VOCABULARUL BucuresoI. — Ştab. grafic I. V. SOCECU, Strada BerziI, No. 59. INFLUENŢA ORIENTALA LISBE1 SI CULTOREI ROMÂNE VOCABULARUL 1. VORBE POPULARE BUCURESCI Editura Librăriei SOCECtj & Comp., Calea Victoriei 21 ASUPRA DE Lazăr ŞAIWEAIfU II 1900 L ' ■ i Mi \ PREFAŢA Influenţa orientală, şi în special cea osmanlie, s’a manifestat, în liniamentele eî generale, în douS direcţiuni paralele. Una, de ordine culturală, a format un factor important în viaţa politico-socială a naţiuni! nostre din ultimele doue secole; ea se oglindesce în vechea literatură documentală şi, în parte, în cântecele nostre istorice. Cea d’a doua, de valore curat linguistică, a înavuţit fondul limbel populare cu un contingent de noţiuni indispensabile. O diferenţiare a elementului oriental sub raportul cronologic se impunea dar de la sine şi justifică astfel divisiunea materialului lexical în: Vorbe populare şi Vorbe istorice. Neapărat, o demarcaţiune rigurosă într’aceste dou8 categorii nu este totdeauna uşoră. Multe vorbe istorice atî supravieţuit în domeniul poesiel populare şi în alte documente de natură tradiţională. Ele nu pot fi separate de stocul vorbelor populare propritî-dise, dar o steluţă le distinge de elementele aţii încă în circulaţiune. Acelaşi e caşul când e vorba de dignităţl pămîntene sau de forţne derivate originale. Prima parte a Vocabularului e consacrată dar vorbelor populare în sens mal larg şi con-stitue porţiunea cea mal însemnată a întregel o opere. Aci s’au pus la contribuţiune izvorele istorico-literare într’o măsură întinsă, tindend la utilisarea cât se pote de completă a materialelor existente. Pe când numărul vorbelor istorice de origină turcescă pote li augmentat prin publi-caţiun! documentale ulteriore, fondul vorbelor populare de pro venin ţă osmano-tatară se pre-sintă aci într’o stare quasi-delinitivă. Adnotaţiunile lacute de răposaţii Ispirescu şi Polysu la exemplarele lor din „Elemente tur-cescî în limba română“ (1885) ne-a ti procurat câteva preţiose indicaţiunî suplementare, de cari am ţinut semă şi am făcut menţiune la locul cuvenit. Vorbele isolate sau locale, a căror circulatul ne se mărginesce la o anumită localitate şi car! din aceStă causă n’ati pătruns încă în literatură, au fost grupate într’o secţiune specială la urma Vorbelor populare. In majoritatea lor, aceşti termin! provincial! şi de natură maî ales profesională, aparţin judeţelor din Dobrogea sad ora şelor muntene limitrofe cu acostă provincie. In privinţa metode!, ne referim la cele spuse în Introducerea. Sub raportul elementului comparativ, mal ales al idiomelor balcanice, nu ne-am mărginit la informatiunile aflătore la Miklosich, ci am căutat a spori materialele cât privesce mal cu semă limbile bulgară şi neo-grecă. Un indice general al întrege! opere se va pune la sfîrşitul Vorbelor istorice, car! vor constitui ultima parte a aceste! publicaţiun!. Bucureşti, Octombre, 1000. Lazăr Şaineanu ABREVIAŢIUNI 1. Aci s'a omis numelo intregi şi operele cari figurâzâ în Bibliografia. 9. Indicarea speciala a volumului la cronicar se află asemenea in Bibliografia. 8, Prescurtări famillaro (ca alb. = albanez, ar.= arab, fr. = francez, it. = italian, mcr. - macedo român, ngr. = neo-grcc, pera. = persan, pol. = polon, uug. = ungur; apoi prov. = proverb, locuţ. = locuţiune, sinlon.) = sinonim, Sn. = 8n6ve, V. = vedî, Var.= variantă, f. de z. ='foie de zestre etc.) nu se mai Înşiră în ordinea alfabetică. 4. Paragrafele citate se răpăi tă la Introducerea. 5. In privinţa transcripţiunii vorbelor orientale: cf. § 20. Adnot. Note manuscrise Stă nc. Stăncescu (Basme) Al. Alexandri, Poes. p. Dion. Dionisie (Elesiarch) Al. T. „ Teatru Doc. Documente Al. Pr. „ Prosă Drăgh. Drăghicl Amir. Amiras Dum. Dumitrache Anon. Anonimă (Cronica) Emin. Eminescu Ar. Aricescu Etym. Etymologicum Arch. Archiva (Kogălnic.) Fil. Filimon Arch.. Ist. Archiva (Hasdeti) Fot. Fotino Ax. Axinle Gheorg. Gbeorgache Bălc. Bălcescu Glos. Glosar Barb. Bărbier de May nard Gorj. Gorj an (Halima) Basme Popescu (N. D.) Grec. Grec6nu Beld. Beidiman Ham. Hammer Bogd. Bogdan (N. A.) Hrist. Hristache Bur. Burada (Dobrogea) Ionesccj Mehedinţi (Agric.) Cal. Calendarul basmelor Ipsi l. Ipsilanti (Comnen) Can. Canianu Isp. Ispirescu (Basme) Cant. Ohron. Cantomir Ohronicul Ist. Istoria (1715) Cant. Mold. „ Moldova Jip. Jipescu (Opincarul) Cant. Ier. „ Ist. Ieroglif. Kik. Kikirezu Cant. Ist. ot . „ Ist. otomană Kog. Kogălnicenu (En.) Căp(it.) Căpitanul Lex. Bcd. Lexicon Budan Carag. Carageale Mag. Magazin istoric Caranf. CaranflI Marian Poesil populare Cond. Condica Melchis. Melchisedec CONV. Convorbiri Literare Năd. Nădejde (Sofia) Cost. Costin Nec. Neculce Cost.2 Glosar (Şaineanu) Negr. Negruzzi (Const.) Cr. Crăngă Od. Odobescu Cbăs. Crăsescu Orăş. Orăşanu (N. T.) Cron. Cronice (ed. Kogăln.) Pann Povestea Vorbei Oov. Cuvente denBetv. Papaz. Papazoglu Dap. Daponte Partea I Vorbe populare Daso. Dascălul (Simeon) Partea II Vorbe istorice Delavr. Sultănica Teod. Teodorescu (G. Dem.) Pop. Popescu (Radu) Tes. Tesaur (Papiu-Ilar.) Pop-Ret. Pop-Reteganul Ur. UricariCl (Codrescu) R.-Cod. Rădulescu-Codin Ţara N. Ţara Nouă(Neniţ.) Rev. Revista (Tocilescu) Văc. Văcărescu Rev. N. Revista (Hasdeâ) VULP. Vulpiau Şe?. ŞecţStârea (Gorovel) Xen. Xenopol (N.) Sev. Sevastos (Cântece) Weig. Weigand Stăm. Stamati (Cavalerul) ZlL. Zilot PARTEA INTĂIA VORBE POPULARE Abâ f. 1. postav de lână grosă, obicinuit de co-lore albă, mai rar roşie satt negră: din aba negră se făceau dulame călugăresc! (ca adi din şaiac), iar din aba albă haine ordinare (ca şi din sucman). Etvtm. Ol (d. 1788): s’au dai pe o bucală de aba negră, de s'au făcut dulauiă lui Climent călugăr. Tarif 1761: aba albă de 14 bucăţi 1 led vechili, aba roşie de 7 bucăţi 1 led vechia. Tarif 1792: abaua ce vine din ţara turcescă de bucată 5 bani, abaua ce merge de aici la ţara turcescă 800 bani. 2. marfă sau bucată de aba, lucrată de abagii. Grec. 136: Domna Iul ŞerbanVodă, Serbcă de feliu de laNico- pole, fata Ghenil, neguţătoriui de abale. Doc. II, 195 (d. 1775): oricine va lua abale, să aibă a popri de la vîndfitor de la 30 de bucăţi câte parale 20. Tarif 1792: abale de Rusia topul 10 bani. Jip. 69: plnzărie grâsă, abale, pâslă, pături, ţolurl. 3. în special, haină ordinară de aba (cf. sucman, postav şi haină; mcr. ş'uac, haină din aba). Beld. 342 (despre Grecii eteriştl din Moldova): Veniţi goli în stare prostă, în abale îmbrăcaţi. 4. haină ţărănescă făcută din aba şi anume: ipân-gele, mintene, nădragi, şube, tuzlucî (cf. abăluţă). Doc. III, 511 (d. 1787): oipângea de aba albă: IV, 106 (d. 1792): o manta de aba cevrică. Hristache (1818): o ghebă de aba roşie. Al. T. 45: surugiul îmbrăcat cu poturi de aba. Fil- 150: aba de tuzlucî; p. 269: libadea de aba albă. Gane I, 236: mintenelede aba albă împestriţate cu găitane negre. 5. pătură de aba (cf. abăioră). Tarif 1792: şelile turcesc! cu abaua lor. — aba (ar. ’aba), etoffe de laine grossiere, mauteau de bure ou de feutre noir porte par certains ordres de derviches, par Ies moines grecs Barb. et par Ies der-nieres classes du peuple (d’Ohsson IV, 185); bulg. şerb. ung. aba, ngr. â(j.iră?; rus. gaba, rut. liaba, pol. cliaba. O formă românescă aspirată „habâ,“ ca în rutena şi polona, 11’am întîlnit în literatura scrisă (cf. totuşi lia-baciti). Glosăriul afirmă existenţa-i în Ardei, unde vorba circulă cu accentul pe prima silabă, âbâ şi hâbă, ceea 4 ce denotă un intermedia maghiar sau ruten. Sinonimul moldovenesc şi ardelenesc al vorbei e pămu-ă (adică postav = bulg. sukno), care p6te fi însă de ori-ce colore (Lex. Bud.: habă „pannus albus“ şi Cr. II, 47: giguri de suman! şi lăi de noaten care se vînd şi pănure şi cusute). liintre numerosele numiri de stofe, de fabricaţiune orientală, cari ne-ati venit de-a-dreptul de la Turci (§86), nici una n’a ajuns la o răspândire mai mare ca abaua, ce constitue şi astăcli un obiect important de industrie casnică a ţărancelor ndstre (§ 100). De aci şi numerosa familie lexicală la care a dat nascere, cele mai multe din aceste derivaţiuni fiind de formaţiune curat româ-nescă (cf. abager, abageresc, abagerie, abăioră, abăluţă). In unele localităţi, bunăoră în Oltenia, circulaţiunea vorbei a început să se restrîngă în timpul din urmă prin influenţa dimiei, stofă identică cu abaua şi care îi s’a şi substituit în Mehedinţi (Ioneseu, 696). abâcifi (habâciu) m. haină lungă de aba, feme-escă sati bărbătescă. Rev. I, 341 (f. de z. 1669): un habacifi de şahmara cu spinări de sobol, un habaciă de aclaz neblănit. Negb. III, 58: al vrea pote să îmblu în habaciii ca d-ta? Var.: habagiu. Marian : 244 [Mândra] îmbrăcată în habagiU, Mortăbată de rachiu. Vorba, proprie Moldovei şi Bucovinei, presupune o formă tătârescă abak, amplificată din aba sub influenţa analogică a numelor de stofe ca baibarac, şaiac, etc. (analogă rutenului abiak „caftan de aba“): habaciă e dedus din plural, iar habugiii e o reducere fonetică obicinuită (§ 21). Neexistenţa vorbei în Ardei vorbesce contra unei etimologii intermediare de la un diminutiv maghiar. abagiu m. 1. cel ce face sati vinde aba ori dimie. Etym. 93 (d. 1681): în casa lui Petco abagiul. Doc. IV, 283 (d. 1793): rufetul abagiilor cari aii a lucra numai marfă de aba. 2. cel ce lucreză haine ţărănesc! din aba ori sucman. Ionesou, 696: straiele ce fac abagiii sînt tuzlucl, nădragi, min-tene scurte până la brîîl, epângele, şube... Fil. 88: a treia uliţă era locuită numai de abagii şi găitănarl. — abagi, fabricant ou marchand d’aba; bulg. şerb. abagiia. Despre sufixul -gin şi propagaţiunea-I analogică (§ 23). Abagiii format! înainte un isnaf sati corporaţiune (§ 96) ca şalvaragii şi zăbunarii: câteşi trele aceste ru-feturi lucraţi haine clin postav de ţară ori din bumbac, 6 pe când rufetul croitorilor cosea materii cu fir de me-tase sau postav de cel bun. abager m. sinonimul moldovenesc al lui abagiu. Cond. 1770, p, 15: 10 lei poclon Agiel de la starostele de aba-gerl. Ur. II, 41 (d. 1788): abageril, bâibârăcaril, rachieril, bacalil şi alte esnafurl. ŞEp. II, 125: abagerifi, negustor de sunianl şi de alte stofe de natura abalei. Forma abager e o derivaţiune ulteriorii din aba-gerie sub acţiunea analogică a numelor de agenţi în -er (§ 23). abageresc a. se aplică acului mare întrebuinţat în Oltenia de abagii (Etym. 77, 110). abagerie f. 1. prăvălie de aba safi de abale. Muşte, 9: Duca-Vodă de copil mic viind aice în ţară, în c]ilele Iul Vasilie-Vodă, aii fost la dughiană la abagerie. Doo. II, 197 (d. 1775): străini din alte ţări ce vor vrea ca să deschicţă prăvălie, abagerie... Rev. N. II, 116: uşile deschise ale clughenelor de abagerie şi cizmărie. 2. meseria de abagifi. Doc. II, 198 (d. 1775): toţi lucrătorii cari metahirisesc meseria abageriel şi a pânzăriel de aici din politia Bucureştilor. Vorbă formată din abagiO. după analogia numelor în -ar (§ 23), abstrăgondu-se un sufix colectival -ărie (abagi-ărie, redus abagerie). ®abai(e) f. pătură mal mare de cal, sinonim archaic cu „arşa“ şi „cioltar“, câteşl trele de origine turcescă. Etvm. 05 (d. 1579): un abai cadife roş cu sînna cosut. — abayi, grande liousse ou liousse de ceremonie Ham.; şerb. abaila, mcr. abaie. abăidră f. pătură de cal mal fină. D. Hasdeti (Etym. 77) citeză 3 texte din 1621, 1689 şi 1714. Diminutivul derivă direct din abaie (§ 23). abăluţă f. hăinuţă de aba (Polysu). Diminutiv format pe cale analogică (§ 23). abands m. 1. arbore originar din India. ŞEţ>. II,80: Foiulenăde abanos... Can. 109:Frunză verde de abanos. 2. lemnul sefl, negru şi tare. Rev. I, 340 (f. de z. 1009): un sîcreiaş de abanos. Tarif 1792: abanosul cântar 43 bani. Al. Pr. 370: o varga de abanos. Ghica, XIV: boierii cel mari ţineai! dinaintea Iul Vodă, la ceremonii, bas tine de abanos cu mânerul de fildeş. 3. fig. (ca adv.) sub raportul durităţii sad durabilităţi!: sdravfin, tare ca abanosul. Pann II, 98 (despre o fată trecută): Gândial, că chipu-ţl frumos o să stea tot abanos... p. 159 (despre cel ce nu îmbătrânesc): Şade tot abanos, ŢapSn şi vîrtos. 4. fig. (ca adj.) sub raportul colorii: negru ca a-banosul, vorbind de păr (accepţiune exclusiv literară). o Bol. I, 274: doue laciămî udă gena-I de abanos. Sensulfiguratpopular există şi turcesce, apiicându-se la bătrâni teferi şi la copil voinici: abanoz gibi yaşadiikce dalia sag olur ,.il est comme l’ebene, plus il vi’eillit et plus il est solide11 (se dit d’un vieillard bien portant); abanoz parcasidir „c’est un morceau d’ebene11 (se dit d’un enfant sain et vigoureux) Barb. — abanos, abanoz (ar. ebeniis), ebene d. gr. sJSsvoc, lat. ebenus, de origină feniciană; bulg. abanoz, şerb. abanos, ngr. ajutavo? şi âjMravoCi. Formele occidentale (sp. ebano, alăturea de abenuz, fr. ebene, de unde rus. ebenii, pol. lieben) derivă din forma latino-grecă a vorbei; de aci, din franceza, şi forma neologică întrebuinţată în poesie (Bol. 218: un per bogat şi negru de elen strălucitor: Emin. 8: faţa ’şî ascunde ’n pCr ebenin). Despre celelalte specii de’ lemn (§ 102). abitir adv. 1. splendid, strălucit (cu specială a-plicaţiune la reflexul pietrelor scumpe). Cal. 1875, p. 55: pietre de berlant care lumina năuntrul casei mal abitir ca sute de luminări; p. 5: o cordnă care lumină mal abitir ca cele mal scumpe pietre. Ibid. 1881, p. 20: ochii lor se izbiră de o lumină ce strălucia mal abitir ca un sore. 2. cu sensul generalizat: mai de semă, mai cu vadă. Carag. 18: are ambi( băiatul, ca să fie compania ndstră ceva mal abitir din tote. Orăş. 20: Şi chiar de cât boierul era mal abitir. 3. cu sensul de tot lărgit: mai bine. mai mult. Cal. 1883, p. 18: Copilul plângea şi mal abitir; p. 45 : sîntem nisce fricoşi mal abitir ca muierile. Delavr. Trubad. 185: mină caii mal abitir ca bietul reposat. Carag. II, 69: voibesce abitir... ăsta e bun de deputat. Marion, 111: treba merge strună şi ar merge şi mai abitir, dacă n’ar fi juratul de Sandu; p. i32:Malâvl era bisericos mai abitir ca un popă! Id. 1895, No. 1: vorbia mal abitir ca un popă... Var.: habitir. Jip. R. Sat. 151 : fantele e mal liabitir ca napu... Sinonimul moldovenesc e „dihai11 (Al. T. 648: ’s tote [fetele] una mai dihai de cât alta... p, 1453: a să vor-bescă mai dihai de cât el). — abeter (pers.), comparativ d. ahe, clair, transparent (ab, splendeur). Vorba e proprie basmelor mun-tene (cf. dam, tărîm) şi stă totdeauna într’o compara-ţiune: aplicată mai întâi la strălucirea briliantului şi a luminei intensive, vorba s’a generalizat din ce în ce, cu cât a pătruns mai mult în domeniul limbeî comune. Evoluţiunea semantică presintă ore-care analogie cu fr. briliant, care se aplică diamantului şi unor accepţiuni metaforice ca „briliant orateur11 (cf. vorbesce abitir). 7 abraş a. 1. se elice de un cal cu o pată albă sub codă: un asemenea cal, în credinţele poporului, e privit ca o piază rea (vecii mal jos). 2. deoehiat (vorbind de cal). Kik. IU, 285: iese iapa abraşă şi cl’o hi s’o vînd, ÎI scade preţu. 3. fig. nenorocos, refl" şi afurisit (de omeni). Cbăs. II, 16 : popa scia, că de omul abraş să-ţi tal p6la, să fugi. Şeş. II, 165: abraş, ciudat; om abraş, căruia nu-I suflă mulţi în borş, om anapoda. Bogd. Corn. 214: visam pe biata Mărgărita şi în visul meu, abraş lucru! parcă eram bărbatul el... 4. (mal ales ca adv.) nereuşit, fără resultat. Al. T. 791: planurile cele mal bine întemeiete rămân ades abraşe; p. 1250: aşa e c’al ieşit abraş? Forma „abraş" s’aucle în Moldova, pe câncl în Muntenia vorba, se rostesce iabraş, provenit prin diftongarea formei primitive „ebraş“. Glos. 298: amîndoue iepele ’s iabraşe. In locuţiunea muntenă „ăsta e un iabraş11 vorba are sensul figurat de „om al dracului11 şi un liaicluc vestit din Muntenia a purtat ca nume acest epitet omi-nos (Rev. II, 413). Sensul figurat „deoehiat11 (de cal), „afurisit11 (de omeni) şi „nenorocos11 (de lucruri) e propriii limbeî române şi s’a născut din credinţa superstiţiosă relativă la caii iabraşi sau pătaţi sub codă (cf. Zaime I, 322: a fi bălţut. adică. însemnat de D-cleu, om refl). — abraş far. ebreş), clieval tâchete de blanc et de noir, gris’ pommele; bulg. alb. abraş „bălan11. La Românii din Macedonia se cliiamă abraş un om cu pielea, p&rul şi genele alb-gălbuî: un asemenea om se consideră ca, născut dintr’un strigoiii şi are la rîn-dul seu putere asupra duhurilor rele (Weigand II, 122). acadea f. cofetură, de formă rectangulară sati cilindrică, din zahăr ars cu puţină boia roşie safi albă. Al. T. 511: Chiriţa (bucurosă)... o acacle, o zarnacade, ah! Ghica Rev. N. II, 175: tot felul de zaharicale şi cofeturi... praline, a-eadele şi caramele cu plesnitorl. Delavr. 145: aruncă câte o vorbă viclenă, pe care o suge ca p'o acadea. Jip. R. Sat. 114: ’şl împart go-logăneil ca copiii acadelele... — ’axydîs (ar.), sorte de sucrerie, caramel. Vorbă recentă şi introdusă de rahagiiî turci odată cu cele-lalte producţiunî ale cofetăriei orientale (§ 99). acaret n. 1. avere nemi.şcătore (sens astădî aprope eşit din us). . Kog. 205: Lupul-Agâ aii scăpat cu viaţa, clar au ieşit din 60 pungi de bani şi-l ah rămas şi t6te acareturile. Beld. 444: sudiţil să 8 nu aibă moşii, binale şi alte acareturi întru aceste doue ţări. Ur. III, 192 (d. 1803): acareturile, adică moşiile; IX, 51: casa, dughiana, hanul, feredeul bisericel şi alte acareturi a mănăstirii. Ar. 14 (d. 1821): t6te acareturile câte am aici în Mehedinţi, adică case, mori, vil, locuri de prăvălii şi de case... 2. clădire cu dependinţele ei (sens în genere o-bicinuiţ), sinonim cu „bina“. Al. T. 796: pămîntul moşiei e roditor,... acareturile în bună stare. Fil. 165: arendaşii dărăpănă pădurile şi acaretele moşiilor. Stăkc. 48: nu mi se mal vede din case şi din acareturi nici cenuşa. Se mat aude şi ecaret, care pare a fi o formă analogică după „emanet11. Sinonimul moldovenesc Imuri însemneză „acareturi în jurul casei11 (Şed. III, 15). — ’akabet (ar. pi. d. akar), bien-fonds, immeuble. Vorba lipsesce în idiomele balcanice, nu însă şi „bina11, ambele aparţinend categoriei împrumuturilor orientale relative la casa şi la construcţiunea ei (§ 95). adet n. 1. apucătură, deprindere (sinonim archaic cu „obiceifi“). Cant. I)iv. 186: agonisitele sale obiceie şi adeliurl pre amănuntul cercetând, flete-cine a cundsce trebue, căci unul este dat spre veselie, altul spre întristare. 2. datină veche, tradiţiune. Doc. VIII, 99 (d. 1801): acum sînt a scote vr’o câteva calfe, pentru ca să nu li se strice obiceiul, cer voie de slobozenii de la Măria Ta a-şl urma adetul breslei lor, adecă să se adune la un loc. să facă chef cu mâncări şi beuturî după adetul lor. Conv. XIV. 296 (colocărie): D-deu să ve mal dăruiască... că aşa este adetul. fi. ta.xă vamală. Pravila 1616 (index): vameşul ce va lua mal mult de cum i adetul [în text: orl-eare vameş va lua vamă mal multă de cât este obiceiul să ia .. .] 4. dare anumită, normă fiscală. Ureche, 238: Turcii tihniseră de cereau bani să le dee mal mult de cât era adetiul ţării... Ur. X, 213 (d. 1806): să dee dejmurl din grădini şi alte adetiurl: p. 214: adetiă de case şi dedughenl să nu iee; XIX, 69: adetiul scaunelor căsăpiilor; p. 70: adetiurile pităi'iilor. Negr. II, 248: ţăranul mâind plugul sad numărând adetul... Vorba, în trecut şi în present, este proprie Moldovei; ca termin fiscal’ însă figureză şi în documente din Muntenia. Mag. 1,124 (doc. 1631): popii încă sădea bir într’un an de doue ori... cum aii fost adetul şi obiceiul şi mal de nainte vreme. Doc. II, 212 (d. 1792): luând de la toţi ceilalţi dijma, claca, adetul prăvăliilor; IV, 394 (d. 1795): adetul podului de vită mare 1 para... — ’adet (ar.), habitude, coutume, pratique; taxes et redevances d’usage, impot preleve sur le betail et prin-cipalement sur Ies moutons Barb.; alb. bulg. şerb. adet (hadet), ngr. avtsu, mcr. adete „obiceiul1. o Trecerea înţelesului de la „obiceiii" la „dare'-' (atât turcesce cât şi românesce) e frequentă la cronicari (N. Costin II, 40:’ în dilele lui Duca-Vodă s’aft scornit un obiceiii pe vite, căruia obiceift cjic muntenesce văcări tul). aferim! 1. (în sens bun) bravo! prea bine! N. Cost. 54: Paşa, veclend pe Antioh-Vodă săpând [la şanţul cetăţii Tig-hinea], l’ntl iăudat din gură, cţieeudu-I: aferim, Beid! Nec. 404: ieşind generalul [Nemţilor] din cetate, l’ati îmbrăcat Vizirul cu caftan, cjic6ndu-l: aferim, slugă bună şi creclută! Al. T. 342: (privind ghergheful) aferim! frumos de tot! Fil. 54: aferim, Dinicule, aferim! să trăiescl, copilul meii! al. 131 : Aferim, frate Ghemiş! Bine făcuşi că venişî! 2. (luat ca subst.) bravo în semn de aprobare. Negr. I, 6: [dascălul] doborît’ sub grindina laudelor şi a aferi-milor... Fil. 101: lua un bun bacşiş însoţit de câţiva aferim şi bravo. 3. ironic, pentru fapte sau vorbe cari merită des-aprobare. Ax. 150: aii dat năvală ienicerii şi l’au prins [pe Carol XII], numai hainele îl erau crunte şi l’au mal sgâriat un Turc lângă nas eu o suliţă; aşa cum aii fost, l’aii adus acel ieniceri la Paşa, carele, cum aii văcjut pe Paşa, rîiţând, ad început a-I elice: aferim! aferim! adică bine m’aţl chivernisit! Negr. I, 305 : aferim, buni judecători am! Al. T. 831: el, aferim, fătu med!., primesce blagoslovenia mea! p. 1658: el, frumos prefaceţl lucrurile! aferim! Glos. 6: aferim, popa Marin! Zanne I, 423: aferim, cocoş, cum te bat găinile! (proverb ironic despre bărbaţii cari sînt sub papucul femeilor). Teod. 544: Aferim, cumnata mea, Grea mal e şi palma ta !.. Var. (literară): aferin. VĂc. 294: am vetlut că-I vine răspuns cu aferin! şi cu slugă credincios».! — aferim (pers. aferin), bravo! parfait! c’est bien! alb. bulg. sărb. mcr. aferim! Prima din numerosele interjecţiuni de origină orientală (§25), cari, primitiv cu aplicaţiune specială la Turci, au pătruns apoi în domeniul limbei comune, dobîndind în cele din urmă o nuanţă uşoră de ironie optimistă. afif a. uşurel la pungă, fără un ban (luat totdeauna în sens ironic), sinonim cu „tufă". Al. T. 146: ian privesce bănărit de unde eram afif de parale! şi pe tabla nimic, tufă! 530: tufâ’n pungă, lufă’n buzunar, afif! Bogd. Oom. 11: în trei anişori ş'o fiert totâ comîndarea, rămânând afif. Forma „afif" e proprie Moldovei şi corespunde muntenului ififliO. Isp.'Rev. III, 3Î9: este ififlifi, lefter de parale! OrAş. II, 40: E de greutate şi el ififlift. — hafif (ar. hafif), leger de poids, agile; hafifli, id. Vorba lipsesce în idiomele balcanice. afion m. 1. suc de mac alb, opiti. U) Tarif 1792: afionul oca 7'/j bani. Isp. 374: Hoţ-Imperat dete păzitorilor de băut cât poftiră ... nu trecu mult şi toţi păzitorii fură coprinşi do un somn sor cu mortea. . . pasă-mi-te rachiul din butoid era cu afion. Skv. 190: Frunză verde afion. La portiţa lui Seridon, Tote paserile dorm ... 2. băutură din aflon ce aineţesoe creeriî şi dă trupului o amorţelă trîndavă. YÂc. 265 : Sultanul Murat IV poprise cu iasac tutunul şi afio-nul... Canta, 186: Cehan Racoviţă atâta era straşnic, că mânca afion diminăţa şi la vreme de chindii bea pelin cu urciorul şi preste tolă cliua se afla tot vesel. 3. flg. amorţire adînoă (efectul afionuluî). Al,. T. 617: Ghiflui (viindu-şi în simţire)... s’a spart afionu la glasul teri. — afion (ar. aliun), opium d. gr. otuov (otroc, suc); alb. bulg. afion, şerb. afiîun, ung. aflom, ngr. aa-Avi, mcr. afioni; sp. aflon, fr. aflon „electuaire â base d’opium11. Arabii afi propagat aflonul prin India şi Persia (unde şe mănâncă acest narcotic) până în China (unde el se fumeză). Morflnomania, comună întregului Orient, e răspândită în Turcia prin tote clasele societăţii: ea nu era ignorată la noi (§ 8b). agă m. 1. la Turci, titlu militar identic cu agă. N. Cost. llo: aice în Iaşi aii venit şi un agă de la Pdrtă de la urdia Vezirului. Al. Cost. 347 : aii venit şi un agă mare cu caftan de Domnie... Nec. 244: un agă a Vezirului, turc, ce era venit cu trebi împărătesei la Iaşi. 2. în vechime, generalul dărâbanilor şi al întregeî infanterii (în oposiţiune cu Spătar sau comandantul călăraşilor), dregătorie înflinţată în Moldova de Alexandru cel Bun; în Muntenia, Şerban Cantacuzinodete acest titlu comandantului unui’ corp de 4000 talpaşi şi cazaci, întocmit din rămăşiţele dorobanţilor. In acest sens, Agă corespundea lui Ienicer-agasi la Turci. Ureche, 139: tocmit-au Alexandru cel Bun şi boieriile mari în sfat... Agă, ispravnic pre darabani şi pre tîrg pre Iaşi gimleţ. Mau. IV, 285: Mihai-Vodâ alese oşti care era mai de folos şi le puse cap pre Fărcaş-Ni/a ... 3. mai târdifi, funcţiunea militară ajunse o boierie pămîntenă cu sarcina unui şef de poliţie în Iaşi şi în Bucuresci, atunci numit Vel-Agă, corespundând lui Is-tambol-agasi la Turci. Insigniul şefi era la început baltagul, de la Grigorie-Yodă însă fu înlocuit cu topuzul sau buzduganul. El priveghea incendiile şi avea la ordinele sale cetele dărăbanilor, cazacilor şi lefegiilor. Agă visitâ tîrgul cu cântarul şi cu falanga spre a controla pâinea şi carnea şi a pedepsi pe cei ce le vindeau lipsă 11 („eu ocaua mică"), bătendu-î la tălpi sau ţintuindu-1 de urechi în mijlocul pieţeî. Sub raportul ierarchic, Agă venia imediat după marele Spătar, comandantul general al armatei şi în. special al cavaleriei (ca în Moldova marele Hatman), ambii făcend parte din prima clasă boierescă; mal înainte însă, Agă nu era superior în rang Serdarulul, a cărui însemnătate scădu treptat cu ridicarea rivalului seu (Cant. Mold. 81; Sulzer III, 284 şi Fot. III, 283). Cond. 1770, p. 78: o sută cincl-decl lei pe lună Vel-Agă. 4. în cele din urmă, rang de boierie de prima clasă. Al. Pr. 576 : clasa întâia, numită grecesce Protipenda, fiind-că era compusă de cinci ranguri înalte: Logofeţi mari, Vornici, Hatmani. Postelnici şi Agi, cari singuri aveai! dreptul de a purta barbe. Al. T. 429: poftim d-ta întâi, arhon Agă... 5. prefect de poliţie (în prima jumătate a secolului). Al. T. 1342: aft năvălit în curte aga cu o cotă de slujitori; p. 1413: scrie tu ordinul de arestuire şi clă hârtia în mâna agăl. Vel-Agă avea un locţiitor numit viţ-agă, orecum director de prefectură. Al. T. 1381: carăta’l la scară cu şese slujitor! călări şi cu viţ-agă; p. 1397: ascultaţi raportul lui viţ-agă... 6. şi astădl încă (popular sail ironic) poliţaifi. Jip. ft. Sat. 206: şede în poliţie pitit după spatele aghit. Sub raportul morfologic, agă face la genitiv aghit şi la pl. agi, iar femininul sună agoie. Ghica, 10: calescile cumasalale a spătarului, a agliti şi a ispravnicului de Curte. Al. T. 1371: uşa boierului e deschisă pentru toţi, fie agi ca d-ta, fie giupânl ca mine; p. 1436: de mâne n’el mal fi agoie... Agă, ca şi Serdar, ati fost înalte grade în oştirea pămîntenă şi fac parte dintr’o bogată terminologie militară împrumutată de la Turci (§ 68). Românizarea vorbei prin strămutarea accentului s’explică dintr’un motiv de diferenţiare semantică, forma originală agă (în composiţiune agasi) fiind anume reservată spre a desemna pe un comandant safi ofiţer turc (V. Partea II: agă). Agachi m. 1. nume ironic de ţigan (litt. coconaş). Cbăs. I, 232: Agachi ţiganul va cânta şi încă 3 lăutari. 2. numele unul bon-vivant şi bun băutor într’o piesă de Alexandri „Agachi Flutur" ; de aci locuţiunea „înghite, Agachi!" o invitaţiune comică la băut ce se aplică celui ce trage vîrtos la măsea. Al-T.199: înghite, Agachi! gâl... gâl... gâl... p.237: ţine [garafa] moş Corbule! şi înghite, Agachil de acum! p. 552: înghite, Agachi... duşcă, băiete! p. 1006: ian vetţi-I cum chilesc... înghite, Agachi! Sufixul diminutival e neo-grec (b-ţin corespundând 12 ture. agagyk „petit seigneur') şi revine în câteva forme ibride (.§ 23). agesc a. ce ţine de Agă sati de agie (de aci şi agiesc). N. Cost. 80: toţi siimenii hătmănescl şi cel agescl... Âmir. 164: Grigorie-Vodă avend multă şi frumfisă oste... cu slujitori de Curte şi cu dărăbanţiî agescl şi cu vînătoril şi cu panţiril... Cond. 1776, p. 78: polcovnicul agiesc, baş-ciauş agiesc, baş-bulucbaş agiesc, buluc-başl agiescl... Doc. I; 584 (alaiu 1784i: cazacii agiescl pedestri cu stogurile lor... căpitanii agiescl pedestri înarmaţi cu tacâm curat. Bresla agescă coprindea cazacii agescl, vînătoril agescl, căpitanii agescl, ciauşul agesc cu logofătul agesc, în frunte cu Vel-Agă care păşia înaintea alaiului domnesc (§ 01). agie f. 1. rangul de Agă (ca funcţiune militară). Kog. 211 : un boier Costache Purice ce fusese şi Agă aice în Iaşi... îl miluise Domnul şeii [lon-Vodă] cu stărostia Pocşenilor, după ce-1 sc6se din agie. Căpit. 360: pre Ivaşco, fecior Banului Gheorghe, 1’aCl mazîlit din agie... şi aii făcut pre Mateifl Cantacuzino Agă mare. 2. dignitatea de Agă (ca titlu de nobleţă). M. CuST. 650: pre feciorul lui Gliica Vornicul boierindu-1 cu agia. Gheorg. 290: Grigorie-Vodă aii suit agi a după Vel-Comis. 3. se dicea de partea centrală a oraşului Bucuresci de sub dependenţa lui Vel-Agă, în oposi’ţiune cu mahalalele ce ţineaţi de marele Spătar. Doc. IV, 349 (d. 1793): 6 băut apa sacaua în tîrg în ocolul agiel, iar în ocolul spătăresc la mahalale 9 bani. 4. prefectura poliţiei, poliţia însăşi. Ea se compunea dintr’un logofăt de agie, un ciauş ’şi un stegar, un polcovnic de vînătorî şi un căpitan de Nemţi, un buclucaş şi un trîmbiţaş, doi bulubaşî, doi bairactarî şi doi odabaşî cu 45 de neferî (Fot. III,’ 306). Doc. I, 549 (alaiii 1784): stegnl agiel purtând stegariul agesc icălă-reţil cu praporele. Nugr. I, 29: panţiril isprâvniciel, darabanii agiel, aprocţil vorniciel. Al. T. 410: arhon Sărdar!.. ridică tută agia în piciore ; p. 450: au adus de la agie vr’o doi epistaţl, ca să şadă la uşă; p. 1013: ine îngrozesce pe totcesul dea da jalbă la agie. Var.: hagie. Doc. VIII, 106 (d. 1799): cu hotârîrea d-tale, vechile al hagiel, să fie opj-it; p. 119 (d. 1801): poruncim d-tale, biv-vel Bane Caragea, epistatule al hagiel... Aguf m. numele unul vitez turc „Aguş al lui To-pală“ în baladele oltene şi bănăţene (Etym. 540). agiamiua.(în Mold.agemiti) 1 novice, fără experienţă. Cal. 1875, p. 10: împăratul a fost dovedit în isteţime de către un tînăr agiamiii. Od. III, 9: eu mă pricep cam tot atâta (la vînătăre) pre cât se pricepea vestitul agiamiii. Jip. H. Sat. 24: să arăt agiamiilor că pe un om nu-1 cunoscl de loc după vorbe 13 2. începător, în graiul jucătorilor. Isp, Juc. 79 : cel mal giolarl fac armânul cât rota morii, cei mai agiamil îl fac mal mic. Ianov Conv. Vil, 313 ; la cărţi sînt blând cu totă lumea, mal cu sămă cu agonii. Ghica Rev. X. II, 173: slugile scoteai! clin brîu câte o pereclie de cârţi soiâse... şi spclaii pe agiamil de parale. 3. se dice de un tînăr cam naiv cu femeile. Kik. III, 163: Dorache era un agramntos, un agiamii'i în chestie de femei. — agami, apprenti, novice, ignorant (mazette, in-habileau jeu) d. ar. 'agemi, etranger, non-arabe, grossier, stupide; bulg. şerb. agamiîa „Persan şi novice"; ngr. ărCa;j.y]c. La adică vorbind, agiamiu însemnezi! cel ce vor-besce o limbă alta de cât araba, deci ignorant, barbar. Arabii din Spania numiati limba spaniolă „al-’-agamiya", litt. străină, iar Spaniolii dedeati acest nume (aljamia) cas-tilianeî corupte şi amestecate cu vorbe de ale Moriscilor: deasemenea, sp.’ algaravia, litt. araba, însemneză „bara-gouin, galimatias" din causă că limba Maurilor, nefiind înţelesă de Spanioli, le făcea impresiunea unui şirte-mărgărite sad vuet nedesluşit do glasuri (Dozy, 1 io şi 145). Analogia cu [jappafvoc nu este mai puţin instructivă. aiâr n. 1. controlarea şi regularea oficială a măsurilor şi a greutăţilor. Cond. 1776, p. 39: pe tot anul să fie dator acel ce va avea miluire acest venit al cantariuluî, să facă aiar cântărilor, adică să le îndrepteze. Kik. III, 198: gradaţia lirnbel cântarului a făcut'o servin-clu-se de cântarul de la stână cu aiar. 2. pendulă ce lucreză mersul unui orologii! (Glos. 11). 3. expertisă prin care se fixeză preţul obiectelor de consumaţiune, sinonim cu „cişniu". Doc. II, 296 (d. 1791): pentru carne să faceţi aiarul cel cuviincios. .. să socotiţi câte cât se cuvine a se vinde ocaua de carne de către măcelari 4. fig. regulă, model. JlP. Sufer. ţâr. 11: aiar de patriotism, cârmă şi stea călăuziture. — ’ayar (ar. ’iyar), exactitude d’une mesure ou d’un poids controle et conforme au patron; bulg. aiar (mărka), ngr. ayiâfA. Vorba, răspândită odinioră în Muntenia şi în Moldova, începe a dispare sub influenţa nouei sisteme de măsuri şi greutăţi, sortă ce a lovit şi pe „cişnift", nu însă şi pe „cântar" (§ 93). alâciâ a. 1. pestriţ, bălţat (de vite). Marian I, 121: Noue cirede de vaci, T6te cu viţel alacl. 2. fig felurit, amestecat. li Marian, Descântece, 30 : Asta-i lumea cea alace, Face oinu cum îî place .,. —alâca, bigarre. Vorba, fiind specială Bucovinei, se trage de la Tătari; etimologieesce identică cu cea următdre, diferenţiarea accentului indică deosebita lor proveninţă (§ 22). alageâ f. 1. stofă de mătase vărgată. Tarif 1761: alăgea de Misir, alăgea de Halep, alăgea Şam. Tarif 1792: alagele de bumbac, alagea rusescă lată, alagea giiennesit de Ţa-rigrad, alagea de maniţă. Dion. 182: alagele şi şamalagele şi alte mărfuri. Melohis. Roman. II, 129: o citare i un şal alăgi... s’aii dat Iul Toder cântăreţul. Yui.P. 54: Voine, drăguţa ta, P6rtă rochea d’alagea. Var.: halagea. Etym. 669 (d. 1789): orariu de halagea vechili. Tarif 1792: taclit halagea de Halep. 2. ceva în şir: rost,înlănţuire(cf. pânză, şiritenie). Pelavr. Suit. 216: dar tu? când ne-I întinde halagdua nunţii? 3. fig. înşelăciune, în locuţiunile „a păţi o alagea, a căpăta alageua“, a fi amăgit sau păcălit. Isp. 12: nimeni nu s’a putut atinge de împărăţia mea fără să-şi capete alageua şi fără să se ducă ruşinat. Io. Sn. 77: să paţă vr’o alagea... Sensul figurat e proprio, limbeî române şi pare a se raporta la daraverile nu tocmai oneste cu stofele de mătase (cf. totuşi Etym. 670). — alaga, nom d’une etoffe de soie rayee qui se fabriquait principalement â Magnesie Barb. (litt. bigarre, dimin. d. ala, mouchete de plusieurs couleurs); bulg. şerb. rus. alaga, pol. halagiîa, ngr. âXavtCt*?, vestimenti muliebris pars superior (Passotv). V. şamalagea. Prima din numerosele stofe de mătase fabricate în Orient (§ 86) si cari serviaO la confecţionarea veştmintelor luxose ale boierimii nostre din trecut. alâiâ n. 1. (sensuri archaice) termin technic militar. 1. ordine de bătaie, trupe în linie. întocmirea oştirii turcesc! era cea următore: avangarda saO ciar-cagiî, în frunte, serdenghesdil cari dedeaO mal întâi foc, apoi ienicerii, artileria cu topcil şi gebegil, după cari venia marele Vizir cu segbaniî şi cu cavaleria, cortegiul Sultanului înconjurat de bostangiî şi de spahii, apoi carele cu haznale şi cu zaherele (Cant. Ist. ot. 309). Cant Ierogl. 7: alaiii, petrecanie, tocmală de ăste, şicuire. M. Cost. 488: oştile în tocmălă, cum di® Ia Turci alaiu. 2. trupă, regiment, escadron. Cant. Ierogl. 72: cu dobe şi cu surle, alaiurile şicuind... N. Cost. 25: Vezirul au început a scote urdiile, apoi şi oştea, cineşl după orînduiala sa, cu alaiuri. 15 3. paradă militară turcescă (ma! ales cu ocasiunea pornirii la războiţi satt la retragerea după luptă). Dasc. 410: den ieniceri se aleg mal de frunte spahi-oglanl, până la 8000, carii merg denadirepta împăratului, denastânga 3000 de sililitarl..; după aceştia 5000 de olafanl, aşijderea denadirepta împăratului şi alte 5000 denastânga..: după aceştia cel de apoi merg, cari se chiamă cărăpiţl; 200 saiî mal inului merg. ce se chiamă mutafaracale; după aceştia merg 30 de cauzilarl, carii, descliidend calea împăratului, şi opresc năvala de la împăratul... După aceştia merg mal aprope setaţii caii portă arcele pre umăr, cu cămeşi albe până jos, de se văd de subt haine, şi în scufii, până câte 200 de oste; şi denainte şi denapol sînt şi paicl, până la 100. N. Cost. 452: Purcesul Turcilor de la Astrahan într’ acest chip s’afi tîmplat: Septemvrie 12 (1566) de dimineţă, pre obiceiul lor, ai! trîmbiţat şi îndată s’ai! pornii agârlîcul lor cu cămile şi cu catîrl: şi a doua oră trîmbiţând, îndată se porniră cu rînduială ca acesta: întâi spahiii, în câteva stoluri; apoi după dînşil mergeai! tunurile şi gebhanaua; şi în ambe părţile mergeai! şiraguri de cămile şi de catîrl. şi caii în povod ce duceau zaliara; apoi ienicerii, unii călări, alţii pedeştri, cu sineţe; după ieniceri mergeau solacil cu arce, ce portă cauce în cap, cu sîrmă cusute, de pâslă, albe; după solacl duceai! câţiva cal în povod a Sarascherulul oştii, cu podobe frutn6.se forte; după povod-nicl veniail sangiagaşil; iară pre urma lor venia Sarascherul şi după dînsul un prapor mare de code albe de cal iscusit tocmit; şi pe urmă veniai! trei stegurî mari roşii de taflă, învălite, care numai la bătaie le desvălesc de tot şi le pârtă ciauşil Sarascherulul... de pe oşti. După acele stegurî venia tabulhanaua: după tabulhana veniai! opt stegurî flesce-care într’alt fel de Hore; după stegurî, un buluc mare de spahii; iară pe de laturi mergeai! ciauşî, de nu lăsail să se apropie de acel beglerbeiii, ce era mal mare pre o.ştile turcesc!. Beld. 442: Vineri ad trecut împăratul Ja giamie cu «hau. 4. în special, pompa militară cu care se primia Domnul nou numit (l)omna sati alt personaj important) la intrare în capitala ţăriî. Un alaiu domnesc se alcătuia astfel: după stegul catanelor de ţară veniau diferitele corpuri militare indigene, pedestrime, călărime şi artilerie (representate prin bresla agescă, hătmănescă, spă-tărescă şi armăşescă), cea din urmă însoţită de insigniile domnescî şi constituită din oşteni numiţi mataragî, sa-ragî, delii,’ tufecciî, cioliodarî,’fustaşi şi satîrî; apoi ve-niati boierinaşiî Curţii şi iedecliî, cortegiul înclieiându-se cu mehter-başa şi trupa-î de musicanţî străini (§ 51). N. Cost. 74: intrat-au Nicolal-Vodă în Iaşi cu mare pohfalâ, cu aîaiii împărătesc şi cu iscusite podâbe ; 89: ai! sosit Dumitraşcu-Vodă la Iaşi în scaun... i-au ieşit boierii ţării şi cu slujitorii şi cu tabulhanaua ţării de-î ai! făcut alaifc, după obiceii!: Kog. 231: la Iaşi i-au ieşit lui Scarlat-Vodă toţi boierii înainte la Şanta cu mare alaifc, a-şijderea şi giupânesele înaintea Domnel, intrând în Iaşi cu mare pompă. Ax. 139: sosit’au acel sol leşesc în Iaşi... şi-i afl. făcut Nico-ial-Vodă alaifc frumos precum se cade, trimiţând înainte boieri şi 16 slujitori... Nec. 209: când Hatmanul Buhuş aii venit de la 6ste la Iaşi, Dimitraşco-Vodă făcutu-i-aii mare cinste şi alaifi, cu toţi slujitorii Curţii, cu dobe, cu surle, câ unul Hatman ce era vestit. Amu,. 170: într’aeest an i-aii venit lui Grigorie-Vodă şi caftan de înnoirea Domniei do la împărăţie şi aii trimis pre fiul şeii Scarlat Beizade cil toţi boierii şi cu alaifi înaintea caftanului sub Galata... Gheorg. 315: Mitropolitul cu Domnul, cu Beizadelele şi cu totă boierimea ies la Iordan cu tot alaiul. Al. T. 47: câţi Domni cu alaifi am purtat când se suiau pe scaun. Ou. I, 71: Mihnea se cobora cu alaifi din Curţile domnesc!. Gane I, 11: tăte uşile şi ferestrele se deschideau înnaintea alaiului domnesc. Ghica, 501: la alaiuri boierii cel mari merge aii călări pe cal arăpescî. fsp. 36 : ostaşii se gătiră ca de alaifi. Teod. 45 : Deci marele Crai ti, Viind cu alaifi... IL. (sensuri moderne) în afară clin sfera militară. 1. cortegii!, suită numerosă. Al. T. 503: când ieşi la primblare, al alaifi pe lângă trăsură. Fil. 96: îl petrecea până la locuinţa sa cu alaifi domnesc. Pann, 173 (prov.): umblă pe drum cu alaifi şi în casă n’are mălaifl. Isp. 116: petrecu pe cerb cu mare alaifi până afară din oraş. 2. în poesia safi în prosa populară, când e vorba de un cortegii! nupţial. Teod. 654: Dacă nunta se gătia, Tot alaiul se ’nşira... Şsp. I, 11: Ea-I miresa unul Craiti, Ce se plimbă cu alaifi... Stănc. 277 : după aia aii făcut nuntă cu alaifi mare. 3. oonvoii! mortuar, procesiune solemnă. Isp. 852: întîmplându-se împăratului să-I moră feciorul, îl în-gropâ cu mare cinste şi alaifi. Od. I, 108: după tînguiosa familie a-laiul se prelungia cu toţi ămenil casei. Ghica, 386: îl aşeclă în sicriu şi pornesc cu popi şi cu tot alaiul prin tîrg. Dklavr. Părăsiţii, 194: Lăna l'a îngropat cu alaifi mare: fţece popi, archierefl, oranist, colivă... Teod. 581: Şi cu alaiul ce ’şl avea, Până la gropă ’l petrecea. 4. se dice ironic de o glotă ce face gălăgie. Isp. 179: zăvoil, cum văcţură alaiul cu care venia fata săracului, se repediră la dînsa. Pann, Moş-Alb I, 8: Făcendu-î alaifi toţi câinii cu lătratul dinapoi. .. Var.: halaiu. Căpit. 307: Constantin-Vodă s’au gătit cu halaiit mare de au ieşit înainte Turcului; 357: Antonie-Vodă au venit în ţară cu toţi boiaril şi i-au făcut halaiit, după cum se cuvine Domnilor. Dion. 167: Nicolae Caragea intrând în Bucurescl cu pompă mare şi cu halaiit şi şe-cţend în scaunul domnesc, venit-au iotă boierimea de-i s’aii închinat şi i-au sărutat mâna; 169: cu ce ţeremonie, şi cu ce halaiwl, şi cuce cinste şi dragoste i-a întîmpinat împărătăsa... R.-Cod. 254: Când ’ţl mal ceream mălaiil, Mă luai cu câinii în halaiit... — alây, troupe, regiment, escadron, ordre de ba-taille, parade (d’un regiment); procession, cortege, pompe solennelle, ceremonie; foule, reunion; bulg. alai „ser-b6t6re“, şerb. alai „trupe de soldaţi la paradă11, ngr. alea, cortegii!, mor. alaifi „glotă“. O formă scurtată laie „cetă, în special de ţigani11, 17 de unde lăieş satl lăieţ, ţigan de laie (Carag’. II, 5: se ia vagabonţî laie după cî-ta; Stănc. Gl. şi Pov. 73: ţiganul când se 'muta cu laia; Bogd. Pov. 59: când ajunse laia în faţa ispravnicului) există şi în mcr. laie „cetă în genere11, derivată din alaiu, a cărui formă aferesată revine la Dionisie (88: aducend pe capigiti cu laiă la divan-saraifi). Termin primitiv din sfera militară, alaiu şi-a lărgit sensul în limba comună, încălcând, ca o serie de expresiunî analoge (§ 28), în domeniul metaforic. Accepţiunea militară a rSmas singură dominantă în com-posiţiunî (Y. Partea 11: alaift-beiti, alaitt-ciauş, alaiti-top), cari n’au ajuns niciodată populare. Aceiaşi evoluţiune semantică au încercat’o sinonimele neologice: parada’(primitiv termin de manej, apoi revistă militară, iar în urmă fală, lux) şi pompă (primitiv procesiune, apoi mân-dreţe safi splendore). Y. dandana şi saltanat. alişveriş n. 1. neguţătorie (sens eşit din us). Cond. Ipsii,. (1796): ispravnicii să nu facă nici de cum alişve-rişurl şi tovărăşie cu locuitorii. Cond. 1813, p. 386; locuitorii ’şl pot face negoţul şi alişverişul cu cel mal bun preţ. 2. daravere, vîndare, tîrguială (sens în genere o-bicînuit): „a avea (face) alişveriş", a vinde mult; „a face cuiva alişveriş", a cumpera de la dînsul. Al. T. 26: vreţi să-mi faceţi ceva alişveriş? 143: nn-T alişveriş nici de o leţcae în piaţă. Jip. ii. Sat. 142: să facă alişveriş la cârciu-maril de peste drum de cazarmă. Marion, 41 : untura se vinde ca pâinea caldă, aşa alişveriş face. OrAş. II, 69: aide, fă-mi alişveriş. Var.: alijverif. Cond. 1776, p. 15: cu acele cantare să-şi facă alijverişul bacalii. Al. 59: (d. 1821): să-şi caute flecare meseria, negoţul şi alijverişul. — alyş-veriş, commerce (litt. luare-dare, d. almak „prendre" şi vermek „donner"); bulg. alyzveriş, şerb. alişveriş, ngr. aXtopsfâai mcr. alizverisi. V. iliş. După „alişveriş" s’a modelat equivalentul daravere „afacere" (Al. T. 1393: daraverile lor nasc o sumă de proţesurî; Pann, 93: daraveră; Jip. 68: daravelă). Ter-minul nu-î de cât o simplă adaptare lexicală după elementele constitutive ale vorbei turcesc! cu conservarea particularităţii sintactice originale (lipsa raportului copulativ: cf. ’doit et avoir, Soli und Haben), întocmai ca. albanezul dănămarâiă „negoţ, afacere", litt. dare-luare., Mai adăogăm că vorba „daravere" trecu de la no! la Turci (§ 16). Vorba face parte dintr’o serie numerosă de termini orientali relativi la comerţ (§ 104). 60936 2 18 altingic n. numele moldovenesc şi dobrogen al Horei „conduru-Domneî": se mal aud şi var. altîngea (Bîrlad) şi altanlc (Constanţa). V. Etym. 029. — ALTYNgYK, chrysantlieme (litt. „aurel" d. altyn ,,aur“). Variantele presupun formele secundare: *ALTYNgA şi *altynlyic (altynnyk). cari lipsesc în dicţionare. Vorba face parte din bogata nomenclaturii botanică de origină turcescă (§ 102). amâS int. de mirare, unită cu ironie safl dispreţ. Al. T. 128: vă închipuiţi pe mine imbricat husâresce... amu! frumos m’a prinde! 402: iar o leşinat... ama! ha! frumos ÎI ma şede ! 950: ian privesce socru pentru Adela... ama! cap de cuc! 1270: ţi-ail intrat în cap gărgăuni... vrei s’agiungl senator!., ama! 1876: ama! al vorbit de te-al pripit! Fil. 186: ama cap şi la Banul! — amma (ar. emma), mais; bulg. şerb. ama, mcr. ama, ngr. |j.â. amân! int. 1. îndurare! strigătul Turcilor învinşi în războiţi şi implorând cruţarea vieţii. Ist. 1715, p. 122: dragomanul,vătjend nevoia, şl-ati pus mahrama în grumaz şi aii început a striga aman! aman! Nec. 342: spuind împăratului cum aii încungiurat pre Moscali, cât nu mal aveau nici o putere, numai ce strigau aman! Dion. 172: se sparge ord ia Turcilor, caii se duc în lume sberând şi Turcii cătjuţl ţipând aman! aman! Al. 79: Aman! el [Tătarii] cu toţi răcnia Şi din faţa-1 toţi peria Teod. 300: Turcul elice aman! aman! Efl ît trag cu ăl tufan. Cakanf. 43: Paloşu odată ’nvîrtia, Turcu bolan dis’a aman! 2. de aci locuţiunea „a cădea cu aman la cineva", a implora graţie, a cerşi îndurare. Drăgh. I, 179 : Aron Vodă aii căcjut la Vezirul cu aman, să nu-l scdtă din scaun ... 3. (ca subst.) nevoie extremă, ananglie:,, a ajunge (a fi) la aman", a fi redus la extremitate. Sev. Pov. 34: boul de vă(}u că-I la aman, dădu băiatului o basma. Emin. 39: Filosof de aş fi. simţirea-mi ar ii vecinie la aman! 4. exclamaţiune de spaimă mortală. Al. T. 646: Val q'aman! Val ş'aman! L’am vecţut pe lipovan! 5. exclamaţiune sentimentală în doine (§ 41). Sev. 287: Frunză verde şi un lipan, Ah, aman! aman! aman! 6. (ironic) spre a cere iertare. Dom. 21: cam despre cţiua ne pomenim în Bucurescî cu un ramăt de stupal! amestecat cu val! şi un chiloman împărtăşit cu aman! Al. T. 384: umflaţi-1 pe sus şi-l puneţi în scrînciobul ăsta, de-1 învîrliţl pân’ce a tţice aman! Ch. II, 57: ia acuş te scarpin... de-I cţice aman, puiule! când el scăpa din mâna mea. — aman (ar. eman), grâce! pardon! ah! oh! alb. bulg. şerb. mcr. aman, ngr. ap.âv. Particulă caracteristică ca şi altele de acesta categorie (§ 25). 19 amandeâ! int. gata la năvală, busta! Al. T. 204: amandea la scară! 723: cum om zări Rusaliile, amandea pe ele! 1006: dos la faţă şi amandea la moş Aliron? Cr. II, 113: etl amandea pe uşă afară plângând. Sev. Pov. 114: îndată amandea la sabie. — amade (pers.), preţ, prepare. Vorba se aude numai în Moldova şi lipsesce în celelalte idiome balcanice. aman&t n. 1. obiect depus ca garanţie, zălog. Beld. 348: săracii ce avea prin casă mergea, punea amanet... Cond. Calimah (1812;. § 527: dritul amanetului se întinde asupra tuturor părţilor lucrului amanetat. Cond. 1813, p. 394 : puindu-se drept amanet pentru siguranţa împrumutătorulul adaosul acestui vinări-oifl... Al. T. 556: am pus amanet tot ce aveam; 1539: adl îţi ie o vacă amanet, mâne bou... Fil. 249: ia Condica de amaneturî şi trece banii boierului... Ghioa, 409: lâcţile gemeau de scule, şaluri şi argintării, lot amaneturî de pe la boieri. Jip. 108 : v6 împrumutăm, da puneţi-ne amanet, zălog, ori moşiile, ori sarea, ori venitu naţiei. 2. personă lăsată drept garanţie, ostatic. Ist. 1715, p. 70: pe dînsul l’am oprit acolo amanet. Kog. 225 : Hatmanul au chemai un inîrzac, cţicendu-l: am un amanet, ca să-ţi datl [e vorba de Spătarul Stavarachi], dar voia să-ţi pul capul şi amanetul din mână să nu-ţl dai. G-hioa. 263: Kiciit Bozzari şi Aii-Paşa fusese siliţi să-şi dea copiii amanet unuL altuia. 3. garanţia însăşi, depositul făcut. Doc. III, 419 (d. 1790): să pul d-ta la Divan ca un amanet tal. 2000, să stea în păstrare, ca când se va face vr’un cusur.., să res-puncţl cu acest amanet. 4. fig. ceea ce s’a dat cuiva în păstrare şi pază. Ur. VI, 443 (d. 1774); îndurare către amanetul ce mi s’au încredinţat de la Ţiitorul-a-tote mal vîrtos asupra raielil... Cond. 1802, p. 313: raiaua ce-mi este dală amanet de la Domnul Dumnecţeu. Var. (literară): emanet. ZlL. Rev. III, 69: alţii puseră emaneturl casc, vil, moşii. — amanet (ar. emanet), depot, objet confie en depdt, charge de conflance ou d’honneur, âtage; alb. bulg. şerb. amanet, ngr. aaavsu (şi s;j.|j.avst), mcr. amanete „dar şi gaj de iubire11. Ca şi alţi termini juridici (§ 71), amanet a căutat să suplinescă pe „zălog11, care figureză în vechea legisla-ţiune (Pravila Mate iu Basarab: unelte sau zăloge) şi, la rîndul seu, tinde în parte a fi înlocuit, mai ales în oraşe, de neologismul „ipotecă11. amanetez v. a pune amanet, a ipoteca. Al. T. 1271; c)ece mii de galbeni amanetaţi în moşidră. Formaţiune verbală directă (§ 26), ca şi ngr. aţ».avsts6;j.îrd{. anason m. 1. plantă aromatică (Anisum). Tarif 1792: anasonul de oca 1 ban, anasonul cântar 15 bani. 2. rachifi făcut cu anason. Dion. 224: rachiâ prost 70 parale ocaua, iar miason 8 lei şi 4 ocaua. Od. I, 84: rachiurile de sacâz şi de anason, de Chipru şi din Anadol. Pil. 80: o sticlă cu anason de Chio. Jip. 44: anasonu, simio-tica şi vutca sînt scumpe. Forma „anason" circulă în Muntenia, în Moldova se aude anison (alăturea de [h]ănos). Tarif 1761 : anison cântarul 110 bani, Ur. XXII, 301 (d. 1826): anisonu ce se face aici în ţară. — anason (ar. anisun), anis d.gr. avtoov; anason-rakisy „eau-de-vie anisettee" ; bulg. s8rb. anason şi anison, ung. ânis. Accentul pe ultima indică o proveninţă orientală directă a vorbei: formele cu accentul pe prima silabă (mold. hânos şi 6nos, ardelen. âniş) derivă de la un interna editi maghiar. antep n. varietate de vişin din al cărui lemn plăcut mirositor se făceaţi ciubuce. Pil. 17: ciubuce de antep şi de iasomie. — antep, Prunus mahaleb ; rut. antypka „lemn de lulele". Sinonimul occidental mahaleb „bois de Sainte-Lucie" e tot de proveninţă orientală: ar. mahlab, id. anteriu n. 1. haină boierescă lungă ce se punea de-a dreptul peste cămaşă şi d’asupra, încingendu-se cu brîul satt taclitul, îmbrăca giubeua. N. Cost. 82: aii grijit Domna banii toţi, tot galbeni de aur prin anteree cusuţi. Căpit. 858: l’ail pus pe Stroe Vornic într’un car cu doi bol, numai cu antiriul şi cu nădragii... Negr. I, 16: coconaşul purta un antereii de suvaia alb. Pil. 26: bătrânul boier îmbrăcat cu anteriu de atlaz vişinii!; 263: el intrâ în biserică numai în anteriu şi în fermenea, căci giubeua şl-o scosese din causa mare! călduri. Ghica, 501: anteriile eraţi de ghermesit, de citarie, calemcheriu, cutnie, se-limie sati sevaiii. 2. haină analogă la femei, un fel de ilic. Doc. III, 613 (d. 1789): rochea de materie cu anteriul el, rochea de bogasifi fără ă& -anteriu; II, 403 (d. 1790): o roche de atlaz verde 21 cu anteriul el şi cu gure de hir. Ur. IV, 134 (d. 1792): un anterefi femeesc de alăgea subţire cu adaos de astariu. 3. haină de casă sau halat. Ur. XVI, 275 (f. de z. 1797): două anteree de maltin pentru nopte. Fil. 233: pe la 12 câsurl se desbrăcâ de hainele sale şi se îmbrăcâ cu anteriul de nâpte al coconului. 4. haină lungă până jos, de la cefă până la glezne, purtată sub giubea până în timpul din urmă (şi în parte încă obicinuită) de preoţii bătrâni, de ţiganii 'lăutari şi de lăieşl, precum odinioră de haiduci. ’ Al. T. 910 : ţi-ar ş'ede de o mia de ori mal bine cu mondir în spinare de cât cu antereu ăst de lăutar. Cr. II, 24: Popa Buligă... ’şî pune polele antereulul în briii... Teod. 503: Anteriul haiducesc, Arme de sânge turcesc. 5. haină ţărănescă lungă până la brîu, cu mâneci strîmte la margine, încheiată de sus până jos cu un rînd de nasturi şi înflorată la piept, guler şi mâneci cu găitane de diferite colori. Jip. 32: ghebile, iţaril, zechile, zâbunu, antirifi... 80: are hinu pB el zechie, antirifi, zechioiu, cojoc cu bumbi şi sarică de-I trebue. Dr. Manol. 85: toţi ţăranii pârtă, mal ales pe timpuri friguro.se, o haină ce acoperă pe t6te cele-lalte, numită diferit în deosebite părţi ale ţării: ghebă, haină, şubă, dulamă, suman, antirifi, zeghe, vin-ghercâ, cojoc şi ipingea. 6. zăbun lung până peste genucliî ce portă ţărancele din judeţele Vlaşca, Teleorman, Ialomiţa, Brăila (Dr. Manolescu, 232). 7. (ironic) caftanul purtat de unii ovrei bigoţi. Stănc. B. şi Sn. 24: avea ovreiul pe el un anterift lung şi soios. Id. Gl. şi Pov. 85: doi ovrei cu anteriile eşite de sore şi murdare. Vorba mal figureză în două proverbe, cari ambele circulă în Moldova: cămaşa e mal aprope de cât ante-reul (Negr. 1, 219) şi „antereul lui Arvinte11 (Al. T. 824); primul e luat de la Turci (§ 37), iar al doilea e de origină literară (cf. Etym. s. v.). In privinţa morfologică, observăm că forma veche, şi atjll încă populară în Muntenia, e antirio, că în Moldova se aude anterefl şi că a treia formă (muntenă) anteriQ e cea mal literară. — antbri, petite tunique qui dans l’ancien costume se portait entre le vetement de dessous et le lcaftan Barb.; bulg. sărb. anteriîa, ngr. awr,fA. La Românii din Macedonia anteriu sau andriii (numit şi săid) e o cămaşă lungă şi vărgată de bumbac, înfăşurată la mijloc cu şerparul în care negustorul armân 22 pune o călimară cu cotorul lung: peste anteritt el îmbracă apoi o manta de postav sau o blană (Weig. 1, 264). Anteriul a fost purtat succesiv de tote clasele vechil nostre societăţi, de la boier până la ţigan, şî-a găsit în cele din urmă un refugiu la ţăran, a cărui îmbrăcăminte (§ 100) reflecteză câteva din bogatele splendori ale costumului boieresc din trecut. *anterlic n. bucată de stofă pentru un anterifi. Tarif 1761: anterlicurl bune de unul 90 banî. — anterilyk, id.; sărb. anteriluk. Arap m. 1. în vechime, la cronicari, Arab, sinonim cu archaicul „Agaren“. N. Cost. 72: curînd s’aiî rupt din mâna lui Traian Arapii şi Agărenil. M. Cost. 284: Sultan Osman ’şl aşeclase gândul să stingă pre ieniceri şi să facă slujitori Arapi, carii stătuse la Hotin mal tare ia războiri. VAc. 200: Sultan Selim I bătu şi pe Arapi şi le supuse ţările arăpescl şi Meca. 2. adî în graiul popular, Negru sau Negriten, sinonim cu neologismul „Maur“. Cant. Ier. 89: la per crâţă ca Arapul; 222: peliţa Arapului ase înălbi nici cum nu scie. Isp. 107: se pomeni cu doi Arapi negri ca fundul ciaunului Al. 106: Cel cu chipul de Arap, Buzat negru, ras pe cap. 3. gialat saii gâde: calâil, trimişi de Portă să stranguleze pe Domnii căduţl în disgraţie, eraţi Arapi cu înfăţişarea fiorosă. Dion. 196: capegiul iscusit şi măiestru a tăia pe cel mari cu cumpătare [trimis să omăre pe Hangerliii]... aii plecat luând cu el un harap groznic la chip şi mare, cu îndrăznelă la ucidere, buzat la gură... 4. tot prin influenţa orientală, se explică rolul ce Arapul jocă în basme, ca uriaş şi ca doftor vestit: ca uriaş, el înghite oştiri întregi; ca doftor, el aduce împărătesei buruieni de facere. Isp. 107: inelul acesta are darul ca, uitându-te la el şi dorind, îndată se va înfăţişa înaintea d-tale doi arapi, cari vor face orl-ce le vel porunci; 112: într’o <;li veni la împăratul un arap buzat şi-I (jise:... am adus buruieni pe care, cum le o bea împărătâsa, rămâne grea; 193: arapul meii avea darul de a înghiţi o oştire cât de mare, când sorbia odată şi apoi o da afară ca şi mistuită; 238: la masă le slujia doi arapi îmbrăcaţi în nisce haine fărte scump împodobite. 5. nume dat la ţară câinilor negri şi, în oraşe, e-pitetul omului smed la faţă şi în special al ţiganului. Şei?. III, 36: când cineva vrea să batjocorescă vr’un ţigan, îl c]ice vorbe de acestea: faraăne! ciorâ! cioroiule! harapule!.. Var.: harap. Diox. 196: harapu aii sărit repede în spinarea lui Vodă [Han-gorliil] puindu-I laţul îd gât. Sev. Pov. 134: aprinde lumînărelele şi când cole iesă un harap înainte tţicându-î: ce poruncescl, stăpâne? Bur. 107: Harapul ciudatul, Câineie spurcatul... 23 — arab, carabe; en turc vulg. negre, noir; bulg. şerb. mcr. alb. rus. rut. arap (şi harap), ngr. apact)?. Vorba a produs o bogată familie de forme derivate cu ajutorul sufixelor -esc, -ilă, -ime, -ină, -oică şi -uşcă, în privinţa cărora cf. § 23. arăpesc a. ’l. în vechime, ce ţine de Arabia, arab. M. Cost 283: mormîntul lui Malimet ce este îu ţara arăpescă aprăpe de Marea Roşie. Nec. 419: Constantin-Vodă aii mal făcut şcăle de învăţătură, lătinescî şi arăpescl... Cant. Ier. 131: fiete-care candilă 5 ocă de aur arăpesc trăgea. Pop. 136: Patriarhul Silvestru făcut’aii şi cărţi bisericescl pravoslavnice cu slove arăpescl, lipărindu-le aicea în ţară. Teod. 541: Cu mahmudele turcesc!, Cu rubiele .arăpescl... 2. originar din Arabia, când e vorba în special despre caii de rasă arabă. Gane I, 10: o caretă trasă de 4 cal negri arăpescl. Ghica, 320: avea un armăsar arăpesc, cum n’am vecţut mal frumos. Al. 48: Cu cincl-cţecl de armăsar!, Giumătate arăpescl Şi ceilalţi moldovenesc!!... 3. (şi harăpesc) negriten, african, oriental. Căpit. 180: învăţătura elinescă şi harăpc'scâi. arăpescă f. horă jucată în satele românesc! din Do-brogea (Etym. 1471). arăpilă m. om cu faţa de arap. Al. 117: Alei, Arăpilă, Alei, mă! Buzilă... arăpime f. ne mul arăpesc, oştire arăpescă. Bol. 10: Face de se miră totă arăpimea... arapină m. poreclă dată ţiganului şi ţigănceî. Isp. 362: o arapină negră ca fundul căldării. arăpâică f. (şi hărăpdică) 1. negritencă, femeia Arapului. Al. T. 1117: asta-I cu obraz negru... trebue să fie vr’o arăpoică. Isp. 398: acolo şedea o arăpoică bogată. StAnc. 131: arăpoică negră şi buzată, urîlă de le lua groza. Bur. 108: ITărăpoicele ca corboicele. 2. se dice de găina cu osele, carnea şi cresta vînătă. ŞEp. IV, 30: lec de tuse măgărescă... bea amestecat cu lapte dulce sânge din crestă de la găini arăpoice. Arăpugcă f. (într’un basm munten) fată-pasere, îmbrăcată bărbătesce, care împietresce şi învieză pe soldaţi, totă puterea-I stând într’o sabie: numele el se raţidrtă la însuşirile minunate ale Arapului, privit ca uriaş înzestrat cu puteri supraomenesc! (cf. Arap 4). StAnc. 68: Arăpuşca ameninţa ostaşii cu paloşul ce ţinea în mâna drâptă şi toţi rămaseră înlemniţi în loc. arbifi n. 1. vărguţa cu care se încarcă o puşcă. 2. în special, băţul ce se pune în ţeva puşcociului (un joc de copil). Isr. Juc. 11 : se pune în ţevă un glonţ şi se împinge cu ar-biul până ajunge în capăt. 2i Cihac mai citeză forma arghiO, Polysu (probabil greşit) alibiu. — i-iarbi, baguette de fer propre â cliarger Ies fusils; bulg. şerb. arbiîa, alb. liarbi. Despre nomenclatura relativă la armele de foc (§ 08). arcan n. 1. funie (răsucită din per de cal) de prins caî, întrebuinţată în vechime şi ca armă ofensivă: lucru şi practică împrumutate de la Tătarii din Bugiac. Amir. 18: Tătarii i-au scos cu arcanele ele gât maî pre toţi. Cr. II, 8: pe bădiţa Vasile îl prinsese la oste cu arcanul. Al. 207 : Cu săgeţi şi buzdugane, Şi la brie cu arcane... 150: Mâtiz ce fuge ca şolcanul, De nu-1 prinde nici arcanul... Vulp. 73: Moş Stan din Baragan Impletia la un arcan. 2. un fel de horă ţărănescă în Moldova, numită şi arcana (Etym.), jocul ţuţuienilor din Vrancea, şi care se asemănă în săltaturi ’cu hora de brîti. Jip. 52 : căluşarii, şu-.şu-şu, arcanu, ţigănâsca... Var.: harcan. Ţara N. I, 750: Numai la harcan pletia . . . — arkan, corde, lacet; pol. rus. arkan; la Ruteni, arkan însemneză şi „o horă a Huţianilor11. Vorba e proprie Moldovei, ca şi alte câteva elemente analoge (§ 0), şi vine direct de la Tătarii Nogaî, de unde ah maî luat’o Polonii, Ruşii şi Rutenii. arcănesc v. a prinde caii cu arcanul. Al. P. II, 287: Fulga svîrle laţul, De gât îl arcănesce.. . armân n. 1. arie mare unde se strîng bucate şi se treeră (se rostesce şi aspirat: barman). Kik. III, 23: în armanul de la spatele casei boieresc! unde erau câteva şire cu grâfl. 2. ogradă cu fîn unde se închid vitele (Glos. 27). 3. (sub forma armân) cerc, în jocul de arşice. Isp. Juc. 79: armân se numesce un semn ce se face pe faţa pămîntulul ca un cerc. Două varietăţi de jocuri copilăresc! portă acest nume: „jocul în armen“, o varietate a jocului în arşice, şi „jocul în 3 armene1*, joc cu parale ce se urmeză astfel: pe un loc neted în casă satt în curte se trage o dungă cam de un cot şi la marginea el se fac (cu tibişirul satt cu băţul) 3 ’ semi-cercurl concentrice la distanţă cam de 4 degete unul de altul; trei satt patru băieţi se prind în joc şi aruncă paraua spre cele 3 armene: a cui para cade în mijlocul armenulul al treilea, acela câştigă tote paralele (Isp. 78). 4. fig. rotocol produs de o picătură de apă. 25 Isp. 84: fie-care strop de apă, când pică înapoi la matcă, face câte un armân împrejurul lui. — harman (pers. liarmen „recolte11), bles battus et mis en grange, aire ou l'on bat le ble; bulg. şerb. arman şi liarman. Vorba, cu sensul ele arie sati bătăturii, se aude mai ales în judeţele Buzău şi Ialomiţa. armangiO m. argat care păzesce armanul (circulă în judeţele de lângă Dunăre). — HARMANgY, batteur en grange. Arnăut m. 1. Albanez,sinonim cu arcli. „Arbănaş11. Dion. 209: într’aceste oşti [ale lui Ipsilant] eraii fel de fel de limbi, Arnăuţl, Greci, Şerbi, Rumâni de ţară, Nemţi, Unguri. ZrL. 93 : volintirimea adică oştea lui Constantin-Vodă Ipsilant ce era din Harvaţi. Greci, Sârbi, Arnăuţl şi alte nâmuri. 2. pi. la Turci, corp de soldaţi recrutaţi din Albanezii trecuţi la maliometanism (Cant. Ist. ot. 709). Pop. 93: să-l dea oste de ajuns, călărime, spahii, arnăuţl şi tătari şi pedestrime ieniceri să-l ducă să-l aşe<]e în scaun pre Ion-Vodă. Dion. 188: Turcii şi Arnăuţii Pazvandului... 3. pl. corp de voluntari albanezi (sad de alt nem), recrutaţi cu lefă de Domnii fanarioţi: Arnăuţii călăreţi sad pedeştri, numiţi şi „neferi11 sad’ soldaţi prin excelenţă, formau garda Curţii şi erad îmbrăcaţi în dulame cu fir, cu fesuri pe cap şi acoperiţi cu hangere, pistole şi pusei, căpitanii lor purtând dulămî aurite şi căciuli înalte; corpul arnăuţilor se numia „ogiac“ ca’ şi al ienicerilor (Sulzer III, 254). Gheorg. 328: la Domnia a doua a lui Constantin-Vodă Mavro-cordat s’au făcut şi stegul arnăuţilor,.. Dion. 208: altă 6ste [aiul Ipsilant] era pedestrime de le cjicea arnăuţl Kog. 261: arnăuţii Domnului purtau fel de fel de arme şi flori în tot chipul la straie. Gane I, 138: o câtă de arnăuţl cu simbrie, aduşi de pesle Dunăre, cari slu-jiau pentru paza lui Vodă... Bor. 155: Un arnăut [Vodă] că’mi chema Şi pe cal încăleca. 4. cete de rebeli sub Tudor, în epoca Zaverei. Ar. 37: plecarăm cu Tudor din ŢînţărenI cu vr’o 7—8 mii de panduri şi arnăuţl. Pil. 304: arnăuţii lui bulucbaşa Prodan. 5. în poesia populară, poteraş în gona haiducilor. Al. 88: Arnăuţii de izbia, Armele de foc scotea Şi’n Codren le slobocţia; 180: Arnăuţl cu şuşanele, Cu argint pe la oţele. 6. slugă boierescă de paradă, servind mai ales ca fecior de capră (cei mai mulţi servitori dela curţile boieresci fiind Albanezi), apoi ori-cine îmbrăcat turcesce şi purtând arme. Negr. I, 18: un arnăut mustăcios intrâ şi întinse stăpânului şed. un lung ciubuc. Al. T. 50: el pune pe arnăutu lui de-mi dă câteva bice; 141: trece un boier ţanţoş cu un arnăut după el. Fil. 14: 26 un arnăut îmbrăcat numai în fir, cu pistole şi iatagan la brîfi.. Ghica, 98: arnăut se înţelegea orl-ce Şerb, Arvat, Arnăut, Bosniac, Muntenegrân, Bulgar sau Grec, dacă se lega cu un brîîl roşu saîî cu un tarabulus, cialma la cap, fustanelă sau poturi, mintân şi iminel roşii. 7. varietate de grâu cu bobe mari şi spicul negricios, din care se face bogacift şi colivă. Specia acesta era forte căutată de Turci şi constituia una din furniturile obligatorii către Portă.’ Ur. IV, 340 (d. 1812): se da din pămîntul acesta [Moldova] una sulă de mii stambol-clrile grâu arnăut. Ionesgu, Putna, 240: grâul arnăut se semănă primăvara ori în ce timp, are pana albă şi bobul mare învelit în plâvă. Al. 117: Tot de grâu mărunt Şi de arnăut. —arnaut, Albanais; arnaut bogday „ble d'Albanie"; d. ngr. ’Apvapîtyjţ, ’Appavtrvjc sau ’AXpavmrjc, de unde forma arcliaică „Arbanaş" (Nec. 188: Ghica-Vodă de nemul Iul fiind Arbanaş) ca mor. arbines, bulg. şerb. arbanas, alăturea de arna.[v]ut. In Bucovina, arnăut a ajuns să însemneze „aprod". arnăuţesc a. 1. albanez, din Albania. Zil. 99 : apucară cu 6ste arnăuţe'scă spre Şiştov şi de acolo spre patria lor Ianina. 2. ce ţine de portul arnăuţilor (ca mercenarii domnesc! safi b’oierescî). Amir. 158: Grigorie-Vodă mal făcuse şi alt stăg de roşii cu port arnăuţesc şi cu bărate roşii de postav. Gheorg. 322: Roşii... se purta în haine roşii şi în bărăţî arnăuţeşti. Al. T. 181: o pereche de poturi arnăuţeşti. Fir,. 105: ciocoiul îmbrăcat în haine arnăuţeşti muiate în fir; 154: o puşcă arnăuţăscă ghintuită; 329: un cuţit mare arnăuţesc. Al. 88: Poliră arnăuţe'scă Cu iarbă vînălorescă. arnăuţăscă f. horă introdusă în epoca fanariotă de Arnăuţiî domnesc! şi remasă arlî în popor (Bur. 1877, p. 64). arnăuţesce adv. ca un arnăut. Al. T. 741: Moisescu, factorul meii, îmbrăcat arnăuţesce. arnăuţime f. nemul albanez, cetă de arnăuţ!. Zil. Rev. Iii. 66: amnuţimea şi alte seminţii de ămenl străini. Ghica, 116: Iordache şi Farmache instalaţi cu arnăuţimea lor... arpagic n. cepă măruntă, cepşoră (litt. cepă cât un grăuncior de orz). Fil. 164: arpagic şi usturoii! pentru slufat. Var.: arbagic şi arpacică. — ARPAgYK, echalotte, litt. orgelet (vorba lipsesce în dicţionare); alb. bulg. şerb. arpagyk. Sinonimul s6ti„ ha-gimă“ (= ung. hagyma) se aude în Moldova şi în Ardei. arşic n. şi m. 1. oscior la încheietura tarsuluî la vite şi maî ales’ la mie!. 2. un joc de copil, forte răspândit cu aceste osciore, cu maî multe varietăţi descrise de Ispirescu (73—81). Al. T. 400: îmi plac arşiciî şi zmeu 'ml place.. Pil. 139: băieţii asvîrliaii cil mingea şi cu arşicele... Bogd. Pov. 130: m6 jucam afară în arşieî. Ghica, 70: rivalul meii în jocul ele arşice. . . Pluralul sună în Muntenia arşice, şi arşicurî (Cră-sescu), iar în Moldova ar.şiă: tot acolo există şi forma primitivă agic (Etym. 1742), ca în bulgara şi în albaneza. — aşyk, osselet; aşyk oyunu „jeu d’osselets"; alb. bulg. aşik. Despre jocul în arşice şi despre alte jocuri copi lărescî de origină turcescă: § 43. argicar m. cui place jocul arşicelor, pe câncl băiatul meşter în acest joc portă numele de „giolar“. arşin m. şi n. l.od. în Moldova (şi aspirat hargin), un fel de cot sinon. cu „halep“ (cu pl. arşinî şi arşinuii). Cant. Ier. 98: lumina capiştii în lung de 30 coţi era... iară de înalt până supt polele cele mal de gios 65 de ar.şini se mesurâ. Cond. 1776, p. 14: Vel Cămăiaş să fle dator să facă coluri cu boure domnescl, hnlepurl şi har.şinuri. 2. aţii, în Dobrogea, cot (cquivalent cu O"’,68). Crăs. III, 120: drum bun! să-mi aduci un arşin de cordea. 3. acli, în Muntenia, un număr ore-câre de jurubiţe de tort (Grlos. 30). — arşin, aune, devidoir, coudee de deux pieds ou vingt quatre doigts; alb. bulg. rus. şerb. arşin, rut. pol. arşyn. Sub-divisiunile cotului—rup şi grif—sîut asemenea de origină turcescă, ca o serie de alte măsuri, adi în parte dispărute sub influenţa nouel sisteme metrice (§ 93). asmaciuc m. plantă de grădină (Anthriscaş). Var.: asmaţuchiu, asmaţuiu, haţmaţuchiu (Dr. Brândză) şi hagmaciucă (Dr. Crăinăcenu). —asmacyk, cerfeuil Barb. (litt. petite vigne). astar n. pânză grosă de căptuşit haine (sau de cernut şi de străcurat). Gheorg. 327: un cal domnesc îmbrăcat peste tot cuastar alb. Tarif 1701: astarifi de 14 bani 1 leu vechiu. Tarif 1792 : altarul de bucata... 4 bani. Dion. 224: astaru, ibrişimu şi găitan uri le s’ail suit la preţ întreit şi înşeptit. —astar (pers. aster), toile grossiere qui sert de dou-blure; alb. bulg. şerb. astar, ngr. âotâpt, mcr. astare. *astaragiu m. meşter care căptuşesce cu astar: asta-ragiii din Bucuresci formau o breslă deosebită, compusă din Români şi din Armeni. Doc. 1,449(d. 1784): cartea stărostiei de aslaragil din Bucuresci... atât creştinii astaragii cât şi armenii ... Formaţiune analogică după abngifi (§ 23). 28 astăresc v. a căptuşi cu astar (Costinescu). Vorba corespunde turc. astarlamak, mettre une doublure, şi ngr. âatapîCto, doubler. at m. armăsar, cal frumos: 1. la cronicari. Kog. 212: vrând Domnul să se sărute cu Agasi de pe cai, s’atl tulburat aţii lor şi sculându-se aţii în două picidre, aCi lunecat calul Domnului...; 220: el aşijderea trăgând şi un at Domnului peşcheş... 2. în poesia pop (sub forma aspirată hat, fem. hată). Tiîod. 811! Cu trei hate la coşare, Puşi de la Vinerea mare, Pe grăunţe şi pe sare; 018: Nu ţi-e hatul de vîncţare, Să-ţi dăm galbeni şi parale? ..Cb. II, 173: Se primbla pehat călare Cu coclile pre spinare... Bur. 161: împrejur steteail legaţi Şepte puişori de ha ţi. Marian II, 115: îmi pornise tot prin ţară Cu doi ha ţi la o coşară. — at, clieval entier; bulg. at (hat) „cal bun nea-rab“, şerb. at (hat) „armăsar" (în Bosnia, cal arăpesc), alb. at, ngr. &n, mcr. at. *at6ică f. iapă (vorba revine sub forma hatdică). Ar. 43 (d. 1821): Turcii împuşcară liatoica serdaruluî Iordaclie. atîrdisesc v. a adjudiea (vorbă învechită). Doc. I, 450 (d. 1784): cel ce va eşi muşterii, se va aţintişi la mezat. I. Neqr. Copil de pe Nat. 252: abia ajuns în localul unde se ţinea mezatul, se puse să atirdistscă... Var.: artorosesc şi arturisesc (Polyzu). Doc. II, 105 (d. 1775): nimeni să nu fie slobod de a artorosi chiria prăvăliei unul altuia spre pagubă. — arturmak (aorist: artyrdy), enclierir d.artyk „mai mult" ; bulg. atardisam, şerb. arterisati, ngr. apn]pSiCy.dv „epicerie11. băcălie f. (în Muntenia băcănie) 1. prăvălia bacaluluî. Dion. 168: făcea cercări... şi pe la băcănii; 204: focul aii sosit... la băcănii în puterea tîrgulul. Key. I, 56 (d. 1802): cele ce s’ail luat de la băcălil din lîrgul Ieşi... Al. T. 694: mastic am găsit la băcălie... Pann I, 64: un mare urcior luând... se duse la băcănie. Marian II, 153: S’a stîrnit o băcălie De negrelă şi hârtie. 2. marfă de bacal (arome sau comestibile). Nec. 311: iară băcăliile stail vărsate pre uliţe de erai! sătul şi copiii: strafide, smochine, alune... Dion. 190: Pazvantoglu aii trimis tot felul de băcănii din destul lui LeOL-Paşa şi orez mult... Ur. XXII, 304 (d. 1826) : băcăliile, adică undeleinn, cracaţi fă şi altele ... Ghica, 07 : vin amestecat cu usturoii! pisat şi cu băcănii. Al. 116: Descarc băcălii Şi ’ncarc dimerlil... 3. profesiunea de bacal. Kog. 273: Apuce-se de băcălie, Că-I mal mare boierie. Formaţiune proprie ca şi bulg. bakaliîa. băcan n. 1. lemnul unui arbore din Brasilia care dă o frumosă tinctură pentru roşitul ouClor de Pasce. Tarif 1761 : băcan de 14 ocă 1 leii vechili. 2. roşul cu care femeile ’şl dreg faţa. Tarif 1792: băcanul (lemnul de boiele) cântar 76 bani, băcanul vînet şi de alte felurimi 22'/2 bani. Cr. I, 112: negustor de băcan, iruri, ghilelă, suliminălă. Delavr. Părăsiţii, 152 : vardişll naţionali cu c6de de cocoş muiate în băcan. — bakam (ar. bakkam), bois de Bresil, teinture rouge; cum. bachan „lignum Bresillum etiam color ejus tinc-turam referens“; bulg. şerb. bakam, rus. bakamti „lac florentin"; ngr. ţwcowcaţu, mcr. băcame. bâcănesc v. 1. a roşi cu băcan ouele de Pasce; 2. a-’şi drege faţa cu băcan. Formaţiune verbală românescă ca şi şerb. baka-miti „a roşi’ ouăle" şi bulg. nabakamiti „a-şî drege faţa“. bâciu m. 1. cioban însărcinat cu facerea brânzei. Cr. II, 15: ciobanii şi baciul habar n’aveail de asta. Isp. 209: baciul de la stână a adunat laptele de la 6ia finului, l’a făcut brânză şi l’a adus acasă. Stănc. 349: viaţa ce duse în tîrla baciului... Al. 58: Pe ciobani legatu-mi-ati.... Iar pe baciul cel mal mare îl fereca şi mal tare.. . 2. jucătorul în arşice care trebue să dea întâiu. Isp. Juc. 87 : al cui ichiti cade mal întâii! beiii, este baciul... — (coban) baş, premier pâtre, maître-berger; şerb. şi mcr. cioban-baş* „baciti". Sub raportul fonetic, finalul 83 ş = c(§21), iar despre nomenclatura pastorală împrumutată de la Turci (§ 105). La Românii din Macedonia, baciii e diferit de „cioban-baş** şi are sensul special „acela care îngrijesce şi strînge seul la zalhana1* (Dr. Obedenaru), ceea ce corespunde forte bine înţelesului primitiv: bas „mai-marele, capul'*. In privinţa obiecţi-unilor istorice ce s’ar putea face unul înprumut de la Osmaniîl (Etym. 2298), cf. vorba „cioban11. Prin ciobanii români, acest termin pastoral trecu în albaneza (baţ „frate mal mare, tovarăş**), în neo-greca (în Epir pufaitoţ, făpwv ospaoxd?), în bulgara (bacilo „stână“),în s8rba (bac „care face brânză**), în polona (bac-za), în ceha (baca „vătaf**) şi în ungara (bâcsa „întâiul cio-ban“ şi bâcsi ,,neno“). băcie f. coliba ciobanului unde se face brânza (Etym.). Vorba trecu şi la Şerbi: bacila „stână**. baclavâ f. plăcintă turcescă cu zahăr şi nuci. Dion. 221 : nisce agale din Diiu ad trimis generai- Isaii poclon o baclava fârte frumâsă şi cu gust bun şi mirositdre... Al. T. 138 : s’a trecut timpul baclavalelor pentru voi... Pil. 04 : baclavale şi dulcele de Ţarigrad. Orăş. 19: cafele, baclavale, dulceţuri, cozonace... Var.: paclava. Al. T. 505: vr'o capavna, vr’o paclava, vr’o ciulama... — baklava (paklava), gâteau d’amandes, pâtisserie assaisonnee de sirop ou de miel et divisee en tranches de forme rhomboîdale Barb.: bulg. s6rb. baklava, mcr. băclăvâ, ngr. p-o.xlafAc. bacşiş n. I (la Turci) 1. dar în bani făcut soldaţilor la urcarea pe tron a unul noii Sultan. Cant. Ist. ot. 323: Selim a distribuit ienicerilor şi spahiilor bacşişul sail darul usitat (cf. 582). 2. răsplată dată pentru vr’o ispravă militară sau pentru un serviciti făcut. M. Cost. 281: făgăduită era plata Tătarilor la Hotin de la Sultanul Osman, care va aduce cap de Cazac să iee 50 galbeni de aur bacşiş. Ist. 1753, p. 21: inicerimea răpştia cerendu-şl bacşişul lor ce aii obiceifi de se dă, când se face este câte o mie pungi. Dion. 174: Turcii arăta capetele la sarascher, clicend că sînt Nemţi, ca să le dea bacşiş; 180: iad bacşişuri mari de bani. Muşte, 70: aii purces şi Aga Veziriulul dându-I bacşiş 7500 Iei fără de cal şi fără de alte daruri ce au mal luat. II (la Români) 1. dar făcut unui subaltern (din graţie sati din recunoscinţă). Nec. 107: Iliaş Vodă era şi darnic, bacşişuri da mari, că era om bun. Al. T. 46 : noi surugii judecăm omu după bacşiş şi nu dăm greş niciodată cu chitela; 306: vă fâgăduesc bacşiş bun. Marion, 60: 60936 3 84 o casă mare unde sînl şi bacşişuri grase. Basme I, 152: na o leiţă bacşiş şi intră în sat. 2. în special, dar făcut cu ocasiunea Anuluî-noii. Fil. 210: două sute lei bacşişul slugilor de St. Vasile. — bakşyş (pers. babşyş), don, cadeau, pourboire (d. bahşiden *„donner“); alb. bulg. şerb. bakşiş, ngr. y.TC'f.yzţj.'ii. V. peşcheş. badanâ f. 1. perie de spoit casa. Cb. II, 129: cil nisce lîrsdge de barbe cât badanalele de mari. S. Năd. 13 : acţl dai varul cu badanaua şi mâne îl rădâluesci cu cuţitul. 2. (ironic) periuţă de cânit sprîncenele. At. T. 412: pămălufurl şi badandle de sprîncene. Sub acestă formă, vorba e proprie Moldovei, în Muntenia se rostesce bidinea (reducere fonetică prin forma intermediară „bădăna“: cf. măliăla). Delavr. 221 : bidinele muiate în roş, galben şi albastru. Or&ş. 13: Unde ’s murdării mal dese, trage mături, bidinele. De aci bidinar, fabricant saCi vîndător de bidinele şi spoitor cu cliua; cu acest din urmă’sens mal ales sub forma feminină bidinârâsă satî „cliivuţă“, femee care spo-iesce cu diua. — badana, badigeon; bulg. badana. badie f. (probabil) cutie: vorba figureză în acest pasaj unic (într’o baladă din Modova). Al. 121 : Papuci în badii, Aduşi din Indii .. — bad'ia (pers.), grand vase, crucile; rus. badiia „vas do pâmînt", pol. badja „sorte de mesure dans l’ad-ministration des mines“. Vorba, circulând numai în Moldova şi în idiomele slave de la Nord, se trage din tătăresce. bagă f. materie din unghiile şi solzii brdscelor ţestose pentru piepteni, tabachere, nasturi etc. Melchis. Roman II, 129 : o tabachere baga s’aîi dat peşcheş d-sale portarului Nicodim. Ur. II, 406 (doc. 1790): un pieptene de baga. Od. I, 451 : unelte în fildeş, în sidef, în baga. — baga, ecaille de tortue.ngr. \s.%a.yd.c. Despre celelalte minerale provenite din Orient (§ 103). bagdadie f. 1. tavan (Mold.), mal ales cu stucurl. Vlahuţă, Novele, 204 : bagdadia se sparse. 2. tavan ornamentat de biserică (în Ardei). — BAGDADi (ar.), plafond crepit de plâtre â la faşon de Bagdad Barb.; it. Baldacco, numele Bagdatului în evul-mediu, de unde: baldacchino, fr. baldaquin, după numele oraşului unde se fabricaţi stofele scumpe ele ura-niscurî (Yăc. 290: un talit cu baldachin tot de aur lucrat). Ca şi tavan, corespuncietorul munten al vorbei, 35 şi alte lucrări de dulgherie, bagdadia era o execuţiune a meşterilor orientali. bagiâcă f. gura de jos a coşului. Al. T. 895 : în drepta o bagiacă cu şură... Bogd. Com. 250: voiţi intra în oclaia ta prin bagiagă. Var.: bagea, bageac, bageag şi bagiagă. Şaţ>. V, 37 (d, Suceva): bageag, băge'ua, băgea, kogeag, coş.. . — BAgA. (pers.), clieminee, lucarne; bulg. şerb. baga „gura coşului,“ alb. baga „ferestrue în pod“, mcr. băgă, ngr. Vorba se aude numai în Moldova, iar guturala finală se datoresce unei influenţe analogice cu „ogiao“. bahmet m. nume dat odinioră cailor mici, dar forte iuţi şi tari, ai Tătarilor din Crimeia şi din Bugiac. Al. 79: Un bahmet ce tot săria... Od. I, 161 :’erail tot căluşel rotund}! de Dobrogea şi bahmeţî sburliţl de Bugiac. Var.: bahamet. Al. 149 : Bahameţl cu perii creţi... — baohm-at (din pers. pelin „large" şi turc. at .„clieval", litt. cal mare), de unde şi rus. rut. pol. bacli-mat „cal mare tătăresc". Vorba circulă odinioră numai în Moldova, împrumutată fiind direct de la Tătari, de aceea lipsesce în graiul munten şi în idiomele balcanice (§ 6). baibarâc n. 1. stofă orientală din care se făceai! liaine boieresci. M. Cost. 144: baibărace saii liaine roşii. Tarif 1761 : baibamce noue de 7 un leu vechiu. 2. haină scurtă la ţărance şi la copii de ţărani. Teod. 659: Frumos baibarac, Nunta să-mi îmbrac... — baibarak, stofă preţiosă adusă din Crimeia. Vorba e proprie Moldovei şi e luată de la Tătari, de unde trecu şi la Poloni (Etym.). băibărăcar m. fabricant sau negustor de baibarace. Ur. II, 41 (d. 1783): abageril, băibărăcariî, rachieril... băibărăcărie f. fabrică satt prăvălie de baibarace. Cond. 1776: două fanare (la) băibărăcărie. Negr. I, 301 : casă în uliţa băibărăcăriei... bairâc n. I (sensuri arcliaice) 1. steg turcesc forte lat, de mătase, ce se purta înaintea sangiacului. Zil. 99: scuinpeturî din ordia Vizirului: aur, argint, scule împărătesei, arme măruute, tunuri, bairace, corturi. 2. (în oştirea nostră din epoca fanariotă) steg mare, deosebit de alemul şi de sangiacul (cu pl. bairace şi bai-racurî). Doc. I, 549 (d. 1784): neferil top înarmaţi călări cu bairacul lor. 36 Ar. 41 (d. 1821): am/sărit de pe cal şi am luat bairacul în mână de jos. Fot. III, 298: sub Armaşul cel mare sînt bai rac mile ţării şi tulurile domnesc!. 3. steg sad companie de voluntari (şi baerac). Doc. III, 182 (d. 1788): câtevaş! bcterace de oste cu a ndstră... Hrist. (1817): Şi le făcu baerac, făcendu-i tot cete cete... Fot. III, 278: opt bairacwi de scutelnicl. Teod. 585: Bairacul cum făcea? Cincl-cţec! voinici că strîngea ... 4. fig. stegul revoltei. Ar. 156 (cl. 1821): un Teodor hain, adunând cu el o mulţime de âmenl, a ardicat bairacul, II (sensuri moderne) 1. (ironic) stindard de luptă. Al. T. 89: şi ed am purtat bairacul, şi eu am giucat hora uniri!... 2. (la bîlciurî) cort cu prăjină înaltă unde se strînge lumea să petrecă [Isp.] — bairak (pers.), graiul drapeau, pavilion, etţmdard dont le pied, termine par une pique, se fiche en terre Barb.; corps d’armeeirregulier Youssouf; alb. bulg. sSrb. bairak (şerb. şi barlak), ngr. pzoXpâvj.. V. Partea II: iuruc-bairac şi bairactar. balabâii m. 1. un fel de şoim mic (eu acest sens aprope dispărut din limbă). Cant. Ier. 26: şoimul, uleu), cucunozul, coruiul, hăreţul, bălăbăniţi, blendăul. 2. adî, mal ales nume de câine, mal rar de personă. — balaban, faucon blanc â tete epaisse: cum. ba-laban „falco"; bulg. rus. balaban „şoim de vînătore". Despre fauna nostră de origina turcescă: § 101. bălăbănesc v. a se lupta cu ceva mare şi gred, cu ceva mal presus de puterile sale (Glos. 46), litt. a se lupta şoimesce, a se împotrivi din răsputeri. Isp. 121: câteva dile se bălăbăni el aşa cu valurile mări!. Jip. 15: să se mal bălăbănescă ţâranu în umbletele dreptăţii, ale adevărului şi ale muncii sterpe. bălăbănos a. cu oclil mari şi încruntaţi (ca al şoimului când se răpede la pradă). Isp. 134: ochi bălăbănoşl, gogonaţi şi roşiţi de neodihnă. balama f. 1. ţîţînă la uşă sau la oblone (litt. bantă). Cr. I, 321 : două lălunâie grose, patru balamale, câteva pirone... 2. pl. fig. încheieturile trupului (în special ale pi-ciorelor): „a slăbi cuiva balamalele", a-şl pierde puterile, a fi gata să se prăbuşescă; „a strînge în balamale", a sili sad constrînge cu vorba. Al. T. 1183: Ce al? — Nimica... mi-o slăbit balamalele. Carag. II, 134: sfîrşindu-se de la inimă, se moie din balamale şi cade pe un scaun. Orăş. II, 55: mersul îl se împleticesce, c’a slăbit din balamale, Gane III, 208: zărind ochit fioroşl şi mustăţile ţapoşe ale haiducului, ’şl simţi balamalele slăbind şi pistolul îi cădu din mână. 37 3. (prin analogie) despre falei şi despre cap, de unde locuţiunea „a scote din balamale4*, a face să-şî iasă din minţi; „a eşi din balamale44, a fi ţicnit. Teleor, Io: din ce pricină ţi-ail sărit fălcile din balamale? Ghica, 220: e om bătrân ş'apol ii s’au cam slăbit balamalele capului. — balama (baglama), lien, bande; bulg. şerb. ba-glama. Sensul figurat e propriei limbel române şi s’a format sub acţiunea analogică a vorbei „ţîţînl44 ’(Jip. 06: d’el hi slab de ţîţînl, te culcă dă gliiti). balamiş n. mâncare ciobănescă din făină cu lapte şi unt. Vorbă pretutindenea cunoscută sub variantele bal-meg, balmog, balmug, pe care d. Hasdeti (Etym. 2389) o pune în legătură cu bulamac, bouillie de iârine et de fromage; bulg. sărb. bulumac „un fel de mâncare44 (bulg. şi balmuş), ung. bâlmos „brânzoică44, pol. balmosz. balcâz a. 1. corpulent, vorbind mal ales despre fete sati femei grase. Cr. II, 26: o fală balcăză şi lălâie. Kuc. III, 354: o ţigancă bal-câză şi ciupită de versat. 2. cu sensul generalizat, aplicându-se şi la bărbaţi. Cr. II, 7 : Mica al Iul Costaclie cel răguşit, balcâz şi răutăcios. Gros. 50: balcâz, mare şi gras, vorbind de omeni. — balkyz, litt. fille de miel (lipsesce în dicţionare). Vorba e proprie Moldovei şi lipsesce aiurea. baltâg n. 1. un fel ele secure cu două tăişuri, ocl. în Moldova atributul AgăI, ca mal târcM top uzul. Nec. 301 : aii lovit lacata cu baltagul de au stricat’o... Gheorg. 302: până la Grigorie Vodă, în domnia a doua, Aga purta baltag... iar atunci Grigorie Vodă au suit Aga după vel-Coinis. dându-I Domnul cu mâna lui semn să porte topuz adică buzdugan. Cond. 1776, p. 15: căpitani de baltag. Stăm. 64: Unde ’s trabanţil de groză cu baltage şi măciuci ? Od. I, 173: o ghiogă nestrujită cu dinţi de fler, adevărat baltag de uriaş. 2. lovitură (mai ales pe talpă) dată cu baltagul, bătaie obicinuită în epoca fanariotă (cf. buzdugan). Negr. I, 24: veţi lua flecare câte o sută de baltage cârjaliesel pe talpe. Gake I, 226: baltagul meii strămoşesc îl va juca pe spete. 3. arma haiducilor din trecut şi a ciobanilor de astăclî (şi sub forma baltac). Al. 80: Baltagul şi-l ridica, In Leonte ’l repecţia Şi capul îl reteza. Vulp. 43: Cu baltage ferecate Tot cu pietre nestimate. Teod. 589: Pe butuc că ’1 aşetţa, Ou baltac patru ’l făcea... — balta ic, hache, liallebarde; în idiomele balcanice revine numai forma primitivă balta, cu acelaşi sens. Reducerea fonetică a lui baltac în baltag s’a făcut sub influenţa analogică a lui „ciomag44. V. Partea II: baltagiu. băltăgel n. baltag mic (şi băltăcel). R.-Cod. 65 : Din ciocan un băltăgel, Să intru ’n codrii cu el... d. 52 : Căpitani cu băltăcele ... bâmie f. legumă egiptenă cu pulpa verdue (Hi-as), care se mănâncă ca tocană; rodele el tinere t una din legumele cele mal delicate în ţările tropicale. Doc. II, 315 (d. 1792): bctme mari 25, trei bani. Pann I, 125 : iile încă, loboda şi ştirul... Teleor, 210: am mâncat cu mare ă bamii cir pul.. . — bâmia (ar.), legume originaire du Soudan et tres imee en Orient Barb.; alb. bulg. mcr. şerb. bamîa, ?, [uraţi-ioc. Despre plante alimentare de aceiaşi origină (§ 102). bardâc n. 1. urcior, olă (şi sub forma bărdacă). Jip. 12 : mal ciocniră bărdacu, mal ulcica, mai arama, mal bor-u ...; 88: iail bărdacu cu apă prospătă. Isp. 268: o bardacă de apă izvor să beii; 841 : o fată frumâsă de s'o sorbi într’o bardacă. 2. varietate de prune cu gât (în Mold. şi Oltenia). DrAgh. I, 26: din perje 3 feluri sînt însemnate şi de gust: imele, verdî-amare şi bardacele. Şeq. V, 69: sînt pdme goldane, 3, avrame, bardace, stănigele, curcnduşe, ungurescl, popesc!, tom-ice şi porumbele. — bardak, cruche; bardak eriyi „la prune diapree" rb.; cum. bardac „urceus"; alb. bulg. şerb. bardak, r. jj.jtap5or/.t (şerb. bardakliîa „varietate de prune"). Despre cele-lalte vase din bucătăria ţăranului (§ 99). bărdăcuţă f. bărdacă mică. Isp. 27 : o bărdăcuţă de must să bea. bârim adv. (şi barem) măcar, cel puţin. Isp. 123: va fl barim o slugă în curte; 164: barim nucile cu ie să le dea; 393: s’aibă şi o fată barim la atâţia feciori. Stănc. : să-l dan barim să mănânce. R.-Cod. 218: Că nu-ţl cer de chelia Nici barim o leseăioră. Jarnik, 143 : Barem, numai până în casă... — barim (pers. bari), du moins; bulg. şerb. barem barim; ngr. p.îtapep.00. Particulă răspândită în Moldova şi mai ales în tntenia, de unde trecu în oraşele limitrofe ale Ardeiului. baş n. agio (aţii rar întrebuinţat). Coni). 1693, p. 681 : s’ail trimis 300 tal la capichehaiale de i-ati ovreiului pentru başul banilor, ce aii dat împrumut de s’afl dat rebile ţării. Ur. XVII, 55 (d. 1767): 112 lei mal sînt dator la Stol-il Gheorghe Beldiman... cu 12 lei başul lor. Jip. Suf. ţărăn. 153: Lţl cassierl se folosesc de aur prefăcendu-1 în argint şi naţia plâ-:e pentru datorii mal mult baş. — baş (akce başy, litt. capete de bani), agio; bulg. ’b. baş, ngr. |j.jrâoi. Ca 'termin comercial, baş e şi adi încă popular, ? tinde a dispare sub acţiunea neologicului „agio“. 39 pe câncl „zaraf“ se menţine (deşi cu o scădere a înţelesului) faţă de sinonimul săîi modern „bancher". baş ’m. 1. cap, staroste (în acest sens eşit din us). Doc. IV, 238 (d. 1795): am dat acostă domncscă a năşiră carto Nicoli, başul gelepilor... 2. cel dîntâifi (în bine sau în răti), corespundând prefixului „archi“ : se alătura în vechime la diferite grade ierarchice otomane (V. Partea II), apoi prin a-nalogie la unele titulaturi indigene (cf. sârb. baş-knez). bag-boier, primul boier al ţării, obicinuit cel mai bătrân, care presida Divanul după Domn: întâia oră, în 1763, Porta a rînduit pe unul din boierii ţării guvernator provisoriu cu titlul de baş-boier (Fot. III, 265). Ar. 212: să se aşede un sfat do un număr de boieri şi din aceia unul să fie baş-boier prin alegere de cel mal aleşi. Ghica, 501: baş-boierul purta hanger la brâii. Madion 1890, No. 24 : vorbesce taman ca un baş-boier de mâna întâi. bag-căpitan, căpitan de frunte. Kog. 291:: me rog, baş-căpilane, dor nu ui’cl necăji făr'de cale... bag-răzeg, fruntaş între răzeşi. Al. T. 258: sînt Harţă, baş-rezeş, Cunoscut tocmai prin Ieşi... In credinţele poporului din Muntenia (Etym.) se numesce cocog-bag acel cocoş din sat, care cântă mal întâiti la mieclul nopţii şi după care se iaii cel-lalţî cocoşi. 3. acelaşi prefix, alăturat la nume de ţesături şi de băuturi, indică calitatea cea mal bună. bag-fir, fir de aur curat. Buh. 70: Cu guler de fir, De fir chiar baş-Jir. bagbafir, baibafir (prima lormă scurtată din baş-baş-fir). Teod. 686: D’un cioltar de fir, Fir şi başbaftr... 80: Cămaşă de in, Guler baibafir... bag-buza, bragă de prima calitate (şi bag-buzuc). Teod. 121 : Bragă bună, baş-buza, Cine bea, rămâne gren. Delavr. Părăsiţii, 156: intră într’o bragagerie; el, să gust, ce baş buzuc aveţi î bag-rachiO, rachitl de prima calitate. Teod- 540: A băut vin hirmizul, Cu răvac şi baş-rachiii... 4. în fine, prefixul se alătură la însuşiri mal ales nefavorabile (cf. bulg. baş-haramila, baş-clelila). bag-bătăug, bătăuş de frunte. Xen. 63: baş-bătăuş la alegeri. bag-bătrân, forte, de tot bătrân. Teod. 498: Baş-bitrânid Ianoş Ungurul. bag-ciocoiu, ciocoift de frunte. Orăş. II, 189: Slugi aleşi de poruncelă, Tot ciocoi şi baş-cioeoî. bag-hengher, cap de hengheri. Orâş. 11,87 : Calfe pi osle de dulgheri, de hengheri şi baş-henghert.. bag-marghiol. ştrengar de frunte. 40 R.-Cod. 275 : Baş-marghiolu Lotrului, Păunaşu Codrului... Bcjr. 134: Fecioraş do Sărb, Baş-marghiol de tîrg... bag-neghiob, prost între proşti etc. başcâ adv. (şi bâşca) 1. despărţit, îndepărtat (sens eşit din us). Ar. 220 (d. 1816): am fost franca de fraţii mei peste 20 ani trecuţi 2. adi, afară de, osebit de. Ar. fi, 221: au preţuit casa de başca de paguba din bucate. Cr. I, 266: asta-1 deosebit, de başca... Marion, 143: o vie de vr’o 8 pogăne, başca crama de nuiele. 3. fie-care în parte, în deosebi. Carag. 84: asta-1 una vorbim şi başca ne înţelegem (locuţiune ajunsă proverbială). — başka, autre, different; (adv.) separement, outre, excepte; cum. basclia „praeter, sine“; bulg. şerb. başka. *başcaliu a. şi m. (litt. despărţit) se elicea de cojocarul care nu lucra marfa subţire ca işlicarul şi n’a-vea voie să cumpere pelcele, stîrpituri şi piei altiastre, ci numai piei grose de la mocani ori de la măcelari. Doc. I, 439 (d. 1785): a face cercetare prin prăvăliile cojocarilor băşcălii... IV, 283 (d. 1793): călfile băşcălii cari vor lucra haine cu plată în prăvălii... — başkalt, separe; şerb. başkali „osebit". băgcăluesc v. a pune de o parte, a separa (§ 26). Ar- 215 (d. 1821): toţi străinii fără privilegiurl să se aşe4© cu ţara şi să nu fie băşcăluiŞl. băgcăluire f. separaţiune. Jip. R. sat. 28 : acostă băşcăluire şi despărţenie ... başibuzuc m. 1. soldat neregulat, voluntar turc în oposiţiune cu „nizain" (litt. cap sucit). Od. III, 603: ostaşul turc, fie nizam ori başibuzuc... Ghioa, 24: baţibuzucil omorau pe agalele cari voiau să-l reţie... 119: ţările jă-fuite şi sărăcite de bandele de zavergil, de başibuzucl, de zaporojenl.. 2. fig. om turburător şi violent. Crăs. II, 87: să mă facă sarsail şi turc, başibuzuc, păcat I — başi-bozuk, milice irregulidre; alb. bulg. başi-bozuk „voluntar, soldat neregulat". başibuzucie f. purtare de başibuzuc: selbătăcie. basma f. 1. materie colorată de bumbac, de in, de lână ; cele mai bune se fabricaţi la Tocat şi Costambol. Tarif 1792 : basma de Ţarigrad bună ... basma haras. Fil. 215 : basmale de Triest, de Franţa şi de Englitera. 2. brobodâ pătrată cu care fetele de ţărani ’şî acopere capul, înnodând colţurile sub bărbie’ (marama şi testemelul fiind reservate nevestelor; „basma curată", cu totul nevinovat: „a eşi (a scdte) basma curată", a desvinovăţi pe cineva (Zanne III, 17). 41 Jip. 70 : basmale, barişurl, reţele, borangic... 3. batistă ele şters nasul satt sudorea. Al. T. 830: iaca basmalele boierului, iaca ştergarele boierului. Stănc. 85: ale trei fete coseai! ele nouă ani la o flâre p’o basma; 89: băiatul se şterse la gură cu basmaua. Isp. 96: baba puse pe fundul desăguţel basmaua bărbatului el. Delavr. 