III
FLORA ROMÂNIEI
Prof. I. SIMIONESCU
MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE
FLORA ROMÂNIEI
Cu 664 de figuri în text şi 12 tabele afară din text, din care 2 în culori*
^u-1.^
- L^-y-w—"\j
BUCUREŞTI
FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE GAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catargiu, 39 19 3 9
rr i
I. SIMIONESCU: Flora României	Tab.	I.
Căldăruşa-de-munte (Aquilegia alpina).	(din	Kosmos).
LĂMURIRE.
Plantele sunt cele dintâi care-ţi vestesc învierea naturii, deşteptând in fiecine speranţa unui nou an de vieaţâ. Prin flori natura ne subjugă. Cel mai împietrit la suflet e cu neputinţă să nu simtă, fără voia lui, farmecul surâsului unei crenguţe de cais, rumân prin floricelele ciucură ce-l împodobesc înaintea frunzelor.
Mai ales în luna Mai, România întreagă e o veselă grădină înflorită, din nisipurile dunelor până pe plaiurile munţilor, unde florile boghioase, mirositoare, mai întârzie şi în toiul verii.
Dar planta nu te leagă de natură numai prin flori. Ea are o vieaţâ proprie, cu griji şi bucurii. Prin aceasta poate sluji omului în susţinerea clipelor de cumpănă grea. Cu o singură condiţie: să încerce a-i cunoaşte vieaţa.
Iată o parte din rostul acestei cărţi, făcută mai mult ca să ademenească spre înţelegerea vietăţilor care n’au glas, nici nu se pot mişca, dar care, pentru cine are ochi de văzut, pot influenţa sufleteşte, întărind cântecul privighitorii.
Ca şi celelalte două cărţi, pe care le completează, nici aceasta de acum nu e o lucrare savantă, care rămâne să fie alcătuită de specialişti.
M’am încumetat să arăt variaţia lumii plantelor din jurul nostru, tovărăşiile în care trăiesc, să le băgăm în seamă prin ce ne ademenesc. Atât. Mai mult chiar decât în celelalte două, am încercat să mă adresez în deosebi sufletului, mai uşor mângâiat ori alinat prin contemplarea celei mai umile plante din jurul nostru, nu numai prin ceea ce spune ea, drept comunitate de vieaţă, ci prin artistica ei făptură, în care frumosul desăvârşit este unit cu utilul căutat.
La încheierea ciclului de lucrări asupra României1), prin care mi-am îndeplinit, cum am putut mai bine, prinosul de închinare către ţara căreia aparţin, sunt dator să mulţumesc şi de data aceasta, stimatului meu coleg Prof. Al. Rosetti, conducătorul editurii. Fără bunăvoinţa sa nu mi-aşi fi văzut împlinit gândul, de acum aproape un sfert de veac în urmă, când prin volbura sbuciumului trăite la Iaşi, răzbateau raze luminoase de speranţă în biruinţa, împlinită, a dreptăţii.
Prof. I. SIMIONESCU
*) Ţara noastră, ed. II, Bucureşti, 1938. Fauna României, Bucureşti, 1938.
I.
PRIMĂVARA A SOSIT.
Azi am văzut întâia rândunică 0 slovă ascuţită, subţirică,
Cu care mâna nu ştiu cui Insamnă pe albastrul vântului Că jos e primăvară.
Otilia Gazimir
Mantaua de zăpadă ce acoperea câmpurile, prinde a se subţia, de rămân de sub ea dâmburile ca nişte spinări înegrite. Se topeşte văzând cu ochii, păstrân-du-se mai îndelung în umbra îndoiturilor de teren, până ce ploile de primăvară curăţă câmpurile şi de spuma omătului.
Pe cerul senin şiraguri de cocori, ca nişte cârlige, în treacăt spre ţările nordice, anunţă primăvara: Cra-cra-cra. In limba lor chiamă la muncă pe oameni ca şi lumea întreagă de fiinţe. Bătrânii ies din casă şi punând mâna pod caută să mai vadă încă odată vorniceii din văzduh. Copiii aleargă, ca şi mieii sburdalnici, pe toloaca abia sbicită, lăsând urmele picioarelor goale pe pământul moale. Şi vaca-Dom-nului îşi scoate puişorii în bătaia soarelui, stropi stacojii pe piatra încălzită.
Pârâiaşul pe care-1 sari vara, nu poate cuprinde apa ce gâlgâie în albia îngustă. Brazda umezită, pare mai neagră în contrast cu stropii soiţilor de iarbă, ce încep să se iţască.
, Câmpurile se trezesc; în adâncul pământului rădăcinele arborilor simţind umezeala, se grăbesc să o sugă spre a trimite hrană mugurilor tot mai umflaţi.
Vieaţa nouă în păduri izbucneşte dintr’odată, ca la o chemare tainică. Pădurea e o întovărăşire de arbori, cum cetatea cuprinde adunare de oameni. In pădure e mai adăpost. Pământul e acoperit cu un strat
8
FLORA ROMÂNIEI
de frunze uscate, care ţin cald. O parte din ele putrezesc, dând lirană din belşug fiinţelor mărunte. O lume greu văzută, foieşte printre frunze, sub frunze. De pe suprafaţa numai de un sfert de metru pătrat, s’au numărat aproape 16.000 de animale mici, felurite, în frunzarul de zadă dela munte (C. Manolache) ; peste 11.000 în frunzarul de fag (M. A. lonescu) şi ceva peste 6000 în cel de stejar din Vlaşca (C. Manolache).
Hrană din belşug, umezeală din vreme, căldură îndeajunsă, sunt condiţiuni care fac ca în păduri să se arăte mai de timpuriu vieaţa, chiar dacă nu este gălăgioasă; prin prospăţimea ei stârneşte aceeaşi gamă de sentimente, ca şi pajiştea în toiul înflorirei.
Pădurea e tot una, fie codru greu de străbătut, fie pâlcul de arbori rămas răzleţ.
Intr’un asemenea «rediu», de pe coasta dealurilor ce înconjoară un oraş din nordul Moldovei', la despărţirea dintre codru şi stepă* fie singur, fie cu copiii de şcoală, am urmărit pentru întâia oară învierea naturii din primăvară. Taina deşteptării vieţii ne-a procurat zile de bucurie nebănuită, izbucnită în suflet odată cu renaşterea vieţii plantelor.
Spre acest rediu duce cărarea printre ogoare, bătută de furnicele omeneşti din satul vecin, în graba lor de a scurta calea spre oraşul unde vând produsul gospodăriei lor. Dela un loc, cărarea urcă dealul. Spre a ajunge la rediu trebuia de scoborît pe malul pârâiaşului ce abia începea să-şi sape o vale.
Rediul este un amestec de arbori diferiţi. Fagul ce domină în codrii de pe dealurile înălţate către Şiret, vine alăturea de stejarii ce domină pe colinele mai joase. Printre ei se îngrămădesc cum pot, fiecare luptându-se după lumină, alţi arbori. La un loc alcătuiesc asociaţiuni asemenea societăţilor omeneşti. De jur împrejurul rediului gardul viu de arbuşti şi tufişuri, complectează unitatea biologică a pă-; durii.
La aceşti copăcei mărunţi se prinde primul semn al redeşteptării. Alunul cu crengi mlădioase, zâmbeşte cel dintâiu; primăverii. In colo,, pădurea rămâne încă mută, sub aspectul ei de vreascuri înălţate pe trunchiuri cu coaja acoperită de licheni. Arborii sunt prudenţi, ca nişte bătrâni cu experienţă; pare că cunosc vorba: graba strică treaba.
Nu le-ar folosi să-şi crape mugurii prea de vreme, ca să scoată la iveală plăpândele frunzuliţe, căci toanele Babelor şi ale Crivăţului, mânios că i se sfârşeşte domnia, ar nimici în câteva ore speranţa de un an. Aprilie e înşelător, iar bruma nu rar cade şi la Sf. Gheorghe* degerând florile pripite, înegrind frunza de fag.
In schimb sub scutul lor apărător arbuştii ori plantele mai mărunte se grăbesc să-şi încerce norocul şi din altă pricină.
Cât încă frunzele nu ţes sus sâtă deasă, care lasă să străbată prin ea tot mai puţină lumină, se folosesc de adăpostul şi căldura pădurii*
PRIMĂVARA A SOSIT
spre a se bucura de puterea dătătoare de vieaţă a soarelui, care le mângâie.
Prin forţa luminoasă a razelor lui, plantele fabrică hrana trebui- : toare ca să trăiescă. Lumină, cât mai multă lumină, cer toate plantele, ; Si astfel se lămureşte că printre tulpinele arborilor, primăvara se îngrămădesc plante mărunte, care în câteva zile înfrunzesc, înfloresc, dau seminţi. Vieaţa lor e scurtă, dar intensă. Vremea e scumpă. Izbucnesc repede, înfloresc repede, dau fructe repede, căci umbra deasă le învăluie în curând. La fel e şi cu gardul viu de arbuşti ce înconjoară obişnuit pădurile, marginea poienilor, unde bate mai multă lumină. Se grăbesc. Graba lor de vieaţă ne aduc. mulţumirea primelor zile de primăvară; sunt cei dintâiu crainici, ca şi cocorii sus în adâncul cerului, ai sosirii zilelor calde, cu speranţa în rodul hrănitor al ogoarelor.
Dintre arbuştii podurilor alunul (Corylus avellana) e printre, înaintaşii îndrăzneţi. Se pregăteşte de cu toamnă; nişte muguri sunt
Fig'. 1. — Crenguţă de alun, cu flori bărbăteşti (st.) şi ţemeeşti.
mai iungi decât ceilalţi, acoperiţi cu solzişori mărunţi, scorţoşi, apă-' rători. Sub scuturile solzilor stau în amorţire florile bărbăteşti. De îndată ce simt razele călduţe de primăvară, nici nu aşteaptă să se spele cu totul spuma omătului din jurul trunchiului, şi mâţişorii se lungesc, solzii se depărtează, staminele varsă făina polenului din sacul anterelor.
La cea mai. slabă clătinare a rămurelelor mlădioase, în jurul tufei se împrăştie un nouraş gălbiu de praf; anterele par fără fund. Plouă ;
10
FLORA ROMÂNIEI
■eu polen. Vântul îl duce pe florile femeieşti care aşteaptă rumenite, pe altă crenguţă. Abia le vezi. Din vârful unui mugure ceva mai umflat se iveşte un canaf de fire rubinii, ca de mătase, de o gingăşie fără seamăn; aşteaptă binecuvântata atingere cu polenul.
Pădurea pare uscată, câmpurile amorţite, dar în huceaguri, tufele de alun trăiesc sărbătoarea nunţii. Când celelalte flori se arată timide, ca să cerceteze vremea, mâţişorii alunului ş’au desfăcut toţi solzii, au vărsat întreg noianul de polen ce-1 aveau în saci.. şi cad la pământ. Nu mai au niciun rost. Planta îi leapădă, căci ar irosi mâncarea de geaba dacă i-ar mai ţinea atârnaţi de crenguţe. Au soarta trântorilor din stup, după ce matca şi-a ales numai unul, drept mire. Orânduirea şi alcătuirea florilor sunt aşa fel încât fecundaţia dorită se îndeplineşte de către vânt. Insectele sburătoare prea puţine s’au încumetat să se avânture în afara culcuşului lor de iarnă. Iar pentru ca legea generală de încrucişare în fecundaţie să aibă loc, pe aceeaşi tufă de alun nu întotdeauna se deschid florile femeieşti când din mâţişori se scutură polenul. Adese ori întâlneşti stigmatele ca nişte pene fine, când mâţişorii cad la pământ. Vântul are grija să aducă polen de pe alte tufe. Aşa se asigură seminţe sănătoase. După ce sunt fecundate, florile femeieşti pierd rumeneala pufului, se învelesc în scutece dese şi aşteaptă să se desfăşoare frunzele, care să muncească pentru ele, să îngrămădească hrană în alune, fructele plantei. Când sunt coapte, veveriţa le ia şi-şi face provizie de iarnă. Pe unele le mănâncă cu poftă, pe altele le scapă printre frunzele uscate ori uită unde le-a ascuns. Din acestea încolţeşte cate un alunaş, care creşte, până ce ajunge tufa de crenguţe mlădioase şi vânjoase. De aceea aluni se găsesc şi înlăuntrul pădurii, unde arborii sunt mai rari şi lasă lumină mai multă printre ei.
Rar copăcel se bucură de atâta cătare la popor ca alunul. Din o creangă mai groasă Românul îşi taie toiagul nelipsit la drum, iar din ramuri, dracii de băieţi fac praştia.
Cu băţul de alun se alungă grindina şi norii spre pădure. Cu smicele de alun se descântă. In descântecele pentru muşcătură de şarpe, alunul e chiar leacul:
Cu alunul am descântat Muşcătura s’a vindecat.
După farmece, ibovnicul vine spre draga lui, călare pe o creangă de alun:
Pe cel dus Adă-1 pe sus Ca un nebun Pe o prăjină de alun.
Semnalul învierii e dat. In taina liniştei el e simţit. La picioarele alunului se iţeşte cea dintâiu floricică de primăvară, ademenitoare
PRIMĂVARA A SOSIT
11
Fig. 2. — Stânga: ghiocelul; dreapta: ghiocel-bogat.
prin gingăşia ei. E clopoţelul sau ghiocelul (Galanthus iiivalis); cum se arată, începe simfonia vieţii cu imnul triumfal al nunţii; orchestra e formată din tot ce e suflare pe pământ.
Când îl vezi pentru prima oară, chiar strâns buchet de vânzătoarele din oraş, nu se poate să nu-ţi stârnească un surâs de mulţumire. S’a dus frigul; clopoţelul anunţă aer cald şi lumină, flori, cântec de păsări, dar şi binecuvântata muncă. E atâta bucurie la vederea lui, încât copii ca şi oamenii mari, îl iau şi, pe după <jeafă, caută să-l apuce cu gura, întrebându-1 dacă vor trăi peste an.
Cum poate să se încumete să răsară atât -de timpuriu? Nu-i e frică de moarte?
Are putinţa să deie de grabă flori, căci s’a Îngrijit de hrană din vara trecută. Trunchiul lui e ca un bulb de usturoi, plin cu mâncare.
Nu-i trebue decât ceva căldură. Frunzele moarte din pădure, l-au acoperit cu un strat apărător. Ajunge puţina umezeală din topirea .zăpezii sau din ploi, pentru ca rădăcinele să se întindă, să sugă apa trebuitoare ca să topească rezerva de mâncare din bulb. In capăt mugurul se lungeşte, repede; este învelit de o frunză în formă de glugă cu vârf ascuţit, ce apără bobocul, dar ca săgeata străpunge	şi frunzele moarte ce	stau în	cale. Nu rar întâlneşti flori
■cu o	frunză uscată, ridicată în	sus. E	o trudă, oricât, pentru plă-
pânda făptură.
După ce a răzbit la lumină, gluga se dă la o parte şi de sub ea iese floricica albă, care spânzură ca un clopoţel. Trebue să o	vezi acolo, singuratică, în mijlocul frunzelor
moarte şi a	crengilor uscate, spre a-i înţelege farmecul
deplin. Nu-ţi vine s’o rupi. Se roagă pare-că să n’o rupi, căci are un mare rost: să răspândească neauzitul îndemn la desmorţire. Chiar	când o	rupi, nu-i smulge şi bulbul.
Nu o omorî de tot.	Lasă-i	putinţa să-şi adune rezerva
anului viitor, prin ajutorul celor două frunzuliţe verzi, ca nişte panglici subţiri şi late.
Iar dacă o rupi, măcar priveşte-o cu amănunţime. E tot ce poate fi mai gingaş, mai frumos, cu mijloace simple. Floarea peste tot albă pe din afară ca şi crinul, are două rânduri	de	foi. Cele din lăuntru mai strânse sunt încondeiate la
vârf cu	o	pată verde ca	un V scurt. Alte câteva dunguliţe verzi, ici
şi colo, măresc farmecul. Pe lângă gingăşie, îmbină şi măestrie. E o operă de artă a naturii, atât de meşteră în toate. Când se deschide, rar câte o albină ameţită de somnul iernei, vine să o viziteze. Deci
Fig. 3.— Antera de clopoţel.
12
FLORA ROMÂNIEI
trebue să profite de cei dintâi căutători de nectar şi cu toată siguranţa să-i împroşte cu polen. Ânterele nu se deschid în lung ca la florile de vară, ci la vârf ca şi un sac. Polenul e uscat, pentru ca să se rostogolească lesne, ca făina, când insecta intră să ia nectarul şi loveşte an-terele. Nectarul nu e uşor de găsit. Albina trebue să se căznească * să-l caute, deci trebue, numaidecât, să lovească anterele. Drumul spre polen i-1 arată încondeierile verzi. Pentru mai mare siguranţă,., codiţa staminelor se prelungeşte peste vârful anterelor, ca să aibă . albina, oricum, de ce să se lovească şi să scuture sacii cu polen. Unde ar putea săvârşi cel mai iscusit meşteşugar, atâta măestrie într’o maşină nici cât un degetar?
Se strică vremea? Grija cea dintâi a plantei e să-şi cruţe munca.. Foile albe se strâng; închid gura florii să nu se verse polenul de geaba..
Vieaţa clopoţelului e scurtă. După ce a dat floarea, frunzele cu. hărnicie îşi îndeplinesc funcţiunea. Bulbul trebue din nou umplut cu mâncare pentru anul viitor ca şi seminţele mici, ce se coc în ovar. Pe urmă vine umbra arborilor. Planta doarme somn lung până la. o nouă primăvară.
Clopoţeii se găsesc pretutindeni, spre munte ca şi la şes, la noi îm
ţară, ca şi în toată Europa centrală. E vestitorul universal al primăverii.. Tovarăşii lui de îndrăzneală sunt brânduşele şi ghioceii-bogaţi, mai ales în pădurile din spre şes, cum ar fi în cea dela Coma na, din apropierea Bucureştilor.
Brânduşa - de - primăvară (Crocus aureus) atrage privirea prin galbenul de şofran (e numită şi şofran) al floarei, ca o pâlnie abia ridicată din frunzar. Iese repede, odată cu cele câteva, frunze lungi, subţiri cu o dungă albă în mijlocul lor, pentrucă truii-chiul e tot un bulb solid, cărnos, plin din anul trecut cu materii hrănitoare. Floarea e lungă, subţire jos, r lărgindu-se la vârf în 6 foi galbene-*-aurii. Staminele sunt mai scurte Fig. 4. — Brânduşa-de-primăvarâ. decât stigmatele, trei la număr, purpurii şi având forma unor cornete încreţite pe margine. Pentru ca să se desfăşoare repede floarea, mâncarea din bulb se isprăveşte; altul apare, asemenea căţelului de usturoi* în care prin activitatea frunzelor se adună rezervă pentru anul viitor-« Roata vieţii se învârteşte într’una.
PRIMĂVARA A SOSIT
13
Ghioceii-bogaţi (Leucojum vernum) sunt mai dolofani, de unde şi numele “ide n o d u ţ e ce li se dă prin Muscel; frumoşi sunt, dar nu atât de gingaşi ca clopoţeii. Coloarea lor nu e albă, curată, ci mai :gălbie, cam ca spuma omătului. Petalele, ascuţite la vârf, lătuţe, sunt pătate cu un verde-cenuşiu. Şi la ei anterele sunt saci deschişi la gură, ,ca să iasă uşor polenul. Vieaţa lor e la fel, de scurtă durată. In câteva -zile, rar săptămâni, cele 2—3 frunze lungi şi înguste trebue să fabrice tepede hrana, ca să umple din nou bulbul mai gros decât al clopoţelului.
Celelalte plante, adăpostite sub culcuşul cald al frunzelor uscate, abia aşteaptă semnalul dat de clopoţei. Ca prin farmec, în câteva zile, •colţii lor străpung scuticele ce le învăluie, iar pădurea se îmbracă, jos între trunchiurile de arbori, în cea dintâi haină de sărbătoare, ţesută din tot soiul de colori.
Când clopoţeii îşi înclină ovarul cu seminţele spre copt, le ia locul viorica (Scila bifolia); ghiocelul e gingăşia în haine albe; viorica e gingăşia în haine albastre. Intre două foiţe lungi, palide, se ridică o codiţă rumeioară, spre vârful căreia se ţin floricele micuţe, •cu 6 foiţe albăstrii şi cu tot atâtea stamine, în vârf cu bumbişorii ante-relor sinilii.
Cu sfârşitul viorelelor, o furie nebună de înflorire apucă celelalte plante din pădure. Ai socoti că-şi dau seama de „timpul scurt ce-1 mai au înainte spre a se folosi de soare. Căci şi arborii prind a se deştepta. Mugurii umflaţi, încep să plesnească, iar din carapaca de aramă se iţesc frunzuliţele albicioase, împinse «a de un resort, spre desfăşurare. începe lupta tainică, tăcută, din pădure.
Cei umili se pun la întrecere cu cei voinici, mânaţi de acelaşi dor: să-şi asigure traiul generaţiilor viitoare. Cei de jos se uită mereu la cei de sus şi cu •cât pânza frunzelor se îndeseşte, cu âtâta îşi întind braţele spre vieaţă, cu atât corolele strălucitoare ale florilor se deschid mai repede, chemând cu glas de desnădejde lumea înviată a insectelor spre salvarea neamului. De aceea econo^ Fig- 5.— Viorea (B—I). mia. cea mai desăvârşită de spaţiu şi
energie; lupta a avut de urmare o armonie completă a diferitelor plante faţă de lumina şi căldura necesară lor. Când unele şi-au terminat rostul apariţiei, schimbându-şi ouşoarele în seminţi, altele abia îşi deschid staminele pentru ca să dea polenul.
14
FLORA ROMÂNIEI
Şi astfel pădurea ne apare, în cele dintâi zile de primăvară, mereu primenită,	iar	din mohorîta ei	linişte de iarnă trece într’o exuberantă
desfăşurare a	vieţii; freamătul	ei e suflul regenerării; din fiecare mu-
gure deschis, din fiecare floare cu petalele resfrânte şi viu colorate, se înalţă osanale biruinţii soarelui ce învie firea.
Intr’o parte, singuratece, îţi fac cu ochiul floricelele galbene de Gagea lulea, pe alocurea numită laptele-pasării. Numirea nemţească e mai. potrivită: Goldstern, steaua aurie. E discretă, abia. putându-se deosebi de frunzele moarte. Totuşi a luat o precauţiune. Trăieşte în societăţi, grămadă. Floricelele mai multe	pe o codiţă, au petalele gălbui pe faţa
de sus, dar verzi	pe cea de dedesubt. Nu le ţine resfirate
ci puţin aburcate, aşa încât partea verde mai degrabă răsare pe galbenul frunzelor moarte. Cum vine seara, adoarme, adică îşi închide frumuşel florile, apărând, de frig polenul scump şi puţin. E una din plantele sensibile la schimbarea mediului. O găseşti în pădure dar şi pe câmpuri.
Mai strălucitoare, mai de aur, sunt florile de Fig. 6.-Laptele- grâuşor (Ficaria ranunculoides), a cărui frunze pasării. (K). verzi, cu un luciu metalic, sunt căutate drept salată proaspătă, la friptura de miel din săptămâna luminată.. Ce plantă minunată. Opreşte-te mai îndelung la ea. Vei observa toate precauţiunile cu putinţă pe care le ia, pentru ca să nu-i piară neamul. Are flori frumoase, boghioase, fluturaşi de aur pe fondul de smaragd. Are antere multe, polen din belşug. Dar... primăvara e capricioasă, schimbătoare. Nu totdeauna îngăduie albinelor să iasă prea de vreme din stup.
Florile pot rămânea sterpe, fără să dea fructe. Atunci planta a apucat altă cale.
Prin numeroasele ei frunze, cât îi îngăduie de sus lumina cernută printre arbori, se pune pe muncă şi adună hrană la rădăcini, ca şi cartoful în tuberculele lui. îşi asigură măcar traiul pentru anul viitor. Dar şi această prevedere i se pare nesigură. Mai bine să ia mai multe decât prea puţine. îşi adună rezerve şi în mugurii dela subsuoara frunzelor. Ii umple cu făină, îi îmbracă într’un cojocel mai gros şi le dă drumul în lumea lor. Aceşti mu-
Fig. 7. — Grâuşor, cu bulbi (a> la subsuoara frunzei. B. un bulb* mărit. (Gr.).
PRIMĂVARA A SOSIT
16.
guri umflaţi, seamănă cu boabele de grâu, de unde şi numirea atât de potrivită dată de popor. Spre toamnă adesea, pe unde creşte grâuşorul, vezi boabe lunguieţe, ca nişte fire de grâu, presărate. Ploaia le ia,, le duce mai departe, le acopere cu ţărână. In primăvară, mugurele se deşteaptă, îşi iţeşte capul, dă o rădăcioară, prinzându-se în pământ. Pentru zilele dintâi de creştere, mănâncă din rezerva ce i-a pus mama în traistă. După ce a căpătat două-trei frunzuliţe şi a înfipt un mănunchiu de rădăcini în pământ, puiul a scăpat de grijă. Trăieşte pe seama lui, păstrând bunul obiceiu strămoşesc de a fi şi el prevăzător. Intru cât oare planta aceasta tăcută, fără glas de durere, este mai puţin inteligentă decât albina care îşi adună rezerva de miere pentru iarnă, umplând butoiaşele din faguri?
Căutând să răscolim pământul ca să scoatem tuberculele grâuşorului, o altă plantă curioasă, p o p i v n i c u 1 (Asarum europaeum), atrage atenţiunea.
Frunzelor ei rotunde, ca de piele, verde închis pe faţa de sus, roşcate pe faţa de jos, nu le place prea multă lumină. Sunt şi rezistente, de rămân verzi şi peste iarnă, sub omăt. Intre două frunze e floarea mică,, mai mult vineţie, nu tocmai plăcut mirositoare. Deosebit de celelalte flori, ea nu se aburcă spre soare, ci din potrivă rămâne aproape de
pământ, printre frunzele moarte. întreaga plantă are un miros greoi, iar când freci trunchiul subpământean între degete, pare că ai frecat un bob de piper. I se zice chiar prin Banat şi piperul-lupului. Abaterea dela regula generală se lămureşte prin aceea că p o p i v n i-cul nu cere ajutorul insectelor sbură-toare, ci a micilor insecte ori păianjeni, care foiesc prin frunzişul mort. Le ademeneşte tocmai prin mirosul greoiu, ca şi ruda ei de prin vii, cucurbeţica.
E o plantă căutată de babele dofto-roaie, căci e de leac, bună de curăţenie,, împotriva viermilor sau pentru dureri, de cap.
Mai des prin pădurile de fag din frunzarul mort răsare o frumoasă floare albastră ca de cicoare, mai rar roşcată sau chiar albă, cu petalele resfrânte ca de oleandru, aşezată la capătul unei codiţe lungi. E, breb en o cui (Vinca minor). Frunzele lucii, mici, cu marginea întreagă, sunt ca de piele. Şi ele sunt rezistente la frig, păstrându-se-
Fig. 9. — Popivnic.
Fig. 8. — Tuberculi de grâuşor. (Gr.). '
FLORA ROMÂNIEI
sub omăt.	Dai să	rupi	o	plantă şi vezi că ramura e lungă	ca o sfoară,
şerpuind	printre	frunzele	uscate. E una din precauţiunile	plantei, căci
dintr’un nod al acestui odgonaş viu, ies rădăcini care se înfig în pământ. Poate să se rupă tulpina între două noduri şi nu-i pasă. Planta nu piere, căci a dat din ea alta, ce continuă să trăiască. Este o precau-ţiune necesară, căci înflorind de timpuriu, prin Aprilie, nu e sigură de vizitarea insectelor, spre a da seminţi sănătoase. Şi această plantă se bucura de o mare cătare în medicina populară, nu numai la noi. Curăţă sângele, când să bea un ceai din ea.
Era floarea favorită a lui J. J. Rousseau, pe cât de însemnat pedagog pe atât de îndrăgostit de natură. De altfel e în cinste la toate popoarele. E pusă printre florile simbolice, luată ca semn al prieteniei şi al dragostei. Celţii, cari îşi făceau rugăciunile în mijlocul pădurii, o luau ca apărare împotriva vrăjitoarelor.
înapoi la soare, la lumină. Floarea-paştelui ne chiamă. Rar trăieşte izolată; de regulă grămadă, la piciorul unui arbore,
formând cultuce verzi, stropite cu pete albe (Anemone nemorosa)	ori galbene
(Anemone ranunculoides).	N’au bulbi
ca celelalte, dar au uu trunchiu subpă-mântean, lung şi brun, plin cu mâncare din anul trecut. Pe fiecare an creşte cu câte 1—2 cm, dar pe atâta putrezeşte la capătul celălalt. Poate astfel ajunge lung şi de 1/^ de metru; din loc în loc dă ramuri ce cresc la fel, aşa încât se explică societăţile numeroşilor indivizi.
Mugurele din vârf repede dă colţ, creşte, se schimbă într’o crenguţă subţirică, netedă până în vârf. Acolo, din ea, ies 3 frunzuliţe crestate adânc, care Fig. 10.—Fioarea-Pastelui (des. se resfiră orizontal. In mijloc, codiţa E. Saulea-Bocec).	creşte mai departe, mai subţire, mai
delicată şi se termină într’o singură floare cu o grămadă de stamine galbene. Toată frumuseţea ei stă tocmai în această îmbinare a verdelui fraged al frunzelor cu albul petalelor şi galbănul, strâns ca un bumb, al staminelor. Când e vreme rea, ploioasă; sau pe noapte umedă, florile pare că au intrat în pământ. Sunt îndoite în jos, ca ploaia să se prelingă pe dosul p3talelor şi să nu spele polenul.
Pretutindeni e în cinste. Cu ele se împodobeşte Sfânta Masă din Vinerea Mare. Nu e creştin care să nu aducă un bucheţel şi să-l puie cu evlavie pe masa ce închipuie Mormântul Mântuitorului din Vinerea-Mare. Francezii îi zic Floarea Vinerii-Sfinte (Fleur-du-Vendredi-saint iar Nemţii: Osterblume.
PRIMĂVARA A SOSIT
17
Floarea-Paştelui cu flori galbene, mai oacheşă, e mai otrăvitoare «decât cealaltă. Se zice că băştinaşii din Peninsula Camciatca, îşi otrăveau vârful săgeţilor cu sucul scos din această plantă.
Alăturea de floarea-Paştelui, stând tot aşa în grămezi atrăgătoare, dar mai la umbră, sunt brebeneii zişi prin Moldova şi ciocănei fCorydalis cava), având drept tulpină un bulb gol înăuntru. Societatea lor e un curcubeu de colori. Aşa de delicată ce e corola şi atâtea dun-milite fine ce încondeiază petalele albe, trandafirii sau chiar purpurii, încât în ele poţi vedea fineţa desemnurilor trase de natură. Pentru a le prinde variaţia neîntrecută, trebue strânse mai multe într’un buchet. Aşează buchetul aşa ca o rază de soare să-l lovească în plin. .Nu te mai saturi să observi florile. Nu poţi să-ţi iei ochii dela minunăţia de forme şi colori pe care le ai înainte. Uiţi de observări. Treci la contemplări. Floarea e motivul sborului gândurilor tot mai sus. întrebări peste întrebări năvălesc, până ce la cele din urmă neputându-le răspunde mulţumitor, ajungi să ridici imn de slavă naturii atât de bo-.gată în toate.
Florile de brebenei au colori aşa de variate ! Unele sunt albe bătând în galben, altele ca floarea liliacului sau purpurii. Pe ifondul general au dunguliţi subţiri ca părul, ici răzleţe, dincolo resfirate.
Au şi o înfăţişare curioasă, neîntâlnită la celelalte flori de primăvară. Seamănă cu gura-leului din grădini, având două buze resfrânte, dar gura e închisă. Nu vezi sta-;minele, căci sunt învelite de duoă petale lăuntrice în formă de lingură. Floarea are în partea ei dindărăt un pinten, în fundul căruia se află nectarul. O albină vine: se pune pe buza de jos a florii. Aceasta se -apleacă, desgolind staminele. Insecta se căzneşte să ajungă la nectar; se unge pe cap şi faţă cu polen, iar când se duce pe altă floare lasă polenul pe stigmatul aflat la intrarea în floare. Unele insecte, care n’au o trompă prea lungă, cum sunt bondarii cu brâie galbene, nu se mai trudesc să •ajungă nectarul prin gura florii, ci găuresc pintenul şi sorb din el picătura dulce. După ce fructele se coc, din plantă nu se mai află •decât bulbul subpământean. Seminţele mărunte, rămân în seama Iurnicelor, care le împrăştie, căci au la un capăt o parte cărnoasă ce place furnicelor. Târîndu-le cu greu printre frunzele moarte, rămân •cu « carnea » în gură. Sămânţa s’a perdut în drum. Aşa dorea şi planta bătrână.
O altă plantă de primăvară, întâlnită în pădure este pulmo-a r i ţ a (Pulmonaria officinalis); se credea că e bună pentru durere
Fig. 11.—Flori de brebenel 1. Cu staminele învelite. 2. Floarea deschisă (d.Schmeil).
18
FLORA ROMÂNIEI
de piept. Nu foloseşte însă azi la nimic, decât să-ţi înveselească privirea. Cum e geana răsăritului de schimbătoare în colori, aşa e şi pul-
monariţa.
E băgată în seamă de insecte,, pentrucă şi tulpina e colorată ca şi frunzele de lângă flori. Până şi bobocii nu sunt verzi ca la celelalte flori ci vineţi-roşcaţi, iar florile sunt unele ca nalba, altele ca măcieşul, chiar pe aceiaşi creangă. Strânsetoate la un loc pe o codiţă rumenită, nu se poate să nu le zărească insectele. De altfel nu le ocolesc, căci ştiu că în fundul corolei găsesc miere multă. Ştiu aceasta şi copiii, care apucă floarea de petalele resfirate şi-i sug picătura dulce dela capătul tubului de jos. Numirea populară de Mierea-Ursului este de aceea foarte nimerită, deşi e dată şi altor flori.
Oricât te-ai osteni culegând flori de pădure într’o zi de primăvară, nu termini aşa uşor.
Fig. 12. — Pulmonariţct.	Una te chiamă prin coloare,.
alta prin frumuseţa ori gingăşia ei totală. Poama-vulpei (Paris quadrifolia), te ademeneşte prin originalitatea înfăţişării. E una din cele mai răspândite dela noi, aflându-se la şes, ca şi pe vârful Ceahlăului.
Spre capătul unui trunchiu albicios, neted şi drept, sunt patru foi,, cruciş aşezate, mari şi late. La mijlocul lor, pe o codiţă lungă e o singură floare verzuie. Are 3 rânduri de câte 4 foi, unele mai late şi verzi, altele mai galbene; în mijlocul lor ovarul, umflat, e colorat mai violet şi chiar purpuriu, cu multe gropiţe pe el. Planta rămâne verde până vara târziu; nici omizile nu o ating, fiind foarte otrăvitoare. In toiul verii îţi atrage luarea aminte prin fructul, ca o bobiţă de coloarea po-rumbelelor, mare şi umflată, în jurul căreia a rămas câteva din foiţele florii,, devenite purpurii. Fructul este şi el otrăvitor pentru om, măcar că .unele, păsări îl mănâncă. E o buruiană folosită în medicina populară; frunzele se pun pe beşicele umede de pe piele sau pe buba-neagră (dalac), la om.
Din acelaşi neam. este pe cetiâ-lui-Solomon (Polygo-natum officinale). Ca să afli de ce i s’a dat acest nume, desgroapă-î
PRIMĂVARA A SOSIT
19
trunchiul subpământean, trăgând binişor de rămurică. Trunchiul e lung, gros, din distanţă în distanţă cu nişte urme ca de pecetie. După-aceste urme poţi şti vârsta plan-tei. In fiecare an dă din vârf o rămurică, iar la subsuoara ei un alt mugure creşte înainte, îşi a-dună hrană ca să deie la anul altă rămurică. Aceasta uscân-du-se toamna, lasă urma locului unde era prinsă. E o plantă frumoasă. In lungul ramurei se găsesc două rânduri de frunze ovale, ascuţite la vârf, cu nervuri proeminente. Cum sunt a-şezate pe ramura îndoită, seamănă în închipuirea poporului cu coada - cocoşului, nume ce-i se dă. In dreptul fiecărei perechi de frunze spânzură câte două floricele albe, cu marginea verde, care aduc aminte de-ale lăcrămioarei. Planta s’a bucurat de mare cinste în credinţele
populare. Din pricina urmelor ce le poartă trunchiul, se credea că pnn el se poate deschide drumul la comori, ca un soiu de iarba-fiarelor.
Fig. 13. — Poama-vulpei, din Garpaţi (d. Ungar des. E. Saulea-Bocec).
fer 1 a t' i •	Solomon de grădină
"1 ulpma subpământeană dela Peceiia-lui-Solomon.	(P. multiflorum).
2*
20
FLORA ROMÂNIEI
Printre cele dintâi plante primăvăratece din pădure sunt şi două rude apropiate de s u g e 1 u 1 ce va fi descris între plantele de pe ogoare. Uneia poporul îi spune urzică-moartă-pătată (Lamium maciilatiim), din cauza frunzelor ce aduc cu ale urzicei adevărate dar nu sunt urzicătoare. Au flori purpurii, strânse grămadă la subsuoara frunzelor, care sunt mari şi cu pete albicioase pe ele. Trăieşte în asociaţiuni dese prin tufişuri, la loc mai umbros şi sunt vizitate de albine, din cauza sucului ce-1 au.
In apropierea lor creşte gălbiniţa (Galeob-dolon luteum), ce seamănă la port cu cealaltă, dar e mai mare, mai înaltă, iar florile mai boghioase, sunt galbene.
Tot floare de pădure eşi toporaşul (Viola odorata). Şi el se arată printre cei dintâi ves-Fig. l(\ — Urzica titori ai primăverii. Creşte, tufe-tufe, printre arbori, moartă. ^ar g- ja marginea pădurii printre arbuşti sau chiar în spaţiu liber. Cu drept cuvânt poporul l-a botezat şi tămâioară, căci mirosul lui delicat în adevăr e ca un abur de tămâie, ieşit din cădelniţe ascunse. Mirosul pentru plantă e telegrafia fără fir, prin care dă de veste insectelor unde i se află floarea. Pentru ca mirosul să nu dea greş, să fie mai pătrunzător, tufele de topo-raşi se adună mai multe la un loc, adese ori copiii aceluiaşi părinte, această plantă înmulţindu-se şi altfel decât prin seminţe. Dela subsuoara unei frunze, o rămurică creşte mai lungă, se târîie pe pământ. In locul unde un nod vine în atingere cu ţărâna, ies rădăcioare, cari înţepenesc crenguţa. Aşa ia naştere o nouă plantă, care dă frunze şi flori, deşi poate fi încă în legătură cu mama.
Floricelele albastre-sinilii, cu petalele resfirate, două în sus şi trei în jos, cu o pată catifelată albie şi cu un bumb portocaliu în mijloc, este o adevărată minunăţie a naturii. Stând ascunse printre frunzele verzi-închise, puţin răsfrânte pe margini ca să îndrepte roua spre rădăcină, greu sunt văzute. De aceea dacă ademeneşte o albină, trebue să-şi asigure fecundaţia. Mai întâi pe albină n’o lasă aşa de uşor să-şi ia plata. Nectarul e într’un corneţel, ca un pinten. Ca să ajungă, albina se căzneşte să deschidă poarta florii închisă cu staminele.
Astfel se umple pe cap cu polen. Ducându-se în altă floare, aceasta rade polenul de pe capul albinei cu un soiu de lopăţică ce o are în vârful
Fig. 17. — Gălbinită. (B.—!•)•
PRIMĂVARA A SOSIT
21
codita //ori? ‘
<£«/// fŞta/ntbe -Stilul
nectarij/e
B
/imba albinei
stigmatului. Până ce albina se retrage din floare, după ce a supt nectarul, căpăcelul se închide, aruncând polenul în interiorul stigmatului, ferind astfel ca firele de polen să se prindă de stigmatul aceleiaşi flori. Nu e aşa că e un mecanism ingenios la o mică plantă ?
Numai cunoscând mai de aproape asemenea meşteşuguri minunate, te poţi convinge că şi planta are vieaţă. Ba ţi se naşte îndoiala dacă nu-şi dă seama de serviciile pe care le cere dela insectă. Numai aşa nu ţi se pare exagerat titlul de « Inteligenţa florilor » dat de Maeterlinck unei cărţi în care preamăreşte tocmai diferitele mijloace prin care planta caută să-şi asigure vieaţa.
Mai posedă planta încă o prevedere pentru ca şi seminţele să fie împrăştiate cât mai departe de trunchiul mamei. Lasă că fructul, deschis în trei fâşii, stă ridicat pe o codiţă subţirică şi lungă, aşa încât la cea mai slabă lovitură de vânt as-vârle seminţele cine ştie unde, dar chiar dacă acestea cad grămadă jos, îngrijesc furnicile să fie duse mai departe de trunchiul mamei. Fiecare sămânţă, netedă ca un fir de muştar, are la un capăt o bucăţică de « carne» moale, după care se dau în vânt furnicile. E momeala plantei. Furnica vine, apucă frumuşel sămânţa în fălci şi o târăşte spre muşuroi. In drum rămâne cu bucata de « carne » în gură, iar sămânţa lucie se rostogoleşte, tocmai ce chibsuise şi planta-mamă.
Mugurii arborilor au crăpat; prin ciurul frunzelor plăpânde abia se mai strecoară razele de soare. Dansul florilor de primăvară în pădure, îl încheie lăcrămioara (Conval-laria majalis), o numire pe cât de sugestivă pe atât de gingaşă. Intre două foi late, ascuţite la vârf, stau bobocii, ca nişte boabe de mărgăritar (numele: mărgăritărel) înşirate pe o rămurică subţire. Când florile se deschid, şi-şi resfiră corola albă-sidefată, cu 6 zimţişori, atunci şi crenguţa ce le poartă se îndoaie, ieşind la iveală din învelişul frunzelor. E cădelniţă de seară, din care
Fig. 18.—Floare de toporaş tăiată’n lung (A); Cum rade stigmatul polenul. (Th. Bădărău-I. Simionescu, Botan.).
Fig. 19. — Fructul de toporaş ; o sămânţă cu partea cărnoasă.
22
FLORA ROMÂNIEI
se răspândeşte mireasma neîntrecut de dulce în altarul naturii. Orchestra serviciului o formează cântecul privighitorilor. Alcătuiesc farmecul ameţitor al nopţilor din luna Mai, în vremea că-^ \	reia pământul e numai flori.
Pe cât de gingaşe sunt florile, pe atât de otrăvitoare sunt fructele, boabe rotunde, roşietice. Puse în spirt se dădeau împotriva durerilor de cap. Praful florilor uscate se folosea ca un tabac de tras pe nas, împotriva guturaiului.
Cam pe când înfloresc lăcrămioarele, prin locurile mai umezite, mai umbrite, privirea este atrasă de o plantă curioasă prin obiceiurile ei.
E rodul-pământului (Arum maculatum).
Cum dă primăvara, frunzele ies din pământ, mari şi late ca de
20. — Trunchiul subpământean de lăcrămioare.
Fig. 22. — Tăetură în floare, p = perişori; m = flori cu st amine; f=ovarele.
stevie. La început stau strânse sul, căci altfel n’ar putea răzbi nici din pământ, tulpina umflată fiind la adânc, nici printre frunzele uscate.
PRIMĂVARA A SOSIT
23
J^u rar întâlneşti câte o frunză uscată, găurită, aninată ca o sdreanţă de sulul verde, care începe să se desfăşoare. Frunzele sunt late cu pete ca de rugină pe ele; e nevoie să prindă cât mai multă lumină din amurgul lăsat în pădure. Nici clorofil nu au în prea mare cantitate, din care cauză nu sunt verzi de tot ci mai albicioase.
E interesantă la această plantă floarea sau mai bine zis florile, •căci sunt mai multe, aşezate pe un stâlp cărnos, violet la vârf, cam
grăunţele pe ştiulelele de porumb. Poporul a prins bine această asemănare. In credinţa lui este că după floarea de rodul-pământului se cunoaşte şi rodnicia ogorului de peste an.
Stâlpul cu florile sunt învelite într’o frunză mai mare, albicioasă-verzui, ca un cornet de hârtie resfrânt la vârf, închis ca o pungă lunguiaţă în dreptul florilor. Florile nu au nici petale, nici sepale. Nu le-ar fi de folos, căci cornetul le ţine locul, ca apărare. Pe stâlpul din mijloc rsunt înşirate unele lângă altele, jos ovarele florilor femeieşti, mai sus •staminele. La intrarea pungei care învelesc florile se află un rând de rperişori, îndoiţi în jos.
Florile dau din ele un miros greoiu, de cadavru putrezit. Tocmai acesta e mijlocul de ademenire al insectelor mărunte, musculiţe cărora le plac sucurile de pe hoituri. înşelate, intră în cornet; cred că au dat peste ceva putred. Până şi duhoarea morţii o iau plantele în ajutor. Păşesc încet în lungul stâlpului, trec printre perii întorşi cu capetele în jos, ca şi la capcanele de şoareci. înşelarea lor este mărită prin căldura care o găsesc în interiorul şi în fundul florii. Musculiţele se sbat, sbor, în spaţiul larg. Ele au ce mânca, planta îngrijindu-se să le deie un suc 'dulceag. în vremea aceasta anterele se deschid, iar insectele se umplu de polen. După ce s’au săturat, sbor spre lumina deschiderii, căci în vremea aceasta perii cari le închideau calea, se vestejesc şi lasă -drumul slobod.
Insectele nu se învaţă minte; se duc la altă floare. Acolo trec polenul de pe trupul lor pe stigmatele lungi, ca nişte peri, ce sunt la capetele ovarelor din josul stâlpului. Şi această plantă se îngrijeşte ca ^polenul de pe o floare să fie dus spre fecundare pe alta. Staminele m. se deschid într’o floare, odată cu florile femeieşti, aşa încât spre a rfi fecundate, acestea aşteaptă polenul de pe altă floare. Rostul insectelor este bine lămurit.
Se poate o minunăţie mai mare? Totul e cu socoteală. Rodul-pă-mântului nu mai poate fi luat numai ca o biată plantă care-şi duce vieaţa cum dă Dumnezeu. Ştie ce vrea, ademeneşte insecta, fiinţă socotită ca inteligentă, o ţine prizonieră cât trebue şi-i deschide drumul spre lumină după ce şi-a atins ţinta. E o simplă maşinărie?
Cu un termometru fin, se poate constata că temperatura lăuntrică $e urcă la 16°, când afară e abia 5°. Sunt neamuri de ale acestei plante, ?de prin Italia, cu temperatura ridicată până la 40°. Nici nu le poţi 4inea în mână.
24
FLORA ROMÂNIEI
Pe urmă totul se linişteşte. Ovarele ajung fructe, nişte boabe roşii de cârmâz, care stau unele lângă altele ca şi boabele dintr’o rodie. Celelalte părţi ale plantei se vestejesc, ne mai având rost. In anul viitor din nou ies frunzele.
Pădurea nu cuprinde primăvara numai plante cu flori boghioase, care deşteaptă bucurie când sunt văzute. Sub umbra copacilor este o* prefacere mare a materiei. Frunzele moarte putrezesc, se schimbă în ţărnă. Vorba Evangheliei e aplicată şi plantelor. Din pământ s’au născut, în pământ se prefac. Prin frunzarul mort, prin humusul nou. născut, pământ proaspăt, bogat îri substanţe organice, trăieşte o lume felurită de animale mărunte, dar şi de plante fără clorofil, care dăi~ nuiesc la umbră şi-şi iau hrana, prin fire des ţesute, din humusul hrănitor. Aşa se explică mulţimea ciupercilor din păduri. Dar nu numai ciupercile trăiesc la umbră, ci şi plante mai desvoltate. S’au adaptat mediului şi iau de-a gata hrana dela alte plante sau prin ajutorul ciupercilor mărunte, cu care trăiesc într’o asociaţiune strânsă.
Astfel încă din primele săptămâni de primăvară se întâlnesc în. pădure plante cu înfăţişare cu totul deosebită de a celor despre care s’a vorbit până acum. O ramură grăsună, gălbuie, prezintă drept frunze spre bază nişte solzi galben-roşcaţi, iar spre vârf, pe un şirag, flori colorate cam ca şi solzii. Bondarii le vizitează; prin ei se ajunge la fecundarea florilor. Planta însă e prevăzătoare. Frigul poate să oprească insectele să iasă din culcuşul lor cald. Florile au stamine lungi şi polen din belşug. La cea mai slabă adiere de vânt, din sacii anterelor se scutură polenul, ca şi la celelalte plante care caută ajutorul vântului.
Cum trăieşte asemenea plantă fără clorofil? Lămurirea se capătă dacă se scormoneşte uşor pământul. Se vede că trunchiul plantei e acoperit numai cu solzi; rădăcini nu are dar se ţine lipită de rădăcinile mărunte ale arborilor, în deosebi de ale alunului. N’o poţi uşor desprinde.
Trunchiul ei mai umflat se lăţeşte la bază de cuprinde rădăcina gazdei şi o învăluie cu nişte fire subţiri, ventuze mărunte, prin care suge seva plantei găzduitoare. Mama-pădurii (Lathraea squa-maria), aşa i se spune plantei curioase, trăieşte ca parazită pe alun şi alţi arbori. Sămânţa cade în pământ şi încolţeşte. Dacă ajunge vreo rădăcină de arbore, se lipeşte de ea. Creşte încet, solz cu solz, stând ascunsă în pământ vreo 10 ani. Abia după această vreme dă ramura cu flori.
Numele de şerpariţă, iarba-şarpelui ce i se dă prin unele ţinuturi e mai potrivit, căci mai ales ramurile care se târăsc pe pământ, cu solzii graşi, deşi, aduc aminte de coada şarpelui. Fiecare solz e şi o capcană sigură, ascunsă, dar ucigătoare pentru animalele mărunte, care mişună în frunzarul umed al pădurii. E ca un tăinuit abator pentru lumea celor mici, în care însă moartea nu e întovărăşită nici măcar de un gemăt. Fiecare frunză e « cea mai vicleană omorî-
PRIMĂVARA A SOSIT
25*
toare ce poate să-şi închipuie mintea omenească; toate legendele cele mai crâncene asupra smeilor misterioşi locuind peşterile, devin, aici, în mic, o realitate ».
Fiecare solz are o intrare tainică. De îndată ce un acarian sau un alt animal micuţ a intrat prin ea, si-a găsit mormântul. Sute de prelungiri, ca braţele unei caracatiţe, îl apucă, îl tin locului şi îl mistue. Cavitatea ce se găseşte săpată în solz e căptuşită cu numeroase protuberanţe în forma unor gămălii de ac.
De îndată ce s’a dat vestea intrării unui musafir, din aceste celule ies prelungiri ca ale foraminiferelor, ce prind prada şi o mistue.
Se mai socot aceste frunze goale înlăuntru, ca nişte minuscule pompe aspiratoare, care înlesnesc urcarea sevei suptă din rădăcinile gazdei.	Fig-	23.	—	Mama-pădurii.
Rizomul (tulpina subpământeană), solzos, se pisează, se amestecă cu smântână la care se adaugă	puţină piatră acră, dată prin foc. Cu	alifia astfel căpătată
se unge	bolnavul de trânji.	«Această plantă este
atât de mult folosită, încât săculeţele cu bucăţele din rizomul ei uscat, sunt nelipsite dela babele dof-toroaie» (M. Băcescu).
Mai ales în pădurile de fag dai peste o altă plantă nu mai	puţin curioasă. I se	zice trânji (Na~
eothia nidus avis), dar şi moşnegei. O singură rămurică se ridică, tot galbenă-roşcată ca şi la mama-pădurii, dintr’un cornet de frunzuliţe scurte, la fel colorate. Pe crenguţă se înşiră flo-
Fig. 24.___ Tăe- ricele albe-purpurii, cu înfăţişarea caracteristică orhi-
tură într’o frunză- deelor, din care face parte.
capcana.	Nici	această plantă nu are clorofil şi totuşi
trăieşte, înfloreşte. Rădăcina ei e o îngrămădire de ramuri groase, parcă ar fi nişte viermi. Cel dintâiu care i-a dat numele ştiinţific a numit-o cuib de pasăre (Nidus avis). Mai târziu
-26
FLORA ROMÂNIEI
s’a prins taina hrănirii ei. După cum s’a spus, în pământul bogat în materii organice putrede din pădure, pot trăi multe ciuperci, care au darul să se hrănească din substanţe organice, fără ajutorul clorofilului. Neothia îşi ia în ajutor asemenea ciuperci, care ţese pânza firelor la vârful rădăcinelor plantei, ba le străbate chiar mai în adânc. Ciuperca suge hrana din pământul gras şi o transmite până în firele vârîte şi în plantă, care le mistuie. Ciuperca e deci mijlocitoarea între plantă şi pământul negru, iar planta nu are nevoie de clorofil căci îi vine de agata hrana prin trupul ciupercii. Nu e singura plantă care se comportă în acest fel. Si brazii se hrănesc în parte, la fel.
Plante parazite nu se găsesc numai jos, pe pământ, sugând seva altora, dela rădăcini. Cunoscut de toată lumea este v â s c u 1	(Viscum
album), chiar de acei care n’au prea stat mai îndelung prin pădure. Moda se lăţeşte uneori ca şi ciuma. Obiceiul de a atârna la Crăciun crenguţe de vâsc sub lampă, sub pragul de sus al uşei, a trecut dela Englezi la Nemţi, iar dela aceştia la noi. De aceea în preajma Crăciunului se aduc de vânzare mormane întregi de vâsc. In margine de pădure mai ades, în arborii din vii, pe sălcii, plopi, dar mai ales pe meri, înainte de a înfrunzi se vede lesne o tufă verzuie ce pare aninată de creanga copacului. Sunt tufe de vâsc, care trăiesc pe seama gazdei; înfige până în inima lemnului, de-i suge seva, un soiu de rădăcini, ce se vâră adânc. Planta însăşi are ramurile verzui, cu frunze ca de piele, tot 2 câte 2, faţă în faţă, şi ele verzi, dar mai spălăcite. Oricum coloarea lor arată că planta nu trăieşte chiar cu totul pe seama arborelui de care e aninată, ci este activă şi ea, absorbind prin frunze acidul carbonic din aer. Este deci o plantă semiparazită. Din floricelele mărunte, aşezate câte trei în despicătura ramurilor, ies fructele, boabe vâscoase, în adevăr ca nişte mărgăritare. Se coc tocmai în iarnă, iar împrăştierea lor se face prin ajutorul păsărilor, mierlele în primul rând. Ciupind fructele, acestea se încleie de cioc. Pasărea şi-l cu-	. ..
’ v	v	A	y	Fig.	26.	—	Rădăcinile
raţa de crengi, de care raman prinse vâsCuim împlântate în
-seminţele. Acolo încolţesc. De aceea tufele de	ramura	gazdei.
Fig. 25. — Trânji (B.— !.)•
PRIMĂVARA A SOSIT
27
vâsc nu sunt pe copaci răzleţi, depărtaţi unii de alţii, ci obişnuit pe ^pâlcuri de arbori, în regiunile de unde s’au împrăştiat seminţele dela cunul mai vechiu.
Fig. 27. — A = Rădăcioare 'de fag cu ciuperci ;
B = O parte mărită; G = Ciuperca în celulele rădăcinei (Bădârău-SimionesctLy Botanica).
Primăvara, de îndată ce se mai aşează căldura, în pădure nu se ;intâlnesc numai plante cu flori. Este umezeală,- mai ales după o ploaie
Fig. 28. — Crenguţă de vâsc cu fructe.
'bună; e umbră, e hrană din belşug formată din putrezirea crengilor, *a frunzelor. E mediu prielnic pentru ca să crească ciupercile, care
28
FLORA ROMÂNIEI
Fig. 29. — Peziza.
n’au nevoie de lumină. Ciupercile apar de obiceiu în mai mare cantitate şi mai variat, mai târziu.
Pe crengile moarte totuşi primăvara se întâlnesc nişte ciuperci,
care nu se poate să nu atragă atenţia prin coloarea lor bătătoare la ochi, ca un tăi-geraş cu marginile resfrânte şi cu fundul roş-portocaliu, iar pe dos alb-roşcat. E. o ciuperca numită Peziza coccinea, al cărei neam de toamnă (Peziza aurantia) are forma unei cupe neregulate, sucite, care în închipuirea poporului ar semăna cu. sfârcul urechii, de unde numele de urechea-babei ce-i dă.
Pe scoarţa crăpată a arborilor se întâlnesc alte plante, numite licheni. Au forme neregulate ca nişte solzi lipiţi de scoarţă, cu marginile mai ridicate. Dintre ele Xanthoria parietina e mai răspândită. Uitându-ne cu mai multă atenţie la faţa lor, se văd nişte tălgeraşe mărunte, rotunde, ori eliptice. Sunt locurile unde se formează sporii, seminţele lor. Asemenea licheni nu sunt nici verzi ca să se hrănească cu acidul carbonic din aer, nu au nici rădăcini ca să-şi scoată hrana, ca plantele parazite, din plante. Şi totuşi pot trăi şi pe stânci. Vieaţa lor e interesantă, căci se credea a fi o convieţuire între două plante diferite: o ciupercă şi o algă. Se ajută în hrănire una pe alta, într’o comunitate strânsă, numită simbiosă.
Cercetările mai din urmă au dus însă ia rezultate surprinzătoare.. In licheni în adevăr se găsesc şi firele care formează trupul unei ciu-
Fig. 30. — Xanthoria parietina pe scoarţa arborilor.
perei, ca şi alge monocelulare. Tăietura într’un asemenea lichen arată; că firele de ciupercă alcătuiesc două ţesuturi: unul superior ca un-soiu de scoarţă, altul inferior cu prelungiri de înţepenire în substrat, iar între ele, prizoniere, celulele răzleţe de alge. Sunt prizoniere pentru hrana ciupercilor, asemănându-se în această privinţă cu păduchii de plante, prizonierii furnicelor. Unele din firele de ciuperci se îndreaptă spre o algă, se lăţesc ca să le poată cuprinde într’o parte şi apoi trimit.
PRIMĂVARA A SOSIT
29
o prelungire în interiorul algei, de-i suge trupul. Alga cearcă să se .apere îngroşându-şi pieliţa, dar de geaba. La urmă conţinutul ei se vede că a suferit o prefacere, se tulbură; alga moare. Moare însă şi -capătul firului de ciupercă, care a străbătut-o,
•ceea ce înseamnă că n’a servit decât ca organ de supt hrana în restul ciupercii. Deci nu e .atât o simbioză, convieţuirea ciupercii cu alga •ci un soiu de parazitism. Lichenii se înmulţesc prin sporii ciupercii. Luaţi de vânt cad pe scoarţa arborelui, încolţesc; firile se întind.
Dacă dau de o algă, adusă şi ea de vânt, traiul comun începe. De nu, ciuperca moare, lichenul nu se formează. Se mai poate răspândi însă şi prin aşa numitele «soredii»,
•care nu sunt decât bucăţele de licheni, ca nişte corpuri mici rotunde, formate din alge şi ciuperci; luate de vânt, de ploaie, dau un ;nou lichen.
în vreme ce în interiorul pădurii e o întrecere tatre plantele mărunte ca să-şi desfăşoare florile, cât le dă voie cununa arborilor :încă neînfrunzită, la marginea pădurii şi arbuştii se grăbesc să înflorească, până ce nu-i .acoperă umbra ramurilor, întinse de cei mari.
Şi de aceea zi cu zi huceagurile se stropesc cu colori felurite. Rând pe rând, până în luna Mai, ele sunt numai fiori.
După alun vine rândul cornului (Cornus mas).
Fig. 31. — Secţiune într’un lichen.
Fig. 32. — Raportul dintre alge şi ciupercă, într’un lichen (d. Kosmos).
Se ştie povestea lui. Ţiganul alegându-şi şi el un copac, şi-a pus ochiul pe corn. Ce şi-a zis în gând? Dacă înfloreşte înaintea celorlalţi şi roadele lui vor fi cele dintâi coapte. S’a pedepsit singur pentru lăcomie. Coarnele se coc târziu, toamna. De altfel tot ale ţiganului au rămas, căci aproape numai ţiganii le culeg, aducându-le prin târguri strigând: coarne, coarne, hai la coarne! Fructele sunt bune contra durerilor de pântece, după cum frunzele de corn, aşa de frumos colo-
30
FLORA ROMÂNIEI
rate toamna, arămiu, serveau mai înainte gospodinelor pentru a scoate din ele vopsele.
Un corn înflorit, în mijlocul celorlalţi arbori cu crengi ca uscate,, e un tablou frumos în natura primăvăratecă. Ramurile sunt ciucură de flori galbene, cu câte 4 petale, strânse grămăgioară la Jocul de unde-ieşau frunzele trecute. Cele noui abia îşi arată vârful lor albicios, în. mugurele puţin crăpat.
Tot aşa de frumoşi sunt porumbeii (Primus spinosa), pitici şi numai spini. In ei îşi fac cuibul vara multe păsăruici, căci sunt la
adăpost sigur. Nici mistreţe nu se încumetă să se vâre în desişul suliţelor ascuţite, nenumărate, din tufele de porumbei. Cum stau ei sgribuliţi iarna,, făcându-ţi impresia de fiinţi nevoiaşe,, chinuite, în primăvară strălucesc sub' podoaba floriloralbe. Parninşi. Toamna dimpotrivă atrag prin porumbelele mici rotunde, brumării.
Şi nevoiaşul are zile de bucurie X Mai mult, porumbeii sunt singurii care împodobesc primăvara coastele pripo-roase, viroagele aspre. Copăceii se
Fig. 33. — Porumbel înflorit mulţumesc cu puţin, se apără prin
suliţi împotriva caprelor şi de aceea se acaţără unde alţi arbuşti nu s’ar încumeta să crească.
După porumbel vine rândul păducelului (Crataegus oxya-cantha), ceva mai mare, dar tot spinos. Porumbelul încă nu a dat frunze, când înfloreşte. Păducelul îşi deschide întâiu puţin mugurii^ încât ies frunzişoarele crestate pe margini, păzite de 2—3 spini şi apoi dă drumul şi podoabei florilor albe, la fel cu ale porumbelului, dar mai mascate şi bătând în trandafiriu. Fac parte doar din aceeaşi familie, a Rosaceelor; păducelul e neam cu prunul, cireşul, mărul din livezi. Şi el e frumos toamna cu grămada fructelor roşii.
Abia mai târziu când codrul a înverzit, iar huceagul e un boschet de frunze, începe să înflorească şi dârmoscul, frumos arbust,, cu crengile ca nişte nuieluşe, în vârf cu tipsia de flori albe, mărunte* văzute cine ştie de unde. Alăturea de el, ceva mai mic însă, e 1 e m -nul-cânesc cu florile ca ale liliacului, numai că sunt albe şi cu petalele groase ca şi cele de lămâi.
Printre cei din urmă arbuşti, care înfloresc la marginea pădurii* sunt măcieşii 'kui trandafirii sălbateci (Rosa canina)9 adevărate boschete naturale. Mai ales când cresc răzleţiţi, în voie, sunt podoaba câmpurilor. Crengile lor mlădioase, elegant răsfrânte în afară, sunt numai petale trandafirii, cu stropiturile dese, aurul staminelor numeroase*
Cu măcieşul, huceagul şi-a încheiat farmecul florilor.
II.
J
PRIN PĂDURI.
împărat slăvit e codrul Neamuri mii îi cresc sub poale Toate înflorind din mila Codrului, Măriei Sale.
M. Eminescix.;
Arborele este şi el o fiinţă, măcar că unde l-ai plantat, acolo rămâne. Dacă nu se poate clinti din loc, nu e lipsit totuşi de mişcări. Nu e vorba de mişcările frunzelor, bătute de vânt. Are mişcări proprii, legate de nevoile lui de vieaţă.
Chiar din aceiaşi specie, un individ nu se aseamănă în totul cu altul, cum nu e identic om cu om. Cu atât mai mult nu sunt la fel copaci de specii diferite.
Prin rădăcini adâncite în pământ, înţepenit locului, mişcările lui, cu răbdare se pot prinde din trunchiu, din ramuri şi rămurele, din frunze şi flori. Yieaţalui, ca şi a oricărei plante, este legată pjg 34 — Secţiune printr’o frunză bătută de lumina soarelui, forţa care de soare (sus) şi alta dela umbră, firele de face ca firul de clorofil din ce- Clorofil sunt mai numeroase la cea dintâi, lulele frunzelor, să fabrice din
elementele chimice simple, luate din aer, supte din pământ, bobul de amidon, substanţa organică după care năzueşte şi omul, pentru hrana lui.
Este cea mai minusculă fabrică din câte se pot închipui, în care însă să ajunge, prin forţa naturală a soarelui încă nefolosită în acest scop de către om, la o sinteză iarăşi rămasă neimitată de voinţa şi energia omenească.
32
FLORA ROMÂNIEI
Spre lumină, spre cât mai multă lumină, este străduinţa oricărei plante, deci şi a arborelui.
Cât trăieşte în voie, singuratec, scăldat din plin de jur împrejur, de lumina soarelui de când răsare şi până când asfinţeşte, arborele, oricare, îşi desfăşoară podoaba crengilor lui în tihnă. Atunci un stejar îşi arată mândra-i făptură şi farmecul atractiv al puternicului său aspect. Impune, atrage, naşte gânduri.
Arborele, ca fiinţă însă, trăieşte în asociaţii; pădurea este asemenea societăţii omeneşti, întovărăşire de fiinţi, cu aspecte deosebite, dar care toate năzuesc spre aceeaşi ţintă: binefăcătoarea lumină, ce asigură prosperitatea individului şi perpetuarea speciei.
Asociaţiune înseamnă trai împreună, sprijin reciproc, dar şi luptă uneori prea crâncenă, pentru lumină. Ca urmare este felurimea înfăţişării chiar la acelaşi soiu de arbore din pădure. Intre stejarul crescut
PRIN PĂDURI
33.
fn voie la o parte de semenii săi şi între semincerul lăsat după doborîrea tovarăşilor* este o deosebire ca de la cer la pământ. Cel dintâi are ramurile întinse în toate părţile; cel din urmă e ca un stindard cu pânza puţinului frunzar în vârf de catarg. A crescut în înălţime, pentru ca :să treacă peste capul altora, spre soare.
Frumuseţea tainelor din pădure pe această luptă pentru lumină se bizuie. Te minunezi când întâlneşti în interiorul ei un arbust, înghe-muit, mic, dar care trăieşte şi el. Te uiţi spre cer şi vezi că a folosit o spărtură din bolta de frunzar. I-a rămas şi lui o fărâmă din lumina soarelui şi profită de ea.
Dacă năzuinţa după lumină lămureşte varietatea formelor de arbori, chiar la aceiaşi specie, răspândirea diferitelor specii pe o întin-
Fig. 37. — Repartiţia arborilor:
....... Despărţirea dintre stepă şi pădurile foioase.
--------Intre acestea şi brădet.
....... Ţinuturile alpine (d. I. Prodan).
<dere mai mare, este în legătură şi cu alte condiţiuni de vieaţă, în special cu natura pământului şi climă. Şi prin aceasta să prinde pentru -oricine vrea să aibă ochi de văzut, că arborele, ca planta în genere, este o fiinţă. Pentru hrană, fiecare plantă alege numai ce-i place din pământ. Una are nevoie de calcar, alta de argilă. Unui arbore îi place "umbra, altuia faţa muntelui, îndreptată spre miază zi, mai bătută *de soare.
Pe aceste condiţiuni de pământ şi climă se lămuresc cele trei brâie mari ce încing înălţimile Carpaţilor, îndoiţi ca un cerc în inima României. Brădetul, făgetul, stejărişul sunt cele trei soiuri de păduri, ice se scobor dinspre munte către câmpie. In fiecare din ele predomină
3
34
FLORA ROMÂNIEI
un anumit arbore: molid, fag, stejar. Dar în fiecare din ele, după cum* permit stăpânii, se amestecă şi alte soiuri de arbori, formând întovărăşirile plăcute, variate, după loc şi înălţime.
Condiţiunile de traiu n’au existat aceleaşi, chiar într’un ţinut restrâns, cum e pământul României. In vremea cvaternară a fost mai rece, mai umed. Nici asociaţiunile, ca şi repartiţia celor 3 soiuri principale de arbori, n’a fost de când e lumea, cum e azi.
Nu de prea multă vreme, s’au îndreptat cercetările asupra tur-băriilor, rămăşiţi din vremea cvaternară. Prin anumite substanţe chimice născute în turbă, s’au păstrat neatinse firele de polen ale dife-
P AAt 5 AlP A S A SABFP/\'
Fig. 38. — Componenţa pădurilor dela Dorna, azi (III) şi în vremea cvaternară (I, II).. (După	datele E. Pop). P =	Pin;	M = Molid;	Mt = Mesteacăn;	S = Salcie
A = Alun; B = Brad; F =	Fag.
riţilor arbori ce împrejmuiau turbăriile, lăsând astfel în ele, urmele neatinse ale existenţei lor. Asemenea studii au fost săvârşite şi la noi de către Prof. Th. Solacolu dela Universitatea din Bucureşti, dar mai întinse de către E. Pop dela Universitatea din Cluj.
Mai în amănunt au fost cercetate tinoavele din împrejurimile Dornei< (Bucovina), găsite într’o regiune de pădure în care azi predomină molidul	(65%), amestecat	cu	bradul-alb	(8—10%) cu	prea	puţini pini	(3—5%), cu mult	fag	(15—17%),	apoi mesteacăn	(3%),	dar
şi carpăn ori alun.
Cu totul altul era aspectul pădurii dela Rodna, în vremea cvaternară. Era formată aproape exclusiv din pini, care se întindeau maii
PRIN PĂDURI
35
spre răsărit până ’n zona făgetului şi chiar a stejărişului de azi. După aceia abia s’a infiltrat molidul, cu mult aluniş şi stejăriş, apoi amestecat cu mult carpăn şi numai mai târziu începe să prindă teren fagul, care restrânge zona molidului.
Ca orice fiinţă, arborele are duşmani. Cei mai a-prigi sunt vânturile, gerul ori căldura prea mare.
Poate să învingă nepri-elnicia locului. Are atâta putere în el încât despică stânca spre a face loc ră-dăcinelor; le întinde spre a cuprinde grohotişul de-1 înţepeneşte să nu alunece.
împotriva vântului, când nu bate aspru într’una, se ajută ei între ei; cot la cot formează armata pădurilor.
Şi de căldura vremelnic ridicată se apără. Spre a nu slobozi din el prea multă apă când se încinge aerul mai tare, îşi închide ferestruicele •— stomatele —, care se găsesc pe faţa inferioară a frunzelor; le deschide larg în vremea când îi prisoseşte apă în trup. Astfel îşi regulează după nevoie cantitatea de apă ce-i este necesară pentru hrănire, ca şi pentru mecanica lăuntrică, după gospodăria chizbuită a fiecăruia.
împotriva vânturilor iuţi, ce bat prea multe zile într’un an, cu greu însă poate lupta. Crengile se rup, de unde vine vântul, altele în loc nu mai cresc. Chiar dacă este bine înţepenit, la urmă molidul nu mai poate rezista. E doborît. Şi de aceia spre limita de sus a pădurii, spre
vraiştea vântului, arborii sunt schilodiţi, se pipernicesc; nu mai pot trăi. Pădurea după ce se răreşte,, încetează uneori brusc, pare că ar fi retezată.
Acelaşi lucru se întâmplă şi jos-în câmpie. Pe lângă crivăţul fără Fig. 40. - Stomatele deschise (linii oprire, atmosfera prea încălzită în-negre) ori închise (linii subţiri).	văluie arborele într’o baie fierbinte
şi uscată sau iarna într’o gheţărie continuă. Arborele se svârcoleşte, are crengi strâmbe, se piperniceşte şi la cele din urmă se dă biruit.
Fig. 39. — Un tei vârându-şi rădăcina într’o stâncă. Piatra dintre Bâsce-Buzău.
(Fot. I. Şerbănescu).
3*
•36
FLORA ROMÂNIEI
Dar pe lângă agenţii fizici, arborele are duşmani numeroşi dintre alte fiinţi mari şi mărunte. Cerbul îi mănâncă mugurii; larvele de insecte îi hăcuesc frunzele ori îl sfredelesc până ’n inima lemnului. Iasca îi suge pe încetul seva, lichenii de asemenea. Nici de microbi
nu e ferit. Ulmul piere pe zi ce trece, uscându-se pe picioare şi din pricina unui microb.
Cel mai de temut duşman al arborelui este însă omul, pentru care se jertfeşte de-i dă tot: lemn, frunze, fructe.
Chiar dela începutul aşezării lui, omul trecând din vieaţa de vânător la cea agricolă, a fost un duşman fără voie al pădurii, deşi ar trebui să-i rămâie cel mai bun prieten. Colonistul care capătă teren în vreo ţară din alte continente, ca să-şi facă loc de gospodărie, începe a doborî arborii, a scoate cioturile, a da foc mă-răcinişului.
Aşa a fost aiurea, aşa şi la noi. Satele sunt aşezate la margine de codri, în poenile mereu lărgite sau în rariş-tele de pădure, într’una tăiate. Există sate cu apofise după luminişurile dela marginea pădurii, căci casele încă nu s’au înmulţit pe măsura distrugerii pădurii din apropiere.
Pe urmă a venit lăcomia câştigului, întinderea agriculturii ori a creşterii vitelor. Toate s’au săvârşit în dauna pădurilor, tăiate fără milă, fără sistem, din ce în ce mai împuţinate, tot mai rărite. E un fapt uşor de constatat de oricine. In jurul satelor, odată umbrite de păduri, acestea se depărtează, lăsând în urma lor ogaşe, năruiri, locuri sterpe. Nici azi nu s’a isprăvit cu distrugerea pădurilor. Când sătenii cer izlaz,	în	loc	să	fie	îndrumaţi ori siliţi să cultive plante de
nutreţ,	li	se	dă	câteva	hectare de pădure, spre a le folosi la păscutul
vitelor.
De aci alarma dată în timpul din urmă de către cei cunoscători în ale pădurilor. Plantaţiunile merg în ritm mai încetinit, faţă de tăieri, iar locurile odată cu codri vestiţi devin câmpuri sărace chiar pentru agricultură ori imaşuri pline cu scai şi rugi.
Fig. 41. — Unul din ultimii pini, schilodit de vânt (Penteleu). (Fot. I. Şerbănescu).
PRIN PĂDURI
37
Suprafaţa pădurilor dela 70% din a ţării cât se socoate că ar fi fost mai de demult la noi, s’a redus la 21% azi, mai puţin ca în ţările vecine (Bulgaria 28%, Polonia 32%, Cehoslovacia de eri cu 33%).
Fig. 42. — Ultimii stejari spre stepă.
Vechilor codri, odinioară folosiţi ca mijloc de apărare a ţării, li se mai păstrează numele doar în paginile de istorie ca amintiri, în legătură cu vitejia înaintaşilor noştri. Codrii Vlăsiei, ai Tigheciului din Basarabia, Codrul Herţii, atât de temut înainte de războiu ori vestitul Codru al Cosminului, au rămas în pomelnicul trecutului.
Am ajuns o ţară subîmpădurită.
In jurul vârfurilor de munţi, cu nămeţi mari iarna, cu şuer aprig de vânt peste tot anul, pădurea se opreşte. Limita ei superioară, la noi e cam la 1600 m. în mijlociu. Vine apoi poclada deasă a brădetului moli orît, încruntat iarna şi vara; sub el se revarsă până pe coline făgetul, variat colorat toamna. Mai jos se întinde stejărişul până unde îi dă voie clima neprielnică a stepelor, cu arşiţă mare şi îndelungă, cu ploi slabe, cu volbura crivăţului.
Pădurea are astfel un hotar sus la munte, peste care nu poate înainta, altul jos în câmpie. La hotarul de sus ajunge bradul, mai rar fagul, la cel de jos se opresc stejarii. Intre cele trei brâie de păduri nu este însă despărţire fixă. După cum fagul se urcă pe văile adăpostite în
Fig. 43. — Frunză de ulm mâncată de larve (d. d-Tâ Hrisafi).
38
FLORA ROMÂNIEI
zona bradului şi de multe ori o străbate, cum e în Molidvişul din Pă-râng, până la limita pădurilor, tot aşa stejarul, pe coastele mai uscate, sudice, intră ca limbi în făget, continuându-se rezleţ până între brazi.
Fig. 44. — întinderea pădurilor faţă de suprafaţa României (d. I. Simionescu, Tinere, cunoaşte-ţi ţara).
Atârnă totul de bătaia vântului, de umezeală. In Oltenia bunăoară fagul se amestecă de-a-valalma cu stejarul până ’n colinele joase.
A.	Stejărişul
El, mut şi blând, stă fără să se’nchine> Acolo unde în vifor şi urgie Blestemul rădăcinilor îl ţine...
O. Goga
In stejăriş arborele precumpănitor este stejarul cu varietăţile lui.
Când e în plină putere, în masivele de pe dealurile înalte sau rătăcit în afară de pădure, singuratec şi la loc larg de desfăşurare, stejarul, la noi, este arborele care concretizează vânjoşenie şi patere de vieaţă. Rădăcinele lui răsfirate sunt adânc înfipte în pământ, nu numai spre a înţepeni bine arborele ramificat, dar spre a trage cât mai multă umezeală. Trunchiul, gros uneori şi de 2 m., reprezintă vigoarea, îmbrăcat de timpuriu cu o coajă crăpată, aspră, cu multă plută, cojoc gros ce-1 apără de frig şi ploaie. Ramurile sunt noduroase, ca nişte şerpi ce se svârcolesc.
Le întinde în toate părţile tot una, când are loc şi de aceia stejarul izolat, impune prin maiestoasa desfăşurare a coroanei.
Este prudent. După origine trăgându-se din părţile calde, nu se lasă înşelat de ademenirea primăverii. De mult au în- Fig. 45. — Frunză de gârniţă frunzit arţarii, paltinii, când în portul de (d- Tr- Săvulescu). iarnă sever al stejarului, abia se zăresc florile bărbăteşti, atârnate pe o aţă lungă şi gălbuie, în anii când stejarii
PRIN PĂDURI
39
înfloresc. Mai pe urmă crapă şi mugurii ce dau frunzele, scurţi, înveliţi în zale de solzi, ce-i apără iarna. Pe cât e de serios în înfăţişarea lui de "vară, când încep să se arăte frunzuliţele fragede, la început gălbui, .tremurânde ca şi libelula ce iese din învelişul larvei, stejarul surâde, învălit într’o pânză rară de argint aurit, delicată mai ales oând o străbate razele de soare. Frunzele tungăreţe, crestate pe margini, în scurt timp *îşi iau aspectul lor bine cunoscut, foi de metal bătute cu ciocanul şi crestate pe .margine. Se ţese repede învelişul lor, mai .ales spre vârful ramurilor, dar nu atât de .des ca să nu lase să se strecoare printre ele *o bună parte din razele soarelui. In pădurile
de stejar este mai multă lumină; vegetaţia ■ Aa .	,	.
,	u _ .w .	.*?	'	Fig.	46.—Flori cu stamine
plantelor mici e mai bogata; ciupercile sunt	şi 0	floare femeiască-, d =
mai puţine.	frunzuliţa	dela	subţioara
Florile femeieşti aşezate la vârf de ramură, căreia iese floarea.
nu sunt colorate; stau câte 2—3 grămadă,
la subsuoara unei mici frunzuliţe. Fiecare floare, cu stigmatul în trei părţi resfrânte în afară, e învălită la bază de o cupă formată din solzişori anărunţi, din care va ieşi păhărelul aşa de fin ciselat, lemnos, ca un degetar, în care stă ghinda strălucitoare, cu miez oloios, hrana că-
Fig. 47. — Ghinda de gorun.	.	Fig.	48.	Frunză	de
stejar cu gale.
citată de veveriţe şi mistreţi. Stejarul nu dă rod în fiecare an, iar ghinda îşi pierde repede puterea de îneolţire.
Pe cât e de impunător, pe atâta are mulţi duşmani, care caută să-l -doboare, dar nu ajung să-i taie cu totul puterea de vieaţă. Mai aleş
40-
FLORA ROMÂNIEI
frunzele sunt atacate, măcar că au în ele un suc taninos, ca şi în restul5 triunchiului; de aceea coaja se foloseşte la dubitul pieilor. Suntvespi numeroase care-i înţeapă frunza, depunând un ou. In locul înţepat se naşte o gală, ca o sferă lucie, în mijlocul căreia creşte în tihnă larva. Omizile îi mănâncă frunzele, de ajunge chel. Prin puterea lui de vieaţă însă din muguri noi ies alte frunze, ce strălucesc în borangicul de mătasă ţesut de omizi. Păduri întregi în Dobrogea. adesea par acoperite cu funigei, mătasa deasă a cuiburilor de omizi. Chiar lemnul tare nu este cruţat. In el îşi face tuneluri până în inima arborelui larva de carada^că, mare, albă, lacomă.
Dintre toţi arborii dela noi, stejarii au fost cei mai sacrificaţi. Din lemnul lor trainic s’au făcut case. Bisericile de lemn unele de 400—500* ani vechime, cum e aceea din Iend din Maramureş, sunt clădite-în întregime ori au măcar tălpile de temelie din stejar abea cioplit. Din această pricină azi nu au mai rămas codri de stejari bătrâni, ste^-
Fig. 49. — Ghindă de stejar.
Fig. 50. — Frunze şi fructul, de Q. pedun- Fig. 51. — Ghindă şi crenguţă culifloraManzâr-Tighina (d. A. Borza).	de	cer	(Br.).
jarul trăind şi 1000 de ani, încât, ca în nuvela lui Soveja din «Oamenii! de munte », ar putea istorisi, celor ce le-ar înţelege şoapta de seară a frunzelor; întreaga istorie a neamului nostru. Unde se mai găsesc dintre cei bătrâni,, în Banat la Dognecea, în Basarabia în drum spre Pere-
PRIN PĂDURI
secina, la Mănăstirea dintr’un lemn de lângă Govora, chiar în Bărăgan la Cornăţele, la căpătâiul mormântului lui Avram lancu din Ţebea pe* Criş, impun în adevăr nu numai admiraţie dar şi respect.
Rămuroşi, noduroşi, aspri sunt stejarii răzleţi. Pot creşte drepţi ca lumânarea, de par stâlpi de telegraf în pădurea plantată, străbătută de drumul ca tras cu sfoara dintre Deta în Banat spre Parkos.
La noi se găsesc mai multe soiuri de stejar, cu o repartiţie anumită. Spre dealurile înalte creşte gorunul (Quercus sessiliflora) cu frunze mai delicate, mai lungi în codiţă, iar ghinda Fig. 52.— Tufă-aibă (Br.). stă de-a-dreptul pe capătul rămuricii
ce o poartă. Stejarul (Q. pedunculata) are codiţa frunzelor mai scurtă şi dimpotrivă ghinda e la capătul unei codiţi subţiri, mai lungă. E cel mai răspândit, din codrii Moldovei şi ai Basarabiei până ’n Cadrilater, de pe malul Nistrului până la poalele vestice ale Munţilor Apuseni. In Basarabia mai creşte o varietate rară, de stejar brumăriu (Q. pedunculiflora) deosebit prin frunze mai groase, lucii, întunecate pe faţă, cu o brumă albăstrie pe ,dos, cu peri mari. E un stejar care a pătruns până la noi, marea lui întindere fiind în Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Transcaucaz. Dimpotrivă alte esenţe, venite din sudul Europei, sunt proprii ţinuturilor mai calde, cu pământ mai uscat. Gârniţa bunăoară (Q. conferta) şi cerul (Q. cerris) formează pădurile din Banat şi Oltenia, ca şi cele din Dobrogea, fiind rari în Moldova. Sunt arbori mai mărunţi, mai sgribuliţi, cu trunchiul mai strâmb. Gârniţa are frunzele mari, lucii, păstrate şi peste iarnă pe ramuri, măcar că sunt uscate, de produc sunet metalic când le sgâlţie vântul. Cerul se cunoaşte şi fără frunze, după mugurii pufoşi, iar cupa ghindei cu solzi ţepoşi. Prin Dobrogea în special, dar şi în Oltenia ori Banat, în ţinuturile cu climă mai mediterană, creşte stejarul zis stejărică, tufă-albă (<Q. pubescens) cu frunzele mai adânc crestate, cu peri mari pe dos, cu o pâslă alburie pe crengile tinere ca şi pe cupa ghindei.
Pădurea de stejar rar este curată. In ea să amestecă diferite alte esenţe întâlnite şi în făget.
înainte de a înfrunzi stejarul, mulţi dintre tovarăşii lui sunt mai. harnici; îmbracă pădurea cu frunziş fraged.
Carpănul este unul dintre cei dintâi care-şi deschide poarta, anterelor cu florile înşirate pe un mâţişor încă de cu toamnă. In regiunile olteneşti, dobrogene dar şi în jud. Buzău, amestecat cu cerul trăieşte c ărp i niţa (Carpinus duinensis) destul de răspândită. Obişnuit este mai măruntă la trup decât carpănul, cu frunze mai mici,.
*42
FLORA ROMÂNIEI
imai dese, mai lungueţe şi mai înguste. Când e cu fructe se deosebeşte :mai lesne, căci, înşirate ca un strugure simplu, abea se pot deosebi <de frunze, doar că aripioarele fructului sunt ceva mai gălbui.
In afară de paltin, mai rar arţarii înveselesc de timpuriu pădurea de stejar. Arţarul (Acer platanoides), se pune uneori la întrecere cu stejarul, ca port. înfloreşte înainte de a înfrunzi, aşa încât repede atrage luarea aminte, prin florile gălbui, pe codiţi ramificate, -ca un mănunchiu ce spânzură. Florile având mult nectar, sunt căutate >de albine, harnice să-şi umple vasele deşertate prin îndelunga amorţire a iernii. După ce florile se trec, în locul lor spânzură frumoase fructe înaripate, uşor luate de vânt şi împrăştiate. Când cad se învârtesc în :sbor spiral, după aceleaşi legi mecanice ca şi helicea aeroplanului.
Fig. 53. — Cărpiniţa (Br.).	Fig. 54. — Arţar (R.).
La arţar se poate prinde de minune, străduinţa frunzei late cu adânci crestături pe margini, ce-i dă înfăţişarea palmei cu degetele resfirate, de a primi cât mai mult din lumina soarelui. Pe ramurile întinse orizontal, frunzele sunt şi ele orizontale, ca nişte foi de hârtie, pe care bat razele perpendicular. Pe ramurile verticale, frunzele se întind perpendicular pe ele, în cruciş, ca să nu oprească cele de sus, lumina celor de jos.
Jug.astrul (Acer campestre) mai pipernicit, are frunzele mai mici, tăiate tot în 5 loburi, din care cele trei dela mijloc mai desvoltate. Abia s’au arătat frunzele plăpânde, iar solzii roşcaţi ce le-au apărat •n’au căzut încă şi florile gălbui, mărunte, se ivesc grămăgioară, îndreptate la început in sus. Fructele sunt la fel cu ale arţarului, numai că aripele, subţiri şi cu numeroase nervuri, mai asemenea celor dela insecte, sunt Întinse în lături. La arţar aripele formează un unghiu obtus; ale
PRIN PĂDURI
43
paltinului sunt aproape paralele. Vara când fructele sunt coapte parcă s’a aşezat pe copăcel un roiu de fluturi cu aripi vişinii.
Este arborele care se încumetă să învingă neprielnicia stepei, înaintând curajos acolo unde nici stejarul nu mai poate ţinea. Devine în schimb ca un arbust, pipernicit, cu ramurile strâmbe. Ceteşti din toată (înfăţişarea lui, lupta ce trebue să o ducă cu greutăţile stepei.
H
Jf a îl
Fig. 56. — Glădiş (Br.).
Mai ales în Dobrogea, dar şi Oltenia, la marginea pădurilor de stejar, sub formă de arbuşti se vede g 1 ă d i ş ul (Acer tataricum) un arbore meridional, care după frunze nici pe departe nu se aseamănă cu neamurile lui, avându-le întregi, ovale, cu câţiva colţi mai răsăriţi pe dungă. Numai după fructe, aşezate pe o codiţă lungă, se poate prinde că e un arţar, având aripi ca şi ale paltinului, dar mai scurte, mai late
şi purpurii spre vârf. Din cauza fructelor frumos colorate, se cultivă şi prin parcuri.x)
Şi ulmul (Ulmus campestris) e tovarăş stejarului, frumos mai ales când înfloreşte, printre cei dintâi, purtând canafuri de antere trandafirii de-a-lungul ramurilor tinere, cu mult înainte de a se ■ Fig. bl. —Crenguţă cu	fructe	crăpa mugurii de frunze. In locul florilor
de	ulm (R.).	se arată fructul prins ca într’o foaie de
<!	hârtie, putând fi lesne răspândit de vânt.
Seamănă mai bine cu o petiţă pentru pistoalele de joacă ale copiilor.
Frunzele sunt dese, aspre, zimţuite pe margini, mai închise pe faţă, mai albicioase pe dos şi cu un puf roşcat la locul unde se îmbină nervurile «secundare cu cea principală. Sunt nesimetrice; o jumătate e mai lungă "spre codiţă decât cealaltă. In anii din urmă, în afară de un gândac ce-i L'~L • ' •	•______
ii .i) Vezi I. SIMIONESCU: Tinere, cunoaşte-ţi arborii. Cartea Românească. Bucureşti, 1938.
Fig. 55. — Jugastru (K).
44
FLORA ROMÂNIEI
mănâncă, el şi larva lui, ţesutul frunzei de nu lasă decât nervurile,, o boală microbiană îi stinge vieaţa an cu an. II vezi deodată cu frunzele numai în vârf; în anii următori nu rămâne decât scheletul ramurilor frumos întinse, căci portul ulmului, în plină desfăşurare, este mândru,, înalt, cu coroana aproape ca şi a teiului. Sunt mai multe soiuri de ulmi la noi. In Dobrogea în special creşte v â n j u 1 (Ulmus pedunculatus) adesea cultivat în grădini pentrucă fructele roşietice atârnă în jos pe o> codiţă mai lungă.
T.eiul-alb cu frunzele mai palide pe faţă (Tilia alba tomentosa )> se întâlneşte în mai mare cantitate în special în Dobrogea, dar şi în Basarabia.
Tinere, cunoaşte-ţi arborii). Fig. 59.—Fructe şi mugur de frasin (R.)..
Frasinului (Fraxinus excelsior) îi place în deosebit locurile mai umede, având nevoie de mai multă apă. Se recunoaşte uşor după frunzele compuse, ca ale salcâmului sau înainte de a da frunzele, după frumoasele flori trandafirii strânse buchet, spre vârful ramurilor tinere, pe codiţe lungi şi ramificate. Sunt simple; n’au nici sepale, nici petale. Se recunoaşte lesne şi după fructe, învăluite în frunzuliţe lungi, înguste; spânzură în jos, producând un sunet metalic când sunt scuturate de vânt.
Alţi arbori, comuni cu ai făgetului, se amestecă cu stejarii: p ă-rul-pădureţ, mălinul, sorbul, scoruşul, păduceii, iar dintre tufişuri alunul, c o r n u 1 şi cu ruda lui apropiată sân* gerul (Cornus sanguinea), spre toamnă cu frunzele ca muiate în sânge, pete văzute de departe, dând efect plăcut când se oglin dese în apa Nistrului.
PRIN PĂDURI
45
Printre tufişuri, în zona stejarului se amestecă şi alunul-tur-cesc (Corylus colurna), prin Banat şi Oltenia, cu fructele mai rotunde decât ale alunului obişnuit,; sâmbovina (Celtis australis), din neamul ulmului, cu trunchiul destul de înalt, cu florile câte una la subsuoara frunzelor iar fructul ca o prună neagră, cu codiţă lungă. Creşte prin stejă-rişul din Oltenia, Banat şi Do-Ibrogea, fiind unul dintre numeroasele semne că boarea medi-terană ajunge şi peste pământul României, aducând o variaţiune în vegetaţie. Asemenea sâmbo-vinei mai sunt şi alţi arbori şi arbuşti mediterani, cărora le Fig. 60. — ilex aquiţoiium (K.). merge bine la noi. E un soiu de
păr (Pirus elaeagrifolia) cu frunzele lungi, ascuţite la vârf şi cu fructele ca nişte scoruşe.
Prin	pădurile	de	stejar mai des se întâlnesc şi la noi arbuşti
<cu frunzele	verzi iarna	şi vara. Mai ales prin pădurile	din Dobrogea,
din Oltenia şi până în Bihor creşte ghimpele (Ruscus aculeatus),
cu portul atât de curios. Trunchiul subpă-mântean e gros, cu rezerve de	hrană; partea
aeriană subţire, ramificată la	vârf, are ră-
murelele lăţite ca nişte frunze de piele, lunguieţe şi ascuţite la vârf, ca un ghimpe. Pe mijlocul acestor ramuri frunzoase, ca şi la unii cactuşi, sunt adevăratele frunze, micuţi solzi, la subsuoara cărora răsare o floricică verzuie, la fel cu a crinului ca organizare, arbustul făcând parte din neamul liliaceelor. Frumos e arbustul mai ales toamna cu bobiţa de mărgean a fructului, pe mijlocul rămu-ricii verzi, care se păstrează aşa şi peste iarnă.
Nu e singura plantă cu frunze verzi şi iarna. Pe la Vârciorova dar şi pe lângă Arad, creşte Ilex aquifolium cu frunze lungi, scorţoase, cu faţa ondulată, cu dinţi spinoşi pe margini şi vârf. Poate ajunge ca înălţime şi 5 m, pe când în sudul Europei creşte ca arbust gros, înalt şi de 12 m. Frumos e mai ales toamna când la subsuoara frunzelor ies *din flori boabe roşii ca de cărmâz, în contrast cu luciul frunzelor ca «de pergament. Din această cauză este des cultivat în grădini.
46
FLORA ROMÂNIEI
Cum în pădurile de stejar e mai multă lumină, printre trunchiurile' de arbori, dar mai ales prin rarişti şi poeni cresc o mulţime de plante* anuale cu flori, care formează de altfel şi podoaba păşunilor şi a fâne-ţelor. Primăvara în special aici îşi găsesc oploş cele mai multe din plantele pomenite, care împânzesc pădurile încă. desfrunzite, cu cultuce fel de fel colorate.. Prin locurile mai uscate sau pietroase din păduri se întâlneşte o plantă, vestită în imaginaţia poporului. E iarba-fiarelor (Vincetoxicum officinale), zisă prin Moldova şi pana-sburătorului; creşte de altfel şi prin fâneţe. In păduri e mai înaltă* putându-se uneori agăţa. Are frunzele Iun-gueţe, netede pe margine, puţin încovoiate în lung, tot două câte două faţă în faţă, cruciş-unele deasupra altora, ca să nu se umbrească*. Cu codiţa scurtă, par lipite de trunchiul fibros, ce poartă în vârf flori simple, gălbui,, Fig. 62. — iarba-fiarelor cu Petalele răsfrânte ca o stea. Din floare se (K.).	răspândeşte un plăcut miros de miere, ce atrage
insectele, silindu-le să ia pe frunte un pollinium cleios,	ca	şi la	orhidee.	Poporul crede în minunea acestei plante de a*
putea	deschide	lacătele.	Hoţii o port la brâu. Ca puful seminţelor se
afumă pentru spaimă. Fructele sunt lungueţe ca nişte coarne, de unde^ numele de Coarne-de-pământ (Basarabia) iar seminţele ser răspândesc prin egrete lungi şi dese, albe, ca nişte pene.
Ferige prea puţine cresc în zona stejarului, ca şi muşchi. Şi ciuperci se întâlnesc puţintele căci n’au umezeală şi în deosebi umbră destulă. Mai adesea se găseşte Muscariţa (Amanita muscaria), cu pălăria roşie la faţă şi cu solzi ca mătreaţa, albicioşi.
Piciorul şi lamele de sub pălărie sunt albe, iar pe picior la o oarecare înălţime are un inel de peliţă albie,	± i^  
ce a rămas din învelişul rupt al pălăriei, când se des-	Muscariţa.
voltă. E o ciupercă otrăvitoare. Are un gust iute;
tăiată bucăţele şi pusă în lapte în calea muştelor, le otrăveşte..
Pe rădăcinelestejarilor bătrâni, spre toamnă, cresc bureţii-că-lugăreşti (Polyporus frondosus), formaţi din mai multe pălării cenuşii, cafenii, strânse ca nişte tafe, pe un picior mai gros. Miezul ciupercii e alb, cu gust plăcut. Se găsesc exemplare care pot cântări şi mai multe kilograme.
In pădurile de stejar din Sudul Franţei cresc vestitele trufe (Tuber Cibarium) ca nişte cartofi negrii, ascunse în pământ, plăcute la gust. După M. Brandza s’ar găsi şi pela noi în jud. R.-Sărat şi Putna,. cunoscute sub numele de Herea-pământului (după Z. Pantu).
PRIN PĂDURI
4?^
B.	Făget
O priviţi-i cum visează Visul codrilor de fagi.
M. Eminesciii
Pădurea de fag se întinde peste mare parte din ţinutul munţilor şi dealurile mai înalte dela noi. Aleătueşte una din podoabele pământului românesc. Se mai găsesc codrii de fag în care securea n’a pătruns, încât arborii mor de bătrâneţe. Din Oltenia şi până în Bucovina, Ţara fagului, din Codrii basarabeni şi până în munţii Apuseni, pădurile de fag acoper coastele de munţi, învăluie vârfurile de dealuri, ocolind doar Câmpia Ardeleană.
Se înalţă până ce-i opresc brazii, cu care se luptă. Limbi de fag pătrund în brădet; brazi răzleţi, ca la Sinaia, îşi înalţă conurile lor moho-rîte dintre frunzişul arămiu al fagului de toamnă. Nu e rar când făgetul formează limita de sus a pădurilor, înlocuind molidul.
Spre sud se scoboară şi pe coline, ca în Oltenia; se ţine apoi maK mult de dealurile înalte în Muntenia, deşi se scoboară şi până lângă Bucureşti (Mănăstirea Ţigăneşti); brâul se lărgeşte din nou mai la Nord de Bacău peste dealurile Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei până aproape de Nistru. Farmecul pădurii de pe Bârnova de lângă Iaşi ÎI? dau fagii. Mai la Sud de Bârlad dispar sau se întâlnesc în pâlcuri răzleţe în domnia stejarului. Tot aşa şi în Dobrogea unde se găsesc rari pe valea Batovei, la Ecrene. Dincolo de Nistru nu trec, căci la noi este limita răsăriteană a acestui arbore, esenţa Europei centrale, , neîntinzându-se mai la apus de Madrid, neurcându-se în Peninsula, Scandinavică. Fuge de asprima gerului, dar nu-i prieşte nici bătaia* crivăţului din stepe.
Fig. 64. — Frunza proaspătă de făg.
Fig. 65. — Muguri de iarnă.
48
FLORA ROMÂNIEI
Stejarul e mândru când e izolat. Fagul (Fagus silvatica) îşi arată măreţia portului său numai în tovărăşia altora. E frumos primăvara când începe mugurul ascuţit să se crape şi iese frunzele plăpânde, încreţite în lung, pare că ar fi mici evantalii pe jumătate strânse, cu franjuri de mătase purpurii pe margini, la baza lor cu solzii arămii, desfăşuraţi ai mugurelui, de par ca nişte aripi de fluturi. E măreţ vara cu crengile bogat ramificate, cu trunchiul învelit de o coajă netedă alburie, rar scorţoasă spre rădăcină unde e îmbrăcată cu muşchi.
plac locurile mocirloase, îi merge
Fig. 66. — Floare şi fructul de fag. bine numai unde cad ploi abundente, căci şuviţele de ploaie sunt Îndrumate spre rădăcini, dându-i destulă umezeală ca să crească în voie.
Ii trebue mulţi ani până ce rodeşte. Se pregăteşte vreme de 40 de -ani spre a da jârul, seminţele lucii, oleioase, atât de căutate de mistreţi şi urşi.
In umbra celor bătrâni cresc puişorii plăpânzi, firavi deodată, de nici nu ţi-ar veni să crezi că sunt urmaşii celor mari, înălţaţi în coloane uneori ca stâlpii, cu des frunziş ce nu prea lasă loc pentru multe burueni.
E frumoasă şi plină de farmec pădurea de fag vara. E tablou neîntrecut de bogat în colori, în spre toamnă. Codrii de fag par nori împurpuraţi lăsaţi pe coasta dealurilor. De cum le pişcă bruma, frunzele foarte simţitoare la frig (de aceia fagul înfrunzeşte relativ târziu), se schimbă la faţă; devin gălbui, apoi ca bronzul, cu tot soiul de nuanţe. Codrii ruginesc, până când gerul mută foile de aramă pe pământ, aşterne un «covor ce ţine cald plantelor de primăvară.
Nu-i prea place fagului să-şi împartă stăpânirea cu alţi tovarăşi. Aceştia se îndeasă, se amestecă, îşi încâlcesc ramurile cu ale fagului, mai mult spre marginea codrilor sau în jurul luminişului din poene. Altfel, spre deosebire de stejăriş, codrii rămân curaţi aproape numai din fagi, în adâncul lor greu de străbătut.
Când soarele străbate, poleieşte cu pete aurii atât coaja, cât şi bogatul frunzar mort dintre tul-pine, de-i dă înfăţişarea unei plăci de aramă bătută cu ciocanele.
E recunoscut că sub fag omul este mai apărat de trăsnet. Pică-^ turile de ploaie prelinse de pe frunzele lucii, cu aspect metalic, şuroesc în lungul ramurilor netede până la rădăcină, servind ca şi sârmele paratonerului, ramificate în pământ. Dacă nu-i
PRIN PĂDURI
49
Fagul este unul din arborele mai des pomenit în poeziile populare.
Frunză verde de pe fag Am un drăguţ ca un brad Şi lui Dumnezeu i-e drag.
Singur mesteacănul gingaş (Betula verrucosa) prinde rădăcini mai des în cuprinsul făgetului, mai ales acolo unde grohotişurile nu permit rădăcinilor de fag să se înţepenească. Cum el e un arbore ;al nordului, nu creşte peste tot, în ţinutul fagului. E mai des în Bucovina şi Moldova, unde se întâlneşte chiar pe dealurile înalte dela Bârnova lângă Iaşi, decât în Oltenia şi Banat.
E cel mai delicat ca înfăţişare dintre arborii noştri cu foi late. N. Grigorescu prin mesteceni caută să arate gingăşia arborilor. Trunchiul mesteacănului şe desprinde în ramuri tot mai subţiri şi mlădioase, ca ale unei sălcii pletoase.
Când e înfrunzit pare un nor de ceaţă. Coloarea argintată a trunchiului neted, numai spre bază mai scorţos; coaja ca de hârtie albă ce se desface în curmeziş; ramurile ca nişte bice îndoite în jos; frunzele una mai deosebită de alta, uşoare, abia aninate de crengi printr’o codiţă subţire, mişcate la cea mai slabă adiere de vânt, totul îi dă un aer de nedefinit, eteric, fin.
Mesteacănul înalt şi străveziu,
Subţire floare artificială,
Cu fiecare frunză, o petală
De aur viu.
Şi cum îl bate vântul dintr’o parte,
Şi-apleacă lung crenguţele uşoare,
De parcă vrea, neliniştit, să sboare Spre moarte.
Otilia Cazimir,
Fie că stau ei între ei, unde pădurea a fost rărită, ca spre Poiana-Sibiului; fie că sunt PeGiuvala(Fot. N. Balan). înconjuraţi de fagi ca la Adâncata-Burdujeni,
ori de brazi ca pe valea Prahovei, dar mai ales, ca în drumul dela Gura-Humorului în Bucovina până la Cacica, răzleţi, crescuţi în voie, pretutindeni aruncă o notă de farmec, de mulţumire când îi vezi, în «contrast cu masivitatea fagului ori mohorîtul aspect al bradului. Prin <ei pădurea surâde.
înfloresc de timpuriu; mâţişorii cu flori bărbăteşti gata formaţi încă de cu toamnă, atârnă la capătul ramurilor ca şi canafurile dela
4
50
flora româniei
şfichiul unui biciu; se deschid de cum îi trezeşte unda de primăvară* Până şi seminţele seamănă cu nişte fluturi, cu două aripi late şi două fire ca nişte antene. Cum cade, dacă e loc prielnic, nu trece nici trei' săptămâni şi încolţeşte. Puişorul e rezistent; îndură frigul iernii.
In Nord, prin Finlanda şi Scandinavia, mesteacănul are atât de multiple întrebuinţări încât reprezintă în clima rece, palmierii din insulele Pacificului. Până şi vin se scoate din ei. Şi la noi e căutat. Din crengile mlădioase se fac măturoaie pentru măturat curţile ori de felezuit grâul de pleavă şi frunze; din trunchiu se scoate un soiu de dohot, doctorie împotriva râei. Cu dohot de mesteacăn a fost lecuit Creangă de râia căpătată dela capra babei Irinuca din Broşteni.
«Primăvara când dă mâzga (seva) se face în mesteacăn o gaură, cu un sfredel, se pune în ea o ţevie din care curge must de mesteacăn,, dulce la gust şi bun de făcut din el oţet» (A. Gorovei şiM. Lupescu, Botanica populară). Cu frunze şi scoarţa de mesteacăn se capătă o boiea.
galbenă pentru încristat ouăle sau vopsit lâna.
Cum e mesteacănul a-mestecat între fagi în zona lor de sus, este Carpănul (Carpinus betulus), amestecat la zona de atingere dintre fagi şi stejar. Se aseamănă la prima vedere cu fagul, prin trunchiul neted cât şi la frunze. Nu ajunge însă ca înălţime şi ramificare fagul, nici nu are trunchiul atât de regulat, ci cu crăpături şi umflături, de pare uneori Fig. 68. — Carpăn cu fructe.	sucit. Scoarţa mai cenuşie:
are pete negre. Şi frunzele sunt mai aspre cu dinţii principali pe margine, zimţuiţi la rândul lor. Nu se mai poate confunda cu fagul când e în floare sau când poartă, fructele. încă de cu iarnă se văd muguri mai lungi; nu sunt decât mâţişorii cu flori bărbăteşti, ce se deschid şi varsă nouraşi de polen, de îndată ce dă primăvara, înaintea frunzelor. Florile femeieşti pe un struguraş lung, sunt simple; n’au petale; nu sunt colorate. Din ele iesă câte un fruct, învălit de trei prelungiri ca nişte frunzişoare mai gălbui, luat şi împrăştiat de vânt, când este copt.
Carpănul şi mesteacănul nu sunt singurii arbori mari amestecaţi cu fagul. Teiul (Tilia) îi face uneori concurenţă, când libertatea îi dă voie să-şi desfăşoare frumoasa-i corcană, rotundă ca un balon*, cu ramurile de jos îndoite spre pământ. Dintre toţi arborii este acela
PRINlPĂDURI
51
a cărui prezenţă se trădează prin parfumul delicat dar pătrunzător ce se simte din depărtare. Netedă în tinereţă, coaja crapă în lung la bătrâneţă, deşi nu prea adânc. Mai are o însuşire. Dela rădăcină ies lăstare numeroase în jurul arborelui bătrân, de formează ca o pădurice de mladă, din care una se înalţă de ia locul bătrânului, când e taiat. Umbreşte mai bine decât fagul căci are frunze late, care ies primăvara cu multă precauţiune din muguri. Solzii ca de aramă ce le învăluie iarna, când se desprind cad ca aripi de cărăbuşi. Spre deosebire de alţi arbori, înfloreşte târziu, vara, de e numai zumzet de albine. Florile ca de ceară, gălbui, cu mult polen şi nectar, atrag insectele. In locul florilor rămân fructele, împrăştiate prin ajutorul unei aripi mai înguste, mai lungi, prinsă de codiţele lor; lovită de vânt, desprinde fructul şi-l duce departe de trunchiul bătrân. Cazând sub el, puii s’ar înăduşi, iar lupta între ei ar fi ucigătoare.
Prin pădurile de fag creşte mai ales Teiul-roş de deal (T.
Fig. 69. — Portul teiului, Sascut, Via Academiei	Fig. 70. —• Fruct de tei-cu-
parvifolia), cu frunze mici, pe faţa de sus mai închise, pe dos argintii. Florile mărunte prea mirositoare, stau numeroase pe o cddiţă principală. De asemenea şi Teiul-alb (T. alba) se întâlneşte des în deal şi câmpie. Se deosebeşte prin frunzele mai late, mai palide, iar pe dos presărate cu scamă. Floarea pare bătută, din cauza unor solzi-şori gălbui ce se găsesc la baza dinlăuntru a petalelor. E cel mai căutat pentru podoaba bulevardelor, dând umbră aproape ca şi castanul.
Şi paltinul (Acer pseudoplatanus) are port mândru, ameste-cându-se uneori cu brazii. Se recunoaşte uşor după frunzele late,
Române. (Fot. /. Simionescu),
foaia-mare. (Des. E. Saulea-Bocec).
4*
52
FLORA ROMÂNIEI
mai închise la coloare pe faţă şi tăiate adânc în 3 părţi, cu vârful ascuţit şi zimţuite pe margine. La baza frunzei, lângă codiţă, sunt alte două
loburi mai mici. Când e de 30—40 ani înfloreşte. Abia s’au desfăşurat frunzele şi ies florile îngrămădite în lungul unei rămurele lungi, ce spânzură în jos, neputându-se prin aceasta confunda cu jugastrul şi arţarul, care se ţin pe colinele mai joase, tovarăşi mai ales stejarului. Şi fructele sunt altfel, cu aripile ruginii, aplecate în jos, formând între ele un unghiu ascuţit.
Trunchiul adesea jupuit ca şi al platanului, e din lemn tare, căutat pentru mobile, căci se poate lesne lustrui având ape frumoase.
Toamna, pe vremea în care frunzele fagului devin arămii, aruncă notă veselă prin fructele roşii scoruşul-păsăresc (Sorbus aucuparia), arbore cu crengile rare, resfirate larg şi mlădioase, de se apleacă în jos prin greutatea fructelor ca date cucârmâz, cu 5 adâncituri în vârf. Frunzele sco-ruşului-păsăresc, seamănă cu ale frasinului fiind compuse, dar cu frunzişoare mai mărunte şi mai multe, zimţuite pe margine. Spre toamnă se colorează şi ele galben-roşcat, ceea ce face copacul şi mai frumos. Nu rar, tot pe lângă marginea pădurilor de
Fig. 71. — Portul paltinului. Cis-nădioara. (Fot. I. Simionescu).
fag, se vede şi sorbul (S. torminalis). Crescut în voie e un copăcel iiăltuţ ca un vişin, cu frunzele ca ale paltinului, mai lungăreţe, iar
PRIN PĂDURI
53
cele două loburi de la bază mai desvoltate. E frumos înflorit, cu tipsia florilor albe ca de soc; mai mândru e toamna cu fructele ca de mărgean, având şi frunzele la început gălbui apoi roşcate. Nu e pretenţios; creşte la umbră, creşte la soare; se urcă spre vârf de munte împestriţând cu fructele lui boghioase pânza întunecată a bradului, dar îl întâlneşti şi printre ciriteii de stejar din spre stepă.
Frumos la înfăţişare e şi frasinul-de-munte sau mojdreanul (Fra-xinus ornus), mai mic de statură decât frasinul ce se scoboară până ’n văile umede.
Frunzele compuse, sunt mai închise la coloare, cu frunzi-	Fig.	74.	—	Mojdrean	(K).
soare mai puţintele şi mai
mici. înfloreşte după ce dă frunza, iar florile micuţe stau îngrămădite multe la un loc, în vârful ramurilor, pe un strugure ramificat. Florile împrăştie un miros delicat iar fructele sunt mai ruginii.
Şi mălinul (Primus padus) e arbore mai de munte în săi-
Fig. 75. — Mălin.	Fig.	76.	— Frunze şi
fructul de Castan (K).
bătăcie, cu miros atrăgător. înfloreşte de vreme, prin Aprilie-Mai, când e ca nins de florile albe, îngrămădite pe un ciorchine lungueţ.
54
FLORA ROMÂNIEI
Fructele sunt ca nişte cireşe, mici, rotunde, cu sâmbure ascuţit şi cu coaja subţire având multe gropiţi şi vârci. E neam cu cireşul ase-mănându-se cu el la floare.
In zona fagului prin unele părţi din România, unde boarea călduţă din spre Mediterana pătrunde mai lesne şi mai domoleşte clima aspră continentală, trăÎBsc şi arbori ce aduc aminte de ţinuturile mediterane. Aşa e castanul-nobil (Castanea vesca), întâlnit mai ales în Oltenia, în jurul Mănăstirii Tismana, dar şi în grădinele dela Mănăstirea
groşi şi de 2 m. 60 în diametru. I. Conea pomeneşte de un castan bătrân pe culmea Nereazului, între Tismana şi Gornovăţ, cu o scorbură în care oamenii au loc de dormit.
E mândru la înfăţişare, rămuros; pare mai mândru chiar decât stejarul. Are scoarţă crăpată, ramuri lungi, nodoroase şi întortochiate. Cu frunze mărunte, ce aduc aminte de ale sălciei, zimţuite pe margini, sunt umbroşi. Florile mici, verzui, stau şirag de-a-lungul unei «odiţe lungi, subţiri, ieşită dela subsuoara frunzelor. Fructele netede, sunt învelite într’un înveliş cărnos, verde, cu ghimpi. Când se crapă, cad din el cunoscutele castane, cu coaja brună lucie şi cu miez oleios plăcut la gust. Dacă n’am avea belşug în toate, poate s’ar cultiva castanii în mai mare cantitate şi n’am fi nevoiţi a aduce castane din ţările sudice. Tot un musafir meridional este şi nucul (Juglans regia), bine cunoscut, căci spre deosebire de castan este mult mai
Horez, Surpatele; în pâlcuri mici ajunge până la Baia-de-Aramă, ridi-cându-se la Tismana, unde ocupă vreo 90 ha., până la 600 m. Creşte însă şi în Banat, în jurul staţiunei miniere de la Baia-Sprie. S’au găsit, răzleţi şi în Hunedoara ca şi pe valea Cernei. După toate probabilităţile au fost aduşi în jurul mănăstirilor, de călugării greci. Găsind loc prielnic, s’au îndesit. Spre Baia-Mare însă, probabil sunt rămăşiţe din timpuri vechi deci crescuţi locului.
Fig. 77. — Portul castanului dela Nereazu- Tismana. (Din I. Conea, clişeu V. A. lonescu).
La noi trăiesc castanii până la adânci bătrâneţe, ajungând
PRIN PĂDURI
55
jrăspândit, fiind aclimatizat de creşte prin vii şi livezi, până în nordul Moldovei. Salbatec să găseşte pela Vârciorova, Tismana.
La fel e şi cu dudul alb (Morus alba) ori negru (M. nigra) originar din China, dar atât de bine adaptaţi la noi, în cât creşte şi in satele dinspre munte.
De altfel ţinutul Dunării la Cazane adăposteşte numeroşi arbori şi arbuşti, care-şi au patria depărtată, în ţările mai calde. Fagul aci, ca şi în Banat, se scoboară până la 25 m, dar se amestecă mai ales cu tufani mediterani. Liliacul (Syringa vulgaris), creşte în voie, sălbatec, pe stâncile din Cazane împodobându-le cu florile lor liliachii ca nişte covoare aninate pe colţi de stânci. Jorgovan îl numesc locuitorii din partea locului, cu numele voinicului, care a răpus balaurul ce urmărea pe Ileana-Cosânzeana.
Tot musafir mediteran e alunul-turcesc, sâmbovina destul de înalt uneori, găsit şi în Dobrogea. Până şi un pin (Pinus pallasiana), îşi înalţă printre tufişurile de gârniţă ori cărpiniţă, trunchiul său drept, cu ramuri lungi la vârf, ce aduce aminte de vestiţii pini ca o umbrelă, nelipsiţi din tablourile cu Vezuvul.
