea lui Igl au fost contrase într-o singură vocală: derme ~ dirme ~ durme(< înv. *degurme ~ *dewurme ~ devurme). d) Uneori, reflexul lui lyl ~ Igl este rom. /k/, datorită afonizării accidentale (fenomen fonetic obişnuit nu numai în română, ci şi în turcă): cicudiu(cu anaptixa lui u) < tc. gigde (astăzi pronunţat Icijde)); iazâc < tc. yaz/g. e) Dacă poziţia în care se aflase lyl înainte de dispariţie sau transformare era cea finală, uneori a fost nevoie şi de o adaptare morfologică a împrumutului: tc. geteg (pron. cele sau ce/ej) a fost inclus în tipul substantival românesc în -ea: cetea; tc. gulyagi (pron. gutjâi) pierduse probabil sufixul posesiv -/, astfel încât segmentul final era l-jăl, iar cuvântul a fost inclus în tipul flexionar în -îe: ghiutie, tc. tug(pron. tu) a ajuns tui în română, prin analogie cu substantivele în -u^. 3.2.4. Adaptarea grupurilor tc. fcij, Jgif, /si'/ şi /ji'/ a) în general, limba română literară nu admite grupurile /a/, Igi], /si} şi IjiJ în nicio poziţie15, din cauza naturii palatale a elementelor lor consonantice, contravenind caracterului posterior şi închis al vocalei /// (= tc. /, rom. I), precum şi din cauza modului în care africatele sunt grafiate în româna modernă (/c/ = ce, ci, iar Igl = ge, gi). Drept .urmare, tc. /// din aceste grupuri a fost înlocuit în mod sistematic prin vocale prepalatale. în unele cazuri în care schimbarea implică fricativa /s/ ar putea fi vorba de 14 în tc. tug, g era cu siguranţă, în vechime, oclusivă uvulară (pron. tug), devenită apoi spirantă (fricativă) velară (pron. tufi. Corespondentele termenului din alte limbi sud-est-europene au conservat caracterul velar al consoanei (bg., ser., magh. tug), ceea ce înseamnă că româna a preluat o variantă cu g pronunţat deja slab, aproape pierdut, doar ca o expiraţie semiconsonantică, lungind în schimb vocala precedentă (tu). Putem aprecia că în română este vorba de o amplificare analogică (după modelul cui, pui) a acestei variante turceşti. Acelaşi tratament aplicat lui g atunci când acesta nu este final, în derivate şi compuse ale lui tui (ichituilâuiucituiiâu-paşa, tuigiu), poate fi atribuit „contaminării" conştiente cu termenul de bază. 15 Grupul /si] este totuşi tolerabil în anumite contexte, cum sunt verbele formate cu suf. -// de la baze onomatopeice: fâşâi, hâşâi, hârşâi, mâşâi, şâşâi. în schimb, în unele graiuri, /sil în loc de /si/ este normă dialectală. 229 refacerea hipercorectă a lui Iii, care, în acest context, trece regulat la /// în variantele dialectale nordice ale dacoromânei. Există puţine excepţii de la această regulă şi numai pe plan dialectal: /// din grupul IsiJ a fost menţinut, de exemplu, în varianta regională ceacşâri a lui ceacşiri < tc. gakşir şi în varianta şâcârâc a lui cicric ~ şicârâc ~ cicârâc < tc. gikrik ~ gikirik. în astfel de situaţii nu putem şti dacă varianta cu /// reproduce fonetismul etimologic sau, dimpotrivă, constituie rostirea dialectală a cuvântului împrumutat cu Isil < /sil. b) în majoritatea cazurilor, grupurile turceşti în discuţie au fost înlocuite prin leii, Igil, Isil, respectiv /_/// (scris /): acic < agk; aitângic < aitincik; arabagi-baş < arabact başi; araegin < arakem; arpagic < arpacik; arşic < aşik; arşin < arşm; aşiboia < aşiboya; avgi-başa < ava başi; baiergic ~ baargic < bagarcik; bair < bay/r; baicic < balgik; baltagilar-chehaiasi < baitac/iar kehayasi; başibuzuc < başibozuk; bostangi-başa < bostana başi; bostangi/ar-odobaşa < bostancilar odabaşi; buhurdangi-başa < buhurdanct başi; cacirma < kagirma; caftangi-başa < kaftanci başi; caid < kayid; caim < kayyim; caşic < kaş/k; căigiu ~ câigiu < kiyici; caiş < kayiş; căvârgic < kivircik; cânâgic < kmacik; ceacârgi-başa < gakirci başi; ceair < gay/r; ceamaşir-aga < gamaşir agasi; ceamaşirgiu < gamaşirci; cearcagi-başă < garkaci başi; cearşit < gaşit; ceaşitiâc < gaşithk; cicric ~ cicărâc < gikrik ~ gikirik; ciubucci-başa ~ cibucci-başa < gubukgi başi ~ gibukgi başi; conacci-baş < konakgi başi; cuiungi-başă < kuyumci başi; cumbaragi-başa < kumbaraci başi; dogangi-başa < doganci başi; hagiiâc < hacilik; hainiâc < haymhk; hair < hayir; hairusum < hayir o/sun; halaică < ha/ayik; harabagiiâc < arabacilik; ialangic < yilancik; iazigi-efendi < yazici efendi; ienicicma < yeni gikma; imam-baiidi < imambayildi; iorgangi-başă < yorganci başi; panair < panayir; saplaic < saplayik; zapciiâc < *zaptgilik etc. c) Mult mai rar, în aceste contexte, vocala tc. / este înlocuită prin rom. e: basmageiâc < basmacilik; cepiac < giplak; chiragelâc < kiracilik; sandagelâc < sandalcilik. Există şi exemple în care adaptarea tc. / din acest context s-a realizat în ambele modalităţi, / şi e\ cacerdisi ~ cacirdisi < kagirdi; cecric ~ cicric < gikrik; davagelâc ~ davagilâc < davacthk; ghiozboiagelâc ~ ghiozboiagilâc < gdzboyacilik; sa(i)egiu^ ~ saigiu < sayici. d) în schimb, prezenţa lui a, o sau u în loc de tc. / (ceacric ~ cecric ~ cicric < gikrik; davageaiâc ~ davageiâc ~ davagilâc < davacilik; gionat < cmak; giudea < cida; giuvanea < z/vane; harabagealâc < arabacilik; saeagiu ~ saegiu ~ saigiu < sayici; sandalgealâc < sandalcilik) se datoreşte unor accidente fonetice pe teren românesc, de obicei asimilării-, sau analogiei cu împrumuturile terminate în -alâc, devenit variantă românească a sufixului -iâc. e) Trecerea vocalei în categoria prepalatalelor a antrenat uneori modificări şi în anturajul grupului respectiv, vocala /// din silabele învecinate fiind asimilată la / sau e (variantele cu /// păstrat fiind, în general, rar utilizate) în exemple de felul următor: 230 capigiu ~ capegiu ~ capiciu ~ capâgiu < kapici; capigi-başă ~ capegi-baş < kapici başt; capigi/ar-chehaiasî ~ capegi/ar-chihaie ~ capâgi/ar-chehaiasi < kapicilar kihayast; chivirgic ~ ghivergic ~ căvârgic < kivircik; cicric ~ cichirig ~ cecric < giknk. f) Deşi ţine de caracteristicile fonetice ale limbii române, trecerea la /' a tc. / precedat de consoanele menţionate ar putea fi uneori etimologică, de vreme ce există numeroase cazuri dialectale turceşti de încălcare a armoniei vocalice în astfel de contexte, inclusiv în unele dintre exemplele de mai sus, de pildă variantele aitmcik, arakgin, arpagik, baharcik, cida, kaik ale tc. lit. aitmcik, arakgm, arpacik, bagarak, oda, kayik. g) în poziţie finală, grupurile discutate au fost supuse regulilor adaptării morfologice (v. 4.2.5), cazul clasic fiind cel al sufixului tc. - rom. /c/, iar /tg/, /dg/, /sg/, /gg/, /cg/ > rom. /g/)'. ca/afaciu ~ ca/afagiu < ka/afatgi ~ ka/afata; iugurgiu ~ iaurgiu < yogurtcu (~ mod. yogurtgu); papugiu < papugci ~ papuca; peşchegiu < peşkeşci; segedea < seccede; simigiu < simitei (~ mod. simitgi); zapci/âc < *zaptgihk; zapciu < zaptgi; zarzavagiu < zarzavatci (~ mod. zarzavatgi). b) In câteva exemple, eliminarea lui /t/ şi /c/ alternează cu disimilarea lor parţială (fcc/, /tc/ > /kc/)\ hărăci-başa < haraggt başt, dar haracciu < haragg; inaciu ~ inacciu < inatgi; şerbegiu ~ şerbeciu ~ şerbecciu < şerbetgi ~ şerbetci. c) De altfel, se pare că variantele cu /c/ ale sufixului menţionat au fost mai „tolerante" în această privinţă, admiţând uneori chiar şi un /s/ sau un /tf în faţa lor: şerbeciu are şi varianta şerbetciu, iar teftigiu (< *teftişci) este atestat şi în forma rară teftişciu (< teftişgi). O altă excepţie remarcabilă o constituie tathâşciu, în care grupul /se/ nici măcar nu este etimologic, ci provine, prin asimilare, din /se/ (< tc. teihisgi ~ *ta/h/sgi). d) Căderea altor consoane urmate de o africată nu are caracter sistematic, deci trebuie socotită drept o schimbare fonetică accidentală (v. 3.3.3.S). 3.2.7. Reducerea consoanelor geminate Limba turcă acceptă consoanele geminate în poziţie medială şi finală - ele apărând îndeosebi în unele dintre împrumuturile sale din arabă, în care geminaţia este frecventă - şi chiar le creează prin derivare, la contactul dintre bază şi un sufix care începe cu consoană (gdiiuk, gui/ama, ku/iuk, fodulluk, gonuHu, hamaihk, haragg/ etc.). Reducerea geminatelor în cuvinte de origine arabo-persană şi greacă există ca tendinţă şi în turcă (v. Kakuk 498-499), de exemplu în baka/ ~ bakkai (> rom. băcan), bata! ~ battai (> rom. batal), hamam ~ hammam (> rom. hamam), hat ~ hattsau hadd(> rom. hat), 233 hocet /%/ hdccet(> rom. hogef), moşoma ~ muşamma (> rom. muşama ~ moşamea), oca ~ okka (> rom. oca), serhat ~ serhadd (> rom. serhaf), saraf ~ sarraf(> rom. zaraf) etc., fără să fie sistematică şi dusă până la capăt17; în consecinţă, numeroase etimoane şi-au păstrat grafia şi pronunţia originară, cu dublă consoană. a) Consoanele duble turceşti, indiferent de natura sau de durata lor, au fost reduse în mod regulat şi în toate poziţiile posibile (medială şi finală) în momentul preluării cuvintelor în română, deoarece „limba română contemporană nu are consoane geminate" (Coteanu 1985, 31): - în poziţie medială: caban < kabban, cabaz< hokkabaz, cabazfâc < hokkabazlâc, caim < kayyim, canonamea < kanunname, cidiu < ciddi, ciufuc < gdlluk, cubea < kubbe, cu/uc < kulluk, cufucciu < kullukgu, daruşifa < dariişşifaf efi-cafem < elfi ka/em, fodufuc < fodulluk, geatat < callat, gerah < cerrah, ghiulea < gulie, ghiunghiuler-agasi < *gorjuller agasi, giubea < cubbe, hamalâc < hamaihk, hatihumaium < hatt-i humayun, hatişerif < hatt-i şerif, hoca < hokka, işa/a < işalla, maca/âc < *makalhk, madea < madde, mahala < mahalla, maşala < maşalla, moia < molia, molalâc < mollalik, mucader < mukadder, mucadim < mukaddem, mucaet < mukayyet, mucalit < mukallit, muchelef < mukef/ef, muezin < muezzin, muhadit < muhaddid, muhaier < muhayyer, muhalebiu < muhallebi, muhimat < muhimmat, munegim < muneccim, murahaz < murahhas, musaca < musakka, muşama < muşamma, muteferica < muteferrika, muteve/âu < mutevelH, muvela < muvella, muzaviriu < muzewir, muzecherea < muzekkere, nacaş < nakkaş, patalama < battallama, riziiic < rezillik, şi boi < şebboy, teberu < teberru,. tefericie < teferrug, telal < tellal, telalâc < tellallik, tembeiic ~ tembellik, temenea < temenna, terebi < terebbi, tilie < telli, tevecheliu < tevekkeli, vechiiic < vekillik, zacom < zakkum; - la finală: gioi < cuH, gui < gull, hat< hatt (înseşi etimoanele sunt învechite; cele menţinute în turca modernă şi-au redus şi ele geminata finală). b) în cazul lui divictar < divittar, consoanele geminate au fost evitate prin disimilare parţială. 3.3. False interpretări fonetice în domeniul fonetic, falsa analiză produce, în fond, sunete hipercorecte, întrucât elementele fonetice originare, deşi s-ar fi putut perpetua, sunt reinterpretate în limba receptoare pe baza unor analogii sau a unor reguli active sau latente, funcţionale doar 17 în turca modernă, „consoanele geminate finale ale unor împrumuturi din arabă au fost reduse la consoană simplă, de exemplu hakk, hiss, redd, zann au devenit hak, his, ret, zan, dar consoanele geminate apar din nou atunci când termenii respectivi primesc sufixe care încep cu vocală sau când intră în combinaţie cu verbele auxiliare etmek şi olmak. hakkim, hissi, hissetmek, reddi, reddolunmak, zanm, zannetmeketc." (TS 1998, p. X). 234 sporadic, în virtutea tradiţiei, ori sunt obiectul schimbărilor combinatorii pe care vorbitorii acesteia sunt deprinşi să le facă. Fonetismele etimologice sunt „corectate", aşadar, potrivit uzanţelor limbii care primeşte împrumuturile lexicale şi obişnuinţelor de pronunţare pe care le-au dobândit vorbitorii acesteia. 3.3.1. Modificări induse de normele sistemului fonetic românesc a) Tc. t interpretat drept ă în română în cele mai multe cazuri, tc. / a fost preluat aidoma, ca / românesc; există totuşi numeroase exemple în care el a fost interpretat drept ă\n română. Uneori poate fi vorba, independent de etimon, de variaţia liberă î ~ ă, dar alteori avem motive să credem că rom. ă reprezintă, foarte probabil, nu consecinţa unei evoluţii pe terenul limbii române, ci un reflex al vocalei tc. /(= ///), care se pronunţă ceva mai deschis decât / românesc şi de aceea a putut fi interpretată drept ă; mai mult decât atât, într-o serie de împrumuturi, tc. /a fost preluat atât ca î, cât şi ca ă. Limba română şi-a folosit, aşadar, vocala ăpentru a-l reda şi în acest fel pe /// din limba turcă, în care ă nu există ca fonem. Acest reflex al vocalei turceşti apare atât sub accent, cât şi în poziţii atone: agăriâc < agirhk; bacaiăm ~ bacalâm < bakahm; bacăculu < bakikuiu; bacşăş ~ bacşâş ~ bacşiş < bakşiş ~ bakşiş; ba/dăran < baldiran; baş-bacăcul < baş bakikuiu; boşcealăc ~ boccea lâc < bokgahk ~ *boşgahk; cadănă ~ cadână < kadm; calabalâc ~ calabalâc < kalabalik; ca/dărâm ~ caldarâm < kaldirim; caldărămgiu ~ ca/dârâmgiu < kaldirimci; calăp ~ calâp < kahp; caţăr ~ catâr < katir; căzăibaş < kizilbaş; căcărdac ~ căcârdac < kikirdak; căiafet ~ câiafet < kiyafet; căigiu ~ câigiu < kiyici; călăci ~ căiâci ~ câiâci < kilig; căiăf ~ căiâf ~ câ/âf < kihf; călăuz < kilavuz; căleap < kilap; cărăntâie ~ cârântâie < kirmti; cărmăz ~ cărmâz ~ cârmâz < ktrmtz; căscâci ~ câscâci < kiskig; căvârgic ~ câvârgic < kivircik; căntar ~ cântar < kmtar; căşti ~ câşti < k/st; căzlar-aga ~ câzlar-aga < k/zlar aga; cicărăg ~ cicăric ~ cicărâg ~ cicârâc ~ cicârâg < gikirik; făgar < f/kar; făstăc ~ făstâc ~ fâstâc < f/st/k; gărbaci ~ gârbaci < girbag; hadăm ~ hadâm < hadim; hadăm-saip < hadtm sahibi; hăşt < h/şt; iangăn ~ iangân < yangm; mangăr ~ mangâr < mangir; mazăl ~ mazâl < *mazil; măzrac ~ măzărac ~ mâzârac < mizrak; mordalăc ~ murdalâc ~ murdarlâc < murdari/k; năsfia < n/sfiye; nişadăr ~ nişadâr < nişadtr; părpăţi ~ pârpăţi ~ părpâţi ~ pârpâţi < pirpit; răza-pazar < nza pazan; sacăt < sak/t; sacăz ~ sacâz < sak/z; sahăn < şah/m; sămsar ~ sâmsar < stmsar; săngeab ~ săngeap ~ sângeap < smcap ~ si neab; săzârma ~ sâzârma < sizirma; şatăr ~ şatâr < şatir; tahăn ~ tahân < tahm; zăbun < zibun; zăiafet < ziyafetetc. A se vedea mai jos (4.2.5.a, b, V.1.3, V.1.4) şi finalele (adesea sufixale) tc. -/, -li, -hk, adaptate morfologic sau analogic, de regulă ca -iu ~ -ie, -Hu, -lâc, dar uneori şi ca -ău-~ -îu, -lău ~ -iâu, respectiv -lăc. în mai multe cazuri, evoluţia spre deschidere a continuat, iar ăa devenit a, inclusiv în poziţii accentuate, supunându-se normelor dialectale de pronunţie sau ajustându-se 235 prin asimilare ori prin analogie lexicală: caiafet ~ caiefet ~ caifet ~ căiafet ~ câiafet < kiyafet; caiâf ~ catăf ~ căiâf ~ căiăf ~ câiâf< kthf; caleap ~ că teap < kilap; cicărag ~ cicărăg ~ cicârâg ~ cicârâc < gkmk; dalcălaci ~ dălcălaci ~ dalcălăci ~ dalcâlâci < dalkilig; davagilac ~ davagilâc ~ davagilâc < davacilik; iapangea ~ iapăngea ~ iapângea < yapmca; patlagean ~ patiăgean < pathcan; tarpan ~ tărpan ~ târpan < tirpan. Probabil că şi rom. zamba şi zandan au trecut printr-o etapă intermediară *zămba (< tc. z/mbâ), respectiv *zăndan (< tc. zmdar), iar zambilă şi variantele sale zambulă ~ zambul provin din forme cum sunt zămbilă ~ *zămbil ~ *zămbul ~ zâmbii ~ *zâmbui< tc. *zimbil ~ *zimbul ~ zumbui Această evoluţie s-a putut petrece, de altfel, şi în situaţia în care ă nu rezultase din tc. /, ci pe teren românesc: duşeaşi ~ *duşăş ~ duşâş ~ *duşiş < duşuş; saftea ~ săftea ~ seftea < sefte. b) Tc., rom. a ~ rom. ă Trecerea la ă a vocalei neaccentuate mediale a constituie o schimbare specifică limbii române, care acţiona încă prin modele, dar nu se mai producea în mod regulat în perioada împrumuturilor din turcă. Majoritatea exemplelor constituie, de fapt, variante ale unor forme în care a s-a menţinut intact: alăgea ~ aiagea < alaca; arnăut ~ arnaut < Arnavut; asmăciuc ~ asmaciuc < asmac/k; băbut < babut; băcan1 < bakkam; băcan2 ~ băcai ~ bacan ~ baca! < bakal; băgeag ~ bageag < baca; băitag ~ baltag < balta; bărac ~ barac < barak; bărat ~ barat ~ berat < barat ~ berat; bărdac ~ bardac < bardak; băsma ~ basma < basma; căfea ~ cafea < kahve; căftan ~ caftan < kaftan; căimăcam ~ caimacam < kaymakam; căiş ~ căiuş ~ caiş ~ caiuş < kay/ş ~ kayuş; călăuz < kilavuz; căican ~ calcan < kalkan; căpac ~ capac < kapak; cărăbaş ~ carabaş < karabaş; cărăuiă ~ caraui(ă) < karavui; căsap ~ casap < kasap; căuc ~ cauc < kavuk; căun ~ caun < kavun; căzan ~ cazan < kazan; dăirea ~ dairea < daire; dălac ~ dalac < daiak; dălcăuc ~ dalcauc < daikavuk; dăigâci ~ dalgâci < dalgig; dărac ~ darac < darak; dăuiă ~ dauiă ~ daul < davui; dădică ~ dădacă ~ dadacă < dadi ~ dada; făraş ~ faraş < faraş; ferăge < ferace; găgăuz < Gagavuz; găitan ~ gaitan < gaytan; gephăna ~ gephana < cephana; hăin ~ hain < hain; hămai ~ hamal < hamal; hămbar ~ hambar < hambar; hăraci ~ haraci < harag; hăram (pl. hărămuri) ~ haram < haram; hărămbaş ~ harambaş < harambaşi; hărariu ~ harar(iu) < harar; hăzman ~ hazman < azman; hăzna ~ hazna < hazna; haznătar ~ hăsnătar ~ haznatar ~ haznadar < haznadar ~ *haznatar; hărăci-başa < haraggi başi; măcat ~ macat < makat; măcaz ~ macaz < makaz; măcăra(uă) ~ macara(uă) < makara; măgiun ~ magiun < macun; măhăia ~ mahala < mahalla; măhramă ~ măramă ~ năframă ~ mahramă ~ maramă < mahrama ~ marama; măidan ~ maidan < maydan; măraz ~ maraz < maraz; măsat ~ masat < masat; mucalit ~ mucalit < mukallit (varianta ar putea fi şi rezultatul unei false analize morfologice, ca şi cum ar fi participiul unui verb *mucăli); năiban ~ năibant ~ naibant < naibant; năiet < naiet; odăgaci ~ odagaci 236 < odagact; odăgiu ~ odagiu < odaci; palanca ~ palanca < palanka; papară ~ papară < papara; para ~ para < para; pălămar ~ pa la mar < pa la mar; păpădie ~ păpădie ~ păpădie < papadiya ~ papadiye; răcam < rakam [cetveii]; săgeac ~ sageac < sacak; sălăhor ~ salahor < salahor; sănchiu ~ sanchiu < sankt; sărma ~ sarma < sarma; sărsăna ~ săxăna ~ sarsana ~ saxana < selsane ~ seksane; săban < saban; şălvar ~ şalvar < şalvar; tăin ~ tain < tayin; talaz ~ talaz < talaz; tălăşman ~ talaşman < talaşman; tămbură ~ tambură < tambura; tătar ~ tatar < tatar; tătulă < tatu/a; tăvan ~ tavan < tavan; zăgan ~ zagan < zagan; zăgăra ~ zagara < zagara; zăpciu ~ zapciu < zaptgi; zăraf ~ zaraf < sarraf; zărgea ~ zarcea < *zarca ~ *zarga; zărzăvat ~ zarzavat < zarzavat etc. De regulă, variantele cu ă sunt regionale şi mai puţin răspândite decât cele în care a a fost menţinut în poziţie neaccentuată medială18. Acestea din urmă s-au adăugat altor cuvinte, preluate fără variante cu ă (canat, cazma, hatâr, mangafa, marda, taman etc.), contribuind din plin la îmbunătăţirea distribuţiei lui a medial aton în română (v. 3.1; Graur 1968/1, 36; Sala 119). Dacă totuşi evoluţia a > ă s-a produs, ea a deschis calea spre alte schimbări ale vocalei, de cele mai multe ori la e sau î, ba chiar şi la i, o sau u, implicând câteodată şi alte modificări ulterioare: besmea ~ băsma ~ basma < basma; bârdac ~ bărdac ~ bardac < bardak; câsnac (~ *căsnac) ~ casnac < kasnak; deirea ~ derea ~ dăirea ~ dărea ~ dairea < daire; fermac ~ permac ~ fărmac ~ părmac ~ farmac ~ parmac ~ palmac < parmak; hâmbar ~ hămbar ~ hambar < hambar; harâmbaşă ~ arâmbaşe ~ arimbaşă ~ harămbaşă ~ harambaşă < harambaşi; hândichi ~ hăndichi ~ handic < handek; mârtac ~ mărtac ~ martac < *martak; mâzgal ~ măzgal < mazgal; nărâmziu ~ narâmziu ~ nărămziu ~ naramziu ~ naramgiu ~ narangiu < narenci; neframă ~ năframă ~ măhramă ~ mahramă < mahrama; pârmac ~ părâmac ~ parmac < parmak; rechiu ~ răchiu ~ rachiu < raki; revac ~ răvac ~ ravac < ravak; seftian ~ săftian ~ saftian < sahtiyan; seivan ~ săivan ~ saivan < sayvan; sârdar ~ sărdar ~ sardar ~ serdar < serdar ~ *sardar; şobac ~ şebac ~ şăbac ~ şabac < [mujşabak; şetrangi ~ şătrangi ~ şatrangi < şatranc; şiac ~ şeiac ~ şăiac ~ şaiac < şayak; tâftur ~ tăftur ~ taftur < tapkur; târla ~ tăria ~ tarla < tarla; tisma ~ tăsma ~ tasma < tasma; topsie ~ tăpsie ~ tapsie < tepsi ~ *tapsi; vedea ~ vădea ~ vadea < vade; zemos ~ zămos ~ zămoz ~ zămuz ~ zamoz ~ zamuz < *zamuz etc. Din aceeaşi categorie fac parte, probabil, şi hervaniu (< harvani), mângâi ~ mangal (< mangal), rehat ~ rahat (< rahat), sângeac ~ sangeac (< sancak), tiban ~ taban (< taban), tichie (< takiye), zibet ~ zabet (< za bit), zâmbac ™ zambac (< zambak) etc,, care vor fi avut şi variantele de tranziţie *hărvaniu, *măngal, *răhat, *săngeac, *tăban, *tăchie, *zăbet, *zămbac. în cazul special al termenului expresiv danana (~ dandana) a fost posibil ca trecerea lui a aton la ă să determine asimilarea la ă până şi a lui a final accentuat: 18 în unele exemple cu a păstrat, fără să putem întotdeauna preciza în care dintre ele, putem bănui pronunţii dialectale cu a în loc de /'în silaba penultimă a cuvintelor articulate cu -ie (dar trimiţând şi la cazuri ca sălbatic < sălbatec, piersică < piersecă), Graur 1968/1, 38-42 dă exemple din toate ariile lingvistice dacoromâne (Moldova, Banat, Oltenia, Muntenia, Transilvania, Maramureş etc.). 240 silamet ~ se/imet ~ selemet ~ se/amet < selamet; sinet ~ senet < senet; şiboi < şebboy; şiniâc ~ şin/ăc ~ şin/ic ~ şeniâc ~ şeniic < şeniik; siren < seren; taniliu < taneii; tibişir < tebeşir; ticnea < tekne; tidarâc ~ tedarâc ~ tedaric < tedarik; tifaric ~ tefaric < tefarik; tijghea ~ tizghea ~ tejghea < tezgâh; tiiimea ~ telemea < teleme; timbel ~ tembel < tembel; tinichea ~ tenechea < teneke; tirizie ~ terizie ~ terezie < terezi; tisţea ~ testea < teste; tipilic < tepelik; tipsie < tepsi; tizic ~ tezic ~ tezec < tezek; vichil ~ vechil < vekil; zimberec ~ zemberec < zemberek. Reacţia de hipercorectitudine la fenomenul popular exemplificat mai sus (v. Suciu 2006, 187) a dus adesea la deschiderea lui /medial (ba chiar şi iniţial) aton la e (totuşi, uneori am putea avea de a face cu simple disimilări sau asimilări ori cu evoluţii în limba turcă): bena ~ bina < bina; capegi-başă ~ capigi-başă < kapici başt; capegiu ~ capigiu ~ capâgiu < kapici; cefte-caic < gifte kay/k; cef(t)lic ~ cif(t)lic < gif(t)lik; cherdea < kirde; cheriş ~ chiriş < kiriş; cheftea ~ chiftea < kufte; demie ~ dimie < dimi; desligea ~ dizligea < dişlice; devan ~ divan < divan; devictar ~ divictar < divittar; echilâc ~ ichilăc ~ ichilic < ikilik; echituilâu ~ ichituilâu < iki tuglu; megeană < micana; mehmendar ~ meimandar ~ mihmandar < mihmandar; nesfea ~ nisfea < msfiye; nezam ~ nizam < nizam; peringi ~ piringi < pirinc; peşchin < pişkin; şisterea < sistire; temergiu < temirci; tunesliu < Tunisli. Drept este că mai multe exemple de felul celor prezentate mai sus sunt sau ar putea fi etimologice, de vreme ce variaţia e ~ / este larg răspândită în limbajul popular şi în dialectele turceşti, aşa cum reiese şi din exemplele care urmează: chirpidel ~ cherpedel ~ cherpedin < kerpedin ~ kirpidin; chesedar ~ chisedar< kesedar ~ kisedar; chesea ~ chisea < kese ~ kise; cinghel ~ cinghir ~ cenghel < gengel ~ gingei ~ gingii; dric ~ cirec ~ cerec < gerek ~ geryek ~ gerik ~ girik; direc ~ derec < direk ~ derek; geremea ~ gerimea < cereme ~ cerime; ibrişim ~ ebrişin < ibrişim ~ ebrişim; iedec ~ idic < yedek ~ yidek; ienicer ~ inicer < yeniger ~ yiniger; elec ~ ilec < yelek ~ yilek; imineu ~ imenea ~ emenea < yimeni ~ yemeni; libadea ~ lebadea < libade ~ lebade; lighean ~ leghean ~ leghen < ligen ~ legen; pişchir ~ peşchir < pişkir ~ peşkir; testimel ~ testemel < testimel ~ testemel; zaherea ~ zahirea < zahire ~ *zahere', zembil ~ zimbil < zembil ~ *zimbil în pofida acestor exemple, repercusiunile vechii tendinţe româneşti de închidere a lui e la / şi reacţia hipercorectă la aceasta nu pot fi tăgăduite nici în cazul împrumuturilor din turcă. f) Tc., rom. e(+ n, m) > rom. / Şi tendinţa străveche (datând din perioada românei comune) a închiderii vocalei accentuate e înainte de n sau de m (ca în vine < lat. venit, timp < lat. tempus) pare să fi lăsat urme în limba română medie şi modernă; este posibil ca cel puţin câteva împrumuturi din turcă să reflecte, prin inerţie, această schimbare: bind < bend; chersin < kersen; ciuin ~ ciuen < gtigen; ghirin ~ gheren < geren ~ giren; ghiugin < gucen; 241 leghin ~ ieghen < iegen; levint ~ levent < levent; minghină ~ menghină ~ menghenă < mengene; nardinchi ~ nerdenchi < nardenk; pezăvinchi ~ pezevenchi < pezevenk; răvint ~ revint ~ răvent ~ revent < ravent ~ *revent; schingi < iskence; şirin ~ sirin ~ siren < seren; spinge ~ spenge < ispence. Vom vedea însă că închiderea lui e accentuat la /'apare şi în alte contexte (v. 3.3.3.f), constituind o schimbare accidentală preferată de vorbitorii români, căreia i-ar putea aparţine şi unele dintre exemplele de mai sus., în privinţa închiderii altor vocale accentuate în acelaşi context tradiţional, singurul exemplu este parangun < tc. parangon, în care ar putea fi invocat modelul bun < lat. bonusr, în consecinţă, cazul trebuie încadrat mai degrabă la ^accidentele fonetice (v. 3.3.3.f) decât la schimbările induse de obişnuinţele moştenite. în aceste condiţii, nu credem nici că deschiderea lui u accentuat la o (în chiiomb ~ chilumb < kuiunk sau în surghion ~ surghiun < surgun) ar putea fi atribuită unei reacţii la fenomenul ipotetic menţionat. g) Tc. Ijl ~ rom. //7 Un /// hipercorect în loc de / consoană apare în leaurt ~ iaurt < yogurt şi în lepingea ~ iepângea ~ epingea ~ ipingea ~ iapăngea < yapmca, ca reacţie întârziată la fenomenul istoric al substituirii sale prin iot după secolul al X-lea (iepure < l'epure < lat. *iepore, v. Graur 1968/1, 34). Şi în turcă s-au înregistrat însă cazuri de alternanţă Ijl ~ ///, tot în exemple rare, cum este etimonul lui iadeş, tc. lâdes ~ yades ~ yâdest (< pers. yâd-esf). h) Grecizări Refacerea fără temei a unor fonetisme tipic greceşti în împrumuturi româneşti din turcă este tot un fenomen de hipercorectitudine, întrucât are la bază supoziţia că termenii respectivi ar fi fost preluaţi din greacă şi ar fi fost modificaţi prin „românizare", adică prin adaptare fonetică la română; în consecinţă, cuvintele sunt „regrecizate", dându-li-se o formă mai „apropiată" de presupusul etimon. Este evident că uneori au putut interveni corespondentele greceşti ale împrumuturilor din turcă, funcţionând ca modele de „readaptare" a acestora (de pildă în cazul lui şiboi, care a achiziţionat variantele siboi ~ ş/voi ~ sivoi poate prin intermediul unei forme neogreceşti neindentificate), dar la fel de evident este că fenomenul „grecizării" a constituit una dintre falsele interpretări pe teren românesc la care au fost supuse împrumuturile din turcă. în Suciu 2006, 179-190 am prezentat mai pe larg problematica împrumuturilor preluate din turcă cu fonetism hipercorect, inclusiv a celor preluate prin grecizare şi falsă degrecizare, astfel încât ne putem rezuma, în cele ce urmează, la o prezentare succintă a acestor tipuri de falsă analiză fonetică. După cum se ştie, neogreaca nu cunoaşte vocala ///, pe care o substituie cu /// (ngr. /, £■/, r/ etc. = rom. /), şi nici consoanele /c/, Igl şi /s/, pe care le înlocuieşte de 242 regulă cu ja(= rom. ţ), cu rţ, vr((= rom. dz) sau chiar rom. hampsie); mişchet ~ mischet< misket; muegin ~ muezin < muezzin; muhafegea ~ muhafizea < muhafeze; piuşchiul ~ piuscul ~ pischiui < puskui; şarf < sah; şahan ~ sahan < sahan; şaia ~ saia < saya; şal ~ sai < sai; şandrama ~ şondromea < sondurma; şămur(e) ~ samur < samur; şirin ~ sirin ~ siren < seren; şisterea < sistire; taşma ~ tasma < tasma etc. Trecerea lui 5 la / poate fi însă, în unele cazuri, un fenomen dialectal românesc (v. 3.3.2.e). 3.3.2. Modificări induse de normele dialectale Aşa cum constatam în subcapitolul II.4, există relativ multe împrumuturi al căror fonetism diferă de la o variantă teritorială a limbii române la alta. Unele exemple se datorează adoptării unei forme etimologice învechite, populare sau dialectale într-un idiom regional şi a formei literare turceşti în altul; ageamiu, de pildă, provine din tc. pop. acami, în timp ce forma moldovenească agemiu reproduce varianta literară a 244 etimonului, acemi. Alteori, în timp ce una dintre ramificaţiile teritoriale româneşti a păstrat fonetismul etimonului, altele i-au adus acestuia „îmbunătăţiri" accidentale (însă condiţionate) care nu pot fi puse pe seama normelor dialectale: bidinea ~ (Mold.) bădăna ~ badana < tc. badana [firgasi]; derbedeu ~ (Mold.) derbeder < tc. derbeder etc. Există şi situaţii în care fonetismele regionale diferite nu pot fi repartizate pe arii lingvistice distincte, de vreme ce fodul, de exemplu, este concurat în Muntenia şi Dobrogea de fudul, considerat specific Moldovei (< tc. fodul ~ *fuduî). Desigur însă că, pe lângă diferenţierile datorate motivelor menţionate, există numeroase deosebiri formale la baza cărora stau pronunţiile supuse normelor dialectale. Atestarea acestor cazuri este, în general, întâmplătoare, întrucât oamenii de cultură au preferat îndeobşte, în textele lor beletristice, în dicţionare şi uneori chiar în glosarele dialectale, să literarizeze formele regionale. Totuşi, unele dintre acestea pot fi decelate, mai ales în anumite situaţii în care autorii au considerat rostirile regionale drept variante lexicale care merită să fie reţinute. Prin faptul că au fost înregistrate în scris, aceste pronunţii au dobândit statut de schimbări fonetice induse de normele dialectale, iar statutul respectiv este confirmat de numeroase exemple de hipercorectitudine. Principalele modificări fonetice22 caracteristice unor graiuri româneşti şi reacţiile hipercorecte sunt reflectate în exemple ca cele care urmează: a) Palatalizarea labialelor (urmate de i, esau iot)73: arghir ~ arbir ~ arbiu < harbr, cemgher ~ cember ~ cimbir < gember; cerghiş ~ cerviş < gerviş; chilaf ~ pilaf < pilaf; cilighiu ~ cilibiu < gelebi; dulghet < dulbet; ghidigiu ~ bidiviu < bedevi; ghimpaşă ~ bimpaşă ~ bimbaşă < binbaşi; hiideş ~ fildeş < fiidişi; hiieri ~ şileri ~ fileri < filer; hişic ~ fişic < fişek; hitil ~ fitil < fitil; iighinp ~ livinţi (pl. lui levint ~ levent) < levent; zanghilă ~ zambilă < zumbiil în cazul lui f> h poate fi vorba, uneori, şi de fenomenul accidental al delabializării lui f la h\n diferite contexte (v. 3.3.3.q), având o răspândire teritorială mult mai mare decât faptul dialectal exemplificat mai sus. Reacţia la această modificare dialectală a constat în apariţia unor labiale hipercorecte, „literarizate" prin pseudodepalatalizare (v. Hristea 292-301, Suciu 2006, 187-188): jibir ~ gighir < ciger; pibrit ~ chibrit < kibrit; piftea ~ chiftea < kufte; spafeu, spafiu ~ spaheu, spahiu < spahi; surafi ~ surahi < surahi; tinifigiu ~ tinihigiu (~ tinichigiu) < tenekeci; tivel ~ tighel < tegel (acest din urmă exemplu s-ar putea datora şi contaminaţiei cu tiv). Hristea 298-299 consideră că un fenomen similar pseudodepalatalizării a provocat trecerea lui h la fşi atunci când nu era urmat de i, esau iot, în furtun (< tc. hortum), marfă şi vifor. Nu credem că poate fi vorba, în astfel de cazuri, de hipercorectitudine, 22 în continuare, sunetele modificate sunt redate prin aldine. 23 Vezi D. Macrea, Palatalizarea labialelor în limba română, în DR IX (1936-1938), p. 92-160; Em. Vasiliu, Unele aspecte fonologice ale palatalizării labialelor în limba română, în CL XXII (1977), 2, p. 247-249. 245 deoarece fenomenul invers, accidental, de trecere a lui f, în general, la h, în diferite poziţii şi contexte, nu are caracter dialectal sau neliterar, ci este larg răspândit în română şi în alte limbi (v. 3.3.3.q). Mai mult decât atât, este posibil ca şi unele dintre exemplele de mai sus să fie rezultatul unor schimbări accidentale, fără legătură cu normele dialectale. b) Trecerea lui /kj, Igl la /f/, /dh palatalizarea acestora din urmă la Ici, Igl, iar -uneori saltul direct de la //r/, !gî la /#, /g!24 (alterări uzuale în diferite arii dialectale vestice şi nordice ale dacoromânei): (Ban.) aget ~ adiet ~ adet < adet, ceabur ~ chiabur < kâbir; cefterdar ~ tefterdar < tefterdar; (Transilv., Dobr.) cepcei ~ cipcei ~ chepcei ~ chipcei < kepge; cibric ~ tibric ~ chibrit < kibrit; cicie ~ titie ~ chichie ~ tichie < takiye; cidir ~ giger ~ cighir ~ gigher < ciger ~ giger; citruc ~ tiutiuc ~ chituc < kutuk; dioc ~ ghioc < gdk; (Transilv.) gebrea ~ ghebrea < gebre; geiberea ~ gheiberea < geibere; gerdan ~ gherdan < gerdan; giuvargiiea ~ ghiuvergiiea < guverciie; herdeiie ~ herghelie < hergeie; mindinea ~ minginea ~ minghinea < mengene; perdel ~ perghei < pergel; peştir ~ peşchir < peşkir; (V. Olt.) sargii ~ sârghii (pl. lui sârghie ~ sârghie) < sergi; tinghie ~ chindie < (i)kindi; tistirea ~ tescherea < teskere; tinitigiu ~ tinichigiu < tenekeci. Unele cazuri (de pildă ultimele două) ar putea fi simple asimilări. Identificarea exemplelor concrete care conţin, ca reacţie, consoanele /£/, !gj sau /£/, !dj hipercorecte (v. Suciu 2006, 188) este îngreunată de faptul că, adesea în aceleaşi arii, se produce şi fenomenul dialectal al trecerii consoanelor /f/, Idl etimologice la Ikj, jgj sau la !cj, Igl, care ar putea fi, uneori, cauza reală a modificărilor fonetice înregistrate mai jos: azaghiu ~ iazagiu ~ iasacciu < yasakgi; chichie ~ tichie < takiye; chiligiu ~ ciiighiu ~ ciiibiu < gelebi; chinghie ~ chin die < (i)kindi; Filighean ~ fiiigean < fiican; gherar ~ *gerar, derivat de la gear < car; ghighiri ~ gighiri < ciger; ghimbiş ~ ghimbuş ~ gimbiş ~ giumbuş < ciimbuş; ghimerlie ~ dimerlie < demirli; ghiuluf ~ giuluF ~ jutuF ~ zuluF < zuluf; mirghinea ~ merdenea < merdene; muşchea ~ muştea < muşte; puşchi ~ puşti < puşt ~ puşt; singhipiu ~ singipiu < sincabi; teşcherea1 < testere; tiriviş ~ ciriviş ~ cerviş < gerviş; turunghiu ~ turungiu < turuncu; zengherliu ~ zinghirliu ~ zengerliu ~ zingirliu < zi narii. c) Pronunţia dialectală (în Moldova, Banat şi în unele graiuri ardeleneşti) a lui Ici ca /s/ (sau /s/), respectiv a lui Igl ca fzf: bardaşă, singular refăcut din pluralul bardaşe, pronunţie dialectală a lui bardace (pl. lui barda că „varietate de prune"); fuşie ~ fucie < fug; hanjer ~ hanger < hancer; hijret < hicret; huşum ~ hucium ~ hugium < hucum; jaba ~ geaba < caba; jalip ~ geaiip ~ gealep ~ gelep < ceiep; jeremea ~ 24 Trecem cu vederea, în aceste exemplificări sumare, variantele dialectale ale unor foneme, de pildă /cj, igj, şi nu /#, Igl. 246 geremea < cereme; jighir ~ gighir < ciger; jirit ~ girit < cirit; paşaură ~ paceaură < pagavra; şalma ~ ceafma < ga/ma; şicârâc ~ cicârâc < g/kmk; şier ~ cier ~ ceair < Qayjr în câteva împrumuturi din turcă apare însă, dimpotrivă, consoana jc/ hipercorectă, rezultată prin falsă defricativizare (v. Hristea 294, 301-304, Suciu 2006, 188-189): cea bac ~ şabac < [mujşabak; ceamandură < şamandura; cehan ~ şa han ~ sahan < sahan; dălcăuci ~ dălcăuş ~ dălcăuc < dalkavuk; duciumea ~ duşumea < duşeme. în alte cazuri însă, modificarea /s/ > /c/ este etimologică: cerbet (considerat hipercorect în Hristea 303) ~ şerbet, de pildă, provine din tc. şerbet ~ (dial.) gerbet, iar cichirgiu ~ şichirgiu-din tc. şekerci ~ (dial.) gekerci. d) Pronunţia dialectală (moldovenească) Igo, guj în loc de }zo, zuj: giuiuf ~ juiuf ~ zuluf < zuluf; giuvanea ~ juvanea < zivane. Mai frecvente sunt exemplele de reacţie hipercorectă la acest fenomen, prin falsă deafricatizare (v. Hristea 293): gujban ~ cujban ~ gujiman ~ gugiman ~ gugiuman < guceman; jubea ~ giubea < cubbe; juvaer ~ giuvaer < cevahir; majon ~ majun ~ magion ~ magiun < macun; ojag ~ ojeac ~ ogeag ~ ogeac < ocak; sânjap ~ sângeap < si neap; tejniş < tecnis. e) Palatalizarea dentalelor fricative (transformare destul de rară, dar prezentă în exemple, mai ales dialectale nordice, cum sunt jamşe < pol. zamsza, rus. zamsa; janc < germ. Senkel, pol. zankiet; jebruică, derivat de la zăbrea; jeenată ~ zăcnată; jimbi ~ zâmbi; joagăr< germ. Săger, săs. *Sager; şobot(an) ~ soboi(an) < bg. sobo![ecJ (+ suf. -an); şui „car" < magh. szCr, şuştă „ parâmă" < it. susta) probabil că uneori a intervenit şi asimilarea sau degrecizarea hipercorectă, v. 3.3.l.i): iznaşe-zaherea ~ iznasi-zaherea < ecnas-i zahire; juiă ~ zuiă < zuia; juiuf ~ zuluf < zuluf; julumi ~ zulumi, der. de la zulum < zulum; juvanea < zivane; soşma ~ sosma < sozma; şoitar ~ soitar < soytan; şopă ~ sopă < sopa; tuşlama ~ tuslama ~ tuzlama < tuzlama. Palatalizarea lui Iz) a ajuns uneori la stadiul Igl, însă trebuie să presupunem că modificarea s-a făcut, şi în aceste cazuri, printr-un *lzl intermediar, devenit Igj prin falsă defricativizare: gearaf (~ *jaraf) ~ zaraf < sarraf; gingirliu (~ *jingirliu) ~ zingirliu < zincirli; megit (~ *mejit) ~ mezit< mezit; tirigie (~ *tirijie) ~ tirizie ~ terezie < terezi. Trecerea lui /s/, /z/ la Js/, jzj s-a petrecut îndeosebi atunci când dentalele erau urmate de /k/, /gl sau /tj, ca fenomen fonetic popular (ca în schimba ~ şchimba sau stofă ~ ştofă): dejghin ~ dezghin < dezgin; ghioşghiorea ~ ghiojg(hi)orea < gozgore; piuşchiul ~ piuscui ~ pischiul < puskui; şchelă ~ şcheie ~ schelă ~ schele < skele; seraşchier ~ serasch(i)er < serasker; şt(i)ubeci ~ st(i)ubeci < ustubeg ~ istubeg; tejghea ~ *tezghea ~ tizghea < tezgâh; teşcherea1 ~ tescherea < testere; teşcherea* ~ tiştirea ~ tescherea ~ tistirea < teskere. 247 Rareori au apărut, ca reacţie, şi dentale fricative hipercorecte (ca în sghiab ~ jghiab)'. schembea ~ şchembea < işkembe (poate totuşi prin grecizare, v. 3.3.l.h). Aceeaşi alternanţă a fricativelor dentale cu fricative sau africate palato-alveolare o găsim însă şi în turcă: işkence ~ (dial.) iskence (> rom. schingi)', sagma ~ saşma ~ şaşma ~ şazma (> rom. şaşma ~ sacima ~ saşma ~ sajma ~ şasma)’, satrang ~ şatrang{> rom. şatranct); tezgere ~ tezkere ~ tesgire ~ tecgere ~ teşkere ~ tegkere ~ tejgere{> rom. tejgherea). f) Pronunţia dură (în Moldova şi Transilvania) a consoanelor /sj, Izl, /s/, /zj, ///, uneori şi a lui //?/, a lui /t/ sau a labialelor înaintea unei vocale prepalatale, determinând trecerea / > î, e > ă şi ea > a: betezâc ~ bilezic < bi/ezik; chesăr ~ cheser < keser; chisa ~ chesa ~ chisea ~ chesea < kese ~ kise; duşâc ~ duşâg ~ duşăc ~ duşăg ~ duşic ~ duşec ~ duşeg < duşek ~ duşeg; duşâş ~ duşiş < duşeş; fâşâc ~ fişic < fişek; hatişărif ~ hatişerif < hatt-i şerif; hărghiiigiu ~ herghiiigiu < hergeieci; hărgheiie ~ herghelie < hergete; hâci ~ hici < hig; hâjret ~ hijret < hicret; hândichi ~ hăndichi ~ hindichi ~ hendichi < hendek; ibrişân ~ ibrişin < ibrişin; menzâl ~ menzil < menzil; peşân ~ peşin < peşin; răgea ~ regea < reca; răgea! ~ rigea! < rical; răis-efendi ~ reis-efendi < reis efendi; rândea ~ răndea ~ rindea ~ rendea < rende; săftea ~ seftea < sefte; săimen ~ seimen < segmen; sâchimea ~ sichimea < sikime; sâctir ~ sictir < siktir (aici ar putea fi şi o contaminare cu sâc)] sânet ~ sănet ~ sinet ~ senet < senet; sângir ~ singir < sincir; sâpit ~ săpet ~ sipet ~ sepet < sipet ~ sepet; sârmaia ~ sărmeia ~ sirmaia ~ sermaia < sermaya; sâsânel ~ sisinel < susen (+ suf. rom. -el)', şăniâc ~ şăniic ~ şenlâc ~ şeniic < şeniik; şărbet ~ şerbet < şerbet; şăret ~ şeret < şerit; şâiac ~ şăiac ~ şiac ~ şeiac (~ şa iac) < şayak; şâiep ~ şiiep < şilep; şârăt ~ şâred ~ şâriet ~ şiret < şirret; şâşânea ~ şişinea < şişane; taxăm ~ taxim < taksim; tălpiz ~ telpiz < telpiz; tăpsie ~ tâpsie ~ tepsie ~ tipsie < tepsi; tărăzie ~ terezie < terezi; tărdzibaşe ~ terzibaşă < terzi baş/; tărziman ~ terziman ~ tergiman < terciman; tâtâie ~ titie ~ tichie < takiye; tedarâc ~ tedaric < tedarik; ti pişăr ~ tibişir < tebeşir; zăr < zer; zăflemea ~ zeflemea < zefklenme; zăibeg ~ zeibeg < zeybek; zârdiceafă ~ zărdiceafă ~ zirdiceav ~ zerdiceaf< zerdegav; zăvzăc ~ zevzec < zevzek; zâmberec ~ zimberec < zemberek; zâmbii ~ zimbii < zembil. Trecerea lui /la / ar putea fi însă, uneori, etimologică: sinie ~ sănie < tc. sini ~ sini. Având în vedere că rom. / devine adesea ă în astfel de poziţii, se poate bănui o evoluţie similară şi în sălihtar, de pildă, care trebuie să fi avut o variantă intermediară *sâlihtar ~ siiihtar < tc. siiihtar. Există şi cazuri în care / a evoluat ulterior la w. şurin (~ *şârin) ~ şirin ~ sirin < seren; şuşanea ~ şâşânea ~ şişinea ~ şişanea < şişane. „Refacerea" hipercorectă a lui i, e, ea apare în câteva exemple în care ar putea fi vorba şi de fenomenul popular al muierii consoanelor: bereat ~ berat < berat; iuzbaşe ~ iuzbaşă < yuzbaşi; seftian ~ sehtian ~ săftian ~ saftian ~ sahtian < sahtiyan; şebac 248 ~ şabac ~ şabac < [mujşabak; şin/ec ~ şin/ăc ~ şen/âc < şen/ik; teas ~ tas < tas (în acest exemplu, poate ca interpretare a lui / Iii) este o schimbare pe care o cunosc şi unele dialecte turceşti (de exemplu kiziih loc de kiz/i ~ kizul, având ca reflexe în română variantele chizii ~ chizei ~ cază! ~ căzui), astfel încât ea ar putea fi, în unele cazuri, etimologică. Rom. sarâc provine, desigur, din tc. sank, însă varianta sa cea mai răspândită, saric, ar putea avea la bază fie ngr. oapki (poate doar ca model de adaptare), fie tc. dial. sarik (atestat cu alt sens, dar, fără îndoială, acelaşi cuvânt, derivat de la verbul sar- „a înfăşură"). De altfel, şi tc. taiim (> rom. taiim) ar fi putut avea şi o formă cu armonie vocalică *tahm, care să fi stat la baza variantei rom. taiâm. - Consoanele' palatalo-alveolare Ici, Igl au determinat uneori, în silabe neaccentuate, evoluţia prin palatalizare a vocalei lai la /e/ şi, ulterior, eventual chiar la ///: cecai ~ ceacai < gakal; cec/ama ~ ceaciama < gaikama [.sogam]; cederiu ~ ceadiriu ~ ceadâriu < gad/ri [yeşi!]; ceir ~ ceiur ~ ceair < gay/r ~ gayur; celelie < gahh [yer]; celma ~ cea/ma < galma; cepraz ~ ceapraz < gapraz; cercagiu ~ cearcagiu < garkact; cerdiu ~ ceardâu < garkh (poate şi după cerc); cerşaf ~ cearşaf < garşaf; cetaj ~ ceatai < gatai; cetma ~ ceatma < gatma; ceuş ~ ceauş < gavuş; cichir ~ cecâr ~ ceacâr < gakir; cicşiri ~ cecşiri ~ ceacşiri < gakş/r; cimur ~ cemur ~ ceamur < gamur; cimpara (~ *cempara) ~ ceampara < gampara; cireap ~ cerap ~ cearap ~ ciorap < gorap; gemantan ~ gemandan ~ geamantan ~ geamandan < camadan; gemnâc ~ geamlâc < camhk. De altfel, evoluţia /ce/ > /a/ se supune şi tendinţei româneşti de închidere a lui eaton la /(v. 3.3.1.e): ciribaş< geribaşi; cişit< geşitetc. Nu este însă absentă nici evoluţia inversă - rareori explicabilă prin asimilare la o altă vocală de deschidere a vocalei în acelaşi context, cu (/dl, Igil >) /cel, Igel > leal, lgal\ ceabuc (poate şi sub influenţa lui trabuc) ~ cebuc ~ cibuc < gtbuk ~ gibuk; ceacric ~ cecric ~ cicric < gikrik; ceaiz ~ ceiz < geyiz; ceameniu ~ cemeni < gemeni; 255 ceangher ~ ceanghir ~ cinghir ~ cinghe/ ~ cenghei < gengei ~ ginge! ~ gingii; ceapchen ~ ceapcân ~ ceapchin ~ cepchen < gepken; ciceadiu < gigekli; davagealâc ~ davagelâc ~ davagilâc < davacilik; geabea ~ gebea < cebe; geabhana ~ gebhana < cebhana; gealep ~ geiep < celep; geambiş (~ *gembiş) ~ gimbiş < cumbuş; geanabet ~ cenabet; gearah ~ gerah < cerrah; geavrea ~ gevrea < cevre; hagea/âc ~ hagilâc < hacihk (aici, ca şi în cazul lui davagealâc, a intervenit şi varianta -alâc a sufixului rom. -fâc). Şi acest tip de accidente fonetice poate fi, în unele cazuri, etimologic, de vreme ce turca îl cunoaşte pe plan dialectal: rom. ceanac ~ cenac< tc. ganak ~ genak, în consecinţă, succesoarele balcanice ale etimoanelor turceşti gardak şi yeniger ~ yaniger justifică reconstruirea variantelor tc. *gerdak (> rom. cerdac), respectiv * yeni gar ~ *yanigar(> rom. ienicear ~ ianiceai). - Uneori, vocalele /; e şi a sunt interschimbabile în română (dar şi în turcă) şi atunci când sunt precedate de consoanele palatalizate /kl şi !g1\ calemcheriu < kalemkâri (pron. kalemk'ari); cheabap ~ chebap < kebap; chetip ~ cheatip < kâtip; ghevghir. ~ gherghir ~ gheavghir < kâvgir ~ kârgir ~ gârgir ~ *gâvgir. Schimbarea respectivă poate fi uneori etimologică: chehaia ~ chihaia < kehaya ~ kihaya; chervan ~ chearuvan < kervan ~ kârvan; serascher ~ seraschiar < serasker ~ *seraskâr (iar acesta din pers. ser'asker ~ sar'aska/). - De altfel, alternanţa liberă nu numai a lui e, i şi a, ci a tuturor vocalelor după africatele puternic palatalizate /c/, Igl şi după oclusivele prepalatale fk], /gl este foarte frecventă în limba turcă, îndeosebi în variantele sale dialectale. Indiferent de identitatea iniţială a vocalei, aceasta se poate modifica imprevizibil după o astfel de consoană (orice prepalatală, de exemplu, poate trece la o oricare dintre vocalele postpalatale, uneori antrenând depalatalizarea şi a consoanei care o precedă, iar vocalele nelabiale trec cu uşurinţă la vocale labiale), cu condiţia să nu afecteze distincţiile fonologice ale perechilor lexicale minimale. Astfel, avem în turcă, de exemplu, variantele gekig ~ gdkig ~ gokug, gember ~ gimber ~ cinbir ~ gomber ~ gomber ~ grnnbar ~ gumbar, gifit ~ gufut ~ gifut, gira ~ gira, g/rak ~ girak ~ gerak, girpi ~ girpi, gubuk ~ gibik ~ gtbuk ~ gibik ~ gibuk, gukur ~ gukur ~ gogur, gerdel ~ gordel ~ gurdel, gucuk ~ gucuk, kâgit ~ keyat ~ kiyad ~ k/hat, kopru ~ kupru ~ kupri ~ kopru, kuguk ~ kigik ~ kuguketc. Nu este de mirare, aşadar, că în limba română au fost preluate şi variante etimologice cu vocala modificată, unele atestate, altele nu, dar posibile. Cele mai frapante sunt exemplele în care se evidenţiază „jocul" grupurilor fcil, Igil, /k\1, fgll ~ [cel, Igej, Ik'ef, Ig'ej ~ Icol, /gol, Ik'ol, Ig'ol ~ Icul, /gu/, /k'ul, Ig'ul, cunoscut atât în română, cât şi în turcă. Se poate deduce din această constatare faptul că, în mai multe cazuri în care, în aceste contexte consonantice, o vocală nelabială alternează cu o vocală labială, decizia etimologică este greu de luat, întrucât formele respective pot fi explicate fie ca schimbări accidentale în limba română (de pildă prin asimilare sau disimilare, dar şi prin „jocul" liber al grupurilor respective), fie ca succesoare ale unor 256 etimoane dialectale turceşti: cigâr ~ cicur < gukur; cihodar ~ ciuhodar ~ ciohodar < guhadar ~ gohadar ~ *gohodar; cimbir ~ cember ~ cimber ~ ciumbir ~ ciumber ~ giumber < gember ~ *cumberş\ alte variante menţionate mai sus; ciovrântie < gevrinti ~ *gdvrinti (v. Drimba 2001, 58); cişmea ~ ciuşmea ~ ceşmea < geşme ~ gişme ~ goşme; ciubuc ~ cibic ~ cibuc < gubuk ~ gibik ~ gibik ~ gibuk ~ gibuk; ciucec ~ cicic < gigek ~ *gugek; ciufi ic ~ ci fi ic < gifiik; ciufut ~ cifut < gufut ~ gifut; ciulea < giie; ciut ~ cit1 < git; ciutac ~ cetac ~ citac < gitak ~ gitak ~ *gutak (reconstrucţie sugerată în Drimba 1993/1, 68); ghergheliu ~ ghilghiuiiu ~ ghiorghiotiu ~ ghiurghiuiiu ~ ghiulghiuii < gulguli; ghiorde! < gerdei ~ *gordei (Drimba 2001, 79); ghiorghiou ~ ghergheu ~ gherghev ~ gherghef < gergef; gionat < cmak; giudea < c/da ~ cida; giurumea ~ geremea ~ girimea < gurume; giuvaer ~ gioher ~ giovaher ~ gevaer < cevher ~ cevahir (cf. şi ngr. Tfe/3aipi ~ rţofiaipi); giuvrea ~ givrea ~ gevrea < cevre ~ gevre ~ govre; hochimat ~ hochiumat < hiikumat; magin ~ magion ~ magiun < macun; narghiuiea ~ narghelea ~ narghilea < nargiie (aceasta ar putea fi totuşi o etimologie populară după ghiulea); şchiombea ~ schimbea ~ schembea < işkembe (aici, rom. Ik'ol s-ar putea datora asimilării la consoanele labiale mb); ucirum < ugurum etc. Am fi tentaţi să includem în această serie şi varianta ghiordan a lui gherdan (< tc. gerdan), dacă nu am avea, ca etimon mai apropiat formal, ngr. yiopvrâvi (acesta însuşi ar putea însă proveni dintr-un tc. *gurdan sau *gordan). g) Anaptixe: butumea ~ bulmea < bCiime; cereviş ~ ciriviş ~ cerviş ~ cirviş < gerviş; chearuvan ~ chervan < kervan ~ kârvan; chiripici ~ chirpici < kirpig; cicudiu < gigde [renginde]; cefteiic ~ ciftiiic ~ cefttic ~ ciftlic < giftlik; cimişir ~ cimşir < gimşir; ciripie ~ cerepie ~ cerpie < girpi ~ girpi; damăga ~ damga < damga; diiimea ~ deremea ~ dirimea ~ delmea ~ dermea ~ dirmea < deime ~ derme ~ dirme; emriname < emr-name; feriman ~ ferman < ferman; fiiigean ~ fiiegean < fiican; găietan ~ găitan < gaytan; ghimuruc ~ ghiumuriuc ~ *ghimruc ~ ghiunruc ~ ghiumbruc < gumruk ~ gumbruk; haiava ~ halva < halva; igemal< /ora/(pron. igmaJ); inigea < ince; mahamur ~ mahmur < mahmur; măzărac ~ mâzârac ~ măzrac < mizrak; mecherez ~ merchez < merkez; mosomur < mosmor; părâmaci ~ pârmac ~ parmac < parmak; paza van ~ pazvan < pazvan; pirighel ~ pirghel ~ perghe! < pergel; sa/amastră < salmastra; sălihutar ~ sălihtar ~ siiihtar < siiihtar; tarahon ~ tarhon < tarhon; tuzula ~ tuzla < tuzla; ugeret ~ ugiret (pron. ugref) < ucret; vizinea ~ viznea ~ veznea < vezne; vi şi nap ~ vişnap < vişnap; zapt-feriman ~ zapt-ferman < zapt-fermani; zaptinamea < zaptname; zilezan ~ zilzan < ziizen. Uneori, aceste anaptixe îşi găsesc motivaţia în dorinţa de evitare a unor grupuri consonantice greu de pronunţat. Există şi cazuri de anaptixe aparent româneşti, produse, în realitate, în limba turcă: cătaran, variantă a lui cătran ~ catran (< katran), provine, probabil, din varianta tc. înv. 257 katiran (cu tc. /> rom. ăş\ apoi prin metateza vocalelor); trapazan are ca etimon tc. dial. trabuzan, variantă cu anaptixă a lui trabzan ~ t/rabzan. De altfel, anaptixa constituie unul dintre procedeele obişnuite prin care vorbitorii turci încearcă să evite grupurile consonantice (în limbajul popular, chiar şi traktdr, trapez,■ tren, trombon etc. sunt pronunţate tîraktdr, tirapez, tiren, tîrombon). h) Sincope: anteriic < anteri/ik; arzmagzar ~ arzumagzar < arzumahzar ~ arzimahzar; bongiu ~ bungiu ~ boiangiu ~ boangiu ~ buiangiu < boyaci; cărbaş ~ cărăbaş ~ carabaş < kara baş; chirgeiâc ~ chirigeiâc ~ chirageiâc < kiracilik; chirgiu ~ chirigiu ~ chiragiu < kiract ~ kirici; ciohdar ~ ciohodar < gohadar; dreg ~ direg ~ direc < direk; duiandragiu < doiandirici; guciman (pron. gucman) ~ gugiuman (pron. guguman) < guceman; masiagiu ~ masaiagiu < maşaiaci; paşa-capsi ~ paşa-capisi ~ paşa-capusi < paşa kapisi ~ paşa kapusi; peşch(i)er ~ peşchiar ~ peşecher < peşekâ'r ~ *pişeker; rusmăt ~ ruşmet ~ rusumat < rusumat; suigiu ~ suiutgiu < suyo/cu; surgiu ~ surugiu < surucu; tahtârvan < taht/revan; tiviichiu ~ tivilichiu < tevekkeii; trana ~ trahana < tarhana; triptic ~ tiriplic < ti re ipfik; zafet ~ zăfet ~ zaifet ~ zaiafet ~ zăiefet ~ zăifet ~ zăiafet ~ ziafet < ziyafet ~ ziyafet; zamparlâc ~ zamparatâc < zamparahk Sincope există, desigur, şi în turcă, aşa încât rom. duşmea (variantă a lui duşumea) şi petvan (variantă a lui pehlivan, petivan) etc. pot fi explicate din tc. dial. doşme ~ *duşme (~ lit. doşeme ~ duşeme), respectiv din tc. peivan (~ pelivan ~ pehlivan). C. Accidente care au implicat vocale în hiat sau diftongi i) Sinereze (contracţii în diftong a două vocale în hiat): fiong ~ fionc< fiyonk ~ fiyonga ~ *fiyong; saplâic ~ sapiafc < saplayik; tabiet (pron. ta-bi-et, apoi ta-biet) < tabiat /v/ *tabiyet. Astfel de contracţii pot fi presupuse, ca stadiu intermediar, şi la originea eliminării uneia dintre vocalele care se află în hiat: galon ~ galaon ~ galeon ~ galion < "galiyon; iat-agasi ~ iaii-agasi < yah agasi; panciură ~ panciaură ~ paceaură < pagavra. în rom. lilichiu ~ liliachiu ~ liliechiuar putea fi vorba fie de acelaşi fenomen, fie de asimilarea la /în varianta fonetică cu ia diftong (ti-iia-chiu). în zana ~ zaana ~ zahana < sathana a avut loc, desigur, simplificarea (reducerea) vocalei duble secundare. j) Reducerea Ia vocală a unui diftong (probând etapa intermediară menţionată mai sus; v. şi mai jos, punctul m): sidecar ~ sidicar ~ seidicar ~ saidecar < sadekâr; sara/ie ~ sarailie < sarayh; zebec ~ zeibeg < zeybek. 258 k) Fenomenul opus, de diftongare a unei vocale, mai precis de intercalare lângă o vocală a unei semivocale neetimologice, induse uneori de contextul fonetic (ceea ce înseamnă asimilare), iar alteori de tendinţa de închidere a silabelor: caraiman ~ caraman < karaman (aici a putut interveni şi analogia cu top. Caraiman); ceaim ~ ceaum ~ ceam < gam; cheihaie ~ chehaie < kehaya; huichium ~ huchium ~ hiuchium < huikum; moisafir ~ mosafir ~ musafir < musafir; naimea ~ năimea ~ namea < name; paicea ~ pacea < paga; pehieivan ~ pehlivan < pehievan ~ pehlivan; raichiu ~ rachiu < rakt; răimăzan ~ ramazan < ramazan; saidecar < sadekâr; taivan ~ tavan < tavan. I) Diereze (disocierea unui diftong în două silabe): chimion {pron.-mi-on) < kimyon; dalian [pron. -ii-an\ < daiyan; liliac (pron. lit. mod. -li-ac, înv. li-liac) < leylak ~ lilâk; paceaură ~ paceăură (pron. pa-ceâu-ră) < pagavra; saraiiie (pron. sa-ra-i-li-, înv. sa-rai-li-e) < sarayh; saulă (pron. său-lă ori sa-u-lă) < sav/a; ta/ion (pron. ta-li-on) < talyon. Fenomenul s-a produs uneori şi în turcă, deci diereza este etimologică: mabem ~ mabein < mabeyin ~ mabeyn; tereiac ~ tireac ~ tiriac{pron. tiriac sau ti-ri-ac) < tiryak ~ tiriyak. Pronunţia mono- şi bisilabică a lui paie ~ peic este şi ea‘, foarte probabil, etimologică. m) Evoluţiile diftongilor /j7+ vocală impun o discuţie distinctă, fiindcă au implicat schimbări specifice: - Deiotacizarea - în multe cazuri numai grafică - a vocalelor e şi i, altfel spus trecerea diftongului Ijel la lei (urmată uneori de închiderea la ///) şi a diftongului //>/ la /// (fenomen normal, deoarece ortografia românească nu admite redarea diftongului />/ decât prin /), dar şi a lui Ijal la lai, a lui Ijol la /o/ şi a lui Ijul la Iul; uneori, Ijel provine din Ijal, Ijol sau Ijul, ca urmare a asimilării prin palatalizare, dar există şi exemple de evoluţie inversă; în unele cazuri, Ijal, Ijel, Ijol sau Ijul au fost reduşi direct la ///: - la iniţială: alcovan ~ eicovan (~ *ia/covan) ~ ie/covan < yelkovan; anipahar ~ inipahar ~ inibahar ~ enibahar (~ *ianipahar) ~ ienipahar ~ ienibahar < yenibahar; atac ~ iatac < yatak; azaghiu ~ iazagiu ~ iasacciu < yasakgt; azagiu ~ iazagiu < yazici; eche < yeke; el-agasi (~ *iel-agasi) ~ ial-agasi < yah agasi; eichegiu < yelkenci; eicovan ~ ieicovan < yeikovan; emac ~ iemac ~ iamac < yamak; emen-cafe ~ iemen-cafea < Yemen kahvesi; erchen ~ ierchen ~ ieichem < yelken; erliu ~ ierliu < yerii; evmie < yevmiye; ibraş (~ *iebraş) < ebraş; ichf (~ *echi) < yek; ichf ~ iuc < yuk; idic ~ edec ~ iedec < yedek; idiciu ~ edecciu < yedekgi; ididiu ~ edec/iu ~ iedediu < yedek/i; ifea ~ efea (~ *iefca) ~ iofea < yufka; igurt ~ iagurt (~ iogurt) < yogurt; ihnea ~ ihnie ~ iehnea ~ iahnea ~ iahnie < yahni; imidic ~ emidic ~ emedic < yemekiik; Hic ~ Hec ~ eiec < yelek ~ yilek; imuriuc ~ irmuiuc ~ emuriuc ~ ermuiuc ~ iermuiuc ~ iarmuiuc ~ iamuriuc < yagmuriuk; ipingea ~ 259 epangea ~ epingea ~ epângea ~ iepângea ~ iapangea ~ iapăngea ~ iapângea < yapmca; irmiHc < yirmilik; isacciu ~ iesacciu ~ iasacciu < yasakg; ivăşa ~ ivaşe ~ ivanşa ~ evaşa ~ ievăşa ~ ievaşe ~ ievanşa ~ ievaşa ~ iavaşa < yavaşa; izbaşă ~ iuzbaşă < yuzbaşi; izic ~ iazâc < yazig; izluc ~ iuziuc < yuziuk; oldaş ~ ioldaş ~ yo/daş; uruc-bairam ~ iuruc-bairac < *yuruk bayrak, - în poziţie medială: ba/imez ~ ba/iernez < ba/yemez; boingiu ~ boiengiu ~ boiangiu < boyaci; caifiet ~ caiefet ~ caiafet ~ căiafet < kiyafet; caraii ~ caraei < karayei; carainic ~ caraianac < karayanak; chehaiiâc ~ chehaiaiâc < kehayahk; coinghios < koyungdzu; cuingi-başa ~ cuiungi-başa < kuyumcu başt; mohair ~ muhair ~ muhaier < muhayyer; suiigiu ~ suiuigiu < suyoicu; tabelJ (~ *tabiet) < tabiiyet; tabet2 ~ tabiet < tabiat ~ *tabiyet; tirichiu ~ tiriachiu < tiryaki; zaifet ~ zeiefet ~ zăiefet ~ zaiafet ~ zaiafet < ziyafet. în unele exemple deiotacizarea este aparentă, exclusiv grafică, pronunţia fiind tot cu iot: emniet< emniyet; evrhie < yevmiye; eziet< eziyet; ihtiar< ihtiyaretc. - Iotacizarea vocalelor. - Vocala /e/ a devenit diftongul Ijel (este vorba despre preiotarea tradiţională, de data aceasta notată, a lui e iniţial de silabă): iedec (~ *edec) ~ endec ~ hidec ~ hendechi < hendek; iem ~ em ~ hem < hem; ienghiurşei ~ enghiurşal < Engur şalisi; iergheiegiu ~ ergheiegiu ~ herghelegiu < hergeleci; iesnaf ~ esnaf< esnaf; meienghi ~ meenghi < meheng ~ *meeng-, aceleiaşi preiotări trebuie să i se datoreze şi varianta iabraşa lui abraş(< abraş), rezultată prin asimilare dintr-o formă *iebraş< ebraş. - Totuşi, uneori, vocala lai a fost şi ea diftongată, devenind Ijal şi apoi evoluând la Ijel, Ijif, care au fost reduse grafic la f. bairgic ~ baiergic (~ *baiargic) ~ baargic < bagarc/k ~ baharcik ~ baharcik; iram başă (~ *ierambaşă) ~ iarambaşă ~ arambaşă ~ harambaşă < harambaşi. - Vocala u- a devenit diftongul Ijul'. iuşur ~ uşur < uşur. - Vocala /'(provenind uneori din /y/, prin vocalizare) s-a diftongat la /y//28, apoi a devenit Ijel, Ijal (adeseori reduşi la e, a): ava(i)et ~ avait < avait; baiarac ~ baerac ~ bairac < bayrak; baraiactariu ~ baraectar ~ baraictar (pron. ba-raic-tar, apoi ba-ra-ic-taf) ~ bairactar< bayraktar; baiaram ~ ba(i)eram ~ bairam (pron. bai-ram, apoi ba-i-ram) < bayram; dara ~ daara ~ daiarea ~ daera ~ daierea ~ daira ~ dairea < daire; ianat ~ ienat ~ inat < inat. - Evoluţia lui /la Ijul în contexte în care nu este precedat de o consoană labială sau palatalizată se datorează asimilaţiei la o vocală labială: iuşchiuzar ~ işchiuzar < işguzar; iuşchiuzariâc ~ ischiuzarlâc < işguzarhk. - Diftongul Ijal a evoluat prin palatalizare la Ijel şi în situaţii în care schimbarea nu a fost însoţită de deiotacizare: ieba ~ iaba < yaba; iedeş ~ iadeş < yades; ierma ~ 28 Vocala / nu putea deveni în română diftongul iji! decât oral, deoarece acesta este redat în ortografia românească tot prin i. 260 iarma < yarma; ietac ~ iatac < yatak; ietagan ~ iatagan < yatagan; iezagiu ~ iazagiu < yaz/c/. - Alteori, Ijej a evoluat la Ijal sau Ijil a trecut la Ijel, iar acesta a devenit, eventual, Ijal'. caraia! ~ carael < karayel; iaminie ~ emenea ~ imenea ~ iminea < yemeni ~ yimeni; iermelic ~ irmilic < yirmiiik; saeagiu ~ sa(i)egiu ~ saigiu < sayici. într-un caz izolat, al lui iaurt ~ iagurt ~ iogurt < yogurt, Ijol a evoluat la Ijal, însă este posibil ca fenomenul să fie etimologic, de vreme ce aceeaşi evoluţie se regăseşte în bg. (jagurt, jogurf) şi în ngr. (laoupri, yioYoupTi). La fel ar putea fi şi Ijal > Ijol în iovanliu < yavan + rom. -Hu. De altfel, instabilitatea şi alternanţa vocalelor după Ijl se regăseşte şi în turcă: yenigeri, de pildă, are şi variantele yinigeri ~ yanigeri (> rom. ienicer ~ inicer ~ ia ni cei). D. Accidente în domeniul consonantismu/ui n) Asimilări consonantice29 - Asimilări parţiale: banknez ~ baiimez < balyemez; başbugiuc ~ başbuzuc < başibozuk; binihaşă ~ binbaşă < binbaşi; coşcogea ~ coşcogea < koskoca; gemnâc ~ geamlâc < camhk; mianioal < miyan bah; moşmoană ~ moşmoală < muşmula; tejnş < tecnis; toşmaq\ ~ tojmaq\ ~ tocmagi ~ togmagi < tutmac. în varianta tiin a lui tuci (< tc. tug), Itl a fost palatalizat dialectal sub influenţa asimilatorie a palato-alveolarei /c/. - Asimilări totale: acmac < ahmak; âiş-ve/iş ~ arişveriş ~ aiişveriş < alişveriş; aicâiu ~ a rea liu < arkah; arzmarzar ~ arzmahzar < arzi mahzar; bdoein ~ mabein < mabeyn; bazbuzuc ~ başbuzuc < başibozuk; bidibiu ~ bitiidiu ~ bidiviu < bedevi; bigi-bigi < cici-bici; buhasânea ~ muhasebea < muhasebe; cervici ~ cerviş < gerviş; chibric ~ chibrit < kibrit; chiripk ~ chilipir < kelepir; tiiK\uc ~ tikuc ~ *chiutuc ~ chituc < kutuk; clcimigea ~ cicmigea ~ cecmegea < gekmece; ciortac ~ ciurtac ~ cioltar ~ ciultar < goltar ~ guiţar; cuşciş (~ *cuscuş) ~ cuscuz < kuskus; dangada ~ danga na ~ dandana < tantana; dordoca ~ doldora < doldura; duichma ~ dunalma < donaima; far bara ~ farbala < farbala; gbiorghie ~ ghiordie < kurdiye ~ *gordiye (ar putea fi şi o pronunţie dialectală)/ h urhuz ~ hursuz < ugursuz; mangan ~ mangal < mangal (poate şi prin etimologie populară, după mangan); vn iha mea < mehane; sacariu < sanh; taftur < tapkur; tdhâiciu ~ ta/hâsciu < te/hisgi; titie ~ chfcbie ~ tichie < takiye (şi aici ar putea fi „doar" pronunţii dialectale)/ ţap ap ~ ţapan ~ sapan < sapan. Uneori, asimilarea consonantică era deja prezentă în etimonul turcesc: geampara ~ ceampara < ga mp ara ~ galpara. Pentru tc. hatt-i humayun se poate reconstrui o variantă *hatt-i humayum, deoarece avem variante cu -m în rom. hatihumaium ~ hatihumaiun, ser. hatihumajum ~ hatohumajun şi magh. hati humajum. 29 Cu aldine cursive sunt notate consoanele induse, iar cu drepte de rând - consoanele inductoare. 261 o) Epenteze consonantice Există mai multe tipuri de intercalare a unei consoane suplimentare, neetimologice în complexul sonor al cuvintelor; ele pot fi reduse la două categorii fundamentale: propagarea şi coarticulaţia, iar motivele care le declanşează sunt tot două: pe de o parte, influenţa pe care o exercită o consoană (prin aceasta, fenomenul este apropiat asimilaţiei); pe de altă parte, nevoia de închidere a unor silabe terminate în, vocală. Aceste motive se combină adeseori, iar rezultatele constau în ceea ce Graur 1968/1, 50-52 numea cazuri „de complicare sau de creare a grupurilor de consoane", care se explică prin „căutarea unui nou echilibru în organizarea complexului sonor", determinând „adăugarea unei consoane la sfârşitul silabelor-terminate în vocală" (explicaţie care nu este însă valabilă pentru toate tipurile de epenteză consonantică). - în unele exemple este vorba de repetarea într-un cuvânt, prin propagare progresivă sau regresivă (anticipativă), a unei şi aceleiaşi consoane; fenomenul este asemănător asimilării totale, doar că sunetul indus nu are la bază un altul care să fi fost transformat prin asimilare la consoana inductoare, ci este un sunet suplimentar, apărut prin articularea repetată a acesteia: amam-amanz ~ aman-zaman < aman zaman; brutuci ~ buturi (pl. lui butur ~ buture ~ but < but); buranginc (apoi şi borangin) ~ burangic ~ borangic < buruncuk ~ buruncik; ceakort ~ gayirotu; cirmişic ~ cimişir < gimşir; engier\gea ~ egiengea < egience; miermuc ~ meemur ~ memur < memur; munftu ~ muftu ~ mufti ~ muftiu < muftii ~ mufti (aici a putut interveni şi labiala f din contact)/ murzuc-aga ~ muzur-aga < mu(h)zur aga; nişte^ea ~ nişeştea ~ nişaştea ~ nişa stea < nişaste; tracrk ~ tacrir < takrir; trumucug ~ tumurug < tomuruk. Propagarea unei consoane a dus uneori la schimbarea terminaţiei şi încadrarea cuvântului într-un alt tip flexionar: ac bir ~ arbiu < harbi; tact < tak. Observăm că cel mai adesea se propagă consoanele nazale şi r, dar şi t. - Alteori, noua consoană apare prin anticiparea sau repetarea în contact numai a uneia dintre trăsăturile articulatorii ale consoanei inductoare, şi anume a caracterului labial, prin coarticularea lui b sau p împreună cu m (indiferent care dintre aceste consoane este originară), formând grupul mb sau mp, uneori şi la sfârşitul cuvântului: chihlimbar ~ chihrimbar ~ chihlibar ~ chihribar < keh/ibar ~ kehribar; chi/umb ~ chiiomb ~ chiiom < kuiung; hadâmb ~ hadămb ~ hadâm ~ hadăm < hadim; mumbaia ~ mubaia < mubayaa; sampson ~ samson < samson (acelaşi fenomen s-a petrecut în ngr. oapqjcbv şi în rus. sampson)/ sempt ~ semt < semt; şembiâc ~ şeniâc < şen/ik; timpsie ~ tipsie < tepsi; zamboane ~ zaboane (pl. lui zabon ~ zăbun) < z/bun. Probabil că în unele cazuri este vorba despre influenţa ortografiei şi pronunţiei neogreceşti (în care b şi mb, mp se scriu la fel, pn, şi se articulează asemănător), de exemplu în agambaniu ~ aganbani ~ agabaniu ~ agabani < agabani, în hambeş ~ habeş < Habeş, în tambuihana ~ tambu/hanea ~ tabu/hana ~ tabuihane < davu/hane ~ *tabu/hana etc. 262 Acelaşi fenomen se întâlneşte însă şi în turcă, de exemplu în tc. gumruk ~ gumbruk (> rom. ghiumbruc:), în tc. imrohor ~ imbrohor (> rom. imbrohor) sau în tc. muşamba ~ muşamma (> rom. muşama), precum şi în alte limbi balcanice. O amplificare turcească a grupului consonantic poate fi bănuită şi în embru-inam < emr-i inam ~ *embr-i irram şi în menzil-embru < menzil emrî ~ *menzil embri. Este posibil ca şi dambla** (atestat şi în forma înv. damia) să aibă la bază nu tc. damia, ci o variantă *damb/a, deoarece altfel ar trebui să presupunem apariţia în mod autonom a unui b epentetic în română, albaneză {daml la ~ dambla), neogreacă {da/JÂâq ~ vrapnAâc) şi aromână {dăm/aie ~ dâmblă). Situaţia se repetă în cazul lui mumbaşir ~ miubaşir < mubaşir, având corespondent cu mb şi în ser. {bumbasir), în timp ce în ngr. fjnoufjnaai'pi nu ştim dacă este mb sau numai b. - Atracţia reciprocă a lui n, pe de o parte, şi a oclusivei d sau t, pe de alta, se explică prin caracterul dental al acestor consoane (aşa cum mş\ b se atrag pentru că sunt labiale). Fenomenul se regăseşte şi în alte limbi şi, cel puţin în unele situaţii, ar putea avea ca model pronunţia şi ortografia neogrecească, în care vr este notaţia pentru d, nd ş\ nt. Şi în acest caz însă, limba română a depăşit modelul: amandea < amade; fient ~ fiat < Fiat ~ fiet; geandâr ~ ceadâr < gadir ~ cad/r; indruşaim ~ indruşain (~ *idruşaim, *itrişaim) < itrişahi; maibent ~ mabein < mabeyn; merement ~ meremet < meremet; şahmarand (~ *şahmeran) < şahmeram (SDLR: după smarand); talant ~ talant ~ talan ~ talan < ta/ak ~ *talan. Varianta tindichea a lui tinichea (< teneke) ar putea fi rezultatul aceluiaşi fenomen, dar şi al contaminării cu tindiche „stinghie dinţată la războiul de ţesut". - Caracterul dental al fricativelor s şi z a indus uneori epenteza prin coarticulare a perechii lor oclusive, t şi d. bastara < basara ~ bastra; bazabuzduc ~ bazbuzuc ~ başibuzuc < baş/bozuk; castriet < kasriyet; hazdran ~ hazran < hazaran ~ *hazran; mastraf ~ masraf < masraf. Rom. razdachie (~ razachie) este rezultatul aceluiaşi fenomen, produs însă, de această dată, în turcă (tc. razakt ~ razdaki), ceea ce face posibilă existenţa unor etimoane de acelaşi fel şi în alte cazuri31. - în mai multe cazuri nu poate fi însă identificată influenţa directă a unei consoane care să fi dus, prin repetarea trăsăturilor articulatorii, la apariţia alteia, ci, într-adevăr, cauza epentezei trebuie căutată în nevoia unui „nou echilibru", a unui sprijin consonantic, fie în aceeaşi silabă, fie în silaba precedentă, pentru închiderea acesteia; fenomenul apare de regulă în poziţie medială, dar uneori şi la finală. Nu trebuie să credem însă că nu există nicio legătură între noul sunet şi contextul consonantic în care 30 Graur 1963/1, 117, îl explică prin epenteza lui b, deoarece grupul -ml- este neobişnuit în limba română. 31 Există şi exemple în care sr a trecut la strîn alte limbi balcanice: rom. maşrapa < tc. maşrapa, în timp ce variantele năstrapă ~ măstrapă provin din bg. năstrapa ~ măstrapa, ngr. paorpanâq, ser. nastrap-, cf. şi alb. mastrap, arom. măstrapă. 263 el apare. Faptul că obiectul intercalării nu este oricare dintre consoane şi că el apare cel mai frecvent în imediata vecinătate a anumitor consoane denotă o anumită interdependenţă între cele două sunete consonantice aflate în contact, adică o anumită „responsabilitate" a consoanei preexistente în raport cu natura şi identitatea celei nou apărute32. Cea mai frecventă schimbare de acest fel este intercalarea unui r neetimologic între o vocală şi fricativa surdă ş sau, mai rar, s: cearşit < gaşit (dar ceaşitlâc < gaşitlik); harsa ~ hasa < hasa; harşa ~ haşa < haşa; horşaf~ orşav ~ hoşav ~ oşaf < hoşav ~ hoşaf; hurşum ~ huşum ~ hucium ~ hugium < hucum; varşa ~ ivaşe ~ ievaşa ~ iavaşa < yavaşa; sirsinel ~ sis/ne/ < susen (+ suf. rom. -et). Cazul mult citat al lui arşic ~ aşic{< tc. aş/k) ar putea fi însă fals, deoarece termenul are corespondente cu aceeaşi epenteză şi în albaneză (arshik) şi aromână (arşic), ceea ce ar presupune un etimon comun tc. *arş/k, iar dialectele limbii turce cunosc şi ele fenomenul evoluţiei f-s-f > t-rs-t în contexte similare {arşi ~ aşi, arşmmak ~ aşmmak etc.). Există, aşadar, posibilitatea ca şi în alte exemple, cum este bunăoară harşa < haşa, să fie vorba de o evoluţie în limba turcă. - De altfel, vorbitorii români au recurs şi în alte contexte la epenteză lichidelor a şi /, precum şi a nazalei n, pentru a închide silabele terminate în vocală, realizând o separare mai abruptă, deci mai clară a silabelor: ardatâc ~ odatâc (der. rom. cu suf. -tac de la *oda < tc. oda); arvat ~ avat < havut ~ *(h)avat; burtuc ~ butuc < biituk; ciortama ~ ciolama ~ ciulama < guttama; dulgheri ~ dughean ~ dughenă < dukân ~ duken ~ *dugen; durbac(ă) < dibek ~ *dubek; ivanşa ~ ievanşa ~ ivaşe ~ ievaşa ~ iavaşa < yavaşa; nacanfa ~ nacalfa ~ nacafa ~ nafaca < r/afaka; panceaură ~ paceaură < pagavra; parhiu ~ pafiu ~ spafiu ~ spahiu < spahi; salgeac ~ sageac < sacak; samalangea ~ samalagea ~ şamatagea < şami ataca; sermainsâz < sermayasiz; şarvana ~ şarbana ~ şavana ~ şabana < şebane; tărbăci ~ tălbăci ~ tăbăci (der. de la tabac < tabak); tetenzie ~ terezie < terezi; tirnichea ~ tinichea < teneke; zurtuf ~ zuluf < zuluf. Epenteză lui p\n chepcea ~ checea < kege ar putea fi rezultatul unei contaminaţii, (poate cu chepce! ~ chepcea „lingură mare"?). - Un tip mai complex de schimbare este epenteză lui n între o vocală şi c sau g. ceanghir ~ ceghir ~ cighir < giger; cilinghiu ~ ciiighiu ~ citibiu < getebi; durting ~ durlig ~ târlig ~ târlic < terlik; menganea < mehane; tăbanc < tabac < tabak Uneori 32 Vezi Puşcariu II123, care încearcă să clasifice riguros aceste fenomene şi să le atribuie denumiri. Nu toate modificările de acelaşi gen pot fi însă incluse în clasificarea respectivă. în privinţa, de exemplu, a „despicării" lui ^ în rş (arşeu < aşeu ~ aşău < magh. âso sau arşic < tc. aş/k), Kirâly 190 arată că un „rapare şi în faţa altor consoane şi chiar după grupuri de consoane" (ferestrău < ferestău, ilăstrău < iiistău, iorsag < iosag, marjă < maja)) autorul este de părere că, „în locul explicaţiilor particulare, de la o consoană la alta, este preferabilă acceptarea unei explicaţii generale: prin repentetic, frecvent nu numai în graiuri, ci şi în limba veche". 264 poate fi invocată nevoia de închidere a silabei, dar în toate cazurile este oglindită o atracţie coarticulatorie între n şi velarele oclusive (de nazalizare a velarelor şi/sau de velarizare a lui n), existentă şi în alte limbi (de pildă, în neogreacă, yy şi yk redau şi grupurile ng, nk). - în sfârşit, epenteza consonantică coarticulatorie poate fi întâmplătoare şi bazată exclusiv pe faptul că grupurile rezultate sunt obişnuite şi frecvente în limba română (br, dr, tr, şt): bridinea ~ bidinea < badana [firgasi]; cadriu ~ cadiu < kadi; citruc ~ chituc (pron. dial. *cituk) < kutiik; peştin ~ peşin < peşin-, totuşi, unele exemple s-ar putea datora contaminaţiei sau etimologiei populare. p) Disimilări consonantice33 Raţiunile principale ale disimilării unei consoane sunt „uşurarea grupurilor consonantice" (Graur 1968/1, 50), uneori pentru că acestea sunt neobişnuite sau greu de pronunţat, dar şi evitarea repetării în acelaşi cuvânt a unui sunet ori a unei (sau a unor) trăsături articulatorii comune celor două consoane prezente în forma de bază a cuvântului. Rezultatul poate fi eliminarea totală a „sunetului mai slab" sau numai modificarea sa prin pierderea trăsăturii comune cu „sunetul mai puternic". Interesant este că, în unele cazuri, modificarea survenită contrazice, printr-un fel de „hipercorectitudine", înseşi motivele care au produs fenomenele inverse, de asimilare sau de epenteza consonantică: danana şi hidic, de pildă, sunt produse ale „uşurării" grupului nd, prin disimilarea lui d sau n, din dandana, respectiv hindichi, ceea ce se opune tocmai tendinţei despre care am vorbit mai sus, de atracţie reciprocă a lui n şi a oclusivei d {indruşaim, tindichea etc.). Şi acest tip de modificări - constituind totuşi o excepţie faţă de tipurile de disimilare ale căror motive sunt foarte clare - confirmă faptul că „problema cauzelor care declanşează disimilarea nu a fost suficient lămurită" (Vraciu 167). De asemenea, cum vom vedea, disimilarea a putut fi indusă, în unele exemple, de mai multe consoane din structura cuvântului. - Disimilări parţiale: aiijverş ~ atişveriş < ahşvenş; buriuc ~ buthx ~ bucluc < buktuk; caca! ~ carar < karar; simc\r < gimgir; danga na ~ dandana < tantana; derbedei ~ derbeder < derbeder (poate după suf. dim. -el); desimea ~ dizHopa < dişlice; fii fie ic ~ firfiric < firfirik; ghiurghidiu ~ ghiulghiuli ~ ghilghiuliu < gulguli; im a nea ~ imamea < imame; maiâe ~ malale (pl. lui mala) < mala; mane „briliant" < imame (probabil şi pentru evitarea omonimiei cu mamea ~ imamea „capătul ciubucului" < imame); muc dai ~ mâcdal ~ mârdar ~ murdar < murdar; natrapazlâc ^ matrapazlâc < matrabazhk; năframă ~ năramă ~ măframă ~ măhramă ~ maramă 33 Şi în aceste cazuri, notăm cu aldine cursive consoanele induse, iar cu drepte de rând - pe cele inductoare ale disimilării. Din categoria disimilărilor consonantice fac parte, fără să fie accidentale, şi unele dintre cele discutate ca fenomene de adaptare fonetică: eliminarea unor consoane înaintea africatelor (v. 3.2.6) şi reducerea consoanelor geminate (v. 3.2.7). 265 < mahrama ~ marama; nătrăpaz ~ matrapaz < matrabaz; ni am bal ~ miambal < miyan bah; sâ a manie ~ salamalic < selâmaleykum; saşiu ~ şaşiu < şaşi; tabac ~ ca bac < kabak (poate şi prin etimologie populară, după tabad); tacci! ~ tadfc ~ tacrir < takrir; teftendariu ~ tefterdariu < tefterdar. - Disimilări totale: armazar ~ azmazar ~ arzmahz.ar < arzimahzar; başbulubaş ~ baş-buludoaş < baş bolukbaşi; berbe/ic ~ berbetâc < b&beAik; beşactea < beştalta; buiubaşă ~ bo/ubaşă ~ buliubaş ~ buiudoaşă ~ buii udo aş < bulukbaşi ~ bolukbaşi; chimilioară ~ *chimii\ioară, der. dim. de la ghimirlie ~ chimirlic < kemerli; chipici ~ chirpici < kirpig; cimir ~ cim şir < gimşir; cobecciu < ko^oekgi; danana ~ dandana < tantana; derbedei (pl. lui derbedeu) ~ derbederi (pl. lui derbedei) < derbeder (cauzele sunt aici şi morfologice)/ dovlitiu < dev Ide li ~ *dd\AAH; dulama ~ diialma ~ dunalma < donai'ma; fifiric ~ fifirig ~ firftrig ~ firfiric < firfirik; ghimesit ~ ghirmisut ~ ghermesit < germsud ~ *germisut; hidec ~ hidic ~ hindic ~ hendec ~ hindichi < hendek; huchium ~ h luchium < hiilkum şi/sau lokum; mişunea ~ mieşunea < menekşe; mofluzâc ~ mof\ uz/âc < mufluzluk; murdalâc ~ mucdai\âc < murdarhk; naragiu ~ r\aranq\u < narenci; odunuc < odunluk; sadâc ~ sandâc < sandik; salamaic ~ sâ a mal ic < selâmaleykum; sărdaiâc ~ serdai\âc < serdarhk; sitir ~ siăir < siktir; suiugiu ~ suiukfiu < suyolcu; şănec ~ *şăr\/ec ~ şnlec ~ şăn/âc ~ şer\lâc < şenlik; tambuhana ~ tambut\ana ~ tabuk\ana < tabulhana; tălpijic ~ tălpizic ~ tălpizlic ~ *tălpi]lic < telbizlik; târâc ~ dulig ~ târ/ic ~ dur Hg < terlik ~ tirlik ~ derlik. q) Fenomene legate de consoana h Căderea lui h, îndeosebi a celui iniţial sau intervocalic, este considerată un fenomen specific mai ales graiurilor din sudul ţării (v. Gr. Brâncuş, în SCL 4/1961, p. 473) sau mai mult vestului României (Graur 1968/1, 48). După cum arată autorii menţionaţi, tendinţa de suprimare a lui h există şi în bulgară şi albaneză. Dar şi fenomenul invers, al aspiraţiei vocalei iniţiale, se manifestă în aceleaşi limbi, iar în română adesea în aceleiaşi regiuni. Ambele tendinţe se găsesc şi în limba turcă (v. Drimba 2001, 301), ceea ce înseamnă că apariţia sau suprimarea lui h ar putea fi uneori etimologică. Alteori, în exemple cu h- adăugat la iniţială, poate fi bănuită şi o influenţă ţigănească în pronunţarea cuvintelor româneşti. - Aspiraţia vocalei iniţiale: hagemiş < Acem işi; haian ~ aian > ayan; hairat ~ erat ~ irat < irat; halagea ~ alagea < alaca; ha/ai ~ alai < aiay; hangara ~ angara < angara; hantiriu ~ antiriu < antiri; haraba ~ araba < araba; harap ~ arap < Arap; harca ~ arca < arka; hargalâc ~ argalâc ~ agăr/âc < agirlik; harpagic ~ arpagic < arpac/k; harz ~ arz < arz; hasmac ~ hazmac ~ azmac < azmak; hat ~ at < at; havaet ~ avaet ~ avait < avait ~ avayit; hazma ~ asmă < asma; hazman ~ asman < azman; hăzap ~ azap < azap; helbet ~ elbet < elbet; hioldaş ~ ioidaş < yoldaş; hodaie ~ odaie < oda; hogeac ~ ogeac < ocak; hotac ~ otac < otak; hotozbir ~ otozbir 266 ~ otuzbir < otuz bir; huiuc ~ uiuc < uiuk; hursuz ~ ursuz < ugursuz ~ ogursuz Se remarcă, aşadar, că oricare dintre vocalele iniţiale româneşti poate fi pronunţată cu aspiraţie. - Un h expresiv, ca în hiujer ~ lujer, apare în hluchium ~ lucum < lokum, dacă nu cumva aici este vorba de o metateză din tc. hulkum. - Adăugarea unui h anorganic, ca element de sprijin între două vocale în hiat, apare în bohangiu ~ boangiu ~ boiangiu < boyaci. Un h neetimologic apare şi în mahala, variantă a lui mala, maală, deci între cele două rom. işala ~ inşaaia), maşalla ~ maşallah (> rom. maşala), în schimb a apărut ca reflex al consoanei arabe' [= ain], de pildă în matah ~ *metah ~ meta (< ar. metă'), preluat în română în forma metah. - Labializarea lui /7 la /"în contexte care nu presupun reacţia hipercorectă la palatalizarea labialei Ape plan dialectal (pentru care v. 3.3.2.a); este vorba aici, aşa cum bine arată Hristea 298-299, de un fenomen care nu este „un simplu joc între două consoane slab articulate", ci de faptul că „unii vorbitori stabilesc o corespondenţă fonetică nu numai între fi şi hi, ci şi între f, în general, şi fi'. Spre deosebire însă de autorul menţionat, nu credem - deoarece nu reiese din atestări - că avem a face cu reacţia la o rostire dialectală, ci cu o modificare accidentală bazată pe corespondenţa fonetică amintită, pe care o stabilesc în general vorbitorii limbii române, şi nu numai ei, deci cu o alternanţă fonetică uzuală în diferite limbi. Schimbarea apare în toate poziţiile şi contextele posibile: efta < ihtar ~ *ehtar; furtun ~ fortum ~ hortum < hortum (probabil şi datorită etimologiei populare, după furtună); geraf ~ gerah < gerrah; meflem ~ mehiem < mehlem; năframă ~ măframă ~ năhramă ~ măhramă < mahrama; perdaf < perdah; raft ~ raht < raht; raftivan ~ rahtivan < rahtivan [agasi]; sileaf ~ siieah < si/ah; taft ~ taht < taht; taftaiuc ~ taftaiâc ~ tahtaiâc < tahtahk ~ tahtaiuk; tenzuf ~ tensuf ~ tenzuh ~ tenzih < tensuh ~ tensuh. Fenomenul invers, al trecerii lui Ala h, apare şi el în mai multe exemple, fără nicio legătură cu palatalizarea regională a labialelor sau cu vreun alt fenomen dialectal sau neliterar, ceea ce confirmă că este vorba despre o alternanţă fonetică accidentală şi 268 generală, bazată pe o corespondenţă stabilită de largi categorii de vorbitori: haraş ~ faraş < faraş; pahta ~ pafta < pafta; tuhan < tuf an; zarbah ~ zarpah < zerbaf(t). De altfel, alternanţa h ~ /"există şi în turcă (de pildă, rom. chiu!af< tc. kulah, dial. kii/af; rom. manah ~ manaf< antrop. tc. Manah ~ Manaf; rom. saftian, bg. safjan, ser. saftijan, alb. saftjan cunosc aceeaşi modificare, probabil preluată din turcă: sahtiyan ~ *saftiyan; rom. sulf < tc. sulh, înv. şi pop. sulf), precum şi în alte limbi (v. Puşcariu II 197-198, Avram 2000, 78-9$), inclusiv balcanice (h din tc. perdah a devenit fnu numai în dacoromână, ci şi în aromână şi în sârbocroată). r) „Alunecarea" unei consoane la alta, pe baza unor trăsături articulatorii comune: Schimbările de acest fel ţin de confundarea sunetelor de către vorbitorii limbii receptoare: consoana etimologică îşi păstrează două dintre cele trei trăsături definitorii, însă una dintre acestea este percepută greşit şi „deraiază" la o altă posibilitate de realizare în cadrul criteriului respectiv, modificând fie sonoritatea consoanei, fie modul de articulare, fie locul articulării. „Alunecarea" a putut avea loc fie în cursul împrumutării cuvântului, fie după ce varianta nemodificată, etimologică a cunoscut o oarecare răspândire în limba română. Schimbări în sonoritatea consoanelor: - Afonizări: asman ~ azman < azman; basargiu < bazară; bectemis ~ bectemiz < bek temiz; bosma ~ bozma < bozma; bozafer < bozaver; capsimal < kabzimal; casac < kazak; casma ~ cazma < kazma; câsâlgea ~ câzâlcea ~ câzlâgea < kizilca; chermea ~ ghermea ~ deghermea < degirme; cidiu < ciddi; coinghios < koyungozu; diseniu < duzen; disghea < dizme ~ *dizge; turbacă ~ durbacă < dibek ~ *dubek; eşpeh < eşbeh; ceanfes ~ geanfes < canfes; cesvă < cezve; ghice/ic ~ ghigilic < gecelik; ghioslomea ~ ghiozlomea < gdzleme; ghisluc ~ ghizluc < guzluk; cicea ~ gigea < cica ~ cice ~ cici; harapiet < harabiyet; hasmac ~ hazmac ~ azmac < azmak; hueium ~ hugium < hucum; hormos ~ hormoz ~ hormuz < Hormuz; iasigi-efendi ~ iazigi-efendi < yazici efendi; inipahar ~ ienipahar ~ inibahar ~ ienibahar < yenibahar; ipneu ~ ibneu < ibne; işchiuzar < işguzar; iuşchiuzarlâc < işguzarlâk; isfuc ~ izluc ~ iuzluc < yuzluk; mahmutea ~ mahmudea < mahmudiye; mertepea < mertebe; meşferet < meşveret; muşdea ~ mujdea < mujde; namas ~ namaz < namaz; nisam ~ nizam < nizam; otosbir ~ otusbir ~ otozbir ~ otuzbir < otuz bir; patalama ~ batalama < batallama; perosea ~ peruzea < peruze; pungiuc < buncuk; sacâs ~ sacâz < saktz; sosma ~ sozmă < sozma; tafgihat < teveihat; tesghea ~ tizghea < tezgâh; tetbir < tedbir; tis/c ~ tizic < tezek; toitan < toydan; trapazan ~ trapuzan ~ târbozan < trabuzan, trabzan, tirabzan; tuslama ~ tuzlama < tuzlama; tus/uc ~ tuz/uc < tozluk; 269 zarpa ~ zarpah ~ zarbah < zerbaf(t); zăpun ~ zăbun < ztbun; zerdiceaf ~ zirdiceav < zerdegav; zurumbat < zurumbad. - Sonorizări: amzie ~ hamsie ~ amsi< hamsi; bazma ~ basma < basma; carabaşag < karabaşak; câna-giugiuc < kma gigegi; câzmet ~ câsmet < k/smet; cearceav ~ cearceaf < gargaf; cicârâg ~ cicârâc < gikirik; cigâr ~ cicur < gukur; cijmea ~ ciujmea ~ cişmea ~ ciuşmea < geşme; cuscuz < kuskus; direg ~ dereg ~ direc ~ derec < direk ~ derek; dumea < tume; dujman ~ duşman < duşman; dura ~ tura < tura; durlac ~ turiac < toriak; făgar < f/kar; firfirig ~ firfiric < firfirik; gabara ~ cabara < kabara; gazret < hasret; geamandură ~ ceamandură < şamandura (poate p. et. pop. după geam); geamaşir-başa ~ ceamaşir-başa < gamaş/r başi; geamsacâz ~ ceamsacâz < gamsakizi; geanfez ~ geanfes < canfes; gergevea ~ cercevea < gergeve; ghebă ~ chebă < kebe; ghenar ~ chenar < kenar; gherghev ~ gherghef < gergef(\a fel şi în ser. derdev ~ derdef); ghiabur ~ chiabur < kâbir; ghibgher < kevgir; ghimiriie ~ chimiriic < kemerii; ghioghici < [kiziljkdk igi; giumag ~ ciumag ~ ciomag < gomak; giurumea < gurume; gojgogea ~ goşgogea ~ cojcogea ~ coşcogea < koskoca; gumbara ~ cumbara < kumbara; ignea ~ ignie ~ iagnie ~ icnea ~ icnie ~ iacnie (~ ihnea ~ ihnie ~ iahnie) < yahni; indruşaim < itrişahi; iznaf ~ isnaf ~ esnaf< esnaf; iangavie < yiiankavi; mederez ~ meterez < meteriz; murahaz ~ murahas < murahhas; nadaz ~ nadas < nadas; santaioz < sanda/os; taiaj ~ talaş < ta/aş; tazma ~ tasma < tasma; tegnefes ~ tecnefes < teknefes; vâstâc ~ fâstâc < f/st/k; vesat ~ fesat < fesat; vistichiu ~ fistichiu < fistiki; zabiaic ~ zăplăic ~ saplaic < saplayik; zaihana ~ salhana < salhana; zandai ~ sandal < sandal; zangaiâc < sangilik; zaraf ~ saraf < sarraf; zăgan ~ săhan ~ sahan < sahan; zălăvat ~ sa/avat < salavat; zeibeg ~ zebec < zeybek; zelemet ~ selemet ~ selamet < selâmet; zov ~ zof~ zuf~ sof< sof~ suf - Cel puţin în cazul unor consoane se poate afirma cu certitudine că variaţia de sonoritate este cunoscută şi în limba turcă, mai ales dialectal (de exemplu gimbistra ~ cimbistra, duşman ~ tuşman, gaytan ~ kaytan, gun ~ kun, kurut ~ gurut etc.). Mai mult, fenomenul este curent şi constituie chiar normă în procesul sufixării vocalice a cuvintelor terminate în consoanele surde -g, -k, -p, -t, care se transformă în -c, -g (sau -g), -b, respectiv -cf, formele rezultate ar putea sta uneori la baza finalelor sonorizate ale împrumuturilor româneşti, de exemplu în cicârâg, ciomag, direg, provenind din tc. gikirik, gomak, respectiv direk. Modificări accidentale ale sonorităţii se petrec însă, în limba turcă, în diverse alte poziţii şi contexte, reflectându-se fidel în împrumuturile româneşti: variantele rom. baiguş ~ boicuş ~ băicuş provin din tc. baykuş ~ (dial.) bayguş (Drimba 2001, 37); cavas ~ cavaz < kavas ~ kavaz; cimbir ~ cember ~ gimbir ~ gimber ~ giumber < gimber ~ gember ~ cember ~ emb/r ~ *cumber; cogea ~ gogea < koca ~ (dial.) goca; copus ~ cupus ~ copuz ~ cobuz < kopuz ~ kobuz ~ kupuz; danga ~ tamga < damga ~ tamga; dulap ~ dulab < dolap ~ dolab; duşec ~ duşeg < duşek ~ duşeg; gârbaci ~ cârbaci < gtrbag ~ kirbag; giorap 270 ~ ciorap < corap ~ gorap) gurban ~ corban ~ curban-bairam < Kurban (~ Gurvan ~ *Gurban) bayrami; gevrea ~ cevrea < cevre ~ gevre; ghebrea ~ chebrea < gebre ~ kebre; giugiuc ~ ciuciuc ~ cicic < cucuk ~ cicik ~ g/c/k; horşaf ~ orşaf ~ orşav ~ hoşav < hoşaf ~ hoşav; macaz < makaz{variantă populară a lui makas); mangafa < mangafa (variantă populară a lui mankafa); mehenghi ~ mehenchi < meheng ~ mehenk; meiez ~ meies < melez ~ meies; meterez ~ meteriz ~ meteris < meteriz ~ meteris; palanca ~ palangă < palanka ~ palanga; sângif ~ zângif < sencef ~ zincef; talhâs ~ ta/hâz < telhis ~ *ta!his ~ tafhiz; topuz ~ topus < topuz ~ topus; toz ~ tos < toz ~ tos; zefchi ~ zevechi < zefk ~ zevk; zingir ~ singir < zincir ~ sincir. în consecinţă, având în vedere că dandana şi matrapaz, de exemplu, au corespondentele bg. dandana, arom. dăndănă, respectiv ngr. parpană^qq, alb. matrapaz, putem presupune variantele *dandana şi *matrapaz şi pentru etimoanele comune tc. tantana, respectiv matrabaz ~ madrabaz. Drimba 2001, 56-57 reconstruieşte, pe bună dreptate, variantele *kundelik pentru gundelik şi *gusture pentru kusture, ca etimoane ale rom. chiundelâc ~ chindelic (~ ghiundelic ~ ghinde/ic), respectiv ghiusturea (~ chioştură). Pronunţii dialectale turceşti pot fi bănuite şi la originea reflexului rom. /s/ al tc. fzf, în poziţii în care acesta ar putea fi semisonor (/Z/), de tipul mediae leneş (de pildă în asman, bectemis, casac, ghiostomea, ghisluc, hasmac, namas, tus/ama etc.), iar rom. miras ~ miraz provine din tc. miras, care în mod cert avea şi varianta *miraz, transmisă şi bulgarei {miraz), sârbo-croatei {miraz) şi aromânei {miraze). Nu poate fi exclusă însă nici posibilitatea ca astfel de fonetisme să constituie simple variante grafice româneşti, de exemplu în huzmet şi matrapaz, scrise adesea şi husmet, matrapas. Schimbări în modul de articulare a consoanelor: - Nazalizarea oclusivelor labiale: camazfâc ~ cabaz/âc < hokkabazhk; nătlăgele (~ *mătlăgele) ~ pătlăgele < pathcan. Unele exemple de acest fel se datorează procedeului de formare a cuvintelor şi variantelor, împrumutat din turcă, denumit „formule rimate" (v. V.2.1). - Invers, denazalizarea labialei m la b, p sau v. buhasebea ~ muhasebea < muhasebe; bumbaiegiu ~ mumbaiegiu < mubayeaci; bumbaşir ~ mumbaşir < mubaşir; cujban ~ gujban ~ gujiman ~ gugiman < guceman ~ gucimen; iavangiu ~ iamangiu < yagmaci; parangoz ~ marangoz < marangoz; savor ~ samor ~ samur < samur. în exemplele cu b- < m- ar putea fi însă vorba de simple asimilări consonantice şi/sau de fenomene petrecute încă în limba turcă (pentru bumbaşir, cf. şi ser. bumbasii). - Dentala nazală n a devenit dentala lichidă /în Hsfia ~ nisfia < n/sfiye. - Dentala fricativă 5 a devenit dentala oclusivă t în tahan ~ sahan < sahan; tănchiu ~ sănchiu ~ sanchiu < sanki (aici ar putea fi însă o contaminare cu tanău, tănău, tăncărău). 271 - Dentala fricativă 5 a alunecat la dentala africată p. tipţie ~ tăpţie ~ tipsie ~ tăpsie < tepsi; ţapan ~ sapan < sapan (probabil şi prin etimologie populară, după ţ(e)apăn); ţaparină ~ saparină < saparina. - Labiale fricative devenite oclusive (v, A sau /wj [= i'bilabial] > b, p)\ ghibgher < kevgir; habuz ~ havuz < havuz; siieap ~ siieaf (~ siieah) < siiâh; tiiibichiu ~ tiiivichiu (~ tiviiichiu) < tevekkeii; zerbap < zerbaf(t). - Labiaie oclusive devenite fricative (b, p > f, V)\ chenaf ~ chinap < kmap; farmac ~ fărmac ~ parmac ~ părmac < parmak; farmadic ~ parmadic ~ parmadâc < parmakhk; firfiriu ~ pirpiriu < pirpiri (dacă nu cumva este o var. etimologică); taftur < tapkur; vezevenghi ~ pezevenghi < pezeveng (poate şi prin asimilare); vitai< bi tay; zaviţ ~ zabit < zabit; zăvun ~ zăbun < z/bun. Alternanţa f, v ~ p, b este cunoscută şi limbii turce (de exemplu în tc. hoşaf ~ hoşav ~ hoşab [< pers. hos-ăi5\ > rom. horşaf). Variantele rom. mutfac ~ mutpac ~ matbah, singef ~ sângeap ~ săngeab, zevzec ~ zebzec se explică pe deplin din tc. mutfak " mutpah ~ mutbak ~ matbah (< ar. matbah), din tc. sincef ~ zincef ~ sincap ~ smcab (< pers. sincâb), respectiv din tc. zevzek ~ zibzik ~ *zebzek. Corespondentul şi posibilul etimon al rom. teibea ne este cunoscut din dialectul tătăresc din Dobrogea: teibe (~ tc. teive > rom. teivea). - Prepalatale sau postpalatale (velare, uvulare sau faringale) oclusive devenite fricative: daihauc ~ daicauc < daikavuk; ehpaia ~ ecpaia < ek paye; hairet < gayret (poate printr-un intermediar *kayret); hartup < kartopu; hârbaci ~ cârbaci < ktrbag; hermâziu ~ cârmâziu < kirmizi; huiă ~ culă < kuia ~ kuie; huşiă ~ cuşiă ~ câşlă < k/şla; mehtiup ~ mehtup ~ midiup < mektup; mehtupciu ~ medubgiu < mektupgu ~ mektubct; nahişli < nakişli; serasher ~ serascher < serasker; tehnefes ~ tecnefes < teknefes; tinihigiu ~ tinichigiu < tenekeci; tumbelehi ~ tumbelechi < tumbeiek. - Invers, postpalatale sau prepalatale fricative devenite oclusive: caham ~ haham < haham; căin ~ hăin ~ hain < hain; dachiu ~ dahiu < dahi; icnie ~ icnea ~ iacnie ~ ihnie ~ ihnea ~ iahnie < yahni; igzar ~ ihzar < ihzar; isiac < islah; magmudea ~ mahmudea < mahmudiye; magzar ~ mahzar < mahzar; mecterhanea ~ mehterhanea < mehterhane; menganea < mehane; pedivan ~ pehlivan < pehlivan; şac ~ şah < şah; tacmin ~ tahmin < tahmin; tact ~ taht < taht; tagvii ~ tahvil < tahvil; zacherea ~ zaherea < zahire. Acelaşi fenomen s-a produs şi în turcă, reflectat, de pildă, în siiihtar ~ siiidar < siiihtar ~ siliktar. - Dentala lichidă laterală /a devenit vibranta r. batarama ~ batalama < batallama; ceangher ~ ceanghir ~ cinghir ~ cinghei ~ cenghei < gengei ~ gingel ~ gingii; deribaş ~ delibaş < delibaş[li]; deriu ~ deliu < deli; durma ~ duima < doima; ghiormec < golmek; ghiursuiu ~ ghiulsuiu < gulsuyu; ierchen ~ ie/chem < ye/kem; marotea ~ malotea < mallota; sarsana < selsane ~ *saisane; şar ~ şal < şal; tatir < tatii. 272 - Dentala lichidă vibrantă r a devenit laterala t. cacealma ~ cacearma < kag/rma; ceaptaz ~ ceapraz < gapraz; chilim ~ cherim ~ cherem < kerem (aici ar putea fi vorba şi de o etimologie populară, după chilim „carpetă")/ delea ~ derea < dere (dacă nu cumva avem şi aici o etimologie populară, după deal); du/mea ~ durmea < durme; feligea ~ fe/egea ~ ferigea ~ feregea < ferece ~ ferici; lahul ~ tahur < Lahur (poate totuşi prin asimilare)/ malamă ~ maramă < marama; ma/tac ~ martac < *martak; medez (~ *mecrez) ~ merchez < merchez; sa/ai ~ sarai < saray; sa/hat ~ sarhat < serhat ~ *sarhat; tălmuc ~ târmuc ~ dârmuc < d/rmuk; te/enzie ~ terezie < terezi; tifilicie ~ ti firide ~ tefericie < teferrug; zalf~ zarf< zarf. Schimbări în locul de articulare a consoanelor: - Oclusive velare devenite labiale: dălap ~ dălac ~ dalac < dalak. - Oclusive labiale devenite velare sau prepalatale: ticseu ~ tipsie < tipsie; tiridie ~ tiriplic < ti re iplik. - Oclusive labiale devenite dentale: muhtesit < muhtesib; musait ~ musaip < musahip; ta nair ~ pa na ir < panaytr; seleat ~ seleap (~ sileaf~ seleah) < si/ah. - Oclusive velare devenite dentale34: ciubut ~ ciubuc < gubuk; taftur< tapkur. - Fricative labiale devenite dentale: tastur ~ taftur< tapkur. - Fricative palato-alveolare devenite dentale: cizmea ~ ciusmea ~ cişmea ~ ciujmea < geşme; ischiuzar ~ işchiuzar < işguzar; iznasi-zaherea < ecnas-i zahire; izra < icra; mizelâc ~ mizelic ~ mişelâc ~ mişi/ic ~ meşe/ic < meşelik; nacasiâc ~ nacaziâc ~ nacaşlâc < nakkaşhk. Uneori însă am putea avea de a face cu grecizarea formelor româneşti (v. 3.3.l.h) sau cu reacţia hipercorectă la palatalizarea dialectală a dentalelor fricative (v. 3.3.2. e). - Nazala bilabială m devenită dentala n: cuşzun < kuşuzumu; ghiunruc ~ gumruc ~ iumruc ~ ghiumbruc < gumruk ~ gumbruk (aici, modificarea ar putea fi totuşi o disimilare [delabializare] în grupul consonantic)/ ianac ~ iamac < yamak; sain ~ sahăn < şahtm; salcân ~ salcâm < salk/m. Schimbarea trebuie însă atribuită uneori fie disimilării consonantice (cuiungiu < kuyumcu; niambal ~ miambal < miyan bali), fie analogiei derivative cu sufixul -an (v. V.3.1.1.S). - Nazala dentală n devenită bilabiala m\ ciuim ~ ciuin ~ ciuen ~ gugen; ghiudem ~ ghiuden < goden; hairusum < hayir o/sun; ieichem ~ ierchen < yelken; luchium ~ lichium ~ lechin < lokun; nişam < nişan; peşim ~ peşin < peşin; surghium ~ surgum ~ surghiun ~ surgun < surgun. Uneori, schimbarea s-ar putea datora asimilării: magim ~ magium ~ magin ~ magiun < macun; mirimiram ~ mirimiran < mir-i miran; musulim ~ musulin < mosulin. 34 Rom. petmez provine din tc. petmez ~ pekmez, cu oclusiva prepalatală dentalizată în turcă. 273 Alternanţa m ~ n nu îi este străină nici limbii turce: de pildă, rom. ibrişin ~ ibrişim < tc. ibrişin ~ ibrişim; rom. iagum ~ iagun < tc. lagum ~ Iagun; rom. musca < tc. muska (~ niisha); rom. teicurşum < tc. înv. te/kurşum (~ mod. te/kurşun). Corespondentele din alte limbi permit reconstruirea variantelor *hadm şi *madem pentru tc. hadtm şi maden, din care provin rom. hadâm ~ hadân, ser. hâdum ~ hâdun, alb. hadem ~ haden şi magh. hadon, respectiv rom. madem ~ maden, bg., alb. madem, ngr. paSâpişi arom. mademe ~ madene. - Velarizarea oclusivelor prepalatale tc. /kj, Igl; de regulă, caracterul palatal al acestor consoane turceşti (pronunţate muiat în cuvintele cu vocalism anterior şi chiar exploziv la finala acestora) a fost menţinut în împrumuturile din română (v. 3.2)] totuşi, există numeroase excepţii de la această regulă, în care consoanele respective sunt depalatalizate în împrumuturi, îndeosebi în poziţie finală: buluc < buluk; catembec < kaiembek; caraghiosiuc < karagoziuk; chepeneag < kepeneg; chesmec < kesmik; chiocec < kdgek; chioşc < kdşk; chiurc < kurk; cicic < gigek; dric ~ cerec < gerek ~ girik ~ gerik; ciu/uc < golluk; cium/ec < gom/ek; ciuruc < guruk; di rec < derek; diudiuc < duduk; diunuc < donuk; diunuriuc < dunuriuk; erchec < erkek; etec < etek; ghezec < gezek; ghiobec < gobek; ghiumbruc < gumbruk; ghiundeiic < gundeiik; ichiiic < ickiiik; irimic < irimik; irmiiic < irmiiik; ievrec < levrek; peltic ~ pe/tec < peitek; sirec ~ serec < sirek ~ serek [ag]; şeniic < şeniik; şinic < şinik; şuberec < şebdrek; tenc ~ teanc < tenk (diftongarea s-ar putea datora, în acest din urmă exemplu, tocmai deplasării caracterului palatalizat; din acelaşi etimon a rezultat şi un alt cuvânt, cu finala palatalizată: rom. tenchi); tiftic < tiftik; tipiiic < tepeiik; tiripiic < tire ipiik; tufec < tufek; zevzec < zevzek. Unele etimoane au fost preluate în variante cu //r/ sau lg7 fie menţinut, fie velarizat: bobric ~ bobrichi < bobrek; caia ~ chiaia (pron. probabil k'aja) ~ chihaia < kihaya; chepeng ~ chepenghi < kepeng; ciiic ~ ceiic ~ ceiichi < geiik; cuiichi ~ cu/inc ~ chiulug ~ chilug ~ chilunc < kulunk ~ kulung ~ kuluk; ciurec ~ ciurechi < gurek; hendec ~ hândic ~ hendechî ~ hândichi < hendek; iedec ~ iedechi < yedek; iiic ~ i/ec ~ eiec ~ iiichi ~ iiechi ~ eiechi < yeiek ~ yiiek; iuc ~ ichi < yuk; meng ~ meeng ~ meheng ~ menghi ~ meenghi ~ mehenghi < meheng ~ *meeng ~ *meng; mezeiic ~ mezeiichi < mezeiik; mucheaiemea ~ mucalemea < mukâieme; pezevenchi ~ pezevenghi ~ pezevenc ~ pezeveng < pezevenk ~ pezeveng; pezevenchi/âc ~ pezevenciâc < pezevenkiik; piuscui ~ pischiui ~ pioschiol ~ piuşchiul < puskul; tifarichi ~ tifaric ~ tefaric < tefarik; tumbechi ~ tumbelechi ~ tumbelic < tumbek ~ tumbeiek; zefehi ~ zefe < zefk; zimberechi ~ zimberec < zemberek. - Palatalizarea lui Ikl sau Igl velar: chiobur ~ cobur ~ cubur < kubur ~ *kobur; chiurc-beş < ktrk beş; chiurchi-caiem < kirk kaiem; ughiuriiu ~ ugurliu < ugurlu. 274 - Depalatalizarea lui /// s-a produs în câteva împrumuturi în care tc. / palatalizat precedând un a35 (v. 3.2) a fost preluat cu caracter dur (velar): halal < halal; halali < halâli; ha laia < a/ât; Ham < ilâm; laf( dar şi leaf) < lâf; lagiverde < lâcivert; lagum < lâgim; lahaniu < lâhani; lahur < lâhur; lalea < lâle; laliu < lâle[reng]; lambă < lâmba; melaic < melâik; pilav ~ pilau ~ pilaf < pilâv ~ pilaf; selamet < selâmet; telal < tellâl; telatin < telâtin. Fenomenul s-ar putea datora gradului redus de palatalizare, în acest context, chiar în turcă, dar şi pierderii considerabile a caracterului palatal al acestui //'/ în unele dialecte turceşti. - Palatalizarea lui III şi în cazuri în care în turcă acesta este velar sau foarte puţin muiat apare în exemple sporadice: coteam ~ colan < kolan (ca în vileag < magh. vilâg)', i/iec ~ ilec < yelek; liefă ~ leafă (aici avem însă diftongarea sub accent a lui e) A/ lefea < olefe. E. Accidente în grupurile consonantici s) Disimilări în grupuri consonantice cu o africată Am prezentat mai sus, sub 3.2.6, cazurile, sistematice de disimilare totală sau parţială a consoanelor Itl, Idl, Ici, Igl şi Isl înaintea unei africate, cauzate de faptul că pronunţarea acestor grupuri consonantice ar fi fost imposibilă sau cu totul neobişnuită în română. Căderea altor consoane, de pildă a lui /A/, III, ///, /n/, Isl sau /z/, în contexte similare nu a avut caracter sistematic, de aceea nu o considerăm decât o schimbare fonetică accidentală (grupurile respective, chiar dacă sunt neobişnuite, pot fi pronunţate în română): beg/igiu ~ beliciu ~ beg/icgiu ~ beiHcciu < beglikgi; cebuciu ~ cibucciu < g/bukgu; chiurci-başa < kurkgu başi; direci-başa ~ direcci-başa < direkgi başi; idiciu ~ edecciu < yedekgi; elchegiu < yelkenci; iazagiu ~ iasacciu < yasakgi; macagiu < makasci ~ makazc/; sandaciu < sandalgi; sandagelâc ~ sandalgealâc < sandalcilik; tahregiu < tahrirci; tufigiu ~ tufingiu tuficciu ~ tufecciu < tufekgi ~ tufengci; zaciu ~ zapciu < zaptg. Disimilarea parţială a lui Iml la Ini a avut loc înaintea lui Igl în exemple cum sunt cuiungi-başa ~ cuiumgi-başa < kuyumcu başi, cuiungiu < kuyumcu şi mungiu < mumcu. Caracterul accidental al acestor modificări rezultă din faptul că aceleaşi alăturări de consoane au fost păstrate în diverse împrumuturi (alte exemple, pe lângă variantele apropiate de etimon amintite mai sus, sunt colgiu < kolcu, culucciu < kullukgu, talhâsciu < telhisgi), ba chiar au putut rezulta din alte grupuri 35 Redăm aici secvenţa //'al prin lâ, ca în ortografia turcească tradiţională. 36 Ca şi până acum, prin „grupuri de consoane" sau „grupuri consonantice" înţelegem orice fel de alăturare a două sau mai multe consoane, nu numai pe cele nedisociabile, care fac parte din aceeaşi silabă (foneticienii riguroşi folosesc sintagmele respective numai cu accepţiunea din urmă; v., de pildă, Coteanu 1985, 20-31). 275 consonantice (divictar < divittar, hamger ~ hanger < hancer, haracciu < haragg, inacciu< inatg, meccit< mesgitetc.). ş) Schimbări asimilatorii sau disimilatorii în alte combinaţii de consoane, fie neobişnuite în română, fie, dimpotrivă, uşor confundabile cu cele în care s-au transformat, întrucât sunt apropiate de acestea din punct de vedere articulatoriu:, - Ifklj > Ifll: zeflemea < zefklenme; zefliu < zefk/i; - /khl > llhj: tabalhana < tabakhane; - Ikll > /ti/ sau III (prin disimiiare totală): deretlii ~ deredii < derekli; ghemetlâc ~ emedâc < yemeklik; parmalâc ~ parmadâc < parmakhk; pezevent/âc ~ pezevendâc < pezevenklik; taratU < tarakh; - Ikml > /tm/: atmişcea < Akmesgit; - jknj > Irnl'. târnafes ~ tecnefes< teknefes; - Ikpl > !tpl\ etpaia ~ ecpaia < ek paye (poate totuşi prin contaminare cu tc. etba); - jlhj > Ihl ~III', zahana ~ sahana ~ satana ~zalhana ~ salhana < salhana; - Iltl, /Idl > Intj, fnd/: santamarcă ~ saltamarcă < saltamarka; taxindar ~ taxi!dar< tahsildar; - fmdl > /nd/'. mehduhie < memduhiye; - Imgl > Ingl'. danga ~ damga < damga; - Ini) > III', samalâc ~ samaluc < samanhk ~ samanluk; - Intj > lltl sau redus la Ini: fursalt ~ fursant < firsant; nălban ~ nalbant < nalbant (probabil după suf. rom. -an); - frkj > /rtl'. nart< nark; - Itbl > I tj: rutea < rutbe; - Itlj > Ikll, Iglj, Irll, Itr/, Irm/ sau redus la /II ori M\ adaz ~ aglaz ~ atlaz < atlaz; ciufulâc < gufuthk; patagea ~ pălăgean ~ parmagea ~ păriăgea ~ parlagea ~ pătlăgea ~ patlagea ~ pătlăgean < pathcan; rahalocum ~ rahatlocum < rahatlokum; saca lâc ~ sacatlâc < sakathk; şiritric ~ şi ridic ~ şiredic ~ şiritlic ~ şiretlic < şirretlik; - Itml > /kmj, Igml sau chiar Im): tocmagi ~ tomagi ~ togmagi < tutmac; - I vil > Ibll, Ipll sau Ifl/: doblete ~ duplete ~ dofleac ~ dovlete ~ dovleac < dovlek; tabla < tavla; - Ivzl > Irz/: zerzec ~ zevzec < zevzek; - grupul /ts/ din turcă - limbă care nu cunoaşte consoana fel (= rom. f), desfăcând-o în componentele sale - a fost interpretat, corect, drept / în română: iaţă < yatsi. Aglomerarea a trei consoane a fost soluţionată, în general, prin suprimarea uneia dintre ele sau prin anaptixă, de exemplu în zap-ferman ~ zaptuferman ~ zapt-ferman < zapt ferman/sau în zaptinamea < zaptname. 276 însăşi limba turcă a încercat să găsească soluţii pentru evitarea grupurilor consonantice, mai ales a celor incomode, preluate odată cu împrumuturile sale din alte limbi, fie prin intercalarea unei vocale, fie prin disimilarea uneia dintre consoanele grupului (v. Kakuk 504-506). Este de presupus că n a fost disimilat încă în turcă din menzil (> *mezi!), de vreme ce există variante cu şi fără n atât în română (menzil ~ minzi! ~ mezi! ~ miziî), cât şi în sârbo-croată (menzil ~ menzut ~ mezi! ~ mezul) şi maghiară (menzil ~ mezit), iar forma din aromână este mizi/e. Şi pentru tc. mu meu s-ax putea reconstrui o variantă *muna, de vreme ce avem rom. mungiu şi ser. mundzr, această ipoteză nu exclude însă posibilitatea ca Imgl să fi evoluat la Ingl atât în română, cât şi în sârbocroată. F. Accidente care au implicat silabe t) Metateze De regulă, sunetele care îşi schimbă locul aparţin unor silabe diferite şi, nu de puţine ori, cele care fac schimb sunt silabele înseşi, nu numai unele sunete din ele; totodată, chiar dacă metateza se produce în aceeaşi silabă, ea determină modificări esenţiale în caracterul acesteia (deschisă, închisă etc.)37: aie/et < eyalet; atlangic ~ a/tângic < altmcik; argălâc ~ argalâc ~ agăriâc ~ agarlâc < agirlik; baraictar ~ bairactar < bayraktar; baraimlâc ~ bairamlâc < bayramhk ~ baryamhk; bernevic ~ brenevig ~ berneveci < benevrek; blagama ~ baglama < baglama; blucuc ~ bucluc < bukluk ~ bokiuk; brăcaci ~ bracaci (~ antrop., top. Băcraci) < bakrag ~ barkag; brobec ~ brobinchi ~ bobric ~ bobrichi < bobrek; brughiu ~ burghiu < burgu; bubu/ac ~ bu/ubuc ~ baba/uc ~ bubuluc < babaluk ~ *bubahk ~ *bubaluk; busurca ~ bursuca (der. din bursuc < borsuk); calmegiu ~ calemgiu < kaiemei; câzlâgea ~ câzâ/cea ~ câsâlgea < kizilca; ceadama < galkama [sogarn]; cealmuc (~ *cam!uk, *camulluk) < gamuriuk; chefş ~ cheşf < keşf; chinitigiu ~ tinichigiu < tenekeci; der ~ ceir ~ ceair < gay/r; cighiliu ~ ciNghiu ~ ci/ibiu < ge/ebi; cimbristă ~ cimbistră < gimbistra; ciobârlac ~ ciorbalâc < gorbahk; cioşmă ~ ceasma ~ sacimă ~ sacima < sagma; coroftie ~ cofterie < kufteri; cribit ~ tibric ~ chibrit < kibrit; dăiman ~ măidan ~ maidan < maydan; degremea ~ digrimea ~ deghermea < degirme; derdemeu (~ *dermedeu) ~ derbedeu < derbeder; dermelie ~ demerlie < demirhdevdicar ~ devictar ~ divictar < divittar; dovelc ~ dovleac < dov/ek; falbara ~ farbala < farbala; gerfe (cu f< \?) ~ gevrea < cevre; ghizăviu ~ ghiziviu ~ ghiviziu < guvezi; hideat ~ adit ~ adet < adet; hluchium < hiilkum (ar putea fi însă vorba de un h- expresiv adăugat lui iucum < iokum); Hileac ~ liliac 37 Subliniem cu aldine, în cele ce urmează, secvenţele fonetice implicate în metateză, indiferent dacă acestea aparţin uneia sau mai multor silabe ori dacă silaba a fost implicată în întregime sau numai parţial. 277 (/'vocalic din a doua silabă a trecut la iniţială) < lilâk; iscartiu (~ *aschir/iu) ~ ascherliu < *askerii; măhal ~ mahai ~ hămai ~ hamat < hamal; maibent ~ mabein (cu /' consonantic mutat în silaba precedentă) < mabeyn; mecherez (cu anaptixă) ~ mec/ez (~ *mecrez) ~ merchez < merkez; micşunea ~ micşinea < menekşe; mozol ~ moloz < moloz; nacafa ~ nafaca < nafaka; natapraj ~ nătrăpaş ~ matrapaz < matrabaz ~ *matrapaz; nisaştea ~ niseştea ~ nişastea < nişaste; orguliu ~ oguriiu < oguriu; pă/tăgea ~ plătăgea ~ plătăgean ~ pătlăgea ~ pătlăgean < pathcan; perioz (~ *părioz ~ *poriaz) ~ puriaz < poryaz; privaz ~ prevaz ~ pervaz < pervaz; niă ~ Ură < lira; săscâie ~ sacsâie ~ sacsie < saksi; sărnaci < sarnig; siminichie ~ simanechie ~ sinamichie ~ sânimichie < sirtameki; pasfiu ~ spafiu ~ spahiu < spahi; salamangea ~ samalangea ~ samaiagea ~ şamalagea < şami a/aca; surgiuc ~ surgud < sorgug; şuberec < şeborek; taiăn ~ tălan ~ taian < taiak ~ *taian; tuba/hana ~ tabu/hana < davu/hana ~ *tabu!hana; tăbărci ~ tărbăci ~ tăbăci (der. de la tabac < tabak); temelea ~ telemea < teleme; tezirbaşă ~ terzibaşă < terzi başi; tilipric ~ tiripUc < ti re iplik; tivilichiu ~ tilivichiu ~ tevecheliu < tevekkeli. Remarcăm că metateza a provocat uneori schimbări în sonoritatea consoanelor (devdicar, gerfe, surgiuc), trecerea lui /// la ă (sărnaci) sau închiderea lui e la /' (tivilichiu), asimilări vocalice (coroftie) şi alte modificări fonetice uzuale. Un caz particular al metatezei este reprezentat de împrumuturile în care din grupurile [fsau d+ vocală + r] rezultă grupurile [frsau dr+ vocală]: strâiic ~ stârlic ~ târlic < terlik; şandrama < sondirma ~ sondurma; trahana ~ tarhana < tarhana; trepedin ~ terpedin < tirpidin; trufanda < turfanda. De notat că acest fenomen a avut loc uneori şi în neogreacă şi sârbocroată (de pildă în corespondentele lui trahana). De altfel, din exemplele de mai sus rezultă că, dintre consoane, lichidele sunt cele mai apte pentru permutări, iar rezultatele acestora sunt adesea grupuri consonantice formate dintr-o oclusivă şi&au; r (v. attangic, argălâc, blagama, brăcaci, brenevig, brobec, busurca, ceadama, cealmuc, cimbristă, ciobârtac, coroftie, cribit, degremea, dermelie, dovelc, hiiuchium, mecherez, natapraj, orguliu, pă/tăgea, privaz, tăbârci, tezirbaşă). Diverse tipuri de metateze s-au produs şi în împrumuturile din alte limbi (de exemplu în ambriboi < ngr. apnsppnof < tc. amberbuy), iar fenomenul este cunoscut, desigur, şi în turcă38 (unele schimbări de acest fel se reflectă în împrumuturile româneşti: ciumiec ~ cio/mec < gomlek ~ golmek, ghiormec < golmek ~ gomlek, mehiem ~ meihim < mehlem ~ melhem etc.), precum şi în alte limbi „moştenitoare": rom. pastramă < ngr. nacrrpapâq < tc. pastirma; varianta iarmuluc a lui iamur!uc(< tc. yagmurluk) ar putea proveni din bg., pol. jarmuluk, dar poate fi şi o evoluţie pe teren românesc. 38 Cuvintele tc. yanhş „greşit" şi ya/mz „singur", de pildă, sunt pronunţate adesea (şi chiar scrise) yalmş, respectiv yanhz. 278 ţ) Haplologîi39: alveriş ~ alişveriş < alişveriş; bazuc ~ bazbuzuc ~ bazabuzduc ~ başibuzuc < başibozuk; calabâcă ~ calabalâc < kalabahk; calatâr ~ caladâr ~ catacatâr < karakatir; cilibic ~ cilibilic < gelebilik; ghiuler-agasi ~ ghiunghiuler-agasi < gonulluler agasi ~ *got)uller agasi; haraci-muhasebesi < harag muhasebecisi; iarmuc ~ iarmu/uc ~ iamurluc < yagmurluk; tc. maktu! a devenit în română mact deoarece forma la genitiv *mactulului a fost redusă prin haplologie la mactu/ui; sangeagasi < sancak agasi; variantele tabana ~ tahana au rezultat dintr-o variantă *tabahana a lui tabalhana (< tabakhane); derivatul budarisi „a o încurca, a intra într-un bucluc" provine prin haplologie dintr-un *buducarisi (der. de la bucluc + suf. -arisi), iar buc/an „buclucaş" ar putea avea la bază un *buducan ( der. de la bucluc + suf. rom. -an). De asemenea, diminutivul lui geamantan (< tc. camadan), geamantănel, a devenit prin haplologie geamantel ~ geamăntel. Haplologîi au avut loc şi în limba turcă: rom. ghiunghiuler-agasi provine, foarte probabil, dintr-un tc. înv. *gdquller agasi, rezultat din *gdqulluler agasi (mod. gonulluler agasi) prin căderea silabei iu. u) Unele schimbări în corpul fonetic al împrumuturilor pot primi explicaţii diverse. Iată două exemple: ghidum este o variantă a lui ghiuden(< goden) rezultată fie prin metateză dintr-un *ghiudim, fie prin disimilare dintr-un *ghiuckim (cu e din ghiuden asimilat la u), fie prin analogie lexicală după (sau prin contaminaţie cu) ghioturum şi h/uchium „îmbucătură"; saraof ~ sarahol (~ saraor ~ sarahor ~ salahor < serahor ~ salahor ~ *sarahoi) sunt variante dezvoltate prin disimilare consonantică sau prin metateză. Există şi schimbări fonetice obscure, care ar putea fi simple erori de copist, de pildă în sachezu-hochem < sahih hukum sau sacicoI< sag kol * Adaptările (adică transformarea sistematică a unor foneme sau grupuri de foneme imposibile în română, astfel încât să fie acceptabile) şi falsele interpretări fonetice (altfel spus, supunerea fonetismului împrumuturilor la schimbări nesistematice, induse de norme sau obişnuinţe româneşti, generale, dialectale sau accidentale, de pronunţare şi/sau de grafiere a cuvintelor) au constituit principalele categorii care au determinat modificarea formei interne a cuvintelor preluate din limba turcă. Unele schimbări de acest fel, îndeosebi de la finala cuvintelor, au avut cauze şi/sau consecinţe şi în domeniul morfologic. Acest domeniu necesită totuşi o analiză distinctă, deoarece deţine caracteristici proprii de adaptare şi de interpretare a secvenţelor finale ale etimoanelor, care, pentru a deveni împrumuturi, au trebuit să fie incluse într-unul sau altul dintre tipurile morfologice româneşti. 39 Aldinele subliniază aici secvenţele (uneori silabe) identice sau asemănătoare, dintre care una a fost eliminată. 279 4. MORFOLOGIA 4.1. Influenţe în domeniul morfologiei Deşi nu există elemente, fapte, forme sau structuri morfologice pe care limba română să le fi împrumutat cu aceeaşi valoare sau funcţie din turcă, reţin atenţia câteva consecinţe de natură morfologică ale influenţei lexicale turceşti: a) îmbunătăţirea considerabilă a distribuţiei tipului flexionar substantival în ~(e)â, moştenit accidental din latină (prin dispariţia sau transformarea în jwj [= u consoană] a lui -//- înainte de a şi după accent), şi, implicit, a desinenţei de plural -(e)Ie (cafea / cafele, cercevea / cercevele, duşumea / duşumele etc.; v. Sala 168-171, Graur 1968/1, 60-62, 101-105). Sala 170-171 susţine chiar că acest tip morfologic ar fi fost pe punctul de a dispărea, ca în istroromână, „dacă nu ar fi fost întărit de influenţe externe prin intermediul vocabularului". Poate mai important decât creşterea frecvenţei substantivelor aparţinând acestui tip flexionar este faptul că a apărut o nouă realizare contextuală a desinenţei de plural menţionate, şi anume -(a)le (balamale, cazmale, sarmale etc.), ca urmare a includerii în acelaşi tip flexionar nu numai a substantivelor turceşti terminate în -e şi adaptate cu -ea, ci şi a numeroase etimoane care aveau -a la finală, preluate tale quale, v. 4.2.6.a, 4.2.7.C, b) întărirea tipului flexionar substantival (masculin şi neutru) şi adjectival terminat în diftongul -iu şi, în general, în diftong cu -ir, „existau din trecut puţine substantive de acest tip: ou şi mai ales cuvinte de împrumut ca hârdău, tuleu, îmblăciu, au venit apoi cuvinte turceşti terminate în vocală accentuată, în special în acestuia i s-a adăugat un -u (vezi substantivele de felul lui cadiu, spahiu etc., adjectivele ca portocaliu, tuciuriu), astfel încât substantivele nume de inanimate (rachiu etc.) au întărit tipul îmblăciu" (Graur 1968/1, 99)) v. 4.2.5.ar, c) Eşecul adaptării morfologice a unor împrumuturi substantivale şi adjectivale din turcă, preluate în forme invariabile, terminate în unele vocale accentuate care nu permit articularea şi/sau declinarea, reprezentând devieri de la tipurile flexionare româneşti; împrumuturile de acest fel ocupă un loc periferic în lexicul românesc (în general sunt arhaice), de aceea se poate vorbi nu de adoptarea unui nou tip sau a unor noi tipuri nominale, ci mai degrabă de preluarea provizorie a unor cuvinte izolate neobişnuite, care se abat de la normă; v. 4.2.3) d) îmbogăţirea substanţială a clasei adjectivelor invariabile40, în bună parte ca urmare a fenomenului descris mai sus; v. 4.2.1.d, e) Preluarea la singular a unor forme etimologice de plural; unele cazuri de acest fel ţin de interpretarea morfologică eronată a etimoanelor, „datorită neidentificării unui 40 „Româna a păstrat din latină un singur adjectiv invariabil: ferice «fericit» < lat. fe!M' (Sala 171). 280 morfem străin, în urma unei false analize" (Sala 132)) altele constituie însă rezultatul preluării în cunoştinţă de cauză a formelor turceşti de plural, folosite şi în română numai la plural. Un exemplu izolat de neadaptare morfologică şi, aşadar, de influenţă incipientă în domeniu îl reprezintă variantele oca ~ oca ale lui oca, întrebuinţate, în formele respective, şi cu valoare de plural, ca în turcă (unde substantivele determinate de un numeral rămân la singular); v. 4.3.3. 4.2. Adaptări morfologice De, regulă, terminaţiile consonantice turceşti nu au pus probleme de adaptare, permiţând încadrarea cu uşurinţă a substantivelor şi adjectivelor în tipurile flexionare româneşti, iar părţile de vorbire neflexibile, ele exemplu interjecţiile, nu ieşeau nici ele din tiparele româneşti chiar dacă se terminau în vocală sub accent. Dificultăţi de adaptare au întâmpinat mai ales substantivele şi adjectivele cu finală vocalică, de cele mai multe ori accentuată în turcă (v. Suciu 1979, 218-230). Procentajul mare al acestui tip nominal turcesc a intrat în contradicţie cu frecvenţa extrem de redusă, cu incidenţa cu totul excepţională a unor tipuri similare în limba română. Numeroasele etimoane care aveau la finala absolută -a sau -e accentuat au fost asimilate de cele mai multe ori la tipul de flexiune feminină în ~(e)a, slab reprezentat până în perioada influenţei turceşti, dar existent totuşi ca model; mai rar, ele au găsit diferite alte soluţii de adaptare morfologică. Mari probleme de acomodare au pus însă etimoanele substantivale şi adjectivale care au la finală vocalele accentuate -/, -i, -u sau -u, acestea constituind adesea marca apartenenţei (sufixul posesiv la persoana a 3-a singular) -i/-i/-u/-u (după consoană) ~ -s/j-si/-sul-su (după vocală), ataşată la elementul final, determinat, al construcţiilor determinative turceşti formate din două substantive, aflate în raport de anexiune. Modul în care împrumuturile au fost adaptate trebuie examinat atât din punctul de vedere al limbii receptoare, mai exact al rezultatelor morfologice ale adaptării, cât şi din perspectiva limbii donatoare, adică a procedeelor prin care terminaţiile turceşti au fost modificate pentru ca împrumutul lexical să se poată încadra în structurile morfologice specifice limbii române. Un loc aparte îl ocupă mutarea accentului şi alternanţele fonetice, care, de regulă, pot fi considerate schimbări fonetice cu finalitate şi implicaţii morfologice. Trebuie remarcat şi faptul că, mai mult decât în alte domenii ale limbii, procedeele de adaptare la tipurile morfologice româneşti au fost aplicate apelându-se adeseori la analogii, deci la falsa analiză a terminaţiilor etimologice, care au fost apropiate de modele existente anterior în limba română. Această realitate lingvistică se explică prin faptul că structura morfologică a cuvintelor exprimă cel mai bine specificitatea unei limbi, ceea ce înseamnă că şi modelele acţionează cu o mai mare eficienţă, în condiţii favorabile „cum ar 281 fi asemănarea deja existentă de tipare sub forme relativ independente ale morfemelor" (Sala 132). în consecinţă, limitele dintre adaptare şi falsa analiză nu sunt întotdeauna foarte nete, procedeele respective suprapunându-se adesea. 4.2.1. Adaptări legate de categoria genului gramatical şi de încadrarea în tipurile flexionare româneşti întrucât limba turcă nu posedă categoria genului gramatical, încadrarea etimoanelor într-un tip flexionar românesc specific unui gen sau altuia a reprezentat ea însăşi o problemă serioasă de adaptare morfologică şi a depins exclusiv de doi factori: aspectul formal al segmentului final al etimonului şi genul natural al realităţii denumite. Realizarea concordanţei genului natural cu genul gramatical a constituit motivaţia precumpănitoare în cazul împrumuturilor care au devenit substantive masculine (circa 60 la sută din acestea denumesc persoane de sex bărbătesc având diferite funcţii, titluri, grade militare sau ocupaţii), în timp ce integrarea în tipurile flexionare feminine a fost determinată mai ales de forma etimonului (cele mai multe substantive care au devenit feminine în română au etimoane terminate în vocală accentuată). Cuvintele care nu au fost supuse niciuneia dintre aceste restricţii au devenit, în general, neutre în română (v. Suciu 1979, 217-218). a) Substantivele masculine reprezintă aproximativ 28% din împrumuturile substantivale din turcă. Ele se repartizează astfel, din punctul de vedere al terminaţiei la singular nearticulat: 56% au la finală o consoană nepalatalizată, 33% - u semivocalic, 3% - 5, iar restul de 8% - consoane palatalizate, /'consoană, eaton, /vocală atonă sau accentuată, î, a sau u accentuat. - Cele terminate în consoană nepalatalizată (de felul lui cavaf, cioban, dud, dulgher, marangoz, salahor, vechi!) sau palatalizată (pezevenchi, puşti) ori în /consoană {bei, mirata!) provin, de regulă, din etimoane având aceeaşi terminaţie, deci nu au pus probleme de adaptare morfologică, deoarece, aflate sub presiunea genului natural, şi-au găsit modele româneşti identice şi s-au integrat cu uşurinţă în tipurile flexionare masculine existente în limba română. Unele au rezultat totuşi din etimoane cu finală vocalică, aceasta fiind suprimată prin diferite procedee de adaptare la tipurile de substantive masculine sau prin procese analogice (condur, derebei, elementul de compunere baş). - Cele în -u semivocalic au la finală, în cele mai multe cazuri, diftongul -fu {bidiviu, cadiu, deliu, muşteriu, spahiu, valid), adeseori făcând parte din sufixele -giu, -tiu); etimoanele lor sunt terminate în -/, -/; -£/sau -^'accentuat, fiind încadrate prin adaptare morfologică în tipul de substantive masculine reprezentat înainte de puţine exemple, ca fiu, scatiu, vizitiu etc. (cu pl. în -ii). 282 - Cele în -a denumesc persoane de sex bărbătesc şi provin din etimoane care au în poziţie finală accentuată fie -a (agă, beşleagă, paşă), fie -/ (cuvinte ca bimbaşă, bulucbaşă, formate cu elementul de compunere -başă). Ele s-au încadrat în tipul - până atunci extrem de slab reprezentat - din care făceau parte popă, tată etc., care nu a cunoscut însă decât o îmbogăţire provizorie, întrucât majoritatea împrumuturilor din turcă asimilate la acest tip au ieşit din uz (v. Graur 1968/1, 81). - Cele în -e aton, foarte rare, au etimoane în -a adaptate (hoge, încadrat în tipul rege, peşte etc.). - Cele în -/' sau -u aton ori accentuat şi în -/ sau -a accentuat constituie „împrumuturi" neadaptate morfologic, aflate la nivel de cuvinte (sau variante) străine (bimbaşa, bina-emini, cahpolu, efendi, iuzbaşa, spahilar-agasi), al căror gen gramatical poate fi stabilit doar pe baze empirice, după genul natural, de vreme ce adeseori nu pot avea plural sau flexiune ori sunt folosite la genul personal sau cu articole, plurale şi flexiuni aberante, de tipul un iuzbaşa, nişte iuzbaşa/e, unui iuzbaşa, iuzbaşalei, al iui iuzbaşa, trimiţân d la iuzbaşa. b) Substantivele feminine constituie circa 30% din totalul împrumuturilor substantivale din turcă. în cazul acestora, semantismul, mai precis genul natural nu a impus decât rareori încadrarea în tipurile de flexiune feminină, deoarece marea majoritate a termenilor desemnând persoane cu diferite funcţii, ocupaţii etc. se referă la bărbaţi. Ceea ce a fost decisiv aici a fost terminaţia vocalică a etimoanelor, specifică genului feminin în limba română. Substantivele feminine se repartizează, după secvenţa finală, astfel: 68% sunt terminate în vocală accentuată (-a, -ea, -e), 23% în -ăşi 9% în -eaton. - Cele în vocală accentuată provin din etimoane care au la finală fie -â, fie -e. Ele au fost încadrate în tipul flexionar moştenit din care fac parte mărgea, stea, surcea, viţea etc. în cazul tc. -ă nu a fost nevoie de adaptări suplimentare (baclava, balama, halva, macara, mucava, pafta, para, sarma, tarla), în timp ce tc. -e a evoluat de obicei la diftong (cafea, cafenea, catifea, cişmea, cherestea, duşumea, ghiulea, lalea, micşunea, perdea, rindea, tinichea, zeflemea etc.), iar alteori, în exemple neadaptate, a fost menţinut (ahtiname, bec/erge, megidie etc.), probabil ajutat de faptul că, regional, diftongul final -ea se pronunţă -e (ca în cişme ~ cişmea; v. 3.3.2.g). - Cele în -ă provin, în marea lor majoritate, din etimoane terminate în vocala accentuată -a (ciorbă, câşlă, iarnă, năframă) sau -e(barutană, chilă, leafă), care au fost adaptate prin mutarea accentului şi încadrarea lor într-un tip bine reprezentat de substantive feminine (casă, făină, poartă). Câteva sunt forme rezultate din etimoane terminate în consoană, sub presiunea genului natural sau prin moţiune (cadână, catâră, hanâmă) ori în urma unor analogii (bardacă, călăuză, dugheană, meşină, tarabă). 283 - Cele în -e aton s-au aliniat la tipul flexionar reprezentat de carne, carte, hârtie, luntre etc. şi provin din etimoane care au la finală fie aceeaşi vocală, care uneori a pierdut accentul {ghiunie, tingire), fie -a {cange, capange) sau -rl-ij-ul-u accentuat, din care s-a dezvoltat, de fapt, secvenţa de două vocale în hiat -/ u/emani), dar şi după modelul derivatelor cu sufixul -an, precum şi după forma pe care a luat-o derivatul ulemanlâc{< tc. ulemalik, refăcut cu varianta -(a)nlâc a sufixului românesc -lâc, v. V.1.4). Acestor exemple li se 41 Construirea de la catâr (< tc. katir) a formei de feminin catâri „femela catârului" este normală, dar utilizarea acesteia ca substantiv epicen, într-un text vechi (din 1620.), este inexplicabilă sau, oricum, depăşeşte limitele firescului. în cazul lui sultană nu ştim dacă această formă se datoreşte moţiunii (de la sultan) sau provine dintr-un tc. *su!tana. 286 adaugă varianta paşa lui paşă ~ paşa $ i pluralul său paşa/i (v. 4.2.4.b), reflectând efortul de adaptare la genul natural. în schimb, beizadea şi şahzadea au rămas nemodificate chiar şi atunci când au articolul nehotărât sau atributul la masculin. - în cazul adjectivelor, unele forme caracteristice genurilor gramaticale au devenit invariabile: giugiuca ~ giugiuc ~ gigică, de pildă, sunt variante neflexibile ale adjectivului giugiuc,-ă < cucuk ~ cicik ~ cicik, 4.2.2. Adaptări legate de categoria numărului Categoria gramaticală a numărului nu a pus probleme deosebite, întrucât, odată cu încadrarea împrumuturilor în tipurile flexionare existente, ele au fost tratate asemenea oricărui cuvânt aparţinînd tipurilor respective, primind desinenţele de plural corespunzătoare. Alături de această adaptare automată şi generală, există câteva cazuri speciale în care sensul lexical, forma etimoanelor sau falsele interpretări au determinat modificări morfologice legate de categoria numărului. a) Unele etimoane turceşti folosite numai la singular, eventual în calitate de substantive colective sau cu sens dual, au fost adaptate prin întrebuinţarea împrumuturilor numai sau mai ales la plural, deoarece acestea s-au încadrat, în limba română, în serii terminologice defective de singular: canale < kma şi nacâturi < nakil[gigegi], ambele având sensul „copăcei, balsamine"; denumirea unor obiecte de îmbrăcăminte formate dintr-o pereche: ceacşiri < gakşir; fileri < ffler; paşmagi < paşmak ~ başmag ~ *paşmag; părpăţi ~ pârpăţi < pirpit; poturi < potur; şalvari < şa/var; tomaci < tomak. Şi alte categorii de substantive împrumutate sunt utilizate exclusiv sau mai ales la plural: şacamele „fleacuri, nimicuri, mofturi" < şaka/ama; şii „şiiţi" < £//(pron. /siij); tocmagi„tăiţei" < tutmac. Raţiunea folosirii în română a lui nur mai ales (iar astăzi numai) la plural {nuri sau nururi) nu este de natură etimologică sau analogică, ci trebuie să fi fost conţinutul său semantic colectiv, „ansamblu de calităţi personale care încântă şi atrag", de vreme ce etimonul turcesc {nui) nu are utilizări decât aproape exclusiv la singular, iar sinonimele româneşti, farmec, graţie, frumuseţe, drăgălăşenie, atracţie, vino-ncoace, lipici, exprimă acelaşi sens colectiv tot la singular {farmec şi graţie sunt folosiţi rar la plural cu această semnificaţie). Nuri a fost adaptat ca plural, aşadar, prin reducerea opoziţiei dintre singularul colectiv şi pluralia tantum. b) Cuvintele aga şi paşa, precum şi unele compuse cu ele, au atestate două forme distincte de plural: pe de o parte, ele formează pluralul ca orice alt substantiv terminat în -ă {agale, paşa/e); pe de alta, ele au fost împrumutate şi în forma de plural turcesc {aga/ar, paşalai), la care s-a adăugat şi desinenţa românească de plural {agalari, başalari). Acest plural, în fond redundant, reflectă efortul de adaptare morfologică a 287 împrumuturilor terminate în -â care au genul natural masculin, precum şi faptul că ele au fost preluate de către cunoscători ai limbii turce, de vreme ce termenii respectivi nu sunt folosiţi la singular în forma aga/ar, başa/ar. c) O serie de etimoane la singular au fost interpretate ca purtătoare ale unor desinenţe româneşti de plural; în alte cazuri, desinenţa de plural a unor împrumuturi a fost greşit analizată. în consecinţă, au fost reconstruite forme de singular cu terminaţii modificate faţă de cele etimologice: capangă, din pl. capange al singularului capange < kapanca; cortel ~ cordel, din pl. cordele al unui *cordea < kurde; mezel, din pl. mezele al lui mezea < meze; papuc, din pl. papuci < papug etc. Dacă preluarea ca plurale a unor singulare turceşti se datorează falsei interpretări, refacerea formelor de singular din plurale româneşti reale sau greşit analizate în acest fel constituie un procedeu de adaptare morfologică, legat de categoria numărului. d) Interdependenţa dintre categoria numărului şi sensul termenilor se vădeşte în substantivele cu plural dublu realizat în scopul diferenţierii semantice: bostan, pl. -i („dovleac") sau -e („pepenărie, bostănărie"; din acest plural a fost apoi refăcut şi singularul bostană); dulap, pl. -uri(„mobilă") sau -/(„scândură lungă") etc. 4.2.3. împrumuturi neadaptate morfologic Unele împrumuturi culte sau oficiale, rar utilizate, au menţinut secvenţe finale etimologice neobişnuite în română, aberante morfologic, formate din vocalele accentuate -e, -/; -/sau -u(uneori, acestea redau fie sufixul posesiv care nu a căzut, fie, dimpotrivă, ceea ce a rămas după căderea sufixului posesiv; în unele cazuri, aceste forme alternează cu variante adaptate): abai < abayi; afuza li (dar şi adaptat: fuzalie) < (h)afuzali; aga bani ~ aganbani (dar şi aga(m)baniu) < aga bani; ahtiname (şi ahtinamea) < ahitname ~ ahtname; baruthane < baruthane; bederge < *bekierce; bina-emini < bina emini; cadefene < *kadifene; cahpolu < kahpe oglu; calemie < kalemiye; calevi < kaievi; capan-emini < kapan emini; cazan-ahcesi < kazan ahgesi; ceauşiar-emini < gavuşlar emini; cherache (~ cherachea) < kerake; civiti < gividi; cutni ~ cutne (~ cutnie) < kutni ~ kutm ~ kutnu; darai < darayi ~ daraî; davetname < davetname; divan-tacâmî < divan takimi; emen-cafe < Yemen kahvesi; emriname < emirname ~ emr-name; enghiuri-şali < Enguru şalisi; evmie < yevmiye; evri < evri; gazi < gazi; ghiaur-cafe < *gâvur kahvesi; ghiulsuiu < guisuyu; giure < cure; gizie < ciz(i)ye; halaii (~ helaliu) < ha/aii ~ helâli; hambar-emini < hambar emini; haraci-muhasebesi < harag muhasebecisi; hazne-emini < hazne emini; ienicer-cheatibi < yenigeri kâtibi; imam-baiaidi ~ imambaiidî < imambayildi; maie < maye; mane 288 < imame; megidie < mecidiye; mehcheme < mehkeme; menduhie < memduhiye; mermeri < mermeri; mirahor-paiasi < mirahor-payesi; muşchi (~ mischiu) < muşki ~ miski; nahişii < nakişh; omade < amediye; ordu-agasi < *ordu agasi; ordu-cadisi < ordu kadisi; pembe < pembe; rezai < *rizai; richiabie < rikâbiyye; rubaru < rubaru; sa fi < sa fi; sarisabri < sar/sabri; serdengheşti < serdengegti; somachi < somaki; spahiiar-agasî < sipahiiar agasi; stamboi-efendisi < Stamboi efendisi; stamboi-şaii ~ stamboi-şaiisî (~ stamboi-şai) < Stamboi şah ~ Stamboi şaiisi; surahi < surahi; taraphana-emini < tarabhana emini; teberu < teberru; terbie < terbiye; tere < tire; terebi < terebbi; tersana-emini (~ tersihane-imin) < ters(h)ane emini; toibe < tovbe; vezir-agasi ~ vezir-agasî < vezir agasi etc. Dacă este precedat de numele vilaietului, vaiiu „guvernator al unui vilaiet" apare invariabil în forma vaiesi, cu sufixul posesiv menţinut Toate împrumuturile substantivale de acest fel, la care se adaugă şi efendi (cu -/ aton şi cu variantele efende ~ afendi) şi compusele cu acesta {beiiicci-efendi, chesedar-efendi, divan-efendi, iazigi-efendi, ienicer-efendi, moia-efendi, reiz-efendi), sunt neadaptate, imposibil de articulat cu articol hotărât ori de pus la plural şi nu pot apărea decât la nominativ sau, eventual, la cazul personal {[a/] tui capan-emini), deoarece nu pot fi încadrate într-o paradigmă flexionară uzuală, iar adjectivele sunt invariabile {civiti, evri, mermeri, muşchi, nahişii, unele, cum sunt pembe şi safi, dobândind o oarecare circulaţie). Excepţii constituie formele în -e, care pot face pluralul în -(e)ie (terbie, pl. terbie/e; tere, pl. tereie etc.) şi, desigur, eventual genitiv-dativul în -(e)!ei, deoarece sunt asimilate la flexiunea substantivelor în -ea, a căror pronunţie moldovenească este cu -e, deci şi-au găsit un model dialectal de adaptare. Au existat încercări de punere la plural sau de articulare şi a unor împrumuturi în -f (de exemplu efendi, pl. efenzi; evmie, articulat evmieaua; hervani, articulat hervaniua; terebi, pl. te rebîlâ), însă rezultatele au fost, desigur, artificiale în toate aceste cazuri. Exemple ca aga-capusi < aga kapusi, baltagilar-chehaiasi < baltacilar kehayasi, beşli-agasi < beş/i agasi, Brusa-moiasi < Brusa moilasi, cabădai (~ cabadafu) < kabadayt, cacuii < kaku/e, capicu/i < kapikuh, carnaxi (dar şi carnaxî) < karnaksi, cutchehaiasi < ku! kehayasi, ghiunghiuier-agasi < gonuHuier agasi, harem-chehaiesi < harem kehayasi, hasi < hase, hazna-agasi < hazna agasi, iaii-agasi < yah agasi, ifiac-voivodasi < If/ak voyvodasi, imam-baiaidi (dar şi imam-baiidî) < imambayiidi, nahişii < nakişli, paşa-capisi < paşa kapisi, sangeagasi < sancak agasi, sârmaii < sirmah, serdengeciti-agasi < serdengegti agasi, soicoi-agasi < soi koi agasi, suitan-chehaiesi < sultan kehayasi, şcodrali < Şkodrah, tarat/i < tarakh, tatar-agasi < tatar agasi, valide-chethudasi < valide kethudasi, vezir-chehaiasi < *vezir kihayasi etc. dovedesc faptul că, atunci când a lăsat împrumuturile de acest fel neadaptate morfologic, româna a preferat să transforme vocala etimologică /-// sau j-ej accentuată în /-//. 