20: îşi ştergea fruntea cu o basma cărămicjie. Marian II, 179: Cu mantaua umbra’şl face, Cu basmaua vînt ’şl trage. Bur. 143: Basma el i-o aşternea, De galbeni el i-o umplea. 4. expresiunea proverbială „oprea la basma !“ este luată de la jocul dulapului : în sunetul vidrelor, tinerele perechi se învîrtesc strigând oprea la basma! cu care se indică o oprire saîi sosire la locul dorit. Cal. 1882, p. 18: taică-sefl mereu le răspundea: mal o taică, mal e un petec, până într’o c}i, când, în sfîrşit, scil colea cam pe sub sără, îl c]ise oprea l basma! şi poposiră la umbra unei sălcii. Delavr. 203: ho! ho! oprea la basma, tată Doroftel. 5. legătură de înfăşurat gâtul. 6. legătură pentru lucruri mărunte, în opos. cu boccea. Basme IV, 31 : aruncâ într'o basma câteva primeneleale băiatului. 7. „jocul în basmale11, horă în Moldova după masa de cununie (Sev. Nunta, 282). 8. rolul basmalei în basme (cf. năframă). Isp. 194: fata aruncâ în urma el basmaua, odată se făcu o apă mare; 220: când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se scie că unul din noi este perit. Stănc. 234: de o vedea că curge trei picături de sânge din basma, să scie că ori mort e, ori în primejdie de mărte. — basma (litt. impression, empreinte: cf. stambă „tipar şi stofă"), indienne (toile); bulg. rut. şerb. basma, mcr. basma „materie de rochi satt de anterie". Basmaua, ca şi cele-lalte numiri de brobode (§ 100), sînt o împortaţiun’e a negoţului oriental. basmagiu m. 1. fabricant satt vîndător de basmale; 2. cel ce le coloreză, sinonim cu „boiangiii". Doc. III, 62 (d. 1788): ori basmagin, ori rufet de altă brăslă. — BASMAgy, imprimeur sur indiennes, marchand d’indiennes; şerb. basmangiia, ngr. ţj.îraaxavt£r/;. *basmalitic a. înflorat (vorbind de stofe). Tarif 1792: pânză albă i basmalitică ot Tocat. Formaţiune ibridă neo-grecă (§ 23). băsmăluţă f. basma mică, de îmbrobodit capul satt de înfăşurat gâtul. Sev. 02: Băsmăluţă ta cea nouă Am visat’o ruptă ’n doue... batalamâ f. 1. înscris de plata unei datorii. Isp. P. şi Gh. Ilo: n’al batalama la mână. 2. fig. în locuţiunea „a face capul batalama", a zăpăci pe cine-va (cf! a face capul calendar). 42 3. se elice ironic de o diplomă sat! de un certificat. Var: patalama (Rudow s. v.). — batalama (ar.), aimulation d’nn acte; bulg. bata-lama „adeverinţă de plată". V. Partea II: batalisesc. Termin comercial, adî cu aplicaţiuue maî mult ironică, ca şi alţii de acestă categorie. bazeâ f. un fel de tulpan (Costinescu). Kev. II, 340 (f. de ■/.. 1609): un capot de bazea cu vapeiurl; 834 (f. de z. 1821): doue anterie bazea. — baze, basin (d. fr.). Vorba lipsesee aiurea. becher m. 1. neînsurat,flăcău, sinonim cu „holteii!". Oakag. 215: serisorieâ de amor către becherul meii. Teod. 651 : Cincî-tţecl de becheri, Feciori de boieri... 2. fig. cal de poştă stricat (Costinescu), cal ce cade de oboselă (Polysu). ’ — bekiab (pers. bikiar „oisif"), celibataire, vagabond, vaurien (litt. sans occupation, d. bi „sans" şi kiar „tra-vail": cf. rus. burlak „muncitor cu diua, bădăran, om r6u“); alb. şerb, becar „flăcâfi": bulg. bekîar şi beklarin: ung. betyâr „slugă fără stăpân", mcr. bicher (bicliereţă „celibat"), ngr. j»7cexidtpY)c, celibataire. Vorba e specială Munteniei şi corespunde în primul sens moldovenescului „burlac". Ea a pătruns (sub forma bicher) şi în părţile limitrofe ale Ardeiului (Hodoş I, 176: Tu es’ti mîndră, prefăcută. Toţi licheni te sărută)’. beciu n. 1. suterană, în special încăpere boltită sub palatul domnesc ce slujia de încliisore. N. Cost. 19: pre Lupul Sulgerul l’au închis în beciul de sub casa cea mică... 84: beciurile şi Divanul cel mare erai! pline tot de omeni, pe cari îi pedepsia în tote chipurile... Nec-280: dedesubtul bisericel şi a vistieriei era un becifi de închidea tălharl. Koa. 209: au închis pre toţi boierii, pe alţii la păreane, pe alţii la varlă, pe alţii prin beciuri. Od. I, 81: Domnul cu Stoica se coborîră în beciurile boltite ale palatului. 2. cămară sat! pivniţă boltită; la casele ţărănesc!, gârliciul beciului se deschide în faţa casei. Ghioa, 494: cămări, beciuri şi pimniţă pe dedesubt. Dane IU, 82: averea Iul o are mistuită în beciul casei. StAnc. 338: o asvîrliră ntr’un beciu umed şi plin de mucigaiu. Al. 91 : Grecu ’n beciuri s’a-scundea... 145: Turcii iute ’1 cuprindea Şi ’ntr'un becifi îl închidea. Proverbul: „nici tu becifi nici efl pe casă", nici tu prea jos nici eti prea sus (Zanne III, 22). Vorba pare a fi veche (§ 9). Turcesce bec însem-neză numai „Viena" şi acest nume figureză nu numai la cronicari (N. Cost. II, 25: Turcii afi ocolit cetatea Beciul, căreia îl <;lic Viena), ci şi în baladele dobrogene (Bur. 146: Tocma ’n tîrg la Beciti). Românii ardeleni ad împrumutat numele de la Unguri. *becer m. slujbaşul Curţii care purta grija beciului domnesc şi a cărui funcţiune aparţinea în vechime Stolnicului celui mare (.Fot. III, 288, 308). Gheorg. 302: becerul, pivnicerul... Cond. 1776, p. 6: una mi© lei ce sînt rin tiuiţi să se dea becerulul pentru cuhnia gospod. Negr. 1, 287 : a trimite ia ocnă pe 6 beeerl... *becerie f. încăpere boltită suterană, servind de bucătărie (la Curtea domnescă). Od. I, 126: mal în laturile caselor domnescl erau beeeriile sad cuinile şi cuptârele pitărieî. beiu m. I (sensuri arcliaice) 1. titlu dat de Turci guvernatorului unei provincii sad al unul oraş (avend rolul unul Paşă cu un singur tuiu). 31. Cost. 28: Beiul de Tighinea ou oste turcâscă şi tătărescă... Amtr. 139: aveau Tătarii un beiii pus de împăratul . . . Căpit. 228 : mulţi bei şi mal marii oştilor turcesc!. BAlc. 76: aft risipit oştirea beiului din Cetatea-A lbă ; 113: şi alţi mal mulţi paşi şi bei. 2. în special, titlu dat de Turci Domnilor din Muntenia şi din Moldova. Dio.v. 196: mergi la Valachia de taie capul beiului de acolo [Hangerlid] şi-l ado spre a-1 vedea prea puternicul nostru Împărat, că este nevrednic a fi beiii... Ur. III, 111 (d. 1792): cândva fi trebuinţă a se cere chereste, se va da de scire beilor, câtă sumă trebuesce. 3. titlu onorific inferior lui Paşă (care nu putea fi purtat de cât de Turci): Osman-Bey; de aci formula turco-grecă bel-mu, obicinuită în epoca fanariotă. Al. T. 100: me întrebi, bei-mu, dacă am drepturi la pensie? 1228: mă simt forte cinstit, bei-mu... Fil. 122: fereşcă Dumnedeu, bel-mu!... gata la poruncă, bei-mu! II (sensuri moderne) 1. Domn român sad Vodă, în cântecele populare. Teod. 480: Turcesce-te, Iancule ! Turcesce-te, beiule, Beiule, Creş-ţinule! Lasă-ţi legea românescâ Şi dă-te ’n legea turcâscă! 2. Domn, în genere (luat mal mult ironic). Cr. I, 225: dormia cât un beiii până ce sfinţia sărele. 3. partea arşicului când stă ridicat pe muche cu partea scobită în sus (litt. Domn, parte numită în Moldova „împărat*1), în oposiţiune cu sicid: ,jocul în beid bun“ este o varietate a jocului în arşice. IsP. Juc. 73: la cine cade arşicul beifi, ia domnia... 4. (şi beg) nuca cea mare, în jocul de nud. Glos. 64: la jocul de nuci se chemă beg nuca alesă ca cea mat grea spre a arunca cu ea în celelalte nuci puse în joc. — bey (beg), prince, seigneur, monsieur; chef d’un district; titre des capitaines de vaisseaux, des ambassa-deurs europeens, des princes de Moldavie, de Valachie u et de l’île de Samos; la pârtie superieure de l’aşyk ou osselet Barb. Cf. prov. turc. „arşicul lui a oădut beiti {aşygy bey oturdu)", adică a avut noroc; alb. bulg. sSrb. beg (beî), ngr. [Mtăvjc. V. Partea II: beglerbeid. *beicache m. coconaş (titlu onorific în epoca fanariotă). Al. T. 99: şeii, beicache, cu ce I’ani doftorii? Formaţiune analogă lui „agaclie“. beilic n. I. (sensuri arcliaice) 1. palat pentru găzduirea înalţilor dignitarl al Porţii, veniţi cu ordine către Domnie: Beilicul din BucurescI şi cel din Iaşi. Kog. 209: oasele cele de beilic unde era ciauşul în gazdă. Beld. 840: Alţii a lovi beilicul în cât pot se sîrguesc. Dion. 196: sosind ca-pigiul la BucurescI, aii mers la hanul beiliculul după obiceiît. Rev. I, 53 (d. 1796): 1600 lei cheltuiala beiliculul. Drăgh. 1, 91: uşeril şart portâreii care purta grija beiliculul, conacu turcesc, şi străjuia porţile Curţii gospod; II, 43: acest capegiit aii tras la beilic, unde se făcea obicinuit tote conacele Turcilor... Ghica, IV: beilicul după malul stâng al Dîmboviţei de la Jicniţa şi beilicul de lângă St. Vineri. 2. stradă în BucurescI şi Iaşi, unde se afla beilicul: cea din BucurescI se numia înainte „Podul-beiliculuI“, iar adl Calea Serban-Vodă. Al. (Negr. I, XX): beilicul din Iaşi forma un soiil deghetto... 3. ridicare obligatore a unul număr de ol pentru Constantinopole, prin strîngerea oierituluî (Sulzer III, 382, 408) V. Partea II: beiliccifi. Ur. IX, 122: luatul oilor de beilic nu este mal puţină greutate şi sarcină peste cele-lalte greutăţi...; XIV, 246: oile numite de beilic, pe care măcelarii turci le luau din ţară pentru Constantinopole. 4. până adl, mal ales în Dobrogea, dijmă pe ol. Bur. 125: Beilicul (de ol) să le cel, Din cţece ol una să iei... Teod. 678 : Zaherele că strîngea, Beilicurl că punea. II (sensuri moderne) 1. recliisiţiune vexatore, cor-vadă (în folosul Turcilor). Nec. 418: aii cuprins aceste havalele câteva sute de pungi de bani şi nimieă beilicurl în ţară nu s’aii făcut, ce tot cu bani aii plătit... Beld. 489: birul a fost adaogit, beilicurile înmulţite... DrAgh. II, 18: în 1742 s’aii aruncat însemnătore beilicurl pe ţară din partea Turcilor, cerendu-se câte 800 salahori sad muncitori fără plată şi 150 care. Al. Pr. 578: poporul supus la beilicurl, supus la biruri... 2. în special, corvadă în folosul Domnului. Jip. 140: tot în clacă, în podvecll, în beilicurl, în tote belelele, în boierescurl! Delavr. 191: scăpai de beilic, de artfăuţl şi de muscali. 3. muncă gratuită a sătenilor. Delavr. 227: vite de beilic. 4. flg. lucru gratuit şi fără folos: „a lucra de beilic11, a face un lucru fără tragere de inimă. — beylik (beglilc), dignite de bey, principaute, gou-vernement, fisc outresor public; dîme sur Ies animaux1. 45 şerb. begluk „corvee" şi beîluk „fisc" (şi „salon"), bulg. beglik „dijmă de 01“ şi’ beîlik „adunarea consiliului". Vorbă caracteristică, va rămânea în limbă ca o reminiscenţă a unei epoci de tristă memorie. Ea e sinonimă cu „angara" (=mgr. a/Ţapsid), o altă expresiune a despotismului din trecut ce a lăsat un ecou în poesia populară şi în graiul sătenuluî. beizadea m. 1. la Turci, liul Sultanului. beld. 446: la 24 Iulie s’afi născut o beizade anuoie Sultan Mehmet. 2. la Români, fiţi de Domn, prinţ. Ax. 163: aii tăiat pe tote beizadelele înaintea ochilor lui Băsă-rab-Vodă. Nec. 230: Constantin Cantemir avea doi feciori beizadele, pre Antiohie şi pre Dimitraşco; 413: trimis’afi Grigorie-Vodă atuncea la Ţarigrad, de şi-ati adus Domnii şi beizadelele. Ghica, 294: Domnii greci ’şi recrutai în casele lor ginerii şi nurorile pentru domniţe şi beizadele. Vulp. 28: Nu-I în ţepă Coibea, Ce e coconul beizadea. 3. adi, vorba se ia mai mult în sens ironic. Al. T. 1228: ce se potrivesce, beizade? 1229: un beizade să se hotărască la plugărie... Fil. 93: nu este aşa că s6mănă coconaşu cu o beizadea? Gane III, 177 [despre un puiii de urs]: mai am un muşteriii în bîrlog... cinstita faţă a unei beizadele. Dei.avr. 39: câtă-I curtea hanului de mare, ca pe o beizadea, n’o să-l mai încapă locul. Var.: beizdadea, bezdadea, bezedea şi bizdadea. Grec. 25: acesta înţelegând Ştefan beizdadea. Rev. II, 330 (despre mortea lui Hangerliil): Cum cu foc te jelesc ele Cu bietele bezdadele... Koo- 199: Demna şi bezedelele nu sciau că eraţi duşi la Ţarigrad. Marian 1,19: Moşule, dar cine s’o ia? Feciorul lui bezedea. Jip. 101: trăiască domniţele şi bizdadelile! — beyzade, fils de bey: şerb. begzada, ngr. [j.xstCaSs?. beizadesc (bezedesc) a. domnesc, în baladele buco vin ene. Marian I, 30: la Curţi mari, Curţi românescl, La Curţile bezedescl. belea f. 1. nenorocire, nevoie mare. Nec. 307; să nu facă [Turcii balgil] vr’o belea ţării şi tîi’gulul. Beld. 395: Cea mai mică împotrivire de arătal, dai în belea. Al. T. 233: apoi de, nu-s păcate aiste? nu-s belele pe capul omului? 407: l’o lovi un giunghiu şi mi-o li mal mare beleua; 693; ce nu te le-petţi de beUtia cea de vornicie? Caranf. 4: Că norocul când a vre, Sc6te om de la bele... Marian I, 187: începe a te ruga, C’o să dai peste belea... Bur. 239: Pentru line trag belele, Trag belele şi necaz... Vorba figureză într’o sumă de proverbe. Pann, 134: capul să trăiască, că belelele curg; I, 146: curg belelele, rabdă în piele: II, 27 : cine face tot la rele, ei nu scapă de belele. Cr. I, 37: tot un bou şi o belea (despre o căsătorie în care unul din soţi e mal harnic de cât celă-lalt). Glos. 65: belelele nu cad pe pietre (omul e făcut să sufere). 2. „popă-belea", nenorocire împeliţată (cf. satara-belea). Al. T. 834: bre!.. aista-I Ncga.^.. popa-belea! 3. năpaste, încurcătură neaşteptată (cf. urdu-belea). Pann, 115: eu fac, eu trag, p’altn în belea nu bag. Al. T. 1154: 413 na! c’acu mi-am găsit beleua! Cr. I, 9: numai să nu ne bagi şi pe noi în belea. Carag. 65: mi-am găsit beleua cu Ohiriac. Sev. 274. Vinde-ţî, maică, ce-I avea. Şi me scote din belea! 4. sarcină, mare supărare. Teod 845: Şi de biruri te plătesc, Do belele te scutesc. 5. greutate anevoie ele suferit (vorbind de fiinţe). Glos. 05: nu me pot scăpa de beleau asta de om. Prov.: fată mare, belea mare. R-Cod. 154: Nici cumnata nu prea vrea, Să-I duc în casă belea. Bogd. Pov. 162: biata Sevasla ’şl încurcase viaţa cu ■beUua asta. Isp. 298 : era bun bucuros că-I ia beleua (oiţa) din bătătura. — bela (ar.), mallieur, calamite, misere, peine, dif-ficulte, embarras; alb. bulg. bella, şerb. belaî, mor. bilee, ngr. ţ).7tsXă;. Forma „belea“, în loc de belâ, e o inducţiune de la pl. „belele11. vorba denotă o nenorocire de ordine mal mult materială, o nenorocire ce causeză nu atât suferinţă cât mal ales greutăţi şi încurcături (§ 107). belaliu a. 1. care aduce nenorocire, funest. Cai,. 1885, p 45: paserile sînt belalil, nevoie mare. Kik. III, 108: să nu prinţesei răţol, că sînt belalil. 2. nenorocit, primejdios. Teleor, 334: n’ain pomenit aşa iarnă grea şi bdalie.-.. — belaly, dangereux, mallieureux; bulg. belîaliîa. beleg m. cremene de puşcă (§ 68). Doc. IV, 190 (d. 1793): o puşcă cu belegl curat de argint. — bileg, pierre â aiguiser; bulg. şerb. bilegila. belezic n. capac de piele pe tocul pistolelor. Rev. II, 398 (d. 1821): o puşcă arnăuţescă cu belezicurile de argint. Al. 81 : o şişanea lucrată în argint şi cu belezicurile tot de argint. — belezyic, bracelet, gros anneau, plaque ronde; bulg. bilezik, şerb. belezuk. Vorba face parte dintr’o categorie numerosă de termini turcesc! relativi la armele de foc (§ 68). _ belghir m. cal buestraş (litt. cal de samar), într’un cântec din Prahova. VULP. 235: Din pistole sloboclind Şi belghiru tot jucând. — belgir, begir (pers. bargir ,,porte-fardeaux“), rosse, cheval liongre; ngr. ţnrrdp1 (of. Bol. I, 291: Ea combate pe beghir...). benghiui n. (şi sbenghiti) 1. bucăţică de taftâ negră ce femeile ’şî puneau pe faţă, ca s’arate mal albe (sinonim cu „mursă“). Negr. II, 252: ian să-l gătesc benghiurile şi să-l pun oglinda la s6re... Al. T. 422: am pus păpuşii benghiurl ca la mătuşica; 988 : obrazul dres cu roş şi împestriţat cu benghiurl. Fil. 04: plasturele cele negre cu care femeile ’şl făceau murse sau benghiurl falşe. Ghica, 06: îşi punea murse şi sbenghiurl. 47 2. fig. pală sau semn negru. Al. P. II, 88: Şi guriţa-i cu benghitl negru ca un gândăcel pe o fldre. Id. T. 898: glodu-ţl lipesce benghiurî pe nas. Bogd. Pov. 100: săriail stropii prin pod şi pe pereţi, de se făcu t6tă casa numai benghiurî. 3. (şi sub forma benchiO) pată negră făcută în fruntea copiilor mic! cu cerne]ă ori cu funingine, ca să nu fie deochiaţi de ceî ce i-ar vedea. Cr. II, 85: o lăcă ce nu-I venia mamei la socotălă căutătura mea, pregătia cu degetul îmbăiat puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării ori mal în grabă lua funingina de la gura sobei.. şi ’ml făcea apoi câte un bendritt boghet, în frunte, ca să nu-şl pră-pădăscă odorul. Şisp. I, ]o: se diâche copiii frumoşi, cărora mamele le fac benchiil în’frunte; III, 121: spre a nu se deochia un copil, se ia pămîut de sub talpa măsel şi-l se face sbenghiii în frunte cu acdstă tină sau cu scrobelă albastră. 4. o varietate a jocului în arşice (cf. însă,, sbeguesc“). Isp. Juc. 84: jocul în sbenghifi. — benk (litt. tâclie), mouches de diverses couleurs; bulg. benka „neg negru“ ; mcr. bencliiu şi bengliifi. Despre datina femeilor de a-şi drege faţa (§ 83). berechet n. 1. noroc, prosperitate. Cr. II, 161: se mirau ţăranii ce berechet l-a găsit. 2. belşug, spor, număr mare. Dion. 166: era îndestulare podurilor pămîntulul... era şi pes-cele berechet. Crăs. IV, 181: înainte era berechet la tote, dar acum ce e? Orăş. 20: casa boierâscă gemea de berecheturi... Marton, 24: intrase în pivniţă, dase de berechet şi nu mai vrea să iasă; 148: are bani berechet şi pe d’asupra o vie. 3. (fig. şi ironic) om nu glumă, pomă sau sculă. Cr. I, 162: sciii că eşti berechet bun. 4. (ca adj.) spornic, numeros. 5. Năd. 47: aşteptai! muşterii mal berecheţl. — bereket (ar. benediction de Dieu), prosperite, bonlieur, abondance, ricliesse; fertilite; bulg. bereket, şerb. bericet, alb. bereluet „seceriş îmbelşugat, bucate", mcr. birikiete „belşugul câmpului", ngr. j».repsxiTt, abun-danţă. Berechetul e o fericire de ordine materială, constând mai ales în abundanţa productelor solului. Sensul figurat e propriii limbeî române (cf. „grădină" de om). besacteâ f. (şi besecte) lădiţă frumos lucrată. Al. T. 411: o măsuţă cu o besaete deschisă; 1144: scâte un fes de catife din besecte... 1394: ad’aicl besacUua cea nouă. Xen. 10: a uitat o broşă într’o besectea. Var. (archaică): bestahtea. Rev. II, 334 (f. de z, 1821): bestahtea femeiască nouă morico. — beştahta (pers. piş-tahta „table de devant"), table â ecrire, secretaire, meuble â serrer de l’argent (d.piş „înainte" şi talite „tablă"); ngr. \).7ttGxa/zâc, bancă. Din 48 forma primitivă „bestahta" derivă formele reduse: be-sacte şi besecte. *beşllc m. monetă turcescă de 5 parale (circulă maî ales în Muntenia); Grecii şi Moldovenii numiati a-cestă monetă „pendar“ (Wolff, 135). Ghica, 506: să-I bată. la tarapana cu tură do mahmudele şi beşlicl. Teod. 130: Şi nisce beşlicl, Tot cu câte cinci... — beşlik, monnaie turque de 5 piastres, le quart d’unmegidiye (d. beş ,,cinq“); bulg. beşlik, s6rb. beşluk. *beşliY pl. I (în literatura istorică) 1. cavalerie uşoră la Turci (Cant. Ist. ot. 497). Cond. 1693, p. 83: 2026 tal. s’aiî dat la beşlil ot Giurgov. CĂP. 181 : Mircea Vodă învăţase beşlil şi Turcii care avea cu dînsul să fle gata a face năvală să taie pre boiarl şi pre călugări; p. 320: eşi Mihnea-Vodă şi cjise beşliilor turcesce.. . Ax. 142: dacă aii pornit la împărăţie Hanul şi Paşa, aii trimis şi aici în ţară Agi şi beşlil şi siimenl hănescl; p. 151: atunci s’aii apropiat şi Capigilar-chihaie a Paşel şi Mehmet Aga a Hanului cu beşlil şi cu seimenii. Dion. 185: Pasvandoglu aii strîns câţl-va beşlil pentru pază, dându-le lefi bune. 2. corp de călăraşi moldoveni (compus din Turci sau din Tătari) cari făceaţi serviciul de curieri la Con-stantinopole şi la Crimeia, şi steteati sub priveg’hierea marelui Postelnic. Cant. Mold. 78: Postelnicus magnus pricest etiam cursoribus Constantinopolitanis et Crimensibus militibus, vulgo Beszli diclis; Sulzee III, 169: trimişii călări se numiati în Muntenia călăraşi şi în Moldova beşlil. 3. cetă de călărime alesă, înfiinţată de Mihal-Vite-zul, care a constituit un corp de Delii şi altul de Beşlil constând din câte 200 călăreţi fruntaşi (Băle. 622). 4. acel Tătari saft Turci pe cari îl ţineau Domnii spre a opri ostile turcesc! de la jafuri şi asupriri nedrepte şi spre’ a pedepsi pe Turci când comiteati vr’o faptă necuviinciosă (Cant. Mold. 89). Kog. 237: Stăvârachi au pus de au încuiat porţile, orânduind şi toţi simenii şi arnăuţil, aducând şi toţi beşlil, puindu-I pe toţi la portă ca să o ţie. Arch. Rom. I, 167 (d. 1753): să trimitem beşlil să ridice pe acel Turci ieniceri ce se vor afla în .judeţul acela. Doc. IV, 241 (d. 1793): acel zabit [din Olteniţa] este orînduit să păzescă acea margine de beşlil şi de faptele lor netrebnice. 5. slujitori în genere, fie turci satl creştini. Pop. 165: Grigorie Ghica Vodă trimiţând ăinenl de al lui beşlil lipcani, cu fermanul l’au luat din Turcia [pe Dumitraşcu Hatmanii]. Cond. 1776, p. 11: de la 11 beşlil câte 1 pol led unul. Doc. IV, 268 (d. 1794): la fie-care menzilhanea să fle orînduit de la Domnie câte un beşliil, ca să nu p6tă lua cal drumeţii. 6. după Zaveră, ostaşi turci lăsaţi în Valacliia şi în Moldova pentru menţinerea ordine! şi anume: de fie- 4!) care plasă câte un beşliti cu 10 ne feri, în oraşele principale câte un beşli-aga cu 50 ele neferî, iar în Bucuresci şi în Iaşi câte un baş-beşliaga. Fot. III, 318; 4500 lei lefâ beşliî ce sînt în fie-care jutleţ câte unul priveghind asupra Turcilor ce vin în ţară pentru comerţ. II (în poesia populara) 1. în baladele muntene, cu sensul primitiv. Teod. 000: Trei bestii şi tiel delii, Ce ţin raiaua în Uiî. 2. (ca sing. beglifl) jăfuitor, hoţoman (în cântecele dobrogene), după purtarea prădătore a beşliilor din ţară sau din cetăţile de pe lângă Dunăre. Bur. 128: Sturze, slurzule, Haramgiule, Tu beşliule. . . Var. (grecizată): vesli. Bălc. 070 : doue căpitănii de vestii, ce eraţi Turci saîi Tatari sub Yesli-Agasi. — bbşlt, garde de corps â clieval du grand vizir Ham.; cf. Ricaut, 470: Les Besli sont Ies serviteurs ou valets des beglerbeys et des bachas... Les Beslis sont des valets de pieds qui, parce qu’ils sont dispos et qu’ils courrent bien, deviennent souvent janissaires ; şerb. beş-liîa „un fel de soldat t.urc“, ung. besli a. Forma primitivă a vorbei e boşii (cum figureză la Bauer, 342: gages des baschlis ou gens desfines â pourvoir â la surete des mar-ches et des frontieres vers laTurquie), avend sensul de soldaţi de frunte (d. başly „notable, distingue"): cf. Kog. Hist. de la Dacie, 42: Beşli... cavaliers d’elite; şi Bălc. 594: Beşliî erau 200 călăreţi fruntaşi. Altminterea, forma turcescă vulgară săli dialectală ’a lui baş e beş (Vâmbery, Ttirkenvolk, p. 616), de unde beşli „principal, important11, sensul primitiv al acestui corp de ostaşi. De la călăraşi de frunte, beşliî ajunseră în cele din urmă simpli agent! poliţienesc!, cari comiteati abusuri de tot felul. beşlegă m. 1. odinioră, căpitan de beşliî. N. Cost. 111 : un Turc ce atl fost beşldgă la Dumitraşcu-Vodă. Zil. 297: Oara-Mustafa care mal înainte vreme au stătut şi beşlegă pe la judeţe aici în ţară. Koc». 217: scriind şi la beşlegă să mergă prin Iote tîrgurile. Doc. IV, 520 (d. 1795): 500 lei beşUgn de Iaşi lefa sa şi a neferilor sel. Beld. 413: beşlegii pe la ţinuturi, val mie, ce nu lucraţi! Al. T. 1070: opt oca de tutun! cedracu! un beşlegă nu trage ciubuc aşa de mult. Teod. 006: Să facă cum o putea, Să mărgă ia beşlegă... 630 : Şal-decI do Turci gălăţenl, Adunaţi de beşUga, Beşlâga din Orava. 2. se elice ironic de un om bâtrân şi nevoiaş (singura accep’ţiune populară astătjl), sinonim cu „babalîc“ şi cu „baccea“, cest din urmă de origină obscură. 60936 4 50 Var. (literară): begli-aga. Cant. Mokl. 89: beszliagasi qui duos capitaueos beszliorum .sub se liabet. Dion. 178: Domnul Mavroghene aii pus osie străji pe marginea ţârii, Turci beşlii cu căpetenii besli-agale si odabaşi. Ghica, 118: Kehaia-bey orînduise în oraşele principale câte un besli-aga cu cinci-cleci de neferi. — beşli agasy, chef de besli (lipsesce în dicţionare). Vorba BeşUgă e forma românizată din „beşli-aga“ cu strămutarea accentului (of. agă) şi cu sensul generalizat: aceşti căpitani de beşlii fiind obicinuit omeni în vîrstă înaintată (cf. lat. vetcranus în raport cu „bătrân11). *be§legărit n. dare impusă pentru întreţinerea beşle-gilor în ţară. Beld. 418: la îndoite preţuri beşlegăritul urca... DrăGh. II, 181 : să lipsescă beşlegii şi beşlegăritul cu tolă înrîurirea turcescă din a-mîndoue ţările. Formaţiune ca şi alte numiri de imposite (§ 28). beglegesce adv. ca un beşlegă, Teod. 012: Alţii ’mi cântă tnrcesce Şi beşlii beşlegesce... *beşlegie f. starea de beşlegă (cf. agie)/ Ur. III, 288 (d. 1822): baş-beşlega să se afle nn an în slujba beşlegiel şi la împlinirea anului, schimbându-se, să se alegă altul. bfezmen n. 1. darea safi venitul locului ce plătiafl la domnie cârcimele aşedate pe moşiile domnesci, boieresc! sari mânăstirescî. N. Cost. 51 : cainâna şi bezmenul cu cepărie ce aii fost dând cârşmele din tolă ţara. Cond. 1701, p, 09: bezmenul de dughiană de frunte ce s’a afla la iarmaroc ot Tîrguşor ot ţinutul Iaşi. 2. birul de ceră şi de săpun ce se strîngea de către cămăraşul de lumini pentru luminatul Curţii. Cant. Mold. 80: tributum cerae et sebi quocl bezmen vocatur. 3. astătjî, vorba are (în Moldova) înţelesul de „em-batic11, plată anuală pentru locul casei către proprietari: bezmenul se da în bani satt (pentru că proprietarii locurilor erau mai adesea mănăstirile), el se da şi în luminări safi în tot atâtea ocale de ceră ori de untdelemn. Cond. Calimah, § 514: câştiul pe an sad bezmenul trebue să se plătâscă la terminul tocmelii. — besmen, basman (batman), sorte de mesure, de poids: rus. rut. bezmenu „cântar11, pol. bezmian. Vorba se trage de la Tătari, cari o împrumutară Ruşilor şi de la aceştia se introduse în Mold. în sec. XVII. bezmănar m. cel ce strîngea bezmenul. Cond. Calimah. § 514: bezmenarul nu are drept să ceră, casă-i se ierte o parte din bezmăn. bidiviu m. 1. cal arăpesc, mic şi sprinten la fugă. Hoxa, p. 888: aduseră lui Mihail un bidivifi prea bun, dar de 51 la Misir, şi nu se alia nime să-l potă încăleca. Od. I, 140: încăleca pe mărunţelul bidiviii. Fil. 300: cât de bine îi şede călare pe bidiviul şed cel roib şi pintenog. Delavb, 30: i-ar da calescl cu telegari, poştalione cu opt cal bidivii. 2. în graiul ţăranului, cal frumos şi sprinten. IsP. 104: încălecâ şi sburâ cu bidiviul seu. Stânc. 143: alese un bidiviii dintr’al hoţilor şi plecâ. Al. 100: El că ’şl are un bidiviii Cu sînge de argint vid... Teod. 53: Merge tînărul călare P’un cal vînet bidiviii. Var.: bidibiu, bididiu şi ghidigiâ. Isp. 152: el nu se putea veseli de cât cu bidibiul sed. Buh. 151: Pentru un puid de bididiii, Ce a fost prins de prin pustiu. Lupaşuu, Medic, babelor, 20: Că ed ţie ţi-oid dărui doi ghidigil negri. — bedevi (ar. nomade), oheval de race arabe (d. bedu „desert11); bulg. bedoviîa, şerb. bedeviîa „iapă arăpescă11; pol. bedewia „cal de cursă11. Din aceiaşi vorbă arabă fr. bedouin, it. beduino: de aci şi neologismul rom. beduin, formă exclusiv literară (Einin. 89: Prin deşert străbat sălbatic mari familii beduine). Deşi Moldova era odinioră vestită pentru caii eî, limba română posedă o bogată nomenclatură hipică de origină orientală (cf. § 93). bididel a. sprinten ca un bidiviii. Şeij. I, 184: Vine Gliiţă tinerel, P’un cal murg şi bididel. bimbaşă m. 1. colonel turc, căpetenie peste o mie. Zil. 03: doi bimbaşi ce erad acolo [la Kîmnic] pentru pază... Hrist. (1818): Vedeai gogeamite Paşi Şi atâţia mart limbaşi... Beld. 404: Bimbaşa Melnnet Bosniacul, el la toţi poruncitor. 2. în special, titlul Căminarului Sava, bimbaşa al Curţii domnesc!, cunoscut sub numele de „Bimbaşa Sava11, căpitanul Arnăuţilor în vremea Zaverei, care se făcuse faimos prin luxul, vitejia şi dărnicia lui; el muri tăiat de Turci în Bucurescî (Ar. 65 urm.). Al. T. 181: am să-mî durez o pereche de poturi arnăuţesc!, să par că’s Bimbaşa Sava. 3. proverbial, pentru un personaj falnic şi avut. Oraş. II, 88: Opt pietrari cu căfa rasă Stau ca bimbaşil la masă. Var. (literare): biinbagă şi binbagă. Dion. 180: un arnăut anume Mavrodin biinbaşă pe care îl făcuse Nemţii maior. Zil. 40: un binbaşă cu o mie de ostaşi împărătesc! se alia cu ordia sa aprăpe de Calafat. Vorba a pătruns în prosa şi în poesia populară cu accentul originar şi cu cel analogic : bimbaşă şi bimbaşa. Stânc. 235: îmbogăţindu-se băiatul pescarului şi piticul taman ca bimbaşalele, se duse vestea de averea lor: 28(3: îşi durară niscecase să trăiască ca bimbaşalele. Teod. 486: Căpitani, biulucba.şl, bimbaşi sumă. — bîmbaşy (binbaşy), colonel d. biiî „miile11 (litt. K! chef de miile (soldats); bulg. bimbaşiîa, şerb. binbaşa, ngr. (j.7Eîjuraaic. Despre gradele militare (§ 68). bina f. 1. lemnăria unei clădiri, sin. cu „cherestea". Djon.I 75: pe acesta apă merge la cetate lemne de foc şi cherestea sau binale. Beld. 399: nnde nefiind binale era mal de suferit. 2. clădire în genere, casă luată în întreprindere. Ar. 15 (d. 1821): două sute lei binaua morii. (Jr. IX, 451 (d. 1825): acareturile, binalele şi alte lucruri ce se vor afla pe aceste moşii mănăstiresc!. Al. T. 288: o bina cu patru odăi. Carag. 62: schelele merg până în capătul binalei. Stânc. B. şi Sn. 21: o ţigancă lucra la o bina, căra var cu găleta. 3. fig. temeiu: „a pune bina pe cineva", a-i se încrede, a se bizui pe dînsul. — bina (ar.), bâtisse, construction, edifice; alb. bulg. şerb. bina, mcr. bina „clădire mare". V. acaret. binagiâ m. constructor de binale. Carag. 77: meşterul Dinică binagiul mi-a făcut’o... Formaţiune analogică (§ 23). bindisesc v. a-I pesa cuiva, sinonim cu „sinchisesc". Vorba circulă numai în Moldova. Cr. II, 40: lua mama nănaşa din cordă şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă binclisiam de asta? — bende, soin, souci. Verbul românesc presupune o formă intermediară bulgârescă saîi neo-grecă. biniş n. (în Moldova benig) 1. manta boierescă cu sah fără mâneci, purtată de bărbaţi şi de femei. Gheorg. 301: apoi Vel-Vist-, îmbracă pe toţi omenii acel împărătesei, pe unii cu blane...şi pe alţii cu benişurl cu postav. Ur. XVI, 275 (f. de z. 1791): un beniş de groditură cu oacoml. Rev. II, 333 (f. de z, 1821): un biniş postav neftiti. Bei.d. 429: galben la faţă, pe gânduri, cu benigni slrîns la piept. Nkgr. I, 130: largile mâniei a beninului . . . Fil. 26 : îmbrăcat cu biniş de postav albastru închis. Ou. I, 77: auritul văl de betelă răsfirat pe un biniş de suvaifi alb. Ghica, 501: boierii purtai! d’asupra scurteicel giubea de postav sau, la sărbători, biniş. Zanhk II, 24 (prov.): cinci inşi p’un biniş. 2. haină purtată de haiduci (şi de nevestele lor) iar până în timpul din urmă de lăutari. Al. T. 80: acum mi se mucecţesce cobza sub beniş. Al. 130: Iară sora Iul Ghemiş, Punea salbă şi beniş. — biniş (beniş, litt. promenade â clieval), grand manteau qu’e portaient autrefois Ies cavaliers (aux ce-remonies officielles); alb. bulg. biniş (şi beniş); sSrb-. biniş „mantie de purpură"; ngr. jj.7rtvlat (şi ţursvîat), habit de dessus. Binişul era o haină de paradă ce se purta mai ales pe la alaiuri şi cavalcade, vorba avend primitiv sensul de „călărie". V. Partea II: biniş şi biniş-alaitt. 03 binigel n. (mai des benigel) bini.ş femeese mai scurt. Conv. TX, 2T7 ff. de z. 1801): un benişel cu atlaz de saunu*. NjiGB. I. 145: un benisel de felendre.ş albastru. Dhăgh. 155: untabar ce se chema bmixel roş aprins fărS. mâneci cu bncheturl de aur. binişliâ in. cel ce purta biniş: boier, curten. i’lL. 346: l)6mna‘cu boierii cel mărişi cu binişliil sel. OnAş. 22: Sîrmana vreme veche, când dragă o să mai vil... la bieţii biiiişlii ? — binişly (benişly), qui porte un biniş. binigiu m. giainbaş care încalecil cai neînvăţaţi şi cu nărav (Costinescu). — BiNigY, ecuyer, bon chevalier: sărb. binegiia, ngr. (iicivrcg^?. birlic n. 1. as (la cărţile de joc). Fil. 14(i: dă-ml un birlic, dâ-ml un dece oriil, dă-inl un popă. Ma-kiok, 146 : o singură dălătură de cărţi şi un singur birlic care nu e.şise. 2. speteză mijlocie la zmei. Isp. Juc. 04: mal trebue zmeului un cap şi un birlic. — biklik, unite, union (d. bir „unu"). Turcii dic asului „bey" ori „yek", termini cari figurcză şi în jocul cu arşice. birlicel m. birlic mic (la zmeii copiilor). Isp. Juc. 9: între aţ.e se bagă un birlicel, pe care îl învîrlesce. boc n. gunoi ti, excremente: locuţiunea „a mânca boc“, ad. a spune minciuni, corespunde turc. bok yemek (litt. mau ger des excrements), dire des grossieretes, des betises. V. bocluc. —- box, excrements. V. boccifi. bocciu m. 1. curăţitor de latrine satL de gropi. Bei.d. 386: Unde’p sînt boierii, de bocciu m’ail socotit? 2. poreclă populară dată Armenulul. Kik. III, 176: cji-i Armân... di-1 bocciu. .. şi lasă-1! 3. (sub forma bucciQ) cel care taie vitele la zalhana. Mauion, 06; bucciii, parlagiil, pastramagiil, cazauciil forfotesc de colo până colo slrigându-se pe nume şi cerând unul de la altul ce le trpbne la treba lor. 4. (ca adj.) cu sensuri variate ca: strîmb, reti făcut: nas bucciii, (/bete buccit; urît sati grosoman: bucciu la cap; 3. capi fi: oic buccic. Jip. 32: plugurile grele şi nâtăvălose, încălţămintea boccie. — Boxer, vidangeur (sobriquet que Ies Turcs don-nent aux Armeniens). bocluc n. (în Moldova bucluc) 1. balegă, gunoiu. Gi.os. 80: bocluc, excrement, mal vîrtos omenesc: „a mânca bocluc", a spune minciuni (cf. boc). 2. cârpe, bagaje mărunte, catrafuse. Ck. I, 134: am găsit şi secure şi frînghie şi sfredel sub buclu- 54 curile cl-talc. Ganu I, 94: să începem a strînge buclucurile; 102: am tnlîlnit pe Osman cu tote buclucurile în spate. 3. fig. (şi arcliaic) faptă necuviinciosă. Anon. 143 : mai multe boclucurî de acestea eşia la meidan .. . pentru care aii poruncit Caimacanilor să-l cheme pe Cluciariul Ştir-beiil, să-î cjică să dea banii, să-î întorcă săracilor. -t. fig-. încurcătură mare, nevoie, sinonim cu „belea'1. Marion 44: în (jiua în care se întîmplase boclucul.'X.kn. 32; ce o să iasă din istoria asta, nu sciii . .. dar buclucul e gala; 05: de m'ei da afară, 'ţi fac bucluc; 110: mc scapi şi pe mine de o mulţime de buclucuri. Cu acest din urmă sens şi în regiunea limitrofă a Ardeiului (Reteg. 44: slugile se bucurară că mal pot face buclucc sluguţel. Proverbul „a dat de bocluc“ corespunde variantelor „a dat de pocinog11 şi „a dat de şugubină11 (Isp. Rev. I, 227). 5. certă, gălcevă. Glos. 80: a face hocluc, a face certă, a băga într’o nevoie, a comite o prostie. Şnţ>. II, 151 (d. Sucevai: bucluc, sfadă, vorbă rea. — bokluk, fumier, ordure; fig. sottise, eboşe laide, ignoble (Redhouse: fig. a state of disorder or misery); bulg. şerb. boklnk „gunoiu“. Sensul primitiv al vorbei, cel citat sub 1, s’află numai la Românii bănăţeni (§34); înţelesul metaforic predomină românesce. boelueag a. şi ni. (în Moldova buclucaş) care face bo-ciucuri, care caută certă pentru lucruri de nimic. Stănc. Gl. şi Pov. 53: neliincl om buclucaş începu sâ-1 mustre. Or, II, 94: popa Buliga cel buclucaş. bocceâ f. 1. şal pătrat ce femeile pun pe spate. 2. basma mare do lână cu flori colorate, ce pdrtă ţărancele cari n’afi trecut de 30 ani (Dr. Manol. 197). 3. bucată de materie de pus diferite lucruri. Od. I, 94: ridicând avuţiile domnescl în lăcll şi în boccele. Basme IV, 03: ’şl făcu o boccea grdsă din cele mal frumose haine. 4. legătură de înfăşurat marfă ce se portă în spinare. Al. T. 19: pune boccdua jos; 1223: într’o boccea de marfă. Ghica, 298: alerga după jupanul cu boccdua la spinare. 5. pachet de tutun coprindend mal multe păpuşi. Tarif 1761: tutiun de boccea de 7 ocă un leii vechiii. Tarif 1792: tutun de boccea de oca una 5 bani. Var. (archaice): boheea, bohgea şi botcea. Ur. XVI, 276 (f. de z. 1797): bohcele de pus straie, basmale, testemeluri Rev. II, 240 (f. de z. 1817): cinci bohcele de cit. Etym. 65 (d, 1579): o bohgea. Rev. 1,337 (f. de z. 1669): o botcea cu flori de fir. — bogca (pers. litt. piece d’etoffe que l’on noue par Ies quatre coins), cliâle carre, drap ou morceau d’etoffe pour envelopper, enveloppe, paquet (tutun BogcA, 05 paquet de tabac): bulg. bobea, şerb. boşea „înveliş11: mcr. bohee „şal de înfăşurat-1. bocceagiu m. 1. cel ce fabrică sati vinde boccele ; 2. cel ce’şî portă marfa într’o boccea, sin. cu „tolbaş11. Ghica, XII: s’aucţia câte un bocceagiil strigând: marfă, marlâl Var.: boccegiu şi buccengiâ. Al. T. 19: Herşcu boccegiă, cunoscut prin tăte casele boieresc!. IIev. N. III, 202: lupte aprige împotriva buccengiilor evrei. — BOGCAgY, qui vend des mouchoirs, des fichus etc.; porte-balle. boccealîc n. 1. învelitore, velinţă. Od. I, 134: boccealicurl de stofă 2. darul în primeneli, oferit într’o boccea mirelui din partea miresei. Al. T. 432: boccealîc clone şaluri, doue blane de jder, două do vulpe. Gal. 1893, p. 34: a treia . boiamâ f. (şi buiama) 1. brobodă pătrată de mătase cu dungi largi de fir. Doc. II, 403 (d. 1790): o buiama cu usiinurlşi o jumătate teste-mel. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): boiama cu bibilurl de sîrmă, de fir... boiama cu belelă. 2. basma, testemel (în Rîmnicu-Sărat). 57 — boyaxia (litt. teinture), raouclioii’ eu soie de forme carree a larges raies d’or qu’il est d’usage de donner en present â son lidte Ham.: bulg. boîama. boiangiu m. (şi buingiâ) cel ce face boiele şi le pune pe haine, pânzeturi, bumbac, lână. Doc. III, G1 (d. 1788): hrisovul ce s’ail dat rufetulul boiangiilor. MabioNi 71 : bărbaţii cumelrel era boiangiii. Iome-scu, 68G: pentru văpsitul lânel sînt înadins meseriaşi buingil. — BOYAgY, teinturier: bulg. şerb. boîagiîa (şi boi-gila); alb. boiaci, ngr. |j.7coyiavr£fj?. Despre corporaţiunea boiangiilor şi importanţa dispărută a industriei lor: § 97. boiangerie f. 1. meseria de boiangiu; 2. prăvălia sa. Doc. III, 08 (d. 1788): prăvălii de boiangerii în Bucurescl. boiangilîc n. materie de colorat, vopsea. Doc. UI, 08 (d, 1788): să nu fle volnic a ţine prăvălie de boiavgilic. — boyagilyk, l’art de teindre, metier du teinturier. bâiu n. 1. figură, înfăţişare (sens eşit din us). Dum. 49: veniră o seină de Turci... ci d6r numai cât ’şl arătară boturile. Bisld. 485: [T6der Balş] vâ<|endu-se pe sine cu frumos boiţi, lung şi gras, cu o barbă f6rte lungă, s’aii.socotit pe sine vrednic a chibzui orl-ce lucru şi a ocârmui pe alţii. 2. statură, talie (accepţiune forte populară). Si’AM. 35: come negre îl învelesc pieptul, spatele şi boiţii. Ou. I, 108: beteg şi mărunţel la boiţi... Fil. 40: boiul şi frumuseţea el. Isp. 40: boiţi! lui arăta a fi ceva deosebit; 185: fiul împăratului se deosebia prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui; 298: tînăr şi cu boiul de voinic; 852: fiul văduvei întrecuse pe toţi boierii şi împăraţii la boiţi şi la stat. Jip. 00: cine se hărănesce bine.., are putere şi boiii falnic. . 3. iţă satt fir (vorbind de stofe). Tarif 1870: mânecare de şamalagea cu cincf boturi. — boy, stature, taille; brinde fii ou de soie; cum. boy „corpus"; alb. bulg. mcr. şerb. bol, ngr. p-iroi *bolozâ f. un fel de luntre mare. Al. 117: Şepte bolozale şi şepte sandale. Tjîod. 044: Sus pe sandale şi pe bolozale... Var. (istorice): bolozan, borozan şi burazan. Dum. 24: o seină ce intrase în două bolozane, cei mal mulţi s’au înnecat. Doc. IV, 97 (d. 1793): să pătă Valahia a face şi a avea bolozane, şaicl, caice şi de t6te vasele pe apa Dunării. Cond. 1093, p. 125: navlonul burazanelor ce aii dus posmagii la Belgrad; p. 180: 1440 tal. pentru dresul burazanelor. — bolazan, grand bateau (lipsesce în dicţionare); şerb. bolozan. Vorba aparţine seriei numerose de nume turcesol pentru vase de mare (§ 95). bondoc a. şi m. scund, scurt şi gros. Golescu (prov.): bondocul orl-unde se va urca, tot bondoc ră- mâne. Ghica, 504: un spân, sbîrcit si bondoc, mititel ca un copil... Jrp. 83: orbn, bondocii, jţchiopu... nu s:nt rumînl deplini. Yar. (mold.): bunduc şi (Baronzi, 19) ghindoc. 1. Nhgr. Copii de pe nat. 61: ia un bunduc! Şeii. V, 40 (d. Su-ceva): bunduc. om scurt şi gros, îndesat, rotofeii!. — bunduk (ar.), court de jambes, petit de taille, nabot Barb. Vorba lipsesce în idiomele balcanice. bondocei a. cam bondoc. Teod. 567: Turnuleţul mărunţel, Mărunţel şi bondocei... borangic n. 1. metase torsă din firele gogoşelor, lucrată în ţară ori adusă gata din Ţarigrad: torsul bo-rangicului ’era înainte o industrie înfioritore şi se practica de femeile de prin mahalale. Tarif 1702: borangic de Ţarigrad, borangic lat frâncesc. Teod. 80: Fir şi ibrişim, Borangic d’ăl bun. Vulp. 118: Vine Lena pe colnic, Răsucind la borangic. 2. metase transparentă forte uşoră pentru cămăşi şi brobode. Rev. II, 334 (f. de z. 1821): şeple cămăşi bune bărbătescl borangic. Od. I, 05: trîmbele de borangic neţesute; 134: primineli de borangic şi de iilaliii. Fii,. 283: pânză albă cu marginile de borangic galben. I.sp. 251: perina de cap era îmbrăcată cu pânză de borangic de cea mal alesă. Var. (mold.): burangic, burangiuc şi burungiuc. Tarif 1761: burungiuc bucata de 50 coţi 88 bani. Ur. XI, 240 (f. de z. 1780): izmene de burangic. prostire, obial de burangic; X, 254 (f. de z. 1809): perinl mari de burangiuc, ciarşafurl de burangiuc. Cr. II, 4i : ştergare de burangic alese. Gane III, 102: o purta în burangic şi cu salbă de aur. Marian I. 170: La tîrg, măicuţă, mă duc, Ca să cumpăr burungiuc. 3. plantă părăsită ce se lipesce de cotorul trifoiului, numită şi „întorţel“ (Cascuta). — BURUNguK, soie brute telle qu’elle sort du cocon, etoffe faite de cette soie: gaze, crepe, voile de femmes Barb.; bulg. şerb. burunguk, pol. burunczuk, mer. birun-gică „soie crue“, ngr. |j. I, 71 : Hal noroc şi bucurie, In dăl la bostănărie. Orăş- II, 181: îs buni de pus mătăliali la bostănăril, dar nu pescari. Stâko. B. şi Sn. 30: un Român avea o bostănărie de pepeni. Prov. mold. „frica păzesce bostănăria* (Al. T. 1288; Cr. 1,230) corespunde celui munt. „frica păzesce pepenii*. bostănel m. dovlecel (în Moldova). bostănică (de-a) f. în Moldova, joc de copil în care revine formula „mătuşo, m’a mînat mama să-mî dai un bostănel11 (Şed. II, 61). boştur ’a. (şi bogter) gol, sec (la proprifi şi la fig.). Stăm. 404: capetele bosture ale unor coconaşl. Bogd. Pov. 142: spicu era sec, bostură! Naum Conv. XXII, 224: Iar pe boştera lui titvă vînetă de costor, Abia stă ’n echilibru coiful său triumfător. — boştur (boştyr), vide ici (cf. şerb. loktur „nimic aci“=yoktyr „il n’y a pas11) d. boş „vide, creux.11 Vorba e proprie Moldovei. boza f. (şi buză) bSuturâ acriciosă ca braga, obţinută prin fermentarea în timpul iernel a merelor pădureţe în apă, băutura femeilor şi a copiilor: cea mal bună calitate portă numele de baş-buza (V. acestă vorbă). — boza (buza), boisson faite de millet; cum. boza, bulg. boza şi buza, alb. sărb. rus. buza, ung. boza, ngr. |Mro£âc; fr.b’osan „boisson enusage en Orient.11 bozagiu m. vîndător de boza, bragagiii. Nec. 389: pre un Grec, Bozagiul, îl pusese Postelnic mare. Ist. 1715, p. 43: trei bozagil brăharl ce făceaţi brahă în tabără. Bisld. 343: haidăl de pe la vite, bozagil, plăcintarl mulţi . . . — BozAgy, id.; bulg. şerb. bozagiîa şi buzagiîa. bozagierie f. bragagerie. Doc. VII, 112 (d. 179(5): prăvălie de bozagierie. bozagilîc n. gătirea bozalel şi meseria de bozagitt. Doo. VII, 112 (d. 1796): Iane, bozagiul din BucurescI, cere să lucreze bozagilîc, care s’a oprit fiind lipsă de bucate. — BozAgiLYK, metier de buzagy. bozmâ f. faptă caraghiosă dar vătămătore: boro-boţă, poznă. Vorba circulă în Muntenia. I)i:m. 46: pe urmă tot le-aii făcut o bozma, că o sămă au tăiat 60 drumul Turcilor. Isp. 372: Jiul împăratului cel ce făcuse bozmana (spărsese vistieria împărătesc»). Iu. B. Sn. 110: Românul are să-I facă bozmaua. Oraş. II, 157: Şi a întors turaua, A înghiţit bozmana. Proverbul ,lua şăboznmua!“ (şi nu basmaua calaZanne III, 17) însemneză: aî păţit’o! — bozma (ar.), crime; vorba lipsesce aiurea. Iu privinţa scăderii sensului (Costinescu, 122: boz-male, expresiune familiară pentru comedii, năsdrăvăniî) cf. bazaconie, care presintă o.evoluţiune semantică analogă: primitiv „nelegiuire1*, apoi „necuviinţă, vorbă safi faptă extravagantă.11 bre! int. ce exprimă o mirare, supărare satt familiaritate. 1. despre Turci. Dion. 186: bre! ce este acestă zorba ce o faci tu? 191: bre! domuz, tu să-mi poruncescl mie ? Teod. 545: Turcii de te-or întreba: Ce e, bre! cine e ăla? II. în genere, exprimând: 1. o mirare (în care cas se duplică şi se triplică vorba însăşi sati şi numai vocala el finală, spre a arăta gradul de uimire)’. An. T. 40: bre! bre! adică multe am veclut în viaţa mea! 351: bre! bre! bre! multe pozne am mal văclul!... 955: breee! ce iuţeai mal fost! 1117: mal iată o dihanie... bre! bre! bre! a dracului tîrg! 1449: breee! ce pustiii în casa asta! 1719: breee! cum s’a stricat lumea! Pil. 236 : bre! dar asta semcnă a basm! Isp. 100: dară de unde veniţi, bre, omeni buni? 2. o supărare sail indignare. Negr. II, 35: cum sănii mă necăjesc, bre'!1 Ar,. T. 198: da deschide uşa, bre omule! 397: m’o lăsat în mijlocul drumului, bre! c’o să mă lovescă ceva ! fsp. 173 : spune-mi, bre omule ! cine te-a învăţat ? 8. o atenţiune prietenosă. Pil. 157: închină cu noi, bre! Xen. 39: aseultă-mă pe mine, bre! că eit am îmbătrânit în rjilerele. Ghica. VII: bre! Nicolaie,bine al venit! 4 un ordin sati o provocare. Pil. 156: aduceţi ciorba, bre! Teod. 606 : Ăl ciauş îl tot striga : Haide, bre, rupe frînghia, Să-ţi cunoscem vitejia! — bre, he ! holali! bulg. şerb. mcr. bre! ngr. ţLirps. bucmeâ f. 1. găitănaş ce se cose ca chenar. IONJiscu, 697: abagiul face haine simple sail cu cheltuieli, a-dică cu cusături de găitane şi cu bucmea de mătase şi de lână. 2. şnur, cordeluţă. KIK. III, 3: o pereche de mătănii de chihlibar cu bobele cât migdala şi cu bucmea de mătase galbenă. — BoicME, cordonnet de fii. ou de soie fortement tresse Barb. Vorba lipsesce aiurea. budulâc a. şi m. 1. simplu, naiv. Isp. B. Sn. 69: fratele era cam buduîac. Jip. 14: budulaea mea vorbire; 100: omeni apropiaţi, buduîaci, ospătari ţi şi miloşi. 61 2. rătăcitor, haimana (în munţii Sucevei). Şuţi, II, 153 : budulac, om ce umblă liucitt marginea, de a frunza frăsinelulul; V, 39: umblă budulac, fugar, umblă pe ascuns de frica unei pozne ce a făcut’o (se tjice mal ales despre cel zăpsiţl cu ticăloşii ce umblă lăturile de ruşine şi de frică). — budala, niais, imbecile (pl. d. ar. abdal „men-diănt“); formaţiune secundară ca şerb. bulg. mcr. bu-dalaş, alb. budalek. buga m. bivol, taur (în Bucovina). Marian 1, 59: Kage baga între priloge... De aceiaşi origină : puhace, bofi de nopte sau bufniţă. Cant. Div. 65: palaturile Iul sălaşele boglielor şi pidiacelor le-am premenil. — buga, taureau, bufle; buiiac, hibou (cf. lat. bos „bob" şi bubo „bufniţă'1 ca gr. ,3oo? şi [3o; sp. albornoz, fr. burnous „manteau d’homme ă capuchon.11 bursuc m. 1. mic animal carnivor (Ursus meles) din al cărui per se fac perii, iar din pielea-I haine ţărănesc! de serbătore. Cant. Ier. 26: miţele de casă, bursucul, nevesluica... Od. III, 185: bursucii somnoroşi cari es numai ndptea din vizuini. 2. copil scurt şi gros (asemenea bursucului). 3. trîntor, somnoros ca bursucii. CrAs. I, 158: nu eşti bărbat, eşti un bursuc, un aluat indie. 4. flg. bosumflat, sbîrlit (ca perii bursucului). — borsuk, blaireau; bulg. pol. rut. borsuk, rus. borsuktt; ung. borz „bursuc11 (de unde: burzuluesc „a se revolta11 şi sborşesc „a se sbîrli de mânie11). bursuc v. a se umfla ca bursucul, a se sbîrli de mânie. Dâmb, Dicţionar, 170 (cântec): Pentru o mândră cât o nucă, Toţi feciorii se bursucă. bursucă (bursâcă) f. nume de plantă (Setaria glauca), eu firele dese ce aduc cu perii bursucului. bursucel.m. puiti sati căţeluş de bursuc. Od. III, 42: erai! 11 bursucei, cari se svîrcoliail .. but n. copsă de berbece. Doc. I, 480 (d. 1783): butul de pastramă de capră. — but, cuisse, jambe; cum. but „coxa11; alb. bulg. sărb. but, ngr. [mtoooti, cuisse deboeuf. Termin decăsăpie (§105). 65 butuc m. 1. trunchifi de arbore tăiat, cep de viţă. Al. 291: (Oltule) Aduci plăghil şi butuci Şi chiar trupuri ele haiduci. Reteg. 60: Şi mi-ţl cosi prin butuci... 2. (prin analogie) mijlocul roţii în care se îmbucă spiţele şi prin care trece osia. Al. T. 958: o r6tă ese din bxituc şi surugiul stă năuc. 3. pi. bucăţi grose de lemn în cari se prindeatt picidrele vinovatului. OrAş. 21: îl trântiail îndată la gros şi la butuc. Al. 17 : Cu pi-cidrele ’n butuci Şi cu mânile ’n cătuşl. Teod. 527: In temniţă mi-e legat, Cu mâini îd butuc băgat... 4. fig. (ca adv.) nemişcat, ţepen. Al. T. 895: ce stal ca un butuc ? 115: dorobanţii îl legase butuc. — butak (t. or.), branclie; cum. butak „ramus“ (d. buta „buturugă'1). Forma osmanlie sună budaic, branclie d’arbre, cep de vigne, nooud dans le bois (de unde sSrb. budak). Vorba pare a fi un împrumut vechifi, pdte cuman: ea pote fi însă şi o formaţiune proprie de la un primitiv but „trunchifi" cu suf. -uc (cf. butur-ug din bu-ture, cu acelaşi sens); turcesce există un but „idol", primitiv probabil „bloc", care în raport cu butuc pre-sintă aceiaşi analogie semantică ca al nostru bolovan d. vsl. balvanfi „idol". butucesc v. a prinde piciorele în butuci. I.SP. 85: picidrele nu se mal mişcară, parc’ar fi fost butucite. buzdugan n. 1. ghiogă de fier ţintuită, mare şi grea, od. atributul marelui Armaş, sinon. cu „măciucă". Negr. I, 125: Arbur Hatmanul ce’n mână portă un groznic. buzdugan; 133: buzduganul armăşiel de argint şi poleit... Al. T. 412: parcă’s buzdugane de Vel-Armaş din vremea Domnilor greci. Od. I, 66: bnzduganid însuşit slujbei de Armaş-mare... Stăm. 63: unde’s Hatmanii aceia de buzduganl purtători ? 2. arma de căpetenie a haiducilor (în cântecele pop.). Al. 44: Buzdugan de voinicel, Ghiogă mare nestrujită, Cu pi-rone ţintuită, Teod. 585: Me ’mbrăcam chip domnesc, Cu buzdugan haiducesc... 3. sceptru cu glob în vîrf, sinonim cu „topuz", unul din insigniile Domniei trecute. a. în literatura istorică: Cond. 1693, p. 416: tal. 50 pentru buzduganul ce aii adus Măriei sale lui Vodă. Muşte, 78: dalu-i-ati Iul Duca-Vodă un tuifl şi buzdugan şi şlic de sobol, precum purtau hatmanii căzăcescl. Gheorg. 806: Vel Spătar încinge sabia cea împerătescă peste umăr şi ia buzduganul în mâna drlptă, ţiindu-1 rezemat pe urneiul sSil, şi cel ce este Vistier mare, ţiind în mâna sa cuca, o pune în capul iul Vel Spătar. Od. I, 72: Mitropolitul ÎI puse pe cap corona voievozilor şi-I dete în mână spata şi buzduganul domnesc, ce le ducea pe o perină 60936 5 roşie marele Spătar. Negr. I, 137: Jacob Eradici perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa. b. în cântecele populare: Teod. 503: Na buzdugan domnesc, Suflat cu aur turcesc. Ţara N. II, 496: Cu caftan că mi-1 gătia, Cu caftan şi gugiuman, C’un năprasnic buzdugan. GoroveI, 85 [clopotul]: Şede Domnul buzdugan, Şede sus într’un divan. 4. bătaia la tălpi cu buzduganul, cu însăşi mâna Domnului: acest fel de pedepsă, împrumutată de ia Turci, se obiclnuia mult de fanarioţi şi pricinuia adesea mor-tea celui ce o suferia (cf. topuz). Nec. 216: Dnca-Vodă bătea pe zlotaşl cu buzdugamd, de aii omorît vr’o dol-trel; 228: aii prins Turcii pe fratele Milesculuî, de I’aii bătut prea reu cu buzduganul Husein-beiu; 241: Cantemir-Vodă în mânie 1’aCi bătut [pe Velicico Vornicul] cu buzduganul şi l’aii închis în beciti; 284:.cât era Anliob-Vodă de straşnic la mânie, că de multe oii la Divan cu buzdugamd asvîrlia în omenii cei vinovaţi; 308: Dimilraşco-Vodă se speriese [de zorbaua seimenilor] şi aii prins pre bulucbaşil lor înlăuntru şi i-aii ucis cu buzdugamd, şi încă pre unul l’aii lovit cu sabia, dară n’ad murit. 5. în basme, arma favorită a zmeilor şi a feţî-fru-moşilor: cale de mal multe conace, după puterea zmeului,’asvîrlă el grozava măciucă, care izbesce cu vuet porta şi uşa deschiclendu-le, sare apoi pe masă, unde, după ce se învîrtesce de trei ori în semn ca bucatele să fie gata, se aşedă în cuiti; adesea-orl însă FSt-fru-mos, care s’află ele 'faţă, îl asvîrlă înapoi mult mal departe şi zmeul se întorce turburat acasă, unde se ia la luptă cu îndrăzneţul soţi protivnic. Isp. 12: un vilez care să scie să resucescă buzduganul; 95: acum e timpul când ave să vină zmeul la prânz şi are obieeiii de aruncă buzdugamd cale de un conac şi lovesce în uşă, în masă şi se pune în cuiii; 86: cum vrei să ne batem, îi dise zmeul: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă să ne luptăm? 6. în poesia populară, buzduganul sfârămat preves-tesce mdrtea eroului (ca sabia ruptă, ca puşca ruginită). Marian I, 47: Astă nopte rni-ain visat Buzduganul sfirticat... 7. plantă numită şi „capu-ariciuluî" (Sparganium). — bozdogan (litt. faucon gris d. boz „gris" şi dogan „faucon"), massue, masse d’armes qui se termine en tete de faucon Barb.; bulg. buzdogan, şerb. bozdogan şi buzdovan; rus. buzdychand, rut. buzdyhan, pol. buz-clygan, ung. buzogâny, mcr. buzdugan (în basme), ngr. fMtouaSo-fotvov, clavea ferrea militaris qua in proeliis Turci utuntur (Du Cange). Din rutenul buzdyhan derivă forma paralelă mol-dovenescă bustihan (Cr. I, 48: găsesce un bustihan putre- 67 găios), contras muntenosce în bugten (Isp. 55: păduri cu buştenii ca butia), care. de la sensul de bucată de lemn gros (asemenea unui buzdugan), a ajuns sinonim cu „butuc", la propria şi la figurat (a adormi buşten). Buzduganul, după ce a servit ca armă şi ca insig-nitt Domnilor noştri şi marilor boieri, a trecut apoi la haiduci şi şi-a găsit un ultim refugia în cântecele şi în basmele poporului: buzduganul se pote considera ca simbolul despotismului din trecut. buzduganagiu m. cel ce purta buzduganul Domnului (termin necunoscut cronicarilor). Orăş. II. 6: Buzdugan agiul cu al seil buzdugan. — bozdogangy, qui porte une massue (vorba lip-sesce în dicţionare); sSrb. buzdovangi. buzdugănaş n. buzdugan mic. Basme III, 59: o fetiseră frumosă în mână cu un bazdugănaş de aur şi la c6pse cu o sabie cu doue tăişuri. buzdugănesc v. a bate cu buzduganul. tEŞ. IV, 18: Domnitoru chiamă pe Hâlturariu şi-1 buzdugă-ândn-î doue buzdugane în piept şi unu în spate. buzdugeâ f. săculeţ sad pungă (de bani). Al. 146: Cu desagi, cu buzdugele, Pline lot de mahmudele. Vorba, care revine în acest pasaj unic, presupune o formă buzu „sac“ de unde un diminutiv BuzugA „petit sac“ (lipsesce în dicţionare); de aci ngr. jmcodCoo şi p.iroo-Coovâf>a (de unde rom. buzunar). O *Cabâniţă f. I. (La Turci) 1. mantia Sultanului cusută în fir de aur şi de argint, împodobită cu copce în briliante şi blănită’ cu samur sad vulpe negră, cu pola dindărăt lungă ca de 3 palme din aceiaşi blană, cu mâinile scose prin găuri despre umere ca la caftan, dar mânicele aruncate î.ndărât pănă la pămînt şi cu marginile iarăşi blănite (Fot. III, 246). 2. mantie’analogă dată de Sultan în semn de suveranitate unor înalţi dignitarl al Porţii, Marelui Vizir (de colore roşie), Caimacamului (verde) şi lui Ienicer-aga (stacojie),’precum şi Hanilor din Crimeia şi Domnilor români, consideraţi ca vasali aî Porţii. 3. manta mare purtată de Turci şi de ArnăuţI în timp de ploie (V. mal jos). II (la Români) 1. mantie analogă cu a Sultanului dată de dînsul Domnilor Români la urcarea lor pe 68 scaun, odată cu sangiacul, topuzul şi sabia. învestitura cu cabaniţa şi cuca a durat până la 1832, când primul insigniu a fost înlocuit cu „hervaneua11, cu care a fost îmbrăcat maî întăî Mihail Sturza (Drăgh. I, 103, 148). Nec. 300: împăratul au îmbrăcat pe Dumitraşco Beizade cu cabaniţă cu spinări de sobol în loc de caftan şi l’ait pus Domn în Moldova. Qheorg. 300: Domnul după altă podobă de îmbrăcăminte ce pune asupra sa, se îmbracă şi cu haina cea împărătăscă ce se chiamă cabaniţă şi pune cuca în cap ... 305 : Spahilar-agasi îndată aii îmbrăcat pe Domnul Grigorie-Vodă cu cabaniţă cu samur şi peste cabaniţă cu caftanul, şi puindu-î şi cuca în cap, i-aii făcut sangiacul şi tuiurile teslim. Grec. 213: s’au desbrăcat de cabaniţa sa [Costan-tin-Vodă] ... şi au îmbrăcat pre Mihaid Cantacuzino Vel-Spătar. VAc. 285 : au hotărît şi sfat de obşte, la lăt 1418, Domnul cu boierii aii închinat Ţara Românescă fără războiil la împăratul Mehmet cel Dinlâid, şi s’aii făcut tributari, şi primiţi fiind cu bucurie la împăratul, le aii făcut multă cinste, atât Domnului, dându-I cabaniţă sad hlamidă împărătăscă, şi cucă, şi sangiac, şi două tuiurl, paiâ de trei, căci are voie a face tăte ale pompei, câte fac cei cu trei tuiurl, adică nouă calcanul1], nouă dauluri, şese satiri, ciauşl-gavazi şi altele încă mai multe, de vreme ce i-a dat şi peici împărătesei, cum dă numai Hanului, şi divan-ciauşî, capigii şi mecterhană împerătăscă, şi cal cu divan-tacîm, şi has-ahîrlil_ Negu. I, 148: Lăpuşnenul purta co- răna Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie avea cabaniţă turcescă. Ghica, XV: în vîrful piramidei de clasă era Domnul cu cabaniţă şi cuca, cu sabie, topuz şi tuiu; 501: la cţile mari, Domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ciaprazuri de fir şi cu profirul! de samur. 2. mantie scumpă boierescă. Arch. ist. I, 139 (d. 1020): ed Muşat Postelnic am dat lui Năgoe o dulamă cabuniţă cu guler cu vulpi de atmişcele roşii. M. Cost. 285: solul acela leşesc, dacă 1-ad dus la împărăţie . .., văcţend că nu-I dau scaun, cabaniţa ce era pe dînsul învălind’o, o ad pus gios şi ad şecţut pre dînsa în loc de scaun j 287: Aprocţii de Divan [în (ţilele Radului-Vodâ] cât mai de cinste nice la o Domnie n’ad fost, cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi îmbrăcaţi. Nec. 181: aprocţii atunce [în vremea lui Ştefan-Vodă] nu erau din Omeni proşti, cum sînt acum, ce erad tot feciori de boieri şi portul lor era: îmbrăcaţi cu şarvanale, cu cabaniţe... — kabanitza (kapaniea), robe de gala fourree, pour 1’ordinaire, de renard noir, dont le Sultan se revet dans Ies grandes solennites..: le Sultan n’accorde la kapanitza qu’â trois dignitaires: le Grand-Vezir, le Kai'm-mekam et l’Aga de Janissaires, qui en sont re-vetus en certaines occasions. Les Khans de Crimee recevaient l’investiture par une robe (capanitza) de ve-lours vert, fourree de zibeline, et ornee de neuf rangs d’agrafes en pierreries. Les Hospodars de Valachie et de Moldavie re. V, 62 (d. Suceva): Alergă fuga acasă, Gată-le cafelile, Le-aprinde ciubucele... --ev. 151: Şi înc’o câşcă de cafe, Să-I pară guriţa me ... Marian, 224 : Ba, am văc}ut-o icl-colea, Mărtă bată de cafea... Vulp. 17: Da de grefa ce-I era, Nici cafeua nu poftia, Nici ciubucul n’aprindea. 72 3. pop. „cafea rusescă“, rachift (Zanne III, 500). Var. (arcliaică): oahvfi. Tarif 1761: cahve de 14 ocă 1 led vechili. Doc. II, 260 (d. 1791): prăvălii în cari se vinde băutura de cahve. — kave (ar. kalive); bulg. kaliva şi kafe, sSrb. kava şi kafa, pol. kawa, alb. kafe, mor. cafe, ngr. v.o/fk. cafegiu m. (şi cafigiti) I (sens arcliaic) 1. obicinuit Vel-cafegiii, titlu identic cu „cafegi-başa“ (SulzerllI, 187). In ve-cliime, bătutul cafelei şi ţinerea unei cafenele era venitul privilegiat al lui Vel-cafegiu sau Vel-cahvegiă şi numai dînsul putea autoriza pe alt cineva, ou preţul unei compensări bănesci, să deschidă un stabiliment analog. Ax. 148: orînduise Nicolal-Vodă de-1 păziau pe Vel-căminar, pe cupariul, pe vătavul de copil, pe cămăraşul de dulceţî şi pe cafegiul şi pe un căpitan de catane.., ea să fie pururea lângă dînsul. Gheorg. 602: după vătaful de aprocjl, Vel-cafegiul, oredincerul... Koa. 278: Pe copil cu tufecciî, I-att chemat la cafegii. Crom. III, 441: boierii ah dat bacşiş 89 lei cu topi cafegiului. Stăm. 471: nu te-al eiocoit pe lângă vr’un boier mare fâccndu-te ciubucciu sad cafigiîi. Fin. 30: cafegii, ciubuccil şi alţi slujbaşi al palatului.. . Var. (arcliaice): cahfegiu şi cahvegiD. Cond. 1776, p. 77: 20 lei pe lună Vel-cahfegiu. Doc. II, 266 (d-1791): dăm volnicie omului pe care îl va orîndui Vel-cahvegiul Domniei mele Iane, ca după obieeiu numai el să aibă a ţinea în Bucu-rescl trei cahvenele cu talimisul lor. Soţia lui Vel-cafegifi, care prepara Domnel cafeua, se numia cahvegidină. Cond. 1776, p. 80: cahvegidina Gospojdel 20 lei pe lună. 2. (la o casă boierescă) cel însărcinat cu spSlarea feligenelor şi cu aducerea cafelei stăpânului şi musafirilor seî. II (sensuri moderne) 1. cel ce pisezăsaii vinde cafea; 2. cel ce ţine o cafenea. — KA(H)vEgi, eafetier; şerb. kahvegiia, kavegiia şi kafegiia, mcr. cafegiii, ngr. y.v.'ţvn'Qtfi. Forma fem. ar-chaică cahvegidină e neo-grecă şi corespunde modernului „cafegioică". *cafegi-bagă m. (şi cafigi-bagă) 1.1a Turci, primul cafegiii al Sultanului sâii al Vizirului. Cond. 1693, p. 449: lui cafegi-ha§a al Silihtarulul împărătesc care aii venit cu Osman-Aga.. . Melchis.Rom.II, 130: unghermesut cu flori s’ad dat Iul cafigi-başa. 2. la Români, slujbaş al Curţii care prepara şi a-ducea Domnului cafeua: el avea monopolul cafelei în capitală şi în provincie (Fot. III, 330). 73 Al. T. 101: bărbatu-meii a fost cafegi-başa la Caragea. Ghjca, 56: Când Grigorie Gbica s’a făcut Domn, Nicolaie Alexandresou a ajuns cafegi-başa. Stăm. 396: el aii intrat cu fudulia unui cctfigi-başa. cafenea f. (şi Mold. cafinea) L. local public unde se bea cafea. Pil. 162 : ve adunaţi în tote cjilele la cafenea'i de la Dorobănţie. Carag. II, 117: am aliat că umbli prin cafenele şi pe la baluri. Al. Pr. 113: o cafinea grecescă plină de figuri seridse cu barbe lungi. Al. 151: La cadiii la cafenea, Unde beii Turcii cafea. Var. (archaice): cahfenea şi cahvenea. Cond. 1776, p. 28: de tâtă cahfene'ua şi de tot tahmisul să ia Vel-calivegiil avaetul seil. Doc. II, 266 (d. 1701): nu este nimeni volnic altul a deschide cahvenea sail a ţinea tahmis în Bucnresci fără de cartea Domniei mele. — kavehane (kahve liane), cafe; bulg. kahvene şi kalene, şerb. lcavana şi kafana, alb. cafeliane, ngr. v.a-. II. 223: Hal I16nă ’n BucurescI, Să-ţi fac straie nmschicescl Şi papuci cazacliescl. cazan n. I (sens modern) căldare mare (pl. cazane şi cazanuri). Ur. III, 5 (d. 1799): cazanurile şi căldările cu care fac racliifi de tescovine şi de pome. Fil. 236: puse cazanul pe foc şi-l îmbiâ. Isp. 186 : s’aibă pregătit câteva cazane cu sm61ă. Vorba figureză în mai multe proverbe: ai dat un cazan mare şi ai luat o căldare (Pann III, 109); cu picătura din cazan butia se umple până în vrană de rachiu (Golescu); mic şi mare într’un cazan fierbem (id.). In basme revine cazanul cu lapte clocotitor ori cu 99 smolă fierbinte, în care se aruncă ţiganul perfid (trecut şi în poesia populară): Teod. 32: In cazan băgatu-m’a Şi trei <}ile flertu-m’a. Vorba e cunoscută şi în părţile limitrofe ale Ardeiului (Reteg. Trand. 18: C’are baba un căzan cu taleri şi gâlbineî). II (sensuri archaice) 1. la Tătari, familie constând din vre-o clece inşi (în Crimeia şi Bugiac): mîrzacil îşi număraţi supuşii după cazane. Cant. Iar. ot. 421: Selim (Mural, Hanul Tătarilor, s'aducă cu sine Ia câmpul de bătaie câte doi 6menl din fie-care cazan. 2. cazanul care servia la împărţirea hranei ienicerilor, era forte venerat de dînşii: ei îi dedeafi epitetul de „nobil (şerif)" şi la procesiuni solemne era purtat în fruntea alaiului; în jurul cazanului se adunau la sfat căpeteniile corpului şi pierderea cazanului era privită ca o mare nenorocire şi ca o ruşine din cele mai umi-litbre (Vambery, Cultur, 80; d’Olisson VII, 347; Fot. II, 235). însuşi Domnii români, înainte de a se presenta Sultanului, spre a lua învestitura, se duceai! cu boierii lor să guste din cazanul de ciorbă al ienicerilor: ceea ce însemna că se înscriea în corpul lor, din care făcea parte Sultanul însuşi (Fot. II, 93, 233). 3. regiment de ieniceri. Kog. 267: le-ait rămas pe loc tâtă urdiea, tunurile, corturile, mzanurile, carele şi alte calabalîcuri. Beld. 427: Ln două (Iile de ăstâ-cfî, cazanurî şi toţi porniţi. — kazan, cliaudron, marmite, spec. la chaudiere commune d’un regiment des janissaires, regiment des janissaires; cum. cliazan „caldarium"; alb. bulg. rus. rut. şerb. kazan, ung. kazan, ngr. xaCâvi, mcr. căzane. căzănărie f. o parte a zalhanalei unde se prepară cirivişul sau seul din 6sele vitelor. Marion, 66 : in fundul zaanalel, căzănăria, unde se topesce seul şi se face cirivişul. Vorba derivă dintr’o formă dispărută căzănar, înlocuită cu „cazangit!". cazangiu m. (şi cazanciO) 1. cel ce face cazane, căldărar; 2. cel ce topesce ciosvîrtele la zalhanale. Marion, 66: la zaana cazandiî forfotesc de colo până colo. — KAZANgY, cliaudronnier; alb. bulg. şerb. kazangiia. cazma f. 1. uneltă de fier cu coda de lemn cu care zidarul sparge zidul. Ist. 1715, p. 115: să-şi ia armele şi cazmalale. Cr. II, 8: cari 100 săpau cu cazmalale, cari tîrafl cu tărăbouţele. Jip. 69: lîrnăcăpe, sape, tuciu, cazmale. 2. lovitura cu cazmaua. Isp. 372: numai clin două cazmale scdse câteva cărămicţl. — kazma, pioche, lioue; cum. chasma „ligo"; bulg. sSrb. kazma, alb. kazmă, ngr. 7M'C\mc, mcr. căzma. cecmegeâ f. lădiţă sau cutie în care se aruncă banii vin dării dilnice într’o prăvălie. Var.: cicmigea, cigmigea şi cigmegea (Glos. 144). Ghica. 407; căulail a sparge cicmigdta cu bani. Orăş. II, 139: nisce haimanale care îi dă iama pe la cigmigea. — cEKMEgE, tiroir, boîte, commode, secretaire (d. cekmek „a trage"); şerb. cekmege „cutie de tras afară." Vorba e populară în Muntenia şi face parte din bogata terminologie orientală relativă la comerţ (§ 104). celebiu a. şi m. (şi cilibiD) I (sensuri archaice) 1. nobil, de bun nem, titlu dat de Turc! mal ales Europenilor şi echivalent cu „efendi", reservat Turcilor. M. Cost. 10 : liîmlenii erau ămenl iscusiţi presle tăte nămurile, subţiri, pentru aceia le dic gentilomi, cum c]ic Grecii celebil. Nec. 386 : Grigoraşcu Vel-postelnic, Grec ţărigrăden, din toţi Grecii acestii a două domnii, cel mal bun şi mal înţelept şi celebiu. 2. titlu de politeţii, analog lu! „chir" (în epoca fanariotă), cu forma (grecizată) ţelebi şi dimin. cilibidache. Fii,. 66: cilibi Andronaehe îmi scrie, că de astă-c}I înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele. Al. T. 137 (ironic despre Greci) n’au(Ji, ţelebi ? ... care moşii, cilibidache? II (sensuri moderne) 1. boier, nobil. Jip. 182: cine sînt ca cilibiil de umblă câte un an numai în calesci. 2. instruit şi bine crescut, amabil. Stăm. 460: să fie desăvîrşit procopsit ca un coconaş cilibiil. 3. graţios, elegant (sens mal ales popular). Jip. 54: dăscălescii copiilor de la ţară împândără vorbe, că limba rumânăscă curată nu e cilibie, că e mal bine să vorbim ca la oraş... Orăş. 9: Să vă ’nvăţ o meserie, delicată, cilibie... Marian, 176: Iară cel mai mijlociii, Om frumos şi dlibitl... ŞEţ>. II, 198: Leliţa trup cilibiil, Ce porţi otravă sub brîil, De omori om de viii, V, 56 (d. Sucăva): cilibghitl, trup bine făcut, svelt şi frumos gătit. R.-Cod. 188: Mierliţă, mierliţă, Pasere pestriţă, La cap cilibie, Cum ’mi place mie. — celebi, seigneur (spec. grec ou europeen), poli, ayant de bonnes manieres, noble, aimable, gracieux; bulg. celebila „june," ngr. tCeXe[j.mjţ, galant, un elegant, Monsieur; sp. chilibi (=caballero). Titlul de „celebi", dat odinioră fiilor Sultanului domnitor, a ajuns la Turci forte comun, atribuindu-se ori-căruri neguţător sau 101 cetăţen. Forma archaică sună cehbiu, cea modernă cilibin : vortîa e deopotrivă răspândită în Muntenia şi Moldova. *celebilîc n nobleţă, politeţă Dion. 2^6: Milrislon cu Miloradovici generai' ah poftit de la prinţipul Ipsilant prin vel-Vistier să ’şî arate A ăria sa celebilic do a-I mulţumi cu 70 sau 80 pungi de bani pentru osten la lor. — celebilyk, civilite, urbanitd, courtoisie. ceplegeâ f. un fel de grad cu grăunte mic şi închis, numit şi „alac sad secară albă11. — KAPLygA, ivraie, foile avoine, cliiendent (d. kaply „grăunte"); bulg. kaplaga „grăunţe ce servă de nutreţ11. cerceveâ f. 1. ramă de tablou (litt. patru bucăţi de lemn), sinonim cu „pervaz11, de aceiaşi origină. Oarag. 125 : o să fie pusă în cerceveâ. 2. încadrarea unei ferestre. Basme III, 141: spars i giamurile şi eşind afară cu eercevele cu tot.., o rupse d’a fugă. Var. (muntene): ciorciovea şi giurgiuvea. Stănc. 57: ciorcioveiele de la giamurl şi canaturile de la uşi numai de stejar săpat în chip de flori. Teleok, 4: un portret de fată mare pus în nisce giurgiuvele de lemn. — cerceve (pers. carcive „quatre bois“), cadre, cliâs-sis, cliambranle de porte; bulg. cerceve, şerb. cerfev şi gergev, alb. cercivă, ngr. tospraspăţ, ramă de hârtie. Cerchez m. Circasian. Nec. 45: acel capegi-başa... de neniul lui era Cerchez; 383 ' Hanul ah zăbovit totă iarna acolo pe la Cerchezi. — cerkez, circasien; bulg. (sabia) cerkeska; ung. cserkesz „pădurar". cerchezesc a. circasian. M. Cost. 309 : ah trimis Vasile Vodă pre Catargiul în ţara cer-cliez&eă şi do acolo i-au adus Domnă... Ax. 130: i-au adus lui Ni-colal-Vodă şi un cal cerchezesc, dar de la Hanul. cerchezâscă f. numele unei liore jucată în Mold. şi Dobrogea după masa de cununie (Sev. 280; Bur. 24). cergă f. 1. pătură ţărănescă de pat: scorţă, ţol. Cuv. I. 213 (d. 1588): o cergă vînătă de la Dragomir Beld. 383: Unii goli, alţii în ţolurl, alţii în cergi înveliţi. Al. T. 391: o ţigancă învăliiă într'o cergă strenţerosă; 830: se gălesce de culcat, se întinde pe pat, se acopere cu giubeua, ’şl trage o cergă pe de asupra. Pnov.: cât ţi-e cerga, atât te întinde (Var.: cât ţi-e plapoma ...) 2. pătură de cal sati de căruţă. Rev. 1,340 (d. 1669): o cergă albastră turcescă. Tarif 1701: cergă bună de 7 un leu, cergi de cal de 14 un leu. Al. T. 49: apuc o prăjină şi jachl peste cergă. Zanne 111, 98 (prov.): pentr’un purice nu pul cerga în foc. Al. 202: Pintenâge la picidre, Cu cergi albe pe spinare. — cerga, petite tente; bulg. cerga „covor prost", s8rb. cerga „şatră", alb. cergă „pătură pestriţă de lână", 102 ung. cserga „şatră" şi cserge „pătură", ţig. cerga „cort", mcr. cergă „învelitore", ngr. tCsp-fa, covor. Vorba aparţine primitiv terminologiei ienicerilor: cortpărat cu două porţi boltite, ridicatla dile mari înaintea cortului împărătesc şi păzit de a 17 orta de ieniceri; astădl cort ţigănesc, şatră. Cerga, ca şi chilimul, face parte din mobilierul casei ţărănesc!: § 98. cerviş n. grăsime topită de boii, vacă, bivol (scosă din ose la zalhana), ce se întrebuinţeză la bucătărie. In sec. XVIII. Ţările române eraţi datore a trimite la Ţari-grad pentru’trebuinţa capanului împărătesc o sumă a-numitâ de cerviş (§ 77). Ur. XIX, 284 (d. 1820): cervişul boilor... Var.: cerviciă, cirvig şi cirivif. Ur. IV7, 844 (d. 1812): şeii şi cervieiii din vitele ce se tăia pe la salhanale şi se trimitea la caban din Moldova p nă la patru şi cinci sute mii ocă şi se da după fiat. Un. XXII, 200 (d. 1820): săul, cerviciul, pastramaua. .. Stăm. 880: Că acel car era plin du bărdane şi băşici, In care la căsăpie se pune seu şi ceroidă. Iar. 100 : îşi puse o băşică de cirviş în cap. ,Tip. 70: unt şi untură, cirighiş... Liklavr. 125: şolduri ca două burdufe de ciriviş. Mariox, 06: în fund căzănă-ria unde se topesce seul şi se face cirioişid. — cerviş (pers. „gras"), graisse de certains ani-maux, suif fondu; bulg. cerviş. chebâp n. (şi chiabap), friptură turcescâ cu care se improviseză un prânz pe drum: felii largi de berbece înfirate pe o frigare şi fripte pe cărbuni, apoi stropite cu sos de cepă şi de pătlăgele roşii. Od. III, 89: dobe de mistreţ şi chebapwl decăprioră. Fii.. 111: îţi făgăduesc o friptură care să întrecă chiabapurile de la masa lui Vodă kebab (ar.), viande rotie; bulg kebap, şerb. ce-bap, rut. kebab, ngr. xsţucâju. chebe f. (şi chebă) manta de pâslă (negră, albăstruie sad cărămidie), înflorată cu găitane, purtată de ţărani, mal ales de surugii şi odinidră de haiduci. Cliebea sad ghe-bea acopere trupul de la gât şi până peste genuchî: pe guler, spate, pole, piepţl şi mâneci e cusută cu găitane de altă colore de cât a pâsleî. Cr. II, 161: i-a îmbrăcat la fel cu eheburl albe şi cuşme noue. Al. 86: Nu ţi-e roibul de vîm)are, Sâ-ţl dau chebea din spinare? 200: O călă de voinicel, Lotri, puişori de zmei, Ou căciule stogoşate, Cu chd>e roşii pe spate. .. Var. (muntenă): ghebă. Ar.81 (d. 1821) : o ghebă de postav cu găitan de mătase. Fil. 844 ghebe scurte împodobite cu găitane tricolore. Jip. 82 : (/7ieie?e, iţariî, zechile, zâbunu, antiriu... Tarif 1870: ghebe de aba bune de Ploiesci. Stănc. 103 344: ciobani înfăşură),! în ghebe şi cu căciulile pe urechi. Al. 159: Ou doî-spre-cjece panduri, Ou ghebe şi cu poturi. — kbbe, feutre grossier, manteau de villageois en feutre grossier; bulg. kebe, şerb. i’ebe „covor ele lână“. Despre îmbrăcămintea ţăranului: § 100. chef n. (şi chief) 1. un fel de confort oriental, constând din gustarea liniştită a cafeliî şi a ciubucului (în acest sens sinonim cu „tabiet"). Al. T. 432: ce chefuri! ce tabieturi! Ghica, 319: Hiotoglu ’şl făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiul oriental, pe când fruntaşii satului stau în piciore dinaintea lui smeriţi şi respectuoşi. 2. disposiţiune veselă, voie bună: „a fi cu chef", bine dispus.; „fără chef", a nu fi în tote apele lui (cf. turc. kefsiz „indispose"). Kog. 218: au nemerit trimisul tocma în cţioacare s’au cununat Beizade şi erau toţi la masă, un le şî-aii cam stricat chief ui şi nunta aucjind de mazilie. Cr. i, 130: Moş Niehifor era forte vesel, în cât nu scia baba lui ce l’a găsit, de-I aşa de cu chef, cum nu mal fusese de multă vreme; ii, 31: chef şi voie bună! (|ise celalt sc.oţend olirincă îngheţată din desagi. Gane 1,171: începurăsă rî(Jă cu un chef nespus. Al. T. 608: de mult n’am rîs aşa cu chef-, 091: bărbatu-meu era cu chief şi se lăuda că ml-o cumpfira o malole. Negr. II, 8: cineva n’are totdeauna chef să spuio tote cele. Pil. 159: acest dăscăleciii ne-a stricat tot cheful cu iticaua lui. Isp. 103: nu voia sâ-1 va<|ă nici o clipă de ochiţi măcar fără chef-, 192: ce al la sufletul teii, de eşti tot fără chef şi mâhnit? StAnc. 110: ajunsese, biata fata, să nu mal aibhchef, să nu mal vorbăscâ. 3. petrecere cu masă mare şi băutură din belşug, veselie după băutură: „a face (a se pune pe) chef", a se da petrecerii, a mânca şi a bea sdraven (cf. turc. kef etmek „se divertir"). Al. T. 80: nici un chief nu se făcea fără asta cobza mea; 650: na un bacşiş, să faceţi chef şi veselie... Ghica, 36: acest chef de nuntă, la cel de jos, ţinea trei (Iile, iar la boier ţinea şepte dile şi şăpte nopţi, după legea Domnilor şi a împăraţilor. Carag. 103: scil, a făcut omenii chef. c’aserâ a fost lăsata secului. Isr. B. Sn. 23: mesenii se dete chefului; 50: s’ail logodit şi acum s’au pus pe chef. Teod. 541: Masa mare că ’ntindea Şi la chefuri se punea. Marian Ji, 167: De la St. Gheorghe în jos S’a pornit un chef frumos. 4. stare de beţie mare: „a fi cu chef, aprinde chef, a se ameţi de băutură, a se îmbăta cum se cade (cf. turc. kefolmak „se griser"). Isp. 23: s’ar fi lăudat la un chef ce aii făcut cu toţii. Al. T. 840: să-l îrnbăt, să-l fur minţile... omul la chef multe face... ŞEp. I, 37: Şi c’o bnticică de vin, Să vă fie cheful deplin. 5. plăcere, poftă, pornire sufletescă.: „a (nu) avea chef, a (nu) simţi plăcere safi tragere de inimă. Nec. 223: au mai şecţut vr’o săptămână cu dînsa până şi-aii făcut cheful-, 269: le părea răii şi Muntenilor, că i-au scăpat acel doi 104 boieri şl nu şi-aii putut face chfeul pizmei cel vechi ce aveaii. Beld. 413: aceea ce-î era cheful, cât ÎI plăcea, cum voia. Al. T. 047: n’am chief de gioc. CU ne I, 35: negrule, fii pe cheful teii şi du-me unde voiescl. Pann, 1 19 (prov.) ■ până vine cheful bogatului, ese sufletul săracului. Teod. 587:1 ml Stan cheful să-i-1 fac, Bă ml fiu şi mie pe plac. — kef (ar. keif „sânte"), bien-etre (de eorps et d’es-prit), bonne humeur, gaîte, ivresse legere; bulg. kef, alb. sSrb. cef. ngr. xs'f. (-/.stţa), liumeur, mor. chefe „poftă". chefuesc v. 1. a face chef, a petrece. Isp. 105: poftiră pe Fet-frumos la masă, ca să se chefue'scă şi să petrecă împreună. Teod. 89: Apoi nunta se gătia, Pe fata mi-o cununa Şi trei (Iile chefuia. 2. a petrece cu băutură, a se îmbăta. Teod. 298: Şepte buţi de vin scotea, Mare chef că chefuia Şi trei (}ile că’mî tot bea. Vulp. 60: Haideţi, haideţi d’un pelin, Haideţi să ne chefuim. Var. (mold.): chefăluesc. Negr. I, 222: vrefi să ne întrecom la masă, măcar să sciil că m’oiu chefului; II, 10: iaca vinul! cătaţi de nu ve chefăluiţl cum v6-i obiceiu. Al. T. 884: mi ţi l’aui chefăhtit frumos, de am prifâcut za-pisu cu cuiu... Cr- I, 11: le ain făcut de mâncare şi le am scos un cofăel de vin, de aceea ne am cliefăluit şi noi o lecă. Gane JI, 207 la nunta d-sale m’ain cliefăluit. chefliu a. 1. cu chef, vesel, care ţine la petreceri. Marion, 3: om chefliu şi bun la suflet. 2. oul îl place cheful, care s’află în stare de beţie. Basme IV, 144: bună dină, frate, strigă chefliul intrând încasă. Teod. 544: Io, cumnată, o să viu, Cum mă vefll aşa chefliu... — icefli (keifli), gai, de bonne liumeur, qui a une pointe d’ivresse: ngr. chel a. şi m. 1. care e fără păr pe tot capul sah numai într’o parte, sinonim cu „pleşuv". Teod. 337: Să nu-I cadă cosiţa, Să rgmâie chilă. Vorba figureză în numerose proverbe şi jocă un rol însemnat în basme (§ 39). Golescu: chelul a mâncat mielul; chelul lesne se tunde; ce al cu el, dacă-I chel? Pann, 120: chelului ce-I lipsesce? numai tichie de mărgăritar. Isp. Rev. III, 147: chelului numai chel să nu-I cţicl. 2. fig. înlocuţ. „ascăpachel", a fi. bătut (Zanne II, 517). — kel, teigne, rogne; teigneux, chauve; bulg. kel „rîie" si lcelev „pleşuv", şerb. cela „chelie" şi rtelav „chel", alb. oelă. ’ chelie f. 1. starea celui chel. Pann 1,5 (prov.): chelului despre chelie să nu-1 spui vr’o istorie 2. (ironic) cap chel. Marion, 82: scose din buzunar tichia ş’o puse în cap pentru că era frică să nu rccescă la chelie. Vorba revine în două locuţiuni caracteristice: „a 105 freca chelia cuiva“, a-1 bate r8tt (Glos. 120) şi ,,1’a lovit chelial’a găsit norocul (Zanne II, 521). chelbaş a. rîios. Mili.o, Potpouri, 10: d6r nn-s chelbaş. — kel BAŞiiii, teigneux (baş "tete”). chelbăgesc v. 1. a ajunge chelbaş; 2. fig. a despuia. Ktic. IU, 111 : la preţ el te chelbăşia... chelbe f. rîie la cap (în Moldova). Sisţ>. Iii 0(3: să nu pul sita pe cap, că faci chelbe; III, 174: <5menil se ung la cap cu gaiţă (gaz), ca să le trdcă chelbea. Zanne II, 520 (prov.): ÎI plin de chelbe (e sărac). Vorba e o derivaţiune ulterioră din chelbaş (cf. slujbă: slujbaş) ca abager din abagerie. chelbos a. sinonim cu „chelbaş11. Negr. I, 249: chelbosului tichie (le mărgăritar nu-1 treime. chelbo|esc v. a căpfita chelbea. Al. T. 1541 : dor n’am chelbosit. . . cheleş a. şi m. cel ce are chelie (personaj favorit în basmele muntene). Isp. 153: chemă pe argatul cel cheleş; 104: cheleşul se duse de culese flori. — kei.eş, teigneux; bulg. mcr. keleş. chelemfet n. vorbă, numai în lociiţ. „a face clie- lemet“, a sta de vorbă (se aude mal ales’în Moldova). Gorj. IV, 140: nu-1 trebâ să fac chelemet cu dînsa. S. Năd. 104: ca vecini se cunosceau după nume, chelemet nu făceau unii cu alţii. —KEUMBT(ar.), parole, discours. Vorbalipsesce aiurea. chenâr n. 1. marginea unei stofe şi broderia cusută pe margine. Kev. II, 334 (d. 1821): roche de pambriil cu 3 rîndurt chenarurl. Isp. 194: o basma cu chenar pe margine. 2. fig. margine, cadru. Delavr. 70: sdrele, la zori, şerpuesce munţii cu chenare de rubin. 3. pl. brîne trase pe marginile unei zidării. — kenar (pers.), bord, rive, marge; bulg. kenar, şerb. cenar „hotar, sfîrşit“, alb. kienar, mcr. chenare, ngr. zsvâfit, bordure. chenâruiesc v. a broda marginea unei haine. Delavr. 46: ’şl suflecară mânicele chenăruite în stacojiii. chepceâ f. lingură de umblat în metale topite [Isp.] — kepce (pers.), grandi cuiller pour 6ter 1’ecume; bulg. kebce, ngr. xsijiă. chepeneg n. 1. în vechime, haină boierescă de paradă strînsă pe trup. Od. I, 71: adi Mihnea a îmbrăcat chepeneg de catifea roşie cu ciaprazurî şi cu bumbi de aur. 106 2. manta de ploie. Pann, 100 (prov.): după ploie chepeneg. 3. manta de pânză grosă cu glugă, asemenea ghebeî,. purtată mai ales de ţăranii din Ardei (unde se aude sub forma căpenâg, luată de la Unguri). Marian, I, 181: Ori doră ţie ţi-e greu De sub căpene'gul med. Vulp. 54: Plâia să me ploie, cupenegu ’ml moie. — kepenek, vetement pour la pluie, capote de bure que portaient Ies janissairs pendant l’liiver; curd. lciapanek „tnanteau de laine non tissuo“; bulg. kepeneg, rut kepeniak, pol. kopieniak, ung lcoponyeg. Vorba figureză în diferite dialecte turco-tatare, a-şa că originea-i orientală e incontestabilă: chepenegul a fost adi înlocuit în Turcia cu „iamurlucul.“ chepeng n. 1. uşă de pivniţă aşedată orizontal la nivelul podelii, sinonim cu „tarabă. Marion, 62 : nea Oostacho ridicase chepengul pimniţei şi-l legase, ca să nu-1 ridice mereu la ile-caro scâlere de apă. Carag. I, 5: la drepla, chepengul beciului şi o uşe co dă în celar. 2. locuţiunea „în chepeng,“ drept în jos. Od. I, 157; ferestrele catului de sus... se trăgea(i în chepeng. — kepenk, trappe, pioge, volet; bulg. kepenk, şerb. cepenak, alb. kiepengi, ngr. 7.sîrrpp (= xaTafppaxnfl). cherem n 1. favore, bunâ-voinţă. Gorj. II, 80: câte lucruri mari săvîrşesce la ori cine năzuiesce la cheremul seu. 2. fig. discreţiune, bunul plac, în locuţiunea „a fi (a veni, a avea) la cheremul cuiva,“ a dispune de dînsul. Al. T. 513: de acum ît la cheremul meu; 840: să rup zapisu ? nu-ml vine la socotelă!.. . să-I dau pe Mândica ? nu-mi vine la cherem. Ghica, 350: te avea la cheremu lui..., căci avea la îndemână un arsenal întreg. — kerem (ar.), generosite, faveur, grâce, clemence. Vorba lipsesce în idiomele balcanice. cherestea f. 1. lemn lucrat, lemne deconstruc- ţiune. Aprope un secol, ţările române, în special Moldova, eraţi datore să dea Porţii pe un preţ fix acest product al codrilor sei (mai ales din jud. Bacăti, Nemţu şi Suceva) pentru ridicarea căruia se orînduia un anumit dregător (V. direcci-başâ), care, odată cu boierii înadins trimişi din partea Domnului, priveghea şi gră-bia tăierea cherestelei trebuitore Porţii (Drăgliicî I, 29). Kog. 198: pod în Dunărea la Obluciţă. cherestele şi alte multe nesfîrşite angăril; 229: aft poruncit ca să scrie pe la ţinuturi să taie cherestea; 200: să trimiţi cherestea, ca să facem pod la Isaccea. Ur. III, 138 (d. 1792): cherestelele care din vechime s’au obicinuit a se tăia din munţii Moldovil şi a Valahiel pentru cetăţile de la Rumile, 107 2. lemnărie: bîrne, scânduri, laţi. Tarif 1792: clie-estetici, adică lemnele cele lucrate ce merg la ţara turcescă... scârţele, scândurile, laţii soli alte cherestele. Al. Pr. 512: făcea de câţî-va ani negoţ de cherestft 3. podela sau lemnăria unei zidiri. 4. fig. complexiune flsică (cf. fr. bien bâti). Carag. Nov. M): e un om cu o cherestea uriaşă, Z ciN.n'b II1,103 : ce mal cherestea eşti! 5 mecanism interior: ex. cherestduu ccsorniculuî. 6. fig. ceva gros şi ordinar. Zannk III, 103: nu-I e cherestea obrazul (se cţice de omul cu obraz subţite). Var. (archaică): herestea. DlON. 201: Vodă în urma focului afl făcut şi el ajutor oraşului cu herestea, măcar că o plătia orăşanil omenilor din ţară ce o aducea după domnescă poruncă, dar numai mal uşor în nart şi făcea înlesnire omenilor la facerea caselor. Ur. XIX, 281 (d. 1820): herestea de tot felul prea bună. — kgreste, bois de construction, planclies, poutres; bulg. kereste „grilaj şi lemnărie," şerb. cerasta, alb. kiristee, ngr. xspsats?, mcr. clierestee „lemn de pădure." Despre importanţa istorica a vorbei: § 76. cherestegiu m. cel ce vinde cherestea, negustor de lemnărie. Ghica, 235 : cherestegiu, dulgher, timp Iar. Var. (munt.): chiristigiO (Ionescu, Putna 267). — kerestegy, marchand ou fournisseur des mate-riaux de construction. cherestegerie f. curte mare unde se ţine cherestea. Carag. 12: sâ-ml anţă cherestecjeria ? cherpedin(e) n. cleşte de scoscaielele potcovelor. — kebpedin (ar. kelbetein), tenailles â l’iisage de forgerons du mareclial-ferrant. Ca şi iabaşa, vorba aparţine uneltelor de potcovărie (§ 105) şi rămâne mărginită ’în acestă sferă specială. chertic n. răboj la ocne (ca mijloc de contabilitate la vînrjarea sării). Sutzo, Statistica, 119: un chertic domnesc de 2000 ocă sare. — KERTrK, entaille en coclie sur le bâton qui sert de marque au boulanger, au bouclier etc. Vorbă specială cunoscută în Moldova. chervân n. 1. caravană în mişcare (rar întrebuinţat cu acest sens primitiv). Ghica, 323: când am ajuns la pod la Băn6să, cheroanul se ţinea lanţ; sute de trăsuri mergeau lin pe şleau, una după alta, 2. car mare de transport (unicul sens popular). Od. I, 95 : în urmă-le venia un chervan mare mocănesc plin 108 până în coviltir de sipetnrl. Pann, Nastratin Hogea, 8S : cu clopote la gâturi ca şi la orî-ce chervan. Stânc. Alte B. 32 : se depărtară cher-vanele şi se risipiră valurile de praf.... Var. (archaică): chiaruvan. Ist. 1715. p. 5: toţi cel ce ar face călătorii, aCL în oştire mare aflându-s •, aii în chip de chiaruvan călătorind ... — kervan (pers. lciarvan), caravane; bulg. kervan şi karvan „fii d’animaux de bât", şerb. karvan, alb. kar(a)van, ngr. xap|34vi şi sppâvt, mcr. cărvane. V. Partea II: carvasara. Din aceiaşi vorbă orientală derivă formele europene: sp. it. caravana, fr caravane Dozy, 249; de aci neologismul „caravană", în poesia nostră literară (Al. Poesil II, 118: rătăci to re caravane ostenite). chervangiu m. cărăuş (Costinescu). — KERVANgr, voyageur par caravane, chef de caravane; bulg. kervangila şi karavangiîa; mcr cărvănar. *ches 1. (imper.) taie! (adl ironic). Ghica, 117: când Oltănul (licea ches! capul şi sbura... 2. locuţ. „a face ches", identică cu „chesăgesc". Al. T. 1242: gios o mulţime de căpăţânl tâiete... pricep că 1 eaii făcut ches pe tole în vremea răzmeriţei. — kes. coupe! (imper. d. kesmek „couper"). chesăgiu m. 1. pungaş, hoţ (litt. tăietor de pungi). Nec. 231: venise trei Şerbi la Duca-Vodâ aice în ţară, să slu-jescă, carii acel SărbI mal înainte vreme fusese chesăgil. Teod. 164 (oraţie): Ţi-a cumpărat un fes de la întâiul chesăgiu [în text: casegin] 2. măcelar, într’un cântec d. Prahova (cuvar.chisăgiQ). Vulp. 21: piua e cârciumar la buţl, Noptea chisăgifi de Turci. — KESigi. qui coupe, coupeurde bourses, voleur a-droit (d. kesmek „couper, retrancher"); bulg. şerb. lce-segiia şi kisigila, ngr. xsoivrCij?, pungaş. chesăgesc (şi chisăgesc) v. a tăia în bucăţi (vorba se află numai înpoesiâ populară). Teod. 483 (cântecul zavergiilor): Val, săracii Arnăuţil, Cuin îl chesăgesce Turcii! 487: Dar şi pe el apoi I-a chesăgit ca pe bol. 566: [Voinici] Tot de dînsul chisăgiţţ, Tot de dînsul omorîţl; 587: Turci bogaţi că sărăcia, Greci haini că chisăgia, LeşI păgâni că pislosia. chesăt n. lipsă devîndare, în opos. cu „dever". — kesat (ar. kesad), manque de debit, chomage, stagnation du commerce; bulg. kesat, ngr. xso4n, diffi-culte de vendre. Vorbă populară în Muntenia, ca termin special negustoresc, ca şi antonimul seu „dever". cheschet n. grâti fiert cu bucăţele de carne. Al. T. 74: ciulama, baclava, cheschet; 505: să-mi facă la masă vr’un cheschet, vr’o plachie. 109 — KEŞKEic (pers.), soupe de gruau et de viande; bulg. keşkek, şerb. ceşket, ngr. uşa*!-/.:. chezăp n. (şi chizap) vitriol întrebuinţat de boiangii (numit înainte şi „caraboia"). Ionescu, 094: chizap cu 5 galbeni maja de 40 grame. — kezab (pers.), eau torte (d. tez „tare“ şi ab „apă") bulg. kezap, şerb. cezap. chiabur a. forte bogat, putred de bani. Al. T. 434: uram făcut chiabur. Cu. I, 37: fratele mal mare era harnic şi chiabur. Pann I, 64: e chiabur, se .scaldă în averile sale. Cal. 1895, p. 74: îl schimbă din pălmaş ca val de om în fruntaş chiabur. Isp. 207: el cunoscea de mult pe un cioban chiabur; 207: iacă un neguţător chiabur că vine şi la dînsul. — kiabir (ar. kebir „grand, noble“), puissant, riche. Vorba, la noi forte răspândită, lipsesce în idiomele balcanice. In stilul familiar, adesea ironic. chiaburesc v. a se face chiabur, a se îmbogăţi forte. Teod. 552: Noi cu el am haiducii, Noi cu el am chiaburit; 070: Tudorel se îmbogăţia, Tudorel se chiahuria. De aci şi forma compusă, închiaburesc, cu acelaşi sens. Speranţia Rev. N. I, 279: Ceilalţi omeni, vedend că Şotiea Babei s'a închiaburit, au început a lua pildă de la dînsul. chibrit n. 1. beţişor uns cupuciosăpeomargine şi care se aprinde prin’frecare (pl. chibrite şi chibrituri). Stăm. 99: un chibrit aprins la ligăiţă ţiind, pulberea se aprindea. Cr. 11, 111 : dă-I o pîrlelă bună cu nisce chibrituri. Carag. 18: dar tutun şi cărticică ţi-al luat? chibrituri al ? Şiip. IV, 131 : Din teşilă scdse iute trei surcele de chibiite. Două credinţe băbesci se raportă la chibrit: când se varsă chibriturile, au să vie mosafiri (Şed. I, 191) şi când a trosnit chibritul, are să ia parale. ’ 8. om lung şi slab (ca un chibrit), înalt şi subţire (vorbind de tocurile ghetelor mitocănesci). Marion, 53: Niţă cu vr’o cinci inşi gătiţi ca de Pasce aveaţi nisce ghete cu tocuri chibrit, ce făceau să crape de necaz pe ceilalţi flăcăi. 4. fig. (şi archaic) aprindere, îmboldire. Pum. 25: D-lul şi cu alţi boierinaşl urma cu mergerea mal pe urmă, ci cum luară scire (de sosirea Turcilor) dobîndiră deosebit chibrit. 5. fig. om iute, mânios, de unde locuţiunea: „i-a dat cu chibritul la nas“, l’a supărat (Zanne, III, 103). — kibrit (ar. ,,souffre“), allumette; cum. chibrit „sul-phur“; bulg. kibrit, şerb. cibrit „fir de puciosă", mcr. chibrit, ngr. ziţircphi. Ca termin de alchimie pentru „pu-ciosă“, vorba arabă a suferit în spaniola şi franceza o serie de curiose deformaţiunî (of. Devie, 4). Vorba se aude şi în partea Ardeiului învecinată 110 cu Muntenia; altminterea, se dice cătrăniţă (în Tîrnava) şi şvebel sau ghiu fit (în Năsăiid). In România vorba e pretutindeni populară şi n’are alt echivalent. Sensurile figurate sînt proprii limbel române. chibritelniţă f. cutioră de ţinut chibrituri. chifteă f. cocoloş de carne tocată. Bogd. Com. 28: chiftele cu sos. Var.: cheftea, chioftea, chiuftea şi (arch.) cuftea. Tabif 1761: cuftele cântarul 50 bani vechi. — kufte, kofte (pers. „pile, hachi"), boulettes de liachis cuites au beurre; bulg. klufte, şerb. cufte, ngr. xe'fts? şi xio'pte?, mcr. chiofte. chihlibâi* n. (şi chilimbar) ambră galbenă,litt. „care atrage paie", proprietatea cunoscută a chihlibarulul. Tarif 1792: chihlibar nelucrat, oca 180 bani. Delavr. 175: şaluri de Ţarigrad şi chihlibare cât oul de găină. Jip. 70: ic6ne de sticlă, chilimbar, matostat, tumbac... Teod. bl2: Dinţi mărunţi mărgăritar, Ochişori-ţî de chihlibar... Aceste două forme sînt proprii Munteniei, pe când în Moldova se aud numerose variante: chehlembar, che-limbar, ohihlimbar şi ohihrimbar. Tarif 1761 : chihlimbar de cel bun oca 3 lei 7 potronicl vechi, chihlimbar prost oca 230 bani. Nhgr. I, 240: uşile de cristal şi mobilele de chihlimbar. Al. Pr. 114: mătănii de mărgean sad de chihlimbar. Tarif 1792: ihehlembar pe undo va intra sad eşi 180 bani. Drăgh. I, 156: chelimbar negru mirositor din munţii Carpaţilor. — kehribar, kehlibar, KELiBisR (pers. kiah-riiba „tire-paille"), sucein: bulg. kehlibar, şerb. celibar şl ceh-lubar, alb. ăehribar, mcr. chihlibare, ngr. xr/X-iL/tapi. Din aceiaşi vorbă orientală derivă: sp. it. carabe, fr. carabe „ambre jaune". chlhlibariu adj. (şi chihlimbarlâ) galben ca chihlibarul (vorbind de viu). Fil. 231: o arămâsă de vin chihlibarift. Od.T, 84 : un pahar de vin chihlibariii. Gane III, 215: butolcl pline cu vinul cel mal chihlimbariii. Formaţiune analogică (§ 28). chilă f. veche măsură de capacitate pentru cereale în valore de 400 oca sau 20 baniţe. Nec. 250: au apucat [Brăncovenu-Vodă] numai de ad luat în nisce cuhnii cu cal aî iul vr’o sulă de chile de orz. Grec. 325: să gă-tescă Antioh-Vodă den ţară 100 de chile de zaherea, o semă să se strîngă la BucurescI şi o semă la Tîrgovişte, să fie de troba oştilor. Dion. 184: Domnul Moruzi ad găsit prilej, cum să câştige bani, că nu-I era destul venitul Domniei, şi stvîngând mult grâd de zaherea de pe unde găsia, plătind 7 lei chila, apoi îl vindea în BucurescI la pitari cu 40 lei chila. Tarif 1792: orzul de un sac de chile şese, 40 bani. Al. T. 953: dacă vrei să-mi dai grâul cu 50 de lei chila şi popuşoiul cu 16 111 lei merţa, ’ţ! cumpăr lătă pânea de pe moşie. Isp. B. Sn. 73: lua 21 ■de baniţe în chilă în loc de 20. StAnc. 