Pe la marginea pădurilor de fag, înspre coline mai mult decât spre munte, se îngrămădeşte întreg noianul de arbuşti fel de fel, care înfloresc obişnuit înainte de a da fagii frunze. Numai alunul, poate să crească şi în interiorul pădurei, unde e vreo rarişte.
Mai înalt este păducelul (Crataegus oxyacantha) cu florile mari, albe, cu frunze micuţe, împărţite la vârf în trei; mărăcinul
(C. monogyna) mai comun, are frunzele mai adânc crestate, iar florile mai mici cu câte un stigmat, pe când la celălalt sunt cinci. La ambele, fructele sunt cărnoase, roşii, ale păducelului mai rotunde cu câte -2—3 sâmburi, ale mărăcinului mai lungueţe. îşi apără ambii frunzele
Fig. 78. — Mărăcinul
Fig. 79. — Crenguţă de dârmocs.
56
FLORA ROMÂNIEI
de lăcomia vitelor prin suliţi ascuţite, din care crede poporul că s’a făcut cununa de spini care a sângerat fruntea Mântuitorului. O creangă de păducel te apără împotriva ielelor.
Dârmocsul (Viburnum lantana), cu ramurile drepte, netede, cu frunzele late, tot două câte două, cu faţa încreţită. Arbustul e frumos când înfloreşte, căci florile mărunte stau adunate pe o tipsie largă, împrăştiind un miros gingaş. E mai frumos toamna cu boabele verzi deodată, apoi colorate dela roş de mărgean,, devenind la urmă negre. Crenguţe de dărmocs se puneau de către boierii din Moldova în chiupurile cu tutun, ca să-i dea un miros mai plăcut (A. Go-rovei şi M. Lupescu).
Fig. 80. — Lemn- Alăturea de el se înalţă lemnul-cânesc cănesc.	(Ligustrum vulgare), cu frunze micuţe, netede, stră-
lucitoare ca nişte frunzuliţe de portocal. Florile grămadă în lungul ramurei terminale dimpotrivă sunt ca şi cele de lămâi, cu petale albe, cărnoase. Fructele stau şi ele grămadă, boabe mărunte, ca pana corbului de negre. Poporul nu-1 uită nici pe eli în cântecele sale:
Foaie verde lemn cânesc Am să mă călugăresc Să mă duc la mănăstire Cu mânele pe psaltire Cu ochii după copile.
Lemnul-râios (Evonymus verrucosus), se ţine mai la umbră prin locurile mai umede şi se recunoaşte după crengile « râioase », cu negei mici de plută. Florile sunt mai roşcate, cu câte 4 stamine, ca nişte bumbi de aur. Fructele rare, mărunte, crapă lesne, iar sub ele spânzură de o aţă subţire, seminţele grele înconjurate de carnea fructului. Poporul le spune Cerceii-babei. La salba-moale (Evonymus europaeus) zis şi voini-ceriu, toamna fructele sunt mai frumoase, o drăgălăşenie şi ca forme şi coloare. La început ca păt-lăgelele-roşii, în 4 muchi, când se	Fig.	81.	—	Lemn-râios.
coc crapă spre a lăsa să spânzure
seminţele gălbui, lângă carnea portocalie din peretele fructului..
PRIN PĂDURI
5T
Nici cruşanul (Rhamnus frangula) nu se lasă mai pre jos, cu floricelele mărunte câte 2—3 la subsuoara frunzei ovale, verde-viu; spre sfârşitul verii ies fructe, boabe la început verzui apoi. roşii ca nişte vişine şi la urmă negre. înfloreşte toată vara, aşa încât să văd fructe lângă flori, pe aceiaşi ramură.
Verigariu, zis şi salbă-moale, părul-ciutei ori spinul-cerbului (Eh.	cathartica), la
frunze asemenea cornului, are şi el floricele mărunte, ce dau fructe negre cu gust neplăcut. Alăturea de el creşte Clocotişul (Sta-phylaea pinrtata), de loc de prin Asia-Mică, des întâlnit şi în grădini. E un tufan frumos, umbros, căci are multe frunze, com-	Fig. 82.— Crenguţă de cruşan.
puse cam ca ale frasinului, iar
la locul de unde ies, tot câte 2 faţă în faţă, mai sunt alte frunzuliţe subţirele şi scurte. Mândră e tufa înflorită cu flori mari, albe, pe nişte struguri. Mai lesne recunoscut este toamna cu fructele ca nişte beşici;
Fig. 83. — Clocotiş (K.).	Fig.	84.	—	Iedera.
cât nuca de mari, balonaşe verzui, deschise puţin la vârf, înlăuntru cu seminţe lucii, cafenii, câte una în fiecare căsuţă din cele 5 în carer împărţit balonul umflat. Din seminţele tari se fac mătănii.
m
FLORA ROMÂNIEI
In interiorul pădurilor de fag mai adesea, se întâlneşte iedera (Hedera helix), una din lianele noastre cu frunzele în trei colţuri ca de pergament, frumos colorate, lucii, verzi şi cu vine gălbui ori ruginii. Obişnuit e un tovarăş al fagului deşi se întâlneşte şi în pădurile de stejar. Cum fagul nu prea lasă multă lumină, la iederă se vede perfect adaptarea plantei la toanele fagului şi ale soarelui. De obi-«ceiu curpănul de iederă şerpueşte şi şa ramifică jos la pământ, printre . frunzele uscate. Cât e aşăTăre frunzele bine ştiute cu cinci loEuri. Rar se acopăr unele pe altele, ci mai adesea se îndreaptă spre raza cât de slabă de soare. Pare Gă ar vedea-o. Şi în adevăr s’a constatat la ea un « ochiu», lentilă simţitoare de lumină. Pe faţa superioară a frunzei unele celule epiteliale, au peretele mai umflat la mijloc, cu infiltraţii de silice, formând ca o lentilă biconvexă ce concentrează lumina spre firele de clorofil din celulele de sub ele. De cum dă însă de trunchiul fagului, ramura de iederă se urcă pe el ţinându-se prin nişte
ventuze ramificate. In acest chip poate să se înalţe până sus, îmbrăcând arborele cu o pânză de frunze, modificate ca formă, cu cât se aburcă mai spre lumină. Cele mai de sus, pe care le bate soarele, sunt simple, cu marginele întregi, cu vârful ascuţit. Tot sus, în lumină, planta dă o creangă fără ventuze, ce poartă floricele mărunte, mai multe la un loc, fiecare ca o stea regulată cu 10 raze, din care 5 sunt petalele şi alte
5	staminele. Fructele nu se coc decât primăvara. Planta rezistă la ger, aşa încât se întâlneşte verde şi sub omăt, alăturea uneori de bre-benoc. Nu e mâncată de vite căci cuprinde în frunze mult acid tanic. Persoanele cu pielea mai sensibilă, capătă erupţii când să freacă cu frunze proaspete, cu miros greoi. In medicina populară ceaiul de frunze de iederă se dă pentru năduşală ori fierte, dacă se face baie de picioare, pentru dureri de picioare. Prin unele părţi dela ţară la căpătâiul mormântului unei fete se sădeşte un fir de iederă, veşnic verde.
Nu e numai iedera liana pădurilor; în lungul drumurilor tăiate prin pădurea de fag curpănul-de-pădure ori hă-an e i u 1, să agaţă de tufani, formând frumoase boschete.
Fig. 86. — Ochiu pe frunze.
Fig. 85. — Frunze de iederă.
PRIN PĂDURI
59
Podoaba de primăvară a pădurilor de fag dinspre zona de atingere cu bradul o formează tufele de tulichină, tulipin ori cleiţă (Daphne mezereum) cu şiragul des de flori micuţe, îndesate câte 3 de-a-lungul ramurei. înflorit când omătul încă nu s’a spălat de tot, atrage atenţia uşor, în pustiul pădurii de iarnă, prin surâsul florilor trandafirii asemenea cu «ale liliacului ca şi prin parfumul dulce de migdale ce-1 răspândeşte. Nu se putea ca poporul, fin -observator, să nu-1 pomenească în poeziile sale:
Foaie verde tulipin După nor îi şi senin După dragoste-i suspin.
Nu creşte mai înalt de 1 m. iar frunzele ies după înflorire; pare că-s de laur. Sunt înşirate la vârful ramurilor iar sub ele stau fructele, Fig> si.—Tuiichină. (K.). boabe negre, înşelătoare pentru copii. E frumos
-arbustul, dar e foarte otrăvitor. Sucul scos din coajă este atât de iute, încât pus pe piele dă beşici. Zeama serveşte totuşi în medicina populară "împotriva durerilor de măsele sau prin spălături a scăpa viţeii de păduchi şi pureci.
Ca şi tulichina, înfloreşte tot în spuma omătului un alt arboraş,
Fig. 88.— Iarba-neagră (K.). Fig. 89.—Flori de iarba-neagră.
mai rar întâlnit la noi prin făgetul muntos din Moldova, mai des în ţările nordice. Este iarba-neagră (Erica vulgaris), cu frunzele
60
FLORA ROMÂNIEI
ca cetina bradului şi cu florile roşii ca de carne, aşezate numai pe o latură a crengilor, toate fiind înclinate în jos, ca nişte clopoţei. Pe când la traista-ciobanului bunăoară, florile se deschid de jos în sus,, la	iarba-neagră	încep	a se deschide din spre vârf întâi. Lămurirea
este	dată	de	alcătuirea	florii şi de grija plantei dc a-şi asigura fecun-
daţia încrucişată.
Florile au forma unui vas, cu petalele rpşii, unite. Prin gura vasului ies anterele strânse grămadă ce astupă deschiderea, iar dintre ele se înalţă stilul şi stigmatul ca un bumb, în calea albinelor. Acestea vin,, se căsnesc să ajungă la nectar şi ating stigmatul cu spinarea plină de polenul dela alte flori. După ce a fost fecundată floarea, stilul se vestejeşte atunci abea se deschid anterele şi prin nişte găuri lungăreţe varsă polenul îmbelşugat, luat de vânt sau de albine şi împrăştiat la alte flori. Cum stau plecate florile una deasupra alteia, când n’a avut loc o fecundaţie încrucişată se mulţumeşte planta şi cu	o autofecundare, noianul polenului dela florile
de	sus vărsându-se peste stigmatul celor de jos.
Mai des întâlnită la noi este o altă rudă a. acesteia, căreia poporul tot iarbă-neagră îi zice (Calluna vulgaris). Formează tufe dese prin-locurile mai sterpe, nisipoase ori calcăroase, dia pădurile mai dinspre munte, de fag dar mai. ales de brad. In Germania bunăoară se întinde pe. suprafeţe mari, acoperind terenurile netrebnice. E o binefacere pentru locuitori căci iarba neagră e la toate întrebuinţată. Numai na se mănâncă. Dând foc tufărişurilor uscate de arşiţa verii, cenuşa căpătată îngraşă ceva pământul sterp. Primăvara, când dă colţi e păscută de vite; vara când înfloreşte dă albinelor miere; frunzele şi crenguţele sunt aşternute în grajduri pentru vite, apoi trecând la groapa cu gunoi dau îngrăşământ. Iarna serveşte^ la ars în casă.
La noi, unde belşugul e în toate, iarba neagră, deşi cu mult mai rară, nu serveşte la nimic, cel. mult la pomenit în cântece:
Fig. 90. — Calluna vulgaris (K.).
Frunză verde iarbă-neagră Dragă, dragă şi iar dragă Ce ţi-i cămeşuţa neagră Dragă, dragă şi iar dragă.
Creşte în tufe mărunte şi se apără să nu piardă mai multă apă, cu. greu suptă din pământul uscat şi pietros, prin aceia că are frunzele ca. nişte solzi, mărunţi, înguşti, ascuţite la vârf, păstrate şi peste iarnă iar pe-margini îndoite în lung; stomatele se găsesc în sghiabul astfel formata
PRIN PĂDURI
61
Frumoase sunt florile micuţe, dese, care aşterne pe cultucul verde al tufelor o maramă trandafirie, către sfârşitul verii. Şi florile acestei plante au anumită orânduire pentru a-şi asigura fecundaţia. Ca un păhărel cu 4 petale trandafirii, multe, înşirate pe crenguţele dese, sunt vizibile de departe, mai ales Gă şi caliciul este ruginiu.
Dintre stamine răsare stilul şi stigmatul lung. Sta-minele au însă o alcătuire curioasă. Filamentul lor e •ca un S şi sub antere se află două prelungiri, cari întinse în afară închid intrarea la nectar. Când cearcă albina să ajungă la acesta, nu poate pătrunde fără să nu atingă perii şi prin ei să tremure firele sta-oninelor, aşa încât anterele la rândul lor sunt scu-Tiirate iar polenul împrăştiat. Fructul e uscat, crăpat în lung şi din el ies semincioare numeroase, ceea ce -explică înmulţirea acestui arbust mărunt.
Pădurea de fag nu e atât de umbroasă cum e cea <de brad, dar nici prea multă lumină nu lasă să pătrundă sub bolta ei de frunzar. La începutul primăverii, când mugurii nu sunt crăpaţi şi pădurea <le îag este împodobită cu florile primăvăratice, începând cu clopoţeii şi sfârsind cu lăcrămioarele. După ce s’a întins sus sita deasă a frunzelor, jos nu se mai găsesc decât puţine plante cu flori.
Credincioasă pădurii de fag este v i n a r i ţ a zisă şi nebu-
n o a s ă (Asperula odorata).
Ii place locurile umbroase; se mulţumeşte cu puţină lumină. Trunchiul sub-pământean, lung, dă la noduri rămurele verzi, în patru muchi. De aceia pot să se adune tufe dese într’un loc. Pe rămurele stau frunzele subţiri, aspre la pipăit, câte
6	roată ieşite din acelaşi nod, câte 8 mai spre vârf. Floricelele micuţe, albe-gălbui ca şi la sânziene, stau dese pe rămurele; din ele ies fructe cu cârligi. E o plantă care creşte în voie, căci nu-i gustă frunzele niciun ierbivor, din pricina unui suc mirositor ce conţine cumarină; în anumite celule se găsesc şi testele de ace mărunte, Fig. 92. — Vinariţa.	formate din cristali lungi de oxalat de
calciu, care înţeapă limba. Poate deci trăi nesupărată. In schimb omul o foloseşte în parfumerie tocmai din cauza cumarinei mirositoare, după cum, mai ales în străinătate, să face din ea o băutură cam cum se obişnueşte la noi «pelinul de mai».
Fig. 91.—Floare de Calluna.
62
FLORA ROMÂNIEI
Mai târziu decât celelalte plante de primăvară, creşte şi înfloreşte colţişorul (Dentaria bulbifera), Este şi ea o plantă curioasă, care ştie să se adapteze nevoilor. Când se află la marginea pădurii în plină lumină, creşte înaltă, cu frunzele dela bază mari, compuse, aducând cu cele de cânepă, de unde numele de cânichioară (Moldova); cele din spre vârf sunt simple, lungi, înguste, ca să nu facă umbră celorlalte şi să le stingherească funcţiunea. Dau flori mari, albe, cu petalele în cruce, iar din flori seminţe. Deci se poartă ca toate plantele. De îndată însă ce nu-i vine din belşug lumină şi ea, ca şi iedera, se suceşte,,, îşi învârte ramurile căutând raza de soare. Când creşte însă mai în desişul pădurii şi nu e nicio nădejde ca insectele să o găsească, schimbă.
bulbile pe cale de a da rădăcini.
purtarea. Nu mai dă flori. La subsuoara frunzelor însă mugurele se umflă, e plin cu substanţă hrănitoare şi seamănă cu un mic bob de piper (de unde numele de chipăruş în Moldova). Este salvarea ei. La bătaia vântului, bulbul se desprinde, cade între frunzele moarte de fag şi dacă are umezeală încolţeşte, dând rădăcioare şi apoi o tulpină subpământeană groasă, cu substanţe hrănitoare. Mugurele terminal,, în primăvară, se va ridică în sus, ca o nouă ramură. In acest chip neamul nu piere.
In părţile din spre munte, trunchiul putrezit de fag este învesmântat cu haina vieţii, de către gingaşa plantă măcrişul-iepurese (Oxalis acetosella)9 care de altfel se întâlneşte şi mai jos, ba chiar în. scorburile de sălcii bătrâne. E o plantă care se mulţumeşte cu puţină.
Fig. 93. — Colţişorul (Gr.). In a două
Fig. 94. — Măcrişul-iepurelui».
PRIN PĂDURI
63
lumină, de aceia creşte în locurile umbroase, multe la un loc, tapisând cu verdele frunzelor ei petece întregi de pământ. Frunzele, asemenea cu ale trifoiului, conţin mult acid oxalic; cristali fini ca nişte ace, cuprinse în celulele frunzelor fac să fie cruţate de animale. In excursiune, însetat, transpirat, mestecând câteva frunze din acest măcriş, simţi o răcoreală plăcută, ca după câteva picături de limonadă de lămâie. Planta este foarte sensibilă. Se poate întru câtva asemăna cu vestita Mi-mosa. Cum dă amurgul cele trei frunzu- Fig. 95. — Cristale de acid liţe se apleacă în jos, dos la dos, pregă-	oxalic.
tindu-se de « somn ». Când e vremea rea,
întunecată, la fel se îndoaie, dar şi când o bate soarele prea în plin. Mai curios e că-şi mişcă frunzele în jos şi când loveşti încet, repetat, cu vârful unui băţ, codiţa lungă a frunzelor. Este deci o plantă sensibilă dar şi cu mişcări. Când înfloreşte, dintre frunze se arată o frumoasă floare luminoasă, cu petale albe şi multe stamine gălbui. Curioasă e planta şi când fructul zemos s’a copt şi s’a despicat în 5 ferestruici din dreptul seminţelor. Acestea nu cad decât după câteva zile şi într’un chip puţin obişnuit. învelişul seminţelor se sbârceşte brusc, iar strânsura ei asvârle seminţa cât colo. Nici nu ştii în natură la ce te poţi aştepta, chiar dela o plantă mică, cu aspect atât de modest cum e măcrişul-iepurelui.
Dacă în desişul pădurilor de fag sunt puţine plante cu flori, în luminişuri deschise prin tăiere sau mai ales în poienile mai întinse, covorul plantelor cu flori e neîntrecut. Acolo se întâlnesc plante care se urcă din spre şes cu altele care se scoboară din spre munte, dând un ţesut atât de variat, încât stai în faţa lui şi te minunezi de bogăţia formelor şi a colorilor, cu care neîntrecuta maestră, care e natura, ştie să împodobească în toiul verii pământul. Sunt poeni vestite prin împletitura florilor. Când te nimereşti în luna lui Mai, înainte ca fâneţele să fie cosite, în poiana zisă « Mieluşoaia » de pe terasa Moldovei aproape de Mălini sau când în urcuşul Ceahlăului treci pe la fâneaţa zisă pe « Boişte », cam la înălţimea de 650 m, nu te poţi mişca de farmecul ce ţi se desfăşoară, iar în amiază după ce soarele bate cu putere, mireasma amestecată a florilor, te leagănă în visări nebănuite de advărată fericire. Aşa e în spre munte. Nu mai puţin fermecătoare sunt poenile înflorite de pe Bârnova de lângă Iaşi; pletele resfirate ale mestecenilor ori buchetele de ferigă, dela marginea lor te fac să te crezi sus la munte şi nu la 400 m. înălţime, lângă arsele coline din împrejurimile laşului.
Poenile sunt podoabele regiunei; ele sunt smălţuite cu tot soiul de plante cu flori, unele, cele mai multe, urcate din poenile şi fâneţele de mai din jos, ce se vor pomeni mai încolo, altele proprii regiunii iar altele-scoborîte din ţinuturile brădetului.
v64
FLORA ROMÂNIEI
Când fâneaţa e în toiu şi plantele înflorite, în noianul celorlalte se ridică ca nişte stindarde atractive florile trandafirii de săbiuţă (Gladiolus imbricatus), numită aşa după frunzele ca ale rudei sale stânjenelul din curţile dela oraşe. Dintre frunze iese o ramură lucioasă, netedă, înaltă, pe care sunt înşirate numai pe o parte, frumoase flori mari, simetric alcătuite, roşii ca sângele. Neamuri de ale ei (Gladiolus paluster) se văd şi prin locurile cu apă stătută de prin lunci, alăturea de stânjâneii galbeni. In Olanda, varietăţi de Gladiolus sunt cultivate ca şi lalele, formând podoabă grădinilor îngrijite.
Spre marginea^fâneţelor unde e mai umbră, se înalţă cât nişte arbuşti iarba-de-orbalţ f(Actaea spicata), care se arată vederii prin florile albe mărunte, des aşezate, formând ca un pămătuf la vârful plantei. Petalele cad repede, rămânând numai pădurea deasă de stamine, numeroase. Din flori ies fructe cărnoase.
Planta are mari frunze ca de leuştean, compuse. E otrăvitoare, iar fructele negre mâncate de copii, aduc ameţeli; copilul pare beat. Mai înainte vreme era folosită în medicina populară împotriva orbalţului, umflătura obrajilor. Ea se mai numeşte şi iarba-fiarelor
Fig. 96. — Săbiuţa (K.).
Fig. 97. — Iarba-de-orbalţ (K.).
PRIN PĂDURI	65
<iaci se socoate că prin ea, se pot deschide uşele ferecate ce duc la .ascunse comori subpământene.
Printre alte plante, atractivă este lumânărică (Gentiana ascle-piadea), care îşi înalţă florile albastre de azur şi cu puncte mai întunecate, la vârful trunchiului înalt şi de y2 m, aşa încât se vede de departe. Are frunzele aspre ieşite din acelaşi nod, iar dela subsuoara celor din spre vârf se ridică floarea boghioasă, ca o pâlnie cu marginile puţin răsfrânte. Se recunoaşte şi după frunzele în formă de lanţete cu 5 nervuri în lung, mai răsărite pe dos. Prin aceasta se poate deosebi de ;gentianele la fel ca port ce se întâlnesc şi în fâneţele dela câmp. La noi trăesc vreo 20 specii de enţură (Gentiana) formând podoabă fâneţelor, mai ales din plaiurile muntoase, mai puţin spre colinele mai joase.
Având loc în deajuns şi soare din plin, în poenile pădurilor de fag îşi înalţă frumoasele flori trandafirii sau violete căldăruşa (Aqui-degia vulgaris), des obişnuită şi prin grădinile sătencelor.
E o plantă cu vieaţă de doi ani. In primul an dă frunze destul de >dese şi mari, late dar adânc crestate; în al doilea an îşi ridică trunchiul neted, ramificat la vârf; pe fiecare ramură subţire se clatină elegant onfloare mascată, care opreşte repede privirea prin originalitatea alcătuirii ei. Sunt colorate şi sepalele, nu numai petalele. Cinci pinteni în care se găseşte nectar sunt ridicaţi în sus, îndoiţi la vârf, de dă florii forma unui clopot, limba clopotului fiind numeroasele stamine, cu anterele galbene, spânzurând mai jos de marginea petalelor. La popoarele primitive, era socotită drept floarea zânelor.
E relativ comună, căci este una din plantele -cultivate în grădini, chiar şi la sate, formând tufe cu efect frumos, mai ales că prin cultură s’a -ajuns la colori diferite, chiar de două soiuri pe acelaşi trunchiu. In părţile înalte ale Carpaţilor sudici s’a găsit o căldăruşă, proprie ţării noastre (A. transilvanica) cu flori albastre, mirositoare.
Tot* în poenile din făget, ca şi la marginea pădurii, se întâlneşte o plantă curioasă, bănică zisă în popor (Phyteuma spicata), care măcar că -e din neamul campanulelor, cu greu se poate recunoaşte înrudirea. Trunchiul subţire, uneori şi de un metru de lung, are frunze la bază mai late şi cu codiţa lungă, mai în sus ca nişte şuşiniţe. La vârf sunt adunate floricelele albastre ca un pă-mătuf. In boboc stau învelite în bractee, terminate la’ vârf cu un ghimpe îndoit, de unde şi numele de s p i n u ţ ă, ce-i anâi dă poporul. Pe urmă tubul frunzei se despică în lung dela bază,
Fig. 98. — Bănică. (R.).
5
66
FLORA ROMÂNIEI
de iese numai staminele şi împrăştie polenul. După aceia se despică? frunzuliţa până în vârf de iese stigmatul gata să primească polenuL
de pe floarea altei plante.
Către toamnă, când celelalte plante cu flori, şi-au sfârşit traiul, pa-jiştele verzi ca buratecul din spre munte, la marginea pădurilor de fag* dar şi de brad, smălţu-esc poiana cu o pânză fină, mai ales când e bătută într’o parte de soarele spre asfinţit, florile de brânduşă ~ de-toamnă (Colchi-cum automnale), care prin frăgezimea petalelor lor ca tăiate în ametist*. aduc aminte de b r â n-dusa de-primăvară (Crocus vernus). Cea dintăi nu dă toamna
Fig. 99. - Brânduşă-de-toamnă.	decât	floarea ^ Q pâMe,
lungită, cu petalele puţin:, răsfrânte. Frunzele ies în primăvară, când se coace şi fructul. E
o	buruiană otrăvitoare. N’o paşte nici căprioarele, nici iepurii,, dar atrage şi dispune prin gingăşia florilor ei ce presară fâneaţa,. ultimele înainte de a se aşterne zăpada.
Ţărâna verii pe sfârşit
Prin crângul gol, în fiecare an,
Intinde’n soare pâlnii otrăvite,
Brânduşe, flori subţiri de porţelan.
Otilia Cazimir
In ţinutul fagului cresc multe orhidee, plante cu corola atât de curios plcătuită. Uneori sunt aşa de multe, primăvara, încât pe Susaiu, la Predeal, unde azi sunt vile, mai înainte te atrăgeau florile lor şi prin coloare dar şi prin mirosul delicat.
In zona fagului, în poenele din pădure, ca şi în fâneţele corespunzătoare, orhideele cu florile minunate sunt destul de numeroase şr felurite.
Dintre cele mai des întâlnite e orhis-patat (Orchis maculata); are frunzele cu puchiţei ruginii. E întâlnit şi prin dealurile dk
PRIN PĂDURI	67
afara Carpaţilor. Florile purpurii stau grămadă, dese, la capătul ramurii, ieşită dintr’un tubercul cu 2 prelungiri. Unul vechiu, negru,
Fig. 100. — Orchis-patat.
Fig. 101. — Rădăcinile de orchis-p atat.
trecut, căci hrana din el a servit pentru creşterea timpurie a plantei şi altul nou, albicios pentru anul viitor.
Una din cele mai curioase Orhidee dela noi tot prin ţinutul fagului se găseşte, fie mai în umbra pădurii, fie şi mai la lumină, mai ales când locul e văros. E papu-cul-Doamnei (Cypripedium calce-olus). N’are tubercule, ci o tulpină subpământeană, cu multe rădăcini. Pe trun-chiu are 4—>5 frunze ce seamănă cu acele dela pecetia-lui-Solomon, cu nervurile proeminente. Totul e floarea, singura floare ce se clatină în vârful tulpiniţii.
Aiurea s’a luat măsuri de pază împotriva celor care ar mai culege asemenea plante .
Din pricina tocmai a floarei ei curioase, era ameninţată să dispară, fiind ruptă cu nemiluita. Nenorocirea ei e floarea, care aduce aminte de Orhideele din ţinuturile calde. Când o vezi pentru întâia oară, te opreşti în faţa ei, ca în faţa unui tablou vestit, dorit să-l vezi aevea. Deodată nu-ţi dai seama: e o bijuterie de safire, rubine şi diamante, când Fig. 102.-picătura de rouă se opreşte în corola ei? e un fluture rar sau vreun Colibri, rătăcit prin plaiurile noastre? Buza de jos a florii e ca un balon, umflat, galben ca lămâia, iar în-
-—	>">/...
% ii
• Papucul-Doamnei
5*
68
FLORA ROMÂNIEI
lăuntru cu puncte şi linii purpurii. Are o singură deschidere largă, care duce spre altarul fericire! plantei. In afara sunt 4 făşii ca de purpură. Una în sus, lată, cu vârful ascuţit, alte două pe de lături, lungi şi înguste, iar cea de dedesupt abia iese de sub balonul galben. Acestea sunt stindardele. Plata albinei o dă pădurea de perişori aflaţi în balonul galben, drept sub locul unde se găseşte atât stigmatul cât şi bumbul cleios al sacilor cu polen. Din acei perişori picură un nectar delicios, cu gust şi miros plăcut. Insecta nu-1 poate linge, fără să nu se izbească cu fruntea de bumbul cleios şi să ia pe cap polenul.
Poate mai bizară, deşi nu atât de frumoasă, este floarea de ouăle-popii (Himantoglossum hircinum). Sunt curioase numirile date de popor. Cu darul lui isteţ de observare, îl atrag acele părţi ale plantei care prezintă asemănări cu ceva lui bine cunoscut. Pe popor nu l-a izbit atât curioasa înfăţişare a florii, cât tuberculele, rotunde, netede, mici. Ironia lui usturătoare, dar spusă cu duhul blândeţii, se găseşte şi aici. Francezul numeşte această plantă Orchis â-odeur-de-bouc, cu miros acru; Românul i-a spus Ouăle-popii, ca să nu întrebuinţeze termenul mai drastic, dat şi altor plante, cu tubercule la fel.
Buza de jos a florii e lungă şi îngustă, ca un patrafir, sfârşit la capăt cu două suşiniţe mai subţiri; alte două şuviţe sunt despărţite mai sus. Toate colorile se întâlnesc pe ea. Patrafirul este albicios, cu o linie la mijloc şi cu pete la bază ca drojdia de vin roş, mai jos e ca măslinele verzi, după cum tot verzui sunt şi şuviţele laterale. Cum fac femeile coc din părul lor lung, aşa şi floarea, în boboc, îşi ţine patrafirul strâns în spirală. Celelalte foi sunt lipite grămadă, ca o cască, deasupra intrării. Pe când în faţa papucului-Doamnei rămâi în admiraţie pentru coloare, lămurind-o, dincoace degeaba îţi baţi capul să-ţi explici forma bizară a florii. Totuşi trebue să aibă o lămurire, căci natura nu prea se dă pe calea luxului, chiar la cazuri izolate.
Atât de multă variaţie ce se vede la florile de Orhidee, încât nu ar fi chip, nici măcar tipurile principale să fie descrise aici mai în amănunţime. Multe dintre cele cunoscute la noi aparţin la genul Orchis, cu buza de jos răsfrântă şi lată şi cu nectarul strâns într’un pinten de sub ea. Poroinicul-alb (Platanthera bifolia) întâlnit şi în pădurile de dealuri mai joase, ca şi în fâneţe, face concurenţă lăcrămioarelor atât prin albul florilor, cât şi prin mirosul lor căutat de albine, de unde şi numele de stupăriţă dată plantei.
In semi-întunerecul pădurii sclipesc florile de Cephalanthera rubra, cu frumoase flori trandafirii, mult mai simple decât a celorlalte orhidee, foile colorate fiind toate tot una; numai una are jumătatea de dinainte ca un plisc de pasere. Nici polenul nu este lipit grămadă (un pollinium), ci e praf, presărat pe insecta care caută nectarul. Floarea n’are pinten şi e aşezată la vârful unei codiţe verzi, răsucită, care e ovarul lung, când se coace cu vreo 5—6.000 de seminţi mărunte. S’ar umple pădurea cu această plantă, dacă toate ar prinde rădăcini. Ea, nu-şi trage hrana din
PRIN PĂDURI
69
pământ decât prin ajutorul ciupercilor, care ţese pânză deasă în vârful rădăcinilor, străbătându-le până la oarecare adâncime. Sug ciupercile hrana din pământ şi o trec şi orhideului.
Tot în pădure se întâlneşte Listera ouata cu două foi mari, late, îngustate la vârf, dintre care se ridică ramura cu numeroase floricele verzui, mai mult decât galbene. Nici floarea acestui orhideu nu are pintenul caracteristic familiei.
N’a trecut mult dela doborârea copacilor şi curăturile sunt pline de plante, înălţate spre lumina revărsată din plin.
E o mică pădure de burueni înalte, care se desfăşoară în voie.
Te atrage noianul florilor de r ă -c h i ţ i c ă	(Epilobium anyustifoliwn),
plantă căreia nu-i merge bine decât în plin soare, dar şi în locurile cu umezeală îndeajunsă. Creşte înaltă uneori de nu se vede un copil dintre tufele ei. Are frunze înguste ca de salcie, lungăreţe şi rare. Podoaba ei sunt florile ca jarul, grămadă înşirate ca un ciorchine la vârful
ramurilor. Codiţa lungă este continuată cu ovarul subţire, verde. Florile sunt mari, larg deschise, cu patru petale răsfrânte, trandafirii, cu atât mai
Fig. 104.—Floare de Listera.
roşii cu cât soarele le bate mai mult. Intre petale se vă4 sepalele înguste,
70
FLORA ROMÂNIEI
iar în mijlocul lor o tufă de stamine cu antere mari, amestecate cu 4 stigmate. Cât stai lângă ea nu mai conteneşte vizita albinelor şi a bondarilor. Sunt insectele care le ajută la fecun-daţie. Pentru ca fecundaţia să se facă cum trebue, florile nu deschid toate odată şi sacii cu polen şi stigmatele lipicioase. Anterele se deschid numai dimineaţa între orele 6—8, întâiu la florile tinere. Stigmatele nu sunt mature decât când s’a scurs tot polenul din antere.
In schimb florile înfloresc într’una până ce isprăveşte de crescut ramura ce le poartă. Florile se închid noaptea, iar vieaţa fiecăreia nu e mai lungă de două zile. Cad petalele, dar se umflă şi creşte ovarul, ca să se deschidă repede, spre a lăsa seminţele să se sburătăcească în lumea lor, uşurate în răspândire de un puf ce le însoţeşte, de pare buruiana, când ovarele s’au deschis, că e un mototol de scamă. Aşa se lămureşte şi marea răspândire a acestei plante de îndată ce găseşte loc potrivit. La ea se observă şi o deosebită prevedere. De creşte la loc umbrit, florile cad înainte de a fi fecundate. In schimb însă planta dă ramuri din rădăcină care se târăsc până ce ajung la loc bătut de soare, ridicându-se în aer.
Tovarăşa acestei plante în rariştea tăeturilor de pădure, dar întâlnindu-se şi în fâneţe ori pe malurile pâraelor, căci
Fig. 107. — Puful seminţei.
creşte mai la umbră, este slăbănogul (Impatiens noli-tangere)9 cu trunchiul neted, palid. Se recunoaşte lesne după florile galbene ca nişte
^ ţv x
Fig. 106. — Răchiţică (fir.).
PRIN PĂDURI
71
"trompete, atârnate ca de un fir de aţă şi apărate de ploaie prin frunza lungăreaţă ce-i stă deasupra. La ea se observă bine aplicarea unui prin-
Tig. 108. — Fruct de slăbănog, (Gr.).
Fig. 108'. — Slăbănog.
«cipiu de balistică, folosit pentru aruncarea seminţelor. Numele latinesc de « nu mă-atinge » îi vine dela fruct, ca o păstaie. Când e copt, ^ajunge să-l atingi sau să-l scuture un val de vânt pentru ca să se desfacă în făşii, care se desprind, se încovrigă ca nişte coarde de oţel. Cât s’au strâns, au asvârlit din ele cât colo seminţele.
Tot în luminişurile pădurei tăiate, repede îşi află loc vestita m ă-
t r ă g u n ă alintată şi sub numele de împărăteasă ori d o a m-nă-mare de popor (Atropa bel-ladonna). E temută, de aceia e cinstită. Prin ea s’au răpus multe vieţi, chiar de împăraţi în vremurile mai de demult. La noi nu e plantă mai căutată, mai cântată, decât mătrăguna, căci nu e folosită numai de doftoroaiele satelor cât de babele vrăjitoare. Mătrăguna se culege în Munţii Apuseni «pe joc, pe dragoste, pe măritat, pe băutură, pe lege» (A. Borza).
Practica otrăvirilor cu mătrăguna din păcate se mai prinde la noi ici şi colo. « Se dă în mâncare 'şi băutură, acelora pentru care sunt plătite babele a-i pedepsi, înnebu-aiându-i». (A. Gorovei şi M. Lupescu). A rămas mai vie practica
Fig. 109. — Mătrăgună.
72
FLORA ROMÂNIEI
descântecelor de dragoste cu ajutorul mătrăgunii, ceea ce a dat loc şi la strigături ironice din partea flăcăilor:
Mătrăgună de sub pat Toată vara te-am udat Şi tu nu m’ai măritat Fată mare m'ai lăsat.
Culegerea rădăcinii de mătrăgună, partea din buruiană căutată, pentru farmece, se face cu un ceremonial deosebit. In Ţara Oaşului,, după mătrăgună, « se merge cu palincă, cu pită, cu slănină, cu pască sfinţită dela Paşti. Ş’apoi când vei sosi la mătrăgună trebue să-i închini cu palincă; nu pui mâna pe ea până nu-i închini: «Laude-se Isus Hri-stos». Şi să zici:
—	Aşa să mă cinsteşti, cum te cinstesc şi eu. Şi trebue să fie două care se duce după mătrăgună şi mai trebue un leu care-i cap de împărat şi un cuţit. Una se face că o taie şi alta că o prinde. Ş’apoi o scoate afară din pământ. Şi în locul ei pune palincă în groapă şi pită şi slănină şi pască sfinţită. Şi trebue să joace amândouă pe groapă, cu pieile goale >y (I. Muşlea).
Fetele cântă:
Mătrăgună Doamnă bună Mărită-mă peste o lună De nu’nt’asta, 'n ceialaltă Mărită-mă dup’ olaltă.
Aşa în Ţara Oaşului, la fel în judeţul Vaslui ori Suceava, în M-ţii; Apuseni cu mici variante. Culegerea se face în taina nopţii, pe linişte deplină, de nu se aud nici cocoşii cântând. Pregătirea farmecului iarăşi, se face cu un ceremonial deosebit, cu apă neîncepută, în oală nouă în care se pune miere şi zahăr, pâne şi vin, rostindu-se cuvintele: «Iţi dau aceste bunătăţi, tu să dai leac şi frumuseţe lui X». « Plata » este-absolut generală. « Ea trebue plătită căci altfel pe lângă că nu-i de leac,, dar noaptea va striga pe cei care au cules-o să o ducă de unde au adus-o,, iar dacă nu o duc se răzbună.» (A. Borza).
Planta creşte în toată plinătatea, pentrucă de altfel nu e atinsă, decât doar de iepuri la o mare nevoie. Otrava ce o cuprinde, atropina,. se găseşte răspândită în toate părţile ei, dar mai ales în rădăcină, şi în fruct. Otrava este însă dată şi ca medicament, fiind folosită în oculistică şi boli de nervi.
Planta e relativ frumoasă, rămuroasă, cu frunze mari. Florile ei,, clopote lungueţe, sunt colorate pe din afară violet, cu dungi brune. Când se desfăşoară, partea lăuntrică e şi mai roşcată, ca şi staminele cu. anterele mari. E otrăvitoare pentru duşmani; e primitoare pentru bondari. Mai frumoasă e toamna, când în locul florilor se află boabe negre,, învelite în caliciul verde crescut mai mare. Atunci fructele sunt înşelăr
PRIN PĂDURI
73;
toare mai ales pentru copiii neştiutori, prin asemănarea cu cireşele negre, având şi gustul dulceag, dar neplăcut. Ajung două-trei boabe pentru ca copilul să fie apucat de vărsături, ameţeli; bâiguesc prin somn, văzând tot soiul de lighioane. La urmă pot să moară în svârcoliri ca de « ducă-se pe pustii». E curios însă că nici sturzii, nici mierlele nui sufere nimic; mănâncă partea zemoasă din fructe, răspândind seminţele..
Prin tăieturile de pădure e greu să păşeşti în voie. Mai ales dacă vrei cumva să fugi, adesea dai cu nasul de o buturugă. Pie-dicele îţi sunt puse de crengile de mure sau rug (Rubus fruticosus) neam cu smeura, cu trandafirul. Crengile ei sunt ca nişte laţuri. Dela rădăcină se îndoaie în toate părţile, se împleticesc printre celelalte bu-rueni. Nu numai că-ţi pun piedică dar ghimpii ascuţiţi, încârligaţi ca nişte ghiare de pisică, te sgârie până la sânge. Se apără bine împotriva animalelor care din această pricină le ocolesc. Florile albe, cu numeroase stamine (ca la trandafir), mereu se desvă-luiesc în lungul crenguţelor mlădioase, care se pot prinde adesea cu vârful lor fraged de pământ, dând naştere la alte tufe. E un marcotaj natural. Frumoase sunt tufele de mure de pe lângă drumuri, când fructele prind a se coace. Roşietice şi acre la început, fiecare fruct alipit celorlalte de formează o căciuliţă pe capătul umflat al codiţei, devin
dulcege, cu gust plăcut şi negre. Nu sunt bune de mâncat când sunt. roşii; coapte sunt căutate de păsări. E un mijloc de prevedere şi apoi de ademenire. Murele tocmai prin frumuseţea fructelor lor negre sunt. des pomenite în poeziile populare :
Arză-te focul pădure
Să nu crească atâtea mure
Că toate murele tele
Parcă’s ochii puicei mele.
Fratele lor mai mic, fragul (Fragaria vesca), tot prin luminişurile de pădure se ţine mai mult. Sunt plante micuţe, târâtoare, iar crenguţele în târârea lor se prind de pământ la noduri, dând rădăcini şi făcându-se de sine stătătoare. Aşa se înmulţesc mai mult decât prin seminţe. La începutul verii floricelele lor cu petale albe şi cu stamine: numeroase, galbene, strălucesc prin iarbă ca pietre scumpe. Dintr’însele ies fructele cărnoase* aromatice, spânzurând ca nişte cerceluşi de mărgean pe codiţa subţirică. Nu e un fruct, ci fructe mai multe, căci ceia, ce:
Fig. 110. — Rug.
T74
FLORA ROMÂNIEI
numim noi «sâmburaşi», în realitate fiecare e un fruct, împlântat în carnea moale, ademenitoare în special pentru păsări, provenită din umflarea tălgeraşului pe care sunt înfipte petalele.
Altă podoabă a pădurilor de fag, continu-ându-se şi în cele de brad, o fac tufele mari de năvalnic (Pteridium aqmlinum) care cresc uneori, prin părţile bihorene, înalte până la genunchi. Se întâlnesc chiar pe dealurile mai depărtate de munţi, cum sunt acele din jurul Iaşilor. Uneori cresc răzleţe ca tufe bogate în frunze. Alteori în poenile muntoase formează pădurici de ferigi, care aduc aminte, în miniatură, de pădurile de ferigi, înalte cât arborii, din ţinuturi ecuatoriale. E o plantă fără floare, cu trunchiu subpămân-tean, adânc, lemnos, persistent, lung şi de cu frunzişoarele laterale
Fig. 111. — Năvalnic. Fig. 112. — Protal (Gr.).
y2 metru. Frunzele sunt mari, late, compuse, adânc crestate.
N’are flori, dar pe dosul frunzelor se găseşte o tivitură mai întunecată la coloare, din care iese o făină gălbuie, asemenea firelor de poleii. Sunt sporii, sămânţa lor; când încolţesc nu dau de-a-dreptul un puişor asemenea plantei bătrâne. Din spor iese un protal ca o frunză verde, lată, prinsă în pământ cu rădăcioare. Rostul ei e de a produce organele secsuate, ce vor da oul, din care abia iese feriga.
Mai răspândită, găsindu-se din marginea stejarului până în luminişurile din brădet, plăcându-i locurile mai umede este feriga (Neph-rodium filix mas) care joacă un mare rol în credinţele şi medicina poporului. La înfăţişare e asemenea năvalnicului, cu care uşor se confundă. Dintr’un trunchiu subpământean gros ies frunzele la început îndoite la vârf ca o cârjă, pâsloase. Frunza iute se desfăşoară, creşte mare, lată, deci e umbroasă, măcar că e tăiată în frunzuliţe mai mici, înşirate pe codiţa principală ca nişte peine.
N’are floare. Poporul ştie aceasta dar nu-şi închipue că o asemenea mândră plantă ar putea fi fără floare.
După credinţa lui înfloreşte spre Sânziene, dând o floare albă şi strălucitoare ca o stea.
«Nimeni nu poate avea şi vedea floarea de ferigă din cauză că necuratul voeşte să o aibă numai el. Floarea se arată spre miezul nopţii şi ţine până la cântarea cocoşului, de n’o vede decât numai dracul când înfloreşte ».
PRIN PĂDURI
75
«Floarea de ferigă se poate căpăta însă cu foarte mare greu. Ga ,-să se poată vedea şi lua, trebue să se ducă spre Sânziene doi fraţi, doi veri primari din fraţi, şi doi veri al doilea din veri primari, toţi scobo-râtori din aceiaşi familie, gemeni, şi îmbrăcându-se curat cu cămăşi albe, şi fiind curaţi de păcate,
—	relaţii sexuale — se duc la locul unde înfloreşte feriga. Aici stau 'Cu toţii în priveghere, fără să vorbească între ei, fără să râdă, fără să doarmă şi fără să se aşeze jos. In timpul cât cei 6 oameni stau de pază şi priveghează, în •condiţiunile arătate, se arată Necuratul, care nu voeşte să-l vadă pe om fericit, şi începe a face fel de fel de ghiduşii, care de care mai gogonată spre a face pe nemuşu-guri să râdă, să vorbească ori să-i adoarmă. Şi dacă vreunul din ei calcă condiţiile spuse, sau dacă se aude cântând cocoşul, floarea dispare, o fură necuratul şi oamenii rămân păgubaşi; de se pă-.zesc să nu râdă ori să vorbească sau să doarmă — lucru foarte
greu — atunci cel mai vârstnic dintre rude se duce la floare, face trei cruci şi metanii spre răsărit, rupe floarea şi o pune într’o năframă
curată, câte una de fiecare, şi o duce acasă, aşezând-o deodată la icoane (A. Gorovei şi M. Lupescu).
Dacă n’are floare cum vrea poporul, are însă spori, dar aşezaţi altfel decât la năvalnic, sub săcm ori ca nişte boabe mici de fasole, lângă nervurele micilor frunzuliţe. Sacul plesneşte lăsând să iasă sporii, ce vor da protalul şi din el altă plantă.
Trunchiul subpământean de ferigă este căutat nu numai în medicina populară, dar şi în farmacia modernă. Se dă ca pulbere împotriva viermilor intestinali, iar babele dau zeama de ferigă împotriva durerii de piept.
Sunt numeroase neamurile ferigii, ţinându-se tot de luminişurile <lin făget ca şi în cele din brădet.
Fig. 113.—Ferigă.
Fig. 114. — Locul sporangilor la ferigă.
76
FLORA ROMÂNIEI
Tot frunze mari, compuse, are şi altă ferigă (Athyrium filix femina), zisă în popor spinarea-lupului, spata-dracului. Se deosebeşte de precedenta, fiind asemenea la port, prin frunzişoarele mărunte, care sunt prinse de nervura secundară printr’o scurtă codiţă, şi sunt mai adânc crestate pe margini, pe când la ferigă e prinsă pe tot latul ei.
F e r i g u ţ a (Polypodium vulgare) frumoasă şi ea la port, formând buchete de frunze tot mari, dar care nu sunt atât de adânc şi bogat tăiate ca la ferigă. Frunza lunguiaţă este despicată pe de mărgini, pare că ar fi ruptă, în frunzuliţe netede pe dungă, ca de piele, unite între ele la bază. Sacii cu spori sunt ca nişte mărgele gălbui, puţine, pe două şiruri de-a-lungul nervurii.
Rizomul ei este dulceag (iarbă-dulce) şi oleios. Zeama se dă în medicina populară împotriva tusei.
Cu frunza întreagă este limba-vecinei (Scolopendrium vulgare), nume minunat de potrivit dat de popor, nu numai pentrucă are în adevăr forma limbii, lungă şi de y2 m, dar e legată şi de ironia caracteristică poporului, ca şi peştele-ţigănesc nume ce se dă mormolocilor de broască. Prin alte locuri ale României se numeşte limba-cer-b u 1 u i. E una din buruienile căutate de doftoroaiele satului. Ca să fie mai de leac e culeasă în Ziua-crucii. Ceaiul gustos se dă pentru ofticoşi.
Prin locurile mai umede, mai umbroase, se vede o altă ferigă* numită limb a- şarpelui (Ophioglossum vulgatum), cu o înfăţişare şi mai curioasă. Rizomul dă multe rădăcini, iar trupul întreg
Fig. 115.—Feriguţă.
Fig. 116.—Limba-vecinei.
Desenate de E. Saulea-Bocec.
PRIN PĂDURI
77
aerian al plantei se reduce la o frunză rotunjită şi îngustată la vârf, iar sporii sunt la capătul ramurii, ca un spic.
Pământul din pădurea de fag, ca şi din celelalte păduri de altfel, •e gras; cuprinde substanţe organice în putrezire din belşug. Nu lipsesc nici ciuperci, pentru care umbra şi umezeala sunt condiţiunile principale de vieaţă, dacă *au unde îşi întinde pânza de fire, cu care trage substanţa organică.
Legată aproape de pădurile de fag, mai •din belşug în părţile nordice ale ţării, trăeşte -ciuperca numită sbârciog (Morchella esculenta); apare numai scurtă vreme în primele luni călduroase din primăvară, prin Aprilie—Mai, şi dacă timpul nu e prea secetos. E o ciupercă bună de mâncat, cu gust plăcut. Se recunoaşte lesne după căciula ei încreţită, «sbârcită», galbenă ruginie, cu multe gropi şi coaste întortochiate. Piciorul .gros, alb, e şi el bun de mâncat. înşiraţi pe .aţă, uscaţi la umbră în adierea vântului, sbârciogii se pot păstra şi peste iarnă. Ar putea servi ja un comerţ însemnat din partea şatenilor 'de prin regiunile unde cresc.
Tot prin pădurile de fag creşte şi Helvella esculenta, s b â rc i o g-;gr a s cu căciula nu în formă de con, ci ca un cap cu păr împletit.
Ciuperci sunt de multe soiuri în pădurile de fag; încep să se arate primăvara, ca sbârciogul, dar şi spre toamnă. Unele sunt bune de mâncat, cum e Pholiota mutabilis, popiei mulţi la un loc, având pălăria brună, mai deschisă în mijloc, ia/ piciorul gol în-lăuntru e acoperit cu solzişori. Otrăvitoare este mai ales C i u -perca-dracului YBoletus satanas) periculoasă pentrucă poate fi luată din nebăgare în seamă drept hrib, m â -'nătârcă, pitarcă (Boletus edulis). Are pălăria groasă ca a hribului dar în loc să fie cu faţa ruginie, e milt mai gălbuie şi dimpotrivă pălăria dedesupt, tot cu multe găuri, e purpu-sie, pe când la hrib este mai gălbuie. Şi piciorul este mult mai
118.— Sbârciog (stânga)** Helvella (dreapta).
Hrib.
78
FLORA ROMÂNIEI
roşcat decât la hrib care îl are albicios. Rupt în două, cel otrăvitor se colorează repede întâiu roşietic apoi violet, iar apăsând partea de-desupt a pălăriei cu degetul, capătă în locul apăsat o coloare vineţie. Cu atât mai înşelător e hribul otrăvitor, cu cât afară de hrib mai
Fig. 120. — Iasca.	Fig. 121. — Urechiuşe.
sunt şi alte ciuperci, asemenea lui tot bune de mâncat. Aşa e p i t a r c w (Boletus granulatus) cu pălăria la început ca un ceaun, apoi mar turtită, ruginie la faţă; t u r t a-v a c i i (B. luteus) galbenă roşcată ş. a.
In pădurile de fag, pe trunchiurile căzute de istovire, dar şi pe copacii bătrâni în picioare, se întâlneşte vestita iască (Pohjporus fo-mentarius) care n’are picior, ci e lipită de trunchiu. Are forma unei pâni, cu dungi de creştere pe faţa de sus şi cu numeroşi pori. E semnul morţii fagului, căci trupul adevărat al ciupercii, iţe albe, subţiri, sunt vârîte până în inima trunchiului, sugându-i vlaga. Ce se vede în afară e numai partea cu spori.
Fiartă mai întâiu, apoi uscată, dă cunoscuta iască ce se scămoşează, des-părţindu-se în şuviţe mici. Se aprinde uşor de o atinge o scânteie. Puşca cu cremene şi iască şi azi se mai întrebuinţează de unii vânători bătrâni, iar fabrica de chibrituri mult păgubeşte de pe urma ei, amnarul şi iasca nelipsind din chimirul săteanului ori a ciobanilor.
Mai sunt şi alte soiuri de ciuperci bune de mâncat,. culese toamna din pădurea de fag şi aduse proaspete la târgurile săptămânale mai obişnuit, în Ardeal. Aşa sunt urechiuşele ori bureţii galbeni? (Cantharellus cibarius) cu pălăria ca sfârcul urechii, neregulat încreţită,, în totul având forma unei leici. Se păstrează peste iarnă uscaţi sau îm saramură. Buretele-creţ (Clavaria botrytis), încreţit, ramificat:
05 "3
Fig. 122. — JBurete-puturos (Gr.)». Forma tânără, alături cu cea matură : a = învălişul; d = piciorul c = căciula cu spori.
PRIN PĂDURI
79*
iar vârful ramurilor roşietice, de seamănă cu creasta de cocoş. Barba-caprei (Clavaria formosa) e ca o salată creaţă cu multe ramuri, galbenă la coloare, cu miezul alb şi ceva amărui.
La baza trunchiului de fag, dar şi de brad, se văd spre toamnă nişte bureţi gălbui, ca nişte pânişoare. ghebe numiţi, iar în Moldova opintici (Armillaria mellea), cultucaşe mari galbene-castanii, cu solzi mărunţi, negricioşi ce dispar. Ciuperca e cărnoasă, bună de mâncat. Trăind parazită pe copaci, e un rău duşman pentru ei.
O	deosebită înfăţişare prezintă ciuperca Burete -putur.os (Ithyphallus impudicus), numit aşa pentrucă-şi trădează prezenţa chiar într’un tufiş des printr’un miros urît, care însă atrage insectele.
Cât e tânără ciuperca are forma unui ou, albicios, fiind învălit peste tot cu o pieliţă. Când e să-şi împrăştie sporii, partea centrală a ciupercii creşte, sparge învelişul, care rămâne la baza piciorului spongios, lung şi de 4 degete. In vârful piciorului stă aparatul sporifer, care seamănă cu căciula sbârciogului, numai că e puturos şi învăluit într’o substanţă cleioasă. Putoarea ca de cadavru atrage musculiţele din pădure, care găsesc în cleiul dela faţă o hrană ce le place. In schimb pe capul şi limba lor se iau şi fire de spori, care răspândesc ciuperca. Forma şi mai ales mirosul nu se poate să rămâie neobservat de popor. Cât e ca un ou,
i	se zice burete-de-inimioară, căci zeama lui se bea când ai dureri la inimă. In faza matură, când pute şi atunci se culege, căci căciula creaţă din vârf se păstrează uscată, pentru ca apoi muiată în apă, ca o alifie, se unge cu ea orice soiu de bube.
Pe frunzele de fag, tot la umezeală, se întâlnesc şi plante şi mai inferioare, din neamul zis al Mixomicetelor, asupra cărora s’au făcut studir la noi mai ales de către L Constanfineanu, fost profesor la Universitatea din Iaşi şi Marcel Brandza, dela Institutul de botanică din Bucureşti. Sunt ciuperci inferioare, al căror trup se reduce la protoplasmă fără înveliş. Se alipesc mai multe la un loc (plasmodium), formând un corp fără formă hotărîtă care se poate mişca prin prelungiri din spre margine, întocmai ca şi protozoarele cele mai simple. De aceia mixomicetele sunt socotite ca trecere dintre plante şi animale.
De pe corpul plasmodiului se înalţă, ca şi la mucegai, codiţi subţiri ca firele de păr, în vârful cărora se află o bombiţă sferică, cu o structură destul de complicată. Din protoplasma ei se nasc sporii, mici-mici de tot, care se împrăştie la vânt. In ţara noastră s’au găsit un număr de peste 164 specii, mai bine de jumătate din numărul total (vreo 300) al celor aflate în Europa centrală.
Fig. 123.— Lamproderma echinulatum, Mânăst. Neamţ (după M. Brândză).
80
FLORA ROMÂNIEI
C. Brădet (Molidiş).
De mult cu blocul de granit El s’a făcut tot una.
B. P. Haşdeu
Trenul Bucureşti—Braşov urcă încet pe valea Prahovei. Din pădurea amestecată a zăvoaielor, treci pe lângă cătinişul dela Câmpina; te umbreşte apoi pădurea deasă de fag, care se coboară pe la Posada
până în malul apei. La Sinaia încep să se arate molizii, care răsar, toamna, din arămiul fagului ca nişte vârfuri negre de piramide. Rari la început, pâlcuri apoi, când intri în Predeal, la 1.000 m. înălţime, brădetul formează poclada care înveleşte coasta muntelui des, înegrit, rar cu câte-o împestriţătură de mesteacăn.
E zona molidului, una peste tot, din Godeanu, nodul muntos dela capătul Cernei, până în obcinele tăiate în curmeziş de Ceremuş, graniţa către Polonia. Brădetul începe uneori şi la 650 m. pe dosul muntelui, mai răcoros; în Bucegi ţine până la 1.800 m. Clima îl biruie. Se opreşte sau dintr’odată sau în tiraliori. Unii, voinici, încearcă să urce mai sus. Vântul îi sdrenţueşte, de rămân goi în partea din cotro suflă mai des. La cele din urmă molizii încetează, rămânând ca nişte simpli stâlpi uscaţi, descetenaţi.
La	noi brădetul	e	format	în	cea mai mare parte din molift,
molid, brad-roş	(Picta	excelsa), frumos, un con regulat cu
vârful ca o nueluşă mlădioasă, la capătul căreia se află mugurele terminal. E arbore mândru când îl vezi izolat sau la sfat, doi trei la un loc, în mijlocul pajiştei verzi, trăind în voie. Crengile ieşite roată în jurul trunchiului, cresc tot mai scurte cu cât sunt spre vârf, aşa încât forma copacului este acea a unui con regulat. In desişul pădurii crengile de jos se usucă; rămân numai dela jumătatea trunchiului în sus, iar copacul are forma unui catarg, cu coaja roşietică la tinereţe, mai intensă când o atinge vreo trâmbă de soare. Crengile şi crenguţele mlădioase de se îndoaie fără să se rupă, dacă zăpada se aşează pe ele, poartă frunze ca acele, scurte, în patru muchi; îmbracă de jurîmprejur ^crenguţele, făcându-le pletoase.
Din Ceahlău. (Des. d-na E. Saulea-Bocec).
PRIN PĂDURI
81
La munte piatra e la faţă. Te minunezi de unde-şi scoate hrana voinicul ce poate creşte înalt şi de 40 m. Semnul trudei de a învinge piatra îl arată rădăcinele svârcolite ca nişte şerpi ce-şi caută ascunziş. T\Tu se adâncesc, căci n’au cum. Se vâră printre crăpăturile pietrelor, le cuprind să nu se năruie. Iţi fac impresia unor braţe vânjoase cu care se ţine de stânci. Ai zice că piatra şi arborele sunt una.
La munte plouă des, dar şi secetă se lasă. Un uriaş ca moliftul are nevoie de multă apă ca să crească. 100 grame de frunze de molift folosesc numai într’un an 13 litri de apă, puţin faţă de fag bunăoară cu 75 lit. Trebue să fie econom. Nu poate asvârli -din el prin transpiraţie mai multă apă, căci n’are •de unde. Aşa se lămureşte forma frunzelor subţiri, înguste; aşa râşina apărătoare ce se formează în canale anumite, împrăştiate în corpul lui ca şi capilarele cu sânge în corpul omului.
Frunzele cad, dar neregulat, nu numai toamna.
Dovada o face cetina de jos din pădurea de brad, uscată, galbenă, adunată ca strat gros, lucios, ane-	Fig.	124.	—	Cucuruzi	de	molid.
voie de călcat, alunecând pe ea lesne.
Arborele rămâne astfel verde iarna şi vara. Cunoaşte însă surâsul de primăvară, când răsar mâţişorii scurţi numai săcuşoare de polen, din care se împrăştie un nor gălbui în jurul copacului. Pe alte ramuri se văd ghemuri lungăreţe, rumenite cu tivituri purpurii. Sunt florile femeieşti, fără petale colorate. Sămânţa nu e închisă în ovar, ci stă adăpostită la subsuoara unor solzi, frunze modificate de pe conul de brad de forma unui ştiulete de porumb, cu măestrita aşezare în spirală a solzilor. « Cucuruzii » de brad, la început cât sunt cruzi stau în sus, spre vârful arborilor. Copţi, par uscaţi şi spânzură în jos, ca nişte « cucuruzi». Toamna târziu, solzii se dau la o parte, iar sămânţa cu o aripă subţire cade la pământ; aşteaptă şi patru ani pentru ca să încolţească. Fluturată de vânt, poate să se lase departe de părintele ei; ajunge să cadă şi într’o crăpătură de stâncă în care s’a adunat o mână de ţărână. Aşa îţi lămureşti minunea •ce te atrage, când vezi pe pereţii de calcar ai prăpastiei în care curge Bicazul, câte un brad înălţându-se din mijlocul peretelui ca lipit ♦de el.
82
FLORA ROMÂNIEI
Molizii formează bogăţia prea irosită a pădurilor noastre de munte*, căci lemnul uşor de despicat în scânduri ori şindrile este căutat pentru; export. Industria ferăstraielor, mai desăvârşită la noi decât oriunde,, de zona brădetului se ţine. In schimb lăcomia de exploatare, tăindu-se^ molifţii cu nemiluita, face ca munţii să rămâie pleşuvi, daţi pe seama/ puhoaielor, răspândind jalea şi dezolarea unde mai înainte era sănătosul înveliş al pădurilor dese.
Amestecaţi cu molifţii trăeşte bradul, bradul-alb, brad-nemeş în Ardeal (Abies pedinata), la port tot aşa de mândru. Se-
deosebeşte prin frunzele mai lungi, mai lă-tuţe, cu două dungi alburii pe dos, aşezate-de o parte şi alta a ramurii, ca dinţii de* pieptene. Pădurile de brad sunt astfel mai întunecoase, mai negrii la vedere, căci frunzele sunt mai închise la faţă. Se mai deosebesc brazii de molizi prin cucuruzul ce-rămâne ridicat în sus, iar când se desface cad şi solzii; nu se păstrează din el decât axa, o crenguţă uscată. Mai plin de râşină». lemnul bradului e mai puţin căutat decât al molizilor, deşi sunt tot atât de tăiaţi.
Brazilor le place o climă mai dulce; nu suferă de vânt atât de mult; nu sunt dobo-rîţi aşa de lesne, pentrucă pe lângă rădă-Fig. 125.—Cucuruz de brad.	cinele răsfirate, rădăcina din mijloc este ca
un ţăruş înfipt mai la adânc. Trăeşte amestecat cu molidul, ţinându-se mai mult pe faţa muntelui sau spre-marginea din spre fag. Numai în Banat şi Mehedinţi alcătuesc singuri păduri dese; în restul Carpaţilor cresc mai puţintei, în Bucovina scobo-rându-se chiar până pe dealurile joase. Sunt tăiaţi pentru scânduri,, dar puieţii de brad sunt nimiciţi fără măsură la Crăciun, de când s’a introdus şi la noi moda Pomului de Crăciun, care înlocueşte tot mai mult la oraşe străbunul obiceiu al Stelei.
Alte conifere, grupa arborilor cu florile femeieşti strânse la un loc* în conul sau cucuruzul cu forme diferite, la noi cresc puţine, ici şi colo,, în pâlcuri rare. Mai des întâlnită este z a d â zisă şi 1 a r i c e,. crin (Larix polonica), cu un port cu totul deosebit de al celor dintâi.. Când creşte în voie, ca pe M-ţii Lotrului sau pe Poliţa-cu-crini din Ceahlău, este mândru la port, înalt, dar rămuros; nu păstrează decât rar regularitatea de con a molidului. Zada poate ajunge la adânci bătrâneţe. De pe munţii Lotrului s’au tăiat zade cu 532 inele; erau puieţi pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Sunt arbori mai rezistenţi; au lemnul ca fierul, de abia plutesc la faţa Lotrului. Grei, rămân împotmoliţi şi nu putrezesc nici după 20 de ani. De aceia lemnul de crin, trandafiriu, cu slab miros, de râşină, e căutat. Faţada Castelului Peleş din lemn de za dă e încheiată-
PRIN PĂDURI	83
Se mai deosebeşte de ceilalţi; frunzele lui, în smocuri de 30—40, cad toamna. Nu e tablou mai înviorător primăvara, unde sunt zade, decât
Fig, 126. — Crenguţe de zadă	Fig.	127.	— Crenguţă
cu fruct şi flori.	de	pin.
proaspătul verde ca de grâu al frunzelor de primăvară, în contrast cu mohorâtele cetini ale molidului. Toamna, crenguţe mlădioase ca de mesteacăn sunt îndoite de greutatea conurilormici, cu solzii groşi, lemnoşi.
Zada e tot mai împuţinată, deşi unde se găseşte face podoaba locurilor.
Mai adesea se întâlneşte pinul (Pinus silvestris), arborele ţărilor nordice, unde e plantat pe suprafeţe întinse. Ii place locuri cu soare, puţin umede, deşi nu-i pasă nici de gerurile mari. De aceia se urcă sus spre marginea molidului, dar se scoboară în jos până la întâlnirea cu fagul. Se deosebeşte de molid şi ca formă şi la frunze. Numai cât e tânăr păstrează înfăţişarea de con.
6*
84
FLORA ROMÂNIEI
Cu cât creşte cu atât ramurile din vârf se lungesc şi ele, se resfiră, luând înfăţişarea unui copac cu frunzele late. Frunzele lungi ies tot câte 2 dintr’un muguraş, iar conul scund are solzii lemnoşi, ca nişte scurte cuie. Dintre neamurile lui e cel mai rezistent. Molidul se prăbuşeşte cât e de lung, surpat la rădăcină; bradul moare mai adesea rupt de vânt; la pin rădăcina principală e şi mai lungă. E mai înţepenit în pământ. Mai numeroşi pini se găsesc în Bucovina dar şi în M-ţii Bihorului unde se urcă şi peste 1.000 m.
Un neam al pinului Pinus pallasianus, nu trăeşte decât răzleţ prin părţile dela Vârciorova şi Cazane, printre tufanii de gârniţă. E un
emisar al florii meridionale şi aduce aminte prin port de vestiţii pini, în formă de umbrelă, care sunt nelipsiţi din tablourile cu Vesuvul.
Tot mai rar se păstrează tisa (Taxus baccata) cu lemnul având ape trandafirii, mirositor şi tare, bun pentru mobile scumpe dar şi pentru lulele. Să citează ca o raritate de pe Bucegi, din M-ţii Buzăului, pe la Palanca, pe Bârnar. Este rară pentrucă* e nimicită. Ciobanii taie puişorul, ferind oile, care se înşeală şi îmbucă din frunzele otrăvitoare, mai lătuţe decât ale bradului. Se recunoaşte şi după fructe, cărnoase semănând cu afinele. Sunt periculoase prin partea cărnoasă, colorată, plăcută la gust; sămânţa e mai otrăvitoare decât frunza.
Şi mai rar e zâmbru (Pinus cembra) pin de munte înalt, podoaba Alpilor unde a dat loc la multe povestiri. înfruntând zeliştea vânturilor ia forme fantastice, cu trunchiul gros şi de un metru şi cu crengi ca ale stejarului, sucite şi noduroase. Frunzele lungi ies câte 5 din mugurase apropiate, aşa încât cetinele par stufoase. Mai des se întâi-
Fig. 129.—Crenguţă şi fruct de tisă.	Fig.	130.	—	Crenguţă	de	zâmbru.
PRIN PĂDURI
85
neste pe Bucegi, pe Jepii-Mari, la Creasta-cu-zâmbri, la înălţimi şi de 1.700 m.
Intunerec e în brădet. Nici lumină, nici loc nu rămâne altor arbori. De aceia toamna, când mai jos, în zona fagului, coastele de munte sunt împestriţate cu tot felul de stropituri, unele roş ca para focului când se întâmplă vreun cireş sălbatec ori diferite nuanţe de galben până la galbenul de aur al foilor de mesteacăn, pădurile de brad
se întind, negre, până la vârful muntelui, înălbit de zăpada timpurie.
Numai în rariştele de brad, pe marginea apelor ce taie văi adânci în zona lui, se urcă arbori şi arbuşti, care mai înveselesc monotonul colorit.
Printre arbori se pot vedea paltinul, plopul-tre-m urător, frasinul-de-munte, velnişul (Ulmus
Fig. 131.—Zâmbru dela Creasta-cu-Zâmbri din Bucegi (d. Rev. Pădurilor).
Fig. 132. — Mestecănaşul (M. Br.).
montana), teiul-de-deal (T. parvifolia), mesteacănul, mesteacănul-negru (Betula carpatica) cu frunzele romboidale* la mijloc mai late; mestecănaşul (B. pubescens) cu ramurile tinere păroase în loc să fie netede, ca la mesteacănul obişnuit.
Podoaba acestor locuri o face scoruşul-de-munte păsăresc (Sorbus aucuparia) prin florile albe primăvara, dar mai ales prin ciorchinele de bobiţe roşii ca de cârmez, ce spânzură în jos. Şi sorbul (Sorbus torminalis) dă variaţie, mai înalt, adevărat copac
86
FLORA ROMÂNIEI
ramificat, având fructe ruginii cu pete albicioase, de forma perelor pădureţe.
Numeroşi sunt arbuştii, deosebiţi de cei care se găsesc mai jos.
Fig. 133.— Trandafirul-de-munte (M. Br.).
Fig. 134. — Caprifoi-de-munte (K.).
Trandafirul-de-munte (Rosa alpina) nu are ghimpii ascuţiţi pe tulpină, ci cel mult sub floarea singuratecă mai roşie decât a măcieşului şi pe o codiţă mai lungă. La baza codiţei frunzelor se văd două aripioare mai late.
Cununiţa (Spiraea ulmifolia) formează tufe cu flori albe, mări-şoare, strânse în vârful tulpinei, pe codiţe lungi; bârcoacele (Cotoneaster integerrima), nici de
Fig. 135. — Socul-de-munte.
Fig. 136. — Păltiorul (K.).
1	m. de înalte, cu florile trandafirii câte 2—3 la subsuoara frunzuliţelor ascuţite la vârf, iar spre toamnă purtând fructe mici cărnoase, având
PRIN PĂDURI
87
'Fig.
137. — Coacăzul-de-munte (K.).
•sâmburii cu pereţii osoşi. Nu lipseşte nici caprif oiul-de-munte (Lonicera nigra) cu florile purpurii. Socul din pădurile de şes este înlocuit prin socul-de-munte (Sambucus racemosa) cu frunzele €nai mici, numai cu câte 3 frunzişoare, albăstrui pe dos. Florile albe--gălbui nu formează o tipsie largă ci sunt strânse ca un struguraş ridicat în sus, chiar când din flori ies boabele roşii.
Legată mai mult de pădurea de brad este smeura (Ru-bus idaeus) cu fructele mai mici, dar mai mirositoare decât cele cultivate în grădini. Ramurile mlădioase, cu ghimpi temuţi, se încâlcesc aşa de rău încât sme-urişul formează desişuri pe care chiar ursul, care moare după smeură, cu greu le poate străbate.
Numeroase sunt şi tufele de coacăze,
€u mai multe specii: păltiorul (Ribes petraeum) are flori verzi cu pete roşii şi boabe îoarteacre; c o a c ă zu 1-de-munte (Ribes alpinum) are struguraşii cu flori verzui, ridicaţi în sus, spre deosebire de a celeilalte specii, îndoiţi în jos şi cu boabele fără niciun vgust. Nu lipseşte nici agrişul-spinos (Ribes grossularia) cu florile singuratice.
Frumoase sunt poeniţele pe unde creşte t u 1 i c h i n u 1 prin locurile mai umede, tincepând şi dela marginea de sus a făgetului.
In urmbra bradului rar când dai de plante cu flori oacheşe. Cele care se întâlnesc au un mod de a se hrăni, deosebit, îşi iau în ajutor ciupercile cu fire mici, care
ţes rădăcinele şi sug şi pentru ele hrana din humusul frunzelor. Aşa e -sparanga-de-brădet sau sugătoarea (Monotropa hipo-,pitys)9 fără frunze, cu trunchiul galben acoperit cu o pâslă de peri. In ^schimb are rădăcini ca un cuib de viermi din care iese lujerul ce se cupe lesne, gras ca şi sparanga de grădină. Florile abia se disting, &nici; dau atâtea seminţe mărunte încât într’un gram se pot număra
Fig.
138. — Sugătoarea (d. Schmeil),
88
FLORA ROMÂNIEI
peste 250.000. Şi un orhideu saprofitic se întâlneşte (Epipogort aphyllus) cu frunzele ca nişte solzi gălbui, în lungul ramurii cărnoase,.
tot gălbuie. Florile nu sunt bătătoare la ochi,, tot mai mult gălbui, cu pintenul numai ceva mai trandafiriu. N’are rădăcini dar trunchiul subpământean este ramificat des; are aspectul de rădăcini.
Tot în umbra pădurilor de brad creşte saprofit şi buzisorii (Coralloirhiza innata), micuţă plantă, cu rizomul orizontal cărnos^ alb-galben, cu ramificaţii ca de corali. Tulpina delicată verde-gălbuie poartă numai nişte solzi la vârf cu puţine flori tot albe-gălbui cu puncte purpurii.
Numai în rariştele unde străbat puţină zare de lumină se mai poate ivi câte o floricică de lăcrămiţă (Majanthemum bifolium),. numită şi umbrăvioară, nume ce arată Fig. 139.-Buzisorii (Gr.), felul de traiu, mai des întâlnită în pădurile de lag. Aduce la port cu lăcrămioara prin cele 2 frunze, mai late, cu vârful ascuţit şi cu nervurile ca nişte arcuri; floricelele sunt de jur împrejurul vârfului ramurei verzi.
Cum stau însă mai multe grămadă, măcar că au floricele mărunte, uşor atrag atenţia deşi alţi vizitatori nu prea vin decât nişte musculiţe.
Pe unde e mai multă lumină nu rar trunchiurile căzute de bătrâneţe sunt învelite în pânza de mă-crişul-iepurelui, pe lângă tot soiul de muşchi.
Drăgălăşenia pădurilor de brad, pe la marginea lor, o formează singuraticele plante părăluţe-de-munte (Pirola imU flora). E o minunăţie de floare, nu numai ca frumu-seţă, dar mai ales ca ingeniozitate a naturii spre a
asigura fecundaţia. Floarea e mare, cu petale ame şi stă lâ vărlul unei
PRIN PĂDURI
89*'
Fig. 141. — Părăluţă-de-munte.
rămurele netede, lungi, ieşită dintr’un bucheţel de frunzuliţe ovale. Ca să asigure fecundaţia încrucişată, floarea aplecată în jos are stigmatul spânzurat, cu asperităţi cleioase. E imposibil ca o insectă ce vine să caute nectar să nu-1 atingă.
Staminele însă sunt îndoite ca un S, iar anterele ca nişte urne în boboc, au deschiderea îndreptată în sus ca şi în floarea abia deschisă.
Când vine însă o insectă, urnele cu polen se răstoarnă cu gâtul în jos şi-i presară pe spinare noianul prafului de polen. Dacă fecundaţia nu s’a făcut prin vreo insectă, planta are alt mijloc de autofecundare.
Floarea cu cât îmbătrâneşte şi dacă nu e fecundată ia o poziţie oblică, iar anterele stau cu gura în jos. O slabă scuturătură de vânt face ca să curgă polenul pe stigmatul cleios. E poate cel mai ingenios mijloc de precauţiune.
In tovărăşia acestei plante, tot în pădurile umbroase, umede, de pe Bucegi ori Ceahlău se găseşte şi un orhideu (Goodyera repens),
prăsit pentru întâia oară de către M. Sa Carol al II4ea ca prinţ moştenitor, în pădurea din preajma cascadei Urlătoarea. E o plantă micuţă, cu trunchiul târâtor, cu câteva frunze late, din care răsare un lujer cu frunzuliţe ca nişte solzi mai lungiţi, purtând spre vârf un şirag de floricele micuţe, ca şi ale lăcrămioarelor numai pe o lăture a lujerului* Florile sunt după tipul orhideelor.
Din regiunea	subalpină începe să se arate
în poenile sorite,	ultimul lăstar de pe la noi al
neamurilor lor vechi, uriaşe, cât nişte arbori (Lepidodendron) din a căror trunchiuri s’a format în parte şi cărbunii de pământ dela Secul (Banat). Este brădişorul (Lyco-podium selago), nume iarăşi minunat de potrivit dat de popor. Pe când strămoşii săi îşi înălţau trunchiurile şi de 30 m, cel de azi; abia se târăşte la faţa pământului, despicân-du-şi	ramurile	tot	în	câte două. Are	trupul acoperit cu frunzi-
şoare	mici	ca	nişte solzişori, ceea ce-1 face	asemănător la prima vedere
Fig. 142.- Goodyera repens (d. I. Şerbănescu).
90
FLORA ROMÂNIEI
cu o cetină de brad. Numai crenguţele cu spori le ridică în sus, în bătaia soarelui.	La	vârf	sunt	umflate ca nişte	spicuşoare, cu solzi mai mari,
da subsuoara	cărora	se	află	sacii din care	se scurge ploaia firelor gălbui
de spori, folosite şi azi în medicină împotriva opăriturii la copii, la stinghi ori subsuoară, ca şi făina de scrobeală ori de talc. Sporii pot să stea în pământ şi câţiva ani fără să încolţească, iar când încolţesc nu	dau de-a-dreptul un nou bră-
dişor ci un	pui ce seamănă mai mult cu o
algă; abia	după câţiva ani se desvoltă ca
plantă, matură.
In medicina populară joacă un însemnat rol; cu sporii de brădişor ori de brânca-ursului (L. clavatum) numiţi « praful strigoilor » vrăjesc babele ca să ia laptele dela vaci sau cu zeama ieşită din fiertura lor se spală vitele p3n-tru a fi lecuite de râie.
Spre păşunele mai de sus, alăturea de brădişor se găseşte şi Selaginella, cu port apropiat de brădişor dar frunzişoarele sunt mai dese, aşezate pe patru rânduri.
In schimb numeroase sunt ferigele. Tufe mari de Polypodium vulgare ori A. filix femina se întind în locurile mai umede sau tufuşoare mai mărunte de Blechnum Spicant, foarte curioasă la înfăţişare, având două soiuri de frunze.
La faţa pământului, roată, se întind frunze întregi, adânc tăiate în frunzişoare unite prin baza lor; din mijlocul buchetului de frunze răsar câteva frunze ce se ţin in sus, ca nişte pene, cu frunzuliţe secundare rare, de o parte şi alta a nervurei principale. Par pârlite, sucite; numai pe -ele se află organele de înmulţire, spo-rangii plini cu spori.
Lichenii sunt reprezentaţi prin b a r-ba-ursului (Usnea barbata), cenuşii,
-ramificaţi, prinşi mai ales de crengile bătrâne. La vârful unora dintre ramurile ce spânzură în jos se văd nişte tălgeraşe, cu franzuri în jur. E locul unde se formează sporii.
Brăduţii au şi ei adesea scoarţa acoperită aproape de un lichen /Parmelia), duşmanul lor de moarte când se înmulţeşte din cale afară.
Fig. 144. — Barba-ursului.
Fig. 143. — Brădişorul (d. Wossidlo).
PRIN PĂDURI
91
Ciupercile sunt în schimb, sub brădet, în mare număr şi varietate. Mânătarca sau hribii buni de mâncat (Boletus edulis) cresc •şi prin pădurile de brad. Mai des se întâlneşte râşcovul (Lactarius deliciosus) zis în Ardeal şi pita-lui-Dumnezeu, vândut proaspăt cu grămezile în târgurile din spre toamnă. E galben la coloare, ca o pâlnie cu pălăria cărămizie, înfundată în mijloc. Rupt dă un suc galben, roşcat. Creşte din vară şi până în toamnă. Nu se poate confunda cu flocoşeii (Lactarius torminosa)9 ciupercă otrăvitoare care dă un lapte alb şi acru, piş-cător, iar pălăria mai gălbuie răsucită în jos pe mar- Fig 145 _ .gini, are nişte prelungiri ce-i dau aparenţa flocoasă. Râşcovul. Bună de mâncat însă este tot un fio coş el (Hy-dnum repandum), cu pălărie cărnoasă, gălbuie, vălurată, iar pe partea de jos cu mulţi spini cărnoşi tot galbeni. Se recunoaşte şi după picior, gros, nu totdeauna în centrul pălăriei.
Iarăşi bune de mâncat sunt pânişoarele (Russula integra) cu pălărie cărnoasă, roşiatică, cu piciorul plin, alb şi neted. Cresc sub brad de cum se împrimăvărează până în vară. Sunt mai multe soiuri de asemenea ciuperci grăsune, cărnoase; trebue culese cu băgare în seamă, căci printre ele sunt şi otrăvitoare (Russula emetica).
întunecată este pădurea de brad. Cu atât mai plin contrast dau plantele cu flori din ţinutul bradului, îngrămădite însă fie în văile apelor iuţi ce curg prin brădet, fie mai ales în locurile deschise, poene şi fâneţe.
Cresc împreună plante comune din celelalte zone mai joase, cu altele din zonele mai înalte; sunt multe plante care trăesc numai în pădurile de brad.
In jurul stânelor bunăoară, aşezate la munte mai adesea la marginea zonei bradului, este o floră anumită, legată de pământul îngrăşat cu bălegarul oilor. Plantele sunt înalte, cu flori multe; se apără adesea de lăcomia păscătoarelor prin otrăvuri puternice sau alte arme.
Aici în apropierea stânelor se vede bunăoară în mai mare număr stirigoaia (Veratrum album). Ceea ce lumânărica e pe dealuri, stirigoaia e pe munţi. Stau una lângă alta, înalte, cu frunze mari, dese, aspre, şi cu flori albe-verzui, ciucură pe vârful ramificat al tulpinii. Cuprinde un alcaloid «otrăvitor, veratrina, care aduce arsuri în gât, încetineala respiraţiei :şi a pulsului. E întrebuinţată în medicină ca o curăţenie puternică. -Nu lipseşte din farmacia doftoroaielor dela sate. Praful trunchiului
92
FLORA ROMÂNIEI
şubpământean este aşa de iute, încât stârneşte imediat strănutul când e tras cât de puţin pe nas. Din ea se face o pomadă împotriva râei,
iar zeama de stirigoaie omoară păduchii de pe cap, la vite, ca> şi căpuşele la oi.
Tot otrăvitor este omagul (Aconitum napellus). Stă nesupărat de nimeni, căci toată planta e otrăvită cu aconitină, care chiar ca medicament nu poate fi luată decât un sfert de miligram de mai multeori în 24 de ceasuri. Medea, se zice, din această buruiană şi-a preparat otrava. Mieii neştiutori, primăvara, în sbur-dălnicia lor, dacă pun gura pe o frunză de omag, repede-repede mor. «Parcă a înghiţit omag », spune poporul unuia care face năsbâtii, căci o caracteristică a otrăvirii cu omag este în adevăr ameţeala, pierderea vederii, după vărsături şi furnicări în tottrupul.. Cu el Românul otrăveşte cânii cei răi. In schimb e o frumoasă buruiană, mândră, cu flori bc~ ghioase de un albastru spălăcit, care seamănă cu reflexul oţelului. E rece, neprietenoasă; numai faţă de bondarii care o vizitează e primitoare. Florile
Ştiri goaia.
sunt foarte caracteristice, având o sepală în formă de cască de pompieri, sub care sunt adăpostite staminele.
Singurele două petale rămase sunt transformate în nişte cornete cu nectar.
La noi sunt multe specii, cam 20, unele cu flori albastre ca cerul (A. moldavicum), altele au flori mai violete ori chiar galbene, cu casca mai ţuguiată.
Fig. 148.-
— Floare de omag (Gr.). In 3, cele două petale cu nectar.
PRIN PĂDURI
93
dela munte, nu se poate trece niger), ca şi stirigoaia, joacă
Vorbind de plantele otrăvitoare nepomenit spânzul (Helleborus mn însemnat rol în medicina populară. E una din plantele din poenile muntoase, care înfloreşte cât mai de vreme. In grădina Cişmigiului din Bucureşti, o vezi înflorită şi prin Februarie, în mijlocul zăpezii încă nu de tot topită. Cu frunzele mari, cu tulpina puţin ridicată dela pământ, are flori boghioase, purpurii pe din
afară, verzui pe dinlăuntru, cu 5 petale şi multe stamine, căci face parte din aceiaşi familie (Ranun-culacee), ca şi Piciorul - Cocoşului.
E foarte căutată.
Frumos la înfăţişare e şi d e g e-^	?	tăruţul	(Di-
gitalis ambigua)9 care deşi se găseşte şi prin grădini, ca şi în fâneţele de mai dela câmpie, aici	la
munte are o înfăţişare	mai atrăgătoare.	E	înalt	în	trunchiu, cu
frunze dese şi poartă în vârf un şir de flori galbene ca nişte cornete, <cu o buză de jos mai răsfrântă, unde se poate aşeza bondarul când o vizitează şi-i ajută fecundaţia.
In jurul stânei, ca	şi când ar fi venit	după
om, mare însemnătate	au u	r z	i c e 1 e,	care
cresc înalte şi dese, apoi lunguricaf Galeopsis Tetrachit) cu florile galbene, cu trunchiul în patru muchi şi frunzele ca de urzică, plantă care iarăşi se întâlneşte şi pe lângă drumuri. Frumos covor galben face adesea amără-tăciunea (Senecio fuchsii) cr tulpina roşie-tică, cu flori galbene mirositoare, îngrămădite Fig. 151. — Lungmică. Ia vârful tulpinei.
Minunate sunt însă florile paj iste'or din zona brădetului. Poiana dela Durău la 850 m. este una din cele mai înviorătoare fiind şi mai des vizitată, aşezată în apropierea Mănăstirii, străjuită de frumoase zade, sub piramidele de piatră de pe vârful muntelui.
Fig. 149. — Spânz-de-munte din <Carpaţi. (Des. E. Saulea-Bocec).
Fig. 150. - Degetăruţul (după I. Grinţescu).
94
FLORA ROMÂNIEI
încă din primăvară se văd câmpuri înflorite de Zarnacadele (Narcisus) lângă gura văii Râznoavei bunăoară, la Predeal. E alb ochiul din pădurea de brad de noianul florilor albe-gălbui din floarea atât de cunoscută, fiind des cultivată şi prin grădini. La Montreux lângă Geneva, câmpurile de narcisse sunt vizitate primăvara ca o mi-nunăţie a naturii. Câmpurile dela noi sunt tot atât de frumoase ca şi acele sviţeriene, fără ca darul măreţ al naturii să atragă pe cineva.
Deşi, smălţuind coastele mai umede ca auriul florilor lor boghioase sunt bulbucii (Trollius europaens). Din tufişul de frunze mari adânc crestate şi resfirate ca degetele dela mână, se înalţă la vârf de rămurea boţurile de aur ca nişte trandafiri bătuţi. Floarea are o minunată apărare a polenului, spre a nu Fig. 152.—Amărătăciunea. fi spălat de ploaie. Rar când învelişul galben-auriu al florii, potirul verde de la alte flori, este răsfrânt în afară. Ţi se pare că floarea e mereu îmbobocită. Insectele care vin după nectarul bogat ce se află la piciorul petalelor gălbui şi ele, trebue să-şi deschidă cu sila drum printre numeroasele antere, vreo 100 şi mai bine. S’a observat o curiozitate. Nu toate anterele se deschid în aceiaşi zi. întâiu se deschid cele externe şi apoi staminele se pleacă în afară. A doua zi se deschid anterele mijlocii şi iarăşi se îndoaie în afară. Aceste mişcări se fac cu o punctualitate demnă de admirat. Măcar că cresc uneori multe la un loc în calea vitelor, nu pun gura pe plantă, căci şi ea e otrăvitoare.
In poenele din zona bradului ne aşteaptă flori oacheşe, care prevestesc frumuseţea plaiurilor mai de sus. Ceea ce e săbiuţa pe dealuri, e aici crinul - de - pădure (Lilium Martagon), o podoabă a fâneţelor de munte. Samănă la floare cu crinul alb din grădini, numai că e colorată ca drojdia de vin roş, aplecată în jos, dar cu petalele la vârf răsfrânte în sus, lăsând să spânzure cele 6 stamine cu anterele mari, de aceiaşi coloare ca şi petalele.
Mai de timpuriu te aşteaptă ciuboţica-cucului din Car-păţi (Primula carpatica)9 destul de înaltă, cu ramura florilor cilin-
Fig. 153. — Bulbuci (K.).
PRIN PĂDURI
95<
drică, din vârful căreia iese un buchet de flori palide, cu un bumb verde în mijloc, în jur cu o stea mai galbenă cu 5 raze scurte. Comună în pajiştele din ţinutul bradului este enţiura (Gentiana carpatica), cu ghemuri de flori albastre deschis, bătând în violaceu. Şi rădăcina, ei conţine un suc amărâu, din care se face un soiu de vin. Numele, zice Pliniu, îi vine dela regele Ilirilor, Gentius; a recomandat-o ca. leac împotriva ciumei. Albastre sunt şi florile de Campanula, răspândită şi prin fâneţele de şesuri. Dar pe când acestea stau amestecate cu celelalte flori, abia băgate în seamă, câte gânduri nu-ţi evocă frumoasa Campanulă carpatică (Campanula carpatica)9 găsită din Rarău
Fig. 154.-Crinul-de-pădure. (Des. E. Saulea-Bocec). Fig. 155. - Genţiana galbenă..
şoare de fericuţe mărunte şi în colo nimic. Pe un colţ mai proeminent, singură campanula creşte, îşi întinde trunchişorul ei verde cu multe frunze, pentru ca să-şi clatine frumoasele flori' albastre, în formă de clopot larg, cu limba formată din 3 stigmate galbene. Dedesupt e prăpastia adâncă, în fundul căreia curge sglobiu apa de munte limpede şi iute. Sus, o şuviţă de cer albastru, ca şi floarea de pe stâncă.
şi până în Bucegi, crescând singuratică pe un-colţ de stâncă? Stânca e albă. Ici şi colo brâie de muşchi sunt trase pe ea, cu câteva tufi-
Alături de genuni răsai, o floare,
Şi pari a fericirilor icoană...
Ce mână te-a sădit, încrezătoare Pe margini de prăpastie duşmană?
"96
FLORA ROMÂNIEI
Ca un răspuns al lumii pământeşti La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te râdici din lumea vijeliei,
Priveşti văzduhul, cerul — şi 'nfloreşti.
P. Cerna.
Dar iată şi nemţişorul sprinten (Delphinium elatum) al cărui frate înveseleşte până toamna târziu marginile de drumuri din ţinuturile joase. Cel de sus, de munte, e mai strâns, cu flori mai albastre, azurii, cu pintenul mai gros.
Dar garofiţele? De aici începe gingăşia lor. Unele (Dianthus superbus) sunt albe, altele roşii plăcut mirositoare.
Dar plantele din familia floarei-soarelui? îşi au deplina lor desfăşurare. D io cui (Centaurea scabiosa) neam cu albăstrelele din grâu e roş ca para focului. Galbenă-neagră eşi Arnica (Arnica montana), ce creşte mai înaltă pe marginea pâraielor de munte. E întrebuinţată de popor pentru răni. Te râneşti căzând, sus pe munte; tinctura de arnică e leacul. Altădată arnica folosea drept leac miraculos, contra multor boli. De aceia şi otrăvirile nu erau rare, căci conţine un principiu apropiat cu al stricninii. E o plantă destul de măricică, cu frunzele lungueţe, păroase, cu inflorescenţa mare, care aduce cu a guliei din -părţile joase.
Fig. 156. — Arnica.
Fig. 157. — Şopârlaiţa (K.).
PRIN PĂDURI	97
Intr’o lăture mai umedă a fâneţei, sclipeşte un bob de mărgăritar. E o plantă pe cât de micuţă şi delicată, pe atât de prevăzătoare. Poporul i-a zis ş o p â r 1 a i ţ ă, nume care de altfel îl dă şi altor flori. Numele ştiinţific e mai evocator: Parnassia palustris.
Două trei frunzişoare ca de toporaş îi formează trupul întreg de deasupra pământului.
O rămurică subţire, ca un fir de iarbă, lucios,
•se înalţă înconjurat de 2—3 frunzuliţe în formă de inimă, spre a ridica la soare o floricică albă <ca de ceară. 5 petale se resfiră larg, cu dunguliţe fine verzui; înlăuntrul lor se află o cunună de 5 solzi pe marginea cărora sunt mai multe fire eu o bombiţă strălucitoare în vârf. Staminele verzui înconjură ovarul, cam pântecos. Pe cât «e de simplă pe atât e de curioasă. Floarea în 5 zile îşi deschide numai anterele, câte una pe zi. Când floarea se desfăşoară, staminele sunt îndoite aşa încât anterele stau lipite de stigmatul care încă doarme. In ziua întâiu se desdoaie o stamină; varsă polenul din antere şi apoi se vestejeşte, îndoindu-se pe spate. Vine alta la rând a doua zi şi aşa mai departe până la cea din urmă. Abia după aceia se deşteaptă şi stigmatul, se deschide puţin spre a primi polenul de pe altă floare. Dar floarea e şi şireată. Fi-rişoarele din cununa nectaridelor strălucesc în bătaia soarelui. Insectele mai mici sunt Înşelate. Cele mai mari însă vin, se aşează în mijlocul florii, şi caută nectarul unde-1 ştiu, în anumite locuri printre perişori. De altfel această plantă creşte şi mai jos, nu numai la munte, aşa încât i se poate observa obiceiul chiar şi de cei cari n’au ocazie să urce munţii. Este însă delicată şi frumoasă când stă răzleţită, în jurul unei pietre albe acoperite cu muşchi, ca la intrarea în cheile Bicazului.
Gingăşia acestei flori, în mijlocul impunătoarelor scenerii Fig. 159.-Nectaride. măreţe din jur, îi dă un aer de ceva eteric, ca din vis.
In regiunea alpină trăeşte şi foaia grasă (Pinguicula alpina). .Micuţă la port, trebue mare atenţie ca să o zăreşti. Foaia-grasă, e
Fig. 158. — Deschiderea anterelor la şopârlaiţă. Sus floarea în a 2-a zi dela înflorire. O anteră e trecută, alta s’a deschis pe stigmat. Jos: Floarea în a 5-a zi, după ce s’a scuturat polenul.
160. — Foaia-grasă.
7
98
FLORA ROMÂNIEI
mândră la floare. E un toporaş înălţat pe o crenguţă verde, subţire*. Nectar din belşug are adunat într’un cornet ca un pinten. Albinat intrând şi căsnindu-se să ajungă sucul dulce, şterge cele 2 antere dela intrare, încărcându-se cu polen.
Ca şi roua-cerului, foaia-grasă e o plantă ce se hrăneşte şi cu insecte.. E mai puţin sensibilă. Insectele mai mari, o furnică bunăoară, scapă de: lăcomia plantei. O musciiliţă însă îşi găseşte mormântul pe frunza de-foaie-groasă, căci ea secretă pe partea de sus un cleiu, de care se prinde picioarele insectei. Cum simte prada, frunza se întoaie încet spre margine, o învăluie şi apoi din anumite celule secretă un suc mistuitor. Nu rămâne din insectă decât chitina. Se vede însă că mistuirea se face anevoie, căci frunza nu se desdoaie decât după un timp mai îndelung. Darvin, care a studiat în amănunt obiceiul acestei plante, a constatat că-i trebue frunzei o oră şi ceva ca să se îndoaie şi cam tot atât ca să se desdoaie; frunza care a prins mai multe insecte îşi pierde vioiciunea, îmbătrâneşte şi se vestejeşte. Altă frunză tânără ÎL ia locul.
Mergi prin întunecata cărare de brădet, ceasuri întregi. Zidul, de o* parte şi alta, e complet. Printre cetini, rar când îţi este îngăduit să te bucuri de zarea largă a crestelor de munţi. O clipă de variaţie şi apoi iarăşi aceiaşi şi aceiaşi cărare. Un brad bătrân a căzut la pământ. Soarele îl bate câteva ceasuri. Pe putreziciunea lemnului s’au instalat câteva tufe de muşchi şi mai ales gingaşa plantă măcrişul-iepurelui cu frunzele ca de trifoi. Admiri o clipă legătura dintre moarte şi vieaţă. Peste trupul care se întoarce îndărăt la pământ din care s’a zămislit,, se aşterne naframa vieţii, plăpândă, delicată.
Cărarea urcă; broboanele de sudoare curg pe frunte, se opresc la. sprâncene, alunecă spre tâmple. Sacul din spate ţi se pare mai greu, când deodată la un luminiş, rămâi ţintuit locului. Povara din spate a dispărut; sudoarea s’a şters, plumbul din picioare nu-1 mai simţi. Natura* s’a îngrijit să-ţi uşureze drumul prin privelişti întăritoare. In faţa ta o bucată din cerul albastru s’a lăsat pe pământ. E un câmp^ de lumânărica-pământului, numire plastică. Numai ea acopere poieniţa. Două colori a întrebuinţat' natura. Una, verdele deschis al fondului, format din frunze ovale, late, multe; alta albastru, de azur, florile ca nişte urne ieşite din belşug dela subsuoara frunzelor. Unde şi unde câte un strop alb, stigmatul chemător de insecte. Atâta tot.
Cu aceste trei colori, a zugrăvit un tablou fermecător. Nu te uita/ la planta izolată. E cam aspră. E înaltă, cu frunze opuse. Cuprinde în? ea un suc nu tocmai plăcut. De aceia e folosită împotriva frigurilor
PRIN PĂDURI
99
sau când cruşesc vacile. In tovărăşia semenelor ei, planta atrage şi captivă. Ea îţi procură balsamul împotriva ostenelii. Voios, păşeşti înainte.
Altădată priveliştea se deschide asupra unui loc mai plan. Pârâul curge leneş. Apa lui se infiltră, făcând locul puţin smârcos pe unde trece. Peste tot e întinsă o pânză de mătase, ţesută cu argint. Frumuseţea e procurată de o «iarbă » din neamul ţipirigului. E bumbă-c a r i ţ a (Eriophorum angustifolium), care împodobeşte peste iarnă multe case ale vizitatorilor din staţiunile de munte, căci cum ţi se aduc buchete de zarnacadele ori chiar de floa-rea-Reginei, tot aşa se vând şi buchetele de bumbăcariţă. In vârful unui pai, e o scamă albă argintie de fire lungi mătăsoase, ca de bumbac. Iarba e aşa de deasă, încât acoperă locul.
Până şi scaii aici par mai mândri. C r ă- FiS- Bumbăcariţa. pus n icul (Cirsium pannonicum) ca ţesut
din strujeturi de oţel, atât de delicat ce e, cu florile purpurii strânse grămadă, într’un capitul rotund.
El, ca şi Carlina acaulis, ceia ce înseamnă «ciulin-fără-coadă», este însă scurt în trunchiu, cu frunzele înţepoşate întinse la faţa pământului, roată. Are în schimb florile adunate într’o tipsie lată, ce se vede de departe.
Creşte din fâneţele de pe dealuri până în cele de pe plaiurile înalte. Serveşte locuitorilor de barometru. Când e vremea a ploaie, spinul se strânge	ghem.
Intre ciulinul	din stepă, înalt	de nu se vede copilul dintre	tufele
lui şi neamul cu	trunchiul scurt	din	poenile	brădetului	şi păşunile
de munte, este o	mare deosebire	de	formă,	îjiăcar că	sunt	rude
apropiate.
Trăiesc în condiţiuni de mediu atât de diferite, în cât, ca şi la alte plante, înfăţişarea li se schimbă.
7*
III.
LOCURI DESCHISE.
A. Pe vârf de munte.
Privind coasta priporoasă a Bucegilor din spre Predeal, asişti la o bătălie tăcută. Jos e armata fagului, apoi vin desele regimente de molizi, care dau asalt înălţimelor de piatră. Dela o vreme se răresc. Unul-doi se încumetă să urce pripoarele. Cad schilodiţi. Vântul îi sgâlţie atâta, încât le rupe crengile. Stânca e duşmănoasă; dă hrană pe sponciu, iar sus, lavinele se rostogolesc în plin. Dacă nu cad doborîţi cu totul, rămân de nerecunoscut. Sunt numai sdrenţe. Mai spre vârful muntelui, brazii nu mai cresc.
Mai bine se vede lupta aceasta pe Ceahlău; o poţi străbate urcând prin mijlocul ei. La Mănăstirea Durăului te afli încă în plin brădet. Cele două zade pletoase din faţa bisericii, spun că pot trăi în tihnă. Splendida poiană, atât de des vizitată şi aşa de mult admirată este o grădină botanică naturală, în care sclipesc pietrele scumpe cele mai felurite, în o exuberanţă fără seamăn. Dacă s’ar afla undeva în Alpii sviţerieni, ar fi însemnată în Baedecker şi ţărcuită ca un «Parc natural », anume păstrat pentru ca să dovedească mândreţa pajiştelor alpine.
începe urcuşul mai în piept. Treci de Fântâna-Măcărescului, cu apă rece ca dela ghiaţă. Brazii se tot răresc, devin mai sgribuliţi, mai rari în cetini. Când dai de Căciula-Dorobanţului şi sui treptele de piatră, în cale îţi ies ramurile împleticite de jneapăn,'ca nişte boa, greoi, înco-lătăciţi pe după pietre. Pădurea de brad a rămas în urmă. Mai sus e domnia înălţimilor, a vântului şi a negurii; e regiunea alpină. E măreţia stâncilor prăpăstioase şi podoaba pajiştilor neîntrecute, întinse pe Oculaşe, netede ca ’n palmă. Ajuns aici, îţi atrage privirea, fără voie, infinitul albastrului de sus, tăinuita imensitate. Nu ţi-e lămurit dacă în suflet năvăleşte sentimentul de admiraţie ori de simplă rugă. Cătând apoi la popasul ce vreai să-l faci mai departe, un glas tainic te opreşte iarăşi locului: «Frumuseţea cerului e prea vastă ca s’o poţi
LOCURI DESCHISE
101
cuprinde toată; priveşte-mă şi pe mine». E şoapta florii cu petalele ca fulgi rupţi din cer. Şoaptele se înmulţesc, se întăresc până ce la urmă ţi se pare că te învăluiesc. Vin din cer, se ridică de pe pământ, din văzduhul luminat, din jurul tău apropiat, din depărtările valurilor pietroase, de pretutindeni. Din firea întreagă se înalţă simfonia vieţii} care te pătrunde, te leagă, te doboară. Tot ce e pământesc în tine, griji, durere, invidie, a rămas aninat de cetinele de brad. In altarul cu baldachinul albastru şi cu flăcările staminelor mărunte ajungi curat sufleteşte, contopit cu veşnicia care o ai în faţă. Aceasta e minunea săvârşită de înălţimile munţilor, iar unul din mijloacele naturii pentru a te atrage pas cu pas, acolo sus, tot mai sus, sunt florile alpine.
Dela Inăul din M-ţii Rodnei până la Pietrele-Doamnei numai ruini, de aici sărind pe Hăjmaşul dela obârşia Oltului, dar mai ales poposind pe straja Moldovei, Ceahlăul, uşor de urcat, vârfurile muntoase sunt numai flori. Pajiştele alpine se răresc mai în spre miazăzi, până în Tigăile Ciucaşului din fundul Teleajenului, aşa de asemănătoare cu Toaca, Panaghia şi Oile-Dochiei de pe Ceahlău. Se ţin apoi lanţ începând de pe Bucegi şi până în Godeanu dela Obârşia Cernei, întin-zându-se spre Nord prin Rătezatu.
Plantele sunt fiinţi. Au nevoi dar şi dorinţi. Sunt sensibile la climă, ca şi la natura terenului pe unde cresc. Carpaţii noştri se găsesc la îmbinare de climă. In ei se stinge boarea slabă a valului mediteran, dar în pieptul lor se opreşte şi furia crivăţului din spre Nord. Pământul variat din care sunt constituiţi dă hrană felurită plantelor. Aşa se lămureşte variaţia şi frumuseţa pajiştelor noastre de munte. Cunoscătorii florei din Alpi, străini de noi, au rostit adevărul că flora plaiurilor Carpatice e neîntrecută.
Alpii biruiesc prin contraste. Alături de strălucirea morţii din omete, e hohotul bucuriei de vieaţă a degetarului care birue pavăza gheţii. Când ai în faţă gheţarul Cambrena din grupa Alpilor Bernina, cu bolovănişul morenelor încinse de împletitura florilor, se înţelege că tufele de linariţă liliachie, de Ranunculus auriu, de Geum trandafiriu, dau locului un decor mai bogat. In Carpaţi, frumuseţea stă în covoarele întinse, fin ţesute, una cât vezi cu ochii, cât şi în intensitatea şi strălucirea mai deosebită a colorilor. E o tonalitate proprie. Un suflet altul, mai curat, mai chemător.
Vieaţa plantelor de munte e de scurtă durată. Primăvara ajunge târziu pe padinele muntoase. Abia ş’a scuturat câteva din florile ei favorite şi vara dă peste dânsa. Dar şi aceasta ţine puţin. Toiul podoabei de colori abia dacă durează vreo 6 săptămâni. Vânturile suflă mai aprig; negurile mai des se abat; soarele mai puţin se iţeşte, iar insecte nu sunt din cale afară de multe. Planta de munte trebue să fie grăbită şi econoamă. Nu are vreme să-şi lungească trunchiul, să deie multe frunze. E pitică, sgribulită; ştie ce e nevoia. In schimb îşi întă-
102
FLORA ROMÂNIEI
reşte rădăcina, mai groasă, mai adânc înfiptă decât la neamurile ei din câmpie. Toată grija vieţii ei e asupra florii, continuitatea neamului.
In floare îi sunt copiii; pentru ei trăieşte, îndură mult, se bucură puţin. De aceea la plantele de munte, floarea e totul. De multe ori e mai mare decât trunchiul; alteori îl acoperă cu noianul florilor mărunte, îngrămădite la un loc. E o întrecere de colori, forme şi miresme, spre a ademeni puţinele insecte ce se încumetă pe înălţa mile neprielnice lor. Când adie vântul, la amiază cu soare, cimbrişorul de pe câmpuri îl simţi, prin mirosul său destul de tare. Şi mai pătrunzător e mirosul cimbrişorului -de- munte cu frunzele dese, cu multe flori.
Aici, sus, se concentrează întreaga ingeniozitate a naturii, în ce privesc florile. Totul în ele transpiră: frumuseţă şi vigoare. De aceea puterea magică a atrac-ţiunii ce exercită. Sufletul fiinţei mute, birue sufletul fiinţei contemplative.
Intr’atâta sunt schimbate con-diţiunile de trai, încât şi plantele lemnoase, ce au mai rămas, se strâng grămadă, se ţin de pământul mai călduros, se pitulesc după stâncile care le adăpostesc de vraiştea vânturilor biciui-toare.
Bradului înalt, mândru la port, i-a luat locul jneapănul (Pinus pumilio), pitic, cioturos. El alcătueşte ultima îmbrăcăminte lemnoasă a muntelui, tufişuri dese ce-i înconjoară chelia stâncoasă. Cu câtă trudă însă ajunge să vieţuiască aicea! Cât de închircit şi chinuit e neamul bradului înalt şi al pinului rămuros! O luptă zilnică, vajnică, trebue să ducă împotriva neprielniciei locului.
Rădăcinile au de luptat cu neospitalitatea stâncilor; trunchiul trebue să se apere contra frigului şi vârtej elor de vânturi.
De aceea şi trupul e strâns grămadă, cu ramurile sucite, strâmbe, noduroase, un contrast izbitor faţă de ruda sa din vale, înalt, drept şi mândru. E înfăţişarea omului crescut în nevoi, chinuit de mic,
162. — Potentilla haynaldiana din Parâng, (d. Nyarâdy).
LOCURI DESCHISE
103
gârbovit înainte de vreme, alăturea de cel chipeş, având de toate, sănătos şi cu formele depline ale unei statui antice.
Jneapănul e tipul nevoiaşului din lumea arborilor. Rădăcinile lui? ISFişte şerpi ce se svârcolesc şi se târăsc spre găsirea unui culcuş. Ici cuprind strâns stânca, dincolo o înconjoară, înaintând cu precauţiune, căutând o crăpătură ori un loc cu grohotiş, spre a se înfunda cât de cât în pământul bun de străbătut. Iţi fac impresia unor braţe de caracatiţă, ce ţin strâns înlănţuită prada cu sutele de ventuze, să n’o scape. Foloseşte însă că opreşte lunecuşul grohotişului.
Muntele e de piatră şi piatra e vitregă. Loc de adâncit rădăcinile [nu prea este; de aceea şi ele se întind mereu în căutarea hranei.
Din cauză că rădăcinile nu sunt bine înţepenite în pământ, arbo-iraşul ar fi o jucărie a vântului, dacă s’ar încumeta să-şi înalţe vârful mai răsărit. Lesne ar fi smuls şi rostogolit în vale ca un scai uscat. Dar nu se poate înălţa şi din pricina altui duşman: gerul, care arde muguraşul plăpând mai rău decât arşiţa soarelui. Şi atunci arborele :se ţine aproape de pământ, se pitulează printre stânci, se ascunde, legându-se vecin cu vecin, într’un ajutor reciproc.
De aceea ramurile seamănă cu rădăcinile, numai că sunt acoperite cu solzişori deşi, de sub aripa că- Fig. 163. — Tufă de jepi (K.). irora ies câte două frunzuliţe subţiri
şi ascuţite ca acele. Lungi, noduroase, ciuntite, sucite ca şi când ar fi .servit de jucărie vreunui uriaş mânios, ramurile se târăsc la faţa pământului, se încolăcesc cu ale vecinului, formând astfel cât ţine jneperişul, o pâslă de cetini. Vai de călătorul nebăgător de seamă, care pierde cărarea tăiată printre cultucele de jepi; până ce străbate desişul ieşind din nou la pajiştea deschisă, îl trec sudorile ca şi când s’ar a căţăra pe pieptişul cel mai stâncos al muntelui. Incâlcitura deasă a ramurilor mlădioase, adevărate gânjuri înfrunzite asvârlite grămadă* pe plaiu, consţitue însă apărarea cea mai sigură contra vârtejurilor năprasnice şi contra gerurilor aprige. Furtunile alunecă peste acoperişul de frunze. Valul vântului greu străbate împletitura ramurilor, pierzându-şi puterea, după cum valul mării n’are niciun efect asupra oamenilor cari se ţin lanţ de mână pentru a ajunge să salveze echipajul unui vapor aruncat spre coastă.
Aerul se încălzeşte mai încet; piatra mai repede. Jneapănul se -fereşte de cel dintâi, se lipeşte de cea de a doua. Frunzele şi mugurii se ţin în apropierea petrei, nelăsând în acelaşi timp să se strecoare căldura cu uşurinţă, după cum părul şi penele opresc pierderea căldurii din corpul animalelor. Ferindu-se de vânt, arboraşul se apropie de pământ; economia în natură este satisfăcută.
104
FLORA ROMÂNIEI
Jneapănul mai are însă de învins pe duşmanul vietăţilor din regiunile muntoase: nămeţii îngrămădiţi peste măsură în timpul iernii şi care de multe ori scoborîndu-se cu iuţeală spre vale, pot distruge — sub formă de lavine — şi aşezămintele omeneşti. Ingrămădindu-se pe capul bietului arboraş, l-ar schilodi, rupându-i crăcile dacă acestea ar fi rigide ca fierul şi nu elastice ca oţelul. Călătorul rătăcit prin tufişurile de jepi, cunoaşte amăgirea ramurii destul de groase ca să-l suporte şi să-i dea prilej să se orienteze. Abia a pus piciorul pe ea şi se* afundă mai rău în marea de cetini, căci ramura mlădioasă se îndoaie fără să se rupă. Aceasta e arma de apărare contra apăsării ometelor. Cu cât zăpada se îngrămădeşte, creşte în grosime, cu atâta arboraşul se lipeşte de pământ, stând astfel cuprins, toată iarna, între căldura pământului şi pavăza rea conducătoare a omătului. Iar când vântul cald de primăvară înlătură încetul cu încetul îmbrăcămintea de iarnă, şi când degetăruţul îşi face loc prin mustul omătului, vestind prin clopotele lui albăstrii, că vieaţa învie pe vârfurile înalte, atunci şi jneapănul se deşteaptă din amorţeala îndelungă, îndoindu-şi ramurile spre lumină, spre vânt. Căci acum vântul e necesar vieţii lui; din duşmanul cel mai rău şi-l face prieten. In seama lui îşi dă noianul pulberii galbene, ce se scutură din conuleţele mici, ascunse sub canafui argintat,, din vârful ramurilor. Prin suflarea vântului polenul e împrăştiat spre alte conuri mai mascate, ale căror solzi se resfrâng puţin, pentru ca să lase deschisă calea către ouşoarele, ce aşteaptă binecuvântata ploaie aurie. Planta chinuită, mereu la pândă să scape de nevoi, trăieşte acum câteva clipe de bucurie, căci i se împlineşte visul ei \de vieţuitoare. In jurul ei se întinde hora mândrelor floricele de 'munte, îmbrăcate în hainele cele mai frumoase, iar din vale vântul împrietenit, îi aduce mulţumirea nunţii aşteptată.
Mai pe urmă începe din nou vieaţa plină de griji şi de luptă.
Jneapănul aduce şi un mare folos. Crescând până la muchea pri-poarelor, ori pe poliţele ca nişte trepte, întinzându-şi ramurile vân-joase şi flexibile deasupra margenii prăpăstiilor adânci, el opreşte nămeţii, de nu dau loc la avalanşele pustiitoare dinAlpi, de care sunt scutiţi Carpaţii. De asemenea prin rădăcinele lor opresc şi grohotişurile să alunece. «In unele locuri de pe Retezat şi Munţii Făgăraşului,, bogate fâneţe alpine se formează mulţumită protecţiei ce le-o dă tufele de jepi, fără care ar fi schimbate în pante sterpe de grohotiş» (M. Haret)+
Tovărăşie îi ţine iniperul-pitic (Juniperus nana) cu crengile încâlcite în tufe amestecate cu ale jneapănului. Se recunoaşte după coloarea mai deschisă a frunzelor, des presărate pe crenguţele subţiri. Şi la el se poate vedea că forma de tufă târîtoare nu este decât o adaptare la condiţiunile locale, formând adevărate păduri pitice de zeci de hectare întindere pe Retezatu bunăoară. Mutat mai jos, mai la adăpost, creşte înalt şi abea-abea se deosebeşte de i n Lp e r u 1 -comun (Juniperus communis), care creşte nestingherit şi până la
LOCURI DESCHISE
înălţimea alunului, scoborîndu-se în Banat şi Oltenia, unde se simte boarea mediterană şi până în regiunea dealurilor, în luminişurile pădurilor de fag, pe când mai la Nord, în Carpaţii moldoveneşti se ţine tot numai lângă molid.
Iniperul comun are trunchiul la început neted, mai pe urmă devine scorţos, ca acoperit de sdrenţe. Frunzele câte 3 la aceeaşi înălţime,, sunt mai înţepătoare decât ale celui de munte. Florile femeieşti ca nişte muguri, sunt înconjurate de mai mulţi solzişori ca într’o cupă, care devine cărnoasă, ca şi porumbelele la coloare, dar nu ajung mari decât în spre toamna celui de al doilea an. Din ele (inibahar în Bucovina) se scoate o esenţă mirositoare şi chiar spirt care se întrebuinţează în medicina populară. Se folosesc şi ca mirodenii.