289 4.2.4. Omiterea sufixului posesiv Deşi exemplele aberante de felul celor prezentate mai sus nu sunt puţine, majoritatea etimoanelor turceşti au fost supuse unei adaptări spontane: în cele mai multe cazuri în care finala neobişnuită era sufixul posesiv turcesc -i/-il-u/-u (după consoană) sau -si/-si/-sul-su (după vocală) - în îmbinări determinative în raport de anexiune sau în cuvinte compuse rezultate din astfel de construcţii, în care acest sufix are accent secundar -, ea a fost eliminată din împrumuturile româneşti (v. şi 5.2.1.tS)\ alai-top < alay topu; arabagi-baş < arabaci başi; bairam-peşcheş < bayram peşkeşi; baiâcdiş < bahk dişi; balbaş < balbaşi; baş-aiai-ceauş < *baş alay gavuşi; baş-bacăcui < baş bakikulu; baş-buiucbaş < baş bulukbaşi; beilerbei ~ begierbeg < beylerbeyi ~ beglerbegi; beşleagă ~ beşti-aga (dar şi beşli-agasi) < beşii agasi; binectaş < binektaşi; biniş-alai < biniş alayi; capian-poş < kaplan poşu; cârcserdar ~ câr-serdar < kirserdari; ceairort < gayirotu; ceamaşir-aga < gamaşir agasi; ceamsacâz < gamsakizi; coinghios < koyungdzu; curban-bairam < Kurban bayrami; cuşzun < kuşuzumu; deii-ceauş < deli gavuşu; derebei ~ derebeg < derebeyi ~ derebegi; derviş-aga < derviş agasi; devlet-tatar < devlet tatan; diloglan < dil ogiarn; divan-ceauş < divan gavuşu; divan-sarai < divan sarayi; ghiaur-cafe < gâvur kahvesi; ghioghici < [kiziljkdk igi; ghiolbaş < golbaşi; hamaibaş < hamalbaşi; hartup < kartopu; havantop < havantopu; hazna-aga < hazna agasi (într-o lucrare istorică din sec. XX a fost înregistrată sau reconstruită şi o variantă rom. hazna-agasi); hazne-chehaia < hazne kehayasi; iciolan-ceauş < igogian gavuşu; iflac-beg ~ iflac-bei < Iflak begi ~ Iflak beyi; ipca-firman < ipka fermam; istigeai-ferman < istical fermam; itlac-ferman < itlak fermam; locmagiun < /dkmacunu; maden-ca/fa < maden kalfasi; menzil-ferman < menzil fermam; miambal < miyan bah; misirbei < Misir beyi; mutpac-emin < mutpah emini; ogeac-aga < ocak agasi; ogeac-bazarghean < ocak bazargâm; ogeac-tătar < ocak tatan; oiuc-hac < oiuk hakki; reiz-chiesedar < reiz kesedan; richiab-caimacam < rikâb kaymakami; richiap-imbrohor < rikâp imbrohoru; riza-pazar < riza pazan; samiel < sam yeii; sarai-divan < saray divam; schemni-aga (dar şi schemni-agasi) < iskemni agasi; schemni-ceauş < iskemni gavuşu; stambolchilă (dar şi stamboi-chiiasi) < Stamboi kilesi; sufertaş ~ sefertaş ~ sefertas < sefertasi; şeherogian < şehir oglam; turnagi-(baş-)aga < *turnaci (baş)agasi; tuzimen < tuz emini; vezir-tatar < vezir tatan; zapt-ferman < zapt fermam etc. Sufixul posesiv a căzut până şi dintr-o formă de plural turcesc, havantoplari, preluată (într-o cronică) cu sens de plural, dar fără desinenţa românească de plural, în forma havantopiar, neadaptată, aşadar, la morfologia românească. Interesant este că, atunci când, potrivit regulilor fonetice ale limbii turce, consoana finală a etimonului fusese alterată (sonorizată) în contact cu sufixul vocalic, această consoană a fost refăcută în împrumuturile româneşti din care a fost omis sufixul posesiv: capan-naip < kapan naibi, cf. tc. naip; câna-giugiuc < kmagigegi, cf. tc. gigek; 290 cuşchebap < kuşkebabi, cf. tc. kebap; divan-cheatip < divan kâtibi, cf. tc. kâtip; hadăm-saip < hadim sahibi, cf. tc. sahip; hazne-cheatip < hazne kâtibi, cf. tc. kâtip; iova-haraci < yuva haraci, cf. tc. harag; mataragi-iamac < mataraci yamagi, cf. tc. yamak; odagaci < odagaci, cf. tc. agag; saraci-iamac < sarag yamagi; sarai-iamac < saray yamagi. Excepţiile de la regula căderii sufixului posesiv sunt rare (v. 4.2.3 pentru exemplele neadaptate, de tipul beşii-agasi, divan-tacâmî, ghiuisuiu, stamboi-şaiisî), iar compusele cu sufixul posesiv păstrat care au fost adaptate în acelaşi mod ca şi cuvintele simple terminate în vocală accentuată (v. 4.2.5.e) sunt şi mai rare şi s-ar putea datora, în unele cazuri, ignorării caracterului lor compus: gephargii (pl.) < cep hârci; ghiu/ie < gulyagi; seiem-ahceâsă < selem ahgasi; subaşfu < subaşi. Fenomenul aproape sistematic al omiterii sufixului posesiv turcesc în împrumuturile româneşti (dar şi în cele ale altor limbi sud-est-europene) s-a datorat, de la caz la caz, fie preluării termenului de către bilingvi care cunoşteau forma nesufixată a elementului secund şi rolul gramatical al segmentului final, astfel încât şi-au permis să se dispenseze de sufixul posesiv, deoarece acesta nu mai reprezenta nimic în limba primitoare, fie omiterii acestuia în limbajul popular turcesc (v. Kakuk 512-513). într-adevăr, în mai multe cazuri este greu de decis dacă dispariţia sufixului a avut loc în limba română sau încă în turcă, de vreme ce există exemple atestate care indică tendinţa eliminării sufixului posesiv în turca populară veche şi în cea actuală: aiai-ceauş < aiay gavuşu, dar şi, înv., aiay gauş; baş-capichihaie ~ baş-capichehaia < baş kapi kihaya; caftan-aga < kaftan aga; câziar-aga ~ căziar-agasi < k/ziar aga(si); cobecciu < kozbekgi(si); divan-efendi ~ divan-efendisi < divan efendi(si); ghiuibahar < gui bahan ~ guibahar; ghiunghiuier-agasi ~ ghiuter-aga < goqulluler aga(st); ici-aga < ig aga(si); iciogian < igoglan(i); orta-ceauş < orta gavuş; seiam-aga ~ seieam-agasi < seiâm agasi ~ seiamaga; seiam-ceauş < se/am gavuş(u); si/ihtar-aga < siiihtar aga(st); timar-spahiu < timar sipahi(si). Această realitate a limbii turce justifică reconstrucţia unor etimoane fără sufix posesiv, de pildă în cazul lui ienicer-agasi ~ ienicer-a ga < yeniger agasi ~ *yeniger aga, al lui ienicer-efendisi ~ ienicer-efendi < yenigeri efendisi ~ *yeniger efendi, al lui menzil-buiurultiu < *menzil buyurulti sau al lui spahi-oglan < *spahi oglan, iar finala vocalică din rom. menzii-embru constituie, probabil, nu un reflex al sufixului posesiv din tc. menzil em(b)ri, ci adaptarea morfologică românească a variantei etimologice fără sufix, tc. înv. *menzil emr. Exemple edificatoare pentru căderea sufixului posesiv în limba turcă sunt şi Lahur şah „un fel de ţesătură fabricată în oraşul Lahore", folosit într-un text vechi, citat de OTS, în forma Lahur şal, precum şi sintagma, corectă gramatical, Adana kebabi „chebap de Adana", care în meniurile restaurantelor din Turcia apare astăzi, invariabil, în forma Adana kebap. 291 4.2.5. Adaptarea etimoanelor terminate //7-i/-i/-u/-u accentuat Defalcarea etimoanelor de acest tip după caracterul labial (-u/-u) sau nelabial (-//-/) al finalei lor vocalice este adesea imposibilă, deoarece însăşi limba turcă a cunoscut, în evoluţia ei, variaţii ale acestor foneme finale: unele cuvinte actuale cu fonetism labial (de exemplu kutnu, kutu, muftii, turuncu) înregistrau în trecut abateri de la armonia vocalică labială (kutru, kuti, mufti, turunci) şi chiar de la cea palatală (kutni, kuti, mufti, turunci), iar unele sufixe care în turca modernă au patru variante vocalice - cum sunt sufixul lexical de apartenenţă, de posesie şi de provenienţă -h/-ii/-iu/-iu (v. V.1.3), sufixul de agent -cil-ci!-cu/-cu ~ -gil-gi/-gul-gu (v. V.l.î) sau sufixul gramatical posesiv -(s)/l-(s)/]-(sju/-(sju - nu au avut decât variante nelabiale în vechea-osmanlie şi chiar în perioada medie a limbii turce-osmanlii. Aceste constatări, utile pentru explicarea unor evoluţii fonetico-morfologice de la finala împrumuturilor româneşti, au totodată darul de a sugera că unele dintre terminaţiile respective au fost mai adaptabile la sistemul flexionar al limbii române decât altele. Vorbitorului român i-au venit mai la îndemână, desigur, etimoanele cu finala -//-/ decât cele terminate în -u/-u, deoarece primele puteau intra, printr-o uşoară adaptare, în flexiunile substantivale în -iu (masculine sau neutre) ori în -ie (feminine), pe când ultimele, neavând un alt model mai apropiat din punct de vedere formal, au trebuit să urmeze aceeaşi metodă de adaptare, care a presupus modificări mai mari, deci un efort mai consistent de aliniere la sistemul flexionar românesc. Pe de altă parte, nu numai calea identică pe care au fost asimilate morfologic etimoanele în -il-il-uj-u, ci şi variaţia liberă în care s-au aflat, în diacronia limbii turce, terminaţiile cu vocale nelabiale şi cele cu vocale labiale sunt argumente care contrazic din capul locului ipoteza potrivit căreia împrumuturile de tipul lui cutie, de pildă, nu pot proveni decât din ngr. kout'i, bg., ser. kutija, nu şi din tc. kutu. Chiar dacă nu ar fi existat în turcă variantele kuti şi kuti, rezultatul românesc ar fi fost tot cutie. De altfel, etimoanele turceşti de acest tip au fost preluate, de regulă, ca masculine sau neutre (burghiu, rachiu, spahiu etc.), ceea ce i-a determinat pe unii cercetători (de pildă pe Gămulescu 63) să excludă posibilitatea originii turceşti a unor forme sau a tuturor formelor feminine în -ie. Numeroase exemple dovedesc că evoluţia tc. -il-il-ul~u\a rom. -ie nu numai că a fost posibilă, ci uneori nici măcar nu a fost motivată de presiunea genului natural sau a unor analogii lexicale. Am constatat mai sus (v. 4.2.3) că, într-o serie de împrumuturi, terminaţia tc. -//-// -uj-ua fost preluată fără nicio modificare, ceea ce a constituit, de fapt, un eşec, o lipsă de soluţie în efortul de adaptare. Această nereuşită a fost însă adesea numai temporară. Mai multe împrumuturi de acest fel au atestări (îndeobşte prime atestări) cu terminaţia neadaptată, însoţite de altele în care segmentul fonetic final este pe deplin încadrat în tipurile flexionare româneşti (de exemplu cutnf ~ cutne ~ cutnie; ghiuighiuH 292 ~ ghilghiuliu ~ ghiurghiuliu; guvezf ~ ghiviziu; hagf ~ hagiu; hasechf ~ hasechiu; hervanf ~ hervaniu; lahani ~ iahaniu; liliachf ~ liliachiu; mufti ~ muftu ~ muftiu; rubaru ~ rubăr(iu); sagri ~ sagriu; sevaf ~ sevaiă ~ seva/u ~ sevâi; şalf ~ şaiiu; tepsf ~ tipsie; tevechelf ~ tevecheiiu ~ tivilichiu; vaif ~ vaiiu). Efortul de adaptare transpare cu pregnanţă în variantele unor împrumuturi, cum sunt cele provenind din tc. k/lermeni, preluat în formele neadaptate chiiermenf ~ chiiermene, apoi acomodat la limba română în formele chilermeneă (prin includerea în flexiunea feminină în -(e)a), chelermin (cu -/' > zero, variantă tipică flexiunilor masculine şi neutre) şi, în sfârşit, chi/ie-armenească (prin etimologie populară). în exemple de excepţie, ca substantivul pisi (< tc. pisi) şi interjecţia ghidi (< tc. gidi), tentativa de acomodare s-a limitat la mutarea accentului; primul, neadaptat nici în această formă, este un împrumut profesional regional, rar şi probabil superficial, din categoria „cuvinte străine", iar al doilea are un -/'final aton care nu contravine modelelor interjecţionale româneşti. Rezultă că, pe lângă cele două reflexe româneşti de bază, -iuşi -ie, terminaţiile accentuate tc. -//-//-u/-u au fost supuse şi altor procedee de ajustare. a) Tc. -il-il-ul~u> rom. -fu, rar şi -îu sau -ău, atât la substantive, care au devenit astfel masculine sau neutre, cât şi la adjective (eventuala formă feminină fiind în -ie, respectiv -îie)\ agabaniu < agabani; anteriu < anteri; arbiu < harbi; baschiu < baski; becriu < bekri; bectaşiu < bektaşi; buiurdiu ~ buiuru/diu ~ buiuru/tiu ~ buirultău < buyurdi ~ buyuru/du ~ buyurultu ~ buyrultu ~ *buyrulti; bulgariu (dar şi, neadaptat, bulgarî) < bulgari ~ bulgari; burghiu < burgu; cadiu < kadi; cârmâziu < kirmizi ~ kirmizi; ceadiriu ~ ceadâriu < gadiri [yeşii]; cealău ~ ceaiâu (dar şi ceali) < gah; ceameniu (~ cement) < gemeni; chesmeriu < Keşmiri ~ *Kezmiri; chimioniu < kimyoni; chiolhaniu ~ chiulhaniu < kuihani; chiringiu < kirinci; cidiu < ciddi; cilibiu ~ celebiu (~ cilibf ~ celebi) < gelebi; civiu < givi; dahiu < dahi; deliu < deii; ehahu < ehah; fistichiu < fistiki; ghioderiu < guderi; ghiurghiuliu (~ ghiulghiulf) < gulgulu ~ gulguli; ghiviziu ~ ghivozâu (~ guvezi) < guvezi; hagiu < haci; hamailâu (~ hamaih) < hamayh ~ hamayh’; hasechiu < haseki; havaiu < havai; hemşeriu < hemşeri; hervaniu ~ hermaniu (~ hervanf) < harvani ~ harmani; hindiu < hindi; liliachiu (~ liliachf) < leylâki ~ Wâki; Hmoniu < limoni; liochiu < *ioki; mischiu < miski; mişchiu < dimişki; muftiu (~ înv. mufti ~ muftu) < muftu ~ mufti ~ mufti; muhalebiu < muhallebi; muşteriu < muşteri; neftiu < nefti; pătlăginiu ~ patlaginiu < pathcani; pirpiliu < pirpiri; pirpiriu < pirpiri; rachiu < raki; samaniu (~ înv. şamani) < şamani; sanchiu < sanki; sarariu < sarili; saşiu ~ şaşiu ~ şaşâu < şaşi; sângepiu < smcabi; serseiiu < serseri; sevaiu (~ sevaf) < sevayi ~ sevai; spahiu < spahi; sultaniu < sultani; suvariu < suvari; şafu (~ şa/) < şahi; şa/iu (~ şalf) < şali; tarei niu < targini; terziu < terzi; tiriachiu < tiryaki; tivilichiu ~ tevecheiiu < tevekkeii; turungiu < turuncu ~ turunci ~ turunci; valiu < vali; zenghiu < zengu ~ uzengi; zibidiu < zibidi etc. Trebuie remarcat că, exceptând forma 293 ghivozâu (cu zpronunţat dur pe plan dialectal), niciun -/etimologic nu a devenit -iusau -ău\n română, în schimb majoritatea finalelor tc. -/, -uşi -i/au fost preluate în forma -iu şi numai câteva exemple conţin reflexul -îusau -ăual tc. -/. De altfel, -/predomină şi în turcă. Pe lângă exemplele de mai sus, există unele cazuri particulare în care terminaţia -il-il-ul-uface parte din sufixe turceşti: -Tc. -hj-li/-Iul-Iu > rom. -Hu(cu forma feminină, când este cazul, -He), rar şi -lâu (fem. -lâie) sau -tău, sufix substantival şi adjectival (care a fost izolat şi a devenit productiv şi în limba română, v. V.1.3): adallu < adah; arcaliu < arkah; atiiu < ath; belaliu ~ belalâu < belâli; benderiiu < BenderH; beratHu < berath; beşliu < beşli; biniş/iu < binlşli; bugeadiu ~ bugeadâu < Bucakh; caftanliu < kaftanh; capanliu ~ capanlâu ~ capanlău < kapanh; caramanlâu ~ caramanlău < Karamanh; catifeliu < katifeti; cazadiu ~ cazadâu < kazakh (iar cazadie „un tip de căciulă" - prin substantivarea formei de feminin din sintagma cădulă cazadie); checeliu < kegeli; chefliu < ke(y)f!i; cusur/iu < kusurlu; damblaliu ~ damblalâu ~ damlaliu < damlali; fermanliu ~ fermanlâu < fermanh; funduc/iu < fundukh; gebeliu < cebeli; giubeliu < cubbehgiumbuşlâu < cumbuşlu ~ cumbuşli; giungiurliu < cuculu; has-ahârliu < has ahirh; ichituilâu < iki tuglu; iedediu < yedekli; ierliu < yerli; misir/iu < Misirii; moscovliu < Moskovlu ~ Moskovh; nazirliu ~ nazârliu < nazarh; nazlâu < nazh; nurliu < nurlu ~ nurii; ogurliu < ogurlu ~ ogurh; osman/âu ~ osmanliu < Osmanii; oturadiu < oturakh; paralâu < para li; paşa/iu < paşah; păzarliu < pazarh; sacâzliu ~ top. Sacăzlău < Sakizli; sadacath'u < sadakath; saradiu < sankh; serhatliu ~ serhatlâu < serhath; sevdaliu < sevdah; sevghiliu < sevgili; şapcaliu < şapkah; tabietliu < tabiath ~ *tabiyet/i; taniliu < taneli; tunesliu < Tunisli; turaliu < tu(g)rah; turliu < turlu; zefliu < zefkli; zingirllu < zincirli. în vechea-osmanlie, sufixul nu se supunea asimilării labiale, având numai două variante, -li şi -li. Este remarcabil faptul că -lâu apare în această formă adaptată şi în interiorul unui cuvânt compus, iucituilâu-paşa < ug tuglu paşa, ca sufix ataşat la primul element component, dacă nu cumva este vorba de redarea formei v.-osm. /uc tuyli pasa/, cu varianta neasimilată labial a sufixului. Şi în cazul altor exemple (giungiurliu, ichituilâu etc.) ar putea fi vorba de etimoane în forme învechite, cu vocala neasimilată a sufixului (*cucOli, *iki tug/i). Oricum însă, nici variantele cu vocale labiale nu puteau fi adaptate altfel decât tot în formele rom. -lâu, -Hu, deoarece articularea şi declinarea unor forme masculine terminate în -u (*cusurluul, *giumbuşluului), precum şi pluralele masculine în -/'(*cusurlui) sau neutre în -esau -uri(*fundudue, *funduduuri) ar fi fost cu totul stranii în limba română veche (cuvinte de acest tip au fost împrumutate şi acceptate mult mai recent: atu[cu pl. atuurl, dar şi atale], atuul, atuului). - Tc. -cil-ci!-cu!-cu ~ -gil-g!-gu!-gu > rom. -giu ~ -ciu. Sufixul formează substantive, foarte rar şi adjective (femininul fiind, de regulă, -gie, -cie în cazul 294 epitetelor şi -gioaică pentru numele de agent), devenind şi el productiv în română (v. V.l.î), după ce a fost detaşat din împrumuturi de felul celor care urmează42: armangiu < armanct; avgiu < ava; badavagiu < baklavaa; balgiu < bala; baltagiu < baltaa; baş-conacdu < baş konakg; becdu < bekgi; beilicdu < beylikgi;. binigiu < binid; bocceagiu < bokgaa; bocdu < bokgu ~ bokg; bostangiu < bostana; bozagiu < bozaa; buhurdangiu < buhurdanci; cafegiu < kahveci; caftangiu < kaftanci; caicciu ~ caicgiu < kayikgi ~ kayikci; calemgiu < ka/emci; ca/pacciu < kalpakgi; catupciu ~ caiâpciu < kalupgi ~ kahpg; capigiu ~ ca piciu < kapici ~ kapug; carmangiu < karmanci; catârgiu < katirci; caucciu < kavukgu ~ kaukg; cazangiu ~ cazanciu (cu -ciu neetimologic) < kazanci; ceamaşirgiu < gamaşirci; cearcagiu < garkaci; cherestegiu < keresteci; chervangiu < kervanci; chesăgiu < kesici; chilipirgiu < keiepirci; chioihangiu < kulhanci; chiragiu ~ chirigiu < kiraci ~ kirici; chiurecciu < kurekgi; cichirgiu < gekerci; ciorbagiu < gorbact; cişmegiu < gişmeci; ciubucciu < gubukgu ~ gubukg; colgiu < kolcu ~ kolci; conacciu < konakg; conduragiu < konduraci; cuiungiu < kuyumcu ~ kuyumci; cu/ucciu < kullukgu ~ kullukgi; cumbaragiu < kumbaract; curugiu < korucu ~ koruci; daulgiu < davulcu ~ davulci; davagiu < davaci; dughengiu < dukkâna ~ *dugenci; dulapciu < dolapgi; dumengiu < dumenci; echingiu < akmci; edecciu < yedekgi; elchegiu < yelkenci; elciu < etgi; eschigiu < eskici; fârângiu < firma; fişicciu < fişekgi; galiongiu < galyonci; geamgiu < cama; geamparagiu < gamparaci ~ *camparact; gebegiu < cebeci; ghimigiu < gemici; ghiumbrucciu < gumbrukgu ~ gumbrukgi; giuvaergiu < cevahirci; halvagiu < halvaci; hangiu < hanci; harabagiu < arabaci; haracciu < haragg; harbagiu < harbaci; hava/egiu < havaleci; herghelegiu < herge/eci; iabangiu < yabana; iangângiu < yangmci; iasacciu < yasakgi; iaurgiu < yogurtgu ~ yogurta; iazagiu < yazici; ibrişimgiu < ibrişimd; iminigiu < yimenici; inacciu < inatg; iorgangiu < yorganct; isirgiu < esirci; lagumgiu < lagumcu ~ lagumci; lampagiu < lampaci; lefegiu ~ liufegiu ~ lefeciu ~ lafaciu < (o)lefeci ~ (u)lufeci ~ *(6)lefegi ~ *(u)lafagi; iimongiu < limoncu; lulegiu < luleci; lustragiu < lustraci; mabeingiu < mabeynci; macagiu < makazci; mamelegiu < mameleci; masaiagiu < maşalaci; mataragiu < mataraci; mehtupciu ~ mectubgiu < mehtupgu ~ mektuba; menghinegiu < mengeneci; menzilgiu < menzi/ci; meragiu < meraci; mocabelegiu < mukabeleci; mujdegiu < mujdeci; mumbaiegiu < mubayeaci; narghelegiu < nargileci; odagiu < odaci; oracciu < orakg; paceagiu < pagaci; palavragiu < palavraci; papugiu < papucci ~ papugci ~ pabuggu; parcealagiu < pargalayici; pariagiu < parlayici; pastramagiu < pastirmaci; *perdafgiu (cf. perdafgirie) < perdafa; perdegiu < perdeci; peşchegiu < peşkeşci; peşchirgiu < peşchirci; pilafgiu ~ piiafciu < pilafci ~ pilafg; 42 în unele exemple este vorba, de fapt, de sufixul deverbal tc. -tal-ici!-ucu!-ucu, care, formal, a dat aceleaşi rezultate în împrumuturile româneşti (binigiu < binici, saigiu < sayici etc.), dar nu a devenit productiv în română, deoarece bazele verbale ale derivatelor nu au fost preluate (v. V.l.î). 295 poştagiu < postau; rachigiu < rakici; sacagiu < *sakact; saigiu < sayici; saiepgiu ~ saiepciu < sa/epci ~ saiepgi; sandaciu < sandalgi; satârgiu < satirei; sârmaciu < surnaci; simigiu < simitei; sofragiu < sofrao; surugiu < suriicu; şamdangiu < şamdanci; şerbegiu < şerbetci; tablagiu < tablaci; taingiu < tayinci; tamburagiu < tamburag; taucciu < tavukgu; teftergiu < tefterci; teftişciu < teftişgi; temergiu < temirci; tertipgiu < tertipci; tescheregiu < teskereci; tinichigiu < tenekeci; toptangiu < toptanci; tufecciu < tiifekgi; tuigiu < tugeu; tulumbagiu < tulumbaci; turnagiu < turnaci; tutungiu < tutuncu ~ tutuncu; uşurgiu < uşureii; zaheregiu < zahireci; zapciu < zaptgi; zarzavagiu < zarzavatci. Extrem de rar, tc. -cil-ci nu a fost adaptat morfologic: nişangf ~ nişangiu < nişanci; tahregf ~ tahregiu < tahrirci. Vechea-osmanlie nu avea nici pentru acest sufix variante cu vocale labiale, pe care le-a dezvoltat începând din perioada medie a istoriei limbii turce. De aceea, având în vedere şi faptul că cele opt variante turceşti nu puteau fi adaptate decât prin rom. -giu ~ -efu (secvenţele fonetice /gi/, /ci] sunt imposibile în română, iar terminaţiile substantivale /-gu], /-cu/ ar fi fost inacceptabile, ca să nu mai vorbim de cele cu -ii), în mai multe cazuri (bocciu, caucciu, ciubucciu, colgiu, culucciu, curugiu, daulgiu, galiongiu, ghiumbrucciu, ghiurgiu, iaurgiu, topciu, tutungiu etc.) nu putem şti dacă -giu ~ -ciu redau tc. -cil-ci ~ - g]-gisau variantele cu vocalism labial, mai recente, -cu]-cu ~ -gul-gu. Mai mult, unele dialecte turceşti nu folosesc decât o singură variantă vocalică a sufixului, -cil-gi, deoarece au eliminat nu numai asimilarea labială, ci şi pe aceea palatală. Tc. topgu ~ (înv.) topg, de pildă, are atestată şi varianta dialectală topgr, rom. topciu poate proveni, aşadar, din oricare dintre aceste variante, care nu puteau fi adaptate morfologic decât în această formă. Pe de altă parte, sufixul turcesc în discuţie nu respectă întotdeauna nici regulile asimilaţiei consonantice, adeseori ignorate în limba veche şi în dialecte, astfel încât, în unele cazuri, consoana iniţială a sufixului este ]g] şi după o bază terminată în consoană surdă, situaţie în care în limba literară actuală se foloseşte exclusiv o variantă cu ]c]', de exemplu, rom. peşchegiu, simigiu, zarzavagiu etc. au etimoane vechi-osmanlii sau dialectale în -ci]-ci, corespunzând formelor moderne în -gl-gr. peşkeşgi, simitgi, zerzevatg. Unele exemple româneşti, cum sunt pilafgiu ~ pilafeiu şi saiepgiu ~ saiepciu, reflectă fidel variaţia turcească respectivă. Modelul de adaptare tc. -cil-ci/-cu]-cii ~ -gl-gi/-gu]-gii > rom. -giu ~ -ciu a funcţionat uneori, cel puţin în privinţa fonetismului, şi în cazul în care sufixul se afla în interiorul unei sintagme (devenite cuvânt compus în română), ca sufix ataşat la primul element component al acesteia: tc. kapici başi, kiirkgii başi, suyo/ct başi etc. sunt etimoane preluate în mai multe variante româneşti, în care sufixul turcesc este redat atât prin rom. -ci ~ -gi, cât şi prin -ciu ~ -giu, imitând prin analogie forma adaptată morfologic: capigi-başă ~ capigiu-başă; chiurci-başa ~ chiurciubaşă; suiulgi-başa ~ 296 suiulgiu-başa. Cele mai multe compuse de acest fel au însă un comportament „normal": rom. -gi- ~ -ci-. Adaptarea acestui sufix turcesc a mers şi mai departe: în română au fost desprinse din împrumuturi şi variante cum sunt -agiu şi -angiu, care au substituit uneori varianta etimologică -giuchiar şi din unele împrumuturi (v. V.l.î). - In legătură cu sufixul adjectival tc. -//-/' (împrumutat şi devenit productiv în română în forma -iu, v. V.1.2) nu avem nimic special de comentat, deoarece el a fost adaptat ca orice altă terminaţie -/sau -/accentuată. b) în alte cazuri, tc. -ij-il-uj-u > rom. -ie (pl. -ii), mai rar şi -fie (pl. -îi) sau -ăie, plasând împrumuturile în rândul substantivelor feminine: bagdadie < bagdadi; cârântâie < kirmti; ceacâie ~ ceachie < gaki; cinie „(decoraţiune de) faianţă" < gini; cofterie „ţesătură fină" < kufteri; cutie < kuti ~ kuti (lit. mod. kutu); cutnie (dar şi, neadaptate, cutni ~ cutne) < kutrn ~ kutni; dimie < dimi; farfurie < farfuri; fâşchie < fişki; frenghie (dar şi frenghf) < frengi; geamie < cami; ghimie < gemi; ghizie < gezi; iacâie < yakt; iahnie ~ iahnâie < yahni; iangavie < yiiankavi; razachie ~ razacăie < razaki; sacsie ~ sacsâie < saksi; samsonie < *samsoni; sârgâie < sirgi; siminichie ~ sinamichie ~ senemechie (şi, neadaptat, siminechf ~ sinamichf ~ senamechi) < senameki ~ sinameki; sinie < sini; terezie < terezi; veresie < veresi. Alte câteva exemple au la finală, de fapt, sufixul tc. -///-Iii-Iul-Iu, care a devenit -iie în română: ceieiie < gahh [yer]; dimeriie ~ dimiriie ~ demeriie < demirii; saraiiie < sarayh; tiiie < teiii. în majoritatea împrumuturilor adaptate în acest fel nu poate fi Identificată nicio motivaţie semantică pentru preluarea lor în formă feminină, fapt evident mai ales atunci când ele au şi variante masculine sau neutre, în -iu sau -eu. bogasie ~ bogăzie ~ bogasiu ~ bogasâu ~ bogasău (~ bogasi) < bogast (probabil şi din bg., ser. bogasija, ngr. iinoyaoî); direciie ~ direciiu < direkii; fâcie ~ fucie ~ fâciu ~ fuciu < figi ~ fugi; ghimiriie ~ ghimiriiu < kemerli; hamsie ~ hamşiu (~ hamsi) < hamsi; iaminie ~ iminiu (~ imeni) < yemeni ~ yimeni; mirie ~ miriu (~ miri) < miri; sârghie ~ sarghiu < sargi; sârghie ~ sârghiu < sergi; tapâie ~ tapâu < tapi; tipsie ~ ticseu < tepsi. Unele astfel de paralelisme, de exemplu chindie ~ chindiu < kindi, pot fi explicate, eventual, prin refacerea singularului din plural {chindii). Alte etimoane în -//-/'au fost adoptate la feminin întrucât genul gramatical a fost impus de genul natural (v. 4.2.1), de atracţia analogică a altor cuvinte din aceeaşi sferă semantică (v. 4.3.4.a) ori de genul gramatical, virtual sau efectiv, al cuvântului pe care etimonul îl determina într-o sintagmă, ca în cazul lui şecheriie, izolat fie din tc. şekerli [kahve], fie dintr-un rom. *[cafea]şecheriie. c) Tc. -//-/ > rom. -e, -eâ (-iă) (~ -ă, v. 4.2.8) sau, rar, -eu, alternând uneori cu adaptarea normală, în -iu ~ -îu sau -ie ~ -ne (în unele cazuri ar putea fi vorba despre 297 schimbarea „sufixului"): chilermenea ~ chilermene ~ chilermeni < kilermeni; deredei (sg. *deredeu) ~ deredii (sg. derediu ~ diredie) < derekli; dimă ~ dimie < dimi; fetnegea „intrigantă" < fitned (aici a acţionat şi adaptarea la genul natural); ghizea ~ ghizie < gezi; hataiâ ~ hataie ~ hataf < hatayi; ihnea ~ iehnea ~ iahnea ~ ihnie ~ iahnâie ~ iahnie < yahni; imineu ~ iminea ~ iminiu ~ iaminie (~ imenl) < yemeni ~ yimeni; mana ~ manea < mani; muştereu ~ muştireu ~ muşteriu < muşteri{ rom. -a, -ă sau -e neaccentuat ori zero, implicând mutarea accentului (de regulă ca urmare a unor influenţe analogice, v. 4.2.11.â)\ angâş/ă < angtgh; anasâna ~ anasânf < anastm; casnă < kasni; ghiotura ~ ghiotura < goturu ~ goturi; has-odaie < has odah (preluat ca plural, analogic după desinenţa -/e); iaţă < yatsi; indrişaie ~ indrişâi ~ indrisaiâ < itrişahi; revan ~ revaniu < revani; rubar ~ rubaru < rubaru; sevâi ~ sevafu ~ sevaf < sevayi ~ sevai; soitar ~ soitarfu < soytan; soliman < suieymani; sultan ~ sultaniu < sultani; şai ~ şafu ~ şaf < şahi. Acestor exemple li se adaugă unele compuse cu başă, pe care le discutăm mai jos. e) Sufixul posesiv tc. -//-/'(cu accent secundar) > rom. -â, -ă(aton) sau zero. De regulă, sufixul posesiv ataşat elementului secund din diferite construcţii determinative turceşti a căzut în împrumuturi (v. 4.2.4) sau, dacă nu a fost eliminat, acestea au rămas neadaptate (v. 4.2.3). Extrem de rare sunt exemplele care, deşi au păstrat sufixul posesiv, au fost asimilate ca orice alt etimon terminat în vocală accentuată (de pildă cedar-bizfe „pânză de cort" < gadir bezi, adoptat la feminin, probabil prin analogie după pânză). Un caz particular, dar bine reprezentat al adaptării sufixului posesiv îl constituie compusele româneşti care provin din sintagme determinative turceşti (uneori devenite compuse şi în turcă) având ca element secund termenul baş „şef, cap, căpetenie", marcat cu sufixul posesiv -/, în forma başi. Ele au beneficiat de un sistem multiplu de adaptare, aplicat în mod regulat cuvântului tc. başi din astfel de îmbinări sintactice. Există trei reflexe de bază ale acestuia, care au permis încadrarea compuselor într-un tip flexionar românesc (o a patra soluţie, varianta rară -başf, fiind neadaptată): -başă (rar şi -paşă), -başşi -başă (uneori, hipercorect, -başe). Prima soluţie a redat fonetismul turcesc cu oarecare fidelitate, întrucât nu a presupus mutarea accentului etimologic 298 (accentul principal pe primul element al compusului, iar cel secundar pe vocala finală a acestuia), ci numai o redistribuire a caracterului său: accent secundar pe primul element şi accent principal pe finala vocalică (deşi este posibil ca acest mod de accentuare să fie, în mai multe cazuri, o creaţie ulterioară a lexicografilor români). Celelalte două soluţii au implicat, desigur, schimbarea accentului în limba română şi suprimarea sufixului posesiv în cazul lui -baş, respectiv interpretarea lui -/drept -aîn cazul lui -başă. Unele împrumuturi compuse de acest fel au dezvoltat toate cele trei reflexe menţionate, altele numai unul sau două: ahci-başa < ahgi başi; bacaibaşa ~ bacaibaşă < bakkalbaşi; balgi-başa ~ baigi-baş ~ balgi-başă < *balci başi; baitagi-baş < *baitaci başi; baş-capigi-baş < baş kapici başi; bazarghean-başă < bazargân başi; beilicci-başa < *beyiikgi başi; bimbaşă ~ bimbaşa < binbaşi; bostangilar-odobaşa < bostancilar odabaşi; buhurdangi-başa < buhurdanci başi; cafegi-başa < kahveci başi; caftangi-başa < kaftanci başi; casap-başă ~ casap-başa < kasap başi; cavaf-başă < kavaf başi; cavaz-başa ~ cavaz-baş ~ cavaz-paşa < kavaz başi; călăuz-başa < *kilavuz başi; ceacârgi-başa < gakirci başi; ceamaşir-başa < gamaşir başi; cearcagi-başă < garkaci başi; chiragi-başă < kiraci başi; chiurci-başa ~ chiurciubaşă ~ chiurci-baş < kurkgu başi; cichirgi-başa < gekerci başi; ciohodar-başa < gohadar başi; ciribaş < geri başi; ciubucci-başa < gubukgu başi; conacci-baş < konakgi başi; cuiungi-başă ~ cuiungi-başa < kuyumcu başi; cumbaragi-başa ~ cumbaragi-başă < kumbaraci başi; deiibaşă ~ deiibaşa < de/i başi; direcci-başa < direkgi başi; dogangi-başa < doganci başi; gebegi-başa < cebeci başi; geiep-başă < ceiep başi; gerah-başă < cerrah başi; haham-başa ~ haham-başă < haham başi; hama/baş < hamaibaşi; haznadar-başă ~ haznatar-başa < haznadar başi; hărăci-başa < haragg/ başi; hechim-başa < hekim başi; iedicci-başă < yedekgi başi; iorgangi-başă < yorganci başi; iuzbaşă ~ iuzbaş < yuzbaşi; mataragi-başa < mataraa başi; maimarbaşa ~ măimarbaş < meymar başi; mehterhane-başa < mehterhane başi; menziigibaşa < menziici başi; nacaş-başa < nakkaş başi; naibant-baş ~ naiban-başa < nalbant başi; nargheiegi-başa < nargileci başi; perdegi-başa ~ perdegi-başă < perdeci başi; peşchirgi-başa < peşkirci başi; sacabaş < saka başi; saingi-başa < sayici başi; saraci-başa ~ saraci-baş < sarag başi; sarai-başa < saray başi; satârgi-başa < *satirci başi; saxongi-başa < *saksonci başi; seimen-başa (dar şi, neadaptat, segban-başi) < seymen başi (~ segban başi); seiz-başă ~ seiz-baş < seyis başi; sofragi-başa < sofraci başi; suiuigi-başa < suyoicu başi; şamdangi-başa < şamdanci başi; şatârbaş < şatir başi; şerbegi-başa ~ şerbegi-başă < şerbetci başi; tabia-başa ~ tabla-baş < tav/a başi; te/at-başă ~ teiahbaş ~ telal-başa < teilalbaşi; terzi-başa ~ terzibaşă ~ tărdzibaşe < terzi başi; topci-başa (dar şi topci-başf) < topgi başi; tuiumbagi-başa < tuiumbaci başi; turnagi-başa < turnao başi; tutungi-başa < tutuncu başi; zagargi-başa < zagara başi. în principiu, reflexele -başă şi -baş fac pluralul în -/' (adică sunt substantive masculine), pe când -başa are pluralul în -ie (formând feminine din punct de vedere 299 strict gramatical, care însă pot fi însoţite de determinanţi fie la masculin, fie, mai rar, la feminin). Totuşi, există şi excepţii de la această regulă, în care formele de plural au fost aplicate în mod eterogen. Variantele -başa (rar şi -paşa) şi -başă (< tc. başi) s-ar putea datora nu numai reflectării sufixului posesiv tc. -/, pe care varianta -baş l-a eliminat cu totul, ci şi confuziei cu termenul paşa ~ paşă ~ başă (< tc. paşa ~înv. başă). Această confuzie s-a produs, în unele cazuri, şi în turcă, de exemplu ava başi, bostana başi, kapia başi, gavuş başi, ekmekgi başi, harambaşi, mehterbaşi, nişana başi, odabaşt, subaşi, tufekgi başi au avut şi variantele (atestate) ava başa, bostana başa, kapia başa, gavuş başa, ekmekgi başa, harambaşa, mehterbaşa, nişana başa ~ nişana paşa, odabaşa, subaşa ~ supaşi, tufekgi başa (> rom. avgi-başa; bostangi-başa ~ bostangi-başă ~ bostangi-başî ~ bostangi-baş; capigi-başă ~ capigi-baş ~ capigi-başa; ceauş-başă ~ ceauş-baş ~ ceauş-başa; ecmecci-başa; harambaşă ~ harambaş ~ haram-başa; mehterbaşa ~ mehterbaş; nişangi-başa; odabaş ~ odabaşă; subaşă ~ subaşa ~ supaşă ~ subaş; tufecci-başa ~ tufeccibaşă). în aceste condiţii, rom. caplan-paşă şi silihtar-paşa, de pildă, ar putea proveni fie din tc. *kaptan paşa, fie din *kaplan başi, respectiv din silihtar başi sau din *silihtar paşa (cf. şi magh. sziliktâr pasă). însuşi rom. „staroste al unei bresle" (< tc. baş) şi-a format variantele başă şi başe, reconstruite din pl. başi sau imitate după modelul numeroaselor compuse prezentate mai sus. în paralel cu rom. -başă < tc. başi, în care sufixul posesiv -/ al elementului secund din construcţii determinative turceşti a fost interpretat drept -ă, iar accentul s-a mutat pe o silabă anterioară, aceluiaşi tip de adaptare i-ar putea aparţine şi avă „un tip de plasă de pescuit" < (dial.) [bahk] avi (av, lit. ag „plasă", bahk „peşte"), canada „aripă (de uşă, de fereastră etc.), canat" < [kapi sau pencere] kanadi (kanat „idem", kapi „uşă", pencere „fereastră"), precum şi sele(a)m-ahceasă < se/em ahgasi. 4.2.6. Adaptarea etimoanelor terminate în -a a) Reflexul obişnuit al tc. -a accentuat de la finala cuvintelor transmise limbii române a fost rom. -â: aba, baclava, balama, budaia, cherhana, ciulama, dambla, diba, dunanma, gogea, haimana, halva, harşa, hasa, haşlama, hata, hazna, hoca, hogea, hurma, iaba, iaca, iarma, iavaşa, ibra, ienicicma, iftira, iofca, ipca, ipingea, izra, locma, macara, magaza, mahala, mangafa, mascara, maşa, maşrapa, matara, mola, mucava, musaca, musca, mutafaraca, muveia, nacafa, neva, oca, orta, ova, pafta, para, patalama, puşlama, rieala, ruca, saca, saha, sarma, sâzârma, seba, sefa, sofa, soita, şamata, şandrama, şaşma, tac/a, taifa, tamaşa, tarama, tarla, tasma, tophana, trahana, trufanda, tura, tustama, tuzla, u/ama, ulema, zamba, zampara, zerdava, zurba etc. în acest caz nu a fost nevoie de adaptări morfologice, deoarece împrumuturile au fost încadrate în seria substantivelor feminine româneşti moştenite - rare, ce-i drept - al 300 1 căror nominativ are la finală -a şi ai căror plural are desinenţa -ie (căţea < lat. catella, mărgea < lat. margella, stea < lat. stella, viţea < lat. vi te Ha etc.). Totuşi, întrucât toate cuvintele moştenite se terminau în diftong {şa fiind o variantă a lui şea < lat. seiia) -sau, în funcţie de cum privim lucrurile, aveau ultima consoană palatalizată - iar pluralul era în -eie, o încadrare perfectă în tipul de flexiune existent ar fi însemnat transformarea lui aba\ n *abea{ pl. *abeie), a lui hai va în * ha ivea (pl. *haiveie) şi a lui musaca în *musachea (pl. *musacheie) sau, eventual, în *musacea (pl. *musaceie), adică o abatere serioasă de la forma etimologică. Acest lucru nu s-a întâmplat în mod sistematic (pentru excepţii, v. 4.2.8.a)\ marea majoritate a cuvintelor împrumutate au păstrat finala etimologică -ă fără să o modifice în -eă, ceea ce a dus la apariţia unei noi subgrupe de substantive aparţinând acestui tip flexionar43. Realizarea contextuală a desinenţei pluralului şi genitiv-dativului împrumuturilor discutate a fost, în consecinţă, -(a)le, -(a)lei, nu -(e)ie, -(e)iei, ca la cuvintele moştenite, deoarece radicalul turcesc se termină în -a, nu în -e, în timp ce pluralele latineşti erau în -eiiae {cateiiae, margeiiae, steiiae, viteiiae)44. Excepţie fac împrumuturile de acest tip a căror consoană ultimă este palatală {boia, ipingea): ele s-au aliniat la seria substantivelor terminate în -ea, de tipul mărgea, nuia, făcând pluralul în -eie (v. 4.2.7). Şi alte împrumuturi în -a au însă pluralul în -eie, uneori ca urmare a unor accidente fonetice (asimilări) sau a unor analogii, alteori pentru că etimoanele înseşi aveau variante în -e{v. 4.2.8) cf. Graur 1968/1,104). Unei adaptări care nu respectă regula i-au fost supuse, dintre împrumuturile de acest tip, substantivele oca şi pară, trecute în rândul masculinelor prin inventarea unui plural, desigur neviabil, ocai, parai. De altfel, chiar şi rămas la feminin, oca şi mai ales variantele sale ocă şi oca au fost obiectul unui efort susţinut de adaptare la plural, deoarece secvenţa sonoră oci a părut prea scurtă pentru a fi suficient de elocventă; drept urmare, variantelor respective le-au fost construite formele bisilabice de plural oce şi chiar oche. Pentru a se conforma genului natural, unele împrumuturi din această categorie, preluate ca substantive feminine, au fost trecute forţat la masculin, în sensul că uneori sunt însoţite de articole sau determinanţi la masculin {unui uiema), iar pluralul în -ie ia 43 Diferenţierea celor două subgrupe este făcută, printre altele, în Graur 1961, 8 („apare însă un tip nou, terminat la singular în -a, iar la plural în -a/d') şi în Graur 1968/1, 101 („cuvinte în -a: baclava, saca, sarma etc.; cuvinte în -e > -ea: cişmea, fermenea, tinichea etc."), 103 („s-ar părea că între tipul în -a şi tipul în -ea s-a produs o oarecare confuzie"), iar în Alf Lombard, Constantin Gâdei, Dictionnaire morphologique de ta langue roumaine, Lund-Bucureşti, [1981], cele două subgrupe sunt considerate tipuri flexionare distincte, net demarcate. 44 Graur 1961, 8-9, arată că pluralele româneşti luaseră, la început, forme cu -e- diftongat la -ea-{mărgea/e, măsea/e, nuiale, purcea/e, stea/e)-, doar un un nou accident fonetic, constând în trecerea lui ea la e când în silaba următoare se afla un e şi în revenirea la ea lui a aflat între două consoane muiate, a făcut ca pluralele de felul lui stea/e să devină stele, iar -al-ale sa constituie desinenţe ale unui nou tip, ca variante ale lui -ea]-ele, dar diferite de acestea. 301 forma -li(ulemale, dar şi ulemali). Graur 1968/1, 105citează însă şi exemple dialectale rămase la feminin cu pluralul în -ăH {băclă vă li, bălămăh\ băsmăli, harabălî), care ar reprezenta „o primă treaptă spre trecerea la un singular badavală etc." Este vorba aici, desigur, de evoluţii ulterioare pe teren românesc. b) Tc. -ă > rom. -ă, iar accentul s-a mutat pe silaba penultimă (în mai multe cazuri există şi variante cu -ă păstrat, însă acestea nu au fost neapărat anterioare şi intermediare pentru cele cu -ă): asmă (~ Dobr. hazma) < asma; bugă < buga; casabă (~ casabă) < kasaba; cavurmă ~ cavârmă (~ cavurmă ~ cavârmâ) < kavurma ~ kav/rma; ciorbă (~ ciorba) < gorba; dulamă < dulama; iarmă (~ iarmă) < yarma; ocă (~ ocă) < okka; roabă < araba; sârmă (~ sârma) < sirma; sozmă (~ sosmă) < sozma; târfa < tirfa; tolbă < torba; tubulhană (~ tubu/hanâ ~ tabulhană) < davuihana ~ *tabu!hana; zagară (~ zagara) < zagara; zurbă (~ zurbă) < zurba; zurnă (~ zuma) < zurna. Aceste exemple exclud posibilitatea de a fi derivate postverbale, de genul Iui măscară, probabil derivat de la a măscări, chiar dacă sensurile sale coincid în bună parte cu cele ale împrumutului mascara. Uneori, evoluţia vocalei finale s-ar putea datora existenţei unei variante a etimonului în care accentul a fost mutat pe silaba penultimă (v. 4.2.11.a). Nu este exclus ca astfel de variante turceşti paroxitone să explice şi faptul că albaneza a preluat acest tip de etimoane în două moduri: cu -ăîn dialectul de nord şi cu -eîn cel sudic. Un caz particular este cel al tc. aga, preluat, inclusiv în compuse, fie ca agă, nealterat la finală (pl. agale), deci feminin (însă cu determinanţi care uneori sunt la masculin), fie adaptat în forma agă (pl. agî), deci masculin: agă ~ aga < aga; boşnac-aga < Boşnak aga; ciohodar-aga < gohadar aga; deli-aga < deli aga; ienicer-aga ~ ienicer-agă < *yeniger aga; selam-aga < selamaga; serdar-aga < *serdar aga. în cele mai multe dintre aceste cazuri, genul gramatical este cel personal. De un tratament şi mai complex a avut parte tc. paşa ~ başa, împrumutat atât în variantele masculine paşă ~ paşe ~ paş, aceasta din urmă conformându-se întru totul genului natural (toate având pL paşi, dar şi paşe), cât şi în variantele feminine paşa ~ başă (cu pl. paşale ~ başalef dar şi paşa/i, adaptat la genul natural), apărând şi în câteva compuse împrumutate (arnăut-paşa < Arnavutpaşa; serascher-paşa < serasker paşa). Confuzia dintre formele gramaticale a fost considerabilă, reflectând totodată efortul de adaptare, de vreme ce paşă este de regulă masculin, dar face pluralul şi în -e (două paşe), iar paşă are atribute la feminin, dar pluralul său paşale poate trece şi la masculin (doipaşa/i), iar genitiv-dativul tuturor variantelor poate fi paşei ~paşii ~paşăi sau paşa/ei. c) Tc. -ă > rom. -e aton în chehaie ~ chihaie (~ chehaia, chihaia) < kehaya ~ kihaya şi în compusul său capuchehăie ~ capichihăie (~ capuchehaiă ~ capichihaiă) 302 < kapt kihaya ~ kapu kâhyast ~ *kapu kihaya, evoluţie care a implicat şi ea mutarea accentului, iar motivaţia a fost realizarea acordului cu genul natural masculin. d) într-un caz izolat, diftongul tc. (consoană +) l~jâl s-a redus la vocala rom. -â: carabura < kara burya, dar reflexul normal al terminaţiei respective a fost rom. -eâ (rubea < rubya, tutea < tutya). e) Tc. -a neaccentuat a trecut adeseori la rom. -ă sau. -e fiindcă a fost interpretat drept articol hotărât românesc, deci împrumuturilor de acest fel li s-au refăcut forme nearticulate (v. 4.3.2.b). Există şi etimoane care au variante cu -a atât accentuat, cât şi aton, preluate cu -ă, respectiv cu -ă, în forme româneşti care au păstrat sau nu accentuarea alternativă din turcă (v. 4.2.11). în cazuri de excepţie, -a aton a rămas nemodificat, îndeosebi în împrumuturile neflexibile aparţinând acestei categorii formale (v. 4.2.11.h), dar şi în câteva substantive care aparţin terminologiilor istorice, argotice sau profesionale, în care formele cu -a neaccentuat rămân neschimbate cu şi fără articol, fiind utilizate la nivel de cuvinte străine, uneori alternativ cu variante adaptate (folosite îndeobşte de către nespecialişti), în care -a a trecut la -ă sau ia -e: pastra „tabinet" (< tc. pastra), prova ~ provă(< prova), pupa ~ pupe ~ pupă(< pupa), şabla (< şa bl a), voivod a (< voyvoda). f) Tc. -a neaccentuat a fost eliminat în unele cuvinte neflexibile (aş ~ aşa < (h)aşa; chez(i) [adv.] < keza) sau în câteva substantive supuse fenomenelor de falsă analiză: condur ~ cundur < kondura ~ kundura, probabil prin refacerea singularului din pluralul conduri al unei variante *condură; ilar < i/arya, prin trecerea la masculin a formei feminine ilarie; zargan ~ zărgan (pl. în -/) < zargâna (Redhouse) ~ zârgana (TS), trecut la masculin prin căderea finalei neaccentuate; cf. şi varianta feminină zărgană(cu pl. în -e, deci nu poate fi adusă în discuţie refacerea singularului din plural). 4.2.7. Adaptarea etimoanelor terminate în -e a) Exemplele în care tc. -e accentuat a fost preluat ca atare, fără nicio modificare, sunt deosebit de rare (v. 4.2.3), constituind un eşec din punctul de vedere al adaptării, iar termenii care au această finală au rămas la limita dintre împrumut şi cuvânt străin. Excepţie face adjectivul invariabil pembe (< pembe), acceptat în această formă în limba populară standard şi dezvoltând şi o variantă mai puţin utilizată, la fel de neadaptată la tipurile de flexiune adjectivală, pembea. Şi în rândul substantivelor există exemple în care variantele cu -e, neadaptate, alternează cu cele adaptate în -ea (v. pct. c), însă de multe ori ar putea fi vorba doar de pronunţia dialectală moldovenească Işl (e deschis) a diftongului final. 303 b) în cazul izolat al lui ipneu ~ ibneu < ibne, genul natural masculin a impus adaptarea terminaţiei tc. -eîn forma -eu. c) De regulă, tc. -e > rom. -eâ, încadrând împrumuturile substantivale respective în tipul flexionar de feminin, moştenit accidental şi slab reprezentat până în secolul al XVI-lea, terminat la nominativ în -ă, cu desinenţa de plural -le şi de genitiv-dativ -lei, în .acelaşi fel în care au fost adaptate morfologic împrumuturile ale căror etimoane au la finală -â. Deosebirea constă numai în faptul că etimoanele cu -e, trecând în limba română, păstrează această vocală în cursul flexiunii, aşa cum o fac şi modelele moştenite de tipul stea / stele, realizarea contextuală a desinenţei fiind -(e)ie(i), nu -(a)le(i)\ ahtinamea < ahtname; angarea < angare; baş-muhasebea < baş muhasebe; bestea < beste; bucmea < bukme; cafea < kahve; cafenea < kahvehane ~ *kafene; caimea < kaime; canonamea < kanunname; catifea ~ cadifea (dar şi, înv., catife) < katife ~ kadife; cecmea < gekme; cecmegea < gekmece; cehrea < gehre; ceşmea ~ cişmea (dar, în Mold., şi ceşme ~ cişme) < geşme ~ gişme; checea < kege; chelcea < keige; cherachea (~ cherache) < kerake; cherestea < kereste; cherhanea < kerhane; chesea ~ chisea < kese ~ kise; cifţea < gifte; ciulea < gile; cu bea < kubbe; dai rea < dai re; derea < dere; desiigea < dişiice; dirmea < dirme; dumea < tume; duşumea < duşeme; eglengea (~ eglenge) < egience; feregea < ferece; fermenea < fermene; geaizea < caize; gebea < cebe; geremea < cereme; gevrea < cevre; ghebrea < gebre; ghelberea < gelbere; ghermea < girme ~ germe; ghionghionea < gun gune; ghiordea < kurde ~ *gdrde; ghiosiomea < gozieme; ghiudunea < godiine; ghiulea < gulie; ghiusturea < kusture; ghiuvergi/ea < guverci/e; giubea < cubbe; giu/usnamea < culusname; giurea < cure; giurumea < gurume; gulgulea < gulgule; hanea < hane; harea < hare; havaiea < havaie; imamea < imame; inigea < ince; iradea < irade; lalea < laie; iibadea (~ iibade) < libade; lichea < leke; lulea < lOIe; madea < madde; mandanea < mandane; merdenea < merdene; mertepea < mertebe; meşea < meşe; meterhanea < mehterhane; mezea (~ meze) < meze; micşunea < menekşe; mihamea < meyhane; minarea < minare; muchealemea < mukâieme; muhafizea < muhafeze; muhasebea < muhasebe; muhaserea < muhasere; mujdea < mujde; musaadea (~ musaade) < musaade; muşaverea < muşavere; muştea < muşte; mutarechea < mutareke; muzecherea < muzekkere; nafea (~ nafe) < nafe; namea (~ name) < name; narghilea < nargile; netegea < netice; nişastea < nişaste; nunea < nune; pedea ~ pidea < pide; peltea < peite; perdea < perde; peruzea ~ piruzea < peruze ~ piruze; pervanea < pervane; pingea ~ pengea < pence; refenea < refene; reşmea < reşme; rindea < rende; rutea < rutbe; ruznamea < ruzname; sadea < sade; sahea ~ săftea ~ seftea < sefte; schembea < işkembe; segedea < seccede; serpengea < şirpence; sichimea < sikime; şisterea < sistire; şupea < şuphe; tanea < tane; tefterhanea < tefterhane; tejgherea < tejgere; telemea < teieme; teivea < teive; 304 tergimea < terceme; testea < teste; teşcherea1 < testere; teşchered < teskere; tetrea < tetre; ticnea < tekne; tinichea < teneke; vadea (~ vadă) < ifade; vaiidea (~ valide) < valide; veznea < vezne; viranea < virane; zaptinamea < zaptname; zeflemea < zefklenme, împrumuturile din turcă au îmbunătăţit substanţial distribuţia tipului de flexiune menţionat, care până atunci era neregulat şi aberant, devenind productiv abia în urma influenţei turceşti (v. Graur 1968/1, 60-62, Sala 168-170). Modelul a fost aplicat, de regulă, chiar şi în cazul în care genul natural este masculin (beizadea „prinţ otoman" < beyzade; cinghinea ~ cehghenea „ţigan" < gingene ~ gengene; giugea „pitic" < cuce; şahzadea „fiu de sultan" < şahzade), precum şi atunci când împrumutul este adverb (ghiojghioreâ < gozgore; peşingea < peşince). Substantivele respective, dublate adesea de variante neadaptate, în -e (beizade, cenghene, şahzade), sunt folosite cu determinanţi fie la feminin, fie la masculin şi sunt însoţite de articolul nehotărât când feminin, când masculin (unui beizadea ~ unei beizadele), ceea ce înseamnă că, deşi formal sunt feminine, poartă caracteristici incerte de gen ori sunt asimilate la genul personal. Adaptarea în -ea a intervenit uneori şi la finala primului element al unui cuvânt compus: chesmea-caldarâm < *kesme kaidmm; haznea-cheatip ~ hazne-cheatip < hazne kâtibi. d) Tc. -e accentuat sau neaccentuat > -ă sau -e neaccentuat: - Unele împrumuturi nu se supun regulii tc. -e > rom. -eâ, ci au accentul deplasat pe silaba penultimă. Nu este exclus ca această mutare să aibă o bază etimologică, de vreme ce accentul este relativ mobil în limba turcă, cel puţin în procesul sufixării sau în cel al compunerii. Uneori nu avem decât forme româneşti cu accentul deplasat; alteori, variantele oxitone alternează cu cele paroxitone: chebă ~ chebe ~ ghebă ~ ghebeă < kebe; chilă < kile; ghiojghioâre ~ ghiojgoreâ < gozgore; leafă ~ lefeâ < olefe ~ *fefe; medresă ~ medreseă ~ înv. medrese < medrese; ojă < oje; i/eră < vere. Indiferent dacă mutarea accentului s-a petrecut în română sau încă în turcă, substantivele rezultate, cu finala -ă sau -e aton, au fost perfect adaptate, prin încadrarea lor în tipuri uzuale de flexiune feminină. - în cazul lui -e aton etimologic avem de a face uneori cu termeni turceşti împrumutaţi din alte limbi, iar alteori cu fenomenul popular sau dialectal turcesc al deplasării accentului chiar dacă cuvântul nu este sufixat; şi în aceste situaţii, împrumuturile au fost încadrate cu uşurinţă într-un tip flexionar românesc: chioştură < kuşture ~ kusture (preparoxiton, aşa cum o indică dicţionarele turceşti, dar, probabil, şi oxiton, de vreme ce avem în română şi varianta ghiusturea); eche < yeke, gesvă < cezve (acc. cezveîn unele dialecte, v. LR 2/1964, 79); gibră < cibre (acc. ctbre, v. TS 1998, Redhouse); schelă ~ schilă ~ schele ~ schite ~ eschelă < skele ~ *skile ~ 305 eskele; spfnge ~ spenge < ispence; tingire ~ tengeră < tencere (acc. tencere, v. TS 1998, Redhouse). - Etimoanele care au variante cu -e atât accentuat, cât şi aton au fost preluate prin ambele procedee „clasice", de exemplu menghină ~ menghine ~ menghene ~ mengheneâ< mengene (acc. mengene sm mengene). e) Tc. -e accentuat sau neaccentuat > zero (în cazul lui -e, cu deplasarea implicită a accentului), prin încadrarea cuvintelor în tipuri flexionare masculine sau neutre terminate în consoană: ahtinam ~ actinam (~ ahtinamea) < ahtname ~ ahitname; etpai (~ etpaia ~ ecpaia) < ek paye; haiif < haiife (adaptare după genul natural)/ schingi< iskence. f) Tc. -e > -fu sau -/e(înv., rar, şi -/). Aşa cum tc. -//-/' a putut fi confundat cu -e şi adaptat ca -easau -eu(v. 4.2.5.C), şi finala tc. -ea fost uneori interpretată analogic ca -f şi adaptată ca şi acesta, sub influenţa sufixelor -iu, -ie sau a seriilor de substantive care au aceste secvenţe la finală: cicudiu < gigde; didiu < dede; ghiunie ~ ghiunea < gunye; hasi < hase; herghelie < hergefe; faliu < lâlefrengj; lelie ~ lelea ~ lalea < laie; tipie ~ tepea < tepe. Tot aici a fost încadrată, chiar dacă provine dintr-un etimon în -a, şi varianta şamalagfe a lui şamalagea, probabil fiindcă pronunţia regională a acestuia era cu -e. Această schimbare este totuşi de excepţie, întrucât, de regulă, terminaţiile tc. -e şi -/accentuate au fost adaptate în mod diferit, fapt evident în cazul unor etimoane care au variante conţinându-le pe ambele: citarea ~ cetarea ~ citarie ~ citariu ~ cetarie < gitare ~ geta re ~ getari ~ gitari; hervaniu ~ hermaniu ~ hervani ~ hervanea < harmani ~ harvani ~ harman iye. g) Secvenţa finală tc. /-ijel a fost uneori reinterpretată analogic după sufixul rom. -fe, ceea ce a implicat deplasarea accentului de pe ultima pe penultima silabă: cărvăsărie < *karvasariye; ghiordie < kurdiye ~ *gordiye; megidfe ~ megidie < mecidiye; selimie < se/imiye; tichie < takiye. Rareori s-a întâmplat ca accentul şi cele două silabe finale să fie menţinute (de pildă în nesfiâ ~ nisfiă ~ nesfie < msfiye), cu finala -e adaptată ca ~(e)ă (hedia ~ hedie < hediye; nahia ~ nahaia ~ nahie < nahiye) sau rămasă neadaptată (richiabie < rikâbiyye; terbie < terbiye, pentru alte exemple, v. 4.2.3). Totuşi, de cele mai multe ori, cele două silabe ale secvenţei finale tc. /-ijel au fost reduse în română la diftongul -eă (cu pl. în -ele): chibabea ~ chebabe < kebabiye; corăbiele ~ corabieie, pl. al unui *corăbiă ~ *corabiă (sg. reconstruit în unele dicţionare, dar neuzual) < korabiye; hervanea < harmaniye; mahmudea < mahmudiye; nesfea ~ nisfea (tlar şi nesfia ~ nisfia ~ nesfie) < msfiye; terbefe, pl. unei variante *terbea ~ terbie < terbiye, în cazuri izolate (omade < amediye), reducerea s-a oprit la finala neadaptată -e. 306 4.2.8. Confuzia dintre tc. -a şi-e a) în mai multe cazuri s-a petrecut o confuzie pe terenul limbii române în tratamentul acestor două tipuri de etimoane turceşti şi/sau între cele două realizări contextuale diferite, -â (pl. -ale) şi -eâ (pl. -ele), prin care au fost redate în română finalele turceşti -â, respectiv -e (şi, în cazuri de excepţie, -/). Pe de o parte, lui ciulama (< gul/ama), dandana (< tantana), mumbaia (< mubayea ~ mubayaa), muşama (< muşamma), sevda (< sevda), şandrama (< sondurma), şaşma (< şaşma), temena (< temenna), tura (< tura), usta (< usta), zagara (< zagara), având pluralul în -ale, li se opun variantele ciulamea, dandanea, mubaie, muşamea, sevdea, şandrameaf şeaşmea, temenea, turea, oştea, zăgărea, care nu au etimoane în -e, totuşi fac pluralul în -ele (mai rar şi în -eli, de exemplu temenele ~ temeneh). Pe de altă parte, dairea (< daire), lalea (< laie), manea (< mani), sârmea ~ surmea (< surme), şavanea (< şebane), având pluralul în -ele, au dobândit, fără să aibă etimoane în -a, şi variantele daira, lala, mana, surma (acesta a evoluat şi la surmă), şabana ~ şa va na, al căror plural este în -ale. Mai mult, unele etimoane terminate în -a au fost preluate exclusiv cu -ea: malotea < mallota ~ malluta (acesta are însă atestată şi o variantă în -e, mahlute, care ar putea fi etimonul real); mucatea < mukataa; săferdea < safarda-, în acelaşi timp, câteva etimoane în -e sunt redate numai cu -a în română: habara< ha bere; harab^ < harabe. De altfel, alternanţa finalelor -a şi -e are loc, în cazul unor cuvinte, şi în turcă (de pildă nişaste ~ nişasta), astfel încât variantele rom. angara ~ angarea, daulhana ~ daulhanea, gephana ~ gephanea, giuvana ~ giuvanea, hazna ~ haznea, mera ~ merea, sofra ~ sofrea, şişana ~ şişanea, tarapana ~ zaraphanea, tersana ~ tersanea, tophana ~ top-hane, zaherea ~ zahera, zalhana ~ zalhanea etc. provin, fără îndoială, din tc. angara ~ angare, davulhana ~ davulhane, cephana ~ cephane, ztvana ~ z/vane, hazna ~ hazne, mera ~ mere, sofra ~ sufre, şişane ~ şeşhana, tarabhana ~ zarphane, tersana ~ tersane, tophana ~ tophane, zahra ~ zahire, salhana ~ salhane. Şi etimoanele tc. menzilhane, seksane, tabakhane vor fi avut variante cu -a (*menzilhana, *saksana, *tabakhana), de vreme ce în română avem menzilhanea ~ menzilhana, saxanea ~ saxana şi tabalhana, iar elementul secund al acestor compuse, tc. hane „casă, local, sediu, compartiment", avea în trecut şi varianta hana. b) Amestecul celor două tipuri flexionare a fost deplin în cazul cuvintelor provenind din etimoane care au la finală secvenţele accentuate l-jal, /-ca/, /-ga/, uneori şi /-sa/, respectiv /-je/, /-ce/, /-ge/, /-se/, deoarece nu numai împrumuturile care au la bază etimoane terminate în -e (ecpaia < ekpaye, feregea < ferace ~ ferece, nahia < nahiye, paia < paye, pingea < pence), ci şi cele în -â, cum sunt alagea < aiaca, boia < boya, ipingea < yapmca, regea < reca, saia < saya, şama/agea < şami a/aca, tapangea 307 < tapanca, îşi realizează pluralul în -ele, nu în -ale (ecpaia are atestat, ce-i drept, şi un neaşteptat pl. ecpaiale, iar şamalagea şi-a adaptat pluralul şi în forma şamalăgî). Aceeaşi alternanţă vocalică se constată şi în cazul unor împrumuturi de acest tip având etimoane terminate într-o consoană care a căzut sub influenţa analogică a desinenţei de plural -le (v. 4.3.1.b)\ caia (pl. caiete) < tc. kayar [givisij; pangea (pl. pangele) < tc. pancar; pătlăgea (pl. pătlăgele) ~ pătlăgean (pl. pătiăgeane ~ pătiăgene) < pathcan. Este vorba, în toate aceste exemple, de rezultatul unui fenomen fonetic, de asimilare a vocalei la consoana palatală precedentă, dar efectul este, evident, morfologic: sg. -a (< tc. -a), pl. -ele. Alte împrumuturi de acest fel, cum sunt maia, pacea (înv. şi patce), parcea (cu var. înv. parei), rubia (cu var. rubea ~ rubiâ) etc., provin din etimoane care aveau ambele terminaţii (tc. maya ~ maye, paga ~ page, parga ~ parge, rubya ~ rubiye), iar pluralul în română este maieie, pacele, parcele, rubiele, fără să putem şti din care variantă etimologică provin împrumuturile. în schimb, meşea (< meşe) are pluralul normal meşele, dar, învechit, şi meşeale, iar raia ~ raie (< raya ~ raiyye), sermaia ~ sermea ~ sirmia (< sermaya ~ sermaye) şi suia ~ suie(< soya) au ambele forme de plural, raiale ~ raiele, sermaiale ~ sermaieie, respectiv suiale ~ suiele, pentru oricare dintre variantele la singular. c) Etimoanele terminate în secvenţele fără accent l~(i)jal, l-(i)jel au fost adaptate identic, fiind incluse în seria femininelor româneşti în -ie aton sau, mai rar, în -ă\ bămie ~ bămă < bămya ~ bămye; iiârie < iiărya; midie < mfdye; ustălie < ustălya; vărdie < vărdiya. în schimb, secvenţele finale tc. l-ij'el şi I-ijal, paroxitone, au fost tratate diferenţiat: variantele papadiye ~ papadiya au fost încadrate în două tipuri distincte de substantive feminine româneşti,,unul terminat în -fe (pl. -ii), iar altul în -eă (pl. -[ejie): păpădie /v papadea. 4.2.9. Adaptarea unor etimoane terminate în consoană a) De regulă, etimoanele care au la finală o consoană nu au pus probleme de adaptare morfologică, fiind incluse în tipurile de flexiune masculine sau neutre. Unele consoane finale au căzut însă ori au fost amplificate, de obicei sub efectul analogiei (v. 4.3.4). Nu vom vorbi aici de adaptările implicite rezultate din includerea împrumuturilor în tipurile flexionare, cum sunt alternanţele fonetice, deoarece ele sunt fie fenomene inerente care s-au produs în mod mecanic, ca în cazul alternanţelor consonantice aplicate pentru formarea pluralelor masculine, fie fenomene analogice după modele mai vechi, ca în situaţia alternanţelor vocalice din secvenţa finală a unor împrumuturi (v. 4.2.12). 308 b) Mai multe împrumuturi provenind din etimoane turceşti cu terminaţie consonantică au fost incluse, prin amplificare analogică, în tipurile flexionare învechite, masculine şi neutre, care au la finala nominativului diftongul -iu aton: diseniu < duzen; divictariu ~ divictar < divittar; dizdariu ~ dizdar < dizdar; hambariu ~ hambar < hambar; hangeriu ~ hanger < hancer; hăraciu ~ haraci ~ haraci < harag; harariu ~ harar < harar; haznadariu ~ haznadar < haznadar; muzaviriu ~ mozavir < muzewir; muhurdariu ~ muhurdar < muhurdar; serascheriu ~ serascher < serasker; serdariu ~ serdar < serdar; stamboliu ~ stamboi < Stamboi [aitmi]; surguciu ~ surguci < sorgug; tefterdariu ~ tefterdar< tefterdar; tiptiiiu ~ tiptii{adj.) < tebtii; veziriu ~ vezir< vezir. Ca reacţie hipercorectă la acest fenomen, ŞIO III 61 reconstruia variantele hasec ~ asec pentru has/'chiu ~ *hasechiu (~ hasechfu ~ asechfu ~ hasichfu < tc. haseki ~ hasikif5, iar LB muta pe penultima silabă accentul termenului iviiichiu, deşi etimonul şi celelalte atestări ale termenului românesc sunt oxitone. c) Grupurile consonantice de la finala cuvintelor turceşti au fost menţinute dacă pronunţarea lor nu constituia o dificultate pentru vorbitorul român (cf. Coteanu 1985, 24-28): arz < arz; calp < kalp; chesm < k/sm; cuip < kuip; dert < dert; dervent < dervent; ehiierz < eh/i erz; giumert < cumert; hait < ha/t; hargi < harc; iaurt ~ iogurt < yogurt; /agivert < tacivert; moft ~ muft < muft; nact < nakt; neft < neft; oşti < oşt; puşt(i) < puşt ~ puşt; raft1 < raft; rast < rast; resm < resm; revent < ravent; salt < salt; sarf < sarf; sart < sart; sârt < sirt; semt < semt; sulf < sulf; şart < şart; şatrangi < şatranc; taht < taht; tarz < tarz; tult < tult; zapt < zapt; zarf < zarf; zeft < zift. Dacă însă grupurile respective nu puteau fi pronunţate la sfârşit de cuvânt fără un suport vocalic ori dacă rostirea lor prezenta dificultăţi46, ele au fost adaptate la tipurile de flexiune româneşti fie prin disimilarea totală sau parţială a uneia dintre consoane (chiunt ~ chiunghi < kung; zăf ~ zef ~ zefchi < zefk), prin metateză (padzerh < padzehr) sau prin anaptixă (dever < devr, sâbur < sabr, zevechi < zevk), fie prin adăugarea lui -u (azlu < azi, menzil-embru < menzil emr(i), panzehru < panzehr, sarisabru< sar/sabr) sau a lui -ă{devră < devr, zabră < sabi). Totuşi, unele texte vechi reproduc cuvinte turceşti conţinând grupuri inacceptabile la finala cuvintelor 45 Graur 1968/1, 98 dă o altă interpretare acestui fenomen, considerând că hasechi ar fi fost analizat drept plural, din care ar fi fost reconstruit singularul hasec, ca şi harac refăcut din haraci. Evident însă că procesele sunt diferite în cele două cazuri {hasec ar fi trebuit reconstruit dintr-un *haseci, nu din hasechi, care nu poate fi plural decât pentru singularul hasechifu], 45 însăşi limba turcă a recurs la diverse mijloace pentru a uşura pronunţarea unor grupuri consonantice finale din numeroasele împrumuturi de acest fel din arabă sau persană: tc. aptes ~ abdest < pers. ăbdest; tc. azi/ < ar. 'azi; tc. dulbet ~ tulbent ~ dulbend < pers. dulband ~ terbend; tc. misir ~ misir < ar. misr; tc. panzehir ~ panzehr < pers. pădzehr; tc. sabir ~ sabur ~ sabr < ar. sabr; tc. tiifek ~ tiifenk< pers. tufeng; tc. vaktf ~ vakuf~ vakf< ar. vakfe.tc. Totuşi, vechea-osmanlie se folosea încă de multe asemenea cuvinte cu grup consonantic la finală, iar unele se menţin până astăzi. 309 româneşti (chefş ~ cheşf < keşf; panzehr < panzehr; vacf < vakf; zăfchi ~ zevc ~ zefchi < zefk ~ zevk). Un caz interesant îl reprezintă etimonul tc. mest ~ meşt, care, preluat exclusiv în formă de plural, meşti ~ mesti, nu constituia o dificultate prea mare în pronunţie, de vreme ce şt' şi sf sunt grupuri admise la finală de cuvânt (e drept că în exemple foarte rare, iar st numai cu t nepalatalizat; v. Coteanu 1985, 24, 27)) totuşi, adaptarea a mers mai departe, până la eliminarea uneia dintre consoane, în forma uzuală meşi, sau la amplificarea analogică a finalei, în varianta mestii. în mod similar au fost modificate, prin accidente fonetice sau analogii ori conform normelor dialectale de pronunţie, şi alte finale cu grup consonantic pronunţabil: de exemplu, nalbant a fost redus prin apocopă la na/ban, probabil fiindcă secvenţa finală a fost interpretată drept sufixul -an) nart ~ nare < narh ~ nark, puşti a devenit puşchi prin palatalizare dialectală; raft2 ~ raht < raht, zarf(< zarf) şi-a dezvoltat şi variantele za/fşl sar, tc. zerbaft a fost preluat cu grupul consonantic final redus (fără t) şi cu o serie de accidente fonetice (f> h sau p), dar şi cu întregul grup eliminat: zerbap ~ zarbah ~ zarpah ~ zarba ~ zarpa. d) Etimoanele cu tc. -<7 la finală au fost adaptate în funcţie de etapa de evoluţie în care a fost surprinsă consoana respectivă (v. 3.2.3): dacă aceasta se mai pronunţa lyl sau Igl, eventual /A/, finala consonantică a fost păstrată (coiceag ~ coiceac< koigag ~ koigak; iazâc < yaz/g; tug < t/g)) dacă însă evoluţia a ajuns la Ijl sau la stadiul în care consoana nu se mai pronunţă, ci numai prelungeşte vocala precedentă, cuvântul a fost preluat ca atare (bei < beg ~ y) sau, la nevoie, a fost supus unor modificări la finală, eventual analogice, care să permită includerea sa într-un tip oarecare de flexiune românească: cetea < geteg (pron. cele sau celej); ghiulie < gulyagi (din care, foarte probabil, sufixul posesiv -/' căzuse, astfel încât segmentul final era l~jăl, iar cuvântul a fost inclus în tipul flexionar în -/e); tui < tug (pron. tu, adaptat analogic după modelul cui, puie.tc.). e) Unele etimoane în -v precedat de o vocală şi pronunţat /w/ au fost încadrate în tipul flexionar în -u semivocalic: cucumeau < kukumâv; ghergheu gherghev ~ gherghef) < *gergev (~ gergef); piiau ~ piiav < piiav. Dacă însă împrumutul reclama încadrarea sa într-un tip flexionar feminin, -v a fost eliminat: zârdicea ~ zărdicea ~ zerdiceaf ~ zirdiceav < zerdegav. 4.2.10. Adaptarea unor forme gramaticale turceşti a) Formele turceşti de imperativ la persoana a 2-a sg. (care coincide cu rădăcina verbului), la persoana a 3-a sg. (cu sufixul -s/n/-sin/-sun/-sun) sau la persoana 1 pl. (cu sufixul -al/ml-elim) au fost preluate în română ca interjecţii, desigur neanalizăbile 310 morfologic şi interpretabile semantic ca „exclamaţii": baca/âm „să vedem!, om vedea!" < bakahm! (cf. vb. bak- „a privi"); ches „taie!" < kes! (cf. vb. kes- „a tăia"); dur „std\\, stop!, ho!, aşteaptă!" < dur! (cf. vb. dur- „a se opri, a sta"); gheat„cuvânt cu care se îndeamnă boii să tragă la jug" şi gheiai „vino, haide!" < gel! (cf. vb. get- „a veni"); hairusum „să fie cu noroc!, bravo!, să-ţi fie de bine!" < haytr o/sun! (cf. vb. compus hay/r oi- „a-i folosi, a-i fi util"); sictir „şterge-o!" < siktir! (cf. vb. siktir- „a sictiri"). în toate aceste cazuri, ca şi în acela al substantivului sichişmiş „farsă, păcăleală", provenind din forma de trecut nedeterminat la persoana a 3-a a verbului sikiş- „a întreţine raporturi sexuale", avem de-a face cu schimbarea valorii lexico-gramaticale a etimoanelor turceşti în „momentul" preluării lor, deoarece formele româneşti nu intră în opoziţii de flexiune verbală, deci valoarea verbală a etimoanelor a fost convertită în limba română. b) Câteva verbe turceşti la forma de trecut determinat la persoana a 3-a singular (radical + suf. -dij-dij-du/-du) au fost preluate cu valoarea lor verbală, însă cu schimbarea modului şi timpului, fiind adaptate prin încadrarea lor, ca infinitive, în seria verbelor formate cu sufixul -/s/'(v. V.3.1.1.3). Este remarcabilă schimbarea diatezei verbului sâcâ/disi, care ajunge să însemne nu numai „a se plictisi" (< tc. sikildi „idem" + suf. -isi), ci şi, tranzitiv, „a îmboldi, a obliga, a constrânge", probabil după modele străine: forma activă a etimonului, s/kmak „idem", şi/sau semantismul corespondentului neogrecesc (aceeaşi evoluţie a avut ioc şi în albaneză şi aromână). c) Cazuri particulare de adaptare sunt verbele cărăbăni, care provine (prin deglutinarea silabei iniţiale) din locuţiunea verbală (cu verbul tot la imperativ) tc. gek arabarn „cară-te!, şterge-o!", în care finala -/ a fost interpretată drept (sau înlocuită cu) sufixul verbal de infinitiv rom. -i, şi perciuna, format cu sufixul verbal -a de la substantivul tc. pergin. d) Sintagma exclamativă tc. (v)urdu belâ„ce pacoste!" (literal: „a căzut beleaua!"), formată dintr-un verb la persoana a 3-a a trecutului determinat şi un substantiv la nominativ, a fost preluată prin conversiune, ca adverb compus, în forma urdu-beiea. e) Predicatul nominal turcesc boştur „este gol", format din adjectivul boşşi sufixul predicativităţii la persoana a 3-a, a devenit în română boştur, -ă, adjectiv (folosit şi adverbial) şi substantiv feminin, iar predicatul nominal nedir? „ce este?", cu rol de propoziţie interogativă independentă, a fost împrumutat ca interjecţie (nedet) folosită în teatrul de păpuşi, având un rol pur stilistic, de exclamaţie golită de orice semnificaţie. f) Forma de ablativ (cu sufixul -dan) babadan a substantivului tc. baba, preluată prin condensarea unei locuţiuni adverbiale turceşti (babadan babaya „din moşi-strămoşi"), a fost adaptată prin modificarea fonetică accidentală a terminaţiei 311 (,babadam) şi prin includerea sa într-o locuţiune românească (de pe când Adam-Babadam) în care are un cu totul alt rol sintactic decât etimonul său, ceea ce denotă ignorarea completă a sensului gramatical originar exprimat de forma cazuală. g) Diverse alte părţi de vorbire sau forme gramaticale turceşti au fost adaptate prin conversiune, intrând în rândul substantivelor: ghionghionea „fandoseală" provine din expresia turcească gun gune [uymaz], în care gun giine este o locuţiune adverbială cu sensul „din zi în zi, de pe o zi pe alta"; ghiudunea „păcăleală" are la bază tc. got „spate, fund", având ataşate sufixul posesiv -u şi sufixul de dativ ~(n)e, iar etimonul godune înseamnă „în spatele, în fundul cuiva"; exclamaţia vulgară tc. sikime, formată cu aceleaşi sufixe gramaticale (de posesie la persoana 1 sg. şi de dativ) de la sik„penis", a fost preluată mai întâi ca interjecţie (sichimea), cu sensul „la naiba!", apoi a devenit, prin conversiune, substantiv însemnând „pramatie, canalie". Toate aceste împrumuturi au pierdut în română valorile gramaticale exprimate şi funcţiunile îndeplinite de sufixele morfologice turceşti. în aceeaşi situaţie se află interjecţia românească anasâna ~ anasâni (care, prin conversiune, a devenit şi substantiv, în locuţiunea cu anasâna)) ea a fost preluată prin izolarea dintr-o sintagmă exclamativă turcească a etimonului tc. anasini „pe mama Jui", care poartă sufixul posesiv de persoana a 3-a sg. (-si) şi sufixul cazului acuzativ (-/) (având ca radical tc. ana „mamă"). h) Funcţia gramaticală a articolului arăbesc sau a mărcii izafetului persan pe care îl conţin unele etimoane a fost de asemenea ignorată în preluarea şi adaptarea acestora în calitate de cuvinte simple sau compuse, evident nearticulate: a/coran ~ eicuran < ai-koran ~ ei-kuran; aiiosman < ai-i Osman; reizui-chitab < reiz ui-kuttab etc. De altfel, această funcţie a început să fie pierdută încă în limba turcă, care nu cunoaşte articolul, de aceea l-a eliminat uneori din împrumuturile de origine arabă (de exemplu rom. şeih-ui islam ~ şeih-isiam < tc. şeyhuiisiam ~ şeyhislam), dar chiar şi în arabă se rezumă la indicarea prin mijloace gramaticale a substantivului, nu şi la diferenţierea genurilor gramaticale, a singularului de plural sau a definitului de nedefinit. i) Având etimoane al căror semantism încorpora valoarea de superioritate şi de intensificare, adverbele abitir şi dihai au fost adaptate recurgându-se la procedeul analitic obişnuit în română, cu ajutorul adverbului mai, ceea ce a dus la utilizarea lor exclusiv sau cu precădere la comparativul de superioritate: mai abitir, mai dihai. 4.2.11. Schimbări de accent a) Modificarea accentului - element fonetic suprasegmental cu importante implicaţii morfologice - a intervenit frecvent pe parcursul dintre etimoanele turceşti şi 312 împrumuturile româneşti sau după ce acestea au fost preluate cu accentuarea etimologică. Ea a fost favorizată de faptul că accentul în limba turcă este slab, mobil şi instabil, putându-se schimba de pe o silabă pe alta în cursul sufixării cazuale, al derivării sau al formării sintagmelor şi compuselor, precum şi în fluxul vorbirii, în funcţie de voinţa vorbitorului de a scoate în evidenţă un termen sau altul. Deşi, de regulă, cuvintele turceşti sunt oxitone (cele accentuate altfel sunt de cele mai multe ori împrumuturi din arabă, persană, greacă, italiană, franceză etc.), marea majoritate a sufixelor lexicale şi a celor gramaticale preiau accentul principal de pe ultima silabă a cuvântului-bază, în timp ce o altă silabă a acestuia dobândeşte un accent secundar: kebe, de pildă, devine kebelf dacă este derivat cu sufixul -ii şi kebesf dacă poartă sufixul posesiv; arabă la acuzativ şi cu sufixul posesiv de persoana a 2-a sg. devine ârabanf, mahramâ pus la plural, cu sufixul posesiv de persoana a 2-a pl. şi cu sufixul ablativului, devine măhramalarinizdân; la fel, kiie pus la acuzativ este accentuat kileyi, ca să nu mai vorbim de faptul că, intrând în sintagme determinative de tipul Istanbul kilesi, pierde cu totul accentul principal, care trece pe primul element component al sintagmei: Istănbulkilesi în mod similar, numeroase cuvinte compuse au accentul principal pe una (de obicei pe ultima) dintre silabele primului element al compusului: brnbaşi, cezâevi, gfftteker, gingenepembesi, kiregtaşi, kirifkan, kuloglu, mosmor etc. De altfel, instabilitatea accentului a făcut posibil să existe, în cazul multor etimoane, alternative de accentuare chiar pentru cuvintele simple, izolate şi nesufixate, astfel încât termeni turceşti cum sunt hoca (> rom. hoge), işkence (> rom. schingl), kanca (> rom. cange), kapanca (> rom. capange!), k/şla (> rom. câşiă), kundura (> rom. condur), yagma (> rom. iarnă), maia (> rom. mala ~ mată), mengene (> rom. menghină ~ menghine ~ menghenea), pafta (> rom. pafta ~ paftă), sofa (> rom. sofa ~ sofă), tăbya ~ tabiye (> rom. tăbie), tava (> rom. tavă ~ tava) etc. pot fi oxitoni sau cu accentul pe o altă silabă (v. TS 1998 şi Redhouse). Mai multe etimoane turceşti de acest fel provin din arabă sau din persană, iar cele două variante intonaţionale comportă sau nu adaptări la sistemul tradiţional de accentuare din limba turcă. Putem presupune, în aceste condiţii, existenţa unor variante neoxitone chiar şi pentru etimoane care nu sunt evidenţiate în acest sens în dicţionare, cum sunt kule ~ kuia, pala, taraba şi torba (din care provin rom. culă, pală, tarabă, tolbă, precum şi corespondentele lor balcanice, în general paroxitone). Din termenul oxiton strma „sârmă, fir de argint" combinat cu pers. keş „care trage" a rezultat strmakeş „meşter care confecţionează fire de argint", pentru care TS 1998 indică fără echivoc accentul sfrmakeş, ceea ce înseamnă că s/rmă avusese şi o variantă slrma. Şi tc. turfa ~ trrfa (> rom. târfă) ar putea fi şi paroxiton (el provine din ar. turfe). Se pare, de^altfej, că trecerea accentului de pe ultima pe penultima silabă a fost mai frecventă, atât în română, cât şi în turcă, în cazul cuvintelor bisilabice. 313 Instabilitatea accentului este valabilă şi pentru cuvintele turceşti care în principiu nu sunt oxitone. De pildă, Redhouse indică, accentul pe antepenultima silabă pentru kustere (~ kusture ~ kuştere ~ kuşture), preluat în română în forma chioştură, cu accentul nemodificat, dar şi în varianta ghiustureă, ceea ce înseamnă că etimonul poate fi, de fapt, şi oxiton (TS nu îi precizează accentul, ceea ce înseamnă că îl consideră oxiton). Tc. paydos, şapka, tabla, tafta, tarla, tavla, tuzla au accentul pe prima silabă (v. TS, Redhouse), însă variantele rom. pâidos ~ paidos, şapcă ~ şapcă, tăftă ~ tafta, tablă ~ tablă, târlă ~ tarla, tuz/ă ~ tuzla sugerează existenţa şi a unor forme oxitone ale etimoanelor. Rom. săferdeă, schembeă, şistereăşi teşchereă1 provin din tc. safărda (~ sapărta), işkembe, sfstire, testere, care trebuie să fi fost accentuate şi pe ultima silabă, deşi dicţionarele (TS, Redhouse) le înregistrează exclusiv în formele neoxitone menţionate. Pe de altă parte, numeroşi vorbitori culţi folosesc, ocazional, un stil afectat, preţios, declamativ, caracterizat prin accentuarea cuvintelor pe prima silabă. Am audiat numeroase ştiri la Televiziunea turcă, în cursul cărora prezentatorii utilizau acest procedeu pentru a sublinia importanţa unor termeni, respectiv partea esenţială a mesajului transmis, de pildă Bakanlăr Kurulu fşsizlik sfgortasimn ărtirilmasina karăr verdf („Consiliul de Miniştri a decis creşterea asigurării de şomaj'), frază în care, în mod normal, toate cuvintele ar fi trebuit să fie oxitone. Desigur că, în majoritatea situaţiilor, românii au receptat termenii turceşti în fluxul vorbirii, deci cu accente uneori diferite de cele standard. Este posibil, de asemenea, ca unele deplasări de accent să se datoreze vocalelor lungi turceşti, care, concomitent cu reducerea lor în română (v. 3.2.5), au putut fi interpretate ca vocale accentuate. Exemple de acest fel ar putea fi iadeş şi leafă, paroxitone în toate atestările lor (leafă are însă şi varianta iefeă), deşi etimoanele turceşti se pronunţau yădes şi oiefe. Multe vocale lungi au fost însă reduse în alte împrumuturi fără ca acest fenomen să aibă loc, iar reducerea respectivă s-a întâmplat, în numeroase cazuri, încă în turcă, de exemplu în oiefe. b) în ciuda acestor constatări, este neîndoielnic că mai multe cuvinte turceşti au trecut în limba română cu accentul schimbat ori şi-au modificat mai târziu accentul, de obicei de pe ultima silabă pe una anterioară, îndeosebi pe penultima. Cele mai multe exemple aparţin categoriei de etimoane terminate în vocale accentuate, mai ales în -a şi -e, care, chiar dacă şi-au găsit calea cea mai adecvată şi mai frecventă de adaptare prin „mularea" lor la flexiunea substantivală în ~(e)ă, slab reprezentată până la influenţa turcă, nu au fost, tocmai din această cauză, unanim percepute ca elemente integrate fără echivoc în sistemul lexical tradiţional. O soluţie alternativă a constat în mutarea accentului de pe ultima silabă, implicând adesea adaptări morfologice la finala absolută a cuvântului (de regulă, trecerea la -ăsau la -e aton): capiămă ~ capiamă < kaplama; 314 casâbă ~ casabâ < kasaba; chebă ~ chebe ~ chebeâ < kebe; chilă < kile; dândănă ~ dandană < tantana; dutămă < do/ama; geabhănă ~ geabhană < cebhana; halcă ~ halcă ~ halcă < halka; jubă ~ j'ubeă ~ giubeă < cubbe (poate prin contaminare cu şubă); iâţă < yatsi; leâfă ~ iefeâ < oiefe ~ *iefe; năframă ~ marămă ~ mahrămă ~ maramă < mahrama ~ marama; medresă ~ medreseă < medrese; ojă < oje; păşă ~ paşă < paşa; roăbă < araba; rucă ~ rucă < ruka; sozmă ~ sosmă < sozma; şăşmă ~ cioşmă ~ săşmă ~ săcimă ~ şaşmă ~ ceasmă ~ saşma < şaşma ~ saşma ~ sagma; tăifă ~ taifă < tayfa; tăsmă ~ tasma < tasma; tolbă ~ torbă < torbă; veră < vere; zăgără ~ zagara < zagara; zurnă ~ zurnă < zurna. c) Deplasări de accent au avut loc, cu sau fără modificări la finală, şi în alte cazuri, care ţin mai degrabă de analogiile lexicale, morfologice sau derivative: de pildă, buigur a devenit paroxiton probabil sub influenţa lui buigăr(e)) che/eşşi-a schimbat accentul în cheleş întrucât finala a fost interpretată drept sufixul neaccentuat -eş, hasechiu ~ hasichfu (< haseki, hasiki), rubaru (< rubaru), sambechfu (< sunbeki) au şi variantele cu accentul mutat hasfchiu, rubăr(iu), sambechiu, deoarece cuvintele au fost interpretate ca aparţinând declinării (astăzi învechite) în -iu aton; tc. yuruyuş ~ yuruyiş ~ yuriş a fost preluat în formele /c/m? (care este când oxiton, când paroxiton) ~ iurişi ~ iurăş ~ iureş, în care presupusul sufix aton -eş (~ -ăş ~ -iş) a indus analogic mutarea accentului pe prima silabă (v. V.3.1.1.5); poturi (< potur) şi tafturi (< tabkuf) au trecut, la poturi, respectiv tafturi (sg. tăftur) deoarece -uri a fost analizat ca desinenţă de plural; serghie (< tc. sergi) a fost adoptat în Dobrogea în această formă, faţă de varianta sa uzuală sârghie, deoarece finala a fost atrasă de seria substantivelor în -ie aton; este posibil ca variantele zârbă ~ zurbă ale lui zurbă să se datoreze influenţei sinonimului zarvă. Un efect de atracţie pur formală exercitată de modul de accentuare a unor cuvinte româneşti având o anumită structură fonetică se constată în cazul lui mangâr ~ mangărş\ al lui năut ~ nouţ ~ nohot, iar influenţei unor serii terminologice li se datorează şi accentul deplasat şi modificarea terminaţiei în exemple cum sunt anasâna ~ anasânf < anas/niş\ ghiotura ~ ghiotură < goturu ~ gdturi(v. mai jos, 4.3). d) Variantele „scurtate" ale unor împrumuturi ar putea constitui rezultatul modificării accentului: ciulam (~ ciulama) şi ciul{~ ciulea), de pildă, ar putea fi refăcute din pluralele variantelor (neatestate) *ciulâmă, respectiv *ciulă ale formelor etimologice oxitone (în ultimul caz ar putea fi şi o contaminare cu scuisau, pur şi simplu, o derivare regresivă). e) Limba română, în care accentul este liber, a preluat cu relativă uşurinţă etimoanele care nu sunt oxitone (cange, capange, câşiă, chioştură, gibră, paiantă, pa/ancă, pa/aşcă, schingi, sobă, sopă, spinge etc.), mai lesne, oricum, decât pe cele 315 care au vocala finală accentuată. Acest lucru nu înseamnă că accentul turcesc a fost întotdeauna menţinut în împrumuturi: tc. kundura ~ kundurâ a devenit condur în română, pierzând vocala finală şi schimbând accentul; geamandură şi paceaură provin din tc. şamândira, respectiv pagâvra (pron. pacawra, ceea ce a implicat, aşadar, şi vocalizarea lui Iwl [= v bilabial)], mutarea accentului producându-se din cauză că termenii au fost analizaţi ca făcând parte din seria substantivelor formate cu sufixul -ură (acelaşi fenomen se poate însă constata în ngr., unde avem narţâppa ~ naT^a(3oupa)) tc. iamba, cu accent pe prima silabă, a fost preluat, normal, în forma lambă (trecută apoi şi la neutru: Iamb), însă are şi varianta lambă, dezvoltată pe teren românesc prin analogie cu numeroasele cuvinte oxitone de acest tip preluate din turcă; mosomur provine din tc. mosmor, nu numai moşmoană ~ moşmoată, ci şi variantele muşmulă ~ moşmu/ă sunt paroxitone în română, deşi etimonul este preparoxiton {muşmulă)-, nici teşchereă1, nici varianta sa histfre nu redau accentul etimonului, tc. testere, reflexul formei turceşti preparoxitone tencere este rom. tingfre. Constatăm, aşadar, în toate aceste cazuri o adaptare cât se poate de evidentă la normele munteneşti de accentuare (devenite, în general, literare): „pe silaba finală când e terminată în consoană şi pe penultima, atunci când ultima se termină cu o vocală" (Graur 1968/1, 46) excepţiile de la această regulă au fost impuse în mare măsură chiar prin influenţa turcă). f) Rom. dever, sabur etc. ar putea proveni fie, cu mutarea accentului, din variantele româneşti paroxitone dever, săbur (< tc. devr, sabr, adaptate cu anaptixă), fie din formele turceşti mai noi devir, sabtr ~ sabur (rezultate prin acelaşi procedeu fonetic destinat evitării grupurilor consonantice finale). în schimb, duşman ~ duşman, geămbaş ~ geambăş, sipet ~ sipete tc. conţin deplasări de accent petrecute dialectal în română (mai ales în Moldova), poate sub influenţa corespondentelor din alte limbi care au împrumutat cuvintele respective, cum sunt maghiara şi sârbo-croata. Uneori, aceste deplasări au determinat şi alte modificări fonetice, de pildă geămbaş a dobândit şi varianta geambăş. g) Au existat şi modificări ale accentului întreprinse intenţionat de către oameni de cultură care au încercat să românizeze învelişul sonor al unor împrumuturi. Astfel, autorii Lexiconului de la Buda au inclus în opera lor termenul farfara în forma fărfaiă, care părea astfel să aibă o origine romanică, iar pe ivilichiu l-au redat paroxiton, ivihchiu (procedeu identic în intenţia sa arhaizantă şi „românizantă" - dar diferit şi chiar contrar în consecinţe - cu acela prin care nume de familie ca Dulgher(u) sau Fărcaş au devenit Dulgheriu, Fărcaşiu, adesea pronunţate cu accentul pe -fu). Este posibil ca şi alte „schimbări de accent", ca de pildă aceea din varianta tarămă a lui taramă, înregistrată exclusiv în dicţionarul lui T. Alexi, să fie exemple de acest gen. 316 h) Excepţie de la regulile prezentate mai sus fac unele împrumuturi neflexibile (interjecţii, conjuncţii, prepoziţii, adverbe şi adjective invariabile), în cazul cărora mutarea accentului nu a fost imperios necesară sau, chiar dacă a fost operată, nu a implicat neapărat modificări la finală, deoarece aceste părţi de vorbire nu sunt organizate în tipuri flexionare: băşca ~ bâşcă ~ băşcă ~ başca < başka; doldora < do/dură; ghfdi < gidf; gfgea ~ *gigeâ17 < cicf ~ cică ~ cice; hărcea-părcea < pargă pargă; neder < nedir; techer-mecher ~ techer-mecher < teker meker; urdu-beiea ~ urdu-beleă < (v)urdu beta; vărda < vărda; vira < vira; zur/a < zor/a. în cazul lui taman ~ taman putem bănui influenţa analogică a lui tocmai. De asemenea, câteva împrumuturi substantivale cu etimoane în -a sau -/oxiton au rămas neadaptate morfologic chiar dacă accentul a fost mutat: p/s/(pl. ?) < tc. pis/; răia (pl. raid) ~ raiâ( pl. rai aie sau raiele) < tc. raya. i) împrumuturile compuse, având ca etimon fie un cuvânt compus, fie o sintagmă determinativă turcească (având accentul principal pe primul element şi cel secundar pe vocala finală a compusului sau a sintagmei, vocală care de regulă a căzut în română), şi-au adaptat accentul în funcţie de regulile limbii române, fără să ţină seamă de accentele etimologice: bigi-b/gi < cicf bici; bimbâşă ~ bimbăş ~ bimbaşă sau, rar, bfmpaşă < b/hbaşi; culoglu < kulogiu; devetui,-uie (adj.) < devetuyu; ghiogh/ci < [k/z/ljkdk igi; hamaibâş < hamâlbaşi; stambolch/iă < Stămbol kilesi; şeş-beş < şeşbeş; şucadâ < şu kadâr. Cuvinte cum sunt fildeş (< f/'idişi) şi şuberec(< şebdrek) au menţinut însă accentul pe prima silabă, deoarece niciun român nu le-a mai perceput ca termeni compuşi (pe primul, mai degrabă ca derivat cu sufixul neaccentuat -eş). Au existat, în unele cazuri, fluctuaţii în adoptarea accentuării etimologice sau a celei adaptate, de exemplu în miambal(< miyăn bali), preluat şi folosit paroxiton, dar, mai rar, şi oxiton, iar varianta sa miâmbolădx putea fi cea mai apropiată de etimon în cazul în care -ă ar reflecta, eventual, păstrarea excepţională a sufixului posesiv turcesc. Menţinerea acestuia, concomitent cu mutarea accentului secundar din al doilea element al compusului, este evidentă într-un caz izolat, cel al lui selem-ahceâsă < selem ahgasî. Tc. tâvla başi şi alte compuse cu başi au fost preluate atât cu accentul principal etimologic păstrat (tâbla-başa), cât şi, mult mai frecvent, în forme adaptate la regulile româneşti de accentuareitablâ-başâ, tabla-băş). 4.2.12. Alternanţe fonetice cu rol morfologic Ca şi schimbările de accent, alternanţele vocalice şi consonantice sunt modificări fonetice care „angajează destul de des (de fapt, aproape întotdeauna), în limbile indo- 47 Mutarea accentului a avut loc, în acest caz, cu siguranţă pe terenul limbii române, fapt dovedit de existenţa substantivului gige/e „jucării", rezultat prin conversiune dintr-o variantă *gigeâa adjectivului. 317 europene, sistemul morfologic şi derivativ" (Vraciu 176). Se ştie că alternanţele fonetice au pierdut din importanţă în limba română modernă, că unele dintre aceste modificări nu se mai produc în neologisme, inclusiv în „împrumuturi mai noi, de exemplu horă, poştă, ploscă', iar altele se realizează numai accidental (v. Graur 1968/1, 43-45,135-158). Singurele care continuă să fie active şi sistematice sunt alternanţele consonantice cu rol de formare a pluralului la masculin (Graur 1968/1,15Î). Aceste aserţiuni sunt valabile şi pentru împrumuturile din turcă: unele dintre acestea nu au realizat alternanţele tradiţionale, în timp ce altele au fost modificate prin aplicarea vechilor reguli. Ceea ce pare că a fost determinant, în perioada împrumuturilor din turcă, a fost gradul de penetrare a noilor cuvinte în limbajul popular. Unele dintre aceste schimbări nu s-au mai petrecut în mod regulat, ci numai ca urmare a atracţiei modelelor tradiţionale, deci trebuie considerate fenomene analogice, însă atât rezultatele lor, cât şi formele care nu au fost supuse alternanţei sunt la fel de bine adaptate morfologic, urmând două tendinţe diferite ale limbii române, aflate în concurenţă în epoca împrumuturilor din turcă. De aceea, ambele soluţii au reprezentat, de fapt, procedee de adaptare la normele morfologice româneşti. a) Au fost supuse regulilor vechi de alternanţă vocalică cu rol morfologic o serie de substantive şi adjective cum sunt bondoc, chel, cheleş, codoş, giol, stamboi, şiret ~ şârăt, tarhon, zevzec etc., care îşi formează femininul şi/sau pluralul cu alternanţele ejea, ă/a şi ojoa (după modelul drept / dreaptă, olog / oloagă / ologi / oloage): bondoacă, cheală, cheleaşă, codoaşă, gioale, stamboaie, şireată ~ şârată, tarhoane, zevzeacă. De la abanos, interpretat ca adjectiv (substantivat) format cu sufixul -oş, a apărut prin falsă moţiune un feminin analogic abanoasă „femeie cu pielea neagră"; cerchez are femininul cercheză, dar şi-a refăcut şi o variantă analogică de acelaşi gen, cerchează, după care şi-a reconstruit şi un masculin cercheaz (care ar putea fi totuşi un singular refăcut din pl. cerchezi,-e); coiceag are pluralul coiceagi ~ colceaguri, dar şi co/cegi ~ coicege, pluralul găvenoase (în loc de gavanoase) al lui gavanos (analizat prin etimologie populară drept derivat de la găvan ~ gavan cu sufixul -os) trădează analogia cu modelele vechi sau populare de flexiune şi derivare cu alternanţa a/e, de tipul josan / joseni, poporan I poporeni, covată I coveţele, pană /peniţă etc.) adjectivul ghivez,-ă şi-a dezvoltat şi o variantă feminină cu alternanţă vocalică, ghiuvez,-ează, ilic ~ ilecş\-a reconstruit din pl. iiice ~ iiece o variantă feminină ileacă, lighean şi mintean, a căror formă se datorează diftongării lui e sub accent (având şi variantele leghen, minten), fac pluralul cu sau fără alternanţă vocalică: lighene ~ lighenuri ~ ligheane ~ Hgheanuri, respectiv mintene ~ minteanurr, pluralul lui liliac este lilieci, dar şi, înv., liliacr, paiantă are pluralele paiante ~ paiente, paidos face pluralul cu alternanţă vocalică, în -oase, regeal„om de stat" a fost adoptat ca substantiv nu numai masculin, cu pl. regeaii, ci şi neutru, cu pl. regealuri şi regele, acesta cu alternanţă vocalică; saftian are patru 318 posibilităţi de a-şi forma pluralul: ca masculin, saftiani, iar ca neutru, saftiane ~ saftianuri şi, cu alternanţă, saftiene; sângeap (s.n., s.m. < tc. smcap) are pluralul sângeapuri, însă ca masculin face pluralul cu alternanţă vocalică, sângepi, iar derivatul adjectival tc. smcabia fost adoptat în forme care denotă acelaşi simţ de identificare cu modelul: sângepiu,-ie şi sângeap,-ă, la plural sângepi,-e. Din tc. z/bun ~ zubun ~ zebun au rezultat rom. zăbun ~ zabun ~ zebun, care fac pluralul în -e sau în -uri, dar şi cu o alternanţă vocalică pe care nu o putem explica decât prin confuzia cu terminaţia -on: zăboane (iar din acesta a fost refăcut sg. zăbori). în schimb, alternanţa a/ă de la singular/plural este rareori aplicată: tavă}tăvi, dar şi tave, iar varianta tavă are pluralul tavaie, dar şi tăvăli. Rezultă din cele de mai sus că unele împrumuturi din turcă s-au supus pe deplin alternanţelor vocalice, în timp ce altele au oscilat între forme cu şi fără alternanţă ori au ignorat complet regulile tradiţionale, urmând tendinţele limbii române moderne. b) Mult mai constant au funcţionat, în schimb, alternanţele consonantice cu rol morfologic, îndeosebi în cazul substantivelor masculine şi al adjectivelor. Şi împrumuturile din turcă demonstrează „tendinţa de a menţine alternanţele consonantice la masculine, cu rol morfologic, reducându-se însă unele exagerări", iar unele astfel de alternanţe, cum estez/y) „au câştigat teren acum două-trei sute de ani, dar nici pe atunci nu s-au generalizat. Astăzi mare parte dintre pluralele în -ji sunt net simţite ca regionale sau populare şi eliminate de peste tot în limba comună" (Graur 1968/1,152-153)\ caraghiozlcaraghioji, laz/laji, marangoz/marangoji, matrapazj matrapaji, mofluz/mofluji, tarpuz/tarpuji, telpiz/telpiji, ursuz/ursuji etc. Nu numai că, în majoritatea exemplelor de acest fel, pluralul actual este în -zi, dar chiar şi în epoca împrumutării lor au existat oscilaţii, iar alternanţa nu a fost aplicată deloc în unele cazuri: cabaz/cabazi, domuz/domuzi, reiz/reizi. Alteori, după pluralul în -ji au fost reconstruite forme de singular în -j (cerchej ~ cerchez) sau, prin hipercorectitudine, în -g (mirag < pl. miraje, sg. mirai). Oscilaţii de acest fel au existat şi în alte situaţii, cum este cel al numelor terminate în -/, care de regulă se menţine la plural (hamai/hamali), dar alteori se palatalizează şi dispare înaintea desinenţei de plural -/' (chel, pl. chei ~ cheii)) acest proces va fi intervenit, poate, şi în alte cazuri, cum este derbedeu (~ derbeder < tc. derbedei), refăcut din pl. derbedei, iar acesta - rezultat fie prin disimilarea lui r din derbederi, fie, mai degrabă, prin dispariţia lui / dintr-un plural *derbedeli al variantei analogice (după sufixul -el) derbedei, la fel va fi fost refăcută varianta testemeu a lui testemel, dintr-un plural *testemei ~ *testeme/i. în schimb, marcarea pluralului prin alternanţe consonantice de tipul asibilării şi africatizării a fost şi rămâne viabilă şi sistematică la substantivele masculine şi la adjectivele terminate în /k/, /d/, /g/, /s/, /tj, care se transformă regulat în /c/, /z/, /§/, /s/, /c/\ coinghios, colceac ~ coiceag, funduc, geaiat, ghioc, giugiuc,-ă, hasas, levent, 319 murahas, *pârpâtf pesmet, sovad, şiret şi alte împrumuturi de acest fel fac pluralul cu alternanţă consonantică pe deplin adaptată: coinghioşi, colceci ~ colcegi, funduci, gealaţi, ghioci, giugiuci,-e, hasaşi, levenţi, murahaşi, pârpâţi, pesmeţi, sovazi, şireţi. Unele astfel de alternanţe se aplică regulat şi în tema împrumuturilor feminine şi masculine în -ă şi cu pluralul în -/'semivocală, precum şi a celor neutre cu pluralul în -e, de exemplu în agă I agi, colceag / cotcege, geantă/ genţi, şa bacă / şabace (dar nu şi în geridl geride, gionat/ gionate, halat/ halate). Este neîndoielnic că astfel de alternanţe nu sunt numai rezultatul unor analogii, constituind, de fapt, adaptări inerente şi spontane la sistemul morfologic românesc, care a impus, mai mult sau mai puţin sistematic, schimbările respective. 4.3. False interpretări morfologice Din cele de mai sus rezultă că secvenţa finală a unor etimoane a putut fi transpusă identic în română sau, dacă nu se potrivea cu tipologia morfologică a cuvintelor româneşti, ea a fost modificată prin adaptări care au permis încadrarea în tipurile flexionare ale limbii române. Există însă destule exemple care au ocolit aceste căi de împrumut, deoarece secveţele finale au fost supuse unei analize greşite din punct de vedere morfologic, fiind modificate sub efectul analogiei cu morfeme gramaticale româneşti ori, în general, cu aspectul formal al finalei unor cuvinte sau serii de cuvinte ale limbii române. Mai mult, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent, înseşi modalităţile de adaptare morfologică a etimoanelor la limba română au implicat uneori şi schimbări petrecute sub efectul analogiilor morfologice după modele româneşti, care au dus la încălcări ale procedeelor uzuale, „clasice" de adaptare. Majoritatea exemplelor au fost însă împrumutate mai întâi în forma etimologică sau adaptate, în forme convenabile morfologiei româneşti, iar falsa analiză după modele româneşti a intervenit ulterior. Este vorba de un fenomen paralel şi similar cu analogiile derivative (inclusiv cu cele care au stat la baza derivării regresive48), în cazul cărora însă morfemele care induc analogia nu sunt gramaticale, ci lexicale (v. V.3.1.1.4, V.3.1.1.5, V.3.1.3). Alte cazuri sunt apropiate de contaminaţie ori de etimologia populară, dar acestea sunt, de asemenea, procedee de formare a cuvintelor sau variantelor printr-o falsă analiză a întregului cuvânt, nu numai a secvenţei sale finale, care indică apartenenţa la un tip morfologic sau altul. 48 Nu se poate vorbi despre o derivare regresivă „morfologică" în cazurile în care avem de a face, în mod cert, nu cu afixe lexicale, ci cu desinenţe, fie ele reale sau aparente. Este evident că rezultatele suprimării unor morfeme gramaticale nu pot fi considerate drept derivate, ci numai reconstrucţii analogice de singulare, de vreme ce desinenţele nu ţin de domeniul formării cuvintelor. 320 4.3.1. Analogii de desinenţe a) Singulare refăcute din plurale Este vorba, în aceste cazuri, de o confuzie între două tipuri flexionare, caracterizate prin anumite desinenţe la singular şi plural. Confuzia s-a petrecut, de regulă, la nivelul formei de plural, care s-a întâmplat să fie comună pentru ambele tipuri flexionare, iar refacerea singularului - deşi resortul ei este analogia - nu este decât un fenomen de readaptare morfologică. Uneori însă, aceste analogii au ca motivaţie şi presiunea genului gramatical al unor cuvinte din aceeaşi sferă semantică, concordanţa cu genul natural sau diferenţierea semantică. Trecerea de la un tip flexionar la altul s-a făcut fie în cadrul aceluiaşi gen (situaţie în care oscilaţiile în alternanţele fonetice cu rol morfologic, despre care am vorbit mai sus, au fost determinante în multe exemple), fie prin schimbarea genului gramatical. - Masculine refăcute din masculine: beu, din pl. bei al lui bei; carabas, din pl. carabaşi al lui carabaş; caune, din pl. ca uni al lui caun; cerchej, din pl. cercheji al lui cerchez; chirpic, din pl. chirpici al lui chirpici; cireap, din pl. ci re pi ~ ciorepi al lui ciorap, iar ciorac, din pl. ciorapi, pronunţat dialectal /corakj; derbedeu ~ derbedei, din pl. derbedei, format prin disimilarea lui rdin pl. derbederi al lui derbeder < tc. derbeder; dovleţ ~ dubleţ ~ dovlegi ~ dovlece şi, eventual, chiar şi dovleac (cu diftongarea lui e sub accent, la singular, şi/sau după sufixul -eac), din pl. dov/eţi ~ dub/eţia\ lui dovlete ~ dublete (rezultat prin schimbare de sufix), respectiv din pl. dovlegi ~ dovleci al lui dovleac sau al unei variante *doviec < tc. dovlek; hauţ, din pl. hauţi al lui haut; marangoci, din pl. pop. marangoji al lui marangoz (< tc. marangoz), plural interpretat hipercorect drept marangoci ~ *marangogi; tc. martoloz ~ martalos ~ *marta/oz a fost remodelat în română ca martalog ~ martoiog, cu pluralul martaiogi, acesta rezultând prin hipercorectitudine dintr-un plural *martaloji, format corect de la etimon, după modelul popular franţuz/franţuji; variantele natapraj ~ nătrăpaş au consoana finală refăcută din pl. nătrăpaji ~ matrapaji ~ nătrăpaşia\ lui matrapaz ~ nătrăpas; varianta melet a lui melez ~ meieţ a fost refăcută din pl. meieţi; sg. meşe/ici a fost refăcut din pl. meşe/ici al lui meşelic; părâmaci, din pl. pârmaci ~ parmacia\ lui parmac; perciun, din pl. perciuni al lui perciune; pesmeţ ~ pesmete, refăcute din pl. pesmeţi al lui pesmet; seimean, din pl. seimeni al lui seimen; seid, din pl. seizi al lui seiz; tălpij, din pl. telpijial lui telpiz; tomurluci, din pl. tumurlucia\ lui tumurluc; turcalete, din pl. turcaleţi al lui turcaleţ; zaviţ, din pl. zabiţi al lui zabit. Uneori, ca în cazul lui şirete (variantă a adjectivului şiret), nu putem şti dacă noua formă de masculin a fost refăcută din pluralul şireţi sau din forma de feminin şireată, mai degrabă vor fi acţionat simultan, ca elemente inductoare, ambele aceste forme morfologice. - Masculine refăcute din neutre: butur ~ buture, din pl. buturi al lui but 321 - Masculine sau neutre refăcute din feminine: bam, din pl. bame al lui bamă; calf, variantă a lui calfa, din pl. că/fi a acestuia (şi pentru a-l pune de acord cu genul natural)49/ cheb ~ gheb, din pl. chebe ~ ghebe al lui chebă ~ ghebă; chepcel, din pl. chepcele al lui chepcea (< tc. kepge); citariu, din pl. citării al lui citarie; dirimei, din pl. dirimeie al lui dirimea; ghiosiomei, din pl. ghiosiomeie al lui ghiosiomea; părpăngei, din pl. parpangeie al lui parpangică ~ arpagic(ă) < tc. arpacik; mezel, din pl. mezete al lui mezea (refăcându-şi apoi un plural de neutru mezeluri,); paiant ~ paient, din pl. paiante ~ paiente al lui paiantă; refenei, din pl. refeneie al lui refenea; sacai, din pl. sacale al lui saca. - Neutre refăcute din neutre: ceprag ~ cepreag, din pl. regional cepraje ~ cepreje (hipercorect ceprage ~ ceprege) al lui cepraz ~ cepreaz ~ ceapraz, iar cepreaz, din pl. *cepreze al lui cepraz; cherpedine, din pl. cherpedine al lui cherpedin; chiurci, din pl. chiurce al lui chiurc; colur, din pl. coluri al lui col; duşac ~ duşag, din pl. în -e sau -/al lui duşec ~ duşeg; sirean, din pl. sirene al lui siren; socaci, din pl. socace al lui socac; şatrang, din pl. şatrangisau şatrange al lui şatrangi; şineac ~ şineag, din pl. şinece ~ şinege al lui şinic ~ *şinec; tigheie, din pl. tigheie al lui tighel, formele în -(e)ac, -(e)ag, -(e)an provenind din -ec, -eg, -en au rezultat, desigur, prin analogia cu substantivele de tipul ciomag, liliac, moşneag, prepeleac, troian, care îşi realizează pluralul cu alternanţa (e)a!e. - Feminine refăcute din feminine: binală, din pl. binale al lui bina; boială, din pl. boiele al lui boia; cangă ~ camcă, din pl. căngii lui cange; capangă, din pl. capange al lui capange; hurmală, din pl. h urma iei lui hurma; made/ă, din pl. madelei lui madea; mandaneiă, din pl. mandanele al lui mandanea (poate şi prin contaminaţie cu mantinelă); mixonea/ă, din pl. micşune/ei lui micşunea; nacafa/ă, din pl. nacafa/ei lui nacafa; paientă, din pl. paiente al lui paiantă; pangică, din pl. pangele al lui pangea; pătlăgică, din pl. pătlăgele al lui pătlăgea; percea, din pl. percele al lui percică; refeneală, din pl. refeneie al lui refenea; sarmală, din pl. sarmale al lui sarma; şeică ~ şăică, din pl. şeici ~ şăicii lui şaică;zurba/ă, din pl. zurbalei lui zurba;zurnaiă, din pl. zurna/e al lui zurna. - Feminine refăcute din masculine sau neutre: arşică, din pl. arşice al lui arşic; bageacă ~ bageagă, din pl. bageci ~ bageci ale lui bageac ~ bageag; bărdacă ~ bardacă, din pl. în -e al lui bărdac ~ bardac; bostană „pepenărie", din pl. bostanei lui bostan „idem" (în acest caz, motivul evoluţiei ar putea fi şi diferenţierea semantică faţă de bostan „dovleac; pepene verde")/ brăcace, refăcut din pl. brăcace al lui brăcaci; briceagă, din pl. bricege al lui briceag; cabulă, din pl. cabule al lui cabul (însoţit de 49 Theodor Hristea, Moţiunea regresivă în limba română, în Omagiu iui Alexandru Rosetti ia 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 37, arată că, în exemplul calf\n Ioc de calfă, forma masculină a fost creată „numai pentru a se realiza o concordanţă între genul gramatical şi cel natural, nu şi pentru a se exprima deosebirea de sex". 322 mutarea accentului: câbu/ă); calpacă, din pl. calpace al lui calpac (poate după genul gramatical al lui căciulă); caraulă, din pl. caraule al lui caraul (v. totuşi ser., mac. karau/a); caşcavea ~ ca şea velă ~ căşcăva/ă, din pl. caşcavale ~ caşcavele al lui caşcaval (pl. caşcavele fiind refăcut după forma contextuală -(e)ie a desinenţei -le); căleapă, din pl. călepe al lui căleap; ceprază, din pl. *cepraze al lui cepraz; chirpică, din pl. chirpici al lui chirpici; dauiă, din pl. dauie al lui daul; dâriigă ~ duiigă ~ dulugă ~ durligă, din pluralul în -/'al lui dulig ~ durlig ~ tărlig ~ târlic; dugheană ~ dughenă, din pl. dugheni ~ dughene ~ dugheane al lui dughean (poate şi sub influenţa analogică a genului gramatical al sinonimului prăvălie); felegeană, refăcut din pl. fe/egene al lui feiegean; firfirică, din pl. firfirici al lui firfiric; fu/tucă, din pl. fultuce al lui fuituc; gavanoasă, după pl. gavanoase al lui gavanos; ghionderă, din pl. ghiondere al lui ghionder; gulă ~ ghiulă, din pl. gute ~ ghiuie al lui gul ~ ghiul; gioală, din pl. gioale al lui gioi; gugiumană, din pl. gugiumane al lui gugiuman; iarmulcă, probabil, cu sincopă, din pl. iarmu/uce al lui iarmuluc; hramă, din pl. hrame al lui hram (= ihram); macată, din pl. macate al lui macat; meşină, din pluralele meşini ~ meşine ale lui meşin; odogace, din pi. odogace al lui odogaci; olacă, din pl. olace al lui olac; otoragă ~ otoracă ~ oturoacă ~ oturoagă, din pl. oturaci ~ oturace al lui oturac ~ otorac; parmacă, din pl. parmace al lui parmac; pătlăgeană ~ patiageană, din pl. pătiăgene ~ patlagenedX lui pătlăgean ~ patlagean; sahană, din pl, sahane al lui sahan; sapană, din pl. sapane al lui sapan; simită, din pl. simiţi al lui simit (prin analogie cu tipul de feminine covată / coveţi, poartă / potţi); stamboală, din pl. stamboale al lui stamboi; şabacă, din pl. şabace al lui şabac; şatrancă ~ şatrange ~ şatrance, din pl. şatrangi ~ şatrange al lui şatrangi; tarafă, din pl. tarafe al lui taraf; tarpană, din pl. în -e al lui tarpan ~ târpan; testemea, din pl. testemeieal lui testemel; topă, din pl. topeai lui top; ulucă, din pl. uluci ~ uluce al lui uluc; vintiră ~ vintire, din pl. vintire al lui vin tir; zambilă, din pl. în -eal lui zambul ~ zâmbi! ~ *zambil. - Reconstruirea singularului din plural este probabilă şi în cazuri în care nu avem atestat un alt singular, deoarece împrumutul se foloseşte mai ales la plural: condur a fost refăcut din pl. conduri ~ condure, întrebuinţat mult mai frecvent decât presupusul singular etimologic *condură < tc. kondura', ne putem gândi însă, în acest caz, şi la influenţa derivatului conduragiu{< konduraci), în care sufixul să fi fost analizat drept -agiu, nu -giu. b) Singulare sau plurale analogice - Unele forme de singular au fost refăcute din plurale aparente, mai precis din singulare greşit analizate drept forme (exclusiv) de plural: bulumac - refăcut din bulumaci, cuvânt defectiv de plural, dar analizat ca plural; primul element al compusului călâc-caftan (variantă a lui căiâci-caftan) - refăcut din că/âci, interpretat drept plural; cârlac- refăcut din câriaci(sau, eventual, din pl. *câriace); ghioc- variantă a lui ghioci, 323 greşit reconstruită din acesta (pluralul real este ghiociun); harac ~ harag- din haraci ~ *haragi(p\. haraciun); mabeu- din varianta mabeia lui mabein, analizată drept plural; papuc- refăcut din papuci (< tc. papug)) ştubeg-din ştubeci ~ *ştubegi. Singularul tc. tutmag ~ tutmac a fost preluat în forma de plural tocmagi, din care nu a rezultat un sg. *tocmag numai pentru că substantivul respectiv este.folosit în română exclusiv la plural. - Uneori, pluralele după care au fost refăcute forme de singular nu sunt atestate, dar sunt posibile şi pot fi presupuse sau vor fi funcţionat ca inductoare analogice construite inconştient de către vorbitori: caraeie, dintr-un pl. * carnete sau *caraeii al lui carnet; cataif şi-a refăcut un singular cataifă, deşi pl. este cataifuri (un pl. *cataife nu este atestat); cetiche (s.f.) a fost reconstruit dintr-un pl. * ce ti chi al lui cetichi; chirhan, formă de neutru a lui cherhana, a fost refăcută dintr-un plural *chirhane al unei variante *chirhană; chitapă, formă de feminin a lui chitap (care are pl. în -uri) - dintr-un pl. *chitape; chiupă- dintr-un pl. *chiupei lui chiup (al cărui pl. uzual este chiupuri); ciutam, variantă a lui ciulama - dintr-un posibil pl. *ciutame al unui eventual sg. *ciuiamă-, danjă - dintr-un pl. *dănji al lui dandă ~ danga (variante trunchiate ale lui dandana); haută- dintr-un pl. *haute al lui haut (având pl. hauţi); geambaşax putea fi un singular refăcut din pluralul *geambaji (interpretat drept geambaşi) al lui geambaz (< tc. cambaz), dacă nu cumva a rezultat prin analogie lexicală după sufixul -aş (nu este exclus ca cele două posibilităţi să se fi realizat concomitent); ghermec a fost, foarte probabil, reconstruit dintr-un plural *ghermeci al unui singular *ghermeci (< tc. germeg); tucum a trecut la feminine, în forma lucumă, fără să aibă atestat decât pluralul lucumuri; inată a fost refăcut dintr-un pl. *inate al lui inat; mezilea - probabil dintr-un plural amplificat *mezilele al lui mezel ~ mezea; mirag, formă refăcută hipercorect dintr-un pl. *miraje al lui miraz; mucare - dintr-un pl. *mucare!e al lui mucarei (~ mucarer, cu pl. în -uri); nadag- din pl. *nadaje al lui nadaz(p\. nadazuri); pazvantă „piedică la picioarele animalelor" - din pl. *pazvante al lui pazvant; rustema (s.f. art.) - dintr-un pl. *rustemei lui rustem „numele unui dans popular"; sângeap ~ singeap nu are atestat un plural neutru în -e, ci numai în -uri, precum şi, ca masculin, în -i, dobândind totuşi o variantă feminină singeapă) din sinter, care este defectiv de plural, a fost reconstruită varianta sinteră, deoarece i s-a presupus un pl. *sintere; forma unică sivric are la bază, evident, fie o variantă *sivrici (< tc. sivrig), care a fost analizată drept plural, fie un pl. *sivrice sau *sivrici, din care a fost refăcut singularul; tarpuz a fost reconstruit dintr-un pl. *tarpuji ~ *tarpuşi < tc. tarpoş ~ *tarpuş, testemeu-dintr-un pl. * teste meii lui testemel (tot aşa cum puradău a rezultat din pl. puradeii lui puradei, v. Graur 1968/1, 99). - Alteori, deşi forma de plural este atestată, singularul de la care s-a format pluralul a rămas neatestat şi este posibil să nici nu fi existat decât în subconştientul vorbitorilor: at ~ hat „ci bun, de călărie" are pluralul normal aţi ~ haţi, dar şi variantele de plural hazi(i unui singular *had) şi hate(i unui singular feminin *hată)] cortel ~ 324 corde!este refăcut din pl. cartele ~ cordelei unui *cordea ~ *curdea < kurde; marială provine din tc. marya, care ar fi trebuit să ia forma *mariâ, dar s-a realizat numai ca pl., maria/e); sarma (pi. sarmală) are atestat şi un plural sărmi, dar nu şi un sg. *sarmă) substantivul feminin spinge ~ spenge (< tc. ispence ~ ispenge) şi-a format nu numai pluralul normal spingi, ci şi un plural cu asibilaţie spinţi (de la care s-a reconstruit apoi sg. spinţă, spenţă), deoarece etimonul ar fi putut fi preluat şi în forma *spince, virtual evoluat la *spincă, apoi la *spintă(cu pl. spinţi); şamalăgi este pluralul unui *şamaiâge, variantă posibilă, cu accentul deplasat, a lui şamaiageâ (pl. şamaiagele); tăcată a fost refăcut din pl. tăcate ~ *tocate al unui *tocat (< tc. tokat), iar tuiimean - din pl. tu ii meni a\ unui sg. *tulimen(< tc. tu/umen). - Un caz similar, mai complicat, îl constituie imineu ~ iminea. Etimonul tc. yemeni ~ yimenia fost preluat în variantele, normale morfologic, imenf ~ iaminie ~ iminiu, deci atât ca feminin, cât şi ca masculin (poate mai întâi neutru), formând pluralul în -ii. A intervenit însă în curând sufixul diminutival -ei, pl. -ei, care a făcut ca pluralul să devină, prin analogie, iminei. Din acest plural a fost reconstruit singularul masculin imineu, iar varianta virtuală de singular *iminei a presupus pluralul imineie, din care a fost refăcut şi un singular feminin iminea. - Accentul din pluralele oxitone poturi (< tc. potui) şi tafturi (sg. taftur < tc. tapkur) s-a mutat pe silaba anterioară (poturi, tafturi) deoarece secvenţa finală -uri a fost interpretată drept desinenţă de neutru plural. - Forma *schinge, rezultată din tc. 'skence, a fost analizată drept plural al flexiunii substantivelor neutre în sg. -zero / pl. -e (cuvântul este folosit mai ales la plural), iar singularul schingi a fost refăcut fie din forma respectivă, fie din pl. schingiuri, care a înlocuit forma etimologică *schinge. - Reţin atenţia, de asemenea, pluralele formate analogic după modelul numeroaselor împrumuturi din turcă având la plural desinenţa -ie\ boiozan „un tip de navă" are pluralul normal boiozane, din care s-a dezvoltat şi un pl. boiozaie, prin atracţia seriei de substantive feminine formate cu desinenţa -ie (iar din acest plural a fost dedusă şi o variantă de singular bo/ozai); caia (pl. caiete) a apărut dintr-un plural *caiaie, creat după desinenţa -ie din forma de plural *caiare a unei variante iniţiale *caiar < tc. kayar [gi/isi]-, carva(n)sara (< tc. karvansaray) a rezultat probabil din pl. carva(n)saraie, remodelat după desinenţa -ie dintr-o formă de pl. *carva(n)saraie; efta are la bază o variantă *eftar (< tc. ihtar ~ *ehtar), al cărui plural, *eftare, a fost interpretat drept eftaie, din care a fost reconstruit singularul (ca şi în cazul lui caia)', fiiigea şi geamanda au fost refăcute din pl. fiiigeie, geamandaie, rezultate - prin asimilare ori disimilare, dar având ca model desinenţa -ie - din formele de pl. fiiigene, geamandane ale lui fiiigean, respectiv geamandan; aceeaşi analogie a intervenit în cazul termenilor pangea şi pătlăgea, refăcuţi după pl. pangefe, *pangea/e, respectiv pătlăgele, în care desinenţa -le a înlocuit finala etimologică din *pangeare (sg. *pangear < tc. pancai), respectiv 325 pătlăgene (sg. pătiăgean < tc. pathcan; în acest din urmă caz poate fi presupusă şi o pseudoderivare regresivă, cu omiterea „sufixului" -an)) în acelaşi mod, pl. saftieneai lui saftian a fost refăcut în săftieie. Terminaţia etimonului tc. has odah „eunuc alb" a fost interpretată drept plural în -le, ceea ce a determinat preluarea sa cu valoare de plural: rom. has-oda/e „eunucii albi din palatul sultanului". - Variantele de plural patlage şi pat/ăciau rezultat din pătlăgele (pl. lui pătlăgea) în urma substituirii desinenţei de plural -elede către -e, respectiv -/(prin aceasta, cuvântul şi-a păstrat genul, dar a schimbat tipul de declinaţie, iar noile variante presupun un singular refăcut *patlagă, *patlacă). - Pluralul argotic parai al substantivului feminin para, format aberant cu desinenţa de pl. masculin -/) se datoreşte analogiei cu alte cuvinte din aceeaşi sferă semantică: lei, mardei, Iovei (var. a lui lovele). - Unele forme de feminin care par a fi refăcute din masculin nu sunt motivate nici semantic, nici prin existenţa unui plural comun, însă în astfel de exemple ar putea fi vorba de alte cauze: varianta feminină călăuză a lui călăuz (< tc. kilavuz) ar putea proveni din neogreacă sau, mai probabil, ar putea fi un derivat postverbal de la căiăuzr, mersin (< tc. mersin) a fost preluat atât la masculin, cât şi în forma feminină mersină, aceasta poate din neogreacă. 4.3.2. Analogii de articulare a) Unele singulare nearticulate au fost refăcute din forma articulată: bageauă din bageaua (bagea); macarauă din macaraua (macara)', maiauă din maiaua (maia)', maiauă din maiaua (maia)] mardauă din mardaua (marda)', mascarauă din mascaraua (mascara)', parauădin paraua (pară)', perdeauădin perdeaua (perdea). b) Unele etimoane substantivale turceşti terminate în -a neaccentuat au fost interpretate eronat de către vorbitorii români drept forme prevăzute cu articolul hotărât românesc -a; drept urmare, împrumuturilor care aveau astfel de etimoane le-au fost refăcute în mod mecanic forme nearticulate în -ă sau (după jc/, Igl, Ijl, care nu admit să fie urmate de ă) în -e\ amlă < hamia; barată ~ barată < barata; cange ~ cance ~ gance < kanca ~ ganga; capange < kapanca; carantină < karantina; căşlă < k/şia; cimbistră < gimbistra; covată < kovata; cucă < kuka; culă < kuia; fotă < fota; fuiie < fuiya; geamandură ~ ceamandură ~ şamandră < şamandtra ~ şamandura; geantă < canta; gherghină < girgina; giurgină < curcina; havră < havra; hoge (folosit însă în trecut şi în varianta neadaptată hogea, atât articulat, cât şi nearticulat, dar cu pluralul hogi) < hoca; iiarie < iiarya; iambă(dar şi iambi) < lamba (numai paroxiton)/ limonadă ~ limonată < Hmonata ~ limonada (cuvântul provine însă şi din alte limbi)/ liră < lira; 326 tonge < lonca; mahună ~ magună < maguna ~ mavuna; mandaiină < mandatina; mastică < mastika; megeană < micana; moşmoană ~ moşmoa/ă ~ moşmulă ~ muşmulă < muşmuia; paceavură < pagavra; paiantă < payanda ~ payanta; paiancă < paianka; paiaşcă < paiaska; palavră < palavra; papară < papară; parămă ~ parimă < parima ~ paroma ~ *parima; sabură < sa bura; salamastră < salmastra; saitamarcă < saitamarka; saparină < saparina; sauiă < savia; sobă < soba; sopă < sopa; şaică < şayka; şapcă < şapka; tabie < tabya; tablă ~ taviă < tavia; taiică < talika; tambură < tambura; tapă < tapa; tătulă < tatuia; trampă < trampa; tuiă ~ tugiă ~ tuviă < tugla ~ tuia ~ tuvia; tulumbă < tulumba; tuziă < tuzla; zulă < zuia. Şi în aceste cazuri, falsa analiză morfologică a etimoanelor s-a îmbinat organic cu necesitatea adaptării morfologice a unor forme etimologice imposibile sau neobişnuite în română, prin încadrarea unei întregi serii de cuvinte într-un anumit tip românesc de flexiune. c) Termenul neadaptat serdengheştf (< tc. serdengegti), întrebuinţat în această formă rareori ca singular, ci mai ales ca plural, a fost interpretat drept formă articulată în -ii şi, în consecinţă, cuvântului i-a fost dedus un nou plural nearticulat, încadrat în tipul curent de flexiune masculină cu pl. în -/'semivocală, mai precis în seria nominală cu pluralul în -eşti, -esci (sg. -esc), ceea ce a impus mutarea accentului pe o silabă anterioară: serdengheşti ~ sărdăngesci ~ sirdengfşti. 4.3.3. Preluarea cu valoare de singulara unor plurale Unele forme turceşti care poartă desinenţa de plural -lari-ier au fost împrumutate în cunoştinţă de cauză, în sensul că împrumuturile respective nu au fost folosite deloc la singular, ci numai la plural, fiind adaptate prin faptul că au primit, tautologic, şi desinenţa românească de plural: agaiari < agalar; başaiari < başalar; ca[u]zilari < kazilar; divan-ceauş/ari < divan gavuşlari; iuruderi < yurukler; ogeac-agalari < ocak agaiari; top-condadari < top kondaklari. Este evident că vorbitorii români care au utilizat aceste compuse au identificat secvenţa finală -iar!-Ier ca morfem de plural, de vreme ce nu există niciun caz în care *aga!ar, *başaiar, *iuruder etc. să fi fost întrebuinţate la singular, fără desinenţa^românească de plural, cu sensul „agă", „paşă", „militar din infanteria neregulată" etc. în oglulari, cronicarul român a combinat forma posesivă de plural tc. ogullari„fiii lui..." cu aceea de singular ogiu„fiul lui...", iar -/'este, desigur, desinenţa românească de plural, însă reflectă, probabil, şi sufixul posesiv turcesc. Un caz extrem de identificare a formei etimologice de plural şi, totodată, de neadaptare morfologică îl reprezintă havantoplar (< tc. havantoplari, pluralul lui havantopu), care apare tot cu semnificaţie de plural, însă fără desinenţă românească, într-o cronică din 1715, ceea ce ar fi putut constitui un prim pas spre împrumutarea 327 morfemului turcesc de plural -Iar dacă exemplele de acest gen s-ar fi multiplicat50; întrucât acest lucru nu s-a întâmplat, apreciem că este vorba mai degrabă de un aşa-numit „citat lexical", deci de un cuvânt turcesc reprodus. Variantele ocă ~ oca ale lui ocă sunt un exemplu izolat de influenţă propriu-zisă, deoarece au fost utilizate în aceste forme nu numai la singular, ci şi cu valoare de plural, rom. zabet,,ofiţer"). - Alteori, forma arabo-turcească de plural a fost preluată în română la singular, dar ca substantiv colectiv defectiv de plural, cu menţinerea conţinutului semantico-gramatical al etimonului: umur„afaceri de stat; atribuţii" < tc. umur< ar. umur„idem" (pl. al lui emi). Interpretarea etimoanelor, în astfel de cazuri, a fost, aşadar, corectă. 4.3.4. Analogii lexicale de tip morfologic Analogia a funcţionat nu numai la nivelul desinenţelor şi articolelor, ci şi la acela, mai larg, al genului gramatical şi, implicit, al tipului flexionar în care au fost încadrate unele împrumuturi, sub inducţia diferitelor modele lexicale existente în română. Dacă în cazul împrumuturilor preluate cu modificări la finală pentru a le pune de acord cu genul natural este vorba de o adaptare morfologică, iar modificările analogice după sufixe lexicale trebuie tratate ca pro.cedee speciale de formare a cuvintelor, analogiile care nu sunt motivate decât' prin similitudini semantice şi/sau formale de tip morfologic ţin, de fapt, de o falsă analiză care atrage noile cuvinte în microsisteme terminologice tradiţionale caracterizate prin anumite trăsături morfologice comune. Modificările de acest gen sunt apropiate de contaminaţie numai prin faptul că la baza lor se află relaţiile semantice dintre termeni, însă modificările au loc exclusiv la finală. a) Astfel, există unele împrumuturi sau variante a căror secvenţă finală a rezultat prin atracţia analogică a genului gramatical al unor cuvinte sinonime sau din aceeaşi sferă semantică: - arpacică ~ harpagică ~ parpangică (cu pl. parpange/e) ~ arpagic < tc. arpacik, după ceapă şi mai ales după pătlăgică (cu pl. pătlăgele)) - avă< tc. dial. av, după plasă (dacă nu cumva încadrarea împrumutului în rândul substantivelor feminine se datoreşte condensării din sintagma tc. [bahk]agi, dial. [bahk] awi, în care sufixul posesiv -/ ar fi putut fi interpretat drept -a); - bărdacă,,un soi de prune" < tc. bardak[erigi], caisie „caisă" < tc. kayisi (~ kayisi ~ kaysi) şi tabană „smochină" < tc. taban [inciri] au devenit feminine prin atracţia analogică a denumirilor româneşti de acest gen gramatical ale fructelor; dimpotrivă, din numele fructului, femininul moşmoaiă ~ moşmoană, a fost refăcut numele pomului fructifer, masculinul moşmoi ~ moşmon (v. Hristea 79)) 329 - Rom. hasechiu (~ hasichfu), sambechfu, soitarfu şi alte cuvinte de acest tip, având pluralul în -fi, au devenit hasfchiu, sambechiu, soităr(iu) (cu pl. în -/semivocalic) deoarece au fost interpretate ca aparţinând tipului flexionar învechit în -iu aton, mai exact în consoană palatalizată + -u aton. Şi şafu, cu varianta şaf (< tc. şahi) şi cu pl. şafuri, şi-a redus finala, devenind monosilabic, şai, pesemne sub efectul aceleiaşi confuzii (înv. şâiu). Invers, termenilor ghionder, paie şi stamboi(iu) le-au fost reconstruite variantele ghiondirfu, paidu şi stamboifu, amplificate cu un segment final explicabil doar prin analogia cu seria de împrumuturi în -fu. - Tc. iiarya, preluat în forma iiârie, a fost corect analizat ca feminin în -ieşi pl. în -ii neaccentuate, dar, pe această bază, a putut lua şi forma de masculin Har, pl. iiari, deoarece avea modele de acest tip, de pildă boz, cu varianta bozie, aceleaşi modele substantivale terminate în -ie aton au făcut posibil ca tc. sergi (> rom. sârghfu ~ sârghie) să fie preluat, regional, şi în forma serghie. - Tc. şahmeram şi zerbaftau fost împrumutate nu numai cu finala amplificată prin coarticulaţie (.şahmarand), respectiv cu grupul consonantic final simplificat (zarbah ~ zerbap), ci şi prin eliminarea completă a finalei consonantice şi includerea termenilor în seria substantivelor în -ă (şahmara, zarba ~ zarpa), aşa cum s-a întâmplat şi cu zerdiceaf(< tc. zerdegaV), trecut fără un motiv evident la tipurile curente de flexiune feminină, fie prin amplificarea finalei (zărdiceafă), fie prin reducerea acesteia (zărdicea). - Probabil că raritatea cuvintelor româneşti terminate în -ăr accentuat (răspăr) şi, dimpotrivă, seria bogată de termeni în care -ăr este aton (astâmpăr, cufăr, ienupăr, ivăr, lagăr, mahăr, şucăr, umăr etc.) au fost cauzele care au determinat mutarea accentului în măngăr, apoi şi în măngâr, iniţial oxitone (< tc. mangu). Şi ropot, şopot, dohotau putut constitui modele pejitru nohot, deşi variantele cele mai frecvente ale lui năut, inclusiv nohot, sunt oxitone. în cazul, în parte similar, al lui bu/gur, care a devenit buigur probabil sub influenţa lui buigăr(e), avem de a face deja cu un fapt de limbă care depăşeşte analogiile de tip morfologic şi se plasează în sfera formării cuvintelor şi variantelor pe baza apropierii lor de un alt cuvânt anume (termenul a fost greşit inclus în familia lui bulgăre, prin etimologie populară). d) Câteva împrumuturi neflexibile au fost modelate sub influenţa analogică a unor serii terminologice româneşti asemănătoare formal şi semantic, ceea ce a dus la modificări importante în structura lor fonetico-morfologică şi, uneori, chiar la schimbarea categoriei lexico-gramaticale de care aparţineau şi a funcţiei sintactice pe care o îndeplineau. Astfel, dobândind şi valoare adverbială, în locuţiunea gol boştură sau sec boştură, • predicatul nominal turcesc la pers. a 3-a boştur „este gol" a preluat în română finala -a/-ă, frecventă la adverbe, care a constituit, de bună seamă, modelul şi pentru saltă ~ saita, variante ale adverbului salt „singur, neînsoţit" < tc. salt. Adverbul doldora, provenind din tc. do/dura [do/dura], gerunziu oxiton reduplicat, cu valoare intensivă, al 332 verbului doldur-, şi-a restructurat accentuarea după modelul unor adverbe ca otova, altcumva, totuna, ghiotura etc. (v. Drimba 2001, 67-68). Adverbul oxiton tc. goturu a fost preluat în forma ghiotura, ca substantiv articulat folosit în locuţiunea cu ghiotura, cu finala alterată şi cu accentul deplasat, sub influenţa unor locuţiuni sinonime de tipul cu grămada, cu ridicata, cu hurta, cu nemiluita etc., precum şi a unor adverbe cu accentuare similară cum sunt otova, anapoda, doldora (v. Drimba 2001, 81)) în schimb, utilizat izolat, cu sensul „îmbucătură", poate lua şi forma nearticulată ghiotură. Substantivul /^„palavră", devenind interjecţie, a adoptat forma iafa prin analogie cu interjecţiile de tipul hâra ~ hâr, iipa ~ lip etc. Şucada a rezultat prin căderea finalei consonantice din tc. şu kadar, sub influenţa altor adjective invariabile de acelaşi tip (coşcogea, doldora, halea, sadea). 4.3.5. Deraieri morfologice în tentativa de evitare a finalelor substantivale vocalice, adesea confuze şi echivoce, unele etimoane terminate în vocală accentuată au fost incluse în tipuri flexionare clare printr-un fel de „deraiere morfologică", atribuindu-li-se diverse terminaţii consonantice care nu pot fi motivate nici măcar prin analogie lexicală morfologică sau derivativă: bogasim ~ bogajâm ~ bogacin ~ bogasiu ~ bogasiu ~ bogasie ~ bogaciu < tc. bogasi; cafaltâc < tc. kahvalti ~ *kafaiti; ceacâc ~ ceacâie < tc. gaki; ceaşin < tc. gaşni; haramin < tc. harami; indruşaim ~ indruşain ~ indrişai ~ indrisaia < tc. itrişahi; pasfir ~ pafir ~ spafiu ~ spahiu < tc. spahi. Nici măcar în cazul cuvintelor terminate în -in nu putem invoca un eventual model reprezentat de sufixul adjectival neologic -in (cf. Hristea 33), de vreme ce bogacin, ceaşin şi haramin sunt substantive. Din aceeaşi categorie a deraierilor fără nicio justificare fac parte amplificările consonantice cărora le-au fost supuse variantele „grecizate" ale unor împrumuturi: cizighen ~ ţinţighen ~ ţezie ~ zisia ~ gizie < ciz(i)ye; mucaghesin ~ mucaiesea rom. sangeac-şerif), serdar ekrem (> rom. serdar-ecrem), şeyh islam (> rom. şelh-islam), vezirazem (> rom. vezir-azem). 52 Pentru alte exemple şi pentru motivaţia evoluţiilor morfologice, v. 4.2.4. 337 bazarghean < ocak bazargâm; reiz-chiesedar < reiz kesedan; samiei < sam yeii; saraci-iamac < sarag yamagi; sarai-divan < saray divam; şeheroglan < şehir oglam; tersana-emini ~ tersihane-imin < ters(h)ana emini; tuzimen < tuz emini etc. Acestora li se adaugă toate compusele cu tc. -başi, ale căror elemente componente sunt scrise uneori împreunat nu numai în română, ci şi în turcă (v. 4.2.5.e). Puţine sunt exemplele de acest fel în cazul cărora vorbitorii români nu-şi dau seama că au de a face cu termeni compuşi şi care funcţionează, prin urmare, în calitate de cuvinte simple în limba română (beşleagă, hagemiş, miambai, samiei). Mai mult, există şi excepţii de la regula tratamentului îmbinărilor turceşti ca termeni compuşi româneşti; uneori, vorbitorii bilingvi, conştienţi de valoarea şi funcţia elementelor componente ale sintagmelor, au încercat să le trateze analitic: nişam-iftihar „numele unei decoraţii otomane" a devenit la genitiv-dativ nişamului-iftihar, iar spahi-oglan are şi varianta spahiu-oglan, al cărui plural este spahii-ogiani. De altfel, omiterea aproape sistematică a mărcii apartenenţei, adică a sufixului posesiv de persoana a 3-a singular alipit la finala celui de-al doilea element al etimonului, relevă faptul că îmbinările determinative turceşti au fost împrumutate, de regulă, de către cunoscători ai limbii turce, care erau conştienţi de procedeul prin care ele au fost formate53 şi, de aceea, le-au preluat ca termeni compuşi adaptaţi normelor morfologice şi sintactice româneşti. Există, pe de altă parte, şi cazuri în care absenţa sufixului posesiv este etimologică54 (v. 4.2.4). c) Construcţii determinative în care raportul de anexiune se realizează fără sufixare, prin simpla alăturare a celor două substantive, deoarece fie primul are valoare adjectivală, fie al doilea element este apoziţie: aga-paşa < aga paşa; chehaia-bei < kehaya bey; filuri-altân < fuluri aitm ~ * fi/uri altm; hasechi-sultană < haseki sultan; hasechi-aga< haseki aga; mola-efendi < molia efendi; paşa-serascher < paşa serasker; reiz-efendi < reiz efendi. d) îmbinări sintactice în care determinantul este un adjectiv sau o altă parte de vorbire folosită atributiv (numeral, pronume sau adverb), iar elementul determinat este un substantiv sau un adjectiv: 53 Acelaşi procedeu de adaptare a fost aplicat în împrumuturile din turcă ale altor limbi sud-est-europene. „Ce phenomene remonte, sans aucun doute, aux procedes d'analyse des langues d'emprunt. Nous devons partir du fait que Ies promoteurs de ces emprunts connaissaient assez bien la langue turque pour reconnaître instinctivement Ies membres des structures turques et leur caractere. C'est ainsi qu'au cours de son introduction dans la langue d'emprunt, la desinence possessive du second membre a perdu sa fonction et est devenue inutile dans la langue adoptive" (Kakuk 512-513). 54 „Cependant nous ne devons pas negliger le fait qu'il existe dans le turc meme des structures possessives sans desinence" (Kakuk 513). 