21: a versat stăpânul pasărilor din lumea asta 5 chile de meiu. Teod. 57 : In tîrg la Buzăfi, Pe chile de grâu, Vorba figureză în locuţiunea proverbială „a bate ca p’o chilă de popuşoitt," a snopi în bătăi. — kile (ar.), mesure de ble ou de liquicle (d. gr. ■xoîXov); bulg. kile, şerb. kila, ngr. wl&z; ung. kila, pol. kila. Ca măsură de grâne, chila (ca şi dlmerlia) e tur-cescă, pe când baniţa şi merţa sînt slavone. chilermeneâ’f. un fel de ciupercă(Bolus armeniaca). Tarif 1761: chilermene de 14 ocă 1 leu. Vorba e cunoscută şi în Muntenia (Polvsu): prin etimologie populară: chilie armenăscă (Conv. XXVI, 452). — kil ermeni, bold’ Armenie (d. kil „argile" şi er-meni „Armenie"); ngr. v.tXspjj-svi. chilim n. covor ţărănesc cu două feţe. Tarif 1761: chilimurile turcesc! de unul 14 ban! bunî, chilimuri brovslavscoi de unul 10 bani. Fil. 63: un pat de scânduri acoperit cu un chilim de Ţarigrad. Ionescu, 686: femeile fac scorţe şi chilimuri pentru aşternut în case. Ţara N. 11, 194: Numai chilimuri turcesc!, Oovăre persienescl... — kiliji (pers.), tapis grossier â poils ras, natte; cum. chilim „tapetes" ; bulg. kilim, şerb. cilim, rus. kilimu, alb. kilim, mcr. chilime, ngr. -/.iXiu:, rut. rus. pol. ung. kilim. chilipir n. 1. marfă de ocasiune cu preţ de nimica, lucru cumpărat ieftin. Al. T. 258: s’o îndulcit cu chilipiruri, de când o pus mâna pe moşie; 465: nu perdeţl chilipiru de la mână; 828: nu scăpa chilipiru din mână; 1357: până acum nu s’au înfăţoşat nici un chilipir. Stănc. B. şi Sn. 33: să se ducă la tîrg să cerce a apuca niscai chilipiruri. 2. folos neaşteptat, câştig întîmplător. Beld. 411 : Oăc! într’aşa chilipiruri sciau că nu vor mal da. ClAs. I, 218 [un cartofor vorbesce]: într’o cafenea grecescă dai! de ■chilipir ; IV, 243: să mă ferescă D-cţeu de aşa chilipir! Orăş. 19:Sîr-maua vreme veche, vestită ’n chilipiruri... Basmic III, 112: bravo! peste bunc/tîh/wVam dat! cliseimpăratul,uilându-se la frumuseţea vitelor. 3. (ironic) bucăţică bună. Isp. B. Sn. 125: o vulpe mirosise a carne . ., socotia că a dat de vr’un chilipir şi venia să-ş! cerce măselele în el. Polysu [Adnotaţ.]: Pata asta, ce mal chilipir! Var. (molcl.): chelepir şi chelipir. Drăgh. I, 186: asemenea mansupur! sau chelepirurl bănâse. . . Ăl. Pr. 25: când iubitul seu bărbat se folosise de vr’un chelipir ... In Ardei se aude forma chiripir cu sensul de „trebă, folos" (Reteg. 97: ţiganul scie tot ciripind lor). — kelepir, butin, tout ce qui s’acliete â trăs bop marclie ou s’acquiert pour rien, par occasion, trou- 112 vaille: alb. bulg. kelepir, şerb. celepir „pradă" (i'elepiriti „a jăfui"), mcr. ehilipuri, ngr. -/.îXsîupi, trouvaiJJe. Terminul aparţinea la început sferei militare (ca sinonim cu „duium" sau „iarnă") şi sensul primitiv de „jaf" îl posedă încă în parte derivatele sale. chilipirgiu m. 1. cel ce umblă după chilipiruri. Kik III, 141: negustori însemnă chilipirgii... 2. (ironic) cel ce caută aventuri amorose. — KELEPiRgi. celui qui achete ou qui veut toujours acheter pour rien, a tres bon marche; bulg’. kelepirgiîa. chilipirgesc v. a trage pe sforă, a înşela. Kik. 111, 141 : a apucat nărav de chilipirgit ... chimion m plantă cu bobe aromatice, asemenea anasonulul (Curwn carvi), cu mai multe varietăţi: chimion de câmp sau „secărea", chimion de apă safl „mărăraş" (Oenanthe), chimionu-capuluî (Lascrpitium) şi chimionu-porcului (Peuceăanum). — iciMiON, cumin (d. gr. 6p.ivov, de unde şi forma paralelă chimcn). Vorba grecă însăşi a venit din Orient (ebr. lcâmmon). chimioniu adj. de colorea negriciosă a chimionului. — kimioni, de couleur cumin, vert. olivâtre. chimir n. (înMoldova chimer) 1. sensul primitiv: boltă arcuită, arcadă. Ist. 1715, p. 27: apa de la un loc este adusă pe chimiruri de piatră înalte, până ce intră în cetate de se împarte la fîntînl. Stăm. 119: un Arman betrân ce şede în nisce chimeruri. 2. astâcjl, brîtî lat şi îndoit de piele, ce servă ca pungă de purtat parale, cremene, cuţit etc., sinonim cu „şerpar": împodobit cu nasturi şi cusături, chimirul e purtat de ţăranul de la munte. Cr. 11, 62 : o cureluşă de cele cu chimeruri. Contemp. II, 816: scuturând chimenul scote cele două parale. Al. T. 1607: mal sc6te, giupâne, din cel chimir, mal scote. Gane I, 94: ia de colo chimirul cu bani. Od. I, 65: un cojoc scurt de 6ie negră, cu glugă la spate, şi chimir cu oţele. Jip. 50: chimiru teii ar găfui înţesat de sute şi de mii de galbeni. Marian I, 13: Măi panţirl cu straie dalbe Şi cu chimiruri albe. Şsţ>. IV, 131 : Apoi mâna în brîil punea, De chimer se desfăcea. Bur. 100: Un chimir cu galbeni mulţi Şi, un testemel cu cărţi. 3. pungă cu bani, bani. Al. T. 40: când me v6d supus la bir, atins tocmai la chimir... Caranf. 63: Lui Gheorghe chimir cerea Şi ’n stână 'ml intra... Al. 228: N’am leţcae la chimir, Să me pot plăti de bir... — kemer, voute, arcade, ointre, ceinture, le milieu du corps d. gr. xajtâpa, boltă (lat. camera); bulg. kemer „boltă şi chingă", şerb. kemer şi cemer „boltă şi şer- 113 par“, alb. kiemer şi eemer, mcr. chimer (pentru bani), ngr. xsjjipt, voute, eeinture. Forma secundară ghimerlie satt ghimirlie se trage de la primul sens al vorbei, cu înţelesul de „cociobă" (§ 23). Cal. 1883, p. 22: un bătrân sta ghemuit înaintea unei ghimerlil de bordeitl; 23: luft de subţiori pe unchia.ş şi intră cu elînghimirlie. chimiraş n. chimir mic (sad desmierdător). Pann, 40: celălalt umpluse de sfanţi chimirasul. JR.-Cod. 234: Mâna ’n chimiraş băga. Câte o rilă le dedea. Tkod. 442: ghiozdănaşul mi-aii găsit, Chimiraşul mi-au brodit. . . chindie f. I. (sensuri moderne) 1. timpul dileî între amiadî şi apusul sorelul (între 2 şi 4 după’ amiadî), numit „chindia mare“ sad „chindia mică“ după cum sorele s’află mai aprope de amiaşlî sad de asfinţit. a. la cronioarî şi în poesia populară vorba figureză la sing.: „la vremea de chindie, când fu sorele în chindie"... Cant. Ier. 404: caii sărelul cu fruntea spre apus şi Carul spre Ursul cel mic a întărce, adică după 9 cesurl de c]i, prin chindie. M. Cost. 274: LeşiI aii dat războiii forte tare până la vreme de chindie. N. Cost. o: Acest Dabija-Vodă de două ori făcea divan în di: deci la divanul cel de dimineţă dvoria toţi la divan, iară Iacei de chindie umblaii fustaşil prin tîrg, chemând omenii la divan. Nec. 276: des-călecând Turcii la gazde, dimineţă n’aii cţis nimică; iară când au fost pe la chindie, numai ce aii umplut Turcii ograda domnescă. Gheorg. 328: unii din Domnii cel vechi făceai! divan şi la vreme de chindie. Ţara N. II, 274: Când fu sărele ’n chindie, Fuse lupta cu mânie... Caranf. 87 : Până sărele la chindie, Badiul trece peste mie. Bur. 210: Până era săre ’n chindie, Rămase Tătari o mie. b. în graiul obicinuit de astădl prevaleză forma plur.: „pe la chindii", pe la toca (ad. la 4 cesurl dup’ amiadî). Xen. 186 : se în turna acasă pe la chindii. Delayr. 82: într’o Sf. Vineri cam pe la chindii, Fil. 117: când vino îndărăt? pe la chindii, cocăne! Stăno. 97 : se suciră şi se învîrtiră până a fost venind sărele în chindii. Isp. 800: pe la chindii am ajuns în palatul zmeilor. 2. un fel de horă ţărănescă forte vioie şi aria el (cu acest sens cunoscut şi în Ardei). Jip. 51: dac’ar pleca toţi ţiganii baragladinl, ciorînglavl, odată din sate, cine ţi-ar mal cânta dă joc: bătuta, horele, fedeleşu, chi-peru, mocâncuţa, chindia...Fil. 372: cţiseră lăutarilorsâ cânte pristo-lănca, chindia. Delavr. 6: ţăranii trăgeaiî chindia de curgea ţărîna din pod. Marion, 5; începură ţiganii să-l tragă o chindie CC ale nâbădăiăse. In Moldova vorba se mal aude sub formele achin-die sat! achindeiO şi tinghie (Etym. 170), primele două cu un a protetic, sub influenţa analogică a lui a-miacll, a-seră etc., iar ultima o rostire dialectală. II. (sensuri archaice) 1. muşi ca domnescă de seră, sinonimul românesc al lui „tabulhana" (Sulzer II, 431). Cant. Mold. 58: musicornm collegium apuci principem manet et quotidie tribus ante solis occasum horis (quod tempus Turcis ilcindi 60936 8 114 vocatur) neubet i. e. excubiarum sigauui solenai sibi slrepitu facit. N. Cost. 112: Curt Mehmet Paşa strîns-ail ntehteril şi tabulhana-.gil a ţării şi punea de băteaii chindie în t6te cţilele în curte... Amir. 180: meterhanâua Domnului bătea în tole cţilele chindia cea obicinuită. 2. tobă mare îmbrăcată cu postav roşiii, făcend parte din instrumentele meterlianeliî (Papazoglu, 53, 56). 3. la curţile domnesc! şi boieresc!, turn de strejă de unde se vestia cu tobe şi cu surle cesul înserat al chindie!, când toţi omenii casei se adunat! la cină şi porţile curţii se închideau. Od. I, 157: totă noptea arse chindia lui Socol. 4. numele unu! turn observator, înalt de 20 de stînjeni, în Tîrgovişte (de pe care se vestia chindia). — ikindi, le temps entre le midi et le coucher du soleil, la priere que la loi prescrit de faire vers la moitie de ce temps (ikind ,,deuxieme“); ikindiin (adv.), pendant l’heure de la priere de l’apres-midi, dans l’apres-midi; cum. eoliindu (chindii) „tempus post meridiem*; bulg. ikindila (kindiîa), şerb. icindila, alb. icindi „seră“. Vorba lipsesce la Grecii moderni şi la Românii din Macedonia, cari clic „mirinde" pentru timpul dintre 2 şi 4, pe când în Banat ea pare a fi transportată de ciobanii din Muntenia (sat! a fost luată de la Şerbi). Ca termin ciobănesc, chindia face parte dintr’o bogată nomenclatură orientală relativă lapăstorit(cf. cioban). chior a. şi m. 1. care n’are de cât un ochiţi, în opesiţiune cu „orb“. Stănc. 172: un zmeii şchiop şi chior. In acest sens vorba figureză în diferite proverbe. Golescu : cinetrăiesce cu chiorii se învaţă a se uita cruciş. Isp. Rev. II, 149: chiorul între orbi este împfirat. 2. se elice de monetele găurite: „a nu avea para chioră”, a fi cu totul lipsit de bani (cf. chioră). Jip. R. Sal. 142: fără să le piătâscă nici lescaie chioră. Pann, 158: n’ai o para chioră şi lenea te dobâră. Stănc. 247: n’aveail chioră para în buzunar. Şeş. IV, 142: Oă te ajunge o vreme rea, Făr’ de chioră de para... 3. clespre giamurile astupate cu hârtie. Crăs. I, 148: casa cu ferostruie chiore... — kior (kdr), aveugle; cum. cor „caecus“; bulg. lcior, şerb. cor, alb. ldor (cor), mcr. chior. chi6ră f. 1. para chioră. Carag. 4: n’are chioră în pungă. chidra (de a) adv. orbesce. Cr. II, 80: de acum s’o luăm de-a chioru. chioresc v. 1. a (se) face chior. 115 Al. T. 392: era să. mă chiorescă. Gane I, 70: l’am chiorit de ochiul drept. 2. a trage la ţintă, a ochi. Qolescu (prov.): cine nu chioresce, la semn nu nimeresce. 3. a înşela (Zanne II, 523). chiorilă m. (în basme) uriaş cu un singur ociliu pe care, ţinendu-1 închis, putea’ să vaclă şi în măruntaiele pămîntuluî. Cr. I, 267: când ajunge păsărică pe la strâjerul Chiorilă, el mi ţi-o vede... chiorlg adv. 1. ca chiorii, orbesce. Cr. II, 98: dam chioriş prin fasole, prin mazere... 2. cruciş, ponciş. Orăs. II, 28: a răspuns el, uitându-se chiorii. O formă ibriclă chiondorîg „cliiorîş“ (Stănc. 121: uitându-se la el cam clriondorîş) resultă’din amalgamarea sinonimelor chiomb + [clu']orîş. chioşc n. 1. pavilion oriental cu care se decoreză grădinile, parcurile. Ist. 1715, p. 14: trec pe sub chioşcul împăratului. Koo. 274: un mare foc s’aîi făcui sărind câte de o milă de loc şi s'ail aprins două chioşcui'i împărătesc! de aii ars. Al. T. 1229: vărul meu va ocupa chioşcu din grădină. Fil. 183: ea dete ordin să aducă cafeua şi dulceţa în chioşc. Isp. 152: împăratul ridicâ un chioşc în pădurea aceea. Teod. 672: Sultanul ce făcea? In chioşc se urca.. . 2. gheretă în care se vînd gazete. — koşk (pers.), pavilion, belveder, petite maison; bulg. kioşk, şerb. eoşka „balcon", alb. kiosk, ngr. ztooxt, mcr. chioşcu. Din aceiaşi vorbă orientală derivă: fr. kiosque, de unde rus. kioskQ, pol. kiosk, rom. chioşc, cest din urmă întrebuinţat în poesia artistică: Al. P. I, 148: N’aş vrea comori, n’aş vrea s’am Nici chioşcuri, nici saraiii; II, 76: Un chioşc în filigrană de marmură aurie... Bol-I, 243: Sub maluri cununate De chioşcuri de porfir... chiogcar m. cel ce vinde gazete într’un chioşc. chiostec n. 1. butuci la piciorele cailor, spre a le domoli mersul (cu pl. chiostece şi chiostecurî). Pann I, 102: Când te uiţi la el şi trece, Parcă este ’n chiostece. 2. brîtt, cordon (sens eşit din us). Gheorg. 312: boierii merg înaintea Domnului pe rînduială şi cu contăşile pe umăr numai în chiostece. Ghica, 150: vengberca de postav negru cu brandebururi şi cu chiostecurî. — kostek, entraves; lien, cordon, chaîne de montre; bulg. klustek „ceinturon (pl. liens)", şerb. custek „obedl", alb. kiostelc" „lanţ (de eesomic), butuci de cal." chirie f. 1.’ preţ de transport. Nec. 370: aii căutat câteva care cu chirie, de aii încărcat pâne. 116 Amir. 173: nici locuitorilor acestor ţări n’ati lăsat să le fie cu pagubă trecerea acestor Paşi, că şi chiria lor şi t<5te conacele afi plătit el cu bani. Gheorg. 301 : Domnii de la Ţarigrad, după ce luaţi Domnia, prindeail căruţe cu chirie de-’şl aduceaţi agârlîcul lor. Grec. 220: nu era greul cel mare zaherăua, cât era carele şi chiria care era s’o ducă. Cond. 1776, p. 38: nime să nu fie volnic a merge cu chirie fără soirea vătafului de cărăuşi şi de cbiragil. Ur. IV, 205 (d. 1819): din suma banilor ce va lua fiesce-câre cărăuş cMrie... Al. T. 954: unde pul chiria de aici până la Dunăre ? ŞEp. IV, 140: Şâpte care cu chirie Ale Iul neică Uie ... 2. sumă cu care se capătă provisoriu usul unui lucru: se dice mal ales de trăsură, casă, cai (pentru moşie, moră sati cârciumă, se dice „arendă"). Pravila Vasile-Lupu, 21: de se va afla că acea casă a fost prinsă cu chirie. Zil. 78: cu cereri de chirii grele, nesuferite... Al. T. 113: mi-am luat o casă cu chirie\ 1013 : să plătesc chiria odăilor comisului Agamemnon. Pann, 131 (prov.): prăvălie cu chirie, marfă în datorie. Carag. I, 36: banul poţi să-l dai cu chirie. Ghica, XII: clăcaşiî plătiau proprietarului în muncă chiria pămîntulul pe care locuiati. 3. fig. bani de chirie. Isp. 293: sciind că gura nu-I ţine chirie, spuse.... — tcira (ar.), louage, loyer, prix ; bulg. kiriîa, şerb. ciriia, alb. kira (oira), mcr. chirie, ngr. Forma primitivă chirâ s’a păstrat numai îu albaneză şi neo-grecă, în celelalte revine forma secundară chirie (§ 23). De la „chirie" s’a format doue nume de agenţi: unul românesc, chiriaş, cu sensul de „locatar" ; şi altul împrumutat, chirigiii, cu sensul de „cărăuş". chiriag m. 1. cel ce ţine o casă cu clîirie. Hinţescu (prov.): De cât să bagi chiriaş răii în casă, mal bine un mărăcine, şi s’o ţii închisă. 2. cel ce ia cu chirie o trăsură. Cr- I, 107 : la dâl moş Nichifor se da pe jos şi trăgea deavalma cu iepele... chirieşii, vrând nevrend, trebuiră să se deie şi el. Pann, 106 (prov.): şi pentru calul şchiop se găsesce chiriaş (adică nici fetele cu defecte nu rămân nemăritate). Vorba trecu şi în bulgăresce: kiriaş. De aci şi un verb închiriez, a da saii a lua cu chirie. Al. T. 116; închinând mereiî la case; p. 1259: sînt gata să-l închiriez rîndul ăst de sus. Isp. 116; cerbul nu-mi este de vîncjare ci de închiriere. chirigiu m. cărăuş, cel ce duce cu carul. Nec. 370: numai chiria [carelor de pâne] ’şl plătia, ci şi chiria cu pesuială, dând întâi Domnia acel 60 bani chirigiilor, apoi cu vremea scotea de la acel 6menl. Negr. I, 301 : e nemulţumit cu chirigiii, căci ÎI plătescef6rte refl chilia. Pann, 132 (prov.); chiria deştâptă pe chirigiu şi omul pe călător. Ghica, 324: un foc mare ocolit de feciori, de vizitii, de rîndaşl şi de chirigii. Teod. 458: Şi eh că m’oiu face ca un chirigiii, Cu tine să fiu... Var. (arcliaică): chiragiD. 117 Cond. 1776, p. 15 : 20 lei poclon de la starostele de chiragii; 38: cărăuşi cu care şi chiragii cu căruţa. — KiRAgY, locataire, celui qui tient des clievauxâ louer; bulg. kiragiîa, şerb. kiragiîa „chiriaş11 (şi kirigiîa „cărăuş"), alb. kiraci, ngr. wpatCifc, mcr. chiragi. *chiragi-ba§ă m. vătaf de chirigii. Rev. I, 55 (d. 1796): o sută cal ce s’ail tocmit de la chiragi-başă. chisea f. vas de cristal, pentru dulceţă. Al. T. 1088: mal sînt încă două chisele de dulcăţă de chitru. Pil. 18: mal sus se vedeai! câteva chisele de dulcăţă. — kiase (pers.), grande tasse â boir, coupe, vase; şerb. casa „castron adine,“ alb. ldase măsură de grâne“, ngr. -/.sase. chisea f. (şi chesea) 1. pungă de tutun, înlocuită adl cu tabaclierea (§ 89). Al. T. 433: chisele de tutun cusute cu fluturi. Fjl. 69: ţinea într’o mână o chisea de şal plină de tutun. Pann, 166: pescarul ’şl ia o chisea bună ş’un ciubuc mare... Delavk. 121: pe nisce măsuţe ovale se rînduiait chesele de tutun şi de dulceţă. StAnc. GL şi Pov. 89: un turc ar li pierdut o chesea cu tutun. Teod. 572: Ciubucelo că-şl arunca, chiselele că-şl perdea... 2. (ironic) pungă de bani. OrÂş. 47; Să vă umpleţi ckiseua şi să aveţi renume; II, 77: Ş’adună, adună mereu la chisea. — kise (kese), bourse, somine de 500 piastres (ou 110 fr.); tutun KESESi, bourse â tabac; cum. chisa; bulg. kesa (kesiîa), şerb. kesa (cesa), alb. kiese (cese); rus. kisa, pol. kiesa. V. Partea II: chesadar. Despre echivalentul românesc al vorbei turcesc!, adică „pungă*1,.ca termin financiar (§ 38). chişlec n. pivniţă (Stamati s. v. Keller), litt. cămară pentrtt iarnă (cf. zemnic). —icaşlak, quartier d’hiver (alt sens lipsesce). V. câşlă. Vorba se aude numai în Moldova. chiub n. (şi chiup) borcan mare. Pann, 68: tlece cihiuburi tot cu galbeni puşi în rînd. Negr. II, 56: tote chiupurile cu marinate şi licorinl. Isp. U. sfătos, 40: se ascunse într’un chiup de aramă. — kiup (ar. kiub), grande crucile vernissee a large orifice, vase de terre; bulg. kiup, şerb. cup, mcr. chiupă „vas cu tortă. “ chiul n. festă, numai în locuţiunea „a trage chiulul cuiva,“ a-î juca un renghiii. Marion 1895, No. 52: vetţî să nu-mi tragi chiulul ? — Dâmne feresce!... Sev. Pov. 175: ’şl face socotela să-I tragă chiuhi. Vorba e abstrasă din chiulangiii „cel ce trage chiuluri. “ V. chiulhanagiti. 118 chiulăf n. 1. un fel de căciulă turcescă, asemenea „işlicului.11 Bâlc. 130: bătrânul Sinan însuşi izbindu-se de pod, ’şl pierdu chiulaful şi feregeua. Al. T. 125: Să ne puie un chiul(tf, Să facă ţara pilaf. 2. căciulă în genere. Pann II, 52 (prov.J: la aşa cap, aşa chiulaf (Şe. V, 11 (d. Suceva): Şi ies cjiua la primblare Numa’n fesuri şi ’n cialmale. c. Al. T. 737:’ îmbrăcat în costum de Paşă şi purtând pe cap o cialma mare cu o semi-lună în vîrf. Gane I, 200 : ne jucam cu barba lui [Osman] albăsail cu cialmaua lui cea mare, care îl şedea ca o plăcintă pe cap. Pjl. 30: binişele de postav roşu şi cialmalele cele rotunde şi pline de semeţie ale artiştilor musulmani. Ghica, 19: sbu-rau capetele ca mingele, unele cu cialmale turcesc!, altele cu chivere rusesc!; B23: flecare turc avend pe umeri sad pe cialma câte o pisică, o maimuţă sau un coroifl ... — calma, turban d’etoffe ecrue et sans appret; cum. calma „mantile"; bulg. şerb. rus. rut. calma, ung. csâlma, ngr. tC*Xţi.â;. Pentru celelalte varietăţi de turbane (cf. durban. poş, saric): § 80. ciam n. (şi giam) luntre mare de brad satt de stejar pentru transport de mărfuri, un fel de şlep. Conv. IX, 328 (d. 1769): Iar şeicl şi giamurl din Beci, ca când n’afi mal fost de veci.. .Zamfirescu, Novele, 19: stau ancorate câteva damuri turcescl. — cam (litt. sapin), caîque de grande dimension; alb. bulg. şerb. cam, gr. <(*[u, bois de sapin. Despre categoria vaselor marine (§ 95). ciambur n. (şi ciambul) I. (sensuri archaice) 1. năvălirea hordelor tătare, din Crimeia şi din Bugiac, pe pămîntul ţărilor învecinate: Rusia, Polonia, Austria... M. Cost. 17 : Tătarii Crîmulul făcând [prădl] Moscului şi Crăiel le-şeşcl şi de la amîndoue aceste ţări lua daruri, ca să nu ie facă cu ciambttlurile lor stricăciunea ţărilor lor. N. Cost. 8: pre Tătari şi o semă de Turci i-aii trămjs în ciambur prin ţara leşescă, de au pră-dat’o şi aii robit... 26: aii râpetjit Vezirul Turci şi Tătari în pradă prin ţara nemţescă, cari au făcut mare robie şi pradă şi vărsare de sânge, până unde şi-aii putut ajunge cu ciamburul lor. Ax. 121: lovind fără de veste Tătarii cu ciambul în Ucraina, aii robit multe suflete jpşşţe semă. Neg. 252: când mergeau ciambururi tătăresc! în ţara leş6ift&$k prade, Duca-Vodă da soire la LeşI să se păzâscă..; 257: când Sjj'*'$ntîmpla să mărgă ciambururi tătăresc! în sus în ţara leşâscă, om face şi noi scire Leşilor să se păzescă; 344: Tătarii aii slobocjit un ciambur din Bugiag, de au lovit fără de veste numai în 5 cţile şi ail'agiuns, până subt Iviov, şi au tăiat,şi aii robit, şi aii luat 20.000 de robi. 2. în special, năvălirea Tătarilor pe pămîntul Moldovei (şi prada făcută cu acea ocasiune). 51. Cost. 344: să purcedă în uiambulurl Tătarii... o sâmă să lovâscă drept la Roman, iar altă drîmbă să lovăscă dirept subt cetate. Nec. 354: aii purces Tătarii pre Bahluiii în sus, pre la Tîrgul-Frurnos şi de la Şiret încolo aii sloboclit ciambururi a prăda, cât aii putut cuprinde ţinutul Nâmţulul până la Hang şi până la Ciahlâil aii agiuns de aii prădat şi au robit, şi s’ail întors plini de robi din Bugiag. Amir. 162: Tătarii aii aşecţat sfatul şi aii hotărît să dea ciambururi în tâte părţile şi îndată au dat poroncă să încalece tot Tătarul, de la mare până la mic, şi în trei părţi să se împartă: unii să prade Chilia, Smilu şi peste Dunărea olatele turcescl până în Udriii; alţii să prade Brăila, Ţara Românâscă; alţii Moldova, fiindu-le şi mal îndemână. 3. în genere, incursiune, năvălire, neaşteptată (cu var. ciabul, ciabun, ciabur şi giabul). M. Cost. 62: până şi Italia nu hălăduia de ciambulurile ce slobozia [Dacii] cu călărimea lor. Dum. 45: Turcii se întinseră câmpului după giabul', 70: peste câte-va (]ile se Invitară volinliril... să 122 facâ ciabitl satelor. Doc. III, 208 (d. 17^8): vom înlorce asupra v<5slrâ oştile nostre, de ve va face ciabun, de ve va sfărâma .şi vă va sdrobi. Hrist. (1818): >Şi de la vamâ prin giur, De făcea [Turcii] câte un ciabur. II. (sens modern) până astădî vorba s’a păstrat, în munţii Sucevei, în locuţiunea „a liate ciamburu“, a trăi din munca altuia, a fi un pierde-vară (cf. a bate podurile). Şsy. V, 00: bate ciamburu, numai şede de giaba şi se jocâ, numai ’.şî trece vremea. — capul, incursion, course des liordes tatares sur le territoire etranger (Bianclii) d. capmak „courrir11; pol. czambul „incursion11, rut. cambul „patrulă de călăreţi tătari sau de cazaci zaporojenî11. Sinonimul occidental razna (port. gazia) vine asemenea din Orient: ar. gazia „incursion militaire11. Vorbaj fiind de origină tătărescă, figureză numai la cronicarii moldoveni şi e necunoscută idiomelor balcanice. Năvălirile dese, aprope anuale, ale Tătarilor pe pămîntul Moldovei şi jafurile cari le însoţiaii (§ 4) afi lăsat până astădî un’ ecou în graiul moldovenesc de la munte, în sensul metaforic ce a căpătat acest termin technic (întocmai ca. „duium11): a bate ciamburu (corespundând în letopiseţe locuţiunilor „a da, a slobodi, a lovi ciamburu11) de la sensul special „a năvăli după pradă, a porni la jaf11 a ajuns să însemneze „a duce o viaţă de trîntor, jucând şi petrecând pe spinarea altora11. ciamfistic n. nucă de fistic, termin de medicină populară (Conv. XXVI, 452). — cam fystygy, pomme de pin, pignon. V. fistic. ciamsacâz n. (si giamsacâz) păcură albă (Conv. XXVI, 452). Tarif 17G1: ciamsacâz cântarul 100 bani. Tarif 1702: giamsacâz de oca una 142 bani. — cam sakyzy, resine de lentisque (d. cam „sapin11); mcr. ciamsacâz „aluat roşu cleios cu care se unge faţa miresei după scăldat11 (Sev. Nunta, 79). V. sacâz. ciamur n. tencuială de humă. Conv. XVII, 284: casele sînt făcute cea mal mare parte de cianmr. Cihac mai aduce forma cimur şi verbul cimuruesc „a tencui.11 Vorba e specială Moldovei. — camur, argile, limon; şerb. camurlila „noroiu.11 cianâc n. (şi cenac) vas mare de pămînt smălţuit pe dinăuntru şi în parte pe din afară. 128 Okăş. II, 0!): când nn pole s’aibă cianacul tot plin. .. Basme III, 153: adu-mi un eman să pul în el mierea. — canak, plat de terre, ecuelle; cum. oanac „scu-tella; alb. sSrb. canak, ung*, csanak, mcr. cianae, ngr. tCavixi. Despre celelalte vase din casa ţărănescă (§ 99). ciapcân n. 1. (sens archaic) cal ce umblă în sărite. Kog. 247: căutaţi cum mal în grabă să ne repecjiţl 2 ciapcânl (2 cal umblători buni) şi mai pe urmă 4 telegari suri. 2. (sens modern) fig\ şiret, rafinat, craidon. Cu. II, 42: măi!.al dracului venetic şi ciapcân de popă. Orăş. II, 23: ce ciapcân eşU neică! Cai.. 1881. p. 79: Uedu-Ivan care era mal ciapcân ca el... Stănc. It9: frunzele sburaii val-vîrtej, când le scormonia vr’un ciapcân de puii! de crivăţ. Teod. 514: Fn'ga hoţul, fur bătrân, Fur bătrân şi om ciapcân. — capkyn, qui va vite, qui court bien (liomme, cheval); mălin, gavnin, vagabond, vaurien, debauclie (d. capmak ,,courrir“): bulg. eapkyna (koiiîa), şerb. capkun (konî),mcr. ciapcân „care alergă după femei11, ngr. raa/tcivnjţ. ciapcânlîc n. faptă de ciapcân: rafinare, şiretlic subţire. Teleor, 182: a arătat mult ciapcânlîc, multă diplomaţie. — capicynlyk (amble du cheval), vagabondage, ga-minerie, coquinerie, debauclie. ciaprâz n. ciucure de metase, bumbac sat! lână. Od. I, 71 : Mihnea a îmbrăcat chepeneg dc catifea roşie cu ciaprazurl şi cu bumbi de aur. Fil. 30: vestminte de postav verde cu ciaprazurl albe. Ghiu a, 501 : cabaniţa era un fel de contoş cu ciaprazurl de fir. Var. (rnold.): ceprag. M. Cost. 284: la haiduci ceprage tot de argint. — capraz, bouton aveo liouppe, boutonniere â brandebourgs efor (d. pers. cep-rast „qui va de gauclie â droite11); bulg. sSrb. caprazi, alb. capraze, rut. ce-pralia, ngr. toaitpaCt, espece de haubert. Forma moldovenescă vine din pluralul analogic: cepraje. de unde un sing. ceprag. ciaprazar m. (şi ceprăgar) cel ce face şi vinde ciaprazurî. Ghica, XIV: curelari ciaprazarl, tabaci. Cond. 1770, p. 15: 10 lei poclon de la starostele de ceprăgari. ciaprăzăresc a. (şi ceprăzăresc) ce ţine de ciaprazar. Stăm. 81 : mosor ceprăzăresc. ciaprăzărie (şi ceprăzărie) meşteşugul orî comerţul şi prăvălia ciapraz’arulul. Jip. 69: pălării felurite, ceprăzării, pălării femeiesc! ... ciardâc n. (în Mold. cerdac) I. (sensuri archaice) 1. balcon la casele domnesc! şi boieresc!. M. Cost. 510: case, cerdace anume de acea trebă făcute; 033: 124 au apucat cerdacul în curte cel de piatră şi s’au orîncluit de apărare acolo. N. Cost. 14: Antonie Ruset-Vodâ aii făcut şi cerdacurile cele înalte despre casa domnăscă cea mică cu multă cheltuială ca la Ţari-grad. Nec. 265: aii răspuns [solul leşesc] lui Antioh-Vodă, de-I va eşi înainte, să-l timpine la giumătate de scări a cerdacului, va veni la cinste. Cant. Ier. 127: patru uliţe carile în capete cerdace ghizdave şi frumăse, afară din zid, asupra apei scăse avea. Od. I, 126: casele domnesc! purtând d’asupra lor un coviltir cu dardac înalt şi întins, un adevărat munte de şindrilă. Isp. 180: ţăranii, vădcnd pe cuconiţa într’nn dardac, începură să se jeluăscă la dînsa. Al. T. 895: o căsuţă veche cu cerdac-, 1158:şecjl totă cjiuaîn cerdac de tragi ciubuc. Xen. 5: în faţă era un cerdac cu mai multe scări de piatră. 2. podelă în genere. Nec. 358: au făcut o movilă şi o cruce mare de piatră şi cerdae iarăşi de piatră d’asupra crucii, ca să fle de pomenire. II. (sensuri moderne) 1. pridvor la casele ţărănesc! unde se ddnne vara. Delavr. 34: un gâscan închis din neseire într’un dardac. Al. 410: La fântâna cu cerdac, Este un trandafir cu lec. Teod. 511:Pân' colo la dardac, Unde-I Fulga la conac: 556: Foie verde de pe lac, La cârciuma cu dardac. R.-Cod. 288: La dardacul Standului, Locaşul voinicului... Marian I, 33: Tudor în cerdac eşia, Surugiului grăia... 2. foişor sad pod de scânduri, pe 4 furci înalte, spre a putea vedea la o mare depărtare (ca post de observaţiune la ţară). — cardak (pers. cartag, litt. quatre colonnes), bel-veder d’une maison, balcon, pavilion oii se place le gardien d’une vigne (d. car „patru" şi tag „stîlp") ;bulg\ cardak „mansardă", şerb. cardak (cerdak) „cârciumă pe câmp", alb. cardak „gang acoperit, podelă", rus. rut. cerdak „pod, mansardă", mor. cerdaclie „podelă pe 4 prăjini pentru păzitorii de vii", ngr. taap§â-/.t, balcon, grenier. Despre rolul sed în gospodăria ţărănescă (§ 99). cerdăcuţ n. cerdac mic. 1. Negr. Copil de pe natură, 9 : casa părintelui cu cerdăcuţul de scânduri boite galben. ciarşâf n. 1. pânză albă de aşternut patul pentru culcare, sad de şters corpul (de apă ori de sudore). Etyh. 65 (d. 1579): un ciarşaf cosut matasă. Doc. II, 403 (d. 1790): un darşaf de pânză cusut cu tiriplic... o plapomă de belaeâsă verde şi cu darşaful el. Rev. II, 210 (d. 1817): ciar§afurl de batistă. Teod. 78 (colindă): Cu un ciarşaf în picăţel, D’a Iul Domnă lucrăţel. 2. pânză albă în genere. Fil. 134: cauc cu ciarşaf alb. Ghica, 495: căteva perdele de la ferestre cu ciarşafurl înnădite unele de altele. Var.: clarciaf. Ur. XIV, 234 (d. 1813): două dardafurl, două prostire de mătase. Basme I, 61: ÎI scotociră ciardafnrile; IV, 10: înfăşură perna într’un darciaf mare. 125 — carşaf, carcaf (pers. car-şeb „drap de nuit“), drap de lit (d. car „pânză" şi şeb „nopte"); bulg. carşaf (cer-şaf (cercaf), s6rb. carşaf, ’ alb. carşaf (cerşaf), mcr. ciar-şih, ngr. Toaptoâ'ft. Vorba circulă în Muntenia şi în Moldova (alăturea de „prostire"), în Ardei se (Jice „lepedeiV. ciăt-păt adv. (şi ciac-pac) din când în când, printre picături, nici mult, nici puţin. Isp. U. sfat. 2: din câte am citit ciat-pat... Id. [comunic, orală]: nojescl (strîngl) ceva? — Ei, ciac-pac... Pann, 145: ciat-pat l’am vîn-dut pe el. . . — catpat, de temps ă autre, par ci par lâ, rare-ment. Despre particule de proveninţă turcescă (§ 25). ciaun n. căldare de tucifl pentru facerea mămăligei. Cb. I, 147: Stan luase ciaunul de pe foc să mestece mămăliga; II, 15: prăjiaii pe foc într’un ciaun mare nisce hoştine cu seă. Gane I, 173: învîrtia cu melesteul făina în ciaun. Crăs. I, 16 : ciaunul, atîrnat de un cârlig de fler, sfîrăia... Ghica, 366 : bea un ciaun două de apă rece... Şeş. I, 152: când iei ciaunul de pe foc şi ard scântei pe fundul iul, are să ploue. Proverbul: a cădea din ciaun (căldare) în foc, ad. din r6ti în mai r6ti. — cuyen, fer de fonte; bulg. cugun, rut. ca(v)un „olă de tucifl". Vorbă pretutindenea populară aparţinând gospodăriei ţărănesc! (§ 99). ciauş m. I. (sensuri arcliaice) 1. la Turci: corp de curieri în numer de vr’o 300, aleşi dintre cei mai bătrâni sub-ofiţeri a! ienicerilor, cari duceafi scrisorile şi transmiteafi 'ordinele guvernului în tote părţile Imperiului ; el făceaţi şi serviciul de aprod!, aducend pe vinovaţi înaintea justiţiei; armele lor eraţi sabia, arcul, săgeţile şi topuzul (d’Olisson VII, 33 şi 324). M. Cost. 265: Îndată atl trimis Vezirul ciauşil de ad tîmpinat pre boiei'ii şi i-aii pus în obecţl şi i-au dus la Ştefan-Vodă. N. Cost. 8: împărăţia, cât aii sosit la Hotin, au chemat pre boierii ţării Moldovei cu ciauş împărătesc la porta Vezirulul, dându-le poruncă pre care vor pofti ei dintru dînşil să-l arate, ca să-l pună să le fle Domn ; 50: după ce aii sosit Constantin-Vodă la Udriu, îndată atl şi trimis un ciauş, ca să-I ridice de la conacul lor să-I ducă la oprălă. Nec. 205: ciauşil împărătesc! l’aii găsit pe Şerban Logofătul ascuns în casa lui Duca-Vodă, în pod, şi de acolo l’aii luat şi l'au făcut surgun la Crit. BAlc. 213: sosirea unul ciauş turc cu scrisori din partea Sultanului către rege. Teod. 608: împăratul de vedea, Nici p’atât nu se lăsa, Semn ciauşulul că făcea... 2. la Români: corp de uşieri al Curţii sub comanda lui Vel-ciaug: eî precedaţi ţie Domn, purtând nisce bastone 126 cu clopoţei de argint, şi serviau în acelaşi timp ca măscărici (pentru farsa „Caraghioz") şi ca povestitori de anecdote. Vel-ciauş avea sub dînsul 40 de lefegii şi o temniţă la mahala, în care închidea pe vinovaţii de pricini mici (Sulzer III, 92; Reicevich, 123; Fot. III, 276). 3. grad militar, corespundând modernului „căprar". M- Cost. 616: Cantemir pre atuncia ciauş la Munteni. Cant. Molcl. 92 : czauczii, quos europaeo more corporales vooares, ourae est... Căpit. 808: ciauşil dorobanţilor şi alţi căpitani. Cond. 1776, p. 8: trei zapcil la un steg, adică stegar, odobaşa şi ciauş. Doc. I, 549 (d. 1784): ciauşul spătăresc..., semnul Domniei purtând, ciauşul de Divan. Pot. III, 306: ciauşul de spătărie câte 20 lei pe lună, ciauşul stegarului câte 4 lei, ciauşul agiel 15 lei. Bălc. 618: capul a 500 omeni se numia vătaf, în vremile noi ciauş. Ghica, 9: în urma nostră ciauşul de slujitori înşiruia 6menî de jur împrejur. Teod. 291: Iar ciauşul poterii, Slujitorul Domniei, De-1 vedea, II tot cţicea... II (sensuri moderne) 1. aprod care aduce pe vinovaţi înaintea justiţiei. Cond. 1776, p. 21: deciuiala ce va lua vătavul şi ciauşul de aprodl. Ghica, XVI: un ciauş îî aduce înainte doi împricinaţi să-l judece. 2. numele unei varietăţi de struguri albi de un gust delicios: ciauş mare, ciauş negru (Baronzi, 94). 3. numele unei hore în Moldova (Sev. Nunta, 280). — căuş, liuissier, appariteur; corps de 630 liuis-siers du paîais qui marchaient en tete du cortege dans Ies solennites publiques: sous-offlciers des janissaires de 330 hommes employes comme aides de câmp ou comme estafettes; sous-ol'iîcier qui commande â plus de 10 hommes: căuş (uzumu), excellente qnalite de raisin aux grains dores et fins, originaire de Tai'f en Arabie Barb.; bulg. şerb. oauş „garde â cheval du Sultan", rut. oauş „curier", pol. czausz „uşier", ung. csăusz „lierold, curier", ngr. Toaooai? (Ducange: taaobatoc, offi-cialis). V. Partea II: ciauş-başă etc. ciaugel m. diminutiv de desmierdare. Teod. 564: El la mal dac’ ajungea, Ciauşelul ce'ml făcea?... *ciauşesc a. sub dependenţa ciauşului. Doc. I, 304 (d. 1783): aproiţil vătăşescl cu aprodil ciauşesci... *ciauşie f. starea şi rangul ciauşului. Pot. III, 277: lei 6000 de la vel-dattşie. ciclic n. 1. roşu deschis (de colorat chilimurile). Ionesou, 693: cieic, verde, galben; 694: chizapul se întrebuin-ţeză la cicicul, stîmp5rându-l cu apă şi sare. 2. un fel de haină ţărănescă înflorată. Cal. 1875, p. 68: I-aş da iea şi pristelca Şi cicicul şi zavelca... — cicek, fleur; şerb. cicek, ngr. Toitolxt. Y. Partea H: ciceclifi şi ciciclic. 127 cier ic n. (şi cicaric) depănătore. Sev. Câl&toril, 62: tragi burungiucul la mosor cu fus de letcă, cocon ele din vechime îl t răgeai! pe cicaric. — cykryk, tour â tourner, rouet ă filet, devidoir; bulg. cykryk, şerb. cekrk „vîrtelniţă“, alb. cikrik, mcr. cicriclre, ngr. tCptxpixt, rouet. Yorba face parte din seria terminilor orientali relativi la ţesut (§ 106). V. cicricînifi. cighir n. 1. partea încreţită a măruntaielor la mie! (şi cu forma grecizată ţighir). Tarif 1792: ţighir cu praporele lor. 2. pl. în munţii Suceviî, un fel de mâucare făcută din ficat, plămînl şi din maţele mielului (Şed. V, 56). — ceger (pers.), fressure, poumon, foie: bulg. şerb. giger, ngr. xar^ipi, poumon et foie. cihc n. 1. oţel prefăcut în bobite găurite; 2. mărgele luciose de metal. — celik, acier; alb. bulg. şerb. celik, mcr. ciliclie, ngr. toîV.-/.'., Termin special de ciaprăzărie. cimbfer n. brobodă, sinonim cu „testemel" şi cu „tulpan11 (var.: cimbel, cimbir, ciumber şi gimbir). Babeş, Din plaiul Peleşulul, 29: astăijl conciul femeilor este înlocuit prin gimbir, un fel de maramă de bumbac cu puncte mari roşiatice... Teod. 87: Lua-voiii iie dintr’o mie... şi ciumberl de la Berberi; 013: Cadişco, nu cjice aşa, Oă me duc la BucurescI, Să-ţi cumpăr cimbir şi fes. Bufi. 215: Tot un fel că le gătia Cu rochii şi cimbelele... — cember (pers. cember) „cliose enroulee"), mou-clioir de tete, ficliu raye qu’on roule autour clu cou Barb.; bulg. cumber „tulpan11, şerb. cember „vălul tur-coicelor11, ngr. TCs|j.itspi(=ţ!ay.idX'). cimbistră f. cleşte de smuls perul sau de dres mustăţile. Vorba circulă mal ales în Moldova. Al. T. 14: să-l smulgi cu cimbistra flr cuflr. Gane II, 266: un lîner care ’şl petrecea viaţa la oglindă între pomecţl, piepteni şi cimbistre. — cimbistra (scurtat: cimbiz), pincettes pour epiler (d. cimdimek „pincer11); ngr. Face parte din seria numerosă de vorbe relative la bărbierie (§ 106). cimşir m. 1. arbore numit şi „merişor11 (Buxus). 2. lemnul sSti, gălbuifi şi vîrtos, din care se fac mai ales linguri ordinare (cu var. cimigir şi simcir). Tarif 1701: linguri de simcir de 2 testele una. Tarif 1792: cimişirul cântar 2'/i bani. Od. I, 451: castan, tisă, cimişir, chiparos... — cimşir, simşir (pers. semşir), buis (bois); bulg cimşir (şimşir),’serb. şimşir (şimişir), alb. cimşir, ngr. TCt/uoipi. cinghel n. cârlig la cântar. J28 — cengel (pers.), crochet; alb. bulg. şerb. cengel, ngr. TCqxeXt. Vorbă populară în Muntenia. cinghineâ f. (şi cenghene) nume ironic dat în Muntenia ţiganului. — cingiane, bohemien (par mepris); fig. impudent, effronte (şi porecla ce dau Turcii Muntenilor: Cant. Ist. ot. 340) d. Toîwavoc, mgr. a6rn'avoţ, numiţi ast-fel după secta eretică bizantină a Atliinganilor. cinie f. porţelan (vorbă eşită din us). Ur. XVI, 277 (f. de z. 1797): talgere de cinie... — cini, cliinoix, porcelaine; ngr. tOl. V. sinie. ciob n. 1. bucată spartă de sticlă satt de olă, sinonim cu „hîrb". 2. vas învechit şi stricat în parte. Pann II, 107: (prov.) amîndoî mâncaţi dintr’un ciob. Isp. P. şi Gl. 1: din ciob apă bând... — cob (pers.), piăce de bois, eclat, copeau. Vorba lipsesco în idiomele balcanice. ciobân m. păzitor de oî, sinonim cu „păstor11 şi (în Ardei) cu „păcurar". MircealII, fiul lui Mihnea-Vodă, care umblase mult timp fugar în munţii Ardeiului, trăind necunoscut între păstori, fu supranumit „Ciobanul" (Fot. II, 41). Cant. Ier. 129: ciobanii unii ca de somn adormilând în cârlige răzimaţl, alţii ca de ploie şi de vînt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un col la pămînt lăsaţi era. Od. I, lui: nisce ciobani ce păsceau turmele nostre de oî. Pann, 84: (prov.) scie ciobanul ce este şofranul. StAnc. 344: aci era o tîriă şi omul ara cioban. Al. 1 f>9: El (Jiauu) ia miel de la ciobani, Armăsari de la mocani... Vulp. 31: Loc de stână că ’ml găsesce, Cu ciobanii se opresce... Şeş. V. 43 (d. Suceva): Lasă juncil Ia juncani Şi te dă cu noi, ciobani... — coban (pers. cuban, şfiban), berger, pâtre; bulg. rut. şerb. coban, pol. czoban, alb. coban „păstor român", mcr. cioban (alăturea de „picuraru") şi ciobanbaş „baciu" (Weig. II, 334), ngr. TCo|j.7:âv-/js. D. Hasdefi (Etym. 2298) crede, că vorba „cioban" nu ne-a venit de la Turcii osmanii!, ci de la nomaşliî tătari din evul-medifi. cari l’ar fi împrumutat Rutenilor şi Polonilor, pe când din românesce vorba ar fi trecut în sărba, bulgara şi turca. Ipotesa din urmă e greti de admis, de ore-ce fondul osmanlieî coincide cu al idio-melor tătare şi în caşul cel mal favorabil s’ar putea presupune, că Serbo-Bulgaril Taft căpătat de la Turci pe cale independentă de Români, cari Tar fi luat de la Tătari, la cari până astă clî ciobanii formeză o clasă spe- 129 cială a populaţiunii. Dar aşa fiind, oe-I de făcut cu ceilalţi termini turci cari stau în legătură intimă cu viaţa ciobanului: bacitt, caimac, câşlă, caval, chindie, iaurt, odaie şi perdea (de vite), ortoman, otac, vătaf? Aceşti termini nu s’ati luat negreşit de la Tătari, el sînt de origină turcescă şi dateză de la primul contact serios între Români şi Osmanii!. Pe de altă parte, cele câteva elemente lexicale cari ah fost împrumutate de la Tătari (§ 6) şi cari sînt comune Polonilor, Rutenilor şi Moldovenilor, nu circulă de cât în Moldova şi sînt cu totul necunoscute în graiul muc ten şi în idiomele balcanice; pe când din contra, menţionata terminologie pastorală îmbrăţişeză un vast teritoriu în Orientul Europei. In fine, nu cunoscem existenţa documentală a vorbei „cio-ban“ şi deci epoca aproximativă când a intrat în limbă ; dar veche nu pote fi, de ore-ce ea lipsesce Românilor din Ardei, cari posed sinonimul „păcurar" (ca şi Românii din Dobrogea, Istria şi Macedonia) alăturea de terminul comun „păstor", care însă lipsesce în macedoromâna; pe de alta parte, acesta din urmă cunosce asemenea terminul de cioban (cf. „ciobanbaş", alăturea de sinonimul seti „baciu"). ciobănaş m. diminutiv de gingăşie. Stănu. 352: ia spune, măi ciobănaş, şi tu o poveste. Al. 186 ; Mândre ciobănaş, Din fluer doinaş ... ciobănel m. sinonim cu „ciobănaş". Al. 3: Mândru ciobănel, Tras printr’un inel... Şi:p. V, 92: bună calea, ciobănel... ciobănesc v. a fi, a deveni cioban. Al. T. 613: să găuri c’am ciobănit de când îs pe lume, când m’al vidă mânând oile... Teod. 502: Foie verde ş’o lalea, Miul mi se ciobănia... ciobănesc a. ce ţine de cioban. Al. 506:Să-mI dai glugă ciobănescă, Io ţie haină domnescă... ciobănesce adv. ca ciobanii, după obiceiul ciobanilor. Cr. I, 153: băetul se pune ciobănesce într’un genunchii!. ciobănie f. starea ele cioban. Vulp. 31: Bl s’a dus în haiducie, Bti m’am luat de ciobănie... ciochină f. 1 cureluşa dinapoia şeleî de care „drumeţul îşi legă traista de merinde. Doc. II,’319 (d. 1791): ciochine 15 bani una. Stăm. 124: pe calul cel tătăresc la ciochine legând ... Cr. I, 202 : al să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n’al să găsescl slugă cum cauţi. Fil. 294: puse doue pistâle la brîtt şi alte doue la ciochina şeleî. Al. 88: Bl cârlanul şi-l lua, La ciochine şi-l lega. 2. fig. în locuţiunile „a pune la ciochină" (Isp. 60936 130 Rev. I, 232) şi „a spînzura la ciochină" (Golescu), adică a părăsi ceva, a-1 da uitării. 3. cârlig ce ţăranii de la munte portă la brîti. '4. os rotund la glesna piciorului. Var. (dobrogenâ): cinchină. Bur. 55: La cinchină calului, Sub p6la caftanului... — cykyn, havresac (lipsesce în idiomele balcanice). *ciohodâr m. I. (la Turci) slugă, la un Vizir sah Paşă. Cond. 1693, p. 97: un ciohodar al Vizirului ce au venit pentru cal. Ax. 126: n’au trecut multe clile şi aii trimis Caimacamul un ciohodar la Nicolal-Vodă, ca să-l chieme să mârgă la Portă; 149: remas-aii Hanul cu Tătarii şi Paşa numai cu ciohodaril şi cu puţină călărime. Muşte, 65: au venit un ciohodar a Vezi ralul cu fer-man, să mergă să risipescă acele două cetăţi adecă mănăstiri. Koo. 239: orînduise şi un ciohodar... bumbaşir asupra lucrătorilor. II. (la Români) 1. slujbaş care îngrijia de în-călţămintele Domnului şi ale Curţii. Cant. Mold. 85: czohodar curat ut ocretn et calceamenta pro principis et totius aulao necessitatibus parentm-, ipsi aulem principi ocreas praebet, subsunl ei cuncti Jassiorum sutores. Cond. 1693, p. 29: tal. 100 s’au dat ciohodarulul pentru încâlţămintele ce aii dat la Curte de Crăciun şi de Pasce. 2. slujitor domnesc, laclieti al palatului. Kog. 242: l’au pus în caretă domnescă cu şese cal şi cu cioho-darl şi boierinaşl. Dion. 174: Vodă-Mavrogheni boieria cu sila pe cel ce afla că au ceva bani, le trimitea caftane şi cărţi domnescl cu ciohodarl. Doc. I, 304 (d. 1783): deli-başa cu chehaiaua cu toţi ciohodarii. Pot. 111,311: ciohodaril, în număr de 20, primesc fie-care câte 10 lei pe lună, Pil. 19: făcuse meseria de ciohodar în curtea acelui principe; 25: un ticălos ciohodar ce tremura de frig dinaintea scării caselor; 345: careta domnescă trasă de 6 armăsari vineţi cu 2 ciohodarl pe capră. Ghioa, 11 : trimite-mi sus 4 ciohodarl. Vorba figureză cu acest sens şi în cântecele pop. Teod. 51: Voi, noue portari, None ciohodarl. Ţara N. II, 495: Un ciohodar a chemat Şi pe Roşu l’a înşelat. Var. (archaică): ciuhodar. Kog. 213: Mavrocordat dedese poruncă de strîngea toţi preoţii, diaconii oraşului, la biserica Curţii şi după ce îl băgau dimimîţa în biserică, punea duhodarl la uşă şi nu lăsa nici pre unul să iasă afară; 219: Iordaclie până şi ciuliodarl cu bărăţl îşi făcuse, care acest lucru altă dată n’a mal fost ca să facă alt boier. — cohadaiî (cokadar), domestique du Palais, laquai (d. coha ,,drap“); bulg. şerb. cohadar, ung. csuhadâr, ngr. tooxavTapaîo?. V. Partea II: baş-ciohodar. ciohodărit n. dare pusă pe oavafiî, cizmarii şi pa-pugiî din totă ţara, cari plătiatt câte 1 lefi şi 12 bani de prăvălie ca venit lui baş-ciohodar (Tunusli, 57). Doc. I, 108 (d. 1775): care din orăşeni se va hrăni cu meşteşugul cizmăriei să nu dea ciohodărit; II, 264 (d. 1792): vechia obi- 131 ceid este de plătesc pe tot anul ciohodănt,.. adecă de t6tă prăvălia Ido taleri 1 vechili. ciolâc a. şi m. ciung. Delavr. 48; pieptenele îl scăpa din mâDă ca la o ciolacă. — culak, manchot, estropie; alb. şerb. colak, mcr. ciulac. Vorba circulă în Muntenia. cioltâr n. pătură împodobită de cal, sinonim ou„liarşa“: cioltarul, ţesut şi ales de mâna miresei, se dade zestre odată cu calul de ginere (Glos. 163). Nec. 190: Milescu Spătar era mândru şi bogat şi îmbla cu po-vodnicl înainte domnesci, cu buzdugane şi cu paloşe, cu cioltare tot sîrmă la cai. Fil. 29: vizitiii Iul Vodă preumblaţi armăsari îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sîrmă de aur. Tkod. 45: Ou cioltar de fir, Ciucuri de ibrişim. Vulp. 30: Cioltar verde mohorît, Numai aur şi argint. — coltar, liousse (d. cui, de unde <06X1, rom. ţol); şerb. coltar, ung. csoltăr, pol. czoldar. ciomag n. 1. beţ lung şi gros, sinonim cu „bîtă“. Zil. 61: alţii în loc de pusei ciomegele apucă. Basme III, 5: se căpetniră cu câte trei perechi de opinci grdse şi ciomege nodorose. Vorba figureză într’un şir de proverbe. Gole ■•cu: aseunde-ţî ciomagul de câini, că mal refl te muşcă. Pann, 19: găsesce sat fără câini, umblă fără ciomag: 95: cine de cuvinte nu înţelege, nici de ciomege; ICO: câinele nu fuge de codru, ci de ciomag (Zanne III, 111: omul nu fuge de colac ci de ciomag); 106: ajunge un ciomag la un car de ole. Isp. Rev. II, 15G: ciomagul are două căpătâie. 2. lovitură sau bătaie dată cu ciomagul. CrăS. U, 64: din nou douc-trcl ciomege pe spetele calului. Al. T. 1045 : de vreme ce-I treba pe ciomag, apoi încep îndată. Şeş. V, 40: Câte păhăruţe beu, Atâtea ciomege iett. Var. (arcliaică muntenă): giumag DlON- 164: stupâil sînt nisce găinari cu arme, chilome, lănci, giumege şi cu câte o puşcă ruginită..; 230: nu avea nici unul arme ci cu topore şi cu giumage le sta înpolrivă. — comak (cumak), gros baton, massue (de bois ou de fer); alb. comaie, pol. czumak şi rus. cumaku „chirigiQ“ (cf. liaidâti cu haidamac); mcr. ciumag. Din turcesce derivă o varietate bogată de măciuci: buzdugan, chiulug, cioian, ciomag, hazran, sopa, topuz ... ciomăgaş m. bătăuş (Glos. 163). ciomăgaş n. ciomag mic (şi desmierdător). Basme III, 129 : acesta cu ciomăgaşul seu de cioban îl lovi în cap. ciomăgel n. diminutiv identic cu „ciomăgaş*1. Basme TI, 84: îl trebuia un ciomăgel bun de pălit la mir; III, 129: smulse sabia cu ciomăgehtl seu. ciomăgită f. bătaie cu ciomagul. ciomăgesc v. a bate cu ciomagul. Al. T. 270: ce l’aş ciomăgi! ciorap m. încălţăminte de aţă orî lână, de bumbac sau metase, ce acoperă piciorul şi gamba. Tarif 1761: ciorapi de 3 testele 10 bani. Tarif 1792 : ciorapii cel mari de lână. împletiţi la o testea 3 bani. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): 10 perechi ciorapi de metase. Isp. 285: stăpâna casei făcea la ciorap. Fil. 23: împletia la un ciorap; 171: ciorapi de Lipsea forte albi. Crăs. III, 106 : se puse să împletcscă la ciorap. Marion, 77: nu putea băiatul să se cunune în ciorapi. Teod. 81 (colindă): Ciorapi albişori, Pantofi gălbiorl, Pe la toc cu flori. — cobab, bas, chaussette; bulg’. şerb. corap, alb. curap, mcr. ciorape, ngr. 'scopăm. Vorba e respândită în Muntenia, în Moldova şi în părţile limitrofe ale Ardeiului: în prima nu există alt echivalent, în a .doua şi în a treia mai circulă sinonimele „colţun“ şi „ştrimP, împrumutate din greca modernă şi din nemţesce. ciorăpel m. ciorap scurt (satî desmierdător). Bcr. 249: Ciorăpel de cel de lână, De lână de cea seină ciorbă f. 1. zemă gătită cu bucăţele de carne. Beld. 342: franzelă, pul de găină, ciorbă să-I dea de mâncat... Fil. 157: ciorbă de şliucâ, ftîrtă în zemă de varză cu hrân. Stănc. Gr. şi P. 91: le-a adus un castron cu ciorbă. CaĂs. 1, 47: ciorbă de crap; II, 48: ciorbă de raci cu castraveţi vercll. Vorba flgureză în mal multe proverbe. Pann II, 29: tâte străchinile nu sînt pentru ciorbă,; 41 : numai cu vorba nu se face ciorba. Isp. Rev. 11,155: cine s'a fript la ciorbă, suflă şi în iaurt (pentru alte clicetorl: Zanne III, 52 5—527). Var.: ciorbă (mal mult ironic). Pann, 132: cine păzesce sofraua, mănâncă ciorbaua (proverbul se află şl la Golescu). 2. fig. vorbire ce nu se mal sfîrşesce. Golescu (prov.): ciorbă lungă să ne ajungă. — cobba, soupe, bouillon, potage (identic cu ar. şorba „potage“ d. şariba „boire"); alb.'bulg. şerb. mcr. 6orba, pol. ciorba, liug. esorba. Din araba derivă: it. sorbetto, fr. sorbet; iar din forma secundară şarab „bois'son“: it. soiroppo, fr. syrop. V. şerbet. Vorba e respândită în Muntenia şi în Moldova, în cea din urmă şi în Ardei se mal dice „zamă“. ciorbalîc n. castron de ciorbă. — cobbalyk, soupiere; şerb. corbaluk. Vorba e cunoscută în Muntenia. ciopecî m. pl. nădragi ţărănesc! forte strîmţl din aba albă, sin. cu „bernevecP (cum li se dice în Mold.). Od. I, 71; cioretil albi tiviţi cu găitane de fir. Jip. 143: mi-ar trebui şi opinci şi ciârecl... Teod. 501: Să-mi mal dai ciorecil tel, Ga să-ţi dau şalvarii mei... 133 Vorba se aude şi în porţile limitrofe ale Ardeiului. Reteg. 76: Pentru ciorecl românesc!, Pantaloni mândri domnescl. — caryk, grosses chaussures eu cuir â l’usage des pâtres et des paysans Barb.; şerb. caralc „opincă11, rus. caryktt (caroktt) „încălţăminte", ngr. taapoo'/ia „chaus-sure de cuir" (de unde şi mcr. ţăruhi „sandale" alăturea de cioreţî „glietre lungi"). In privinţa sensului, cf. calcvrit, pantofi'groşi (Isp. 266: omul sărac ’şî lepăda ca-levril şi se agăţa de copaciti) d. bulg. kalevra „pantof" (t. kalura „pantoufles raccomodees") cu şerb. kalavre „nădragi scurţi şi largi". Acelaşi raport semantic între încălţăminte şi îmbrăcăminte îl ’presintă şi „sucman". ciorecar m. (şi cioricar) cel ce portă cidreci: ţăran. Jip. 20: ţărani înzechiaţl, tîrsînarl, cioricarl, sînteţl talpa casei. ciortăn m. soiu de pesce asemenea tiparului, crap de mărimea mijlocie (Glos. 164). — cortan, espece d’anguilJe. Vorba circulă în Muntenia, mai ales în jud. Argeş. ciortănag m. ciortan mic (Baronzi, 94). cirac m. I. (sensuri arcliaice) 1. om de încredere (litt. făclie), confident intim. M. Cost. 300: Mateiu-Vodă flindu-î cirac [lui Abaza-Paşa], prea lesne şi-aii tocmit lucrurile. Amir. 171 : tu eşti ciracul nostru cel ales, şi aşa să scil că noi la tole trebile tale iţi vom învoi. Kog. 202: dă-ruindu-1 şi Măria Sa ca pe un cirac a Măriei Sale: 246: aii trămis pe un cirac a lor, ca să le ia banii cu scrisore. Ur. IU, 115 (d. 1816): te al făcut ales cirac, adecă făclie ce aii aprins’o însăşi împărăţia mea cu mâna sa. 2. favoritul, protejatul sau omul casei cuiva (litt. care e îngrijit ea o lampă). Dion. 184-.acest Domn Hangerliii aii fost cirac a unul Căpitan-Paşa... şi cerend Căpitan-Paşa la Împăratul să facă Domn acestei ţări pe Hangerliii, ciracul adecă sluga lui, şi l’aii făcut... Zii». 18: Căpitan-Paşa vrend să-l facă [pe Hangerliii] cirac desăvîrşit, aii mers îndată la împăratul... şi au orîndnit Domn pe Hangerliii la lăt 1798. VĂc. 275.: zorbalele cţicea că împăratul este ciracul lor, însăşi patrona lovindu-1 pe spate cu mâna îl cţicea: tu eşti ciracul meu ! Ghica, VIII: elciil scot la maidan fie-care câte un cirac. II. (sensuri moderne) 1. slugă veche, domnescă satt boierescă ( = lat. cliens). Stăm. 475: toţi se tem de aceşti ciraci domnescl... Negr. I, 297 : l’oiii da pre lângă vr’un boier să slujescă, să se facă om, să-l scotă cirac. Al. T. 1435 : cât de puternic e Vornicul, dacă ciracii lui ajung boieri mari! Gane I, 217: el prânzia împreună cu 12 ciraci al săi... Oraş. 20: scoteau ciraci mulţime, pe toţi îl procopsia... 2. ucenic, elev. Isp. 272: sînt dascăl.,. mă silesc cu copiii tel să-I învăţ câte'n 131 lună şi’n sore, fiindcă am voit să-l scot ciraci al mei. Orăş. II, 165 : vor maisterl, iar dinşil al noştri ciraci. .. Var. (arcliaică): cerac. M. Cost 2 IE, 33: un craiii, cerac al seu. .• — cyrak (pers. cyrag), flambeau, lumiere, domes-tique de conflance (adj. protege, favori); client, apprenti, eleve; cum. cirak „candela1*; bulg. cirak „fecior, lucrător", şerb. cirak „sfetnic, slugă", alb. tsirak „calfă", ung. csirak „protejat", mcr. cirac „ucenic", ngr. zaou[Ay.r^, client şi znipiTu, elev. *ciracladisesc v. a. scote cirac pe cineva (Glos. 165). Verbul presupune o formă cyraklamak (aorist ci-raldady), care lipsesce în dicţionare. ciracladiselă f. scoterea de ciraci sau de ucenici. Orăş. 19: [vremea veche] bogată ’n evghenie şi ciracladiselă; III, 29: Când o slugă, în vechime, ce slujia pe pricopselă, Fără lefă sad simbrie, ci pe ciracladiselă ... Vorbă usitată în epoca fanariotă, adî numai ironic. cii*aclîc n. 1. protecţiune, favoritism. Văc. 293: Oâpitan-Paşa aii venit să mat facă un ciraclic, deci făcu cerere, ca pe dragomanul armadei să-l facă Domn Ţăriî-Româ-nescl. CrHrcA Rev. III, 217: la boier Buzoianu nu prea avea trecere ciraclicurile şi de multe ori postulant.il recomandaţi ’şl găsiau bolena cu dînsul. Orăş. 2U: boierul plătia tote acestea [slujbe] prin ciraclic. — 2. clientelă (Costinescu). — cyraklyk (candelabre), apprentissage. Vorba adî cu aplicaţiune exclusiv ironică. ciripie f. 1. sfora roşie a dulgherilor: „pe ciripie", în linie dreptă, întins. Isp. 288: cotoşmanul se duse drept ca pe ciripie la palaturile unul boier mare. Isp. B. Sn. 83: drumul de la satul lor ar fi bine să âe tras ca pe ciripie drept în satul unde trăia. — cirpi, cordeau ou fii ă plomb de charpentier, ligne droite; şerb. cirpiîa, ngr. rCaprf, instrument de menuisier. Vorba e proprie Munteniei: termin technic de dul-gherie generalizat în limbă. ciriş n. cocă de făină cu care cizmarii lipesc în-călţămintele şi copiii spetezele de zmeii Tarif 1792: ciri§ praf cântar 50 bani. — ciriş (pers.), poix de cordonnier, colle forte; şerb. ciriş, rut. cyryz, ung. csiriz (§ 105). cişit n. 1. asortiment de mărfuri. Orăş. II, 138: Unde muşteriii în veci au găsit Avuţie multă şi destul cişit; III, 24: Tot cişitul e într’însa şi tot marfă ce se cată... 2. vîndare, desfacere. Marion 44: şi cişitul merge, în fie-care an lui nea Rică ÎI cresce proprietatea... Teod. 595: Eil de copil l’am slujit Cu credinţă cu cişit. 135 — cişit (ceşit), genre, espece, echantillon (d. pers. ceşide „qui a goute“). V. cişniii. Termin comercial rămas în limbă (§ 104). cişmea f. 1. în vechime, fântână mai ales monumentală: cişmelele, ca construcţiunî de caritate publică, eratt nisce clădiri semi-circulare sad poligonale, a-coperite cu o cupolă şi une-orî decorate cu marmură fin sculptată, cu arabescuri, cu inscripţiunî pictate sad daurite şi cu ornamente în bronz (§39). N. Cost. 14: Antonie Ruset-Vodă au făcut şi o cişmea, adică fântână, în zidul bisericel despre porta cea mare a Curţii domnescl, aducând apă pe oluri de departe... Nec. 367; aşijdere şi doue cişmele, fântâni, aduse pre 61e cu multă cheltuială, una dinaintea porţii Curţii domnescl şi una dinaintea feredeulul. Koo. 207: mal făcnt-ail Mavrocordat şi un foişor fârte frumos de ceea parte de eleşteul Fru-mosel, sub Celăţuie, făcând şi cişmea lângă cerdac cu apă curgetore de mergeai! în primblare. Canta, 192: Grigorie Alexandru Ghica aii împodobit oraşul laşului cu multe cişmele cu apă bună şi îndestulată. 2. astădl, fântână artificială, în oposiţiune cu „izvor". Cond. 1802, p. 333 : cişmelele cele trebuinciose norodului politiei. Pann, 165: se duce îu sat la cişmea.. . Teod. 470: Şi d’alăturea cişmea izvora Cu apă curată trecută prin piatră. Var. (mold.): cegmea şi ciugmea. Al,. 105: Pe’n mijloc de Ţarigrad, L,a ceşnie'na lui Murad . . . ŞEp. I, 237: Frunzuliţă trei smicele, Hal, Anica, la ceşmele; II, 9: Apă rece din ciuşmea, Să bee şi draga mea. — ceşme (pers.), fontaine munie cl’un robinet (d. eeşm „oeil“ : cf. t. bunar başy şi ar. ’ayn „oeil et source") bulg. şerb. ceşma (cuşma), ’ alb. ceşme. cişmegiâ m. i. fântânar, sinonim archaic cu „suiulgiti" (Doc. II, 503). 2. arii numele unui lac şi al unei grădini in trî din Bucurescl, înfiinţată pe locul ’unui fântânar bogat. Al. T. 135: să te ved de-î fi mai cu noroc astâcji la porta Qiş-megiulul. Ghica, 45: el petreceau (lina în Cişmegiă cu lăutari pe iarbă verde. Gr. Ales. 403: o lişiţâ şi o raţă s’a strins de diminâţa pe lac la Cişmegiă. — cEŞMEgy, fontainier. *cişniu n. (şi cegnQi) 1. expertisă pentru fixarea preţului obiectelor de consumaţiune (carne, pâine etc.). Cişniul sati proba brutarilor se făcea aşa: se cumpăra grâu din judeţele învecinate cu preţuri diferite şi se măcina la un loc, iar după scoterea pâinii din cuptore, se scădeatt cheltuielile şi din rest se hotăra preţul ocalei, lăsându-se căştig brutarului câte 2 parale de jimblă (măcelarilor 4 parale la ocaua de carne). Acestă expertisă se făcea brutarilor saii măcelarilor, când scumpiatt 136 pâinea sau carnea, ca să vadă stăpânirea cu ce preţ se putea vinde poporului (Papazoglu, 183 şi 195). Ur. 1,106 (d. 1803): cele ce se numesc ceşniuri, adecă cercări, pâne şi carne să aibă a face nart împreună boierul Vornic de obşlie cu al nostru Agă. Ghica Rev. N. III, 219: cât a fost asupra cişniuhii, şi-a făcut casă boierescă şi şi-a cumpărat şi moşie; lua bani cu lopata de la brutari şi grânar!, ca să suie preţul pâinii săracilor. Orăş. 24: La cişniul cel de carne, la sfatul orăşenesc. 2. aceiaşi expertisă făcută pen tru preţul luminărilor. Doc. IV, 279 (d. 1794): să uime'/e pieţul luminărilor după.crj-uiil ce se va face atunci pe tot anul; IV, 248 (d. 1795); să facem cişniil pentru naltul luminărilor,; cu care se cuvine a se vinde estimp. — ceşni (pers.), avant-gout. (§ 93) Y. cişit. cit n. un fel de stambă, lustiuită şî înflorată, cu care se îmbracă atjlî scaunele şi saltelele. Tabif 1761: nit prost 14 bucăţi 1 leit, cit de bumbac cu flori bucata 50 bani. Tarif 1792: citul de Tocat i ot Diarbechir topul 11 bani, cit de Rusia cot 30 bani. Riv. II, 240 (f. de z. 1817): o pla-, pomă de cit. Al. Pr. 402: rochi de cit. Fjl. 152: perne îmbrăcate cu cit tocat; 285: saltele, perne şi macaturi de cit. — cit, sorte d’indienne, etoffe rayee; ngr. toît«, den toile; ung. esit. citareâ f. (şi citarie) un fel de alagea din care se făceaţi anterie (§ 86). Rev. I, 57 (d. 17867 : două citarele lui Ismail bina-emini; 11,333 (d. 1821): două anterie de citarea... al. T. 81: Cu anteriu de citarea Şi cu fes de Indernea. Fil. 215: citării şi gazil de Brusa. Can. 52: Cu rochii de citare [în text: citane], Acea îi ibovnica mo! — cetare (cetari), etoffe legere dont la trame est composee cVun fii de soie et de trois fils de coton Barb. ciubuc n. 1. vargă de făcut lulele. Tarif 1761 : vergi saii ciubuce carul 1 leu vechiu. Ur. I, 189 (d. 1792): ciubucele ce taie din pădure ciubucciil să dee (ţeciuială la stăpânul moşiei. 2. lulea orientală cu ţevă lungă şi cu imamea de fildeş (făcută din cireş, dîrmoxin satL iasomie): după moda orientală, ciubucul se oferia mosafiruluî odată cu cafeua. Cu acest sens în literatură şi în poesia populară. a. KoG.225; şecjend într’un scaun ciohodarul, i-aii dat ciubuc şi cafea... Beld. 345: trăgea din ciubuc cu sete numai cu un ochiri deschis. Al. T. 39: Cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighemoniconul boieresc; 81 : Parcă-î Paşa din Rusciuc, Când bea cafea şi ciubuc; 83: boierii! trăgea ciubuc în vremea asta; 1327: ciubucele de iasomie. Fil. 148: fuma de câteva ori din ciubuc-, 268: ciubucele şi narghilelele umplute cu parfumatul tutun al Siriei. Ghica, 282: sorbiră din cafea, traseră de două-treî ori din ciubuc. b. Teod. 485: Ca să bea, să bea. Ciubuc şi cafea; 677: împăratul se uita, Din ciubuc tutun trăgea. Bur. 178: Din amnar că scăpăra, Ciubucul şi-l aprindea. 137 Vorba figureză în două proverbe: dragostea se ia din ciubuc şi din lulea (Golescu); a fl ciubuc, ad. amorezat (Zanne III, 114: cf. amorezat lulea). 3. vargă trasă pe pereţi sad tavanurî. Isp. 87: aurul cu care eraţi poleiţi stîlpil şi ciubucele de pe lângă streşină; 300: pereţii eraţi împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele eraţi poleite. Od. I, 42: din astragalele stîlpilorse porniatl, pe rotunjela culelor, numero e ciubuce satî nervure. 4. vargă în genere, dungă pe stofe. Delavb. Paras. 189: i se pare că a dat de un ciubuc de ghiaţă. Gane II, 238: era gătit cu un antereil de cutnie în ciubuce. Sev. Nunta, 40: o prostire în ciubuce de burangic. 5. cofetură în formă de bastonaş, făcută din zahăr cu boia roşie. Var.: (arcli. Munt.) cebuc şi (Mold.) cibuc. Dion. 164: slujbaşii domnesc! şi boieresc! ce trăgea! val de maica lor! că de-I găsia Turcii prin satele lor, frângea cebucele de el. — cubuk (cebuk şi cibuk), verge, tigede metal, pipe faite de merisier, de jasmin, de boisderose; râie (sur une etoffe) d. cub „baton, baguette"; cum. cibucli „bacu-lus, fustis“; bulg. şerb. rus. cubuk (cibuk), pol. cybuk, alb. cibuk (cubuk), mcr. cibuche, ngr. z'0.[>.Ko Al. 157: Pe Bujor mi-1 judecară, La Divan îl întrebară . . . Teod. 475: Mihnea Curtea’şl aduna, Toţi boierii că-şl chema, La Divan că mi-1 strîngea; 506: Cu boierii Sfatului, Veliţii Divanului . . . VuLP. 29: Fost’a un Fălcoian De ai Domnului din Divan; 43: Că ce are logofetul Dobrişan, Are şi un Domn în Divan .. . Buh. 130: A domni ori a poftit. La Divan de n’a venit? .. . 4. boier de Divan, asesor al Curţii supreme: Hatmanul de Divan era cea mal înalta dignitate în Moldova şi corespundea marelui Spatar din Tara românescă (Fot. III, 270). Cant. Mold. 79 : barones de Divan tribus distribuuulnr ordi-nibus. Beld. 384: De le vor cădea în mână ţăran, boieri de Divan... Buh. 184: Ciobanii lui Dobrişan, EI sînt boieri de Divan. 5. adunare deliberantă, sub numele de „Divanurile ad-hoc“, între 1850-1857, la Bucuresci şi Iaşi, compus din miniştrii şi din membrii Divanului (Drăgii. II, 228).. Ghica 379: Porta să consimtă la cele 4 punturl cerute de Divanul ad-hoc. 6. fig. tribunal, în genere. VĂc. 248: a veni ca să judece la divanid cel după urmă faptele tuturor. Cant. : Divanul sad gălceva înţeleptului cu Lumea sau Giu-deţul Sufletului cu Trupul (titlul operei etice a lui Cânte mir). 7. curte în genere, domnescă sau boierescă. II. Cost. 288; divanurl, case, cerdace, făcute anume de acea trăbă . . . Marian I, 60: La Curţi mari şi curţi domnescl, La divanurl boierescl. III. .sensuri moderne: 1. (ironic) judecata, proces. Ai,. 260: Să-ţi fac divan pe spinare Şi să te calc în piciore. 2. (adv.) solemn: „a sta divan“, a se ţinea într’o atitudine respectuosă şi solemnă ca înaintea Divanului. Pann, Şecţ. II, 46: când începe să cânte, tot satul îl stă divan. — divan (pers.), assemblee de dignitaires de la loi, 160 salle du conseil, oonseil du prince, tribunal superieur: divan durmak „se tenir debout, Ies mains sur la poi-trine dans l’attitude respectueusedes domestiques" Barb. (şerb. divan stoîese, cu acelaşi sens); alb. bulg. şerb. divan „consiliti, adunare, convorbire11, ung. divâny „sfat11, ngr. vtipivi (=ăyorA, csuvsSf/.ov). Din aceiaşi vorbă persiană : sp. aduana, it. dogana, fr. douane „Vamă11. V. Partea II: divan-efendi, divan-chiatip, izbaşă, zapciu. divanist a. şi m. boier care făcea parte din Divanul domnesc din BucurescI (sad din Divanul Craiovei); *di-vaniştii eraţi în număr de 7 şi se numiau şi veliţi boieri. Beld. 804: Se tînguiafl divaniştil şi mânile ’şi Mugeau. Dion. 165: ridicându-se stăpânirea Muscalilor, aii rămas boierii ţării, cel mari diviniştl, în BucurescI. Al. T. 1484: are trecere la boierii di-vaniştl; 1450: boierul nădăjduesce în sfînta dreptate a divanişt ilor Al. Pr. 225: toţi ne punem în rînd ca nisce boieri divaniştl. divanit m. titlu identic cu „divanist11. Zil. 86: pre ceilalţi boieri şi divaniţl. Ar. 70 (d. 1821): Caimacamul şi boierii divaniţl al Craiovei. Formaţiuni secundare neo-grecesci (§ 23). divan n. un fel de sofa orientală sau pat aşternut cu covore, numit în occident „otomană". (in. I, 302: pe un divan mole ca bumbacul; 323 (prov.): dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan. Fil. 28: balcon mobilat cu di-vanurl şi laviţe tapeţate cu catifea roşie; 39: şecjend răsturnată pe un (livan de mătase. Al. Pr. 103: divanurile late s’ail cioplit în formă de canapele elegante; 229: ne poftesce să ne aşecţăm gre-cesce pe divan. Sev. 66: Că de-i zăbovi un an, M’el găsi mortă ’n divan. ŞEp. I, 148 : Să măture curţile, S’aştărnă divanurile .. . Can. 18: La casa cu nouă uşi, Nouă uşi, nouă divanurî. .. — divan (pers.), canape oriental; rus. divanl „sofa“, rut. pol. dywan „covor11. Vorba e identică cu cea precedentă. De la Turci s’afi respânxlit în Europa vastele mobile numite: divanurî, otomane (după numele naţiunii), sofale etc. divănaş n. divan mic. Sev. 148: Tu n’al tindă nici cămară, Fă-ţl un divănaş afară. dizmân a. corpulent, opus lui „pirpiriii“. Kik. III, 371: cum eşti tu pirpirie, aşa şi ăla dizman! — dizman, grand, gros, corpulent; bulg. dismanli „enorm". Vorbă cunoscută în Muntenia. doldui*a adv. (şi doldora) plin până în vîrf, îndopat. -- Stănc. 282: cocoşului nici nu l-a păsat, că cum era doldora de apă... Cal. 1882, p. 126: ’şî făcură burţile doldora... 1885, p. 18: cămara era doldura de plină cu mâncări... vacile cu ugerele doldora. Orăş. 19: cămara şi chiar casa staîi doldora de zahăr, cafele... 161 — doldur, rempli, comble, bourre, farci. Vorba e specială Munteniei, ca şi verbul îndoldo-resc, a face doldora (Jip. 29, 58); corespundă torul mold. e „toşcă" (Conv. XI, 31: o pungă toşcă cu bani). dovlec m. 1. cucurbetă al cărei fruct servă ca aliment şi din ale cărei seminţe ţăranul face un uleifi ce-1 întrebuinţeză ca pe cel de nucă (Cucurbita pcpo). Delavr. 10: p&nă. să. coce dovle'cul în sobă; 40: să scoţă dovU-cttl roş din căldare; 46: sosi cu dovle'cul îutr'o tavă, spart în bucăţi mari şi galbene. Pann III, 128 (prov.): ţi-ai întins vrejul ca dovlieul şi al umplut lumea de castraveţi (trebi multe şi ispravă puţină). Bashe III, 152: tăia drept la mijloc un dovlec d’ăi mari turcescl. R. Cod. 211: Frunză verde 8 dovleci, lîadu lu Angliei din Greci ... Vulp. 68: La cap să-I pui un dovlec, Să nu-şi mai dea peste lec. Var. (oltenă): dovlete. Dr. Brăndză : bostan, dovlete turcesc, dovlete alb, lubă, cucurbetă. 2. fig. şi fam. cap gros şi sec (cf. bostan). Kik. III, 141: scia forte bine, fiindcă avea cap, nu dovle'c. — devlek (dulek:), espeee de melon verdâtre; şerb. dumlek. Forma „dovlec" se aude în Muntenia, „dovlete" e special Olteniei, iar „bostan" aparţine Moldovei. dovlecel m. rod de mărimea castraveţilor, numit în Moldova „bostănel", servind la un fel de bucate. Gorovkî, 47 (casa): într’un dovlecel vorbesc maţele în el. dovlecel (de-a) pl. numele unul joc de copil în jud. Dîmboviţa (Etym. 30). dud m. arbore cu ale cărui frunze se cresc gândacii de mătase şi al cărui rod, negru safi alb, e bun de mâncare (Morus). Dudul, originar probabil din Mongolia, se introduse de timpuriii în Persia, de unde trecu la Arabi şi la Turci. Ghica, 55: printre livedile de meri, de peri şi de dutjl... — dud (ar. „ver"), murier, mure; alb. şerb. dud. Vorba e specială Munteniei: în Moldova pomul se numesce „agud" saii „iagod" (de origină slavă), iar în Ardei „mur", de proveninţă latină. dudiică f. domnişoră. Vorba e specială Moldovei. Al. T. 226: dor dttducele şi domnişorii nu răsar ca boznl prin satul nostru; 418: nu s’o înfăţoşat nici un holteii!, ca să cee duducile?... Gane II, 54: cine ar putea să descrie nenorocirea duducăl ? Xen. 10: slugile veniau pe rînd să sărute mâna boierului şi a duducii. —dudu (pers. tuti „perroquet"),fig. elegant, mignon: belle personne, coquetle, dame armenienne ou grecque; bulg. dudum „draga mea", mcr. dudue „miresă", ngr. vToovtov, găină. Despre amplificarea finală (§ 23). 60936 11 162 duducută f. formă desmierdătore pentru duducă. Gane II, 55: n'aibl grijă, duducuţă! duduie f. diminutiv de gingăşie (cf. babaie). Xen. 144: mi-e dragă duduia; 148: o dudue pupuieă ca mata; 200: nu mal vorbi aşa, duduie. duduiţă f. sinonim cu „duduie" (cf. băbăiţă). S. Nâd. 7: cum de laşi duduita singură? dughiână f. 1. boltă, prăvălie (în Moldova). N. Cost. 78: negustorii turci, neîndestulaţl cu mierea, cu cera, cu alte negoţe ce precupiau cu dughene prin tîrgurl. Mustk, 7: Hăn-cul şi cu alţii de al sel au intrat... prin dughenile neguţilorescl, jă-cuind şi stricând tot ce au găsit. Tarif 1761: lipscanii ce ţin dughene aice în Iaşi. Cond. 1776, p. 14. fiesce-care dughiână ce va vinde marfă cu cotul... Ur. II, 41 (d. 1788): fără soirea starostelui nime sâ nu fie volnic a deschide clughiană, ca să neguţăforâscă cu marfă subţire. Beld. 343: şi băieţi de prin dughene, acel ce marfă purta. Al. T. 61: dughenile ’s încinse, oraşu e pustiii; 557: o lăsat dughiana şi s’a apucat de moşie. Gane II, 17: mărgelele de la dughiana jupanului. Al. Pr. 112: dughiana banalului împodobită cu hârtie poleită. ŞEţ>. II, 194: Când mături dughiana, să nu mături din fund spre uşă, că dai muşteriii afară. Teod. 571: în dughiână de intra, Tot de paloşe ’ntreba... Marian I, 170: Jidăncuţă, draga mea, Ian închideţi dughiana... Vulp. 53: Iar Turcii Belicenă, Intra pe urmă ’n dughiână. 2. în special, cârciumă (în Moldova). Al. T. 1662: sînteţl datori să beţi numai de la dughiana mea; 1583: chiamă locuitorii la dughiână şi desfundă un poloboc în sănătatea nostră. Cr. II, 58: trebue să fie în vr'o dughiână la beut. 3. „pe sub pole de dughiână", lioră mold.: un bărbat şi o femee ţin de căpătâiele unei basmale sub care jocă. ’ — dukian (ar. diikkian), magasin, boutique; alb. dukîan, bulg. dîugen, şerb. ducan şi duganîa, mcr. du-chiane, ung. dogâny „măcelărie". Dughiana e obicinuit o prăvălie în care se vinde cu mărunţişul; una mare şi elegantă se dice astădî în Moldova magazie, care corespunde muntenuluî boltă sah lipscănie. dugheniţă f. dughiână mică. M. Cost. 320: au ars atunci Tătarii tot oraşul... unde şi unde ati rămas câte o dugheniţă. Al. T. 1538: îni-am durat şi eu o dugheniţă pe răzSşia mea. ca să-ml vînd de la pogonele din del. dughengiu m. cel ce ţine dughiână, prăvăliaş. Cond. 1776, p. 17: flesce-care dughengiu, când i-a fi rîndul, să dea 8 parale de fanar fanaragiulul. Ur. II, 41 (d. 1783): marfa subţire care vînd neguţitoriî dugliengil. — DUKiANgy, boutiquier; bulg. digingiîa, şerb. du-cangiia (dogangiîa). duium n. I. (sens archaic) termin technic militar: mulţime de captivi tîrîţi în robie, jaf, pradă (§ 28). 163 M. Cost. 268: s’ati întors înapoi la ţară aşa cu mult plen şi robi, ci neputend LeşiI a duce atâta duium pre cale. N. Cost. 109: Tătarii care ducea robii şi duiumul ce apucase din Iaşi. Ax. 121: s’au întors înapoi Tătarii cu pace făcend multă pradă şi stricăciune, şi încărcaţi de duinmurl. Nec. 200: prădând cât aii putut agiunge oştile turcesc! în sus prin ţara leşâscă, avi purces împărăţia... cu mult plen de robi şi de duium. Muşte, 44: s’ail întors Tătarii cu duium şi cu robi mulţi. II. (sens modern) 1. mulţime mare de omeni săli de lucruri (şi afară din sfera militară). Negr. I, 167: în sfîrşit venia duiumul 6slel: trăsuri, bagaje, pedestraşi... Basme IV, 5: începură să vie la palat cu duiumul o leotă întrăgă. 2. (adv.) droie, grămadă, leotă. Delavr. 16: aveam şi noi rod şi vite eu duiumul', 200: faceţi copiii şi nevestele grămada... şi să pornim duium cu ce om apuca. Marion, 24: Atunci noi cu ciomege şi bâte, am intrat cu duiumul în pivniţă. Cal. 1881, p. 23: merse până la porta acelor palate cu lumea duium după el. — doyum, butin, grande quantite de clioses, abon-dance. Vorba e tâtărescă şi de aceea lipsesce în idio-mele balcanice; în privinţa usuluî modern, cf. sin. „buluc". dulâmă f. I. (sensuri archaice) 1. mantie domnescă. Anon. 308: Alexandru-Vodă scăpând numai cu dulama pre trup, sosi la Brăila. Negr. I, 184: Lăpuşnenu purta dulamă poloneză de catifea stacojie. 2. tunică lungă de postav roşu, purtată odinioră de boieri (ca de magnaţii poloni şi unguri). Cuv. I, 238 (glosă 1536): dulăml. Arch. ist. I, 189 (d. 1620): ed Muşat Postelnic am dat Fătului o dulamă de grana cu vulpi. Etym. 77 (d. 1621): dulamă de zarba căptuşită cu bogasiu. Gheoro. 315: curteni îmbrăcaţi în dulăml de taflă merg înaintea Don,nulul. Negr. I, 23: Iliescu se îmbrăcâ cu dulama Iul stacojie cusută numai cu fir. Od. I, 421: dulamă de lastră roşie cu rîşi, cu nasturii de mărgăritar şi cu sîrmă. II. (sensuri moderne) 1. haină de aceiaşi formă purtată de haiduci, de preoţi şi de lăutarii ţigani. Rev. II, 398 (d. 1821): eil aveam un costum arnăuţesc... o dulamă cusută de jur împrejur cu fir. Cr. II, 121: cuviosul Uariecu ceva gustare în buzunările dulamel. Gjiica, 281: îmbrăcămintea Iul Jianu: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă peste fes, la brâdpistâle. Kik. III, 310: bietu ţigan cu muscalu pS sub dulamă. 2. haine de dimie albă (numită şi „şubă" în Oltenia), une-orî lungă până la călcâie, purtată de ţărani. Al. 1530 : Vintură-ţără, de 50 ani, îmbrăcat cu dulamă veche şi căciulă brumărie. Sev. 319: Şi se şterge de dulamă, Ca să dee puica samă, Că mi-aîi cusut năframă. 3. haină lungă până peste genuchî purtată de ţărance din Vlaşca, Ialomiţa, Brăila (Dr. Manolescu, p. 232). — dolamâ, habit de dessous que Ies janissaires 164 portaient ea grancle tenue (d. dolamak „a se încinge"); bulg. şerb. dolama, mor. duluinâ, ngr. vrooXap,«c, ung! dolmâny şi dolomân, pol. rus. dohnan; sp. duliman. La ţăranul din Bosnia, la bulgarul din Macedonia şi la ciobanul armân din aceiaşi provincie, dulama e un fel de ilic cu mâneci înguste ce se termină cu o fustă încreţită, lungă până la glesne şi deschisă pe dinainte: ea se face din postav roş, albastru sad negricios, iar panglicele contrasteză cu colorea hainei (Boue). dulandragiu m. haimana, om fără căpgtâifi. Gane IU, 206: mergea regalat la cafenea, locul de întîlnire a tuturor duland ragiilor. — DoiiANDYRYgr, coquin, fripon, fourbe (d. dolan-dyrmak, „tromper"); ngr. vtoXavtpîCw, tromper. dulăp 1. rotă pentru trasul borangiculuî. Doc. XII, 398 (d. 1819): femeile care lucrăză cu dulapuri tragerea de borangic aici îu politia Bucurescilor. 2. legăn învîrtitor de Pasce, sinonim în Moldova cu „sorînciob". O descriere amănunţită a obiectului şi a obiceiului la Sulzer (III, 399) şi la Wolf (p. 235). Doc. III, 375 (d. 1790): s’aibă a face la Radu-Vodă dulapul cel obicinuit la sărbătorile sfintelor PascI... pentru mângâierea şi pri-vâla norodului de obşte şi pentru oreşl-care agoniseli şi chiverni-sela lor. Xen. 150: scripcele începură să răsune, dulapurile să se în-vîrtescă. Marion, 51: aici veniail fetele şi băieţii din mahalalele mărginaşe, ca să se dea în dulap saii căluşel. Io. 1892, No. 14: dulapul se învîrtia mereu la bătaia tobei şi la sunetul ascuţit al piculinei. 3. fig. înşelăciune, în locuţiunile: „a juca cuiva un dulap", a-1 amăgi cu mare dibăcie (Glos. 236); „a învîrti dulapuri", a umbla să înşele (cf. dolab cevirmek „tourner la roue, intriguer"). Orăş. 20: Aici apoi întorce chichiţe şi dulapuri; 21: Eram tare şi mare şi meşter de dulap... Jip. R. Sat. 31: aste dulapuri îu-vîrtite la aşa serbări politice, aste vîrtejurl, furtuni meşteşugite . . . 4. în Moldova (cu pl. dulapi), scândură lungă, lată şi grosă, din care se fac plute. Comd. 1776, p. 68: un ban de tot dulapul ce vine pe Şiret. Io-NE3CU, Putna, 70: cherestea de brad adică grincll, dulapi, scânduri. 5. în Muntenia şi în Moldova (cu pl. dulapuri), mobilă de încuiat haine, rufe, vase. Al. T. 323: un dulap mare în fund cu două uşi; 335: să mă ascund? în dulapul ăst cu rochi. Gane I, 94: iată colo în dulap un picior de miel şi 2 garafe de vin; II, 14: deschise lăcţile şi dulapurile. Fil. 154: un dulap mic săpat în zid în care se afla depusă mica bibliotecă a ciocoiului. Ghica, 519: nu mal rămânea nimica nici în tingiri nici prin dulapuri. Stănc. Alte B. 87: lua dintr’un dulap pumni de sare şi arunca în bucate. Basme H, 14: scotoci cămări, desgoli tronuri, cătâ prin iote dulapurile. 165 — doijAB (pers.), roue liydraulique, tout ce qui tourne, armoire, commode, tournante; fig. embuche, trăit de ruse, tromperie (litt. vadră de apă: d. dul „seau“ şi ab ,,eau“); cum. dulab; alb. bulg. şerb. dolap, mcr. dulape, ngr. vionltini. Despre datina scrînciobuluî şi răspândirea-! în Turcia (§ 43a). dulăpărie f. înşelătorie (cf- dulap, 2). Okăş. 11, 40: prin dulăpărie s’aveţl evghenia... dulăpior n. dulap mic. Basme IV, 08: un dulăpior în care eraţi felinare şi mătăuze. dulgher m. meşter care aşeclă lemnăria une! zidiri. Dion. 201 • cerut’atl dulgheri, lemnari şi meşteri de fier ţigani... Doc. II, 3)5 (d. 1791): dulgherul pe cţi pentru lucru 75 bani. Pann, 176 (prov.): a greşit croitorul şi s’a spînzurat dulgheml. Marion, 93 : nea Chiriac, dulgher, harnic, om în putere ... Buh. 181: Treî-decî de dulgheri, Feciori de boieri... — DtiLGER, cliarpentier (d. pers. duru-lriar „care lucreză lemnul11); bulg. diulgeri. Despre meşteri! dulgheri, uneltele şi fabricaţiunile lor (§ 105). dulgheresc v. a dura, ’a clădi. Teod. 62: Corbule, cu osele Mi-or dulgheri casele... dulgherie f. 1. meşteşugul dulgherului. Doc. II. 330 (d. 1792): nartul felurimilor de cherestea i a zidăriei i a dulgheriel. 2. lucrul dulgherului. Al. T. 1545: să ine însărcinez eu cu dulgheria temniţei de la noi. StAnc. 07: făcea zidarul zidăria, făcea dulgherul dulgheria. dulmâ f. un fel dedovlec ce se mănâncă umplut cu carne tocată (Sulzer I, 121; Polysu). Var. (muntenă): durma (Costinescu). ■ — dolma, citrouillle remplie de viande Ham.; bulg. şerb. dolma, mcr. dulmă, ngr. vToX;j.âc. durbâc n. cadă de lemn de 40 vedre. Ionescu, Putna, 207: lângă cotlon s’aşecţă 2 durbace. — dibek, grande cuve, auge pour le foulage des etoffes de laine Barb.; alb. dobek „cadă de unt“. Sub raportul fonetic, cf. arşic. duşman m. vrăjmaş: 1. cel ce urasce pe altul, protivnic, adversar. Nec. 212: boierii muntenesel care era duşmani lui Şerban-Vodă, 258: duşmanii nu-î mal da resbun nici odată lui Antioh-Vodă. Nl'GR. I, 141: Veveriţa ’ml este vechii! duşman. 2. străin cu care ne aflăm în războiţi. Urechia, 165 : la acel războit! ce aii fost la Valea-Albă aii fost şi Băsărab-Vodă cu Muntenii într’agiutorTurci!or,pre carele toţi Domnii de pin pregiur îl cuvîntat! de reti, tlicend că n’at! fost într’agiutor Crucii şi creştinilor, ci păgânilor şi duşmanilor. Negk. I, 130: unii 166 sS dau prinşi la duşman, la mila lui năzuesc. Isp. 37: împărăţia ne-a fost răpit’o duşmanii. Marian I, 82: Că-1 voinic de iartagan Şi bagă frica ’n duşman. 3. perfid, viclen. Gorovel 69 (cesornicul): Am o pasere duşmană şi for le tirană... Teod. 29,5: Oodre, codre, duşman eşti, Tu voinicii îl amăgescl... Tu-I predai, iar nu l ferescl. Can. 26: Că ni-I amoru tiran Şi la inimi-I duşman. 4. invidios, pizmaş. Delavr. 19: n’ar mal răbda mila Domnului pe duşmanii săi! Pann, 59 (prov.): când al bani, trebue s’al şi duşmani, dar şi omul fără duşman nu-I plăte3ce pielea nicl-un ban. — duşman (pers. dnşmen=5oap.sv/]c), ennemi, adver-saire; bulg. şerb. duşman, mcr. duşman. Vorbă pretutindenea cunoscută’ şi destul de veche, face parte din primele împrumuturi luate de la Turci, dacă nu-e chiar anteridră contactului cu Osmanlîil (§ 9). duşmancă f. vrăjmaşă: viclenă, pizmaşă. Sev. 55: Duşmanii, duşmancele, Vrea să’mi puie cplele. Formaţiune analogă bulg. duşmanka. duşmănesc adj. de duşman: protivnic, ostil. Beld. 396: nu cu vrăjmăşie nici cu vr’un chip duşmănesc. Negr. I, 126: panţiril să lovăscă aripile duşmănescl. Al. 100: Şi cu glas dulce frăţesc, Dis'al cuvînt duşmănesc. duşmănesc v. a fi duşman cuiva, a se învrăjbi. Al. T. 1489: ne-am duşmănit fără nicl-o pricină cu vecinii noştri. Emin. 115: Duşmănit vel â de t6te fâr’a prinde chiar de veste. O formă compusă înduşmănit, învrăjbit. Xen. 181 : fraţii se despărţiră înduşmăniţl pentru întâiaşl dată în viaţa lor. duşmănesce adv. ca duşmanii. Al. 410: Şi’ml vorbesce duşmănesce, De pe mal când mă pri-vesce. Pann, 133 (prov.): te tocmesce duşmănesce şi plătesce omenesce. duşmănie f. disposiţiune ostilă. Beld. 396: Grecii intra nu cu duşmănie ce cu chipul cel mal blând. Od. I, 570: duşmănia Turcilor cu Românii. duşmănos a. plin de duşmănie: perfid. BasmeIV, 439: aceste poveţe nu furăascultate de duşmănosul frate. duşumea f. 1. pardoselă cu scânduri. Isp. 236 : bătu cu piciorul în pămînt şi deodată se deschise în două duşum&ia casei. StAnc. 58 : se puse şi spălâ duşumelele de sânge. ŞEţ>. V, 89 (d. Suceva): Pluguleţ, averea mea, cu cărne de duşumea. Var. (mold.): duşame. Al. T. 1534: uşile, ferestrile, duşamelile, acoperemîntu... 2. (învechit) covor gros de duşumea. Tarif 1792: prosăpe şi duşumele de Tesalonic. — duşeme (action de tapisser), plancher, parquet, sorte de tâpisen poils de chevre, â laine courte; alb. diişeme, bulg. diuşeme. 167 E eglendisesc v. 1. a se distrage, a petrece. Kog. 198: mal fă.ut-a Grigorie-Vodă Ghica un foişor în delul Copoulul şi mergea adese la dînsul de se eglendisia, făcend în toţi anii halca acolo. Negr. I, 240: s’a eglindisit la bal la Curte. Var.: eglindisesc, englendisesc şi inglendisesc. Kos. 271: Eî vor să se englendisescă, Ca să nu 'nebunescă... Rev. II, 329: D6r temburi nu eglindesesei? Al. T. 454: m’am inglen-disit de minune! 1188: ast-fel m’ad englendisit nenecă-ta, când a(i avut pofta s’o duc la teatru ? Fil. 144: treceţi în odaia cealaltă şi ve englendisitl după plăcere. Marion 1892, No. 2: se inglindisesce cu asemenea bazaconii (fermece). 2. fam. a se îmbăta (în graiul mahalagiilor). Marion, 11: nu scil că sperie maalaua cu mine când vine in-glindisit ?..; 119: Piele-albă în cârciuma căruia seinglindisise, îl luase cu binele; 158: în tţiua de sf. Petru, şi tot la Tel, înglindisit cum stă bine rumânului... — eglenmek (aor. eglendy), se divertir; bulg. eglen-disam, şerb. eglendisati, ngr. syXcvuCw, amuser (§ 26). eglengeâ f. (şi englengea) petrecere, distracţiune. Kog. 198: ad lăcut case domnescl în ograda Galatel de eşia Grigorie-Vodă Ghica câte odată la primblare, şi făcea şi mese mari cu toţi boierii cu (|ic6turl şi cu multe eglingele, cari nu pot a.se scrie; 215: Domni trămitea [muierilor închise în St. Gheorghe] câte un cântar două de in, ca să nu şedâ fără trehă, găsind englengea furca. Fil. 145: facem un otuz-bir de englingea până se va găti masa? 2. adi (ironic) amuzare. — EGLEMgE, passe temps; bulg. eglenga „petrecere", şerb. îeglenge „conversaţiuiîe", ngr. divertis- sement. F Fănăr ji. felinar (formă specială Moldovei). M. Cost.2 II, 242: îmblat’aft t<5te nâptea cwfănare. Co.vo. 1776, p. 17: rînduiala fănarelor şi a străjilor... Vel-Aga să aibă datoria a rîndui omeni de credinţă, ca să păzescă fănarele pe rînduiala neadormit de cu sară până tn cţiuă. Au T. 1114: şi ce cauţi noptea fără fănar pe uliţele capitalei nâstre. Al. Pr. 238: ducea în mână un fanar aprins. — fanar, fenar (ar.), lanterne, fanai; cum. fanar „lampas" ; bulg. şerb. fener, alb. făner, rus. fonarî; mcr. fe-nera, ngr. . T, 175: Da eil nu mal fesuresc Şi ce mi-e drag tot iubesc. fesfeseâ f. (obicinuit la pl.) dichisuri femeescl, zorzone. Vorba e specială Moldovei. Al. T. 920: să mă fac pupuică, cu fesfesele boieresc!, ca săne-bunescă flăcăii după mine; 1942: Pentru inimi avem nodă, nuri, ta-cliturl, fesfesele. Negr. Iii, 51: O fetiţă de la ţară N’are alâte fesfesele. — fesfese (ar. vesvese „soupQon"), sensation, sug-gestion (alt sens lipsesce în dicţionare). fetnegeâ a. intrigant. Stăm. 124: o ţigancă fetnegeâ .. FiTNEgi, mălin, intrigant (d. ar. fitne ,,discorde“). Vorba circulă în Moldova. filaliâ n. ţesătură forte fină. Negr. I, 151: pânza mesei şi şervetele erai! de filulitt ţesute în casă. Od. 1, 77: cu aburosul zovon de filaliă, cu auritul vel de betelă: 132: cămaşa de filaliă largă în mâneci şi cusută cu bibilurl. Cal. 1895, p. 34: haine numai filaliă, catifea, fir... — fileli (ar.), etoffe d’un tissu tres fin (numită astfel după oraşul marocan Tafilalet unde se fabrică); sp. fileli „etoffe legere de laine“. Despre stofe (§ 86). *fil m. elefant (odinioră numele pop. al animalului). , Cant. Ier. 130: vînători! maeştri spre vînarea fililor punea; 167: filul, după mărimea şi mamiua trupului, la suflet nepotrivit este. Id. Div. 110: pre fier rugina îl topesce, pre elefant, sad cum se elice pre filu, şoricele îl omoră. Tarif 1761 : dinte de fii oca 44 bani. — fil (ar.), elepliant; bulg. şerb. fii, alb. fiii, mcr. filu, ngr. 'fiXr. sp. alfil. Despre fauna orientală (§ 101). fildeş m. 1. dinte sad os de elefant. Tarif 1761: fildeş oca 50 bani. Tarif 1792: piepteni de fildeş legătura 18 bani. Al. 81 (d. 1821): un iatagan cu mânerul de fildeş. Rev. II, 334 (d. 1821): o tabachere fildeş bună cu flori d’asupra. Fil. 44: dinţii albi ca fildeşul. Var.: fildif şi hildeg. Al. Pr. 3: o cutioră de fildiş săpată. Jip. 69: lucrurile dă hildeş- 172 2. elefant (sens propriii graiului popular). Isp. 17: leul ou nisce colţi ca cel d * fildeş... Cal. 1883, p. 19: lei grăznicl, pardoşl, inorogi cu câte trei corne, fildeşi, sălbatici. — pil dişi, ivoire (d. fii „elefant1* şi diş „dinte"); bulg. sSrb. alb. fildiş, ngr. ţpîXStot. filen iţi. (şi iler: obicinuit la pl.) pantofi ţărănesc!, un fel de iminei roşii. Glos. 247: fileril sînt mal groşi de cât pantofii. Jtp. 68: cizme, pantohî, iminei, ciupicl, iler!, papuci. — piler, bottine âlacer, pantoufle sur talon; bulg. finali, şerb. filar (firala) „pantofi femeesci**. firman n. ordin (oral sate scris) din partea Sultanului, decret al'Porţii în numele împăratului, împodobit cu turaua şi scris cu caractere împleticite: firmanul era destinat provinciilor Imperiului. Vorba revine des în poesia populară şi la cronicari (la cei din urmă şi sub forma literară ferman). a. Al. 180: Căci am scris la ’mpărăţie, Pentru un firman de Domnie. Teod. 174 [oraţie]: Dacă Dv. socri mari, Ne credeţi nes-carl tâlhari, Avem şi firman cu peceţie De la împărăţie... Id. 474: La Dobrişenu c’ajungeaŞi firman în mână îl da. Vulp. 14 : Ian încin-ge-ml paloşul, Pune’mî pe cap gugimanul Şi’ml aşâcţă ’n sîn firmanul. Buh. 187: Că tu aştepţi chiar să’ţi vie, Firman de la’mpărăţie. b> N. Cost. 86: fermanul cel de mazilie au dat Aga lui Nico-lal-Vodă, de l’afi văcţut şi l’aii cetit singur; 89: de acolo mergend la curţile domnescl. s’aO cetit fermanul împerătesc. Nec. 184 : aii trimis Scarlat ferman împărătesc de şi-aii luat fata de după Alexandru-Vodă, de ad dus-o la Ţarigrad. Kog. 197: apoi în Curte, cetind fermanul de Domnie nouă, ce l’aii miluit împărăţia. Dion. 105: la Moldova Muscalii aii aşecţat Domn pe Grigore-Yodă, însă cu ferman de la Sultanul Ţarigradulul ; 231 : au trimis împăratul Alexandru decret (ferman pe turcie) de stăpânirea principatului Serbiei şi cavalerie. Zh. 84: trimise fermanul de Domnie tocmai la Roşia. Beld. 859: Dă porunci, dă ferimanurl, nici cum a nu supăra. — firman (pers. ferman), ordre ou diplome emane du Sultan; alb. bulg. pol. şerb. ferman, rus. firmanu, ung. firmany, ngr. . II, 218: Ol, săracu fecioraş, Cum jocă de fudulaş! fudulesc v. a face paradă cu ceva. Al. T. 392: Ian vecii niăchea că s’o fudulit; 484: nu că adică m’am fudulit dintr’acesta. .. 665: p6te vă veţi fuduli c’un fruntaş ca mine. Teod. 507: Aici nu e în BucurescI, Cu cal să te fudulesc!... fudulie f. mândrie deşertă şi bătătore la oclu. Al. T. 351: fudulie ţigănescă! 613: i-am găsit eCL 16c de fudulie; 923: l’oifl vindeca efi de b61a fuduliei. Gane II, 227: cu ce fudulie ani să mă întorc încărcat de vînat Pann I, 160 (prov.): după ce are chelie mal are şi fudulie. Stânc. 58: mâncarea e fudulie, băutura e unde e. Marion, 35: mâncarea ca mâncarea, o fudulie curată! Băutura e ce e! (locuţiune ajunsă proverbială). GoroveI, 259 (opinca): Fudulie n’are, Dar căldură are. fulie f. 1. Horea de narcis (Dame). 2. podobă de pietre scumpe (în forma florei). BAlc. 401: Mihaid purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o fulie nâgră de pene de cocor legată cu o copcă de aur; 489: pene de erodid din cele mal frumăse spre a face futil... Fil. 222: diamantele ... pe cercel, fuliile şi ghiordanele cocănelor. 176 — fulia, ceillet de Chine. Planta, un fel de crin, a fost adusă în 1480 din Apulia (Barb.). fundă f. 1. lână prostă cu care se umple aşter-nuturile.de scaune; 2. rămăşiţe proste mai cu seină la abagii; 3. ceea ce se lepădă. Pann, Şed. II, 81: furdale de plăcintă. 4. de calitate prostă. Tarif 1761 : tiutun de furda. Tarif 1792: aramă furda . . .furda de samur, furda de jder, furda de vulpi şi dihorî. — hurda (pers. hurde „parcelle, objet menu“), frag-ment, miette; pl. choses menues, mercerie; şerb. furda. Gr Găitan n. 1. panglică împletită de fir, de aba, aţă, bumbac, lână, mătase (pl. găitane şi găitanurî). Tarif 1701: găitan satl ibrişim. Tarif 1792: găitanul de lână de aici de ţară ce merge la ţara turcescă sad Moldova. Ai,. T. 45 : ilic de postav cusut cu găitanurî. Gane I, 207 : haiduci călări împestriţaţi cu găitane. Od. I, 71 : ciâreci albi tiviţi cu găitane de fir. Jip. 79; pălăria e cu panglici ori cu găitanurî. Marion 28: purta ţignalul atîrnat- de gât c’un găitan negru totdeauna noii. Teod. 813: C’am slujit un an Pentru găitan Ş’am slujit o lună Pe blana-I a bună. 2. fig. cercăn (sens literar). Delavr. 136: cu găitane vinete în jurul ochilor. 3. (adv.) ca un găitan, drept înainte (cf. strună). Isp. 284: trebile împerăţiel mergeai! găitan. Dei.avr. 39: d’aci încolo merge găitan. OrAş. II, 3: In ţară lucrul merge găitan. — gaitan, cordon, lacet, cordonnet de coton ou de soie; bulg. şerb. gaitan, mcr. găitan, ngr. vaităvi. găitănar m. sinonim cu „ciaprazar“. Fil. 88: a treia uliţă era locuită numai de abagii şi găitănarl. găitănaş n. găitan scurt (sau desmierdătorl. Teod. 441: Fermenaş cu găitănaş... găitănat a. provăclut cu găitane. Delavr. 205: şalvari găitănaţl şi strînşl pe fluerul piciorului. găitănesc y. a împleti găitane, a se împleti în genere. Al. 98: (Jnde iarba se ’mpletesce Şi ’n vîrf se găitănesce. gârbâciu n. biciti gros şi adesea plumbuit. M. Cost. 287: au şi dis Armaşulul: iei gârbaciul! şi au pus de i-aii dat 300 de toiege. Od. I, 73: dorobanţii cu gârbace şi vînătoril de plaiii şi de Olt cu lungi sîneţe. Jip. 86: câţi nu pun legea în cnitl şi biciu, gârbâciu la căpStâitl... Fil. 109: gârbaciul cu douS-spre-tţece sfîrcurt de plumb. Ghica, 277: pazarnicul purta spangă şi un gârbaciu, cu care necontenit bătea. — icyrbac, cravache; bulg. girbac, alb. gherbac, şerb. rus. kerbac, pol. korbacz, ung. korbacs. Din a-ceiaşî vorbă orientală: sp. corbacho şi fr. cravache. 177 gârbăcel n. gârbacifl mic (sati desmierdător). R.