Şi jneapănul ca şi iniperul-pitic, în ţinuturile munţilor înalţi sunt uriaşii plantelor lemnoase. Celelalte chiar dacă se încumetă să trăiască,, abea se pot deosebi uneori din covorul des de muşchi. In primul rând afini şurile, care încep să se arate încă din poenile molidului. Aici însă, în zona zisă alpină, formează pădurici dese. Poporul le-a dat numiri foarte potrivite. Aşa sunt afinele (Vaccinium myrtillus). Copăcelul cel mai des întâlnit, este mic la trup, cu frunzuliţe ce cad toamna, cu flori micuţe roşietice şi cu fructe negre, mult folosite aiurea, la noi mai mult de vizitatorii staţiunilor climaterice înalte.
Amestecat cu afinile vine pomuşorul (V. vittis-idaea) zis şi coacăz-de-munte, din pricina fructelor lor roşii şi acruţe ca de po-muşoară. Creşte şi el puţin înalt, cu frunze ca de salcie, dar care se păstrează şi peste iarnă. Florile mici sunt mai albe.
Merişorul (V. uliginosum) e mai năltuţ decât celelalte, cu frunzele verzi-deschise ca ale grâului de primăvară, bătând în
, *
Fig. 164. — Ramură de iniper-pitic.
Fig. 165. — Iniperul comun (K.).
3.06	FLORA	ROMÂNIEI
albastru pe dos. Din florile roşietice ies merişoarele acruţe, negre, cu brumă pe ele. Amestecându-se cu afinele, mult asemănător este .arbustul mărunt stru gurii-ursului (Ardostaphylos uva-ursi) păstrat la noi probabil de pe vremea gheţarilor din Carpaţi, căci e o ;plantă nordică. Uneori îşi întinde crengile lungi, apropiate de pământ,
Fig. 166. — Afin
(K.).
Fig. 167. — Pomu-şorul (K.).
Fig. 168. — Merişor.
pe suprafeţe mai mari. înfloreşte ca şi tilichina în primele zile de căldură, prin Martie, dând flori dese albe-trandafirii. Fructele roşii înlo-cuesc florile spre toamnă. Creşte prin Carpaţi dar şi în Munţii Apuseni (Scărişoara). Din frunzele acestui arbust se face un ceai astringent, bun pentru boale de rinichi şi beşica udului.
Afinişurile se ţin mai mult în părţile bătute de soare. Toate au o dispoziţie minunată ca să fie fecundate de albine.
Florile micuţe, nu sunt îndreptate spre soare ci aplecate, cum s’au deschis. Au însă un minunat resort pentru împroşcat polenul. Corola e ca un păhărel. Fiecare stamină are la spate o mică limbă, care închide spaţiul dintre ea şi corolă, tocmai unde se află nectarul, în fund. Insecta, albina de cele mai dese ori, năzuieşte spre nectar şi apasă limba staminei în jos, ca să-şi facă loc. Cu această mişcare, a sgâlţâit antera, din care sare polenul pe albină, ca dintr’o solniţă cu capac .găurit.
De din vale sălciile se ridică pe văile munţilor până sus în brădet. Jos sunt mari, lemnoase, pletoase. Se încumetă să se ridice şi dincolo de marginea pădurilor, dar nici nu le mai cunoşti, amestecate printre afinişuri sau iarba de pe plaiurile înalte. Uneia chiar i s’a spus .Salix herbacea, salcie ierboasă, aşa de mărunţică ce e.
Fig. 169. — Strugurii-ursului (d. E. Pop).
LOCURI DESCHISE
107
Salix reticulata cu frunzele mai rotunde, late având nervurile ca o reţea roşie, se târăşte pe pământ în locurile umede; unde creanga vine fn atingere cu pământul, dă rădăcini, ca să se înţepenească mai bine. Prumoşi sunt şi mâţişorii bărbăteşti lungi, mai roşii înainte de a se
Fig. 170. — Salix reticulata.
deschide. Se ridică până prin locurile pietroase de pe înălţimile Bucegilor.
Şi tovarăşul sălciei din zăvoaie, arinul, se ţine până pe piscurile înalte ale Rodnei ori Parângului. Dar şi arinul-pitic, aninaşul (Alnus viridis) nu e prea înalt, rar trece de y2 m. Se cunoaşte că e arin, după fructele din anul trecut care se mai ţin pe crengi, ca şi la arinul din luncă.
Pe lângă aceşti îndrăzneţi reprezentanţi ai arborilor de din vale, în ţinutul alpin al munţilor noştri s’au păstrat alţi arbuşti pitici, a căror origină e depărtată. Sunt în schimb reprezentanţii florei cvaternare, când gheţarii acopereau şi vârfurile carpatice, având înfăţişarea celor alpine de azi.
Fig. 172. — Smirdar Aşa e smirdarul (Rhododendron Kot-(M. Br.).	schyi) ce se înalţă în Bucegi şi până la 2200
m., în tufe dese, care asvârle primăvara jarul florilor lor trandafirii; se vede de jos din Sinaia, pata lor pe coasta Vârfului-cu-Dor. Poporul îi spune ba bujor-de-munte, ba trandafiraş-de-munte, ori ruja munţilor, legându-1 de amintirea florilor dragi lăsate în sat. E un arboraş nu mai înalt de y2 m, puţin ramificat, cu dese frunzuliţe ca de piele, netede pe margine spre deosebire de acel
108
FLORA ROMÂNIEI
mai des întâlnit în Alpi (Rh. hirsutum) cu mulţi perişori pe frunze.. Florile micuţe, ca nişte cupe trandafirii bătând în liliachiu, stau grămadă înşirate pe vârful ramurilor, împrăştiind un plăcut miros, de vişin « sănătos, dătător de vieaţă ».
Pe lângă el, pe Bucegi, Parâng, Retezatu, mai creşte un alt arbust,, neam cu el, coacăza (Bruckenthalia spiculifolia) mai mărunt, cu frunzele mai mici, înguste, ţapene ca ale bradului, multe, iar florile tot trandafirii, mirositoare se înşiră des spre vârful crenguţelor.
Nu lipseşte nici reprezentantul formelor care cresc pe la poalele: Himalaiei, ca arbuşti mari, ciucură de flori albe ori trandafirii, largi şi care se văd des şi în magazinele noastre de flori, fiind una din cele mai frumoase plante de odaie. E Azalea procumbeus, în Carpaţii sudici, micuţe, pierzându-se printre celelalte. Se ridică mai sus decât
smirdarul « formând tufărişuri târîtoare, pete verzi întunecate în mijlocul verdelui deschis al fâneţelor înalte, deasupra cărora abea se ridică ca 2—3 cm. » (M. Haret).
Ca nişte stele albe, mari, strălucesc florile de arginţică (Dryas odopetala), care nu se ridică mai mult de un lat de mână dela pământ* dar în schimb creşte în tufe dese în părţile bătute în plin de soare. Frunzele aduc aminte de acele ale stejarului, crestate pe margini şi cu o-pâslă argintie pe dosul lor. Florile mari, ca ale unui măcieş, cu petalele albe, au un bogat mănunchiu de stamine. Frumos e arboraşul şi când fructele sunt coapte, căci fiecare din ele, şi sunt multe, are o codiţă lungă ca şi a curpănului de pădure, mătăsoasă cu puf mărunt în lung. De aceea şi numele atât de potrivit dat de popor. Argintii sunt frunzele pe dos, ca o filigramă de argint sunt fructele coapte. E o plantă foarte importantă căci prin rădăcinele ei adânci, rămuroase, leagă grohotişul fixându-1; în acelaşi timp creează potrivit loc ca alte plante să prindă rădăcini.
Fig. 173.—Coacăză (M. Br.).
Fig. 174. — Tufe de arginţică (d. France).
LOCURI DESCHISE
109
Dacă lumea restrânsă a plantelor lemnoase se răreşte tot mai mult spre marile înălţimi, în schimb se înteţeşte, de cum începe omătul :să se topească, pleiada de flori, gingăşia plaiurilor de munte în cadrul măreţ al piscurilor stâncoase.
Cea mai îndrăzneaţă este brânduşa-de-primăvară (Crocus mrnus). «E în adevăr un tablou impresionant să vezi aceste firave şi sălbatece legiuni, singuratece în mijlocul imensităţii zăpezii. Făptura lor încântătoare este simbolul dulcei umilinţi; fizionomia liniştită nu e alterată de teamă. Sentimentul datoriei cu credinţă îndeplinită îi dă o linişte şi o seninătate care sunt în adevăr molipsitoare» (G. Flemwell).
Nu mai puţin drăgălaş este degetăruţul (Soldanella mon-dana). Oricât de evocator este clopoţelul din huceagurile de jos, gingăşia acestei plante întrece orice închipuire.
Un petec de omăt s’a mai păstrat în *umbra unei stânci. La marginea lui se iţesc 2—3 floricele. Ca şi când n’a mai putut aştepta, planta ş’a făcut loc prin omăt; prin căldura trupului ei subţire l-a topit, făcând gropiţi prin care ş’a scos floricica, un pahar de hârtie subţire de mătasă, cu marginele numai franjuri. Mai încolo, sora ei mai mică, Soldanella pusilla, e şi mai .gingaşă. Corola e numai aburită cu .albastru, bătând în roz. In mijlocul ei, ca un ochiu de piţigoi, e stigmatul albăstrui, iar staminele galbene măresc curcubăul pe o floricică nici cât unghia de mare. « In faţă avem chemarea simpatiei noastre; ni se oferă, spre meditare, simbolul unui plan moral şi al unei izbânzi morale. Chemarea aceasta nu poate fi înţeleasă fără un simţimânt de iubire, nici simbolul nu poate fi privit .fără un sentiment de adoraţie de către unii dintre noi care au inima la locul ei sau care văd limpede şi drept» (Ruskin).
Degetăruţul a dat semnalul. Nimic nu tulbură pacea. In liniştea sfântă, şoapta florii a fost auzită peste văi. Ca după comandă, pajiştea se împânzeşte cu stropi de flori. Cupele (Gentiana acaulis) sunt petele albastre, « albastru cel mai adânc şi totodată luminos, un albastru ce-ţi pătrunde în suflet ca privirea unor ochi dumnezeeşti». Ai zice că florile sunt de-a-dreptul înfipte în pământ, două-trei la un loc. Abia se văd frunzuliţele plantei. Dar mai ales când le mângâie ultimele raze de soare par tăiate în pietre scumpe, din safir «cu dungi de smaragd, iar vecinele ei mai mici sunt ca azurul cel mai «curat.
Fig. 175. — Degetăruţul (des. E. Saulea-Bocec).
110
FLORA ROMÂNIEI
Mai încolo stau oiţele (Anemone alpina) cu frunze acoperite de mătase şi cu oacheşe flori singuratice, asemenea celor de floarea-Paştelui, ruda din şes înălţată pe o ramură de se arată vederii cine ştie de unde. In jurul petecelor de omăt florile se strâng tot mai des, ca. şi păsăruicile în jurul bufniţei care se încumetă să sboare ziua. Saxi-fraga-Carpaţilor (Saxifraga carpatica) cu stelele albe ale florilor ei strălucitoare; nu-mă-uita (Myosotis alpina) începe să-şi deschidă ochişorii albaştri, cu mult mai albaştri decât suntem> deprinşi să vedem la cei din grădină, alăturea de pufuleţele* (Epilobium) roşii. Repede, repede, toată pajiştea e numai flori. Vin. în două rânduri de înflorire. In Iunie predomină florile albe şi albastre în Iulie şi August predomină cele galbene şi roşiatice.
Fig. 176. — Cupe (des. E. Saulec.-	Fig. 177. — Oiţe (des. E. Saulea-Bocec),_
E greu să le numeri pe toate. Să facem un buchet din cele mai caracteristice. Curcubeul e palid faţă de braţul de flori cules.
Pajiştile de munte sunt bogate mai ales în Genliane. Sunt fel de fel, dela Gentiana acaulis, cu florile ca ieşite din pământ până la altele,, înalte de-ţi ajung până la genunchi. Corola tuturora este ca o cupă cu gura în sus. Poate intra înlăuntru şi un bondar. Deschizând floarea însă, se vede că nu prea poate insecta să umble otrocol înlăuntrul florii. Calea îi este închisă de anterele, care se strâng spre mijlocul-florii. Ca să ajungă la nectarul din fund insecta trebue să deie la o parte staminele, deci să se umple de polen. In vremea aceasta stigmatul încă nu e deschis. Florile mai bătrâne se recunosc tocmai prin aceea că cele două stigmate resfrânte sunt chiar la gura cupei, pe când staminele s’au trecut. Sunt anume dispoziţii, ca să se facă fecundaţia încrucişată. Gentianele au fel de fel de colori. Unele (Gentiana phlo-gifolia), de pe locurile calcaroase din Bucegi, Piatra Craiului, au florile subţiri şi lungi ca o cupă de şampanie; bat în roş, pe când Gentiana?
Bocec).
LOCURI DESCHISE
111'
aestiva, scurtă, cu o singură floare, e albastră ca cerul de Neapole. Micuţa gentiană (Gentiana nivalis), cari se ţine tot pe lângă peticele^ de omăt, este de un albastru azuriu, pe câng Gentiana carpatica e mai mult violetă. Sunt şi gentiane galbene. In special Gentiana punctata, înaltă, încât răsare cât colo din iarbă, cu frunzele mai multe la un nod, poartă în vârf un ghem de flori mari, galbene cu sute de puncte mărunte, purpurii, cu dungi late verzui spre bază şi cu stigmatele tot. verzi (Fig. 155).
Toate familiile sunt reprezentate sus pe munte. Alăturea de gentiane, neamurile garofiţei sunt pusderie. Şi ce delicate!
Când sui muntele mai spre sfârşitul verii, mare parte din podoaba pajiştei s’a trecut. Câte o garofiţă întârziată te chiamă spre ea cu mai multă tărie. Sunt atât de modeste la port, dar atât de frumoase. Prin locurile calcaroase, pe Bucegi, pe Rarău, ori Piatra-Craiului, creşte poate cea mai frumoasă garofiţă din câte sunt. E albă şi ca de mătasă. Petalele sunt pe margini destrămate, iar din mijlocul florii cu un abur gălbui, unde se arată şi stigmatele tot albe, pleacă 5 dungi albastre-cenuşii, ca o stea cu razele lungi. Şi din ea iese un miros atât de discret, atât de plăcut, încât uiţi pe al lăcrămioarelor. Dimpotrivă D. glaciatis ori D. tenuifoliis au florile ca sângele de roş, pe când micuţa Dianthus callizonus, e dreptul o raritate, poate fi luată ca tipul artei întrebuinţată de natură pentru pictarea unei flori. Petalele răsfrânte larg, sunt de un roş de cărmâz şters. Pe ele sunt trase dungi, în lung, de un roş mai închis, iar spre lăuntrul florii o rotiţă de dantelă fină cu ochiuri mici de aceeaşi coloare mai închisă. Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc un joc de verde şi alb neîntrecut. E una din podoabele Carpaţilor noştri, de care Alpii ar putea fi invidioşi.
Dar Ranunculaceele! Sunt locuri unde ele domină. Tonul principal al tabloului de ele este dat. Celelalte flori vin ca decor. Prin locurile mai umede se întinde poleiala aurului de bulbuci ori piciorul-cocoşului, când cu florile galbene boghioase (Ranun-culus carpaticus), cu vinişoare subţiri verzi şi cu cununa bogată de stamine mai închis colorate, când cu florile mari albe, având’ cununa de stamine portocalii, iar la mijloc un bumb verde al ovarelor (Ranunculus alpestris).
O podoabă a familiei este curpănul-de-munte (Clematis alpina) neam cu curpănul-de-pădure, dar deosebit în frumuseţe. Cea din pădurile noastre e o liană cu flori de portocali. Şi acea de munte e în felul ei o liană, dar mică şi cu flori solitare, boghioase, ca de Cyclamen. 4 foi mai lungi, albastre ca şi cerul sunt resfrânte spre a lăsa să se vadă altele, înguste şi albe, care înconjură galbenul şi verdele
Fig. 178.. Gentiana de zăpadă-
112
FLORA ROMÂNIEI
organelor lăuntrice. Caracteristica pajiştelor de munte a familiei acesteia este omagul (Aconitum), cu floarea ca o cască militară şi
atât de otrăvitoare încât nu o atinge nici vitele, cât e vie. Cosită, amestecată în fân, curios, îşi pierde proprietatea ei ucigătoare. Dar căldăruşa cu flori violete (Aqui-legia alpina), care are reprezentanţi şi în răzoarele din jurul caselor noastre! E aşa de frumoasă în singurătatea imensităţii încât adesea ca şi floarea-reginei, pedepseşte cu moartea pe cei care caută să o rupă din singurătatea ei.
Plante mici, comune şi la dealuri, sunt Saxifragaceele. La flori se aseamănă cu fragul. Sunt multe, unele galbene aurii, altele albe cu dungi purpurii. E greu să le deosibeşti unele de altele, căci prea sunt nu-:Fig. il9.-Curpănul-de-munte. meroase. Pe pajişti e des călţunul-
doamnei-de-munte, (Geum mon-tanum) cu flori mari de pucioasă, pudruite pe dinlăuntru cu portocaliu, având şi inele verzi.
Până şi neamurile cucutei sunt aici mândre şi merită să stea în buchet, alăturea cu cele mai frumoase flori.
Dar o altă podoabă a pajiştelor muntoase o fac decorativele nea-
Fig. 181. — Geum montanum.
snuri ale p r i m u 1 e i. Noi suntem deprinşi numai cu ciuboţica-<;ucului cu flori galbene. In sere doar mai sunt cultivate şi alte
LOCURI DESCHISE
113
«soiuri. Sus la munte au fel de fel de colori. Unele, cu florile lungi şi Subţiri (Primula longiflora) sunt de coloare violetă închisă, pe când Primula carpatica un buchet de flori, e gălbuie, palidă şi ca o stea de •coloarea lămâiei în jurul unui bumb verde. Aceasta are flori multe, pe <;ând P. minima, ochiul-găinei, o singură floare, liliachie, cu petalele mari, rupte în două. Până şi şopârliţa (Veronica) cu flori albastre de prin pajiştele de câmp, şi-a schimbat pe aici portul, ajungând trandafirii (Veronica latifolia). Frumos şi bogat este vârtejul-pă-mântului (Pedicularis verticillata)9 neam cu pulmonariţa primă-văratică de pe la noi. Florile roşii sunt aşa de dese şi mari la capătul rămurelei scurte, încât de departe îţi fac cu ochiul. Nu e de lăsat nepomenit şi ruda ei sor-cu-frate (Melampyrum bihariense) e dreptul rămas mai jos, purpuriu. Colorate sunt şi frunzişoarele dela
subsoara cărora ies florile. Sunt verzi pe dos şi violete pe faţă, aşa încât adaugă mult la variaţia coloritului.
Chiar şi toporaşii (Viola alpina) ce înfloresc tot îndată după topirea omătului, înveselesc privirea cu florile mari distins albastre ori toporaşii-galbeni (Viola biflora), care împodobesc câte-o muche de stâncă. Până şi reprezentanţii muştarului galben capătă pe înălţimele munţilor colori frumoase, cum e gâscariţa (Arabis «alpina) cu florile mari albe în vârful rămurelelor scunde, ce ies dintr’o tufă de frunze mici.
Ga şi gentianele, sus la munte sunt multe campanule. Multe şi fel de fel. Unele (C. transsilvanica), liliachii deschise, altele (C. alpina) albastre deschis şi cu florile ciucură la vârful ramurei. C. pusilla, care se scoboară de-a-lungul apelor şi mai jos, arată de minune măestrita aşekare a frunzelor spre a nu-şi lua una lumina altora. Ies ca un buchet,
Fig. 182. — Toporaşi.
Fig. 183. — Aşezarea frunzelor la Campanula pusilla (R.).
8
114
FLORA ROMÂNIEI
cele din afară cu codiţa mai lungă, ca spiţele de roată; cele mai lăuntrice au codiţe scurte aşa încât nu vin una peste alta. Vântul duce sămânţa de campanule pe un colţ de stâncă unde abia se găseşte o mână de ţărână.
In sfârşit, deşi aceste cuvinte nu pot fi folosite când e vorba de florile de munte, vine la rând familia numeroasă a f 1 o a r e i -soarelui	(Composee)*
Pretutindeni se găsesc. Mai micuţe, afară de arnica, au colori variate şi vii. R o-maniţa-mare ( Chry-santhemum alpinum) când e în plină desfăşurare, colorează petece întregi de pajişti cu albul florilor lor. Aşa de mândre sunt că nu-ţi vine să te mai desparţi de ele.
Galbenul domină la aceste felurite.
Fig. 184. — Campanula atritina (d. Ungar).
Fig. 185. — Campa*-nula pusilla (W.).
flori, dar cu nuanţe S u ş u 1 i ţ a (Heracium aurari-tiacum), pare că e vâzdoaga (crăiţa) din straturile sătencelor «cu flori portocalii înfocate şi miros de miere vanilată » aproape ca şi Senecio carpatica. C i -coarea-de-munte (Mul-gedium alpinum) e numai safir şi smaragd. Florile din afară sunt bucăţi rupte din cer, pe când cele din mijloc sunt ca grâul încolţit.
Trandafirii sunt grămezile de flori din capătul ramurii lungi care le poartă Scorzonera roşea, pe când ochiul-boului (Aster alpinus) bate pe multe altele prin contrastul între cele două soiuri de flori. Cele din afară răsfrânte sunt albastre liliachii, cele din mijloc portocalii, iar cele mai tinere, nedes-chise şi mai în centru, au rămas (Carlina ocaulis) ajung să împlinească podoaba fâneţelor înalte-
Fig. 186. — Romaniţa-mare (des. E. Saulea-Bocec).
verzi. Până şi neamurile pălămider?
LOCURI DESCHISE
115
Nu s’ar putea închide capitolul florilor de munte fără pomenirea orhideelor. Pe lângă forma lor caracteristică, cele din vârf de munte
Fig. 187. — Aster'alpinus.
Fig. 188. — Carlina.
se deosebesc prin coloare şi mai ales prin miros. Cele mai multe aparţin la genul Orchis. Orchis glo-bosa are florile în coloarea celor de nu-mă-uita, strânse ghem, la vârful tul-piniţei netede. La fel de frumoasă e Nigritella rubra, cu deosebire că ghemul e ca de carmin, cu atât mai intens colorat cu cât creşte la înălţimi mai mari, unde devine ca un mare rubin.
Miroase aşa de plăcut, ca vanilia, «încât e deajuns să fie două-trei pe o coastă, ca să le mirosim de departe, cu tot parfumul celorlalte flori dimprejurul lor». Orchis cordigera cu frunzele pătate, e una din cele mai boghioase.
Florile ei numai purpură şi trandafiri suntmari, formând un spic ce se vede de departe. Ophrgs muscifera, ceva mai rară prin munţii noştri, are o floare aşa alcătuită că pare că stau micuţe muşte cu pânt ecul albastru pg
Fig. 189. -Nigritella rubra (des. E. Saulea-Bocec).
Fig. 190. -—Orchis cordigera.
8*
116
FLORA ROMÂNIEI
ramura subţirica. Gymnadenia delicată, dimpotrivă are	spicul	cu flori
rare, ca sfârcuite de grindină, însă colorate aşa	de	delicat,	roz	şters
cu dungi de purpură şi violet de toporaşi, încât ţi-e milă să o rupi.
In asemenea tovărăşie de flori frumoase şi iarba s’a împodobit cum s’a putut mai bine. Păioasele sufăr şi ele influenţa mediului.
Au paiul scurt dar robust. Frunzele îngustate sunt adunate mai mult la bază, aproape de pământ. Se cunosc vreo 60 de specii, formând covorul verde împestriţat cu flori.
Timoftica (Phleum alpinum) îşi înalţă spicul ruginiu, des, spinos, cât mai sus. Un interes deosebit deşteaptă f i r u-şorul (Poa alpina) cu spiculeţele învelite în solzi mari, spânzurând pe codiţe subţiri şi atrăgând atenţia prin irizaţia neîntrecută a colorilor, violet cu diferite nuanţe spre trandafiriu, purpuriu, gălbui. Se pune la întrecere cu florile celorlalte plante.
La această iarbă se mai observă un fenomen curios. In vârful spicelor se vede căte un mugure lun-găreţ, verzui, ca un fir de iarbă proaspătă încolţit în spic, cum se întâmplă uneori şi la grâu. In adevăr, planta se înmulţeşte în acest chip (var. vivipara).
Vârful codiţei după ce a dat câţiva solzi, se lungeşte din spic, dă două-trei frunzuliţe mici, formând astfel un mic pai, care cade la pământ, prinde rădăcini şi creşte ca individ separat. Astfel se înmulţeşte planta pe cale asexuată şi de aceea unde se întâlneşte formează tovărăşii de indivizi numeroşi.
Mai delicat e păiuşul (Deschamsia caespi-tosa) cu spiculeţele multe, mărunte, în vârful paiului ramificat; păiuşca-uriaşă (F estuca Porcii) ori Festuca amethystine colorează pâlcuri întregi cu albăstriul-roşcat al spicurilor. Până şi pirul (Carex curvulla) cu frunzele îndoite, brune, e aici o podoabă măruntă, gingaşă, arătând mai
Fig. 191. — Ophrys muscifera.
192. — Firuşorul.
Fig. 193. — Firuşorul cu pui în locul spicelor.
totdeauna un
LOCURI DESCHISE
117
pământ gras, fără mult calcar. Frumoasă mai ales este mălaiul-cucului (Sesleria coerulea), cu spicul ca tăiat în ametist. Joacă un rol însemnat şi în întărirea terenurilor moi de prundiş gata să alunece, înţepenind terenul cu rădăcinele lungi şi firoase. Dă astfel prilej altor plante să prindă şi ele rădăcini şi nu poate fi tablou mai plin de farmec decât o asemenea insulă de Seslerii, pe pantele abrupte, printre care s’au oploşit plante cu flori strălucitoare.
In schimb sunt şi paiuri stricătoare, de calitate proastă, care tind să ocupe suprafeţe întinse, în dauna valorii fâneţelor nobile.
Astfel e ţăpuşica (Nardus stricta) micuţă, cu frunze ieşind grămadă, lungi şi subţiri, aspre şi sucite în lung. Tulpina lungă, fără noduri are un şirag de flori albăstrui, numai pe o latură. Unde se arată schimbă faţa locurilor, căci crescând des nu permite plantelor « nobile » să crească, ci doar câtorva soiuri de ro smarin-de-mun t e (Griaphalium silvaticum) acoperit cu peri lungi, verzui. Nu alungă
Fig. 194.— Sesleria dis-ticha (din Ungar, des. E. Saulea-Bocec).
Fig. 195. — Ţăpuşica (K.).
Fig. 196. — Clocoticiu (R. minor) (R.),
numai frumoasele plante, ci şi stânele, căci dă o iarbă proastă pentru oi. Noroc că-i stă dimpotrivă un duşman: clocoticiul (Rhinanthus•'
118
FLORA ROMÂNIEI
alpinus), frumoasă plantă cu florile ca la mierea ursului, numai că sunt turtite lateral. Sunt galbene, cu dinţii buzei superioare albăstrii, cu pete albastre pe buza de jos. Ies dintr’un caliciu umflat, iar bracteele, frunzuliţele la subsuoara cărora se află, sunt verzi-albicioase, cu pete negre. Vârful întreg al plantei e astfel colorat. Această plantă este semi-parazită pe rădăcinele de ţăpuşică. Ii suge seva până ce o usucă. Prin aceasta însă face loc altor plante, care nu erau lăsate să-şi ducă vieaţa în desişul ţăpoşicăi. Astfel şi plantele se ajută una pe alta
Frumoase sunt florile strânse în buchet; mândre sunt şi când cazi în mijlocul lor în vremea deplinei desvoltări de pe la începutul lui Iulie. Dar ceea ce e neîntrecut în munţi, e îmbinarea grupelor de flori, ca într’o grădină botanică. Florile de munte sunt sensibile la cea mai mică variaţiune de teren ori umiditate. E deajuns ca un loc să fie mai călcăros sau mai umed, mai la adăpost sau mai în plin soare, pentru ca să se aleagă asociaţiuni de felurite plante, cărora le plac aceleaşi condiţiuni. Atunci e cea mai fermecătoare privelişte. Sunt ochiuri-ochiuri de plante felurit colorate strânse pe o bucăţică de loc.
Terenurile călcăroase sunt cele mai căutate. De aceea şi bogăţia mare de plante pe Pietrele Doamnei, pe Ceahlău ori Bucegi. E deajuns ca din şisturile cristaline ale Parângului ori Negoiului, să se ivească o dungă de calcar şi imediat o insulă de flori mai boghioase pune stăpânire pe ea. Alăturea de trandafiriul smirdarului, vine violeta floare de Clematis; lângă arginţica albă, se aşează Hieracium pilosum, galben şi portocaliu; şi aşa mai departe. Vorbele nu pot reda nici gingăşia formelor, nici nuanţele colorilor, nici măestria îmbinării lor. O dată, o singură dată, să se încumete cineva până pe vârfurile de munţi, pentru a-şi face idee de ce e frumosul în natură, pe lângă care cel din muzeele de pictură e palida lumină a nopţii de lună, faţă de orbitoarea strălucire a soarelui în plină bătaie.
Farmec deosebit au mai ales stâncile rezleţe, piatră goală, răsărite din covorul minunat împletit. Pe vârful lor vremea a aşternut destulă ţărnă, pentru ca natura să aşeze o grădină suspendată. Iar pe brâiele de piatră, pe prispele înguste ori pe orice colţ, cât de mic, ieşit în afară, se aştern dungi de flori ca şi florile de pe prichiciul cu oalele cu flori ce se pun la ferestre în oraşele mari, bine îngrijite. Pe aceste stânci adesea găseşti o floră cu însuşiri deosebite. Ca şi muşchii, buruienile îşi fac ţărnă din trupul lor propriu. Nimeni nu le supără acolo sus, deasupra prăpastiei. Aşa bunăoară o rudă a ciuboţicăi-cucului -e foarte tipică. Poporul a observat bine izolarea ei; i-a zis 1 a p t e 1 e-stâncei (Androsace). Când nu are flori, pare că e un cultuc de muşchi, cu frunzele micuţe, subţiri. Numai când dă floricelele albe, vezi că e din alt neam. Frunzele dintr’un an, adaugă ţărnă nouă, iar mica plantă acolo, în ascunzişul crăpăturii de piatră, în aspra bătaie a vântului, trăieşte neturburată ani şi ani.
LOCURI DESCHISE
119
O categorie întreagă de plante cu frunze grase, groase, strânse grămadă, fac podoaba stâncilor. Sunt chiar plante (Saxifraga) obişnuit cu frunze subţiri, care îşi îngroaşă frunzele, când trăiesc în vreo crăpătură de stâncă. Aşa e Saxifraga aizoon, iarba-surzilor, care formează cultuce argintii pe pereţii stâncilor. E atât de neînchipuit de frumoasă orânduirea frunzelor, încât serveşte adesea ca inspiraţie în arta decorativă.
Sunt aşezate unele în altele, cele din afară mai late, lungi, ca fere-străul pe dungă, cele din lăuntru mai mici şi mai palide. Din aceeaşi plantă ies mai multe de asemenea buchete; dacă se desprind pot da -rădăcini şi astfel înmulţeşte neamul. Din mijlocul buchetului de frunze, se ridică un lujer ramificat, cu frunzuliţe mici, rare, dar cu numeroase vîlori albe, cu stropi roşietici pe petale.
Fig. 197. — Laptele	Fig.	198. — laila-
stâncei.	surzilor.
Alcătuirea frunzelor lor e una din minunatele prevederi ale naturii, <lar în acelaş timp şi o imaginaţie neîntrecută în mijloacele de înfăptuire.
Frunzele au pe margini solzişori fini, care acopăr gropiţi cu pieliţa foarte subţire. Solzii opresc ca transpirâţia să se facă prea tare. Când ilnsă cade roua sau ploaia peste plantă, solzişorii se ridică; apa poate fi mai uşor suptă de nişte celule anumite. Cât e negură şi atmosfera prea umedă, aşa încât împiedecă transpiraţia, planta dă din ea apă în dreptul gropiţelor încărcate cu carbonat de calciu, care formează solzii când apa se evaporează. Pe vreme de secetă mai îndelungă această minunată dispoziţie, face ca planta să poată să folosească roua spre «a se înviora (Rammner).
Sunt multe specii de Saxifrage cu frunzele grase. Una (Saxifraga carpatica) e proprie munţilor noştri. Pe lângă ele sunt însă şi alte plante, care fac parte din familia Crassulaceelor, caracterizate toate -prin frunze grase. Dintre ele Sempervivum carpaticum formează cul-i;ucaşe de frunze ce acopăr crăpăturile stâncilor. E neam cu urechel-
120
FLORA ROMÂNIEI
niţa (Sempervivum tedorum) care creşte uneori pe acoperişurile» de paie ale caselor bătrâne, printre perinuţele de muşchi.
Din putrezirea frunzelor lor se măreşte pământul bun, de pot încolţi şi seminţele aduse de vânt ale altor plante cu flori. Aşa se nasc asociaţiur nile atractive, împestriţate cu tot soiul de colori, pe pereţii prăpăstioşi* pe muchile de stânci, dând tablourile care nu se uită.
Şi din alte familii de plante, afară Fig. 199. Sempervivum-de-munfe.	Crassulacee,	se	găsesc izolate
pe stâncile de pe înălţimi. Interesantă, e iarba-roşioară (Silene acaulis) neam cu lipicioasa* întâlnită pretutindeni în lungul drumurilor. Câtă deosebire însă între amândouă. Cea din urmă e înaltă, ramificată, cu florile destul de	numeroase	(3—7)	apărate	de un clei; aceasta, de pe vârf de munte
e mică,	abia	se ridică	dela	pământ, ca o tufă cu frunzele lineare*
ascuţite, dese; trunchiul ramificat formează o perinuţă, pe care sunt presărate florile boghioase, mari, trandafirii, adevărată podoabă a locurilor. Acalaş gen, cu port atât de deosebit, nu se lămureşte decât prin deosebirea climaterică şi de luminositate.
« Lumina mai intensă în regiunile superioare, favorizează asimilaţia clorofiliană prin frunze, care au ţesutul clorofilian schimbat, anume ca să poată îndeplini mai intens funcţiunea lor. Aceeaşi plantă dă din ea mai mult oxigen, pe o anumită suprafaţă de frunze decât în câmpie şi deci asimilează de 2—3 ori mai mult carbon din acidul carbonic al aerului. Pe de altă parte variaţiile mari de temperatură — rece în timpul nopţii, ridicată cât bate soarele — face ca aceste plante să aibă substanţe de apărare mai multe, cum e şi substanţa roşiatică din frunze» (Bonnier). Mutând aceeaşi plantă din şes pe vârf de munte, nici nu se mai recunoaşte. Sus la munte gulia este pitică, cu frunze mari, întinse aproape de pământ, pe când jos e înaltă, cu frunze în lungul lujerului.
LOCURI DESCHISE
121
Dintre toate	plantele	ce cresc	pe colţii greu	de urcat sau prin locurile cele mai	priporoase,	vestită	este de sigur	floarea -re ginei
(Leontopodium alpinum) zisă şi albumeală ori flocoşele. Pentru dragostea ei, în Alpi,, după statistici, mureau câte 20—30 de oameni pe an. Pentru un turist încercat floarea-reginei culeasă de pe un ţanc pietros, cum ar fi Panaghia Ceahlăului, e ca şi o medalie de aur. Jertfele omeneşti cauzate de floarea-reginei însă tot oamenilor se da-toresc.	Aşa de mult	ce e culeasă, încât n’a
rămas	decât pe locurile greu de urcat, la
Fig. 201. — O gulie (stânga) din câmpie alături de cea (dreapta) crescută în regiune de munte (d. Bonnier).
Fig. 202. — Floarea-Reginei din Carpaţi (din Buletinul Alpin, fot.).
noi chiar. Floarea aceasta creşte şi pe Bucegi, ca şi pe Ceahlău, în cantităţi îndea«* junse, pentru ca ciobanii să nu-şi rupă gâtul după ea, ci să o culeagă în voie, făcând buchete, vândute în toate gările dela Predeal la Comarnic. In Alpi sunt locuri unde aproape nu mai există. A trebuit să se ia măsuri poliţieneşti, pentru a o feri de stârpire; de altfel: şi la noi din 1931 s’a luat asemenea măsuri.
Planta îşi datoreşte faima înfăţişării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scamă argintie (fio-coşică îi mai spune Românul) printre celelalte plante verzi*
122
FLORA ROMÂNIEI
fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpiraţiei, căci în pumnul de ţărnă în care şi’a înfipt rădăcina şi trunchiul subpământean, este puţină apă. «Deci chiar când seminţele nu încolţesc, planta nu piere, dacă rizomul e neatins. Aviz stăruitor acelora	care	cu toată opreliştea oficială nu-şi vor birui ispita. Să
rupă	ori	să	taie numai partea aeriană. Să cruţe organul din care
va renaşte floarea. Păcatul lor va fi mai mic» (E. Pop).
E o plantă de stepă. Ca şi smirdarul e venită de departe, din Asia. Prin stepele Tibetului creşte ca iarba de deasă şi înaltă de un cot. Frumuseţea ei constă în frunzele pâsloase; dela vârful ramurei ies razele unei stele care împrejmuiesc buchetul de flori, planta făcând parte dintre composee. Ciobanii din Munţii Rodnei îi zic steluţă. Nici miros nu are, nici corolă strălucitoare. Pare uscată şi o poţi păstra aşa cum ai cules-o, dacă nu e trecută, ani de zile. Aici e tocmai cauza pentru care e căutată. Se fac cunune pentru morminte, cum se fac şi din neamurile ei de stepă: nemuritoarele. Sunt centre, în Alpi, unde se îndeletnicesc oamenii cu cultura de floarea-reginei, pentru comerţ. Ca urmare s’au ivit şi falsificatori.
Asemenea la înfăţişare, dar mai rară la noi, este Saussurea, ca o specie proprie Munţilor Rodnei, dedicată învăţatului botanist dela Năsăud, Porcius, care ş’a consacrat vieaţa făcând cunoscut lumei învăţate frumoasele plante alpine, atât de caracteristice, cum nu se mai găsesc pe aiurea. Saussurea porcii seamănă cu floarea-reginei, numai că are frunze mai mari, mai păroase, îngrămădite în jurul florilor din vârf de-i dă înfăţişare mai bogată.
Muşchii joacă mare rol în regiunea alpină. Pe Ceahlău, tapşanul neted al Oculaşelelor este acoperit de muşchi ca de o saltea moale. Printre plantele inferioare care domină înălţimile, demn de remarcat e un hepatic, descoperit în Bucegi de botanistul St. Radian, căruia i-a dat numele de Bucegia romanica. A fost apoi găsit şi în Tatra.
Trăieşte prin partea superioară a văilor, fie pe coastele pietroase mai expuse la lumină, fie adăpostite la baza stâncilor sau chiar la sumbră completă pe sub blocurile de stânci.
Sunt indivizi bărbăteşti şi alţii femeieşti; aceşti din urmă au forma unor frunzuliţe neregulat ramificate, verzui, cu numeroase punctu-liţe pe el, care sunt stomatele.
In lungul feţei de sus e un şanţ, căruia îi corespunde o creastă pe faţa de jos, cu numeroase filamente ce ţine locul de rădăcină (rizoizi). Pe exemplarele femeieşti, la maturitate, se ridică, ca nişte mici ciuperci, organele de reproducere femeieşti.
Fig. 203. — Saussurea alpina (W.).
LOCURI DESCHISE
123
Mai sus de 2350 m. deci pe puţine vârfuri stâncoase, încep şi plantele să se împuţineze, dar se aleg acele frumoase, nobile, rare, stinele care aduc aminte de flora nivală din Alpi. Dintre arbuşti numai Salix reticulata şi Salix retuşa, mai rar Salix herbacea (sălciile pitice) se mai încumetă, adu-nându-se în boschete naturale, abia de 3—5 cm. de înalte. Păioasele se opresc aproape. Din 60 de specii •cam câte se găsesc mai jos, câteva înaintează, mici, pipernicite, îngrămădite una în alta ca pentru apărare, formând perinuţe de mici dimensiuni. Aparţin mai ales la genul Poa, var. vivipara. «Fiecare floare Fig. 204. — Bacegia romanica (d. s. produce chiar pe plantă o plantulă	Radian).
mică. Când spicul devine greu din
•cauza acestor plantule, el se îndoaie, se apleacă, încât plantulele ating pământul	şi	prind	rădăcini în jurul trunchiului	mamei,	dând naştere
la alte	exemplare»	(M. Haret). Celelalte plante	şi ele	se strâng gră-
madă, formează tufe, presărate pe stânca goală ori cel mult cu licheni :şi stau unele în altele atât de strânse încât dacă vrei să scoţi una e ;greu să o deslipeşti de celelalte. O înfrăţire minunată în mijlocul unui mediu puţin prielnic. Se desbracă de greutatea frunzelor care devin subţiri, mici; se îmbracă în schimb cu pâslă deasă, care le ţine	cald şi	mai ales împiedecă transpiraţia, iar	ca să	poată fi cât
mai înţepenite, au un rizom desvoltat, vânjos, cu rădăcini adânci. Aici creşte mai des Ra-nunculus alpestris cu 2—3 frunze dar cu floare strălucitoare, albă. Eritrichium nanum, cu tufă de frunze păroase, cu flori mari ca la nu-m ă - u i t a, dar de un albastru mai limpede, ca cerul; Senecio carpaticus cu flori ca aurul, precum şi planta rară macul-pirenaic (Papaver pyrenaicum), care nici nu se poate bănui că face parte din macul de câmp, aşa e de mic.
Şi mai sus de ele, domină stâncile goale, :Fig. 205. — Ranunculus mereu fărâmiţate de umezeala din atmosferă. alpestris (w.). Pe ele nu cresc decât lichenii, pete cu colori vioaie, uneori ca de sânge.
Celelalte plante nu înfruntă neprielnicia înălţimilor mari.
La noi însă munţii nu au piscuri care să se ridice peste 2554 m. Regiuni lipsite de vegetaţie sunt deci restrânse la stâncile cari au rămas ca nişti stâlpi ori colţi reduşi.
124
FLORA ROMÂNIEI
B.	Prin fâneţe.
Tot mai puţin întinse, de când agricultura a luat mare avânt, fâneţele fac podoaba locurilor netede, indiferent dacă se găsesc în lunca Şiretului ori pe plaiurile muntoase.
Ca să se formeze, au nevoie de pământ mărunţit, cu hrană îndea-
junsă şi umezeală destulă. Nu se găsesc fâneţe nici în ostroavele apelor mari, nici pe locurile pietroase ori nisipoase.
Apa din pământ se cere în~ deajunsă, dar să nu ajungă nici prea la faţă, nici să fie prea adâncă. O fâneaţă bogată, cu. iarbă ce dă fân bun, gras şi uşor de mâncat de vite, cere o pânză de apă nu mai adâncă de 4 metri dela faţă. E mai aproape de faţă?;, fâneaţa are altă înfăţişare; co~ sorul aspru, iea locul ierburilor grase. E mai la adânc?; alte plante năpădesc fâneţele, dintre acele, cari trebue să se apere de secetă, prin frunze păroase, mai. aspre.
De aceia fâneţe bogate în plante aromate, care dau miros* plăcut fânului cosit, se întâlnesc mai întinse spre dealuri şi munţii în luncile râurilor sau în poenile mari. Spre şes şi câmpia uscaţă, fâneaţa e săracă. Pe când dincolo poate fi cosită şi de 2 ori în vară; dincoace mai adesea foloseşte ca. păşune.
Fâneaţa e o întovărăşire de plante mărunte, cum e pădurea o tovărăşie de arbori. Lupta grea pentru lumină urmărită în păduri, se urmăreşte uneori mai aprigă şi în fâneaţă, ceea ce însă îi aduce variaţie* Nu lipsesc nici paraziţi, nici liane chiar dacă au trunchiul numai ca o aţă. Evoluţia vieţii dintr’un an e cam aceiaşi. Plantele din fâneţe nu se prea grăbesc, când primăvara sună chemarea. încet încet îşi arată păioasele colţii proaspeţi de iarbă ca buratecuL Abia prin' Aprilie—Mai prind a se înfiripa toate plantele care alcătuesc fâneaţa,. iar toiul înfloririi e în Iunie—Iulie, după înălţimi, când sunt tablouri neuitate prin noianul florilor de forme şi colori deosebite. Coasa le*
Fig. 206. — Cositul fânului, (fot. A. Chevallier).
LOCURI DESCHISE
■125
Întrerupe vieaţa. Păioaselor nu le pasă, căci înfrăţesc mai bine şi se Îndeasă. Dintre celelalte însă multe abia au înflorit, căci omul le pândeşte ca să nu se treacă, spre a căpăta fân bun. Unele îşi asigură vieaţa prin trunchiuri subpământene; altele prin puţinele seminţe scuturate Înainte de a fi tăiate. Dacă vara e lungă şi favorabilă, dau a doua oară, nunele grăbindu-se să facă sămânţă înainte de a fi încă odată cosite ‘Ori păscute.
Nimic nu poate fi mai atrăgător şi mai mulţumitor sufleteşte decât ■o fâneaţă înflorită în toiul desvoltării ei. Abia ai păşit, sfios ca într’un .altar, spre marginea câmpului cu flori şi uiţi de vreme, pierzi noţiunea de timp şi distanţă. O floare te chiamă spre ea prin coloare ori miros. Alăturea alta ţi se pare mai boghioasă, mai frumoasă, ori te ademeneşte una de mai încolo prin mirosul ei delicat. Florile sunt vizitate de insecte. Tabloul se întregeşte, iar privirea urmăreşte şi jocul insectelor în hărnicia lor de a căuta hrana dar şi în hârjoana prin aer a doi fluturi care seamănă cu pietre preţioase. Şi tot aşa, un pas încolo, un pas încoace, vremea trece în neştire. Te ameţeşte farmecul formelor, mireasma florilor, ciocârlia care-ţi cântă din înaltul văzduhului.
Florile te învioară. Glasul lor tăinuit are putere aşa de mare încât Iţi influenţează gândurile, ca şi când ai ceti o carte plină de înţelepciune. Aroma ieşită din potirul lor, a pătruns prin toţi porii trupului, au năpădit spre inimă. A curăţit mintea de tot ce putea fi dăunător, ţi-a înălţat sufletul spre tot ce e sfânt. Prin dragostea florilor cuprinzi lumea toată. Oamenii îţi apar făcând parte din ansamblul armonios al naturii. Raportul cu ei, prin flori, prin slava firii, devine altul.
Minunea verii şi a florilor s’a înfăptuit!
Urzeala covorului frumos ţesut al pajiştelor îl dau păioasele, iarba.
Ele formează partea principală din fân. Plantele cu flori mai mult 11 aromesc.
Păioasele trec prea nebăgate în seamă. Sunt multe, sunt prea asemenea şi au flori rar colorate. Totuşi şi ele prezintă variaţii şi însuşiri, care merită să fie cunoscute. In lumea plantelor e armata mare a norodului, care constitue populaţiunea unei ţări, de pe urma căreia însă se susţine tot edificiul unui Stat. Şi după cum în cel mai umil bordeiu găseşti ceva interesant, căci şi în el se află suflete omeneşti, năzuinţi spre bucurie, deşi mai multe nevoi şi griji, tot aşa în norodul^ păioaselor afli multe însuşiri, demne de ştiut şi chiar de admirat.
Frumuseţea florilor te ademeneşte din mers. Privirea ţi-o mulţumeşti aruncându-ţi ochii asupra valurilor colorate fel şi chipuri. Dacă vrei să afli ceva din vieaţa păioaselor, trebue să stai locului, să te vâri printre ele. Culcat în pădurea deasă şi înaltă a pajiştei, florile cam dispar din vedere. Două trei din apropiere le vezi mai bine. In schimb descoperi farmecul unei păioase. O vezi înaltă, subţire « ca un pai», furişându-se ca o rază de soare printre semenele ei şi purtând în vârf spicul greu,
126
FLORA ROMÂNIEI
plin cu seminţe. Te minunezi cum poate să susţină un paiu atât de subţire, o povară atât de grea. Vântul cât de mânios îl mlădie, fără să-Ii rupă. Vreo insectă grea, gimnastică iscusită, îl îndoae dar nu-1 culcă la pământ. Vraişte face ploaia repede şi furtuna în lanurile cu grâu. II pătuleşte ochiuri-ochiuri, dar el iarăşi se înalţă, drept, surâzând soarelui. Un paiu e cea mai minunată aplicare a tehnicei, neîntrecută de om. Turnul Eiffel din Paris, numai fier, are şi el ceva din aplicarea aceloraşi principii de mecanică, îmbinate măestrit într’un paiu. Dar e o încercare grosolană faţă de ceea ce se poate prinde la un paiu, soco-tindu-se înălţimea lui în raport cu diametrul de bază. Un paiu, ca şi un trunchiu, trebue să fie solid, dar şi elastic, rezistent şi mlădios. Minunea aceasta nu e înfăptuită din oţel, ca opera omului. Celula vegetală este materialul sigur întrebuinţat de plantă. Oţelul însă e numai material de rezistenţă. Celula îndeplineşte această funcţiune, dar ea trebue să îndeplinească şii funcţiunea vieţii. De aici toată ingeniozitatea în con-.3n strucţie, în diviziunea muncii, în schimbarea formei: celulelor. Pentru ca să dea tărie, planta se foloseşte şi de siliciu, cu care-şi întăreşte pereţii celulei. E îmbinarea ^ minerală — cărămida şi piatra — cu substanţa organică — celuloza —. Un stâlp de fontă, înalt şi subţire, e mai puţin rezistent decât un tub de aceleaşi dimensiuni* Planta aplică acest principiu. Paiul e gol înlăuntru, dar din distanţă în distanţă, la noduri, e întărit. Microscopia aplicată la cunoaşterea structurii amănunţite a plantei,, Fig. 207. — Un a desvăluit atâtea taine, încât cu drept cuvânt se poate paiu. N=Nod; spune că «tehnica omenească nu este altceva decât o In = intrenod. ^tare necompletă în multe privinţi, a tehnicei din; natură » (A. France).
Ceea ce dă caracteristica botanică a multor păioase (Graminee) este raportul dintre frunze şi paiu. Frunza iese din nod, dar nu se desprinde de trunchiu, decât după o bucată de loc, după ce a învăluit trunchiul prin teaca sa, până aproape de nodul următor. După aceasta poţi recunoaşte lesne un gramineu. Nu e un capriciu al naturii, ci o* necesitate. Paiul e întărit prin teaca frunzei. Mai e încă o caracteristică,, e dreptul, comună şi altor plante, dar aici exagerată. Din nod, lesn& pot ieşi rădăcini întâmplătoare. E o prevedere. Prăşitul popuşoiului e ajutorul pe care-1 dă omul plantei, spre binele său, ca să o înţepenească prin mai multe rădăcini.
Plantele cu flori colorate aşteaptă dela insecte ajutor în fecundaţie. Păioasele îl cer dela vânt. Pentru aceia cresc repede în înălţime (Bambusul creşte 1 m. în 24 ore), spre a se pune în bătaia vântului. N’au nevoie să aibă nici petale colorate nici suc dulce. In schimb trebue să aibă multe flori, grămadă, mult polen, pentru ca împrăştiat de vânt să ajungă până la florile femeieşti.
LOCURI DESCHISE
127
Cele mai multe dintre plantele cu flori colorate au ajuns la specializarea fecundaţiunii încrucişate. Gramineele pot să capete seminţe sănătoase şi prin autofecundaţie. Toată alcătuirea plantei este concentrată în această direcţie. Staminele de regulă sunt lungi şi subţiri, clătinate uşor de vânt. Stigmatele sunt şi ele lungi. Mătasa popuşoiului e un* bun exemplu. Sunt lipicioase, pufoase, ca să se încurce polenul în ele mai sigur.
încolo, alcătuirea amănunţită, gruparea florilor, frumuseţea plantei,, este aşa de variată, încât volume întregi abia le-ar cuprinde pe toate. Unele îşi adună florile în spicuri pline ca ale grâului. Altele au spiculeţe mici, în vârf de crenguţe, subţiri ca aţa. Unele au ţepi, peri, la învălişul florilor; altele sunt netede ca de sticlă.
La noi trăesc vreo 80 de genuri cu câteva sute de specii, răspândite dela marginea Mării, mai ales în stepă şi până pe vârf înalt de munte.
De aceia ar fi greu aici de arătat chiar pe cele mai principale.
Unele au spicul ca la grâu.
Dintre acestea una din cele mai bune pentru fâneţe, dar şi pentru gazoanele din parcuri este u s i g a sau iarba-englezească (Lolium perenne) ce se recunoaşte după spicul compus, din spicuşoare rare, distanţate unele de altele. înfrăţeşte foarte uşor, aşa încât dă tufe dese şi repede înverzeşte locul. Pentru fân însă nu e tocmai bun, căci înfloreşte de vreme, înainte de coasa întâia, aşa încât paiul devine băţos. Este căutat în schimb pentru parcuri. Obsiga (Bromus
mollis) are spicele ca de orz. cu ţepi, mai multe în vârful tulpinei.
Alte graminee au spicul din vârf ca al ovăsului, spânzurând la capătul unor codiţe subţiri şi mlădioase. Foarte comun în fâneţele noastre este ovăsciorul (4rrhe-natherium elatius), care creşte înalt şi atrage atenţiunea prin stropiturile mărunte ale numeroaselor antere violete.
Meişorul (Milium ef-fusum) are nume potrivit. E în fâneţe este şi f i r u ţ a formează iarba deasă.
Fig. 208.— Usiga (K.).
Fig. 209.— Câteva păioase: 1 — Coada-vulpei; 2 = Ovăs-cior; 3 = Obsiga; 4 = Golo-măţ; 5 = Tremurătoare.
ca un meiu în miniatură. Numeroasă (Poa pratensis), care înfrăţeşte lesne şi
Golomăţul (Dadylis glomerata) este una din cele mai comune graminee. Subţire de câţiva milimetri, deşi uneori cu paiul înalt şi de 1 m, este ramificat la vârf. Pe fiecare rămurică stă câte un golomoţ de flori, cu anterele trandafirii când sunt în plină putere. Şi f 1 o c o ş i c a
H28
FLORA ROMÂNIEI
(Holcus lanatus) creşte înaltă; are numele aşa pentru că e păroasă şi mai ales că florile la vârf stau grămadă, formând un canaf flocos, uneori colorat trandafiriu sau violet. Elegant la înfăţişare este tremură-toarea (Briza media). Spiculeţele ei mici, lucii, turtite lateral, în formă de inimă, spânzură la vârful crenguţelor subţirele ca firul de păr şi purpurii ca rupte din norii dela asfinţit, cu dungi violete la solzii dela bază. In miniatură par nişte mici lampioane japoneze, pentru vreo serbare din lumea insectelor. La cel mai slab zefir ele cele dintâi se clatină, iar planta întreagă pare că tremură.
Iarba-câmpului (Agrostis alba)	îngrămădită ca nişte
cultuce	dese, e văzută de departe din cauza spicurilor ruginii. Când stai
«culcat lângă	ea	şi	o	priveşti proiectată în lumina plină din Iulie, ţi se
pare un petec de dantelă ţesută pe albastrul ^	cerului.	Crenguţele	din vârf sunt des ramificate,
fine şi în vârf cu un spiculeţ cât un fir de mei. Altele au spicul din vârf mai des. Ce numiri potrivite le-a dat poporul. Pe una a botezat-o coada-vulpei (Alopecurus pratensis). E foarte comună. Spicul din vârf des ca un pă-mătuf, galben când e în floare, e roşcat când e trecut şi cu lungi firişoare, întocmai ca o coadă mică de vulpe. înfloreşte prin Mai. Seamănă cu timoftica (Phleum pratense), cu care e confundată; în plină floare pare un pămătuf cilindric lungăreţ, prevăzut cu praf de pucioasă; înfloreşte târziu. După coasă se desvoltă din
*Fig. 210._Meişor (K.). P^n a§a încât ea dă adesea, în locurile mai
umede, un bun fân la coasa a 2-a.
Mirosul plăcut al fânului îl procură între altele şi iarba-fânului (Anthoxanthum odoratum), prin substanţa cumarina. Mirosul de fân cosit se datoreşte şi dospirei fânului prin nişte bacili. Din cauza mirosului prea puternic, vitele nu o pasc numai pe ea, ci când e amestecată cu alte păioaee. Creşte repede, chiar din Aprilie şi înfloreşte înainte de vremea cositului prin Mai. Când e în floare, spicele se depărtează de axa lor, aşa încât vântul bate mai lesne printre ele şi împrăştie polen mai mult. Ca un pieptănuş are spicul peptănariţa (Cynosurus cristatus), cu firele ce susţin spicuşoarele încreţite, dar acestea, rare, stau pe două rânduri.
O pajişte cuprinde colorile curcubeului, rupte, scămoşate şi asvârlite la întâmplare pe fondul verde. Uneori se nimereşte o singură coloare, alteori pe aceiaşi floare e pata ruptă din curcubeu.
Toate colorile es însă din cea albă. E semnul nevinovăţiei.
Flori curat albe sunt rare, căci chiar cele care par de departe albe ca «omătul, când sunt privite în zare sau cu mai multă amănunţime, se
LOCURI; ţHE&GHISE
129
vede că albul e încondeiat fin cu dunguliţe subţiri, verzi, ori au pete mici, mici de tot, fel şi chipuri colorate, ori bat în gălbuiu sau trandafiriu. Totuşi dintr’o statistică făcută, s’a constatat că florile cu fondul alb vin în al 2-lea rând după cele galbene. E dreptul că flori albe se păşesc mai mult în păduri, unde atrag atenţia, ca şi sclipirile de lampă noaptea din casele răzleţe ale unui sat.
Fig. 211. — Timoftica (R.).	Fig.	212. —	Fig. 213.—
Iarba-fânului	Peptănariţa
(d. Schmeil).	(d. Schmeil).
Una din plantele cu flori albe, mai răsărită, şi-ţi atrage privirea fnaintea altora chiar când se găseşte în fâneaţa mai deasă, e r u ş i-n e a - f et e i (Daucus carota) sau morcovul-sălbatec. Eo plantă din neamul mărarului, a pătrunjelului, cu frunzele despicate în şuviţe multe şi cu florile strânse grămadă pe o tipsie. Ea e strămoşul ^natural, sălbatec, al morcovului crescut de om pentru rădăcina plină •cu rezerve dulci.
9
130
FLORA ROMÂNIEI
Florile acestor plante sunt micuţe, albe, cu petalele resfrânte la vârf în spre lăuntru. Dacă ar fi răspândite câte una, nu ar fi văzute. Aşa, vârful ramurii care le poartă s’a despicat în rămurele numeroase* ieşite din acelaşi nod, de jur împrejur. La rândul lor şi acestea poarta altă cunună de rămurele, terminate prin o floricică. Rezultatul e o tipsie lată de flori mărunte, vreo 16.000, care se vede cine ştie de unde. E o pădure mică de stamine şi de aceia nu e ceas din zi când să nu* găseşti pe ea vreun musafir înaripat, nu atât din neamul albinei harnice,.
stricat, iar copiii, fete şi băieţi, tot din ce în ce nu mai au Tuşine ca altădată, nici de părinţi, nici de lume, floarea s’a tot descolorat. Azi n’are decât puţintele flori roşii în mijloc, căci ruşinea n’a rămas decât la copilaşii mici». Privind florile mai cu atenţie, observi multe schimbări, care-ţi arată cât de prevăzătoare e natura în amănunt. Florile de pe margine sunt sterpe, dar au petale mai mari; lărgind tipsia atrag mai lesne atenţia insectelor. Bobocii florilor sunt apăraţi de frunzuliţele dela bază, care se strâng ghem în jurul lor, spre a-i apăra^ La fel se strâng pe seară oricând vremea e a ploaie, ca să nu se spele polenul. E un preţios gest de economie. Interesant e că planta simte schimbarea vremii; cu vreo jumătate de oră înainte de a începe ploaia*
care nu are vreme de pierdut, cât din al muştelor, bondarilor şi mai ales al cărăbuşilor mici, păroşi, mai leneşi, cărora le place să stea în tihnă la căldură şi să se sature bine. Cât se preumblă de colo-colo se umple de polen, ca morarul de făină. Există oarecare afinităţi între anumite insecte şi anumite flori. Se vede că e un anumit gust al nectarului, care face pe gândăcelul păros cu aripele din afară ca de metal, să caute numai florile de morcov sălbatec.
Fig. 214. — Ruşinea-fetei.
Toate floricelele sunt albe, numai două-trei, din mijloc sunt ca nişte grăunţe mici de rubin. Aceasta e toată lămurirea numelui care i-a dat poporul. E un frumos exemplu de imaginaţia lui bogată, dar şi de observare socială. Zice el: « Floarea aceasta era roşie peste tot. De când lumea s’a
LOCURI DESCHISE
131
planta şi-a luat precauţiunile, trage peste flori obloanele frunzuliţelor şi se apleacă în jos. E una din semnele prevestitoare ale ploii, folosită : de popor, pe timpul cositului.
Altă plantă albă te chiamă spre ea, nu numai prin coloare, dar şi prin miros. E a glie a (Spiraea filipendula), înaltă, cu flori bătând în coloarea laptelui. Şi ea are flori mărunte, strânse însă într’un strugure bogat, pe care-1 ridică deasupra celorlalte plante mai mărunte. Răspândeşte un miros aşa de plăcut! Nu de geaba doar e rudă cu trandafirul. Are rădăcini groase, umflate. Şi ele miroase a flori de portocale. Prin unele părţi, la nevoie, se sapă şi se mănâncă, conţinând mult amidon, deşi îţi face gura pungă din cauza taninului cu care e amestecat.
Ramurile puţin rumenite poartă frunze mari, dar aşa de rupte, încât seamănă cu a ferigelor. De aceia prin Transilvania i se spune şi ferigă-albă.
Pe care să le mai alegi? Toate sunt mândre; toate te chiamă. Mai pe margini, sau pe unde nu e înăduşit de alte plante mai înalte, trifoiu-alb ( Trifolium repens) mărunţel, umple el singur locul.
Această plantă, când creşte în voie, face tufe şi de un metru pătrat, căci trunchiul ei târîtor, mereu se ramifică, dând frunze cu codiţa lungă împărţite în trei (când se găseşte una cu patru înseamnă noroc) şi Fig< 215, Somnul foilor de trifoi-alb.
o altă crenguţă mai lungă cu 30—40
flori în vârf, strânse grămadă. E una din cele mai vizitate flori de către albine, căci are mult suc dulce. Trebue să aibă un slujitor credincios pentru dusul polenului. Florile care şi-au împlinit datoria se apleacă în jos, ca să aibă aer şi lumină pentru coacerea fructelor. Fiecare floare îşi aşteaptă rândul. Pe aceiaşi minge, jos dai de cele trecute, cu petalele uscate; vin la mijloc, cele în focul maternităţii, iar cele care aşteaptă rândul, stau sus, în vârf.
Şi la această plantă, ca la mai toate neamurile ei, se poate observa că sunt înzestrate cu mişcări proprii. Cum se înserează frunzuliţele cele trei se apleacă în jos, se apropie unele de altele; «dorm». Două dintre ele se lipesc aproape una de alta; a treia le învăluie pe amândouă pare că ar fi să le apere.
Unde pajiştea e mai în plin soare, pe locurile mai uscate, dar şi pe marginea drumurilor, creşte o plantă foarte curioasă. I se zice Silene nutans.
Poporul nu i-a prea dat atenţiune, de aceia rar are nume deosebit (m i lilea). El cuprinde sub numele de 1 i p i c i o a s ă şi pe aceasta, dar şi pe alte rude ale ei.
9*
132
FLORA ROMÂNIEI
Planta spre deosebire de celelalte, îşi deschide florile numai în amurg.	:	<
Dar să o luăm metodic, căci această plantă e una din cele căreia numai glasul şi mişcarea din loc îi lipseşte, pentru a fi pusă alăturea cu un animal,	în	privinţa manifestărilor de vieaţă.
Ziua,	doarme.	Vorba	vine aşa, numai când se are în	vedere	floarea,
căci în colo frunzele muncesc de zor, îngrijindu-se de fabricarea mâncării, la lumina şi căldura soarelui. Florile par vestejite. Şi-au închis petalele; codiţa lor e moale aşa că stau atârnate în jos, abia deosebin-du-se de frunze, căci petalele pe dos sunt cenuşii-verzui. « Daţi-mi pace să mă odihnesc » spun ele insectelor. De cum soarele scapătă după dealuri şi liliacul începe ca săgeata, fără sgomot, să taie văzduhul, codiţa florii
se îndreaptă în sus şi o ridică tot mai în văzul tuturora. Petalele se răsfrâng, spre a-şi arăta partea lor albă ca	hârtia.	Strălucesc în întunerec ca nişte fulgi de	zăpadă
cu 10 raze albe, fiecare petală fiind despicată adânc în două făşii. Din cădelniţă floarei se răspândeşte un plăcut miros de iacintă. E glasul ei. Şi în taina nopţii, când nici privighetorile nu mai cântă, se desfăşoară dragostea dintre fluture	şi floare. Cavalerii
aşteptaţi sunt fluturii	care-şi încep vieaţa
cum apune soarele. Pentru ei floarea s’a învesmântat în haine de mireasă; pentru ei s’a parfumat. Lor le-a pregătit cel mai dulce Fig. 216. — Minţea (R.). nectar, ascuns în fundul potirului lung ca o
cupă de cleştar. L-a ascuns însă în dosul staminelor, acoperind intrarea cu un capac format din nişte limbu soare răsfrânte de pe partea lăuntrică a petalelor. Fluturele, atras de strălucirea florii şi mirosul ei, vine. El e mare şi nu se poate aşeza pe floare.	Trompa	lui	desfăşurată, e lungă şi ajunge până la nectar. Floarea
îl împroaşcă	cu	polenul,	care se prinde de perişorii	de pe trompă. Dar cu
aceasta nu s’a isprăvit. Floarea ia toate precauţiunile pentru ca vizitatorul vremelnic să ducă şi câteva fire de polen, cu atât mai mult cu cât vieaţa florii e scurtă; durează numai trei nopţi. In noaptea întâia deschide sacii unui rând de stamine în număr de cinci. A doua noapte deschide alţi 5 saci. Staminele dintâi, vestejite, se sucesc şi spânzură în afară. Abia în a treia noapte se lungesc şi cele 5 fire din mijloc care au în vârf stigmatul. Deci polenul de pe o floare se scutură pe stigmatul altei flori, pentru ca seminţele să fie sănătoase. La această floare se observă şi o jertfă adusă, numai ca să atragă fluturii în seama cărora cade fecundarea. Unii din aceştia îşi depun ouăle în floare. Larva mănâncă din ovule. Sacrificiul e primit de plantă numai să-şi asigure sănătatea restului de seminţe.
LOCURI DESCHISE
133
Dar planta mai are o minunată dispoziţie. Nectarul ei e dulce. Şi în lumea fiinţelor negrăitoare sunt tâlhari, care vor să profite de munca altora, fără ca să aducă vreun serviciu. Tâlhăroaicele cele mai rele sunt furnicele. Ele ştiu că floarea doarme ziua. Apucând în lungul trunchiului se urcă sus, cu gândul să fure din nectarul pregătit pentru noapte. Sunt pedepsite însă cu chinurile cele mai grele. In preajma florilor, planta fabrică un cleiu şi unge rămurică. Furnica se urcă tiptil, dar cum a dat de inelul de cleiu, deşteaptă cum e, vede că dulceaţa e închisă cu lacăt bun, şi se întoarce cum a venit. Daca una e mai curagioasă sau mai slabă din fire, căci curajul adesea e legat de lipsa putinţei de a vedea primejdia, şi păşeşte mai înainte, acolo rămâne înţepenită. Moare, sbătându-se să scape din capcana de cleiu.
Nu e aşa că o mai minunată alcătuire pentru ca să-şi asigure planta fecundaţiunea încrucişată, nu se poate?
Cam la fel e şi o altă soră a plantei descrisă, mai comună, găsin-du-se adesea şi pe marginea drumurilor bătute. Poporul îi spune guşa-porumbelului (Silene inflăta) sau beşicoasa, pen-trucă potirul ei verde este umflat. După ce creşte fructul, şi el umflat, la vârful rămurelelor atârnă ca nişte beşici verzi. Şi-ea este lipicioasă; de abia o poţi lua în mână, dar spre deosebire de neamul ei pomenit, îşi deschide florile şi ziua. Altă plantă tot cu florile albe, îi seamănă. E opaiţa (Melandryum album), cu ramurile păroase, cu caliciul tot umflat, dar strâns la gură şi dinţat. Florile sunt deosebite; cele cu stamine n’au caliciul aşa de umflat.
Cu înşirarea plantelor care au florile albe nu s’a terminat. Sunt prea multe spre a fi toate puse aici. Yoiu mai pomeni încă vreo două,, mai obişnuite.
Prin poenile pădurilor sau prin fâneţele bogate, adesea se văd pâlcuri-pâlcuri, de sânziene -albe (Galium moltugo), cu florile mult căutate de fetele dela ţară.
Fig. 217. — Beşicoasa.
Fig. 218. — Opaiţa. Fig. 219. - Sânzâene*
134
FLORA ROMÂNIEI
înfloresc prin Iunie, cam pe la Sfântul-Ioan-de-vară. Sunt culese din pricina mirosului lor plăcut. Se culeg şi se pun între pernele de zestre. Dar le mai culeg fetele şi pentru farmece « In ziua de Sânziene » (24 Iunie st. v.) înainte de a însera, culeg sânziene, fac din ele o cunună şi o pun în casă spre răsărit, ca să răsară soarele pe flori. Când fata ia cununa dela locul ei şi va găsi peri mulţi, e semn de belşug. Se duce apoi cu cununele în ocolul vitelor, înainte de a le da la păşune, cu ochii închişi. Dacă apucă din cunună vaca bătrână, ursitul fetei va fi bătrân » (M. Lupescu şi A. Gorovei).
De aceea pretutindeni sânzâienele, ca şi sulfina, sunt cântate:
Foaie verde sânzâiene De n’ar fi ochi şi sprâncene N’ar mai fi păcate grele.
Creşte în tufe mari, căci trunchiurile subpământene se întind până departe. Ramurile în patru muchi cu frunze mărunte, ieşite din acelaşi nod, au şi 1 m. înălţime când planta creşte printre celelalte. La margine de drum e mai scundă. Florile sunt micuţe. Dacă n’ar sta îngrămădite, puzderii, pe crenguţe ramificate, cu greu ar fi văzute. Şi ele au miros, şi fabrică nectar. Floricelele cu 4 petale resfirate, nu dau drumul întâiu decât la polen şi numai după aceea ridică stigmatele în sus. Cer ajutorul insectelor mărunţele, pentru a asigura fecundaţia încrucişată.
Gâscariţa	(Arabis hirsuta) se amestecă
prin fâneţe, mărind podoaba florilor albe, mari. E
o	plantă ce creşte destul de înaltă (% m), cu frunzele strânse grămadă la baza lujerului păros, de altfel ca şi frunzele mai rare din lungul lui, terminat la vârf cu un spic de flori albe, din care iese câte un fruct lung.
Creţuşca (Filipendula ulmaria) mare cu frunza crestată dar adânc tăiată, îşi înalţă trunchiul Fig. 220. — Creţuşca. terminat cu flori rare albe, mascate. Se urcă până în zona muntoasă.
Sfârşitul	florilor	albe trebue să-l	fac cu mărgărita (Chry-
santhemum	Leucanthemum), zisă şi	aurată ori romaniţa-
m a r e. La oraşe e cunoscută mai mult sub numele dintâiu. Nu e albă curată, ci are îmbinat alb cu galben. In jurul unui bumb mare ca de aur, e o cunună de flori albe ca omătul, lungi. De aceea floarea e bo-ghioasă. Se vede de departe. Ceea ce însă zicem floare în vorba obişnuită e în realitate o inflorescenţă: puzderia de flori strânse grămadă pe un tălgeraş, capătul umflat al rămurelei care le poartă. E o asociaţie de flori, care	şi-au împărţit munca. Cele din afară sunt sterpe. Ele nu
servesc	decât	ca	momeală, steagul alb al naufragiatului, fâlfâit în
LOCURI DESCHISE
135
largul mării, ca să fie văzut de departe. Foaia albă deci nu e o petală ci sunt petalele unite, ca o limbă răsfrântă, a unei flori. Florile cu sta-mine şi pistile sunt cele galbene, mărunte, strânse grămadă. De altfel £ o minunată împerechere de colori: alb ca omătul alăturea de galben ca şofranul. Contrastul e bătător la ochi, iar fluturii şi mai ales insectele mici sunt ademenite. Preumblându-se pe tipsia galbenă nu se poate să nu se umple de făina polenului pe trup. Are multă trecere, mai ales la orăşeni; de ea se leagă frumoasa scenă din Faust a lui Godhe, când Mefisto vorbeşte cu Marta, pentru ca Faust să se preumble în voie cu Margareta prin grădină. Aceasta rupe o floare şi începe a smulge una după alta foile albe, murmurând:
Mă iubeşte, nu mă iubeşte; ultima foaie spune: mă iubeşte.
E o scenă de o duioşenie naivă, repetată şi de cei care n’au cetit pe Faust în vieaţa lor.
Eu pe un fir deromăniţă Voiu cerca de mă iubeşte
M. Eminescu.
Florile au glas uneori mai convingător decât vorba omului.
Poporul dimpotrivă nu e prea bucuros când planta se îndeseşte şi aceasta se întâmplă în fâneţele umede. Răsfoindu-şi prea mult frunzele, umbreşte celelalte plante mai preţuite pentru fânul bun.
Neamurile ei cresc cultivate în grădini, dar şi printre ultimele plante cu flori din înălţimile Carpaţilor.
Plantele cu florile galbene sunt cele mai numeroase în fâneţe. Sunt vremuri când tonul galben domină, de par presărate cu fluturaşi de aur. Mai ales când soarele răsare şi florile îşi întorc mai toate faţa spre el, salutându-l de bucurie, pe pajişti pare că s’au lipit vârful razelor de soare.
Plantele cu flori galbene fac parte mai ales din două familii foarte răspândite, aceea a Ranunculaceelor şi a Papilionaceelor.
Sunt locuri ceva mai umede, acoperite aproape numai cu p i c i o-rul-cocoşului (Ranunculus acer). Nu e tocmai spre bucuria stăpânului, căci planta nu dă fân bun. E o pacoste mai mult.
Dar greu e să o stârpească cineva, pentrucă se înmulţeşte din cale afară, ca toate buruienile rele. Unde mai pui că în trupul ei are şi o otravă, mai îmbelşugată în vremea înfloririi, o armă pusă la vreme potrivită. După ce florile vestejesc se stânge şi otrava, aşa încât planta cosită nu e dăunătoare.
E tipul familiei Ranunculaceelor. Se cunoaşte după frunzele late tăiate adânc în 5 loburi, resfirate ca cele 5 degete dela mâini, iar jos 4inde se îmbină cu ramura, codiţa e lăţită ca o teacă, minunat uluc pentru strâns roua, îndreptată de-a-lungul ramurilor spre rădăcină. Florile sunt sclipitoare; au multe stamine cu anterele deschizându-se în afară, iar în mijloc un bumbişor verzui, îngrămădirea multor ovare cu stigmatul în vârf.
136
FLORA ROMÂNIEI
Fig, 221. — Ghisdei.
Fig. 222. — Cum îm-proşcâ floarea de pă^ pilionaceu m polen»,
Pe cât de nedorit e piciorul-cocoşului în fâneţe, pe atâta e de preţ. ghisdeiul (Lotus corniculatus), din neamul Papilionaceelor, căci e un nutreţ minunat pentru vite. Papilio înseamnă pe latineşte fluture,
iar plantele din familia pomenită au flori care aduc aminte, în forma lor, de fluturi, prin două petale răsfrânte, asemuite cu ari* pele fluturelui.
Floarea are 5 petale. Una din ele este în sus, ca un steag; două sunt în jos unite ca,. un capăt de luntre, iar alte două pe lături ca nişte aripi.
E o alcătuire minunată pentru plantă. Nectarul e în fundul florii, iar staminele ascunse în capătul de luntre.
Papilionaceele toate au nectar din belşug. De aceea salcâmul înflorit pare că e o orchestră de ţitere, aşa de multe albine ce-1 vizitează. Ga să ajungă la nectar, albina se căzneşte puţin, dând la o parte aripile florii şi împingând în jo& luntrea pe care se aşează. Cu această mişcare desgoleşte staminele,. care o împroaşcă pe pântece cu polen. Ducându-se pe altă floare, stigmatul îi iese în cale, căci şi el e în luntre, dar îndoit în sus ca un ge-nunchiu, anume ca să atingă burta plină de polen a albinei. La ghisdei lucru merge mai practic. Staminele îşi scutură polenul, chiar din boboc, în capătul luntrei, ca într’o lingură.
Când albina dă să-şi bage limba spre nectar şi împinge luntrea în jos, un mecanism foarte simplu, face ca vârful luntrei să salte puţin şi să asvârle polenul din ea pe burta albinei. Mecanica aplicată se poate învăţa şi dela o floare.
Pentru ca să fie văzute, florile se strâng ghem. Motocei se spune plantei în Bucovina. Şi ce frumoase sunt florile!
Galbenul e fondul. Vârfurile stindardelor sunt de un roş de carmin^ tras uşor, apoi dungi subţiri de carmin încondeiază toate celelalte
LOCURI DESCHISE
131'
petale. E o gingăşie de colori simple, neîntrecute. Tufele de ghisdei, sunt dese. Frunzele ca de trifoiu dorm noaptea, adică se lasă în jos, dos la dos ca să mai facă economie să nu se evaporeze prea multă apă, închizând obloanele ferestruicelor, numite stomate.
G h i s d e i u 1-î n-p a t r u-m u c h i i (Tetragonolobus siliquosus)+. cu florile galbene, singuratece la subsuoara frunzelor, cu fructul în patru muchi, se întâlneşte în fâneţele umede sau prin sărături.
Neam cu ghisdeiul, din aceeaşi familie este trifoiaşul (TrU folium minus) cu flori puţine, galbene şi trifoiul-mărunt (Me~ dicago lupulina) neam cu lucerna cultivată, care se confundă între ele, aşa de asemănătoare ce sunt.
Din acelaşi neam face parte şi lintea-pratului (Lathyrus pratensis) care se agaţă de alte buruieni mai înalte, prin ajutorul unor cârcei lungi, subţiri, cu care se sfârşesc frunzele, ca la mazăre.
E un mijloc întâlnit la multe plante.
Având trunchiul subţirel, neputând răzbate prin sine spre lumina soarelui, se caţără cum poate şi de cine poate numai să-şi ridice cât mai sus florile. De aceea se întâlneşte mai des la marginea fâneţelor.
Poporul crede, că « cine o rupe, se leneveşte».
La fel se întâlneşte şi măzărichea galbenă, împestriţând cu florile ei mascate tabloul destul de bogat colorat al pajiştelor.
Dar neamul ghisdeiului e foarte Flg- 224-	Lintea-pratului.
numeros. Yoiu mai pomeni numai
două: sulfina (Melilothus officinalis) înaltă, cu florile galbene înşirate rare la vârful ramurilor. Se culege odată cu sânzâiana, căci se pune între zestre, ca să deie mirosul caracteristic din odaia mare a caselor gospodăreşti dela ţară, unde sunt fete harnice de măritata Florile apără scorţurile şi de molii, să nu le roadă. Vârfurile înflorite sunt bune şi ca medicament. Ceaiul de sulfină (10 gr. la litru) « moaie pieptul»; se ia la tuşă.
E interesant că mirosul florilor e mai tare după moartea lor. El se datoreşte unei substanţe numite cumarină. Sulfina dă fânului cosit o bună parte din mireasma aşa de caracteristică; englezii amestecă florile uscate de sulfină, cu lavandă sau alte plante mirositoare, le pum în săcuşoare de pânză şi le aşează printre rufele din dulap.
138
FLORA ROMÂNIEI
Prin fâneţele sărace din ţinuturile mai secetoase, creşte un neam al sulfinei, care aduce aminte de cactuşii din ţările nisipoase, uscate ^i dogorâte de soare. E grozama (Genista sagittalis). Nu e buruiană ca celelalte ci e pe jumătate un tuf an, cu trunchiul mai mult lemnos. Din el ies ramuri dese. Le-ai lua drept frunze, căci sunt în lung cu câte două aripi verzi, întrerupte numai la noduri, unde iesn câte o frunzuliţă mică verde. E în totul asemenea cu cactuşii din genul Oppun-iia, crescuţi şi la noi prin ferestre, de gospodinele iubitoare de flori.
La asemenea plante, tulpina înaripată ţine loc de frunze; lor le vine sarcina să pregătească mâncarea pentru trunchiul întreg. E o apărare împotriva secetei, căci dacă ar avea frunze late şi apa s’ar evapora prea mult, repede s’ar vesteji. Florile boghioase, galbene, îngrămădite pe un ciorchin lunguieţ sunt vizitate mai ales de barzăuni şi albine, care adună polen, căci aceste flori n’au nectar. Fabrică mai mult făină galbenă. Dau şi insectelor, le rămâne şi lor.
Flori galbene nu au numai plantele din cele două familii de care fu vorba. Mai e şi familia Composeelor cu numeroase specii, bogat răspândite prin pajişte. Din ea face parte păpădia timpurie, ca şi mărgărita. De altfel toate au flori oacheşe, mari, căci ceea ce se spune floare, e grămada de flori înghesuite una lângă alta, pe un talger din vârful codiţei. înşelăciunea e mai mare, căci această «inflorescenţă » are în afara ei un înveliş verde care ar putea fi socotit drept potirul cu sepale. In realitate sunt frunzuliţe de pe ră-murica cu flori, îngrămădite şi ele, să apere la nevoie florile. Acestea deci nu mai au trebuinţă de potir. Florile sunt formate numai din corolă, cu petalele unite.
O	boghioasă plantă din această categorie, care-şi înalţă florile deasupra celorlalte tovarăşe din fâneţe e barba-caprei (Tra-gopogon pratensis), plantă bisanuală, adică dă în anul întâiu numai rădăcini ca şi morcovul şi trunchiul cu frunze, iar în al doilea ies flori galbene. Sus în inflorescenţă sunt numai un soiu de flori, nu două ca la mărgărite. Toate au corola ca o limbă, cu 5 zimţi la margine, -arătând numărul petalelor din care sunt formate. Cele dela margine sunt mai lungi: stindarde fâlfâitoare. Cele dela mijloc se deschid mai târziu,
Fig. 225. -Sulfina.
(Gr.).
LOCURI DESCHISE
139
pe rând, nu toate deodată. E o plantă matinală. Nu-şi deschide florile decât înainte de amiază. Dela amiază sau când e nor, nu vezi una deschisă. Toate sunt învelite cu frunzuliţele verzi din afară. Frumoase sunt şi când fructele s’au copt. In locul fiecărei flori este câte o umbrelă, dantelă subţirel ţesută, de care se ţine fructul, ca şi nacela de balon. Pânza Umbrelei e asemenea celei de păianjen. Admiri în ea natura, ca pe maestră ţesătoare; dantelele de Veneţia sunt grosolane faţă de ea.
Tufe dese, înalte, pe la marginea fâneţelor, ca şi a poienilor formează r u j i n a (Senecio jacobaea), din aceeaşi familie. Are trunchiul ramificat, cu frunze la bază eliptice, mai sus adânc tăiate ca pana. Florile sunt îngrămădite în mici capitule la vârful ramurilor. Sunt
Fig. 227. — Barba-caprei.	Fig.	228. — Rujina.
galbene şi de două soiuri. Cele de pe margini ca o limbă, cele din mijloc tubulare. Florile fiind dese, planta se bagă în seamă repede şi de departe. Creşte uneori în atât de mare cantitate pe ogoarele nearate, încât dela Bârlad până la Tecuci lunca Bârladului pare o întinsă pânză galbenă, fără nicio altă pată altfel colorată.
Dintre plantele cu flori galbene nu se poate trece cu vederea clocoticiul (Rhinanthus major). Şi frunzele sunt anemice, gălbui, pare ca planta întreagă e gata să-şi deie sufletul. Deodată ţi se pare că face parte dintre labiate (vezi fig. 197) după floarea turtită lateral, cu două buze şi cu caliciu umflat, după frunzele crestate pe margene, tot câte două, faţă în faţă. Se deosebeşte la fruct (2 în Ioc de 4) şi după aşezarea staminelor.
140
FLORA ROMÂNIEI
La această plantă nu e interesantă însă atâta floare, cât altceva* Dacă o scoţi încetişor din pământ însă (uneori ajunge cât o palmă domnească) te minunezi cum poate trăi cu nişte rădă-cioare atât de puţintele şi subţirele. Bătător la ochi este şi faptul că plantele dimprejur mor prea de timpuriu, deşi sunt în plină putere. Răspunsul ţi-1 dau rădăcinele însăşi. Pe ele vezi mulţi negei, mărunţi; dacă în loc să smulgi buruiana, o desgropi binişor*, vezi că rădăcinele ei se ţin cu negeii de rădăcinele plantelor vecine^ De îndată ţi se luminează totul.
Fig. 229. — Pojamifa. (R)
Această plantă e pe jumătate parazită. După cum a arătat N-Sălăgean de la Cernăuţi prin frunzele ei cu puţin clorofil, îşi pregăteşte singură ceva de mâncare. Cu rădăcinele puţintele trage numai atâta apă, cât să-şi ţie trupul drept. Mâncarea din belşug,, pentru numeroasele ei seminţe şi’o trage dela vecine, care muncesc pentru dânsa până ce închină steagul. E povestea vâscului de pe măr sau a puiului de cuc.
Clocoticiul-cu-flori^ mă runte (Rhinanthiis minor) e mai mic şi se întâlneşte mai des prin fâneţele umede. Ambele nu sunţ bine văzute căci strică fâneţelor şi fânului.
Prin pajiştele bătute de soare, alăturea de sulfină şi de sânzâiene stau tufe întregi, dese camăturicea, de sânzâiene-gal bene^ D r ă g a i c a, (Galium verum) ^culeasă tot aşa de mult ca şi celelalte-
LOCURI DESCHISE
141
:	Mare	întrebuinţare	în medicina populară are pojarniţa sau
sunătoarea (Hypericum perforatum). Florile ei galbene puse în untdelemn dă untul de pojarniţă, bun de rană sau tăieturi. Şi când se frige cineva tot cu unt de pojarniţă se unge. Ceaiul de sunătoare e bun împotriva bronşitelor.
Se bucură de aceste însuşiri tămăduitoare datorită unui uleiu pe care-1 fabrică. Când te uiţi în zare, la o frunză, pare că are o mulţime de găurele. In realitate acolo sunt nişte ghinduri ce fabrică uleiul cu gust amărui, din care pricină pojarniţa este cruţată de vite. Florile boghioase, cu dunguliţe roşii în lungul petalelor au numeroase stamine. Insectele ^in, atrase de coloare, dar în zadar, căci floarea nu fabrică nectar. In schimb le dă polen cât vor.
Fig. 230. — Sipica (R.).
E o plantă ce a jucat un mare rol în vrăjitorie; pusă la uşi şi ferestre âlungă dracul dela casă.
‘ Tot între .plantele cu flori galbene trebue de pus şi sipica (Sca-Mosa ochroleuca) cu frunze lungi, crestate pe margine, iar după florile grămadă în vârf, s’ar părea că e neam cu precedenta. Face parte din familia composeelor; are florile ca nişte pâlnii, cele dela margine cu 5 dinţişori, iar tipsia toată sub ea cu o cunună de frunze înguste. E una din florile mai des vizitate de insecte.
Pe la marginea fâneţelor, mai ales dacă e la poală de pădure, creşte splinuţa (Solidago virgo-autea) înaltă şi de 1 m., cu tulpina păroasă
142	FLORA	ROMÂNIEI
şi frunzele lungăreţe şi înguste. Florile sunt grămădite într’un capitol cu gâtul lung, cele dela margine ca ale păpădiei. E o plantă de leac* fiind diuretică.
Flacăra ce pâlpâie se vede din depărtare chiar în lumina zilei. Multe plante au florile roşii ca să fie zărite de insecte. Este însă roşu şi roşu, dela coloarea sângelui închegat bătând în negru şi coloarea răsurei bătând în alb. Natura pe toate le îmbină adesea pe o petală din floare mai meşteşugit decât pictorul cel mai iscusit.
In câmpul pajiştei florile roşii sunt puzderie. Nu ştii cu care să începi. G a r o f i ţ a (Dianthus Car-thusianorum) îţi face cu ochiul, dar o laşi; e prea obişnuită. Te îndrepţi către floarea-cucului (Lychnis flos-cuculi) căci e mai frumoasă, cu petalele trecute prin carmin mai diluat şi crestate adânc în câte 4 fâşii, pare că ar fi rupte. Unde începe tubul florii se pare că mai vine un rând de petale mai albicioase. In realitate sunt limbi, menite să strâmteze gura cupei în fundul căreia se află nectarul, spre a da casnă mai mare insectelor şi astfel a le opri în loc mai îndelung; trebue să le silească să se umple cu polenul vărsat pe rând de cele 10
stamine. Şi trunchiul e roş pe la noduri. Numele de floarea-cucu-
1	u i îi vine de acolo că pe trunchiul ei adesea se găseşte câte un inel mai tot alb, ca o spumă întărită; în credinţa poporului e stupitul cucului. In realitate sunt căsuţele adunate ca nişte faguri mărunţi Fig. 233. — ale unor larve de in- Lipicioasa. secte, ieşite din sucul întărit al plantei înţepate 1).
Flori roşii are şi un neam al ei căruia poporul îi zice lipicioasa (Viscaria vulgaris) cultivată şi în grădini. Poartă numele acesta, căci: spre vârful tulpinei planta e lipicioasă, ca să oprească în dţum insectele care s’ar urca năzuind spre bogatele cămări cu nectar, deschise numai pentru insectele sburătoare, ce duc polenul de pe o floare pe alta* Trifoiul-roş (Trifolium pratense) e şi el o podoabă a pajiştelor,-dar şi o plantă dorită de stăpânul fâneţii, căci e hrănitoare şi dă gust bun fânului. De trifoiul-roş cultivat, boghios, cu măciucile înflorite-
Fig. 232.—Floarea-cucului.
*) Vezi I. SIMIONESCU: Fauna României, Bucureşti, 193Ş.
LOCURI DESCHISE
143
cât o goldană de mare, se leagă una din cele mai interesante observaţiunl scoasă în relief de către Darwin, ca dovadă de strânsa legătură între răspândirea plantelor şi aceea a animalelor. Unde e mult trifoi-roş sunt şi mulţi bondari. Aceştia sunt pândiţi şi mâncaţi ca bucate alese de către şoareci-de-câmp. Pe guzani îi distrug pisicile. Unde vor fi multe pisici vor fi puţini guzani, deci mulţi bondari iar trifoiului roş îi va merge bine. Dimpotrivă unde vor fi guzani mulţi vor fi bondari puţini, iar trifoiului îi va merge prost, căci nu va avea cine să-l mai ajute la fecun-daţie, deci la înmulţirea seminţelor. In natură, adeseori se văd asemenea înlănţuiri de fapte atât de depărtate în aparenţă, dar a căror legătură de cauză şi efect nu poate fi prinsă decât după minuţioase observări.
Prin fâneţele uscate dar şi răzleţe prin locurile nisipoase dela câmp creşte o plantă cu flori roze, foarte întrebuinţată în farmacie. E a m ă-reala (Polygala vulgaris). Rădăcina ei uscată se dă pentru a provoca vărsături sau împotriva înăduşelei (astma) ori a scoate flegma la tusă. Are floricele mărunte, aşezate spre vârful unei rămurele subţiri cam cum sunt şi florile de viorele. Florile trandafirii aduc ceva cu ale papilionaceelor, deşi nu au steagul bine desvoltat.
Interesantă e iarăşi una din acele năzdrăvănii ale plantelor ca să-şi asigure transportul polenului. In mijlocul florii este stilul şi stigmatul,, în formă de lingură la vârf, iar mai încolo pe coada lingurii este un negel cleios. In dreptul lingurii sunt anterele. Polenul cade în găvanul lingurii. Insecta când vine îşi întinde trompa să lingă nectarul din fundul florii. In drum atinge negelul, se umple de clei, iar când trage
limba înapoi, de partea încleiată se prinde polenul din lingură. Nu e aşa că e o minunată dispoziţie? Natura e plină de asemenea născociri ca şi când s’ar sătura să întrebuinţeze totdeauna aceleaşi mijloace.
Mai ales în fâneţele puţin umede r ă c u 1 e ţ u 1 zis şi iarba-roşie (Polygonum bi-storta) creşte atât de deasă încât aruncă peste fâneaţă o uşoară pânză trandafirie. E neam cu Fig. 234. — Tulpina subpământeană de troscotul dar se ridică şi la un răculeţ (Gr.).	metru înălţime. Se îndeasă mai
multe la un loc, căci din trunchiul subpământean ies ramuri înalte cu frunze lungi, lucii, ascuţite la vârf,, care au o teacă ce învăluie trunchiul, iar pe codiţa frunzei se ridică până la limb nişte aripi brune cam încreţite, de altfel ca şi frunzele. Florile mărunte formează un spic lung la capătul ramurilor. Nu e tocmai
FLORA ROMÂNIEI
bucuros stăpânul fâneţii de această plantă, căci strică fânul, dându-i un miros de mucegai când nu e ca lumea uscat. In schimb în medicina
populară este căutată, căci tulpina sub-pământeauă noduroasă este folosită la răni.
Comun prin fâneţe este măcrişul (Rumex acetosa), iarăşi nu tocmai bine văzut de cosaşi, căci strică fânul; vitele nu-1 mănâncă cu plăcere din cauză că e acru la gust. Prin frunzele lui ca vârf de lance cu doi dinţi la bază, crescând şi destul de	înalt şi des din
cauza rizomului târîtor, ramificat, ţine umbră altor plante bune. Florile bărbăteşti mărunte sunt pe un individ, cele femeieşti roşietice pe altul. Când fructul se coace, ramurile sunt şi mai roşcate la vârf.
Frumoasă coloare	roşietică cu ape
purpurii are şi sovârvul (Origanum vugare) din neamul labiatelor. Florile mirositoare stau grămadă pe crenguţe Fig. 235. — Măcrişul şi ele ca de cârmâz ca să poată şi mai bine fi văzute din depărtare. Ca toate 'labiatele e	foarte	vizitată	de albine. E o plantă	odată folosită în
vopsitoria casnică.	Cu	arin	şi nuc dă o trainică	vopsea neagră. E
folosită şi în medicina poporană. Ceaiuf de cimbrişor şi sovârv e bun contra celui pierit.
De altfel şi cimbrişorul-de-câmp (Thymus serpillum) aşa de mirositor încât umple văzduhul când adie vântul, e tot un labiat şi tot floricele roşietice poartă. E însă mic de statură, formând tufe roşii pe câmpul ars de soare. Nu e păscut căci e prea aromatic. In schimb în medicina poporană e mult căutat, căci ceaiul de cimbrişor cu miere (10 gr. la un litru de apă) e bun pentru tusă. E şi o binefacere pentru albine înflorind până toamna târziu; măcar că e mărunt la fJoare, totuşi albina găseşte ce să sugă din el.
Intr’un buchet de flori de câmp florile albastre nu pot lipsi. Este albastrul desineală, dar este şi albastrul cerului; albastrul amestecat cu roşu, liliachiu, dar şi albastrul pus pe alb.
Salvia-de-câmp, jalea i se spune prin Transilvania (Salvia pratensis) o găseşti prin toate fâneţele. Sora ei cu florile albe-:gălbui se întâlneşte prin grădini cu pometuri. Cea dintâi e mai măruntă, mai uscăţivă, cu frunzele numai încreţituri păroase şi cleioase la faţă.
LOCURI DESCHISE	145
Dar florile ne interesează. Sunt albăstrui şi înşirate rânduri-rânduri, pe o rămurică. Prinzi îndată că planta face parte dintre labiate. Floarea are două buze. De sub cea de sus, ca un coif, iese în afară firul subţire al stilului, despicat în două stigmate la vârf. Vezi că aşteaptă ceva. Fă şi aici aceiaşi experienţă ca şi la vineţele. Bagă în gâtul strâmt al corolei un paiu ;sau un chibrit. Imediat vei vedea că de sub glugă apar «două stamine, cu anterele pătate de galbenul polenului. Ce s’a întâmplat?
In floare e mecanismul balanţei. In loc de patru stamine, cum sunt la celelalte labiate, aicea se află numai două, dar şi ele schimbate. O stamină e ca o coardă. Jumătate *e îndoită şi la capăt are antera. Cealaltă jumătate scurtă, e lăţită la vârf ca un talger şi pusă la intrarea în tubul florii. Apeşi pe ea? Cealaltă jumătate se apleacă în jos, întocmai ca la un cântar; când pui greutatea pe un talger, celălalt se ridică.
Fig. 236. — Jalea.
Fig. 237.—Floare de Salvie. (Gr.)
* Urmăreşte acum planta vie. Albina se arată, vine, se prinde cu picioarele de dinainte de buza de jos. Când îşi vâră trompa ca să ajungă la nectar a apăsat pe talger, iar anterele, aplecate, au împroşcat-o fără să şimtă, cu polen pe spate. Când se duce în altă floare şi se îngheboşează ca să-şi vâre iarăşi trompa la nectar, stigmatul din vârful stilului îndoit, şterge de pe spatele albinei câteva fire de polen. Nu te închini înaintea ingeniozităţii mecanismului folosit? Şi fără să vrei gândurile te fură* 'Cătând să-ţi explici tot mecanismul prin care planta îşi asigură fecundaţia, o întrebare naşte alta, până ce ajungi la perfecta armonie ce
io
146
FLORA ROMÂNIEI
domneşte în natură dela firul de iarbă până la nevăzutele stele, lăsate în umbră de strălucirea stelei celei mari, care ne luminează, ne călăuzeşte, ne dă vieaţa.
De altfel salvia e interesantă şi din alt punct de vedere. E o plantă de mare cinste în medicină. Frunzele de S. of/icinalis cultivată prin grădini, de multă vreme a intrat în farmacia veche mai cu seamă.
Era o vreme când i se zicea: Salvia Salvatrix Naturae conservatrixr iar vestita şcoală de medicină din Salerno, punea întrebarea: Cur mo~ ritur homo, cui crescit Salvia în hortis?
Dar să pornim mai departe. Flori albastre mai sunt. Una are forma de clopot; i se zice chiar clopoţel (Campanula patula). E violetă la petale, unite între ele şi numai la vârf ceva tăiate în cinci colţuri. La aceste flori alt. cântec; alt mecanism pentru a asigura fecundaţi-unea. Iarăşi e nevoie de câteva mici operaţiuni,, pentru a înţelege totul. întâiu să se deschidă un boboc de floare ridicat în sus. Inlăuntru se vede stilul scurt cu un guler de perişori sub stigmatele închise. Staminele, desvoltate, au anterele strânse de stil. Să se deschidă acum o altă floare, care începe să-şi crape corola. Perişorii de pe stifc sunt plini de făină. Anterele au plesnit, au vărsat, polenul printre	perişori. Ele şi-au îndeplinit
rostul. Staminele	se vestejesc, se încovrigă şi cad'
spre fundul florii.	Când aceasta e deschisă de tot,
nu mai e ridicată în sus, ci spânzură în jos. Iarăşi o precauţiune. Stând în sus, ploaia ar spăla şi polenul şi nectarul. Deci aceste comori trebuesc ferite. Acum e schimbată ceva şi coloarea florii.. Când era în sus, era mai albiciosă, căci arăta faţa din afară a petalelor. N’avea însă la ce atrage insectele. Când se deschide arată lumii Fig. 238. — Campanula. din afară faţa lăuntrică a petalelor, mai adânc-colorate. E timpul. Albina vine, intră sub clopot, caută nectarul ascuns undeva într’un colţ tăinuit. In căutare trece cu spatele pe lângă perii încărcaţi cu polen şi se umple de făina dătătoare de	vieaţă.	Sboară în altă floare.	Vine rândul stigmatelor să fie
gata pentru	primirea polenului. Până	acum ele stăteau strânse faţă
la	faţă.	Când	le-a	bătut ceasul se resfiră, cu faţa lipicioasă îa
afară.	Insecta	intrând în clopot dă de ele. Polenul trece de pe insectă
pe stigmat. Planta şi-a ajuns scopul.
Sunt fel de fel de campanule. Unele delicate cu florile vişinii; altele cu florile strânse grămadă. Unele au florile mai mărunte, altele albastre,, mari, răzleţe. Toate sunt bune furajere.
LOCURI DESCHISE
147
Prin păşuni creşte şi o plantă la care se observă iarăşi oarecare aplicare a mecanicei. E ciocul-barzei (Geranium pratense). Neamul ei mai nobil, cultivat, mirositor, se creşte cu îngrijire în casă.
Are frunzele adânc crestate şi păroase. Cele sălbatice au florile vişinii deschis, liliachii sau albăstrui. Mecanica e aplicată la deschiderea fructului.
Acesta este lung, ca o păstare. E format din mai multe fâşii, lipite când fructul e crud. Când se usucă, se îngrijeşte singur să asvârlă seminţele. Fiecare fâşie se desface brusc şi se încovrigă, rămânând însă lipită cu capătul de sus de un stâlp mijlociu.
Pe fiecare fâşie eosămincioară.
Când se încovrigă, sămânţa e asvârlită la distanţă, cum am asvârli mingea din palmă cu o bruscă aruncătură.
La fel e şi cu p 1 i s c u 1-cocoarei (Erodium ciciz-tarium) neam cu cealaltă. Se găseşte pe toate cărările, mai ales prin locurile mai nisipoase. Atrage atenţiunea toamna prin dispoziţia frunzelor adânc tăiate, până la nervura principală, din mijloc. Sunt întinse ca spiţele de roată, chiar la faţa
pământului aşa încât când funigeii se anină de dânsele şi bruma se prinde de funigei, pare că e o dantelă bătută cu mărgăritare ori diamante. Fructul acestei plante e lung. In adevăr seamănă cu pliscul cocoarei. Când se usucă, se desface în 5 fâşii, care nu se mai ţin de stâlpul din mijloc, ci sar cu tot cu sămânţă. Sar cine ştie unde căci sunt în-Fig. 240. — Fructe de pliscul- vârtite în spirală, iar la capăt îndoite ca CucoareL	0 coasă. Aici e tot meşteşugul. E un sfredel,
care face singur gaură în pământ vârînd sămânţa. Cum a căzut pe ţărână şi roua o, umezeşte, fâşia uscată se întinde, spiralele lărgindu-se. Dacă vârful îndoit se sprijină pe
Fig. 239. — Ciocul-barzei.
10*
148
FLORA ROMÂNIEI
un bulgăraş	de	pământ,	fructul	are	un capăt fix.	Intinzându-se, celălalt	capăt	cu	sămânţa,	trebue	să	se înfunde	în ţărână. Soarele
bătând, îl usucă din nou. Din nou se strânge. Seara iarăşi dă rouă; iarăşi se umezeşte, se lungeşte, mai adânceşte sămânţa. Tot aşa se repetă această sfredelire bazată pe faptul că fructul e foarte higros-copic, până când sămânţa e cu totul în pământ. Ceea ce era de demonstrat, ar spune planta, dacă ar avea glas să răspundă la mirarea noastră.
Nu e plantă, la care să nu poţi admira o minune, fie în alcătuirea trunchiului, fie în tehnica polinizării, fie în răspândirea seminţii.
Când e vorba de flori albastre nu poţi trece cu vederea mândra cicoare răzleţită în pajişte, dar uneori	umplând câmpurile
de o parte	şi alta a drumurilor.
Mai cu seamă dimineaţa când cicoarea îşi desfăşoară, proaspete, toate florile ei gingaşe, albastre, şi când noianul de flori îşi întorc faţa lor surâzândă spre soare, atfătându-şi bucuria că-1 văd, de piatră să fii ca să nu ţi se umple sufletul de înviorarea ce
o	răspândesc florile. La cicoare ( Cichorium intybus ) totul e numai floarea. Trunchiul e băţos; frunzele sunt puţintele şi înguste. In schimb florile albastre uneori mai deschise la coloare, alteori ca bucăţi rupte din bolta cerului, sunt nu numai podoaba ei dar şi a	câmpului
întreg unde se găsesc.	Sunt ma-
tinale. De cum se arată primele suliţi aurii la răsărit, între 5—6 ceasuri, ele se deschid; în schimb se închid de vreme, iar la amiază stau toate ca veştejite.
E întreagă poezie în	aceste făpturi	mute. Câteodată, ca printre dealurile din Nordul	Moldovei,	se	adună	atât de multe cicoare	pe coasta
dealurilor, că par de departe reflexul în apă a cerului albastru.
Pe vremuri, aiurea, era o plantă foarte căutată în vrăjitorie, mai ales rarele varietăţi cu florile albe. Rădăcina ei scoasă cu un corn de cerb, pusă sub cap, avea darul de a arăta omului în vis pe tâlharul care l-a furat.
Astăzi din rădăcina unei varietăţi se scoate cicoarea ce se adaugă la cafea.
241. — Cicoare.
LOCURI DESCHISE
149
Frumoasă tonalitate albăstrie capătă fâneţele, când este mai multă la un loc s p u m e a 1 a (Cardamine pratensis) cu un buchet de frunze mari, compuse la baza tulpinei goale înlăuntru, cilindrică, pe când cele de mai sus sunt întregi şi mai mici. La această plantă se observă iarăşi o mişcare a florilor, care de îndată ce se înserează sau e vreme a ploaie se închid şi se apleacă în jos. Se mai observă ceva particular la ea. Dacă foile dela bază vin în atingere cu pământul umed, se formează muguri şi rădăcini la locul unde o frunzişoară se înserează pe axa principală. In acest schip se înmulţesc în afară de seminţe. Numele potrivit i l-a dat poporul căci adesea se găsesc pe ea gogoloşi de spumă, în mijlocul căreia se află o larvă de Philaenus lineatus. După ce larva s’a desvoltat bine, spuma se usucă şi rămâne pe crenguţă.
In zilele cu ceaţă deasă, după ce soarele o alungă şi lumina lui cade asupra fâneţelor mai din spre munte, te opreşte în loc nişte frunze pe marginea cărora sclipeşte şirag de boabe ca diamantele. Ai crede că sunt firele de rouă rămase pe frunze.
Planta e numită de popor creţişoară (Al-
chemilla vulgaris)9 numire, ca multe altele, potrivită, Fig 242._______Spu-
căci frunzele sunt în adevăr încreţite, late, cu largi meaia.
crestături rotunde pe margini. Dintre ele se înalţă lugerul ramificat cu florile gălbui.
De jur împrejurul frunzelor, dimineaţa, pe vreme neguroasă, strălucesc picăturile de apă. E prisosul de apă din plantă dat afară prin stomate, căci atmosfera fiind prea încărcată cu vapori împiedecă transpiraţia normală. Mai are o particularitate această plantă. Anterele florilor nu ajung la maturitate şi totuşi floarea dă, fără fecundare, seminţi care pot în-colţi.
Fig. 243. — Foaie de Creţişoara.	Fâneţele şi poienele de sus.
dela munte până în şes, ascund în ele plante care au deşteptat nu numai entuziasmul tuturor celor care s’au ocupat de ele dar asupra cărora s’au scris volume întregi.
150
FLORA ROMÂNIEI
Aceste sunt orhideele. La noi sunt relativ puţine, măcar că Z. Panţu, un botanist de seamă a descris vreo 50 de specii.
Orhideele au flori-minune. In mare număr trăiesc prin pădurile ecvatoriale, cu căldură şi umezeală. împodobesc pământul dar şi copacii, căci cresc pe arbori, cum creşte vâscul dela noi pe meri. Şi au florile cele mai frumoase. Marele naturalist A. v. Humboldt a avut norocul să fie dintre cei dintâi cari a putut să admire în toată plinătatea lor pădurile bogate în orhidee din America de Sud. El scrie: « O vieaţă întreagă n’ar fi îndeajunsă pentru un pictor ca să zugrăvească un colţişor cât de mic din podoaba orhideelor aşa cum se văd pe văile înguste din Anzii Perului».
Din cauza variaţiunii de forme şi colori, orhideele sunt căutate de grădinari. S’a plătit şi 45.000 lei, în valoarea de dinainte de războiu, pentru un singur fir de orhideu.
Dar dacă forma şi coloarea florilor sunt neîntrecute, mecanismul polinizării lor este dus la perfecţiune. Legătura strânsă dintre plantă şi albină la orhidee se vede. Floarea este făcută aşa încât numai albina îi poate ajuta la fecundare sau omul, iscusit în toate. Asemenea flori se găsesc şi pe la noi, dela câmp şi până la munte. Una din cele care înfloresc mai timpuriu, prin Aprilie—Mai, şi se întâlneşte mai des prin fâneţele uscate de coline este poroinicul (Orchis morio). E micuţă cât un lat de mână, dar atrage atenţiunea prin florile purpurii, cu nuanţe dela roş-violet, la roş de rubin. Un bucheţel de frunze,
Fig. 245. — Floare de Poroinic.
Fig. 244. — Poroinic•
LOCURI DESCHISE
151
'CU nervuri paralele iese din pământ. Săpând la rădăcină, ne dăm seama lesne de ce pot să înflorească aşa de timpuriu. Au mâncare de rezervă adunată în două tubercule rotunde. Dar să ne uităm la floare. Deodată ţi se pare că face parte dintre labiate. Floarea în adevăr are o buză de sus ca o cască şi o buză de jos lată, purpurie, iar pe de lături două scurte aripi. Seamănă mai mult cu o insectă în sbor. Degeaba i-ai căuta stamine sau pistil. In fundul florii vezi numai un bumbişor; acesta e stigmatul cleios. Deasupra lui altă pată; *este antera. Polenul nu e praf. Firele de polen sunt lipite între ele prin o materie cleioasă. Chiar grămada dintr’un sac e lipită cu grămada din celălalt sac al anterei într’o singură bucată. Acum iarăşi să facem o experienţă. Să băgăm în floare un vârf ascuţit de creion. .Scoţându-1, vedem că s’a prins de el cele 2 grămăgioare de polen,
prin bumbul care le uneşte. In locul creionului e albina. Dând să sugă ^nectarul fabricat de floare din belşug şi strâns în ulciorul aninat, ca un pinten, de una din foile colorate, albina se atinge cu capul de bumbul lipicios al grămăgioarelor de polen. Când iese din floare, acestea se văd ca 2 corniţe pe fruntea albinei. Dar şi în ele este vieaţă. Din ridicate, deodată se apleacă înainte, îndoindu-se ca un genunchiu. E anume această mişcare. Albina intrând în altă floare, vârful lipicios al pungilor cu polen, aplecate înainte, se lipeşte de stigmatul ce e la intrare, în gâtul florii.
Fără ajutorul insectei planta rămâne stearpă. Omul, poate, cu meşteşugirea lui, să înlocuiască albina. In serele unde se cresc fel de fel de orhidee, aduse cu mari cheltueli din ţările calde, omul mijloceşte fecundaţia. De aceea poate căpăta multe forme bastarde adică având $orma unei flori şi coloraţia alteia. Astfel s’a ajuns la fel de fel de îm-
Fig. 246. — O floare de orhideu tăiată în lung.
Fig. 247. — Albina cu poli-nidiile pe frunte.
152
FLORA ROMÂNIEI
binări, ceea ce lămureşte preţul urcat al celor mai frumoase dintre-ele. Relativ numeroase sunt în păşunile din ţinutul bradului.
Dintre cele mai gingaşe dela noi, crescând prin poienile umbroase sau prin rarişti de păduri, este stupiniţa (Plantanthera bijolia). Nu are decât două frunze ca de lăcrămioară, dintre care se ridică o rămurică subţire, la vârf ciucură de flori albe şi răspândind un miros de garoafe, făcând con-? curenţă lăcrămioarei. In liniştea nopţii când celelalte flori şi-au stins cădelniţă cu. tămâie, mirosul lor e mai pătrunzător iar albul curat al petalelor mai strălucitor. Prin aceste însuşiri chiamă spre ele insectele care fac din noapte zi, cum sunt anumiţi fluturi, cu trompă lungă. Mândră la înfăţişare este Albina (Ophrys cornuta) cu florile ei aşezate câte una la subsuoara frunzelor şi. întoarse într’o parte a ramurei. Florile aşa. sunt alcătuite şi colorate de crezi că s’au aninat un şirag de albine pe crenguţă, ceea ce poporul minunat â băgat în seamă, dându-i numele de albină.
La cele din ţările calde	s’au observat
atâtea şiretlicuri din partea	florii, pentru,
ca să asigure fecundaţia, încât învăţaţii au rămas deodată nedumeriţi. Nu le venea să creadă că au a face cu o simplă plantă. Până şi marele Darwin s’a ocupat de ele într’un volum anume: «Sunt nişte minunate făpturi, scrie el către un prieten, şi T7*	Aih-	~	înro§esc de plăcere' când mă gândesc
Prahova (d.	Panta	şi^Pro-	la	cliPele în care descopeream	câte ceva nou
copianu-Procopouici).	m	modul lor de fecundaţie ».
C.	Ogoare, haturi şi mirişti.
Ogoarele înseamnă locurile de luptă dintre om şi plantele necultivate. La început acestea acopereau faţa pământului. Prin aratul şi îngrijirea dată ogoarelor, omul le tot restrânge suprafaţa de întindere. Exemplul cel mai bun este Bărăganul, adevărată stepă ierboasă nu. mai departe decât pe la mijlocul veacului al XlX-lea. Descrierea dată de Odobescu, deşi uneori exagerată, îl arată ca un întins câmp de ierburi înalte şi dese; de abia se putea vedea din ele căruţa cu coviltir
LOCURI DESCHISE
153;
a vânătorilor de dropii. Drumurile naturale se arătau prin norii de praf răscoliţi în urma cărăuşilor care străbăteau Bărăganul în caravane, lămurite prin nesiguranţa călătoriei sau în urma turmelor de
oi	scoborîte din munţi, mânate pentru iernat. Satele erau rare; dim loc în loc, la cruce de drumuri, târla de popas le înlocuia.
Pe urmă veni schimbarea. Satele se îndeasă, populaţia scobora. întâiu de-a-lungul cursurilor de apă mai apoi printre ele, săpând fântâni adânci. Ogoarele se înteţesc. Azi străbătând Câmpia muntenească, fie cu automobilul pe şoselele bine pietruite, fie cu trenul, se vede după anotimp, întinderi de ogoare cât ţine zarea, verzi ca buratecuî în primăvară, valuri de aur înainte de seceriş sau pânza argintie a spi-curilor de porumb, întrerupte primăvara prin câmpurile galbene de rapiţă ori spre sfârşitul verii de pădurile tot galbene de floarea-soarelui. La fel e în Bugeacul basarabean. Călătoria prin stepa Bugeacului sau. cea din Bălţi şi Hotin, nu e prea îmbucurătoare pentru botanist. Poţi merge zile întregi fără să dai decât de plantele comune ce au mai rămas» pe pârloage ori de-a-lungul drumurilor. Aproape peste tot prin munca omului, stepa a fost schimbată în ogoare rodnice; unde au mai rămas-ici colo petece nesămănate, sunt islazuri păscute de vite. Stepă virgină nu se mai întâlneşte decât unde şi unde (Tr. Săvulescu). De se lasă ogorul pârloagă, plantele sălbatice îşi recuceresc terenul pierdut* Ţinuturile de stepă necultivate în vremea războiului din jurul Iaşilor, repede au fost invadate de ciulini cât omul de înalţi, de pălămidă şi laptele-cânelui, reconstituind tabloul primitiv. Tot aşa în Bărăgan,, în jurul lacurilor sărate, unde « dudăul» se menţine ca o icoană vie din tabloul general descris de Odobescu.
Aspectul ogoarelor oglindeşte starea gospodăriei agricole. Când grâul e ca peria de des şi numai haturile sunt dungi de alte plante verzi ori înflorite, înseamnă că agricultorul îşi cunoaşte bine meşteşugul şi învinge sălbătăcimea. De cum se lasă pe tânjală şi sgârie numai pământul, duşmanii ogoarelor pândesc şi pun stăpânire pe cele prost lucrate. Astfel se pot vedea lanuri, dragă doamne sămănate cu grâu,, dar năpădite de muştarul sălbatec ori alte buruieni, care înseamnă muncă de geaba cheltuită de agricultor.