338 - adjectiv calificativ + substantiv: anatefter < ana tefter; başcazâc?5 < baş kazik; caracatâr< kara katir; cara-pelit< kara petit; câzât-petit< kizil petit; chetbaş < kel baş; chesmea-catdarâm < kesme kaidmm; chiuciuc-imbrohor < kuguk imbrohor; cifte-dutap ~ ciftu-dutap < gifte dolap ~ giftdotap; cifte-tatar< gifte tatar; ecpaia < ek paye; gher-petit < gir petit; hamhafat < ham halat; has-ahârtiu < has ahirh; ici-aga < ig aga; ici-ceauş < ig gavuş; ici-ciohodar < ig gohadar; ici-mehter < ig mehter; ienicicma < yeni gikma; iuruc-bairac < *yuruk bayrak; orta-cuşac < orta kuşak; pirpiri-cosac < pirpiri kozak; sebepi-tahrir < sebebi tahrir; solcol < sol kol; - adjectiv pronominal + substantiv: heriş(adv.) < heriş; - numeral cardinal + substantiv: eli-calem < elli ka/em; otuzbeş-calem < otuz beş kalem(li); vitai < bir tay ~ bi tay; - numeral ordinal + substantiv: ichingi-ciohodar < ikinci gohadar; - adverb + adjectiv: bectemiz < bek temiz; - sintagmă atributivă + substantiv: iucituilâu-paşa < ug tugiu paşa „paşă cu trei tuiuri". e) Sintagme în care unul dintre elementele componente este un verb: hamtutmaz (adj.) < ham tutmaz(substantiv + verb la forma negativă a aoristului la persoana 3 sg., ... cu valoare de participiu aorist); urdu-betea < vurdu belâ (verb la persoana 3 sg. a ■ trecutului determinat + substantiv). Cazuri particulare, în care cele două elemente ale ' sintagmei verbale etimologice sunt fals analizate drept cuvânt simplu, sunt interjecţia hairusum, care are la bază forma verbală compusă tc. haytr o/sun „să-ţi fie de bine", şi verbul cărăbăni, care provine (prin deglutinarea silabei iniţiale) din locuţiunea verbală tc. gek arabam „cară-te!, şterge-o!" (verb la imperativ persoana 2 sg. + substantiv la acuzativ; literal: „trage-ţi căruţa!"); desigur că niciun român nu-şi mai dă seama de natura la origine compusă a acestor doi termeni. f) Adoptarea în calitate de cuvinte compuse a fost aplicată şi locuţiunilor nominale, adverbiale sau interjecţionale turceşti, formate adesea prin reduplicare totală sau parţială, ori locuţiunilor împrumutate de limba turcă din arabă: aman-zaman < aman zaman; bigi-bigi < cici bici; bolbol < bol bol; ceac-pac ~ ceat-pat < gat pat; get-beget < cet becet; harcea-parcea < parga parga; iavaş-iavaş (scris însă şi iavaş, iavaş) < yavaş yavaş; şucada < şu kadar; şuntai-muntai < şundan bundan ~ şunda bunda; techer-mecher < teker meker. g) îmbinările turceşti de tip hendiadă (substantiv + substantiv în raport de coordonare paratactică), cum sunt kilig kaftan „ansamblu format dintr-o sabie şi o 55 Dintre compusele cu baş- trebuie eliminate în această discuţie cele care deja în limba turcă funcţionau în calitate de compuse, cum sunt baş-bog < başbog, baş-caimacam < başkaymakam, baş-ceauş < başgavuş, baş-ciohodar < başguhadaretc. 339 mantie de onoare, conferit de sultan ca însemn al puterii" şi yazi tura „rişca", au fost preluate fie ca termeni compuşi (călâci-caftan), fie ca sintagme (locuţiuni substantivale) supuse regulilor româneşti de coordonare cu ajutorul conjuncţiilor (iazâcşi tura). h) Evident că, pierzându-şi referinţa etimologică, îmbinările care deveniseră deja cuvinte compuse în limba turcă nu au pus, cu atât mai mult, niciun fel de probleme de adaptare sintactică, fiind preluate, de la caz la caz, în calitate fie de cuvinte simple, fie, mai rar, de cuvinte compuse, atunci când vorbitorii români au fost capabili să recunoască cel puţin unul dintre elementele componente: afuza/i < (h)afuz-ali ~ hafizali; agemog/an < acemoglan; alechim-seleam < aleykumselâm; alişveriş (scris şi a/iş-veriş) < alişveriş; arzihai < arzihai; aşiboia < aşiboya(si); bacalbaşă < bakkalbaşi; baiguş < baykuş; baiimez < balyemez; beilerbei < beyierbeyi; beizadea < beyzade; beşactea < beştahta; bimbaşă < binbaşi; calemcheriu < kalemkâri; canonamea < kanunname; capicuii < kapikuli; capsimal < kabzimal; caraghios < karagoz; caraianac < karayamk; carvasara < karvansaray; cazascher ~ cadiascher < kazasker ~ kadiasker; cază/baş < kizilbaş; cârcăiac < kirkayak; cârcserdar < kirserdari; ceairort < gayirotu; ceamsacâz < gamsakizi; coinghios < koyungdzu; cuşzun < kuşuzumu; dalcâlâci < dalkilig; daruşifa < daruşşifa (~ înv. dăr us-şifa); daulhana < davulhane; devetui < devetuyu; epiec < hepyek; fildeş < fildişi; ghiojghiorea < gozgore; ghiolbaş < golbaşi; ghiozboiagiiâc < gdzboyacilik; hartup < kartopu; iciogian < igoglam; ie/covan < ye/kovan; ienibahar < yenibahar; ienicer < yenigeri; imam-baiaidi ~ imam-baildi ~ imambaildî < imambayildi; imbrohor < imbrohor ~ emir-i ahur; iuzbaşă < yuzbaşi; locmagiun < lokmacunu; salamalec ~ salamalichiu ~ selam-malichim ~ sălamu-alechi < selâmaleykum ~ selâmunaleykum; şiş-chebap < şişkebap; tahtârvan < tahtirevan (< pers. taht-i revăn). Căderea, când a fost cazul, a sufixului posesiv şi faptul că unele cuvinte compuse turceşti sudate (scrise împreunat) sunt redate cu cratimă în română56 probează încă o dată preluarea în cunoştinţă de cauză a multor împrumuturi. 5.2.2. Sintagme turceşti împrumutate cu topica inversată Anomalia - pentru vorbitorii limbii române - a topicii îmbinărilor sintactice turceşti a fost înlăturată uneori prin modificarea topicii elementelor componente ale sintagmelor împrumutate, care au fost reaşezate în concordanţă cu regula determinat + determinant din română. Inversarea ordinii cuvintelor care formau sintagmele etimologice a permis menţinerea acestora în sfera sintaxei şi a constituit o alternativă la 55 în turca modernă există fluctuaţii în modul de scriere a unor astfel de cuvinte: etimonul lui şiş- chebap, de pildă, este când compus {şişkebap, v. Redhouse), când îmbinare determinativă (şiş kebap, v. TS 1998). 340 preluarea îmbinărilor turceşti în calitate de cuvinte compuse, deci ca unităţi lexicale care fac obiectul de studiu al morfologiei. Desigur că vorbitorii nu ar fi putut realiza astfel de inversiuni dacă nu ar fi fost conştienţi de conţinutul semantic al elementelor sintagmei. Este vorba, evident, despre o adaptare la sintaxa limbii române a îmbinărilor turceşti, în care elementele componente şi relaţiile de subordonare atributivă dintre ele sunt menţinute, însă ordinea lor este inversată, cu determinantul postpus. Dacă unul dintre elementele componente a fost împrumutat şi individual, el apare de obicei în forma în care a fost adaptat la limba română. în unele cazuri, construcţia sintactică turcească a fost preluată atât tale quale, însă ca termen compus, cât şi ca sintagmă cu topica inversată. Iată câteva dintre aceste îmbinări împrumutate adaptate la sintaxa limbii române: cafe emen ~ cafea emen ~ cafea imen „cafea din Yemen, cafea moca" < tc. Yemen kahvesi ~ Yimen kahvesi (pre\uat şi ca termen compus: rom. emen-cafe ~ iemen-cafea)) cafea sadea „cafea neîndulcită" < tc. sade kahve, cafea zingirlie (sau gingirlie) „cafea turcească cu caimac" < tc. zincirli kahve (zincirli„cu caimac"); cit tocat„un fel de cit, de ţesătură de bumbac de calitate superioară" < tc., Tokat f/f/„idem" (Tokat- oraş în Turcia, f/f „cit, ţesătură de bumbac"); efendi iazagiu „secretar al marelui vizir" < tc. yazici efendi „idem" (preluat şi ca termen compus, în forma iazigi-efendr, tc. yazici „secretar, copist", efendi- termen de adresare: „domn"); halali capiculi „ţesătură de mătase amestecată cu bumbac, mai grosolană, de tip soldăţesc (din care se confecţionau uniforme pentru oastea otomană)" < tc. kapikuh halalisi „idem" (halali „un sortiment de ţesătură", kapikuli „oastea otomană permanentă"); iacutgoc,,safir" < tc. gokyakut„\dem" (yakut„rubin", gok„albastru"); sultană valide „mama sultanului" < tc. valide sultan „idem" (preluat şi ca termen compus, în forma valede-sultană, tc. valide,,mamă"); tutun iaca „varietate de tutun de cea mai bună calitate" < tc. yaka tutunu *„idem" (literal: „tutun cultivat pe povârnişuri"); . Desigur că, atunci când unul sau-mai multe dintre elementele sintagmei româneşti sunt de altă origine, nu mai putem vorbi de sintagme împrumutate, fie şi cu topica inversată, ci de semicalcuri lexicale de structură (v. 5.2.4). Mai greu este să ne pronunţăm în situaţiile în care ambele elemente au fost împrumutate din turcă şi ca termeni izolaţi: sunt oare cafea sadea, efendi iazagiu (cu pl. efenzi iazagii) şi sultană valide sintagme preluate din turcă şi redate cu topica inversată sau calcuri de structură după modelele turceşti, în care numai întâmplarea face că ambele elemente componente, cafea şi sadea, efendi şi iazagiu ~ iazigiu, respectiv sultană şi validea, au fost împrumutate şi ca termeni simpli, ori, pur şi simplu, sintagme româneşti care nu au 341 nicio legătură cu aceste modele? Aproape în aceeaşi situaţie se află şi sintagmele în care unul dintre elemente a fost preluat şi ca termen simplu, cum sunt cafea emen, cafea zingiriie, tutun iaca etc.: ele s-ar putea datora doar calcului parţial, iar elementul împrumutat ar putea fi românesc şi în structurile sintactice respective. 5.2.3. Sintagme turceşti adaptate prin condensare iexico-semantică Un alt procedeu de preluare a sintagmelor turceşti, aflat la limita dintre adaptare şi falsa analiză, l-a constituit condensarea Iexico-semantică, în urma căreia unul dintre elementele componente aie construcţiei sintactice etimologice a fost detaşat din aceasta, însuşindu-şi conţinutul semantic al întregii îmbinări. în cazuri izolate, etimonul care a stat la baza condensării a fost un cuvânt compus rezultat dintr-o astfel de construcţie sintactică. Din punctul de vedere al limbii române am putea considera că este vorba, în acelaşi timp, de un procedeu de formare a cuvintelor, numai că, în exemplele pe care le discutăm aici, el a fost aplicat în „momentul" preluării şi a afectat sintagme turceşti, nu baze româneşti de la care^să fi pornit, într-un fel sau altul, alcătuirea noilor cuvinte (pentru acestea, v. V3.7). în consecinţă, acest tip de condensare Iexico-semantică ţine mai mult de modul în care au fost preluate, interpretate şi adaptate îmbinările sintactice etimologice decât de formarea cuvintelor în limba română. Un număr foarte mare de împrumuturi româneşti din turcă se datorează condensării lexico-semantice petrecute în „momentul" preluării lor, astfel încât sintagmelor sau cuvintelor compuse turceşti nu le corespund decât cuvinte simple în limba română, preluate prin omiterea unuia dintre elementele lor componente (v. Suciu 1983, Drimba 1990, Suciu 2006, 129-178). Cele mai multe etimoane fac parte, şi de această dată, din categoria construcţiilor determinative turceşti în care elementele sale substantivale se află în raport de anexiune; altele sunt îmbinări de tip adjectiv + substantiv sau de alte tipuri, de exemplu construcţii de izafet persan. In urma condensării a fost păstrat fie elementul determinat din aceste construcţii turceşti, fie determinantul (v. Drimba 2001, 114, Suciu 2006, 161-167). Când a fost cazul, a fost eliminat şi sufixul posesiv care însoţea elementul determinat, iar consoana finală a fost refăcută (de exemplu cicic < [kadife] gigegi, cu /-k,1 din gigek refăcut). întrucât în capitolul împrumuturi prin condensare-lexico-semantică din volumul nostru Cuvinte româneşti de origine turcă, publicat în 2006, ne-am ocupat pe larg de această problemă, ne rezumăm acum la o simplă enumerare a cuvintelor pe care le-am socotit a fi fost preluate din turcă prin acest procedeu: agem „un fel de ţesătură", agustos „un soi de struguri", aie/et „oastea otomană teritorială", a/ca/âc „fier-balot pentru cercuri de butoaie", ana „firul apei", „frunză de la mijlocul tulpinii", anadoi „un 342 sortiment de blană", anasâna din locuţiunea cu anasâna „cu forţa", anason „rachiu de anason", arap „numele unei lăcuste", arnăut „so\ de grâu de primăvară", atmişcea „un tip de blană", avă „o unealtă de pescuit", avrad „înjurătură turcească", bairam „petrecere, ospăţ, chef", baiaban „chefal mare", bardac „mâncare făcută din unt şi . brânză", bata!„berbec sau ţap castrat", bărdacă„varietate de prune", bechet„pichet de grăniceri", bectimis „tutup de calitate superioară", berbelâc „şervet pentru bărbierit", bidinea ~ badana „pensulă pentru spoit", bina „anexă, dependinţă pe lângă casă, acaret", bogaz „partea din zona gâtului a unei piei sau blăni de animal prelucrate", bogdan „moldovean", bostan „dovleac", cafa „blană provenind de pe capul unui animal", caia „cui- mare folosit pentru prinderea potcoavelor", calafat „material textil folosit la etanşarea bordajelor de ambarcaţii", canale „balsamine", canara „păşune grasă; turmă, cârd de animale", câtâci„sabiţă, săbioară (= numele unui peşte)", cârmâz „coşenilă" şi „oxid de antimoniu sulfurat", ceacal„câine cu pete albe", ceaclama „un soi de ceapă", ceadiriu „verde crud", cea/î„soi de fasole", cearc/âu „monedă în valoare de trei lei vechi", ceauş „soi de struguri", ce/biş „(despre fote) pe care se află pictate 45 de vrâste", celelie *„mărăciniş", cherhana „pescărie, sediu pescăresc", chervah „car mare", cheşchin „inteligent, isteţ", chiocec „numele unui dans popular comic", chiolhan „petrecere, ospăţ", chionduz „soi de grâu", chiopec „lemn pus în laţul de la gâtul calului", chior „care vede numai cu un ochi", chiurcbeş „care are 45 de vrâste", chiurec „piele de cal argăsită", cicic „numele unei flori roşii", ciorbaiâc „polonic", „cantitate de peşte stabilită ca revenind legal pescarului din întreaga captură (restul fiind reţinut de stat)", civit „haină de culoare indigo", cumbara „obuzier", da/ac „o plantă erbacee", dalgâci „cufundar", dervent „santinelă", Devlet „Imperiul Otoman", dichi „arşic cu care se lovesc celelalte arşice", dip „frunză de tutun de la baza tulpinii", diunuc „grâu mărunt", frenchi „soi de pătlăgele roşii", frenghie „brocart purpuriu", funduc „monedă^ turcească", fustanlâc „bucată de stofă (pentru o fustă)", gaz „lampă de petrol", geantă „poşetă; cartuşieră", gebel „varietate de tutun", ghimirlie ~ ghimirliu „ferăstrău cu pânza îngustă" şi „cocioabă", ghioc „albăstrea, ţintaură", ghioci „un tip de căruţă", ghioghici „alizarină", ghionghionea „fandoseală", ghisluc ~ ghiuziuc „grâu de toamnă", ghiugin „blană de dihor", ghiveci „glastră", gogea „bucată mare de sare", halep „arşin, cot", has „arendă, rentă", hazna „canal sau rezervor subteran pentru ape impurificate, cloacă", hârca „mantia sacră a Profetului", hurmuz „mărgea de sticlă", iaca „varietate de tutun", iadeş „os de la pieptul păsărilor", iaprac „somn mic", iarma „somn mijlociu", iatac „dormitor", ibra „chitanţă", ichi „arşic mai mare, cu care se lovesc celelalte arşice", ichituilâu „paşă cu două tuiuri", irat-gedit „birou care încasa veniturile nou instituite ale Porţii", lahur „ţesătură de lână", laliu „roşu aprins", lambă „rindea cu care se execută falţuri", magmuză „femeie depravată", mahut „un fel de postav", maie^„o stofă scumpă", mangal „cărbune de lemn", maraş „un fel de pânză", maslahat „însărcinat cu afaceri", menzil „diligenţă, poştalion; curier poştal; carte de cale, paşaport, 343 salvconduct", mermer „stuc", meterhanea „surlă, oboi turcesc", misir şi misiriiu „cal egiptean; monedă bătută la Cairo", mucava „broderie de mătase pe carton", muhaia „om prost, fraier" mumbaia „produse cumpărate cu forţa", musui „muselină", mutpah ~ mutfac ~ matbah „bucătărie de campanie", „bucătăria seraiului" şi „ospătărie pe lângă o moschee", nacâturi „balsamine", neva „coarda re de sus", nizam „armata otomană; soldat turc", para „bancnotă", parcea „pachet, legătură, mănunchi conţinând 4-6 obiecte de acelaşi fel", pici „băieţaş obraznic, ştrengar", pinir „brânză de vaci", popaz„numele unei plante tropicale", rahtivan „slujbaş al curţii", /-«^„numele coardei sol", răcam „abac", roabă „tărăboanţă", sacâz „mastică", „colofoniu", „numele insulei Kios", „bumbac alb" schembea „ciorbă de burtă", seba „coarda re bemol (la vioară)", sirec „plasă care dublează o altă plasă", stamboi „monedă turcească de aur", surec „vită", susan „preparat alimentar făcut din zahăr, miere, nuci şi susan", şam „damasc", şecheriie „cafea dulce", taban „branţ", „umflătură a copitei", „şirag de smochine", tabană „smochină", tacoz „suport pentru corpul unei nave", taftaiuc „buştean", taht „sediu, reşedinţă; capitală", tanea „bucată de blană", tărăboi „monedă otomană", tei „sârmă de corset", „resort, arc", „instrument pentru bătut ouăle", terezie „taler de balanţă", ticnea „vas în care se argăsesc pieile", tocat „un fel de ţesătură", „un fel de alamă", tura/iu „monedă turcească", u/ama „franj", ustuacic „un fel de luntre fără punte", ^^//„administrator de moşie"57. Nu avem motive să nu ne menţinem constatările din volumul menţionat -privitoare la explicaţiile etimologice, la structura sintagmelor turceşti condensate, la proporţia relativ mare, de 5%, a cuvintelor preluate prin acest procedeu în rândul împrumuturilor româneşti din turcă -, precum şi aserţiunile cu caracter de contribuţii la teoria condensării lexico-semantice, dar şi de amendamente la această teorie58. 5.2.4. Calcuri de structură Adaptarea îmbinărilor sintactice turceşti la sistemul lingvistic românesc a fost maximă în cazurile în care structurile etimologice au fost copiate pentru formarea unor unităţi frazeologice (locuţiuni, sintagme stabile cu sens unitar) sau, mai rar, a unor cuvinte compuse româneşti. Modelul sintagmelor şi cuvintelor compuse calchiate a putut fi o îmbinare sintactică sau o fostă îmbinare de acest fel, devenită cuvânt compus în limba turcă. Desigur că, în cazul cuvintelor compuse, calcul este lexical, pe când construirea unităţilor frazeologice după modele turceşti ţine mai degrabă de adaptarea 57 împrumuturile în care segmentul omis l-a constituit un sufix lexical turcesc ies din sfera de cuprindere a sintaxei (etimoanele sunt derivate, nu sintagme) şi ţin de formarea cuvintelor prin derivare regresivă, chiar dacă etimoanele sunt turceşti (v. V.3.1.3.3). 58 Pentru o analiză monografică a fenomenului, vezi Emil Suciu, Condensarea texico-semantică, [Iaşi], Institutul European, 2009. 344 sintactică, iar calcul este frazeologic. Totuşi, limita extrem de fragilă şi uneori controversată dintre compuse şi locuţiunile substantivale (unele putând fi interpretate doar ca grupuri relativ stabile), precum şi comportamentul adesea identic al celor două categorii din punct de vedere sintactic ne determină să le tratăm în mod unitar. Avem de a face, în toate situaţiile, cu o înrâurire mai mult sau mai puţin superficială, în cadrul căreia limba română şi-a folosit resursele şi materialele proprii, pe care le-a reorganizat după tipare oferite de limba turcă59. Totuşi, majoritatea exemplelor fac parte din categoria calcurilor parţiale, în care unul dintre elementele construcţiei etimologice este preluat ca atare, iar restul este tradus, adică înlocuit prin corespondente româneşti, şi în care contribuţia limbii donatoare este mai mare decât în cazul calcurilor totale (acestea din urmă fiind, de altfel, extrem de rare). Fundamentarea teoretică a calcului în limba română a fost considerabil îmbogăţită prin Hristea 145-202 (cap. Calcul lingvistic). în această valoroasă contribuţie există totuşi unele aserţiuni şi aplicaţii care nu pot avea valabilitate generală, de vreme ce nu toate limbile au structuri sintactice identice. Astfel, pe de o parte, autorul pune în opoziţie calcul lexical de structură cu traducerea: „pentru a putea vorbi despre calc e necesar să existe o identitate de structură între model şi copie", iar „când un cuvânt compus este transpus într-o altă limbă printr-o perifrază sau viceversa avem de-a face pur şi simplu cu o traducere" (p. 148). în consecinţă, „germ. Funfjahrplan şi pol. pişciofatka sunt calcuri după rus. nam/ierna, dar rom. plan cincinal şi span. plan quinquenal trebuie considerate numai traduceri ale aceluiaşi modei" (p. 148), iar rom. aprindere de plămâni, picior plat şi gazetă de perete nu sunt calcuri, ci numai „traduceri prin perifraze" ale germ. Lungenentzundung, germ. PlattfuŞ, respectiv rus. CTeHra3era (p. 149, 184), deoarece nu reproduc identic structurile sintactice etimologice; în schimb, sintagma casă de naşteri este recunoscută drept calc frazeologic după rus. pofliifibHbiii fiOM, chiar dacă adjectivul rusesc este redat în română printr-un atribut substantival cu prepoziţie, iar ordinea cuvintelor este inversată. Dacă în cazul locuţiunilor de mai sus ar fi vorba numai de traduceri, cum consideră Theodor Hristea, ele ar trebui puse pe acelaşi plan cu orice altă sintagmă tradusă dintr-o limbă străină, de exemplu cu odaia frumoasă, atunci când această îmbinare liberă de cuvinte redă fr. la belle chambre sau engl. the nice room. Să nu uităm însă că avem de a face cu locuţiuni, care copiază modele străine cu acelaşi statut, de îmbinări stabile de cuvinte, chiar dacă acestea sunt sudate în cuvinte compuse în limba de origine. Nu vedem, de pildă, de ce piciorp/atar fi doar o traducere şi nu un calc după germ. Plattfu/3, în timp ce apă tare este un calc după fr. eau-forte, it. aqua-forte; unica raţiune, minoră, a acestei delimitări ar fi că în ultimul caz legăm uneori cu cratimă cele două elemente componente (apă-tare, 59 Pentru diferite exemple de calcuri de structură şi semantice după modele turceşti, reproduse sau nu mai jos, v. ŞIO 1103-107. 345 v. Hristea 168), pe care însă alteori - inclusiv când respectăm normele ortografice academice - le scriem separat: apă tare(v. DEX, D00M2). Pe de altă parte, autorul menţionat exclude din rândul calcurilor de structură locuţiunile substantivale de tipul apă de colonie, calea lactee, iună de miere, ba chiar şi untdelemn, unitate frazeologică calchiată care „s-a transformat într-un cuvânt compus bine sudat" (p. 175-176) etc. Ele sunt considerate, pe bună dreptate, calcuri frazeologice, dar sunt puse în opoziţie clară cu calcurile de structură, deci şi cu compusele formate prin calchiere, deşi unităţile frazeologice copiază şi ele structuri etimologice luate ca modele, iar limitele dintre astfel de locuţiuni şi cuvintele compuse sunt extrem de laxe şi se şterg adeseori, îndeosebi în procesul împrumutului lingvistic. în cazul concret al împrumuturilor din turcă, sintagmele de diferite tipuri au fost preluate, după cum am văzut, în calitate de cuvinte compuse. Vom considera, de aceea, că şi calcul frazeologic este un tip de calc de structură, acesta opunându-se numai calcului semantic. Hristea recunoaşte însă, atât pentru cuvintele compuse, cât şi pentru locuţiunile calchiate, posibilitatea adaptării lor la topica limbii române: „în cazul unui număr restrâns de compuse, în special germane, ordinea termenilor constituenţi a fost intervertită" (p. 168)) „dacă structura (unităţii frazeologice - n.n.) era de tipul adj. + subst., ordinea s-a schimbat, în româneşte, în conformitate cu topica firească a limbii noastre" (p. 181). Ca şi în cazul unor calcuri din rusă şi mai ales din germană, ceea ce frapează în modul de aplicare şi a acestui procedeu de adaptare a sintagmelor şi cuvintelor compuse turceşti este faptul că topica din limba turcă, nefirească pentru români, a fost inversată în marea majoritate a exemplelor. Cuvintele compuse turceşti şi sintagmele cu înţeles unitar şi cu structură stabilă - adică unităţile frazeologice de tipul locuţiunilor şi expresiilor - care au fost imitate, copiate, calchiate după modele turceşti au fost, fără excepţie, adaptate, supuse regulilor topice româneşti. Pentru ca îmbinările etimologice să se menţină în cadre sintactice, nu numai împrumutarea unor sintagme etimologice cu topică nefirească în română, ci şi calchierea lor au implicat schimbarea obligatorie a ordinii cuvintelor, deoarece alternativele la această soluţie nu le puteau constitui, cu rare excepţii, decât fie preluarea etimoanelor sintagmatice în calitate de cuvinte compuse, fie condensarea lexico-semantică, deci trecerea lor în sfera morfologiei. a) Cuvinte compuse şi locuţiuni substantivale rezultate prin calc total Raritatea exemplelor din această categorie se datorează faptului că depistarea lor se loveşte adesea de prezenţa unor formaţii paralele în alte limbi, de la cele balcanice până la franceză, germană şi engleză, situaţii în care s-ar putea vorbi, eventual, despre calcuri multiple. Totuşi, modelele turceşti stau, probabil, la baza următoarelor exemple : 60 După cum am arătat mai sus, nu facem diferenţiere între cuvintele compuse şi îmbinările de cuvinte de tip locuţiune substantivală, deoarece atât etimoanele, cât şi rezultatele româneşti ale calcului fac parte din aceeaşi categorie de îmbinări sintactice, beneficiind de un tratament identic. între ficat-negru şi piper negru, ca şi între etimoanele lor, nu există niciun fel de deosebire din punctul de vedere al formării lor. 346 ficat-alb şi plămân-alb, ambele însemnând „plămân", după tc. akciger „idem" (ak „alb", ciger „ficat; plămân"); cf. şi ser. beia dzigerica „plămân"; ficat-negru „ficat", după tc. karaciger „idem" (kara „negru"); cf. şi ser. crna dzigerica „ficat"; gura-ieuiui „numele unei plante", după tc. asianagzi „idem" (as/an „leu", agiz „gură"); cf. şi magh. oroszlânszâj„idem" (oroszlân „leu", szâj,,gură"); limbă păsărească „limbaj greu de înţeles, artificial, cu elemente de argou sau de jargon ori cu silabe adăugate prin convenţie, pentru â nu fi înţeles", după tc. kuş diii „idem" (kuş„pasăre; de pasăre, păsăresc", dil„limbă"); partea leului „partea cea mai valoroasă dintr-o împărţeală, pe care şi-o însuşeşte cel mai puternic", după tc. aslan payt „idem" (as/an „leu", pay „parte, porţiune, cotă"); cf. şi fr. la part du Hon; patruzeci-de-picioare „scolopendră", după tc. k/rkayak (/'//-/'„patruzeci", ayak„picior"); piper roşu „boia de ardei", după tc. kirmizi biber „idem" (kirmizi „roşu", biber „piper"); piper negru „piper", după tc. kara biber „idem" (kara „negru"); Porţile-de-Fier (top.), după tc. Demir Kapi (demir„de fier", kapi „poartă"); Târgul Păduchilor (top.) „numele halei de vechituri din Bucureşti", după tc. Bitpazan„Piaţa de vechituri din Istanbul" (M„păduche", pazar„târg, piaţă"). Aici poate fi adăugată şi locuţiunea mai dezvoltată bani albi pentru zile negre „rezervă financiară, bani puşi deoparte pentru vremuri grele", care copiază expresia tc. akakga kara gun igin(dir) „idem" (ak„alb", akga „ban, monedă", kara „negru", gun „zi", igin(dir) „(este) pentru"). Singurul exemplu care a permis menţinerea topicii din limba turcă este patruzeci-de-picioare, datorită faptului că numeralul precedă şi în română substantivul determinat; intercalarea prepoziţiei de face evidentă adaptarea la sistemul sintactic românesc, dar procedeul preluării rămâne calcul de structură. b) Locuţiuni substantivale şi cuvinte compuse rezultate prin calc parţial - Unele cuvinte compuse ori îmbinări determinative turceşti au fost preluate cu topica nemodificată, însă cu unul dintre elementele lor adaptat după forma corespondentelor româneşti. în astfel de cazuri, cum sunt baş-căpitan „căpitan de frunte" (< tc. başkaptan), bărbier-başa „şeful corporaţiei bărbierilor" (< tc. berber başi) sau căpitan-paşa „comandantul flotei otomane" (< tc. kaptan paşă), nu putem vorbi de calc, ci numai de remodelarea etimoanelor după termeni înrudiţi de alte origini existenţi în limba română (v. V.3.7.4). Baş-vânător „şeful vânătorilor" este un cuvânt compus format pe terenul limbii române cu elementul de compunere baş- (chiar dacă în mintea autorului acestei formaţii va fi acţionat şi modelul reprezentat de tc. ava başi „idem"; a va „vânător"). 347 - în schimb, următoarele îmbinări stabile cu valoare substantivală şi substantive compuse61 copiază fără îndoială structuri turceşti, din care unul dintre elemente (care poate fi, la rândul său, sintagmă sau compus turcesc) este preluat, iar celălalt este tradus; la nevoie, ordinea lor, desigur, este inversată, după regulile sintactice româneşti: al doilea a/ai-ceauş „cel de-al doilea ofiţer care păşea în fruntea alaiului", după tc. ikinc/ alay gavuşu „\dem" (ikinci „a\ doilea"); bani peşin „bani în numerar, bani lichizi", după tc. peşin para (peşin „în numerar", para,, bani"); brânză telemea, după tc. teleme peyniri„idem" (pey/7/r „brânză"); galben sultanin „monedă turcească de aur", după tc. sultani ait/n (ait/n „monedă de aur, galben"); galben tucus „monedă otomană", după tc. *tokuz altm (tokuz „compact, gros", alt/n „galben, monedă de aur"); gigher-alb „plămân", după tc. akciger,;\dexr\" (calchiat şi total); gigher-negru „ficat", după tc. karaciger,,idem" (calchiat şi total); grâu arnăut „soi de grâu de primăvară", după tc. Arnavut bugday/ „idem" (preluat şi prin condensare, în forma arnăut, tc. bugday,, grâu", Arnavut „albanez, din Albania"); grâu ceacâr „soi de grâu de toamnă", după tc. gak/r bugday „idem" (gak/r „ălbicios"); grâu chel „soi de grâu de toamnă", după tc. kei bugday (kel „ pleşuv"); iacut roş „rubin", după tc. k/rm/z/ yakut (k/rm/z/ „roşu"); imbrihorul cei mare „marele comis", respectiv imbrihorui cel mic „al doilea comis al sultanului", după tc. buyuk imbrohor, respectiv kuguk imbrohor (buyuk „mare", kuguk „mic"); pătlăgea roşie „roşie, tomată", după tc. k/rm/z/ pathcan (k/rm/z/ „roşu", pathcan „vânătă"); postav mahut „un fel de postav fin", după tc. mahut guha „idem" (guha „postav", mahut „cunoscut, apreciat, vestit"); prună (sau perjă) bărdacă „soi de prune lunguieţe", după tc. bardak erigi „idem" (erik „prună"); sopon tarabuz „săpun fabricat la Trabzon", după tc. Tarabuzan sabunu (sabun „săpun"); Steaua-Ciobanuiui „Luce.afd\u\-de~Seaxă", după tc. Qobany/ld/zi (y/id/z „stea"; cf. şi fr. Etoiie du berget); 51 Graniţa extrem de penetrabilă dintre cuvintele compuse şi locuţiunile substantivale, precum şi modalităţile sintactice identice prin care ele sunt formate ne determină să le tratăm, şi de această dată, împreună. 348 struguri mischet „un soi de struguri tămâioşi, muscat", după tc. misket uzumu (uzum „struguri"); traista-ciobanu/ui „numele unei plante", după tc. gobangantasi (ganta „traistă; geantă"); zahăr tos, după tc. toz şeker(toz „praf", şeker„zahăr"). De remarcat că unele dintre modelele turceşti menţionate au constituit etimoane pentru cuvinte împrumutate şi adaptate şi prin condensare (arnăut, bărdacă, mischet); în alte cazuri, condensarea a avut loc şi în limba turcă (tc. teieme peyniri şi teieme înseamnă acelaşi lucru). - Adaptarea sintagmelor etimologice a mers uneori şi mai departe, astfel încât relaţiile sintactice atributive sunt redefinite prin intercalarea unei prepoziţii româneşti: lemne de cichie „lemne de foc de slabă calitate, cântărite angro", cf. tc. *geki odunu (geki „unitate de măsură echivalând cu 220 kg, folosită pentru cântărirea lemnelor", odun „lemne de foc"); sală de se/eam „sală de audienţe", cf. tc. se/âm odasi (setăm „salut, salutare", oda „odaie, sală") etc. în astfel de cazuri nu există însă certitudinea că structura din limba română a copiat modelul turcesc, reinterpretându-l din punct de vedere sintactic, deoarece este posibil ca sintagma să fi fost formată în română independent de modelul străin, ceea ce înseamnă că cichie şi se/eam ar fi doar simple împrumuturi lexicale refolosite în îmbinări sintactice pe teren românesc. - Reţin atenţia de asemenea câteva compuse calchiate formate cu elementul de compunere (de origine slavă) ve/- „şef, superior" (v. V3.3,2), corespunzând turcescului baş şi succesorului acestuia, elementul de compunere rom. baş, devenit productiv în limba română (v. V.1.6): vei-cafegiu, după tc. kahveci başi; vel-caftangiu, după tc. kaftanci başi; vel-ceauş, după tc. başgavuş ~ gavuş başi; vet-conacciu, după tc. başkonakgi ~ konakgi başi; vet-şerbegiu, după tc. şerbetci başi. După cum se remarcă, unele calcuri de acest fel au implicat menţinerea topicii turceşti, în timp ce altele au impus schimbarea ordinii elementelor componente, întrucât vet- (spre deosebire de baş) nu poate fi decât elementul prim al compuselor. Toate aceste modele sintagmatice sau compuse turceşti au fost preluate şi ca împrumuturi compuse (baş-ceauş, baş-conacciu, cafegi-başa, caftangi-başa, ceauş-başa, conacci-baş, şerbegi-başa), realitate care justifică bănuiala că, cel puţin în unele cazuri, compusele româneşti cu vel- sunt, de fapt, copii parţiale nu ale structurilor turceşti, ci ale împrumuturilor româneşti din turcă. c) Locuţiuni adjectivale, adverbiale şi prepoziţionale calchiate Calcurile de structură care au avut ca rezultat îmbinări de cuvinte cu valoare adjectivală, adverbială sau prepoziţională reproduc, cu mijloace şi materiale româneşti, 349 modele etimologice care uneori nu sunt sintactice, ci morfologice sau derivative în limba turcă (formate cu sufixe cazuale sau lexicale, redate în română prin prepoziţii). Această •lipsă de concordanţă provine din tipologia diferită a celor două limbi: aglutinantă în cazul limbii turce, respectiv flexionară analitică în cazul limbii române. Prin urmare, în multe situaţii, aceeaşi funcţie şi aceleaşi raporturi gramaticale sunt exprimate prin sufixe morfologice sau derivative în limba turcă, respectiv prin prepoziţii în limba română. Acest lucru nu exclude copierea prin structurile analitice româneşti a celor sintetice turceşti, dar presupune acomodarea acestora la caracteristicile limbii române. Aşa cum s-a întâmplat şi cu locuţiunile substantivale rezultate prin calc parţial, avdm de a face cu preluarea unuia dintre elementele modelului şi traducerea celuilalt, ceea ce înseamnă calc parţial de structură, iar imitaţia nu a fost posibilă nici în aceste cazuri decât prin inversarea topicii, fiindcă regulile româneşti nu au permis redarea fidelă a ordinii elementelor componente ale modelelor turceşti. Alteori, prepoziţiile româneşti corespund unor postpoziţii ale limbii turce; şi în această situaţie, ordinea cuvintelor în structurile româneşti calchiate este, prin definiţie, alta decât în modelele turceşti, întrucât structura acestora este reprodusă cu adaptări topice, exemplele ar putea fi considerate „simple traduceri"; acestea imită însă un model etimologic, deci sunt în acelaşi timp şi calcuri parţiale, de vreme ce însuşi calcul structural implică întotdeauna o traducere. Desigur că, atunci când substantivul component al locuţiunii a fost preluat şi ca împrumut independent (ceea ce este cazul în majoritatea exemplelor) sau când acesta ar putea fi doar un substituent al altui cuvânt din aceeaşi locuţiune (de pildă pe veresie în loc de pe datorie!), ar putea fi vorba, în realitate, de creaţii româneşti care nu au nimic de a face cu modelele din limba turcă (pentru locuţiunile create pe terenul limbii române, v. V.4). Totuşi, existenţa unor modele turceşti posibile nu trebuie ignorată şi nu ar fi recomandabil ca identitatea elementelor componente şi a raporturilor gramaticale dintre acestea - chiar dacă sunt exprimate prin mijloace specifice - să fie atribuită neapărat întâmplării, îndeosebi în cazurile în care sensul elementului substantival din locuţiunile româneşti este întrucâtva diferit de acela al cuvântului folosit independent. Oricare ar fi situaţia, şi exemplele de mai jos confirmă tendinţa limbii române de a multiplica structurile sintactice formate din prepoziţie + substantiv, înlocuind astfel construcţiile cazuale, tendinţă manifestă încă din limba latină62: fără cusur „perfect; integral", după tc. kusursuz „idem" (format cu sufixul privativ -suz„ fără"); pentru hatârul (cuiva) „de dragul (cuiva), pentru (cineva)", după tc. (birinin) hatm igin „idem" (cu postpoziţia igin „pentru"); 62 In latină, „atributul substantival în genitiv începe să fie înlocuit cu acuzativul cu prepoziţie [...]; şi atributul adjectival începe să fie înlocuit cu un substantiv cu prepoziţie" (Graur 1968/1, 295). 350 cu nuri „atrăgător, fermecător", după tc. nur/u „idem" (format cu suf. -Iu „cu"; preluat şi ca împrumut: nurliu); cu ogur „cate aduce noroc, de bun augur", după tc. uguriu „idem" (ugur „noroc, bine, bun augur" + suf. -Iu „cu"); pentru (sau îri) ogurul (cuiva) „în folosul, spre binele (cuiva)", după tc. (birinin) ugruna (cu sufixul de dativ) sau (birinin) ugrunda (cu sufixul cazului locativ) „idem"; ca un paşă sau ca paşa(lele) „fără griji, foarte bine, în huzur", după tc. paşa gibi „idem" (format cu postpoziţia gibi „ca, precum"); fără perdea „pe faţă; indecent", după tc. perdesiz „\6em" (format cu sufixul privativ -s/z „fără"); cu selamet „cu bine, în siguranţă", după tc. selâmet ile „idem" (format cu postpoziţia i/e „cu")', pe(sau cu ori îri) veresie „pe credit, pe datorie", după tc. veresiye „idem" (< veresi „credit" + sufixul de dativ -ye, al cărui rol gramatical este identic cu acela al prepoziţiilor româneşti din locuţiune); cu zorul„forţat, cu forţa", după tc. zoria „idem" (format cu postpoziţia iie„cu"). Alte tipuri de locuţiuni adjectivale sau adverbiale pot fi numai comparate cu cele turceşti, deoarece raporturile sintactice sunt diferite în cele două limbi: rom. scump foc sau foc de scump „foarte scump" a fost pus în corespondenţă cu locuţiunea tc. ateş pahasi(na) „idem" (ŞIO I 104, DA, s.v. foc, literal: „(la) preţul focului" sau „(la) preţ de foc"; ateş „foc", paha „cost, preţ"), însă nu îi copiază structura, în sensul că nu reproduce integral elementele acesteia, iar posibilitatea calchierii după modelul turcesc este atenuată şi de existenţa altor locuţiuni româneşti în care foc formează, de fapt, superlativul absolut, ţinând locul lui foarte, cum sunt frumoasă foc, supărat foc sau harnic foc, rom. taman pe taman „la ţanc, la fix, exact, perfect" corespunde expresiei tc. tamami tamamma „idem", în care apar însă atât sufixul dativului (-a), cât şi sufixe posesive (-/), ceea ce nu ar putea fi decât un model aproximativ pentru construcţia românească. d) Structuri cu valoare predicativă calchiate Expresia tc. hig yok „nu-i deloc" a fost adaptată prin crearea a două locuţiuni adverbiale cu valoare predicativă, ambele însemnând „(nu-i, nu există) nicidecum, deloc, defel", care copiază structura turcească, reţinând unul dintre termeni şi înlocuindu-l tautologic pe celălalt, cu care substituentul românesc seamănă formal: nici iocşi hici deioc. Expresia tc. zaran yok „nu contează, (nu-i) nicio pagubă, nu face nimic" a fost nu numai împrumutată ca atare (zarar ioc), ci şi calchiată, în forma n-are zarar „idem". 351 e) Locuţiuni verbale rezultate prin calc frazeologic total Numeroase locuţiuni verbale şi expresii idiomatice româneşti corespund unor expresii turceşti care ar putea fi modele traduse, cu unele adaptări în privinţa topicii şi, uneori, a raporturilor sintactice dintre cuvinte. Desigur că în mai multe cazuri este posibil ca astfel de unităţi frazeologice să fi avut şi modele de alte origini, de regulă balcanice, adică sud-slave şi/sau greceşti (v. Papahagi, Spitzer, Drimba 1948), ori să se fi format în limba română fără a avea la bază modele străine. De aceea, cercetătorii care s-au ocupat de această problemă se referă, pe bună dreptate, mai curând la paralele frazeologice turco-române decât la calcuri certe după locuţiuni turceşti. Totuşi, unele paralelisme de acest fel sunt demne de atenţie din punctul de vedere al influenţei limbii turce, deoarece statutul de model al corespondentelor din această limbă nu poate fi exclus din capul locului sau, în multe exemple, este chiar probabil: a şti ca apa (sau ca pe apă) „a şti bine, pe dinafară", cf. tc. su gibi bilmek „idem" {su „ apă", gibi „ca", bilmek „a şti"); banul la ban trage „banii deţinuţi de cineva atrag alţi bani", cf. tc. para paray/ geker,,idem" {gekmek„a trage"; literal: bănui trage banul)) a mânca bătaie „a lua bătaie, a fi bătut; a fi învins", cf. tc. dayak yemek „idem" {dayak „bătaie", yemek „a mânca"); cui pe cui se scoate „un rău face să uiţi răul anterior", cf. tc. givi giviyi soker ,i\ dem" (pV/„cui", sdkmek„a scoate"); a tăia cuie „a-i fi frig, a dârdâi de frig", cf. tc. givi kesmek „idem" {givi „cui", kesmek„a tăia"); a-i ajunge cuţitul la os „a fi într-o situaţie dificilă", cf. tc. bigak kemige dayanmak „idem" {bigak„cuţit", kemik„os", dayanmak „a ajunge"); a juca (pe cineva) pe degete „a face ce vrei (din cineva), a duce (pe cineva) de nas", cf. tc. (birini) parmagmdan oynatmak „idem" {parmak „deget", oynatmak „a juca, a face să joace"); a pune degetul pe rană „a găsi punctul sensibil al unei chestiuni", cf. tc. parmagim yaran/n uzerine basmak„idem" {yara „rană", uzerine,,pe, asupra", basmak„a apăsa"); îi numeri pe degete „sunt foarte puţini", cf. tc. parmakla sayilir „idem" {parmakia „cu degetul", sayilmak„a număra"); a întoarce foaia „a-şi schimba atitudinea, devenind mai aspru", cf. tc. yaprak gevirmek„idem" {yaprak„foaie", gevirmek„a întoarce"); a se face una cu pământul „a se distruge", cf. tc. yer/e bir oimak „idem" {yerle „cu pământul", bir„unul, una", olmak„a deveni, a se face"); a-şi lepăda (sau a-i pica sau a-şi lăsa) potcoavele „a muri", cf. tc. nallari atmak „idem" {nallar „potcoave", atmak „a arunca, a lepăda, a lăsa"); a fi înghesuiţi ca sardelele „a fi foarte înghesuiţi într-un loc limitat", cf. tc. sardalye gibi istif oimak „idem" {sardalye „ sardea", gibi „ca, precum", istifolmak„a fi înghesuit'^. 352 Multe alte unităţi frazeologice româneşti de acest fel au paralele identice sau similare în limba turcă (de exemplu a-i cădea cuiva în spate, a-şi mânca banii, a nu fi în apele lui, a (nu) şti în ce ape se scaldă (cineva), a face gură, a se întinde cât îi e plapuma, a-şi scoate banii), dar unele ar putea fi dezvoltări proprii limbii române, adesea pe baza sensurilor speciale ale unor verbe (a cădea, a mânca, a face, a scoate etc.), iar altele se găsesc şi în alte limbi (a-şi omorî vremea „a lenevi; a-şi irosi timpul", cf. tc. zaman oidurmek, fr. tuer le temps; a lua (pe cineva) sub aripa sa „a-l proteja", cf. tc. (birini) kanadi altma almak, magh. (vaiakit) a szârnya ala venni; a-şi ţine gura „a-şi impune tăcere", cf. tc. agzim tutmak, magh. befogja a szâjâtetc.). f) Locuţiuni verbale rezultate prin caic frazeologic parţial Atribuirea unor modele turceşti pentru numeroasele exemple de locuţiuni verbale şi expresii idiomatice din această categorie este justificată prin faptul că acestea cuprind şi un termen de origine turcă, reflectând pe deplin cele două tendinţe fundamentale ale înrâuririi turceşti asupra limbii române: preluarea etimoanelor şi efortul de adaptare a acestora. Este de remarcat că unele cuvinte au fost împrumutate şi s-au menţinut exclusiv sau mai ales în aceste locuţiuni: a-şi găsi beleaua „ a o păţi", după tc. belâsmi bulmak (bulmak „a găsi"); a mânca boc „a spune minciuni", după tc. bok yemek(yemek „a mânca"); a iua caimacul (unui lucru) „a-şi însuşi partea cea mai bună (a unui lucru)", după tc. kaymagmi aimak (almak „a lua"); a da carar,,a emite o rezoluţie, a decide", după tc. karar vermek(vermek„a da"); a trage la cântar „a avea importanţă", după tc. kantara gekmek (gekmek „a trage"); a sta divan „a avea o atitudine respectuoasă", după tc. divan durmak (durmak „a sta"); a învârti (sau a întoarce) dulapul (sau dulapuri) „a umbla cu intrigi", după tc. doiap gevirmek(gevirmek„a întoarce, a învârti"); a tăia fiatul„a fixa preţul oficial", după tc. fiat bigmek (bigmek„a tăia"); a da fitil „a aţâţa" şi a lua fitil „a se înfuria", după tc. fitil vermek, respectiv fitil almak (vermek „a da", almak „a lua"); a turna gaz peste foc, după tc. ateşe gaz dokmek (ateş „foc", dokmek „a turna, a vărsa"); a-i veni (cuiva sau ia ceva) de (sau la) hac „a-l birui, a-l dovedi, a-i da de capăt", după tc. hakkmdan geimek (gelmek„a veni"); a înghiţi un hap „a suporta ceva neplăcut, a înghiţi găluşca", după tc. hapt yutmak (yutmak„a înghiţi"); 353 a mânca haram „a spune prostii" şi (de) haram a venit, (de) haram s-a „lucrul câştigat pe nedrept se pierde inevitabil" copiază formal şi semantic tc. haram yemek, respectiv haram geidi, haram gitti {yemek „a mânca", geldi„a venit", gitti „s-a dus"); a face (un) hatâr „a acorda o favoare", după tc. hatir yapmak {yapmak „a face'O; a sufla şi în iaurt, după tc. yogurdu bile uhemek {bile „chiar şi", iiflemek„a sufla"); a trage la iedec „a remorca", după tc. yedekte gekmek {gekmek „a trage", yedek „parâmă; remorcă"); a ieşi ia maidan „a ieşi la iveală, a se arăta" şi a scoate la (sau în) maidan „a face cunoscut, a scoate la iveală", după tc. meydana gikmak, respectiv meydana gtkarmak {gtkmak „a ieşi", gtkarmak „a scoate"); a scoate ia mezat „a scoate la licitaţie", a vinde la (sau prin) mezat „a vinde prin licitaţie" şi a cumpăra (sau a iua) de la (sau prin) mezat „a cumpăra prin licitaţie", după tc. mezada gtkarmak, mezattan (sau mezada) satmak, respectiv mezattan almak {gtkarmak „a scoate", satmak „a vinde", almak „a cumpăra, a lua"); a pune nart(ul) „a fixa preţul de vânzare", după tc. narh koymak {koymak „a pune"); a-i da (cuiva) paiele „a măguli", după tc. pâye vermek {vermek „a da"); a mânca (o) papară (sau papara cuiva) „a fi aspru certat; a mânca bătaie", după tc. papara (sau paparayt ori [birinin]paparastni) yemek {yemek„a mânca"); a da perdaf „a lustrui", după tc. perdaf vermek „idem" {vermek „a da"); a i se ridica perdeaua de pe ochi „a înţelege deodată clar lucrurile", după tc. gozlerindekiperde kalktvermek „idem" {gozierindeki „de pe ochii săi", kalktvermek „a se ridica brusc"); a privi saşiu „a se uita încruntat", după tc. şaşt bakmak „idem" {bakmak„a privi"); a mânca o săferdea „a mânca bătaie", după tc. safardayt yemek {safarda „dojană aspră", yemek „a mânca"); a ieşi la selamet„a (se) rezolva (favorabil), a o scoate la capăt", după tc. selâmete gtkmak „idem" {selâmet „situaţie sigură", gtkmak „a ieşi"); a merge surghiun „a pribegi" şi a trimite surghiun „a deporta", după tc. surgun gitmek, respectiv surgune gdndermek{gitmek„a merge", gondermek„a trimite"); a bea tutun „a fuma", după tc. tutun igmek {igmek„a bea"); a-i veni zamanul „a-i sosi timpul, a prinde un moment potrivit", după tc. zamant gelmek {zaman ,X\r(\p", gelmek„a sosi, a veni"). Reţin atenţia, de asemenea, numeroasele locuţiuni verbale - majoritatea fiind specifice limbajului oficial vechi - calchiate după verbe compuse turceşti formate cu verbele auxiliare etmek „a face" şi oimak „a fi, a deveni" sau cu formele negative ale acestora, etmemek „a nu fi", respectiv olmamak „a nu fi", precum şi cu un element nominal care exprimă acţiunea verbului compus şi/sau rezultatul ei. Procedura calchierii a implicat în toate cazurile traducerea verbului auxiliar, preluarea tale quale a 354 elementului nominal, inversarea ordinii cuvintelor şi, în majoritatea cazurilor, redarea fidelă, însă cu mijloacele limbii române, a raportului gramatical dintre cele două elemente: a face (pe cineva) aziu „a demite, a destitui", după tc. azietmek, a face cabui„a consimţi, a accepta", după tc. kabui etmek, a face caid „a înregistra", după tc. kaytd etmek, a nu face cusur (ia ceva) „a face ceva negreşit, a nu neglija", după tc. kusur etmemek, a face dava „a da în judecată, a intenta un proces", după tc. da va etmek, a face davet„a invita, a pofti", după tc. davet etmek, a fi fit „a fi chit", după tc. fitoimak, a (nu) avea habar „a (nu) avea cunoştinţă", după tc. haberi oi(ma)mak, a-i fi (cuiva) hacui „a-l birui, a-l dovedi", după tc. hakkt oimak „a fi îndreptăţit, a avea dreptate" (cu o uşoară deplasare semantică); a nu avea ha! să... „a nu fi în stare, a nu putea", după tc. haii oimamak, a-i fi haiai „a-i aduce noroc" şi halal să-ţi fie „să-ţi fie de bine, ferice de tine, bravo", după tc. halâlo/mak, halalolsun (o/sun „să-ţi fie"); a face (ceva) halal „a da ceva de pomană", după tc. halâl etmek, a-i fi haram „a-i aduce ghinion", după tc. haram oimak, a face harcea-parcea „a face fărâme, a tăia în bucăţi", după tc. parga parga etmek, a face (ceva) havalea „ a trimite, a expedia", după tc. ha va ie etmek, a face haz (ceva sau pe cineva ori de ceva sau de cineva) „a-i plăcea", după tc. (birinden) haz etmek (raportul sintactic este respectat numai în a doua variantă, în care ablativul turcesc este redat prin prepoziţia de)] a face herechet (asupra cuiva) „a acţiona (asupra cuiva), a interveni (împotriva cuiva)", după tc. hareket etmek „idem", folosit cu complementul la dativ sau însoţit de postpoziţia ustune „asupra (cuiva)"; a (nu) avea heriş-veriş „a (nu) avea relaţii (cu cineva)", după tc. ahşverişi ol(ma)mak, a face hugium „a ataca, a da năvală", după tc. hucum etmek, a face iama „a da năvală; a prăda", după tc. yagma etmek, a face igemai„a rezuma", după tc. icmal etmek, a face igzar„a cita, a chema în faţa instanţei", după tc. ihzar etmek, a face intisap (ia cineva) „a stabili relaţii de dependenţă (faţă de cineva)", după tc. intisap etmek, a fi intisap (al cuiva) „a aparţine, a depinde (de cineva)", după tc. (birinin) intisabi oimak, a face itlac(ul) „a elibera, a graţia", după tc. itlak etmek, a face iureş „a asalta", după tc. yuruyuş etmek, 355 a face izra „a realiza, a îndeplini", după tc. icra etmek, a fi marţ şi a face marţea table), după tc. mars oimak, respectiv mars etmek; a face (pe cineva) mascara „a face de râs", după tc. maskara etmek; a face muhaserea „a asedia", după tc. muhasere etmek (muhasere „asalt, încercuire"); a face musaadea „a autoriza", după tc. musaade etmek (mOsaade „acord, autorizare"); a face muşaverea „a discuta, a delibera, a se sfătui", după tc. muşavere etmek (muşavere „discuţie, dezbatere, consultare"); a face naz(uri) „a se fandosi", după tc. naz etmek, a fi în nazarui cuiva „a avea bunăvoinţa cuiva, a fi în graţiile cuiva", după tc. nazarmda oimak, a (nu) face paraie(ie) „a (nu) avea valoare, a (nu) fi de (niciun) preţ", după tc. para et(me)mek jdem"} a-i face (cuiva) raiat„a-i acorda respect", după tc. riayet etmek,;\dem"; a face (o) regea „a ruga, a solicita", după tc. rica etmek„\de.rr\") a face saftea(ua) „a începe, a inaugura; a cumpăra sau a întrebuinţa pentru prima oară", după tc. sefte etmek jdem") a face seieam „a saluta", după tc. setam etmek, a fi surgun „a fi în exil" şi a face surghiun „a deporta", după tc. surgun oimak, respectiv surgun etmek, a-i fi (cuiva) ia tabet „a fi la dispoziţia, la ordinele cuiva", după tc. (birinin) tabiiyetinde oimak „idem"; a face tahmin „a aproxima, a evalua, a estima", după tc. tahmin etmek, a face taxii„a încasa, a percepe", după tc. tahsii etmek, a face tedaric„a achiziţiona, a procura", după tc. tedarik etmek, a face temenele „a saluta; a se ploconi", după tc. temenna etmek, a face tergimaniâc„a traduce, a face translaţie", după tc. tercimanhk etmek, a face (ceva) tergimea „a traduce, a tălmăci", după tc. tercume etmek, a face (ceva) teslim „a preda, a înmâna", după tc. tesiim etmek, a avea zor (să...) „a avea nevoie (să...)", după tc. zoru oimak, a face zuiă„a fura", după tc. zuia etmek, a face zulum „a asupri, a oprima", după tc. zuimetmek, zulum etmek„\dem". în toate cazurile prezentate mai sus este vorba, evident, de semicalcuri ■ frazeologice, chiar dacă topica este adaptată la aceea firească din limba română. De regulă, funcţiile şi raporturile sintactice etimologice sunt respectate, în sensul că ele sunt reproduse prin mijloace româneşti specifice: sufixul posesiv turcesc este redat prin pronumele reflexiv cu sens posesiv (a-şi găsi beleaua), prin pronumele personal la dativ (a-i veni de hac, a-i fi hacui, a-i fi la tabet, a-i veni zamanut) sau prin determinări în 356 cazul genitiv {a lua caimacul [unui lucru], a fi intisap [al cuiva])) dativul, acuzativul sau locativul turcesc este înlocuit cu o prepoziţie care exprimă aceeaşi funcţie cazuală (a turna gaz peste foc, a sufla şi în iaurt, a trage la iedec, a ieşi ia maidan, a scoate la mezat, a fi în nazarul cuiva, a ieşi la selamet, a-i fi cuiva la tabet); construcţia nume cu sufix posesiv + verbul auxiliar oimak,& fi" este redată fie prin a avea {a avea habar, a nu avea hal, a avea zor), fie prin a-i fi {a-i fi hacul) etc. Rareori raporturile etimologice sunt încălcate şi modificate considerabil, de exemplu când ablativul este înlocuit prin prepoziţii care precizează alte funcţii cazuale {a-i veni de sau la hac, a face haz ceva sau pe cineva). Unele expresii şi locuţiuni româneşti se datorează unui proces mai complicat de adaptare a modelelor etimologice. Astfel, expresia tc. gotune tekme(yi) atmak „a-i trage cuiva un picior în spate" {gotune „în spatele, în fundul cuiva", tekme „lovitură cu piciorul", atmak „a da, a azvârli, a trage") a luat în română o formă în care modelul turcesc este redat cu o oarecare aproximaţie în privinţa atât a structurii frazeologice, cât şi a semantismului: a-i trage cuiva o ghiudunea „a păcăli pe cineva, a-i trage cuiva o păcăleală"; extras din această expresie, sensul „păcăleală" dobândit de ghiudunea a fost menţinut într-o locuţiune formată în limba română fără vreun model turcesc: a face ghiudunele „a chiuli de la şcoală". Locuţiunile a (nu) avea haz „a (nu) plăcea, a (nu) avea farmec" şi a fi fără (niciun) haz „a nu avea farmec" pot fi creaţii exclusiv româneşti, deoarece haz, care în turcă înseamnă numai „plăcere, desfătare, satisfacţie", şi-a dezvoltat în română şi sensul „farmec, graţie, atracţie", însă ar putea imita şi modelul pe care îl reprezintă tc. haz olun(ma)mak, care are aceeaşi semnificaţie, „a (nu) plăcea, a (nu) avea farmec"; de notat totuşi că raporturile sintactice sunt diferite: olunmak înseamnă „a fi făcut, a-i fi dat" şi este folosit pentru formarea verbelor compuse pasive {oiunmamak este forma negativă a aceluiaşi verb), deci haz olunmak ax putea fi tradus literal prin „a fi făcut să desfete, a-i fi dat să provoace bucurie, a fi plăcut", adică, desigur, „a avea haz", iar haz oiunmamak ar însemna „a nu fi făcut să producă plăcere, a nu fi agreabil", ceea ce a putut fi eventual reinterpretat în română drept a nu avea haz sau a fi fără haz. Rom. a juca ta iazâc şi tura „a juca la noroc, după cum cade moneda" este fie o creaţie frazeologică pe teren românesc, fie, dimpotrivă, redarea cu un alt verb a expresiei tc. yazt tura atmak „a da cu banul" {atmak „a aruncă"). Locuţiunile a-i da (cuiva) papucii „a-l alunga" şi a o şterge la papuc „a o lua la fugă" nu pot fi decât comparate cu expresiile tc. pabucunu eline vermek, respectiv pabugsuz kagmak, care au aceleaşi semnificaţii, însă prima are un cuvânt în plus (structura identică ar fi fost *a~i da papucii în mână), iar raportul de subordonare din cea de a doua este realizat cu sufixul -suz„fără", care nu corespunde cu prepoziţia rom. ia (construcţia echivalentă ar fi fost *a o şterge fără papuci). 357 Structura locuţiunii a-i juca (sau a-i trage) cuiva (un) renghi (sau renghiul ori renghiuri) are doar similitudini cu tc. renk vermek „a juca feste", renk etmek,& înşela", dar nu imită pe deplin aceste modele, deoarece verbul folosit este diferit (tc. vermek „a da", etmek „a face"), în schimb reproduce cât se poate de bine locuţiunea tc. înv. reng oynamak„a face o farsă" (oynamak„a juca"). Expresia tc. arkasmdan teneke gaimak „a batjocori pe cineva, bătând cu un băţ într-o tinichea" (literal: „a bate tinicheaua în urma cuiva") va fi influenţat oarecum formarea în limba română a locuţiunilor a lăsa pe cineva la tinichea „a-l lăsa sărac lipit" şi mai ales a ajunge la tinichea „a se îmbăta", a-i pune tinicheaua la coadă „a-l compromite", a umbla cu tinicheaua (coadă) după ei„a fi însoţit de o persoană nesuferită, care incomodează", a avea tinichele „a fi compromis", însă în astfel de cazuri, în care deosebirile structurale sunt prea mari, nu poate fi vorba de calcuri propriu-zise, ci numai de înrâuriri culturale populare în cadrul cărora nu faptele de limbă, ci obiceiurile sunt cele preluate prin imitaţie. A fi în zât cu cineva „a nu se avea bine cu cineva" poate fi doar comparat cu tc. biriyle ut oimak „a fi în opoziţie cu cineva, a se împotrivi cuiva", deoarece nici sensul celor două expresii, nici relaţiile sintactice nu sunt identice (o reproducere fidelă ar fi fost *a fi zât cu cineva; tc. biriyle „cu cineva", z/t „opoziţie, adversitate; opus, contrar", oimak „a fi"). 5.3. False interpretări sintactice (sintagmatice) împrumuturile rezultate prin condensare lexico-semantică (v. 5.2.3) se datorează, desigur, nu numai efortului de adaptare a unor sintagme turceşti cu topică nefirească în română, care a fost evitată prin reducerea la un singur termen a îmbinărilor de cuvinte, ci şi interpretării eronate a acestora, întrucât elementul detaşat a fost receptat ca purtător al semnificaţiei întregii sintagme. Falsa analiză a intervenit în subsidiar chiar şi în cazul construcţiilor sintactice turceşti care au fost interpretate şi preluate ca termeni compuşi. în afara acestor procedee, aflate totuşi mai aproape de adaptarea la sistemul sintactic românesc a unor structuri imposibile sau neobişnuite în română, au existat câteva modalităţi de împrumut în care interpretarea sintactică (sintagmatică) greşită a jucat rolul primordial. 5.3.1. Aglutinaţii Exemplele în care o sintagmă a fost analizată eronat din punct de vedere sintactic iar elementele sale au fost sudate pentru a forma un singur cuvânt sunt rare şi incerte. Avem în vedere alipirea la iniţiala unui împrumut a unui cuvânt scurt cu care forma o 358 sintagmă uzuală şi care a ajuns să fie analizat ca făcând parte din structura împrumutului. Prin aceasta, aglutinarea se apropie, din punct de vedere formal, de fenomenul fonetic accidental al protezei (v. 3.3.3.ă), de care se deosebeşte numai prin caracterul lexico-semantic motivat al schimbării. Cum însă, în cazurile concrete, existenţa unei astfel de motivaţii este greu de demonstrat, chiar şi puţinele exemple de care dispunem pot primi ambele explicaţii, ba chiar şi altele, la fel de verosimile. Chindie şi-a dezvoltat varianta achindie, cu un a- protetic, probabil sub influenţa analogică a termenilor amiază, amurg, aseară, asfinţit, dar nici aglutinarea mecanică a sintagmei *a chindie „la chindie" nu este o posibilitate care trebuie înlăturată din capul locului. Varianta aiiman a lui liman „(loc de) adăpost, refugiu" a fost explicată şi ca rezultat al alipirii elementelor componente ale sintagmei *a liman, în care a ar fi aceeaşi prepoziţie cu sensul „la" (v. DA); nu este exclusă însă nici interpretarea sintagmei la liman (din locuţiunea a ajunge la liman) drept la aiiman, nici contaminaţia dintre liman şi aman (din locuţiunile a ajunge ia liman şi a ajunge la aman), nici simpla proteză a lui a-, ca în abagea, acârmâz, alăută etc., dar nici provenienţa (prin disimilare sau asimilare vocalică) din tc. iliman (variantă învechită a lui liman). Varianta orindica a lui rindeaua ~ arindeaua s-ar putea datora nu numai simplei proteze accidentale a lui o-, ci şi (sau mai ales) aglutinării formei cu articol nehotărât (o rindică) a lui *rindică ~ rindea. 5.3.2. Deglutinaţii Fenomenul deglutinaţiei, chiar dacă duce la formarea unor noi cuvinte sau variante, ţine tot de falsa analiză sintactică (de regulă sintagmatică): un împrumut lexical este greşit analizat în două secvenţe distincte, dintre care una, confundată cu un cuvânt (îndeobşte auxiliar) românesc, este eliminată, deoarece se consideră că este superfluă: - varianta araman a lui caraman a rezultat prin interpretarea acestuia drept sintagmă formată cu adverbul ca (*ca araman)', - cărăbăni < tc. gek arabam, prin deglutinarea lui ce-, confundat cu pronumele relativ-interogativ ce, dar şi sub influenţa verbului a se căra', - grimea ~ ghermea ~ chermea ~ ghirmea sunt variante ale lui digrimea ~ degremea ~ deghermea ~ digrimea < tc. degirme, cu de- ~ di- interpretat drept prepoziţia de', - interjecţia haide, chiar dacă etimonul său, tc. hayde, are şi varianta hay (dar numai cu sensul „ei!, lasă!, ba bine că nu!"), a luat forma hai probabil prin detaşarea segmentului -de, identificat cu prepoziţia de, în sintagme ca haide, mergi, haide odată etc. (interpretate drept hai de mergi, hai deodată)) 359 - din tc. dimişkia rezultat termenul mişchiu „oţel fin de Damasc", prin deglutinarea secvenţei di-, interpretată drept prepoziţia de\ -^//-provine din peştir(variantă a lui peşchir) prin analizarea lui pe-ca prepoziţie; - în acelaşi fel ar putea fi explicată şi dispariţia în rom. leafă ~ iefea a lui o-, interpretat drept articol nehotărât, dintr-o variantă *o!efea (< tc. oiefe), dar este mai probabil că afereza lui o- a avut loc, în acest caz, încă în limba turcă (cf. bg. iefe, ser. iefa, ngr. Aoucpiq, alb. ijufe, ucr. iefâ, rus., pol. iafă) v. 3.3.3.c). Alteori, secvenţa greşit analizată şi deglutinată nu este un cuvânt auxiliar, ci numai un sunet aflat la contactul dintre cele două elemente ale unei sintagme: primul cuvânt conţine spre finală acelaşi sunet ca şi iniţiala celui de-al doilea cuvânt al sintagmei, aşa încât intervine o disimilare în fonetica sintactică, al cărei rezultat este o variantă cu afereză: - iviiichiu este consecinţa falsei analize a secvenţei de contact dintre componentele unor sintagme de tipul bărbat tivilichiu, băiat tivilichiu, - varianta sul a lui usui a rezultat din locuţiunea cu un usui subţire, în care un usul a fost interpretat drept un sui în astfel de cazuri este vorba, desigur, despre fenomene fonetice ale căror efecte ţin de formarea unor noi cuvinte sau variante, însă ele se întâmplă la graniţa dintre elementele componente ale îmbinărilor de cuvinte, al căror înveliş sonor este victima falsei analize. 5.3.3. Contracţii Contracţia sintagmatică constă tot în alipirea elementelor componente ale unei îmbinări de cuvinte greşit analizate din punct de vedere sintactic, ca şi în cazul aglutinaţiei, însă contopirea lor are loc prin eliminarea unei silabe care se află la contactul dintre cele două cuvinte (şi este formată, de regulă, dintr-o vocală), ceea ce o aseamănă cu deglutinaţia. în acest fel, contracţia se opune adaptării îmbinărilor etimologice ca termeni compuşi româneşti: deşi sintagmele sunt preluate cu topica menţinută, ele nu mai pot fi recunoscute în calitatea lor de compuse, întrucât elementele lor, suferind pierderi de secvenţe fonetice, se sudează într-un cuvânt simplu. Uneori, silaba omisă reprezintă sufixul posesiv turcesc sau marca izafetului persan (în acest din urmă caz, fenomenul ar putea fi etimologic, v. 5.2.1.a). Există şi cazuri în care contracţia ar putea fi motivată de analogii lexicale sau de contaminaţie. Iată câteva exemple care pot fi puse pe seama contracţiei: alalah < tc. Allah Ai/ah (poate prin contaminare cu alelei); başbuzuc ~ başibuzuc < tc. başibozuk (eventual doar printr-o simplă sincopă)/ beşleagă ~ beşliăgă ~ beşlf-agâ ~ beşif-agasf < tc. beşii agasi (poate şi prin interpretarea secvenţei finale drept persoana a 3-a singular a verbului lega); cahpolu < tc. kahpe ogiu; ceibiş < tc. gehel beş; ciopciun < tc. gop-i Qin; cuşzun < tc. kuş uzumu; dibioc < tc. dibiyok; tiriplic < tc. tire ipiik. 360 Desigur că avem de a face, şi în aceste cazuri, cu fenomene fonetice, şi anume cu sincope sau afereze (v. 3.3.3.C şi h), însă materialul supus schimbării este de această dată sintagmatic, iar rezultatul trece în domeniul morfologiei, întrucât el este un singur cuvânt neanalizabil sintactic; nu este totuşi exclus ca în unele situaţii să fie vorba despre fenomene pur fonetice, acolo unde sintagma'etimologică de bază a fost preluată nu ca termen compus, ci ca împrumut lexical care şi-a pierdut natura compusă în conştiinţa vorbitorilor. 6. SEMANTISMUL în urma contactului cu limba turcă, unele grupuri terminologice româneşti şi-au îmbogăţit considerabil inventarul lexical specific, în timp ce altele au rămas aproape neatinse. Faptul se datorează, fără îndoială, caracteristicilor înrâuririi turceşti asupra diferitelor domenii ale vieţii social-politice şi economice, ale culturii şi civilizaţiei materiale şi spirituale a românilor şi este strâns legat de noţiunile pe care semantismul împrumuturilor le încorporează. în cele mai multe cazuri, cuvintele au fost preluate cu semnificaţiile lor etimologice, dar nu lipsesc nici exemplele în care sensul din limba turcă a fost reinterpretat în cursul împrumutării etimonului, cunoscând o deviere mai mult sau mai puţin accentuată (cazuri particulare fiind cele în care etimologia populară a afectat semantismul împrumuturilor, pentru care v. V.3.5). După preluare şi încetăţenire, numeroase cuvinte au evoluat semantic în limba română, dobândind noi semnificaţii şi, uneori, pierzându-le pe cele originare. Nu sunt lipsite de importanţă nici cazurile în care termenii de origine turcă şi-au îmbogăţit conţinutul prin calc semantic. Şi în domeniul semantismului s-au manifestat, aşadar, adaptarea şi falsa analiză, însă delimitarea acestor aspecte este -dificil de realizat, deoarece însăşi evoluţia conţinutului semantic al cuvintelor este, în general, aleatorie şi greu previzibilă. 6.1. Sferele semantice ale împrumuturilor Materialul lexical împrumutat din limba turcă poate fi clasificat din punct de vedere onomasiologic în câteva grupuri terminologice, fiecare cuprinzând mai multe sfere semantice. Inventarul lexical caracteristic acestora diferă nu numai strict numeric; el nu are o valoare egală nici din punctul de vedere al vechimii în limba română şi al viabilităţii împrumuturilor, nici din acela al răspândirii teritoriale şi stilistico-funcţionale actuale. Pe de o parte, în caracterizarea sferelor semantice vom releva, dacă va fi cazul, faptul că un număr considerabil de termeni au fost preluaţi într-o anumită perioadă a 361 influenţei turceşti, şi nu în altele, întrucât este limpede că acea perioadă a fost martora înrâuririi intense în respectivul domeniu de civilizaţie. Pe de altă parte, este de maximă importanţă să scoatem în evidenţă perpetuarea până astăzi, la diferite niveluri ale limbii, a unui număr mai mare sau mai mic de împrumuturi din fiecare sferă semantică, deoarece astfel putem surprinde distribuţia pe orizontală, profunzimea şi trăinicia influenţei turceşti asupra fiecăruia dintre domeniile vieţii materiale şi spirituale. Termenii folosiţi în prezent în limba literară, uneori ca denominaţii unice, şi/sau cunoscuţi şi uzuali în largi pături ale vorbitorilor de pe întreg teritoriul ţării, inclusiv din Transilvania, vor fi caracterizaţi drept „literari". Termenii curenţi în limbajul colocvial din toate ariile care s-au aflat sub influenţa turcă, în principiu atât din Moldova, cât şi din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, vor fi desemnaţi drept „populari" (ei sunt caracteristici, în multe cazuri, stilului familiar sau, eventual, celui argotic). „Regionale" actuale sunt, desigur, împrumuturile care au atestări din secolul XX la nivelul exclusiv al unei variante dacoromâne dialectale, adesea locale (majoritatea din Dobrogea), sau care, chiar dacă sunt folosite în mai multe arii dialectale, nu au decât atestări locale izolate; multe dintre aceste cuvinte se află într-un stadiu avansat de învechire. în sfârşit, termenii „istorici", deşi sunt ieşiţi din uz, mai sunt folosiţi cu referire la realităţi ale trecutului, fiind cunoscuţi exclusiv unor cercuri culte sau perpetuaţi în texte de literatură populară ori în istoriografie. Termenii învechiţi, dispăruţi din româna vorbită astăzi, sunt trecuţi cu vederea în repartizarea împrumuturilor din sfera semantică respectivă pe niveluri ale limbii, deoarece nu au nicio relevanţă pentru lexicul românesc actual. Majoritatea termenilor au fost împrumutaţi cu sensurile pe care le aveau etimoanele lor, denumind, în general, lucruri sau concepte noi, inedite, cu care românii au intrat în contact prin intermediul turcilor. Nu lipsesc nici situaţiile în care, impuse prin moda lingvistică sau din alte motive, împrumuturile au fost preluate cu acelaşi sens ca în turcă chiar dacă au intrat în concurenţă cu unele cuvinte mai vechi ale limbii române, pe care uneori le-au şi înlocuit cu timpul. Există însă numeroase cazuri în care semnificaţiile etimologice au fost distorsionate în cursul preluării cuvintelor. Uneori, acestea nu au fost percepute corect, astfel încât sensul împrumutului diferă considerabil de acela al etimonului, întrucât a fost greşit dedus din contextul în care termenul a fost folosit în momentul preluării sale. Alteori, etimonul a fost împrumutat cu o semnificaţie apropiată, dar nu identică, deoarece, pentru a nu intra în concurenţă sinonimică cu un termen mai vechi în română, s-a specializat semantic pentru a denumi un anumit obiect sau grup de obiecte cu anumite caracteristici din categoria generală desemnată de termenul deja existent, ori, dimpotrivă, şi-a generalizat sensul, faţă de acela mai îngust al vechiului cuvânt. Tipurile de modificări semantice produse în acest mod, spontan şi involuntar, nu se deosebesc de cele care au intervenit ulterior, pe teren românesc, după preluarea şi încetăţenirea împrumuturilor. Cele mai frecvente sunt extensia şi specializarea, iar ca 362 fenomene particulare trebuie amintite cele datorate adaptării semantice la realităţile româneşti sau etimologiei populare care a atins înţelesul termenilor, precum şi cele cauzate de conversiune, acestea din urmă implicând nu numai „deraieri" de sens, ci şi schimbarea categoriei lexico-gramaticale din care făceau parte etimoanele. Totuşi, de cele mai multe ori, modificarea semnificaţiei în cursul preluării cuvintelor nu a avut, efecte care să plaseze împrumuturile într-o altă sferă semantică decât aceea de care aparţineau etimoanele lor. Având în vedere acest fapt, pentru a nu afecta corectitudinea analizei împrumuturilor aparţinând unei sau altei sfere semantice - care oglindeşte însuşi gradul în care un domeniu sau altul al vieţii şi civilizaţiei materiale şi spirituale a fost influenţat -, în cele ce urmează vom ţine seamă şi de împrumuturile adoptate din capul locului cu alte semnificaţii decât cele ale etimoanelor lor, plasându-le separat (£), după cuvintele împrumutate cu sensul lor etimologic (a), şi precizând tipul de modificare semantică la care au fost supuse. Desigur că, după preluare, numeroase împrumuturi au cunoscut diferite alte modificări semantice, de care ne vom ocupa în subcapitolul următor. Nu sunt rare cazurile în care ele s-au menţinut în limba română actuală doar cu sensurile dobândite pe teren românesc, iar statutul lor actual se datorează tocmai acestor noi semnificaţii, dezvoltate din necesităţile interne ale limbii române. Obiectivul principal pe care îl urmărim aici este evidenţierea proporţiei în care fiecare dintre domeniile vieţii materiale şi spirituale a fost influenţat de civilizaţia otomană, atât în general, cât şi la diferite niveluri sociale, teritoriale şi cronologice. Analiza noastră, deşi surprinde împrumuturile în momentul preluării lor, va încerca să scoată în evidenţă şi soarta lor stilistico-funcţională şi statutul lor actual, luând în consideraţie, aşadar, şi evoluţiile semantice pe care cuvintele le-au cunoscut ulterior, întrucât în mai multe cazuri tocmai aceste evoluţii le-au decis destinul. Semnul (*) pus după unele cuvinte, în paragrafele destinate repartizării lor stilistico-funcţionale, atrage atenţia asupra faptului că ele se menţin la nivelul respectiv numai datorită unor evoluţii semantice sau conversiunii pe teren românesc, deci cu accepţiuni şi/sau cu valori modificate după preluarea şi autohtonizarea termenilor, ori, eventual, numai în derivate, în compuse sau în locuţiuni în care şi-au pierdut semnificaţia etimologică (în aceste din urmă situaţii, faptul este consemnat în aceeaşi paranteză). în tentativa de a realiza o clasificare cât mai cuprinzătoare şi mai coerentă a împrumuturilor, am delimitat opt grupuri terminologice (A - H) cuprinzând în total 46 de sfere semantice cărora le aparţin împrumuturile din turcă, iar majoritatea acestor sfere includ mai multe subansambluri de termeni care detaliază conţinutul lor semantic. Nu toate sferele semantice au aceeaşi importanţă pentru lexicul românesc: unele cuprind un număr foarte mare de termeni preluaţi, altele, dimpotrivă, înglobează numai câteva împrumuturi, fiind astfel neglijabile din punctul de vedere al contribuţiei lor la sistemul semantic al vocabularului de origine turcă şi, implicit, la civilizaţia materială şi spirituală 363 a poporului român. Pentru a releva din capul locului importanţa unei sau altei sfere semantice a împrumuturilor din turcă, am stabilit cinci categorii din care fac parte acestea (indicate în paranteză), în funcţie de numărul termenilor înglobaţi: I. Peste 100 de termeni; II. între 51 şi 100 de termeni; III. între 31 şi 50 de termeni; IV. între 16 şi 30 de termeni; V. Până la 15 termeni. Criteriul de delimitare a grupurilor terminologice este, în majoritatea cazurilor (A - G), cel tematic (în cazul grupului Ca intervenit, vrând-nevrând, şi clasa lexico-gramaticală), în timp ce ultimul grup de cuvinte (H) a fost detaşat pe baza nivelului de abstractizare. Motive care ţin de economia de spaţiu ne determină să nu indicăm, în cele ce urmează, etimoanele turceşti, să nu precizăm semnificaţiile acestora decât în cazurile în care diferă de cele din română şi nici sensul unor împrumuturi arhicunoscute, menţinute în limba română literară contemporană. în schimb, unele cuvinte care au fost împrumutate cu mai multe sensuri apar la fiecare dintre sferele semantice de care aparţin, de vreme ce conţinutul lor noţional multiplu le conferă, din punct de vedere semasiologic, calitatea de termeni distincţi cu fiecare dintre aceste semnificaţii. A. OMUL A.l. Corpul (V) A.1.1. Părul: perciune (~percică) „cârlionţ, buclă; moţ; favorit", zuluf „buclă, cârlionţ; favorit". A.1.2. Semne pe corp: benghi„aluniţă", nunea „aluniţă; pistrui". A.1.3. Organe interne şi elemente ale structurii anatomice: a) bobric „rinichi", but „coapsa piciorului (la om)", câci „şold, coapsă", cherestea „construcţie fizică (solidă), structură osoasă, osatură, schelet", cighir „ficat; plămân", coinac„os al articulaţiei; articulaţie", lighean „bazin, pelvis"; b) coltuc „cot" < tc. „braţ" (p. restr.); ghiobec „partea burţii de la buric în jos" < tc. „ombilic, buric; burtă" (p. ext. sau p. restr.); gionat„picior de om" < tc. „picior de animal, labă" (p. ext.). A.1.4. Funcţiile organelor corpului: boc „excremente, materii fecale". - Literare: perciune, zuluf. - Populare: benghi, boc(* - în loc.), cherestea, gionat. - Regionale: bobric, but, câci, cighir, coinac (*). 364 Terminologia corpului uman a fost influenţată într-o foarte mică măsură. Niciunul dintre împrumuturi nu este o denumire esenţială, care să fi înlocuit termeni vechi, moşteniţi. Cuvintele cu o răspândire mai mare ţin mai degrabă de aspectul exterior, schimbător şi legat de modă, decât de anatomia şi fiziologia omului; totuşi, în registrele stilistice neliterare, şi unele organe interne sau membre ale trupului au ajuns să fie desemnate prin cuvinte de origine turcă, mai ales din raţiuni de expresivitate. Dintre cele 15 împrumuturi, 11 se mai folosesc şi astăzi, îndeosebi la nivel popular şi dialectal, ceea ce reprezintă o proporţie relativ mare (73%) în comparaţie cu alte sfere semantice. Numai zuluf are atestări anterioare secolului al XVIII-lea. A.2. Vârsta şi sexul (V): babalâc „om în vârstă, moş, bătrân (venerabil)", cadână „femeie", ihtiar „bătrân, vârstnic", matuf „om bătrân şi ramolit", oglan „flăcău, adolescent", pici „băiat foarte tânăr, prichindel, băieţaş, ţânc", tur/ac „copil de 10-12 ani, copilandru, băieţandru". - Populare: babalâci?), cadână, matuf, pici. - Regionale: oglan, turlac. Dintre cele şapte cuvinte, împrumutate începând din sec. XVIII, numai unul a ieşit din uz, însă celelalte nu s-au menţinut până astăzi decât la nivel popular sau dialectal, de regulă cu conotaţii de simpatie ori de desconsiderare. A.3. Starea psihomorală (I) A.3.1. însuşiri pozitive63: a) cabadaiu „viteaz, voinic", chefliu „vesel, bine dispus", cheşchin „inteligent, isteţ", cilibiu „galant, politicos, amabil; distins; delicat, gingaş", dahiu „geniu, (om) genial", deliu „(om) viteaz, curajos", duibun „(om) prevăzător, vigilent", ehlierz „onest, cinstit", geambaş„priceput, isteţ", giumbuştâu „vesel, voios, glumeţ", giumert„darnic, generos", ischiuzar „(om) dibaci, priceput, isteţ", levent „(om) viteaz, curajos; (om) amabil, curtenitor", mehenghi „isteţ, iscusit, priceput; glumeţ", mucaet „atent, grijuliu", mucalit „glumeţ, comic, poznaş, hazliu", nazirliu „stimat, respectat, ilustru", ogurliu „de bun augur, care aduce noroc; norocos, fericit", pişicher „(om) iscusit, dibaci, abil", sadacatiiu „fidel, devotat, loial", serdengheşti „erou (care luptă pentru un ideal)", zefliu „vesel, bine dispus, glumeţ"; b) taniliu „delicat, fin" < tc. „granulos, fărâmiţat, mărunt" (fig.); turlac „(om) îndrăzneţ, temerar" < tc. „destrăbălat, vagabond; novice; ridicol; leneş" (p. ext.). A.3.2. însuşiri negative (cele mai multe dintre împrumuturile care denumesc trăsături psihice exprimă o gamă largă de însuşiri moral-etice negative; v. ŞIO I 239, cf. şi H.2)\ 63 „Calităţile favorabile sunt reprezentate în foarte mic număr" (ŞIO I 239). 365 A.3.2.1. Prostie, ignoranţă, ciudăţenie, încăpăţânare: a) abda/ „idiot", acmac „prost", ageamiu „novice, ignorant, nepriceput", budaia „om prost", catâr „om încăpăţânat", danga/ac „neghiob, nătărău", inacciu „încăpăţânat; leneş", mangafa „om prost, nătâng", matuf „(om) aiurit, smintit", năiet „prost; ţicnit, nebun", sanchiu „aiurit, zăpăcit, distrat", sarsailă „om ciudat, excentric, aiurit", tembel „indolent, apatic, placid; leneş; lent (în mişcări sau în gândire); prost, tâmpit", tivilichiu „imprudent, naiv, nesocotit", turlac „(om) prost, nătâng", zevzec „(om) prost, nătărău, neghiob, tâmpit", zibidiu„smintit, nebun, nesăbuit, bezmetic"; b) cidiu „prostănac, mototol, bleg" < tc. „serios, sobru, grav" (p. depr.); ciutac „prost, nerod, stângaci, nătăfleţ" < tc. „necioplit, bădăran; certăreţ, ursuz, morocănos" (p. ext.); ianâc„nebun, scrântit; zăpăcit, năuc" < tc. „necăjit, amărât" (p. ext.); muhaia „om prost, nătăfleţ" < tc. „supus, plecat, docil" (p. ext.); tălăşman „(om) prost, tont, imbecil" < tc. „(om) certăreţ, arţăgos" (p. ext.); telpiz „prost, imbecil" < tc. „primitiv, needucat, lipsit de caracter" (p. ext.); tur/ac „nebun, zăpăcit, buimac, aiurit, ţicnit" < tc. „prost, nătâng; destrăbălat, vagabond; novice; ridicol; leneş" (p. ext.); A.3.2.2. Răutate, cruzime, violenţă: a) abraş „afurisit, rău; zgârcit; care aduce ghinion", avan „grozav, cumplit, aprig, dur, violent", baş-buzuc „om crud, brutal, violent", caipacă „femeie rea, obraznică şi rapace", casap „om crud, nemilos, sângeros", deliu „(om) ţicnit, nebunatic, violent, turbulent, crud", iangângiu „incendiator", telpiz „răutăcios", zurba „rebel, răzvrătit; om recalcitrant, nesupus"; b) geanabet „om rău, afurisit, ticălos" < tc. „(om) dezgustător, scârbos, spurcat" (p. ext.); ghirghiş „om violent, primitiv, prost crescut" < tc. „obraznic, insolent, înfigăreţ" (prin conversiune); A.3.2.3. Limbuţie, fanfaronadă, aroganţă, infatuare: eşpeh „lăudăros, fanfaron", farfara „(om) flecar, lăudăros, fanfaron", fudul „mândru, infatuat, îngâmfat", lafagiu „om flecar, limbut, guraliv", palavragiu „idem"; A.3.2.4. Obrăznicie, bădărănie, neruşinare: a) arsâz„neobrăzat", cinghinea „persoană obraznică, obrăznicătură", domuz„epitet pentru un om obraznic, mincinos, nesimţit", herghelie „persoană grosolană, vulgară", pici „băiat obraznic, neastâmpărat, ştrengar", puşti „copil ştrengar, neastâmpărat, necuviincios, prost crescut"; b) bocciu „om ordinar, necioplit" < tc. „om ticălos, canalie" (p. ext.); A.3.2.5. Necinste, viclenie, lipsă de caracter: a) cabaz „om şmecher, poznaş", cahpolu „om perfid, şiret", catupciu „om viclean, înşelător, trişor, impostor", chilipirgiu „pomanagiu, pleşcar", chiolhaniu „(om) şmecher, pungaş, ticălos, escroc", codoş „om lipsit de caracter", derbedeu „om de nimic, om 366 netrebnic, golan, lepădătură, om imoral", dulandragiu „escroc, pungaş, ticălos", dulapciu „om şmecher, viclean", fetnegea „intrigantă", geambaş „om viclean, şarlatan", hain „trădător, infidel, perfid; rău, crud, hapsân", lichea „om josnic, fără caracter, netrebnic", mascara „om de nimic, puşlama; om ridicol, neserios", mozavir „intrigant, calomniator, denigrator; om viclean", murdar „ticălos, mârşav, abject, necinstit", şeheroglan „om mincinos, înşelător, făţarnic", şiret „viclean", tacâm „persoană imorală, pramatie", telpiz „viclean, perfid"; b) paceaură „epitet pentru o femeie vicleană, prefăcută, grosolană, murdară, proastă, urâtă sau destrăbălată" < tc. „om de nimic, ticălos, necinstit" (p. spec.); puşlama „om fără caracter, prost crescut, imoral, neserios; pramatie, canalie" < tc. „homosexual, pederast" (p. ext. şi, probabil, p. et. pop., după puşlă „derbedeu"); tertipciu „om şmecher, viclean, farsor, şarlatan" < tc. „persoană care planifică şi organizează ceva" (p. depr., după tertip); A.3.2.6. Lene, parazitism: da/cauc„om leneş, parazit; lingău, linguşitor"; A.3.2.7. Hoţie, tâlhărie: cârjaliu „bandit, tâlhar; hoţoman", chesăgiu „hoţ, pungaş", haidamac „tâlhar, hoţ", harambaşă „şef al unei bande de hoţi; căpitan al unei cete de haiduci", haramin „hoţ, tâlhar; haiduc", iamangiu „jefuitor, prădător", iatac „gazdă de hoţi"; A.3.2.8. Desfrâu, beţie, vagabondaj, prostituţie, anomalii sexuale: a) becriu „desfrânat, destrăbălat", capasâz „vagabond", ceacâr „cherchelit, beat", ceapcân „(om) uşuratic, afemeiat, vagabond, derbedeu; abil, şiret, rău", chefliu „beţivan, petrecăreţ", codoş „proxenet", haimana „vagabond, golan", ienicicma „tânără recent prostituată", ipneu „servitor folosit ca partener de pederastie", lichea „om desfrânat, vicios, imoral", pezevenchi „proxenet", pirpiriu „frivol, superficial, uşuratic", puşti „tânăr homosexual, pederast; tânăr corupt, desfrânat, uşuratic", serseliu „vagabond, aventurier; nomad", tiriachiu „opioman; beţiv; cherchelit, beat", zampara „om desfrânat, afemeiat, beţivan"; b) magmuză „femeie depravată, desfrânată" < tc. „femeie suspectată; femeie vinovată" (p. spec.); turlac „(om) cherchelit, beat" < tc. „destrăbălat, vagabond; novice; ridicol; leneş" (p. ext.); A.3.2.9. Zgârcenie, lăcomie: ciufut „{om) zgârcit", tamachiar„zgârcit; lacom, avid"; A.3.2.10. Proastă dispoziţie, mofturi, stări nefavorabile: a) mahmur „buimac, indispus, ameţit (după beţie sau după somn); posac, prost dispus, ursuz", nazlâu „pretenţios, dificil, năzuros, mofturos", tiriachiu „indispus, posac, arţăgos", ursuz „care poartă nenoroc, de rău augur; ghinionist"; b) domuz„om morocănos, ursuz" < tc. „om încăpăţânat, tenace". 367 A.3.3. Alte însuşiri moral-etice (neutre sau ambivalenţe): a) cumaş „tip de personalitate umană, fel de om; teapă", get-beget „neaoş; autentic, curat", soi „fel de om, teapă, fire, caracter uman", tabietiiu „(om) tipicar, formalist; om cu gusturi delicate", tacâm „soi, fel, gen de oameni"; b) deiie„femeie iubitoare de lux" < tc. „extravagant" (prin conversiune). - Literare: catâr, chefliu, chilipirgiu, derbedeu, fudul, haimana, hain, lichea, mahmur, mucalit, murdar, palavragiu, puşlama, puşti (*), soi, şiret, tembel, ursuzi*). - Populare: abraş, ageamiu, avan, baş-buzuc, bocciu, ciufut {*), codoş, dalcauc (*), deliu, farfara, get-beget, haidamac (*), harambaşă, levent, mangafa, mehenghi, muhaia, paceaură, pezevenchi (*), pişicher (*), sanchiu, tabietiiu, tivilichiu (*), turlac „(om) cherchelit; zăpăcit; nătâng, prost", zampara (* - în der.), zevzec. - Regionale: budala (* - în der.), cabaz, caipacă, ceacâr, ceapcân, chiolhaniu, cidiu, cilibiu, cumaş, domuz, dulapciu, geambaş, geanabet, ianâc, inacciu, mascara, matuf(*), naztâu, nălet, pirpiriu, tacâm, taniliu, tălăşman, telpiz, tiriachiu „beţiv; beat; opioman". Sfera semantică a însuşirilor umane psihomorale cuprinde 133 de termeni împrumutaţi din turcă de-a lungul secolelor (îndeosebi în veacurile XVII-XVIII; numai hain şi mozavir sunt atestaţi din secolul XVI), dintre care însă aproape jumătate (48%) au ieşit din uz. Reţine atenţia preponderenţa termenilor care denumesc însuşiri negative (77% din total) faţă de cele care au sensuri pozitive sau neutre. Această realitate nu trebuie însă legată numaidecât de efectele lăsate în conştiinţa românilor de contactul cu turcii. Deşi nu dispunem de statistici în acest sens, este probabil că adjectivele şi substantivele calificative cu nuanţe nefavorabile sunt mai numeroase decât cele care exprimă caracteristici pozitive, psihomorale sau fizice, nu numai în acest caz special, ci şi în ansamblul lexicului românesc, în acela al limbii turce, ba chiar şi în orice altă limbă. Omul este înclinat, în general, mai mult să desconsidere decât să laude, spiritul său este tentat mai degrabă să critice şi să ironizeze decât să elogieze şi să recunoască meritele altuia. Chiar şi unele cuvinte preluate din turcă cu semnificaţii pozitive au dobândit mai târziu, pe teren românesc, prin depreciere, sensuri negative (de pildă dahiu „nebun, scrântit", mehenghi „şmecher, şiret", mucalit „morocănos, indispus; zgârcit", pişicher „om şmecher, viclean, şnapan"); aceste evoluţii semantice (care sunt, de fapt, involuţii pe scara valorilor morale) sunt însă legate şi de modificarea percepţiilor, a perspectivei de apreciere a lucrurilor pe măsură ce realităţile social-politice s-au schimbat radical (v. 6.2). Există un oarecare echilibru în distribuţia celor 69 de împrumuturi menţinute până astăzi: 18 sunt utilizate în limba literară, 26 - la nivel popular, iar 25 - regional; mai multe dintre acestea din urmă, deşi iniţial nu au fost împrumuturi dialectale, şi-au restrâns ulterior aria teritorială de întrebuinţare. Caracteristic pentru toţi aceşti termeni este faptul că ei sunt sau pot fi folosiţi cu diverse conotaţii, deoarece au adesea rol de apelative injurioase, de etichete verbale sau pur şi simplu de epitete, cumulând astfel 368 nuanţe afective, de regulă peiorative, care îi plasează în vocabularul de bază al limbajului colocvial şi familiar al limbii române moderne, precum şi printre sursele principale ale antroponimiei formate de la termeni comuni de origine turcă. A.4. Starea fizică şi sanitară, aspectul exterior (III) A.4.1. însuşiri pozitive: a) giugiuc „drăguţ, nostim, frumos, arătos", giungiurliu „drăguţ, nostim, dichisit", levent „(om) chipeş, zvelt, voinic", muchelef „elegant, dichisit, arătos, spilcuit", nurliu „atrăgător, nostim, seducător", pehlivan „om puternic, voinic, viguros", zarif „frumos, nostim, drăguţ; cochet, elegant; fin, graţios"; b) tur/iu „gătit frumos, dichisit" < tc. „divers, variat" (p. ext.). A.4.2. însuşiri negative: a) bondoc, cambur „cocoşat", ceacâr„zare are ochii spălăciţi, albicioşi; cu ochii de culori diferite; strabic, saşiu; (despre ochi) albicios; de culori diferite", cehrea „grimasă, strâmbătură, mutră", chei „pleşuv; care are peladă, chelbos", cheleş „idem", chior „care vede numai cu un ochi; orb", do/ac „(om) ciung, infirm, schilod", giugea „pitic", hadâm „bărbat castrat, eunuc", murdar „jegos, slinos", peltic „care graseiază; sâsâit", sacat „infirm, schilod, mutilat", saşiu „strabic", zaif„s\ab\tr debil; bolnav; indispus; bolnăvicios; convalescent"; b) baldâră „femeie grasă, pântecoasă" < tc. „pulpă; trunchi de copac" (p. ext.); ca/pazan „om gras, mătăhălos" < tc. „greoi, leneş" (prin conversiune şi p. spec.); chelbaş „(om) chel; (om) care are peladă, chelbos" < tc. „cap chelbos, atins de peladă; cap chel" (p. ext. şi prin conversiune); pirpiriu „(despre oameni sau părţi ale corpului lor) mic şi slab, pipernicit, slăbănog" < tc. „(despre obiecte sau fiinţe) nedezvoltat, mic, mărunt" (p. spec.). A.4.3. Alte însuşiri fizice (neutre sau ambivalenţe): boi „statură, făptură, talie; fizionomie, chip", căiafet „înfăţişare, fizionomie", dizman „corpolent, robust, solid, voinic", şapcaliu„persoană care poartă şapcă", tiptil„deghizat, travestit". A.4.4. Suferinţe fizice, boli: a) caraianac „antrax, bubă-neagră", câzamlâc „pojar, rujeolă", da/ac „antrax, pustulă malignă, bubă-neagră", dambla „gută, apoplexie; paralizie", damblaliu „apoplectic, paralitic", perdea „cataractă; albeaţă, leucom; căiţă, membrană care acoperă capul unor copii nou-născuţi", serpengea „antrax (la om), dalac", zaiflâc „slăbiciune, sfârşeală; indispoziţie; boală"; b) mageara „maladie cronică" < tc. „cangrenă" (p. gener.). - Literare: bondoc, chel, chior, murdar, peltic, pirpiriu, saşiu, tiptil(*). - Populare: boi, ciolac, dalac, dambla, nurliu, perdea, şapcaliu, zaif. 369 - Regionale: ba/dâră, calpazan, ceacâr, chelbaş, giugiuchadâm (*), mageara, mucheief, pehlivan. Cele 41 de împrumuturi referitoare la înfăţişarea şi starea fizică a omului, majoritatea preluate în secolele XVII-XIX (cu excepţia lui cambur, ceacâr, cioiac şi hadâm, care datează din sec. XVI), s-au menţinut într-o. proporţie destul de mare, de 61%, fie în limba literară, fie la nivel popular sau regional. Este semnificativ însă faptul că, şi în acest caz, termenii care denumesc însuşiri negative domină cantitativ şi au supravieţuit până astăzi într-o proporţie şi mai mare, de 78%, ceea ce a făcut posibilă alunecarea lor, în diverse contexte, la conotaţii speciale, mai ales peiorative, în funcţie de contextul în care sunt folosiţi. în schimb, numai 50% din numele de maladii umane se mai utilizează în prezent, exclusiv în terminologia populară, neoficială. Cel mai cunoscut dintre acestea este dambia, folosit adesea cu valori stilistice (figurat şi depreciativ). Şi denumirile de însuşiri fizice constituie o sursă importantă pentru antroponimia românească de origine turcă. A.5. Statutul social (IV): a) afif „lefter, sărac", cep/ac „om sărac, nevoiaş", ciiibiu „domn, jupân; nobil, aristocrat, gentilom, boier", ciribaş „şeful unei cete de ţigani, bulibaşă", derebei „proprietar de pământ, moşier, feudal (turc)", duduie „domnişoară; doamnă", efendi „domn, cocon, musiu", gazi „titlu dat demnitarilor otomani învingători în războaiele sfinte", iovaniiu „bogătaş, chiabur; moşier", mofluz „(om) care a dat faliment, sărăcit, ruinat; (om) sărac, calic", paratâu „bogat, avut", pirpiri-cosac „om sărac, nevoiaş, prăpădit", sermainsâz „(om) care nu are capital, lipsit de avere, fără bani", zavalaş „biet, sărman, vrednic de milă"; b) chiabur „(om, mai ales ţăran) înstărit, (foarte) bogat, bogătaş" < tc. „notabilitate, persoană sus-pusă; (om) nobil, influent şi bogat, aristocrat, potentat" (p. restr.); hanâmă „femeie din aristocraţia turcă, turcoaică nobilă" < tc. „femeie, doamnă" (p. spec.); pirpiriu „sărac, calic, nevoiaş, prăpădit" < tc. „nedezvoltat, mărunt; neînsemnat; ordinar, bădăran; dezordonat; desfrânat, derbedeu" (p. spec.). - Lite.rare: duduie. - Populare: chiabur (şi ist.), mofluz (*), pirpiriu (*). - Regionale: afif. , Natura efemeră a realităţilor legate de statutul social a făcut ca, dintre cei 17 termeni aparţinând acestei sfere semantice (împrumutaţi în sec. XVII-XIX), numai cinci (29%) să se perpetueze până astăzi, mai ales la nivel popular, iar doi dintre aceştia -doar cu sensuri dezvoltate ulterior în limba română. Aceste fapte reflectă provizoratul influenţei turceşti într-un domeniu determinat în mare măsură de momentul istoric şi de caracteristicile societăţii din acel moment. Desigur,că, din acest punct de vedere, majoritatea cuvintelor menţionate ar putea fi încadrate şi în terminologia social-politică, 370 tot aşa cum multe dintre împrumuturile care denumesc titluri, ranguri, funcţii şi profesiuni specifice activităţii politice, social-administrative, comercial-financiare etc. (v. mai jos, F) reflectă şi ele, în mod implicit, starea socială şi poziţia în societate a indivizilor, cumulând uneori şi conotaţii afective personale. Cazul lui chiabur; care şi-a modificat nuanţele conotative de mai multe ori, este grăitoare în privinţa efectului pe care schimbarea regimurilor politice şi a perspectivei istorice îl poate avea asupra semnificaţiei termenilor de acest fel. A.6. îmbrăcămintea (I) A.6.1. Piese de îmbrăcăminte: a) aracgin „bonetă de pânză", barată „bonetă roşie (purtată de arnăuţi)", bernevic „pantaloni largi", bindiiic „bluză de protecţie purtată de femei la lucru", biniş „haină lungă, căptuşită cu blană şi cu mâneci largi", boccea „broboadă", boiama „broboadă pătrată", caftan „mantie albă, lungă şi largă, bogat ornamentată", caiemcheriu „ţesătură pictată cu pensula; model pe o ţesătură", caievi „turban de gală", calpac „căciulă înaltă tivită cu blană", capama „costum de haine", cap/ama „şubă", capian-poş „turban uşor", capot „un fel de manta", casac „haină lungă, fără mâneci", cauc „acoperământ de cap, înalt şi rotund, cu fundul plat", căiafet„haine, straie, costum, ţinută", ceacşiri„pantaloni lungi şi largi", ceaima „turban din pânză neînălbită", cecmea „basma, năframă", cifte-caic „fes în formă de caic", cepchen „haină boierească scurtă, purtată pe umeri", chebă „zeghe, suman", chepeneag „palton, manta", cherachea „mantie de gală", chiuiaf „acoperământ de cap de formă conică", chiurc „haină îmblănită, cojoc, blană", cimbir „năframă, broboadă", ciorap, cobur „un fel de haină bărbătească", coiceac „jambieră, ghetră", cucă „căciulă de ceremonie", dimii „pantaloni ţărăneşti largi", dirmea „broboadă, şal mare", feregea „pelerină, mantie cu glugă; văl cu care musulmanele îşi acoperă faţa", fermenea „piesă de îmbrăcăminte scurtă, cu mâneci; scurteică", fes „acoperământ de cap de forma unui trunchi de con", fotă „şorţ din stofă vărgată (folosit mai ales la îmbăiere); şorţ purtat de cârciumari", gear „şal oriental de postav; broboadă, năframă", ghigiiic „scufie de noapte", ghiobec „un fel de zăbun", ghiormec „cămaşă", ghiziuc „pieptar, vestă de lână", habara „mantie largă", hervanea „mantie fără mâneci", iamurluc „haină scurtă, cu glugă, purtată ca manta de ploaie", iaşmac „văl cu care turcoaicele îşi acoperă faţa", ihram „haină largă din lână", imineu „broboadă, tulpan", iibadea „haină bărbătească de deasupra, confecţionată din postav sau atlaz", malotea „haină lungă căptuşită cu blană" mintean „vestă sau tunică scurtă, suman, zeghe, surtuc" mucarer „caftan trimis de Poartă cu ocazia confirmării în scaun a domnitorului", năframă „broboadă, batic, tulpan, basma", părpăţi „pantaloni albi de lână, largi sus şi strâmţi jos", peştiman „tulpan, basma; şorţ de protecţie purtat de meseriaşi; prosop mare care se înfăşură în jurul jumătăţii inferioare a corpului înainte 371 de a se intra în baia turcească", poş „turban uşor din mătase neagră", poturi „pantaloni largi sus şi strânşi pe pulpe", saia „piesă de îmbrăcăminte confecţionată din ţesătura numită saia", saitamarcă„haină bărbătească scurtă, dolman", samur-caipac„caIpac tivit cu blană de samur", saraciiu „numele unui acoperământ de cap", saric „turban", şal „eşarfă, broboadă; fular; fâşie lungă de stofă purtată de bărbaţi în jurul capului sau al mijlocului", şalvar „pantaloni bufanţi, foarte largi sus şi strânşi pe glezne", şapcă, tac/it „şal, fâşie de ţesătură care se înfăşură în jurul capului sau al taliei", tarabu/us „idem", tarpuz „scufiţă purtată de femei", testemei „broboadă, basma mare", tichie „bonetă, scufie; calotă; tocă; scufiţă, boneţică (pentru copii mici)", tilie „piesă de îmbrăcăminte făcută dintr-o ţesătură fină, brodată cu fire de aur sau de argint", tuz/uc „jambieră, ghetră, tureatcă, ciorap de aba", zăbun „haină (groasă) confecţionată din stofă de casă, surtuc, vestă,, jiletcă; haină lungă, fără mâneci, confecţionată din stofe scumpe", zerdava „căciulă din blană de jder"; b) anteriu „haină lungă purtată peste cămaşă de către boieri, lăutari etc.; piesă din portul popular românesc: mintean, ilic, zăbun, zeghe, bluză" < tc. „haină, lungă purtată de orientali sub caftan; rochie" (prin autohtonizare, adică adaptare semantică la realităţile româneşti); boccea/âc „broboadă" < tc. „bucată de stofă potrivită pentru confecţionarea unei broboade" (p. ext.); burnuz „scurteică, pieptar" < tc. „manta de lână, cu glugă, purtată de arabi" (p. ext.); capac „calota pălăriei" < tc. „jumătatea unei sfere, calotă" (p. spec.); cioitar„scurteică, pieptar" < tc. „haină foarte veche" (p. ext.); ciucman „fustă de stambă" < tc. „rochie" (p. ext. şi p. spec.); cortei „haină ţărănească lungă, cu mâneci şi cu găitane" < tc. „veston, sacou, pieptar, jachetă" (p. ext.);.duiamă „tunică lungă purtată de boieri, haiduci etc.; haină ţărănească lungă şi groasă din aba" < tc. „haină lungă şi groasă purtată de ieniceri" (p. spec.); /bfa „catrinţă" < tc. „şorţ" (p. spec.); ghiordie „haină lungă purtată de boieri; scurteică, pieptar" < tc. „jachetă femeiască lungă; un fel de scurteică" (p. spec. sau p. ext.); giubea „haină lungă şi largă purtată de boieri, de ţărani şi de preoţi" < „haină lungă, fără nasturi, purtată mai ales de preoţi, jurişti şi oameni de ştiinţă" (p. spec.); giure „(pereche de) pantaloni" < tc. „pereche" (p. spec.); gugiuman „căciulă de samur" < tc. „un fel de căciulă sau de pălărie" (p. spec.); ilic „pieptar ţărănesc cu revere, încheiat în faţă şi împodobit cu găitane" < tc. „pieptar, jiletcă, jachetă, vestă" (p. spec. şi adaptare la realităţile româneşti); ipingea „manta de dimie sau de postav, cu glugă şi ornată cu găitane; sarică, chebă, zăbun" < tc. „manta de dimie purtată de ieniceri" (p. spec. şi adaptare la realităţile româneşti); peştiman „şorţ mare, catrinţă, fotă purtată de ţărănci" < tc. „şorţ" (p. spec.); pirpiiiu „haină bărbătească (nedefinită)" < tc. „pelerină din postav purtată.de soldaţi" (p. spec.); şabana „haină lungă, anteriu, mantie făcută din stofe scumpe" < tc. „veşmânt de noapte" (p. ext.); tomaci „ciorapi" < tc. „cizme grele şi. grosolane; încălţăminte fără toc şi cu carâmbul scurt" (p. ext.). 372 A.6.2. încălţăminte: a) cafacatâr „gheată ordinară, bocanc", catâr „idem", fileri „pantofi ţărăneşti grosolani", imineu „încălţăminte uşoară din marochin, cu vârful ascuţit", meşi „încălţăminte fără toc, botine din marochin", papuc „încălţăminte uşoară, fără călcâi şi fără spate; încălţăminte, pantof de tip oriental", paşmagi„un fel de pantofi fără călcâi", posta!„un fel de papuc sau de gheată largă", târ/ic „papuc, cipic; încălţăminte fără toc purtată în casă ori, sub altă încălţăminte, pe stradă"; b) condur„pantof de damă elegant" < „pantof obişnuit" (p. spec.). A.6.3. Părţi ale obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, accesorii, bagaje de mână: a) boccea „legătură, pachet, balot cu diverse obiecte mărunte puse într-o bucată de pânză ale cărei capete sunt legate în cruciş", bocceatâc „idem; pachet cu haine dăruite mirelui de către mireasă", bucmea „găitan", cabara „fluturaş, paietă", capac „partea răsfrântă a mânecii unei haine", ceapraz „panglică, şnur, şiret sau ciucure cu care se împodobesc hainele, draperiile, tapiţeriile etc.; pasmant, firet; canaf; butonieră, cheotoare", chimir „brâu lat de piele, şerpar", chiostec „bentiţă, şnur (la gulerul mantalei)", chisea „pungă în care se ţin şi se poartă banii sau tutunul; portmoneu", colan „curea, cingătoare; panglică lată", co/ceac „manşon (care apără mâinile de frig); piesă cilindrică din lână cu care secerătorii îşi protejează braţele", farbala „volan (la poala rochiei)" fiong „fundă purtată pe cap", găitan „fir de metal sau şnur cusut ca ornament pe haine; brandenburg", geamantan, geantă, gevrea „batistă, batic, şervet de mătase", ghelberea „brâu, cingătoare", hargi „găitan, şnur, şiret (la îmbrăcăminte)", iaca „guler", năframă „batistă", nezghep „fâşie de tafta purtată în pieptănătura femeilor", pafta „încheietoare ornamentală la haine sau la cingători; placă decorativă de metal care se fixa pe îmbrăcăminte"; pervaz „borul pălăriei", pingea „talpă a încălţămintei; partea anterioară a tălpii; bucată de talpă", piuscu!„ciucure, pompon, canaf", sageac „franj, ciucure, canaf", surguci „panaş, egretă (la turban sau la işlic)", şatrangi„motiv ornamental în formă de pătrăţele, cusut sau imprimat pe o stofă, pe ii, pe năframe etc.", şiret „şnur, bentiţă (la o haină sau la pantofi)", taban „căptuşeala tălpii la încălţăminte, branţ", tasma „panglică, cordea; cureluşă; cordon, curea", te! „sârmă care susţine şi întăreşte forma unui corset", terte!„şnur sau ciucure din fire de mătase sau de aur", tighel „cusătură vizibilă, foarte măruntă, adesea cu rol de ornament", tolbă„taşcă, geantă care se poartă pe şold, atârnată de umăr, şi în care se duc merindele, vânatul etc.; traistă, desagă", tui „panaş, surguci (la chipiul militarilor)", ulama „franj, ciucure de mătase sau de lână", zagara „bordură sau guler de blană", zimbil„coş de papură, paporniţă, coşniţă"; b) baş!ic „bucată de pâslă care se pune pe cap când cineva duce o povară" < tc. „orice fel de acoperământ al capului" (p. spec.); orta-cuşac „brâu de fir" < tc. „brâu de 373 dimensiuni medii" (p. spec.); şabac „dantelă, broderie în ajur; cusătură ornamentală făcută pe opinci" < tc. „broderie cu aspect de împletitură; tiv, tivitură" (p. spec.); tepea „marginea superioară a turetcii" < tc. „capătul de sus al unui obiect" (p. spec.). A.6.4. Materii prime pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte (cf. D.8)\ A.6.4.1. Ţesături: aba, agabaniu „stofă scumpă orientală", agem „ţesătură fabricată în Persia", alagea „stofă reiată", anteriic „stofă potrivită pentru un anteriu", astar „etamină", atlaz, basma „ţesătură cu imprimeuri colorate", bazea „ţesătură cu urzeală de aţă", beldar „stofă fină vărgată", benic „atlaz cu picăţele", birin „bucată de pânză de borangic", bogasiu „pânză fină,^colorată şi lucioasă, pentru căptuşeli", borangic „ţesătură subţire din fire neprelucrate de mătase naturală", buhur „caşmir", carabura „ţesătură groasă de culoare neagră", catifea, cazmir „caşmir", ceatma „ţesătură orientală înflorată", cedar-bizie „pânză de cort", cit „stambă lucioasă şi înflorată", citarea „ţesătură orientală reiată", cofterie „ţesătură fină de mătase", cumaş „stofă, ţesătură", cutnie „ţesătură de mătase amestecată cu bumbac", darai „ţesătură asemănătoare cu taftaua", diba „ţesătură de mătase, brocart", dimie „ţesătură flanelată de bumbac, barhet", don/uc„bucată de stofă potrivită pentru o piesă de îmbrăcăminte", dutghet „muselină", duşeciâc „pânză groasă pentru confecţionarea unei saltele", enghiurşai„ţesătură din păr de capră de Angora", filaiiu „ţesătură subţire şi foarte fină", frenghie „brocart", fustanlâc „bucată de stofă (adecvată pentru confecţionarea unei fuste)", geanfes „un fel de tafta subţire", ghermesut „ţesătură fină de mătase", ghizie „ţesătură de bumbac amestecat cu mătase", haiaii „sortiment de ţesătură subţire", harar „ţesătură groasă şi rară din păr de capră; sac confecţionat din pânză groasă", harea „tafta groasă", hasa „stambă", hataia „ţesătură fină de mătase", hindiu „ţesătură fină din India", imineu „ţesătură fină pictată manual şi brodată", iahur „ţesătură fabricată în oraşul Lahore", lavdan „ţesătură fină de mătase", mahut „postav fin de culoare neagră", maie „stofă scumpă din care se făceau caftane", maraş „pânză deasă şi groasă", meiez „ţesătură subţire de mătase amestecată cu lână", metcai „pânză de bumbac lucioasă, percalină", mohair, mucadim „numele unei ţesături", musui „muselină", musuiin „idem", rezai „un fel de ţesătură fină", saia „ţesătură subţire de bumbac sau de lână", sandai„ţesătură de mătase", sârghie „pânză rară de sac", sariciâc „fâşie lungă de ţesătură fină, suficientă pentru a alcătui un turban", schiriet„brocart de culoare stacojie", seiimie „ţesătură de mătase pentru anterie şi turbane", serasir „brocart (ornamentat cu fir de aur)", sevai „ţesătură de mătase brodată cu fir", stamboi-şaii „stofă fină de lână, fabricată la Istanbul", şahmarand „brocart", şaiu „postav fin manufacturat", şal „stofă fină de lână", şa/iu „stofă fină de lână vărgată", şam „damasc", şama/agea „varietate scumpă de damasc", şiac „postav aspru de lână", tabin „moar", tafta „ţesătură de mătase lucioasă şi netedă", tibet „satin (de bumbac); (ţesătură de) lână fină de Tibet", tiftic „(ţesătură de) lână fină de capră angora, 374 mohair", tocat „stambă lucioasă de calitate superioară", zarpa „stofă scumpă de mătase, brocart", zărgea „un fel de ţesătură foarte fină, pânză subţire", zof „serj, stofă de lână fină şi uşoară în amestec cu mătase". A.6.4.2. Blănuri şi piei: a) anadol „tip de blană din Anatolia", atmişcea „tip de blană confecţionat la Simferopol", beden „meşină", bogaz „partea din zona gâtului a unei piei sau a unei blăni", bulgariu „piele de iuft", cacom „blană de hermină", cafa „bucată de blană de pe capul unui animal", chiusoleu „piele groasă tăbăcită (pentru pingele, hamuri etc.)", dip „misadă; bordură de blană", ghioderiu „piele fină tăbăcită", ghiugin „blană de dihor", meşină „piele tăbăcită de oaie sau de capră", nafea „blană scumpă provenind de pe pântecele vulpii", pacea „blană prelucrată de pe picioarele animalelor; garnitură sau căptuşeală făcută din asemenea blană", saftian „marochin, cordovan", sagriu „piele (granulată) de măgar sau de cal, şagrin", samur „zibelină, blană de samur", sângeap „(garnitură de) blană argintie de jder sau de veveriţă sură", tasma „(bucată de) piele fină folosită pentru căpute sau aplicată pe bundiţe", teiatin „(bucată de) piele fină tăbăcită, iuft", tibet „blană de oaie tibetană", zagara „bucată de blană de animal prelucrată", zerdava „blană de jder"; b) canat „jumătatea unei piei de animal" < tc. „parte laterală; jumătatea unui lucru" (p. spec.); chiurec „piele de cal argăsită (pentru burdufuri şi foaie)" < tc. „piele pentru foaie şi burdufuri" (p. spec.); sofra „meşină colorată folosită pentru garnituri sau tivituri" < tc. „bucată de piele tăbăcită folosită ca faţă de masă" (p. ext.); tanea „bucată de blană sau de piele de animal" < tc. „bucată, exemplar" (p. spec.). A.6.4.3. Fire şi fibre: a) Z70/'„fir, iţă, fibră textilă", borang ic „fir neprelucrat de mătase naturală", ibrişin „fir de aţă răsucită, de bumbac sau de mătase", sacâz,,bumbac alb de proastă calitate", sârmă „fir de aur sau de argint (folosit pentru ornamentarea ţesăturilor)", te/„idem", fere „fir gros de bumbac sau de lână", tiripiic „fir răsucit de bumbac mercerizat sau de mătase", zarafir,,fir de aur (pentru brodat, ţesut etc.)"; b) tura „fibrele unei plante exotice, din care se face o anumită calitate de aţă" < tc. „ghem de aţă răsucită, scul, tort" (p. spec.); A.6.5. Obiecte de podoabă (v. şi B.3.2.î)\ a) bilezic,,brăţară", gherdan „colier, salbă", giuva(i)er „bijuterie", haihai „brăţară, lănţişor sau colier purtat la gleznă", hotaz „egretă, panaş, podoabă de cap (purtată de femei)", hurmuz „perlă falsă; şirag de mărgele de sticlă", ief „piatră preţioasă gravată", mahmudele „salbă sau cercei făcuţi din monede de aur", mane „mărgea, briliant (montat în bijuterii)", mărgean „obiect de podoabă (mai ales colier) făcut din coral", pazvant „brăţară (groasă)", pungiuc „mărgea de sticlă cusută ca ornament pe 375 îmbrăcăminte", sârmă „filigran", sidef „obiect, ornament sau incrustaţie de sidef", tefaric „obiect scump, odor, bijuterie", tipiile „ornament de metal fixat la tichia copiilor", zingir „lănţişor de aur sau de argint", zu/ifiic„podoabă care se fixa în zulufi"; b) ceaima „cerc de lemn purtat în păr de către femeile măritate" < tc. „(obiect de) podoabă, găteală (care se fixează în creştetul capului)" (p. spec.); ghiul „legătură de mai multe şiruri de mărgele" < tc. „tot, totalitate, întreg; număr mare" (p. concr.); ghiui „inel bărbătesc masiv" < tc. „roză; rozetă; podoabă de argint care se poartă pe fes" (p. ext.). A.6.6. Caracteristici ale veşmintelor şi ţesăturilor: budir„(despre o stofă) cu falduri, plisat", celbiş „(despre fote) pe care se află pictate 45 de vrâste", chesmeriu „(despre o stofă, un şal etc.) fabricat în Caşmir; de caşmir", chiurcbeş „(despre fote) pe care se află pictate 45 de vrâste", chiurchi-caiem „(despre fote) pe care se află pictate 40 de vrâste", dceadiu „(despre ţesături) înflorat", ciubuc „dungă în relief pe o ţesătură", civit „haină de culoare indigo", dalga „ape, joc de lumini, unduire (a unei ţesături)", eli-calem „(despre fote) care are 50 de vrâste", evri „(despre lână) tors, răsucit, transformat în fire", nahişli „brodat", otuzbeş-catem „(despre fote) care are 35 de vrâste, de dungi paralele pictate", sadea „(despre ţesături, lână etc.) uniform colorat, unicolor; neornat, fără adaosuri", sârma/i „(despre ţesături sau haine) brodat cu fir de aur sau de argint", şamli „(despre stofe) fabricat la Damasc", şcodrali „(despre obiecte de îmbrăcăminte) confecţionat la Scutari", taratli,,brodat sau ţesut în dungi, vrâstat". - Literare: aba, anteriu (*), atlaz, basma (*), boccea, borangic, canat, catifea, ceapraz, chimir, ciorap, colan, condur (* - în comp.), feregea, fes, fotă, găitan, geamantan, geantă, giuvaer, hurmuz (*), ibrişin, ilic, mărgean, meşină, mintean, mohair, năframă „basma, broboadă", pafta, papuc, pingea, saftian, samur, sârmă (*), sidef, şal „eşarfă, broboadă; fular", şa/var, şapcă, şiac, şiret, tafta, tichie, tighel, tolbă, zăbun. - Popularei cit, dimie (*), ghiul „inel", iaca {* - în loc.), mahmudele, peştiman, poturi, sadea, şabac, târlic, tel „sârmă care susţine forma unui corset", testemel, tiriplic, zarafir(*), zimbil. - Regionale: astar, bernevic, bilezic (*), bindilic, boiama, buhur (*), burnuz, cacom, caftan (*), calacatâr, capac, caplama, cauc (*), căiafet, ceacşiri, chebă, chepeneag (*), chisea, chiulaf (*), chiurc, cimbir, colceac, cumaş, dirmea, dulamă, farbala, fileri, fiong, gear, gevrea, gherdan, ghiul „şirag de mărgele", ghizluc, gugiuman (*), harar, hasa, iamurtuc (*), imineu „broboadă; papuc, gheată", ipingea, ma/otea, meşi (*), musuiin, năframă „batistă", pazvant, părpăţi, pervaz, postai, sacâz, sârghie, şabana(*), şaiu, şa/iu (*), şatrangi, taban, tadit(*), tasma, tefaric (*), tei „fir de metal preţios", tere, tibet, tocat, tuz/uc, u/ama (*), zagara, zarpa (*). - Istorice: ceaima, cucă, giubea, iaşmac, imineu „încălţăminte uşoară", saia, sanda/, sângeap, serasir, surguei, tarabu/us, tui. 376 Unul dintre cele mai importante domenii semantice ale vocabularului de origine turcă este cel al vestimentaţiei. El reuneşte nu mai puţin de 306 împrumuturi (dintre care 149 denumesc obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte sau părţi şi accesorii ale acestora, 128 - materii prime, îndeosebi ţesături, piei şi blănuri, 21 - obiecte de podoabă, iar 18 sunt termeni prin care sunt caracterizate veşmintele sau ţesăturile), deci 11% din totalul împrumuturilor din turcă. , Girca 18% din termenii vestimentari, adică 54 de cuvinte sunt împrumuturi timpurii, din secolele XV-XVI {aracgin, astar, atlaz, benic, bilezic, birin, boccea, bogasiu, caftan, catifea, ceacşiri, ceapraz, ceatma, cimbir, ciorap, cofterie, cumaş, cutnie, dulamă, feregea, fotă, frenghie, găitan, giuvaer, gugiuman, halhal, hasa, hotaz, iamurluc, iiic, ipingea, lef, maie, meşi, metcal, mintean, nahişii, năframă, nezghep, papuc, paşmagi, sângeap, sârmă, schirlet, serasir, şalvar, tafta, testemel, tolbă, zarpa, zăbun, zingir, zof, zuliflic). De altfel, terminologia vestimentaţiei reprezintă 31% din împrumuturile atestate în perioada respectivă, ceea ce înseamnă că ea a jucat un rol de avangardă în influenţa turcă asupra limbii române. Vechimea apreciabilă şi multitudinea împrumuturilor aparţinând acestui domeniu semantic se; datorează în principal „schimbărilor survenite în felul de viaţă al aristocraţiei noastre, luxului pe care îl desfăşura" aceasta, înclinaţiei boierimii spre exotism şi spre fastul oriental (v. DILR II 349-350), dar şi fluxului comercial pe care îl presupunea această înclinaţie: numeroasele denumiri de obiecte şi accesorii vestimentare, de materii prime pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte sunt consecinţa importului masiv de „ţesături de mătase, de bumbac, de păr de cămilă, de purpură" (Giurescu 1971, 232) şi de obiecte de podoabă din Imperiul Otoman, precum şi a exportului de piei şi blănuri româneşti către Poartă (cf. Giurescu 1977, 120-121). Aceşti termeni au pătruns însă în limba română ca urmare nu numai a adoptării vestimentaţiei orientale de către boierime, ci şi a contactelor directe dintre populaţii şi a comerţului interbalcanic (cf. Mihail 161-163). Este vorba, aşadar, nu numai de apetitul aristocraţiei române pentru moda orientală şi, implicit, de importul a numeroase tipuri de ţesături fine, îndeosebi de bumbac şi mătase, din Imperiul Otoman, ci şi, în unele cazuri, de asimilarea de către populaţia rurală românească, prin contact direct, a unor piese de vestimentaţie şi ţesături de casă folosite de turci. Preponderent a fost totuşi transferul, cu unele modificări inerente, al unor tipuri de veşminte din mediul aristocratic în cel al clasei urbane mijlocii şi apoi în cel rural. Atunci când acest transfer nu s-a întâmplat, denumirile au dispărut ori se mai menţin doar ca termeni istorici, referitori la realităţi ale trecutului şi mai ales la otomani (12 cuvinte). Este remarcabil însă că, în ciuda vremelniciei modei şi a caracterului de regulă efemer al terminologiei specifice acesteia, urmele lăsate de influenţa turcă în domeniul vestimentaţiei au fost relativ durabile: 125 de împrumuturi lexicale din această sferă semantică (41% din total) se menţin până astăzi la diferite niveluri active ale limbii române (45 în limba literară, 15 ca termeni populari şi 65 exclusiv pe plan dialectal), 377 chiar dacă 23 dintre ele au supravieţuit numai graţie faptului că şi-au modificat ulterior semantismul. Analiza denumirilor de obiecte ale portului popular românesc, întreprinsă de Zamfira Mihail, a relevat faptul că aproape 15% din terminologia vestimentară populară este de origine turcă (50 din circa 350 de cuvinte analizate); autoarea apreciază că numai aproximativ 10% din aceşti termeni populari „au fost folosiţi o anumită perioadă şi apoi au ieşit din uz" (restul de 90% fiind, aşadar, actuali - n.n.), considerând totuşi că terminologia de origine turcă a portului popular „este pe cale de a fi uitată, deoarece nu mai este susţinută de moda orientală" (Mihail 161). Trebuie remarcat însă că, pe de o parte, dacă avem în vedere întreaga terminologie vestimentară împrumutată din turcă, proporţia cuvintelor ieşite din uz este mult mai mare, iar, pe de altă parte, unii dintre aceşti termeni - cum sunt basma, catifeachimir, ciorap, fes, fotă, găitan, geantă, giuvaer, Hic, năframă, papuc, sidef, şal, şapcă, şiret, tichie, zăbun etc. - sunt susţinuţi de prezenţa lor în limba literară şi de menţinerea în uz a obiectelor respective, de aceea vor rămâne mult timp în limba română, cu atât mai mult cu cât răspândirea lor actuală depăşeşte ariile iniţiale, generalizându-se inclusiv în Transilvania, fie prin intermediul limbii literare, fie ca urmare a propagării peste munţi a pieselor de îmbrăcăminte denumite. A.7. Alimentaţia (I) A.7.1. Mese: cafa/tâc„mic dejun". A.7.2. Preparate culinare: A.7.2.1. Mâncăruri gătite: a) agem-pilaf „pilaf cu stafide", butumaci „un fel de ciulama", capama „mâncare înăbuşită preparată din carne cu sos alb", cavurma „carne de porc prăjită şi conservată în untură", chebap „friptură, carne friptă; frigăruie", cheşchet „supă din grâu fiert", chiftea, .ciorbă, ciulama, cuşchebap „friptură de pasăre", cuşcuş „mâncare făcută din griş cu grăsime de berbec şi carne de găină", dulma „dovlecei umpluţi", gaigana „omletă, jumări de ouă", ghiveci „mâncare preparată din diverse legume", haşlama „mâncare orientală de carne fiartă cu legume", iahnie „un fel de tocană", imam-baialdi „mâncare rece preparată din vinete", musaca, pacea „piftie din picioare de viţel, de miel sau de pasăre", papară „mâncare preparată din felii opărite de pâine cu brânză", pilaf, sarma, săzârma „carne prăjită de oaie, păstrată în untură", schembea „ciorbă de burtă; ciorbă din peritoneu de miel; drob de miel", sictir-ciurba „ciorbă de potroace", şiş-chebap „frigăruie", târâtor „scordolea", tus/ama „mâncare preparată din burtă şi din picioare de vacă"; b) aiechim-seieam „mâncare specific turcească" < tc. „formulă de salut la musulmani, ca răspuns la salamalec" (p. et. pop., după salam)] bardac „mâncare din 378 unt şi brânză amestecate şi prăjite" < tc. „mâncare cu carne, fiartă în oală de lut" (p. ext.); cerviş„terci, păsat, cir" < tc. „partea lichidă a unei mâncări" (p. ext. sau p. et. pop., după cit)) cium/ec „ghiveci fiert înăbuşit" < tc. „friptură înăbuşită" (p. ext.); gurut „pastă alimentară făcută din făină de hrişcă şi de grâu cu adaos de brânză, lapte şi ouă" < tc. „amestec de lapte bătut şi brânză; lapte prins; iaurt strecurat" (p. ext.); papară „omletă; plăcintă cu slănină; preparat alimentar din mălai cu diverse ingrediente" < tc. „mâncare preparată din ouă şi roşii; mâncare de ceapă sau de cartofi" (p. ext., p. gener. sau p. et. pop., după papă)) trahana „mâncare făcută din pâine cu brânză muiată în apă fierbinte" < tc. „mâncare făcută din lapte acru şi arpacaş sau făină" (p. ext.); A.7.2.2. Lactate, brânzeturi: a) baschiu„caş în formă de calup", caimac, caşcaval, iaurt, telemea) b) pinir„brânză de vaci" < tc. „brânză" (p. spec.); A.7.2.3. Mezeluri: babic „salam crud, uscat şi presat", ghiuden „cârnat uscat, presat şi condimentat", mezel „nume generic al preparatelor folosite ca aperitiv (salamuri, icre, brânzeturi, peşte mărunt etc.)", mezelic „\6err\", salam, sugiuc „un fel de cârnat-condimentat, uscat şi afumat"; A.7.2.4. Dulciuri, prăjituri, produse de patiserie şi de panificaţie: acadea, baclava, balbaş„hidromel; sirop de miere îngroşat", bigi-bigi„pastă gelatinoasă dulce cu mieji de nucă, sugiuc", burec „plăcintă turcească", cataif, cherdea „plăcintă, scovardă", ciurec „plăcintă cu brânză", corăbiele, ghioslomea „scovardă", halva, h/uchium „prăjitură (fină); delicatesă", horşaf „fiertură de fructe, chiseliţă", locma „prăjitură turcească în formă de cocoloaşe de aluat, prăjite şi însiropate; delicatesă", magiun, merdenea „plăcintă cu brânză sau cu carne", muha/ebiu „un fel de jeleu din făină de orez, lapte şi zahăr", peltea „un fel de jeleu din suc de fructe fiert cu zahâr", pedea „lipie", pesmet „pâine uscată sau prăjită, consumată ca atare sau pisată ori măcinată mărunt; posmag; galetă; crochetă; biscuit; pişcot", peşchin „coptură, prăjitură, chec", petmez „must de fructe îngroşat, sirop gros", pistil „pastă de fructe uscată în formă de foi", rahat, revan „un fel de prăjitură de casă", sarailie, simit „covrig turtit presărat cu susan", somon „pâine neagră, rotundă", sugiuc „preparat de cofetărie în formă de sul, făcut dintr-o pastă gelatinoasă solidificată cu mieji de nucă", susan „preparat alimentar dulce făcut din zahăr, miere, nuci sau alune şi seminţe de susan", şuberec„specialitate dobrogeană de plăcintă", tetrea„dulceaţă (de chitră)"; A.7.2.5. Băuturi: anason „rachiu de anason", boza „bragă", cafea, gibră„un fel de rachiu, tescovină", limonadă „citronadă", mastică „băutură alcoolică aromatizată", nardinchiJ„rmst, sirop gros sau gem de prune sau de rodii", rachiu, sacâz „mastică", salep „băutură preparată din praf de amidon, miere şi apă", şecherlie „cafea îndulcită", şerbet „un fel de sirop, de băutură răcoritoare din suc de fructe", vişinată, zingirlie „(despre cafea) cu caimac". 379 A.7.3. Materii prime pentru preparate culinare (v. şi B.4, B.5.6): a) buigur „grâu măcinat mare" cafea, cataif „tăiţei foarte subţiri", cerviş „seu, grăsime topită de bovină", cuşcuş „pastă făinoasă în formă de bobiţe", emen-cafe „cafea moca", ghiaur-cafe „cafea provenind din ţări nemusulmane", iofca „foaie subţire de aluat; pastă făinoasă în formă de pătrăţele", irimic „produs intermediar rezultat din măcinarea industrială a grâului", maia „ferment, drojdie, plămădeală; lactoferment, cheag", năut, ravac „miere curată, de bună calitate", sain „grăsime animală, carne grasă, seu",, şecher „zahăr; zaharicale", tahân „făină obţinută din seminţe de susan", tarama „icre sărate şi tescuite", trahana „frecăţei, zdrenţe, aluat nedospit, fărâmiţat în palme sau ras pe râzătoare", tuziuc„saramură"; b) tocmagi„tăiţei; bucăţi mici de aluat fierte în apă" < tc. „(foaie de) aluat uscat; bucăţele dreptunghiulare de aluat, fierte şi amestecate cu iaurt" (p. restr. şi/sau p. spec.). A.7.4. Tacâmuri, ustensile şi vase de bucătărie: a) bărdac „ulcică de lut; urcior; donicioară; damigeană", brăcaci „căldare, găleată mică pentru apă", caşic „căuş cu care se ia şi se măsoară făina, orezul etc.", ceanac „blid, castron", cheab „castron mare, bol", chepce! „lingură mare", chersin „albie de lemn, covată", chiup „vas mare cu două toarte, urcior de mare capacitate", ciorba/âc „castron, supieră; polonic", ciue! „ceaun", dumtec „vas de lemn", farfurie „porţelan; obiect de veselă din porţelan", feiegean „ceşcuţă pentru cafea", gavanos „borcan sau vas de lut smălţuit, cu gura largă", gesvă „ibric", ghibgher„strecurătoare mare", ghium „ibric mare în care se aduce şi se păstrează apa, laptele etc.", ghiveci „vas de lut folosit pentru gătit, cratiţă de lut", havan „piuliţă, mojar", hoca „pahar fără picior", ibric, maşrapa „cană de metal, cupă", matara „ploscă, bidon; vas făcut din fructul uscat de tigvă, în care ţăranii poartă apă", merdenea „făcăleţ, sucitor", rindea „râzătoare", saca „urcior mare în care se păstrează apa; putină pentru varză", sahan „vas metalic în formă de platou; castron, farfurie adâncă", saptaic„căuş, cauc, cupă mare de lemn, cu coadă lungă (cu care se ia apă, vin, ţuică etc.)", sinie „platou, tipsie rotundă, tavă mare", somac „vas de metal pentru apă", sufertaş „ansamblu alcătuit din câteva vase aşezate unul peste altul, în care se transportă mâncarea gătită", surahi „carafă, cană (cu gâtul lung)", tabla „platou, tavă, tipsie", tacâm „serviciu de masă, de cafea etc.; serviciu de masă complet care se aşază în dreptul fiecărui mesean", tas „ceaşcă, cupă, pocal; vas plat, platou, taler, farfurioară de metal", tavă„tipsie, vas plat de tablă în care se coc la cuptor anumite mâncăruri", tel „instrument folosit pentru bătut ouăle, frişca etc.", tingire „vas adânc pentru gătit, cratiţă, oală", tipsie „tavă (mare) de metal, platou; tavă pentru copt sau fript", zarf „suport metalic cu toartă în care se punea ceşcuţa de ceai sau de cafea"; b) coha „borcan; chisea; bol" < tc. „găleată; căldare; cofă" (p. ext.). 380 A.7.5. Diverse: a) căcărdac „reziduu de seu topit", hluchium „bucată de mâncare, îmbucătură, dumicat", tain „raţie, porţie de alimente şi de băutură, provizie zilnică", tainat „(provizie de) alimente, merinde, hrană", te/vea „zaţ de cafea", terbie „condimentare, asezonare (a unei mâncări); sos", trufanda „aliment care apare pe piaţă la începutul sezonului, prospătură, noutate", zaherea „provizii alimentare, merinde, hrană, alimente"; b) coltuc„colţ de pâine" < tc. „colţ, margine" (p. spec.). - Literare: acadea, babic, baclava, cafea, caimac, caşcaval, cataif, chebap, chiftea, ciorbă, ciulama, corăbiele, cuşcuş, farfurie (*), ghiuden, ghiveci „mâncare din legume", halva, haşiama, iahnie, iaurt, ibric, imam-baiaidi, irimic, limonadă, magiun, maia, mastică, merdenea „plăcintă", mezel (*), mezelic, musaca, năut, papară „felii opărite de pâine cu brânză", peltea, pesmet, pilaf, pistil, rachiu, rahat, ravac, salam, salep, saraiiie, sarma, simit, sufertaş, sugiuc „preparat de cofetărie", şerbet (*), tacâm, tahân, tarama, tas, tavă, tel, telemea, tingire, tipsie, trufanda, tusiama, vişinată. - Populare: anason, bărdac, coltuc, sacâz, schembea, sinie, tabla, tain. - Regionale: bardac, baschiu, brăcaci, bulgur, burec, caşic, cavurma, ceanac, cerviş, chepcel, cherdea, chersin, chiup, ciorbalâc, ciumlec, duima (*), fâstâc, gaigana, gavanos, gesvă, ghibgher, ghioslomea, ghium, ghiveci „cratiţă de lut", havan, hiuchium, horşaf, iofca, matara, merdenea „făcăleţ", pacea, papară „omletă", pedea, pinir, rindea, saca, sahan, saplaic, sâzârma, sictir-ciurba, somon (*), şecher, şecheriie, şiş-chebap, şuberec, tocmagi, trahana „frecăţei", zaherea (*), zingirliu. - Istorice: bigi-bigi. Sfera semantică a alimentaţiei omului s-a îmbogăţit şi ea considerabil de pe urma influenţei turceşti. Ea cuprinde 163 de cuvinte preluate din turcă, dintre care 93 denumesc diverse preparate culinare, 19 sunt denumiri de materii prime alimentare folosite în bucătărie, 41 desemnează diferite ustensile folosite pentru prepararea sau servirea mâncării şi băuturii, iar 10 constituie alte denumiri din domeniul alimentaţiei. Lor li s-ar putea adăuga şi alte împrumuturi, îndeosebi nume de recipiente şi instrumente care au o utilizare mai generală (v. D.12.1), dar sunt sau pot fi folosite şi în bucătărie {briceag, capac, cazan, cântar, durbacă, satâre tc.). Bogăţia în cuvinte de origine turcă a terminologiei din această sferă semantică oglindeşte faptul că arta culinară românească şi-a însuşit numeroase preparate specifice bucătăriei turceşti, unele cu mici adaptări, altele conforme până astăzi cu reţetele originare. Modul de trai de tip oriental adoptat la curţile boiereşti, îndeosebi în epoca fanariotă, a impus preluarea unei bogate terminologii a mâncărurilor şi băuturilor turceşti, precum şi a ustensilelor folosite în prepararea şi servirea acestora, o bună parte propagându-se şi în celelalte medii sociale. De asemenea, unele preparate, mai ales de cofetărie, au fost răspândite şi prin intermediul meşterilor bucătari şi al negustorilor turci. Câteva cuvinte de acest fel au şi astăzi conotaţii care trădează 381 conştiinţa vorbitorilor că au de a face cu preparate „împrumutate", alogene, caracteristice turcilor sau Orientului (baclava, haş/ama, imam-baiaidi, rahat, sarailie, şiş-chebap etc.). Totuşi, multe altele au fost autohtonizate, iar conştiinţa respectivă s-a pierdut în aceste cazuri. întrucât, în comparaţie cu vestimentaţia, domeniul culinar este mult mai puţin legat de modă sau de realităţile istorice ale societăţii, împrumuturile referitoare la alimentaţie au putut sepravieţui până astăzi într-o proporţie considerabilă, de 72% (60 de termeni - 37% - în limba literară, 49 - în graiuri, iar 8 - ca termeni populari; în total - 117 cuvinte), în timp ce bigi-bigi nu se mai foloseşte decât cu referire la trecut, îndeosebi denumirile de ustensile de bucătărie s-au dovedit extrem de viabile (numai 22% au ieşit din uz). Relansarea în comerţ, în a doua jumătate a secolului XX, a unei mâncări - chebapul- a dus la revenirea în actualitate a denumirii sale, iar înfiinţarea în România, după 1990, a unor restaurante turceşti a adus cu sine adoptarea recentă a cel puţin unui termen de acest fel, haş/ama, fenomen simptomatic pentru modul în care numeroase împrumuturi au intrat în limba română în epocile istorice în care localurile de tip oriental erau omniprezente în ţările române. Majoritatea lor nefiind prea vechi în limba română (totuşi, 11 cuvinte sunt atestate din secolele XV-XVI, reprezentând 6% din totalul împrumuturilor acelei perioade: fe/egean, havan, ibric, maşrapa, sinie, somac, surahi, tabla, tavă, telemea şi tipsie, deci denumiri mai ales de vase de bucătărie), aceşti termeni, preluaţi cu precădere în epoca fanariotă, reprezintă una dintre contribuţiile majore ale influenţei turceşti la îmbogăţirea lexicului românesc. A.8. Fumatul (V): bectemiz „(despre tutun) extrafin", câiâf,,toc, husă, etui (mai ales de imamea, ornat cu perle sau cu fir de aur)", ciubuc „pipă orientală cu ţeava lungă, lulea; ţeavă de lulea", gebei„varietate de tutun din Liban", giuvanea „tub cu care se fixează imameaua la ţeava ciubucului", harman „amestec de diferite varietăţi şi calităţi de tutun", iaca „tutun de cea mai bună calitate", imamea „muştiucul ciubucului", inigea „(despre tutun) fin, tăiat mărunt, de foarte bună calitate", lulea „pipă; găvanul pipei", marpici „tubul lung şi elastic al narghilelei", narghilea „pipă de tip oriental, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă", tacâm „capătul ciubucului", tutun „tabac", tutungiu „fumător pasionat". - Literare: ciubuc, harman, lulea, narghilea, tutun. - Populare: tutungiu. în ciuda faptului că obiceiul fumatului ne-a venit, fără îndoială, îndeosebi pe această filieră, inventarul lexical (în general restrâns) referitor la fumat a fost îmbogăţit cu puţine (15) împrumuturi din turcă, toate datând din secolele XVII-XIX, şi nu mai include astăzi decât şase termeni de această origine, dintre care harman este deosebit de rar, iar cel puţin doi termeni, ciubuc şi narghilea, sunt folosiţi mai ales cu referire la 382 trecut sau la turci. Faptul se datoreşte abandonării tipurilor orientale de obiecte şi materiale folosite pentru fumat şi adoptării altora, de sorginte occidentală. Este remarcabil că niciunul dintre împrumuturi nu s-a menţinut pe plan dialectal, ceea ce relevă caracterul oficial, comercial şi urban al preluării lor. Pot fi consideraţi generali şi curenţi în limba actuală numai ciubuc şi tutun, primul însă cu un înţeles dezvoltat în română. A.9. Locuinţa (I) A.9.1. Imobile, încăperi, dependinţe: a) acaref „imobil, clădire", bina „clădire, construcţie; dependinţă pe lângă casă", cafas „parte a seraiului închisă cu zăbrele, în care locuiau femeile", cat „etaj, nivel", cerdac „pavilion, foişor; prispă, pridvor", cheneaf „closet", chiler „cămară", chişieac „pivniţă, cămară de iarnă", conac „casă mare, palat; casă de oaspeţi", cuiă „turn de pază; foişor, donjon; turlă; clădire fortificată", gherghir „încăpere boltită cu ziduri de piatră şi obloane metalice; cămară, celar (lângă casă)", hambar, harem „gineceu", iatac „dormitor, budoar", odaie „cameră, încăpere; locuinţă, casă", sacnasiu „balcon închis; verandă", seiamiâc „parte a casei sau a palatului rezervată bărbaţilor", sofa „sală, coridor, culoar sau hol din care se deschid mai multe camere"; b) chiolhan „bordei (subteran)" < tc. „cuptor mare, subteran, aflat sub baia comună turcească" (p. ext.); dam „clădire de mari dimensiuni; clădire veche şi dărăpănată; casă părăsită" < tc. „casă, clădire (mică)" (p. spec., p. polar, şi p. depr.); ghimirlie „cocioabă; odaie mică" < tc. „clădire sau încăpere boltită, arcuită" (p. depr.). A.9.2. Elemente structurale ale casei: a) babalâc „stâlp gros de lemn care sprijină prispa, uşa pivniţei sau moara", bagdadie „tavan", bagea „deschizătură în acoperiş, horn primitiv", balama, başlic „capătul de sus al stâlpilor unei case ţărăneşti", boiandruc „grindă montată deasupra unei ferestre sau a unei uşi", cafas „grilaj, zăbrele de lemn", calcan „perete din spatele casei", canat „oblon, aripă de uşă, de fereastră etc.", cercevea „toc, cadru la o fereastră sau la o uşă; ramă (de tablou, de oglindă etc.)", chepeng „uşă fixată în plan orizontal sau uşor înclinat; trapă; oblon", chimir „boltă, arcadă", chiunghi„conductă, olan, jghiab, canal de scurgere", cubea „boltă, cupolă", dulap „firidă, nişă", duşumea „podea, pardoseală", duvar „zid, perete; gard", geam „fereastră; ochi de fereastră", geamlâc „perete format din geamuri; verandă închisă cu geamuri", langavie „ornament arhitectonic sinuos, feston", macaz „căprior (la casă)", nacas/âc „pictură murală", ogeac „coş de sobă, horn primitiv, fumar, lucarnă", paiantă „fiecare dintre piesele de lemn folosite pentru a propti stâlpii caselor ţărăneşti", parmac „grilaj, zăbrele; balustradă", parmadâc „grilaj, zăbrele; gard, îngrăditură din pari; balustradă", pervaz „cadru de scânduri între rostul peretului şi tocul uşii sau al ferestrei; toc de fereastră sau de uşă; 383 bordură de şipci a pardoselei; cornişă", sageac „prelungire a acoperişului, respectiv a podului; streaşină, cornişă", taban „zid pe care este aşezat cuptorul de pâine; grindă aşezată la temelia unei construcţii, talpă; podea de scânduri, duşumea", tarabă „uşă, capac care astupă gura unui beci, a unui pod sau a unui cuptor", tavan, teme! „fundaţie, temelie; talpă a prispei", trapazan „balustradă, împrejmuire (la prispă)", tura „parte a casei formată din capetele ieşite în afară ale grinzilor podului şi din cosoroabe; streaşină; temelia acoperişului", zimberec „clanţă, încuietoare (cu arc), zăvor, ivăr (la broasca uşii)"; b) arca „temelie, fundaţie (a unei clădiri)" < tc. „zidul din spate al casei" (p. ext.); disghea „stâlp care susţine grindeiul fântânii" < tc. „stâlp de susţinere" (p. spec.); paiantă „fiecare dintre bârnele sau şipcile care alcătuiesc scheletul de lemn al pereţilor" < tc. „orice fel de bârnă, proptea sau şipcă" (p. spec.); peş„partea anterioară, faţa unui zid" < tc. „parte, latură; spate, urmă" (p. spec.). A.9.3. Mobilier şi instalaţii pentru încălzit: a) beşactea „casetă, cutie de lemn (pentru bijuterii, tutun etc.)", cicmigea „sertar", divan „canapea fără spătar", dulap, hambar „ladă mare în care se păstrează făina", iastaci „măsuţă, sinie, placă de lemn cu picioare", iatac „pat, alcov", mangal „vas de metal sau vatră de zid în care se aprindeau cărbuni, servind ca sursă de căldură", raft „poliţă", sandâc „ladă, cufăr; cutie (mare); casetă", sinie „masă ţărănească de lemn, joasă şi rotundă", sipet „cufăr sau coş mare de nuiele sau de papură împletită", sobă, sofa „divan îngust, canapea", sofra „masă rotundă şi scundă", tacâm „loc de dormit, pat (cu toate accesoriile necesare)", tandâr „măsuţă sau scaun sub care se punea un vas cu mangal pentru a încălzi picioarele celor care şedeau"; b) tandâr„postament făcut din lut şi folosit ca pat" < tc. „vatră" (p. ext.). A.9.4. Aşternuturi, covoare, perdele: a) câiâf „dos de pernă", cearşaf, checea „covor sau cuvertură de pâslă", chilim „covor cu două feţe, scoarţă", cioltar „covor de perete, scoarţă", duşumea „covor gros de lână", ihram „cuvertură sau covor de lână", iorgan „plapumă; ţol, pătură", macat „cuvertură; covor pe care şed turcii", mindir „saltea", perdea, sumac „covor oriental cu ţesătură specifică"; b) coltuc „perniţă, puişor; sac umplut cu lână, folosit ca rezemătoare" < tc. „braţ sau spătar de fotoliu; rezemătoare" (p. ext.); duşec „saltea subţire; cuvertură vătuită folosită ca aşternut" < tc. „saltea; aşternut" (p. spec.). A.9.5. Alte obiecte folosite în casă: a) buhurdar „vas de metal folosit la afumarea odăilor cu tămâie", cazan, covată, făraş, gaz „gazorniţă, lampă de petrol", ghelberea „vătrai", ghiveci „glastră", lambă „lampă (de petrol)", lighean, maşa „cleşte de foc, cleşte pentru cărbuni", mucava 384 „broderie de mătase pe carton importată de la Constantinopol", muşama, năframă „prosop; şervet", paceaură „cârpă (de .