-Cod. 197: Gilrbăcelu Iul (Iorgovan). Năpîrcă ’mpletită. .. gavanos n. borcan de dulceţă. Gr ane II, 181: câte-va gavanose cu dulcăţă. — kavanos, pot de terre emaille ordinairement eu vert. Yorba e specială Moldovei. gavanoşel n. gavanos mic. Al. T. 43: ce de gavanoşele ile dresuri! (vy' *gazle f. (şi ghizie) un fel de taftă. Kev. I, 57 (d. 1780): 31 lei o ghizie; III, 333 (f. de z. 1821): o scurteică de ghizie cu selizia do cacom. Fil. 115: cilarii şi gazil do Brusa. — gezi (pers.), sorte do toile; bulg. geziia „taftă“. gebreâ f. otrepă de şters caii. Teod. 53: Cu ţesala ’l ţesala, Cu gebre'ua mi-1 ştergea. — gEBRE, torehon de poils de clievre pour frotter Ies clievaux; bulg. şerb. gebra (§ 105). gebrăresc v. a freca calul cu gebreua. Tkod. 579: Cu ţesala ’l ţesăla, Cu gebreua îl gebrăria. gelat m. 1. calat), gâde (arap sau ţigan). Cond. 1770, p. 79: gelatul 5 lei pe lună. Ax. 150: aii trimis pe acel doi gelaţl (adică ucigaşi de 6menl),\ ca să-l ia. Koo. 291: Ia îndată şi gelatul, şi acum le taie capul! IIion. 107: mergond la casele domnescl, Mavroghene avea după dînsul doî gelaj.1 îmbrăcaţi în cămăşi de zale. Al. 211 : Doi gelali venia curînd, Săbiile fluturând... VuLP. 44: Indală gelat chema, Capul jos de-I lua. Var. (munt.): gialat. Fot. III, 307: gialatul armăşiel primesce câte 4 lei pe lună. Pann, 129 : şi ceilalţi [lei] las la gialatul ce m’o acăţa de furci. Cal. 1895, p. 47: cădeau în mâinile gialatulul care fără nicl-o milă le reteza capetele. Chica, 17: Ipsilant, mal norocit de căt bietul llanger-liu, a scăpat de gialat ca prin urechile acului. Teod. 485 : Gialat că venia, Sabia scotea, capul că tăia Bimbaşil Sava. 2. vrabie caro se lirănesce cu musce (Muscicapa). — gBLLAT (pers. gellad), bourreau; alb. bulg. şerb. gelat, mcr. geliatu, ngr. tCsXdTT)?. *gelep m. nume dat în vechime neguţătorilor străin), turc) şi armeni, mai ales neguţătorilor de oi ce le cumpăra în ţară şi le vindea apoi la Constantinopole (Cant. Mold. 120). Muşte, 45: turme multe de ol a gelepilor. Dion. 193: boierii unii şi gelepă cumpără vite de pe la omeni pe fie-ce, de făcea cirecţl să câştige bani sângeraţi. Dum. 113: iconomia de ol pentru Ţarigrad păte să se facă şi prin neguţătorii gelepi si prin pămîntenl. Od. I, 109: şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor. Var.: celibiâ şi gelebiâ. Uk. III, 137 (d. 1792): dând oile neguţătorilor şi eelibiilor înadins orînduiţl numai pentru aducerea oilor; 152: ol prin gelebiî n’al contenit a trimite la Ţarigrad. 60936 12 178 Vorba revine şi în cântecele pop. (sub forma gialip). Tkod. 513: Gialip Costea cuvîuta Şi la schelă se pornia... — gELEP (ar. geleb), marchand de bestiaux; bulg. şerb. gelep „negustor de vite“, ngr. tCsXs^y)? (§ 75). gelep-başă m. starostele gelepilor. Oond. 1802, p 331: să se îndatoreze gelep-başa, ca şi acostă sumă [de ol] s’o cumpere iarăşi cu riza-pazar... gelepesc a. de gelep. Papaz. 55: fustaşil purtai! căciuli înalte de postav negru ce se numiau gelepesci. gelep6scă f. căciulă în formă de stup, numită şi „ca-zaclie“ (Ar. 41). geremeâ f. 1. (sens archaic) globă, amendă. Kog. 210: ÎDtrebându-1 când l’ail închis şi aii plătit atâtea ge-remele. Dion. 184: i-au dat sumă de pungi de bani geremea. Doc. I, 458 (d. 1785): geremea la cutia de milostenie... în loc de pedepsă. ilELD. 413: Săracii, amar de dînşii, toţi cădeaţi în geremea. 2. astădi, lucru prost sati. de clacă (în Muntenia). — gEREME (ar. gerime ,,cliâtiment“), amende; bulg. gereme, şerb. gerima, mcr. gereme, ngr. Ter- min juridic dispărut ca atare din limba modernă (§ 71). *gerid n. 1. băţ în formă de suliţă scurtă şi uşoră cu care Turcit trag la ţintă cu mare precisiune ’(cuvar. geret, giret şi girit). Vâc. 250: în furia războiului lovi cu giritul Sultan Murat calul lui Ladislav. Pou. VIII, 617 (d. 1803): l’aii lovit cu giret ce-1 avea în mână. BAi.c. 182: săgeţi, lănci, suliţe, gereturî, pe cari le aruncaţi cu mâna. 2. joc gimnastic de-a eălarele în care se arunca geridul adversarului, care îl prindea şi-l arunca înapoi, fără a-şt opri calul: la serbătorile Bairamului pajii şi agalele’ Curţii se dedări acestui joc militar în presenţa Sultanului (Cant. Ist. ot. 123). Od. I, 135: Turcii ’şi arătau măestria lor în jocul gericlnlnf, nimerind ţelul cu suliţa asvîrlitădin fuga cailor, Ghica117: pe strade Turcii dedoau dezghinurl cu caii, aruncând giritul în capete înfipte pe la porţile curţilor. Al. 108: De halca s’apropia Şi din fuga asvîrlia Geridul seti chiar prin ea. 3. joc analog întrorlus în ţară ca o petrecere a tinerilor boieri; giretul se făcea în câmpia Colentineî: doî cavaleri asvîrliati unul într’altul căte un băţ de alun lung de un metru şi se apăraţi printr’o pavăză de pîslă, care era petrecută pe braţul stâng, căci eu mâna dreptă asvîrliati giretul, la brîu aveaţi şi câte un baston cu cârlig. Cu multă măestrie ridicai! din fuga calului giretul asvîrlit; adesea se întîmpla, că luptătorii se ră-niatl la piciore şi la piept (Papazoglu, 48). 179 Rkv. I, 413 (d. 1821): eşiră să joce giret în curtea cămărăşiel. — giRiD (ar. gerid „brâncile sans feuilles11), bâton dont on se sert comme de javelot dans un certain jeu gymnastique â cheval; bulg şerb. girit (gilit), pol. dziryt, mcr. dzilit, ngr. vtCifittt, javeline, course. V. halca. get-beg&t adv. 1. din moşî-strămoşî, neaoş. AL. T. 143: efl get-beget să nu am prilej de a fi în ţară nici măcar un Caimacam! 005: ve e ruşine să fiţi Moldoveni curaţi, Români get-beget. OnĂş. 21 : boierul mare, boierul get-beget. 2. locuţiunea „get-beget, codavacei“, de nemvechili. Xkn. 35: Dimitrachi înfăţişa tipul de vecliiil boier moldovan, get-beget coda vaceî, cum îl plăcea lui să spună. Ghica, 171: noi ăştia get-beget coda vaceî, născuţi, crescuţi şi îmbelrăniţi în ţara asta;222: fiii al poporului eşit din opincă, nepot, strănepot de plugar, get-beget c6da vaceî — gEUD bi gEDD, d’aîeul en a'ieul, lierite (d. ar. gedd „grand-pere, ancetre"). Vorba, populară în Moldova şi Muntenia, lipsesce în celelalte idiome balcanice. gevreâ f: batistă de borangic fin cusută cu mătăsuri, cu fir şi fluturaşi: se împărţia pe la nunţi şi se purta la dile mari. Ou. I, 134: cu gtvrele şi cu brînişore de betelă. Fil. 211: vi-cl6na femee scose o gevrea albă din buzunar şi-şi şterse ohil. Ghica, 35: mirâsa, împreună cu mirele, se punea în trăsura cu cal, cari purtai! gemele ; 295: cusături de vapelurl, de gemele şi sangulil, iniple-titurî de bibilurl. Cal. 1875, p. 57: gemea cu fir cusută, de in subţire ţesută. Var.: giuvrea (Polysu) şi (arcli.): cevrea. Un. XI, 249 (d. 1780): douo cevrele... — cevre („contour"),mouchoirbrodedemousseline; cum. cuvre „latus vestis posticum"; bulg. gevre „basma brodată", şerb. cevre; ngr. tas^s, mouchoir. ghelir n. 1. (în sens bun) venit în genere. Ah. 213 (d. 1821): Grecii îl vindea împreună cu căpeteniile ca un ghelir al lor de moştenire. 2. (ironic) venit neaşteptat, câştig din întîmplare, fără muncă sati experienţă, sinonim cu „chilipir". Fil. 165: t6te aceste gheliruri le seim, sînt bune, dar viu cu ţîrăita. Okâş. 21 : Atunci îmi mergea bine, atunci, atunci gheliruri,.. — gelir, revenu, rente (d. gelmek „venir"). Numai sensul ironicasupravieţuit în limbadeastădî. gherdăn n. salbă de mărgăritare, colan de pietre scumpe (cum purtafi înainte coconele şi atjlî ţărancele). Rev. I, 337 (f. de z. 1669): un gherdan de curele’mari cu 12 ughl. Al. 237: Ei! călare, ea pe gios Ou gherdan de flori frumos. Var. (arch.): ghirdan şi (munt.) ghiordan. Ufi. XI, 224 (f, de z. 1749): un ghirdan de mărgăritar în 6 aţe. Stau. 108: la gât ghirdan i-au pus de smaragd şi de rubin. Od. I, 180 134: sipeturl de sidef pline cu ghiordane, cu cercel. Pil. 215: gliior-dane de diamant şi de rubine, cercel de berliant; 222: fuliile şi ghiordanele cucunelor; 223: un ghiordan de smaragde şi safire; 345 : la gât avea un ghiordan de rubine. — gerdan (pers.), con (litt. ce qui tourne); gerdan-lyk „collier“; bulg. gerdan, şerb. dierdan, alb. gîerdan, rut. gerdan (giordan) „salbă de lel“, mor. gliiurdane „salbă din leiţe şi icosarl11, ngr. Ytovpvtivt (§ 85). gherghfef n. uneltă de brodat ou acul pe câmp de pânză sati de altă materie. Vorba revine în prosa literară şi în cântecele populare. a> Al. T. 331: să,* aduci aici ghergheful cel cu turcu călare ; 842: să vec|l cum cosă la gherghef să te minunezi; 432: prostiri cu marginile cusute la gherghef. Od. I, 95: bogatele cusături pe gherghefuri. Pil. 13: o bucată ele pânză cu marginile cusute în gherghef. ba Tjsod. 345: 06se ’n pat, cose ’n gherghef, Dar de cusut n’are chef. Sev. 13: Maica-1 la gherghef cosea Şi cocţile ’şl despletia . .. ŞEp. I, 74: OâcI din furcă şi gherghef Nu mal vecj.1 făcând vre-un chef. Marian I, 26: Ghergheful pe grindă Şi drăguţa ’n tindă. — gebgef (pers. kiar-ghiah „atelier, fabrique“), rae-tier â brpder (d. kiar „travail" şi giah ,,lieu“); bulg. gergef, ngr. xep/g'ft, broderie (§ 97). gherghlr n. cămară boltită cu oblone de fier în care se păstra diferite lucruri de ale casei. Al. T. 1343: unde să me ascund? în gherghir, cucone! Cu. I, 194: scâte din gherghir nisce straie forte vechi Var. (arch.): ghevghir şi ghiavghir. Kog. 273: Şi le ţinem tot ascunse Prin ghevghirurl sînt supuse. Beld. 389: In mănăstiri şi ghiavghiruri, care unde au apucat. Stăm. 533: ghevghir, beciu făcut pentru asigurarea focului. Al. (Negr. I, XX): belşugarea cămarel şi a ghevghirului cu feluri de mezelicurl, dulceţuri, vutce, etc. — kiavgir (pers. kiar-gir, litt. qui se cliarge d’un travail), souterraine, edifice ou constructio-n en pierre; ngr. •ptaovtpi. maisonnette en pierre. Vorba, în trecut şi în present, e specială Moldovei. ghepmeşut n. un fel de atlaz cu ape din Alep. Dion. 160: ghermesutu 1 leii cotu, mult 50 parale cotu. Od. 1, 133: capotele de felendreş, de ghermesuturl şi de felurite stofe. Var.: ghermesit şi ghemesit. Ur. XVI, 275 (d. 1797): trei mintene de ghermesit. Tarif 1792: cutnie i ghermesit de Brussa. Rev. II, 334 (d. 1821): o giubea de ghermesit năhutiii ; Ibid.I, 57 (d. 1786): un ghimesit de hindie în dungi. Al. T. 25: cu faţa de ghermesit de Lipsea. Ghica, 501: antiriile erad de ghermesit, de citarie ... — germsud, satin fort Ham. Despre stofe (§ 86). *ghiaup m. necredincios: nume oe Turcii daţi ca 181 poreclă poporelor nemahometane şi idolatre. Vorba revine la vechil cronicari şi în cântecele populare. a. M. Cost. 298: chiamă pe ghiauril ce sînt boieri acel ţări şi pre cine ar vrea el să-şi alegă Domn, să le hie dat; 371: dacă aii tocmit 6stea, Seid-Paşa aii chiemat capetele, şi ale ndstre muntenesc!, şi le aii dat poronca aşa : „Cânilor! iacă, eii voiri merge dirept asupra .ghiaundul [Kacoţi] ...“ Nec. 301: scris-aii Vezirul cu scârbă la Paşa de l'higina, c]ic§nd: „că Beiul de Moldova este un ghicmr şi scie t<5te ce se fac la Mosc şi la Leşi, de le scrie tot adevărat la Pârtă; iară tu, vecii Domne, eşti busurman şi nu sciî nimică ce se lucrăză". Dion. 172: puternica împărăţie să-I lase în pace pre ghiatiri. ba Al. 113: [Crîm-Hogea] Bun sosit, ghiaur Doncilă! Teod. 557: A înviat ghiaurul, Dl este balaurul! Oan. 222: Noi dacă ni-am întîlni Cu ghiauril roşiori... — giaur, infidele (d. ar. kiafir „qui n’a pas la vraie foi“); alb. bulg. ghiaur, şerb. dîaur, ngr. (pl.) ycaoDf.tSs?. ghiaurlîc n. perfidie, necredinţă. Beld. 380: Un gldaurlîc ca acesta, nici odată n’am eresul. — giaurlyk, infidelite, defaut de foi: şerb. dîaurluk. ghidi! int. cu care se ameninţă pe cine-va (mal mult în glumă): ce mal!... (obicinuit repetat). Nic. 312: Dumitraşcu-Vodă cetind ţiclula acelui copil... telpiz bun, aii c|is copilului: ghicii, cahpoglu! Al. T. 248: ghidi, hoţ bătrân! 270: ghidi, hoţ şiret! al înţeles că am nevoie să mă desbăr de vecinătatea ta; 497: ghidi, ştrengar! 019: ghidi, ghidi, leneşule! 829: ghidi, obraznic! 840: ghidi, şuier viclen! 1297: ghidi potlogar neruşinat! Isp. 46 : zărind puiul de corb în slava cerului. . . fata începu a-I face cu degetul şi-I clise: ghidi, ghidi, tâlhăriile ce eşti! OnAş. II, 160: ghidi! ghidi! cutră şi vulpe bătrână! — gidi! (pers. cornard), quel individul quelle chose! (expresiune de mirare sau de mustrare); ey gidi ! quel diable d’liomme ou de chose! (expression triviale); şerb. al djidi! „frumos11! (ironic); bulg. gidi! interj, de mepris. Particulă interesantă mal ales prin formele-î derivate ce nu le mal întîlnim aiurea. ghiduş m. 1. poznaş, sinonim cu „mucalit". Al. T. 72 : mare ghidu§ era şi nostim; 284: Oare ceialalţi, ghi-cluşule ? Ob. I, 24: ghidi, ghidi! ghiduş ce eşti! 2. (cu sens nefavorabil) trîntor. ŞEp. II, 47 : celui leneş se elice: împuţit, dugleş, ghiduş. Vorba se aude numai în Moldova şi e o deriva-ţiune din ghidi! pu sufixul -uş (§ 23): e o veche formaţiune secundară care revine deja la Dosofteiti (cf. glii-dusese). ghidugesc a. comic, ridicul. Dosofteiu, Ghen. 25a: idolo-slugaşii purtând a mână idolii şi podobiţi cu un feliu de obraze ghiduşcsci, cănlând descântând din- 182 tr’însele, alerga tălhăresce de ţinea calea a bărbaţi şi a femei, săval cum fac la noi cucii. ghiduşie f. poznă, năsdrăvănie. Stăm. 274: fac ghiduşii de cari Domnul şi boierii fac haz. Al. T. 658: o 11 ghiduşii de ale lui, că mal Pepelea de cât el nici că s’a mal dat; 982: Kir Manoli spune ghiduşii; 1061: cine face şi spune mal multe ghiduşii, ăla ’i credut, ăla izbutesce!... Dane Iii, 209: făcea ghiduşii prin odaie cântând ca Barbu lăutarii. Xex. 69: anecdotele şi ghiduşiile notarului făceail pe Iorgu să rîcţă. ghigilic n. (şi ghigelic) scufie de nopte. Beld. 342: să nu-1 lase să se culce n op tea fără ghigilic. Aii. 37 (d. 1821): me lovi în ghigelic şi ferii laclilul cu care eram legal la cap. Al. T. 835: aşeclă perina şi-şi pune un ghigilic. Negr. I, 301: gliigilicul tatei şi benişeiul mamei. Ghica, 4: Vodă era cu ghigelic de năpte pe cap. — GfigELiK (litt. propre â lanuit), bonnet denuitfd. gege ,,nuit“); şerb. dîegeluk. Vorba e specială Moldovei. ghiol n. ochiţi de apă (Costinescu), baltă. Cr. I, 242 : mare ghiol de apă trebue să fle în maţele lui. Şed. II, 228 : ghiol, apă slătătore şi adese-orl adîncă. — gol. endroit oii se rassemblent Ies eaux, mare, etang; alb. bulg. ghiol „baltă“, mor. ghiole. *ghiordie f. (şi ghiordea) un fel de scurteică (§ 82). Ur. XVII, 58 (d. 1767): o ghiordie vînătă cu sîngep; 64: o ghiordea de bogasie. Doc. 111, 58 (d. 1786): bogasierii să nu aibă voie să blănâscă ghiordil sail tivilichil sau giubele. — kuediye (ar.), espece de casaque (d. kurd „kurde" : cf. cazaclie); şerb. Surdiia „cojocel". ghiordeică f. ghiordie mai scurtă. Ur. VIII, 61 (d. 1767): o giordeicâ de şam blănită cu sîngep. ghiordum n. (şi ghiurdum) joc cu 24 de cărţi care aduce cu stosul, odinioră forte la modă în Moldova: el costa pe unii boieri pe seră de la 200 până la 300 de galbeni (Wolf, 234). Rev. II, 3291 Altul având copil mari Şi vecţend ghiordumurl mari ... Xen. 27: cel mal bun jucător de ghiurdum din Petra, Orâş. I, 2l9: un negustor chior de un ochit! ÎI îndemna să joce ghiordum. Ghica, 9: o grămada de mosafirl se şi aşecţară la ghiordum cu clucerul în mijloc răsturnat pe sofa. — gordum (litt. am vgtjut), jeu de cartes (§ 91). ghiojghiore adv. pe faţă, la lumina dileî. Al. T. 41 : noi să ne lăsăm, aşa ghiojghiore, să ne despăie ? . . . 124: aşa şi cu impositele.. . eee I pre ghiojghiore; 1469: ş’aţl crecţut voi că vi s’ar trece coţcăriile aşa ghioşghiorea, ca’n satul Iul Cremine ? Orăş. II, 3: gliiojghidre ministru mare, logofăt bisericesc. — gozgOre (devant Ies yeux), publiquement, ouver-tement. Despre particule (§ 25). ghiotura f. şi adv. 1. (termin comercial) totalitate, sinonim cu „toptan"; obicinuit în locuţiunea ad- 183 verbială „cu ghiotura", în totul, pe de-a întregul: a vinde, a cumpera cu ghiotura. Doc. IV, 290 (d. 1795): oare va vrea să-şi facă case din noă sad alte acareturi şi meremeturl cu ghiotura... 2. (cu sensul generalizat) cu grămada. Ce. II, 5 : s’apucă de înseninat la greşeli cu ghiotura pe o draniţă. — got u re (kdtîire) [subst. adj. şi adv.], totali te de plusieurs clioses prises ensemble, tas, monceau, masse, bloc, en bloc; şerb. dîutura, alb. kuturu, gr. -/.o'no'jpon, au hasard. Alt sinonim e mold. „vurta“ (Al. T. 1541: dacă vrei un galbbn pe tot orzul, îl ietî cu vurta). ghiozdân n. 1 portofoliu mare. Kev. I, 412 (d. 1821): un ghiozdan de piele cu mal multe hârtii. 2. săculeţ de pus cărţi, pentru şcolari. Dislave. 210: copiii gonind cu ghiozdanele la şcolă, R.-Coi). 203: ghiozdanu cu cărţile, Lădiţa ou rilele . . . Var. (mold.): ghizdan. Al. T. 1381: adă-ml ghizdunul col mare, cel cu doftorii. — guzdan (ar.-pers. giiz-dan „qui renferme un ca-hier“), portefeuille (d. ar. giiz „caliier, feudle" şi pers. dan „contenant"); bulg. gozdan, sorb. guzdan, mcr. g'liiuz-dano „giamantan". ghiozdănaş n. ghiozdan mic (safi desmierdător). Teod. 140: ghiozdănaş cu cărţile... ghiuden n. cărnat uscat. Taeip 1770; ghiuden de 10 ocă 1 leu la vamă. Tabip 1792: ghiu-denul ocaua ce-1 face aice în BucurescI 1 ban. DlOX. 222: Calmucii aşternea carnea sub şea, apoi o lua şi o mânca ca paslramaua de Ţarigrad sau ca ghiuden. Fi i,. 233: icre, licurinl şi ghiuden uri. — goden („gros intestin"), saucisson de boeuf ou de veau. Vorba se aude mai ales în Muntenia. ghiul n. (şi gul) scul, ghem. Kev. I, 394: gidwl de cânepă şi funii de moţase. Teod. 85: ghiu-litri de bumbac, tencurl de postav. Bum. 107: ghiulurl de moţase. — Kiiii (ar.), totalite, tout. Termin teclmic comercial. ghiul n. inel cu o roşă de diamant în jurul u- nei pietre (vorbă aprope eşită din us). — gu'l (pers.), fleur en gen., rose; bulg. ginul „roşă". Sensul special lipsesce aiurea. ghiuleâ f. bombă. Dion. 171 : tornă cu baniţa feluri de ghildele, si întregi şi sparte. Zil. 361 trei sau patru ghiulele aii nemerit iar celelalte pe de lături. BAlc. 150: găsiră tabăra turcăscă tixită cu multe mobile, corturi, praf, ghiulele; 224: să ardă podul de pe Prut cu ghiulele aprinse. Jir. 83: ghiulelile pîrîiafi... şi gldnţele . . . — gule, băile, boulet; bulg. gliiule, şerb. diule, alb. gliile, mcr. gliiule. 184 Termin militar rămas în limbă (§ 68). ghiurghiuliâ a. (şi ghiorghioliâ) stacojiu, trandafiriei. Rfv. II, 840 (f. de z. 1817): o boiama ghiurghiulie cu beteli. Al. T. 181: am si cumper o rochie de halastînci floriei!... da scil ? cole ghiurghiulie... Teod. 78: Iie gldorghiolie, Rochie de cutnie. Var. (arcli.): ghiulghiuli. EtYjM. 2060 (d. 1681): atlaz ghiulghiuli cu (lori albe şi verdl. Cant. Ier. 23: flori albe cu puţin ghiulghiuli amestecate. — gulguli, rose, blanc et rose (d. glii ,,rose“). ghiv&ciu n. 1. olă de fiori. Isp. 234: si iei aceşti pul de dafin, să-l pul în două ghivece frumose. Delavr. Paras. 3i : plante cu flori mari, ghivece cu zambile. 2. bucate gătite cu carne şi zarzavaturi (fasole, verdi, mazăre, pătlăgele etc.) copte’în tavă săli cianac. Kik. III, 334: prea era ardeiat ghiveciu aseri. 3. fig. amestecătură de diferite lucruri (fr. pot-pourri): sens exclusiv literar. 4. un fel de cărbune (cu var. arcli. ghiuvaciO). Tarif 1870: cărbune de ghiuvuciti.Qmcx 503: le-a aprins ejeeo mângâie cu cărbuni ghiveci. — guvec, poele ă frire, casserole plate en terre cuite; şerb. diuvece „un fel de frigare", bulg. givec „un fel de mâncare". Vorba e specială Munteniei. ghivizitt a. 1. roş-închis, moliorît. Sev. 181; Oondicuţă ghivizie. Legali de pilirie. Bor. 270: Be-şica yerdie, Beşica ghivizie... Id. Datini, UI; Şede ’n pânză ghivizie, Ce a fost giuruiti mie. 2. se dice, în munţii Sucevei, de un om slab cu ochii mari (Şed. II, 228). — ou vezi,’ couleur bai brun; bulg. ghivezen „roş", şerb. dîuvez „roş" (dîuvezliîa „o mătase rosiei: Moş Nichifor era şi giambaş de cal... Jip. 73 : ’şi schimbă doru şi mila bărbatului ca giambaşil caii la lîrguri. Ghica Rev. N. III, 220: când era zapciil, organizase o cetă de ungureni cle-i aducea caii furaţi şi avea giam-başl pe la tîrguri de-I vindea. 2. fig. hoţ (intr’un cântec din Muscel). R.-Cod. 189: Sturzule, pustiule, giambaş de pădure, înşelător de lume... Var. (arch.): giambaz. Cond. 1693, p. 219: 3700 tal. s’au trimis cu Dorasi Comisul giamhazilor ot Odriil. — gÂMBAz (pers. ganbaz „qui joue sa vie"), dan-seur de corde, bateleur, piqueur; marchand de che- 187 vaux, maquignon, courtier; fig\ fripon, personne rusee (d. gan „âme, vie“ şi baz „qui joue“); bulg. gambaz „acrobat", şerb. gambas „cunoscător de caî“, pol. dzam-bas „mijlocitor", alb. gambas „palavragiţi", mcr. giam-ba.ş, o gr. ra«ţj,7râ3Y]ţ, bateleur, maquignon. giambaşlîc n. meseria de giambaş şi plata sa. Al. T. 1271: de ce al să te apuci?., de doftorio ? .. de ad-vocaţie?.. do giambaşlîc?.. — gANBAZLYK.professionde ganbazjfig. ruse, finesse. giarnle f. biserică turcescă mal mare de cât „mecetul". Ca termin special, vorba revine: a. la cronicari. v Ax. 128: după obiceiul împăraţilor turcesc! carii merg în t6lă Vinerea câte la o giamie, de se închină la giamiile cele mari împărătesei. Neg. 806: Tataril se forte lăuda asupra lui Grigorio-Vodâ, (jicend că le aii stricat .fi câteva giamih Văc. 252: împăratul [Murad] făcu la Andrianopole gicvmia ce se numesce Muradie ; 255: a nu se putea face măcar o gictmie în ţară [românescă]: 257: a făcut împăratul tolo bisericile giamii în ţara arnăuţescă. b. îu poesia populară. Teod. 482: Din giamic când (fia. La împăratul se ducea... — gAMi (ar.), mosquee-cathedrale oii se recite la priere de vendredi Barb. (d. gama „reunir, assembler"); bulg. şerb. gamila, alb. găinii, rus. gami (mecetî), mcr. gemie, ngr. vcCajn; sp. aljamia. giamparalef.pl. 1. castaniete(litt. patru discuri): ele puteau fi mici şi se legau la degete, sati mari şi se ţineau câte una în fie-care mână. Pan’.\t, Nastr. 46: cine numără parale, el jocă giampamle. 2. fig\ viers, melodie. isp. 292: privighetorile, prin crînguleţele îi.florile, trăgeau nisce giampamle de ţî lua aiujul; 382: privighetorile trăgeaii la giampamle numai din gu.şe, ca să fie mal dulce cântarea lor. 3. giambarale, horă în Moldova după masa de cununie (Sev. Nunta, 281). — cal-para (pers. car-pare „quatre morceaux"), castagnettes (d. car „quatre" şi pare „morceau, pipee"); bulg. campari. Dăspre instrumente musicale (§ 41). giamparagifi m. cel ce jocă giamparale (Rev. N. III, 190). Formaţiune analogică (§ 23). gianabet a. şi m. afurisit, om rău. Uasteb, Lit. pop. 530 (bilet de plăcintă): AI sufletul de gianabet. Bev. N. IV, 112: iată şăse — ia privesce, ţine-te bine, gia-iudiet! — gENABET (ar. pollution), liomme impur, vulg. sot, niais, malpropre Barb.; şerb. genabet (=pogan covlek, ugursuz). Vorba se aude numai în Muntenia (Prahova). 188 *giar n. sal sati postav forte fin de p6r de cămilă cu flori cusute cu mâna. Melchis. Roman II, 130: citarele i tabaclieri şi giaruti s’afl. dat isprăvniciţelor de Roman. Rev. I, 57 (d. 1780): 87 lei un giar. Fil. 215: giar de India. Od. I, 131: cu giarurî şi cu laeliturî turcescl. — gAR (pers.), cliâle long ordinaire orne aux deux extremites d’une palme Ham.; ngr. v<âr/.. cliâle â palmes. giantă f. 1. giamantan mic pentru scrisori. Kog. 283: luând gianta cu cărţile, aii adus'o la împăratul. Fil. 328 : avea o giantă cu scrisori atîrnată de gît. 2. săculeţ sad torbă de vînat. Al. T. 1360: o giantă de vînător... plină de fişicurl... 3. patrontaş, cartuşieră. Doc. II, 403 (d. 1790): o giantă de şea turcescă. — gANTA (canta), sac de voyage, besace, gibeciere; alb. bulg. şerb. canta, mcr. ciantă „ghiozdan", ngr. xîtdvxa. Vorbă populară în Muntenia şi Moldova. gentuţă f. giantă mică (sati desmierdător). Rev. N. I, 340: toţi ’şî strîngeiul pachetele, gentuţele, şalurile.. gigea a. şi adv. nostim (în graiul copiilor). — gigt, joii (en langue des petits enfants). gigică a. diminutiv cu sensul identic. V. giugiulesc. giol n. 1. numărul arşicelor cât trebue să puie cineva deodată la un joc. Isp. Juc. 87: trage în mijlocul armanului o dungă drăptă şi a.şecţă giolurile în rînd ca soldaţii. 2. de aci locuţiunile idiomatice „adapuitt de giol", a luatote arşicele, şi fig. a şterpeli, a fura; „puici de giol", hoţie, hoţoman. Ghica, 301: nimeni nu sciea să dea puiu de giol ca dînsul, nici să potrivescă spetezele la zmeii. Golescu: cu mâinile la piept şi cu ochii la puiu de giol (despre omul ipocrit). OuÂş. II, 70: Lumea ar putea elice că sînt pniil de giol. Isp. 109: să înşele pe Făt-frumos şi să-I dea- puiu de giol la inel. — gf'jL, totalite, meilleure pârtie principale de quel-que chose (sensul technic lipsesce în dicţionare). Termin special generalizat în limbă (cf. giolesc), mal ales în graiul munten. giolar m. băiat care scie să potrivescă arşicele cum să cadă totdeauna beiCL (lsp. Juc. 78). Ghica, 300: reputaţia lui de giolar era mare. giolesc v. a da puitt de giol, a fura. .Tip. R. Sat. 140: să. nu mir6se patrioţilor a milione giolite. giubeâ f. I. (sensuri archaice)l. haină largă, purtată de boieri d’asupra anteriului. Nege. I, 10; giubea de pambriti albastru blănită cu samur. Al. T. 772: şatrarul e îmbrăcat cu antereil şi cu giubea. Fil. 15: 190 Tsp. 270: dascălul uitâiulu-se la ea cu ochii galeşi .şi cu giugiuleli îî dise... Basmjj III, 9: numai într’o giugiulelii o ducea. giumbuş n. comedie, haz. Teleob, 278: ursul le făcea felurimi de giumbuşurl, se da peste cap, se tăvălia pe jos. Cal. 1881, p. 79: Turcii holărîră să le facă o poznă, ca să râmâie de giumbuş munca lor pe iarbă. Oraş. II, 1G0 : ’ŢI trebue casă şi bună mâncare, Şi lux, tren. giumbusurl , — guMB&ş (pers. se mouvoir, s’agiter), amusement, clivertissement; bulg. şerb. gumbuş „veselie". giumbugel a. comedios, hazlifi. Etym. 1055 (horă) : Ariciul e mititel, Mor fetele după el, Că e mic şi giumbuşel. giungiurliu a. 1. drăguţ, nostim. Maeion 1892, No. 30: erată fete tot una şi una, giungiurlil nu alt ceva; 1893, No. 22: Petrică, june giungiurliil... 2. se (jlice de o cafea turcescă cu caimac. — guguhi, joii. Vorba e specială Munteniei şi face parte din graiul mahalagiilor. V. giugiuo şi giugiulesc. giurglnă f. horă caraghiosă turcescă: „a juca giurgina", a duce pe cineva de nas. Isp. B. Sn. 89: să nu dea peste vr’o muieruşcâ, care să-l joce ginrgina. — gEORgiNA, danse grotesque dans laquelle une ou plusieurs personnes jouent la pantomime en accompag-nant la musiquo de gestes, de grimaces, d’attitudes Ies plus risibles, ou la Jangue, Ies yeux, la tete, Ies pieds et Ies mains ont cliacun leur different role (d’Olisson Vil, 434). Vorba circulă în Muntenia. giuvaer n. 1. podobăde pietre scumpe, nestemată (cu pl. giuvaere şi giuvaerurî). Cond. 1093, p. 164: cti giuvaerul şi cu doue blane de samur co s’ati dat împăratului. Ist. 1715, p. 98: cine cu aur, cine cu giuvaeruri, cine cu arămuri... Ur. XXII, 312 (d. 182G): toie şalurile cele bune i giuvaerurile şi mărgăritarul. Al. T. 421: dacă al giuvaeruri, trebue să le arăţi; 1353: mal multe giuvaeruri i argintării găsite asupra hoţului Grozan. Ghica, 34: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani. 2. fig. comoră, mai ales comoră de om, sculă (la fig.). Zil. Rev. III, 332 : Rîvnişi să aibl acest giuvaer [dreptatea], Oa o lumină de la cer. Al. T. 410: Ha, ha, ha! Ce giuvaer îl [Luluţa]! 791: Ghiţă e un tîner cum se cade? un giuvaer-, 1034: eşti un giuvaer, Isp. 291: te sfâtuesc să nu piertji din mână un giuvaer [ginere] ca acesta ce ţi-1 trimite Dumne(|eCi. Basme I, 128: ferici pe belrâni că aîl asemenea giuvaere de copii; III, 112: nu-1 mai încăpea pielea de bucurie, c’a dat peste asemenea giuvaer de ginere; IV, 148: numai între draci mal găsesc! asemenea giuvaeruri [slugi]. Var. (mold.): juvaer. Stăm. 169: perise straiele de pe el cu juvaer uri cu tot. Al. T. 75: Ah! fraţilor ce juvaer de grădină’! Mabilu! 801: stofe şi juvaere 191 mal fruni6.se de cât în oraşul nostru; 1729: un calic care mi-a furat t6te juvaerele. — gEVAHia (ar.), pierres precieuses, bijoux (pi. d. gevher, turc. ca sing’.); bulg. givair; şerb. gevair, alb. gevahir, ngr. zţsftxspi «opaiţ/.), joyau. giuvaericâ f. la pl. scule de pietre scumpe (ca podobă femeiuşcă): formaţiune analogă cu ngr. OpaApi-/.ov. Tarif 1792: giuvaerica, mărgăritar i câsornic de sîn. Fil. 209: giuvaericale date coeonei Duduchii la sfîntul Andreii!; 212 •. giuvaericalele ce ţi-am trimis de i]iua mea. Jsp. 396: sub coş puse primenell şi câte-va giuvaericale de ale el. Cal. 1883, p. 57 : făcu din t6te giuvaericalele sale o motoşcă. Basme II. 8: o să-ţi dea muma giuvaericale inulle. giuvaergiu m. (şi Mold. juvaergiu) bijutier. Kog. 200: uu giuvaergiu care grăia cu împăratul în iote dilele. Fil. 90: am mal primit diamanticale de tot felul, de la cei mal vestici giuvaergii din Stambul; 209: 12.500 lei daţi giuvaergiului pentru diadema de diamant. Al. T. 752: vrea să ()ică me iubesce pentru juvaerurl, par’că aş fl juvaergitl. — gEVAiinigr, joailler; bulg. givaergi, ngr. tCopa^ptCrj;. giuvaneâ f. ţeva imamelh unui ciubuc (vorba se află la Polysu şi’în Glosar). — zlvane (pers.), petit tuyau cornme celui d’un bouquin de pipe. Astădî vorba a eşit din us odată cu aparatul însuşi al fumatului (§ 89). gorgan n. 1. numele marilor movile cari conţin adesea morminte străvechi. Cuv. I, 250 (glosă d. 1508 şi 1580): gorgan, Ou. II, 267: gorgane sînt multe în România şi de câte ori vre-un căutător de comori, călăuzit de flăcăraiele ce es noptea de pe faţa unui gorgan, s’a ispitit a face o gropă cât do puţin adîncă intr’insul, el a dat neapărat peste oseminte de om. 2. numele unei movile şi al unei mahalale pe malul Dîmboviţei în Bucurescî. — kurgan, chateau fort, citadelle, pârtie d’une viile entouree d’une enceinte (d. kurmak „poser, eriger, elever"); cum. kurgan „tumulus“ ; rus. kurganti (kor-ganii=mogyla), rut. pol. kurlian „movilă", ung. korliâny. Vorba se trage de la Tătari, cari o deteră Ruşilor şi Polonilor, de la cari trecu la Români şi la Unguri. gugiumân n. 1. (şi gugiman) căciulă de samur cu fundul alb pentru Vodă şi beizadele sati roşu pentru boieri (conform etichetei trecute). JStym. 65 (d. 1579): doi guginian sobol... Zil. 85: în loculcau-cului Domnii portă gugiumane adică căciuli de samur cu fundul de postav. Od. I, 71 : un gugiumân de samur cu surguchl de pietre scumpe; 77: ginerele şecţu la drăpta lui Vodă şi purta în cap gu-giuman domnesc. Fil. 27: bătrânul boier avea la brîft un hanger de 192 aur, iar în cap un gugiuman de samur cu fundul roşu; 140: gugiumanul do samur cu fundul alb al acestui frumos principe. Ghica, Rev. N. II, 174: Vodă îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilian-turl la briii, cu gugiumanul de samur, cu funda (!) albă cam pe frunte. Vorba revine adesea în cântecele populare. Al. 89: Unde Dnmnul cu caftan Şi pe cap cu gugiuman Sta culcat pe un buzdugan. Teod. 532: Gugiumanul de Domnie, Sabia de împărăţie. Vulf. 305: Săbii multe strălucind, Gugiumanele roşind... Ţara N. II, 495: Ia să scop pe Coi bea al meii, Să-l dai gugiumanul teii. Var. (mold.): gugiumana N. Cost. 46: s’ail sculat Domnul Constantin-Vodă în piciore, luându-şi gugumana din cap, plecându-şl capul cu chip smerit spre ţară, de şi-ad cerut iertăciune, căci în Domnia lui s’aii izvodit aceste-obiceiuri de mare neputinţă a ţării. Gheorg. 307: dinapoia lui Vel-Post. stă V. Spătar cu seninele ce s’ail arătat mal sus, ţiind în mâna stângă gugiuman» Domnului, adică şlicul cel de sobol, când îl ridică din cap. Negr. I, 126: Unde-ţl zări astă pană de la gugiumana mea, Pre care pe drumul slavei pururea o veţi vedea. Gane I, 10: Yasile Lupu purta gugiumana pe cap. 2. adî (ironic) işlicuî purtat de Ovreii bigoţi. Ghica, 299: cu undiţa de prins pesce apuca gugiumanul ovreiului de fund şi-l ţinea spânzurat. — GuguMAN, coiffe de femme. Vorba lipsesce aiurea. Vorba turcesc;!, a dobîndit românesce un sens mal nobil, devenind sinonim cu calpac, cauc, işlic (V. aceste vorbe). gugusciiic m. porumb sălbatic (Columba palumbus). Var.: gugusciucă (Dr. Crainic. în Conv. XXII, 335). — KusiujGUK, espece de coucou, pigeon sauvage, ramier (d. guguk „coucou11). Despre fauna (§ 101). H habâr n. grijă, păs: „a nu avea habar“, a nu-î păsa, a nu se îngriji, a nu-î trece prin minte. Beld. 397: Nu se îng-rija de nimică, de duşmani n’avea habar. Al. T. 118: am s’o duc vesel fără habar; 475: ce’ml pasă... dacă ’l moda, n’am habar; 1185: puteai să mori şi etl habar să n’am. Cr. II, 22; voi habar n’aveţl de toto acestea. Marion, 11: pe mine, nevasta lui!., pe mine, care habar n’am de cine-va ... Isp. 16: dacă vel merge cu mine, habar să n’al; 139: do te vel păzi bine, habar să n’aibi; 400: mal puse un sac, ba încă unul, cumpăna habar n’avea. Stăîtc. 225: frate-seiî nici habar n’avea de el şi nici că vrea să scie de trăiesce ori ba. Vorba, cunoscută şi în Ardei (Pop-Reteg. 97: de inel habar n’avea), figureză într’un proverb (Pann, 60: tu mori după mine şi eti n’am habar de tine) şi în poe-sia populară din tote provinciile române. 193 Al. 42 : Adă-o vadră de Ootnar Şi de plată n’al habar. Teod. 552: El nu seie ce-i frica, Habar n’are de nimica... Marian I, 2: Maică, nu vorbi în zadar, Trupul meu n’are habar. Vulp. 32: Răii Cos tea că ini-I certa, El habar nu avea . .. Var.: (raolcl.) abar şi (mimt.) haber. Stăm. 471: pentru boierii şi chivernisea lor el n’are abar; 47: bietul om abar n’avea de tote acestea... Isp. 130: haber n’am, numai vîntul să nu-mi bată. Jip. 100: n'aft haber că s'ail rumfmiL. — habar, haber (ar. haber), avis, nouvelle; cura. habar „res novae, nova“; bulg. aber, haber şi hiibâr, şerb. alb haber „soire, pes“, mcr. liăbâre „scire“, ngr. •/«iJ.îrâp: (y_a[j,n:sp'.), avis, nouvelle. Una din puţinele vorbe orientale carî se bucură de o respânclire generală în maî tote provinciile române, ceea ce indică (ca şi „duşman") o proveninţă maî veche de cât împrumuturile cu circulaţiunea locală (§9). hac n. 1. ceea ce se cuvine de drept: datorie, plată (sinonim cu muntenul „simbrie"). N. Cost. 25: de are şi vrea împăratul să aşecle pace cu Nemţii, noi avem a cere hacul sângelui nostru şi a părinţilor noştri. Amiu. 174: eî [Nohail] să plătescă hacul pămîntulul, cât li s’aCI orînduit. C’ond. 1776, p. 40: hacul acestora [al văcarilor] să cisluescă sătenii pe vitele ce vor avea. Un I, 40 (d. 1814): de la tote calfele ce vor eşi pe hac, să dee la cutia bisericel 24 parale. S. Năd. 5: el avea ca hac 500 lei proşti pe an. Can. 9: Şi-I dă hacu ’n giumState Şi bătăi nenumărate. 2. fig. răfuială, regularea unei socoteli: de unde locuţiunea proverbială „a veni de hac", a da de căpS-tâiti, a o scote la căpSt, a dovedi pe cineva: tot aşa în turcesce. şi bulgăresce (§ 38). A Mm. 165: Tătarilor lc ati venit Hanpl (le hac, că aii iernat Abdula-Paşa şi Hanul oştea pe dînşil. Koo. 216:.arătând tăie fap- -tele Lajilor pre amăruntul, la care sta şi Domnul singur să le vie de hac, căci maî cuprinsese totă Moldova./Zil. 26: o împărăţie aşa groznică care până ieri cutremura lumea/ aslăcţi să nu potă veni de hac unul Pasvantoglu. Al. T. 217: să ne facem muute şi punte şi să-l venim de hac ispravnicului; 838: nu deschicţl ? ... ei! las’ că-ţl. via ea de hac! Cr. I, 32: cu capra ţi-al pus în cârd ? capra ţi-a venit de hccc. Pann, 19: nelegiuitului il vine ele hac necredinciosul. Isp. 45 : mi se pare că flăcăul ăsta mi-a venit de hac; 86: nâdăjduesc că-i vel veni de hac; 283: numai tu mi-al venit de hac pe lumea asta; 362: tu n’o să-ml scapi, ’ţl via ea ţie de hac. Al. 106: Mâni vîrtej am să mă fac, Să vin Turcilor de hac! Teod. 526: Măi vătaf, minte să ţii, L’altul de hac să nu vil... ■ 3. locuţiuni analoge: „a veni la hac", „a da peste hac", cu acelaşi sens. Căpit. 310: aii fugit Constantin-Vodă la Paşa de ia Dîrslor, spuindn-I... tătă ţara o aii stricat [slujitorii], deci pentru ca să le vie la hac, aii trimis la Racoţi cu rugăciune de bine şi Ştefan-Vodă 60936 13 194 cu oşti să-I taie, să-I omore. Makiax I, 149: O Novac, baba Novac, Acum ţi-al dat peste hac... — hak (ar. hakk „verite, justice“),droit, somnie due, devoir, obligation, loyer, salaire, lionoraire; alb. bulg. şerb. liak „simbrie", ngr. /pi, juste; sp. lioque „al-dămaş". V. lefii şi nafaca. Sensul primitiv de „simbrie" e propriu Moldovei, în vechime ca şi astădl; cel figurat e pretutiudenea cunoscut. Vechifl termin juridic rămas în limbii (§ 71). hagiu m. (şi agiQ) 1. cel ce a cillătorit spre închinare la locurile sfinte (Ierusalimul pentru creştini şi Meca pentru Mahometanî). Femininul „hagică" corespunde bulg. hagiika şi şerb. haginiţa. Dum. 39: pe hagii îl aduse la Meca. Glos. 8 (pi'ov.): a se face agifi, a se ruina, a sărăci (din causa inaiălor clieltuiell ce reclamă o călătorie aşa de lungă). 2. titlu onorific dobîndit după întorcerea dintr’o asemenea călătorie (şi sub forma hagi). Al. T. 1225: Hagiul aii pi'etins să şedem în casa lui şi să nu ne îngi'ijim de nimică despre ale vieţii; i2G0: Hagi lMstodulo cix care am fost la Ierusalim. Ghica, 321: Hagiului, fie (lis în trecet, îl cam plăcea vinul. Mahian I, 147: La Ioviţa lui Novac, lui Hagi Baba Novac . .. — HAgi (ar. vulg. Agi), pelerin, se dit du musulman qui a fa.it le pelerinage ă la Meclte et du clire-tien qui a visite Jerusalem, titre lionorifique donne quelquefois aux notables du village Barb. (d. hag „a ţinea o serbătore"); bulg. hagila, şerb. liagi şi hagila (agila), rus liagi, pol. hagy, alb. hagi (agi), mcr. hagi, ngr. -/cr/tCvi?. hagialic n. călătorie la locurile sfinte; 1. a Turcilor la Meca: liagialîcul e prescris fie-cărui musulman odată cel puţin în viaţa sa. Dum. 39: Moametanil merg pe toţi anii la Meca pentru hagialic. 2. a creştinilor la Ierusalim. Ghica, 302: ÎI se făcuse [lui Teodoros] poftă de hagialic... Var. (munt.): agialîc. Delavk. Paras. 155: o nepotă piipăşită pe lângă el, de când a plecat la agialîc. Glos. 7 (prov.): a se duce la agialîc, a se ruina, a-şl pierde starea (cf. mal sus pi'overbul sub „hagivl“). — HAgiLYK, pelerinage ă la Mecque; bulg. hagilyk, şerb. hagiluk, alb. agilele. haham m. I. (sens archaic) rabin. Amiiî. 142: l’afi trimis la hahamul de Ci’acăfi şi la hahamid de Dubăsar. Doc. III, 62 (d. 1787): venitui-I ale halmmdnl. II. (sensuri moderne) 1. tăietor de vite şi de păsări, la Evrei. 195 Ur. III, 277 (d. 1823): pasările ce va avea de tăiat hahamul jidovilor pămîntenl să le taie. 2. (ironic) arhanghel. Mariox, 19: A! a! capra dracului, te a luat hahamul... Jip. U. Sat. 88: să fii smerit ostaş politic, alt-fel te strînge hahamul de gât.. . — haham (ebr. haham „înţelept, înveţat"), docteur juif, scribe; bulg\ şerb. haham, ngr. ya/ip)?. Vorbă pretutinclenea cunoscută, dar adi cu apli-caţiunea maî mult ironică (ca sensul figurat special Munteniei). *haham-ba§a m. marele rabin al Evreilor pămîntenl : el plăti a o dare anumită ce forma unul din veniturile cămărăşieî cele! mari. Koo. 210: îndată l'ait ridicat, ducendu-1 în capul tîrgulul de gios, lângă haham-başa, şi 1'aii spînzurat la o dughiană. Cond. 177(5, p. li: 60 lei de la haham-başa. Ur. XIX, 79 (d. 1/76): dâm volnicie în! Isac haham-baga şi tuturor jidovilor din laşi, ca să aibe voie a scote casa cu locul el la mezat; III, 275 (d. 1823): la tote cele ce vor găsi cu cale haham-başa şi cel mal fruntaşi din jidovi pămîntenl să dee cu toţii ascultare. Doc. III, 62 (d. 1787): staro.-lea fiind şi vechil de hahambaşa lua de tot ovreiul casnic câte taleri 1 pe an. Al. T. 716: dacă nu l-aş cunosce creştin, l’aş crede botezat ca haham-başa la . .. — haham başy, le grand rabbin, chef de la com-munaute juive; biilg. hahambaşi. haidamâc m. (şi aidamac) hoţ, tâlhar. 1-iEV. I, 388 (d. 1821): spre mal bună apărare şi strejuire de aidamacl, aii ales dumnălor pre Căminarul Sava, Bimbaşa al Curţii domnesc!, şi l’ail îndatorat cu bună lăfâ, ca să strîngă omeni vrednici spre paza oraşului. Isp. 279: acolo umblâ câtva timp ca un haidamac 336: li se acrise tot umblând înciîce şi încolo prin pădure ca nisce haidamaci. Id. U. sfăt. 57: curăţind ţările de tâlhari şi hatdamaci. Cal. 1895, p. 52: putea ghici ce făcea fata cu zmeii, ea singură între trei haidamaci. — haydamak (nom de certains cosaques rebelles de Pologne), ravageur, pillard, brigand; rut. liaîdamak „războinic în stepe, tâlhar", rus. gaidamak „tâlhar", pol. hajdamak „cazac zaporojan". Terminul figurând cu acest sens numaî în idiomele slave de la Nord, e de origină căzăcescă sad tătărescă. Despre sensul vorbe! la Şerb! şi Bănăţeni (§ 34). haide! int. ce exprimă îndemnul de a merge, de a porni sad de a începe o acţiune şi funcţioneză ca un imperativ cu formele analogice: haideni! haideţi! N. Cost. 89: vedend divanurl straşnice, se invitasS 6menil cel cu strîmbătâţl asupriţi, de apucai! unul pe altul, strigând: „haide la Divan!" Cr. I, 267: haidem după dînsa! Gane I, 94 : ia lada în spate şi haide! Al. 27: Haideţi să ne logodim, C’amîudol ne potrivim ... 196 Var.: haida! aida! aide! M. Cost. 350: cum le ad pus capetele sfatul, aii şi început a strigare toţi în tote părţile: haida!haida! la ei, la ei ! Jip. 142 : cubeţuîn mână aula! aida! până ajunge acolo. Isp. 74: şi aide! şi aide! merse cale lungă,...; 110: tu, aidetl cu noi; 182: aidem, nevastă, acasă. — hâyde (ayda !), en avană! marche! avance! va-t-en! haydei.v (en s’adressant â plusieurs personnes), allons, partons! bulg. alde, haide, haîdite! (halda, liaîdate); şerb. halde, haidemo, haidete! (de unde şi istro-rom. [h]aide, [hjaidem); alb. halde, haîdein! mcr. aide! şi haide! ngr. â'ivrs şi yatv-tc. Prin Greci vorba a pătruns chiar în Italia: veneţ. aida! (cf. sicii, macari! tot de origină orientală). Existenţa vorbei în tote idiomele balcanice, în spe cial în albaneza şi în neo-greca, indică un împrumut comun dintr’un izvor unic, care nu pote fi în caşul acesta de cât osmanlia. haidâd m. păzitor de boi în ciredă. Cond. 1693, p. 118: haidâil care aii păzit boii până aii trecut Dunărea; 187: liaidâti care aii adus boii de prin judeţe până aicea la Bucurescl. Beld. 343: Haidâil de pe la vite, bozagil, plăcintari mulţi. Manual administrativ I, 3: omenii fără căpStâiii, acel ce nu se îndeletnicesc cu lucrul păinîntulul, precum haidâil, ciobanii, văcarii, porcarii, herghelegii şi alţii asemenea... Cr. 11,21: Ciubuc mocanul s’a călugărit mal cu toţi haidâil lui. Bur. 56: Haidâil cu boii, ciobănaşii cu oii... Formă derivată d. haide ! int. cu care se mână boii (cf. haydamak „conduire un troupeau") şi sufixul -âu (§ 23). Rutânul haide! şi polonul hajdaj sînt împrumuturi directe de la păstorii români. Vorba fiind cunoscută în Muntenia, Moldova şi Dobrogea, nu însă şi în Ardei, exclude o derivaţiune imediată din unguresce, unde altminterea nu există un termin corespunql&tor. haimană m. (şi aimana) 1. vagabond: el formaţi, înainte clasa cea mal din urmă de contribuabili, sub numele de „ceta haimanalelor", cari nu aveaţi satul lor anumit, ci eraţi împărţiţi printre ceilalţi, iar vătaful lor era şi peste ocnaşi sati şalgăl (Suţu,- Notiţe stat. 161). Ur. II, 171 (1783): câte vite vor avea văduvele şalgăilor, mal mult vor da şi ele la cisla haimanalelor ocnei. Hrist. (1818): Iar să-l fi v8c|ut călare, chiar vătaf de haimanale. 2. vagabond în genere, golan. Teod. 120: De rîsul copiilor să fll şi haimana betrână să remâl! 486: In tot Bucurescil prin .mahalale vedeai numai 6ste de haimanale. SEţ>. V. 90 (din Suceva): D’aş tot fl şecţut aşa, ş’aş fi umblat aimana. Orăş., II, 17: prin mahalale, c’un semn, c’o vorbă adun haimanale... 3. fără căpătâi ti, fără stăpân. 197 Al. T. 112: Cerc în zadar pe loc a sta ş’am agi uns chiar de haimana; 840: care vra să clică, tu eşti stăpân aici, eiî îs de haimana. Cr I, 88: carul seu era de haimana: liS: căruţa asta de haimana şi iepuşorele de izbelişte 4. sub forma haimăn, vorba a ajuns să. însemneze „petrecere" în munţii Sucevei clin Moldova (Seci. II, 229). — haymane, adv. ă la maniere d’un etourdi (d. ar. haym „etonne, ebahi, etourdi11). Vorba lipsesce aiurea. haimânesc v. a umbla fără căpăteiti, a bate podurile. Paxn I, 141 : apucă-te, (ţie, de muncă şi nu umbla liaimănând. Ii ev. N. 1, 388: ’ml place să haimânesc. Derivaţiune verbală dintr’o formă „baimăn“ (cf. haimana, 4), care revine în Moldova. hain a. şi m. I. (sens archaic) trădător, rebel, sinonim cu „viclen11. M. Cost. 319: aîi dat scire la împărăţie pre Vasile-Vodă şi pre tdtă ţara, cu pîră că este haină. Nec. 258: aii fost prins preTurculeţ, hainul cel mare a împăratului. Cakta,193: Mavrocordat-Vodă aii luat cu sine câţi boieri aîi putut găsi şi i-ati dus singur la Vezirul şi la Hanul, încredinţând cum că tara nu-I haină şi la tote poruncile împărătesc! este supusă. VĂc. 256: Domnul Sârbilor se descoperi hain şi trădător... Beld. 415: Că-s necredincioşi cu toţii, sînt haini, res-vrătitorl. Zil. 86; peste tăte lipi Ipsilant ţării ponosul de hain. Al. 210: Brăncovene ConstantiD, Boier vechiii, ghiaur hain! II. (sensuri moderne) 1. perfid, de rea credinţă. Delavr. 223: nu e aşa că Nemţul e mal hain ca Muscalul? Jip. 30: eşti hain pe strînsura ta. Al. 131: Cel cumnat jurat, hain, Ce ve-nia de la Mâcin ... ; 246 : Nu mi-e ciudă de străini, Cât de pămîn-tenl haini ... Teod. 547: Turcul, măre, e hain, Turcul, măre, e păgân... 2. rău la inimă, tiran. Al. T. 1013: o femee frumuşică ce nu-mi pare prea haină. VuLP. 10: Puiule, hain mal eşti, La mine să nu gândescl; 16: Să-Î văd slugi pe la străini, Că mult sînt cu noi haini; 31: Apoi Tohan cei bătrân, Câne amar şi hain!... — hayin (ar. hayin), traître, perfide; alb. hain „hoţ“, şerb. hain, ngr. -/aiVijţ. Vorbă importantă ca un rest supravieţuit din vechea nostră terminologie politică: sensul ei generalizat e deopotrivă popular în Muntenia şi în Moldova. hainesc v. 1. (sens archaic) a se revolta în contra Porţii, a se trage de sub stăpânirea turcescă. N. Cost. 5: Hanul de Crîm care atunci umbla ca să haintscă de câtre împărăţia turcescă; 9: Petriceicu-Vodă s'atl hainit de multe necazuri ce-I făceau Turcii. Nec. 206: s’aiî hainit Petriceieu-Vodâ, de s’ati închinat la Leşl. Dion. 185: Pasvandoglu se făcuse în puterea Ini ca un Paşă şi luase cetatea în stăpânirea lui, hainindu-se de către împăratul. VĂc. 265: pe Paşa de la Halep ce se hainise, îl prinse fă-cându-1 răsplătirea cu mărte. 2. în genere, a se lepăda, a părăsi pe cineva. 198 Teod. 552: Noi cu el am haiducii. Noi cu el am chiaburit, Dar de când s’a hainit... Mal de tot am calicit. hainie f. 1. (sens arcliaic) trădare, rebeliune. M. Cost. 350: pre Ştefan-Vodă îl ţinea împărăţia la prepus de hainie-, 304: turburarea lui liacoţi acum era la soirea împărăţie! şi hainia Iul Mihnea-Vodă. 2. (sens modern) perfidie, răutate sufietescă. Delavr. 103: patimile arse de hainie. Jir. 13: hainia duşmanului a sdruncinat’o în mi! şi fărâme. Formă românescă modernă corespundătore învechitului „hainlîc11. "hainite n. 1. revoltă în contra Porţii. Nec. 294: aii luat pe Mihaiu-Vodă cu mare urgie şi cu nume de hainite. Amie. 123: pe Ştefan-Vodă l’au omorît, cum omorîse şi pe Basarab-Vodă cu toţi feciorii lui, cu doi ani mal înainte, pentru hciin-licul lui. Alt. <0: către stăpânire se arată cu hainlîc .şi nesupunere; 105: prin multe chipuri arătând ăa/jăîc«nmpotriva prea înălţatei Porii. 2. revoltă sad trădare, în general. Cond. Ipsil.: la vina de hainlîc, nu este destul răspuns al muierii a cţice numai că nu este amestecată cu bărbatu-săil ia acea faptă. — hayinlyic, traliison, perfidie, ingratitude. hal n. I. (sensuri archaice) 1. împrejurare (nenorocită), calamitate. Kog. 209: arătând starea boierilor pămîntenl de aice, spuiud şi halal lui ce-1 s’au tîmplat; 235: se mirau ce vor face scriind tot halul la Ţarigrad. 2. stare în genere, situaţiune bună satt rea. Ist. 1715, p. 65: Vizirul au întrebat de lutlul cetăţii în ce chip este; 66 : l’aîi întrebat de halul războiului. II. (sens modern) stare sati posiţiune, mai totdeauna rea: „într’un hal fără de hal“, într'o stare forte prostă. Kog. 289: să-l dea vre-o mângâiere la atâta hal şi jele. Beld. 379: VecţI hal şi privesce vreme, în ce stare mal ales; 384: Lăsaţi-1 dacă le place halul cel dobitocesc. Al. T. 616: am agiunsîn halul morţilor. Ce. I, 89: bătrânii văclend pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra... Pann I, 136: dacă’ţl măre calul, ’p vecp pe jos halul. Delave. 139: eşl! să nu te vailă lumea în ăst hal! Jsp. Î81: a doua (|i când se deşteptă boierul, vedondu-.se în ast-fel de hal, întrebă unde se află? Maeion, 71 : biata rochie! ajunsese într’un halrfără-hdl. Teod. 61z: Şi ’nadins m'am lăudat, că n’al hal să-ml fii bărbat. Can. 11: Să trâcă şi bun şi răii. Să vadă de halul meii! — hal (ar.), etat, condition, situation, position, cir-constance, le temps present; şerb. hal „nevoie11, alb. hal „stare, nenorocire11, mcr. hală „stare rea11, ngr. yâXt, animi affeotio. In tote idiomele derivate vorba a dobîndit un sens peiorativ, care predomină exclusiv în limba modernă (nu fără o nuanţă ironică). 199 halal a şi n. I. (adj. şi adv.) binecuvîntat, fericit, opus lui ..haram" (adesea şi’ cu aplicaţiunea ironică). Paxx IU, 133: copilul numai ce mănâncă e halul, ce îmbracă e baram. Xex. 37: halal nepot!., halal vreme am ajuns! II. (subst.) binecuvîntare (învecliit). Beld. 380: Unde-i a lor mulţumire? Halal măcar n’arn vâcţut. III. int. 1. (în sens bun) ferice de! Gtaxe, 82: halal de Miliaî!.. mândră mirâsă mal ia! Stă.nu. 57: o casă... halal să-I fie! pe jos numai piatră, odăile mari şi luminate..; 121: mare noroc al avut. ine, halal să-ţi fie! Basme II, 19: halal de orzul meii că este cosit de aşa mâini harnice! AL. 113: Iţi aduc altă mirosă, Care când te-a săruta. Halal de viaţa ta! 150: Bujor ese, Bujor elice : Halal de tine, voinice! 2. (ironic) mare procopsclă! Al. T. 137: halal de bieţii împricinaţi!.. 930: hal.il de gospodărie bună!.. încă o duşcăbăete. Garau. II, 23: halal să fie de osele mele! m’ar cotonogi. Var.: alai şi halam (cest din urmă sub influenţa analogică a lut haram). Al. 1\ 71: alai de ciue-1 tîner şi are bani mulţi! Stăxu. 339: ăsta e împărat, nu glumă; alai de aşa vitâz! Mariox 1890, No. 11: halam de cumetrii! aiurusmn să-I fie! Ibid. No. 11: aşa căsnicie... halam să le fie ! — halal (ar.), permis, legitime; cum. hallal „lici-tus, legalis"; alb. halal „iertare", bulg. şerb. alai (halal), mcr. halale, ngr. yaMXi, legitimus. Ca interjecţiune, vorba e pretutindenea populară cu îndoita eî accepţiune, seriosă şi ironică. halat n 1. haină de casă sau de nopte. Al. T. 251 : în halat şi cu fes cusut pe cap. Carao. I, 77 : Leonida e în halat, în papuci şi cu .-cutia de nopte. 2. (ironic) caftanul purtat de Ovreii bigoţi. Al. T. 1594: ploia pote să-mi strice halatul, să-mi facă pagubă mare. 1d. Pr. 112: îmbrăcat cu halat jidovesc. — hal’at (ar. hil’at), vetement d’honneur; rus. chalattt „haină de casă" (îmbrăcămintea cupeţilor ruşi); pol. rut. chalat „haină de nopte". V. Partea II: hilat. Vorba, primitiv sinonimă cu „caftan", a încercat în limbile derivate o curiosă scădere a sensului. halâturî n. pl. unelte safi dichisuri trebuincioso pentru călărie, trăsură, gospodărie şi mai ales de plu-gărie (vorbă specială Moldovei). Cr. II, 198: halaturî, ciocane, unelte. Sev. Pov. 104: se duce la un ferar de ia foinl, ilăul şi tote halatunle de câte avea trebuinţă. — alat (ar. pl. d. alet), instrument, ustensile; alb. şerb. alat (halat). halcă f. (şi alcâ) 1. scdbă safi legătură de fier la ziduri şi alte clădiri (Polysu). 200 2. exerciţii! militar constând în aruncarea şi petrecerea gericlului printr’un cerc de fier: acest turnir oriental fu introdus şi la noi şi deveni un exerciţii! favorit al boierilor noştri (§ 62). Moxa (1620), p. 389: jucaşl bine aslă()I .şi vrătejişl bine calul la alea. Ureche, 223: nice de carte era prost Hogdan-Vodă, la c.ă-lărio sprinten, cu suliţa la halca nu prea lesne avea potrivnic. Kou. 207: boierii iubiatt plimbări şi halcale şi dic6turl. Vorba figurezi! într’un proverb şi într’un cântec. Glos. 13: a bate alcaua, a pierde timpul în deşert. Al. 106: Mâni es Turcii la halca, Sus în Ilaidar-Paşa... — halka (alica), aniieau, bague, jeu de bagues; alb. bulg. şerb. hallca (alica) „verigă de fier“, ngr. yolvAs. V. gerid. halep n. cotul de Alep (0m,69), întrebuinţat odini-oră în Moldova. V. arşin. Cord. 1776, p. 14: Vel cămăraş dând la flsce-care dughiană câte două coturl, un halep şi un arşin... — haleb, Aleppo; lialebi pilc „l’aune d’Aleppo". Halima f. 1. titlul colecţiunii de poveşti arabe (cunoscută în Orient sub numele de „O mie şi una de Nopţi11) după numele povestitoreî, a Sultanei Şehera-zade’. care spune împăratului cele o mie de 'basme. Traducerea cea mai citită, acea de Glierasim Gorjan (1835), făcută după cea gr 6 că modernii, portă titlul „Halima sati. povestiri mitologhicescl-arăbe.scl pline de băgărî-de-semă şi de întîmplâri forte frumose şi de mirare... compuse în limba arăbescă de prea învăţatul Derviş Abubelcir şi traduse din alte limbi străine în cea românescă11. 2. fig. povestire sati întîmplare minunată, faptă extraordinară (sens pretutinclenea popular). Al T. 70: minunai lucru-I vaporul!., merge focu pe apăca în vremea Halimalei; 463: drept să-ţl spun, cţSfl, aferim! parcă ’î halima curat; 1123: ce de mal drăcii! ce de mal minunăţii! bre! bre! parcă-î halima! Carag. 28: să-ţl povestesc ce am păţit cu mitocanul! să vedl, e halima! II, 134: nu ţi le mal spuiu p'aleialte, că sînt halimale, domnule! Al. Despot-Vodă, 44: o halima întrâgă şi plină de minuni. Millo, Chiri ţa, II: ce să vo spuiil, boierii Dv., minunile minunilor, halimalele halimalelor! — halim (ar.), doux, patient, bon (supranumele Sultanei povestitore); ngr. T/j? Kak-.|j.ăc oX 11,060X071».-, Ies iniile et une nuits recit, narration). Cum se vede, vorba ne vine prin intermediul traducerii neo-grecescî. halvâ f. (şi alvâ) 1. prăjitură albă-gălbue din făină arsă şi miere, ori din zahăr cu tahîn (servind şi ca mân- 201 care de post). Varietăţile cele maî cunoscute la noi: „taliyn halvasy", preparată cu zahăr şi tahîn: „keten halvasy", asemenea firelor de in; „kataif halvasy", asemenea unul ciubuc de zahăr etc. Adrianopole şi Iamboli erau oraşele cele maî renumite pentru fabricarea halvalei. Doc. II, 318 (d. 1791): halvaua ce se face în Bucuresci cu nuci. Tarif 1792: halea de Permez. Doc. IV, 349 (d. 1793): halvaua de Enderne. Ur. IV, 131 (1792): halva de Ţarigrad. Al T. 1144: a mâncat o ocă de măsline ş'o putină de halca. Pil 157 : halvale de Idirne. J. Negr. Copil de pe nat. 120: să spui vătafului să cumpere alvaua. 2. dessert cam mitocănesc făcut din gris sau din făină cu unt prospăt, ori cu untură şi cu zahăr, de co-lore roşie închisă (Etym. 964). — halva (ar. douceur), nom de differentes especes de pate sucree dont la base est la farine et du miel (d. lialu „doux, sucre“); şerb. alva (halva), mcr. halva, ngr. yaXpâc. Despre celelalte prăjituri (§ 87). halviţă f. (şi alviţă) 1. amestec de nuci, scrobelă albă şi zahăr sau miere. Ghioa, 676: să-l ia din mână o bucală de halviţă. Uelavr. Trubadur. 147: alviţa era cam sfărâmată, cam negricios! şi nu prea se vedea să aibă miejî de nucă. 2. joc de copii la lăsatul secului de brânză: se lega de un cuib bătut în tavan sati de o cumpănă în bătătură o bucată de halviţă, ce o ocolind mai mulţi inşi: uuul legăna sfora dc care era legată halviţa şi ceilalţi se sili au s’o prindă cu gura: când unul o prindea, muşca din ea şi.-i făcea vînt înainte, până ce bulgărul cel mare devenia mic şi la urmă era şi el prins şi îmbucat deodată (Papazoglu, 128). Halviţa nu-î de cât o „halva de nucîil (kozhalvasy). halviţar m. cel ce face sad vinde halviţă. Al. T. 531: un biet halviţar... şi un biet braliagiil.. . halviţârie f. locul unde se vinde halviţa. halvagiâ m. cel ce face sad vinde halva. Cord. 1693, p. 556: un cal roib ce >’au dat halvaţjiulul, care ai'i venit bumbaşir pentru 40 de pungi ce s’au dat la miri. Ist 1715, p. 16: halvagiil, hasicliil. .. şi alte orîuduiele împărătesei. Al T. 1440: Dumnelul aii fost hal vagin vestit peste Dunăre. — HALVAgY, vendeur de halva; bulg. şerb. lial-vagiîa, ngr. yaXpavrCTjc. halvagerie f. locul unde se vinde halva. hamâl m. cel ce cară greutăţi. Kog. 273: Pe hamal vaclă ce face, că cât ÎI cjiua de mare, cară 202 lemne ’n spinare. Conv. IX, 331 (d. 1730): Hamalii că-i ridica (pe Brftn-covenu) Şi ’n mare că-I arunca, pe Domn şi pe coconi îi tăia. Fox. III, 308: doi hamali al şătrăriol câte 15 lei fle-care. Obâş. II, 19: bed hamalii şi g'iambaşil... In Moldova vorba sună mahal (metatesă d. hamal). Cond. 1776, p. 10: starostele de mahall. Uit. XIX, 87 (d. 1826): mahalil i cotarii să fie sub ascultarea stăpânului tîrguluî. De aci derivaţiunile secundare: mahalâ, ceva mare şi greii, în munţii Sucevei (Şed. III, 70), şi mâhălit, transportul sad plata’mahaluluî. Uit. VI, 471 (d. 1823): măhălitul tirajului să fle a cutiei tîrgu-lul; VI, 107 (d. 1827): măhălitul tîrguluî Ieşi.. . — hamal (ar. hammal) portefaix; cum. cliamal „ges-tor“; alb. hamal, mcr. liămal, ngr. y/jM.'jl-qc;; sp. al-hamei. *hamalba| m. mai marele peste hamalii şătrăriei. For. HI, 302: hamalbaş a şătrăriei are lăfă pe lună câte 30 lei. — iiammalbaşy, clief des portefaix. hamalîc n. 1. meseria şi plata hamalului; 2. fig. ceva greu de purtat, topor de ose. — hammallyk, metier de portefaix, salaire pour le transport de bagages; fig. travail grossier et penible. Cu ambele ei sensuri, vorba e populară în Muntenia. V. Partea II: hamailîCt. hambar n. (arch. Mold. hambariu) 1. magazie de grâne (accepţiune pretutindenea cunoscută). Nec. 347: făcuse Constantin-Vodă şi hambare de puneau pânea la Ţuţora. A mir. 126: Aii-Aga, păzitorul hambariulul împărătesc de la Ţuţora. Dion. 192: era făina adunată la ordie peste Dunăre, nu în saci sad în niscai hambare pusă, ci pe pâmîntul gol turnată, făcută moghill în sus. Al. T. 45: la imaş copil... acolo vă aşteptă hambaru cu orei... Ch. I, 153: sisiac pentru popuşoid, hambare pentru grâu; 330: am un hambar plin cu posmagi. Vorba figureză cu acest sens în două proverbe şi revine adesea în cântecele populare. Ch. II, 93: condacul umple sacul şi troparul hambarul. Zakxe III, 185: hambarul gol nu are şorecl. Teod. 670: Scutură hambarele, Mătură coşarele... Şed. I, 38: D-lor ar fl făcut colacii cât de mari. Da n'au avut grâd la liambar. Makian I, 32: Deschide-ţî hambarele Şi cercă fărinele... Buh. 123 : Mătură hambarele, Scutură coveţile ... 2. odaie de reservă la ţărani pentru producte a-gricole, verdeţuri, animale domestice (Dr. Crâinicenu). Delavr. 3: curtea are hambare de fag; 17: pătatele, hambarele gemead de pline. 3. cutie mare de lemn de fag făcend parte din bucătăria sătenuluî (Dr. Manolescu, 64). 4. podul corăbiei (sens eşit din us). Cant. Ier. 141: supt cămara corăbiei aflându-se şi uşa cu tare gura hambariulul, cu suptul apel de-asupra închitţendu se. Zil. Rev. 203 III, 358: Caravaehirul e dator ca siv grăbescă la liman, c’aceea [furtună] sparge ambarul. Yar.: am bar. Ur. III, 151 (d. 1792): în puţină vreme al săvîrşit facerea celor două ambare, care nu de mult ţi s’a poruncit la cetatea Benderulul. Neoh. 11, 239: carnea de la cuhnie şi pânea de ambar Od. I. 126: grajdurile, ambarele şi şoprele cu Iote tacâmurile de drum. Fu,. 76: să furi on| din ambarul nostru. — ambar, hambar (pers. anbar), reservoir, magasiu, depot pour toute chose, grenier; carene, pont du na-vire (pi. d. nibr „paneterie"); alb. bulg. şerb. ambar (hambar), pol. rus. rut. ambar, ung. hambar, mcr. ambare (liămbare), ngr. âatt'>.(•/., grenier, cale de navire. Hambarul jocă un rol însemnat în iconomia rustică, atât la noi cât şi la poporele balcanice (§ 98): el e destinat în genere pentru bucatele câmpului, pe când coşarul, patului şi sisiacul (ultimul special Moldovei) sînt reservate pentru depunerea porumbului. Han m. Domnul Tătarilor, în special al celor din Crimeia: Domnii moldoveni eraţi îndatoraţi a-I trimite anual un dar anumit în miere sa ti în bani şi stole (§ 73). Vorba revine la cronicarii din Moldova şi în cântecele istorice din aceiaşi provincie. a. M. Cost. 250 : vestit era acest Han de ră/.bâie. Dasc. 406: împărat afl pus întâia Tătarii de felul lor pre unul ce l’afl chemat Han, ca să fie judecata pre dînsul; şi acest nume Han s’aii chemat la toţi Hanii despre numele acestuia, câţi afl urmat mal pre urma lui; cum şi la Egipet intâifl Faraon, apoi Ptolomefl ; la Rîm, Chesar. N. Cost. 43: s’au sculat Devlet-Gherel Sultanul, carele este acuma Jian, şi afl mers cu Tătarii de afl bătut cetatea Liovul din ţara leşescă. Gheorg. 329: când se întâmplă de iasă Domnul înaintea vr’unul Han... b. Al. 78: Gliiral Hanul cel bătrân Trage pala de la sîn; 79: Chiar la grajdul Hanului, Hanului Tătarului; 172: Te calc Hanii tătăresc! şi urdiile turcesc!! — han (han), souverain, prince, titre des princes tartares ; cum. can „imperator" şi chan „dominus" (pers. han ,,seigneur“); rus. pol. chan. Vorba e tătărescă (de aceea lipsesce în idiomele balcanice) şi e o formă contrasă din mongolul Hagan (V. Partea II). hănesc a. 1. ce ţine de Han şi e supus lui. Ax. 132: au dat Hanului bulucbaşl şi siimenl hănescl... 2. în special, se numiafi „sate hănescl" cele 7 sate în jud. Dorohoiti date în stăpânirea Hanului la 1595. M. Cost. 251: cele 7 sate de ţară ce se t]ic hănescl, le afl dat Ieremia-Vod.i Hanului. hănie f. dignitatea şi ţara Hanului. M. Cost. 15: de la Iobzeg Hanii cel mari de la Fîm luafl steg de hănie. N. Cost. 26: acâstâ ruşine păţind împărăţia otomană 204 şi hunia tătăresc», aii fugit şi tocmai la Belgrad s’afl oprit. Nec. 365 : făcea multe amestecături pentru hănia Crîmului. VĂc. 278: aridicâ pe Kîrîm-Gherel la cinstea hăniel şi l’aii făcut Han Crîmului. Derivaţiune român escă alăturea de „hanlîc". *hanlîc n. rangul de Han. Kog. 235: de-1 va milui împărăţia cu hanlîcul Crîmului... — hanlyk, dignite de Khan, souverainete Han-tâtar m. Hanul Tătarilor: 1. om sau popor străin, sinonim cu „litfă“. Delavb Trubad. 136: diir n’o să legăm pe pricopselă cu Greci, cu Bulgari, cu Turci şi cu Hantătari... 2. străvechii!, în locuţiunile „de când cu Iian-tătar, din vremea luî Han-tătar“, spre a exprima un trecut îndepărtat, un timp forte vecliiu. Al. T. 1000: vere Ienachi! scos-al încalţe vin din cel din vremea lui Han-tătar ? Năd. 3 ■: eu nu lei mal aveam de când cu Hantătar. 3. fig. drac, naibă (cf. bulg. dă te izede, dă te zami hantătar!): Tătarii, prin desele şi neaşteptatele lor năvăliri în Moldova, ajunseră un obiect de spaimă pentru locuitorii eî (§ 4). Acest sens peiorativ îl posedă şi simplul „tătar". Conv. XVIII, fcG: masa n'o lua Han-tătar... Xex. 108: poţi să te duci cu dînsa şi la Han-tătarul, să-ţi baţi mendrele cum vei voi tu. Cal. 1881, p. 36: că de unde nu, te-a luat Han-tătar! han-tătăresc a. 1. crud şi perfid, barbar şi neome-nos; 2. neînţeles, absurd, încurcat, complicat (Glos. 283). han n. I. (sensuri archaice) 1. ospStărie în genere. VAc. 256 : Sultan Murat III făcu trecerea cea de piatră ... cu gia-mie şi han. Beld. 344: Caii scotea de prin hanuri, pe drumeţi descăleca. 2. curte mare pătrată cu ziduri înalte şi porţi căptuşite cu fier. avend înăuntru încăperi cu pivniţl şi magazii: acolo se adăpostiatt averile şi personele în vreme de invasiuue săli de revoltă. Ast-fel era în Bu-curescî Hanul Colţeî, Sf. Gheorglie etc. (cf. Fot. III, 166). Dum. 21: prădară tot norodul prin hanuri şi mahalale. Diox. 208: avea şi boierii fiesce-care omenii cu arme, ArnăuţI, Şerbi, Rumâni, să fle gata de războiţi şi pe la hanurile cele mari era câte 100 sad 200. 3. boltă sad clădire mare pentru mărfuri. Nec. 307: ce aii găsit Tătarii la boierii pribegi şi nepribegl şi la neguţitorl prin hanuri tot afi luat. II. (sens modem) birt ordinar, hotel de rînd, mal ales pentru negustori. Fil. 105: lasă morile şi hanurile în neîngrijire; 117: hanul s’a dărâmat de tot şi ploă într’însul, cârciumile asemenea. Ghica, XVI: tras în gazdă la un han de la capul podului Mogoşoil. Delavr. 6 : în bătătura hanului hămăe răguşit doi dulăi. Jip. 51: lăutarii să cânte 205 la horă., la nuntă şi la han. Isp. IUI : plăti la han şi cumpără cele ce-î era de trebuinţă StAxc. CU. şi Pov. 150: când înnoplâ, iraseră la un han de mâncară şi se culcară. — han (pers. han), hotellerie, auberge, deraeure de diverses classes de negociants ou de corps de metiers: grand edifice pour marchandises (d.pers. liane ,,maison“); alb. bulg. şerb. han, rus. rut. chan, mcr. liane, ngr. /âvt. hangiu m. (şi angiâ) birtaş, hotelier de rînd. Delavu. 7: hangiul de viţă venetică, bogat putred... Jip. 31 : să bel numa cât al la tine, să nu mal scrie angiu la răboj. — HANgv, hotelier; bulg. şerb. hangiţa, alb. liangi; ngr. /avTSv)ţ. tiang&r n. pumnal încovoiat ce Turcii portă la brîti: vorba revine la cronicari şi în poesia populară. Nec. 190: cu hangerul lui Şlefăniţă-Vodă i-aft tăiat calâul nasul [Iui Milescu]; 229 : Dumitraşco-Vodă au dăruit un hanger de mare preţ Vezirulul... Dion. 197 : capigiul au înfipt hangerul în pântecele iul Hangerliu. Bălc. 307: un hanger turcesc într’o te că de aur. Fii,. 27: la brîiî cu un hanger de aur; 140: hangerul cel semănat cu bri-lianturl. '1’eod. 005: Turcul dac’o aucjia, Mâna pe hanger punea ... Var. (mold.): hamger şi hangiar. JI. Cost. 2S7: veniau ienicerii la bir şi până cu hamgerele sări au la boieri. Kog. 279: Aii făcut semn capigiul către haznalarul, ca sâ-1 lovăscă cu hangiarul. Megr. 1, 120: un hamger calmucesc... Gane 1, 211: rămase uimit cu hamgerul în mână. Al. 78: Alei! Dărnne, Han bătrân, lasă cel hamger la sîn I Bun. 164: Hamger din tâcă ’ml scotea, In inimă îl băga... — HANgAR, HANgER (pers. hanger), coutelas, poignard longue de forme recourbee qui s’attache â la ceinture Barb.; rus. koncarft, pol. chandziar. mcr. hăngiar, ngr. /avcCipt; sp. alfange „ coutelas “. hangerliu a. înarmat cu un hanger, supranumele unul Domn fanariot în Muntenia (1797—1799). — HANgERLY, arme d’un poignard; şerb. hangarlita. hap n. 1. pilulă. Negr. I, 207: la lot căsul lua hapuri. Al. I, 1635: v’am prescris hapurile cele de fer. Oră.ş. 47: curăţenii şi lot felul de hapuri. 2. fig. „a înghiţi hapul", a învinge o greutate. — hap (ar. habb), pilule; alb. bulg. hap, ngr. yjkm. Unul din puţinii termini medicali de origină tur- eescă (§ 105). harabâ f. 1. trăsură mare cu laviţe înăuntru pentru transportul personelor (ţinend locul diligenţelor de mai târdih). Stăm. 330: nici car, nici cărucen, ce o hardba era. Al. T. 400 : ne-o asurcjit pe noi în harabaua cea jidovâscă de la Roman şi tot drumul I 206 2. car mare pentru caratul făineî de la morii (cu acest sens în cântecele populare). Al. 889: Dimerlia scutura, Harabale încărca Şi Ja murale ducea. Buh. 35: La morii privia, Să vadă carele şi ha rabat ele. 3. car mare, în genere. Or I, 260: li se aduc 12 harabah cu pâne : 210: o haraba înlregă [de să aţi] aş 11 în stare, să mănânc. O formă neaspirată araba (Glos. 2-1) n’am întîlnit în textele din Moldova, unicele izvore ale vorbei. — araba, cliariot, voiture non suspendue; cum. araba „currus“; bulg. şerb. araba, rus. arba „un fel de telegă“, rnt. barba (§ 94). Vorba e proprie Moldovei şi vine de la Tătari. harabagiu m. cel ce ducea' cu harabaua, cărăuş. Ur. X, 214 (d. 1800): la vălăşia de har abagii să nu se amestece. Al. T. 51: el o prins frică şi merge la drum numai cu har abagii; 117: am scăpat de căruţe de poştă, de hambagil nespălaţi, de dili-genţe hîrbuite; 400: hal să lăsăm harabagivl şi să ne suim într’o sanie de birjă. Ch. I, 106: Moş Nichifor era harabagih. Var.: harabaciu şi arabagiO. Ur. IV, 205 (d. 1810): din suma banilor ce va lua fiesee-care cărăuş chirie... să teo avaetul vătăjiel de arăbagil do 10 lei unul. Fil. 262: vătaful de arabagil vine cu 6 care. Teod. 586: Să laşi pe Golea cu noi. Ca să-l avem harabaciu, bun la minte şi dibacii!... — ARABAgY, cliarretier; bulg. arabagiîa. harabagie f. meseria de harabagitt, cărăuşia. Cr. I, 107: liarabagia e mal bună, că ai a face tot cu marfă vie ... Formă românescă alăturea de „harabagilîc11. harabagilîc n. cărătură, transport. Ur VII, 107 (d. 1827): harabagilicurile din tote tîrgurile. — arabAgiLYKi metier de cliarron, charronage: bulg. arabagilyk, id. harâciu n. 1. tribut obligatoriii satl bir plătit Porţii de ţările române (§ 72): el a durat peste 8 secole şi a mers tot sporind. Hatişeriful din 1400 fixeză haraciul pentru Muntenia la 10.000 galbeni, cel din 1792 la 019 pungi şi ultimul (din 1835) la 3 milione lei vechi pentru ambele’ţări. A MIR. 144: fiind vremea haraciulul să se dee la împărăţie, afi făcut rînduială să se strîngă. Koo. 251: satelor de pe la ţinuturi Grigorie-Vodă încă Je au pus bani după putinţa lor, dându-le ţidule de câţi bani să dee pe an şi de câte ori într’un an şi pentru ce să dee acel bani, atâţia pentru haracift. atâţia pentru sărhaturl şi atâţia pentru zaherele, cherestele, menzilurl şi altele. ClîON. IU, 453: la 1530 Sultan Suleiman ai! holărît să facă pe Moldoveni birnicj, ca să-şi adaoge veniturile, şi în loc de 4000 galbeni caro plătia ţara în tot anul la haznaua împerătescă cu nume de peşcheş, după tractatul întărit au cerut 10000 galbeni cu nume de haraciă sat! bir. Dior. 207 166: era ţara iertată de birul hameiului în 8 ani de la împăratul Ţarigradulul, pentru greutăţile şi pagubele ce ab suferit în răzmeriţă. 2. tribut sati bir în genere. M Cost. Ils, 52: poftia solii lui Ferdinand de la Sultanul Su-leiman Grăia ungurescă, să-I se dea pre seina lui legată sub haraciil. Diox. 216: Bonaparte să slăpănăscă ţările ce-1 le-ab dat şi să-I dea şi haraciil, pe tot anul, câte o sumă de cântare de aur şi argint. Vorba revine şi în cântecele pop. (cu var. aracii!). Teod. 553: Am mâncat’o de săraci, Am plătit'o de hamei. Buh. 121: Hamei mari în ţară da, Pe Tudor mi-1 sărăcia ... Şeş 111, 212: Şi-şi vindea ce-şl mal avea, Dă aracitl nu se plătia: Do araciă turcesc, Tot dă lucru duşmănesc. — harag (ar. harag), tribut paye par Ies sujets non mahometans; alb. bulg. şerb. har ac (arac), ung. harâcs, mcr. haraţe, ngr. jţapiţat. Cf. Cant. Ist. ot. 613. *haraccifl m. cel însărcinat cu strîngerea liaraciuluî. Un. III, 186 (d. 1803): să nu se supere de câtre hamccii şi zabeţil acelor părţi cu cerere de haraciil... — haracgi, percepteur; bulg. araliciîa, şerb. ha-racliia. ngr. ya.rja.vjfi. *hărâcer m. sens identic cu „haraccih". Pop. 122: atuncea au dat jalbă la împărăţie hărăecrii despre marginea Dunării. Ur. VI, 139 (d. 1774): hărăcerl şi alţi zabeţl să nu-I supere cu cereri de haraciil şi de spinge... Formă românizată corespundând bulg. şerb. ha-racar, alăturea de liaraciîa. harâm a. şi n. (şi aram)I. (adj. şi adv). 1. afurisit, blestemat, opus lui „halal"; fig. pe nedrept, nemeritat. Pann, 166 (V. halal): Id. III, 80: după cum haram veniră, astfel şi haram s’ail dus. Jip. R. Sat. 71: orl-ce cetate ’şl surpă aram averea şi viaţa vecinilor. Glos. 283: se alese aram de banii noştri. 2. câştigat fără muncă: „de haram", pe nedrept. Al. T. 546: să dee jalbă că i-al luat o carbăvă chiar de haram; 1585: răzăşia mea care mi-al mâncat’o de haram cu cărţi mincindse, cu plastografii; 172': ce spui tu, omule?., vrei să-’ţl mănânc banii de haram? Sev. Pov. 31 : nimenea nu mânca de la dînsu un ban de haram. 3. (în composiţiune) fdrte mare: harambeţie „beţie la tortă" (în cântecele ardelene). Reteg. Trand. 40: Să-I plătim haramheţia, Să-I mulţumim vitejia. II. (ca subst.) 1. blestem: „a mânca haram", a spune minciuni (cf. turc. haram yemelc „voler", litt. manger de l’argent illicite). Cu I, 310: haram de capul vostru! 240: măi, tartorule, nu mânca haram şi spune drept. 2. vită prostă şi fără stăpân (pl. haram! şi liaramurl). Glos. 283: un aram de cal, araml de bol, un aram de vită. Al. P. II, 233: hăis, tu, haram do plug! t r. I, 320: hăis, haram! cea, haram! S. Năd. 153: hal mal repede, haram! 185: are două 208 haramurl, vede-le-aş pelea pe garcl! Şeş. III, 15: vită de haram, vită de furat: 189: ho, haram! spre a opri şi alunga vitele cânţi daii năvală. Marian I, 189 • Murgule, haramule, Lupii carnea ţi-a mânca... 3. vagabond, tălhar (cf. liaramin şi hărămue). — haram (ar.), ce qui est interdit par la loi. cliose defendue, sacree, impure; cum. haram „illicitus"; bulg. şerb. haram (aratn), alb. haram ,.injust“, ung. haram ^tălhar“, mcr. harame, ngr. /ap«|j.i. V. harem. Vorbă pretutindenea populară cu sensuri variate şi parte necunoscute în turcesce. haramgiQ m. tâlhar (într'un cântec dobrogen). Bur. 128: Hturze, sturzule, Haramgiule, Tu beşliule... *hărămuc n. bandă, cetă (cf. haram II, 3). Kev. II, 888 (d. 1821): lua câte un hărămue de ostaşi. harâm-başa m. căpitan de tâlhari sau de haiduci, în poesia populară (cu var. aram-başa şi arimbafa). Teod. 627: Aram-basa de voinici Peste patru-<|ecl şi cinci. Bi'R. 197: Arimbaşa m’o aucji Şi el ren că s’o mâhni... — haram başy, coiiimandant des haîdouks turcs Boue; bulg. baş-liaramila „cliefs des voleurs“ ; şerb. şi ung. harambaşa. V. vorba următore. haramîn m. 1. hoţ de codru şi în special haiduc (în poesia populară română şi balcanică). Od. I, 89: sînt la portă o mie şi mal bine de haraminl levinţi cu sîneţele gata de foc. Ur. II, 68: m’a prins melianul şi liaraminnl de Trăsnea... Al 65: Voi vitejilor. Haraminilor! ŞEţ>. V, 85 (d. Su-c6va): Haramin de Dunăre, In tote crâşmele be ... 2. porecla ţiganului (cu var. românizată haramină). Stănc. 304: bine, măi, haramină. cum să necinstescl tu mortul! — harami, brigand, voleur; bulg. şerb. haramila (aramila), ung. haramia, ngr. /apa|jiS-i]c, latro. Finalul -in, în forma românescă, se datoresce unei influenţe analogice (cf. arapină, başardină etc.). harâriu n. 1. sac din p6r de capră. CANT. Ier. 105: un sac de nuci şi un harariil plin de hameitl. Nec. 183: l'au scos [pe Petru-Vodăj la câmp şi l’aii culcat la pâmînt, învelit într’un harariil şi 1’a.CL sărit împăratul de 3 ori cu calul. Var. (munt.): haral şi arar. Teod. 612: Bate Turcii de-I omoră. Şi nu-i bagă prin harale De mi-I dă pe Olt la vale. Dion. 177: Turcii se gătise să robăscă ţara şi aii venit un Paşă mare cu 6stea lui şi adusese saci, araii, plini cu şlrângurl şi curele şi lanţuri, să lege robii. 2. un fel de ţol gros şi rar, ţesut din p8r de capră, din care se fac traiste pentru cal’safi se acoper căruţe (Costinescu): sens special Munteniei. Tarif 1870: arar de per de capră pentru căruţe, pentru aşternut. 209 — harak, grand sacoclie de cuir ou de poils de chevre qu’on cliarge sur Ies betes de somme Barb.; .şerb. harar (arar), ngr. ‘/ap&pi, sac de poil. harbuz m. pepene verde sau lubeniţă (se aude numai în Moldova): originară din Africa intertropicală, planta se cultivă. în ţările calde, ca Sudul Europei, mal ales în Grecia şi Turcia. Cant. Ier. 130: în gura gârliciului un harbuz punea. Al. T. 14: să mănânce vr’o doi harbujl necopţi; 555: negustor de harbujl şi de ferăril în Tîrgu-Frumos. Jd. Pr. 203: lua cu ei 2 harbujl groşi ca cei de Bender. Sev. 49: Frunză verde de harbuz, Câte flori pe cdsta sus ... — harbuz (karpuz), melon d’eau, pasteque. (d. pers. harbuzu, litt. m&r pădureţ); bulg. şerb. karpuz, rus. ar-buzb, pol. rut. harbuz, alb. karpuz, ngr. -/.apnouîi. Sinonimul occidental (fr. pasteque, sp. albudeca, port. pateca) derivă tot din Orient: ar. al-bitticlia. id. harbuzerie f. loc semănat cu harbujl. Al. T. 008: furând noptea harbujl şi zăinoşl de prin harbu-zîrii. Id. Pr. 452 (d. 1821): Băcălii şi iipţcănii Le ai făcut harbuzeril... harbuzesc a. zemos ca harbuzul. ŞEţ). V, 58: pere harbuzescl, fragede, faţă gălbie, gust dnlce. har&ciu n. (şi areciu) 1. licitare, adjudicare. Un. XVII. 95 (d. 1770): s’aii făcut hareciă în Divan asupra dumisale Vornicul. 2. adjudicat! (obicinuit repetat). Al. Pr. 42: telalul strigă îndată: t|ece galbeni fata giudelui! cine dă mai mult? una, două,-trei. hareciă! Id. T. 404: Pungescu (scoţând repide o păreche de cărţi, taie repide un stos) P6 trebuliţă ? . . hareciă!.. stos!.. Fil. 241: areciu /.. ■ areciu... odată... de doue ori... cine dă mai mult? Oraş. 25: Arecitt! întâia 6ră! Areciă I do două ori! C’a treia 6ră sbdră f Areciu! cumpărători! —ha rec, termin de adjudicaţiune cu care se invită a se oferi un preţ mal mare (Lobel): ung. karâcs „preţuire, contribuţiune41. Termin juridic rămas în limbă (§ 71). hareciluesc v. a adjudica (şi fig\). Ur. IX, 203 (d. 1843): a treia di se va harecilui asupra aceluia caro va da preţul cel mai folositor. Al. T. 1338: posturile se precupeţesc, se harecihiesc în piaţă ... cine da mal mult? Vorba corespunde turc. haraclamak, adj uger şi ung. harâcsolni „a pune la contribuţiune44. harasladisesc v. a harecilui (formă grecizată usitată în epoca fanariotă). Cond. Caragea, p. 444: când va 11 a se harasladisi nemişcătorul lucru cel dat în mezat din porunca stăpânirii. harasladismă f. hareciuire (vorbă eşită din us). 60936 14 210 Cond. Caragea, p. 443: când lucrul nemişcător se va pune la mezat de pe buna voia proprietarului, harasladisma se va face la locul ce se va alege de către chiar vîndetorul. Formaţiune ibridă turco-grecă (§ 23). harhalic n. probabil: viaţă agitată şi destrăbălată (în cântecele bucovinene). Marian I, 7: Şi-a trăit cu harhalic, Ca să scape de belic. — harhar (pers. har-har), inquietude, angoisse. harhalae f. sgomot mare (în Moldova). Ambele formaţiuni analogice (t.lyk=rom. lae) dintr’o formă primitivă *harhal saii *hallial. "harem n. I. (la Turci) 1. apartament reservat femeilor musulmane, litt. loc interdis saii sacru. Al. T. 514: te ţine baba deaprăpe... Închisă ca într’un harem ? Fil. 55: favoritele din harem ţin în mână sărta împărăţiei turcesc!. Al. 106: Dar efi, frate, mult, mă tem. De câzlariul din harem. 2. fig. totalul femeilor unui musulman. Ist. 1715, p. 17 : eşind tot haremul cu câzlar-aga.. . Teod. 607; Unde Bacul se rftstia, Haremul se speria... II. (la Români) 1. partea palatului domnesc reservată Ddmneî şi femeilor sale. în oposiţiune cu „selamlîcul" sati apartamentul destinat Domnului şl suitei sale. Kog. 227 : după venirea vestei de Domnie nouă s’aft mutat în Curtea domnăscă, căci se isprăvise tot salamlîcul şi-l aşternuse frumos, iar partea haremului aii rămas nefăculă. Gheorg. 312 : Vornicul Domne! şi cu alţii ce sînt din partea haremului. ( ond. 1776, p. 80: cheltuiala cuhnii Curţii gospod la 3 mese : la gospod, la harem şi la cămara gospod. Doc. I, 302 (d. 1783): Vornic de harem cu vel-căpitan de dorobanţi; IV, 519 (d. 1795): 70 lei vornici de harem, 29 lei izbaşa şi toţi fustaşil de harem. 2. soţia, ietele şi slugile Domnului sat) ale boierilor. Dion. 201 : ati simţit boierii şi afl dovedit, că cuvintele Paz-vanduluî va să fie şi in faptă şi ah început a-şi ridica calabalîeurile şi haremul, trimiţăndu-ie pe la mânăstirele de la munte; 205: să se scăle cu o-te. să încungiure pe Ipsilant, Beiul Valahiel, căci că s’aii dovedit că este hain, şi să-l prineţă viii pe el şi pe toţi feciorii lui şi tot haremul lui, să-I trimiţă în obecll şi lanţuri la împărăţie; 206: aii plecat întâii! lot calabalîcul şi haremul cu ginerii lui, iar Măria sa [Ipsilant] dacă aii isprăvit cuvîntarea cu boierii, aii suit în caretă. — harem (ar.), ehose sacree, lieu sacre, gynecee; appartement des femmes musulmanes; Ies femmes de la familie (d. harama „defendre, interdire11); bulg. şerb. harem, alb. harSm, gr. •/apejj.t; sp. harem. V. liaram. harşâ f. pătură împodobita cu cusături pe şeua calului, sinonim cu „ci ol tari1. Beld 411: dvere, antimisurl erau harşale pe cal. Bălc. 256: cal cu harşale de argint; 273: cai împărătesei cu harşale şi frîne aurite. Od. I, 73; cal domnesc! acoperiţi cu grele harşate de fir şi de mătă- 211 suri. Ghica, 501 : la alaiuri, boierii oei mari mergeai! călări pe cai arăpesci acoperiţi cu harfa mare cusută cu fir. Var.: (munt.) arfa şi (arch.) haga. Ae. 36 (d. 1821): cal roib cu şea turcăscă şi cu arşale numai cu fir. Dion. 189 : armăsari împodobiţi cu rafturi scumpe de argint şi cu aur poleite şi cu haşalele de catifea, cusute cu flori de sîrmă şi cu ciu-curaşi de aur împregiur. Doc. II, 403 (d. 1792): cu haşa postav. — haşa (ar. gaşiye), couverture, housse de cheval; bulg. şerb. haşa (aşa), ngr. y«aăc (§ 94). Sinonimul occidental (fr. chabraque, germ. Schabracke pol czaprak) e tot turcesc: caprak „housse de cheval enjolivee". hasâ f. madipolon. Uli. VIII, 181 : cămeşi şi pantaloni de hasa. Marian, Inmormtnt. 60: după ce aii spălat mortul, îl îmbracă într’o cămaşă de haşa şi în altă cămaşă nouă însă de pânză subţire... — hassa (ar. hassa). espece de calicot. Vorba e specială Moldovei şi lipsesce aiurea. hâsur n. rogojină mal bună (Glos. 286). — hasyr, natte; bulg. hasăr, şerb. haşura (§ 55). Vorbă aprope eşită din us. hat n. cărare între două moşii. Cr. H, 46: Trăsnea dormia pe hat — hadd (ar.), borne, limite, frontiere. Vorba e specială Moldovei. hatîr n. 1. favdre, graţie, bunăvoinţă. Koo. 216: numai liatîr la acăstă slujbă nu încape; 201: să fie în sciinţa tuturor, că se va pedepsi cu mare pedepsă, necăutându-I nici pic de hatîr, de va fi boier mare ori şi rudă. Ghkorg. 305: bătrânului lon-Vodă i s’aii făcut şi hatîruî acesta de către stăpân. Dion. 1S6: Pasvandoglu i-aii dat răspuns, că-1 va lăsa pentru hatîr, iar nu pentru vrăjmăşie, să iasă să se primble; 109: pentru batirul împăratului au primit aceste ţărişăre. Beld. 401: Hatîr la unii păzesce, nu lua nici o para. Al. T. 141: tată-său s’a făcut Vornic de hatîruî unei plăcinte ce a trimis la masa domnăscă. Fil. 93: pe mine mă ţine 12 mahmudele, dar pentru hatîruî domniei tale o dail cu cţece• 132: mă piz-muesc pentru hatîruî şi trecerea ce am la Măria ta; 249: o să-ţi fac acest hatîr şi de voit! păţi ceva, vei da săma la D-cjeii. Isp. 270: se hotărî să vie într’o dără mal mult . 28: ea nu voiesce nici în ruptul capului să-l iubescă până nu-1 va aduce erghelia el de ieper. Vorba figureză într’un proverb şi în poesia pop. Fann I, Văi: herghelie de o iapă ciufâ şi branişte numai de o tufă Nu se face nici odată. Marian I. 125: Nouă herghelii de iepe, Sprintene, iute şi sirepe. Buh. 122 : Herghelii ele cal avea, Pe tăte mi le dedea. 2. loc de prăsilă şi de crescere a cailor (sens exclusiv modern): Herghelia de la Nucet. —- hebgele (pers. har-gele „troupeau d’ânes11), liaras, etablissement destine h la reproduction de la race che-valine Barb.; bulg. hergile, şerb. ergela, mcr. irgilie. hergheligiu m. (şi hergelegiâ) păzitor de herghelie. ant. Ier. 75 : avea la iepe şi un hergheligiu. Cond. 1776, p. 4Q_: hergheligii pentru păscutul cailor. AL. T. 1236: de n’aş sci că-I beizadfe, aş credo că-I herghelegiii. Delavr. 260: ciobanii, văcarii şi herghelegiii. — HERGELEgi, id. i bulg. hergilezila, şerb. liergelaş, ngr. -/spfeXstC^c (despre bănăţenul argelar: § 34). liicî adv. de loc (însoţit de o negaţiune): „cât hicî, nicî liicî“, nici de cum. Al. T. 284: înţelegi tu ceva, Măriueă? — Ha cât hiciii...; 409: îl cunosceal mal mult? - ba cât hiciii...-, 457: ba nici hici ...; 697: scil să citescl, deTudorică? — ba cât hiciii. Cal. 1882, p. 20: nu gâsiafl hici copaci de umbrit. — hi6 (ar.), rien: alb. bulg. şerb. bic; rut. nehyc „nici liici“. Despre particule (§ 25). hinchchiu n. (şi hendechifi) I. (sens archaici termin militar: şanţ de întărire, sinonim cu „meterez*. Amir. 130: aii mers de aii scris hotarul Moldovei, care se începe de la hinclichiul lui Traian. împăratul Rîumlul, şi merge până în Nistru. Koo. 200: aţă mal scos un bir pentru săpatul hindichiului, căci aii găsit cu cale ca să încungiure hora cu şanţ împregiur, ca să nu vie fără de veste Turcii şi Tătarii să-l calce. Jst. 1715, p. 93: cu mare năvală aii intrat în hindichin; 112 : cetatea este ocolită cu hindichiuri. Cant. Ier. 14: meteriz, şanţ, hendec; 201 : fllul în giur-împregiur cu hendec, după obiceiii,să se încungiure şi să se în chicii. Neo. 394: s’aii întors iară la Galata şi au făcut hendech-iic împrejurul taberei. II. (sensuri moderne) 1. şanţ, în genere. Crăs- IV, 237 : pe malul hindichiului crescoaii nisce tufare. 2. fig. (sub forma handic) adîncime, taină (?). Sev. Pov. 252: D-cţeii care scie Iote handicurile babei şi cum se înţelesese cu mama dracilor... — handak, hendek (ar.), fosse, retranchement au-tour d’iine place forte, d’un village; şerb. hendek (endek), mcr. hăndache, ngr. -/avcazi. hurmuz n. mărgăritar de sticlă. IIev. I, 338 (f. de z. 1669): şese şiruri mărgăritar hurmuz. ŞEţ>. I, 13: Dar sub capu-1 ce i-a pus? Perinuţă de hurmuz; 107 : Şi ia gât cu o basma aîbă Şi cu hurmuz de cel bun. ‘217 Var.: hormuz şi urmuz. Ub. XT, 225 (d. 1745): cercel cu un fir mărgăritar hormuz. Tabif 1792: mărgăritar mincinos, urmuz. R.-Cod. 190: Flore de urmuz. Pe Mureş în sus... — hurmuz, hormuz (pers.), Urmuz, oraş lângă golful Persic de unde a venit mărgăritarul în comerţ (§ 103). huzmfet n. (şi uzmet) I. (sensuri archaice) 1. dar făcut ca omagii!. Pop- 44: Oonstantin-Vodă cu multe feluri de meşteşuguri se nevoia, ca să nu dea ochi cu Turcii cel mari nici în oştire nici în alt unde-va, dând huzmeturl sute de pungi şi alte daruri de stingea ţara. Id. 23: aii muncit în tot chipul să dea bani Turcilor, un uzmet, şi să-l lase în ţara lui. 2. dare vexatore, sarcină. Zil. 7 : să seoţă văcăritul, un huzmet prea blestemai. 3. venit principal al ţării acaparat de Domnie şi constând din ocne, dijmă rit, vinăricifi, oierit şi vămi cari se vindeatt celui ce da mai mult (Fot. T.II, 271). Rev. II. 411 (d. 1821): un prieten a cumpărat huzmctul dijmări-tulul din judeţul Oltului. An. 109 (p. 1821): veniturile Domniei precum vămi, ocne şi alte huzmeturl şi obicinuite dăjdil; 209: aceşti voe-vocll luau veniturile huzmet urilor, adică a desetinel, goştinel şi vădrăritul dimpreună cu ale vămilor şi ocnelor. Fil. 20: cumpără mal întâia calemul vinăriciulul, al oierilnlul şi mal în urmă huzmetul spătăriei. Ghica, XV: veniturile celelalte, olcupurile sad huzmeturile... II. (sens modern) slujbă, funcţiune. Doc. IV, 241 (d. 1793): cu ajutorul şi huzmetul Măriei tale li se va face şi acestora căduta pedăpsă. Un. III, 173 (d. 1802): la câte huzmeturl şi trebl al strălucitei mele împărăţii ai fost rînduit. Ai..1]. 1240: ian să iee un huzmet... un huzmet? adecă o slujbă...; Fil. 35: ia-I hazmetul din mână şi vel vedea, cum va veni ţara îutregă cu jelbl împotriva lui; 91: peste puţin timp afi să ia vre-un huzmet gras; 98: apoi l’al miluit cu huzmet şi boierie; 248: dar banii a-ceştia îmi trebuesc acum, căci sînl fără huzmet de atâta timp şi n’am cu ce să-mi hrănesc nevasta şi copiii; 133: de nu voia împlini voinţa lui Caragea, voia fi depărtat din huzmet; 226: l’a boierit şi l’a pus în huzmet; 255; acele huzmeturl grase ce le înlesnea o viaţă de satrapi; 261 : Dinu Păturică este boier cu caftan şi se află în huzmetul ţării. —hyzmet (ar. hyămet), service de domestique, ministere, charge, emploi, fonction, commission, present dont on fait liommage â quelqu’un: bulg. şerb. liizmet „servicii!11, mcr. huzmet, ngr. /ouCpAtt. huzmetar m. slujbaş însărcinat cu strîngerea liuz-meturilor. Delavb. 165 : gâna ce dedea huzmetarilor vitregi. Formaţiune românescă corespundând turc. hyzme-tkiar, serviteur, domestique, employe (de unde mcr. 217 Var.: hormuz şi urmuz. Uk. XT, 225 (d. 1745): cercel cu un fir mărgăritar hormuz. Tarif 1792: mărgăritar mincinos, urmuz. K.-Cod. 195: Flore de urmuz, Pe Mureş în sus... — hurmuz, hormuz (pers.), Urmuz, oraş lângă golful Persic de unde a venit mărgăritarul în comerţ (§ 103). huzmfet n. (şi uzmet) I. (sensuri archaice) 1. dar făcut ca omagiu. Pop. 44: Constantin-Vodă cu multe feluri de meşteşuguri se nevoia, ca să nu dea ochi cu Turcii cel mari nici în oştire nici în alt unde-va, dând huzmeturî sute de pungi şi alte daruri de stingea ţara. Id. 23: au muncit în lot chipul să dea bani Turcilor, un nemet, şi să-l laso în (ara lui. 2. dare vexatore, sarcină. Zil. 7 : să scoţă văcăritul, un hiizmet prea blestemat. 3. venit principal al ţării acaparat de Domnie şi constând din ocne, dijmărit, vinăriciCi, oierit şi vămi cari se vindeau celui ce da mai mult (Fot. III. 271). Kev. II, 411 (d. 1821): un prieten a cumpărat Imzmetul dijmări-tulul din judeţul Oltului. Ar. 159 (p. 1821): veniturilo Domniei precum vămi, ocne şi alte huzmeturî şi obicinuite dăjilil; 209: aceşti voe-voc|I luail veniturile huzmeturilor, adică a deselinel, goştinel şi vădrărilul dimpreună cu ale vămilor şi ocnelor. Pil. 20: cumpără mal întâii! calemul vinăriciulul, al oieriluluî şi mal în urmă huzmetul spălă-rieî. Ghida, XV: veniturile celelalte, olcupurile sau huzmeturile... II. (sens modern) slujbă, funcţiune. Doc. IV, 241 (d. 1793): cu ajutorul şi huzmetul Măriei tale li se va face şl acestora căduta pedâpsă. Un. UI, 173 (d. 1802): la câte huzmeturî şi trebl al strălucitei mele împărăţii al fost tind uit. Al. 1. 1240: ian să iee un huztuet... un hitzmet? adecă o slujbă...; Fil. 35 : ia-î hazmetul din mână şi vel vedea, cum va veni ţara înlregă cu jelbi împotriva lui; 91: peste puţin timp aii să ia vre-un huzmet gras; 98: apoi l’al miluit cu huzmet şi boierie; 248: dar banii a-ceştia îmi trebuesc acum, căci sînt fără huzmet de atâta timp şi n’am cu ce să-mi hrănesc nevasta şi copiii; 133: de nu voiii împlini voinţa lui Caragea, voiii fi dbpărlat din huzmet; 226: l’a boierit şi l’a pus în huzmet; 255: acele huzmeturî grase ce le înlesnea o viaţă de satrapi; 261 : Dinu Păturică este boier cu caftan şi se află în huzmetul ţării. —hyzmet (ar. hySmet), service de domestique, ministere, charge, empioi, fonction, commission, present dont on fait liommage â quelqu’un: bulg. şerb. hizmet „serviciumcr. liuzmet, ngr. •/ooCţj.sin. huzmetar m. slujbaş însărcinat cu strîngerea huzmeturilor. Delavr. 165 : gona ce dedea huzmetarilor vitregi. Formaţiune românescă corespunclend turc. hyzme-tkiar, serviteur, domestique, employe (de unde mcr. 218 huzmichiar „servitor11, bulg. hizmekiar, şerb liizmecarT ngr. 7ooC|J.sr/«âp-f|?). huzur n. (şi uzur) odihnă, viaţă comodă. Al. T. 118. trăiam cum trăiam ... greii, dar îu ore-care huzur... 1081 : la închisore ’I fi mult mal huzur de cât în dulapul ista. Cal. 1895, p. 87: se vecţu mal uşurat şi mal de uzuru şeii. — huzur (ar. tranquillite), bien-etre, repos; şerb. uzur, ngr. /ooCo6pit, repos. Vorba circulă mal ales în Moldova. huzuresc v. a fi sau a merge bine cuiva, a trăi în tihnă, a duce o viaţă liniştită. Cr. I, 7: sdcra huzuria de bine; 153: uitase acum de urît şi huzuria de bine; II, 18: ’ml ţine socotelă ban cu ban şi huzuresc de bine; 24: opinca-i bună, săraca! îţi şede piciorul hodinit şi la ger huzuresci cu dînsa. S. Năd. 181: bărbatu-su bolesce şi ea huzuresce. Formaţiune verbală corespundând sărb. uzuriti şi. ngr. xooSoops6w, reposer. I labaşâ f. 1. cleşte de apucat nasul cailor când se potcovesc. 2. fig. şi fam. căpăstru, frîtt. Isp. Sn. 70: târcţift te al deşteptat, bărbăţele, acum eşti cu ia-baş&ta de nas. Var.: ievagea (Glos. 299, 301). — yavaşa, tenaille de bois avec laquelle on serre le nez d’un ’cheval retif quand on le ferre (§ 105). iaca f. 1. guler de haină femeiască, pelerină. Tarif 1870: iacale de blană căptuşite. 2. fig. în locuţiunea „a pune cuiva iacaua11 (Polysu, 141), a ruga cu stăruinţă pe cine-va (cf. yaka silkmek „im-plorer l’aide, demander protectioiV, litt. secouer le collet). — yaka, collet d’un vetement; mcr. iacă „guler de cămaşă11, bulg. şerb. îaka, ngr. ■âdeş n. (în Mold. iedeş) 1. os crăcănat din capul pieptului la găini. Şed. I, 152: osul_ de la pieptul găinel (iedeşul) tras de doi, la care re mane hîrleţul în mână, are să-l îngrope pe cel alt. 2. un fel de prinsore cu acest os între două per-sone: cel ce dă un obiect primitorului, care nu dice: „scih“, trebue să clică „iadeş“, dacă voiesce să câştige rămăşagul. Marion 1889, No. 64: scâse osul de la pieptul puiului... iadeş! 