Pe câmpurile bine lucrate plantele se restrâng unde le lasă omul-loc: pe haturi, pe marginea drumurilor dintre ogoare sau abea îndrăznesc să intre şi la periferia ogoarelor. Miriştile sau ogoarele nearate din toamnă repede sunt invadate de buruieni.
Şi astfel de cum se duce mustul omătului pe ogoarele de porumb încă nearate se întinde o pânză firavă de verdeaţă, fie ieşită din seminţele asvârlite de vânt, fie din rizomele adânci nestârpite de arăturile superficiale. Mai toate sunt plante gingaşe; le simţi tremurarea pri-pirei de a folosi terenul şi căldura. Printre cele dintâiu plante înflorite^ la marginea ogorului, îşi înalţă floricelele mai adesea gălbui, albe sau. şi cu unele petale albăstrui, ruda toporaşilor de pădure, trei-fraţi-
FLORA ROMÂNIEI
aţi (Viola tricolor) din care prin cultură s’a scos noianul de ele cultivate, cu colori atât de variate, podoaba de primăvară
din grădini şi parcuri. Planta sălbatecă are trunchiul lung cu muchi, ridicat dela pământ. Frunzele ei sunt întregi; cele de mai din sus au la locul de unde iese din tulpină două frunzuliţe uneori mai desvol-tate decât cea principală, împărţită în trei părţi, mijlocia mai lungă. Dela subsuoara frunzei se înalţă o codiţă subţirică, lungă, cu o floricică în
g. 249. — Trei-fraţi-pătaţi, alăturea cu yârf, făcută ca şi acea dela t din numeroasele forme de pansele (R.). toporaş, CU două petale în
sus, două laterale şi una în Zele din sus sunt albastre, cea de jos, pintenată, galbene ori albe. plante (V. arvensis) au florile şi mai mici, albe-gălbui, cu petale scurte decât caliciul.
par de cum se duce spuma omătului, căci puişorul ieşit de cu nă din sămânţă a iernat uşor. E o plantă foarte schimbătoare aănunt, fiind sensibilă la variaţia cât de mică a pământului unde e. De aceea s’a putut scoate din ea toporaşii de grădină cu fel îl de colori. Florile de toporaş albastru din pădure sunt folosite edicina populară. Uscate la mbros îşi păstrează coloarea, saiul de toporaşi e bun îm-va tusei. Mai folosit este
1	de trei-fraţi-pătaţi; curăţă île, e purgativ. Se vinde şi Lrmacii.
u se poate ca privind mai enţie pământul nearat din ’e să nu ţi se oprească pri-asupra unei minunate orân-de frunze. împrăştiate ca ie dela roată ori ca razele ea, sunt frunze verzi-albi-3, lungi, adânc crestate pe ini. E o orânduire atât de ătoare încât fără să vrei o ri. E un fir mic, proaspăt, raista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris), una din ele cele mai răspândite, găsindu-se prin ogoare, prin grădini, pe
Fig. 250. — Roata frunzelor de traista-ciobanului.
LOCURI DESCHISE
155
Fig. 25,1.—Fruct de traista-ciobanului.
marginea drumului. începe să înflorească din Martie şi ţine toată vara, căci lugerul ieşit din mijlocul roţii de frunze poartă flori albe, cu petale în cruce (crucifer), care se deschid începând de jos. Cu cât creşte lujerul cu atât ies şi bobocii.
Pe aceeaşi plantă găseşti mai jos fructele cu forma glugii ciobanului, de unde şi numele, la mijloc flori deschise, iar sus boboci. Chiar dacă e secetă ea tot înfloreşte, căci aşezarea frunzelor are rostul de a face să alunece, ca pe nişte sghiaburi, bobul de rouă către rădăcină ca un cuiu, lungă şi adânc înfiptă în pământ. Se întâlneşte pretutindeni căci dă pusderie de seminţi, ce pot încolţi repede. De aceea unde le prieşte stau una lângă alta. Pare ninsă curtea când sunt lăsate în voie, mai ales dacă pe lângă traista-
ciobanului creşte şi urda-vacei (Lepidium draba), tot un crucifer cu tulpina ramuroasă la vârf, aşa încât florile albe formează o tipsie, iar plantele crescând des aruncă peste loc o pânză curată ca de zăpadă.
Câmpurile încep să se împodobească cu flori, care se grăbesc.
Pe ogoare ca şi pe imaşurile în care abia dă colţ iarba se vede o plantă căruia poporul îi zice	scânteuţa (Gagea ar-
vertsis) din neamul aceleia care creşte de timpuriu şi în pădure. Este o deosebire în port din cauza împrejurărilor deosebite în care trăiesc. Scânteuţa nu se încumetă să crească prea înaltă; se ţine mai de pământ, mai ascunsă de bătaia vântului. Şi ea are o ceapă cu hrană; altfel n’ar avea cum să deie repede două mici frunzuliţe verzi. Dintre ele se iţesc două-trei floricele, strânse pe o codiţă subţirică. Le e frică parcă să se înalţă prea sus. Oricât, lângă pământ e mai cald, căci razele slabe ale soarelui de primăvară sorbite mai cu nesaţ de pământul negru, le încălzeşte şi pe ele puţin.
Neamul ei	din pădure (Gagea lutea),
nna dintre	cele	dintâiu	înflorite odată	cu viorelele, are ramurile
mult	mai	înalte.	Intre ele este deosebirea adusă de mediu.
Fig. 252. — Scânteuţa.
156
FLORA ROMÂNIEI
Umezeală mai multă, soare mai puţin, face să crească plante mai. mari.
Laptele-păsărei, aşa o numeşte poporul, n’are decât a singură frunză. In schimb florile sunt mai multe, mai mari, chiar şi zece pe o ramură, spre a fi văzute mai lesne de puţinii vizitatori înaripaţi ce vin la începutul primăverii prin pădure. Florile mai mascate au 6 foi, căci sepalele sunt la fel cu petalele, galbene pe faţă, verzui pe dos. Când le strânge nici nu le deosebeşti de frunzuliţele mai albicioase şi mici, care se găsesc pe tulpină.
Steluţa albă zisă şi rocoină (Stellaria media) este iarăşi o buruiană micuţă, cu tulpina întinsă pe pământ, cu rămurele ridicate-spre a înălţa floarea; tulpina are peri când pe o parte, când pe alta*.
cu frunze tot câte două faţă în faţă de se ating la bază, învăluind-o.. Florile albe au petalele despicate în două, dar mai scurte decât sepalele. Seminţele numeroase sunt mult căutate de păsări.
Pe haturi, repede pătrunzând şi printre trunchiurile uscate rămase dela tăierea popuşoiului se întinde s u g e 1 u 1 (Lamium purpureum) care se lăţeşte aşa de repede încât, pe ogoarele arate mai târziu formează pete-pete de flori liliachii. Se înmulţeşte iute şi dă tufe dese,, pentrucă trunchiul lui subpământean, lung uneori de jumătate de metru, din fiecare nod poate să dea câte o rămurică cu frunze şi flori. Rămâne verde şi nesupărat de nimeni, păzit de un miros nesuferit pe care-1 are. Oricât de dornice ar fi vitele de iarbă verde, îl lasă îa pace. Mai bucuroase sunt să se căznească a rupe colţii de iarbă abia răsăriţi din pământ decât să-şi strice gustul cu sugel cunoscut mai adesea sub numele de urzică-moartă, mai ales că pe lângă miros tare,, tot trupul plantei este presărat cu perişori ca de scamă.
LOCURI DESCHISE
157
La port, cu deosebire la frunze, când iei lucrurile numai după aparenţă, urzica-moartă se aseamănă cu urzica adevărată. E ca un soiu de mimetism dela animale adică o fiinţă are îmbrăcăminte asemănătoare cu a alteia, care e apărată prin nişte mijloace de distrugere. Urzica adevărată are săgeţi cu venin. Urzica-moartă îi seamănă la port. Când nu e înflorită chiar copii o iau drept cealaltă.
L.c Mai de aproape privită însă se vede că nici n’are a face una cu alta. Sunt două plante din familii deosebite. Una, urzica-moartă, face parte din familia labiatelor cu flori colorate, pe când cealaltă e neam de -aproape cu cânepa şi dudul. E deosebire ca dela cer la pământ. De .altfel toate plantele din familia labiatelor, numeroase, se recunosc lesne. Au trunchiul şi ramurile în patru muchi iar frunzele sunt tot două câte două, opuse, aşezate pe câte două feţe deosebite ale trun-
Fig. 254. — Sugelul.	Fig.	255.	—	Floare	de	sugel-alb.
chiului. Mai au comun şi înfăţişarea florii, cu două buze răsfrânte, unajn sus ca o glugă, alta în jos ca şi scândurica dela urdiniş. E o alcătuire i prielnică pentru vizita albinelor şi a bondarilor păroşi. Apărată de vitele păscătoare, urzica-moartă surâde albinelor, chemându-le mai mult prin coloarea florilor lor liliachii, roşcate, strânse grămadă la subsuoara frunzuliţelor din vârful ramurilor. Florile pregătesc pentru insecte bucate dulci, dar le ţin la adânc în fundul tubului şi închid drumul cu un capac de perişori, ca nu cumva să năzuiască şi insectele mărunte să fure din bucate, de-a-gata, fără serviciul cerut în schimb. Vine bondarul ori albina; se ţine bine cu picioarele de buza de jos a florii. îşi vâră trompa la adânc printre grilajul de peri, pe care-i dă la o parte. Câtă vreme suge nectarul, floarea a şi turnat făina polenului pe capul insectei, din anterele ascunse, ferite de ploaie de sub glugă. Când se duce insecta pe altă floare şi dă să sugă şi de aici nectarul, stigmatul ca o limbă de şarpe, despicat în două, aflat
15S
FLORA ROMÂNIEI
şi el sub glugă, atinge capul albinei şi lipicios cum e, se prinde de el câteva fire de polen aduse de mosafirul aşteptat. E tot ce doreşte planta. Actul tainic al polinizării, premergător fecundaţiei, s’a împlinit în tăcere şi în liniştea zilei senine, sub oblăduirea soarelui care procură fericirea mută a plantei.
Nu departe de tufele de sugel, de pe ogoare greu e să lipsească altă rudă a ei, numită de popor rotungioară (Glechoma hede-racea)	bună	de	tusă,	iar	în Banat se socoate ca	bună pentru orbalţ.
(erisipel).	E o	plantă	micuţă, târîtoare mai mult;	de aceea şi numele
ei latinesc. Are portul ederei, dar frunzele sunt rotungioare, crestate pe margini. De le freci între degete lasă un plăcut miros de lămâie.
Fiind între cele dintâiu care se desfăşoară sunt mâncate ca salată de primăvară. Trunchiul se ţine cât mai lipit de căldura pământului şi dă multe	ramuri, aşa încât
planta creşte ca tufişuri dese. Rezistă frigului din iarnă, ceea ce se lămureşte de ce înverzeşte printre cele	dintâiu plante de
câmp şi înfloreşte de cum se ia omătul. E. o plantă foarte sensibilă la lumină; o cată* îşi suceşte trunchiul,	aşa încât întoarnă
frunzele cum trebue, perpendicular pe razele soarelui. E încă o dovadă că plantele nu sunt chiar cu totul lipsite de mişcări. Numai ramurile cu flori se ridică în sus în bătaia soarelui, în vederea insectelor. Florile ei sunt albăstrui ca şi ale toporaşilor de pă-Fig. 256. — Rotungioara (K.). dure; ca să se facă şi mai bine văzute cer
ajutorul frunzelor la subsuoară cărora stau. Acestea sunt şi ele ridicate în sus, aşa că li se vede dosul, colorat trandafiriu, pe când faţa e verde. Se ajută planta cum poate numai să asigure vizitarea insectelor.
La această plantă se mai observă lesne o particularitate. Ea îşi schimbă portul după cantitatea de lumină ce o are. Prea multă lumină o supără. Devine pipernicită cu frunze ca dogorite şi flori mărunte* N’are suficientă lumină în desişul tufărişului din pădure?, devine anemică. îşi lungeşte trunchiul, frunzele devin gălbui, lungi. Simţi că suferă.
O plantă care poate fi luată deodată ca rotungioară, căci se aseamănă la flori cu ea, e şi vi ne ţi ca (Ajuga reptans). începe să înflorească ceva mai târziu, prin Aprilie. Se deosebeşte lesne pentrucă frunzele nu sunt rotungioare ci lunguieţe, iar florile tot albastre bătând în vineţiu stau mai grămadă pe crenguţa care le ţine, formând ca un. pămătuf des. Se înmulţeşte şi prin ramuri ce se târăsc pe pământ şi prind rădăcini.
LOCURI DESCHISE
159*
Dar iată că şi păpădia (Taraxacum officinale) împestriţează câmpul cu florile ei galbene, ca de aur. Nu e nevoie de alergat însă pe dealuri pentru a o putea culege. Păpădia e podoaba grădinilor^
Fig. 257. — Păpădie în spaţiu liber (des. C. Motaş).
a livezilor. O găseşti şi printre pietrele de pe stradă, pe lângă garduri,, oriunde o mână de ţărnă îi înlesneşte să prindă rădăcini.
Cu atenţie descoperi în ea mai multe însuşiri decât ţi-ai fi închipuit». Mai întâiu caută la felul cum sunt aşezate frunzele.
Acele păpădii, care cresc izolate, în spaţiu liber,, au frunzele împrăştiate mai mult orizontal dintr’un. centru. Oare e simplă întâmplare, un capriciu al naturii sau corespunde unei nevoi a plantei? Un cuţit ceva mai sdravăn sau un hârleţ poate da răspunsul dorit. Scoţând păpădia din pământ se vede că în locul de unde pornesc frunzele se înfundă, ca un ţăruş, tulpina subpământeană şi cu rădăcinile subţiri. Dacă vei mai observa că pe vremuri de îndelungă secetă păpădia nu-şi face frunzele sul, ci rămâne verde şi înfloreşte mereu, vei prinde îndată că aşezarea frunzelor e sistemul ei de irigaţiune. Roua nopţilor senine ca şi ploaia rară se scurg picătură cu picătură de-a-lungul frunzelor înclinate spre rădăcină şi scobite ca un . • :	'	uluc. Dar frunzele servesc şi drept armă de apărare
Fig. 258. — Păpădie prin ele păpădia răpeşte lumina buruienilor mai mici de prin iarbă. decât ea, le omoară sau le stânjeneşte traiul şi astfel îşi înlătură concurenţii dela hrana din pământ. Se poate întâmpla să găseşti o păpădie cu frunzele verticale, lungi* fără ordine ridicate; nu e întâmplare. Păpădia e luată drept pildă de cum ştiu plantele să se adapteze la mediu, să-şi schimbe portul după lipsu-
160
FLORA ROMÂNIEI
Fig. 259. — Stigmatul păpădiei.
rile ce le simt. Ea ştie ce-i prisoseşte şi ce nu are îndeajuns şi-şi îndreaptă braţele — frunzele — către ce are nevoie. De trăieşte printre buruieni mai înalte, ar pieri, ar fi înăduşită, dacă nu şi-ar lungi frunzele printre ale vecinelor ei spre aer şi lumină, ca şi atunci când trăeşte în locuri umbroase, unde nu duce lipsă de lumină. Prin urmare ea îşi întinde frunzele către spaţiul de unde o poate mângâia o slabă rază de soare, mai lă-ţindu-şi limbul spre a pune în lucru cât mai mult clorofil deodată.
Intru cât se deosebeşte ea de animalele inferioare, care stau fixate prin trupul lor de pietrele din fundul Mării, lungindu-şi ori scurtân-du-şi braţele după cum simt hrana mai în apropiere sau ceva mai departe?
Păpădia nu se îngrijeşte numai de trupul ei, de hrana trebuitoare, dar caută cu atâta atenţie de florile şi seminţele ei, încât fără să vrei te gândeşti la cloşca ce-şi întinde aripile pentru ca să ocrotească puişorii de ghiara uliului ori de răco-reala vremei ploioase.
Observă o grădină plină de păpădii, cam pe la amiaza unei zile senine de primăvară; ai crede că e o haină mândră presărată cu gră-măgioare de fluturaşi de aur, ce sclipesc în jocul razelor de soare. Observă eaceaşi grădină când începe să se simtă răcoreala serei. Galbenele floricele pare că au intrat în pământ. Rupe lujerul ce lasă o picătură albă de lapte şi te uită mai de aproape. Vei înţelege îndată minunea schimbării. La capătul codiţei stau îndesate una lângă alta zeci de floricele, micuţe, delicate, complete, ce se răsfaţă la lumina şi căldura soarelui, chemând la ele prin semne tainice, vreun Făt-Frumos în haina unei musculiţe ori fluturaş. Acesta îi aduce pe trup firele de polen de pe altă păpădie. Alcătuirea fiecărei flori e de aşa
natură încât de stigmatele lipicioase, îndoite la vârf, se prinde lesne polenul de pe insecte.
Cât de minunate sunt toafe aceste dispoziţii mute.
Fig. 260. — Fructele de păpădie.
LOCURI DESCHISE
161
Cum se înserează se duce speranţa vizitelor şi vine frica de răceală. Frunzuliţele verzi, subţiri, lunguieţe, ce se găsesc în afara florilor se strâng grămadă, acoperă floricelele de jur împrejur, ţinându-le închise până când soarele iar le chiamă la jocul vieţii, De plouă, de se stârneşte vreme rea, cea dintâiu grijă a păpădiei e tot pentru floricele.
Dar... firul vieţii se toarce într’una pentru păpădie ca şi pentru om. Florile îşi îndeplinesc rostul lor, apoi se ofilesc şi dispar, lăsând ;în loc seminţele ce ascund izvorul altor vieţi. Dragostea şi îngrijirea plantei se îndreaptă către ele acum. Ele sunt cuprinse de frunzişoarele verzi când nourii acopăr soarele sau când vestmântul întunecat al nopţii învăluie firea.
Grămada de flori galbene dela capătul lujerului s’a schimbat acum într’o minge de puf, în deplina ei desfăşurare mai ales când zăduful zilei e răcorit de adierea vântului.
Atunci se desprind din mingea uşoară sute de pufuri ce se împrăştie :în bătaia vântului. Pufuleţul de păpădie ce împrăştie fructul e la fel alcătuit — principial — ca şi paraşuta cu care se lasă aeronautul din Înaltul văzduhului. E vieaţa nouă ce sboară spre lumi necunoscute, în speranţa că va da de locuri unde se va putea desfăşura. Dar câte seminţi nu se pierd mânate de vânt în locuri rele ori pe pietre, pe frunzele arborilor. De aceea e explicabil pentru ce păpădia înfloreşte mai toată vara, ca să dea mereu naştere la embrionii învăluiţi în fructul ce spânzură de puf. Oricâte s’ar pierde în pribegia lor nesigură, tot vor mai rămâne îndeajunse, care să cadă în locuri bune. Păpădia îşi face datoria de mamă cât seminţele stau pe ea, dar îşi face şi datoria de vieţuitoare ca să asigure traiul neamului.
Păpădia apare ca o fiinţă ce simte, se mişcă, se apără. Dacă nu am fi obişnuiţi să punem numai pe seama animalelor unele simţiri, desfăşurate mai variat şi mai bogat la om, am putea fără greş spune că păpădia îşi dă seamă de ce e în jurul ei, ştie să facă faţă nevoilor, are darul de a-şi iubi copilaşii strângându-i şi învăluindu-i la sânul ei de floare, până când pot singuri să se sburătăcească în lume, ca şi puii de rândunică de îndată ce au părăsit cuibul unde au crescut la adăpost. E deosebire numai în nuanţa interpretării noastre. Ciripitul rândunelei noi îl considerăm drept glasul ce înlesneşte sfatul şi o apropie de noi, pe când păpădia şi atâtea alte plante, trăiesc în mutism. De nu are lumină şi se întinde după ea, zicem că heliotropismul a lucrat; de-şi ridică frunzuliţele ca să învăluie florile, punem în explicare cine :ştie ce principii higroscopice. Activitatea plantei o reducem la ascultarea forţelor fizice externe, ce-i îndreaptă tot aparatul ei de vieţuitoare către ţinta ce trebue să o aibă orice fiinţă. Şi atâta tot.
înainte de a se răsturna brazdele a crescut înaltă şi a dat flori o plantă foarte curioasă, ce creşte în vii mai în voie, pe lângă garduri, 3a adăpost. E cucurbeţica (Aristolochia clematis). Creşte srepede căci trunchiul subpământean lesne dă din muguri ramuri ne-
11
162
FLORA ROMÂNIEI
tede,	verde-spălăcit	cu	frunze ca	ale verzii, lucii, ceva-ceva mai verzi
decât	ramurile,	ascuţite	la	vârf,	adânc tăiate la baza lăţită. Intere-
sante sunt florile, 3—4 la subsuoara frunzelor având forma unei trompete cu marginea prelungită ca o limbă, gălbui, mai galbene pe dinlăuntru,	mai	verzui	pe	din	afară. La baza lor e ovarul	ca o mărgică
verde.	Planta	întreagă	dă	din ea un miros înăbuşitor	de putregai,
dar prin care chiamă tocmai musculiţele mici, cărora le plac zămurile din hoituri. Ele sunt atrase spre floare, străbat lesne o pădure de peri ce căptuşesc interiorul tubului. Pot intra uşor dar de ieşit nu mai pot ieşi căci perii sunt îndreptaţi în jos asemenea sârmelor capcanei de	şoareci.	Acelaş	principiu	e aplicat ca	şi la florile de rodu-pămân-
tului.	Părţile	principale	ale	floarei sunt	înlăuntru. Acolo se găsesc
staminele scurte, acolo cele trei stigmate cleioase. Odată intrate în floare musculiţele rămân prizoniere. Planta le dă de mâncare nectarul; le ţine	adăpost. Insectele se mişcă, se sbat,	se umple de
polen. După	ce anterele s’au deschis, perii
dela intrare	se vestejesc, se înmoaie. In-
sectele ies din capcană uşor, dar pline de polen. Nu se învaţă minte sau poate le-au fost prea bine în carcera apărată. Intră în altă floare, în care însă anterele s’au	vestejit, dar în schimb stigmatele
sunt	gata să primească polenul adus.
Astfel se face fecundaţia sănătoasă, căci niciodată pe aceeaşi floare nu sunt ma-Fig. 261. — Floare de cucurbeţică ture odată staminele cu stigmatele. După tăiată în lung.	ce ovarele sunt fecundate, floarea întreagă
spânzură în jos, ca să nu mai ademenească de geaba alte insecte. Ovarul se coace, se umflă, e plin cu seminţi mărunte, când fructul seamănă cu un mic pepene verde, ceea ce şi poporul	a	observat	când a dat plantei numele de cucurbeţică.
Plugul	răstoarnă	brazda.	Care plante au apucat să deie seminţi
ş’au îndeplinit datoria. Celelalte pier fără să-şi fi ajuns scopul pe lume. Alăturea grâul e înalt de nu se vede cioara din el. La umbra lui s’au amestecat şi plante ieşite din seminţe aruncate de om uneori, când n’a făcut alegerea cum se cade. Şi astfel nu rar se văd răsturnate lucrurile. Unde ogorul de grâu n’a fost lucrat ca lumea de cu toamnă şi n’a fost tăvălugit în primăvară, firele de grâu sunt rare, înăbuşite de buruienile care s’au grăbit să crească, să înflorească şi să deie chiar seminţe înainte ca grâul să fie în pârgă. Aşa se văd ogoare întregi mai ales de ale sătenilor, galbene, de ai crede că au fost sămănate cu rapiţă. In schimb sunt năpădite de rapiţa-sălbatecă (Brassica rapa) ce creşte înălţă şi de un metru, cu tulpina netedă, ramificată spre vârf-
LOCURI DESCHISE	163
Frunzele din spre rădăcină verzi sunt asemenea celor de păpădie lungi şi crestate adânc pe margine. Cele din spre vârf sunt mici şi late la bază de înconjoară ramura. Florile galbene destul de mari sunt rare pe crenguţa ce le poartă şi pe codiţe destul de lungi. Din ele ies fructele cilindrice ce stau depărtate de ramurile pe care stau.
Mai adesea umple ogoarele muşta-rul-de-câmp (Sinapis arvensis) şi ridichea-sălbatecă (Raphanus-raphanistrum) două plante mult asemănătoare şi adesea confundate. Ambele fac parte dintre crucifere, dar florile sunt mult mai galbene decât la rapiţa-de-câmp. La muştarul sălbatec florile sunt mai micuţe, rare pe vârful ramurei; au caliciul cu sepalele mai
Fig. 262. - Rapiţa-sălbatecă.
în voie, date puţin în afară, iar fructele sunt lungi şi cu puţine dungi. Şi frunzele sunt mai mici, simple, cu codiţă mijlocie şi abia dinţate pe margini. Ridichea-sălbatecă dimpotrivă e mai ramificată la vârf, cu frunzele dela bază crestate adânc ca şi la rapiţă. Florile au caliciul strâns, iar fructul e ca un şirag de mărgele.
Sunt cele mai supărătoare plante pentru agricultor, măcar că adesea din vina lui se îndeasă pe ogoare. Se mulţumesc unii să bată
Fig. 263-4.—Muştarul-de-câmp (dreapta) şi ridichea-sălbatică (stânga). (R).
11*
164
FLORA ROMÂNIEI
ciTîniblaciul muştarul sălbatec, spr e a-i lua seminţele, dar nu câştigă din ele mai nimic faţă de ce pierde dela grâu.
De cum creşte grâul trăiesc împreună cu el o seamă de plante, care cu greu pot fi cu totul stârpite; unele din ele dau un tablou frumos prin împestriţă-tura florilor cu galbenul grâului copt.
Aşa e înainte de toate macul-de-c â m p (Papaver rhoeas) ce aruncă pete de flăcări, mai ales spre marginea lanurilor de grâu sau pe haturi. E o plantă gingaşă, dar cu multe precauţiuni ca să-şi apere neamul. Iese din sămânţă de cu toamnă, dând un bucheţel de frunze ce stau la adăpostul firelor încolţite de grâu. Când gerul e mai aspru, pier. încolţeşte altă sămânţă primăvara. O rădăcină, asemenea unui ţăruş, îi asigură umezeala. îşi înalţă delicatul trunchiu, cu peri rari, ce poartă frunze adânc crestate pe margini şi tot păroase, ca apărare împotriva uscăciunii. La vârful codiţei delicate, îndoite, stă bobocul apărat de două sepale păroase, în care se găsesc cele 4 petale subţiri ca mătasa, cu meşteşug îndoite Fig. 265. — Mac.	în spaţiul restrâns. Sepalele cad, când se de-
sfăşoară petalele « roşii ca macul», cu pete negrii lat>aza feţii dinlăuntru. Frumuseţea creşte prin marele număr de stamine, fire de filigramă cu câte o anteră aurie în vârf. In mijloc stă ovarul, o cutie cu streşina solzoasă a stigmatelor, pe care se pot aşeza în voie insectele; sub marginea streşinei, se găsesc ochiuri, ca nişte ferestre cu geamurile sparte. Ovarul cuprinde peste 50.000 de seminţi mărunte « ca firul de mac », negrii. Pentru îm-prăştierea lor funcţionează un mecanism foarte simplu. A fost copiat de om, când a născocit solniţa pentru sare. Capsula stă ridicată în vârful codiţei uscate, ţeapănă. Vântul o scutură; sar seminţele prin ochiurile de sub straşină, împrăştiindu-se cât colo.
Ca apărare împotriva secetei are perii; ca apărare împotriva vitelor are laptele alb deodată, galben apoi, care-i Fig. 266. - Fructul de mac şi o solniţă. dă un gust amărui şi un miros neplăcut.
Din unele specii (P. somniferum) cultivate mai ales în Bucovina ori partea de Vest a Ardealului se extrage vestitul opiu, din care se prepară morfina. Ambele sunt medicamente liniştitoare. Luate însă
LOCURI DESCHISE
165
în mai mare cantitate şi des, aduce slăbirea organismului şi moartea. Ceaiul din cojile de mac, din nefericire, prea ades se dau la sugaci, ca să adoarmă, să nu mai ţipe. Ii nenoroceşte însă, căci îi slăbeşte peste măsură.
Concurente macului în frumuseţă sunt albăstrelele (Centaur ea cyanus). Dintre numeroasele ţintaure ce cresc la noi este cea mai cunoscută, dar şi cea mai frumoasă, mai ales când o culegi din lanul cu grâu copt, prin contrastul dintre auriul spicelor îndoite de greutatea bobului şi frumoasa coloare albastră, sinilie a albăstrelelor.
Ca înălţime se pune la întrecere cu grâul, căci ambele năzuiesc după soare. Trăind în stepă frunzele sunt reduse, păroase, mai ales cele tinere, un mijloc ca să se apere împotriva prea marei pierderi
Fig. 267. — Floare de albăstrea (d. Schmeil) alăturea de o inflorescenţă.
de apă. In vârful delicatelor ramuri stau florile, strânse la bază de un înveliş des de solzi puţin ruginii. In plină desfăşurare florile sunt frumoase. Fiecare are forma unui cornet cu marginea franjurată. Cele periferice au corola mai lungă, înclinată în afară. Fiind sterpe ţin loc de stindard, fluturate spre a fi văzute de departe. Interesantă este sensibilitatea anterelor unite între ele ca un manşon, în mijlocul căruia se găsesc cele 2 stigmate, strânse faţă în faţă, în boboc. Anterele cum simt atingerea vreunei insecte, se trag în jos, după ce au vărsat tot polenul în tub. Când stilul şi stigmatul cresc, împing făina de polen afară umplând cu el trupul insectei. După ce se descarcă sacii anterelor,, creşte stilul cu stigmatele, având grija să măture « coşul» anterelor pe dinlăuntru de polen, prin perişorii ce-i are la bază, asemenea periei aspre a homarului. Cele două stigmate se dau în lături, pentru ca să
166
FLORA ROMÂNIEI
atingă neastâmpăratele insecte, care căutând nectarul, fără voie lasă pe faţa stigmatelor cleioase polenul adus de pe altă plantă. In cele mai neînsemnate flori găseşti un mecanism ingenios al naturii pentru a asigura fecundaţia încrucişată.
Nelipsită din grâu este şi neghina (Agrostemma githago), mai ales când nu s’au triorat boabele de grâu. Cu cât e mai multă neghină în grâu, cu atât e dovadă de puţina grijă a agricultorului.
Neghina, neam cu garoafa, creşte uneori mai înaltă decât paiul grâului. Are trunchiul păros, aspru, cu câte 2 frunze faţă în faţă la
fiecare nod. Floarea, una în vârful ramurei, este boghioasă, arătoasă, cu 5 petale roşii, strânse la bază în tubul păros al caliciului. Nectarul e la adânc aşa încât floarea e vizitată mai mult de fluturi cu trompa lungă. Fructul se coace cam odată cu al grâului; seminţele, negre, mărunte, se amestecă astfel la treierat cu boabele de grâu. Ele formează în mare parte «corpurile streine » din recolte, care dacă sunt prea multe, scad preţul cerealelor. Prin aceasta e o buruiană blestemată de popor, des pomenită în cântecele sale:
Maică, când m’ai legănat,
Maică, rău m'ai blăstămat In leagăn mi-ai pus neghină Să nu am în veci hodină.
Prin lanurile dela noi mai mult decât prin cele bine îngrijite din ţări străine, bozul (Ebulum humile) e un duşman rău, căci creşte în tufe dese, de iau loc mult şi fac umbră în jur. E ca socul numai că e mai mic, cu tulpină verde, cu şanţuri în lung şi acoperite cu negi din loc în loc. Frunzele sunt compuse, cu frunzişoare dinţate pe margine şi la baza codiţei două aripioare verzui. Florile mărunte, albe-trandafirii îngrămădite la vârful tulpinei ramificate, stau ca o tipsie văzută bine de departe. In locul lor, toamna, strălucesc ca mărgelele, boabe negre, mâncate de păsări peste iarnă.
Bozul e una din plantele cele mai căutate de poporul nostru care îl foloseşte ca purgativ; ceaiul de flori e bun de tusă. Multe descântece pentru diferite boli, cu boz se fac. Până şi din boabe se scoate un must, băut când viţa nu prea rodeşte.
Fig. 268. — Neghina. (R).
LOCURI DESCHISE
167
Unde e boz acolo cu greu să lipsească pălămida. Amândouă sunt plantele care dau notă agricultorului. De nu se găsesc de loc sau puţină, înseamnă că lucrul ogoarelor s’a făcut cum se cuvine. A «năpădit hozul şi pălămida? ». E notă rea pentru plugar.
Pălămida (Cirsium arvense) e atracţia excursionistului, când o întâlneşte pe lângă drumurile din locurile mai uscate. Căci e una din cele mai frumoase specii dintre scai. Delicată la înfăţişare are Tainuri subţirele numeroase, pe care se ţin frunze lătuţe, albicioase, dar crestate fel şi chipuri. De jur împrejurul marginei frunzei, ce pare scorojită, sunt numai spini. Unii mărunţi, alţii mai lungi, îngrămădiţi mai ales la baza frunzei.
In vârful ramurilor stau bobocii, bumbi ruginii formaţi numai din solzişori ca de metal. Pe cât de rotunji *sunt ei, când florile se desfăşoară baza inflorescenţei seamănă cu un vas strâns la gură, în care s’a pus un buchet de floricele abia acoperite cu un abur trandafiriu. Aşa de delicate ce sunt încât pot servi şi ca podoabă în casă. Fiecare floare e un tub lung, din mijlocul căreia răsar stamine albicioase cu sacii plini de polen.
D’apoi când fructul se coace? Pămătuful de flori strâns jos între bracteele mai ruginii, e înlocuit cu un altul de puf alb-gălbui, <5are aşteaptă numai un val mai puternic de vânt, ca să se desfăşoare şi fiecare puf să poarte cu el, împrăştiindu-1, fructul mărunţel, spaima agricultorului, icăci se împrăştie prin grâu şi dă colţ lesne.
După ce s’a înfipt o tufă de pălămidă în Fig. 269. — Pălămidă. lanul cu grâu, greu e să o scoţi. Rădăcina
ei e aşa de adâncă încât fierul plugului abia o poate scoate deplin; pacostea şi mai mare e, că chiar dintr’o bucată de rădăcină poate ieşi o nouă plantă. Numai lucrătura sistematică şi continuă a ogorului ca şi stârpirea florilor înainte de a da fructe, poate să împuţineze întinderea pălămidei în ogoare. De aceea Românului îi e ciudă pe această buruiană pe cât de frumoasă pe atât de stricătoare :şi în cântecele sale o pomeneşte tot când e vorba de ceva rău:
Frunză verde pălămidă Plină ’i ţara de omidă.
Gingaş tovarăş al câmpurilor cu ogoare, mai rar în lanuri, mai adesea pe haturi sau pe marginea drumurilor este nemţişorul (Delphi-nium consolida); înfloreşte de cu vară şi până ce dă omătul. Nici coasa
168
FLORA ROMÂNIEI
nu-i vine de hac, căci dă ramuri noi, din care ies florile atât de delicate,, stropi de un albastru-siniliu ca fluturând în aer, căci codiţele sunt atât de subţiri că abia se zăresc, numai proiectate pe ecranul luminat al cerului. Are putere de vieaţă, pentrucă rădăcinele se înfig adânc în pământ; trunchiul bogat ramificat n’are decât nişte cureluşe de frunze, apărarea obişnuită a plantelor de stepă.
Floarea e una dintre cele mai gingaşe. Măcar că face parte din familia ranunculaceelor (Piciorul-cocoşului) este neregulată; aduce aminte de a unui orhideu. Colorate albastru-siniliu, cele 5 petale formează ca un soiu de coif spre a apăra de ploaie ori răceală numeroasele stamine; colorat e şi caliciul. Un pinten sprinten continuă floarea îndărătul deschiderii. In pinten se adună nectarul. Insecta trebue să aibă limbă lungă ca să ajungă până la el. Staminele devin ele mai întâiu mature, când stau strânse, aşa încât anterele seamănă cu un bumb* la intrarea florii. E cu neputinţă ca insecta care caută nectarul să nu
se lîmple de făină pe cap. După ce anterele şi-au scuturat polenul se lungeşte şi stilul cu stigmatul de le ia locul. In acest chip planta îşi asigură fecundaţia încrucişată.
Mai ales toamna când celelalte plante sunt moarte, tufele de nem-ţişor cu florile spânzurând în aer, deşteaptă un farmec cu totul deosebit şi un sentiment neîntrecut al frumosului, legat de gingăşia florii. Nemţi-şorii cultivaţi în grădină, mai ales cei bătuţi, dau decor căutat.
Alte plante cu flori oacheşe se furişează printre cerealele încă verzi, stropi cu colori vii în ţesutul verde al paiurilor în putere. Aşa e c o-c o ş e 1 u 1 (Adonis aestivalis) care străluceşte cu floarea lui mascată, trandafirie, pătată cu negru la bază, cu multe stamine, având o tufuşoară de frunze ca de mărar, atât de subţiri ce sunt. Alt neam al ei ruscuţa (Adonis flamaeus) are petalele ca para focului de roşii, pe când rus-cuţa-primăvăratecă (A. uernalis) de prin păşuni şi ogoare are floarea galbenă. Varietăţi de ruscuţă se cultivă şi prin grădinele satencelor.
Fig. 270. — Floare de nemţişor.
Fig. 271. — Ruscuţă.
LOCURI DESCHISE
169*
Şi piciorul-cocoşului (Ranunculus arvensis) e legat de ogoare, având şi el ca şi cocoşeii, frunzele hăcuite pe margini, afară de acele dela bază, întregi. Fructele au ţepi şi cârlige, ca să se poată anina mai uşor de părul animalelor spre a fi transportate, ceea ce la alte neamuri de ale lui nu se vede.
Un soiu de măzăriche zisă cosiţă (Vicia hirsuta) cu puţine flori albăstrii, cu frunzişoarele perechi, se leagă de grâul de toamnă, învălă-tucindu-se de pai. Fructul nu are decât două seminţe. Când e anotimpul ploios acest soiu de măzăriche, ca şi o rudă a ei cu flori violete (V. tetras-perma) cu 4 seminţe în fruct, cresc atât de bine, încât îndoaie paiul la
pământ. Agăţătoare este şi tur iţa;. (Galium aparine) numai că e mai aspră, la frunze, prinzându-se de frunzele şi paiul de grâu cu nişte cârligaşe de pe* trunchiu. Neam cu sânziana se deosebeşte prin floricelele mai mărunte, aşezate câte 2—3 la vârful unei codiţe lungi, ce ies dela subsuoara frunzelor câte 6—7 la un loc, roată, din acelaşi nod. Fructele sunt şi ele spinoase de se pot lua lesne pe lâna oilor, a cânilor, împrăştiindu-se.
Mai cu seamă prin ogoarele cu ovăz spanacul-alb (Chenopodium album) cu florile la vârf mărunte, pare că ar fi. presărate cu cenuşă, se înmulţeşte atât de des încât devine un pericol de a înăduşi ovăsul. Tot aşa hrişca-deasă (Polygonum conuoluulus) se încolătăceşte de paiu, deşi multă se află şi pe haturi ori pe marginea drumurilor. E neam cu troscotul dar are trunchiul cu muchi şi florile albe-verzui.
O pacoste uneori a câmpurilor de cereale este şi rochiţa-rândunelii.
Fig. 273. — Spanacul-alb (R.). (Convolvulus arvensis). I se iartă păcatele tocmai din cauza gingăşiei ei, iar poporul o alintă dându-i fel de fel de nume. Prin unele părţi i se spune volbură, căci se agaţă; pe aiurea i se:
170
FLORA ROMÂNIEI
zice cămaşa-lui-Dumnezeu, poala - Maicei - Domnul u i.
E tipul fiinţei care surâde chinr în cele mai grele necazuri. Fără să vrei, când o vezi, un zâmbet de bucurie simţi şi în tine. întinsă pe marginea drumului, ieşind la iveală dintre alte buruieni care îi stau în cale, ea răsfrânge întreaga mulţumire adusă de lumină, cer senin, cântec de păsări. In ea se oglindeşte binefacerile soarelui, căci surâsul ei este imnul cel mai tainic, cel mai sfânt prin muţenie, adus soarelui. .E greu de descris sentimentul născut în faţa acestei plante cu colorile
cele mai gingaşe ale corolei ca de mătase, cu statura cea mai sveltă, o coardă cu săgeţi prin care pare că vrea să se înalţe cât mai sus spre soare. Vieaţa ei întreagă e legată de această străduinţă.
De creşte prin porumbişti se anină de trunchiul porumbului, se învolbură în spirale delicate largi, urcându-se u-şoară cât mai sus, formând ca o ghirlandă de cupe trandafirii în jurul popuşoiului ca de argint. E atât de uşoară încât popuşoiul nici nu poate simţi strânsura lianei înflorite. De e pe marginea drumului şi nu găseşte nimic de care să se agaţe, se târăşte până unde poate numai pentru ca să se uite la soare. Cum dă soarele îşi deschide cupele trandafirii cu dungi albe. Cât soarele Fig. 274. — Rochiţa-rândunelei (R.). stă pe cer, florile sunt răsfrânte în plin, ca şi când cornetul lor e cădelniţă în care arde tămâia sfântă, cu un fum mirositor ce se ridică nevăzut în sus. De cum soarele se ascunde după nori sau se apleacă spre odihnă, florile se închid ca şi când ar trage perdeaua din faţa altarului, închinat Zeului ei sfânt. A doua zi începe acelaşi serviciu legat de strălucirea astrului zilei pe cer.
In toate arată o atât de fină sensibilitate, încât în faţa ei nu mai poţi nega simţirea plantelor. Dar şi alcătuirea trupului e o minunăţie. E o plantă ce se ţine bine de pământ. Rădăcina-i viguroasă arată truda ce o pune ca să nu-i lipsească hrana trebuitoare, să învingă pieirea. De aceia cu greu o poţi stârpi de pe straturile cu zarzavaturi, unde
LOCURI DESCHISE
171
devine tirană. Oricât ai smulge-o din rădăcină, nu i-ai putut scoate tot trunchiul ei subpământ. E semnul celei mai îndârjite dorinţi de a nu muri.
Când crezi că ai stârpit-o atunci îşi arată capul din nou, căci la capătul rădăcinii şi mai adânci, a rămas o bucăţică de trunchiu cu un mugure. Acesta creşte şi iarăşi iese la iveală ca să dea crenguţe mlădioase, subţiri ca nişte fibre nervoase, corzi elastice cu care se învălătuceşte de cea mai slabă buruiană ce-i vine în cale. Pe ramuri sunt frunze ca nişte capete de săgeţi, cu vârful ascuţit şi cu baza cu 2 colţuri tot ascuţite.
Floarea e o drăgălăşenie. Ca boboc, e ca o flacără ce pâlpâie. Petalele sunt răsucite în lung ieşind din caliciul scurt, verde, capătul de sfeşnic din care răsare para. Cum s’a pregătit toate înlăuntrul ei, se desfăşoară încet numai la mângâierea razelor de soare. Şi astfel se deschide o cupă -ca de mătase cu tonuri de roz şters, întinsă pe andrele albe, locul ner--vurelor din petale.
E deschisă larg, căci aşteaptă musafiri. Ai crede că aceştia lesne pot da de nectarul din fundul cupei. Ţi-ai găsit! Nici n’ai bănui meşteşugul cu care floarea îşi ascunde cu sgârcenie nectarul, fabricat de o perinuţă portocalie aflată sub ovar, în fundul cel mai adânc al coralei. Staminele în partea de jos sunt lăţite şi acopere nectarul; mai sus sunt îndoite aşa încât se sprijină de stil. Nectarul e deci închis ca într’o butelie. Mai mult; marginele lăţite ale staminelor au perişori cam răi pentru trompa delicată a insectelor. Acestea, ademenite de parfumul delicat ce-1 răspândeşte floarea — pentru noi delicat, dar pentru insecte probabil mai iritant — intră în corola larg deschisă. Ele trebue însă să se muncească până ce dau de cele 5 găurele înguste, lăsate de staminele îndoite, drept drum la nectar. In vremea aceasta din sacii ante-relor violete curge din belşug polenul. Insecta iese plină de făină fecun-dătoare, iar când se duce pe altă floare îi ţine calea stigmatul ca şi cei doi dinţi ai ţăpoiului lui Neptun.
Şi astfel se înfăptuieşte fecundaţia încrucişată, sănătoasă pentru vieaţa seminţelor.
Floarea se ofileşte, iar în locul ei rămâne o cutiuţă verzuie ce se tot umflă. E ovarul doldora de seminţe.
Fructul copt se deschide la capăt, iar vântul clătinându-1 împrăştie seminţele în toate părţile.
Şi astfel să mântuie truda plantei gingaşe, numai nervi şi surâs, măcar că toată vieaţa ei nu e decât grea muncă pentru agonisit hrana în condiţii nu tocmai prielnice.
Dintre păioasele care se amestecă mai ales în ogoarele cu ovăs este sălbăţia (Lolium temulentum), cu tulpină înaltă, cu frunze înguste şi cu spic aspru, format din spiculeţe des aşezate. Câteodată este atât de mult încât mai că înăduşe ovăsul. S’a constatat deseori
172
FLORA ROMÂNIEI
fenomene de otrăvire cu pânea făcută din secară, amestecată cu seminţele sălbăţiei. S’a crezut că boabele ei sunt otrăvitoare, dar s’a constatat că otrăvirea se datoreşte unor ciuperci care trăesc în sim-biosă cu fructele plantei.
Pe haturi, dar mai ales printre tufărişurile de lângă păduri creşte d r a c i 1 a (Berberis vulgaris) un arbust pe cât de drăgălaş pe atât de stricător. E căutat şi ca podoabă prin grădini, formând un gard via minunat. Frunzuliţele plăpânde de coloarea grâului de primăvară au gust plăcut, acruţ. Sunt apărate de lăcomia păscătoarelor dornice de iarbă verde prin trei suliţi ascuţite, la baza mugurelui. Prin ele îşi măreşte valoarea în gardurile vii punându-se la întrecere cu glediţa. Florile' mirositoare stau aninate pe o codiţă lungă şi atrag prin coloarea galbenă
nu numai a petalelor ci şi a sepalelor. Şi la ele se observă o sensibilitate mare a staminelor şi anume spre baza lor, în dreptul unor negi cu nectar de pe petale. Când insecta umblă după nectar, atinge cu trompa partea sensibilă a staminelor. O bruscă mişcare are loc. Staminele se îndoaie ca mişcate de un resort şi presară polenul pe trupul insectei.
Frumoasă e dracila în floare; mai frumoasă e toamna, când în locul florii spânzură fructele lungueţe ca nişte cerceluşi de mărgean.
E drăguţ, dar e stricător. Pe frunzele sale adesea se văd nişte dungi ruginii, ca nişte sgârieturi cicatrizate. Este locul pe unde o ciupercă pătrunsă în ţesutul frunzei îşi scoate vârfurile cu spori, care dau rugina-grâului. Aceasta are o vieaţă complicată. Parte trăeşte pe frunza de grâu, până ce o face să se sucească şi să nu mai funcţioneze cum trebue*
Fig. 275. — Obsiga.
Fig. 276. — Crenguţă de dracilă.
LOCURI DESCHISE
173
Din ea iese spori, care încolţesc, duşi de vânt, pe frunza de dracilă, devenită fără voie astfel gazda ruginii grâului. De aceia dracila de pe haturi este fără milă tăiată.
După seceriş pe locul ogoarelor se întind miriştele. Dacă o ploaie bună le udă, ca din pământ răsar fel de fel de buruieni, care la umbra grâului nu se puteau desvolta. Trunchiurile subpământene scurte dau imediat ramuri; au vreme să dea flori şi fructe până în toamnă.
Mohorul (Setaria verticillata) este cel dintâi care se arată, căci •chiar dacă paiul a fost retezat de coasă, din trunchiul subpământean ies repede alte paiuri, care pot să poarte spice până în toamnă. Cresc tufe-tufe, cu frunze aspre şi spice în vârf.
Celelalte plante mărunte pe care secera ori coasa nu le-au atins, căci trăesc pitulate, capătă libertate şi dau repede flori. In primul rând este scânteuţa (Anagallis arvensis) ce se vede şi prin vii cu nişte scântei roşietice, presărate mai multe la un loc. E atât de delicată şi gingaşă încât îţi face în adevăr o deosebită plăcere, când o zăreşti cu .atât mai mult că e discretă.
Trunchiul subţirel e destul de lung, dar e târâtor, nu se înalţă dela pământ. Frunzuliţele eliptice fără codiţă sunt punctate pe dos. Floricelele dimpotrivă sunt la capăt de rămurică lungă, mai înălţate către soare.
Floarea e leneşă; nu-şi deschide corola decât pe la ceasurile 9 şi le închide de cum se răcoreşte, puţin după amiază. Cât sunt de micuţe, dar dau de veste insectelor
prin coloarea petalelor. N’au însă nectar. Insectele se pig# 277.______________
mulţumesc şi cu polen. Au un mijloc simplu de a-şi Fruct de răspândi seminţele coapte. Fructul e ca o cutiuţă rotundă. scânteuţă. Când se coace se desprinde dela brâul lui un capac.
Seminţele mici şi numeroase sunt uşor răspândite de cum scutură vântul rămurică în vârful căreia e fructul uscat.
Pe ogoarele nearate, dar şi pe mirişti, îţi atrage atenţia tufele de plante micuţe ce se ţin lângă pământ cu frunzele mărunte fumurii. Şi poporul i-a dat numele de fumăriţa, fuma-pământului, (Fumaria officinalis). E neam cu brebenelul primăvăratec dar are frunzele mai lin divizate, iar florile sunt mai mici, purpurii. Intre aceste două rude apropiate deosebirea de port e în legătură cu cea de mediu. Brebenelul -e înalt, căci creşte la umbra pădurii. Fumariţa dimpotrivă e o plantă de stepă bătută’n plin de soare. îşi reduce frunzele. Planta are un gust amărîu-sărat, căci cuprinde în ea un alcaloid, fumarina. Era căutat în medicina populară contra boalelor de piele.
Repede se arată şi romaniţa sau muşeţelul (Matricaria <hamomilla) aflată însă şi prin curţi sau toloacele din vatra satelor; «a şi prin păşuni, când umple locurile. Florile albe de pe marginea
174
FLORA ROMÂNIEI
capitulelor bombate formează atracţia spre cele din mijloc, mai numeroase, galbene şi tubulate.
Romoniţa e o plantă căutată pentru leac, nu numai de doftoroaiele satului dar şi în farmacii, adusă din păcate până mai acum câţiva ani în urmă dm străinătate, ca semn că belşugul ce-1 avem în toate nu-1 folosim. Florile mirositoare, culese la vreme, în luna Iunie, uscate la loc adăpostit, fără soare în plin dar şi fără umezeală e o minunată doctorie în casă. Ceaiul de romoniţă (5 gr. la un litru de apă) este liniştitor, bun pentru mistuire sau de dat la copii când îi apucă colicile.
După cum nu toate muştele dau miere tot aşa nu toate soiurile de romoniţe sunt bune. Poate fi confundată cu cea bună şi romon iţa nemirositoare (Matricaria inodora), care creşte prin ace-
leaşi locuri ca şi cea dintâiu. De aceea ca să nu fie munca degeaba cm strânsul florilor, trebuesc mai cu amănunţime cercetate. Deosebirea, e uşoară. Romoniţa adevărată e mirositoare mai mică la trup ca şi la floare, cu mijlocul mai bulbucat şi cu florile albe resfrânte în jos.-Când rupi floarea în lung partea bulbucată e goală înlăuntru.
De jur împrejurul României, dela Nord din Dorohoi ori Hoţim până în Dunărea şi Marea Neagră, din răsăritul Munteniei cu Dobrogea şi Dunărea, se întinde ţinutul jos de coline mici ori câmpie, arse de soare în toiul verii, bătute de crivăţul aspru în vremea iernii. E regiunea stepei, cu condiţiuni puţin prielnice pentru continua desfăşurare
Fig. 278. — Fumariţa.
Fig. 279. — Romoniţa.
D.	Stepa.
LOCURI DESCHISE
a plantelor. Dincolo de Porţile-de-Fier, dela Baziaş până la Satu-Mare iarăşi domină stepa, câmpuri netede sau puţin ondulate. Este o deosebire între aceste două ţinuturi, pe lângă condiţiunile comune ce le caracterizează: căldura mare vara, ger iarna şi mai ales ploi puţine de cum încep lunile de vară. Pe când în stepa din spre răsărit au înaintat plante a căror seminţi au fost aduse din întinsele stepe ruseşti sau şi mai de departe, stepele apusene apărate spre răsărit de munţi au o floră deosebită, asemenea celei din stepa panonică. Ochiuri de stepă se întâlnesc şi în cuprinsul cununei de munţi ce înconjura dealurile ardelene. Cea mai întinsă e Câmpia ardeleană dintre Mureş şi. Someş.
Stepa e legată de uscăciune. O perioadă de scurtă umezeală e primăvara, când zăpada topită ori ploi mai din belşug umezesc pământul. Ca după o chemare tainică atunci repede câmpurile se înverzesc; plantele care au rezerve de hrană în bulbi ori rizome dau frunze, flori şi fructe. Vieaţa lor e scurtă, căci primăvara aproape nu există. Repede soarele arde. La sfârşitul lunei Mai începe dogoreala. Câmpurile par încenuşate. O pânză de amorţire cuprinde vegetaţia, mult asemănătoare celei de iarnă. Plantele care trăiesc sunt scorţoase, cu tot felul de mijloace de apărare împotriva uscăciunii, împotriva animalelor erbivore. O nouă împrospătare de vieaţă se arată către toamnă, când. bura de ploaie mai răcoreşte pământul însetat, crăpat, neumezit măcar de roua nopţii. Pe urmă vine somnul iernii, cu vestmântul omătului binefăcător; acopere cu o pătura protectoare seminţele sau bulbii, care abia aşteaptă topirea zăpezii, pentru ca repede să înceapă ciclul, vieţii.
Totuşi stepa nu este nici uniformă, nici monotonă. Omul în primul rând are grija să-i aducă variaţie prin culturi îngrijite. Valurile aurii, ale cerealelor în pârgă le fac podoaba. Pâlcurile de salcâmi tot mai întinse aduc umbra, la adăpostul căreia se mai menţin plante ierboase. Variaţiunile vin şi prin natura terenului. Unde e lut galben alte asociaţii se întâlnesc; pe nisipurile întărite alte plante cresc.
Dacă scobori din regiunile împădurite spre inima stepei, se repetă schimbările condiţiunilor de vieaţă întâlnite către urcuşurile de munţi. Pădurile dese de stejar se opresc după o linie neregulată. Limbi de păduri, unde condiţiile sunt prielnice înaintează în stepă, împărţind-o în compartimente. Aşa e dunga de pădure, rămăşiţa Codrului Vlăsiei,. din care n’au rămas decât petece. In Torontalul, ce ar corespunde Bărăganului, umezeala luncilor din calea râurilor venite din munţi, înlesnesc înaintarea pâlcurilor de stejari rămuroşi, care dau pitorescul nebănuit de frumos al acestei părţi din ţară.
Obişnuit însă pădurea sănătoasă nu mai are putere. Stejarii se' răresc, ajung piperniciţi. Ii vezi că sufăr, se luptă cu nevoile. Trunchiurile lor se ramifică dela pământ. Aduc aminte de brazii sdrenţuiţi de pe înălţimile muntoase.
176
FLORA ROMÂNIEI
Intre pădure şi stepă se intercalează antestepa, zona de trecere, in oarecare măsură asemenea jneperişului din spre zona alpină. Arborii mari devin pitici. Predomină tufele mărunte, dese, spinoase, ori ciritei diformi cu crengile sucite, ca în svârcolirile morţii.
Tufărişurile dese deodată devin şi ele tot mai răzleţe. Arborele cel mai înalt rămâne mărăcinul (Crataegus monogyna) dar şi el e pipernicit, înviorând toamna cu fructele ca muiate în cârmâz. Ici şi colo se amestecă, răsărind dintre tufişuri câte un cer, o gărniţă, ca ultimii reprezentanţi ai pădurilor dese, lângă care se asociază în pâlcuri izolate, tiraliori eroici: părul-pădureţ mai spinos decât e obişnuit, mărul-pădureţ, câte un alun, dar mai ales găldişa.
La adăpostul celor mari se ţin şi arbuştii obişnuiţi, care se încumetă şi ei să înainteze. V e r i g a r i u 1 cu frunzele ca ale cornului şi cu fructele negre când se coc se amestecă printre tufele de salba-
Fig. 280. — înfăţişarea închircită a unui	Fig. 281. — Aspectul chircit de mă-
stejar dela Ceamurli-de-Sus Dobrogea	răcin din antespeta dela Cangagea,
(d. P. Enculescu).	Tulcea	(d.	P.	Enculescu).
moale cu fructele portocalii-închis ca nişte cercei spânzuraţi de fire subţiri. Ici şi colo se mai zăresc tufărişuri ghimpoase de măcieş, dar mai ales tipul arbustului ce-şi apără vieaţa cu suliţi nenumărate, porumbrelul cu podoaba fructelor brumării în toamnă. Condiţiunile locale face să se adauge lor, în părţile răsăritene migdalul-pitic (Amygdulus nana), lemnul-bobului (Cytisus nigricans) din neamul salcâmului, cu frunze ca de trifoi, cu ramuri lungi păroase, cu flori galbene la început mai apoi brune; tufe ghimpoase şi încâlcite de mure reprezentat la noi prin numeroase neamuri, peste 20 specii, dela munte până în câmpie.
Interesant reprezentant al stepelor siberiene înaintat numai până în Basarabia este tufa-lemnoasă (Caragana frutescens) arbust mărunt din neamul salcâmului, cu frunze compuse la baza cărora se pot găsi câte 2 spini. Flori mari galbene spânzură pe o codiţă lungă.
Desişul arbuşilor e îndeajuns de umbrit pentru ca primăvara să sbucnească printre celelalte plante din păduri mai ales ruscuţa-de
LOCURI DESCHISE
177
primăvară (Adonis vernalis) cultivată şi prin grădini. E neam cu brânduşa, cu care se cam aseamănă prin frunzele dese, ca hăcuite aşa de subţiri ce sunt divizate; strânse grămadă dau înfăţişarea unei tufuşoare din mijlocul căreia răsare o floare oacheşă cu petalele lucii galben-deschis. Legenda spune că floarea e o picătură din sângele lui Adonis, ucis de un mistreţ.
In afara marginei acestor tufişuri, mai adesea decât la larg, se găsesc frumoasele graminee, atât de iubite de popor încât sunt pomenită în poeziile populare; flăcăii le pun în mănunchiuri la pălărie, iar fetele
Fig. 282. — Caragana arboresceres (K.).
fac buchete ce împodobesc casa peste iarnă. E na gara (Stipa *capillata) cu paiul înalt, cu frunze înguste sucite la uscăciune, desfăşurate când e ploaie. In vârful paiului stă spicul atât de caracteristic când fructele sunt coapte, prin firele de aţă lungi şi de 15 cm., aspre, sucite la bază în spirală, ondulate la partea superioară, minunat instrument pentru răspândirea seminţei ca şi pentru înfigerea ei în pământ, când prin umezeală firul se întinde. Pe lângă nagară, răspândită până şi în Câmpia ardeleană este colilia (Stipa pen-nata), la fel cu cealaltă, numai că firul este mai frumos, mătăsos cu peri în lung.
12
178
FLORA ROMÂNIEI
Fig. 283* — Colilie cu fructe (des. C. Motaş)*.
LOCURI DESCHISE
179
Cum stau grămadă în tufe dese, când vântul le bate flutură firile în undulări fâlfâitoare. Aduce aminte aici jos în câmpie, de bumbă-cariţa păşunelor de pe plaiurile înalte din Carpaţi.
Mai departe spre inima stepei se pierd şi ultimele tufişuri. Rămâne câmpul gol fără un pic de umbră. Şi azi sunt ţinuturi întregi din Sudul Basarabiei, unde cât roteştijprivirea nu găseşti niciun rediu, niciun arbore. E stepa ierboasă.
Omul însă intervine. Schimbă faţa locurilor cu ajutorul unuia din arborii cei mai de preţ dela noi, prin foloasele ce le poate da. E salcâmul (Robinia pseudoacacia) adus în Europa din părţile de răsărit ale Statelor-Unite din America. A ajuns azi un arbore răspândit, folosit dela şes la munte, din stepele răsăritene până în capătul apusean al Europei. Pentru noi e o binefacere. Fără exagerare poate fi asemănat, ca folosinţă, cu unii palmieri din insulele Oceanului Pacific, fără care populaţia de acolo nu poate trăi, dând umbră, material de construcţie şi hrană. Aşa e şi salcâmul la noi. Suferă căldura, seceta, dar nu se lasă biruit nici de frigul iernii.
Pentru locurile uscate, pentru râpi sălbatece salcâmul e scăparea.
Dunele dela Hanul-Conachi (Tecuci) ca şi cele dela Calafat, prin salcâm sunt ţintuite locului. Unde e un deal rupt de nisip de nu se mai prinde alt arbore, repede este acoperit de salcâm. Iese mai anevoie din sămânţă; de obiceiu se pune ca puieţicrescuţi în şcoală. Dacă a prins dintr’un salcâm se naşte o tufă, fixând terenul mobil cu rădăcinele adânci resfirate după umezeală. De-i merge bine creşte destul de iute, se ramifică şi ţine umbră, căci are frunze mari, compuse, dese. Primăvara îi tai mlădiţele din anul trecut folosite ca haragi; dă altele până în toamnă, îngroşându-şi în schimb trunchiul. Drept perdea de apărare împotriva vântului e minunat. In lungul drumurilor de fier se pune des, gard de apărare contra zăpezei viscolite. E folositor prin lemnu-i tare de se face şi butuci la roţi. E folositor şi prin florile-i mirositoare şi cu mult nectar, dând hrană din belşug pentru albine. Florile albe, după felul celor de fasole, spânzură pe un ciorchin lung, îmbălsămând aerul pe la Duminica-Mare.
Tovarăşul salcâmului în stepă este un musafir depărtat de prin China. I se zice cenuşar (Ailanthus glandulosa). Ca şi salcâmul
Fig. 284. — Pădurice de salcâm de 12 ani nisipurile Hanul-Conachi-Tecuci (d. C. Chiriţă).
12*
180
FLORA ROMÂNIEI
se mulţumeşte cu puţin, deşi n’are lemnul prea tare. Nu e îndeajuns că se ridică un singur trunchiu; dela rădăcini repede dă puieţi. E ca şi cătina în această privinţă. Dintr’un individ, în câţiva ani a
ajuns un tufăriş. Creşte repede, cam un metru pe an, dar nu trăieşte mult; rar ajunge la 50 de ani.
E frumos ca înfăţişare, mai ales tânăr, cu coaja netedă, strălucitoare, cu frunzele lungi şi de y2 metru, compuse ca şi ale salcâmului. Când cad, lasă pe ramuri o urmă ca o pecetie în care se văd puncte negre, locul unde pătrund mănun-chiurile de vase. Deasupra pecetiei, ca un fir de mei e muguraşul pentru anul viitor.
E neplăcut însă când înfloreşte; are flori mărunte, numeroase, îngrămădite pe un strugure compus, din care plouă cu polen, când se deschid anterele. Albinele găsesc din belşug hrană, din care cauză e plantat pentru prisăci. Din păcate florile Fig. 285. — Cenuşar (K.).	răspândesc	un	miros	greoiu,	ceea ce
a făcut pe popor să-i spuie a r-bore-puturos. La scuturatul florilor, sub arbore pare că ar fi presărat cineva rumegătură de ferestrău. îşi schimbă din nou înfăţişarea, când în locul florilor rămân fructele înaripate, ce aduc aminte pe acele de frasin, dând un foşnet metalic la cea mai slabă adiere de vânt.
Măcar că are cusururile arătate, în lipsa altor arbori e o binefacere, umbrind colţul curţii unde creşte.
Cât privesc plantele mărunte, adevărata floră de stepă, ele sunt puzderie. Numai din stepele Basarabiei Prof. Tr. Sâvulescu a descris peste 1.000 de specii, aparţinând la 81 Familii. Numeroşi cercetători români s’au ocupat cu acest câmp larg de studiu, aducând contribu-ţiuni însemnate nu numai pentru flora României, dar prin ea, a continentului Eurasiatic în genere.
Ca şi păşunele de munte, ţesutul principal al vegetaţiei stepelor îl formează păişurile, «iarba ». Rar însă cresc înalte ca nagara; obişnuit sunt pipernicite, mici, scorţoase, cu frunze înguste. înfloresc şi dau fructe, grăbit, înainte chiar de a ajunge mărimea naturală.
Foarte comună peste tot este iarba zisă bărboasa (Andropogon ischaemum) cu frunzele înguste, puţine, cu 2—10 spice lungi în vârful
LOCURI DESCHISE
181
Fig. 28§.-Floare de bărboasâ.
paiului, răsfirate, pătate cu roşu, verde ori violet, iar unul din învă-lişul fructului cu un fir lung păros ca un ţep la vârf, formă de biciu.
Dimpotrivă sa dina (Andropogon gryllus) cu o tufă de frunze subţiri la bază, păroase, are la vârf spicul ca şi al meiului, din fire resfirate, cu codiţe lucioase, iar la baza spiculeţelor peri aurii sau ruginii, care dă plantei un aspect de mălai-tătăresc în miniatură. Prin locurile nisipoase cresc tufe-tufe de mărgică (Melica altissima) cu spiculeţele dese. Caracteristic pentru asemenea pă-ioase sunt rădăcinele, mănunchiuri dese şi lungi. Rădăcinele unui neam de p ă i u ş zis şi p ă r u 1 - p o r-cului (Festuca vaginata), din nisipurile dela Hanul-Conache, graminee care acopăr singure nisipul sub formă de smocuri verzi, au o lungime aproape cât şi paiul. In acest chip numai, resfirate des, prind firele de nisip, întărindu-le şi ţinându-le locului. Mai dese sunt rădăcinele altui gramineu (Koeleria glauca), întâlnit şi pe grindurile din Deltă.
Plantele cu flori colorate sunt şi ele numeroase. Au aproape aceleaşi particularităţi ca şi cele din păşunele înalte din munţi. Se îngrijesc înainte de orice să dea flori, mari, vizibile, colorate. Trunchiul mic şi frunzele sunt pipernicite, aspre. Una din cele mai tipice în acest sens este Dianthus nardi-formis din stepa dobrogeană Pe când neamurile acestei garoafe din ^	păşunile de dealuri sunt înalte,
cu frunze lungi, aceasta e ca un spin cu o rădăcină groasă, lungă, din care ies ramuri subţiri, ca o tufă cenuşie, cu frunzuliţe surii, mici, dese, nici de 1 mm. de late dar cu câte
o	floare mare purpurie în vârf.
Poate fi luată ca exemplu de | IU	schimbarea înfăţişării în ra-
port cu condiţiunile generale de vieaţă.
Multe din aceste plante crescla un loc, pâlcuri-pâlcuri.
Aşa e în Moldova de Sud Fig. 287. — unde pelinul (Artemisia Melica (K). austriaca) se îngrămădeşte în pete întinse, ce se păstrează cu coloraţia lor cenuşie-albicioasă, pe când alte plante din jur sunt ca arse.
Fig. 288.—Koeleria glauca> Ha-nul-Conachi (d. C. D. Chir iţă).
182
FLORA ROMÂNIEI
Multe plante de stepă ies primăvara imediat după ce se spală spuma omătului, căci au de obiceiu bulb cu rezervă din anul trecut. Sunt aceleaşi genuri ca şi în ţinuturile de pădure numai că speciile sunt altele. In deosebi stânjâneii sunt mulţi, împestriţând câmpurile altfel uscate cu petele florilor lor boghioase. Rizonele lor cărnoase le permit să dea repede frunzele ca nişte mici iatagane, cum şi floarea frumos colorată. Mai obişnuit este stânjânelul-pitic (Iris pumila) numit şi r ă ţ i ş o a r a, cu frunze late şi de 2 cm, cu florile galbene sau violacee. In Câmpia Transilvaniei îi ţine locul Iris humilis, cu ramuri foarte scurte, aproape lipsind, în schimb cu o floare
[ Fig. 289. — Stânjenelul-pitic	Fig.	290. — Ornitogalum
(d. 7. Prodari).	fimbriatum.
lungă de 1 dm. Coloare albicioasă o are floarea de /. halophyla din locurile umede şi sărate din Moldova şi Basarabia. Propriu pentru Bugeac este Iris pontica mai multă, cu frunze mai late, cu flori albastre-liliachii.
Tot de timpuriu se văd sclipind florile de Ornitogalum fimbriatum cu bulbul mare, dar numai cu 2—3 frunze păroase în jumătatea de jos, cu peri destul de lungi ca şi codiţele florilor, cu învelişul verzui pe dos, alburii pe margini.
Cam în acelaşi timp când printre tufişurile de pădure toporaşii atrag albinele prin mirosul lor delicat, pe coastele colinelor joase dela marginea stepei se vede păinjenişul argintat al frunzelor de dediţei
LOCURI DESCHISE
183
(Anemone pulsatilla). Are putini a să iasă din pământ mai de vreme •ca altele. Trunchiul lui subpământean e la adânc cu rezerve de hrană. E cât degetul de gros şi cu înfăţişarea unei crenguţe uscate. Planta nu se prea teme de frig, căci şi-a căptuşit frunzele dar mai ales învelişul florii, cu perişori moi şi argintaţi. Copiii o dau pe la ochi şi o desmeardă, cum îşi dau şi cu mâţişorii de salcie.
Planta nu se teme nici de lăcomia vitelor dorite de iarbă verde, proaspătă.
Tot trupul ei e plin cu otravă. De aceia creşte în voie. întâiu îşi scoate frunzele ca nişte fire dese; apoi iese bobocul învăluit in haina-i de catifea. Mai apoi se desfă-* şoară şi floarea cu frumoase petale liliachii, în felurite ape, când mai roşietice, când mai închise. Podoaba florii sunt staminele strânse grămadă, multe la un loc, aurii. La început floarea le învălue, prudentă. Când soarele bate în plin, ea îşi resfiră petalele şi face să se vadă ca-naful galben al staminelor strălucitoare şi ademenitoare de insecte.
Floarea se întoarce încet către soare in mersul lui pe cer iar sara o pleacă în jos, strângând foile în jurul staminelor. Şi la ele se aplică vorba: ce e bine, nu e rău.
Veninoasă pentru duşmani, prietenelor ei, albinele, Ie pregăteşte în tăinuitele fabrici mărunte din fundul corolei nectar dulce, răsplata serviciului ce-1 cere prin desfăşurarea colorilor bătătoare la ochi. Vieaţa florii e scurtă. Abia ţine până la Paşti.
Mai târziu, în locul lor sunt fructele, cu
o	codiţă argintie şi mătăsoasă, ca nişte	Fig. 291. — Dediţei.
lire din penele de struţ.
Pe vremea veche, când gospodinele îşi pregăteau singure boelile 4e vopsit lâna, dediţeii le dedeau o frumoasă coloare verde, trainică. Acum din partea aceasta pot fi liniştite. Gospodinele îşi cumpără torturi vopsite gata cu vopsele care nu ţin. Cel mult dediţeii se folosesc la încristat ouăle.
Când dediţeii ş’au plecat în jos florile trecute, îndreptându-şi rodul trudei spre hrana puilor, în vecinătatea lor alte flori mai oacheşe încep să împodobească coastele bătute în plin de soare.
Sunt florile mândre deciuboţica-cucului (Primula off ici-Jialis) plantă care creşte de altfel şi prin pădure. Când se arată, primăvara e în toiu iar Babele s’au dus. Pe câmpul înverzit strălucesc ca
184
FLORA ROMÂNIEI
grămăgioare de bani de aur. Le vezi de departe cum le vede şi bondarul-Trage drept spre ele. Sunt exemplele cele mai frumoase de şiretenia florilor, adevărate cupe de aur. Petalele gălbui cu dungi mai portocalii, ba chiar roşcate, sunt puţin răsfrânte şi unite. Numai marginea lor e ceva crestată. Dacă te împinge curiozitatea să rupi în două flori de pe trunchiuri diferite, deşi apropiate, foarte adesea vei observa o deosebire care te pune în nedumerire. Sunt flori în care pistilul e scurt iar staminele se înalţă până la intrarea în gâtul florii; alte flori au pistilul lung de se vede stigmatul ca un bumb în mijlocul florii, iar anterele se ridică
Fig. 292—3.—Flori de Ciuboţica Fig. 294.— Trunchiul subpământeană
numai până la mijlocul gâtului. Lămurirea ţi-o dau bondarii păroşi* negri şi cu o cingătoare portocalie pe piept, vizitatorii obişnuiţi ai florii. Numai ei pot ajunge până în fundul florii, unde e ascuns nectarul căci au trompă mai lungă. Se prind de marginea petalelor, îşi vâră capul păros în floare şi se îngheboşează. Se umplu de polen pe trompă^ până la un loc, din dreptul anterelor, care corespund aproape matematic cu înălţimea respectivă a stigmatului din altă floare. In acest chip este asigurată fecundaţia zisă încrucişată, pe care o urmăresc mai toate plantele, spre a căpăta urmaşi sănătoşi E ştiut de altfel că şî copiii ieşiţi din părinţi, rude de aproape, sunt mai slăbănogi.
Dar nu numai floarea este curioasă. Şi aşezarea frunzelor e spre folosul plantei. Au faţa încreţită, ceea ce le apără împotriva prea lesnei evaporări de apă; sunt şi ceva păroase ori neplăcute la gust, lăsate în pace chiar de oi, dornice primăvara de iarbă proaspătă. Tufa de ciubo-ţica-cucului creşte în voie. Frunzele fiind toate aşezate ca un buchet; mână ploaia cât de pe sponci căzută, spre trunchiul subpământean gros
cucului (Gr.).
de Primula.
LOCURI DESCHISE
185»
sila rădăcini. Pentru ciuboţica-cuculuiajunge. îşi face provizie de umezeală la rădăcină, ca şi gospodarul care adună apa de ploaie de pe acoperişuri într’o cisternă, pentru vremuri de secetă. Deci prevedere şi într’un caz şi în altul. Altfel vânturile de primăvară nu ar lăsa-o să fie aşa de mândră, în mijlocul câmpului încă aproape gol.
Ea e un reprezentant răzleţ al genului. Cele mai multe specii de Primula împodobesc pajiştele alpine sau subalpine (P. acaulis), unele fiind proprii munţilor noştri (P. carpatica). Oriunde se găsesc înveselesc locul prin florile lor aproape în general galbene, rar liliachii (P. Baum~ gartiana din Bucegi). Prin frumuseţea florilor lor sunt adesea cultivate şi în grădini; s’a ajuns să se creieze numeroase varietăţi, unele cu flori chiar purpurii.
Acestea şi altele ca ele ies de timpuriu pentrucă au tulpine subpământene groase, adânci, pline de rezerve, sau bulbi, ca şi neamurile lor din părţile umbroase ale pădurilor. Frumoasă plantă cu bulbi, de pe câmpiile uscate şi din Basarabia este bunăoară ceapa-cioarei (Muscari racemosum). Pe o rămurică verde, simplă, netedă, sunt îngrămădite florile ciucură, albastre-sinilii. Sunt de două soiuri. Cele de jos cu o tivitură albicioasă au stamine şi pistil. Cele din vârf stau drept podoabă, sterpe, numai ca să mărească grămada de flori colorate şi să ademenească insectele, cu ajutorul cărora se fecundează.
Mai târziu în toiul verii, în stepă cresc înalte, acele pante care se apără prin spini, prin otrăvuri sau prin alte diferite mijloace. Dintre cele dintâi Fig 295. cunoscută este holera, de care va fi vorba mai jos.	cioarei.
Mândru e ciulinul (Carduus nutans) mai ales când se găseşte în tovărăşia altora, formând adevărate pădurici spinoase, ca lângă gara Ciulniţa; mai mândru însă creşte izolat, în plină desfăşurare. Grămada florilor ca de rubin din vârful ramurilor plecate puţin, îşi schimbă poziţia ca şi cele de floarea-soarelui. De aceea Lineu i-a dat numele de nutans.
II priveşti şi nu-ţi mai poţi lua ochii dela el. Iţi aduci aminte de vorbele lui Goethe, chiar în faţa unui scaiu: « Florile sunt măreţe hieroglife, prin care natura ne desvăluie dragostea ei». Atâta schimbare e dela o floare la alta, măcar că deodată îţi par că toate sunt tot una Pare că le auzi şoapta, fiind atent. Sub cerul senin, în lumina plină a soarelui, ele îşi cântă cântecul de dragoste.
Aici floarea e în boboc, un bumb de granat învăluit de aripile protectoare ale frunzuliţelor verzi, strălucitoare, cu câte o suliţă în* vârf. Intrarea în palatul zânelor, copile încă, e straşnic de păzită pentru insectele ce le vizitează. Nici staminele nu sunt încă pline-de polen, nici nectarul încă nu e fabricat, nici florile cu aromas
• Ciapa--
0.86
FLORA ROMÂNIEI
plăcută nu sunt desvoltate. Preparativele de nuntă nu sunt încă ;gata.
Până ce se deschid florile, bracteele, frunzuliţele de sub inflorescenţă, dau coloarea măciucii din vârf.
Se crede de obiceiu că planta n’are nici simţire, nici mişcări. De .sentimente nici vorbă! Şi cu toate aceste privind cu atenţie florile
ciulinului, oricât de strânse ar fi lanţurile tradiţiei, nu poţi să le negi nici veselia, nici grija, nici bucuria de o clipă. Te influenţează fără să vrei. Surâzi de bucuria lor; te dispun, te schimbă.
Frunzişoarele din jurul florilor au un neastâmpăr ca şi oamenii în preajma nunţii. Nu pot sta locului. Se mişcă necontenit, cât le permite strânsa legătură cu ramura. Schimbă feţe-feţe. Unele, cele mai mici, sunt tivite cu dungă de drojdie de vin roş pe margini; cele mai mari, mai din afară, sunt aburite cu vişiniu, pe când cele din mijloc rămân verzi. Mai pe urmă se îmbujorează toate, spre a deveni din nou verzi ori abia împurpurate.
La început sunt îndoite spre boboc, apoi se răstrâng în afară spre a reveni la loc. E atâta mobilitate, în relativ scurt timp, încât poţi vorbi de neastâmpăr. Cum se deschid florile, ele variază.
Fig. 296. — Ciulin (R.).	încep	să	se iţească, timide, cu fiorii
libertăţii, cu bucuria vieţii, întâiu cele ■mai din spre margine. Măciuca de flori e atunci ca o cocardă: în mijloc sunt bobocii galbeni, apoi florile deschise rubinii şi în afară bracteele de purpură.
încetul cu încetul se deschid toate florile, întinzându-şi petalele unite ca nişte tuburi, în baia uscată de lumină şi căldură. Când florile sunt toate în toiu, se aseamănă cu un mare rubin sclipitor aburit de o ceaţă albăstruie, ca cerul în zori. E praful de polen, scos la faţă printr’un mecanism ingenios al staminelor ca şi la albăstrele; astfel e pus la îndemâna vântului ori a insectelor ce nu lipsesc de pe nicio floare. E deplina bucurie a nunţii. Roiesc musculiţele mărunte, ce se fac nevăzute în adâncul pădurii de stamine; se preumblă gândăceii smălţuiţi îla faţa florilor, ameţiţi de deliciosul parfum ce-1 împrăştie acestea. Câte un fluture îţi întinde trompa din sbor bătând în loc din aripi ca vânturelul.
Nunta isprăvită, s’a isprăvit şi cu strălucirea colorilor. Florile par murdare, veştejite, aplecate. Bracteele în schimb cresc, învăluind mă-
LOCURI DESCHISE
187
ciuca. E vremea când se coc seminţele, cât se preface ovarul în fruct :şi cât se desvoltă mănunchiurile de puf dela capătul lor.
Vieaţa e o roată. Pe când unii îmbătrânesc, altora abia le surâde traiul. Aşa e şi aici. O măciucă de flori e trecută, aplecată în jos; alăturea alta se desfăşoară, aşa încât planta e împodobită cu flori până târziu spre toamnă. La urmă în locul florilor, măciuca e formată dintr’un smoc de peri albi ca de argint. Sub fiecare puf e o nacelă iar înlăuntru ?un pui al plantei. Vântul suflă, pufurile se desprind, parasolurile se întind, ducând departe copilul învelit în scutece.
E vieaţa însăşi a omului, răsfrântă în vieaţa ciulinului.
Şi holera şi ciulinul mai au rude de aproape care cresc până pe marginea drumurilor.
Aşa e rostogolul (Echinops splaerocephalus) una din plantele noastre originale. Românul i-a prins bine însuşirile, dându-i acest mime. Atât toamna cât mai ales primăvara, când vântul suflă mai tăricel, spulberând tot ce e pai slobod pe câmpuri, nu rar asişti la un fenomen curios. Spini ca nişte sfere de sârmă împletită sunt rostogoliţi din loc în loc. Se întâlnesc ca mingile în cale şi la cele din urmă rse strâng grămadă în locurile mai depărtate unde vântul nu-i poate lua, fie că se încâlcesc între ei formând căpiţe, fie că se anină de vreo :altă buruiană, care nu poate fi smulsă din loc. Oamenii le dau adesea foc, mistuindu-se într’o clipă, fiind uscaţi ca vreascul.
Rostogolul dorea vântul, căci fără suflarea lui, fără rostogolire n’ar avea cum să-şi împrăştie seminţele. Cât sare din loc în loc, se scutură şi pe urma lui rămân fructele cu seminţi. In acest chip îşi răspândeşte puii.
E o adevărată plantă de stepă. Chiar în toiul verii pare uscată. Pe un trunchiu scurt are ramuri multe, dese, care la urmă formează ca o sferă. Frunzele albăstrui par mereu cu brumă pe ele; sunt înguste, ca de piele şi cu spini mulţi pe margini. Pe cât e de spinos, pe atâta când înfloreşte este frumuşel, căci florile strânse în ghemuri par ca de oţel, sunt de un albastru cenuşiu de toată frumuseţea. Aşa cum e în toiul creşterii, aşa rămâne până-1 apucă omătul, numai că se usucă. Pe unele locuri se strânge, punându-se spre apărare pe *coama gardurilor, ca o streşină ghimpată cum se pun în ţinuturile -de dealuri vreascuri de porumbişti.
Sunt plante care se apără prin spini; sunt altele al căror trup e -acoperit cu peri, ca o pâslă; folosesc fie împotriva poftei ierbivoa-:relor, fie ca să apere de uscăciune.
Aşa e bine cunoscuta lumânărică (Verbascum thapsus). Stă mândră, înaltă uneori şi cât omul, în mijlocul câmpului ars °sau pe marginea drumurilor şi nu-i pasă nici de vite, nici de secetă. înfloreşte din vară şi până’n toamnă. Când e în toiu vpare enormă flacără galbenă. Are anumite însuşiri pe care uşor i le iprinzi.
188
FLORA ROMÂNIEI
Nu-i pasă	de	secetă pentru că ia precauţiuni să	strângă apa de
ploaie	la rădăcinele	ei prin	mijloace asemenea celor	întrebuinţate şi
de om	uneori. Frunzele late şi	adâncite puţin>
sunt ca	nişte sghiaburi. Frunza e	înclinată în două
părţi. Cea mai lată trage apa spre trunchiu îm lungul căruia se prelinge la rădăcini. Vârful ei eresfrânt în afară şi în jos. Planta având forma, unei piramide, de pe frunzele de sus ploaia picură pe cele de jos pentru ca să se strângă tot în jurul; plantei.
Dar mai are şi pază împotriva prea lesne* evaporări. Frunzele sunt late, vânturile mereu le bate; aerul este uscat, condiţiuni minunate pentru* evaporare repede. Toată truda plantei de a aduna apa la rădăcină ar fi astfel zădărnicită. Intr’o* parte toarnă cu găleata, în alta ar pierde ce a adunat..
De aceea	e îmbrăcată într’un soiu de pâslă..
Dacă te uiţi	cu o lupă mai bunicică pe faţa frun-
zei vezi o pădure întreagă de peri ramificaţi, încâlciţi. Pâslă aceasta, ca şi părul de pe capul omului, opreşte aerul să se reînoiască prea lesne-la faţa frunzei şi cu aceasta împiedecă evaporarea. Dar planta face economie şi în mijloacele ei de apărare, căci	prea grea e munca de a-şi agonisi
Fig. 297.—Lumânârica hrana şi nu-i	dă mâna să facă lux. Omul dela
(v. blattaria).	plantă ar trebui să înveţe ce e economia. Pâslă
e arma de apărare şi împotriva vitelor. Un viţel) mai neîncercat, dacă-i trece prin minte să-şi astâmpere foamea gustând din frunzele lumânăricăi, nu mai pune a doua oară gura pe ea, să ştie că moare de foame. Perişorii ascuţiţi ca şi scama de sticlă, i se prind de cerul gurii, de gingeni ori limbă, îi aduc atâta mâncărime ori usturime, că fpge zănatec, neştiind cum să se astâmpere. Planta creşte neturburată, înaltă şi mândră. Totuşi are duşmani mărunţi dintre insecte, care-i atacă frunza, iar unele albine folosesc pâslă pentru ca să-şi tapiseze locuinţele lor. Dacă scapă de gura vitelor, omul o foloseşte. Florile sunt bune pentru durere de piept, zice poporul. Când se face ceai din ele, trebue strecurat printr’o pânză deasă, căci şi petalele pe dosul lor au pâslă, iar firele pot Fig. 29$. — Perii d& rămâne înfipte în mucoasa gurii. In America,	pe frunze.
flori şi frunze sunt fumate de cei astmatici. Până şi pâslă de peri e folosită în Spania şi Italia. Serveşte să se aţâţe focuL
LOCURI DESCHISE
189
Sunt numeroase soiurile de Verbascum şi la noi. Cele mai multe «unt plante de stepe, cresc prin locurile uscate, înviorând şi în toiul verii prin florile lor numeroase, înşirate în spre vârful trunchiului. In Basarabia e comună coada-mielului (V. phoeniceum) cu florile violete şi frunzele păroase pe dos; pe lângă drumuri creşte V. Mattaria, cu petalele violete numai la baza şi cu anterele pâsloase, trei mai lungi, două mai scurte, cu frunzele fără pâslă. Unele din ele (V. «brandzae) se urcă până spre munte, fiind o plantă endemică, găsită numai la noi. Prin portul lor impunător, prin florile bogate, unele (V. hybridum) ca flori violete sau trandafirii, sunt plante decorative, tn grădini.
Dintre plantele apărate prin sucuri, tipică este laptele-câi-n e 1 u i	(Euphorbia),
sun reprezentant al unor plante exotice, din ţări depărtate, unde cresc înalte cât un arbust, iar în Africa drepte ca nişte stâlpi de telegraf. Şi la noi cresc peste 30 de specii cele mai multe în stepe, dar şi la marginea Mării (E. peplis), în deltă (aliorul-de baltă = E. palustris), ca şi în regiunea de munte (E. amygdalo-ides). Toate, cele din Africa ori cele de pe la noi, au comun sucul gros care-l fabrică în trup. Rupi o frunză de laptele-cânelui şi îndată din rană iese o picătură de suc galben, ca laptele. Nu încerca să-l pui pe limbă, căci arde, pare că ai pune apă tare. Sucul e otrăvitor. Negrii din Africa îşi înveninează vârful săgeţilor în suc de Euphorbia, iar cauciucul nu e decât acest suc,' scos ca şi râşina brazilor şi apoi preparat în fabrici. Sucul e arma plantei. Omul ştie aceasta, dar ştiu :şi vitele. De aceea laptele-cânelui trăieşte nesupărat.
Sunt interesante şi florile. Nu sunt ca la celelalte plante. Mai întâiu nu sunt prea colorate. Cel mult au un abur gălbui pe ele. Din-tr’odată se poate face deducerea că nici albinele, nici fluturii nu sunt mijlocitorii răspândirii polenului. Acestor insecte le plac frumuseţea florilor.
Dar alcătuirea vârfului tulpinei merită o atenţiune mai deosebită. De deasupra unor frunzuliţe ieşite din acelaşi loc, se ridică 2—3 crenguţe, ramificate la rândul lor în altele mai mărunte. In mijlocul cren-
Fig. 299. — Floare de laptele-cucului; w = planta femeiască; st=staminadintr,o floare bărbătească; n = nectari.
190
FLORA ROMÂNIEI
gilor este o floare singuratecă. Celelalte se află în vârful rămurelelor. Interesant este şi alcătuirea florii. In zadar vei căuta petale şi sepale. Un potir verde, cu marginea răsfrântă, ascunde în el câteva stamine şi un pistil.
Ovarul cu 3 stigmate este scos afară şi aşteaptă să-i aducă insecta polenul de pe alte flori. După ce s’a întâmplat fecundaţia, ovarul se apleacă în jos, ca să facă loc staminelor să se înalţe. Acestea ies pe rând, împroaşcă polenul şi apoi.se veştejesc. E ca la moară. Insectele mijlocitoare sunt musculiţele. Ele nu au nici trompă lungă, ca să ajungă până în fundul potirului, nici n’au pe unde să se vâre în potir. Nici n’au la ce. Căci nectarul (n. în Fig. 299) se găseşte pe marginea florii. Laptele-cânelui nu e mâncat de vite; îi mănâncă frunzele nişte omizi de flutur frumoase, grăsuţe.
Tot pe unde creşte lumânărica şi laptele-cânelui îşi arată tuturora florile ca de pucioasă şi 1 i n a r i ţ a (Li-naria vulgaris), zisă aşa pentrucă frunzele ei aduc cu ale inului, numai că sunt mai grase, mai ceruite, ca să nu iasă prea multă apă dintr’însele. Florile în schimb dau prilej oricăruia să facă frumoase observaţii.
Floarea e închisă. Seamănă cu gura-leului din	grădini.
Ca să-i căşti gura, trebue să o strângi de laturile	gâtului
între două degete. Abia atunci vezi că îndărătul buzelor, aşteaptă 4 stamine, 2 mai mici, 2 mai măricele. Floarea are sub buza de jos un pinten. E paharul cu nectar. Totul se lămureşte atunci. Albina sau mai des bondarul
__ vânjos, se repede spre gura florii. Când s’a aşezat pe
Vioare de ~Li- buza de jos, aceasta se deschide şi lasă loc insectei să nariţă (Gr.), se vâre înlăuntru. Ţinta ei e să ajungă la izvorul bogat de nectar. Se îndeasă, se îngheboşează; în vremea aceasta staminele o împroşcă cu făină pe spate.
Ce a făcut-o pe albină să ştie unde e deschiderea gurei, când totul e zăvorit ca şi când planta ar vrea să serbeze nunta în taina, florii închise? Buza de jos, tocmai la intrarea în gura florii, este colorată cu o pată purpurie, socotită ca semnul înţeles de, insectă, că pe acolo se trece la nectar. Sunt multe flori care au astfel de indicatoare colorate;, cu o poziţiune de aşa fel faţă de locurile unde se află nectarul, că nu se pot interpreta de cât în acest sens. Dar se vede că nici insectele nu ştiu să ţină taină, iar unele pe altele se vor fi înţelegând în vreun chip oarecare. Aşa fiind şi alte insecte au aflat de belşugul de nectar ascuns în fundul pintenului, dar nu-1 pot sorbi prin gura florii; mai întâi pentrucă nu au putere să o deschidă şi apoi n’ar ajunge în fundul pintenului. Ar păţi ca şi lupul chemat de cumătrul cocostârc şă mănânce din ulcior. Şi atunci aceste insecte pofticioase, aflând unde e strâns-nectarul s’au gândit că mai lesne e să-l fure decât să-l dorească în zadar.	Şi	de	aceea multe flori de linariţa se văd găurite tocmai unde
începe	pintenul. E gaura făcută de un tâlhar.
LOCURI DESCHISE	19t>
Tâlhari sunt pretutindeni! De aceea şi mijloacele de apărare ale plantelor sunt fel şi chipuri. Aşa este un soiu de lăptucă (Laduccb virosa), care creşte pe toate cărările, căci n’o mănâncă nicio vită fiind otrăvitoare. Ea îşi păzeşte florile de lăcomia nepoftitei furnici într’un chip foarte original.
Se urcă furnica până aproape de floare? In gândul ei se bucură de mâncarea bună şi din belşug, ce o aşteaptă. Când deodată simte că un picior i se lipeşte de plantă. Cu caznă îl sloboade; face încă	un	pas, dar	şi al doilea
picior	se	prinde mai	tare. Dacă
e deşteaptă, cum se spune de toate furnicile, vede că este ceva necurat la mijloc ; se lipseşte de mâncarea dorită şi ia calea întoarsă.
Dacă	e îndărătnică,	cum iarăşi
se spune că sunt furnicile şi vrea, numai decât vrea,, să ajungă până unde şi-a pus în gând, moare în chinuri grozave. Cu cât se sbate ca să-şi deslipească picioarele cu atât se îngloadă şi mai rău, lipinduse cu tot trupul şi murind acolo. Ce s’a întâmplat? Aproape de floare planta are pieliţa foarte subţire şi sensibilă. Sgâriată cât de puţin de unghia furnicii, picură din rană un soiu de lapte, care se întăreşte la aer, schimbându-se în cleiu. Cu cât furnica se sbate să scape din prima picătură ea sgârie tot mai rău pieliţa plantei; tot	mai mult lapte iese, ca şi,
sângele din rană şi tot	mai mult insecta se încleie.
E arma lăptucei ca să-şi apere florile de musafirii nepoftiţi. E şi pedeapsa lăcomiei pentru furnică.
Foarte numeroase în ţinuturile de stepă dela noi sunt specii din genul Centaurea (ţintaură) cunoscută mai bine prin albăstreaua de prin grâne. Prof. I. Prodan care a studiat aceste plante enu-meră vreo	50	de specii, în afară de alte	numeroase corcituri, ca varietăţi.	Prin	Moldova şi Basarabia mai	răspândită este micuţa C.
Fig. 302. — Centaurea trinervia (d. I. Prodan).
1192
FLORA ROMÂNIEI
.marshalliana cu frunzele alburii, penate, dar cu frunzuliţele late, iar florile cu corolele înalte, cu marginea adânc crestată asemenea cu a albăstrelei; în Câmpia ardeleană e C. trinervia cu frunzele lun-găreţe, subţiri lanceolate cu trei nervuri pronunţate şi cu bracteele solzoase; florile strânse. Perii de pebractee sunt trandafirii, iar bracteele fără spini ci cu o membrană ruptă pe margini.
In Basarabia răspândită e Jurinaea linaearofolia care aduce cu o Centaurea, dar cu frunzele lungi, late, crestate adânc pe margine, cu florile într’un ghem mai larg, cu bracteole înguste îndoite în afară.
Coada-şoricelului, atât de comună pe lângă drumuri, este comună şi prin stepe. Achillea setacea ca de mătase, are trunchiu târîtor de se poate uşor naşte la noduri alţi indivizi. Nu are frunzele adânc tăiate, aşa de dese ca şi coada-şoricelului obişnuită, dar acelaşi miros pătrunzător îl apără împotriva vitelor. D’apoi pelinurile felurite. Ele sunt plantele adevărate ale stepei, nefiind atacate din cauza mirosului pătrunzător. In afara pelinului obişnuit pe care-1 găseşti unde nu-1 cauţi, comun pe lângă drumuri şi garduri, în afară de pelinariţa (A. vulgaris) iarăşi pe toate cărările, în Basarabia de Sud pelinul cu frunzele ca argintate (A. austriaca) formează câmpuri întregi. Unde şi unde sunt împestriţate cu câte o v u 11 u-r i c ă cu flori galbene purpurii şi frunze păroase.
Până şi neamuri de ale pătrunjelului şi ale morcovului iau înfăţişare spinoasă, cum e scaiul-dracului (Eryngium campestre) imposant, căci creşte şi de y2 m. de înalt, des «Fig. 303. Vuitunca (K.). T9Lm\f\C2ii9 cu trunchiul cu şanţuri în lung. Frunzele mari, cele dela bază adânc crestate în frun-zişoare dinţate cu spini lungi şi răi. Florile albăstrui în loc să fie ca la morcovi pe o tipsie formată din ramuri întinse ca sârmele dela umbrelă, sunt dimpotrivă strânse grămadă, iar la baza golomoţului de flori sunt frunze roată, adânc spintecate şi atât de ţepoase încât nu te poţi atinge de ele. Fiecare floare are un înveliş tot ţepos. Florile dau drumul întâiu stigmatelor ca să poată prinde polenul depe altă floare şi numai după aceia se deschid şi anterele de pot la nevoie fecunda florile vecine, care n’au căpătat polen străin.
Numeroase sunt în stepe şi neamurile garofiţei. Am arătat mai sus cât de schimbate sunt la port. Nu lipsesc nici neamurile lipicioasei.
Multe specii însă aparţin la neamurile salcâmului. Dintre ele aproape ‘Caracteristice stepelor sunt speciile de c o s a c i (Astragalus) din care
LOCURI DESCHISE
193
numai în stepa Basarabiei Prof. Tr. Săvulescu enumeră aproape 20 specii.
Se recunosc prin frunzele ca de salcâm, lungi, cu frunzişoare nepăre-chi, cu tulpina uneori lemnoasă şi cu un ghem de flori la vârful unei codiţe lungi. Fructul e o păstaie scurtă mai întotdeauna îndoită într’o parte. Şi la ele se observă aproape aceleaşi dispoziţiuni ca la multe alte plante de stepă.
A. albidus bunăoară din Basarabia, mai comună însă în câmpia ardeleană, este o specie panonică. In Basarabia e hotarul ei de răsărit. Intr’un mediu mai uscat, are o rădăcină lemnoasă, adâncă şi groasă,
Fig. 304. — Scaiul-dracului de grădină* sarabia (d. Tr. Săvulescu şi Rayss).
dar frunzele cu codiţe lungi sunt mărunte şi ies dela baza tulpinii ramificate. Mănunchiul de flori, cu stindardul violet, este pe o codiţă lungă. Sunt destul de maşcate. Planta întreagă este păroasă, cu peri pe frunze, pe caliciul florilor.
«Teritoriul Basarabiei e locul de întâlnire al diferitelor specii mediterane, pontice şi europeene. Multe dintre speciile cu răspândire 'mare în răsărit au hotarul vestic în Basarabia» (Tr. Săvulescu). Aşa e Astragalus subbulatus, cu răspândire numai în Basarabia de Sud, Dobrogea dar până în Caucaz, Armenia şi chiar în Altas. La «ea şi mai bine se vede contrastul dintre rădăcinile adânci, lungi de -3—4 ori cât trunchiul, frunze ca nişte fire de aţe şi flori rare. Este
13
4
FLORA ROMÂNIEI
joperită cu peri mărunţi, apărători împotriva secetei. Tot aşay
l	limita întinderii ei din Caucaz, Crimeia, spre apus tot în Basarabia, te leguminoasa Oxytropis pallasi. Luntricică se spune nea-ului ei (O. campestris) ce creşte şi în zona alpină a Carpaţilor. Sunt :le două tipuri extreme. Una în stepa rece, alta în cea uscată. Aceasta: n urmă e păroasă, peste tot, în cât abia se poate deosebi florile lungi ilbui din smocul de frunze şi bractee cu scamă pe ele.
Caracteristică stepelor, din aceiaşi familie a leguminoaselor este
306. — Oxytropis pallasi-Basa-	Fig.	307. — Hedysarum grandifîord.
rabia (d. Săvulescu şi Rayss).	Cogâlnic (d. C. Zahariadi).
un neam al dulcişorului (Hedysarum obscurum) din păşunele untoase, anume Hedysarum grandiflora, cu frunzele compuse neperechi,
l	codiţă lungă, cu nervuri ca încondeiete, iar la vârful unei codiţe lungii tede. un frumos strugure conic de flori boghioase
Interesante sunt şi speciile plantei numită de popor cin ci- fraţi Dotentilla), din familia trandafirului, atât de comună din regiunea idurilor până la marginea mării.
Coada -racului (P. anserina) din stepele Basarabiei are dăcina umflată, tuberoasă, deosebită de a celorlalte specii ce cres& in păşuni. E iarăşi o transformare în legătură cu mediul.
LOCURI DESCHISE
195
Dacă în regiunea de stepă lipsesc criptogamele vasculare, iar muşchii şi ei sunt restrânşi din cauza uscăciunii, în schimb se întâlnesc un soiu de ciuperci, cu atât mai curioase cu cât ciupercile sunt plante de umezeală, de pădure.
Poporul le-a prins bine şi forma, când le-a numit g o g o a ş e, dar şi particularitatea de a împrăştia un praf brun din ele, numindu-le p u-fu 1 eţe sau răsuflătoarea-pămân-t u 1 u i.
In tinereţe aceste ciuperci (Lycoperdon bovista)	yeopeTion,
au forma unui ou, cu pieliţa alba, cu carne fra- HInul-Conachi (după gedă şi plăcută la gust, din care cauză se mănâncă. m. Brândză).
La maturitate se schimbă. Pieliţa din afară devine
brună, cu negi uneori, cuprinsul e pufos, cafeniu, iar printr’o gaură
din vârf iese un praf negru, numeroşii spori, care însămânţează ciuperca.
Sunt unele dintre asemenea ciuperci, care pot ajunge cât un pumn, ba şi cât un cap de copil.
Tot prin regiunile uscate, dar şi prin păduri nisipoase, mai trăesc nişte ciuperci curioase, numite steaua-pământului (Geas-ter). La început şi ele au forma sferică. Mai târziu învelişul din afară ca de piele, se crapă în lung şi se întinde pe pământ ca razele unei stele, ridicând uneori în sus restul ciupercii cu perete subţire, în vârf cu un orificiu prin care ies sporii, ca o pulbsre aurie. Uneia din ele i se zice G. hygrometricus pentrucă la uscăciune fâşiile din afară se întind, ca să poată ieşi sporii în voie, iar la umezeală se îndoaie din nou învelind corpul ciupercii.
E. Drumuri şi locuri virane.
Intre	plante	e	ca şi	între	oameni. Sunt unele prea sensibile la cea
mai slabă schimbare de	mediu	sau prea legate de anumită combinaţiune
nlinerală; ele au o răspândire restrânsă, numai unde le prieşte.
Sunt alte plante mai rezistente; se mulţumesc cu puţin. Aria lor de răspândire e largă; le întâlneşti peste tot locul. E de ajuns crăpătura dintre pietrele tăiate cubic, unde nu s’a turnat asfalt, pentru ca în spa-
Fig. 309. — Geaster. M-rea Neamţ (după M. Brândză).
13*
196
FLORA ROMÂNIEI
ţiul îngust, în care s’a adunat ceva ţărnă, să se încumete să încolţească
o	sămânţă de păpădie. încearcă să crească; îşi îndeplineşte datoria de fiinţă. Grămezile de prundiş uitate pe marginea drumurilor sunt repede acoperite măcar de muştarul-sălbatec. Cele cu aceleaşi afinităţi se bat dela un petec de loc; se asociază plante cu înfăţişări deosebite ca să exploateze cât mai bine aceleaşi locuri. O ştiinţă nouă din domeniul botanicei a luat astfel naştere. E Oecologia, Fitosociologia, adică legăturile între vieaţa plantei şi condiţiunile mediului. Acesta e variat chiar într’un ţinut restrâns. Variate vor fi şi manifestaţiunile individuale ale plantelor; cu atât mai variate vor fi asociaţiunile de plante.
« Numai recent de tot s’a văzut, că în afară şi peste această vieaţă individuală stăpânesc legi, raporturi şi legături « sociale » între plante; că individul este şi aci înglobat în unităţi mai mari, cu vieaţă proprie, în tovărăşii şi grupări, asemănătoare cu cele omeneşti. Şi la plante se poate vorbi şi trebue să vorbim, despre societăţi sau « asociaţii», despre lupte sociale şi armonie socială, despre clase sociale, despre boieri şi calici, despre aristocraţi şi plebei, despre stâlpii societăţii ca şi despre trântorii şi paraziţii ei. Lupte surde şi mute, dar crâncene, pe vieaţă şi pe moarte, sedau şi între clasele sociale, între statele din lumea plantelor, cu reforme şi transformări lente uneori, cu revoluţii sociale grozave altădată» (Al. Borza).
O	excursiune sau măcar o preumblare în natură răscoleşte sufletul prin frumosul întâlnit la fiecare pas, îmbinarea darurilor pământului cu ale cerului. Ea îmbogăţeşte mintea prin cunoştinţe, o îmboldeşte spre observare, însuşirea de căpetenie în vieaţa oricărui om. Ea îndrumă spre cărăruiele substratului omenesc, în înţelesul superior omenesc. Având ochi pentru casna plantei de a învinge toate greutăţile unei vieţi chinuite, căci nu poate fi chin mai rău pentru o fiinţă decât să fie încătuşată, omul capătă suflet pentru înţelegerea şi respectul chinului omenesc. Imnul biruinţii în vieaţă îl poţi auzi şi înţelege mai lesne în faţa unei oaze de plante înflorite, în deplina lor desfăşurare, când pământ, ploaie şi soare nu sunt doar în totul prea prielnice.
Şi astfel cunoaşterea plantelor în mediul lor, prin tot ce ele pot oferi, formă, colori, parfum şi ingeniositate în alcătuire, chin şi bucurie, surâs şi lacrămi, nu e numai întărirea celor învăţate din cetite, ci şi prilejul cel mai lesnicios de a se deprinde fiecare cu armonia generală a sufletelor. In aspra trudă a luptei din vieaţă, trebue să ne silim a gusta şi puţinele clipe de mulţumire, a căror legătură în timp, constitue puntea de susţinere a celor ce luptă.
Marama asvârlită din primăvară până târziu în toamnă peste faţa pământului, împletitura de iarbă şi flori, oferă oricui prilejul de a prinde esenţa traiului în general, atât în ce priveşte cunoaşterea mijloacelor de vieaţă dar şi înălţarea gândurilor călăuzitoare vieţii.
LOCURI DESCHISE
197
Plantele sălbatece în lupta lor cu omul se răstrâng unde pot. Unele se îngrămădesc pe haturi alungate de pe ogoare; altele pe marginea pădurii. Aşa se lămuresc asociaţiunile adunate de-a-lungul drumurilor, în terenurile virane, lăsate pustii sau chiar pe gunoaiele şi tot soiul de asvârlituri netrebuitoare, dela periferia satelor şi mai ales ale oraşelor.
Se înţelege că pe marginea drumurilor condiţiunile de vieaţă sunt mai grele; lupta plantelor e mult mai aprigă; vieaţa lor mai aspră. Oamenii le calcă; vitele le pasc; praful le înăduşă. Nu răzbesc decât cele mai rezistente, cele care îşi iau drept apărare tot soiul de mijloace: pumnale, otrăvuri.
S’au numit asociaţiuni ruderale, asemenea întovărăşiri de plante rezistente, îngrămădite pe lângă drumuri, pe locuri virane.
Cele mai multe dintre oraşele noastre sunt mari sate. Nu toate străzile sunt pavate. Rămâne loc la marginea lor şi pentru câte un şirag firav de plante ruderale. In cuprinsul satelor cu uliţi naturale, acestea sunt întovărăşite de păduri de plante felurite, în şanţul cu apă bâhlită, peste valul ce le împrejmuieşte, până în gardul de cătină. E adevărata patrie a plantelor ruderale.
Drumul iese din sat; e mai puţin umblat. Spaţiul e mai liber, praful mai rar spulberat. Marginile drumurilor sunt ghirlănzi înflorite în luna Mai. Troscotul creşte până şi în mijlocul drumului printre urmele lăsate de car. Cu cât drumurile străbat locuri mai puţin bătute, cu Atâta pe valurile de pământ din lungul lor cresc plantele care le întâlneşti în pajişti. Măzărichea formează cultuce verzi ţesute cu puncte liliachii. Jaleşul se adună în tufe dese cu jdbastrul violet al florilor. Cătinei din sat îi ia locul uneori arbuşti ca porumbeii, InaiSeşul.
După o ploaie răcoritoare, când aerul e curăţit de praf, limpede, iar soarele a uscat pământul, lumina din plin aducând bucurie florilor desfăşurate şi pe marginea drumului poţi prinde farmecul lumei plantelor înflorite; frumuseţea umilelor făpturi apare mai captivantă în condiţiunile precare în care trăesc. Surâsul lumei necăjite e mai impresionant.
Să ne oprim o clipă pe un drum dintr’un sat aşezat pe coastă de deal, la marginea unei regiuni de stepă. Se va întâlni o lume amestecată, ce a găsit oploş pe zona destul de largă dintre şanţul dela marginea drumului până în marginea ultimei gospodării din sat, împrejmuită cu un gard de cătină.	Fi§-	310.	—	Cătină	(Br.).
Cătina (Lycium vulgare) de loc e din Asia, dar atât de răspândită la noi încât aproape nu se poate închipui un sat mai sărac, din ţinutul dealurilor, fără cătină.
198
FLORA ROMÂNIEI
Formează gardul viu sălbatec, atât de des că nici porcii nu-1 pot străbate. Iar dacă vreai să scapi de ea cu greu se lasă învinsă, căci se înmulţeşte lesne; din rădăcinele întinse ies lăstare noi, lungi, mlădioase, de se împletesc unele cu altele. Şi frunzele mici ca de salcie sunt dese, mai mult cenuşii decât verzi. Dă flori micuţe, violete, câte 2—3 la subsuoara frunzelor. înfloreşte într’una toată vara. Spre toamnă cătina e| presărată cu broboane de mărgean, fructele lungăreţe, cărnoase, roşietice, ce fac podoabă gardurilor.
E singurul arbust al drumurilor din sate, dacă nu i se întovărăşeşte şi câte un porumbel. încolo se întinde norodul plantelor cu fel de fel de mijloace de apărare. Cea mai cunoscută, mai răspândită, mai îndrăzneaţă e holera (Xanthium spinosum). Umilă în aparenţă, e nelipsita tovarăşă a drumurilor noastre bătute. Se înfiinţează unde
Fig. 311.—Fructe de holeră,	Fig.	312.	—	Crenguţă	de	holeră.
alte burueni cât de obişnuite, nu îndrăsnesc să-şi arate capul, pentrucă repede ar fi rupte măcar de porci sau călcate de trecători. Holera nu se teme. De cum a răsărit se îngrijeşte întâiu să-şi scoată armele de apărare. Sunt nişte suliţi gălbui, în mănunchiuri de câte 3 mai ales la baza frunzei. E ca şi ghiara ascuţită a fiarei, care-şi apără puii. Fără frunze planta n’ar creşte. Deci frunzele întâiu trebue să fie apărate de lăcomia vitelor.
Printre frunze sunt şi flori, nişte ghemuri verzui. In jurul lor spinii sunt mai numeroşi, mai lungi, mai amarnici. înţepătura lor e rea, căci pătrund adânc în piele. Şi astfel planta creşte nesupărată, în voie, oriunde. Ea este semnul celei mai desăvârşite neîngrijiri a pământului căci holera se iveşte oriunde omul nu dă măcar cu sapa în pământ. Creşte răzleţ la margine de drumuri, creşte deasă unde e o toloacă sau un teren încult. Ceea ce sunt cactuşii, numai spini, în ţinuturile arse de soare, e holera la noi. Ea cuprinde întâiu bucăţile de pământ părăsite de om. Printre ramurile ei rare, spinoase, se încumetă să crească la adăpost câteo plantă mai delicată.
LOCURI DESCHISE
199
Pe lângă mijloacele ei de apărare desăvârşite, mai are o caracteristică: cum îşi răspândeşte fructele.
Nimeni n’o vrea, nimeni n’o doreşte. Prezenţa ei aduce aminte de pustiu şi părăsire. N’o vrea nimeni, dar vrea ea să invadeze cât mai multe locuri. Răul caută să se răspândească pretutindeni dacă nu găseşte piedică în cale.
Fructele sunt acoperite cu cârlige subţiri, care repede se anină de lâna oii, de hainele trecătorului. Aşa se zice	că	a	ajuns	până	la	noi
din stepele asiatice. S’au aninat de coama	şi coada	cailor, iar	Cazacii
<ne-au adus-o poclon.
încolo caracterele plantei sunt acele ale celor ce duc vieaţa grea în stepele cu puţină apă şi mare arşiţă.
Frunzele nu sunt desvoltate, ci subţiri, argintii pe faţa de jos şi păroase. Pentru ca transpiraţia să se facă mai anevoios, econo-misindu-se puţina apă ce suge din pământ,
«limbul este îngust, împărţit în trei, din care partea mijlocie mai lungă şi ascuţită la vârf.
Trunchiul este fibros, mai lemnos decât la oricare altă buruiană, dar învelit cu pânza verde ce cuprinde clorofil, pentru ca să vie în ajutor frunzelor la hrănire, prin asimilarea carbonului din aer.
Trunchiul întreg, rămuros, îţi spune tocmai cât de bine se simte planta îngrădită de zalea spinilor. Creşte în voie, ramificată, cu un aspect de tufan rămuros. Când sunt multe plante la un loc se împletesc rămurele între ele formând o adevărată pânză de sârmă ghimpată, asvârlită pe pă- Fig- 313. — Crăpuşnic. mânt.
= De altfel nu e singura care posedă spini ca apărare. O întreagă lume de plante din aceiaşi familie, a Composeelor, se oploşesc în tihnă de-a-Jungul drumurilor. Poporul le pune la un loc sub numele de scai, scăişuri. Rar le spune spin, mai rar le dă un nume deosebit: ciulin, rostogol, pălămidă. Aparţin la genuri diferite, dar mai ales la genul Cirsium şi . Carduus. Din cel dintâi gen trăesc la noi nu mai	puţin	de	vreo 17	specii
răspândite din stepă şi până prin pajiştele	muntoase.	Cel	mai	des
pe lângă drumuri este scaiul zis şi crăpuşnic, ghimpe, 5 c a i e t e (Cirsium lanceolatum).
Ca şi holera e numai spini. Creşte înalt, cât un stat de om când rare teren bun şi aşa de fălos uneori, încât, când e cocoţat pe valul şanţului pare un tufan mai mult decât o buruiană. Se recunoaşte lesne. Nu-i ajung numai frunzele, e dreptul înguste şi pe margini crestate iei şi chipuri, dar are aripi ca nişte «frunze » şi în lungul tulpinii, a
200
FLORA ROMÂNIEI
ramurilor; au marginile crestate, pare că s’ar fi jucat un copil cu foarfecele şi le-ar fi tăiat în lung. In schimb frunzele şi aripele sunt numai spini. Unul ascuţit, vârtos, e nelipsit din vârful subţiat al frunzelor. Dar sunt şi spini mărunţi, afurisite ace, care termină toţi zimţii frunzelor, aşa încât pas de te apropie de ele. De aceia se întinde cât îl ţin; puterile şi dacă are apă la rădăcină, căci îi place umezeala, creşte, creşte şi înfloreşte din vară şi până în toamnă.
La vârful ramurilor e o tipsie de flori trandafirii, delicate, cu mult nectar şi chiar cu un uşor parfum, pe care-1 simţi numai din apropiere-Tipsia de flori strânsă ca şi când ar fi legată, deci mai lungueaţă, este
apărată de un gard des de spini, dela capătul numeroaselor bractee ce învelesc inflorescenţa bogată.
De jos, pe trunchiu, nu se poate urca nicio insectă. In schimb măciuca de flori e vizitată de numeroase insecte sburătoare. Nu e ceas din zi în care să nu găseşti câte un gândăcel înaripat, care-şi înfundă botul cât mai adânc pentru ca să soarbă nectarul ce i se dă din plin. Preumblându-se prin pădurea de stamine, se umple de polen pe care-I duce la alte flori şi astfel e asigurată fecundaţia încrucişată. Dar insectele nu aleg. Ele caută nectar şi pe alte specii de scai ba chiar pe alte genuri. Şi atunci se întâmplă adesea ca din fecundaţiunea a două specii: deosebite să iasă plante bastarde, variaţiuni care sunt începutul de specii noi în lunga pregătire a naturii.