şters praful, de spălat vasele, podelele etc.)", pervaz „ramă (de tablou, de oglindă etc.)", peşchir „prosop; şervet; faţă de masă", sacsie „ghiveci, glastră", tas „lighenaş", tavă „vas de metal în formă de lighean, folosit în gospodărie", tuium „burduf (pentru untdelemn)", zechir„suvenir, obiect care evocă o amintire"; b) câ/âf„burduf" < tc. „sac, pungă" (p. spec.); darac„pieptene des" < tc. „pieptene" (p. spec.). A.9.6. împrejurimile casei: a) bagcea „grădină", caldarâm, chesmea-caldarâm „pavaj, caldarâm din piatră cubică", chioşc „pavilion, foişor (în parcuri şi grădini)", ciciclic „strat de flori", cicric „sul la roata fântânii, scripete de fântână", cişmea „fântână; şipot, izvor (captat)", havuz „bazin de apă descoperit", hazna „rezervor subteran de apă; cloacă, canal colector sau bazin subteran pentru ape impurificate", lagum „canal sau şanţ de scurgere, cloacă", sărnaci„cisternă, bazin, rezervor de apă", şadârvan „fântână arteziană din mijlocul unui havuz", tact „poartă (de intrare în curte)", tocat,, poartă mare de lemn"; b) tandâr „zid de piatră pe care este aşezat cuptorul de pâine; construcţie din preajma cuptorului, unde se pun hainele la uscat" < tc. „cuptor de pâine; cuptor săpat în pământ; vatră" (p. ext.). - Literare: acaret (*), balama, calcan, caldarâm, canat, cazan, cearşaf, cercevea, cerdac, chepeng, chilim, chioşc, cişmea, covată, culă, divan, dulap, duşumea, făraş, geam, geamlâc, ghiveci, hambar, havuz, hazna, lighean, muşama, odaie, paiantă (*), perdea, pervaz, raft, sipet, sobă, sofa „divan", sumac, tavan. - Populare: boiandruc, cat, macat, mindir, parmadâc, pervaz,,ramă", sacsie, sinie. - Regionale: arca, babalâc, bagdadie, bagea, bina, cafas (*), câfâf, chiler, chiolhan, chiunghi, cicmigea, cicric, cioltar, coltuc, conac (*), cubea (*), dam, disghea, duşec, duvar, gaz, gherghir, ghimirlie, iastaci, iatac (*), iorgan, lagum, iambă, macaz, maşa, năframă „prosop", ogeac, paceaură, parmac (*), peşchir, sageac, sandâc, sofra (*), taban, tandâr, tarabă, tavă, temei, tocat, trapazan, tura, zimberec. - Istorice: bagcea (*), conac (*), harem, iatac, mangal, sacnasiu. Un lot de 129 de împrumuturi din turcă poate fi considerat caracteristic pentru sfera semantică a locuinţei, a mediului casnic concret în care trăieşte omul. Dintre aceste cuvinte, 74 denumesc elemente structurale ale casei, tipuri de locuinţe, încăperi, dependinţe şi construcţii din curtea şi împrejurimile gospodăriei, iar 55 sunt denumiri ale unor obiecte care ocupă spaţiul de locuit (mobile, mijloace de încălzit, aşternuturi, covoare, perdele etc.; pentru alte denumiri de obiecte care pot fi utilizate şi în casă ori şi în construcţiile de case, v. D, passim). Importanţa cantitativă şi calitativă a acestui lot de cuvinte este grăitoare pentru profunzimea influenţei turceşti până şi asupra cadrului intim, familial în care omul se retrage atunci când activitatea sa productivă intră în 385 repaus. O proporţie considerabilă, de 76%, a terminologiei de origine turcă a locuinţei s-a perpetuat până în zilele noastre, când sunt folosite curent 92 de cuvinte (37 literare, 8 populare şi 47 dialectale), iar alţi şase termeni mai sunt utilizaţi numai cu referire la realităţi ale trecutului istoric. Zece cuvinte se menţin doar cu sensuri diferite de cele cu care au fost împrumutate, fără ca dezvoltările respective să le fi plasat într-o altă sferă semantică decât aceea originară. Supravieţuirea a peste trei sferturi din lotul de termeni referitori la locuinţă dovedeşte influenţa profundă a civilizaţiei materiale otomane asupra modului de construcţie şi de organizare a gospodăriei individuale româneşti. Această influenţă s-a exercitat la început cu timiditate (din sec. XV-XVI sunt atestaţi doar cazan, cearşaf, coltuc, năframă, perdea, peşchir şi sipet, deci exclusiv termeni care denumesc obiecte folosite în casă, aduse iniţial prin comerţ), apoi a crescut în intensitate şi a culminat cu numeroase împrumuturi, inclusiv dialectale, care denumesc elemente de construcţie şi de structură preluate prin imitaţie şi adoptate de arhitectura urbană64 şi apoi de cea rurală din ţările române. * Grupul terminologic referitor la om, la starea sa fizică, psihomorală şi socială, la modul în care acesta se îmbracă, locuieşte şi se hrăneşte, deci la universul său casnic şi intim, cuprinde în total 827 de împrumuturi lexicale din turcă, dintre care 475 (57,5%) se mai întrebuinţează la diferite niveluri ale limbii române actuale (176 sunt termeni literari, 77 - populari, 203 - regionali, iar 19 - istorici). Circa trei sferturi din împrumuturile referitoare la fiinţa umană se concentrează însă în sferele semantice legate de îmbrăcăminte, alimentaţie şi locuinţă, adică la mediul nemijlocit, dependent şi de modă, în care trăieşte omul, în timp ce descrierea aspectului fizic şi al particularităţilor psihice ale acestuia a fost mai puţin afectată de influenţa turcă; totuşi, relativ numeroasele calificative reflectă o anumită înrâurire turcească asupra vieţii psihice şi moralităţii românilor. B. NATURA B.l. Timpul şi diviziunile sale (V): chindie „după-amiază; amurg, crepuscul, înserat, vecernie", maidan interval de timp, răstimp, răgaz; moment favorabil", paidos „repaus, timp liber, pauză", tatir „zi liberă, (zi de) odihnă, repaus", zaman „timp, moment (oportun); prilej". 64 Deşi întru câtva exagerată, afirmaţia că „toată terminologia vieţii urbane [din limbile balcanice, n.n.] a fost, la origine, luată din turcă şi era de tip oriental" explică de ce „multe sfere onomasiologice (construcţia casei, felurile de mâncare orăşeneşti etc.) sunt foarte bogate în elemente turceşti" (Sala 245). 386 - Populare: chindie. - Regionale: paidos. Cum era de aşteptat, terminologia referitoare la dimensiunea temporală a Universului şi la măsurarea duratei de desfăşurare a evenimentelor a fost foarte puţin afectată de influenţa turcă. Niciunul dintre cei cinci termeni împrumutaţi nu este anterior secolului al XVII-lea şi nu denumeşte noţiuni fundamentale în domeniu. Numai chindie, astăzi popular la est şi sud de Carpaţi, a dobândit o oarecare importanţă în limba română, deoarece denumeşte un moment distinct al zilei, în care, mai ales în trecut, se desfăşurau activităţi specifice ale populaţiei. B.2. Fenomenele naturale (V): bastara „ceaţă în timpul verii", bora „vânt de nord-est", caraei „numele unui vânt", iangân „incendiu", iodos „vânt de sud-vest", meitem „vânt care bate, vara, dinspre nord-est sau dinspre uscat spre mare", perioz „vânt de nord(-est), crivăţ", samiei „numele unui vânt uscat şi dogorâtor, simun", talaz „val mare", tuhan „vânt puternic, vijelie, viscol". - Literare: bora, samiei, talaz. - Regionale: caraei, Iodos, meitem, perioz. Dintre cei 10 termeni, preluaţi în sec. XVIII-XIX, doar iangân şi talaz au fost împrumuturi culte (samiei a fost şi el folosit, în forma sam, ca împrumut personal al lui D. Cantemir) şi numai talaz poate fi considerat astăzi în uz general. Restul cuvintelor au fost împrumutate pe plan regional, majoritatea în Dobrogea, iar patru dintre ele funcţionează şi în prezent cu statut dialectal; bora şi samiei au dobândit totuşi calitatea de termeni literari actuali, deoarece sunt denumiri unice întrebuinţate în limbajul marinăresc pentru vânturi specifice altor meleaguri (bora este însă folosit în Dobrogea şi ca sinonim al crivăţului). B.3. Pământul (II) B.3.1. Termeni entopici: B.3.1.1. Hidronimia: a) ana „curentul principal, firul apei", baicic„mlaştină, loc mlăştinos", batac„smârc, băltoacă; baltă", bogaz „strâmtoare, canal; gură de râu; gârlă", burun „cap, promontoriu", câci „capătul din amonte al unui ostrov; grind", ceata! „bifurcaţie a unei ape curgătoare", ciovrântie „vâltoare, bulboană; loc unde apa se domoleşte şi se întoarce lin", derea „vale; pârâu, gârlă", ghecet „strâmtoare; vad", gherdap „zonă cu vârtejuri şi cataracte pe un curs de apă; bulboană, vârtej, cataractă", <7/7/0/„lac, baltă", hindichi „şanţ, canal, rigolă între două ape", liman „golf, radă, loc de refugiu şi de adăpostire pentru nave", olum „vad; loc unde malul este jos şi unde se adapă vitele", sei „torent de apă, şuvoi, viitură"; 387 b) ada „braţ al unui fluviu; epavă" < tc. „insulă, ostrov" (p. ext.); alan „loc la marginea unei bălţi, acoperit de stuf" < tc. „teren, suprafaţă" (p. spec.); ara „canal de derivaţie" < tc. „interval, spaţiu, coridor" (p. spec.); bugeac „peninsulă; păşune pe malul unei ape; smârc, loc mlăştinos" < tc. „mal, ţărm" (p. ext.); doruc „ridicătură de teren la capătul unui ostrov" < tc. „culme, coamă, vârf, creastă" (p. spec.); ghiolbaş „ghiol mic" < tc. „pârâu care se varsă într-un lac, gârlă" (p. ext.); ierec „gârlă mică în dunele de nisip; gârlă de chefali" < tc. „crevasă, şanţ, canal" (p. spec.); saha „braţ mort al Dunării; gârlă veche" < tc. „suprafaţă, spaţiu, teren neted; zonă; viroagă" (p. spec.); saz„loc mlăştinos acoperit cu apă salină" < tc. „mlaştină, baltă mlăştinoasă" (p. spec.); B.3.1.2. Oronimia (v. şi D.1.2)\ a) arcaci „depresiune, curmătură, şa, văgăună", Z?a/r „colină; povârniş", ba/can „deal; şir de dealuri sau de munţi", baltalâc „pădure obştească", bent „adâncitură mică cu apă stătătoare; groapă săpată pentru acumularea apei; dig", bogaz „defileu, strâmtoare", bugeac „ţinut de stepă; loc mărăcinos; buruieniş", canara „stâncă, stană de piatră; carieră de piatră", ceair „izlaz, păşune, pajişte, imaş", ceanac „vâlcea închisă", chenar „fâşie care mărgineşte o suprafaţă de teren sau de apă, o localitate etc.", cicur „groapă", ciu/uc „stepă; loc deşert, câmpie aridă", dervent „defileu, trecătoare", diuz„şe s, câmpie", ghecet „ pas, trecătoare", ha valea „movilă, ponor, pisc", iar „râpă, prăpastie; vale adâncă; mal înalt şi abrupt", maidan „şes, tăpşan", meşe/ic „pădure (mică) de stejar, stejăriş; pădure tânără", orman „pădure", ova „păşune, câmpie", sârt„coamă sau coastă a unui deal", tepea „colină, movilă", ucirum „prăpastie, pantă abruptă"; b) buztuc „teren recent despădurit; vatra satului" < tc. „teren necultivat, nelucrat" (p. spec.); câr „luncă inundabilă şi mlăştinoasă" < tc. „câmp, şes; teren necultivat" (p. spec.); cetea „versantul sudic al unui deal" < tc. „platou, tăpşan" (p. ext.); ghiurtuc „păşune pentru vite" < tc. „teren acoperit cu buruieni şi mărăcini" (p. ext.); hasmac „depresiune inundabilă în dunele de nisip; pădure crescută într-o astfel de depresiune" < tc. „groapă secată; băltoacă, groapă sau şanţ cu apă; mocirlă; canal, braţ de râu" (p. spec.); hat „răzor, hotar între două tarlale; hotarul satului; linia unde se rupe panta spinării unei culmi" < tc. „hotar, limită, margine; linie, traseu" (p. spec.); orman „păşune cu tufişuri" < tc. „tufiş, boschet" (p. ext.); perdea „fâşie de pădure, şir de copaci; plantaţie de arbori; desiş" < tc. „orice fel de obiect care desparte un spaţiu în două" (p. spec.); pe? „coastă a unei râpe" < tc. „latură, margine" (p. spec.); tumurug „stâlp natural de pământ sau de piatră" < tc. „bloc de piatră, de marmură etc." (p. spec.). B.3.2. Compoziţia solului (v. şi B.6)\ B.3.2.1. Minerale: a) atmas „diamant", aşiboia „argilă sfărâmicioasă", chihlimbar „ambră galbenă", chiiermenea „mineral de culoare roşie", chimur „cărbune", iacut „rubin; corindon", 388 mangal„cărbune de lemn, cărbune stins", peruzea „turcoază", soliman „onix", somachi „marmură pestriţă, porfir", tibişir,,cretă"; b) cea/muc „lut, argilă" < tc. „mocirlă, noroi" (p. spec.); B.3.2.2. Metale: calai „cositor, zinc", ciiic „oţel (în formă de bile mici)", madem „minereu; metal", mişchiu „oţel fin de Damasc; oţel magnetizat", peringi „alamă; bronz", taban „oţel de calitate superioară", tinichea „tablă", tocat „alamă de cea mai bună calitate", tombac „aliaj de cupru şi de zinc", tuci „bronz", tutea „(minereu de) zinc; calamină; antimoniu, stibiu"; B.3.2.3. Substanţe lichide şi gazoase: ^„petrol lampant", neft„petrol brut, ţiţei; petrol lampant". - Literare: chihlimbar, gherdap, ghiol{*), hat, Umani*), mangal, perdea, peruzea, tinichea, tombac, tuci(*). - Populare: gaz, neft. - Regionale: ada, alan, ana, ara, arcaci, bair, baican, baicic, baltalâc, batac, bent, bogaz, bugeac, burun, buzluc, calai, canara, câci, câr, ceair, cealmuc, ceanac, ceatal, celea, cicur, cilic (*), ciovrântie, ciuiuc, derea, doruc, ghecet, ghiolbaş, hasmac, hindichi, iar, ierec, maidan, meşelic, mişchiu (*), olum, orman „pădure", peringi, peş, saha, saz, sârt, se/, tepea, tibişir, tumurug. Terminologia formelor de relief, a apelor şi a compoziţiei solului65 cuprinde numeroase împrumuturi din turcă, majoritatea datând din sec. XVII-XIX (numai a/mas, arcaci, iacutşi peruzea sunt din sec. XVI): 82 de cuvinte, dintre care o bună parte au fost preluate pe plan strict dialectal, ceea ce explică perpetuarea până astăzi a acestui lot de termeni într-o proporţie remarcabilă, de 76,8% (63 de cuvinte, printre care 50 de regionalisme, acestea reprezentând 61% din totalul împrumuturilor aparţinând sferei semantice discutate şi peste 79% din cele folosite şi în prezent). Numai 11 termeni actuali pot fi consideraţi literari (13,4% din împrumuturi şi 17,4% din cele menţinute). Caracteristice pentru termenii dialectali sunt entopicele (82% dintre termenii entopici împrumutaţi din turcă se găsesc astăzi exclusiv în graiuri, cu precădere în Dobrogea, unii fiind în curs de a ieşi din uz), în timp ce numele de minerale şi metale au fost preluate şi s-au păstrat îndeosebi la nivel general sau, oricum, în arii mai extinse. Unele entopice au reuşit să treacă ori să se menţină în limba literară numai ca urmare a modificării semantismului etimologic {ghiol, hat, liman), iar gherdap este măi ales termen profesional. Acelaşi lucru este valabil pentru unele denumiri de metale menţinute în graiuri: cilic şi mişchiu sunt folosite cu sensuri dezvoltate în română. în mai multe cazuri, termenii entopici sunt folosiţi şi ca toponime: Bent, Bogaz, Bugeac, Canara, Ceair, Ghecet, Gherdapuri, Limanu, Ormaneie-Lungi etc. 65 Denumirile mai multor substanţe chimice compuse şi derivate incluse la B.6 ar putea figura şi ele cu uşurinţă printre termenii care desemnează materii solide, lichide sau gazoase din compoziţia solului. 389 B.4. Lumea vegetală (I) B.4.1. Arbori şi arbuşti, lemnul sau roadele lor (v. şi B.6): a) abanos, antep „vişin-turcesc", (cireşe) asian „un soi de cireşe", băcan „lemnul roşiatic al unui arbore exotic", bărdacă„soi de prune mari, lunguieţe şi strangulate spre coadă", caisie „caisă", caiembec „lemnul plăcut mirositor al unui arbore exotic", cara-peiit „stejar negru", câzâi-peiit „stejar roşu", ciopciun „scoarţa amară a unui arbore exotic, folosită ca febrifug", cimişir „merişor turcesc", cira „lemnul uşor inflamabil al unor arbori răşinoşi; (lemn de) brad, pin", citiembec „arbore răşinos mediteraneean", ciubuc „mlădiţă, ramură tânără", dud, ergavan „arbust mediteraneean ornamental din familia leguminoaselor", fâstâc „arbust cu fructe de mărimea bobului de fasole, din care se extrage fisticul; fruct sau sâmburi ai acestui arbust", gher-peiit„varietate de stejar", hurma „curmală", liliac, mahon „acaju", mandalină „mandarină", mersin „mirt", meşea „stejar", moşmoană „fructul moşmonului", odagaci „arbust ale cărui lemn şi scoarţă erau folosite ca leac, ca mirodenie sau ca material odorant; lemnul şi scoarţa fărâmiţate ale acestui arbust", popaz „numele unei plante tropicale; seminţele acestei plante, folosite în medicină", salcâm, sandal „sanXaY, lemn de santal", siminichie „arbust cu flori galbene; amestec de frunze, flori şi păstăi ale acestui arbust, folosit pentru prepararea unui ceai medicinal", sumac „arbust mediteraneean înrudit cu oţetarul; amestec de frunze şi scoarţă ale acestui arbust, folosit ca leac, ca tanant etc.", zacom „leandru", zardalea „zarzără"; b) iucsucea „călin; dârmoz" < tc. „sparanghel; degeţel-roşu" (p. ext.); taban „smochină; şirag de smochine" < tc. „varietate de smochină, mică şi dulce; smochină stafidită" (p. gener.). B.4.2. Legume şi cucurbitacee: a) arpagic, bamă, bostan „dovleac; pepene verde", carpuz „pepene verde", caun „pepene galben", ceaciama „un soi de ceapă", cea/ău „soi de fasole cu mulţi cârcei", năut, pangea „sfeclă roşie; sfeclă", pătlăgea „vânătă; roşie", topotan „soi de pepene galben foarte aromat", zarzavat, za/ftos„pepene galben"; b) cabac „dovleac furajer" < tc. „dovleac; dovlecel" (p. spec.); dovleac „bostan, cucurbitacee cu flori galbene şi fructe rotunde sau turtite, folosite ca furaj sau ca aliment pentru om; (reg.) pepene galben" < tc. „soi de pepene galben (copt) cu coaja groasă şi miezul nearomat; pepene galben crud, necopt; pepene; soi de pepene galben foarte apreciat" (p. ext., p. spec. sau p. gener.); frenchi „soi de pătlăgele roşii pipernicite" < tc. „pătlăgea roşie" (p. spec.). B.4.3. Cereale: arnăut „soi de grâu de primăvară", caplagea „alac", carabaşag „soi de grâu cu spicul negru", câzâlcea „grâu de toamnă", (grâu) ceacâr „un soi de grâu", (grâu) chel „grâu-golaş, ghircă", chionduz „numele unui soi de grâu", diunuc „soi de grâu mărunt", ghisluc„grâu de toamnă", sinter„un soi de grâu". 390 B.4.4. Plante erbacee ornamentale ori medicinale, culinare şi/sau aromatice, părţi ale lor (unele folosite ca leacuri, ca materii prime pentru mâncăruri sau ca mirodenii; v. şi A.7.3, B.6)\ a) altângic„dţmaşf, anason, asy7730£/c„hasmaţuchi", ^/'„micsandră; micşunea", caculi „plantă aromatică originară din Asia, numită şi candamomă; seminţele aromatice ale acestei plante", canale „copăcei, balsamine", chimion „chimen", fu/ie „narcisă", gherghină „dalie", ghioc „albăstrea, ţintaură", hartup „căline, boabe uscate de călin", Carete/„ridichioară", iasimin „iasomie", ienibahâr, indruşaim „muşcată", lalea, micşunea „numele unor plante erbacee din familia violaceelor", nacâluri „copăcei, balsamine, canale", revent „rubarbă", sabur „aloe", salcâm „plantă căţărătoare ornamentală", salep „poroinic; tubercul al unor specii de poroinic", saparină „salce", surguci „nemţişori-de-grădină, păpucei", susan „plantă erbacee cultivată pentru seminţele sale oleaginoase comestibile; seminţele acestei plante", şiboi „micsandră; micşunea", talion „nalbă-mare", tarhon, tătulă „laur, ciumăfaie", zambac „crin", zambilă, zerdiceaf „rădăcină a plantei numite şofran de India (din care se obţine un colorant galben)", zurumbat „ghimber-sălbatic; rizomul ghimberului, folosit drept condiment sau ca vermifug"; b) catifea „panseluţă; trei-fraţi-pătaţi" < tc. „vâzdoagă; ştir" (p. ext.); ceairort „untişor, grâuşor" < tc. „timoftică" (p. ext.); dalac „aişor, bobiţă; păpălău, gogoaşă; spanacul-ciobanilor; pristolnic" < tc. „sugărel alb" (p. ext.); păpădie „plantă erbacee cu frunze lungi, crestate, dispuse în formă de rozetă, din mijlocul căreia pornesc lujerele purtătoare de flori galbene; podbal" < tc. „muşeţel; margaretă" (p. ext.); sacâz„răsfug" < tc. „arbustul Pistacia lentiscus; varietate de migdală; un fel de năut alb; un soi de dovlecel" (p. ext.); sisinel„oiţe, omeluţe; dediţei; dumbravnic; siminoc" < tc. „stânjenel, iris" (p. ext.). B.4.5. Plante industriale: a) ana „frunză de tutun de la mijlocul tulpinii", ciuin „plantă erbacee aromatică, săpunel, săpunariţă, odagaci; rădăcină a acestei plante, cu utilizări industriale", dip „frunză de tutun de la baza tulpinii", tutun; b) chinap „plantă erbacee din a cărei tulpină se extrag fibre textile" < tc. „cânepă" (p. ext.); doruc„frunză de tutun de la vârful tulpinii" < tc. „vârf, creastă, partea de sus a unui lucru" (p. spec.). B.4.6. Viţă-de-vie: afuzali „soi de viţă şi de struguri de masă", agustos „soi de struguri timpurii", asmă „lăstar de viţă", bederge „soi de viţă-de-vie şi de struguri de masă", ceauş „soi de struguri albi cu boabe mari", chişmiş „soi de viţă nobilă pentru stafide", cocargea „un soi de struguri", coinghios „soi de struguri albi", cuşzun „varietate de stafide mici", mischet „soi de struguri tămâioşi, muscat", razachie „ţâţa-vacii", su/taniu „soi de de struguri cu boabe negre, fără seminţe". 391 B.4.7. Alte plante sau parţiale lor: a) baldăran „bălărie, ierburi", cânâgic „numele unei plante", cea/ău „tufă, tufiş", celelie „mărăciniş", chelcea „mărăcine", cicic „numele unei flori roşii" (poate „trandafir", „ştir roşu" sau „mac-roşu"), fidan „puiet, răsad", ghirin „plantă cu seminţe roşii, din care se fac mături; plantă erbacee care creşte prin sărături"; b) ciur/an „copac cu scoarţa şi lemnul putrezite, arbore cangrenat; arbore cu ramuri dese crescute de la rădăcină; numele unei plante cu tulpina ramificată, cu ramuri ghimpoase şi cu frunze lungi terminate cu un spin" < tc. „copac bătrân şi aproape uscat", (adj.) „plin de spini, mărăcinos, spinos" (p. spec., respectiv prin conversiune); ghiurluc „buruieni, bălării; numele unei buruieni" < tc. „tufăriş, mărăciniş, lăstăriş" (p. ext., respectiv p. restr.). - Literare: abanos, afuzali, anason, arpagic, bamă, canale, cârmâz, chimion, chinap, chişmiş, cimişir, ciuin, dovleac, dud, ghioc (*), ienibahar, indruşaim (*), lalea, liliac, mahon, micşunea {*), moşmoană, năut, odagaci (*), păpădie, pătlăgea, popaz, razachie, revent, sabur, salcâm, salep, siminichie, sisinel, sumac, surguci, susan, tarhon, tutun, zambilă, zarzavat. - Populare: arnăut, dalac, gherghină, zerdiceaf. - Regionale: aitângic, ana, asmaciuc, asmă, baldăran, bărdacă, bostan, cabac, capfagea, catifea, caun, câzâfcea, (grâu) ceacâr, ceadama, cea/ău, chelcea, cicic, ciurlan, cocargea, dip, fidan, frenchi, fulie, ghirin, ghisluc, ghiurluc, hardal, mandalină, mersin (*), meşea, mischet, nacâluri, pangea, sacâz, suitaniu (*), şiboi, taban, talion, tătuiă, topotan, zambac, zardaiea, zămos. Denumirile botanice de origine turcă reprezintă şi ele o contribuţie însemnată a influenţei turceşti, cu atât mai mult cu cât, dintre cele 128 de împrumuturi, 88 (69%) s-au menţinut până astăzi şi sunt utilizate la diferite niveluri ale limbii: 41 - în limba literară (32% din totalul împrumuturilor şi 47% din cele actuale), numai 4 - în limbajul popular, însă 43 - la nivel dialectal, îndeosebi în graiul dobrogean (33,6% din totalul împrumuturilor aparţinând acestei sfere semantice şi 49% din cele menţinute în limba actuală)66. Majoritatea termenilor de origine turcă din sfera semantică a lumii vegetale -preluaţi cu preponderenţă în veacurile XVII-XIX (numai bostan şi dud sunt din secolul XVI) - denumesc plante erbacee, leguminoase, fructifere şi cerealiere ale căror părţi sau roade sunt utilizate în viaţa cotidiană, ca alimente sau materii prime pentru prepararea şi condimentarea hranei ori ca leacuri sau materii din care se extrag substanţe colorante, odorante, tananţi etc. Utilitatea lor practică explică de ce atât de multe împrumuturi s-au păstrat până astăzi. 65 Desigur că domeniul discutat are unele tangenţe şi interferenţe şi cu materiile de origine vegetală ale căror denumiri sunt incluse la B.6, precum şi cu mai multe materii prime alimentare denumite de împrumuturi pe care le-am analizat la A.7.3. 392 B.5. Lumea animală (I) B.5.1. Animale domestice: a) asman „berbec sau ţap castrat", barac„barbet, câine sârmos", bata/„berbec sau ţap castrat", be/ghir „ca\ de călărie", bidiviu „cal de rasă (arabă), cal de călărie", binec „cal de călărie", bugă „taur", caraman „rasă de oi cu coada groasă", catâr, căvârgic „carnabat (= rasă de oi)", ceapcân „cal buiestraş; cal bun, iute", chiringiu „mânz de doi ani, noaten", ciuruc „vită bătrână şi neputincioasă", coci „berbec necastrat", iedec „cal de paradă condus cu mâna (fără a fi călărit)", ma/ac„pu\ de bivol", mariaiă„oa\e”, misir „cal de rasă (egiptean)", misir/iu „idem", samson „dulău, zăvod, buldog", saxana „cal de povară", surec „vită", tab/a-başa „cal de paradă (pe care sultanul îl dăruia domnitorului cu ocazia învestirii acestuia)", fe/'„mânz (de trei ani)"; b) at „cal bun, de călărie; cal turcesc; cal dobrogean" < tc. „cal" (p. spec.); ca/pazan „cal moale, leneş" < tc. „impostor, perfid, înşelător; greoi, leneş" (p. spec.); canara „oaie bătrână şi slabă" < tc. „animal slab, plăpând" (p. spec.); toitan „pui de găină sau de raţă bine dezvoltat, dolofan" < tc. „rasă de dropii cu exemplare mai mari decât cele obişnuite" (p. gener.). B.5.2. Animale de pădure şi de câmp: asian „leu", bursuc, cacom „hermină", caracuiac „o rasă de pisică sălbatică", caragea ^„căprioară" (în loc. vb.), carsac „vulpe de stepă", ceaca! „şacal", fi/ „elefant", ghiugin „dihor", iaiangic „şarpe mic", sagriu „specie de măgar alb sălbatic", samur „zibelină", sângeap „jder; veveriţă sură", zerdava „jder". B.5.3. Peşti şi alte animale acvatice: a) avat, ba/aban „chefal mare", ca/can, caraghios „scrumbie de Dunăre", căiăci „sabiţă, săbioară", chefai, hamsie, iaprac „somotei", iarma „somn de mărime mijlocie", ilar „chefal mic", /ei/rec „lup-de-mare, lavrac", /ufer „peşte răpitor marin, lufar", mărgean „coral", meiez „răspăr; ghiborţ", mezit „bacaliar, batog", midie „moluscă marină comestibilă", minacop „specie de peşte marin", pisi „(varietate de) cambulă", sazan „crap", zargan „ştiucă-de-mare"; b) ceatai „hamsie de mărimea unei scrumbii" < tc. „varietate de peşte marin cu corpul alungit" (p. ext.); civiu„pui mic de şalău" < tc. „cui, piron; ic; ţăruş" (p. anal.). B.5.4. Păsări sălbatice: a) ba/aban „specie de şoim", biu/bu/iţă „privighetoare", carabaş „pescăruş; pescar; chirighiţă", carabatac „cormoran", caracarta/ „vultur-pleşuv", carta! „vultur, acvilă, pajură, hoitar", cucumea „cucuvea", da/gâci „cufundar", giurea „rasă de uliu", ieicovan „pescăruş albastru", misirliu „varietate de porumbei de rasă", zăgan „gaie; hoitar; vultur-bărbos"; b) baiguş „auşeV, piţigoi-pungaş" < tc. „bufniţă" (p. ext.). 393 B.5.5. Insecte, viermi, fluturi: arap „lăcustă de culoare cafenie, căluţ-negru", cârcăiac„scolopendră", cârmâz„insectă din ale cărei gogoşi se extrage colorantul numit cârmâz", pervanea „fluture de noapte". B.5.6. Părţi ale corpului animalelor şi funcţiile lor, produse animaliere (folosite în , diferite scopuri; v. şi A.7.3, B.6)\ a) arşic, baga, baiâcdiş „fanon de balena", bobric „rinichi de animale", bucluc „baligă, băligar", but, cighir „măruntaie de animale; prapur", făgar „vertebră", fâşchie „băligar", fildeş „dintele incisiv al elefantului, defensă", furtun ~ hortum „trompă de elefant", iadeş „sternul păsărilor", maia „os mort la copita calului", pacea „partea de la genunchi în jos a piciorului la animalele cu blană; labă de animal", schembea „stomac ori abdomen de animal domestic comestibil (mai ales de vacă); măruntaie de miel", tarac,,piept de vită; antricot"; b) baidâr „rânză, burtă, stomac (al animalelor rumegătoare)" < tc. „pulpă (de animal)" (p. ext.). B.5.7. Boli specifice animalelor: a) delibaş „bolnav de capie", taban „umflătură a copitei interioare, până la nivelul unghiilor, la vite", tignafes„emfizem pulmonar, astmă (la animale)"; b) mangafa „răpciugă, morvă" < tc. „răpciugos" (prin conversiune). - Literare: arşic, avat, baga, batal, bidiviu, bursuc, but, calcan, catâr, chefal, fildeş, hamsie, iadeş, maia, maiac, mărgean, midie, sagriu, samur, zargan, zăgan. - Populare: cârcăiac, tignafes. - Regionale: arap, asman, at, baiguş, balaban (peşte), bobric, bucluc, bugă, cacom, calpazan, canara „oaie bătrână", carabaş, carabatac, caracartai, caragea, caraghios, cartai, că/ăci, ceaca/, ceatal, cighir, ciuruc, civiu, cucumea, dalgâci, delibaş, fâşchie (*), iaprac, iarma, ielcovan, ilar, levrec, lufer, mangafa, melez, minacop, misirliu „rasă de porumbei", pisi, samson, sazan, taban, tabla-başa (*). - Istorice: misirliu „cal de rasă". împrumutată în majoritatea sa în secolele XVII-XIX (din sec. XVI datează doar bidiviu, bursuc şi zăgan), terminologia zoologică de origine turcă include 102 cuvinte cu valoare inegală. Pe de o parte, cei mai mulţi termeni care desemnează animale domestice nu sunt, de fapt, decât denumiri care le atribuie acestora diferite caracteristici (de vârstă, de aspect, de productivitate, de comportament, de utilitate etc.), având, aşadar, tangenţe intime cu terminologia creşterii animalelor şi a exploatării acestora în folosul activităţilor agricole, în călărie sau în transporturi (cf. D.3, D.4, D.5)', câţiva (barac, caraman, căvârgic) denumesc rase animaliere; numai bugă, catâr, marială şi surec sunt nume generice, denumind specii de animale domestice, eventual diferenţiate după sex. Dimpotrivă, marea majoritate a numelor de animale sălbatice 394 exprimă tocmai specia, neglijând trăsăturile particulare, neinteresante pentru vorbitori (excepţiile sunt rare şi aparţin mai ales domeniului piscicol, pentru care v. D.7). Pe de altă parte, dintre cele 102 împrumuturi au supravieţuit până astăzi 66 de termeni (64,7%): 21 literari, 42 dialectali, numai doi folosiţi la nivelul limbii populare de la sud şi est de Carpaţi şi unul utilizat încă doar ca termen istoric. Regionalismele reprezintă, aşadar, 63% din terminologia zoologică actuală de origine turcă, în timp ce în limba literară nu sunt prezenţi decât 32% din termenii actuali, respectiv 21% din împrumuturile acestei sfere semantice. Procentele menţionate reflectă contactele locale intense, îndeosebi în Dobrogea şi de-a lungul Dunării, dintre români şi turci în domenii practice cum^sunt pescuitul şi vânătoarea, creşterea animalelor domestice şi cultivarea pământului. în schimb, cei mai mulţi termeni zoologici literari îşi datorează acest statut nu contactului direct, ci altor filiere, cu precădere comerţului sau preluării pe căi livreşti; uneori putem totuşi presupune un transfer al termenilor dialectali în limba literară, prin intermediul căreia aceştia s-au extins şi în unele arii din Transilvania. B.6. Substanţe chimice şi materii de origine minerală, vegetală sau animală (III) (utilizate ca farduri, coloranţi, produse odorante, leacuri, materii prime industriale etc.; v. şi B.3.2, B.4, B.5.6): afion „opiu; opiat", a/tânbaş-tiriac „tiriac folosit ca anestezic", amber „ambră", băcan „substanţă lichidă de culoare roşie obţinută din lemnul unui arbore exotic", bizirea „ulei de in (folosit ca balsam)", boia „substanţă sau materie colorantă; vopsea; fard", caraboia „vitriol, acid sulfuric", casnă „gumă de galban", catran „gudron", cârmâz „colorant roşu extras din gogoşile unei insecte sau din fructele plantei numite cârmâz (vegetal); preparat de antimoniu, oxid de antimoniu sulfurat", ceamfistic „seminţe uleioase de pin folosite în medicina populară", ceamsacâz „colofoniu", chezap „apă tare, acid azotic", chibabea „substanţă pulverulentă obţinută din fructele unui arbust exotic", chibrit „sulf, pucioasă", civit „colorant vegetal albastru, albăstreală", corasan „pulbere de peliniţă, folosită în medicină", fildeş „\\Jom", ghioghici „colorant roşu extras din rădăcina roibei; alizarină", ghiu/ie „esenţă de trandafiri", ghiuisuiu „apă de trandafiri", ghiuvergiiea „salpetru, si litră", halii „amestec de fructe uscate şi pisate, folosit ca leac", magiun „laxativ preparat din amestecul unor plante; opiat; afrodiziac", mărgean „coral, material solid provenind din scheletul calcaros al coralului", miambal„suc de lemn-dulce, coagulat în formă de batoane şi folosit ca leac contra tusei", nişadâr „clorură de amoniu, ţipirig", nişastea „amidon", ojă „lac de unghii", panzehr „piatră formată în organele unor animale, considerată drept contraotravă", revent „preparat medicinal din rizomul şi rădăcina plantei cu acelaşi nume", sabur „suc de aloe (utilizat ca purgativ)", sacâz „mastic; colofoniu", salep „praf de amidon extras din rădăcinile poroinicului şi folosit ca fortifiant", sandal „ulei de santal; colorant roşu extras din lemnul de santal", sarisabri„suc de aloe, sabur", sârmea „antimoniu; fard preparat din antimoniu şi gogoşi de ristic", 5/bfe/'„materie dură, albă, 395 lucioasă, extrasă din cochilia unor scoici şi folosită la confecţionarea unor obiecte ornamentale, de podoabă etc.; nacru", sutiman „fard; sulfură naturală de mercur, cinabru; vopsea sau fard preparat din cinabru", ştiubeci„ce.ruză, alb de plumb (folosit la prepararea vopselelor şi fardurilor)", tenzuh „pastă solidificată în formă de bobiţe, obţinută din substanţe răşinoase şi folosită ca material odorant sau pentru obiecte de podoabă", tiriac „preparat care conţine opiu, folosit în medicină sau ca stupefiant", zeft „smoală, gudron, catran", zerdiceaf „colorant galben obţinut prin pisarea rădăcinii cu acelaşi nume, curcumă". - Literare: boia (*), catran, fildeş, mărgean, ojă, sabur, sacâz, salep, sidef, suiiman (*)■ - Populare: afion, băcan, cărmâz, zerdiceaf. - Regionale: chezap, civit, ghiuvergiiea, nişadăr, tiriac (* - în loc.), zeft. Cei 44 de termeni aparţinând acestei sfere semantice s-au perpetuat până în zilele noastre în proporţie de numai 45%, procent relativ redus în comparaţie cu alte domenii legate de natura înconjurătoare, explicabil fie prin înlocuirea unor termeni prin neologisme de alte origini, îndeosebi occidentale, fie prin ieşirea din uz a înseşi substanţelor şi materiilor denumite de cuvintele dispărute. Vechimea împrumuturilor din această sferă semantică reflectă faptul că preluarea majorităţii lor a avut loc în epoci în care influenţa turcă era cea mai intensă şi avea caracter de modă: niciun termen nu este atestat din secolele XV-XVI, şapte au prime atestări din secolul XVII, şase - din secolul XIX, doi - abia din secolul XX {ojăşi regionalismul zeft, ambii împrumutaţi însă probabil în sec. XIX), în schimb veacului al XVIII-lea îi datorăm nu mai puţin de 29 de cuvinte (66% din totalul împrumuturilor specifice domeniului discutat), dintre care 11 s-au menţinut până astăzi {băcan, boia, civit, fildeş, ghiuvergiiea, mărgean, nişadăr, sabur, salep, sidef, zerdiceaf). Zece termeni actuali pot fi consideraţi literari (22,7% din totalul împrumuturilor şi 50% din cei actuali), patru sunt prezenţi în limba populară de la est şi sud de Carpaţi, iar şase sunt regionali, însă statutul acestora din urmă derivă, în general, nu din preluarea lor într-o anumită arie dialectală, ci din restrângerea perimetrului de întrebuinţare. Mai mult, boia şi suiiman sunt actuali doar cu semnificaţii dezvoltate în română, iar tiriac - exclusiv într-o locuţiune regională în care a dobândit nuanţe figurate. * Grupul terminologic format din denumirile realităţilor naturii înconjurătoare cuprinde în total 371 de termeni împrumutaţi din turcă. Unele au ieşit din uz, însă 246 (66,3%) se mai folosesc la diferite niveluri stilistico-funcţionale şi teritoriale: 86 în limba literară, 13 în limbajul popular şi nu mai puţin de 146 în variantele regionale, îndeosebi în graiul dobrogean; dintre acestea din urmă, cele mai multe sunt denumiri entopice, 396 botanice şi zoologice, legate mai ales de munca zilnică, de activităţile de producţie ale sătenilor şi meşteşugarilor români. C. ÎNSUŞIRILE REALITĂŢII EXTERIOARE ŞI PERCEPEREA LOR DE CĂTRE OM C.l. Dimensiunea, cantitatea (IV) C.l.l. Adjective: a) cogea „foarte mare, enorm", coşcogea „idem", saur „(despre piatră, pietriş etc.) mărunt, mic", şucada „enorm, foarte mare, straşnic de mare"; b) cy<%-„mare, voluminos" < tc. „mult, numeros" (p. ext.); toitan „(despre puii de găină, de raţă etc.) măricel, bine dezvoltat, dolofan" < tc. „rasă de dropii cu exemplare mai mari decât cele obişnuite" (p. gener, şi prin conversiune). C.l.2. Substantive: a) alai „mulţime, ceată (gălăgioasă); cortegiu, convoi", buluc „număr mare de oameni, de animale sau de lucruri; grămadă, mulţime, droaie", calabalâc „mulţime, gloată", calem „bucată, piesă, exemplar", dric „sfert (de vită tăiată, de pâine, de delniţă etc.)", dalâm „fâşie, felie", demet „mănunchi, legătură", fişic „teanc de monede înfăşurate în hârtie în forma unui sul", gogea „bucată mare de sare", parcea „bucată (mică), fragment, porţiune, parte (tăiată, ruptă, desfăcută dintr-un întreg)", tacâm „grup de oameni, echipă, colectiv; clică, gaşcă; cortegiu, suită; serie, clasă, ansamblu, grup de obiecte (de acelaşi fel)", taifa „grup de oameni, ceată, mulţime; suită", taraf „grup de adepţi (ai cuiva sau ai unei cauze, ai unei idei etc.), grupare; tagmă; bandă, gaşcă, clică"; b) duium „mulţime, grămadă, sumedenie, droaie" < tc. „abundenţă, bogăţie, opulenţă, saturaţie" (p. ext.); ghiul „legătură de câteva şiruri de tutun sau de mărgele; număr mare de oameni, mulţime, ceată" < tc. „tot, totalitate; număr mare, cantitate mare" (p. concr.). - Literare: alai, buluc, duium, fişic, taraf {*). - Populare: coşcogea. - Regionale: dric, cogea (*), dalâm, ghiul, parcea, saur, taifa, toitan. - Istorice: tacâm. Numele care exprimă o mărime (cantitatea sau dimensiunea, volumul) - ca însuşire esenţială a unui obiect sau ca proprietate definitorie a unei mulţimi de obiecte sau de persoane - formează o sferă semantică din care fac parte 21 de termeni de origine turcă, dintre care numai şase au ieşit din uz (iar tacâm „grup de oameni, echipă, gaşcă" mai este folosit doar ca termen istoric). Peste jumătate din cei menţinuţi sunt 397 dialectali, dar nici termenii folosiţi pe arii mai largi, inclusiv în limba literară, nu fac parte din vocabularul esenţial actual. Dintre cele treisprezece împrumuturi atestate mai întâi în secolele XVII-XVIII, nouă sunt în uzul curent şi astăzi (cinci ca termeni literari, patru ca regionalisme) iar unul este istoric, în timp ce dintre cei opt termeni care sunt consemnaţi abia în secolele XIX-XX, majoritatea preluaţi pe pian dialectal, se mai menţin cinci (toţi regionali, cu excepţia lui coşcogea). Desigur că aici ar putea fi incluse şi alte denumiri care exprimă o mulţime, o cantitate etc., dar pe care, întrucât se referă la obiecte utilizate într-un anumit domeniu de activitate, le-am trecut la sferele semantice specifice respective; de acest tip sunt, de exemplu, termenii care denumesc truse de scule, mărfuri şi articole comerciale constituite din materiale şi obiecte legate sau împachetate laolaltă pentru a fi transportate sau vândute în această formă, unele recipiente (inclusiv cele care au şi rol de unităţi de măsură pentru capacitate) sau mijloace de transport care - atât în română, cât şi în turcă - pot fi folosite pentru a desemna şi „cantitatea de materiale, alimente, apă, cereale etc. conţinută de mijlocul sau recipientul respectiv"67 (bărdac,■ dimerlie, farfurie, roabă, stamboa/ă, şinicetc.). C.2. Aspectul exterior, forma (IV) C.2.1. Adjective: a) cadefene„ca de catifea, catifelat", che/„(despre un munte, un deal) gol, pleşuv, fără păduri", gigea „frumos, drăguţ, nostim", murdar, tos „(despre zahăr) în formă de cristale mărunte", tusios „(despre îmbrăcăminte) îmbâcsit de praf şi de grăsime, jegos, murdar", zarif „(despre obiecte, atitudini, sentimente) frumos, drăguţ; elegant, fin, graţios"; b) catifeiiu „catifelat" < tc. „ornat cu catifea" (p. ext.); viran „(despre terenuri, locuri dintr-un cartier locuit) fără clădiri (şi neîngrădit)" < tc. „pustiu, depopulat, nelocuit; în ruină" (p. ext.). C.2.2. Substantive: basma, în loc. adj. de basma „(despre smochine) presat, turtit", benghi „pată (mică)", calup „bucată (de săpun, de brânză, de halva, de salam etc.) de forma tiparului în care a fost turnată", chenar „margine, bordură a unui obiect, servind ca ornament sau ca delimitare", lichea „pată", merchez „centru, mijloc (al unui obiect)", perdaf „luciu, lustru, strălucire (a unui obiect)", sifat „aspect exterior, înfăţişare, caracteristică, însuşire", zingir„ş\r, rând, coloană, lanţ". - Literare: calup, catifeiiu, chel, chenar, murdar, tos, viran. - Populare: benghi, gigea. 67 în marea majoritate a cazurilor, acest sens implicit a fost preluat din turcă deodată cu semnificaţia de bază. 398 - Regionale: tus/os. - Istorice: zingir. Acest lot de 18 împrumuturi, majoritatea aparţinând secolului XVIII şi începutului secolului XIX, deci epocii fanariote (numai cadefene este atestat, ca împrumut personal, din sec. XVI, iar împrumuturi dialectale din sec. XIX-XX nu par a fi decât tus/os şi zingir), are ca punct comun descrierea aspectului exterior al unor obiecte, a caracteristicilor formale ale acestora (mai puţin mărimea şi culoarea). Zingir se mai menţine în literatura populară ca termen istoric, iar alte zece cuvinte sunt uzuale la nivel popular şi mai ales în limba literară, chei şi murdar exprimând noţiuni fundamentale care le plasează în vocabularul esenţial al limbii române actuale. C.3. Culoarea (III): C.3.1. Adjective: abraş „(despre cai) bălţat", bozafer „cenuşiu", caragea „negru-închis", cârmâziu „roşu-închis, carmin", ceadiriu „verde-crud, gri-verzui", ceameniu „verde-închis", chimioniu„verde-măsliniu", c/7/z//„roşu-închis", cicudiu„roşu-deschis", ci! „(despre cai) murg; pestriţ; sur", civit „albastru-închis, vânăt, indigo", comur „(despre vite) negru-vineţiu", conabiu „roşu-închis, purpuriu", devetui „galben sau maro-deschis", durenghi„bicolor", fistichiu „verde-gălbui", ghiurghiuliu „roşu-deschis, rozaliu", ghiviziu „roşu-închis, purpuriu", goc „albastru" (în sintagma iacut goc „safir"), havaiu „azuriu, bleu", lagiverde „azuriu, albastru-cenuşiu", Iahaniu „verde-deschis", laliu „roşu-aprins, carmin", liliachiu „mov, violet", limoniu „galben-pal", liochiu „stacojiu, carmin", mermerei „marmorat, cu desene şi nuanţe care imită nervurile marmurii", mischiu „de culoare închisă, negru", mosomur „pestriţ, cenuşiu; nici alb, nici negru", narangiu „portocaliu, oranj", neftiu „verde-închis, măsliniu", parangun „roşu-aprins", pătiăginiu „violet-închis, vânăt", pembe „roz, trandafiriu", samaniu „galben-deschis", sarariu „gălbui", sângepiu „cenuşiu, sur", sovad „negru", tarciniu „cenuşiu; violet-închis", turungiu „portocaliu". C.3.2. Substantive: boia „culoare", carabaş {şi adj.) „(oaie sau berbec) cu botul negru", caraman „câine sau bovină cu părul negru", cicic „culoare sau vopsea roşie", renghi „culoare". - Literare: liliachiu. - Populare: cârmâziu, conabiu, fistichiu (*), ghiurghiuliu, ghiviziu, pătiăginiu, pembe. - Regionale: carabaş, cicic, civit, comur, mosomur, narangiu, tarciniu, turungiu. Terminologia cromatică românească a fost influenţată considerabil de limba turcă, prin transferul, mai ales în sec. XVIII-XIX (cu excepţia lui ceameniu, devetui, durenghi, ghiurghiuliu, goc, Iahaniu, mischiu, narangiu şi turungiu, care sunt din sec. XVI-XVII), a 399 40 de adjective68 şi a 5 substantive care denumesc culori sau însuşiri cromatice (dintre substantive, două exprimă chiar noţiunea „culoare"). Doar 16 (35,5%) au supravieţuit până astăzi, dintre care numai unul poate fi considerat literar. Se remarcă însă numărul relativ mare al adjectivelor cromatice de origine turcă folosite astăzi în limbajul popular sau numai la nivel regional. Puţine dintre aceste împrumuturi sunt nume ale culorilor-prototip pure69 (numai ^„albastru", sovad„negru" şi, eventual, mischiu „negru; de culoare închisă" ar putea fi sinonime ale termenilor prin care sunt explicaţi), restul desemnând diferite tonuri intermediare şi nuanţe cromatice. Câteva se folosesc numai cu referire la anumite realităţi, mai ales la anumite animale domestice, iar acestui lot de împrumuturi i se pot adăuga şi unii dintre termenii prin care sunt caracterizate veşmintele (v. A.6.6) sau unele denumiri de substanţe colorante (v. B.6), care, implicit, exprimă sau sugerează şi culoarea pe care o dau. C.4. Alte caracteristici (III) C.4.1. Adjective: a) abraş „(despre cai) nărăvaş", azâr „gata, pregătit", başca „separat, deosebit, diferit", beiaiiu „anevoios, dificil", berechetlâu „fertil; binecuvântat", calp „fals", cheşchin „(despre vin) tare", chior „(despre ferestre) opac; (despre lumină) slab; (despre monede) găurit; devalorizat", cusur/iu „care are cusururi, defectuos, imperfect, lacunar, cu deficienţe", hamtutmaz „(despre metale) nemaleabil, elastic, călit", mact„uc\s, omorât", melez „amestecat, mixt, hibrid", peltic „(despre vorbire, pronunţie) care trădează defectul omului peltic", sacăt „depreciat, devalorizat", sadea „simplu, pur, natural; (despre cafea) fără zahăr", safi „curat, pur, neamestecat", suitaniu „(despre fructe, legume, ţesături etc.) de cea mai bună calitate, excelent", tevaturin „public, notoriu, cunoscut de toată lumea", tiptil „(despre. îmbrăcăminte) de travesti, schimbat", trufanda „(despre alimente, mai ales fructe sau legume) nou, proaspăt, abia apărut pe piaţă"; b) boştur (adj.) „gol, sec, găunos; scorburos", (subst.) „văgăună; scorbură" < tc. (predicat nominal) „este gol, este găunos" (prin conversiune); capiculi(adj.) „soldăţesc, aparţinând oastei otomane" < tc. (subst.) „oastea otomană" (prin conversiune); muhaiar „imprecis, nesigur, incert, instabil, vag" < tc. „liber să aleagă, să aibă o opţiune; lăsat la liberă alegere, opţional" (p. ext.). 68 Ceea ce înseamnă o proporţie mare în rândul termenilor cromatici româneşti, apreciaţi la „peste 200 de adjective" (Coteanu 1985, 138). 59 Pictorii susţin că există numai trei culori primare {roşu, galben, albastru), celelalte culori ale spectrului solar fiind secundare, şi că albul şi negru! nu sunt culori, ci „valori" sau „non-culori". IMoi ne menţinem, ca profani, la percepţia empirică a cromaticii, considerând, împreună cu Coteanu 1985, 140, că în română există şase termeni care pot desemna culori-prototip: roşu, galben, verde, albastru, alb şi negru. 400 C.4.2. Substantive: a) caimac „partea cea mai bună, cea mai selectă a unui lucru, floare, cremă", calabalâc „obiecte felurite în dezordine,.catrafuse, talmeş-balmeş", cârântâie „resturi, rămăşiţe nefolositoare (de la masă, de la prepararea săpunului etc.)", ciorbă „învălmăşeală, amestecătură (de obiecte, de idei sau de oameni), talmeş-balmeş", ciuruc „lucru fără valoare, bun de aruncat, rebut, deşeu", cusur „rest, rămăşiţă, reziduu", erchec „bărbătuş (la gândacii de mătase)", furda „rămăşiţe, deşeuri, resturi mărunte", giuvaer „odor, obiect sau persoană de mare valoare", iedec „obiect, persoană ori grup de obiecte sau de persoane ţinut în rezervă; stoc, rezervă", leş „cadavru, hoit, stârv", marda „rebut, deşeu; rămăşiţă, rest; lucru fără valoare, bun de aruncat; vechitură", murdar/âc „murdărie; gunoi", târfă,,lucru vechi, uzat, stricat, devalorizat"; b) giurumea „lucru fără valoare, depreciat, stricat; deşeu, rebut" < tc. „alterare, putreziciune, depreciere; desconsiderare" (p. concr.); haraba „obiect vechi, stricat, dărăpănat; rablă; deşeu" < tc. „obiect ruinat, devastat; ruină, dărăpănătură" (p. gener.); măraz„defect al vinului care s-a acrit" < tc. „boală" (p. spec. şi fig.). - Literare: calp, chior, giuvaer, peltic, sultaniu, târfă(*). - Populare: başca (* - adv., prin conversiune), belaliu, caimac, calabalâc, ciorbă, ciuruc, cusurliu, furda, iedec, leş, sadea. - Regionale: abraş, azâr, boştur, cârântâie, erchec, giurumea, haraba, marda, măraz, murdartâc, sa fi, trufanda (*). Acest lot eterogen de 40 de cuvinte de origine turcă precizează, adjectival sau substantival, diferite însuşiri - altele decât cele care ţin de culoare, formă, cantitate ori dimensiune - ale obiectelor, animalelor sau fenomenelor. Unii dintre aceşti termeni caracterizează numai anumite realităţi; alţii, dimpotrivă, au sensuri mai generale, putându-se aplica şi fiinţelor umane (de pildă belaliu, giurumea, iedec sau sadea); de altfel, mai mulţi termeni de acest fel au şi semnificaţii speciale, cu care au fost incluşi în alte sfere semantice {abraş, caimac, chior, ciorbă, cusur, peltic, tiptil, trufanda etc.). împrumuturile prezentate mai sus, preluate cu precădere în sec. XVIII-XIX (doar marda şi tiptil sunt atestate din sec. XVI-XVII cu sensurile menţionate, iar trufanda are o atestare antroponimică din perioada respectivă), au supravieţuit până astăzi într-un procent ridicat, de 72,5% (29 de termeni), mai ales la nivelul limbii populare, inclusiv în graiuri; doar şase (15%) au statut de termeni literari şi numai chior, peltic şi târfă au o răspândire şi o frecvenţă care le conferă o oarecare importanţă în lexicul actual. Başca se mai menţine doar datorită faptului că şi-a schimbat valoarea lexico-gramaticală. C.5. Modalitatea (III) C.5.1. Adverbe simple: a) (mai) abitir „(şi) mai mult, (şi) mai tare", batal „fără niciun folos, inutil; ca un trântor, leneş", bechi „foarte, extrem de (bine)", chez „de asemenea, tot (aşa), la fel, 401 tocmai", (mai) dihai „(şi) mai mult, (şi) mai tare, (şi) mai grozav", fit,,chit" (în loc. a fi fit), geaba „în zadar, inutil; gratis", ghiojghiorea „pe faţă, văzând cu ochii, aievea; dinadins", haiea „acum; încă", haram „pe nedrept, nemeritat", hici„deloc, defel; nimic", „încet, alene, binişor", ioc (cu valoare predicativă) „nu (există), defel, deloc, nimic (nu este)", sadea „(pur şi) simplu, de-a dreptul; direct, fără fasoane; pe de-a-ntregul, absolut, complet", safi „numai (şi numai), complet", salt „singur; numai, doar", sanchi „vorba vine, chipurile, cică", saşiu „cruciş, strâmb; încruntat, cu nemulţumire" (în loc. a privi saşiu), tam „tocmai, chiar, exact", taman „întocmai, exact, întru totul, precis, tocmai", tiptil „în ascuns, în taină, incognito; în travesti", tivilichiu „fără intenţie, la întâmplare, cu uşurinţă", toptan „cu totul, la grămadă, în bloc, cu grămada, în mare cantitate, din belşug", zur/a „cu sila, în mod abuziv (şi inopinat), buzna"; b) chilipir „foarte ieftin, de pomană" < tc. (adj.) „cumpărat foarte ieftin" (prin conversiune); doldora „(plin) până la refuz, peste măsură, ticsit" < tc. (vb.) „umplând mereu, umplând foarte tare" (prin conversiune); haihui„fără ţintă, aiurea, razna" < tc. (subst.) „zbatere fără rost, efort zadarnic" (prin conversiune şi p. spec.); hepsă „tot, complet, în întregime" < tc. (pron.) „tot, toţi" (prin conversiune); heriş„tot, complet, cu totul" < tc. (pron.) „orice, tot; orice lucru" (prin conversiune); iorga „continuu, întruna, fără astâmpăr" < tc. „la trap, în buiestru" (p. ext.); top „(plin) ochi, cu vârf, doldora" < tc. „cu totul, în întregime" (p. ext.). C.5.2. Adverbe compuse: a) bolbol „din belşug, din plin", ceac-pac „aşa şi aşa, potrivit; oarecum", haide-hai(de) „încet, anevoios", harcea-parcea „în bucăţi, fărâme", techer-mecher „în mare grabă, imediat"; b) dibioc (cu valoare predicativă) „(nu există) defel, deloc" < tc. „este nejustificat, fără nicio bază" (p. gener.); şuntai-muntai „ori una, ori alta; exact, chiar, întocmai" < tc. „una-alta; despre una, despre alta" (p. ext.); urdu-belea „pe neaşteptate (şi nedorit), inopinat (şi neplăcut), nitam-nisam, din senin" < tc. (exclamaţie) „a căzut beleaua!, ce pacoste!" (prin conversiune). - Literare: doldora, geaba (* - în comp. degeaba), haide-hai(de), haihui, saşiu, tiptil (*). - Populare: (mai) abitir, ceac-pac, (mai) dihai, harcea-parcea, hici, iavaş, ioc, sadea, sanchi, taman, toptan (* - în loc.). - Regionale: batal, fit, hepsă, iorga, safi, salt, şuntai-muntai, tam, top, urdu-belea, zurla. Grupate într-un lot de împrumuturi care desemnează modul în care se desfăşoară sau apar acţiunile, stările, însuşirile etc., cele 38 de adverbe preluate din turcă (mai multe prin conversiune în momentul împrumutării; câteva pot fi folosite şi ca adjective, iar şase au şi valori etimologice de substantiv sau de inte^ecţie) au rămas în româna 402 actuală într-o proporţie considerabilă, de 74%: 6 sunt literare, 11 sunt utilizate la nivel popular, îndeosebi în limbajul familiar de la est şi sud de Carpaţi, iar alte 11 sunt exclusiv dialectale. Niciunul dintre aceste adverbe nu este anterior secolului al XVII-lea. Desigur că multe alte împrumuturi pot fi utilizate adverbial (ca urmare a conversiunii ulterioare preluării lor), iar mai multe locuţiuni adverbiale formate în limba română au la bază împrumuturi substantivale din turcă. C.6. Reacţiile omului la stimuli exteriori (III) C.6.1. Interjecţii primare (unele provenind din verbe turceşti la imperativ): a) aferim „bravo!, slavă Domnului!", aia/ah „Doamne! (exclamaţie de admiraţie entuziastă)", ama „zău aşa!" aman „iertare!; vai!", aman-zaman „rogu-te!, fie-ţi milă!", anasâna „înjurătură trivială: în mă-ta!", aş „aiurea!", ava Hm „bravo!", bacaiâm „să vedem!, om vedea!", bre „măi!, hei!; aoleu!, vai!, ei na!", cad „strigăt cu care câinii sunt îndemnaţi să caute şi să aducă vânatul", carnaxi „ce dracu!, la naiba!", ches „exclamaţie prin care se ordona tăierea capului unui osândit", „cuvânt folosit pentru oprirea unui om sau a unui animal: stai!", gheai „vino!, hai!" ghidi „ia te uită!, al naibii...!", ha „exclamaţie folosită ca particulă intensivă după un adverb de mod", haide, hairusum „să fie cu noroc!, bravo!", hareci„exclamaţie prin care se adjudecă un obiect la licitaţie", heibet „se-nţelege!, desigur!", iadeş „exclamaţie prin care o persoană câştigă pariul numit iadeş", işaia „ce-o vrea Domnul!, sper!", iafa „vorbe!" (în expr. şi tafa şi iafa), maina „cuvânt cu care se comandă strângerea velelor sau coborârea unei greutăţi pe o navă", maşala „de minune!, bravo!", mo/a „dă drumul (parâmei, ancorei etc.)!", paidos „pauză!, liber!", pechi„bravo!, excelent!", sia „comandă de mers înapoi care se dă unei ambarcaţiuni", sichimea „la naiba!, cum o fi!", sidir„marş de-aici!, du-te dracului!", vah„vai!", varda„atenţie!, păzea!", vira„comandă de tragere la bordul navei a unei parâme sau a unui lanţ"; b) amandea (interj.) „pe el!, haide!" < tc. amade (adj., adv.) „gata, pregătit" (prin conversiune; valoarea adverbială a fost însă păstrată în subsidiar, deoarece interjecţia este folosită uneori şi cu această valoare, iar derivatul său amandi/ea ~ d-amandeia este adverb); diha „strigăt cu care ursarii îndeamnă ursul să joace" < tc. „strigăt cu care animalele de călărie sau de tracţiune sunt îndemnate să înainteze" (p. ext.); neder „exclamaţie repetată, golită de sens, folosită în teatrul de păpuşi" < tc. „ce este?, ce s-a întâmplat?" (prin conversiune); oşti „şterge-o!, pleacă!" < tc. „cuvânt cu care se alungă câinii: marş!" (p. gener.); sâc „aşa-ţi trebuie!, bine ţi-a făcut!; strigăt cu care se îndeamnă oile să primească masculul" < tc. „a necăji, a plictisi, a agasa" şi/sau tc. „a întreţine raporturi sexuale" (la imperativ, p. ext.) ori tc. „penis" (prin conversiune). C.6.2. Interjecţii imitative (onomatopee): ciş„cuvânt care imită sunetul produs de urină", cucumea „cuvânt care imită strigătul cucuvelei". 403 - Literare: haide, maina, moţa, sâc, vira. - Populare: aferim, aş, bre, ghidi (* - în der. ghiduş), sichimea (* - în s.f., prin conversiune), sictir, varda. - Regionale: amandea, aman-zaman, anasâna (* - în loc. cu anasâna), ciş, cucumea, gheai, ha, heibet, sia. - Istorice: aman. Limba română a preluat din turcă, în cursul secolelor XVII-XIX, 43 de interjecţii, dintre care aman, cucumea, hareci, iadeş, iaf(a) şi paidos au fost împrumutate şi ca substantive (valoare care domină în semantismul lor), ama este şi conjuncţie, iar haide poate fi folosit, de la bun început, şi ca adverb. Peste jumătate (51%) din interjecţii se menţin în limba română vorbită astăzi: dintre cele cinci literare, trei sunt specifice limbajului marinăresc, dar haide şi sâcsunt generale şi esenţiale în lexicul actual; în limba populară, îndeosebi în limbajul familiar şi în cel argotic sau vulgar, sunt utilizaţi şapte termeni (dintre care doi numai datorită derivării sau conversiunii), în graiuri - nouă, iar aman ni s-a transmis prin literatură ca termen istoric. Reţin atenţia interjecţiile care provin din forme verbale turceşti de imperativ, având, aşadar, funcţii gramaticale şi valori lexico-semantice identice în turcă şi în română (bacaiâm, caci, ches, dur, gheai, hairusum, sac etc.), precum şi cele, destul de multe, rezultate prin conversiune în cursul preluării. C.7. Raporturi de coordonare sau de subordonare (V): ama „dar, însă", başca „în afară de, exceptând; în plus", hem... hem... „atât... cât şi...", ia... ia... „sau... sau..., fie... fie...". - Populare: başca. - Regionale: ama, hem. Cele numai patru cuvinte auxiliare preluate, în sec. XVIII-XIX, din turcă (trei conjuncţii şi o prepoziţie), folosite ca instrumente gramaticale pentru a exprima raporturi între noţiuni, oglindesc nu numai făptui că astfel de cuvinte se împrumută cu greu, ci şi caracterul superficial al influenţei turceşti asupra sistemului sintactic românesc. Numai prepoziţia başca mai are o anumită utilizare în limbajul familiar, în timp ce conjuncţiile ama şi hem sunt, pe plan regional, la limita ieşirii din uz. C.8. Substituiri: başca „altul; altcineva; altceva" a fost folosit în trecut ca pronume nehotărât. El a fost preluat şi ca prepoziţie şi ca adjectiv, dar se mai menţine doar fiindcă şi-a convertit valoarea lexico-gramaticală, devenind adverb. * Limba română a achiziţionat, în urma înrâuririi turceşti, 210 termeni referitori la însuşirile realităţii exterioare şi la modul în care omul le percepe, reacţionează la stimulii externi şi ordonează realitatea şi noţiunile care o exprimă în sistemul relaţional al 404 gândirii sale. Desigur că, în alcătuirea acestui grup terminologic, înseşi faptele de limbă ne-au obligat să completăm criteriul pur semantic cu acela al clasei lexico-gramaticale din care fac parte împrumuturile analizate. Trebuie însă remarcat, în acest context, numărul extrem de redus al cuvintelor auxiliare împrumutate; predominante sunt adjectivele, substantivele şi adverbele, care exprimă şi denumesc noţiuni - oglinzi ale însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor care formează realitatea înconjurătoare -, precum şi interjecţiile, care exprimă reacţiile emoţionale sau volitive ale omului, repercutate asupra realităţii înconjurătoare. Influenţa turcă a fost, aşadar, neînsemnată în domeniul împrumutării de instrumente gramaticale. Dintre cei 210 termeni discutaţi mai sus, 124 (59%) au supravieţuit până astăzi, fiind utilizaţi cu precădere în graiuri (51 de cuvinte), în limbajul popular de la sud şi est de Carpaţi (40), iar 3 sunt termeni istorici; totuşi, 30 dintre aceste împrumuturi se menţin în limba literară actuală, iar unele aparţin chiar lexicului esenţial (chel, chior, doldora, (de)geaba, hai (de), murdar, sad). D. ACŢIUNEA OMULUI ASUPRA NATURII. DOMENIILE MUNCII D.l. Agricultura (cultivarea pământului, strângerea şi păstrarea recoltei) (III) D.l.l. Mijloace: a) Z?e/„hârleţ", cichel „\opăţică pentru curăţat brăzdarul şi cormana plugului; otic", des/igea „greblă", duien „treierătoare primitivă", iaba „furcă de lemn (pentru vânturarea cerealelor)", săban „plug de lemn", sârgâie „unealtă de lemn cu care se strâng cerealele şi paiele în arman", sivric „unealtă cu care se fac găuri în pământ (la răsăditul tutunului)", taban „talpa plugului, plaz; cadru de lemn în care se fixează butucul la arman şi la care se înhamă caii", târmâc „grapă, rariţă", târpan „un fel de coasă (cu coada mai scurtă) utilizată pentru tăiatul stufului şi al cânepii", terpedin „sapă mică, săpăligă"; b) cazma „hârleţ" < tc. „sapă; săpăligă" (p. ext.); chiopec„bucată de lemn care se pune, la treieratul cu cai, în laţul de la gâtul calului" < tc. „bucată de fier sau zgardă cu ghimpi pusă la gâtul câinilor" (p. ext.). D.1.2. Locuri (v. şi B.3.1.2)\ a) arman „arie, loc unde se aduc şi se treieră cerealele", bostan(ă) „pepenărie; legumărie", ciftiic „mică moşie sau fermă", iastuc „răsadniţă", merea „teren cultivat, ţarină; tarla; moşie; păşune, izlaz", nadaz „pârloagă, câmp lăsat să se odihnească", parcea „lot de teren, parcelă", saplâc„şură de paie", taria; 405 b) carâc „marcaj făcut pe un teren cu ajutorul unei sfori" < tc. „rigolă, şanţ mic, adâncitură; brazdă" (p. ext. sau p. spec.); tuzla „teren desţelenit şi îngrăşat cu mraniţă" < tc. „teren sterp, arid; teren bogat în săruri minerale, sărătură" (p. ext. sau p. polar.). D.1.3. Persoane cu diferite ocupaţii (v. şi F.3.3)\ armangiu „ziler la un arman", baccevan „grădinar", bostangiu „cultivator şi negustor de pepeni; paznic la o pepenărie", limongiu „cultivator şi negustor de citrice", meragiu „paznic de -câmp, pândar", muhadit „\r\qir\er hotarnic, agronom care efectua cadastrarea moşiilor", oracciu „secerător, cosaş", tutungiu „cultivator de tutun", vechii „administrator de moşie, intendent al unui moşier", vechii-hargiu „idem", zarzavagiu „persoană care cultivă şi vinde zarzavaturi". D.1.4. Diverse: arman „treierat", chesmec„pleavă, zoană", curuluc „mod de uscare a tutunului", nadaz „desţelenire, arătură, arat", şaman „paie", saptâc „şiră de paie", tânas„grămadă de snopi, claie, stog". - Literare: cazma, limongiu(*), taria, târpan, vechili?), zarzavagiu. - Populare: arman „arie", bostan(ă). - Regionale: arman „treierat", bostangiu, carâc, chiopec, desligea, duien, iaba, iastuc, meragiu, merea, nadaz, parcea, şaman, saptâc, săban, sârgâie, sivric, taban, tânas, târmâc, tuzta. Terminologia agricolă^ s-a îmbogăţit de pe urma influenţei turceşti cu cel puţin 43 de denumiri specifice70. în limba actuală se mai menţin 29 dintre aceşti termeni (67,5%), cu preponderenţă regionali (21 de împrumuturi cu sensuri diferite). Acest lucru înseamnă că cel puţin jumătate dintre aceste cuvinte au fost preluate cu siguranţă prin contact local nemijlocit. în rândul termenilor împrumutaţi pe această cale predomină denumirile de unelte şi alte mijloace de cultivare a pământului şi de strângere a recoltei, precum şi termenii care desemnează terenuri de cultură, în timp ce numele de ocupaţii sunt rare. împrumuturile dialectale stau mărturie că înrâurirea turcească în acest domeniu a fost extrem de puternică în Dobrogea: dintre termenii regionali, numai trei sunt specifici altor arii decât aceea dobrogeană (iastuc - vestul Munteniei, parcea - Muntenia, şaman - estul Moldovei), în timp ce alţii doi {iaba şi merea) au ca arie comună Dobrogea şi Moldova, propagându-se, probabil, tot dinspre teritoriul dobrogean. Contactul dialectal intens în domeniul agricol reiese şi din următoarele fapte: un singur termen datează din sec. XVI (bel, cu atestare unică) şi patru din sec. XVII (ciftlic, limongiu, tutungiu şi vechii-hargiu, toate, probabil, împrumuturi culte); în secolul XVIII 70 Această terminologie cuprinde şi unele cuvinte care, deşi au fost preluate cu alte sensuri, au dezvoltat în română semnificaţii din domeniul agriculturii, precum şi mai multe împrumuturi care denumesc obiecte folosite şi în alte activităţi; terminologiei de bază a agriculturii îi aparţin, de asemenea, toate denumirile plantelor de cultură (v. B.4). 406 şi prima jumătate a veacului XIX, pe lângă termenii oficiali şi cei legaţi într-o oarecare măsură de comerţ {baccevan, bostangiu, muhadit, vechil, zarzavagii/) încep să apară şi cei cu caracter popular {arman, cazma, oracciu, tarla, terpedin), dintre care doi {oracciu şi terpedin), utilizaţi o singură oară în documente agrare, nu au fost adoptaţi; ceilalţi 28 de termeni (65% din total) au atestări abia din a doua jumătate a veacului XIX şi din secolul XX, cu toţii fiind preluaţi pe plan dialectal iar majoritatea menţinându-se şi astăzi cu statut de regionalisme (numai bostană a dobândit o răspândire mai largă, iar câţiva au ieşit din uz). D.2. Prelucrarea produselor agricole şi animaliere, morărit, brutărie (IV) D.2.1. Mijloace: a) casnac „cercul din jurul pietrelor de moară, veşcă", ceatal„parte a morii numită furcă", coi „aripa morii de vânt, fofează", dulap „roata care învârteşte moara", fener „prâsnel, crâng, fanar (la moara de vânt)", havan „instrument pentru mărunţirea tutunului", iuschiudar,,roată de moară", sârghie „teasc făcut din scânduri late între care se pune pastrama la presat", tapă „cep, dop; vrană", tuci „piesă în formă de topor care se fixează pe axul pietrelor de moară"; b) câscâci „bucată de lemn cu care se opreşte mersul morii de vânt" < tc. „cleşte, clemă, pensă, cârlig de rufe; (orice obiect) în formă de cleşte" (p. spec.); c/gw„parte a morii", probabil „scripete de moară" < tc. „scripete" (p. spec.); durbacă „putină, vas în care se pune laptele la închegat; coşul teascului în care se zdrobesc strugurii; cadă cu apă rece prin care trece ţeava cazanului de rachiu" < tc. „cadă mare, jgheab; piuă, teasc; mojar, presă" (p. spec.); menghină„şurub la teasc" < tc. „teasc" (p. restr.). D.2.2. Persoane cu diferite ocupaţii (v. şi F.3.3)\ căigiu„lucrător care taie mărunt tutunul", fârângiu„brutar" - Populare: durbacă. - Regionale: dulap, fârângiu, havan, menghină, sârghie, tapă. Dintre cele 16 împrumuturi aparţinând acestei sfere semantice, 15 sunt dialectale şi toate datează din secolul al XlX-lea (unele fiind atestate abia din sec. XX/l); numai şapte s-au menţinut până astăzi: unul în limbajul popular şi şase exclusiv ca regionalisme (unele în curs de a ieşi din uz). Se remarcă faptul că majoritatea (nouă termeni) sunt din domeniul morăritului, denumind, de fapt, părţi ale morii, ceea ce înseamnă că, cel puţin regional, mai exact în Dobrogea şi în Moldova, construcţia şi folosirea morilor de vânt a fost impulsionată sub influenţă turcească: toţi aceşti termeni sunt atestaţi abia din a doua jumătate a secolului XIX şi îndeosebi din Dobrogea, mai puţin col, dulap şi fener, folosiţi şi (sau mai ales) în Moldova. întrucât înseşi morile de vânt au pierit, din terminologia morii nu s-a păstrat decât dulap, şi el pe cale de dispariţie (în sec. XX nu a mai fost utilizat decât în literatura populară). 407 D.3. Creşterea animalelor (păstorit, hrănirea şi tăierea vitelor, porcilor şi păsărilor de curte) (IV): D.3.1. Mijloace: a) danga „unealtă cu care se marchează vitele; marcă, semn făcut cu această unealtă pe pielea unui animal domestic", iatac „jgheab din care beau apă găinile", iată „tărâţe opărite care se dau ca hrană porcului", iarma „urluială", zamba „potricală, preducea; gaură făcută cu această unealtă, ca semn de recunoaştere, în lobul urechii oilor"; b) tarabă „tocător, placă de lemn pe care se toacă sau se tranşează carnea" < tc. „scândură, placă de lemn, tejghea (pe care se lucrează, se taie, se etalează sau se vinde ceva)" (p. spec.). D.3.2. Locuri: a) arcaci „grajd improvizat, comarnic, ocol, ţarc; depresiune, văgăună unde sunt adăpostite oile", câştă „\oc pentru iernatul vitelor; târlă, stână; poiată, grajd", cerdac „şopron pentru oi, saivan; ţarc, comarnic", dam „grajd, bordei pentru vite; ocol, ţarc; şopron", odaie „adăpost provizoriu, sălaş; gospodărie izolată de sat", otac „colibă servind drept adăpost ciobanilor, pescarilor etc.; târlă, stână", perdea „îngrăditură (pentru protecţia animalelor sau a plantelor), adăpost, ţarc, staul, ocol", saia „adăpost pentru vite sau pentru nutreţ, şopron, staul", saivan „adăpost pentru vite, staul; şură, şopron, magazie", samaiâc „şopron, şură, saivan", şandrama „şopron, şură; colibă, baracă", zathana „abator; măcelărie"; b) boş „ochi, compartiment într-un coteţ" < tc. „loc gol, vid, spaţiu liber" (p. spec.); bugeac „colibă pentru adăpostirea bivolilor" < tc. „loc în care nomazii îşi adăpostesc lactatele contra căldurii; *adăpost pentru vite" (p. spec.); canat „partea laterală a unui coteţ" < tc. „aripă; parte laterală" (p. spec.); cit „iesle făcută din nuiele (în curte)" < tc. „îngrăditură de nuiele; staul pentru miei" (p. spec. sau p. ext.); tandâr „adăpost la stână, construit din pământ şi acoperit cu ogrinji" < tc. „cuptor săpat în pământ; cuptor de pâine; vatră" (p. anal.). D.3.3. Persoane cu diferite ocupaţii (v. şi F.3.3)\ a) casap „măcelar", chesăgiu „idem", cioban, haidamac „păzitor de vite, văcar", pariagiu „măcelar care se ocupă cu tăierea vitelor şi tranşarea cărnii"; b) parceaiagiu „măcelar care se ocupă cu tăierea vitelor şi tranşarea cărnii, pariagiu" < tc. „persoană care taie ceva în bucăţi" (p. spec.). - Literare: cioban, pariagiu, saivan, zaihana (*). - Populare: odaie, perdea, saia. - Regionale: arcaci, boş, canat, casap, câş/ă, cerdac, cit, dam, danga, iatac, iată, iarma, otac, parceaiagiu, samaiâc, tandâr, zamba. 408 Terminologia creşterii şi tăierii animalelor care servesc ca hrană pentru om s-a îmbogăţit sub influenţa limbii turce cu cel puţin 29 de cuvinte71, printre care predomină denumirile de construcţii folosite ca adăpost pentru animale sau pentru păzitorii de animale (16 împrumuturi). Unii termeni sunt de o vechime remarcabilă în limba română, reflectând contactul timpuriu dintre ciobanii români şi cei turci şi o înrâurire turcească îndelungată şi constantă în domeniul creşterii animalelor: casap - atestat din sec. XV/2 ca antroponim şi din sec. XVIII/l ca termen comun; cioban-sec. XVI/l; arcaci, câş/ă şi odaie - sec. XVI/2; otac - sec. XVII/l; dam, perdea, saia, saivan şi zaihana - sec. XVIII/l; danga şi şandrama - sec. XVIII/2. Acestea sunt şi împrumuturile care s-au păstrat cel mai bine, până în zilele noastre, fie la nivel literar sau popular, fie restrângându-şi aria de întrebuinţare. Restul termenilor sunt, în general, împrumuturi dialectale, îndeosebi dobrogene, din secolele XIX-XX. Indiferent de momentul şi locul preluării elementelor sale, terminologia de origine turcă a păstoritului s-a dovedit extrem de viabilă, deoarece însăşi ocupaţia respectivă a fost fundamentală şi continuă la români: 24 de împrumuturi dintre cele 29 (83%) sunt în uz în limba română actuală (17 fiind dialectale). D.4. Creşterea, îngrijirea, împodobirea şi strunirea cailor (III) D.4.1. Mijloace: a) abai„pătură care se pune pe spinarea cailor", ^//c„căpeţea", binectaş „bloc de piatră folosit pentru a încăleca mai uşor", caia, căiş „curea, hăţ, chingă", chiostec „piedică (pusă la picioarele cailor)", doi „pătură, ţol care se pune pe spinarea calului", cioitar „idem", divan-tacâm „harnaşament de paradă", ghebrea „otreapă cu care se ţesală şi se şterg de sudoare caii", hanea „şa", harşa „pătură ornamentată care se pune sub şa", iavaşa „instrument în formă de cleşte cu care se stăpânesc animalele, mai ales caii", ipingea „pătură care se aşterne pe spinarea cailor", pazvant „piedică (pusă la picioarele calului)", /a/f „harnaşament de lux", reşmea „căpăstru", tacâm „harnaşament", taftur „chingă cu care se strânge pătura sau şaua pe cal", teitie „pătură groasă care se pune sub şa", terbie „frâie, hăţuri", tolbă „sac în care se dă ovăz calului", zenghiu „scară a şeii"; b) ^/„partea posterioară a hamului la catâri" < tc. „jug; lanţuri, cătuşe" (p. ext.). D.4.2. Locuri: herghelie „crescătorie de cai", tabla „grajd pentru cai". 71 Acestei terminologii îi aparţin, dintr-un anumit punct de vedere, şi denumirile unor animale domestice, precum şi ale produselor obţinute de pe urma lor şi folosite ca alimente, ca materii prime pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte etc. Aici ar putea fi clasate chiar şi unele entopice care desemnează terenuri folosite pentru păscut. 409 D.4.3. Persoane cu diferite ocupaţii: binigiu „geambaş care încăleca pe caii nărăvaşi pentru a-i îmblânzi", catârgiu „păzitor, mănător sau proprietar de catâri", herghelegiu „îngrijitor sau paznic al unei herghelii", naibant „potcovar". D.4.4. Diverse: dezghin „lovitură dată calului cu hăţul", gebea „mers legănat al calului, buiestru", herghelie „qrup mare de cai". - Literare: caia, catârgiu, herghelegiu, herghelie (cu ambele sensuri), - Populare: cioitar, iavaşa, teitie. - Regionale: căiş, chiostec, gebea, naibant(*), tacâm, terbie, tolbă. - Istorice: raft Atât contactul direct dintre populaţii, mai ales în activităţile agricole în care caii sunt folosiţi ca animale de tracţiune, cât şi preluarea la curţile domneşti şi boiereşti a unor cutume otomane legate de călărit, cavalcade, parade cu cai etc. şi de îngrijirea şi strunirea cailor de călărie au constituit principalele contexte prin intermediul cărora terminologia creşterii cailor şi-a însuşit, în secolele XVII-XIX, cel puţin 33 de termeni de origine turcă72. Dominante numeric şi cele mai vechi în limbă sunt cuvintele care denumesc obiecte de harnaşament şi tipuri de pături cu care se protejează caii (17 termeni). Din veacul al XVI-lea datează abai, ciol, cioitar şi harşa, denumind pături care se pun pe cal, precum şi naibant, pazvant şi tabla, ceilalţi termeni fiind atestaţi abia începând din secolul al XVII-lea. Este posibil ca numai câteva dintre împrumuturile aparţinând acestei sfere semantice să fi fost preluate pe cale populară, prin contact nemijlocit, inclusiv la nivel regional (de pildă gebea, gul, tacâm, atestate după mijlocul secolului al XlX-lea). Caracterul oficial al majorităţii acestor împrumuturi este oglindit şi de faptul că numai 14 termeni (42,4%) au supravieţuit până astăzi: şapte sunt dialectali (unii au dobândit această calitate prin restrângerea ariei de utilizare), trei sunt în uz la nivel popular şi numai patru pot fi consideraţi literari (dintre care caia şi herghelie sunt cei mai cunoscuţi). Şi raft mai este folosit, dar numai cu referire la realităţi ale trecutului. D.5. Transportul terestru (III) D.5.1. Mijloace de transport şi părţi ale lor: a) angâş „car cu loitre lungi, prevăzute cu ţepuşi; corlată, loitră lungă cu ţepuşi", baiergic „perinoc", băbut „piesă mobilă fixată deasupra perinocului", câlangâci „pisc, furcă, grui (la car)", chervan „car mare", ghermec „piesă de lemn care ţine legaţi 72 Desigur că aici se încadrează, din acest punct de vedere, şi împrumuturile care denumesc diferite tipuri de cai, diferenţiate după destinaţie, origine, rasă, vârstă, comportament etc. (v. B.5.Î)'. at, belghir, bidiviu, binec, catpazan, catâr, ceapcân, chiringiu, iedec, misir, misirliu, saxana, tabla-başa, tai. Unii termeni oficiali din categoria ceremonialurilor de curte, cum sunt biniş şi biniş-aiai (v. F.l.S), au şi ei legătură cu întrebuinţarea cailor. 410 carâmbii loitrei", macaz „ac de cale ferată", menzil „diligenţă, căruţă de poştă, poştalion", olac „idem", roabă „tărăboanţă; cotigă, căruţ cu două roţi, tras cu mâna", saca „mijloc de transport pentru apă, format dintr-un butoi montat pe un cadru de căruţă", sandâc „dricul sau coşul căruţei", tahtârvan „lectică, litieră", talică „trăsură uşoară şi elegantă", fes „disc la roată, străgălie", tejgherea „r oabă"; b) cârmog „ciocul leucii (la car)" < tc. „cârlig mare, cange" (p. spec.);' ghioci „căruţă care se poate lungi la nevoie" < tc. „căruţă" (p. spec.); haraba „căruţă de mari dimensiuni" < tc. „orice fel de mijloc de transport cu roţi" (p. spec.); otac „baracă pe roţi în care se transportă uneltele agricole" < tc. „baracă" (p. spec.). D.5.2. Locuri, clădiri şi servicii publice de transport: cetal-menzâl „serviciu de transport rapid cu diligenţă, poştă rapidă", conac „loc de popas, staţie, haltă, sălaş, tabără", menzil „serviciu de transport cu diligenţă (pentru călători şi corespondenţă), serviciu de poştă; staţie de poştă", menzilhanea „staţie de poştă", olac „serviciu de transport călare sau cu diligenţă, poştă (rapidă)", oturac,,popas, haltă, oprire, staţie". D.5.3, Persoane cu diferite ocupaţii (v. şi F.3.3)\ baş-hamal„şeful unei echipe de hamali", chervangiu „conducător şi proprietar al unei caravane", chirigiu „cărăuş, căruţaş", cifte-tatar „pereche de curieri călare", hamal, harabagiu „căruţaş, cărăuş", macagiu „acar", menzit-căpitan „căpitan de poştă", menziigibaşa „idem", menzilgiu „slujbaş al serviciului de transport cu diligenţă", olac „curier special (călare), mesager, sol, olăcar", poştagiu „poştaş, factor poştal", sacagiu „persoană care transporta şi vindea apă cu sacaua", surugiu „vizitiu, birjar", tatar-mizi/ „curier poştal, mesager", tătar „curier, sol (călare)". D.5.4. Ocupaţii, meserii: chiragelâc „meseria, ocupaţia chirigiului, cărăuşie", hama/âc„ocupaţia hamalului", harabagilic„cărăuşie". D.5.5. Diverse: agăriâc „bagaje, materiale transportate", chervan „caravană, convoi (de care, trăsuri, cai, catâri, oameni călare etc.)", conac „distanţă de mers de la un popas la altul, etapă, poştă", iuc„povară, încărcătură (cât se poate încărca pe un cal)", saxana „sarcină, povară, încărcătură, bagaj greu (purtat în spinare de către un animal sau un om); samar, şa mare de povară". - Literare: chirigiu, hamal, macagiu, macaz, roabă„tărăboanţă". - Populare: poştagiu, saca (*), sacagiu (*), saxana, surugiu (*). - Regionale: angâş, baiergic, cârmog, chervan „car mare", conac (*), ghioci, haraba, harabagiu, olac (* - în loc.), otac, oturac (* - în loc.), roabă „căruţ pe două roţi, tras cu mâna", sandâc, talică, tas, tejgherea. - Istorice: menzil, olac„sol". Desfăşurat în trecut pe jos, călare sau cu mijloace tractate de oameni sau de animale, numai pe căi rutiere, iar începând din secolul XIX şi pe căi ferate, transportul 411 terestru - în care am inclus şi serviciile publice de transport şi de curierat - a constituit un domeniu relativ privilegiat din punctul de vedere al influenţei turceşti, de vreme ce inventarul lexical al acestei sfere semantice s-a îmbogăţit cu cel puţin 50 de termeni împrumutaţi din turcă73. Pare evident cel puţin faptul că transportul public de persoane şi al corespondenţei prin serviciul de poştă cu cai şi diligenţe s-a dezvoltat în ţările române după model otoman. Este adevărat că din veacul al XVI-lea nu sunt atestate decât hamatâc şi otac „serviciu de transport călare sau cu diligenţa, poştă (rapidă)" (acesta din urmă apare, începând din sec. XVII/l, şi cu sensul „sol, curier"), ^deoarece sistemul de transport cu poştalionul ia avânt abia în veacurile XVII şi XVIII. în secolul XIX, acestui serviciu i se adaugă şi transportul pe căi ferate, mai întâi cu tramvaiul şi apoi cu trenul (macagiuş] macaz). De fapt, împrumuturile acestei sfere semantice sunt de două categorii: unele, denumind mai ales locuri, clădiri, servicii şi ocupaţii din domeniul transportului, aparţin secolelor XVI-XIX/1 şi sunt, în general, ieşite din uz (unele nume de profesiuni care au supravieţuit sunt în curs de învechire, iar altele au şanse de perpetuare numai fiindcă au evoluat semantic în limba română), în timp ce denumirile unor tipuri de mijloace de transport şi părţi ale acestora au fost preluate, de regulă, mai recent, îndeosebi pe plan regional, menţinându-se până astăzi într-o proporţie considerabilă, de 75% (15 din 20 de termeni). Una peste alta, împrumuturile din această sferă semantică mai sunt în uz în proporţie de numai 52% (26 de termeni, dintre care 16 în graiuri, îndeosebi în cel dobrogean). Dintre termenii literari, numai hamal, macaz şi roabă pot fi apreciaţi ca importanţi în lexicul actual. D.6. Transportul pe apă (II) D.6.1. Mijloace de transport pe apă şi părţi ale lor: a) acic „ambarcaţiune fluvială fără punte", amlă „bancă la capătul bărcii", armuz „interval între filele de bordaj ale navei", baba „piesă în formă de mosor la care se leagă navele acostate", babalâc „cui de lemn fixat în capătul bărcii", basamac „scară la ambarcaţiuni", baş „extremitatea din faţă a unei nave, provă", baş-gallon „navă mare de luptă", baştardă „navă-amiral", botozan „navă cu vele mai mică decât corabia", bulmea „perete etanş de compartimentare a corpului unei nave", caic „ambarcaţiune uşoară, lungă şi îngustă", caşcaval „pană metalică cu care se fixează arborele gabier pe gabie", cat „spaţiul dintre două punţi ale unei ambarcaţiuni", căci „lădiţă de la pupa bărcii", cârlaci„luntre mică, cu fundul turtit", ceam „navă fluvială fără punte", cearmuc 73 Unele împrumuturi care desemnează animale de tracţiune sau de povară (v. B.5.1), clădiri comerciale folosite pentru popasul călătorilor, de tipul hanurilor (v. F.3.1) sau obiecte comerciale transportate ca încărcătură pe spinarea animalelor, cum sunt, de pildă, baloturile (v. F.3.5), ar putea şi ele figura în terminologia transportului terestru. 412 „inel despicat fixat la marginea velelor", cuşac/âc „stinghie utilizată în construcţiile navale", dombaz „bac; ponton, pod plutitor", eche „bară cu care se manevrează cârma", fiong „nod, buclă formată prin îndoirea unei parâme", ga/ion „navă de mari dimensiuni", ghecet „bac, luntre", ghimie „navă, corabie; luntre, şalupă", hambar „cală, magazie de mărfuri la bordul unei nave", iei chem „velă", mahună „barcaz, şalupă", megeană „şalupă, navă cu artimon", provă „proră", pupă, rieală „navă specială rezervată sultanului", sal „plută mare", sambechiu „ambarcaţie folosită în Orient", sandal „şalupă, luntre lungă", schelă „punte (mobilă) care face legătura între o navă şi chei", şaică „ambarcaţiune de forma unei luntre mari; corabie; şalupă", şilep „şlep", şirin „vergă, antenă pentru navele cu vele", trapazan „balustradă (la scările de la bordul navei); bară scurtă fixată în bordajul bărcii, de care se leagă vâsla", ustuacic „ambarcaţiune fluvială în formă de luntre, cu vele şi cu fundul plat", volic„corabie mică şi îngustă, felucă"; b) ghermea „şipcă bătură de jur împrejur în interiorul bărcii" < tc. „perete de scânduri; grindă folosită la casele fără căpriori; acţiunea de a întinde, de a încorda" (p. ext., p. restr. sau p. concr.); oturac „bancă, scăunel la capetele luntrei de pescuit" < tc. „scaun, loc sau obiect pe care se şade" (p. spec.). D.6.2. Mijloace (unelte, dispozitive etc.) specifice folosite în navigaţie sau în construcţiile navale: calafat „material textil cu care se etanşează bordajele şi punţile ambarcaţiilor", geamandură, ghionder „prăjină cu care se pune în mişcare o barcă", ghiorde/ „găleată folosită la bordul ambarcaţiunilor", iedec „remorcă, parâmă lungă pentru remorcarea unei ambarcaţiuni", /77mai complexe, cum este cel al lui nevăstuică „mic animal mamifer carnivor", format ca diminutiv al lui nevastă şi utilizat şi cu acest sens („nevestică"), întocmai ca tc. gefincik „idem" (< gelin „nevastă" + suf. dim. -cik), dar şi ca bg. nevăstulka, ser. nevjestica şi identic cu corespondentele din albaneză, iudeospaniolă etc. (v. Sala 284). 6.3.2. Există şi termeni de origine turcă al căror semantism s-a îmbogăţit prin caic după modele turceşti, rom. birlic, preluat din turcă cu sensurile „as (la jocul de cărţi)" (probabil din tc. bir/i „idem" + suf. rom. -ic) şi „monedă sau bancnotă reprezentând o unitate monetară" (< tc. biriik „idem"), a dobândit şi unele înţelesuri pe care le presupune cuvântul-bază, tc. bir „unu": „nota 1 (calificativ şcolar); sublocotenent; speteaza verticală a zmeului; ultima piesă care acoperă arzătorul"; este posibil ca românii să fi calchiat semantic aceste înţelesuri virtuale ale derivatului tc. biriik, format cu sufixul de abstractizare -iik („sublocotenent", adică „ofiţer cu o stea" sau „cu o tresă"; „nota „speteaza principală, primă, dintâi, numărul 1 a zmeului"; „piesa primă, numărul 1 a arzătorului"). De asemenea, rom. chiori „a orbi" (derivat verbal de la chior < tc. kdr) şi-a îmbogăţit semantismul cu sensul ţinti, a ochi", după tc. koriemek (derivat verbal de la kot), care înseamnă atât „a orbi", cât şi „a ţinti". Trebuie adăugat că în multe alte cazuri nu se poate preciza dacă sensurile figurate ale unor împrumuturi se datorează preluării lor directe din turcă ori calcului semantic ulterior sau, eventual, evoluţiilor semantice pe teren românesc. 6.3.3. în sfârşit, uneie împrumuturi lexicale din turcă au dobândit sensuri suplimentare prin caic după semantismul unor termeni aparţinând aitor iimb'r, este vorba de cazuri izolate în care asemănarea formală a facilitat calcul semantic (este ceea ce Marius Sala a numit ca/c homofonic, v. Sala 286): chioşc „pavilion, foişor" (< tc. koşk) a căpătat şi sensul „tonetă, gheretă" probabil prin calc semantic după fr. kiosque, care are ambele semnificaţii; colan „cingătoare, curea, cordon; panglică" (< tc. kolari) a preluat şi sensul „colier, salbă" sub influenţa it. eoliana, care are acest din urmă înţeles şi se aseamănă formal cu termenul românesc de origine turcă. Evident că împrumutarea noilor sensuri a dus la întărirea poziţiei cuvintelor respective în limba română (cf. Graur 1954, 111-112). 486 IV. ONOMASTICA Contactele seculare ale românilor cu turcii otomani, convieţuirea în unele zone şi chiar un oarecare amestec etnic în unele perioade istorice şi la anumite niveluri sociale nu puteau lăsa neatins nici domeniul onomasticii - disciplină lingvistică ale cărei conexiuni cu istoria şi cu sociologia sunt mult mai profunde şi mai numeroase decât cele ale studiului termenilor comuni. Onomastica are ca obiect un material lingvistic care nu se supune tuturor regulilor de transmitere de la o limbă la alta a substantivelor comune - întrucât chiar şi resorturile şi căile împrumutării sunt în bună parte diferite -, ceea ce presupune şi unele metode specifice de cercetare. Numele proprii de origine turcă ar merita, prin urmare, să fie studiate într-o lucrare distinctă. Cu toate acestea, o monografie a influenţei turceşti asupra limbii române nu poate face abstracţie de faptul că nu numai lexicul comun, ci şi antroponimia, toponimia şi alte ansambluri onomastice româneşti ău fost supuse acestei înrâuriri, iar unele etimoane au fost împrumutate atât ca termeni comuni, cât şi ca nume proprii; mai mult, există cazuri în care împrumutul a dispărut din lexicul comun, dar a supravieţuit până astăzi ca nume propriu (de pildă toponimul popular Stambul, antroponimul Mungiu sau astronimul Surugiul). Vom recurge însă numai la o succintă trecere în revistă a împrumuturilor onomastice din turcă, urmând în această privinţă exemplul lui Lazăr Şăineanu (v. ŞIO I 87-92), fără să aprofundam studiul lor istoric, fonetic şi gramatical, fără să avem în vedere în mod expres şi formaţiunile onomastice româneşti de la nume comune sau proprii împrumutate - derivate şi compuse al căror număr este, teoretic şi practic, nelimitat - şi mai ales fără să avem pretenţia exhaustivităţii. Remarcăm în treacăt că însăşi sfera de cuprindere a noţiunii de nume propriu poate cunoaşte şi a cunoscut o serie de modificări în timp, iar unele clase de cuvinte continuă să oscileze între numele proprii şi cele comune. Trasarea unei limite exacte între acestea şi includerea cuvintelor respective într-o categorie sau alta au caracter istoric, deci schimbător, şi sunt nu atât rezultatul tradiţiei, cât un act mai mult sau mai puţin arbitrar al autorităţilor care stabilesc regulile ortografice ale fiecărei limbi în parte (v. D00M2 LIII-LIV). L. Şăineanu, de pildă, includea în categoria „elementului onomastic" şi numele de popoare, precum şi denumirile unor funcţii şi titluri importante (.Sadrazan, Sultan; Sultana-valide, Şah etc.), în timp ce astăzi ele sunt considerate apelative şi scrise cu iniţială minusculă. Pe de altă parte, dicţionarele curente ale limbii 487 române, deşi notează, de regulă, cu iniţială majusculă numele de astre, pe unele le tratează ca şi cum ar fi termeni comuni, incluzându-le fie în calitate de cuvinte-titlu (v. Luceafănn DEX), fie, dacă provin din substantive comune, sub cuvântul-titlu ca sens distinct (v. s.v. cioban, lira1, sfredei, surugiu etc. în acelaşi dicţionar), ceea ce nu se întâmplă, desigur, cu numele de persoane şi. de locuri. Adoptând şi extinzând această soluţie, am considerat şi noi, în partea de dicţionar, că nu numai astronimele, ci şi numele vânturilor, dansurilor, melodiilor şi obiceiurilor populare, ca şi etnonimele şi •; chiar toponimele care au fost împrumutate atât în această calitate, cât şi ca termeni -comuni, trebuie incluse cu sensurile şi valorile respective sub cuvintele-titlu. în schimb, ' numele de persoane, toponimele şi numele de animale formate pe teren românesc sunt "menţionate într-un paragraf separat, ultimul, al articolelor de dicţionar. 1. TOPONIMIA Turcii otomani nu au avut prea multe ocazii să atribuie nume unor locuri aflate pe teritoriul ţărilor române, întrucât cea mai mare parte a acestui teritoriu a rămas în afara graniţelor Imperiului Otoman şi nu a cunoscut, în consecinţă, strămutarea unor largi comunităţi turceşti. Excepţie fac Dobrogea1, încorporată timp de mai multe secole între frontierele de stat ale imperiului, sudul Basarabiei şi alte zone de graniţă limitate, ocupate de turci şi organizate ca raiale otomane. Prezenţa durabilă a unei populaţii şi a unei administraţii turceşti în aceste zone a impus o relativ bogată macro- şi microtoponimie proprie, care uneori reprezenta traducerea mai mult sau mai puţin fidelă a numelor topice româneşti, unele de origine slavă. Multe toponime turceşti din zonele respective au dispărut după obţinerea independenţei ţărilor române ori sunt în curs de dispariţie. în restul ţării, îndeosebi în Moldova şi Muntenia, toponimele de origine turcă provin, în general, din termeni comuni împrumutaţi sau din antroponime de această sorginte (de tipul oronimului Curcumazu! din apropiere de Căldăruşani2, care Centru toponimia dobrogeană, vezi V. Bogrea, Note de toponimie dobrogeană, în „Analele Dobrogei", II (1921), 2, p. 34 ş. urm.; I. Constantinescu, Note asupra toponimiei grindurilor şi apeior din Delta Dunării, în „Analele Dobrogei", XI (1930), 2, p. 153-165; V. Nestorescu, Note de toponimie dobrogeană, în „Studii de slavistică", I (1969), p. 141-160; O. Vinţeler şi P. Chirilov, Microtoponimia Bălţii Brăilei, în CL XVI (1971), 2, p. 297-311; V. Băjenică, Câşlă în toponimia dobrogeană, în CL XVII (1972), 1, p. 113-116; Ion Penişoară, Elemente de toponimie turcească în Dobrogea, în LR XXVII (1978), 3, p. 293-296; Penişoară 551-557; Anca Ghiaţă, Date noi privind istoria Dobrogei (1856-1877), în „Cercetări de istorie şi civilizaţie sud-est-europeană", voi. III, Bucureşti, 1987, p. 150-185 (cu o bogată listă de vechi oiconime turceşti dobrogene şi corespondentele lor româneşti actuale). 2 Atestat din anul 1713 în Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, voi. I, Ţara Românească, [Bucureşti, 1961], p. 265. 488 are la bază probabil un antroponim de origine turcă, cf. tc. korkmaz „neînfricat, curajos", sau al oiconimului Lehliu, transferat din antroponimie: Lehliu < tc. Lehli „polonez"), care au devenit nume de locuri prin voinţa vorbitorilor români, uneori în urma derivării sau compunerii. Considerăm' util să ne ocupăm, în această prezentare sumară, exclusiv de toponimele împrumutate din turcă, de vreme ce, în principiu/ orice loc poate fi denumit, în cadrul limbii române, prin toponime provenind din apelative sau din antroponime, indiferent de originea acestora. 1.1. Toponimele care denumesc locuri din afara graniţelor ţărilor române constituie o categorie interesantă, deoarece reflectă influenţa turcă savantă, cultă asupra limbii şi culturii româneşti. Ele reproduc denumiri geografice turceşti3 'şi sunt atestate îndeosebi în scrieri istorice sau, mai rar, în acte şi documente româneşti vechi4, în pasaje în care acestea fac referire la realităţi geografice străine, mai ales ale Imperiului Otoman. Dintre ele merită relevate următoarele: Anadol„Anatolia, Asia Mică" (ŞIO III 6, citând din M. Costin, Axinte Uricariul etc.) < tc. înv. Anadol (mod. Anadolu)) Atmeidan ~ Atmeidian „numele hipodromului din Constantinopoi" (la D. Cantemir, citat în Gheţie 1997, 400-, ŞIO III 136-137, cu citate din I. Văcărescu şi N. Bălcescu) < tc. Atmeydanr, Azac „Marea Azov" (ŞIO III 9, cu citate din N. Costin, I. Neculce etc.) < tc. Azak, Bagcea ~ Baccea „numele grădinii palatului sultanului" (inclusiv în literatura populară, v. ŞIO III 137) < tc. [Saray] Bagge[si], *Bagge; Bitpazar „numele Pieţei de vechituri din Istanbul" (CM II 131) < tc. Bitpazarr, Bogaz ~ Boaz,,strâmtoarea Bosfor" (ŞIO III 19, cu citate din M. Costin, N. Costin, D. Bolintineanu etc.) < tc. [Istanbul] Bogaz[i], Bosna „Bosnia" (ŞIO III 20, cu citate din Gr. Ureche şi Neculce) < tc. Bosna; Cara-Agaci ~ Caragaci ~ Caracaci„localitate lângă Adrianopol" (ZRPh XVII 402) < tc. Karaagag, Crâm ~ Cărâm „Crimeea" (ŞIO III 42, cu citate din N. Muşte, Dionisie Eclesiarhul, I. Văcărescu şi din literatura populară) < tc. K(i)rim; Devlet ~ Dovlet „Poarta, Sublima Poartă, Imperiul Otoman" (ŞIO III 46-47, cu citate din Axinte Uricariul, E. Kogălniceanu, I. Văcărescu etc.) < tc. Devlet[-i Osmaniye], Devlet[-i Aliye]; Edicula ~ Decuia „numele unei închisori din Constantinopoi" (ŞIO III 50-51, citând din M. Costin, N. Costin, I. Neculce, R. Popescu etc.) < tc. Yedikuie (literal: „şapte turnuri"); Edirne ~ Ederne ~ Edrine ~ Idirne ~ Idirna ~ Indrine „Adrianopole" (în documente din sec. XVIII, la 3 Pentru modul de formare a toponimelor compuse în limba turcă, vezi Emil Suciu, Modeies de la composition toponymique en turc de Turquie, în SAO IX (1977), p. 137-158. 4 Semnificaţia abrevierilor folosite în acest capitol, în afara celor precizate la Bibliografie, este următoarea: Cantemir, IST. = Dimitrie Cantemir, Opere complete, voi. IV, Istoria ieroglifică, Bucureşti, 1973; CM = Cronicari munteni. Antologie de Virgiliu Ene. Text stabilit de Mihaii Gregorian, [Bucureşti, 1968]; CM I—II = Cronicari munteni. Ediţie îngrijită de Mihaii Gregorian. Voi. I—II, Bucureşti, 1961; DIB 1960 = Documente privind istoria oraşului Bucureşti. Redactor responsabil: Florian Georgescu. [Bucureşti, 1960]; REL. AGR. I—II = Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, voi. I, Ţara Românească, [Bucureşti, 1961]; voi. II, Moldova, [Bucureşti], 1966. 489 V. Alecsandri, N. Filimon şi în folclorul oltenesc, v. ŞIO III 51, Furnică 197, 212) < tc. Edirne, £sc/7/5e/-„Eskişehir (oraş în vestul Turciei)" (la M. Eminescu, citat în ZRPh XVIII 79) < tc. Eskişehir, Halep „Alep (oraş în Siria)" (ZRPh XVIII 89) < tc. Halep, Lahor „Lahore (oraş în Pakistan)" (v. apelativul lahur în dicţionar) < tc. Lahor, Misir „Egipt" (v. apelativul misir şi ZRPh XVIII 108) < tc. (înv.) Misir (mod. Misir)) Musul,,Moşul (oraş în Irak)" (v. apelativul musul) < tc. Musul, Rumele ~ Rumeli „Rumelia (partea europeană a Turciei)" (Furnică 38, ŞIO III 100, ZRPh XIX 393) < tc. Rumeli, Sacâz „numele (turcesc al) insulei Kios" (la I. Văcărescu şi N. Filimon, v. ŞIO II 305) < tc. Sakiz (adasi), Stamboi ~ Stambul „Constantinopol, Istanbul" < tc. (înv.) Stamboi ~ Stambul (ŞIO II 327, cu citate din culegerea de poezii populare a lui V. Alecsandri); Şam „Damasc" (la N. Costin şi Stolnicul Dumitrache, citaţi în ŞIO III 118) < tc. Şam) Topcapi „denumirea palatului sultanilor din Constantinopol" (ŞIO EQ 123 îl dă ca termen comun, „poarta oraşului", citând din I. Văcărescu, dar semnificap'a este evident toponimică) < tc. Topkapr, Z/77/r„Izmir (oraş-port în vestul Turciei)" (Cantemir, IST. 318) < tc. Izmir. De acelaşi tip sunt denumirile palatelor de Ia Constantinopol în care îşi aveau sediul reprezentanţele diplomatice ale ţarilor române, Bogdan-Sarai şi Iflac-Sarai (sau Vlah-Serai); ele apar în cronici ca toponime turceşti, uneori traduse sau explicate: „s-a dus la Constantinopole, unde, sosind, a tras la palatul propriu al Ţării Româneşti, numit Vlah-Seral' (Fotino); „se află casă la Ţarigrad care se numeşte Bogdan-Seral’) „au şezut 3 ani la Ţarigrad, în Bogdan-Sarai, tot cu cheltuiala ţării" (v. ŞIO III 20, 69). Toate numele de locuri menţionate mai sus sunt învechite, cu excepţia Iui Stambul, care se mai foloseşte ca toponim popular; unele au fost reîmprumutate ulterior din alte limbi: Anatolia, Bosnia, Crimeea, Rumelia etc. Există cazuri în care toponimele turceşti împrumutate şi folosite mai frecvent au fost baze pentru derivate pe teren românesc: de Ia Anadol s-au format adjectivele (a)nadolean şi anadolesc (v. ŞIO III 7); ŞIO citează din R. Greceanu, N. Filimon şi dintr-un document din 1785 substantivul bosnegiu ~ boşnegiu „bosniac" şi adjectivul bosnegesc ~ boşnegesc „(originar) din Bosnia", ale căror echivalente turceşti sunt Bosnali, Boşnak şi Bosnevi. în schimb, crâmlean „crimeean, locuitor al Crimeei" (Radu Popescu, citat în ŞIO III 21) este un derivat românesc nu de Ia Crâm, ci de la tc. Knmh „idem". 1.2. Majoritatea toponimelor care denumesc locuri aflate pe teritoriul românesc sunt şi ele ieşite din uz, deoarece unele nici nu au intrat vreodată în fondul toponimic popular, fiind folosite numai în scrieri istorice sau documente vechi, ca „citate lexicale", iar altele au dispărut ca urmare a românizării etnice a unor localităţi sau, pur şi simplu, prin măsuri administrative. Totuşi, numărul celor care au supravieţuit până astăzi este însemnat. 490 Reţin atenţia în primul rând denumirile oficiale date de turci Moldovei şi Ţării Româneşti şi preluate în această calitate în unele cronici româneşti: Bogdan sau Cara-Bogdan „Moldova" (D. Cantemir, citat în ŞIO III 31) < tc. Bogdan ~ Kara Bogdan (literal: „Bogdan cel Negru"), ele însele, ca şi v.gr. Boydavia, reproducând numele voievodului Bogdan al Moldovei; If/ac ~ Cara-Iflac „Ţara Românească" (ŞIO III 31, 69, cu citate din D. Cantemir, din poezia populară şi din unele traduceri din greacă) < tc. Iflak ~ Eflak ~ Kara Iflak, reflectând numele etnic vlah. Ambele nume topice au fost utilizate şi ca etnonime, atât în română, cât şi în turcă; în mod firesc, ele nu au devenit niciodată populare în toponimia sau etnonimia românească, deoarece au fost preluate pe cale cultă. Aceeaşi cale a urmat-o, în epoca fanariotă, Paşa-Capusi, denumire oficială atribuită de administraţia greco-turcească porţii principale de acces în palatul domnesc din Bucureşti (v. ŞIO III 94), reproducând toponimul tc. Paşa Kapusi - denumire a palatului rezidenţial al marelui vizir din Constantinopoi dar şi apelativul tc. paşa kapusi, care însemna orice fel de „reşedinţă a unui paşă", literal „poarta paşei", şi care a fost împrumutat în română şi ca termen comun. Mai importante pentru toponimia românească, chiar dacă majoritatea au dispărut, sunt numele date de turci unor localităţi, zone, ape, ridicături de teren etc. aflate în Dobrogea, în raialele turceşti organizate de-a lungul Dunării şi al litoralului basarabean al Mării Negre, precum şi, mult mai rar, pe teritoriul neocupat al Moldovei şi al Munteniei. Aceste toponime au fost împrumutate şi folosite şi de către vorbitorii români în unele perioade şi contexte istorice, iar unele s-au menţinut până astăzi ca denumiri topice oficiale româneşti. Prezentăm mai întâi câteva exemple de denumiri istorice, majoritatea astăzi uitate: Adakale „insulă locuită de turci (azi înghiţită de apele lacului de acumulare Porţile de Fier), situată pe cursul Dunării, în apropiere de Orşova, în fosta raia Turnu" < tc. Adakale (literal: „cetatea de pe insulă"); Bender „Tighina; raiaua care avea sediul la Tighina" (v. ŞIO III 17, cu citate din Amiras, Cantemir, C. Negruzzi etc.) < tc. Bender (ca apelativ: „port [comercial], debarcader"); pe lângă toponim a fost împrumutat şi termenul comun benderHu „originar din Bender"; Bugeac ~ Bugeag „regiunea din sudul Basarabiei" (numeroase citate în ŞIO III 21, inclusiv din literatura populară) < tc. Bucak, [Tatar] Bucagi (ca apelativ, tc. bucak înseamnă „unghi, colţ, ungher", dar şi „ţinut, plasă, raion; ţinut de stepă; mal, ţărm"; toponimul este utilizat şi astăzi în română, ca denumire istorică, şi a stat la baza derivatului bugegean „(tătar) din Bugeac", sinonim cu bugeadiu „idem", împrumutat din turcă; Carasuia ~ Carasoi(u) „Cernavoda" (ZRPh XVII 402, cu citate din cronicari) < tc. Karasu (cf. tc. kara su „apă neagră" şi „[curs de] apă care curge încet"); 491 Cule „Turnu-Severin" (ŞIO III 43, cu citate din I. Văcărescu şi dintr-un document din 1802) < tc. Kule (ca apelativ: „turn", traducând numele românesc mai vechi Turnu)-, nu a devenit popular în română; Dimircapi „Porţile de Fier" (ŞIO III 46, care dă citate din R. Greceanu şi dintr-un document din 1693) < tc. Demirkapi (toponimul turcesc denumeşte diferite strâmtori şi trecători din lumea islamică, precum şi oraşul Derbent de pe litoralul Mării Caspice, v. Kakuk 122, ca apelativ, tc. demir kapi înseamnă „strâmtoare, trecătoare, loc stâncos pe un fluviu, care îngreunează trecerea navelor", v. TS); Gaiata „numele unei cetăţi şi al unei mănăstiri situate lângă Iaşi" < tc. Gaiata „numele unui cartier şi al unui turn din Istanbul"; Gherdapuri „Porţile de Fier" sau, poate, „Cazanele", „La Cazane" (în traducerea din greacă a operei istorice a lui Fotino, citată de ŞIO III 56) < tc. Gerdapiar ~ Girdapiar „idem" (pl. lui girdap ~ gerdap „vârtej, vâltoare, cataractă; zonă cu vârtejuri şi cataracte a unui curs de apă" > rom. gherdap,,idem"). Cele mai cunoscute şi mai uzitate dintre denumirile topice menţionate mai sus au constituit baza unor derivate româneşti: bogdănesc„moldovenesc" (ŞIO III 19, cu citate din poezia populară şi din V. Alecsandri), bugegean „(tătar) din Bugeac" (M. Costin, citat în ŞIO III 21). Numeroase elemente de toponimie românească de origine turcă-osmanlie5 se află în Dobrogea şi în alte zone care s-au aflat sub administraţie otomană şi în care a existat ori există o prezenţă etnică turcească masivă. Urmele influenţei turceşti asupra microtoponimiei dobrogene actuale dintr-o zonă a cărei populaţie este astăzi mai ales românească au fost clasificate după cum urmează (v. Penişoară): toponime simple create de către vorbitorii limbii turce (de tipul Aivaiâca, Bostanâc, Ceacmadâca, Iaiâie, Sarpu, Tezedica); toponime compuse create de către vorbitorii de turcă cu ajutorul unor entopice {Ciucur-Chi oi, Curu-Alceac, Curu-Ghiolgiuc, Derin-Ceair, Iol-Orman, Iuci-Pânar, Mezarlâc-Baii); toponime compuse create de către vorbitori ai limbii române, în care unul dintre termeni este un entopic românesc, iar celălalt este de origine turcă (notăm că, de fapt, este un nume de loc dat de către turci, de regulă ieşit din uzul curent, iar compusul este uneori din categoria tautologiilor toponimice): Dealul Techechioiuiui, Drumul Cuiugiucului, Pădurea Beiormanului [tc. orman „pădure"], Valea Enişeinia etc.). Virgil Nestorescu {op. cit.) dă şi alte nume de locuri de acest fel: Buiuc (deal), cf. tc. buyuk „mare, înalt"; Cairac (movilă), cf. tc. kayrak „gresie"; Karaburun (deal), cf. tc. kara burun „colţ negru"; Cociburun (loc de popas pentru bărci), cf. tc. kog burun „botul berbecului"; Taşburun (deal), cf. tc. taş burun „bot sau cap, promontoriu de piatră" etc. Desigur că astfel de microtoponime provin nu din apelativele menţionate, ci din toponimele turceşti corespunzătoare. Cele folosite încă de români sunt, oricum, în 5 Pentru toponimia românească de origine turcică preosmanlie, v. 1.1.1. 492 curs de dispariţie (ele s-ar mai putea păstra în vorbirea localnicilor turci); totuşi, există exemple care ar putea fi persistente: un cartier al municipiului Constanţa se numeşte şi astăzi Anadolchioi (< tc. Anadoi-Koy, numele unui sat azi înglobat în oraşul Constanţa). Şi în zona Bălţii Brăilei pot fi găsite nume de locuri de origine turcă, dintre care unele se mai întrebuinţează şi astăzi6: Corban ~ Curban (japşă) < tc. kurban „jertfă, ofrandă"; Ghecet (punct pe Dunăre) < tc. geget „strâmtoare"; Mandarele (lac) < tc. mandar „macara mică"; ele ar putea proveni însă chiar din apelative împrumutate în română (curban, ghecet, mandar). Elemente împrumutate din turcă se află însă şi în macrotoponimia oficială actuală, îndeosebi în Dobrogea şi în sudul Basarabiei, ca nume de localităţi ori de ape curgătoare sau stătătoare mari: Adamclisi < tc. Adam-Kilise („biserica omului" sau „biserica lui Adam"; tc. adam „om; soţ; Adam", ki/ise „biserică creştină"); Agigea < tc. Ac/ca („amar, amărui"); Agighiot < tc. Aer gol („lacul amar"); Babadag < tc. Babadag (literal: „muntele-tată", însă probabil că la baza toponimului stă numele căpeteniei primilor turci stabiliţi în Dobrogea în veacul al XlII-lea, Sari Saltîk Baba, deci sensul originar ar fi „muntele lui Baba"); Beştepe < tc. Beştepe („cinci coline"); Canlia < tc. Kanh („sângeros, plin de sânge"); Caraorman < tc. Karaorman („pădurea neagră"); Carasu < tc. Karasu („apa neagră"; de remarcat că oiconimul şi hidronimul românesc, al căror etimon este oxiton, au devenit paroxitone în română, probabil prin etimologie populară după caras, denumirea unui soi de peşte); Carca/iu, nume de localitate, a fost explicat din tc. kara kale „cetatea neagră"7; Ceamuriia < tc. ţamuriu („noroios"); Ceatalchioi < tc. Gata/koy („satul bifurcat"); Ciucurova < tc. Qukurova („câmpia din depresiune"); Cuiugiuc (numele unui sat) < tc. Kuyucuk („fântâniţa"); Mahmudia < tc. Mahmudiye(6e la antrop. Mahmud, de fapt de la numele sultanului Mahmud al V-lea8); Medgidia < tc. Mecidiye(fe la antrop. Mecid; localitatea a fost întemeiată în 1856 de tătarii veniţi din Crimeea, dar denumirea i-a fost atribuită, foarte probabil, după numele sultanului Abdul Medgid, care domnea în acea perioadă); Naipu < tc. Naip („judecător"); Na/bant < tc. Naibant („potcovar"); Saraiu < tc. Saray („palat"); Sarichioi < tc. Sankoy („satul galben"); Sarighiol < tc. Sarigol („lacul galben"); Siutghio! < tc. Sutgol („lacul lăptos"); Tariverde < tc. Tanrrverdi („dat de Dumnezeu"; remarcăm aici o interesantă etimologie populară, după rom. verde)] Taşau! < tc. Taşavu! („curtea de piatră"); Topatu < tc. Topat („şchiop"); Tuzla < tc. Tuzia („sărat") etc. Desigur că, imediat după Războiul de independenţă şi revenirea Dobrogei în cadrul ţărilor române sau mai târziu, după ce populaţia românească a sporit considerabil şi s-a amestecat în rândurile celei turcofone, multe denumiri turceşti ale unor localităţi locuite 6 Vezi O. Vinţeler şi P. Chirilov, op. cit. 7 Vezi V. Nestorescu, op. cit, p. 142. 8 Ibidem, p. 142-143. 493 iniţial de turci şi tătari au fost abandonate şi substituite pe cale administrativă (uneori traduse total sau parţial ori numai imitate într-un fel sau altul) prin nume româneşti: tc. Akkadm („femeie 'albă") a devenit Alba, iar Ak-Baş („cap alb") - Albeşti, tc. Ada („insulă, ostrov") - Ostrov, tc. Balei („stupar, mierar, negustor de miere") - Albina; tc. Başkoy („sat principal") - Nicolae Băicescu, tc. Dugunci („nuntaş") - Nuntaşi, tc. Hacilar („hagii, pelerini") - Hagienr, tc. Hamamci („băieş") - Baia) tc. Hisarhk („loc cu cetate") - Cetatea; tc. Kalayci („spoitor de vase") - Făurer, tc. Kapahdere („pârâu acoperit") - Neatârnarea; tc. Kara-Omer („Omer cel negru") - Negru-Vodă) tc. Kartai („vultur") - Vuituru, tc. Kuzgun („corb") - Ion Corvin (!); tc. Recep Kuyusu („fântâna lui Regep") - Tudor Vladimirescir, tc. Sari Yurdi („ţinut sau loc galben" ori „locul lui Sari") - Mihai Viteazul) tc. Tathcak („dulceag, dulciu") - Duiceştr, tc. Teke-Deresi („valea ţapului") - Valea Ţapuiur, tc. U/ah („vlah, român") - Vlahii {sat locuit şi în trecut numai de români) etc. Mai multe oiconime turceşti au fost preluate iniţial şi folosite o perioadă în română, dar au dispărut ulterior, cel puţin din nomenclatura oficială românească, fiind înlocuite, prin măsuri administrative, de toponime româneşti, dintre care unele traduc fidel sau cu aproximaţie denumirea turcească: Agemier { antrop. Belghir, Bidiviu)', totuşi, acest nivel nu îl atinge pe cel al antroponimelor: Ba/aban, nume de câine, are la bază termenul balaban „şoim; urs dresat"; Barac ~ Baracă, nume de câine < barac „câine de vânătoare flocos şi mustăcios"; Bociocaş, nume de câine < buciucaş „stegar, portdrapel care purta steagul turcesc cu coadă de cal"; Bursuc, nume de câine < bursuc „viezure”', Buzdugan, nume de câine < buzdugan „măciucă, ghioagă"; Cadâna, nume de câine < cadână „turcoaică tânără şi graţioasă; femeie (voinică)"; Catargiu, nume de câine < catargiu „păzitor" şi mânător de catâri"; Ceauşa, nume de oaie < ceauş „uşier, aprod, curier; comandant de subunitate militară, sergent"; Ciubuc, nume de câine < ciubuc „bastonaş, vergea; acadea; pipă, lulea; mită"; Gea/ap, nume de câine < geaiat ~ geaiap.„gâde, călău"; Harambaş, nume de câine < harambaş(ă) „şef al unei cete de hoţi sau de haiduci"; Hormuz, nume de câine < hurmuz ~ hormuz „perlă falsă"; Samson, nume de câine < samsun ~ samson „câine de vânătoare, zăvod"; Samurache - nume de câine < samurache „câine cu părul fin, lucios, lins (ca blana de zibelină)" (derivat de la samur „zibelină"); Talambaşa, nume de cal < tabia-başa „cal de paradă, considerat cel mai bun din grajd". Sigur că, fără să fie exclusă şi posibilitatea unor asemănări fizice sau comportamentale, astfel de nume pot fi atribuite fără ca animalul să fie neapărat câine de vânătoare sau să fie destinat pazei catârilor, fără să fie cal de paradă sau cel mai bun din grajd, fără să fie flocos şi mustăcios ori cu blana linsă şi lucioasă, fără să aibă rolul pe care îl îndeplineşte un comandant militar, un călău sau un şef al unei bande de hoţi şi, respectiv, fără să semene cu tot dinadinsul cu un şoim, cu un viezure, cu o ghioagă, cu o cadână, cu o pipă sau cu o vergea, cu o zibelină, cu o perlă falsă sau cu purtătorul unui drapel turcesc. Comparaţia este mai mult figurată, atingând nivelul metaforic. Probabil însă că Ceauşa nu poate fi dat ca nume decât unei oi, Taiambaşa nu poate fi decât nume de cal, iar celelalte zoonime menţionate nu pot fi atribuite decât câinilor, nu şi altor animale. Există deci, se pare, şi în acest domeniu o oarecare specializare pe specii de animale. 501 3.1.3. în sfârşit, unele nume de animale pot proveni din antroponime, din etnonime sau din toponime, reprezentând cel mai înalt nivel de abstractizare, ceea ce ne şi împiedică să găsim întotdeauna explicaţia logică a acestui transfer onomastic. Animalul este desemnat printr-un nume de persoană, de etnie sau de loc, transpus metonimic în domeniul zoonimiei, întrucât între cele două nume există o legătură de contiguitate: Calafat, nume de câine, provine din toponimul Calafat, întrucât exemplarul desemnat a fost adus din acest oraş sau există o altă legătură, absconsă, între animal şi oraşul respectiv; Cerchez este un nume de câine transferat, în Oltenia, din etnonimie (cerchez), fără îndoială pe baza unei contiguităţi care, chiar dacă ne scapă, va fi existat în mintea stăpânului acelui animal; Hosman, nume de câine, provine din antroponimul turcesc Osman (v. DA), deoarece câinele respectiv fie a fost asemănat cu un turc, datorită înfăţişării sau comportamentului său, fie a fost achiziţionat de la un turc, fie a primit acest nume dintr-un alt motiv care l-a făcut pe stăpânul său să purceadă la o astfel de apropiere; din raţiuni similare va fi fost atribuit şi numele de câine Turcu. 3.2. Astronimia Denumirile de corpuri cereşti pot trece pe cale culturală dintr-o limbă în alta, dar în cazul influenţei turceşti avem de a face preponderent cu folosirea lexicului comun împrumutat, ale cărui elemente dezvoltă, mai ales în limba populară, şi semnificaţia „nume de astru", adesea înlocuind sinonime de altă provenienţă. Astfel, Cântarul„mxr\e\Q unei constelaţii din emisfera australă, denumită şi Balanţa sau Cumpăna" are la bază apelativul cântar „balanţă" (< tc. kantai), care a achiziţionat funcţia onomastică printr-un tip special de calc semantic autohton, după balanţă şi cumpănă, care au şi această funcţie. La fel s-a întâmplat şi cu Surugiul „constelaţia numită şi Vizitiul", care provine din termenul comun, azi învechit, surugiu „vizitiu, birjar" (< tc. surucii) şi a avut ca model de evoluţie semantismul lui vizitiu, precum şi cu Burghiul „constelaţia numită şi Sfredelul-Mic", având la bază termenul burghiu „sfredel" (< tc. burgu), iar ca model - valoarea de astronim a lui sfredel Altfel stau lucrurile în cazul apelativelor împrumutate care funcţionează şi ca nume de aştri, iar etimoanele lor turceşti au şi ele această valoare. Este vorba aici, cu mare probabilitate, despre preluarea cuvântului cu ambele valori, de nume comun şi de nume propriu: tc. goban „păstor, păcurar" > rom. cioban, în timp ce tc. Qoban „Luceafărul, Venus, Steaua-Ciobanului" a fost împrumutat în română cu valoarea sa astronimică, chiar dacă obiectul ceresc denumit nu este tocmai acelaşi ca în turcă: Ciobanul„Vega (steaua principală din constelaţia Ciobanul-cu-Oile)"; după preluarea astronimului, fantezia populară a creat şi compusele Ciobanul-cu-Oile „Lira (numele unei constelaţii din emisfera boreală)" şi Cobiliţa-Ciobanului „numele popular al constelaţiei Lebedei". 502 Mai mult decât atât, astronimul tc. ţoban, folosit în limba literară în forma compusă (de construcţie determinativă) Qobanyildizi (yildiz „stea"), a mai fost preluat o dată, şi anume prin calc de structură: Steaua-Clobanului „Venus, Luceafărul-de-Seară", în care structura îmbinării sintactice turceşti este redată în singura formulă posibilă, adaptată la sintaxa românească (v. III.5.2.4.b)i6. Modelul astfel apărut a servit apoi la crearea în română a compusului Luceafărul-Ciobanilor,,Luceafărul-de-Seară". Tot împrumut din turcă este astronimul Tereziile „Cumpăna, Balanţa, Cântarul",... provenind din tc. Terezi „idem" şi adoptat la plural (tc. terazi ~ dial. terezi înseamnă „cântar, balanţă, cumpănă" şi a fost preluat şi ca substantiv comun). 3.3. Numele de personaje literare şi folclorice Aceste nume pot fi considerate o subcategorie a antroponimiei, de vreme ce desemnează tot persoane, ce-i drept imaginare, sau fiinţe fabuloase având însuşiri comparabile cu cele umane. Numele de personaje ale literaturii culte sunt create, născocite de autori cunoscuţi, uneori cu intenţii stilistice sau de caracterizare a personajului, şi pot avea la bază orice element cu putinţă al lexicului, de la antroponime şi toponime până la cuvinte comune împrumutate, combinate sau derivate după bunul plac al autorului (cunoscutele exemple din opera lui I.L. Caragiale, Dandanache şi Trahanache, sunt concludente). în schimb, numele personajelelor prezente în literatura populară, îndeosebi în basme şi snoave (v. ŞIO 1115-117), sunt fie creaţii autohtone din elemente lexicale comune preluate din turcă, fie rezultate ale împrumutului direct, datorat traducerii sau adaptării în română a unor opere ale literaturii populare turceşti. Lazăr Şăineanu (ŞIO I 115) arăta că „împrumutarea unor asemenea elemente e problema cea mai delicată din domeniul folclorului", exemplificând printr-o serie de nume de personaje ale basmelor româneşti, care îşi găsesc corespondenţe în cele turceşti: Arapul, Bilmem (cf. tc. bilmem „nu ştiu"), Caracâz (Viteazul) (cf. tc. kara kiz „fată neagră"), Chelbea .(Năzdrăvanul), Cheleş(-Impărat) (cf. rom. cheleş, tc. keieş „chel"), Deli-Sătâr (cf. tc. deli satir „satâr crud, furios, îndrăzneţ"), Sefer(-împărat) (cf. tc. sefer,,călătorie, expediţie, război"). La prezentarea erudită făcută de L. Şăineanu adăugăm următoarele comentarii: Dintre numele de mai sus, Chelbea nu poate proveni din turcă, deoarece nici baza lui, apelativul chelbe, nu are această origine; folosirea acestuia ca nume de personaj folcloric s-ar putea datora totuşi influenţei culturale turceşti, având ca model, ca şi Cheleş, personajul Keloglan (kel „chel; chelbos", oglan „flăcău") al multor basme turceşti, caracterizat prin faptul că reuşeşte în final, prin inteligenţa şi bărbăţia sa, să învingă toate greutăţile şi să-şi atingă scopul (v. TS 1998, s.v.y, aceleaşi însuşiri 16 Puţin probabil ca popularul Steaua-Ciobanuluisă fi fost copiat după fr. Etoi/e du berger. 503 favorabile îi conduc la succes pe Cheleş-împărat şi pe Chelbea Năzdrăvanul, eroii unor basme munteneşti, însă numele acestora sunt formate în română, după modelul semantic turcesc Keloglan. Tot pe teren românesc s-a format şi Aguş, numele unui viteaz turc din baladele olteneşti şi bănăţene, având ca bază termenul comun agă. Arapul este un personaj cu „însuşiri minunate", dar „negru, urât şi rău", al basmelor româneşti, precum şi al celor turceşti, jucând „un îndoit rol, de doftor şi de uriaş năzdrăvan" (ŞIO I 116), „înzestrat cu puteri supraomeneşti" (ŞIO II 23)', termenul trebuie însă considerat adesea etnonim sau apelativ („negru, african; maur, arab; om fioros, neîmblânzit, cu pielea şi părul de culoare neagră"), deoarece apare în basme şi la plural (îndată se va înfăţişa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci) sau cu articol nehotărât (un arap). De la Arapul s-a format în română, prin derivare, numele unui alt personaj folcloric, Arăpuşcă, „fată-pasăre, îmbrăcată bărbăteşte, care împietreşte şi înviază pe soldaţi" (ŞIO II 23), iar Vizir-Berbece, compus pe teren românesc, este numele bărbătuşului unei păsări măiestre. Oricum, influenţa turcească în acest domeniu nu trebuie exagerată, unele analogii datorându-se, aşa cum observa L. Şăineanu, „elementelor comune ale fanteziei populare ce le întâlnim în toate timpurile şi în toate ţările" (ŞIO 1117). Spectacolele de bâlci, specifice culturii populare turceşti, includeau diverse forme, de la lupte, clovnerie şi acrobaţie până la teatrul de păpuşi, fiind frecvent organizate şi la curţile şi în pieţele din ţările române. Unul dintre personajele acestor spectacole, reprezentând un negru fioros, nu foarte deosebit de Arapul din basme, a fost Harap, nume care se regăseşte în compusul Harap-Alb, cunoscutul personaj al basmelor româneşti - creaţie autohtonă, desigur, întrucât în folclorul turcesc nu există un nume de erou format din această combinaţie antonimică. PHaf-Aga, poreclă dată Turcului, personaj al jocului păpuşilor - atât de răspândit în trecut în ţările române -, este şi el creat, cu intenţii ironice, pe teren românesc (puţin probabil ca turcii înşişi să-şi fi atribuit acest supranume peiorativ). 3.4. Interferenţe cu termenii comuni Numele de personaje ale literaturii populare care au o sorginte folclorică turcească sau o legătură oarecare cu turcii se datorează, fără îndoială, unei influenţe culturale care a lăsat urme în domeniul onomasticii româneşti, dar a avut şi efecte care ies din sfera numelor proprii. Unele astfel de nume şi-au pierdut pur şi simplu valoarea onomastică: Caraghioz „numele unui personaj comic din teatrul popular turc de marionete" (< tc. Karagoz < kara gdz „ochi negru") a devenit termen comun în română (caraghios)17, iar 17 ŞIO I 128 remarcă faptul că termenul caraghios nu era cunoscut de către D. Cantemir decât ca nume propriu. 504 numele unui erou mitologic persan, Rustem, prezent cu aceeaşi funcţie în nomenclatura mitologică turcească, a trecut în română cu sensul „numele unui dans popular". De altfel, între personajele literaturii populare şi cele prezente în credinţe şi superstiţii există o legătură intrinsecă, de vreme ce multe dintre ele pot apărea în ambele ipostaze, iar numele lor pot fi considerate, uneori şi în anumite contexte, cuvinte comune. Există mai multe categorii de astfel de cuvinte care ocupă un loc intermediar între substantivele p/oprii şi cele comune: numele de vânturi, de cântece, dansuri şi obiceiuri popujare, de personaje hagiografice şi mitologice, de sărbători religioase, etnonimele etc. împrumuturile aparţinând acestor categorii au fost analizate şi repartizate pe sfere semantice ca termeni comuni (v. 111.6.1), însă multe alte cuvinte de acest fel au fost formate pe terenul limbii române, fie prin evoluţii semantice ulterioare, de regulă prin extensie sau prin metaforizare, fie prin derivare sau compunere. Trebuie menţionate, printre altele, câteva denumiri (eufemistice) ale diavolului, în măsura în care, în unele contexte, ele sunt nume proprii. Cele mai multe sunt dezvoltate metonimic în limba română de la termeni comuni împrumutaţi: Cel-cu-Tichia, Condur, Duşman, Tichiuţă etc. Există şi cazuri de împrumut nemijlocit, însă în acestea predomină caracteristica de termeni comuni, întrucât denumesc fiinţe mitice multiple (pot primi, de pildă, articolul nehotărât şi desinenţa de plural): sarsailă ~ sarsaor ~ sersea ~ sarsan „drac; căpetenia dracilor, Scaraoţchi, Tartorul" provine prin extensie din tc. sersam ~ sersem „(om) zăpăcit, nebun, turbulent, fără minte", iar şeitan „diavol, drac" reproduce tc. şeytan, care înseamnă acelaşi lucru în miturile şi credinţele populare turceşti. Din aceeaşi categorie, a numelor de fiinţe imaginare din credinţele populare, face parte hurie „(în mitologia musulmană) fecioară deosebit de frumoasă promisă de Mahomed credincioşilor în paradis", împrumutat pe cale cultă, în sec. XIX, de către D. Bolintineanu şi menţinut la acelaşi nivel stilistic până astăzi. Singurul caz în care poate fi identificată o influenţă turcească directă asupra nomenclaturii religioase populare româneşti este acela al numelui unei sărbători religioase musulmane, Kurban [bayrami], preluat în Oltenia, în forma Gurbanele, cu semnificaţia „Praznicul celor Sfinte". Pe lângă numele de cântece şi dansuri populare împrumutate din turcă, analizate de noi ca termeni comuni - deoarece sunt considerate ca atare în limba română -, amintim aici câteva care au fost formate în română prin evoluţii semantice şi/sau prin derivare: bricegeana, cadâneasca, ceauşul, chindia, ciobăneasca, geamparalele, irmilicui\ maramoaica, mazileasca, minghineaua, muşamaua, năframa, sultănica, tamburelul etc. Ele se folosesc, de regulă, articulate cu articol hotărât, dar nu exclud nici articolul nehotărât (să jucăm o cadănească etc.). Din această categorie terminologică face parte, desigur, şi rustemul, provenind din numele unui erou mitologic persan, transferat în română prin filieră turcească şi modificat semantic în momentul preluării. 505 V. FORMAREA CUVINTELOR, VARIANTELOR ŞI LOCUŢIUNILOR Influenţa turcă asupra limbii române s-a exercitat şi în domeniul formării cuvintelor. Ca şi în cazul foneticii, al morfologiei şi al sintaxei, înrâurirea s-a caracterizat nu numai prin preluarea mecanică a unor elemente sau procedee de formare, ci şi prin intervenţii care au modificat elementele etimologice: adaptarea la sistemul limbii române, falsa analiză, calchierea. Formarea cuvintelor - mijloc principal de îmbogăţire a vocabularului, alături de împrumutul lexical - are însă o serie de reguli speciale care au făcut ca modalităţile prin care s-a manifestat influenţa turcă sa se întrepătrundă şi să nu fie atât de clare ca în cazul foneticii şi în acela al gramaticii (v. III.2). Ele pot fi totuşi decelate, ca şi rezultatele lor, care au adus, în acest domeniu, modificări atât de inventar, cât şi de distribuţie. Avem de a face, pe de o parte, cu împrumutarea unor morfeme lexicale, şi anume a unor sufixe şi a unui element de compunere tematică, degajate din numeroasele derivate, respectiv compuse turceşti formate cu ajutorul lor şi preluate în limba română. Dacă a fost posibil, aceste elemente de formare au fost împrumutate şi menţinute fără nicio schimbare, însă în cazul unora s-au produs şi adaptări fonetico-morfoiogice, atunci când au existat neconcordanţe de acest fel între elementul etimologic şi regulile limbii române, precum şi dezvoltări semantico-valorice, iar într-un caz avem de a face şi cu un fenomen care ar putea fi interpretat drept calc semantic. Caracteristic pentru elementele formative împrumutate este că ele au fost aglicate mai întâi la cuvinte preluate din turcă iar apoi şi la cuvinte-bază de alte origini. în multe situaţii a intervenit falsa analiză, prin care diverse modele derivative din limba română au influenţat în mod aleatoriu aspectul elementelor de formare împrumutate, acestea fiind reinterpretate prin analogie. Avem, de asemenea, un exemplu în care sistemul românesc de formare a cuvintelor a recurs la împrumutarea unui procedeu de compunere specific limbii turce, pe care l-a aplicat asupra propriului material lexical. Capitolul formării cuvintelor nu poate eluda faptul că de la împrumuturile lexicale din turcă s-au format, pe terenul limbii române, noi unităţi lexicale, că unele etimoane turceşti au fost transpuse în română prin aplicarea unor procedee de formare a cuvintelor şi că de la variantele preluate din turcă au fost create, prin aceleaşi procedee, 506 noi variante. Aceste modificări şi adaptări au avut loc prin derivare•, compunere sau conversiune, dar şi prin alte şase procedee speciale de formare a cuvintelor sau a unor variante ale acestora, analogia derivativă, trunchierea, condensarea, contaminaţia, etimologia populară şi deraierea lexicală, în care falsa analiză şi asocierile analogice după diverse modele au intervenit din plin. Şi acest fapt dovedeşte interpenetraţia modalităţilor de adoptare a unor noi elemente în domeniul formării cuvintelor. în sfârşit, unele împrumuturi lexicale din turcă au constituit baza de formare pe teren românesc a unor locuţiuni, adesea după modele existente deja în limba română. Rezultă din cele de mai sus că prezentul capitol este, vrând-nevrând, la fel de eterogen ca şi cele anterioare, în sensul că el cuprinde analiza atât a elementelor de formare preluate din turcă şi, la nevoie, adaptate într-un fel sau altul la normele româneşti, cât şi a modificărilor şi evoluţiilor petrecute ulterior pe terenul limbii române în domeniul formării cuvintelor, variantelor şi locuţiunilor. 1. SUFIXE ŞI ELEMENTE DE COMPUNERE ÎMPRUMUTATE împrumutarea unor elemente de formare a cuvintelor este strâns legată de împrumutul de cuvinte, în sensul că, în mod normal, un sufix sau un prefix nu poate fi preluat dintr-o altă limbă în mod autonom, ci numai prin intermediul cuvintelor împrumutate. Sala 214 arată că mecanismul se declanşează prin „împrumutarea a două cuvinte, dintre care unul este cuvântul-bază şi celălalt un derivat"; astfel, prin compararea celor două cuvinte, „se poate detaşa şi în limba receptoare un prefix sau un sufix care să fie ataşat ulterior la alte cuvinte", iar pentru a se putea vorbi de afixe împrumutate este necesar „ca elementele respective să devină funcţionale în noua limbă, după ce au fost introduse prin segmentarea perechilor (de cuvinte) împrumutate". Trebuie adăugat doar faptul că, de regulă, noul afix este detaşat nu dintr-un singur derivat împrumutat, ci din mai multe astfel de derivate ale limbii-sursă, preluate şi autohtonizate în limba receptoare; în acest fel, vorbitorii se familiarizează cu valorile afixului, îl desprind din contextele iniţiale şi încep să-l aplice şi la alte cuvinte, de alte origini. Toţi cercetătorii care au studiat acest mecanism sunt de acord că nu se împrumută, de fapt, elementul de formare, ci cuvinte care îl conţin, iar noul prefix, sufix sau element de compunere devine productiv după ce cuvintele împrumutate au fost asimilate de limba receptoare, iar sufixul a fost desprins şi „dă naştere la derivate de la temejndigene" (Graur 1960, 261; cf. Sala 214). întrucât limba turcă nu cunoaşte prefixarea, ea nu a putut furniza prefixe limbii române. în schimb,'există mai multe sufixe împrumutate (pe care le considerăm astfel, cu precizările de mai sus), devenite mai mult sau mai puţin productive în limba română 507 (v. Pascu 1916, passim): -giu, -iu, -tiu, -lâc, după unii cercetători, şi -mart, precum şi un element de compunere, -baş-. Majoritatea lor au fost preluate şi de alte limbi balcanice (v. Sala 221). 