219 dise el, al să ne prindem ! Al. T. 1027 : Zoiţa — (dându-I cheia). Dacă nu mă erecţi, poftim cheia... (Kiulafoglu ia cheia). Iadeş! am câştigat rămăşagul! 1020: de când am pus iedeş amîndoi, n’am cap să mă odihnesc. —yades (pers. yad-est „je m’en souviens"), espece de pari ou defi de memoire qu’on fait eu rompant uu petit os: celui de deux joueurs qui reţoit de l’autre un objet sans dire yad-est, paie un gage (d. yad „memoire, fourchette"): mcr. iadeş. iahnie f. mâncare de zarzavat cu bucăţele de carne safi pesce (la orăşeni şi la săteni). Pil. 57 : vase de cositor pline cu iahnii, cu plachil, cu morun gătit. Vulp. 1B: Că ţi-am pus ţie, Aei-o tipsie Cu iahnie. Var.: iacnie, icnea, iehnea şi ihnea. Chica, 00 : iacniile şi plachiile ; 70 : ihnelele, ostropelurile ... Al. T. 1200: vel face o ihnea cu cepâ. Nege. I, 280: ihnelele şi cataifurile. — yahnti (pers. yalini), liachi et etuvee de viande, . poisson et volaille; bulg. şerb. îahniia, mcr. iahne, ngr. îa/vi. Despre mâncările de legume (§ 87). iehneluţă f. diminutiv (Negr. III, 87). iâmă f. I. (sens arcliaic) termin technic militar : năvala duşmanului spre a jăfui: „a da iamă;‘, a năvăli asupra vrăjmaşului. Ist. 1715, p. 121 : au dat Turcii iarnă într'înşil. Beld. 410 : Armele după ce iama câte aii fost le-aii făcut. II. (sens modern) afară din sfera militară: pradă, jaf, în locuţiunile „a face iarnă" şi „a da iarnă", a face jaf safi risipă, a cheltui fără cumpăt. Al. T. 1204: te-am lăsat să dai iarnă în averea mea; 1338 îşi în-susesce dreptul a face iarnă în iconomiile Visteriel.Xen. 185: să scoţi omenii la lucru... şi să dăm şi iarnă în prestaţii ? Orăş. II, 139: nisce .pungaşi care îl da iarnă pe la cigmigea. Var. (archaică): iagma. Ist. 1715, p. 90: să nu deainiceril iagma. Dum. 19: otaculul i se dete iagma. — yama (yagma), incursion, pillage, butin; şerb. iagma. Termin militar generalizat în limbă (§ 28). *iagmaladisesc v. a prăda, a jăfui (sens exclusiv militar). Dum. 19: Tătarii în urma Vizirului aii iagmaladisit urdiea; 53: să iagmaladisescă oraşul. Hrist. (1818): Să dea foc şi să robâscă şi să iagmaladisescă. — yagmalamak (aor. yagmalady), pilier, enlever; şerb. iagmiti „a înhăţa". iamurlfrc n. un fel de ipingea. Tarif 1792: iamurlucele ce se fac aici de postav de ţară şi merg 220 la ţara turcescâ sail la Moldova. Doc. II, 292 (d. 1791): lucrul ce-1 vînd gata şalvaragiiî din prăvălii, cuui şalvari, dulăml, mintene, giu-bele, iamurluce. Var.: emurluc, ermuluc şi imurluc. Aluxandhia, 87: scâseră plaşca şi emurlucul Iul Solomon. M. Cost.2 521: ermulucul de pre Alexandru Vodă. Tarif 1870: ipingele roşii şi negre numite imurluce. — yamurluk (yagmurluki, manteau pour la pluie, impermeable (d. yagmur ,,ploie“): bulg.iamurluk„zeghe", rus. îemurluku, pol. jarmuluk. Astădî vorba pare a fi e.şit din ns, alungată fiind de sinonimul s6h „ipingea". iasîc n. un fel de joc cu gologani (după cum-cădeaţi dos ori faţă, adecă cu efigia sau eu turaua). Fil. 29: unii jucau nuci, alţii iasîc şi tura, alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. — yazy, ecriture: bulg. (igraîa na toră i) iază; mcr. tura-îază „efigia moneteî". V. tura. iasmln m. flore de grădină numită obicinuit „iasomie", de aceiaşi origină (Etym. 1869; Glos. 299). Cant. Ier. 28: iasimin, un fel de copăcel, se suie ca viţa şi face flori albe cu puţin ghiulghiuli amestecate, prea frumos mirositore. — yasmin (pers.), jasmin; şerb. lasemin (cibuk), ngr. fiaaooţu (de unde forma paralelă „iasomie"); din aceiaşi vorbă persană: sp. jazmin, it.. gelsomino, fr. jasmin. iatâc n. 1. (în Mold. etac) cameră particulară şi în special odaie de culcare mică şi ascunsă în zid, alcov. Dion. 186: capigiul cu arapul aii intrat în iatac la Vodă; 198: şi sâvîrşindu-se Divanul, s'aii dus împăratul la iatacul lui şi ceilalţi la ale sale. Beld. 402: In biserică, etacurl făcând, s’aii statornicit. Al-T. 351: cum dracu să trec prin etacul clonţei, fără ca să mă bage de semă?.. 771 : s’a dus să tragă un ciubuc în etacul gazdei. Xen. 66: în etac aşeclâ un pat cu polog. Pil. 234: se pomeniră cu coconul în mijlocul iatacului cu un iatagan în mână... Ghica. 4: eram la uşa iatacului domnesc; 9: intrai în iatacul boierului; 494: iatacw-l şi cămări cu arcade .şi boite învîrtite. Cu acest sens şi în cântecele populare. Al. 111: Şi la sînu-I mi-1 slrîngea, Şi ’n Hac că mi-1 ducea. Teod. 535: Pe scăriţă se suia. La iatac că nemeria. 2. (sens archaic), gazdă de hoţi. Ist. 1715, p. 55: sclavonului ca unui ciarşit şi imanului ca unul iatac ati poruncit de le aii lăiat capetele. — yatak, lit, couchette; agent secret des voleurs, receleur (d. yatmak „etre couclie"); bulg. latak „cu-m&tru", şerb. latak „pat şi gazdă de lioţl", mcr: ietache, ngr. Ytatizt, hospitium nocturnum latronum Pass. 221 Sinonimul occidental „alcov11 e asemenea de origină orientala (cf. cubea), precum în genere mobilele de odihnit: divan, otomană, sofa... ietăcel n. (şi etăcel) iatac mic. Crăs. II, 115: ietăeelul era micuţ, dar curăţel; 46: se ascunsese într’un ietăcel. iatagan n. (Mold. iartagan) pumnal turcesc încovoiat cu două tăişuri. a. în literatură: Dion. 180: dând Turcii năvală în Nemţi, i-aiî început a secera cu săbiile şi cu iataganele ca pe verile şi cumplit îl tăia de rînd. Al. T. 227: mi-ain pus pistâlele şi iartaganul la brîd. Gane I, 80: ţinea în-tr’o mână punga, în cealaltă iartaganul. Fil. 14: cu pistole şi iatagan la brîiî; 111: muiaţi-le spinarea cu muchile iataganelor. Od- 1, 132: înarmaţi cu iatagane de Horasan şi cu sîneţe frâncescl. Ghica, 264: săbii, iatagane, pislole, suliţl şitopore acoperiau pereţii de jur împrejurul icunelor. b. în cântecele populare. Al 87: Că ţi-oirt trage un iartagan, De-I sări ca un şoldan; 131: Iartaganul apuca, Printre Turci se arunca. Teod. 500: Pe la brîne cu pislole, După mâni cu iatagane. — yatagan, long couteau, cimeterre; bulg. şerb. alb. iatagan, pol. atagan, ung. jatagâny, ngr. Yiatavâvt; sp. yatagan. Despre arme (§ 67 şi 105). iaunt n. lapte gros şi acru: iaurtul e o mâncare eminamente turcesoă, forte preţuită în Asia şi din timpurile cele mai vechi Turcii atî excelat în preparaţiunea acestui aliment bun şi sănătos (Vâmbery, Tlirken-vollc, 209). De la Turci vorba trecu, ca termin pastoral, la tote popdrele balcanice. Al. T. 142: Cu iaurt, cu plăcintele, Te tăcuşi vornic, mişele. Vorba figureză în câteva proverbe. Isp. Iiev. li, 150: cine are piper mult, pune şi în iaurt. Golescu: s’a ars baba la curent, sullă şi în iaurt. Oraş. II, 9: cel fript astădî în lapte suflă mâine şi în iaurt. Var. (munt.): iogurt (V. igurţelă). ■—yo(g)urt, lait caille prepare d’une fa(;onparticuliere aux Orientaux; bulg. iagurt (ugurt), şerb. iogurt, ngr. yiafoâpti (iao6pti). Despre terminologia pastorală (§ 105). igurţâlâ f. lapte închegat din care se face urdă. Teod. 516: Brânză albă la înlărâlă Şi urdă la igurţăă. Vorba derivă dintr’o formă iogurt, paralelă cu „iaurt11, şi corespundând turc. yogurt. iaurgifi m. cel ce vinde sau face iaurt. Teod. 120: Mâl iaurgiii: ia stal! Cum dai cotul do iaurt? Var. (arcliaică): iugurgiu. Fot. III, 286: 100 lei Iul Aga ele Ia iugurgiî. 222 — YO(G)uRTgu, vendeur de lait caille. ibric n. vas de apă, de sticlă saCi de tinichea (de spălat satt de fiert). (Juv. I, 215 (d. 1688): un ibric poleit. Nec. 199: daca aii descălecat împăratul supt saivan, Duca-Vodă i-au închinat multe daruri: câţi-va cal turcescl cu podobe scumpe şi lighian cu ibric de argint. Rev. I, 337 (f. de z. llii 9): un ibric cu medelniţă. (Je. XI, 225 (d. 1745): un lighian cu ibric vechia. Tahif 1792: ibrice de cafea oca 6 bani. Bălo. 259: ofiţerii şi pajii prinţului Transilvaniei aduseră lui Mihaia-Vodă, din partea lui Bathori, şese pahare mari de aur smălţuite, un ibric şi un lighian de argint. — ibkiic (ar.), aiguiere; bulg\ şerb. alb. ibrik, pol. imbryk, mcr. ibric, ngr. [urpixt. Vorbă forte răspândită şi fără alt echivalent. ibricel n. ibric mic (Glos. 299). *ibricitâr m. slujbaşul Curţii care da Domnului de spălat (după datina orientală), numit şi Vel-ibrictar. Cond. 1776, p. 77: 240 lei lefa pe an [lui] Vel-ibrictar. Fot. III, ■810: ibrictarul capătă 20 lei pe lună. — ibriktar aga, officier de l’aiguiere cliarge de repandre de l’eau sur Ies mains du Sultan pour Ies ablutions; şerb. ibriktar. Cf. Cant. Ist. ot. 633. ibrişim n. (şi Mold. ibrigin) 1. mătase răsucită, tort ■de mătase. Cu acest sens vorba figureză: a. în literatură: Rev. I, a40 (f. de z. 1669): un brîd roşiu de ibrişim. Tarif 1776: bumbi de ibrişim oca 220 bani. Tarif 1792: ibrişim, felurimi de mătase, oca 40 bani. Rev. II, 334 (d. 11-21): două pungi, una de aţă, alta ibrişim. Fil. 29: alunarii şi vîucjătoril de şerbet din Fanar cari purtaii pe cap fesuri mici cu funde stufăse de ibrişim. b. în cântecele populare: Teod. 419: Cu haine de fir şi de ibrişin. Marian I, 20: C’o sfară de ibrişin De la mândra mea din sîn. Bur. 107: Cu Aide ibrişin, Postav de cel bun. 2. fig. bobîrnac, alusiune fină şi muşcătore. Cr. II, 94 : ne trage câte un ibrişin pe la nas despre fata popii; 153: bătrânii dădeau şi el tinerilor câte un ibrişin pe la nas, numindu-I bonjurişti, duelgil, panlalonari... 3. (adj. şi adv.) fin, subţire ca ibrişimul: „cuţitul taie ibrişim"! ca bricift; „vînt ibrişim",’ rece, care te taie în faţă (Polysu). — ibrişim (pers. soie), soie torse, soie filee; bulg. .şerb. ibrişim, mcr. brăşime, ngr. iMtpiotţu. Sensul metaforic e propriii limbeî române. ibriginar m. răsucitor de mătase. Formă românescă paralelă cu „ibrişimgiQ". ibrişimgiu m. neguţător de ibrişimurf. 223 Fil. 138: căciula cu râtă a bogasierului şi calpacul de blană al armânului ibrişimgiil. — iBRisiMgi, fileur de soie, marchand de fii de soie. ichiu n 1. arşic maî mare şi maî greft, obicinuit plumbuit, cu care se lovesc alte arşice (în Moldova icliiul se numesoe „ţap“). Jsp. Juc. 75: o capră preţuesce cât două miele, o sâlbă cât trei, un ichift bun n’are preţ. Ghica, 300: dacă intra odată cu icliiul în armân, se punea lenghitl, de nu mai lăsa oscior pentru ceialalţi băieţi, 2. fig. cordă simţi tore. Maeion 1895, N. 18: fi aşa de bună cum te arată chipul — ne lovia la ichiil, moftangiul. 3. fig. clenciti, piede.că, greutate. Maeion 1892, N. 50: trâba ar fl mers strună, dacă nu era un icliiil... — yek, coup dans le jeu d’osselets (§ 42). Sensurile figurate sînt proprii iimbeî române şi sînt împrumutate din jocul în arşice. iedfec n. (sati edec) 1. cal de paradă, povodnic. Gheoeg. 332: pureegend Domnul împreună cu Paşa de acolea iarăşi, înaintea Domnului şi înaintea âmenilor lui cei aleşi erau eilecurile Paşel. Fot. III, 248: după acesta urmâză trei iedecurl, adică, cai cu frâie înfirate şi cu arşale strălucite, fără călăreţi. Od. I, 291 : mulţime de cai, mulţi armăsari nechezând, povodnici, iedecurî cu har-şale de sus până jos, strălucind (le aur şi de argint. 2. (termin de marină), remorcarea unei luntre: „a trage la iedec“, a remorca o luntre. Od. I, 140: un pescar turc trăgea la iedec în tăcere caicul setă încărcat. Ceăs. I, 41 : la iedec luntrea va merge mal uşor. 3. lucrurile unul tot: iedecul casei. Basme I, 129: am voi să vedem tâtă curtea Măriei tale adică tot iedecul de slugi, bărbaţi, femei şi copil... 4. obiect de valore, odor păstrat din vechime (cu acest sens vorba se aude mai ales în Moldova). 5. fig. (şi archaic) reservă, modestie. Doc. Iir, 189 (d. 1788): femeile să mergă acoperite şi nu cu desfrînări, ca să potă păzi iedecul şi cinstea fie căreia. — yedek, cheval de main (d. ar. yed ,,main“), re-morque, article de reserve, toute chose en double pour servir en cas d’accident; şerb. îedek „povodnic", ngr. fsSâxi, cheval de main. V. Partea II: iedecciti. *iedecliQ m. boierinaş în serviciul Curţii, slugă dom-nescă cum era cafegiul, caftangiul, ciubucciul, ibricta-rul, peşchergiul, şerbegiul, sofragiul etc. Doc. 1, 551 (alaiu 1784): iedeclil câte doi ... Var.: edeclifi şi idiclid. Doc. II, 18 (alaiu 1791) ceilalţi boierinaşl al Curţii şi idiclil câte doi. Fil. 28: un şir de odăi în formă de chilii oălugărescl, în 224 care şedeaO idielil, Deferii şi iciolanii dotnuescl; 2u9: idiclil, fusta.şil şi alte tagme de slujitori. Ghica, 8: eram edeclii'i şi aveam odaie în curtea domnescă. Delavr. 166: a trimis două sbuiăturl de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunt9 do idicliii. — yedekli, muni d’un objet pareil qui sert â le remplacer en cas d’acciclent (alt sens lipsesce). iefcâ f. (şi iofca) la pl. foiţe subţiri de aluat frărmn-tate cu ou6 şi unt (Costinescu). — yupka (,,mince“), espece de găteau mince, feuil-lete; alb. şerb. iufka „macarone." Vorba e specială Munteniei. ienibahâr n. aromă de cârnaţl (Myrtus pimenta).. Tarif 1792: ienibahar oca 1 bani. Var.: enibahar şi inibahar (Conv. XXVI, 454). •Fil. 164: enibahar şi alte mirodenii. Vorba se rostesce şi inipaar, de unde forma redusă nipar „aromă de cârnaţl (Glos. 421). — yeni bahar. epice nouvelle; bulg. eni bahar „aromă“. Vorba circulă mal ales în Muntenia. ienicei* m. 1. (la pl.) numele vechil pedestriml tur-cescl, înfiinţată de Sultanul Murat I la 1362, recrutată mult timp din copil creştini turciţî(„agemoglanî‘‘). Ienicerii ocupaţi primul rang în armaţii otomană şi fură mal rşulte secole spaima Europei până ce. devenind un adevărat flagel pentru împărăţia insăşî, fură cu totul desfiinţaţi în 1826 de Sultanul Mahmucl. a. la cronicari: M Cost. 20: ca şi ienicerii cum sînt acum la Turci, la Rîm pretorieniî, aclică pedestrime de Divan le dicea. VAo. 252: Sultan Murat I a aşedat bresla nouă de ostaşi pre care Hagi Bectaş Pro-rocul i-a numit ieniceri, blagoslovindu-î a fi pururea biruitore. b. în literatură: Al. T. 40: am vădut ieniceri şi răzmeriţi... 1018; altul ne cinstesce femeile mal dihai de cât ienicerii. c. în cântecele istorice: Teod. 534: O’o să-ţl spetescl toţi boierii Ş’o să-ţi sLuţescI ienicerii; 550: Vr’o cincl-cţecl de ieniceri, Groşi la cap, cărunţi la perl, Al. 184: Cu cincl-cţecl de enicerl, care pârl.ă ’n brut hanger!; 210: Cu enicerl, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cât de tari! Marian I, 208: Şi o sută de inincerl ... •• II. (la sing.) fig. tălhar, om crud, barbar. Al. T. 535: bre! ce împuşcă ’n lună! bre! ce ienicer! 1600: hoţule! ieniceriule! 1660: vrea să tţică eşti comunist, ienicer.., 1233: (Vcrdulescu) nu-ţl sînt nănaş, nu te-am botezat eu ? — (Petcii) da, al botezat pe flică-mea, ienicerule! Var.: enicer, ianicer şi ini(n)cer. i Cost. .250: trimiţlndu-î şi 2000 de enicerl câtre 60000 de 6ste ce 225 avea tătărescă. Dion. 171: ianiceril se slobodia ca zmei cu caii. Ureche, 201: Imbrea Aga cu inicerl şi cu îuullă oste turcescă. Nec. 259: au sosit şi un Paşă, cu o mie de inicerl. Căfit. 15: Viziriul pusese pază, la pod inieeril, să nu-I lase pe Moscali. — yeni ceri, milice nou vel le, janissaire (d. yeni „neuf;l şi ceri ,,milice“); bulg. ianicarin şi inicerin, şerb. îanicar(in) şi ienicar, ngr. yiavitC«pY]ţ şi ysviTos'.po?; rus. îa-nicarfi; fr.’janissaire, it. giannizzero, sp. genizaro. V. Partea II: ienicer-aga, ienicer-efendi. *ienicercă (inicercâ) f. puşcă ienicerescă saQ. turcescă. Mec. 327: inicercele Turcilor era5 mai lungi şi de fler mai bune de cât flintele Muscalilor. ieniceresc a. ce ţine de ieniceri. Gane I, 209: totă selbatăcia ienicerescă ii revenise ca prin farmec. Teod. 574: De stropurl ienicercscî Şi de sângiuri păgânesci. Var.: eniceresc şi iniceresc. Beld. 399: Enicerescă năvală nu s’aii dat, nu-I de crezut. M. Cost.’ 472: odăile micerescl orînduite... Ist. 1715, p. 15: cu haine inicerescl îmbrăcaţi. ienicerime f. (şi ianicerime) corpul ienicerilor. Nec. 404: Sarascherul cu totă enicerimea. Bălc. 28 : răpindu-le al (ţecelea din feciori spre a-I pregăti la recrutarea ianicerimil. ilic n. pieptar ţărănesc de vară, din postav sau dimie, înflorat la guler şi la piept, şi garnisit cu nasturi şi ciaprazuri: ilicul pote fi bărbătesc şi femeesc. Al. T. 45: surugiul intră pe scenă îmbrăcat cu poturi de aba, ilic de postav cusut cu găitauurî. Makion, 53: aveau nisce fireturi la ilicurl de-ţi luau ochii. Vorba revine şi în poesia populară. Al. 135: Pandeluş, nu Grec voinic. Cu pistole sub ilic. Teod. 132 : Şi la di ’ntâi de an, Nici vr’un ilic cu găitan. Var. (muntenă): ilechiu. Teleor, 160: ilechiul acela a fost lucrat de Marula. — yelek, veste, justaucorps (ordinairement en etoffe de soie, â manches longues, et qui se met sous le kaftan); bulg. elek (şi ilek), şerb. alb. ielek, mcr. ileche, ngr. -p-Xexi (vdsxt); sp. gileco. Despre îmbrăcămintea ţăranului (§ 100). imameâ f. 1. căpetăiul de chihlibar al ciubucului (împodobit une-ori cu diamante sati peruzele). Ur. XXII, 312 (d. 1826): imamelele de chihlibariii ce se vor găsi pe la dugheni. Al. T. 433: două calîfuri de imamele; 1392: ce-I în imamea de nu merge?.. îi astupată? Gane III, 168: ciubucele cu imamele de chihlimbar. Fil. 17: cu imamele de chihlibar limonid. 2. varietate de pere (în Moldova). Şeş. V, 68: pere imamele, lungureţe, faţa roşie, gust dulce. — imame (ar.), embouchure d’une pipe faite d’ambre jaune; bulg. şerb. imame, ngr. (t^apic (§ 89). 60936 15 226 iminfeî (şi iminil) ni. pi. I. (sensuri moderne) 1. pantofi la cari căputa merge şi prin prejurul călcâiului, purtaţi înainte de boieri, boiernaşi şi de slugile lor. Tabip 1792: iminel bărbătesci ele om mare liochil... cel roşii şi iminel negri de saftian. Fil. 13: cu piciorele gole băgate în nisce iminel de saftian care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră colorea din causa vechimii; 116: ţăranii jăluitorl sărutau fruntea imineilor Iul Păturică; 143: imineil cel stacojii şi fesul cel roş cu fundă de ibrişim negru. Forte rar se aude vorba la singular. Ghica, 51: dascălul Chiosea scotea imineul din picior şi-l a-svărlia după dînsul. 2. pantofi din piele grosă purtaţi înainte de haiduci, iar astă-. IU, 154: [voinicii codrului] încălţaţi cu iminii, Gătiţi de codru pustii. Jip. 80: în piciăre [opincarulj părtă ciupicî, ori pantohl, ori iminel; 68: iminel, ciupicî, ilerl, papuci. II. (sens archaic, sub forma imeni) un fel de pânză vărgată pentru macaturi de divanurî. Tarif 1761: imeni bucala 44 bani. — yemeni (ar.), toile peinte d’Yemen; sorte de sou-liers rouges et noirs que portent Ies gens du peuple; bulg. emenila, şerb. lemeniîe „pantofi11 (lemenila „ma-ramă“), ngr. 7ia{».sî, toile de Perse (§ 100). *iminigiâ m. cizmar de iminel. Doc. XII, 390 (d. 1820]: isnaful cizmarilor, pantofarilor, imini-yiilor şi papugiilor. — YEMENigi, fabricant de yemeni. inacciu a. încăpăţînat (vorba se aude în Muntenia). Uorj. I, 44: împăratul inaceift întru hotărîrea sa. —inatci, entete (d. ar. i’nad „entâtement": cf. § 34); bulg. sărb. inacila „arţăgos". indrişaim m. litt. esenţă regală, plantă frumos mirositore (Geranium). In Moldova se aude andrişel, în Dobrogea andrigea (Etym. 1187), iar în Muntenia endrişaim. indruşaim şi (în Muscel) angrigal. Fil. 154: maghiranii, trandafirii şi câţi-va endrişaiml ce umpleau atmosfera camerei de un miros nu aşa plăcut cât era de pătrunzător; 284: o mulţime de ole cu maghirani, indruşaiml şi alte flori scumpe după atunci. —’ytri şahi, parfum royal, surnom du geranium (d. ar. ’ytvr „essence" şi pers. şahi „royal"). Variantele citate sînt diminutive de la o formă originară andrişai: andrişal, andrişea şi andrişel; formele cu m final sînt analogice (cf. iasmin). 227 iorgân n. înveliş de pat, sinonim cir „ciarşaf" şi cu „macat" (Etym. 60), câteşi trele de origină tnrcescă. — yorgan, couverture ’de lit, ouatee ou de laine, courte-pointe; alb. bulg\ şerb. îorgan, mcr. iurganu. iongangijâ m. cel ce face iorgane: mai înainte, iorgangiii formaţi un rufet sati mică corporaţiuue şi starostele lor se numia „iorgangi-başa". Doc. VIU, 190 (d. 1801): aducând şi pe iorgangiii faţă... cliserâ că ati l'ost şi sînt mulţumiţi de Stoian, cerându-le a fi tot el iorgangi-başa. — YOiiGANgi, qui fait des couvertures de lit, tapissier; bulg. şerb. îorgangiîa. iorgangi-başa m. starostele iorgangiilor. Doc. VIII, 100 fd. 1801): Stoian iorgangi-başa au slujit şi slujesc» nelipsit Curţii gospod. iorgangerie f. 1. meseria iorgangiului; 2. prăvălia sa. Doc. VIII, 101 (d. 1800): sciind meşteşugul iorgangei-iel... iortomân m. (şi ortoman) 1. bogat în turme (vorbind de ciobani). Vorba e specială poesieî populare. Al. 1: Că-1 mal ortoman Ş’are ol mal multe. Teod. 60: Voinic ortoman, fecior de mocan. 2. voinic, vitez (despre haiduci). Al. 10: Un vitez de ortoman Pe un cal negru dobrogân; 10: Sal, bădiţă ortomane, Că m’ajunge la ciolane! Teod. 442: Voinic mândru, ortoman, P’un cal negru dubrogen, R.-God. OG: Voinicu’ iortomân Cu chimiru’ plin de bani. Weig. Kum. Dialekte, p. 78 [Oltenia]: Frunzuliţă ş’un lipan, Drag mi-a fost calul bălan Şi voinicu iortomân. Vorba pare a fi o formaţiune analogică (cf. hoţoman) d. yort „possession, bien-fonds", cum. yurt „mansio", tat. „cort nogaî"; rus. iurta „tente des nomaoles" (îur-tovsldi tatarinfi), rut. pol. jurt „turmă". Sensul primitiv ciobănesc, „posesor de turme", trecu apoi în sfera haiducilor printr’o transiţiune semantică analogă cu sinonimul chiabur „forte avut" (litt. puternic). Despre acest important termin pastoral, special Olteniei, vedi cele dise la § 110. iortomănesc a. epitet aplicat haiducilor: vitejesc. Şeş. III, 216 (d Vâlcea): Sus la munte, la plaiu, Este pâinea voinicâscă şi lâfa iortomăniscă. iorgovân m. plantă numită şi „liliac" (Glos. 323). — erou van (ar. l’arbre de Judee), lilas; bulg. argovan, şerb. iergovan (iorgovan), mcr. argafan, ung. orgonafa. Dacă vorba e specială Ardeiului, ea a venit acolo prin-tr’un intermediu sârbesc. ipfngeâ f. 1. un fel de ghebă de dimie roşie, fără mâneci şi cu glugă pentru ploie, acoperită cu găi- 228 tane: ipîngeua se portă mai ales de cei ce fac negoţ cu vite. Cond. 1693 p. 122: ipîngele ce s’a cumpărat copiilor din casă. Tarif 1792: ipîngele cerchezescl una 15 bani. Isp. 369: hoţul îşi aşternuse ipîngeua. Fil- 294: cel doi călători înfăşuraţi în ipîngelele lor. Vorba figureză în proverbe şi în cântece. Golescu : după pldie vine şi el cu ipîngeua (V. şi netegea). Păun III, 51: lupului de i-ar fi frică de p!6ie, ar purta ipîngea; 91: se învelesc© cu ipîngăua şi se scarpină cu surceua (despre cel sgâr-ciţl) j 133 (v. peşingea). Teod. 506: Ia să-ml dai tu ipîngeua, Io să-ţi daîl ţie saiaua. Bur. 205: Tot corturi de ipîngele, Mal mari şi mal mărunţele. Vulp. 31 : Afară din tîrg eşia, Ipîngeua aşternea... 2. pătură pe şeua calului. Ar. 36 (tl. 1821): calul cu tacâmul lui, ipîngea roşie nouă... Păun, 20(prov.): unde se găsesce şăua. se cere şi ipîngeua. Teod. 299; Să mă trecă Dunărea, Pâră să-’mî ude scara, Nici colţul de ipîngea. Vulp. 35: Tot cu flinte d’ale grele Şi cu bani prin ipîngele. Var. (arcliaice): iapîngea şi epîngea. Etym. 1230 fd. 1741): s'au dat la doi puricări îmbrăcăminte, două iapîngele, două antirie... N. Cost. 4°: pre Iordachi Rnset Vornicul, , îmbrăcându-1 în haine proste, ducând în spate şi o epîngea; 103; n’au scăpat fără pagubă mal nici un boier şi nefural de Moscali: cui pistole,,cui rafturi, cui epîngele... Ionescu, 697: epîngele de la 20—35 sfanţi. Ghica, XVII: să dea fie-care câte cinci lei şi dacă nu aii parale, să le iei epîngelele. — YAPYNgA, couverture de feutre a l’usage du clieval qui couche en plein air; manteau de bure que Ies janis-saires portaient en liiver (d. yapmak „couvrir"); bulg. şerb. lapunge, rus. îaponca, rut. pol. oponcza, alb. îo-pange, ngr. fiairoovT£s? (§ 100). irmilic m. (şi iermelic) 1. monetă turcescă de aur, avend în Moldova aceiaşi valore cu „icosarul". Al. T. 71: îţi aduc o fărîmă de friptură mare cât un irmilic. Cr. I, 113: mi-I da şel-spre-ce lei, un irmilic de aur şi ţi-oiti duce-o. Gane II, 244: scoţând din .buzunar un pumn de irmilici. Vorba revine adesea în cântecele populare din Moldova şi din Bucovina. Al. 117: Şi paftale mici Tot de irmilici; 135: pere pungi de irmilici, Opt de rubiele mici Şi vr’o trei de venetici. Marian I, 31 : Avea turme, Avea voinici, Avea pungi de irmilici. §Ep. I, 11: Trei dăsagl de iermelid Şi de galbeni trei mertici. Can. 64: Şi basmaua de la gât face un irmilic bătut. 2. horă în Moldova după masa de cununie (Sev. 281). — irmilik, piece d’or de la valeur de 20 piastres (d. irmi „vingt": cf. ngr. etxoaâpi d. stxoot „dou&clecl" şi sfanţ, monetă de 20 creiţarî d. germ. zwanzig’„dou6-ojecI“); bulg. irmilik (§ 92). ischiuzâr a. (şi iuşchiuzar) dibacih, iscusit (litt. care duce lucrul la capSt), sinonim cu „pişicher". 229 Al. T. IOC: având plan de ischiuzar, s’ajungă, pensionar : 413 : începe tu, că eşii mai ischiuzar; 952 : eşti craid, eşti iuschiuzar şi tufă în buzunar. Fil. 160: un vătaf de curte ischiuzar pole în scurtă vreme să ajungă bogat ca Iov din Biblie. — işgOzar, habile, ingenieux, expedient (d. turc. şi „cliose“ şi_ pers. giizar „qui mene â fin“). ischiuzarlîc n. (şi iuşchiuzarlîc) dibăcie, iscusinţă, meşteşug subţire. Fil. 16: iuşchitizarlicurile şi marafeturile cu care trebue să fie împodobit un adevărat calemgiu; 230: dar bine cum le afli tote acestea ? Asta este iuschiuzarlicul meii. — işguzarlyk, habilete, activite dans le travail. ischiuzarlie t. formă românizată din „ischiuzarlîc“. Al. T. 1.31 : Măi, în ochii mei numai omul cu merite şi cu ischiuzarliî la trebă are ipolipsis. işlîc n. (şi Mold. şlic) I. (la Turci) căciulă tătărescă. Cond. 1093, p. 96 : un tşlic ce s’ad făcut unei slugi al Capigi-başii. Boc. III, 013 (d. 1787): işlîc leşesc şi cel tătăresc. II. (la Români) 1. căciulă domnescă de sobol.' Căpit. 315: aii chemat pre Grigorie Agă şi l’au îmbrăcat dom-nesce cu haine, işlic, surgucid. N. Cost. 82: şi-aîi ridicat Nicolai-Vodă puţin şlicul din cap. 2. căciulă boierescă a cărei formă şi înălţime indicaţi ierarchia nobleţei nostre trecute. Kev. I. 340 (f. de z. 1609): trei şlici de sobol şi cu urşinic. Cond. 1093, p. 478 : cheltuiala hainelor paicilor şi a copiilor din casă, şi pentru brîne i işlice care li s’au făcut de Pasci. Gheorg. 302: când vătavul de aproijl mergea la casa boierilor, eşia înaintea lui şi îl primia cu şlicul a mână. Uiox. 178: Turcii le-ail poruncit boierilor de s'ati schimbat şi s’ail îmbrăcat în haine turcesc!, lepădându-şl işlicele şi pilind căciuli negre lungi în cap. Doc. III, 013 (d 1787): işlic românesc de om făcut pol taler, iar cele de copii 30 de bani. Al. T. 81: în vremea boierilor cu işlic şi cu anterid: 1333: Banul Vulpe ţine şlicul într’o mână. Fil. 229: işlicul marelui Clucer; 251 : îşi pnse işlic pe cap şi ginbâua pe umeri. Nege. I, 40: în cap [lînărnlj avea un şlic de o circumferenţă cel puţin de 7 palme. Ghica, 78 : îmbrăcat în antereil de cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... 500: p’atunci forma işlicului nu era numai o fantasie, cum este astă-cţi cu pălăriile, mai înalte sad mai scurte' în păreţi, mai rotunde, mai gogoneţe sad mai ţuguiate, mai lari sad mai moi, după pofta fie cui: fle-care trebuia să porte işlicul după tepa lui. Vorba revine în proverbul (Pann, 157): nu mă călca pe colţul işlicului, adică nu căuta să mă superi. 3. căciulă purtată înainte de Domnaşi de cocăne. Nec. 225: Dumitraşco-Vodă o purtă pe fata rachieriţei cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand, şi cu şlic de sobol, şi cu multe odâre împodobită. Doc. III, 613 (d. 1787): işlic femeiesc cu t6tă cheltuiala lui zO taleri. Negr. I, 145: şlicul [Domnei] de samur pus cam într’o parte era împodobit cu un surgucid alb. 230 4. de la Domn şi boierii cei m iri, işlicul trecu la boierinaşî şi în cele din urmă la lăutari. lf'iL. 44: calemgiii ce! cu işlice în patru colţuri. Al. T. 70: Barbu lăutarii portă în cap o jumătate de şlic cu fund verde. 5. fig. nobleţă. Fil. 613: prinde inimă, mâine vel pune işlicul în cap... şi vel avea moşii, ţigani şi averi. — başlyk, vetement de tete, bonnet, capuchon; sârb. işlik, pol. rus. şlyku (pe lângă başlykG); despre aferesarea silabei iniţiale § 21. Forma „şlic“ vine din rusesce sati polonesce, cea „işlic“ direct din turcesce (cum indica evitarea dublei consonante iniţiale). Itinerarul e acesta: Polonii şi Ruşii împrumutară vorba de la Turci, cari o reluară ele la dînşii sub forma scurtată (şlik d. başlik) şi o acomodară cu rostirea lor particulară (işlic d. şlic); de aci forma paralelă a vorbei în Moldova şi în 'Muntenia. Una clin numerosele numiri ale coafurelor nobile din trecut (§ 80), care a dispărut fără a lăsa vr'o urmă în cântecele populare şi în costumul ţăranului. islicel n. işlic boieresc (elimin, desmierdător). Teod. 70: De nu credeţi, mari boieri, Ia-1 cătaţi şi ’n işlicel_ işiicar m. (şi Mold. glicarj 1. fabricant de işlice. Doc. I, 489 (d. 1783): marfă subţire care este lucru al meşteşugului işlicarilor. (,’ond. 1776, p. 16: 10 lei poclon de La starostele de şlicarl. Ghica, XIV: croitori, işlicarl, curelarl. 2. fig. şi ironic, boier retrograd. Ce. II, 158: unia, în aprinderea lor, nuiniau pe cei bătrâni rugini învechite, işlicarl, strigoi. işlicârie f. meseria işlicaruluî. Doc. I, 441 (d 1785): pielcele, stîrpiturl sau piei albastre cari sînt de trebuinţa işlicăriel. isnâf n. corporaţiune, breslă de meseriaşi. a. la Turci (forte numerose şi variate). Ax. 167: s’au scos tulurile şi corturile la Daut-Paşa, după aceia s’ail făcut alaiurile, al isnafurilor şi al ienicer-agasi şi al împăratului. b. la Români (abagii, astaragii, şalvaragii, etc) DOC. IV, 290 (d. 1790): ponturile ce sînt date pentru aceste isnafurl. Nege. I, 305: n’a trimis-o în cercetarea starostilor deisnafurl, dupre cum e obiceiul între breslaşî. Fii,. 139: plecai! pe la casele lor, împărţiţi în cete, după isnafurl saii meserii: 321: porunci să adune pe toţi boierii din amîndouă judeţele, tote isnafurile şi pe opincarl. Ghica. XIV: populaţiunea oraşelor se compunea de meseriaşi şi neguţători, împărţiţi în isnafurl sau corporaţii: croitori, cavafi, işlicarl, curelarl, ciaprazari, tabaci, braşoveni, gabroveni, bogasieri, lipscani şi zarafi; lie-care corporaţie cu starostele săiţ. Var. (archaică): esnaf. 231 Ist. 1715, p. 14: se face alaiu de esna/url, fiesce care breslă cu podăbele el. Ur. II, 41 (d. 1783): rachieril, băcalil şi alte esnafurl. — esnap (ar. pl. d. sinf „classe"), corps de metier, Corporation, jurande; bulg. sărb. esnaf, ngr. lov&pt (§ 96). isnaflicn. obiceiul celor din acelaşi isnaf (Glos. 326). — esnaplyk, metier, profesion manuelle. iucsuceâ f. florea ce sernănă cu un bulgăre de zăpadă (Viburnum), litt. degetar (Polysu). — yuksukce, dimin. d. yuksiik „de â coudre", yilkslik oty „asperge" Barb. Vorba, specială Munteniei, lip-sesce aiurea: ea se află numai la Polysu. iureş n. (şi iurâf) I. (sens archaic) termin technic militar: năvală asupra duşmanului, asalt. Ureche, 228: năvălind cu dînşil singur lon-Vodă, au luat pusce cu iureş de la Turci. N. Cost. 107: Moscalii se gătiau să mal dea un iureş mare Turcilor. Var.: iuriş şi iuruş. VĂC. 252: până a nu sosi împăratul, Andrianupoli se luâ de vizirul la asaltul safi iuruşu cel dîntâiu ; 205: Ali-Paşa luâ Varadinnl cu iuruş. Dion. 177: poruncit-au soldaţilor de aii dat iuri.ş adică nă-vală într'înşil. Ax. 149: îndată au dat ienicerii iuruş. Dum. 48: Turcii cu un iuruş ce afl făcut, şterseră Ruşilor 3 tunuri şi vr’o 00 capete; 91 : făcură războiri năvălind Turcii cu mari iuruşurl. II. (sensuri moderne) afară din sfera militară: 1. (ca interj, safi adv.) la arme! năvală! Al. T. 1125: când oiii striga iuruş! să săriţi cu toţii; 1135: iuruş!.. pe dînşil, flăcăi! Ghica, 16: venia tot iuruş cu iataganul în dinţi şi cu pistolele întinse în amîndoue mâinile. 2. (ca subst.) atac în genere. Al. T. 1250: iuruşul cel dîntâiu rare ori izbutesce.,. om mai trage alt iuruş la vreme. — yuriş, attaque, assaut; bulg. şerb Iureş (Iuriş), mcr. iuruşe, ngr. 'poopouai, assaut. Termin militar generalizat în limbă (§ 28). iuruşesc v. a da năvală (vorbind de duşman). Al. 210: Bine vorba nu sfîrşia, Turcii ’n casă iuruşia. Verb corespundând sârb. Iurişati şi ngr. YtoopooottC». *iuzluc m. monetă turcescă de aur în valore de 100 lei vechi, sau de argint de 100 parale (AVolf, 135). Fil. 115: mie mi-a luat [Grecul] boii şi vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc de şepte-cjecl de parale. Vorba revine şi în cântecele populare. Al. 106: Vin' colea lângă zăbrea. Să-ţi daţi iuzluci cât îl vrea. Teod. 554: Na pungi de gălbenaşî ... Mal na ş’alte de iuzluci. — yuzluk, piece de cent piastres (d. yiiz ,,cent“); bulg. luzluk „un fel de măsură de greutate" (§ 92). Laf n. vorbă lungă, sinonim cu „palavră" şi „taifas". Glos. 842: pierd ciilele şi nopţile în lafurl... nu alegi nici un adevăr din lafurile lor. Cak. Nov. 43: avea poftă de lafurl. Or. 20: taie frunză verde şi lafurl şi talafurl. Glosarul maî citeză formele derivate: lâfuresc, a spune la lal'uri; lâfuritor, care lăfuresce; lâfur, limbut, mincinos... forme ce nu le-am întîlnit nicăirea. Forma talaf se află numai în locuţiunea „lafuri şi ta-lafurî", care corespunde idiotismului „lavre şi palavre": talaf e o formaţiune analogică (cf. taifas). — laf (pers.), conversation, jactance: şerb. alb. laf „convorbire", mcr. lafe „vorbă". Vorba e specială Munteniei. lagivferde a. verde măsliniii (în Moldova). Sev. Călătorii, 56: felele împrejurate cu peştimane lagiverdfl cu vrîste stracojil. — LAgivERD, bleu fonce, indigo (pers. lapis lazuli); s&rb. laguver, ngr. XaCoopipSt şi XaSooptvov, de unde lazur (Anon. 262: scobiturile pietrelor le vopsi cu lazur albastru), rus. pol. lazur; formele europene: it. azzuro, sp. azul, fr. azur derivă din aceiaşi vorbă orientală. lagîim n. (şi lagâm) termin technic militar: mină. N. Cost. 485: să aprinclă lagunmrile asupra oştii Iul Jgmond; II, 12 : puuond lagum iarbă de sineţl pre sub zidurile cetăţilor, le-ail aruncat din temelie. Mec. 240: au bătut cetatea şi au Scut meterezul! şi lagumurl. Văc. 266: luară Turcii Cehrinul cu lagumurl. Dum. 32: într’acel lagâm scăseră praful din 580 buriaşe. 2. adî şanţ, săpătură pe sub pămînt (Glos. 342): tot acolo se mai citeză un verb lagâmeşc „a face lagâm". necunoscut aiurea. — lagum (lagym), mine • pour faire sauter, canal souterrain; alb. bulg. lagăm, mcr. lăgăme, şerb. lagum, ngr. Xotfoofu. Despre terminologia militară (§ 68). *lagumgiâ m. soldat miuer. N. Cost. 65: minerii adică lagumgil. rsT. 1715, p. 94: alţi lagumgil să bage iarba, să surpe zidul; 128: aii trimis lagumgil de au făcut, lagumurl la aceste cetăţi. Fot. III, 249: tufeecil, lagumgil şi alţii cu odobaşil lor călări, înarmaţi şi cu stindardul ogiacurilor lor. — LAGUMgY, mineur (militaire); şerb. iagumgiîa, ngr. XaYoop.TCnî<;. lalanghttă f. un fel de clătite (în Moldova). — lalagit (lalanga), oeufs renfermes dans la pate, â la maniere des beignets (Boue U, 246); ngr. şi XaXaYYfjTa, beignet. lalea f. plantă şi flore frumosă, numită şi „tulipan", ambele de origină lurcescă (§ 102). Al. T. 585: m’am deschis ca o late la ochii matale. Teod. 414: F16re ş’o lalea, Podul când trecea... Marian I, 171 : Frunză verdeş’o lalea, Trei voinici pe drum trecea. — lale (pers.), tulipe; bulg. şerb. laie, ngr. XaXsc. *Lazî pl. 1. numele une! populaţiun! turcesc! de lângă Marea-Negră: Lăzi! se ocupat! cu neguţătoria în Moldova, asuprind pe locuitori! pâmîntenl in tot felul. N. Cost. 110: o sumă de Lazl turci. Nec. 372: Hatmanul Ipsi-lant, Laz de felul Iul. Amir. 141: Mihal-Vodă mal multă dragoste avea spre Turcii Lazl peguţitorl şi-î cinstia peste măsură. Canta, 190: I6n Teodor Voevod aii mântuit ţara de asupreleleLajilor, care împresurase ţara. Kog 210: arătând tăte faptele Lajilor pre amănuntul..., căci mal cuprinsese tătă Moldova. 2. acjî, în Dobrogea. Lăzii servesc ca hamal!. ( RĂs. 11, 205 : cel legaţi cu tulpane sînt Lazl, hamali de meserie. — laz, peuplade etablie au long de laMer-Noire. lăzâscă f. horă cunoscută în Muntenia şi în Moldova (Jip 52: Sev. 284): ea a fost întrodusă de Laz!. lefă f. I. (sens archaic) termin teclinic militar (cu pl. lefe şi lefi)-. 1. în special, solda lunară a ienicerilor. VĂc. 272 : făcând zorbalîc ienicerii pentru lefi, că nu li se plătia. 2. solda ostaşilor pămîntenî (cf. lefegitt). M. Cost. 358: slujitorii lui Ştelan-Vodă strigai!: lefe, lefe să ne dea! Nec. 185: aCi strigat îu lefe ămenl de oste slujitori şi i-aii pornit a prăda în ţara leşâscă; 252: joimiril dacă se închinai!, le dau cărţi de iertare şi lefe; 273: Moldoveni mulţi şi* feciori de boieri se duceau la lefe, unii la Moscali, unii la LeşI, unii la Racoţi, unii la Şved pentru agonisită. ZlL. 47: lefile ostaşilor ce erai! în ţară. Al. 63: Flăcăi groşi în cefă, Voinici iăr’ de Ufă. Var. (arcltaică): lefeâ (ad! ironic). DiOiV. 170: oşti alese cu lefea; 180: lefiua ţi se va da. Marion 1896, No. 29: am scontat lefiua p’o lună înainte. II. (sens modern) afară din sfera militară: plată în genere, maî ales‘la funcţionari, dascăl! etc. (pentru lucrători şi argaţi aB elice „'simbrie"), sinonim în Moldova cu „hac" (cu pl. lefi şi lefuri). Al. T. 107: bugetu o să ajungă să fie împărţit numai în lefi; 136: fug top de mine ca de slujbă fără lefă; 837: lefă 15 galbeni pe lună; 874: sâ-mî dea vr’un post cu lefă bună; 87 fi1: umblă după posturi, adică după lefi; 1546: ce sîmbrie, me? nu ţi-al primit totă Uf a ? 1600: te am slujit fără Ufă cţece ani. Xen. 28: se duce Uf a pe o lună; 49: îl făcuse o Ufă de mal multe sute de galbeni pe an. Carag. I, 85 : să îngrijâscă s'aibă 6menil lefurile la vreme. Fil. 178: este orînduil sameş la cassa lefurilor. — ’Olepe (ar. ’ulufe pl. d. alef „pâturage"), fourrage, solde payee aux militaires, pension, salaire, appoin- tements; bulg. lefe, şerb. lefa, pol. lafa „soldă“, rus. lafa „folos11, rut. lefa „mită": alb. iilef, ngr. Xoo-ps?, mcr. lufe. V. Partea II: olafan. Ca alaiîî, buluc, duium etc., lefă aparţine la început sferei militare (of, ienicer) şi odată cu dispariţiunea vechil organisaţiunî militare indigene, vorba şi-a lărgit noţiunea, ca si sinon. s6u „simbrie", generalizân-du-se în limbă: acestă accepţiune este exclusiv modernă. lefaf m. sinonim oii „lefegitl", în sens de slujbaş (adică nemilitar). Cond. 1813, p. 394: să mulţumeseă pe toţi lefaşil de drepta lefă ce aii a lua. lefgără f. (şi lefuffiră) diminutiv din lefă< Fil. 207: mica lefşâră de calemgiii. Al. T. 117: lefilor a mea am primit’o pe la sorăce. lefegiu m. (lefeciil şi leficiO) 1. (sens archaic) ostaş străin cu lefă, soldat mercenar: lefegiii sad oştea în lefă se deosebiaii de oştea în strînsură sati oştea în do-bîndă: ei formaţi o cetă de pedestrime de 1000 de omeni sub comanda căpitanului de lefegii (Băle. 619, 679). Cu acest sens, vorba figureză la cronicari, în novelele istorice şi în cântecele populare. a> Ureche, 159: Radu-Vodă ati intrat în Ţara românăscă cu 15000 do Turci, fără alţi leficii ce-I adunase; 216: ad poftit să-I dea lefeciil sel nemţi,.să iasă impotriva Tătarilor; 220: Lăpuşneuu ati învăţat în taină pre lefeciii ce aii avut străini. M. Cost. 256 : dstea le-şescă era alesă tot în lăfâ. ca şi lefeciil vechi ce le cjic ei cvartana; 305 : oşti avea Vasile-Vodă câte-va, iară tot de ţară şi lefecil. Neg. 216: călărăşimea şi lefecil şi curteni şi hănsarl. A mir. 125: să-i dee ăste lălărăscă şi turcăscă, adică lefecil. Cond. 1776, p. 25: zapcil de la stă-gul lefeciilor, adică stegar, odabaşa şi ciauş. b. Aegr. I. 124: panţirii şi leficii toţi cu zale îmbrăcaţi; 143: o gvardie nume roşă de lefecil Albanezi, Sârbi, Unguri...; 150: curtea plină de lefecil înarmaţi. C'd. I, 73: după aprocţi veniaii lefegiii cu haine galbene. c„ Al. 180: Lefegii şi darabani Cu ai lor mândri căpitani. Teod. 50: Lef.iri să ’mpărţescă, Lefi la lefegii... Var. (literară): liufegiâ. Cant. Ier. 399: siimenil, darabanii şi alalţl liufegiil. 2. (sens modern) salariat: cel ce trăiesce din bugetul statului, biurocrat, funcţionar. Al. T. 64: lefegiii din diua de astăcţl se hrănesc din lăfâ. Gane III, *-00: a renunţat la cariera de lefegiu. — ’OhEFEgi, solde, corps de cavalerie reguliere dite „stipendies" de la droite Barb. lenghiu n. termin din jocul în arşice. Isf. Juc. 81 : ca să dee lenghiu, apucă ichiul de capăt, îl strînge bine şi lovesce arşicul. Ghica, 300 (V. ichiii). 235 — leng (pers.), boiteux, estropie (§ 42). leş n. mortăciune, stîrv. Dum. 94: alunei părăsiră Turcii războiul lăsând în loc vr’o 400 leşuri. Al. 314: Fost-au leşuri tătăresc!, Date’n săbii românesci! — leş (pers.), cadavre (d’un animal), charogne; bulg. şerb*, leş, alb. lleş, mcr. leşe, ngr. Xăot. legin v. a pierde simţirile: a leşina de durere; fig. a leşina de fome, de rîs. leguesc v. sinonim cu „leşin“ : a leşui fomea pe cineva, a leşina de fome (litt. a se face leş, a cădea şi zăcea mort); fig. a desgusta. Ambele aceste verbe, ca formă şi ca sens, par a sta în legătură cu leş; sufixul din „leşin" presintă ore-care dificultate din lipsă de exemple analoge. levfent m. (şi levint) I. (sens archaic) la pl. termin technio militar: 1. trupe nedisciplinate în marina turcescă, originare din Levant şi în special din Grecia (Cant. Ist. ot. 691). Nec. 389: Căpitan-Paşa cu câte-va galidne .si cu levinţi. Ist. 1715, p. 92: să scotă din galiâne o sumă de levitiţi într’ajutor. Dum. 39 : pe cel din partea Eghipetnlul un beiu şi cu levenţii lui îl ducea pe MoainelanI la Meca şi-i aducea cu pază. 2. corp de călăreţi voluntari în Moldova. M. Cost. 305 : Matel-Vodă avea oşti şi străine şi de ţara sa, ales pedestrime... fără darabanii de (ară şi călări de' al noştri moldoveni, acolo merşl în lefâ, cărora era numele levinţi; 335: el singur (Maleiu-Vodă) aii stătut în mijloc cu levinţii şi cu dărăbanii şi cu o seină de seimeni. Gheorg. 332: Domnul, în tole dilele, mergea cu lot tacâmul săfl şi cu boierii cel mari şi numai cu alaiul levinţilor, la BTumbsa, la cortul seu cel domnesc. Cond. 1776, p. 74: căpitan de levenţi, odobaşi de la 4 stegurl de levenţi. Doc. III, 506 (alaiît 1787): toţi levenţii ot vel ispravnic za curte, călări şi înarmaţi. II. (sensuri moderne) 1. voinic, vitez, epitet dat haiducilor în cântecele populare. Al. 63: cincl-decl fără 5 De haiduci levinţi, Duşi de la părinţi. 2. (la sing., mai ales ca adj.) fam. şi mai mult ironic: voinic, sdravhn (vorbind de bărbaţi). Harag. 15: odată ce nu-î bărbat levent, ce fel de casă să mai fie şi aia? Marion, 104: levent bărbat şi nea Sufelniţă! 141: băiat levent şi fercheş, ca nici unul în mahala. — levent (levend, proprem. levantin), soldat vo-lontaire, particulierement ceux' qui servaient sur la flotte turque, soldat de quelques pachas ou. musselim en province (Zenker) d. it. levante; troupes irregulieres (Hammer); fig. qui a fiere mine, hardi, audacieux Barb.; jeune homme qui a une mine chevaleresque (Youssouf); mor. levendu „eroti", bulg. levent „coconaş", ngr. Xs(3evn)ţ, 230 pillard, brave, liomme Ieste (brave garţon, compagnon); , sp. levante „soldado“ şi levandi „guerrero". Sensul metaforic al vorbei, şi care se aude mal ales în Muntenia, e luat din turcesce: el este analog - lui „deliii11 sub raportul evoluţiunil semantice: e un termin primitiv militar generalizat în limbă (§ 28). levincior m. diminutiv desmierdător. Teod. 499: Leuinciori de minţi. Străini de părinţi. levintei m. diminutiv identic cu „levincior11. Teod. 498: Voiniceilor, Levinţilor... libadea f. (şi lebadea) 1. haină boierescă: un fel de anteriti ordinar. Kog. 252: şi-au făcut singur Măria Sa [Grig. Ghica-Vodă] un rînd de straie de postav, libadea şi giubea. Doc. iii, 013 (d. 1787): anteriu în sforă ce se cţice libadea. Conv. IX, 277 (f. de z. 1801): o libadea de atlaz. Fil. 134: Banul cu o libadea de pichet alb pe d’a-supra. Ghioa, 258: de la Zaveră, dascălii lepădase lebade'm şi tombatera şi se îmbrăcase nemţesce 2. haină de tîrgoveţ: manta de dimie. Fil. 209: cu libadea de aba albă, împodobită cu găitan negru. — lebade (pers.), casaque de laine cousue â gros point, manteau (pour le mauvais teinps): bulg. şerb. mcr. libade. Vorba pare a fi dispărut din grai Ci. lichea f. 1. (sens archaic) pată, defect (şi cu însemnarea proprie materială). Zil 25: acest Domn [Alex. Vodă Moruz] adevărat- era înfrumuseţat cu multe daruri; avea însă doue lechele flrescl: lăcomia adică şi scumpetea. 2. (sens modern) flg. secătură, om nesuferit. Isp. 109: licheua de stăpân al moşiei voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsul inelul lui Fet-frumos. 1d. B. Sn. 45: dacă se porni asupra lor, oştea... îl împrăşliâ ca pe nisce lichele. — leke (pers.), tâclie, souillure; fig. defaut, lionte: infame, debauche Barb.; bulg. leke, ngr. Xszsc. lighiân n. 1. basin de spSlat. Nec. 199: lighian cu ibric de argint. Ur. XVI. 277 (f. de z. 1797): o mânăştergură cusută pentru lighian. Cr. II, 134: un lighian de lut cu ibric pentru spălat. Fil. 18: un lighian de argint pe al cărui acoperîmint era pusă o bucată de săpun mosc. 2. vas de ras barba. 3. basin de lovit, sinonim cu „tes". Ghica, 73: obligaţia de a ne trezi dimineţa în sunetul unul lighian de alamă lovit ca un lamtam chinezesc. — LEGisN (leyen), cuvette, bassin (d. XexâvYj): bulg. legen, şerb. ledien, ngr. Xsţfăvt (Xeăvt), mcr. leene. liliâc m. pasere de nopte asemenea unui şorece înaripat (Vespertilio). 237 Cant. Ier. 28: liliacul carele cu .aripele stmra şi cu slobocţenia prin aer îmbla. ŞEţ>. I, 192: şdrecele,.care mănâncă nafură din 4*ua de Pasce, se face liliac. Al. T. 11: prindeţi un liliac în ndptea ajunului Bobotezei şi-l îngropaţi într’un furnicar. Crăs. IV, 239: sârele asflnţia şi liliecii sburau în tote părţile. Od. I, 162: sgomotul alaiului domnesc deşteptase bufniţele şi liliecii. Pann II, 142 (prov.): umblă ndptea ca liliecii. — leylek (ar. lalclak), cigogne; vsl. liliakG „mer-gulus-1, şerb. lelek „barză11 şi lilîak „liliac11, alb. Ielele şi ngr. XeXsx.i, barză. liliac m. arbust cu floricele albastru roşcate, numit în Ardei „scrinte11, „scumpie11 şi „iorgovan11 (Syringa persica); liliac de munte, Alnus viridis (Dr. Brândză). Pil. 73: o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirii. Teod. 301 : Cu toiag de liliac Şi mătănii de tumbac. Marian II. 29: Frunză verde liliac, Sînt străin şi sînt sărac. — lilak (ar. leyiak), lilas(dini. d. pers. nil „indigo11); bulg. lilîak, ngr. XsiXâxt (XooXdixi); de aceiaşi origină: it. sp. lilac, ir. lilas. Despre flora orientală (§ 102). liliachia a. şi n. 1. a.albastru-roşcat (ca fldrea. liliacului). RiiV. II, 24J (d. 1821): un zăbranic liliachi cusut cu betdlă. Ghica, 259 : cravată liliachie. 2. (subst.) colorea civit sad indigo (cf. Var.). Var.: loIachiQ, liliachia şi lilichiQ. Tarif 1792: lolachiul, lei 100, 3 banl.’CoNV. XXVI, 455: lulachi, siudlă, indigo. Al. 335 : Să se primendscă ’n iie Şi ’n rochiţă lilichie. Locuţiunea proverbială „a face lulachiO11, a strica lucrul, a nu reuşi cu ceva (Glos. 364). liman n. \. port de mare. N. Cost. 52: făcând Tirul, au aşecţat limanurile, scalele mării. Duji. 32: Cazacii vădend 7 corăbii la limanul cetăţii Tulcea. Zil. Rev. III, 337: văd marea fără valuri şi plină de limanuri. Isp. 121: mergând corăbidra pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu, ca să-o scdţă la liman bun. 2. fig. asii, refugiO: „a eşi la liman11, a scăpa din-tr’o primejdie. Amir. 157: după furtună văcţurăm şi liman, adică după multe jacuri şi obiceiuri rele ce scornise Mihal Vodă, pe urmă acest Domn le-ad fost şi mângăiere. Beld. 340: Acolo află limanul, acolo se adăpostesc. 431: Cei săraci şi cel nemernici la el vor afla liman. Al. T. 874: nu-mi rămâne alt liman, de cât să alerg la îndurarea guvernului ... Şeş. I, 98: trebue cap bun şi minte ascuţită şi sănătdsă, ca să potă duce trebile împărăţiei la bun liman. Vorba figureză şi în câteva proverbe. Pann, 41: dă din mâini, dacă vrei să eşi la liman; 133: omul vrednic se face luntre şi punte şi trebue să ăsă la liman. — liman, port (adj. calme) d. gr. Xijj.vjv; alb. bulg. şerb. pol. liman, ngr. XijjAvt. Sensul figurat e proprio, limbel române. Despre terminologia nautică (§ 95). 238 limongiu m. (şi lemongiu) vîndbtor de lămâi. Pop. 120: orecare Taro de la Nicopole, anume Aii-Aga lemon-giul. Stăm. 123: în Moldova vor domni mulţi grecomani Hmongil; 476 : cum fac limongiii fanarioţi. — î.iMONgi, vendeur de limons. limoniu a. galben ca lămâia. Al. T. 9: una cam limnnie la faţă şi cu ochii în doi peri; 789; ce ai păţit de eşti limonia la faţă? 807: un bărbat copt, vestejit, limoniu, nu verde... Fil. 17: chihlibar limonia. — limoni, jaune citron d. ar.-pers. limon „limon, citron“: de aci sp. fr. limon, it. limone: bulg. lemon (limun), şerb. li mim (lemun), ngr. Xsi|j.cbv! (de unde lămâie), ung. lemonya. Originară din India, lămâia fu propagată, de Arabi în Africa şi în Europa; la noî (canăramza şi portocala), ea fu Introdusă din Grecia. liochiu a. stacojiei, de colorea gumilaculuî (despre încălţăminte). Hoc. II, 312 (d. 1792): cizme voinicescî liochii. Rev. II, 40: (d. 1821): o pereche de iminei liochii. — i.oki, rouge jannâtre (d. lbk „tţ'omme laque): bulg. lîoki „roşu“. Despre colori (§ 105). liră f. (pop. rilâ) monetă turcescă care circula mal ales în Muntenia, în valore de 22 lei noi. II.-Cod. 234: Milna ’n chimiraş băga, Câte o rilă le dedea. — lira, livre turque, monnaie d’or valant 100 piastres (= megidiye). lipcan m. I. (sensuriarchaice) 1. Tătar din Lituania, de religiune mahometanăşi cu portul polon: Moldovenii îî numiati şi Cirimuşi (Cant. Ist. ot. 156). Cant. Mold. 8Q: capitanei lipcensium Tartarorum (quo nomine ii Scylhae vocantur, qui Lithuaniaui incolunt, et muhammedano ritu iniţiaţi sunt)... 2. (la pl) corp de trupe pămîntene recrutate din Tătarii aşecjaţî la Hotin sub comanda marelui Postelnic sau a Pîrcălabuluî de Hotin (Băle. 620). Nec. 179: Turcii aii aşe4at şi la Hotin lipcani; 216: i-ail agiuns gonaşil lipcani în codrul Herţel: 303: şi-aii făcut Dumitraşco-Vodă... şi două stăgnrl de lipcani. Muşte, 69: adus-au Mihai-Vodă lângă oştea sa şi oşti străine, câte-va stăgurl de lipcani de la Paşa de Hotin aice în Iaşi. Kog. 202 : lipcanii ce se aflau şecţStorl prin sate la Hotin. Cond. 1776, p. 11: vătaful de lipcani... odabaşa de lipcani. 3. curier oficial între Ţările române şi Constantino-pole: el formaţi un corp de 1000 omeni întrebuinţaţi la trimiterea depeşilor (Băle. 628). Cond. 1693, p. 703: lipcanii ce s’aii trimis la Seraschiarul şi la Hanul. Poo. IV, 266 (d. 1794): lipcanii ce se trimit cu cărţi de la visteria gospod. Od. I, 73: boierii de taină cu vătaşil, aprocjil, armă-şeil şi lipcanii lor. 239 4. curier turc sati tătar. Od. I. 85: doi lipcani de olac se trimiseră cu acesta veste; 162: un bătrân lipcan tătar clin Bugiac; 165: un lipcan alerga înainte, ca să cerce drumul. Ghioa, 506 : aştept din ces în ces să pice lipcanul cu ţidula Paşii de la Bnsciuc. II. (sens modern) ştafetă (maî ales călare). Oraş. 11. 56: A sosit lipcanul, pornit de la Iaşi, Cu o veste nouă, aici în oraş. Teod. 174 [oraţie] : Ne trimise pe noi, şese lipcani, Călări pe şese jugani. — upica (tatar), tatare litliuanien (d. Lipka „li-tliuanie“). Vorba, care persistă încă în oraţiile de nuntă, a devenit un apelativ dintr’un nume etnic, o evolu-ţiune analogă luî tătar (=„curier“). locmâ f. 1. un fel de clătite. Al. T. 136: nu-ţl cere inima de ceva locinale? Orăş. 19: dulceţuri, cozonace şi sumă de locmale ... 2. fig. sumă mare de bani, venit considerabil. Kog. 205: Domnul fiind înveţal cu locmale mal mari. Zil. Kev. III, 75: Iul Vodă forte îl plăcu locmaua, adică mulţimea de bani ce Jua de la Mitropolitul. Orăş. II. 148: de-I locmaua mare pentru buzunar ... — lokma (ar.), espece de boulettes de pate soufflees et sucrees; bulg. şerb. lokma „bucată de rasol11, ngr. Xox|j.â? (Xooy.oo|j.ăţ). V. raliat. luleâ f. T. (ca subst.) 1. uneltă de fumat compusă dintr’o ţevă şi dintr’un văscior de pămînt roşu. Tarif 1792: lulelile bune, la 100 de bani, 3 bani. Fr. I, 132: Moş Nichifor ’şl gătesce de beut luleiia. Fil. 144: ciubucele ale căror lulele umplute afînat cu tutun... Ai,. T. 38: cată-ţl de drum până ce nu scot luleua de la ciubuc. Chica, 284: scăpăram să-mi aprind luleua. Tkod. 601 : Alţii lulea aprindea. La umbră mi se culca. 2.-fig. într’o sumă de proverbe şi de locuţiuni: „a lua (a fura) luleua Nemţului", a fi bet (sinon. cu „afumat cu luleua"); „luleua lui D-deCi", sticla cu vin; „a ajuns la lulele", a sărăcit cu totul; „a-î da luleua prin cenuşă", a-1 face de rîs; „a-i bate luleua pe datorie", a supăra cu vorbă multă şi nepotrivită (Zanne III, 207—211). Pann I, 111: s’a afumat cu luldua \ II, 185: trei lulele în douo zambile (sărac, despre negustori); ibid.: nici luldua nu-I arde (n’are noroc); III, 87 : a da cuiva cu luldua în nas (a-1 despreţul). Isp. Unch. 103: a lua hileua Nemţulul cu zale cu tot. MarioN, 71 : dumnialul întorcendu-se sera acasă cam cu luleua Nemţului; 150: d-ta al luat luldua Nâmţulul... I6tă lumea petrecea, numai d-ta dormial dus! II. (ca adv.) ameţit în gradul cel mal înalt (la propriii şi la figurat): amorezat lulea, bet lulea; „a se face lulea", a se ameţi de vin. Rev. II, 895 (d. 1821): cu vinul nu putea .să-l mal sature, până ce se făcuse lulea. Gane III, 200: într’un rînd căclu amorezat, dar 240 amorezat lulea. OitÂs. II, 19: banda s'a îmbătat lulea. Marion, 82: a-morezat de pica, Iuţea. Var. (mold.): liule. Al T. IUI: eram tu stare să-ml vînd sufletul pentru o Hule de tiutiun. Sev. 64 : Şi să nu vil prin şura Ou liulcua în gură. — lule (pers. tuy.xu), pipe; alb. bulg. şerb. lula, pol. lulka, ngr. XooXI?. Vorba, prefcufciiicleiiea cunoscută, e interesantă mal ales prin numerosele locuţiuni la cari a dat nascere, idiotisme necunoscute limbel originare. M Macarâ f. uneltă de ridicat greutăţi mari (Glos.). — maica ka, poulie; alb. şerb. makara, ngr. ţtaxapâc, girouette. Vorbă răspândită şi fără alt echivalent. macăz n. şină de trecut vagonul dintr’o cale în-tr’alta (la căile ferate şi la tramvaie). — MAKAS, aiguille (de rails); şerb. malcaze „forfecl", ngr. (j.axaot, traverse, solive. macagiu m. cel ce potrivesce macazul, acar la căile ferate. — MAKAsgi, id. (vorba lipsesce în dicţionare). Ambele vorbe, cunoscute în Muntenia, tind a dispare înaintea neologismelor corespundătore: „ac“ (=fr. aiguille) şi „acar", luate din franţuzesce. macat n. (şi Mold. măcat) înveliş de pat. Mec. 182: au şeclut înaintea Vizirului pre măcat. Gheorg. 311: şed amîndol pe macat, Patriarcnul din. adirăpta Domnului. Beld. 445 : boierii sărutând croţurile macatului, aii eşit cu topi. Or. XIV, 234 (f. de z. 1813): şese perine de postav cu măcatul lor. Fil- 142: două paturi de seândurl, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa. Al. 137: Vîndetorul sta culcat Tocma’n fund pe un macat. — makat (ar. malc'ad, litt. lieu oîi l’on s’assied), cou-verture de sopha avec frânge; bulg. şerb. makat, pol. makat „covor", ngr. p.axîrt. marafet n. I. (sensuri arcliaice) cu nuanţe seridse şi positive: 1. dibăcie, pricepere, talent. Kog. 254: tot îmbla cu marafet d.e-1 scăpa pe Ghica pe la porţi turcescl. Al. T. 1233: adică e greii marafet de-a se împrieteni cu copiii, împlinindu-le t6te vroinţile!.. Fil. 27: două lovituri de biciii lăsate cu marafet pe spatele armăsarilor; 183: să dea loc ciu-bucciilor, să-şi facă şi el marafetul lor. 2. disposiţiune, intermediar, mijlocire. Ub. III. 1S4 (d. 1802): să se pedepsescă prin marafetul zabeţilor. Fil. 248: în cât tin'ip s’ar putea săvîrşi aceste marafeturi ale cinstitei Hătmănii ? Var. (arcliaică): marifet. Văc. 292: o mie de Turci i-am făcut prin marifetul beşlegilor după la judeţe. Zil. 109: obiceiul este a se săvîrşi orînduiala po-slujnicilor prin marifetul ispravnlcaiurilor. Cond. 1802, p. 314: cererea ce vor face boierii prin marifetul Domnului lor. II. (sensuri moderne) cu nuanţe peiorative: 1. mă-estrie, mijloc viclen, şiretlic. Fil. 110: marafeturile şi drăciile lui i-a pus pe loţl la închisore. 325: să găsim vre-un tertip, ca să-I luăm înapoi; ia caută tu un marafet, de! să te v8d. Xen. 38: al umblat tu cu marafeturi vr’o doi ani de cţile. Ghica, 299: atunci găsise alt marafet de a-I necăji. 2. (la pl.) fasdne, nazuri. Al. T. 459: vin’ încdce, Gugulea... ce atâtea marafeturi! Negr. III, 11: ian lasă marafeturile, desckide-ţl inima; 77: cu cuconiţa nu trebue multe marafeturi. Gane, 82 : aceste sînt marafeturi de mirăsă. Xen. 28: i-o venit şi el gust de marafeturi, când are fete de măritat. — ma’rifet (ar.), art, habilete, intelligence, talent, secret; bulg. şerb. marifet „şiretlic11, alb. „artă, profesiune”. Accepţiunea exclusiv ironică a vorbei în limba modernă presintă o analogie cu sinonimul el „tertip”, exemple caracteristice despre degradarea sensului (§ 27). marafetos a. care face marafeturi (Glos. 363). marafetuesc v. a face marafeturi saCi fasone. 24S Bogd. Com. 270: cum trebue să mă port şi să me marafetuesc ca să pot plăcea. maramă f. (cu var. Munt. mahramă şi Mold. năframă) 1. ştergar în genere, sinonim cu „basma11 şi „peşcliir", câteşl trele de origină turcescă. a. în literatură: Cuv. I, 218 (d. 1588): câţi cu canafi şi cu măhreme albe. Rev. I, 839 (f. de z. 1619): şăse năfrămi cu mătase... două năfrămi de mână, două de obraz... 12 năfrămi cu sîrmă bărbătescl. Gheorg. 314: eşind Domnul din biserică, tăte rufeturile Curţii aştern pe jos năfrămile lor de la uşa bisericel şi până în spătărie. Pop. 300: Logofătul începu a se şterge la ochi cu mahrama. Al- T. 839: iaca năframa de vornicel de nuntă. Od. I, 422: o maramă de oglindă de Ţarigrad. Cr. I, 271: ea începe a se apăra cu năframa ca de un duşman. Isp. 127: să înalţe o prăjină şi în vîrful el să puie o mahramă roşie. b. în cântecele populare: Teod. 534: Cu ţesala îl ţesăla, Cu marama că ’1 ştergea. Marian I, 29: C’o năframă vînt îî trage. Iar cu alta umbră îl face. A. fâşie lungă de pânză, din bumbac sati borangic, împodobită la margini cu flori colorate: ţărancele portă marama de la prima di după măritiş. Od. I, 112: o femeo înfăşurată într’o lungă maramă de zăbranic negru. Ceas. II, 38: năframele albe ale betelor şi testemelele negre se deosebiau ciudat de barişurile roşii şi stacojii ale nevestelor tinere şi ale fetelor. Delavr. 37: părul mototolit sub marama el dată pe spate. Jip. 80: hina se portă cu marama pă cap. Al. 20: Na-ţl năframă de mătasă, Pe margini cu aur trasă. Teod. 16 (colindă): Ne-or dărui cu măhrămi grele de flr... 3. brobodă elegantă de miresă: „a-şî pune marama", a se mărita (cf. lat. nubere „se mârier“ litt. „se couvrir d'un voile" şi vbij/pj, la fiancee, litt. la voilee). Isp. 256: îl luă inelul din degetul cel mic şi marama de pe faţă. Marian I, 151: laţi năframă din chilie Şi haidem la cununie. 4. în special, brobodă dăruită de miresă tinerilor nuntaşi, vornicilor, şi de socrâ mirelui. 5. brobodă în genere. GoroveI, 123 [curcubeul]: Năframă bogată Peste mare aruncată (cu variantele şeroeţel. peşchir, ştergar). 6. (poetic) văl (sens exclusiv literar). Emin. 131 : Ea ridică somnorosă lunga genelor maramă. 7. horă ce se j6că la cununie: în Moldova ea se numesce „năframă" (Sev. Nunta, 182) iar în Dobrogea „mărămile", fiindcă se jocă cu mărâmî când se duce copacul înaintea miresei (Bur. 23). 8. v61 mortuar (rar cu acest sens). Costinescu II, 58: mahramă, pânză sad giulgiu în care se înfăşură un mort. — mahrama, mouchoir, essuie-mains; bulg. şerb. 249 mahrama şi marama (şerb. şi maframa) „basma", rut. bacli-rama „stofă de mutase pentru haine11, pol. tnaehram „stofă orientală11, alb. maram. ngr. \jsj:/{sj.\\Az. voile. Formele „mahramă11 şi „maramă" se aud în Muntenia, „năframă11 maî ales în Moldova şi Bucovina: a-cestâ din urmă derivă din forma intermediară mâframâ (Tarif 1761: măfmme bărbierescî). Vorba, sub forma „năframă", a pătruns şi în părţile limitrofe ale Ardeiului. Hodoş I, 98: Că năframa ta cea nonă Am vi-at’o ruptă ’n doue. Reteg. 14: Ţină năframa ’n chilie, Blem cn mine ’n cununie! Cea maî interesantă din feluritele numiri de bro-bode, de importaţiune orientală, ce împodobind odinioră capul coconelor şi cari servesc astădi de gătelă ţărancelor şi tîrgoveţelor din clasele de jos (§ 82 şi 100). m'ărămidră f. diminutiv din maramă. Buk. 217: Pe la cal pe la piciore, Mi-a legat tot murămiore. marâz n. I. (sens archaic) pornire, pică. Nec. 199 : împăratul avend pre dînsul tuăraz şi gând să-l ma-zilâscă...; 400: pre Constaniin lialş Medelnicerul avend măraz pe dînsul. l-au bătut la talpe. II. (sensuri moderne) 1. plăcere, haz. 2. pl. mofturi, nazuri. Cr. 1, 280: mî)a l'ace măr azur}. — jiaraz (ar.), maladie: şerb. alb. maraz ..bolnav11, mcr. măraze „durere, necaz11, ngr. [j.aoâ.^c. Vorba e specială Moldovei. mardii f. 1. rămăşiţă, prisos. Dog IV, 297 (d. 1793): din munhiua s ului să aibă voie a lucra săpun. 2. lucru prost, ceea ce se lepădă (of. furda) CAL. 1875, p. 25: mărfurile cari erau mai marda adică mal eşite din modă. Kik. III, ÎMI : floil bune şi maniale. — marda, ce qu’on exige au delă de la valeur; alb. marda „lipsă, defect11, ngr. [mpSâc. mardalîc n. marfă de marda sati de ocăsie. Kik. III, 141: ni*ce mardaltcurl şi cu un preţ să te crucesci. mărgân n. numele popular al coralului. Tarif 1701 : corale saii margtnurh Tarif 1792 : mătănii de mărgen bun. Pil. 40: buzele el sînt ca mărg£nul\ i7l : la gât avea trei şiruri de mărg£n ales. Cal. 1882, p. 59: scările palatului s’aibă treptele de mărgen şi stîlpil de zamfir. — MERgAN (ar.), petite perle, corail; alb. bulg. şerb. mergan, mcr. mirdziane, ngr. (j-sptCo.v.. martâc m. 1. par de orad înfipt în pămînt împrejurul unui bordeiîi spre a-1 sprijini. 250 2. pl. căpriori la învelişul unul bordeiti (Costinescu). — mektkk, poutre tetragone. mărtăcel ni. diminutiv din martac. Teod- 331: (Bordeiil) cu mărtăceil de teiu ... marulă f (şi marolă) un fel de lăptucă lunguiaţă. Vulp. 15 : l’oie verde de marulă, Aui un pom în bătătură. — mărul, laitue (d. ngr. p.apo6Xtov); cum. mărul „lac-tuca“: bulg. maruli, şerb. marulîa, ngr. p.apo6Xt. Vorba, specială Moldovei, se află şi la Dosofteiu (Febr. 6Sb : în vremea popiei sale... aii mâncat numai manile), care probabil a luat’o din textele bulgărescl. maşala f. torţă de răşină. Cond. 1770, p. 19: cheltuieli la 4 masalale... Fot. III, 307: do-hotaşul puşcăriei care face masalale. Ud. I, 77: top se înlorseră pe la casele lor cu făclii şi masalale. Uhica, 53: s'ai plimbat pe uliţiloBu-cureseilor cu stoguri şi masalale; 498: un ţigan desculţ cu o maşala mare pe spinare. Gane II, 92: se făcu larmă, se aprinse masalalele. Vorba figureză într’un proverb (Golescu): dă ma-salaua pe un poponeţ. — maşala (ar. meş’ale), flambeau, torclie de resine plantee sur une pique ele fer; bulg. şerb. maşala, ngr. ţj.aaaXă;. Forma românescă derivă indirect din turcesce, cum arată sibilanta în locul palatalel (§ 21). masalagiu m. cel ce portă o maşala. 1. 'oxd, 1770. p. 19: de la 12 masalagil câte un left. Doc. III, 413 (d. 1790): obiceiul ce atl avut masalagiil a li se da de 4 ori într’un an cizme. Beld. 310: afi luat din armăşie pe cinci din masalagil. Fot. III, 293: de Armaşul cel mare atîrnă tunarii, puşcaşii, ma-salagiil domnesc!. îs'eor. I, 10: masalagiil, potlogarii, de care gemea oraşul. Formaţiune analogică ca şi ngr. ţi.aaaXat^c (§ 23). masăt n. 1 tocila cizmarilor şi a măcelarilor. Isp. 108: scose un cuţit de la brîil, îl dele pe masat. Teod. 136: Casapii cu măsuţele, Oltenii cu paiantele. 2. fig. iineţă, viclenie, şiretlic. Prov. (Hinţesc u): dracul lâte le scie, numai masatul muierii nu-1 scie. — masat, fusil pour aiguiser Ies couteaux; şerb. masat „oţel deascuţit11. mascarâ f. 1. paiaţă, poznaş, sin. cu „caraghios'1. Paxn, 95 : slugă veche mascara betrână nu fl. 2. om de nimica, secătură. Zil 85 : era destulă ocară, că lua pitace şi tote mascaralele şi omeni netrebnici. 3. bătaie de joc, în locuţiunea „a face de mascara", a-şl rîde de cine-va (cf. turc.’ maskara etmek „tourner en ridicule, se moquer de"). Cant. Ier. 174: paserea dobitocită şi vita păsSrilă pre t6te de mascara covîrşia. Kog. 203: pentru un lucru de nimica a unul ţăran cât de prost, Mavrocordat făcea pe un boier mare mascara .şi-l închidea. — maskara (ar. mashara), risee, bouffonerie; bouf-fon, farceur (litt. personne masquee), malhonnete; cum. mascara, „irrisio, joculator1; alb. bulg. şerb. maskara „lucru riclicul", ngr. |j.aax«pă;, bouffon. imbecile. Formele europene (sp. mascara, it. mâschera „mască", fr. masquarade) deriva clin aceiaşi vorba araba. Vorba a produs o întregit familie de forme derivate originale cu ajutorul sufixelor: -a, -ciune, -cips, -esc, -iciCi, -ie, -it şi -onă. Acesta fecunditate lexicala dovedesce vechimea şi rgspândirea vorbei. măscârâ f. vorba de ocara. Boliac (ap. Damă): să le spuie glume şi măscări la masă, Baur.-Max. Dicţ, II, 247 : el vorbeşte cele mal greţdse măscări. Forma identica cu „mascara11: strămutareaaccentului indica o diferenţiare semantica (cf. ngr. (j.âoxap«, masque şi (taqxapăţ, bouffon). măscăresc v. a ocarî, a batjocori. Cant. (ap. Dame): laie măscărit şi probozit văcjenduse. Vorba, derivata din mascara, se aude şi în Banat (§ 34): ea corespunde ngr. ipeow, plaisanter. măscâriciu m. 1. bufon la Curte (Sulzer [LI, 169). 2. farsor în genere. Al. T. 1089: ghidi, măscăriciă obraznic! Negh. I, 73: actorul ÎI părea un măscăriciu, când glumele sale făcea pe femeia Iul să rî<)â. Fil. 29: strîmbălurile măscăricilor domnescl. Obăş. o : Adepţi cât ’ţl place am găsit aici, Căci e plină ţara tot de măscărici. Formă diminutivala analoga lui .ghiduş" şi figurând, ca şi acesta, în texte religiose (Varlam 1643: nu te îmbăta, nu chema cimpoi şi alăute şi măscărici). mâscăricios a. ruşinos, obscen 1. aur -ilax. II, 248: cuvinte mâscăricios», ce omeni măxcăricioşl! *mâscăriciune f. poznă, bufonerie. N. * 'ost. 450: Bogdan-Vodă iubia glumele şi măscăriciuni... măscărie f. 1. (sens archaic) comedie, poznă. Ureche, 223: Bogdan-Vodă iubia s’aucţâ glume şi măscării.. . 2. (sens modern) vorbă murdară. Laur.-Max. II, 248: asta e măscărie, iar nu faptă de om... *măscârit m. sinonim archaic cu „mascăriciti". Jst. 1715, p. 15: după dînsul merge alt măscărit. Formaţiune neo-grecă: jj-acv-apsotr^, railleur. *mascardn) f. alt sinonim archaic cu „măscăriciti". Ist. 1715, p. 14: câciule făcute în chip de mascarone; p. 15 împăratul, de sus privind la mascarâne, art făcut haz. Formaţiune neo-grecă: ţj.aoxapdvoţj.at, se deguiser. 252 !ilmăscornicie f. bufonerie. iVIoxa, 350: veselie cu măscornicil; 358: alăute şi măscornicil. Vorba presupune un adj. intermedinar „măscornic" (of. mozavirnic), care însă lipsesce în vechile texte. mascaragiu m. sinonim arcliaic cu „măscăriciti11. N. Cost. 102: la trecetâre (peste Prut), i s’aii înnecat un mas-caragiă împărătesc ce avea, vrând să facă şagă pe apa Prutului. — MASKARAgY, farceur, bouffon. mascaralîc n. 1. faptă de mascara: cabazlîc, caraghiozlîc. Xen. 20: el, coificl, mo rog, de mascarulîcul ăsta? să se alegă Budişcă primar? 2. vorbă de ocară, bătaie de joc. — maskarai/yk, plaisanterie, bouffonerie; malhonne-tete; bulg. maskarlik, mcr. măscărliche „ruşine", ngr. |j.ar/.apaXEy.'., baliverne. matara f. tivgă în care ţăranii portă apă. ŞEţ>. III, 215 (d. Vîlcea) : Să ia apa ’n matara, Să-şl adape mândruţa. — matara (ar. mitare), flacon de cuir ou de fer-blanc dans lequel Ies voyageurs conservent de l'eau; şerb. matara „un fel de galetă", ngr. |j.atapăc, outre. V. Partea II: mataragih. matrapâz m. acaparator, maî ales de grâne. Cond. 1770, p. 18: starostii de matrapajl şi matrapajil, adică precupeţii, si lipsâscă. Doc. II, 315 (d. 1791): varul nestins ce-1 vînd matrapazil. — matrabaz („qui joue du baton, maître d’escrime11), fig. finaud, maître fripon, qui acliete bon marche et vend cher (d. turc. matrak „fleuret" şi pers. baz „qui joue“); ngr. |j,atpa7ta^<;. matrapazlărie f. sens identic cu „matrapazlîc". Al. T. 403: pentru coţcărie, matrapazlărie ... matrapazlîc n. 1. trafic, acaparare. Cond. 1770, p. 18: care va îndrăzni a face matrapazlîc, să se pedepsăsră cu uliţa. Doc. I, 479 (d. 1785): care dintre matrapazî va prinde zapciul, făcând acest fel de urmare şi matrapazlîc.. . să se pedepsescă; II, 250 (d. 1792): orî-cine va strînge vite de negustorie sari va face matrapazlîc.., să aibă a plăti erbărit după obiceiu ; 11,304 (d. 1791): ad ridicat matrapazlâcurile şi precupiile. 2. fig. purtare necinstită. Xen. 39: tată-seu nu s’o strădănuit şi s’o schivernisit atât, ca să-I mănânce fecioru-sed banii cu matrapazlîcurl. — matrabazi.yk, accaparement, brocantage, agiotage; fig. fraude, fourberie. matuf a. şi m. 1. bgtrâu copilăros, ghiuj de bătrân. Stăm. 402: rîcţând amîndol de mine ca de un matuf. Al. Pr. 104: vecii zăcând câie un mattif gârbov. 253 2. posac, posomorit, sanchi ti. Al. T. 175: era nn matuf răposatul, să fugi în lume... pare că era un snop de urzici! 676: ducă-s’ar boierii, că mare matuf îl! — matuf (ar. ma’tuh „radoteur"), vieillard tombe en enfance. Vorba circula în Moldova. matofesc v. a se moleşi (de bătrâneţe). Jip. R. Sat. 183: omenirea nostră s’a pătat şi s’a matofit. mazdrăc n. suliţă lungă, mal ales căzăcescă. Dion. 205: catane călăraşi cu mazdrace căzăcescl. Stăm. 64: Când buciumul chema oştea, când măzdracele lucia... Giiica, 18: generalul Isaiov ne-a îmbrăcat eăzâeesce, ne-a dat mazdrace... Vorba revine adesea în cântecele populare. Teod. 295: Din pielea ta să-mi fac O tecă de măzdrac; 482: Cara-Gheorghe s’a jurat Pe sabie, pe măzdrac. R.-Cod. 292: Feciorul lui Baibarac Pnse mâna pe mazdrac. — myzrak (ar.), hince, javelot; bulg. măzdrak, şerb. mizdrak, alb. mazdrak, ngr. ju măzdrâcel n. diminutiv din mazdrac. Teod. 580: Doicii mâna ’n streşină băga, Măzdrăcelid îşi scotea. *mazdracliu m. cel înarmat cu mazdracul. Doc. III, 21: un gavaz, un mazdracliit... — myzrakly, lancier: şerb. mizdrakliîa. mazll m. (şi mazll) I. (sensuri archaice) 1. destituit (vorbind de Turci sati de Tătari). Nec. 368: aii mers mîrzacl câţi-va la Ţarigrad de aii pîrît pe Hanul cel mazil. Balc. 109: Ferhad Paşa dete lui Mehemet Satîrgi Paşa pecetea împărălâscă în mâini, spunându-I că ei e mazil. 2. scos din Domnie, destituit; depus din scaunul metropolitan sad patriarchal. N. Cost. 8: Duca-Vodă s’ail dus cu tolă casa lui de iznâvă la Ţarigrad mazil la P6rtă; 87: Mihaiil-Vodă, acum mazil. Zil. 13: te-ail făcut fără veste mazil; 81: din Domn de doue Prinţipalurl se duse mazil la Ţarigrad. Pop. 153: fiind Nifon Patriarchul mazil... 3. boier scos din funcţiune: de la Grigorie-Vodă Gkica, boierii s’ati împărţit’în mari sau veliţi (numiţi şi ,,haliâ“), nemuri sad titulari (numiţi şi ,,paiâ“) şi mazili adică boierinaşî de clasa a treia, pe cari i-a scutit de vinăricid şi de dijmărit (Fot. II, 155). M Cost. 21)3: Costin era mazil la ţară. N. Cost. 10: boieri mazili ce fusese mal dinainte vreme cu boierii la Curte; r8: în tîrg în Bîrlad fiind strînşl toţi boierii cel mari şi mici şi mazilii şi totă ţaia de gios. Cant. Ier. 393: boieria de care era mazil să-l dea. Nec. 184: Barnovski-Vodă mergând cu multă glâtă din ţară la Portă, cu mulţi boieri şi mazili şi curteni şi cu de cel-lalţi mai proşti. Gheobg. 308: mergând în Divan, şed toţi boierii la rînduiala lor, şi cei cu boierii şi cei mazili. Od. I, 73: glota boierilor mazili şi a boierinaşilor. 4. corp de cavalerie moldovenescă formată din 254 boierii eşiţî clin funcţiune, aşa numita călărime a S8r-darului de mazili (Băle. 621). M. Cost. 809: călăraşii de ţară şi toţi mazilii cei nxal sprinteni. Ur. IV, 74 (d. 1799.1: căpitanii de mazili ce s’ati obicinuit a se face de la o vreme. Var. (archaică şi muntenii): manzil. Axon. 50: au început a strînge pre o seină de boiari manzill la Mitropolie; 128: n'au supărat Măria-sa nici pre boiari, nici pre manzill, nici pre mănăstiri, nici pre ţară. II. (sensuri modeme) 1. clasă compusă din urmaşii boierilor mazili şi supusă la o dare îndoită de cât bi’r-niciî, fără să intre însă la cislă ca ţăranii şi fără să fie supuşi ca aceştia la beilicurî şi havalele (Drăgli. I, 93). M. Cost. 41: Antioh-Vodă scos-au o socotălă peste tătă ţara şi pe boieri şi pe mazili şi pe tote breslele şi pe ţărani; 84: avea Ni-cnlai-Vodă tote orînduielile câte se stringeait diu ţară, aşa pe ţărani cnm şi pre mtzill, izvode grecesc!. Doc. IV, 171 (d. 1794): toţi acei cari aii cărţi domnesci la mână, adică năinnrl, mazili, breslaşi vechi. Chica, 38: pecetluituri, mazili, nemuri şi câte şi ina! câte!.. ; 295: în lle-care casă boii-rescă se cresceau copiii de mazili, . IV, 230: flăcăii la împeţit luată cu el şi câte un mdienghift bun de gură. Var. (muntenă): mehengher. Cal. 1882, p. 47: mehengherul de Cotoşman. Id. 1883, p.59: un ovreiil marfagiil, tîner şi mehengher; 61: mehenghera de fală cu şosele şi momele îl întorsese capu. Jd. 1895, p. 50: glume de leliţă mehen-glieră; 66: vădana ndstră era o coţuşă şi o mehenghera. — mehenk (ar. mehakki), pierre de touche; bulg. mehenk, ngr. p-se-pri (=pâaavo?). Sufixul variantei mun-tene pare obscur. melfez n. materie de lâuă şi de mătase. Stăm. 108 : cămeşă de melez; lOo: ţesea la burangic sad melez. — melez (ar. meles „melange"), toile composee de soie et de coton; şerb. melez, rus. melesti. Vorba pare a fi specială Basarabiei: u’am întîlnit’o de cât la Stamate. mengheneâ f. maşină de strîns a fierarilor. Obăş. 58: A dat-o ’n rîndea Şi în minghinea. — mengene, machine â presse, pressoir (d. p.âYTavov)) alb. bulg. şerb. mengene „presse", ngr. ;j.syt£V£s. tenailles, machine â lustrer et â moirer Ies etoffes. merchez n. 1. rostul unul lucru. Pann, 143: nu-î seie mercliezul [calului] şi să-î pipăie Iul mie4ul. 2. dibăcie (în jocul de cărţi): locuţiunea „a veni la merchez", la îndemână, a conveni. • 257 Carag. 290: eti joc conţină ârbă cu fantele şi am eu merchezul meii. Al T. 431: Ha, aferim, frumos!.. aşa ’ml mal vine la merchez... — merkez (ar. centre du cercle), centre administrativ quartier general, endroit; bulg. merkez, şerb. merkez „poliţia". meremet n. 1. reparaţiunea (unui pod, a unei case, a unei grădini). / Cond. 1776, p. 31: la meremetul podurilor să lucreze fără plată. Al. T. 827 : casa’I dărăpănată.., are trebuinţă de meremet. Carag. II, 12: cum m’oiu vedea la un fel cu meremetul caselor... Isf. 152: argatul nu sciea de unde să începă meremetul grădinel. 2. reparaţiune în genere. Al. Pr. 448: meremetul unei chingi de încins. — meremet (ar.), reparation; mcr. merimete, ngr. (j.spsţLEti. Termin de zidărie (§ 105). meremetisesc v. a face meremet, a repara. Ur. V, 438 (d. 1815) : buna întocinire a uliţelor, pe unele locuri fâcendu-se din noii şi pe celelalte locuri meremetisindu-se. Conv. XVII, 394: trebue să se meremetisfycă velniţa. Verb corespundând ngr. [isps(jisTîCc«>, raccommoder. mertepeâ f. termin de joc în cărţi: rînd, ordine ; „de la mertepeâ", de la început, de a rîndul. Al. T. 402: de-om Lua trăba de la mertepeâ; 434: hait 1.. le-am turnat’o de la mertepeâ. — mertebe (ar.), degre, ordre, point (§ 91). meşl pl. 1. cizmuliţe din piele galbenă peste care se încălţaţi papucii sati cizmele, purtaţi înainte de boieri, de ’boierinaşî şi de slugile lor. Rev. II, 333 (f. de z. 1821): trei perechi papuci cu meşl. Fil. 27 : încălţat cu meşl şi papuci de saftian galben; 109 : ciocoii cu ciac-şirl roşii, cu meşl şi papuci galbeni. Oraş. II, 50: treerând prin mahalale în papuci şi fără meşl. Teod. 572: (Turcii) Ciubuce că-şl arunca, Meşil ’n urmă că-şî lăsa, Chiselele că-şl pierdea. 2. pantofi ţărănesc! din bucăţi de postav (Dr. Crăinic.) 3. fig. în locuţiunea muntenă „a da meşiî cui-va“, a avea curajul, a cuteza (cf. a da mâna cui-va). Pann IU, 22: pe unde ’i scie, nu-I mal dă meşil să mal vie. Isp. 201: Iul Zorilă nu prea îl da meşil a sta mult de vorbă; 255: să se ducă acolo, nu-I da meşil. Marion, 64: să mal poftesc! şi la anu, daca ’ţl dă meşil. Var. (arcli. şi mold.): mestî şi me§tf. Moxa, 370: paşmaţii şi mestiî. Nec. 182: n’ah fost avend meştil la nădragi, că lrăgendu-1 ciobotele, numai cu colţuniî afi fost încălţat. Al. T. 82: boieru îşi anina pdlele anteriului în brîii, îşi asvărlia papucii, de rămânea numai în mestil şi giuca parola sad cordăua. — mest, sorte de bottines en maroquin sans ta-lons qu’on porte dans Ies galoehes; şerb. mestiî (mestva), rut. meşty, pol. meszty, alb. meşt, ngr. (Jian (§ 81). 60936 17 258 meş'mă f. 1. piele de oie, albă sad roşie, de căptuşit pantofi şi cizme (pl. meşine şi meşinurî). Tarif 1761: meşină, de 52 le!, 1 led vechiu. Tarif 1792: mezinele care merg la ţara ungurăscă sad la ţara căzăcescă. Ghioa, 501: papuci sad cizme galbene de meţină, cu botul ascuţit, întors în sus şi fără toc. Bur. 249: Papuce! tot de meşină, Oiorăpel de cel de lână. 2. pl. nădragi ţărănescl din piele de 6ie (în Mold.). 3 piele în genere. Dosoft. Nov. 159*>: le învăţă de aşternură pieile (notă marginală : meşinurî) la pămînt şi prostirele de asupra. — meşin (pers. mişin), cuir de mouton tanne, ma-roquin (d. pers. miş „niouton"); bulg. şerb. meşin, ngr. psolvi (§ 105). meterez n. 1. întărire militară: bastion, redută. N. Cost. 108: mare năvală au dat ienicerilor la meterezele lor. DiON. 173: Nemţii aă intrat în mănăstire, în ziduri ţîindu-se la metereze cu tunuri mal mici. Al. Pr. 107: vîntul pustietăţii vîjie acum prin meterezele zidurilor. Gane II, 91: cetăţuia era apărată cu şanţuri şi metereze. Delavr. 5: rîul aruncă butucii de meterezele podului. Ghioa, 16: ne-am aşezat în meterezuri. 2. fig. loc de întărire. Rev. II, 389 (d. 1821): Tudor a apucat meterez mănăstirea... — meteriz (ar.), rempart, fosse de fortification, tran-châe; bulg. şerb. meteriz, mor. mitirize, ngr. pstepiCt. mezăt n. vînzare publică, licitaţiune. Kog. 205: aducând t6te bucatele lui de le-au scos la mezat. Beld. 400 : Domnia se vindea la mezat şi se da celui după urmă muş-.teriii care da mal mult. Cond. Ipsil. : să cerceteze preţul lucrului nemişcător prin mezat. Al. T. 164: prin mezat, ca nisce vite, câte suflete al vîndut? 241: el se.hotărîse a-şl vinde robii prin mezat-, 258: i s’a scos averea la mezat-, 251 : izbutise a cumpăra cele două moşii de la mezat. — mezat (ar. mezad), enchere, licitation, encan; bulg. mezat, ngr. pe Mu, encan. V. Partea II: Sultan-mezat. Termin juridic rămas în limbă (§ 71). mezeâ f. tot ce se mănâncă înaintea bucatelor sad după mistuirea lor: delicatese pentru a excita pofta de mâncare. Gheorg. 811: Vel-Clucer este purtător de grijă a mezelelor, ce se aduc de la beciul domnesc şi de la sclipul despre Domna; 312; din mezele trămite Domnul pe talgere pe la archierei şi pe la unii din boieri. Conv. IX, 326 (d. 1769): alămăl şi portocale şi alte multe mezele. Carag. 381: s’a dus să cumpere vin şi mezeluri. Stănc. B. Sn. 96: dădu mesenilor pesce, icre, măsline şi fel de fel de mezeluri. —meze (pers. „golit d’unmets"), aiguisement d’appetit (confltures salees etc. que l’on mange en buvant du vin); fig. plaisanterie piquante, sarcasme; şerb. meza, 259 mcr. meze (entree: castraveţi, rinichi, ficat...), ngr. jj-sCs, pilule qui donne de l’appetit. *mezilea f. formă amplificată din „mezea“. C-anta, 185: Mavrocordat-Vodă ciuta mal mult zefurile cu mese mari şi cu mezilea de Ţarigrad. mezellc n. (şi mizilic) 1. sens identic cu „mezea“. Gane II, 53 : scose apoi feliurite mezelicurl: limbi, muşchiurl, sa-lamă, cutii cu sardele, cu posmagi etc. Pann, 33: mergi colea la băcan, să-ţl dee mezelicurl, pâine şi o carafă de vin. Delavr. 42: se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea unei ospălătdre. Fil. 155: farfurii cu mezelicurl, de tot felul. 2. seminţe de clovlec prăjite (sens special Munteniei). Marion, 52: aruncând cu mizilic, floricele sad florea sdrelul. 3. fig.dres, aromă (cf. meze „plaisanterie piquante"). Al. Pr. 51: amorul este cel mal vechiu şi cel mal cu gust mezelic a unei înlîmplărl. — mezelik, assaisonnement, choses salees, fruits, salade etc. qu'on mange en prenant de l’eau-de-vie; bulg. mezelik, ngr. |j.sCs>ix'.. hors-d’oeuvre. mezelicar m. băcan care vinde mezelicurl (în Munt.) miâmbal n.candel negru pentru tuse. Var.: niambal (Conv. XXVI, 455). — miyan baly, suc de reglisse (ci. miyan „reglisse" şi bal ,,miel“). micşuneâ f. 1. în Moldova, garofă (CJmranthus); 2. pl. în Muntenia, viorele (Viola), numită în Moldova „toporaşi“ şi în Oltenia „tămâiose". Golescu (prov.): micşune'ua cât de frumâsă, dar până în vară nu {ine. Fil. 211: împănată cu rose şi micţunele. Isp. 114: Yîntul beîi apă de micşunele dinlr’o 61ă de marmură. Teod. 273: Foie verde mic-şunea, Dumnecleu îl asculta. Vulp. 20: Să resarâ garoăţa, Viorele, micşunele. Can. 28: Guriţa-ţî mirâsea flori Şi buzele a micşunele. — menekşe (pers. benefşe), violette; bulg. alb. me-nekşe, ngr. |J.$ve£e<; (|iavs vâCwt, faire des simagrees). năzuros a. care face nazuri, capriţios ; fig. pretenţios. Isp. 22: fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fliî de împăraţi, fiind-că cel mai mulţi eraîl năzuroşl, tembeli şi de-şuckiaţi; 269: se făcu mal năzuros în tirg, ţinu mal la preţ; 400: mi-ar fl voia să stric logodna cu năzurosa aia de fată. nazar n. 1. favdre. Al. T. 143: ministrul mă are la nazar şi m’a chemat acţi în cabinetul seu. Cal. 18S2, p. 31: slutul ajunsese la nazarul împerătiţei. 2. nărav, vorbind de caii deochiaţl: cal cu nazar. — nazar (ar. „regard, coup-d’ceil“). faveur, bonne grâce: mauvais ceil, fascination; ngr. va(#pi. naz'ir m. (şi nazîr) I. (sensuri archaice) 1. comandantul cetăţilor turcescl Brăila, Kilia, Vidin. Cond. 1693, p. 312: s'ad dat 100 tal. nazirulul de la Diiu, când aii trimis un cal. Pop. 108: aii adus poruncă tare la brăilenl, la nazirl, de la împărăţie. Amib. 166: la Macin i-aii scos înainte naziml de Brăila dunanma, de aii venit Grigorie-Vodă pe apă. Diox. 201: Împăratul aii rînduit un nazîr şi alte agale cu o seină de Turci şi •cu tunuri să păzăscă ţara. Zil 19: aii mers la Brăila nazîrul cu câţiva brăileni. Qr. III, 191 (d. 1802): ăineni do ai nazirulul Kiliei. 2. mal-mare peste vătaviî plaiurilor. Doc. III, 91 (d. 1787): te orînduim nazir şi desâvîrşit chiver-nisitor la amîndouă plaiurile judeţului Dîmboviţa. II. (sensuri moderne) 1. inspector, supravegliietor. Koa. 211: pe beizede Scarlat îl lăsase în Ţarigrad nazir şi purtător de grijă asupra capichehaielelor. Diox. 178: au trimis nazîrul şi Oara Mustafa pe 3—4 turci la oraş, să vacţă ce e şi să cerceteze. Doc. IV, 158 (d. 1793): D-lui biv-vtore Vist., nazirul Agiei. Cond. 1813, p. 356: I)-lul biv-vel dvornic Const. Samurcaş, nazîrul cassel lefilor... Ur. V, 437 (d. 1815): lefile nazirulul şi acelora din slujba podului; VII, 113 (d. 1827): cu epitropiî şi cu boierii nazirl; XXII, 851 (d. 1826): nazirul menzilurilor. 2. vătav de ţigani domnescl. Beld. 339: nazir pe ţiganii gospod... Al. Pr. 560: ţiganii în-genunchiaţi sub biciul plumbuit al nazirulul. — nazyr (ar. „qui regarde“), inspecteur, intendant. *nazirliO a. cu vadă, stimat. Formaţiune analogică (§ 23). Zil. 18: om nazirliu şi iubit forte împăratului. *nazaret n. supraveghiere, intendenţă. Doc. VII, 72 (d. 1797): dăm asupra d-tale naziretul acestei trebi. Ue. III, 188 (d. 1802): prin nazaretul Domnului Moldovei. — nazaret (ar.), inspection, direcţion, surveillance. nazirie f. pază, privegliiere. Ue. V, 438 (d. 1815): se însărcineză cu naziria podului oraşului. Drăgh. I, 85: Armaşul cel mare având încă naziria temniţelor; 272 II, 07: sub Moiuz (1802) s’a înfiinţat şi naziria de poduri, o slujbă fbrte bănosă ce au ţinut până la introducerea Reglementului, apro-visionată fiind cu tot ce trebuia spre înfrumuseţarea oraşului. Formă român esoă originală paralelă cu „nazaret“. nefer m. 1. simplu soldat, în corpul ienicerilor. Dum. 32: Domnul Manole-Vodă, de unde era la mănăstirea Oo-trocenil, apuca cu beşlegil şi neferil ţării drumul Piteştilor. Ghica, 322: tem§ndn-se nu cum-va neferil plecând, să facă neorînduiell. 2. soldat pămînten făcend parte din corpul arnăuţilor. Cond. 1802: neferil ce sînt în slujba ţării din început pentru paza el... Fot. III, 300: neferl al spătăriei... neferl al agieî. Beld. 404: De neferl sau de beşlăgă, apoi nu mal întreba. Fil. 296: nu e nefer In oştirea noslră, care să nu aibă câte un pungoifi plin de mahmudele şi dodecarl. Cu acest sens vorba figureză în proverbul olten (Zanne IY, 484) „a face nefer pe cineva11 (a-1 păcăli) şi în cântecele populare. Al. 209: Fraţii mei, Neferil mei, Lotri, puişori de zmei. — nefer (ar. individu, personne), simple soldat; bulg. şerb. nefer (§ 68). neft n. (şi naft) bitume licid obţinut prin distilarea petrolului: untul de naft (unt-de-neft) se întrebuinţeză la scoterea petelor şi la lustruire. — naft (ar. pers. neft), naphte, bitume; rus. nefttî,. ngr. vs'frt, petrole. neftiu a. verde închis. Rev. II, 333 (f. de z. 1821): un biniş postav neftiu. — nefti, couleur de naphte, vert fonce et olivâtre. nenecă f. (şi ninâcă) mamă, în graiul copiilor. Stăm. 401: spune-I că ’l rog să vie la nenecă. Negr. III, 25 : Când băbaca la nendca vre un mic favor cerea. Al. T. 396 : s’a mânia. nineca şi nu ţi-a mal cumpăra minavet; 404: o ninecă cu două fete... — nene, nine, mfere (nom de tendresse donne par Ies enfants â leurs ineres ou nourrices). Vorba se aude numai în Moldova (aţii mai mult ironic) şi e formată cu acelaşi sufix desmierdător ca şi „babacă“. nenecuţâ f. diminutiv din nenecă. Stăm. 402: ce poruncesce nenecuţâ? Al. T. 330: Ah! nenecuţă,. cât eşti de bună I netegeâ f. învoială (într’un proverb munten). Golescu (Zanne III, 197): netegea pe ipingea... (V. peşingea) — NETigE (ar.), conolusion (d’un marche). nişeşteâ f. (arch. nigastea) flore de făină din care se face rahat. Tarif 1792: nişasUua de oca una 1 ban. — nişaste (pers.), amidon, fecule; bulg. şerb. ni-şeste, ngr, vtosoTeţ. 273 nisfeâ f. (şi nesfea) 1. veche inonetă tureescă de aur în valore de 4 leî vechi (§ 92). Fil. 93: nesfAia lei patru. Isp. 57: nisfiele d'alea mol. Tkod. 567. Tot galbeni şi mahmudele, IcosarI şi cu nisfiele. 2. fig. ceva rotund ca 6 nisfea, rotocol. Delavr. 37 : pe umerii obrajilor îl jocă şi se schimbă două nisfele de rumenâlă. — nisfye, demi-sequin (d. ar. nisf „moitie11). nufăr m. plantă cu flori late, albe sati galbene, din care se face şerbet (Nymphaea). Gane II, 228: găinuşele sprintene săriail de pe nufer pe nufăr. Al. T. 1088: şerbet de nufer. Id. Poesil 11,63: Şerpii lungi se ’nco-lăoăză sub a nuferilor ilore. Var: manufer, nufăr galben (Conv. XXII, 885). — nufăr (pers. nilufar = nil nufăr,, le noufar bleu11), nenufar; ngr. vooşo:pa; sp. fr. nenufar (§ 102). Vorba circula numai în Moldova, în Muntenia planta se numesce „plută11 (Dr. fîrândză). nur m. 1. farmec, graţie. Konaki, 67: Ah, nurule, împărate al podobelor llrescl! 2. (obicinuit la pl.) graţii. Jsp. 400: vecjl că nu era urî ta, avea nuri, avea pe vino’ncdce cum se cjice. Stâng. 60: când o văcju, îl plăcu nurii şi t6tă făptura el. Al. T. 103 : un stih făcut înadins pentru nurii mei...; 140: mirii matale m’au scos din minte. Rev. III, 357 (prov.): de cât un dram de frumuseţe mal bine un dram de nuri. 3. fig. „cu nurî“, favorabil, zîinbitor. Al. T. 434 : pentru noi sorta începe a fl cu nuri. — nur (ar. „Lumiere11), clarte, splendeur, beaute; alb. nur „strălucire11, mcr. niur „azur“, ngr. voopt, mine. nurliu a. şi adv. I. (adj.) plin de nuri, graţios. AL. T. 251: o văduvă nurlie... Cal. 1882, p. 188: era şi vrednice de privit fetişcanele, căci nurlii mal erau chipurile lor. II. (adv.) drăgălaş, graţios. Al. T. 404: ţineţi-vă mal drept şi zîmbiţl nurliii. Delavb. 9: se mlădie aşa de nurliii; 42: ce să-I faci când omul a nurliii? — nurly, lumineux, resplendissant. O ocâ f. 1. veche mSsură de capacitate şi de greutate, împărţită în 400 de dramuri (cu pl. ocale). Neg. 225: ocaua cu unt câte doi orţl bătuţi, ocaua de brânză era câte doi potronicl. Dion. 166: carnea ocaua 1 para sad mult 2, ocaua de vin la cârciume 2 parale. Tarif 1792: mălaiul măcinat ce se vinde în tîrg cu ocaua. Rev. II, 405 (d. 1821): atunci ocaua de pâine drâptă era 4 parale şi ocaua de carne 8 parale. Isf. 90 : 60936 18 274 pregătesce 100 oca de came făcută bucatele de câte o oca una. Marion 49: pe atunci era ocaua iul Caza, iar nu ckilonianul. Vorba revine şi în cântecele populare. Teod. 299: Să befl vinul cu vadra, Pelinul cu ocaua. Al. 265: Vinul bun, ocaua mare, Băul vinul de gustare. 2. aceiaşi măsură, vorbind în special de vin. Oraş. II, 159: [bandele] Ve 'nălţaţi la ceruri, când le daţi ocale. 3. „oca mică“, cumpănă falşă, cântar strâmb (al brutarilor şi măcelarilor1): cei prinşi cu ocaua mică eraţi ţintuiţi în piaţă de sfîrcul urechii (§ 69). Ghica, X: pe măcelari şi pe brutari când îl prindea cu ocaua mică, ÎI ţintuia d’o ureche în mijlocul tîrgulul. 4. flg. în locuţiunea „a prinde cu ocaua mică11, a surprinde asupra faptului, a da de gol. Gane III, 131 : v5(ţ6ndu-me prins cu oca mică, înfundat cu minciuna ... Al- T. 404 : pe aga şi pe spătarul i-au prins cu oca mică la piciorele fetelor în genunchi. Fil. 162: stăpânii voştri v’ad prins cu ocaua mică... Isp. 95: câţi s’aii prins cu mâna în sac, cu ocaua mică, toţi aii pupat duba. Var. (mold.): ocă (cu pl. oct). Nec- 420: să nu mai iee pârcălabii lidve şi oce de vin şi de horilcă. Cond. 1776, p. 40: vadra de vin să se facă pe la tote tîrgu-rile şi pe la t6te podgoriile de 10 oce şi oca de 400 dramuri. Beld. 394 : Bănăril, ocl pe la crîşme, dări pe slugi şi pe breslaşl. Ur. X, 216 (d. 180:i): darea de cără la mănăstire câte 35 ocă pe tot anul. Al. T. 1006: beii boieresce cu oca; 1034: poţi ridica multe ocl de bere şi fer î 1537: adă o ocă de vin. Negr. I, 258 (prov.) -. beţivului şi dracu ÎI ese cu oca înainte. Cr. II, 100: câte-va ocă de pesce sărat. — oka (ar. ukia), poids turc valant 400 dirliems (d. oirpda = uncia); bulg. şerb. pol. oka. alb. okă, mcr. ucâ, ngr. bv.a (pl. o/aSsc). Forma moldov. ocă vine din rusesce. Pe când ocaua derivă din turcesce, subdivisiunile el (litra şi dramul: XLtpa, opâ(j.i) se trag din grecesce. ocăluţă f. oca mică (şi fără nuanţă micşorătore). Jip. R. Sat. 206: d’ar mal li o ocăluţe, n’ar strica. odaie f. I. (sensuri archaice) termin technic militar: 1. cazarmă de ieniceri. M. OST. 270: ieniceri o mie orîndifiţl din odăile ienicerescl. 2. regiment de ieniceri (V. Partea II: odobaş). Ax. 142: aii poroncit Hanul şi Paşa de i s’ail tăiat obrocele ce i se daţi de la împărăţie şi i s’au ridicat [Craiului Şvecţilor] şi odăile cele ienicerescl ce’l păziad. 3. cazarmă de seimeni şi de slujitori domnesc!, care servia şi de închis6re a (Jurţiî (Băle. 680). N. Cost. 85 : scârbindu-se Nicolal-Vodă pe Gheorghe vel Vis-ternic, l-aii aruncat la siimenl, la lefe, de l-aii închis la odăile sale. Ureche, 241 : la odăile dărăbanilor celor ungurescl în curte au mers. Nec. 288: Mihal-Vodăati pus de l-au sugrumat acolo [pePanaiotache] 275 la odăile siimenilor, cpcând că pe toţi Domnii pîresce; 368: mal toc-mit-ad şi câLe-va case în curţile domnescl şi odăile siimenilor. II. (sensuri moderne) 1. încăpere, cămară. Muşte, 41: Grecii umplul-ad curtea domnâscă prin t6te odăile şi prin tîrg pe la gazde. Ou. I, 127: cămările feluritelor dregătorii şi odăile locuite de căinăraşl şi de obştea curtenilor. Al. 429: nime în tindă, nime în odaie. S. Năd. 15: căsuţa avea două odăi cu tindă prin mijloc. Isp. 114: să ajungă în odaia împărătesei şi să o fure. Stănc. 