Şi mai ghimpos este un alt spin (Carduus acanthoides) comun pe lângă drumuri ca şi pe câmpurile necultivate. Nu creşte înalt ca celălalt, dar nici să nu-1 atingi. Frunzele lungueţe, înguste, tăiate adânc pe margini sunt numai suliţi, unele mai lungi altele mai mici. Numai
Fig. 314. — Spin.
Fig. 315. — Scai-vânăt (K.).
LOCURI DESCHISE
201
suliţi e şi trunchiul peste tot, ca şi când ar fi învălătucit cu creste de foi ghimpoase în lung. Florile bătând în violet stau prinse mai multe la un. loc într’un bucheţel lungăreţ, învelit de foi mărunte tot spinoase,, cu spini mărunţi îndoiţi în afară. Frumos este şi scaiul-vânăt (Eryngium planum) înalt şi de y2 metru. După înfăţişare ar putea-fi luat ca un scaiu oarecare, din neamul composeelor. De fapt el e rudă cu cucuta (umbelifer) numai că ramurile cu câte o floare în vârf sunt dese şi strânse grămadă, de coloarea ametistului, înconjurate la bază de frunze late, cu spini. Şi trunchiul e colorat violaceu, ramificat la vârf, cu frunze mari simple la bază, pe când cele din spre vârf sunt cu cinci loburi, iar cu baza se ating înconjurând trunchiul,, având ţepi mari pe margini. Prin frumuseţea lui este cultivat şi în grădini.
Şi brusturul (Arctium lappa) e din neamul scailor şi a ciulinului, nelipsit în lungul drumului ca şi pe maidanuri. N’are spini ci mai mult nişte cârligaşe, la frunzuliţele ce învăluie florile strânse ghem,, purpurii când sunt desfăşurate. E tot un mijloc de a apăra florile dar şi de a răspândi fructele, ca şi la holeră; dracii de copii nu fac decât pe placul buruienii când strâng golomoţuri de brustur şi le asvârl unii în alţii sau când rup ghemul cu fructe numai cârlige; răutăcioşi cum sunt, le svârl în barba sau pletele trecătorilor.
Şi totuşi brusturul, pe aiurea numit şi lipan stă nesupărat de vite, măcar că nu are spini pe frunzele încreţite la faţă, păroase. Sunt late; secerătorii le pun pe cap pentru umbră, în loc de pălării.
Nu le ating vitele pentrucă au gust rău din cauza unui suc ce se află în el şi din cauză că sunt pâsloase ca şi frunzele de lumânărică.
Prin sucul ce-1 au, strâns mai mult în rădăcină, planta se întrebuinţează în medicină. Ceaiul de rădăcini de brustur aduce sudoare (se
Fig. 316.—Fructe de brustur.
Fig. 317. — Scai-galben (d. I. Prodan).
1202
FLORA ROMÂNIEI
pune cam 20 gr. de rădăcină uscată la un litru de apă). Este şi uşor purgativ dar şi diuretic.
Toate plantele spinoase pomenite până acum au florile roşietice '<când ca rubinul, când ca trandafirul, când bătând în liliachiu.
Printre ele se amestecă mai ales în lungul drumurilor din stepe, în Dobrogea ori Basarabia şi o plantă cu florile galbene ca şi coaja de lămâie. E scaiul-galben din neamul albăstrelelor (Centaurea solstitialis). Albăstrele sunt amestecate printre firele de grâu; acestea le apără, aşa încât n’au nevoie de arme. Scaiul-galben creşte mai mult pe haturi, pe marginea drumurilor. Vai de cine nu bagă în seamă şi dă să puie mâna fără precauţiune, pe floare. Ţepii bracteelor sunt tot .aşa de răi ca şi ai holerii; gălbui cum sunt, abia se pot deosebi din bumbul cu flori. De aceia planta creşte nesupărată.
Se cunoaşte că e plantă de stepă, că trebue să facă economie din apa puţintică ce o suge, să nu lase să iasă prea multă prin transpiraţie. Are frunzele înguste ca ceruite; totuşi pentru ca asimilaţiunea să nu sufere, în lungul trunchiului şi a ramurilor se întind aripi verzi ca şi la crăpuşnic.
Brusturul cu ghimpii ce apără fructele, dar cu frunzele late având gust rău, face trecere către acele plante de stepă şi de pe lângă drumuri, care n’au ghimpi dar sunt pline cu otravă.
Otrăvurile stau ascunse în inima plantei; aceasta creşte în voie, pare că anume ar zădări; « Ia-mă, gustă-mă, dacă-ţi dă mâna » e glasul ei. Vitele oricât de flămânde ar fi nu pun gura pe asemenea buruieni. Se transmite din tată în copil frica de ele, căci nici viţeii nici mieii nu repetă încercarea străbunilor lor.
Oamenii în această privinţă stau mai prejos; mulţi copii mor socotind fructele de mătrăgună drept cireşe bune de mâncat. In schimb, unele plante cu otrăvuri sunt mijloacele cele mai întrebuinţate de babele vrăjitoare, care le cunosc prea bine şi ştiu tainele otrăvurilor, cum şi în ce fel lucrează asupra organismului. Descântecele şi farmecele se fac cu buruieni, nu numai la noi dar de când e omul pe pământ şi oriunde ar fi el. Medea, fiica Hecatei aşa de temută, ca şi Circe, măeastră în vrăjitorie, se foloseau de buruieni otrăvitoare, ca să schimbe pe oameni în lupi, lei şi alte dobitoace.
Mai târziu când cunoaşterea chimică a sucurilor otrăvitoare din trupul plantelor a progresat, omul a întrebuinţat otrava în medicină. Aşa e bunăoară curara, cea mai ucigătoare otravă; aşa e digitalina, atropina şi atâtea altele.
Pe marginea drumurilor s’au îngrămădit multe plante otrăvitoare. Numai aşa cresc în voie.
Tovarăşii nedespărţiţi ai holerii sunt înainte de orice laurul şi măsă-Jariţa. Se găsesc pe lângă drumuri; se găsesc pe toloace necultivate, prin gunoişte şi chiar în curţile neîngrijite. Laurul sau ciuma-tfaia (Datura stramonium) e una din cele mai otrăvitoare plante,
LOCURI DESCHISE
203
mai otrăvitoare chiar decât mătrăguna. Creşte oriunde e teren sterp şi mai gras.
Cine nu cunoaşte floarea? Copii umflă caliciul format din sepale «unite şi apoi îl plesnesc de frunte. Când creşte în voie, în locuri priin--cioase, e chiar o plantă frumoasă, impunătoare, căci se trage dintr’o familie bogat reprezentată în ţinuturile calde şi umede de pe lângă ecuator, cu trunchiuri înalte şi mare bogăţie de frunze.
Pe la noi poate să ajungă uneori şi până la brâu, iar când o împodobesc florile albe, răsfrânte, îţi poate opri în loc privirea. Trunchiul gros ca degetul e verzui, iar frunzele late, cu crestături pe margine şi la vârf ascuţite, au o coloare verde închisă. Ca să fie bătute în plin de soare se întind aproape orizontal, fără să se umbrească unele pe altele,
“aşa încât şi prin aceasta au o înfăţişare impunătoare. Rămurele se despic tot în câte două, iar la locul de despicare a-pare floarea.
Ca şi alte neamuri de ale ei floarea se deschide mai în plin de cum	Fig. 318. — Ciumafaia sau Laur.
se înserează, căci polenul ei e căutat şi împrăştiat mai ales de fluturii de noapte, cu trompa lungă. Pe cât de rău miroase frunzele, înăduşitor, pe atât florile răspândesc un miros destul de puternic, ca să fie simţit şi mai departe. Aşa se explică şi coloarea albă, curată, a petalelor unite în formă de leică, spre a fi văzute în întunerecul nopţii.
Şi după fruct se poate lesne recunoaşte. Pare că e un fruct de castan porcesc numai că e ceva mai lungăreţ. Copt se deschide la un capăt şi e plin cu seminţe negre ca de mac. Când trunchiul găunos e uscat şi vântul îl loveşte, din cutia ghimpoasă a fructului sar seminţele cât colo, dar tot în apropierea părinţilor. E un mijloc mecanic de răspândire a seminţelor întâlnit la multe plante de stepă. De aceia unde e loc prielnic laurii formează pădure, aşa de mulţi ce cresc unii lângă alţii.
Otrăvitoare pentru vite, omul scoate din plantă otrava şi o întrebuinţează ca medicament. O dă împotriva astmei sau în alcool pentru liniştirea nervilor, dar numai în cantitate mică. Şi ceaiul de frunze linişteşte.
Tot aşa de otrăvitoare este şi măsălariţa (Hyosciamus niger).
I	se mai zice din această pricină şi nebunariţă, iar sunătoare
i	se spune din pricina fructelor, pline cu seminţi.
204
FLORA ROMÂNIEI
N’are mândrul port al laurului. Prin frunzele păroase, mătăsoase şi lungăreţe, dese pe ramuri, se recunoaşte lesne, mai ales prin chipul cum sunt aşezate florile pe dosul unei crengi încovoiate. La subsuoara fiecărei frunze e aşezată câteo floare, cu petalele tot unite, dar de coloare albă-violetă, cu vine vineţii pare că ar fi ţesute într’a pânză. Interiorul florii este roşu ca de carne stricată, iar staminele în număr de 5 sunt unite cu petalele la baza lor. Au un miros înăduşitor, greoi; se pare totuşi că e atractiv pentru insecte.
In locul florilor repede se arată fructele, învelite în caliciul cu 5 dinţi; au formă de urnă cu căpăcel. Acesta sare aşa încât vântul împrăştie seminţele numeroase în toate părţile.
E una din buruienile cu mare vază în medicina populară, căci seminţele se întrebuinţează împotriva durerilor de măsele.
Procedeul e următorul: Se asvârle o mână de măselar peste jăratec încins, iar deasupra se pune o strachină nouă. Când aceasta s’a înfierbântat bine, se pune în mijlocul casei şi se toarnă în ea apă neîncepută clocotită, fiartă în o oală smălţuită. Bolnavul îşi pune un suman în cap şi se aşează cu gura căscată deasupra strachinei, aşa încât să-i vie în gură aburii produşi.
Pe aiurea se face ceai de fructe, iar zeama se ţine în gură până ce trece durerea de măsea.
In Serbia şi Grecia de azi, dar şi prin Germania din veacul al Xl-lea, se crede că dacă buruiana e ruptă cu degetul cel mic dela piciorul drept al unei fete goale, aduce ploaie după îndelungată secetă.
Fapt e că sămânţa cuprinde o otravă, hyosciamina, mai puternică decât a laurului. Se întrebuinţează şi ea în medicină drept medicament liniştitor, adormitor, ca şi atropina din mătrăgună.
Pe aiurea atât laurul cât şi măsălariţa se culeg, mai ales frunzele înainte de înflorire, se usucă la umbră ca şi tutunul şi se vând la farmacii.
Amestecată printre buruienile dese din locurile mai umede de pe drumuri, mai ales pe lângă garduri, este mutătoarea (Bryonia alba) zisă şi împărăteasă.
E otrăvitoare căci conţine brionina, un principiu, cu efecte rele: vărsături, diareie, ameţeli, iar la copii aduce chiar moarte.
Şi cu atât mai rea e, cu cât e înşelătoare; boabele mici, negre, strălucitoare, dulcegi, ademenesc pe neştiutori, socotite bune de mâncat.
Fig. 319. — Măsălariţa (K.).
LOCURI DESCHISE
205
Aduce adesea otrăviri şi din iresuri. Mutătoarea e o buruiană, care intră în arsenalul doftoroaielor din sat. Rădăcina de mutătoare, un pivot ca un păstârnac, dar tot otrăvitoare, pisată, pusă în rachiu se dă pentru vătămătură, iar amestecată cu tărâţe se dă la vaci, ca bună de lapte. In acest chip otrăvirea lesne se poate face.
Boabele negre, socot fetele, sunt bune de dragoste. De aceea le poartă la gât. Prin Banat se pun viţele cu fructe cu tot sub bolnavul de lingoare, iar cu rădăcina rasă şi amestecată cu untură râncedă se unge pe cap, împotriva cheliei. Şi câte altele, care dovedesc tocmai existenţa principiului otrăvitor, ceea ce face ca în adevăr împărăteasa să fie folosită şi în medicină: rădăcina ca purgativ drastic, iar tăiată felii şi pusă pe piele serveşte drept vezicatorii.
Discretă se amestecă prin tufişurile celorlalte buruieni, se agaţă de garduri.
Trunchiul ei e ca o sfoară subită, o sfoară mai groasă, verzuie.
Mai minunaţi sunt cârceii, corzi sensibile. Când deschizi un ceasornic şi priveşti coarda de oţel atât de subţire dar atât de elastică, încât regulează mecanismul maşinăriei, cazi în admiraţiune faţă de măiestria lucrătorului care a făurit-O, o Fig. 320. — Cârcei de mutătoare. strujitură de strung uşoară ca o
pană, dar puternică. Principiul este aplicat însă înainte de om, la plante. Privind un cârcel de mutătoare, vezi vieaţa. De cum a simţit în calea ei că se poate agăţa de ceva, cârcelul se face şurub ca o gumă, strâns, tot mai strâns, încât cu greu îl poţi descleşta. Cu aceasta însă ridică în sus trunchiul, aduce spre lumină frunzele ce seamănă cu ale viţei de vie, dar mai ales florile alburii pudrate cu pucioasă. Florile seamănă cu ale dovleacului, cu bombiţa ovarului verde de desubt şi cu staminele mai galbene ca de şofran, în jurul stigmatului cu trei bumbi.
Lumină, cât mai multă lumină, căci prin lumina soarelui trăieşte planta, la lumină vor să se arate florile, şi tot mai sus, cât mai sus, vor să rămâie boabele negre, ca să le vadă păsările.
La mutătoare e deci interesant de urmărit sensibilitatea cârceilor, dovadă de sensibilitatea generală a plantelor. Un învăţat român, Em. Theodorescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, a studiat în amănunţimi această particularitate aproape omenească a plantelor. Vârful lujerilor ori cârceii sunt tot aşa de sensibili ca şi buricele degetelor. Se întind în toate părţile doar vor găsi suportul de care au nevoie. Când au dat de el, se lipesc, cresc repede, #învălătucindu-se fel şi chipuri, ca să ridice trunchiul în sus spre uşoare.
206
FLORA ROMÂNIEI
Printre mutătoare se amestecă şi z â r n a zisă şi umbra-n op ţii (Solanum nigrum) mai delicată decât ea cu trunchiul ca o iarbă subţire, destul de înaltă însă, cu frunzele alterne, late, ascuţite la vârf, cu codiţă lungă şi pe margini cu slabe crestături rotunde. Florile albe ca şi ale cartofului, cu petalele unite, cu 5 zimţi, atârnă pe nişte codiţe lungi, câte 3—4. Din ele ies fructe ce pot înşela pe copii, căci negre şi moi cum sunt pot fi luate drept cireşe. Totul din, planta aceasta e otrăvitor; noroc că are un miros pătrunzător de mosc, ceea ce previne să fii prevăzător. Şi ea e folosită în medicina populară. Se crede că e bună de splină şi vătămătură.
Ai părăsit satul; spaţiul se lărgeşte. Marginea drumurilor devine mai variat împodobită. Plantele cu spini şi otravă se răresc, fac loc
Fig. 321.—Zârna.	Fig. 322. — Scaiul-voiniculuh
şi altora cu flori boghioase. Alungate din păduri, din ogoare îşi găsesc oploş pe marginea drumurilor. Au şi ele însă mijloace de apărare care le feresc de lăcomia păscătoarelor. Unele cresc în voie, devin mari. Altele se retrag pe înălţimea valurilor. Stau ca de strajă. Cea mai mândră dintre acestea e tot un scaiu. Poporul i-a spus scaiul-voinicului sau varga-ciobanului (Dipsacus siluestris) drept ca o nuia, sfârşit în vârf cu un ghem ghimpos, de forma unui ou. Spre seară când nu rămâne din lumina zilei decât dunga purpurie dela apus, silueta acestei plante pe cerul senin, se aseamănă în adevăr cu bâta ciobanului, înfiptă în pământ.
Rar plantă de pe la noi, care să îmbine în ea însuşiri atât de felurite. Sveltă, se înalţă ca un brad; reprezintă eleganţa liniei drepte. Spinoasă peste tot, e de o sensibilitate faţă de umezeală, ca un fir de
LOCURI DESCHISE
207>
păr. Pe aiurea poporul o foloseşte drept higrometru. La uscăciune, frunzele ca nişte curele, dela baza măciucii din vârf, se strâng; la umezeală se întind. Eleganţa siluetei ei se leagă şi cu o neîntrecută regularitate în spiralele florilor adunate pe măciucă. Pare că e un ou învelit într’o pânză de mărgele de ametist, aşezate în rânduri strânse. Până toamna târziu, măciuca din vârf e încinsă cu un brâu lat de flori deschise, numai stamine, albastru-liliachii, în mijlocul noianului de bractee-cu ţepi, la subsuoara cărora se vede câte un bumbişor violaceu, ce aşteaptă rândul la înflorire. Spre deosebire de cele mai multe flori, ale scaiului-voinicesc sunt formate după tipul 4. Patru sepale ascunse,-membranoase, patru petale unite, patru stamine lungi, ca nişte fire.
Mai are o particularitate această plantă. Frunzele mari cu faţa încreţită, cu un abur de vin roş când sunt tinere, stau pe trunchiu fără' codiţă, late la bază, puse faţă în faţă; aproape se unesc în jurul trunchiului cu muchi în lung şi cu mulţi spini, ca nişte dinţi ascuţiţi de ştiucă.. Unindu-se, formează ca o leică largă în fundul căreia se adună stropii; de rouă ori picăturile de ploaie, folosite uneori şi de păsăruici când roua e singura umezeală ce se lasă peste plantele prea însetate. In apa strânsă la subsuoara frunzelor adese vezi înecate roiuri de mus-culiţe dar şi mici animale vii de apă, rotifere, larve de ţânţari. Adevărate acvarii înşirate în lungul trunchiului. S’a pus întrebarea dacă nu cumva planta nu-şi trage hrana din zeama în care putrezesc insectele, sugând-o prin frunze, ca şi plantele carnivore.
In orice caz, când alte buruieni tânjesc, ea are umezeală la rădăcină, căci din leicele din lungul trunchiului se prelinge apa pic cu pic spre rădăcină.
Această plantă rămâne podoaba câmpurilor şi în vreme de iarnă, înaltă, băţoasă, vânturile nu o frâng lesne, iar când zăpada se aşterne liniştită peste pământ, îmbrăcându-1 în mantia imaculată, umbrele scaiului-voinicesc cu măciuca din vârf sunt singurele încondeieri negre, trecătoare, trase pe pânza ca helghea a omătului. Uneori pare înflorită şi iarna. Stigleţii o împodobesc cu pietre preţioase, căci se bat,-gălăgioşi, care să se aşeze mai bine pe curelele uscate de sub măciucă, pare că anume răsfrânte pentru ei. Ciugulesc fructele uscate, ascunse în gropiţele din măciucă. Foloasele sunt pe din două. Se satură şi stigleţii, dar în vânjoleala lor scutură şi pe faţa omătului câteva fructe. Planta atâta doreşte. Astfel specia nu piere, iar armonia în natură se perpetuiază.
Un neam al acestui scai, Dipsacus fullonum mai înainte vreme se cultiva prin grădinile din Sudul Europei; măciuca se întrebuinţa ca pieptănuşi pentru stofele de lână. Era rămăşiţa, azi dispărută, a vremii când se folosea instrumente inventate de natură.
Plopii mărunţi de pe marginea drumului sunt tufele ca nişte mă-turiţe de pelin, nume sub care se cunosc vreo 14 specii dela noi.. Toate au frunzele argintii cu puf des pe ele, tăiate adânc de 2—3 ori,.
FLORA ROMÂNIEI
aşa încât par ca hăcuite. Plantele au în ele un suc mirositor. Florile sunt mărunte, verzui, fără nectar, aşa încât nicio insectă nu le vizitează. Cresc	înalte,	pe	locuri deschise,	în	calea bătăii vântului cu
ajutorul	căreia	se	săvârşeşte	fecundaţia.	Ca să scuture mult polen,
mărunte cum sunt, florile stau îngrămădite spre vârf de ramuri, înşirate în lung tot grămăgioare. Poporul desparte p e 1 in u l-prost (Artemisia scoparia) cu florile de o coloare roşi-etică de pelinariţa (Artemisia vulgaris) cu frunzele albicioase pe dos şi florile gălbui. Cel dintâi e folosit ca mături în casele lutuite pe jos. Iau praful lesne căci sunt rămuroase, lungi până la 2 m. şi cu mult frunziş, dar în acelaşi timp lasă şi un miros plăcut, ce înviorează aerul. Pelinul se mai foloseşte şi împotriva puricilor. Rupt bucăţi-bucăţi, se pune pe sub prostiri, sub perna şi lăicerele patului, mai alungând din acele insecte care nu lasă pe omul trudit să se odihnească.
Pelinul-bun (Artemisia absinthium) are mare căutare; e cântat în cântecele populare; cuprinde în el o substanţă otrăvitoare, absintina, de o amăreală ca şi chinina. De aceea în poeziile populare pelinul e totuna cu amarul vieţii, griji şi dureri.
Amărît, trebue să fi fost Românul care a făurit versurile:
Fig. 323. — Pelin-bun.
Frunză verde trei măsline Peline, frate peline Amară-i frunza pe tine Cumu-i şi inima *n mine. Amar îi dudăul tău Cum îi şi sufletul meu. Pelin beau, pelin mănânc Pe pelin sara mă culc; Dimineaţa când mă scol Cu pelin verde mă spăl. Cat în cofă, apă nu-i Cana cu pelin e ’n cui.
LOCURI DESCHISE
209
In schimb multă nenorocire a mai adus mai ales în Franţa, unde din pelinul acesta amar, se face absintul, băutura afurisită scoasă din distilarea frunzelor, iar esenţa e turnată în spirt. Două otrăvuri deodată.
«Un absint» e socotit drept aperitiv, care aduce poftă de mâncare, âar în schimb, adaus zilnic păhăruţ cu păhăruţ, duce la nebunie, omoruri şi moarte.
La noi nu se prea întrebuinţează în chipul acesta ci cel mult se pune în vin de se face « pelinul de Mai». In schimb în popor pelinul e folosit la descântece, punându-se pe la uşi ca să nu intre Rusaliile. Ca medicament se foloseşte împotriva limbricilor sau a gălbezei.
Crescută în voie căci nimeni nu o atinge este şi cucuta (Co-mum maculatum) de poate să întreacă şi înălţimea unui om.
’Nu e urâtă ca înfăţişare. Trunchiul e gol înlăuntru cu crestături fnlung; ştiu şi copiii aceasta căci fac din el puşcoaie sau pompe improşcătoare. Tot trunchiul pe din afară e pătat cu puncte ruginii. Goală e şi coada frunzelor mari, compuse, ca de leuştean. Florile mici, albe sunt strânse grămadă la vârful tulpinei, în tipsii largi, fiecare având sub ele câteva şuviţe verzi, frunze modificate. Orice parte din plantă este otrăvitoare. Otrava băută de Socrat din cucută a fost scoasă. Se lămureşte de ce stă nesupărată de nimeni şi creşte în voie. Face parte din asociaţia de plante numită «dudău », adică plante înalte, apărate prin ceva, care ocupă de regulă locurile necultivate, gunoaiele din jurul oraşelor ca şi marginea drumurilor.
Prin şanţurile cu umezeală păstrată mai îndelung, concurenţa cucutei ca înălţime şi ca bogăţie de flori, o face piciorul-caprei
14
210
FLORA ROMÂNIEI
(Aegopodium podagraria) cu trunchiul înalt, gol înlăuntru, cu frunze mari, compuse din frunzuliţe late, pe când cele din spre vârf sunt ca ale trifoiului. Florile albe, roşcate uneori, stau adunate în umbrele? numeroase, care n’au la baza lor niciun înveliş de frunze. Fructele puţin turtite au 5 coaste ca nişte vârci. E o plantă folosită în medicina populară. Creşte pe drumuri dar mai ales pe la marginea pădurilor unde e umbră şi umezeală
Frumoasă şi discretă turuiană, deşi puţin băgată în seamă este p a 11 a g i n a reprezentată la noi prin vreo 12 specii, dela munte până unde o stropesc valurile Mării.	,;;
Ca şi în societatea omenească şi între plante sunt făpturi modeste în care găseşti însuşiri alese. Creşte şi prim curţi, prin grădini, dar şi pe lângă drumuri. In elementul ei e mai înaltă şi-şi scutură canaful florilor delicate din vârf.
Ţine la vieaţă dar nu e pretenţioasă. De aceea o întâlneşti adesea şi printre pietrele din curte sau de pe stradă, ca şi păpădia. Aceleaşi obiceiuri aduc asemănări şi în port*.
Fig. 326. — Patlagină (K.).
Fig. 327. — Flori de patlagină.
Pa tlagina-cea-mare (Plantago major) are rădăcină* adâncă spre a birui uscăciunea, iar frunzele plecând dela faţa pământului sunt mari, late, ca un vârf de lance, cu nervuri ce par paralele. Aşa le bate mai lesne lumina soarelui, dar în acest timp îndreaptă spre rădăcină şi ultima picătură de rouă. Din mijlocul rozetei de frunze se ridică, dreaptă ca o lumânare, o codiţă verzuie şi netedă^ ce poartă în vârf un spic de flori. Rar sunt toate florile înflorite delă bază spre vârf. Când jos sunt fructe la mijloc sunt flori, iar în vârf bobocii. Astfel înfloreşte toată vara.
Floarea micuţă, abia se vede dintre bractee. E o cupă cu 4 frunzi-soare la margine, trandafirii la p a 11 a g i n a - m i j 1 o c i e. Tran^
LOCURI DESCHISE	211
dafirii sunt şi staminele lungi; ele dau podoabă florii, perişori subţiri, în vârful cărora se clatină la cea mai slabă adiere de vânt sacii încărcaţi cu polen. Cu o lupă vezi un fapt des întâlnit şi la altele. Când floarea se deschide, în mijlocul ei se înalţă ca un pămătuf pufos, drept, stilul cu stigmatul, pe când de jur împrejur cele 4 stamine stau îndoite, ca nuieluşele din jurul straturilor cu flori. Iar când acestea sunt întinse şi din sacii lor curg nouraşi de polen, stigmatul e vestejit, uscat.
Florii nu-i place să fie fecundată cu propriele-i elemente.
Patlagina n’are miros, afară de cea trandafirie, cu miros foarte discret. De aceea rar când câte o insectă se abate pe florile ei. In schimb cere sprijinul vântului. Inflorescenţa ei e înaltă ; chiar când abia se clatină, din sacii anterelor se împrăştie nouraşi de polen, întocmai ca şi la mâţişorii de alun. Vântul îi aduce serviciu.
Fructele au un căpăcel ce se deschide pe vreme frumoasă, iar din spic plouă cu seminţi mărunte, foarte căutate de păsăruici. Seminţele au o particularitate: sunt cleioase la umezeală. Câtă precauţiune din partea mamei 1 Altfel ar aluneca lesne, pe când cleiul le fixează de bulgărele mărunt de ţărână, ajutându-le la încolţit.
Pe cât de modestă e pe atâta de bun renume avea la cei vechi. Azi din ea, doar se scoate o esenţă astringentă, iar în popor se face din patlagina mică, cu foi mai înguste, mai ascuţite la vârf (PI. lanceolata) un ceai bun de boale de ochi, ori frunzele opărite şi unse cu groscior de pe oala cu smântână se pun pe răni şi bube, cu credinţa că le lecuiesc.
La Romani ea era numită Planta, planta adevărată, iar patlagina - mijlocie (PI. media) în Scoţia era socotită ca un oracol. Tinerii căsătoriţi îşi spionau credinţa prin florile de patlagină. Luau 3 smicele şi le ciupeau staminele. Pe urmă le puneau în papucul stâng ori sub capul celui bănuit. Dacă peste noapte înfloreau, însemna că soţul e credincios, dacă nu înfloreau... furtunămare izbucnea în casă.
Pe toate le întrece iarba-şa r p e 1 u i (Echium vulgare) pe cât de obişnuită, pe toate cărările, pe atâta de mândră în îmbrăcămintea ei de vară;
înflorind ceva mai târzior, poate să servească drept exemplu de luxul de colori pe care natura câteodată le roşeşte în bucuria ei de mamă darnică*
Iarba şarpelui•
14*
212
FLORA ROMÂNIEI
Când e neînflorită această buruiană e aspră, vulgară. Pe trunchiul rotund, presărat cu spini numeroşi, rubinii, se înşiră frunze înguste ca de salcie, cu o nervură albicioasă în lung. In schimb de cum începe să îmbobocească e o drăgălăşenie, iar când e în toiul înfloririi e o minune. Florile sunt îngrămădite spre vârf, formând o tufă albăstrie. Neamurile ei fac podoaba grădinilor din Italia.
Pe trunchiul principal sunt ciorchini mai mici îndoiţi în jos, cu florile numai pe o parte. Spre vârf stau pe două rânduri bobocii ca nişte bumbişori de mărgean. Spre baza ciorchinelui se afla una, mult două flori mari, cu petalele ca de campanulă, de un albastru mai închis ceva decât al cicorii. Corola e ca o gură largă cu petalele unite. Din fundul gurii ies 5 stamine, subţiri şi roşii, ce apar ca nişte dungi curbe pe fondul albastru. Pe vârful fiecărei stamine, antera mică e ca un punct cenuşiu-albăstriu. Variaţia nu s’a sfârşit. Petalele pe din afară au un abur roşcat, ceea ce dă florii colorit violaceu.
Cu cât florile sunt mai spre vârf cu atâta colorile sunt mai vii, iar trunchiul e pătat cu puncte ca de granat.
E atâta coloare şi vioiciune, dar şi atâta vigurozitate, încât tufele de iarba-şarpelui fac podoabă nu numai drumurilor dar şi grădinilor.
De ce i-a dat poporul numele de iarba-şârpelui, e greu de lămurit. Poate unde staminele resfrânte în afara corolii, aduc ceva cu limba despicată a şarpelui. De altfel popoarele toate au botezat-o cam la fel. Francezii îi zic Viperine, nemţii Natterkopf (cap de năpârcă) iar englezii Viper Bugloss. După unii seminţele acestei plante aducând cu ochii viperii, erau folosite împotriva muşcăturii acesteia.
Roşietice mai rar albe, sunt florile de Iarba-lui-Tatin (Symphitum officinale) cu frunze mari, late dar lungi şi ascuţite la vârf, păroasă de nici melcii nu le mănâncă. Trunchiul înalt e înaripat în lung şi tot aspru. Florile spânzură mai multe la un loc, buchete-buchete, dela subsuoara unei frunze ieşind o codiţă ce se ramifică. La început ramurile sunt încovrigate. Florile au colori deosebite, după loc. Uneori sunt ca smântână, alteori trandafirii, liliachii.
Tovarăşa aproape nedespărţită a acestei plante boghioase este j alesul în tufe dese, prin părţile mai uscate de pe lângă drumuri. Pare peste tot albăstrie, căci nu numai florile sunt albastre, ci violete sunt şi bracteele de sub mănunchiurile de flori aşezate roată în jurul ramurii, după cum însăşi ramura este mai mult violetă.
Albăstrii sunt florile plantei numită m i r u ţ ă în Ardeal, limba-boului în alte părţi (Anchusa officinalis) înaltă şi de un metru, înflorind toamna târziu, aducând aminte de nu-mă-uita prin aşezarea florilor pe partea din afară a ramurilor îndoite florile fiind mai violete. Nu e supărată de duşmani căci are trunchiul cu peri aspri, ca şi frunzele lanceolate, înguste, fără codiţe.
Asupra familiei din care face parte miruţa un studiu amănunţit a publicat prof. M. Guşuleac dela Universitatea din Bucureşti. Pe lângă
LOCURI DESCHISE
213
planta pomenită, din această familie face parte între altele şi L i m b a mielului (Borrago officinelis). Originară din regiunea mediterană, creşte la noi fie cultivată dar şi sălbăticită. La floare, albastră rar albă, ca şi la aşezarea florilor pe ramura îndoită seamănă cu iarba-şarpelui. Este o plantă cu renume medicinal încă din vechime. Florile şi frunzele uscate dau un ceai liniştitor, ce aduce transpiraţie. Părţile tinere, cu gust de castraveţi, se folosesc ca salată. Având nectar din belşug se cultivă ca plantă melifică pe lângă stupine, după cum pentru florile ei frumoase se seamănă în grădini, ca plantă ornamentală.
Păşeşti mai departe. O tufă de măzăriche (Vicia cracca)
Fig. 329. -Limba-boului (K.).
(K.).
te opreşte în cale. E un cultuc larg cât o roată de car, presărată cu îţori albastre, bogate. Cauţi să rupi o creangă şi se ridică tufa întreagă. E o plantă agăţătoare şi din cauză că n’are pe ce.sa se agaţ^se leagă creangă cu creangă prin cârcei ca nişte fire.	f
Florile albastre îngrămădite pe un strugure întoarse toate pe aceeaşi parte spre calea insectelor, au aldatuirea celor de papilionacee. Cele 5 petale sunt diferite. Una e mai lată şi răsfrântă în sus, două sunt laterale, ca nişte aripi de fluturi, iar alte două sunt unite şi formează ca un capăt de luntre. Se pare că floarea nu are nici antere, nici pistil. Urmăreşte însă o albină, căci tufa de măzăriche e foarte des vizitată de albine. Vine cu drag, se pune pe o floare, prinde
214
FLORA ROMÂNIEI
cu picioarele cele două petale ca nişte aripi şi se aşează pe lucru, căutând nectarul. Cât se căzneşte ca să-l ajungă, se mai prinde cu picioarele şi de luntre, apăsănd-o în jos. La această mişcare apar capetele
staminelor cu sacii cu polen, împroş-când-o pe burtă. Dar tot în luntre e şi pistilul cu stigmatul ca un bumb.
Planta aceasta, de altfel ca şi neamurile ei, la un loc numite leguminoase sau papilionacee (Papilio = fluture; flori ca fluturi), mai poartă
o	taină. Dă ajutor omului în îngră-şarea pământului.
Cerealele, ca şi alte plante, au nevoe de azotaţi, căci azotul intră în constituţia trupului lor. Din aer, măcar că este atât de mult (aproape % din atmosferă) nu-1 pot lua. Azotul din aer trebue să fie prefăcut în azotat, solubil în apă şi supt de rădăcini. Pe această particularitate se bizue îngrăşarea ogoarelor fie prin băligar Fig. 331. — Rădăcini de leguminoase ori prin îngrăşăminte artificiale. cu noduri, locul bacteriilor.	Şiacumcese	întâmplă?In pământ
trăesc fel de fel de bacterii. Dintre acestea unele au proprietatea de a lua azotul din aer şi a-1 preface în azotat. Asemenea bacterii pătrund în rădăcinele de leguminoase. S’ar putea spune că planta le dă ospitalitate. In locul unde au pătruns bacteriile, aduc o iritaţie în ţesutul plantei, ca şi înţepătura filoxerei în rădăcinile viţii. Se face o umflătură.
Bacteriile însă nu stau liniştite, acolo, în căsuţa lor. Ele cer dela gazda lor şi de mâncare, din seva ce se scoboară spre vârful rădăcinelor. Planta le dă, dar în schimb foloseşte azotaţii îngrămădiţi în trupul bacteriilor. Şi astfel între gazdă şi oaspete e un raport de serviciu reciproc: « Dă-mi şi-ţi dau ». Planta dă bacteriei găzduire şi hrană; bacteria împrumută din comoara strânsă prin folosinţa azotului.
Iar când gazda moare, cosită ori uscată, în pământ rămân rădăcinele cu umflăturile de pe ele, hambare pline cu azotaţi. Aceştia se răspândesc în pământ; omul seamănă obişnuit grâu după leguminoase (fasole, mazăre, măzăriche, trifoiu, lucernă, etc.), căci rădăcinele grâului dau de azotaţi mai numeroşi, îi sug cu lăcomie; cu ei fabrică hrana îmbelşugată şi bună pentru puişorul ascuns în sămânţă.
Omul atâta doreşte. Şi astfel se învârteşte roata. Bacteriile adună pe seama lor azotaţi, aceştia se îngrămădesc în hambarele din rădăcinele leguminoaselor, spre a trece apoi prin mijlocirea grâului în hambarele
LOCURI DESCHISE'
215
finului şi de acolo în trupul lui, hrănindu-1 şi făcându,-l să prindă putere. 42 un exemplu din circulaţia materiei.
Această plantă mai are o particularitate. Mai totdeauna pe trunchiul ei găseşti furnici; le vezi fugind grăbite în lungul ramurilor şi apoi se opresc mai îndelung la subsuoara unei frunze. Stau cât stau şi iar apucă la drum. Curiozitatea te împinge să le observi mai ■de aproape şi descoperi la subsuoara unei frunze nişte broboane gălbui, ca un strop de lacrimă, o picătură de suc dulce Furnicele o sug, dar în acelaşi timp sunt apărătoarele plantei de purici sau de alte gâzuliţe mărunte care ar năzui să se urce la flori spre a fura nectarul hărăzit altor insecte.
Printre celelalte se vâră vrejurile subţiri de coronişte (Coro-nilla varia) cu frunze ca ale salcâmului, compuse, cu florile mirositoare, fiecare purtând un steag trandafiriu, aripi albe şi luntre albă pe delături violetă. Sunt atât de Flg* 332’Coronişte (K.). gingaşe şi atrăgătoare, contrastând
prin delicata lor înfăţişare cu celelalte buruieni adesea aspre.
Aiurea însă marginea de drum pare că are un gard viu de un tufăriş spinos cu flori trandafirii. E sudoarea-calului pe aiurea zis şi osul-iepurelui (Ononis spinosa) ce creşte până la genunchi uneori. Dar ferească Sfântul să încerci a rupe din el fără precauţiune, ademenit de florile frumoase ce poartă. E numai suliţi ascuţite, simple sau ramificate, aşezate la subsuoara frunzelor, mai lungi şi mai subţiri, jca acul, mai ales acolo unde sunt flori tinere. In schimb florile sunt boghioase, trandafirii, câte 2 la subsuoara frunzii compusă, jos mai aproape de rădăcină din trei frunzişoare, dintr’o singură frunzi-şoară sus în domeniul florilor. E o plantă cam înşelătoare. Ademeneşte prin coloare, dar în schimb bondarii de geaba caută răsplata ,dulce, căci nectar nu găsesc. Se mulţumesc cu polen.
La floare seamănă cu măzărichea, dar nu şi la chipul cum oferă polknul. Acesta se scutură în capătul luntrii, iar când albina se aşează pe floare şi apasă luntrea în jos, polenul e împins ca de o lopăţică; îl /vezi»grămăjoară la vârful mai îmbujorat al luntrii.
Dar unde poţi înşira toate plantele înflorite, ce se văd în lungul drumului! Multe au ajuns aici alungate din păşunele păscute ori arate.
216
FLORA ROMÂNIEI
Nelipsită e coada-şoricelului (Achileiamillefolium)»Unde apare nu e singuratecă ci formează pădurici, căci tulpina subpământeană trăeşte mai mulţi ani, se ramifică şi dă mereu ramuri. Se recunoaşte lesne după frunzele împărţite de mai multe ori aşa încât par încreţite mărunt. Florile sunt strânse grămadă. Aşa e de ramificată crenguţa cu flori încât toţi bumbişorii în care sunt mai multe floricele, via în acelaşi nivel; pot fi văzute dela mari depărtări.
Coada-şoarecului are un suc amărui întăritor, din care cauză din el se face un ceai, care intră în cadrul farmaciei casnice.
Albă floare are cătuşnica-sălbatecă sau unguraşul5 (Marrubium vulgare); înlocueşte pe marginea drumului urzica-
moartă, cu care se înrudeşte şi se aseamănă, numai că florile la fel alcătuite sunt albe, grămăjoară la subsuoara frunzelor albicioase acoperite eu puf. Sulfina-albă (Melilotus albuş) creşte în voie, înaltă, ramificată, în vârful crengilor cu şiragul ca un spic lung al-florilor albe, mirositoare.
Galbene sunt florile de brâncuţă (Sisymbrium officinale)* crucifer, neam cu muştarul, dar cu frunzele ca de pelin, în vârful ramurilor cu numeroase flori micuţe, ce înfloresc până toamna târziu; în locul lor rămân fructe lungi, cu nodurile seminţelor şi apropiate de tulpină.
Dindărătul lor se apleacă trunchiul cu florile mari de săpunel (Saponaria officinalis) ce seamănă cu garoafele şi creşte până îni munte.
Fig. 333. — Unguraşul
Fig. 334. — Brâncuţă.
LOCURI DESCHISE
217:
Pe drumurile cu pietre calcaroase, prin terenuri inculte, creşte o plantă interesantă prin chipul cum îşi schimbă floarea pentru a-şi. asigura fecundaţia prin insecte. E dumbăţul (Teucrium cha-maedrys) din neamul labiatelor, cu flori purpurii, roşcate sau albe, rare pe vârful trunchiului. Când îşi deschide floarea cele patru stamine stau plecate în jos în calea insectei, pe care o pudrează pe spate cu polenul bogat. Pe urmă staminele se apleacă îndărăt; ies din calea insectei.
In schimb le ia locul stilul lung şi aşa de îndoit încât e cu neputinţă ca de stigmatele cleioase, despicate, să nu se prindă câteva fire de polen de pe spinarea insectei. Mai are această plantă o	Fig'.	335.	—	Floare	de dumbăţ.
particularitate. E o meşteră în balistică. Sămânţa este aruncată ca dintr’o lingură, cine ştie unde, prin strângerea bruscă a ovarului uscat.
Fiind vorba de plante cu flori trandafirii, una din cele mai boghioase crescute şi prin fâneţe este nalba. In popor sub numele de nalbă se înţelege două genuri. Una e nalba-mică (Malva silvestris), alta e nalba-mare (Althaea officinalis). Ele fac parte dintr’o familie foarte răspândită mai ales prin ţările calde. De aceia nalba-mare are un port deosebit de celorlalte tovarăşe de drumuri. Trunchiul rămuros este numai frunze mari cu limbul întreg, puţin crestat pe margini.
Boghioase sunt florile, cu 5 petale trandafirii, cu vine în lung mai< roşietice, la vârf mai late şi tăiate ca un as de cupă, iar la codiţă înguste..
Fig. 336. — Fruct de dumbăţ.
Interesante sunt şi staminele, ramificate, după care se cunoaşte familia. Formează o tufă deasă de antere în jurul firişoarelor numeroase ale stigmatelor. Frumoase sunt şi fructele puse ca un colac.
Nalba-mică are florile mai purpurii şi cu 3 frunzişoare verzi-sub fiecare floare. Nalba-mare, cu 6—9 foiţe verzi sub floare, în. parte crescute, are petalele mai albicioase.
FLORA ROMÂNIEI
Toate sunt plante băgate în seamă şi de aceia cântate adesea:
Frunză verde foi de nalbă Răsai lună mai de grabă.
Nu numai că nalba e cântată ci şi căutată, căci din rădăcina de nalbă-mare, rădăcină groasă şi adâncă, se face ceai bun pentru tuse; de altfel şi din frunze şi flori se fac ceaiuri liniştitoare. Amândouă, fac parte din lista buruienilor de leac nu numai în popor ci şi în medicină, aşa încât strângerea florilor lor şi uscarea după regule •anumite poate să aducă şi un venit. Ca şi nalba cu flori trandafirii e şi bunghişorul (Erigeron acris) cu tulpina roşietică, cu
peri scurţi şi aspri, cu frunze înguste, ascuţite la vârf. Florile roşietice In capitul ca un spic, ies dela subsuoara unei frunze. Florile dela margine ca o limbă sunt trandafirii, cele din mijloc, tubulare, gălbui. De aceia şi numirile pe care le dă poporul când bunghişori (Bucovina), când c u ş m u ţ ă, steluţă, arătând drăgălăşenia florilor.
Roşietice sunt florile de bătrâniş (Erigeron canadensis) exemplu de adaptare al unei plante de origină depărtată, din Canada, adusă în Europa prin veacul al XVII-lea şi devenită apoi comună, .mai ales prin locurile cu dărâmături, prin curte, pe lângă drumuri. Are tulpina dreaptă, cu frunze lungi şi înguste, pe margini cu peri tari. Florile mai adesea liliachii sunt strânse grămadă la vârful ramurilor, înconjurat la bază de două rânduri de bractee. Când dă fructele, în locul florilor stau grămadă de pufuri albe, ce aşteaptă să fie împrăştiate de vânt. E una din plantele obişnuite.
LOCURI DESCHISE
219
Nu toate drumurile au numai spini şi burueni. In luna Mai, când nu rămâne petec neînverzit şi neînflorit în ţară, drumurile trase printre ogoare sau chiar drumul de fier dela Bucureşti la Piteşti sunt mărginite de fel de fel de flori oacheşe, pe care le întâlneşti şi îii păşuni ori pe haturi. De apuci dela Constanţa spre Eforie de-a-lungul drumului se înşiră ca două dungi de flăcări macii-roşii, spre Bazargicimortelele gălbui, podoaba drumurilor spre toamnă şi pe drumul dela Ungheni la Bălţi. Când urci drumul dela Iaşi la Miroslava, primăvara, tovărăşia ţi-o ţine iarba-şarpelui numai rubine şi safire, iar mai târziu stropii sinilii de nemţişori par roiuri de fluturaşi. Aiurea predomină cicoarea cu florile ce se deschid la anumit ceas, pe când în şanţurile umede, dâre de stânjenei galbeni.
De altfel şi în lungul drumurilor există cicluri de vieaţă. Pare că plantele sunt înţelese. Unele ies mai de vreme ca sa facă loc apoi altora. Se înţeleg mai bine decât oamenii, având toate dreptul la vieaţă.
Sunt în schimb şi făpturi umile. Cresc oriunde, numai să trăiască. Le dai afară pe o uşă şi intră pe alta. Se târîie, îngenunchie, creşte în praf prin locurile bătute, prin pietriş. Atât de adânc ce e ţesut dorul de vieaţă cu însuşi fiinţa, încât încearcă să trăiască oricum.
Una din aceste plante aflate pe toate cărările este troscotul (Polygonum avicnlare). Umple ogrăzile chiar cele mai părăsite. II întâlneşti până şi printre urmele lăsate de roţi pe drumurile de ţară. Formează covorul verde al margenii de cărări, de cum dă primăvara şi până târziu în toamnă. E mâncarea găinilor. II ciupesc cât e vara de lungă, dar el dă la loc, verde, ca şi când durerea i-ar aduce înviorare, iar rănile putere de creştere.
Are tulpina tărîtoare. Nu se încumetă să-şi ridice capul prea sus. In schimb ramurile sunt numai frunze până în vârf, mici eliptice, lunguieţe, aspre pe margine. Rar ajunge să deie flori, mai ales când e tot ciupit la vârf. Când •înfloreşte atunci se mai rumeneşte, arată un surâs trist. Florile mărunte sunt verzi, cu marginea petalelor roşietică ori albie, ca un spicuşor la vârful crenguţelor.
Cât e de umil, dar poporul l-a băgat în seamă căci e tovarăşul lui pe drumurile de ţară, e adesea ■singura verdeaţă ce se întinde în faţa prispei ori Flg* 339- — Troscc*. pe toloaca bătută, unde îşi ţin oamenii sfatul, iar femeile pun ţara la cale. De aceea îl întâlnim ades în cântecele populare:
Frunză verde troscoţel Mi-â trimes badea inel Să-mi stămpăr dorul cu el.
220
FLORA ROMÂNIEI
Troscotul face parte dintr’o familie cu numeroşi membri, ce umple pământul nostru, găsindu-se dela faţa apelor stătute şi până pe ultimele scoarţe înflorite de pe păşunile carpatice. Are şi neamuri folositoare, cum e hrişcă mândră; are şi rude cu mare cătare în gră^ dinele din sate, cum e nasul-curcanului, cu florile roşii.
Altă plantă obişnuită pe lângă drumuri este vestita lobodă. (Atriplex) cu specii numeroase, vestită prin versurile populare:
Frunză verde lobodă Gura lume-i slobodă.
E neam cu sfecla. Creşte înaltă, ramificată, cu frunze late la bază,, ascuţite spre vârf, iar mai sus ajung ca nişte curele subţirele.
La capătul ramurilor sunt florile verzui, dese, strânse în ghemu-şoare mărunte. Toate neamurile ei se îngrămădesc pe lângă locuinţele* oamenilor, bine înţeles unde terenul nu e cultivat.
Tot aşa eşicu ştirul (Amaranthus retroflexus) foarte comun, verde peste tot, frunze şi flori. Acestea, sunt mărunte dar îngrămădite atât de numeroase la vârful ramurilor încât formează ca un soiu de pămă-tufuri aspre.
Amestecat cu loboda şi ştirul, fiind rude de aproape şi cu cerinţi cam la fel, creşte şi spanacul-săţ-batec (Chenopodium album), la port asemenea cu sfecla din grădină. E mai mândru ceva decât neamurile pomenite, având florile mărunte alburii. Se văd mai lesne.
Pe lângă plante cu flori albe, sunt altele cu flori galbene. Câte un fir de c e r e nţ e 1 (Geum urbanum) se amestecă printre celelalte. Are frunzele late tăiate în trei loburi şi cu două aripioare la. bază, iar florile mici la vârful rămurelelor ce ies de sub subsuoara frunzelor. Când au dat fructele planta se recunoaşte după alcătuirea lor cu câte un fir lung îndoit la vârf ca un cârlig, colorat în ruginiu.. Rădăcina frecată are miros de cuişoare.
Nu se poate margine de drum fără şi de un neam al 1 ă p t u c ă h (Lactuca virosa) mai ales în Moldova şi Dobrogea, tot cu flori galbene şi cu pufuri ca de păpădie când fructele sunt coapte. Pe marginea şanţului de drum prin locurile mai uscate stau şi tufele de v e t r i c e (Tanacetum vulgare) alăturea cu coada-şoricelului. Fac parte din aceeaşi, familie, cu frunze aproape la fel, numai că sunt mai argintii, iar bumbii galbeni cu flori, câte unul pe o crenguţă subţire din vârful tulpinei ramificate, au sub ei un înveliş de frunze ca nişte solzişori. Planta e-mirositoare, aduce aminte de mirosul canforei, de aceea stă nesupă^-rată. In schimb adesea e cultivată în grădini.
Prin unele locuri e nelipsită traista-ciobanului, cu tovarăşa ei nedespărţită urda-vacii sau cu punguliţa (Thlaspv
Fig. 340. Fructe de cerenţel (Gr.).
LOCURI DESCHISE
221
arvense), care se deosebeşte prin fructul scurt, dar înaripat. Când se crapa în lung, vântul îl scutură şi cu aceasta seminţele prinse pe o pieliţă subţire dintre cele două aripi sunt asvârlite cât colo.
Ocheşele sunt florile de cinci-degete (PotentiUa reptans) care se furişează cum poate târîndu-se printre celelalte, cu frunzele ci cu 5 foiţe întinse ca degetele dela mână, bucuroasă că poate să sclipească la soare. Florile ei singuratece au petale galbene strălucitoare şi cu numeroase stamine.	**
Sunt multe şi felurite plantele de	*l\
pe lângă drumuri. Din ele nu lipsesc nici pâioasele, iar cel mai obişnuit,	^
jnai rezistent şi mai uşor de recu-	\
iioscut este orzul-şoarecilor (Hordeum murinum) la frunze ase-
menea orzului, ca şi la spic, numai că e mult mai mic, cu ţepi numeroşi şi aspri. Dracii de copii fac glume punând altora după cap un asemenea spic, care la orice mişcare înaintează împins de vârful ţepilor, de trebue să te desbraci ca să-l poţi scoate.
Frumos proiectat pe cerul albastru, când te odihneşti pe valul drumului printre ei este tremurăroarea cu spicurile numeroase spânzurând la vârful unor rămurele ca firele de aţă, ori iarba-cânelui (Cynodon dadylon) cu cele 3—6 spice dese, resfirate, ca nişte degete în vârful paiului subţire.
Din cauza deosebitei alcătuiri geologice, prin aşezarea geografică şi condiţii mai îndulcite de climă decât în restul României, Dobrogea are o vegetaţie cu unele caractere diferite.
Fig. 341. — Fructe de punguliţă.
Fig. 342. — Iarba-cânelui (d. Th. Solacolu).
E.	In lungul şi latul Dobrogei.
222
FLORA ROMÂNIEI
Asociaţiunile de plante sunt variate după cum o străbaţi în lung,, dela Nord la Sud. învelişul de plante este iarăşi felurit din primă» vară şi până în toamnă, la ţărmul mării ori înlăuntrul provinciei. Când faci drumul în curmezişul ei în toiul verii, dela Constanţa la Hârşova bunăoară, străbaţi întinsul stepei ca arsă; unde şi unde câte un scai mai rezistent, câte un rediu de tufani piperniciţi. Ajuns pe vârful stâncilor dela Hârşova, contrastul cel mai izbitor îl formează larga luncă a Dunării cu desele păduri de sălcii, verzi încă, faţă de câmpul, şi stâncile cenuşii. Primăvara însă când natura înviază, câmpurile sunt şi ele verzi cu tot soiul de plante, majoritatea ca în restul României, altele care aduc aminte de ţările « unde înfloresc lămâii».
De când a revenit la România, Dobrogea a fost cercetată de cei mai mulţi dintre botaniştii noştri de seamă, cărora se datoreşte nu numai cunoaşterea în amănunt a plantelor, cât mai ales întovărăşirile, insule deosebite după condiţiunile fizice, la un loc alcătuind un mozaic floristic din cele mai originale din Europa.
In drumul cu vaporul dela Galaţi spre Tulcea, Munţii Dobrogei de Nord apar acoperiţi cu păduri dese, pânză de arbori rămuroşi, variaţi, care se întind până la vestitele păduri din jurul Babadagului. Fagul în Dobrogea nu se prea cunoaşte decât răzleţ, cum e în Valea Batovei, de lângă Ecrene.
Stejarul este arborele dominant, cu toate varietăţile lui. Stejarul cu ghinda grămadă câte 2—3 pe o codiţă lungă, alcătueşte frumoasele păduri dela Niculiţel, străbătute de un drum bun, ce se scoboară în şerpuiri spre vestita localitate cu viile dela Sarica. Sunt amestecaţi şi g o r u n i cu frunzele mai delicate, ca şi gârniţa cu frunze mari, cu codiţa scurtă, ori cerul mai pipernicit, mai strâmb la ramuri, cu ghinda într’un păhărel cu solzi ghimpoşi. Nu lipseşte nici tufanul (Q. lanuginosa) ca şi în Basarabia.
Teii dau farmecul pădurilor nordice. Drumul dela Meidanchioi la Niculiţel, când sunt înfloriţi, îl faci într’o mireasmă adormitoare. Mai răspândit este teiul-alb cu frunzele mari, argintii pe dos, scobite la capătul codiţei. Floarea mirositoare are mai multe stamine — până la 50 — mai scurte decât petalele, în dreptul cărora se văd nişte solzişori gălbui, aşa încât floarea pare bătută. E cel mai căutat de albine. Nu lipseşte nici frasinul, carpenul, diferite soiuri de ulmi, şi tot noianul arborilor şi arbuştilor ce se găsesc în toate pădurile de stejar.
Dar printre aceşti tovarăşi obişnuiţi apar şi arbuşti mai rari fo celelalte părţi. Aşa e salcâmul- galben (Colutea arborescens )i cu un strugure de puţine flori mici, galbene, ieşite dela subsuoara frunzei delicate, cu câte 9—11 frunzuliţe. Numele de beşicoasă ce i se mai dă îi vine dela păstaia scurtă, mai umflată, cu multe seminţi în ea. De altfel arboraşul e cunoscut, căci, din cauza florilor frumoase, este des cultivat în grădini şi parcuri. Şi un soiu de b â r-
LOCURI DESCHISE	223*
coace (Cotoneaster tomentosa) asemănător cu cel obişnuit (Coto-? maşter vulgaris) cultivat prin grădini, cu fructul cărnos, roş, creşte sălbatec, de altfel aflat şi pe la Mehadia, cu o climă tot mai dulce decât în alte părţi ale României. Liliacul obişnuit şi atât de cunoscut, nelipsit din nicio grădină chiar din sate, pe la Hârşova se întâlneşte sălbatec, crescând pe stânci, ca şi în Cazane. Şi un soiu de p ă r (Pirus elaeagrifolia) originar din Persia, creşte sălbatec la marginea pădurilor. Fiindcă înfloreşte mai târziu iar frunzele sunt decorative, argintii, acest arbore se vede şi în parcuri. De p a 1 i u r (Pali-urus aculeatus) e legată legenda că din el s’a făcut cununa de spini ce a însângerat fruntea Mântuitorului.
La baza frunzelor regulat tăiate, ovale cu vârful ascuţit şi dinţată mărunt pe dungă se găsesc doi spini ţapeni unul drept, mai lung, altul, încârligat ca şi cel de trandafir. Se mai recunoaşte după fructul scorţos, lăţit la vârf ca o pălărie, spre a putea fi uşor luat de vânt. Până şi iasomia
Fig. 343. — Salcâm-galbăn»
Fig. 344. — Pirus elaeagrifolia (d. I. Prodan).
Fig. 345. — Păliuruh
324
FLORA ROMÂNIEI
(Jasminum frudicans) atât de cultivată prin grădini pentru florile mari albe cu miros puternic de lămâie, creşte pe stâncile din nordul Dobrogei. Prin luminişurile din păduri, alăturea de soc, de porumbelul :spinos, se văd şi tufe de migdal-pitic (Amygdalus nana) cu florile trandafirii lungi, frunze înguste şi fructele păroase, cu sâmburele neted. De altfel e şi el cultivat prin parcuri nu numai din cauza florilor frumoase, dar pentrucă e mai rezistent la frig.
In mare număr prin pădurile din jurul Babadagului creşte un arbust (Goebelia alopecuroides) neam cu arborii Sophora faponica ce se găsesc în Cişmigiu, de origină depărtată.
Creşte destul de înalt, chiar de un metru şi are tulpina lemnoasă cu şănţurele în lung. Mari sunt frunzele compuse ca ale salcâmului, dar mai lungi, cu 2 rânduri de câte 10—11 frunzuliţe ovale, netede pe muche, ce nu stau însă una în dreptul alteia, iar în vârf cu o singură foiţă. Florile sunt dese la vârful ramurilor au luntrea ascuţită la vârf şi cu o prelungire îngustă îndărăt. Când din flori ies pă-stăile lungi şi de 6 cm, păroase, noduroase, îngrămădirea lor dau un sunet metalic, scuturate de vânt.
Deşi în Deltă, pădurea dela Letea a rămas o insulă minunată de vegetaţie dela noi, care merită să fie vizitată de toţi acei care fac drumul până la Sulina. După Antipa, ocupă o suprafaţă de peste 3000 ha şi e aşezată pe vestitul grind care se continuă cu acel dela Caraorman. Frumuseţea pădurii tocmai în a-ceasta constă, că e ca o insulă înconjurată din toate părţile de plaurul deltei, având destulă umiditate în aer,	dar mai ales la rădăcini, aşa încât arborii	capătă	desfăşurarea
^impunătoare a pădurilor sănătoase. Condiţiile climaterice fiind mai blânde,	printre	arborii obişnuiţi se amesteca	şi acei	care trăiesc
mai mult	spre	Mediterana. Părţile cu arbori deşi,	numite	«hasmacuri »
sunt formate în special din plopul-alb rămuros, strălucitor prin coaja lui ca de mesteacăn, ruptă în fâşii în lungul trunchiului.
I	se zice alb pentrucă şi frunzele, pe dos, sunt acoperite cu un puf moale, argintiu. Când bate vântul pare că în locul frunzelor sunt aninate cioburi de oglindă, mereu clătinate, strălucind în cadrul cerului albastru intens cum se menţine mai des în Dobrogea. Ajunge, aice, până la 25 m. înălţime, iar trunchiul şi de 1 m. în diametru.
Aici se vede noianul variat de sălcii, cu aspecte deosebite, crescute tn voie, în desfăşurarea ramurilor lor mlădioase. E o adevărată grădină
Fig. 346. — Goebelia alope curoides (d. I. Prodan).
LOCURI DESCHISE	225
«botanică de; sălcii felurite, dela salcia alburie (Salix alba) cu ramuri lungi îndoite în jos, cu frunzele înguste, lungi zimţuite pe margini, mătăsoase pe faţa de jos, de pare poleit cu argint arborele întreg când vântul şueră printre ramuri, până la răchita (S. fragilis) cu frunzele tot lungueţe, dar mai late, iar mâţişorii apărând odată cu frunzele. Amestecaţi cu aceste esenţe preponderente, face contrast portul aspru al stejarului, al ulmului, al teiului-roşu (Tilia parvifolia)9 cu frunzele mici, având faţa mai închis colorate decât dosul mai albicios. Din florile mărunte ies fructe ruginii.
Tufişuri dese de dracilă, de corn şi sânger ca şi tovarăşii lor s’au adunat la marginea pădurii, dându-i în spre toamnă un decor neuitat, prin varietatea şi intensitatea colorilor. Cerceluşii de
i«îg. 347. — Frunza curpânului-de-pădure <Gr.).
Fig. 348. — Fructele de curpăn.
dracii ă, par mai roşii, frunzele de sânger în adevăr ca muiate in sânge, fructele de salbă-moale de cârmâz, cele de 1 e m n-cânesc mai strălucitoare. In afara pădurii, prelungind-o pe nisipul dunelor, cătina-albă-mare formează un covor des argintiu, cu încondeierile portocalii ale fructelor ce stau ciucură în lungul ramurilor, cu suliţi ascuţite la vârf. Cătina-roşie ce pare ca uscată, căci frunzele sunt ca nişte solzi, au ramurile mai des împodobite cu floricele trandafirii ori cu puful argintat al seminţelor, alăturea de Tamarix Pallasii cu florile şi mai dese, tot trandafirii. Pe galbenul nisipului aceşti arbuşti ţes un tablou neîntrecut, ce merită să fie văzut.
Ceea ce dă însă caracteristica pădurii dela Letea, făcând să fie asemănată cu pădurile tropicale, sunt lianele noastre, aici mai încâlcite şi mai dese decât în celelalte păduri.
Curpănul-de-pădure (Clematis vitalba) e podoaba hu-eeagurilor şi în. restul României, formând boschete ca ninse vara de noianul florilor mari albe, dar mai ales către toamnă, când din flori au ieşit fructele cu o coadă lungă şi subţire, numai puf alb, ceea ce le dă *o înfăţişare de filigramă des ţesută. Frunzele sunt compuse ca ceruite
15
226
FLORA ROMÂNIEI
şi palide, cu o codiţă lungă şi foarte volubilă. Florile adunate în crenguţe ramificate sunt la coloare asemenea celor de lămâi, albe-gălbui, cu numeroase stamine galbene. De obiceiu se agaţă fie prin trunchiu fie prin codiţa frunzelor, formând o pânză ce învăluie cununa arbuştilor. In pădurea dela Letea însă au trunchiurile lungi şi de 20 mr urcându-se până în vârfurile arborilor înalţi, de unde nemaiavând cum să se mai ridice se resfiră în jos ca nişte bice aninate de crengi.
La fel se comportă şi viţa-sălbatecă (Vitis vinifera), care se urcă prin cârceii cunoscuţi, iarăşi până la vârful arborilor înalţi. Altă liană (Periploca graeca) la trunchiu mult mai subţire, ca o sfoară, cu frunzele opuse netede pe margini, late dar ascuţite la vârf, cu florile dese şi fructul lung neted, se agaţă şi ea, dar nu atât de sus ca celelalte. Nu lipseşte nici e d e r a care îmbracă trunchiurile cu ţesutul des de frunze pergamentoase.
Frumos este şihămeiul (Humulus lupulus) ce se pune la întrecere cu curpănul. Trunchiul ca un odgonaş cu peri aspri pe el, este partea F* 349 — Trunchiu ce înco^tăceşte ramură de alta formând un odgon Încolăcit’de pTnpioTa împletit din odgonaşe mai subţiri, la rândul lui (Gr.).	învârtindu-se pe arbori. Frunzele tot aspre au
trei loburi adânc despărţite, cu codiţa lungă ce se poate şi ea încolăci aburcând trunchiul.
Florile nu prea se zăresc, cele bărbăteşti pe un trunchiu, cele femeieşti pe alt trunchiu, fiind mărunte şi verzui. Gând însă seminţele sunt formate, spicuşorul cu florile femeieşti spânzură ca un mărunt con de pini, albi gălbui, cu gingaşă înfăţişare. Boschetele formate de hămei pare că au fost împodobite de zânele pădurii cu frumoase lampioane, asemenea celor japoneze, de hârtie.
Până şi trandafirii-sălba-t e c i (Rosa dumetorum) sunt agăţători, c împlinind desişul uneori greu de străbătut, întocmai ca în pădurile tropicale. Fig. 350. —	Periploca graeca
Neuitată este priveliştea spre toamnă	(M.	B.).
când arborii şi mai ales arbuştii sunt
coloraţi vioi şi diferit, fie pe frunze fie pe fructe. Frunzele de viţă ajung vişinii, cele de curpăn ruginii, ca şi de hămei, cele de Periploca
LOCURI DESCHISE
227
galbene, amestecate cu gălbuiul frunzelor de plop, cu argintiul celor de sălcii.
Din cauza condiţiunilor particulare, pe lângă pădurile atât de caracteristice şi ierburile sunt deosebite. In primăvară răsare de timpuriu o ceapă (Allium guttatum) în vârf cu floricele trandafirii punctate cu purpuriu; un soiu de sparangă (Asparagus pseudoscaber) mai micuţă decât umbra-iepurilor obişnuită îşi ridică rămurelele cu frunze ca nişte bucăţi de aţă; o garofa uriaşă (Dianthus giganteus) cu flori boghioase roşii se înalţă de un cot şi mai bine printre celelalte ierburi. Laptele-cânelui (Euphorbia gerardiana) e înaltă şi ea de câţiva decimetri, cu frunzele ca de brad, lucii, verzui-cenuşii, tufoasă. Iarba-osului (Helianthemum vulgare) cu tulpina lemnoasă, centauree (C. arenarius)9 apoi, izolate ori în grupe, nagara şi colilia cu pufurile mătăsoase şi lungi din vârful paiului, ceea ce a făcut ca poporul să le dea numele atât de plastic de părul-zânelor formează asociaţii ademenitoare.
Păduri mari sunt şi în sudul Dobrogei în spre graniţa cu Bulgaria; Deliorman, înseamnă « Pădurea rea, deasă ». E formată tot mai mult din stejăriş dar în care elementele mediterane sunt mai multe, cum e p ă r u 1 (Pirus elaeagrifolia), apoi cărpiniţa (Carpinus duinen-sis) zis şi sfineac, neamul mai mărunt al carpănului, glădiş (Acertataricum) cu frunze mai mici, mai dese şi lungăreţe cu frunzele întregi, abia crestate ceva mai adânc pe margini lăsând nişte colţuri mai lungi decât ceilalţi dinţi, cu florile mărunte într’un strugure ridicat. Fructele, asemenea cu ale arţarului sunt mai delicate, cu aripele scurte şi purpurii, formând podoabă atractivă, din care cauză este adesea pus în parcuri. Mulţi arbuşti aduc aminte de ţinuturile mediterane cum e liliacul, paliurul, beşicoasa, salba-moale cu foi late (Evonymus latifolius), vişinul-turcesc A* (Prunus mahaleb), cu frunzele mai ascuţite iar florile aşezate altfel decât la prunii ceilalţi. N’au codiţă fiecare, ci coada principală se ramifică în alte codiţi, formând un mic strugure. Florile mirositoare sunt frumoase, cu vârful portocaliu al staminelor ceea ce le dă un farmec deosebit. Fructele la început galbene, la urmă negre, sunt mărunte şi amărui. Lemnul lui e foarte căutat pentru lulele, fiind mirositor şi tare, cu ape vişinii. Caracteristic sunt arbuştii cu ramurile late în formă de frunze, mereu verzi (Ruscus hypoglossum) din neamul ghimpelui din pădurile de stejar. Frunzele sunt reduse la nişte solzişori mărunţi, lungi, din subsuoara cărora ies «cladodele», aşa numindu-se curioasele ramuri late, în formă de frunze pe mijlocul cărora stau câteva floricele alburii.
Până şi arboraşul care dă r o d i a (Punica granatum) de loc de prin ţinuturile mediterane, creşte prin părţile sudice ale Dobrogei. Cu frunze împrăştiate, cu mari flori roşii la vârful ramurilor, cu fructele tot roşietice ca nişte mere, e o arătare din ţinuturile cu multă lumină.
15*
228
FLORA ROMÂNIEI
Interesant este că în cuprinsul acestor păduri s’a găsit o plantă care creşte fie numai în ţinuturile muntoase dela noi, deşi rar, fie în regiunile europene sudice. Este de altfel o plantă ornamentală foarte adesea păstrată în ghiveciu şi iarna. Pe aici creşte endemică, adică sălbatecă. E Cyclamen durostoricum cu un trunchiu ca un tubercul sferic, din partea de jos a căreia ies rădăcini firoase. Frunzele circulare sunt verde închis pe partea de sus, cu zone mai albicioase şi violete pe dos, cu codiţa foarte lungă. Florile, cu forma atât de caracteristică, cu gura în jos, iar petalele de coloare ca de carmin sunt răsfrânte în
Fig. 351. — Ruscus hypo-	Fig.	352.	—	Cyclamen	durostoricum
glossum (d. I. Prodan).	(d. Panţu).
sus; corola are la bază o pată albă înconjurată de o margine violetă intens, aproape negrie. Codiţa florii lungă, e înşurubată când se coace fructul. înfloreşte primăvara odată cu brebeneii şi grâuşorul.
Tot atât de interesantă şi mult asemănătoare pădurii dela Letea €ste cea din Valea Batovei, dintre Balcic şi Ecrene. Fondul e format din arini negri (Alnus glutinosa), ici şi colo câte un fag, ulmi rămuroşi, jugaştri, meri-pădureţi, frasini, plopi, sălcii. Ceia ce dă atracţie ca aspect şi ca frumuseţe toamna este încâlcitura lianelor noastre* mai desvoltate decât la Letea. Curpănul-de-pădure, hămeiul,
LOCURI DESCHISE
229
viţa-sălbatecă, dar şi Periploca graeca, ca şi iedera, sunt comune; lângă ele se amestecă volbura zisă şi cupa-vacii (Calystegia silvatica) cu florile albe, fluierătoarea zisă şi lemn-nelemn, prin Munţii Apuseni (Tamus communis), cu ce înghirlandează trunchiurile cu florile ei frumoase, galbene-verzui, dar mai ales Smi-lax excelsa, o agăţătoare mediterană, cu trunchiul subţire, cu frunze ascuţite la vârf, iar la baza codiţei cu câte 2 cârcei ca aţa du ajutorul cărora se agaţă până în vârful arborilor, formând adevărate draperii larg ţesute, mai uşor văzute când arborii sunt desfrunziţi.
Toate formează tufişuri cu aspect exotic, mai ales când apa Ba-tovei se revarsă şi inundă pădurea. Imediat răsar plante de apă ce stropesc spaţiurile deschise cu florile frumos colorate. E un tablou neuitat.
Intre cele două zone de pădure, una la Nord, alta la Sud, pe jumătatea din judeţul Tulcea, întreg judeţul Constanţa şi partea de miazănoapte a judeţului Caliacra, se întinde stepa. Pădurea se pierde din ce în ce la marginea ei. Gârniţa şi cerul ajung schilodiţi, mărunţi, strâmbi, adesea acoperiţi de păienjenişul cuiburilor de omizi, ce-i desfrunzesc repede. Mai mult înaintează că rp in iţa tot mai răzle;aţă, m o j d, r a n u \, părul 7 pădureţ spinos, apoi tufişuri de m ig.d a-1-p i ti c, de păducel ce ajunge c^ un tufan»
Fig. 354. — Cârcei de Smilax (după Grinţescu).
Fig. 353. — Fluerătoare (d. E. Pop.).
230
FLORA ROMÂNIEI
Pe stâncile dela Hârşova se găseşte arboraşul rar numit săm b o-vină (Celtis australis), neam cu ulmul, cultivat şi prin parcuri. Are frunzele cu puf pe faţa inferioară, în dreptul nervurilor. Fructele negre
au un înveliş tare, şi stau la vârful unei codiţe lungi şi de 3 cm. Pe urmă nu rămân decât mici tufe de iasomie, de măcieş, de păducel, de păr-pădureţ, de rugi ghimpoşi ori porumbei spinoşi. In jurul caselor sunt plantaţi salcâmi, stejari, iar în grădini, caişi, zarzări, aguzi, vişini, care umbresc locurile şi casele.
încolo cât vezi cu ochii numai cereale şi ierburi, de schimbă aspectul locurilor, după anotimp. « Spre sfârşitul primăverii însă holdele bogate ondulează pe câmpii ca valurile verzi ale unei mări bogate, pătate sau stropite de coloarea roşie a macilor, de cea galbenă a rapiţei şi de cea albastră a florilor de lângă arături şi drumuri. Vara cerul stă mai mult senin; arşiţa şi seceta usucă sămănături şi tot coloarea mohorîtă a miriştilor, aşa aerului şi zorile largi, unde se înşirue
Fig. 355. — Celtis australis (M. Br.).
ierburi şi aşterne peste că spre toamnă, căldura
tumulii plini de taine, îţi apasă sufletul cuprins de melancolie» (C. Brătescu).
Feluritele plante, bogate, descrise sau găsite în stepele dobrogene sunt extraordinar de multe, cunoscute datorită muncii botaniştilor români. A le arăta pe toate trece de cadrul lucrării acesteia.
Multe sunt comune zonei de stepi din restul României. Altele nu trec dincolo de Dobrogea, venite din stepele răsăritene ale Asiei sau din ţinuturile mediteraneene.
Se întâlnesc răzleţite sau formând asociaţiuni pe suprafeţe mai întinse.
Pe la mijlocul primăverii, între Bazargic şi Caliacra stau câmpuri întregi de bujor (Paeonia te-nuifolia) în tufe mari, ce umple câmpurile cu jarul florilor lor trandafirii. Când se amestecă printre ele şi pâlcurile de stânjinel-pitic cu florile galbene, petele albe de băluşcă (Ornithogalum ienuifolium) strânse grămadă într’o întovărăşire bucuroasă de
Fig. 356. — Bujor (d. I. Prodan).
LOCURI DESCHISE
231
vieaţă, « toate la un loc, la intervale scurte de înflorire, împrumută regiunii o frumuseţe care arareori se observă în alte părţi ale ţării» {I. Prodan). In apropiere de Cavarna, ogoare întregi lăsate pârloagă, sunt acoperite cu pusderia macilor de pare că se întinde flacăra miriştelor aprinse. Sunt scenerii care nu se uită, aducând aminte de vestitul tablou al câmpurilor de maci din Egipt. Numeroase sunt în special speciile de Centaurea. Botanistul I. Prodan dela Cluj, în o monografie a genului a descris un număr mare de cen-tauree din ţară, cele mai multe din Dobrogea. Sunt plante cu trunchiul ramificat, cu frunze obişnuit mărunte, cu flori mai întotdeauna frumos colorate, strânse la capătul ramurilor într’un capitul învelit la bază de solzi, deşi, mărunţi, ce seacoper unii pe alţii pe margine. Florile tubulare sunt de două soiuri. Cele dela periferie în general sterpe cu corola mai desvoltată, servesc ca chemare pentru insecte.
Cele din spre mijloc au anterele unite între ele ca un manşon, prin mijlocul căruia se ridică stigmatul despicat la vârf. Centaureele de stepă se apără de regulă împotriva secetei prin frunze scorţoase, înguste, adesea păroase, iar de ierbivore prin ţepi restrânşi uneori în jurul florilor. Caracteristică pentru Dobrogea este bunăoară Centaurea fankae descrisă de D. Brandza, cu florile roşii ;
Centaurea napulifera ridicată din Peninsula Balcanică are rădăcini ca nişte tuberculi, frunze simple păroase, cele dela bază crestate ca şi frunzele de păpădie; florile albastre sau roşii, cele dela margini cu corola în fâşii lungi sunt învăluite de solzi laţi, verzi, cu multe firişoare pe margini. Comună pe marginea drumurilor, nu numai în Dobrogea, este Centaurea solstitialis numită scai-galben, pentrucă în adevăr are Fig. 357. — Centaurea nu numai la port asemănarea cu un scai, cu napulifera frunzele subţiri, cu trunchiul înaripat în lung, (d* L Prodan)° dar mai ales prin ţepii ascuţiţi, lungi, ce păzesc buchetul de flori galbene dela vârful ramurilor. Tovarăşa acestei plante pe lângă drumurile de stepă din Dobrogea ca şi din Basarabia este cununiţa (Xeranthemum anuum), numită şi imortelă, din neamul composeelor. I se zice aşa pentrucă învelişul florilor dela capătul ramurilor este format din bractee scorţoase trandafirii, iar planta întreagă e ca uscată. Din ea se fac cununi pentru morminte, căci ţine timp îndelungat. Numeroase specii de j a 1 e ş (Stachys jugaefolia), de garoafe apoi anumite specii de morcovi (Daucus bessarabicus) şi mai cu seamă de scaieţi, plantele de stepă.
232
FLORA ROMÂNIEI^
Iarna, vântul rostogoleşte tufele rotunde de spinul-vântuIui
sau scaiul-dracului.
Dintre leguminoase sunt multe asemenea cu duîcişorul din celelalte stepe (Hedysarum grandiflomm). Dintre ierburi, propriu stepelor dobrogene, regiunilor calcaroase* este Agropyrum Brandzae, cu o coloare albastru-brumărie, cu frunzele înguste, ţepoase, îngrămădite la baza paiului pe care abia se mai vede din loc în loc câte o frunzuliţă îndepărtată de ramură la vârf cu un spic cu florile pe două laturi, lăţit*, asemenea unui pieptene cu 2 rânduri de dinţi când e privit în zarea albastră. >
Nici în sudul Basarabiei secetoasă nu se văd atâtea minunate soiuri de adaptării la loc şi vreme ca în stepele dobrogene^ mai ales unde terenul este acoperit numai cu pietriş, de ai crede că a fost o bătălie recentă între noroadele primitive. Aşa e bunăoară pe tot drumul dela satul de găgăuţi Gheaur-Saiuciuc până la Caliacra. Nicăieri nu-ţi este dat să prinzi mai bătător la ochi Fig. 358. — Cunumţa. puterea vitală a plantei. Cele mai multe a*& tulpinele ascunse în pământ, cu materii de rezervă sub formă de bulbi, tubercule, chiar când în stare normală nu au asemenea modificări. Multe ierburi au bulbi, chiar şi neamuri de ale orzului (Hordeum bulbosum). O garofiţă (Dianthus nar-diformis) pare că e dela munte, atât e de lungă şi groasă rădăcina adâncită în pământ, mai lungă decât trunchiul, cu frunzele ca nişte cureluşe înguste şi scorţoase. In special frunzele se modifică* devin ca de piele, uneori ca ceruite de nu le pasc nici oile. Când au terminat ciclul de vieaţă şi fructele stau în pârgă, unele plante îşi leapădă frunzele de pe tulpină şi formează la baza ei ramuri sterpe cu frunze îndesate la vârf. « E un caz asemănător cu tufele tropicale » (I. Prodan). Cele mai multe se îmbracă cu cojoc fin de peri, deşi, mătăsoşi, care opresc transpiraţia. Această îmbrăcăminte nu se vede numai la neamurile lumânăricăi ci şi la altele*
care obişnuit n’au peri. Sunt plante cum e un soi	-
-	. w /	/r,	+	.	• >	a	•	Fig. 359.—Dianthm
de paiuş (Festuca tenuis) care îşi schimba nardiformis L ]
forma frunzelor chiar pe aceeaşi tulpină, unele	Prodan). ;
LOCURI DESCHISE
23&
late altele înguste, iar teaca frunzelor e mai desvoltată. Multe neamuri de ale sugelului sau ale mărarului cuprind în ele bogate depozite de uleiuri eterice, prin a căror evaporare împiedecă pierderea apei din ţesutul plantei. Multe plante se încarcă cu spini numeroşi, care le apără de distrugerea animalelor. Trandafirul - de - câmp (Rosa ferox) după cum numele ştiinţific arată, are adevărate ghiare pe ramuri.
Cu totul alta este întovărăşirea plantelor dobrogene de-a-lungul ţărmului mării, unde umiditatea este mai mare, iar natura terenului, variată, ca şi expunerea la soare. Ici e stâncă de calcar, dincolo sunt năruiturile argiloase friabile dela Balcic, plajele nisipoase dela Mangalia ori cele cu mai multe sărături din spre ţărmul basarabean. Din dreptul Şablei până la Ecrene terenul e stâncos, rupt; spre Nord de Caliacra suflă aspru crivăţul; între Caliacra şi Ecrene este larg; golf adăpostit. Valea Batovei aproape începutul unui liman este acoperită cu păduri. Sălcii şi plopi rămuroşi umbresc valea râului cu apă bogată ce învârte roata morii de lângă Palatul Regal. Vegetaţia e variată. Ici sunt stâncele goale, arse în toiul verii; dincolo e umbra tufărişurilor, mai încolo a pădurii. Farmecul regiunii constă tocmai în această variaţie de floră împreună cu variaţia formelor de teren, între baldachinul albastru al bolţii cerului şi întinsa faţă a mării irizate.
Dela Bugaz lângă Cetatea Albă şi până la capătul Deltei din spre Vâlcov terenul este jos. Limbi de nisip îmbibat cu sărătura mării desparte întinsul apei sărate de lacurile, parte rămase sărate, parte transformate în limanuri, încadrate de stufăriş şi papurişte deasă. Niciun arbore nu umbreşte locul. Vegetaţia se reduce la tufe de pelin-austriac (Artemisia austriaca) alburiu, cu frunze fine, ca rupte în făşii înguste. Ea acoperă bucăţi întinse, mai ales în spre lacul Chitai, zona subţiindu-se spre Vest.
In dreptul Deltei, prin lupta dintre pământul ce ridică fundul mării în zona îndulcită de marea cantitate de apă adusă de Dunăre, pre^ domină neamuri de ale pipirigului (Juncus maritimus) şi ale rogozului (Carex pseuăocyperus) care înaintează formând insule verzi chiar în domeniul Mării îndulcite. Dintre păioase sunt care fixează şi dunele, formate din nisipul asvârlit de mare.
Neamul pirului (Agropyrum junceum) atât de blestemat de agricultori, la marginea mării dimpotrivă e o binefacere. Prinde rădăr-cini şi se desvoltă bine chiar în nisipul proaspăt asvârlit formând tufe de vegetaţie verde, ca nişte miei insule. Tufe tot mai dese cu cât sunt mai aproape de ţărm răsar din valurile domolite ale mării, aici cu fundul atât de aproape de faţă, încât îl vezi şi trebue să-l ocoleşti ca să nu se înţepenească lotca. E la el acasă pe nisipurile de pe plajă* îngrămădite de vânturi. Şi acolo creşte ca tufe, care însă opresc nisipul în loc, prilejuind insule de vegetaţie, dând adăpost şi altor plante. Având paiu Înalt cu frunze lungi, nisipul se adună în jurul lui de*
234
FLORA ROMÂNIEI
formează o moviliţă gata să-l înăbuşe. Planta însă învinge. Frunzele ascuţite la vârf, paiul care creşte repede, străbat nisipul, ridicându-se în vârful moviliţei care tot se înalţă, dând dunele mai tînţepenite de lângă ţărm. Ploaia spălă sărăturile din nisip; încet încet în jurul tufei de pir, prind rădăcini alte plante de sărături şi astfel se încheagă o biocenosă, adică o întovărăşire de anumite plante, pe o suprafaţă restrânsă.
La fel întins în ţinutul dunelor dela ţărm este perişorul (Ely-mus sabulosus) ce seamănă la spic cu orzul. Nu creşte în tufe mai
Fig. 360. — Juncus	Fig.	361.	—	Perişorul. (k).
maritinus (F.).
mari ci izolat, deşi din rizom ies ramuri destul de numeroase. Frunzele mai late, de o coloare verde-albăstrie se apără împotriva arşiţei prea mari sucindu-se în lung, ca şi ale porumbului când seceta dăinueşte.
Gramineele de pe litoralul nisipos şi sărat sunt multe, mărunte. Astfel un neam al golomăţului aici e micuţ (Dactylis litoralis) cu frunzele înguste, mai mult semănând cu un spin, cu spicul lung la vârf format din spiculeţe. In total are o coloare sură. Numeroase sunt speciile de Crypsis din care Crypsis aculeata puţin ridicată deasupra pământului are frunzele dese şi aproape uscate, ceea ce a făcut să i se deie numele de gh im par iţă.
Apoi vin plantele cu flori adaptate la mediul sărat, multe (Suaeda *maritima, Salicornia herbacea) la fel cu acele din sărăturile uscate, din rcare însă lipsesc formele tipice pentru ţărmul Mării Negre. Din acestea .sunt: Cakile maritima dintre crucifere cu frunzele, cărnoase verde-
LOCURI DESCHISE	235
albăstrii, cu numeroase flori târzii destul de mascate, strânse la vârful tulpinei; când cresc mai multe la un loc asvârl peste nisip o pânză
nemum glaucum
Fig.	362. — Cakila	maritima. Agigea (des. C. Motaş).	(d. I. Prodan).
violetă	sau	trandafirie. Toamna poartă fructe	lungi, tari, ca
suveica, având o muche tăioasă într’o parte.
Caracteristică pentru părţile sărate din ţărm este şi planta Arthrocnemum glaucum, din neamul sfeclei, care cuprinde foarte multe specii de să-rături. La trup însă nici n’o poţi recunoaşte că face parte din această familie, atât e de schimbată. Seamănă mai mult cu Salicornia herbacea, numai că e mai groasă la ramuri, mai cărnoasă, asemenea unor antere de insecte, cu noduri unele de altele	pe tulpina ne-
tedă. Frankenia hispida, neam cu cătina roşie, este aproape redusă la ramuri rigide, din loc în loc cu câte un mănunchiu de frunze scurte, cărnoase, de altfel ca şi Obione, tot dintre neamurile sfeclei, dar a cărui trup aduce aminte mai mult de porţulaca din grădină, cu ramu-’ Fig. 364. — Frankenia r^e Ş* frunzele grase (Obione portulacoides). (d. I. Prodan). Vin apoi plantele care şi-au mai păstrat din
236
FLORA ROMÂNIEI
înfăţişarea lor obişnuită, cum e căpriţa (Atriplex litoralis) neam, cu loboda, Polygonum maritimum reprezentantul troscotului• atât de comun regiunilor uscate, Chenopodium Wolffi neam cu sfecla, dar cu frunze ca nişte aţe. Pelinul-maritim (Artemisia maritima) formează un tapet mătăsos în timpul verii, din cauză că frunzele argintii, păroase, stau tufe dese la baza tulpinei, care mai târziu se ridică spre a da flori.
Sunt prea multe şi variate plantele care se adăpostesc de-a-lungul ţărmului Mării Negre, cu atât de variate condiţiuni de trai.
După Capul Midia malul devine când stâncos şi rupt, când nisipos cu plajă întinsă ca la Mamaia. Variaţia plantelor este mai bogată.
Fig. 365; — Tufe de Salicomic-herbacea (d. France).
Plantele de stepă care se întind până la marginea mării, nici nu le mai cunoşti. Umezeala e mai mare, substratul mai variat. Este o adevărată plăcere să înoţi printre buruienile înalte, înflorite, ce te întovărăşesc de-a-lungul cărăruiei ce leagă Agigea de Eforie; ceva mai spre Vest, între staţia Zoologică şi staţia de drum de fier, predomină nisipurile de stepă.
Pe dunele de lângă ţărmul Mării ori plajele mai vechi, creşte o altă întovărăşire de plante, ce par uscate, adaptate la sărăcia de apă şi radiaţia puternică. Pe dunele dela Agigea, ţărcuite spre a fi ferite de distrugere, vin alăturea scaiul (Erynqium maritimum), cu Silene pontica, Cakile măritima lângă Crambe maritima alt crucifer cu frunze cărnoase, de coloare albăstruie şi cu grămada de flori albe în vârful ramurilor, muşcata-dracului (ScabiQsa ucrainica)y etc.	•	)
LOCURI DESCHISE
237
Mai în spre Sud se întăreşte tot mai mult caracterul mediteran al plantelor de pe ţărmul Mării Negre. Mai ales între Caliacra şiBalcic el este arătat prin brâul de smochini (Ficus carica), trăgând o dungă mai mult argintată şi lucie pe peretele rupt de piatră, între ocrul păturilor din ţărm, aurul dungii de nisip dela picioarele coastei şi frumuseţea albastrului neapolitan al mării, aici atât de liniştită şi limpede încât se văd pietricelele de pe fund.
Smochinul e arborele din jurul Mediteranei unde creşte cât un nuc. Se recunoaşte după frunzele lucii, netede, verzi-deschis, împărţite în 5 loburi, conţinând în ele, ca şi restul trunchiului, un suc lăptos din care, de la neamurile lui depărtate, se scoate cauciuc. Flori colorate nu are ci inflorescenţa, adică grămadă de flori mici, se află într’un inveliş cărnos. Dacă se taie o smochină verde în lung se vede că pe
Fig. 366. — Crenguţă de smochin (d. Wossidlo).
Fig. 367. — Peliniţa de mare.
peretele lăuntric al învelişului de forma unei urne se găsesc multe şi mărunte flori, una lângă alta. Ceea ce se chiamă sâmburi într’o smochină dulce şi turtită din comerţ, nu sunt decât fructele ca şi cele de pe o fragă. La Caliacra smochinii nu ajung să deie roade coapte, dar fructele crude tot folosesc pentru dulceaţă.
In tovărăşia smochinului se amestecă şi tufe de Viburnum lantana, ca şi de iasomie, de p ă d u c e 1, Periploca graeca, Celtis australis, încâlcite cu viţa sălbatecă. E o zonă de verdeaţă ca o geană ce dă locului un colorit admirabil.
Vegetaţia măruntă prezintă şi ea variaţie după natura terenului, după umbră şi soare, după înălţime. Dela Ecrene coasta pare argintată de numeroasele tufe de peliniţă (Artemisia taurica, Arte-
238
FLORA ROMÂNIEI
misia arenaria) cu frunzele mărunte, mătăsoase ca şi trunchiul şi ramurile numeroase. Formează uneori ca un tapet catifelat, iar coloarea argintie a contribuit în parte la numirea de Coasta-de-Argint, dată ţărmului sudic al Mării Negre. Prin ele se amestecă ierburi ca: Koeleria gracilis, Aegylops cylindrica, dar mai ales un frumos labiat, asemănător busuiocului (Ziziphora capitata), mirositor ca şi el dar cu florile micuţe strânse ghem la vârful ramurilor. Alyssum caliacrae, bărbişoara* crucifer răspândit mai mult în stepa Basarabiei şi a Dobrogei,. formează pâlcuri ce măresc coloraţia deschisă a celorlalte plante. Se mai adaugă un soiu de lucernă (Medicago marina), j alesul-
crisă de Brandza: Silene pontica, cu trunchiul noduros, cărnos, cu frunzele ca nişte solzi, adaptată vieţii precare de nisipuri. Descrisă dela Tusla, s’a găsit că e una din plantele proprii nisipurilor marine..
O interesantă plantă mediterană ce formează atractia ţărmului mării dela Ecrene până mai sus de Mangalia este plesnitoarea (Ec-ballium elaterium) cu un foarte ingenios mijloc de a răspândi seminţele. Fructul e ca un mic pepene galben, păros. Când e copt şi cumva îl atinge o vită, se desprinde de codiţă şi împroşcă din el cine ştie unde o zeamă cleioasă împreună cu seminţele. Se desprinde şi singur de codiţă. Astfel îşi împrăştie seminţele; unde apare e în mare număr..
De asemenea Asphodeline lutea9 un liliaceu, aruncă primăvara pete galbene pe pietrişurile de pe Caliacra. înfloreşte de timpuriu*.
maritim (Stachys mariti-
Fig. 368. — Silene pontico (Brândză). Mangalia (d. Z. Panţu).
Fig. 369. — Plesnitoare (d. Schniel).
LOCURI DESCHISE
23&
căci are tulpina ca o ceapă, din care iese o ramură cu frunze până în vârful ce poartă frumoase flori ca de şofran. In timpul verii n’a mai rămas pe urma ei aproape nimic, iar între pietrişurile ce acoperă platoul până în satul de găgăuţi Gheaur-Suiuciuc, nu se mai găsesc decât tufe mai rezistente de cimbrişor (Thymus carnosulus), ce răspândeşte un puternic miros mai ales în spre sară.
Vizitatorul care face drumul obişnuit spre Caliacra în lunile de vacanţă nu vede de cât câmpul ars pietros. îşi face o ideie greşită de pustiu, de dezolare. Frumuseţea câmpurilor înflorite, un covor
Fig. 370. — Aspodeline	Fig.	371,	—	Eryngium	maritimum,	Agigea
(K.).	(des.	C.	Motaş).
bogat în colori cum rar se mai întâlneşte în restul ţării, nu poate fi prinsă de cât mai de vreme, în luna Mai, când umezeala pământului din iarnă nu este suptă de vânturile ce nu mai contenesc ori arşiţa dogoritoare, înferbintând pământul numai pietre.
*■ Multe şi frumoase sunt în lungul ţărmului mai ales diferitele soiuri de scaiuri. Pe cărarea ce duce dela Eforie la staţia Zoologică dela Agigea, formează podoaba ţărmului Mării, crescând înalţi de abia te poţi vedea din ei. Aşa e scaiul-dracului (Eryngium: maritimum) cu mari frunze opuse, unite la bază, crestate pe margini, cu ţepi, iar din mijlocul frunzelor răsar ramuri, ce poartă în vârf; capitole de flori roşietice.
240
FLORA ROMÂNIEI
Des întâlnit de asemenea este Echinops ruthenicus, neam cu rostogolul din Bărăgan, dar crescut înalt, ramificat, cu frunze fin divizate şi cu măciuci de flori în vârful ramurilor ce par uscate. Când grâul nu este încă secerat, cadrul ogoarelor dinspre ţărm întrece în variaţia plantelor sălbatece, tot ce se poate aiurea vedea, mai înlă-funtrul ţării. Ca într’o ultimă năvală de viaţă, presimţind sfârşitul
Fig. 372. — Echinops ruthenicus, Agigea (des. C. Motaş).
eondiţiunilor prielnice de viaţă, se amestecă între ele, ca într’o ghirlandă naturală, tot soiul de plante cu oacheşe flori. Scaiurile cresc înalte, dar nici nemtişorii nu se lasă mai prejos, punându-se la întrecere cu ei. Plante cu flori roşii, se împletesc cu cele care au flori rgalbene, albastre, albe, creând un curcubeu de colori, într’o luptă de trai, aproape trup la trup. Odihnindu-te între ele la margenea mării, inu te mai înduri să le părăseşti, atât de puternică e atracţia lor.
LOCURI DESCHISE
241
Cresc unele lângă altele, unele printre altele, iar când nu au loc se împleticesc unele pe altele, într’o năvală de desperare, formând desişuri *de păduri tropicale pentru lumea vietăţilor mărunte din umbra lor.
Aşa e Cgnanchum acutum, neam cu Periploca, cu frunzele late, în formă de inimă, ascuţite la vârf, cu flori trandafirii, iar fructele
lungi, ascuţite, cu aparenţa unui ardei; se agaţă de scaii spinoşi până’n vârful lor, amestecându-şi foile lui late cu crengile ca uscate ^ale gazdei ce o susţine.
Pe dunele de lângă lacul Agigea la un loc cu lucerna-maritimă creşte
o	volbură (Conuoluulus persicus) originară din Asia, asvârlind o pânză .argintie peste vecinele ei.
16-
242
FLORA ROMÂNIEI
Tot prin aceste locuri mai des creşte şi una din cele mai tare plante de origină mediterană, o fosilă vie şi anume Ephedra distachya; numită cârcel, poate şi din cauza trunchiului foarte ramificat* mai adesea târîtor, noduros, cu ramuri opuse verzui, striate, fiu în lung, cu frunzele alburii reduse la nişte solzi, uniţi la bază ca un ,ţub*; Către toamnă pe ramuri se găsesc grămegioare de boabe roşietice. Planta este dioică. Florile cu stamine sunt de o parte, având un înveliş şi:
1—2 stamine lipite între ele. Florile femeieşti câte 2 la capătul ră-murelelor, nu au decât un ovul.
Fig. 374. — Ephedra distachycTcu fructe, (des. C. Motaş). Agigea şi flori
E o plantă interesantă, căci represintă treapta cea mai de sus în* alcătuirea florii, din grupa mare a gimnospermelor, adecă a plantelor care au flori, dar seminţele nu sunt învălite de ovar, ca la restuîi plantelor cu ftori (angiosperme). La Ephedra, măcar că e neam cu coniferele, cele mai răspândite gimnosperme, florile bărbătieşti au un început de învăliş, iar ovulul din care va ieşi sămânţa este şi el în-vălit* Atât prin aceste caractere, cât şi prin alcătuirea truncMultU* toi vîase deschise, pitica plantă Ephedra este socotită ca o treaptă1 de treeere, în evoluţia plantelor, între cele două mari grupe de pîafitg azi iiiai răspândite pe faţa pământului: gimnosperme şi angîospeime* Q altă speciei de Ephedra (E. vulgaris) se întâlneşte^ şi pifititrfe ierburile din pădurea Letea, dar şi în părţile bihorene. ; ! t'nl!, n
bărbăteşti (Gr).
IV.
PE LÂNGĂ APE DULCI.
Vieaţa plantei se leagă mai mult de apă. Dacă nu uzi regulat o plantă din odaie, se veştejeşte. Codiţele frunzelor se îndoaie; vezi suferinţa fiinţei. Se inviorează de cum îi torni la rădăcină apă, agentul mecanic, susţinător» Apa are rol principal şi în hrănirea plantei. Ea . topeşte materiile minerale din pământ; prin ea ajung în trupul plantei. Ea le transportă, ca şi sângele dintr’un animal de la rădăcină la frunze.
După apă şi soare se luptă toate plantele. Amândouă aceste elemente indispensabile vieţii plantei sunt însă în duşmănie. Planta se află astfel între ilău şi nicovală. Fiinţa mută se sileşte să le împace, spre binele ei; se aclimatizează cu grea casiiă ca să nu sufere din antagonismul celor doi factori.
Portul şi particularităţile amănunţite de formă sunt în strânsă legătură cu raportul ce există între cele două elemente fizice. Plantele cu multă sipă la rădăcină cresc înalte, rămuroase, cu frunze late. Trunchiul în genere e desvoltăt, în plină desfăşurare. Planta ce trăieşte în plin soare, în căldură mare şi uscată, cu apă pe sponciu are rădăcini lungi, adânc resfirate, cât mai multe pompe aspiratoare. Economia se vede* dimpotrivă în trunchiu şi frunze, puţin desvoltate, pâsloase ori păroase ca transpiraţia să se facă cu economie.
Iată de ce un ochiu de apă, întotdeauna e şi o oază de verdeaţă.
Tai în curmeziş colinele scunde, cu coaste trăgănate din stepa Ji-jiei. Sui şi cobori într’una din spre Botoşani către Prut, drumuri cu praf, printre câmpuri ca arse în toiul v&rii. Ihtr’o Vâlcea-se ascunde unul din acele numeroase iazuri caracteristice ţinutului. Decorul imediat se schimbă. In jurul apei ca oglindă se iveşte întotdeauna o ramă cât de îngustă de verdeaţă. Opresc privirea măcar câteva tufe de stuf ori cosor la coada iazului din Câmpia muntenească. După ce nu mai ai
16*
244
FLORA ROMÂNIEI
umbră de pădure, iarăşi se întinde sau ogorul de cereale îngălbenite ori cenuşiul miriştelor ca şi uscate. E deajuns ca într’o veche albie părăsită din vremea rătăcirii râurilor ce curg prin câmpie să se păstreze o pânză cât de săracă de apă, pentru ca să prindă rădăcini sălciile, rogozul şi cosorul, nelipsite nici chiar din gropile lăsate de obuze pe la Predeal, în care primăvara rămâne umezeală mai îndelungă vreme. La fel e şi cu cel mai slab fir de apă curgătoare. Pe când stepa e ca arsă în Dobrogea, e deajuns un pârâiaş, ca în spre Cavarna, pentru ca pe fundul văii să se întindă o dungă de verdeaţă. Tot aşa e în Basarabia. Valea adâncă a Răutului e împodobită cu plopi şi arbori fructiferi, pe când sus pe podiş e câmpul încenuşat.
A.	De-a-lungul unui curs de apă.
Râul de munte ce-1 urmăresc, izvoreşte din locul unde se amestecă fagul cu bradul.
Apa iese din izvor, în jurul căruia se adună muşchi şi hepatici. Pârâul începe să-şi facă loc; saltă din piatră în piatră. Tăietura
floarei-soarelui; cu tulpina înaltă înălţime, spre bază mici, cele mijloi de sus lungăreţe.
van, deşi îngustă, e batuta de soare măcar câteva ore din zi. In lungul râului cresc unele plante cu flori, care-i înveselesc drumul. Apar dintr’odată plante cu foi mari. Ceea ce e podbalul sau captalanul pe râurile de coline, în ţinutul bradului e cucuruzul (Petasites albuş) frate bun cu celalt. Tot aşa are frunze mari, pâsloase, albicioase pe dos, apărute după înflorire. Florile micuţe, alb gălbui, stau înşirate la capătul trunchiului, aplecate în jos, strânse bucheţel la subsuoara unei frunzuliţe înguste. Spicul cu flori, apare şi în Aprilie.
Mai târziu, în vară, torentul sglobiu e întovărăşit de iarba-ciutei (Doronicum austria-cum) frumoasă plantă cu oacheşe flori galbene, asemenea cu a are trei soiuri de frunze după
i	numeroase şi mai late, iar cele
PE LÂNGĂ APE
245;
Mândră la înfăţişare, deodată s’ar părea că e cu flori de cicoare, este lăptuca-oaiei (Mulgedium alpinum); floricelele albastre, strânse într’un capitul sunt toate numai cu o limbă îngustă, ca şi la cicoare. Stă câte un capitul la subsuoara frunzuliţelor înguste, spre vârful trunchiului păros. Frunzele sunt mari, cu jumătatea de jos ca la păpădie, cea de sus lată, iar codiţa frunzei înaripată, goală înlă-untru. Când o rupi picură din ea un lapte albiu.
La această plantă, ca şi la salata-iepurelui (Prenanthes purpurea) cu florile violete, din aceeaşi regiune muntoasă, dar trăind
în umbra pădurilor, se observă o « nervositate » la flori, când e vorba să fie fecundate. Ca la toate plantele numite composee şi la aceasta, anterele sunt unite între ele ca un manşon, în jurul stilului subţire, cu două stigmate. Dacă nu le vizitează insectele, îşi vin singure în ajutor, aşa încât polenul de pe o floare să fecundeze măcar floarea vecină. Stilul are perişori pe el. Atunci când creşte şi caută să iasă din antere, mătură cu perişorii şi polenul. Stigmatul despicat în două, dacă simte că nu a venit nici o insectă, îşi întinde cele două ramuri din vârf în toate părţile, ca nişte vermi ce se svârcolesc, până când ating polenul de pe floarea vecină.
Şi plante din neamul scailor se văd amestecate mai ales unde malul pârâului e petros şi umed. Aşa e castravanul (Cirsium erisi-thales) frate bun cu pălămida de prin câmpie, în deajuns de înalt
Fig. 376. — Iarba-ciutei.
Fig. 377. — Salata-iepurelui.
m
FLORA ROMÂNIEI
spre deosebire de neamul său din fâneţele de munte care creşte aproape turtit la pământ. Acesta e înalt şi de % m., cu trunchiul
ca un băţ, pe el cu frunze anemice gălbui, dar spinoase pe margini, iar în vârf cu o singură tipsie de flori gălbui.
Foarte adesea pe marginea pâraielor, din brădet şi până în zona fagului se vede Hie-raciwn transilvanicum cu flori aurii, una din cele vreo 40 specii de Hieracium răspândite la noi, din pajiştele muntoase (cum eruşuliţa, H. aurantiacum) cu flori portocalii, până în câmpii.
In jurul izvorului, se adună numeroşi muşchi, în special Mnium undulatum cu frunzuliţe mai lătuţe. Acopăr cu asociaţia lor moale şi deasă, fie pietrele din mal, fie bolovanii mai rar udaţi. O frumoasă grădină botanică se formează, căci din cultucele Fig. 378. —* Rusuliţa. (G.) de muşchi răsare câte o ferigă sau chiar câte un clopot-mănăstirescfCampanula persiciflora) cu flori mari albastre, aplecate în jos, strânse
2—3 la capătul rămuricii subţiri.
In umbra şi umezeala pâraielor de munte, aproape de izvor, formează tufe dese ciucuraşii (Adenostyles Kerneri) frumoasă plantă din neamul composeelor, cu frunze mari, late, crestate pe margini, ce se pun la întrecere cu ale captalanului. Capitulele cu puţine flori mai mult liliachii, stau la vârful rămurelelor, cu care se termină tulpina, înaltă şi peste un metru.
Cum însă aceste rămurele sunt numeroase, capitulele mărunte sunt îngrămădite, încât formează decor plăcut, mai ales că florile răspândesc un miros dulce.
Splinuţa	(Chrysosplenium
alternifolium) e o plantă micuţă, care trăieşte pe lângă izvoare din pădurile de munte. Nu e mai mare de 8—10 cm, dar creşte grămadă, aşa încât formează tufe dese, verzi. Trunchiul e cu frunze rotunjoare,
PE LÂNGĂ APE
247
Fig. 380.—Floare de splinuţă. K = Corola; St = Stamine; G = Stigmatul; N = Ghindurile cu nectar.
-crestate pe de margini, tăiate adânc la bază, cu o codiţă lungă. Florile ?sunt mărunte, gălbui, strânse grămadă unele lângă altele. Şi cum sunt mai multe plante laolaltă, şi	^
cum chiar frunzele superioare sunt Colorate gălbui, aruncă pete aurii, mai ales când le atinge o rază de soare, pe fondul verde închis al celorlalte .plante din umbra pârâului.
Şi florile sunt minunat alcătuite,
-cu 4 sepale; între ele se află o umflătură ca un bumb, cu numeroase ghin-duri ce dau nectar, între nişte băşi-cuţe. In mijlocul bumbului se ridică două stigmate îndepărtate între ele.
Atrase de coloare, insectele vin, culeg nectarul ce li se dă din belşug, dar căutându-l5 vin în atingere cu anterele şi se umple de polen. Ducându-se pe altă floare, ating stigmatele.
Tot aici se întâlnesc acele neamuri de ale muşchilor, cu trupul şi mai simplificat, redus la un soiu de frunză lată, transparentă, abia verde, formată dintr’un singur strat de celule. De pe acest trup se înalţă ca şi la muşchi, fire lungi în vârf cu o umflătură în care se formează sporii. Grupa această de plante ce face legătura între alge şi muşchi se numeşte hepatice. întovărăşesc cursul de apă, lipindu-se de stânci.
- De cum se mai luminează puţin în drumul râului, în albie începe să se arate ca tufişuri arinul-alb (A incana) cu scoarţa mai albicioa să şi netedă decât la cel de mai de vale. Şi câte o salcie, tovarăşa nedespărţită a arinului începe să se arate, E salcia-a 1-burie (Salixalba) cu Fig. 381. - Un hepatic, crengile mlădioase şi frunzele înguste, zimţuite pe margini, mătăsoase pe faţa de jos, ^ri răchita-roşie (S. purpurea) cu mlada vişinie când simte «sosirea primăverii, cu mâţişorii pufoşi ieşiţi înaintea frunzelor.
Fig. 382. — Salcia-albă. (K.).
.248
FLORA ROMÂNIEI
Plantele cu flori apar în albia mai lărgită, ca după comandă; zăreşti parcă bucuria adusă de condiţiunile bune de vieaţă deşi soarele nu le bate toată ziua; umbra serii se lasă mai de vreme dar umezeala pădurii n’a dispărut cu totul. Cresc mai mult plante mari. Cea mai des întâlnită, formând asociaţii bogate este barba-caprei (Telekia speciosa) înaltă cât floarea-soarelui, cu care de altfel se aseamănă prin florile ei galbene, îngrămădite la marginea unei largi tipsii, dia vârful aproape lemnos al tulpinei, cu frunze mari, late, ca de brustur* Formează atracţia urcuşului, pe marginea pâraielor de munte, mai mult în zona fagului. Alăturea de ea creşte înaltă şi de % m. odogaciul (Saponaria officinalis) plantă din neamul garoafei, cu un rizom din care se înalţă ramuri cu frunze tot câte două faţă în faţă, de forma vârfului de^suliţă, lungi, înguste şi adesea unindu-se la
bază, mai ales spre vârf, unde ies ră-murelele cu flori oacheşe, trandafirii, mai rar albe, cu petalele resfrâ-nte. E o plantă care se coboară până în şes, în fâneţe, pe lângă garduri şi joacă un însemnat rol în economia populară. Rădăcinele mai ales cuprind o substanţă numită saponină, care face spumă,
Fig. 383. — Telekia speciosa (d. 7. dar au un gust Fig. 384. — Sapona-Prodan).	înţepător,	de	nici	ria	officinalis.
şoarecii de câmp
cât de înfometaţi să fie, nu se ating de ele. Dimpotrivă, sub numele de c i u i n, se găsesc şi în drogherii, f ind folosite la scos petele din haine. De aceea poporul numeşte această plantă săpunul-popii, s ă p u n a r i ţ ă. Şi în medicina populară este întrebuinţată. Din frunze şi rădăcină se face un ceai bun ca sudorific; se întrebuinţează uneori şi ca un mijloc de fraudă, zeama din rădăcini amestecân-du-se în limonade, ca să deie mai multă spumă.
încep să se înteţească şi campanulele cu flori albastre, dar se iţeşte şi câte o lumânărica-pământului cu florile singuratice
PE LÂNGĂ APE
249*
de un albastru intens cu puncte mai întunecate, susţinute de o codiţă scurtă.
Garofiţele atât de răspândite dela munte la şes, înveselesc umbra cu florile lor roşietice, ca şi câte o vulturică cu florile mai mult portocalii.
Cu cât locul e mai larg împestriţăturile de flori se înteţesc. <t Colorile variază între albastrul campanulelor şi galbenul de Solidago şi Hieracium, Yioletnllni Melampy rum, albul de Eupatoriurm (C. Popp).
Unde terenul este mai moale, frunzele mari ca de dovleac, lucii şi cu coada lungă de captalan (Petasites officinalis) umbresc şi* mai tare locul. Din rădăcinele groase ale plantei, în medicina populară se face ceai pentru asudat, ca diuretic, pentru durerile de cap. Frumoase sunt florile care apar înaintea frunzelor, primăvara, aşezate în
Fig. 385. — Lumânărica-pămân-tului (R.).
Fig. 386. — Captalan (K.).
grupe de câte 2—3 la subsuoara unor frunze scurte, subţiri, dar dese, aşa? încât vârful ramurii pare un pămătuf purpuriu, ca un ştiulete de porumb, de unde şi numele de cucuruz; şi trunchiul are nişte solzi roşietici. Cosaşii folosesc frunzele mari de captalan ca pălării, să le ţină umbră, iar pe vremuri se socotea planta bună împotriva ciumei, de unde şi numele pe unele locuri de rădăcina-ciumei.
Ca înălţime se pune la întrecere şi căstrăvalul (Cirsium oleraceum) din neamul scailor, cu trunchiul neted, galben, până în vârf înfrunzit, unde se îngrămădesc foi late, ghimpoase ca un'
250
FLORA ROMÂNIEI
golomoţ
.galbene.
gălbiu, din mijlocul căruia răsare capitelul cu flori tot
Fig. 387. — Căstrâvalul (R.).
Frumoase sunt şi florile de cinstea - câmpului (Astrarxtia major), cum i se spune prin Bucovina, cu trunchiul înalt neted, cu frunzele mari divizate în 5 loburi adânci, ascuţite la vârf şi dinţate pe de margini. Podoabă plantei fac florile liliachii, trandafirii, strânse grămada spre vârful ramurii. S’ar părea deodată că aşezarea florilor e ca la composee; de fapt planta e neam cu m o r c o vu l-s ă 1 batec (Umbelifere), numai că codiţele florilor sunt atât de scurte, încât stau strânse la un loc. La coloarea florilor se mai adaugă şi aceea a frunzuliţelor mai vârtoase decât cele obişnuite dela subsuoara cărora ies florile micuţe, albicioase, cu dungi roşietice. La un loc pot fi luate drept o floare, care ademeneşte muştele mai ales, căci în floare nu există nectar. Şi florile micuţe sunt	de două soiuri.	Unele	cu codiţa
lungă au numai stamine, altele au	şi stamine	dar	şi	ovare	din	care
ies două fructe, cu coaste în lung, asemenea celor de morcov. Planta de altfel se cultivă şi în grădini.
In tufe dese creşte mai înalt decât în păşune sor-cu-frate (Melampyrum nemoro-sum) cu colori variate pe el, căci nu numai florile sunt gal-bene-portocalii, dar şi frunzele Ia subsuoara cărora ies, ca şi frunzuliţele liliachii din vârful ramurilor cu flori.
La fel colorată este floarea de călţunul- doamnei (Geum rivale), o plantă care iese dintr’un rhizom brun cu rădăcini puternice, păstrat din an în an. Are frunze mari, cu codiţă lungă şi cu limbul compus din frunzuliţe neegale, unele mai mari, altele mai mărunte. Florile mari stau izolate în vârful unor rămurele colorate roşcat, aple-
Fig. 388. — Cinstea-câmpului (R.).
PE LÂNGĂ, APE
251
cate în jos. Au două rânduri de sepale: unul în afară mici şi subţiri, -al doilea mari, ce învelesc petalele cărămizii cu dunguliţş mai închise. Jnlăuntrul lor spânzură numeroase stamine galbene, deschise după ce stigmatul a primit polenul de pe alte flori. Insectele vin cu multă plăcere să sugă bogatul nectar, cules cu oarecare trudă, căci insecta trebue să se ţină de floarea plecată în jos. Cu atât mai mult se umple •de polen şi asigură fecundaţia. Dacă cumva n’a fost adus polen din altă floare, staminele se lungesc şi-l scutură pe stigmatul de pe aceeaşi floare. Frumoasă e planta când fructele numeroase sunt coapte, căci -au o codiţă lungă, pufoasă, de par un golomoţ de scamă puţin roşcată. !*■.' In afara plantelor cu flori, în aceastăiparte din cursul râului se întâlnesc şi multe ferige. Struthiopteris germanica, poporul tot ferigă
Fig. 389. — Struthiopteris.	Fig.	390.	—	Ruginita	(K.).
îi spune, creşte ca tufe înalte, cu frunze compuse, ce aduc aminte de penele de struţ. Din mijlocul unui asemenea buchet, în toiul verii se înalţă şi la % m. frunze cu spori, care se deosebesc prin coloarea lor cafenie şi prin frunzuliţele secundare sucite. Unde creşte amestecat ^u năvalnicul mai comun, de care se deosebeşte şi după frunze şi după locul sporangilor, formează desişuri cu aspect atractiv -ce aduc aminte tablourile din ţinuturile sudice, mai calde.
Din crăpăturile stâncilor spânzură, parcă anume ar fi puse spre decor, frumoasa ruginiţă (Asplenium ruta muraria), în asociaţie cu alta tot delicată zisă acu-pământului (Asplenium trichomanes). La cea dintâi frunzele sunt lungi, iar pe nervura principală stau înşirate de o parte şi alta frunzuliţe înguste la bază, crestate spre vârf; la cealaltă frunzele sunt mai lungi, atârnă în jos şi sunt for-anate din frunzuliţe ovale, regulat aşezate de o parte şi alta a ner-
252
FLORA ROMÂNIEI
vurei principale, dosul frunzei.