1.1. Sufixul -giu 1.1.1. Etimonul său este un sufix turcesc cu opt variante, care se ataşează la cuvintele-bază după regulile armoniei vocalice şi consonantice: -ci/-ci/-cu/-cu (aplicate la baze terminate în consoană sonoră sau în vocală) ~ -gi/-gi/-gu/-gu (ataşate la baze care se termină în consoană surdă). Graur 1963/1, 98 a explicat convingător raţiunile fonetice şi morfologice care au determinat preluarea tuturor acestor variante în formele -giuşl, mai rar, -ciu. nicio altă soluţie nu ar fi fost posibilă în română, deoarece *l~gîul nu este pronunţabil în româna standard, iar */-gul era incompatibil cu sistemul de articulare enclitică din epocile în care etimoanele derivate cu acest sufix au fost împrumutate (cf., abia în româna modernă, indigo, atuetc.). Pentru a putea fi preluate, variantele turceşti ale sufixului au fost adaptate fonetic şi mai ales morfologic, astfel încât substantivele derivate cu acesta au fost încadrate într-un tip de flexiune masculină românească (v. III.3.2.4, 4.2.5, unde sunt date şi multe exemple împrumutate din turcă). 1.1.2. Desprins din împrumuturi şi devenit productiv, sufixul -giu nu şi-a modificat prea mult valorile cu care a fost preluat. El se ataşează mai ales la substantive, dar, spre deosebire de turcă, şi la verbe, formând substantive (uneori utilizabile şi atributiv) care denumesc persoane cu anumite ocupaţii, pasiuni sau înclinaţii, precum şi, mult mai rar, adjective care exprimă însuşiri psihomorale sau fizice. Semantismul etimologic primar pe care îl conferă sufixul este „persoană care face, practică, rezolvă, săvârşeşte, satisface (cu regularitate şi/sau cu plăcere) ceva", „care are înclinaţie, atracţie spre ceea ce exprimă baza" sau „care se foloseşte (mai ales) de mijlocul denumit de baza derivatului". Descrierea sa poate fi redusă, în principiu, la „sufix pentru denumirea agentului" (Coteanu 1985, 204), întrucât derivatele sunt îndeobşte nume de agent, care formează femininul prin ataşarea unor sufixe moţionale (-iţă, -oaică, -easă etc.). Unele pot fi însă utilizate şi ca epitete, caz în care sufixul poate lua la feminin şi forma -gie (cusurgie ~ cusurgioaică, dambiagie ~ dambiagioaică). Baza la care se ataşează sufixul poate denumi, ca şi în turcă: - obiectul sau obiectele pe care persoana denumită le fabrică sau le comercializează (bragagiu, mezeiegiu), le are în îngrijire (perdelegiu) ori le foloseşte ca mijloace ale activităţii sale (barcagiu, camionagiu, madegiu, pistolagiu, ţambaiagiu)-, - locul de muncă al persoanei care practică ocupaţia desemnată de derivat (carvasaragiu, cherhanagiu); 508 - un obiect sau o activitate, o acţiune concretă sau abstractă, un joc etc. după care persoana denumită de derivat este ahtiată, din care aceasta a făcut o pasiune, o preocupare constantă, folosindu-l, practicându-l cu mare plăcere sau râvnindu-l mereu (barbugiu, caramangiu, duelgiu, fustangiu, haramgiu, hatârgiu, mascaragiu, muiergiu, pipa giu, sambaiagiu, şpagagiu, tabacciu); - o manie sau o maladie pe care o are persoana denumită (damblagiu „apoplectic; (om) capricios, maniac" < dambla „apoplexie; capriciu, manie"; tabietgiu „om cu tabieturi, maniac, tipicar" < tabiet „obişnuinţă, manie"; cf. inacciu „încăpăţânat, îndărătnic" < tc. inatgi „idem" < //^„încăpăţânare"); baza denumeşte, în acest caz, nu un obiect sau o acţiune faţă de care există o aplecare, ci aplecarea însăşi; cu această valoare, care decurge din cea anterioară şi care accentuează posibilităţile derivatului substantival de a funcţiona şi atributiv sau chiar adjectival, sufixul formează epitete (adjective şi/sau substantive masculine având femininul în -gie sau în -gioaică). De regulă, sufixul nu a dezvoltat în română decât unele nuanţe semantice implicite, dependente de context. Există totuşi câteva derivate care ies din tipar, deoarece au sensuri care dovedesc dezvoltarea unor valori inedite ale sufixului: cusurgiu, care denumeşte o „persoană înclinată să găsească cusururi oricui sau în orice" (potrivit semantismului etimologic, termenul ar fi trebuit să însemne „persoană care are cusururi, vicioasă, caracterizată prin defecte, înclinată să aibă metehne, care omite, neglijează ceva"); mahalagiu, în care sufixul are valoare de apartenenţă locală: „om care (con)locuieşte (cu cineva) într-un cartier"1, al cărui corespondent turcesc este mahalleli^n turcă, sufixul de apartenenţă locală este -//, iar -ci ataşat la entopice are o altă valoare: de la kdy „sat", de pildă, s-a format koyiu „sătean, ţăran" şi koycu „ţărănist, politician care se ocupă de problemele satului"). 0 altă valoare a sufixului dezvoltată în română este aceea de a forma derivate care denumesc o „persoană îmbrăcată (în mod obişnuit) cu un obiect de îmbrăcăminte, care poartă piesa de îmbrăcăminte sau de încălţăminte, podoaba etc. denumită de bază": cealmagiu, şalvaragiu, tablagiu „subofiţer (= militar care poartă pe epoleţi însemne de grad confecţionate din tablă"), zulufciu. De notat că, în turcă, această valoare o are tot sufixul -li, iar derivatele cu -ct de la astfel de baze denumesc persoane care confecţionează şi/sau vând obiectele respective. Totuşi, valoarea în discuţie are un suport, un punct de pornire în turcă, unde -a formează şi derivate care semnifică o „persoană care poartă în mod obişnuit ceva, dotată cu ceva", chiar dacă acest ceva nu este o haină, ci un obiect pe care purtătorul său îl foloseşte ca mijloc principal al activităţii sale; câteva derivate de acest fel au fost preluate în română: ba/tagiu „soldat 1 De notat că mahalagiu a dobândit ulterior nuanţe peiorative, prin depreciere semantică („bădăran, mitocan, om cu apucături grosolane, vulgare"), în paralel cu baza sa, mahala, care a început să însemne nu numai „cartier", ci şi „cartier mărginaş" şi „populaţia săracă, nevoiaşă şi necivilizată a unui cartier mărginaş". 509 înarmat cu un baltag", harbagiu „militar înzestrat cu o halebardă", mataragiu „persoană care purta mataralele (= ploştile)" etc. Noua valoare românească a sufixului a rezultat, aşadar, prin lărgirea semantică a celei din turcă. Mai mult decât atât, baza derivatului poate fi, în română, şi un verb, acesta exprimând o acţiune caracterizantă pentru persoana pe care derivatul o denumeşte: confecţionagiu, dedamagiu, pilangiu, ratangiu „jucător care adeseori ratează ocaziile de gol", redamagiu. Această valoare constituie o inovaţie din punct de vedere formal-gramatical, dar este firească' din punctul de vedere al sensului, întrucât ea respectă semantismul etimologic pe care sufixul îl adaugă bazei: „persoană care face, execută, practică ceva (cu regularitate sau plăcere)". Sistemul derivativ turcesc cunoaşte, ce-i drept, un sufix nominal deverbal asemănător, -(y)ici/-(y)id/-(y)ucu/-(y)ucu, care formează adjective şi substantive nume de agent, dar este puţin probabil ca în exemplele româneşti să avem de a face cu preluarea acestui sufix, de vreme ce împrumuturile care ar fi putut constitui modele sunt extrem de puţine şi marginale, fără o suficientă răspândire, iar, pe de altă parte, bazele lor verbale nu au fost împrumutate, aşa încât nu au putut fi comparate cu derivatele pentru ca sufixul să devină detaşabil: binigiu „geambaş care încăleca pe caii nărăvaşi pentru a-i îmblânzi" < tc. binid „călăreţ (bun)" (< bin- „a călări"); căigiu „lucrător care taie mărunt tutunul" < tc. kiyici (< kiy- „a tăia mărunt"); chisăgiu ~ chisagiu ~ chesăgiu „hoţ, pungaş; măcelar" < tc. kesid(< kes- „a tăia"); duiandragiu „escroc" < tc. dolandinci (< dolandir- „a înşela"); parceaiagiu şi pariagiu „măcelar care se ocupă cu tăierea vitelor şi tranşarea cărnii" < tc. pargalayici, respectiv parlayici(< pargala- sau paria- „a tăia în bucăţi ); saigiu „slujbaş însărcinat să efectueze recensământul vitelor" < tc. sayici (< say- „a număra"). Formal, sufixul deverbal turcesc a fost interpretat identic cu cel denominal, -o/-detc., dar el nu a fost împrumutat şi nu a devenit productiv, întrucât au lipsit termenii de comparaţie pe care i-ar fi constituit verbele la care era ataşat, dacă acestea ar fi fost preluate. Este vorba, prin urmare, de o nouă valoare a sufixului -giu, dezvoltată în limba română; şi ea are însă un punct de plecare în limba turcă, şi anume în derivatele a căror bază substantivală exprimă o acţiune: rom. lustragiu „văcsuitor", de pildă, provine din tc. lostraci, format de la lostra ~ iustro „lustruire, văcsuire". Mai mulţi cercetători au scos în evidenţă faptul că sufixul -giu a dobândit în română un rol de depreciere semantică, atribuind derivatelor nuanţe peiorative şi/sau ironice, iar alţii s-au mărginit să afirme că derivatele cu -giu au adesea o notă depreciativă2. Trebuie remarcate însă două lucruri: majoritatea derivatelor cu -giu, inclusiv cele formate pe terenul limbii române, nu au sensuri peiorative, ci sunt, pur şi simplu, nume de agent; pe de altă parte, atunci când este cazul, nuanţele depreciative sunt rareori 2 Vezi, de pildă, Pascu 1916, 401) Graur 1968/1, 260, I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 294; Coteanu 1985, 204. 510 induse de sufix, ci, în mod obişnuit, de semantismul bazei, dobândit într-un anumit context social: -giueste. responsabil de nota peiorativă a derivatului numai în exemplele în care atribuie trăsătura semantică distinctivă de „obişnuinţă, continuitate, constanţă a unei acţiuni sau stări" şi doar atunci când această obişnuinţă, acţiune sau stare este negativă, nesănătoasă ori imorală, din categoria maniilor (duelgiu înseamnă „persoană care are mania de a se duela", spre deosebire de duelist „persoană care se bate în duel"; reclamagiu „persoană care are mania de a reclama", faţă de reclamant „persoană care face o reclamaţie" etc.). Conotaţia peiorativă provine însă exclusiv din semnificaţia bazei în derivate ca barbugiu, cusurgiu, damblagiu, fustangiu, pilangiu, ratangiu, tabietgiu, tablagiu etc., în timp ce laptagiu, mezelegiu, muiergiu şi ţambaiagiu nu sunt cu nimic mai depreciative decât lăptar, mezelar, muieratic, respectiv ţambaiist3. Altceva trebuie însă relevat în legătură cu -giu, şi anume că, dintre sufixele româneşti de agent, el deţine potenţialul cel mai ridicat de a se ataşa la substantive şi verbe cu conţinut semantic negativ, peiorativ-depreciativ. 1.1.3. Sufixul -giu este identificabil în cinci categorii de cuvinte româneşti: - derivate împrumutate din turcă; - derivate româneşti de la împrumuturi din turcă; - derivate împrumutate cu variante substituite ale sufixului; - împrumuturi adaptate analogic cu acest sufix; - derivate româneşti de la cuvinte de alte origini decât turcă. a) în prima fază au fost împrumutate numeroase derivate turceşti cu acest sufix, adaptate formal în felul descris în III.4.2.5 şi enumerate tot acolo. Din aceste împrumuturi au fost detaşate pe terenul limbii române mai multe variante ale sufixului, unele „corecte", reproducând adaptat etimonul sufixai, iar altele dezvoltate în română ca urmare a falsei analize a segmentelor finale ale derivatelor împrumutate. Constatăm că, într-adevăr, în cele mai multe împrumuturi de acest fel (circa 60%) apar segmentele finale -agiu şi -angiir, restul exemplelor se termină în diferite alte secvenţe fonetice (-igiu, -egiu, -ăgiu, -ugiu, -irgiu, -ergiu, -urgiu, -ungiu, -ucciu, -apciu) în care constant este numai elementul -giu sau -ciu. Secvenţele finale interpretate şi reţinute în română ca sufix sunt, alături de forma etimologică -giu/-ciu, mai multe variante în care această 3 Situaţia este identică cu aceea a sufixelor sinonime -ar, -istşi -tor, pentru care vezi Coteanu 1985, 205-206'. „deprecierea valorii derivatelor în -istse datorează unor condiţii exterioare sufixului"; „deprecierea numelor de agent în -for nu se produce decât când baza are sens depreciativ, ca şi la -ist, deci nu priveşte sufixul". Şi -ar este similar cu -giu, deoarece, la fel ca acesta, formează şi derivate cu nuanţe depreciative, care nu sunt date nici în acest caz de sufix, ci de semnificaţia bazei şi de contextul social. Coteanu 1985, 202 face observaţia justă că „mămăligar, opincar, surtucar etc. s-au încărcat cu un sens depreciativ ca urmare a poziţiilor sociale care au dus la constituirea acestor cuvinte, căci mămăiigar nu putea fi dat ca denumire decât de cei care făceau ironii pe seama ţăranului sărac din alte vremi, după cum denumirea de surtucarm se explică decât ca batjocură a ţăranilor faţă de funcţionarii de altădată de la oraş". 511 formă este precedată de o vocală ori de o vocală şi o consoană, apărând cu regularitate la finala multor împrumuturi. Cele mai frecvente astfel de variante româneşti sunt -agiu, -angiu, -egiu, -igiu şi -ingiu, însă există şi alte forme, evidente în special în cazurile de analogii derivative: -ăgiu, -engiu, -lagiu, -(i)rgiu sau -ugiu. Cu rare excepţii, variantele româneşti ale sufixului pot fi reduse la formula -(V)(C)giu/-ciu. b) Izolate şi desprinse din contextele lor, aceste variante au devenit productive pe teren românesc, cu valorile menţionate mai sus, dar au fost simţite ca elemente de provenienţă turcească, fapt care explică ataşarea lor la un mare număr de împrumuturi din turcă şi formarea unor „false derivate turceşti": -giu: binagiu „antreprenor în construcţii", caiemchergiu „meşter care ornamenta ţesăturile cu modele pictate", carvasaragiu „vameş la o carvasara", cazmagiu „lucrător cu cazmaua", ceaimagiu „bărbat care poartă ceaima", chesergiu ~ chisargiu „lucrător cu chisărul, teslar", cusurgiu „persoană înclinată să găsească cusururi oricui sau în orice", damblagiu „apoplectic; (om) capricios, maniac", dandanagiu „persoană care provoacă dandanale", daragiu „toboşar, persoană care bate daireaua", farfurigiu „fabricant sau negustor de vase de porţelan sau de faianţă", haramgiu„om crud, nelegiuit; tâlhar; om care înşală la joc", hatârgiu „om care face adesea hatâruri", haznagiu „vistier", isnafgiu „meseriaş, breslaş", locmagiu „profitor, pleşcar", macaragiu „muncitor care manipulează o macara", madegiu „funcţionar însărcinat să rezolve o anumită afacere", magazagiu „angrosist", mahalagiu „bărbat care (con)locuieşte (cu cineva) într-un cartier (mărginaş)", mascaragiu „paiaţă; persoană care face glume obscene", mezeiicgiu „persoană care prepară sau vinde mezelicuri", naigiu „naist", pazvangiu „pazvant, ostaş din trupele lui Pazvantoglu", perdelegiu „fabricant de perdele; slujbaş care păzea uşile cu perdea din palat", peşchegiu „persoană care obişnuieşte să ia mită", piiafgiu „persoană care prepară şi'vinde pilaf; persoană căreia îi place pilaful; epitet care se dădea turcilor", rahagiu „cofetar care prepara şi vindea rahat", sofagiu „slujbaş care avea grijă de sofale la curtea domnească", şalgiu „persoană care se ocupa cu recondiţionarea şi spălarea şalurilor", tabietgiu „(om) cu tabieturi, tipicar", tabulhanagiu „toboşar", taclagiu „(om) care stă mult la taclale", telemegiu „persoană care prepară telemea", tistimelgiu „negustor sau fabricant de testemele", trufandagiu „amator de trufandale", za/hanagiu „om însărcinat să strângă vitele pentru zalhana", zamparagiu „om desfrânat", zuiumgiu „opresor", zurbagiu „rebel; om arţăgos"; -ciu: buciucciu (dar şi buducgiu) „persoană care provoacă buclucuri", caieciu „potcovar", ciubucciu „fumător de ciubuc", gelepciu „negustor (român)"; -agiu: astaragiu „fabricant şi/sau negustor de astar", buzduganagiu „soldat înarmat cu buzdugan", chioihanagiu (dar şi chiu/hangiu) „om căruia îi plac chiolhanele", ciorbagiu „persoană căreia îi place mult ciorba", mangalagiu „cărbunar", robagiu „persoană care lucrează cu roaba", salagiu „plutaş (pe un sal)", şaivaragiu „persoană care confecţionează şi/sau vinde şalvari; persoană care poartă şalvari", tablagiu „jucător 512 de table", tarabagiu „negustor (ambulant) care vinde la o tarabă", vintiragiu „pescar care foloseşte vintirul"; -egiu: mezeiegiu „persoană care prepară şi/sau vinde mezeluri, mezelar"; -igiu: fitiiigiu „cal nărăvaş", schiiigiu „muncitor la o schelă"; -angiu: moftangiu „om neserios, pe care nu se poate conta, care face mofturi", sangeangiu „stegar (care purta sangeacul)" (aici, var. -angiu a înlocuit probabil o terminaţie iniţială -acgiu); -(e)ngiu: teiemengiu (~ teiemegiu) „persoană care prepară telemea"; -(i)ngiu: naingiu „naist" (dar şi naigiu); -ungiu: tuiungiu„copil de casă, paj" (< ^/'„panaş"). Nu este exclus ca în unele dintre exemplele de mai sus să avem de a face totuşi cu împrumuturi ale căror etimoane nu sunt atestate (binagiu, carvasaragiu, cazmagiu, chesergiu, tistimeigiu, zaihanagiu etc.). De notat că, uneori, derivatul românesc cu -giu constituie o formaţie paralelă cu un împrumut derivat în turcă (perdeiegiu < rom. perdea, pl. perdele, iar perdegiu < tc. perdeci) sau cu un derivat turcesc similar care nu a fost împrumutat (mezeiegiu, cf. tc. mezeci). c) Variantele dezvoltate în română au influenţat chiar şi finala unor derivate cu -giul-ciu împrumutate din turcă, în sensul că varianta românească a înlocuit varianta etimologică a sufixului. Este vorba de un tip de procedeu de adaptare la limba română. Substituirea a avut loc uneori după ce termenul a fost preluat cu varianta originară a sufixului, iar alteori în cursul preluării, direct la etimon: basmagiu (< tc. basmaci) a devenit basmangiu-, bocceagiu ~ bogcegiu (< tc. bokgaci ~ boggaci) a evoluat la bogceangiu ~ buccengiu, tc. boyact a fost preluat nu numai în forma boiagiu, ci şi în variantele boiangiu ~ boiengiu-, cafegiu (< tc. kahve ci ~ kafeci) şi chi(o)!hangiu „slujbaş însărcinat să păzească baia turcească" (< tc. kulhanci) au dezvoltat şi variantele cafengiu, respectiv chi(u)!hanagiu, tc. kalayci, kantarci, minderci şi muskalci au fost adaptate după variante româneşti ale sufixului chiar în „momentul" preluării, devenind calangiu, cantaragiu, mindirigiu şi muscalagiu, iar tc. sayici a fost preluat în forma saigiu, dar, sub influenţa variantelor menţionate, şi în formele sa(i)egiuşi saingiu. Iată şi alte exemple de înlocuire a sufixului originar -giul-ciu prin variante inventate în română (-agiu, -(a)ngiu, -ăgiu, -egiu, -(e)ngiu, -i(n)giu, -(i)rgiu sau -ugiu)\ biglirgiu ~ begligiu ~ beglicgiu < tc. beylikgi ~ beglikci; bozangiu ~ bozagiu < tc. bozact; havalagiu ~ havalegiu < tc. havaleci; iamangiu < tc. yagmaci; iazagiu ~ iazigiu < tc. yazici; lafagiu < tc. lafgi ~ lâfci; Umonagiu ~ Umongiu < tc. Umoncu; mimilingiu ~ mamelegiu < tc. mameleci; mestegiu < tc. mestgi; perdagiu ~ perdegiu < tc. perdeci; suingiu ~ suilgiu ~ suiulgiu < tc. suyolcu; tuiugiu ~ tuigiu < tugcu; zagaragiu ~ zagargiu < zagara. Există şi exemple de hipercorectitudine în acest domeniu. Conştienţi de faptul că -agiu, -igiu şi -ngiu au fost greşit detaşate din împrumuturi, autorii variantelor imingiu 513 (~ iminigiu < tc. yimenici), mahalgiu (~ mahalagiu < mahala < tc. mahalla), şamdagiu şamdangiu < tc. şamdanci), tabu/hangiu (~ tabulhanagiu < rom. tabulhana), tarapangiu (~ taraphanagiu < tc. tarabhanacî) etc. le-au „corectat" cu varianta -giu, eliminând unele foneme consonantice sau vocalice pe care etimonul le conţinea. d) Analogia derivativă, prezentă şi în cazurile de substituire menţionate mai sus, este evidentă mai ales atunci când variantele româneşti înlocuiesc nu sufixul -giu, ci alte sufixe sau secvenţe finale etimologice: arambagiu ~ arambaşă < tc. harambaşi; chiligiu ~ cilibiu < tc. gelebi; chiul(h)an(a)giu ~ chiolhaniu ~ chiulhaniu' „(om) şmecher, pungaş, ticălos" < tc. kulhanr, ghivergiu ~ ghiviziu < tc. guvezi. Este posibil chiar ca unele derivate româneşti cu -giu cărora le corespund derivate turceşti cu alte sufixe, având valori şi sensuri similare (mai ales cu tc. -///-// > rom. -Hu), să nu fie decât transpuneri ale acestora, cu sufixul substituit: haznagiu, derivat de la hazna, ar fi putut avea ca model împrumutul haznadar (< tc. haznadar), iar lui zulufciu „soldat dintr-o unitate de baltagii, diferenţiată probabil prin faptul că membrii săi purtau zulufi" îi putem presupune ca etimon cuvântul tc. zuluflu „persoană care poartă zulufi", dacă nu cumva în turca veche va fi existat şi un *zuiufgu, cu sensul din română. Exemple de acelaşi fel, în care nu este exclus ca rom. -giu să fi înlocuit rom. -Hu sau direct tc. -li - deoarece a dezvoltat, aşa cum am arătat mai sus, şi sensuri cu care a devenit sinonim al acestuia din urmă -, ar putea fi şi osmangiu „osmanlâu, otoman" (cf. rom. osmaniâu, tc. Osmanii „idem"), tabietgiu „(om) cu tabieturi" (cf. rom. tabietliu, tc. tabietii „idem") etc. De altfel, identitatea semantică pe care au dobândit-o -giu şi -liu ~ -lâu în română reiese şi din derivatele analogice pazvangiu ~ pazvantlâu < pazvant(< tc. Pazvant[ogiu]). e) în sfârşit, sufixul -giuj-ciu şi variantele sale, desprinse din derivatele preluate din turcă şi din derivatele româneşti de la cuvinte de origine turcă, au fost ataşate şi la cuvinte de alte origini (romanică, slavă, greacă etc.): -giu: bascu/angiu „şofer pe o autobasculantă" (< basculantă), biliargiu{< biliard), buievargiu(< bulevard), caiamburgiu, caramangiu „hoţ, borfaş" (< caraman „buzunar"), catargiu (< catarg), combin agiu (< combina), confecţionagiu (< confecţiona), covrig iu (< covrig), darabangiu, dedamagiu (< declama), duelgiu, muiergiu (< muiere, pl. muieri), paiimargiu (< pălimar), pavagiu (< pava), păsăngiu (< pasmanf), reclamagiu „persoană care are obişnuinţa de a reclama" (< reclama), săpungiu, şofrangiu, zavergiu, -ciu: birciu, contracciu (< contract), otcupciu, tabacciw, -agiu: asfaltagiu, baftagiu, barcagiif, blatagiu, bombagiu, bragagiu, camionagiu, ca na la giu, danaragiu (< da na ret), grataragiu, labagiu, laptagiu, marfagiu, panacagiu 4 Sufixul -iu din chiolhaniu a fost substituit nu numai de -(a)giu, în var. chiul(h)an(a)giu, ci şi de sufixul -os, în var. chioihănos. 5„Este foarte probabil ca barcagiu, considerat de Pascu, Suf., p. 412, împrumut din turcă, să fie format pe teren românesc, aşa cum este considerat în dicţionare", chiar dacă îl înregistrează izolat în turcă Kahane-Tietze, Lingua franca, p. 92 (barkact)" (Sala 144). 514 (< pa na cod), pa rea giu, pipagiu, pistoiagiu, pomana giu, pom pagiu, ponta giu, povarnagiu, rablagiu, rampagiu, reclamagiu „persoană care îşi face reclamă, lăudăros" (< reclamă), scandalagiu, sifonagiu, suplimentagiu, şpagagiu, tablagiu „subofiţer (care poartă pe epoleţi însemne de grad confecţionate din tablă)", teatragiu, ţambalagiu, vadagiu, zavragiu (< zarvă)] -angiu: baftangiu (dar şi baftagiu) „(om) norocos" (< baftă „noroc" < ţig. baht), bulangiu „homosexual; om cu două feţe, neserios; (om) norocos" (< ţig. bul „anus; şezut, dos, fund"6+ suf. rom. -angiu, v. Drimba 2001, 251), chiulangiu „persoană care trage chiulul în mod sistematic" (< chiul [< fr.], probabil după modelul chiu/hangiu „slujbaş însărcinat să păzească baia turcească" < tc. kulhanci), fustangiu, mitangiu (v. Graur 1968/1, 258), moftangiu, pilangiu(< pili), ratangiu(< rata)] -igiu: potcapigiw, -iagiu: sambalagiu „persoană care dansează (frecvent) samba". 1.1.4. De obicei, variantele sufixului românesc nu au fost alese la întâmplare. a) Remarcăm mai întâi că marea majoritate a bazelor substantivale terminate în (consoană +) vocală neaccentuată (-ă, -e sau -u) au fost derivate cu varianta -agiu, care a înlăturat cu uşurinţă desinenţa vocalică a bazei: baftagiu, barcagiu, bombagiu, bragagiu, ciorba giu, la bagiu, laptagiu, marfagiu, pipagiu, pomanagiu, pompa giu, povarnagiu, rablagiu, rampagiu, robagiu, şpagagiu, tablagiu, teatragiu, vintiragiu (< var. vintiră a lui vintir), zavragiu. Excepţie de la regulă fac numai câteva derivate de la baze de acest tip, la care eliminarea desinenţei a fost posibilă cu folosirea altor variante: -angiu (fustangiu, mitangiu), -giu (muiergiu, zavergiu), -igiu (schiHgiu). O explicaţie a acestor excepţii ar putea fi faptul că varianta -agiu a fost utilizată de preferinţă pentru bazele care conţin cel puţin un a în structura lor fonetică, mai ales în silaba finală, atrăgând această variantă a sufixului, ca şi cum derivarea românească s-ar supune unor reguli ale armoniei vocalice din limba turcă; totuşi, bombagiu, ciorbagiu, pipagiu, robagiu şi vintiragiu sunt formate cu -agiu fără să aibă un a\n tema derivatului; doar pentru robagiu ne-am putea imagina o temă intermediară roab-. Avem de a face, aşadar, cu o regulă cu mai multe excepţii. b) Constatarea este valabilă şi pentru derivatele formate de la cuvinte masculine sau neutre terminate în consoană, care, dacă au cel puţin un a în structură, îndeosebi în silaba finală, au fost derivate de obicei tot cu -agiu. asfaitagiu, blatagiu, buzduganagiu, camionagiu, canalagiu, grataragiu, parcagiu, salagiu, scandalagiu, ţambalagiu, vadagiu. Rareori au fost folosite alte variante, de exemplu -giu sau -du, pentru derivarea acestui 6 Bul a fost împrumutat din ţigănească în română, însă numai cu sensul „arest, puşcărie, închisoare", care nu putea să stea la baza derivatului românesc. 515 tip de cuvinte: caramangiu, darabangiu7, pălimargiu, şofrangiu, tabacciu (care, dacă ar fi respectat regula, ar fi trebuit să aibă forma *darabanagiu, *pălimaragiu, *şofranagiu, *tabacagiu). c) Pe de altă parte, varianta -agiu a fost ataşată numai extrem de rar la substantive terminate în consoană care nu conţin un a în silaba finală: pistolagiu' sifonagiu, supiimentagiir, de regulă, acest tip de baze a fost derivat cu variantele -giu, -du sau -angiu. birciu, buducciu ~ buducgiu, buiangiu, caiamburgiu, chesergiu, ciubucciu, dueigiu, geiepciu, moftangiu, otcupciu, săpungiu, zuiumgiu. în mod sporadic s-a manifestat şi intenţia de realizare a unei „armonii" cu vocalele /şi edin bază, care au atras varianta -igiu, respectiv -egiu a sufixului: fitiiigiu, mezeiegiu, schiiigiu, însă aceasta nu a devenit nici măcar o regulă cu excepţii (geiepciu, peşchegiu, precum şi, invers, cu -igiu ataşat la o bază care nu avea niciun r. potcapigiu). d) în cazul cuvintelor-bază care au la finală un grup consonantic (+ vocală) a funcţionat însă o altă regulă, ele primind varianta -giu chiar dacă în silaba finală se afla un a şi eliminând prin disimilare (falsă apocopă) una dintre consoane: bascuiangiuîn loc de *basculantagiu; biiiargiu în loc de *biiiard(a)giu; catargiu în loc de *catarg(a)giu; contracciu în loc de *contractciu sau *contradagiu; pazvangiu (< pazvanf) în loc de *pazvantciu sau *pazvantagiu; păsăngiu în loc de *păsmăntciu sau *pasmantagiu. în unele dintre aceste exemple, finala cuvântului-bază a favorizat confundarea ei cu varianta -angiu a sufixului; este cazul lui pazvangiu şi al lui bascuiangiu, provenind din teme terminate în -ant-, secvenţă care pare să fi fost înlocuită de -angiu. Alte „apocope", de fapt disimilări totale, se datorează numai intenţiei de realizare a unei derivări comode, fără aglomerări de consoane: barbugiu în loc de *barbutgiu, danaragiu în loc de *clanaretciu, covrigiu în loc de *covriggiu, panacagju în loc de *panacodgiu, peşchegiu în loc de *peşcheşgiu, rahagiuîn loc de rahatgiu. în danaragiu şi panacagiu se observă însă cum a din bază a atras varianta -agiu, în timp ce în sangeangiu asistăm la aplicarea variantei -angiu a sufixului la o bază (sangeac) care ar fi trebuit să dea derivatul *sangeacgiu, *sangeacagiu sau *sangeacciu); aici a intervenit însă şi propagarea grupului -ng-d\n substantivul-bază. e) Variantele etimologice -giu, -ciu au fost utilfcate pe teren românesc şi pentru derivarea de la împrumuturi care aveau la finală -fe, un diftong sau o vocală accentuată (-â, -eâ, -e, -fu)', binagiu, ca iedu, carvasaragiu, cazmagiu, ceaimagiu, damblagiu, dandanagiu, haznagiu, iocmagiu, macaragiu, mahalagiu, mascaragiu, sofagiu, tadagiu, trufandagiu, zurbagiu etc., cu menţiunea că, de regulă, secvenţa -/eş i diftongii finali -eâ şi -fu au fost eliminaţi sau reduşi la una dintre componente lor: caiemchergiu < calemcheriu, daragiu < dairea, farfurigiu < farfurie, madegiu < madea, telemegiu < telemea. Foarte rar s-a întâmplat ca derivarea acestui tip de substantive să se realizeze 7 Desigur că baza acestui derivat, darabană „tobă (mică)", a avut şi varianta daraban (etimonul său este ucr., pol. tara ban). 516 cu alte variante: te/emengiu ~ te/emegiu. Este adevărat că în unele dintre aceste exemple este greu de apreciat dacă avem de a face cu -giu sau cu variantele sale -agiu, -egiu, eventual -engiu, care s-ar fi putut ataşa la radicalul bazei (dandanagiu < dandana + -giu sau dandan-+ -agiu; teteme(n)giu < teleme- + -(n)giu sau telem- + -e(n)giu). f) în aceeaşi ordine de idei, unele derivate pot fi interpretate în mai multe feluri: mezeiegiu ar putea proveni din mezel + -egiu, dar şi din mezele (pl. variantei înv. mezea) + -giu sau din mezea + -el- + -egiu, perdelegiu < perdele + -giu sau < perdea + -el- + -egiu (v. Graur 1968/1, 264) sau, eventual, < perdea + -/egiu, posibilă variantă desprinsă eronat din împrumuturi cum sunt havalegiu, herghelegiu, mameiegiu, mocabeiegiu, narghelegiu. g) Un caz particular este reprezentat de sambalagiu, derivat de la samba (forma curentă a termenului sambă)] întrucât nu putea fi tratată la fel ca substantivele terminate în vocală accentuată (derivate cu -giu!-ciu) sau în -ă (derivate cu -agiu sau cu -angiu prin înlăturarea desinenţei), bazei samba i s-a aplicat o altă variantă dezvoltată a sufixului, -lagiu, desprinsă din derivate cum sunt canalagiu, mahalagiu, mangalagiu, parceaiagiu, pistolagiu, scandalagiu, ţambalagiu etc. h) De notat, de asemenea, că, aşa cum a din bază atrage varianta -agiu, şi unele baze terminate în consoană surdă au impus, ca şi în turcă, varianta -ciu (şi nu -giu) a sufixului: buclucciu, ciubucciu, contracciu, ge/epciu, otcupciu, tabacciw, regula turcească a fost însă depăşită în română, de vreme ce şi birciu şi caieciu au primit tot -ciu, în schimb mezeiicgiu, piiafgiu, tabietgiu etc. au fost formate cu -giu. i) Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că varianta -(V)ngiu s-a ataşat mai ales la cuvinte monosilabice, de parcă autorii derivatelor ar fi dorit să creeze cuvinte mai lungi şi, deci, mai credibile ca expresivitate (bulangiu < ţig. but, chiulangiu < chiui, moftangiu < moft). Excepţie ar face unele exemple cum sunt baftangiu, fustangiu, mitangiu, pilangiu şi ratangiu, dacă nu am ţine seamă de faptul că sufixul s-a ataşat, de fapt, la rădăcina cuvântului-bază (baft-, fust-, mit- etc. + -angiu), care este, şi ea, monosilabică. De altfel, -angiu este varianta folosită cu precădere pentru epitete depreciative şi mult mai rar pentru nume de agent propriu-zise. j) în situaţiile în care sufixul a fost alipit la baze verbale de conjugarea I (terminate în sufixul morfologic de infinitiv -a), se poate accepta şi explicaţia curentă (v. DEX) conform căreia varianta utilizată a fost -giu (combina + -giu, confecţiona + -giu, declama + -giu etc.), dar este mai probabil că tema derivatului a fost, de fapt, radicalul verbului, la care s-au ataşat variantele -agiu, respectiv -angiu (declam- + -agiu, pav- + -agiu, rat- + -angiu, redăm- + -agiu etc.); cert este că pilangiu s-a format de la rădăcina pil- + suf. -angiu (altfel am fi avut *piiingiu). Ne îndoim, de asemenea, că explicaţia parca + -giu pentru parcagiu „paznic, îngrijitor al unui parc de maşini sau de mărfuri" (DEX) este corectă; avem de a face mai degrabă cu un derivat de la parc, cu varianta -agiua sufixului. 517 1.1.5. în privinţa viabilităţii şi vitalităţii sufixului românesc -^trebuie remarcat că, deşi acesta a fost cel mai productiv dintre sufixele împrumutate din turcă, puterea sa de a forma noi derivate a scăzut drastic în ultimele decenii: deja Graur 1968/1, 260 făcea observaţia că sufixele de origine turcă „se pot întâlni cu teme neologice (dedamagiu, autoriăc), dar numai cu valoare peiorativă". Ca şi în alte limbi balcanice, -giu şi-a redus capacitatea de a produce nume de agent şi este preferat astăzi pentru formarea epitetelor depreciative, mai ales în limbajul familiar şi argotic8. Din categoria neologismelor formate cu sufixul -giu fac parte, de exemplu, dandanagiu, ratangiu şi sambaiagiu, care par a fi derivate recente (pe primul l-am întâlnit în revista „Zigzag" din 17-23 mai 1990, p. 5, pe al doilea - într-un comentariu sportiv transmis pe programul 1 al Televiziunii Române la data de 16.10.2004, iar ultimul apare în revista „Academia Caţavencu", nr. 36, 10-16 sept. 2002, p. 11). Derivate dialectale munteneşti de felul lui parcagiu, robagiu şi vadagiu, pe baza cărora TDR trage concluzia că „-giu este încă activ în plan dialectal" (p. 659), par a fi mai vechi decât a doua jumătate a secolului al XX-lea. Totuşi, există şi nume de agent recent formate: bascuiangiu apare în „Flacăra", nr. 35, 1989, p. 19. 1.1.6. Derivatele cu sufixul -giu (româneşti sau împrumutate din turcă) au constituit baze pentru derivate secundare care au la finală secvenţe sufixale mai mult sau mai puţin complexe, în care -giueste dublat uneori de un sufix sinonim: -gereasă < -giu+ -arj-er+ -easă (tutungereasăf) -gie < -giu + -ie (daviagie [< damblagiu], moftangie, pazmangie [< pazvangiu], şaivaragie); -gerie< -giu + -arie (boiangerie, papugerie, perdafagerie, rahagerie, tutungerie); -giiâc< -giu+ -iâc (zurbagiiâc)) -(in)gioaică < ~(in)giu+ -oaică (cafegioaică, caramangioaică, chilimingioaică [< chilim], chiiipirgioaică, cusurgioaică, damblagioaică, hangioaică, haramgioaică, macaragioaică, mahalagioaică, moftangioaică, palavragioaică, tadagioaică, tutungioaică, zurbagioaică); -giţă< -giu+ -iţă (cafegiţă, hangiţă, haramgiţă, macaragiţă, mahalagiţă, tutungiţă); -geriţă < -giu + -ar!-er+ -iţă (tutungeriţă)) 8 Vezi I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 294. 9 Modul de formare a unor astfel de derivate secundare este interpretabil atunci când lipseşte derivatul intermediar; de pildă, tutungereasă provine din tutungiu + suf. -ăreasă (DEX) sau „derivă din tutungerii', prin substituire de sufix (v. Coteanu 1985, 187), deoarece nu avem şi un *tutunger, a cărui existenţă este însă latentă şi oricând posibilă; cf. şi tutungeresc, tutungeriţă. A se vedea, ca exemplu paralel, derivatul bidinar, pe care Coteanu 1985, 203 nu îl cunoaşte, dar care este atestat şi ar putea sta totuşi la baza lui bidinăreasă (referitor la acesta şi Ia alte derivate cu -easă, sursa citată arată că „numele de agent în -easă presupun din punct de vedere formal un derivat de acelaşi tip masculin, dar el nu există totdeauna, de exemplu bidinar"). 518 -gism< -giu + -ism (mahalagism)) -gist< -giu+ -ist (macaragist)) -gesc< -giu+ -esc (mahalagesc); -geresc< -giu+ -arl~er+ -esc(tutungeresc)) -geşte< -giu + -eşte (mahalageşte); -giza < -giu + -iza (mahalagiza). Desigur că, în cele mai multe cazuri, baza acestor derivate o constituie derivate cu -giu şi numai rareori avem combinaţii care au ajuns să fie sufixe compuse devenite şi ele productive. Câteva derivate cu -giu au constituit baza de formare a unor verbe cum sunt buiengi (< boiangiu), caramangi „a fura, a şterpeli" (< caramangiu), călăngi (< calangiu), dambiagi(< damblagiu), duelgi(< duelgiu), rablagi (< rablagiu) etc., din care a fost desprins sufixul verbal denominal şi deverbal -(V)gi, aplicat în boştorogi „a sărăci, a lăsa pe cineva boştora" (< boştora „gol"; v. FCLR III 27-29), mărdăgi „a (se) strica; a ocărî" (< marda „marfă degradată, rebut"), pisăgi „a pisa" (care nu au corespondente cu -giu), în adjectivul participial păstrămăgit „slab, uscat" (poate de la un *păstrămăgi „a se face ca pastrama, a se usca"), în substantivul chiulangită „obiceiul, meteahna de a trage chiulul", format cu sufixul -ită de la un *chiulangi „a chiuli" sau chiar de la chiulangiu etc. 1.2. Sufixul -iu Sufixul adjectival denominal de origine turcă -iu are valoare de asemănare cromatică cu obiectul denumit de substantivul-bază; alte valori ale acestui sufix, inclusiv aceea de aproximare cromatică (în albăstriu < albastru, gălbeniu < galben etc.), sunt moştenite din latină (v. Ciobanu10). S-ar putea afirma, dintr-un anumit punct de vedere, că vechiul sufix moştenit -iu a achiziţionat noua valoare prin calc semantic, de vreme ce etimonul turcesc, sufixul -/' (scris uneori v£i; -/ [= / lung] şi supus, în unele cazuri, asimilării vocalice, în formele -il-ul-u), de origine arabo-persană, formează nu numai denumiri de culori, ci şi etnonime sau nume (adjective şi substantive) de apartenenţă locală de la toponime (vezi rom. ageamiu, bulgariu, chesmeriu, cinie, farfurie, frenghie etc.; în această privinţă este sinonim cu sufixul -//, v. mai jos), precum şi diverse adjective calificative sau substantive de caracterizare, de provenienţă sau de specificitate ori chiar nume de agent (arbiu < tc. harbi „vergea cu care se încarcă o armă; combatant, de luptă, de război" < harp „război, luptă"; chiolhaniu < tc. kuihani 10 Autoarea, care întreprinde o analiză completă a sufixului -iu, arată că şi sufixul moştenit are, cel puţin potenţial, valoare cromatică. Pentru sistemul termenilor cromatici, v. şi Angela Bidu-Vrănceanu, Systematique des noms de cou/eurs. Recherche de methode en semantique structurale, Bucureşti, 1976. 519 „(persoană) care se adăposteşte noaptea în cuptorul subteran al băii turceşti; vagabond, pungaş, escroc" < kuihan „cuptor subteran al unei băi"; cinghie < tc. gengi „cântăreaţă publică, baiaderă" < geng „harpă" etc.; în această privinţă poate fi uneori sinonim cu sufixul -ci, v. mai sus). Totuşi, este puţin probabil ca aceste valori suplimentare să fi constituit o bază de comparaţie cu acelea ale sufixului moştenit. Vom considera, aşadar, că avem de a face, din punct de vedere etimologic, nu cu Un calc semantic, ci cu două sufixe rom. -iu, unul moştenit iar altul împrumutat din turcă, chiar dacă ele s-au suprapus şi sunt percepute ca un singur sufix. Ca şi etimonul său, tc. -i, sufixul rom. -iu formează adjective care indică echivalenţe sau asemănări cromatice, de regulă nuanţe ale culorilor-prototip, prin ataşarea sa la denumirea unui obiect care are nuanţa cromatică respectivă; înţelesul conferit de sufix este, aşadar, „care are culoarea obiectului exprimat de substantivul-bază". Sufixul a fost izolat din împrumuturi de tipul cârmâziu, ceadâriu, chimioniu, conabiu, fistichiu, ghiurghiuiiu, ghiviziu, havaiu, liliachiu, iimoniu, liochiu, narangiu, neftiu, pătlăginiu, samaniu, sângepiu, tur ung iu etc. (v. IIIA.2.1.d, III.4.2.5), dintre care unele au baze care au fost preluate şi ele (cârmâz, ceadâr, chimion, fistic, liliac, neft, pătiăgean, sângeap) ori au avut ca termeni de comparaţie împrumuturi derivate cu alte sufixe (limongiu). Din astfel de modele, majoritatea analizabile, a fost detaşat sufixul -iu, „prin excelenţă indicator al echivalării cromatice" (Coteanu 1985, 208), care, devenind productiv, a fost aplicat, cu aceeaşi valoare, şi la alte cuvinte româneşti care denumesc fructe, legume, flori, animale sau materiale de o anumită nuanţă cromatică. Unele dintre aceste baze sunt tot de origine turcă: cafeniu, chihlimbariu, fiideşiu, mahoniu, micşuniu, năutiu, samuriu, sidefiu, tuciuriu, tutuniu. în rare cazuri, rom. -iu a fost ataşat analogic direct la etimoane turceşti, fără ca baza să fi fost împrumutată: cicudiu„roşu-deschis" < tc. gigde „zizifă", gigde [renginde] „roşu deschis, de culoarea zizifei"; lahaniu „verde deschis (de nuanţa verzei)" < tc. Iahana „varză"; laliu „roşu aprins" < tc. lâl „idem" şi „rubin; carmin" (în acest caz s-ar putea presupune un etimon tc. *lâli). Mai frecvente sunt însă bazele de derivare de alte origini: aiămiu, aluniu, arămiu, argintiu, auriu, caisiu, castaniu, căpşuniu, cărămiziu, cărbuniu, cânepiu, cenuşiu, ciocoiatiu, cireşiu, coliiiu (< colilie), corbiu, funinginiu, ivoriu (< ivoriu), lemn iu, marmoriu, măsliniu, morcoviu, ninsoriu, nisipiu, oţeliu, păcuriu, pământiu, piersiciu, plăviu, porfiriu, portocaliu, porţelăniu, porumbiu, purpuriu, rădăciniu, rubiniu, ruginiu, sângeriu, scorţişoriu, sfediu, siniliu, smaraldiu, stânjeniu, şofraniu, tăciuniu, toporăşiu, trandafiriu, untdeiemniu, vioriu, vişiniu, zmeuriu etc. Ulterior, astfel de adjective s-au putut substantiva cu sensuri din diferite domenii: arămiu, de exemplu, înseamnă şi „lipan (= numele unui peşte)". Din punct de vedere formal se remarcă faptul că adăugarea lui -iu la baze terminate în consoane nu a pus probleme, în timp ce cuvintele-bază care au la finală o 520 vocală, un diftong sau două vocale în hiat au pierdut secvenţele respective (care de regulă sunt desinenţe, dar pot fi şi mai mult decât desinenţa) în contact cu sufixul -iu (aiămiu, caisiu, castaniu, cărbuniu, cânepiu, cenuşiu, cireşiu, coiiliu, funinginiu, ivoriu, marmoriu, măsliniu, micşuniu, păcuriu, porfiriu, portocaliu, purpuriu, rădăciniu, ruginiu, scorţişoriu, sfiediu, sini/iu ~ sine/iu [< sineală\, tăciuniu, vioriu, vişiniu, zmeuriu). Când a fost cazul, s-a recurs la alternanţe ale consoanei finale, dar numai în derivatele româneşti, nu şi în cele împrumutate (cărămiziu, piersiciu, dar fistichiu, liliachiu). în rădăcina cuvintelor-bază au intervenit, desigur, şi o serie de altenanţe vocalice în momentul derivării lor cu -iu(ninsoriu[< ninsoare], siniliu[< sinea/ă], vioriu [< vioară] etc.). Uneori, baza la care a fost ataşat sufixul constituie un radical caracteristic unei întregi familii de cuvinte: deşi înseamnă „roşu (aprins), de culoarea sângelui", sângeriu are ca bază nu substantivul sânge, ci rădăcina verbului sângera, care se repetă în mai multe derivate româneşti sau moştenite: sânger (der. regr.), sângerat, sângeratic, sângerător, sângerătură, sângerete, sângeros. Tema adjectivului cromatic a constituit-o rădăcina comună a tuturor acestor cuvinte, care au acţionat analogic11; modelul l-ar fi putut însă constitui, simultan, şi unele derivate cu -iu care au la finală -riu (alburiu, chihlimbariu, marmoriu, păcuriu, purpuriu, trandafiriu, vioriu, zmeuriu). în mod aproape similar, prin analogie cu derivate care au la finală -niu (castaniu, gălbeniu, mahoniu, rubiniu, ruginiu, vişiniu etc.) s-a format adjectivul cafeniu (v. Graur 1975, 35-36)) această soluţie a fost cu atât mai convenabilă cu cât ea a permis evitarea formării de la cafea a unui cuvânt foarte scurt, cum ar fi fost *cafiu dacă derivarea ar fi respectat principiul căderii diftongului final, ca în micşuniu < micşunea. O abatere asemănătoare de la reguli, dar în sens opus, o constituie gălbiu, care a cunoscut o reducere a terminaţiei consonantice (< galben + -iu) a se compara cu gălbeniu), sub influenţa altor derivate sinonime de la galben care au folosit doar segmentul ga/b- (gălbui, gălbior, gălburiu). în astfel de cazuri însă, în care baza este numele unei culori şi/sau în care există sinonime formate cu alte sufixe de aproximare cromatică, nu avem de a face cu sufixul împrumutat din turcă, ci cu sufixul -iu moştenit (albăstriu, albiu, azuriu, maroniu, suriu, verziu, vineţiu etc.). De altfel, este de presupus că şi pembiu „care bate în pembe, rozaliu" s-a format de la rom. pembe „roz" (< tc. pembe) cu sufixul moştenit -iu, ca şi alte derivate de la împrumuturi din turcă, care au sensuri care ies din sfera asemănării cromatice cu obiectul denumit de bază (năcăf/u, tanduriu etc.). Variante dezvoltate ale ambelor sufixe -iu, cel moştenit şi cel împrumutat din turcă, sunt -uliu (variantă prezentă în derivate cum sunt ceruliu, prăzuliu, tuciuliu), -ăriu (în brumăriu) şi -uriu (în alburiu, fumuriu, plumburiu, prăfuriu, tuciuriu etc.), având aceeaşi 11 Acelaşi fenomen s-ar putea identifica şi în sini/iu, care ar avea ca model rădăcina verbului slnili, format de la sineală. 521 valoare de aproximare, respectiv de asemănare cromatică. Formarea lor cu „interfixe" sau „elemente de dezvoltare" de origine morfologică (v. Graur 1968/1, 265) se datorează analogiei cu alte adjective (de pildă cu ghiurghiuliugăiburiu, profiriu, purpuriu, trandafiriu, v. Coteanu 1985, 209), dar, în cazul lui -uriu, şi cu modelul paradigmatic reprezentat de pluralul în -urP şi de familia de cuvinte (alburi, fumuros, prăfuros, tuciure/)13. 1.3. Sufixul -liu/-lâu Provine dintr-un sufix nominal (adjectival şi substantival) turcesc cu patru variante, -Iii-Iii-Iul-Iu, care se ataşează la substantive şi care a fost preluat prin intermediul a numeroase împrumuturi lexicale (v. III.4.2.5) care denumesc: - o însuşire, o caracteristică/o calitate: arcaliu, belaliu, catifeliu, chefliu, ciceadiu, cusurliu, gingirliu, naziriiu, nazlâu, nurliu, ogurliu, oturadiu, paralâu, sârmaii (formă neadaptată), şapcaliu, tabietiiu, turaiiu, tur/iu, zefliu (adjective calificative care pot fi utilizate şi substantivat); - persoane cu diferite funcţii sau ocupaţii (inclusiv categorii de militari otomani): ascherliu, atliu, beratliu, beşliu, binişliu, caftanliu, cazac/âu, checeliu, giubeliu, has-ahârliu, iedediu, misir/iu, ogeac/iu, pazarliu, serhatliu; - apartenenţa locală şi/sau etnică: benderliu, bugeadiu, caramanlâu, misirliu, moscovliu, osmanlâu, sacâzlâu (substantive şi adjective); - monede: ceardâu, diredie, funduc/iu, misirliu, turaiiu etc. Sensurile fundamentale pe care sufixul le conferă derivatelor împrumutate sunt deci fie posedarea obiectului denumit de substantivul-bază sau a calităţii, a însuşirii exprimate de acesta („care are ..., care posedă ..., care poartă ...", corespunzând sufixului rom. -os-sau prepoziţiei cu), fie provenienţa etnico-geografică sau apartenenţa la o clasă social-profesională („care aparţine de..., care provine din...", corespunzând sufixului rom. -fe)<3/7sau prepoziţiei din). Varianta cea mai răspândită din împrumuturi este -Hu, deoarece ea reproduce atât tc. -li, cât şi tc. -luşi -lu(care nu puteau fi adaptate într-un alt fel, v. III.4.2.5), în timp ce tc. -//este redat atât prin -iâu(rar, învechit, şi -lău), cât şi prin -tiu. Forma de feminin este -lie pentru -liu, respectiv -lâie pentru -lâu. Unele împrumuturi nu au decât formă feminină, fie pentru că aşa au fost preluate substantivele, fie pentru că adjectivele au 12 Vezi S. Puşcariu, în Etudes, Ciuj-Bucureşti, 1937, p. 298-304. Hristea 53 explică varianta compusă -uriudm alburiufumuriu, plumburiu, tuciuriu prin izolarea sa din timpuriu (< lat.). 13 Sufixul -iu, cu variantele -uliu, -uriu, apare, desigur, şi în derivate aparţinând altor sfere semantice, cum sunt grijuliu, nasuliu, timpuriu etc., însă în aceste cazuri, cu siguranţă, originea sa nu este turcească (ultimul a fost explicat din lat. *temporivus). 522 fost substantivate la acest gen, eventual prin condensare din sintagme atributive în care elementul determinat era un substantiv adoptat la feminin (diredie, şecheriie, ti/ie etc.). Cu valorile menţionate mai sus - evidente deoarece majoritatea bazelor au fost şi ele obiectul preluării sufixul a fost izolat din împrumuturi şi ataşat la alte cuvinte de origine turcă: hazliu ~ hazlâu < haz, ififliu < afif, matrapaziiu < matrapaz; pazvantlâu < pazvant, zurbalâu < zurba, dar şi la termeni de alte provenienţe: curajiiu „curajos" (< curaj < fr.), duhiiu „cu duh, glumeţ" (< duh < sl.), hămişiiu „viclean" (< hamiş „idem" < magh.), şantaiiu „şchiop" (< magh. sânta „idem"), iar otomanlâu este rezultatul contaminaţiei între osman/âu{< tc. Osmanii) şi otoman (< fr., it., germ.). în derivatul berechet/âu < tc. bereketii, varianta -lâu substituie forma aşteptată -Hu. Un nume de familie (la origine supranume) ca Fenerliuar putea fi mai degrabă împrumut antroponimic (cf. tc. fenerli „care are felinar") decât derivat românesc. Sufixul rom. -Hu a intervenit însă fără îndoială în varianta zarmadiu a împrumutului zermacup ~ zarmacup „numele unei monede otomane" (< tc. zermahbup), care a deraiat analogic după -Hu, probabil şi prin contaminaţie cu numele altor monede otomane (dirediu, zingirliu). Din împrumuturi cum sunt arca/iu, belaliu, benderliu, checeiiu, cusurliu, damblaliu, giubeliu, misirliu, nazirliu, ogurliu, şapcaliu, tura/iu, zingirliu etc. au fost desprinse în română şi variantele -aliu ~ -eliu ~ -r/iu, care au substituit analogic varianta firească -Hu (giungiurliu < tc. cuculu) sau alte sufixe ori secvenţe finale ale etimoanelor turceşti, ale împrumuturilor din turcă sau ale derivatelor de la acestea (duraiiu ~ *durlaliu ~ durian ~ durlac ~ turlac < tc. torlak, gingirliu, variantă a lui ghiurghiuiiu < tc. guiguli < gulgul + -r, pirpiiiu „haină bărbătească" < tc. pirpirr, pirpiliu ~ pirpiriu „firav, pipernicit" < tc. pirpirr, serseliu < tc. serserr, zoraliu ~ zoriu, derivat de la zor < tc. zoi). Cu aceste variante izolate din împrumuturi au fost formate apoi derivate de la alte împrumuturi din turcă sau de la cuvinte de alte origini: capoceliu „îmbrăcat cu un capot" < capot „manta purtată de boieri şi de militari" (< tc. kapot), chiantaiiu„aiurit" < chiant„\derc\". Pe teren românesc s-a dezvoltat, cu „interfixul" -ul-, şi varianta -uliu, care a ajuns să se confunde cu varianta -uliu a sufixului -iu (v. mai sus, 1.2), formând, de pildă, adjectivele hazuiiu (variantă a lui hazliu) şi, prin substituire de sufix, turluliu ~ turlac (< tc. torlak), ori să se alipească şi la baze verbale, ca în arzuliu „înflăcărat, focos", formaţie paralelă cu arzoi ~ arzui Jdem" (< arz-1 ardd)XA, dacă nu cumva aici avem de a face chiar cu var. -uliu a sufixului -iu. Uneori, împrumuturile cu -Hu au fost preluate cu modificări semantice, întrucât în conţinutul sufixului rom. -Hu a ajuns să predomine valoarea de posedare a calităţii, a 14 După alte opinii (inclusiv DA, CDER), arzuliu ar proveni din tc. arzulu „dornic", sub influenţa semantică a lui arde. De notat că tc. -// se poate ataşa şi la unele rădăcini verbale vechi (de exemplu dayah „proptit, sprijinit" < daya-,,a propti, a sprijini"), însă o legătură între posibilitatea de derivare de la verbe în turcă şi aceea din română este totalmente exclusă. 523 însuşirii obiectului denumit de baza derivatului („precum..., asemănător cu..."), în detrimentul celei de posedare a obiectului („care conţine, care are, care este făcut din..."); catife/iu, de pildă, are sensul „cu aspect de catifea, ca de catifea, catifelat", faţă de semnificaţia etimonului tc. katifeli„ornat, decorat cu catifea". Interesant pentru semantismul sufixului românesc este şi faptul - evident în câteva cazuri - că, spre deosebire de limba turcă, el se poate ataşa şi la adjective calificative, derivatul respectiv preluând semnificaţia bazei: chiantaliu, hămişliu, ififliu, pazvantiâu, şantaliif, în toate aceste cazuri este vorba de analogii derivative, de vreme ce baza conţine deja semnificaţia pe care ar trebui să o adauge sufixul, aşa încât acesta nu formează derivate propriu-zise, cu un alt sens, ci numai variante. Ca inovaţie în limba română poate fi scoasă în evidenţă, aşadar, capacitatea sufixului de a se ataşa şi la baze adjectivale şi, eventual, la baze verbale. Din punct de vedere formal este de remarcat că în vechea-osmanlie sufixul avea numai două variante, -// şi -ir, evoluţia acestora la rom. -iau, -tău şi mai ales -iiu este normală (v. III.4.2.5.a). în mai multe cazuri putem presupune că -liul-lâu redă, de fapt, variantele -//, -// ale sufixului turcesc şi atunci când în turca modernă avem -iu sau -iu, de vreme ce în vechea-osmanlie nu existau decât variantele nelabiale ale acestui sufix: giungiuriiu şi ichi tu Hău ar putea proveni din variantele arhaice *cucuii, respectiv *ikitugh ale termenilor cucuiu şi ikitugiu. Precizarea este însă neinteresantă pentru împrumuturile româneşti, deoarece nici tc. -iu şi -iu nu ar fi fost reflectate altfel decât tot prin rom. -iâu sau -iiu. Variantele -iâu ş\ -iau se găsesc exclusiv în împrumuturi sau în derivate româneşti formate de la baze împrumutate din turcă, în timp ce -iiu este singura variantă devenită cu adevărat productivă în română, ea redând, în împrumuturi, nu numai tc. -ii, ci de multe ori şi varianta -//. Forma de feminin a sufixului, -iie (rareori şi -iâie), face parte din mai multe împrumuturi substantivate în turcă sau în română (cazaciie, dimeriie, ghimiriie ~ ghimiriiu, saraiiie etc.), fără să devină productivă în română ca sufix substantival. De altfel, din cele expuse mai sus rezultă că, în general, productivitatea sufixului -tiu nu a fost niciodată prea mare şi că, în prezent, ea poate fi socotită ca încheiată. 1.4. Sufixul -lâc 1.4.1. Sufixul turcesc cu patru variante -hk/-iikj-iuk!-iuk, din care provine cel românesc, are valoare fundamentală de abstractizare, însă poate conferi derivatelor şi alte sensuri: ataşându-se la adjective, numerale, pronume sau substantive, el formează şi denumiri de colectivităţi (nume colective), de locuri în care se află aceste colectivităţi, de funcţii, instituţii sau organisme social-administrative, de îndeletniciri, de obiecte de îmbrăcăminte sau de uz casnic şi gospodăresc, de unităţi monetare sau de măsură, de 524 plăţi sau impozite etc. De asemenea, sufixul turcesc este şi adjectival denominal (valoare care nu a fost transmisă în română). 1.4.2. Cele patru variante ale sufixului turcesc, folosite după regulile armoniei vocalice, au luat în română, în cele mai multe cazuri, forma -lâc (înv. şi -lăc) sau, mai rar, -Hc ori -luc, odată cu preluarea numeroaselor împrumuturi care le conţineau: agăr/âc, alcalâc, aralâc, arpalâc, babalâc, bairamlâc, becrilâc, beilic, berbelâc, beşlic, bozagi/âc, bucluc, cabazlâc, cadalâc, caimacamlâc, calabalâc, caraghioslâc, cardaşlâc, câtlâc, ceapcânlâc, ceapuduc, ceaşiflâc, chehaia/âc, chirage/âc, ciciclic, ciftHc, cilibilic, ciradâc, davagilâc, diunurluc, dulgherlâc, duşedâc, emic/ic, geambaşlâc, geamlâc, ghiaur/âc, ghigilic, ghiozboiagilâc, ghiundeiic, ghiurluc, ghizluc, hagialâc, hainiâc, hamaiâc, harabagi/âc, iamurluc, ichilic, irmilic, ischiuzarlâc, isnaflâc, iuzluc, mascara/âc, matrapazlâc, mezelic, mofluzlâc, molalâc, mucalitlâc, mumbaşirlâc, murdarlâc, musafirlâc, musiuc, nazarlâc, paşalâc, pazar/âc, pezevendâc, pişicheriâc, ramazanlâc, reizlâc, riziiic, sacatiâc, samsarlâc, saptâc, saridâc, selamlâc, serdarlâc, spahilic, surghiunlâc, şaşcânlâc, şiretlic, telalâc, tembeiic, tergiman/âc, tuzluc, uguriâc, ulemanlâc, ursuzlâc, vechilâc, vizirlâc, zamparalâc, zapcilâc, zaraf/âc, zarif/âc, zevzedâc, zurbajâc etc. întrucât nu erau supuşi presiunii unor incompatibilităţi fonetice sau morfologice, vorbitorii români s-au străduit, în general, să preia cuvintele turceşti derivate cu acest sufix aşa cum sunau ele în turcă. Se observă de la prima vedere că majoritatea împrumuturilor de mai sus se termină în -lâc, prin care, în multe exemple, a fost reprodusă fidel varianta -hk a sufixului turcesc; mult mai rar, această variantă este redată şi prin -lâc, deoarece tc. / a fost interpretat şi ca rom. ă (v. III.3.3.1.a), de exemplu în zapcilâc ~ zapcilâc < tc. zaptgilik. Variantele tc. -iuk şi -Hk sunt redate aidoma în câteva împrumuturi astfel consacrate, greu analizabile sau învechite, în formele -iuc (bucluc, ceapuduc, ghiurluc, ghizluc, iamurluc, iuzluc, tuziuc), respectiv -Hc, rareori -lichi (beilic, beşlic, ciftiic, cilibilic, emidic, ghigilic, ghiundeiic, ichilic, irmilic, meşeiic, mezelic ~ mezelichi, riziiic, şiretlic, telpizlic, tembeiic), unele exemple fiind însă concurate de variante în care -//ca fost înlocuit prin -lâcsau, mai rar, -lăc(beilâc, ciftlâc ~ cifiăc, cilihilâc, emidâc, ichi lâc, mişeiâc, mezeiâc, şiretlâc, tălpizlâc, tembeiâc). Evident că singura variantă turcească pe care limba română nu a putut-o reda exact a fost -Iuk, aceasta fiind substituită de regulă prin -luc sau, izolat, prin -liuc (diunuriuc, ghiurluc, ghizluc ~ ghiosliuc, iuziuâ). Din cauza frecvenţei sale ridicate, varianta -lâc, interpretată uneori ca -lâc, a fost aplicată însă în română nu numai pentru a reda tc. -hk, ci şi în multe împrumuturi -dintre care unele au fost menţionate mai sus - în care etimonul avea -Hk (becrilâc, berbelâc, dulgherlâc, duşedâc, mucalitlâc, musafirlâc, pezevendâc, reizlâc, serascherlâc, şenlâc ~ şenlăc, vechilâc, vizirlâc, zabetlâc, zariflâc ~ zarifiăc, zevzedâc), -iuk (uguriâc, 525 ursuzlâc) ori -Iuk(caraghioslâc, mofluz/âc, surghiuniâc). Unele dintre aceste derivate au fost preluate, ce-i drept, şi în forma etimologică (de pildă berbelic, caraghiosluc, mofluzluc, pezevenciic, surghiunluc, şeniic, ursuzluc, vechilic, vizir/ic, zariflic), dar au devenit uzuale în varianta creată în română, cu -lâc. în cazuri mai rare, varianta rom. -//ca fost folosită şi la unele împrumuturi ale căror etimoane au vocale din clasa posterioară, cerând deci varianta -hk a sufixului: capichehaelic (~ capichihaelâc ~ capichehaiaiâc < tc. kapi kihayahk), câtlic (~ câtlâc < tc. kithk), ciorbaiic (~ ciorbaiâc < tc. gorbahk), harabagilic (~ harabagiiâc < tc. arabacilik), mangea/ic (~ mangealâc < tc. mancilik), parmadic (~ parmadâc < tc. parmakhk), paşaiic (~ paşaiâc< tc. paşahk), selamlic (~ se/amiâc< tc. seiamhk), telalic (~ tetaiâc < tc. tellallik), zapcilic (~ zapcilâc < tc. *zaptgihk), zaraflic (~ zarafiăc ~ zarafiâc < tc. sarrafhk), zurbaiic (~ zurba lâc < tc. zurbahk). De regulă, variantele care au -Hc\n loc de etimologicul -lâctrebuie considerate ca împrumuturi din neogreacă (un exemplu clar este calpuzanlic < ngr. KoAnou(ovA/Ki) sau modelate după corespondentele neogreceşti ale etimoanelor turceşti. Totuşi, un derivat ca başlic „căpeţea (la cal); capătul superior al stâlpului (la casele ţărăneşti)" ar putea constitui o excepţie, în care varianta rom. -//^înlocuieşte tc. -///ţr(probabil sub influenţa sufixului rom. -/c), chiar dacă avem şi un corespondent neogrecesc: este puţin probabil ca un termen din domeniile călăriei şi construcţiilor să ne fi venit mai degrabă de la greci decât de la turci. Pe de altă parte, derivatele cu -iuc sau -lugm loc de -iâc sunt, de cele mai multe ori, împrumuturi din sârbocroată (de pildă babaluc, paşaiug, spăiluc, v. I.1.2.C). în unele exemple în care -lâc alternează cu -Iuc avem totuşi a face cu etimoane turceşti învechite sau dialectale care înregistrează abateri de la asimilarea vocalică labială, aşa cum este cazul lui babalâc ~ babaluâ5 < tc. babahk ~ înv. şi dial. babaluk, al lui ghiauriâc < tc. gâvuriuk ~ înv. gâvurhk, al lui samaiâc ~ samaiuc < tc. samanhk ~ dial. samanluk, al lui tahtalâc ~ taftalâc ~ taftaluc < tc. tahtahk ~ înv. şi dial. tahta/uk. De asemenea, giumbuşluc (cu derivatul secundar giumbuşiucat) a fost creat în română cu varianta -iuc, supunându-se asimilării vocalice specifice limbii turce, de care creatorii bilingvi ai derivatului erau conştienţi; cuvântul are însă şi varianta giumbuşiâc, care nu mai ţine seamă de regulile turceşti. Aplicarea frecventă a lui -iâc în locul variantei tc. -Hk nu poate fi însă explicată decât printr-o evoluţie pe teren românesc. Mai precis, avem de a face cu generalizarea în română a variantei celei mai frecvente din împrumuturile din turcă. Pentru a confirma această ipoteză este suficient să analizăm cele 94 de împrumuturi enumerate mai sus: etimoanele a 55 dintre ele (58,5%) sunt derivate cu varianta -hk a sufixului turcesc, ceea ce înseamnă că numai 41,5% provin din derivate cu celelalte trei variante. 15 Este vorba aici de varianta babaluc a lui babalâc „stâlp de lemn", nu de bănăţenismul babaluc „moşi-strămoşi", care provine din ser. babaluk. 526 Frecvenţa lui -hk este deci net superioară chiar în limba turcă frecvenţei pe care o au acestea din urmă. 1.4.3. Nu este deci de mirare că vorbitorii români au reţinut cu precădere varianta -lâc a sufixului, pe care au detaşat-o din numeroasele împrumuturi şi au aplicat-o atât pentru adaptarea unor derivate ale căror etimoane turceşti sunt formate cu alte variante, cât şi pentru crearea a noi cuvinte în limba română. Rom. -lâc este singura variantă devenită cu adevărat productivă, chiar dacă nu lipsesc cu desăvârşire nici derivatele româneşti formate cu -Hc sau cu -luc. Ea a păstrat valoarea fundamentală de abstractizare a etimonului său, dar şi alte nuanţe semantice etimologice, cum sunt cele care conferă derivatului sensul de colectivitate, de funcţie etc., formând substantive derivate de la substantive şi adjective. în mai multe cazuri, rom. -lâc a ajuns să adauge o nuanţă depreciativă ori să accentueze sensul peiorativ al bazei. a) Mai întâi, -lâc a fost ataşat la unele împrumuturi din turcă: canatlâcuri„felurite obiecte de-ale casei" este derivat de la canat „oblon, aripă (a unei uşi, a urîei ferestre etc.); toc de uşă"; ciorba lâc „ ciorbă îngroşată; mâncare proastă; amestecătură" - de la ciorbă „zeamă (acrită) preparată cu legume şi came; talmeş-balmeş"; haimanaiâc „hoinăreală, vagabondaj" - de la haimana „vagabond"; haramiâc „lucru nelegiuit, dobândit pe nedrept" - de la haram „idem"; mardalâc „marfă proastă, sold, rebut" - de la marda „idem"; odaiâc „târlă de vite, stână, adăpost provizoriu, odaie, gospodărie ţărănească izolată de sat (cu tot ce ţine de ea); toate mobilele şi uneltele unei odăi, ale unui adăpost temporar, ale unei gospodării izolate de sat" - de la odaie ~ *oda „adăpost provizoriu, sălaş, gospodărie izolată de sat"; paielâc „titlu onorific dat boierilor care nu aveau slujbă de stat" - de la paia „demnitate, funcţie înaltă; boier fără slujbă de stat care avea respectivul titlu onorific"; paralâc „bani mărunţi, mărunţiş; bănet" -de la para „ban (de valoare mică), monedă (măruntă)"; peşcheşlâc „plocon, cadou"-de la peşcheş „(sumă de bani sau obiect oferit ca) plocon"; puşlamalâc „atitudine, comportare/ viaţă de puşlama" - de la puşlama „om neserios, imoral, pramatie, lichea"; regealâc „rugăminte, cerere, solicitare" - de la regea „solicitare, intervenţie (pe lângă cineva)"; sangealâc(~ *sangeaciâc) „subdiviziune a unui vilaiet, sangeac, sangeacat"-de la sangeac „guvernator al unui sangeac" (cu disimilarea lui cdin grupul ci, pentru o pronunţie mai uşoară); toptan/âc, în loc. adv. cu toptanlâcul „cu toptanul" - de la toptan (aici fiind vorba de o derivare analogică în urma căreia a rezultat o variantă, nu un nou cuvânt). în cazul lui ghiduşiâc „ghiduşie", sufixul a fost alipit la un derivat românesc (ghiduş) de-la împrumutul ghidi. Sufixul a contribuit, de asemenea, la formarea variantei calpuzan lâc a lui calpuzanlic(< ngr. KaAnouţavĂiKÎ). b) Ataşarea sufixului la cuvinte de alte origini decât aceea turcească, mai ales la împrumuturi romanice sau slave, nu a adăugat nimic nou valorilor sale semantico-derivative etimologice, cu excepţia faptului că, de regulă, derivatele au dobândit nuanţe 527 peiorative16 sau ironice: autorlâc „calitatea de a fi autor", avocat/âc ~ advocatiâc „avocatură"17, balcanlâc „balcanism", berbantiâc "purtare, faptă de berbant", crailâc (~ crai/ic) „atitudine, comportare, faptă, viaţă de crai, de bărbat uşuratic", deputattâc „deputăţie", dragoman/âc„funcţia îndeplinită de dragoman", farsalâc„lipsă de seriozitate, impostură, comportament de farsor", gangsteriâc „gangsterism", machiaveriâc „machiavelism", muieriâc „efeminare", paiaţarlâc „paiaţărie, comportare de- paiaţă", pedant/âc „pedantism, pedanterie", peţitorlâc „peţit, peţitorie"/ savantiâc „erudiţie; preţiozitate", senatoriâc „titlul, calitatea de senator", şafar/âc „mijlocire, samsarlâc", şmechedâc „şmecherie", şnapaniâc „escrocherie, pungăşie, potlogărie, şarlatanie", varvariâc „barbarie" etc.18 Chiar definiţiile relevă faptul că -iâc corespunde sistematic sufixelor de abstractizare şi colective rom. -arie, -ătate, -et, -ie, -ism, -re şi/sau -ură. 1.4.4. Şi din exemplele de mai, sus rezultă că în română au fost create noi variante ale sufixului -iâc, desprinse prin falsă analiză din derivate preluate din turcă sau formate în română, având suplimentar o vocală şi/sau o consoană care precedă forma etimologică a sufixului; aceste variante nu au dobândit o productivitate prea mare, fiind aplicate doar în puţine exemple, de regulă la împrumuturi din turcă: -a/âc. ghigealâc (~ ghigiiic < tc. gecelik), hagia/âc (~ hagilâc < tc. hacilik), harabagiaiâc (~ harabagiiâc < arabacilik), mangeaiâc (< tc. mancihk), sandaigeaiâc (< tc. sandaicihk)19, seiamaiâc (~ seiamiâc < tc. seiamhk), zapciaiâc (zapcilâc < tc. zaptgilik); -e/ac cefteiâc (~ ceftiâc ~ ciftiâc ~ ciftiic < tc. giftlik), sandageiâc (< tc. sandaicihk); -(V)riâc ~ -(V)rtuc. hagiuriuc (~ hagiaiâc ~ hagilâc < tc. hacilik), machiaveriâc (< Machiaveiii, cf. machiavelism), pezevenghirlâc (~ pezevenglâc ~ pezevenglic < tc. pezevenglik), zapciariâc ~ zapciriâc (~ zapcilâc < tc. *zaptgilik)2Q, eventual şi paiaţarlâc (< paiaţă sau, poate, prin substituirea cu -iâc a sufixului -ie din paiaţărie); 15 Vezi I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 296, unde se susţine că nuanţele peiorative se datoresc mai ales „contrastului dintre tema apuseană şi sufixul oriental: balcanlâd'. 17 Advocattâc, menţionat în ŞIO I 55 în forma avocat/âc, este considerat împrumut din turcă (avukathk) în Graur 1963/1, 51-52, deoarece are corespondente similare în unele limbi balcanice (ngr. aouKarÂUK', bg. advokatlăk), dar opinia generală este că a fost format în interiorul limbii române de la advocat (< lat. advocatus), modificat ulterior în avocat după fr. avocat, it. awocato. Tc. avukat este socotit împrumut din italiană (TS 1998). 18 Andrei Avram, în LR XXXIII, 1984, 3, p. 185, avansează ideea că bănăţenismul şa/âc„glumă" ar fi şi el derivat cu suf. -lâc, însă baza sa ar trebui să fie ser. sala „idem", întrucât un rom. £3/ă„idem" nu este atestat în Banat. 19 In unele exemple de acest fel a intervenit şi faptul că grupul Igl] „este nepronunţabil pentru un român" (Graur 1963/1, 98). 20Ar putea fi vorba, în aceste cazuri, şi de epenteze coarticulatorii. 528 -(V)nlâc ~ -(V)nlichr. seften/ichi(< tc. *seftelik), ulemanlâc(< tc. u/emahk). Este posibil ca în mai multe dintre aceste cazuri să fie vorba nu de variante dezvoltate din cele împrumutate, ci de fenomene fonetice de adaptare. Cu toate acestea, variantele hipercorecte mascariâc şi zampariâc ale lui mascaralâc (< tc. maskarahk), respectiv zamparaiâc (< tc. zamparahk) sugerează faptul că vorbitorii au fost conştienţi de eroarea detaşării unei variante -aiâc şi, drept urmare, au purces la înlocuirea hipercorectă a acesteia cu -lâc. O formă rară a sufixului, -liuc, care, etimologic, ar fi trebuit să reflecte varianta tc. -Iuk (ca în ghiosliuc< tc. gogus/uk), a fost aplicată aberant unui termen care are vocale posterioare: chesatliuc < tc. kesathk ~ kesatluk. O variantă şi mai rară, -leac, probabil influenţată de sufixul rom. -(e)ac, a înlocuit tc. -Hk\n rom. teclifsisleac < tc. teklifsizlik. 1.4.5. Există şi situaţii în care sufixul -lâc a substituit analogic alte sufixe sau secvenţe finale din împrumuturi. Astfel, variantele -lâc, -Hc, -lichi, -luc, -alâcşi -nlâc au înlocuit secvenţe finale asemănătoare fonetic, care au putut fi interpretate drept sufixe, în împrumuturi de felul următor: ceadâc ~ ciclic (~ ceacric ~ cicric ~ cicârâc < tc. gikrik ~ gikirik)', ghiumuriuc (~ ghimuruc ~ ghiunruc < tc. gumruk)', selamalâc ~ salamalâc ~ selamlâc ~ salamanlâc ~ sa/amaiichiu (~ selamalec ~ seiam-malichim < tc. selâmaleykum)', tumurluc (~ tumurug < tc. tomuruk). în curvasaiâc ~ curvăsărlâc ~ curvăsărie ~ cărvăsărie (< tc. karvasariye) şi zinghir/ic ~ zinghir/iu ~ zingirliu (< tc. zincirh) avem de a face cu substituirea prin -lâcl-lic a unor sufixe reale, -ărie şi -ie, respectiv -tiu. Un caz de excepţie, în care -Hc a fost ataşat direct la un cuvânt turcesc, îl constituie birlic (pentru care v. 3.1.1.3). 1.4.6. Deşi Vraciu 201 este de acord cu opinia conform căreia sufixul -lâc a redevenit „productiv în ultima vreme", dând „derivate de la teme noi: avocatiâc, farsaiâc, gangsteriâc, pedantiâc, savantiâc, şmecherlâcf'21, apreciem că această situaţie ar putea fi valabilă pentru prima jumătate a secolului al XX-lea - când în rândul intelectualilor a existat o modă a derivării cu -lâc a unor abstracte ironizatoare, depreciative -, dar nu mai este confirmată de realitatea lingvistică de după anul 1950: dintre derivatele citate mai sus ca neologisme, doar savantiâc şi şmecherlâcsunt incluse în DEX (primul cu menţiunea „familiar", iar al doilea - „rar"), în timp ce Coteanu 1985, 215-223 nici nu mai menţionează sufixul -lâc printre sufixele de abstractizare sau colective ale limbii române contemporane. Probabil că -iâcşi-a încheiat în prezent ciclul productiv, trecând în rândul sufixelor moarte. 21 Vezi I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 296. 529 peiorative16 sau ironice: autorlâc „calitatea de a fi autor", avocat/âc ~ advocatiâc „avocatură"17, balcanlâc „balcanism", berbantiâc "purtare, faptă de berbant", crailâc (~ crailic) „atitudine, comportare, faptă, viaţă de crai, de bărbat uşuratic", deputatlâc „deputăţie", dragomanlâc„funcţia îndeplinită de dragoman", farsalâc„lipsă de seriozitate, impostură, comportament de farsor", gangsterlâc „gangsterism", machiaveriâc „machiavelism", muierlâc „efeminare", paiaţarlâc „paiaţărie, comportare de- paiaţă", pedantiâc „pedantism, pedanterie", peţitorlâc „peţit, peţitorie"/ savantiâc „erudiţie; preţiozitate", senatoriâc „titlul, calitatea de senator", şafar/âc „mijlocire, samsarlâc", şmecheriâc „şmecherie", şnapaniâc „escrocherie, pungăşie, potlogărie, şarlatanie", varvar/âc „barbarie" etc.18 Chiar definiţiile relevă faptul că -lâc corespunde sistematic sufixelor de abstractizare şi colective rom. -ărie, -ătate, -et, -ie, -ism, -re şi/sau -ură. 1.4.4. Şi din exemplele de mai, sus rezultă că în română au fost create noi variante ale sufixului -lâc, desprinse prin falsă analiză din derivate preluate din turcă sau formate în română, având suplimentar o vocală şi/sau o consoană care precedă forma etimologică a sufixului; aceste variante nu au dobândit o productivitate prea mare, fiind aplicate doar în puţine exemple, de regulă la împrumuturi din turcă: -a/âc. ghigealâc (~ ghigi/ic < tc. gecelik), hagiaiâc (~ hagilâc < tc. hacilik), harabagialâc (~ harabagilâc < arabacilik), mangeaiâc (< tc. mancihk), sandaigeaiâc (< tc. sandaicihk)19, selamalâc (~ selamlâc < tc. seiamhk), zapcialâc (zapcilâc < tc. zaptgilik); -elâc. ceftelâc (~ ceftiâc ~ ciftlâc ~ ciftiic < tc. giftlik), sandagelâc (< tc. sandaicihk); -(V)riâc ~ ~(V)riuc. hagiurluc (~ hagiaiâc ~ hagilâc < tc. hacilik), machiaveriâc (< Machiaveiii, cf. machiavelism), pezevenghirlâc (~ pezevenglâc ~ pezevengiic < tc. pezevenglik), zapciarlâc ~ zapcirlâc (~ zapciiâc < tc. *zaptgilik)20, eventual şi paiaţarlâc (< paiaţă sau, poate, prin substituirea cu -lâca sufixului -ie din paiaţărie); 16 Vezi I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 296, unde se susţine că nuanţele peiorative se datoresc mai ales „contrastului dintre tema apuseană şi sufixul oriental: balcanlâd'. 17 Advocatiâc, menţionat în ŞIO I 55 în forma avocat/âc, este considerat împrumut din turcă {avukathk) în Graur 1963/1, 51-52, deoarece are corespondente similare în unele limbi balcanice (ngr. ooukotAuk', bg. advokat/ăk), dar opinia generală este că a fost format în interiorul limbii române de la advocat (< lat. advocatus), modificat ulterior în avocat după fr. avocat, it. awocato. Tc. avukat este socotit împrumut din italiană (TS 1998). 18 Andrei Avram, în LR XXXIII, 1984, 3, p. 185, avansează ideea că bănăţenismul şaiâc„glumă" ar fi şi el derivat cu suf. -iâc, însă baza sa ar trebui să fie ser. sala „idem", întrucât un rom. şaiă „idem" nu este atestat în Banat. 19 In unele exemple de acest fel a intervenit şi faptul că grupul igi] „este nepronunţabil pentru un român" (Graur 1963/1, 98). 20Ar putea fi vorba, în aceste cazuri, şi de epenteze coarticulatorii. 528 -(V)nlâc ~ -(V)nlich'r. seftenlichi {< tc. *sefteiik), uiemaniâc{< tc. uierna hk). Este posibil ca în mai multe dintre aceste cazuri să fie vorba nu de variante dezvoltate din cele împrumutate, ci de fenomene fonetice de adaptare. Cu toate acestea, variantele hipercorecte mascariâc şi zampariâc ale lui mascaraiâc (< tc. maskarahk), respectiv zamparaiâc (< tc. zamparahk) sugerează faptul că vorbitorii au fost conştienţi de eroarea detaşării unei variante -aiâc şi, drept urmare, au purces la înlocuirea hipercorectă a acesteia cu -lâc. O formă rară a sufixului, -liuc, care, etimologic, ar fi trebuit să reflecte varianta tc. -Iuk {ca în ghiosiiuc< tc. gogus/uk), a fost aplicată aberant unui termen care are vocale posterioare: chesatliuc < tc. kesathk ~ kesatiuk. O variantă şi mai rară, -leac, probabil influenţată de sufixul rom. -(e)ac, a înlocuit tc. -lik\n rom. tedifsisieac< tc. teklifsizlik. 1.4.5. Există şi situaţii în care sufixul -lâc a substituit analogic alte sufixe sau secvenţe finale din împrumuturi. Astfel, variantele -lâc, -Hc, -lichi, -luc, -aiâc ş\ -nlâcm înlocuit secvenţe finale asemănătoare fonetic, care au putut fi interpretate drept sufixe, în împrumuturi de felul următor: ceadâc ~ ciclic ceacric ~ cicric ~ cicărâc < tc. gikrik ~ g/k/nk); ghiumuriuc(~ ghimuruc ~ ghiunruc < tc. gumruk)-, selamalâc ~ salamalâc ~ selamlâc ~ salamanlâc ~ salamalichiu (~ selamalec ~ selam-malichim < tc. selâmaleykum)-, tumurluc (~ tumurug < tc. tomuruk). în curvasaiâc ~ curvăsăriâc ~ curvăsărie ~ cărvăsărie (< tc. karvasariye) şi zinghirlic ~ zinghirliu ~ zingirliu (< tc. zincirh) avem de a face cu substituirea prin -lâcl-lic a unor sufixe reale, -ărie şi -ie, respectiv -Hu. Un caz de excepţie, în care -Hc a fost ataşat direct la un cuvânt turcesc, îl constituie birlic (pentru care v. 3.1.1.3). 1.4.6. Deşi Vraciu 201 este de acord cu opinia conform căreia sufixul -lâc a redevenit „productiv în ultima vreme'V dând „derivate de la teme noi: avocatiâc, farsaiâc, gangsteriâc, pedantiâc, savantiâc, şmecheriâd'21, apreciem că această situaţie ar putea fi valabilă pentru prima jumătate a secolului al XX-lea - când în rândul intelectualilor a existat o modă a derivării cu -lâc a unor abstracte ironizatoare, depreciative -, dar nu mai este confirmată de realitatea lingvistică de după anul 1950: dintre derivatele citate mai sus ca neologisme, doar savantiâc şi şmecheriâc sunt incluse în DEX (primul cu menţiunea „familiar", iar al doilea - „rar"), în timp ce Coteanu 1985, 215-223 nici nu mai menţionează sufixul -lâc printre sufixele de abstractizare sau colective ale limbii române contemporane. Probabil că -lâcşi-a încheiat în prezent ciclul productiv, trecând în rândul sufixelor moarte. 21 Vezi I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 296. 529 1.5. Sufixul -man ŞIO I 55îl adaugă pe -man la seria sufixelor de origine turcă, exemplificând prin câteva cuvinte împrumutate (busurman, duşman, gugiuman, ortoman, talaşman, tergimarP)', deducem că este vorba, de fapt, despre un sufix turcesc care nu a fost preluat, adică nu a devenit productiv în română. în turcă există într-adevăr nu unul, ci două sufixe omonime, ambele având două variante, -man!-men\ unul are valoare augmentativ-intensivă şi formează adjective, adesea depreciative, de la adjective (kocaman „foarte mare, enorm" < koca „mare", kugumen„foarte mic" < kuguk „mc", şişman „foarte gras" < ^„umflat" etc.), iar celălalt formează nume de agent de la verbe (ogretmen „învăţător" < ogret- „a preda", sayman „contabil" < say- „a număra" etc.). Secvenţa finală -man face parte din structura unor derivate turceşti preluate în română sau a unor împrumuturi pe care vorbitorii români le-ar fi putut interpreta drept derivate turceşti23: caraman, dizman, duşman, firman, gugiuman, barman, Uman, suiiman, tăiăşman, tergiman etc. Trebuie remarcat însă că, poate cu excepţia lui caraman, nici măcar împrumuturile derivate cu -man nu sunt analizabile în limba română, întrucât bazele lor nu au fost şi ele preluate. Mecanismul care ar fi putut duce la detaşarea unui astfel de sufix ar fi fost, aşadar, nu compararea derivatelor cu bazele lor împrumutate, ci numai compararea împrumuturilor terminate în secvenţa -man, care să fi fost interpretată drept sufix datorită frecvenţei sale. Detaşarea secvenţei finale a mai multor cuvinte care o conţin numai accidental şi transformarea ei în sufix ar constitui însă un caz de excepţie, a cărui probabilitate este redusă. Totuşi, avem fără îndoială şi un sufix românesc -man, care, ca şi cel turcesc, are valoare augmentativ-intensivă24 şi formează în limba populară substantive şi adjective din categoria epitetelor negative, pornindu-se de la baze nominale din aceeaşi categorie, uneori cu ajutorul unei vocale de legătură, de regulă cu -o-. Ceea ce adaugă sufixul -man este conotaţia ironică sau glumeaţă, care constituie însăşi raţiunea şi resortul derivării. Noile cuvinte au, ce-i drept, nuanţe peiorative, pe care le conferă însă nu valoarea sufixului, ci sensul bazei: gogoman „(om) prostănac" < gog „băiat sau 22 Unele dintre cuvintele citate s-au dovedit însă a fi de alte origini (busurman < rus. busurman, v. CDER; ortoman < cum. *ortaman, v. Drimba 2001, 317-318). 23 Unele, cum sunt tc. duşman şi firman, au fost împrumutate adHtteram din persană. 24 Este vorba, desigur, de un alt sufix decât omonimul neologic -(o)man preluat din franceză în împrumuturi cum sunt angloman, cocainoman, meloman, mitoman, morfinoman etc. şi folosit în derivate româneşti ca bacşişoman, grecoman, procesoman, scriptoman, şedinţoman, turcoman etc. (v. Hristea 57-59), în care el atribuie derivatelor sensul de „persoană care are o manie, o preocupare (exagerată), o aplecare, o înclinaţie (bizară) sau admiraţie faţă de ceea ce exprimă substantivul-bază" (valoare pe care o are, dintre sufixele de origine turcă, -giu). 530 tânăr prost, tont" + sufixul „expresiv" -man (CDER)25; hoţoman, definit ca „augmentativ al lui hoţ om ticălos, şarlatan; om ştrengar, şmecher" şi explicat din hoţ „persoană care fură; om şmecher, şiret; (adjectival) care fură; viclean" + sufixul -oman (DEX) sau sufixul „expresiv" -man (CDER); lotroman „bandit" < lotru „hoţ, tâlhar, bandit" + sufixul -man (CDER). Un derivat care pare a fi recent, de la adjectivul zgârcit sau de la verbul a se zgârci, este zgârcoman „(om) foarte zgârcit", inserat în revista „Academia Caţavencu", nr. 49, 7-13 dec. 2004, p. 7: „bugetul alocat fraudei a fost luat mult mai în serios acolo (în Ucraina, n.n.) decât l-au luatzgârcomanii de pesedişti aici''. Un alt cuvânt probabil derivat cu -man este capsoman „persoană încăpăţânată; om prost" (fără etimologie în DA), comparat în DEX cu alb. kaps („constipat" şi „încăpăţânat", provenind din tc. kabz „constipat; uluit, încurcat, aflat în încurcătură; şomer"), iar CDER afirmă că termenul „pare a fi un derivat expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoţoman etc." Sufixul rom. -man apare şi în alte cuvinte evident derivate, din care lipseşte însă vocala de legătură -o- (care ar putea fi numai atrasă de o din tema primelor trei derivate de mai sus, iar în capsoman şi zgârcoman să fie analogică), de pildă în di/iman „nebun, ţicnit" < diliu „idem" (v. în voi. II, Dicţionar, s.v. deliu). Existenţa sufixului poate fi probată şi prin faptul că împrumutul gugiuman „căciulă de samur" a dezvoltat în română, prin derivare regresivă analogică, o variantă gugiu „un fel de glugă la mantalele ţărăneşti; scufie, boneţică". Unii autori presupun, nu fără temei, că este vorba, de fapt, de o variantă -oman a sufixului augmentativ -an, dezvoltată din acesta, în paralel cu variantele -ovan din prostovan şi -oran din chiţoraii[6. Ca sufix augmentativ-intensiv sinonim cu -ac, -an, -ălău, -olan, -ovan (prostac, prostan, prostă/ău, prostănac, prostolan, prostovan), rom. -(V)man a avut şi, se pare, continuă să aibă o productivitate extrem de redusă. El a devenit însă şi sufix antroponimic: Dârloman, Doliman, Luciman, Petriman etc. (vezi Iordan 1983, s.v.)) cu această valoare îl foloseşte I. Budai-Deleanu în Ţiganiada pentru a forma porecle cu sens transparent, nu numai în Gogoman, care este o transpunere în onomastică a termenului comun, ci şi în Goleman < gol (cf. Coteanu 1981, 174). Prezenţa derivatelor româneşti cu -manş\ în Transilvania (lotroman este. eminamente ardelenesc), precum şi în antroponimia veche sugerează ipoteza că sufixul nu a fost preluat, nici măcar cu valoarea sa augmentativ-intensivă, din turca-osmanlie şi că este mai vechi decât influenţa acestei limbi, dar în acest moment nu ne putem pronunţa cu convingere şi convingător asupra originii sale. 25 După DA, derivat cu suf. -oman; după TDRG, deformare a lui gogu-mamir, DEX se mărgineşte să îl compare cu gog. Cuvântul se găseşte şi în ucraineană: gogoman (DA). 26 „Sufixele -ovan, -omanş\ -oran sunt combinaţii rare şi învechite ale lui -arf (Coteanu 1985, 191). 531 1.6. Elementul de compunere baş 1.6.1. Elementul de compunere baş provine din tc. baş (subst.) „cap; căpetenie, şef, comandant", (adj.) „principal, prim, întâi, de frunte, de căpătâi, cel mai de seamă, de rangul întâi", care a intrat în română în structura unui mare număr de împrumuturi compuse, fie ca prim element, fie ca element final al acestora. în multe împrumuturi din domeniul politico-administrativ, baş este sinonim cu rom. vel-, velit, mare (din vel-comis, vel-logofăt, vei-paharnic, boier velit, mare logofăt, mare paharnic), fiind chiar înlocuit de velin compuse ca vel-cafegiu (cf. cafegi-başă), vel-caftangiu (cf. caftangi-başa), vel-ceauş (cf. baş-ceauş), vei-conacciu (cf. baş-conacciu), vei-peşchirgiu (cf. peşchirgi-başa) etc. (v. III.5.2.4.b). De regulă, etimoanele turceşti ale compuselor cu baş nu sunt, la drept vorbind, îdecât fie îmbinări sintactice atributive în care baş este adjectiv, precedând substantivul, fie construcţii determinative în raport de anexiune, în care baş este substantiv şi constituie elementul determinat, deci final al îmbinării, fiind însoţit de sufixul posesiv, în 'forma başi. Toate aceste îmbinări sintactice au fost preluate în română în calitate de cuvinte compuse (v. 111.5.2.1). Iată câteva exemple pentru cele două tipuri de împrumuturi: a) baş-aga, baş-bacăcul, baş-beşleagă, baş-boier, baş-bulucbaş, baş-buzuc, baş-caimacam, baş-capichihaie, baş-capigiu, baş-căpitan, baş-ceauş, baş-ciohodar, baş-conacciu, baş-gaiion, baş-muhasebea, baş-salahor, baş-tergiman etc., în care baş- are sensul „primul, întâiul, cel din frunte, principal, cel mai de seamă, de frunte", conferind compusului semnificaţii de tipul „căpitanul, comandantul, şeful, conducătorul celor denumiţi de elementul secund al compusului" sau „titlu, funcţie, instituţie, obiect etc. de categoria întâi, de prim rang, principal, de frunte"; b) ahci-başa, arabagi-baş, avgi-başa, balgi-başă, bazarghean-başă, berber-başa, bulucbaşă, capigi-başă, ceauş-başa, ciohodar-başa, ciribaş, conacci-baş, hamalbaş, saraci-başa, seimen-başa, şatârbaş, tabla-başa, telal-başa, terzi-başa, tutungi-başa etc., în care -baş, -başa sau -başă are semnificaţia „cel mai de seamă dintre ceilalţi, fruntaş, frunte, şef, cap, comandant, staroste", conferind compusului sensuri de tipul „şeful, comandantul, starostele, primul, întâiul, cel mai de seamă, cel mai răsărit, mai valoros dintre cei denumiţi de elementul prim al compusului". Se remarcă înţelesul identic pe care baş\\ atribuie compuselor din care face parte, indiferent dacă este, ca adjectiv, elementul prim sau, ca substantiv, elementul secund ai acestora (v. FCLR I 147-148). Nu lipsesc nici împrumuturile compuse din trei termeni, în care baş este atât element prim, cât şi element final al compusului: baş-bulucbaş „căpetenia comandanţilor de bulucuri", baş-capigi-baş „căpetenia tuturor capigiilor (inclusiv a căpitanilor cetelor de capigii), mare şambelan la curtea sultanului". 532 Unele dintre compusele cu baş împrumutate din turcă au fost adaptate („românizate") după cuvinte autohtone: baş-boier „boier de rangul întâi, boier mare, boier velit; primul boier al ţării (ales pentru a ţine provizoriu locul domnitorului)" provine din tc. başboyar„idem", adaptat după rom. boier (v. Drimba 1959, 27-28)) baş-căpitan „căpitan de frunte" < tc. başkaptan ~ başkapudan „căpitan al unei nave", adaptat prin etimologie populară după rom. baş „de frunte" şi căpitan, care au influenţat atât forma, cât şi sensul termenului; bărbier-başa este o variantă a lui berber-başa „bărbierui-şef al curţii" (< tc. berber başi), adaptată după rom. bărbier. 1.6.2. Detaşat din astfel de împrumuturi, baş a devenit productiv ca element de compunere românesc27, folosit atât în poziţie iniţială, ca prefixoid („pseudoprefix"), cât şi în poziţie finală, ca sufixoid, cu unele dintre sensurile etimologice menţinute, şi anume cu cele de „şef" şi „prim, întâi, de frunte, de căpătâi, cel mai de seamă, cel dintâi (dintre...), cel mai răsărit". Aceste sensuri nu au fost supuse în română decât unor nuanţări, adesea cu caracter ironic („cel mai bun, cel mai tare, cel mai grozav [dintre...]"); el a dezvoltat însă, în română, şi capacitatea de a se alipi ca prefixoid la adjective calificative (susceptibile de substantivare), cărora le conferă gradul de comparaţie superlativ („cel mai..., extrem de..."), având îndeosebi rolul de a accentua semnificaţia negativă a bazei28. Datorită acestor valori, baş- este sinonim cu uitra-, extra-, arhi-, super-. a) Ca prefixoid, rom. baş- s-a combinat cu substantive româneşti de origini diverse: baş-buza „boza (= bragă) de cea mai bună calitate", baş-cărăuş „cărăuş-şef", baş-ciocoi „ciocoi de frunte", baş-generai „general comandant peste ceilalţi generali", baş-hingher „şef al hingherilor, hingher-şef", baş-neguţitor „neguţător de frunte", baş-rachiu ~ başa-rachiu „rachiu de cea mai bună calitate", baş-răzeş „răzeş fruntaş", baş-ţarigrădean „locuitor de frunte al Ţarigradului", baş-vânător „şeful vânătorilor oficiali gr -curţii domneşti" (probabil traducere a lui avgi-başa „idem" < tc. avct başi). Faptul că baş s-a combinat şi cu elemente lexicale împrumutate din turcă (în baş-buza şi baş-rachiu) nu are decât o relevanţă redusă pentru discuţia de faţă. Tot în calitate de prefixoid, baş- a intrat în combinaţie cu adjective care pot fi şi substantive: baş-bătăuş „bătăuş de frunte, cel mai bătăuş", baş-bătrân „foarte bătrân, cel mai bătrân, bătrân de vază", baş-caiic „cel mai calic, sărac în gradul cel mai înalt posibil", baş-marghioT„fozrX.e marghiol, ştrengar de frunte, şmecher în cea mai mare măsură", baş-neghiob (scris şi başneghiob) „extrem de neghiob, foarte prost, neghiob între neghiobi". 27 Vezi FCLR I 147-148-, elementul de compunere baş a fost considerat, greşit, prefix superlativ de către Rodica Ocheşeanu, Prefixele superlative în limba română, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, voi. I, Bucureşti, 1959, p. 31-32. 28 Nu este vorba de conferirea unei „nuanţe nefavorabile", cum susţinea ŞIO I 55, ci numai de intensificarea nuanţei depreciative pe care baza o deţine deja. 533 b) După modelul compuselor împrumutate în care -baş(a) este element final, acesta a devenit şi sufixoid în română, intrând în structura câtorva cuvinte compuse: boier-başa „boier de frunte", cocoş-baş „cocoşul care cântă primul (dintre toţi ceilalţi cocoşi din ogradă sau din sat)" contăş-baş „contăş de gală", portar-başa „şeful portarilor" (acesta din urmă fiind, probabil, calc parţial după capigi-başa < tc. kapici başi, în care sensul de bază al lui kapici este „portar"). 1.6.3. ^Trebuie precizat faptul că toate compusele româneşti cu baş sunt astăzi învechite. într-o vreme relativ productiv în limba populară, elementul de compunere -baş- şi-a încheiat acţiunea de formare a cuvintelor în limba română. 2. PROCEDEE DE FORMARE ÎMPRUMUTATE 2.1. Un procedeu special de formare a cuvintelor, preluat în română şi în alte limbi balcanice după modele turceşti, îl reprezintă tipul de „formule rimată' care în limba turcă poartă denumirea de reduplicare şi care constă în repetarea unui cuvânt, fie cu iniţiala consonantică înlocuită, de obicei prin consoana m-, fie cu iniţiala vocalică precedată de această consoană. Procedeul a fost studiat de Graur 1963/1,18-23, care arăta că în limba turcă se formează în acest fel cuvinte compuse cu valoare expresivă, aie căror elemente nu se pot disloca sau izola unul de celălalt. Trebuie să precizăm că în majoritatea exemplelor turceşti nu este vorba, de fapt, despre cuvinte compuse propriu-zise ori măcar despre locuţiuni, de vreme ce reduplicarea poate fi aplicată ad hoc, ocazional, în limbajul popular, oricărui substantiv uzual al limbii turce, iar între cele două elemente pot fi totuşi intercalate alte cuvinte: la exemplele date de autorul menţionat adăugăm unul care evidenţiază tocmai faptul că astfel de cuvinte formate prin reduplicare pot fi uneori izolate de termenul de bază, dacă sunt utilizate în corelaţie cu acesta: am întâlnit aşa-zisul „cuvânt compus" para mara „bani şi altele asemenea" folosit şi în fraza para yok, mara yok„nu sunt bani şi nu sunt nici altele similare". În opinia lui Al. Graur, procedeul a fost preluat din turcă în bulgară, dacoromână şi aromână, fiind folosit în română pentru formarea unor cuvinte compuse („rimate") similare. Astfel de exemple româneşti, care sunt într-adevăr cuvinte compuse, sunt caca-maca „fleac, vax; mare scofală!" (cf. tc. şaka maka „mai în glumă, mai în serios; fără a da importanţă unei dificultăţi"), câr-mâr sau gâră-mâră „ceartă; tocmeală", cigă-migă „fleacuri", handra-mandra „încoace şi încolo", sărac-mărac „foarte sărac", pardon mardon (la V. Alecsandri, v. Avram 1983, 322), formula sorcova-morcova din jocurile de copii (în care apropierea de morcov este foarte probabilă) etc. Un alt tip este constituit de cuvinte izolate care încep cu m- şi care, după Al. Graur, probabil că au fost detaşate 534 din astfel de „formule rimate". Perechea originară a acestor noi cuvinte poate fi un împrumut din turcă, de pildă mondoc „copil" < bondoc < tc. bunduk, muhurdan < buhurdar < tc. buhurdan (care ar fi putut avea însă şi o pereche *muhurdan), sau poate fi de orice altă origine: mandosi < fandosi, măciulie < căciutie, meteahnă < beteahnă, miţorlan < chiţorian, moiând < boiând etc. Alţi cercetători au demonstrat însă că, pe de o parte, procedeul substituirii prin m a altor consoane în poziţie iniţială este mai larg răspândit decât spaţiul în care sunt vorbite limbile la care se referă Al. Graur (fiind prezent şi în neogreacă, armeană, unele limbi indo-iraniene, semitice şi caucaziene)29, că el este folosit şi în Transilvania şi, în consecinţă, ar putea proveni în română nu numai din turcă, ci şi din alte limbi, ori s-ar putea datora preferinţei limbii române - şi a altor limbi - pentru consoanele labiale la iniţiala celui de-al doilea termen al formulelor rimate, şi că, pe de altă parte, unele cuvinte cu m iniţial provin din formule rimate „create fără intervenţia influenţei turceşti" sau sunt rezultatul unei substituiri „care nu presupune existenţa unei formule rimate" şi cu atât mai puţin consecinţa înrâuririi limbii turce (Avram 1983, 327-329). Adăugăm că în multe dintre cazurile în care m- înlocuieşte un b- am putea bănui drept cauză o simplă nazalizare a oclusivei labiale, fenomen fonetic care s-a putut produce fie în română (v. III.3.3.3.f), fie în turcă (cf. tc. mahana < pers. behăne, tc. makara < ar. bekeresau bekkăre, tc. menekşe < pers. benefse etc.) v. TS 1998). Corectivele aduse teoriei „formulelor rimate" a lui Al. Graur nu contrazic însă principiile şi fundamentele acesteia, ci doar reduc proporţiile ei. Rămâne în picioare faptul că avem a face, în mai multe cazuri, cu un tip particular de calchiere a unor modele turceşti, care constă în copierea nu a structurii unui anumit cuvânt sau a unei anumite unităţi frazeologice, ci a înseşi modalităţii de formare, prin „reduplicare", a unor cuvinte compuse de tipul „formulelor rimate". Procedeul a fost preluat nu atât prin intermediul unor împrumuturi lexicale de tipul rom. techer-mecher„imediat; cu sila" < tc. teker meker, cât mai ales prin imitarea de către bilingvi a modelelor turceşti. Există însă, fără îndoială, şi exemple de substituire prin m a altor consoane iniţiale, fie în formule rimate, fie mai ales în cuvinte care nu au fost utilizate în astfel de formule, a căror creare nu trebuie pusă neapărat pe seama influenţei turceşti. 2.2. Unor procedee specific turceşti de formare a cuvintelor şi îmbinărilor stabile de cuvinte li se datorează, în ultimă instanţă, şi etimoanele compuse, sintagmatice sau frazeologice care au fost transpuse în română prin calc de structură. Am preferat să. prezentăm exemplele respective în capitolul destinat sintaxei (v. III.5.2.4), întrucât toate îmbinările sintactice etimologice calchiate au fost, de fapt, adaptate la topica 29 Vezi Felicien Brânzeu, Un procedă orienta! qui exprime l'approximation ou l'emphase: !a reduptication â m- iniţial, în „Garp Filolojileri Dergisi", Istanbul Universitesi Edebiyat Fakultesi Yayinlari, 1947, p. 35-56. 535 românească, deci supuse regulilor proprii limbii române de alcătuire a unităţilor lexicale şi frazeologice. Deşi copierea modelelor pe care le-au constituit îmbinările sintagmatice sau frazeologice turceşti este evidentă în toate cazurile, nu putem vorbi şi de împrumutarea procedeelor de compunere şi de alcătuire a unităţilor frazeologice ale limbii turce, de vreme ce, dimpotrivă, structurile etimologice calchiate au fost supuse principiilor şi normelor româneşti de formare a cuvintelor şi locuţiunilor cu determinantul postpus determinatului, tot aşa cum v. sl. dreveno maslo a fost calchiat în forma untdelemn, rus. trudoden' - în forma zi-muncă, iar germ. Blitzkrieg- în forma război-fulger, cu topica inversată. Copierea modelelor a fost, aşadar, inexactă, adaptată la regulile sintacticii româneşti, încadrându-se mai degrabă în tipul de calcuri mai libere pe care Uriel Weinreich30 le-a numit „loan rendition", în opoziţie cu „loan translation". Despre împrumutarea unor procedee turceşti de formare am fi putut vorbi dacă, de pildă, tc. kara biber, gobangantast şi Arnavut bugdayi ar fi fost transpuse în formele aberante (şi ilare) *negru-piper, *cioban(uiui)-traistă, respectiv *arnăut-grâu. Limba română nu a avut disponibilitatea de a reda cu fidelitate topica turcească, fiind nevoită să recurgă la propriile-i mijloace sintactice pentru a reproduce structurile-model din limba de origine {piper negru, traista-ciobanuiui, grâu arnăut). 3. FORMAREA A NOI CUVINTE ŞI VARIANTE Tot ceea ce a ieşit la iveală în capitolele precedente despre influenţa turcă - pe care am analizat-o din puncte de vedere diferite, în funcţie de ramurile lingvisticii -demonstrează că sistemul limbii române a contribuit din plin la modelarea împrumuturilor lexicale, care au fost supuse la modificări substanţiale sub acţiunea regulilor fonetice, morfologice şi sintactice româneşti. Nici domeniul formării cuvintelor nu face excepţie de la regulă. Pe de o parte, multe cuvinte împrumutate şi-au urmat evoluţia ca unităţi ale limbii primitoare: unele au constituit baze pentru noi derivate ori au intrat în compuse sau în locuţiuni formate în limba română; altele au fost remodelate după cuvinte sau afixe ale limbii române, adeseori ca urmare a falsei analize a formelor etimologice. Pe de altă parte, în multe situaţii - cum sunt derivările progresive şi regresive de la etimoane turceşti, unele deraieri derivative analogice, numeroasele deformări ale etimoanelor prin contaminaţie, etimologie populară etc. -, procedeele româneşti de formare a cuvintelor au fost aplicate nu asupra cuvintelor deja preluate, ci chiar asupra etimoanelor. De altfel, din perspectiva consecinţelor sale, şi condensarea Iexico-semantică a unor îmbinări sintactice sau cuvinte compuse turceşti (v. III.5.2.3) poate fi considerată un 30 Languages in contact. Findings and probiems. Ed. a Vl-a. Haga-Paris, 1968, p. 51. 536 procedeu de formare a cuvintelor, chiar dacă, în acest caz, raţiunea modificărilor respective a ţinut mai mult de adaptarea sintagmelor turceşti la sistemul limbii române. Rezultatele tuturor acestor schimbări petrecute pe terenul limbii române au fost fie cuvinte noi, care au dobândit alte sensuri decât bazele lor, fie variante inedite create prin aceleaşi procedee31. Dezvoltările datorate procedeelor de formare constituie,'în fond, schimbări intervenite în învelişul sonor al cuvintelor, tot aşa cum, în planul conţinutului, acestea au cunoscut numeroase evoluţii semantice ulterioare pe teren românesc. Se pune întrebarea dacă aceste modalităţi de extrapolare şi împrospătare a lexicului împrumutat au mai depins de procesul prin care limba turcă şi-a exercitat înrâurirea asupra limbii române sau, dimpotrivă, este vorba despre fenomene total independente de această influenţă. Răspunsul nu poate fi decât echivoc: evident că împrumuturile au trecut prin transformări care nu au depins nemijlocit de limba donatoare, ci de locul şi rolul pe care cuvintele preluate le-au dobândit în sistemul lexical românesc; totuşi, ele nu ar fi cunoscut niciun fel de evoluţii şi dezvoltări, ci ar fi fost imuabile sau efemere, dacă diferitele căi şi modalităţi ale înrâuririi nu le-ar fi conferit de la bun început un anumit loc şi un anumit rol în limba română, ba, mai mult, noile cuvinte şi variante create pe teren românesc nici nu ar fi putut lua naştere dacă influenţa turcă nu ar fi existat. De aceea, ni se pare pe deplin îndreptăţit să prezentăm măcar unele dintre cele peste 2.000 de cuvinte nou formate în limba română prin derivare, compunere sau conversiune, precum şi unele dintre numeroasele cuvinte şi variante create sau remodelate prin trunchiere, analogie lexicală (derivativă), etimologie populară, contaminaţie, condensare lexico-semantică şi deraiere lexicală. întrucât conţin elemente preluate din limba donatoare, cuvintele astfel formate trebuie considerate de origine turcă, la fel ca şi împrumuturile preluate nemijlocit din limba turcă. 3.1. Derivarea Principal procedeu de formare a cuvintelor, derivarea (mai ales cea progresivă şi în special sufixarea) a constituit mijlocul cel mai important de îmbogăţire pe cale internă a lexicului românesc de origine turcă. Ca şi în alte compartimente ale limbii, şi în domeniul derivării a intervenit uneori analogia, astfel încât sufixele româneşti au constituit nu numai elemente cu ajutorul cărora au fost formate noi cuvinte („derivate propriu-zise"), ci şi modele după care au fost create pseudoderivate („false derivate") progresive sau regresive, ca variante ale formelor originare. Chiar şi derivarea direct de la cuvinte turceşti a avut ca temei 31 Desigur că variante au apărut şi ca urmare a modificărilor fonetice şi/sau morfologice de diferite tipuri, fără nicio legătură cu procedeele de formare a cuvintelor. 537 prezenţa în mintea vorbitorilor a unor modele derivative şi, implicit, a unor sufixe româneşti. Analogia lexicală derivativă a intervenit însă cu şi mai multă forţă în situaţiile în care diferite secvenţe finale, care erau sau nu erau elemente de derivare, au „deraiat" sub influenţa unor sufixe. Acestea au substituit sufixele originare sau secvenţele interpretate drept sufixe, dar şi unele terminaţii care nici măcar nu puteau fi confundate cu vreun sufix românesc. . 3.1.1. Derivarea cu sufixe 3.1.1.1. Derivate propriu-zise cu sufixe Se poate vorbi despre derivate propriu-zise cu sufixe numai atunci când ele reprezintă un alt cuvânt decât baza, deoarece sufixul le-a adăugat un sens inedit, suplimentar, diferit de acela al bazei, precum şi, eventual, o altă valoare lexico-gramaticală. Derivate reale sunt şi cuvintele în care sufixul, deşi nu schimbă, fundamental sensul bazei, adaugă o anumită nuanţă de conţinut sau de stil, fiind, de exemplu, diminutival, augmentativ, depreciativ etc. Aproape toate sufixele lexicale româneşti au fost folosite pentru crearea unor derivate propriu-zise, adică a unor noi cuvinte ale căror sensuri sau nuanţe semantice sunt diferite de cele ale împrumuturilor din turcă, fapt care dovedeşte că acestea din urmă au devenit elemente curente, asimilate şi adaptate, capabile să constituie baze pentru derivare şi uneori chiar pentru alcătuirea unor bogate familii de cuvinte. Derivatele de la împrumuturi din turcă s-au supus regulilor generale de alternanţă fonetică şi consonantică: aienesc< aian, atlăjel < atlaz, avăţoi < avat, ciufuţie < ciufut etc. în numeroase cazuri, sufixele s-au alipit prin eliminarea desinenţei sau chiar a unei secvenţe care părea a fi desinenţă a cuvântului-bază (de pildă cherestar< cherestea + -ar, cherestegie < cherestegiu + -ie sau verbul chesăgi < chesăgiu + -/). Cazuri complexe de derivare sunt cele de tipul şişcar, provenind, desigur, din şişş\ având la finală sufixul de nume de agent -ar, însă în modul de formare a derivatului a intervenit contaminaţia lui şişzw brişcar. Prezentăm mai jos o listă bogată de derivate, grupate după sufixele cu ajutorul cărora au fost formate32; unele sufixe sunt compuse, de exemplu -arie, sau dezvoltate cu „interfixe" („elemente de dezvoltare") cum sunt -ai-, -an-, -ăl-, -el-, -ul-, -ur- etc., de origine morfologică (v. Graur 1968/1, 263-266) sau analogică. Cei interesaţi vor putea consulta partea de dicţionar pentru a afla detalii despre semantismul, răspândirea şi atestările derivatelor. Cazurile speciale de sufixare prin analogie derivativă, ale cărei rezultate nu sunt cuvinte noi, ci variante având acelaşi sens ca şi baza, sunt prezentate 32 Dintre lucrările importante privitoare la sufixele româneşti şi sensurile lor, următoarele au un caracter mai cuprinzător: Pascu 1916; Coteanu 1985, 184-227; FCLR III/l; Claudia Tudose, Derivarea cu sufixe în româna populară, Bucureşti, 1978; Al. Graur, Nom d'agent et adjectif en roumain, Paris, 1929. 538 în continuare, sub 3.1.1.2. în schimb, dăm în paranteze baza derivatelor primare atunci când ea este mai greu recognoscibilă, precum şi (cu caractere drepte) derivatele secundare, iar când este cazul amintim şi unele nume proprii formate cu sufixele respedtive (acestea au putut deveni, eventual, şi pur onomastice, prin neutralizarea valorii originare). Nu includem însă infinitivele lungi, supinele şi participiile cu valoare adjectivală decât dacă sensul lor este diferit de acela al cuvântului-bază sau dacă verbul de la care provin aceste forme nu este atestat la alte moduri; în aceste situaţii, ele sunt considerate derivate directe de la împrumuturi, chiar dacă, teoretic, existenţa verbului poate fi presupusă. Derivatelor prezentate mai jos li se adaugă cele formate de la împrumuturi cu ajutorul sufixelor preluate din turcă, menţionate în paragrafele dedicate acestora (v. mai sus, 1). a) Sufixe substantivale: -ac(ă) ~ -ag(ă) (două sufixe cu valoare identică, adesea substituindu-se reciproc): cioinac ~ cioinag ~ ciuinag{< ciuiri), păpăragă(< papară). -ache (diminutival, însă poate adăuga sensului bazei şi o nuanţă de dispreţ, de desconsiderare sau poate forma termeni de asemănare cu ceea ce exprimă substantivul-bază): di/ache (< diliu ~ deliu), farfarache, fudulache, mangafache, samurache; Dandanache, Samurache, Trahanache. -aie (augmentativ şi de intensificare expresivă a sensului): dăndănaie{< dandana), haraba ie (< haraba), păpăraie{< papară), zăgăraie (< zagara). -ani -ană! -ancă /v -(ui)eanl -(ul)eană! -(ul)eancă (augmentativ sau pentru nume de agent; formele feminine pot crea şi derivate independente): câşlan (< câşiă), chiaburan, chiloman (< chiiom; chilomănesc), dărăcan (< darac), dur/ăcan (< dur/ac ~ tur/ac), puştan ~ puştean (< puşti; puştancă), sofan (< sof ~ zoi), şecan (< şaică), şofrancă{< sofra), tartan {< tarla), tu rean; Şei can, Turcan(u). -ar ~ -er/înv. şi -ear ~ -ălarj -elar (formează nume de agent, care pot funcţiona uneori şi ca adjective, său nume de instrumente; a dobândit şi valoare antroponimică; derivatele secundare în -ie se confundă formal cu derivatele primare în -ărie)\ arşicar, bacşişar, bidinar (bidinăreasă), bogasier (bogasierie, bogasieresc, bogasieri [vb.], desbogasieri), bostănar, buciucar (buclucăriţă), bursucar, cabaziicar, caicar, caidărâmar, caşcavalar, catârar, caucar, cănger, câşlar (câşlăriţă, câşlăreasă), ceairar, ceaprazar (ceaprazărie, ceaprăzăresc), chebar, cherestar (cherestărie), chioşcar, chipcelar, chirpicar, ciomăgar, ciorăpar (ciorăpăreasă), ciorbar, ciubucar (ciubucări [vb.], ciubucăreală), ciurecar, conăcar, condurar, covătar, cutier, dărăcar, dimier, dughenar, edecar{< (i)edec), farfurier, găitănar (găitănărie), găzar, geamar, gherar{< gear, prin hipercorectitudine), ghiduşar, ghiocear{< ghioci), ghiu/ar, giurgiuvelar, gio/ar, hărăcer ~ hărăcear (< haraci), huzmetar, ilicăr, lambar, ie far (< leafă), ieurdar (< leaurd ~ iaurt), ibrişinar (ibrişinărie), lulelar (lulelărie), mangaiar, mămuiar (< *mamui), 539 mătrăcar, /neze/ar (mezelăreasă, mezelărie), mezelicar, mindirar, mucavar (mucăvărie), ogegar(< ogeac ~ ogeag), olăcar ~ oiăcer (olăcăreasă, olăcărie, olăcerie, olăcări [vb.]), paiantar, papucar (papucăreasă, papucărie), pesmetar, poturar, rachier (rachiereasă, rachieriţă, rachierie), rindelar, ruşfetar (ruşfetărie), saftianar (saftienereasă), salepar (salepărie), sandacar(< sandac ~ sandâc), săgeacar, să/amar, sârmar, schi/er ~ schi/ar ~ schilear (< schi/ă ~ schelă), sipetar, sobar (sobărie), şăicar, şepcar (şepcărie, şapcăreasă), şerbetar, tamburar, tăbăcar (tăbăcărie, tăbăcăreasă, tăbăcăriţă, tăbăcăresc), telar (< teî), testemelar, tingirar, tinicher ~ tindichelar (< tinichea ~ tindichea; tinicherie, tinichereasă, tindicheriţă), tipsier, toibar (tolbărie), tuiumbar, tuivurar (< tuivur ~ şaivai), tutunar, tuviar ~ tuiar (< tuviă ~ tuiă), uiucar, zăbunar (zăbunărie); Abăiaru, Băcănaru, Bostănaru, Bricegari, Căzănaru, Cioroparu, Cişmeiaru, Condurar, Covatariu, Cutieru, Hazaparu (cf. azap), Şeicaru, Tutunaru, Zăbunari. -are: sumacare(< sumac, verbul ca atare nu este atestat). -aş1 ✓v - uraş (diminutival; substantival şi adjectival): antereiaş ~ antereoaş, arbiaş, băităgaş, becheraş, bernevicaşi, bostănaş, buiguraş, burghiaş, buturaş, buzdugănaş, caicaş, caimacamaş, catâraş, căvăiaş, cântăraş, chenăraş, chiaburaş, chimiraş, cigheraş, ciobănaş, ciomăgaş, conduraş, cuitucaş, divănaş, du/ăpaş, fermenaş (< ferme nea), ftieraşi, firmă naş, fuduiaş, găitănaş, geamantănaş, hămbăraş, imineuaşi (< imineu), iighenaş, mazâiaş, măidănaş, mindiraş, mintenaş (< mintean), papucaş, pergheiaş, peşchiraş, rachiaş, salcâmaş, samsaraş, satâraş, sipetaş, surugiaş, tataraş, tăfturaş, turcaş, tutunaş, uiucaş, vechilaş, zăbunaş; Bugaş, Ciobănaşu, Condoraş, Turcaş(iu). -aş2 (formează nume de agent şi de instrumente): buciucaş, buclucaş, câşiaş, ciomăgaş, divănaş, iergheliaş{< ierghelie ~ herghelie), lefaş{< leafă), muscă laş, năiaş (< nai), odăiaş, olăcaş (olăcăşie), păpucaş, rândaş (< rândea ~ rindea), rufetaş, satâraş, săngeagaş{< sangeac), tolbaş{tolbaşar), tuiumbaş; Buciucaş, Caicaş. -at (formează denumiri abstracte de instituţii şi funcţii): sangeacat (< sangeac), terzimanat(< terziman ~ tergiman). -ată /v -adă\ chimionată, păpăradă (< papară). -ă (moţional, uneori formează şi nume de fructe din nume de pomi; articulat, a devenit şi sufix antroponimic sau zoonimic): bursucă, dudă, salcâmă; Carabaşa, Ceanaca, Ceauşa, Ciubuca. -ărânie (colectiv): turcăranie. -ărie ~ -erie ~ -irie (sufix dezvoltat din -ie, ca sufix de abstractizare, dar devenit şi colectiv, cantitativ şi de indicare a locului; derivatele se confundă uneori cu cele secundare în -ie de la derivatele în -ar)\ abagerie (< abagiu, abager [der. r,egr.], abăgeresc), balgierie (< balgiu, balgier [der. regr.], balgieri [vb.], balgiereală), basmangerie, boccengerie, boiangerie, bostănărie, bozagierie, carmangerie (< carmangiu; 540 carmanger [der. regr.]), cazangerie, căşcăvălărie, căzănărie, cherestegerie, ciorăpărie, ciorbărie, citărie, ciubucărie, ciubuccerie, co vă tărie, dudărie, dulăpărie, farfurărie, găitănărie, găzărie, geamgerie, giuvaergerie, halvagerie, iaurgerie, iorgangerie, iustragerie, mămuiărie (< *mamut, mămular [der. regr.], mămulăreasă, mămulărie, mămulăresc, mămulăreşte, mămulări [vb.]), marangozerie, mungerie (< mungiu, munger [der. regr.]), paceagerie, paiantărie, papugerie, parâmărie, peiticărie, perdafgirie, saftianărie, sa ici mă rie, schelărie, simigerie, sobă rie, sufragerie (< sufragiu), şepcărie, şerbegirie{< şerbegiu), tinichigerie, tistimelărie, toptangerie, tucerie{< tuci), tutunărie, tutungerie, ulucă rie, zapcierie, zăbunărie. -ău ~ -eu ~ -alău (augmentativ): chebău, ciobănău, dănănău (< danana ~ dandana), păpărău{< papară), tureu{< tura), turcalău, zăgărău{< zagara); Băcănău. -că (moţional, rareori cu această valoare neutralizată): arapcă, bostancă, catârcă (catârc [der. regr.]), chiaburcă, chiupcă, ciobancă (ciobăncuţă), codoşcă, duşmancă, hagică{< hagiu), harancă{< haram), picică{< pici); Bostancă, Hagică. -ea (neaccentuat; formează epitete, adăugând o nuanţă augmentativă, adesea peiorativă sau, dimpotrivă, de admiraţie şi supraapreciere; uneori este pur antroponimic): martalogea, tulvurea (< tulvur ~ şaivar); Bulucea, Caucea, Lazea, Tutunea. -eală (deverbal, însă uneori formează derivate abstracte şi de la adjective şi substantive): cărăbăneală (< cărăbănf), halifeală (< haiif), igurţeală (< igurt ~ iaurt), mahmureală, zevzeceală. -easă ~ -(V)reasă (formează denumirea soţiei, deci moţional, sau nume de agent feminine): băcăneasă, berbiereasă, căimăcăneasă, chiabureasă, cinghiasă ~ cinghireasă (< cinghie), ciobăneasă, giuvaergereasă (< giuvaergiu), serdăreasă, tinichegeasă, tutungereasă (< tutungiu), vizi rea să. -eci: Buduleci. -eică: giubeică, te lei ei că (< tei al); Cubeică(< cu bea). -el{ -ea/ -ică ~ -urel/ -urea/ -urică ~ -etică ~ -utică (diminutival; este şi adjectival; -ea!-ică ~ -elică ~ -ulică sunt identice cu -el în cazul adjectivelor şi substantivelor masculine cu pereche feminină, dar formează şi derivate proprii de la feminine, substituindu-se adesea mutual; -(ui)ică funţionează şi autonom, ca sufix diminutival pentru substantive masculine): arnăuţei, atlăjel, băltăgel, bărdăcel, bididel (< bididiu ~ bidiviu), binişei, birlicel, bondocei,-ea, bostănel ~ bostănică, brăcăcel ~ brăcăcică, bricegei, bulucbăşel, burnujel, bursucei, caicel, capoţel (capoceliu), catârel, căftănel, căimăcel, căpăcel, cărăbăşel, căzănel, ceauşel, cenăcel, cerdăcel, chilerel, chindică, cimbirea/ cimbirică, ciobănei, ciomăgel, ciorăpel, ciubucel ~ ciubucea, coinăcei, coltucel, comişea (< cumaş ~ comaş), conăcel, covăţeaf covăţică, dervişei, dovlecel, du ghin el (< dughean ~ dugheană), dutămi că, duşmănel, firfirică {< firfiriu ~ pirpiriu), găvănoşel, gârbăcei, geamantănei, ghizlucel, giumbuşel, hăturel, ibricei, ietăcel 541 (< iatac), ilicel, levinţel, liliecel, marmuzică (< marmuziu ~ marmaziu ~ narangiu), măidănei, mărtăcei, meşinei (< meşini), murdarei, năfrămea, năuţet, papucei, păpărică (< papară), părmăcei, pingeiică, poturei, puştiuiică (< puşti), răfturei, răhăţei, sacâzei, săhănei, sănducei, sărmea, sineţei, sipeţei, socăcei, sultănică, şăbăcei ~ şebăcea (< şa bac ~ şa bacă), şălvărel ~ tuivurică, şeitănică, şireţei, tamburelul, tamburică, tencurel (< teanc), tingirică, tocmăgel, toitănel,-ea,-ică, tuciurei, tumbelehel (< tumbeiechi), turcei, tutunei, zăgărei, zambilicălzambiiea, zăbunei ~ zăbuiică (< zăbun), zulufel; Bostănei, Budunică, Căzănet, Ceauşeiu, Chimerel, Ciobănel, Ciobănică, Ciolăcel, Colănel, Micşunei, Sultănica, Turcuieţ, Zambitica. -enie (sufix de abstractizare): caraghioşenie, ciufuţenie, mirăzenie, mofluzenie, şiretenie, ursuzenie. -eş(neaccentuat): hateş{< hat). -et ~ -ălet(colectiv): părăteţ saicămet, târfet{< târfă). -ete: Ciobănete. -eţl-eaţă ~ -ăleţ ~ -uleţ (diminutival, uneori formează şi nume de agent): bugăleţ, cadâneaţă{< cadână), chef uleţ, chiupuieţ, ci uleţ, gemuleţ, hergăleţ (< hergăiie ~ herghelie), răftuleţ, tencuieţ, turcuieţ. -ic(diminutival): benţic{< bent), păpucichi(\A.). -ici) -ice (diminutival): fudulice; Budutici. -ie ~ -ănie ~ -ăiie (sufix de abstractizare; uneori, prin neutralizarea acestei valori, formează şi nume de obiecte, de regulă de instrumente, de exemplu brăcăcie, turăiie, zimbiie, zulufie)'. acmăcie, agie (agiu [der. regr.]), arăpie, baş-bulucbăşie, băcănie (băcănioară), becherie, berbierie, beşlegie, brăcăcie, buiibăşie ~ bulucbăşie, căftănie, căimăcămie, că/fie, cârdăşie, căsăpie, căvăfie, câşlărie, ceacârie, ceauşie, chelbăşie, chelie, cherestegie (< cherestegiu), chiaburie, chiorie ~ chiorănie (< chiot), chirigie (< chirigiij), ciobănie, ciufuţie, codoşie, dălcăucie, divănie, divictărie, dovagie (< davagiu), dulgherie, duşmănie, fudulie, găgăuţie, geambaşie, ghiuierie (< ghiuler, var. a lui ghiunghiuier-agasi), giuvaerie, giuvaergie, hagie, hăhămie, hainie, harabagie (< harabagiu), harambăşie, ienicerie, ischiuzarie, izbăşie (< izbaşă ~ iuzbaşă), mahmurie, maimărie, mazâlie, meregie (< meregiu ~ meragiu), mindirigie (< mindirigiu), mofiuzie, mozavirie, mucăvie (< mucava), murdărie, nazirie ~ nazărie (< nazir ~ nazâr), păşie, pehlivănie, pelticie, saigie (< sa igiu), saiahorie, sămsărie, serdărie, sultănie, surghiun ie, şireţie, taxidărie (< taxidat), tăbăcie, telălie (< telai), teipizie,. tem bel ie, tergimănie, tinichegie (< tinichigiu), turăiie (< tura), turcie, turlăcie, ursuzie, vechiiie, vizirie, zambiiie (< zambilă), zapcie (< zapciu), zărăfie, zevzecie, zimbiie (< zimbit), zulufie. -ieră(formează nume de instrumente): şerbetieră. -iică(moţional): boiangiică. -Hă(augmentativ): arăpiiă, chiori/ă, fudulită, hogilă, zorită; Arăpi/ă, Turcită. 542 -ime (colectiv): arnăuţime, băcănime, cadânime, chiaburime, ciobănime, dervişime, duşmănime, ienicerime, mazâlime, muşterime, paşime, puştime, saiahorime, turcime. -ină: arapină. -încă: şa linca (< şal). -ingioaică(sufix compus din -(in)giuşi -oaică)\ chiiimingioaică. -ioc: cioban ioc, hangioc(< hangiu). -iorl-ioară ~ -(V)şorl -(V)şoară ~ -ciori-cioară (diminutival; rareori şi adjectival; v. Coteanu 1985, 197-198)\ abăioară, benghişor, boiengioară, chefuşor ~ chefşor, chimilioară (< ghimirlie), chindioară, chiupuşor, ciorăpior, cutioară, dulăpior, farfurioară, fescior ~ fesişor ~ fesuşor, ghiocuşor{< ghioc, var. a lui ghioci), hurioară, igneoară (< ignea ~ iahnie), lefşoară ~ iefişoară ~ lei'uşoară ~ iefcioară (< leafă), levincior (< levint ~ levent), năfrămioară, pesmecior, rachior, sârmuşoară, sipecior (< sipet), sobuşoară, şelişor, tărăbioară, tichioară, tipsioară, trămpuşoară (< trampă), zarifior,-oară, zulufior. -ism (sufix de abstractizare): lichelism, puştism, tembelism, turcism, zeflemism. -ist /v -(V)list (formează nume de agent, dar şi adjective): divanist, fitilist, manelist (< manea-, manelistic), muşama/ist, naist, şuşanist (< şuşanea), tarabist, timarist, zeflemist. -/£ (colectiv): salcâmiş. -işcă(diminutival): cadişcă(< cadiu; cădişcuţă), torbişcă(< torbă ~ tolbă). -işte (colectiv): bostănişte, salcâmişte, tutunişte; Tutu nişte (toponim). -it ~ -ărit (formează substantive paralele cu formele de participiu şi de supin ale verbelor, fără să aibă verbe corespondente; derivatele denumesc adesea impozite sau activitatea ori funcţia îndeplinită de persoana denumită de bază): beglegit{< begligiu ~ beiiicciu), beşiegărit{< beşleagă), căimăcănit, ciohodărit, măhălărit{< mahal ~ hamal), serdărărit{< serdar), tutunărit. -iţă ~ -uliţă(diminutival sau moţional, uneori formează şi nume de instrumente): băcăniţă, bulibăşiţă, cafe(n)giţă (cafengiţ [der. regr.]), catâriţă, cătrăniţă, căzăniţă, cheiculiţă, ciobăniţă, ciorbiţă ~ ciorbuiiţă, dălăciţă ~ ta/aniţă, dălcăuşiţă, dugheniţă, dulămiţă, duşmăniţă, fotiţă, gentuliţă, halviţă (halviţar, halviţărie, alviţiu), hangiţă, haramgiţă, malotiţă, muşteriţă, năfrămiţă, nuriţă (< nur), odăiţă, păftăiiţe, perdejiţă (< perdegiu), rachiiţă, sacagiţă, sărmăliţă, sârmuliţă, sobiţă ™ sobuliţă, şa iculiţă, şepculiţă, tăbliţă, tăviţă, târfuliţă, telăliţă, tulbiţă (< tolbă), tulumbiţă, tutungiţă, tutun iţă, vechil iţă, zarafiţă, zămoşiţă (< zămos); Băcăliţa, Bălă miţă, Chihăiţă, Ciobăniţă. -iune (sufix de abstractizare): peiticiune{< peltiâ). -/ă: catârlă. -(o)log: moftolog (moftologie). -(o)!ogie: moftologie13. 33 Pentru moftolog şi moftologie, vezi Hristea 49. 543 -man (augmentativ-intensiv, v. mai sus, 1.5)\ di/iman (< ditiu ~ deliu, dilimache [prin substituirea „sufixului" -an cu sufixul -ache], dilimăneală). -(o)man: bacşişoman, turcoman. -nic ~ -(V)inic (formează nume de instrumente şi de agent, dar şi adjective): ceapraznic, mozavirnic (< mozavir şi/sau mozavirie34), odăieinic (< odaie), pazarnic, zornic, zurba in ic (< zurba ia ~ zurba). -niţă ~ -einiţă ~ -erniţă ~ -orniţă (formează nume de instrumente): chibriteiniţă, gazniţă ~ găzerniţă ~ gazorniţă, năramniţă{< năramă ~ năframă), şerbetetniţă. -oadă(depreciativ): târfoadă(< târfă). -oaică ~ (rar şi) -cioaică (moţional şi augmentativ, cu această din urmă valoare fiind perechea feminină a lui -oî)\ arăpoaică, arnăuţoaică, boiangioaică, cafegioaică, catâroaică, cerchezoaică, chiaburoaică, chiiipirgioaică, ciorboaică, dălăcoaică ~ tălănoaică,. dudoaică, duiăpcioaică, găzoaică, hangioaică, haramgioaică, hatoaică, hogioaică, luleloaică, mărămoaica, palavragioaică, puştoaică, sacagioaică, samsaroaică, sarsaoroaică, teleloaică (< telal), tinichigioaică, turcoaică, tutungioaică, zarzavagioaică; Boingioatca. -oaie (moţional sau, uneori, augmentativ, ca feminin al lui -oi): agoaie, boiengioaie, catâroaie, chiurciubăşoaie, găzoaie, iuzbăşoaie, odobăşoaie (< oda baş), păşoaie, turcoaie; Băcănoaia, Cheieşoaia, Turcoaia. -og: şibiog (~ *şiboiog< şiboi). -oi (augmentativ, uneori neutralizat pentru a forma nume de animale sau de plante ori antroponime; are ca perechi feminine sufixele -oaie şi -oaică, ambele având însă şi capacitate de derivare independentă, ca sufixe moţionale sau augmentative): avăţoi, chiaburoi, ciobănoi, dudoi, fesoi, găzoi, gheboi (< gheb ~ ghebă ~ chebă), peşchiroi, şălvăroi, turcoi; Agemoiu, Băcănoiu, Căzănoiu, Ciobănoiu, Izbăşoiu, Lăzoiu, Suitănoiu, Turcoiu. -şug: chiişug{< chef). -toare (feminin al sufixului adjectival deverbal -tor, dar poate forma şi substantive nume de agent sau de instrument, uneori direct de la substantive): măiătoare (< maia; un verb *ma/a sau *măia nu este atestat). -ţă: catârţă. -uc/-ucă(diminutival): năfrămucă. -uil -uie (diminutival): căzănui, păpăruie (< papară); Furdui. -uică(diminutival, compus din -uişl -că): găzuică; Ciubuică. -ulea (antroponimic): Afenduiea{< afendi ^ efendi). -uşi-uşă/-uşcă ~ -(V)iuş/-(V)iuşă/-(V)iuşcă (pentru nume de agent şi diminutival, dar această valoare se neutralizează adesea; este şi adjectival, în forma 34 Ca şi datornic < datorşi/sau datorie. 544 ~uş/-uşă)\ ghiduluş ~ ghiduş (< interj, ghidr, ghiduşie, ghiduşesc, ghiduşlâc), giubeiuşă, hărăbuşcă (< haraba), iabăluşă ~ iebăluşă (< iaba), luleluşă ~ luleluşcă, păpăruşi (< papară), pără/uşă, pide/uşă (< pidea), perdeluşă, săcă/uşă (< saca), tărăbuşcă (< tarabă); Arăpuşcă, Budu/uş, Turcuş. -uţj-uţă ~ -(V)luţl -(V)iuţă (diminutival; formele feminine corespund celor masculine în situaţia substantivelor cu pereche feminină, dar formează şi derivate proprii de la substantive feminine): abăiuţă, arşeiuţă{< harşa), bălămăluţă, bărdăcuţ ~ bărdăcuţă, băsmăiuţă, bidineiuţă, bocceluţă, burghiuţ, butuţ, cafe/uţă, cafene/uţă, cana/uţe (< canale), catife/uţă, că!fuţă, căzmă/uţă, cea!met uţă, cerdăcuţ, chifte/uţă, chindiuţă, ciomăguţ, cişmeluţă, cutiuţă, dimer/iuţă, farfuriuţă, firfiricuţă, găzuţă ~ găzuţ, gemuţ, gentuţă, gheb uţă, giu bel uţă, grimei uţă (< grimea ~ dirmea), hă Icăiuţă, iebăluţă (< iaba), ietăcuţ (< iatac), igneluţă (< ignea ~ iahnie), iofcăiuţă, iicheiuţă, iighenuţ, locmăluţă, măiăcuţă (< maiac,-ă), mertecuţ (< mertec ~ martac), minteanuţ (< mintean), năfrămuţă, ocăluţă, papucuţ, păftăiuţă, păpăruţă, părăluţă ~ părăuţă ~ părăuţ (< para), perdeluţă, pingeluţă, raieluţă, sa iei uţă, sărmăluţă, sobuţă, şăluţ ~ şăluţă, şepcuţă, şetrăncuţă (< şetrancă ~ şatrangî), tăblăluţă, tărăbuţă, tăsmăluţă, tejgheluţă, tichiuţă, tingiruţă, tinicheluţă, tipsiuţă, turcuţ; Buguţă, Căzănuţă, Tărăbuţă, Tichiuţă, Turcuţ. b) Sufixe adjectivale: -ac: budulac ~ budalac{< budaia). -al: vizi ral. -atic ~ -ălatic: farfaratic (< farfara), năzatic (< nai), pălăvratic (< palavră), zurbăiatic{< zurba ~ zurbală). -eanl -eană! -eartcă ~ -(V)leanl -(V)ieană (sufix nominal pentru indicarea provenienţei locale sau a apartenenţei, dar şi a însuşirii din obiecte sau din fiinţe, având uneori şi valoare diminutivală; derivatele adjectivale formate se substantivează cu mare uşurinţă, denumind adesea, în forma articulată, dansuri şi melodii populare; la sg. formează antroponime, iar la pl. - toponime): anadoiean (nadol [der. regr.]), bricegeana, bugegean, cărăuleanca, mofturean, răilean (< raia; răilenesc), turcuiean; Arăpeanu, Azăpeni, Bătăceni, Berbereanu, Beşiegeanu, Boingeanu, Briceagean, Buciuceanu, Bursuceanu, Bursuceni, Calafeteanu, Cambureanu, Carauleanu, Căsăneanu, Ceacâreanu, Ceauşeanu, Ciomăgeanu, Cişmiiean, Copuzeanu, Izbăşeanu, RăHeanu, Şeicăreanu, Târbăceni, Turculeanu, Turceni, Vizireanu. -esc/-ească ~ -eresc/-erească, -(ăi)icesc! -(ăi)icească (variantele sunt compuse cu -ar/-er, respectiv cu -ic, sufixul formează adjective de apartenenţă, de provenienţă sau de caracterizare; la masculin, adjectivele substantivate sunt, frecvent, antroponime, iar la pl. - toponime: în forma -eseu (la feminin -ească) a devenit sufix 545 antroponimic, iar în forma -eşti - sufix toponimic; adjectivele la feminin sunt adesea substantivate şi articulate pentru a denumi dansuri populare, obiecte de îmbrăcăminte etc.): agesc, agemesc, aienesc, aiiosmănesc, anadoiesc, arabagiesc (< (h)arabagiu), arăpesc, arnăuţesc, baş-ceauş-agiesc, băcănesc, beizadesc, bogdănesc, buiucbăşesc, cadăneasca, cazaciiesc, căimăcănesc, cârjaiiesc, ceauşesc, cerchezesc, chiaburesc, ciobănesc, cuiungeresc (< cui ung iu), curvăsăresc (< curvăsărie), dervişesc, duigheresc, duşmănesc, găiăongeasca (< gaiaongiu ~ gaiiongiu), gete pese, hamai esc, ieniceresc, iăzeasca, măgeresc (< mageai), menzil esc, oiăchesc (< olac), osmănesc, pără/esc (< parale), păşesc, pehlivănesc, pezevenghesc, puştesc, raielicesc{< raia), saiahoresc, sămsăresc, seimenesc, serdăresc, spahiesc, sultănesc, surugiesc, turcesc, tiutiungeresc (< tiutiungiu ~ tutungiu), vechiiese, viziresc, zapciesc; Băcălescu ~ Băcăieşti ~ Băcăneşti, Bălăbănescu ~ Bălăbăneşti, Băidărescu, Beguieşti, Bondoceşti, Căpănescu, Căzănescu ~ Căzăneşti, Ceauşeşcu, Chibritescu, Chihăescu, Chirigescu, Chiserescu, Ciobănescu ~ Ciobăneşti, Ciomăgeasca, Furduescu, Gurbănescu ~ Gurbăneşti, Hărmănescu ~ Hărmăneşti, Izbăşescu, Lăzescu, Micşuneasca ~ Micşunescu ~ Micşuneşti, Papucescu, Suitănescu, Şeitănescu, Tăveşti, Turcescu(l) ~ Turcuiescu ~ Turceşti, Urmuzescu, Vizirescu. -eir. samureu{< samur, ar putea fi însă o simplă variantă grafică a lui samuriu). -ez: maidanez. -ic(uneori şi adverbial): osmanic, salahoric, şaitanic{< şaitan ~ şeitan), turcic. -/t/(moştenit din latină, v. V.1.2): năcăfiu{< nacafa), pembiu{< pembâ), tanduriu (< tandur ~ tandăf), tapangiu{< tapangea), zoriu. -osl-oasă ~ -ăios ~ -eios ~ -uros (de regulă, variantele sunt false, deoarece, de fapt, -osse ataşează la plurale în -le sau în -uri)\ bostănoasă, boştioros{< boştora), buducos, buiguros, bursucos, cătrănos, chefos, ciobănos, covătos, dovlecos, duşmănos, hazos, ieşos, iiiiacos, mane/os (< manele), mofturos (< mofturi), năcăfălos (< nacafaie), năzuros (< nazuri, năzurozitate), nunos (< nunea) nune/os (< nunele), odăios (< odaie), pereiunos, salcămos, sărmos, sidefos, tabietos, tibişiros. -(V)t ^ -(V)git (formează adjective participiale, care se substantivează uşor, dar uneori se ataşează direct la substantive sau adjective, ca în exemplele următoare): agiit (< (h)agiu), condurat (< condur), dulăpit, mardat (< marda), păstrămăgit (< pastramă), perciunat, saburat (< sabură), trampat (< trampă); Chinăratu, Conduratu, Turcitu, Turciţi (toponim). -uit (formează adjective participiale cărora uneori nu le corespund verbe): căngiuit. Uneori, derivatele adjectivale sunt substantivate (bostănoasă etc.). în sadetica a fost utilizat un sufix care nu este românesc, -etica, pe care cercurile fanariote din ţările române l-au ataşat la sadea, după modele neogreceşti. 546 c) Sufixe verbale: a ~ -etaj-Ha: aftona, amaneta (amanetator), burghia, bursuca, ca/dărâma, catifele?3, cătrăna, ceacâra, ceapraza, cimbistra, covăta, danga (< danga), dărăca (< daraâ), deribăşa (< deribaş ~ deiibaş), găităna, ghiunghiuna (< ghiunghiunea), huzura, maina (< interj, mâina), moia (< interj, moia), paienta (< paiantă; paiantator, paiantătură), parăma (< parâmă), parcela (< parcele, pl. lui parcea), răgită (< regea), rindela (< rindea), saftela (< saftea), saftiana, săxăna (< saxana), si de fa, tesiima (< tesiim), zăpcia (< zapciu; zapcială), zulufa. -ăi ~ -âi: bozăi (< boză), lefăi (< leaf ~ iaf), iefăi (< leafă; lefăitor), năcăfăi ~ năfâcâi (< nafaca ~ nacafa), pelticăi (pelticăitură, pelticăitor), sâcâi ~ sâcăi (< sâc; A Ai |U A Aii \ # A /*l/, /. A pU > | \J \ sacaiala, sâcâitor), tarfa/{tarfaiala). -/ ~ -(V)ci ~ -(V)gi /v - (v)/i ~ -fiom rJ - (V)ri /v -(V)şi (variantele sunt compuse ori dezvoltate cu „interfixe" deduse analogic, de origine derivativă sau morfologică [desinenţele de plural -le şi -uri, sufixele -an, -ar, -aş etc.]): alimăni (< aiiman, variantă a lui Uman), armăni, astări (astereală), băcăni, băşcăşi (< başca; dezbăşcăşi), bătăii, boi (boială, boitor), boştorogi (< boştur), bostăngi (< bostangiu), buc/uci (bucluceală), buiengi (< boiangiu), buiurdi (< buiurdiu), buluci (buluceală), bulibăşi (bulibăşeală), bursuci, buzdugăni (buzdugunatură), cafe/i (< cafea sau cafele), cafeni (< cafenea), catangi (< calangiu), căftăni, căimăci, căimăcămi, călăuzi (călăuzitor), căpăci (căpăceală, căpăciţură), cărdăşi, căsăpi, cătrăni (cătrăneală, cătrănitură), cântări (cântăritor, cântăreală), ceaprazi, ceauşi, chefeli{< chei), chelbăşi, cheli, chesăgi (< chesăgiu), chiaburi (chiabureală), chihiibări (< chihii(m)bar), chiiipirgi (chilipirgeală), chiori (chioriş), cimbiri (cimbireală), cimuri (< ceamur), ciobăni, cioiăci, ciomăgi (ciomăgeală, ciomăgitor), cişni (< cişniu), ciubuci (ciubuceală), ciufuţi, codoşi, conăci (conăceală, conăcitor), covăţi (covăţitură), curvăsări (< curvăsărie; curvăsăreală), dădăci (dădăceală), dăiăci (dălăceală, dălăcet), dărăci (dărăceală, dărăcitură, dărăcitor, redărăci, nedărăcit), deiibăşi (delibăşeală), diii (< diiiu ~ deliu), dulgheri, duşmăni, fâstâci (fâstâceală), fesuri (< fes), fitili, fuduli, găităni (găităneală), gârbăci (gârbăceală, gârbăcitor), gefăpi (< getep), ghebrări (< ghebrea), ghionghioni (< ghionghionea; ghionghioneală), ghiuii, gioti, haimăni (< haimana; haiman [der. postv.]), haini, hărtăpăli (< hartapa, var. a lui haraba), hogi (< hoge; hogeală, hoget), huzuri (huzureală), iuruşi (< iuruş ~ iureş), iagămi (< iagâm ~ iagum), iăfuri (< Iaf; lăfuritor, lafur [der. postv.], leafură), lăngăvi (< langavie), lighini (< lighean), mahmuri, matofi (< matuf), mazâli, măhăli {< mahal ~ hamai; maală [der. postv.]), mărtăci (< martac; 35 Este răspândită opinia potrivit căreia verbul catifeia a fost refăcut din adjectivul catifelat (vezi Coteanu 1981, 53; cf. şi DEX), care ar fi fost derivat direct de la catifea. Argumentul constă în vechimea şi frecvenţa mai mari ale participiului adjectival faţă de celelalte forme ale verbului. Nu trebuie uitat însă că verbul încatifeta are atestări şi mai vechi decât adjectivul catifelat, de aceea este posibil să fi existat mai demult şi perechea - probabil mai rară - fără prefix a verbului. 547 mărtăceală), mărdăgi {< marda), măscări (mascara [der. postv.], măscăros, măscăreţ, măscăreală, măscăriciune, măscăritură, măscărie, măscărnicie, măscăraci, măscărici, măscăricie, măscăricios, măscăricesc), mirăzi (< miraz), mofluzi, mozaviri, mucăvi (< mucava), murdări (murdăreală, murdăritor, murdăriciune, murdăritură), muşteri, năcăfăii (< nacafa sau nacafaie), nătrăpăzi (< nătrăpaz ~ matrapaz), paienţi (< paiantă), păiăngi{< paiangă), pălăvrăgi (< palavragiu; pălăvrăgeală, pălăvrăgitură), păiăvri (< palavră; pălăvritură, pălăvritor), părăli (< para sau parale; părăleală), peiticări ~ peltici (pelticeală, pelticitură, pelticiţiune), perdăfi, pingeli (< pingea sau pingele) ~ pingi{< pingea), răhăţi{< rahat), răvăci(< ravac), rindeni ~ *rindi{< rindea; rindire), saigi (< saigiu), salahori, sanchi (< sanchiu), sămsări, sictiri (sictireală), soi (< soi), sulimeni (< suliman; sulimenitură, sulimeneală, sulimeniturenie), sultăni, surghiuni, şăbăci{şăbăceală), şireţi, £aM:/(tă(r)băceală, tăbăcitură, tăbăcitor, tărbăcilă, tărbacă ~ tăbârcă [der. postv.], tăbârcel ~ tăbârcea, tăbârcie, tarbaca [der. postv.])/ tabăni (< taban; tabăneală), tăiăzi, tăiăşmăni, tăvăni (tăvăneală), târfoci (< târfă; târfoceală), teferici (< tefericie), temeni (< temenea), tigheii, tupăngi (< tupăngea ~ tapangea; tupăngeală), turci, turlăci (turlăceală), tutuni, uiucări ~ uluci (ulucitor), uzmeti (< huzmet), viziri, zapcii ~ zăpci (< zapciu; zapciitură), zăpsi (< zapt; zăpsit [s.n.]), zefiemi (zeflemitor), zori(zoritor), zuli(< zu/ă; zuleală, zulitor), zulumi. -ifica (detaşat din împrumuturi ca pacifica, electrificat.)', turcifica. -isi ~ -arisi ~ -jpsi ~ -Iad/sfe: aiariadisi (< aiaf), ama netarisi ~ amanet/adisi (< amanet), bucla risi (< * buc!ucarisi < bucluc), buiurdisi (< buiurdiu), ci rada di si (< drac; ciracladiseală), farfarisi (< farfara), iagmaladisi (< iagma), mol a risi (< moia), mucaIisi (< mucalit), muchilipsi (< muchelef), sictirisi, teslimarisi (< teslim), teslimatisi (< tesiimat), zeflemisi (zeflemisitor). dugheniza, mangaliza (mangalizator), muşamaliza {< muşamale), paraliza (< parale), sidefiza, tarabiza, tarlaliza (< tarlale), tembeliza (tembelizant), turciza, zeflemiza. -î: ceacârî, chiori (chiorâş, chiorâtură, chioreală). -ii: călăuzii, sângedi(< sangeac). -ui ~ -(V)iui ~ -ăşui (v. cele spuse la suf. -/): bacşişui, băşcui ~ băşcăşui ~ băşcăiui (< başca; dezbăşcălui), căiăfătui (călăfătuitor), căpăcui, ceaprazui, chefui ~ chefului ~ chefălui (chefăluială), cheiemetui, chenărui, cimurui ~ ciumuriui (< ceamur; ciumurluială, ciumurlacă), dăngălui (< danga), dertui, fitui, hareciui ~ hareciiui, hătui (< hat), huzurui, iămbui (< iambă; lămbuială, lămbuitor), măcăzui, măiă/ui (< mala), paratui (< /?5r<3 sau parale), păftălui, părmăcui, păşălui (< paşă), perdăfui, perdelui, pergheiui, pervăzui, p//K7e/i//(pingeluială), rin de/ui ~ rindui{< rindea), sârmui, schingiui 36 Pentru -/5/ ~ -3/75/ etc., vezi Hristea 59-60, care citează şi alte lucrări care s-au ocupat de acest sufix, precum şi FCLR III/l 63-73. 