57: odaia le da într’o curte dosnică a palatului. 2.' adăpost de vite, pe câmp sad într’o pădure. „Odaia-Vizirului1* se numia un sat turcesc din raiaua Brăilei, ce fu anexat Munteniei sub Scarlat-Vodă Ghica (Sulzer I, 370: Tunusli, 130 şi Fot. III, 146). a. la cronicari: Amir. 178: păstorii noştri cu vre-un chip de s’ar ispiti a face vre-un supăr odăilor sad fâneţelor raielel locuitorilor Moldovei. Kog. 220: având poruncă de la Domnul ca să calce odăile lurcescl şi pe văcarii turcilor să-I pue pe toţi la bir. b. în cântecele populare: Teod. 474 (v. odalîc). R.-Cod. 21: Mi-I dă pe la odăi Şi slu-jesce ca la ol. Var. (muntenă): hodaie. Co.ND. 1693, p. 407: un agă al Veziriulul care au venit să strice hodăile turcesc! de la Diid; 578: vitele ce s’au cumpărat de s’ad dat la liodaia lui Mehmet Oilibi. Arch. rom. II, 167 (d. 1753): au primit turci prin sate cu gazde si cu hodăi. Sulzer I, 74: hodaie, aşa se numesc stânele cu pereţii de trestie. Uion. 184: ad zidit spital mare la marginea Bucurescilor, cu multe hodăi. — oda, chambre, compagnie de soldats, regiment de janissaires; bulg. şerb. odaia (hodala), alb. odă (hodă) „cameră reservată bărbaţilor**, mcr. oda şi udaie, ngr. ovtâţ. Ca termin pastoral, vorba trecu şi la, Ruteni: lio-dalî „căşărie**. odâiaş m. servitor de tribunal, de primărie. Formă românizată alăturea de „odagid.**. odăia|ă f. îngrijitore la o odaie ele vite. Ţaru, 54 (d. Olt.): Ce rumân e mal delid, Da tine’I herghelegiu, Ce rumâncă’i mal frumăsă, La tine e odăiaşă. odăiţă f. odaie mică (Negr. I, 302). odagiu m. 1. odinioră cămăraş. Cond. 1776, p. 20: de la 12 portărel cu un odagiu câte 2 lei unul. 2. a (fanfaronnade Bianchi: d. sp. palabra): şerb. palavra," mcr. pălăvre, ngr. îMtXdpp>a. Vorba s’a introdus la Turci prin mijlocirea Evreilor spanioli. Sensul peiorativ ce a dobînditla poporele străine e un fenomen normal al semanticei: cf. fr. hahler „a tăia la palavre" cu sp. hablar „a vorbi" şi (viceversa) sp. parlar „a fle-eări“ în raport cu fr. parler. palavragiu m. flecar, fanfaron. Al. T. 34: Unii 'mi c)ic ritor hazliu, Alţii ’ml dic palavragiii. Isp. Eev. II, 103: bun do gură şi palavragit! de frunte. — PALAVRAgY, fanfaron (Bianchi). pandişpăn n. turtă dulce mai fină (Jip. 60). — pandespan, pain d’Espagne. Vorba e populară în Muntenia. pangeâ f. un fel de sfeclă: sfecle pangelc. — pangar, betterave; ngr. -avr“a,o:. Vorba e cunoscută în Moldova (Cihac). păpădie f. plantă amară ce se mănâncă ca salată (Taraxacum), numită şi „părăsita-găinilor" (Dr. Brândză). — papadiya (femme d’un pretre chretien), la ca-momille (d. gr. itouraSiâ, fem. d. 7rct7tâ?, popă): în neo-greca vorba n’are sens de plantă. papară f. (şi păpară)l. mâncare din pâine prăjită şi brânză opărită cu apă fiartă. Isp. Sn. 5: asta este păpara... ea deschide apetitul. Pann n, 14 fprov.): Cine-a mâncat papară, Scie dulce-I ori amară. Id. Nastra-tin-Hogea, 43: lupii tăbăciră pielea caprei... i-o făcuse păpară şi lui numai cornele îi lăsară. 2. fam. bătaie: „a mânca păpară", a Abătut, mustrat sati păgubit; Zanne (IV, (55) mai citeză locuţiunile: „a-1 face păpară" (Pann III, 56), a-1 pisăgi în bătăi; „a găti o păpară cuiva", a-I întinde o cursă. Cr. I, 254 : să fii fost cu alţii, hei 1 hei! mâneai papară până m acum; II, 3: Smârândiţa a mâncat papară. Isp. 137: Bogdan mirosi cam ce păpară îi se gătesce. 8. fig. (sens archaic) înfrângere, desastru. N. Cost. 107: spun că s’aii omorît într’acea năvală 7000 de ieniceri în metereze, granate şi de spăgile Moscalilor... iară dintr’aceea papară atl perit mulţi. Var. (arch. munt.): popară. Dion. 177 : Turcii se spâimîntase de popara Nemţilor, s’afl apucat de sânătosa; 178: Turcii gustase popara Nemţilor la Porcenl... — papara, soupe au fromage ; „paparasyny yemek, cekmek" (litt. manger ou tirer la soupe), etre moleste importune, tourmente (Youssouf). Termin ciobănesc a cărui accepţiune figurată reproduce un idiotism turcesc (§ 38). papuc m. 1. încălţăminte de casa, din talpă şi câ-pută peste degete până fa jumătatea piciorului (litt. ceea ce acoperă piciorul): după vechea etichetă socială, vi-sitatoriî ’şî lăsau papucii la scară şi intrat! numai cu meşii, ca să nu strice covorele. a. în literatură: Tarif 17(51 : papuci cu mesiil li perechi 1 led. Id. 1792: papuci cu meşî buni cu postav, papuci femeescl galbeni eu căleâiu şi fără de ţopl. Al. T. 922: opinca se lipesce bine de pămîntul ţării, iar nu ciubota nemţescă, nici papucul grecesc. Fil. 275: remâind numai cu meşii, îşi puse o pereche de papuci. b. în cântecele populare: Al. 351: Cu papucul tîrşiind, Cu condurul tropăind. Teod. 78: Papuci roşiori, Pe la toc cu flori, Mult sunt jucători. Vorba figureză în mal multe locuţiuni proverbiale: „a o lua (a o şterge) la papuc", ă da dosul: „cât p’aei să-şî piardă papucii" (Isp. Rev. II, 145), să dea ortul popii; „a fi sub papuc", a fi stăpânit de muierea (pentru alte clicătorî: cf. Zanne III, 278 — 276). Cane III, 205: şepte ani a gustat traiul căsătoriei, în care timp a fost necontenit snb papuc. G-olescu : cel încălţat cu papuci nu cu-ndsce pe cel cu opinci. Obiceiul oriental de a bea, la chefuri, în papucii nevestelor şi acela de a se săruta papucul de către subalterni. Al. T. 82: boierii beu vutca cu fesurile şi cu papucii coco-nelor. Teod. 6(37: Turcul cu papucul bea. Marcul din carîrnb sugea. Caranf. 89: Mâna, p61a-l săruta Şi vîrful papucului. Oraş. 20: Şi p61a şi papucul smerit îl sărută. 2. „papucu-Domiieî", numele moldovenesc al plante! „concluru-Domneî" (Cypripedium calccolus). — papuc (pers. papuş), soulier, pantoufle (d. pa 283 „pied“ şi puş. „qui couvre“): bulg. pol. şerb. papuc, ngr. jcairourCi, mcr. păpuţă, ung. papucs; din aceiaşi vorbă orientală derivă: fr.’ babouche, sp. babucha (§ 81 şi 100). Forma „papuc11 e o induoţiune din plural. Vorba a pătruns şi în părţile limitrofe ale Ardeiului (Reteg. Poveşti, 44: ea avea o păreclie de păpuci). Papuc-Hogea m. personaj imaginar (ironic). V. hogea. Ce. I, 249: parca era tistea lui Papuc-Hogea Hogegariu .. . papucel m. papuc mic (dimin. ca ngr. TrctîrootCaxt). Teod. 329 : Că tu’l eşi afară Numai ’u fustişoră, Numai’npapuceî... papugiu m. 1. cizmar de papuci; adî mal mult fabricant de papuci. Doc. 11, 292 (d. 1791): Taft făcut staroste de papugii, ca să fle cu purtare de grijă pentru bresla papugiilor din Bucurescl. Al. T. 136: mii de parpalecl şi de papugii aici alergaţi. 2. fig. viclen, şarlatan. Gane III, 283: a fugit papugiul, fără să-mî plătescă. Delave. 24: unii ’I făceau pişicher, papugifi de Bucurescl. Caeag. 3: iacă nise^ papugii, nisce scârţa-scârţa pe hârtie; 289: am jucat conţină cu nisce papugii... — PAPuggy (papuşgy), cordonnier, domestique charge de garder Ies chaussures laissees dans le vesti-bule de la maison Barb.; bulg. papugiîa, ngr. ^airootC'/jc-Sensul figurat e propriii limbel române (§ 27), pară f. 1. mică monetă turcescă, a 40-a parte dintr’un leti vechifi: banul de o parale se numia „beşlic11, cel do 10 „rupie-1 (saft „ort11), cel de 15 „tult“ (Wolf, 135). Nec. 416 : Constantin-Vodă au aşeejat să fle patru clvertiu’I într’un an, să dee de tot omul câsaş câte 105 parale la civert. Beld. 381: Ş6pte mii de lei privesce, ca cum ar fi o para. Dion. 166: raci 20 de o para. Al 105 : Nojiţa şi leiţa, Curaua şi paraua. 2. bănuţ sah obol funebru. Ce. I, 14: paraua din mâna mortului. §Eţ>. III, 45 : la mort se legă o para la degetul mijlociii, ca să aibă cu ce plăti cele 9 vămi. 3. ban, gologan în genere. Oeăş. 26: Vrem tot pe d’a gata, fâr'o para chitiră. Vulp. 9: Nu mal vet)I para ’n pungă. 4. pl. bani, avere (cf. fr. argent). Beld. 367: căci fâr'a da parale, s’aduel ceva nu puteai. Isp. 207: acum ce să facă el? parale n’avea... Bur. 155: Dacă ’ţl este de vîndare, 'ŢI dail galbeni şi parale. Vorba figureză în proverbe şi locuţiuni: „a lua la (în) trei parale11, a-şl bate joc de cineva. Al. T. 918: hoţul cel de pălimar m’aii luat în trei parale ; 954: scil câ’s iute şi vil nitam, nisam să mS iei în trei parale. I’ann, 50: astăcţl când are parale, mănâncă zaharicale; 59: când ’ţl intră 284 paraua în mână, Leg-’o în 9 nodnri; 69: cine nu cruţă paraua, nici de galbeni nu-I e milă. 5. „la o para cinci11, numele popular al rolineî, numită şi „Baba Rusu te îmbracă, Baba Rusu te des-bracă11 (jocul fiind introdus de Muscali). Fil. 29: alţii iarăşi jucafi la o para cinci şi stos pe despuiate; 208: doi nemţi s’aibă voie a juca pe la bîlciurl la o para cinci. — para (pers. pare „piece, morceau“), piece de petite monnaie, argent en general, fortune, richesse Barb.; alb. bulg. mcr. şerb. alb. para, ngr. trapă? (pl. trapăSs?). Despre monete (§ 92). paralîc n. parale mărunte; „a vinde cu paralîcu]“, cu paraua, în oposiţiune ou „ghiotura1*. Polysu [Adnot.] mai citeză locuţiunea „a o şterge paralîc11, a se duce p’aicî încolo. Formaţiune analogică (§ 23). părăluţă f. 1. para măruntă ; 2. pl. bani. Mari'ON, 85: a avut Sanda părăluţe bunicele. parceâ f. 1. bucăţică (în cântecele dobrogene). Bur. 03: Urechile mele Vede-v'aş parcele, Voi n'ap auclit... 2. bucată, ca măsură mal ales de stofe. Tarif 1701 : bice o la o partea... cărşină prdstă o bucăţi la b parcea şi parcdua 19 parale bucata. 3. în special, vorbind de ţesături fine (ca şaluri), grosimea lânel şi a mătăsii: o purcea are 6 fire. — parca (pers.), petit morceau. piece, coupon (d. para „morcean11); bulg. parca „bucată şi brocart11, şerb. parce, rus. parca „materie de mgtase cu fir11. pardâf n scândură subţire (în Muntenia). Jip. R. Sat. 257 : butucii se cioplesc şi se prefac în scânduri, tinichele, lălurol, dâge, pardafuri, şindilă, laţi. — padavra (pedavra), latte, ais, bardeau (prin meta-tesă: pardava), d. itstaupov. stinghie; alb. petavră (§105). parlagitii m. măcelar care spintecă vitele şi le taie ciosvîrtele la zalhana: el alege carnea de ose spre a face pastramă, ciriviş, etc. Isp. 343: plin de sânge ca un parlagiă de La zalhana. Marion, 00: parlagiil cari car ciosvîrtele. — PARLAgY, id. (d. parlamak „haclier, dăchirer11). parmâc n. 1. stîlpuleţ de lemn, zăbrea. a. la cronicari: Ist. 1715, p. 18: toţi Beii cu catargele lor, eşind afară la par-mac, start de-a rîndul; 4l : despre apă tot stîlpl cu parmace. Dion. 183: art făcut tărie împrejurul casei de parmacl groşi. b. în cântecele populare: Bur. 55: De căpăstru mi-1 trăgea, De parmac că nii-1 lega. 285 2. (şi palmac), mSsură de 12 degete sad a 8-a parte dintr’o palmă a stînjenuluî moldovenesc. Al. T. 4: m’o îngustat de un palmac; 1660: un palmac de moşie. Nege. I, 206 : eu folosul lor abia depărta de un palmac lipsa. — pa hm a k, doigt, pouce ; barreau, balastre, grille, rayon d’une roue; douzieme pârtie du pied (mesure) Bar.; bulg. alb. şerb. parmalc „zăbrea11 (şerb. şi „81/a centimetri11), ngr. luapp.Axt, pieu. parmaclîc n. îngrădire cu parmace, balustradă. Nege. I, 303: să stric gardul, să fac parmaclicurl. Od. 127: un pridvor rotund cu parmacltc. Kil. 233: curtea avea parmaclicurl cioplite şi aşecţate cu mare gust. — PARMAiOiYic, balustrade, grillage, jalousie; bulg. parmaklyk, şerb. parmakluk, ngr. rcap[j.a/.Xbua. păstrămâ f. (şi pâstramă) 1. carne sărată şi afumată. Taeif 1761 : pastramă de 10 ocă una la vamă. Doc. II, 311 (d. 1792): pastrama de vacă cea de zalkana. Gane II, 221: muşcând când din cozonac şi când din pastramă. Ghica, 264: cu câteva bucăţi de pastramă, covrigi şi trei patru păpuşi de smochine ţinea băcănie. MAEION, 65: făcăleţui învîrtia la mămăligi tot una şi una pentru pastrama cea grasă. Teod. 332 : Să beafl vin, să frig pastramă. .. Var. (archaice): păstrămâ şi pastramă. Tarif 1792: păstrămâ care vine din ţara turcescă. Dion. 222: Calmucii mânca carnea [din leş de om ori de calj ca pastramaua de Ţarigrad sait ca ghiudenu. 2. fig. în locuţiunile „a pune pe cineva la pas-tramă“ şi „a face pastramă pe cineva11, a-1 jupui de vid, a-1 snopi în bătăi. Ce. I, 28: dacă mă vede că-s o văduvă sîrmană şi cu o casă de copii, mai trebue să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la păs tramă! Teod. 628: Ia să-mi dai tu mie seină, Ia să-mi dai pe negrul vamă, Ga să nu te fac pastramă. — pastyrma, conserve de viande de boeuf secliee au soleil; bulg. şerb. pastrăma, mcr. păstrămâ, ngr. îtaoToupiJ-âţ (icaaTpap.âc). Termin de căsăpie (§ 105). păstrămidră f. diminutiv (şi ironic). Ţapu, 60: Cu sângeru ’1 jungnia, Păstrămidră mi-1 făcea. pastramagiâ m. 1. cel ce face sad vinde pastramă: formaţiune analogică (§ 23). Delave Paras. 156: se duce la pastramagiul din colţ... ia o fe-liuţă, ÎI face de petrecanie. Maeion. 66: pastramagil, cari fac pastramă. 2. fig. mojic, bădăran (în graiul mahalagiilor). Carag. 14: nene, mortâ, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-me de pastramagiul. Paşă m. I. (în literatura istorică) 1. titlul marelui Vizir, al guvernatorilor şi al generalilor turci, cari pri-miati ca semn al dignităţii lor dou8 sad trei tuiuri (cu pl. paşî: cf. agi). V. Partea II: ichituilîd şi iucituilîd. 286 M. Cost. 282: în Moldova Paşă să nu puie. Koo. 206: în cţiLele acestui Domn [lon-Vodă MavrocordatJ au trecut prin Iaşi un Paşă mare cu trei tuiurl. Diox. 166: Domnul Ipsilant domnia şi sUpâniâ lara cu înţelepciune şi pace despre stăpânirea Paşilor de pe lângă Dunăre. Zil. 19: s’au împreunat şi cu ceilalţi Paşi... cu 8 şi cu 2 tuiurl. Al. T. 81: parcă’! Paşa din Ru.şciuc; 882: funieză ca Paşa de la Vidin. Fil 118: un compliment demn de un Paşă cu trei tuiurl. 2. titlu de dignitate militară ce vine totdeauna după numele propriu: Mustafa-P«.s«. Pop. 132 : împărăţia aii orînduit pe acest Hasan şi pre Abdu-lah-Paja şi pre Ibraim-Pa.ja şi pre alţi Paşi cu trei tuiurl, şi cu două. şi au intrat în Persia. 3. Domn în genere, guvernator. M. Cost. 15: la tute aceste ţări [Grecia, Iliria, Dacia] eşia Paşi de la Kîm, la unele pre un an, la altele pre trei ani. II. (în literatura populară) 1. într’o cimilitură. Goeovei 17 [ariciţi]: Merge Paşa pe uliţă, Cu trei mii de suliţe. 2. (şi Pagă) în cântece istorice (cu pl. Paşale: cf. agale). Teod. 131: Să-l fi dus la mecet In pola lui Maomet, Unde şed Paşalele In gură cu ciubucele; 481 : Iată 50 de agale. Iată 50 de Paşale; 481: Paşa bine ’1 asculta, Paşa Iote i le da; 572: Haini de gâîâţenl Şi Paşi ţarigrădeni; 673 : Gustă vinul pritocit, De agale mult iubit, De Paşale mult dorit. — paşa, titre officiel des vezirs et de certains grands fonctionnaires Barb.; bulg. şerb. alb. paşa, mcr. păşâ (pl. păşălar=t.urc. paşalar), ngr. izaesâc (pl. zaaaâec). Vorba e o rostire vulgară (cf. § 21), în loc de Laşa (V. Partea II) d. baş „cap“. *pâgesc a. ce ţine de un Paşă (cf. agesc). DlOtf. 185: fiind în cetate Paşă aşeclat de Împărăţie, Pazvando-glu aii început a-î sta împotrivă la trebile şi poruncile păşescl. Duji. 30: se găsiră 4 tuiurl şi alte 14 semne păşescl şi de ale altor meghistaul. *păgie f. provincie turcescă. N. Cost. 49: Turcii îi cjic acel păşii [Egipetulul] Mesraim sau Misir. M. Cost. 288: câmpii Cetăţii-Albe şi a Chiliei, ce se c|ice Bu-giaculnl, şi-I dedese Împărăţia păşia lui Cantimir, de se scria Paşă. Daso 421: şi de păşii şi de domnii a le schimbare şi a le dare, la mâna Vizirilor. Formă românizată după „paşalîc“ (cf. agie). păgâie 1. femeia Paşeî (cf. agoie). Nec. 407: pre păşoia lui Oolceag aii slobocţit’o şi ah purces de s’au dus în gios (de Hotin). paşalîc n. 1. (sensuri arcliaice) 1. provincie guvernată de un Paşă. N. Cost. 117: aii rămas iar Turcul în scaun şi socotiail să nu cacţă cu acele amestecături vr’un paşalîc la Moldova. Nec. 349: aii aşecjat prin tăte cetăţile [MoreeI] paşalîeurl. Koo. 215: aii fost dat Împărăţia paşalicul Hotinulul lui Musun-Zade. Ist. 1715, p, 32: aii îmbiat tot din paşalîc în paşalîc. Dion. 200: îl cinslesce cu paşalîcul Diulul. Zil. 27: Porta l’ail lipsit pe Pasvant de paşalîc. 287 2. residenţa unui paşalîc. Muşte, 34: întemeind cetatea Tighinea, s’au mutat paşalicul acolo, că. până atuncea era la Baba peste Dunărea. II. (sens modern) fig. ţară despotică, despotism. Al. T. 1341: guvern îl aista?.. V8 ’ntreb, boieri, guvern regulamentar ori paşalîc, în care domnesce interesul şi samavolnicia ? .. — paşalyk, dignite, gouvernement d’un paclia, province de l’empire; bulg. paşalyk, şerb. paşalulc, ngr. Ttaaa.Xi-Ai. Vorbă semi-literară. *pa§alifl m. om al Paşeî. Dion. 185: s’aiî sculat Paşa şi eşind din saraifl să se primble prin cetate cu paşaliil lui; 200: să mergă cu 100 de paşalil Turci. — paşalu, serviteur â gage chez un paclia Barb.; ngr. Traocdyjc, servitor al Paşei. patlageâ f. 1. plantă culinară din familia sola-neelor, de două specii -. pătlăgele roşii, numite şi „paradais", cu bobe roşii originare din America meridională (Lyco-perşicum) şi pătlăgele vinete, originare din India, cu bobe vinete, lunguieţe (Solanmn melongenu). Al. T. 47: ’I se făcuse nasu pipărnş şi obrazulpatlagea vînetă. Teleob, 210: am mâncat cu mare poftă pătlăgele vinete împănate ... felii de carne de viţ.el cu sos de pătlăgele roşii. Var. (oltenă): platagele (Dr. Brândză). Ţapu, 477 (d. Gorj) ■. Când o face salca mere şi răchita platagele. 2. (patlăgian şi pitlingian) rodiţi (Sulzer I, 121); şi pitligenă, rodie (Polysu). — PATLYgAN (pers. badingan), aubergine; (kyrmyzy) patlygan „tomate11. (frenk) patlygany „pomme d’amour11 Barb.; bulg. şerb. alb patligan, mcr. pitligiane, ngr. TtatXtCava, melongene (§ 102). pătlăginiO a. (şi patlaginiD) de colore vînCtă. i'lL. 75: încins cu un şal pătlăginiii; 223: o rochie de catifea pătlăginie cu piepţiî rîdicaţ.1. Ghica, 339: iarna vopsind cu colbre pa-tlaginie urechile şi nasurile omenesc!. Formaţiune analogică (§ 23). pazâr n. tîrg, piaţă (vorbă eşită dinus): Agă era mal-marele pazarulul. Polysu [Adnot.] ci teză proverbul ironic: tumba la bazar, bun pazar. Var. (literară): bazar. Fil. 88:. I, 86; mâncarea se aduce pe mese şi pehlivăniile nu se mal sfîrşesc. 289 pelteâ f. 1. must de poine (mere, lămâi, gutui) fierte până la îngroşare. Papaz. 119: dulceţurile erau peltea de lămâi, peltea de gutui. Ghica, 296: peltele de gutui şi de mere. Var. (molcl.): belte. Al. T. 13: Şi leitele de gutăl; 323: ine tem că din leite s’or priface în balmuş; 477: îni-arn uitat lelte'ua pe foc... 2. gelatină şi (fig.) polologhie: a făcut o beltea. — pelte, gelee des fruits, compote; ngr. tcsXts?. peltic a. care nu pote rosti unele litere. Carag. I, 211: Dandanache vorbesce peltic şi sisiit. — peltek, begue, qui grassaie: bulg. peltek, mcr. piltec, ngr. pelticăesc v. a vorbi' peltic. ■ Formaţiune verbală analogă bulg. peltelcuvam. pelticie f. defectul pelticului. pembâ a. (şi pimbiO) 1. (obicinuit invariabil) roşu deschis, litt. de colorea bumbacului. Fil. 75: fermenă de croazea pemle. Xen. 179: Irina avea cămăşi de borangic. fuste de cit pcmiiî şi cafenii. Mariox, 10: Spanac lăsă pe Trandafira, care se făcuse pembe la obraz. Oan. 102: Eu ţ’am spus odată ţii, Să nu porţi rochi pimlil. 2. fig. şi fam. bizar (of. fistichiii). Marion 79: gust penile şi la dracu. 1d. 1892, No. 14: ce-I vine lui Nea Treucă gust, curat gust pemle, să se dea în dulap. — pembe (pers. „coton11), rouge pâle, blanc rose; şerb. pembe, ngr. îtsţwts, couleur rosee, incarnat. perciune m. (lapl.) 1. bucle de păr, sin. cu „zulufi11. 2. în special, se (lice de buclele purtate de-alun-gul obrajilor de Ovreii ortodocşi. Al. T. 22: perciunii mi se tăcuse măciucă şi barba ţepuşl; 1018: nu te gândesc!, tărlane, că ţi-oiil smulge perciunii? — percem (pers.), toupet de cheveux; alb. bulg. şerb. percin (percem), mcr. perce „plete11, ngr. itspiCs. perciunat a. şim. 1. care portă perciuni; 2. fam. (ironic) ovreiti ortodox. Gane III, 290: venia un perciunat şi întreba... perdaf n. 1. stropire forte subţire cu gura a unei materii spre a-I da lustru a doua oră. 2. în special, la bărbieri, răsătură în răspăr. Al. T. 20: brice lungi de dat perdaf, Ghica, 13: ras regulat în Iote Sâmbetele cu perdaf. Kik. III, 100: Dom’ lancu al nostru se aşetţă cu briciiS... şi trage-I perdaf. 3. fig. şi fam. mustrare aspră (cf. săpunelă): a da (a trage) un perdaf. — perdah (pers. perdaht „le fini d’un travail11), lus- 60936 19 290 tre, polissure, dernier coup de main; perdalilu (tras) „dernier coup du rasoir dans la barbe“; bulg. perdali „lustru1*, şerb. perdaf (de unde verbul,, perdasiti"). Sensul figurat e propriii limbeî române (§ 27). perdăfuesc v. a da perdaf, a face bun început; fig. a mustra, a dojeni (Glos.). perdea f. I. (sensuri concrete) 1. pânză ce se pune la ferestre. Cond. 1693, p. 87: 292 tal. s’au dat la vel-cămăraş pentru co-vorele şi perdelele oaselor din Tîrgovişte, ce aii cumpărat de la Ţa-rigrad. Nege. I, 16: ferestre cu perdele vercj.1. Al. T. 1650: în fund perdele mari de mătăsii. Gane II, 202: la ferestre spînzurau nisce perdele de adamască. Ghiga, 841: sera când perdelele sînt trase. Isp. 251: la ferestre erad nisce perdele de mătase. Cu acest sens vorba figureză în câteva proverbe: „a se da după perdea", a se ascunde; „a ridica perdeua", a da lucrurile pe faţă; „a-1 lua cu o perdea mai sus", a i-o lua înainte, a-î tăia apa de la moră (Zanne, III, 285-287). 2. cortină de pat şi portieră de la uşa de intrare. ICog. 278 : pe copil cu tufecciî i-au chemat să-I cinstescă... să. nu stee la perdele. VÂc. 290: perdeua ce se spînzură de la baldachin... 3. în special, cortina uşii de intrare la camera lui Vodă, păzită pururea de un arnăut înarmat cu pistole şi iatagane (cf. perdegifi). Al. T. 101: portar-başa şedea la perde'ua domnescă cţi şi nopte. Od. I, 81: într’o cp Vodă, stând cu logofătul în odaie, de odată el chemâ un fustaş de la perdea. Fil. 29: ajungând la scara palatului, feciorul deschise uşa bntcel şi ajutâ bătrânului să se cobore; apoi îl urmări pe scară până la perdtua sălii de primire. 4. cortină ce ascunde manipularea la Jocul păpuşilor, cortină de teatru (cf. II, 3). Teod. 120: Cum să jucăm păpuşile? Cu perdea ori fără perdea? 5. şopron sad adăpost de ol (mal ales în Moldova). a. în literatură: Ce. I, 153: şuri şi ocăle pentru bol şi vaci; perdea pentru ol, poieţl pentru păserl, coteţe pentru porci. Cond. Ipsil. : de la perdelile de ol ce sînt cu fătăciune pe moşie, are să ia stăpânul moşiei de tătă perdeua câte un miel şi câte un tal. unul, şi ah a şedea acolo perdelile de la Blagoveştenil până la St. Gheorghe. b. în cântecele populare: Al. 58: La perdeua cu câni rel AŞalghil, a vădanei. Teod. 510: Bl la stână se ducea, Prin perdele se ’ntorcea: 514: De vremuri rele, Trăgea oile ’n perdele. Vulp. 82: Frigea oile din perdea, Poruncia de le mulgea. Ţapu, 116 : Când simte de vreme rea, Trage oile ’n perdea. JJ. (sensuri figurate) 1. văl ce acoperă: „a pune cuiva perdele la ocliî", a căuta să-l înşele. Cant. Ier. 131 : după ce ochiul cerului se închide şi perdiua 291 nopţii peste faţa pămîntulul se trage. Zil. Io: ore-cum nu s’âil ari-dicat perddua minţii, care la copilăresca vîrstă acopere înţelegerea şi judecata cea desăvîrşită. 2. pată albă în ochi care ’i împiedică lumina (cf. turc. gbz perdesi „cataracte11). .Şeş. I, 118: pohoelele se facla ochi; pohoelelor li se mai zice şi perdea. Teod. 809 (descântec de diochiu): Ochii înveliţi să fie cu perdele albe, Să nu mal privâscă la obraze dalbe. 3. reservă, bună-cuviinţă: sens luat de la modul de a juca păpuşile (cf. I, 4). Dion. 180: acest lucru [muieri în lagăr] este la Nemţi fără de nici o sflâlă şi Muscalii încă o aii acesta fără perdea. Caras. 58: scil, ine stăpânesc, adică îl vorbesc cu perdea, nu voiii să-I explic lucrul formal, ca să n'o ruşinez. OrAş. II, 4: dar să nu se bage de sâmă, mal ascuns, mal cu perdea. 4. mustrare (pentru o necuviinţă): „a da cuiva o perdea11, a-1 dojeni, a-î da un frecuş (Zanne III, 285—287). — perde (pers.), voile, rideau, portiere, cloison de planclie; cataracte de l’ceil: ton, air; flg. modestie, cliastete; bulg. perde „vel şi albeţă în ochî“, şerb. perde „cortină de pat11, alb. perde „cortină şi pudore11, mcr. pirde, ngr. nepSeţ, store. Vorbă forte răspândită şi fără alt echivalent; în Ardei îi se mai dice şi „flrhang11 (=ung. firhang d. germ. Vorhang), care tinde însă a dispare înaintea rivalului săti, mai armonios şi mai popular. perdelugă f. perdea mică de oi (of. perdea I, 5). R.-Cod. 246: [Moş Luţa] dârme ’n cea mal mică perdelu.şă... perdeluţă f. perdea mică de ferestră. Caras. 177: grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică. *perdegiu m. (şi perdegi-başa) cel pus să păzescă perdeua uşii de intrare în camera lui Vodă. Doc. I, 289 (d. 1783): perdegi-başa. tuiungi-başa_ — PERDEgy, gardien de l'entree, chambellan qui ouvre et ferme la portiere. pergamiiie f. pl. (şi pergamote) varietate de pere (litt. pere domnescî) cu gust fdrte plăcut şi care se topesc în gură lăsând un suc abundant şi plăcut. Şep. V, 68 : pere pergamute, faţă galbenă-roşie, dulci. Barokzi, 98: pere pergamote. — pergamut, id. (d. beg „prince11 şi armud ,,poire“); de aci şi fr. bergamote. perghfel n. (şi pirghel) 1. compas de măsurat pro-porţiunea saii grosimea. Cant. Ier. 126: copaci unul de altul de departe, ca cum cu pirglielul ar fi fost puşi. 2. zidărie în arcadă sati în semi-cerc. 292 Od. I, 128: tocuri înalte şi înguste aduse sus în îndoit perghel. 3. un fel de joc circular. 4. fig\ la pl. tîrcole. Kik. III, 28: perghelurl după fete şi muieri frumose. — pergeij (pers. perkiar „plein d’art“), compas; cum. pargal „circulus dimensorius"; alb. bulg. pergel, ngr. Termin technic de zidărie. peruzeâ f. piatră scumpă de colore albastră. Gal. 1882. p. 60: să-ml dureze o biserică mare săpată într’o singură piatră de matostat, cu turnurile de bălaş şi pardosela -peruzele. Delave. 63: cerul e albastru ca o boltă de peruzea. — piruze (pers. firuze d. firuz ,,heureux“), turquoise; cum. peroza; şerb piruze, rus. biriuza, ngr. zipooţL Tot de la Turci provine şi numele occidental al acestei pietre (căreia se atribuia virtutea de a lecui ochii): mediodat. turchesia, sp. turquesa, it. turchese, fr. turquoise, adică piatră venită din Turcia, de unde veoliid-rom. turcoză (Rev. I, 339 [f. de z. 1069]: două inele cu turcoză). pervâz n. (şi în Mokl. privaz) 1. încadrarea unei uşi, sinonim cu „cercevea“. Delave. 3: peroazurile uşii curate ca un pahar. Carag. II, 81: le însemnăm cu tibişir pe pervazul uşii. 2. descliidătură la izmene sad la nădragi. 3. pl. spetezele ferestrăuluî (Dame, Terminol. 86). 4. bordura unul tabloîi. 5. fig. cadru. Emin. 168: In privazul negru al vieţi-mi e iconă de lumină. — pervaz, cadre, châssis, garniture, bordure; bulg. şerb. alb. pervaz, ngr. zsppâCt. peş n. 1. partea de dinainte a unul zid; 2. lăture. Ghica, 96: m’am pomenit cu trăsura într’un peş. Carag. 64: şede rezemat într’un peş. — peş (pers. ,,devant“), pârtie anterieure, fronti-spice, avant-corps; şerb. peş „partea de dinainte a unei rochî“. Vorba circulă în Muntenia. peşcheş n. (şi pigcheg) I. (sensuri archaice) 1. dar oferit ca omagiu Porţii din partea lui Mircea-Vodă şi a lui Bogdan, schimbat mal târclid în dare obligatorie sad haracid (§72). Crom. 111, 452: pentru semn de supunere, Moldova va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul la Portă prin doi boieri 4000 galbeni turcesc], adică 11000 lei, 40 şoimi, 40 iepe fătătore, aceste Iote cu numele de peşcheş, adică dar. 2. în special, plocon oferit la bairam, aşa numitul „bairamlîc11. 4 293 Cant. Mold. 111: in bairam vel paschate Turcarum piszlieszi vel donării nomine Moldavia solvere debet. 3. dar făcut unui superior safi între eg'alî (spre deosebire de „bacşiş11). N. Cost. 48: dintracele bucate Constantin-Vodă aCi trimis şi peşcheş cumetrulul se ii. Koo. 202: Domnul trîmiţându-I multe peşcheşuri şi bani; 234: să căutăm să-I dăm acea somă de bani şi câteva peşcheşuri să-I trimitem, ca să nu aducă vr'o peire ţării. Cant. Mold. 57: aiiisque muneribus, quai quidem piszliesz sive donariorum nomine insigniunt. l)xon. 170: au mers cu peşcheşuri scumpe împărătesc! la Crîm să le dea împerălesil. Fit. 130: etl le trimit [Vizirului şi capugibaşil] pe tot anul peşcheşuri de câte 50000 pungi de bani. II. (sensuri moderne) 1. dar în genere. Xen. 101 : peşcheşuri de ale negustorilor cari fac negustorii regulate cu vameşuî. Al. 135: Bre. Pândele, de vrei bani, Să nu-I poţi mânca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-I peşcheş de împărat. 2. (ironic) plocon. Al. T. 115: poliţaiul de oraş hărţuise revollanţil şi numai cu cinci dorobanţi îl legase butuc şi-l dase peşcheş procurorului: 527: n’am sciut că-I plac peşcheşurile; 1350: Leiba lipţcanul era s’aducă peşcheş 40 de căpeţînl de zăliar şi 50 de ocă de cate. Cr. I, 40: să ucidă vr’o lişiţă şi s’o ducă peşchiş frăţine-seu... S. NAo. 151: Turcii pe cari i-am trimis pteşcheş lui Moş Scaraoschi. Ghica, 264: îl ajung [pe copil] âmenil lui Tebedelen şi-I duc peşcheş îndărăt la Ianina; 417: tăiase capul socrului setă şi-i aduse peşcheş nevestei sale într’o traistă. Cal. 1895, p. 05: pomană ţigănescă căclutâ peşcheş din cer. Al. 125: Şi să-l ducă [capul] pe tipsie De peşcheş la împărăţie — peskeş (pers. pişkeş, litt. qufprend le devant), present offert corame liommage a un superieur, petit present, pourboire; bulg. şerb. peşki.ş, alb. peskeş, mcr. peşcheşe, ngr. itswsat. V. Partea II: peschegiu. Rest important din vechea nostră terminologie politică, adi cu sensul generalizat şi cu o nuanţă ironică destul de pronunţată. *pe§cheglîc n. sens identic cu „peşcheş11 (formaţiune analogică). Zii,. Rev. III, 74: luând câte un peşcheşUc, iscăliră anaforaua. peşchir n. 1. pânză de şters mâinile saîi faţa. Cuv. 1,213 (d. 1588): trei peşchire de la voevoda. Ghcokg. 309: peşchirul cel rînduit ce se chiamă şi fotă. Doc. II, 408 (d. 1792): un peşchir pânză de ţară. Ur. XIV, 234 (f. de z. 1818): patru peşchire de obraz, patru peşchire de mâni. Cron. III, 439 (d. 1822) : peşchire la fiesce-care cusute cu fir şi altele cu mătăsuri, dar prea lrumose. Var. (archaică): pifchir. Rev. I, 339 (f. de z. 1609): un pişchir de mătase cu fir vîrstat. 2. maramă (în Olt şi Argeş), sinonim cu „ştergar11. Zanne III, 293 (prov.): cum e peşchirul şi mindirul (despre cel car! se potrivesc). — peşkir (pers. pişlcir, litt. qui tient le devant), ser- 294 viette, essuie-mains; alb. bulg. sărb. peşkir, mcr. pis-kire, ngr. sscndpi. Vorba e aţii proprie Munteniei; în Moldova se elice „prosop11 (înainte şi peşchir), în Ardei „chindeCi“, iar la ţară „şervet sati ştergar". peşchirgium. (şi pegehergio) titlu identic cu „peş-chirgi-başa“, tradus şi cu Vel-peşchirgiâ. Cond- 177(5, p. 77: Vel-peşchirgiă 2J lei pe lună.. Dion. 197: ce-bueciii şi pe.şchergifi au început a ţipa... Dum. 19: trase un pistol în Vizirul şi nimeri în peşchirgiti, care în loc muri. Pot. II, 189: un turc peşchirgin al Vizirului; III, 289 : peşchirgiul, sofragiul... — PEŞKiBgy, conservateur des nappes et serviettes ă la Cour. *pegchirgi-baga m. (şi pegehergi-baga) 1. slujbaş însărcinat cu ţinerea peşchirelor şi a şervetelor la Curtea Sultanului’sati a Vizirului (V. peşchirgiQ). 2. boierinaş care presentă Domnului peşchirul. Pot. III, 310: peşchirgi-başa primesce 20 lei pe lună. Doc. I, 289 (d. 1783): sofragi-başa, peşchergi-başa ... — PEŞKiRgY başy, premier peşlârgy â la Cour. peşin adv. (şi peşim) în numărâtore, bani gata. Doc. IV, 2(57 (d. 1794): să plătăscă surugiului peşin de la men-zil în menzil. Kog. 241 : îndemnândn-l [Gane pe Mitropolitul Iacob] să ia câte-va pungi pentru paretis peşin. Ub- IX, 120 (d. 1804): tăierea cherestelelor să fie plătite cu bau! peşin. Risv. II, 396 (d. 1821): Ou galbeni ţi-1 cântărim, Cu bani peşin ţi-l plătim, al. T. 284: mie ’ml place să plătesc peşin... iaca 500 de lei; 141: bani peşin, să cumperi lemne, bade lone. Basme IV, 136: să cumpăr 5—6 buţl de vin cu bani peşin. Pil. 215: scâle tot ce al mal bun şi voiu plăti cu bani peşim. Orăş. II, 22: Pân’atuncea însă plata pe peşim.., Dacă voiţi credit şi amici să fim. — peşin (pers. pişin „anticipe"), argent comptant paye d’avânce; ngr. jrEatv. (pe) şin adv. îndată, la moment. Zil. 8 : şi joe şin aii hotărît ponturile să se aşecţe. Doc. II, 805 (d. 1791): vă poruncim straşnic ca acum pe şin să aveţi a da nizant brutarilor. Golescu (Rev. II, 161): cum sbără, pe şin aucjl era! In. Cum sărele apune, tote la întuneric pe şin se pune. — şim, tout-â-l’heure, immediatement (cu prep. pe). Ambele aceste adverbe, cari exprimă noţiuni sinonime, s’ati confundat sub raportul fonetic: acesta oon-fusiune a provocat şi dispariţiuuea ultimei vorbe din limba modernă. peşingeâ adv. cu bani gata (într'un proverb). Pann, 1s3 : mal bine peşingeâ pe ipingea de cât cu toptanul şi banii la anul (cf. netegea). — PEŞiNgA, argent comptant. Vorba figurezăîn acest pasaj unic şi pare a fi fost introdusă de chiar A. Pann. 295 peştimâl n. (peştiman şi pegteman) 1. ciarşaf ele şters corpul. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): trei prosdpe de baie şi uu peştimâl. 2. şorţ mare vopsit cu roşu şi albastru (în Moldova, Bucovina şi Basarabia). Tarif 1792: peştimanele cele bune, la o sută de bani, 3 bani. Negr. I, 300: un peştiman curat şi o c&uiaşe burangie eu altiţe. Sbiera, 211: moşnegul cumpăra totdeauna câte ceva fetei babei, ori câte o roche, ori câte un tulpan, ori câte un peşteman, ori câte o fota, sau câte alta ceva. Şe^. II, 199: Leliţă au. peştiman Nu ’nvăţa capul hiclen. — peştlmal (pers. piiştmal „essuie-dos“), linge dont on se couvre au bain, tablier, grancl fiohu (d. pers piişt „dos“ şi maliden, ,,frotter“); bulg. şerb. peştimâl, alb. peştmal, ngr. 7tsot5jj.dXt (§ 100). pezevfenghm m.' 1. mijlocitor neonest, sinonim cu „codoş". N. Cost. 101: un galion ce avea înlăuntru 150 de copil tineri, luaţi din Kefea pentru spurcata sodomie a prea curvarulul turc, şi ce era dobîndă mal bună, aii dus la Sultan Mehmet, fiind ispravnic pre acel galion un grec (iată şi pezevenghi greci!) Od. I, 270: (V. codoş). Sbierj, 280: un pezevenghiu care scia că baba are la gălbînaşl... 2. înjurătura trivială. Kik. III, 52: un pezevenghiu de băcan; 310: un pezevenghiu de căruţaş se lega de el. — pezevenk, maquereau: bulg. şerb. pezevenk, alb. pizaveng, ngr. 7rsCs[3s7X7)c, entremetteur (§ 44). pezevenclîc n. faptă şi meseria de pezevengiliu. — pezevenklik, maquerellage; ngr. îîîCîpr.'Xvjxi. p'icifi m. băiat mic, mai ales ştrengar şi sburdal- nic, sinonim cu „puşchiu“. — pic, petit, batard; bulg. pic. Sub raportul sensului : cf. copil, în vecliea-românescă, bastard. pilâf n. 1. mâncare naţională turcescă din orez fiert cu unt la care se adaogă une-orl carne de miel sati de pasere. Pilaful, ce se aduce la sfîrşitul mesei, era odi-nioră mâncarea favorită şi clilnic servită la mesele bo-ierescl (Sulzer IV, 369): o varietate cu stafide forte gustată se numesce agem-pilaf (litt. pilaf persan). Rege. I, 151: după borşul polonez, veniau mâncări grecescl fierte cu verdeţuri, cari plutiail în unt, apoi pilaful turcesc. Al. T. 1408: am poroncit să-I facă un pilaf de o baniţă de orez. Pann II, 129: piperul e negru şi-l pun d’asupra pilafului. Od. I, 79: un morman de pilaf alb şi fumegos; III, 22: ce pilafuri ne gătia Ia masă meşterul bucătar! Teod. 130: AI înghiţit pilaf fiert Şi te-al opărit pe piept! 2. fig. în locuţiunea „a face pilaf pe cineva", a-1 pisăgi în bătăi. 296 Bogd. Pov. 120: Sultanul chemă ienicerii Iul şi-I trimise de făcu într’o clipă pilaf şi harcea-parcea pe toţi cel adunaţi. — pilav (pers. d. sanscr.), riz ă la turque, plat naţional avec du riz, du bouillon et du beurre; „’agem pilav", melange du riz avec des pistaclies et du raisin (plat fort en honneur en Perse) Barb.; bulg. şerb. pilav, mcr. pileafe, ngr. •TctXâ'pt (§ 87). pilaf-aga m. nume ironic dat Turcului (în Jocul păpuşilor), după mâncarea-î favorită. Al. T, 03: iac&Turcu şi Cazacii, Pilaf-aga si cu Moscov-ghiaur, duşmani de m6rte. pilafgiO m. care face sati vinde pilaf; (ironic) Turc. Al. 240: Şi la câni flămând! nemţescl Şi la pilafgil turcescl. Formaţiune analogică (§ 23). pingeâ f. 1. jumătate talpă: petic, cârpitură. Okăr. 77: pune pingea nouă la veche pingea 2. fig. în locuţiunile: „a pune cuiva pingeua11, a-1 înşela; „a-i da pingeua11, a-1 respinge şi pune pe gonă; „a bate la pingea (sad papuc)11, a cheltui în jocuri şi petreceri; „a ţinea la cineva ca la pingele11, adică forte puţin sau mai’ de loc (Zanne III, 302). OiîĂş. 0 : Dar mal toţi îl pun pingeua şi din ochi de om îţi fură. — PENgK (pers. „griffe11), le de vânt de la semelle; bulg. pence, şerb. penge. Termin de cizmărie (§ 105). pingelesc v. (şi pengelesc) 1. a cărpi încălţămintele; 2. flg. a înşela sau amăgi pe cineva. Oraş. 76: Pe mic şi pe mare am să pingelesc. Kik. III, 141: toţi negustorii pengelesc pe muşterii. pingică f. diminutiv (desmierdător). Bogd. Pov. 244: tot bare din pingică. pirpiriu a. 1. sărăcăcios, golan: „pirpiri-cosac11, despre un om sărăcuţ şi de tot scăpătat (V. saxana). ARCH. rom. II, 100 (d. 1753): alţi turci pirpirii ce umblă prin judeţe fâcend zulumurl locuitorilor. isp.'279: când se desmetici el şi se vecju pirpiri-cosac. golănel şi gonit... 2. (şi pirpiliQ) jigărit, slăbănog (în Muntenia). Ghica, 670: un găligan de şcolar, cât un bivol de mare, tăbă-rîse pe un băiat slab şi pirpiriii. Cal. 1895, p. 01: un ţăran sărac, becisnic, pirpiriu. Marion, 27: par’că e un piţigoid de pirpilie ce e şi ed ţi am dat-o grasă şi frumosă! Oraş. 17 : din gol şi pirpilii s’ad înţolit deodată... — pirpiri, mesquin, etrique Barb.; qui appartient aux artisans, aux ouvriers; flg. grossier (Youssouf). pişicher a. şi m. rafinat, şiret. CARAG. 171 : mare pişicher, strajnic prefect ar fi ăsta! Teod. 571 : Dalei, puid de pişicher. Orăş. 35 : Pişicheri cu isteţime totă <|iua mă ’mpresor. 207 — pişekiar (pers. „qui professe un metier11), liabile, adroit, faiseur de tours, saltimbaque (d. pers. pişe „metier, art“ şi kiar „qui fait“). pişicherlîc n. înşelăciune, şiretlic. Cal. 1895. p. 52: viclenia şi pişicherlicurile mele. Cabac*. 3: trag ltunea pe sforă cu ptşicherlicurl. — pişekiarlik, chel-d’oeuvre. ouvrage difflcile execute par un ouvrier Barb. pistil n. magiun de prune satt de gutui. — pestil (pesdil), fruits ecrases et seches en lames minces; bulg. pestil, şerb. bestill, ngr. x^tsD., gâteau fait de miel et de sesame. Vorbă cunoscută în Moldova., poş n. turban uşor de mătase negră brodată cu fir (în cântecele dobrogene şi oltene). Bur. 177: Peste poşul cel din cap Tu ţi-al pune un calpac. Ţapu, <84 (d. Teleorman):*Pânzele să se ’negrescă Ca rasa călugă-rescă Şi ca poşul de la gât. — poş (pers. puş ,,couvert,ure“), turban leger porte autrefois par certains Iroupes, notamment par Ies ar-tilleurs Barb.; bulg. poş. şerb. poşa, ngr. icdot. poturi pl. 1. un fel de nădragi largi ce-I purtati odinidră mal cu semă arnăuţii şi liaiducil. Al. 81 (d. 1821): poturi cu copci de argint. Al. T. 1530: Ga-vril, argat şerb de 40 ani, îmbrăcat cu poturi, ilic, brîCL roş, pălărie ţărănescă şi opinci. Fil. 143 : poturil sel de postav vişinii! cu turiecil de fir; 344 : poturi şi ghebe scurte, împodobite cu găitane tricolore. Ghica, 290 : tînăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi şi cu cepcheii. Al. 159 : Cu doI-spre-c]ece panduri, Cu ghebe şi cu poturi. 2. nădragi purtaţi până astăclî de preoţi bătrâni (în judeţele Vâlcea şi Ialomiţa). 3. nădragi ţărănesc!’ ce se închid cu copci, strînşl pe picior, cu marginile garnisite cu găitane şi cusături. Tarif 1870: poturi de aba — potor, pantalons â larges plis (connne portaient Ies Albanais); bulg. poture (boşihaoki). şerb. potur, mcr. poturi, ngr. itarofipa, ghetre (§ 100). poturef pl. diminutiv de la poturi. Ţapu, 385 (d. Dîmboviţa): Ia croesee-mi potureit Vercjl ca şi frunc[a"de tel. puşchiâ m. (arch. pugt) 1. (sens archaic) sodomit. Nec. II, 278: împăratul cel mazil i-aii fost puşt şi el făcea ce-î era voia, de schimba Paşii şi Domnii totdeauna. II. (sensuri moderne) 1. craidon, desfrînat. Isp. 289: mult trebue să fi căutat până să găsăscă un puşchiit. ca tine. Teod. 641: Că mi-a venit puşchiul bet Astă sără ţ>e ’nserat. Bub. 177: puşchiul mă tem c’a veni Pe ferâstră a privi. 2. ştrengar, berbant. 29S Al. T. 70: mare nostimior mal era puşchiU; 826: să se dee în dragoste cu puşchia ăl de Pepelea. Xen. 15: la bătrâneţe voi* îngădui efi să-şi bată joc un puşcliiu de mine ? — puşt (pers. puşt „dos"), mignon, garson de-bauche; alb. bulg. şerb. puşt, ng-r. iro-jor/jc (§ 44). R Rachiu n. alcool combinat cu apă: se face din vin safi bucate, din prune ori cireşe etc. a. în literatura propriu-clisă: Dion. 175: RÎnt la Buda multe vil şi aduc şi rachiu, spirt; 224: mchiti prost 70 par. ocaua. Tabif 1792: rachiul ce-l aduc de la podgorie. Beld. 414: vin arunca la orîndă, rachiul a lor mal tot. Cb. 117: moş Nichifor a tras o duşcă de rachiu din plosca Iul cea de Braşov. Game I, 205: câte un pahar de rachiu fu împărţit la fiecare străjer. Db. Manol. 602 : sătănul consumă ţuică sau rachiu de prune, basamac safi rachiu de bucate şi rochia de tescovină saii boştină sau prăş-tină: rar delenil mal beii şi rochia de drojdii. Jsp. B. Sn. 122: cum apuca de bea un ciocan de rochia, îşi perdea minţile. Marion, 33: din rochia în rachifl ÎI venise pofta de cântat. Stănc. 350: mal beîi rachia cu piper. b. în poesia populară: Teod. 16: înainte ne eşia C’un clondir plin de rochia... Bub. 203: Ou rachia clondir scotea, Paharul că şi-l umplea... La Baronzi (p. 150) se află locuţiunea „a face rachiu pisiceî", a plânge. — raki (ar. ’arak „sueur, suc exprime"), eau-de-vie; bulg. şerb. rakiîa, alb. rus. raki, mcr. arăchie, ngr. [jt/1 ; sp. arac, fr. arack. De la Serbî ah luat Ardelenii forma rachie. Bibicescu, 330: Un acăii de rachie, De rodite marmazie. Vorbă răspândită în Muntenia şi în Moldova, unde circulă şi sinonimele slavone: horelcă şi pălincă. rachiaş n. rachiu (diminutiv desmierdător). Ţapu, 77 : Cocoşel pe tălerel, Rachiaş la clondiraş. rachier m. fabricant şah vîndător de rachifl. Cb. 11, 41 (V. abager). Ghica, 486: flfi. de rachier îngâmfat. rachierie f. fabrică şi comerţ de rachifl. rachieriţă f. femeia rachieruluî. Neo. 225: Duca-Vodă ’şl luase o fată a unei rachieriţe... rachiijâ f duşcă de rachifl. Diom. 219: la urmă Muscalii au cotelit pe Turcii cel morţi şi au câştigat din destul pentru rachiiţă şi viniţă. rachior m. (ironic) păhăruţ de rachifl. Vulp. 21: Badu-î bat, bâtişor, Tot de vin şi rachior. rachigiu m. sens identic cu „rachier" (învechit). 299 Coxd. 1813, p. 385: arendaşi do moşii, de cârciumi, rachiyil. ■ ■ — iiAKigi, distillateur, vendeur d’eau-de-vie; şerb. id. raft n. tacâmul calului: şeua, frîul etc. Ax. 150: aii aflat multe lucruri scumpe, rafturi împărătesei, argintarii şi alte od5re. Nec. 246: cai, rafturi, corturi, clouă sute de siimenl cu haine şi cu lefe; 379: cai cu şele cu rafturi, sute de lei. Cond. 1693, p. 497: o şea şi un raft şi o păreehe de tocuri de pistole. Cant. Ier. 235: că vordva nu îu vreme şi la locul şeii ca rafturile de aur în capul măgarului se prind. Beld. 444: ari aflat armăsari împărătesc! împodobiţi cu frumose podobe, rafturi şi har.şale. Al. 63: Ori frîul cu fluturi, Ori scumpele rafturi... Vorba se află şi la Dosofteitt (Ghen. 40“: unde-I sînt fustaşil, unde’s caii cu rafturi/j, luată probabil din-tr’un text’ s&rbesc. — raht (pers. ralit ,,apprets“), harnais et brides du cheval brodes ou garnis de franges d’or ou d’argent; şerb. ralit, ngr. pa/na (§94). Vorba turcescă mai are şi sensul de „ration, quote-part“, de unde trecu la Şerbi şi de la aceştia la Românii ardeleni sub forma raftă, cotisaţiune: „a fi raftă“, a fi achitat; „a spune rafta-, deadreptul, lămurit (Reteg. Poveşti, 214: sin tem raftă; 135: mia spus rafta, ca să ne lăsăm de astfel de gânduri). Din pluralul lui „raft“ s’a format verbul înrâfturez, a pune calului rafturile. Bub. 61: înşelat şi ’nrăftarat, Cum e bun de încălecat... raft n. poliţă pentru mărfuri. Basme I, 64: tote scumpeturile erail aşezate în rafturi frumose, pe mese şi în dulapuri. Oraş. II, 139: şi-a vîndut fondul, rafturi şi tarabă; III, 24: Altul dă din rafturi marfă ş'altul este tejghetar. — raht (pers. ralit, „meubles, liardes11), support de fenetre: alb. raft. Formele fără t final, ca s6rb. raf şi ngr. pd'ft, se trag d. raf, tablettes, rayon. rahat n. I. (sens primitiv) confort, sin. cu „huzur“. Beld. 445 (d. 1822): pe ceilalţi boieri i-au poftit să mărgă într-altă odaie, să şadă cu tot rahatul lor. Obâ.ş. II, 160: Tu eşti învăţat ca să trăiesc! bine, bine şi în rahat. II. (sensuri populare) 1. un fel de peltea cu migdale şi must de pome: în acest sens, rahat e o abre-viaţiune clin „rahatlocuin“, litt. bucată delicidsă. Gane II, 220: cutii cu rahat. OrAş. II, 162: Un funt de rahat. 2. trivial, sinonim cu ,.boc“, în locuţiunea analogă: „a mânea rahat11, a spune minciuni, a o sfecli; „rahat cu apă rece“, flec, moft. Kik. III, 3: rahat cu apă rece!.. palavre vertţî şi uscate. Teod. 126 (Jocul păpuşilor): d’atâta vreme mănânci rahat... — rahat (ar. rabat), tranquillite, aise, commodite 300 (pl. delioes): bulg. şerb. raliat, mcr. raliate „linişte11, ngr. pa/cm, repos. rahagiQ m. fabricant sati vîndetor de rahat. Formaţiune analogică (§ 523). rahagerie f. prăvălia rahagiuluî. rahatlocum n. sirop de zahăr amestecat cu puţină scrobelă, cremă de tartru solubil şi uleiil de migdale: siropul se îngroşă prin cocere şi apoi se taie în mici pătrate sati romburi, de colore trandafirie ori albă (litt. desfătarea gâtlejului): acestă prăjitură se numesce obicinuit popular „rahat11. Doc. IV, 348 (ci. 1794): rahatlocum 3 tal. Ur. XXII, 302 (d. 1826): fisticurl, castane, rahatlocumurl sa fie slobode de Iota darea. Al. Pr. 298: bătrânul derviş nise înfăţnşezâ eu o cutie de rahatlocum. — rahat loiojm (ar. rahati hulkum „delices du gosier11), pate douce faite avec du miel, du sucre, des amandes etc. et parfumee d’eau de rose; şerb. raliat-likum. Despre celelalte confiseriî orientale (§ 87). navăc n. (şi răvac) 1. partea cea mai curată a mierii ce se scurge din fagurii expuşi la sore. Ub. IV, 133 (d. 1792): 15 par. oca miere răvac. 2. must. scurs din struguri. Teod. 330: l.asă-tne sâ beu răvac, Că sînt voinicel burlac ; 546 : Ş’o vedriţâ de răvac. Să-ţi ilafi leiţa cu drag. — ravak, miel coule et purifie; şerb. ravak. ravent m. (şi revent) plantă purgativă (Bheum). Dasc. 408: scorţă dulce, piper, recent, zahar. Tabif 1792: revent, la 100 de bani 3 bani. Tarif 1761: răvent, oca 220 bani. Db. Crăin. Conv. XXII, 973: revent. — ravent (pers. ravend), rliubarbe; bulg. rus. şerb. revent, ngr. paftevri (ps^ăvri). razachte f. varietate de struguri frumoşi cu bobe mari ovale, albe şah roşii, şi cu coja grosă. Zanne, 304: Craii în d6l la vie, Câ s’a copt razachie. Ţapu, 220 Când s’o coce corna ’n vie Şi strugurii şi razachie. Var. (archaicâ): rezachie. Tarif 1792: stafide, rezachie de o cutie 24 bani. — razaki (ar. rezaki d. rez „cep de vigne11). sorte de raisin excellent, â grains longs et blancs, dont on fait des compotes; bulg. şerb. razakila, ngr. paCavd (§ 102). refeneâ f. I. (sens archaic) cotisaţiune. Cap. 361: trimitea cu urciârele în tîrg, Antonie-Vodâ şi flu-seii Negu-Vodâ, cu bani refenea, de cumpăra vin de bea. II. (sensuri moderne) 1. petrecere în comun, benche-tuire în societate cu alţii (în Prahova şi în Oltenia). 301 Jip. R. Sat. 107: casă de cuscrenie unde s’ar pune lumea la re-fenea. R.-Cod. 153: Că te pul la refenea Şi vine ibomnica: 284; Şi pe mândra o vedea, La o refenea trăgea... Ţapu, 339 (d. Vâlcea): Cum ţi-e drag la veselie Şi mie la herghelie, Cum ţi-e drag la refenea Şi mie asemenea; 380: Haiducii că mi-1 strîngea Şi la refenea pleca. 2. refenelele, în Bucovina, adunare (în sera de lăsatul secului) ă flăcăilor şi fetelor într’o casă anumită spre a petrece mâncând, bend şi jucând (Marian, Sărbătorile I, 266—270); de aci şi locuţiunea „a trage o refenea (ibid. 270), a lua în batjocură pe flăcăii car! nu s’ati însurat în câşlegile de iarnă. — refene (herfene), ecot, cotisation: bulg. erfene, ngr. ps'fevsţ. Termin comercial generalizat în limbă. rege& f. (şi răgea) rugăminte, cerere plecată. Kog. 23»: Vezirul nu primia pe alţii să îmbie, ca să-I vie rSgele; 247: este un Frâne ori Frâncoică de merge la o Sultană şi face regea pentru un Patriarch. Al. T. 387: iaca hina d-lale, care vrea să-ţi facă o regea. — REgA (ar. riga „espoir"), priere, demande, re-quete; alb. bulg. riga, mer arigiae, ngr. pitC*?. regialîc n. rugăminte. Formaţiune analogică (§ 23). Gokj. I, 73: îl Acu semn, casă facă regialîc pentrudînsul. Fil. 136: prin regialîcul lui Beizadea Costaclie... renghiu n. festa, păcălelă, poznă. Isp. 249: când aucţiră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vr’un renghiu; 358: pasă-mi-te gazda se vorbise cu vătaful lingurilor, ca să-l jdee renghiul ăsta; 370: simţi că alt n’are cine să-I fi jucat renghiul acesta ele cât ucenicul lui. Cal. 1883, p. 54: pasă-mi-te procletul de împărat ÎI jucase renghifi. Ghica, IX: n’a apucat să afle de renghiul jucat amicului se ti Niculae. — reng (pers. couleur, fLg. nuance), fraude, ruse; şerb. renk, ngr. ps-pu, couleur, tour, plaisanterie. Noţiuni de coldre servă une-orî a exprima o păcălelă (cf. boiesc). rif n. f. cot de măsurat (Glos. 506). Marian, Nascerea, 253: opt până la cţece rifî de pânză fină. 2. (sub formele gref şi grif) a doua parte a unul rup. Doc. I, 458 (d. 1785): lăţimea de cot 5 rupi şi 1 gref cotul. Ur. II, 130 (d. 179i): o manta de aba lungă 2 coţi şi 1 grif. — rif (irif), aune de Vienne; bulg. greh, şerb. rif, ngr. ptyt, ung. ref(§ 92). rîndeă f. unei ta dulgherului şi a tîmplaruluî spre a netezi lemnul. Fil. 284: bucăţi de lemn lustruit cu rîncUua. Oraş. 58: A dat’o în rindea Şi ’n minghinea. Teod. 529: Tăiată cu securea, Bărduită cu barda, Din teslă frumos luată, Cu rindeua îndreptată... — rende (pers.), rabot; alb. rende, şerb. erende. Despre celelalte unelte profesionale (§ 105). pisttc n. (şi răstic) nucă sad gogoşă cu care fe- 302 meile îşi negresc sprîncenele: substanţa, la început verde, se face negră când se arde. Tarif 1702: gogoşile de răstic cântar 90 bani. Fil 04: gogo-şile de ristic arse cu care ’şl înnegria sprîncenele. Ghica, 66: gogo-şile de ristic şi plasturii negrii cu care 'şl îmbina sprîncenele. Teod. 132 (în Jocul p&puşilor): Cere mal cu inimă, babo, cere, Că ’ţl tre-bue ristic pentru sprîncene. — rastyk, antimoine, fard noir avec lequel Ies femmes d’Orient sepeignent Ies sourcils; şerb. rastok, ngr. paotbtt (§ 83). ■•izillc n. dispreţ, înjosire. Bogd. Pov. 08: să ne jăluim, să nu-şl mal facă rizilic aşa de capul nostru. Cal. 1875, p. 50: fata eşi din casă ruşinată, ca să se apuce de trebile sale femeesci şi să sufere rizilieul celorlalte surori. — rezii.lik, vilete, etat de mepris (d. ar. rezil „vil, bas“); şerb. reziluk. V. Partea II: rezalet. *rubeâ f. monetă turcesc;! de aur în vaiore de 5 leî vechi (a patra parte dintr’un irmilic). Beld. 307 : De nu le dai rubeua, nu-i mal vedeai împăcat!. Fil. 120: numără cele 50 de pungi de bani în mahmudele, dodecarl, funduci şi rubiele. Chica, 505 : îi aducea saci cu rubiele şi icosari. Vorba revine şi în cântecele populare. AL. 156: Şi neveste frumuşele Şi desagi cu rubiele; 255: Găsii numai rubiele, De făcuirt cercel cu ele Şi salbe mândrelor mele. Teod. 541 : Cu rubiele arăpescl, Cu groşe lipovenescl... Sub numirea analogă de rupie circula în Moldova, la sfîrşitul secolului trecut, o monetă de 10 parale saG. 2 beşli’cî (Wolf, 135). ’— rubiye (ar.), petite monnaie d’or valant 2 fr. 20 cent. (d. riib’ „quatrieme pârtie, monnaie turque de 10 paras“); bulg. şerb. rubiîa, ngr. pourct,. le quart d’un piastre (§ 92). V. rup. puffet n. I. (sensuri archaice) 1. corporaţiune de meseriaşi, sinonim cu „isnaf“: rufetul podarilor, al ocnei, al lumînărarilor, al zăbunarilor etc. Ur. II, 165 (d. 1762): însă tot rufetul acesta al ocnei cuprinde 225 liudi, adică şaugâl, lăturaşi, curteni, tarabanţaşi; VIII, 36 (d. 1804): venitul de la rufetul ciubotarilor. 2. corp de ostaşi. A MIR. 164: armăşeii, apropii şi alte rufeturi, cineşl cu stegul sed. Gheohg. 299: acolea îl întâmpină şi alaiul cel gătit din partea Hatmanului, a Agăl şi a altor rufeturi; 303: Turcii neguţători cari se află în Iaşi şi partea neguţătorâscă de creştini, şi tote alte rufeturi ce sînt în seina Agel. 3. clasă socială, sinonim cu „breslă“. Cond. Ipsil. : zapise de săraci şi de neguţători să se trecă în condicile rufeturilor lor. II. (sens modern şi ironic) partid, clică (cf. variante). 303 Var.: răfet şi refet. Dion. 174: Vodă Mavroghene punea satarale de 0 ani pe boieri mari şi mici, şi pe cumpănii şi pe toţi breslaşil, şi pe răfeturile tuturor. Oraş. 22 : Cum s’a schimbat refetul, Ş’ajuns boieri otrepe ! Oraş. II, 3: Că s’a întors refetul iară. Că boierii ’s la meidan. — rufet (ar. liirfet „metier11), corps d’artisans; bulg. şerb. rufet, ngr. pootpivi (§ 96). rufetag m. membrul unui rufet, breslaş. Negr. I, 309: tote interesele rufetaşilor şi a orăşenilor. rup m. a opta parte dintr’un cot. Ur. IV, 130 (d. 1792): o manta largul în pdle 6 coţi 3 rupi. — rup (ar. riib’ „quatrieme pârtie11), huitieme pârtie de l’aune; şerb. rub „8 centimetri11, mcr. arupe, ngr. apoojiL; sp. arroba (d. ar-rub’ „le quart11 (§ 93). ruşfât n. (şi rugfert) 1. plocon, dar de mituire. Koo. 206: Grecii mâncau ruşferturl destule, cădind la boierii; 232: ruşferturl şi apucături nu se socoliarl câte luau toţi în I6te părţile. 1359: luase ruşfert în predmetul de mal sus... Fil. 240: dă-ml lei <)eee mii ce am cheltuit în ruşfeturl. 2. mitd, mituire. VĂC. 277: jafurile şi ruşfeturile, după cât era cu putinţă, se împuţinaseră. Ar. 210: rlregătoriile pâmîntene se vindeau cu ruşfeturl; 215: fle-care să se împârtăşâscă din mila împărătiscă şi fără ruşfet. Fil. 126: isprăvniciile se daii cu ruşfet. Al. T. 1133: Cât ruş-fitul se ivesce, Cinstea ’ndată se topesce! Xen. 239: mal o rugăminte, mai o vorbă, mal un ruşfet ici, o uns6re dincâce şi aşa se câştigă procesurile. — ruşfet (ar. rişvet), present donne pour cor-rompre, gratification; alb. rtişfet „mito, dar11. Termin juridic aprope dispărut din limba modernă (§ 71). rugfetar m. cel ce ia ruşfet, mitarnic. rugfetărio f. fapta de a lua ruşfet, mituire. Al. T. 402: matrapazlărie şi ruşfetărie ruteâf. termin de joc în cărţi: moment favorabil. Al. T. 403: tot meşteşugul îl să pontarisescl la vreme şi să găsescl rtMua norocului, ca să faci roiii. — rute (rtlteb pl. ar. d. rtitbe), degre, point (§ 91). Sâbur n. 1. suc de aloe. Tarif 1792; sabur, oca 5 bani. Delavr. 264: să-ţl puiu sctbur la ţîţă. Conv. XXVI, 458: sabur alb „zincum sulpliuricum”, sabur negru (salisabru) „sâbur aloe“. 2. fig. alinare, mângâiere. Cal. 1895, p. 31 : împerătiţa începu să-şi mal facă sabur inimel. — sabr, aloăs (plante); mcr. sabur, rus. saburti, 304 ngr. oaţwro&pt. Sinonimul occidental, greco-latinul aloe, e asemenea de proveninţă orientală (ebr. ahalim). saca f. butoitt pe două rote tras de un cal pentru cărat apă, de la vad sati de la o cişmea. 1. odinioră, pentru trebuinţa armatei în marşuri. Nec. 320: Moscalii cel din războiu trageri atunce mare greii de sete, ci n’aii obiceirl ca Turcii, să. le care apă cu sacalele. Ist. 1715, p. 114: să nu se p6tă apropia sacalele la apă. Coxd. 1770, p. 77: două sucale cale 5 lei nna. II. adî, pentru trebuinţa orăşenilor; fig. în locuţiunea „dop de saca“, bondoc. Doc. II, 315 (d. 1791): apă sacaua în tîrg în ocolul agiesc 9 bani, iar în ocolul spătăresc la mahalale 12 bani. Fil. 67: să aduci apa cu sacaua de la Filaret. Vulp. 18: Adă-ne o s ica de apă, Să-ţi cosim livedea. — sa ic a (ar. sakka), porteur d'eau (un sous-officier des janissaires avait le nom de saku); şerb. rut. saka; sp. azacan. In românesce şi în sărbesce s’a substituit numelui de agent vasul ce-1 mînă, iar agentul a fost înlocuit cu o "formaţiune analogică (cf. sacagiii). *sacaba§ m. vătaful sacagiilor (la alaiuri). Gheuhg. 323 : pe urma telegarilor sacabaş, apoi vel-armaş ... Doc. IV, 517 (d. 1795): şăse lei emiclicul lui sacabas. Fot. III, 308: sacabas al comisiei câte 30 lei pe lună. — saka başy, le chef des porteurs cl’eau. sacagiQ m. I. (sens archaic) la pl.: cei ce duceţi sacalele de apă la alaiurile domnesc!: ei mînati câte un cal sati catîr cu hamurile acoperite cu clopoţel şi încărcaţi cu burduşe de piele negră pline cu apă (Fot. III, ‘z50, 257). V. sacabas. Doc. I, 650 (d. 1784): sacagiii călări; II, 18 (d. 1791): sacagiii după orînduială cu sacalele. II. (sens modem) cel ce cară şi vinde apă cu sacaua. Doc- VII, 548 (d. 1794): sacagiii toţi să fie datori a alerga cu sacalele acolo unde va face trebuinţă. Al. T. 1163: văcţend un sacagiii că trece pe la portă, am alergat după el, ca să-l (ţie să ne vîndă vr’o două cofe cu apă. Kil. 283: în acea uliţă locuiau numai sacagii şi căruţaşi. Isp. 154: argatul se făcu sacagiul Curţii. Marion, 114: dă ordin unui sacagiii comunal, care stropia strada, să dea drumul apei... Formaţiune analogică ca şi şerb. sakagiîa. sacât a. 1. vătămat, stricat (vorbind de vite). Gb. Alex. 375: Boul fiind şocat, la un picior rănit. 2. (sub forma sacât) de calitate inferioră. Ur. IV, 131 (d. 1792): migdale sacât cu câjă. — sakat (ar. sakyt „vil, bas“), mutile, estropie; de qualite inferieure; bulg. şerb. alb. sakat, ngr. caxâr/j?. sacatllc n. vătămare, stricăciune (la omeni şi vite). 300 Doc. VII, 88 (d. 1797): a slujit 80 ani la treba calemuluî, în Divanul ţării, de care aii venit şi la patimă de sacatlîc. Cond. 1813, p. 377 : cărţi de apărare ce vor fi date pentru bătrâneţe şi scăpătă-ciune sau sacatlîc. — sakatlyk, infirmite; ngr. oaxarX^xt. sacâz n. 1. sacâz dulce safl de gurii, mastic: în Orient femeile şi fetele obicînuesc să mestece în gură sacâz când mistue. Tarif 1701 : sacâz, de ocă, 9 pol bani. Tarif 1792: sacagiii de oca una 10 bani. Doc. IV, 348 (d. 1793): migdalele cu căja de sacăg. Al. T. 00: pol oca icre tescuite, 30 dramuri sacăg... Od. I, 84: rachiurile de sacăg şi de anason. Pann, Nastratin Hogea, 0: mestecând mastic, care Românii de obşte sacâz bun satl dulce îi (]ic. 2. sacâz de vioră, colofonitt. Delavr. Trubad. 49: îşi freca arcuşul cu sacâz. 3. (Sacâz, ca nume propriei) numele turcesc al insulei Chio ce abundă în sacâz (de aci SacâzIiD, Chiot). Văc. 201 : la 1500 Suleiman I luă Hio sad Sacăzul de la Generezi şi dete lege şi canon şi regule de iznăvă împărăţiei. Fil. 160: a fost odată un împărat de la Hiudiile răsăritului saii de prin ţara Sacâzulul. Cond. 1093, p. 74: Matei ii Postelnicul, Sacâzliul. — sakyz, mastic, resine; l’île de Chio (sakysly, habitant de Chio); şerb. sakaz, alb. sakes, mcr. sacăze. sacnâsiu n. 1. balcon dând pe uliţă garnisit cu giamurî şi cafasuri sat) jaluzele, une ori elegant sculptate, la o casă domnescă sat! boierescă: sacnasiul era şederea favorită, a coconelor, cari dintr’însul putea privi în stradă fără a fl. vedute. Od. I, 128: în odaia cu sacnasiă unde se adunai! la lucru loto femeile Domnel. Ghiua, 299: casa avea un sacnasiă scos la uliţă. Id. Rev. III, 219 : una din petrecerile boierului ora să-şi bea cafeua şi ciubucul după masă în sacnasiă, stând de vorbă cu câte un amic. 2. anticameră în fundul sălii. I'Tl. 234: luaţi pe coconaşul ăsta şl duceţi-l în sacnasiă. Var.: sagnasie, sagniş, sahniş şi §achnichie.. Cond. 1093, p. 96: perine de frînghie în casa cu şahnichiile. Kog. 241: 1-aîi spînzurat [pe Alexandru Dracu] sub sayniml casei lui. Stăm. 304: la sahniş uşa s’aîl deschis. Ghica, 494: săli mari, tinili şi paratincţl, sagnasie, odăi mari de musafiri. — saknisin (pers. şahnişin „siege du roi“), balcon en saillie des maisons turques, fenetre qui avance sur la faţade Barb. (d. şah „roi“ şi nişiu „qui s’assied“); ngr. aa/vwtvt. Variantele pornesc de la formele scurtate saknisi şi şahniş, prima o rostire vulgară, iar a doua o deducţiune ulterioră din plural. sadeâ adv. 1. simplu şi fără podobă (vorbind de haine sati stofe ori de faţa lânei la oi). Ist. 1715, p. 186 : caftan cu blane de samur şi alte caftane sadea. 60936 20 306 Doc. II, 236 (d. 1732): materiile de Messina sati Veneţia eu fir sad sadea. Rev. II, 239 (f. de z. 1817): rochie de percal sadea. Fil. 215: catifea cu aur şi sadea de Veneţia. Dame, Terminol. 67: după faţa lânel, oile sînt albe sadea, negre sadea... 2. fig. pur şi simplu, fără formalităţi. Al. T. 614: taci nu ine coconi... c)i-nil Stan sadea; 1371: hai dar să intrăm sadea ca nisce... 6b. Alex. 322 : Când tolă lighiona... Câine sadea ’mi c|ice. iar nu Dumnia-vdslră... 3. se di ce de cafea curată, neamestecată cu zahăr (cf. turc. sade kalive „cafe sans sucre“). — sade (pers. plat, rase), simple, pur, non melange, sincere, niais; adv. seulement, simplement; alb. bulg. sade „numai", şerb. sade „ordinar", alb. sade „simplu". *sadetica adv. simplu, fără broderii (de stofe: cf. sadea, 1). Formaţiune ibridă turco-grecă (§ 23). FlL. 205 (d. 1794): flude şi linaş sadetica i în cusătură. safteă f. (Mold. seftea) 1. prima vîndare (cu noroc). Al. T. 136: s’aii dus fără a-mi face seftea. S. Năd. 155: numai de ai fi bună de seftea. Pann. 112: cum era strîns satul, făcu şi saf-tâua. Basme IV, 137 : va face saftea des de diminăţă cil un alişveriş sdravăn. Obăş. II, 69 : AI mână bună, Ia poftim de-mi fă saftea. 2. fig/ început bun. Al. T. 1379: îmi dai voie să fac saftea cumpănii? 3. (ironic) început în genere. Cabag. 16 : iad pe Sf. Nicolaie din cuid... să nu-I fac saftea pe spinarea ta. — sefte (ar. istifta „commencement"), premiere vente de la journee, premiere recette d’un marchand: flg. commencement; bulg. şerb. sefte „început", mcr. sifte, ngr. arfts?. Termin comercial (§ 104). Sinonim cu „pocinog", la figurat (Al. T. 1547: să i fac eti închisorii pocinogu ?), safteua s’a substituit sensului propriii, în Moldova şi în Muntenia. saftiân n. (şi sahtian) 1. piele argăsită de ied sati de capră, forte mole şi fină, ce se întrebuinţeză la feţe de pantofi. Tarif 1761: saftiane de Bikir ce trec în ţara căzăcescă. Cond. 1776, p 16: eiohotari ce lucrăză sehtienî. Tarif 1792: saftianid de povară 60 bani. Gane III, 201: faţa-I străluci a ca o piele de saftian. Fil. 171: pantofi de saftian negru cu funde roşii de metase. 2. pielea feţei (ironic şi despre om); de aci locuţiunile: „urechi de saftian", tare de urechi şi „obraz de saftian", gros, ordinar (în oposiţ. cu „obraz subţire"). Al. T. 393: ho, ţară! că dor n’am urechi de saftian. Marion, 85: a îmbătrânit răd, îl s’a sbîrcit saftianul şi de inimă rea a slăbit. — sahtian (per. sahtian), maroquin (d. saht „dur, solide"); bulg. şerb. sah'tilan, alb. saftian, ngr. aa.yzi6.vu 307 sahân n. vas mare pentru plăcintării. Ur. X, 254 (f. de z. 1800): sahane de bucate. Al. T. 432: tingiri, caslrone şi sahane... Od., I, 79 : medelniceril aduseră pe masă, în saliane de argint... StAnc. 86: ÎI daii fetele 3 sahane cu galbeni. — sahan (ar. sahn), plat de ouivre; alb. bulg. şerb. sahan, ngr. oa/dtvt, casserole. saiâ f. staul de vite, în special de oi (Costinescu). Od. I. 126: saielele cu vite şi zalhanaua Curţii domnesc!. Kik. 111, 180: săriră peste satana oborului. — saye (pers. ombre), etable. Termin ciobănesc. saiâ f. 1. postav de Veneţia, bun saii ordinar. 2. haină de saiâ: vorba revine în cântecele populare. Al. 105: Cu saiâ îmbăirată, Cu şalvari de ciorcă lată. Teod. 501: Să-mî da! gluga ciobănâscă, Ca să-ţi dat! saiâ domnăscă; 640: Cu saiaua ’nflptă ’n brîfl, Cu murgul trăgând de frîfl. — saya, etoffe croisee, espece de serge (d. it. saia „stofă de lânii"); bulg. sală „haină lungă", şerb. saiâ „postav fin roşu", mcr. săiâ „anteritt", ngr. aa.-A. saieluţă f. saiâ mai scurtă, camisol. Vulp. '48: Peste saieluţa ta Pune, maică, rochea mea. saidecâi* m. (şi seidicar) meşter-aurar care broda în fir odorele bisericesc!. Od. 1, 347: cusături vechi bisericescl... acestă artă exercitată de breslele seidicarilor şi ciaprazaiilor. .. — sade-kiar (pers.), orfevre (d. sade „(or) pur" şi kiar „travailleur") Vorba pare a fi dispărut odată cu vechile corporaţiunl (§ 96 şi 97). saigiâ m. (şi saingiD) I. (sensuri arch ai ce) 1. turc trimis să strîngă beilicul sau oieri tul din ţările române: ei cumpăraţi oile cu fiat adică cu preţ hotărît de Portă (Fot. IH, 229 şi Drăgli. I[, 181). Pop. 151 : merge în Ţarigrad la casa unul saigin, anume Fo-tache. Ur. III. 140 (d. 1792): cumperătorea oilor prin saigii a casap-başilor. Ur. III, 4 (d. 1799): saingil ce va lua asupra trâba strîngeril oilor mumbaielil împărătesc! în iie-care an; XXII, 294 (d. 1826): nu este slobod a vinde oile la alţii de cât numai la saigii; VII, 105 (d. 1827): silnica luare a saingiilnr. 2. omul stăpânirii însărcinat să numere oile pentru perceperea taxei (în cântecele dobrogene şi oltene, unde vorba revine sub formele saegi şi saigăn). Bur. 120: Dobrogân Tudor, Saegi Tndor. Ţapu, 134: EI, Tu-dore, Tudorel, Saigdn Tudorel, Dobrogân Tudorel ... II. (sens modern) pl. obiceiil tradiţional în Do-brogea: în noptea spre Sf. Dumitru,-mai mulţi flăcăi, unul fiind îmbrăcat în haine de cadînă, se duc din casă în casă jucând şi cântând din fluere şi cavale (Bur. 26). 308 — SAYigv. compteur ; autrefois, agent du fisc charge de la perception de l’impot sur Ies moutons Barb. Termin primitiv fiscal care a îmbogăţit apoi nomenclatura pastorală şi a lăsat (mai ales prin formele derivate) urme în poesia populară. saigesc v. a număra şi confisca oile (în poesia pop.). Teod 671: Ca să haiducăscă, Ca să saigeseâ; 672: Turme ce gâsia, Tote le scria Şi le saigia. saigie f. sarcina saigiuluî (în cântecele dobrogene). Teod. 670: C'acum mi-a venit şi mie, Ca să plec în saigie. saigit n. sens identic cu „saigie". Teod. 671 : Ş’acum am venit Pentru saigit. *sai(n)gi-baga m. vătaful saigiilor. Kog. 233: i-aii surgunit şi pe saingi-başa, căci le găsise cărţi de scria Iul Constantin-Vodă, Cond. 1693, p. 214: darul lui saingi-başa după obiceiii. Titlul lipsesce în dicţionare şi în izvorele istorice. saivân n. (şi săivan) I. (sens’arcliaio) cort descins, litt. umbrar. Nec. 199: au descălecat împărăţia In câmp sub saivan; 264: un săivan a Paşel ce era întins, de descălecată cu topi, şi Paşa şi Antioh-Vodă şi Leşiî. Amir. 157: sub G-alata la câmp era saivanul întins. Ist. 171D, p. 63: aii pus saivanul sus într’u dăl... Var. (archaice): saivant şi seivan. Amir. 1,73: viind Paşa s’aii împreunat sub saivant. Gheorg. 299: saivantul este întins pe malul Dunării. N. COST. 53: din sus de Tighina pe podiş, despre Nistru, acolo era întins seivanul Paşii şi corturile. Dum. 19: p’ainîndoi icl-agalele Vezirulul îl făcură bucăţi supt saivant. II. (sensuri moderne) 1. adăpost de iarnă pentru ol, în Moldova. 2. în Dobrogea, magazie cu perete de gard satt de trestie unde se adăpostesc şirele de tutun pe timpul umed (Dr. Popovicî, Tutunul, p. 96). — sayvan (pers. sayeban „tente-abrit"), ombrage, tente ouverte (d. saye „ombre"); bulg. saivan „şopron". Ca şi alţi termini analogi (cf. otac), saivan a do-bîndit în limba modernă sensuri speciale şi locale. salâfifi n. talisman purtat ca cingetore (într’un basm munten): vorba este o formă paralelă cu „silef". Cal. 1895, p. 78: na acest cornişor de aur, el este salafiul meA, adică talismanui care mă ocrotesce, mă îndesiuleză şi ’ml îinplinosce tăte dorinţele. salahor m. I. (sensuri arcliaice) 1. (la Turci) Comis împărătesc, rang inferior imbrohorului: el împlinia une-orî rolul lui schemni-aga, instalând pe noul Domn. 309 Kog. 211: Grigorie-Vodă Ghica, făcând mare alaifl la eşitul din Ţari grad, a fi venit la Moldova, orînduind şi un salahor împărătesc ca să’l aducă la scaun; 229: cu mare alaifl, dimpreună cu salahorul cel împărătesc care era orînduit, Const. Racoviţă afl intrat în Curtea domnăscă. Cond. 1693, p. 149: darul lui Osman-Aga, salahorul împărătesc, când afl venit cu mujdăua pentru coconul împăratului ce s’aii născut. Cron. III, 410 (d. 1822): afl venit un salahor-efendi şi le afl dat de scire boierilor. 2. (la Români) Comis domnesc sub ordinul rahti-vanuluî, cari mergeatt la alaiuri cu bastone în mână (Fot. III, 257). Cond. 1776, p. 76: doi salahori câte 20 lei unul. Doc. I, 550 (d. 1784): salahorii toţi călări cu semnele în mână. Fil. 346: sacagiii domnesc! şi salahorii cu beţele în mâini. 3. săteni scutiţi de dări şi însărcinaţi cu întreţinerea drumurilor şi cu repararea cetăţilor turcesc!. N. Cost 53: Muntenii amu venise înainte de săpaţi unii la şanţul cetăţii, alţii căra la lemn; că Muntenii adusese şi salahori, iară Moldovenii ba, Ax. 169 : j-afl venit lui Nicolai-Vodâ poroncă de afl trimis numai salahori, ca Ră lucreze la Hotin. Grec. 351: să dea Const-Vodă o mie de care şi şâpte sute de salahori... să curăţâscâ pre marginea Nistrului păduri, crîngui'I... Dion. 187: Pasvand afl pus mulţime de salahori, din sarhatul Diiulul şi din ţară, de afl făcut un şanţ mare şi adînc împrejurul varoşuluî; 201: cerut-afl şi salahori şi bile să taie din păduri să-i le ducă la Diifl, să întărâscă cetatea: 221: afl adus mulţime de omeni sa'ahnrl. de i-afl pus la săparea şanţului. Var. (arcliaice): saraho! şi sarahor. Dion. 176: afl poruncit Vodă Mavroghene să mergă Turcii cu sarahorl şi cu ciocănaşil ocnei din Măglaş. să strice o parte de zidurile mănăstirilor din pregiur, să nu se mal pută închide Nemţii în-tr’însele ; 183: afară din oraş, unde eră şanţuri mari de saraholl săpate adîncl. II. (sensuri moderne) 1. muncitor cu diua, mal ales la clădiri şi la şosele. Qhica, Xin: spoitori şi salahori la ziduri. 2. (şi salaor) în special, clăcaş (Glos. 513). Doc. II, 317 (d. 1791): salahorul de lucru pe cţi 40 bani. Vuli\ 11 : când a fl la coptul lor, Iml iefl mândra salaor: 27 : Maico, tu să te grăbesc!, Salahori să-mi tocmesc!, Cu sape, cu tîrnăcâpe. — salahor (pers. ser ahor), palefrenier, ecuyer du Sultan; corps d’ecuyers sous Ies ordres du mirahor; habitants de villages cliarges â la reparation et de f en-tretien de quelque place forte (d. ser „tete" şi ahor „ecurie"); şerb. saraor, mcr. salaora „om fără căpStâitl", ngr. oapa/opiSs? (cu sensul archaic) Ham. Interesantă scădere a sensului: „salahor" designa la început o dignitate militară, străină şi pămîntenă, sinonimă cu „imbrohor" şi corespundând bizantinului Comes stabuli (Connetable = Comis); apoi pe subalternii 310 acestuia, rîndaşi împărătesei satl domnesc!; mal târditi, săteni scutelnici cari îngrijiatt de meremetul forturilor şi în cele din urmă (singurul sens ce a persistat) muncitor cu qliua şi clăcaş. salahoresc v. a munci ca un salalior. Ganis I, 240: nu eraţi deprinşi de cât să salahoriţl prin tîrgurl. salahorie f. 1. în vechime, muncă gratuită a sătenilor. Muşte 68: s’aîl mal orînduit care pentru salahorie. 2. astăcji, muncă de salalior. 3. (salaorie şi saraolie) în special clacă. Marion II, 161 : să-l scap de salahorie, De beilic şi de robie, Vulp. 11 : De cât la salaorie, Mal bine cu puica în vie. Ţapu, 451: De cât în saraolie ... salahorit n. munca salahorului. Ltr. V, 66 (d. 1823): 32 liudi pentru salahorit. salavât n. 1. (sens archaic) mărturisirea credinţei mahometane (Cant. Ist ot. 140, 164). 2. talisman pe care se scria formula religiosă a Islamului (într’un cântec din Brăila). Teod. 621: Că inelul de-mî privia, Salavatul cunoseea. — salavat (pl. d. ar. salat ,,priere“), priăre cano-nique. V. Partea II: Alali! salcâm m. 1. numele popular al acaciei (numită în Ardei „acaţ“ şi în Oltenia ,,dafin“), ale carii fol se întrebuinţeză în medicina populară. Negr. I, 71: salcâmi slabi şi subţiratici ce nu sînt buni nici de foc nici de umbră. Fil. 64: se aburîa cu cărămidl încâlcţite în foc şi stropite cu apă de salcâm. Delavr. 140: miresme de tel, de salcâmi. Ghica, 65: apă de salcâm şi apă de pelin. 2. (adv.) dulceg: a vorbi mai salcâm (sens cunoscut p’alocurea în Muntenia). — sai.kym, grappe (florea salcâmului avend forma unei ciorchini); bulg. salkym, ngr. aaXxtvţu, muguet. salfep n. (şisalip) 1. feculă alimentară extrasă din tuberculele unor orchidee. Tarif 1792: salepul oca 3 bani. 2. băutură sănătosă şi uşoră, preparată dintr’însa cu miere şi apă, în felul bozalei. Delavr. 20(5: pâte c’al vîndut salip la noi. 3. (sens archaic) fig. otravă. Dion. 217: Mitriston vbtţend că va cădea în urgie împerălâscă, s’au adăpat cu salepul morţi; şi afl murit. — saleb, salep, boisson preparee du salep; şerb. rut. rus. salep; sp. fr. salep. Despre celelalte băuturi din Orient (§ 88). salepgiâ m. vîndător de salep. 311 Fil. 29: bragagii şi salepgil arnăuţî. — sALEbgi, qui prepare ou venei du salep. saltanât n. pompă, suită, sinonim cu „alaitt". a. la vechil scriitori: Beld. 349: Căci flincl ciocoii! de curte, făcea haz de sultanat. VĂc. 276: Mustafa-Paşa, aflându-se Vezir, trecu cu grabă în seraiiî şi scose după nobetul sultanatului pe Sultan Osuian III şi-l sui îu Iahtul împărătesc. Fjl. 270: asta este casă de boieri de protipendadă, e sultanat domnesc. b. în basmele muntene: Cal. 1875, p. 22: porni împreună cu tot sultanatul de slugi: 1883, p. 52: în sfîrşit plecară însoţiţi de o mulţime de slugi, ostaşi şi căruţe încărcate cu haine şi merinde, curat sultanat împărătesc; ib. 61: după aceia pleca într’ale sale cu sultanat mare; 1895, p. 25: a nu mal îua parte la nici o petrecere şi sultanat împărătesc; ib. 34: nunta se petrecu cu mult sultanat şi mare paradă. — saltanat (ar. saltanet „puissance, souverainete"), magnificence, pompe, somptuosite; bulg'. saltanat, şerb. saltanet. V. ;daiu şi dandana. salteâ f. mindir de lână. 1. de şeclut jos, după moda turcescă; locuţiuni: „a şedea pe saltea", a trăi fără grijă; „a pune sub saltea", a da uitării; „de pe saltea", fără muncă. Dio.v. 188: l'afl poftit [agalele pe capigifi] pe saltea, dându-î cafea, ciubuc şi dnlceţă, Cron. III, 445 (d. 1822): în odaie la Reiz-Efendi, aii aflat pe Domn şecjănd pe saltele jos unul lângă altul. 2. de aşternut pentru dormit. Kog. III, 2S6: Pe o saltea la pămînt, Unde nu-I trecea nici vînt. Beld. 342: Şi noptea două saltele să-î aşternă de culcat. Ur. XVI, 277 (f. de z. 1797): două saltele, una de atlaz şi una de cit. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): o faţă de saltea de cit; 834 (f. de z. 1821): saltele de cit cu pernele i feţele lor. Al. T. 500: cutii şi saltele. Cr. I, 117: saltele cu puf, perinl mol. Gane II, 58: un strat de fîn fu aşezat în loc de saltea. Fil. 153: saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate. Stânc. Gl. şi Pov. 186: în pat saltele, plăpând şi perne de puf. Oan. 86: Şi mi-1 perna de ciulini, Şi oghialu-I de pelin, Şi saltdua-l de suspin. — şilte (selte), matelas rempli ordinairement de coton ; bulg. şerb. şilta, alb. şilte, ngr. oeXte?, petit matelas. Vorba pote veni şi din neo-greca (§ 21). samaniâ a. galben deschis (litt. de colorea paiulul). Rev. II, 240 (f. de z. 1817): o boiama samanie cu bibilurl de mătase. Delavr. 247: feciără cu părul ca un abur samaniil. Rev. N. 1, 339: o broşă samanie. — şamani, couleur de paille, gris jaunâtre (d. şaman „paille"). Vorba e specială Munteniei. samsâr m. mijlocitor la vînclărl şi cumpărări. Al. T. 48: pomenise samsaru de măsline. Basme IV, 136: Iu-ându-1 drept un samsar, cunoscător de vinuri. 312 Yar. (mold.): simzar. Al. T. 48: vre un posesoraş, sad vre un simzar. — simsar (ar.), courtier, oensal; bulg. şerb. samsar, mcr. simsar (of. it. sensale, fr. censal). sămsăresc v. a trafica. Jip. R. Sat 82: sămsăresc interesele ţării. samsai'lfc n. 1. meseria samsarului. 2. beneficii! dat samsarului. — simsarlyk, etat et office du courtier, courtage. samson m. nume de câine, dulâtt, Gr. Alex. 322: Samson, dulăii de curie, ce lătra f6rte tare.. . Yar. (archaice): samsun şi sampson. Cant. Ier. 10: samsun, coleiu mare şi forte vîrlos, carele pe urs biruesce ; 316: In fundul mării de m’aş coborî, acolo sînt dulăi. în munţi cotei, în delurl copoi, în câmpl ogari, în stuhurl sampsoni. — - samsun, chien de Samsoun (viile de l’Anatolie), chien de chasse, dogue; ngr. aap.aovt, dogue. samur m. şi n. 1. (pl. su,mun) soifi de jder din Siberia cu pârul forte fin (Musteîla zibdlma). 2. (pl. şi sunmrurî) blana sa, negru şi luciosă, forte scumpă: samurii constituiau bogăţia costumului boieresc de odinioră părţile cele mai căutate erau spatele (făgar), pântecele (nafeâ) şi piciorele (pacea). Kog. III, 228: Domnul îmbrăcând pe Divan-Efendi cu blană de samur şi pe boieri cu feregele şi cu caftane. Tar. 1792: sorocul de samuri ce vin din ţara ungurescă... samuri buni de Rusia... samuri co es din Lehia rusescă, mal proşti... samuri de Becii!... pântece do samuri. c6de de samuri, furda de samuri... VĂc. 289: Prinţipul Ivaunitz mo întrebă do ce preţ sînt samuri!. Dion. 189: acele două blane do samur poclon după cuviinţa slâvimil tale. Bălc. 256: stofe ţesute cu aur şi argint, samur uri frnmose. Od. I, 101: con-toşul Domnului e deschis la piept şi lasă să se va(ţă o scumpă blană de samur; 112: o ţurcă de samur cu surguciil; 131: blănuri de jder, de rîs şi samur. Fil. 25: acum înnotă în atlasuri, catifele şi samuri; 140: gugiumanul de samur cu fundul alb. Ou acest sens şi în poesia populară. Al. 121: Blană lungă, indie, Ou samur în pdle. Bur. 107: Blănuri de samuri, Ghiuluri de mătasă... — samur (pers. semmur), zibeline servant â faire des pelisses; bulg. şerb. rus. samur, ngr. oajj.o6(>t; sp. zamarra, fr. simarre. l)e aceiaşi origină ar fi (după Mi-klosich) sinonimul „sobol“: rus. pol. sobol, germ. Zobel, it. zibellino. Despre celelalte blănuri (§ 84). samurache m. nume de câine (cu pâr neted ca samurul). Gr. Alex. 382: Căţelul Samurache ce şedea la o parte... *samur-calpac n. căciulă de samur purtată de Domn şi de boierii cei mari. 313 — samurkalpak, ici.; bulg. samur-kalpak. sânchi adv. (şi sanche) cum s’ar dice. Al. T. 115: nisce patrioţi fără posturi se încercară a face sanche,,. o revoluţie. Cit. 1, 84: m’am dus pe coclauri sâ-ţî aduc, sanchi, copil de suflet. Bogd. Com. 15: am trimis pescil grecului pentru două carbăve ... sanchi present. — sanki (litt. pense que), comme si, comme qui dirait; bulg. sanki „ca şi cum“. Despre particule (§ 25). sanchiă a. posomorit, sinonim cu „posac“. Kik. I, 1 ; posaci şi sanchit. — sanki (ar. sankit), taciturne, silencieux. Vorba circulă în Muntenia. sandăl n. 1. un fel de lemn originar din India. Tarif 1701: sandal oca 1 pol leu vechili. 2. luntre lungă mal ales în cântecele pop. (şi zandal). Ist. 1715, p. 122: ati alergat cu sandalurile de-I ati luat în galione. Al. 110: La Brăila ’n vale Şepte liolozale Şi şepte sandale. Teod. 043: Carcă-mi-se, ’ncarcă Doue-trel sandale. Ţapu, 87: Nouă galaone, Doue-trel zanclaic... Sur. 107: Doue-trel sandale Ş’un caic mare: 110: In sandal a pus’o Şi cu el a dus’o; '34: Primblă-mi-se, plimbă, In sandal de alamă, Pe boaz de mare. — sandal (ar.), bois de sandal, barque, chaloupe; bulg. rus. şerb. sondai „luntre“, ngr. oavSiÂi. sandal n. un fel de metăsică sati tafta. Ur. XI, 225 (d. 1745): un polog sandal. Tarif 1792: sandal frâncesc cotul 3'/a bani, sandal de Ţarigrad şi de Hifl 90 bani. Doc. II, 403 (d. 1792): o umbrelă de sandal. Od. 1, 421: zăbun de sandal de Veneţia cu l'eţe. — sandal (ar.), taffetas, etoffe de demisoie; şerb. rus. santal, ngr. oavriXt; sp. sândalo, it. zendalo, mlat. sindalum (d. ngr. cp.vSmv), de origină egiptenă. sânduc n. (şi senduc) ladă, sinonim cu „sipet”. Kog. 273:... în sânduce n'ati şorecil ce s’apnce. Dum. 98: do-bîndiră Ruşii 3 senducnrl pline de săbii. Tarif 1792: table de Veneţia' mici, sânducul de şese sute 90 bani. — sanduk, coffre en jonc recouvert de cuir; cum. sunduk „arca“; bulg. şerb. sanduk, rus. pol. sunduk, alb. senduk, mcr. senduclie, ngr. osvtooxi. sânducel n. lădiţă. Ist. 1715, p. 98: cu oglinpiărele, sânducelele cu steclişărele... sangiăc m. ispravnic la Turci (V. Partea II): sub forma sangâp. vorba revine într’un cântec olten. Teod. 587: Sangiacid când aucţia, Cinci sute de turci pornia. Ţapu,'208: Un arap sange'p, Negru şi buzat. . săngeclesc v. a jăfuî (într’un cântec dobrogen). Teod. 078: Să mă laşi sa săngeclesc, Că n’am hal să mal trăiesc. Vorba derivă din „sangiac.”: administraţiunea a- 314 busivă a acestor ispravnici a dat nascere sensului peiorativ al verbului românesc. sâpă f şoldul calului (în Moldova). Cant. Ier. 174: căda păunului, cea rotată, nu despre sapa, după obiceiul tuturor dobităcelor... Al. 106: De-adăpat cu ce ’l adapă? Tot cu lăptişor de iapă. De şi-l face lat pe sapă. — sap, manclie; şerb. sapi. Despre nomenclatura calului (§ 94). sarailie f. (şi seralie) plăcintă învîrtită cu fidea, miere şi zahăr (Glos. 519). Negk. I, 236; iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învîrtite. — saraily, appartenant au palais (saray lokmasy „friandise du serail“); şerb sarailila „din Seraievo“, saraîlika „un fel de mere“. sarâiu n (şi seraiu) I. la Turci: 1. palatul Sultanului sati al Hanului. a. în literatura istorică: Cant Ier. 307: saraiul împărătesc şi haremul, casele inuieresci. Nec. 197: 1’aii dus la saraiil de l-au îmbrăcat împăratul cu caftan de Domnie, de l-au pus Domn în Moldova în locul Ducăi-Vodă. Muşte, 11: aii luat pre Domna lui Grigorie-Vodă cu tolă casa sa şi averea în sandele împărătesei să-I turcăscă. Od. I, 151: Chiajna îşi câştigase apărători chiar în sînul sandului împărătesc. b. în cântecele populare (şi sub forma salaiu): Al. 106: Pe Sărb iată că ’1 zâria, Din saraiil de la zăbrea; 179: Da saraiul Hanului, Cumnatul Sultanului. Teod. 07 < : La saraiil că mi-1 chema şi din gură ’1 întreba. Şed. III, 4d (conăcărie): Ca s’o mute peste plaiuri La a d-sale salaiurl. 2. palatul marelui Vizir saft al unul Paşă. M. Cost. 298: aii mers a doua di toţi boierii şi glotele' la gazda lui Moisi-Vodă şi de acolo la saraiurile Vizirului, ele afl luat caftan de Domnie. Dion. 185: au împre.giurat saraiul Paşii 3. fig. împărăţia turcescă (sens literar). Fil. 130’ ţara întrăgă geme sub biciul şi caznele omenilor dom-nesci, numai ca să satur lăcomia Sandului. II. la Români: 1. palatul Domnului (în BucurescI, în Iaşi sau în Ţarigrad). Amir. 148: Şerban Spătarul frate-săd a cţis, că va face pod de pungi de la saraiul muntenesc până la Vezirul şi tot ÎI va face pe voie. Ax. 124: mers’afi şi a doua di ciauş-başa la sandul cel de la Fănar a lui Nîcolal-Vodă; 150: după ce au luat pe Craiul, îndată ad. început a jăcui ce mai rămăsese în saraiul Craiului. Kog. 129: satul Terapia unde aveau Drăcescii două case minunate alăture saraiuri. Al. T. 101: când se trezia Măria sa, el striga prin saraiil... 2. în special, palatul agenţilor români la Constan-tinopole numit obicinuit „Bogdan-saraiti“ satt „Vlah-Saraifi11 (V. Partea II). Cond. 1693, p. 659: Dumitraşco Vărzaul care este ispravnic la saraiul ţării, la Ţarigrad. 815 3. palat în genere. N. Cost. 55: l’au ridicat cu totul pe Anlioh-Vodă .şi l-aii dus înuntru în Tighinea şi 1-ail aşecţat la un seraifi. Dion. 109: dându-I şi o cetate spre a lăcui într’însa, în cele mai alese saraiurl, adecă palatini; 218: i-ail dat [Iul Ipsilant] şi un saraifi de lăeuinţă. Fil. 168: o sănii fac o pereche de case să le înlrecă pe ale Arniaşului; saraiurl bre! nu glumă. 4. (sens archaic literar) fig. locaş desfătător. Văc. 276: Sultanul Mahuiut şi-a dat sfîrşilul, treeend la saraiul cel de trandafiri din cealaltă lume. — saeây (pers. seray), palais; alb. bulg. şerb. sa-rai, rus. saral „grajd“ (cf. dam), pol. seraj, ngr. oapat; sp. serallo, it. serraglio, fr. serail. V. Partea II: saraitt-başa şi saraiu-divan. Despre divisiunile palatului domnesc (’§ 55). sarariu a. gălbuii! (la boiangiii din Mehedinţi)- Ionescu, 094: cu vitriol se face colorea ... fistichie şi sararie• — saryly, jaunâtre, (d. sary ,,jaune“). sarma f. 1. eocoloş de carne tocată sati de orez învelit în fol de viţă sau de varză. Cr. I. 29: face ea sannale, face plachie, face alivenci. Ghica, 70 : Costachi bucătarul nimeria forte bine sarmalele, ihnelele. ostro-peţurile etc. 2. fig. în locuţiunea „a toca carnea sarmale1', a o tăia în bucăţele, a sfăşia pe cineva. 5. Năd. 147: muşcă mai iute, că-ţî toc carnea sarmale. Vorba revine în cântecele oltene. Ţapu, 203: F6ie d’o sarma, Cine ’mi lîrguia? 434: Verdicică trei sarmale. Ş’am o mândruţă la vale. 3. fig. gâluşcă (cf. hap). Bogd. Corn. 3î: când ţi-oiil arăta contul, aî să înghiţi sarmaua. — sarma, boulette enveloppee dans des feuilles de vigne tres fines (d. sarmale „envelopper"); şerb. sarma, ngr. oapjj.â?, ung. szârma. sărmăluţă f. la pi.: sarmale mici acoperite cu iaurt. Bogd. Corn. 208: să am şi eil parte de borş şi de sărmăluţe... satarâ f. I. (sensuri archaice) 1. exacţiune, im-posit ilegal. Nec- 285: scose orînduele multe şi sutarale şi hârtii şi fumă-rit. Orăş. II, 132: venim să ne plângem d’astă satara. 2.’ execuţiune judiciară. Dion. 168: au pus satara de bani pe Mitropolitul şi pe episcop! şi pe boieri, încă şi pe neguţătorii cel mari; 192 : att dat ol, vaci, orez, grâd şi bani satara. II. (sens modern) fig. belea, bocluc neaşteptat. Cal. 1881, p. 37: baba începu iarăşi să tocăne pe vladul de bărbat, ca s’o scape de saturaţia procletului de băiat. Isp. Rev. I, 464: cade satara în spinarea omului. — musadere (ar. miisaclere), oonflsoation. Vorba face parte din vechea terminologie juridică (§71). satara-belea f. sarcină ce cade pe neaşteptate. Orăş. II, 60. satara-belea ’n spinare ’fî căcţu ca din senin. satir n. 1. secure (inaî ales de călăii). Bălc. 32: gâdea cu satirul în mână se apropie de osîudit; 113: îl apără înlr’o bătaie, tăind mal nnilţl duşmani numai cu un satir. Od. I, 65 : araîndol purtail la brîil satir şi jungher. 2. cuţit mare de tocat carnea. Isp. 202: ţiganul se aruncă cu satirul de la bucătărie şi-î taie capetele; 256: ţiganul arătă cu mândrie satirul plin de sânge şl-liai-nele stropite. 3. ţironic) sabie. Al- T. 926: Măi, şec}l binişor că scot sat'ru şi te hăcuesc! 1119.: ve poroncesc în numele meii să puneţi satirele ’n tâcă, — satyr (ar. satur), grancl couteau de boucher, coutelas de bourreau; alb. bulg. satyr, ngr. oar^t satîrag m. soldat înarmat cu satirul. Fot- III, 811: patru satiraşl câte 10 lei flecare pe lună. Fil. 29: satiraşil 'şl curăţad armele. Formă corespunziend lui satyr&y, aide-boucher 9 satîrgi-baga m. căpetenia satîraşilor. Fil. 106 : idiclil sub comanda marelui satiryi-başa al Cămărăşiel. Titlu militar ce lipsesce la Hammer şi d’Ohsson. saxanâ f. 1. (arch. saxanea) sarcină, samar (litt cal de samar): cu acest sens mal ales în poesia populară. Ar. 45 (d. 1821): doi ţigani cu două saxanele. Isp. 212: se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua [bufniţa] îu spinare şi o luă la drum. Tkod. 677: Nu scil tu C’al mal avut Saxanale cu parale. Cal. 1874, p. 64: Mărimea de 5 oca Mi ţi-o portă saxana. Vulp. 18: La grajd de piatră intra, Pe cioca că-i o scotea, Saxanaua i-o punea. Ţapu, 214: Trăgea măciuca de la saxana, Care venia 17 oca... Vorba figureză în proverbul munten [Isp.]: pirpiri cosac saxana briceg (litt. uşor ca un cosac şi greii ca un briceg), ce se elice despre un om scăpStat şi golan. 2. sarsana, flg. ceva greu şi nesuferit. 1 3. (adv.) gol puşcă. Cal. 1881, p. 80: se lăsară toţi saxana,, cum i-a născut rnă-sa. — seksana (ar.-pers. seyis-hane), cheval de charge du voyageur, bagages ou effets d’un grand personnage; bulg. seiksana, şerb. sexana. Vorba e specială Munteniei, ca şi formele-î derivate. desăxănez v. a scote saxanaua sati samarul. Ţara N. n. 194: Sub copaciu cum se vedea, Un măgar desăxăna. Tnsăxănez v. 1. a încărca, a împovăra (vorbind de cal satt de măgari). Ţara N. II, 194: Scobor vr’o 5 măgăruşi Cu desagi însăxăna(l. 317 2. a încărca, în genere. Isp. 378: se Înt6rse cu mal mulţi omeni însăxănaţl cu bucăţelele foişorului. 1d. B. Sn. 12: aşa însăxănată cum era, biata îrnpSră-tesă cea tîneră răsbătu văile. Cal. 1881, p. 71: plecă insăxănată cu lucrurile spre câmp. saxte f. gliivecifi de flori (mal ales în Oltenia). Foia il. I, 279 (ap. Rudow): sama din care să depărtăm rimele. — saksy, vase de terre pour y planter des fleurs (d. Saxa ,,Saxoniail); bulg. şerb. saksiîa. schele f. (şi gchele) 1. port (mic), sinonim cu „liman". a. în literatura istorică: Dion. 100: deschi(ţendu-se iote schelele hotarelor împregiur. Tarif 1792: lână ţigae ce vino din ţara lurcâscă să plălescă la schele pe unde va intra în ţară la 100 de bani 3 bani. Ur. XXII, 312 (d. 1820): marfă câtă se va afla descărcată la Galaţi pe malul Dunării, adică jos la schele. Dum. 35: Z mir na, oraş de Anadol... mare schelă. b. (şi schilă) în poesia populară: Oaranf. 34: Drumul Ţarigradulul, Da schelea împăratului. Bur. 124: In drumul spre Ţarigrad, In şchele de Imperat.. . Ţapu, 84: Cam la vadu Brăilil, Cam de din josul schilil, Turcii, frate,"se opriau. 2. podiş de lemne pe care luereză zidarii. Al. T. 1573: s’o prăbuşit şchclea! 1570: acu şese luni, a căcţut de pe şchele bietu Ion testări fi. Ghioa, 151 : zidire înfăşurată încă în feşele schelelor pe cari lucrai! meşterii pietrari. Carag. II, ol', schelele merg pănă ’n capotul binalil. Ţapu, 20: Dar Manole ce’ml făcea, Pe schilă sus se suia, In drumul Vilail se uita. 3. podelă în genere. Isp. 373: a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţei, pe o schelă cu trei trepte. 4. fig. fundament (sens exclusiv literar). Eaiin. 31 : Suind, palid suflet, a norilor schele. Var. (archaică şi literară): eschele. Dum. 53: vînând şi omorîud pe eschele pe făcătorii de rele. — SKELB (eskele), echelle, debarcadere, port, eclia-faudage [d. it. scala, ngr. oxdtXa (cf. N. Cost. 1,51: limanuri sah scale... 451: Astrahanul, cea mai bogată scală pe Marea Caspie]; bulg. skela „port, trecStore, grindiş“, şerb. scela, mcr. schele, ngr. oxsXs. Din cei doi termini nautici, schelă şi liman, primul a pierdut aprope cu totul sensul maritim, iar al doilea îl conservă numai ca accepţiune figurată. schimbeâ f. la pl. droburi de miel. Doc. II, 301 (d. 1792): schimbele 3 po bani 0. Vorba figureză în locuţiunea „a mânca schim-beua“, a se puii într’o afacere (Zanne IY, 116). — işKEiiBE (pers.), tripes de boeuf ou de mouton \ bulg. şerb. şkembe. Termin de căsăpie (§ 105). 318 schîngiu n. chin, tortură. Nege. 1,311: cuptoraş în care se inferbîntau uneltele schingiurilor. — isKENgE (pers.), torture, question; ngr. ax=vr^sc. Vorba e o inducţiune ulterioră din „scliingiuesc". schingiuesc v. (şi şchingiuesc) a chinui, a căzni. Cond. 1776, p. 36: Ucigaşi şi jacaşî ce se fac cete şi umblă prin ţară ucigând, jăcuind şi schingiuind. Al- T. 236: bate-me... schin giuesce-me... tot am să mor odată; 1618: unul schingiuesce omenii, altul necinsteşce femeile. Cr- I, 60: aii tăbărît cu toţii pe dînsul şi l’aft schingiuit după placul lui Dănilă. Xen. 65: schingiuescî ţăranii în-tr’un mod cumplit. Ghica, 288: nici nu omora, nici nu sehingiuia, nici nu jăfuia. Bogd. Pov. 154: dor nu eşti Jioţ de codru să schingiuescî, dmenii de giaba! Vorba revine şi în cântecele populare. Al. 259: Şi mă ie la schingiuit, Că nimic nu i-am cosit. Teod. 83: M’o bate, m’o schingiui Şi tîrla mi-o ri«ipi. Formaţiune verbală corespundând turcului isken-gELEMEK „torturer" şi ngr. axsvtCsum.' schingiuire f. torturare. Al (Negr. J, XIV): schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile cjilnice. scrum n. materie negră ce r6mâne din ceva ars. Al. T. 116: regia tutunului din care s’a ales numai fum şi scrum. Bogd. Pov. 229: într’o clipă s’a prefăcut în cenuşă şi scrum. Isp. 355: friptura se făcuse scriem. Ţapu, 212: De lurnul odăii, De scrumul eăldăi ii. — kurum, suie (cu protesa unul s.