Fig. 391. pământului
Grămezile cu spori, sunt ca nişte liniuţe negre pe
Cu totul alt aspect are feriga Blechnum spicant,. cu două soiuri de frunze.
Din mijlocul celor dela bază sterpe, lungi şi adânc crestate, răsar altele lungi, fertile cu frunzuliţele laterale negre. Se îngrămădesc uneori atâtea fe-rige în lungul râului, încâlcite între ele, încât dau tablouri ce opresc fără voie privirea.
De altfel nu este un hotar anume între diferitele ferige care întovărăşesc cursul apei de munte. E dreptul că mai sus în ţinutul bradului predomină ferigile ca Nephrodium filixmas, ca şi Athyrium filix femina, apoi Polypodium vulgare, întâlnite şi la marginea Fig- 392— Blechnum (K)„-de pădure, dar mai des în
întâlneşte Aspidium aculeatum, cu frunzuliţele maii
această zonă se ascuţite la vârf.
Cu cât valea se tot lărgeşte, cu atât noianul de flori se vrâstează;; năpădesc acele care sunt şi în pajiştele în mijlocul cărora râul îşi continuă drumul.
Sălciile se înşiră în lungul lor, iar oamenii le fac să ia formele cele mai felurite, cu trunchiul îngroşat, din vârful căruia ies smicelele tăiate în fiecare primăvară. E un contrast între fantasticele forme ale trunchiurilor ce întovărăşesc Oltul dela Câineni în sus sau Sebeşul înainte de a da în Câmpia Haţegului şi crenguţele tinere, din vârf.. Cad sălciile de bătrâneţe, dar din ele iese până ce mor măcar o mladă-două, ca un semn al tenacităţii de vieaţă, la plante ca şi la oameni.
Chiar pârâul leneş ce izvorăşte din ţinutul dealurilor, are la început o tovărăşie de plante anumite. Dacă terenul pe unde curge este moale, argilos, în timpul verii e acoperit de frunzele mari de p o d b a 1 (Tus-silago farfara); corespunde captalanului mai din spre munte deşi. frunzele nu ajung atât de late. Unde au prins nu se scoate uşor nici; cu o arătură adâncă; rizomul plantei se ramifică cât ţine pământul hleios şi umed, cât se întinde şi planta. înfloreşte din cele dintâi zile-de primăvară, înainte de a da frunze Floarea e galbenă şi la fel constituită ca şi aceea de păpădie, înrudită. Florile de podbal sunt me-
PE LÂNGĂ APE
253
dicamentoase. Ceaiul făcut din ele se dă împotriva tusei. Din frunzele tinere se fac sarmale.
Fig. 393. — Sălcii de pe Sebeş (Fot. I. Moldovan).
Alăturea de podbal se văd şi capetele groase de coada-calului (Equisetum palustre), un neam pipernicit al rudelor din vremea carboniferă, când erau înalte cât brazii. Primăvara dă întâi aparatul fructifer, o ramură din rizomul ramificat în pământ. Pe această ramură, goală înăuntru, din distanţă în distanţă se află noduri, din care ies frunze unite la bază ca un guleraş, şi numai spre margine dinţii arată numărul frunzelor. In vârf, se vede o alcătuire frumoasă, o umflătură ca un mugure, la suprafaţă cu nişte scuturi exagonale sub marginele căruia
stau sporangii. Si sporii Flg* 395‘
i w. P * r v maximum (d. E. Pop) au o alcatuire mecanica
minunată. Au un înveliş format din 4 cureluşe ce se desprind şi sunt
întinse când vremea e uscată, dar se strâng la umezeală. In acest caz
Fig. 394. — Podbal (K.).
254
FLORA ROMÂNIEI
se prind 2—3 spori la un loc, aşa încât fecundaţia este înlesnită; După ce s’au împrăştiat sporii, cresc şi ramurile de vară dela subsuoara frunzelor, roată în jurul trunchiului, înconjurat astfel de ramuri firoase aspre, la un loc având forma cozii tunsă a unui noaten. Equi-setum cuprinde în trunchiul său cristali de acid silicic, aşa încât e aspru; mai înainte se întrebuinţa la luciat metalele, ca şi hârtia cu sticlă pisată.
La	noi	cresc	vreo	10	specii de	Equisetum din ţinuturile muntoase
(Equisetum	variegatum)	până	în	câmpie, arătând însă întotdeauna
terenuri nisipoase şi umede. Unele (Equisetum maximum) îşi înalţă trunchiul şi până la un metru.
Râul a scăpat la larg; îşi aşterne o luncă din prundiş, mâl ori nisip.. Malurile înalte se depărtează de cursul lui, cum e în lunca Şiretului bunăoară, atât de duios şi felurit cântată de V. Alexandri.
începe arinul (Alnus incana), bogat unde apa încă îşi încreţeşte faţa. Sub umbra lui râul capătă o coloare mai închisă, prin oglindirea frunzelor întunecate ca şi trunchiul ca uns cu păcură. Se grăbesc şi arinii să folosească vântul de primăvară. încă de cu toamnă îşi întind mugurii, cu florile bărbăteşti, mâţişoare învelite într’o zale de solzişori ca de aramă. De cum dă primăvara se deschid, căci polenul e aşteptat de Fig. 396. — Arin (des. A. Bordenache). florile femeieşti, aşezate mai la o
parte, tot într’un mâţişor mai scurt şi mai umflat. Frunzele se iţesc pe urmă; ajung asemenea cu ale fagului, însă mai închise la coloare, mai aspre şi rotunde la vârf. Seminţele se coc spre toamnă, dar nu-s împrăştiate decât prin mijlocul iernii,, când solzii ce le acopăr se resfiră. Primăvara, alăturea de mâţişorii proaspăt deschişi, se mai văd şi conurile femeieşti uscate, din anul trecut.
Tot mai des în lunca râului aninul se amestecă cu salcia.. Trunchiul arinului înalt, cu ramuri laterale cam tot una, cu frunzele întunecate, face contrast izbitor cu sălciile rămuroase, argintate. Sunt ca doi oameni cu firi diferite, unul posac, mereu încruntat* celălalt vesel, cu râs comunicativ.
Sălciile prind a se înteţi; arinii dimpotrivă ajung mai puţintei. Un alt neam de arbori se amestecă, luându-le locul: plopii. Şi astfel din lunca strâmtă, matură, ajungi în regiunea o s tro a v e lor, insule vremelnic ieşite de sub apă, putând chiar dispărea la o mal mare viitură sau; în z ă v o a i e, ostroave întărite prin rădăcinele arborilor mari.	y	,■
PE LÂNGĂ APE
Aspectul e cu totul altul. Plopii sunt arbori rămuroşi. Cei mari întrec chiar perimetrul unui stejar. Sunt impunători prin trunchiul gros, prin ramurile întinse în toate părţile, când au spaţiu mai liber. Totuşi au în ei un aer de slabă rezistenţă. Coaja albă la unii, frunzele mereu clătinate de vânt, în neastâmpăr de joacă, îi deosebesc de seriozitatea stejarului. E o îmbinare între masivitatea acestor arbori ca volum şi frăgezimea mesteacănului.
Umezeala mare de care au nevoie, le dă un lemn uşor. Frunzele mereu tremurate, feţe-feţe schimbate ca coloare, nasc un freamăt, o şoaptă ca un susur de izvor, cu influenţă asupra sufletului, mai ales când se întâmplă că lumina lunei să străbată pânza frunzişului. Pe când la stejar ghinda străluceşte ca podoabă de pietre scumpe, din plop ninge scamă albă ce împrăştie seminţele.
Sălciile sunt numeroase, peste 20 de specii la noi, în afară de mulţi; hibrizi, răspândite dela munte până în deltă, deosebite prin forma frunzelor. Cu salcia al b u r i e (Salix alba) şi cea purpurie Y Salix purpurea), se amestecă salcia-de-mlaje (Salix uiminalis) cu frunze lungi, ca nişte cureluşe subţiate la capăt şi cu peri mătăsoşi argintii pe dos, pe când Salix triandra are frunzele lătuţe la mijloc, dar tot ascuţite la vârf.
Neamul plopilor la noi e mai restrâns. Mai răspândiţi sunt numai vreo trei, în afară de cei cultivaţi, cum e plopul-canadian. Prin zăvoaie mai des creşte plopul -a.lb (Populus alba) cu coaja netedă, ce se rupe în fâşii. Desfrunzit, pare dat cu var până sus pe crengile mai subţiri, noduroase, cu muguri acoperiţi cu pâslă. Şi frunzele sunt argintii pe dos. Când bate vântul mai tare e un caleidescop frumos, mai ales la plopii tineri cu frunzele ceva mai crestate.
P1 o p u 1 - n e g r u (Populus nigra) e învelit la bătrâneţe cu o coajă crăpată, întunecată la coloare. Surâde şi el însă primăvara când rămurelele tinere sunt ca unse cu lutişor, iar mugurii ca poleiţi cu aur,, strălueind în bătaia soarelui, din pricina unui cleiu mirositor ce-i apără., Devine mai vesel, eând mâţişorii se deschid şi se iţesc capetele purpurii
:256
FLORA ROMÂNIEI
ale staminelor. Prin Iunie, din acest plop ninge o scamă albă, împrăştiată lesne de vânt, acoperind pământul cu un strat uşor ca de zăpadă.
Plopul-tremurător (Populus tremula), al treilea, se amestecă mai mult cu arborii din pădurile de dealuri. Şi el e rămuros; coaja alburie la început, capătă repede umflături scorţoase, negre. Se recunoaşte după neogoiatul tremur al frunzelor sale mai mici, mai puţin crestate pe margini, cu codiţa mai lungă şi turtită lateral, mai delicată, verzi pe amândouă feţele, fără puf argintiu pe dos. înfloreşte înainte de a înfrunzi, când se împodobeşte cu mâţişorii bărbăteşti delicaţi, lungi, pufoşi ca şi ai sălciei, dar spânzurând în jos. Pe filigrama argintie a pufului sunt stropii mărunţi
Zăvoaiele sunt formate mai mult din nisip, lăsat de pe urma viitu-Tilor sau din prundiş. Terenul este moale, necimentat. N’au avut vreme sălciile să crească decât puţine. In schimb nisipurile sunt împodobite cu tufele de cătină-roşie (Tamarix gallica) bătute în plin de soare, apărându-se contra transpiraţiei prin reducerea frunzelor la nişte solzi, des presăraţi pe crenguţele mlădioase, albe când florile mărunte se deschid, sau când puful albicios al fructelor le ia locul.
Unde e prundiş în loc de nisip, ostroavele sunt acoperite cu tufe de cătină-albă, mare (Hippohae rhamnoid.es)9 cu frunzele lungi şi subţiri, argintii pe dos sau, înainte de a da frunza, cu flori mărunte, albe, ciucură pe vârful crenguţelor. Toamna, dinpotrivă, tufa ajunge portocalie, din cauza fructelor cu sâmbure negru, unul lângă altul cât ţine ramura sfârşită cu o suliţă ascuţită. La poalele munţilor în albia puhoaielor repezi, ele sunt înlocuite prin cătina-albă ani că (Myricaria germanica)9 nu mai înaltă de 1—2. m. şi cu frunze
PE LÂNGĂ APE
257
dese ca ale măturicilor din gradinele săteşti. Sunt frumoase prin florile mărunte trandafirii, câte una la subsuoara frunzuliţelor argintii. Toamna fiecare ramură pare că e un mâţişor lung de salcie, din cauza pufului dela vârful seminţelor, paraşute prin care se împrăştie. Se coboară şi pe ostroavele Dunării, amestecându-se cu celelalte.
Şi plopii rămân în urmă. In bălţile Dunării predomină sălciile. Aici îşi arată ele întreaga putere şi
Fig. 400. — Cătina-albă-mare (K.).	Fig* 401.— Cătina-albă-mică (K.).
cât le taie mlădiţele în primăvară, cu atât trunchiul se îngroaşe, de ajunge cu o înfăţişare de-i poţi da orice asemănare. Ici stâlp drept, cu măzănaia umflată în vârf, rană mereu cicatrizată; dincolo, strâmb, ramificat de pare în amurg altă arătare. Pe lunca Şiretului, pe drumul dela Dumbrăveni, poţi urmări toate fazele chinuirii, dela stâlpul drept, la cel scorburos cu perinuţa de muşchi în vârf, unde a prins rădăcini un buchet de floricele, dintre care o campanulă contrastează prin delicateţea florilor sale cu gazda schilodită, îmbătrânită, în vârf abia având câteva mlădiţe tinere; mai încolo trunchiul cade de oboseală, ros pe dinlăuntru de tot soiul de larve, ori ars de copiii care păzesc vitele. E deajuns însă ca o parte din trunchiul scorburos să fie în continuitate cu rădăcina, să primească seva dătătoare de putere, ca, până la ultima suflare, să dea semne de viaţă măcar printr’o mlă-diţă cu câteva frunzuliţe. Rar fiinţă care să arate mai convingător groaza de moarte şi legătura până la ultima clipă cu viaţă.
17
258
FLORA ROMÂNIEI
In bălţile Dunării dimpotrivă. E împărăţia lor; întreaga res-firare a trupului aici se vede, unde apa, alimentul trebuitor vieţii este din belşug. Mor de bătrâneţe, iar cât trăiesc cunosc huzurul vieţii pline. Ramificate cum sunt, desişul lor din Balta-Brăilei aduce aminte de livezile de măslini, cu care se aseamănă la port şi frunze. Apa se înalţă? Ele dau rădăcini adventive ce rămân ca o împletitură de Mangrove când apele se retrag. Pe vreme liniştită, în drum prin canalul Filipoiului, treci printr’un tunel de verdeaţă format din bolta sălciilor ce-şi împreună ramurile abia lăsând o şuşniţă din cer şi reflexul lor în apa ca oglinda de lucie. Mai în susul Dunării, pe Ostrovul-Mare de lângă T.-Severin sălciile în putere nasc păduri dese. Privite de sus, de pe Stârmina, par nişte nori uşori lăsaţi la faţa apei. Rar arbore mai decorativ, din care cauză sunt nelipsiţi din parcuri.
In Deltă sălciile încep să deie şi ele înapoi. Grindurile abia formate, viitura apelor din fiecare vară, nu le mai permit să crească prea îngrămădite. Continuă să umbreacsă, răzleţite, până ce iarăşi pe grindul Letea şi Caraormanu formează rama deasă a pădurii de stepă şi alte foioase, rămăşiţă din vremurile cvaternare.
In afara plantelor de baltă, ce cresc la marginea lor, în cuprinsul domniei lor, puţin loc lasă pentru altele. Ici o cătină albă, dincolo un tufan de lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata), leguminoasă cu flori mici liliachii, cu fructele spinoase, desvoltate mai mult toamna, sau câte o euforbie înaltă, căreia îi prieşte umezeala.
Dela munte şi până la mare cursul de apă este astfel întovărăşit de aosciaţii de plante deosebite şi ca frecvenţă şi ca desvoltare.
B.	In jurul unui lac.
Unde condiţiunile sunt prielnice, varietatea formelor e tot aşa de mare ca şi într’o poiană. Ba poate şi mai mare. Stuful şi papura fac desişul de pădure. Păsările de baltă aici îşi au adăpostul. Nici noaptea nu e linişte. Faţa apei e până hăt departe în mijlocul lacului sau verde, acoperită de lintiţe sau o grădină împestriţată de flori. Rama oglinzii e făcută de o ghirlandă de tot soiul de plante, deprinse să aibă şi piciorul udat de apă, măcar la viituri, mulţumindu-se şi cu râvineala ce le vine din belşug prin pământ. Pe urmă, mai în afară, sunt alte plante, cărora tot le ajunge ceva mai multă umezeală decât în părţile prea uscate de pe costişe ori tapşane.
Balta e veşnic o grădină. Când te urci pe unul din dealurile care mărginesc braţul Sf. Gheorghe, se prezintă înainte două lumi deosebite. îndărăt, spre miazăzi, pădurile sunt înlocuite prin ciritei sgri-buliţi, spinoşi, mereu în luptă cu vânturile. Pe coasta numai pietre, iarba e. aproape uscată. Unde şi unde, după un dos de bolovan, câte o garofiţă se încumetă să sclipească. La adăpostul unui spin, îşi duce
PE LÂNGĂ APE
259
traiul şi o campanulă timidă, abia clătinându-şi singurul clopot albastru. Desolarea stepei formează îmbrăcămintea peisajului dobrogean din toiul verii.
In faţă însă se întinde verdele îuchis ce acopere delta. începe de jos, dela piciorul dealului, prin sălciile pletoase, rămuroase, care spun cât le e de bine. Ochiurile de apă, coturile părăsite ale braţelor sunt cioburi de oglindă asvârlite pe câmpul păpuriştei. Iar dacă prin Iunie străbaţi delta, ori te laşi printre stâncile ce împrejmuiesc spre răsărit, oraşul Tulcea, nu-ţi vine să crezi ochiului. Cele mai felurite forme, colori, le ai înainte pe o suprafaţă restrânsă, dela trandafiriul nufărului de pe baltă, la galbenul de şofran al stânjânelului până la albastrul tufelor de nu-mă-uita, pe ţărm.
Sus e întinsul cerului pătat de norii alburii, sburând ca nişte pasări din poveste; în faţa ta luciul apei neturburat decât din vreme în vreme de saltul peştilor sglobii; în faţă o seră cu tot felul de flori. Totul e învăluit în liniştea desăvârşită a unui colţ izolat de lume.
E pace în cer şi pe pământ ; pacea pătrunde şi în sufletul tău.
Sunt plante care înnoată la suprafaţa apei. N’au nevoie nici de rădăcini prea lungi ca să ajungă mâlul de pe fund, unde să se înţepenească. Dacă faţa apei e liniştită, stau liniştite şi ele, formând o crustă verde, deasă, pacostea peştilor, căci împiedecă primenirea apei cu oxigen. Dacă valuri se nasc, joacă şi ele cu valurile, iar dacă zăgazul iazului se rupe, se duc şi dintre ele, cu apa schimbată în şuvoiu.
Dintre aceste plante cea mai obişnuită e m ă-treaţa-verde, care acoperă orice apă stătută, mai adăpostită de vânturi. Cu o lopăţică o poţi pescui. Trasă din apă, o observi mai în tihnă. Pe lângă frunzuliţe mărunte verzi, se găsesc şi fire lungi tot verzi. Cea dintâiu e deosebită la popor ca mătrea-ţa-de-apă; pe celelalte le-a numit mătasa-broaştei. Sunt reprezentantele a două mari categorii de plante: unele cu flori şi altele fără flori.
Mătasa - broaştei face parte dintre cele mai simple plante, ca alcătuire. Firile lungi şi de un metru au trupul redus la un simplu şirag de celule puse cap la cap. Se zice că au trupul format dintr’un tal. Nicio diferenţiere între celule. Rupi firul în bucăţi; fiecare bucată continuă să vieţuiască 402.—Mătasa-mai departe. Iii afară de obişnuita înmulţire a celu-	broaştei.
lelor, împărţindu-se tot în câte două, planta se înmulţeşte prin spori. Cuprinsul unei celule se strânge ghem, se împarte în bucăţele de protoplasmă rotunde, mici, numiţi spor i. Sporii se
i7*
(260
FLORA ROMÂNIEI
împrăştie în apă şi dau fie care o nouă plantă. Se unesc cel mult cuprinsul din două celule aparţinând la două fire obişnuite, aducând aminte de fecundaţia sexuată.
Un fir din mătasa-broaştei se deosebeşte de un fir din talul ciupercii, prin substanţa verde (clorofil) ce o cuprinde. Mătasa-broaştei e o algă, cu clorofil în ea, uneori în formă de panglică învălătucită în spirală (Spirogyra). Prin clorofil alga trăieşte liberă, pe seama ei; se hrăneşte singură; ciuperca fără clorofil îşi iea hrana de-a-gata dela alte fiinţe (parazită) sau din substanţele putrezite ale organismelor (saprofite).
Mătasa-broaştei pluteşte spre faţa apei sau se prinde de vreun
ţăruş ori piatră din apă. Se găseşte în iazuri, dar şi în apele iuţi curgătoare. Nu sunt toate la fel.
Una dintre ele (Chara) e fixată pe fundul apei, formând ca o păşune în baltă. Trupul ei nu mai seamănă cu părul despletit, ca algele, ci ca o tufă de coada-calului, din locurile umede.
Trunchiul nu este format decât din celule puse cap la cap, unele mai lungi, altele ca nişte noduri ; alte fire ies din acelaş nod, ca nişte frunze de jur-împrejurul trunchiului. Minunate sunt şi organele lor de înmulţire, corpuri în formă de ouă, roşietice, crestate în spirală.
Minunea plantelor mici dintr’un iaz sau chiar	un ochiu de apă
liniştită, nu s’a	isprăvit. O picătură
pusă la microscop, îţi desvăluie o lume măruntă de fiinţe, animale sau plante. Foiesc ca şi fiinţele dintr’o păşune. Fiecare îşi duce traiul după legea ei. Dintre ele sunt unele curioase. Trupul lor se reduce la o celulă, în peretele căreia se adună silice, substanţa care formează cremenea. Şi ele au clorofil, dar par brune din cauza unui pigment ce adesea acopere verdele clorofilului. Scheletul silicios este o cutie cu capac. Sunt libere, ori în colonii. Când mor, scheletul cade la fund. E mărunt, dar prin mulţime dovedeşte. Şi aşa pe fundul apelor se poate aduna un mâl cu d i a t o m e e,, iar când mâlul s’a întărit, diatomeele fiind ca şi nişte aşchii mărunte de cremene, alcătuesc piatra numită tripoli, care are aceeaşi întrebuinţare ca şi sticla pisată, lustruindu-se cu ea obiectele de	metal.	La	marginea Ţării	Bârsei s’a găsit	un asemenea bogat
zăcământ	de	d i	a	t	o m	i t neexploatat încă, o	bogăţie nebănuită
pentru ţară. Diatomeele se află cu miile în apele dulci; milioane
Fig. 403. — Chara.
PE LÂNGĂ APE
261-
Fig. 404.—Diato-meu. 1= văzut pe fâţă; 2=pe muche 3=secţiune.
foiesc spre faţa mărilor, formând împreună cu animalele mărunte, ceea ce se numeşte planctonul, pătura vie din apă, ce-i dă uneori
o	înfăţişare lăptoasă. Aceste mărunte fiinţe formează hrana celor mai mari. Ele alcătuesc mana oceanelor, fără care nu ar trăi nici animalele mărunte, dar nici uriaşele balene.
Unele pe altele se bizuie, iar toate pe planctonul format din fiinţe microscopice. Dar şi acestea au legile lor de viaţă. O parte urcă mai spre suprafaţă seara, neplăcându-le lumina; altele dinpotrivă se urcă în zori de zi, lăsându-se mai la adânc cum se amurgeşte.
Spre mările reci planctonul e mai bogat. De aici acele emigrări ale cârdurilor bogate de sardele, scrumbii, urmărite la rândul lor de peştii mai mari, cum e tonul sau chiar de balene. Romanul norvegianului B o j e r, « Ultimii Vikingi» se bizuie, în acţiunea viguroasă, tocmai pe urmărirea de către om a peştilor buni de pescuit, la rândul lor atraşi în curente vii de bogăţia planctonului, spre mările polare.
Mătreaţa-de-baltă e tipul celei mai simple plante cu flori (Arxgiosperme). Trupul ei se reduce la o frunză, verde. Atât. Una (Wolffia) nu are nici rădăcini. Nu e însă decât în aparenţă asemenea cu un tal. E departe ca cerul de pământ, în alcătuirea ei, de algele din jur. Corpul e format din straturi de celule, diferenţiate; unele au clorofil; altele, dela faţă, au păretele mai îngroşat. Obişnuit mătreaţa-de-apă e formată din lintiţa (Lemna minor), cu trupul ca un fluturaş verde. Uneori câte o mică rădăcină iese dintr’o latură a trunchiului. Pe faţa ei de sus sunt stomatele, ferestruicele prin care transpiră. Prin faţa de jos suge hrana din apă. Rădăcinele, ca nişte fire albe, servesc mai mult ca trupul lăţit să nu se răstoarne. E plantă cu flori, având trunchiu şi frunze contopite într’o singură bucată, de forma frunzei. Mai rar, într’o coastă a trunchiului se arată o mică, mică floricică verde, cu 2 stamine. De regulă însă floarea e o raritate. înmulţirea lintiţei se face pe altă cale şi
§* foarte repede. In scurtă vreme din câteva lintiţe, iazul, dacă nu se curăţă, e acoperit cu o scoarţă verde.
Planta se înmulţeşte prin înmugurire. Dintr’o parte a trunchiului iese un alt fluturaş verde. Poate să rămâe lipit de mamă; de regulă devine de sine stătător. Cum dă gerul lintiţele bătrâne pier. Numai mugurii cei mai din urmă, fără mult spaţiu cu aer în ei, mai grei, se lasă spre fund, păstrându-se peste iarnă. Cum dă primăvara se urcă la suprafaţă, spre a se înmulţi iarăşi prin înmugurire.
Fig. 405. — Mătreaţa-de-baltă.
262
FLORA ROMÂNIEI
Câtă deosebire între simplicitatea lintiţei şi trupul întreg al o t r ă-ţelului-de-baltă (Utricularia vulgaris). Ce minunat exemplu •de imaginaţie bogată a naturii. Planta întreagă nu e decât o grămadă
de capcane mărunte, aninate la vârful frunzelor subţiri, care la urmă nu ştii ce sunt: frunze compuse, reduse la fire de aţă, sau ramuri filamen-toase ale plantei. In orice caz trupul întreg se reduce	la o tufi-
şoară de	fire verzi,
sub apă, din mijlocul căreia, vara, se ridică
o	ramură mai groasă ce poartă flori dar serveşte în acelaşi timp ca un soiu de susţinere a plantei să nu fie încâlcită de	valuri.	Floricelele	gălbii,	cu	două	buze,	în	fundul gurei	cu dungi
portocalii,	fabrică	nectar	ce-1	adună	într’un	pintenaş. Acest nectar însă
e fabricat cu sucurile supte din trupul micilor animale de apă, cum e puricele de baltă. Pe lângă frunzele subţiri, ca nişte alge, planta are adevărate capcane plutitoare, modificarea vârfului frunzelor. Sunt nişte beşicuţe mici, cu o dechidere prevăzută cu un capac, care funcţionează ca şi o supapă de siguranţă. Din afară înlăuntru lasă să intre un mic animal, dar când el simte că a fost prins în capcană şi dă să iasă afară, nu mai poate deschide capacul. Se sbate cât se sbate, dar la urmă moare mistuit, căci faţa lăuntrică a sacului este căptuşită cu nişte peri, care secretează un suc mistuitor. In scurt timp din trupul animalului nu rămâne decât partea
chitinoasă, nemistuită. Capcanele bă-	^	|
trâne, brune, sunt pline cu asemenea /	N
resturi din victimele plantei.	j lif
Este şi o ademenire. In jurul căpă-	>—f jj? |
€elului secretează un suc dulce, care nu e decât nada pentru lăcomia mi-
dlor animale.	Fig. 407. — Capcană de otrăţel.
Nu e numai otrăţelul care se hrăneşte cu sucul animalelor de apă.	Mai	rar	decât el,	dar	destul
de des răspândită în ghiolurile din Deltă,	cu	apa	mai călduţă,	este
Aldrovandia vesiculosa. Şi ea e o plantă înotătoare, fără rădăcini, cu
Fig. 406. — Otrăţelul-de-baltă.
PE LÂNGĂ APE	263
un trunchiu subţire, cu numeroase frunze ca nişte fire de aţă, ce ies mai multe din acelaşi nod. Nu e mai lungă de y2 dm. Nu are capcane ca otreţelul, dar unele frunze sunt transformate, lăţite ca nişte tartaji
Fig. 408. —Aldrovandia vesiculosa (R.).
de carte, cu peri simţitori pe ea. De îndată ce un purece-de-baltă le atinge, cele 2 jumătăţi de frunze se închid şi cuprind animalul între ele. Din alţi perişori iesă un suc mistuitor şi astfel din bietul răcuşor nu rămâne decât îmbrăcămintea chitinoasă. Fiecare capcană nu serveşte decât o dată; alta se formează în loc. Spre toamnă, frunzele tinere se strâng grămadă ca un mugure mai greu, ce cade la fundul apei unde iernează. Planta dă şi flori albe scoase la faţa apei.
In afara acestora, o pădure întreagă de plante înotătoare se află în apele stătute.
Când aluneci cu lotca pe luciul ghiolurilor din deltă sau Bălţile Dunării, e de ajuns să-ţi resfiri degetele, ca dinţii dela greblă, şi să vâri mâna în apă, pentru ca să prinzi asemenea plante.
Aşa e cosorul YCerathophyllum sub-mersum), zis şi brădiş, ca dovada simţului fin de observare din partea poporului.
In adevăr planta toată, fără rădăcini, e ca un vârf de brăduţ. Pe trunchiul lung şi de 2 m., din distanţă în distanţă ies frunze subţiri şi ele, lungi, bifurcate, roată mai multe dela acelaşi nivel. Planta este toată sub apă; florile n’au nevoie nici de corolă colorată, nici de nectar. Stau ascunse la subsuoara frunzelor. Cum însă în apă fecundaţia se face mai anevoios, iar neamul plantei ar fi în pericol să se stângă mai uşor, trunchiul se rupe lesne; orice crenguţă ruptă, poate trăi pe seama ei, ca o nouă plantă. De altfel şi printre animale sunt asemenea cazuri.
Fig. 409. — Cosorul (R.).
264
FLORA ROMÂNIEI
Poţi să hăcueşti o hidră în bucăţele; fiecare bucăţică creşte şi dă alt animal. Iarna, când ghiaţa prinde lacul, cosorul putrezeşte; bucăţi din el însă se lasă la fund, în mâl. E deajuns. Cum se împrimăvărează, din ele ies alte ramuri, alte trunchiuri şi vara planta e la locul ei.
Fructul unui neam al cosorului are trei lungi cârlige, două la partea de jos cu care se prinde, ca o ancoră, în mâl. E o plantă cu coloare schimbătoare după împrejurări, dela verde la măsliniu.
Cu greu se deosebeşte de cosor, peniţa, mălura-bălţii (Myriophyllum spicatum). Din trunchiul lung şi de 3 metri, ies ramuri cu mai multe frunze din acelaşi nod, ca nişte pene lungi şi subţiri. Florile sunt
Iarba-broaştelor (Hydrocharis morsus-ranae) seamănă la frunză ceva cu nufărul, numai că e mult mai mică şi nu aşa de rotundă. La faţa apei, se arată numai câteva frunze lăţite, aşezate ca o cunu-niţă. Vrei însă să o scoţi, vezi că altă cununiţă se ţine de ea; şi alta
şi încă alta. La urmă, în loc de o plantă, scoţi un odgonaş de 1—2 m., pe care se înşiră tufe de frunze, Toate sunt copiii celei bătrâne. Dela subsuoara unei frunze, iese o rămurică terminată cu un mugure. Abia s’a desfăşurat acesta la faţa apei şi alt mugure iese dela subsuoara uneia dintre frunzele noui şi aşa mai departe. Trebue să se înmulţească în acest chip, căci siguranţă mare nu are că se va putea da seminţi.
mici, ca la sânzâiene, adunate la subsuoara unor frunze late ca niştesolzi.Cele femeieşti sunt mai jos, cele bărbăteşti mai către
»	-T Ig. rfclJL* —
vârful ramurei. Vân- Măiura-bălţii tul le poartă de grijă (R-)* pentu fecundaţie.
Fig. 411.—
Fig. 410.—Fruct de C. demersum.
Fig. 412.—Iarba-broaştelor.
PE LÂNGĂ APE
265
Are floricele şi încă frumuşele, dar separate. Cele bărbăteşti cu trei petale mari albe, cu pată gălbuie la bază. Insectele sunt atrase spre ele de coloare, dar şi de un slab, pentru noi, dar plăcut miros. Florile femeieşti pe altă tulpină, dinpotrivă aşezate pe o codiţă mai lungă, cuprind nectar, răsplata ostenelii şi serviciului adus de insecte.
Dar insectele mai rar se avântură peste faţa apelor. Planta ia şi alte precauţiuni. Nefiind nădejde numai în seminţi, către toamnă mugurii care se formează la capătul rămurelelor subţiri, devin mai groşi, şi au adunate în ei rezerve de hrană; la urmă se rup şi cad în mâl. Acolo iernează. Cum au simţit boarea primăverii, în ţesutul lor se nasc spaţiuri cu aer; devin buretoşi, uşori şi încet-încet se ridică la faţa apei, unde se desfăşoară; vieaţa
începe dela capăt.	Fig.	413.—Paşă. Muguri
Planta zisă în Deltă paşă (Potamogeton	de	iarnă-
crispus) ţine locul în apele noastre vestitelor
alge marine, cu care se aseamănă prin frunze. Lungi şi de % m., sunt ca nişte fâşii de pânză verde, ondulate, zimţuite pe margini ca un ferestrău. Incâlcindu-se cu altele, fac sub faţa apei o pâslă de verdeaţă. Aiurea planta e scoasă din apă, uscată şi serveşte ca îngrăşăminte ogoarelor ori ca	hrană	pentru porci. La noi	e lăsată
să dospească, fără cătare. Şi	ea are	flori. Le scoate afară	din	apă
şi de departe seamănă cu rozeta din grădini. Fecundaţia se face anevoios, căci la ea gospodăria florilor e despărţită în două case, ce pot fi la mari distanţe una de alta. De aceea şi planta şi-a luat toate precauţiunile pentru iernat, dând muguri de toamnă. La vârful ramurilor frunzele sunt dese; formează ca nişte cornete de hârtie puse una în alta. Se rup şi cad la fundul apei, de intră ca un cui în mâl. La primăvară din ele iese o nouă plantă.
Tot aşa sub apă îşi duce vieaţa m ă t r i ţ a (Zannichellia pala-stris), cu trunchiu subţirel şi lung ce se tărăşte pe fundul apelor; foarte ramificat are frunze tot ca aţa de subţire, verde intens. Par nişte împletituri de alge. Florile bărbăteşti simple au numai o stamină subţire, lungă, terminată cu o anteră mare; floarea femeiască cu un înveliş ca un păhărel, iar stigmatele	late, cu papile numeroase.	Este
una din cele mai răspândite	plante	acvatice din lume.
Interesantă este planta numită aşa de bine sârmuliţă (Val-lisneria spiralis), căci are frunzele lungi, subţiri în adevăr ca o sârmă puţin lăţită, rotundă la vârf. Frunzele stau ca un buchet la capătul tulpinei scurte, prinsă de fund. Din ea ies ramuri ce se tărăsc, se pot prinde în mâl cu rădăcini, şi astfel se formează uneori prin ghiolurile din deltă o adevărată pădure de frunze încâlcite, care opresc chiar
m
FLORA ROMÂNIEI
pescuitul cu năvodul. Frunzele mai au o particularitate. De vine apa mare ele cresc mai lungi; de scade, frunzele devin mai scurte.
Interesantă e fecundaţia la această plantă. Florile bărbăteşti se deschid sub apă; sunt îngrămădite la vârful unei codiţe scurte. Florile femeieşti dimpotrivă se ridică deasupra apei. Când anterele şi floarea femeiască sunt deschise florile bărbăteşti se desprind de codiţa lor; fiind uşoare, ies la faţa apei, sunt purtate de valuri ori mânate de vânt, până ce întâlnesc floarea femeiască. Astfel se face fecundaţia; aşa se lămureşte de ce sunt multe flori bărbăteşti la un loc. După fecundaţie codiţa florii se strânge în dese spirale,. iar fructul se coace sub apă.
In ghiolurile din Deltă mai Fig. 414. — Sârmuliţă (Gr.).	adesea, creşte o buruiană
curioasă prin înfăţişarea ei numită foarfeca-bălţii (Stratiotes aloides). Partea de deasu-pravapei ai crede mai de grabă că e vârful unei plante de origină depărtată	(Agave), care	se	pune	drept ornament în grădini, având
un buchet	de	frunze grase,	late,	terminate cu un spin rău. Rădă-
cinele le are înfipte în nămolul din fund; planta creşte aproape în întregime sub apă, având frunze lungi şi de % m. verde închis, iar pe margini cu zimţi tari, ca de ferestrău.
Când înfloreşte, se desprinde din rădăcină, înnoată cu frunzele pe jumătate din apă. Florile ies dintr’un sac format din frunze cu mulţi spini. Florile bărbăteşti sunt pe un trunchiu, cele femeieşti pe alt trunchiu. Uneori pe o baltă nu se găseşte decât numai dejun fel. Speranţa fecundării e numai la insecte, pentru răsplata cărora în floare se găsesc mult nectar în anumite stamine prefăcut în « nectaride ». Pentru ca să se coacă fructul planta întreagă se trage iarăşi sub apă, spre a se ridica la faţă după ce se coc seminţele; către toamnă din nou se trage
Fig. 415. — Agave (Sch.).
PE LÂNGĂ APE
267
la fund. Pentru orişice precauţiune, planta se înmulţeşte şi prin muguri ieşiţi dela subsuoara frunzelor, care prind rădăcini şi dau o nouă plantă.
Pe lângă plante superioare cu flori, în apele stătute trăiesc câteva plante fără flori. întâlnită şi în apele curgătoare, încete, este peştişoara (Salvinia natans)9 plutind printre mătreaţa de baltă, cu care însă nu se poate confunda. Pe un trunchiu lung şi subţire stau înşirate, una în faţa alteia, frunze eliptice, cu marginea întreagă, cam păroase pe faţa de sus. Acestea plutesc la faţa apei. Sub ele se află al doilea rând de frunze cu totul diferite, schimbate în firişoare lungi, păroase, care joc rolul rădăcinelor. ^
Această plantă se înmulţeşte cu spori, închişi în nişte cutii cu pereţi mai tari, sferici, aşezaţi sub baza frun-zelor din afară, mai late.	J	I
Mai rară este un neam al ei (Marsilia quadrifolia),	1	l
cu tulpina târîtoare, din care ies patru frunzuliţe.	1	!
Alte plante, din largul bălţii, au rădăcini înfipte în	1
mâlul din fundul apei, trimiţând la faţă numai frunzele şi florile; nu-şi pot schimba locul, cu apa. Când balta	J
se usucă, ele tânjesc, aşteptând vremuri mai bune.	J	]
Locul de cinste în această grupă de plante, se ‘ cuvine nufărului.
La noi trăiesc două soiuri de nuferi mai obişnuiţi, de multe ori împodobind împreună faţa apelor stătă- Fig. 418.-Mar-toare, mai la adăpost de valuri şi unde fundul nu e prea silia Quadnfolia• adânc.
In toiul verii, când florile sunt desfăşurate, lacurile din Balta Brăilei sau din Deltă, dar şi de pe alte iazuri mai mari din cuprinsul ţării, sunt atractive ca şi grădinele.
Fig. 416. — Pestişoară.
Fig. 417.—Foarfeca-bălţii (Gi.).
268
FLORA ROMÂNIEI
La nufărul-alb (Castalia alba) se prinde mai bine decât la oricare, variaţia constituţiei plantei în legătură cu mediul şi prevederile până la amănunţimi pentru îndestularea nevoilor ei numeroase şi felurite. Trunchiul lui e înfundat în mâl (rizom) având numeroase rădăcini adventive. Din muguri ies frunze şi flori. Toate au codiţa lungă şi străbătută de spaţiuri pline cu aer. Frunza cât stă sub apă, seamănă cu un sul de hârtie, făcând să se vadă faţa-i dedesubt, ruginie. Cum a ajuns în aer, se desfăşoară ca un scut verde, cu mar-Fig. 419. — Nufăr-alb (d. Wossidio). ginele netede, lată îndeajuns ca
să se odihnească broasca pe ea. Şi-a liiât precauţiuni şi împotriva numeroşilor melci care foiesc prin baltă şi cărora le-ar veni dorul să roadă codiţele frunzelor. Ca să le treacă pofta, planta a fabricat un gard ghimpat. Nu pe din afară, ci în lungul canalelor pline cu aer din codiţe, în care se află din loc în loc câte un smocuşor de ţepi ascuţiţi, de piatră, aşa încât dând cu gura de ei, melcul fuge împuşcat. Frunzele late, ceruite ca să nu prindă ploaia* groase ca de piele, joacă după valuri, fără să se rupă. Spre a da afară din trup prisosul de apă ce-1 au din belşug, ferestruicele (stomatele) pe care plantele de uscat le au pe dosul frunzei, la nufăr sunt pe faţa frunzei. E o adaptare nimerită.
Podoaba plantei este floarea mare, cu petale multe, albe, ca şi un trandafir bătut. Cât face drumul spre soare şi lumină, bobocul e acoperit de 4 sepale, verzui, scuturi solide. Cum a ajuns în aer, îşi desfăşoară farmecul îmbrăcămintei. Florile se deschid întotdeauna la ceasurile 6—7 dimineaţa şi se închid spre seară, pe la 4—5. Le place numai bătaia soarelui în plin. Petalele sunt pe mâi multe rânduri. La nufăr se poate vedea minunat că staminele sunt petale modificate, după cum acestea nu sunt decât frunze schimbate,	fapt asupra căruia cel
dintâi a atras atenţiunea marele poet Goethe.
Şi staminele sunt multe, cu saci plini de
polen. Din pădurea lor abia se vede stigma-	 
tul lat, asemănător cu acel dela mac. Floa-	c£Jja fm~lor ^nu^ăr.
rea chiamă spre ea insectele; un miros
discret, plăcut, le	arată drumul. Ele vin	şi	înnoată în pulberea
aurie a polenului,	cu care se mulţumesc,	căci	nectar nu fabrică
floarea, deschisă şi o săptămână, până când e asigurată fecundaţia.
PE LÂNGĂ APE
269
Imediat după aceea, fructul se trage în împărăţia apelor. Acolo se coace, acolo se desface şi dă drumul numeroaselor seminţi, care înainte de a încolţi însă fac o baie de soare. In jurul lor se află o manta de cleiu, care se umflă în apă, capătă spaţiuri cu aer; devin adevărate băşici de înnotat. Spre faţa apei seminţele ajung mai multe la un loc, golomoţ. După ce au stat în bătaia soarelui, cleiul ce le ţinea dispărând, seminţele se lasă la fu,nd, departe de mama care le-a născut şi :se înfundă în mâl. Nu încolţesc chiar îndată; de multe ori trec şi 2 ani, până când din ele iese un puişor.
Nici nufărul-galben (Nuphar luteum J nue urît. Seamănă la port şi la obiceiuri cu cel alb. La floare însă e altfel. Mai întâi are 5 sepale gălbui, pe dos verzui, mari, late. Ele atrag atenţiunea, căci petalele, mai galbene, mai multe, cu nectar la bază, formează o cununiţă lăuntrică în jurul staminelor, îngrămădite în
Fig. 421. — Nufăr-galben.
Fig. 422. —• Dreţe. Băile-Episcopiei (fot. Nyârâdy).
jurul stigmatului lat, mai purpuriu. Fructul ca o butelie pântecoasă, se rupe de codiţă, stă sub apă şi după ce s’a copt, se desface în felii. Acestea plutesc ca nişte luntri mici, pline cu seminţi, păstrate într’o grămadă de materie gelatinoasă. Albiuţele cu pui, rătăcesc cât rătăcesc pe faţa apei, iar când aerul ce le făcea plutitoare se isprăveşte, se lasă la fund unde încolţesc după vreme mai îndelungată.
Pe lângă nuferii albi şi galbeni, care alcătuiesc podoaba apelor liniştite întinse sau a ochiurilor mai mici, în România creşte o plantă relictă, adică rămasă din vremurile geologice, cum nu se mai întâlneşte aiurea în Europa. E neam cu nufărul, dar se deosebeşte de el. Localnicii îi zic dreţe, iar în ştiinţă Castalia lotus (C. thermalis).
Aproape de Oradea-Mare, la vreo 8 km. spre Sud-Est, se află Băile Episcopeşti, iar în apropiere un lac de vreo 4000 m2 de suprafaţă, cu
270
FLORA ROMÂNIEI
apă naturală caldă, până la 34°. Primăvara sau toamna târziu când te apropii de lac, parcă ar fi un gheizer. Aburii ridicaţi dela faţa apei ce nu îngheaţă nici la gerul bobotezei, formează un înveliş de ceaţă argintie, încet ruptă de vânt şi împrăştiată. Faţa apei e limpede şi fără nicio frunză pe ea.
In timpul verii e cu totul altă înfăţişare. Aproape în întregime apa e acoperită de frunze mari, circulare, dinţate pe margini şi despicate adânc într’o parte. Se arată din fundul lacului, adânc şi de 5 m. în mâlul căruia se află trunchiul subpământean. Frunza mică şi sucită ca un sul subţire, cu marginea nedinţată, când iese din mugure se ridică spre faţă unde se desfăşoară, ca o tipsie ţinută de o codiţă lungă. Pe faţă frunza e lucie, verde. Marginele ei nu sunt resfrânte. Pe dos însă are alt aspect. Nervurile proeminente, ca nişte vine umflate, ruginii, aduc aminte de ale vestitei plante acvatice din ţinuturile calde (Victoria regia). Ziua, în bătaia soarelui de amiază, lângă frunze, pe altă codiţă, se văd flori albe-trandafirii, strânse, asemenea unor flăcări ce pâlpâie la faţa apei. Taina acestor flori începe pe înserate, când a mai rămas ceva din lumina asfinţitului. Atunci îşi desvăluie frumuseţea petalelor albe, cu aburi trandafirii: pe faţa din afară, având uneori şi un diametru de 15 cm. Pe noaptea cu lună dau un farmec deosebit liniştitului lac; par stele presărate pe întunecata faţă a apei. De aici apropierea ce s’a făcut cu vestita floare Lotus din Nil, ce şi-a căpătat renume din poezia lui Heine.. Inchizându-se odată cu asfinţitul soarelui, Egiptenii au închinat-o lui Osiris, zeul soarelui.
Dreţa n’are a face cu Lotus din Egipt. I se dă numele acesta pe nedrept. Ea îşi deschide floarea boghioasă asemenea cu a nufărului, la apusul soarelui şi o închide când soarele e de vreo 2 suliţe pe cer, pe la ora 10. Farmecul nopţii i-a făcut faima florii, care însă e mai mândră dimineaţa când străluceşte în bătaia razelor de soare, ce străbat străvezia scamă a ceţii, rămasă de peste noaptea răcoroasă.
In renumele ei stă însă pieirea ei. Lăcomia de câştig a copiilor era aproape să o stârpească, dacă riii intervenea legea prin care Lacul Peţea şi râul care iese din el, acoperit uneori de dreţe, este pus sub ocrotire, socotit printre rezervaţiile naturale. Ar fi în adevăr păcat să dispară de pe cuprinsul ţării noastre « un unicum » cum se spune în asemenea cazuri, un monument al naturii, cum nu se găseşte aiurea.: Ocrotirea trebue să vie şi din partea numeroşilor vizitatori; să se mulţumească cu priveliştea rară ce li se prezintă, cu atât mai mult cu cât biata floare ruptă din mediul ei, nu ţine, ci-şi apleacă pe braţul ce o poartă, capul, prin repedea vestejire a codiţei. Iţi face impresia unui copil ce-şi închide pe veci ochii.
.Nuferii trăiesc la larg; mai la margine cresc alte plante numeroase,^ care ca şi nuferii au rădăcinele înfipte în mâlul fundului; dar au şi. părţi din trup scoase deasupra apei, cu port schimbat.	^
PE LÂNGĂ APE
21?!
Aşa e bolgari neam cu piciorul-cocoşului (Ranunculus sceleraius). E aşa de numeros uneori, încât formează pe braţul Borcea insuliţe. Trunchiul lung, subţire, are două soiuri de frunze. Cele din apă sunt divizate ca ale mărarului; cele dela faţă late, crestate şi plutitoare.
La floare seamănă cu floarea-paş-telui, cu care se înrudeşte. După fecundaţie, codiţa florilor se îndoaie, trăgând fructele în apă ca să se coacă. Seminţele, mici de tot, uşoare, se ridică la faţă şi pot fi transportate chiar de păsări, pe penele cărora se prind, cu picăturile de apă.
Curioasă e în totul planta cor-naci (Trapa natans) bine cunoscută în preajma bălţilor după fructele negre, asemenea unui capăt de ancoră, prin cele 3—4 cornuri ascuţite, pe care le are la colţuri.
E peirea plantei, căci sămânţa dinlăuntru,cărnoasă, e bună de mâncat; franţuzii îi zic castane de baltă.
Interesantă e vieaţa plantei. La capătul de jos al trunchiului lung şi subţire, sunt resfirate rădăcini, unele verzui funcţionând ca frunze.
Fig. 423. Bolgari (Gr.)
Sunt
Fig/ 424. — Cornaci. Delta (fot. Bakule),
două soiuri de frunze. Cât trunchiul rămâne în apă, până prin mijlocul verii, sunt frunze subţiri ca nişte mănunchiuri de fire. Cu ele se hrăneşte planta. Când e să înflorească, dă alte frunze la faţa apei, servind drept înnotătoare. Sunt rombice, cu codiţa plină cu aer şi aşezate roată de jur împrejurul vârfului unde iese şi floricelele, gră^ madă dela subsuoara frunzelor. îngrămădite pe apă formează buchete-buchete, dese, colorate arămiu ca frunzele de viţă spre toamnă ; în mijlocul lor sclipesc
272
FLORA ROMÂNIEI
florile, aburite trandafiriu, cu câte 4 petale fiecare. Fructele la început sunt ca nucile, cu o coajă neagră, tare, lemnoasă şi un înveliş cărnos verzui cu 4 spini ca şi colţurile ancorei. Cum s’a făcut fecundaţia, codiţa florilor se îndoaie, pentru ca fructul să se coacă sub apă. Dar cum sunt grele şi multe, planta ar fi în pericol să fie trasă la fund. Odată cu umflarea ovarului se umflă şi mai tare codiţele frunzelor, de cuprind mai mult aer. Planta şi-a fabricat deci beşici înnotătoare, care ţin la suprafaţă greutatea fructelor coapte. După ce partea cărnoasă, ca şi la nuci, se dejghi-Fig. 425.—Fruct oacă, fructele negre cad la fund, unde se ţin în de comaci. mâl cu coarnele ancorei. Din ele iese, pe singura ferestruică mai moale din coajă, mai întâi o rădă-cioară, care se ramifică şi se înţepeneşte în mâl şi apoi şi trunchiul. Coaja neagră a fructului, după ce şi-a îndeplinit serviciul, rămânând uşoară, se ridică la faţa apei, unde valurile o poartă cât o poartă, până ce o asvârle în vreun colţ liniştit dela ţărm.
E interesant chipul cum această plantă şi surorile ei, îşi asigură iernatul. Spre toamnă, un mugure creşte puţintel, dând o crenguţă scurtă cu frunze ca de piele, scorţoase şi lucii; celelalte crengi putrezesc. Aceasta se lasă la fundul apei în mâl şi iernează. Cum simte primăvara, un muguraş ascuns, din vârf, prinde a încolţi, dă o nouă crenguţă şi rădăcini. Planta a înviat.
Grădina de pe faţa apelor este bogată în plante. Troscotul din curţile neîngrijite ori hrişcă hrănitoare îşi au reprezentantul în bălţi, prin fratele de cruce Polygonum amphibium cu un trunchiu înfundat în mâl, târător, care dă ramuri lungi şi de un metru, noduros din loc în loc, de unde ies frunzele cu ;codiţă lungă ca să ajungă la faţă, unde plutesc ca şi foile de nufăr, Frunzele lucii, seamănă cu un fier de lance. Dintre ele se ridică un pămătuf de flori trandafirii, cu mult nectar şi din cauza aceasta vizitate des de albine. La această plantă se poate prinde minunat de bine adaptarea ei la mediu diferit, când îşi schimbă înfăţişarea de nici n’o mai cunoşti. Ea poate trăi şi pe mal. Dar atunci n’are nevoie de canale cu aer, Trunchiul devine mai tare, frunzele mai mici, cu codiţă mai scurtă. Se îmbracă peste tot cu perişori ca de mătase, îşi fabrică până şi un inel de clei la baza florilor, spre a opri în drum furnicile care ar năzui după nectarul mai abundent, rezervat numai insectelor sburătoare. Acelaşi individ poate creşte în apă, dar e deajuns ca o ramură să atingă uscatul, pentru ca restul ce mai creşte să fie schimbat. In adevăr planta merită numele de amphibium, adică putând trăi şi în apă şi pe uscat, dar în acelaşi timp arată cât de schimbătoare e planta după condiţiile în care trăieşte.
Cam la fel şi bro scăriţă (Potamogeton natans) are frunzele cu nervuri paralele de un verde închis ca a grâului în toamnă, dar
3»E UÂNG&jAPE
mai cernite; dintre ele răsare tot un pămătuf de flori dese albicioase, în mijlocul cărora sclipesc 4 puncte purpurii, anterele.
Toate aceste plaiţte au flori pe care le scot deasupra apei.
I	n ă r i ţ a (Najas minor) trăieşte cu totul în apă. Ii plac apele mai adânci unde formează tufe dese, în mic aducând aminte de încâlcitele alge mărime, cu care se cam aseamănă şi la port. La început are o mică rădăcină. Mai pe urmă rămâne numai cu trunchiul lung, aproape cât un paiu de gros şi cu câte 3 frunze din distanţă în distanţă. Frunzele sunt şi ele înguste ca nişte strujituri, ondulate, lungi şi de câte 2 cm., cu zimţi ascuţiţi pe margini. Stau de regulă îndoite în jos. Florile rămân în apă. Sunt însă de
Fig. 426. — Broscariţă (R.).	Fig. 427. Ciuma-apelor
nevoe să mai fie purtat pe altă floare, ci se lipeşte de-a-dreptul pe stigmatul vecin. Prin aceasta, adaptarea la vieaţă de apă este completă.
Prin ciuma-apelor (Helodea canadensis) întâlnim un exemplu din care se deduce importanţa omului, ca factor de răspândire a fiinţelor. Omul e universal. Pe el nu-1 opreşte din drum nici gerul, nici arşiţa, căci are mijloace de apărare. In călătoriile lui pe toată faţa pământului uneori cu voie, transportă seminţe de plante, animale mărunte. Alte ori fără voie duce fiinţe, care se anină de mijloacele lui de transport.
Astfel s’a adus în Europa, mai acum un veac, planta Helodea canadensis, care s’a înmulţit atât de repede, încât a invadat apele din continentul întreg. Se întâlneşte şi la noi, în ghiolurile din deltă.
E o buruiană ce seamănă puţin cu cosorul; pe un trunchiu subţire ca un fir de aţă ies cât trei frunzuliţe din noduri dese. Frunzele sunt
18
274
FLORA ROMÂNIEI
întregi, lungueţe, rotunde la vârf; rămân verzi uneori şi iarna; nu mor de cât în primăvară Planta nu piere, căci are grijă să deie din ea, către toamnă, ramuri de iernare, subţiri; seamănă cu nişte viermi, când se lasă la fund, pe mâl. Uneori la subsuara frunzelor iau naştere muguri mai cărnoşi, groşi, cu frunze lătuţe. Grei, se lasă iarăşi la fund.
Nu se reproduc prin seminţe, căci curios, plantele din Europa n’au de cât floricele femeeşti, pe care le ridică la vârful unei crenguţe subţiri şi netede, deasupra apei.
In chipul arătat se înmulţeşte peste măsură, atât de repede, în cât uneori, din încâlcirea lor se nasc zăgazuri la gura apelor mai line. Se pot fixa şi în mâl prin prelungiri de ale trunchiului în formă de rădăcini. Impedică uneori traiul altor plante. Nu e vorba că şi înmulţirea lor din cale afară într’un ochiu mai mic de apă, le face să piară,, căci ajung să se înăbuşe unele pe altele.
Nu orice ochiu de apă este destul de adânc pentru ca pe lângă lintiţă să mai cuprindă şi alte burueni de apă, dintr’acelea care stau cu totul în apă sau chiar care sunt ţintuite prin rădăcini. Nu este însă ochiu de apă cât de mic care să nu aibă spre mal, plante care se găsesc la urmă şi în ţinuturile mlăştinoase, unde apa sacă peste vară. In luncile râurilor care se revarsă primăvara, în lungul Dunării sau în jurul iazurilor din ţinuturile mai hleioase din «Pustiul» lui Cantemir care se întinde de o parte şi de alta a Prutului în judeţele Botoşani, Iaşi şi Bălţi ori în Câmpia ardeleană de lângă Cluj, papura şi stuful nu lipsesc.
Papura este de două soiuri: una cu frunzele mai late albăstrii, înaltă şi de trei metri (Typha latifolia); alta cu frunzele înguste verzi, ca iarba proaspătă (T. angustifolia). Trunchiul papurei e sub-pământean, gros, noduros, şi cu multe materii de rezervă, dulcii. In Baltă şi Deltă, Ia nevoie pescarii îl mănâncă. In orice caz porcii se dau în vânt după el, râmând într’una prin mâl. Ramurile care se ridică în aer, pline cu o măduvă şi uşor mlădiindu-se, poartă frunze lungi* răsucite puţin pentru ca bătaia vântului să nu le rupă şi cu o teacă ce învăluie ramura, să o facă mai resistentă.
Frumoasă e papura când înfloreşte în al 3-lea an. Pe o ramură netedă, lucitoare şi înaltă, sunt două pămătufuri. Unul cilindric mai jos, de culoare verzie, cuprinde florile femeeşti; altul mai deschis, mai pufos, e în vârf, de culoarea scorţişoarei la papura cu frunza lată; cele 2 pămătufuri stau în atingere; la cealaltă, între pămătufuri rămâne un loc gol, mai lung. După ce fecundaţia s’a făcut prin ajutorul vântului, florile bărbăteşti cad cu totul, rămânând goală suliţa ascuţită din vârful ramurei. In schimb pămătuful de jos, capătă o înfăţişare catifelată, ca şi când ar fi muiată în vopsea de nucă. Către toamnă, din el ies fructele mici purtate de vânt, având în vârf, ca şi
PE LÂNGĂ APE
275
la păpădie, o cunună de puf alburiu. Pămătuful atunci pare că e învelit cu scamă. Puful e luat de vânt, iar în nacelă se găseşte embrionul. Fructul cu sămânţa în el cade departe de părinţi. Astfel rar baltă fără papură pe margine.
Stuful sau trestia (Phragmites communis) e cu totul altfel la port. Ramurile sunt goale înăuntru, netede la faţă şi cu noduri din loc în loc, care le întăresc. Frunzele ieşite din noduri îmbracă întâi trunchiul o bucată de loc cu o teacă largă şi apoi se desprind, ca]; şi la popuşoi. Când bate vântul cat de tare, ele se sucesc astfel uşor ca să le sufle ’n dungă; dacă le-ar bate în lat ramurile s’ar rupe lesne. De aceea trestia, ca şi papura, se teme mai puţin de vânt chiar decât stejarul. E doar cunoscută fabula: stejarul şi crengilo
curi asemenea celor dela porumb, numai că florile mai mătăsoase sunt purpurii, cu reflexe albicioase când le răscoleşte vântul. Fructele se coc până în Ianuarie. E o frumuseţe câmpul întins de trestie* când vântul o bate. Frunzele sunt orientate în direcţia vântului, pare că peste stufăriş a trecut un pieptene uriaş. Către toamnă Scânci spicurile din vârf sunt desfăşurate, pare că sunt valurile unei ape. Şuerul vântului, ondulaţiile trestiei deşteaptă un tablou viu, caracteristic.
Păpuriştea ca şi stufărişurile întovărăşesc de obiceiu lacurile mari, iazurile mărunte, cele din lungul râurilor, ca şi ochiurile de apă stătute.
Mai puţină în cuprinsul Olteniei, ca şi în stepa Moldovei, mai numeroasă în lungul Dunării, a Prutului sau în locurile din ţinutul Cri-şurilor, păpuriştea, pădurea bălţilor, este ascunzişul pasărilor de baltă
Fig. 428. — Papura.
Fig. 429. — Trestia.
18*
276
FLORA ROMÂNIEI
şi al altor animale de apă. Primăvara freamătă de glasul păsărelelor eântătoare. In zona lor găsesc crapii de mâncare din belşug, de ajung cât nişte purcei de lapte. In balta Brăilei, a Borcei şi mai ales în Deltă, e deasă şi întinsă. Stoloanele papurei împletite cu ramurile, înaintează- spre largul ghiolurilor, ca o rogojină vie. Formează plaurul sau p 1 a v i a atât de caracteristică Deltei. Vântul rupe părţi din marginea plaurului şi astfel nasc insule plutitoare, rătăcitoare, mânate de vânt la larg sau spre alt ţărm, unde se prind. Insula e o adevărată corabie vie, căci împreună cu papura pluteşte şi plantele care au prins rădăcini pe ea. Nu rar cu plantele călătoresc babiţele pe cuib, câte un lup sau chiar mistreţ, pe când dedesubt la răcoreală stau crapii ascunşi. E un fenomen rar întâlnit aiurea.
Papura ori unde se află, prin încălcitura trunchiurilor ei e un factor de împotmolire a iazurilor; prin pământul adus de vânt, produs din putrezirea plantelor, se lasă la fund, înălţind mâlul. Este o operaţie grea şi costisitoare pentru a curăţi lacurile asanate din jurul Bucureştilor, de papură şi stuf, care tind să le înmâlească.
Papura e o bogăţie puţin folosită la noi. Pescarii în izolarea lor, în vremea pescuitului, îşi fac casele temporare cu pereţi din papură. Stânele din câmpie, împrejmuirea caselor în unele sate de lângă Iaşi, sunt făcute din papură mlădioasă, bine legată şi des bătută. Mulţi oameni de lângă iazurile cu papură îşi scot cheltuiala zilnică, împletind rogojine, coşărci, preşuri. Cum duc Moţii la depărtări şindrila, cercurile şi buţile fabricate de ei iarna, tot aşa pornesc căruţe din Sudul Basarabiei sau din apropierea Dunărei, încărcate cu rogojini, departe spre locurile unde nu se află papură, căci rogojinele sunt puse pe jos, pe pereţi în dreptul patului şi chiar în loc de saltea, apărând de frig. Papura ar putea avea şi o mai largă întrebuinţare prin fabricarea celulozei, cu atât de multă cătare.
Şi trestia, tovarăşa papurei, este de mare folos. Acoperişul caselor din ţinutul dealurilor şi din câmpie se făcea în mare parte din trestie bine bătută, de sclipeşte ca aurul la soare.
Pădurea stufărişului, mai spre mal, unde fundul apei nu e prea adânc, se îndeasă şi prin alte plante, nelipsite din tovărăşia celor două pomenite.
i	Uşor de cunoscut este şovarul (Sparganium ramosum) prin; fructele, măciuci ţepoase ca de arici, ce se găsesc pe ramuri ieşite de la subsuoara frunzelor muchiate. De aceea prin unele părţi i se mai spune capul-ariciului, iar pe aiurea buzdugan. Ghemurile florilor bărbăteşti sunt m^i mărunte, înşirate mai mult la partea de sus a crenguţei; cele femeieşti sunt mai mari, mai verzi. Fructul are un sâmbure tare, învelit într’o parte cărnoasă plină de o dată cu mult aer, ceea ce îl face să plutească; valurile astfel îl împrăştie. Pe urmă în locul aerului intră apă; fructul devine greu, se lasă la fund unde sămânţa dă colţ. E o minunată adaptare a răspândirii seminţelor.
PE LÂNGĂ APE
277
Se mai observă la el şi o schimbare în înfăţişare, după cum creşte. Dacă fundul e adânc, frunzele rămân sub apă, sunt mai moi, mai subţiri-şi se iţesc numai la faţa apei. Dacă însă balta a secat, şovarul capătă frunze groase, aspre, de nu le pot paşte vitele.
Rugina (Juncus effu-sus) se trage şi mai spre uscat. E de ajuns ca pământul să fie ceva mai umed, pentru ca să apară şi el. Nu e tocmai înalt, cu paiul verde-închis neted, strălucitor, plin cu măduvă. Se rupe uşor.
Spre vârf apare un mănunchiu de fire noduroase, cam la fel cu spicurile meiului. Sunt florile, care au obiceiul să se deschidă la anumită vreme din zi, des-de-dimineaţă, spre a da drumul polenului pe la ora 7 si a se închide în-
Fig. 430. — Capul-ariciului (R.).
dată după amiază, între 1—3. Nicio floare nu se deschide a 2-a oară.
Se înmulţeşte şi prin ramuri subpămân-tene ce se adâncesc în pământ, de nu scapă de el grădinele din stepe ca şi de pir.
Rogozul (Scirpus lacustris) zis şi ţ i p i r i g are şi el un rizom ce se înrămu-reşte la faţa mâlului, în care se prinde cu rădăcini adventive. Ramurile sunt mai înalte mai groase, netede şi fără frunze îh lungul lor. Frunzele puţine, se desvoltă la baza trunchiului. Cât sunt îmbobocite florile din vârful ramurilor sunţ apărate de o teacă. Din ele se desfăşoară spicuşoare mari, ruginii, care spânzură delicat la căpătui unui fir mlădios, strânse grămadă într’un mănunchiu. Rugina şi rogozul adese înlocuesc papura şi stuhul, formând cadrul lacurilor.
Fig. 431. — Rugina (Gr.).
278
FLORA ROMÂNIEI
Cu vre-o 250 ani în urmă fu adusă din Asia o b 11 g e a n a zisă şi trestia-mirositoare (Acorus calamus) ca plantă aromatică. Aşa de repede ce s’a aclimatisat în Europa, în cât a ajuns şi la noi tovarăş aproape nedespărţit al pipirigului la marginea lacurilor.
Şi ea are un rizom gros, ce se lungeşte în mâl. Din dreptul nodurilor iese un mănunchiu de frunze lungi şi de peste 1 m., în forma frunzelor de papură. Capătul rizomului se îndoaie în sus ca o ramură cu 3 muchi, ce se termină printr’un spic ca un ştiulete de popuşoiu, la subsuoara unei frunze ce-1 învăluie la început, ca într’o teacă. Florile
Fig. 432. — Rogoz (K.).
mărunte nu dau seminţe coapte, pare-se din cauză că lipseşte insecta care în locul ei de baştină, serveşte la fecundarea florilor. In schimb se înmulţeşte lesne prin rizomul ce se lungeşte, prin mugurii ieşiţi la
Fig. 433. — Trestia-mirositoare.
subsuoara frunzelor. Era foarte căutată în medicină împotriva durerilor de stomac.
In afara păpuriştei dese, cresc o sumedenie de plante, legate de umezeala lacurilor sau de râvineala mai îmbelşugată a pământului din jur. Rămân verzi chiar când câmpurile din jur sunt arse de soare; cresc, înalte, cu frunze multe şi mari, cu flori oacheşe.
Podoaba smârcurilor sau a marginei de lacuri o dau s t â n j e-neii-galbeni (Iris pseudoacorus) frumoşi, cu floare în vârful ramurilor, de ademenesc de departe insectele spre fecundare. întâiu se deschid staminele, adăpostite sub limba lată a stigmatului. Insectele apucând drumul spre nectar, se umplu de polen* Sburând pe altă floare lasă polenul pe limba stigmatului ce se aţine în cale. Tul-
PE LÂNGĂ APE
279
pina e subpământeană ca şi la stânjâneii din grădină, noduroasă şi cu multe rădăcini, ce se afundă în pământul umed, ca nişte ancore.
Mai încolo se vede limbariţa (Alisma plantago) cu frunzele ca un buchet, din mijlocul cărora iese ramura în 3 muchi. Se ramifică la vârf în crenguţe din acelaşi nod şi poartă flori trandafirii, vizitate de musculiţe, cărora planta le fabrică nectar la baza staminelor. Când planta creşte în apă, frunzele îşi schimbă forma. Unele rămân sub apă subţiri şi lungi, altele plutesc la faţa apei, iar celelalte au codiţa lungă spre a ieşi din apă. Şi poziţia frunzei este aşa încât soarele nu o bate drept, pe faţă, ci oblic. De aceea frunzele n’au sto-
"Fig. 435. — Săgeata-apelor (Gr.).
mate; transpiraţia nu este prea mare, ca la plantele cu frunzele perpendicular aşezate pe direcţia razelor solare.
La fel e cu săgeata-apelor (Sagitaria sagittifolia) care are şi frunze lungi, subţiri sub apă, dar şi frunze mari, în formă de vârf de săgeată, deasupra apei. Frumoase sunt florile. Când planta e singuratecă e ca un candelabru cu multe lumânări aprinse. Florile cele mai de jos, cu codiţa scurtă, sunt femeieşti; cele mai din vârf, cu codiţa lungă sunt bărbăteşti. Toate au câte 3 mari petale trandafirii, cu câte o pată purpurie la bază. Purpurii sunt şi anterele, pe când stigmatele sunt verzi, aşa încât dau o variaţiune de colori, bătătoare la ochi. Nesigură pe seminţi, această plantă are şi nişte tubercule cât alunele de mari, bogate în amidon, din care în primăvară poate să iasă o altă plantă.
280
ELQRA. ROMÂNIEI
Podoabă e şi crin u 1-d e-h a 11 ă sau roşăţea (Butomus fumbellatus) cu florile mari, grămadă, fiecare la capătul unei codiţe subţiri, toate ieşite din vârful unei ramuri netede şi înalte. Au petale trandafirii, cu antere purpurii ca şi fructele. De aceea face şi pb-doaba marginii lacurilor. Frunzele sunt subţiri, jos în 3 muchi, spre vârf ca sabia şi ies grămadă, ca un buchet.
Un port cu totul deosebit îl are c o a d a-c aiului (Hippuris vulgaris). Are înfăţişarea celeilalte plante cu acelaşi nume, dar care nu face parte dintre plantele cu flori (Equisetum). Ramurile ieşite din tulpina subpământeană sunt groase, cam ca de spa-rangă, galbene şi înalte. Frunzele înguste, subţiri, verde închis, lungi, ies mai multe din acelaşi nod, de jur împrejurul trunchiului. Cele de sub apă, mai moi stau îndoite în jos. La subsuoara frunzelor aeriene sunt florile simple, verzi, cu câte o stamină şi un singur ovar. La această plantă se poate vedea cât de uşor variază portul plantelor de apă după locul unde trăiesc. Când apa e mare, planta n’are flori, iar frunzele sunt toate totuna, pe trunchiul gros şi lung. Când apa o udă în parte numai, frunzele de jos de sub apă sunt subţiri, pe când cele de deasupra apei sunt mai late, iar planta poartă flori. Când apa scade de tot, planta nu creşte mai înaltă de două laturi de mână şi poartă numai frunze aeriene.
In preajma lacurilor mai mari e umezeală şi umbră. Aceleaşi condiţiuni se găsesc şi prin luncile marilor râuri, pe sub sălcii şi plopi sau de-arlungul râurilor din pădure. Prin asemenea locuri cu pământ mereu reavăn se îngrămădesc anumite plante. Neamurile lor pot să trăiască mai sus, în pajiştele de pe dealuri ori prin poienile cu soare, p mare deosebire însă între ele. Dincolo apa este mai pe sponciu. Plantele sunt- micuţe, cu flori mirositoare, viu colorate. Dincoace, bogăţia de umezeală şi umbră, face să crească mai toate înalte, să aibă frunze late, nume-.roase. Şi aici sunt flori boghioase, dar simplu colorate, fără împestri-tătura delicată a plantelor de şes. Aici dudăul domină.
Printre plantele cu flori,albe, nelipsită e cucuta-de-apa (Ci-cuta virosa) cea mai veninoasă dintre toate soiurile de cucută, cu crengi înalte uneori cât omul, goale înăuntru, afară de noduri şi cu sghiaburi subţiri în lung. Ele ies din trunchiul subpământean umflat, gol înlăuntru, despărţit prin pereţi în curmeziş. Are un miros
baltă (Gi.).
PE LÂNGĂ APE
2.81
pătrunzător. Frunzele sunt mari, compuse, cu codiţa goală înăuntru. Florile mărunte albe, stau îngrămădite formând o tipsie, lată. Mai cu seamă primăvara, şi în deosebi trunchiul subpământean este foarte veninos. Şi frunzele, care pot înşela prin mirosul lor de pătrunjel, sunt otrăvitoare. E deajuns ca un copil neştiutor să mestece frunza în gură, pentru ca să fie ameninţat cu moartea.
Tot flori albe, mici, adunate pe tipsii largi ca şi cele de cucută, are şi măr ă-rasul (Oenanthe aqmtica)9 uneori înalt de nu se vede omul din el. Când apa îi spală trunchiul, partea de jos are forma celui de cucută, umflat, ca o suveică, dând multe rădăcini adventive de înţepenire, dar şi ramuri, goale înăuntru, cu coasta în lung. Frunzele mari aduc mai mult cu ale pătrunjelului decât cu ale mărarului şi, au o teacă largă, ce înconjură trunchiul. înfloreşte pe la sfârşitul verii, dând flori multe albe, formând o tipsie din ramificarea vârfului de trunchiu. Fructele seamănă cu ale mărarului, ceea ce şi poporul a observat când l-a botezat mărăraş. Planta e socotită ca otrăvitoare. Creşte şi prin şanţurile umede din lungul drumurilor, măcar că nu ajunge înălţimea celor din bălţi.
J o i a n u 1 (Oenanthe crocata) amestecat cu precedentul, se recunoaşte după trunchiul neted, închis la coloare, care nu creşte drept, ci fel de fel îndoit, cu codiţa lungă a frunzei asemănătoare cu trunchiul, iar; spre vârf împărţită ca şi frunzele de mărar. Se mai deosebeşte şi prin florile aburite cu trandafiriu, în umbeluţe mici, cele dela margini sterpe şi cu petalele mai desvoltate. Fructele adunate seamănă cu un golomoţ verde, cu prelungiri gălbui, ca nişte peri* Din acelaşi neam al umbelife-relor, cu florile mici adunate într’o tipsie lată, e şi c o s i ţ e 1 u 1
Fig. 437. — Cucuta-de-baltă.
282
FLORA ROMÂNIEI
(Sium laiifoiium) cu frunzele ca de frasin, compuse, cu o teacă la baza codiţei. Trunchiul înalt şi de 1,20 m., gol înăuntru, cu muchi în lung, e ramificat mai mult spre vârf. Florile multe, cu nectar, din care cauză sunt în deajuns de vizitate de către insecte.
Sunt şi crucifere neamuri cu micsandra. Mai interesantă e hre-niţ a (Nasturtium amphibium) care poate creşte şi în apă. Are frunzele deosebite; cele de sus sunt lunguieţe, cu vârful ascuţit şi marginea întreagă. Cele de jos seamănă cu ale păpădiei, adânc crestate pe margini. Florile grămădite pe vârful ramurilor lungi sunt galbene, ca ale rapiţei sălbatice. Frunzele de primăvară sunt mâncate, ca salată, pentrucă au un gust plăcut, amărui puţin, din care cauză e şi cultivat.
Fig. 439. — Veninariţa (K.).	Fig.	440.	—	Coada-smăului (Gi.).
Frumoasă este veninariţa (Gratiola officinalis) măcar că e otrăvitoare. Cu ramuri goale înlăuntru, are frunzele lungi şi ascuţite la vârf tot câte două, faţă în faţă, la fiecare nod. Dela subsuoara frunzelor, pe codiţe subţiri ca aţa, atârnă flori boghioase, pe dinăuntru albe-gălbii, iar pe dinafară cu dungi purpurii. Atrage multe insecte, căci le dă nectar. Trunchiul subpământean este căutat de doftoroaiele satelor. E un purgativ puternic, iar poporul întrebuinţează buruiana şi împotriva frigurilor.
Nu lipsesc nici plante asemănătoare cu rodul-pământului. E coada-smeului (Calla palustris), oacheşă, plantă a cărei neam adus din ţările calde fac podoaba casei. Se recunoaşte lesne prin frunze mari, late, strălucitoare, cu nervuri mai albe, paralele cu marginea frunzelor. Pe o crenguţă verde, netedă, stau florile, grămadă pe un ştiulete cărnos, simple, dese, unele lângă altele. Când fructele se coc, roşii ca de mărgean, contrastează prin coloarea lor cu
PE LÂNGĂ APE
288
frunza albă pe dinlăuntru, verde în afară, ce le învăluie în parte ca şi la rodul-pământului. Planta se socotea bună împotriva muşcăturilor de şarpe.
Până şi sânzâiana din fâneţe îşi are un reprezentant (Galium palustre)s înalt, cu florile mai mascate şi din cauza aceasta mai rare.
Plantele cu florile galbene domină. Mai ales din familia compo-seelor sunt multe şi mari. Aşa e iarba-mare (Inula helenium) vestită, căutată de fete pentru ca să facă lăutoare cu rădăcina ei sau pentru afumat în casă. Trebue săpată numai în ziua de 40 Sfinţi şi nu cu sapa, ci cu un băţ rupt, căci altfel îşi pierde mirosul dar şi puterea. E înaltă cât şi o sora-soarelui, cu care se aseamănă şi la floare, deşi tipsia nu e aşa de mare. Creşte şi pe malul apelor din pădurile umbroase.
Frumoasă prin rândurile de flori de pe marginea tipsiei, asemenea cu razele de lumină pusă în jurul capetelor de sfinţi e şi t ă-tăişul (Pulicaria dysenterica). Din pricina mirosului cam urît, dar puternic, se pun frunzele prin pat ca să alunge puricii.
Cea mai boghioasă dintre plantele locurilor umede este calcea-calului (Caltha palustris) cu florile mari ca gălbenuşul de ou, cu petalele lucioase, cu numeroase stamine, făcând parte din familia ranunculaceelor. Pe ramurile goale înlăuntru şi strălucitoare pe din afară, sunt prinse'două so- Fig. 441.— Bulbucei (Gi.). iuri de frunze. Cele de jos lunguieţe, cu codiţa lungă în formă de inimă, pe când cele de sus, de sub flori, fără codiţă, rotunde şi colorate în verde-închis. E un contrast între florile .galbene şi aceste frunze lucioase. Cât de mari sunt vitele nu le ating, căci sunt supărătoare la gust. Tot aşa de boghioasă eşi floarea de-lingoare (Lysimachia vulgaris) neam cu ciuboţica-cucului. E înaltă cât un tufan; are frunze tot câte două faţă în faţă şi lungi iar florile stau la vârful ramurilor; mari, grămadă, sunt văzute lesne de insecte.
Ei îi face concurenţă trifoiştea sau trei-fraţi (Me-nyanthes trifoliata), numită aşa de popor pentru că frunzele ei seamănă •cu ale trifoiului, formate din trei frunzişoare mari, însă verzi mai deschis. Frumos este buchetul de flori trandafirii, mai albicioase când sunt deplin desfăşurate, mai închis, roşcate, când sunt în boboc. Mai au o caracteristică. Petalele sunt ca destrămate pa margini având de jur împrejur ca nişte aţişoare mici albe. Frunzele uscate sunt folosite în medicină. Ceaiul făcut din ele e bun de friguri sau ca întăritor.
284
FLORA ROMÂNIEI
Dintre plantele cu flori roşii răchitanul (Lythrum salicaria) e în aşa de mare cantitate, încât petece roşii se desemnează dintre celelalte plante. La vârful unor ramuri înalte de 1 m. şi mai bine, cu frunzele două câte două în faţă şi în forma celor de răchită, stau ciu-cură florile de un roş de carmin vioiu. E vestită prin aceea că florile sunt de trei soiuri, cu toată aparenta lor identitate.
Sunt unele cu staminele lungi, altele cu staminele mijlocii, iar altele cu staminele scurte. Şi lungimea pistilului variază la fel. E ca şi la ciuboţica-cucului numai că aici complexitatea e şi mai mare. Sunt
vizitate de insecte, căci Fig. 443.- Răchitanul (K.> le dau nectar în deajuns.
Numai acea insectă va putea fi de folos, care va vizita două flori care staminele şi pistilul sunt la aceeaşi înălţime.
Fig. 442. — Trei-frafi.
în
Fig. 444.—Flori de răchitan.
Amestecat cu răchitanul se întâlneşte şi pufăriţa (Epilobium hirsutum) frate de cruce cu cel întâlnit prin curaturile de pădure.
;PE LÂNGĂ APE
285.
Şi eâ e cu flori , boghioase, bătând în vişiniu. Ii zice şi pufuliţă, pentrucă atunci când fructele se deschid, ies seminţele cu câte un puf alb pe dânsele, ca să le ajute la sbor cât mai înde-lung.
O caracteristică a locurilor umbroase şi umede, este izmă- broaştei (Mentha aquatica) mirositoare, care se recunoaşte după aceea că în vârful crengilor poartă o măciucă de flori roşietic-violete, mărunte, iar altele, puţine, se află şi la subsuoara frunzelor mici de desupt.
N’are nici mirosul, nici căutarea mintei pipărate, a cărei frunze păstrează gustul răcoritor chiar după ce au fost uscate ori a mintei cu frunzele creţe, cultivată în special în Anglia. Aceste două trăiesc prin locurile mai secetoase.
Mirositor e şi odo-leanul (Valeriana di-oica) înalt, cu trunchiul în muchi, cu frunzele adânc crestate câte două faţă în faţă şi cu florile mărunte, cu câte un săcuşor dede-sugt. Strânse grămadă în vârî, cele femeieşti sunt de o parte, cele bărbăteşti, mai mari, de alta. Dar chiar dintre acelaşi soiu de flori unele sunt mai mari, altele mai mici. Toate sunt colorate că florile de caise şi au un miros plăcut de vanilie.
-	Odoleanul cu florile toate de acelaşi fel, roşii de care, cu miros de liliac are staminele şi ovarul la un Ioc (Valeriana officinalis).
r Creşte prin pajiştele umede din spre munte. Din el se scoate valeriana, medicamentul întrebuinţat pentru liniştirea nervilor.
Curios e că pisicele sunt atrase de această plantă, care nu rar este amestecată la un loc cu cealaltă. *
-	Şi poporul dă preţ odoleanului. Rădăcina, cu miros puternic, se Întrebuinţează pentru liniştirea nervilor, a bătăilor de inimă, mai ales la femei. E bun de pus în lăutori ori îri scăldătoarea copiilor, ca să
Fig. 445.— Odolean.
286
FLORA ROMÂNIEI
le treacă de speriat. De altfel şi în poeziile populare odoleanul se întâlneşte adesea:
Foaie verde odolean Câte zile-s într'un an Toate le petrec cu-alean.
A. Gorovei.
Nici plante cu flori albastre nu lipsesc în pământurile în care apa
pifteşte din belşug. Dintre acestea nu-mă-uita (Myosotis palustris) e cea mai oacheşă. Umple locurile pe unde creşte.. Rămuroasă, înaltă, se deosebeşte de surioara ei dela deal, prin coloarea ceva mai palidă, mai alburie a florilor deşi prin numărul lor mare, pare că sunt cununiţe pe partea îndoită a cârjei mereu desfăşurată fără sfârşit. înfloreşte din Mai şi ţine într’una până în August. Alăturea se află pribolnicul (Veronica baccabunga). Plantele din genul Veronica sunt
Fig. 446. — Pribolnicul (Gr.).
Fig. 447. — Floare de Veronica.
foarte răspândite. La câmp şi dealuri sunt printre cele care apar mai întâi, atrăgând atenţia prin florile destul de mascate de un albastru de cicoare, pare că ar fi nişte ochi de copil cu privirea uimită.
Se recunosc prin florile cu patru petale neegale: una mai mare, lată în sus, alta mică, îngustă în jos şi două aripi. Petalele sunt mai totdeauna albastre cu dungi mai închise. Floarea nu are decât două stamine cu anterele albe.
E frumos mecanismul fecundaţiunii la aceste plante. Nectarul e ascuns în fundul florii, întărătul ovarului iar staminele sunt resfrânte în afară, încât ai crede că nu mai pot veni în contact cu insecta.
PE LÂNGĂ APE
287
Aceasta sosind la gura florii, ca să aibă de ce să se ţină, se prinde cu picioarele de codiţele staminelor, aducându-le prin un mecanism de îndoire cu anterele sub burta ei. Se	unge astfel	cu	polen	tocmai în
locul unde, intrând în floare, vine în	atingere cu	stigmatul	din capul
pistilului lung.
Aşa e la toate speciile de Veronica. Pribolnicul de prin locurile umede are florile mai micuţe, dar mai intens albastre; mecanismul fecundaţiei este acelaşi. La el se observă bine adaptarea plantei la mediul terestru, când apa scade. Dă rădăcini adventive	dela noduri, prin
care se înţepeneşte în pământ.
Neam cu veronica, făcând parte din aceeaşi familie ca şi linariţa şi gura leului este brânca (Scrophularia nodosa) înaltă şi de un metru, cu frunze mari, opuse şi cu vârful crengilor foarte ramificat. In vârful fiecărei ră- ^ murele este o floricică umflată, colorată mai mult în violet închis de tot, bătând în brun. O cercetează mai mult viespile. întâiu iese la iveală pistilul. După două zile se moaie şi se lasă în jos, iar locul lui îl iau staminele. Deci şi la această plantă e o variaţiune în timp între desfăşurarea
Fig. 448. — Urzică. 1 = flori femeeşti; 2 .= flori cu stamine.
Fig. 449.— Fir otrăvitor*
celor două sexe. Aceasta se întâmplă pentru ca fecundaţia încrucişată să fie asigurată.
Tabloul cadrului apelor n’ar fi complet dacă nu s’ar pomeni şi de nelipsita urzică oriunde este dudău ori terenuri inculte.
Cine n’o cunoaşte? Cine fără voie nu s'a urzicat vreo dată? La Sf. Gheorghe copiii se bat cu urzici. Este o plantă ce ştie să se apere. Nu. pune gura pe ea niciun animal, afară de larva unui prea frumos fluture. Pe tot trupul are săgeţi înveninate, dar mai ales când e tânără sau în preajma florilor. Acestea sunt verzi şi în două case deosebite (Urtica dioica) adică florile bărbăteşti pe o plantă, cele femeieşti pe
•288
FLORA ROMÂNIEI
alta. La urzica-mică, mai urzicătoare (Urtica urens) amestecată cu cealaltă, florile de ambele feluri sunt pe aceeaşi plantă. In schimb sunt multe, înşirate ca pe o aţă, spânzurând în bătaia vântului. Pe cât sunt de mici şi fără arătare, pe atâta cuprind un mecanism minunat pentru împroşcarea polenului. Când te uiţi la o floare bărbătească, imediat înainte de a se deschide, vezi că anterele stau ascunse, îngheboşate şi îndoite. Când foiţele care le acopăr se deschid, staminele se desdoaie ca o coardă şi împroaşcă polenul din antere. Faptul se poate observa şi în casă, dacă se pune o crenguţă de urzică într’un pahar cu apă. Când dă lumina soarelui florile se deschid cu sgomot.
In cele mai comune plante găseşti câte ceva de observat, care îţi deşteaptă mai ales gândul că plantele nu sunt lipsite nici de vieaţă, nici de minunate înjghebări spre a-şi asigura traiul neamului, pentru cari înfloresc şi se împodobesc cu fel de fel de colori.
Primăvara, când sunt tinere şi nu au de ce să-şi arate prea multe săgeţi, frunzele de urzică, opărite ca să se anihileze otrava ce s’ar mai găsi în ele, dau o mâncare de post minunată, căutată. Borşul de urzici e nelipsit dela masa săteanului nostru în săptămâna mare iar urzicile făcăluite, cu ceapă prăjită şi presărată cu hrean e o mâncare şi igienică.
Nici planta din neamul Euphorbiei (laptele-cânelui) crescută de obiceiu prin stepe nu lipseşte în locurile umede şi chiar mlăştinoase din jurul lacului. A1 i o r u l-d e-b a 11 ă (Euphorbia palustris) creşte înalt şi numeros în Delta Dunării. Câtă deosebire este între speciile aceluiaşi gen, care trăiesc în mediuri deosebite, la această plantă se vede. Pe când neamurile ei de pe câmpiile uscate, nu cresc înalte, au frunze mici, înguste, uneori ca ale bradului, economisind suprafaţa de transpiraţie, apa necesară vieţii fiind puţină, aliorul - de - apă creşte ca un dudău, trecând de un metru înălţime, multe la un loc formând o pădurice. Are un rizom, din care ies trunchiurile cu frunze dese, lanceolate, ascuţite la vârf. In schimb ramificaţiile din vârf, ce poartă florile, sunt dese, cu frunzele învelitoare galbene; fiecare bucheţel poartă mai multe flori bărbăteşti numai cu o anteră, iar în mijlocul lor se află o floare femeiască. E o plantă decorativă pentru cadrul exterior al bălţilor.
Numeroase sunt şi plantele din familia composeelor, care împestriţează păpuriştea şi cadrul extern cu florile lor boghioase galbene. Iii afară de Inula, des întâlnită este rugina-de -baltă (Senecio vpaludosus), cu trunchiul şi de 2 metri, la bază gros cât un deget, gol înlăuntru, colorat uneori roşcat. Frunzele toate la fel de lungi, înguste, cu vârful ascuţit, pe margini cu dinţi uneori spinoşi, pe dos' pâsloase. In vârful trunchiului pe ramuri secundare stau florile după tipul. floarei-soarelui, pe margini cu flori femeieşti, cu corola lungă galben-deschis, în mijloc cu desişul florilor hermafrodite. Fructele sunt împrăştiate prin un mănunchiu de fire lungi.
PE LÂNGĂ APE
289
Nu lipsesc palustre)
Susaiul (Sonchus palustris) dimpotrivă are florile mari, după tipul celor de păpădie. E una din plantele de baltă care poate să ajungă -şi 3 metri înălţime, având trunchiui roşcat, cu numeroşi peri pe el. Frunzele sunt ca nişte vârfuri de săgeţi cu colţurile dela bază lungi, păroase şi ele. Florile gălben-roşcate au petalele lungi. Fructele rugi-aii, prismatice, au la vârf un puf alb ca zăpada din fire fine şi dese.
nici scaiuri. Mai des e crăpuşnicul (Cirsium care creşte de altfel în numeroase exemplare la un loc şi prin păşunele umede, unde strică iarba. Planta are vieaţă de 2 ani; în anul întâiu dă numai un buchet de frunze din mijlocul căruia iese în al doilea an trunchiul, foarte rar ramificat, înalt unde îi merge bine şi de 2 metri. Este în tot lungul lui înaripat şi numai spini, iar la vârf sub flori e argintiu, acoperit cu o scamă deasă. Şi frunzele lungi, dese, sunt crestate când mai adânc, când mai puţin, dar tot cu mulţi spinipemargine. Frumos e şi bumbul cu flori dela vârful tulpinei ramificate. La baza florilor stau solzii, cei de jos spi-noşi, cei de sus purpurii la vârf, strânşi des, acoperind cu totul florile îmbobocite. Când se desfăşoară, rubinii, cu stigmatele puţin gălbii, împodobesc planta spinoasă. Sunt des vizitate de albine, de gândaci.
Din acelaş neam, creşte în tufe înalte d e n t i ţ a (Bidens tripar-4itum), numit şi cârligior, doi-dinţi, numiri care arată iarăşi finul simţ de observare al poporului. Trunchiul înalt e ramificat, cu frunze de un verde mai închis, împărţite în trei foiţe. Florile galbene sunt strânse grămadă după tipul celor de romaniţă. Numele îi vine dela fructul care are două prelungiri numai cârlige ascuţite. Când din nebăgare în seamă treci pe lângă tufele cu fructe, îţi trebue multă casnă ca să le scoţi din haine. E mijlocul minunat al plantei de a-şi împrăştia seminţele.
Fig. 450. — Crăpuşnic (K.).
Fig. 451. — Cârligele fructului de dentiţă.
19
290
FLORA ROMÂNIEI
C.	Turbării.
In Nordul Europei continentale, din Germania până în Belgia, apoi în Anglia, se găsesc întinse turbării, locuri umede în care uşor te poţi împotmoli. Numai în Germania ocupă peste 400.000 ha. Sunt neproductive şi au o anumită asociaţie de plante, condiţionată de umezeala pământului dar şi a aerului, prin slaba aerisire, dar mai ales prin un anumit fel de putrezire al plantelor, care are drept urmare
o	mare cantitate de acid humic. Din cauza aceasta într’o turbărie nu pot creşte orişicare plante. Muşchii, cărora le place umezeala, sunt nelipsiţi. Arbuşti ca mici tufe îşi întind rădăcinele nu în adânc, ca pe pământul sănătos ci aproape de suprafaţă. Din neamul păioaselor cresc acele care au trunchiul gol, plin cu aer, iar din restul plantelor acele care caută convieţuirea cu ciupercile, în felul arătat aiurea (vezi pag. 27).
Şi la noi există turbării, prin unele locuri numite tinoave,. rămăşiţe din condiţiunile climaterice ale trecutului. Sunt turbării puţin întinse pe înălţimi de munţi. Cea mai cunoscută e acea de lângă Dorna, folosită pentru nămolul dela băi şi studiată mai în amănunt de Prof. E. Pop dela Universitatea din Cluj. Turbării întinse se întâlnesc în ţinuturile mai joase, cum e la Dersca (Dorohoi), în judeţul Satu-Mare ca prelungire a celor din spre Tisa, apoi în Ciucuri, de-a-lungul* Oltului. Turbăriile cu vremea devin terenuri umede, păşuni, când, n’au întindere mare şi când condiţiunile sunt schimbate. Cea dela. Borsec bunăoară e transformată aproape într’o fâneaţă, în care abia-abia s’au mai păstrat, în locurile mai umezite, plante din adevăratele-turbării.
In turbăriile de munte şi la noi predomină muşchii. Muşchii sunt plante simple, fără rădăcini, înlocuite la unii prin fire subţiri, care le ţin locul ca funcţiune. Planta întreagă e alcătuită din celule mari, puţin diferenţiate între ele, cel mult cu peretele mai întărit în inima trunchiului. Acesta, subţire, moare în partea de jos, dar într’una se înalţă prin vârf. De aceea în economia naturii muşchii-sunt foarte importanţi, căci prin putrezirea trunchiului la bază se formează măcar un pumn de ţărnă în care pot încolţi seminţele plan-p telor cu flori. Şi nu e mai frumos tablou decât un cultucel de muşchi: pe o casă bătrână, în mijlocul căruia îşi clatină florile o plantă cu frunze grase, numită de popor urechelniţă (Semperviuum tedorum)*
Pe trunchiul subţire al muşchilor se află dese frunzuliţe, late la bază, subţiate la vârf, formate tot numai din celule mari, cu clorofil în ele. La vârful trunchiului se adună mai multe frunze de formează
o	tipsie lată, din care se ridică un fir subţire, la vârf cu o umflătură lunguiaţă. E tocmai frumuseţea muşchilor, când «înfloresc », căci acolo în vârf se găsesc deodată cele două elemente sexuate: anteridiile sau organele bărbăteşti şi arhegoniile ca butelii, cu câte un ovul în fund*.
PE LÂNGĂ APE
Din anteridii ies celule cu cili. care se mişcă în picătura de apă ori rouă adunată în grămada frunzelor, până ce dau de deschiderea arche-goniilor, spre a fecunda ovulele. Din aceste ies firele lungi, umflate la capăt, ce dau un aspect deoşebit muşchilor. In cutiuţa din vârf se formează sporii. Ea este apărată de o scufie până ce sporii se coc. Scufia cade, iar sporii sunt scuturaţi la cea mai slabă undă de vânt, împră^ ştiaţi în jur. Cât de mici sunt umflăturile, au o dispoziţie minunată pentru a lăsa liberi sporii, când vremea e uscată şi a-le închide ieşirea când plouă afară şi nu s’ar putea împrăştia.
Sporii dau o plantulă ca o algă, din care abia se naşte firul de muşchi.
Muşchii din turbăriile înalte dela Dorna-Cândreni aparţin la genul Sphagnum cu multe specii, care are particularitatea de a aduna ume-
Fig. 452. — Cutiuţe cu spori dela un muş-chiu (Polytrichum vulgare). 1 = cutiuţa cu scufie; 2 = fără scufie; D = căpă-cel; 3 = cutiuţa după căderea căpăce-lului (d. Schmeil).
Fig. 453. — Sphagnum.
zeala ploii în frunzele lor aşezate des, pe nişte crenguţe laterale. Unele frunze sunt formate din celule mari, adevărate hambare pentru umezeală, ceea ce face ca planta întreagă să fie un burete plin cu apă. Alte celule cuprind puţin clorofil, planta întreagă având o. coloraţie mai deschisă. Când nu mai au în deajuns umezeală, celulele se umple cu aer, planta îngălbeneşte şi la cele din urmă piere. Aşa s’a întâmplat în turbăriile dela Borsec, unde muşchii sunt reprezentaţi prin Polytrichum gracile nu prea înalt, cu frunze mai puţine, iar în vârf cu o cutiuţă în formă de coif.
Din aceşti muşchi, şi alţi tovarăşi asemenea lor, se naşte turba, căci ei cu cât putrezesc la bază, cu atât cresc în înălţime, de formează nişte cultuce verzi, proeminente.
In afară de muşchi însă turbăriile se îngroaşă şi prin putrezirea altor plante, care alcătuesc asociaţiunile de turbării.
19*
292
FLORA ROMÂNIEI
Nu lipsesc din turbării arborii pitici. Astfel trăieşte un mesteacăn mic (Betula humilis) sub forma de arbust, rar mai înalt de 1 metru, cu frunzele mici şi rotunjite la vârf, nu ascuţite ca la mesteacănul obişnuit. E foarte răspândit în turbăriile din Nordul Europei. La noi se găseşte mai rar. Locul cel mai sudic din Europa e la noi, în turbăria dela Sâncrăeni în Ciuc, pe Oltul superior. Şi m e s teacă-
se întâlneşte şi pe înălţimile munţilor. Iarăşi cel mai sudic punct din toată Europa unde s’a aflat e tot în ţara noastră, anume într’o turbărie înaltă din Archita.
Arinul-negru, sălcii mici (Salix pentandra) cu frunzele lătuţe, brusc ascuţite la vârf, lucii la faţă, măslinii-albicioase pe dos, cu codiţa lungă şi mirositoare, se amestecă spre marginea turbăriilor.
însemnat rol joacă răchiţelele (Vaccinium oxycoccos) ori afinele (Vaccinium uliginisum). Cele dintâi au nume potrivit din partea poporului din cauza frunzelor asemănătoare cu ale răchitei, rare pe tulpina subţire. Florile roşii stau pe câte o codiţă lungă; din ele ies fructe ca de carmin. Copăcelul se păstrează verde şi peste iarnă, ■ca şi vuietoarea (Empetrum nigrum) arboraş stufos, ramificat, cu frunze dese ca ale bradului, cu o creastă albicioasă pe mijlocul do-
nul-pitic (Betula nana) nu e mai mare de y2 metru, cu frunzele rotunde, crestate mărunt pe dungă. E un arbust ce
Fig. 454. — Polytrichum.
Fig. 455. — Mesteacăn-mic (K.).
PE LÂNGĂ APE
293
sului. înfloreşte de timpuriu şi are flori mărunţele, trandafirii, iar boabele negre sunt des aşezate. Frunzele deşi par ca acele, de fapt sunt late, dar cu marginele îndoite în lung, aşa încât seamănă cu un tub, iar stomatele sunt în jghiabul ieşit prin îndoire.
E o precauţiune pentru ca să poată mai anevoie transpira.
In partea tipică a tinovului alăturea de precedentele creşte şi ruginarea (Andromeda poli-folia) cu trunchiul Fig. 456. — Mestea- mai malt de cănul-pitic (K.).	30	cm.,	cu frunze
de oleandru, lucii,
răsucite pe margini, mai albastre pe dos. Florile aîbe sau trandafirii pe codiţe lungi se arată la vârful roşcat al ramurilor şi au caliciul roşietic. înfloreşte din Mai până în Iulie; e otrăvitoare.
Fig. 457. — Râchiiele (K.).
Fig. 458. — Vuietoare (K.).
Fig. 459. — Două plante ale turbăriir Andromeda (stânga) şi Oxycoccos palustris (dreapta).
Alăturea de muşchi iau parte la formarea turbei în special numeroase păiuşuri, proprii condiţiunilor locale. Aşa sunt unele specii de
294
FLORA ROMÂNIEI
rogoz (Carex pauciflora) micuţ de statură, cu spicul format numai din 3—4 floricele. Iarba-albastră (Molinia coerulea) 1 metru înălţime, formează cultuce dese, în care nu mai pot răzbate alte plante. Spre toamnă când spicele sunt înflorite, au o coloare albăstrie, ce dă variaţie turbăriilor. Se găsesc neamuri de ale ruginii cu frunzele însă subţiri ca firul de păr (Juncus filiformis).
Interesantă e iarba Scheuchzeria palustris. Dintr’un rizom subţire iese trunchiul cu frunze înguste, la bază ca un jghiab, iar în vârf cu o umflătură ca o lingură. Din florile mari verzui ce se deschid spre sfâr-
şitul verii, se arată capsule umflate, galbene-verzui, în care se află seminţe numeroase.
Ia parte la formarea perinelor din tinoave mai ridicate decât restul turbăriei, bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum) neam cu pipirigul, nume foarte nimerit dat de popor, căci în vârful paiului florile sunt strânse golomoţ şi au învelişul cu un fir lung şi de 1 cm, subţire ca un fir de bumbac, de seamănă plantă cu o grămadă de scamă. Trunchiul cilindric, neted poartă frunze înguste, lungi. E foarte caracteristic pentru ţinuturile cu turbă, dar se găseşte şi în locurile umede din păşuni.
Dintre plantele mai mărunte cu flori caracteristică în special e aceea căruia Românul îi spune roua-cerului (Drosera rotun-difolia), micuţă, cu o tufă de frunzuliţe rotunde, pe care se află perişori roşietici cu o umflătură la capăt, ce strălucesc în bătaia soarelui
Fig. 460. — Scheuchzeria palustris, alăturea fructul (K.).
Fig. 461. — Bumbăcariţa.
PE LÂNGĂ APE
295
ca picături de rouă. Sunt peri înzestraţi cu o sensibilitate mare, dar care se pot şi mişca îndoindu-se. Roua-cerului este exemplul cel mai bun ce se poate aduce dela noi, că între animale şi plante nu e mare deosebire. Şi plantele pot simţi; şi ele îşi pot mişca unele părţi din trup. Dar la ea se mai observă şi o altă particularitate de animal: e carnivoră. De cum se aşează o musculiţă pe frunze, e gata cu ea. Perii secretă o materie cleioasă, de care se prinde piciorul ori aripele insectei. De îndată ce & simţit-o, perii se îndoaie şi o -cuprind de nu mai scapă, cum nu scapă din pânza păianjenului.
După aceea tot perii secretă un suc mistuitor, enzim, care atacă partea cărnoasă din corpul insectei, transformând-o într’o zeamă pe care apoi tot perii o sug de jirăneşte planta. Dacă se lasă o insectă mai mare, un fluture ori *o libelulă şi nu o pot ţinea numai perii de pe o frunză, se îndoaie mai multe frunze peste corpul insectei şi o prind ca într’o capcană.
Această fiară dintre plante are şi flori, mici, albe, înşirate pe o ramură subţire; se deschid pe la amiază. Se înmulţeşte prin seminţe dar se poate păstra şi peste iarnă ca un mugure rezistent, ce dă din nou planta, primăvara.
S’a dovedit că nu e sensibilă pentru orice corp ar cădea pe frunză. Dacă se pune o bucăţică de păr, greu nici cât a milioana parte dintr’un gram, perii se apleacă; dacă se pune aceeaşi greutate de sare, nisip sau alt corp fără azot, firele rămân insensibile. Deci lipsa ^azotului o face să devie carnivoră, fără alegere dacă corpul pus pe frunză e de origine organică ori minerală.
Mai trăieşte pe la noi o plantă dintre cele insectivore. Creşte şi la un loc cu roua-cerului dar mai des printre muşchi, prin regiu-mile umede din munţi. E foaia-grasă (Pinguicula vulgaris) zisă bine aşa, pentrucă frunzele în adevăr sunt mai grase, lungi, pe •margini puţin îndoite şi răsfirate în jurul trunchiului subţire, la vârful •căruia, spre deosebire de Drosera, se leagănă două-trei floricele mari, •albăstrui.
Fig. 462. — Roua-cerului (din Simionescu-Bădărău, Botanica).
296
FLORA ROMÂNIEI
In afară de Drosera, pe locurile cu turbării înalte cresc o seama de plante, multe asemănătoare cu acele din regiunile umede joase^ Astfel frumoasa Parnassia palustris stropeşte suprafaţa cam întunecată a turbăriilor cu steluţele florilor ei albe. Jofieldia calymlatct cu tufuşoarele de frunze lungi înguste adunate la baza trunchiului, cu rari frunze mai scurte la vârf, purtând un spic de floricele galbene pe dinăuntru, verzui pe din afară, neam de aproape cu stirigoaia. Elatina ambigua târîtoare, cu frunze grase din acelaşi nod de unde ies rădăcinele de o parte, iar de alta florile la capătul unei crenguţe' lungi ridicată spre lumină, flori formate din 3 petale şi 3 stamine.
Vârtejul-pământului (Pedicularis sceptrum carolinum)"■
întâlnit până pe înălţimile muntoase, are florile ca de pucioasă, pe marginea buzei de jos cu o. dungă ca sângele de roşie.
Cu flori boghioase de coloarea sângelui închegat e planta* numită de popor şeapte-degete (Comarum palustre)9 din cauza frunzelor compuse din 5—7 frunzişoare resfirate ca degetele mânii şi colorate rnaiv închis pe faţa superioară. Florile au caliciul cu sepale mari ruginii,, mai lungi decât petalele purpurii închis, ce învăluie staminele şi un mare număr de ovare. Când se coc stau acoperite de sepalele ce le înconjură ca într*o cutie. De altfel această plantă se vede în afară de turbării, prin locurile mlăştinoase sau chiar In şanţurile umede de pe lângă drumuri. Prin coloarea florilor a dat naştere la tot soiul de credinţi. Rădăcina e folosită în medicina populară împotriva durerilor de pântece.
In părţile şi mai puţin umede, la marginea turbăriilor se arată acele plante întâlnite şi în pajiştele de lângă iazuri. Creşte înaltă r ă s^-coagele (Epilobium an gusiifolium), neam bun cu pufuliţele din curaturile de pădure.
Tot aşa de strălucitoare ca şi bulbuceii sunt şi sclipeţii (Pa— tentilla tormentilla), care seamănă la floare cu celelalte neamuri ale lor. Trunchiul e târîtor şi dacă-1 tai, e roş ca sângele, iar florile galbene au multe stamine în vârful unor codiţe lungi.
Suprafeţe întinse ocupă adesea planta numită r o c o ţ e a (Stei-laria graminea) sau mai propriu steluţă, căci florile ei albe cu 5* petale divizate în câte 2, seamănă cu o steluţă cu 10 raze aşezate tot.
PE LÂNGĂ APE
297/
câte două pe o rămurică divisată la vârf. înaltă, cu florile ei roşietice se arată trifoiştea, dar şi mătreaţa (Peplis portula) întâlnită până şi în şanţurile cu apă de lângă drumuri; e o plantă cu tulpina aproape târîtoare, cu frunze câte două, mai late la vârf şi cu flori câte una la subsuoara frunzelor.
Turbăriile de jos, de la dealuri ori câmpie, cum e aceea dela Dersca (Dorohoi) ori acele din spre Satu-Mare, nu mai sunt atât de curate,, ca şi cele de sus. Sphagnum nu se mai iveşte nici în turbăria înaltă, dela Borsec. Locul lui îl iau alţi muşchi, cum e Hypnum cuspi-datus cu ramuri subţiri, cu frunzuliţe mici dese, iar vara în vârf cu o căciulă pentru spori, aplecată într’o parte şi pusă în vârful unei codiţe lungi şi subţiri ca un fir de păr. Neamurile rogozului, al pipirigului şi chiar
trestia formează cadrul, în care creşte şi o ferigă (Aspidium spinu-losum), cu aripioarele frunzelor ascuţite. Vegetaţia din ce în ce se aseamănă cu aceea de pe lângă oricare baltă sau cu acea din fâneţele umede.
D.	Prin săraturi.
In cuprinsul României în afară de marginea mării sunt numeroase ţinuturi sărate. Există lacuri sărate în Câmpia Munteniei.
Sărate sunt pământurile din depresiunile Jijiei şi Bălţi. Vara după o îndelungă secetă, malurile pârăelor par prăfuite cu praf alb, săruri supte de ape ce se ridică din pământ şi se evaporează. Unde sarea predomină, cum e în jurul vechilor ocne romane de lângă Tg.. Mureş sau în jurul vulcanilor glodoşi dela Policiori (Buzău), supra-
:298
FLORA ROMÂNIEI
faţa terenului pare bucăţi din Sahara, goale, unde şi unde cu câte un fir de buruiană. Există sărături uscate; altele mai umede.
In toate aceste locuri se aşează o anumită asociaţie vegetală. Plantele obişnuite sunt mărunte, cu trunchiul gros, verde, ca nişte cactuşi în miniatură, cu frunzele reduse la mici solzi. De regulă stau pitite la pământ, formând ca un covor persan tuns. Când au umezeală îndeajunsă la rădăcină, cresc mai înalte, dar se apără împotriva uscăciunii, având trunchiul vertical, scorţos, cu frunzele mărunte. Par uscate, mumi-fiate, căci arşiţa soarelui le face să nu-şi întindă faţa frunzelor, ca să nu transpire prea multă apă.
Treci pe la marginea Bărăganului. Ogoarele de grâu în pârgă se întind ca valuri aurite. Deodată în mijlocul lor se vede o întindere de pământ ca o chelie, fără semănături. Galbenul grâului e înlocuit cu o Fig. 466.—Petrosimoniacras- suprafaţă de irizaţii acoperite cu ceaţa ste-sifolia, Budachi-Basarabia pei. In bătaia soarelui se vede lacul ca o (Tr. Săvulescu şi A. Rayss). oglindă albă cenuşie, cu aureola argintată a
sărurilor depuse din uscăciune. In jurul lacului se află o ramă roşcată mai adesa, argintie deschisă uneori; e formată din plantele mărunte de sărături. Cu cât te depărtezi de lac încep să crească plantele caracteristice stepei, scai şi ciulini, care măresc decorul prin tonalităţi de diferite colori.
Te scobori de pe promontorul ce se termină prin Capul Midia. Pe coasta colinelor joase, chiar în toiul verii, puţini butuci de vie şi piperniciţii arbori aruncă o manta verde. Jos în şesul întins provenit din secarea lacului Sinoe, se aşterne covorul uniform argintiu de plante de sărături, mărunte, unde şi unde cu câte o tufă de laptele-cânelui X)ri ochiul-boului.
Te duce drumul prin valea Bahluiului dintre Podul-Iloaei şi Iaşi. E înspre toamnă. Dealurile sunt sau cu păşuni arse sau cu porum-3)işti în spic. Jos cât ţine lunca se întinde o placă de azur, ce încântă privirea. Mai intens, pentru că e îngrădită şi apărată, este azurul din vâlceaua, ca un fund de ceaun, dela Ocna-Dejului. Sunt colori vii atrăgătoare, ale unor plante ca uscate, ce se ţin înflorite şi peste iarnă.
Vegetaţiunea este mai pretutindeni aceeaşi. Plantele de sărături prea puţin variază ca specii. Sunt multe la fel, la marginea mării ca şi în Câmpia ardeleană.
Nelipsită din locurile sărate este brânca, iarba-sărată }(Salicornia herbacea) întâlnită la marginea mării ca şi prin prejurul
PE LÂNGĂ APE
299
Fig. 467. — Brânca. Floare.
bălţilor sărate sau chiar prin locurile umede şi sărate. Nici n’o cunoşti că e neam cu sfecla. Frunze nu are. In schimb, ca şi la cactuşi, ramurile iau funcţiunea frunzelor; sunt -dese, grase. De cauţi florile, abea le găseşti, micuţe, alburii, îngrămădite spre vârful ramurilor. N’au de cât o singură stamină şi un pistil, ce iese prin o deschidere din solz.
In schimb trunchiul e colorat verzui albicios, alte ori albăstriu sau chiar roşietic.
Trăgând sărurile din pământ, înmagazinându-le, e o buruiană căutată în medicina populară. Era folosită şi pentru că din cenuşa ei să scotea soda, atât de întrebuinţată în gospodării.
Nu e singura plantă astfel alcătuită, schimbată din înfăţişarea primitivă. Aproape asemănătoare este un alt neam al ei, Suaeda maritima, cu care se amestecă. Aceasta are însă frunze dese, cărnoase, ascuţite la vârf ca un spin, iar trunchiul tot mai ramificat şi el, e gras
şi bate la ochi prin coloraţia albăstrie, aburită cu trandafiriu, care dă irizaţia frumoasă ce se aşterne în locurile unde se găsesc în mare număr, căci unde se află, cresc multe la un loc.
Tot atât de răspândită e şi Salsola Kali căreia chiar poporul i-a dat numele de s ă r i c i c ă. E tot din neamul celorlalte două, dar şi de trei palme de înaltă. Trunchiul e ramificat, păros, iar frunzele spinoase la vârf, înguste, pare că ar fi mai mult nişte ra-Fig. 468. — Salicornia strobilacea. Sasic-Basarabia muri scurte. Florile micuţe (d. Tr. Săvulescu şi Rayss).	nu le bagi în seamă, câte
trei la subsuoara frunzelor. Când e uscată spre toamnă vânturile o scot din rădăcini şi o rostogolesc
300
FLORA ROMÂNIEI
de se adună căpiţi în dosurile liniştite. E o binefacere pentru oameni* căci e folosită la ars.
Fig. 469. — Suaeda maritima (R.).
Printre ele se înalţă prea puţin trunchiurile de patlagină (Plan-tago maritima). Nici n’o recunoşti, amintindu-ţi de patlagina de lângă drumuri. Aceasta din sărături e pipernicită, cu frunzele lungi, înguste, netede pe margine, cu florile albe-argintii. Se găseşte mai ales prin sărăturile de pe marginea mării, iar cea aflată în sărăturile uscate (P. tenuiflora) este şi mai măruntă, cu frunzele şi mai înguste, şuşiniţe verzui, păroase, cu florile înşirate în lungul axei, nu strânse grămadă. Chiar şi loboda (Atri-plex litoralis) cu frunzele late din locurile inculte aici devine sveltă, roşiatică, cu frunzele înguste, cu o singură nervură principală, ascuţită la vârf, cu florile micuţe mai rare, în ghemuleţe distanţate între ele.
In locurile prea sărate cum e în regiunea vulcanilor glodoşi dela Pâclele, apare Obione schoberi, proprie şi pentru nisipurile sărate dela marginea mării, sau Nitraria schoberi tufă lemnoasă, cu
Fig. 470. — Săricică (R.)*
PE LÂNGĂ APE
301
rădăcini adânci. Planta are coloraţie sură, spinoasă, cu frunze cărnoase, iar în spre toamnă când fructele sunt coapte, capătă o
Fig. 471. — Obione schoberi, Pâclele-Buzău (d. I. Şerbănescu).
«coloraţie roşcată închisă, aproape neagră. Stă în tufe răzleţe sau iormează pâlcuri în câmpul alb de sare.
Coloraţiunii plantelor cărnoase se adaugă coloraţia plantelor cu
f^ig. 472. — Camphorosoma monopoliaca, Chilia-Nouă (d. Tr. Săvulescu-A. Rayss).
flori oacheşe. Spre toamnă sărăturile sunt pline de Aster pannonicus, «cu florile violacee; de peliniţe argintate (Artemisia salina) bogate
302
FLORA^ROMÂNIEI
în frunze; de peliniţe cu frunzele reduse (A. monogyna). Uneori câmpul întreg de sărătură pare roşcat, o pată cu jar, datorită îngrămădirilor plantei Camphorosoma ovata, tot din neamul lobodei, dar nici pe departe nu aduce cu ea de cât la flori. încolo trunchiul e subţire, abia ridicat, cu frunze scurte, înguste, cu flori albii, la vârf verzui, aşezate
grămadă, la subsoara frunzelor în verticil. La început verzui, devin, cu timpul roşiatice.