548 (< schingi; schingiuitor), tahminui, tăiăzui, tăvănui, tencui (< teanc), tighelui, trămpălui, tulumbui, zămbătui {< zamba), zăpţui(< zapf), zurbălui ~ zurbutui(< zurba). De multe ori se poate presupune că derivatele verbale cu un sufix sau altul provin din derivate cu alte sufixe verbale, prin schimbarea conjugării. Este cazul unor serii de derivate de la acelaşi împrumut, formate cu diferite sufixe şi variante sufixale (băşcăşi ~ băşcăşui ~ băşcălui ~ băşcui; huzura ~ huzurui ~ huzuri; pingelui ~ pingi ~ pingeli; rindela ~ rindeni ~ rindeiui ~ rindui ~ *rindi; sidefa ~ sidefiza; tes/ima ~ tesiimarisi; turcifica ~ turciza ~ turci qtc.). în unele cazuri, variantele derivative au dobândit nuanţe semantice specializate sau întrebuinţări funcţionale distincte. d) Sufixe adverbiale: -eşte: arăpeşte, arnăuţeşte, begeşte, beşiegeşte, buiibăşeşte, cadâneşte, cerchezeşte, ciobăneşte, curvăsăreşte (< curvăsărie), deiieşte, dervişeşte, duighereşte, duşmăneşte, iăzeşte, murdăreşte, oiăceşte, părăieşte, pehiivăneşte, saiahoreşte, sămsăreşte, surugieşte, turceşte, tutuneşte, zapcieşte. -ilea: amandiiea (< a mandea). Sufixele nominale -el şi -uţă (în forma -uţa) au fost utilizate şi pentru diminutivarea unor adverbe împrumutate: gebuţa{< geaba), tamanei{< taman). Unele adverbe au fost formate cu sufixe care sunt şi adjectivale (de exemplu -ic, în saiahoric)-, de altfel, multe derivate adjectivale pot fi utilizate şi adverbial. 3.1.1.2. Pseudoderivate cu sufixe Există şi cazuri în care sufixele s-au ataşat la împrumuturi fără a forma noi cuvinte, ci numai variante, ale căror semnificaţii nu se deosebesc în niciun fel de acelea ale cuvintelor de la care s-a pornit. în astfel de cazuri avem de a face cu pseudoderivate, deoarece sufixul a fost ataşat la bază nu pentru formarea unui nou cuvânt, ci pentru că vorbitorii au fost influenţaţi de analogia semantică cu alte cuvinte româneşti. Scopul implicit al falsei derivări a fost încadrarea cuvântului într-o serie terminologică constituită de alte derivate cu sufixul ataşat, deşi sensul lexical pe care îl conferă acesta în mod obişnuit era deja conţinut în cuvântul-bază. Se poate spune, forţând nota, că procedeul este cel al derivării, dar rezultatul nu este un derivat adevărat, deoarece acesta nu a achiziţionat niciun sens suplimentar. Astfel, întrucât sufixele adjectivale -ean, -esc şi -os sunt folosite pentru denumirea unor însuşiri intrinseci ale obiectelor sau fiinţelor, vorbitorilor li s-a părut util să le ataşeze la adjectivele hain şi murdar, creând variantele derivate hăinean, murdăresc şi murdăros, deşi bazele exprimau deja întregul înţeles al derivatelor. Sufixele -arşi -aş se utilizează pentru formarea numelor de agent de genul masculin, de aceea ele au fost ataşate la termenii carauiă, calfă şi jeiep (= geiep), care nu numai că nu purtau indicii formali ai acestei categorii de termeni (ceea ce înseamnă că aceste 549 valori „trebuiau" să fie marcate), ci primii doi aveau, pe deasupra, şi formă de feminin (care „trebuia" să fie eliminată); rezultatul a constat în falsele derivate cărăulaş, că/far, respectiv jelepar, care nu au dobândit nicio valoare, nicio semnificaţie şi nicio nuanţă suplimentare faţă de bazele lor, fiind, pur şi simplu, variante perfect sinonime ale acestora. Şi sufixele -an (augmentativ şi pentru nume-de agent), -at (adjectival-participial), -ăt (de abstractizare), -ău (augmentativ), -ca (moţional), -giu (de agent), -ie ~ -ărie (de abstractizare şi de indicare a locului), -iâc (de abstractizare), respectiv -liul-lâu (de apartenenţă sau de posedare a unei calităţi) şi-au pierdut, de fapt, valorile menţionate atunci când au fost ataşate la împrumuturi care includeau deja sensurile respective, pentru a forma următoarele variante: cavarman ~ cavarma ~ cavurma „carne de porc prăjită şi conservată" < tc. kavurma; chilărie ~ chiler„cămară, magazie, chelar" < tc. kiler; chisău ~ chisea „şerpar, chimir" < tc. kese ~ k/se; hazman ~ hazma ~ asmă „lăstar de viţă" < tc. asma; iamăt ~ iarnă „năvală; prădare, jefuire, jaf" < tc. yagma; maian ~ măiâucă ~ maia ~ măiauă ~ maia „mistrie" < tc. mala; matrapaziiu ~ matrapaz „negustor ambulant" < tc. matrabaz; măcărău ~ macara „scripete" < tc. makara; pazvangiu ~ pazvantiâu ~ pazvant„ostaş din trupele rebele ale lui Pazvant(oglu); om violent, tâlhar" < tc. Pazvant(ogiu); saigean ~ saigiu „slujbaş care efectua recensământul şi rechiziţionarea oilor" < tc. sayici; tiptiiat ~ tiptii „deghizat, travestit" < tc. tebtii; toptaniâc ~ toptan, în loc. cu toptaniâcui ~ cu toptanul „angro, cu ridicata" < tc. toptan; zamparagiu ~ zampara „om desfrânat, derbedeu" < tc. zampara. Desigur că alta este situaţia atunci când un sufix s-a ataşat la un cuvânt fără să-i schimbe fundamental sensul, dar adăugându-i unele nuanţe (de pildă diminutivale, depreciative, augmentative, de intensificare a înţelesului etc.) care au făcut totuşi ca noul termen să difere semantic de cuvântul-bază şi să devină derivat propriu-zis (de exemplu dăndănaie faţă de dandana). 3.1.1.3. Derivate de ia cuvinte turceşti Poate cea mai interesantă categorie de derivate este constituită de cuvintele formate cu sufixe româneşti nu de la împrumuturi, ci direct de la etimoane turceşti. Este posibil, desigur, ca unele dintre aceste etimoane să fi fost preluate ca atare, fără să fie atestate - aşa cum presupun, pe bună dreptate, DM şi DEX în legătură cu *mamui-, deoarece ele au avut „o circulaţie limitată şi de scurtă durată" (Drimba 2000, 90). în aceeaşi categorie intră şi alte împrumuturi, de exemplu perdafgirie, pentru care trebuie să reconstruim o bază românească *perdafgiu, căci altfel ar fi fost dificilă formarea derivatului cu -ărie direct de la tc. perdahg. Nu în toate cazurile putem face însă astfel de supoziţii, ci uneori trebuie să admitem că baza noilor formaţiuni este un cuvânt turcesc. Fenomenul este paralel cu altele în care etimoanele au fost „prelucrate", remodelate, fără să fie împrumutate ad iitteram, de exemplu în cazul încrucişării unor 550 unităţi lexicale româneşti cu altele turceşti sau de origine turcă. în cazul de faţă însă, procedeul depăşeşte proporţiile în care a acţionat contaminaţia, întrucât noile cuvinte româneşti nu au rezultat din suprapunerea a două unităţi lexicale, ci sunt formate după principiile şi cu procedeele clasice ale derivării cu sufixe. Analogia cu alte cuvinte concrete a jucat uneori un rol, însă modelul analogic l-au constituit, în cele mai multe cazuri, toate derivatele existente sau posibile cu sufixele respective. Întrucât baza derivatului este un etimon străin, rezultatul derivării trebuie considerat drept cuvânt diferit de acesta, chiar dacă adeseori are aceeaşi semnificaţie. Unul dintre exemplele care merită să fie scoase în evidenţă este birlic, al cărui etimon principal este, desigur, tc. biriik, totuşi, cuvântul românesc pare a proveni, cu mai multe dintre sensurile sale („nota 1 [la şcoală]; sublocotenent [cu o singură stea pe epolet]; speteaza verticală care trece prin mijlocul zmeului; ultima dintre piesele rotunde care astupă gaura de deasupra arzătorului la maşina de gătit"), de la tc. bir „unu, numărul unu, nota 1", la care a fost ataşat, pe terenul limbii române, sufixul (împrumutat din turcă) -lâc/ -Hc, procedeul denotă, fără îndoială, faptul că autorii acestui derivat au fost conştienţi de semantismul etimonului turcesc. Şi birlic cu sensul „as (la jocul de cărţi)" ar putea fi un derivat cu sufixul rom. -ic (poate prin analogie după şeptid) de la tc. birli „idem". în mod cert datorăm analogiei cu ciomag şi/sau briceag cuvântul baltag, format cu sufixul -ag de la tc. balta. Un alt caz mai complex îl constituie rom. dădacă ~ dadacă„doică, bonă", împreună cu variantele sale dădică şi dadaie, care au fost derivate de la tc. dadi, (pop.) dada „idem", cu ajutorul sufixelor rom. -(V)că (-acă, -ecă, -ică, -ucă), respectiv -(V)ie (cu -ie aton), probabil sub influenţa analogică a altor termeni din aceeaşi sferă semantică {babacă, babaie, neneacă, nenică, duducă, duduie, mămică, mamaie etc.). Cu aceleaşi sufixe au fost formate, de la tc. dudu, rom. duduie şi varianta sa, duducă (de la care au fost derivate apoi diminutivele duduiţă şi duducuţă), iar de la tc. nine ~ nene - rom. nenecă ~ ninecă ~ neneacă ~ nineacă şi neneie ~ nineie (cu diminutivele nenecuţă şi neneiţă)) din sufixul -ecăs-a dezvoltat/firesc, -eacă, prin diftongarea lui -eaccentuat. Turcicul (cuman şi turcesc) oda a fost împrumutat, poate, şi în forma identică *oda, care nu este atestată în texte, ci numai în dicţionare, dar care stă totuşi, probabil, la baza derivatului rom. odalâc, mult mai frecventă, de fapt generalizată, a devenit, în schimb, varianta odaie, formată, de la bun început, direct de la etimonul turcic, cu acelaşi sufix aton -(V)ie (sub influenţa corespondentului din bg. şi ser., odaja, şi/sau prin analogie lexicală după alte cuvinte româneşti terminate în -aie). Pe cale cultă a fost format derivatul biulbiuliţă „privighetoare", cu variantele biulbiulină şi bulbulucă, având ca bază tc. bulbul, dial. bulbul „idem", la care au fost ataşate sufixele -iţă, -ină, -ucă. Iată alte exemple de acest fel: - cu sufixul -an, augmentativ şi pentru nume de agent, de instrumente etc., au fost formate ciurlan ~ dorian „copac cu scoarţa şi lemnul putrezite, arbore cangrenat; 551 arbore cu ramuri dese crescute direct de la rădăcină; ciritei" < tc. gorlu „copac bolnav, bătrân şi aproape uscat; (adj.) plin de spini, mărăcinos", conoşman „petrecere, şezătoare" < tc. konuşma „convorbire, conversaţie" şi oiofan „soldat mercenar" < tc. oiefe ~ uiufe „soldă, leafă" (acesta din urmă, poate prin calchierea derivatului tc. olefeci ~ uiufecî)', - crâmlean „(tătar) crimeean" < tc. Krimli„idem" + suf. rom. -earr, - iovan/iu < tc. yavan + rom. -iiir, - iucsucea „călin; dârmoz" < tc. yuksuk[otu] „sparanghel; degeţel-roşu" + rom. -ea (sau, eventual, ar putea fi imaginată schimbarea „sufixului" dintr-o var. rom. *iucsuciuc sau *iucsucciuc < tc. yuksukguk, diminutiv al lui yuksuk); - Iahaniu < tc. iahana + rom. -iir, - mămuiărie „prăvălie de mărunţişuri; totalitatea mărfurilor dintr-o astfel de prăvălie" şi mămutar „vitrină a unei mămulării; ochi de fereastră", formate cu suf. -ărie, respectiv cu suf. -ar, de la rom.' *mamui sau, eventual, de la etimonul acestuia, tc. mamui „produs manufacturat sau fabricat" (din mămuiărie a rezultat, prin derivare regresivă, mămuiar„negustor de mărunţişuri", iar din acesta s-au format alte derivate: mămuiărie „ocupaţia mămularului; comerţ de mărunţişuri", mămuiăreasă, mămuiăresc, mămuiăreşte, mămuiări[vb.])) - 5/5//7e/„numele unor plante erbacee" < tc. stfse/7„stânjenel" + rom. -et, - tefericie„destindere, recreare" < tc. teferrug,,idem" + rom. -ie-, - tus/os „prăfuit, jegos, murdar" < tc. toziu „prăfuit" + rom. -os, - ţaparină „o unealtă de pescuit" < tc. gapart jfem" + rom. -ină; - zava/aş„biet, sărman" < tc. zavaih „idem" + rom. -aş. Un exemplu ieşit din comun este topieicuţă „ac cu gămălie", în care elementul secund al etimonului compus tc. topiuigne este abandonat prin condensare lexico-semantică şi înlocuit de sufixul compus -eicuţă(-eică + -uţă). Din aceeaşi categorie fac parte şi aproape toate verbele împrumutate din turcă, indiferent dacă provin din etimoane verbale sau substantivale. Ele sunt formate cu sufixe şi, într-un singur caz, chiar cu un prefix verbal româneşti: fie (cu sufixul -a) de la un substantiv turcesc, cum este cazul lui perciuna şi al derivatului parasintetic împerciuna „a fixa (un cui) prin îndoirea sau lăţirea vârfului, a nitui" < tc. pergin „nit; nituire", fie (cu sufixul -isî) de la forma de trecut determinat la persoana a 3-a sg. a unor verbe turceşti: cacerdisi < tc. kagirdi, iurudisi < tc. yurudu, săcăidisi < tc. sikiidi, tepeiedisi < tc. tepeiedi, poate şi iagmaiadisi < tc. yagmaiadt (totuşi, în acest din urmă caz, mai probabilă este derivarea, cu varianta -iadisi a aceluiaşi sufix, de la rom. iagma ~ iama < tc. yagma, v. FCLR III/l 70). De menţionat că derivatele cu -isi urmează modelul unor verbe împrumutate din neogreacă şi formate cu acelaşi sufix. Verbul cărăbăni constituie o excepţie de la cele arătate mai sus, deoarece, deşi este tot un derivat (cu suf. -i) de la un etimon turcesc, el a rezultat printr-un ansamblu 552 de procedee speciale de formare şi adaptare a cuvintelor: contracţia elementelor lexicale componente ale expresiei tc. gek arabam „şterge-o!, fugi de aici !, întinde-o!, cară-te!" (literal: „trage-ţi căruţa"); deglutinarea prin falsă analiză sintactică a secvenţei ce-, care a fost confundată cu pronumele relativ-interogativ rom. ce; etimologia populară după verbul a (se) căra; analogia cu verbele derivate cu sufixul -ăni sau terminate în această secvenţă fonetică. 3.1.1.4. Substituiri de sufixe Procedeu destul de răspândit pentru formarea cuvintelor şi mai ales a variantelor, substituirea unui sufix cu altul, de regulă sinonim, a intervenit adesea în reconfigurarea unor împrumuturi din turcă sau a derivatelor româneşti de la acestea. Uneori, sufixul substituit este real, dar în foarte multe cazuri este vorba despre false analize derivative şi despre false substituiri de sufixe: secvenţa finală originară a cuvântului se identifică formal cu un sufix românesc, însă nu este decât în aparenţă un element de derivare; de fapt, ea face parte integrantă din etimonul turcesc şi nu este decât un „sufix" presupus, astfel interpretat de către vorbitorii români, care, printr-un fel de etimologie populară, l-au înlocuit cu un „alt" sufix, de data aceasta real. De regulă, secvenţa substituită este într-adevăr sufix numai în cazurile în care cuvintele de la care s-a pornit au fost derivate pe teren românesc. în ambele situaţii, înlocuirea a fost deliberată, procesul mental care a indus substituirea fiind acelaşi: vorbitorii, indiferenţi faţă de identitatea etimologică a secvenţei finale, erau convinşi că au de a face cu două sufixe sinonime sau cu sens apropiat, deci interschimbabile. De aceea, din punctul lor de vedere, diferenţierea respectivă nu putea să aibă nicio relevanţă analitică sau practică. Rezultatul substituirii de sufixe este, de regulă, o variantă a unui cuvânt deja împrumutat, dar există şi câteva cazuri în care finala etimonului turcesc a fost analizată drept sufix, iar cuvântul a fost preluat cu „sufixul" înlocuit. Sufixele care au indus aceste modificări la finala împrumuturilor din turcă sunt diverse: -ac /v -ag, sufixe aflate, ele însele, în foarte multe cazuri în variaţie liberă, înlocuindu-se reciproc: cârcăiag ~ cârcăiac < tc. ktrkayak; dărag ~ dărac ~ darac < tc. darak; sageag ~ sa/ceag ~ sageac ~ saceac ~ salgeac < tc. sagak ~ sacak; şiag ~ şeiag ~ şaiag ~ şiac ~ şe/ac ~ şaiac < tc. şayak; tocmag ~ tocmac < tc. tokmak. Trebuie menţionat în legătură cu aceste substituiri că variaţia respectivă există şi în turcă (de exemplu, rom. hogeac ~ ogeac ~ hogeag ~ ogeag < tc. ocak ~ ocag, iar rom. sangeac ~ sangeag < tc. sancak ~ sancag), astfel încât schimbarea „sufixului" -ac în -ag sau invers este, de bună seamă, numai aparentă şi în cazul lui ciomag ciomac < tc. gomak (modificare explicată de unii cercetători prin analogia cu toiag), de vreme ce etimonul are atestate şi variantele gomag, (înv.) fcomay/ Uneori, -ac a substituit alte „sufixe": bundac ~ bunduc < tc. bunduk; chipceac ~ căpcică ~ chipce! ~ chipcea ~ 553 chepcea < tc. kepge; ciflac ~ ciflăc ~ ceflâc ~ ciflic < tc. giflik; tumur/ac ~ tumuriuc ~ tumurug < tc. tomuruk. -ache: dilimache ~ di/iman < di/iu ~ deliu < tc. deli. -aleţ: turcaleţ ~ turculeţ < turc < tc. Turk. -anj -ană; baltan ~ baltag < tc. baita; baraitan ~ baraictar ~ bairactar < tc. bayraktar; budulan ~ budu/ac, derivat cu -ac de la budaia < tc. budaia; ciortan ~ ciortar ~ cioitar < tc. goltar; durbană ~ durbacă < tc. dibek ~ *dubek; dur/an ~ dur/ac /V turlac < tc. torlak. -ar ~ -er: buhurdar < tc. buhurdan; colceri ~ colceag ~ colceac < tc. kolgak; ghirdar ~ ghirdan ~ gherdan < tc. gerdan; Hmonar ~ limongiu < tc. limoncu; nălbar ~ năiban ~ naiban ~ naibant < tc. naibant; în chisar ~ chisăr ~ chiser ~ cheser < tc. keser, varianta -er a sufixului a fost înlocuită de -ar. -aş: zabitaş ~ zabitan < tc. zabitan. -ărie: matrapazlărie ~ matrapazlâc < tc. matrabazhk. -ău ~ -eu: băldărău ~ băldăran < tc. baldiran; strepezeu ~ strapezan ~ trapazan < tc. trabuzan; tălău ~ tălan ~ talan < tc. talak ~ *taian. -ea: sersea ~ sarsan ~ *sărsan ~ *sersan < tc. sersam ~ sersem. -■eac /v -eag (aceste două sufixe, precum şi -ac ~ -ag, se înlocuiesc adesea reciproc sau substituie sufixul -ic)\ ciumeag ~ ciumag ~ ciomag < tc. gomak; dovleag ~ dovleac < tc. dovlek; pelteag ~ peltic < tc. peitek; şineag ~ şineac ~ şinic < tc. şinik; turieac ~ turlac < tc. torlak. -ean (înlocuieşte secvenţa finală -an sau -en, substituirea datorându-se uneori, probabil, refacerii singularelor din plurale în -eni sau -ener, v. III.3.3.1, 111.4.3.1): armean ~ arman < tc. arman; meidean ~ medean ~ măidean ~ maidean ~ meidan ~ medan ~ măidan ~ maidan < tc. meydan ~ maydan; mintean ~ mintan ~ minten < tc. mintan ~ minten; pazarghidean ~ pazarghidan < tc. pazara giden ~ *pazargiden. -easă: odăiasă ~ odăiaşă (femininul lui odăiaş) < odaie < tc., cum. oda. -eaţă: nureaţă ~ nuriţă < nur < tc. nur. -eiI -e/e; chindei ~ chindie < tc. kindi; chiosteie ~ chiostec < tc. kostek; ghiordeie ~ ghiordie < tc. kurdiye; laleie ~ lalea < tc. laie; rândei ~ rindea ~ rindea < tc. rende; ştiubei ~ ştiubeci < tc. ustubeg. -eică: ciubeică ~ ciubuc < tc. gubuk; ghiordeică ~ ghiordeie ~ ghiordie < tc. kurdiye (poate şi prin contaminare cu scurteică). -elf -ea/ -ică ~ -(V)nei (variantele feminine se substituie reciproc şi uneori înlocuiesc sufixul -fe, fiind şi autonome faţă de cele masculine; -ică formează adesea singulare refăcute din pluralul în -ele al substantivelor în -ea şi uneori substituie sufixul -ucă): alagică ~ aiagea < tc. ataca; attângea ~ attângic < tc. altmcik; băgică ~ abagică ~ bag ea ~ abagea < tc. baca; căpcică ~ căpcea ~ chipcea ~ chepcea < tc. kepge; cevrică ~ cevrea < tc. gevre; filalea ~ filaliu < tc. filâli; ghioslomică ~ ghioslomea < tc. 554 gdzleme; ghizea ~ ghizie < tc. gezi; giurgiuvică ~ giurgiuvea ~ cercevea < tc. gergeve; ihnea ~ iehnea ~ iahnea ~ ihnie ~ iahnâie ~ iahnie < tc. ys/?/?/; irmizea ~ irmiziu ~ hermâziu ~ cârmâziu < tc. kirmizi; micşunică ~ micşunea < tc. menekşe; pătlăgică ~ pătlăgea < tc. pathcan; peruzică ~ peruzea < tc. peruze; pingică ~ pingea < pence; orindica ~ arindeaua ~ irindeaua ~ rindeaua < tc. rende; turcunei ~ turcuieţ, der. de la turc < tc. Turk; zemberea ~ zimberic ~ zemberec < tc. zemberek. -et ~ -ăt (accentuat): ca şea vet ~ caşcavea ~ caşcavelă ~ caşcaval < tc. kaşkavai; ciurăt ~ ciuruc < tc. guruk; zapciret ~ zapciriăc ~ zapciarlăc ~ zapciiăc < tc. *zaptgilik. -ete: dovlete ~ dovleac < tc. dovlek; şt(i)ubete ~ ştubeci ~ stiubeci < tc. ustubeg. -eţ: ştubeţ ~ stubeţ ~ şt(i)ubeci ~ stiubeci < tc. ustubeg ~ istubeg. -eucă: ciubeucă ~ ciubuc < tc. gubuk. -ic ~ -ig, sufixe aflate în variaţie liberă, ca şi -ac ~ -ag: târlig ~ târiic < tc. teriik; tizig ~ tizic < tc. tezek; zimpirig ~ zimberic < tc. zemberek, ele au înlocuit însă şi alte sufixe {-el, -ie, -iu)\ chimirlic ~ ghimirlie ~ ghimirliu < tc. kemerli [bigki]; ghiondic ~ ghiondel ~ ghionder < tc. gonder. -ici: dervici ~ derviş < tc. derviş; stiubici ~ stiubeci < tc. ustubeg. -ie (aşa cum -a? înlocuieşte sufixul -ie, şi acesta îl poate substitui pe -ea): boccie ~ boccea < tc. bokga; dermie ~ dermea < tc. derme. -i!ă: bacşiiă ~ bacşiş < tc. bakşiş; sarsailă ~ sărsăiiă ~ sersea ~ sarsan < tc. sersam. -ir?7 : catifeiin ~ catifeiiu < tc. katifeli; sultanin ~ sultaniu < tc. sultani. -ină: zambină ~ zambilă < tc. zumbul ~ *ztmbi/; zordoiină ~ zardalea < tc. zerdaii. -ioară: corăbioare ~ corăbieie < tc. korabiye (şi datorită etimologiei populare, după corabie). -iş: băidăriş ~ bă/dăran < tc. baldiran. -it ~ -eiit ~ -uit (ca sufixe nominale de origine participială, de regulă înlocuind „sufixul" -et): pesmeiiţi ~ pesmeţi (sg. pesmet) < tc. pesmet; tur/uit ~ turluliu ~ turlac < tc. toriak; ugerit ~ ugeret ~ ugiret < tc. ucret; vizarit ~ vizaret ~ vezaret < tc. vezaret. -ment: seiement ~ salament ~ seiiment ~ salamet ~ seiimet ~ selamet < tc. seiamet. -oc/ -oacă ~ -og! -oagă (variante care se înlocuiesc reciproc sau substituie sufixele (reale sau aparente) -ucl-ucă, -ugf-ugă): băzdoacă ~ băzdoagă ~ buzdugă, fals derivat regresiv de la buzdugan < tc. bozdogan; boiandroc ~ boiandruc < tc. 37 Sufixul -in este semnalat de Hristea 33 printre sufixele neologice a căror existenţă va trebui dovedită printr-un material foarte bogat. El apare în catifeiin, diamantin, dar şi în marcuin < antrop. Marcu şi în sorin < soare, ambele create de Lucian Blaga. Este vorba în toate cazurile de un sufix adjectival, de aceea el nu poate fi luat în discuţie într-un caz cum este haramin < tc. harami. 555 boyund(u)ruk; bondoc ~ bunduc < tc. bunduk; bursoacă „mohor" ~ bursucă „plantă erbacee alpină" ~ bursuc < tc. borsuk; cârmog < tc. karmuk ~ karrrnk; dârmoc ~ dârmuc < tc. dtrmuk. -oi ~ -uroi: bunduroi ~ bunduc ~ bondoc < tc. bunduk; martoi ~ martac < tc. *martak ~ mertek; şâvoi ~ şăbac ~ şabac < tc. [mujşabak. -or: sarsaor ~ sarsailă ~ sarsan < tc. sersam ~ sersem. -os: chiolhănos ~ chiolhaniu ~ chiu/haniu < tc. kuihani. -oşi: (în)cărdoşi ~ (în)cărdăşi < cardaş (+ suf. -/) < tc. kardaş. -uc/ -ucă ~ -ugl-ugă (se substituie reciproc sau, uneori, înlocuiesc sufixul -ic/ -ică): bulug ~ buluc < tc. buluk; perciucă ~ perdea ~ perciune < tc. purgek ~ pergem; tumurug ~ tomuruc < tc. tomruk ~ tomuruk; tuslug ~ tustuc ~ tuzluc ~ tozluc < tc. toziuk; în unele cazuri a intervenit, probabil, şi contaminaţia: boiandrug „grindă" < boiandruc{< tc. boyundruk) + drug, taftalug < taftaluc„lemn scurt şi gros, folosit şi ca tăvălug" (< tc. tahtaluk) + tăvălug.■ -ui: burgui ~ burghiu < tc. burgu. -uş ~ ~(V)!uş: dă/căuş ~ dălcăuc ~ dalcauc < tc. dalkavuk; tutuluş ~ tutuc ~ tiutiuc ~ chituc < tc. kutuk. -uţ(ă) ~ -(V)iuţ(ă): dălcăuţ ~ dălhăluţ ~ dălhăuc ~ dălcăuc ~ dalcauc < tc. dalkavuk. 3.1.1.5. Deraieri derivative analogice Diverse sufixe româneşti au fost implicate şi în modelarea unor împrumuturi sau a variantelor acestora în cazuri în care nu poate fi vorba de substituirea unui alt sufix (real sau aparent), ci exclusiv de atracţia analogică a seriilor de derivate cu sufixele respective. Fără să i se presupună un sufix care ar trebui înlocuit, împrumutul a „deraiat" pur şi simplu sub influenţa sufixului, adoptându-l la finala sa în locul terminaţiei originare. în mai multe exemple, atracţia a reprezentat-o semantismul pe care sufixul îl conferă îndeobşte derivatelor şi care era deja încorporat în cuvântul-bază, dar alteori analogia este pur formală. în acest fel, printr-un fel de „etimologie populară" după sufixe româneşti, a fost indusă fie o nouă configuraţie a finalei cuvântului împrumutat, care a devenit diferită de aceea a etimonului, fie o variantă nouă a unui termen deja preluat. Sufixele care au contribuit la remodelările analogice sunt următoarele: -ac! -acă ~ -agi -agă: cavac ~ căvac ~ cavaf < tc. kavaf; cerşag ~ cerşaf ~ cearşaf < tc. garşaf; chiu/ac ~ chiulaf < tc. ku/af; durbac(ă) < tc. dibek ~ *dubek; surag ~ surahi < tc. surahi. -an (pentru numele de profesiuni formate în acest fel, cf. lipscan, marchitan etc.): bărăian ~ berian ~ baraiam ~ ba(i)eram ~ bairam < tc. bayram; băcan1 < tc. bakkam; băcan2 ~ bacan ~ băcal ~ bacal < tc. bakal; nălban ~ nălbant ~ naibant < tc. naibant; 556 neisan ~ naisan ~ neizan ~ naizan < tc. neyzen ~ nayzen; pazarghidan < tc. pazara giden ~ *pazargiden; peştiman ~ peştimal < tc. peştimal; sadrazan < tc. sadrazam; sarsan < tc. sersam ~ sersem; suiiman < tc. sulumen ~ suiimen; zerban ~ zerbap ~ zarbah < tc. zerbaf(t); zuban ~ zeban ~ zubon, zebun < tc. zubun ~ zebun; ziizan < tc. zi/zen. în mai multe dintre aceste exemple remarcăm un amestec al terminaţiilor -an şi -am, care a dus şi la procesul invers (avam ~ avan < tc. avan, coieam ~ colan < tc. kolan, curbam ~ curban < tc. kurban, nişam < tc. nişan) ori la apariţia lui -an în contexte care exclud identificarea sa ca sufix, de exemplu în cean ~ ceam < tc. gam, ceea ce denotă că în aceste cazuri avem de a face, de fapt, cu accidente fonetice bazate pe asemănarea trăsăturilor articulatorii, ca şi în ciuim ~ ciuin < tc. gugen, în sain ~ sahăn < tc. şah/m sau în surghium ~ surghiun < tc. surgun (v. III.3.3.3.I). Mai mult, există exemple în care -an şi -am s-au amestecat şi în limba turcă: rom. susan ~ susam provine din tc. susan ~ susam. -andru: paiandru ~ paiant ~ paiantă < tc. payanda ~ payanta. -ar ~ -er: cimşar ~ cimşer ~ cimişar ~ cimişer ~ cimşir ~ cimişir < tc. gimşir; zimber ~ zimbii < tc. zembil -aş: geambaş ~ geambaz < tc. cambaz (eventual ar putea fi şi un sg. refăcut din pl. geambaşi ~ *geambaji al lui ţjeambaz); sufertaş ~ sefertaş ~ sefertas < tc. sefertasi; tăiaş ~ tăiaz ~ taiaz < tc. ta iaz. -âil -âie: ceacâi,-âie ~ ceacâr,-ă < ţc. gakir. -ea: atmişcea < tc. Akmesgit; beşactea < tc. beştahta; bidinea ~ badana < tc. badana; binea ~ bina < tc. bina (uneori poate fi vorba de confuzia dintre desinenţele -a şi -ea). -eac ~ -eag: chepeneag < tc. kepeneg; dovleac < tc. doviek; peiteag ~ pe/tec < tc. peltele, în aceste exemple, ca şi, de altfel, în derivatele cu -ean, putem bănui şi diftongări analogice sub accent (v. 111.3.3.1), în singulare refăcute din plurale, în acest caz în -ecil-ece, -egil-ege. -ean: seimean ~ sigmean ~ simean ~ seimen ~ sigmen ~ simen < tc. segmen ~ seyman; tu/imean < tc. tulumen. -ei: mabei ~ mabein < tc, mabeyn. -ei: cherpedel ~ cherpedin ~ cherpeden < tc. kerpedin; duel < tc. gugen; duiei ~ duien < tc. dugen; ghiondei ~ ghionder < tc. gonder; gevael ~ gevaer ~ giuvaer < tc. cevahir; ienigel ~ nicel ~ ienicer < tc. yeniger; mucarel ~ mucarer < tc. mukarrer; techei-metechiei ~ techer-mecher < tc. teker meker. -eş: iadeş < tc. yades ~ yadest; iureş ~ iuruş ~ iurişi < tc. yuriş ~ yuruyuş ~ /^///(sufixul, neaccentuat, a determinat şi mutarea accentului). -eşte: chioceşte < tc. kogekge. -et ~ -ăt: cheşchet < tc. keşkek; mucaret ~ mucarer < tc. mukarrer. 557 -eţ: matrapeţ ~ matrapaz < tc. matrabaz; meleţ ~ melez ~ meies < tc. metez ~ meies; târnafeţ ~ târnafes ~ tecnefes < tc. teknefes, este posibil ca şi merteţi să fie pluralul unui *merteţ, ca variantă a lui mertec< tc. mertek. -ic: başlic < tc. başhk; bernevic < tc. benevrek; făşic ~ f/şic ~ fâşâc ~ *fişâc ~ fişec < tc. fişek; zimberic ~ zimberec < tc. zemberek. -ică: percică < tc. purgek. -ie: herghelie < tc. hergele. -iş: celbiş < tc. gehel beş; havadiş ~ havadis < tc. havadis. -işor: inbrişor ~ imbrihor ~ imbrohor < tc. imbrohor. -iurte sau -ciune: perciune < tc. pergem. -oacă: ustoacă ~ ustuacic < tc. ustuagik. -os: caraghios ~ caraghioz < tc. karagoz; zămos ~ zămuz < tc. zamuz. -osit: mangosit ~ *măngăfit< tc. mangafa (din mangosit a rezultat, prin derivare regresivă, verbul mangosişl apoi substantivul mangoseală). ~(V)tl -(V)tă (inclusiv sufixul -ată din limonată, vişinată etc., care a fost evident confundat cu forma de feminin a sufixului adjectival -at)\ cafat ~ cafas < tc. kafas; cavat ~ cavaf < tc. kavaf; gionat < tc. cmak; pilat ~ pilav ~ pilaf < tc. pilav ~ pilaf; vişinată ~ vişinat ~ vişinap ~ vişnap < tc. vişnap (cf. limonată). -tor: haznator ~ haznatar ~ haznadar < tc. haznadar ~ *haznatar. -ură ~ -(V)tură: tătură ~ tătulă < tc. tatula) tevatură ~ tevătură ~ tăvătură < tc. tevatur. -uş: cuşcuş ~ cuscuz < tc. kuskus; giuluş < tc. culus. -uţ/ -uţă: cuscuţ ~ cuscuz < tc. kuskus; găgăuţ(ă) ~ găgăuz < tc. Gagavuz; părpuţi ~ părpăţi ~ pârpâţi < tc. pirpit. * Iată câteva observaţii la încheierea subcapitolului destinat derivării cu sufixe pe teren românesc şi fenomenelor colaterale, care constau în primul rând în interpretările analogice în care au fost implicate diferite sufixe şi alte secvenţe finale ale împrumuturilor: - Analogiile derivative sunt uneori doar aparente, întrucât există etimoane care ele însele au fost supuse, din diferite motive, respectivelor modificări formale. Pe lângă cazurile evidente, deoarece sunt atestate, se pot întâlni şi exemple pentru care suntem nevoiţi să recurgem la reconstrucţii. De pildă, varianta caimacan a lui caimacam, explicată până acum prin analogie lexicală după sufixul -an, trebuie să fi avut la bază o formă *kaymakan a tc. kaymakam, de vreme ce schimbarea respectivă apare nu numai în împrumutul românesc, ci şi în corespondentele sale din maghiară (kajmakăn) j?i sârbocroată (kajmâkan), ba chiar şi din franceză (caimacan) şi spaniolă {caimacan). în acelaşi fel, bazându-ne şi pe corespondentele din alte limbi ale lui imam ~ iman, putem reconstrui o variantă *iman şi pentru tc. imam. 558 - Uneori, sufixele care s-au ataşat la împrumuturile din turcă au indus modificări formale în însăşi baza derivatului. Dintre numeroasele exemple de acest fel amintim doar varianta băcălie a lui băcan „fard (roşu)", formată ca pseudoderivat cu sufixul -ie, dar în modelarea segmentului final al cuvântului a intervenit şi varianta -ăiie a sufixului. - în acest subcapitol nu ne-am referit şi la analogiile derivative care au dus exclusiv la modificări fonetice, cum sunt acelea sub influenţa cărora accentul s-a mutat pe o altă silabă, de exemplu în cheieş ~ cheieş (< tc. keleş), care şi-a schimbat accentul sub influenţa sufixului aton -eş, în geamandură (< tc. şamândiră) şi paceaură ~ paceăură (< tc. pagăvra), în care finala şi accentul s-au modificat în română deoarece au fost analizate ca derivate cu sufixul -ură (v. III.4.2.11.C, d). 3.1.2. Derivarea cu prefixe şiparasintetică De regulă, aceste tipuri de formare a cuvintelor nu au fost utilizate pentru crearea derivatelor primare de la împrumuturi, ci numai pentru formarea unor derivate secundare (v. 3.1.1, în paranteze). Dacă nu ţinem seamă de formaţiunile cu prefixoide38, pe care le tratăm drept compuse, putem afirma că derivatele cu prefixe de la împrumuturile din turcă sunt aproape exclusiv verbe derivate secundar de la alte verbe (iar acestea sunt formate cu sufixe verbale de la împrumuturi), de aceea ele au aspect de derivate parasintetice. în cazurile în care acestora le corespund derivate cu acelaşi sufix, dar fără prefix, este de presupus că derivatele cu prefixe s-au format de la derivatele doar cu sufix, chiar dacă uneori există o bază nominală recognoscibilă (v. Coteanu 1985, 227-228)^: îmbuiuci (cu derivatul îmbuiuceaiă) înseamnă „a (se) aduna, a (se) îngrămădi, a (se) îmbulzi" şi este perfect sinonim cu a (se) buluci (cu derivatul secundar buluceală), iar dezbuluci„a separa, a împrăştia" este mai mult ca sigur format de la (îm)buluci, ca şi desturlăci „a se dezbăta" de la turiăci „a se îmbăta". Şi derivatele îmbursuca, încatifela (~ încatifelî), încărdăşif încătrăni, închiaburi, încimbiri, încovăţi, îndoldora (~ îndoi dori), înduşmăni, în fuduli, îngăităna, în hă ini, împaienta, împerei una, însăxăna, însulimeni etc. sunt sinonime cu bursuca, catifela, cărdăşi, cătrăni, chiaburi, cimbiri, covăţi, doldora (~ doidori), duşmăni, fuduli, găităna, haini, paienta, perciuna, 38 Nu intervenim aici în dezbaterea despre identitatea unor segmente cu care se formează noi cuvinte, cum sunt ne-, re-, pseudo-, supra-, ultra-, pe care unii autori le consideră prefixe (de pildă Coteanu 1985, 239), iar alţii - elemente de compunere (de exemplu DEX), decât prin faptul că pe ne-, pre- şi re- le tratăm ca prefixe propriu-zise, iar pe pseudo-, supra-, ultra-, ca prefixoide (false prefixe, care formează compuse, nu derivate). Pentru delimitări şi alte detalii privind prefixele şi prefixoidele, vezi FCLRI, II, passim. 39 în cazul prefixelor delocutive, cum este în- (îm-), „prima fază de trecere a locuţiunii la un verb" este „faza participial-adjectivală" (Coteanu 1985, 232), ceea ce înseamnă că derivatul cu prefix este, de fapt, forma de participiu. 559 săxăna, su/imeni, de aceea trebuie considerate ca variante ale acestora, care s-au format ulterior prin prefixare, la fel ca şi, atunci când există, perechile lor opuse, privative, cum sunt descatifela, deschiaburi, descimbiri, desăxăna. Verbul încondura, deşi nu are atestat un corespondent *condura, are în schimb participiul adjectival încondurat, căruia îi corespunde condurat, deci prefixarea a avut loc probabil la nivelul participiului. Verbul descăimăci „a se dezmetici" este o formaţiune cu sens figurat, pesemne dedusă din căimăci „a smântâni", cu participiul căimăcit „smântânit", care şi-a constituit o pereche cu sens privativ descăimăcit. Şi participiul derăfturat „cu harnaşamentul scos" va fi provenit din înrăfturat„echipat cu harnaşament". în astfel de cazuri, decisivă a fost analogia cu alte serii de derivate de acelaşi fel (de pildă coase / descoase, împleti / despleti, încăiţa / descăiţa, robi / înrobi / dezrobi), iar pentru adjectivele participiale trebuie să presupunem existenţa cel puţin latentă a verbelor respective, chiar dacă acestea nu s-au realizat la alte moduri. Derivarea ulterioară cu prefixele ne-, pre- şi re- este transparentă în verbe ca recântări (< cântări), redărăci (< dărăci), respectiv în adjectivele participiale nedărăcit (< dărăcif), nemazâlit (< mazâlif), nemurdărit (< murdărit), nesulemenit (< sulemenit), unele folosite mai ales în forma de infinitiv lung (substantival): pretăbăcire, retăbăcire{< tăbăcire) etc. Totuşi, excepţiile nu lipsesc: descăilător „cleşte de scos caielele din copită" are la bază, probabil, un verb *a descăila „a scoate caielele din copită", care pare a fi un derivat parasintetic propriu-zis de la caia, deoarece nu îi corespunde niciun derivat numai cu sufix; dezmoloza „a curăţa de moloz" şi întacăma „a înhăma" sunt cu adevărat derivate parasintetice, deoarece nu le corespund verbe fără prefix (*moioza [sau măcar *înmoioză\, respectiv *tacăma) de la care să se fi putut forma, ci numai substantivele moloz şi tacâm. Adjectivele participiale încăiâfat „prevăzut cu toc", înciorăpat „pintenog", îngiubeiat „îmbrăcat cu o giubea", înrăfturat „echipat cu rafturi (= harnaşament)", înşalvarat„îmbrăcat cu şalvari" provin nemijlocit de la căiâf,,toc (de imamea)", ciorap, giubea, raft, şalvar. Nici închiosteia „a pune chiosteia (= chiostecul), a împiedica" (< chiosteie, variantă a lui chiostec) şi înlimăni „a trage la mal" (< Uman „mal") nu au corespondente verbale fără prefix {*chioşteia, *Hmăni), ceea ce înseamnă că şi ele au fost derivate parasintetic direct de la substantivele corespunzătoare. 3.1.3. Derivarea regresivă 3.1.3.1. Derivate regresive propriu-zise Putem vorbi despre derivare regresivă autentică numai atunci când segmentul final eliminat este un sufix real, iar rezultatul eliminării acestuia este un alt cuvânt, care se deosebeşte şi semantic de baza derivării. 560 Există puţine cazuri de derivare regresivă propriu-zisă de la cuvintele împrumutate din turcă, întrucât înseşi împrumuturile care au la finală un sufix românesc veritabil sunt în număr extrem de mic. Derivate regresive reale de la împrumuturi pot fi considerate numai numele de pomi fructiferi formate de la numele fructelor, preluate de la bun început în forma feminină, cu conştiinţa că trebuie să aibă finala -ă, caracteristică pentru numele de fructe în limba română (v. Hristea 66-86) şi percepută ca sufix moţional indiferent dacă originea sa este derivativă sau morfologică: bărdac < bărdacă < tc. bardak [erigi]; hurma! < hurmală (< pl. hurmale al lui hurma) < tc. hurma; moşmon ~ moşmol < moşmoană ~ moşmoală < tc. muşmulă. Mult mai numeroase sunt exemplele de derivare regresivă secundară de la derivate româneşti primare (v. mai sus, sub 3.1.1.1, de pildă abager < abagerie, agiu < agie, baigier < balgierie, cafengiţ < cafengiţă, carmanger < carmangerie, catârc < catârcă, mangosi < mangosit, munger < mungerie, nadoi < anadoiean), precum şi cele de pseudoderivare regresivă (v. mai jos). Derivate postverbale, tot secundare (deoarece au la bază verbe formate în română), sunt catrană (~ catramă ~ cătrană) < cătrăni (< catran), chioardă < chiordi (format de la chiordiş, iar acesta - prin contaminaţia chiorâş + cordiş), doidoş (adj.) şi doldoaşă (subst.) < îndoldoşa (rezultat prin contaminaţia dintre îndoidora [< doldura] şi bolboşâ), haiman < haimăni {< haimana), maaiă < măhăii (< maha! ~ hamal), la fur ~ leafură < lăfuri ~ lefuri (< laf~ leaf), tărbacă ~ tărbacă < tărbăci ~ tăbăci (< tabac,) etc. 3.1.3.2. Pseudoderivate regresive Dacă segmentul eliminat este un sufix presupus, interpretat astfel, deşi el face parte integrantă din radicalul cuvântului-bază, avem de a face cu o pseudoderivare regresivă, fundamentată pe o analiză eronată, care duce în mod obişnuit la formarea unor variante, cu sensuri identice ori foarte asemănătoare cu cele ale formei „derivate" originare. Iată o serie de astfel de exemple: buzdugă este o variantă a lui buzdugan (< tc. bozdogan), din care a fost omis „sufixul" -an] chen < chenar, care a pierdut „sufixul" -ar, dur/ă este o variantă a lui durlac ~ tur/ac „copil de 10-12 ani, băieţel, copilandru, băieţandru" (< tc. torlak), rezultată prin eliminarea lui -ac, analizat eronat drept sufix; gugimă şi gugiu < gugiuman, din care au fost omise „sufixele" -an şi, respectiv, -man) ibâncă ~ ebâncă ~ iebâncă ~ obâncă, provenind din variantele *ibâncea ~ *iebângea ~ *iobângea ale lui ipingea ~ iepângea ~ iapangea, din care „sufixul" -ea a căzut (noile variante au stat la baza derivatului verbal ibânci ~ obânci), precum şi ibână, care a pierdut „sufixul" -că din forma ibâncă, 561 mangeal a rezultat din mangealic, variantă a lui mangeaiăc, prin omiterea „sufixului" -ic, paceavur „om care se ţine numai de rele" a fost derivat prin eliminarea din pacea(v)ură„cârpă, zdreanţă; femeie proastă, vicleană sau uşuratică" (< tc. pagavra) a lui -ă, care a fost interpretat drept sufix moţional; pătlăgea este varianta cea mai răspândită a lui pătiăgean (< tc. pathcan), din care a fost omis „sufixul" -an) în cazuri de acest fel poate fi presupusă şi o reconstrucţie analogică a singularului din plural: pătlăgele < pătlăgene, prin asimilare şi/sau adaptare după desinenţa de pl. -ele, rindă este rezultatul suprimării „sufixului" -ea din rindea) salcea este o variantă a lui saiceag ~ saceac ~ sageac (< tc. sagak ~ sacak) din care a căzut „sufixul" -ac ~ -ag; sangea a rezultat prin omiterea „sufixului" -acdin sangeac(< tc. sancak); şatran, variantă a lui şatrangi, ar putea fi, ce-i drept, o variantă trunchiată din şatrang sau şatrangi (< tc. satranc), dar şi, mai probabil, un rezultat al căderii „sufixului" -că din forma şatrancă) tabă este o variantă a iui taban (< tc. taban), din care a fost eliminat „sufixul" -an) tărmăşi tistirau fost deduse din variantele de bază dirmea (< tc. dirme), respectiv tistirea ~ tiştirea ~ teşcherea{< tc. tezkere), prin omiterea lui -ea. Desigur că desinenţa -ă a mai multor pseudoderivate regresive {buzdugă, ibăncă, rindă, tărmă etc.) nu constituie un motiv de suspiciune în privinţa pseudoderivării regresive, de vreme ce această desinenţă a fost eliminată în cazurile de derivare progresivă cu diverse sufixe, deci putea să reapară fără probleme atunci când „sufixul" a căzut. Unele psedoderivate regresive se datorează, probabil, şi altor procedee de formare analogică a cuvintelor, de exemplu contaminaţiei: ciul a pierdut „sufixul" -ea al variantei sale ciulea şi pentru că aceasta s-a încrucişat cu sinonimul scul Un caz mai complex îl reprezintă ghiorghiol,-oală, variantă a adjectivului ghiurghiuliu ~ ghi orghi oi iu (ele au acelaşi sens: „roşu deschis, roz, rozaliu"), formată de la acesta prin eliminarea unui sufix românesc care s-a întâmplat^ să fie real, -iu, împrumutat din turcă şi folosit pentru asemănare cromatică (v. 1.2). întrucât însă baza derivatului nu poate fi recunoscută decât în limba turcă (tc. gulguli < giilgul + suf. -/), vorbitorii români nu au fost capabili să analizeze corect cuvântul şi să efectueze în mod conştient detaşarea sufixului respectiv pentru a crea un cuvânt nou, care ar fi trebuit să însemne cu totul altceva (numele materiei, obiectului, florii etc. care are culoarea denumită de derivat). Ei au confundat prin analogie sufixul de origine turcă, cu valoare de asemănare cromatică, cu sufixul moştenit -iu, care se adaugă la adjective cromatice pentru a exprima aproximarea, de tipul lui albăstriu < albastru, gălbeniu < galben, verziu < verde etc. Este vorba, aşadar, şi în acest caz despre o confuzie între sufixe, o 562 falsă interpretare, o analogie derivativă, nu despre o derivare regresivă propriu-zisă în care analiza să fi fost conformă cu realitatea. 3.1.3.3. Derivate regresive de ia cuvinte turceşti Aşa cum sufixele româneşti s-au putut ataşa la baze turceşti, nu a fost dificil ca diferite sufixe reale sau astfel interpretate să fie desprinse din unele etimoane, iar împrumuturile să apară în formă de derivate regresive direct de la cuvinte turceşti. Fenomenul este paralel, pe plan derivativ, cu procedeul preluării unor îmbinări sintactice turceşti prin condensare Iexico-semantică (v. III.5.2.3f°. Astfel, rom. si/eaf,,brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme" nu poate proveni din tc. siiâh „armă", ci numai din derivatul siiâhhk, care înseamnă acelaşi lucru ca în română, fiind însă împrumutat fără sufixul bine cunoscut de către români. Etimoanele tc. tarakhk ~ tarakh „antricot" nu au fost preluate integral, ci prin omiterea sufixelor cu care au fost formate: rom. tarac „idem" (cf. tc. tarak „metacarp; pieptene; darac"); vorbitorii români, recunoscând sufixele tc. -hk şi -// (care în română au devenit -lâc şi -hu), s-au putut dispensa de acestea, deoarece nu îi confereau termenului valorile obişnuite în română. Alte exemple similare sunt delibaş „bolnav de. capie" < tc. delibaş[li] „idem" (cf. tc. delibaş „capie, cenuroză"); mehenghi „abil" < tc. meheng[gi] „idem" (cf. tc. meheng „piatră de ascuţit"); 5<3z „baltă mlăştinoasă" < tc. saz[hk]„idem" (cf. tc. saz„stuf, trestie"); uluc(ă) „unealtă cu care se fac caneluri" < tc. o/ukf/u] (cf. tc. oluk „canelură"). Procedeul a fost aplicat, în majoritatea cazurilor, în cunoştinţă de cauză, însă în unele situaţii am putea avea de a face cu false interpretări: este posibil, de pildă, ca vorbitorii români să fi perceput termenul turcesc delibaş „capie" drept adjectiv şi să-l fi preluat prin conversiune cu sensul derivatului delibaşli, iar rom. regea cu sensul „protector, intermediar, sprijin, proptea" s-ar putea datora fie condensării prin derivare regresivă a tc. rica[ci] „idem", fie evoluţiei semantice pe teren românesc a lui regea „rugăminte, solicitare" (< tc. rica „idem"). Rom. zurba „răzmeriţă, revoltă" provine însă, foarte probabil, dintr-un etimon tc. *zurba, rezultat din zurbahk „idem", prin derivare regresivă încă în limba turcă. Există şi cazuri de pseudoderivare regresivă, în care segmentul final al etimonului este omis prin falsă analiză, fiind interpretat drept sufix. Varianta de plural belegia lui 40 în Suciu 1983 am caracterizat procedeul omiterii unor sufixe turceşti drept „un tip aparte de condensare Iexico-semantică", deoarece acestea „sunt purtătoare ale unor sensuri lexicale bine determinate" (p. 339). Nici astăzi nu avem o altă opinie, chiar dacă ne dăm seama că fenomenul se produce la un alt nivel al limbii decât omiterea unuia dintre elementele componente ale îmbinărilor sintactice sau cuvintelor compuse turceşti. Ceea ce am greşit cu adevărat în articolul menţionat ţine însă de exemplificări: rom. dalga, menzil şi richiab au, de fapt, etimoane turceşti simple (nederivate) şi alte sensuri decât cele pe care le-am presupus, luându-ne după predecesorii noştri; maslahat este rezultatul condensării unui cuvânt compus turcesc, nu al unui derivat; gherdan avea, foarte probabil, şi în turcă sensul cu care a fost preluat în română. 563 bi/ezic ~ beiezic „inel, verigă, brăţară la ţeava puştii" (< tc. bilezik) este, probabil, un pseudoderivat regresiv de la o variantă *bilekgik sau *biiegik a etimonului (la drept vorbind, s-ar putea reconstrui, eventual, şi o variantă românească *belegic), cu omiterea „sufixului" rom. -ic. De la un etimon turcesc care nu a fost împrumutat în forma integrală, tc. Tarabuzan „Trabzon", a rezultat rom. tarabuz, cu aşa-zisul sufix românesc -an suprimat. 3.2. Trunchierea întru câtva asemănătoare cu procedeul derivării regresive, prin faptul că implică omiterea unei secvenţe finale, dar fiind totuşi altceva decât derivarea, deoarece secvenţa omisă nu constituie un afix şi nici măcar un presupus afix, trunchierea urmăreşte „economia verbală", prin care un cuvânt este prescurtat, de regulă, numai din considerentul că unitatea lexicală respectivă are o lungime prea mare şi că noua formă, prescurtată, poate exprima foarte bine întregul conţinut semantic al etimonului. Totuşi, este de remarcat că, uneori, succesiunea de foneme omise conţine la finală o secvenţă care poate fi interpretată drept sufix, numai că se elimină mai mult sau mai puţin decât ceea ce ar permite derivarea regresivă. Reducerea lungimii cuvântului provoacă adeseori mutarea accentului pe o silabă anterioară, iar rezultatul trunchierii este o variantă a formei de bază, adaptată şi morfologic, încadrându-se astfel într-un tip flexionar românesc. Variantele trunchiate se aseamănă, aşadar, cu derivatele regresive, pentru că se omite o secvenţă finală, dar şi cu derivatele deraiate analogic, fiindcă finala eliminată este o secvenţă oarecare; deosebirile constau în faptul că produsele trunchierii nu pierd un sufix real sau presupus şi nici nu sunt formate cu sufixe care ar substitui prin analogie secvenţa finală. Trunchierea poate fi comparată şi cu deglutinaţia, însă, din nou, nu este vorba despre o secvenţă eliminată pentru că ar fi fost confundată cu un element component al unei sintagme. De aceea, trunchierea nu poate fi şi nu trebuie tratată ca procedeu legat în vreun fel de derivare sau de falsa analiză sintagmatică, ci numai ca fenomen accidental în domeniul formării cuvintelor. Iată mai multe exemple de acest fel: ceap „vicleşug, truc" ar putea fi trunchiat din ceapuduc „idem" (dacă nu cumva este alt cuvânt, provenind din magh. csâb „atracţie, seducţie", aşa cum a presupus Cihac II 488)) cherpăeste o variantă trunchiată a lui cherpedin{< tc. kerpedin)) ciulă a fost format prin omiterea secvenţei finale a lui ciulama) dangă ~ dandă provin din dangana ~ dandănă ~ dandana (< tc. tantana), cu omiterea unei terminaţii care nu este sufix; 564 giurea a rezultat în urma eliminării secvenţei finale -urnea a lui giurumea şi apoi a refacerii desinenţei -ea) hatihumaia fost redus din hatihumaium ~ hatihumaiun (< tc. hatt-i humayun)) mângă este varianta trunchiată a lui mângâr ~ mângăr ~ mangâr ~ mangâr (accentuat şi mângâi), prin căderea nemotivată a iui -^rsau -îr, muhai ~ mohai sunt variante ale lui muhaier ~ muhair ~ mohair{< tc. muhayyer), din care -erf -/rau căzut; naghea este o variantă redusă a lui nagara ~ magara) rahatioca pierdut finala pe care o avea varianta sa rahatiocum (< tc. rahatiokum)-, saiamaiec ~ saiamaiichiu ~ sâiamu-aiechi sunt variante trunchiate ale lui seiam-maiichim ~ saiamaieikun (< tc. seiâmaieykum)) şandră este o variantă a lui şandrama (< tc. sondurma), din care a fost eliminată terminaţia -ama) şuşăeste o trunchiere evidentă a lui şuşanea ~ şişanea (< tc. şişane)) tabacâ a fost redus dintr-o variantă *tabac(h)anea a lui tabaihana (< tc. ta bakha ne)) zobâ ~ zoabă ~ zoavâ sunt variante rezultate prin trunchiere ale lui zobun ~ zobon ~ zăbun (< tc. z/bun ~ zubun). Omiterea secvenţelor finale a fost facilitată şi indusă uneori şi de analogii lexicale sau contaminări: mandă este o variantă trunchiată a lui mandanea „marginea interioară a mesei de biliard, mantinelă" (< tc. mandane), probabil sub influenţa lui bandăĂdem") mindir ~ minder a dobândit varianta scurtată mindea poate prin atracţia formal-semantică a sinonimului sa/tea) mumbaşira fost trunchiat la mumbaş sub influenţa analogică a compuselor cu baş „şef, căpetenie" etc. în sfârşit, variantele trunchiate au putut deveni baze pentru derivate pe teren românesc (de pildă dandonie < dandă + -onie, dânganie < dangă + -anie, şandroc < şandră + -oc). 3.3. Compunerea Formarea unor compuse din două sau mai multe elemente lexicale dotate cu valoare noţională, dintre care una sau două de origine turcă, a jucat un rol minor, de vreme ce limba română a recurs, în mod tradiţional, mult mai rar la acest procedeu decât la derivare. Totuşi, „în limba noastră actuală compunerea începe să joace un rol", îndeosebi pentru că „am împrumutat foarte multe neologisme compuse", iar „din elemente greco-latine se fabrică astăzi cuvinte (compuse) în toate ţările europene, şi la noi" (Graur 1968/1, 264) autorul se referă, evident, la elementele de compunere). 565 împrumuturile din turcă au contribuit la formarea unui număr redus de compuse româneşti, oricum incomparabil mai puţine decât cuvintele create prin derivare. Cu toate acestea, nu este exagerat să susţinem ideea că influenţa turcă a contribuit la fortificarea compunerii ca procedeu de formare a cuvintelor în limba română. Ne bazăm această afirmaţie nu atât pe faptul că româna a preluat un element de compunere din turcă {baş, v. 1.6), cât pe realitatea că ea a dobândit prin împrumut numeroase cuvinte compuse, care constituie, în general, adaptări ale unor construcţii sintactice atributive specific turceşti (v. III.5.2.Î), mai degrabă decât reflexe ale unor compuse pe terenul limbii turce; acestea din urmă au fost preluate, de regulă, ca termeni simpli, deoarece vorbitorii români obişnuiţi nu posedau cunoştinţele necesare pentru a le analiza pe unităţi lexicale distincte. Formarea pe teren românesc a unor noi compuse de la împrumuturi din turcă a implicat utilizarea atât a cuvintelor cu existenţă independentă, cât şi a unor elemente de compunere, în speţă a unor prefixoide de origine greco-latină, turcă sau slavă. 3.3.1. Compuse din cuvinte independente 3.3.1.1. Substantivele compuse pe teren românesc din două sau mai multe cuvinte cu existenţă independentă, dintre care cel puţin unul are origine turcă, sunt destul de puţine. Ele au fost formate fie prin subordonare, fie prin parataxă, având următoarele structuri: a) substantiv + adjectiv calificativ: chindia-mică „moment al zilei către ora 17-18", chindia-mare „moment al zilei către ora 15-16", serdar-mare „dregător domnesc cu atribuţii militare, vel-serdar"; b) adjectiv + substantiv: chiorfârtan „bucată de carne necântărită, tăiată după ochi, orbeşte", a cărui traducere literală ar fi „sfert chior" fiind compus din adjectivul chior şi substantivul fârtan „sfert", combinate după modelul turcesc de formare a sintagmelor atributive, cu determinantul precedând substantivul determinat; mare-serdar{copie a lui vel-serdar) „serdar-mare, vel-serdar", într-o combinaţie atributivă cu adjectivul prepus pe care limba română o permite; c) adjectiv (+ vocala -o) + adjectiv (după model romanic): greco-turc(esc), turco-osman, turc-osman/iuetc.; d) substantiv + prepoziţie + substantiv: unt-de-neft „produs petrolier folosit la scoaterea petelor de grăsime"; e) substantiv + substantiv în genitiv: fesui-popii „numele unui gândac mic şi rotund", şapca-şezutuiui „crucea-şa\e\or"; f) substantiv + conj. şi + substantiv: ciuciubei„(o varietate a jocului numit) ţurca" < loc. subst. sici şi bei „idem" (de notat că ambele componente substantivale sunt împrumutate din turcă); 566 g) substantiv + substantiv, alăturate prin parataxă: - uneori, ele au determinantul postpus, după modele occidentale: ciorap-chilot, ciorap-plasă, ciorap-pantalon, divan-studio, geantă-dipiomat, - alte compuse cu această structură sunt formate după modelul turcesc de construire a îmbinărilor atributive, având o topică specifică, cu determinantul prepus: pazmangiu-aga „căpetenie a unei cete de pazvangii" (cf. compusele cu aga împrumutate din turcă, de tipul ienicer-aga); sictir-paşa „epitet pentru un om care face pe grozavul" (compus din sictir „dispreţ; plictis" şi paşa; cf. antrop. Sinan-Paşa etc., dar şi compusul împrumutat sictir-ciurbă)) susamo/ai „produs rezultat din prelucrarea susanului, ulei de susan" (din susan + oloi ~ oiei „ulei"); zarafir „fir de aur" pare a fi compus, după aceeaşi logică nefirească în română, dintr-un cuvânt turcesc, zer,,aur", şi unul românesc, fir, modelul unor astfel de compuse l-au constituit numeroasele împrumuturi compuse ale căror etimoane sunt construcţii atributive turceşti; întrucât ele nu sunau româneşte, întâlnim şi unele care au preluat sintagma turcească reproducând-o cu topica inversată, de exemplu sultană valide, în loc de tc. valide sultan) - în sfârşit, satara-belea şi padişah-sultan sunt compuse tautologice româneşti formate din două substantive sinonime împrumutate din turcă, fără să ştim care este determinantul şi care elementul determinat; tot compuse tautologice, mai degrabă decât rezultate ale contaminării, par a fi şi bobenchi„semn făcut pe frunte", format din bob + benchi„\tiem", şi ciocancă„cange" < cioc ~ cioacă + cangă ~ camcă (var. a lui cange)) h) verb + substantiv complement direct: Unge-tipsia „om de nimic" (cf. linge-blide). „Compunerea sistematică se întâlneşte în limbajul popular numai la numele de plante, de păsări, de insecte, la toponime etc." (Coteanu 1985, 246). Mai multe denumiri de plante şi animale, îndeosebi de varietăţi şi specii botanice şi zoologice, s-au format în română prin compunere dintr-un substantiv de origine turcă şi un adjectiv calificativ sau un substantiv de altă sorginte, uneori legate între ele printr-o prepoziţie: anason-dulce, anason-franţuzesc, anason-mare, anason-nemţesc, anason-românesc, anason-stelat; boicuş-rusesc; buga-bălţii; bursuc-de-munte; cangea-pasării; carabaş-de-mare, cărăbaş-comun, cărăbaş-de-furtună, cărăbaş-pitic, cărăbaş-râzător etc.; cartal-sur, cartal-negru, cartal-roşu; ceauş-negru, ceauş-mare; chenarul-bălţii, chinarul-luncii; chimion-de-câmp, chimion-de-baltă, chimion-negru, chimion-sălbatic, chimionul-capului, chimionul-porcului; iarba-ciobanului, măciuca-ciobanu/ui, spanacul-ciobanilor, traista-ciobanuiui, tăşcuţa-ciobanului, varga-ciobanului; ciurlan-alb; coinăcelele-cotoiului; condurul-doamnei; muscă-dălăciţă; fesul-popii; liliac-de-munte, Hiiac-de-pădure; micşunea-de-baltă, micşuneaua-apei; papucul-doamnei, papucul-domnişoarei; percica-fetei; salcâm-galben, salcâm-roşu, salcâm-japonez, salcâm-mic, salcâm-boieresc; floarea-turcului, gură-de-turc; tutun-leşesc, tutun-rotund, tutun-de-pipă, tutun-turcesc, tutun-ţigănesc; zambilă-de-câmp etc. 567 Termenii de adresare hibrizi afendi-mu şi bei-mu corespund formulei domnul meu şi este posibil să fi fost compuse în ţările române, de către aristocraţia fanariotă, dintr-un element turcesc şi altul grecesc. 3.3.1.2. Adverbe compuse: d-amandilea < de + adv. amandilea (der. de la amandea < tc. amade); degeaba < de + adv. geaba; zor-nevoie „neapărat" < zor + nevoie. 3.3.1.3. Interjecţii compuse: haida-de < interj, haida + de. 3.3.1.4. în onomastică întâlnim şi alte tipuri structurale de compuse, provenind din diverse îmbinări sintactice (numeral + substantiv, pronume demonstrativ + prepoziţie + substantiv + adjectiv etc.). a) Antroponime (cf. IV.2)\ Pe lângă antroponimele compuse împrumutate de tipul Hasan-Paşa, Mustafa-Paşa, Sinan-Paşa etc., antroponimia românească a folosit unii termeni de origine turcă pentru a forma porecle compuse, care au putut deveni, eventual, nume de familie, cum este Bernevicroşu. b) Nume mitologice şi folclorice (v. IV.3.3): Harap-A/b (contradicţie în termeni); Cei-cu-Fes-Roşu sau Cei-cu-Tichia „denumiri eufemistice ale diavolului, Tichiuţă"; Sefer-împărat (personaj de basm); Vizir-Berbece „numele bărbătuşului unei păsări măiestre din basme". Unele au fost formate dintr-un nume turcesc şi un determinant românesc: Caracăz-Viteazul, Cheieş-împărat, Piiaf-Aga, Sefer-împărat. c) Astronime (v. IV.3.2)\ Ciobanui-cu-Oiie, Cobiiiţa-Ciobanuiui, Luceafărui-Ciobaniior, Steaua-Ciobanutui(acesta fiind calchiat după tc. Qobanyildizi). d) Toponimia (cf. IV.l) cuprinde numeroase îmbinări de cuvinte dintre care unul sau ambele sunt de origine turcă, însă în puţine cazuri se poate afirma că ele au devenit nume geografice compuse propriu-zise. In multe exemple, primul element al îmbinării este un termen entopic, care se leagă de cel de-al doilea prin raporturi sintactice de tip atributiv sau prin parataxă şi face sau nu face parte din numele propriu: uneori, el nu mai indică realitatea denumită sau înţelesul său din toponim a devenit abscons, iar apartenenţa sa la un toponim compus depinde mai mult de cunoştinţele pe care le avem despre locul denumit şi despre sensul entopicului. Iată câteva exemple: Podui Beiiicuiui, Strada Ceairuiui, Tăria Covataruiui, Turnui Chindiei, Măgura Dudului/Coasta de Fildeş (calc după fr. Câte d'Ivoire), Mahalaua Hagiului, Hasmacui Mare, Ormaneie Lungi, Sahaua Marcel, Sahaua Repedea, Hotarul Turcilor, Uliţa Zarafilor ele. Calitatea de compuse a numelor de locuri de acest fel poate fi identificată numai prin cunoaşterea realităţii denumite: toponimul Măgura Dudului a devenit cuvânt compus dacă a ajuns să desemneze un râu, o localitate sau orice alt loc care nu este o măgură; dacă denumeşte o măgură, toponimul nu este decât o îmbinare liberă a doi termeni, reuniţi pentru a 568 constitui un nume de loc, întrucât nimeni nu va putea spune *mă duc pe dealul Măgura Dudului, el va deveni însă cuvânt compus şi dacă entopicul măgură va ieşi din uz, pierzând funcţia de a descrie locul şi permiţând formula dealul Măgura Dudului. Aşa se foloseşte, de exemplu, toponimul Ormanele Lungi din comuna Rasova, jud. Constanţa, localnicii spunând mă duc în pădurea Ormanele Lungi, deoarece orman „pădure" a ieşit din uzul actual cu acest înţeles. Şi Coasta de Fildeş este un toponim compus, deoarece el nu mai înseamnă „ţărm de ivoriu", ci este denumirea unei ţări. îmbinări libere clare, şi nu compuse, sunt cele de tipul Strada Ceairului, Uliţa Zarafilor, Mahalaua Hagiului, Turnul Chindiei etc., întrucât sensul primului element este transparent şi descrie nemijlocit caracteristicile locului denumit. Alte toponime trebuie însă considerate compuse, deoarece niciunul dintre termenii componenţi nu este entopic: Şeica Mare, Şeica Mică, Trei Coinaci etc. 3.3.2. Compuse cu elemente de compunere Şi mai puţin numeroase decât compusele româneşti din două sau mai multe cuvinte cu existenţă independentă sunt cele alcătuite cu ajutorul unor prefixoide sau sufixoide. Unele, pe care nu le mai amintim aici, au fost formate cu elementul de compunere baş, împrumutat din turcă (v. 1.6)) altele au copiat modele compuse cu baş împrumutate din turcă, în care acesta a fost substituit („tradus") printr-un alt element de compunere. în afară de baş, care poate fi atât prefixoid, cât şi sufixoid, toate celelalte elemente de compunere care au fost întrebuinţate pentru formarea unor compuse de la împrumuturi din turcă sunt prefixoide41. a) Termenul de origine slavă vel„mare", precedând un titlu sau un rang boieresc, prezent în compuse ca vel-logofăt, vel-paharnic etc., a funcţionat adesea ca sinonim al lui baş, pe care l-a substituit în compuse calchiate după modele turceşti, dar şi după succesoarele româneşti ale acestora, împrumutate tale quale (v. III.5.2.4); în acest mod, vel- a căpătat funcţie de element de compunere (având însă numai capacitate de prefixoid): vel-cafegiu, cf. cafegi-başa; vel-caftangiu, cf. caftangi-başa; vel-ceauş, cf. baş-ceauş; vei-ciubucciu, cf. ciubucci-başa; vel-conacciu, cf. baş-conacciu ~ conacci-baş; vel-peşchirgiu, cf. peşchirgi-başa; vel-sofragiu, cf. sofragi-başa; vet-şamdangiu, cf. şamdangi-başa; vel-şerbegiu, cf. şerbegi-başa (v. 1.6). El s-a combinat însă uneori cu împrumuturi din turcă şi fără să aibă modele cu baş sau, cel puţin, fără ca astfel de compuse să fie atestate: vel-agă„titlu dat comandantului pedestrimii din ţările române; şef al agiei, prefect de poliţie", sinonim cu mare-agă, nu are, probabil, nimic de a face 41 Aceasta deoarece, pentru a.nu complica lucrurile, am tratat drept sufixe, în subcapitolul destinat derivării, elementele finale de formare -(o)!og, -(o)iogie, -(o)man (vezi Hristea 48-50, 57-59), deşi unii cercetători le consideră sufixoide (vezi Coteanu 1985, 226-227) SCL XII [1961], 1, p. 116). 569 cu baş-aga, împrumutat cu sensul „şeful eunucilor din harem", care a dezvoltat abia în română şi sensul de „căpetenie militară, căpitan de frunte (la turci)"; vel-ibrictar nu are atestată, în română sau în turcă, o formaţiune paralelă formată cu baş, în schimb corespunde sintagmei tc. ibriktar aga; vel-serdar, sinonim cu mare-serdar sau serdar-mare, nu are o paralelă turcească formată cu baş care să fi fost imitată (deoarece însuşi tc. serdar axe. sensul de „comandant-şef"), ceea ce înseamnă că a fost creat în română fără a avea un model turcesc. b) Funcţiune similară a avut şi elementul de compunere vice- „adjunct" (< lat., fr. vice), cu varianta învechită viţ-, cu ajutorul căruia au fost formate compusele româneşti vicecalfă „om de încredere, mâna dreaptă a cuiva" şi viţ-agă „locţiitorul vel-agă.i, subprefect de poliţie". c) Şi elementele de compunere de origine greacă şi/sau latină auto- „automobil, automat", semi- „pe jumătate", pseudo- „fals", supra- „deasupra, peste" şi u/tra-„foarte, extrem de..." au fost combinate cu câteva împrumuturi din turcă: automacara (probabil calc după rus. aBTOKpaH, v. Hristea 168), automacaragiu, pseudoturc, semichet, supratara, u/tramurdar. Reţine atenţia compusul biblioraft, format din raft (< tc. raft) şi un element de compunere deocamdată nerecunoscut şi nestudiat, biblio-, detaşat din cuvinte cum sunt bibliobuz, bibliotecă, bibliofil, bibliofilm, bibliografie, bibliolog, bibliomanie, bibliotehnică etc. 3.4. Conversiunea Multe cuvinte împrumutate din limba turcă cu o anumită valoare lexico-gramaticală au început la un moment dat să fie utilizate şi cu o altă valoare, urmând tendinţa limbii române de a acorda un rol din ce în ce mai mare conversiunii ca procedeu de formare a cuvintelor (v. Graur 1968/1, 268). Astfel de evoluţii sunt, aşadar, absolut normale în limba română şi valabile pentru oricare dintre categoriile etimologice ale vocabularului, astfel încât nu ne rămâne decât să exemplificăm cu împrumuturi din turcă: a) substantive din adjective: bondoc, chior ~ chioară, conabiu, deiibaş, ghergheliu (< ghiurghiuliu), gig ele (< gigea), irmiziu, tivilichie, turcă,- b) substantive din adverbe: hăci{< hici ~ hâci), taman, toptan, urdu-belea; c) substantive din interjecţii: aferim, anasâna, baca/âm, ches, ghelai, haida, maina, sichimea, sictir, vah; d) adjective din substantive: baş-buzuc ~ başbugiuc, batal, bocciu, buzdugan, cadân (< hadâm), caimacan, caraghios, catâr, cicic, ciripiu (< ciripie), curbăt,-eată (< curbet), duşman, langaviu,-ie (< langavie), misirliu, orta-cuşac, otuzbir, panceaur (< paceaură), razachiu, seiman, tizic, zurbav,-ă (< zurbavă, rezultat din zurba prin contaminaţie cu gâlceavă); 570 e) adjective din adverbe: haihui, peşingea; f) adverbe din adjective: avan, başca, calp, farfara, nurliu, pirpiriu, şiret, tiiivichiu, tur/iu; g) adverbe din substantive: buluc, coz, duşman, iuruş, panceaur (< paceaură), tabla-başa, taftă, zor, h) interjecţii din substantive: bei, chibrit, iuruş, sici; i) interjecţii din adverbe sau adjective: haihui, sanchi, turiiu. Există numeroase alte cazuri în care cuvintele împrumutate (îndeosebi substantivele), fără să devină propriu-zis o parte de vorbire diferită, sunt folosite metaforic, în anumite contexte, cu o nouă valoare şi/sau funcţie (mai ales adverbială sau adjectivală/atributivă): substantivul ibrişin, de pildă, poate fi utilizat adjectival/atributiv în sintagma vânt ibrişim „vânt rece, care taie obrazul" (fără să-şi formeze şi o formă de feminin şi una de plural în -e; nu se poate spune vânturi *ibrişine sau suflare *ibrişină), precum şi adverbial în locuţiunile a merge ibrişin „a merge şnur" şi a tăia ibrişim „a tăia bine, a tăia brici". Tot astfel, imamea este utilizat adjectival în locuţiunea pere imamele „soi de pere lunguieţe", lulea apare adverbial în expresiile beat lulea, îndrăgostit lulea, a se îmbăta lulea şi a fi lulea, iar muşama a dobândit şi valoare atributivă, intrând în locuţiunea a rămâne lucru muşama „a rămâne lucru curat". La mijloc se află întotdeauna o comparaţie: „a merge drept ca ibrişinul", „a tăia ca ibrişinul", „pere ca nişte imamele", „a rămâne lucru curat ca muşamaua" etc., chiar dacă în unele cazuri legătura este absconsă, de exemplu în acela al lui lulea (putem presupune ca bază de plecare faptul că luleaua era folosită pentru inhalarea stupefiantelor). 3.5. Etimologia populară Bazată exclusiv pe asemănarea formală a două cuvinte (similitudinea semantică a acestora nefiind obligatorie, dar nici exclusă) - dintre care unul, de obicei neologic, este neclar vorbitorilor etimologia populară constituie un procedeu de formare a cuvintelor şi variantelor printr-o falsă analiză, menită să „explice" termenul confuz prin încadrarea acestuia într-o familie de cuvinte sau prin apropierea sa de un termen mai vechi, mai frecvent şi mai cunoscut. Fenomenul atinge forma noului cuvânt, dar uneori şi sensul acestuia (v. Hristea 205-240). în multe cazuri, raportarea la un alt cuvânt, asemănător formal, este susţinută şi de interpretarea secvenţei finale a cuvântului drept sufix, ceea ce înseamnă că elementul indus reprezintă, în mintea autorului etimologiei populare, un ipotetic derivat de la elementul inductor. Nu lipsesc nici exemplele în care împrumutul a fost interpretat drept o combinaţie de doi sau mai mulţi termeni uzuali, rezultatul fiind, aşadar, un prezumtiv cuvânt compus. Mai multe cuvinte de origine turcă au fost supuse etimologiei populare, fie chiar în „momentul" preluării (situaţie în care este vorba despre o adaptare analogică a 571 etimonului după un cuvânt deja existent în română, deci, evident, despre un termen nou al lexicului românesc), fie după autohtonizarea lor în forme şi cu înţelesuri identice cu cele ale etimonului. Pentru unele împrumuturi au fost create astfel variante formale noi, care s-au identificat total sau parţial cu elementul inductor al etimologiei populare; în alte cazuri, împrumuturile şi-au dezvoltat semnificaţii inedite, preluate de la alţi termeni, asemănători din punct de vedere formal şi mai cunoscuţi vorbitorilor români. Caracterul îndeobşte nemotivat de similitudini semantice al etimologiei populare conferă uneori explicaţiilor de această natură un anumit grad de probabilitate, atunci când elementul inductor nu poate fi identificat cu certitudine absolută, ci numai aproximat. 3.5.1. Etimologiei populare care a atins forma împrumuturilor îi datorăm, probabil, următoarele unităţi lexicale de origine turcă: a) Cuvinte cu fonetismul deformat: andrişea ~ andrişel ~ andrişie sunt variante ale lui indruşaim ~ indrişai, formate prin etimologie populară după antrop. Andrei(aş), Andreş, Andrieş, Babadam din loc. adv. de (pe) când (sau de la) Adam-Babadam „din moşi-strămoşi" provine din tc. babadan [babaya] „idem", cu finala deformată sub influenţa numelui mitologic Adam; balemare, variantă a lui balamale, se datorează probabil etimologiei populare, după bale şi mare, birin „pânză subţire de borangic" are şi varianta firin, probabil în urma asocierii cu fir, bischigiu „tăietor cu ferăstrăul" provine din tc. bigkici ~ bişkici ~ bigkici ~ bişkici „idem", care a fost însă influenţat de rom. beschie ~ bâschie„ferăstrău"; briceag ~ briceac a fost preluat în aceste forme din turcă (bigak ~ bigak ~ bigag) şi, probabil, din maghiară {bicsak ~ bicsag) şi cumană (bîcaq), sub influenţa lui briciş\ a sufixelor -ag ~ -ac, fără să aibă atestată şi o variantă *biceag sau *biceac (dacă ar fi avut-o, şi anume în condiţii de frecvenţă similară cu aceea a lui brici, am fi putut vorbi despre contaminaţie); buigur a dobândit şi o variantă paroxitonă, buigur, ca urmare a apropierii sale de bulgăre, ca/acatâr s-a format din varianta mai rară caracatâr (< tc. kara katir) prin ; interpretarea termenului drept sintagma ca la catâr (iar a variantei etimologice caracatâr drept o deformare, prin asimilare consonantică accidentală, de la forma „corectă" caiacatâr, care a fost astfel „refăcută"); caracuiac{< tc. karakuiak) are şi varianta caracoiac, probabil „acomodată" după colac, cărăbă ni (< tc. gek arabani) a luat această formă fiindcă a fost pus în legătură cu verbul a (se) căra(y. LR XIII [1964], 1, p. 78), care coincidea semantic cu etimonul; căpcea ~ căpcică (variante ale lui chepcea) şi căpeneag (variantă a lui chepeneag) s-ar putea datora apropierii de cap sau de capac, căpăcet, 572 căpuş ~ căpuţsunt variante ale lui cobuz ~ căbuz ~ copuz(< tc. kopuz ~ kobuz), interpretate prin etimologie populară drept derivate de la cap, cu sufixele -uşş\ -uţ, cârcserdar „comandant al unei potere de jandarmi turci" provine din varianta câr-serdar{< tc. kirserdarî), care a fost asociată probabil cu interj, cârc din expresia a nu mai zice nici cârc, de cârcă „spate, spinare" sau de cârcotă „pricină, ceartă, gâlceavă"; cârja/iu „tâlhar turc din zona Kărgali" (< rom. cârgeaiiu < tc. ktrcaii) este posibil să fi fost apropiat de cârjă, cârmog „ciocul leucii; unealtă de pescuit" (< tc. karmuk ~ karmrk) îşi datorează forma includerii sale în rândul derivatelor de la cârmă (+ sufixul -og); cârpici este o variantă a lui chirpici datorată „explicării" cuvântului ca derivat de la cârpi, ceaprazan a rezultat din strapazan ~ trapazan, apropiat de ceaprazşi suf. -an; cerdiu, variantă a lui ceardâu, ar putea avea la bază înglobarea sa abuzivă în familia de cuvinte a lui cerc(+ suf. -iiu)] cherestea a devenit ferestea ~ ferestrea ~ herestea deoarece a fost raportat la ferăstrău ~ herăstrău sau la fereastră, chioihaniua dobândit var. chiorhaniu prin etimologie populară după chior, cimişir ~ cimşir ~ cemişira devenit ceamfir probabil după fir, cişmigea ~ cişmegea provin din cicmigea „sertar", care a fost apropiat de cişmea şi cişmigiu ~ cişmegiu, ciurumea, variantă a lui ciulama ~ ciulamea ~ ciulumea, se datorează probabil influenţei lui giurumea; codoş a devenit paroxiton în variantele codoş ~ codăş deoarece a fost interpretat ca făcând parte din familia de cuvinte a lui coadă; coltuc ~ cultuc a fost apropiat de verbul a fu/tui „a umple, a îndesa", dezvoltând astfel varianta fultuc, frânghie ~ frănchie sunt variante ale lui frenghie „brocart", datorate asocierii cu frânghie,, funie", respectiv cu frâne „occidental"; furtun provine din variantele fortum ~ hurtum ~ hortum (< tc. hortum), prin etimologie populară după furtună (cf. Hristea 298-299); gavanos „borcan" (< tc. kavanos) a fost preluat în această formă întrucât a fost interpretat drept derivat cu suf. -os de la termenul găvan, (Mold.) gavan „strachină, blid"; geamandură ~ ceamandură provine din tc. şamandura, adaptat poate după geam ~ ce3/77„ambarcaţie de transport"; ghindoc este o variantă a lui bondoc, formată după ghindă (şi suf. -oc); ghionder „prăjină cu care se mână peştele spre plasă ori cu care se pune în mişcare o barcă" şi-a dobândit varianta under pesemne fiindcă a fost asociat cu o „unealtă care face undd') hadâm „eunuc" a dezvoltat o variantă cadân deoarece a fost apropiat de cadână, 573 harcea-parcea „în bucăţi, în fărâme", cu variantele harta-parta ~ hara-para, provine din tc. parga parga ~ param param ~ para para „idem", care şi-a modificat fonetismul sub influenţa substantivului rom. hartan ~ hartal ~ partal „bucată, parte, fărâmă" şi, poate, a interjecţiei hara (care imită lătratul câinilor); iatagan ~ ietagan a fost apropiat formal de verbul ierta, dezvoltând astfel variantele iartagan ~ iertagan ~ iertăgan; , ienicer ~ ianicer dobândeşte, în literatura populară, varianta ianginer, pesemne după inginer, inimei, variantă metatezată a lui iminei, se datoreşte probabil faptului că a fost inclus în familia lui inimă) indruşaim a fost asociat cu mândru pentru a da mândruşaim, marţ (scris şi marţi) „câştig punctat dublu la table" (< tc. mară) şi-a modelat aspectul formal după marţi „a doua zi a săptămânii (considerată zi cu ghinion)"; mărgean (< tc. mercan) a fost asimilat de la bun început în familia de cuvinte a lui mărgea; menghină a devenit mezghină poate sub influenţa lui mâzgă sau mâzgă/r, mizat, variantă a lui mezat, se datoreşte probabil interpretării termenului drept derivat de la miză sau de la verbul miza; muşaverea „discuţie, convorbire" a fost apropiat de musafir ~ mosafir, luând şi formele musafirea ~ musaferea ~ mosafirea', nadarea ~ nadara ~ neaga-rea ~ neagă-rea sunt variante ale lui nagara ~ magara ~ mageara „maladie cronică; necaz, belea; om pisălog; piază-rea, cobe", dezvoltate prin etimologie populară, primele două după nadă „obicei, deprindere rea; ispită", iar ultimele două după neagă „persoană îndărătnică" + adjectivul reaşi pe baza modelului constituit de piază-rea; naziâu „pretenţios, mofturos" a fost influenţat de /ras din locuţiunea a strâmba din nas, devenind naslâu-, năstrăpaz este o variantă a lui nătrăpaz ~ matrapaz, formată probabil după năstrapă; perciuna, derivat verbal de la tc. pergin, a fost modelat după perciune, periciun ~ părciun ~ peri cică sunt variante ale lui perciune, rezultate prin asociere cu păr{pl. peri)) puşlama {< tc. *puştiama) s-a acomodat, poate, şi după puş/ă„derbedeu, haimana"; râzi/ic ~ râzâlic, variante ale lui riziiic „dispreţ, înjosire, umilire, batjocură", s-ar putea datora nu numaidecât pronunţiei dialectale dure a consoanelor r şi z, ci etimologiei populare după a râde, roabă a rezultat din tc. araba probabil sub influenţa lui rob, fem. roabă „sclav, slugă"; 574 rusfert ~ ruşfert sunt variante ale lui ruşfet„mită", influenţate de rom. sfert, sa/ace ste o variantă a lui şaiac, probabil după sa ia (şi sufixul -ac)', saragea (pl. saragele ~ sarageh) „cavalerist otoman" a evoluat la formele de plural săracei şi sărăţei prin etimologie populară după sărac {cu diminutivul sărăcel), respectiv după sărat (şi suf. -el, pl. -ei)) sărmaciu„trompetist" a rezultat din tc. surnaci sub înrâurirea lui sârmă; spahiu ~ spafiu a evoluat la scafiu probabil sub influenţa lui scafă „căuş"; taxii„percepţie, încasare" (< tc. tahsif) şi taxi/dar ~ taxidar ~ taxindar, variante ale lui tahsidar ~ tahsiidar „perceptor" (< tc. tahsildai), au fost adaptate după rom. taxă, iar varianta tacşildar- probabil după tacşă„chirie"; târâc ~ târâş ~ târâit, poate şi târlic, având sensul „papuc, cipic", sunt variante ale lui tirlic influenţate de verbul a târî, iar varianta durlig - poate de duriac ~ duriă „copilandru"; târnafes „astmă (la animale)" s-ar putea datora nu pur şi simplu adaptării fonetice a grupului consonantic din ticnafes ~ tignafes, ci influenţei lui târnă „botniţă care se pune la vite"; tomnagi ~ tom na ci au rezultat prin apropierea lui tocmagi ~ tocmaci de toamnă şi tomnatic, ţapan „parâmă" provine din varianta sapan {< tc. sapan), sub influenţa lui ţeapăn ~ ţapăn; ţaparină „unealtă de pescuit formată dintr-o prăjină lungă" (< tc. gapart + suf. rom. -ină) este rezultatul etimologiei populare după ţ(e)apă şi/sau ţapină, iar varianta saparină- probabil după sapă, vizirea este o variantă a lui bizirea, asociată, poate, cu termenul vizir, zaharea ~ zăhărea, variante ale lui zaherea ~ zahirea „merinde, alimente, hrană", ar putea fi consecinţa influenţei lui zahăr; b) Unele exemple atestă identificarea formală totală cu elementul inductor, printr-un fel de „confuzie paronimică", astfel încât „din paronime, cum erau la început, cele două cuvinte devin omonime" (Hristea 219)\ beşlic„bucată rotundă de pâslă care se pune pe cap când cineva duce o povară" a luat această formă (dezvoltată din başlic < tc. başhk) pesemne deoarece a fost confundat cu beşlic,,monedă turcească"; cangă, variantă a lui cavga „ceartă, scandal", s-a identificat prin etimologie populară cu cangă „cange"; cazma ~ casrria „târnăcop" a evoluat la tasma probabil prin identificare totală cu taspia „panglică; cureluşă; petic de talpă; pană de lemn; palmă"; 575 cherem a fost apropiat de chilim „carpetă", dezvoltând o variantă identică, chilim; chilermenea (< tc. kiiermeni) a fost pus în legătură cu doi termeni mai vechi care nu au legătură cu influenţa turcă, chilie şi armenesc, iar rezultatul a fost compusul chilie-armenească (de remarcat că secvenţa finală a etimonului, ermeni, corespunde într-adevăr adjectivului rom. armenesc, astfel încât aberantă este numai corespondenţa dintre tc. kii„lut, argilă" şi rom. chilie); cişit, variantă a lui şişic, ar putea fi rezultatul apropierii acestuia de cişit „varietate de mărfuri; abundenţă"; cobuz „un fel de fluier" a dobândit şi varianta topuz deoarece a fost identificat cu omonimul acesteia, care înseamnă „măciucă"; cutnie „ţesătură de mătase" a devenit, în literatura populară, cuhnie sau cutie, deoarece aceste învelişuri sonore, care purtau alte conţinuturi semantice, erau mai familiare vorbitorilor de la ţară; dihai ~ dehais-au configurat din variantele deha ~ *diha (< tc. diha ~ deha), posibil prin etimologie populară după rom. de + har, duien „treierătoare" şi-a constituit o variantă duium, prin confuzie cu bine cunoscutul element al locuţiunii cu duiumul, turlac ~ durlac (< tc. torlak) a devenit duriig probabil sub influenţa lui duriig „papuc de casă"; farbala „volan (la poala unei fuste)" a dezvoltat varianta farfara, total identificată cu farfara „palavragiu"; geremeaeste o variantă a lui giurumea „deşeu, rebut", datorată probabil confuziei cu geremea „amendă; despăgubire"; ghiurghiuliu ~ ghilghiuliu „(mai ales despre vin) roz, rozaliu" a dezvoltat şi variantele gingirliu ~ gingiiiu, probabil fiindcă a fost confundat cu un alt adjectiv, gingiriiu, variantă a lui zingirliu „{despre cafea) cu caimac"; giurgină „dans popular turcesc" a dobândit şi varianta gherghină, prin identificare formală totală cu gherghină „dalie", care are şi varianta georgină iuruc-bairac are elementul secund confundat cu bairam în varianta uruc-bairam (a putut interveni şi disimilarea consonantică parţială la distanţă); mandalină „mandarină" a devenit mandolină sub influenţa paronimului care denumeşte un instrument muzical; mangal „cărbune de lemn" a luat forma mangan prin asimilare consonantică, dar, probabil, şi după numele elementului chimic numit astfel; mucava, care de regulă înseamnă „carton", a ajuns să desemneze şi pânza impermeabilizată numită muşama, prin confuzie cu aceasta (în astfel de cazuri, în care ambele cuvinte sunt de origine turcă, fenomenul poate fi privit din două perspective, ambele implicând confuzia totală, formală şi semantică: fie muşama s-a transformat 576 formal, prin atracţie paronimică, în mucava, fie mucava a început să însemne, prin extensie, şi „muşama", după muşama, cuvânt cu care semăna formal); paratâu „bogat" a devenit paraleu după omonimul acestuia, care înseamnă „fiinţă înzestrată cu însuşiri supranaturale"; perdea este o variantă nejustificată etimologic a lui perdaf, privaz ~ prevaz ~ pervaz a căpătat, în Oltenia, forma plaivaz, prin confuzie cu acest termen preluat din ser. (plajvai) cu sensul „creion"; rufet „breaslă" a devenit ruşfet deoarece a fost confundat cu ruşfet ~ ruşfet „mită"; resteu, variantă a lui rustem „numele unui dans popular", se datoreşte de bună seamă identificării greşite cu resteu „cui de lemn sau de fier"; seiem-aheeasă (< tc. se/em ahgasi) a devenit seieam-aheeasă prin identificarea primului element cu se/eam (< tc. se/âm), iar varianta săiem-acasă este o deformare curioasă a lui seiem-aheeasădupă rom. acasă) şoitan, variantă a lui şeitan „diavol", ar putea fi rezultatul confuziei cu adjectivul rom. şoitan „înalt, voinic"; taban „podea; talpă a unei construcţii" a fost identificat cu tavan „plafon", dobândind şi această variantă, dar şi tavan a căpătat o variantă taban; tablă „joc cu două zaruri" a luat această formă (iniţial concurentă cu taviă < tc. tavia) probabil sub influenţa lui tablă„placă, tăbliţă, panou" (< lat., fr., magh.); tersana „şantier naval" a dezvoltat o variantă sarsana total identificată cu omonimul acesteia care înseamnă „povară, bagaj"; top din locuţiunea a da un top de bătaie a devenit toc deoarece a fost confundat cu interjecţia toc, care imită zgomotul produs de o lovitură, sau, eventual; cu verbul toca-, tumbeiechi „tobă mică" a devenit tem bel ic sub influenţa cuvântului împrumutat tot din turcă al cărui sens este „indolenţă"; turca „capra (= obicei popular de Crăciun); personaj al acestui obicei" a devenit ţurcaym confuzie cu ţurcă„numele unui joc de copii; căciulă mare şi miţoasă"; usui „metodă, procedeu" din locuţiunea cu un usui subţire a fost identificat cu termenul cusur „defect, nărav", dobândind şi această variantă lexicală, folosită în aceeaşi locuţiune; uşur„dijmă" a devehit uşor probabil prin confuzie cu adjectivul uşor, zămoz ~ zămuz ~ zamoz ~ zamuz „pepene galben" au devenit zămos ~ zemos prin etimologie populară după adjectivul zemos, reg. zămos „cu zeamă, suculent" {zeamă + suf. -os)', ziafeta apărut ca variantă a lui căiafet sub influenţa lui ziafet ~ zaiafet „petrecere, ospăţ". 577 c) Există şi cazuri în care elementul inductor este cel de sorginte turcească, în timp ce termenul supus etimologiei populare este de o altă origine: de pildă, cuvântul chiştoc „muc de ţigară" are şi varianta chiostec, rezultată prin identificarea lui abuzivă cu chiostec„bentiţă, şnur; piedică" (< tc. kostek)) împrumutul din franceză taiasoterapie a fost modificat în taiazoterapie, după talaz (< tc. talaz). 3.5.2. Etimologia populară a atins (şi) semantismul unor cuvinte împrumutate, dând naştere la noi semnificaţii, preluate de la elementele inductoare, asemănătoare formal (uneori omonime sau paronime autentice): aferim „bravo!, bine!, slavă Domnului!" a ajuns să însemne, prin polarizare semantică, şi „Doamne fereşte!", de bună seamă ca urmare a asemănării sale formale cu verbul a ferr, babalâc „om în vârstă, bătrân venerabil" şi-a depreciat sensul la „om bătrân, neputincios şi ramolit, hodorog" fiindcă a fost pus în legătură cu babăţy. Hristea 222)) băcan „negustor care vinde într-o băcănie" a dezvoltat şi semnificaţia „boiangiu" fiindcă termenul a fost greşit apropiat de omonimul său, tot de origine turcă, băcan „substanţă lichidă de culoare roşie folosită drept colorant"; beşleagă „căpitan de beşlii" a dobândit sensul „om bătrân şi ramolit" şi prin etimologie populară, după varianta cu -e- a lui băşi, băşină, băşinos, iar contracţia în diftong a celor două vocale etimologice în hiat (beşli-aga > beşliagă > beşleagă) a avut loc, probabil, şi după verbul leagă, de vreme ce aceşti comandanţi aveau sarcina de a menţine ordinea publică şi de a-i „lega" pe infractori; caftan din locuţiunea a lua un caftan „a lua o bătaie", caftangiu „bătăuş" şi căftăni „a lovi, a bate" au dezvoltat aceste semnificaţii după verbul a cafti „a bate" (< ţig. kafti)) capan-emini„inspector al magaziei centrale de mărfuri din Imperiul Otoman" a fost reţinut, în forma condensată capan, şi cu sensul „om influent, şef, cap, superior", prin etimologie populară după cap, cărăbăni „a pleca repede, a o şterge" a căpătat şi sensul „a transporta, a duce", devenind tranzitiv, sub influenţa lui căra, care are ambele sensuri; cârdăşie şi fncârdoşiau rezultat prin apropierea nu numai formală, ci şi semantică a lui cârdăşie şi a lui încărdăşi de cârd şi (în)cârdui, dobândind astfel nuanţe peiorative {cârdăşie „întovărăşire" a devenit cârdăşie „întovărăşire în scopuri condamnabile, gaşcă, bandă, şleahtă"; v. Hristea 227)) câşt(i) (< tc. k/st „rată") a fost preluat în această formă şi a dezvoltat şi sensul „venit, câştig" sub influenţa lui câştigcâştiga) ceat-pat „aşa şi aşa, potrivit, oarecum" (< tc. gat pat) a luat forma ceac-pac şi sensul „cât ai clipi din ochi, una-două" după interjecţia pac, 578 cearc „cerc; compas" (< tc. gark „roată; sferă") şi-a dobândit sensurile probabil după rom. cerc, cerviş „seu, grăsime topită" a fost apropiat de cir, ajungând să însemne şi „terci, păsat, cir"; coinac „oscior; articulaţie; rotulă" a ajuns să însemne şi „contragreutate, coi (la balanţă)", „penis" şi „flăcău (care începe să curteze fetele)", întrucât a fost apropiat de coi „testicul; contragreutate"; corăbieie, cu varianta corăbioare, provine din tc. korabiye ~ kurabiye, sub influenţa lui corabie şi a sufixului diminutival -ea, pl. -ele, care nu numai că au modificat forma cuvântului, ci au dus şi la remodelarea conţinutului semantic al acestuia (prăjitura respectivă fiind rotundă şi plată până în secolul XX, când dobândeşte o formă rombică, imitând o corabie în miniatură); fustan/âc „bucată de stofă pentru o fustă" a dezvoltat, sub presiunea lui fustă şi fustanelă, şi sensul „fustă largă şi încreţită"; haidamac „bătăuş" a căpătat şi sensul „păzitor de vite" după rom. haitău, care are ambele semnificaţii; haramin,-ă „hoţ, tâlhar; om rău" a dobândit şi sensul „ţigan", cu care este folosit numai în forma feminină, prin etimologie populară după harapină„ţigan"; ienibahar ~ ienipahar şi-a îmbogăţit semantismul cu sensul „ienupăr" numai datorită atracţiei paronimice a lui ienupăr, iagivert ~ legiver „albastru-închis, bleumarin" sunt formele şi sensul cu care a fost preluat tc. lâcivert ~ laciverd ~ lâciverdi, însă împrumutul a fost apropiat formal şi semantic de adjectivul cromatic rom. verde, căpătând varianta iagiverde şi semnificaţia „verde-măsliniu"; meremet „reparaţie, renovare; aranjare, dichisire" a ajuns să însemne şi „marafet, fleac", deoarece a fost identificat cu marafet, mindir„saltea; plapumă" a dobândit şi semnificaţia „haină scurtă de iarnă" probabil sub influenţa paronimului mundir, miraz „moştenire; dar, venit sau câştig neaşteptat" a fost interpretat ca aparţinând de familia verbului mira, achiziţionând şi sensul „lucru care produce mirare, minunăţie, miracol" (v. Hristea 257-258)-, odagiu „valet, camerier" a achiziţionat şi semnificaţia „slugă la ciobani; păstor" sub influenţa unui termen înrudit împrumutat tot din turcă, odaie, care are atât sensul „cameră", cât şi pe acela de „stână, târlă de vite"; paidos „repaus, odihnă" şi-a modificat sensul după dos „fund, spate" în locuţiunile a-i da (cu) paidosui „a-i da cu piciorul, a-l goni" şi a-l iua cu frumosul şi a-i arăta paidosul„a-l linguşi, apoi a-i întoarce spatele"; papară ~ păpară a dezvoltat şi semnificaţia „omletă" probabil sub influenţa lui papă „Idem"', 579 pătlăgea a luat şi sensul lui pătrunjel deoarece se asemăna formal cu acest din urmă cuvânt; pardaf „ scândură subţire" provine din tc. padavra „idem", însă rom. perdaf şi praf au indus modificarea atât a formei etimologice, cât şi a semnificaţiilor sale din locuţiunile în care intră: pardaf de bătaie „bătaie straşnică", pardaf de somn „somn adânc", a se face pardaf „a se face praf, a se distruge",' a face pardaf „a certa, a trage un perdaf; a bate; a nimici, a face praf"); tefericie „destindere, recreare, distracţie" (< tc. teferrug + suf. rom. -ie) a achiziţionat şi sensurile „fericire, plăcere, deliciu" şi „pricopseală, folos, ispravă" deoarece a fost apropiat de rom. ferice, fericire, a ferici) turungiu „portocaliu" a ajuns să însemne şi „negru", fiind confundat cu tuciuriu (a se vedea cele spuse mai sus în privinţa lui muşama pentru astfel de exemple de confuzie formală totală; este posibil, şi în acest caz concret, fie ca turungiu să fi preluat sensul „negru" după semantismul paronimului tuciuriu, fie ca tuciuriu să fi dobândit varianta turungiu prin etimologie populară care a atins forma cuvântului); tusiuc „jambieră; ciorap special; obiele" a achiziţionat şi sensul „haină veche, murdară", probabil sub influenţa lui tus/os „murdar". Desigur că în cele mai multe cazuri avem de a face cu un fenomen paralel cu atracţia paronimică formală, dar, de această dată, nu forma, ci sensul împrumutului este modificat sub influenţa cuvântului asemănător. Unele exemple sunt comparabile cu calcul semantic, atunci când elementul inductor are şi sensul de bază al împrumutului. 3.6. Contaminaţia Având la bază sinonimia, apropierea semantică sau, foarte rar, chiar şi antonimia a doi termeni cu frecvenţă comparabilă care se atrag întâmplător, se încrucişează, de regulă în subconştientul vorbitorilor, şi dau naştere unui element hibrid, contaminaţia duce adesea la formarea unei noi variante, dar uneori şi la crearea unui nou cuvânt. Dacă sinonimia nu este perfectă, semnificaţia elementului lexical rezultat în urma contaminării poate coincide cu aceea a oricăruia dintre cele două cuvinte încrucişate sau poate fi influenţată de nuanţele semantice ale ambelor cuvinte. 3.6.1. Contaminaţia unor împrumuturi din turcă sau a unor derivate de lâ acestea a avut loc fie cu un alt cuvânt de sorginte turcească, fie cu termeni româneşti de diverse alte origini, cu care nu aveau nicio relaţie etimologică, ci numai una semantică: angariăc „bagaj mult, totalitatea materialelor transportate" < agăriâc „idem" + angara; bageac ~ bageag ~ boceâg„lucarnă" < bagea „idem" + ogeac ~ hogeag; 580 bambă „plantă leguminoasă cu fructe mici, păroase, comestibile; fructul acestei plante" < bamă„\6em" + boambă) bimpaşă „maior (în armata otomană)" < bimbaşă„idem" + paşă) boacă,,boabă" < boc+ boabă) boiandrug ~ buiandrug „grindă de lemn, de metal, de beton etc." < boiandruc „idem" + drug{aici ar putea fi vorba şi de variaţia sufixelor -ucşi -ug); bombara ~ bumbara „proiectil, obuz, bombă" < combara ~ cumbara „idem" + bombă nj bumbă) bursumfla ~ borsumfia „a se mânia, a se burzului" < bursuca + bosumfia; caj/âp „calup, bucată (de săpun, de brânză etc.) de forma tiparului în care a fost turnată" < ca/âp + căşar„calup pentru caş"; cârcâi „a mişuna, a colcăi" şi cârcâială „forfotă, colcăială" < cârcăiac ~ cârcăiac „scolopendră, patruzeci-de-picioare" + colcăi, respectiv colcăială) cârmuz„cârmâz" < cârmâz + hurmuz, cioropină„poreclă care se dă ţiganilor"< arapirtă,i\dem" + cioror, copac,,capac" < capac + comănac, curvăsărie „desfrâu, curvie" < cărvăsărie „han folosit pentru vămuirea şi găzduirea negustorilor turci (în care aceştia obişnuiau să petreacă)" + curvărie, curvie, cuşlă„bordei" < câşiă + cuşcă) chilopastă „necaz, năpastă" < chilipir „idem" + năpastă) ciocmăgi„a bate" < ciomăgit ciocmăni„a certa"; ceabuc, variantă a lui ciubuc „pipă orientală; muştiuc de lulea", s-a format prin contaminare cu trabuc, ciul este un pseudoderivat regresiv de la ciulea, rezultat, probabil, datorită încrucişării acestuia cu sinonimul scut, dalvar este o variantă a lui şa/var, care s-a contaminat cu verbul dăivări ~ dârvări „a purta mult timp, a uza", iar dulvur a rezultat din încrucişarea lui dalvar cu varianta tuivuriy. mai jos, s.v.)) davagiu „reclamant, acuzator; avocat" a devenit dovagiu prin contaminaţie cu dovadă) derdement, variantă a lui derbedeu, s-ar putea datora încrucişării acestuia cu dement, duvaima „sărbătoare publică, festivitate" < dunalma ~ dunanma „idem" + va/mă „mulţime; hărmălaie"; ecpaic „personal (al curţii)" < ecpaia „idem" + paie „soldat din garda personală, valet, curier"; farfuză „femeie fudulă; femeie harnică" a rezultat prin încrucişarea lui farfara „om încrezut, fudul" cu magmuză„apelativ injurios pentru femei; femeie depravată"; 581 fâstâci „a se intimida" a putut lua forma jâstâci prin suprapunerea lui jastă „repezeală, grabă"; ghetai, interjecţie, a rezultat prin încrucişarea rom. gheaicu har, ghiordie ~ ghiordeie „pieptar" s-a contaminat, probabil, cu scurteică pentru a da ghiordeică (variantă la formarea căreia contaminaţia s-a asociat, probabil, cu substituirea de sufixe; aceeaşi asociere de procedee ar fi putut avea loc şi în cazul lui giubeică, format prin derivare cu sufixul -eică de la giubea); ghioturum „îmbucătură" a rezultat din încrucişarea sinonimelor ghiotură şi iocum ~ iucum ~ hiuchium „idem"; ghirghiiiu este o variantă a lui chercheiit ~ chirchiiit„ameţit de băutură", peste care s-a suprapus termenul de origine turcă ghiurghiuliu ~ ghilghiuliu „(despre vin) roz, rozaliu"; giui „şirag de mărgele" < ghiul ~ ghiol „idem" şi „scul" + ciul, variantă a lui ciulea „scul"; haiam ~ alam ~ aieam sunt variante ale lui (h)alal, care s-a încrucişat cu antonimul său, (h)ararrr, harabană„căruţă mare" < haraba + şarabană,i\dem"; harţagan este o variantă a lui iatagan, contaminat cu harţă „încăierare"; havaiet„impozit, dare" a rezultat din varianta (h)avaet+ havalea „idem"; helbetim „desigur" < helbet+ aferim „bravo"; (h)urduz-belea este varianta lui urdu-belea ~ hurdubelea „pe neaşteptate, nitam-nisam", care s-a combinat cu urduz-burduz„pe brânci, bălăbănindu-se, hurducându-se"; îndoldoşa ~ îmboidoşa „a (se) face doldora, a (se) tixi; a se înfofoli" < îndoidora + boboşa ~ boiboşa ~ îmboiboşi jdem") întrafturat„echipat cu harnaşament" < înrăfturat„idem" + taftur„chingă la şa"; magara ~ nagara „necaz; piază-rea, belea" < mageara „maladie cronică" + angara; meştină este o variantă a lui meşină „piele tăbăcită pentru încălţăminte", contaminat cu meşti„încălţăminte fără toc confecţionată din piele subţire"; năier „surlă; muzicuţă" < nai+ fluier ş i/sau vaier „tânguire; suferinţă"; palaşcă ~ paieaşcă „geantă pentru cartuşe" a rezultat din varianta paiască (< tc. paiaskâ), încrucişată cu taşcă ~ teaşcă; pardaf „scândură subţire tăiată de la marginea unui buştean" a dobândit varianta *parda, folosită numai la pl. pardale şi în locuţiunea a face (ceva) pardaie „a distruge, a face praf", prin contaminarea sa cu marda „deşeu, rebut, rămăşiţă" (încrucişarea celor două cuvinte fiind dovedită şi de varianta mardafa lui marda)] patrauiă ~ pătrăuiă este varianta lui carauiă provenită prin contaminaţie cu sinonimul patrulă, pozmete, variantă a lui pesmet ~ pezmet, se datoreşte încrucişării cu sinonimul posmag, 582 salcâz şi salcâmp sunt variante ale lui salcâm, peste care s-au suprapus sacâz, respectiv câmp) samsar ~ simsar s-au transformat în ţamţar ~ simţar pm suprapunerea lui ţânţar, insectă cu care a fost asemănat „mijlocitorul în afaceri"; singer a rezultat prin încrucişarea variantei de bază hanger „pumnal mare" cu singlr„fiare, lanţuri, cătuşe" sau, eventual, cu sânge (v. DRI 290)', şişcar „cuX\tar" este o contaminaţie a lui brişcarcu şiş-, taman şi toman sunt contaminaţii între taman şi tocmai; tambură „un fel de mandolină" s-a încrucişat probabil cu nagara „un fel de tobă" pentru a da varianta tangara; taşmag „ciomag" < taşmău Jdem" + ciomag-, târlic „papuc" s-a contaminat cu tuziuc „ghetră, tureatcă, jambieră", devenind turiuc, variantă a ambilor termeni amintiţi; tulvur, variantă a lui şalvar ~ dalvar, este un posibil rezultat al încrucişării acestor forme cu tur „parte a pantalonilor care acoperă şezutul" şi/sau cu tuiiac ~ tureac „\iţari, cioareci"; tupăngea „palmă; bătaie" şi verbul tupăngi „a bate" au rezultat din tapangea „palmă" + tupăi ~ tupăni„a bate, a lovi"; tuptiişi tiptuiuş, variante ale lui tiptii, sunt consecinţe ale contaminaţiei acestuia cu verbul tupiia ~ tupi „a se ascunde", cu adverbele tupiiaş ~ tupiş „pe ascuns, pe furiş", respectiv cu pituluş „pe furiş, fără zgomot"; ţapaiigă, variantă a lui ţaparină, este produsul contaminării acestuia cu ţepeiigă „ţepuşă; săpăligă"; udgan „funie, odgon" < urgan „idem" + odgon; zamboi, variantă a lui zâmbii ~ zimbii „coşwţă", ar putea fi rezultatul încrucişării cu stamboi „vas pentru măsurarea şi transportul cerealelor"; zangaraie „zorzoane" < angarale + zagara/e şi/sau zarpa/e, toate având aceeaşi semnificaţie; zarmaciiu, variantă a lui zarmacup „monedă otomană", a rezultat prin deraiere derivativă analogică după sufixul -iiu, dar, probabil, şi prin intersectarea împrumutului cu numele altor monede otomane, dirediu şi/sau zingiriiu, zărzăna/e „zorzoane" este o combinare a lui sarsanaie cu zorzoane, zurbavă„ceartă, gâlceavă" < zurba „idem" + gâiceavă. Uneori, rezultatul contaminaţiei este numai trecerea termenului într-un tip flexionar caracteristic altui gen gramatical: tumurug, de pildă, a devenit feminin, tumurugă, deoarece s-a încrucişat cu sinonimul buturugă. 3.6.2. Şi unele dintre exemplele de mai sus probează faptul că deformării prin contaminaţie i-au fost supuse cu preponderenţă împrumuturile care aveau nuanţe 583 semantice peiorative, inclusiv cele folosite ca epitete sau ca termeni expresivi, aparţinând mai ales sferei defectelor fizice sau psihice. Iată alte câteva cazuri relevante: chior şi unele dintre derivatele sale s-au încrucişat cu chiombaiiu (> chiorbaiiu), chiombea[> chiorbea), cordiş{> chiordiş), încontra (> închiondora)', cioiac „ciung" s-a contaminat cu olog (> cioiog), bolnav (> cioinav,), ciomp „ciot" (> cioiomp), c/7//ai/„bolnav, olog" (> cioiaV)) dan ga lac „neghiob" (< tc. dangaiak) + caiic> dancaiic,, idem"; geaiat„călău; om voinic şi violent, bătăuş" (< tc. callai°) a evoluat la geaiap, geaiâp şi gealău ca urmare a suprapunerii cu ge/ep ~ gealip „negustor oriental de vite", respectiv cu călău, geiebiu ~ celibiu sunt variante rezultate prin contaminarea aceluiaşi geiep cu ciiibiu „nobil, aristocrat; galant; elegant, fercheş"; haraba „obiect vechi, stricat, dărăpănat" (< tc. harabe) a devenit harţaba ~ harţapea ~ hartapa în urma încrucişării cu horţăit „dărăpănat, hodorogit", respectiv cu hartan „zdreanţă"; /^„balivernă" s-a intersectat cu tată „taifas" ori chiar cu taifas, dând varianta tataf, precum şi cu palavră, care a dezvoltat astfel varianta palaf (cu pl. palafe „vorbe, baliverne"); totodată, din Iafa apărut, prin analogie, interjecţia iafa, care s-a încrucişat cu sinonimul tata, iar rezultatul a fost tafa din expresia şi tafa şi iafa „şi dă-i şi dă-i (cu palavrele)"; marmanziu ~ marmangiu ~ marmaziu sunt variante ale lui narangiu „roşu-portocaliu" (< tc. narenci), rezultate în urma încrucişării acestuia cu marmanziu ~ marmaziu „(despre, băuturi) purpuriu; vin grecesc (de Malvazia)"; mehengher jsteţ, abil, şmecher" < mehenghi „idem" + şmecher, pălăvăcăi„a pălăvrăgi" < pălăvrăgi + pălăvatic„zănatic; palavragiu"; picinog„(om) scund şi sfrijit" a rezultat din contaminaţia pici + slăbănog, taraulă ~ tărăuiă „om care umblă fără rost, pierde-vară" este produsul probabil al amestecului dintre carauiă şi tarara ~ tărăraie „tărăşenie; melodie monotonă care pare că nu se mai sfârşeşte". 3.6.3. Există şi exemple de contaminaţie nu pur şi simplu a două cuvinte, ci a două locuţiuni: a ajunge la aliman „a ajunge într-o situaţie dificilă, a fi la strâmtoare" s-a format probabil prin încrucişarea lui a ajunge la aman „idem" şi a ajunge la liman, care are exact sensul opus, „a se salva, a ieşi dintr-o situaţie dificilă, a ajunge într-o situaţie mai bună"; haiuriuc ~ hairluc din locuţiunea a ajunge la hai(u)riuc „a sărăci, a se ruina" -variante ale lui hagialâc ~ hagilâc ~ hagiurluc„pelerinaj" - au rezultat prin contaminaţia acestor din urmă forme cu hair „profit, folos" din locuţiunea a nu avea hair „a nu se folosi (de ceva)". 584 3.7. Condensarea lexico-semantică în parale! cu procedeul condensării lexico-semantice aplicat în „momentul" preluării etimoanelor sintagmatice sau compuse, ca modalitate de adaptare a acestora (v. III.5.2.3), condensarea pe teren românesc a sintagmelor sau compuselor deja împrumutate din turcă sau calchiate după modele turceşti şi a celor formate în română cu ajutorul unor cuvinte simple preluate din turcă trebuie tratată, evident, ca o modalitate de creare a unor noi cuvinte şi variante. Procedeul este mai mult sau mai puţin răspândit în diferite limbi, inclusiv în română, unde poate produce reţinerea din îmbinări atributive fie a elementului determinat, care preia sensul întregii sintagme - caz în care procedeul poate fi confundat cu specializarea semantică42 -, fie a determinantului, care, dacă este adjectiv, se substantivează43. Mai multe exemple vădesc detaşarea pe teren românesc, din sintagme sau cuvinte compuse împrumutate, calchiate sau formate în română, a unor termeni de origine turcă, aceştia dobândind în acest fel semnificaţii speciale în limba primitoare, identice cu cele ale îmbinării din care provin: balâc„calcan (peşte marin)" < rom. [calcan-Jbalâc < tc. kalkan baligi {bahk„peşte"); chindie cu sensurile „gustare de după-amiază", „concert de seară" şi „turn de observaţie" a rezultat prin condensare din sintagme cum sunt mâncare (sau gustare) de chindie, muzică de chindie şi turnul chindiei (= „turn de unde se anunţă chindia"); rahat „preparat de cofetărie" < rom. rahat[locum] < tc. rahatiokum etc. în alte cazuri, elementul omis a fost tocmai împrumutul din turcă: roşie şi vânătă, de pildă, provin, prin condensare, din sintagmele [pătlăgea] roşie, respectiv [pătlăgea] vânătă (prima fiind calchiată după modele turceşti, iar a doua - formată în română). Există, desigur, situaţii de acest fel în care nu putem decide dacă termenul a fost detaşat din sintagme sau compuse deja împrumutate sau, dimpotrivă, chiar din etimonul sintagmatic turcesc: bairam „numele celor două mari sărbători religioase musulmane" ar putea proveni din rom. [curban-]bai ram, respectiv [ramazan-Jbairam, dar şi din tc. [Kurban] bayrami, 42 Rom. pasăre, de pildă, a dobândit sensul „nume generic pentru păsările domestice crescute pe lângă casa omului; găină" deoarece a fost condensat din sintagma pasăre de curte', rezultatul este, desigur, un sens special, dar procedeul diferă de simpla specializare semantică. 43 Vezi, de exemplu, alimentară „băcănie" < [prăvălie] alimentară sau [magazin] alimentar, evoluţie care a dus la substantivarea elementului rămas şi, eventual, la trecerea acestuia la feminin ca urmare a atracţiei genului gramatical al lui băcănie şi prăvălie, de asemenea, mixte a ajuns să însemne „produse miniere naturale constituite din mai multe minerale concrescute, care trebuie ^sfărâmate în vederea separării substanţelor utile", prin condensare din sintagma minerale mixte sau zăcăminte mixte. Pentru întreaga problematică a fenomenului, vezi Emil Suciu, Condensarea lexico-semantică, [Iaşi], Institutul European, 2009. 585 respectiv [Ramazan (sau Şeker)] bayramt (ba chiar şi din tc. bayram „sărbătoare", care, în contexte concrete, poate fi denumirea oricăreia dintre cele două sărbători); cap/an„un fel de turban" < rom. capian[-poş]sau tc. kapian [poşu], căztariu „şeful eunucilor" < rom. căziar[-aga] sau tc. kizlar [agasi] e.tc. (pentru alte exemple, v. Suciu 2006, 173-174). în cazul lui capan „şef, superior", faptul că a fost detaşat din rom. capan[-emini] „inspector al magaziei centrale de mărfuri a Porţii" (şi nu din tc. kapan emini) este sugerat de semantismul noului cuvânt, modificat prin etimologie populară după rom. cap. Un exemplu similar este gurban ~ corban „ospăţ", Gurbaneie „Praznicul celor Sfinte" (sărbătoare religioasă ortodoxă), ale cărui sensuri ar putea fi dezvolţări mai degrabă autohtone, din înţelesul „una dintre cele două mari sărbători religioase musulmane" al lui curban[-bairam], decât reinterpretări semantice nemijlocite ale etimonului tc. Kurban bayrami „idem". 3.8. Procedee intermediare sau înrudite Numeroase împrumuturi din turcă au fost remodelate după aspectul formal al unor cuvinte româneşti sau străine din aceeaşi familie ori care aveau un înveliş sonor şi, eventual, un semantism asemănătoare. De multe ori, ele pot fi atribuite atât contaminaţiei, cât şi etimologiei populare sau nu pot fi clasate nici la una, nici la alta dintre aceste procedee de formare şi modelare a cuvintelor, de vreme ce posedă caracteristici ale amândurora, ba, mai mult, şi unele trăsături comune cu schimbările fonetice sau morfologice de adaptare. Alteori, contaminaţia este atipică, recurgând la ajustări şi acomodări după materiale lexicale străine, dublete etimologice ori împrumuturi din aceeaşi familie. Se poate spune, pe de o parte, că etimoanele au fost adaptate prin contaminaţia cu termenii cunoscuţi dinainte, cu care au relaţii semantice evidente, însă frecvenţa celor două cuvinte încrucişate nu este decât rareori comparabilă, iar categoria lexico-gramaticală este de obicei diferită, intrând în dezacord cu cerinţele contaminaţiei. Pe de altă parte, obligativitatea asemănării formale, voinţa de a include noul cuvânt, iniţial neclar, într-o familie de cuvinte cunoscute şi de a-l „explica" astfel cu ajutorul altuia mai frecvent sunt condiţii ale etimologiei populare pe care aceste noi cuvinte sau variante le îndeplinesc, însă, după cum se vede, procedeul duce şi la formarea a noi cuvinte, iar analiza etimologică nu este nicidecum falsă, ci, dimpotrivă, există conştiinţa vorbitorilor de a remodela noul termen după alţii cu care acesta se înrudeşte etimologic ori se aseamănă formal şi semantic. Toate aceste noi cuvinte sau variante se încadrează în categorii aparte, deoarece sunt rezultatul tentativei deliberate de a include unităţile lexicale în familii de cuvinte deja existente în română sau de a le ajusta după cuvinte străine cunoscute vorbitorilor 586 români care le-au preluat, iar atracţia lexicală nu a fost exercitată accidental, de cuvinte româneşti întâmplător asemănătoare, ci a fost indusă chiar de cuvinte înrudite sau de cuvinte similare şi legate semantic, de care împrumutul din turcă a fost apropiat în mod conştient. 3.8.1. Concomitenţa etimologiei populare şi a contaminaţiei Există situaţii în care este greu de decis dacă un termen sau o variantă a rezultat prin etimologie populară sau prin contaminaţie, în sensul că modificările comportă caracteristici ale ambelor modalităţi speciale de formare a cuvintelor, care ar fi putut acţiona concomitent: - Cuvântul pdtmdc „unitate de măsură egală cu 3,48 cm" ar fi putut rezulta direct din tc. parmak prin etimologie populară după palmă şi suf. -ac (vorbitorii explicându-şi astfel noul cuvânt), dar şi prin încrucişarea variantei rom. parmac cu rom. palmă, având sensuri din aceeaşi sferă semantică; într-o situaţie similară se află varianta fărmac a aceluiaşi împrumut, pentru care Graur 1975, 50 nu găsea explicaţii, dar care s-ar putea datora etimologiei populare după fărtnă (variantă a lui fărâmă „bucată mică") ori contaminaţiei cu acest cuvânt; fapt este că pa/maca ajuns să însemne şi „bucată foarte mică, petic, palmă (de pământ)" sub inducţia evidentă a lui palmă, care semnifică şi „unitate de măsură pentru lungime", şi „suprafaţă mică (de pământ)". - Varianta tivel a lui tighel a putut rezulta fie prin etimologie populară, după tiv şi sufixul -el, fie prin contaminaţie cu tiv, ba chiar şi prin „simplul" fenomen fonetic al refacerii hipercorecte a labialei palatalizate; oricum, este foarte probabil că tiv a indus prin etimologie populară două sensuri noi ale lui tighel. - Şi zgărdan „colier, salbă" se află într-o situaţie incertă; la baza lui stau, desigur, variantele mai vechi gherdan ~ ghirdan, care fie au fost „corectate" etimologic după zgardă şi suf. -an (v. Graur 1975, 85), fie s-au încrucişat cu sinonimul zgardă, dar nu este exclus nici ca etimologia populară şi contaminaţia să fi acţionat simultan, tot aşa cum ar fi putut interveni şi „prefixarea" emfatică cu z- (v. III.3.3.3.b). 3.8.2. Contaminaţia etimoanelor Unele dintre cele mai frapante cazuri le reprezintă cuvintele româneşti rezultate prin suprapunerea unui împrumut românesc din turcă peste un etimon turcesc sau prin încrucişarea a două cuvinte turceşti care nu au fost împrumutate separat, ambele constituind, aşadar, etimoane pentru noul termen al limbii române. Forma hibridă se datorează întotdeauna atât asemănării formale măcar a unui segment al cuvintelor, cât şi identităţii sau similitudinii semantice a celor două cuvinte încrucişate: 3i/a///77„bine!, bun!, perfect!, fie!" < tc. eyvallah „idem" + rom. aferim „idem"; 587 casabert„mâhnire" < tc. kasavet Jdem" + rom. de/t „idem" (cu care face rimă în textul care îl atestă, fiind vorba, aşadar, de o contaminaţie cultă); cheab „castron, strachină adâncă" < tc. kab „idem" + rom. chiub ~ chiup „vas mare de lut ars, ulcior mare" (< tc. kup); dindar este o variantă a lui dizdar „comandant al unei cetăţi turceşti" (< tc. dizdar „idem"), datorată contaminaţiei cu tc. dindar „om pios, evlavios"; etpai ~ etcaia ~ etpaia „personal (al curţii, al unei instituţii etc.)" a adoptat aceste forme şi acest sens probabil prin contaminaţia dintre tc. ekpaye „funcţie auxiliară" şi tc. etba „personal (de serviciu)"; iedeciiu„mic slujbaş, boiernaş" provine fie din tc. yedekii„persoană dotată cu piese de schimb, cu rezerve", căruia putem să-i reconstruim şi sensul *„persoană care face parte din personalul de bază, indispensabil al curţii; slujbaş", dobândit prin contaminaţie cu tc. gedikii „slujbaş", fie din acesta din urmă, care s-a încrucişat cu rom. iedec „personal de bază, necesar şi util; vechi şi fidel al unei instituţii"; iimongiu„cultivator sau negustor de lămâi şi de alte citrice" a luat forma iimonagiu nu neapărat după varianta -agiu a sufixului românesc, ci mai degrabă prin încrucişare cu tc. iimonataci „vânzător de limonadă", care i-a indus noii variante şi această din urmă semnificaţie; sadicat, variantă a lui sadacat „devotament", ar putea fi rezultatul contaminării acestuia din urmă cu tc. sadik ~ sadika „devotat, fidel", sadik„prieten fidel". Unele dintre aceste exemple sunt contaminaţii culte, mai mult sau mai puţin savante, care nu au avut caracter popular, de vreme ce termenul sau termenii turceşti nu puteau fi cunoscuţi decât de o pătură restrânsă de oameni de cultură bilingvi, care au realizat încrucişările în mod voluntar. Alteori, de pildă în cazul lui cheab, etimonul turcesc a fost preluat prin contact direct, împrumutul fiind „explicat" cu ajutorul altui împrumut, preluat anterior; în sfârşit, în unele cazuri greu de precizat am putea avea de a face cu contaminaţii (neatestate) pe teren turcesc. 3.8.3. Acomodarea după împrumuturi din aceeaşi familie Modificările interne la care au fost supuse împrumuturile s-au petrecut, în unele cazuri, sub influenţa cuvintelor româneşti aparţinând aceleiaşi familii şi preluate anterior din turcă. Uneori poate fi vorba despre un fel de contaminaţie a etimonului turcesc cu termenul deja împrumutat sau de un gen aparte de etimologie populară care încearcă să atragă în aceeaşi familie cuvintele împrumutate, chiar dacă termenul preluat iniţial a suferit modificări formale care nu mai coincid cu învelişul sonor al etimonului; alteori putem bănui că noul cuvânt a fost mai degrabă reconfigurat prin derivare pe teren românesc de la împrumutul de bază, imitând modelul reprezentat de etimon, printr-un tip special de calc de structură: 588 boiangilâc provine din tc. boyacilik, adaptat după rom. boiangiu, cantaragiu este o variantă a lui cantaragiu, acomodată după cântar, cârmâziua dobândit şi varianta cârmuziu, după cârmuz{< cârmâz + hurmuî)', nazâr ~ nazir ~ nazar „inspector, supraveghetor" (< tc. naz/r ~ nazii), nazaret ~ naziret„supraveghere" (< tc. nazaret), nazariâc „grijă, supraveghere" (< tc. nazirhk) şi nazirliu ~ nazârtiu „ilustru, de vază" (< tc. nazar/i) s-au amestecat formal, influenţându-şi reciproc învelişul sonor; tuigiu{< tc. tugcu), ichituilâu (< tc. iki tugiu [paşa]), iucituilâu-paşa (< tc. ug tugiu paşa) au fost preluate şi adaptate în forme care s-au fasonat după configuraţia în care a fost autohtonizată baza lor, rom. tui{< tc. tug). Numeroase alte cuvinte, mai ales derivate pe teren turcesc, au fost remodelate, în momentul preluării lor, după forma pe care au luat-o în română împrumuturile anterioare aparţinând aceleiaşi familii de cuvinte: bumbaragiu (~ cumbaragiu < tc. kumbaraci), cabaziâc (< tc. hokkabazhk), capuchehaie (< tc. kapu kehayasi), capuchehaielâc (< tc. kapukehayahk), chilipirgiu (< tc. keiepirci), chioi hangiu (< kuihanci), chiolhaniu (< ku/hani), chirgeiâc ~ chirige/âc (< tc. kiracilik), cifte-dulap (< tc. gifte do/ap), dutapciu{< tc. dotapgi), damblaliu{< tc. damiaii), fişicciu {< tc. fişekgi), găitangiu (~ gaitangiu < tc. gaytanci), geambaşiâc (< tc. cambazhk), giuvaergiu ~ juvaergiu (< tc. cevahirci), harabagiu (< tc. arabaci), ha rabag ii ic (< tc. arabacilik), isnafiâc{< tc. esnafhk), mumbaşiriâc (< tc. mubaşirtik), nă/ban-başa (< tc. naibant başi), pazarghean (< tc. bazargân), saingi-başa (< tc. sayici başi), saridâc{< tc. sariklik), seferteas{< tc. sefertasi), tejghetar (< tc. tezgâhtaf), tindichegiu ~ târnichigiu (~ tinichigiu < tc. tenekeci), uşorgiu (~ uşurgiu < tc. uşurcu), vechilet (< tc. vekâiet) etc. sunt cuvinte derivate sau compuse care au adoptat, atunci când au fost preluate, aceleaşi fonetisme cu care bazele lor intraseră şi se încetăţeniseră mai devreme în română: bumbara ~ cumbara, cabaz, chehaie, chilipir, chiolhan, chirigiu ~ chirgiu, dulap, dambla, fişic, găitan, geam baş, giuvaer ~ juvaer, haraba, harabagiu, isnaf ~ esnaf, mumbaşir, năiban ~ naibant, pazar, saingiu ~ saigiu, saric, teas ~ tejghea, tindichea ~ tirnichea ~ tinichea, uşor ~ uşur, respectiv vechii. 3.8.4. încrucişarea cu dublete etimologice Alteori, schimbările fonetice din interiorul cuvintelor s-au petrecut prin încrucişarea împrumuturilor din turcă cu variantele lor provenind din alte limbi, dar având, evident, o origine comună; este vorba, în cele mai multe cazuri, despre modificări de tip contaminaţie care intră în categoria adaptărilor la sistemul lexical al limbii române, dar şi despre un fel de etimologie populară, de vreme ce împrumuturile sunt încadrate în familii de cuvinte existente; deosebirea faţă de etimologia populară propriu-zisă este că această încadrare nu este forţată şi întâmplătoare, ci corespunde realităţii etimologice: 589 atiotman < aliosman (< tc. ai-i Osman) + otman ~ otoman (< lat., fr.); arghelegiu provine din (h)ergheiegiu (< tc. hergeleci), încrucişat cu arghieiă, împrumutat din sârbocroată ca dublet al lui herghelie, asmaciuc {< tc. asmac/k) a evoluat la aţmaciuc şi harmagiuc deoarece limba română cunoştea şi formele (h)aţmaţuchi ~ harmaţuchi, care au la bază un intermediar neogrecesc; baş-boier{< tc. başboyar) a fost adaptat după rom. boier{< si.); baş-căpitan (< tc. başkaptan ~ başkapudan), căpitan-paşa ~ căpitan-başa (< tc. kapudan paşa ~ kapttan paşa) şi menzii-căpitan (< tc. menzii kaptani) au fost adaptate (primul nu numai formal, ci şi semantic) după rom. căpitan (< it., rus., magh.); berber (< tc. berber) a devenit berbier ~ bierbier, iar berber-başa a luat şi forma bărbier-başa, desigur sub influenţa lui bărbier{< ngr., it.); cărmez, variantă a lui cărmâz ~ cârmâz (< tc. kirmiî), a luat această formă după sinonimul chermes(< fr. kermes); cârmijiu şi cormojiu sunt variante ale lui cârmâziu (< tc. kirmizi) rezultate prin contaminare cu sinonimul carmajin ~ cărmăjin{< magh. karmazsin); ceamfistic provine din tc. gamfistigi, contaminat cu fistic (< ngr. (p/or/Ki), în ciuda faptului că româna a împrumutat şi forma fâstâc{< tc. fistik)) cheiargi-başa < tc. kilarci başi, acomodat după rom. cheiar (< v.sl. keiar', ngr. K£ÂÂâprj$) dară (< tc. dara) s-a combinat cu sinonimul tară (< ngr. râpa), dând tară, farbaia are şi varianta fa/bara, rezultată probabil prin contaminare cu fa/baia (< ngr. cpaÂpnaAâq, fr., it. fa/baia); fistichiu provine din tc. f/st/ki, adaptat după fistic {< ngr. cpior/kî)) fit(< tc. fit) şi-a format varianta cfit prin contaminare cu sinonimul său cvit{< bg., ser., rus. kvit, germ. quitt); mahună a apărut din magună (< tc. maguna) probabil sub influenţa lui mahonă (< fr. mahonne); mandanea a devenit mandaneiădupă sinonimul mantinelă (< it. mantinella), dar şi prin refacerea singularului din plural; masalagiu „făclier" (< tc. maşalaci) a fost influenţat de masaia „faclă, torţă" (< ngr. pacraÂâfr, naramziu ~ naramţiu ~ narâmziu ~ nerămziu sunt variantele lui narangiu „portocaliu" (< tc. narenci) rezultate prin contaminarea cu naramză ~ naramţă ~ năramză ~ neramză {< bg. neranza, ngr. v£păv(T)$)) pastramagiu (< tc. past/rmaci) a fost modelat după pastramă (< ngr. naorpapâfr, popaza fost condensat din tc. papaz[otu], literal „iarba popii", care s-a contaminat probabil cu popă(< si.); poştagiu < tc. postac/+ rom. poştă(< rus.); 590 raiz-afende este variantă a lui reiz-efendi, modelată după dubletul raiz (< ngr. paiftd al lui reiz{< tc. re/z); sambechiu< tc. sunbeki + rom. sambuc{< ar.); samun < sam (< tc. 53/77) + simun (< fr.). în schimb, în cazul lui chirigiu, care pare să fie o acomodare a variantei chiragiu (< tc. kiraci) după chirie (< bg., ser. kirija), această modificare este numai aparentă, întrucât avem în turcă şi o variantă învechită kirici care explică pe deplin forma cea mai frecventă a cuvântului. 3.8.5. Ajustarea după cuvinte străine în mai multe cazuri avem a face cu ajustarea formală (întreprinsă, evident, de către poligloţi) a împrumuturilor sau a unora dintre variantele lor după cuvinte asemănătoare formal şi semantic existente în alte limbi sau după corespondente din unele limbi balcanice, dacă nu cumva uneori aceste „variante" sunt chiar împrumutate din limbile respective, deci dublete etimologice: calabalâc < tc. kalabalik, cu var. calabalic adaptată după ngr. KaÂopnaAiK, cange < tc. kanca, iar var. cangie- după ser. kândzija (< tc. kamgi); cadiu < tc. kadt, iar var. catiu-după ngr. Kavrqq; cărăbăni a luat şi formele cărăvădi ~ cărăvodi probabil sub influenţa rus.', ucr. vodit'„a duce, a conduce"; cheser „teslă" (< tc. keser) a dezvoltat, în Banat, varianta cheşer pesemne prin contaminare cu magh. Ah?„cuţit"; geamantan ~ geamandan ~ gementan (< tc. camadan ~ camedan) şi-a modelat consonantismul medial, cu -nt- ~ -nd- în loc de tc. -d-, sub influenţa corespondentului ngr. rţapavrăvi, dar consoana iniţială a rămas ca în turcă; geambara, variantă a lui geampara ~ ceampara (< tc. gampara ~ *camparâ), a fost supusă aceluiaşi fenomen, păstrând iniţiala, dar cu mp > mb sub influenţa ngr. ţapnapăg, giuvaer ~ gioher ~ giovaher a luat aceste forme probabil deoarece variantele gevaer ~ *ge(v)her{< tc. cevahir ~ cevher, poate şi *cevahei) s-au încrucişat cu forma corespondentă ngr. rţopaipr, io/daş{< tc. yoidaş) a dezvoltat varianta ghioidaş după ngr. Y^ÂdâariQ mascara/âc (< tc. maskarahk) a fost remodelat în mascara/ic după ngr. paoKapaAiKr, manzâla fost refăcut din mazâi{< tc. mazui, *maziî) după ngr. pavţiAqq, pestiman ~ pesteman sunt variante ale lui peştiman ~ peşteman ~ peştimai ~ peştema!{< tc. peştimai ~ peştemal), influenţate de ngr. necrripâAi ~ nsorspoAi. 591 3.8.6. Deraierea lexicală Fenomen înrudit cu etimologia populară şi mai ales cu contaminaţia, dar având alte resorturi psihologice şi alte condiţii de realizare, deraierea lexicală (numită, în unele cazuri pe bună dreptate, şi „substituire eufemistică") urmăreşte fie menajarea convenienţelor, fie scopuri ironice (v. Graur 1970, 160-167, Hristea 271-272). Deformarea cuvântului are loc în aceste cazuri printr-un derapaj al uneia dintre secvenţele sale, de obicei al părţii finale, pe urmele unui alt cuvânt, a cărui secvenţă (de regulă finală) o înlocuieşte pe aceea a termenului originar. Nu este însă vorba nici despre tentativa de a explica etimologic termenul neclar, încadrându-l într-o familie de cuvinte cunoscute, ca în cazul etimologiei populare, şi nici despre suprapunerea a doi termeni din aceeaşi sferă semantică şi la fel de uzitaţi, care se atrag şi se încrucişează, ca în cazul contaminaţiei; deşi procedeul este adeseori acelaşi, contaminaţia este întâmplătoare şi involuntară, în timp ce deraierea lexicală presupune întotdeauna intenţionalitatea. Avem a face aici cu un hibrid rezultat prin îmbinarea a doi termeni care includ o secvenţă comună de sunete, fără a avea niciun fel de legătură semantică sau etimologică între ei. „Deraierea" este realizată nu numai deliberat şi cu intenţii clare, ci şi în complicitate cu receptorul mesajului, care este de presupus că va înţelege pe loc atât sensul real al produsului hibrid, cât şi resorturile cărora acesta li se datorează, faptul că este vorba de o „glumă" sau de un „joc de cuvinte", precum şi intenţia (ironică sau ţinând de decenţă) cu care noul termen a fost format. Rareori se întâmplă ca unul dintre cele două cuvinte încrucişate să îl înlocuiască total pe celălalt, preluând sensul acestuia; de cele mai multe ori, ambii termeni care intră în combinaţie contribuie la modelarea semantismului noii formaţiuni, dar numai unul dintre ei conferă nuanţa glumeaţă sau eufemistică. Procedeul deraierii lexicale a fost aplicat şi câtorva împrumuturi din turcă: banchior„bancher" < bancher + chior {< tc. kor)', caşcavaier „cava\er" < caşcaval (< tc. kaşkavaf) + cavaler, ciobaiigă„cioban stângaci, ineficient" < cioban (< tc. goban) + baligă', harabăciu este o variantă a lui harambaşă, deraiată după baci(u), iar harambeţie este varianta glumeaţă a lui harambăşie „titlul de harambaşă"; mustafir este o variantă (probabil hazlie) a lui musafir (< tc. musafii), al cărui înveliş sonor a „deraiat" fiindcă termenul a fost pus în legătură cu must, paiavrament substituie ironic termenul parlament, încrucişat cu palavră (< tc. palavra)', rahat „produs de cofetărie cu aspect gelatinos" (< rom. rahat[locum], tc. rahat[lokum]) a ajuns să înlocuiască, eufemistic, termenul căcat, considerat vulgar; turcuieţ ~ turcaleţ, diminutiv al lui turc, a devenit turcafleţ printr-o deraiere datorată, desigur, combinării deliberate cu fieţ, în scopul obţinerii unei nuanţe 592 peiorative, întrucât însuşi sensul noului termen este modificat, devenind „tânăr înfumurat, excentric şi uşuratic". Specific limbajului popular, procedeul se aplică şi unor cuvinte care fac parte din locuţiuni familiare, cu deosebire în cazul unor substituiri eufemistice: boc din locuţiunea a mânca boc are şi varianta „deraiată" bob, formată pentru menajarea convenienţelor (v. Graur 1970, 164)) a lua la trei parale „a cere socoteală; a certa" devine, printr-o deraiere spectaculoasă, a iua la trei păzeşte; rahat îl substituie pe căcat îndeosebi în expresiile rahat pe băţ, rahat în ploaie, a mânca rahat şi a (se) face de rahat 4. FENOMENE FRAZEOLOGICE ROMÂNEŞTI Spre deosebire de unităţile frazeologice calchiate după modele turceşti (v. III. 5.2.4), locuţiunile (grupurile stabile), eventual şi grupurile relativ stabile de cuvinte, formate în limba română fără a avea astfel de modele (imitând, în schimb, adeseori tipare româneşti) sunt rezultate ale unor evoluţii proprii limbii române, care s-a folosit de împrumuturile din turcă pentru a-şi îmbogăţi şi repertoriul frazeologic. Atunci când există modele româneşti putem vorbi despre intervenţia analogiei, de vreme ce împrumutul nu face decât să înlocuiască un alt cuvânt, iar „noua" locuţiune nu înregistrează modificări structural-sintactice. Nu sunt rare cazurile în care împrumutul este întrebuinţat exclusiv sau cu precădere în astfel de locuţiuni. Unităţile frazeologice formate în română nu au beneficiat, desigur, de nicio altă contribuţie a influenţei turceşti în afara faptului că unele cuvinte ale limbii turce, odată transferate în lexicul românesc, au căpătat o anumită poziţie şi anumite valori stilistice care au permis frazeologizarea lor, de regulă în limbajul popular. De aceea, o sumară şi incompletă trecere în revistă este, credem, suficientă în acest caz, iar cititorul va recunoaşte, fără îndoială, care dintre elementele componente ale unităţilor frazeologice de mai jos sunt împrumuturi din limba turcă. 4.1. Locuţiuni substantivale: pere imameie „soi de pere lunguieţe"; trei lulele în două zambile „nimic, fleac"; rahat cu apă rece sau rahat pe băţ „fleac, lucru de nimic"; dop de saca „om scund şi gras"; de-a topul„numele unui joc cu mingea"; boala turcilor „ciumă"; baba turca „ obicei popular de Crăciun"; dor de zor „dragoste cu sila". 4.2. Locuţiuni adverbiale şi adjectivale (formate uneori după modele frazeologice analogice româneşti): cu anasâna ~ cu otuzbir(ui) „cu forţa, cu violenţă" (cf. cu sila, cu forţă)', de basma „(despre smochine) presat, turtit"; în boş „în gol, înclinat, aplecat 593 (deasupra unui gol)"; cu duiumul ~ cu ghiotura ~ cu toptanul „în mare număr sau cantitate, cu grămada" (cf. cu grămada, cu ridicata); în geaba ~ de geaba ~ de haram ~ de maramet„gratis; în zadar" (cf. de pomană, în zadat); pe degeaba „gratis"; într-un hai (fără de hal) ~ în ultimul hal „în cea mai proastă stare"; în aşa hal (că...) „în aşa măsură (încât...)"; de tot hazui „plin de umor"; hici deloc şi nici hâd, locuţiuni tautologice însemnând „deloc" (< hici „deloc, defel, nicicum"); în (sau cu sau ia sau de) leafă „{za) mercenar"; beat iuiea „beat turtă"; îndrăgostit lulea „foarte îndrăgostit"; cu maiaua în cap „ameţit de băutură"; cu merchezul„cu dibăcie"; de ia mertepea „pe rând; cum se cuvine, cu rost"; de miraz „de minune, straşnic" (cf. de minune); cu nart „cu măsură, cu economie"; de năbet „fără încetare, întruna, mereu"; de oiacsau în cai de olac „repede, urgent, grabnic"; ca otuzbir „za un nebun, violent"; (toate) într-un pai „identice"; în perghei „circular"; într-un peş „într-o latură, pieziş"; pe şabac „exact, cum trebuie"; cu tabiet „confortabil"; foto tarapana „totuna") cu tighel „elegant"; în toptan ~ din toptan ~ ia toptan „cu toptanul, cu ridicata, angro"; tulumbe, tulumbe „pâlcuri-pâlcuri; neîntrerupt'^ de zeflemea „batjocoritor"; în zeflemea „în glumă"; de zor,,din plin; repede" etc. In unele dintre exemplele de mai sus, locuţiunea preia valoarea adverbială sau adjectivală a etimonului turcesc, acesta din urmă dobândind în română, prin conversiune, valori substantivale {basma, geaba, ghiotura, toptan)-, alteori, împrumutul îşi păstrează valoarea etimologică, dar nu este folosit decât în locuţiunile formate în română {boş, duium, haram, nart, perghel, peş). 4.3. Locuţiuni conjuncţionale: deageaba că... „deşi, cu toate că...". 4.4. Expresii eliptice: şi tafa şi Iafa „şi dă-i şi dă-i (cu palavrele)". 