-§ 21); alb. şkrump, mcr. scrum, ung. korom. O formă secundară, ascrum, a face scrum, revine în Sinaxarul lui Dosofteiu (110“: ş’aCl opărit de ah ascnimal ş’ati ars buruianele ...) sefertâs n. serviciu pentru transportul bucatelor (litt. tas de drum). Vorba se aude în Muntenia (Polysu). Doc. II, 405 (d. 1790): un sefertâs mic. Tarif 1870: sefertâs de table de fler. — sefes tasy, espece de garde-manger de voyage (d. ar. sefer „voyage" şi tas ,,tasse“). seftereâ f. (şi safterea) plantă cu sucul amar (Fumăria). Vorba e specială Munteniei. Od. III, 173: pojarniţă şi seftereâ... — şahtere (pers.) feve du roi fumeterre (d. şah „roi“ şi ter „humidite"); ngr. «sa^ptspic (§ 102). seiz m. rîndaş domnesc. Cond. 1776, p. 77: al doilea seiz 5 lei pe lună. Fot. III, 308: patru seizi al grajdului domnesc câte 20 lei fie care pe lună. Negr. I, 277 : judeţele se ocârmuiaii de caiccil şi seizi. Bălc. 401: opt seizi duceai! de frîii opt cal acoperiţi cu şele preţiose. 319 — SEYis(ar. sayis), palefrenier; bulg. serb.seiz, ngr. aîtCvjs. Vorbă semi-literară. *seiz-ba§a m. (şi saiz-baga) vătavul seizilor. Gheorg 324: pe lângă comis, seiz-baş şi alţi seizl şi comişei şi ciohodarj. Doc. 1776, p. 77: seiz-baş 10 lei pe lună. L)OC. IV, 516 (d. 171)5): 7 lei emiclicul saiz-başii. Fot. III, 308: seu-başa turc câte 30 lei pe lună, seiz-başa rumân câte 40 lei. — seyis-başy, chef des palefreniers: şerb. seizbaşa. seiamât n. I. (sens archaic) scăpare, mântuire.’ Beld. 409: salametul lor, le In cântecele populare (şi sub formele selâf, sildp). R.-Cod. 224: Ia 16pădâ-ţl armele, Silef cu pistolele, Să-ţî mal 60936 21 322 lungim tlilele. Al. 43: Tu al galbeni la chimir, Eu am un seldf cu fir Şi în selef un iatagan, Oe mo scapă de alen; 131 : La selefu-1 se pleca, Pistolele-I le-apuca; 258: Seleful cu armele, Armele cu glon-ţele! Teod. 505 : Mâna ’n selef că punea, Paloş mare că scotea. Ţai’U, 318: Trupul meii şi armele, Silef cu pistolele; 382: Să-ţi iaft pielea după cap, Să-ţi fac siUp la mazdrac. — silah (ar.), arme; bulg. silîali (selîaf), şerb. silali, alb. silîali „chimir pentru arme“, mor. silehe „şerpar de păstrat cuţite, pistole“. V. Partea II: silihtar! simit m’. pezmet mole. Doc. II, 302 (d. 1791): simitul alb, ca şi jimbla, la para po dramuri 100. Al. T. 136: simit! covrigi! pe buze să te frigă! Fil. 139: simiţl cu brânză. Ghica, 71: să cumpere halviţă şi simit. — simit (ar. semit), petit pain en forme d’anneau: alb. bulg. şerb. simit, mcr. simită ,. covrig" j ngr. ot pate de farine; sp. acemita. simigiu m. cel ce face sati vinde simiţî, covrigi. Doc. II, 317 (d. 179!): covrigii simigiilor... Fot. III, 285: 300 lei de la simigil (unul din veniturile Agăl). Fil. 29: simigiil cu tabl'a-lele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţiOră. — smiTgi, qui cuit, vend des biscuits; bulg. simigiîa. simigerie f. prăvălia simigiuluî. Teleor, 12: o fată avea zestre o simigerie la obor. sinamechie n. (şi simincchie) foile unui arbust din Orient, luate ca purgativ (litt. sena din Meca). Tarif 1701 : siminechi oca 44 bani. Tarif 1702: sinamechie oca 3 bani. Conv. XXVI, 459: siminechie, sinamichie, folia semc. — senameki, sene de Mecque (d. ar. sena „sene"), de unde sp. it. sena, fr. sene. sin&f n. I. (sensuri arcliaice) 1. act, document. Koo. 210: trimiţând sineturi pentru tote la capichehaiele, scriin-du-le ca să cheltuiască şi să stea cu capul, ca să potole acestă price; 236: să ia sinet de la dînşil de tâto câte a dat în mâna lor. Cond. 1802, p. 313: avaeturl şi cereri ce s’aiî izvorit din noît în urina sinetului ce s’ail făcut la lât 1198, să lipsoscă. Cond. Ifsil. (d. 1790): judecătorii să citescă tote cărţile şi sineturile acelor ce se judecă. 2. (şi senet) fig. dovadă, garanţie. Zil. Rev. VI, 103: şi fu acest fennan senet Rumânilor pentru nevinovăţia lor. II. (sens modern: şi sînet) chitanţă, poliţă, Ur. XI, 355 (d. 1805): să plăteseă t6te datoriile ce vor fi. atât cu sineturi cât şi fără sineturi. Al. T. 1018: a trecut de mult vadâua sinetului... 12oi: sineturile mele trebuo să fie achitate fără nici o scădere; 1433: se vorbesce de un sînet al dumitalede 30,000 de galbeni ţ 1740: să ve datt sinete, ca să înşelaţi lumea, căaveţl stare? Fil. 274: trimit prea osfinţieî tale acea piatră, ca să o aibă în păstrare şi să am sinetul sfinţiei tale de primirea el. Giiica, 513: slatl cu sipeturile pline de amaneturl şi de sineturi şi nimeni nu-ml plătesce. — sened (ar. appui, soutien), document, piece au- 323 thentique, acte, diplome; şerb. senet, mcr. sinete, ngr. 03V3U. Termin juridic pe cale de a dispare (§ 71). sîngep m. şi n. blană uşdră şi caldă ele jder. Cord. 1003, p. ii o: două blane de spinări de singdpl ce s’au trimis la imbrihorul. Kog. 231 : Domnul îmbrăcând pe salahorul cel împărătesc şi pe Divan-Efendi cu blană de samur şi pe Visternicul şi OaimacauiI cel mari cu blană de singdp, iar pe ceilalţi boieri cu feregele şi cu căftane. Tarif 1701 : sîngepl blane de spinări mari 06 bani, sîngepl blane de pântece mari 55 bani, sîngepl tauele de o mie doi pol lei. Ur. XV, 247 (d. 1787): o scurteică de canavaţ căptuşită cu sîngep. Tarif 1792: sîngepl ce vin din ţara ungurescă de povară 600 bani... sîngepl negri nelucraţi oca 30 bani sau nelucraţi sibiria-ticl oca 40 bani. Tarif 1870: blănl de sîngepurl negre. Var. (arcliaică): sîngif. Cond. 1693, p. 407 : un coiitoş de canaveţ cu nasturi de sîrmă, cu găitan do fir, cu sîngif de atlaz. — siNgEF (pers. singab), ecureil de couleur gri se, peau de cet-animal, fourrure en petit gris; şerb. singef, ngr. aivrCârci (§ 84). sîngepiu a. de colorea cenuşie ca a sîngepuluî. Doc. 11, 40 i (d. 1792): catifea sîngepie i galbenă. — siNgABr, gris, de couleur grise. silite f. 1. tablă de cositor, împodobită la mijloc cu desenurî de flori. Cuv. I, 213 (d. 1588): o sinie mare. Coxv. IX, 277 (f. de z. 1821): o sinie mare. 2. în Banat, masă rotundă făcută de lemn în forma unei farfurii, cam de un metru în diametru de mare şi cu mijlocul oblu, iar tortele de asupra maî scunde de cum e mijlocul de desubt (Marian, Inmormînt. 890). — sini, plateau rond (d. sin „Chine11, primitiv: por-ţelană chineză); bulg. şerb. siniîa „mescioră josă11 (de unde vorba trecu la Bănăţeni), alb. sini, mcr. sinie, ngr. oivt, tourtiere. V. cinie.’ sipfet n. coş de papură servind de cufer. Muşte, 14: dacă aii esit Nemţii din cetate [Neinţul], au rămas tot ce au fost în cetate lucruri boierescl şi neguţătorescî, lâdi, sipete şi malile... Ar. 81 (d. 1821): le am deschis sipetele şi giamantanele. Ai.. T. 391 : în căda trăsurii sînt aninate o mulţime de sipete şi de cutii; 1720: adă sipetul cel cu haine. Fin. 128: deschise un mic sipet de lemn de chiparos j 142 : un sipet maro îmbrăcat cu piele de capi ioră albă şi legat cu fler alb. Ghica, 200: avea sipeturl pline cu sineturi. Vorba revine în cântecele oltene. Ţapu, 86: Un negustor s’a ’necat C’un sipet mare ’ncărcat. Var. (literare): sepet şi sepet. Ist. 1715, p. 95: sepeturl cu luminări, Dior. 197: trei sepeturl de pecetluituri. — sepet, panier, corbeille de jonc et d’oseille ; alb, şerb. sepet, ngr. osjtitt; ung. szepet. sipetaş n. lădiţă, cufSraş. Fil. 142: un sipetaş mal mic de lemn de nuc cu floride sidef. sipeţel n. sipet mie. Un. XVI, 277 (d. 1797): sipeţele mici lipscănescî... Isp. 1-14: căpitanul deschise sipeţelele şi află Iote celea. sîrghiu n. tarabă. Marion, 00: sîrghil încărcate cu pastrama. — sergi, etalage. Vorba circulă în Muntenia. sofa f. divan de odihnit. a. în literatură: Cron- Tir, 441 (d. 1822): odaie... având sofale... Negr. I, 73: tînăra nevastă... lăsată pe o sofa. Fil. 24: şecţură pe o sofa de postav roşu ou ciucuri albi de Yenefia; 30: sala tronului era împodobită cu o sofa pentru Prinţul şi laviţe pentru boieri. Xen. 00: puse o sofa lăngă snbă. Ghioa. 9 : se aşedase răsturnat pe sofa. b. în cântecele populare: Teod. 600: De pe sofa se scula, Pe ochi bine se spela. — sofa (ar. soffet), lit de repos, canape fixe dans Ies maisons turques; alb. bulg. şerb. sofa, ngr. ooşâ?; do aceiaşi origină: it. fr. sofa. V. divan. *sofagid m. boierinaş care purta grijă de divanurî şi sofale (Kreuchely ap! Hurmuzachi X, 518). Cond. 1093, p. 352: s’atl dat la doi sofagil nafacaua lor de 7 luni; 420: 40 tal. s’au dat la doi sofagil greci din simbria lor. sofra f. mescioră rotundă cu douS piciore laterale, la care mâncau G —8 persone şedend împrejur pe divan după moda turcescă. Cron. 111, 439 (d. 1822): la 11 cesurl le-au pus masa, sofra turcâscă poleită cu aur. Pann, J32 (Y. ciorbă). — sofra (ar. siifret „provision de voyage“), sac â provision qui sert aussi de nappe ou de table sur Ja-quelle on sert le repas; bulg. şerb. sofra, alb. sufră, mcr. sufra, ngr. oo^pâţ. sofragiu m. I. (şi sufragid) numit şi Vel-sofragiu, (sens arcliaic) titlu identic cu „sofragi-başa“. Cond. 1770, p. 77: Vel-sofragifi 20 lei pe lună.’Doc. IV, 517 (d. 1795): 15 lei sufragiul... II. (sens modern) îngrijitor de masă şi tacâmuri, la o casă boierescă. Al. T. 482: unde să găsesc eil talgere, cuconă ?.. că nu’s sofra-giă. Fil. 104: scose pe sofrugiţi şi pe stolnic, sub cuvînt de mâncătoi io. — soFRAgr, domestique qui dresse la table, maître d’hotel; bulg. şerb. sofragiia, ngr. oocppavrC^ţ. * sofragi-ba§a m. stolnicul curţii, boierinaş care în- 325 grijia de' masa Domnului, de tacâmurile şi de pânzăria el, punend şi ridicând masa (Pot. III, 310). Doc. I, 289 (d. 1783): sofragi-başa... peşchergi-başa... — soFRAgY başy, le gardien de la vaisselle, chef des laquais de table Ham. sofragerie f. (şi sufragerie) sală de mâncare. Drâgh. I, 90: stolniceî, slugi în trebuinţa sofrageriel. Al. T. 1129: am beat sus, în sofragerie, vin de cel cu spumă. Gane, III, 108: întroduse în sufragerie. Ghica, 279: lângă tulpina acelui arbore aşecjasem sofrageria. Formă originală ca şi ngr. ooypatCapta, salle âmanger. soitariu m. (şi suitariu),. 1. măscăriciul Curţii care însoţia pe Domn la alaiuri. Vodă avea 4 soitarii înaintea luî, iar beizadelele 2: eî formaţi elementul comic al paradei, excitând rîsul mulţimii nu numai prin gesturile şi bufoneriile lor, ci şi prin costumul lor grotesc, purtând căciuli mari din blană de tigru şi codă de vulpe atârnată, iar în faţa căciulii aveaţi oglinclî (§ 63). Doo. IV, 518 (d. 1795): soitariu cu 7 lei emiclic. Capaz. 53: soitariil Curţii domnescl făceau la alaiu pe caraghioşii, strîmbându-se şi rîclend în hohote câtre toţi privitorii de pe ferestre. Negr. I, 29: înainte mergeai! suitariil călăii cu nalte căciuli flocose, la caro atîrna câte o lungă c6dă de vulpe, împingând pe norodul ce se înghesuia. Ghca, 322: oştirea turcăscă au pornit pe la amiaclî, soitariil înainte îmbrăcaţi în haine pestriţe, cu c6de de vulpi la căc.ull, jucând chio-cecurile, strîmbându-se la lume pe uliţă şi făcând fel de fel de ca-raghiozlîcurl. Orăş. II, 118: soitariil cu moţuri, cu peruci în colţuri. 2. bufon, paiaţă. Al. T. 115: suitorii de caflnea. Oraş, II, 9G: eşti cel mal nostim dintre soitariil. Teod. 480: Sbierail soitarii, nu-şî ţineau gura. — soytari, arlequin, bouffon; bulg. şerb. soitariîa. soiu n. 1. rasă (vorbind în special de cai). Gane III, 11: cal aprig de soiţi moldovenesc. Isp. 365: având un cocoş de soiţi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină aşijderea de soitt. Al. 179: Ş’un fugar frumos domnesc, De soiţi bun moldovenesc; 314: Iepele de soite bun moldovenesc Ou galbinl se cântăresc. 2. nem, viţă (despre omeni). Stăm. 471: este avut şi de soiţi înalt. Al. T. G84: Graure, fll cu inimă, că fetele ’s dă soiţi. Gane I, 12G: de soiţi ţărnesce şi cu gărgăuni de cocână în cap. 3. flg. calitate, natură. Al. T. 580: ce soiţi de om Slî Xen. 147: ş’apol ciocoiul de Anton parcă-I mal de soiţi? Teod. 29G: Dar ciocoiul, ca ciocoiul, O’aşa T e firea şi soiul. 4. fel, specie, varietate (şi flg.). Al. T. 58: lumea ’I plină de păpuşi de tot soiul, mari şi mici; 022: spre a curma tot soiul de neînţelegeri; 781: om petrece iarna 32G în plăceri de tot soiul; 1120: ne vom da tot soiul de agiutor la tot soiul de întîmplărl; 1224: mi-am ruinat starea cu tot soiul de nebunii. — soy, race, familie, lignee, espece, sorte (adj. de race, noble); bulg. şerb. soî „stare, rang", alb. soî „nem, rudenie", mor. soi „fel, familie", ngr. 06t, race. Vorbă forte răspândită şi cu sensuri variate ce coincid în mare parte cu ale sinonimului magliiar „nem". solimân n. onix (într’un cântec bucovinen). Marian II, 107: Pe cornul tulpanului Piatra solimanulul... So-limanul de ce-I bun? De primblat sara pe drum. — suleymani, onyx (litt. propre â Salomon). somon n. 1. codru de pâine: nu cunoscem vorba de cât din proverbul „nu-î nebun cine mănâncă 7 so-mdne, ci cel ce-i le dă". 2. fig’. gros de cap (cu acest sens numai la Cihac). — somun, pain entier, pain grossier et noir; bulg. şerb. somun, alb. somune. sopă f. măciucă scurtă şi grosă. Rev. I, 395 (d. 1821): i-ail dat câteva sops pe spinare. Hrist. (1818): Tot cu sopa negbiobesce Vedeai numai că-1 lovesce. Al. T. 1332: ce te-a.ş măsura efi cu sopa, ca’n vremea ienicerilor. — sopa, gros bâton; bulg. şerb. sopa. spahiu m. călăreţ turc: cavaleria otomană era divisată în spahii sad călăreţi propriu dişi, în silihtarî sad armaşi, în lefegii sad călăreţi cu lefă etc. a. la’cronicari: M. Cost. 285: s’au strîns ienicerii cu toţii, plecând spre sine pre spahii şi au mers la curtea împerătescă; 357: pre Ismail-Aga 1-ail trimis, carele apoi au căclut Agă spahiilor. N. Cost. I, 453: întâi porniră spahiii în câte-va stoluri, apoi după dînşiî mergeai! tunurile şi gebhaneua; II, 48: aii trimis fără de veste vr'o cinci sute de spahii de l’ail ridicat din Iaşi pe Constantin-Vodă. Nec. 324: acel turc aii spus împăratului câtă 6ste turcescă este, o sută două tţecl mii de ieniceri pedestrime şi două sute şi cinci (lecl de mii spahii călă-rime. Ist. 1715, p. 83: să mergă din spahii şi din arnăuţl. Bălc. 90: o răscâlâ a spahiilor turbură liniştea capitalei. b. în cântecele populare (în cele din Oltenia sub formele corupte pafiu şi pafir, pasfir, pasfiu şi spafiQ). Al. 131: Turcilor, spahiilor, Nu daţi vînt săbiilor. Teod. 539: Turcilor, spahiilor, Şi voi ienicerilor; 608: Patru mii spahii scotea, Dar Bâcul nici c’aştepta. Bur. 84: Şi să impărţăscă lefi La lefegii, Cal pe la spahii. Ţapu, 71: Mulţumescu-ve, Domnilor, Şi mai mari J’a-firilor; 72: Turcilor, Pafirilor...; 80: Turcilor, Spajiilor...- 84: Turcilor, Pasfiilor...; 85: Turcilor, Pasfirilor... — sipahi (pers.), cavalier (d. asp „cheval"); bulg. şerb. spahiîa, ngr. aza/i; sp. eipayo, fr. cipaye „nom 827 dorine dans Tinde aux indigeues qui servent dans Ies troupes europeennes“ (Devie). spahiesc a. cum purtati spahiii. Anon. 852: Mihnea-Vodă cinstia şi dăruia numai dorobănţesc cu fringhil (= frenghil) şi cu liaiue scumpe şi îmbrăca pre dorobanţi tot cu haine spahiesc!. Stamhul n. numele turcesc al Constantinopolil, numit de popor şi Ţarigrad (în cântecele populare). Al. 144: Dacă sorţii te-or purta, Ţările de-a vîntura Şi'n Stamhul de a intra; 210: La Stamhul, în turnul mare, Ce se 'nalţă lângă mare, Unde zac feţe domnesc! Şi soli mari împărătesei. — 1STANB0L (Stambol), Constantinople (d. ’? vip HoXtv; cf. Istanldoi d. ’c tv)v Kw); bulg. şerb. Stambol, pol. Stam-bul, ung. Sztambul. stambolă f. chila de Stamhul (într’o baladă mold.). Al. 110 : Descarc la zambole Şi ’ncarc la stamhole. Var. (arcliaică): stambol-chilă. Doc. I, 274 (d. 1788): să se dea din ţară [Muntenia] 300,000 stamhol-chile orz şi 80,000 stamhol-chile făină, Un. IV, 340 (d. 1812): când se da din păuiîntul acesta [Moldova] 100,000 stamhol-chile de grâit câruâfi. — istanbol (kile), kilo do Constantinople: bulg. stambolila „sac de oves". suemân n. 1. postav gros de lână albă. Tarif 1701: sucman de cot 1 ban prost... sucmanî cusuţi do 14 un led. Ur. IV, 138 (d. 1792): şalvari de sucman... un sucman mare de 8 coţi. Ionescu, Dorohoiti, 499: postavul ţăranilor noştri este sucmanul. 2. gliebă de sucman cu şireturi. Ar. 143: îi duceaţi goli şi desculţi [pe Leşî], numai câte un sucman refl astipră-le, şi-I dată peste hotar. Nise. 293: atl îmbrăcat [po un grec] cu sueman negru şi l-a ii trimis de l’ail închis la cetate la Nemţ. Cant. Ier. 299: din rufâse sucmanc în porfira priminindu-1. Ai,. T. 4: cu sucnum, cu opinci, cu iţarl; 420: să bâlălâescl ca într’un sueman? Id. Pr. 215: 'şl aruncă sucmanul pe umere. Jsp. 177: săracul, umilit şi strîns la piept, de sta să-I crape sucmanid cel sdren-ţuit de pe dînsul. Teod. 334: Foicică de năut, Unguron cu sueman scurt. Nu ş6de ’n Moldova mult. Vorba figureză în diferite dicetorl (Zanne 111,388). Var. (mal ales mold.): suman. Al. T. 1540: ţl-arn cumpărat suman, opinci, ciubote. Cr. II, 25: doue perechi de obiele de suman alb; 47: se fac multe giguri d e şamani. Gane I, 243: îmbrăcat într’un suman sdrenţeros. Stănc. 213: îşi puse popa sumanul în spinare. Şsp. I, 219: tot îl maî aprope cămaşa de cât sumanul. Al. 202: Pe de asupra-I cu suman, Dar pe trup are caftan. Hinţescu, 182 (prov.): sumanul alb se pote negri, iar cel negru nu se pote albi. 3. haină grosă purtată de ţărancele din Ialomiţa, Vlaşca, Buzăti (Dr. Manol. 182). 328 — sukhan, grandes bottes â l’usage des Turko-mans; bulg. sukman „fustă, caftan", rus. sukmanî, rut. pol. sukmana, ung. szukmâni „tundră, zeghe". Sub raportul sensului, cf. cele clise la’ ciorecl. Sumanul este postavul ţărănesc prin excelenţă, ca abaua şi dimia în Muntenia (V. aba). sumăeg n. sumau scurt (şi desmierdător). Bogd. Pov. 6G: nu-i mai rămăsese de cât un biet sumăeş. sucmănar m. cel ce face sati vinde sucmane. Cond. 1770, p. 1G: starostele de sucmănarl. sugiuc n. 1. un fel de cărnat. Tarif 1792: limbi de vacă i sngiucurl cântar 40 de bani. Doc. II, 310 (d. 1792): ghinden'ul sau sugiuc ce se face aici în ^Bucuresci. Năd. 100: ce pâne albă..; bine se mal lovesce cu sugiucul ăsta! 2. un fel do pastă de nuci şi zahăr, roşie pe din afară şi albă pe dinăuntru: acadele şi sughtcurl. 3. ’ nuci înşirate pe o sforă si acoperite cu must fiert eu făină (Dame s. v.): un fel efe magiun de struguri. — suguic, saucisse, saucisson; alb. bulg. şerb. suguk, ngr. oodtCoov.i. Vorba circulă mai ales în Muntenia. sulimân n. sublimat de mercuriu servind ca dres pentru faţă: ţărancele obicinuesc albele cu stubecifi şi rumenele ’(Dr. Crăin. 179). Tarif 1761: suliman oca 44 bani. Cr. I, 112: piatră vînelă, piatra sulimanulul sati piatra bună pentru făcut alifie de obraz. Ghica, 05: dresul, sulimanul şi rumenela cu care se văpsia. R.-Cod. 101: De n’al da cu suliman, Nu ţi-ar face pielea un ban ... — sulumex (ar. arsenic), nom de deux preparations de mercure, fard (d. sublimatum); bulg. siulemen, şerb. sulimen, ngr. oooXt|j.ăs; sp. soliman „sublime". Despre datina sulimenirii (§ 83). sulimenâlă f. dres de sulimenit. Cr. I, 112: ghilelă, sulimendlă, boia de por... sulimenesc v. a da cu suliman, a se drege la faţă. Si forma compusă însulemenesc (într’un cântec olten). f apu, 17: lleno Zimzono, Ia scol’, te gătosce, Te ’nsulemenesce... sulimenit a. (şi sulemenit) 1. dres cu suliman. Pann, 195: a venit sulimenită şi se duce terfelită (gliicitâre despre zăpadă). 2. fig. spoit, superficial. Neg. 270: Muntenii îşi arătară ebrazil de făcură pace cu taină, să nu scie Duca-Vodă; numai pace sulemenită. Sultan m. I. titlu dat împăratului Turcilor (litt. stăpânire), la cronicari obicinuit înlocuit cu „împărăţie". 1. cu acest sens vorba revine adesea în cântecele pop. Al. 105: Nepota Sultanului, Copiliţa Hanului; 107: iar Sultanul, 329 stânci pe cal, Sub un verde cort de şal. Teod. 071 : Tudorel spunea, Yezirul semna, Sultanul scria .Şi Urmau îl da. R.-Cod. 301 ; Cam pe stoguri pe şireguii, Pe Sultani pe căpitani. 2. titlu analog dat fratelui Hanului Tătarilor (la vechii cronicari). M. Cost. 250: aci orînduit pre Ca/.i-Gherel Sultan Hanul tătăresc ; 303: Hanul pro Tătari aii lăsat pre doi Sultani, fraţi al sel, să vie cu dinşii. N. Cost. 40: s’a sculat un Sultan din Bugiag şi aii mers prin ţară de aii intrat în ţara unguroscă. Oăpit. 294: fiind hulit totdeauna de Sultani cari sînt Domnii Tătarilor. Văc. 287: acestea fură de ’ndeslul, că să facă pe toţi mîrzaliî şi Sultanii să primescă pe Şahin-Gherel de Han. Cond. 1693, p. 74: 155 tal. s’aii trimis la 2 Sultani de la Bugiac clar; 215: 155 tal. s’aii dat Sultanului de la Stambul clar. DlON. 105: au rămas Crîtnul, adecă ţara tălărescă, jumătate supt stăpânirea Muscalilor, iară altă jumătate după pace o aii răscumpărat dela Sultan tătăresc, cu multe milione de ruble. II. (ca adj.) de cea mai bună calitate, vorbind de stofe (V. sultaniu). Tarif 1701: /.of sultan bucala 95 bani. — sultan (ar. pouvoir), prince, souverain, seigneur; bulg. sultan, ngr. aooXtâvos, rus. sultanii (şi „surguciu"), pol. sultan „îmbrăcăminte femeiască“; s’p. soldau, it. soldano, fr. sultan. V. Partea II: sultan-valide. Sultană f. domniţă, soţie sau fiică de Sultan. Kog. 224: fiind om mare, ţiind şi Sultană; 239:-o răgea de la o Sultană. Bub. 209: Turcilor, Agalelor, Sultani şi Sultanelor. sultănesc a. ce ţine de Sultan. N. Cost. 94: întru a nostră sultănescă prea înălţată Curte. sultănică f. un fel de horă în Muntenia (Jip. 51). sultanii) m. pl. varietate de struguri cu bobe mari, litt. struguri domnesc! (Baronzi, 94). — sultani, royal, imperial; fig. excellent, de premier choix. Y. Partea II: sultanin. surduc n costă rîposă, del (în munţii Suceviî). Şeş. 1, 40: Mă usuc ca frunza ’n nuc, Ca iarba de pe surduc; III, 160: Aibă casa cucuiul >Şi cărarea lupului, Pe vîrful surduculul. — sobduk, defile de montagne; şerb. surduk „uriaş de munte11. supghiikn n. şi adv. (Mold. surgun) I. (subst.) 1. exil. M. Cost. 11: pre acel dascăl Ovidius l'aii făcut, cum (ţie Turcii, surgun, de l’aii gonit din Rîm tocmai la Celatea-Albă. Al. T. 1407: poronca de arestuire şi de surgun a lui Radu. Ghica, 296: când s’a întors din surghiun din ţara turcescă. Cal. 1877, p. 33: împăratul se îndură să le dăruiască ililele, dar să le triiniţă într’un surghiun depărtat. 2. fig. părăsire, năpustire. Cb. II, 123: ghemuiţi în căruţa Iul Moş Luca ne duceam surgun, dracului pomană. Marian II, 210: Da eit dobel oiîl da surgun 330 Şi m’oirt duce ’n cel cordun. Sev. 154: Să iasă răvaşul bun, Să dăm la baba surgun. II. (adv.) exilat, expatriat. CĂPIT. 218: 1-afl mazilit Turcii [pe Petru-Vodă] şi 1-ail trimis surghiun la Halep. Dlox. 203 : l-au făcut surghiun, de afl pătimit Moruz multă vreme; 232: l-au pus pe Măria sa la oprelă în cetatea Graţia, adecă surghiun. Neo. 277: au trimis Vezirul de afl luat pe Duca-Vodă de pe drum, de l-aii făcut surgun. Zil. 94: ardică pe Filipescu cu totă casa lui surghiun la Uosia. Ghica, V: să i trimilă surghiun la Eski-Zagra: 11: Clucerul era pornit surghiun la Snagov cu cămaşa pecetluită pe el şi a rămas acolo până la venirea Muscalilor. — surgun, exile, banni; bulg. slurghlun, şerb. surgun, alb. surghiun, ngr. ooopfoovi. surghiunesc v. (Molcl. surgunesc) a exila, a proscrie. Dion. 108: aii surghiunitpre toţi boierii cei mari din Bucurescl şi pre cei din Craiova în [ara turcescâ. Bălc. 114: strigările poporului făcură pe Sultanul a-1 mazili [pe Mihnea II] şi a-1 surghiuni la Tripolis. Od. I, 158: Petru Şchiopul fuse pus în lanţuri şi trimis surghiun la cetatea Conia din Anadol. Fil. 34: poruncesce mai bino să-mi taie capul sati surghiunesce-me ca pe aţâţi alţi boieri pămîntonl al ţârii: 129: Al. T. 1339: tema de-a fl surguni(,l pe la mănăstiri! Xen. 15 : nu am de gând să-l surgunesc la schit. Formaţiune proprie corespundend şerb. surgunisati, alb. surgliîunis şi ngr. ooapYomvm. surghiunie f. (Mold. surgunie) exil, proscripţiune. Neo. 180: s’afl tîmplat de aii murit feciorul. Raduluî-Vodă în surgunie; 205 : au scos şi pre Şerban din surgunie de la Crit: 250: a-tunce şi Lascarachi Rusot încă aii oşit din surgunie de la ltodos. Kog. 211: Grigorie-Vodă Ghica după ce ah şe(]ut şopte ani mazil şi în surgunie la Bocceda, care îl <|ic Tenedos, iară l'atl miluit împărăţia cu Domnia Moldovei. Văc. 298: defăima pe Mavroghene pentru surgunia nostră. Cond. Caragea, p. 402: când se va pedepsi unul din tovarăşi cu ocna, eu puşcăria saii cu surghiunia. Cal. 1877, p, 40 : este osîndită a trăi aici în surghiunie. Formă originală şi paralelă cu „surghiunite". surghiunire f. proscripţiune. Dum. 34: pentru surghiunirea lui din pămîntul Moreeî. surghiunit a. şi m. (şi surgunit) proscris. Dum. 15: aduse şi pre surgunitul Orîmgherel ot Rodos... surghiunite n. (şi surgunlîc) exil. Kog. 203: 1-aît făcut pe Grigorie-Vodă surgun la Bocceda, la care surgunlîc afl şed ut doi ani; 218: era la surgunlîc la Mitilin. — surgun i/u'k, exil, bannissement; şerb. surgunluk. surguciu n. I. (sensuri arcliaice) 1. la Turci: crestă din pene preţiose cu pietre scumpe: ca un insignitt regesc, îl purtati în turban Sultanul şi Paşii din Egipt, Bagdat şi Buda (Cant. Ist. ot. 474). Ist. 1715, p. 137: afl adus caftan şi surguciîl de izbîndă. 2. la Români: penis înalt, împodobit cu diamante, la calpacul Domnului. Nec. 248: Domnul, ca un mire împodobit şi cu surgueiB în. cap şi cu mare alairt. art mers la gazda miresei de au luat’o. Căpit. 234: viind solii Iul Mihal-Vodă cu sabie, cu buzdugan, cu surgueiB şi cu cal, t6te de mult preţ. Anon- 3G9: Radul-Vodă fără nici o sfială începu a încărca ţara cu datoriile, luând sculo scumpe împărătesei şi surguduri câte de 40,000 de taleri. BĂr.c- 273 : un surgndfi lucrat cu mare măestrie, împodobit cu briliante, rubine şi mărgăritare. Neuu. I, 145: şlieul de samur pus cam într’o parte era împodobit cu un surgueiB alb. Od. I, 134 : cu surguduri de briliant. II. (sens modem) plantă numită şi „pintenaş* (Dd- phinium Ajucis). — sorguc, panaclie, aigrette ornee de diamants qui surmonte le bonnet du Sultan; toul'fe de plumes, de fleurs et de pierres precieuses, qui ornait autref. la coif-fure des dames turques; şerb. sorguc, mcr. serguce, ngr. 'ssrsjobzO. aigrette, panaclie (§ 80). surlă f. iluer militar cu sunet ascuţit: „a t.lice surlele, a (Jice din surle, a da în surleil, a cânta rau-sica militară (la ocasiunî mai.ales vesele). N. Cost. 50: cu surle şi cu dube, încă şi cu trîmbicerl le.şescl. Nec. 228: (licean surlele şi trîmbi)elo şi bateai! dobeln; 253: nu (Iederă nici puscele, nici cjiseră surlele. liiON. 188: Paşii îl elicea surlele şi-l bătea tobele din afară de cetate. Negii. I, 151 : începură a (jice din surle şi bucatele se aduseră pe masă. (Iane III, 11: atunci surlele, trîmbiţeie şi darabanele îl făcură cinstea cea din urmă. Ol). I, 72 : începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbiţe şi din surle. Isp. 2: iar slujitorii doteră în timpine şi în surle; 51: eşise întru întîmpinarea lui cu buciume, cu tobe şi cu surle. — scrna (zurna), especo de llute d’un son aigu et criard ; cum. surna „buccina" ; sorb. bulg. surla şi zurla (zurna), ceh. surina, alb. suma, mcr. zurna, ngr.’Coopvâ; şi ao6pXa. Forma derivată „surmacitl (= surnacifi)“ conservă încă nasala primitivă. surlar m. cel ce cântă din surlă. Cond. 1093, p. 644: casele suflurilor. Anon. 95: surlarl, trîm-biţaşl domnescl şi turccscl... surlaş m. sens identic cu „surlar Delavk. 100: buciumaşi!, llueraril şi surlaşii răsunau alaiu -mare. surloiO n. fluer mare, fiind vorbă numai de flue-rul piciorului (când se rostesce şi ţurloiu). *surmaciu m. (şi sîrmaciu) trîmbiţaş. Cond. 1776, p. 9: un surmadă şi un flueraş. Gheokg. 323: trimbijaşil domnescl şi sîrmadul povodnieilor, răsunând în li-îmbifă şi în surlă. Doc. 1, 548 (d. 1784): vel căpitan do cazaci cu slegul i sîrmadul şi toboşul seil. 332 Formaţiune analogică ca bulg. zurnagiia, corespundând turc. zurnazen (= trampetagi). surugiu m. poştalion. Beld. 342: Pentru că-1 stătuse' caii, pe surugiii au tăiat. Fot. I.1I, 322: surugiii să fie neînsurnţl şi nesupuşi la dare. Stăm. 302: se aiwjiră pocnete de biciil şi clopoţel şi chiote d& surugiii. Al. T. 12: s’adueî vr’o patru surugii de la poştă. Od. I, 101: doi surugii, flăcăiandri cu mintene mimai găitane. Giiica, 240: intră în curte opt cal cu doi surugii. Vui.t*. 44: Ilie, Ilie, Surugiu Ilie... Marian 1,83: Surugiul că asculta, Iute ’n grajd că se băga... Vorba figureză în proverbul munten (Pann II, 117): şi pentru calul şchiop se găsesce surugiii. — şuRugi, postillon (d, siirmek „avancer"); şerb. surugiia, ngr. ooopoinCyjc. surugiesc a. de surugiu; fig. ordinar. Al. T. 391: chiote şi pocnete surugiesci. surugiesce adv. ca surugii. Al. T. ol: chiuie surugiesce şi pocnesce din harapnic. susan n. 1. (şi susam) plantă oleiosă, originară din Orient, cu ale căriî seminţe se presară covrigii (Seseli). Ist. 1715, p. 30: se face bumbac mult şi susam peste 15 tă Ruinele. Tarif 1792: susanul cântar 12 bani. 2. prăjitură lunguiaţă din zahăr sau miere, sare de lămâie, nuci şi susan. — susam (ar.’sesem), sesame: alb. bulg. şerb. susam, ngr. oooaaţn; din aceiaşi vorbă arabă: gr. aip«jtov, lat. sesamum (de unde formele europene). Şahmarâ f. (şi gahmarand) stofă suflată cu aur şi cu argint, litt. dorul’regelui (Cant. Ist. ot. 426). Kev. I, 339 (f. de z. 1009): un lîmbar de şahmara verde cu patcea de sobol, o sucnă de sahmara alb, un otghial de §ahmara alb cu prostii- de Ţarigrad. Nec. 225: Dumitraşco-Vodă o purta [pe fata rachieriţei] cu sălbl de galbeni şi cu haine de şahmarand şi cu şlic de sobol şi cu multe oddre împodobită. Vorba s’a păstrat (sub forma gămure) într’un cântec. Can. 237: Ou meşinî, cu cojocel. Cu antereil de şămure. — şah meram, brocart (ci. şah „roi“ şi meram ,,desir“)/Despre stofele orientale (§ 86). şăiâc n. varietate de aba, postav fabricat de maici din lâna ţigăilor roşii, care se portă mai ales de călugări: şăiacul pote fi negru, sur şah cafeniu. Gane III, 40 : haine croite din acelaş soiii de §ăiac mănăstiresc. Var. (mold.): feiac şi fiiac. Cr. I, 110: cum scil, sfinţia la, mat mult cu şeiacul no li rănim. S. Năd. li: cu straie do şiiac călugăresc. Boud. Pov. 2A7: hainele preotesei cele de şiiac cafeniii. — şayak, etoffe d’un iissu leger et croise, espece de serge J3arb.; bulg. şerb. şatalc (tozluţi, cakşire, do-lama); mcr. şiiac „aba şi manta de aba (§100).’ şâică f. (şi şeică) şalupă turcescă, luntre de. transport pe Dunăre şi pe marea. Negră. Grec. 20G: unde dar Domnul pre Dunăre mergend, şăicele ce era cu zahereua împerălescă încă din jos venia. Cond. 1770, p. 07: t6lâ şedea mare ce se pogoră pe Şiret încărcată. Ax. 100: nu sosise şeicele cu zahereua ce le trăgeaii pe Prut în sus. Nec. 235: Şerban-Vodă făcuse gătire mare de oşti în Ţara muntcnăscă şi făcuse câte-va vase, şeice, la Argeş cu zahere, de stail gata să se scobore pe Dunăre; 251 : când aii şecjut Imperalul în şeică să trecă Dunărea, i-ail pus şi Hrancovanulul-Vodă caftan în spate, de s’aii întors înapoi în Bucuresel iarăşi Domn. Dion. 175: acolo sosesc şeicele şi lunlrele cele mari ce vin pe Dunăre de la Viona şi de la Peşta cu mărfuri; 219: aii oprit drumul Dunării şi multe şeicl de mărfuri au luat. f d. I, Iii: înaltele calarlurl ale şăicilor ce se vedeau albind în depărtare. Gi-iioa, 302 : s’a pus înlr’o şaică să trecă la Nicopoli. Vorba reviiie adesea în cântecele populare. Vulp. 17: Bato vîntul sălcite, Trece oştea cu şaicelc. Teoii. 309: Să pornesc şi şcdea mea, Tocma colo’n Cladova. Bur. 203: Turcii şaica o umplea, Cu cărbuni o ’ndesia. — şayka, sorte de barque, saîque; bulg. şerb. şaîka, ung. sajka, ngr. aafaa. Despre vase marine (§ 95).’ fâiear m. (şi §eicar) conducător de şaioă. Doc. IV, 100 (d. 1793): să remâie şeicarî cu pecetluituri domnesc!. fâiculiţâ f. şaică mică (safi desmierdător). Bur. 208: P’acea lungă Dunărijă Merge, merge o şăiculi[ă. şal (sens archaio) stofă de lână fină. Tarif 1701: şal, 200 bani bucata. Tarif 1792: şal Magripia alb cu luslrurî.. . Cron. IU, 440 (d. 1822): ciacşirl de şal. Fil. 00: reţele şi horbote din Lipsea, fesuri de Ţarigrad, şaluri de Iran. Cu acest sens şi în poesia populară. Al. 107: Dar Sultanul stând pe cal, Sub un verde cort de şal: 203: In camară ’ntunecată, Tot cu şaluri îmbrăcată. II. (sensuri moderne) 1. şal de încins, de îmbrobodit. Negr. I, 1G: coconaşul era încins cu un şal roş cu flori. Gane, 239: avend un jailat turcesc. Fil. 13: cauc de şal; i5: încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad. Ghica, 320: lată-meil se legă în grabă cu şalul la cap; 501: se încingeaţi la brîiî cu şal de Indii. 2. şal sati boccea de înfăşurat. Tarif 1792: şaluri de Misir. Beld. 355: tabachere în brilian-turl şi şaluri de mare preţ. Ghica, Hev. N. II, 175: coconele cu şal pe spate. — şal (pers.), toute etoffe de laine, dedrap oude camelotfcliâlede Cashmire; şerb. şal; sp. chal, fr. châle. şalgiu m. cel ce drege şi spală şaluri. Vorbă puţin răspândită (profesiunea însăşi aprope dispărută). şalîâ m. un fel de pesce (Parca hiciopcrca), numit şi „suduc" (Baronzi, 94). Can. 24: Frunză verde ş’un salin, Oltule, pe malul lefi, Cresce iarbă şi dndăii. — şaly, crochet-perche. falîiaş m. diminutiv desmierdător (în cântece oltene). Ţapu, 105: Numai cegă şi păslrugă, Galbenă de caracudă, Şa-lîiaş, pesce d’ăl gras. şalvări pl. 1. nădragi largi turcesc!, din postav satt lână, aşa cum portă Turcii şi cum purtat! înainte boierii noştri. Tarif 1702: şalvarii de postav do pară ce merg la ţara turcescă sau la Moldova. Al. T. 81: Cât îl şode de l'rumos Ou şalvari de me-rinos. Delavu. 205: cu şalvari roşii şi creţi. Vorba revine în cântecele populare. Al. 105: Cu saia îmbăirală, Ou şalvari de ciorcă lată. Teod. 040: Cu şalvari de eioeârlat, Cum so portă la ’mperat. Bur. 174: Cu şalvari de lipiscal, Cinci galbeni cotul a dat. Ţapu, 4: Sus la munte cu iţaii, Jos la baltă cu şalvari. 2. nădragi ţărănescl largi mai ales în partea de sus şi a turuiul (în jud. Vlaşca, Ialomiţa şi Brăila), numiţi ’şi „dulvurl". — şalvar (pers. calceons), pantalon large et flot-tant; buîg. şerb. salvare, alb. şarvar, rus. rut. şaravaiy, mcr. şirvăr „nădragi scurţi la’ meseriaşi", ngr. oaXpâpt şi aapapxpa; ung. salavar (de unde în Ardei şolovarî „izmene"). Despre hainele boieresc! şi ţărănescl (§79 şi 100). Şălvărel pl. (şi §elvărel) şal vâri scurţi (sati desmierdător). ŞEţ>. III, 214: Birniviciu se rupea, Şălvăreii se lăsa. .. Teod. 014: Avea nisce şelviireî, l)e umbla vara cu el. şalvaragiu m. 1. croitor saQ vînclStor de şalvari şi de alte haine vechi: şalvaragiil formau înainte o cor-poraţiune deosebită de a croitorilor proprift-dişl. Doc. II, 288 (d. 1702): între alte rufeturl trebuiuciose obştii fiind şalvaragiil ratat vechili; 290: lucrul ce-1 vîud gata şalvaragiil din prăvălie cum şalvari, dulămî, minlene, giubele ... IV, 288 (d. 1793): postav de ţară ce lucreză rufetul şalvaragiilor. 2. (ironic) cel ce portă* şalvari, Turc. Jip. 139: luarăm prinşi câteva mii do şalvaragil. Formaţiune analogică (§ 23). galvaragie f. meseria şalvaragiului. Doc. X, 885 (d. 1813): cojocăria'i şalvaragia şi căvăfla. şâmă f. damască (într’un farmec din Bucovina). Columna 1882, p. 339: în brîti de şamă m’am încins. — şam (ar.), Damas; bulg. şamila „damască" (şi 335 alşamiîa „testemel rosu“), mcr. şamie „batistă1*; sp. xame „un fel de stofă11. şamalageâ f. alagea de Şam, varietate scumpă de alagea de Damasc (oraş numit t’urcesce Şam). Dion. 224: alugena prostă 12 lei, şamalagâua 25 lei şi 30 lei bucata. Ur. XV, 247 (d. 1787): o roche «le şamalage. Fil. 75: anteriu de şamalagea morico. — şam ALAgASi, etoffe de soie rayee fabriquee ăDa-mas; şerb. şamalaga „damască11. V. alagea şi gam. şandrama f. 1. streşina unei case. Hrist. (18j8): Câte unul atîrnat, De vr’o şandrama legat. 2. şopron, magherniţă. Ghica, 31: la fle-care portă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostia cate un servitor. 3. baracă, casă ruinată. Doc. IV, 414 (d. 1704): şandramalele din lăuntrul lîrgulul. 4. fig. cădStură de om. Oraş. UI, 22: eăcjelurl nepulinciose, învelite şandramale. — sondurma, auvent, liangar, appentis (d. sondur-mak „allonger11); alb. sondurma. şart n. 1. (sensuri arcliaice) 1. condiţiune sau articol (de tractat), pont. Cond. 1802, p. 30S: prea înaltă poruncă ce s'aft dat inat nainte coprindolore de nizamul Ţării românoscl şi a multor şarturi; 310: toto ceie ce s’au dis şarturi fără de groselă de a se păzi, se va face mare osîrdie. 2. condiţiune în genere, tocmelă. Ar. 15 (d. 1821): o mie cinci suto de lei să se trimiţă la Ierusalim, la biserica sfînlă, tot cu aşa şart, ca să ardă o candelă în vec. II. (sens modern) rîuduială, ordine. Al. T. 011: iulă-mo's cu tot şartul boieresc!., m’o îmbrăcat g'iupăuu J.Ierşcu chiar do modă ca la Kşi. Giiica, 321 : tata călare cu Hag'i-Grigoi'ie Manafu pe lingă cal, cu mâna po harşa, după şart, por-nosce la curte. Forte des cu acest sens în basmele muntene (şi fig.). Isp. 148; aici t6to sînt cu şartul lor, de acooa trebue să scii să-ţî faci şi tu un căpetâiu; 287: cotoşmanul îi spune pe şart Iote şi-l făcea să pricupă, că aici pe pămînt Iote sînt eu rîndu-iala lor; 354: tete lucrurile în acostă casă o raft cu şart, nimic nu lipsia; 399: cum remâne cu haina miresei? Dacă n’o face-o după şartul el, logodnica nu o primesce. Cal. 1877, p. 1: nu lăsa să trecă nepedepsilă cârtirea lor împotriva şartului dumnedeosc; 1882, p, 19:. logodna se săvîrşi cu lot şartul ei; p. 34: să-şi mesore vorbele şi faptele cu şart şi chibzuinţă; 1883, p. 37: a aşeda Iote la loc cu şart şi orînduială; 1895, p. 31; e băiat cuminte şi cu şart. — şart (ar.), condition, convention, stipulation, trăite; articie de trăite, charte; şerb. alb. şart. şaşiu a. cliiorîş (vorba circulă în Muntenia). Teleor, 12: fetele sbanghn saft felele şaşil saft fetele basaoche. 330 Marion, 15: Todose e şaşiii .. Cal. 1882, p.28: la nevoie m’aş face şi şaşiti şi şchiop şi chiar cocoşat. — şaşy, louclie; şerb. şaşav (§ 106). şatrânge pl. 1. jocul’în şah. Fil. 144: table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar. 2. cadrilat (cf. şatranglii komaş „otoffe quadrillee"). Doc. II, 405 (d. 17 U0): patru coţi al laz în şatrange. Od. I, 133: un lat brîii sad omofor, semănat cu matostaturl în şatrange. Var.: gantrace şi (grecizată) sandrace. Doc. II, 403 (d. 1790): o blană de sandrace de la o giubea fo-meiască, IV, 277 (d. 1794): blană întregă în şantrace. — SANTRAg, şATRANg (pers.) le jeu cl’ecliecs; carre (d. sanscr. caturanga „cu o sută de colori"); ngr. oav-tpatCi; sp. ajedrez. Numele occidental al jocului, şah, e asemenea de origină persană: port. escaques, fr. echecs, it. scacchi (d. eşşah „regele!“). şeitan (şi goitan) m. numele necuratului (într’un descântec de apucat din jud. Vâlcea). Mat. foi.kl. 1602: Şi a vedutpo Şoilan viind în fugă mare, Din copite scântei dând, Din gură hopaio lăsând. — şeytan (ar.), diable, demon (din ebr. satan „pro-tivnic"); rut. şaîtan, alb. şeitan. geitănică m. fam. (şi ironic) Satana. şerbfet n. 1. băutură răcoritore din zahăr, apă de trandafir şi miros de odagacifl. Cant. Ier. 23: şerbet, băutură do doflorie şi tot ce se bea. 1d. Mold. 54: principi de nova dignitate congratulatur ei potionem caffee et şerbet (quae e sacharo aqua diluto conficitur) oÎTert. Ax. 124: aducând cafe şi şerbet de sus, s’aîl dus de acolo cu atâta. Koo. 242: i-afi adus cafe, dulceţl, şerbet şi fumâtore. Tarif 1761 -.şerbet de 14 ocă 1 leii. Fu,. 29: vînclătoril de şerbet din Fanar. 2. dulceţă îngroşată ca o alifie, sinonim cu „peltea". Cron. III,' 444 (1882) • poftit să ş6dtă, le-ah dat dulceţl, rodozahar şi şerbet de trandafir şi apă. Al. T. 1088: ce dulceţl sînt aceste ? şerbet de nufăr. Ghica, 295 : rodozahar, şerbeturi de Lrandafir şi de vişine. Var. (arcliaică): cerbet. Nec. 264: ÎI cinsti Paşa cu cafo şi cu cerbet, după cum este cinstea turcâscă, — şerbet (ar. boisson), boisson sucree et aroma-tisee, limonade (tl. şariba „boire"); bulg. şerb. şerbet, ngr. aop[A7tsTt; it. sorbetto, fr. sorbet; de aceiaşi origină: it. sciroppo şi siroppo, sp. xarope, fr. şyrop. V. ciorbă. gerbetelniţă f. vas de fiert şerbetul (§ 23). Teleor, 333: samovarele şi şerbetelnifele ferbeaii pe cărbuni clocotind şi scoţând aburi, cari aduceail orl-cuî pofta de ciaiu safi de cafea. şerbegiâ m. (şi şerbeciii) 1. (sens archaic) sau Vel-gerbegiO, titlu identic cu „şerbegi-başa". 337 Cond. 1776, p. 77: Vel-şerbeciii 20 lei pe lună. II. (sens modern) cel ce prepară safi vinde şerbet. — şEKBETgy, marchand de sorbets, (autref.) titre d’un officier de bouche cliarge de la confiserie. *gerbegi-baga m. slujbaşul Curţii care prepara şerbet şi purta grijă de dulceţuri (Sulzer III, 168). Fot. III, 210: şerbegi-başa 20 lei pe lună. — ŞEKBETgy başy, chef des preparateurs du sorbet. şiboiu m. un’fel de micşunea (Glos. 536). — şeboy (pers. şeb-buy litt. miresma nopţii), giroflee (d. şeb „nuit" şi buy „arome"); bulg. şiboî, şerb. şebol. şiret n. şnur safi panglică lătăreţă. l)oo. II, 404 (<1. 1790): o păioră negră cu preturi. Tabip 1792: preturi de flr dramul 1 ban. Nege. I, 298: o jiletcă roşie cu preturi ele flr. Al. T. 282: desnâdă şireturile de la botină; 396 : mi-o plesnit şireturile de la rochie. Var. (arohaică): §eret. Cond. 1693, p. 703: un raft pus pe curea, altul pe şeret. — şiret, galon, ruban; bulg. şerb. şirit, ngr. ostpLtt. şiritenie f. şir de întâmplări (într'o povestire). Fil. 259: să vecţl, cocdne, cum merge şiritenia. Isp. 36: începu să le povestescă şiritenia celor ce se întîmplase; 77: F6t-frnmos îl spuse drept tâtă şiritenia cu merele, cu pasărea; 78: spuse fie-care şiritenia istoriei sale. In privinţa sensului: cf. „firul povestii11. şirfet a. ’şi m. fin şi isteţ, sinonim cu „telpiz". (5ane I, 128: mari şirete mal sînt femeile; IT, 240: avea faţa şiretă. Xen. 21: guraliv, cârcotaş, şiret. .. Fil. 226: un şiret de n’are pereche. Marion, 99 : cea mal mică din fete, mal şire'tă. — şirret (ar. malice), mălin, cliicaneur; şerb. şiret (şeret), ngr. otp&vrfi. şiretenie f. fineţă. G-ane III, 202: îţi venia să erecţi, că e vr’o şiretenie la mijloc. şiretlic n. apucătură şiretă, vicleşug. Gane II, 19: învaţă-1 un şiretlic, cum să ne prindă. Fil. 230: să nu se bage de s6mă şiretlicul meii. Isp. 225: o intorse însă la şiretlic. Stâng. 112: e un şiretlic la mijloc; 207: cum făcu, cum drese, mal cu şiretlic. Var. (archaică): geretlîc. Kog- 209 : 1-afi pus la cale, ca să facă şeretlic, cţicend că el îl vor ajuta la I6te. — şirretlik, chicane, tracasserie; şerb. şeretlulc.. şiric n. măsură la negoţul cu plute (în Muntenia)- Tarif 1870: o sută şiricurl câte 26 la plută 3 lei. — syryk, perohe, pique. şiş n. baston cu stilet (în Muntenia). Carag. 30: mitocanul scosese şişul de la baston. 60936 22 338 — şiş (pers.), epee mince et pointue, glaive; bulg. şerb. şiş’ „frigare**. şişaneâ f. 1. puşcă ghintuită, mat ales arnăuţescă. Beld. 349: amîndoi cu şişanele, greci, dar biae îmbrăcaţi; 400: şişaniua ia în mână, pane la ochi, îi dă foc. Ghica, 264: trei patru ţiganele totdeauna încărcate până la gură. Var.: şişinea, şişhanea şi guganea. Dion. 177: o seină de 6ste, Turci şi mai mulţi Arnăuţl ce era, se aşecţase în meterezul! şi da de acolo cu şişinălele bărbătesce în Nemţi; 218: da şi ei cu tunurile şi cuşişinele. Dum. 44: Turcii cu cele şişhanele descior pişcă pă Ruşi. Pil. 294: un arnăut armat cu o şişinea boşnegăscă. Al. T. 1144: ţinea cu mâna drăptă şi şuşaneua cea de-o prăjină. Gane I, 203 : o şuşanâ lungă pe care Turcul o rezema pe crăcană; II, 95: toţi alergad cu şuşanelele pe la metereze. Vorba revine în cântecele populare. Al. 89 : De ’ncărca o şuşanea Şi ’n Codren o slobocjia. 2. fig. (şi ironic) sceptru. Al. T. 1440: Aga Nămuş ad prins la mână şuşaneua dreptăţii. — şeşane (pers. şeş-l.iane), fusil raye, carabine, h tube sexangulaire (d. şeş „six“ şi liane ,,etui“); bulg. şişane, şerb. şeşana, ngr. otoaveţ. ştubfeciu n. sare de plumb, intră în preparaţiunea sulimanulut (cu variantele gtubete, stiubicT şi stubet). Takif 1792: ştubecifi (fâiâră) cântar 27 bani. Mauion 1890, No. 2: ştubetele, petiţa şi tote dichisurile femeesci. Taiiif 1761: stiubicl 14 oca 1 led. Conv. XXVI, 460: stubeţ (praf), cerusa veneta. — istubec (listubec), blanc de ceruse (§ 83). or Tabac m. sens identic cu „tăbăcar**. Takif 1792: piei de la tabaci.. . Pot. III, 206: o sută de lei de la tabaci (unul din veniturile AgăI). Ghica, XVI: tabaci, braşoveni, gabroveni... 197: tabacii, cavafll şi croitorii... — tabbak (ar. dabbag), tanneur; alb. bulg. şerb. mcr. ung. tabak, ngr. Ta|j,wdxY)c, corroyeur (§ 97). tăbăcar m. cel ce tăbăcesce piei safi le vinde deja tăbăcite, sinonim cu „argăsitor**. Jip. 52: toţi pălărieril, toţi tăbăcaril... Vorba revine des în poesia populară. Al. 266: Măcelarii alergară, Carnea [caprei] ’ndată-o cumpe-rară, Şi pielea ei tăbăcaril Şi maţele lăutarii. R.-Cod. 48: Pielea pe la tăbăcarl, Osele la măcelari. Teod. 69: C6rnele la pieptănari, Iar pielea la tăbăcarl. Formaţiune originală de la „tabac**: vorba trecu şi la Sârbi ’(tabalcar). tăbăcărăscă f. joc de cărţi (obicinuit de tăbăcarl). 330 Ce. II, 104: ţencuşa, ba tăbăcăre'sca sau concina. tâbăcârie f. 1. meseria tăbăcarulul. Doc. I, 453 (d. 1784): meşteşugul tăbăcăriel de săftiene. Q-hica, 233: lucrări de cizmărie, de tăbăcărie... 2. locul unde se tăbăcesce: tâbăcăria de la BucovSţ. Vorba trecu şi la Sârbi: tabakarila. tăbăcesc v. 1. a prepara pieile cu acid tanic. 2. (ironic) a snopi. JJiPANN, Naslratin, 43: lupii îndată ÎI tăbăciră pielea (caprei)... 3. fig. şi fam. a usa şi strica. Caeag. II, 85: mi-am tăbăcit gingiile. Formaţiune verbală directă de la „tabac", tăbăcit a. 1. îmbibat cu acid tanic. Işp. 143: să-ţi dail din opincuţele astea tăbăcite. 2. fig. de colbre dclieş-gălbuie: piele tăbăcită. tărbacă f. 1. se cjioe de spînzurarea câinilor cu capul în jos şi învîrtirea lor până ameţesc: obiceiul tabacilor a doua di după lăsatul secului (despre acest obiceitipretutindenea cunoscut, cf. Zanne IV, 645). 2. fam. trîntelă în locuţ. „a lua la târbacă" (a da prin târbacă), a snopi în bătăi şi a-şl bate joc de cineva. târbăcălâ f. 1. bătaie straşnică: a da în târbăcelă, a lua la târbăcelă. Isp. 108: îl luară din nou la târbăcâlă. 2. fig. bătaie de joc. Isp. 36: îl luau vorba din gură şi-l cam dedeau în târbăcelă cu graiuri care mal de care păcălit6re. târbăcesc v. 1. a bate până ameţesce; 2. fig. a batjocori, a ocârî; 3. a se murdări. Isp. 129: scrofa se svîrcoli prin ăl noroift şi se târbăci de n’o mal cunosceal... Formă verbală paralelă cu „tăbăcesc", târbăcit a. fig. ameţit, întunecat. Mabion, 14: îl lumină puţin tărbăcita-i minte. taban n. partea dinăuntru la talpa încălţăminte-lor. Vorba e cunoscută în Moldova. — taban, plante du pied: şerb. taban „talpă", tabifet n. (şitabet) 1. fire, caracter, temperament. Al. T. 422: tineri cu vorbă, cu ighemonicon, cu tabieturi... iar nu ca Brustur şi Cociurlă, şi groşi în cefâ şi morocănoşl. 2. deprindere regulată şi comodă, apucătură (bună saft rea), nărav. Al. T. 1248: de trei luni acum, aţi dus-o una cu bencheturile, cu zaifeturile... ar fi vreme p6te de a vă mal schimba tabietul. Gane III, 174: nu-1 scoţi cu una cu două de la tabietul Iul. Teleob, 834: făcură bieţii ămenl acăsta mal mult, ca să nu-şl iasă din năravuri, să nu-şî strice tabietul cu alte cuvinte. 340 3. gust, poftă. Ckon. IIE, 434 (d. 1822): şed unii din boieri la Nemţi şi alţii la Moseall, unde au găsit mulţămirea lor şi potrivirea tabieturilor lor, şi de acolo cer Domnie şi stăpânire să li se dee lor. ŞEp. V, 161 (în munţii Sucevei): la tabet, la porunca, la vroinţa tiranului. 4. în special, comfort (după moda orientală): „a-şî face tabietul", a bea cafea şi a fuma din ciubuc, şeclend turcesce. Fil. 115: el se aşeclâ pe un scaun, ceru cafea şi ciubuc, iar după ce ’şî făcu tabietul... Makion, 1895, No. 13: boierul după dejun 'şl făcea tabietul, adică trăgea un pnifl de somn. Oraş. 15: mai bine poruncesce s’aducă o dulceţă şi o cafea turcescă, tabietul boieresc. 5. (ironic) despre ţigani. Kik. III, 203; dânciucu sta pe vine făcându-şl tabietu cu lnlena. — tabi’at (ar.), natura, naturel; qualite innee, caractere, temperament, liabitude, disposition (bonn© ou mauvaise), le bon gout; cum. tabiat „natura"; alb. bulg. şerb. tabiiat (na tabiiat „a songre"), mcr. tăbiete ngr. Ta|j.msu, liabitude, gout. Vorbă caracteristicăpentru traiul ori ental(cf. „chef"). ţabietliâ a. şi m. 1. cu tabiet, deprins cu regula. Kik. I, 19: Mitică, ca om tabietliil, se ridica binişor şi lăsă viziera cea vei’de sub lampă. 2. om cu gust (rar întrebuinţat cu acest sens). — tabi’atly, qui a une liabitude, du gout. tabla f. 1. masa plâcintarilor şi a rahagiilor. Al. T. 135: Stan vine aducând pe cap o tablă rotundă şi încărcată cu covrigi, simiţl, plăcinte; 143: de-al vrea d-ta, mi s’ar deşerta tablaua. Fil 29: simigil cu tablalele lor sferice puse pe cap. 2. tavă mare pătrată. Al. T. 1301: Ghiţă. ridică tablaua cu ciaiii; 1327: hal, iute, mergeţi de gătiţi tablalele cu dulceţl. — tabla (tavla), plat de bois, plateau, etabli des boulangers (d. it. tavola); bulg. şerb. tavla, ngr. t«pXâ?. tablabaş(a) in. 1. (sens archaic) litt. primul din grajd, cal din grajdul împărătesc cu frîti de fir şi frumos împodobit, avend pe şea topuz şi sabie, pe care Sultanul îl trimitea noului Domn (Cant. Mold. 60 şi Fot. III, 247). Gheorg. 304: cal împărătesc cu tacâmul lui ce se numesce tablabaş; 324: Vel-comis, călare pe calul împărătesc ce se chiamă tablabaş, îmbrăcat în caftan, fiind calul împodobit cu podăbele cele mal alese. Crou. 448 (d. 1822): au îmbrăcat pe Vodă cu blana şi puind în cap şlic de samur, afl încălecat pe tablabaşa cu puţin alaiii de ciohodarî şi ciauşl împărătesei. Ghica, 28: Caragea şi-a făcut intrarea în BucurescI cu alaiu domnesc, călare pe tablabaşa, în sunetul clopotelor, al surlelor şi tobelor. II. (sensuri moderne) 1. (ca subst.) în Oltenia, om care nu face nimic (Weig. Rum. Dial. 87). 341 2. (ca adv.) de a gata (în basmele muntene). Cal. 1883, p. 46: şi el cu fruntaşii căpeteniilor se aşedară tabla-başa în palal. — tabla başy, clieval de l’etable imperial; şerb. tavlabaşa. V. Partea II: talambaşa. tacâm n. cele trebuinciose spre a forma un tot. I. aplicat la persone (sensuri maî tote arcliaice). 1. suită, cortegiti. Kog. 199: mergând Al. Ghica Terzimanul şi în Iaşi cu tacâm domnesc, îmblând pre la tote mănăstiri Le de s’ad închinat; 224: Paşa având mare tacâm cu el şi mulţime de omeni. (Jheorg. 332: Domnul ad purces de la Frumosa cu tot tacâmul şi obicinuitul domnescul set! alaiiî, de au venit la scaunul seu. Beld. 339: Cu tacâmul Curţii sale nu se da mal potrivit. Zil. Rev. III, 76: Măria Sa cu tacâmtil de boieri al sel; 81: Vodă cu tot tacâmul Curţii din boierii pămîntenl. 2. (ironic) comitet, comisiune. Rev. I, 394 (d. 1821): s’au orînduit un tacâm de cercetători ce se numia poliţie. 3. partid, gaşcă. Beld. 418: Toţi acel din Iaşi boierii cu tacâmul lor unit. 4. lig. glotă, om de nimic (cf. turc. ayak takymy „bas peuple, populace"). Beld. 383: Şi din tacâmul acesta îndestul s’ad înnecat. Al. T. 748: iaca! domnişorul ăla care se hrănesce cu oue copte? prost tacâm! 1686: cât i-oiii laşa bani de jucat cărţile, a închide ochii; aşa?., de ăst tacâm e?.. minunat!.. Marion, 105: uite tot tacâmul la secţie şi d’acolo şi la poliţie. Jd. 1890, N. 24: v’am spus cam ce fel de tacâm e D. Răducanu. II. aplicat la lucrări (sensuri maî t6te moderne). 1. servi citi de masă (pânză, cuţit, furculiţă, lingură, şervet, pahar): cf. turc. sofra takymy „couvert“. Ur. XVI, 277 (d. 1797): donâ tacâmuri de masă pânză de o-landă. Ar. 14 (d. 1821): arămurile şi tacâmurile de masă să se dea frâţine-meii. Negr. 156: porunci să ridice masa şi să strîngâ tacâmurile. Al. T. 735: m’a trimis stăp&nu-med să-I opresc o odaie cu două tacâmuri; 740: mal adaugă două tacâmuri la masă. Isp. 355: talerele, lingurile şi celelalte tacâmuri; 390: tacâmurile mesei, trăncânăile de la bucătărie, aşternuturile, l6le erafl cu rînduielile lor. Basme III, 125: o masă numai cu două tacâmuri. 2. serviciti de tratat ospeţî (dulceţă, cafea, ciubuc). Fil. 96: cafegiii cu tacâmuri de dulceţă, cafea şi ciubuce; 285: o lavă cu tacâmul dulceţiî şi a cafelei. 3. complex de instrumente (vioră, cobză, naiu). Ghica, 170: adusese pe cel mal vestit tacâm da lăutari, tot meşteri aleşi dintre cel mal buni. Mariox, 40: un tacâm de ţigani îl delecta cu arii naţionale. 4. hamut de cal (cioltar, ham): cf. turc. aliyr takymy „materiei d’ecurie11. Gheorg. 304: cal împărătesc eu ^tacâmul lui. Dion. 189: trime- 342 seî slăvimil tale de la noi aceşti doi armăsari cu tacâmul lor. Vulp. 28: Calul să mi ţi-1 gătesc, Cu tacâmu cel domnesc. Basme I, 65: hamuri, şele şi tacâmuri de călărie alese. 5. costum de baie (cf. turc. hammam takymy „service de bain"). Ur. XVI, 276 (d. 1797): un tacâm de feredeil cusut cu fir. 6. aparat de pompier (cf. turc. top takymy „equi-page d’artillerie"). Doci. II, 528 (d. 1790): tacâmuri de foc, sacale pline de apă, to-pore, doniţl, cângî, scări i tulumbe; III, 411 (d. 1790): cele trebuin-ciâse tacâmuri ale focului... 7. aparat militar (tunuri, pusei, ghiulele): cf. turc. ordu takymy „equipage d’armee, train“. Kog. 268: tot tacâmul oştirii cu tătă zaherâua ce avea. DlON. 180: ad poroncit oştilor sale de s’aii gătit un corpos cu tot tacâmul a oştirii; 218: gălindu-se oşlile cu lot tacâmul şi cu tunurile. 8. dichis, tote cele trebuinciose (cf. turc. camaşyr takymy „trousseau, linge"). Ur. XVI, 277 (d. 1797): aşternutul cu tot tacâmul şi cu năframa. 9. număr ore-care (cf. turc. bir takym „certains"). Fil. 248: să facem un tacâm de pitace către zapcil bătmănescl. — takym, suite (de clioses et de personnes), ap-pareil, effets, meuble, assortiment; outils, instruments; division de troupes, equipage de vaisseau; groupe, classe, serie, bande, troupe d’liommes, partisans; fig. lie du peuple; bulg. takym, şerb. takum „unelte", alb. takym „scule de casă, costum, hamut", mor. tacâme, ngr. Taxîfu, fourniture, douzaine, equipage. Vorbă importantă prin infinita varietate a aplica-ţiunilor ei. deopotrivă familiare în Muntenia şi Moldova. taclit n. cingătore din stofă vărgată ce se lega peste mijloc sati la cap turcesce : purtat înainte de boieri, apoi de preoţi în jud. Vâlcea şi Ialomiţa. Od. I, 134: cu giarurl şi cu taclituri turcesc!. Fil, 27: legaţia cap cu un taclit cadrilat; 169: încinşi cu taclite aşeejate astfel încât le acoperia pântecele şi o parte din piept. Ghica, XVI: legase un căpălâid al taclitului de clanţa uşii şi se încingea peste antiriu învîr-tindu-se şi strînglnduse în brîu; 51: la cap cu cauc de taclit vărgat cu ciarşaf alb. — taklid (ar. imitation), imitation d’alaga ou etoffe en soie rayee d’Alep; bulg. taklit „brouillon". tacrir n. 1. interogatoriu (sens şi adî popular). Dum. 31: din tacrirul unul tătar rob se adeveri... Beld. 415: Ou o pază îndestulă, cu tacrirul lor înscris, Pornindu-I pe toţi de-aice, la Silistra i-ad trimis. Cond. Ips.: logofeţi! să ţie condeiil pentru hotărîrile ce se fac i pentru examene şi tacriruri. Fil. 281: am audit pe logofătul Mitropolitului luând tacrir vizitiului. 343 2. raport, nota diplomatică (sens archaic şi literar). Văc. 294: însumi l’am vecţut că, scrie un tacrir la Devlet prin care arată, că Nemţii nu numai n’atl alianţă cu Buşii, ci cţicea că le sînt şi vrăjmaşi. — takrir (ar. expression), rapport, relation, note, expose, attestation, deposition sous serment (d. karar „decision"); şerb. takrir. V. Partea II: carar. Termin juridic rgmas în limba (§ 71). tafta f. 1. mătase luciosă şi neteda. Cuv. I, 214 (d. 1688): o zavăză de tafta albastră. Bev. I, 341 (f. de z. 109): polog căptuşit cu taftă... perinî mari cu tafta îmbrăcate. M. Cost. 27: în chip ciatlăulul îşi învelia capul slujitorii filmului cu taftă subţire ca in chipu de cunună sîujitorescă. N. Cost. 1, 453: pe urmă veniail trei stoguri mari de taftă, învelite, care numai la bătaie le desvelesc de tot. Nec. 199: s’avl întins câle-va bucăţi de atlazuri şi de tăfţl pre îmbe părţile de uliţă pe unde mergea împărăţia. Gheorg. 311 : Vel Paharnic îmbrăcat în caftan şi cu şepte coţi taftă naramgie legaţi peste umăr. Bur. 103: [Legăn] acoperit cu taftă verde ... 2. flg. în proverbul „a veni tafta la cot“ (Isp.), a-dică a se brodi. 3. (adv.) cu desăvîrşire, pe deplin. Cr. II, 32: în Vinerea secă ne-ain trezit vindecaţi taftă. Sev. Pov. 210: ridică frunza, lipi bucăţică de bucăţică de 'şi întruchipa feciorul şi prinse a-1 adie cu frunza şi pe unde ’l adie, rămânea taftă curat. — tafta (pers. tafte „tissu, luisant11), taffetas; rus. pol. tafta, ngr. mtpta?; de aceiaşi origină: it. taffetâ, fr. taffetas, germ. Taffet (§ 86). taftaluc n. (arcli. tahtalîc) lemn întreg necioplit, intrând 22într’o plută: taftalîcul se mai numesce şi„ ghilă“ (Bur. Crestaturi, 15). Vorba e specială Moldovei. Cond. 1707, p. 07: 8 bani de tot tahtalicul ce pogără pe Şiret. Şeş. Iii, 90 (d. Suceva): taftaluc un butuc de 19—20 metrii. — tahta (pers. tahte), planelie, table, ais: forma vulg. tahtaluk lipsesce în dicţionare. taftiii* n. curea de legat scările calului. Poc. Ii, 407 (d. 1790): un taftur de curea; IV, 190 (d. 1793): două chimire, trei tafture. Coxtempor. II, 708: vătaful mal are şi cal şi şea şi poclade şi presur şi taftur şi zabale şi pogl şi scări. Vorba revine şi în cântecele populare. Teod. 523: Numa’n tafturi se umfla Şi departe îl asvîrlia. Ţapu, 05: Şi la cal că’mî alerga, In şăpte chingi că mi-1 chinga, Şăpte chingi, şepte tafture. — tapkdr, petite sangle qui retient la housse du cheval (§ 94). tahîn n. făină din care se face supă de post. — tahyn (ar. tahin ,,farine“), suc de sesarne. 344 iaht n. 1. (sensuri arcliaice) 1. tron împărătesc. YĂo. 252: Sullan Murat cel dîntâia moşteni şi tahtul şi darurile bunătăţilor tâtâne-seii; 257: Sultan Mehuiet se sui în tahtul împărătesei! sale moşteniri în al doilea rînd în Adrianopoli. 2. resiclenţă, capitală. Văo. 251: Sultan Orcan, rîvnind a-şî lărgi laturile stăpâniri!, supusese Nicomidia şi mutâ tahtul împărătesc la finisa. II. (sens modern) residenţa unei subprefecturi (cu variantele populare taft şi tact). Oraş. 21 : chemarea prin volnioiela taht pe toţi ţărani!. Teleoe, 270: nimeni nu mal vorbia pe la tafturi şi prin Bucurescl despre fuga din oştire a Iul Gavril. Jip. 157: ne tot trimit la taft câte un cioflingar lîner şi rupt de f6me. Al. T. 45 : a fi vre un ispravnic de cel noi, cărora le clic perfecţi... e grăbit s’ajungă la tact. — taht (pers.), trone, siege, capitale; bulg. taht „tronul Sultanului", ngr. zâ/xi. :taifâ f. 1. suită de omeni domnesc!, sin. cu „alaiu". Ax. 123: aii intrat ciauş-başa şi hasichiul cu taifaua lor. Căpit. 315: s’ail gătit cu casa lui şi cu t6tă taifaua domnesco. Pop. 30: cu pompa domnăscă cu totă taifaua... aii mers la Curtea domnăscă. 2. personal, breslă. Koo. 225: îndată aii făcut orînduială de cât lemn Ij'ebue, ca să se facă Curtea la loc, făcând mal mare asupra acestei trebl pe Lăscâ-raclii Genet Vel-Comis, cu tătă taifaua grajdului gospod. Doc. I, 284 (d. 1782): mehter-başa cu totă taifaua Iul cântând; IV, 510 (d. 1795): D-luI vel-Aga şi taifaua d-sale. 3. echipaj de corabie. Un III, 181 (d. 1802): să nu cutoze a intra în pămîntul Moldovei serhatlii şi alţii din taifalele caicelor Dunării. — taypa (ar.), peuple, troupe, societe, Corporation, suite, cortege, equipage d’un navire; bulg. taifa „bandă, familie", alb. taifa „partid", mcr. taifa „eetă, alaih de nuntă", ngr. tat-fâ;, troupe, bande, equipage; sp. taifa. taifas n. 1. sindrofie, conversaţiune familiară. Al. T. 39: să şăd cu dînşil la taifasuri pe divan, cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighetnoniconul boieresc. Isp. 201: ospătându-se şi stând el la taifas, fiul împăratului întrebă pe zmeii; 289: flind-că vorba vorbă aduce, cotoşmanul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte. 2. palavre, vorbe gole. Game III, 280: n’am vreme de stat la taifasuri. Xen. 30: al umblat la taifasuri vr’o doi ani de cţile, dar la urmă te a prins cu mîţa în sac. Derivaţiune secundară prin intermediul formei neo-grece: sub raportul sensului, cf. cuvînt cu lat. con-ventum, şerb. divaniti „a conversa" cu divan, ngr. ojuXw „a vorbi" cu 6;j.iXsîa, bulg. zbor (vsl. stiborO. „sobor") „adunare, vorbire": zborvam „a vorbi". Pretutindenea 345 revine asociaţlunea de idei într’o grupare de omeni şi resultatul ei: convorbirea. tain n. termin technic militar: I. (sensuri arcliaice) 1. porţiune anume destinată de pâine, carne etc. ce se da oştenilor turci şi în special ienicerilor (§ 12). Kog. 210: Paşa trimiţând Domnului Antiohi (Jaragea 40 de delibaşl tot ales bosniaci... cţicăndu-le Paşa din gură la tăte ce va porunci Domnul să urmeze şi ldfa lor şi tainul de la Domnul să-l scie. Văc. 279: Vezirnl tăia zahrăua şi tainurile ostaşilor, ca să fugă. 2. porţiune analogă alocată oştenilor pămîntenî. Neo. 387: Vezirul trimis-ail- bani la Grigorie-Vodă, să facă ăste Moldoveni... aii strîns ăste tineri cu sineţe, de le da bani lăfă şi tain. Beld. 352: eterişlilor tainuri a se mal da ÎI opresc. Fil. 290: am spus pandurilor, că oştenii lui Ipsilant au câte 30 de lei pe lună şi tain îmbelşugat de carne, pâine şi vin. 3. provisiunea- qlilnică ce Porta da ospeţilor şi solilor (ca un tel de ospitalitate tradiţională). Muşte, 39 : pre Craiul 1-ail primit Turcul cu mare cinste şi 1-afl dus la împărăţie, dându-I tain şi nafaca şi bani câţi îl trebuiai!. II. (sensuri moderne) 1. pensiune alimentară, întreţinere dilnică, acordată înainte de Domn şi de boieri subalternilor lor. Ghica, VII: î'omâî aici, să (jic să-ţl dea tainuri, voiu să te fac om. Gane III, 39: el sta la împărţitul tainurilor în curte. Orăş. II, 103: la fosta Domnie ţi se da tainul. 2. subsidiQ. anumit, porţiune hotărîtă (=mertic). Ghica, 50: dascălul Stan avea şi de la biserică tain de mălaiii, de fasole şi do lemne. 3. în special, bani de pâine dilnică ce se daţi slugilor afară de simbrie (cf. Dame s. v.). 4. hrana de tote clilele. Bogd. Oom. 208: oiii să am şi eii parte şi de borş şi de sărmăluţe din tainul boieresc, că de tainul ciobănesc ’s prea sătul. Teod. 079: Până voi că mieţl sosi, Io tainul voiţi găti, Şepte buţl oitl destupa, Simbriăra că v’oitl da ... 5. porţiune de orz sati de ovăs (= oboroc). Al. T. 117: am obosit ca un cal de poştă ce nu-şl are tainul la vreme 6. fig. provisiune, în general. Delavr. 05: pescuitorii au tainul lorde glume, cântece şi poveşti. Jip. 03: orl-ce dregător are tainu lui hie do la primărie, ori de la casa judeţului, ori dă la ţară. — ta’yin (ar. destination), provisionjournaliere(spec. somme d’argent et provisions que recevaient autrefois Ies ambassadeurs etrangers), ration, partion; bulg. şerb. tayin, mcr. taine, ngr. tatvi. Termin technic militar generalizat în limba modernă (§ 28). :5lainat n. 1. provisiune militară (V. tain I, 2). 346 Ue. III, 162 (d. 1792): necurmata trimitere a vitelor... pentru fumaturile oştilor. Cokd. 1813, p. 358: orîniluiala grâului şi a lemnelor isprăvniciel gospod, orînduiala finului şi a orzului... a altor tainaturl. 2. provisiune alimentară (V. tain II, 1). Beld. III, 421 (d. 1822): s’aii dat căciulă, poroncă a li se da [boierilor] tainat. VĂc. 284: am fost primit cu libov, orînduindu-ml şi tainaturl şi cele trebuinciose. — ta’yinat (ar. pl. d. ta’yin), provision, portion; şerb. tainat. *taingiO m împărţitor de tainuri în oştire. N. Cost. 66: furieri sari taingiî. Reld. 394: Nisce taingit mult scârnavl din cel boieresc! ciocoi. Fot. II, 199: nisce taingiî aii scris Domnului, că pasvantliii se gătesc să trecă Oltul şi să vie fără de veste să surprindă Bucurescil. — TA’viNgY, qui donne le ta’yin; bulg. şerb. taingiîa, ngr. TaVvtCrjC, officier des ration's. talâş n. paie grose din cari se fac pălării ordinare. Vorbă cunoscută în Muntenia. — talâş, sciure de bois, ’limaille; bulg. talaş. tălăşmân m. 1. tălhar (epitet dat cailor : cf. haram). Al. T. 191 : ian vecli’l că de abia se urnesce... hăis, ţa, tălăş-mane! 902: hăis, tălăpnan... ţa, bourăn. 2. nume de viţel (Dame, Terminol. 29). 3. stupid (în munţi! Sucevei). Şed. V, 101 : tonteş, talapnan, prost, bucciu. —’talasjian, querelleur, batailleur; cum. talasman „praedo“ (d. talasmak „se pilier l’un l’autre11). talaz n. val de mare. a. în literatura propriu-disă: Od. I, 140: pe Dunăre scânteiaii racţele el resfrînte în mii de talazuri. Ge. Alex. 304: împinsă de talazwî, corabia slăbită se sfărâmă. Delavb. 5: rîul D6mnel, umflat, curge repede în talazuri. Pann I, 145: Marea e plină de talazuri Şi lumea cu feluri de necazuri. Isp. 354: boJobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării. b. în cântecele populare: Teod. 62: Lin, mal lin cu înnotătura, Că fac val, talazuri mari. R.-Cod. 198: Cerno, Cerno, Cerno, ’nmoie-ţl talazu, încetă urletu ... — talaz, flot, vague de la mer (d. ttâlaaoa); alb. talaz, şerb. talas, mcr. talaze (§ 95). tall n. plecăciune: „a face tali“, a se presenta. Al. T. 405 : Copilele mele ... (încet fetelor) Faceţi tali frumos. — taly (ar. sort), qui se presente; şerb. taliîa „noroc“. Vorbă cunoscută în Moldova. talfm n. 1. închinăciune după moda orientală. Al. T. 1332: Lipicescu presintă ciubucul lui Hîrzobenu cu talîm turcesc. Id. Despot-Vodă, 43: făcend turcescl talîmuri cât p5le un Bulgar. 347 2. apucătură, deprindere. Kik. I, 45: asta nu-mi convine, eit am talîmurile mele... — ta’lim (ar.), enseignement, instruction, exercice (de troupes); bulg. talim „exerciţiiY1, şerb. talum, ngr. TaÂî[j.i, exercice. tamachiâr a. sgârcit (se aude în Muntenia). Kik- III, 175: un bătrân armân, om cu avere, însă tamachiar la culme. — tamakiab (ar.), avide, avare; ngr. mpcmiâp-qţ. tamân adv. tocmai. a. în literatura propriti-<;lisă : Cr. I, 50: sl)oră iute, cu gândul, taman la casa lui Dănilă: 14 (>: să-l slujesc! taman trei an! de t|ile. Gane II, 208: taman pe la miecţu nopţii. Jsp. 143: ţi-aş da taman cât ’ml cel. Maeion, 4: taman asta vrea şi Ilie. Stand. 25: taman când eraţi aprope de vîntul turbat; 36 : era taman în mijlocul bălţii; 175: se făcu taman ca cum ar fi fost de doisprezece anî. b. în poesia populară: Ţapu, 105: Taman la masă îl găsia Şi hârtia i-o da; 157: Taman ca o păsărea, Până ’n codru ’ml ajungea. Marian II, 146: Când vor sci Nemţii taman, Câte pene ’s pe un curcan. Bur. 148: Taman când sosi, S6re ’n miacţă-Zi. Vulp. 27: La Domnie că mergea, Taman Donmu afar’ era. — TAMAM (ar.), complet, aclieve; tamamen, complete-ment, tout-ă-fait; cum. tamam „perfectum"; alb. bulg. şerb. tamam (taman), mcr. tamam, ngr. Taţj.dp.ou. Una din particulele turcesc! cele maî răspândite şi rivalizând, sub raportul circulaţiunii, cu sin. său slav „tocmai11. tamazlîc n. 1. loc’ de îngrăşare a vitelor. Ur. XXII, 267 (d. 1826): vacile de tanuizlic. Cr. II, 19: turmele şi tamazlicurile lu!. 2. turmă de boi satt vaci cu taurul lor de prăsilă. Ionescu, Doroh. 871: îngrijitorul tamazlîculul sail şufarul, cum se tţice. Al. T. 261: Tac!, fa, că spăril tamazlicul satului. Delavr. 234: taurul răsnit din tamazlîc. Cal. 1882, p. 47: îl duse pe la hergheliile de cal, tamazlicurile de vite; p. 48: se întîlni cu o herghelie de, ca! mai mare şi mal frumosă de cât tamazlicul de bol. — tamazlyk:, engraisseiiient du betail et l’endroit oîi cela se fait; bulg. tamazlyk, şerb. damazluk. tambîiră f. (arcli. tambur) mandolină cu gâtul lung şi cu cordele de metal. N. Cost. 89: sciind [Dimitraşcu-Vodă Cantemir] bine în tambur, îl chiemavt Agil la ospeţe pentru (Jicăturî. Nec. 300: i Zicea Beizade Cantemir în tambură, că aşa scia <}ice de bine în tambură, cât nici un ţarigrădăn nu putea tjice bine ca dînsul. Al. Pr. 22: căpitanul scăse de sub minten o tambură mică cu strune de sîrmă. Od. I, 292: un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeescl. Fil. 39: ea ţinea în mână o tambură, cu care se acompania. Pann, 169: un Negru ca Arapul cu o tambură ’n mână. 348 Vorba revine şi în cântecele populare. Ţapu, 56: Sacaua cu tambura, Că, sciea dicelurâ. Sed. V, 03 (ci. Suceva): Cum busna ’n casă n’oiii cla, Să vfi cânt cu tambura. Var. (literară): tembur. Fot. III, 183: şăse fustaşi cu tembttrurile. — tambur (pers. tembur), pandore, guitare â longue queue; bulg. şerb. tambura, ngr. ta;j,7co5pa; it. tamburo, fr. tambour. Despre instrumente musicale (§ 41). timburagii) m. cel ce cântă din tambură. Hev. N. I, 350: Busuioc s’a dus într’un oraş vecin la un tam-buragiil şi s’a învăţat a cânta clin tambură. — TAMBURgy, joueur de pandore. tandup n. un fel de masă pătrată, acoperită ou covore, sub care se punea un mangal de încăldit pi-ciorele (după moda turcescă): de aci locuţiunea’„a sta pe tandur“, a nu face nimic. Al. T. 505: şedo tâtă cţiua pe tcmdur. — tandur (ar. tannur), brasier place sous une table recouverte d’un tapis Barb.; bulg. tandyr, şerb. tandur, ngr. tavtoofjt, etuve (§ 55). tapangeâ f. 1. calcavură (în Moldova). Ce. II, 40: era nevoită biata mamă să ne facă nmsal câte-un şurub, doue, prin cap şi să no dea câte-va tapangele la spinare. 2. pistol (în Oltenia). li.-Cod. 217: La picere cu curele Şi la piept cu tapangele. — TAPANgA, soufflet donne avec le creux de la main;pistolet; şerb. tapange „pistol." tapangiu a. bătăios. Formaţiune analogică (§ 23). Kjk. III, 12: milităroiil brutal, hidos, tapangiil. tarabă 1. masă de prăvălie pe care se întinde marfă, sinonim cu „teşghea". Od. I, 109: scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor. Carag. I, 9: Anca care şede rezemată cu cotele pe tarabă. Teod. 571: Jos pe masă că’l lăsa. Pe tarabă i-1 punea 2. prăvălie mică, magherniţă. Doc. X, 716 (d. 1812): prăvăliaşii din tîrg cu şandramalele, tărăbile şi alte scosuri ce aii obiceiti de fac în prăvăliile lor... Al. T. 1272: am început a mirosi a tarabă aici; 1338: ramul dicanicesc o tarabă unde se vindj sfînla dreptate cu dramul şi cu vurta. Cr. II, 85: umbla trela-lela în puterea iernei pe la tărăbile jidovesc!, întrebând ba tăcă de cosor, ba căpestre. 3. oblon ce se îndoiesce şi uşă culcată pe o gură de beciti. — tarab (ar. darb „action de frapper"), id.; bulg. şerb. taraba „scândură" (cf. tarapana). tarabagiii m. prăvăliaş. Formaţiune analogică (§ 23). Familia XV, 56: a constata • greutatea pâinii la un tarabagiu. 349 tărăboiu n. gălăgie mare (litt. sgomot de tarabă). Ck. I, 256: în lăuntru se aucţia un tărăboiii grozav, toţi bocă-niau la uşă, cât ce puteai! şi strigau; II, 38: cu cleştele şi cu vatra-riul face hodorogelă şi un tărăboiii de-ţl ia aucţul. Xen. 295: ce o fl însemnând tărăboiul în sat? Stăkc. Alte B. 171: când să se scole împăratul... se ridicâ un tărăboiii de să-ţi ia aiuţul. tărâbuţe f. pl. catrafuse (litt. lucruri de tarabă). Isp. 174: umblau cu tărăbuţele de colo până colo şi ca să se statornicescă şi el la un loc, nu găsiail. tarâfn. I. (sens archaic) cu nuanţa seriosă: 1. partid, grup de partisanî. Zil. Rev. UI, 66: la care turburare făcendu-se boierii tarafuri. VĂc. 286 : de va avea taraf mare numitul Han, să-l trecă la Crîrn. Beld. 391 : Interes, taraf să-şi facă ş’a se putea apăra; 415: Vogo-ridi mergea bine cu taraful ce avea. Fil. 34: eşti şi tu cu taraful boierilor răsvrătiţî; 303: faceţi amîndouă tarafurile câtă un înscris. II. (sensuri moderne) 1. cu nuanţa ironică: gaşcă. Al. T. 736: vine Domnii Agachi Flutur cu tarafu lui; 1Î36: nu mă lăsa, frate, cu d6r nu’s din taraful lor; 1853: ială-mă ’s eşit din taraful ciocoilor şi ajuns secretarul, omul de încredere al ministrului; 1665: pentru ceilalţi ce nu sînt din taraful nostru, îi stigmatizăm cu numele de procleţi, vîndetorl, proşti. 2. în special, bandă de lăutari. Al. T. 79: un taraf de lăutari începe a suna un cântec vecliiu; 1327: cum a sosit Barbu lăulanul cu taraful lui... Delavb. 182: taraful lăutarilor de sub Solir ciupitul. — taraf (ar.), cote, pârtie, direetion; bulg. şerb. taraf „parte, direcţiune11, ngr. Tapaşi, parti, secte, societe. tarapanâ f. monetâria Statului, numită în vechime şi „bănărie11. Dion. 224: aceşti bani i-ail suit neguţitoril la preţ, că-î adună şi-I duc la Nemţi, de-I topesc şi fac caragroşl nemţesc! forte frumoşi cu scirea Împărăţiei, plătind bavaelu şi tarapanaua împărătescă. Gane III, 81: nu scil tu, că eu n’am tarapana aice în iad. Ghica, 106: le-am făcut bulgări de aur şi.de argint şi i-am trimis la Stavracolu, ca să-l bată la tarapana. Var. (archaice): taraphana, zaraphana şi zerphanea. Ur. VI, 433 (d. 1774): sălitra care să va lua din Moldova pentru trebuinţa taraphanalel din Ţarigrad; 111,192 (d. 1802): ghiuver- fileua ce este trebuinciăsă pentru zaraplianeua împărătescă. Cond. 802, p. 325: la împărătescă mea zerphana. — tarabhana (ar. darbhane), hotel de la monnaie (d. ar. darb „âction de frapper11 şi pers. hane „maison11); bulg. taraphana, ngr. xapanyavâc. tarhon n. plantă aromatică, originară din Tataria, ce se mănâncă ca salată (Ariemisia dracunculus): ea se întrebuinţeză şi în medicina populară. Conv. XVII, 258: cu tarhon şi cu ardeii!. 350 — tabhun (ar.), estragon; bulg. pol. rus. tarhun, ung. tarcony; it. tragone, fr. estragon (tote d. Sp«*/.6vuov). tăptm n. I. în basme: 1. regiune sub-pămîntenă în oare F6t-frumos intră printr’o peşteră sati printr'un puţ spre a scăpa pe fetele răpite de zmei ori a prinde pe furai merelor de aur: tarîmul celălalt e locuit de dîne, zmei, păsări măiestre şi se deosebesce cu totul de lumea albă sati pămîntul ’locuit de omeni. Isp. 27: după o cale lungă şi. grea, ajunseră pe tărtmul unde păsceauiepele; 84: Prăslea ajunse pe tărtmul celălalt, se uită cu sfială în t6te părţile şi cu mare mirare v3c].u tote lucrurile schimbate: pămîntul, florile, copacii, lighionî altfel făptuite erail p’acolo; 89: străbătu cele patru părţi ale tărtmului de jos şi se întârse cu deşert; 113: cum o simţi fiul med, că se află la mine omeni după tărtmul celălalt, vă o\nâră; 148: se duse, până ce ajunse pe tărtmul unor c]îne; 295: paserea măiastră de pe tărtmul celălalt. 2. coprins, hotar, moşie. Isp. 38: toţi înţeleseră, că acesta era femee de pe alte tărt-murl; 55 : cum se pâte ca om de pe alte tărîmurl să răzbescăpână aci. II. din basme vorba trecu în poesia populară. Ţapu, 140: Pe potecă apuca, La Din se ducea; Din pe cal c’o punea,'Drum că-şi lua, Pe tărîmu ălalt intra. — TAtmr, habitation (Bianchi). G. Meyer admite (p. 45) următorul itinerar al vorbei: tsps*i.vov, acoperemînt, locuinţă — slav. treimi ,,turn“ — ung. terem „sală“ — rom. tărîm, de unde vorba ar fi trecut în turcesce. Numai în basmele şi în cântecele istorice rusescl revine o expresiune analogă, terem, dar cu sensul opus de locuinţă înaltă, aeriană, iar nu sub-pămîntenă ca în basmele riostre. Accentul vorbei românesc! şi forma el indică un împrumut direct turcesc (cum o dovedesc şi vorbe ca abitir, dam etc. cari revin asemenea exclusiv în basmele din Muntenia). tarla f. bucată de pămînt semenat şi lucrat. GrHiCA, 5:17: tarlalele de deosebite mărimi despărţite unele de altele prin garduri vil. Cal. 1881, p. 18: munci din zoii de cţi până la nămiecţl, până ce culcâ la pămînt o tarla bunicică; 1885, p. 29: sorbia cu nesaţifi mirosul cel dulce ce eşia din tărlalele de flori. — tarla, champ ensemence etlaboure; ung. târlo. tasmâ f. (şi tăsma) panglică, sinon. cu „cordea1*. Negr. I, 324: dă cuviosului ud sfeştoc de busuioc prdsp&t, legat cu o cochetă tasma nâgrâ. Cr. II, 02: ţi-oitl lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma; 173: De dragă ce-mi era dragă, O purtam cu tasma negră. — tasma, courroie, laniere, ruban, galon; pol. rut. tasma. Vorba e specială Moldovei. 351 tăsmăluţă f. panglicuţă, cordeluţă. Sev. Caiet. 58: pe frunte atl felişorele tăsmăluţe cu mărgele. tătar m. 1. (şi tatar) numele poporelor turce de la Nordul Europei, în special al Nogailor din Crimeia şi din Bugiac (§ 4 şi 5). Desele lor năvăliri în Moldova ati lăsat urme până astădl în limbă, în anumite locuţiuni şi în sensul peiorativ al numelui etnic (cf. 5). Al. T. 658: adă-1 astâcţt şi nu răcni aşa, că nu te alungă Tătarii; 1717: deodată am pornit, ca şi cum ar fl năvălit Tătarii. Numele figureză şi în proverbul istoric (Pann, 105): ţara piere de Tătari şi el bea cu lăutari. 2. curier poştal, călăraş turc cum eraţi la noi „lipcanii1* (Tătarii fiind nomad! neaoşi şi călăreţi dibaci cari merg repede ca vîntul): tătarii curieri eraţi însărcinaţi cu corespondenţa între Porta şi Ţările române (V. Partea II: tatar-agasi şi tatar-mizil). a. în literatura istorică: ' t Cond. 1693, p. 56: un tătar al Vizirului care aii venit cu cărţi. Ub. III, 186 (d. 1802): cel ce merg cu pricini trebuincidse, trecători sail tătari. Beld. 421: înadins tătari să mergă, căci nu am nici un prepus. Ceon. III, 437 (d. 1822): să facă cărţile şi cu poroncile ce sînt a se trimite cu înadins tatar la Moldova; 446: aii sosit tatar şi vătav de călăraşi de la Moldova, aducând bani şi însciinţare de ridicarea ienicerilor şi a lui Vogoridi, şi cărţi de heretisire pentru Domnie. b. locuţiunile „dor nu daţi tătarii** şi „parcă ’l a-lungă tătarii**, ce se dic despre cineva care se grăbesce şi luoreză cu zor (§ 38). Al. T. 50: coconaşu era grăbit, parcă-1 alungai! tătarii-din urmă; 88: te cară îndată din casă... dor nu dau tătarii; 808: mă duc... dârnu dat! tătarii. 3. pop. uriaş, sinonim cu „jidov**. Şăineanu, Studii folkl. 198: oraş vechii! de când cu Tătarii şi Jidovii... după vremile când cu Uriaşii ori cu Jidovii. 4. fig. barbar, om cumplit. Al. T. 1700: despre mulţemire nu cţic, că d6ră om sînt şi ei!, nu-s tătar. 5. (în basmele muntene) drac, naibă (şi ung. tatar „drac**). V. lian-tătar. Cal. 1877, p. 7: dar ce tătarii te silesce să dai aşa pe foc ? 1881, p. 72: ce tătarii o fl având de nu mal sosesce ? 1883, p. 49: cum tătarii să nu sciţi ? - — tatar, tartare; courrier, estafette; bulg. şerb. tatarin (tatarinka „săgetă** şi tatarila „cioltar**), ngr. ta-tâpo;, ung. tatar (şi „drac"). Numele occidental, tartar, provine din acelaşi nume asiatic sub influenţa lui Tarta- 352 rus „infern11': Tătarii fiind 6re-cum închipuiţi ca <5menl eşiţî din fundul iadului. tătarcă f. 1. femeia tătarului. Al. 78: Şi tătarce-am veduvit, Fete -mari am bătrânit. 2. iapă tătărescă. Al. 151: Pe-o tătarcă ’ncăleca Şi la gână se lua. 3. cojoc lung (cum purtati Tătarii). Doc. III, 613 (d. 1787): tătarcă voinicescă... tătarcă de postav. Fil. 14: tătarcă roşie blănită cu vulpe nafe. 4. hrişcă (Fagopirwn tartariciim), introdusă în Europa orientală de Tătarii din Crimeia (rut. pol. ung. tatarka „hrişcă"); planta e originară din orientul Europei : hrişcă (pol. hryczka, litt. [grafi] grecesc), ngr. apaîToctu (litt. grafi arăpesc), fr. ble sarrasin etc. 4. (şi tărtăcuţă) planta „Coccinea indica" (Dr. Brânză). tătăresc a. 1. ce ţine de Tătari. Dasc. 406 : de împărăţia tătărdscă şi de obiceiul lor şi cât loc cuprinde ţara tătărescă. Ue. II, 254: galbeni tătărescă. Gane III, 11 : întrega urdie tătărescă a fost sfărâmată. Al. 78: Cu copile mîrzăcescl Şi cu r6be tătărescl. 2. pop. straşnic, cumplit, grozav (maî mult ironic). Al. T. 608: puteai să priiujl un gutunar din cele tătăresd; 660: or da boierii peste voi şi, în loc de bucate, îţi mânca o calca-vură din cele tătărescl; 1071 : i-ani aruncat o ochire de cele tătăresd. Fil. 160: aideţî dar să tragem un danţ d’ale tătărescl. Stănc. 219: l’a fost rupt o f6me d’ale tătărescile. tătărime f. nemul tătăresc (în poesia populară). Al. 79: TătăHmea purcedea Şi pe Gruia mi-i ducea... Teod. 616: A intrat tătărimea, Pustiesce pajiştea, Pajiştea şi moşia. tătâViţă f. sens identic cu „tătarcă". Al. 78: Iată mîrzăciţele Şi cu tătăriţele. tavă f. 1. tigaie de fript (cu pl. tava şi tăvi). Mabion, 4: trimisese la cuptor două gâsce grase, ca să se ru-menâscă la tavă pe nisce vartlă acră ţ 156: sărbătorea Drăgaica cu vin şi cu friptură la tavă. 2. tablă de servit cafea, dulceţă, ciaifi. Fil. 143: o tavă de argint în mână pe care eraîi depuse multe feligene; 183: femeile aduseră tăvile cu dulceţă şi cafea, Ghica, 34: douăsprezece tave încărcate cu tot felul de daruri. Teod. 655: Iar pe tavă că’ml punea Oglinda şi cununa. 3. fig. şi fam. „a da tavă pe cine-va“, a-1 bate rSti. Marion 1892, No. 26: mi-1 dete tava, de-1 făcu otova de praf. Var. (mold.): tavă. Bogd. Corn. 17: pune pirostriile, pe cari aşâiţă tavaua cu pescl. — tava, po&le â frire, creuset; bulg. şerb. tava, mcr. tăvâ, ngr. iapă?. tavăn n. 1. podul casei. Doc. II, 319 (d. 1791): podina pentru tavan de stejar sati de 353 fag. Od. I, 127: sală al cărei tavan elogiind! înegrite se sprijinia pe două şiruri de stîlpl. Fil. 285 : tavamd acestei camere de grintll şi uluci de stejar frumos lucrate. Ghica, 495: o sală mare, zugrăvită pe pereţi şi tavan cu toţi cjeil Olimpulul. Ce As. I, 33: o cameră lungă, josă, cu tavanul murdar: 197: cămăruţă mică şi tavanul de scânduri. Isp. 221 : se ascunse într’o crăpătură de grindă de La tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. 2. scândură de brad, lungă şi subţire. Xen. 171: buluci mari şi neciopliţi de brad se prefăceau pe nesimţite în tavanurl tăiete frumos şi regulat. — tavan, plafond, etage (cf. taban „poutre, traverse^; alb. buîg. şerb. tavan, mcr. tăvane, ngr. w?Av., planclier, plafond. techer-mechfei* adv. cu zor, cu nepusă masă, pe sus (litt. de-a dura). Cal. 1881, p. 23: tinerii se pomeniră luaţi pe sus techer-meclier de o cotă de slujbaşi împărătesei; 1883, p. 50: fetele tîrînd techer-mecher după ele pe bietul argat al grădinarului; p. 58: trimisese în Iote părţile sumedenie de olăcari cu porunca de a o aduce techer-meclier, oii pe unde va găsi-o; 1895, p. 50: împerătiţa fu dusă techer-mecher. Isp. P. şi Gb. 10: techer-mecher îşi duc turma la adăpost. — teker meker, precipitamment, tres vite, en grande hâte (d. teker „rotă"). Vorba e specială basmelor muntene. tecnefes n. astm (la cai). Isp. 256: un cal al seu, stătut de bătrân şi plin de tecnefes. Var.: ticnafes şi tignafes (Dame, Terminol. 52). — teknefes (pers.-ar. teng nefes „souffle court“), asthmatique (d. pers. teng „gene" şi ar. nefes „respi-rat,ion“): şerb. teknefes. tel n. 1. fir de metal, sîrmă de fier sau de oţel. Tarif 1792: teluri de, fler cântar 48 bani. 2. cea mai mică şi ultima cordă a unul instrument. Pann, 169; mi-se rupsese la tambură telul. 3. betela miresei, în Dobrogea şi Macedonia (Marian, Nunta, 251, 260). — tel, fii de fer, de laiton, fii en general; alb. bulg. şerb. tel, ngr. ts)u. telal m. 1. (sensuri archaice) 1. strigător public, sinonim cu „crainic" şi „pristav". Ist. 1715, p. 64: atl poroncit să strige telului, ca tot omul să stingă focurile. Beld. 344: Telului pun ca să strige, şi cu voie şi nevrut, Câţi vor avea cal şi arme să le aducă la vîndut. COND. Oaragea, 250: se vor face cunoscute aceste strigări prin telall la locuri publice. Gane HI, 289: strigăte de telall şi pocnete de biciCi. Bur. 147: Telul că punea, Telal îmi căta, Unde s'afla, Un mic căluşel... 2. în special, strigător la mezaturi. Ur. XVII, 94 (d. 1770): să puie telal să strige la sultan-mezal după obicem. Al. Pr. 42: telului strigă îndată: cţecegalbeni fata giu-deluî! Fil. 241: aerul răsuna de glasul cel tare şi ţipător al telalilar. 60936 23 354 Var. (archaică): telar. Dion. 197: au poruncit să strige teluri pe uliţă, să strîngă norodul să vacţă (trupul lui Vodă Hangerliu). II. (sensuri moderne) 1. vîndător de haine vechi (strigând pe uliţl). Doc. IV, 283 (d. 1793): telalil cărora acesta le este hrana cu haine gata date de obşte, să se ţie numai de acel alişveriş al mezatului, iară să nu croiască nici să c6să din bucată; IV, 430 (d. 1795): telalil cari vînd haine vechi şi purtate. Pann, 65 (prov.): stăpânul vinde şi telului nu se îndură să-l dea; 165; merge la telul îndată, se ’mbracă pe sine ’ntâl. 2. mijlocitor la negoţ (V. teleleică). — tellal (ar. dellal ,,guide“), entremetteur, crieur public, marchand de bric-â-brac (d. dalia „montrer le chemin, vendreâl’enchere"); cum. talal „auetionator“; alb. bulg. şerb. telal (şi telar), ngr. teXkâlrfi. *telalba§(a) m. starostele telalilor la mezaturi. Doc. I, 450 (d. 1784): l’ati făcut telalbaş asupra telalilor din Bu-curescî. Ub. X, 108 (d. 1799): să puie pe telalbaş, ca să strige tot locul Ia mezat; V, 445 (d. 1815): t6te veniturile podului cu ţidulă prin telalbaşa să se vînclă la cochil-vechl în vistieria gospod. Fin. 240: am dat lui telalbaşa lei 1500, ca să nu strige prin tote răspîntiile. — tellat, başy, chef des crieurs publics dans Ies enohbres des fermages; bulg. şerb. telalbaşa. telălăâ m. (şi teleleâ) Vagabond (în Moldova). Al. T. 343: iar te-al înecat, măi telălăii. Negr. III, 47: Stări-cica-şl răsipesce Ş’apol ârnblâ teleleii. Ce. I, 320: de atunci încâce am umblat ia aşa, teleleii Tanase. telăliţă f. sens identic cu „teleloică1'. Al. T. 342: aucţl telăliţă cum îşi laudă marfa ? teleleică f. 1. sămsăroică, mijlocitore. Doc. I, 450 (d. 1784): pămîntene cât şi Străine muieri teleleice. 2. fam. femee care bîrfesce de toţi. Jip. 56; când e îndîrjit rumânu pă femeia luî, îl cţice... iazină, puiti de lele, teleleică... Marion, 131: era o teleleică şi jumătate, nu se mişca nimic în mahala fără soirea dumniaei; pe toţi îl bîrfla... teleldică f. vîndStore pe uliţl de lucruri vechi. Doc. I, 450 (d. 1784): să nu se facă înşelăciune şi furtişaguri de către telalil şi de către telelâicele; IV, 430 (d. 1795): teleldicele cari obiclnuesc de vin şi se strîng Lunia la iîrgul Cucului şi vînd haine, pânzeturi şi alte mărunţişuri. Fil. 213: teleloică mi-a dis că pietrele sînt prăste; 225; diamantele şi rubinele sînt aruncate pe dînsa cu lopata, parcă e brezaie safl teleloică. Orăş. II, 166: Ş’apol trage-I gură de mahalagiăcă, Căci al marfa d’asta ca o teleloică. telalîc n. 1. meseria telalulul; 2. marfa sa. Doc. I, 450 (d. 1754): să nu-1 îngăduăscă a face telalîc. — tellalyk', offlce et remise pergue par le courtier. telemea f. brânză de putină din laptele din care s’a scos untul (Dr. Crăinicenu). 355 — telme, fromage troue (d. telmek ,,percer“). teletin n. (şi telatin) piele roşcată, numită şi „iuft“. Tarif 1761: teletin părechea 45 banî. Cond. 1776, p. 16: 4ece lei de la starostele de ciobotari ce lucrăză teletinurl. Tarif 1792: telatinurl de Bulgaria perechea 6 bani. Ionescu, 703: cizmele se fac din piei de vacă lucrate de tabaci şi făcute teletin. — telatin, cuir odorant prepare en Russie avec du bois de l'huile de santal et de betuline; bulg. telatin, şerb. teletin „carne saii piele de viţel" (d. vsl. tele „viţel"), ngr. teXfmvi, cuir. telteâ f. valtrap de lână ce se pune sub şea. Conv. XVII, 108: scosei şăua de pe cal, trăsei calabalîcul med de sub teltea. — telti (tegelti), coussinet de feutre cousu au dessous de la selle (d. tegel „couture â gros points"). tembfel a. şi m. trândav, trântor. Isp. 22: cei mai mulţi eraţi năzuroşi, tembeli şi deşuchiaţi. Basme IV, 135: era prostuţ şi tembel vai de lume. — tembel (pers. den-bel „care ’şl hrănesce corpul"), paresseux, lent; bulg. şerb. dembel, mcr. timbel, ngr. Tsţj.7rsX'/]c, faineant. Vorba e specială Munteniei. tembelîc n. trândăvie. — tembellik, paresse, oisivite; bulg. dembelik. temenă f. (şi temenea) Închinăciune după maniera turcescă: corpul plecat, drepta lăsată puţin in jos, dusă apoî repede la buze şi in urmă la cap. Cron. III, 444 (d. 1822): ad făcut câte trei temenele până la pă-mint şi îngenunchind, au sărutat crosurile macatului pe care şedea. Al. T. 142: Să se frângă în loc din şele, Ca să facă temenele; 1331: făcând temenele, se apropie smerit de Hîrzobenu şi-l sărută puia hainei. Fil. 14: bietul juue ce-i făcea temenele până la pămînt; 28: desele complimente şi temenele ce făceau în drepta şi în stingă: 97: îl făcu temenea până la pămînt şi sărutâ mâna lui Ipsilant. Oraş. 20: De loc vre-o trei mătănii ş’o temenea turnai. Vorba revine şi in cântecele populare. Al. 108: La Sultan de se ’nchina Cu adîncă teinena. Teod. 482: Temendua că ’şl făcea, Pola, mâna ’I săruta; 539: Şi la dînsa se ducea, Şi la dînsa nainta, Temenele că ’1 făcea. — temenna (ar. „exprimer un souliait"), maniere de saluer en portant ses doigts aux levres et ensuite au front; alb. bulg. şerb. temena, ngr. tsjisvâ. temenesc v. a se ploconi (intr’o baladă). Teod. 551 (d. Teleorman): Ienicerii de-’mî sosia, Bună c]iua că-i dedea Şi frumos se temenia. tenc n. 1. balot de marfă: „tencurî-tencuri", grămadă, unul peste altul. Dion. 208: în beserică n’ad intrat să jefuiască, că era p6te o mie şi mai bine de lăcţî şi sepeturi şi tancuri, calabalîcul orăşanilor. 856 Takif 1792: celelalte poveri de marfă să dea de doue tencurî de câte oca 60 după obiceifl 300 bani. Basme I, 64 : blănurile nepreţuite erai! puse tencurl-te'ncurî. Vorba revine adesea în poesia populară. Al. 176 Sară el tancurile, Să-şi ia postavurile. Teod. 56: Tdncurl de postav Curtea să-mi îmbrac Şi nunta s-ăml fac. Buh. 214: Şăpte tencurî de postav, De cel mic şi puhav. 2. pachet, grămadă. Al. T. 90: scote un tenc de harţii; 256: un te'nc de hârţdge. Ce. II, 62: un tenc de sumane croite, nalt pâQă în grindă, aştepta cusutul; 96: un tenc de chite de câuepă. Jip. 90: strînge-Ie,fă-le tine. 3. număr de 10 topuri de hârtie (5000 oole). Ţara N. II, 366: Scil ca c61a de hârtie, Când stă te'nc în prăvălie Şi logofeţii pe ea scrie. — tenk (pers. denk ,,etroit“), băile de marcliandise, ballot; alb. bulg. denk, şerb. denîak, ngr. Termin comercial generalizat în limbă (§ 104). tencurel m. tone mic. Al. 238: Ş’aîi trecut în ceea parte Cu trei tencurele ’n spate. tenchiâ m. a patra parte dintr’un dram. Orăş. II, 39 : Cântar că acesta nu-s alte cântare Şi vec]I că nu bate nici un tenchifi mai mult. — tenk (pers. denk), poids, petite mesure, lequart d’un danele egalant un dragme Barb. (turc. or. tenlce „bani1*, de unde rus. denigi ,,monetă!‘); ngr. ts-pp, scrupule, quart de drachme (§ 93). terezie f. cumpănă, cântar mai mic. Orăş. 6: alţii vinde cu bucată, fără cot şi terezie. Vorba revine în cântecele oltene. Weig. Bum. Dial. 79: Şi sângele ’n terezie Să vi-1 vînd la spiţerie. Ţapu, 326 : Să-mi vacţă carnea ’n cântar Şi sângele ’n terezie. — terazi (pers.), balance, trebuchet; şerb. tere-zile, alb terezi. Vorba e speciala Munteniei. teri icî m. pl. (şi tîrlicl) pantofi garnisiţi pe din-năuntru cu postav, peste cari se puneaţi papucii (ca să-I apere de praf). Doc. II, 313 (d. 1792): papuci cu terlici fomeescl liochil cu ţopl şi postav roşu înlăuntru. Ur. IV, 133 (d. 1792): conduri cu terlici fără cordele. Fjl. 269: cu tîrlicl şi iniinei roşii în piciore. — terlik (fraiclieur), espece de chausson ou de bottine en cuir mou, ordinairement de couleur jaune, qui se porte par dessus la chaussette de coton et â l’interieur des babouches Barb.; şerb. terluţi „botine1* (rus. terii lui „haină lungă**), alb. terlik, ngr. TspXbtt. tertfel n. şnur de mătase. Negr. I, 16: broderia cu fir şi cu tertel îi acoperia tot pieptul. — tyrtyl, chenille, fii d’or tordu. 