Alte ori câmpurile sărate spre toamnă sunt ca nişte tipsii albăstrii pe suprafeţi întinse, dând farmec prin. coloraţia lor în contrast cu uscăciunea
Fig. 473. — Sica (d. I. Prodan).
Fig. 474. — Carex divisa Bugaz-Basarabia (d. Tr. Săvulescu şi A. Rayss).
din jur. înviorează şesul Bahluiului dintre Podul-Iloaei spre Iaşi,, după cum mari, frumoase, dese, fiind ţărcuite ca să nu fie rupte,, tapisează fundul de pâlnie dela Ocna-Dejului. E planta Statice Gme-lini, numită în unele părţi sică, în altele limba-peşteluC limba-boului după frunzele dela bază în adevăr lunguieţe*, îngustate la vârf, mult mai înguste la bază grupate într’un buchet;
PE LÂNGĂ APE
303’
Trunchiul e înalt, uscăţiv, ramificat bogat spre vârf şi purtând pe ea ici şi colo câte o frunzuliţă îngustă, mică. Podoaba ei o formează florile de nu-mă-uita, strânse grămadă în spiculeţe şi aşezate numai pe partea superioară a ramurilor îndoite, aşa încât par a alcătui o placă de flori. Trunchiul fiind scorţos, florile şi ele nu se scutură, aşa încât se păstrează peste iarnă ca buchete ce împodobesc casa.
Până şi iarba devine măruntă, cu frunze tari. Crypsis care formează fâneaţa sărăturilor are paiul mic cu frunze mărunte ascuţite la vârf, abia depărtându-se de trunchiu, iar spicul scurt, îndesat, e la vârful ramurilor.
Poporul îi zice ghimpariţă. La fel cu rogozul (Carex divise); rămâne pitic, cu frunzele ca aţa.
V.
TERENURI CULTIVATE.
A.	Ogoare.
Pământul, ca sol şi conformaţiune, cât şi / clima României sunt potrivite pentru cultura plantelor folositoare. Nu există ţinut sterp decât puţinele întinderi cu nisip ori sărături. Din Deltă, unde îngădue toanele Dunării până la 1000 metri, se găsesc măcar ogoare restrânse cu cereale ori nutreţuri pentru vite. Din suprafaţa productivă de peste 83% din întinderea ţării, majoritatea este cultivată, fie cu ogoare (45%), fie cu păşuni artificiale.
Condiţiunile climaterice îngădue să se semene pe lângă plante corespunzătoare climei precumpănitoare (grâu) şi cereale (secară) mai răspândite în ţările nordice, ori alte plante (orezul, bumbacul) proprii pentru o climă mai blândă.
Variaţia la noi este mai mare decât în Polonia sau Germania.
Predomină cerealele, România fiind unul din grânarele Europei.
Dintre păioase primul loc îl ocupă grâul (Triiicum vulgare) cu varietăţile lui numeroase; îşi are obârşia în Asia de Vest.
E tipul păioaselor de stepă, dar în acelaşi timp poate fi socotit ca unul din cele mai alese exemple dintre ingenioasele mijloace ale naturii pentru a asigura vieaţa şi înmulţirea mnei plante.
Ca majoritatea plantelor de stepă grâul are o rădăcină lungă, răsfirată, sugând cu lăcomie din adânc şi până la 130 cm. De aici se
TERENURI CULTIVATE
305
lămureşte rezistenţa lui la secetă îndelungată, priindu-i chiar mai 4bine relativă uscăciune decât ploi putrede.
Semănate obişnuit toamna, soiurile noastre de grâu sunt foarte .rezistente la îngheţul de peste iarnă. Se înseamnă ca o minune rar întâlnită, de nu mai ţin minte bătrânii, ca grâul să degere cum s’a întâmplat în iarna din 1928—1929.
Paiul de grâu este format ca al tuturor păioaselor din noduri şi Intrenoduri goale înăuntru. Din nod iese frunza, lungă, îngustă, la tîază cu o teacă, care învălue paiul făcându-1 mai rezistent. O caracteristică a păioaselor, în special la grâu, este că firul ieşit din să-
Fig. 475. — Repartiţia pământului românesc, după folosire.
(/. Simionescu, Tinere cunoaşte-ţi ţara).
■mânţă poate da mai multe tulpini. Aşa «înfrăţeşte » grâul; se îndeasă văzând cu ochii, mai mult decât creşte în înălţime.
«Un exemplu, clasic în literatura agricolă, este înfrăţirea unui fir de grâu recoltat în Dalmaţia, care a produs 130 fraţi cu spice şi în total 6855 de boabe» (Kerenyi şi Pârvulescu).
Constituţia paiului este o aplicare minunată a mecanicei, ca şi la celelalte păioase. Paiul creşte deodată, în tinereţe, prin vârf. S’a dovedit că aici în vârf există o substanţă — zisă auxin — care ca şi hormonii dela animale înteţeşte creşterea. De se taie vârful, paiul nu mai creşte, De se cultivă însă vârful, ca şi microbii, pe o substanţă de Agar-^gar şi se pune o bucăţică din această pastă ce cuprinde auxinul pe «ana din vârf, planta începe iarăşi să crească,
Dar paiul creşte şi prin ţesuturile tinere care se găsesc la noduri. Piecare întrenod astfel se lungeşte. Iar dacă vântul culcă la pământ
20
306
FLORA ROMÂNIEI
paiul, ţesutul regenerator din dreptul nodului se pune în funcţiune mai activă, se înmulţeşte mai mult pe partea convexă a îndoiturii; se formează astfel un genunchiu, aşa încât paiul iarăşi se ridică, gata să înflorească. Toate precauţiunile sunt luate de natură.
x Pe la începutul verii grâul înfloreşte. Florile sunt adunate strâns una lângă alta pe un spic, dorit în \ urările de anul nou să fie «greu ca vrabia ». Florile * nu sunt colorate, ceea ce face să deduci că fecundarea lor se face prin ajutorul vântului. De aceea paiul creşte înalt şi se pune în calea vântului. Fiecare floare e formată din trei stamine şi ovarul cu două stigmate numai puf, ca şi la alun, învelită în frunzuliţe transformate, pleava dela treierat, a căror rost e să apere floarea plăpândă sau bobul în creştere. Când înfloreşte, aceste frunzuliţe numite glume se deschid, ca să lese liberă calea polenului spre stigmate, care se lungesc. Staminele şi ele sunt lungi pentru ca anterele să spânzure în afară, în bătaia vântului. Anterele sunt ca nişte saci plini de polen, care crapă în lung iar polenul se varsă 'Fig. 477. — Floare* ca şi făina dintr’ un sac rupt. Pe \ de grâu. vremea aceasta spicele grâului par J învăluite într’un fin nouraş galben de polen. După ce stigmatul a primit partea lui din polen, fecundaţia e gata. Obloanele glumelor se închid în jurul ovarului, cu ovulul fecundat. Anterele spânzură în afară, apoi cad. Actul fecundaţiei s’a îndeplinit. începe activitatea mai mare a frunzelor şi a rădăcinilor spre a îngrămădi în hambarul bobului de grâu, lângă puişorul în faşă, mâncarea necesară acestuia când va încolţi. Prin îngrăşarea pământului cultivatorul cuminte înlesneşte hrănirea grâului cu mâncare aleasă, căci cu cât bobul va fi mai plin, va fi mai greu, iar cu cât hambarele minuscule ale bobului vor fi mai
bogate, mai de valoare va fi şi recolta adunată în hambarul omului. Boabele pline vor avea mai mare greutate hectolitrică.
Fig. 476. — Paiul îndoit
Fig. 478. — Cum e alcătuit un spicuşor de grâu (Gr.), a = axa; g = gluma; gl = glumele.
TERENURI CULTIVATE
307
Secretul agriculturii raţionale stă în cunoaşterea vieţii plantei.
Omul prin selecţionare, prin muncă şi răbdare, a ajuns să creeze varietăţi nenumărate de grâu, corespunzătoare locurilor unde se seamănă şi năzuinţii de a căpăta boabe cât mai mari, cât mai grele.
Şi la noi s’au făcut alegeri de varietăţi, fie la «Institutul Superior de Cercetări Agricole», fie de particulari.
Cele mai folosite varietăţi de grâu dela noi sunt: aşa numitul grâu neîmbrăcat, în care paiul e sfărâmicios, iar boabele se desprind lesne din pleava lor la treierat; grâul-de-Cenad, cu mustăţi, adică cu ţepi lungi, cu spicul alb şi bobul roş, de bună calitate, ca şi grâul bălan. Grâul îmbrăcat cu pleava lipită aproape de bob, ceea ce la treierat cere o băgare în seamă mai mare. A1 a c u 1 e cel mai obişnuit, semănat în locurile mai sărace şi uscate.
Grâul se seamănă în special toamna.
In Basarabia mai mult, dar şi în Moldova ori Dobrogea se obişnueşte şi grâu-de-primăvară, semănat dacă se poate în spuma omătului, căci se coace abia în Iulie. Răspândit e arnăutul (Triticum durum) ce dă grâu bun pentrn colivă; se cultivă mai mult în Dobrogea. Grâul g h i r c a, cu mustăţi, este semănat mai ales în Basarabia şi Dobrogea. Suprafaţa mijlocie sămănată cu grâu de primăvară e cam de
300.000	ha.
Din păcate grâul are o sumedenie de duşmani, care îl atacă, micşorând producţia. In afară de hârciog, popândăi şi şoareci-de-câmp care adună cu lăcomie de-a-gata boabele coapte în hambare subpământene, pe seama grâului trăiesc fel de fel de insecte vătămătoare; unele atacă prin larvele lor, ba rădăcinele (viermele sârmă), ba frunzele (larva gândacului ghebos), ba paiul, florile ori boabele până şi în hambare. Numeroase sunt	Fig.	479. —
mai ales ciupercile care-1 dau gata uneori (mălura,	Secara.
tăciunele, rugina); în contra lor agricultorul grijuliu trebue să lupte, alegând seminţele sănătoase, sulfatându-le, adică omorînd sporii prinşi pe învălişul bobului înainte de semănat.
Din pricină că agricultorul mic nu prea ţine în seamă aceşti feluriţi duşmani, nu îngraşă bine ogoarele şi nu le lucrează cum trebue, producţia grâului nostru la hectar este obişnuit mică, iar corpurile străine sunt prea numeroase. Preţul scade în acest chip.
Secara (Secale cereale) este cereala Nordului, putând creşte în ţinuturi cu climă mai rece şi în pământuri mai sărace. Paiul ajunge mai înalt decât al grâului, fiind des folosit. Secara se deosebeşte de grâu prin spicul cu patru rânduri de boabe, cu spicule-
20*
FLORA ROMÂNIEI
cu câte două flori, cu pleava ce le acopere aspră, având o muche; 7a din afară are un fir ţepos, lung, ceea ce face spicul mai
i	la pipăit. Se seamănă toamna mai mult în Bucovina şi în Nordul rabiei dar şi în Dobrogea. Şi în Ardeal ocupă întinderi destul de . Are şi el duşmani. O ciupercă (Claviceps purpurea) atacă boa-de secară formând nişte corpuri negre:	pintenul	sau
nul-secarei, căutat în farmacii împotriva curgerii de sânge. Lină e otrăvitor.
i	r z u 1 (Hordeum vulgare) vine la noi imediat după grâu
80. — Pintenul	Fig.	481. — Orzoaica	Fig. 482, — Ovăz
secarei.	(d. Kerinyi şi	original«sămânţa
Pârvulescu).	Nr. 103 » (d. N.
Săulescu).
nportanţă, deoarece condiţiunile climaterice sunt de aşa natură se orzul cel mai căutat din Europa. A fost folosit şi de omul itiv; Egiptenii îl cultivau pentru pâne; Grecii îl aveau în mare iar la Romani servea mai mult pentru cai, dar se făcea din el pâne proastă, dată sclavilor.
e recunoaşte după mustăţile mai lungi decât la secară. La orzoaică aşezate pe două rânduri, fiindcă din cele trei floricele cuprinse care spicuşor, numai câte una dă bob. Orzoica este căutată în spe-pentru prepararea berei dar şi a spirtului. Orzul cu patru sau rânduri de boabe se foloseşte numai la hrana cailor. Orzul
TERENURI CULTIVATE
309
de toamnă se cultivă mai mult în Banat şi Oltenia, ca şi în Dobrogea şi Sudul Basarabiei, căci nu prea sufere frigul. Orzul de primăvară se seamănă adesea ca să umbrească lucerna încolţită.
Ovăzul (Avena sativa) la noi se cultivă numai pentru hrana cailor. In Anglia supa de ovăz este un fel de mâncare obişnuită, iar prelucrat dă grişul, hrănitor pentru copii. Paiele de ovăz dar mai ales pleava, cuprinde multă substanţă hrănitoare. La noi se cultivă aproape numai ovăzul de primăvară semănat în spuma omătului; cel de toamnă, mai puţin în Banat. înfloreşte şi se coace mai târziu decât celelalte
Fig. 483. — Pământul semănat cu cereale. Dela stânga la dreapta: Secară, ovăz* orz, grâu, porumb (d. Min. de Domenii).
cereale. Se recunoaşte lesne căci spiculeţele sunt aşezate pe codiţe lungi, atârnând în jos.
Porumbul (Zea mays) de loc de prin Mexic, introdus la noi cam după 1750, a ajuns cereala de preţ pentrucă din făina lui se face mămăliga, pânea cea de toate zilele la o bună parte din populaţiunea satelor (Moldova în special, dar şi Banat ori Bihoria).
întrebuinţările porumbului însă sunt multiple. Cocenii (strujenii) se dau la vite, fiind mai hrănitori decât paiele. Din făină se face mămăliga, iar uruiala de porumb se dă la porci, vite şi pasări de curte. Ciocălăii (ştiulete) cât şi strujenii, în locurile cu păduri puţine, se ard iarna iar pănuşile pot fi împletite. Porumbul are şi întrebuinţării industriale, fabricându-se din el: scrobeală, zahăr, alcool, uleiuri.
310
FLORA ROMÂNIEI
Ca hrană principală a sătenilor şi a vitelor, ca cereală de export, se cultivă la noi pe mari întinderi, uneori cu 30% mai mult decât grâul (5.260.000 ha. în 1936). Se seamănă primăvara şi face parte dintre plantele prăşitoare. Prin praşila întâia se curăţă buruienile care l-ar înăbuşi; în praşila a doua se adună muşoroiul spre a se desvolta rădăcinele adventive, fie pentru a susţinea strujanul ce creşte înalt, fie pentru a înlesni hrănirea.
E o cereală cu florile despărţite. Cele femeieşti sunt mai jos pe ştiulet, cu stigmatele lungi (mătasă), şi învelite peste tot cu frunze modificate (pănuşele). Florile bărbăteşti, cu antere, sunt în vârf (spicul), pe codiţe ramificate. Când anterele se deschid plouă polenul, care e împrăştiat de vânt. Mătasa de pe un individ nu apare odată cu deschiderea anterelor, ci mai târziu. Deci fecundaţia este încrucişată. împrăştiat de vânt polenul este dus şi pe alte ogoare, aşa încât la porumb mai mult decât la alte cereale se nasc corcituri, care schimbă proprietăţile alese ale unei varietăţi.
Strujanul, spre deosebire de paiul grâului, este plin înlăuntru cu o măduvă dulceagă, iar din noduri ies frunze, care au o teacă.
Sunt foarte numeroase soiuri de porumb (păpuşoi, cucuruz). Cele cultivate în România se pot cuprinde în două grupe:
1.	Porumb cu bobul tare (Zea mays indurata), cu bobul lung, luciu şi tare.
O varietate are bobul mare, rotund, galben (porumb românesc, scorumnic); alta bobul mic, piramidal, galben sau portocaliu (porumb portocaliu, pignoletto, cincantin, hăngănesc, moldovenesc).
2.	Porumbul dinte de cal (Zea indentata), adus din Argentina cu ocazia secetei din 1904, a luat o mare întindere, având unele particularităţi ademenitoare de şi înşelătoare. Creşte înalt şi de 31/2 metri, având ştiuletele lung, cu 18 rânduri de boabe mari, turtite, galbene; e inferior porumburilor noastre ca producţie şi mălaiu.
Nu e însă nicio orânduire în semănarea varietăţilor diferite şi din această cauză cele mai multe sunt corcite.
«Institutul Superior de Cercetări Agricole» a alcătuit o hartă din care se vede care ar trebui să fie răspândirea principalelor soiuri, după natura condiţiunilor geografice. In general România vine a doua din lume după Argentina ca export, a treia ca suprafaţă însămânţată, dar cea dintâi din Europa ca prielnicia condiţiunilor naturale în care poate creşte porumbul. E atacat şi el de mulţi duşmani, dintre care mai frecvent este tot o ciupercă, ce dă tăciunele-po-rumbului (Ustilago maydis) formând acele umflături negre, cât pumnul, fie pe spicul din vârf, fie pe trunchiu, pline cu un praf castaniu, sporii ciupercii.
Pe suprafeţi tot mai restrânse se seamănă meiul (Panicum miliaceum) hrana Romanilor şi a Dacilor. Din el se scotea mălaiul şi la noi, înainte de introducerea porumbului. Azi se cultivă mai mult
TERENURI CULTIVATE
311
«pentru hrana păsărilor, a porcilor sau chiar a cailor (uruială). Din i>oabele de meiu se pregăteşte braga, băutura răcoritoare folosită
|ft:
fiii
Mlfe
f^ig. 484.— Varietăţi de porumb dela noi. Dela stânga la dreapta: românesc, moldovenesc, Pignoletto, Szekely, scorumnic, hăngănesc, cincantin.
destul de des la noi. Seamănă la port cu porumbul; creşte înalt, iar florile sunt la vârf în spice asemănătoare cu ale ovăzului; mai dese şi mai pline, se îndoaie vârful tulpinei de greutatea boabelor.
Asemănătoare meiului sunt mătu-rele sau meiu l-t ătăresc (Sor-gum vulgare), numai că are spicele din vârf şi mai desvoltate, lungi, noduroase, iar fructele sunt turtite lateral. Se cultivă obişnuit la marginea ogoarelor, servindu-le şi ca adăpost, deoarece cresc înalte. Mai des se văd culturi de mături în Banat.
Ca dovada variaţiei de climă dela noi sunt încercările, în parte reuşite, a culturii orezului (Orysa sativa). încă din 1802 se cultivă câteva hectare la Topolea, lângă Banloc, la graniţa de Vest a Torontalului.
Au reuşit în anii din urmă culturi şi în Muntenia la Vasilaţi (Ilfov).
Orezul e o plantă de baltă, înaltă şi de 1 y2 metru, cu frunze lungi subţiri. Paiul are în vârf un spic cu
Fig. 485.—Mei.
312
FLORA ROMÂNIEI
mustăţi, cam asemănător cu al meiului, iar în spiculeţe numai câte & floare, ce dă fructul bine cunoscut, învelit însă în glume, din care cauză trebue decorticat. Orezul se seamănă la noi la începutul lunei Mai, când* căldura s’a aşezat. Se seamănă în apă tulbure; boabele se ţin în apă vreo 48 ore, ca să se umfle şi să se lase la fund acoperite cu un strat de mâl fin. Cam la o săptămână se scurge apa, pentru ca colţul să prindă putere, după care iarăşi se acoperă semănătura cu un strat de apă cam de o palmă domnească. Lucrul e anevoios prin aceea că orezul trebue plivit de vreo două ori
Fig. 486. — Cultură de mături la
Cenad în Banat (d. Kerenyi şi	Fig. 487. — Orez.
Pâivulescu).
în seamă să nu smulgă firele de orez* Iarăşi se dă drumul Ia apă ca să crească paiul, care prinde tărie, creşte deasupra apei, fructifică. Secera se face la noi spre mijlocul lunei Septemvrie, lăsân-du-se să se sbicească încet, căci orezul se scutură lesne. La treierat iarăşi se iau anumite măsuri ca boabele să nu fie rupte. La Banloe se produce cam 4000 kg. la hectar, ceea ce după preţul de vânzare dă un câştig destul de bun.
Hrişcă (Polygonum fagopyrum) se socoate la cereale, pen-* trucă seminţele ei cuprind substanţe făinoase. Deşi e foarte hrănitoare* din făina şi crupele de hrişcă făcându-se chiar mămăligă, măcar că e*
TERENURI CULTIVATE
313;
un aliment pentru păsări, că e de mare ajutor la strânsul mierii de către albine, iar trunchiul verde poate fi folosit şi ca fân, hrişcă nu se cultivă la noi, unde este belşug în toate, decât foarte puţin, în partea de Nord a ţării (Bucovina, Basarabia), ceva în Ardeal şi în părţile muntoase ale Moldovei, maximum pe 6824 ha. (1934).
E o plantă de origine depărtată, de prin China ori Turestan. Se poate semăna târziu prin Mai, ceece e un mare avantaj pentru anii de secetă, când celelalte recolte sunt compromise. Repede creşte trunchiul roşcat, cu frunze late dar ascuţite la vârf şi cu florile mărunte roşiatice strânse în spicuri la capătul plantei. Fructul e mic, în trei muchi şi luciu. Inflo^ reşte la 2—3 săptămâni după semănat şi n’are nevoie de nicio îngrijire. E păcat că străduinţa lui I. Ionescu-dela-Brad, învăţatul agronom de pe vremea lui Ko-gălniceanu, nu a prins. El era propagandistul cel mai înflăcărat al culturii de hrişcă, plantă cu puţine pretenţii, dar cu mari foloase pentru om.	Fig.	488.	— Hrişcă
Tot mai căutate sunt plantele cu păstăi, leguminoasele. Nu numai pentrucă dau seminţi hrănitoare, bogate în substanţe albuminoase putând înlocui carnea, dar cele mai multe sunt cultivate, căci procură preţioasă hrană pentru vite. Creşterea raţională a vitelor nu se bizuie atât pe păscutul la islaz sau imaş, ca la noi, ci pe fâneţele naturale care dau fânul şi mai ales pe cultura plantelor leguminoase. Mai au o importanţă deosebită; ele prepară pământul sărăcăcios pentru cultura cerealelor. Leguminoasele mai toate trăiesc
în simbioză cu bacteriile azotoase (vezi p. 214), iar după cosit rădăcinele lor dau materii azotoase, care sunt absorbite de cereale. Bi-zuindu-se numai pe observare, fără să-şi dea lămurire, de altfel şi ştiinţa a lămurit târziu faptul, săteanul nostru ştie că grâului îi merge bine după mazăre ori trifoiu.
Leguminoasele sunt variate. Cele mai obişnuite, cultivate la noi, sunt:
a) Mazărea (Pisum sativum) se cultivă pe întinderi mari (40.806 ha. în 1937)	pe ogoare, pentru
sămânţă mai	mult de	cât pentru	păstăile	verzi.	Chiar	paiele	de mazăre se	vând cu	preţ bun
pentru	hrana	oilor	în	special.	Creşte bine în terenuri	poroase,.
Fig. 489. — Mazăre (din Bădărău şi Simionesciiy Botanica).
BU
FLORA ROMÂNIEI
permeabile şi calcaroase. Are frunze compuse, cu cârcei şi 2 foi late Ia bază; florile mari spânzură câte 2 la subsuoarea frunzelor.
Mazărea Victoria se cultivă mai mult pentru boabele mari, rotunde; mază-rea-ţucără pentru păs-tăile verzi.
Mazărea -de -nutreţ (Pisum arvense) se seamănă adesea împreună cu ovăzul sau cu secara. Mazărea-de-nisip este puţin pretenţioasă; creşte şi pe nisipul sburător, amestecată cu ovăz.
Fiind resistentă la răceală se seamănă chiar în spuma omătului. Are un duşman rău în gârgâriţa-mazărei care-şi pune ouăle în floare; larva creşte în bobul verde, iar insecta şi în magazie, în timpul iernii. De aceea după ce e treerată, trebue tratată cu sulf ură de carbon care omoară larva din boabe.
Fasolea (Phaseolus vulgaris) este leguminoasa mult semănată în special în porumbişte, pentru că, în post mai ales, este mâncarea « de dulce » favorită săteanului nostru. Tarlale cu fasole nu se prea obişnuiesc. Se recunoaşte după frunzele compuse din trei foiţe, iar vârful tulpinei foarte sensibil poate să se învălătucească de haragi. Floarea se adună în ciorchini lungi şi are frumoasă coloare. Fasolea-oloagă creşte ca tufe, cu bobul rotund (ouşoare); fasolea-
Fig. 491.—Fasole ţucără.
urcătoare are păstaiele lungi, galbene ori verzi şi bobul ca un rinichiu. Mai mult de cât mazărea, dela fasole se mănâncă sau se păstrează şi păstăile verzi.
La noi mai puţin se cultivă lintea (Ervum lens) de şi boabele au puterea cărnii, ca hrană. In Orient se seamănă multă iar oamenii "locuinţelor neolitice o foloseau. Creşte puţin înaltă, ca o tufă de măzăriche cu care se aseamănă şi după frunzele compuse, cu
TERENURI CULTIVATE
315
frunzişoare mărunte, câte 6 de fiecare parte. Florile albe cu vine albăstrii sunt cel mult câte 3 la un loc. Sămânţa e cunoscuta linte turtită, ca un ban. Sunt soiuri de primăvară şi de* toamnă, dar la noi nici nu se prea mănâncă, nici nu se cultivă pe o suprafaţă mai mare de cât a rapiţei, de şi e mult căutată la export.
Nu lipseşte nici năutul, nohot (Cicer arietinum) plantă •veche ca cultură, adusă din Indii în Europa. La noi se cultivă puţin mai ales în Basarabia. Nu creşte înaltă şi se recunoaşte după frunzele compuse, cu frunzişoare fără soţ, una în vârf, având marginele dinţate. Floarea câte una la subsoarea frunzei sunt liliachii, rar albicioase
Fig. 492. — Linte.	Fig.	493.	—	Năut	(d.	Kerenyi	şi	Pârvulescu).
iar fructul o păstaie scurtă, umflată, cu 1—2 boabe rotunde. Se cultivă fie pentru boabe, care se mănâncă prăjite, fie ca plantă de nutreţ.
Deosebită importanţă a luat la noi, mai ales după războiu, cultura plantelor uleioase şi a celor industriale, în legătură '€u desvoltarea industriilor respective.
Mari suprafeţe de teren se recoltau cu r a p i ţ a (Brassica napus) zisă şi c o 1 z a, plantă gingaşă, des atacată de fel de fel de duşmani. Pace parte dintre crucifere, cu o rădăcină ca un ţăruş adâncit, cu trunchiul înalt, gros, cu frunze netede, asemenea la coloare cu acelea de varză, cu florile mari, galbene, din 4 petale. Fructul e o teacă lungă, puţin turtită, la vârf ascuţită ca un cioc de pasăre, iar seminţele numeroase se ţin pe o pieliţă subţire, ce desparte fructul în două părţi, «care se desprind când e copt. Se seamănă toamna; cere un pământ Sbogat argilo-calcoros. In primăvară înfloreşte, când aruncă pete largi galbene, ce strălucesc în bătaia soarelui printre ogoarele abea arate îsau înverzite. Trebuie recoltată la vreme, nici prea timpuriu când
316
FLORA ROMÂNIEI
boabele	nu	sunt	coapte bine, nici prea târziu când se	scutură uşor.
E	o	plantă	care	iarna lesne poate degera.
Naveta (Brassica rapa oleifera) este mai mică, ramificată chiar dela pământ, cu frunzele late cu peri, verzi ca iarba, cu floarea mai închisă la coloare. Florile sunt mai îngrămădite la vârful tulpinei. Fructele mai	scurte au	seminţe moi
mărunte şi castanii, nu	negre. Se	recoltează cu.
vre’o 2 săptămâni mai	de vreme	decât rapiţa.
Naveta nu cere pământ atât de ales, dar nici producţia nu e prea bogată. Marii proprietari sămănau mai mult rapiţă, fiind căutată la export..
Muştarul-alb (Sinapis alba) se cultivă la noi mai puţin, deşi din seminţe se scoate muştarul de masă, făina de muştar fiind întrebuinţată şi în farmacii, iar planta se foloseşte şi ca nutreţ verde.
Mare întindere a luat-o Floarea-Soar e~ lui (Heliantus annuus). In timpul războiului a început să se semene mai mult, când uleiul de floarea-soarelui înlocuia untdelemnul greu de procurat.
In 1936 a trecut de 200.000 ha. întinderea acestei plante, mai mare de cât a tuturor celorlalte plante uleioase. Originară din Mexic, a fost introdusă în Europa pe la începutul veacului al 17-lea, deşteptând mare interes prin înfăţişarea ei mândră şi prin uimirea că o asemenea plantă uneori şi de 4 metri de înaltă, poate creşte într’un an din firişorul de sămânţă, cu coajă scorţoasă.
Cine nu-i cunoaşte portul? E doar plantă ornamentală; nu lipseşte din grădiniţa dela faţa casei de sat. Atrage prin trunchiul gros, aspru păros, cu frunze mari, dar mai ales prin tipsia lată din vârf. E tipul plantelor din familia composeelor; florile de pe margine sunt stindardele, razele ce a făcut să se dea numele de Sora-Soarelui, Floarea-Soarelui e lungă ca o limbă, galbenă ca şofranul.
Fig. 494. — Rapiţă.
Fig. 495. — Floarea-soarelui.
Sunt sterpe, dar corola lor Florile fertile se găsesc în
TERENURI CULTIVATE
317
mijlocul lor, aşezate într’o minunată ordine, în arcuri care să întretaie, servind adesa ca motiv ornamental. Cum au fost fecundate toate florile planta îşi apleacă în jos tipsia, spre a apăra fructele de lăcomia păsărilor. Această plantă a mai atras uimirea şi prin faptul că-şi suceşte încet tipsia cu flori; poporul crede că urmăreşte mersul soarelui. Se cultivă mai mult în Basarabia şi Nordul Moldovei ca şi în judeţul Satu-Mare. Ii trebuie pământ gras, pe care-1 secătuieşte. In părţile lipsite de lemne trunchiul se foloseşte ca combustibil sau chiar la împrejmuirea curţilor.
Fig. 496. — Harta întinderii culturii de floarea-soarelui (Kerengi şi Pâruulescu.)
Mai puţin semănat pentru seminţele uleioase la noi este inul {Linum usitatissimum) frumoasă plantă delicată, cu trunchiul subţire, ramificat, cu frunze înguste, mici, dar cu flori mari, oacheşe, având petale resfrânte de un albastru dulce, ca seninul cerului. Seminţele mici, lătuţe, lucii, sunt bogate în ulei (30-40%), foarte căutat în pictură, în industria colorilor, căci se usucă repede. Inul este şi o plantă bună ca premergătoare grâului. Se mulţumeşte cu un pământ mai sărac.
Şi ricinul (Ricinus communis), originar din India se cultivă pentru seminţele sale, din care se scoate uleiul de ricin, un purgativ căutat. Dar se mai foloseşte uleiul la fabricarea colorilor, a so-poanelor şi în special este minunat la uns motoarele; turtele rămase din stoarcerea uleiului, ca şi cele de floarea-soarelui, îngraşă vitele. La noi ricinul e cultivat mai mult ca ornament.
Printre plantele uleioase introduse mai de curând la noi este soia (Soja hispida) de loc de prin Manciuria unde se fac culturi întinse.
318
FLORA ROMÂNIEI
E o	plantă	industrială	căutată deosebit în Germania. Uleiul	scos din
seminţe	serveşte	nu	numai în locul untdelemnului dar	din el
se fabrică margarina, ce înlocueşte tot mai des untul. Făina de soia, rămasă după scoaterea uleiului e un aliment hrănitor, conţinând multă albumină, asemenea celei din ouă, carne, lapte. E o plantă cam cât fasolea oloagă de înaltă,, dar mai stufoasă. Tulpina cărnoasă cu 5 muchi este păroasă, ca şi frunzele* asemenea celor de fasole. Florile grupate-câte 5—6, cu codiţa scurtă sunt liliachii, iar păstaiele galbene, cu pete castanii, sunt scurte şi cu puţine boabe. Se samănă ceva mai de vreme de	cât porumbul, cu sămănătoare sau în	cuiburi,
înfloreşte prin Iulie; se coace până în Octombrie. Şi paiele sunt bune ca hrană vitelor. In 1937 s’au sămănat peste 94.000 ha, datorită contractelor făcute cu societăţile germane, asigurându-se astfel desfacerea.
Prin Bucovina, Banat,
Bihoria şi Hotin se cultivă mai mult în ogoare şi macul (Papaver somniferum), înalt, cu cutia de seminţi mare. Condiţiunile de cultură la noi sunt minunate; sămânţa este căutată la export.
S’au însămânţat cu ceva sub
3.000	ha. în anul din urmă (1937).
Printre plantele textile fruntea o ţinea la noi odată cânepa (Cannabis sativa) când pânza pentru îmbrăcăminte se ţesea în casă. In urmă suprafeţele s’au tot rărit, semănându-se mai mult prin porumbişte, printre cartofi şi rar la capul ogorului. De când însă fabricele de sfoară, odgoane, s’au înmulţit în ţară, spre a nu importa prea mult fuior de cânepă, de iută ori Manila dini străinătate, a început o mişcare susţinută de stat, pentru intensifi-
Fig. 498. — Soia (d. Kerdnyi şi Pârvulescu\
Fig. 497. — Ricin.
TERENURI CULTIVATE
310*
carea creşterii cânepei. Suprafaţa însămânţată era de 55.000 ha. în 1926, redusă la 47.827 ha în 1937. Mai mult se cultivă în Ardeal (45%),-mai puţin în Bucovina (4%).
E o plantă ce creşte înaltă, cu trunchiul verde, aspru, cu frunzele împărţite în 5—6 frunzuliţe lungi resfirate, dinţate pe margine, ascuţite la vârf, cu un greu miros datorit unei substanţe otrăvitoare, cannabina.
Cânepa este dioică, adică cu două case. Cânepa de vară are flori cu stamine asemenea celor de urzică, din familia căreia face parte, mici, verzi, cu antere mari şi aşezate pe codiţi lungi ca nişte spice ieşite dela subsuoara frunzelor. De îndată ce s’a împrăştiat polenul, planta se usucă, ne mai având nici un rost. Atunci e culeasă. Cânepa de toamnă, zisă şi h a 1 d a n are flori femeeşti pe spice mai scurte, mai mult spre vârful tulpinei, mai către soare şi în calea polenului, cu frunzuliţe dese, de le face mai stufoase. Planta întreagă e mai bine închegată, mai ramifica-	pig.	499. — Cânepă.
tă. Seminţele sunt mici, rotunde uleioase, cu coaja cenuşie şi lucie.
Cânepa se cultivă pentru fuior. Tăiată dela rădăcină se duce la topit, în o apă limpede, în care stă 4—5 zile. Miroase văile apelor mari de cânepa topită. După ce se fac piramizi, răsfirate la bază ca să se usuce, cânepa este bătută întâi spre a se despărţi fuiorul de lemn, apoi este meliţată, cu un cuţit lung de lemn, ce se vâră într’un şanţ în care se pune planta mereu mutată cu mâna stângă, pe când cu cea dreaptă gospodina	ridică	şi	lasă	în	jos	cuţitul.
Prin meliţat se despart firele de	fuior,	iar	partea	lemnoasă,	puz-
deria, fărâmiţată, e dată la o parte pentru aţâţat focul. Fuioarele se leagă în torturi, în baloturi, duse la fabrică pentru a fi prelucrate. Cânepa se seamănă însă şi pentru sămânţa ei uleioasă, plăcuta hrană a păsărilor din colivie. Din seminţe se scoate un ulei de cânepă bun de mâncat, iar seminţele pisate dau julfa folosită ca hrană mai ales de Crăciun. Din ;cânepă se scoate şi vestitul Haşiş^ ai orientalilor.
Ş20
FLORA ROMÂNIEI
Inul pentru fuioare iarăşi era odată în mare cătare, căci din pânza de in subţire, deasă, se fac albiturile fine, maramele. E cultivat mai mult spre munte în climă umedă şi răcoroasă, pe când cel de seminţe dimpotrivă în climă mai caldă şi mai uscată. In cazul dintâi creşte înalt, subţire. Se recoltează când sămânţa e în lapte, smulgându-se din rădăcină. După ce se usucă, se topeşte dar nu în apa râurilor, ci chiar la rouă sau scufundându-1 în apă rece. După topire, se meliţează ca şi cânepa. Fuiorul de in e mai fin.
Pe lângă cânepă şi in, în anii din urmă se înteţeşte cultivarea bumbacului^ Gossypium). Condiţiunile climaterice permit creşterea ei în unele părţi din ţară. încă înainte de războiu începutul s’a făcut lângă Bucureşti, la Buftea, unde s’a ajuns să se capete din 1917 recoltă bună măcar pentrtr ^tXj încercările au reuşit. Azi în Sudul C—-Muiiteniei (Ilfov, Ylaşca) ca şi în Durostor, cultura bumbacului a prins, recoltându-se de pe o suprafaţă de 1774 ha. (1937), peste 100 vagoane de puf. Bumbacul e neam cu nalba noastră. E o plantă de climă caldă, cu numeroase varietăţi. Nu creşte prea înaltă, cu trunchiul rămuros, cu frunzele ca de nalbă dar mai adânc crestate. Are flori mari, gălbui sau uşor trandafirii. Fructul e o capsulă cât o nucă de mare. Copt, crapă şi din el iese o scamă albă, firele lungi prinse de şemincioare, spre a fi lesne împrăştiate de vânt. Plantei îi place loc deschis, bătut de soare, căldură de 20—23° şi mai ales nu-i merge la răceală sau dacă dau brumele de timpuriu.
La recoltare, făcută în Septemvrie, iarăşi trebue şă fie vreme bună. Seminţele se culeg cu puful împreună (1/3 din greutate puf) şi apoi se despart în instalaţiuni
speciale,	Fig. 501. — Bumbac cu seminţe. Buftea,
Fig. 500. — In.
TERENURI CULTIVATE
321
întinderi tot mai mari la noi o ia tutunul (Nicotiana tabacum), .pentrucă şi fumatul se tot lăţeşte, dela oamenii mari la copii, iar patima *a cuprins în ultimii ani şi pe femei. In 15 ani suprafaţa culturii tutunului s’a dublat, ajungând la 37.000 ha. (1930) mai întins decât inul. .Adus în Europa după descoperirea Americei, repede s’a răspândit <ica pecingenea. La noi e teren potrivit pentru creşterea tutunului; se «cultivă mai intens în Basarabia (jud. Soroca), în Sudul Munteniei (Muş-
ales vrâstăturile ogoarelor. Tutunul
prin florile lui liliachii dă o tonali-	Fig* 503. — Un fir de tutun.
tate deosebită între un lan de grâu
copt şi unul de porumb în spic. Creşte înalt,	are	foi mari, late,	fără
codiţe lungi, înşirate regulat până în vârful ramificat al tulpinei, unde stau florile asemenea celor de laur, pâlnii cu petale unite, roşietice.
Tutunul se resădeşte prin Mai, când s’au isprăvit brumele. Foile ~de tutun se culeg pe la începutul lui August,	se	pun la	dospit,	apoi
da uscat. Toamna, nu e casă din regiunile unde	se	cultivă	tutunul	fără
2t
322
FLORA ROMÂNIEI
să se vadă în curte gherghefe de leaţuri, cu mănunchiuri de frunze: de tutun puse la uscat, înşirate pe aţe, după care se alege foaie cu foaie* de se fac păpuşi de câte 20—30 foi.
Fig. 504. — Unde se cultivă la noi mai mult tutun. (d. Kerenyi şi Pârvulescu).
întindere tot mai mare ia la noi cultura cartofilor (Solanum tuberosum) dintre prăsitoare.
Patria lui se socoate a fi înălţimile Anzilor din Chili şi Peru. Adus de Spanioli în Europa prin 1550, multă vreme n’a fost crescut decât ca o curiozitate, prin grădini, fiind socotit ca otrăvitor, apoi bun numai pentru vite.
Abia din 1770 în Germania a fost plantat pentru hrana oamenilor, iar în Franţa, sub domnia lui Ludovic alXIV-lea într’un an de foamete, a fost folosit printr’un şiretlic imaginat de Parmentier. Un lan plantat cu cartofi era păzit ziua de soldaţi. Sub îndemnul curiozităţii şi al foamei locuitorii furau noaptea cartofi. Aşa s’a văzut că sunt hrănitori şi neotrăvitorî.
Cartoful e neam cu multe plante otrăvitoare ca laurul, mătrăguna. Şi el cuprinde o substanţă otrăvitoare în fructe, care nu trebue să fie
Fig. 505. — Cartofi (Gr.).
TERENURI CULTIVATE
323
confundate, cum se face de obiceiu, cu tuberculele din pământ. Acestea sunt ramuri din trunchiu umflate prin îngrămădirea substanţelor de rezervă, bogate în amidon.
Ochii de pe tubercule nu sunt decât mugurii, iar pieliţa ca o pleoapă, frunzuliţa închircită la subsuoara căreia se află mugurele. Semănatul cartofului nu se face prin seminţe, ci prin tubercule întregi dacă-s mici, tăiate în bucăţi măcar cu un ochiu pe ele, dacă sunt mai mari. Mugurele se desvoltă şi dă trunchiul verzui, cu muchi, ramificat, cu frunze compuse. Florile sunt răzleţe la vârful rămurelelor; au forma unei stele cu 5 colţuri. Fructul e o boabă verzuie cu multe seminţi. Din seminţe se pot căpăta alte trunchiuri, ceea ce obişnuit o fac numai selecţionării. Ei au ajuns să capete fel de fel de varietăţi de cartofi, unii cu pieliţa tuberculului groasă, scorţoasă, alţii cu pieliţa violetă, unii de forma chiflelor, cu miezul galben, alţii mari; unii se coc de vreme, alţii în toamnă.
Fig. 506. — Câtă sfeclă trebue spre a scoate o căpăţână de zahăr.
La noi se cultivă mai sistematic în Bucovina şi Ardeal: a început să se întindă şi în celelalte părţi. S’au cultivat în 1937 pe o întindere de peste 207.000 ha. în afara cuiburilor puse printre porumb (peste 96.000 ha.).
Cartofii se prăşesc, spre a nu fi înăbuşiţi de buruieni, apoi se muşu-roiesc pentru a căpăta o producţie mai mare. Având numeroşi duşmani (ciuperci), cartofii se stropesc ca şi viţa de vie. Altfel frunzele se răsucesc şi nu hrănesc planta. Un duşman care în Franţa aduce mari pagube este gândacul de cartofi, recunoscut după zece dungi negre în lungul aripelor. In Germania unde cartoful este alimentul de temeiu al populaţiunii, se iau cele mai severe măsuri ca să se stârpească duşmanul periculos.
Iarăşi deosebită căutare are la noi sfecla-de-zahăr în legătură cu fabricele de zahăr. Sfecla de zahăr este o varietate a sfeclei de nutreţ (Beta vulgaris). Ea a fost căpătată de om, din nevoie. Pe vremea când Napoleon a blocat porturile şi astfel nu s’a mai putut aduce
21*
324
FLORA ROMÂNIEI
zahăr de trestie, s’a revenit la observarea chimistului german Mark-graff din 1747, că sfecla conţine zahăr.
Astfel a luat fiinţă prima fabrică de zahăr (1801) din sfeclă, în Si-lezia inferioară. In legătură cu industria, cultivatorii au selecţionat tot mai bune soiuri de sfeclă, ajungând să capete rădăcini care cuprind 20% zahăr.
Sfecla de zahăr se deosebeşte de celelalte nu numai prin conţinutul mai dulce, printr’un miez alb, dar şi prin aceea că rădăcina se des-voltă mai mult în pământ.
Lucrul sfeclei este însă anevoios; după ce răsare trebue prăşită chiar de mai multe ori, trebue rărită ca să se dea loc rădăcinii să se desvolte. Recoltarea iarăşi cere muncă; se face şi în Octomvrie. Fa-bricele nu cumpără decât rădăcina fără capete, retezate pe ogor. Sfecla de zahăr ca şi celelalte sfecle e o plantă bisanuală. In anul întâiu nu dă decât rădăcina şi frunzele. In al doilea an, dacă se lasă pentru sămânţă, creşte înaltă, dă flori, pe un spic lung, fiecare floare la subsuoara unei frunzuliţe ca un solz. Florile nu sunt colorate.
In afară de plantele cunoscute, cultivate în primul rând pentru hrana omului, se seamănă alte plante pentru a înlocui islazurile tot mai micşorate ca întindere şi a veni în ajutorul creşterii vitelor.
Asemenea fâneţe artificiale, înainte de războiu, la noi nu prea existau, căci păşunile naturale erau întinse. Fâneţele artificiale se obişnuiesc mai mult în Bucovina şi Ardeal, de unde obiceiul se tot întinde şi în restul ţării. In vreo 5 ani (1921—1925) s’a îndoit suprafaţa semănată cu lucernă (142.602 în 1937).
Lucerna (Medicago sativa) adusă de Alexandru Machedon din Persia în Grecia, iar de acolo prin Italia s’a răspândit în toată Europa. Face parte dintre leguminoase; are trunchiul subţire, ierbos, înalt şi de 75 cm. Frunzele au o codiţă destul de lungă, formate din trei foi, înguste, ascuţite la capăt. Florile strânse grămadă, sunt mari, violete, roşcate şi alcătuite după tipul floarei de salcâm. Se recunoaşte lesne după fructul încolăcit ca un melc cu seminţe negre.
Rădăcina este lungă şi de 2,50 m., răsfirată în adânc. In aceasta stă taina rezistenţei ei la secetă. Rămâne verde, dând mângâierea speranţei când ogoarele din jur par arse de soare. Nu e pretenţioasă nici în alegerea pământului. Numai la umiditate nu-i merge. Mai de grabă suferă seceta. Când îi prieşte se poate cosi de 3—4 ori pe vară. Cositul pentru iarbă se face înainte de a înflori, pentru fân când începe să dea flori, iar dacă recolta e pentru seminţe, mai târziu.
Trifoiul-roş (Trifolium pratense) dimpotrivă creşte bine unde lucernii nu-i merge. Ii place umezeala şi loc puţin văros. Nu dăi-nueşte ca lucerna până la 10 ani pe acelaşi ogor. După 4—5 ani trifoiul se răreşte şi piere. Se recunoaşte după frunzele caracteristice din 3 foiţe ovale, puţin păroase pe dos şi după florile mai mici, roşii, strânse într’un ghem rotund. Fructul este scurt, drept.
TERENURI CULTIVATE
325
In terenurile nisipoase, uscate, e înlocuit prin trifoiu l-incarnat (Trifolium incarnatum) cu frunzişoarele la capătul unei codiţe lungi,
deosebindu-se în special prin florile mărunte, ca para focului, adunate într’un ghem lungit ca un spic.
Sparceta sau b a 1 daţi-n u 1	(Onobrychis sativa) este o
plantă potrivită climei noastre, măcar că se cultivă mai puţin decât celelalte. Poate trăi şi 20 de ani într’un loc, călcăros, uscat; are rădăcini
Fig. 507. — Lucerna; c = fruct.
Fig. 508. — Trifoiu încarnat.
lungi şi de 7 m. Frunzele ei se aseamănă cu ale salcâmului numai că frunzişoarele sunt mai mici, mai înguste. Florile mari, rare, roşii deschis, formează un spic rar la vârful ramurilor subţiri. E o minunată plantă pentru albine, bună de semănat în preajma stupinelor. Harnicele insecte adună multă miere dar şi sparcetei îi merge bine prin ajutorul albinelor, dând multe seminţe.
Măcar că măzărichea (Vicia sativa) dă un nutreţ bun pentru vite, verde sau ca fân, măcar că seminţele pot fi mâncate după o anumită tratare şi de om, aiurea este mai mult semănată decât la noi. Se recunoaşte după frunzele lungi cu 6-7 perechi de frunzişoare
şi în vârf cu un vrej, cu care se poate agăţa. Florile liliachii, albe sau roşii stau la subsuoara frunzelor iar păstăile, nu prea mari, rămân
Fig. 509. — Sparceta.
326
FLORA ROMÂNIEI
drepte, în sus. Şi măzărichea-păroasă (Vicia villosa) ce creşte spontan prin terenurile nisipoase dela noi, poate fi cultivată. Are florile liliachii pe un spic lung şi aşezate numai pe o parte a codiţei. Toată planta e păroasă. E rezistentă la ger.
Mai sunt şi alte numeroase plante cultivate ca nutreţ pentru vite: napii-porceşti (Helianthum tuberosum) cu rădăcinile ca tubercule; napii (Brassica napus var. esculenta), cu rădăcina cărnoasă, mai bine la munte, unde sfeclei nu-i prieşte; dughia (Panicum italicum) gramineu originar din Asia, etc.
Dintre păioase, a început în ultimii ani să aibă o răspândire tot mai mare iarba-de-Sudan, originară din Africa de Nord, introdusă la noi abia de prin 1929. Ii merge bine în ţinuturile secetoase căci nu-i place nici răceală, nici umezeala. Are rădăcini destul de adânci ca să tragă cea mai slabă răvineală din pământ. Nu cere aproape nicio îngrijire deosebită; când îi merge bine creşte înaltă, dând şi două coase pe an, ba chiar şi patru în unii anii. Ca hrană pentru vite este mai bună decât alte păioase, iar verde o mănâncă porcii.
De aceea cultura ei a prins la noi. La început semănată numai în Sudul Basarabiei, acum se întâlneşte în multe regiuni, unde seceta pune în primejdie alte plante de nutreţ.
Tot mai mare întindere are şi cultura plantelor aromatice, fie pentru farmacie, fie pentru industrii ori măcar ca ajutor stupăritului.
Aşa e chimenul, chimionul (Carum carvi) ce creşte la
runte, albe sau cu abur trandafiriu. Fructele câte 2 într’o floare, mici, încovoiate ca o chiflă, au 5 muchi în lung. Uleiul aromat al fructelor face să fie folosite presărate pe pâne, în brânză; le dă un gust bun, uşurând şi mistuirea.
Ana sonul (Pimpinella anisum) e din aceeaşi familie, dar cu frunzele mai late, tot compuse, aducând aminte mai mult pe cele de pătrunjel. Trunchiul înalt de y2 m, este gol înăuntru şi acoperit cu peri moi, scurţi. Fructele ovoide, păroase, cenuşii-verzui sunt întrebuinţate fie la extragerea uleiului de anason pentru fabricarea
Fig. 510. — Fructe de chimen, mărea', anason, coreandru.
noi şi prin fâneţe ori chiar livezi. E din neamul morcovului, cu rădăcină dreaptă, cu tulpină netedă ramificată, ajungând şi 1,50 m. de înaltă. E o plantă bisanuală. In anul întâiu dă rădăcina adânc înfiptă şi frunze ca de mărar cu coada negricioasă. In al doilea an se înalţă tulpina netedă, ramificată, terminată în vârf cu tipsia de flori mă-
TERENURI CULTIVATE
327
licherurilor, fie în medicină. La noi se cultivă puţin prin Basarabia.
Se cultivă şi un neam al mărarului; anisonul-dulce {Foeniculum officinale) de loc din Sudul Europei, se găseşte şi prin fâneţe. Fructele sunt folosite în medicină.
Mai căutat e coriandru (Coriandrum sativum) plantă anuală, înaltă. Se recunoaşte nu numai după frunzele ca de mărar, cu florile strânse ghem, albe, dar mai lesne prin mirosul de ploşniţă al frunzelor frecate între degete. Fructele umflate, scurte, cu muchi pe ^ele sunt aromatice; se întrebuinţează nu numai la licheruri, dar mai «ales în conservele de peşte.
Prin Dobrogea se cultivă susanul (Sesanum orientale) de loc de prin India, a cărui seminţi oleaginoase, mici, lătuţe, sunt bine cunoscute, presărate pe covrigi. Din seminţe se extrage uleiul de susan, ce poate înlocui untdelemnul, iar tahânul, folosit la fabricarea halvalei se prepară tot din aceste seminţi.
Şi hreanul (Cochlearia armoracia) se cultivă măcar că la noi «creşte în stare sălbatecă, mai ales pe lângă ape, neplăcându-i prea mare uscăciune. Se cultivă pentru rădăcina lui cărnoasă şi aromatică. Frunzele sunt mari, lungi, late, zimţuite la margine, cu coadă lungă, ■cele dela mijloc penate, iar cele de sus înguste şi subţiri la vârf. Florile albe, sunt după tipul crucifer. Rădăcina noduroasă, groasă şi de 5 cm, roasă pe râzătoare, împrăştie mirosul tare, ce face să lăcrămeze ochii. Cel cultivat e mai dulce. Hreanul e plantă folosită şi In medicina populară. Zeama de hrean fiartă în vin e bună împotriva scrofulelor. Pe din afară se foloseşte în locul muştarului; între
iFig. 511. — Torţei (Gr.).
Fig. 512. — Pai de torţei (d. Kerner).
328
FLORA ROMÂNIEI
cârpe subţiri, împotriva junghiului. Pus la ceafă alină durerile de cap şi opreşte guturaiul. Ceaiul de frunze îndulcit cu miere aduce urinare; e bun la răceală (Dr. V. Voiculescu).
In afară de ciupercile care atacă multe plante cultivate, periculos pentru unele din ele, lucerna şi trifoiul, este t o r ţ e 1 u 1 (Cuscuta)» Sunt mai multe soiuri. Unuia îi place inul, altuia urzicile, cimbrişorul ori trifoiul (C. triţolium). In Basarabia nici laptele-cânelui nu scapă de asemenea paraziţi, care-1 strâng până ce-1 înăbuşă (C. planiţlora).
Trunchiul de torţei se reduce la un odgonaş verzui, care se învălătuceşte nu numai pe trupul unei plante, ci pe mănunchiuri de plante. Nu	se	mulţumeşte	să	se ridice	pe ele, dar le suge	vlaga priit
ventuze,	aflate	din	loc	în	loc.	In asemenea condiţii n’au	nevoie de
frunze, căci nu are la ce le folosi; iau doar mâncare de-a gata din corpul gazdei. In schimb fac flori multe* mărunte, strânse ghem. Sunt cărnoase*, uneori trandafirii, alte ori albe; produc multe seminţe. In totul prin pa* razitismul lui torţelul aduce aminte de panglica dintre viermi, al cărei trup se reduce la saci plini cu ouă.
Seminţele mărunte cad toamna* iernează. Cum dă primăvara, încolţesc. O altă	minune se observă	la aceste
plante.	Puiul fără rădăcină	se înfige
puţin în pământ; îndoaie vârful în toate părţile, « căutând » cu adevărat trunchiul plantei de care s’ar învălătuci. De nu-1 găseşte, piere. Dacă atinge cu vârful lui sensibil un trunchiu de in* de trifoiu, lucernă, repede se încolăceşte, se desprinde de pământ şi se urcă tot mai sus pe trunchiul gazdei. Cât e mică, planta are mai mult înfăţişarea unui vierme, care se sbate să-şi caute o scăpare.
Sugând hrana plantei pe care s'a agăţat, ajunge să o omoare. In lucer-nării ori trifoişti se văd petece-petece*. adevărate chelii în lan. Sunt locurile invadate cu torţei, care se mai numeşte borangic, părul-sfintei-Marii, steagul-zânelor. Sămânţa de luţernă şi de trifoi nu poate fi vândută până ce nu se «decuscu-Fig* 51&, ^ Verigei	tează» la institute anumite, căci
TERENURI CULTIVATE
329*
altfel s’ar întinde pe toate lanurile şi ar forma o adevărată pacoste.
Trifoiul mai e încercat de un alt parazit din neamul v e r i g e-lului (Orobanche minor), din care la noi se găsesc vre-o 20 de specii, parazite pe fel de fel de plante. Fiind parazite au trunchiul cărnos, rumeior, fără frunze, cu cel mult nişte solzi. Flori dimpotrivă au multe, mari, tot rumene ca de carne stricată; la port sunt cam ca o floare de labiat, cu o petală mare în sus drept glugă. Dau seminţe multe, care ca şi ale torţelului sunt în căutarea unei gazde. Din sămânţa neagră iese o rădăcină ce se înfundă în pământ ca un sfredel şi creşte cât îi ajută hrana. Dacă n’a dat de rădăcina gazdei, piere. Cum a venit în atingere cu ea, e salvată. Se umflă la capăt de* înconjoară rădăcina şi o străpunge până ce dă peste vasele ei. Astfel creşte, se desvoltă pe seama gazdei care la urmă trebuie să muncească pentru două fiinţe, până ce nu mai poate. Verigelul e parazit pe plante de câmp, de pădure, de lângă ape (podbal), pe trifoiu şi lucerna* (O. lutea), până şi pe pelin (O. gracilis), pe cânepă (O. ramosa).
B.	Prin livezi, vii şi grădini cu zarzavat.
Omul concentrează în apropierea gospodăriei lui, pe o suprafaţă restrânsă, o lume deosebită de plante de al căror rod se foloseşte.
Prin ogoare omul restrânge întinderea naturală a plantelor sălbatece. In livezi şi vii, în grădinele cu zarzavaturi, ca şi în grădinele cu flori, omul desfăşoară toată energia pentru a crea varietăţi potrivite nevoilor şi locului. In această direcţie îndeplineşte adevărate minuni. Prin iscusinţa minţii lui, punând în aplicare însuşirile adevăratului om: ştiinţa, voinţa şi răbdarea, a ajuns să schimbe darurile naturei, să le mlădie dorinţei lui, să fie asemenea artistului sculptor, care dintr’un inert bloc de marmură ciopleşte făptura impunătoare-a unui David.
Să supui o fiinţă, viaţa, la o schimbare în sensul dorit, e mai anevoie decât să înjghebi o maşină oricât de complicată. Şi totuşi omul a ajuns la crearea de varietăţi şi rase noi, dintre animale şi plante, în care numat aburul fiinţei primitive, vietate cu energie proprie, se mai poate prinde.
Unul din cei mai mari meşteri în arta de a crea forme dorite între plante, americanul Burbank, adevărat magician, a ajuns să creeze minuni: prune fără sâmburi, agrişe cât nucele de mari, mere fără învelişul scorţos al sâmburilor. Cactuşii netrebnici ce creşteau, ca dudăul, în ţinuturile dinspre Mexic, i-a transformat în cactuşi fără spini, cu fructe bune de mâncat, binefacere pentru pustietăţile' însetate.
Grădina puţin întinsă, cum e acea din jurul Bucureştilor luată drept îndrumare în înşirarea pomilor şi a «verdeţurilor»-
330
FLORA ROMÂNIEI
cultivate, e o gospodărie abea înfiripată; e interesantă prin acea că e snetodic cultivată, ca livadă şi ca grădină de legume. Natura e aceeaşi, într’un colţ restrâns ori pe o mare întindere.
Stăpânul ei are de luptat în primul rând cu cel mai îndârjit duşman al grădinelor şi chiar al ogoarelor. E pirul (Agropyrum repens) o buruiană afurisită de care cu greu poate scăpa agricultorul cel mai cu voinţă.
Face parte din neamul grâului; are însă un trunchiu subpământean la adânc, lung şi ramificat. II tai cu plugul, dar e deajuns să rămâie o bucăţică din el cu un mugure, pentru ca iarăşi să iasă la lumină paiul aspru, cu frunze lungi tot aspre. Dă spic asemenea cu al grâului. De-1 laşi să se coacă, împrăştie planta din nou. De-1 coseşti de verde, împiedici să se împrăştie, de şi-i rămâne în pământ trunchiul. E o adevărată pacoste.
Alăturea de pir, troscotul este tot o bu-3Fig. 514. — Pir. ruiană îndărădnică. Măcar se restrânge numai în lungul aleelor, dându-le verdeaţă.
Aceste două burueni sunt nelipsite din grădină, cu toată grija muncitorului de a le stârpi.
Gospodăria e sistematică, fiind făcută pentru plăcere, dar şi pentru folos: utile dulci. Fiind în bătaia vântului	e	apărată printr’un gard
de salcâmi şi plopi, cei doi arbori cari pot creşte nesupăraţi şi în stepă. Despre salcâm, palmierul nostru, s’a scris mai sus. Plopul-piramidal este folositor, dar şi decorativ. Crescând înalt, cu ramurile strânse în sus, aduce aminte de chiparoşii ţinuturilor calde. Singuratec, îl vezi de departe; e ca un far de orientare. Puşi în şir, unii lângă alţii, ca la Mizil, Timişoara ori Jiblea formează zid înalt, atractiv; strânşi grămadă în jurul gărilor din Basarabia le umbresc, dar le *apără şi de vânt. De aceea se plantează drept parapet viu, împotriva crivăţului. Creşte uşor dacă locul nu e de tot uscat; ca şi neamurilor lui îi place umezeala la adâncul rădăcinilor. înfrunzeşte curând şi iute. Având frunzele lătuţe, mai late	de	cât	lungi,	cu	vârful
^rotunjit, pe o codiţă subţirică, ţine umbră	când	sunt	mai	mulţi
Fig. 515. — Plopi piramidali la intrarea pepinierei din Istriţa,
TERENURI CULTIVATE
331
în şir. Se înmulţesc lesne prin butaşi; de regulă se cresc puieţi in şcoli.
Ca o împlinire a celor doi arbori de jur împrejur grădina este împrejmuită cu g 1 ă d i c e deasă (Gleditschia triacanthos) de loc din America de Nord (Canada), foarte mult folosită la noi. Nu mai e nevoie nici de sârmă ghimpată, căci are adevărate suliţi uneori cu trei dinţi, ramuri modificate. Şi salcâmul are doi spini la baza frunzelor, dar ale gle-dicei sunt mai sdraveni, ieşiţi din trunchiu. Creşte deasă de nici porcul nu se încumetă să treacă prin gard. Câtă deosebire însă între gledice mereu tunsă ca să se îndesească şi între arborele crescut în voie, înalt,
ramificat cu scoarţa ca unsă cu Fig, 516. - Plop ca decor biserkei de catran, cum se vede şi în Ciş-	umn	din	Fildui-Ardeai.
migiu.
Aceasta e împrejmuirea. Interiorul e împărţit în tarlale regulate, prin aleie împrejmuite cu stânjânei pitici ce înfloresc de timpuriu sau cu stânjânii obişnuiţi de grădină (Iris germanica). Trag, când sunt în floare, două dungi albastre de-a-lungul aleei. Trunchiurile
lor subpământene noduroase şi cărnoase se ţin la faţa pământului. De cum dă căldura de primăvară, din muguri se înalţă cunoscutele frunze ca nişte săbii, verzi, lucioase. Prin Mai apar şi florile cu o alcătuire caracteristică, din 6 foi, din care 3 de dinafară sunt mari, resfrânte; alte trei interne înguste. Interesantă e fecundaţia la această floare. In interiorul ei se văd trei foiţe late la vârf, care nu sunt altceva decât stilul şi stigmatul. Sub fiecare din aceste foi, ca lipite de ele, stau staminele. Vine o albină după nectar. Se aşează pe una din foile mari. Cât se căsneşte să-şi vâre trompa la nectar, stigmatul lăţit o şterge pe spinare Fig. 517. Spini de Gleditschia. ^ p0ienul adus de pe altă floare. Când
iese albina, după ce a supt nectarul, Împinge în sus stilul lat, aşa încât stigmatul nu mai vine în atingere <cu ea. In schimb se umple de polen din stamina rămasă în vânt. E
332
FLORA ROMÂNIEI
unul din ingenioasele chipuri cum natura caută să asigure viaţa speciei. Podoaba stânjâneilor se stinge repede. Ca să nu rămâie alea
Fig. 518. — Fecundaţia la stânjâneL
neînflorită, lângă ei stau şiruri de trandafiri pitici sau tufe de cri-santeme, care înfloresc şi după ce dă bruma.
Podoaba de primăvară a grădinii încep să devie pomii sădiţi în rânduri regulate. înfloresc unul după altul în scurtă vreme.
începutul îl face caisul (Armeniaca vulgaris) nume introdus în locul zarzărului, odată mai obişnuit, de loc de prin Turkestan. Lăsat în voie,. zarzărul creşte rămuros şi destul de înalt, cât un vişin măcar. Aşa sunt în livezile bătrâneşti, o frumuseţe când în mijlocul verii stau încărcaţi cu zarzările gustoase, galbene - roşcate* şi cu sâmburele neted. In livezile noi se pun caişi mai mici, căci, aduşi de prin alte ţări, nu prea trăiesc mult. Sufăr de un soiu de cancer, umflături la rădăcini sau trunchiu, cât nişte guşe. In jurul Bucureştiului, ca
Fig. 519. — Caise.
TERENURI CULTIVATE
333
şi în câmpia toată, le merge atât de bine, în cât în unii ani e o supraproducţie de fructe. Caişilor le plac căldura, de aceea se pun în locurile Mtute de soare, dela sud şi apus.
De cum le dă de veste .'alunul, caişii înfloresc Snainte de a da frunzele.
Sunt frumoşi, ca ninşi de florile albe, cu 5 petale şi stamine mai multe, gălbii.
Fructele la început verzi şi ^acre, când se coc sunt dulci şi zămoase. La noi s’au introdus vre-o 14 soiuri, dintre care unii cu fructele aproape cât pumnul de mari. Caişii pot trăi şi 60 de ani, dar de rodit dau greş în anii când o zi-două de îngheţ, în primăvară, cum nu e rar în 'Clima noastră, strică toate florile.
Tot atât de ameninţaţi sunt per sicii (Persica vulgaris) originari din nordul Chinei; şi ei înfloresc de vreme, înveselind grădina eu florile trandafirii, desfăşurate tot înaintea frunzelor. Le plac mai mult locurile calde, de aceea prin Nordul României mai rar pot dăinui. Frumoşi şi rodnici persici sunt din Banat până pe la Baia-Mare. In iarmarocele din toamnă nu e decor mai atrăgător de cât coşurile pline cu fructele atât de frumoase, îmbujorate ca obrazul unui copil sănătos.
Sunt plantaţi izolaţi, dar mai adesea în «spalier», pe păreţii expuşi la soare. In văi cu ceaţă nu le merge bine. Sunt două soiuri de persici; unii cu fructele netede, cu varietăţi mai puţine, altele cu peliţa ^a presărată cu o seamă mătăsoasă, ce le dau o înfăţişare ca acoperite de brumă. Se deosebesc de caise şi după sâmburele cu coaja încreţită; la unele carnea nu se desface de pe sâmbure.
Nu lipsesc la noi nici migdali (Amygdalus vulgaris). Cu puţină voinţă şi alegere de varietăţi s’ar putea răspândi mai mult. Spre deosebire de caise, partea cărnoasă a fructului nu se mănâncă. In schimb ^este căutat miezul sâmburilor, cu miros plăcut, uleios. Sâmburii migdalilor de la noi au coaja prea tare iar miezul e mai puţin dulceag. In grădinile dela Balcic, dar şi la Turnu-Severin, cresc migdali cât şi .zarzării de mari.
Caişii şi persicii îşi scutură petalele când încep să înflorească •vişinii şi cireşii, fraţi de cruce, căci fac parte din aceeaşi familie.
334
FLORA ROMÂNIEI
Vişinul (Primus cerasus) e mai scund la trunchiu decât cireşul, cu coaja mai roşcată iar frunzele lucitoare, dinţate pe margini. Florile
albe sunt aşezate câte 3—4 la
[---* * * > un l°c*
Jfcjbur ' -	Nu	prea are multe varietăţi,
Vişinele mocăneşti sunt rezistente, ţin mai mult; crişanele sunt cele mai mari, închise la coloare.
Cireşul (Prunus amum) are frunzele păroase pe dos» cu două glande la baza codiţei. Coaja trunchiului se desface uşor; se foloseşte la îmbrăcatul buciumelor. Cireşii cresc înalţi* rămuroşi, fiind folosiţi uneori, ca între Strunga şi Tg.-Frumos de lângă Iaşi, drept arbori ce umbresc şoseaua. Par ca ninşi când sunt înfloriţi, florile având codiţa lungă, mai multe la un loc.
Sunt răspândiţi la noi, cu varietăţi felurite dela cireşile amare mici cât boabele de mazăre, până la cireşele-hultoane, mari, cu carnea dulce. Sunt cireşe
Fig. 521.—Migdal la Balcic (fot. A. Borza).
albe, cireşe pietroase de Cis-nădioara, Drăgănelele de Piteşti, etc. La Cisnădioara lângă Sibiu sau Ponoare în Mehedinţi când înfloresc cireşii, pe după Paşti, e raiu de frumuseţi, nu mai prejos de cele atât de cântate din Japonia, unde cultul cireşului este foarte răspândit. Cozile de cireşe dau un minunat ceai pentru urinare.
Frumuseţea livezii se mută pe m e r i (Malus communis). Nu poate fi tablou mai înviorător, mai atrăgător, de cât un măr în putere, rămuros, crescut în voie în mijlocul
Fig. 522. — Flori de cireş
TERENURI CULTIVATE
335»
unei livezi mănăstireşti, cu iarbă proaspătă presărată cu bumbişori trandafirii ori flori de păpădie ce sclipesc ca bani de aur. Mărul e ciucură de flori mascate, cu câte 5 petale albe, aburite cu trandafiriu şi cu staminele aurii. E zumzet de albine ca nişte harfe eoliene...
Originar din Caucas mărului îi merge bine la noi. Sunt ţinuturi vestite numai cu livezi de meri, ca pe valea Someşului, la Năsăud* ca la Tighina în Basarabia ori Rădăşeni lângă Fălticeni. In exportui fructelor dela noi merele joacă un rol principal. Sunt fel de fel de varietăţi. Numai în grădina botanică din Cluj, Al. Borza descrie 120' soiuri. De aceea mărul este foarte mult cultivat chiar în o mică grădină
Fig. 523.—Diferite soiuri de mere din ţară. Dela stânga la dreapta: mere dom* neşti, pipărate, creţeşti, pătule.
cum e aceea de unde am pornit. E un arbore de livadă crescut din* bătrâni, de pe vremea cărora se cunosc varietăţi cu nume specific româneşti. Din păcate multe din ele, cum sunt merele domneşti cât pumnul de mari, cu carnea dulce-acruţă şi cu pieliţa ca de ceară galbenă, sunt pe cale de a dispărea, înlocuite cu varietăţi străine. Sunt mere de vară, bune de mâncat încă în Iulie (Astrahan roş); sunt mere
de toamnă (Calville, cu miezul roşu); sunt mai ales mere care se păstrează bine până la Paşti: Batulele, o varietate din Transilvania, galbene-verzii; merele creţeşti din Regatul vechiu, cu dungi roşi la faţă; Ionnathan, cele mai răspândite, aromate şi uşor de păstrat;: Parmen-auriu cu vărgături roşcate, apoi merele renete atât de felurite şi ele. Cele ananas, mijiticii, galben-roşcate, zemoase şi aromate sunt cele mai căutate în comerţ, ţinând îndelungă vreme.
Pe cât de mulţi meri sunt la noi, rodnicia adesea e pe jumătate din ce ar putea da, nu numai din cauza multor duşmani ce au (cel mai’ periculos e păduchele de St. Jose), dar şi pentrucă nu se culeg măr cu măr, ci se bat cu prăjina; cele culese nu sunt alese şi păstrate ca*
Fig. 524. — Felurite soiuri de pere.
336
FLORA ROMÂNIEI
lumea. Din această pricină, după socotelile specialiştilor, 50% din producţia merelor este pierdută (Tr. Săvulescu).
Perii (Pyrus communis) sunt mai gingaşi; nu le merge bine pe coastele prea bătute de vânt. Se deosebesc de meri prin frunzele lucioase, cu codiţa scurtă şi păroasă pe dos. Au lemnul tare, iar florile albe, pe dinafară puţin aburite trandafiriu, stau grămăgioară, ridicate, apărând odată cu frunzele.
Ca şi mărul, părul e pom crescut din bătrâni, deşi tot mai rar se văd arbori mari, ramificaţi, purtând pe ei prin altoire, două-trei soiuri
Fig. 525. — Gutui. Floare, fruct tăiat în lung (R.).
de pere. Pe acelaşi trunchiu se puteau găsi pere harbuzeşti, mari, zemoase; pere bergamote mai mici, tot zemoase şi dulci; pere tămâioase lunguieţe şi cu aromă plăcută. Azi se cultivă tot soiuri străine, ce nu prea cresc mari sau chinuite în spalier. Sunt pere de vară (Sf. Maria, tămâioase), de toamnă, de iarnă. In general perele se păstrează mai anevoios decât merele, din care cauză se vând mai scump.
Mai rar se cultivă şi merişorul (Malus baccata) pentru dul-«ceţi, fructele fiind cât cireşele de mari. Se cultivă şi ca pom de ornament, nins de flori prin Mai.
TERENURI CULTIVATE
337
Relativ puţin răspândiţi sunt gutuii (Cydonia vulgaris); înfloresc mai târziu, după ce dau frunze pufoase pe faţa de jos, mai palide pe cea de sus. Florile mari stau singuratice, cu potirul tot pufos. Fructele galbene par ca lămâile. Au un gust astringent, cu sâmburii cleioşi. Din sâmburi se face ceai bun de tusă. In locurile mai secetoase gu-tuile sunt mici; în Deltă, ca şi în Sudul Basarabiei, fructele sunt mai moi şi cât nişte chitre de mari. Produc efect de colorit atractiv, când străbaţi Delta Dunării cu vaporul.
Nu e livadă cât de mică în care să nu se găsească măcar un prun. E pomul cel mai răspândit dela noi, cu suprafeţi mai întinse decât ale mărului. E plantat în şes ca şi în ţinuturile de dealuri, livezi de pruni găsindu-se din Nordul Moldovei până în Banat, din regiunea ■codrului basarabean, până la poalele din apus a Munţilor Apuseni. E cultivat din păcate nu pentru mâncare (prune uscate, magiun), cât pentru ţuică. Nu lipsesc de pe piaţa română prune uscate din California ori Jugoslavia, când ar trebui să trimitem noi în alte ţări.
Prunul nu creşte prea înalt, nici nu e atât de rămuros. îmbătrâneşte repede, fiind acoperit adesea de licheni, dar mai ales atacat de omizi, de cărăbuşi, contra cărora nu se iau îndea-juîise măsuri.
înfloreşte după ce dă frunze; are flori albe-verzii, cu codiţa scurtă după tipul celor de vişin ori trandafir, cu care se aseamănă.
Prunul obişnuit (Prunus. domestica) de loc de prin Asia, este de mult cultivat la noi. Se cunosc felurite varietăţi; unele cu fructul lung şi sâmburele :se desprinde uşor de carne (perje moldoveneşti) ; altele în forma de pară (bar-dace). Sunt prune albii, ce par, prin Banat, boabe de mărgăritar când sunt bătute de soare în asfinţit; sunt prune brumării.
Azi se cultivă tot mai mult prune aduse din părţi străine. Sunt vreo 52 varietăţi cuprinse în cataloagele marilor pepiniere dela noi (Buftea, Aiud). Dintre ele, cele mai răspândite sunt: tuleu gras, cea mai veche varietate românească, plantată pentru ţuică. Prunele de Bistriţa sunt cele mai cunoscute la noi, ca fructe de mâncat, proaspete sau uscate; sunt bune şi pentru magiun	(povidlă). Tot	atât	de
•cultivat e prunul de Agen, cu fructe dulci, în	special bune pentru	uscat.
Ringlotele brumării, se coc mai timpuriu, prin Iulie.
Fig. 526. — Prune de Bistriţa.
338
FLORA ROMÂNIEI
Răspândiţi odată erau goldanii (Prunus insititia), cu fructe rotunjoare, de coloare roşcată, cu carnea dulce, care nu se desprinde uşor de sâmbure.
In afara arborilor pomeniţi, mai în deosebi cultivaţi la noi nu e grădină sistematică fără de unii arbuşti din care se trage folos.
Tufele de pomuşoară sau coacăză (Ribes rubrum} sunt puse de-a-lungul aleelor sau în colţuri din grădina cu flori. Abia ies frunzele dese, crestate pe margini, cu 5 loburi şi florile se arată înşirate pe un struguraş; din ele, micuţe, galbene-verzui, repede ies
Fig. 527. — Pomuşoară (R.).	Fig.	528.	—	Agrişe.
bobiţe verzi, deodată acre, apoi roşii sau albe-gălbui şi dulci, după; varietăţi. Boabele cuprind în ele mulţi sâmburei. Florile sunt cercetate' de albine, iar din fructe se fac dulceţuri.
Tot în tufe mici sau alternând cu celelalte ca un copăcel cu trunchiul drept şi numai la vârf cu ramuri dese, este cultivat agrişul (Ribes grossularia) cu mulţi spini pe ramuri şi cu frunze cu câte 3 loburi, păroase. Florile sunt tot mici, verzui sau roşietice, din care ies boabe lunguieţe, galbene-verzui cu dungi în lung şi cu mici peri pe ele. Sunt bune de mâncat, acruţe-dulci şi laxative. In sfârşit pe lângă gard sunt puse tufe de smeură (Rubus idaeus) cu răi spini şi ramuri mlădioase, de se îndoaie. Când ating pământul pot da rădăcini şi astfel se formează tufe, de se îndesesc servind şi ca gard de apărare. Se cultivă din cauza fructului compus din bobiţe roşii atingându-se unele cu altele şi formând ca o căciuliţă, pe
TERENURI CULTIVATE	339
- nVA^m 0^**^ • v/f	âî
i\C'*'#.elt'Ş/ iţtv /*** * vAb I)
& ^ «vSVvfi
v,,,
a #{tVv h iwv '^55 ffe£A^\v#*&«:
V Vftvfr- M/+W i#*	Cw.«*fc
(lâ^S! ă®teS JM:
i.\^«S«ife<:- '"SS
capătul verde umflat al codiţei florii. Fiind aromate, se mănâncă proaspete sau din ele se fac dulceţuri ori sirop răcoritor.
Nu s’a terminat cu variaţia arbuştilor, căci gospodarul a dorit să aibă şi un pogon de vie pe lângă casă.
S’a plantat viţă-de-vie (Vitis vinifera) alegând soiuri ce se coc de timpuriu. Viile formează unul din bogatele daruri naturale ale României.
La noi e limita nordică a creşterii viţei. Nu se văd
Fig. 529. — Smeură.
vii nici în Maramureş, nici în Bucovina ori Nordul Moldovei şi al Basarabiei. Podgoriile în schimb sunt întinse în restul ţării, |f din Şesul Dunării (Segarcea-Dolj) până în Moldova (Cotnar-Iaşi)y din Nistru (Şaba, lângă Cetatea-Albă), până la graniţa de Vest (Arad, Vadul lui Vodă lângă Careii Mari). De aceea viţa e un dar însemnat, căci se poate mai lesne exporta struguri şi vin în ţările nordice.
Trunchiul viţei e lemnos de se fac din el şi bastoane. Creşte şi de 30 m. în lung. Se agaţă pe copaci, nu numai prin învălătucirea
Fig. 530. — Struguri. Razachie albă
22*
340
FLORA ROMÂNIEI
coardelor mlădioase, dar mai ales prin ajutorul cârceilor, cu o sensibilitate mare, ce se sucesc în jurul unui suport, harag sau sârmă de ţin coarda în sus. Frunzele late, cu 5 loburi, dau umbră. In al treilea an înfloreşte cu flori micuţe, verde-gălbui, mirositoare, dar fără nectar. Au 5 sepale ca nişte zimţi şi 5 petale lipite în vârf, ca un clopot. Din floare iese cunoscuta bobiţă cu sâmburi, cu pieliţa lucie, verde şi acră la început (aguridă), dulce şi colorată când e coaptă. Adusă din Asia, viţa-de-vie repede s’a aclimatizat şi la noi. Suntem una din ţările cele mai bogate în podgorii, dând vinuri minunate. Vinul de Cotnari a fost lăudat de Petru cel Mare, când l-a gustat din pivniţele Domneşti. Din nefericire filoxera în 1886 a stârpit viţele indigene.
Rar se mai găsesc vii cu viţă veche, care aveau diferite numiri propii: beşi-cată, braghină, busuioacă, razachie, ţâţa-vacii. Azi sunt înlocuite cu varietăţi străine, altoite pe portaltoiuri americane, rezistente împotriva filoxerei. Podgoriile
' 2 .î
Fig. 531.—Floare de viţă (d. Schmeil).
Fig. 532.—Fetească-albă.
dela Cotnar, Iaşi, Huşi, Nicoreşti, Odobeşti, Valea Călugărească, Drăgă-şani, Mediaş, Arad, Cetatea-Albă, Nicoliţel, sunt însă vestite cu soiuri de vin parfumat şi tare, alb, roşu ori porfiriu, ce pot sta la concurenţă cu vinurile străine. Vinurile albe se scot din varietăţile: grasă, fetească, Risling, galbenă de Odobeşti, Ottonel, Aligote. Pentru struguri de masă cu coacere timpurie sunt : Chasselas, tămâioasă, coarnă, Afuz-Ali cu pieliţa groasă, căutaţi pentru export. Struguri negri sunt: Hamburg dulci, cu bobiţele mari, foarte gustoşi sau poama-coarnă cu pieliţa groasă, rezistentă.
Din păcate dacă înainte de a da filoxera, atât de îmbelşugat era rodul şi atât de ieftin lucrul pentru îngrijirea viei, încât la culesul strugurilor domnea chef şi cântece de bucurie, acum via cere o cultură grea cu multe cheltueli: pentru plantat, stropitul de mai multe ori, legatul, prăşitul, copcitul şi îngropatul. Podgoriile sunt azi mult
TERENURI CULTIVATE
341
mai puţin rentabile. Pe lângă altele viţa este foarte delicată; suferă de multe boli. In afară de filoxeră e insecta Cochylis care-i strică boabele chiar crude; dar mai stricătoare sunt diferitele ciuperci, cum e Oidium, Mildiu (Plasmopora viticola) ce atacă frunzele; alta atacă rădăcinile (Dematophora necatrix); alta (Botrytis cinerea) face să putrezească boaba coaptă. Cu toată munca grea, cu toate marile chel-tueli pentru îngrijirea viei şi înzestrarea cu instrumente şi vase, încă a rămas un izvor însemnat de bogăţie. An bun cu an rău se scoate între 7—8 milioane hectolitri de vin. Suntem a patra ţară din Europa, .după Franţa, Spania, Italia, în ce priveşte cantitatea de vin anuală.
Fig. 533. — Vie pe haragi dela Buftea-Ilfov.
Viile bătrâneşti şi ele replantate, mai ales cele de dealuri, con-stituiesc unităţi biologice, nu numai prin plantele ce cresc printre butuci până ce sunt prăşiţi sau rămase pe marginea viei.
Se pot vedea adevărate asociaţiuni de plante, nestingherite, crescute într’un brâu verde, mai ales dacă împrejmuirea nu e din sârmă ghimpată ci bătrâneştile garduri, cu mărăcini şi cătină.
Primăvara sunt stropii oacheşi de sugel şi urzica moartă, printre care se înalţă câte o usturoiţă (Alliaria officinalis), din familia cruciferelor, ce poate creşte înaltă şi de un metru, când stă mai la umbră. Numele i l-a dat poporul, pentrucă frunzele frecate între degete lasă un uşor miros de usturoiu.
Are frunze mari, late, cele dela bază în formă de rinichi, cu coadă lungă, cele din spre vârf în formă de inimă subţiate la vârf, crestate pe margine, cu crestăturile ascuţite şi cu codiţă scurtă.
342
FLORA ROMÂNIEI
înflorită de timpuriu, dă spre capătul ramurilor flori albe cu 4 petale. Fructele lungi, noduroase, au multe seminţi negricioase, de-a-lungul pieliţei ce rămâne după crăparea fructului uscat. De aceea unde s’a nimerit o usturoiţă, în al doilea an sunt multe. Planta de altfel şi ea trăieşte doi ani şi e căutată în medicina populară; frunzele sunt diuretice; sucul acru e bun pentru răni iar făina din seminţe se foloseşte ca şi aceea de muştar. Cam în vremea de primăvară când înfloreşte usturoiţă, se vede şi rostopasca (Chelidonium majus) din aceiaşi familie cu macul, deosebindu-se prin florile galbene cu 4 petale şi cu fructul lungareţ. Ramurile rupte dau un suc galben.
Fig." 534. — Usturoiţă.	Fig.	535.	—	Rostopasca.
Tot în vii mai adesea se poate vedea o plantă curioasă din neamul cartofului, numită de popor p ă p ă 1 ă u dar şi gogoaşe (Phy-salis alkekengi). Se înmulţeşte repede, căci din trunchiul ei subpă-mântean, dă ramuri în toate părţile. De aceea e o buruiană ce nu e prea dorită. Frunzele tot câte două au codiţa lungă; la subsuoara lor se iveşte o floare albă gălbuie, mică, de abia se vede, plecată în jos. E interesantă de cum începe să se formeze fructul, o boabă la început verde, apoi portocalie închisă. Caliciul florii creşte, ajunge ca un balon umflat, dintr’odată galben apoi roşietic, de atrage atenţiunea ca nişte lampioane ce spânzură în desişul frunzelor, pe planta ramificată, uneori şi de y2 m. de înaltă. Din cauza aceasta nurarpă-pălăul este sădit şi în grădini, ca decorativ, deşi se înmulţeşte atât de repede, de nu ştie grădinarul cum să scape de el.
TERENURI CULTIVATE
343
Frumoasă e planta mai ales către toamnă, când balonul roşcat e în plină desfăşurare. E o dantelă deasă de viţe roşii, ţesute între 5 undrele mai groase, După ce frunzele cad balonul e un adevărat juva-ier de filigrame care cuprinde în el boaba roşie ca de cârmâz, bună de mâncat. E una •din ţesuturile de <0 gingăşie neîntrecută, plăsmuită de natură. Baloanele atrag a-tenţia păsărilor,
cărora le plac să ciupească boaba dulceagă şi să împrăştie astfel seminţele. Planta este folosită în medicina populară. Rachiul în care s’au murat boabele, e bun împotriva durerilor de rinichi sau pentru a lecui podagra.
Când păpălăul şi-a înroşit fructul, gardul din via bătrânească este un adevărat tablou cu felurite colori şi forme. Parii gardului viu sunt formaţi din vreun nuc, vişin ori s t e j ă r e 1. Intre ele sunt tufişuri de soc, alun, salbă-moale, întreg cortegiul arbuştilor din păduri,împletiţi unii cu alţii. Bozul umple golul. Pe lângă corimbele lui pline de boabe negre ca cerneala, pe câte o codiţă ruginie, sunt altele cu ultimele flori ce răspândesc un uşor miros de vanilie. Peste ele se agaţă altele. Tufa de alun este acoperită de cea mai decorativă agăţătoare dela noi, curpănul-alb. Cu coarda ei ca o sfoară, sucită, se urcă din creangă în creangă, legându-se şi cu codiţa frunzelor de un verde şters. E tipul îndărătniciei de a învinge, a domina, a fi tot mai sus, deasupra altora, mai către soare. Vara împodobeşte arborele ce o susţine cu buchetele florilor albe ca de lămâie. Spre toamnă arborele pare din nou înflorit, prin grămada fructelor ca de mătase, cu codiţele lor argintate, pufoase, formând o enormă pânză de păianjen împodobită, după o noapte senină, cu diamante de brumă. De crengile unui arţăraş tânăr, cu fructele ca fluturii, înaripate, se anină hămeiul, cu peri aspri, încârligaţi, prin care se ridică. Din chioşcul de verdeaţă spânzură numeroase canafuri verzii, îngrămădirea fructelor tot înaripate. Biata urzică este înăbuşită de strânsura odgonaşelor cu boţuri de fructe ale torţe-
1	u 1 u i. încolo, mai ales când lumina blândă a soarelui de toamnă îl loveşte pieziş, spre asfinţite, gardul e ca o enormă diademă de tot soiul de pietre scumpe, de toate colorile. E o expoziţie întreagă de fructe cărnoase care mai de care mai cochete, mai
Fig. 536. — Balonul de păpălâu.
344
FLORA ROMÂNIEI
oacheşe, pentru a atrage privirea pasărilor. Aici este păducelul luat de Casa Tudor din Anglia drept stemă. Fructele lui sunt stropi de mărgean printre frunzele ca foi de aur bătut. Mai încolo e dârmocsul în vârful căruia se clatină grămada fructelor ca pana corbului. Lângă ele, ca un
Fig. 537.— Fructe de hămeiu (des. E. Saulea-Bocec).
Fig. 538. — Fructe de păducel (des. E. Saulea-Bocec).
spic mare stau boabele negre-liliachii de lemn-cânesc, după care se dă în vânt botgrosul. Delicaţi sunt cerceluşii ca de mărgean de d r a c i 1 ă, ce spânzură printre frunzele şi ele galbene ori vişinii. Acelaşi surâs de mulţumire îţi provoacă şi seminţele portocalii cu o pată albă de s a 1 b ă - m o a 1 e, ce se întrezăresc numai dintr’o capsulă cu patru muchii, ca muiată în carminul cel mai curat. In arbuşti e pictura segantiniană a fructelor.
Buruienile în parte uscate nu se lasă mai prejos.
Podoaba cea mai atractivă o fac fructele de p ă p ă 1 ă u.
Bobiţele roşii ca focul de m u-t ă t o a r e, agăţătoare şi ea, stropesc fondul uscat al gardului.
Pare că anume gardul, ghirlande de pietre scumpe, înconjoară tabloul belşugului din vie, cu strugurii doldora de boabe care negre*
Fig. 539. — Fructe de cruşan (des. E. Saulea-Bocec).
TERENURI CULTIVATE
345
care ca de ceară, ce spânzură din decorul frunzelor şi ele cu nuanţe variate dela galbenul auriu până la purpur ori vişiniul bătător la. ochi. Şi dacă vreun cireş face parte din împrejmuire, stropii frunzelor lui ca para focului, măreşte polichromia naturală, sub baldachinul albastrului curat al cerului de toamnă.
E un tablou natural neuitat; stârneşte mulţumirea în suflet şi roiu de gânduri curate, înălţate până la taina nepătrunsă a cerului. Este minunea înfăptuită de natură.
Fig. 540. — Fructe de păpălău.
Pe bucata de teren bine îngrijită s’a semănat şi zarzavaturi pentru casă, în straturi regulate, cu şanţuri printre ele, ca să se strângă apa de ploaie căci zarzavaturile cer apă multă.
Printre plantele cultivate de preţ este sparanga (Asparagus officinalis). Ceea ce se mănâncă dela sparangă este o ramură îngroşată, cu ^mugurele cărnos în vârf şi care a crescut, s’a umflat, acoperită de pământ, la umbră şi umezeală. Pământul unde se seamănă sparanga, trebue] îngrăşat şi lucrat anume, cu valuri sub care cresc mugurii şi şanţuri pentru apă. Abia în primăvara celui de al treilea an dela semă-nare sau dela punerea în pământ a tul-pinelor cumpărate gata, se poate tăia lăstarul gras. Dacă se lasă să crească lăstarul dă o tulpină subţire cu frunze ca firele de aţă, verzi. Aşa e cu sparanga-sălbatecă din păduri, care înfloreşte şi dă boabe frumoase roşcate. Poporul numeşte planta astfel crescută umbra-iepurelui, în ironie, căci dă prea puţină umbră. E un gen comun în: Flora României. Se întâlneşte dela marginea Mării (A. maritimus) până în stepe (A. tenui-folius).
Tot puţin sunt cultivate şi c ă p ş u -n e 1 e ce se trag din căpşunele de câmp (Fragaria collina). Neam cu fragul au ca si ele frunzele cu trei foi, iar trunchiul târîtor. Astfel se pot înmulţi prin marcotaj natural. Fructul]
Fig. 541..— Un mânun-chiu de sparangă.
J546
FLORA ROMÂNIEI
este cărnos, aromatic, presărat cu sâmburaşi mărunţi, adevăratele fructe.
Se plantează în rânduri de 25—30 cm. şi cam la 60 cm. departe tufă de tufă, ca să aibă unde să se întindă. Mai ales cele de 3—4 ani dau roade din belşug. Trebuesc însă tot împrospătate căci dacă îmbătrânesc nu mai rodesc ca lumea. Sunt diferite soiuri, unele ca şi cele sălbatece, ţuguiate; altele ca nişte pătlăgele roşii. Unele dau roade numai o lună, altele şi 5 luni. Dacă li se rup primăvara florile dau fructe târziu spre toamnă.
In colo grădina cuprinde tot ce e nevoie pentru o gospodărie.
Fig. 542. — Umbra-iepurelui.	Fig.	543.	—	Căpşune.
Nu lipsesc pătlăgelele-roşii, vinete şi ardeii, neamuri între ele. Câteva tufe de pătlăgele-roşii (Lycopersicum esculentum) dau saţul casei, dacă sunt îngrijite cum trebue. Sunt plante resă-dite; răsadurile se cumpără dela grădinari sau căpătate în straturi calde, cu bălegar mult în jur şi cu acoperiş de sticlă. Puse în pământ repede izbucnesc, întind ramurile verzi cu frunze mari, compuse; frecate dau un miros greoiu. Florile sunt galbene, cu corola ca o stea, iar staminele unite prin antere. Fructul verde la început, roşietic mai apoi şi zemos, cuprinde mulţi sâmburaşi. Fiind greu ar trage ramurile la pământ. De aceea bunul gospodar ridică curpănul rŞi-1 leagă de un ţăruş. In acest fel îl bate soarele din plin şi fructele se coc mai repede. Ca să ajungă mari se taie unii muguri, lăsând numai pe cei sănătoşi. Sunt bune crude sau să pregătesc ^mâncări cu ele; zeama fiartă, închiegată, dă bulionul ce ţine
TERENURI CULTIVATE
347
peste iarnă. Pătlăgelele-roşii, zise şi domate sau paradaise în Ardeal, după numele nemţesc (Paradeis), cuprind multe vitamine.
Pătlăgelele-vinete (Solanum melongena) dimpotrivă au
trunchiul aproape lemnos şi ramificat, cu frunze largi, mari, de ţin umbră sub ele. Florile ca şi cele de cartofi, sunt violete, cu pata galbenă a staminelor în mijloc. Fructul este tot o boabă, mare, lucie vânătă, plină
Fig. 544. — Pătlăgele-roşii.
Fig. 545. — Pătlăgele-vineie.
cu o carne cenuşie, în care sunt împlântaţi mulţi sâmburaşi. De locul ei de prin India de răsărit se cultivă la noi în mare cantitate, fructele putându-se păstra şi peste iarnă, uscate ori conserve.
Nelipsit e şi ardeiul, pipăruşul (Capsicum annuiun) de origine americană, la port cam ca şi pătlăgica vânătă, numai că trunchiul e mai delicat, verde, frunzele mai mici cu vârful ascuţit. Florile albe, mărunte, înfloresc până ce cade bruma. Fructele sunt bine cunoscute, o pungă ascuţită cu învelişul cârnos şi cu o grămadă de seminţi lătuţe, la capătul cotorului ce-1 susţine. Ardeii au forme variate dela cei mărunţi ţuguiaţi şi iuţi, la cei subţiri şi lungi, până la ardeii cărnoşi şi dulci la gust, zişi ţucări, cu carnea Fig- 546. — Ardei. albă, ori gogoşarii turtiţi şi cărnoşi. Se mănâncă de verzi. Când se coc devin roşii. Cei mici se înşiră pe aţă şi sunt păstraţi spânzuraţi toamna pe aţă pe sub streşinele caselor de
348
FLORA ROMÂNIEI
ţară. Cuprind şi ei bogate vitamine şi o substanţă iute (capsicina). E un zarzavat ce activează digestia. Din măcinarea ardeilor roşi se
avea mereu ridichi proaspete. Rădăcina se umflă, devine roşcată sau rămâne albă, cu miezul fraged. Ridichea-de-iarnă creşte mai mare, cu coaja neagră şi cu miez iute. Tot pivot, rădăcină umflată, dar dulce, au morcovii (Daucus carota var. sativa). In primul an îşi desvoltă rădăcina; lăsată în pământ în al doilea an dă frunzele, florile şi seminţele. Rădăcinele au coloare portocalie şi cuprind mult zahăr şi vitamine. Sunt diferite varietăţi dela cei obişnuiţi cu rădăcina ca un con, la cei cu rădăcina cilindrică, văratici, sau cu rădăcini scurte ca nişte ridichi.
Morcovii se seamănă în rânduri pe straturi anumite sau se pun:
pe marginea straturilor în care s’au semănat alte plante cu rădăcină firoasă; având rădăcina ca un ţăruş, nu intră în concurenţă cu celelalte-
scoate « papricaşul » mult întrebuinţat în ArdeaL Moara dela Cenad, din: Banat, dă loc la o cultură întinsă de ardei în partea locului.
Din o asemenea grădină gospodărească nu lipseşte nici cartoful.
Fig. 547. — Gogoşari dulci.
De asemenea se cultivă şi ridiche a-d e-lună (Raphanus sativus) ce se seamănă primăvara din 20 în 20 de zile, pentru a
Fig. 548. — Ridiche-de-iarnă.
Fig. 549. —■ Soiuri de morcovi.
TERENURI CULTIVATE
349
Un strat-două de salată sau lăptuci (Laduca sativa) nu poate să lipsească din grădină. Sunt atât de variate ca formă, care ca o căpăţână de varză, care cu frunzele creţe, de nici nu-ţi vine a crede că se trag din lăptuca sălbatecă, ce creşte prin locurile mai umede de pe lângă păduri, pe marginea ogoarelor. La noi cresc vreo 10 specii, din care unele (.Laduca muralis = susaiu-pădureţ) se urcă până în ţinuturile de munte. E interesant portul uneia dintre ele: Laduca ..scariola comună pe lângă garduri, prin locuri necultivate, chiar pe lângă drumuri. Creşte înaltă şi cu frunze lungi, pe margini ca uri fere-
Fig. 550. — Diferite soiuri de salată.
rstrău de tăiat butucii, cu zimţi largi şi curbaţi. Pe dosul frunzei, pe nervura principală se găsesc peri aspri, înţepători. Dacă creşte mai la umbră frunzele ei sunt întinse în toate părţile ca la orice buruiană. De creşte în bătaia soarelui, frunzele dimpotrivă sunt îndreptate toate în aceeaşi direcţie, ridicate în sus, lângă tulpină, iar muchea are direcţia Nord-Sud, pe când feţele sunt spre răsărit şi apus. Ar putea servi drept busolă, pentru aflarea punctelor cardinale. Cu chipul acesta soarele, le bate în plin la răsărit şi asfinţit când puterea lui e slăbită; la amiază le bate în dungă şi nu sileşte planta să dea multă apă din ■ea. E un minunat mijloc de apărare împotriva pierderii de apă, care nu prea se găseşte din belşug în locurile unde creşte planta.
350
FLORA ROMÂNIEI
Aproape de stratul cu salată, care e verde de cum se spală spuma omătului căci e pusă de cu toamnă, se află stratul cu spanac (Spi-nacia oleracea) neam cu loboda, cu frunze mari mai deschise la coloare. Când e lăsată să deie flori, creşte înaltă; florile bărbăteşti verzui sunt pe un individ, cele femeieşti pe altul.
Pe lângă morcovi se pune şi sfecla-de-mâncat (Beta vulgaris cruenta), cu rădăcina ca sângele de roşie, nu atât de dulce cum.
e cea pentru zahăr. Sunt varietăţi numeroase, unele roşii curat (sfeclă pingea)* altele cu inele albe în miez.
Mare rol la casă joacă unele plante din neamul papilionaceelor, cu florile ca fluturii. Aşa e bobul (Vicia faba) ce se seamănă şi în mustul omătuluL Creşte înalt, cu trunchiu albicios, gol înlăuntru, muchiat, cu frunze compuse
Fig. 551. — Lactuca scariola. A) frunze bătute la răsărit; B) frunze bătute de soare la amiază. (Gr).
din frunzişoare mari, verde-albicioase. Florile albe, pătate cu negru pe aripi stau câte 2—4 la subsuoara frunzelor. Din ele iese câte o păstaie pâsloasă ce se mănâncă fiartă; uscată se desghioacă pentru a se scoate seminţele late cu câte o pată neagră la locul unde stau prinse de păstaie. De loc din Asia, bobul e o legumă foarte căutată la noi.
Mare însemnătate în hrana săteanului în special au fasola ca şi mazărea ce se seamănă mai de vreme.
Nici bame (Hibiscus esculentus) nu lipsesc din unele grădini îngrijite.
TERENURI CULTIVATE
351'
Des întrebuinţate în gospodărie sunt plantele din neamul dovleacului (Cucurbita pepo) semănat prin ogoarele de porumb. Astfel sunt b o-
Fig. 553. — Cum se suceşte fasola pe harag (Gr.).
Fig. 554. — Cârcei de mazăre (Gr.).
s t ă n e i i sau dovleceii, cari cresc în tufe puţin întinse. Dam fructele gustoase, lunguieţe, cu coaja netedă şi cu miezul alb.
Castraveţii (Cucumis sativus) sunt nelipsiţi dintr’o grădină de gospodar. CurpennJoiLseJntind pe.....pământ, dar se pot agăţa cu cârcei, iar florile galbene sunt mărunte. Castraveţii sunt lunguieţi ca şi bostăneii, dar mai verzi, cu miezul mai des.	Se cultivă fel de	fel	de
varietăţi dela castravetele cu negi mulţi	la	faţă, până la acei	netezi, lungi mai bine de y2 m. Către toamnă	se	pun în cuiburi	« corni-
şonii», ce dau castraveţi mărunţi, fragezi, buni de murat în oţet. Castraveţii se mănâncă verzi, ca salată sau muraţi peste iarnă.
Mult răspândiţi la noi sunt pepenii-galbeni sau z ă -moşii (Cucumis melo) având curpenii ca şi la castraveţi, cu care se seamănă şi la frunze, numai că sunt mai păroase. Pentru a căpăta fructe mai de vreme şi mai multe se taie ramurile la vârf, căci florile femeieşti nu apar decât pe crenguţele de al treilea şi al patrulea ordin. De loc de prin Asia s’au aclimatizat la noi foarte bine, sub
fel de fel de varietăţi dela pepenii galbeni româneşti, scorţoşi, până
Fig. 555. — Bostănei.
-352
FLORA ROMÂNIEI
la tot soiul de cantalupi, cu coaste proeminente, netede ori sgrunţu-jroase, cu miez alb sau verde şi cu miros de Ananas.
Fig. 556. — Castraveţi.
De asemenea şi pepenii-verzi (Citrullus vulgaris) zişi în Moldova h a r b u z i, iar în Ardeal lubeniţă, originari din Sudul Africei, sunt cultivaţi la noi pe suprafeţe întinse. Dau un tablou al belşugului mormanele de pepeni verzi din zilele de târg, mai ales în ţinuturile de câmpie unde cresc mai bine. Pepenii de Brăila, de Arad, sunt cei mai căutaţi. Pepenii verzi se deosebesc prin frunzele adânc crestate şi ca acoperite cu scamă albă. Fructul cu coaja verde lucie, cu dungi ca meridianele, are miezul cărnos, zemos, dulce şi răcoritor, fie alb cu sâmburi negri, fie mai ales roş de carmin. Ca forme sunt variaţi: unii lungăreţi (harbuzoaice în Moldova), alţii sferici.
Dacă în gospodăria mică descrisă se găsesc atătea soiuri de plante cultivate pentru folosul casei, multe din ele nelipsite şi dintr’o gospodărie de ţară, cele mai variate zarzavaturi se cultivă
Fig. 557. — Pepene-galben (Cantalup).
TERENURI CULTIVATE
353
in bulgării, grădini întinse, de regulă în locuri netede, apropiate de o apă. Zarzavaturile nu cer numai îngrăşarea locului cu gunoiu,
Fig. 558. — Pepeni verzi.
Fig. 559. — Grămezi de pepeni verzi în piaţă. Tulcea (d. O. Bakule).
dar mai ales apă, multă apă.
Bulgăriile, numite aşa pentrucă obişnuit veneau Bulgarii de se ocupau de cultura zarzavaturilor rentabile, sunt la noi singurele prilejuri de irigaţii aplicate în agricultură.
Sistemul cel mai obişnuit, este cel primitiv, folosit şi de vechii Egipteni. Se sapă o groapă mai adâncă la marginea grădinei, unde se adună apa din vreun pârâu. De acolo e scoasă cu o roată, care în loc de obezi are căldări de lemn sau de tinichea.
Cu un sistem de scripete, roata e învârtită de boi ori măgari. Apa ridicată din groapă e vărsată într’un jghiab de scânduri, dus până la capătul opus al grădinii, unde se revarsă în şanţuri şi şănţurele, ce trec în lungul şi curmezişul grădinii.
In bulgării se cultivă toate zarzavaturile în cantitate mai mare. Ceapa (Alliwn cepa) este cea mai căutată din pricina bulbului ei, frunze cărnoase ce învăluie mugurele şi care cuprinde un uleiu aromatic, ce-i dă gustul.
Se capătă obişnuit din arpagic, ceapă măruntă. La rândul lui arpagicul se scoate din seminţe, semănate des,
; în primul an. Trebue păstrat peste iarnă la uscăciune in săculeţe atârnate în odaie la o temperatură de Fig. 560.-Ceapă.
23
354
FLORA ROMÂNIEI
18—20°. nu prea
Primăvara, la adânc.
chiar în Martie, arpagicul se pune în rânduri,.
Ceapa e o plantă bisanuală. In al doilea an dă trunchiul găunos, luciu, umflat la mijloc (fu-suloi), iar la capăt inflorescenţa ca un ghem rotund de flori verzui după tipul florii de crin. Sunt varietăţi diferite de ceapă. Este ceapa roşie ori albă, ceapă de apă (caba) ori ciaclama. Cultivată pentru bulbi, se calcă îndată ceîn-
561. — Praz.
cepe să deie bobocii,spre a nu o lăsa să înflorească.
Ceapa cultivată are la noi multe neamuri sălbatece. Sunt cunoscute peste 30 de specii, răspândite pe toată faţa
ţării, din regiunile de munte (Allium sibiricum) până în Deltă (Allium longispathum), dar mai ales prin ţinuturile uscate, de stepă, din câmpie şi coline. Sunt specii care înfloresc de timpuriu, primăvara, având rezervă bogată de hrană în bulb.
Ceapa joacă un însemnat rol în medicina populară. Ceaiul de ceapă coaptă în spuză este bun de tuse; foile din bulb coapte se pun călduţe pe buboaie ca să spargă. Ceapa crudă dă urinare. Din cojile uscate de ceapă se capătă o frumoasă coloare cafenie pentru încristat ouăle.
Neam cu ceapa este prazul (Allium porrum) zisă şi ceapă blândă, pentrucă nu este aşa de iute ca ceapa. Are bulbul cilindric, alb, creşte înalt, cu frunze verzi, late şi înguste.
Usturoiul (Allium sativum) zis şi a i u se cultivă în mare cantitate în anumite sate din nelipsit şi din grădina mică a gospodinei. Bulbul e
562, — Ustu-roiu.
câmpie, deşi e format din bulbi
TERENURI CULTIVATE
355
mai mici (căţei), roată în jurul unei axe centrale. Se pun căţeii în straturi de cu toamnă, spre a avea usturoiu proaspăt la Paşti, ca să se mănânce cu miel fript hoţeşte. Se păstrează în cununi, peste iarnă la loc uscat.
Numeroase sunt în bulgării zarzavaturile cu rădăcini cărnoase. In afară de morcovi se cultivă pătrunjel (Petrosellinum sa-tivum) nelipsit şi din straturile gospodinei, căci nu se foloseşte numai frunzele aromate, cala marar (Anethum graveolens), ci şi rădăcina mai subţire şi mai lungă de cât a morcovului, albicioasă 'şi puternic aromată. Păstârnacul (Pastinaca sativa) seamănă ,cu pătrun-
Fig. 563. —	Fig.	564.	— Varză.
Pâstârnac.
jelui dar rădăcina e mult mai groasă, mai dulceagă şi cu un miros ce aduce aminte de ţelină (Apium graveolens), care are un trunchiu subpământean, gros, neregulat, cu un miros pătrunzător, ce mai slăbeşte la fiert. Frunzele mai late de cât ale pătrunjelului să mănâncă de unii ca salată. Cultivate sunt şi sfeclele.
Pe margene straturilor se seamănă câte un fir de cimbru (Satureja hortensis) cu trunchiul ramificat,' cu florile mărunte, albe* punctate cu roşu. De prin părţile mai sudice din Europa, se cultivă pentru seminţele foarte aromate.
Mult loc ocupă în bulgării ardeii şi pătlăgelele vinete, apoi către toamnă varza (Brassica oleracea) semănată întâi în răsadniţe apoi firele plantate definitiv. Varza (curechiu) e o plantă bisanuală. In anul întâiu pe un ţrunchiu nu tocmai înalt, cărnos, se înseră frunzele
23*
356
FLORA ROMÂNIEI
late, care se învăluie ca un mugure mare, rotund. E^căpăţâna de varză. In al 2-lea an ies florile albe ca ale muştarului sălbatec.
Sunt de mai multe soiuri: a) Varză cultivată pentru frunze. E cea obişnuită în formă de sferă, dar şi ea variată : timpurie sau de toamnă, înfoiată sau cu frunzele strânse mai des, varză creaţă etc.
Varza zisă de Buzău cu foile externe răsfirate este resistentă la transportat. Unele se păstrează verzi, puse cu rădăcinile în
Fig. 565. — Conopidă.
Fig. 566.—Varză de Bruxelles.
nisip în zemnice uscate, altele se murează fie ca « verze », hăcuite, fie căpăţânele întregi.
\ b) Varza de Bruxelles, cu trunchiul înalt şi mugurii pe el ca nişte căpăţini mărunte.
^ c) Varza roşie cu frunzele roşii, unele timpurii, altele mai îndesate de toamnă.
d) Conopida (Brassica oleracea var. bo-trytis) este tot o varietate de varză, în care bobocii sunt cărnoşi, îngrămădiţi, aproape lipiţi, alcătuind o masă cărnoasă, gălbuie, plăcută la gust.
d) Caralambele (Br. rapa) au trunchiul umflat, cu locul de inserţie al frunzelor, la lalte verze. Napii (Brassica brassica) din potrivă au trunchiul ca de ridiche, pe jumătate în pământ. Ambele varietăţi au carnea dulce.
Prin părţile mai lăturalnice, ca să nu încurce pe celelalte şi unde este multă gunoişte se pune câte un cuib de dovleci-turceşti
oleracea caulo-crestături pe el, fel cu ale celor-campestris napo-
Fig. 567. — Cara-la mbă.
TERENURI CULTIVATE
357
(Curcubeta melopepo) fructul având coaja albicioasă netedă, iar carnea gălbuie, dulce. Se mănâncă fierţi sau copţi în cuptor. Pe lângă ei pentru frumuseţe se samănă t i d v a (Lagenaria vulgaris)	agăţătoare,
de loc de prin Asia. Fructele ei crude sunt verzi; când se coc devin cu scoarţa tare, lemnoasă, iar înăuntru carnea se resoarbe, ajungând ca un vas cu forme de ulcior sau de cimpoiu, umflate la bază şi cu uri gât lung. Se întrebuinţează la noi nu numai ca ornament, dar şi ca vas de adus apă. T â 1 v u 1 e o
Fig. 569. — Tidvă.
varietate ca o garafă cu pântec rotund şi gât lung şi subţire. Şi tărtăcuţa (Coccinia indica) originară din Asia tropicală, se cultivă pentru fructul ei rotund sau cu diferite crestături, ce-i dă înfăţişări atractive. Are rădăcinile tuberculoase iar pe tulpină cârcei simpli cu care se poate agăţa. Nu foloseşte de cât |Ş=£=	tot ca podoabă, multe
Fig. 570. — Tărtăcuţă	crestată,	Tâncăbeşti-Ilfov	având colori oacheşe
(des.	d-ra	A.	Stănescu).	pe ele.
358
FLORA ROMÂNIEI
In vremurile din urmă începe să se cultive la noi şi anghinarea {Cynara scolymus) o plantă din neamul păpădiei, dar cu nişte foi solzoase, albicioase pe faţa de sus, verzui şi cu spini pe cea de jos. Aceşti solzi fierţi să mănâncă drept salată, ca şi baza capătului ou boboci. Cardonul sau anghinarea-mică (Cynara cardunculus) seamănă cu anghinarea, dar foile sunt mai mari, pe de mărgeni mai cărnoase. Ceea ce se vinde prin magazinele mari oa andive, nu sunt de cât frunzele crescute la umbră, albicioase, ale cicoarei-de grădină (Cichorium endivia) plantă de loc de*iprin Turkestan. Frunzele au un gust amăriu, plăcut. Se leagă larg ou jcurmei de teiu frunzele dintr’un mugure şi se acopere cu un vas, ca să nu pătrundă lumina. Astfel nu cresc, ci rămân palide. Drept salată se mai foloseşte şi salsifi, salată-de-iarnă
Fig. 571. — Anghinarea.	Fig.	572.	—	Andive.
(Scorzonera hispanica) ce creşte şi sălbatecă. Se mănâncă rădăcina cărnoasă cu gust bun, cu scoarţa negricioasă, dar înăuntru cu o carne plăcută la gust.
C. Prin parcuri şi grădini.
Natura are legile ei, în răspândirea plantelor de tot soiul, în legătură cu felul pământului, cu variaţia climei, cu expunerea la soare, etc. Se formează astfel asociaţiuni de plante diferite, cărora le merg bine însă în aceleaşi condiţii de mediu. Alte plante cresc în locurile umbrite; altele în cele bătute de soare. Unde pământul e sărat nu merg bine oricărei plante; pe pământ văros altele cresc. Se formează întovărăşiri de plante, asociaţiuni cu caractere generale anumite, după marile împărţiri geografice: stepă, munte, pădure etc. O nouă ştiinţă a luat naştere, ca o ramură din trunchiul botanicei, anume fito-sociologia.
TERENURI CULTIVATE
359
Mai înainte vreme plantele se înşirau ca într’o colecţie de muzeu, după familii, genuri şi specii. Aşa e alcătuită bună oară importanta lucrare a botanistului român D. Brandza : « Prodromul florei române ». O altă însemnată lucrare românească, datorită profesorului D. Gre~ cescu « Conspectul florei României», se deosebeşte de cea dintâi prin -arătarea şi a asociaţiunilor mari de plante din cuprinsul vechiului >regat, după zonele naturale geografice. De atunci cercetările noi ale plantelor din România întregită sunt bazate pe principiul tovărăşiilor în amănunt, dovedindu-se astfel mai evident că plantele sunt fiinţe iiu numai prin viaţa lor, dar şi prin alegerea locului de traiu, ca şi prin modificările corpului lor în legătură cu mediul în care trăiesc. Salcia e tot salcie ori unde trăieşte; dar între salcia pitică dinspre vârful munţilor şi cea rămuroasă şi înaltă din ostroavele Dunării, sunt deosebiri ca dela cer la pământ.
Unul dintre cei dintâi botanişti români care a dat caracterele generale ale zonelor principale de vegetaţie este P. Enculescu, într’o lucrare tipărită în 1924, luând drept criteriu de studiu mai ales arborii. De atunci cercetările se fac aproape numai în această direcţie de fitosociologie.
In grădinele botanice se văd exemple de asemenea asociaţiuni. In special grădina botanică a Universităţii din Cluj, pe o suprafaţă mai întinsă şi cu teren accidentat, cea mai frumoasă dela noi, una din cele mai metodice din Europa întreagă, prezintă asemenea exemple de asociaţiuni botanice, urmărite în mai slabă măsură şi în grădina botanică din Bucureşti, ca şi în cea din Cernăuţi, mai mult de cât în cea de pe lângă Universitatea din Iaşi cu spaţiu de tot restrâns.
In parcurile din oraşele mari se concentrează întreaga pricepere a omului în privinţa creşterii plantelor, pe lângă o aplicare măestrită a esteticii în arhitectura grădinii; un parc poate ajunge o operă de artă, nu numai prin orânduirea diferitelor plante într’un tablou natural, nu numai prin supunerea lor voinţii omului, dar şi prin dibăcia -şi alegerea plantelor aşa în cât parcul să rămâe înflorit de cum dă primăvara şi până ce-1 acoperă zăpada.