4.5. Locuţiuni verbale a) Unele locuţiuni verbale au fost create după modele frazeologice româneşti, perfect sau parţial sinonime: a-i turti cuiva fesul „a uimi pe cineva printr-o prostie săvârşită", după a-i turti cuiva pălăria „a ofensa, a provoca"; a trage ia fit „a înşela", probabil după a trage pe sfoară, a trage la fund, a-şi lua habarul (de ia ceva sau cineva) „a renunţa la ceva sau la sprijinul cuiva", după sinonimul a-şi lua nădejdea; a nu ieşi la hat (cu cineva) „a nu se înţelege (cu cineva)", după a nu ieşi la capăt (cu cineva) {hat„răzor, hotar; hotarul satului"); a-i rupe cuiva iacaua „a implora" şi a-i feşteii (sau a-i turti) cuiva iacaua „a compromite", după rom. a-i rupe cuiva mâneca „a stărui pe lângă cineva", a feşteii mantaua „a păţi o ruşine"; a pune iadeş „a pune pariu", după a pune rămăşag, a merge ibrişin „a se desfăşura bine", după a merge strună şi a merge şnur, 594 a tăia frunză verde şi iafuri (şi taiafuri) „a pălăvrăgi, a spune nimicuri; a spune minciuni" a rezultat prin amestecul şi alterarea locuţiunilor a tăia frunză (verde) !a câini „a trândăvi" şi a tăia piroane „a spune minciuni", peste care s-a suprapus împrumutul Iaf ~ ta Iaf, Uman din locuţiunile a ajunge la (un) Uman\ a ajunge limanul, a ieşi ia (un) Uman, a-şi găsi un Uman, a afla un Uman substituie, desigur, sinonimele sale refugiu, adăpost, scăpare, salvare şi chiar mal, ţărm, port din locuţiuni sau din structuri sintactice instabile; a bea lulea „a fuma" s-a format după modelul a bea tutun; a prinde maia „a se îmbogăţi; a se înviora", după a prinde cheag şi a prinde puteri-, a face de mascara „a face de ruşine", după a face de râs sau de ruşine-, a-i veni la merchez „a-\ conveni", după a-i veni ia socoteală, a fi de mirazul lumii „a se face de râs", după a fi de minunea lumir, a umbla cu mofturi „a invoca motive lipsite de temei", după a umb' cu minciuni (sau cu tertipuri); a sta ia palavre „a flecări", după a sta ia taifas, a-i face capul batalama „a zăpăci", după a-i face capui calendar, a da perghel(uri) „a înconjura", după a da târcoale-, a mânca rahat „a spune minciuni", după a mânca căcat{aici, rahat nu este decât o deraiere a lui căcat)) a lua ia refenea „a lua la rost" şi a-i trage cuiva o refenea „a-l lua în râs", după a lua la refec, respectiv a-i trage un refec; a înghiţi sarmaua „a suporta ceva neplăcut", după a înghiţi găiuşca-, a-şi găsi saxanaua (cu cineva) „a avea neplăceri", după a-şi găsi beleaua) a fi (gol) saxana „a fi complet dezbrăcat", după a fi gol puşcă) a o scoate la selamet„a rezolva ceva favorabil", după a o scoate la capăt, a merge tiriplic „a se desfăşura foarte bine", după a merge ibrişin, a merge strună, a merge şnur, a iua în zeflemea „a ironiza", după a lua în derâdere) a lua cu zurbaua „a trata cu forţa, fără înţelegere", după a lua cu forţa. b) Numeroase locuţiuni verbale care includ împrumuturi din turcă s-au format fără a avea modele româneşti ori, cu atât mai puţin, turceşti: a juca pe cineva giurgina „a duce pe cineva de nas, a păcăli" şi a juca gherghina „a trăi în belşug"; a se duce la hagiaiâc,,a sărăci, a se ruina"; a se face hagiu „a se ruina"; a umbla haturile „a se prostitua"; a face hazul cuiva „a fi obiect al glumelor cuiva" şi a face haz de necaz „a face glume pentru a-şi ascunde necazul"; 595 a fi cu iavaşaua la nas „a fi la cheremul cuiva" şi a-i atârna cuiva iavaşaua de nas „a stăpâni pe cineva"; a-i trage cuiva un ibrişin pe ia nas „a ironiza"; a da luleaua prin cenuşă „a se îmbăta; a rămâne gravidă", a-i da cu luleaua în nas „a-l dispreţui", a scoate la lulele şi a ajunge la lulele „a sărăci"; a schimba macazul „a-şi schimba atitudinea";. a da de mascara „a se face de râs"; a (nu)-lţine meşii„a (nu) cuteza"; a rămâne mofluz „a da faliment", a lăsa mofluz „a-i înşela aşteptările" şi a face mofluz„,a ruina"; a rămâne lucru muşama „a rămâne lucru curat" (totuşi, este posibil ca substantivul să fi înlocuit adjectivul curat) şi a face ceva muşama „a ascunde, a cocoloşi" (de aici a fost dedus, prin derivare, verbul muşamaiiza); a face nefer (pe cineva) „a păcăli"; a prinde cu ocaua mică „a prinde cu o minciună", a umbla cu ocaua mică „a înşela" şi (este) mai mare daraua decât ocaua; a merge cu olac„a merge grăbit" şi a iua (pe cineva) de olac„a grăbi"; a sta (sau a şedea) oturac„a face popas; a trândăvi"; a porni cu otuzbir „a acţiona cu violenţă", a iua cu otuzbirul „a trata cu asprime" şi a da cu otuzbirul „a face un abuz"; a da (ceva) pa/ancă ia pământ „a culca la pământ, a doborî" şi a fi (sau a cădea) paiancă ia pământ „a fi culcat la pământ"; a fi, respectiv a ţine sub papuc „a fi, respectiv a ţine sub ascultare deplină", a lăsa (pe cineva) ia papuci „a-l sărăci" şi a-şi pierde papucii „a muri"; a fi trei de o para „a nu avea nicio valoare", a face de trei parale „a certa aspru", a-şi da paraua gurii„a-şi da ultimul ban" şi alte locuţiuni cu para; a întinde (sau a lungi) pelteaua „a trage de timp"; a lua la perghei„a lua la rost"; a cădea peşcheş „a pica din cer" şi a da pe cineva peşcheş „a preda"; a face pilaf „a bate tare, a ciomăgi"; a-l tăia la ramazan „a-i fi foame"; a da la rindea „a rindelui; a bate (pe cineva)" şi a-şi iua rândeaua „a pleca în grabă"; a avea obraz de saftian „a fi gros de obraz" şi a avea urechi de saftian „a fi surd"; a umbla în sărăor„a munci pe degeaba"; a-i toca (cuiva) carnea sarmale „a-l bate rău"; a mânca schimbeaua „a se păcăli"; a fi cu sufletul pe sobă „a fi pe moarte", a trăi cu capui în sobă „a sta tot timpul în casă; a nu şti ce se petrece primprejur" şi a-i cânta greierul în sobă „a nu fi întreg la minte"; 596 a se pune cu stichiul (pe cineva) „a stărui, a cere (cuiva ceva)" şi a pune stichi(ui) (ia ceva) „a pune ochii (pe ceva)"; a se trage de şireturi „a-ş\ permite familiarităţi"; a-i veni ia tabet,&-\ face pe plac"; a-şi face tabietul „a-şi satisface o plăcere; a-şi face siesta"; a sta pe tandur„a sta degeaba"; a da în tărbacă „a chinui; a bate; a batjocori"; a-şi lua teşchereaua „a pleca repede; a-şi lua nădejdea"; a se naşte cu tichia în cap „a fi norocos"; a-i trage cuiva un tighel sau a lua pe cineva cu tighel „ a'dojeni; a păcăli"; a-i da (cuiva) un top de bătaie „a bate măr (pe cineva)"; a fi turc „a fi foarte încăpăţânat" şi a tăia turcul „a-şi astupa nările şi a intra în apă adâncă"; a-i da cu frunză de tutun pe ia nas „a-l întărâta"; a se lua la vira „a se lua la întrecere în vânzare"; a-l face zahana „a-l omorî"; a-i sta cuiva de zaiam „a-l sâcâi, a-l tiraniza"; a lua la zor „a cere socoteală", a vedea zorul „a fi nevoit" şi a-i da zor „a grăbi; a insista"; a da cu zula „a fu ra ". Majoritatea locuţiunilor formate în română au nuanţe semantice ironice sau depreciative şi sunt caracteristice limbajului popular. Unele împrumuturi au ieşit din uz ca elemente lexicale de sine stătătoare şi nu se mai menţin decât în locuţiuni, în care însuşi sensul lor a devenit obscur. Pierderea sau modificarea înţelesului etimologic a fost înlesnită uneori de procedeele speciale de formare a cuvintelor, mai ales de etimologia populară: otuzbir, de pildă, a fost asociat fără îndoială cu zbir\n locuţiunile care îl conţin şi în care a pierdut semnificaţia originară, dobândind altele, legate de „violenţă, forţă, abuz", iar paidos „repaus, odihnă, pauză" a fost influenţat de termenul dos „spate, fund" în modelarea semantismului locuţiunilor verbale a-i da cuiva (cu) paidosui sau a lua pe cineva cu paidosui „a-i da cu piciorul, a-l lua la goană, a-l repezi", a-l lua cu frumosul şi a-i arăta (sau a-i dă) paidosui „a-l linguşi până îţi îndeplineşte dorinţa, iar apoi a-i întoarce spatele". 597 VI. LEXICUL ACTUAL DE ORIGINE TURCĂ Despre viabilitatea împrumuturilor din limba turcă am vorbit pe larg în subcapitolul consacrat stratificării temporale şi periodizării influenţei turceşti (v. II.3). Constatarea finală era că numărul total al împrumuturilor din turcă pe care secolul XX le-a transmis noului mileniu poate fi apreciat la 1.087-1.137, dintre care cel puţin 40-50 sunt termeni istorici. Pe de altă parte, Anexa 2 sintetizează şi situaţia statistică a împrumuturilor care au dispărut în fiecare perioadă a acestei influenţe, respectiv a celor care au fost transmise perioadei următoare, inclusiv secolului XXI. Din statistica respectivă reiese că, dintre cele 2.760 de cuvinte preluate din limba turcă, 487 au fost împrumuturi personale folosite o singură dată şi uitate pe loc, 33 de astfel de împrumuturi au fost reluate (refolosite ca termeni istorici sau livreşti ori reîmprumutate) în texte ulterioare, iar 2.240 au fost împrumuturi de la bun început reale, întrebuinţate de mai multe ori ca termeni oficiali, culţi sau uzuali în limbajul curent. Numărul total al cuvintelor preluate în diferite perioade ale influenţei şi întrebuinţate de mai multe ori se ridică, aşadar, la 2.273. Dintre acestea, 886 au dispărut, mai devreme sau mai târziu, din lexicul românesc, iar 1.387 s-au transmis până în a doua jumătate a secolului XX, însă 381 erau pe cale de a ieşi din uz şi numai 1.006 împrumuturi, având statut de termeni uzuali, au fost transmise cu siguranţă secolului XXI. Totuşi, destinul unor împrumuturi care păreau dispărute în secolele anterioare, dar au fost refolosite ulterior ne conduce la supoziţia că nu toate cuvintele aflate pe cale de a ieşi din uz în a doua jumătate a secolului XX vor fi complet uitate. Dacă 250-300 de astfel de termeni vor fi dispărut într-adevăr până la sfârşitul acestui secol, câteva zeci, îndeosebi dialectali sau istorici, se menţin, probabil, în vocabularul pasiv al unor vorbitori şi vor fi folosiţi din nou în următoarele decenii. Pornind de la această ipoteză şi bazându-ne pe faptul că în textele din a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost utilizate 1.387 de împrumuturi din turcă, putem presupune că numărul împrumuturilor transmise mileniului al IlI-lea se situează în jurul cifrei de 1.100, deci în limitele stabilite anterior (1.087-1.137). Un rezultat aproape identic ne este dat dacă analizăm situaţia actuală a împrumuturilor dintr-un alt punct de vedere: dintre cele 2.273 de împrumuturi care nu au fost hapax tegomena, 1.185-1.245 vor fi dispărut definitiv până la începutul secolului XXI, moment în care numărul termenilor preluaţi din turcă şi menţinuţi până astăzi, cel 598 puţin în vocabularul disponibil al vorbitorilor, poate fi aproximat la 1.028-1.088, deci, în medie, 1.050 (lor li s-ar mai putea adăuga câteva zeci de termeni istorici). De remarcat că există un echilibru relativ între împrumuturile reale probabil perpetuate până în prezent (48-50%) şi cele cu siguranţă dispărute (50-52%). Din evaluările de mai sus reiese, aşadar, că inventarul de împrumuturi din turcă existent în vocabularul limbii române de la începutul secolului XXI cuprinde cel puţin 1.006 şi cel mult 1.137 de cuvinte. Lucru cert, stabilit pe baza tuturor izvoarelor bibliografice pe care le-am investigat, este însă doar faptul că lexicul românesc de pe la sfârşitul secolului al XX-lea includea 1.387 de împrumuturi din turcă, dintre care 381 erau pe cale de dispariţie, dacă nu cumva multe chiar dispărute, şi 1.006 erau uzuale, folosite în mod curent în diferite variante stilistice şi teritoriale ale limbii actuale. Listele de împrumuturi prezente în lexicul actual şi totalizatorul de la sfârşitul lor (v. Anexa 4) scot în evidenţă situaţia numerică a împrumuturilor în funcţie de apartenenţa acestora la principalele variante stilistico-funcţionale: 450 de termeni literari (dintre care 20 în curs de a ieşi din uz), 223 de termeni populari (35 - pe cale de dispariţie), 583 de termeni regionali (195 - în curs de a ieşi din uz, iar 33 - utilizaţi şi ca termeni istorici) şi 131 de termeni istorici (cu toţii, desigur, folosiţi ocazional şi exclusiv pentru desemnarea unor realităţi ale trecutului şi, de aceea, consideraţi în curs de dispariţie). Această clasificare a împrumuturilor nu relevă însă^ importanţa pe care o deţin cuvintele respective în lexicul limbii române actuale. într-adevăr, la fiecare dintre nivelurile stilistico-funcţionale menţionate există cuvinte mai frecvente, mai productive, deci mai importante şi mai valoroase din punctul de vedere al circulaţiei lor, în timp ce altele, indiferent de varianta stilistică sau teritorială de care aparţin, sunt mult mai rar întrebuinţate şi mai puţin sau deloc productive, având, aşadar, un randament funcţional scăzut. La fel ca orice bun material sau spiritual, cuvintele au o valoare cu atât mai mare^cu cât sunt mai căutate, mai trebuincioase şi mai prolifice. în capitolul de faţă, pe care îl concepem ca încheiere a studiului monografic consacrat influenţei limbii turce asupra limbii române, vom încerca să analizăm cuvintele de origine turcă pe care lexicul românesc actual le-a moştenit din secolele precedente, din punctul de vedere al însemnătăţii valorice pe care ele o deţin în economia lexicală. Ne interesează aici, aşadar, atât împrumuturile care au supravieţuit la diferite niveluri ale limbii până astăzi, cât şi cuvintele formate pe teren românesc de la aceste împrumuturi, având în vedere că ni se pare important să identificăm toate elementele actuale datorate influenţei turce şi să determinăm locul şi rolul lor în sistemul lexical din zilele noastre. Desigur că discernerea între împrumuturi şi formaţiunile româneşti de la acestea nu are o semnificaţie aparte din perspectiva vocabularului actual şi al straturilor care îl formează, de vreme ce cuvintele au o însemnătate mai mare sau mai mică doar în funcţie de valoarea lor de întrebuinţare. Totuşi, din punctul de vedere al istoriei împrumuturilor şi implicit al viabilităţii lor, interesează şi puterea termenilor preluaţi şi menţinuţi până astăzi 599 de a forma familii de cuvinte. întrebările la care ne străduim să dăm răspuns aici sunt următoarele: Ce ne-a rămas, în definitiv, de pe urma influenţei limbii turce? Care sunt cuvintele de origine turcă transmise până astăzi şi care este importanţa lor în structura vocabularului actual? Din ce straturi lexicale valorice fac ele parte şi care sunt şansele lor de supravieţuire şi pe viitor, ca bunuri câştigate ale lexicului nostru? 1. într-un articol mai vechi în care ne preocupau aceleaşi chestiuni (Suciu 1986) constatam că „în fondul lexical principal al românei actuale se găsesc zece cuvinte de origine turcă [...]: cafea, cearşaf, chef, chibrit, ciorap, degeaba, duşman, geam, hai, murdaf (p. 378-379), că „masa vocabularului românesc actual cuprinde circa 700-800 de cuvinte de origine turcă" (72% împrumuturi şi 28% formaţiuni româneşti), din care se detaşează „un număr de 71 de termeni [...] făcând parte din vocabularul esenţial1 al limbii române" (p. 379), dintre care 39 aparţin vocabularului fundamental2 - incluzând şi cele zece cuvinte din fondul lexical principal -, iar „la periferia vocabularului românesc actual se află circa 60 de termeni arhaici" de aceeaşi origine (p. 380). Concluziile noastre se bazau pe extragerea cuvintelor de origine turcă din 13 opere literare publicate între anii 1968 şi 1982, în urma căreia au rezultat 562 de termeni folosiţi mai mult sau mai puţin frecvent în aceste opere. Observam tot atunci că, „desigur, lexicul artistic nu cuprinde întregul vocabular al unei limbi, dar, datorită caracteristicii sale de a putea include fără restricţii orice element lexical «neliterar», el cuprinde o mare parte a acestui vocabular şi, în mod necesar, toţi termenii fondului lexical principal. De aceea, se poate afirma că vocabularul românesc actual de origine turcă este alcătuit din 562 de termeni excerptaţi din treisprezece opere investigate, la care se adaugă câteva zeci de cuvinte aparţinând tot limbajului artistic, precum şi un număr nu prea mare de termeni, de ordinul a două sau trei sute, care fac parte din alte variante ale limbii române, mai ales din varianta populară; aceste din urmă cuvinte nu au o importanţă majoră în lexicul actual (deoarece nu fac parte din vocabularul esenţial al limbii actuale)" (p. 378). 2. Pentru a verifica şi confirma aserţiunile de mai sus, am procedat la multiplicarea textelor cercetate, ajungând la dublarea acestora: numărul operelor literare din care am excerptat cuvintele de origine turcă a atins cifra de 25, la care am adăugat încă o sursă, a 26-a, cojistând din toate numerele pe doi ani, 1992 şi 1993, ale revistei „Expres Magazin". în acest fel, nu numai că am sporit numărul textelor cercetate, dar am extins investigaţia şi asupra stilului publicistic, care, conform opiniei generale, reflectă cel mai bine limbajul standard curent. Rezultatele acestei cercetări statistice privind frecvenţa relativă, adică prezenţa cel puţin o dată a cuvintelor de origine turcă în 26 de texte 1 Vezi Constant Maneca şi Adriana Senatore Perillo, Preliminarii la vocabularul esenţial ai limbii române, în LR XXVII (1978), 6, p. 575-583. 2 Vezi Maria Iliescu, Vocabularul fundamental al limbii române contemporane, în LR XXVI (1977), 3, p. 239-263. 600 considerate distincte, sunt prezentate în Anexa 2 la voi. II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă. în urma acestei operaţiuni, inventarul termenilor actuali de origine turcă a sporit cu 198 de cuvinte, ajungând la 760. Cu toate acestea, pe primele locuri din punctul de vedere al frecvenţei relative, cu apariţii în cel puţin 22 dintre cele 26 de texte cercetate, se află tot cafea (23), cearşaf (22), chef (7.5), chibrit (22), ciorap (22), (de)geaba (24), duşman (25), geam (25), hai(de) (25) şi murdar (25), la care se adaugă şi perdea şi tavan, cu apariţii în câte 22 de texte. Din statistica respectivă reiese şi faptul că poziţiile cuvintelor care au apariţii în numai 22 de texte (cearşaf, chibrit, ciorap, plus perdea şi tavan) ar putea fi „ameninţate" de alţi câţiva termeni, cu 20-21 de apariţii: caraghios, cântări, cutie, dulap, farfurie, habar, haz, musafir, sârmă, soi, tavă, tutun. S-ar părea, aşadar, că avem în total 24 de termeni de origine turcă folosiţi astăzi cel mai frecvent, de aceea ei sunt de importanţă maximă pentru limba română actuală. Să încercăm, în acest moment, un exerciţiu mental ale cărui rezultate ar putea constitui un simplu „scenariu", dar şi o apropiere treptată de realitate: - Dublarea numărului de texte investigate a dus ia creşterea cu 35% a numărului de cuvinte de origine turcă (760, faţă de 562). - Presupunând că această proporţie se menţine, o nouă dublare a textelor ar adăuga la inventarul lexical actual alte 266 de cuvinte de aceeaşi origine (1.026, faţă de 760). - O altă dublare - care ar trebui să cuprindă deja aproape toate variantele stilistice şi teritoriale, deoarece ar însemna deja peste 100 de texte de extensie similară, inclusiv texte dialectale - ar spori cu încă 359 numărul cuvintelor actuale de origine turcă (1.385, faţă de 1.026). - Creşterea cu încă 100% a numărului textelor cercetate ar include, fără îndoială, lucrări din toate domeniile şi din toate variantele stilistice şi teritoriale, elaborate în a doua jumătate a secolului ai XX-lea şi la începutul secolului XXI - ceea ce ar însemna aproape 210 texte de întindere comparabilă -, iar rezultatul ar consta în sporirea cu încă 484 a numărului de cuvinte actuale de origine turcă, împrumutate sau create pe terenul limbii române, uneie în curs de a ieşi din uz, adică 1.869 de termeni. Această multiplicare se va încheia însă la un moment dat, de vreme ce pe cale logică trebuie să admitem că numărul termenilor actuali de origine turcă este limitat. Mai mult, este foarte probabil că, pe parcursul dublării repetate a numărului de texte investigate, procentul stabilit, de 35%, va fi în descreştere continuă; de aceea, deja numărul de 1.869 de cuvinte de origine turcă ni se pare exagerat, iar o cercetare concretă, detaliată şi profundă ar reduce acest număr cu câteva sute, situându-i,^poate, în jurul rezultatului dat de penultima multiplicare (1.385 de cuvinte). Pe de altă parte,^ este de presupus că, în cazul în care nu recurgem şi ia alte criterii de apreciere valorică a termenilor, sporirea numărului de texte cercetate nu ar modifica sensibil inventarul celor mai frecvente 24 de cuvinte de origine turcă. 601 Rezultatul la care am ajuns pe cale mentală pare să fie confirmat, în parte, de mărturia conjugată a tuturor surselor bibliografice de care ne-am folosit în elaborarea Dicţionarului şi a prezentei monografii (v. Anexele 1 şi 2)\ dintre cele 2.760 de cuvinte împrumutate, 1.006 erau curente în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar 381 erau în curs de dispariţie, majoritatea acestora fiind aproape sigur ieşite din uz la sfârşitul secolului (au atestări numai din prima jumătate a secolului XX ori sunt istorice, adică referitoare la realităţi ale trecutului). Acest lucru înseamnă că 1.006 împrumuturi au fost transmise cu certitudine secolului al XXI-lea, iar alte câteva zeci ar mai putea fi utilizate în viitorul apropiat - fie pe plan dialectal, fie în opere istoriografice sau literare în care se tratează subiecte legate de veacurile trecute -, dar sunt, oricum, condamnate la dispariţie. Coroborând datele despre situaţia împrumuturilor din limba actuală în funcţie de secolul în care ele au fost preluate şi apartenenţa acestora la unul sau la altul dintre principalele niveluri stilistico-funcţionale la care sunt întrebuinţate astăzi (v. Anexa 5), ajungem la concluzia că cele 1.006 cuvinte împrumutate din turcă şi menţinute în limbajul curent actual se repartizează astfel: - 430 sunt termeni literari; - 188 sunt termeni populari; - 388 sunt termeni regionali. Dintre cele 381 de împrumuturi care în a doua jumătate a secolului XX erau în curs de dispariţie, 20 sunt termeni literari, 35 - termeni populari, 195 - termeni regionali, iar 131 au fost întrebuinţaţi ca termeni istorici. Refolosirea în viitor a unora dintre aceste împrumuturi este incertă şi conjuncturală. Pe de altă parte, în articolul nostru menţionat mai sus (Suciu 1986) am constatat că 72% din cuvintele de origine turcă transmise până astăzi sunt împrumuturi, iar 28% - formaţiuni pe teren românesc (derivate, compuse etc.). Menţinând aceste proporţii, dar aplicând o marjă de eroare de ±2%, deducem că vocabularul românesc actual ar trebui să cuprindă între 1.359 şi 1437 (în medie, 1.398) de cuvinte de origine turcă, dintre care 1.006 sunt împrumuturi, iar 353-431 sunt formaţiuni româneşti (media acestora din urmă fiind de 392). Remarcăm faptul că diferenţa faţă de rezultatele „exerciţiului mental" de mai sus nu este nicidecum prea mare. 3. Statisticile şi calculele de mai sus au dus, aşadar, la clarificarea în linii mari a situaţiei termenilor actuali de origine turcă din punct de vedere strict numeric, inclusiv după apartenenţa lor la principalele variante stilistico-funcţionale şi teritoriale ale vocabularului românesc actual. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre importanţa pe care o au aceste cuvinte în economia lexicală, adică despre valoarea lor de întrebuinţare în lexicul din zilele noastre. Faptul că un termen sau altul are statut literar nu înseamnă automat că el deţine un rol mai important în procesul comunicării decât un termen popular sau dialectal aflat în vocabularul activ al unei părţi a vorbitorilor limbii române, 602 chiar dacă este de presupus că majoritatea termenilor literari sunt nu numai înţeleşi, ci şi folosiţi de cei mai mulţi vorbitori, în timp ce majoritatea regionalismelor nu^sunt nici măcar inteligibile pentru segmentul cel mai mare al vorbitorilor limbii române. între cele două modalităţi de abordare analitică a lexicului există, prin urmare, unele conexiuni, dar nu şi o interdependenţă strictă. Din această perspectivă, între constatările bazate pe simpla apariţie, cel puţin o dată, a cuvintelor într-un anumit număr de texte şi ceea ce ar rezulta din evaluarea pe baze mai largi şi după criterii multiple a urmelor actuale ale influenţei turceşti ar putea exista mari deosebiri. Este evident că eventualele discrepanţe ar fi consecinţa unilateralităţii cercetării noastre iniţiale. într-adevăr, deşi, teoretic, ar trebui să scoată în evidenţă distribuţia generală a cuvintelor de origine turcă pe straturi lexicale, simpla lor prezenţă într-un anumit număr de texte, adică frecvenţa relativă, nu reflectă pe deplin importanţa termenilor, mai precis valoarea lor de întrebuinţare. Aceasta poate fi determinată numai prin utilizarea şi a altor parametri: frecvenţa absolută - adică numărul total de apariţii în textele cercetate -, puterea de derivare, polisemantismul etc. în consecinţă, am reluat şi completat investigaţia statistică, utilizând de această dată drept criterii de bază frecvenţa absolută şi puterea de derivare a împrumuturilor, pe care le-am aplicat la nouă opere beletristice dintre cele 26 cercetate iniţial (v. Anexa 2 la Dicţionar, unde le-am indicat prin literele E, M, O, P, Q, R, S, T, U), precum şi, separat, la 26 de numere ale revistei „Expres Magazin" (Z; nr. 1-24 şi 27-28 pe anul 1992). Deşi considerată ca un singur text, această din urmă sursă a fost investigată distinct faţă de operele literare, deoarece astfel putem afla şi unele deosebiri între stilul beletristic şi cel publicistic în privinţa utilizării termenilor de origine turcă. Desigur că noua metodă de cercetare a impus gruparea derivatelor şi compuselor în jurul cuvintelor-bază, adică al împrumuturilor, şi calcularea valorii de întrebuinţare a acestora ţinând seamă şi de formaţiunile pe teren românesc. Trebuie precizat, de asemenea, că nu am luat în considerare şi polisemantismul cuvintelor, având în vedere că acest parametru nu poate constitui în sine un criteriu suplimentar decât dacă neglijăm frecvenţa absolută, căreia îi este inerent, de vreme ce numărul de apariţii în texte este direct proporţional cu numărul sensurilor cu care au fost utilizaţi termenii. Totalizând ocurenţele împrumuturilor şi ale derivatelor de la acestea în cele nouă opere literare, am ajuns la concluzia că termenii de origine turcă cel mai frecvent întrebuinţaţi sunt, în ordine descrescândă, următorii: geam, cafea, hai(de), chef, murdar, musafir, habar, odaie, duşman, caraghios, cutie, degeaba, soi etc. Totuşi, utilizarea exclusivă a criteriului frecvenţei de apariţie nu este nici suficientă, nici productivă, întrucât un termen ar putea apărea de mai multe ori într-o singură operă (datorită preferinţei autorului pentru un cuvânt sau altul, ori conţinutului tematic, care poate impune folosirea frecventă a unui termen sau a altuia), pe când în celelalte opere nu apare deloc sau apare mult mai rar. Am recurs, aşadar, la două criterii suplimentare: 603 a) repartiţia (altfel spus, distribuţia) termenilor în cele nouă opere literare, pentru a evita neajunsul care decurge din particularităţile unui anumit text sau ale unui anumit autor; b) familia de cuvinte pe care şi-au dezvoltat-o împrumuturile. Aplicând primul criteriu suplimentar, am înmulţit numărul de apariţii totale ale împrumuturilor cu numărul de opere literare în care acestea apar, rezultatul fiind o cifră, un indice care exprimă mai bine valoarea reală a cuvintelor din punctul de vedere al frecvenţei în limba română actuală; de asemenea, dacă peste jumătate din numărul de apariţii se află în mai puţin de jumătate din numărul de opere în care apare termenul, cifrei rezultate după înmulţire i-am aplicat un coeficient de „penalizare" de 50% (dacă frecvenţa este mare numai într-un sfert din numărul de opere în care apare cuvântul sau dacă acesta este folosit de mai multe ori numai într-una dintre cele nouă opere), respectiv de 33,33% (dacă frecvenţa este mare în jumătate sau mai puţin de jumătate din operele în care apare, pe când în celelalte este redusă). De exemplu, tembel are 10 apariţii, dintre care 9 sunt repartizate uniform în două dintre cele trei opere în care apare (5, respectiv 4), deci nu i se aplică niciun coeficient de „penalizare" (faptul că este prezent doar în trei opere^este reflectat în produsul înmulţirii ocurenţelor cu numărul operelor în care apare). în schimb, cafea şi hai(de), deşi au frecvenţă mare în toate cele nouă opere literare, au peste 50% din apariţii în mai puţin de jumătate dintre operele care le atestă, deci li se aplică o reducere valorică de 33,33%. Termenul chef, cu un total de 202 apariţii în toate cele nouă opere, este folosit de câte peste 35 de ori (între 35 şi 54) în patru texte, pe când în celelalte cinci opere are mai puţin de 11 apariţii (între 2 şi 11); de aceea, valoarea frecvenţei sale a fost calculată astfel: 202 apariţii x 9 texte = 1.818 x 66,66% = 1.212. Pe de altă parte, am acordat o importanţă de prim rang şi criteriului pe care îl constituie puterea împrumuturilor de a forma derivate, compuse ori formaţiuni româneşti de alte tipuri, precum şi frecvenţei de apariţie a acestora, care a fost calculată după aceeaşi metodologie explicată mai sus, iar rezultatul a fost adăugat la cifra caracterizantă pentru cuvântul-bază. Calculul efectuat în acest fel a determinat indicele valorii de întrebuinţare a fiecăruia dintre împrumuturile folosite în limbajul beletristic actual. Astfel, pentru exemplele date mai sus, calculele au fost următoarele: cafea = (283 de apariţii x 9 texte = 2.547 x 66,66% =) 1.698 + (der. cafeluţă. 3 apariţii x 3 texte =) 9 + (der. cafeniu. 16 apariţii x 6 texte = 96 x 50% =) 48 = 1.755; chef= 1.212 (calculul este făcut mai sus) + (der. verbal chefui. 5 apariţii x 3 texte = 15 x 66,66% =) 10 + (der. diminutival chefuleţ. 1 apariţie x 1 text =) 1 = 1.223; haide = (49 de apariţii x 7 texte = 343 x 66,66% =) 228 + {hai, variantă formată probabil prin deglutinare: 217 apariţii x 9 texte = 1.953 x 66,66% =) 1.302 = 1.530. tembel = (10 apariţii x 3 texte =) 30 + (der. tembelism: 3 apariţii x 2 texte = 6 x 66,66% =) 4 + (der. tembeiie. 1 apariţie x 1 text =) 1 = 35. La indicele valorii de întrebuinţare a împrumuturilor în limbajul beletristic am adăugat indicele valorii de întrebuinţare în limbajul publicistic, care, ţinând seamă de 604 faptul că este vorba de un singur text, a fost calculat după formula „frecvenţa termenului-bază + frecvenţa formaţiunilor româneşti de la acesta". în final, în funcţie de indicele valoric total rezultat, am întocmit tabelul cu valoarea de întrebuinţare a împrumuturilor din limba turcă folosite în prezent în limbajul beletristic şj în cel publicistic (v. Anexa 6). Tabelul se încheie cu termenii cu indicele valoric 10. împrumuturile care au indici cuprinşi între 1 şi 9 sunt prezentate în formă de text. Inventarul împrumuturilor şi formaţiunilor pe teren românesc atestate în cele zece texte cercetate după frecvenţa absolută de apariţie este completat cu împrumuturile şi derivatele care nu apar în acestea, în schimb sunt prezente în celelalte 16 opere, investigate anterior numai după criteriul frecvenţei relative, adică al apariţiei termenilor cel puţin o dată în fiecare dintre texte; valoarea de întrebuinţare a acestor cuvinte rare (precedate de un asterisc în Anexa menţionată) a fost calculată în funcţie de numărul textelor în care apar (această valoare fiind, în mod regulat, inferioară indicelui 10). Din Anexa 6 reiese că aplicarea criteriului frecvenţei absolute şi a puterii de derivare, precum şi investigarea şi luarea în calcul şi a limbajului publicistic au adus unele modificări în clasarea împrumuturilor în funcţie de importanţa lor în limba română actuală. 3.1. în cele zece texte cercetate exhaustiv apar în total 527 de împrumuturi, la care se adaugă încă 17 împrumuturi, atestate numai în celelalte opere literare, investigate exclusiv după principiul cel puţin unei ocurenţe a cuvintelor. Alţi 12 termeni împrumutaţi sunt reprezentaţi doar prin formaţiuni româneşti; în acest fel, numărul împrumuturilor urcă la 556. într-adevăr, pe lângă cele 544 de cuvinte împrumutate atestate în toate textele cercetate, în acestea apar şi 218 derivate, compuse etc. formate pe teren românesc, ridicând la 762 numărul cuvintelor de origine turcă întrebuinţate în limbajul beletristic şi în cel publicistic al textelor pe care le-am investigat. Deşi mărimile comparate sunt diferite, proporţiile confirmă pe deplin constatările noastre din Suciu 1986: 71,4% -împrumuturi, respectiv 28,6% - formaţiuni româneşti. împrumuturile care, prin ele însele şi/sau prin derivatele de la ele, sunt atestate în textele beletristice şi publicistice investigate au valori de întrebuinţare cu indici între 1 şi 1.781. Această diferenţă foarte mare se explică prin faptul că împrumuturile şi formaţiunile create pe baza lor sunt utilizate cu frecvenţe variate care le şi acordă o importanţă valorică mai mare sau mică în lexicul actual. 3.2. Dintre cei zece termeni pe care în studiul nostru iniţial i-am considerat de cea mai mare importanţă, ca făcând parte din fondul lexical principal actual, nu s-au menţinut decât şase: cafea, chef, duşman, geam, hai(de) şi murdar. Celelalte patru cuvinte considerate astfel au căzut pe locuri inferioare, însă nu sub poziţia 35 {chibrit)) cearşaf ocupa acum poziţia 27, ciorap - locul 20, iar (de)geaba- locul 18. Acest fapt se datorează nu atât slabei lor puteri derivative (în fond, nici haide şi geam nu au fost mai 605 de a forma familii de cuvinte. întrebările la care ne străduim să dăm răspuns aici sunt următoarele: Ce ne-a rămas,■ în definitiv, de pe urma influenţei limbii turce? Care sunt cuvintele de origine turcă transmise până astăzi şi care este importanţa ior în structura vocabularului actual? Din ce straturi lexicale valorice fac ele parte şi care sunt şansele lor de supravieţuire şi pe viitor, ca bunuri câştigate aie lexicului nostru? 1. într-un articol mai vechi în care ne preocupau aceleaşi chestiuni (Suciu 1986) constatam că „în fondul lexical principal al românei actuale se găsesc zece cuvinte de origine turcă [...]: cafea, cearşaf, chef, chibrit, ciorap, degeaba, duşman, geam, hai, murdaf (p. 378-379), că „masa vocabularului românesc actual cuprinde circa 700-800 de cuvinte de origine turcă" (72% împrumuturi şi 28% formaţiuni româneşti), din care se detaşează „un număr de 71 de termeni [...] făcând parte din vocabularul esenţial1 al limbii române" (p. 379), dintre care 39 aparţin vocabularului fundamental2 - incluzând şi cele zece cuvinte din fondul lexical principal -, iar „la periferia vocabularului românesc actual se află circa 60 de termeni arhaici" de aceeaşi origine (p. 380). Concluziile noastre se bazau pe extragerea cuvintelor de origine turcă din 13 opere literare publicate între anii 1968 şi 1982, în urma căreia au rezultat 562 de termeni folosiţi mai mult sau mai puţin frecvent în aceste opere. Observam tot atunci că, „desigur, lexicul artistic nu cuprinde întregul vocabular al unei limbi, dar, datorită caracteristicii sale de a putea include fără restricţii orice element lexical «neliterar», el cuprinde o mare parte a acestui vocabular şi, în mod necesar, toţi termenii fondului lexical principal. De aceea, se poate afirma că vocabularul românesc actual de origine turcă este alcătuit din 562 de termeni excerptaţi din treisprezece opere investigate, la care se adaugă câteva zeci de cuvinte aparţinând tot limbajului artistic, precum şi un număr nu prea mare de termeni, de ordinul a două sau trei sute, care fac parte din alte variante ale limbii române, mai ales din varianta populară; aceste din urmă cuvinte nu au o importanţă majoră în lexicul actual (deoarece nu fac parte din vocabularul esenţial al limbii actuale)" (p. 378). 2. Pentru a verifica şi confirma aserţiunile de mai sus, am procedat la multiplicarea textelor cercetate, ajungând la dublarea acestora: numărul operelor literare din care am excerptat cuvintele de origine turcă a atins cifra de 25, la care am adăugat încă o sursă, a 26-a, constând din toate numerele pe doi ani, 1992 şi 1993, ale revistei „Expres Magazin". în acest fel, nu numai că am sporit numărul textelor cercetate, dar am extins investigaţia şi asupra stilului publicistic, care, conform opiniei generale, reflectă cel mai bine limbajul standard curent. Rezultatele acestei cercetări statistice privind frecvenţa relativă, adică prezenţa cel puţin o dată a cuvintelor de origine turcă în 26 de texte 1 Vezi Constant Maneca şi Adriana Senatore Perillo, Preliminarii la vocabularul esenţial al limbii române, în LR XXVII (1978), 6, p. 575-583. 2 Vezi Maria Iliescu, Vocabularul fundamental al limbii române contemporane, în LR XXVI (1977), 3, p. 239-263. 600 considerate distincte, sunt prezentate în Anexa 2 la voi. II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă. în urma acestei operaţiuni, inventarul termenilor actuali de origine turcă a sporit cu 198 de cuvinte, ajungând la 760. Cu toate acestea, pe primele locuri din punctul de vedere al frecvenţei relative, cu apariţii în cel puţin 22 dintre cele 26 de texte cercetate, se află tot cafea (23), cearşaf (22), chef (25), chibrit (22), ciorap (22), (de)geaba (24), duşman (25), geam (25), hai(de) (25) şi murdar (25), la care se adaugă şi perdea şi tavan, cu apariţii în câte 22 de texte. Din statistica respectivă reiese şi faptul că poziţiile cuvintelor care au apariţii în numai 22 de texte (cearşaf, chibrit, ciorap, plus perdea şi tavan) ar putea fi „ameninţate" de alţi câţiva termeni, cu 20-21 de apariţii: caraghios, cântări, cutie, dulap, farfurie, habar, haz, musafir, sârmă, soi, tavă, tutun. S-ar părea, aşadar, că avem în total 24 de termeni de origine turcă folosiţi astăzi cel mai frecvent, de aceea ei sunt de importanţă maximă pentru limba română actuală. Să încercăm, în acest moment, un exerciţiu mental ale cărui rezultate ar putea constitui un simplu „scenariu", dar şi o apropiere treptată de realitate: - Dublarea numărului de texte investigate a dus ia creşterea cu 35% a numărului de cuvinte de origine turcă(760, faţă de 562). - Presupunând că această proporţie se menţine, o nouă dublare a textelor ar adăuga la inventarul lexical actual alte 266 de cuvinte de aceeaşi origine (1.026, faţă de 760). - O altă dublare - care ar trebui să cuprindă deja aproape toate variantele stilistice şi teritoriale, deoarece ar însemna deja peste 100 de texte de extensie similară, inclusiv texte dialectale - ar spori cu încă 359 numărul cuvintelor actuale de origine turcă (1.385, faţă de 1.026). - Creşterea cu încă 100% a numărului textelor cercetate ar include, fără îndoială, lucrări din toate domeniile şi din toate variantele stilistice şi teritoriale, elaborate în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi la începutul secolului XXI - ceea ce ar însemna aproape 210 texte de întindere comparabilă - iar rezultatul ar consta în sporirea cu încă 484 a numărului de cuvinte actuale de origine turcă, împrumutate sau create pe terenul limbii române, unele în curs de a ieşi din uz, adică 1.869 de termeni. Această multiplicare se va încheia însă la un moment dat, de vreme ce pe cale logică trebuie să admitem că numărul termenilor actuali, de origine turcă este limitat. Mai mult, este foarte probabil că, pe parcursul dublării repetate a numărului de texte investigate, procentul stabilit, de 35%, va fi în descreştere continuă; de aceea, deja numărul de 1.869 de cuvinte de origine turcă ni se pare exagerat, iar o cercetare concretă, detaliată şi profundă ar reduce acest număr cu câteva sute, situându-l, poate, în jurul rezultatului dat de penultima multiplicare (1.385 de cuvinte). Pe de aită parte, este de presupus că, în căzui în. care nu recurgem şi la alte criterii de apreciere valorică a termenilor, sporirea numărului de texte cercetate nu ar modifica sensibil inventarul celor mai frecvente 24 de cuvinte de origine turcă. 601 Rezultatul la care am ajuns pe cale mentală pare să fie confirmat, în parte, de mărturia conjugată a tuturor surselor bibliografice de care ne-am folosit în elaborarea Dicţionarului şi a prezentei monografii (v. Anexele 1 şi 2)\ dintre cele 2.760 de cuvinte împrumutate, 1.006 erau curente în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar 381 erau în curs de dispariţie, majoritatea acestora fiind aproape sigur ieşite din uz la sfârşitul secolului (au atestări numai din prima jumătate a secolului XX ori sunt istorice, adică referitoare la realităţi ale trecutului). Acest lucru înseamnă că 1.006 împrumuturi au fost transmise cu certitudine secolului al XXI-lea, iar alte câteva zeci ar mai putea fi utilizate în viitorul apropiat - fie pe plan dialectal, fie în opere istoriografice sau literare în care se tratează subiecte legate de veacurile trecute -, dar sunt, oricum, condamnate la dispariţie. Coroborând datele despre situaţia împrumuturilor din limba actuală în funcţie de secolul în care ele au fost preluate şi apartenenţa acestora la unul sau la altul dintre principalele niveluri stilistico-funcţionale la care sunt întrebuinţate astăzi (v. Anexa 5), ajungem la concluzia că cele 1.006 cuvinte împrumutate din turcă şi menţinute în limbajul curent actual se repartizează astfel: - 430 sunt termeni literari; - 188 sunt termeni populari; - 388 sunt termeni regionali. Dintre cele 381 de împrumuturi care în a doua jumătate a secolului XX erau în curs de dispariţie, 20 sunt termeni literari, 35 - termeni populari, 195 - termeni regionali, iar 131 au fost întrebuinţaţi ca termeni istorici. Refolosirea în viitor a unora dintre aceste împrumuturi este incertă şi conjuncturală. Pe de altă parte, în articolul nostru menţionat mai sus (Suciu 1986) am constatat că 72% din cuvintele de origine turcă transmise până astăzi sunt împrumuturi, iar 28% - formaţiuni pe teren românesc (derivate, compuse etc.). Menţinând aceste proporţii, dar aplicând o marjă de eroare de ±2%, deducem că vocabularul românesc actual ar trebui să cuprindă între 1.359 şi 1437 (în medie, 1.398) de cuvinte de origine turcă, dintre care 1.006 sunt împrumuturi, iar 353-431 sunt formaţiuni româneşti (media acestora din urmă fiind de 392). Remarcăm faptul că diferenţa faţă de rezultatele „exerciţiului mental" de mai sus nu este nicidecum prea mare. 3. Statisticile şi calculele de mai sus au dus, aşadar, la clarificarea în linii mari a situaţiei termenilor actuali de origine turcă din punct de vedere strict numeric, inclusiv după apartenenţa lor la principalele variante stilistico-funcţionale şi teritoriale ale vocabularului românesc actual. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre importanţa pe care o au aceste cuvinte în economia lexicală, adică despre valoarea lor de întrebuinţare în lexicul din zilele noastre. Faptul că un termen sau altul are statut literar nu înseamnă automat că el deţine un rol mai important în procesul comunicării decât un termen popular sau dialectal aflat în vocabularul activ al unei părţi a vorbitorilor limbii române, 602 chiar dacă este de presupus că majoritatea termenilor literari sunt nu numai înţeleşi, ci şi folosiţi de cei mai mulţi vorbitori, în timp ce majoritatea regionalismelor nu^sunt nici măcar inteligibile pentru segmentul cel mai mare al vorbitorilor limbii române. între cele două modalităţi de abordare analitică a lexicului există, prin urmare, unele conexiuni, dar nu şi o interdependenţă strictă. Din această perspectivă, între constatările bazate pe simpla apariţie, cel puţin o dată, a cuvintelor într-un anumit număr de texte şi ceea ce ar rezulta din evaluarea pe baze mai largi şi după criterii multiple a urmelor actuale ale influenţei turceşti ar putea exista mari deosebiri. Este evident că eventualele discrepanţe ar fi consecinţa unilateralităţii cercetării noastre iniţiale. într-adevăr, deşi, teoretic, ar trebui să scoată în evidenţă distribuţia generală a cuvintelor de origine turcă pe straturi lexicale, simpla lor prezenţă într-un anumit număr de texte, adică frecvenţa relativă, nu reflectă pe deplin importanţa termenilor, mai precis valoarea lor de întrebuinţare. Aceasta poate fi determinată numai prin utilizarea şi a altor parametri: frecvenţa absolută - adică numărul total de apariţii în textele cercetate -, puterea de derivare, polisemantismul etc. în consecinţă, am reluat şi completat investigaţia statistică, utilizând de această dată drept criterii de bază frecvenţa absolută şi puterea de derivare a împrumuturilor, pe care le-am aplicat la nouă opere beletristice dintre cele 26 cercetate iniţial (v. Anexa 2 la Dicţionar, unde le-am indicat prin literele E, M, O, P, Q, R, S, T, U), precum şi, separat, la 26 de numere ale revistei „Expres Magazin" (Z; nr. 1-24 şi 27-28 pe anul 1992). Deşi considerată ca un singur text, această din urmă sursă a fost investigată distinct faţă de operele literare, deoarece astfel putem afla şi unele deosebiri între stilul beletristic şi cel publicistic în privinţa utilizării termenilor de origine turcă. Desigur că noua metodă de cercetare a impus gruparea derivatelor şi compuselor în jurul cuvintelor-bază, adică al împrumuturilor, şi calcularea valorii de întrebuinţare a acestora ţinând seamă şi de formaţiunile pe teren românesc. Trebuie precizat, de asemenea, că nu am luat în considerare şi polisemantismul cuvintelor, având în vedere că acest parametru nu poate constitui în sine un criteriu suplimentar decât dacă neglijăm frecvenţa absolută, căreia îi este inerent, de vreme ce numărul de apariţii în texte este direct proporţional cu numărul sensurilor cu care au fost utilizaţi termenii. Totalizând ocurenţele împrumuturilor şi ale derivatelor de la acestea în cele nouă opere literare, am ajuns la concluzia că termenii de origine turcă cel mai frecvent întrebuinţaţi sunt, în ordine descrescândă, următorii: geam, cafea, hai(de), chef, murdar, musafir, habar, odaie, duşman, caraghios, cutie, degeaba, soi etc. Totuşi, utilizarea exclusivă a criteriului frecvenţei de apariţie nu este nici suficientă, nici productivă, întrucât un termen ar putea apărea de mai multe ori într-o singură operă (datorită preferinţei autorului pentru un cuvânt sau altul, ori conţinutului tematic, care poate impune folosirea frecventă a unui termen sau a altuia), pe când în celelalte opere nu apare deloc sau apare mult mai rar. Am recurs, aşadar, la două criterii suplimentare: 603 a) repartiţia (altfel spus, distribuţia) termenilor în cele nouă opere literare, pentru a evita neajunsul care decurge din particularităţile unui anumit text sau ale unui anumit autor; b) familia de cuvinte pe care şi-au dezvoltat-o împrumuturile. Aplicând primul criteriu suplimentar, am înmulţit numărul de apariţii totale ale împrumuturilor cu numărul de opere literare în care acestea apar, rezultatul fiind o cifră, un indice care exprimă mai bine valoarea reală a cuvintelor din punctul de vedere al frecvenţei în limba română actuală; de asemenea, dacă peste jumătate din numărul de apariţii se află în mai puţin de jumătate din numărul de opere în care apare termenul, cifrei rezultate după înmulţire i-am aplicat un coeficient de „penalizare" de 50% (dacă frecvenţa este mare numai într-un sfert din numărul de opere în care apare cuvântul sau dacă acesta este folosit de mai multe ori numai într-una dintre cele nouă opere), respectiv de 33,33% (dacă frecvenţa este mare în jumătate sau mai puţin de jumătate din operele în care apare, pe când în celelalte este redusă). De exemplu, tembel are 10 apariţii, dintre care 9 sunt repartizate uniform în două dintre cele trei opere în care apare (5, respectiv 4), deci nu i se aplică niciun coeficient de „penalizare" (faptul că este prezent doar în trei opere^este reflectat în produsul înmulţirii ocurenţelor cu numărul operelor în care apare). în schimb, cafea şi hai(de), deşi au frecvenţă mare în toate cele nouă opere literare, au peste 50% din apariţii în mai puţin de jumătate dintre operele care le atestă, deci li se aplică o reducere valorică de 33,33%. Termenul chef, cu un total de 202 apariţii în toate cele nouă opere, este folosit de câte peste 35 de ori (între 35 şi 54) în patru texte, pe când în celelalte cinci opere are mai puţin de 11 apariţii (între 2 şi 11); de aceea, valoarea frecvenţei sale a fost calculată astfel: 202 apariţii x 9 texte = 1.818 x 66,66% = 1.212. Pe de altă parte, am acordat o importanţă de prim rang şi criteriului pe care îl constituie puterea împrumuturilor de a forma derivate, compuse ori formaţiuni româneşti de alte tipuri, precum şi frecvenţei de apariţie a acestora, care a fost calculată după aceeaşi metodologie explicată mai sus, iar rezultatul a fost adăugat la cifra caracterizantă pentru cuvântul-bază. Calculul efectuat în acest fel a determinat indicele valorii de întrebuinţare a fiecăruia dintre împrumuturile folosite în limbajul beletristic actual. Astfel, pentru exemplele date mai sus, calculele au fost următoarele: cafea = (283 de apariţii x 9 texte = 2.547 x 66,66% =) 1.698 + (der. cafeluţă. 3 apariţii x 3 texte =) 9 + (der. cafeniu. 16 apariţii x 6 texte = 96 x 50% =) 48 = 1.755; chef= 1.212 (calculul este făcut mai sus) + (der. verbal chefu'r. 5 apariţii x 3 texte = 15 x 66,66% =) 10 + (der. diminutival chefuieţ. 1 apariţie x 1 text =) 1 = 1.223; haide = (49 de apariţii x 7 texte = 343 x 66,66% =) 228 + {hai, variantă formată probabil prin deglutinare: 217 apariţii x 9 texte = 1.953 x 66,66% =) 1.302 = 1.530. tembel - (10 apariţii x 3 texte =) 30 + (der. tembelism: 3 apariţii x 2 texte = 6 x 66,66% =) 4 + (der. tembeiie. 1 apariţie x 1 text =) 1 = 35. La indicele valorii de întrebuinţare a împrumuturilor în limbajul beletristic am adăugat indicele valorii de întrebuinţare în limbajul publicistic, care, ţinând seamă de 604 faptul că este vorba de un singur text, a fost calculat după formula „frecvenţa termenului-bază + frecvenţa formaţiunilor româneşti de la acesta". în final, în funcţie de indicele valoric total rezultat, am întocmit tabelul cu valoarea de întrebuinţare a împrumuturilor din limba turcă folosite în prezent în limbajul beletristic şj în cel publicistic (v. Anexa 6). Tabelul se încheie cu termenii cu indicele valoric 10. împrumuturile care au indici cuprinşi între 1 şi 9 sunt prezentate în formă de text. Inventarul împrumuturilor şi formaţiunilor pe teren românesc atestate în cele zece texte cercetate după frecvenţa absolută de apariţie este completat cu împrumuturile şi derivatele care nu apar în acestea, în schimb sunt prezente în celelalte 16 opere, investigate anterior numai după criteriul frecvenţei relative, adică al apariţiei termenilor cel puţin o dată în fiecare dintre texte; valoarea de întrebuinţare a acestor cuvinte rare (precedate de un asterisc în Anexa menţionată) a fost calculată în funcţie de numărul textelor în care apar (această valoare fiind, în mod regulat, inferioară indicelui 10). Din Anexa 6 reiese că aplicarea criteriului frecvenţei absolute şi a puterii de derivare, precum şi investigarea şi luarea în calcul şi a limbajului publicistic au adus unele modificări în clasarea împrumuturilor în funcţie de importanţa lor în limba română actuală. 3.1. în cele zece texte cercetate exhaustiv apar în total 527 de împrumuturi, la care se adaugă încă 17 împrumuturi, atestate numai în celelalte opere literare, investigate exclusiv după principiul cel puţin unei ocurenţe a cuvintelor. Alţi 12 termeni împrumutaţi sunt reprezentaţi doar prin formaţiuni româneşti; în acest fel, numărul împrumuturilor urcă la 556. într-adevăr, pe lângă cele 544 de cuvinte împrumutate atestate în toate textele cercetate, în acestea apar şi 218 derivate, compuse etc. formate pe teren românesc, ridicând la 762 numărul cuvintelor de origine turcă întrebuinţate în limbajul beletristic şi în cel publicistic al textelor pe care le-am investigat. Deşi mărimile comparate sunt diferite, proporţiile confirmă pe deplin constatările noastre din Suciu 1986: 71,4% -împrumuturi, respectiv 28,6% - formaţiuni româneşti. împrumuturile care, prin ele însele şi/sau prin derivatele de la ele, sunt atestate în textele beletristice şi publicistice investigate au valori de întrebuinţare cu indici între 1 şi 1.781. Această diferenţă foarte mare se explică prin faptul că împrumuturile şi formaţiunile create pe baza lor sunt utilizate cu frecvenţe variate care le şi acordă o importanţă valorică mai mare sau mică în lexicul actual. 3.2. Dintre cei zece termeni pe care în studiul nostru iniţial i-am considerat de cea mai mare importanţă, ca făcând parte din fondul lexical principal actual, nu s-au menţinut decât şase: cafea, chef, duşman, geam, hai(de) şi murdar. Celelalte patru cuvinte considerate astfel au căzut pe locuri inferioare, însă nu sub poziţia 35 (chibrit); cearşaf ocupă acum poziţia 27, ciorap - locul 20, iar (de)geaba- locul 18. Acest fapt se datorează nu atât slabei lor puteri derivative (în fond, nici haide şi geam nu au fost mai 605 productive), cât frecvenţei absolute mai mari a altor împrumuturi şi/sau frecvenţei mai reduse în limbajul publicistic a împrumuturilor menţionate şi a formaţiunilor de la ele, ceea ce înseamnă că şi importanţa lor este ceva mai mică în lexicul românesc actual decât am apreciat-o anterior. Desigur că fondul lexical principal al limbii române nu include în mod automat un număr exact de cuvinte de origine turcă. El nu cuprinde neapărat 10 cuvinte, cum am stabilit în mai vechiul nostru studiu, şi nici 13 cuvinte,' pe care Graur 1954 le considera ca făcând parte din acest fond (cafea,, cântar, chef, chior, ciomag, duşman, moft, murdar, para, soi, tăbăci, zor, zori). Componenţa fondului lexical principal poate fi aproximată numai pe baza investigării unui foarte mare număr de texte, aparţinând unor domenii şi tipologii cât mai variate (mai puţin dicţionarele), şi a punerii în balanţă a elementelor lexicale de diverse origini, dar chiar şi această încercare nu poate fi decât relativă şi forjată, deoarece nimeni nu poate fixa o limită la care cercetătorul trebuie să se oprească. In plus, importanţa unui cuvânt sau a altuia este condiţionată de numeroşi factori, printre care mediul şi contextul sunt esenţiali, încât nu se poate spune că, de pildă, termenii literari menghină şi rindea, cunoscuţi de orice român, însă rar folosiţi, sunt mai puţin importanţi pentru un tâmplar decât cuvintele literare foarte frecvente cearşaf şi ciorap, care, la rândul lor, nu au o însemnătate mai mare pentru un sătean din Moldova decât sinonimele prostire şi călţun. Ceea ce trebuie să avem în vedere în identificarea fondului lexical principal şi, în general, în stabilirea straturilor lexicale este valoarea medie de întrebuinţare a cuvintelor în diferite variante stilistice şi teritoriale ale limbii, dar nici în acest fel nu se poate trage o linie despărţitoare definitivă şi netă între straturile lexicale decât în scop didactic şi cu caracter convenţional. Aceste constatări nu trebuie să descurajeze însă tentativa de a realiza o clasificare a cuvintelor după importanţa lor în limbă, iar sarcina pe care ne-am asumat-o în studiul de faţă este uşurată de faptul că nu ne ocupăm decât de cuvintele de origine turcă, neavând ca obiectiv compararea acestora cu termenii de alte origini. în consecinţă, ne permitem să afirmăm că termenii cafea, chef, duşman, geam, hai(de)ş\ murdar fac parte, fără îndoială, din stratul cel mai important al lexicului limbii române actuale, adică din fondul lexical principal. Aceste şase împrumuturi, împreună cu formaţiunile care au rezultat din ele pe teren românesc, au cele mai mari valori de întrebuinţare (cu indici valorici între 789 şi 1.781) şi continuă să nu deţină „niciun fel de conotaţii stilistice sau dialectale, deoarece aparţin tuturor variantelor principale ale limbii române actuale" (Suciu 1986, 379), fiind arhicunoscute şi foarte frecvent utilizate în întreg spaţiul lingvistic dacoromân. Toate aceste împrumuturi au dezvoltat în limba română familii de cuvinte, iar hai, deglutinat din haide, a dobândit o frecvenţă şi o valoare de întrebuinţare chiar mai mari decât cuvântul-bază. Productivitatea acestor şase termeni a fost remarcabilă: în textele cercetate sunt atestate 18 formaţiuni de la ele, proporţia acestora fiind de 75% faţă de numai 25% a împrumuturilor-bază. 606 3.3. Masa vocabularului actual de origine turcă cuprinde o diversitate de împrumuturi şi derivate sau compuse de la ele; din acest strat lexical eterogen şi cel mai voluminos fac parte cel puţin 431 de cuvinte împrumutate din turcă şi atestate în textele investigate (dintre aceste împrumuturi, 10 sunt reprezentate numai prin derivate de la ele), având indici ai valorii de întrebuinţare cuprinşi între 1 şi 696. Numărul cuvintelor de origine turcă din masa vocabularului ar creşte cu 40% dacă am adăuga la împrumuturi şi formaţiunile româneşti de la acestea. Toate cuvintele aparţinând masei vocabularului sunt elemente ale straturilor valorice organizate în cercuri concentrice în jurul fondului lexical principal. Limitele dintre aceste straturi sunt, desigur, labile şi incerte; trasarea unor graniţe exacte între acestea este pur convenţională, dar instructivă din punctul de vedere al locului pe care îl ocupă astăzi împrumuturile din turcă în lexicul românesc curent. 3.3.1. Primul strat, cel mai apropiat de miezul constituit de fondul lexical principal, include cel puţin 35 de împrumuturi din turcă (unul fiind reprezentat numai de un derivat al său), având indici ai valorii de întrebuinţare cuprinşi între 130 şi 696; ele fac parte, împreună cu termenii aparţinând fondului lexical principal, din vocabularul fundamental al limbii române actuale (în total, 41 de împrumuturi): cafenea, capac, caraghios, catifea, cântar (mai ales prin derivatul cântări), cearşaf, chei, chibrit, chior, cioban, ciorap, cutie, (de)geaba, dulap, farfurie, geantă, habar, haz, musafir, odaie, palavragiu (îndeosebi prin derivatele pălăvrăgi şi pălăvrăgeală), papuc, para, perdea, raft, sâc (mai ales prin derivatele sâcâi, sâcăiaiă, sâcâitor), sârmă, sobă, soi, sufragerie, tacâm, tavan, tavă, turc, tutun. Numai sufragerie este un derivat a cărui bază împrumutată (sofragiu) nu mai este folosită decât ca termen istoric. Numai nouă dintre aceste 35 de împrumuturi nu au dezvoltat derivate sau compuse atestate în textele investigate; celelalte 26 de împrumuturi au fost baze pentru 49 de formaţiuni româneşti. Toţi cei 41 de termeni din vocabularul fundamental sunt literari şi curenţi în limbajul standard din toate ariile lingvistice româneşti, ca şi derivatele şi compusele dezvoltate de la ele. 3.3.2. Diri masa vocabularului se detaşează, de asemenea, un alt strat concentric, mai larg, care, împreună cu stratul interior constituit de vocabularul fundamental şi, implicit, de fondul lexical principal, formează vocabularul esenţial actual ai limbii române. Din acest strat fac parte alte 41 de împrumuturi din turcă, al căror indice valoric este cuprins între 41 şi 129: bacşiş, balama, basma, belea, bre, caldarâm, cazan, chioşc, ciomag, ciorbă, codoş, conac, cusur, doldora, duduie ~ duducă, duşumea, fudul, geamantan, hal, leafă, mahala, mahmur, moft, naz, palavră, puşti, rahat, salam, salcâm, sidef, sofa, şiret {adj.), şiret (s.n.), tabiet, taman, tejghea, tinichea, ursuz, zar, zarzavat, zor. în total, vocabularul esenţial al românei actuale cuprinde 82 de împrumuturi din turcă, dintre care unul este reprezentat prin derivatul său (sufragerie), precum şi, ^desigur, alte derivate, compuse etc. care formează familiile de cuvinte respective. împrumuturile care fac parte din vocabularul esenţial excerptate din textele 607 investigate, mai puţin cele din fondul lexical principal, au stat la baza a 85 de formaţiuni pe teren românesc, ceea ce înseamnă că 47% din acest strat este format din împrumuturi şi 53% - din formaţiuni de la acestea. Dintre cele 76 de împrumuturi cu indici între 41 şi 696, numai 31 nu au derivate şi compuse atestate în textele noastre, restul de 45 fiind mai mult sau mai puţin productive. De altfel, unele dintre formaţiunile pe teren românesc au valori de întrebuinţare chiar mai mari decât ale împrumuturilor de la care provin: cântăriră de cântai), degeaba {faţă de geaba), năzuros (faţă de naz), pălăvrăgi (faţă de palavragiu), sâcâi (faţă de sâc) etc. Aproape toate cuvintele din această categorie aparţin limbii literare şi sunt pretutindeni uzuale, cu excepţia câtorva termeni folosiţi doar în limbajul popular din sudul şi estul teritoriului lingvistic dacoromân, însă inteligibili şi pentru vorbitorii de dincolo de Carpaţi: bre, codoş, duduie, leafă, palavră, taman. Niciunul dintre cuvintele esenţiale ale lexicului actual nu este pur dialectal; numai conac are, cu unele înţelesuri, utilizări regionale, dar cu sensul de bază cel mai răspândit este un termen istoric foarte cunoscut şi intens folosit. 3.3.3. Stratul concentric exterior ai masei vocabularului actual cuprinde 356 de cuvinte împrumutate din turcă, dintre care 346 sunt atestate ca atare în textele cercetate, iar 10 - numai prin intermediul unor formaţiuni de la ele. Un număr de 108 împrumuturi au indici valorici între 10 şi 40, iar restul de 248 - între 1 şi 9. Acest strat se distribuie în mai multe subcategorii: a) Unele împrumuturi cu valori relativ mari de întrebuinţare (între 10 şi 40) sunt literare sau, mai rar, populare, dar cunoscute pretutindeni şi inteligibile şi pentru majoritatea vorbitorilor din Transilvania şi/sau Banat, chiar dacă nu toate sunt folosite curent în aceste arii: acaret, alai, băcan, berechet, boccea, bondoc, briceag (probabil împrumutat şi din maghiară), bucluc, buluc, calabalâc, caşcaval, catâr, catran (şi din maghiară), cazma, călăuză (poate şi din maghiară), cărăbăni, cerdac, chenar, cherem, cherestea, chiftea, dambla, dandana, dădacă, derbedeu, dovleac, dud, dugheană, făraş, derivatele de la fâstâc {fâstâci, fâstâceaiă), fildeş, fitil, furtun, ghiulea, ghiveci, derivatul giumbuşluc (de la giumbuş), hac, haimana, hambar, han, hatâr, iaurt, ibric, iureş, leş, lichea, lighean, liliac, liman, lulea, macara, maidan, matrapazlâc, mofluz, moloz, musaca, muşama, peltic, pervaz, pezevenghi, pirpiriu, pişicher, rachiu, salahor, sarma, schelă, sufertaş, surghiun, şandrama, şiretlic, derivatele de la tabac {tăbăci, tăbăcar, tăbăcărie), table, taclale, talaz, tarabă, tertip, tevatură, tichie, tinichigiu, tiptil, tutungiu (mai ales în derivatul tutungerie), zeflemea, zevzec. b) Altele, deşi au o frecvenţă relativ mare (indici între 10 şi 40) şi aparţin limbajului popular sau, mai rar, chiar limbii literare, nu au intrat în conştiinţa majorităţii vorbitorilor din Ardeal şi/sau Banat, ci sunt inteligibile numai pentru persoanele cultivate din aceste arii (din al căror vocabular pasiv fac parte), menţinându-se în uzul exclusiv al celor din ariile dialectale din sudul şi estul ţării, eventual inclusiv din Banat: ageamiu, aş, baclava, 608 batal, becher, cacealma, cat, chiolhan, diliu, gaz, găgăuţă, derivatele de la ghidi {ghiduş, ghiduşii), halal, hap, ioc, mangal, mascara, muşteriu, sanchi, sictir, tembel, tuci. c) Aceluiaşi strat exterior al masei vocabularului îi aparţin numeroase împrumuturi din turcă folosite extrem de rar, având valori de întrebuinţare sub indicele 10, dar cunoscute astăzi pretutindeni pe teritoriul lingvistic românesc, fiind denumiri populare sau mai ales literare, în unele cazuri unice, ale realităţilor denumite: abanos, acadea, amanet, arpagic, atlaz, avat, bidinea, boia, boiangiu (mai ales în der. boiangerie), bostan, bulibaşă, burghiu, bursuc, caimac, cange, cavai, derivatul căsăpi (de la casap), derivatul cârdăşie (de la cardaş), cercevea, chilipir, chimir, cişmea, ciulama, covată, divan (preluat şi din magh., ser., fr.), duium, dulgher, fes, geamgiu, gigea, hain, halva, hamal, harcea-parcea, herghelie, lalea, liliachiu, macaz, magiun, mahon, menghină, meterez, mezel, micşunea, mohair, mucava, nai, năframă, năut, ojă, papară, păpădie, perciune, pesmet, pici, pilaf, pingea, puşiama, rindea, roabă, satâr, derivatul schingiui (de la schingi), şal, şapcă, şerbet, tafta (şi din fr.), talaş, taraf, tarta, târfă, tei, telemea, tighel, tipsie (şi din bg., ser. şi magh.), tolbă, top, viran, vişinată, zâmbită. Desigur că nu toate sunt folosite în graiurile din Transilvania şi Banat, însă influenţa limbii literare, presa şi învăţământul, deci propagarea culturii, precum şi comerţul au făcut ca ele să ajungă la cunoştinţa majorităţii vorbitorilor din aceste regiuni. Singura lor „deficienţă" este că, prin conţinutul lor semantic, nu sunt utilizaţi decât conjunctural şi în contexte rare, drept urmare posedă o valoare scăzută de întrebuinţare. d) Alte împrumuturi aparţinând stratului exterior al masei vocabularului sunt cunoscute şi folosite, cu frecvenţă foarte redusă şi cu valori de întrebuinţare inferioare indicelelui 10, numai în sudul şi estul ţării, eventual infiltrate şi în Banat şi în sudul, estul sau nordul Transilvaniei, ca termeni populari, familiari şi/sau argotici ori chiar ca termeni literari, fără să fie cunoscute majorităţii vorbitorilor de dincolo de Carpaţi, ci numai, poate, celor cu un nivel cultural superior: abitir, angara, anteriu, arman, arşic, babalâc, baga, bairam, barbut, başca, bărdac, (z)benghi, bidiviu, bocciu, boi „înfăţişare", borangic, but, cafegiu, calafat (in derivatul cătăfătui), calcan „peşte.", calcan „zid", calup, canat, caraghioslâc, caraulă, carmangiu (mai ales în der. carmangerie), formaţiunile prin contaminaţie de la carvasara {curvăsărie, curvăsări, curvăsărlâc etc.), cataif, cârcăiac, chefliu, chepeng, cherhana, chihlimbar, chilipirgiu, chimion, chindie, chirpici, cirac, ciubuc „mită", ciufut, ciuruc, colan, coltuc, danga ~ tamga, dara, darac, dever, dimie, fistichiu, fişic, fit, fotă, găitan, gârbaci, geatat, geambaş, geamlâc, geampara, get-beget, gherghef, ghiol, ghiotura, ghiul, ghiurghiuliu, giuva(i)er, giuva(i)ergiu, haidamac, haihui, (h)arap, havuz, hazna, huzur, iahnie, iama, iavaş, iedec, lefegiu, macagiu, macat, maia, maiac, mandă, mărgean, meşină, mezat, midie, mintean, mizilic, mucalit, nuri, nurliu, ogeac, paceaură, pafta, paiantă, parâmă, parlagiu, parmadâc, patalama, pătlăgea, pehlivan, peltea, perdaf, peruzea, peş, peşcheş, provă, pui, renghi, sacâz, sacsie, sadea, saftea, saftian, saivan, samur, 609 sanchiu, saraitie, sarsana, sarsailă, saşiu, derivatul simigerie (de la simigiu, azi termen istoric), sipet, derivatul sulemeni (de la suiiman), susan, şiş, şuşanea, tain, talan ~ dalac, tarama, târlic, temenea, terezie, testemel, teşcherea, tingire, toptan, trampă, trufanda, tulumbă, uluc(ă), zaiafet, za(l)hana, zargan, zarzavagiu, zimbil, zulă, zuluf, zurba (mai ales în der. zurbagiu). Desigur că, în anumite contexte şi cu anumite sensuri, unele dintre aceste cuvinte pot avea şi întrebuinţări dialectale. e) Din stratul exterior al masei vocabularului actual fac parte şi câţiva termeni istorici foarte cunoscuţi, însă rar utilizaţi, precum şi o serie de „cuvinte străine" folosite în continuare cu referire la turci sau la realităţi perene specifice turcilor, cu care poporul român continuă să fie în contact. Unii au indici valorici cuprinşi între 10 şi 15 {cadână, sultan şi şalvari), alţii sunt şi mai puţin frecvenţi {buzdugan, caftan [al cărui derivat, căftăni, este însă popular], calfă, chebap, chiabur, geamie, ghiuden, giubea, hangiu, harem, haşiama, hoge, iatac, muezin, muftiu, narghilea, ramazan, vechil), dar au şanse de a se păstra în memoria colectivă, respectiv în conştiinţa publică, îndeosebi în sudul şi estul ţării. Cuvinte cum sunt serai şi şah „suveran oriental" se menţin şi pentru că au fost reîmprumutate din alte limbi. f) Câteva dintre exemplele de mai sus ne indică faptul că, în timp ce unele derivate au supravieţuit până astăzi, împrumuturile-bază au ieşit din uz {cardaş, carvasara, fâstâc, ghidi, giumbuş, schingi, tabac). în alte cazuri, derivatele sunt folosite mult mai frecvent decât bazele lor, care în mai multe cazuri au devenit termeni istorici (de exemplu boiangiu, caftan, calafat, carmangiu, casap, simigiu, suiiman, tutungiu, zurba)] de altfel, textele cercetate nici nu conţin decât derivate de la calafat, carmangiu şi suiiman, dar alte surse bibliografice atestă perpetuarea acestor împrumuturi. Lotul de cuvinte care au indici între 10 şi 40 este constituit din 108 împrumuturi (64%) şi 62 de derivate, compuse etc. formate pe baza lor (36%). în schimb, împrumuturile din stratul exterior al masei vocabularului care au indici valorici de sub 10 au fost mult mai puţin productive, proporţiile fiind grăitoare în acest sens: 248 de împrumuturi (84%) faţă de 48 de derivate, compuse etc. (16%). Din masa vocabularului românesc actual fac parte, aşadar, minimum 616 cuvinte de origine turcă atestate în textele investigate de noi, dintre care cel puţin 421 sunt împrumuturi (75 în nucleul alcătuit de vocabularul esenţial şi 346 în stratul exterior), iar minimum 195 sunt formaţiuni româneşti de la ele (85 în vocabularul esenţial şi 110 în stratul exterior). O cercetare statistică mai amplă ar completa, probabil, inventarul masei vocabularului, mai precis al stratului său exterior, cu alte câteva zeci de cuvinte de origine turcă. 3.4. La periferia vocabularului românesc actual se găsesc, dintre cuvintele excerptate din textele investigate, 119 împrumuturi (două, bogasiu şi ceapraz, fiind 610 reprezentate numai prin derivate), toate având indici valorici între 1 şi 5. Lor li se adaugă însă şi altele, atestate în variate surse bibliografice din secolul XX. Această categorie de împrumuturi, în prezent învechite sau în curs de învechire, se divide în câteva subcategorii: 3.4.1. Unele mai apar numai în calitate de termeni istorici sau de „cuvinte străine", a căror reutilizare viitoare stă sub semnul întrebării şi al întâmplării: arz, badavagiu, bigi-bigi, bogasiu (în der. bogasier), cadiu, caimacam, capugi-başa, ceauş, chesat, chirigiu, cobur, derviş, ghiaur, hagialâc, hambar-emini, haraci, hatişerif, iaşmac, iatagan, iaurgiu, ienicer, imbrohor-emini, irmilic, mucarer, museiim, nohai, padişah, paşă, raia, saca, sacagiu, salamalec, spahiu, surugiu, telal, toptangiu, vizir, zarafir, zulum (câteva, de pildă ceauş, saca, vizir, zulum, se menţin cu alte sensuri în graiuri, deci tot la periferia vocabularului). Probabil că sporirea şi mai ales diversificarea textelor supuse cercetării ar duce la creşterea într-o oarecare măsură a numărului termenilor istorici sau exotici de origine turcă utilizaţi conjunctural. 3.4.2. Altele sunt strict regionale şi, în condiţiile în care limba literară exercită o influenţă tot mai puternică asupra graiurilor, este de aşteptat ca ele, cu unele excepţii posibile, să iasă din uz, mai devreme sau mai târziu, în următoarele decenii: anasâna, bagdadie, ba/dâră, bent, cauc, căiafet ~ ziafet, ceacâr, ceair, chervan, chiler, chisăr, chiup, coinac, coz, dughengiu, dulamă, fâcie, geanabet, ghioz, ghiudunea, haraba, ianâc, hluchium ~ locum, imineu, ipingea, lambă, matrac, meşi, muchelef, nacafa, paiancă, selamet, şart, şişic, tandâr, tizic, varoş, zaherea. Desigur că şi această subcategorie include multe alte împrumuturi din turcă care nu apar în textele^ investigate de noi; ele sunt atestate, de regulă, în diverse surse bibliografice dialectale. în contextul difuzării tot mai accentuate a variantei literare a limbii române în mediul rural, în paralel cu depopularea satelor, actualii copii mai aud astfel de cuvinte de la părinţii lor şi le mai menţin în vocabularul pasiv, dar este îndoielnic că le vor transmite generaţiilor viitoare. 3.4.3. Şi unele dintre împrumuturile aflate la nivelul limbii literare sau mai ales la acela al limbajului popular, neliterar, eventual familiar sau argotic, însă foarte rar folosite în prezent (cu indici valorici sub 5), au şanse reduse de supravieţuire, în unele cazuri pentru că realităţile denumite nu mai sunt întrebuinţate, ieşind din actualitate, alteori pentru că termenii înşişi sunt în curs de a se învechi şi a ieşi din uz: aba, abraş, aferim, alişveriş, başbuzuc, bei, beizadea, belaliu, bimbaşă, bina, calp, cantaragiu, ceac-pac, ceapraz (în der. ceaprazar, ceaprazărie), cioitar, cuiă, gioi, giubea, hamalâc, hurie, ibrişin, iimon(a)giu, lustragiu, mahmudea, mahună, mangafa, mastică, mindir, muhaia, oca, otuzbir, papugiu, paşalâc, peşin, pezevendâc, samsar, sichimea, sugiuc, şiac, tabla, tejghetar, tiriplic, ursuzlâc, veresie. Nu toate cuvintele cu frecvenţă foarte redusă vor avea însă această soartă; dimpotrivă, aşa cum am arătat mai sus, multe împrumuturi rar folosite se află în masa vocabularului, menţinându-şi pe deplin şansa perpetuării. 611 i t 3.4.4. Numai patru dintre cele 119 împrumuturi aflate la periferia vocabularului au dezvoltat derivate, în număr total de cinci, atestate în textele investigate şi aflate, şi ele, în zona periferică, „muribundă" a lexicului actual {bogasier, ceaprazar, ceaprazărie, harabaie, iaurgerie). Raportul dintre derivate (4%) şi împrumuturile-bază (96%) este, în acest caz, şi mai mare. 3.5. împrumuturile din turcă folosite şi în prezent în limbajul beletristic şi în cel publicistic al căror indice valoric este sub 10 (şi anume 78 de cuvinte cu indice între 5 şi 9, respectiv 289 de cuvinte-bază cu indice între 1 şi 4) aparţin, aşadar, unor straturi diverse ale lexicului românesc actual. Unele sunt literare, fiind denumiri unice pentru obiectele sau noţiunile desemnate, dar nu sunt utilizate decât conjunctural, eventual ca termeni profesionali sau ca denumiri ale unor obiecte a căror întrebuinţare este mai rară, ocazională sau accidentală. Alte împrumuturi cu indice valoric redus sunt termeni familiari, argotici, regionali, istorici etc., mulţi aflaţi la periferia vocabularului şi în curs de dispariţie. 3.6. în textele investigate am găsit, aşadar, 762 de cuvinte de origine turcă, dintre care 544 sunt împrumuturi, iar 218 - formaţiuni pe teren românesc de la acestea. Constatăm că, pe măsură ce valoarea de întrebuinţare a împrumuturilor scade, şi puterea lor derivativă este tot mai redusă. Iată, în sinteză, proporţia dintre împrumuturile aparţinând diferitelor straturi valorice ale vocabularului actual şi formaţiunile româneşti de la ele (derivate, compuse, formate prin contaminaţie, prin deglutinaţie etc.), atestate în textele cercetate: împrumuturi Formaţiuni - Fondul lexical principal 25% 75% - Vocabularul fundamental 42% 58% (mai puţin fondul lexical principal) - Vocabularul esenţial 47% 53% (mai puţin fondul lexical principal) - Stratul exterior al masei vocabularului - cu indici între 10 şi 40 64% 36% - cu indici sub 10 84% 16% - Periferia vocabularului 96% 4% 4. în afară de aceste 544 de împrumuturi şi 218 formaţiuni de la ele, extrase din textele investigate de noi, vocabularul românesc actual cuprinde, potrivit mărturiei altor izvoare bibliografice la care am recurs, şi alte cuvinte de origine turcă, rar folosite şi fără importanţă în economia funcţională a limbii vorbite în prezent de către români. Astfel, dintre cele 2.760 de împrumuturi înregistrate în Dicţionarul nostru, 1.006 sunt actuale şi curente, iar alte 381 erau în curs de dispariţie în a doua jumătate a secolului trecut; unele dintre acestea din urmă au mai fost folosite doar ca termeni istorici, iar 612 altele, mai ales regionale, au ultimele atestări din prima jumătate a aceluiaşi secol, ceea ce face probabilă dispariţia lor sau a majorităţii lor până în anul 2000. întrucât şi textele investigate de noi conţin circa 40 de termeni istorici, mai rămân cel puţin 500 de împrumuturi prezente în vocabularul actual curent, care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt atestate în textele cercetate. Formula • „dintr-un motiv sau altul" este însă convenţională, deoarece motivele pot fi bănuite: circulaţia deosebit de redusă a acestor cuvinte, extrem de mica lor valoare de întrebuinţare şi existenţa lor periferică în vocabularului actual, în primul rând pentru că cele mai multe fac parte din fondul dialectal, aflat în pericol de dispariţie. Să exemplificăm şi să verificăm cele spuse cu împrumuturile de la literele A şi B neatestate în textele cercetate, dar prezente în alte izvoare bibliografice din a doua jumătate a secolului XX: ada, adet, afuzali, aiar, alagea, alaman, alan, alcalâc, altângic, aman, amandea, amlă, ana, anason, angâş, ara, arca, arcaci, armuz, arnăut, arşin, asmă, astar, avan, avă, azâr, baba, babic, bagea, baiguş, bairac, bairactar, baldăran, balgiu, baltag, bamă, bar, barut, basamac, baschiu, baş, başcazâc, batac, bernevic, birlic, bobric, boc, bogaz, boiandruc, bora, bostangiu, boş, boştur, bozagiu, bozgun, brăcaci, bugă, bugeac, buhur, bulgur, bulmea, burec. Dintre cele 348 de împrumuturi care au la iniţială a- sau b-, 177 au dispărut în cursul veacurilor, 41 erau pe cale să iasă din uz în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar restul de 130 se mai folosesc şi azi la diverse niveluri active ale limbii. Textele cercetate de noi atestă însă doar 68 de împrumuturi uzuale, omiţând 62 de cuvinte de acest fel, dintre care: - şase sunt folosite la nivel popular, mai ales familiar şi argotic, şi aparţin zonei periferice a vocabularului actual: alagea, aman, arnăut, avan, birlic, boc, - nouă sunt întrebuinţate la nivel literar: afuzali, anason, armuz, baba, babic, baltag, bamă, bora, bulmea; de o oarecare importanţă pentru ansamblul limbii române pot fi considerate numai două nume de plante culinare rar utilizate, anason şi bamă, precum şi denumirea unui instrument, baltag, tustrele aparţinând stratului exterior al masei lexicului actual; restul sunt termeni profesionali de la periferia lexicului sau cel mult de la periferia masei vocabularului, având o răspândire socială şi teritorială extrem de restrânsă, iar babic este denumirea unui preparat alimentar pe cale de dispariţie; - 47 sunt regionalisme, majoritatea dobrogene, aflate la periferia vocabularului. Iată, aşadar, că 76% din cuvintele neatestate în textele cercetate sunt termeni dialectali, alte 15-20% se află şi ele la periferia vocabularului, ca termeni literari tehnici sau ca termeni populari, şi numai 5%, eventual maximum 10% au o anumită importanţă pentru limba română, în sensul că fac parte din stratul exterior al masei vocabularului, dar nicidecum din lexicul esenţial. Extrapolând şi păstrând proporţiile, putem conchide că, dintre cele circa 500 de împrumuturi actuale care nu apar în cele 26 de texte investigate de noi, 25-50 aparţin masei vocabularului (cu indici virtuali sub 10), dar nu lexicului esenţial al limbii române, 613 iar 400-425 se află la periferia vocabularului, îndeosebi ca termeni dialectali (circa 380 de regionalisme), dar şi ca termeni literari sau populari în curs de învechire. Lor li se adaugă 5-10 derivate de la împrumuturile din masa vocabularului şi 16-18 derivate de la împrumuturile aflate la periferia lexicului. Putem afirma, bazându-ne pe aceste deducţii,, coroborate cu rezultatele anterioare ale cercetării statistice a unor texte, că lexicul românesc actual curent cuprinde 1.255-1.260 de cuvinte de origine turcă, dintre care cel puţin 1006, dar nu mai mult de 1011 sunt împrumuturi din limba turcă, iar 249-254 sunt derivate, compuse sau aite formaţiuni româneşti de la împrumuturi. Cele mai importante sunt, fără îndoială, cele 81 de împrumuturi şi 103 formaţiuni de la ele care constituie elementele de origine turcă ale vocabularului esenţial actual (în total, 184 de cuvinte). Ele includ un strat şi mai valoros, de 40 de împrumuturi şi 67 de derivate româneşti (în total 107 cuvinte) aparţinând de vocabularul fundamental, având un nucleu de şase termeni ai fondului lexical principal care, la rândul ior, au dezvoltat 18 formaţiuni pe teren românesc. O oarecare însemnătate au, desigur, şi cele 485-520 de cuvinte (370-400 de împrumuturi şi 115-120 formaţiuni româneşti) din stratul exterior al masei vocabularului, constituit din termeni literari sau populari folosiţi mai rar şi conjunctural. în jurul lor gravitează, la periferia vocabularului, cu tendinţe centrifuge, 540-565 de termeni (520-540 de împrumuturi şi20-25 de derivate de la ele), îndeosebi regionalisme, argotisme şi termeni istorici pe cale de a ieşi din uz, dar încă utilizaţi în anumite contexte specifice. Din acest ultim strat ar mai putea face parte şi o serie de termeni dintre cei pe care i-am considerat a fi în curs de dispariţie în a doua parte a secolului trecut: unii dintre ei vor fi având o existenţă „subterană" şi ar putea învia la un moment dat. Oricum, numărul lor nu poate depăşi, împreună cu derivatele, cifra de 100, ceea ce ar ridica la 1.350-1.360 numărul termenilor actuali de origine turcă şi la aproximativ 1.100 numărul împrumuturilor menţinute în lexicul actual. 5. Să vedem ce a rămas valabil din constatările noastre anterioare bazate pe frecvenţa relativă a termenilor de origine turcă. 5.1. Spre deosebire de supoziţia din studiul nostru mai vechi conform căreia lexicul românesc actual de origine turcă ar include 800-900 de cuvinte, acesta cuprinde, în realitate, 1.255-1.260 de astfel de cuvinte (al căror număr ar putea urca la 1.350-1.360 în cazul în care unii termeni pe cale de dispariţie în a doua jumătate a secolului XX ar fi sau ar redeveni totuşi activi), dintre care cel puţin 1.006 (eventual, cel mult 1.100) sunt împrumuturi, iar restul - formaţiuni româneşti de la acestea. 5.2. în fondul lexical principal actual se găsesc cu adevărat numai cafea, chef, duşman, geam, hai(de) şi murdar, nu şi cearşaf, chibrit, ciorap şi degeaba. Acestea din 614 urmă se află însă în stratul imediat următor, deci nu au părăsit vocabularul fundamental al limbii române. Faptul că 18 termeni derivaţi, compuşi etc. au fost formaţi pe baza celor mai frecvente şase cuvinte împrumutate din turcă îi plasează şi pe ei, în mod inerent, în nucleul lexicului actual, chiar dacă frecvenţa cu care sunt întrebuinţaţi ar putea fi, eventual, mai redusă. 5.3. în vocabularul fundamenta! actual se află nu 39 de cuvinte (dintre care două derivate), ci 40 de împrumuturi, plus unul reprezentat printr-un derivat; împrumuturile au stat la baza a 49 de formaţiuni pe teren românesc, fundamentale şi ele, pentru că fac parte din familia cuvintelor împrumutate. Noua metodă de cercetare, bazată pe analiza statistică a frecvenţei absolute şi a productivităţii împrumuturilor, a dus la înlăturarea din vocabularul fundamental a opt termeni împrumutaţi {basma, cazan, ciorbă, dovleac, geamantan, rahat, salcâm şi şiret), care însă, cu excepţia lui dovleac, se menţin în lexicul esenţial; în schimb, la cele 29 de împrumuturi care s-au menţinut în vocabularul fundamental s-au adăugat, dovedindu-se mai frecvent întrebuinţate decât termenii eliminaţi, alte 11 cuvinte împrumutate şi un derivat românesc {cafenea, cântar, chel, musafir, palavragiu, papuc, para, raft, sâc, sobă, sufragerie şi tacâm), precum şi formaţiunile de la ele. 5.4. Din vocabularul esenţial actual fac parte nu 71 de termeni de origine turcă, ci 81 de cuvinte împrumutate şi un derivat reprezentând un împrumut învechit, la care se adaugă alte 102 formaţiuni româneşti de la împrumuturile respective. Toate aceste cuvinte sunt importante, deoarece sunt folosite frecvent în conversaţia curentă, iar un străin care le ignoră nu va putea discuta la un nivel acceptabil şi nu va înţelege textele scrise în limba română standard. Aplicarea criteriilor frecvenţei absolute şi productivităţii a determinat completarea listei cuvintelor aparţinând acestui strat funcţional al lexicului actual cu următoarele împrumuturi: balama, belea, caldarâm, chioşc, ciomag, ciorbă, codoş, conac, cusur, doldora, duduie ~ duducă, duşumea, fudul, hal, mahmur, moft, naz, palavră, salam, sidef, sofa, şiret (adj.), tabiet, taman, tejghea, ursuz şi zor. în schimb, au căzut pe locuri inferioare din ierarhia valorică, mai exact în stratul exterior al masei vocabularului, următoarele împrumuturi şi derivatele lor: catran, călăuză, cişmea, derbedeu, divan, dovleac, dud, gaz, hambar, liliac şi tarabă. 5.5. Dublarea numărului de texte cercetate din punctul de vedere ăl frecvenţei relative şi extinderea investigaţiei şi asupra limbajului publicistic ne-a condus la supoziţia că avem în total 24 de termeni de origine turcă folosiţi astăzi cei mai frecvent, de aceea ei sunt de importanţă maximă pentru limba română actuală (v. mai sus, 2): cafea, caraghios, cântări, cearşaf, chef, chibrit, ciorap, cutie, (de)geaba, dulap, duşman, farfurie, geam, habar, hai(de), haz, murdar, musafir, perdea, sârmă, soi, tavan, tavă, tutun. Investigarea completă a unor texte, în cursul căreia am avut în vedere şi 615 frecvenţa absolută şi productivitatea împrumuturilor, a scos însă în evidenţă faptul că aceste 24 de cuvinte fac parte, în realitate, din lotul de 37 de împrumuturi cu cea mai mare frecvenţă în limbajele beletristic şi publicistic, dar unele sunt întrecute, din perspectiva valorii de întrebuinţare, de alte cuvinte: odaie este mai frecvent întrebuinţat decât dulap, perdea, caraghios, soi farfurie, hazş\ degeaba, iar chel are, la rândul său, apariţii mai frecvente decât ciorap, tavă, cântări, cearşaf, sârmă etc. Este însă adevărat că termenii cafea, chef, cutie, duşman, geam, habar, hai(de), murdar şi musafir ocupă primele nouă locuri din toate punctele de vedere. Totuşi, este de presupus că poziţiile superioare ocupate de cutie şi mai ales de habar şi musafir se datorează faptului că aceşti termeni sunt specifici limbajelor beletristic şi publicistic, fiind, probabil, ceva mai rari în alte variante stilistico-funcţionale ale limbii române. 5.6. în aceeaşi ordine de idei, există câteva cuvinte a căror valoare de întrebuinţare a fost sporită considerabil prin luarea în calcul şi a limbajului publicistic. Astfel, trebuie apreciaţi ca specifici acestui limbaj, deoarece au frecvenţe proporţional mai ridicate în stilul publicistic în comparaţie cu stilul beletristic, următorii termeni (împreună cu derivatele lor): ageamiu, bucluc, buluc, cacealma, caşcaval, călăuză (mai ales în der. călăuzi), cântar (îndeosebi în cântări), chenar, cherestea, chiolhan, chioşc, ciorbă, cusur, degeaba, derbedeu, dugheană, geamantan, ghiveci, hai, halal, iaurt, liman, macara, mahala, maidan, matrapazlâc, moloz, muşama (îndeosebi în der. muşamaiizâ), naz, rachiu, salahor, salam, sarma, schelă, soi, şiretlic, tarabă, tertip, tichie, turc, zor etc. 5.7. Masa vocabularului actual cuprinde nu 700-800, ci 645-680 de cuvinte de origine turcă, majoritatea (485-520) aflate nu în lexicul esenţial, ci în stratul exterior al lexicului curent standard, având valori reduse de întrebuinţare. Şi cuvintele din masa vocabularului se ierarhizează însă, în funcţie de frecvenţa lor: cele mai importante rămân cele 160 de cuvinte care aparţin lexicului esenţial (76 de împrumuturi şi 84 de formaţiuni româneşti; lor li se adaugă termenii din fondul lexical principal: 6 împrumuturi şi 18 formaţiuni româneşti). 5.8. Dacă până aici aproximările din Suciu 1986 s-au apropiat destul de mult de realitate, concluziile privitoare la cuvintele de la periferia vocabularului au fost complet eronate. în zona periferică a lexicului actual se găsesc nu „circa 60 de termeni arhaici", ci minimum 550 de cuvinte, iar acestea sunt nu numai istorice şi „străine", ci, în majoritatea lor, dialectale, toate ameninţate cu dispariţia în deceniile care vor urma. Câte dintre ele vor^supravieţui totuşi, sfidând influenţa tot mai presantă a limbii literare şi fenomenul părăsirii localităţilor rurale de către tineri, constituie o chestiune care va rămâne la discreţia vorbitorilor limbii române, dar va depinde şi de ritmul şi direcţia evoluţiilor social-politice şi economice pe care le va cunoaşte ţara noastră în următoarea perioadă de timp. 616 ANEXE Anexa 1 CRONOLOGIA ŞI VIABILITATEA ÎMPRUMUTURILOR* Secol u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 act. 1. aba + + + + + + + + lit. 2. abagiu + + + + + + + + reg. 3. abai + + + + 4. abanos + + + + + + + + lit. 5. abdal + 6. abdest + + 7. abitir ? + + + pop. 8. abraş ? + + + pop. 9. acadea + + + + lit. 10. acaret + + + + + lit. 11. accea + + -> ist. 12. acic + + + 13. acmac < ? + 14. ada ? 7 + req. 15. adaliu + 16. adet + + + + + + + + + reg. 17. aferim + + + + + + + pop. 18. afif ? + ' + reg. 19. afion + + + + + + ---> pop. 20. afuzali 7 ? + + lit. 21. aqabaniu + 7 + 22. aqa-capusi + ---> 23. aqalar-aqa + 24. aqa-paşa + 25. agă + + + + + + + ---> ist. 26. aqărlâc + + + + + + 27. aqeamiu + + + + + pop. 28. aqem1 + + + + + 29. aqem2 + 30. aqemoqlan + 31. aqem-pilaf ? + 32. agustos ? + ---> 33. ahci-başa + + 34. ahtinamea + + + + ist. 35. aian + + + 36. aiar + + + 7 + reg. * „+" = folosit [atestat]; „?" = probabil folosit; = în curs de dispariţie, eventual istoric. 619 ' ---------_____Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 37. aielet + 38. ajder + 39. alaqea + + + + + + Q. O CL 40. alai + + + + + + + lit. 41. alai-bei + + 42. alai-ceauş + + 43. alai-top + 44. alalah + + ? ? + 45. alaman1 + + + 46. alaman2 7 ? ■ + req. 47. alan ? ? + reg. 48. alcalâc ? ? 7 + req. 49. alcoran + + + + 50. alechim-seleam 1 + 51. alem + + + ? + 52. aliosman + + ? + 53. alişveriş + + + + + + pop. 54. almas + 55. altalâc ? ? ---> ist. 56. altânbaş-tiriac + 57. altânqic + 7 + req. 58. ama 7 + + -> reg. 59. aman + + + + + + pop. 60. amandea + + + + reg. 61. amanet + + + + + + + + + lit. 62. aman-zaman ? 7 + ---> reg. 63. amber + 64. amlă ? ? + reg. 65. ana ? 7 + + reg. 66. anadol + + + + + (der. reg.) 67. anahtar-oglan + 68. anasâna + + + + req. 69. anason + + + + + + + lit. 70. anatefter + + 71. angara + + + + + + + + pop. 72. anqâş 7 + + + reg. 73. antep + + 74. anteriu + + + + + + + lit. 75. anterlic + 76. ara ? 7 7 + req. 77. arabaqi-baş + 78. aracqin + 620 ■---u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 n /2 /I /2 /I /2 /I 12 act. 79. aralâc ? + 80. arap + + + + + + + + .+ pop. 81. arasta 7 ? -» 82. arbiu ? + + pop. 83. arca + + + + + + + + reg. 84. arcaci + + + + + + + + + reg. 85. arcadaş + 86. arcaliu + + + 87. arqi-odasi + 88. arman + + + + + pop. 89. armangiu ? + -» 90. armuz ? ? ? + lit. 91. arnăut + + + + + + + pop. 92. arnăut-paşa + 93. arpagic + + + + lit. 94. arpalâc + + + 95. arsâz ? + 96. arşic ? + + + + lit. 97. arşin ? + + + + reg. 98. arz + + + + ---) ist. 99. arzihal + + + + 100. arzmahzar + + + + 101. ascher + + -» 102. ascherliu + + 103. asian + + 104. asmaciuc 7 + + -> reg. 105. asman ? + + ---> reg. 106. asmă ? + + + reg. 107. astar + + + + + + + + + + reg. 108. aş + + + + pop. 109. aşiboia + 110. at + + + + -» reg. 111. atlaz + + + + + + + + + + + lit. 112. atliu + 113. atmişcea + 114. avaet + + + + + -» reg. 115. avalim ? + 116. avan + + + + + + + pop. 117. avat + + + + + lit. 118. avă 7 + + + reg. 119. avgi-başa + + 621 -_______^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 120. avgiu + 121. avrad + 122. azap + + + 7 ? ? ? 7 + ist. 123. azâr ? ? + + reg. 124. azlu + . 125. baba 7 + + + lit. 126. babadam ? + 127. babalâc + + + + pop. 128. babic ? ? ? + lit. 129. bacalâm + + 130. bacalbaşă + + -> 131. bacăculu + 132. baccevan + 133. baclava + + + + lit. 134. baclavagiu 7 ? ? ---> ist. 135. bacşiş + + + + + + + lit. 136. baga + + + + + lit. 137. bagcea + 7 ? + ---> ist. 138. bagdadie + + + + reg. 139. bagea 7 + + + reg. 140. baiergic ? + + reg. 141. baiquş ? ? + + reg. 142. bair + ? 7 7 + + reg. 143. bairac + + + + + + reg. 144. bairac-agă + 145. bairactar + + + + 7 + reg. 146. bairam + + + + + + lit. 147. bairamlâc .+ + + + ---> -» ist. 148. bairam-peşcheş + + 149. balaban1 + 150. balaban2 7 + reg. 151. balama ? + + + + lit. 152. balâcdiş + 153. balbaş ? + 154. balcan 7 ? + reg. 155. balcic 7 7 + reg. 156. baldăran 7 + l-eg. 157. baldâr ■? + + + req. 158. balgi-başă + + 159. balgi-başlâc + + + ---> 160. balgiu + + + 7 7 ? 7 + reg. 622 --------^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 161. balimez + + 7 -4 -> 162. baltag + + + + + + + + lit. 163. baltagi-baş + 164. baltagilar- + chehaiasi 165. baltaqiu + + + 166. baltalâc ? 7 + reg. 167. bamă + + + + + lit. 168. bar 7 ? + + req. 169. barac ? + 170. barată + + 171. barbut 7 ? ? + pop. 172. barut + + + + ? + + req. 173. baruthane + 174. basamac 7 ? ? + reg. 175. basarqiu + 176. baschiu ? ? ? + req. 177. basma ? + + + + + + lit. 178. basmagelâc + 179. basmangiu + + + 180. bastara ? + 181. baş + + + + + + + + req. 182. baş-aqa + ? + 183. baş-alai-ceauş + 184. baş-bacăcul + 185. baş-beşleaqă + + + -> 186. baş-boq + 187. baş-boier + + 188. baş-bulucbaş + + + -» 189. baş-buzuc ? + + + pop. 190. başca + + + + + + pop. 191. baş-caimacam + 7 ---> 192. baş-capichihaie + + ist. 193. baş-capiqi-baş + 194. baş-capiqiu + 195. başcazâc ? 7 ? + req. 196. baş-căpitan + 197. baş-ceauş + + + 198. baş-ciohodar + + + + ---> 199. baş-conacciu + 200. baş-qalion + 623 u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 201. baş-hamal ? + 202. başlic + ? + 203. baş-muhasebea + 204. baş-salahor + + 205. baştardă + . 206. baş-tergiman + + ---> 207. batac + 7 + + + reg. 208. batal ? + + + lit. 209. bazarghean-başă + + + 210. bazea + + + + + 211. băbut 7 + ---> 212. băcan1 + + + + pop. 213. băcan2 + + + + + + + + + + lit. 214. bărdac ? + + + pop. 215. bărdacă + + + + reg. 216. becciu ? + + reg. 217. becher + + + + pop. 218. bechet + 7 7 -> 219. bechi ? ? 220. beclerge + 221. becrilâc ? + 222. becriu ? + 223. bectaşiu + 224. bectemiz 7 + 225. beden + + 7 7 226. bei + + + + + + + + + + pop. 227. beiqamber + 228. beilerbei + 7 + ? „ + + + 7 + ---> ist. 229. beilic + + + + + ---> reg. 230. beilicci-başa + 231. beilicci-efendi + -4 232. beilicciu + + + + ? 233. beizadea + 7 + + + + + + + pop. 234. bel + 235. belaliu 7 + + + pop. 236. beldar + + + 237. belea + + + + + + + lit. 238. belec ? + 239. belghir ? + ---> 240. benderliu + + 241. benghi + + + + + pop. 624 ------------------ XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /1 /2 /I /2 /I /2 act. 242. benic + 243. bent + + + + reg. 244. berat + + + + ---> ist. 245. berat-humaium ? ? ist. 246. beratliu + 247. berbelâc + + 248. berber + + + + ---> reg. 249. berber-başa + + 250. berechet ? + + + + + + pop. 251. berechetlâu ? + 252. bernevic + + + + + + + reg. 253. bestea + 254. beşactea + + 255. beşleagă + + + + + pop. 256. beşlic ? + + 257. beşliu + + 7 + + + + + ---> ist. 258. bezestin + ? 7 + 259. biaz + 260. bidinea ? + + + + lit. 261. bidiviu + + + + + + + + + + lit. 262. bigi-bigi ? + + ist. 263. bilezic + ? 7 ? + + + + -> reg. 264. bimbaşă + + + + + pop. 265. bina + + + + + pop. 266. bina-emini + + 267. bind + 268. bindilic 7 7 + reg. 269. binec 270. binectaş + 7 + 271. binigiu ? + -> 272. biniş 7 + + + -» 273. biniş-alai ---> 274. binişliu + + 275. birin + 276. birlic ? + + + pop. 277. bischiqiu + 278. bitaat + 279. bitirmea + 280. biulbiuliţă + 281. bizirea + ? + -> 282. bobric ? + + + reg. 625 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII X XIX XX XX Sit. i---i X Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 act. 283. boc ? + + + pop. 284. boccea + + + + + + + + + lit. 285. bocceaqiu ? + ---> 286. boccealâc + + + 287. bocciu + + + *r Q. O CL 288. bogasiu + + + + + + + + + 289. bogaz + + + + + + + + reg. 290. bogdan + 7 7 ? ---> 291. Bogdan-beg ---» 292. boi1 + + + + + pop. 293. boi2 ? + 294. boia ? + + + + + lit. 295. boiama + + + + reg. 296. boiandruc ? ? + + pop. 297. boiangilâc + 298. boiangiu + + + + + + lit. 299. bolbol + + 300. bolozan + 7 + ? -» ist. 301.bondoc + + + + + lit. 302. bora ? ? 7 + lit. 303. borangic + + + + + lit. 304. bosma + 7 + 305. bostan + 7 ? + + + + + + pop. 306. bostangi-başa + + + 307. bostangilar- + odobaşa 308. bostangiu + + + + + + + reg. 309. boş ? + 7 + reg. 310. boşnac-aga 311. boştur ? + + + reg. 312. boza ? + (der. req.) 313. bozafer ? + 314. bozagilâc + 315. bozagiu + + + 7 7 + reg. 316. bozgun ? + + + reg. 317. brăcaci + 7 ? ? + + + reg. 318. bre ? + + + + + + pop. 319. briceaq 7 + + + + + lit. 320. brusa-molasi + 321. buciuc + + + + -¥ 322. buclir + 626 '-------------- XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 323. bucluc ? + + + + + + lit. 324. bucmea ? + + 325. budala ? + + ---* (der. reg.) 326. bugă + ? 7 7 7 + + + req. 327. bugeac + + + + + + + + reg. 328. bugeacliu + + + 329. buhur + + + + reg. 330. buhurdangi-başa + 331. buhurdangiu + 332. buhurdar + 7 + 333. buiuc-imbrohor + + 334. buiurdiu + + + + ---> 335. bulgariu + + + 336. bulgur + + + + reg. 337. bulmea ? 7 + + lit. 338. buluc + + + + + + + + lit. 339. bulucbaşă + + + + + + + + lit. 340. bulumaci ? + 341. burec + + + + reg. 342. burghiu + + + + + lit. 343. burgi + 344. burnuz ? + + ---> reg. 345. bursuc + ? 7 ? + + + + + + lit. 346. burun 7 7 + ---> reg. 347. but + + + + + lit. 348. buzdugan + ? + + ? + + + + + + + pop. 349. buzluc ? + reg. 350.cabac 7 ? + + reg. 351. cabadaiu + + 352. cabara + + 353.cabaz + + + -> reg. 354. cabazlâc + + + + reg. 355. cabul 7 + + ---> pop. 356. cacealma 7 ? + + + pop. 357. cacerdisi + + + 358. caci 7 + 359. cacom + + + + + ---> pop. 360. caculi + 361. cadalâc ? + + + reg. 362.cadână + + + + + + + lit. 363. cadefene + 627 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I / 2 act. 364. cadiu + + + + + + ist. 365. cafa + + 366. cafadar + + 367. cafaltâc ? + 368. cafas + + + + + + ---> reg. 369. cafea + + + + + ■+ + lit. 370. cafegi-başa + ? ? + + 371. cafegiu ? + + + + + + pop. 372. cafenea + + + + + lit. 373. caftan + + + + + + + + + + + ist. şi req. 374. caftan-aga + 375. caftangi-başa + ? 376. caftangiu 1 + + + + + pop. 377. caftanliu + + 378. cahpolu + 379. caia + ? + + + lit. 380. caic + + + + + + + + req. 381.caicciu + + + + 382.caichana + 383. caid + + + 384. caim + 385. caimac ? + + + + lit. 386. caimacam + + + + + ---> ist. 387.caimacam-aga ? ---> 388.caimacamlâc + + ? + 389.caimacam-paşa + + + 390.caimea + + + + 391.caipacă 7 ? + reg. 392.caisie + ? 7 + 393.calabalâc ? + + + + + + pop. 394.calacatâr ? + + + req. 395.calafaciu + ? 7 ---> 396. calafat 7 + + + + + + lit. 397.calai ? + + req. 398.calangiu ? + + + req. 399. calcan1 + + + + + + lit. 400. calcan2 + + . + + lit. 401.caldarâm + 7 + + + + lit. 402.caldarâmgiu + + 403.calem 7 + + + + 628 ^^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 n /2 /I /2 n /2 /I /2 /I 12 n /2 act. 404. calembec ? + 405. calemcheriu + + 406. calemgiu + + 407. calemie + 408. calevi + 409. calfă 4- + + + + + + ---> ist. 410. calp + + + + lit. 411. calpac 7 7 + + 412. calpacciu + + + 413. calpazan 7 + ? + reg. 414. calup + + + + + lit. 415. calupciu 7 + -> 416. cambur + 417. canale ? + + + lit. 418. canara + ? ? + + + req. 419. canat + + + + + lit. 420.canqe ? + ? + + + + lit. 421. canonamea + 422. cantaragiu + + + + + + + lit. 423.capac + + + + + + + lit. 424. capama ? + -» 425.capan + + + 426. capan-emini ---> 427.capange + 7 7 + + 428.capanliu + + ---> 429.capan-naip -> 430.capasâz + + 431.capiculi + 432. capigi-başă + + + + ---> ist. 433. capiqilar-chehaiasî + + + 434.capigiu + + + + + ---> 435.capioldaş ? + 436.caplagea ? + + ---> reg. 437. caplama1 7 + + + Q. O Q. 438. caplama2 7 + + + req. 439.caplan ? ? ? + 440.caplan-paşă + 441.caplan-poş + 442.capot + + + 443.capsimal ? + 444.captan + 629 Secolul XIV XV XV XVI Termenul /2 n 12 n 526. călâci-caftan 527. căleap 528. cărăbănl 529. căvârgic 530. câd 531. câlanqâd 532. calâf 533. cânâqic 534. cântar •i- .- * 535. câr i 536. cârântâlc 537. cârcăiac 530. cârcscrdar l 539. cârjatki j ! 5*10. câr Iaci ! 541. câtmâ? ! 542. cârmâzlu ! 543. camion 544. câr.câd _______ --- i 545. câsmet ! __ 546. r.â',lîi i _ __ _ 547. c;V,ti 1 541!. câllâr ------- ....... : j 549. câ/amlâc 5!.0, râ/âla.-a ------------ ..... t ( 551, ____________ j ţ ''.ii. râ/lai-arja I i......--- \ 5 Vi, ff'.'iG'll _______ ----- ! s V/t, r'-ar/ik‘ (i--idn j j i.....- '/•/■/'ama ____ ---- ...____ i i _ __ î ■.7: i »......- ------ --- ---- 1= ' * f 1....." --- A ..... „L_ t \ I, '-------_^^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul " /2 /I 12 /I /2 /I / 2 /I 12 /I 12 /I 12 act. 485. casnac ? + 486.casnă ? + 487. castriet + 488. caşcaval + + + + + + + lit. 489. caşic ? + + + reg. 490. cat + + + + + pop. 491. cataif 7 + + + + lit. 492. catâr1 + + + + + + + + lit. 493. catâr2 + + 494. catârgiu ? 7 + -> lit.- 495. catertai + 496. catifea + 7 ? 7 + + + + lit. 497. catifeliu ? + + + lit. 498. catran + + + + + + + lit. 499. cauc + + + + + + req. 500. caucciu ? + 501. caun 7 + + + req. 502. cavaf + .+ + + + + ---> reg. 503. cavaf-başă + 504. caval ? + + + lit. 505. cavas + + -> 506. cavaz-başa + + ---> 507. cavga 7 7 + ---> reg. 508. cavurmă 7 + ? + req. 509. caza + + + ---> 510. cazacliu + + + + 511. cazan + + + + + + + + + + + + lit. 512. cazan-ahcesi + 513. cazangiu + ? + + + lit. 514.cazascher + + + ? -> 515. cazălbaş + + + 516. cazic ? ? + + req. 517. cazma + ? + + + + lit. 518. cazmir + + 519. căcărdac + + 520. căiafet + + + 7 -> reg. 521. căiqiu 7 + 522. căis + ? 7 + + + req. 523. călăci + + + ? ? ? + req. 524. călăuză + + + + + + + + + lit. 525. călăuz-başa + Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX :ct. Termenul 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I /2 /I 12 /I 12 445. capuchehaie + + + + + -» ■=* 446. capuchehaielâc + + . 7 -i -> ■r 447. capu-chihaia-bei + 448. capudan-paşa + ? + + + 449. capu-olan + + ---> 450. carabaş 7 + + + 2). 451. carabasaq 7 + 452. carabatac ? ? + 21 453. caraboia + 454. carabura + 455. caracartal 7 7 + :tl 456. caraculac + 7 + ? + 457. caraei 7 + + + ::q. 458. carafefiz 459. caraqea ■? ■ + + -q. 460. caraghios + ? + + + j. rt 461. caraghioslâc ? + + + 462. caraianac 7 + ---> 463. caraman + + 7 + 464. caramanlâu + + 465. carantină + + + + 466. cara-pelit ? + 467. ca rar + + 468. caraulă + + + + + + c 469. carâc 7 7 + jq. 470. carceaiâc 7 7 + :-q. 471. cardaş + + + (der. Ut) 472. cardaşlâc 7 + 473. carmanqiu 7 7 7 + :t. 474. carnaxi + + 475. carpuz 7 + 476. carsac + 477. cartai + ? 7 7 + + + 478. carvasara + + + + + + + (rnnt -amin. -0.) 479. casaba + + 7 7 ---^ 480. casabert + 481. casac + + + 7 + ---^ + 482. casap + + + 483. casap-basă + + + + 3 484. casap-başlâc + 630 j ^^^^Secol u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. jrermenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 185. casnac ? + 586. casnă ? + !87. castriet + |88. caşcaval + + + + + + + lit. j$9. caşic ? + + + reg. •SO. cat + + + + + pop. ■ 51. cataif ? + + + + lit. 132. catâr1 + + + + + + + + lit. 133. catâr2 + + ---> !34. catârgiu ? 7 + lit. ;35. catertai + ;36. catifea + 7 7 ? + + + + + lit. s37. catifeiiu ? + + + lit. 138. catran + + + + + + + lit. !39. cauc + + + + + + reg. ;D0. caucciu 7 + |D1. caun ? + + + reg. î 1)2. cavaf + ,+ + + + + ---> reg. |33. cavaf-başă + i34. caval ? + + + lit. i35. cavas + + -> ---> ;D6. cavaz-başa + + ---> ;37. cavga ? 7 + -> reg. il)8. cavurmă 7 + 7 + reg. !39. caza + + + ---> ’llO. cazacliu + + + + -:il. cazan + + + + + + + + + + + + lit. ;:12. cazan-ahcesi + :13. cazangiu + ? + + + lit. ':14. cazascher + + + 7 ---> 15. cazălbaş + + + •16. cazic ? 7 + + reg. •17. cazma + 7 + + + + lit. •18. cazmir + + >19. căcărdac + + 520. căiafet + + + ? -> reg. 521. căiqiu ? + <22. căiş + ? ? + + + reg. 523. călăci + + + ? ? 7 + reg. 524. călăuză + + + + + + + + + lit. 525. călăuz-başa + 631 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^ n /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 364. cadiu + + + + + + ---> ist. 365. cafa + + 366. cafadar + + 367. cafaltâc ? + 368. cafas + + + + + + reg. 369. cafea + + + + + •+ + lit. 370. cafegi-başa + 7 7 + + 371. cafegiu ? + + + + + + pop. 372. cafenea + + + + + lit. 373. caftan + + + + + + + + + + + ist. şi req. 374. caftan-aga + 375. caftangi-başa + ? 376. caftangiu + + + + + pop. 377. caftanliu + + 378. cahpolu + 379. caia + ? + + + lit. 380. caic + + + + + + + + reg. 381.caicciu + + + + ---> 382.caichana + 383. caid + + + 384.caim + 385. caimac ? + + + + lit. 386. caimacam + + + + + -> ist. 387.caimacam-aga ? 388.caimacamlâc + + ? + 389.caimacam-paşa + + + 390.caimea + + + + 391.caipacă 7 ? + reg. 392.caisie + 7 ? + 393.calabalâc ? + + + + + + pop. 394.calacatâr 7 + + + reg. 395.calafaciu + ? ? 396.calafat ? + + + + + + lit. 397. calai ? + + reg. 398.calangiu + + + reg. 399.calcan1 + + + + + + lit. 400. calcan2 + + + + lit. 401.caldarâm + ? + + + + lit. 402.ca!darâmgiu + + 403.calem ? + + + + 628 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII X XIX XX XX Sit. i---i X Termenul /2 /I /2 /I /2 H 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 404. calembec ? + 405. calemcheriu + + 406. calemgiu +' + 407. calemie + 408. calevi + 409. calfă + + + + + + + ---> ist. 410. calp + + + + ---> lit. 411. calpac 7 7 + + 412. calpacciu + + + 413. calpazan ? + ? + reg. 414. calup + + + + + lit. 415. calupciu 7 + 416. cambur + 417. canale ? + + + lit. 418. ca nara + ? ? + + + reg. 419. canat + + + + + lit. 420.cange ? + ? + + + + lit. 421. canonamea + 422. cantaragiu + + + + + + + ---) lit. 423.capac + + + + + + + lit. 424. capama ? + -> 425.capan + + + 426. capan-emini -> ---> 427.capange + 7 ? + + 428.capanliu + + ---> 429. ca pan-naip ---> 430. capasâz + + 431.capiculi + 432.capigi-başă + + + + -4 ---> ist. 433. capiqilar-chehaiasî + + + 434.capigiu + + + + + -> 435.capioldaş 7 + 436.caplagea 7 + + reg. 437.caplama1 ? + + + pop. 438.caplama2 7 + + reg. 439.caplan 7 7 7 + 440.caplan-paşă + 441.caplan-poş + 442. capot + + + 443.capsimal ? + 444.captan + 629 ---ui XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 445. capuchehaie + + + + + -> ist. 446. capuchehaielâc + + . ? -> ---» ist. 447. capu-chihaia-bei + 448. capudan-paşa + ? + + + 449. capu-olan + + ---> 450. carabaş ? + + + req. 451. carabaşag 7 + 452. carabatac ? ? + reg. 453. caraboia + 454. carabura + 455. căracartal ? 7 + reg. 456. caraculac + 7 + ? + 457. caraei ? + + + reg. 458. carafefiz ---> 459. caragea '? ' + + reg. 460. caraghios + 7 + • + + + lit. 461. caraghioslâc ? + + + lit. 462. caraianac ? + 463. caraman + + ? + ---> 464. caramanlâu + + 465. carantină + + + + lit. 466. cara-pelit 7 + 467. ca rar + + 468. caraulă + + + + + + pop. 469. carâc ? ? + reg. 470. carceaiâc ? ? + reg. 471. cardaş + + + (der. Ut.) 472. cardaşlâc ? + 473. carmangiu 7 7 7 + lit. 474. carnaxi + + 475. carpuz 7 + 476. carsac + 477. cartai + ? ? ? + + + reg. 478. carvasara + + + + + + + (contamin. -pop.) 479. casaba + + 7 ? ---> 480. casabert + 481. casac 7 + ---> 482. casap + + + + + + + pop. 483. casap-başă + + + + 484. casap-başlâc + 630 ---^^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /1 /2 /I 12 /I 12 /I /2 act. 485.casnac ? + 486. casnă ? + 487. castriet + 488. caşcaval + + + + + + + lit. 489. caşic 7 + + + reg. 490. cat + + + + + pop. 491. cataif ? + + + + lit. 492. catâr1 + + + + + + + + lit. 493. catâr2 + + 494. catârgiu 7 7 + lit. 495. catertai + 496. catifea + ? ? ? + + + + + lit. 497. catifeiiu 7 + + + lit. 498. catran + + + + + + + lit. 499.cauc + + + + + + reg. 500. caucciu 7 + 501.caun ? + + + reg. 502. cavaf .+ + + + + -> reg. 503. cavaf-başă + 504. caval ? + + + lit. 505. cavas + + ---> -> 506. cavaz-başa + + 507.cavga 7 7 + -> reg. 508. cavurmă 7 + ? + req. 509. caza + + + ---> 510. cazacliu + + + + 511. cazan + + + + + + + + + + + lit. 512. cazan-ahcesi + 513. cazangiu + 7 + + lit. 514.cazascher + + + 7 ---> 515. cazălbaş + + + 516. cazic 7 7 + + req. 517. cazma + ? + + + + lit. 518. cazmir + + 519. căcărdac + + 520. căiafet + + + ? -> reg. 521. căigiu ? + 522. căiş + ? ? + + + reg. 523. călăci + + + ? 7 7 + reg. 524. călăuză + + + + + + + + + lit. 525. călăuz-başa + 631 "" -~^__Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul 12 /1 12 /I 12 /I 12 /I /2 /I 12 /I 12 act. 526. călâci-caftan + + + 527. căieap 7 + + + reg. 528. cărăbăni 7 + + + + pop. 529. căvârgic 7 + -> 530. câci ? + + +. reg. 531. câlangâci ? + ---> 532. câlâf + + + + reg. 533. cânâqic ? + 534. cântar + + + + + + + + + + + + lit. 535. câr ? ? + reg. 536. cârântâie ? ? + reg. 537. cârcăiac ? + + + pop. 538. cârcserdar + 539. cârjaliu + + + -> 540. cârlaci 7 + + reg. 541. cârmâz + + + + + + + lit. 542. cârmâziu ? + + + pop. 543. cârmog 7 + + reg. 544. câscâci ? + ? + reg. 545. câsmet 7 + + -> reg. 546. câşlă + + + + + + + + + reg. 547. câşti + + + + ---> reg. 548. câtlâc + ? + 549. câzamlâc + 550. câzâlcea ? + + + reg. 551. câzâl-pelit ? + -> 552. câzlar-aga + + 7 ? + 553. ceacal + + 7 + 7 + reg. 554. ceacâie ? + + + reg. 555. ceacâr + ? ? ? ? + + + + reg. 556. ceacârgi-başa + + 557. ceaclama ? 7 + + reg. 558. ceac-pac + + + + pop. 559. ceacşiri + ? ? ? ? + + + + reg. 560. ceadâr + + + + + reg. 561. ceadiriu ? + ---> 562. ceair + + + + + + + + reg. 563. ceairort ? + -> 564. cealău + 7 ? + reg. 565. cealma + 7 + + + ist. 566. cealmuc ? ? + reg. 632 u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul _ 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 567. ceam + ? + + + lit. 568. ceamaşir-aga -» 569. ceamaşir-başa + 570. ceamaşirgiu + 571. ceameniu + + 572. ceamfistic 7 + 573. ceamsacâz + + + ---> 574. ceamur ? + + + reg. 575.ceanac + + + reg. 576.ceapcân + + + + reg. 577. ceapcânlâc ? + 578. ceapraz + + + + + + + + •f lit. 579. ceapuduc + ? + 580. cearc ? + 581. cearcagi-başa + 582. cearcagiu 7 + + ---> 583. cearclâu 7 + 584. cearmuc ? ? + ---^ lit. 585. cearşaf + + + + + + + + + lit. 586. cearşit + + ---> 587. ceaşitlâc + 588. ceatal ? + + + reg. 589. ceatma + + 7 7 + reg. 590.ceauş + + + + + + + + + + reg. 591. ceauş-başa + + + + ---> 592. ceauşlar-emini + + 593. cecmea + 594. cedar-bizie + 595. cefte-caic 596. cehrea ? + 597. ceiz 7 + 7 + reg. 598. celbiş + 599. celea 7 ? + reg. 600. celelie ? + ---> 601. celenghi + + + 602.cepchen + + ? + + 603. ceplac + ? ---> 604. cercevea 7 + + + + lit. 605. cerchez + + + + + ? + + + lit. 606. cerdac + + + + + + + + lit. 607. cerviş + + + + reg. 633 ■------________^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 608. cetal-menzâl + ? -> 609. ceteqiu + 610. cheab ? + -> 611. cheafir + + 612. chear + , 613. cheatip + ? + 7 + ist. 614. chebap ? + + + lit. 615. chebă 7 + + + + req. 616. checea + ? + 617. checeliu -4 618. checi ? + 619. cheder + + 620. chef + + + + + + lit. 621. chefal ? + + + + + + lit. 622. chefil + 623. chefliu ? + .+ + lit. 624. chehaia + + + + + + + + reg. 625. chehaia-bei + + + + 626. chehaialâc + ? + 627. chel + + + + + + lit. 628. chelarqi-başa + 629. chelbaş + + + req. 630. chelcea ? + + reg. 631. chelemet + + + req. 632. cheieş + + 633. cheman ? + 634. chenar + + + + + lit. 635. cheneaf + 636. chepcel + ? ? 7 + + + lit. 637. chepeneaq + + + + req. 638. chepenq + + + + + lit. 639. cherachea ' + + 640. cherdea ? ? + req. 641. cherem + + + + pop. 642. cherestea + + + + + + + lit. 643. cheresteqiu 7 + + lit. 644. cherhana + + + + + lit. 645. cherhanaqiu + 7 ? -> 646. cheriş 7 ? + + req. 647. cherpedin 7 + + + reg. 648. chersin ? + + + reg. 634 "" ^^^Secol u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 n /2 /I /2 /1 /2 /I /2 n /2 n /2 act. 649. chertic 7 + + -» reg. 650. chervan + 7 + + + ---» reg. 651. chervangiu ? + ---> 652. ches 7 653.chesat + 7 + 654. chesatliuc + 655. chesăgiu + 7 7 + (der. reg.) 656. chesedar-fefendi) + ? + 657. chesm ? ? + -4 reg. 658. chesmea-caldarâm + 659. chesmec ? + 660. chesmeriu + 661. cheşchet ' x 7 + 662. cheşchin + 7 + 663. cheşf + ? + 664. chethudai-sadri- + azam 665.chez + ? + 666.chezap 7 + + -> reg. 667. chiabur + + + + pop. 668. chibabea + 7 + 669. chibrit + ? + + + lit. 670. chiftea + ? + + + lit. 671. chihlimbar + + + + + + + + lit. 672. chilă + + + + + + + + 673. chiler + + + + + reg. 674. chilermenea + + + ---^ 675. chilim + + + + + lit. 676. chilipir + + + + + lit. 677. chilipirgiu ? + + + lit. 678. chiiom + + + + + + + + + reg. 679. chimion + + + + lit. 680. chimioniu 7 + 681. chimir + 7 + + + + lit. 682. chimur 7 ? + -» reg. 683. chinap + ? 7 ? + lit. 684. chinargiu + 685. chindie 7 + + + + + + + pop. 686. chiocec ? + 687. chioceşte 7 + 688. chiolhan ? + + + pop. 635 ----.^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I /2 /I /2 act. 689. chiolhanqiu + ? + -> 690. chiolhaniu + + + reg. 691. chionduz ? + 692. chiopec ? ? + req. 693. chior1 + ? + 7 + + + + lit. 694. chior2 ? + ---> 695. chiostec + ? + + + reg. 696. chioşc + + ? + + + lit. 697. chiraqelâc + + 698. chiraqi-başă + 699. chirigiu + + + + + + lit. 700. chiringiu 7 + ---> 701. chirpici ? + + + lit. 702. chisăr + 7 7 + + + req. 703. chisea + + + + + req. 704. chisim ? ? + -> reg. 705. chişleac ? + 706. chişmiş ? + + ---> lit. 707. chitabul-azam + 708. chitap + + + + + req. 709. chituc 7 ? + + req. 710. chiuciuc-imbrohor + + 711. chiulaf + + + reg. 712. chiunqhi + 7 ? + reg. 713. chiup 7 + + + + req. 714. chiurc + ? + + + req. 715. chiurcbeş + 716. chiurchi-calem + 717. chiurci-başa + + + 718. chiurec + ? + 719. chiurecciu + 720. chiusoleu + 721. chiutuc ■---) 722. chizil + ? 723. ciceadiu ? + 724. cichel 7 + 725. cichie 7 ? + reg. 726. cichirqi-başa ? + 727. cichirqiu ? + ? + req. 728. cicic ? + + + req. 729. ciciclic + 636 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 730. cicmiqea + + + + req. 731. cicric + + + + req. 732. cicriciniu 7 + 733. cicudiu + 734. cicur 7 7 + + reg. 735. cidiu 7 7 + ---> reg. 736. ciftea ? + 737. cifte-dulap + + ? + reg. 738. cifte-tatar + 739. ciftlic + + + + + 740. cighir + + + + reg. 741. cil ? + 742. cilibilic + + + + ? + ---» reg. 743. cilibiu + + + + 7 + + -> reg. 744. cilic1 + + + + reg. 745. cilic2 ? + + + reg. 746. cimbir + + + + + reg. 747. cimbistră + + + ---) reg. 748. cimişir + + + + + lit. 749. cinqhel + + + + reg. 750. cinqhie + + + + 751. cinghinea 7 + ---> 752. cinie + + + 753. cioban + + + + + + + + + + lit. 754. cioc ? 7 -> 755. ciohodar + + + + + -» -» ist. 756. ciohodar-aqa + 757. ciohodar-başa 758. cioian + ? ? + + 759. doi + 760. ciolac + ? 7 + + + + + + pop. 761. cioitar + + ? + 7 + + + + pop. 762. ciomaq + + + + + + + + + lit. 763. ciopciun + 764. ciorap + + + + + + + + + + lit. 765. ciorbaqiu + + + 7 + + + req. 766. ciorbalâc + + + + reg. 767. ciorbă + + + + + •f + lit. 768. ciovrântie 7 ? + + req. 769. cira + 770. cirac + + + + + + + lit. 637 '^~~'~~'-~^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 11 12 /I 12 act. 771. ciraclâc + 7 + 772. ciribaş + 773. dric + + + 7 + + reg. 774. ciripie 7 + + + + + reg. 775. ciriş + + + + + reg. 776. ciş ? ? 7 + reg. 777. cişit 7 + 778. cişmea + + + + + + lit. 779. cişmegiu + + ---> 780. cişniu + + + 781. cit1 + + + + pop. 782. cit2 7 7 + ---> reg. 783. citarea + + + 784. citlembec 7 + 785. ciubuc + ? ? ? + + + + + lit. 786. ciubucci-başa + + ---> 787. ciubucciu + + + 788. ciucman 7 + 789. duel 7 + 790. ciufulâc 7 + 791. ciufut ? + + + + pop. 792. ciuin 7 + + + lit. 793. ciulama 7 + + + + lit. 794. ciulea + + + -» reg. 795. ciuluc + 7 ? 7 7 + reg. 796. ciumlec 7 + + ---> reg. 797. ciurec + + 798. ciurlan + + + + req. 799. ciuruc 7 + + + pop. 800. ciutac + + + + ? + ---> 801. civit + + + + reg. 802. civiu ? + reg. 803. cobecciu + 804. cobur + + + + ist. 805. cobuz + + + + + + ---> 806. cocargea 7 ? + -> reg. 807. coci + 7 ? + req. 808. codoş + + 7 + + + + + pop. 809. codoşlâc 7 7 + pop. 810. cofterie + + + + + ? + ---> 811. cogea 7 + + ---> reg. 638 ---_______^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^ a /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 812. coha ? + ---> 813. coinac ? + + + + + ' req. 814. coinghios ? + ---> 815. col1 ? + -> 816. col2 7 + + ---> ist. 817. colan + + + + + lit. 818. colceac ? + + + + + + req. 819. colgiu + + + ---> ist. 820. coltuc 7 + ? + + + + pop. 821. comur ? + + + reg. 822. conabiu + + + pop. 823. conac + + + + + + + + reg. 824.' conacci-baş + 825. conacciu + + 7 + 826. condac 7 + + ---> reg. 827. condur + + + + + ist. 828. conduragiu + + + 829. conoşman 7 7 + reg. 830. corasan + + -» 831. corăbiele ? + + + lit. 832. cortel 7 + -> 833. coşcogea ? + + + pop. 834. covată + + + + + + + + lit. 835. coz ? + ? 7 + + ---> pop. 836. crâmlean + 837. cubea + + ? + + reg. 838. cucă + + + + + ---> -> ist. 839. cucumea ? + + + req. 840. cuiungi-başă + + 841. cuiunqiu + 842. cui + 843. culă + + + + + + + + lit. 844. culchehaia + + + 845. culoglu + 846. culp + 847. culuc + + + + 848. culucciu + ---> 849. cumaş + + + + + + + + -4 reg. 850. cumbara + + + + + ---> 851. cumbaraqi-başa + + + 852. cumbaragiu + 639 ~-~-^.^_^SecoIul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ---_ /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 act. 853. curban + ? + ? + 854. curban-bairam + 7 ? + reg. 855. curbet + 856. curuqiu + 857. curuluc ? + , 858. cusur + + + + + + + lit. 859. cusurliu ? ? + pop. 860. cuşac + ? + + + pop. 861. cuşaclâc + 862. cuşchebap + + 863. cuşcuş ? + + + lit. 864. cuşzun + 865. cutie ? + + + + + + + lit. 866. cutnie + ? 7 + + + + ---> 867. dahiu ? + 868. daiac ? 7 + reg. 869. dairea ? + + + + req. 870. dalac + + + + + pop. 871. dalâm 7 7 + reg. 872. dalcauc + + + + + ■ pop. 873. dalcâlâci + 874. dalqa + 875. dalqâci ? + ? + req. 876. dalian + + + + lit. 877. dam + + + + + + req. 878. dambla + + + + + + pop. 879. damblaliu + + 880. dandana ? + + + + pop. 881. danqa + + + + + lit. 882. danqalac + 883. dara + + + + + + lit. 884. darac ? + + + + lit. 885. darai + 886. darat "---^ 887. daruşifa + 888. daul + 7 + + + req. 889. daulqiu ? ? + reg. 890. daulhana + + + 7 + + ist. 891. dava + + + ? + ---> req. 892. davaqilâc + + ---y 893. davagiu ,+ + + ---^ 640 " Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^ 12 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I /2 act. 894. davet + ? ---> 895. davetname + 896. dădacă + + + + + lit. 897. def ? + 898. deli-aqa + 899. delibaş 7 + + req. 900. delibaşă + + + + ---> 901. deli-ceauş + 902. deliu + + + + + + + + + pop. 903. demet + 904. derbedeu ? + + + + lit. 905. derea + ? + + + req. 906. derebei ? + 907. dert ? + + + + pop. 908. dervent + ? + + 909. derviş + + + + ---> ist. 910. derviş-aqa + 911. desliqea 7 + + req. 912. dever + + + + + pop. 913. devetui + 914. devlet + + + -> 915. devlet-tatar + + 916. dezqhin ? + ---> 917. diba + + 918. dibioc 7 + 919. dichi 7 + + ---> req 920. didiu 7 7 ? + req. 921. diha 7 7 922. dihai + + + + + pop. 923. diloqlan + 924. dimeriie + + + + -4 req. 925. dimie + + + + + + + pop. 926. dip + + ? + req. 927. direc 7 + + + req. 928. direcci-başa 7 -> ---> 929. diredie + + + -> ist. 930. dirmea + + + + + + req. 931. diseniu + 932. disqhea 7 ? + ---> reg. 933. diudiuc 7 + 934. diunuc 7 + 641 642 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 976. durenghi + 977. duşâş + 978. duşec ? + + + reg. 979. duşeclâc + 980. duşiş ? ? + pop. 981. duşman + + + + + + + + + + + lit. 982. duşumea + + + + + + + lit. 983. duvar ? ? + + reg. 984. duzen ? ? + reg. 985. eche ? ? ? + lit. 986. echingiu + + ---> ---> ist. 987. ecmecci-başa ? -> 988. ecpaia + + + 989. edecciu 7 + 990. efendi + + + 991. efta + + 992. eqel + 993. eglengea + + + ---> 994. ehaliu + 995. ehlierz + 996. ehli-islam + ---> 997. elcheqiu + 998. elciu + + + 999. eli-calem + 1000. embru-inam + + 1001. emectar + + 1002. emen-cafe + + + 1003. emiclic + + + + 1004. emin + ? + 7 + + 7 ---> 1005. emir + ? ? 7 -> 1006. emniet + 1007. emriname + 1008. enghiurşal + + 1009. epiec ? + + -> pop. 1010. erchian + 1011. erchec ? ? + reg. 1012. ergavan 7 + 1013. eschigiu ? + 1014. eşpeh + 1015. etec 7 ? + reg. 1016. evmie + 643 ^_^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul --- 12 /I 12 /I 12 11 12 /1 12 /I 12 /1 12 act. 1017. evri + 1018. ezan + 1019. eziet + + 1020. falaga + 1021. farbala + + 7 ■fr reg. 1022. farfara + + + + + pop. 1023. farfurie + + + + + + lit. 1024. făqar + 1025. făraş + + + + lit. 1026. fâcie + 7 ? 7 + + + reg. 1027. fârângiu ? + reg. 1028. fâstâc + ? 7 ? + + + reg. 1029. fâşchie + 7 7 ? + reg. 1030. felegean ‘ + 7 ? + + + + 1031. fener 7 + 7 + req. 1032. feregea + + + + + + + + lit. 1033. feric + 1034. ferman-inam + + 1035. fermanliu + + 1036. fermenea + + ---> 1037. fes + + + + + lit. 1038. fesat + 1039. fetnegea 7 + 1040. fetva + + + + 1041. fiat + + 1042. fidan ? 7 + req. 1043. fii + + + + 1044. filaliu + + ---> 1045. fildeş + + + + + lit. 1046. fileri 7 + + + req. 1047. filuri-altân + 1048. fiong 7 + + reg. 1049. firfiric + + + + pop. 1050. firman + + + + + ---> ist. 1051. fistichiu + + + + + pop. 1052. fişic + + + + + + lit. 1053. fişicciu + 1054. fit + + + + + pop. 1055. fitil + + + + + lit. 1056. foduluc + 1057. fotă + + + + + + + + + + + lit. 644 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /1 /2 /I /2 n 12 11 12 n 12 n 12 act. 1058. frenchi ? 7 ---> req. 1059. frenghie + + + + + . + 1060. fudul . + + + + + lit. 1061. fulie 7 + + ---> reg. 1062. funduc + 1063. funducliu + + 1064. furda + + + + Q- O Q. 1065. fursant + + 1066. furtun + ? ? + + lit. 1067. fustanlâc ? + 1068. gaiqana 7 + 7 + reg. 1069. galion + + + + + + + ist. 1070. galionqiu + 7 + -> 1071. gavanos + + + + ---> reg. 1072. qaz ? + + + pop. 1073. qazep + 1074. qazi + 1075. qazret + 1076. qăqăuz + + + + lit. 1077. găitan + + + + + + + + + + lit. 1078. qăitanqiu + + 1079. qârbaci + + ? 7 + + + + + + + lit. 1080. gârqâr 7 ? + + lit. 1081. geaba + + + + + pop. (der. Ut.) 1082. qeaizea + + 1083. qealat + ? + + + + + + pop. 1084. qeam + + + + lit. 1085. qeamal + + + + + 1086. qeamandură ? ? + + lit. 1087. qeamantan + + + + + lit. 1088. qeambaş + + + +. + + + lit. 1089. qeambaşlâc ? + + + lit. 1090. qeamqiu + + + + lit. 1091. qeamie + + + + + + + lit. 1092. qeamlâc + + + + lit. 1093. qeampara + + + + lit. 1094. qeamparaqiu ? + 1095. qeanabet 7 + ? + req. 1096. qeanfes ? + ---» 1097. qeantă + + + + + + lit. 645 ^^^^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul 12 /I /2 /I /2 /I 12 n 12 /I /2 /I /2 act. 1098. qear + + + + + reg. 1099. gebea ? ? + + reg. 1100. gebegi-başa + + 1101. qebegiu ' + + 1102. qebel 7 + 1103. qebeliu + 1104. gelep + + + + + + + 1105. qelep-başă + + 1106. qephanea ? + + + 1107. qepharqii + 1108. gerah + + + 1109. qerah-başă + 1110. qeremea 7 + + 1111. gerid + + + -> ist. 1112. gesvă 7 + reg. 1113. get-beget + + + + pop. 1114. gevrea + + + + + reg. 1115. qheal 7 + + reg. 1116. ghebrea + ? + ---y 1117. ghecet + + ? + + reg. 1118. ghelberea1 + 1119. ghelberea2 7 + 1120. ghelir + + 1121. qhenci-aga 1122. gherdan + + + + + + + + reg. 1123. gherdap ? + + lit. 1124. gherghef + + + + + lit. 1125. gherghină 7 + + + pop. 1126. qherghir + + + + reg. 1127. ghermea ? 7 ? + lit. 1128. qhermec 7 + 1129. qhermesut + + + 1130. qher-pelit 7 + ---) 1131. ghezec ? + -> reg. 1132. ghiaur + + + + + -> ist. 1133. qhiaur-cafe + 1134. qhiaurlâc + 1135. qhibgher ? 7 + reg. 1136. qhidi + + ■? + + ---) pop. 1137. qhigilic + + ---) 1138. ghimie + ? + + + ---) 646 Termenul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 1139. ghimigiu + 1140. ghimirlie1 7 + + + reg. 1141. ghimirlie2 ? + + + reg. 1142. ghiobec + + ---> 1143. ghioc ? + + + lit. 1144. ghioci 7 + + + reg. 1145. ghioderiu + 1146. ghioghici + 1147. ghiojghiorea 7 + 1148. ghiol ? + + + • lit. 1149. ghiolbaş 7 7 + reg. 1150. ghionder ? + + + lit. 1151. ghionghionea • ? + 1152. ghiordel ? ? + + lit. 1153. ghiordie ? + + + + 1154. ghiordum + + 1155. ghiormec ? + 1156. ghioslomea ? + + + reg. 1157. ghiotură + + + + + pop. 1158. ghioz ? ? + + reg. 1159. ghiozboiagilâc + + 1160. ghirghiş ? + 1161. ghirin 7 + 7 + reg. 1162. ghisluc 7 + 7 + reg. 1163. ghiuden + + + + + lit. 1164. ghiudunea 7 + + + reg. 1165. ghiugin + 1166. ghiul1 + ? + + + + reg. 1167. ghiul2 7 + + + pop. 1168. ghiulbahar ? 7 -> 1169. qhiulea + + + + lit. 1170. ghiulie ? + 1171. ghiulsuiu + 7 + 1172. ghium + ? + + + reg. 1173. ghiumbruc + + + ---^ 1174. ghiumbrucciu + + 1175. ghiundelic + 1176. ghiunghiuler- + + + + ---^ agasi 1177. ghiunie 7 + 7 + + + reg. 1178. ghiurghiuliu + + + + + + + pop. 647 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 1179. ghiurqiu + 1180. qhiurluc ? + 7 + reg. 1181. qhiusturea ? + + 1182. ghiuvergilea + + ? + reg. 1183. ghiveci ? + + + + lit. 1184. ghiviziu + ? + + pop. 1185. ghizie + + ---> 1186. ghizluc 7 + + + reg. 1187. gibră ? + 1188. gigea ? + + + pop. 1189. gin + 1190. gioi 7 + + + + pop. 1191. gionat ? + + ---> pop. 1192. giubea 1 ? + + + + + lit. 1193. giubeliu ? + 1194. giudea + + 1195. giuqea + 1196. qiuqiuc ? + + + reg. 1197. qiulusnamea + 1198. giuluş + 7 + 1199. giumbuş ? + + + reg. (der. Ut.) 1200. giumbuşlâu ? + 1201. giumert + 1202. giungiurliu ? + 1203. giure + + 1204. giurea + 1205. giurgină 7 + ---> 1206. giurumea 7 + + + reg. 1207. giuvaer + 7 + + + + + + + lit. 1208. giuvaergiu + + + + + + + lit. 1209. giuvan + 1210. giuvanea + + ---> 1211. qizie ? + 1212. goc + 1213. qoqea 7 + 1214. qugiuman + + ? + + + + + ---> reg. 1215. gul ? + 1216. qulqulea + 1217. gurut ? ? ? + reg. 1218. ha 7 + + ---> reg. 648 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul _ /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 1219. habar + + + + +. lit. 1220. habara 7 + 1221. habeş + 1222. hac. + + + + + + + lit. 1223. hadăm-saip + 1224. hadâm + + + + + 7 + + ---> reg. 1225. hagemiş 7 7 7 ---> 1226. hagiaiâc + 7 + + ---> ist. 1227. hagiu + + + + + + + ---> -» ist. 1228. haham + + + + + lit. 1229. haham-başa + + + 1230. haidamac + + + + pop. 1231. haide + + + + + + + + lit. 1232. haihui 7 + + + lit. 1233. haimana + + + + + + lit. 1234. hain + + + + + + + + + lit. 1235. hainlâc + 7 + -> 1236. hair 7 ? + ---> reg. 1237. hairet + + 1238. hairusum 7 + 1239. hal + + + + + + + lit. 1240. halaică + 1241. halal + + 7 + + + + pop. 1242. halali + + 1243. halat1 7 + + + reg. 1244. halat2 7 + + + reg. 1245. halca + + + + + + + + reg. 1246. halea + + + 1247. halep + + + + ---> 1248. halhal + 1249. halif + + 1250. halii + 1251. halt + + 1252. halva ? ? + + + + + lit. 1253. halvagiu + + 7 7 + + -» lit. 1254. halvet + 1255. hamailâu + + + 1256. hamal + + + + + + lit. 1257. hamalâc + 7 + + + + lit. 1258. hamalbaş + 1259. hamam + -4 649 ^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul --- 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 1260. hambar + + + + + + + lit. 1261. hambar-emini + ist. 1262. hamhalat + 1263. hamsie + ? ? + + lit. 1264. hamtutmaz + , 1265. han + + + + + + + lit. 1266. hanâmă 7 + ---> 1267. hanea + 1268. hanger + + + + + + + + ---> ist. şi reg. 1269. hanqiu + + + + + + lit. 1270. hap + + + + + + pop. 1271. haraba1 + ? + + + + reg. 1272. haraba2 1 ? + + + req. 1273. harabagilic + + 1274. harabagiu + + + req. 1275. haracciu + + 1276. haraci + + + + + + + + ist. 1277. haraci- + muhasebesi 1278. haram + + 7 + + + ' + pop. 1279. harambaşă + + + pop. 1280. haramin + + + 1281. harapiet + 1282. harar + + + + + + reg. 1283. harbagiu + 1284. harcea-parcea 7 + + + pop. 1285. hardal ? + ? + reg. 1286. harea + ? 1287. hareci + + -» 1288. harem + + + + + + + pop. 1289. harem-chehaiesi + 1290. harqi1 + 1291. harqi2 + + + 1292. harqilâc + 1293. harman ? ? 7 + lit. 1294. harşa + + + + + + + ---> 1295. hartup + 1296. has + + 1297. hasa + + + + + + reg. 1298. has-ahârliu + + + 7 ---> 650 ' -----------Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I /2 /1 12 act. 1299. hasas + 1300. hasechi-sultană + 1301. hasichi-aqa + 1302. hasichiu + + ---> 1303. hasmac ? 7 + reg. 1304. has-odale + 1305. haşlama + lit. 1306. hat1 + ? + + + lit. 1307. hat2 + + 1308. hata + + -> 1309. hataia + ? + ? ---> 1310. hatâr + + + ■ + + + + + lit. 1311. hatihumaium + + ---) ---> ---> ist. 1312. hatişerif + + + + ---> ---> ist. 1313. havadis + 7 + 1314. havaiu + + + 1315. havalea + + + + 7 + lit. 1316. havalegiu + 7 + 1317. havan + ? ? 7 + ? ? + + + req. 1318. havantop + + + 1319. havră + + + ---> pop. 1320. havuz ? + + + + + + lit. 1321. haz + + + + + + . lit. 1322. hazna ? + + + + + + + lit. 1323. hazna-aga + ---> ist. 1324. haznadar 7 + + + + 1325. haznadar-başa + + 1326. hazne-cheatip + 7 ? + 1327. hazne-chehaia + 1328. hazne-emini + 1329. hazran + + 1330. hărăci-başa + 1331. hăşt + 1332. hârca + 1333. hechim-başa + 1334. hedie + + 1335. helbet + + + ---^ reg. 1336. hem 7 + ? + + + + reg. 1337. hemşeriu + 1338. hepsă ? ? + + reg. 1339. herechet + 651 652 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 11 /2 /I /2 11 12 /I 12 act. 1381. anâc ? ? + + req. 1382. angân + + 7 -» - 1383. angânqiu + 1384. aprac ? + + + req. 1385. ar ? 7 + + req. 1386. arma1 ? + + req. 1387. arma2 ? 7 + + req. 1388. asac + + ---> 1389. asacciu + + 1390. asimin + 1391. astaci ? 7 + req. 1392. astuc 7 7 7 + req. 1393. aşmac + + + ist. 1394. atac + + + + + + ist. şi req. 1395. atagan + + + -> ist. 1396. aţă + 1397. aurqiu ? + + + lit. 1398. aurt + + + + lit. 1399. avaş 7 + + + pop. 1400. avaşa + + + + pop. 1401. azaqiu + + + ? -» 1402. azâc ? + + reg. 1403. azigi-efendi + 1404. bra + 1405. bric + + + + + + + + + + lit. 1406. brictar + + 1407. brişimqiu + + -» 1408. brişin + + + + + + + + lit. 1409. chi ? + + + lit. 1410. chilic + + 1411. chinqi-ciohodar + 1412. chituilâu + + 1413. ci-aqa + 1414. ci-ceauş + 1415. ci-ciohodar + + 1416. ci-mehter + 1417. cioqlan + + 1418. ciolan-ceauş + 1419. cirliu + 1420. eram + + 653 654 Termenul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. /2 /I /2 /1 12 /I /2 /I 12 /I /2 /I /2 act. 1461. iorga 7 + + -> req. 1462. iorgan 7 7 + + + req. 1463. iorgangi-başă + 1464. iorqangiu + + 1465. iort + 1466. iova-haraci + 1467. iovanliu ? + 1468. ipca + 1469. ipca-firman + 1470. ipingea + ? + + + + + + + + req. 1471. ipneu + 1472. iradea --- 1473. irat + + 1474. irat-gedit + 1475. irimic ? ? + + lit. 1476. irmilic + + ---> ist. 1477. ischiuzar + + ---» 1478. ischiuzarlâc ? + ? + req. 1479. isirqiu + 1480. islac + 1481. isnaf + + + + + ist. 1482. isnaflâc 7 + i483. istigeal-ferman + 1484. istileah + 1485. işala + + ---> 1486. itlac - + 1487. itlac-ferman + ---» 1488. iuc ? + 1489. iucituilâu-paşa + 1490. iucsucea + + 1491. iureş + + + + + + + + lit. 1492. iuruc-bairac + + 1493. iuruc-bairactar + + . 1494. iurucleri ---> 1495. iurudisi + 1496. iuschiudar ? + 1497. iuzbaşa + + + + + + 1498. iuzluc + + + ---> 1499. iuzul-emen + 1500. iznasi-zaherea + + -» -4 1501. izra + 655 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 1502. Iaf ? + + req. 1503. lafagiu ? + 1504. lagiverde + + ---y 1505. laqum + + + + + + + + reg. 1506. lagumgiu + + + , 1507. Iahaniu + ? ? + 1508. lahur + + ---> 1509. lalea ? + + + + lit. 1510. laliu ? 7 ---> 1511. lambă1 ? + + + reg. 1512. lambă2 + 7 + + + lit. 1513. lampagiu + + ---y ---> ist. 1514. langavie 7 + ---y 1515. lavdan + + 1516. laz ? + + 7 + + ist. (der. 1517. leafă ? + + + + + + + + + pop. 1518. Ief + 1519. lefegiu + 7 + + . + + ? + + + pop. 1520. lenchi 7 + + ---> pop. 1521. leş + + + + + pop. 1522. levent 7 + + + ? + + pop. 1523. levrec 7 ? + reg. 1524. libadea + + + 1525. lichea ? + + + + 1526. lighean + + + + + + + + 1527. liliac + + + + 1528. liliachiu + + + + Ilt* 1529. liman + + + + + + + + 1530. limonada + + + + + 1531. limongiu + + ? + + + -> 1532. limoniu + + 1533. lingher ? ? 7 + reg. 1534. liochiu + + + 1535. liră + + ---^ ---» ist. 1536. lobut ' + 1537. Iocma + + + ---> 1538. locmagiun 7 + 1539. Iodos + + reg. 1540. lom ? ? + + reg. 1541. longe + 656 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I / 2 /I 12 act. 1542. luchium ? + + ---> reg. 1543. lufer 7 7 + reg. 1544. lulea + 7 7 + + + + + lit. 1545. lulegiu 7 + 1546. lustragiu 7 + + + lit. 1547. mabein + + ---> 1548. mabeingiu + + 1549. macagiu 7 + + + lit. 1550. macaiâc 7 ? + ---> qJ °! al 1551. macara 7 + + + lit. 1552. macat + + + + + + pop. 1553. macaz 7 + + + lit. 1554. mact + 1555. madea + + + + + reg. 1556. madem + 7 + + + + 1557. maden-calfa + 1558. magaza + + + + reg. 1559. magear + + ---> 1560. mageara + + + + reg. 1561. magiun + + + + + lit. 1562. magmuză 7 + 1563. mahala + + + + + + + + + + lit. 1564. mahmudea + + + + pop. 1565. mahmur + 7 7 ? 7 + + + lit. 1566. mahon 7 + + + + lit. 1567. mahună + 7 7 + 7 + pop. 1568. mahut + + + 1569. mahzar + + + -> -> ---> ist. 1570. maia1 + + + + pop. 1571. maia2 7 + + + lit. 1572. maidan + + + + + + + + lit. 1573. maie + 1574. maimar + ? 7 + -> 1575. maimarbaşa + + + ---> 1576. maina 7 7 + + lit. 1577. mala 7 + + + + pop. 1578. malac + + + + lit. 1579. malotea + + + + + + + reg. 1580. mamelegiu + + + ---> 1581. *mamul + -> (der. reg.; 1582. manaf + ---> 657 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 1583. mandalină 7 7 + ---> req. 1584. mandar ? ? 7 + lit. 1585. mandă + + + + Q. O Q. 1586. mane ■ + + 1587. manea 7 + + ,+ lit. 1588. mangafa + + + + pop. 1589. mangal + + + + + lit. 1590. mangâr + + + + + + + + + pop. 1591. manqealâc ? + + + pop. 1592. mansup + + + + 1593. maranqoz + 7 + + + + lit. 1594. maraş + 1595. marda + + + + + + + + reg. 1596. marială + 1597. marifet + + 1598. marpici + + 1599. martac ? + + + pop. 1600. martalog + + + + + + + ist. şi reg. 1601. marţ + + + + lit. 1602. masalagiu . + + + + 1603. masat ? + + pop. 1604. mascara + + + + + + + + pop. 1605. mascaralâc + + ---> 1606. maslahat + 7 1607. masraf + + 1608. mastică ? + + + + lit. 1609. maşa 7 + + reg. 1610. maşala + + 1611. maşrapa + 1612. matara 7 + + reg. 1613. mataragi-başa + + + + 1614. mataragi-iamac + + 1615. mataragiu + + + + 1616. matrac + ? ? + 7 + + req. 1617. matrapaz + + + + + req. 1618. matrapazlâc + + + + + pop. 1619. matuf + + + + pop. 1620. mazâl + + + + + + 1621. măraz + ? 