357 tertip n. (şi tirtip) I. (sensuri ărcliaice) cu nuanţe seriose: 1. ordin din partea autorităţii, disposiţiune oficială. Doc. I, 257 (d. 1783): îndată am făcut tertip, .să se taie che-restâua. Un. III, 201 (d. 1802): câte tertipuri se vor face din partea prea înaltei mele împărăţii, atât din zăhărele cât şi de unt, ol... 2. plan, proiect. Dum. 89: Suvarov îl izbi iar noptea şi tot cu acelaşi tertip ca şi de celalt rînd. Beld. 344: socotind că acesta este cel mai minunat tertip;395: vr’un tertip de-o dare nouă a mal putea iscodi. Cond. 1813, p. 373: de tertipu cu care socotim că s’ar cuveni să se puie poştele în orîn-duială. Al. T. 1232: încât s’alinge despre drepta giudecală, despre tertipul lumii. II. (sensuri moderne) cu nuanţe peiorative: 1. mijloc (mal adesea neonest), uneltire. Beld. 390: C’un tertip viclen să intre, că ’n silă chip nu era. Al. I, 840: dac’aş găsi vr’un tertip, ca să schimb jdelca ; 1403 : să iscodim vr’un tertip. FlL. 257: să se vînejă şi casa în care te afli locuind, ca prin tirtipul acesta să se despăgubescă to(I creditorii; 325: să trimitem banii, dar să găsim vre un tertip, ca săi luăm înapoi. Ghioa, 38: găsise câ(i-va omeni sdravenl, cari îl ajutail la desăvîr-şirea tertipurilor nu. Jsp. 10: calul spuse fetei cu ce tertipuri âmblă tată-seu, să-I încerce bărbăţia; 370: de nu va fl dintre boieri, apoi tot cu tertipuri prin tagma prostimii să-l caut. 2. pl. cliicliiţe, clenciurî. Al. T. 1280: nu se prinde Petcu cu tertipuri. Isp. 33< : nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-I tot juca. Xen. 200: tare mă tem, că Hristea umblă cu tertipuri. — tertib (ar.), arrangement, ordre, disposition, or-donnance; systeme, plan, projet; bulg. şerb tertip ..ordine11, alb. tertip „mijloc viclen11, mcr. tertipe, ngr. TspTîit-.. In privinţa scăderii sensului, cf. sin. „marafet11. tertipgifl m. care umblă cu tertipuri. Oraş. 19: Tertipgil de frunte ca orî-ce advocat. Formaţiune analogică (§ 23). tes n. (si tas) 1. ceşcăde lut (în care se bea cafea). Cron. III, 433 (d. 1822): ’acolo se lucreză lulele, te'surl şi alte lucruri de lut poleite cu aur. 2. disc (de balanţă, de rotă) sau pentru strîngerea milelor: a umbla cu tasul. 3. lighenaş de bărbier. *4. tobiţă de cavalerie. Al. Pr. 309: te'surl de alamă, ciselate cu arabescuri. Papaz. 127: tasurile se nu mi au şi giamparale. 5. cleşte de lemn, unelta dulgherului (Dame, Terminologia, 114). — tas (ar.), coupe, tasse: ngr. tâoi; de aceiaşi origină: fr. tasse, it. tazza. teşgheâ f. 1. masă de lucru (a tîmplaruluî, a croitorului etc.). 858 Ghica, 41 : croitorii se serviafl de forfecile cele mari de teşghea. Ţapu, 100: Iar pe Maica Precista [Tătarii] O făcui ă d’o teşghea, De toca tutun pe ea. 2. tarabă de expus marfă. Doc. IV, 2S7 (d. 1793): având şi teşgliea cu luminările de câră cari tot norodul, câţi merg la biserică, cu înlesnire găsesc de cumpără. 3. masa pe care se numără bani şi se fae socotelile în cârciumi. Ceas. I, 211: cârciumarul stând ţanţoş lângă teşghea. Var.: tejghea şi tijghea sati tişghea. Marion, 50: Nea Barbu nu se mişca de la tejghea; 110: Nea Trandafir stă priponit la tijghea cu pălăria în cap şi cu un tibişir în mână, ca să însemneze ţuicile. OrAş. II, 70: Chir Vasile, nu te face! Dă-te ’ncdce la tişghea. — tezgiah (pers. dest-giah „lieu ou l’on travaille des mains“), atelier, comptoir, etabli; alb. bulg. tez-gîah „etabli“, şerb. tezgîa „masă de lucru", mcr. tizghie, ngr. Ts£qra-/i, banc, etalage. Vorbă specială Munteniei. teşghetâr m. (şi tejghetar) 1. (sens arcliaic) lucrător pe teşghea. Doc. IV, 307 (d. 1794): să împărţi flerul pe la toţi muşterii, herarl, teşghetari, ţigani şi sârbi. 2. (sens modern) băiat care stă la teşghea. Ceăs. IV, 370: teşglietarul zuruesce la teşghea cu gologanii făcând flşicurî. Carag 53: Chiriac, tejghetarul nostru. Basme IV, 136: intrând în vorbă corajliii cu unul din tejghetari. — tezgiahdar, premier commis d’un magasin, com-mis d’un cafe etc. qui tient le buffet (dar „qui tient“); bulg. tezghetar. Formă asemenea specială Munteniei. testeâ f. (şi tistea) 1. o duzină sati clece bucăţi. Tarif 1761: cuţitoie testeua 18 bani şi în teste 10 cuţilol. Tarif 1792: fârfecî şi bricege testeua 2 bani, potcove de cal de o tistea 6 bani. Doc. II, 335 (d. 1792): testeua de funii de teiii netopit. Rev. I, 413 (d. 1821): luai câte-va testele de flşicurî şi le pusei prin buzunare. 2. număr de 24 cole de hârtie (în Ardei ,,conţ“). 3. fig. număr de două-spre-ţlece. Basme III, 4: va da peste testeua de surori'pentru cel 12 feciori. — teste (pers. deşte „une main de ...“), douzaine, vingtaine etc.; alb. bulg. şerb. teste, mcr. tiste, ngr. Teatsc, cahier. Termin comercial (§ 104). testemel n. basma mare pătrată cu câmpul negru, galben-roşcat şi pe margine cu flori colorate: brobodă ordinară şi subţire (sinonim cu „buiama“ şi ,,pambriti“) ce se portă obicinuit vara, pe când iarna se mal pune asupra-I marama. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): două testemelurî sadea. Al. T. 99: testemel cu flong; 530: giupânese cu testemelurî; 1270: Kera Varvara portă testemel. Xen. 120: luminări legate cu testemele se împărţiail la 359 preoţi şi dascăli. Bur. 191: Chimirul să-l ia, Testemel să-mi dea. Vulp. 45: C’am să plec la Cornăţel Ş’am să-ţl ied d’un testimel. Var. (muntenă): tistimel. Rev. II, 240 (f. de z. 1817): un tistimel cu bibilurl de mătase. Jip. 70: mărâml, tistimele, scufe. Teod. 521: Unde baba l’auclia, Tistimel îmbrobodia. Yulp. 41: Tistimel turcesc cu flori Şi cercel de gălbiorl. — testimel (pers. destimal ,,essuie-main“), serviette, grancl mouohoir; bulg. testemel, şerb. testemell „maramă”, mor. destemiale „basma”, ngr. vceate|i.âXi (§ 100). testemelar m. fabricant de testemeluri. Ghica Rev. N. II, 422: ce s’ad făcut feciorii testemelarilor.. ? tetreâ f. şerbet sati dulceţă de chitră. Ghioa, 290: tetrea de chitră şi deosebite vutci. — tetre (kitre „resinede cedre”), sorte de patisserie. tevatură f. (şi tivatură) tărăboiti, tâmbălâiî. Gane III, 261: după o lungă tevatură cu chelnerul.. . porunci să-I dee o frigărue. Isp. 37: de ce să mal facem p’acolo tevatură, să ne îmbăiem aci; 212: era rupt de ostenălă de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum; 272: nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie. Cal. 1881, p. 45: ce numai atâta aţi păţit şi faceţi atâta tevatură; p. 49: zmeul audi tevatura, ce se făcea în curte; 1883, p. 41: unde se făcu, măre, un sgomot şi o tivatură prin cămările de joc; 1885, p. 19: după ce se sfîrşi şi cu tevatura nunţii; 1895, p. 06: o ţinea lanţ cu gura şi cu tevatura. — tevatur (ar. continuite), bruit repandu, rumeur publique. Vorba revine mal ales în basmele muntene. tibişir n. cretă. Vorba e specială Munteniei. Doc. II, 332 (d. 1792): să însemneze cu tibişir pe loitra carului preţul a fieşl-căruia. Carag. 272: le însemnam şi cu tibişir pe pre-vazul uşii. Marion, 117: cârciumarul cu un tibişir în mână ca să însemneze ţuicele. Orăş. II, 102: cum faci pe spate cruci de tibişir... — tebeşir (pers. tebaşir), craie; bulg. tebeşir, alb. tebeşir, mor. tibişire, ngr. tefuceoripi. tichie f. 1. scufie sati fes ce boierii purtat! în-nainte sub căciulă (ca şi astădî Armânul): cu acest sens vorba figureză într’un şir de’proverbe. Pann, 120: chelului ce-i lipsesce? tichie de mărgăritar; I, 85: Cap d’avea, n’avea, el scie, Dar ş’a cumpărat tichie. Isp. Rev. n, 162: cu tichia chelului nu te juca. 2. scufie de nopte. Marion, 79: l’a văcţut tolănit în plapumă şi cu tichia în cap. 3. scufie de copil de curând născut. ŞEţ>. IV, 31 : tichie de strigoi d’a cu care se nasc copiii în cap, o ia măşele, o usucă şi o păstreză; rupe din ea, scuipă pe ea şifrăcă cu ea pe copil la buric. 4. scufia sati. fesul ce portă Evreii cel bătrâni şi bigoţi sub pălărie (şi sub forma metatetică chitie). Al. T. 23: mi-am scos degrabă şi cuşmă şi chitie de pe cap. 360 Ghica, 353: cânele care la un semn săriapo d’asupra Ovreilor, srnul-gendu-le chitia uegră de pe cap. Stănc. B. Sn. 90: un cap de jidan cu tichia lui. 5. poporul atribue ciracului o tichie minunată, care îl face nevăzut. Jip. 115: necuraţii umblă cu tichie şi să te păzesc! de a te juca cu tichia dracului. — tikiya (takiye), bonnet de toile blanche qui se met sous le fez; alb. taki, mcr. tăchie „scufie sub căciulă“. tichiuţâ f. 1. tichie mică. Ghica, 284: parcă avea tichiuţâ dracului în cap. 2. unul din numele necuratului (cf. tichie, 5). Şjşp. III, 76: turcu e şi în ckipn dracului, că portă fes ca şi dracu, că dracu pârtă fes roşu ca tichia, de aceia şi dracului îi se mal <]ice şi tichiuţâ. tifttc n. 1. lână de capră de Tibet, un fel de al-paga (Tarif 1870). 2. scamă (pentru răniţi). Tarif 1792: tiftic oca 1*/* bani. — tiftik, laine blanche et pure, surtout celle d’An-gora; cliarpie de pansement: bulg. şerb. tiftik. rus. tyftylc „materie de lână“, ngr. tighel n. 1. cusătură repede pe marginea unei materii, sinonim cu „refec11. Delavh. 57 : da şi jocă, bată-1 pustia ! parc’ar trage tighel. Bogd Corn. 160: proslirele şi tighelurile. Bur. 196: Binişor câ-I rînduia. Tighele dese făcea. 2. fig. mustrare aspră, dojană (cf. refec). Gane IU, 128: veduva ţi-a tras un tighel de mama focului. Carag. 80: i-am tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Oraş. II, 169: tremurând cu capul, ve trase tighel. — TEGEti, couture â gros points pour ajuster deux pieces d’etoffe Barb. Vorba lipsesce aiurea V. teltea. tingire f. 1. olă de metal, tigaie. RiiV. I, 341 fel. 1669): cinci tingiri cu căpacq. Ghica, 76: tingirile cu bucate din curţile boieresc!. Stânc. Gl. Pov. 136: pe vatră ole, crăcann, tingiri şi câte alea tole. Vorba figureză în mal multe proverbe. Isp. : şi-a găsit tingirea capacul. Golescu : după tingirea şi tâmâia (capacul); a lins până a pus tingirea cu fundul în sus. 2. fig. „tingire spoită“, muiere sulemenită (Golescu). — tendere, casserole, marmite; bulg. şerb. tengere, mcr. tendzere „taler11, ngr. TavrCspi şi TsvT^pec. iingirică f. tingire mică. Basme IV, 142: agăţâ de crăcane tingirica de bucate. tinicheâ f. (şi arch. teneche) 1. tablă de fier spoită cu cositor. Tarif 1761: prunz, teneche, teluri oca 10 bani. Negr. I, 303: 361 să profac ferestrele după plan, s’o acoper cu.tinichea sau. cu ole. Cr. II, 89: cuţite de oţel ori ele tinichea. Od. I, 127: canaturl .de stejar, câptuşite cu tinichele şi legate cu druguri de fler. Ghica, 279: luminări de seu în sfeşnice de tinichea. Delavr. 3: pe cresta casei scâr-ţie doue limbi de tinichea. Stânc. 74: sorele îşi lfisa raclele pe un acoperiş de tinichea. 2. urcior de tinichea. Jip. 148: buji, lemne, tinichele... 3. scânduncă de brad (subţire ca tinieheua). Ionesou, 738: preţul cherestelil variezâ: tenechelele de 7—10 florini suta. 4. pop. sgardă, mai ales prostă (de tinichea). Marior 1892, No. 6: să lege câinelui tinieheua de gât. 5. (fam. şi ironic) decoraţiune, medalie, căvălărie. Al. T. 485: Isprâvnic&să! de acum să videţi bontonuri şi tenechele! 6. fig\ şi fam. sărac lipit (sens propriii lirnbei române). Delavr. 6: un ciocan (de rachiit), încă unul şi al treilea până ajungi la tinichea. Martor 1895, No. 18: n’o să se cjică că şi-a rîs o tinichea ca line de pomanagiil de o femee ca mine; 1S96. No. 25: trage pe dracul de codă... adică e tinichea. — tereke (mince lame de metal), fer-blanc, ustensile en fer-blanc; bulg. tenekiia, şerb. tenece, alb. te-neke, mcr. tiniche, ngr. Tsvr/.s?. tinichigiu m. meşter care lucreză şi acopere casele cu tinichea. Jip. 52 : potcovari, tinichigii... — TENEKEgi, ferblantier; bulg. tenekigiîa, şerb. te-necegiîa, ngr. rsvszstCT)s. tinichigerie f. meseria şi prăvălia tinichigiului. tipsie f. (şi tepsie) 1.’ vas de copt pe jăratec. Od. I, 422: tipsii de cositor. Teod. 481 : In conac lângă gia-mie, [porcii] Fripţi d’a întregul pe tipsie. 2. tablă sau tavă: locuţiunile „şede cu capul pe tipsie11, se pocăesce (Zanne’lII, 401) şi „parcă jocă pe tipsie11, saltă de bucurie (ib. IV, 412). Cuv. I, 213 (d. 1588): o tepsie de argint de colivă. Nec. 198: au lăcrămat icona Maicol Preciste, cât se resturnafi lăcrămile pre chipul iconei, de le vedeau toţi omenii şi picaii într’o tipsie ce era pusă supt icână. Gpieorg. 309: vel Cupar cu tipsia cea de argint, stând înaintea Domnului, pune vutcă în doue pahare. Al. T. 142: Iu cuptor s’o rumenescă Şi s’o ducă pe tipsie Oolo sus în Spătărie. Negr. I, 151 : tipsiile pe care aduceai! bucatele, talgerele şi păhărele erai! de argint. Od. I, 154: cu tipsii, lighene şi ibrice de argint. Al- 125: Şi să-l ducă [capul] pe tipsie De peşcheş la ’mperâţie. Vulp. 34: P’o tepsie cu lămâie. 3. tes, giamparale. Oraş. II, 144-: Şi Zisu se scie, Bate din tipsie. — tepsi, large plateau de cuivre, plateau en argent 362 etc. pour servir de la confiture; alb. bulg. şerb. tepsiîa, mor. tipsie, ngr. Ts<ţe, tourti&re. tiptil adv. 1. străvestit, incognito (sens special Munteniei). Canta, 192: un boier moscal ce îmbla tiptil, ca să găsăscă ămenl de ăste. Od. I, 78: un om tiptil scosese un trup de femee învelit într’o rasă; 88: nevoind a trage nici chiar tiptil la gazdă în oraş. Ghica, 7: îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului coconu Tache. Pann, 146: un Sultan odată care des tiptil umbla. Stănc. 153: împăratul se îmbrăca tiptil şi se ducea să se plimbe. Cu acest sens şi în cântecele oltene. Ţapu, 215: Iencea ’ntocmal că urmă, Că tiptil mi-se îmbrăca. 2. în taină, pe furiş (sens special Moldovei). VĂc. 302: voiri merge pe taină în Ţara român âscă, adecă tiptil, ca cum aş merge pentru altă trebuinţă a mea. Ca. I, 144: atunci se ie tiptil-tiptil pe urma el. Gane II, 224: eşil tiptil pe uşa din dos spre a nu face vuet. Xen. 127; Hristea intrase tiptil în salon şi se apropie pe nesimţite de Mari a. Sev. Pov. 148: trimite pe popă să obliceseă ce-I şi tot tiptil-tiptil în urma lui să vadă ce are să facă. Var. (archaice): teptil şi diptil. Ax. 147: ah venit şi Craiul Stanislav cu secretarul la Curte teptil. hEC. 292: a ti trimis împăratul un om al său din casă teptil, de a ti venit în Moldova; 367: Dumitraşco Hatmanul aii fugit teptil peste Dunăre, trăglndu-se la Ţarigrad la frate-său Mihaiil-Vodă. Amie. 156: nici pe Ianachi-Aga nu l-au cunoscut nime, viind teptil învelit turcesce ca eiohodaril. Dion. 168: ati început a umbla cţiuaşi noptea pre uliţă şi prin curţile boieresc!, une ori diptil, alte ori de faţă. Al. T. 608: paremi-se că ’î trimes teptil, ca să cerceteze starea isprăvniciilor. — tebtil (ar. tebdil ,,changement“), deguise, incognito ; bulg. tibclil (tebdil), şerb. tevdil, mcr. tiptil. tiriac n. (arch. teriac) electuar preparat cu afion. Taeif 1792: teriacul oca 18 bani. Pann I, 121: şi ameţesce [macul] firea ca un tiriac. — tiriak (ar.), antidote de toutpoison, opiat, nar-cotique (d. xHr/ptaxvj); bulg. şerb. teriîak; fr. theriaque. tiriachitt a. şi m. 1. care bea afion, ameţit, bet. Pann, Şec]. 1,13: la dînsele mă uitam, tiriacliiil în cap cu fumul. 2. mahmur, posac. Stăm. 396: Satana intră în sală tiri[a]chitt şi murmurând sudălml. — tiriaki, mangeur d’opium; fig. pointilleux, grognon, hargneux (§ 88). tiriplic n. 1. bumbăcel de împletit (de colore albă, roşie sati albastră). Taeif 1761: horbote de tiriplic... tiriplic leşesc. Tarif 1792: tiriplic de Hotin ... Rev. II, 340 (f. de z. 1817): ciorapi de tiriplic. Od. 1,422: ciarşaf cu împletituri de tiriplic. Can. 3: Frunză verde tiriplic, De când eram copil mic. Doina o sein şi doina o dic. 2. (adv.) strună (cf. găitan). 363 Oraş. II, 157: Treba, pot să (|ic, Merge tiriplic. — Tire ipij]?, fii a coudre, fii de coton (d. tire „fii â coudre“ şi iplik „fii de lin“); şerb. tiriplik „oumbăcel". tivilichie f. (şi tevelechie) pieptar lung al ţărancelor. Doc* VIII, 555 (d. 1804): o tivilichie de belacosă blănită cu ca-com. Fot. III, 137: ţărancele portă o scurteică fără mâneci numită tevelechie. Pann. Spit. V, 12: Să ’mbrace şi tivilichie, Să placă altor şi mie. Vorbapareafio oomposiţiune din„ilic“ sub forma-î neo-grecă (prima parte obscură). tiztc n. (şi tezic) balegă uscată la sore, putrigaiti cu care ţăranii ’şî încăldesc iarna bordeiele. Cont. XXII, 661: ici şi colea fumul subţiratic de tizic se stră-cura prin bârnele de nuiele. Dr. Manol. 60: sătănul arde lemne, ierburi uscate, excremente de vite bovine uscate (tezic). — tezek, bouse de vache petrie en forme de brique et servant de combustible dans Ies villages d’Asie-Mineure Barb. tdiu n. 1. sgomot, larmă. Zil. 36: o plâie repede ce s'au tîmplat în toiul războiului. Carag. 79: cât gândescl c'a ţinut toiul revoluţiei? 2. temeiti, mijloc, punct culminant. N. Cost. 103: Gligoraş Ivanenco Polcovnicul, fiind om vitez şi cu alţi rohmistril, s’ail luptat cât-va şi aii eşit din toiul Tătarilor. Bogd. Pov. 181: biata bătrână cum se văclu în starea asta afară, în tom iemel. Marion 1896, No. 45: ea, un trandafir în toiă. Isp. 99: tocmai în toiul rugăciunii. Cal. 1883, p. 41: pe când era veselia mal în toiul el; 1885, p. 31: petrecerea e tocmai în toiul el. Teod. 601: La fîntâna hoţului, Unde-1 toiul fîoutul. — toy (t. or.), festin; rus. tul „ospăţ". Sensul primitiv a dispărut în românesce, lăsând numai pe cel secundar: „sgomot la benchetuire" şi apoi „larmă" în genere. Vorba pare a fi un împrumut vechiti (§ 9). toiesc v. a striga, a face larmă. Vorba se află numai la Dosofteiti (Oct.69“: îi toiă dicend acele scrieţi voi acestea) şi aparţine exclusiv Moldovei. Şi astăqll încă circulă tot acolo (ca în Bucovina) compusul destoiesc, a-şl descărca necazul, a se răsbuna. Conv. XVIII, 26: cu cât se încălcţia şi-şi ăestoia inima, cu a-tâta se îngăima limba. Şej>. V, 71 (d. Suceva): a-şl distoie, a-şl răsbuna... mi-am distoiet inima, mi-am răsbunat. Sbiera, Poveşti, 54: să-şl destoie inima. top n. I. (sens archaic) tun. V. Partea II. II. (sens modern) 20 testele de hârtie (480 cole). Tarif 1792: hârtia cea mal bună de un top 12 bani. — top, tout ce qui est de forme ronde: băile, globe, ballon, boule. 364 toptan adv. numai în locuţiunea ;,cu toptanul", 1. cu ridicata (vorbind de vîndare). Pann, 1S3: ou toptanul şi banii la anul. Oraş. 58: Ionid băcanul Puse cu toptanul Icre şi măsline. 2. cu grămada, în genere. Mariok, 132: înmagazina la pumni şi la palme cu toptanul; 156: bărbaţi, femei, fete cu toptanul. Oraş. II, 141: ardic cu toptanul sume forte mari. — toptan, en gros, en bloc (oppose h parca-parca „en detail"); bulg. toptan. Termin comercial generalizat în limbă (§ 104). toptangiu m. cel ce vinde marfă cu toptanul. Formaţiune analogică (§ 23). Basme IV, 136 : se duse în tîrg la un toptangiu de vinuri. toptangerie f. 1. negoţul cu ridicata; 2. prăvălia top-tangiuluî. topîiz n. I. (sensuri archaice) 1. măciucă asemenea unul sceptru, terminată la unul din capete cu o măciulie forte grea şi acoperită peste tot cu plăci sculptate de argint împodobite cu diamante: topuzul era u-nul din insigniile Domniei trecute, ce noul Domn îl pri-mia odată cu sabia si calul cel împărătesc- (Cant. Mold. 60). Dior. 200: Vodă au clis boierilor, dacă nu aveţi ferman, să nu aveţi nici o grijă, că nu veţi pătimi nimic; iar de voiţi războiţi cu mine, sabie şi top uz este în mâna mea, poftim. Doc. I, 551 (d. 1784): al doilea Spătar purtând topuzul şi sabia. Fil. 34: Padişahul mi-a dat sabie şi topuz, ca să vă sfârîm 6sele, când vă veţi resvrăti; 346: tagma Divanului purtând topuzul, sangiacul şi semnul Domniei. Basme IV, 131: împăratul s’a jurat pe stema şi topuzul săti. 2. măciucă scurtă de argint în capăt cu un nod: la dile de sărbători, Spătarul purta topuzul domnesc şi sabia atîrnată cu un colan aurit de subţiori. Gheorg. 302: Grigorie-Vodă aii suit Agia după vel-Comls, dân-du-î Domnul cu mâna lui semn să porte topuz, adică buzdugan. Fot. III, 293: din vechime Armaşul sta înaintea Domnului ţiind, ca semn al dregătoriel sale, un topuz de argint; astăcjî însă numai Armaşul II şi III portă topuzurl. 3. pedepsă infamantă, bătaie la tălpi cu topuzul aplicată boierului culpabil de însuşi Domnul, bătaie maî înfricoşată de cât falanga, căci vătăma osele tălpii piciorului, dar era maî puţin de’sonorătore (cf. turc. to-puzu yemek „recevoir un coup de massue"). Cant. Mold. 74: si quis insolentius se erga ipsum gerere aut vel unico verbulo ejus honorem laedere ausus fuerit, fllius ossa ne-mine contradicente clava sive topuzo, quod a Sultano in sua inau-guratione acceperat, potest conterere; 103 : sin verberibus castigandus est, nemini id facere licet, nisi principi, idque vel topuzo (clava prin- 365 cipali), quae verbera licet gravissima sint, tamen honorem non lae-dunt, uti habetur, indignissimum virgis aut flagellis ab alio caedi. Beld. 428: Chiucinc-Ahmet, forte straşnic, zulumurl nu suferia, Dacă, îndrăznia vre unul, sub topuzul lui peria. Fil. 98: de’ml vel spune minciuni, îţi voldda cincizeci de topuze la tălpi; 230: parcă vecţ pe Dumitrăchiţă al dumneavostră bătut la falangă sad sdrobit cu topuzul. II. (sensuri moderne) 1. numele pietrei mal răsărite, într’un joc de copii (Isp. Juc. 34). 2. fig. autoritate, forţă: „cu topuzul", prin abus de putere (cE topuz altynda „par la violence, litt. sous la massue"). Proverbul „nu-e nici topuz nici tuiti", nu-e nimic de dînsul, nu are nici o putere (Zanne IV, 668). — topuz, massue, masse d’armes du generalissime, sceptre; alb. bulg. şerb. topuz, ngr. toso6Ct, baton de com-mandement. Ca şi buzduganul, topuzul a rămas simbolul despotismului trecut. torbă f. (şi tolbă) 1. sac de drum; 2. boccea de marfă: 3. giantă’de vînător. Al. Pr. 29 : aducându-şî aminte că are torba... 4. (maî ales sub forma „tolbă") săculeţ de săgeţi. — torba, sac, besace, alb. bulg. şerb. rus. rut. torba, ngr. Top[Mt&c, valise. Forma muntenă „tolbă" a produs şi derivatul tolbaş, cel ce duce o tolbă în spinare, marfagiQ. trahanâ f. aluat frămîntat cu oue şi redus în firi-şore din care se face supă; seqliceşi tarhana (Costinescu). — terhana (pers. terhane), boiiillie preparee avec du lait caille et delaviande Barb.; bulg. şerb. tarliana, ngr. tpa/avă?, semoule; ung. tarhonya. trâmpă f. schimb (de lucruri). Cu. I, 40: hal să facem trampă: dă-ml carul şi na-ţl boii. — trampa ecliange, troc (d. it. trâmuta); bulg. şerb. trampa, mcr. trampa, ngr. tp&pita. tnînchbt n. (şi trunchot) lemn mai subţire: şepte trîncheturi formeză o plută (Bur. Crestături, 15). Cond. 1776, p. 67: tot trînchetul ce se pogoră pe Şiret. Tarif 1870: truncheturl elite 7 la plută 25 lei. — trinket, voile triaiigulaire d’un navire (d. it. trinchetta); fr. trinquette, ngr. tfjooY‘/.sto. trufanda f. 1. pîrga rodelor. Gane III, 204: el cel dîntâiu mânca trufandale. Pann, Nastratin-Hogea, 33: cireşele într’un ciur le puse şi ca lucru trufanda, pJecâ la cârmuilorul, vrend plocon a-i le da. Isp. 101: şi le mănca cu multă poftă, ca pe nisco trufandale. 2. flg. prinos (accepţiune semi-literară). — turfanda (pers. tîîrfende d. ar. tllrfe „chose 366 nouvelle, nouveaute"), primeurs de la saison(adj. frais, qui paraît aveo la saison); alb. bulg. turfanta. tuciul n. 1. fier combinat cu carbon; 2. vas de tucid, de fiert mămăliga, sinonim cu „ciaun". , Jip. 89: când are sac şi crăcane, n’are măl'aiu şi tucifi. — toc (pers.), bronze; alb. şerb. bulg. mcr. tuc, ngr. tootCi. Despre metale (§ 103). tuciuriQ a. negru-deschis ca tuciul (cf. plumburiu). Rev. II, 395: Cu giubăua fumurie, Fermenăua tuciurie. tulpsm n. (şi tulipan) 1. bucată de pânză fină de bumbac: milino sad muselină. Nec. 213: 1-ati închis Turcii [pe Anton-Vodă] şi l-aii bătut şi l-au căznit cu fel de fel de cazne, până şi tulpanuri subţiri îl făceai! de înghiţia şi apoi le trăgea înapoi, de-I scotea maţele pe gură. CIp. 352: un tulpan lung de mulţi coţi ÎL ţinea 6menil în mâini cât era şi se repecţia iute şi mergea călcând pe tulpan şi nu se afunda. Ur. XI, 225 (d. 1745): o năframă tulipan. Tarif 1761: tulpan, bucata 90 bani. Rev. II, 339 (d. 1817): roche albă de tulpan. Od. I, 422: perne de tulpan cu flori de tiriplic. Fil. 90: mătăsaril de Veneţia, tulpanuri, panglice; 345: un brîtl de tulpan alb... rochie albă de tulpan. Teod. 312: Ochişori-ţl chihlibar, Faţă albă de tulpan. 2. brobodă dintr’însa. Al. T. 52: ţl-oiti aduce un tulpan nou. Fil. 170: femei îmbrobodite la cap cu tulpanuri albe. Yorb,a figureză în proverbul „ce-î căciulă nu-i tulpan", adică bărbatul e superior femeii (Zanne III, 38) şi maî ales în cântecele populare. Teod. 164: Tulpane, călţunl şi legătorl, Ca să-ţl fie de sărbători. Can. 36: Numa tulpanu cei din cap II cumpărat de al tăii bărbat. Marian II, 167: Cu colanul lat pe şele, Cu tulpanul pe sprîncene. 3. turban (într’un cântec din Suceva). Şeş. II, 183 : Mă ’ntîlniî c’un turculen, Cu fes roş şi cu tulpan. Vorba se presintă sub forme variate: tulbent, hohotul sad broboda miresei în Ardei (Bur. Datini, 21) şi turbent, aceiaşi în Banat şi Bucovina (Marian, Nunta, 239, 249 şi 705), aanbele împrumutate de la SSrbi. — tulbent (pers. dulbend „qui cliarme le coeur“), mousseline ordinairement blanclie qui sert â faire des turbans, turban; şerb. dulbent (tulbenta) „brobodă", bulg. dîulben (tîulpan), mcr. dulben „bucată de materie albă în semn de dolid", ngr. tooXrccm şi tooXouîtâvt, etoffe fine, turban; de aceiaşi origină: it. sp. turbante, fr. turban (de unde forma semi-literară turban). tulipan f. florea numită obicinuit „lalea" (Brândză, 436: şi tulpenl), forma el fiind asemenea unul turban. — dulbend (lale), tulipe blanche ; şerb. tulipan, rus. 367 tîulipanîi, ceh. tulban, ung. tulipan; din aceiaşi vorbă persană: it. tulpano şi tulipa, fr. tulipe, germ. Tulpe. tulpănag n. diminutiv de gingăşie. S. Năd. 7: ÎI mal aşecţâ tulpănaşul. turban n. 1. brobodă de tulpan cu care Turcii ’şl înfăşură capul. Bălc. 306: îmbrăcă, o babă cu hainele şi cu turbanul Paşii. 2. brobodă analogă purtată înainte de boieroice. Ur. XI, 225 (d. 1745): nasturi vechi ce au fost la un turban fără mărgăritar. Negr. I, 239: bărbatu-seu îl aduce vr’un turban vechili sau vr’o ciudată capelă. Ghica Rev. N. II, 75: cucănele cele tinere se purtai! legate la cap cu turban. Var. (muntenă): durban. Gorj. Dicţ. 108: durban saii conciu, învelişul capului. Papaz. 92: în calăscă se aflai! două jupânese legate cu durban de calem-cheriti cu flori. Turban e forma europenă de la „tulbent1*: despre variatele forme şi nume ale turbanului (Cant. Ist. ot. 610). tult n. veche monetă turcescă preţuind a treia parte dintr’un led, cam 15 parale (Wolf, 135). Oond. 1093, p. 406: pentru făină de trei luni, de om, de lună câte un tult. N. Cost. 101: câte 5 ruble de om într’o lună, care fac 50 lei proşti şi un tult. Proverbul [lsp.]: un ort, un zlot, un tult şi o 61ă cu unt (se elice de plata unul preţ cam pipărat). Vorba circulă şi acll printre Românii din Banat (=20 creiţarî), cari 1’atl împrumutat de la Şerbi. Hodoş I, 189: Să fl sciut mal de mult, Aş fi cumpărat d’un tult; 197: Cine-I dă un tult şi un zlot, Sâ-1 dea cu fune cu tot. — tult (ar. sills „un troisieme”), a treia parte din-tr'un leh (Cant. Ist. ot. 479); ngr. tooXti, jumătate leii. tulum n. 1. burduf (pentru unt-de-lemn). Cron. III, 410 (d. 1822) : unt-de-lemnul îl aduceaţi cu tulumunle. 2. un număr hotărît (40 sau 20) de bucăţi de blănuri, de piei, de misăcll (Stăm. Dicţ. s. v. Zimmer). — tulum, outre, sac de cuir, morceau de fourrure; bulg. şerb. tulum, ngr. tooXo6[u. Vorbă specială Moldovei. tulumbă f. pompă de incendih. Dion. 204: aruncând apă şi din tulumbe, aii potolit focul. Ar. 80 (d. 1821): avendapăîn vase mari şl tulumbă. Gane III, 210: deodată s’aud tulumbele duruind pe dinaintea ferestrelor. — tulumba, pompe â incendie, seringile (d. it. tromba); bulg. tulumba, mcr. tulumba, ngr. touXo5|j.^*. tulumbiţă f. clistir (litt. tulumbă mică). tulumbagiă m.pompier (numit Mold. şi ,,pojarnio“). Bălc- 656: 100 pompieri (tuhimbagil) sub doi căpitani. Al. T. 1189: chiauiă un tulumbagitl să-I torne o cofă de apă pe cap. 368 — TULUiiBAgi, pompier. *tulumbagi-başa m. starostele pompierilor şi sacagiilor. Ue. XX. 358: o sută lei lui tulumbagi-başa. Fot. III, 312: tu-lumbagi-baţţa 350 lei lefa. — tulumbagY başy, clief des pompiers. tumbâc n. aramă galbenă. Fil. 142: sfeşnice de tumbac cu luminări de şeii înlr’însele. Teod. 301: Cu toiag de liliac şi mătănii de tumbac. — tumbak, tombao, plaque d’or et cl’argent (d. ma-laezul tombaga ,,cuivre“). tumupug n. 1. (în Moldova) trunchiu, butuc. Ce. I, 48: se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori : ista-I bun de amânare, cela de tălpi, ista de grincll, ista de tumurugi, cela de costordbe, ista de tocă. Crăs. I, 25 : să nu se lo-vescă luntrea de un tumurug mare ce plutea pe apă. 2. (şi tumurluc) gros, închisore (în Muntenia). Isp. Sn. 4:3: şi’l duse la tumurluc. Cal. 1883, p. 60: când îşi veni în fire, se pomeni la tumurluc. — tumuruk, tronc d’arbre, tige, ceps, prison, ca-chot; bulg. tumruk, şerb. tomruk, alb. tombruk, ngr. Tooţj.repo'j/’ (tote însemnând butuc şi închisore). tură f. I. sensuri archaice) ’l. monograma Sultanului pe firmane şi pe vechile monete turcescl ce circulaţi în ţară: iscălitura, representând o mână deschisă cu cele 5 degete, se făcea cu cernelă de diferite colori sati în aur şi era pusă pe diplome de un dignitar special numit „nişangiti". Cant. Mold. 64: sanclissimo nostro signo (tura minirum, vel nominis Irnper. superscriptioni) lidem liabeatis alque ita sciatis. Koo. 238: afi învălit tâte cărţile într’un sandal verde şi aii pecetluit sandalul cu turaua. Ghica, 506 (V. tarapana). Pann I, 17: De când n’am vădut paraua, I-am uitat cum e turaua. Oraş. II, 140: Vre o doi ani d’a rîndul mal merse cum merse, Până ce turaţia de tot i se şterse. 2. devisă, monogramă. Dion. 215: Bonaparte afi poruncit de aii făcut din aurul vistieriilor Vienel galbeni pe numele şi chipul lui, şi s’aii făcut precum se văd galbenii pe turaua Franţei. II. (sensuri moderne) 1. fam. şi ironic, iscălitură: pune-ţl turaua. 2. faţa monete! turcesc! şi un joc cu monetă analog acelui numit astădl „rişcă“. Fil. 29: unii jucau nuci, alţii iasîc şi tura. — tura (tugra), chiffre ou monogramme d’un sou-verain; bulg. tura „faţa monete!ngr. toop. V, 162 (d. Suceva): tition, tiutiun, tabac, tutun. — tutun, tabac â fumer (în Egipt duhan): bulg. tutun (tîutîun), şerb. tutun, rus. rut. tiutiunî, pol. tutun, mcr. tutune, ngr. toutouv'.. In Muntenia, tutunului turcesc se mai di ce baeon (Dr. Brândză), iar în Moldova „tabac" (Kog. 279), ca până astă-di în Ardei, unde mai circulă şi dithan (Şed. II, 24: trage duhan cu pipa) tot de origină orientală (ar. duhan „tabac") prin mijlocirea maghiarei (doliâny), cum indică accentul: bulg. şerb. duhan, rut. dolian. tutunărit n. (Mold. tiutiunărit) dare pe flecare pogon de tutun câte 4 lei vechi şi un plocon de 80 bani (Sul-zer III, 406; Fot. III, 319; Tunusli, 54). ZiL. 7: Când făcu o socotelă c'au scăpat negreşit, Iată şi tutu-nări tui iar îndoit i-afl izbit. Doc. I, 412 (d. 1785): carte de slujba tu-tiinăritulni. Ur. I, 86 (d. 1797): nefiind obiceiil tutunăritul să ia câte un lefi de pogon ce se află în ţară semănat. Fil. 823 (V. laxidar). tutungiu m. vîndător de tutun. — TUTUNgt, marcliând de tabac; şerb. tutungiîa. tutungerie f. (Mold. tiutiungerie) prăvălia tutungiului. Ur. X, 214 (d. 1806): să nu facă sărăril, tiutiungeril, fâinâril să nu aibă. Al. l’r. 113: tiutiungerie armenăscă. Ghica, 535: o tutungerie, o cârciumă, o cizmărie. Carag. 31: m’am dus la tutungerie. *tutungi-baga m. slujbaşul Curţii însărcinat să îngri-jescă de ale tutunului. Doc. I, 305 (d. 1783): tutimji-basa cu şerbeci-başa; II, 78 (d. 1792): s’au făcut poruncă către Vasiio tutungi-basa să cerceteze jalba orăşenilor. Cond. 1813. p. 343: orînduitul mumbaşir tutungi-başa al Măriei tale aii adus pe aceşti mal jos numiţi înaintea mea. — tutungi başy, chef des valets de chambre charges du soin des pipes et du tabac Ham. tuzlamâ f. mâncare din burtă de viţel şi din pictore de vacă [Isp.]: dou8 citaţiuni la Rudow.’ — tuzlamâ, mets sale (d. tuzlamak „saler"). tuzliicî pi. 1. ghetre de aba, încheiate pe dinapoi cu copci sad cu şireturi, cari se trăgeau peste ciorapi şi apoi se băgaft în cizme (litt. ce feresce de praf). Ar. 81 (d 1821): ttizlucl cu găitane de mătase. Vorbafigureză în proverbul olten „n’are nici tuzluc, nici ipingea", adică e lipsit de tote (Zanne III, 419). 2. turiecî de la dosul piciorului până sub genucbi, cum portă oltenii şi ţărancele. Boliac, 7: Gheba lui scurtă, iţaii, mintânul, Tuzlucl năpraznicl cum p6rtă Oltănul. — tozluk, sorte de guetres, pantalon lar^e du haut et etroit du bas qui preserve de la poussiere (d. toz „poussiere"); alb. bulg. şerb. tozluk ngr. touCXouzi. U Ugur n. (mal des ogur) noroc, piaza bună. Ist. 1715, p. 66: pentru lege şi ogurul împăratului să murim. Ub. IJI, 148: în fericitul şi împărătescul meii ogur să adaugi şi să înmulţescl încă şi alte credinciăse slujbe; 140: te vel întrarma cu tăte puterile silinţei în fericitul ogur a împărăţiei mele. Al. T. 1258: cine samănă galbeni are mână cu ogur\ 1379: poftim şi să-ţi fie cu ogur! — ugur (ogur), auspice, presage, rencontre heu-reuse, chance favorable, sort prospere; şerb. ugur. ugurltc n. noroc. Oeăş. 20: Dar dup’un an de slujbă, boieru eu ugurltc Plătia tăte acestea prin vre-un ciraclic. — ugurluk, bonheur, bon presage. ugurliâ (şi ogurliQ) a. de piază bună, norocos, în oposiţiune cu „ursuz" şi cu „belalitl". Al. T. 1333: să vă fie sfîntul Vasile ogurlifi. Isp. 221: paserea astă gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa n6stră. Obâş. 41: Cumperi la presente mai de timpuriii, De vei să-ţl ureze anul ugurlifi. — UGURiiU, heureux, de bon augure; şerb. ugurli. uliic n. 1. canal de scurgere la o casă, jghiab de ploie safi pentru nutreţul vitelor. Ionescu, Doroh. 173: îngrăşatul oilor merinăse se face cu iarbă verde şi cu darea de zahara în uluce odată pe (ţi. Vorba figureza în proverbul „dintr’un butuc faci un nluc“, ad. dintr’un mojic un om învăţat (Zanne 111, 419). 2. o parte a tesculuî (la culesul’viilor), o parte a morii (Dame, Terminol. 82, 114, 154). 3. crestătură de-a lungul unui lemn. Basme II, 78: bătu cu ciocanul d'asupra butoiului, până ce intrară dăgele în ulueul gardenulul. — uluk, rigole, gouttiere, canal. ulucă f. 1. scândura grosă cu care se închide un loc. Doc. II, 318 (d. 1791): ulucile cele de palme 12. FlL. 283: curtea acestei case era îngrădită cu uluci de stejar ascuţite la vîrf şi forte înalte; 284: o portă învelită cu străşină de uluci mărunţele. Marion, 54: apucând un par de la zăplazul curţii, îl zmulse cu uluci cu tot. 2. gard de uluci. Od. I, 109: ic! gardul unei colibe de vecin, mai colo ulucile unei căsciăre de breslaş ori de scutelnic. Ghica, 42: grădina era 373 încunjurată cu zid înalt sau cu uluci de scânduri de stejar; 020: ulucile erau ciur de găurile prin care e.şiad la uliţă câinii cu grămada. Delavr. 219: ulucile cu porţile mari. Carag. I, 100: ferestrele vraişte, ulucile înalte. Uluca e forma romanizata din „uluc“ şi însemneză primitiv „scândură de jghiab". Vorba e specială Munt. ulucaş n. mic canal la o mdră (Dame, Terminol. 155). ulucesc v. a netedi scândurile: duşumele date la rindea şi ulucite. urdie f. (şi ordie) I. (sensuri arcliaice) 1. tabăra turcăscă safi tătărescă. M. Cost. 277: atl lovit un Sultan cu urdiile sale, sub Holin, la tabăra leşescâ. N. Cost. 25: Turcii aii început a scote urdiile, apoi şi ăstea; 113: ori câţi robi şi-ar găsi în tălă urdiea, să-i ia pe toţi. bEO 199: s’afl întors Împăratul la urdie la Ţuţora. Beld. 404: silili-tariul cu urdiea la Bacău, cum aii venit... Bum.28: ordiea plină de tot felul dc avuţie. Dior- 170: cu mare vitejie aii mers faţă de s’aii lovit cu ordiea Vezirului. Zil. 19: la locurile unde era să se aşetle ordiile împărătesei. Gane III, 11: înlrăga urdie, lălărescă a fost sfă-rămată. Uhica, 2ii4: l’au scos mort în braţe din ordia turcescâ. Cu acest sens şi în cântecele populare. Al. 124: Badiule, te ţine bine, Că urdia ’ntrăgă vine: 172: Te calc Hanii tătărescl şi urdiile lurcescl. Teod. 571 : [Paloşul] D'un mare Paşă purtat, In ordia lui Murat. 2. lagăr în. genere. Dion. 209: Ipsilant adunase cai, şăî, săbii, mazdrace şi o ordie se făcuse. Fil. 290: m’am strecurat în ordia pandurilor cu meşteşug. Ghica, 24: în ordia muscălescâ se încinsese boia. de muriau câte două trei sute de soldaţi pe t]i; 30: porniaii cu carul plin spre Dudescî sau spre Cioplea unde erai! ordiile ciumaţilor. II. (sens modern) afară din sfera militară: mulţime mare, glotă (cf. buluc), sens popular în Moldova. — URDif (ordy), cliamp, campement, armee en mar-che; dans le langage familier, lieu tumultueux, plein de fouleetde bruit; bulg. şerb. ordiia (liordila) „oştire", ngr. opvtc, lagăr. Din aceiaşi vorbă turco-tatară: it. orda, fr. liorde, germ. Horde, de unde rom. arcli. drdă şi mold. hordâ (M. Cost. 288: se desbătuse Cantemirescii de subt ascultarea Hanilor şi şedeai! cu onlele sale din-coce de Nistru). V. Partea II: ordu-agasi. urdu-belea adv. pe neaşteptate, nesam-netam. Isp. Unck. sf. 94: mi-a venit aci, iacă aşa urdu-belea; 122: numai să scape de răul astei juvine, căcţulă urdu-belea pe spinarea bieţilor omeni. Cal. 1877, p. 47: mă, dar tu eşti urdu-belea! te ţii scaid de mine şi le legi ca boia de om sănătos. Sub raportul sensului, cf. „tăbăresc" de la tabără. V. belea. 374 ursuz a. (Mold. hursuz) 1. de piază rea, nenorocos, în oposiţiune cu „ugurliu." A mie. 153: Grigorie-Vodă (licea că Turcilor nu este obiceiu să se bată din şanţuri, fără numai Nemţilor; ce să iasă la câmp, şi cum a da Dumnecţeâ; Paşa nici cum n’afi vrut fiind hursuz. că şi la Leva în ţara ungurescă şi în alte locuri, unde aii fost trîmis cu oşti, tot au pierdut războiul. Cabag. 12: de! ca muierea mal ursuză. Cal. 1882, p. 45: ce nenorocire, ce scrisă ursuză pe bietu stâpânu-meu. 2. posac, tiran, r&ti. Zil. 44: Moruz era din fire iubitor de dobîndire şi spre ţară prea ursuz. Ce. II, 42: era om hursuz şi pâclişit popa Oslobanu. Xen. 35: de o bucată de vreme parcă s’a făcut şi mal hursuz. Teod. 549: Turcul tot turc ursuz, Foc la case mi-a pus; 671: Cu bani ce luam Mult mă chiaburiam, Dar Paşa ursuz La haraciu m’a pus. — ursuz (ugursuz), de raauvais augure, malheu-reux, sinistre, fatal (d. ugur „sort prospere"): alb. şerb. ugursuz, ngr. oYoopoo6Cv)c. ursuzluc ii. piază rea, nenoroc. Teleor, 14 : pentru ursuzlucu acesta tare mâhnit rămase Fănache. Cal. 1895, p. 7<): ţi-am intrat în casă cu ursuzluc. — ursuzluk, malechance, mauvaise etoile. \r Vadeâ f. termin de plată, sinonim cu „soroc". Kog. 208: să deie un zapis la miri pentru bani cu vade; 217: împlinindu-se vadiua care pusese Lajilor. Cond. 1776, p. 33: datoriile, ce se vor schimba vadelele şi vor înnoi zapisele, să nu ia cţeciuiala. Ur. XXII, 311 (d. 1826): plata lemnelor la vadelile hotărîte. Al. T. 791: arendaşul n’aduce banii la vadea? 1550: mS îndatoresc a plăti înfăţişătorulul cu acest sînet, în vădi de două luni. Ghica, 387 : regula era, pentru poliţe, vadea de trei luul. Var.: vedie şi vedea. Şeş. V, 170 (în munţii Sucevil): vedie. termen, soroc. Ţapu, 147 (d. Prahova): Iartă-mi Dâmne, pe Corbea, Că şi-a făcut vedeua, Nouă ani şi jumătate Şi nouă cţile de vară Şi alte trei de primăvară. — vade (ar. va’det „promesse), terme, epoque de-terminee pour une promesse: alb. bulg. vade, şerb. vada. Termin juridic care circulă mal ales în Moldova. vătâf m. (vatah şi vatav) I. (sensuri moderne) 1. termin primitiv pastoral: cioban care păzesce stâna, sens şi astădi popular (pl. vatafl şi vataşî). Teod. 76: T6te [oile] ’s ale mele, Cu nouă ciobani Şi vătaful <|ece; 592: De belele, de nevoi, M’am făcut vătaf de ol. Ţapu, 3 (d. Teleorman): Scobără oi multe. .. Şi cin’le mână? Vdtafu ion, Fecior de mocan Şi de mocârţan. Adus din Ardăl. 2. cu sensul generalizat: mal mare peste... Pann II, 25: unde nu este pisică, şdrecil vătaf ridică. Ţapu, 18 375 (d. Vâlcea): Vătafi de zidari, De la Poienarl, Peste meşteri mari ; 149 : Gheorghiţă, Gheorghiţă, vătaf de temniţă... Fot. IU, 285: lei 600 de la vătaful de arabagil. 3. îngrijitor de curte domnescă sat! de moşie bo-ierescă: .intendent. Beld. 348: val ş’amar de vătafii de pe la moşii. Fot. III, 310: vătaful cămării are 20 lei lăfă pe lună, vătaful beizadelelor primesc e 100 lei lefâ pe lună. Stănu. 179: împăratul avea un vătaf de curte. Xen. 8 : se făcu vătaf de moşie, pe urmă vechil... 4. (şi vataf), inspector de ţigani (Pontbriant). Pann, Moş-Alb I, 18: [vătaful] veni cu gârbacid îndată şi-I goni pe toţi la cort. Ţapu, 512: Vătaful ţiganilor, Mdrtea coţofenilor. 5. în Bucovina, sin. cu ;,colăcer“ (Marian, Nunta, 223). II. (sensuri archaice) 1. căpetenie peste 500 de oşteni, numit în urmă „ciauş“: era un vătaf de vînătorl, un vătaf de aprodl, un vătaf de copil de casă (Băle. 618, 620). Gheokg. 302 : după Vel-cupar, vătavul de păhârnicel, vătavul de stolnicel, vătavul de aprotjl... Cant. Mold, 85: Vatavul de aprozi de Divan, inspector aprodorum Divani; vatavul de stolniczei, prro-fectus dapiferorum; vatavul de copii, prasfectus cubiculariorum; vatavul de aprozii de tîrg, inspector aprodorum forensium; vatavul de paiezi, pi îcfectus peikiorum ... Fot. III, 279 : din vechime în Ţara ro-mânescă erau şese zapcil de Divan, vătaful de aprocţi, ciauşul de a-prot]I, vătaful de Divan, vătaful de păhărniceî, vătaful de visterie şi vătaful de Curte. 2 sub-prefect de plaiti, în oposiţiune cu „zapcitt". Fot. III, 146: la plaiuri se rînduiesc de către Vornici vătaşi, cari păzesc intrările la trecetorile Oarpaţilor, veghiază şi pândesc hoţii, îngrijesc ca să nu trecă nimeni prin potecile munţilor în Ardăl sabin Ungaria; iau sănia să nu se calce hotarele de către vecini; clasifică şi adună dările prin sate, dând sema ispravnicilor; judecă hotărăsc, pedepsesc şi aresteză. Zil. Rev. HI. 77: ispravnicii judeţelor ... vătafii plaiurilor, zapciil plăşilor. — vattas (ar.), pasteur, berger. De la Români vorba trecu la Ruteni (vatah sau vataş „baciu, căpitan de tâlhari" şi vataha „turmă, cetă") şi la Ruşi (vatazka „turmă" şi vataznikti „baciu"); pol. wataha „compagnie, bande", wataszka „chef de brigands dans Ies Carpathes, capitaine de Cosaques"; la Tătari valaha „foule, asso-ciation de pecheurs au bord de la mer Caspienne", de unde rus. vataga „compagnie ;de pecheurs". Vorbă importantă ce face parte din bogata terminologie pastorală venită de la Turci: vătaful sat! vatavul (formă dedusă d. pl. vataşî) e primitiv sinonim cu „bacitl", \ apoi terminul s’a generalizat pentru căpetenie în genere (şi în special militară), sens trecut si la Ruteni şi conservat în formele derivate ale vorbei. 376 vătăgel m. 1. comisar de cartier. Fot. III, 291: vătăşeî saii zapoil de mahalale cari adună dările. Pann III, o.: vătăşel de mahala a plecat a colinda. 2. paznic de nopte (Glos. 571). 8’. curier satî aprod de sat. 4. (în Moldova şi Bucovina) numele celor doî flăcăi nuntaşi cari dad ajutor mirelui şi miresei, corespundând muntenuluî „vornicel": băţul împodobit al vorniceilor portă asemenea numele de '„vătăşel" (Marian, Nunta, 215 şi Zanne IV, 676). La Ruteni, vatazelo (împrumutat de la Români) are asemenea sensul de „vornicel de nuntă". vătăşie f. 1. intendenţă, inspecţiune. Fot. III, 285: lei 2000 de la vătăşia pescarilor (unul din veniturile Agăî). 2. slujba vătafului: sub-prefectură. Kkv. III, 78: vătăşia plaiului. Ghica, 295: să aspire la slujbe mal înalte de cât un zapcilîc, o vătăşie de plaid, sau o sămeşie. 8. căpitănie. BAlc. 675: vătăşia călăraşilor, vătăşia de fuslaşl, vătăşia copiilor de casă, vătăşia aprodilor de Divan, vătăşia de paie], vătăşia de postelnici şi de păhărnicei. vătăşdie f. soţia vătafului. Ţapu. 23 (d. Vâlceai; Vilaie, Vilai&r Dalbă vătăşoie... vechil m I. (sensuri arcliaice)!. locţiitor. Ax. 122: aii făcut vechil Nicolal-Vodâ pe frate-.seu lon-Vodă, marele tergiman. Kog. 216: în Domnia lui Constantin Racoviţă se afla pe lângă el un frâne, anume Linţul, care intrase în rîndul boierilor, căci îl făcuse sulger mare şi vameş mare şi vechil cămărâşiel cel mari la Bucurescî. VĂo. 249: Sultan Baiazid II găsi cu cale să orîn-duiaâcă vechil al împărăţiei pe fid-sed Corcut şi el se duse laMeca; 302 i vechil de tergiman se afla beizade lordache Moruz. Ar. 28 (d. 1821): vechilul lui D-c|eu, prea puternicul nostru împărat. Mii \,2. împuternicit, representant (sub raportul politic). 1 I Dion. 181 : strîngendu-se solii şi vechilii împărătesei la saraiul cel orînduit înadins pentru congres peste Dunăre ; 218 : împăratul Alexandru aii trimis [Valahiei] pe un generai1 să fie în loc de Domn, vechil împărătesc, cap mal mare al Divanului, şi fără de dînsul nimic să nu se facă de boierii divanişli. 6. procurist, mandatar (sub raportul juridic). ‘ Amir. 173: Grigorie-Vodă trimiţând acolo boieri vechili de au stătut cu Nohail la Divanul flanulul. Cond. Ipsil. (1796): se va în- '■"-atîmpla unul să se judece prin vechili. rCoND. Caragea, 466 (d. 1817): vechil este cel ce stă în locul stăpânului la vr’o trebă. Ur. X, 216 (d. 1806): faţă fiind vechilul mănăstirii Şi toţi tîrgoveţil; IX, 9 (d. 1844): îndemnând pe rezeşl a-şl alege vechili. Fil. 192: un vechil pus din parte-ml ca să nu cjică iumea, că cumpăr moşiile stăpânului med cu bani furaţi de la dînsul. II. (sensuri moderne) 1. advocat. Oolescu: vechilul ca omida, pS ce se pune tot istovesce. Negh. 1, 280: şi-aii tocmit un vechil, ca să le apere dreptul. 2. omul de încredere al moşierului. Al. T. 557: a luat moşia de la vechilul d-sale; 092 : de când a venit pe moşie vechilu ist noii; 1535: vechilu mănăstirii mî-o răşluit bucăţica mea de rezeşie de aici din sat. Xen. 9-: stăpânul vorbia cu subprefectul plăşil şi cu vechilul moşiei. Crăs. II, 16: de atuncea se feria de daraverl cu vechilul. — vekil (ar.), procureur, mandataire, lieutenant, substitut, delegue, avoue, avocat; alb. bulg. vekil, şerb. vecii, ngr. psxtXrj? Termin juridic (§ 71) aprope eşit din us, mai ales formele sale derivate *vechilet n. mandat, procură Lond. Caragea. p. 466: vechilet tlicem fapta vechilului. — vekiaIjET (ar), procuration, administratiqn. *vechilîc n. procură, împuternicire. Doc. I, 166 (d. 1777): de la vechili să se potă lua cărţile de vechilic. L’r. IV, 156 (d. 1803): să le deie scrisore de rechilic din partea tuturor, că sînt deplin răspunzători. — vekilt.ik, fonction de vekil, lieutenance. i *vechilime f. procură (actul şi persona). ' Ur. III, 232 (d. 1822): unul din boieri sau doi cu vechi lime din partea boierilor obştel; XIX, 63 (d. 1825): viind din fruntaşii tîrgo-veţilor cu vechUimea din partea tuturor. venetic a. şi m. I. (sensuri archaice) 1. Veneţian. Neg. 349: rîdicatu-s ail împărăţia cu tălâ puteiea şi s’aiidus la Frânei la ţara Moreil, ce o ţineau Veneticii, şi afi luat-o cu tole cetăţile ce erail într’acea ţară. 2. veneţian (vorbind în special de monete): galben de Veneţia, în valore de 5 lei vechi. DlON. 136: galbinil împărătesei era 4 lei şi 8 creiţarl, olandezi 4 lei şi 15 creiţarl, veneticii 4 lei şi 20 creiţarl. (Johj. II, 87: bucatele erail puse lot în sahane şi în castrone tot de aur venetic... AL. 80: Saii că i 1-oiCi cumpăni De trei ori cu venetici, Venetici de căle cinci; 113: De tot omul de pe-aicl, ţlece galbinl venetici. II.' (sens modern) străin (în sens rău), sin. cu litfă“. Al. T. 80: Văc întreg [cobza] a fost cinstită De boierii de pe-aicî. Ba şi chiar de venetici! 1440 sîrmană ţară! Cum al ajuns de rîsul veneticilor! 1585: un venetic pripăşit în ţara Moldovei, isp. 175: acest prăpădit de om, venetic în satuî nostru. Cal. 1877, p. 47: împăratul ’şl mărita fetele cu trei venetici, urîţî şi pociţi ca păcatul. — venedik, Venise, venitien, etranger, liote: şerb. venedik(„un fel de tuu“), alb. Venedik „Veneţia11, ung. venedeg „ospeţe". Accentul vorbei şi sensul ei popular indică o de-rivaţiune turcescăimediată, iarnugrecă, cum admite d. HasdeCi (Etym. voi. IV, p. CXXXIX), după care vorba s’ar trage de la. bizantinul psvsuv.d?, veneţian. 378 veresie f. credit: vorba se aude numai în locuţiunea „pe veresie" (cf. şerb. na. veresila). Garau. 3: mănâncă pe datorie, bea pe veresie. Oraş. IT, 95: Că nu-ţî mal dă nimeni at|î pe veresie. — veresi, commerce â credit; bulg. şerb. veresila, mcr. veresie, ngr. Termin comercial (§ 104). vezneâ f. cumpăna mica pentru aur. Doc. II, 404 (d. 1790): o veznea mică. — vezne (ar.), trebuchet; alb. bulg. vezne, ngr. pî^ec. viran a. se dice de un loc împrejmuit unde au fost înainte clădiri.’ Vorba e populară în Muntenia. — viran (pers. desert), espaee vide dans un quar-tier habite. *viranea f. ruine lăsate de o casă arsă. Kog. 239: lucrându-se corăbiile alăturea de casele iul Alexandru Dracu pe o viraneii ce era acolo alăturea. — virane, Ies ruines d’une maison, la place vide que laisse un incendie. vişinâp n. rachift de vişine. Al. T. 82 : boierii bea vişinap; 505: dulceţî, vutci, visinapurl. — vişnab, ratafia, kirsch, sirop de griotte (cf. pers. vişne „griotte" şi ab „eau"). Vorba vişină pare a fi de origină slavă (bulg. visnî, ceh. visne). Vizir m. (arcli. Vezir) l. (sensuri arcliaice) 1. numele înalţilor dignitari aî Curţii otomane şi în special al ministrului de externe (litt.’ „hamal", fiind-că el suportă greutatea trebilor Statului). M. Cost. 241 : datornicii turci cu toţii atl mers la Vizirul, de aă strigat pentru Aron-Vodâ şi de nevoia datornicilor i-aa dat iar Domnia. Ax. 158 : Paşa este un Vizir şi nu se cade să-l mânie, nici să se puie împotriva poruncii iul. Nise. 196: ad scris Vizirul la Duea-Vodă aice în ţară; 198: Vizir era atunce Kiupruliul. VAo. 277: Osman III mai în Iote săptămânile schimba rigialiî şi pe viziri. DlON. 169: însciinţându-se Împăratul de venirea Sultanului, ad poruncit Vizirului de i’ad întîmpinat cu mare alaiu şi cu pompă împărălăşcă, 2. primul ministru al Hanului. Cond. 1093, p. 55: tal. 500 s’aii dat la Vizirul Hanului. M. Cost. 319 : Seflr Gâzi Aga, Vizirul Hanului. II. (sensuri moderne) 1. cu accepţiunea originară, în basme şi în cântecele populare. Stăn'C. 335: Vizirul se tot plimba prin grădină. Al. 204: Dăruind chiar pe Vizir Cu armăsari de la Misir. Teod. 480: Paşa dacă ’l asculta, La Vizirul că vestia; 581: împăratul o 'ntreba Şi ca fată mi-o lua, Ou Vizir o logodia. Vulp. 1)0 : Am să plec iar la Vizir, Ca s’adun banii de bir. 2. (sau urmaş), numele moldovenesc al arşicului numit în Muiitenia „siciu". 379 — vezir (ar. portefaix), ministre d’Etat, lieutenant du roi (d. vasara „porter11: cf. lat. minister „servitor"); alb. bulg. şerb. vezir, mor. v.ezir, ngr. pstîpYj?; pol. vezir; sp. vizir (pe lângă „alguacil", pentru a cărui scădere a sensului: cf. Dozy, 129). V. Partea II: Yezir-azem. Vizir-berbece m. numele bărbatului unei paseri măiestre, într’o poveste moldovenescă (Şeţl. IV, 176). vizercan mi. Vizirul Hanului (în cântecele bucovinene). Marian II, 110: Vizercan, Tatar spurcat, Cu Maria se juca Şi cu ea se desmierda. vizirâsă f. soţia Vizirului. Basme I, 114: să i perdem noi pe el, tjise vizir4sa. *vezaret n. viziriat. Văc. 259: împăratul îl făgădui oezaretid; 265: fiul să5 Ahnied Paşa Chipruli-Zade moşteni şi averea şi vezaretul tătâne-săii; 277: sus numitul vezir fiind scos din vezaret, după ce aii împărăţit, şi iarăşi adus de iznăvă la pecete. Dum. 15: stătul-aii la vezaret Emin-Paşa.. — vezaret (ar.), charge, fonctdon du vizir. veziresc a. (şi viziresc) ce ţine de Vizir. Bălc. 248: fu învestit cu slujbă vezirtecă. 1 veziresc v. (şi viziresc) a exercita puterea de Vizir. Ax. 155: 1’aCl hicut şi Vezir. dară n’aii vezirit mult, că trecând 20 do diie, aii trimis împăratul de i-aii luat pecetea. Nec. 278: nu putea să vizire'scă de răul Muftiului. vezirie f. (vezerie şi vizirie) formă românizată şi paralelă cu „vizirlîc". M. Cost. 275: cjic unii să fie murit otrăvit de un Vizir ce era atunci la împărăţie, temlndu-şl viziria de el; 284: aii înţăles veste de călăraş de viziria acelui Vizir; 304: aceşti doi [silihtai'-aga şi câzlar-aga] purtai! tâte trebile împărăţiei, viziria înaintea lor era forte slabă: când se aduna Vizirul cu unul de aceia, spun că le săruta p61a hainelor. N. Cost. 79: lacom au fost acel Ali-Paşa; în veziria Iul în care făcuse aprope de 3 ani, mulţi bani afi adunat şi puşi în visteria împărătăscă. Cono. 1693, p. 350: tal. 5000 s'afi trimes bani gata Vezirulul Husein-PaşiI pentru poclonul de vezerie nouă. vezirlîc n. (şi vizirlîc) sarcina şi dignitatea de Vizir. Kog. 228: fiind şi Vizir-Mustafa Paşa în al doilea vizirlîc, bun prieten lui Racoviţă. Cond. 1693, p. 37: poclon Vizirului Ali-PaşiI şi chehaialiî lui de vezirlîc noii. — vezirlik, grade et dignite d’un Vezir. Ultimele cinci forme secundare sînt exclusiv istorice. T, Zăbun n. 1. haină lungă fără mâneci, închisă pe dinapoi, iar de jos de ambe laturile cu câte o deschidă- 380 tură ca să potă umbla comod, purtată înainte de boieri şi de cocdne. Od. I, 421 : zăbun de sandal de Veneţia cu feţe. 2. anteriti, larg- şi lung, de preot. OrĂş. III, 25: Vicar e o funcţiune... Pdrtă plete, barbă lungă, rasă năgră şi zăbun, Adică haină lurcescă, mare, largă şi prea lungă. 3. haină ţărănescă de iarnă, uşoră şi căldurosă, de bumbac sad de lână (cojoc purtat mal ales la câmp). Jip. 80: are hinu pe el zăbun, iţarl, glugă. Teod. 79: Ş’încă m8 mal p6rtă Ou zăbune dalbe, Dalbe de bumbac. Bur. 70: Cu dalb zăbun, Tot de cel bun. 4. haină lungă până peste genuchî şi înflorată mal ales pe umeri şi în jurul gâtului, purtată de ţărance (Dr. Manol. 182). Var.: zeban, zebon şi zobon. Etym. 1231 (d. Ialomiţa): anteriu safi zeban, coporan sad zeche. Tarif 1701 : zebâne vechi la o parce, adică de 28, un led. Ivegr I, 145: peste zobonul de stofă aurită Uuxandra purta un benişel de felendreş albastru blănii cu samur. — zbbun (zybun), camisole, veste; bulg. zăbun, şerb. zubun. Ţăranii bulgari portă zăbun de aba, iar bulgăroicele îl pun iarna la dile mari (Boue II, 204). zăbunar m. croitor sad ’vînţlStor de anterie şi de zăbune. Doc. I, 437 (d. 1785): rufetul zăbunarilor pămîntenî din Bucu-rescl; IV, 283 (d. 1793): zăbxmaril afl a face numai cu baine de bumbac. zăbunărie f. 1. meşteşugul zăbunarilor cari formaţi un rufet deosebit. Doc. I, 438 (d. 1785): meşteşugul zăhunăriel care este ori câte se umple cu bumbac şi cu lână; VIII, 101 (d. 1800): a prisosit şi trebuinţa de lucru zăbunărid. 2. hainele făcute de zăbunar. Doc. I, 438 (d. 1785): să vîncţă marfă de zăbunărie, adică anterie şi zăbune femeiesc! şi copilăresc!. 3. atelierul sad prăvălia sa. Doo. XIII, 101 (d. 1800): ad deschis prăvălie de zăbunărie. zăbunaj n. (şi zobonag) cojocel (de femei şi de copii). Bur. 1o7: Cu zăbunaş de atlaz, Mor boierii de necaz. Sev. 129: Zobonaş cu flori cusut Şi cu fluturi tot bătut. zăbunel n. zăbun mal scurt. R.-Cod. 200: Cu piele cu cojocele, Pe d’asupra zăbunele, Peste ele ipingele. zagân m. ulifi de stîrvurî (Milvus). Cuv. I, 311 (Glosar d. 1030) şi Costinesou s. v. — zagan (pers.), milan; ngr. Ca-fAvoţ, avis venati-cae genus Duo. Vorbă eşită din us. zagarâ f. blană de Zagara (oraş în Macedonia). Cond. 1093,|>. 70: conteşul de postav sad căptuşit cu pacea de 381 jder şi cu zagara de samur şi cu ciapraze de fir. Tarif 1870: zaga-rale de pântece... malotele de postav cu zagara şi spinări de lup. — zagara, pelisse ou fourrure de Zagara, vetement â, collet et â manches garnis de fourrure Barb. zâgărel n. diminutiv de la zagara. Vulp. 30: Cere (jece d’un berbece. Laţi ’n cddă de trei palme Şi la cap cu zăgărele. zahareâ f. (cu var. zahara, zaherea şi zahrea) I. (sensuri archaice) termin teclnlic militar: 1. proviant. N. Cost. 451: la Azac Turcii mal sfîrşise zaharaua, ce-şl adusese pre cămile şi pre catîrl, să le fle de calea Astrahanului. Id. 35: Hatmanul leşesc vrlnd să poprescă zahereua turcăscă care o duceai! Turcii s’o bage în Oaineniţa. Muşte, 22: trimeţond prin ţinuturi ca să-I aducă zahara. VĂC. 253: Baiazit I aii bătut pe Unguri, luându-le şi t6tă ordia, zahereîele şi sumă mare de bani. Dion. 171: Muscalii în urmă aii luat haznalele turcescl şi zahereîele şi tunurile şi vitele; 175: luat’au Turcii şi tunuri i prăfâril şi zahereua tot ce aii găsit. 2. în special, furnitură maî ales de grâne, provi-siunl de lirană pentru oştirea turcesc;!, ce Ţările române erau îndatorate a trimite la Constantinopole sau la serhaturî (Sulzer III, 382, 415). N. Cost. 115: ari fost trimis şi din Ţara muntenăscă Domnul Băsărab-Vodă câteva mii de chile zahere, făină şi orz, de aii şeclut carele la Ţuţora multă vreme. VAc. 292: (V. serhat). Dion. 185: Hangerliu rînduind boieriile şi aşecţând trebile ţării, aii început îndată a face gătire de oşti, dând poruncă pe la tdte isprăvniciile să scrie bucatele 6menilor şi să strîngă zaherea, grâu, orz, vaci, ol, unt şi altele ce trebuesce oştilor şi aii început a veni oşti asupra cetăţii Diiuluî, ca să scdţă pe Pasvandoglu. Ur. III, 140 (d 1802): zahereîele ce se vor trimite din ţară; IV, 399 (d. 1741): zăhărelele de orz, de făină, conace, podvocţl de care... fără plată. Cond. 1802,p. 312: din numitele două ţări din )6te felurimile zăbrelelor să se ceră sumă pe cât nu se aduce supărare raieliî. Ghica, VII: strînge zaherea de prin satele vecine pe preţurile capanuluî; 512: (V. serhat). ' 3. provisiune în genere. Cant. Ier. .97: aii nu de cu vara stăpânii caselor de iarnă gri-jindu-se, totă zaharaua trebuitâre în jicniţele şi camerele sale grămădesc? Cond. 1093, p. 318: s’ati dat pe 500 oca de unt, cşre s’ail trimis Iul Mustafa-Paşa Veziriului poclon, împreună şi cu alte zaharale. Od. I, 120: jicniţa cu t6tă zahare'ua. II. (sensuri moderne) 1. provisiune de hrană (cu acest sens numai în basme şi în cântecele populare). Cal. 1875, p. 03: voii! pătrunde până la magaziile cu zăherele. Teod. 009: Unde’ml trec oştirile, Unde’mî merg poverile, T6te zahe-relele; 078: Prin sangiacuri că umbla, Zăherele că strîngea. 2. tain pentru vite (cf. tain). Ionesou, Doroh. 173: îngrăşatul oilor se face pe câmp cu iarbă verde şi cu darea de zahara în uluce odată pe cji; Zaharaua este de popuşoii! de câte 4 dimerlil pe cţi. Sev. Călăt. 88: pe unde s’afi turnat £a7iarawa la bol. 382 3. (ironic) provisiune. Teleor, 142: îşi crease, pe lângă lefuri şi diurne, şi o altă mulţime de zaherale, adică aduna la epoci determinate de pe la mahalagii plocone, De în bani De în alte obiecte. — zahra (ar. zaliire), provision, vivres, grains, ce-reales; bulg. zahare (zahere), şerb. zaliira, alb. zaire, mcr. zaeree „merinde**, ngr. Ca/sps Şi C<*xiP® (§ 74). *zaharagiu m. (şî zaheregiu) îngrijitor de proviant. Doc. VII, 516 (d. 1798): carte cu care s’ail orînduit D-luI Clucer Văcărescu zaharagiii în 5 judeţe ot peste Olt. Doc. II, 501 (d. 1784): brăsla gelepilor şi zaheregiilor străini. — zAHiREgi, fournisseur de vivres, commissaire des subsistances. zaif a. indispus, slab. Dion. 195: m’am bucurat, că este Măriei tale mal binişor şi te ai mal îndreptat, şi Dind încă zaif, să nu vii Măria ta la mine. Al. T. 808: te a căuta, când ei D zaif; 1023: e cam zaifă, drăguţa!... aii răguşit. Cal. 1895, p. 37: împerâliţa, cam zaifă de supărarea din ajun. — za 'if (ar.), faible, infirme; bulg. zaif, ngr. Cocî'fijs. zaiflîc n. indisposiţiune, slăbiciune. Al. T. 92: sînt ferit de asemine zaiflîc. — za’iflyk. faiblesse, infirmite. zalhanâ f. locul unde se taie vitele pentru măcelari (litt. casa jupuitorului de vite). Câmpulungenil ţin o anumită „serbătore a zalhanalelor** (Olănescu, 153). Taeip 1792: vitele ce vor aduce Turcii din ţara turcescă şi vor vrea să le taie la zalhanale aici, să plăiescă vama unde se va ţine suhatul de vite. Od. I. 126: zalhanaua curţii domnescl. Pil. 105: al moşii, vil, livecţl de pomi, heleştaie şi zalhanale. Teod. 548: Foc la case că dedea, Să arcţă zalhanaua Cu tolă turcimea ’n ea. Yar.: (arch.) salhana şi (pop.) zahana sau zaana. Tarif 1761: câţi bol se vor tăia pe la zalhanale. Cond. 1776, p. 67: lei 30 bezmăn de t6lă salhanaua. Mabiok, 64: cin’te trimise la zaana? 150: n’al fost cu mine la Tei, la Moşi, la Zaana? Fundescu, Basme, 33: du te la zahana. Ţapu, 80: Unde Turcii c’aucţia, Năvală la el da, Ca câinii la zahana. ‘ — salhana (pers. selh hane „maison oul’onecorclie**), abattoir, bouclierie (d. âr. salyh „ecorcheur** şi pers. hane „maison**); bulg. salhana, şerb. salana. zalhanagiu m. care strîngea vitele de tăiat la zalhanale. Doc. II, 324 (d. 1792): să facă poruncă de a se opri de la negustorii zalhanagil acăstă sumă de 80000 ocă seu. Formaţiune analogică (§ 23). zambilă f. plantă şi flore (Hyadnthus). Teod. 320: Foicică trei zambile, Dragile neichil copile... — zuMBfiL, jacinthe; bulg. şerb. zurnbul (zimbil), alb. zumbiil, ngr. ^tp.7rtXt. 3S3 zambul n. planta Muscari commosum, numită şi „cepa-cioriî** sail „florea-viorelei** (Dr. Brândză). Formă paralelă cu „zambilă1*. zamparagiu m. berbant, craidon. Cb- II, 120: o adunătură de zamparagil duglişl, din t6tă lumea. Ca bag. 376: ce cauţi să te amesteci cu vagabonţil, cu zamparagiil ? Formaţiune analogică d. zampara (pers. zen-pare „qui court’les femmes**), galant, debauche, coureur (pers. zen ,,femme“); bulg. zempare. zamparaltc n. berbantlîc, desfrînare. Goej. II, 8: prăpădi avereapărintâscă cu fel de fel de mişelil, adică cu zamparalîcurl, cu beţi). Cal. 1881, p. 77: peri din pricina zamparalîcurilor şi a ticăloşiilor. -- zamparalyk, galanterie, paillardise. zapciu m. 1. (sensuri archaice) 1. termin teclinic administrativ: cârmuitor, sub-prefectul unei plăşî (în oposiţiune cu „vătaf**). Beld. 394: De iznâvă rînduială, sau hapca a cui era, Zapciil alergară prin ţară, în cât se cutremura. Fot. UI, 14.6: la plăşî se o-rînduiesc de către ispravnici zapcil, cari clasifică dările pe sale şi le adună după orînduieiile ispravnicilor, îngrijesc pentru buna rîndu-ială şi pentru împăciuirea sătenilor şi observă micile lor neînţelegeri, ca să nu se asuprescă unii pe alţii; 264: ispravnicii îndată ce sosesc la tactul lor, rînduiesc pe zapciil sau epistaţil plăşilor, caii ţin locul ca subaşil în Turcia. Cond. Ifsil. (1796): zapciil să nu închicţă pe cinevaşl fără de otărîro şi fără carte de judecată. Rev. 11, 383 (d. 1821): vătaşil de plaiuri şi zapciil şi toţi biraril; III, 77: zapciil plăşilor. Fil. 116: arendaşul ne jăfuesce, zapciul ne jupoie de piei. Ghica. VI: Paşii traetail pe Domnii noştri ca pe nisce zapcil, le trimeteau ordinescri.se şi verbale; 289: încalecă calul şi drept la zapciil. Pakk II, 7: Şi rachiul îl bea zapciul. Jip. 101: a adus o găină la un zapcift. Cu acest sens în două proverbe. ' Zanne IV, 689: zapciil mort şi poloboc plin în drum nu rămâne (zapciul e găzduit în totdeauna); ac şi aţă că a venit zapciul în sat (odinioră când intra zapciul în sat, trebuia să găsescă âuienil la muncă şi femeile la făcut pânză, la tors etc.; astăcll se mal cţice când vrei să îndemni pe unul la lucru). 2. termin teclmic militar: căpitan. Gheoro. 306: cel ce aii semnele lor, cari se chiamă şi zapcil, merg la biserică, mergând înaintea Domnului; 322: trel-cţecl şi trei de 6menl la un steg cu zapciil lor. Cond. 1776 p. 8 : de la 12 zapcil de la 4 stâgurl al seimenilor din Curte gospod, câte 3 zapcil la un steg, adică stegar, odobaşa şi ciauş... de la 12zapcil de la 4 stâgurl a hătmăniel... de la 3 zapcil de la stegul vînătorilor. Doc. I, 302 (d. 1783): vel căpitan de dorobanţi cu zapciil sel înainte. Fot. III, 276: Spătarul are sub dînsul un boier logofăt şi şâse boieri zapcil, adică pe căpitanul de lefegii, pe vel-ciauş, pe polcovnicul de poteră, pe polcovnicul de vînătorl, pe polcovnicul de seimeni şi pe baş-buluc-başa; 279 (V. vătaf). Fil. 344: vel-căpitan de dorobanţi, cu zapciil sel. 3. agent executiv. N. Cost. 54: vădind că nu sporesce lucrul nimică fiind âmenl 384 puţini, deci au pus zapcil de au scos curtea totâ. Neo. 292 : ei'a un capegi-başa în Iaşi pentru banii birului, de sta zapcifi. Muşte, 41 : pus’au îndată bani mulţi pre boieri de au dat împrumut, cu zapcil strîngători de bani greci. Fot. III, 279: Vornicul de apro(|I era căpetenia zapciilor de divan; 281 ('V vătăşel). Fil. 35: voiil seri Postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe, pe care voiesce sâ-l facă zapciii de străini; 244: şese zapcil pentru împliniri de bani şi înfăţişări de pricini în Bucurescl, şi câte unul de flecare judeţ. 4. în special, sergent de stradă. Cond. 1776, p. 17: şi străjile pe la răspântii să le rînduiască Vel-Aga cu slujitori de ajuns, şi cu zapcil de credinţă, ca să străjuiască neadormit, de cu sară până în cţiuă. Doc. IV, 409 (d. 1794): zapcil cel cari sînt de pedepsesc pe la răspânţil şi la capătul podurilor. Cond. 1802, p. 342: zapciii spătărescl şi agesci ce sînt paznici la margine pe la uliţele şi drumurile ce intră în politie să nu se în-drăznăscă a cere nimeni nimic de la lăcuitorl sau neguţătorii ce vor aduce acestea de vînejare înăuntru politiei să se pedepsăscă cu straj-nică bătaie prin scirea zapciilor celor mari. Nege. I, 29: la tăte res-pântenile câte un zapcifi al agiel opria carele să nu se vîre, până după trecerea alaiului. II. (sens modern şi popular) sub-prefect. Cu acest sens maî ales în cântecele populare. Teod. 290: De frica zapciulul Şi de groza birului, Uitai drumul satului Şi cornele plugului; 321: De groza zapciulul, trecu apa Oltului; 601: Ispravnicul ’ml scria Volnicii pe la zapcil, Răvaşele ’n săticele. Cal. 1875, p. 75: La ispravnic ş zapcifi Giabamergşi giaba viii. Vulp. 12: Năptea fură, piua jură La zapcifi în bătătură. — zabtcy (qui contient dans la discipline severe), administrateur, gouverneur. V. Partea II: zabet. Important termin din sfera administrativă şi militară a trecutului, care persistă în literatura populară şi (cu o nuanţă pronunţată de ironie) în limba ele astădî. zăpcesc v. a executa pe cale administrativă, a a-supri cu dări (vorbind de zapcil). Nege. I, 154: să mieşureze dăjdiile! să nu ne zăpcescă! Formă verbală corespunclend bulg. zaptisam „a zăbovi", şerb. zaptiti „a ţinea ’în frîti“, alb. zapatol „a înbăţa“, mcr. zăptisescu. *zapcie f. sub-prefectura unei plăşl (Sulzer III, 100). Formă originală alăturea cu „zapciret". zapcieâ f. execuţie (poliţienescă). Al. T. 1088: Sînt sătul de biruri grele Şi de plug şi de lopată, De ciocoi, de zapciele Şi de sapă lată. Formaţiune analogică (cf. angara, arch. angareâ). *zapciitură f. execuţiune administrativă. Nec. 217: Duca-Vodâ multă strînsdre făcea pentru rămăşiţa banilor birului... mergând cu ăste tot zapciiturl eraţi... Formă românescă paralelă cu „zapcilîc". 385 zapcialtc n. (şi zapcirlîc) 1. funcţiunea de zapciti şi postul şeii: zapeie şi zapciret. Rev. II, 411 (d. 1821): de la unzapcilîc ce puteai câştiga atunci? Fil. 191 : zapdlîcanle, polcovniciile de poteră şi căpităniile de judeţ îl dederă un câştig bunicel. Ghica, VflI: dăr l’o împăca cu un zapcilîc, o vătăşie de plaiii, cu o isprăvnicie cel mult. Obăş. 20: Să-ţi fac vînt, ca la alţii, la vre-nn zapcilîc; III, 30: Va sc6te din mormîntu-I zap-cirlîcul răposat. 2. execuţie poliţienescă: zapciea. Doc. III, 411 (d. 1790): cari bani împlinindu-se cu zapcilicu d-sale vol-Spatar. Gane 1, 240: cine v’a scăpat de zapcilîc, de bir, de havalale ? Formaţiune analogică după „vizirlîc**. zapciret n. postul de zapciQ. Doc. IV, 238 (d. 1795): să lipsăscă şi din trâba zapciretulul de acum înainte cu tot. Formaţiune analogică după „vezaret**. zapt n I. (sensuri archaice) 1. administraţiune, autoritate. Cond- 1770: p. 39: t6te cantariurile omul rînduit de la acel ce va avă miluire venitul cantariulul, să le aibă sub zaptul seu, Diox. 186: paşaliilor turci le poruncia Pasvandoglu şi le da lefeua şi tote subt zaptul lui le-aii supus. Ub. III, 146: pentru zaptul şi buna oeâr-muire a pămîntulul. Dum. 26: apărând ţara de făcătorii de rele cu bun zapt ce le făcea. 2. stăpânire: „a facezapt“,a lua în posesiune ceva, a pune mâna pe cineva. Kog. 212: Constantin Vodă a repezit Caimacami, fiind schimbare între Domnie, făcencl fiesce-eare zapt la locul ce mersese. VĂc. 252: Lala-Şahîn făcu zapt Ischenderie şi Darma şi Cavala, aşijderea ■ Maehedonia şi Albania. Dion. 175: Turcii se rumpea din ordie cete-cete şi fugia noplea cu prada şi cu robii ce-I prinsese în ţările lor, şi sarascheru nu putea să le facă zapt. Dum. 20: trimişii făcură scaunul zapt. ZlL. 34 : PasvancJiI au călcat Craiova şi ati făcul’o zapt; 81: să vie şi să facă ţara zapt. Ab- 69 (d. 1821): au făcut mănăstirea zapt; 169: fâcemlu-sî moşiile şi acareturile zapt. 3. confiscare: „a face zapt“, a sequestra. Hrist. (1818): Iar după ce l surghiuni, Drept la case năvăli Şi tăte zapt le făcu, Scule şi alte ce avu. Fil. 205 (d. 1794): să scie că fără de a avea voie să le deschidă, se va pecetlui şi fâcendu-se zapt la Cămara domnescă, se va scâte din ţara Domniei mele afară. II. (sens modem) jaf, în Oltenia (în jud. Gorj). — zabt (ar. pouvoir, autorite sur), saisie, confis-cation, administration; şerb. zapt „disciplină1*, alb. zapti „zbir**, ngr. Wim. V. Partea II: zapt-ferman. zar m. cub de joc. Od. 1,188: Teut ar fl născocit... şahul, zarul şi încă şi scrisă rea. — zar (pers.), de â jouer (au trictrac); alb. bulg.zar 60936 25 386 ngr. C«pi (ă£âpi), it. zara, alăturea de azzardo, de aceiaşi origină (ar. az-zar „de ă jouer11, primitiv „joc în zarî“; cf. fr. echec d. şah): sp. azar, fr. liasard. zaraf m. 1. cassier al vistieriei. Dion. 197: când au eşit porunci în {ară să rernâie văcăritul jos, care pe unde s’au întîmplat bani adunaţi, i-au oprit boierii ispravnici şi cu zarafii lor. Fot. III, 305: şese zarafi de vistierie, cari primesc banii ce se trimit de către ispravnicii după cele şăse dajdil ordinare, aii câte o sulă lei pe lună de fiecare. Fil. 240: am dat zarafului de la cochil-vechl lei una mie, ca să nu-mi facă zădufuri la numărăto-rea banilor; 291: Serdarul Gheorghe, zaraful vistieriei. 2. bancher (adi mal mult ironic). Al. T. 1394: doi zarafi cunoscuţi aii venit în cabinetul med şi mi-au închinat acăstă besactea. Gh;ca, 362: zarafii armeni şi ovrei năpădise pe cel cădut; 507: scrisei zarafului med. 3. cel ce schimbă bani (în piaţă). Al. T. 1062: lifta de zaraf s’aii spâriet de mine ş’ati fugit Jip. 29: atunci le al juca cu banu ca zarafu. Stânc. Gl. şi Pov. 81: vede un român odată pe un ovreid prieten al lui, zaraf în piaţă. Var. (archaicâ): saraf. Cond. 1813, p. 364: şese sarafl al vistieriei. — saraf (ar. sarraf), changeur (de monnaie), ban-quier; alb. bulg. şerb. saraf (zaraf), mcr. săraf, ngr. oa-pâ'fYjţ; sp. şarafo. zărâfie f. 1. cassierie (de judeţ). Ar- 48 (d. 1821): zărăfiile judeţelor erau încărcate de bani Stânc- Alte B. 32: zornăia bănetul în traistă, ca la zărăfie. 2. meseria şi localul zarafului. zaraflîc n. schimb de bani, agiotaj. — saraflyk, profession de changeur ou de banquier; şerb. sarafl.uk, ngr. sapccpXîxi. zarafir n. 1. fir de aur. V. baş-fir. Teod. 518: La cuvinte apropiată şi ’n zarafir îmbrăcată. Sev. Nunta, 126 [oraţie]: Ş’a cump&iat flrurl, zarafirurl... 2. stofă daurită, brocart. Teod. 654: Ou postavuri ungurescl, Cu zarfurl (sic) talienescî Şi cu bani lipovenescl. — zer (pers.), or (cf. zarpa). zărculă f. 1. (sens archaic) căciulă brodată cu fir. Ist. 1715, p. 129: o chitie ce ad în loc de zărculă. Dum. 45: un buluc de Turci purtând căciule şi zărcnle. 2. (sens modern) glugă: cu acest sens vorba figureză în proverbul „după ploie zărculă11, corespundând celui „după ploie chepeneg11 (Zanne III, 432). — zer kulah, bonnet brode cl’or (d. pers. zer „or“ şi turc. ktilah „bonnet11); şerb. zarkula „calpacul ienicerilor11, mcr. zărculă „glugă11, ngr. CspxooXa, bonnet, ca-puchon. Forma românescă pare a se trage din ngr. zarf n. 1. un fel de cupă din filigran (de aur sati de argint) în care se punea feligenul. Ub. XI, 249 (d. 1780): garfuri de argint eu feligene. Doc. II, 404 (d. 1790): trei felegene bune i patru garfuri tuni bac. Fil. 18: feligene pentru cafea cu garfurile lor de argint; 143 : (V. feligân). Al. T. 1337 : doi arnâuţl aduc cafele în felegene cu garfuri. 2. vas în formă de cupă. Cal- 1895. p. 37: al treilea rob purta un garf de aur plin de fel de fel de ponie. 3. în locuţiunea „lucrat în zarfurî11, săpat în relief (Codrescu s v. bosselage). — zarf (ar. contenant), espece de coquetier qui enveloppe la tasse de cafe nommee fingan Barb.; vase, plateau: bulg. şerb. zarf, alb. zarfa, ngr. Mpyt, soucoupe. zarif a. 1. nostim, elegant. DrăGH. II. 46: Postelnicul Caliarhi cel mal galantoni şi mal garif din boierii Fanariulul. Negr. I, 87: un bal mare care avea să se sfîrşăscă cu un banc de cele mal garife. '2. fin, delicat. Beld. 404: De aii dat una, trece cţece în izvâdele ce afi dat. Un meşteşug f6rte sigur şi prea zarif de prădat. — zarif (ar.), joii, elegant, ingenieux, spirituel; şerb. zarif, ngr. C«pi'f»jţ. zarifior a. drăguţ, frumuşel. Ien. VAc. [şoimul] : Intr’un copacii! gărifor, Un şoim prins în lănţişor. zariflîc n. 1. eleganţă. Hrist. (1818): In gariflicuri Şi ’n primblări. 2. lucru de modă, gătelă, podobă. Stăm. 452: se vînd prin uiagazinurl cele mai frumâse gariflî-eurl şi odore ; 497: flori, blonde şi alle zarifiîcurl. — zariflyk, finesse, elegance; ngr. CapitpXixi. zarnacadeâ f. numele moldovenesc al florei de narcis (litt. potir de aur), numită în Muntenia „căprine". Al. T. 409: doi bujori, suriâră, două zarnacadele! 810: acea damă era văduvă şi îmbobocită ca o garnacadea. — zrrin kade (au calice d or), narcisse (d. pers. zerin „d’or“ şi ar. kade ,,calice“); şerb. zelenlcada,- ngr. Cspvîxa§£? (= vapxtaooţ). zai*pâ f. 1. (sens archaic) stofă scumpă de mătase ţesuta cu fir de aur ori de argint (cf. variante). 2. (sens modern) haină scumpă dintr’însa. Pann III, 39: fie [mojicul] în garpale de aur... nu este de cât un taur. Cal. 1875, p. 62: unchiaşul se stolisise şi el împreună cu baba şi se îmbrăcase cu nisce haine împăi ătescl, cu fel de fel garpale, mai mare mândreţea; 1895, p. 23: se îmbrăca numai în garpale şi haine scumpe şi arălâse. Cu acest sens şi în cântecele populare. 388 Teod. 497: Nici dalbe zarpale, Nici scumpele arme; 608 : Hainele ’I sfâşia, zarpalele îl rupea: 656: Pe Letinl apoi lua, Ou zarpale mi-I gătia, Sus pe cal mi-I aşec)a. Yar. (archaice): zarba şi zcrbap. Cuv. I, 197 (d. 1588): un otgbial de zarba de la stolnicul Constantin... o p61ă de iedne de zarba pre margine cu urşinic negru, trei dvere de zarba albastre şi cu rotele de aur. Etym. 77 (d. 1021): o dulamâ de zarba căptuşită, cu atlaz roşu; 65 (d. 1579): doi abai zerbap cosut. — zer-baf (pers.), etoffe tissue d’or, brocart d’or (d. zer „aur“ şi bafte „ţesut"). zapzavat n. legume. Doc. II, 355 (d. 1791): bucate şi zarzavaturi ce se va vinde în tîrg. Ghica, 31: tîrguielile de pâine, de carne şi de zarzavaturi; 494: grădini de flori şi de zarzavaturi. Ceas. IV, 360: oltenii cu zarzavaturi şi pesce. Maeion, 32: bărbatul săli vindea zarzavat. Isp. 14: verii de zarzavaturile de la bucătărie. Var. (archaică): zerzavat. Cond. 1802, p. 342 : pometurl orl-ce fel vor ii uscate şi neuscate, legumi, zerzavaturi. — zarzavat, zerzevat (pl. ar. sebzevat d. pers. sebze „verdure"), legumes, berbes potageres; bulg. şerb. zarzavat, mcr. zărzăvate, ngr. C«pC*P*«. zarzavagiu m. precupeţ de legume. Maeion, 81: nea Niţă nem.de nemul lui fusese zarzavagiu. —zARZAVATgY (sebzevagy), marchand de legumes, fruitier Barb. zavalâş a. biet, sîrman (în cântecele dobrogene). Bue. 120: Tudor, Tudoraş, Tudor zavalaş! — zavallu (ar. zevallii), malbeureux, infortune (d. zaval „mallieur"); şerb. zaval „nenorocit", ngr. C«pâXvjî. pauvre diable. Formă românizată (cf. budulac). zevehiu n. petrecere, ospăţ, masă mare. N. Cost. 54: noi n’am venit aicea să facem zefdiiurl, ce să lucrăm, să plinim porunca împăratului. Canta, 185 (V. mezilea). Kog. 227: Domnul făcea zifchiuH cu (JicetorI, cu primblări, cu jocuri, iubind şi partea muierăscă. Stăm. 45: beneheturile şi zefeurile s’aii început în curţile domnescl. — zevk (ar. gout), amusement, pârtie de plaisir; şerb. zevak „confort", alb. zefk „ospăţ", mcr. zefeă „petrecere". ngr. Cs'pa. Vorbă aprăpe eşită din us. zeflemeâ f. bătaie de joc (banală), ironie (uşoră): vorba, ca şi derivatele el, circulă mai ales în Muntenia. Gorj. II. 89: p6le fl lucru de cât acesta mal de rîs şi mal de zefleme? Isp. U. sf. 104: şi pe toţi ÎI lua în zeflemea. Cal. 1883, p. 41: fetele se puse pe rîs şi începură să iea în zeflemea ţâlele de petece de scârţă, cu cari era sîrmănica îmbrăcată. -- zevki.enme, derision,. moquerie, raillerie. zeflemisesc v. a lua în zeflemea sail peste picior. 3S9 Formă grecizată şi corespundând turc zevklen-mek, se moquer, rire de quelque cliose (litt. s’amuser). zeflemist m. moftangiu. Formaţiune semi-literară. zefliu a. vesel (Pontbriant). — zevklt, joyeux. Vorbă specială Munteniei. zerdiciâb n. (zirdiciab şi zgrdicea) lemn a cărui rădăcină se întrebuinţeză de boiangii spre a vopsi în galben (lonescu, Meii. 694). Tarif 1701 : zirdiciab de 14 oca 1 lefi. Oonv. XXVI, 401 : zir-ăicea, praf de gălbinare, curcumă. — zerdecav (pers. zerdecapi, safran des îndes qui donne un suc jaune (pers. zerde ,,jaune“). zevzec m. neghiob. Carag. 360: d-la.ca un zevzec ce eşti. Orăş. -III, 30: Că-s destul zevzeci de frunte şi în ţară aci la noi. Bogd. Pov. 100: afl mai slărostit’o cu un aşa zevzec. — zevzek. sot, imbecile: şerb. zevzek. zevzeclîc n. neghiobie. Orăş. UI, 30 : acel care a adus zevzeclicu 'n ţara nostră. — zevzeklik, nigauderie, imbecilite. ziafet n. 1. masă mare, petrecere cu ospeţe. Pil. 141 : fanariotul făcea în toţi anii masă mare şi ziafet; 168: aveţi ziafet pentru coconul And reia. <1hica, 33 : logodnă cu archiereti, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu lăutari şi cu ziafet totă noptea până la lucefărul de tji; 35: petreceau totă nOptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare. Orăş. II, 84: Acţl beţii şi ziafeturl, Mândre serbători. Cal. 1882, p. 19 : după ce se ţinu lanţ fel de fel de petreceri şi ziafeturl; 18»0, p. 36: după nuntă începuse alte tâmbălăurl şi alte ziafeturl. Vorba are diferite variante, archaice şi moderne. a. Var. moderne: (mold.) zaifet şi (mui’it.) zaiafet. Al. T. 70: d’apol salone, d’apol zaifeturl; 81: d’apol la nunţi!.. ce de mal zaifeturl! 1248: de trei luni de când v’aţl însurat, aţi dus'o cu bencheturile şi cu zaifeturile. Xek- 37: ’ţl place să trăiescl în zaifeturl şi să bei ciubuc şi cafea; dar să muncescl, ba! halal nepot! Basme II, 260: trei cţile şi trei nopţi fu veselie şi zaiafet în Iotă împărăţia; IU, 73: o duse într’o petrecere şi un zaifU; 110: pe urmă petreceri şi zaifeturl. b. Var. (archaice): zeefet. zăfet şi zâefet. A mir. 172: făcând un zefet fOrte frumos cu fel de fel de musiei. Kog. 206: Domnul oâcţut cu totul la mese mari şi zeefeturl şi plimbări şi la alte desfătări a lumii; 239: giupânesele la D6mna. petrecând cu mare bucurie şi veselie, ales Bei/.edelele, că ori-ce nuntă sau zâefet se făcea, trebuia să mârgă. Stăm. .462 : primblându se pe uliţe cu lăutari, făcând zeefeturl. 2. (ironic) petrecere, bătaie. Mec. 229: slugile lui Fliondor îl dati palme şi-l diceau: cjî, Grece, bine, nu cţice aşa! Acest fel de zeefet frumos i-au fieut. — zyiafet (ar. hospitalite), festin: alb. bulg. şerb. ziîafet, mcr. ziafete, ngr. Ccvfsn, festin. 390 zimbil n. (şi zambol) coşniţă de băcan. Cbon. III, 440 (d. 1822): orezul îl aduceai! ou zimbilurile. Al. T. 1356: 50 de ocă de cafe Martinica în zîmhihtrl. Pann III, 78: Şi în-tr’un zimbil mare după ce i-a pus... Al. 116: Descarc la zambole Şi încarc la stambăle, Descarc băcălil şi ’ncarc dimerlii. — zembil (pers.), panier de jonc; bulg. zimbil, şerb. zembel, rus. zimbilî, alb. zimbile, ngr. Cî'jtjdXi, cabas. zimberfec n. 1. resort de cesornic. 2. fig. resort, forţă. Konache, 816: întărâtarea sângelui grăbind şi iuţind zimbere-chiul vieţii... — zemberek, ressort de montre et de pendule (de metal); alb. bulg. zemberek „clanţă", ngr. CsjLîtsţ/exi, ca-denas, ressort. zof n. 1. materie de lână fină şi uşoră de Angora. Tabif 1761: zof sultan ... zo/'şamli... zof turcesc... zof şali... Var. (archaioe): sof şi zuf. Tabif 1792: sof gros de la Tosia. Doc. II, 402 (d. 1790): giubea de zuf vînătă Fil. 345: giubea de zuf albastru deschis. 2. varietate de pere cu faţa lucie. Şeş. V, 68 (d. Rădăşana): pere de zof, cele mal timpurii, faţa albă, gust dulce. — sof (ar.), etoffe de laine fine et legere dont se servent specialement Ies ministres de la religion; ngr. coţi. Despre stofe (§ 86). zor n. 1. violenţă, silnicie. Zil. 7: care cu destule zorurl din ţară s’ait împlinit; 9 : cu zor mare începură a cere bani. Ţapu, 157 (d. Teleorman): A, bre, suriâra mea, ce zor mare o’al văcţut De la mine c’al venit.. ? 2. urgenţă, grabă mat'e: „a avea zor", a fi tare grăbit; „a da zor", a împinge, â face să se grăbescă; „de zor", de nevoie; „cu zor", urgent, repede. Dion. 186: să dea zor slujbaşilor să istovescă dajdia văcâritulul. Zil. 60: le dă cu zor, să vacţă ce vor face. Dion. 192: slujbaşii nu mal înceta dând zor lăcuitorilor, cţicând: ado ! ado ! Al. T. 229: dor de zor nu cundscem pe la noi. Gane II, 54: zorul de a împrăştia câini. Isp. 227: împăratului nu-I prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă şi mal târăgăni lucrurile. Teod. 271: Dă mai iute, sâcrâ mare, Că la nuniă e zor tare; 583: Murgule, murguţul meu, Datu-mi-te-a taică-tefi, Ca să-mi fii de ajutor La nevoie şi la zor. Vorba, figureză în următorele proverbe: Pann, 103: Milă de silă şi dor de zor nu se p6te. Hinţescu, 22: Ed mă vaiet că sînt călugăr şi tu-ml dai zor cu Domne-ajutâ. 3. trebă grabnică. Stânc. 357: da ce zor al tu ? Am, că acilea slatl. Teod. 73: Să fii iute de picior, Să-ml ajuţi la câte un zor. 4. asalt (sens eşit din us). Al. Poesil II, 231: Să dăm zorul nostru, cumplitul nostru zor, Ce trece şi restârnâ ca trăsnet răzbitor... 391 5. (adv.) musai; „zor-nevoie:‘, cu orice preţ. Marion, 11 : taman mS ’ntorceam acasă, când ţoropoc-poc cu dumnâlul în spinare şi zor-nevoie că am fost la ăl de ghindă. Cal. 1895, p. 26: zor să scoţă din minţi pe biata fată. Basme II, 16: ÎL trăgea aţa zor nevoie-mare spre Fata din dafin; III, 87: se necăji zor să plesnăscă de ciudă. — zor (pers.), force, violence; alb. bulg. şerb. zor, mcr. zore „nevoie1*, ngr. Copt (= pî«). Sub raportul sensului: cf. sl. grablia (răpire: raptim) şi urgenţă (d. ur-gere „a împinge**). zoresc v. 1. a da zor, a împinge, a îmboldi. Isp. 227: sfetnicul umbla d’a ’ncâtelea, zorind să se facă mai curînd nunta. 2. a se grăbi forte, a se sili din răsputeri. Teod. 410: Ţes! şi ’nchidisescl, Şi mi te zorescî, Cămăşi să-mi gătesc!; Şi mi te grăbescl, Să te logodesc!. Formă verbală corespundând şerb. zoriţi se „a face pe grozavu**. zoralia f. 1. un fel de bătută (litt. joc violent), horă cu sărituri uniforme şi neregulate. Fil. 172: diseră lăutarilor să cânte chindia şi jocul numit ca la uşa cortului sail zoralia. 2. horă după masa de cununie (Sev. Nunta, 282). — zorly, violent, fort, vigoureux; şerb. zorii. zorbă f. (şi zurba) I. (sensuri archaice) 1. rebel. Căpit. 295: den cel mal mari al Tătarilor care s’afi socotit mal zorbale, au omorît Paşa într’o ndpte 18 şi aşa s’atl aşăcţat trebile despre Tătari. YĂc. 256: să facă războie asupra unor zorbale, ce su scuîase împotriva împărăţiei. Ar. 160 (d. 1821): s’au amăgit do s’au unit cu zurbalele. 2.. revoltă, rebeliune. N. Cost. 74: pe vremeaawrfinîeîorŢarigraduluI asupra lui Sultan Mustafa la Odriu. Nec. 189: pre acea vreme se tîmpla de era multe zurbale în Ţarigrad; 273: Leşii, fiind Racoţi pribag la dînşiî, i-aii dat vre-o 20 stâgurl de 6ste întru agiutor, de afl eşit şi el în ţara ungurăscă de la Nemţi. Hrist. (1818): Nu era (ţi trecută A nu fi zurba făculă. Negr. I. 153: omeni buni! Măria Sa Vodă întrebă ce vreţi şi ce cereţi? şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba? II. (sens modern) bătaie, certă, păruială. Basme IIT, 85: împărătiţa le tăia pofta de zurba. Orăş. II, 52: In tot locul chef să fie, Chef, zurbale şi beţie. — zorba (pers. zorbaz „qui montre sa force, athlete**), rebelle, seditieux (d. zor „force** şi baz „qui joue“); şerb. zorba (cf. zurba „presse, foule, hâte“), ngr. Copţutâc. zorbagiu m. (şi zurbagia) 1. (archaic) rebel, răsvrătitor. Amir. 154: pre cel mal zurbagii ca 80 de âmenl i-au băgat în butuci. Bum. 36: să pedepsescă.pe acel zurbagii. 392 2. (sens modern) catâ-certă, gâlcevitor. Delavr. 15: e bejiv, stricător de case, zurbagia. Sev. Caiet. 58: nu-1 licnesce, de-i bărbatul zurbagiii. Cu acest sens şi în cântecele populare. Teod. 546: Cam băut şi cam chefliu, Cu cheful de zurbagia. Marian I, 184: Măcelarul Turcilor, Zurbagiul mândrelor; 137: Oii câ-i un mare zurbagiii, Ori că-I un beţh'i. Formă analogică (§ 23). zorbalîc n. (şi zurbalic) 1. (sens arcliaic) revoltă. N. * 'OST 47: pentru acestă pricină Tătarii aii făcut zorbalîc, de aii făcut războiu cu Turcii.. Mec. 272: puind pricină zurbalîcul Tăta-rilor. VĂc. 262: se lăcu un zorbalîc în Ţari grad de ieniceri, pe cari ’I supuse împăratul. Beld. 390: îl îngrozesc să ridice zorbalîc asupra lui; 394: zorbalîcul este gata. toţi ienicerii răcnesc. 2. (sens modern) harţă, luptă. Teod. 299: Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gât şi lung în trup, Cum e bun de zurbalic, Să mă trecă Dunărea... Ţapu, 101 : Nu se caută sluga numai la zurbalic. Se caută şi la cinste* — zorbalyk, rebellion, sedition; bulg. zorbalyk, ngr. $op|J.7raXEiu. zoroalîu a. şi m. (şi zurbaliO) sens identic cu „zurbagia". Dum. 12 : în mijlocul acelor împerecheri, înmulţindu-se adunarea în două feluri, s'aii numit cel ce urmă Ţartoriskilor aristocraţie, iar ceilalţi confederaţi, saii mal bine să (Jicem zurbalîl. zorbăluesc v. (şi zurbuluesc) a face zorba, a se revolta. Beld. 384: Do s’ar fl unit cu dînşiî, nu s’ar fi zurbuluit. zuluf m. 1. buclă de păr. Stăm. 103: A el galbeni zulufi pe la tîrnple împletiţi. Al. T. 187: Florica scăte o oglindiără din buzunar şi-şi drege sprîncenile şi zulufii', 417: îi pune roşu şi-î aşec|ă zulufii. Gane II, 203: o cucănă bătrână cu zulufi dinainte. Ghica, 510: să-ii mal încreţesc zulufii, că nu te-am jumulit de mult. Ţapu, 72: Peste Bădulăsa da, La oglindă se gătia, Zulufii şi-î resucia, Bună (ţină că mi I da. 2. perciune. Al. T. 22: [Herşcu] Dacă eşti cu zuluf şi pe cap plin de puf. — zuluf (pers. ziilf), boucle de clieveux, cheve-lure; bulg. şerb. zolufi, alb. zulufe, ngr. CooXou

lcit ‘ > col n. o parte a morii cld'Mf (Dame, Terminol. 162: colurile sati săgeţile); se aude jirni Fălciti, Covur-luiti, Tutova (ibid. 163); — kol, bras, manche. condei n. un fel de ipîng'ea cu mâneci, din aba cusută cu găitane sati cordele (se aude în Olt: Dame, Terminol. 169); — kordei.a (el. it.), large galon ue soie. cubea f. numele coşului la casele ţărănescl din Muntenia, numit în Moldova „bagiacă" (Dame, Terminol. 98); — k’jbbe, voute. V. Partea II: cubea. cunuluc m. (pl. curuluci) aşa se numesce în Dobro-gea modul de a se usca tutunul pe şire cari se întind şi se suspendă între nisce pan de lemn crestaţi şi la distanţă de 4 metri (Dr. Popovicî, Tutunul, 84); — kuruluk, secheresse. denec m. (şi direg: pl. clerecî şi diregi) numele stîl-pilor cari sprijină streşina unei case ţărănescl: vorba se aude în Moldova şi în jud. Brăila; în Muntenia „dereoil" se numesc „atîrnaţî“ (Dame, Terminol. 95,98,100);—jurek, colonne, pilier, poutre. V. direclie. ghermec n. legătura loitrelor (se aude priu Muscel: Dame, Terminol. 10, 15): — germek, tendre, tirer. ghilbaş m. cârnat din carne de porc tocată cu piper sati usturoiti, cu care se umple intestinul gros al porcului, apoi îl pune în tavă cu grăsime şi cu cepa, şi aşa se coce în cuptor: vorba se aude în jud. Brăila (Dr. Manolescu, 262 şi 32j); — kul basty, cotelette (d. ktil „oendre“ şi basty „viande cuite avec des legumes"); şerb. culbastiîa, ngr. %ioo\\ncaivri. ghiobec n. numele zăbunulul în jud. Brăila (Dr. Crăinicenu, J64); • cf. gobek (nombril), milieu (haină ce încinge mijlocul ?). ghiociu n. numele munten al carelor ce se potlungi şi scurta după voie cu ajutorul unul cuifi ce trece prin furculiţă şi prin inimă (Dame, Terminol. 7: ghiociurilc n’ati loitre... de ghiociu se înhamă adesea cal); - goc, demenagement, delogement (= car de transport). ghiudunea f. vorba se aude prin Ilfov, numai în locuţiunea „a. trage cuiva o ghiudunea", adică a-1 trage la fit; — gOtone, dans le derriere (d. got „cui"). ghiunief. numele colţarulul drept sau dreptarului 398 (la zidari, dulgheri şi tâmplari: Dame, Terminol. 112); — otiNife, equerre. halat n. numele lanţului ce strînge mora de vînt (Y. câscăciti); — halat, grosse corde. mala f. (şi maala) unelta zidarului numită „nete-.|iK«ţ (forma p.a. 40: este ca o hunie vale strimtă, caro hunie pogoră în marginea mării; 55 : bogaz, hunie, suiş, pogorîş); — huni, enlonnoiro (d. gr. yiuvi); bulg. şerb. Iimiiîa, mcr. Iionio „urcior" (= ngr. yiuvi). iatagan — Var. (oltene) atagan şi iatan (Ţapu, 156: Pe ia şele buzdugane, La brîu cu atagane; 76: Cu latul' iatanuhiî Tot în lungul trupului). ienicer — Var. (corupte) în cântecele Oltene: ianginer şi nicen (Ţapu, 57: langinerl că-mi aui]ia ... 85 : Turcilor, pasflilor, Şi mal-marl, nicenilor ...). imuriuc — adaogă : imurlucul se îmbracă în Oltenia sub cortel (Dame, Terminol. 186); cf. Ţapu, 384: Şi ’ml croiesce imurluc Verde ca frunza de nuc. ioitoman— în baladele oltene: iortoman şi ortoman (Ţapu, 11: Dar ăl voinic ortoman, P’ăl cal bun şi ortoman... 12 : Măi, voinice iortomane. Bale murgii, ţine drumu ...) precum şi iortomănos (Ţapu, 8: Un voinic ortomănos, O’un cojoc mare lăţos). Căderea lui i iniţial o o particularitate mal ales oltenă: cf. Alomiţa, asomie, atagan (în cântecele din Oltenia). işlic — vorba rovine înlr’un cântec d. Tulcea (Mater. folkl. 1472: Dol-lriî fraţi al lui, Cu işlicl ’n brîl. ..) lalea — Var. (oltene): lala, lelea şi lelic (Ţapu, 23 : Foie verdo ş’o lelea, D-fţeil că-1 asculta... 747 : Foie, foie şi o leite, Daoleo, dragă Mărie... Mater. folki,. 1253: Frunză verde d o loiale, Se uita pe drum la vale ...). lefâ — lelea, şi în cântecele oltene (Ţapu, 80 : Săval-Aga al Diu-lul,‘Mustafa de Ia Baba, Care le împarte lefeua... mahalagiii — adaogă: (adj.) din mahala (Ţapu, 133: Că Turcii silnicii, Câinii mahalagii, Averea mi-aii jeluit...). maidan — adaogă: locuţiunea „a face maidan", a încuia calul, în cântecele oltene (Ţapu, 148: Dară Corbea ce-mi făcea Pe Roşu că ’ncăleca, Puţintel maidan făcea, Până când bine ’nflerbînta). marlae — adaogă: mărtăcesc, a propti cu martacl, într’o ghicitoro oltenă despre „opincă" (Ţapu, 536: Am o casă desvelită, întâi o mărtăcesc, La urmă o ’nvelesc). melez — în loc do „Basarabia" a se citi „Moldova" (Tarif 1702: melez şi halali. topul 30 bani). moşmone — Ţapu, 330: Maica mea e vrăjitâre, Ia dâsagil la spinare, Plăcă ’n sat după moşmone. năstrnpă — adaogă: năstrăpat adv. în locuţiunea „a călca năs-trăpat" (=a călca în străchini sau farfurii), în cântecele oltene (Ţapu, 53: Calcă rar şi năstrăpat, Cum e lui Topală drag; 07: Prîscovonu cel bogat, Boier mare şi aşecjat, Calcă rar şi năstrăjiat). năzuros — adaogă: 2. (despre cal) când se sperie de te miri co. odalîc —Var. ardalîc şi ardallp, în baladele oltene (Ţapu, 102: La ciobani că poruncia. Oiţele le pornia, Cam cu câinii, Cam cu ciobani, Cam cu ardalicu tot; 104: Dar Dobrişan c’a sosit, Cam cu ol. Cam cu miel, Cam cu ciobanii, Cam cu ardalip cu lot; 105: Să nii-1 aduci poruncia, Cam cu ol, cam cu ciobani, Cam cu ardalic cu tot). papuc — adaogă: la o casă ţărănAscă, Horea ce se face la ca-pCtul slîlpilor (Dame, Terminol. 00). TABLA DE MATERII Prefaţă...................................................V—VI Abreviaţinnl .............................................VII Vorbe popnlaro............................................... 1—392 împrumuturi locale......................................... 393—398 Adaose şi îndreptări . . .................................399 I la Introducerea........................................ 399—101 II la Vorbele populare................................... 401—400