7 + + + req. 1622. mărgean ? + ? + + + lit. 658 ■------_______^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 1623. măzgal + + 1624. măzrac ? 1625. mecet + ? + + + + + + + reg. 1626. medresea + ? + ---> ist. 1627. mefruzul-calem + + 1628.meqeană + 1629. megidie 1630. mehcheme + 1631. mehemuri + 1632. mehenghi1 + ? + + 1633. mehenghi2 + + + pop. 1634. mehlem + + 7 7 + ---> req. 1635. mehmendar + + -> ist. 1636. mehter + + + + 1637. mehterbaşa + + + + 1638. mehterhane- + başa 1639. mehtup + + + + ---> ist. 1640. mehtupciu + + + ist. 1641. melec + ---> 1642. melez + + + + + req. 1643. meltem ? 7 + reg. 1644. memhur + 1645. memlechet + + 1646. memur ? + + 1647. memuriet + + 1648. menduhie 7 7 -» 1649. menghină ? + + + + lit. 1650. menzil + + + + -» ist. 1651. menzil-buirultiu + 1652. menzil-căpitan + 1653. menzil-embru + + ---> 1654. menzil-ferman + 1655. menzilgibaşa 7 7 1656. menzilqiu + + + 1657. menzilhanea + + -» ---> 1658. meraqiu 7 7 + + reg. 1659. merchez + + + + pop. 1660. merdenea 7 ? 7 + lit. 1661. merea 7 + + + reg. 1662. meremet + + + + + reg. 659 ^^----^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 /I 12 act. 1663. merhamet + 1664. mermer + + 1665. mermerei + + 1666. mersin + 7 ? ? + reg. 1667. mertepea + + , 1668. mestegiu + 1669. meşea ? + + reg. 1670. meşelic ? + + + reg. 1671. meşferet + 1672. meşi + + + + + + + + + + ist. şi reg. 1673. meşină + + + + + + + lit. 1674. metah + + 1675. metcal ■ + 1676. meterez + + + + + + + lit. 1677. meterhanea + + + + + 1678. mezat 7 + + + + + + pop. 1679. mezel + ? + + + lit. 1680. mezelic + + + + + lit. 1681. mezit ? ? 1682. miambal + + 1683. micşunea + ? + + + + + lit. 1684. midie + + + + + lit. 1685. mihamea + ? ? 1686. mihrab + + + + lit. 1687. mimber + 1688. minacop 7 ? + reg. 1689. minarea + + + + + + -» 1690. mindir + + + + + + pop. 1691. mindiriqiu ? + + + + req. 1692. minghinitai + 1693. mintean + + ? + ? + + + + lit. 1694. mirahor-paiasi + ' 1695. miralai 7 1696. miraz + + + + + + + req. 1697. mirie + + + + ---> ---> 1698. mirimiran + + 1699. mischet 7 + + + reg. 1700. mischiu + ? ? 1701. misir + + + + + 1702. misirbei + 660 Termenul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. /2 /I /2 11 / 2 /I /2 /I / 2 /I 12 /I 12 act. 1703. misirliu + + + + ist. şi req. 1704. mişchiu ? + + + reg. 1705. mocabelegiu ---> 1706. mofluz + + + + + + + pop. 1707. mofluzlâc + + ---> 1708. moft ? + + + lit. 1709. mohair + + ? + + + lit. 1710. mola1 ? ? + + lit. 1711. mola2 + + + + ist. 1712. mola-efendi + 1713. molalâc + 1714. moloz ? + + + + lit. 1715. moscovliu + 1716. mosomur ? ? + ---> reg. 1717. moşmoană ? + + + + + + lit. 1718. mozavir + + + + + 1719. mucader + 1720. mucadim + + 1721. mucaet + 1722. mucaiesea + + ---> -> 1723. mucalit ? + + + + lit. 1724. mucalitlâc ? + + 1725. mucaremea + + 1726. mucarer + + + + ---> -> ist. 1727. mucatea + 1728. mucava + + + + + + lit. 1729. muchealemea + 1730. muchelef + + + + req. 1731. mudir ? + 1732. muezin 7 + + + lit. 1733. muftiu + + + + + + + lit. 1734. muhadit + 1735. muhafiz + + 1736. muhafizea + 1737. muhaia 7 ? ? + pop. 1738. muhaiar 7 + 1739. muhalebiu ? + 1740. muhasebea + + 1741. muhaserea + + 1742. muhimat + + + ---> -4 661 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 1743. muhtesit + 1744. muhur ? + ? ? + + + lit. 1745. muhurdar + ? + . + ---> ist. 1746. muhzur-aga + + 1747. mujdea + + + + + + reg. 1748. muidegiu + 1749. multezim + 1750. mumbaia + + 1751. mumbaiegiu + + ---> 1752. mumbaşir + + + + ist. 1753. mumbaşiret + 1754. mumbaşirlâc + + 1755. mumurluc ? 7 ? + reg. 1756. muneqim + 1757. mungiu + + + ---> 1758. murahaz + + + 1759. murdar ? + + + + lit. 1760. murdarlâc + + + + + reg. 1761. murtat + 1762. musaadea + + 1763. musaca ? + + + lit. 1764. musafir + ? + + + + + + lit. 1765. musafiriâc + 7 + + + pop. 1766. musaip + + + + 1767. musca ? + reg. 1768. muscal + + + + + + + reg. 1769. muscalagiu + ? + + reg. 1770. muselim + + ? + 1771. muslim 7 + + -> 1772. musluc + + 1773. musul + + + + 1774. musulin + + + + ---> reg. 1775. musulman + + + + + lit. 1776. muşama + + + + + + + lit. 1777. muşaverea + + + 1778. muşir + 1779. muştea ? + + ---> lit. 1780. muşteriu + + + + + + pop. 1781. mutafaraca + + + ---> 1782. mutarechea + 1783. mutevelâu + + ---> 662 / -------____^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /l. /2 /I n /I /2 11 /2 n /2 act. 1784. mutfac + + + + -> ---> 1785. mutpac-emin + 1786. muvela + 7 ? + 1787. muzecherea + 1788. nacafa + + + ? + + + reg. 1789. nacaslâc - + 1790. nacaş + 1791. nacaş-başa + 1792. nacâluri ? + + + req. 1793. nact ? + 1794. nadaz ? + + + reg. 1795. nafea + + ---> 1796. nagara + + + 1797. nahia + ? ? + ---> 1798. nahişli + 1799. nai + ? + + + + lit. 1800. naip + 7 + 1801. naibant + + + + + + + + + reg. 1802. nalbant-baş + + 1803. namaz + + + + reg. 1804. namea + + ? -> -> 1805. narangiu + 7 + + + + reg. 1806. nardinchi + + ? + -> 1807. narghelegi-başa + 1808. narghelegiu -> ist. 1809. narghilea + ? + + + lit. 1810. nart + + + + + + ist. şi reg. 1811. naz + + + + + lit. 1812. nazar + + + 1813. nazaret + + 1814. nazarlâc + 1815. nazâr + + + + + ---> 1816. nazirliu + 1817. nazlâu ? + + reg. 1818. năframă + + + + + + + + + + lit. 1819. nălet 7 ? 7 + reg. 1820. năut + 7 + + + + + lit. 1821. neder ? ? 1822. nefer + + + + ---> ist. 1823. neft + + + + + pop. 663 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul a /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 act. 1824. neftiu + + 1825. neisan 7 + 1826. neneacă ? + + + + req. 1827. netegea + + ---> 1828. neva 7 + . 1829. nezqhep + 1830. nicheah + 1831. nisfea + + 1832. nişadăr + ? 7 + reg. 1833. nişam + 1834. nişam-iftihar 7 -» 1835. nişanqi-başa + 1836. nişanqiu + + 7 1837. nişastea + + + 1838. nişter + 7 + 1839. nizam + + + + -> ist. 1840. nizam-qedit + 1841. nobet + 7 7 + req. 1842. noqai + + + + 7 + + + lit. 1843. nunea + + 1844. nur + + + + + pop. 1845. nurliu + + + + + pop. 1846. obuduet + 1847. oca + + + + + + + + pop. 1848. odabaş + + + + 1849. odaqaci + + + + + + + lit. 1850. odaqiu ? + + + + + ---> reg. 1851. odaie + + + + + + + + + lit. 1852. odunuc 7 ? + req. 1853. oqeac + + + + + + + + pop. 1854. oqeac-aqa + 1855. oqeac-bazarqhean + 1856. oqeacliu + + 1857. oqeac-tătar + 1858. oglan 7 + 7 + -» reg. 1859. oqlulari + 1860. oqur + + + + 1861. ogurliu + 7 + + -> 1862. ojă 7 7 ? + lit. 1863. olac + + + + + + + + + + ist. şi req. 664 ~ -------________Secol u 1 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I /2 act. 1864. olofan + + 1865. oluc-hac + ---> 1866. olum 7 + + + req. 1867. omade + 1868. oracciu + 1869. ordu-aqasi + 1870. ordu-cadisi + ---> ---> 1871. ordu-humaium + 1872. orman ? + + + req. 1873. orta + + + + + ---> ist. şi reg. 1874. ortac + 1875. orta-ceauş + 1876. orta-cuşac + + 1877. osman + ? ? + -> ---> ist. 1878. osmanlâu + + + + + + + lit. 1879. oşti 7 + 1880. otac + + + + + + + + reg. 1881. oturac + + + + 7 + + req. 1882. oturacliu + 1883. otuzbir ? + + + pop. 1884. ova + 1885. pacea + + + ? + + + req. 1886. paceaqiu + 1887. paceaură ? + + + + pop. 1888. padişah + + + ? -» ist. 1889. pafta + + + + + + lit. 1890. pai ? ? reg. 1891. paia + + + + -> reg. 1892. paiantă ? + + + + lit. 1893. paie + + + + + ---> ---y ist 1894. paidos + ? ? + + + reg. 1895. palanca + + + + + + + + ist. şi reg. 1896. palaşcă + + + + + req. 1897. palavraqiu ? + + + + lit. 1898. palavră 7 + + + + pop. 1899. pală + + 1900. palmac + + + + + req. 1901. panair 7 ? + + reg. 1902. panqea ? + + + reg. 665 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ' /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I /2 /I 12 /I 12 act. 1903. panzehr + 7 + 1904. papară + + + 7 + + + + lit. 1905. papuc + + + + + + + + + + lit. 1906. papugiu + + + + + + + pop. 1907. para + + + + + lit. 1908. paraqat ? 7 + + lit. 1909. paralâu ? + 1910. parangun + + 1911. parâmă ? + + + lit. 1912. parcea + + + + + + req. 1913. parceaiagiu ? ? + reg. 1914. pardaf 7 + + + req. 1915. pariagiu ? + + + lit. 1916. parmac + + + + + + +• pop. 1917. parmaclâc + + + + + pop. 1918. pastra 7 + 1919. pastramaqiu ? + + ist. 1920. paşa-capusi + + + 1921. paşalâc + + + + + + + lit. 1922. paşaliu + 1923. paşa-serascher + + 1924. paşă + 7 + + + + + + + ist. 1925. paşmaqi + + + 1926. patalama + + + + pop. 1927. pazar + + + + + req. 1928. pazarqhean ? + 1929. pazarghidean + 7 + + ---> ist. 1930. pazarlâc 7 + ---> 1931. pazvan + + 1932.jiazvant1 7 + ---> 1933. pazvant2 + 7 + ---> reg. 1934. pălămar + + + + + pop. 1935. păpădie + ? 7 + + + + lit. 1936. părpăţi 7 + + + req. 1937. pătlăgea + 7 + + + + lit. 1938. pătlăqiniu ? + + + pop. 1939. păzarliu + 1940. pechi 7 + 1941. pedea + 7 + req. 1942. pehlivan + + + + + + + pop. 1943. pei + 666 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I / 2 /I /2 act. 1944. peltea + + + + lit. 1945. peltic 7 + + + + lit. 1946. pembe + + + + pop. 1947. perciuna 7 7 + reg. 1948. perciune + + + + + lit. 1949. perdaf ? + + + + lit. 1950. *perdafgiu + 1951. perdea + + + + + + + + + lit. 1952. perdegi-başa + 1953. perdegiu + 7 7 ---> ---> ist. (der. req.) 1954. perghel ? + + + + + + lit. 1955. peringi 7 + + reg. 1956. perioz ? + + req. 1957. peruzea + + 7 + + + lit. 1958. pervanea + + + 1959. pervaz + + + + + lit. 1960. pesmet + + + + + + + lit. 1961. peş ? + + + pop. 1962. peşchegiu 1963. peşcheş + + + + + + + pop. 1964. peşchin + 1965. peşchir + + + + + + + + + reg. 1966. peşchirgi-başa + + 1967. peşchirgiu + + ---> 1968. peşin + + + + + pop. 1969. peşingea + + 1970. peşingiu + 1971. peştiman + + + + + pop. 1972. petmez + 1973. pezevenchi + + + + + + pop. 1974. pezevenclâc 7 + + + + pop. 1975. pici + + + + + pop. 1976. pilaf + + + + + + lit. 1977. pilafgiu + + + + pop. 1978. pin 7 7 + reg. 1979. pingea 7 + + + + lit. 1980. pinir 7 7 + reg. 1981. pirpiliu 7 + 1982. pirpiri-cosac 7 + 1983. pirpiriu + + + + + + lit. 667 l~'" -'-^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /1 /2 /I /2 act. 1984. pisi ? ? + reg. 1985. pistil ? + + + lit. 1986. pişicher ? + + + pop. 1987.- pişicheriâc ? + + + Cl O Q. 1988. piuscul + + + 1989. popaz ? ? + ---> lit. 1990. postai + 7 ? + + reg. 1991. poş + ? ? + + ---> 1992. poştagiu 7 7 + pop. 1993. poturi + + ? ? + + + + pop. 1994. provă ? ? + + lit. 1995. pul 7 ? + + lit. 1996. pungiuc 7 + ---> 1997. pupă + + + + lit. 1998. pusulă + 1999. puşlama ? + + + lit. 2000. puşti + 7 + + + + lit. 2001. rachiqiu + + 2002. rachiu ? + + + + + + + + lit. 2003. raft1 + + + + + lit. 2004. raft2 + + + + + + ---) ist. 2005. rahat1 + + 2006. rahat2 + + + + + lit. 2007. rahtivan + 7 + + 2008. raia + + + + + + + + ist. 2009. raiat + 2010. ramazan ? + + + + + + lit. 2011. ramazanlâc + 2012. rast ? + 2013. ravac + + + + + lit. 2014. razachie 7 + + + + + lit. 2015. răcam ? ? 2016. redif ? ? 2017. refenea ? + + + + + + + pop. 2018. regea + + + + ---^ 2019. regeal + + + ---y 2020. reiz + + + + + + + ---y 2021. reiz-chiesedar 2022. reiz-efendi + 7 + + + + 2023. reizicol 7 + 2024. reizlâc + 668 Termenul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. /2 /I /2 /I /2 /1 12 /I 12 /1 /2 /I /2 act. 2025. reizul-chitab + 2026. renghi + + + + + pop. 2027. resm + -> 2028. reşmea + 2029. revan 7 + 2030. revent + + + + + + + + lit. 2031. rezai ? + 2032. rezalet + + 2033. rial + 2034. richiab + 2035. richiab- + -> caimacam 2036. richiabîe + + 2037. richiap-imbrohor + + + 2038. richiaptar + + ---> 2039. rieala + 2040. rif + + + L ---» 2041. rindea 7 + + + lit. 2042. riza-pazar + + 2043. rizilic 7 + + ---> reg. 2044. roabă ? + + + + lit. 2045. rubar(iu) + ---¥ 2046. rubia ? + + ist. 2047. ruca + -> 2048. rufet + + + + 2049. rup + + + + -> 2050. rustem 7 + + + reg. 2051. rusumat + + + ---* ist. 2052. ruşfet + + + + + ---> ist. 2053. rutea + 2054. ruznamea + 2055. sabur + + + + + lit. 2056. sabură 7 + 2057. saca ? + + + + + ist. şi reg. 2058. sacabaş + + 2059. sacagiu + + + + + + ist. şi reg. 2060. sacat + + ---» 2061. sacatlâc + + -> 2062. sacăt + 669 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^ /2 /I 12 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 2063.sacâz + + + + + + + lit. 2064. sacâzliu + 2065. sachezu-hochem + 2066. sacicol + 2067. sacnasiu + ? + 7 + + ---> ist. 2068. sacsie ? + + + pop. 2069. sadacat + + 2070. sadacatliu + 2071.sadea + + + + ’ + + pop. 2072. sadrazan + + 2073. safer ? ? + reg. 2074. safi + + ? 7. + + reg. 2075. saftea ? + + + + pop. 2076. saftian + + + + + + + lit. 2077.sageac 7 + + + reg. 2078. sagriu + lit. 2079.;saha ? 7 + + reg. 2080. sahan + + + + + + reg. 2081. sahibi-devlet + 2082. saia1 ? + + + + pop. 2083. saia2 + + ist. 2084. saidecar 7 + ---> 2085. saigiu + + + + + ---» ist. 2086. sain + + ---> 2087. saingi-başa + ? + 2088. saivan ? + + ? + + + lit. 2089. sal ? ? + + reg. 2090. salahor + + + + + + + lit. 2091. salam + + + + + + lit. 2092. salamalec + ? + + + ---> lit. 2093. salamastră ? 7 + + lit. 2094. salavat + 7 ? 7 + + + reg. 2095. salcâm •? 7 + + + + lit. 2096. salep + + + + + lit. 2097. saiepgiu ? + + ---» ist. 2098. salt + + + ? + + ---> reg. 2099. saltamarcă 7 + 2100. saltanat + + + 2101. samaia ? + 2102. samaiâc ? + + + reg. 2103. şaman 7 7 + reg. 670 XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /1 /2 /I /2 /I /2 act. 2104. samaniu + + ---> 2105. sambechiu ? + 2106. samiei + ? + lit. 2107. samsar 7 + + + + lit. 2108. samsarlâc ? + + + lit. 2109. samson + + + 7 + ? + ---> reg. 2110. samsonie + 2111. samur + + + + + + + + lit. 2112. samur-calpac ---> 2113. sanchi 7 + + + pop. 2114. sanchiu ? + + + + pop. 2115. sandaciu + 2116. sandal1 + ? + ? 7 + ---) ist. 2117. sandal2 + ? + + 2118. sandal3 + + + + + ist. 2119. sandalqealâc 2120. sandâc ? + + + + + + reg. 2121. sangeac1 + + + + + + + + ---> ---> ist. 2122. sangeac2 + + + + + ---> ist. 2123. sangeac-şerif + + + 2124. sangeactar + ---> 2125. sangeagasi + 2126. santur + 2127. sapan ? 7 7 + lit. 2128. saparină + + + 2129. saplaic + 7 ? ? + + reg. 2130. saplâc 7 + reg. 2131. saraci + 2132. saraci-başa + + + + 2133. saraci-iamac 7 + -> 2134. saracliu + 2135. saragea + + + -> ist. 2136. sarai-başa + 2137. sarai-divan + 2138. sarai-iamac 7 ---) 2139. sarailie 7 + + + lit. 2140. sarariu ? + 2141. sarf + 2142. sârghie + ? ? + -4 reg. 2143. saric + + + + ---> 2144. saridâc + 671 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul 12 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 act. 2145. sarisabri + + 2146. sarma ? + + + + lit. 2147. sarsailă ? + + + pop. 2148. sart ? ? + + lit. 2149. saşiu 7 + + + lit. 2150. satara + + + + + + + ist. şi reg. 2151. satâr + + + + + lit. 2152. satârgi-başa 2153. satârgiu + ---> ---> ist. 2154. saulă 7 7 + + lit. 2155. saur ? + reg. 2156. saxana + ? ? + + + + pop. 2157. saxongi-başa ■ + 2158. saz1 + ? + 2159. saz2 7 ? + ---> reg. 2160. sazan ? 7 + + reg. 2161. săban ? 7 + reg. 2162. săferdea ? + + reg. 2163. sărnaci + 2164. sâc ? + + + + lit. 2165. sâcâldisi + 2166. sângeap + ? ? + + + ? + + + ist. şi reg. 2167. sângepiu ? + + + ---> 2168. sârgâie 7 ? + reg. 2169. sârghiu 7 + + + reg. 2170. sârmaciu + 7 + + 2171. sârmali + ? ? ? 2172. sârmă + + + + + + + + + + lit. 2173. sârmea + 7 + + 2174. sârt ? + reg. 2175. sâzârma ? ? + reg. 2176. schelă ? + 7 + + + + + + + + + lit. 2177. schembea + + + + pop. 2178. schemni-aqa + + + 2179. schemni-ceauş + ---^ 2180. schingi + + + ---> /'ofer. Ut) 21‘81. schirlet + 2182. seba ? + 2183. sebepi-tahrir + 672 _^__Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /1 /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 act. 2184. sefa + 2185. sefaet + 2186. sefer1 + 2187. sefer2 + 7 7 + req. 2188. seftenlichi 7 + 2189. seqedea + 7 + 7 2190. seimen 7 + + + + ---> ---> -> ist. 2191. seimen-başa ? -> 2192. seir + 2193. seiz + + 2194. seiz-başă + + ---> 2195. sei ? + + + req. 2196. selam ? + + 7 -» ---» 2197. selam-aqa + + + 2198. selam-ceauş ? ---> 2199. selamet + + + + + req. 2200. selamlâc + + 2201. selef + 2202. selem + + 2203. selimie ? + 2204. semt + 2205. serai + + + + + + ---^ ---> ist. 2206. serascher + + + + + ---) ist. 2207. serascherlâc + 2208. serascher(iu)- + + + + pasa 2209. serasir + + + + ? + + ---» ist. 2210. serdar 7 + + + + + + ist. 2211. serdar-aqa + 2212. serdar-ecrem + ? ---y 2213. serdarlâc + 2214. serdengheciti- + + aqasi 2215. serdengheşti ? + -> 2216. serhat + + + -> ist. 2217. serhatliu + + + + 2218. sermaia + + + + -» ist. 2219. sermainsâz + 2220. serpenqea ? + -> 2221. serseliu + 2222. sevai . ? + -> 673 ^"''~'~~~--^___Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I /2 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 act. 2223. sevda + ? + 2224. sevdaliu ? + 2225. sevqhiliu + 2226. sia ? ? + reg. 2227. sichimea 7 + + + pop. 2228. sichişmiş ? ? + reg. 2229. sici ? + + + pop. 2230. siclet + + + + + ---> reg. 2231. sictir ? + + + + pop. 2232. sictir-ciurba ? ? + req. 2233. sidef + + + + + + lit. 2234. sifat + 2235. sileaf + + 2236. silihtar + + ' + + ist. 2237. silihtar-aga + 2238. silihtar-paşa + + + 2239. simigiu + + + + + lit. 2240. siminichie + + + + + lit. 2241. simit + + + + + lit. 2242. sinet + + + + + 2243. sinie + + + + + + + + + pop. 2244. sinter ? + 2245. sipet + + + + + + + + + lit. 2246. sirec ? ? + + req. 2247. sisinel ? + + + lit. 2248. sivric ? ? + reg. 2249.sobă + + + + + + + lit. 2250. socac + 7 + + + reg. 2251. sofa + + + + + + + lit. 2252. sofra + + + + + reg. 2253. sofragi-başa + + ---» 2254. sofragiu + + + + (der. Ut.) ist. 2255. softa 7 + 2256. soi ? + + + + + lit. 2257. soitar + + + ---» ist. 2258. solac + + + + 2259. solcol + 2260. solcol-aqasi + 2261. soliman 7 + 2262. somac + 674 ---^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul 12 /I 12 /I 12 /I /2 /I /2 /I 12 /I /2 act. 2263. somachi + + ? ---> 2264. somon + + + ---> •reg. 2265. sopă + + + + + req. 2266. sosma 7 ? + + reg. 2267. sovad + 2268. spahiler-aqasî + 2269. spahilic 2270. spahi-oglan + 2271. spahiu + + + + + + + ---> ---> ist. 2272. spinge + + 2273. stamboală + + + + + + + reg. 2274. stamboi + + + + + + + pop. şi ist. 2275. stambol-efendisi + 2276. stambol-şali + + ? ---> 2277. stichi ? ? + + reg. 2278. subaşă + + + + + + + + + + + ---> ist. 2279. sucut + 2280. sufertaş + + + + + lit. 2281. sugiuc + ? + + + lit. 2282. suia + + _ 2283. suiulgi-başa + + -> ist. 2284. suiulgiu + + + ---> ---^ ist. 2285. sulf + + ---> 2286. suiiman + + + + + + + + lit. 2287. sultan + + + + + + + ---> ist. 2288. sultană + + + + + ? + ist. şi (der. pop-, reg. 2289. sultan-chehaiesi + 2290. sultaniu + + + + + lit. 2291. sultan-mezat + + -> 2292. sumac ? + + + lit. 2293. surahi + ? + ? ? + 2294. surec + 2295. surecciu + + 2296. suret + + + 7 ---> ---> ist. 2297. surghiun + + + + + + + + lit. 2298. surghiuniâc + + -> 2299. surguci ? + + + + + + + lit. 2300. sursat + + + + 2301. surugiu + + + + + + + pop. şi ist. 675 "" ~~~^_^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX X XX XX Sit. i---i X Termenul a H 12 11 12 11 12 /I 12 n 12 /I 12 act. 2302. susan + ? + + + + + + lit. 2303. suvariu ---> 2304. şabac + + + + pop. 2305. şabana + + + + + + + ist. şi req. 2306. şabla ? ? + req. 2307. şacameie ? + req. 2308. şadârvan + 2309. şah1 + + + + + + + + lit. 2310. şah2 + 2311. şahmarand 7 + + ? ? 2312. şahzadea + + 7 -» 2313. şaică ? + ? ? + + + + + + + + ist. şi req. 2314. şair +. 2315. şaiu + + 7 + 7 + reg. 2316. şal ? + + + + + lit. 2317. şaliu + + + + ---> reg. 2318. şalvar + + + + + + + + + lit. 2319. şam + + + + ---» 2320. şamalaqea ? + + + -¥ 2321. şamata + 2322. şamdanqi-başa + + 2323. şamdangiu + + 2324. şamli + 2325. şandrama + + + + + lit. 2326. şapcaliu 7 7 + + pop. 2327. şapcă + ? + + + + lit. 2328. şart + + + + + reg. 2329. şaşcânlâc + 2330. şaşma ? + + + reg. 2331. şatâr + 2332. şatârbaş + 2333. şatranqi + + + + + reg. 2334. şcodrali + 2335. şecher 7 + + req. 2336. şecherlie ? ? + req. 2337. şeheroqlan + 2338. şeih + + + + + 2339. şeih-islam + 2340. şeitan + 7 ? + + + + reg. 676 -----^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I 12 /I /2 /I 12 /I 12 /1 12 /I 12 act. 2341. şenlic + + + + -> ---> ist. 2342. şerbegi-başa + 2343. şerbegiu + + + 2344. şerbet + + + + + + + lit. 2345. şerif + + + + + lit. 2346. şeri-şerif + 2347. şeş-beş ? + ? pop. 2348. şeş-şeş ? ? ? pop. 2349. şiac + + + + lit. 2350. şiboi ? + + + req. 2351. şii + 2352. şilep 7 ? + + req. 2353. şinic + + ? ? + + + + req. 2354. şiret1 (s.n.) + + + + + + + lit. 2355. şiret2 (adl.) 7 + + + + + lit. 2356. şiretlic + + + + + + lit. 2357. şirin + 7 ? + + req. 2358. şisterea ? + 2359. şiş + ' + + + pop. 2360. şiş-chebap ? 7 + reg. 2361. şişic 7 7 7 + req. 2362. ştiubeci + ? + -> 2363. şuberec ? ? + reg. 2364. şucada + + 2365. şuntai-muntai ? ? + ---^ req. 2366. şupea ? ? + req. 2367. şuşanea + + + + + pop. 2368. tabac + ? + + + + + + (der. ---> ist. Ut.) 2369. tabalhana + ---^ 2370. taban1 + + 2371. taban2 ? + + + req. 2372. taban3 + 7 + + reg. 2373. tabă ? ? + ---» reg. 2374. tabet ? + 2375. tabie + + + + + + + ist. şi reg. 2376. tabiet ? + + + + lit. 2377. tabietliu ? + + + pop. 2378. tabin + + + 2379. tabla1 + + + + + + + : + + pop. Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul a /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 2380. tabla2 + + + + + ---> 2381. tabla-başa + + + + + req. 2382. tablaqiu 7 ? 2383. tablă ? + + + lit. 2384. tacâm 7 + + + + , + lit. 2385. tacla ? + ? ? + + + pop. 2386. taclit + + + + req. 2387. tacoz ? ? ? + lit. 2388. tacrir ? + + + 2389. tact ? + 2390. tafqihat + 2391. tafta + + + + + + + + + + lit. 2392. taftaluc + ? + + + req. 2393. taftur 1 + ? + + + lit. 2394. tahân + + + + -» lit. 2395. tahmin + + + 2396. tahmis + 2397. tahreqiu + 2398. tahsin + 2399. taht +. + + ist. 2400. tahtârvan + 2401. tahvil + + 2402. tai1 ? + 2403. tai2 + 2404. taifa + + + + + + req. 2405. tain + + + + + + + pop. 2406. tainat + + ---> • 2407. tainqiu + + + -> 2408. talaş ? + + + . lit. 2409. talaz + + + + + lit. 2410. talâm + + + ---> req. 2411. talhâş + + + 2412. talhâşciu +' + 2413. talică ? + + + req. 2414. talion ? + + ---> req. 2415. tam ? 7 7 + req. 2416. tamachiar ? + 2417. taman ? + + + + pop. 2418. tamaşa + 2419. tambur + + 7 + (der. /a?.; 2420. tamburaqiu ? + 678 !5ecolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^_ /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 2421. tambură 7 + + + + + + ist. 2422. tandâr ? + + + req. 2423. tanea + + + + ? + req. 2424. taniliu -+ ? ? + req. 2425. tanzimat ? + ---> ist. 2426. tapangea ? + + + req. 2427. tapă 7 + req. 2428. tapâu ? + + + req. 2429. tarabă + ? + + + + + + lit. 2430. tarabol + 2431. tarabulus ? + ---> ist. 2432. tarabuz + 2433. tarac + + 2434. taraf + + + + + lit. 2435. tarama ? ? + + lit. 2436. tarapana + + + + + ist. şi req. 2437. tarapangiu ? ---> 2438. taraphana-emini ---> 2439. taratli + 2440. târâtor + + 2441. tarciniu 7 7 + ---> reg. 2442. tarhon + + + + + lit. 2443. tarla ? + + + + lit. 2444. tarpuz + + 2445. tarz + 2446. tas + + + + + + lit. 2447. tasma + + + + + + reg. 2448. tatar-aqasi + 2449. tatar-mizil + + -> 2450. tatir + 2451. taucciu 7 + ---> reg. 2452. tavan + + + + + lit. 2453. tavă + + 7 ? + ? ? + + + + + lit. 2454. taxidar + + ---> ist. 2455. taxil + + + 2456. taxil-ferman + 2457. taxim + + + + + ist. şi reg. 2458. tăcată ? + 2459. tăiăşman 7 + + reg. 2460. tătar + + + + -> ---> 679 "" -~-___Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I a /I /2 /I 12 /I / 2 /I ■12 /I 12 act. 2461. tătulă ? + + + reg. 2462. tânas 7 + reg. 2463. târfă ? + + + + lit. 2464. târlic + ? ?. + ? + + + pop. 2465. târmâc ? + + + •reg. 2466. târpan ? 7 + + lit. 2467. teanc + + + + + + + + + lit. 2468. teberu + . 2469. techer-mecher ? + 2470. teclif '+ ■ + 2471. teclifat + 2472. teclifsisleac + 2473. tedaric + + + + reg. 2474. tefaric + + + + reg. 2475. tefericie + + 7 + + reg. 2476. tefter + + + ? + ---> 2477. tefterdar + + + + + + ---> 2478. teftergiu + + 2479. tefterhanea + 2480. teftişciu + + 2481. teighea + + + + + lit. 2482. tejgherea ? + reg. 2483. tejghetar + 7 + + -»• lit. 2484. tejniş + 7 + 2485. tel + + + + + lit. 2486. telal + + + + + + + lit. 2487. telalâc ? + + + ---> 2488. telal-başa + + ---> 2489. telatin + 2490. telcurşum + 2491. telemea + ? 7 ? ? 7 + + + + lit. 2492. telmiz + 2493. telpiz + + + + + + + req. 2494. telpizlic + + -> 2495. teltie 7 + + + pop. 2496. telvea + + 2497. temasuc + 2498. tembel + + + + + lit. 2499. tembelic + + - + ---> 2500. temei 7 + + + reg. 2501. temenea ? + + + + lit. 680 ^~~~~-----_^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 act. 2502. temergiu + 2503. tenchi + + + + 2504. tenzuh + ? + + 2505.tepea 7 ? + + reg. 2506. tepeledisi + 2507. terbie + + ? + reg. 2508. tere 7 ? + req. 2509. terebi + 2510. terezie + + + + pop. 2511. tergiman + + + + 2512. terqimanlâc + 2513. terqimea + 2514. terpedin + 2515. tersana ? + + + 2516. tersana-emini + 2517. tertel + + 2518. tertip + + + + + lit. 2519. tertipat + 2520. tertipgiu 7 + 2521. terzi-başa + ? 7 + + ---> 2522. terziu + 2523. teschereqiu + 2524. teslim/tixlim adv. + + + + + + reg. 2525. teslimat + ---> 2526. testea + + + + + + lit. 2527. testemel + + + + + + + + + pop. 2528. teşcherea1 ? + ---> 2529. tegcherea2 + + + + + + + pop. 2530. teşrifat + ? + 2531. tetbir + 2532. tetrea 7 + -> 2533. tevarih + 2534. tevatură + + + + lit. 2535. tevaturin + 2536. tibet ? + + + + reg. 2537. tibişir + + + + + reg. 2538. tichie + + + + lit. 2539. ticnea 7 + + -> reg. 2540. tifan ? + + + reg. 2541. tiftic + ? ---> 2542. tighel ? + + + + lit. 681 ^_S>ecolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII X XIX XX XX Sit. i---i X Termenul 12 /I 12 /I 12 /I 12 n 12 /I 12 /I 12 act. 2543. tiqnafes + + + + pop. 2544. tilie -f 2545. timar + + 7 7 ---> ist. 2546. timar-spahiu + -> 2547. timin ? -> , 2548. tingire + + ' + + + + + + lit. 2549. tinichea 7 + + + + + lit. 2550. tinichigiu + 7 ? 7 7 7 + + + + lit. 2551. tipilic ? 2552. tipsie + + + + + + + + + + lit. 2553. tiptil + + + + + + + lit. 2554. tiriac + + + + + + + ist. şi reg. 2555. tiriachiu + + + reg. 2556. tiriplic + + + + + pop. 2557. tivilichiu 7 + + + + + pop. 2558. tizic + + + ---> ist. şi req. 2559. tocat1 ? + + req. 2560. tocat2 ? + + + req. 2561. tocmac 7 + + + + req. 2562. tocmaqi 7 + + + + req. 2563. toibe + 2564. toitan ? + + + reg. 2565. tolbă + 7 + + + + + + + + lit. 2566. tomaci ? + 2567. tombac + + + + + lit. 2568. top1 + + + + + lit. 2569. top2 ? + + + reg. 2570. topci-başa + + ? 7 2571. topciu + + + + 2572. top-condaclari 7 7 -» 2573. tophana ? + 2574. topleicuţă ? 7 + ---y reg. 2575. topotan ? 7 ? + req. 2576. toptan ? + + + + pop. 2577. toptanqiu ? + + + ---> lit. 2578. topuz + + + + . + pop. şi ist. 2579. tor ? ? + req. 2580. tos + 7 + + lit. 2581. trahana + + + + reg. 682 "'^-^-^^Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ' /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I 12 11 12 n /2 act. 2582. trampă + + + + pop. 2583. trapazan ? + + + reg. 2584. trufanda + ? ? ? + + + + lit. 2585. tuci ? + + + + + + lit. 2586. tucus + 2587. tufec ? + 2588. tufecci-başa ? + + 2589. tufecciu + + + + 2590. tuq ? + 2591.tuhan ? 4* 2592. tui + + + + + + ---> ist. 2593. tuigiu + ? 7 ? ---^ 2594. tulă 7 7 + + reg. 2595. tulimean + 2596. tult + + + + + ---> ist. 2597. tulum + + + reg. 2598. tulumbagi-başa + 2599. tulumbagiu + + + + -» ist. 2600. tulumbă + + + + + pop. 2601. tumbelechi + + ---> ist. 2602. tumuruq + + + + pop. 2603. tunesliu ? + 2604. tura1 + + + + -» ist. şi reg. 2605. tura2 + + + ---> 2606. tura3 7 ? + reg. 2607. turaiiu + + -» ist. 2608. turc + + + + + + + + + + + + lit. 2609. turlac ? + + + + pop. 2610. turliu 7 + 2611. turluc ? + 2612. turnagi-aga + 7 ---> (-başa) 2613. turnagiu + + + + ? 2614. turungiu + + + ? + + + reg. 2615. tuslama 7 + + + lit. 2616. tuslos ? ? 7 + reg. 2617. tutea 7 + -> 2618. tutun + + + + + + + lit. 2619. tutungi-başa + + ---y ---> 2620. tutungiu + 7 + + + + + lit. 683 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 2621. tuzimen + 2622. tuzla + 7 + + + reg. 2623. tuzluc1 ? + 2624. tuzluc2 ? + 7 + + + + req. 2625. ţaparină ? + + req. 2626. ucirum + 2627. uqeret + + 2628. uqurlâc ? + 2629. ulama + 7 + + reg. 2630. ulema + + + + + -> ist. 2631. ulemanlâc + 2632. uluc 7 + + + + + lit. 2633. umur + + 2634. urdu-belea 7 + + -> reg. 2635. urqan ? + + + reg. 2636. ursuz + ? + + + + + lit. 2637. ursuzlâc 7 + + lit. 2638. urum + 2639. usta + + + 2640. ustalie + 2641. ustuacic + ? ? + -» 2642. usui + + 2643. uşur + + + + ist. 2644. uşurgiu ? + 2645. vacanuis + 2646. vacuf + ? + ---^ ist. 2647. vadea ? + + + + + req. 2648. vah ? + + + + ---> 2649. validea + + + ? 2650. valide-chethudasi ---> 2651. valiu + + ist. 2652. varda ? + + + pop. 2653. vardie ? ? ? + pop. 2654. varoş + ? + + + ? ? + reg. 2655. vechil + + + + + + + lit. 2656. vechilâc + + 2657. vechilet + + 2658. vechil-harqiu + + + + 2659. vechilimea ? + 2660. veră + + 2661. veresie + + + + + pop. 684 '''~~~-~^^_Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 /I /2 /I 12 act. 2662. vezaret + + + 2663. vezir-agasi + + 2664. vezir-azem + + + 2665. vezir-chehaiesi + + + ---> 2666. vezir-tatar + 2667. veznea + + + 2668. vilaiet + ? + ---> ist. 2669. vintir ? + + + req. 2670. vira ? ? + + lit. 2671. viran ? + + + + lit. 2672. viranea + + 2673. vişinată + ? + + + + lit. 2674. vitai + 2675. vizir + + + + + + + + ist. şi req. 2676. vizirlâc + + + ---> 2677. voivoda + ? + + 2678. volic + ? ? ---> 2679. zabet + + + + + ist. şi req. 2680. zabetlâc + + -> 2681. zabitan + 2682. zacom ? + 2683. zaqara + + + + + + + reg. 2684. zaqarqi-başa + + 2685. zaherea + + + + + + + + ist. şi reg. 2686. zaheregiu + -> 2687. zaiafet + + + + + + + pop. 2688. zaif + + + + -> pop. 2689. zaiflâc + + -> 2690. zaim + + ? -> 2691. zalam + 2692. zalhana + + + + + + lit. 2693. zaman + 2694. zamba ? ? + + reg. 2695. zambac + ? + + + reg. 2696. zambilă + + + + + lit. 2697. zampara + + (der. pop., 2698. zamparalâc + + + ---> pop. 2699. zanaat 7 + ---> reg. 685 Secolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul ^ /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 act. 2700. zandan + 2701. zangaiâc ? + -» reg. 2702. zapcilâc • + + + 2703. zapciu + + + + + + + ist. şi reg. 2704. zapt + + + + + + ---> ---> ist. re?.; 2705. zapt-ferman + + ist. 2706. zaptinamea 2707. zar ? , + + + + lit. 2708. zaraf + 7 + + + + + + ist. şi reg. 2709. zarafir 7 + 7 ---» pop. 2710. zaraflâc + + + 2711. zarar + ? + reg. 2712. zardalea ? ? ? + reg. 2713. zarf + + + 2714. zargan 7 7 + + lit. 2715. zarif + + + 2716. zariflâc + + -> 2717. zarpa + + + ? ? + + + reg. 2718. zarzavagiu + + + + lit. 2719. zarzavat + + + + + lit. 2720. zavalaş ? + ---> 2721. zăbun + + + + + + + + + lit. 2722. zăgan + + + 7 + + + + + + lit. 2723. zămos ? + + + req. 2724. zăr + + 2725. zărgea + + 2726. zât ? ? + req. 2727. zechir + 2728. zefchi + + + + ---> 2729. zeflemea ? + + + + lit. 2730. zefliu + + + ---» 2731. zeft 7 7 •> + req. 2732. zeibeg 7 + 2733. zenghiu + 2734. zerdava + 2735. zerdiceaf + + ? + + pop. 2736. zermacup 7 + + 7 ist. 2737. zevzec ? + + + pop. 686 '~^'~~~~---^ÎSecolul XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX Sit. Termenul /2 /I /2 /I 12 /I 12 /1 /2 /I 12 /I /2 act. 2738. zevzedâc ? + -> 2739. zian 7 ? + reg. 2740. zibidiu . + 2741. zii + + 2742. zilzan + + ? ? ---> 2743. zimberec ? + 7 + + + + reg. 2744. zimbil + + + + + pop. 2745. zingir + + + + ist. 2746. zingirliu + + + + + + ist. şi reg. 2747. zof + + + + + + + ---> 2748. zor + ? ? + + + + + lit. 2749. zulă ? ? + + pop. 2750. zuliflic + 2751. zuluf + + ? ? + + + + lit. 2752. zulufdu + 2753. zulum + + + + + + + ist. şi reg. 2754. zurba1 + + + + 2755. zurba2 + + + + + + pop. 2756. zurbalâc . + + + + + + + pop. 2757. zurla ? 7 + reg. 2758. zurna + -> ist. 2759. zurnazen + 2760. zurumbat + + TOTAL ro + CO cn o 550 +78 797 +102 1290 +226 1366 +879 1521 +527 1165 +491 1006 +381 (folosite + probabil + (N + H 'î* folosite sau în curs de VD (N m + + dispariţie) io 00 ro 4 T---< fN 687 Anexa 2 TOTALIZATORUL ÎMPRUMUTURILOR PE SECOLE ~~~~---__^Secol /perioadă XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX TOTAL împrumuturi___ /2 /I /2 /I /2 /I 12 /I 12 /I 12 /I 12 1. Cu prima atestare din 1 5 17 52 99 105 362 337 655 413 480 154 80 2.760 perioada respectivă 0,04% 0,2% 0,6% 1,9% 3,6% 3,8% 13,1% 12,2% 23,7% 15% 17,4% 5,6% 2,9% (% din total), dintre care: 1.1. împrumuturi personale 0 0 4 4 25 7 57 87 187 110 38 1 0 520 0% 0% 24% 8% 25% 7% 16% 26% 29% 27% 8% 0,6% 0% 19% - Hapax Iegomena 0 0 0 4 17 6 55 77 181 110 36 1 0 487 - Reîmprumutate ulterior 0 0 4 0 8 1 2 10 6 0 2 0 0 33 1.2. împrumuturi reale, 1 5 13 48 74 98 305 250 468 303 442 153 80 2.240 dintre care: 100% 100% 76% 92% 75% 93% 84% 74% 71% 73% 92% 99,4% 100% 81% - Oficiale şi/sau culte 1 0 7 15 16 25 169 78 147 35 23 6 1 523 100% 0% 54% 31% 22% 26% 55% 31% 31% 12% 5% 4% 1% 23% - Uzuale (curente) 0 5 6 33 58 73 136 172 321 268 419 147 79 1.717 0% 100% 46% 69% 78% 74% 45% 69% 69% 88% 95% 96% 99% 77% 1.3. Situaţia actuală (reale şi reîmprumutate ulterior): 0 0 1 8 22 17 147 107 244 111 210 19 0 886 0% 0% 6% 16,5% 27% 17% 48% 41% 51,5% 36,5% 47% 12% ' 0% 39% - In curs de dispariţie 1 0 6 8 19 18 56 48 61 41 53 67 3 381 (inclusiv termenii istorici) 100% 0% 35% 16,5% 23% 18% 18% 18,5% 13% 13.5% 12% 44% 4% 17% - Actuale curente 0 5 10 32 41 64 104 105 169 151 181 67 77 1.006 0% 100% 59% 67% 50% 65% 34% 40,5% 35,5% 50% 41% 44% 96% 44% 2. Probabil preluate în 1 8 14 53 99 112 391 330 706 932 112 1 1 2.760 perioada respectivă 0,04% 0,3% 0,5% 1,9% 3,6% 4,1% 14,2% 11,9% 25,6% 33,7% 4,1% 0,04% 0,04% (% din total), dintre care: 2.1. împrumuturi personale, 0 1 3 4 25 7 57 87 187 110 38 1 0 520 dintre care: 0% 12% 21% 7,5% 25% 6% 14,5% 26% 26% 12% 34% 100% 0% 19% - Hapax Iegomena 0 0 0 4 17 6 55 77 181 110 36 1 0 487 - Reîmprumutate ulterior 0 1 3 0 8 1 2 10 6 0 2 0 0 33 ~~~ --___Secol/perioadă XIV XV XV XVI XVI XVII XVII XVIII XVIII XIX XIX XX XX TOTAL împrumuturi /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 /I /2 2.2. împrumuturi reale, 1 7 11 49 74 105 334 243 519 822 74 0 1 2.240 dintre care: 100% 88% 79% 92,5% 75% 94% 85,5% 74% 74% 88% 66% 0% 100% 81% - Oficiale şi/sau culte 1 0 7 15 16 25 174 76 155 52 2 0 0 523 100% 0% 64% 31% 22% 24% 52% 31% 30% 6% 3% 0% 23% - Uzuale (curente) 0 7 4 34 58 80 160 167 364 770 72 0 1 1.717 0% 100% 36% 69% 78% 76% 48% 69% 70% 94% 97% 100% 77% 2.3. Situaţia actuală 0 0 1 8 22 15 158 113 249 318 2 0 0 886 (reale şi reîmprumutate ulterior): 0% 0% 7% 16,5% 27% 14% 47% 44,5% 47,5% 38.5% 2,5% 0% 39% - Dispărute - în curs de dispariţie 1 0 6 8 19 22 56 44 64 144 17 0 0 381 (inclusiv termenii istorici) 100% 0% 43% 16,5% 23% 21% 16,5% 17,5% 12% 17,5% 22,5% 0% 16% - Actuale curente 0 8 7 33 41 69 122 96 212 360 57 0 1 1.006 0% 100% 50% 67% 50% 65% 36,5% 38% 40,5% 44% 75% 100% 45% 3. Atestate în texte din 22 65 148 213 550 797 1.290 1.366 1.751 1.432 1.387 perioada respectivă (% din 0,8% 2,4% 5,4% 7,7% 19,9% 28,9% 46,7% 49,5% 63,4% 51,9% 50,3% totalul împrumuturilor) 1.387 4. Probabil utilizate în perioa¬ 1 8 23 73 167 253 630 895 1.507 2.150 2.033 1.650 da respectivă (% din totalul 0,04% 0,3% 0,8% 2,6% 6,0% 9,2% 22,8% 32,4% 54,6% 77,9% 73,7% 59,8% împrumuturilor), dintre care: 4.1. Reale transmise perioadei 1 8 19 68 142 246 573 810 1.320 2.010 1.803 1.287 1.087- - următoare (% din totalul 0,04% 0,3% 0,7% 2,5% 5,1% 8,9% 20,8% 29,3% 47,8% 72,8% 65,3% 46,6% 1.137 împrumuturilor, respectiv din 100% 100% 83% 89% 81% 86% 85% 80% 77% 76% 65% 47% 39-41% cele preluate până atunci) 4.2. Reale dispărute la sfârşitul 0 0 0 0 0 2 3 4 30 90-100 295 511 250- ■ perioadei respective (% din 0% 0% 0% 0% 0% 0,07% 0,1% 0,1% 1,1% 3,5% 10,7% 18,5% 300? 1.185- totalul împrumuturilor, respectiv 0% 0% 0% 0% 0% 0,7% 0,4% 0,4% 1,8% 3,6% 10,7% 18,5% 9-11% 1.245? din cele preluate până atunci) 6 2.678 43-45% 5. Atestate de la început până 1 23 75 174 279 641 978 1.633 2.046 2.526 2.760 - la sfârşitul perioadei 0,04% 0,8% 2,7% 6,3% 10,1% 23,2 % 35,4% 59,2% 74,1% 91,5% 100% respective (% din totalul împrumuturilor) 6. Probabil preluate de la 1 9 23 76 175 287 678 1.008 1.714 2.646 2.758 2.759 2.760 - început până la sfârşitul 0,04% 0,3% 0,8% 2,8% 6,3% 10,4% 24,6% 36,5% 62,1% 95,9% 99,9% 99,9% 100% perioadei respective (% din totalul împrumuturilor) Anexa 3 LISTA ÎMPRUMUTURILOR AZI ÎNVECHITE* (foşti termeni literari, populari sau regionali şi hapax Iegomena) 1. abai 40. aracgin 79. barac 2. abdal 41. aralâc 80. barată 3. abdest 42. arasta 81. baruthane 4. acic 43. arcadaş 82. basargiu 5. acmac 44. arcaliu 83. basmagelâc 6. adaliu 45. argi-odasi 84. basmangiu 7. agabaniu 46. armangiu 85. bastara 8. aga-capusi 47. arnăut-paşa 86. baş-aga 9. agalar-aga 48. arpa lâc 87. baş-alai-ceauş 10. aga-paşa 49. arsâz 88. baş-bacăcul 11. agăriâc 50. arzihal 89. baş-beşleagă 12. agem1 51. arzmahzar 90. baş-bog 13. agem2 52. ascher 91. baş-boier 14. agemoglan 53. ascherliu 92. baş-bulucbaş 15. agem-pilaf 54. asian 93. baş-caîmacam 16. agustos 55. aşiboia 94. baş-capigi-baş 17. ahci-başa 56. atliu 95. baş-capigiu 18. aian 57. atmişcea 96. baş-căpitan 19. aielet 58. avalim 97. baş-ceauş 20. ajder 59. avgi-başa 98. baş-ciohodar 21. alai-bei 60. avgiu 99. baş-conacciu 22. alai-ceauş 61. avrad 100. baş-galion 23. alai-top 62. azlu 101. baş-hamal 24. alalah 63. babadam 102. başlic 25. alaman1 64. bacalâm 103. baş-muhasebea 26. alcoran 65. bacalbaşă 104. baş-salahor 27. alechim-seleam 66. bacăculu 105. baştardă 28. alem 67. baccevan 106. baş-tergiman 29. aiiosman 68. bairac-agă 107. bazarghean-başă 30. almas 69. bairam-peşcheş 108. bazea 31. aitaiâc 70. balaban1 109. băbut 32. altânbaş-tiriac 71. balâcdiş 110. bechet 33. amber 72. balbaş 111. bechi 34. anadot 73. balgi-başă 112. beclerge 35. anahtar-oglan 74. balgi-başlâc 113. becrilâc 36. anatefter 75. balimez 114. becriu 37. antep 76. baltagi-baş 115. bectaşiu 38. anterlic 77. baltagilar-chehaiasi 116. bectemiz 39. arabagi-baş 78. baltagiu 117. beden * Cu aldine cursive sunt redate cuvintele învechite care au constituit baza unor formaţiuni pe teren românesc menţinute în lexicul actual (formate prin derivare, compunere, conversiune, contaminaţie etc.). 690 118. beigamber 119. beilicci-başa 120. beilicci-efendi 121. beilicciu 122. bel 123. beldar 124. belec 125. belghir 126. benderliu 127. benic 128. beratliu 129. berbelâc 130. berber-başa 131. berechetlâu 132. bestea 133. beşactea 134. beşlic 135. bezestin 136. biaz 137. bina-emini 138. bind 139. binec 140. binectaş 141. binigiu 142. biniş 143. biniş-alai 144. binişliu 145. birin 146. bischigiu 147. bitaat 148. bitirmea 149. biulbiuliţă 150. bizirea 151. bocceagiu 152. boccea lâc 153. bogasiu 154. bogdan 155. Bogdan-beg 156. boi2 157. boiangiiâc 158. bolbol 159. bosma 160. bostangi-başa 161. bostangilar-odobaşa 162. boşnac-aga 163. boza 208. calemgiu 164. bozafer 209. calemie 165. bozagilâc 210. calevi 166. Brusa-molasi 211. calpac 167. buciuc 212. calpacciu 168. buclir 213. calupciu 169. bucmea 214. cambur 170. budala 215. canonamea 171. bugeacliu 216. capama 172. buhurdangi-başa 217. ca pan 173. buhurdangiu 218. capan-emini 174. buhurdar '219. capange 175. buiuc-imbrohor 220. capanliu 176. buiurdiu 221. capan-naip 177. bulgariu 222. capasâz 178. bulumaci 223. capiculi 179. burgi 224. capigilar-chehaiasî 180. cabadaiu 225. capigiu 181. cabara 226. capioldaş 182. cacerdisi 227. caplan 183. caci 228. caplan-paşă 184. caculi 229. caplan-poş 185. cadefene 230. capot 186. cafa 231. capsimal 187. cafadar 232. captan 188. cafaltâc 233. capuchehaielâc 189. cafegi-başa 234. capu-chihaia-bei 190. caftan-aga 235. capudan-paşa 191. caftangi-başa 236. capu-olan 192. caftanliu 237. carabaşag 193. cahpolu 238. caraboia 194. caicciu 239. carabura 195. caichana 240. caracuiac 196. caid 241. carafefiz 197. caim 242. caraianac 198. caimacam-aga 243. caraman 199. caimacamlâc 244. caramanlâu 200. caimacam-paşa 245. cara-pelit 201. caimea 246. carar 202. caisie 247. cardaş 203. calafaciu 248. cardaşlâc 204. caldarâmgiu 249. carnaxi 205. calem 250. carpuz 206. calembec 251. carsac 207. calemcheriu 252. carvasara 253. casaba 300. ceardâu 347. chilă 254. casabert 301. cearşit 348. chilermenea 255. casac 302. ceaşitlâc 349. chimioniu 256. casap-başă 303. ceauş-başa 350. chinargiu 257. casap-başiâc 304. ceauşlar-emini 351. chiocec 258. casnac 305. cecmea 352. chioceşte 259. casnă 306. cedar-bizie . 353. chiolhangiu 260. castriet 307. cefte-caic 354. chionduz 261. catâr2 308. cehrea 355. chior2 262. catertai 309. celbiş 356. chiragelâc 263. caucciu 310. celelie 357. chiragi-başă 264. cavaf-başă 311. celenghi 358. chiringiu 265. cavas 312. cepchen 359. chişleac 266. cavaz-başa 313. ceplac 360. chitabul-azam 267. caza 314. cetal-menzâl 361. chiuciuc-imbrohor 268. cazacliu 315. cetegiu 362. chiucbeş 269. cazan-ahcesi 316. cheab 363. chiurchi-calem 270. cazascher 317. cheafir 364. chiurci-başa 271. cazai baş 318. chear 365. chiurec 272. cazmir 319. checea 366. chiurecciu 273. căcărdac 320. checeliu 367. chiusoleu 274. căigiu 321. checi 368. chiutuc 275. călăuz-başa 322. cheder 369. chizil 276. călâci-caftan 323. chefil 370. ciceacliu 277. căvârgic 324. chehaia-bei 371. cichel 278. câlangâci 325. chehaialâc 372. cichirgi-başa 279. cânâgic 326. chelargi-başa 373. ciciclic 280. cârcserdar 327. cheleş 374. cicriciniu 281. cârjaliu 328. cheman 375. cicudiu 282. câtlâc 329. cheneaf 376. ciftea 283. câzamlâc 330. cherachea 377. cifte-tatar 284. câzâl-pelit 331. cherhanagiu 378. ciftlic 285. câzlar-aga 332. chervangiu 379. cil 286. ceacârgi-başa 333. ches 380. cinghie 287. ceadiriu 334. chesat 381. cinghinea 288. ceairort 335. chesatliuc 382. cinie 289. ceamaşir-aga 336. chesăgiu 383. cioc 290. ceamaşir-başa . 337. chesedar(-efendi) 384. ciohodar-aga 291. ceamaşirgiu 338. chesmea-caldarâm 385. ciohodar-başa 292. ceameniu 339. chesmec 386. cioian 293. ceamfistic 340. chesmeriu 387. ciol 294. ceamsacâz 341. cheşchet 388. ciopciun 295. ceapcânlâc 342. cheşchin 389. cira 296. ceapuduc 343. cheşf 390. ciraclâc 297. cearc 344. chethudai-sadri-azam 391. ciribaş 298. cearcagi-başa 345. chez 392. cişit 299. cearcagiu 346. chibabea 393. cişmegiu 692 394. cişniu 395. citarea 396. citlembec 397. ciubucci-başa 398. ciubucciu 399. ciucman 400. duel 401. ciufulâc 402. ciurec 403. ciutac 404. cobecciu 405. cobuz 406. cofterie 407. coha 408. coinghios 409. col1 410. conacci-baş 411. conacciu 412. conduragiu 413. corasan 414. cortel 415. crâmlean 416. cuiungi-başă 417. cuiungiu 418. cui 419. culchehaia 420. culoglu 421. culp 422. culuc 423. culucciu 424. cumbara 425. cumbaragi-başa 426. cumbaragiu 427. curban 428. curbet 429. curugiu 430. curuluc 431. cuşaclâc 432. cuşchebap 433. cuşzun 434. cutnie 435. dahiu 436. dalcâlâci 437. dalga 438. damblaliu 439. dangalac 440. darai 441. darat 442. daruşifa 443. davagilâc 444. davagiu 445. davet 446. davetname 447. def 448. deli-aga 449. delibaşă 450. deli-ceauş 451. demet 452. derebei 453. dervent 454. derviş-aga 455. devetui 456. devlet 457. devlet-tatar 458. dezghin 459. diba 460. dibioc 461. diha 462. diloglan 463. direcci-başa 464. diseniu 465. diudiuc 466. diunuc 467. diunurluc 468. diuz 469. divan-ceauş 470. divan-cheatip 471. divan-sarai 472. divan-tacâm 473. dizdar 474. dizman 475. dogangi-başa 476. dombaz 477. donluc 478. dova 479. dovlitiu 480. dulandragiu 481. dulbun 482. dulghet 483. dumea 484. dumengiu 485. dunanma 486. dur 487. durenghi 488. duşâş 489. duşeclâc 490. ecmecci-başa 491. ecpaia 492. edecciu 493. efendi 494. efta 495. egel 496. eglengea 497. ehaliu 498. ehlierz 499. ehli-islam 500. elchegiu 501. elciu 502. eli-calem 503. embru-inam 504. emectar 505. emen-cafe 506. emiclic 507. e.min 508. emir 509. emniet 510. emriname 511. enghiurşal 512. erchian 513. ergavan 514. eschigiu 515. eşpeh 516. evmie 517. evri 518. ezan 519. eziet 520. falaga 521. făgar 522. felegean 523. feric 524. ferman-inam 525. fermanliu 526. fermenea 527. fesat 528. fetnegea 529. fetva 530. fiat 531. fii 532. filaliu 579. ghiordie 625. halea 533. filuri-altân 580. ghiordum 626. halep 534. fişicciu 581. ghiormec 627. halhal 535. foduluc 582. ghiozboiagilâc 628. halif 536. frenghie 583. ghirghiş 629. halii 537. funduc 584. ghiugin 630. halt 538. funducliu 585. ghiulbahar 631. hal vet 539. fursant 586. ghiulie 632. hamailâu 540. fustaniâc 587. ghiulsuiu 633. hamalbaş 541. galiongiu 588. ghiumbruc 634. hamam 542. gazep 589. ghiumbrucciu 635. hamhalat 543. gazi 590. ghiundeiic 636. hamtutmaz 544. gazret 591. ghiunghiuler-agasi 637. hanâmă 545. găitangiu 592. ghiurgiu 638. hanea 546. geaizea 593. ghiusturea 639. harabagilic 547. geamal 594. ghizie 640. haracciu 548. geamparagiu 595. gibră 641. haraci-muhasebesi 549. geanfes 596. gin 642. haramin 550. gebegi-başa 597. giubeliu 643. harapiet 551. gebegiu 598. giudea 644. harbagiu 599. giugea 645. harea 600. giulusnamea 646. hareci 601. giuluş 647. harem-chehaiesi 602. giumbuşlâu 648. hargi1 603. giumert 649. hargi2 604. giungiurliu 650. hargilâc 559. gerah-başă 605. giure 651. harşa 560. geremea 606. giurea 652. hartup 561. ghebrea 607. giurgină :i 653. has 562. ghelberea1 608. giuvan 654. has-ahârliu 563. ghelberea2 609. giuvanea 655. hasa 564. ghelir 610. gizie 656. hasechi-sultană 565. ghenci-aga 611. goc 657. hasichi-aga 566. ghermec 612. gogea 658. hasichiu 567. ghermesut 613. gul 659. has-odale 568. gher-pelit 614. gulgulea 660. hat2 569. ghiaur-cafe 615. habara 661. hata 570. ghiaurlâc 616. habeş 662. hataia 571. ghigilic 617. hadăm-saip 663. havadis 572. ghimie 618. hagemiş 664. havaiu 573. ghimigiu 619. haham-başa 665. havalegiu 574. ghiobec 620. hainlâc 666. havantop 575. ghioderiu 621. hairet 667. haznadar 576. ghioghici 622. hairusum 668. haznadar-başa 577. ghiojghiorea 623. halaică 669. hazne-cheatip 578. ghionghionea 624. halali 670. hazne-chehaia 694 671. hazne-emini 672. hazran 673. hărăci-başa 674. hăşt 675. hârca 676. hechim-başa 677. hedie 678. hemşeriu 679. herechet 680. heriş 681. hervanea 682. hijret 683. hindiu 684. hoca 685. hochim 686. hochiumat 687. hogeghean 688. hoget 689. hoşnişin 690. hotaz 691. hurma 692. huzmet 693. ia 694. iabangiu 695. iacut 696. ialangic 697. iamac 698. iamangiu 699. iangân 700. iangângiu 701. iasac 702. iasacciu 703. iasimin 704. iaţă 705. iazagiu 706. iazigi-efendi 707. ibra 708. ibrictar 709. ibrişimgiu 710. ichilic 711. ichingi-ciohodar 712. ichituilâu 713. ici-aga 714. ici-ceauş 715. ici-ciohodar 716. ici-mehter 717. icioglan 718. ciolan-ceauş 719. cirliu 720. eram 721. edecliu 722. edicci-başa 723. enicer-aga 724. enicer-cheatibi 725. enicer-efendi 726. enicicma 727. erliu 728. Iflac-beg 729. Iflac-voivodasi 730. Ftira 731. gemal 732. izar 733. iram 734. itiar 735. am 736. hac 737. tefat 738. tizam 739. mamea 740. mbrohor 741. mdat 742. minigiu 743. nigea 744. ntisap 745. organgi-başă 746. organgiu 747. ort 748. ova-haraci 749. ovanliu 750. pca 751. pca-ferman 752. pneu 753. radea 754. rat 755. rat-gedit 756. schiuzar 757. sirgiu 758. slac 759. snaflâc . 760. stigeal-ferman 761. stileah 762. şala 763. tlac 764. tlac-ferman 765. iuc 766. iucituilâu-paşa 767. iucsucea 768. iuruc-bairac 769. iuruc-bairactar 770. iurucleri 771. iurudisi 772. iuschiudar 773. iuzbaşă 774. iuzluc 775. iuzul-emen 776. iznasi-zaherea 777. izra 778. lafagiu 779. lagiverde 780. lagumgiu 781. Iahaniu 782. lahur 783. laliu 784. langavie 785. lavdan 786. lef 787. libadea 788. limoniu 789. liochiu 790. lobut 791. locma 792. locmagiun 793. longe 794. lulegiu 795. mabein 796. mabeingiu 797. mact 798. madem 799. maden-calfa 800. magear 801. magmuză 802. mahut 803. maie 804. maimar 805. maimarbaşa 806. mamelegiu 807. * mamut 808. manaf 809. mane 810. mansup 811. maraş 812. marială 858. mezit 904. murahaz 813., marifet 859. miambal 905. murtat 814. marpici 860. mihamea 906. musaadea 815. masalagiu 861. mimber 907. musaip 816. mascara lâc 862. minarea 908. muselim 817. maslahat 863. minghinitai 909. muslim 818. masraf 864. mirahor-paiasi 910. musluc 819. maşala 865. miralai 911. musul 820. maşrapa 866. mirie 912. muşaverea 821. mataragi-başa 867. mirimiran 913. muşir 822. mataragi-iamac 868. mischiu 914. mutafaraca 823. mataragiu 869. misir 915. mutarechea 824. mazâl 870. misirbei 916. mutevelâu 825. măzgal 871. mocabelegiu 917. mutfac 826. măzrac 872. mofluzlâc 918. mutpac-emin 827. mefruzul-calem 873. mola-efendi 919. muvela 828. megeană 874. molalâc 920. muzecherea 829. megidie 875. moscovliu 921. nacaslâc 830. mehcheme 876. mozavir 922. nacaş 831. mehemuri 877. mucader 923. nacaş-başa 832. mehenghi1 878. mucadim 924. nact 833. mehter 879. mucaet 925. nafea 834. mehterbaşa 880. mucaiesea 926. nagara 835. mehterhane-başa 881. mucalitlâc 927. nahia 836. melec 882. mucaremea 928. nahişli 837. memhur 883. mucatea 929. naip 838. memlechet 884. muchealemea 930. nalbant-baş 839. memur 885. mudir 931. namea 840. memuriet 886. muhadit 932. nardinchi 841. menduhie 887. muhafiz 933. narghelegi-başa 842. menzil-buirultiu 888. muhafizea 934. nazar 843. menzil-căpitan 889. muhaiar 935. nazaret 844. menzil-embru 890. muhalebiu 936. nazarlâc 845. menzil-ferman 891. muhasebea 937. nazâr 846. menzilgibaşa 892. muhaserea 938. nazirliu 847. menzilgiu 893. muhimat 939. neder 848. menzilhanea 894. muhtesit 940. neftiu 849. merhamet 895. muhzur-aga 941. neisan 850. mermer 896. mujdegiu 942. netegea 851. mermerei 897. multezim 943. neva 852. mertepea 898. mumbaia 944. nezghep 853. mestegiu 899. mumbaiegiu 945. nicheah 854. meşferet 900. mumbaşiret 946. nisfea 855. metah 901. mumbaşirlâc 947. nişam 856. metcal 902. munegim 948. nişam-iftihar 857. meterhanea 903. mungiu 949. nişangi-başa 696 950. nişangiu 951. nişastea 952. nişter 953. nizam-gedit 954. nunea 955. obuduet 956. odabaş 957. ogeac-aga 958. ogeac-bazarghean 959. ogeadiu 960. ogeac-tătar 961. oglulari 962. ogur 963. ogurliu 964. olofan 965. oluc-hac 966. omade 967. oracciu 968. ordu-agasi 969. ordu-cadisi 970. ordu-humaium 971. ortac 972. orta-ceauş 973. orta-cuşac 974. oşti 975. oturadiu 976. ova 977. paceagiu 978. pală 979. panzehr 980. paralâu 981. parangun 982. pastra 983. paşa-capusi 984. paşaliu 985. paşa-serascher 986. paşmagi 987. pazarghean 988. pazarlâc 989. pazvan 990. pazvant1 991. păzarliu 992. pechi 993. pei 994. *perdafgiu 995. perdegi-başa 996. pervanea 997. peşchegiu 998. peşchin 999. peşchirgi-başa 1000. peşchirgiu 1001. peşingea 1002. peşingiu 1003. petmez 1004. pirpiliu 1005. pirpiri-cosac 1006. piuscui 1007.poş 1008. pungiuc 1009. pusulă 1010. rachigiu 1011. rahat1 1012. rahtivan 1013. raiat 1014. ramazanlâc 1015. rast 1016. răcam 1017. redif 1018. regea 1019. regeal 1020. reiz 1021. reiz-chiesedar 1022. reiz-efendi 1023. reizicol 1024. reizlâc 1025. rezul-chitap 1026. resm 1027. reşmea 1028. revan 1029. rezai 1030. rezalet 1031. rial 1032. richiab 1033. richiab-caimacam 1034. richiabie 1035. richiap-imbrohor 1036. richiaptar 1037. rieala 1038. rif 1039. riza-pazar 1040. rubar(iu) 1041. ruca 1042. rufet 1043. rup 1044. rutea 1045. ruznamea 1046. sabură 1047.sacabaş 1048. sacat 1049. sacatlâc 1050. sacăt 1051. sacâzliu 1052.sachezu-hochem 1053. sacicol 1054. sadacat 1055. sadacatliu 1056. sadrazan 1057. sahibi-devlet 1058. saidecar 1059. sain 1060. saingi-başa 1061. saltamarcă 1062. saltanat 1063. samaia 1064. samaniu 1065. sambechiu 1066. samsonie 1067. samur-calpac 1068. sandaciu 1069. sandal2 1070. sandaigeaiâc 1071. sangeac-şerif 1072. sangeactar 1073.sangeagasi 1074. santur 1075. saparină 1076. saraci 1077. saraci-başa 1078. saraci-iamac 1079. saracliu 1080. sarai-başa 1081. sarai-divan 1082. sarai-iamac 1083. sarariu 1084. sarf 1085. saric 1086. sariclâc 1087. sarisabri 1088. satârgi-başa 1089. saxongi-başa 1090. saz1 1091. sărnaci 1092. sâcâldisi 1093. sângepiu 1094. sârmaciu 1095. sârmali 1096. sârmea 1097. schemni-aga 1098. schemni-ceauş 1099. schingi 1100. schirlet 1101. seba 1102. sebepi-tahrir 1103. sefa 1104. sefaet 1105. sefer1 1106. seftenlichi 1107.segedea 1108. seimen-başa 1109. seir 1110. seiz 1111. seiz-başă 1112. selam 1113. selam-aga 1114. selam-ceauş 1115. selamlâc 1116. selef 1117. selem 1118. selimie 1119. semt 1120. serascherlâc 1121. serascher(iu)-paşa 1122. serdar-aga 1123. serdar-ecrem 1124. serdarlâc 1125. serdengheciti-agasi 1126. serdengheşti 1127. serhatliu 1128. sermainsâz 1129. serpengea 1130. serseliu 1131. sevai 1132. sevda 1133. sevdaliu 1134. sevghiliu 1135. sifat 1136. sileaf 1137. silihtar-aga 1138. silihtar-paşa 1139. sinet 1140. sinter 1141. sofragi-başa 1142. softa 1143. solac 1144. solcol 1145. solcol-agasi 1146. soliman 1147. somac 1148. somachi 1149. sovad 1150. spahiler-agasî 1151. spahilic 1152. spahi-oglan 1153. spinge 1154. stambol-efendisi 1155. stambol-şali 1156. sucut 1157. suia 1158. sulf 1159. sultan-chehaiesi 1160. sultan-mezat 1161. surahi 1162. surec 1163. surecciu 1164. surghiunlâc 1165. sursat 1166. suvariu 1167. şadârvan 1168. şah2 1169. şahmarand 1170. şahzadea 1171. şair 1172. şam 1173. şamalagea 1174. şamata 1175. şamdangi-başa 1176. şamdangiu 1177. şamli 1178. şaşcânlâc 1179. şatâr 1180. şatârbaş 1181. şcodrali 1182. şeheroglan 1183. şeih 1184. şeih-islam 1185. şerbegi-başa 1186. şerbegiu 1187. şeri-şerif 1188. şii 1189. şisterea 1190. ştiubeci 1191. şucada 1192. tabalhana 1193. taban1 1194. tabet 1195. tabin 1196. tabla2 1197. tablagiu 1198. tacrir 1199. tact 1200. tafgihat 1201. tahmin 1202. tahmis 1203. tahregiu 1204. tahsin 1205. tahtârvan 1206. tahvil 1207. tai1 1208. tai2 1209. tainat 1210. taingiu 1211. talhâş 1212. talhâşciu 1213. tamachiar 1214. tamaşa 1215. tambur 1216. tamburagiu 1217. tarabol 1218. tarabuz 1219. tarac 1220. tarapangiu 1221. taraphana-emini 1222. taratli 1223. târâtor 1224. tarpuz 1225. tarz 1226. tatar-agasi 1227. tatar-mizil 1228. tatir 1229. taxil 1230. taxil-ferman 1231. tăcată 698 1232. tătar 1233. teberu 1234. techer-mecher 1235. teclif 1236. teclifat 1237. teclifsisleac 1238. tefter 1239. tefterdar 1240. teftergiu 1241. tefterhanea 1242. teftişciu 1243. tejniş 1244. telalâc 1245. telal-başa 1246. telatin 1247. telcurşum 1248. telmiz 1249. telpizlic 1250. telvea 1251. temasuc 1252. tembelic 1253. temergiu 1254. tenchi 1255.tenzuh 1256. tepeledisi 1257. terebi 1258. tergiman 1259. tergimanlâc 1260. tergimea 1261. terpedin 1262. tersana 1263. tersana-emini 1264. terţei 1265. tertipat 1266. tertipgiu 1267. terzi-başa 1268. terziu 1269. tescheregiu 1270. teslimat 1271. teşcherea1 1272. teşrifat 1273. tetbir 1274. tetrea 1275. tevarih 1276. tevaturin 1277. tiftic 1278. tilie 1279. timar-spahiu 1280. timin 1281. tipilic 1282. toibe 1283. tomaci 1284. topci-başa 1285. topciu 1286. top-condaclari 1287. tophana 1288. tucus 1289. tufec 1290. tufecci-başa 1291. tufecciu 1292. tug 1293.tuhan 1294. tuigiu 1295. tulimeari 1296. tulumbagi-başa 1297. tunesliu 1298. tura2 1299. turliu 1300. turluc 1301. turnagi-aga 1302. turnagiu 1303. tutea 1304. tutungi-başa 1305. tuzimen 1306. tuzluc1 1307. ucirum 1308. ugeret 1309. ugurlâc 1310. ulemanlâc 1311. umur 1312. urum 1313. usta 1314. ustalie 1315. ustuacic 1316. usul 1317. uşurgiu 1318. vacanuis 1319.vah 1320. validea 1321. valide-chethudasi 1322. vechilâc 1323. vechilet 1324. vechil-hargiu 1325. vechilimea 1326. veră 1327. vezaret 1328. vezir-agasi 1329. vezir-azem 1330. vezir-chehaiesi 1331. vezir-tatar 1332.veznea 1333. viranea 1334. vitai 1335. vizirlâc 1336. voivoda 1337. volic 1338. zabetlâc 1339. zabitan 1340. zacom 1341. zagargi-başa 1342. zaheregiu 1343. zaiflâc 1344. zaim 1345. zalam 1346. zaman 1347. zampara 1348.zandan 1349. zapcilâc 1350. zaptinamea 1351. zaraflâc 1352. zarf 1353. zarif 1354. zariflâc 1355. zavalaş 1356. zăr 1357. zărgea 1358. zechir 1359. zefchi 1360. zefliu 1361. zeibeg 1362. zenghiu 1363. zerdava 1364. zevzeclâc 1365. zibidiu 1366. zii 1367. zilzan 1368. zof 1369. zuliflic 1370. zulufciu 1371. zurba1 1372. zurnazen 1373. zurumbat TOTALIZATORUL ÎMPRUMUTURILOR AZI ÎNVECHITE Hapax legomena împrumuturi reale* dispărute in secolul Total XVI/2 XVII/l XVII/2 XVIII/l XVIII/2 XIX/l XIX/2 XX/l 487 - 2 3 4 30 100 295 511 1.432 *Circa 60 au fost reîmprumutate ulterior, mai ales pe plan dialectal, sau supravieţuiesc doar ca termeni istorici. Note: 1. Cele 487 de hapaxlegomena datează din secolele: - XVI/l: 4 (bel, cadefene, cambur, doi)) - XVI/2: 17 (a/mas, aracgin, benic, birin, goc, halhal, hotaz, iacut, !ef, maie, maşrapa, metcal, nahişli, nezghep, sachezu-hochem, somac, zuli fi ic); - XVII/l: 6 (atmişcea, hă şt, mestegiu, taratU, temergiu, terziu); - XVII/2: 55; -XVIII/l: 77; - XVIII/2: 181; -XIX/l: 110; - XIX/2: 36; -XX/l: 1. De remarcat că în sec. XV nu apare niciun hapax legomenon, toate cuvintele împrumutate în acel secol perpetuându-se un timp oarecare sau fiind reîmprumutate mai târziu (coltuc, hasa, pazar). Printre hapax legomena din sec. XVIII/2 se află şi un derivat (spontan) pe teren românesc: tepeledisi(Dumitrache). 2. Nu considerăm hapax legomena cuvintele care, deşi apar într-o singură sursă, sunt atestate în texte din secolele XIX/2-XX, după încheierea influenţei (cu excepţia împrumuturilor culte folosite de Bolintineanu, Alecsandri etc.), sau ca termeni regionali din secolele XIX-XX. 3. în secolele timpurii au dispărut pentru totdeauna următoarele împrumuturi uzuale în perioadele anterioare: în sec. XVII/l: sandaciu, în sec. XVII/2: giure, hochim, paşmagr, în sec. XVIII/1: o/ofan, o/uc-hac, schemni-ceauş, ustuacic. 4. Unele împrumuturi azi învechite au dispărut pentru o perioadă, fiind reîmprumutate mai târziu, uneori într-o formă întrucâtva diferită. Astfel, între sec. XVI şi XVIII au absentat din uz coltuc [fuituc] şi pazar, între sec. XVII şi XIX - ceatma; între sec. XVI/2 şi XVIII - hama/âc, telemea, tinichigiu-, între sec. XVII şi XIX/l - mischiu, între sec. XVII şi XIX - pazvant2) între sec. XVII şi XVIII - hamailâu şi zingir, între sec. XVI şi XVII - hasa) între sec. XVII/2 şi XIX/l -mahmur, între sec. XVII şi XVIII/l - peruzea. 5. Dintre împrumuturile azi învechite, 11 au derivate actuale (2 - derivate literare, 2 -populare/ iar 7 - regionale). 6. încă nu este momentul să stabilim care dintre cuvintele regionale cu ultimele atestări din sec. XX/l au dispărut în sec. XX/2. Unele ar putea să subziste încă în limbajul oamenilor în vârstă ori chiar să se perpetueze oral prin generaţiile tinere, fără să fi fost atestate în scris în ultimele decenii. 700 Anexa 4 LISTA ÎMPRUMUTURILOR PREZENTE ÎN LEXICUL ACTUAL 1. Termenii literari actuali* 1. aba 40. bulucbaşă 79. cea praz 118. ciuin 2. abanos 41. burghiu 80. cearmuc 119. ciulama 3. acadea 42. bursuc 81. cearşaf 120. colan 4. acaret 43. but 82. cercevea 121. corăbiele 5. afuzali 44. cadână 83. cerchez 122. covată 6. alai 45. cafea 84. cerdac 123. culă 7. amanet 46. cafenea 85. chebap 124. cusur 8. anason 47. caia 86. chef 125. cuşcuş 9. anteriu 48. caimac 87. chefal 126. cutie 10. armuz 49. calafat 88. chefliu 127. dalian 11. arpagic 50. calcan1 89. chel 128. danga 12. arşic 51. calcan2 90. chenar 129. dara 13. atlaz 52. caldarâm 91. chepcel 130. darac 14. avat 53. calp 92. chepeng 131. dădacă 15. baba 54. calup 93. cherestea 132. derbedeu 16. babic 55. canale 94. cherestegiu 133. divan 17. baclava 56. canat 95. cherhana 134. doldora 18. bacşiş 57. cange 96. chibrit 135. dovleac 19. baga 58. cantaragiu 97. chiftea 136. dud 20. bairam 59. capac 98. chihlimbar 137. dugheană 21. balama 60. caraghios 99. chilim 138. duium 22. baltag 61. caraghioslâc 100. chilipir 139. dulap 23. bamă 62. carantină 101. chilipirgiu 140. dulgher 24. basma 63. carmangiu 102. chimion 141. duşman 25. batal 64. caşcaval 103. chimir 142. duşumea 26. băcan2 65. cataif 104. chinap 143. eche 27. belea 66. catâr1 105. chior1 144. farfurie 28. bidinea 67. catargiu 106. chioşc 145. făraş 29. bidiviu 68. catifea 107 .chirigiu 146. feregea 30. boccea 69. catifeliu 108. chirpici 147. fes 31. boia 70. catran 109 .chişmiş 148. fildeş 32. boiangiu 71. caval 110. cimişir 149. fişic 33. bondoc 72. cazan 111. cioban 150. fitil 34. bora 73. cazangiu 112. ciomag 151. fotă 35. borangic 74. cazma 113. ciorap 152. fudul 36. briceag 75. călăuză 114. ciorbă 153. furtun 37. bucluc 76. cântar 115. cirac 154. găgăuz 38. bulmea 77. cârmâz 116. cişmea 155. găitan 39. buluc 78. ceam 117. ciubuc 156. gârbaci * Cu aldine cursive sunt redaţi termenii literari pe cale de dispariţie. 701 157. gârgâr 158. geam 159. geamandură 160. geamantan 161. geambaş 162. geambaşlâc 163. geamgiu 164. geamie 165. geamlâc 166. geampara 167. geantă 168. gherdap 169. gherghef 170. ghermea 171. ghioc 172. ghiol 173. ghionder 174. ghiordel 175. ghiuden 176. ghiulea 177. ghiveci 178. giubea 179. giuva(i)er 180. giuva(i)ergiu 181. habar 182. hac 183. haham 184. haide 185. haihui 186. haimana 187. hain 188. hal 189. halva 190. halvagiu 191. hamal 192. hamalâc 193. hambar 194. hamsie 195. han 196. hangiu 197. harman 198. haşlama 199. hat1 200. hatâr 201. havalea 202. havuz 203. haz 204. hazna 205. herghelegiu 206. herghelie 207. hoge 208. hurie 209. hurmuz 210. huzur 211. iadeş 212. iahnie 213. iarnă 214. iaurgiu 215. iaurt 216. ibric 217. ibrişin 218. ichi 219. iedec 220. ienibahar 221. ilic 222. imam 223. imam-baialdi 224. indruşaim 225. irimic 226. iureş 227. lalea 228. lambă2 229. lichea 230. lighean 231. liliac 232. liliachiu 233. liman 234. limonadă 235.limongiu 236. lulea 237. lustragiu 238. macagiu 239. macara 240. macaz 241. magiun 242. mahala 243. mahmur 244. mahon 245. maia2 246. maidan 247. maina 248. malac 249. mandar 250. manea 251. mangal 252. marangoz 253. marţ 254. mastică 255. mărgean 256. menghină 257. merdenea 258. meşină' 259. meterez 260. mezel 261. mezelic 262. micşunea 263. midie 264. mihrab 265. mintean 266. moft 267. mohair 268. moia1 269. moloz 270. moşmoană 271. mucalit 272. mucava 273. muezin 274. muftiu 275. muhur 276. murdar 277. musaca 278. musafir 279. musulman 280. muşama 281. muştea 282. nai 283. narghilea 284. naz 285. năframă 286. năut 287. nogai 288. odagaci 289. odaie 290. ojă 291. osmanlâu 292. pafta 293. paiantă 294. palavragiu 295. papară 296. papuc 297. para 298. paragat 299. parâmă 300. parlagiu 301. paşalâc 302. păpădie 303. pătlăgea 304. peltea 305. peltic 306. perciune 307. perdaf 308. perdea 309. perghel 310. peruzea 311. pervaz 312. pesmet 313. pilaf 314. pingea 315. pirpiriu 316. pistil 317.popaz 318. provă 319. pul 320. pupă 321. puşlama 322. puşti 323. rachiu 324. raft1 325. rahat2 326. ramazan 327. ravac 328. razachie 329. revent 330. rindea 331. roabă 332.sabur 333. sacâz 334. saftian 335.sagriu 336. saivan 337. salahor 338. salam 339. saiama/ec 340. salamastră 341. salcâm 342. salep 343. samiei 344. samsar 345.samsar/âc 346. samur 347. sapan 702 348. sarailie 349. sarma 350. sart 351. saşiu 352. satâr 353. saulă 354. sâc 355. sârmă 356. schelă 357. sidef 358. simigiu 359. siminichie 360. simit 361. sipet 362. sisinel 363. sobă 364. sofa 365. soi 366. sufertaş 367. sugiuc 368. suiiman 369. sultaniu 370. sumac 371. surghiun 372. surguci 373. susan 374. şah1 375. şal 376. şalvar 377. şandrama 378.şapcă 379. şerbet 380. şerif 381. şiac 382. şiret1 383. şiret2 384. şiretlic 385. tabiet 386. tablă 387. tacâm 388. tacoz 389. tafta 390. taftur 391. tahân 392. talaş 393. talaz 394. tarabă 395. taraf 396. tarama 397. tarhon 398. tarla 399. tas 400. tavan 401. tavă 402. târfă 403. târpan 404.teanc 405. tejghea 406. tejghetar 407. tel 408. telal 409. telemea 410. tembel 411. temenea 412. tertip 413. testea 414. tevatură 415. tichie 416. tighel 417. tingire 418. tinichea 419. tinichigiu 420. tipsie 421. tiptil 422. tolbă 423. tombac 424. top1 425. toptangiu 426. tos 427. trufanda 428. tuci 429. turc 430. tuslama 431. tutun 432. tutungiu 433. uluc 434. ursuz 435.ursuzlâc 436. vechil 437. vira 438. viran 439. vişinată 440. zalhana 441. zambilă 442. zar 443. zargan 444. zarzavagiu 445. zarzavat 446.zăbun 447.zăgan 448. zeflemea 449. zor 450. zuluf 2. Termenii populari actuali* 1. abitir 15. avan 29. bimbaşă 2. abraş 16. babalâc 30. bina 3. aferim 17. barbut 31. birlic 4. afion 18. baş-buzuc 32. boc 5. ageamiu 19. başca 33. bocciu 6. alagea 20. băcan1 34. boi1 7. alişveriş 21. bărdac 35. boiandruc 8. aman 22. becher 36. bostan 9. angara 23. bei 37. bre 10. arap 24. beizadea 38. buzdugan 11. arbiu 25. belaliu 39. cabu! 12. arman 26. bengh 40. cacealma 13. arnăut 27. berechet 41. cacom 14. aş 28. beşleagă 42. cafegiu ** Cu aldine cursive sunt redaţi termenii populari în curs de a ieşi din uz în a doua jumătate a secolului XX. Câţiva termeni folosiţi în limbajul popular actual au şi statut de termeni istorici (de pildă buzdugan, chiabur, harem, peşcheş). 703 43. caftangiu 44. calabalâc 45. caplama1 46. caraula 47. casap 48. cat 49. cărăbăni 50. cârcăiac 51. cârmâziu 52. ceac-pac 53. cherem 54. chiabur 55. chindie 56. chiolhan 57. ciolac 58. cioltar 59. cit1 60. ciufut 61. ciuruc 62. codoş 63. codoşiâc 64. coltuc 65. conabiu 66. coşcogea 67. coz 68. cusur/iu 69. cuşac 70. dalac 71. dalcauc 72. dambla 73. dandana 74. deliu 75. dert 76. dever 77. dihai 78. dimie 79. dubara 80. duduie 81. durbacă 82. duşiş 83. epiec 84. farfara 85. firfiric 86. fistichiu 87. fit 88. furda 89. gaz 90. geaba 91. gealat 92. get-beget 93. gherghină 94. ghidi 95. ghiotură 96. ghiul2 97. ghiurghiuliu 98. ghiviziu 99. gigea 100. giol 101 .gionat 102. haidamac 103. halal 104. hap 105. haram 106. harambaşă 107. harcea-parcea 108. harem 109. havră 110. hici 111. iaca 112. iavaş 113. iavaşa 114. ioc 115. leafă 116. lefegiu 117. ienchi 118. leş 119. levent 120. macalâc 121. macat 122. mahmudea 123.mahună 124. maia1 125. mala 126.mandă 127. mangafa 128. mangâr 129. mangealâc 130. martac 131. masat 132. mascara 133. matrapazlâc 134. matuf 135.mehenghi2 136. merchez 137. mezat 138. mindir 139. mofluz 140. muhaia 141. musafiriâc 142. muşteriu 143. neft 144. nur 145. nurliu 146. oca 147. ogeac 148. otuzbir 149. paceaură 150. palavră 151. papugiu 152. parmac 153. parmaclâc 154. patalama 155. pălămar 156. pătiăginiu 157. pehlivan 158. pembe 159. peş 160. peşcheş 161. peşin 162. peştiman 163. pezevenchi 164. pezevenclâc 165. pici 166. pilafgiu 167. pişicher 168. pişicherlâc 169 .poştagiu 170. poturi 171. refenea 172. renghi 173. sacsie 174.sadea 175. saftea 176. saia1 177. sal 178. sanchi 179. sanchiu 180. sarsailă 181.saxana 182.schembea 183. sichimea 184. sici 185. sictir 704 186. sinie 187. şabac 188. şapcaliu 189 .şeş-beş 190.şeş-şeş 191. şiş 192.şuşanea 193. tabietliu 194. tabla1 195. tacla 196. tain 197. taman 198. târlic 1. abagiu 2. ada 3. adet 4. afif 5. aiar 6. alaman2 7. alan 8. alcalâc 9. altângic 10. ama 11. amandea 12. aman-zaman 13. amlă 14. ana 15. anasâna 16. angâş 17. ara 18. arca 19. arcaci 20. arşin 21. asmaciuc 22. asman 23. asmă 24. astar 25. at 26. avaet 27. avă 199. teltie 200. terezie 201. testemel 202. teşcherea2 203. tignafes 204. tiriplic 205. tivilichiu 206. toptan 207. trampă 208. tulumbă 209. tumurug 210. turlac 211. varda 212. vardie 213. veresie 214. zaiafet 215.zaif 216.zampara/âc 217. zarafir 218.zerdiceaf 219. zevzec 220. zimbil 221. zulă 222. zurba2 223. zurbalâc 3. Termenii regionali actuali* 28. azâr 29. bagdadie 30. bagea 31. baiergic 32. baiguş 33. bair 34. bairac 35. bairactar 36. ba/abari2 37. balcan 38. batcic 39. baldăran 40. baldâr 41. balgiu 42. baltalâc 43. bar 44. barut 45. basamac 46. baschiu 47. baş 48. başcazâc 49. batac 50. bărdacă 51. becciu 52. beilic 53. bent 54. berber 55. bernevic 56. biiezic 57. bindiiic 58. bobric 59. bogaz 60. boiama 61. bostangiu 62. boş 63. boştur 64. bozagiu 65. bozgun 66. brăcaci 67. bugă 68. bugeac 69. buhur 70. buigur 71. burec 72. burnuz 73. burun 74. buziuc 75. cabac 76. cabaz 77. cabazlâc 78. cadalâc 79. cafas 80. caftan 81. caic *** Termenii regionali care sunt folosiţi, de regulă cu alte sensuri, şi ca termeni istorici sunt cu aldine cursive, cei care au derivate sau compuse literare sau populare - cu aldine drepte, care în a doua parte a secolului XX erau pe cale de dispariţie - cu litere cursive de rând. 43. caftangiu 44. calabalâc 45. caplama1 46. caraulă 47. casap 48. cat 49. cărăbăni 50. cârcăiac 51. cârmâziu 52. ceac-pac 53. cherem 54. chiabur 55. chindie 56. chiolhan 57. ciolac 58. cioltar 59. cit1 60. ciufut 61. ciuruc 62. codoş 63. codoştâc 64. coltuc 65. conabiu 66. coşcogea 67. coz 68. cusuriiu 69. cuşac 70. dalac 71. dalcauc 72. dambla 73. dandana 74. deliu 75. dert 76. dever 77. dihai 78. dimie 79. dubara 80. duduie 81. durbacă 82. duşiş 83. epiec 84. farfara 85. firfiric 86. fistichiu 87. fit 88. furda 89. gaz 90. geaba * c •' V-. cs 100 101, 102. 103. I 104. ht 105. ha 106. hsi 107. haro. 108. harer 1Q9. havri 110. hici 111. iaca 112. iavaş 113. iavaşE 114. ioc 115. leafă 116. lefeg!: 117. lenct: 118. leş 119 Jever 120. maci: 121. macc- 122. mahr_ 123. mahir 124. maia: 125. mala 126. mane 127. mangr 128. mane: 129. mangE: r 130. marte: 131. masz 132. masca- 133. matra~ ~ 134. matuf 135. mehe: r 136. merchs 137. mezat 138. mindir 1 17. 176. 177. s 178. sa. 179. sanv. 180. sarsa. 181.saxana 182 .schemL 183. sichimea 184. sici 185. sictir 5. dirmea 7. disghea 8. domuz 9. doruc 0. dughengiu 1. duien ^ 2. dulamă 3. dulapciu^ 4. dulgherlâc ;5. dulma 16. duşec 17. duvar 18. duzen 19. erchec 10. etec U. farbala 12. fâcie 13. farângiu 44. fâstâc 15. fâşchie Î6. fener SI. fidan 48. fileri 49. fiong 50. frenchi 51. fulie 52. gaigana 53. gavanos 54. geanabet 55. gear 56. gebea '57. gesvă ,58. gevrea 159. gheai 160. ghecet 161. gherdan 162. gherghir !63. ghezec !64. ghibgher 165. ghimirlie1 >66. ghimirlie2 &7. ghioci -68. ghiolbaş -69. ghioslomea 270. ghioz 271. ghirin 272. ghisluc 273. ghiudunea 274. ghiul1 275. ghium 276. ghiunie 277. ghiurluc 278. ghiuvergilea 279. ghizluc 280. giugiuc 281. giumbuş 282. giurumea 283. gugiuman 284. gurut 285. ha 286. hadâm 287. hair 288. halat1 289. halat2 290. halca 291. hanger 292. haraba1 293. haraba2 294. harabagiu 295. harar 296. hardal 297. hasa 298. hasmac 299. havan 300. helbet 301. hem 302. hepsă 303. hindichi 304. hluchium 305. horşaf 306. hugium 307. iaba 308. iacâie 309. ialac 310. ială 311. iamurluc 312. ianat 313. ianâc 314. iaprac 315. iar 316. iarma1 317. iarma2 318. iastaci 319. iastuc 320. iatac 321. iazâc 322. ieichem 323. ielcovan 324. ierec 325. Har 326. imineu 327. inacciu 328. iofca 329. ioldaş 330. iorga 331. iorgan 332. ipingea 333. ischiuzarlâc 334. laf 335. lagum 336. lambă1 337. levrec 338. lingher 339. lodos 340. lom 341. luchium 342. lufer 343. madea 344. magaza 345. mageara 346. malotea 347. mandalină 348. marda 349. martalog 350. maşa 351. matara 352. matrac 353. matrapaz 354. măraz 355. mecet 356. mehlem 357. melez 358. meltem 359. meragiu 360. merea 361. meremet 362. mersin 363. meşea 364. meşelic 365. meşi 366. minacop 367. mindirigiu 368. miraz 82. caipacă 130. ceanac 83. calacatâr 131. ceapcân 84. calai 132. ceatal 85. calangiu 133. ceatma 86. calpazan 134. ceauş 87. canara 135. ceiz 88. caplagea 136. cetea 89. caplama2 137. cerviş 90. carabaş 138.chebă 91. carabatac 139. chehaia 92. caracartal 140. chelbaş 93. caraei 141. chelcea 94. ca ragea 142. chelemet 95. carâc 143.chepeneag 96. carceaiâc 144. cherdea 97. cartai 145. cheriş 98. caşic 146. cherpedin 99. cauc 147. chersin 100. caun 148. chertic 101. cavaf 149. chervan 102. cavga 150. chesm 103. cavurma 151. chezap 104. cazic 152. chiler 105. căiafet 153. chilom 106. căiş 154. chimur 107. călăci 155. chiolhaniu 108. căieap 156. chiopec 109. câci 157. chiostec 110. câlâf 158. chisăr 111. cir 159. chisea 112. cârântâie 160. chisim 113. cârlaci 161. chitap 114. cârmog 162. chituc 115. câscâci 163. chiutaf 116. câsmet 164. chiunghi 117. câşlă 165. chiup 118. câşti 166. chiurc 119. câzâlcea 167. cichie 120. ceacal 168. cichirgiu 121. ceacâie 169. cicic 122. ceacâr 170. cicmigea 123. ceaclama , 171. cicric 124. ceacşiri ' 172. cicur 125. ceadâr 173. cidiu 126. ceair 174. cifte-dulap 127. cealău 175. cighir 128. cealmuc 176. cilibilic 129. ceamur 177. ci/ibiu 178. cilic1 179. cilic2 180. cimbir 181. cimbistră 182. cinghei 183. ciorbagiu 184. ciorbaiâc 185. ciovrântie 186. dric 187. ciripie 188. ciriş 189. ciş 190. cit2 191. ciulea 192. ciuluc 193. ciumlec 194. ciurlan 195. civit 196. civiu 197. cocargea 198. coci 199. cogea 200. coinac 201. colceac 202. comur 203. conac 204. condac 205. conoşman 206. cubea 207. cucumea 208. cumaş 209. curban(-bairam) 210. daiac 211. dairea 212. dalâm 213. dalgâci 214. dam 215. daul 216. daulgiu 217. dava 218. delibaş 219. derea 220. desligea 221. dichi 222. didiu 223. dimertie 224. dip 225. direc 706 226. dirmea 274. ghiul1 322. ieichem 227. disghea 275. ghium 323. ieicovan 228. domuz 276. ghiunie 324. ierec 229. doruc 277. ghiurluc 325. ilar 230. dughengiu 278. ghiuvergiiea 326. imineu 231. duien 279. ghizluc 327. inacciu 232. dulamă 280. giugiuc 328. iofca 233. dulapciu 281. giumbuş 329. ioldaş 234. dulgherlâc 282. giurumea 330. iorga 235. dulma 283. gugiuman 331. iorgan 236. duşec 284. gurut 332. ipingea 237. duvar 285. ha 333. ischiuzarlâc 238. duzen 286. hadâm 334. iaf 239. erchec 287. hair 335. lagum 240. etec 288. halat1 336. lambă1 241. farbala 289. halat2 337. levrec 242. fâcie 290. halca 338. lingher 243. fârângiu 291. hanger 339. lodos 244. fâstâc 292. haraba1 340. lom 245. fâşchie 293. haraba2 341. luchium 246. fener 294. harabagiu 342. lufer 247. fidan 295. harar 343. madea 248. fileri 296. hardal 344. magaza 249. fiong 297. hasa 345. mageara 250. frenchi 298. hasmac 346. malotea 251. fuiie 299. havan 347. mandaiină 252. gaigana 300. heibet 348. marda 253. gavanos 301. hem 349. martaiog 254. geanabet 302. hepsă 350. maşa 255. gear 303. hindichi 351. matara 256. gebea 304. hluchium 352. matrac 257. gesvă 305. horşaf 353. matrapaz 258. gevrea 306. hugium 354. mă raz 259. gheai 307. iaba 355. mecet 260. ghecet 308. iacâie 356. mehlem 261. gherdan 309. ialac 357. melez 262. gherghir 310. ială 263. ghezec 311. iamurluc 358. meltem 264. ghibgher 312. ianat 359. meragiu 265. ghimirlie1 313. ianâc 360. merea 266. ghimirlie2 314. iaprac 361. meremet 267. ghioci 315. iar 362. mersin 268. ghiolbaş 316. iarma1 363. meşea 269. ghioslomea 317. iarma2 364. meşelic 270. ghioz 318. iastaci 365. meşi 271. ghirin 319. iastuc 366. minacop 272. ghisluc 320. iatac 367. mindirigiu 273. ghiudunea 321. iazâc 368. miraz r 369. mischet 417. pedea 464.socac 370. misirliu 418. perciuna 465. sofra 371. mişchiu 419. peringi 466. somon 372. mosomur 420. perioz 467.sopă 373. muchelef 421. peşchir 468. sosma 374. mujdea 422. pin 469. stamboaiă 375. mumuriuc 423. pinir 470. stichi 376. murdarlâc 424. pişi' 471. sultană 377. musca 425. postai 472. şabana 378. muscal 426. riziiic 473. şabla 379. muscalagiu 427. rustem 474. şacameie 380. musulin 428. saca 475. şaică 381. nacafa 429. sacagiu 476. şaiu 382. nacâluri 430. safer 477. şa/iu 383. nadaz 431. safi 478. şart 384. naibant 432.sageac 479. şaşma 385. namaz 433.saha 480. şatrangi 386. narangiu 434.sahan 481.şecher 387. nart 435. salavat 482. şecherlie 388. nazlâu 436. sa/t 483. şeitan 437. samaiâc 484. şiboi 390. neneacă 438. şaman 485. şilep 391. nişadâr 439. samson 486. şinic 392. nobet 440.sandâc 487. şirin 393. odagiu 441. saplaic 488. şiş-chebap 394. odunuc 442. saplâc 489. şişic 395. oglan 443. sârghie 490. şuberec 396. olac 397. olum 444. satara 491. şuntai-muntai 398. orman 445. saur 492. şupea 399. orta 446. sa? 493. taban2 400. otac 447.sazan 494. taban3 401. oturac 448.săban 495. tabă 402. pacea 449. săferdea 496. tabie 403. pai 450. sângeap 497. tabla-başa 404. paia 451. sârgâie 498. taclit 405. paidos 452. sârghiu 499. taftaluc 406. pa/ancă 453. sârt 500. taifa 407. palaşcă 454. sâzârma 501. talâm 408. palmac 455. sefer2 502. talică 409. panair 456. sel 503. talion 410. pangea 457. selamet 504. tam 411. parcea 458. sia 505. tandâr 412. parceaiagiu 459. sichişmiş 506. tanea 413. pardaf 460. siciet 507. taniliu 414. pazar 461. sictir-ciurba 508.tapangea 415. pazvanl2 462. sirec 509. tapă 416. părpăţi 463. sivric 510. tapâu 708 511. tarapana 536. tizic 560.vadea 512. tarciniu 537. tocat1 561. varoş 513. tasma 538. tocat2 562. vintir 514. taucciu 539. tocmac 563. vizir 515. taxim 540. tocmagi 564. zabet 516. tăiăşman 541. toitan 565. zagara 517. tătulă 542. top2 566. zaherea 518. tânas 543. topleicuţă 567. zamba 544. topotan 568. zambac 545. tor 569. zanaat 546. trahana 570. zangalâc 547. trapazan 571. zapciu 548. tulă 572. zaraf 549. tu turn 573. zarar 550. turai1 574. zardalea 551. tur,£ 575. zarpa 528. tere 552. turungiu 576. zămos 529. tibet 553. tuslos 577. zât 530. tibişir 554. tuzla 578. zeft 531. ticnea 555. tuzluc2 579. zian 532. tifan 556. ţaparină 580. zimberec 533. tiriac 557. ulama 581. zingirliu 534. tiriachiu 558. urdu-belea 582. zulum 535. tixlim (~ tesiim) 559. urgan 583. zurla 4. Termenii istorici utilizaţi în a doua jumătate a secolului XX**** 1. accea 14. bigi-bigi 27. condur 2. agă 15. bolozan 28. cucă 3. ahtinamea 16. cadiu 29. daulhana 4. arz 17. caimacam 30. derviş 5. azap 18. calfă 31. direclie 6. baclavagiu 19. capigi-başă 32. divan-efendi 7. bagcea 20. capuchehaie 33. divictar 8. bairamlâc 21. cealma 34. echingiu 9. baş-capichihaie 22. cheatip 35. firman 10. beilerbei 23. ciohodar 36. galion 11. berat 24. cobur 37. gerid 12. berat-humaium 25. col2 38. ghiaur 13. beşliu 26. colgiu 39. hagiaiâc **** Toţi termenii istorici sunt, desigur, pe cale de dispariţie, în calitatea lor de arhaisme refolosite conjunctural, de regulă în istoriografie sau în texte beletristice. Celor cuprinşi în lista de faţă li se adaugă termenii populari sau regionali utilizaţi, de regulă cu alte sensuri, şi ca termeni istorici. Cu aldine cursive sunt redaţi termenii istorici care au derivate sau compuse folosite în prezent ca termeni literari, populari sau regionali. 709 40. hagiu 71. pastramagiu 41. hambar-emini 72. paşă 42. haraci 73. pazarghidean 43. hatihumaium 74. perdegiu 44. hatişerif 75. raft2 45. hazna-aga 76. raia 46. ial-agasi 77. rubia 47. iaşmac 78. rusumat 48. iatagan 79. ruşfet 49. ienicer 80. sacnasiu 50. irmilic 81. saia2 51. isnaf 82. saigiu 52. lampagiu 83. salepgiu 53. laz 84. sandal1 54. liră 85. sandal3 55. mahzar 86. sangeac1 56. medreseă 87. sangeac2 57. mehmendar 88. saragea 58. mehtup 89. satârgiu 59. mehtupciu 90. seimen 60. menzil 91. serai 61. moia2 92. serascher 62. mucarer 93. serasir 63. muhurdar 94. serdar 64. mumbaşir 95. serhat 65. narghelegiu 96. sermaia 66. nefer 97. siiihtar 67. nizam 98. sofragiu 68. osman 99. soitar 69. padişah 100. spahiu 70. paie 101. stamboi 102. subaşă 103. suiulgi-başa 104. suiulgiu 105. sultan 106. suret 107. surugiu 108. şenlic 109. tabac 110. taht 111. tambură 112. tanzimat 113. tarabulus 114. taxidar 115. timar 116. topuz 117. tui 118. tult 119. tulumbagiu 120. tumbelechi 121. turaiiu 122. ulema 123. uşur 124. vacuf 125. valiu 126. vilaiet 127. zapt 128. zapt-ferman 129. zermacup 130. zingir 131. zurna TOTALIZATORUL ÎMPRUMUTURILOR DIN LIMBA ACTUALĂ, PE CATEGORII STILISTICO-FUNCŢIONALE Categoria stilistico- Actuali, uzuali în curs de Dintre care - cu der. Total funcţională de care aparţin dispariţie / comp. în categorii termenii superioare Literari 430 20 --- 450 Populari 188 35 1 (lit.) 223 Regionali 367 183 2 (lit.) 550 Reqionali şi istorici 21 12 2 (pop.) 33 Istorici - 131 6 (3 lit., 3 req.) 131 TOTAL 1.006 381 (11) 1.387 710 Anexa 5 TOTALIZATORUL ÎMPRUMUTURILOR DIN LIMBA ACTUALĂ, PE SECOLE ŞI CATEGORII STILISTICO-FUNCŢIONALE* Secol/ Actuale curente în curs de învechire/dispariţie/istorice în sec. XX/2 peri¬ Atestate mai întâi Probabil împrumutate Atestate mai întâi Probabil împrumutate oadă din secolul respectiv în secolul respectiv d in secolul respectiv în secolul respectiv | L P R T L P R T L P R I T L P R I T t XIV/2 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 0 0 0 1 1 XV/l 4 1 0 5 5 2 1 8 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 XV/ 2 5 2 3 10 4 1 2 7 0 0 1 5 6 0 0 1 5 6 XVI/l 19 3 10 32 19 4 10 33 0 1 2 5 8 0 1 2 5 8 XVI/2 24 9 8 41 25 8 8 41 0 0 11 8 19 0 0 11 8 19 XVII/l 37 8 19 64 39 10 20 69 1 0 6 11 18 1 1 6 14 22 XVII/2 57 20 27 104 67 24 31 122 3 4 12 37 56 3 4 15 34 56 XVIII/l 53 20 32 105 53 15 28 96 3 4 19 22 48 3 3 16 22 44 XVIII/2 90 36 43 169 111 52 49 212 3 6 29 23 61 5 6 30 23 64 XIX/l 67 44 40 151 104 72 184 360 2 5 16 18 41 8 20 98 18 144 XIX/2 42 38 101 181 2 0 55 57 5 9 38 1 53 0 0 16 1 17 XX/l 19 4 44 67 0 0 3 5 59 0 67 0 0 0 XX/2 13 3 61 77 1 0 0 1 0 1 2 0 3 0 0 0 0 0 TOTAL 430 188 388 1006 430 188 388 1006 20 35 195 131 381 20 35 195 131 381 * L = termeni literari; P = termeni populari; R = termeni regionali; I = termeni istorici; T = total. Anexa 6 VALOAREA DE ÎNTREBUINŢARE A ÎMPRUMUTURILOR FOLOSITE ÎN PREZENT ÎN LIMBAJUL BELETRISTIC ŞI ÎN CEL PUBLICISTIC Notă: Coloanele cuprind următoarele: 1. Numărul curent; 2. împrumuturile (şi, între paranteze, formaţiunile româneşti de ia eie, de regulă derivate); dacă textele nu atestă decât derivate, nu şi împrumutul-bază, acesta apare precedat de un asterisc; tot cu asterisc sunt date cuvintele care nu apar în cele zece texte cercetate după frecvenţa absolută, ci în celelalte 16 texte, investigate numai din punctul de vedere al frecvenţei relative, precum şi variantele (~) care sunt cuvinte-titiu în dicţionar; 3. Frecvenţa împrumutului în operele literare investigate (numărul total de apariţii în cele nouă opere literare); 4. Numărul de opere literare în care apare împrumutul; 5. Valoarea de întrebuinţare a împrumutului, considerat fără derivate (calculată după criteriile şi în maniera explicate în cap. VI); 6. Numărul de formaţiuni româneşti de la împrumut, atestate în operele beletristice cercetate (derivate, compuse [nu şi ceie de tipulgreco-turc, turco-român] etc.); 7. Frecvenţa totală a formaţiunilor româneşti în operele beletristice; 8. Valoarea de întrebuinţare a formaţiunilor româneşti în operele beletristice (calculată după aceleaşi criterii şi în aceeaşi manieră); 9. Valoarea totală de întrebuinţare a termenului (împrumutul, considerat cu o anumită putere de derivare) în limbajul beletristic; 10. Frecvenţa de apariţie a împrumutului în limbajul publicistic („Expres Magazin"); 11. Frecvenţa de apariţie a formaţiunilor româneşti în limbajul publicistic; 12. Valoarea totală de întrebuinţare a termenului (împrumutul, considerat cu o anumită putere de derivare) în limbajul publicistic; 13. Valoarea totală de întrebuinţare a termenului în limba română actuală. Nr. ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. Ij. Valoare crt. (şi formapunite pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 1 cafea (cafeiuţă, cafeniu) 283 9 1698 2 19 57 1755 25 26 1781 2 haide (hai, haida-de) 49 7 228 1 217 1302 1530 7 37 44 1574 3 geam (gemuleţ) 298 9 1341 1 3 9 1350 26 0 26 1376 4 chef (chefui, *chefuieţ) 202 9 1212 2 6 11 1223 32 1. 33 1256 5 murdar (murdări, 162 9 729 4 82 357 1089 29 18 47 1136 murdarei, murdărie, nemurdărit, uitramurdar) 6 duşman (duşmăni, 108 9 486 6 10 256 742 33 14 47 789 duşmănie, duşmănos, duşmancă, duşmănită, *înduşmăni) 7 musafir 147 7 686 0 0 0 686 10 ' 0 10 696 712 Nr/ ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. Ij. Valoare crt. (şi formaţiunile pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 8 cutie (cutiuţă) 103 9 618 1 13 34 652 20 1 21 673 9 habar 117 8 624 0 0 0 624 16 0 16 640 10 odaie (odăiţă) 110 6 440 1 17 56 496 7 1 8 504 11 dulap (dulăpior, *dulăpaş) 81 8 432 2 8 ■ 19 451 8 0 8 459 12 perdea (perdeluţă, 81 8 432 1 4 12 444 7 1 8 452 perdetui) 13 caraghios 105 8 420 0 0 0 420 5 0 5 - 425 14 soi 88 9 396 0 0 0 396 27 0 27 423 15 farfurie (farfurioară) 56 8 298 1 26 104 402 4 1 5 407 16 tavan 63 9 378 0 0 0 378 11 0 11 389 17 haz (hazliu, hazos) 54 8 288 2 14 56 344 20 4 24 368 18 qeaba (degeaba) 3 1 2 1 98 294 296 2 32 34 330 19 chel (chelie, cheli, 30 9 180 3 37 121 301 3 5 8 309 semidiel) 20 Ciorap (ciorăpel, ciorap- 48 9 288 2 2 2 290 17 1 18 308 pantalon, ciorap-plasă) 21 qeantă (gentuţă) 59 8 236 1 2 1 237 22 1 23 260 22 tavă (tăviţă) 57 8 228 1 3 9 237 7 0 7 244 23 palavragiu (pălăvrăgi, 11 4 22 2 49 218 240 0 4 4 244 pălăvrăqeală) 24 cântar (cântări) 16 7 74 1 30 135 209 6 14 20 229 25 cafenea 62 7 217 0 0 0 217 7 0 7 224 26 *sofragiu (sufragerie) 0 0 0 39 8 208 208 0 8 8 216 27 cearşaf 34 9 204 0 0 0 204 2 0 2 206 28 catifea (catifelat, 31 7 144 2 17 55 199 4 1 5 204 catifela) 29 sârmă (sârmos, 42 8 168 1 3 4 172 18 3 21 193 sârmuliţă) 30 sâc (sâcâi, sâcâiată, 1 1 1 3 51 175 176 3 4 7 183 sâcâitor) 31 papuc (*papucel) 32 8 170 1 1 1 171 4 0 4 175 32 tacâm 39 8 156 0 0 0 156 7 0 7 163 33 raft (răftuleţ) 32 7 150 0 0 0 150 7 1 8 158 34 turc (turcaleţ, turci, 27 6 81 7 20 38 119 26 13 39 158 turcesc, turceşte, turcime, turcoaică, pseudoturc) 35 chibrit 37 8 148 0 0 0 148 5 0 5 153 36 para (*părăluţă) 34 8 136 1 1 1 137 10 0 10 147 37 tutun (tutuniu) 25 8 134 1 2 4 138 8 0 8 146 38 capac (căpăcel, *căpăa) 27 7 126 2 3 6 132 7 0 7 139 39 cioban (ciobănaş, 32 5 106 4 8 8 114 3 14 17 131 dobăniţă, ciobănesc, *ciobăneste) 40 sobă (sobar) 23 8 122 0 0 0 122 7 1 8 130 713 Nr. ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. Ij. Valoare crt. (şi formaţiunile pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 41 chior (chiori, chiorâş) 17 8 90 2 8 24 114 4 2 6 130 42 duduie ~ duducă 56 3 112 1 1 1 113 3 0 3 116 (duduită) 43 hal 22 7 102 0 0 0 102 13 0 13 115 44 moft (moftangiu, 18 6 72 4 19 38 110 1 0 1 111 mofturos, moftoiog, moftologie) 45 bacşiş 22 7 102 0 0 0 102 5 0 5 107 46 leafă (*iefşoară) 26 5 86 1 1 1 87 14 0 14 101 47 tejghea 17 8 90 0 0 0 90 7 0 7 97 48 belea 19 7 88 0 0 0 88 8 0 8 96 49 şiret (adj.) (şiretenie) 17 5 56 1 10 34 90 1 2 3 93 50 zar 20 6 80 0 0 0 80 9 0 9 89 51 balama 18 7 > 84 0 0 0 84 3 0 3 87 52 duşumea 17 7 80 0 0 0 80 1 0 1 81 53 puşti (puştime, puştan, 27 4 54 4 10 9 63 12 6 18 81 pukoaică, puştesc) 54 taman 23 5 76 0 0 9 76 4 0 4 80 55 zor (zori, zor-nevoie) 15 6 45 2 9 18 63 13 4 17 80 56 bre 23 5 76 0 0 0 76 1 0 1 77 57 mahala (mahalagiu, 15 6 60 2 5 3 63 8 4 12 75 mahalagioaică, mahalagism, mahaiagesc) 58 şiret (s.n.) „şnur" 21 5 70 0 0 0 70 4 0 4 74 59 ciorbă 15 5 50 0 0 0 50 19 0 19 69 60 rahat (*răhătei) 24 5 60 1 1 1 61 5 0 5 66 61 mahmur (mahmureală) 14 5 46 1 4 16 62 2 1 3 65 62 basma (*băsmălu(ă) 13 6 52 1 1 1 53 7 0 7 60 63 geamantan 19 4 50 2 2 2 52 6 0 6 58 (geamantănei, *geamantănaş) 64 tabiet 8 7 56 0 0 0 56 1 0 1 57 65 Sidef (sidefiu, *sidefat) 13 5 44 1 6 11 55 1 1 2 57 66 naz (năzuros, năzurozitate) 7 4 18 2 17 33 51 3 1 4 55 67 codoş 20 4 54 0 0 0 54 1 0 1 55 68 CUSUr (cusurgiu) 24 4 48 0 0 0 48 5 X 6 54 69 sofa 39 2 52 0 0 0 52 0 0 0 52 70 conac 20 5 50 0 0 0 50 2 0 2 52 71 ursuz 14 5 46 0 0 0 46 1 0 1 47 72 cazan (*căzănei) 12 5 40 1 1 1 41 5 0 5 46 73 salcâm 21 3 42 0 0 0 42 2 0 2 44 74 fudul (fuduli, fudulie) 12 3 24 2 9 17 41 1 2 3 44 75 tinichea (tJnicheiută) 11 5 36 0 0 0 36 7 1 8 44 714 Nr. ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. Ij. Valoare crt. (şi formaţiunile pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 76 zarzavat 9 6 36 0 0 0 36 8 _ -0 8 - 44 . 77 chioşc (chioşcar) 15 3 30 , 0 0 0 30 ; 12 ■ - 2r .14 - •tv’44 78 palavră 22 4 44 ' 0" 0 0 44 0 0 0 44 79 caldarâm 16 4 42 0 0 0 42 1 0 1 43 80 doldora 21 4 42 0 0 0 42 1 0 1 43 ~ 81 salam 6 4 16 0 0 0 16 26 0 26 42 82 ciomag (ciomăgi, 17 4 34 2 2 2 36 1 4 5 41 ăomăgea/ă, ciomăgar, ciomăgas) 83 bondoc 12 5 40 0 0 0 40 0 0 0 40 84 *fâstâc (fâstâci, 0 0 0 2 21 40 40 0 0 0 40 *fâstâceală)) 85 gaz (*găzar) 10 5 34 1 1 1 35 4 0 4 39 86 bucluc (buclucaş) 14 4 28 1. 1 1 29 3 5 8 37 87 furtun 11 5 36 0 0 0 36 1 0 1 37 88 tiptil 11 5 36 0 0 0 36 1 0 1 37 89 tembel (tembe/ie, 10 3 30 2 4 5 35 1 0 1 36 tembelism) 90 dambla (damblagiu, 7 4 14 2 11 19 33 2 1 3 36 damblagi) 91 tuci (tuciuriu) 6 4 16 1 9 18 34 1 1 2 36 92 liqhean (lighenaş) 12 4 32 1 1 1 33 3 0 3 36 93 tarabă (tarabagiu, 7 5 24 1 1 1 25 9 1 10 35 tarabiza) 94 table „ioc" 17 4 35 0 0 0 34 1 0 1 35 95 lichea (lichelism, 9 5 30 2 2 2 32 2 0 2 34 licheluţă) 96 cacealma 8 5 26 0 0 0 26 8 0 8 34 97 alai 11 4 30 0 0 0 30 3 0 3 33 98 hap 11 4 30 0 0 0 30 3 0 3 33 99 briceaq 14 4 28 0 0 0 28 4 0 4 32 100 mascara (măscănd, 1 1 1 2 12 25 26 0 6 6 32 măscară) 101 maidan (maidanez) 10 4 20 0 0 0 20 5 7 12 32 102 tacla(le) 8 5 26 0 0 0 26 5 0 5 31 103 călăuză (călăuzi, călăuzitor) 4 2 6 2 9 11 17 1 12 13 30 104 duqheană (dugheniza) 8 4 22 0 0 0 22 5 2 7 29 , 105 hac 10 4 26 0 0 0 26 2 0 2 28 106 becher 21 2 28 0 0 0 28 0 0 0 28 107 catâr (*catârcă) 13 4 26 0 0 0 26 1 0 1 27 108 tutungiu (tutungiţă, 5 2 6 3 8 20 26 0 1 1 27 *tutunqioaică, tutunoerie) 109 pirpiriu 5 5 25 0 0 0 25 1 0 1 26 110 haimana (haimanalâc) 9 4 24 0 0 0 24 1 1 2 26 715 Nr. ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. Ij. Valoare crt. (şi formaţiunile pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 111 derbedeu 10 4 20 0 0 0 20 6 0 6 26 112 *qhidi (ghiduş, ghiduşie) 0 0 0 2 9 23 23 0 2 2 25 113 aş 11 3 22 0 0 0 22 2 0 2 24 114 han „motel" 17 2 22 0 0 0 22 2 0 2 24 115 schelă (*scheiărie) 9 3 18 1 1 1 19 5 0 5 ' 24 116 catran (cătrăni) 6 3 18 1 4 5 23 0 0 0 23 117 buluc (buluci, buluceală) 7 3 14 1 2 4 18 1 4 5 23 118 muşteriu 8 4 22 0 0 0 22 1 0 1 23 119 muşama (muşamaiiza) 4 3 12 1 2 4 16 1 6 7 23 120 caşcaval 6 3 12 0 0 0 12 11 0 11 23 121 cazma 7 3 21 0 0 0 21 1 0 1 22 122 Sictir (sictiri) 15 2 20 0 0 0 20 1 1 2 22 123 lulea 7 3 , 21 0 0 0 21 1 0 1 22 124 cherestea 7 3 14 0 0 0 14 8 0 8 22 125 zeflemea (*zefiemi, 5 3 15 5 6 5 20 1 1 2 22 zeflemitor, zefiemisi, zefiemisitor, zeflemist) 126 diliu (diiimăneaiă,diii) 6 3 18 1 1 1 19 1 1 2 21 127 şiretlic 6 4 16 0 0 0 16 5 0 5 21 128 chenar 10 2 14 0 0 0 14 7 0 7 21 129 băcan (băcănie) 5 3 10 1 3 9 19 1 0 1 20 130 zevzec 10 3 20 0 0 0 20 0 0 0 20 131 fitil 7 4 18 0 0 0 18 2 0 2 20 132 găgăuz~ găgăuţă 13 2 18 0 0 0 18 2 0 2 20 133 m ofl U Z (*mofiuzenie) 7 4 18 1 1 1 19 1 0 1 20 134 baclava 13 2 18 0 0 0 18 1 0 1 19 135 tevatură 5 3 15 0 0 0 15 4 0 4 19 136 tertip 5 4 14 0 0 0 14 5 0 5 19 137 cherem 5 3 15 0 0 0 15 3 0 3 18 138 ghiveci 7 3 14 0 0 0 14 4 0 4 18 139 peltic (peiticărie) 4 4 16 1 1 1 17 0 0 0 17 140 berechet 4 4 16 0 0 0 16 1 0 1 17 141 făraş 4 4 16 0 0 0 16 1 0 1 17 , 142 iureş 4 4 16 0 0 0 16 1 0 17 143 leş 4 4 16 0 0 0 16 1 0 1 17 ■ 144 pezevenghi 6 4 16 0 0 - 0 16 1 0 1 17 145 şandrama 8 3 16 0 0 0 16 1 0 1 17 146 hatâr 5 3 15 0 0 0 15 2 0 2 17 147 ioc 5 3 15 0 0 0 15 2 0 2 17 148 hambar 4 4 16 0 0 0 16 0 0 0 16 149 moloz 4 3 12 0 0 0 12 4 0 4 16 150 *giumbuş (giumbuşluc) 0 0 0 7 3 14 14 0 2 2 16 716 Nr. ÎMPRUMUTURILE Frecv. Nr. Valoare Nr. Frecv. Valoare Val. Ij. Frecv. Frecv. Val. ij. Valoare crt. (şi formaţiunile pe teren op. lit. op. împr. der. der. der. beletr. revistă der. public. totală românesc) revistă 151 fildeş (fildeşiu) 6 3 12 1 2 1 13 3 0 3 16 152 matrapazlâc 2 2 4 0 0 0 4 12 0 12 16 153 *tabac (tăbăci, tăbăcar, 0 0 0 2 6 12 12 0 4 4 16 tăbăcărie, tărbacă) 154 dovleac (dovlecel) 4 3 12 1 1 1 13 1 1 2 15 155 şalvari 7 3 14 0 0 0 14 1 0 1 15 156 cărăbăni 5 4 14 0 0 0 14 0 0 0 14 157 rachiu 4 2 6 0 0 0 6 8 0 8 14 158 cerdac 10 2 14 0 0 0 14 0 0 0 14 159 chiolhan 8 2 10 0 0 0 10 4 0 4 14 160 calabalâc 4 3 12 ' 0 0 0 12 1 ' 0 1 13 161 dandana (dăndănaie) 9 2 12 1 1 1 13 0 0 0 13 " 162 cadână 6 3 12 0 0 0 12 1 0 1 13 163 ibric 6 2 12 0 0 0 12 1 0 1 13 164 pervaz 4 3 12 0 0 0 12 1 0 1 13 165 sufertaş 4 3 12 0 0 0 12 1 0 1 13 166 salahor 7 2 10 0 0 0 10 3 0 3 13 167 liman 3 3 9 0 0 0 9 4 0 4 13 168 macara (macaragiu) 2 1 1 0 0 0 1 11 1 12 13 169 liliac (bot.) 4 3 12 0 0 0 12 0 0 0 12 170 surghiun (surghiuni) 3 3 9 1 1 1 10 1 1 2 12 171 batal ' 9 2 12 0 0 0 12 0 0 0 12 172 pişicher 4 3 12 0 0 0 12 0 0 0 12 173 iaurt 13 1. 7 0 0 0 7 5 0 5 12 174 manqal (*mangaiagiu) 3 3 9 1 1 1 10 1 1 2 12 175 sultan 3 3 9 0 0 0 9 3 0 3 12 176 ghiulea 3 3 9 0 0 0 9 2 0 2 11 177 musaca 7 2 10 0 0 0 10 1 0 1 11 178 chiftea (chifteluţă) 3 3 9 1 2 1 10 1 0 1 11 179 acaret 3 3 9 0 0 0 9 2 0 2 11 180 talaz (tălăzui) 4 2 8 1 1 1 9 2 0 2 11 181 tinichiqiu (tinichigerie) 4 2 8 1 1 1 9 2 0 2 11 182 ageamiu 2 2 4 0 0 0 4 7 0 7 11 183 sarma (sărmăluţă) 2 2 4 1 1 1 5 5 1 6 11 184 cat 5 3 10 0 0 0 10 0 0 0 10 185 boccea (bocceluţă) 2 2 4 1 3 4 8 2 0 2 10 186 sanchi 8 2 10 0 0 0 10 0 0 1 10 187 dădacă (dădăci) 5 2 6 1 3 2 8 0 2 2 10 188 dud Cdudă) 2 2 4 1 4 4 8 1 1 2 10 189 halal 5 2 6 0 0 0 6 4 0 4 10 190 tichie (*tichiuţă) 1 1 1 1 1 1 2 8 0 8 10 717 împrumuturile care, împreună cu eventualele formaţiuni româneşti de la ele, au o valoare de întrebuinţare inferioară indicelui 10 sunt următoarele: 9: bairam, (z)benghi, bulibaşă (şi în bulibăşeală), calcan „zid", mezel (şi în mezelar), mucalit, păpădie, sadea, şapcă (şi în *şepculiţă), târfă (şi în *târfuliţă, *târfiştină), terezie, uluc(ă); 8: chefliu, chilipir, chimir, divan (şi în *divan-studio), geambaş (şi în geambăşie), *năframă ~ maramă, talaş, telemea, temenea; 7: babalâc, chiabur (şi în chiaburan, *chiaburesc, închiaburi, deschiaburî), ciubuc (şi în ciubucar), fes, puşlama, şal, şerbet, viran; 6: (h)arap, boia (şi în vb. boi), borangic, bursuc, calfă, covată, gigea, halva (şi în (h)alviţă, *alviţat), hamal, harem, macaz, mahon, meterez, mezat, pingea (şi în *pingeh), satâr, şiş, tingire, tipsie, trufanda, zarzavagiu (şi în zarzavagioaică); 5: abanos, abitir, acadea, bidinea (şi în *bidinăreasă), *bogasiu (în *bogasier), cange, chirpici, cirac, coltuc, hazna, herghelie, huzur (şi în vb. huzuri), iama, iatagan, iaurgiu (şi în iaurgerie), lalea, magiun, mucava, nuri, patalama, pătlăgea, peltea, renghi, sarsailă, şuşanea ~ şuşă, taraf, zambilă (şi în zambiiică), zurbă(~ *zurba; mai ales în zurbagiu). Sub 5: *aba, abraş, aferim, alişveriş, amanet (şi în amaneta), anasâna, *angara, anteriu, *arman, arpagic, *arşic, *arz, atlaz, avat, *bâdavagiu, baga, *bagdadie, baldâră, barbut (şi în barbugiu), *bardacă (~ bărdac), başbuzuc, başca, bei, *beizadea, belaliu, *bent, bidiviu, *bigi-bigi, bimbaşă, *bina, *bocciu, *boi „înfăţişare", *boiangiu (mai ales în boiangerid), bostan(ă)(ş\ în *bostănărie), burghiu, but, buzdugan, cadiu, cafegiu, *caftan (şi în vb. căftăni), caimac, caimacam, *caiafat (în călăfătui), calcan „peşte", calp, calup, canat, *,cantaragiu\ capugi-başa, caraghioslâc, caraulă, *cardaş (în cârdăşie), *carmangiu (în carmangerie), *carvasara (în *curvăsări, *curvăsărie, curvăsărlââ), *casap (mai ales în căsăpi), cataif, *cauc, caval, *cârcăiac, *ceacâr, ceac-pac, *ceair, ceapraz (în der. ceaprazar şi *ceaprazărie), ceauş, cercevea, chebap, chepeng, cherhana, chervan, chesat, chihlimbar, *chiier, chilipirgiu, chimion, chindie, *chirigiu, *chisăr, *chiup, *cioltar, cişmea, ciufut, ciulama, ciuruc, cobur, *coinac, colan, *coz, *culă, *dara, *darac(mai ales în dărăci), derviş, dever, *dimie, dughengiu, duium, *duiamă, dulgher (şi în dulgherie), *fâcie, fistichiu, fişic, fit, *fotă, găitan, *gârbaci, gealat, geamgiu, *geamie, geamlâc, *geampara, *geanabet, get-beget, gherghef, ghiaur, *ghiol, ghiotura, ghioz, ghiudem, *ghiudunea, ghiul, ghiurghiuiiu, gioi, giubea, giuva(i)er, giuva(i)ergiu (şi în giuva(i)ergerie), hagealâc, haidamac, *haihui, hain, hamaiâc, hambar-emini, *hangiu (şi în hangiţă), *haraba (şi în harabaie), *haraci, harcea-parcea, haşlama, hatişerif, havuz, hoge, *hurie, *iahnie, *ianâc, *iaşmac, *iatac, iavaş-iavaş, *ibrişin, *(i)edec (şi în edecar), ienicer, *iepângea (~ *ipingea), imbrohor-emini, *iminei, irmilic, *lambă „lampă", lefegiu, liliachiu, limonagiu, locum (~ *hluchium), lustragiu, *macagiu, *macat, mahmudea, *mahună, *maia, malac, mandă, mangafa, mastică, *matrac, *mărgean, menghină, meşi, meşină, micşunea, midie, *mindir, *mintean, mizilic, mohair, mucarer, muchelef, muezin, muftiu, muhaia, muselim, nacafa, nai (şi în naist), *narghilea, năut, *nohai (~ *nogai), *nurliu, *oca, *(h)ogeac, *ojă, *otuzbir, paceaură, padişah, *pafta, paiantă, palancă, papară, papugiu, parâmă, pariagiu, parmadâc, paşalâc, paşă ~ paşa, pehlivan, perciune, perdaf, *peruzea, pesmet (şi în *pesmecioi), *peş, peşcheş, peşin, pezevendâc, *pici, pilaf, *provă, pul, raia, ramazan, *rindea, roabă, saca, *sacagiu, sacâz, *sacsie, *saftea, *saftian, saivan, salamalec, samur, sanchiu, saraiiie, sarsana (~ *saxaha), saşiu, *schingi (în schingiui), *selamet, serai, *sichimea, *simigiu (şi în simigerie), sipet, spahiu, sugiuc, *suliman (în sulemeni, *nesuiemenit), *surugiu, susan, şah („suveran oriental"), şart, şiac, *şişic, *tab!a, tafta, *tain, *talan (~ *dalac), *tamga (~ *danga), *tandâr, tarama, tarla, târlic, tejghetar, *tel, *telal, *testemel, teşcherea, tighel (şi în vb. tigheii), tiriplic, *tizic, tolbă, top, toptan, toptangiu, trampă, *tulumbă, ursuzlâc, varoş, vechii, *veresie, vişinată, vizir, zahana (~ *zaîhana), *zaherea, zaiafet, *zarafir, *zargan, ziafet(~ *căiafet), zimbil, zulă(ş\ în *zuli, *zulitor), zuluf, zulum. 718 L'INFLUENCE TURQUE-OSMANLIE SUR LA LANGUE ROUMAINE (Resume) Le turc-osmanli (« turc de Turquie ») a exerce, pendant presque cinq siecles - entre la fin du XIVe et le milieu du XIXe siecles - et, avec des prolongements locaux, dialectaux, en Dobroudja, meme jusqu'aujourd'hui, une influence considerable sur la langue roumaine: le nombre des emprunts lexicaux s'eleve â plus de 2.750 mots. Cela va sans dire que l'inventaire de ceux-ci - dont â peu pres deux tiers sont disparus du roumain actuel - ne comprend pas Ies mots d'emprunt turcs non osmanlis (petchenegues, comans ou tatars) et ceux osmanlis venus au roumain par la filiere d'autres langues, comme le neogrec, le bulgare, le serbe, le hongrois ou le tzigane. L'influence linguistique turque-osmanlie s'est deroulee dans le contexte historique des conquetes ottomanes dans la Peninsule Balkanique et de l'extension de la sphere de domination et de la suzerainete de l'Empire ottoman sur Ies Pays Roumains, mis en etat de vassalite jusqu'â la deuxieme moitie du XIXe siecle. 1. L'etude de l'influence turque sur la langue roumaine a une longue tradition en Roumanie, â partir du debut du XVIII6 siecle ; toutefois, la seule synthese monographique du sujet en est restee jusqu'â nos jours l'oeuvre de Lazăr Şăineanu, L'influence orientale sur ta langue et la culture roumaines, parue â Bucarest en 1900, dont la version (resumee) en frangais a ete publiee en 1902 ă Paris: L. Sainean, L'influence orientale sur ia iangue et la civilisation roumaines. I. La langue. Les elements orientaux en roumain. II. La civilisation. Le regime et la societe en Roumanie pendant le regime des Phanariotes (1711-1821). Malgre ses merites indeniables, cet ouvrage est devenu, fatalement, en grande pârtie suranne et incomplet, notamment par suite des progres de la lexicologie et de la lexicographie, de la publication de nouvelles sources documentaires (editions scientifiques d'anciens textes, glossaires et atlas dialectaux, dictionnaires historiques et dialectaux roumains et turcs, etc.), de meme que du changement graduel du statut de certains mots dans la langue roumaine moderne. 2. L'influence turque-osmanlie se distingue par quelques caracteristiques : a) La source d'un mot d'emprunt ou d'un autre peut etre non seulement le turc, mais aussi une autre ou d'autres langues voisines (etymologie multiple ; beaucoup de termes sont balkaniques, est-europeens ou internationaux). D'autre part, bien des fois, la source n'est pas le turc litteraire moderne, mais l'une des variantes archaîques, populaires ou dialectales du turc de Turquie. b) Les mots turcs-osmanlis ont penetre au roumain soit comme emprunts savants, officiels ou cultes, dus tout d'abord au bilinguisme individuel des boyards et des erudits (leur majorite en demeurant au niveau d'emprunt personnel ou de jargon aristocratique), soit par la voie populaire, des contacts directs entre les sujets parlants. La proportion des deux categories de voies de transmission a ete sensiblement egale, mais la dispersion et la viabilite des mots d'emprunt populaires ont ete beaucoup plus grandes. c) La discontinuite et la disparite des attestations, ou bien les differentes formes et significations de certains mots prouvent que ceux-ci ont ete empruntes â plusieurs reprises. d) La stratification temporelle de l'emprunt lexical roumain au turc-osmanli peut etre etudiee â trois points de vue, â savoir la chronologie, la viabilite et la synchronie des mots empruntes dans les differentes etapes de l'influence : la fin du XIV6 siecle et le XVe siecle (avec 23 mots d'emprunt, tous en survivants au delâ du XIXe siecle); le XVIe siecle (152 mots, dont la plupart, 66%, se sont maintenus 719 jusqu'â nos jours); le XVII6 siecle (503 mots, qui se retrouvent dans le roumain actuel en proportion de 52%, mais seulement 168 y sont encore usuels, le reste etant en voie de disparition); le XVIII6 siecle, qui marque le point culminant de l'influence (plus de 1.000 mots d'emprunt, dont seulement 274 se maintiennent dans le vocabulaire courant des sujets parlants roumains d'aujourd'hui); le XIX6 siecle (plus de 1.000 mots, leur grande plupart etant empruntes jusqu'au milieu du siecle, lorsque l'influence turque sur l'ensemble de la langue roumaine prend fin et celle strictement dialectale, notamment en Dobroudja, devient preponderente ; 417 des mots d'emprunt du XIX6 siecle se retrouvent â present dans le lexique usuel, tandis que 161 sont en cours de tomber en desuetude). ■ e) Quant â la repartition territoriale des mots d'emprunt, la plupart de ceux-ci sont concentres dans les provinces historiques du Sud et de l'Est de la Roumanie : la Dobroudja (ou l'emprunt dialectal a ete predominant, par suite de son appartenance effective â l'Empire ottoman et de l'existence d'une consistante minorite turque), le Banat (qui a ete sous la domination ottomane pendant deux siecles, mais a manque d'une population turque significative), la Moldavie, la Valachie et l'Oltenie (provinces qui ont supporte la vassalite envers la Porte et ont copie les structures administratives, Ies traits economiques et les moeurs de celle-ci). Par consequent, il y a des mots d'emprunt - parfois assumes aux phonetismes divergents - qui sont communs soit â la Moldavie, la Valachie et l'Oltenie, soit â la Valachie et l'Oltenie ou â la Valachie et la Dobroudja, soit â l'Oltenie et le Banat ou â la Dobroudja et la Moldavie, mais aussi des termes qui sont propres uniquement â l'une ou l'autre de ces provinces, voire meme au Banat (ou la plupart des mots d'origine turque ont ete empruntes par la filiere de la langue serbe). La Transylvanie a echappe, en general, â l'influence turque-osmanlie, meme si l'on y trouve quelques mots d'emprunt isoles ; en echange, bien des termes litteraires ou populaires d'origine turque s'y sont repandus du Sud ou de l'Est de la Roumanie. f) On peut constater aussi une repartition stylistique des mots au moment de leur emprunt, qui Ies a place dans l'un ou l'autre des langages fonctionnels du roumain (colloquial, officiel, narratîf, lyrique, dramatique, scientifique, professionnel, familier, vulgaire ou argotique), ainsi que leur eventuel transfert ulterieur d'un registre de style a un autre (par exemple, du langage colloquial aux styles litteraires ou du langage officiel, administratif â celui familier), souvent par suite d'une evolution semantique. 3. Tous les compartiments de la langue roumaine portent Ies traces de l'influence turque-osmanlie, mais on ne peut constater des effets durables et categoriques que dans le lexique : Ies nouveautes dans les domaines de la phonetique et de la grammaire se rapportent habituellement aux changements de la distribution des elements, sans en venir a agrandir leur inventaire. a) Parmi les plus de 2.750 (selon nos comptes, 2.760) termes communs empruntes, predominants sont les substantifs (91%) et les adjectifs (6,3%), auxquels s'ajoutent 32 adverbes, 37 interjections, six verbes, deux conjonctions, un pronom indefini et une preposition. Ces mots ont parfois conserve la forme des etymons, mais il ne sont pas rares les cas d'adaptation phonetique ou morphologique : Ies reflets des voyelles o et ii et de la consonne g (g mou) turques, inexistantes en roumain, sont (i)o, (i)u ou i, respectivement g, h ou zercr, les groupes Ici], Igi], Jsi] et Ifi], non pronongables en roumain litteraire, ont transforme leur element vocalique en / ou e, de meme que, â la fin des mots, par adaptation morphologique, en iu ou /e; Ies voyelles longues ou doubles et les consonnes geminees turques ont ete, generalement, reduites en roumain; les consonnes /t/, /d/, /c/, /g/ &t /^devant une affriquee ont ete modifiees par dissimilation totale ou partielle. En fonction de l'aspect formei du segment final et de la pression du genre naturel, beaucoup de mots d'emprunt ont subi de diverses alterations de leur finale absolue, â seule fin d'etre capables de s'encadrer dans Ies types flexionnels roumains; les mots termines en turc par une voyelle accentuee - inhabituels en roumain - ont ete adaptes, de maniere generale, comme suit: -i/-i/-u/-ii > -iu ou -ie; -a > -a; -e > -ea. Le phonetisme de nombreux autres mots a ete modifie par suite de son reinterpretation, induite par ies normes generales ou dialectales du systeme 720 phonetique et morphologique roumain, par analogies ou bien par accidente phonetiques; ces nouvelles formes alternent parfois avec celles « correctes », etymologiques. On peut affirmer, en bref, que dans Ies domaines de la phonetique et de la morphologie il n'y a pas de vrais eiements empruntes au turc, mais seulement des modifications de la distribution de certains phonemes et groupes de phonemes, respectivement de certains types flexionnels nominaux. b) La syntaxe, bien que plus permeable, a ete elle aussi superficiellement influencee, en empruntant neanmoins quelques eiements de relation et structures syntaxiques ; nombre de celles-ci ont ete transposees au roumain en tant que mots composes ou, au contraire, ont ete simplifiees par condensation lexico-semantique (ellipse), en quittant ainsi le domaine de la syntaxe. D'autres structures ne sont pas du tout des emprunts, mais des imitations de modeles turcs, realisees par calque lexical ou phraseologique. Certains mots ont resulte par fausse interpretation syntaxique (contraction, agglutination, deglutination). c) Les mots d'emprunt au turc-osmanli font pârtie d'une large palette de spheres semantiques, qui couvrent presque tous les domaines de la vie et l'activite humaines, en refletant l'influence etendue de la civilisation materielle et spirituelle ottomane sur celle roumaine. Les proportions de cette influence n'ont toutefois pas ete egales dans tous les domaines. Les groupes terminologiques les plus riches en mots empruntes au turc sont ceux rapportes â la societe (l'organisation sociale et administrative, l'armee, les finances, la justice, l'appartenance locale, etc. - au total 33%), â l'homme (son univers domestique et intime, son etat physique et psychique, sa maniere de s'habiller, de loger et de se nourrir - 24%) et a l'action de l'homme sur la nature (les domaines de l'activite de production, du travail - 15%). Avec des proportions moyennes se presentent les domaines de la nature (faune, flore, d'autres realites de l'environnement), les caracteristiques des realites environnantes et leur perception par l'homme (couleurs, dimensions, quantites, modalites, etc., exprimees par des adjectifs, des substantifs, des adverbes, des inteijections, etc.), de meme que les notions abstraites. Les groupes terminologiques les plus pauvres en emprunts au turc sont ceux qui se referent â la culture (distractions, musique, folklore, enseignement, litterature, sciences) et aux rapports interhumains. Si l'on tente neanmoins de comparer ces groupes terminologiques en tenant compte exclusivement des mots d'emprunt qui ont survecu jusqu'aujourd'hui, on trouve que, meme si tous les groupes ont perdu un nombre plus ou moins grand de termes, celui lie a la societe tombe â la troisieme position, donc les plus graves pertes ont ete enregistrees dans ce domaine. Au point de vue de la viabilite des mots, de leur valeur effective, il est significatif que, par comparaison au total des mots empruntes, le langage usuel actuel roumain a retenu les proportions suivantes : la nature - ces mots ont survecu en proportion de 66% ; l'action de l'homme sur la nature - 62,3% ; les caracteristiques des realites environnantes - 57,6% ; l'homme - 55% ; les notions abstraites - 48,5% ; la culture - 47% ; les rapports interhumains - 38,7% ; la societe - 16,7%. Le groupe terminologique des realites sociales, qui a acquit le plus grand nombre de mots d'emprunt, a ete donc le moins viable, en descendant de la premiere â la derniere place; en meme temps, plus de trois cinquiemes de la terminologie des realites naturelles environnantes et de celle professionnelle, du travail ont survecu jusqu’â nos jours. II va sans dire que certains mots, apres leur emprunt, ont connu non seulement des modifications phonetiques, mais aussi de differentes evolutions semantiques (extensions, generalisations, depreciations, restrictions, metaphorisations, analogies, etc.), parmi lesquelles le calque de signification occupe une place speciale. 4. Ce sont les influences culturelles, aussi bien que les contacte seculaires directe entre les Roumains et les Turcs, la coh'abitation de ceux-ci en telle ou telle zone et meme leur melange ethnique dans certaines periodes historiques et aux certains niveaux sociaux, qui ont fait possible que - outre les termes communs - nombre de toponymes, anthroponymes, zoonymes, astronymes et d'autres categories 721 de noms propres aient ete empruntes au turc-osmanli. D'autres noms se sont formes en roumain des termes communs empruntes. 5. Le domaine qui a profite le plus par suite de l'emprunt lexical au turc a ete celui de la formation des mots. Le roumain a remploye les materiaux lexicaux empruntes en appliquant deux methodes differentes : d'une part, en detachant de la structure des mots d'emprunt quelques suffixes lexicaux (-giu, -iiu, -iu, -iâc) et l'element de composition baş, qui sont devenus fonctionnels, c'est-â-dire productifs en roumain, en s'ajoutant â des mots d'autres origines que le turc ; d'autre part, en creant, â partir des mots d'emprunt, de nouveaux mots et des variantes, â l'aide des propres moyens formatifs (par derivation, composition ou conversion) ou â la suite de la reinterpretation des etymons turcs ou des formes empruntees, en appliquant les procedes de l'analogie derivative, de l'etymologie populaire, de la contamination, etc. Sans qu'on ait emprunte au turc-osmanli un grand nombre de mots, il n'aurait pas ete possible la formation en roumain de plus de 2.000 mots nouveaux et de beaucoup de locutions et expressions. 6. Nos recherches statistiques, entreprises sur un nombre considerable de textes et de sources lexicographiques, nous ont mene â la conclusion que le lexique roumain usuel actuel comprend environ 1.250 mots d'origine turque, dont 1.000-1010 sont d'emprunt et 240-250 sont formes en roumain par derivation ou composition. Les plus importants sont, sans doute, les 81 mots d'emprunt et les 102 formations roumaines qui font pârtie du vocabulaire essentiel actuel. Celui-ci inclut une couche encore plus valeureuse, du lexique fondamental, comprenant 40 mots d'emprunt et 67 mots formes en roumain, et ayant un noyau de six termes appartenant au fond lexical principal du roumain d'aujourd'hui (â savoir cafea'cafe', chef 'envie, deşir; caprice ; ripaille', duşman'ennemi', geam'vitre, hai(de) 'viensl, allons (-y)l' et murdar'sale'), qui, â leur tour, ont developpe 18 formations sur terrain roumain. Une importance quelconque ont aussi les 485-520 mots (370-400 empruntes et 115-120 formes en roumain) appartenant â la couche exterieure de la masse du vocabulaire, constituee par des termes litteraires ou populaires conjoncturellement ou rarement employes. Les autres mots actuels d'origine turque gravitent, ayant des tendances centrifuges, â la peripherie du lexique (regionalismes, argotismes, termes historiques). 7. Notre Dictionnaire des mots roumains d'origine turque-osmanlie, qui constitue le IIe volume de la presente monographie, est un dictionnaire historique et etymologique des 2.760 mots empruntes au turc-osmanli, qui sont decrits par les moyens de la lexicographie, avec les datations et attestations de leurs significations et de leurs variantes empruntees ou formees en roumain, de meme qu'avec leurs derives et composes roumains. Les explications etymologiques incluent l'etymon turc et les eventuelles alterations formelles ou semantiques, aussi bien que les correspondants d'autres langues balkaniques. La traduction en frangais des sens et le systeme d'abreviations, comprehensibles pour les etrangers, permettent, en principe, l'emploi du dictionnaire aussi par les chercheurs et le public interesse qui ne connaissent pas le roumain. 722 CUPRINS Cuvânt-înainte..................................................................................... 5 Abrevieri bibliografice............................................................................ 7 Abrevieri de cuvinte şi semne grafice.............................................................. 19 I. INTRODUCERE..................................................................................... 21 1. Delimitarea împrumuturilor din limba turcă................................................... 21 1.1. Influenţa turcică preosmanlie şi neosmanlie.............................................. 22 1.2. Cuvinte de origine turcă împrumutate prin filiera altor limbi ........................... 26 1.3. Cuvinte de alte origini care au fost explicate, greşit, din limba turcă ................. 30 1.4. Cuvinte turceşti reproduse în texte româneşti............................................ 32 1.5. Cuvinte de origine turcă în texte redactate în alte limbi................................ 34 1.6. Cuvinte cu etimologie nesigură sau obscură .............................................. 37 1.7. împrumuturi din turcă explicate din alte limbi sau considerate cu etimologie necunoscută. 42 2. Izvoare şi lucrări de referinţă ............................................................. 44 2.1. Contribuţii anterioare................................................................... 44 2.2. Izvoare documentare...................................................................... 47 3. Cadrul istoric al contactului lingvistic turco-român ........................................ 50 II. CARACTERISTICILE INFLUENŢEI LINGVISTICE TURCEŞTI.................................. 58 1. Sursele împrumuturilor....................................................................... 58 1.1. împrumuturi cu etimologie multiplă ...................................................... 58 1.2. Jermeni balcanici şi termeni internaţionali.............................................. 63 1.3. împrumuturi din diferite variante ale limbii turce ...................................... 71 1.4. împrumuturi cu etimoane reconstruite..................................................... 80 1.5. împrumuturi cu etimoane turceşti de, origine străină..................................... 81 2. Căile de pătrundere a împrumuturilor......................................................... 83 2.1. împrumuturi oficiale şi/sau culte ....................................................... 86 2.2. împrumuturi populare..................................................................... 90 2.3. împrumuturi datorate bilingvismului ..................................................... 93 2.4. Cuvinte împrumutate în mod repetat ...................................................... 100 2.5. De la cuvântul străin la cel integrat în lexicul românesc................................ 102 3. Stratificarea temporală. Periodizarea influenţei turceşti ............................. 106 3.1. Secolele XIV/2-XV........................................................................ 108 3.2. Secolul al XVI-lea ...................................................................... m 3.3. Secolul al XVII-lea ..................................................................... 115 3.4. Secolul al XVIII-lea........'............................................................ 123 3.5. Secolul al XlX-lea ...................................................................... 138 3.6. Secolul al XX-lea........................................................................ I56 4. Repartiţia teritorială. Interferenţe, extensii şi restrângeri ............................... 162 4.1. Dobrogea................................................................................. 4.2. Banatul ................................................................................. 169 723 4.3. Transilvania................................................................................. 173 4.4. Muntenia, Moldova şi Oltenia................................................................. 181 4.5. Muntenia şi Oltenia ......................................................................... 188 4.6. Muntenia..................................................................................... 189 4.7. Oltenia...................................................................................... 190 4.8. Moldova ..................................................................................... 190 5. Repartiţia stilistică. Transferuri dintr-un limbaj în altul ..........................î........... 191 5.1. Limbajul colocvial .......................................................................... 192 5.2. Limbajul oficial ............................................................................ 196 5.3. Limbajul narativ............................................................................. 197 5.4. Limbajul liric............................................'.................................. 200 5.5. Limbajul dramatic............................................................................ 201 5.6. Limbajul ştiinţific ......................................................................... 202 5.7. Limbajele profesionale ...................................................................... 204 5.8. Limbajul familiar............................................................................ 206 5.9. Limbajul vulgar.............................................................................. 207 5.10. Limbajul argotic ............................................................................ 207 6. Compartimentele limbii care au suferit influenţe turceşti ........................................ 208 III. LEXICUL COMUN .................................................................................... 211 1. Categoriile lexico-gramaticale.................................................................... 211 2. Aspectul formal .................................................................................. 212 3. Fonetica ......................................................................................... 218 3.1. Influenţe în domeniul fonetismului........................................................... 218 3.2. Adaptări fonetice ........................................................................... 218 3.2.1. Adaptarea vocalei tc. o................................................................. 221 3.2.2. Adaptarea vocalei tc. u................................................................. 223 3.2.3. Adaptarea consoanei tc. g............................................................... 226 3.2.4. Adaptarea grupurilor tc. laf, /gi};- /si/ şi /ft] ...................................... 229 3.2.5. Reducerea vocalelor lungi şi a vocalelor duble.......................................... 231 3.2.6. Disimilarea lui /t/, /d/, /c/, /§ şi /s/ înaintea unei africate ........................ 233 3.2.7. Reducerea consoanelor geminate ......................................................... 233 3.3. False interpretări fonetice ................................................................. 234 3.3.1. Modificări induse de normele sistemului fonetic românesc................................ 235 3.3.2. Modificări induse de normele dialectale................................................. 244 3.3.3. Accidente fonetice ..................................................................... 249 4. Morfologia ....................................................................................... 280 4.1. Influenţe în domeniul morfologiei ........................................................... 280 4.2. Adaptări morfologice ........................................................................ 281 4.2.1. Adaptări legate de categoria genului gramatical şi de încadrarea în tipurile flexionare româneşti.............................................................................. 282 4.2.2. Adaptări legate de categoria numărului.................................................. 287 4.2.3. împrumuturi neadaptate morfologic ...................................................... 288 4.2.4. Omiterea sufixului posesiv ............................................................. 290 724 4.2.5. Adaptarea etimoanelor terminate în -//-//-ul-ii accentuat .......................... 292 4.2.6. Adaptarea etimoanelor terminate în -a .............................................. 300 4.2.7. Adaptarea etimoanelor terminate în -e .............................................. 303 4.2.8. Confuzia dintre tc. -a şi -e ........................................................... 307 4.2.9. Adaptarea unor etimoane terminate în consoană .......................................... 308 4.2.10. Adaptarea unor forme gramaticale turceşti ..............................................•. 310 4.2.11. Schimbări de accent..................................................................... 312 4.2.12. Alternanţe fonetice cu rol morfologic .................................................. 317 4.3. False interpretări morfologice................................................................ 320 4.3.1. Analogii de desinenţe ................................•................................. 321 4.3.2. Analogii de articulare.................................................................. 326 4.3.3. Preluarea cu valoare de singular a unor plurale......................................... 327 4.3.4. Analogii lexicale de tip morfologic .................................................... 329 4.3.5. Deraieri morfologice ................................................................... 333 5. Sintaxa ........................................................................................... 334 5.1. Influenţe în domeniul sintaxei ............................................................... 334 5.2. Adaptări sintactice .........................:................................................ 335 5.2.1. Cuvinte compuse provenind din îmbinări sintactice turceşti.............................. 336 5.2.2. Sintagme turceşti împrumutate cu topica inversată ...................................... 340 5.2.3. Sintagme turceşti adaptate prin condensare lexico-semantică ............................ 342 5.2.4. Calcuri de structură .........;......................................................... 344 5.3. False interpretări sintactice (sintagmatice) ................................................. 358 5.3.1. Aglutinaţii ............................................................................ 358 5.3.2. Deglutinaţii ........................................................................... 359 5.3.3. Contracţii.............................................................................. 360 6. Semantismul ....................................................................................... 361 6.1. Sferele semantice ale împrumuturilor.......................................................... 361 A. Omul......................................................................................... 364 B. Natura ...................................................................................... 386 C. însuşirile realităţii exterioare şi perceperea lor de către om .............................. 397 D. Acţiunea omului asupra naturii. Domeniile muncii ............................................ 405 E. Raporturile interumane....................................................................... 428 F. Societatea .................................................................................. 430 G. Cultura...................................................................................... 458 H. Noţiunile abstracte.......................................................................... 463 6.2. Evoluţii semantice ulterioare ................................................................ 471 6.3. Calcuri semantice ............................................................................ 484 IV. ONOMASTICA ........................................................................................ 487 1. Toponimia.......................................................................................... 488 2. Antroponimia ...................................................................................... 496 3. Alte nume proprii ................................................................................. 500 3.1. Zoonimia...................................................................................... 500 3.2. Astronimia ................................................................................... 502 3.3. Numele de personaje literare şi folclorice ................................................... 503 3.4. Interferenţe cu termenii comuni .............................................................. 504 725 mm V. FORMAREA CUVINTELOR, VARIANTELOR ŞI LOCUŢIUNILOR.............................................. 1. Sufixe şi elemente de compunere împrumutate................................................... 1.1. Sufixul -giu............................................................................. 1.2. Sufixul -iu.............................................................................. 1.3. Sufixul -iiu/-iâu........................................................................ 1.4. Sufixul -lâc............................................................................. 1.5. Sufixul -man ........................................................................*... 1.6. Elementul de compunere baş............................................................... 2. Procedee de formare împrumutate .............................................................. 3. Formarea a noi cuvinte şi variante ........................................................... 3.1. Derivarea ............................................................................... 3.1.1. Derivarea cu sufixe.................................................................. 3.1.2. Derivarea cu prefixe şi parasintetică ............................................... 3.1.3. Derivarea regresivă ................................................................ 3.2. Trunchierea ............................................................................. 3.3. Compunerea .............................................................................. 3.3.1. Compuse din cuvinte independente ................................................... 3.3.2. Compuse cu elemente de compunere ................................................... 3.4. Conversiunea ............................................................................ 3.5. Etimologia populară...................................................................... 3.6. Contaminaţia............................................................................. 3.7. Condensarea Iexico-semantică............................................................. 3.8. Procedee intermediare sau înrudite....................................................... 3.8.1. Concomitenţa etimologiei populare şi a contaminaţiei ............................... 3.8.2. Contaminaţia etimoanelor ........................................................... 3.8.3. Acomodarea după împrumuturi din aceeaşi familie .................................... 3.8.4. încrucişarea cu dublete etimologice................................................. 3.8.5. Ajustarea după cuvinte străine ..................................................... 3.8.6. Deraierea lexicală ................................................................. 4. Fenomene frazeologice româneşti .............................................................. VI. LEXICUL ACTUAL DE ORIGINE TURCĂ............................................................... Anexe 1. Cronologia şi viabilitatea împrumuturilor .................................................... 2. Totalizatorul împrumuturilor pe secole ....................................................... 3. Lista împrumuturilor azi învechite ........................................................... 4. Lista împrumuturilor prezente în lexicul actual .............................................. 5. Totalizatorul împrumuturilor din limba actuală, pe secole şi categorii stilistico-funcţionale. 6. Valoarea de întrebuinţare a împrumuturilor folosite în prezent în limbajul beletristic şi în cel publicistic .................................................................................. L'influence turque-osmanlie sur la langue roumaine (Resume)......................................... 506 507 508 519 522 524 530 532 534 536 537 538 559 560 564 565 566 569 570 571 580 585 586 587 587 588 589 591 592 593 598 619 688 690 701 711 712 719 726