Parcurile sunt modele de asociaţiuni artificiale, care dăinuesc atâta 'vreme cât omul le îngrijeşte şi munceşte cu râvnă la ele. Părăsite, natura pune din nou stăpânire.
In parcuri adesea găsesc ocrotire plante care în natură încep să dispară. Se păstrează specii rare, ce nu pot fi admirate de ori cine la locul unde cresc. Parcurile sunt grădini botanice pentru locuitorii oraşelor, în care pe lângă aer mai curat, află prilej de observare şi de admiraţie pentru frumuseţile plantelor. Liniştea se aşterne în suflet prin contemplarea unui colţ tăinuit dintr’un parc bine îngrijit, iar aranjamentul plantelor, chemarea formelor şi bogăţia colorilor, te fac ^ă te izolezi cu gândurile spre alte orizonturi de cât acele de toate -zilele.
360
FLORA ROMÂNIEI
Se lămuresc preocupările primăriilor de a crea cât mai multe şi mai mari parcuri publice, pentru sănătatea trupului dar şi înviorarea: sufletească a locuitorilor din oraşe, care nu au putinţa sau voinţa de a cunoaşte natura în desfăşurarea ei deplină.
In această privinţă România este avantajată, căci oraşele prin aşezarea lor au un mediu natural din care uşor se pot crea parcuri, prin modificări mai uşoare de îndeplinit. La Deta, în Banat, parcul e un zăvoiu cu stejari rămuroşi; la Timişoara de asemenea fondul natural e dat de arbori umbroşi printre care omul a orânduit bogate straturi cu flori boghioase. Parcul Carol din Bucureşti, creat cu ocazia expoziţiei din 1906, de care se leagă activitatea şi însufleţirea profesorului, C. L Istrate nu este decât unul din zăvoaiele Dâmboviţei cu plopii
Fig. 573.—Din Cişmigiu (Fot. Rebhuhn).
rămuroşi, sălcii pletoase, printre care s’au plantat în alinieri, după plam sistematic, alţi arbori sau plante cu flori oacheşe.
Toate parcurile din ţară sunt întrecute de Cişmigiu, frumos, îngrijit şi estetic, cum puţine sunt chiar în Europa. îmbină foşnetul luncii abea părăsită de ape, cu meşteşugită artă horticolă; umbra arborilor rămuroşi, mulţi crescuţi la locul lor natural, cu decorul celor exotici sau efectele reuşite prin împerecherea pajiştei verzi cu pictura florilor-oacheşe. Cişmigiul este o grădină ce-ţi procură plăcere ori în ce anotimp îl vizitezi; întâlneşti în el aspecte variate, în ce priveşte jocul luminii şi al umbrei, chiar dela ceas la ceas, nu numai dela zi la zi.
Când priveşti aleea mijlocie din poarta grădinii dinspre Bulevard, cui adânca perspectivă spre biserica Schitu-Măgureanu, nu se poate să nu trezească in cel mai indiferent pentru farmecul naturii, o svâcni-tură de plăcere. Un covor lung de iarbă verde se întinde cât ţine grădina, cu chenar, ca într’o scoarţă oltenească, de colori uniforme, variat însă în decursul verii.
TERENURI CULTIVATE
361:
Cişmigiul îmi va servi aici drept conducere în arătarea celor mai. obişnuite plante folosite în parcuri.
Abia s’a mai ridicat ceva soarele pe cer şi parcul e un covor de iarbă proaspătă, ca buratecul, umezită de spuma omătului. Deasupra lui, în jur, crengile par încă vreascuri. Cel mult mlădiţele sălciilor sunt îmbujorate, cu mărgelele mugurilor mai plini, în lung.
Mai interesante sunt tufele de s p â n z (Helleborus niger) uneori, înflorite încă în vremea când zăpada nu s’a topit în jur. Cu atât mai plăcut te impresionează grămada frunzelor verzi, mari, cu buchetul de : flori albe, mascate când se deschide bobocul, spre a deveni tranda-
Fig. 574. — Spânz.
firii când polenul s’a scuturat şi în sfârşit verzui, ca să mai ajute frunzelor la funcţionarea clorofilului.
De îndată ce pajiştea devine ca buratecul este împestriţată cu drăgălaşele părăluţe (Bellis perennis), bănuţi de sidef ce strălucesc pe smaragdul ierbii. Spre deosebire de spiţa sălbatică a neamului, părăluţele de grădină au floarea bătută. Sunt colorate felurit dela alb la roşu de trandafir. Prin petalele lor oacheşe aruncă atâta veselie pe pajiştea verde, încât fără să vrei îţi aduci aminte de tabloul lui Boec-klin cu copilaşii ce se hârjonesc într’o pajişte primăvăratică, presărată cu părăluţe.
Cântecul depărtat al primăverii e prins lesne şi de celelalte plante, mai ales de arbori. După cum străbunii noştri puneau urechea la
362
FLORA ROMÂNIEI
pământ ca să audă copitele cailor înainte de a putea vedea praful răscolit de hoardele năvălitoare, tot aşa glasul primăverii mai de grabă este prins de către rădăcini. Se pun pe lucreu imediat ce l-au simţit. Mişcarea sevei începe. Se urcă spre ramuri, iute, aşa de iute şi cu atâta năvală, în cât dacă rupi creanga de mesteacăn ori coarda de vie picură ea o lacrimă, limpede şi dulce.
Seva fuge la muguri, iar aceştia prind a plesni. Cele dintâi zile de primăvară, pentru arbori şi arboraşi, înseamnă o trudă nebănuită, pentru ca să fie gata cu podoaba frunzelor de cum se înteţeşte căldură. La ei mai mult de cât la om se vede aplicat proverbul: ce poţi face azi, nu lăsa pe mâne. O zi de întârziere este pagubă pentru obştia întreagă a celulelor care formează cetatea arborelui.
Nu este plăcere mai instructivă de cât să se urmărească în Cişmigiu ori în pădure viaţa fiinţei mute, concentrată în mugure deocamdată.
Mugurele este speranţa vieţii de un an şi prin aceasta a vieţii întregi. Mor mugurii? Munca arborelui e de prisos. Rămâne trist ca un bolnav în mijlocul vieţii gălăgioase din jur. De aceea toată grija arborelui pentru viaţa proprie, dar şi viaţa speciei, este dată mugurelul acum în primăvară. In mugure stă în aşteptare vârful crenguţei care măreşte cununa arborelui, care va purta frunzele, bucătăria plantei. In mugure se află înghemuite, dar ciselate în amănunt florile, nerăbdătoare să cunoască aerul, soarele, insectele.
Mugurele este tabloul frăgezimei îmbinată cu resistenţa. Celulele vii, cu peliţa subţire, care prin diviziune repede trebue să dea crenguţele sunt apărate de solzi ca nişte mici scuturi. închid făptura plăpândă a mugurului într’o zale rezistentă şi rea conducătoare de căldură.
De cum a prins rădăcina că e vremea să se puie pe lucru, împinge seva spre mugurele care plesneşte. Solzii se dau la o parte spre a face Ioc inimii din mugure care svâcneşte văzând cu ochii. Şi atunci încep să apară la liliac, cel mai grăbit, de-a-lungul crenguţelor în fiecare nod, câte doi ochi verzui dintre solzi arămii. Pare că se iţesc să-şi dea seama deocamdată, dacă e vremea să se desfăşoare. Nu ascultă numai de îndemnul rădăcinilor. Cu câtă precauţiune nu se desvăluie!
Căldura s’a anunţat. Durează câte-va zile? Mugurii şi-au lepădat orice urmă din haina de iarnă. Solzii sboară luaţi de vânt. Şi-au îndeplinit rostul lor. îngraşă acum pământul. Vremea e nehotărîtă? Mugurii se deschid cu prudenţă, puţin câte puţin; se opresc dacă simt că nu e timp potrivit. Tot sufletul şi îngrijirea plantei ca fiinţă, acum rin zilele de primăvară se poate urmări.
Crengile de castan (Aesculus hippocastartum) se apleacă deasupra scaunelor. In clipele de odihnă, priveşte-le, trecătorule obişnuit al grădinii! Nu numai curiozitatea îţi va fi deşteptată, dar fii sigur că vei avea ceva folositor de învăţat.
TERENURI CULTIVATE
363
E un arbore adus din Europa cu	vre-o	300 de ani în urmă,	din	ţinuturi mai calde. Este deci gingaş la	frig.	Se cunoaşte după	precauţiu-
nile luate la mugure.
Pe când salcia e aproape verde, iar floarea de ulm prinde a se scutura, castanul abea atunci începe a •deschide portiţa mugurilor.
Aceştia sunt mari, umflaţi, cu solzi în adevăr ca de aramă, ba la unii ca de fier, negri.	Mai	întâi vezi că
mugurii strălucesc pe din afară. Când îi loveşte raza de soare par smălţuiţi. Dacă curiozitatea te împinge să pui mâna pe ei, repede ţi-o tragi înapoi. Strălucirea e datorită unui cleiu, cel dintâi semn că şi castanul s’a deşteptat din amorţire. Cleiul e o pavăză bună împotriva duşmanilor din neamul insectelor, care s’ar încumeta :să încerce a gusta din carnea fragedă a mugurului. S’a Fig. 575.—Mu-sfârşit cu ei. Rămân încleieţi oricât s’ar sbate. Dar Qure de castan. cleiul e şi un preservativ contra picăturilor de apă.
Aprilie e înşelător. Acum burniţează, acum se lasă o undă de frig de înghiaţă apa. Nu e nimic mai stricător pentru plăpândul mugure de cât: «una caldă, una rece». Pe faţa cleiului însă, apa nu se prinde.
Când s’a aşezat căldura de-a-binelea, abia atunci şi castanul lasă să crăpe zalea în care-şi închide speranţa vieţii. Solzii se dau la o parte; par nişte aripi de cărăbuşi. Nu cad însă, căci nu se ştie ce aduce ziua de mâine. Stau gata să se închidă din nou. Din mugure prind a .se desfăşura frunzuliţe ca şi aripele fluturelui când iese din nimfă. Par că tremură de frig, cu toate că părinţii s’au îngrijit să le puie •o flanelă caldă, ţesută dintr’un puf atât de fin şi mătăsos, în cât întrece bumbacul. In sfârşit nu se mai tem. Solzii joacă prin aer, luaţi de vânt; se împrăştie şi puful protector. Frunza repede se desfăşoară, întin-zându-şi foiţele ca şi cele 5 degete dela mână. De aceea castanul e folosit mai mult ca arbore de bulevard. Mugurii lui plesnesc târziu, dar frunzele cresc repede. E arborele care dă cea mai deasă umbră.
Castanul e încet, dar sigur. Alţi arbori sunt mai grăbiţi. îşi deschid mugurii deocamdată nu pentru a da frunze, ci flori. Ei n’au flori mirositoare şi boghioase, pentru a-şi asigura fecundaţia prin insecte. Cer ajutorul vântului şi, slavă Domnului, vântul bate aproape zilnic la începutul primăverii. Dau drumul deci, de-odată, florilor.
In Cişmigiu aluni nu prea sunt, iar dintre cei mai grăbiţi să-şi scuture praful de polen sunt alunii.
In schimb răchita dela coada nordică a lacului îşi desfăşoară repede mugurii cu flori. Sunt smicelele atât de căutate la Florii, cu mâţişorii numai puf de mătase.
Ea dă semnalul. O urmează plopii albi cu mâţişorii purpurii când îi bate soarele, căci solzii care apără floricelele, stropi de aur în
364
FLORA ROMÂNIEI
filigrame de argint, sunt ca unşi cu drojdii de vin roşu. Repede se trec; mâţişorii cad jos pusderie, pare că ar fi grămadă de* omizi.
Dacă ai putea auzi şoapta arborilor, te-ar minuna îndemnul ce-şi dau unii altora, acum, primăvara. Repede-repede! spune răchita*. Glasul ei e ascultat.
Nici n’a apucat bine să plesnească mugurii arinilor cu scoarţa neagră şi mâţişorii lor şirag de solzi negri, se lungesc.
Frumoşi sunt ulmii, numeroşi în Cişmigiu. Crengile ca uscate,, negre, capătă deodată bumbişori rubinii, aşezaţi alternativ, într’o» parte şi alta a rămurelelor. De cum dă primăvara se deschid mugurii cu flori, mărunte, trandafirii, grămadă.
Câteva cuvinte asvârlite aici, nici pe departe nu arată drăgălăşenia neîntrecută a acestor grupe de floricele.
La fel e frasinul. Mugurii necrăpaţi sunt violeţi; când se deschid, câte unul faţă în faţă, floricelele mărunte pare că sunt flori de rozete aninate pe crengi, galben-verzui cu puncte ce-nuşiu-închis. Trebuesc privite de aproape, cu atenţie, spre a le prinde surâsul lor primăvăratec, în contrast cu rigiditatea îmbrăcămintei de iarnă a trunchiului ca de fier, bătut cu cio-canul. Asemenea contraste atrag, des-chid sufletul pentru înţelegerea plan- ' telor, fiinţe care par făcute pentru a înveseli pe alţii, deşi de fapt se bucură de vieaţa lor.
Se încheie astfel prima parte din de" frasin (des. decorul natural al frumoasei grădini. de c. Motaş).
După ce mugurii au plesnit începe adevăratul farmec al Cişmigiului, când	florile împodobesc peste tot grădina. Se aşează	ninsoare	de
flori în copăcei, după cum se aştern flori prin iarbă.
Măestria celor care îngrijesc de grădină e desăvârşită. Nu lipsesc: flori până în toamnă. Minunată este însă variaţia tonalităţilor de colori care se succed la intervale scurte. Acum e galbenul de toporaşi ori de Forsythia; apoi trandafiriul florilor bătute, de meri, albastrul pusde-riei de stânjănei după care vine roşul de foc al trandafirilor, al bujorilor ori albul tufelor de iasomie şi bârcoace.
De aceea	în	lunile de primăvară, decorul se schimbă	aproape	din
săptămână	în	săptămână, repede, uimitor de repede.
Fig. 577.—Flori
Fig. 576. — Mâţişorii de salcie (des. de d-na E. Saulea Bocec).
TERENURI CULTIVATE
365
Până ce natura prevăzătoare încă nu dă drumul florilor de pe plantele crescute în libertate, omul aşterne coloarea toporaşilor sau pansele. Sunt fraţi de cruce cu toporaşul siniliu (Viola «odorata), care cam în acelaşi timp împodobeşte marginile de pădure. Panselele, cu floarea ca faţa omului, cu o neîntrecută variaţie de eolori, dela alb sadea la albastru-negricios, trecând prin galben curat, roş-violet şi cu tot soiul de împestriţături, încât una nu seamănă cu alta, sunt un produs al muncii omului. El a creeat noianul de varietăţi din umilul toporaş zis şi t r e i - f r a ţ i cu floricica discretă, mai ades albă, ce se întâlneşte pe ogoare. Este exemplul cel mai cunoscut de puterea răbdării omeneşti, căci panselele sunt cele mai răspândite plante decorative din grădinele cele mai mici. Pot înflori şi sub zăpadă şi ţin până ce dă zăpada.
Sunt cele dintâi flori de podoabă, sunt cele din urmă care-şi sting candelele. Se înmulţesc uşor, aşa încât îndesându-se, împletesc o pânză de flori pe straturile în care sunt puse. Iată de ce efectul lor e admirabil, aşezate numeroase cam de aceeaşi coloare, în jurul dreptunghiului de iarbă verde. Produc un •efect cu atât mai ademenitor, cu cât privirea este lacomă de colori.
In rondul din spre Bulevard, spaţiul e împletit cu Cineraria,	Fig.	578.	— Cineraria (Sch.).
pregătită din vreme în sere aşa
încât la aşezarea lor pe straturi sunt în plină desfăşurare. Cu frunzele late dau locului verdeaţă. Cu tufele de flori fel de fel colorate dela roşul de granat la albul de var, formează o polichronie ce te uimeşte tocmai pentru că e aşa de timpurie.
Intre timp începe să înflorească şi cele câteva tufe de corn. Pete /galbene se văd ici şi colo printre arbori. Sunt crengile arbustului care n’a dat încă frunze, dar par unse cu pucioasă de pusderia floricelelor.
Galbene sunt şi florile din vârful tufelor de Mahonia aquiţolium. ;Se recunoaşte lesne acest arboraş de loc de prin California, adus în Europa abia pe la 1828; prin încrucişări din el s’au căpătat sumedenie ►de forme, mult folosite tocmai pentru garnituri, cum se vede în Cişmigiu, mai ales pe latura din spre Schitu-Măgureanu a aleei principale. :Se recunoaşte după frunzele scorţoase, cu ţepi roşietici pe margini,
366
FLORA ROMÂNIEI
compuse din frunzişoare neperechi, tivite şi ele cu ceva roş purpuriu, încep să înflorească de timpuriu; au flori mărunte galbene dar grămadă, aşa încât contrastează cu verdele frunzişului des.
Tot acum încep să dea flori galbene şi tufele de Forsythia suspensa de loc din China. S’a aclimatizat la noi destul de bine; e una din tufele cele mai decorative din grădini. Abia plesnesc mugurii şi din ei ies, spânzurând pe crengile îndoite ca nişte frumoase arcuri, florile galbene de aur, cu câte 4 petale lunguieţe şi mototolite; în mijlocul lor străluceşte bumbul stigmatului, cu o aureolă de perişori portocalii. La început iese câte o floricică; repede crengile nu mai pot susţinea pusderia florilor, care atrag atenţia de
Fig. 579. — Mahonia.	Fig.	580.—Forsythia (Gi.).
azi împuţinate, de Magnolia. Acest arbust decorativ, de loc din China şi Japonia e aşa de grăbit să-şi desvăluie florile mari, încât mugurii florali nu aşteaptă nici aşezarea căldurii; cresc înaintea celor cu frunze. Stau în vârful crenguţelor ca nişte flăcări palide, care însă cu cât dă căldura cu atâta pâlpâie mai din plin. Când toate florile s’au deschis arbustul e numai flăcări roşcate. Florile mari, boghioase, cu miros plăcut, felurit colorate după specii, atrag atenţia de departe. Unele sunt albe (Magnolia yulan) şi înfloresc mai de vreme; altele purpurii (M. liliflora) mai târzii. îşi desfăşoară petalele numeroase, mari, spre a arăta noianul de stamine galbene, în jurul pistilului mai adesea verzui.
TERENURI CULTIVATE
367
Pare că a dat semn tăcut tuturor celorlalte plante exotice; pare că o înţelegere mută există între Magnolia, cea mai harnică şi între mulţimea copăceilor plantaţi mai ales în partea ce vine în faţa pieţii Ministerului Armatei. Sunt rude de ale vişinilor, merilor, cireşilor, gutuilor noştri, aduse din China şi Japonia. Cultura lor în aceste ţări e aşa de răspândită, încât sunt grădini întregi ori alee lungi, care primăvara atrag lume de pe lume. Farmecul florilor lor micuţe dar atât de gingaşe la coloare, te fac să surâzi chiar când durere adâncă îţi sângeră inima.
E plăcut să urmăreşti şi în Cişmigiu năzuinţa lor ]a imnul ce-L aduc primăverii. Arborii sunt micuţi, rar cât un vişinei, dar cu ramuri, bogate. Dau frunzele ceva mai târziu decât florile. Bobocii îmbujoraţi de bucurie, deşi, numeroşi, par bumbi de mărgean. Pe urmă numai, mulţimea florilor împodobeşte crengile. Când priveşti mai de departe, o pânză trandafirie este întinsă peste această parte a Cişmigiului. E un colţ din grădinele japoneze.
Sunt toate nuanţele rozului.
Colo un copăcel de Primus triloba din China nordică, mai înălţat, cu trunchiul cât braţul de gros, cu crengi multe şi subţiri. Pare că s’a asvârlit peste el o maramă bogată din mătasă trandafirie. Floricelele cu multe foi, în mijloc cu câteva dungi albe-gălbui ale staminelor, îi dau un aer atât de gingaş, încât nu vrei să te mai depărtezi de el.
Prinzi minunata artă a naturii de a şti aşa de delicat să picteze o foaie, dar în mare armonie dela» o floare la alta. Mai încolo un alt soiu de prun cu flori bătute,, tot trandafirii; Prunus Pavardi dimpotrivă e ca vişinul nostru, dar are florile mai mărunte, cu un abur roşcat.
Concurentul lor este Crataegus monogyna varietatea rubra plena, adică păducelul nostru dar ciucură de flori mărunte, bătute şi roşii, ca muiate în carmin şi cu pete albe, care aduc aminte de cel de pe lângă păduri.
Şi merii mărunţi îşi îmbracă haina trandafirie de primăvară, cu flori micuţe, dese, în afară mai roşii decât pe faţa lăuntrică. Printre ei se află rătăciţi şi câte un vişinei cu fulgi de zăpadă.
Copăceii aceştia, cu trunchiul subţire, dar cu cununa desvoltată,. prin noianul florilor îţi fac impresia unor nouraşi împurpuraţi de soare lăsaţi deasupra pajiştei verzi.
Marginea aleelor este încondeiată cu un roş mai intens. Sunt tufele pitice de migdali, cu crenguţele numai petale trandafirii, care*
Fig. 581. — Păducel (Gi.).
-368
FLORA ROMÂNIEI
înveselesc privirea. Mai numeroase sunt tufele ceva mai răsărite de Cydonia japonica spinos, adus din China şi Japonia încă de pe vremea
revoluţiei franceze. Printre frunzele deodată rare, ca de piele, stau bucheţele de flori mascate de un roş vioiu, cu petalele resfrânte, ca să se vadă şi bumbii gălbui ale staminelor. Sunt minunaţi arbuşti decorativi, ce-ţi surâd în podoaba lor aprinsă. Până şi pomu-ş o a r a a devenit sub mâna omului o plantă ornamentală. Se pot vedea tufe de Ribes sari-guineum, de loc din California şi Munţii Mexicului. După nume se vede că florile din struguraşi, nu sunt aproape invizibile, discrete, cum e la pomuşoara noastră, ci sunt mascate, roşcate. Neamul ei cu flori galbene (Ribes aureum) de prin California, a ajuns la noi aproape comun şi prin grădinele mai puţin îngrijite. Nu e atât de decorativ, căci floricelele galbene cam sunt înecate de frunzele care ies înaintea lor şi cresc repede.
Printre copăceii cu scântei de foc e atâta veselie şi podoabă. Locul liber este împlinit de florile albastre, pe tufişuri mărunte de Lo-belia erimus din Africa de Sud, cu florile mari dese, având două petale mici în sus şi alte trei mai largi în jos.
Bucuria ce-ţi revarsă fără să vrei colorile primăvăratece în suflet, te face să n’ai ochi decât numai pentru ele. Iar dacă căutând spre cerul care le-a făcut să se desfăşoare, ridici privirea în sus, te prinde uimirea de schimbarea ce a adus soarele în scurt timp, în uriaşii parcului ce păreau până acum uscaţi. In toţi se simte forfota şi înfrigurarea primăverii. Castanii şi-au deschis mugurii. Arţarul (Acer negundo) de loc de prin Canada, e numai canafuri aurii de flori. Un păienjeniş rar de frunze fragede cu coloarea lor ştearsă încă, a început să se ţese sus, aninat de crengile copacilor. Până şi plopul-piramidal ceva mai leneş, începe să fie stropit cu verdele frunzelor.
Ca şi când simt ameninţarea bolţii umbroase de frunzar, printre arbori, jos în pajişte prind repede a-şi înălţa florile şi bietele plante comune de pe la noi. Traista-ciobanului îşi ridică floricelele albe înşirate pe un lujer lung, iar păpădia, se amestecă printre părăluţe, punându-se la întrecere cu ele prin florile ca nişte bani strălucitori de aur. Nu este însă tolerată: socotită prea comună nu e băgată în seamă. Dacă ar fi fost adusă din Australia, scrie un admi-
TERENURI CULTIVATE
369
xator al ei, ar fi cântărită cu aur. Se scot din rădăcini şi se asvârl la gunoiu,canucumvaobrăznicindu-se să invadeze nobilul parc englezesc.
începe podoaba florilor mărunte, ce întăreşte farmecul văratec prin forme şi colori atrăgătoare.
In primul rând lalelele (Tulipa gesneriana) sunt mai înteţit cultivate. Farmecul ce-1 dau pajiş-tei verzi e tocmai că sunt asvârlite fără ordine aparentă. E vremea lor, când răzleţe, când grupuri mici.
Florile mascate în vârful lujerului -înalt, ieşit dintre cele câteva frunze ca ceruite, par flăcări de lumânări "înfipte în iarbă.
Seminţele lor au fost răspândite in restul Europei pe la mijlocul veacului al XVI-lea, din regiunile Constantinopolului.
Prin muncă şi răbdare fără seamăn, Olandezii au ajuns să creeze sute de varietăţi de lalele.
O adevărată manie de lalele i-au cuprins până ce s’a ajuns la un crah formidabil în 1637.
Crescătorii au căpătat variaţii nebănuite mai ales de colori, dar şi de forme. In 1629, nici o sută de ani dela introducerea lor în Olanda, se cunoşteau 140 varietăţi, azi peste 1000. Unele s’au cântărit cu aur. O singură ceapă a fost plătită cu 13.000 guldeni olandezi. S’a ajuns la toate colorile posibile, dela albul imaculat până la roşul de sânge închegat, ce pare de departe negru. Sunt lalele cu corola întreagă, altele sdrenţuite la capăt. Sunt lalele cu corola de o singură coloare sau cu pete, cu dungi altfel colorate. îşi închipuie atunci oricine farmecul acestor flori în spaţiul larg al Cişmigiului. Potire albe, curate ori cu pete roşii ca sângele, galbene, împestriţează cu surâs tineresc fragedul verde al ierbii dese. Mai impresionante sunt lalelele ■înalte, boghioase, cu colori intense, puse în locul unde brazii fac decor posomorit. Contrastul între căutătura încruntată a cetinelor aproape negri şi stropii de lalele din faţa lor, le scoate mai în relief frumuseţea.
Dar la lalele se poate observa lesne şi ceea ce se crede că face deo^ isebire dintre plante şi animale. Se zice obişnuit că plantele nu se mişcă. Observă o lalea când norii acoper cerul. Repede îşi închid corola, ba «chiar floarea se apleacă în jos. E sensibilă. E de ajuns o urcare de temperatură de 2—3 grade, ca florile închise să se deschidă. La o temperatură de 15°, bobocul de lalea se desfăşoară în 5 minute.
370
FLORA ROMÂNIEI
Primul act din desfăşurarea podoabei de primăvară s’a isprăvita Corul păsărelelor ademenite de pâlcul de arbori, înalţă imn de preamărirea naturii. Mai ales după o ploaie care face atmosfera mai transparentă, pulsul vieţii fragede e cu neputinţă să nu prindă în mreje pe cel care întâmplător a păşit pragul uneia din intrările numeroase ale Cişmigiului.
Arborii sunt înfrunziţi. Peste tot în crengile lor s’a aninat pânza* verdelui fraged. Ici şi colo câte un rătăcit din alte lumi, mai; aminteşte amorţeala iernei. Ailanthus glandulosa adus pentru întâia oară din China la Londra în 1451, încă pare grămadă de vreascuri,, deşi cu coaja puţin înverzită, trădând deşteptarea din toropeală. Celtis australis care creşte şi prin pădurile din Dobrogea dovedind pătrunderea aburului mediteran în cuprinsul graniţelor noastre, îşi mai păstrează boabele ca de piper pe crengile negre, cu trunchiul ca de salcâm. Gledischia încă e neîncrezător; în vârful mugurilor se văd abia nişte picături alburii.
Primăvara e greu până ce soseşte. Odată ce s’a arătat, trâmbiţează cu putere ca să i se audă glasul prin toate colţurile, să nu rămâie nicăieri neştiută aşezarea ei printre noi.
Cişmigiul şi-a desbrăcat haina de mătasă galbenă ori roză. îşi îmbracă pe rând haina albă, apoi mai lungă vreme o ţine pe cea albastră, împletită din stânjânei. Farmecul tabloului s’a mutat. In partea de răsărit a parcului atracţia s’a isprăvit. Prunii şi merii şi-au scuturat petalele mărunte. Arborii s’au pus pe muncă, de îndată ce şi-au desfăşurat frunzele.
Farmecul e în jurul lacului şi în partea parcului din spre Schitul-Măgureanu ori Str. Ştirbei. Acolo s’a înteţit toată străduinţa conducătorilor grădinii, ca să nu lese locuşor neînflorit.
Tufărişurile din spre Liceul Lazăr, îşi arăta podoaba florilor felurite, din care albul domină. Atracţia principală, anunţată şi prin ziare,, o făcea arborele Pawlonia imperialis9 de loc tot de prin China ori sudufc Japoniei. In Europa a fost răspândit din 1830 prin seminţe, căci e un arbore ce se aclimatizează repede, dacă este păzit de ger în primii ani de tinereţe. Cel din Cişmigiu era cam atins de vreme. Totuşi făcea în adevăr o atracţie, nu atât prin bogăţia florilor cât prin coloarea lor.
Frumos e şi celălalt copac exotic Catalpa bignonioides de loc de prin America, dar atât de adaptat şi la noi încât creşte, în locurile bătute de soare, nu numai în parcuri şi grădinele mai mari, dar şi dea-a-lungul drumurilor, plantat, urcându-se până în regiunile muntoase-Se găseşte azi în toate parcurile mari din Europa.
înfloreşte mai târziu prin Iunie—Iulie şi dă un strugure înalt de flori cam ca ale castanului, pâlnii albe, cu încondeieri vişinii, cum sunt şi bobocii rotunzi. Cu frunze mari, în formă de inimă, dar cu ui* miros cam greoiu, e un arbore decorativ. Iarna se recunoaşte dup4
TERENURI CULTIVATE
371
păstăile lungi, uscate, turtite, de toacă într’una la bătaia crivăţului.
Salcâmul-galben (Cytisus laburnum) e şi el ciucură de flori, alăturea de Viburnum opulus, călinul cu florile grămadă de par un boţ de zăpadă aninat printre frunze. De aici şi numele dat de Francezi Boule-de-neige ori de Nemţi Schneeball. In Cişmigiu, ca şi în orice parc, tufele de Viburnum sunt numeroase. E foarte decorativ, căci florile sterpe, uneori bătute, cu câte 5 petale, îngrămădite ca nişte
Fig. 584. — Catalpa bignonioides (K.).
sfere, încarcă aşa de tare arboraşul, încât îşi îndoaie crengile şi pare nins. La început floricelele sunt galbene-verzui; în toiul înfloririi devin ca de omăt, spre a se colora ca smântână când încep să se scuture.
Tot ca ninse, cu crengile îndoite, par şi tufele de Spiraea hyperi-cifolia, neam cu cununiţa. Adus de prin Siberia, e cultivat în Europa de prin veacul al XVII-lea. Florile stau una lângă alta, ca şi zăpada iarna când se lasă încet pe crengi.
E imposibil de arătat noianul întreg de tufărişuri, care formează gard viu, în lungul aleei principale, ca şi în capătul nordic al lacului.
24*
372	FLORA	ROMÂNIEI
Strălucesc ca nişte steluţe albe, cu stropi numeroşi de aur în mijloc, florile mirositoare de iasomie (Philadelphus coronarius); cren-
Fig. 585. — Spiraea (Gi.). Fig. 586. — Salcâm-galben (Gi.).
gile ei se încâlcesc între ale m ă 1 i n u-lui-de-gră dină (Deutzia scabra) adus din Japonia.
Alăturea e caprifoiul (Loni-cera tatarica) cu florile trandafirii ori hurmuzul (Symphoricarpus race-mosus) cu mici flori roşii pe dinafară, albe înlăuntru şi cu frunze ovale ca ceruite.
Şi câte altele, care de care mai frumoase, pare că se întrec să-şi arăte podoaba florilor. Te opreşte în loc s a 1-c â m u 1 - r o ş de loc din Statele Unite (Robinia hispida) numai struguraşi de minunate flori cu aripele de carmin, cu luntrea albie. Sunt flori, ca şi în Fig. 537.— Flori şi fructe de regiunile ecoatoriale, până şi pe scoarţă,	Certis (des. M. Zapan).
TERENURI CULTIVATE
373
Aşa e la Cercis siliquasirum, de loc de prin Asia-Mică, neam cu salcâmul, dar n’are florile printre frunze, ci câte 3—4 atârnând ca nişte cerceluşi de mărgean, de o delicateţă cu atât mai atrăgătoare, cu cât sunt aninaţi de scoarţa cafenie. Interesante sunt şi frunzele ca de grâuşor dar mai mari, cu contur neted şi elegant tăiat. Pe toate le întrec diferitele tufe de liliac, cu noianul florilor lor mirositoare aşezate în struguri mari, care albi, care liliachii, roşcaţi; unii au florile simple, alţii bătute.
Aceste toate sunt răzleţe, trebue să le cauţi. Privirea îţi este însă fără vrere atrasă asupra gliciniilor şi a stânjâneilor.
Stânjeneii sunt plante primăvăratece. Nici n’a apucat cornul să înflorească şi frunzele lor ca nişte vârfuri de săbii străpung împletitura pâslei uscate din anul trecut. Cresc repede, dar înfloresc în urma lalelelor. Numai stânjâneii-pitici, puşi în lungul aleelor se grăbesc. Florile de un albastru intens sau galbene sunt drăgălaşe ca nişte copii. Ceilalţi stânjânei, înalţi, sunt puzderie. Acopăr suprafeţi întregi, iar când înfloresc în toiu, un ochiu de cer albastru s’a lăsat peste grădină. Printre florile de un albastru limpede, ceva palid, se văd altele când alburii, sidefii ori mai intens albăstrui. Pe marginea lacului îşi ridică floarea câte unul galben.
Tufa de cătină (Tamarix gallica) cu frunzele ca nişte solzi deşi, dar cu crengile presărate cu puful florilor mărunte, trandafirii,
Fig. 588. — Tufe de stânjenei pitici.
Fig. 589. — O crenguţă de Tamarix.
374
FLORA ROMÂNIEI
prin contrast cu albastrul stânjâneilor ce o înconjură, pare mai frumoasă decât e.
In sfârşit podoaba acestei vremi sunt cele câteva boschete de g 1 i-cinii (Wistaria sinensis) podoaba grădinilor din China şi mai ales din Japonia. De regulă sunt plante agăţătoare ce împodobesc şi în Cişmigiu unele felinare electrice sau sunt folosite pentru boschete. Când sunt în toiul înfloritului, frunzele dispar de sub povara ciorchinilor bogaţi cu flori ca de salcâm, numai că sunt de coloare albastră-deschisă bătând în violet. Poate niciunul dintre arbuştii grădinii nu
apar mai plini de frumuseţea florilor, ca glicinile.
Grădina întreagă apare în Mai un tablou uriaş în care nu se împletesc numai formele, ci mai ales colorile. Stropi din curcubeu, în irizări fantastice, acopăr locurile. Se pregăteşte ziua cea mare, actul final, când podoaba şi mirosul trandafirilor vor lăsa în umbră celelalte flori.
Lalelele şi-au pierdut foile colorate; rămân luj erele în vârf cu măciuca fructului verde. Florile de liliac devin tot mai palide de un violet cenuşiu, murdar. Nu se poate prinde mai bine decât ]a colori sco-borîrea curbei de vieaţă. Pregătirea, speranţa este molipsitoare. Toiul înfloririi e flacăra vieţii. Repede se sting. Rămâne gospodăria frunzelor, munca din greu pentru grija copiilor. In curba de vieaţă a plantei vezi pe acea a omului.
In aşteptarea strălucirii parcului prin noianul florilor de trandafiri, locul lalelelor şi al stânjâneilor îl ia bujorul. Tufele la început ruginii, apoi verzi cu frunze mari, adânc tăiate, încep să îmbobocească, când stânjâneii sunt în toiu. Bobocii sunt ca nişte bombiţe învelite de
2	scuturi, care lasă între ele dunga roşcată a petalelor mototolite, încet, încet scuturile se dau la o parte, petalele se resfrâng şi ca după comandă câmpul din spre Nord, pare că e coasta Buce-gilor cu smirdarul întins ca un jar încins. Se îmbujorează locul, se apleacă lujerele sub povara florii grele, dar repede se scutură, făcând să ningă fulgi mari trandafirii pe locul din jur.
Flăcările se înteţesc; pe pajiştea întinsă din spre Ministerul Armatei apar macii (Papaver orientale) cu frunzele tăiate adânc, păroase, cu florile mari de un galben-portocaliu ca sângele închegat, în jurul capsulei cu seminţe; au petalele aşa de strălucitoare încât se
TERENURI CULTIVATE
875
văd cine ştie de unde. Pe cât e de boghioasă floarea, pe atât e de efemeră; petalele ca de mătasă încreţită mărunt, repede se desprind, lăsându-se duse de vânt.
De pe podişca de scânduri ce înaintează	în	lac,	decorul din	jurul
acestuia apare în toată manifestarea de	vieaţă	sănătoasă.	Fondul	e
format de cadrul verde intens al arborilor în plină putere. Plopii rămuroşi îşi tremură într’una frunzele alburii pe o parte. Cei piramidali -se înalţă către cer, legănându-şi coama ramurilor din vârf la cea mai slabă undă de vânt. Sălciile pletoase îşi oglindesc în apă crengile răsfirate ca un păr bogat, despletit. Castanii cu candelabrele florilor stau neclintiţi de fericire. De jur împrejur zidul de împrejmuire e o resfrângere de verdeaţă până la faţa apei. Câte o lalea întârziată, câte un iris galben împestriţează fondul. Mai la o parte tufele de călin bătut asvârl o pată mai mare, albă, iar strugurii de glicinii acăţate de un arbore formează boschet de ciorchini albaştri.
Până şi socul obişnuit, în tovărăşia celorlalte a devenit plantă de decor, cu tipsia florilor mărunte întinsă spre soare.
Sus, în frunzarul des, păsăruicele cântă şi ele cântecul fericirii; jos în .apa unduită de lovitul vâslelor se reflectează coroana arborilor.
Mulţumirea ce ţi-o dă natura în toiul vieţii ei de zămislire este nebănuită.
Nu sunt multe parcuri nici în	Fig-	591.	—	Mac.
străinătate, care să aibă o profusiune
mai mare de trandafiri feluriţi, într’o orânduire nici se poate mai artistică, cum e Cişmigiul.
Sunt de toate soiurile, de toate colorile; sunt trandafiri ca nişte •copăcei, sunt alţii pitici ciucură de flori, ori agăţători, ghirlănzi de jar. Preumblându-te pe aleea trandafirilor poţi să-ţi dai seama în acelaşi timp de puterea şi voinţa omului, aplicate la perfecţionarea naturii.
Trandafirii au fost mai întâi cultivaţi în China. Din India cam cu 1000 ani înainte de Hristos au trecut în Asia-Mică, apoi la Egipteni, Greci, iar prin aceştia au ajuns la Roma. La toate popoarele vechi -erau socotiţi ca flori sfinte, închinate Yenerii ori lui Bacchus. Poeta greacă Sapho, cu 6 veacuri înainte de Hristos a numit Rosa regina florilor.
Din măcieşul cu florile simple, dar şi spinoase, ce împodobesc mar-ginele pădurilor dela noi, omul, cu răbdare şi muncă, a scos peste 1000 de varietăţi. Burbank, vrăjitorul american, a ajuns să capete şi
376
FLORA ROMÂNIEI
trandafiri atât de închişi la coloare încât par negri. Numai trandafiri albaştri nu a ajuns omul să înfăptuiască.
Aleea trandafirilor, de jos, din spre intrarea principală până sus în spaţiul larg de sub ruine, e o încununare a primăverii şi un deliciu pentru miros şi văz. Sunt trandafiri de coloarea cremei ceva mai trandafirii, cu florile mari, cu petalele delicate. E varietatea Mareşal NieL Sunt trandafiri mărunţi, cu flori numeroase, roş-închis, ca focul.
Minunat decor îl dau trandafirii agăţători, frumoşi chiar când sunt numai îmbobociţi, dar mai mândri când sunt ciucură de flori, alcătuind arcuri de triumf.
Mai îndărăt, crescuţi în voie sunt tufe ninse de Rosa multiflorct cu flori ca stele galbene cu aureola albă a petalelor simple; alte tufe de trandafiri galbeni, numeroase, strălucesc în bătaia soarelui. E atâta năvală de flori, încât în adevăr îţi explici reprezentarea primăverii sub forma unei zâne, care seamănă peste tot locul numai: petale.
Arta decorării e neîntrecută în spaţiul larg de sub ruini. Mai ales când trandafirii pitici cu corola de rubin încep a înflori, în locul străjuit de plopii piramidali şi de sălcii pletoase, e un tablou de Rubens. Pajiştea verde din mijloc, câteva tufe de bujori purpurii, stânjâneiD gălbui cu vine violete, alţii albaştri; trandafirii retezaţi cu flori mari de rubin; cercul plin de begonii pupurii, fac un mozaic ce-ţi ia ochiu E o adevărată beţie de colori.
Fig. 592. — Trandafiri.
TERENURI CULTIVATE
După ce încep să. se scuture cei mai mulţi trandafiri, perioada adevărată a florilor s’a încheiat. Cortegiul se închide prin crinii imaculaţi (Lilium candidum) de loc din Sudul Europei, Persia şi Caucaz, cultivaţi în Europa încă din veacul al XVI-lea. înalţi cu potirul alb fără nicio pată, de o mândrie sfântă în contrast cu anterele pline de polen, crinii dau de veste prezenţa lor prin mirosul pătrunzător simţit dela depărtare. E socotit ca floarea nevinovăţiei, a neschimbării, căci măcar că e cultivat în grădini de peste 3 secole, nu s’a putut scoate din el varietăţi cu alte colori decât albul curat.
Fig. 593. — Trandafir.
Trandafirii agăţători sunt ceva mai persistenţi. Cei din urmă îşi sting flăcările de jar; par şi mai roşii în singurătatea în care au sămas. Alte plante mărunte mai împestriţează cu palide colori locul focului stins al trandafirilor. Multe din ele sunt asemenea celor cultivate prin grădini. Căldăruşa cu pinteni la petale îşi apleacă florile bătute pe tija înaltă. E luată ca tipul modestiei, emblema dragostei neştiute. A s t e r are bumbii aurii înconjuraţi de o aureolă de petale violete. Nemţişorii îşi resfiră rămurelele atât de subţiri încât florile sinilii din vârful lor, cu pinten ascuţit, par roiu de fluturaşi. Pâlcuri de garofiţe cu flori dese, catifelate, având brâie cafenii, mai înviorează spaţiul liber.
In restul grădinii este o impunătoare şi liniştită măreţie. In zăduful zilei doar frunzele de mesteacăn şi de plop cât se mai agită. Celelalte'
378
FLORA ROMÂNIEI
stau neclintite; sorb cu lăcomie lumina soarelui; absorb pe tăcute oxigenul şi acidul carbonic; prin ajutorul forţei cereşti asigură rezervele necesare creşterii şi mai ales puilor din seminţe. Este lucrarea cea mai uriaşă sub aparenţa liniştei desăvârşite. E taina pe care vieţi de învăţaţi, cu răbdarea şi munca lor migăloasă, nu au ajuns în totul să o descifreze. Acum se adaugă inelul anual de lemn, de îngroaşă trunchiul. Acum mai ales se adună strop cu strop, prin hărnicia frunzelor, mâncarea pusă în săculeţe minuscule de lângă puişorul ascuns în seminţele protejate de fruct.
Locul florilor boghioase de castan, ce le dădea înfăţişarea unui
uriaş policandru cu sute de braţe, acum e luat de bombiţele ghimpoase, deodată verzi, în care se ascund seminţele bine cunoscute de copii. Printre frunzele de arţar ori frasin se arată aripele puţin roşietice, de par flori, ale fructelor. Numai teişorii de pe alee dau ultimul strop de aromă ce mai îmbălsămează spre seară aerul. Aşa e sus în corona copacilor. Aşa e jos în întinsul pajiştei. Macii, ca şi lalelele, îşi îndoaie puţin luj erele păroase de greutatea cutiei în care se coc semincioarele mărunte. In locul florilor de trandafiri creşte zi de zi învelişul cârnos al fructelor.
Pretutindeni e seriozitatea muncii, a grijii şi a preţuirii vremii, pe care aţâţi de mulţi oameni nu o înţeleg. Natura intră în faza plă-Fig. 594. — Aster (Gi.).	mădirii	hranei pentru seminţe. E
de o seriozitate impunătoare şi de o măreţie corespunzătoare actului ce se îndeplineşte în taina mutismului complet. In liniştea deplină, mai cu seamă când soarele din înaltul cerului revarsă din belşug puterea lui dătătoare de vieaţă, e impresionantă tăcerea aparentă, deşi ştii bine că în frunzele ce nu se mişcă, sub scoarţa ce pare rigidă, e mişcarea intensă ce pregăteşte viaţă nouă.
Din grădina întreagă transpiră măreţia muncii tăcute.
Un parc este o operă de artă. Pentru a putea folosi suprafaţa avută la îndemână, nu se cer numai adânci cunoştinţi despre vieaţa plantelor to amănunt, ci iscusinţa îmbinării lor în aşa măsură încât să se armonizeze cu natura locului într’un tot desăvârşit.
TERENURI CULTIVATE
379
Aşa se explică de ce A. Le Notre iscusitul făuritor al parcului dela Versailles, este trecut în tratatele de artă în rândul pictorilor şi al sculptorilor celebri.
O grădiniţă cât de mică din jurul casei, poate să fie vie până când dă iarna. Pentru aceasta natura procură atâtea mijloace, încât omul nu are decât să le aleagă, după nevoie. Mai vine în joc puterea omului de a crea forme rezistente, adaptate la condiţiunile de climă locală, de a mări aproape la infinit combinaţiunile de colori şi forme într’o variaţie armonică uimitoare. Când consulţi un catalog Villmorin, numai 'Crisantemele sunt cuprinse într’o listă de peste 300 de varietăţi. Sunt crisanteme albe, roze, violete ca amaranta, de coloarea nalbei, ■crisanteme galbene, cu forme fantastice. Expoziţia de toamnă din Parcul Cafol dă o palidă idee de ce a săvârşit omul în domeniul florilor. Plante exotice ascultă de capriciile şi voinţa grădinarului; se domesticesc în ţinuturile cu climă aspră. Plantele sălbatece devin decorative.
Un sprijin mare găseşte grădinarul la plantele agăţătoare, cu care tapisează pereţii zidurilor; face ghirlănzi, arcuri de triumf, îmbracă arborii uscaţi.
Toate aceste meşteşuguri se văd şi în Cişmigiu. Pe înălţimea ca o insulă, in care e săpată peşterea cu stalactice, în lumea muşchilor şi a ferigelor cărora le place umezeală e d e r a, liana pădurilor noastre cea mai obişnuită, se ridică pe arbori, învălătuceşte FiS- 595- — Viţă-de-Canada. trunchiul uscat până în vârf de-i dă
aparenţa vieţii cu decorul frunzelor ca de piele, rezistente şi în timpul iernii. Coloarea verde-închisă a frunzelor, cu nervuri roşcate, o face să fie şi minunată podoabă.
Alăturea, un brad este cu încetul înăbuşit de un curpăn bogat de Polygonum de loc tocmai din Nordul Indiei, cu frunzele lucii în formă de inimă. Şi el rămâne verde peste tot timpul anului.
Şi mai decorativă este viţa-de -Canada (Ampelopsis quin-quefolia), aşa de răspândită, îmbrăcând zidurile; creşte uimitor de iute, iar cu cârceii sensibili, dar şi elastici, se anină de cea mai mică asperitate.
Mlădioasă, bogată în frunziş, mai are o mare şi deosebită însuşire. Spre toamnă, înainte de căderea frunzelor, acestea sunt pictate cu toată gama roşului, dela coloarea chihlimbarului până la a drojdiei de vin roş; colorile sunt îmbinate cu atâta fantezie, încât o draperie
380
FLORA ROMÂNIEI
bogat ţesută nu produce mai mult efect. Viţa-de-Canada e minunat folosită în Cişmigiu, mai ales în fundul grădinii, din spre Nord. Curpă-nul prins de un plop piramidal, resfirat în plete ce cad neglijent, către toamnă ar merita atenţia unui pictor de seamă.
Edera şi viţa decorează prin frunzişul lor. Cea din urmă, mai stropeşte toamna fondul ruginiu al frunzelor prin boabele negre strălu-* citoare ale fructelor.
Sunt alte agăţătoare, care provoacă plăcere prin florile lor. Trandafirii ca şi glicinile stau în fruntea tuturor. In al doilea rând, ca folosinţă în Cişmigiu vine Clematis, representat în pădurile
noastre prin Clematis vitalha, curpănul-de-pădure, care dela sine, cu orânduirea naturei numai, urcându-se pe aluni ori alţi arbuşti, alcătueşte boschete naturale, împodobite vara de noianul florilor albe, iar toamna şi iarna cu ţesutul fin ca scamă de mătasă,. a stigmatelor argintii.
In Cişmigiu este folosită drept decor şi această plantă băştinaşă. Se întinde de-a-lungul aleei principale, urcându-se pe trunchiurile subţiri ale teilor tinerei, îmbrăcând sârmele dela marginea aleelor, urcându-se pe stâlpii de fontă. Pe lângă ea se vede însă şi câte un exemplar de Clematis paniculata din Japonia, cu buchete de flori mărunte tot albe, înflorite prin Iunie, sau Fig. 596.—Clematis cu floarea mare. (Gi.). frumoasa Clematis Jackmani o varietate căpătată prin 1864 de grădinarul Jackmart. Printre frunzişul alcătuit din frunze compuse, ca ceruite, se iţesc flori resleţe, cu petale mari, de culoarea intens violetă ca a primilor toporaşi de Parma. In mijlocul acestei aureole de petale se ridică ca flăcări staminele şi pistilele gălbii.
Folosinţa plantelor agăţătoare în Cişmigiu este de un efect deosebit, mai ales în partea nordică a grădinii, unde s’a construit o pergolă, tocmai pentru a arăta efectul acestor plante. Pe un spaţiu restrâns, tufe de Buxus (cimişir) tăiate felurit fac decorul mereu verde. Spaţiul dintre ei e numai trandafiri. Trandafirii agăţători se întind pe leaţurile pergolei; viţa sălbatecă de-a-lungul unor lanţuri de fer; pe lângă ziduri stă gramada altor tufe de trandafiri. Printre ele se amestecă vrejurile subţiri de trâmbiţa (Tecoma radicans) de loc din Texas, cu podoaba florilor ca nişte pâlnii lungi naramzii, pe dinăuntru
TERENURI CULTIVATE
381
gălbui. Câte 2—3 la un loc, florile aruncă prin Iunie-Iulie scântei în mijlocul florilor roşii ori galbene de trandafir. Tot aice, mai pe la sfârşitul verii se văd florile albastre sinilii de zorele.
Prin încâlcitură în aparenţă neorânduită de tufăriş şi vrejuri, e scos efectul frumosului, cu împestriţătura de colori şi forme. E o parte din grădină prea puţin vizitată, de şi de un minunat efect artistic.
Ultimele scântei de flori se sting, afară de cele din stratul din mijloc unde măestria grădinarului îl împrospătează necontenit, schimbând coloarea chenarului. După pansele şi cinerarii sunt puse begonii, plante foarte docile, care îmbodobesc nu numai prin florile purpurii, catifelate, dar şi prin frunzele late, crestate într’o parte care sunt şi ele îndungate ruginiu, portocaliu etc.
Mai târziu begoniile sunt amestecate, mai ales în rondul de sus, cu petunii catifelate, cu culori tot roşii închise. Şi aceste flori obişnuite de altfel, când sunt semănate grămadă nasc un tablou vioiu şi multicolor. Ele dau farmec grădinilor din palatul dela Balcic; numai ele aruncă podoaba unui covor persan în curtea fostului palat regal dela Mamaia.
Către toamnă când şi begoniile încep să slăbească, împodobirea din mijlocul grădinii se face prin ajutorul s a 1 v i i 1 o r cu florile ca para focului ori a florilor tot aşa de roşii de Canna indica de loc nu din India cum îi arată numele ci din America centrală. Au florile roşii ori galbene, strânse în lungul lujerului cu frunze mari late. Sfârşitul decorului, până ce le apucă zăpada, îl fac Crisantemele florile scumpe japonezilor.
Şi astfel de cum se ia spuma omătului, până ce bruma arginteşte vegetaţia, iar grădina ’ntreagă se	pregăteşte	pentru	odihna	de	iarnă,
florile nu se mai isprăvesc de pe	partea	aceasta	mijlocie	a	grădinei,
:în totul creaţiunea omului.
Locul florilor îl iau fructele şi frunzele. Ba ajută şi funigeii la po^-doabă, acoperind tufele de Buxus cu o pânză rară de mătasă. Câte o floare de câmp mai resistentă, ascunsă vigilenţei îngrijitorilor aruncă un strop viu de viaţă. O tufă de măzăriche îndrăsneşte să se acă-ţăre printre crengile de brad, pare că anume să facă’n ciudă celorlalte .plante « nobile » şi să arăte că sălbătăcia înfruntă mai îndelung moartea.
382
FLORA ROMÂNIEI
In tufărişurile din jurul lacului ş’au găsit adăpost volburele (Convolvulus). Acum şi ele se încumetă să scoată în văzul tuturor pâlniile trandafirii, cu dungi fine în lung, delicateţă nebănuită de cei care trec pe lângă ele fără să le bage’n seamă. Câte-o rujă îşi înalţă capul, purtând în vârf câte-va flori bătute, pe locul unde odată pâlpâiau flăcările de bujori.
In schimb frunzele şi fructele aduc din nou mângâierea colorilor înainte de apusul	vieţii.	Fructele în special atrag mai lesne atenţia.
Până	şi	Mahonia	care nu-şi pierde frunzele, se împodobeşte. Gră-
mezile boabelor albastre cu brumă pe ele, ca şi a porumbelelor, se văd de departe; pe lângă ele cerceluşii de d r a c i 1 ă, par şi mai roşii.
In tufărişuri strălucesc boabele albe perfect rotunde de hurmuz, cele negrii de 1 e m n - c â n e s c, ori bobiţele ca de
Fig. 598.—Fructe de Gledit-schia(des. E. Saulea-Bocec).
Fig. 599. — Fructe de hurmuz (des. A. Bordenache).
ceară roşie ale tisei. Cad castanele cafenii, sbor fructele înaripate de arţar şi frasin. Gleditschia îşi clatină păstăile ca nişte Coarne-de-mare. Minuscule lampioane spânzură în locul florilor pe Kolreu-theria paniculata arboraş din pădurile Japoniei ajuns prin meleagurile Dâmboviţei. Tufele de trandafiri sunt numai mărgean, iar ghirlănzile de Clematis împletituri fine de argint.
Vine şi rândul colorilor de pe frunze. Castanul friguros dă cel dintâi tonul, urmat apoi de toţi ceilalţi arbori. Viţa sălbatică e cea mai plină de atracţii.
Cişmigiul încetul cu încetul îşi iea haina de iarnă, destul de mândră şi ea, ca să merite a fi vizitat.
Frumos când omătul a căzut proaspăt e colţul grădinii dinspre Liceul Lazăr, cu grămada brazilor feluriţi. Le simţi bucuria. îşi aduc aminte de locurile din care au fost smulşi, unde decorul zăpezii
TERENURI CULTIVATE
38a
ţine, mai îndelung. Pe cetinele lor largi se prinde mai mult omăt. Neclintiţi, au primit povoara. Simţind că a devenit ameninţătoare prin greutate, luciul cetinelor îndoite face ca zăpada să alunece. Vârful crengilor din nou se aburcă, din nou primeşte zăpada, din nou se apleacă scuturând-o. E sburdălnicia lor mută, dar şi apărarea. E jocul de iarnă al brazilor. Crengile sunt ca de oţel; destul de tari ca să poată susţinea pletele frunzelor; destul de elastice ca să se îndoaie fără să se rupă. Arborele nu se sbuciumă. Stă drept cu suliţa’n vârf. « Se mulţumesc să ridice şi să aplece puţin crengile, ici şi colo, ca nişte oameni care ridică şi lasă braţele lor într’un vis» (Ruskin).
Când zăpada nu îmbodobeşte grădina, pământul pare mort sul> îngheţul uscat al iernii, iar coaja groasă de ghiaţă prinsă pe lac atrage lumea veselă a tinerilor, care desemnează cu patinele linii încâlcite.
Cişmigiul nu e lipsit nici în acest caz de atracţie, pentru cel care ştie să-şi ridice privirea dela pământ.
Formele arborilor variaţi procură distracţie ori învăţătură. Ui-tându-te la ei mai cu atenţie, descoperi o lume nouă. înfăţişarea arborilor e diferită dela specie la specie, dela copac la copac, chiar când fac parte din aceeaşi specie.
Cei mai mulţi copaci şi-au lepădat haina de vară ţesută din frunze*, sub care îşi ascundeau scheletul. Cununa lor pe timpul verii e o boltă de frunzar; poţi deosebi un plop piramidal de o plută rămuroasă, dar nu prinzi sbuciumul lăuntric de a-şi întinde ramurile tot mai spre lumină şi cer senin.
Iarna trunchiurile rămân goalei Ultimele crenguţe, nici cât degetul cel mic de subţiri, trag liniuţe încâlcite pe ecranul luminos al cerului. Arborele apare în forma-i caracteristică. Admiri vânjoşenia trunchiului îngroşat, ca să susţie noianul ramurilor şi al frunzelor. Coaja crăpată, înegrită, e ca o zale din sgură de fer ce apără trunchiul, care se desface în crengi tot mai tinere, cu coaja netedă, până ce ajung ca nişte bice, cu noduri multe, formate din mugurii bine înveliţi.
Arborii se luptă ca şi oamenii. Se luptă la adânc prin rădăcini, răsfirate sub picioarele noastre tot atât de des ca şi ramurile în aer; se luptă pentru hrana suptă din pământ; se luptă pentru spaţiu, pentru aer. De aceea îi vedem cari aplecaţi, cari îndoiţi. Iarna se prind mai bine convulsiunile trunchiurilor, în această luptă fără gemete.
Pe aleea ce mărgineşte lacul, dela pavilionul lăptăriei, faci deosebirea între un Taxodium cu forma-i conică şi între ulmii îngemănaţi de alăturea, care-şi resfiră trunchiurile lor ca tăciunele de negri, profitând de spaţiul ceva mai larg ce-1 au la îndămână.
Platanul izolat dinspre Ministerul Armatei, la umbra căruia, vara se adăposteşte lumea celor necăjiţi, cu privirile perdute’n zare ori pironite în nisipul aşternut pe jos, îţi pare icoana arborelui fericit, crescut în voie. Din trunchiul neted, ca lutuit, se desfăşoară ramuri chiar dela înălţimea omului, resfirate în toate direcţiile. Au loc liber
384
FLORA ROMÂNIEI
in jur.	Sunt	tot	una	de	desvoltate.	Cununa arborelui, vara, e ca un
Ibalon	umflat	gata	să	se	înalţe,	dacă	nu	l-ar ţinea fixat de pământ od-
goanele rădăcinelor. Având spaţiu liber, frunzele ca nişte palme resfirate, de un verde spălăcit, se îmbăiază’n voie în lumina soarelui. Simţi bucuria fiinţei rotofeie, sănă-
Fig. 600. — Platanul dinspre Ministerul Armatei.
(Fot. I. Simionescu).
Fig. 601. —Fruct de platan (des. de d-na V. Nicolaescu-Barbu),
toasă, care trăieşte din belşug, fără nicio grijă ori piedecă. Şi de aceea iarna, de crengile îndreptate în toate părţile atârnă numeroase boambe ■ghimpoase, ca nişte jucării legate cu sforicică de pomul de crăciun. Ele dovedesc hrana din plin, sănătatea trupească; fiecare bombiţă *e o îngrămădire de sute de fructe pufoase, ce poartă puii.
Treci una din punţile de peste lac. Un izolat arbore exotic, Maclura aurantiaca e ca un cerşetor ce-şi întinde mâna în pragul bisericei. Cu coaja acoperită de fuioare negre, acest neam al dudului, aproape îşi târăşte trunchiul. A fost nevoie de o proptea de piatră ca să-l ţină mai ridicat. Vezi cum fuge de umbra vecinilor, îndreptându-se -către spaţiu şi lumină.
In desişul parcului fiecare arbore se comportă cum poate. Ici îşi Împleticeşte ramurile printre ale vecinului; dincolo foloseşte un luminiş, încotro se întinde mai în voie. Omul profită şi de lupta arborilor pentru soare ca şi de făptura lor diferită. Numai aşa poate ţese 3>oltă de frunzar deasupra aleelor sau crea decor minunat.
TERENURI ?CULTIVATE
385
Ori încotro îţi întorci privirea, ansamblul decorului de arbori îţi oferă privelişti care te mulţumesc. Decorul capătă însufleţire, mai ales fn apus de soare, când coloarea va-
riată a coajei, ţesătură îcimai strângă,1 dincolo mai largă a ultimelor ramuri, nasc tonalităţi deosebite de aspect. Vârful plopilor piramidali, ultimii mângâiaţi de razele roşcate <ale; soarelui, se îmbracă într’un pur-pur palid, ce scoate’n relief fiecare fir din coama abia legănată de vânt.
. întregul e atrăgător; amănuntele se prind mai lesne iarna.
Colo e plopul rămuros, de pe ;aleea de lângă marginea de răsărit a lacului. Trunchiul gros e învălit la bază de o coajă crăpată, ca nişte fuioare cătrănite. Mai sus coaja netedă e alburie, cu ochi negri din -distanţă în distanţă. Trunchiul se
Fig. 603. — Plop lângă Sophora din Cişmigiu (des. de A. Bordenache).
exotici pare că mereu tremură d
g. 602.— Trunchiuri de ulmi din Cişmigiu (Fot. I. Simionescu).
ramifică din plin, ca şi când ar vrea să-şi facă loc numai pentru sine.
Alăturea e sălci a-p 1 e-t o a s ă. Chiar iarna e gingaşă, cu mlădiţele ultime aplecate spre apă, ca o draperie ce se leagănă gingaş la cea mai slabă adiere de vânt.
Mestecenii sunt mai delicaţi. Coaja lor argintată de jos până sus, trage linii alburii printre trunchiurile întunecate de jugaştri cu coaja mărunt crăpată ori u 1-m i i ca daţi cu smoală. Şi castanii sunt cerniţi până’n vârful crengilor noduroase, cu mugurii mari, acoperiţi de solzi de fier bătut cu ciocanul.
Printre băştinaşii viguroşi, fiind la ei acasă, arborii frig, sgribuliţi, piperniciţi.
25
386
FLORA ROMÂNIEI
Mai numeroşi	aparţin	la	Sophora	japonica de loc din	China, dar
cultivaţi	mai	ales	în	Japonia.	In	Europa	au	fost aduşi abia	la mijlocul
veacului al	18-lea; au»
fost repede	răspândiţi
căci sunt preţuiţi arbori de parc. Unii din ei, cei mai în putere, se află lângă aleea	care urcă
spre ruinele	din capă-
tul grădinei, dinspre biserică. Pe lângă plopii vecini par	pitici, cu
coaja mărunt crăpată,, cu cununa des împletită.. Se recunosc lesne în unele ierni, prin păstăile lungi, ca un şirag de* mătănii, cu boabele rare şi mari. Nu înfloresc în* fiecare vară, căci sunt gingaşi; fructele se păstrează însă din an în Fig. 604. — Sophora japonica (K.).	an,	aşa	meat	iarna	uşor
pot fi deosebiţi de alţii-Interesant din toate punctele de vedere este arborele sfânt al Chinezilor Gingko biloba, aclimatizat şi în Cişmigiu ca şi în alte parcuri europene, introdus în Europa prin 1754 din China.
Cât nu înfrunzeşte se recunoaşte după bizara aşezare a mugurilor lungueţi, la vârful unor rămurele drepte, ca nişte ţepi. Când încep să crape ies frunzuliţe gingaşe, plăpânde, alburii. După ele recunoşti cei câţiva arbori de lângă lac, în partea cam unde e aşezat bustul lui Gh. Pariu. Frunzele sunt trunghiulare, crestate adânc în mijlocul lor, iar nervurile despicate tot în două. Florile bărbăteşti sunt de o parte, nişte mâţişori scurţi. Cele femeieşti sunt deosebite, câte două la vârful unei crenguţe lungi. Acest arbore este O «fosilă Fig. 605. — O crenguţă de Gingko (Gr,)~ vie », o stafie a vremurilor depărtate,
cu milioane de ani în urmă, când aproape neschimbat trăia sălbatec şi pe întinsul Europei. Azi e restrâns în creşterea naturală, numai în»
TERENURI CULTIVATE
387
China şi Japonia. E un arbore curios şi prin amănuntele lui. Deşi e neam cu bradul, îşi leapădă frunzele toamna, iar în chipul fecundării aduce aminte de muşchi ori ferige. Firele de polen împrăştiate de vânt ajung la ovar, dar nu fecundează ovulele imediat, cum se întâmplă la neamurile lui apropiate. Aşteaptă într’o încăpere anumită, până când din ele ies nişte celule mărunte ce se mişcă prin ajutorul unor cili, de ajunge la ovul şi-l fecundează.
Tot cam pe la începutul primăverii, începe să dea frunze şi Taxodium distichum o altă fosilă vie, retrasă azi în Nordul Americei, prin locuri mlăştinoase ; odată, în vremea terţiară trăia şi pe la noi; din lemnul lui s’a format o parte din cărbunele de pământ exploatat la Petroşani. In Cişmigiu nu putea trăi decât la marginea lacului în tovărăşia unei sălciiple-t o a s e (Salix babylonica).
Atrag atenţiunea şi trunchiurile groase de plătică (Gleditschia triacanthus) de loc din America de Nord, unde cresc şi de 40 m. Şi cele din Cişmigiu se pun la întrecere cu plopiii noştri, căci le merge bine în locurile cu multă ravineală. Ceea ce sare în ochi iarna mai mult decât vara, sunt suliţele ascuţite, lungi şi de 20—30 cm. Stau mănunchiuri pe scoarţă. Fiecare suliţă are alţi ţepi mai scurţi, tot atât de periculoşi. Pe crengile bogat ramificate stau spânzurate păstări negre, uneori şi de % m? se ciocnesc sgâlţâite de crivăţ dau un sunet metalic.
Podoaba Cişmigiului în zilele de iarnă sunt tufele de plante mediterane, care-şi păstrează frunzele ca de pergament şi peste iarnă. Se lasă tăiate cum vrea omul, când ca nişte sfere, când ca nişte urne, fără să arăte chinul, căci se apără prin crenguţele dese, cu frunze mărunte. Decorul mai obişnuit e dat de tufele de Buxus, minunat folosite mai ales în partea nordică a grădinei, în regiunea pergo-lelor; pe timpul trandafirilor, te crezi că eşti în vreo vilă din jurul Romei. întrebuinţat ca gard viu e Mahonia cu frunze ca
Fig. 606. — Taxodium din Cişmigiu. (Fot. I. Simionescu).
25*
388
FLORA ROMÂNIEI
nişte foi de metal bătute cu ciocanul. Deasupra zăpezii aşezată pe frunze, strălucesc iarna boabele albăstrii cu promoroacă a fructelor, îngrămădite în vârful ramurilor.
Bine reprezentate sunt şi coniferele felurite, minunate plante decorative.
Ce cadru admirabil formează eroului francez tinerii arbori de Picea, cu crengi tufoase ieşite din trunchiul aproape de pământ, cu cetini argintate şi cernite, cu frunze dese. Oriunde se află speciile variate (Picea argintea alba) unele aduse de prin Munţii Stâncoşi şi America de Nord, alcătuesc o podoabă plăcută, iarna şi vara. Frunzişul are ape schimbăcioase dela albastru > cu ceaţă până la verdele închis al bradului. Concurenţă le face bradul-argintat (Abies concolor) de prin Colorado şi California, introdus în Europa abia prin 1851, cu frunzele lungi îndoite în sus, pe ambele feţe cu abur argintat. Pe lângă bradul şi molidul nostru, în înfăţişarea lor de flăcăi chipeşi de munte, înalţi şi drepţi, stă ca nişte tufe dese j nepul (Pinus montana). Aici însă nu mai are crengile târîtoare, ca la munte, căci este bătut în deajuns de soare spre a şi le ridica în sus, cu mugurii pufoşi, argintii, în^vârf.
Nici tisa (Taxus baccata) nu lipseşte, recunoscut după trunchiul scorţos, roşcat, cu frunze lătuţe. Thuja ori Chamaecyparis, cu frunzele dese ca nişte solzi, sunt răzleţiţi în toată grădina ca tufe decorative, aduse tot din Nordul Americei, unde cresc des prin locuri mlăştinoase.
Iarna, despuiaţi cum sunt de frunze, nici nu i-ai cunoaşte că fac parte din neamul bradului dacă n’ar avea trunchiul în forma unui con, cu ramuri subţirele de jur împrejur sau dacă n’ar mai păstra ici şi colo grămada fructelor strânse la un loc ca o bombiţă. Sunt iarăşi unele din rarele specimene exotice, care dau variaţie botanică Ciş-migiului.
In acest chip Cişmigiul ca orice parc mai bine îngrijit nu este lipsit de interes nici iarna, fie prin farmecul sceneriilor cu omăt, prin observarea formei arborilor ori a amănuntelor importante care altfel, vara, în ademenirea florilor şi a frunzelor, trec nebăgate în seamă.
D. Plante de grădină.
Parcurile sunt obişnuit îngrijite de un grădinar priceput, care ştie să aleagă plantele cu flori mai boghioase, pregătite în sere ori măcar în straturi cu geamuri de sticlă, spre a fi răsădite mai de timpuriu şi a avea parcul mereu înflorit, după anotimp. Grădinarul le aşează -după o orânduire estetică, îmbinând plante locale cu acele care au origină depărtată, după un plan potrivit spaţiului şi cadrului.
TERENURI CULTIVATE
389
Pe lângă parcuri de regulă publice; aproape nu este gospodărie în care să nu se găsească măcar câteva straturi cu flori; în oraşele mari sunt făcute după plan anumit economisându-se spaţiul nu totdeauna larg. Buna gospodină strânge sămânţa din an în an, aşa încât grădinele mici nu prea variază. Varietatea florilor cultivate însă se schimbă după regiuni şi mai ales după înmulţirea florăriilor sistematice, care pun la îndemână flori alese, special cultivate. Sere sistematice există şi la noi nu numai în jurul Bucureştilor, dar mai ales la Codlea lângă Braşov, apoi la Aiud, Timişoara, etc.
Rar e să lipsească din faţa casei celei mai modeste, vreunul din arbuştii cari dau flori multe ori mirositoare. Aproape nelipsit este liliacul (Syringa vulgaris) atât de grăbit, încât în iernile domoale, începe încă din Februarie să crape mugurii, aşezaţi doi câte doi la noduri, din care se arată vârful fraged al frunzuliţelor verzui, nerăbdătoare. Repede înfrunzesc iar după loc şi climă, chiar dela Sf. Gheorghe tufele de liliac sunt ciucură de flori, struguri compuşi cu floricelele ca nişte tuburi, răsfrânte la vârf în patru petale puţin îndoite pe margini. împrăştie un miros plăcut, dulce şi blând.
Liliacul creşte şi sălbatec pe stâncile dela Hârşova ori chiar prin unele locuri din jud. Buzău, dar mai ales împodobeşte stâncile priporoase din Cazane, formând tablouri pline Fig- 607 —Mălinul de grădină_ (Gi.). de farmec, pare că ar fi întinse pe
piatră, la înălţimi deosebite, covoare violete. Prin Munţii Bihorului până în Maramureş tot sălbatec creşte un liliac zis lemnul-vaji-tului (Syringa josikaea) propriu ţării noastre; are frunze mai lungi decât late, înguste la capete, verzi pe faţă, mai surii pe dos.
Obişnuit liliacul creşte în voie, ramificat. Adesea e tuns, făcân-du-se din el un gard viu, rar înflorit.
Garduri vii împrejmuitoare se mai fac şi din alţi arbuşti, unii cari trăiesc ca tufişuri, sălbateci, la margenea pădurilor noastre, alţii aduşi de prin ţări străine, depărtate* dar aclimatizaţi la noi. Aşa sunt: b â r-coacele (Cotoneaster) cu diferite varietăţi; fructele lor roşii ţin şi peste iarnă. Mălinul-de-grădină (Deutzia crenata) are florile albe dese, deschise din luna Mai; lemnul-cânesc
390
FLORA ROMÂNIEI
(Ligustrum) cu frunze păstrate şi iarna, de coloare brună-purpurie; iasomia (Philadelphus) cu oacheşe flori albe mirositoare, dife-
Fig. 608. — Iasomie (Gi.).
Fig. 609. — Dârmocs (Gi.).
ritele soiuri de Spiraea, de Tamarix ş. a.
Se plantează drept copăcei răzleţi varietăţi de dârmocs (Viburnum opulus) cu florile strânse grămadă, cele dela margine sterile, cu petale mai desvoltate, formând astfel ghemuri albe de flori, ca boţuri de zăpadă.
Se pun arbori pletoşi ca f r a s i-nul-pletos, sălcii-pletoase, dar mai ales răchiţica (Elaeag-nus anguslifolia) cu ramuri mlădioase, curbate în jos, cu frunze mici argintii, ce aduc aminte de ale măslinilor (de unde numele ce i se dă prin Basarabia). Florile mărunte, pe dinafară alburii dau din ele un miros atât de pătrunzător, că se simte prezenţa arborelui ce înfloreşte prin Iunie, dela depărtare.
Nu lipsesc chiar din grădinile mici plante vivace, mediterane* verzi şi peste iarnă. Se fac din ele margini de straturi sau se pun la
Fig. 610. — Răchiţicâ (K.).
TERENURI CULTIVATE
391
colţuri de straturi, tunse fel şi chipuri. Astfel e thuya, ini-per, tisa din neamul bradului, apoi Buxus (cimişir) cu frunzele mici lucioase, Ilex cu frunzele crestate şi în vârful lobilor cu câte un ghimpe.
Iarăşi obişnuit nu este grădină fără vreo plantă agăţătoare. Unele cse prind de zidurile caselor tapisându-le ca o pânză verde, altele se -agaţă pe garduri, pe zidurile împrejmuitoare, născând decoruri frumoase. Se pun să umbrească balcoanele, foişoarele, unde se ia masa în timpul verii. Cele mai obişnuite plante agăţătoare de grădină le-am arătat la parcuri.
Prin satele din Banat şi Oltenia "viţa-de-vie este folosită să ţină umbră caselor sau chiar foişoa-<relor. Având climă potrivită, rămân neîngropate şi au coarda groasă, ramificată. Prin cârceii viguroşi dar şi cu ramurile vânjoase se prind lesne, ridicând coardele cu frunzele ilate, de-a-lungul streşinei, sau agă-ţându-se în copaci, ca în Insula Adakaleh de lângă Orşova, resfi-rându-se apoi în ghirlănzi pletoase, umbroase. Nu e tablou al belşugului ;mai decorativ decât casele de sub streşina cărora atârnă struguri cu boabe aurii, între frunzele ce încep să se aburească cu ruginiul de toamnă. Asemenea ei, mai des folosită ca plantă acăţătoare este v i ţ a--de-Canada (Ampelopsis quin-quefolia) plantă decorativă prin draperiile de frunze ce le formează pe ziduri, pe garduri. Mai ales
toamna când frunzele se colorează cu toate nuanţele ae gainen şi toş, când struguri cu boabe negre rare se amestecă prin frunziş, draperiile ce se lasă de pe coama « zidului Goliei » din Iaşi ca şi de pe garduri, nasc tablouri neîntrecute de pictorul cel mai meşter.
Mai uşor se urcă viţa-japoneză (Parthenocissus tricuspi-ndata) de loc din China şi Japonia, acoperind pereţii caselor într’o pânză deasă, verde în timpul verii, iarăşi roşcată cu diferite nuanţe în spre toamnă, când şi boabele negre măresc decorul. Frunzele spre deosebire de ale precedentei sunt formate din trei foiţe. Interesanţi sunt cârceii ramificaţi, terminaţi cu câte o ventuză, prin ajutorul cărora se prind de pereţi, ţinând în sus şi lipit ramurile bogate ale trunchiului, gros şi cât încheietura mânii. Mai ales primăvara, când
Fig. 611. — Viţă japoneză.
392
FLORA ROMÂNIEI
seva dă putere ae creştere ramurilor tinere, înaintarea lor şerpuită prin ajutorul ventuzelor îţi fac impresia că se târăsc ca . nişte animale.
Tot atât de des se întrebuinţează la noi Polygonum cuspidatum neam cu nasul-curcanului, cu frunze ca un vârf de săgeată. Dela subsuoara frunzei se ridică drept, nişte struguri simpli, rămu-rica cu flori mărunte albe. Nu se urcă mai mult de 8 m. Altă specie (Polygonum baldschuanicum) cu trunchiul subţire, dar lung şi de 20 m, cu frunze mai mărunte, înfloreşte spre toamnă şi dă struguri compuşi cu multe floricele albe mărunte, de par chioşcurile ca ninse.
Agăţător este şi un neam de capri-f o i, cu trunchiul subţire ce se învălătuceşte în jurul sforilor întinse până la streaşină, îmbălsămând locul cu> mirosul delicat al florilor cunoscute.
Fig. 612. Poligonum baldschuanicum (K.).
Fig. 613.— Pansea.*
Puzderia plantelor cultivate în grădini este mare. Cu greu ar fî să le cuprind pe toate aici.
Nu se ridică bine zăpada, uneori chiar de prin Ianuarie, de suflă vânt cald se arată îndată panselele.
De cum dă ceva căldură, cele dintâi flori ce se văd într’o grădină îngrijită, sunt un soiu de stânjânei-pitici (Iris reticulata) ce trag dungă albăstrie la marginea aleelor. Pe cât de pitici sunt pe atât de drăguţi, nu numai că sunt printre cele dintâi plante ce împodobesc grădina, dar pentrucă au flori în adevăr gingaşe, cu petalele albăstrui şi dungă aurie de puf în lung.
Dintre plantele cu ceapă zarnacadeaua (Narcisus pseudo-narcisus) e mai harnică. Dintre cele două frunze lungi ca de clopoţel* repede iese floarea albă, galbenă, cu două rânduri de învelişuri, utia
TERENURI CULTIVATE
398'
pe dinafară răsfrântă, alta internă strânsă în jurul staminelor. Dacă s’a pus din vreme cepe de zambile (Hyacinthus orientalis), repede înfloresc şi ele după ce narcisele s’au trecut. Fac podoaba grădinii prin florile fel de fel colorate, dela alb la trandafiriu şi albastru, îngrămădite pe lujerul verde, luciu. E o plantă adusă din Asia mică, cam. pe vremea lui Petru-Rareş, întâi în Anglia. Olandezii au făcut crescătorii alese, ca şi cu lalele, ajungându-se să se plătească o ceapă de iacintă aproape negrie de albastră ce era, cu 1600 guldeni olandezi. Alături de zambile, apar şi lalelele tot aşa de timpuriu* iarăşi foarte variate la coloare.
Florile se înteţesc cu cât căldura creşte. Tufele de cercei sau inima-Domnului (Dicentra spectabilis) adusă din China au străbătut până în grădinele din sate. Neam cu brebenelul dela noi, ca«
Fig. 614. — Cercei.
Fig. 615.—Zarnacadele.
acesta are frunzele ceruite, verde-palid, lucii. Frunzele sunt late, împărţite adânc în trei loburi, fiecare crestate tot destul de adânc* Frumoase sunt florile trandafirii care spânzură ca nişte cerceluşi pe o crenguţă netedă, elegant îndoită. In adevăr floarea are forma de inimă, cu două sepale turtite lateral, dintre care spânzură staminele, apărate de foi colorate mai deschis.
Tot de t’mpuriu începe să înflorească o altă plantă răspândită şi în sate: brumărelele (Phlox decussata) din America de Nord, ţinute şi în casă, bogat înflorite însă prin Iunie—Iulie. Se recunosc lesne după florile trandafirii, strânse grămadă în vârful ramurii, cu frunza îngustă, ascuţită la vârf, ca un vârf de suliţă. Florile formează buchete mascate, cu 5 petale late, răsfrânte. Prin cultură s’au .căpătat flori variate dela alb la roş de carmin sau purpurii, albăstrii,.
<394
FLORA ROMÂNIEI
simple sau cu dungă ori pete mai închise. E una din plantele mult folosite şi la noi ca ornament, din cauza boghioaselor flori. Pe urmă încep care mai de care să inunde grădina cu colorile lor frumoase, făcând concurenţă trandafirilor cari prind să-şi arate bobocii, iar cei mai de vreme să înflorească chiar pe la începutul lunii Mai.
Nu le poţi pune la rând. Unele se găsesc într’o grădină altele -în alta. Căldăruşa (Aquilegia vulgaris) îţi aţine calea. O întâlneşti şi în grădinele sătenilor. O recunoşti uşor prin tulpina înaltă €u frunzele bătând în albastru şi cu florile care trandafirii, care .albăstrui, mari, aplecate cu gura carolei în jos şi cu 5 pinteni
"prin floarea-i ca o gură închisă. Şi totuşi şi această floare trebue să fie fecundată prin ajutorul insectelor. Cum face ca insecta să ajungă până la staminele cu polen? O mică experienţă îţi arată:
o	strângi de gât şi ea deschide gura. Vine un bondar şi se pune pe buza de jos. Prin greutatea lui buza se lasă în jos, bondarul caută nectarul şi se umple de polen. Dar gura-leului e interesantă şi prin experienţele care se fac cu ea pentru a aduce lămuriri în problema transmiterii însuşirilor dela generaţie la generaţie. Floarea fiind variat colorată, unele galben-albicioase cu baza ca unsă de pucioasă, altele roşii ca şi carminul, plantele care ies din încrucişare au colori amestecate de ale părinţilor.
Multe şi variate sunt garofiţele (Dianthus) mirositoare, *care simple, care bătute, care albe, care trandafirii ori ro}ii ca focul,
Fig. 616. — Brumărele. (W.).
Fig. 617. — Gura-leului (Gr.).
Fig. 618. — Ga-rofiţa (R).
TERENURI CULTIVATE
395
«care cu petalele simple sau cu ele încreţite. Răspândită şi la ţară este mai ales g ar of iţa (Dianthus barbatus) recunoscându-se după floricelele strânse ghem, albe ori roşii dar întotdeauna cu un cerc de altă. coloare, mai închisă, în jurul deschiderii corolei.
In grădinile mai mici, de-a-lungul aleelor nu lipsesc copăceii sau canalele, numite în dragoste şi bucuria-casei (Bal-lamina hortensis) cu trunchiul drept ca al unui brad minuscul, -scurt şi cârnos, cu frunze lunguieţe, zimţuite pe margene. Florile colorate diferite, albe sau roşii, stau pe câte o codiţă subţire şi seamănă i€u a slăbănogului. Planta are ojparticularitate; de cum atingi ovarul copt, se desface în şuşiniţe ce :se încovrigă cu atâta putere încât asvârle cine ştie unde seminţele rotunde. E un alt exemplu de -aplicarea balisticei la plante.
Miros delicat îl dă r o z e t a {Reseda cdorata) plantă medite-
Fig. 619. — Fruct de copăcel
Tană; are ramurile terminate cu un strugure bătut de floricele galbene-verzui, cu dungi portocalii pe petale şi cu multe stamine, din care pricină sunt vizitate des de albine, fiind şi bogate în nectar.
Tot cu miros blând sunt şi frumoasele petunii (Petunia ihybrida) aduse de prin America de Sud, dar atât de răspândite încât lesne pot creşte şi printre pietre. Florile ca nişte pâlnii au marginea răsfrântă şi gâtul lung. Staminele stau în gura strâmtă a pâlniei ca bumbişori galbeni. S’au făcut iarăşi fel de fel de varietăţi cu flori albe, roşietice, purpurii, simple ori bătute. împodobesc de minune locurile, iar spre seară răspândesc un parfum delicat, ca şi m i c ş u-ne 1 e 1 e sau micsandrele (Cheiranthum cheiri) cu ramurile ciucură de flori albe ori trandafirii cu câte 4 petale în cruce. Sunt jnixandre simple, dar mai ales bătute, frumos colorate.
396
FLORA ROMÂNIEI
Pe toate le întrece în frumuseţe c r i n u l-a 1 b (Lilium candidum} mândru la port, cu frunzele roată în lungul lujerului înalt, terminat: prin câteva flori mari albe ca zăpada, de forma unor pâlnii lunguieţe>. cu sepalele şi petalele libere îndoite puţin în afară, iar în interior cu staminele lungi, având anterele mari galbene pline de polen. Când miroşi floarea mai de aproape, te umpli pe nas cu făina polenului. Sunt şi crini-galbeni. Unul (Iiemerocalis flava) înfloreşte mai de vreme şi poartă în vârful lujerului lung flori galbene, mirositoare ce ţin însă numai o zi. Altul (Hemerocalis futva) cu florile mai mari, fără miros şi colorate mai roşcat, portocalii, înfloreşte mai târziu, pe la sfârsitul lunei Iunie.
A(
cu
albine, nici de fluturi, iar cum înserează îşi strânge florile şi le lasă în jos. Nu dă niciodată, la noi, seminţe.
Alături de ei laleaua-pestriţă (Fritillaria imperialis) atrage atenţia prin coroana de flori cărămizii, ce spânzură în jos de sub o cunună de frunze verzi din vârful ramurilor. De loc e din Persia de unde a fost adusă prin veacul al XVI-lea în Constantinopol şi apoi în restul Europei. înfloreşte de timpuriu. Ceapa din pământ are uri miros pătrunzător ce nu place şobolanilor.
Atractivă ca înfăţişare dar frumoasă tocmai prin aceasta este chica-voinicului, în Moldova mai plastic numită p ă i a n-j en (Nigella damascena) pentrucă frunzele ultime, subţiri ca părul, ţese un soiu de păienjeniş în jurul florii albăstrui, cu multe stamine firoase, ce măresc încălcitura pânzei. Originară din Sudul Europei*
Fig. 621. — Crin-alb.
Fig. 622. — Crin-galben (W.).
TERENURI CULTIVATE
397
se mai deosebeşte de alte flori, că în lăuntrul corolei mai este un rând •de solzi ca nişte mici vase acoperite, în care se adună nectarul.
0	plantă curioasă, cultivată şi în grădinele săteşti este creasta-cocoşului (Celo-
Fig. 623. — Fritilaria (Gi.).
Fig. 624. — Painjăn (W.).
ma cristata),	tocmai	din	India, unde se foloseşte ca salată. Florile
roşii sunt	atât	de	strânse	una lângă alta încât formează în adevăr
un corp identic cu creasta unui cocoş.
Mult răspândită este condurul-doamnei zis şi călţunaş (Tropa-eolum majus) de loc de prin Peru. Frunzele sunt ca nişte discuri, verde-albăstrui şi lucii, cu margenea întreagă şi cu codiţa, care se rupe uşor, fixată pe mijlocul feţei din jos. Este aşa de căutătoare de lumină, încât mai mult decât la muşcată, se vede cum se mişcă, de se lipeşte aproape de fereastră pentru ca să Fig. 624. — Creasta-cocoşului. prindă mai multe raze
de soare, perpendicular pe faţa-i de sus. Frunzele şi trunchiul au un miros înăbuşitor, cuprind
Fig. 626. — Condurul-Doamnei (Gr.).
398
FLORA ROMÂNIEI
în	ele	un	uleiu,	care	le	face apărate împotriva	lăcomiei animalelor..
Se	mai	vede	la	ele	ceva	rar. Măcar că frunzele	par ceruite de nu
se prinde apa, după o ploaie caldă de jur împrejurul ei stau broboane de apă limpede ca lacrima. Nu sunt picături de ploaie ci prisosul de apă ieşită din frunză şi adunată pe marginea ei. Floarea este boghioasă, galbenă, portocalie, cu 5 petale resfrânte în afară, având pe cele 2 de jos nişte peri la intrarea în spre stamine. Şi fructul are o particularitate; e învăluit	de o coajă buretoasă,.
uşoară, ceea ce face	că poate să înnoate
lesne, deci poate fi răspândită prin mijlocirea apei, în patria de obârşie. Condurul-doamnei formează tufe verzi dese, dar sunt varietăţi care au trunchiul lung de spânzură sau se agaţă, îmbrăcând balcoanele.
Varietatea plantelor de grădină nu s’a terminat.
Surgucii, floarea-domnească (Delphinium culto-rum) cu frunzele ca palma resfirată, e neam cu sprintenii nemţişori de câmp dar n’are comun cu ei decât pintenul florii în care se strânge-nectar. Florile albastre-sinilii, uneori bătute cu o pată gălbuie la intrare stau strânse grămadă în lungul unei ramuri, spre vârf. Cu flori albastre ca cerul este şi sângele-voinicului (Lathyrus-odoratus) ale cărui neamuri sunt în mare număr prin păşuni. Florile mai rare stau înşirate spre vârful ramurii subţiri. Mirositoare, înfloresc până în toamnă. Tot înaltă, cu vârful ciucură de flori e* deget.ăriţa	(Digitalis	purpurea)	cu florile roşietice, leici lungi,
larg deschise şi	aplecate cu gura în	jos. Cu cât se trec	la bază
înfloresc în sus,	aşa încât	e căutată	tocmai pentrucă ţine	îndelung..
La fel îşi ridică	florile pe	un ram	verde cafeluţa	(Lupinus-
polyphyllus) de loc de prin America de Nord, mult cultivată şi la ţară; se recunoaşte şi după frunzele cu multe foiţe resfirate, catifelate, pufoase, iar în vârful ramurilor florile albăstrui, albe, roşietice, stau ciucură una lângă alta, pe o lungime de 20—30 cm. Şi verbinele (Verbena hybrida) sunt comune în toate grădinele; prin unele locuri
i	se spune urzicuţă, după frunza ascuţită la vârf şi dinţată. Florile destul de măricele, felurit colorate, stau adunate la capătul ramurii, într’,0 tipsie oacheşă şi decorativă.
Nelipsită din multe grădini este portulaca (Portulaca gran~ diflora) de loc de prin Brazilia; se cultivă mai ales prin curte, în prun-diş, printre pietre, aşternând covor argintat, cu frumoasa împestri-
Fig. 627. — Frunză de condurul-Doamnei.
TERENURI CULTIVATE
ţătură de flori boghioase albe, roşii, galbene. Are un trunchiu cărnos, luciu, ce se târăşte, acoperit cu frunze scurte, grase, dese. Ramurile* se îndoaie la vârf în sus, căci florilor le trebue mult soare.
Originară din Colonia Capului este şi g h i a ţ a (Mesembryanthemum crys-tallinum) cunoscută şi în popor prin frunzele mari, cărnoase şi pe ele cu numeroase broboane strălucitoare, ca nişte picuri îngheţate.
Mult folosite sunt câteva plante ce nu înfloresc decât noaptea. In afară de barba - împăratului, semănată mult este regina-nopţii (Nicotiana afinis) cu trunchiul înalt, cu frunze mari ca ale tutunului, cu flori mai mult albe nişte leici cu gâtul lung şi cu 5 petale resfrânte, ca o stea cu 5 colţuri, înfloreşte de cum înserează şi răspândeşte un miros plăcut, ademenitor pentru fluturii de noapte, care vin şi din sbor îşi vâră trompa lungă în tubul florii spre a suge nectarul. Mai puternic mirositoare este tuberosa (Polianthes Fig- 628. — Regina-nopţii. tuberosa) de loc de prin Mexic, adusă în
Europa prin veacul al XVII-lea. Creşte înaltă şi de 1 m., cu frunzele înguste, lungi, lucii iar la vârf cu florile ca de ceară albă, înşirate în vârful ramurii câite 1—2 la subsuoara unei frunzuliţe; înfloresc pe rând de jos în sus. Florile aduc cu ale crinului, dar sunt mai mici. Dau din ele un parfum atât de puternic încât nu poţi ţinea în odaie decât cel mult un fir-două. De aceea e întrebuinţată în parfumerii şi prin Sudul Europei se seamănă pe ogoare întregi.
Cam acestea sunt plantele cu flori mai' obişnuite în grădinele noastre. Când grădina este mai îngrijită, orânduită de un grădinar anume, el introduce spre variaţie şi alte plante, cele mai multe străine dar aclimatizate la noi şi ţinute cu mai multă cheltuială. Astfel străluceşte prin Iulie crinul-roş (Lilium* calcedonicum) de prin Grecia adus, cu florile de un roş înfocat cu forma celor de crin dar plecate în jos, şi cm
Fig. 629. — Tuberosa.
1400	FLORA	ROMÂNIEI
vârful petalelor resfrânt în sus; aşa e crinul-de-toamnă (Hosta
coerulea) de prin Japonia, cu florile liliachii bătând în albastru, adunate la vârful ramurei şi spânzurând sau c r i-nul-de-toamnă alb (Hosta plantaginea) tot din Japonia, cu florile ca şi ale crinului obişnuit, numai că sunt mai lungueţe şi stau grămadă la vârful ramurilor, între frunzuliţele verzi dintre care răsar. Omagul (Aconitum wilsoni) adus din China îşi înalţă florile albăstrui ca nişte coifnri tot către toamnă; diferite Po-tentilla, de prin Himalaia mai ales, cu florile mascate, roşii, de nici n’au a face cu ale s c 1 i p e ţ i 1 o r dela noi, de prin păşuni. Până şi scaii (Eryngium) sunt cultivaţi, din acei cari cresc şi pe la noi şi au trunchiul aburit cu un azur de pare că-s împletiţi din strujitură de oţel (E. Zabelii).
Către toamnă grădinele ard de para roşie a florilor de Monarda didyma din America de Nord, cu
(Gi.).
Fig. 631. — Salvia.
Fig. 632. — Tufă de Salvia.
TERENURI CULTIVATE
401
tmchetul florilor lor roşii grămadă la vârful ramurilor, flori asemenea •ca conformaţie celor de mierea-ursului, ori florile tot roşii înşirate In lungul ramurilor de s a 1 v i e (Salvia splendens) ca şi florile roşii ori galbene de Canna indica ^originară din Insulele Antilelor, adusă în Europa nu mult după •descoperirea Americei; are frunze late, lungi şi florile grămadă spre vârful ramurii. Florile au •o particularitate. Staminele n’au toate antere cu polen ci sunt transformate în foi colorate, din «care una e îndoită în jos ca o limbă. Au însă mult nectar, aşa Încât fecundaţia prin insecte e Fig. 633. — Mimuius luteus. asigurată.
Boghioase sunt şi florile de săbiuţă, podoaba fâneţelor noastre de munte. Acea cultivată în grădini (Gladiolus gandavensis) înaltă :şi de 1 m, cu frunzele ca ale stânjânelului, înfloreşte vara, purtând flori mari, colorate diferit, roşii, galbene, albe, albăstrii, pe o singură parte a ramurei, cu frunze până în vârf. Florile sunt simetric alcătuite în forma unui leici oblice şi stamine arcuate. Adusă de prin Africa de Sud, cultivată în Olanda în fel de fel de variaţii, are bulbul apărat prin solzi groşi.
Uneori se găseşte cultivată prin grădină una din plantele cu o alcă-
Fig. 634. — Cum se asigură fecundaţia încrucişată.
tuire ingenioasă pentru a asigura fecundaţia. E Mimuius luteus cu flori mari galbene având pete roşcate. Frunzele ovale sunt ascuţite la vârf, două câte două la acelaşi nod. Florile sunt după tipul labiatelor, cu două buze, cea de jos mai largă.
Mai ales stigmatele ca două lopăţele au mişcări aproape bruşte, «când sunt cât de uşor atinse. Intră o albină, plină pe cap ori spinare •cu polen din altă floare. Nici n’a atins bine stigmatul şi cele două lopăţele se depărtează, aşa încât cea mai de jos rade ca o lingură, polenul
26
402
FLORA ROMÂNIEI
de pe insectă. Pe urmă imediat se închid, se ridică în sus, ca nu cumva să se atingă de insecta care îşi scoate capul înapoi, după ce a supt nectarul. Astfel nu e în pericol de autofecundare* Şi la antere este un mecanism, un soiu de că-păcel, care se deschide când trece trompa albinei pe lângă el. Polenul* se varsă ca dintr’o cutiuţă pe spinarea insectei. Planta e de loc din America de Vest. E cultivată în grădini;	s’a
aclimatizat lesne, de se Fig.	635. Gherghine.	întâlneşte şi pe lângă
cursurile de ape.
Către toamnă podoaba grădinelor se încheie prin gherghinele (Dahlia variabilis) variate prin cultură şi prin crisantemele* în creşterea cărora omul aproape a întrecut natura, prin multiplele varietăţi de colori şi forme.
Când	iarna	se aşează, nu rămâne	decât	plantele decorative	cm
frunzele	verzi tot timpul (Buxus,	Ilex)	etc.,	sau fructele negre	ori
roşii ale arbuştilor tunşi, din gardul viu.
E. Grădinile din sat.
Poporului român îi plac florile.
De ele se leagă multe obiceiuri din* evenimentele cele mai însemnate ale vieţii* In scăldătoarea copiilor se asvârle flori;, copilul să fie vesel, să râdă ca florile, , vieaţa toată. Cât ţine vara icoanele în biserici sunt împodobite cu flori; credincioasa nu se duce la biserică fără măcar un bucheţel de busuioc în mână. In Albac, Dumineca, fiecare femeie poartă la Mserică un bucheţel de flori, atârnat de gulerul cămăşii cu o sfoară. La moarte tot Horise asvârl peste raclă, iar la căpătâiul mormântului se răsădeşte măcar o plantă.
Multe plante cu flori sunt bune de leac. Se pot culege de pe câmp; e mafc bine să le aibă omul aproape de casă. De-
TERENURI CULTIVATE
403
altfel la multe gospodării se găseşte şi câte un stup primitiv pe prispă, dacă nu în grădină. Albinelor le trebue flori pentru miere.
Din dragostea pentru flori, unind folositorul cu plăcutul, nu e sat în care gospodăria, mai ales unde sunt fete, să n’aibă în faţa casei măcar câteva flori puse în pământ. Cu adevărat studiind grădinele sătenilor, «le cunoşti sufletul, firea şi trecutul» (AL Borza).
Sunt plante care nu lipsesc de nicăiri în ţară. Aşa e înainte de toate busuiocul (Ocymum basilicum) de locul lui de prin India. S’ar putea cu adevărat numi floarea caracteristică Românului. O găseşti petutindeni. E o plantă cu trunchiul verde, ramificat, cu frunze micuţe, două câte două şi la vârful ramurilor flori mărunte albii, labiate, aproape nedeose-bindu-se de solzii la subsuoara cărora se află.
Trunchiul, frunzele şi florile cuprind o aromă ce le dă mirosul caracteristic, mai puternic dacă freci frunzele între degete. In casa fie-
Fig. 636.—Busuioc (d. I. Prodan).
căruia egreu să nu găseşti şi peste iarnă un mănunchiu de busuioc la icoane, sub o grindă. In poeziile populare numele plantei ocupă loc de căpetenie:
Frunză verde busuioc Fă-mă mamă cu noroc Şi m’aruncă "n foc.
In al doilea rând ca răspândire vin vâsdoagele, creiţa (Tagetes patula) având multe numiri după regiuni, ceea ce arată cât sunt de căutate. Fac parte din neamul composeelor. Cresc năltuţe, cu trunchiul drept, ridicat, ramificat, cu frunzele compuse din frunzişoare mărunte, dinţate pe margine, cu miros plăcut când sunt frecate între degete. Florile mascate sunt prînse^graîhadă la vârful ramu-
26*
404
FLORA ROMÂNIEI
rilor şi strânse la bază de bractee solzoase. Cele de pe margene au petalele lungi, catifelate, galbene, brune, portocalii, cu brâie de altă coloare. Cele din mijloc galbene au forma de tub. Sunt flori simple, altele bătute.
In multe locuri tot vâsdoagă se zice şi la altă plantă destul de obişnuită în grădinele săteşti. De ce-i mai spune poporul din Muntenia cârciumărese e greu de precizat. De altfel este alintată în schimb, în Transilvania, unde i se spune Coconi, c o c o n i ţ e, iar în Basarabia ţ i n i i după numele ştiinţific (Zinrtia elegans). De loc e de prin Mexic, dar nu lipseşte din nici o grădină
mai îngrijită de sat. Aduce cu vâs-doaga prin port, cu tulpina dreaptă ramificată, cu peri aspri, dar frunzele sunt întregi, opuse, fără codiţe. Florile sunt boghioase, mai deseori gălbui, cu nuanţe deschise sau închise până la portocaliu, strânse grămadă la vârful ramurilor şi învelite la bază de bractee cu marginea negrie. Crescând în tufe ramificate, lesne împodobesc straturile, din care cauză sunt căutate.
Răspândite sunt şi micşunelele în Moldova, micsandra în Muntenia, crucifere mult căutate.
Sălbatece în Sudul Europei la noi sunt cultivate nu numai cele cu flori simple, strugure des la vârful tulpinei, dar mai ales cu flori bătute. La început aveau florile galbene; prin cultivare
Fig. 638. — Micşunea (Gi.). S au crescut ^e <*ela cea ^ă
curată până la roşu purpuriu. Răspândesc un miros blând simţit de departe, ce aduce aminte de al toporaşului.
Garoafele diferite iarăşi sunt mult cultivate. Mai des întâlnită este garoafa (Dianthus caryophyllus), flori-domneşti, ce se recunosc după florile tot câte 2 şi cu petalele rupte pe margini, multe de nu le poate cuprinde caliciul lung, de obiceiu cu sepalele desprinse, îndepărtate. Se cultivă pentru mirosul lor delicat.
Mai căutate sunt garofiţele-de-grădină (Dianthus barbatus), uşor de recunoscut prin florile strânse grămadă albe şi cu un brâu catifelat castaniu, care le dă o înfăţişare plăcută şi atractivă. Neam cu ele este a r ş i n i c u 1 (Lychnis chalcedonica) ce înfloreşte din vară până’n toamnă, cu florile tot strânse grămadă, roşu aprins, dar fiecare petală este adânc despicată în două. Trunchiul cu frunzele opuse este aspru, păros.
TERENURI CULTIVATE
405
Dintre labiate, afară de busuioc, mai ales acolo unde sunt şi stupine, nu se poate să lipsească minta-creaţă, isma-creaţă (Meniha crispa) care seamănă cu cea sălbatecă, dar frunzele sunt mai mici şi mai creţe, iar mirosul mai puternic. R o i n i ţ a sau mătăcina (Melissa officinalis) este cultivată nu numai în gospodăriile unde sunt stupi, atrăgând insectele prin mirosul pătrunzător, ca şi prin nectar, de unde i se mai spune şi iarba-stupilor, dar e cultivată şi ca plantă medicamentoasă. Şi măgheranul (Origanum majorana) e din acelaşi neam de plante mirositoare şi cu
Fig. 639. — Arşinicul (W.).
Fig. 640. — Măgheran.
floarea ca o gură. De loc din Nordul Africei se întâlneşte des în grădinele săteşti şi ca podoabă, căci florile strânse ghem la subsuoara frunzelor opuse sunt roşii, bătătoare la ochi. Face parte dintre plantele căutate de fete, care le poartă la pălărie, la brâu.
Am un drăguţ de Vălean Cu peană de măgheran
sau
Mândră, când oi muri eu Vino la mormântul meu Şi-mi samănă măgheran C'am purtat puşcut’ un an.
406
FLORA ROMÂNIEI
Numeroase sunt plantele din grupa composeelor, în afară de cele pomenite. Sunt căutate, căci cresc înalte de se văd şi peste gard şi au florile oacheşe colorate, şi mari.
înaintea tuturora este chiar sora-soarelui mândră, pusă într’un colţ al grădinii. Foarte des folosite sunt G a 1 b i n e-
1	e 1 e (Callendula officinalis) des întâlnite, pentru că izbucnesc lesne, putând fi răsădite chiar când sunt aproape să înflorească. Cresc înalte, cu frunze dese, lungăreţe, simple, mirositoare, dar mai
ales cu flori boghiase portocalii, uncie chiar purpuriu închis, ce se închid seara şi se deschid dimineaţa,. Seminţele ca un mic colac sunt multe şi împrăştiate de furnici, pentru ca la anul viitor să fie pline straturile de gălbinele.
Mare răspândire în toate grădinile, la sate şi oraşe are ochiul-b oului (Callistephus chinensis), după cum arată numele o plantă de loc din China, adusă în Europa prin veacul al 18-lea. Cine n’o cunoaşte? E o plantă cu flori boghioase, mai multe la un loc. Cele de pe margine au corola ca o panglică lungă, răsfrântă în afară, înconjurând celelalte flori galbene din mijloc, tubuloase. Au ajuns aşa de variate
Fig. 641. — Gălbinele (W.).
Fig. 642.—Ochiul-boului (W.).
TERENURI CULTIVATE
407
prin cultură în cât se cunosc peste 500 de forme cu colorile cele mai "felurite, dela alb la albastru, roşii, cu nuanţe fel de fel, existând şi vre-o 60 feluri bătute.
Sunt plante din alte familii nelipsite din grădinele săteşti. însemnat rol, ca şi iarba-mare ori floarea-soarelui, îl joacă ruja (AU haea roşea), de loc din peninsula balcanică, crescând sălbatecă în Grecia, prin I. Creta. E neam cu nalba de prin fâneţe. Poate să-şi înalţe tulpina şi de 3 in. cu frunze late, rotunde, dar mai ales cu flori mari, ca nişte trandafiri, simple sau bătute, cu o coloare obişnuit trandafirie până la roşu de flacără, înflorind pe la sfârşitul verii.
Sătencei îi plac florile oacheşe, dar mai mult acele mirositoare. Trece prin grădină şi nu poate până ce nu apucă o frunză de calapăr (Tanacetum balsamita), în Muntenia numit c al o in-
ii	r; o freacă între degete şi o miroase.
E parfumul natural. Planta creşte sub "formă de tufă, cu frunzele mari adânc crestate şi cu florile grămadă ca un bumb galben. E mirositoare dar .e folosită şi ca leac. Pentru vătămătură se pun frunze pisate de calapăr, muiate în oţet, iar pentru bube rele se foloseşte frunza pârlită în para focului şi unsă cu smântână proaspătă.
La colţul grădinei se pune nasul-curcanului (Polygonum orientale) de prin India. E plantă înaltă, noduroasă, ramificată în partea superioară. Are frunze mari, netede. La vârful ramurilor florile mărunte roşiatice stau pe nişte spice lungi, ce seamănă în adevăr cu moţul -curcanului, lungit şi roşu când se răţo-ieşte în jurul curcii. Mai ales prin grădinile satelor dinspre Dunărea, din Deltă, r i ţ i n u 1 zis şi căpuşă, originar din Africa, dar cultivat şi în Europa pentru seminţele sale ca boabele de fasole, ce cuprinde uleiul -de ricin.
Până şi mătura-de-grădină (Kochia scoparia) poate fi socotită printre plantele de podoabă, nu numai folositoare. Ramificată şi înăltuţă cum creşte, pare că e un plop în miniatură. Seamănă «cu pelinul; are trunchiul des ramificat, ramurile îndreptate în sus şi
Fig. 643. — Ruja (Gi.). creşte înalt şi frumos
408
FLORA ROMÂNIEI
acoperite cu frunze mărunte, dese, înguste. Florile sunt tot verzui şi mărunte. Din aceste plante ca şi din pelin de altfel, gospodinele fac mături de măturat prispa şi casa lutuită pe jos. In parcul Cişmigiului, din a varietate ce-şi înroşeşte către toamnă vârful, pare că ar fi muiat în drojdie de vin roşu, s’a ajuns să se scoată un frumos efect decorativ, sădită răzleţ, dar cu ordine, printre celelalte flori.
Mai adesea la sat decât la oraş se cultivă şi o iarbă zisă pan gli-cuţă (Arrhenatherium bulbosum) pentru că frunzele sunt lungi ca nişte panglici. I se mai zice şi iarbă-albă căci frunzele nu
Fig. 644. — Panglicuţă.
sunt verzi peste tot ci cu dungi verzi şi albe în lung. Creşte ca o tufă deasă, iar frunzele se pun la ori ce buchet făcut din grădină.
De pomenit este şi barba-împăratului (Mirabilis ja-lapa) des cultivată nu numai pentru frumoasele ei flori roşii, galbene, albe, ca nişte pâlnii, ce răsar dintre frunzele dese, ovale, cu codiţă lungă, dar pentru că obişnuit începe să se deschidă spre seară, închizându-se dimineaţa. E din loc de prin America centrală; dar aşa de aclimatizată la noi, în cât formează o plantă obişnuită.
In sfârşit din grădinile ţărăneşti nu lipsesc nici plantele agăţătoare.. Mai rar, numai în satele cu clima mai dulce din Oltenia şi Banat ori Dobrogea, viţa-de-vie umbreşte streaşina caselor. Mai des umbra e*
TERENURI CULTIVATE
409'
căpătată prin semănarea zorelelor (Ipomoea purpurea); se urcă pe sfoara întinsă până la acoperiş, umbrind cerdacul.. Se seamănă de vreme. Are frunzele late, ascuţite la vârf, aşa în cât dă umbră. Dar ceea ce înveseleşte casa sunt florile mari, ca o pâlnie mai ades trandafirii, abea aburite sau rumenite. Pot fi însă şi de altă coloare afară de albă.
De cum dă soarele se deschid şi-ţi râd. De aceea numele de bună-dimineaţa ce se dă acestor flori arată cât de strânsă legătură sufletească este între om şi plantă. Pare că-şi vorbesc unul alteia. Spre seară se închid, strângându-şi frumos corola ca o rochiţă.
Mai puţin agăţătoare sunt şi zorelele-pitice, din neamul volburei de câmp (Convolvulus tricolor) cu frunzele	mai	înguste,	lungi,	dând	mai puţină umbră. In schimb florile
sunt	mai	oacheşe,	tricolore.	Pe	margine au o dungă lată albastră
ca floarea inului, apoi o alta- albicioasă, iar la gura pâlniei e galbenă. Nu se ridică mai sus de jumătate de metru şi nu se suceşte ca zorelele, care poate să măsoare şi 3 metri, dela rădăcină până’n vârf.
După cum a arătat într’o lucrare Profesorul AL Borza dela Cluj, plantele întâlnite în grădinele să-tencelor sunt mult mai numeroase de cât cele arătate aici, care sunt însă nelipsite din ori ce grădină, de oriunde: Basarabia ori Maramureş, Bucovina şi până în Câmpia muntenească. Pe fondul celor mai obişnuite, cultivate din moşi-strămoşi. în fiecare regiune se mai cultivă Fig. 646.—Zorele.	şi câte o plantă nouă luată dela,
târg.
O plantă şi decorativă, dar şi folositoare este cafeluţa (Lupinus)..
Fig. 645. — Barba-împăratului.
•410
FLORA ROMÂNIEI
La noi se obişnuieşte să se cultive mai rar (Jud. Roman), de şi chiar Romanii o foloseau. Mai adesea, cea cu florile albastre, se întâlneşte
şi în grădinele sătencelor, având un port mândru şi flori dese, boghioase care albe (L. albuş), care albastre cu frunze înguste (L. angustifolium)9 care galbene, mirositoare. Sunt şi cafeluţe care durează mai mulţi ani (L. polyphylus).
Creşte tufă, înaltă şi de 1 m., cu frunze împărţite în mai multe frunzuliţe, ca degetele dela mână. Şi la ele se observă «somnul plantelor», căci noaptea foiţele se lasă în jos.
Florile sunt alcătuite după tipul celei de salcâm. La ea ca şi la g h i s-d e i mecanismul împroşcării polenului este foarte ingenios. Câteva stamine încă din boboc se descarcă de polen, care se adună la vârful luntrii formată din unirea celor două petale de jos. Alte 5 stamine continuă să crească şi formează, mai lungi fiind, un soiu de piston. Când albina vine să caute nectarul şi împinge luntrea în jos, staminele cele lungi împing polenul spre nârful luntrii, de se lipeşte de pântecul albinei. Mai pe urmă se lungeşte şi stilul cu stigmatul, de iese din floare şi poate prinde polenul de pe albină, venită de pe alte flori. La cafeluţă se mai bagă în seamă şi altă minune. Când fructele sunt coapte, păstăile se deschid cu atâta putere, în cât împroaşcă seminţele	şi	la	5	metri depărtare. Când stai lângă mai
multe tufe	de	cafeluţe,	toamna, pe la amiază, pe căldura cea mai
:mare, auzi cum pârâie seminţele împroşcate.
Pentru grădini cafeluţa e o plantă decorativă, căci înfloreşte din Mai, odată cu	trandafirii	şi până toamna târziu. Pentru câmpuri e o plantă ce
poate fi	cultivată	şi	în terenuri nisipoase, fiind folosită pentru hrana vite-
lor, păstrată ca nutreţ verde, ca fân, dar mai ales îngraşă terenurile, având mai mult decât oricare bogate colonii de bacterii azotoase pe rădăcini.
O recoltă de lupin alb, băgată sub brazdă în timpul înfloritului, a îmbogăţit pământul nisipos cu 52 kg. azot, iar dacă terenul a fost arat după ce lupinul ajunsese la coacere, au rămas în pământ 115 kg. azot, care echivalează cu 875 kg. îngrăşământ de Chili cu 14% azot (Kerenyi şi Pârvulescu). Iată de ce aiurea cafeluţa albă căreia i-ar anerge bine şi la noi, este foarte căutată.
Fig. 647. — Cafeluţă.
YX.
PLANTE DIN CASĂ
Nu e casă cât de săracă de ţară în care să nu se găsească oală (ghi-veciu) cu flori, după cum cât de îngust să fie petecul de pământ din faţa casei, să nu aibă pe el măcar câteva fire de busuioc. Dacă nu e ioc, cum e obişnuit la munte, câteva vase cu muşcată pe o
scândură legată cu gânzuri sub streşină, trage o dungă de surâs sub acoperiş.
Cea mai obişnuită plantă uşor cultivată în casă este muşcata; ţinută la fereastră şi bine îngrijită înfloreşte iarna şi vara. Sunt
Fig. 648.—Mecanismul aruncării polenului la cafeluţă.	Fig. 649. — Muşcată.
de diferite soiuri. Muşcata rotată (Pelargonium zonale) are trunchiul ramificat, cu frunze late, rotunde, cu codiţa lungă şi cu o dungă de o coloare mai închisă paralelă cu margenea. Frecate între degete dau un miros destul de tare. Florile, albe uneori mai adesea roşietice, cu nuanţe variate dela trandafiriu la roş ca focul, simple ori bătute, stau mai multe la un loc, formând o umbrelă pe o coadă lungă, care se vede 'de departe. De aceea face podoaba casei. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. Muşcata-cu-flori-mari (P. grandiflorum) are flori mai puţine dar mai mari, strânse tot ghem. Frunzele sunt mai lucii, mai încreţite, cu codiţă subţire şi lungă.
Alăturea de muşcată şi în ferestrele caselor dela ţară se vede câte o f u c s i e (Fuchsia hybrida) ce poate creşte în grădină ca un copăcel năltuţ. E o plantă decorativă, frumoasă şi ca port, cu trunchiul ramificat, cu frunzele dese, ascuţite la vârf, relativ mici. Mândră e
Fig. 650,-Fuchsie.
412
FLORA ROMÂNIEI
când înfloreşte.	Până	şi	bobocul lunguieţ, spânzurând câte	unul la
subsuoara	frunzei	măreşte	podoaba. Când floarea se desfăşoară e ca*
un cercel. Poporul îi şi dă numele de Cerceluşi.
Are colori variate: roşii, albe,, albastre, violete, cu fel de fel de ape. Pot fi flori simple când din	mijlocul
lor ies numeroasele fire ale	stamine-
lor; pot fi bătute când floarea e şi mai oacheşă.
Ca şi muşcata de răspândit chiar la ţară este oleandru (Nerium-oleander) adus din ţinuturile calde. Poate creşte şi în casă cât un copăcel, ramificându-se. Frunzele mărunte, lucii,, ca pielea de tare, ascuţite la vârf, stau nu prea des pe ramuri. Florile sunt destul de mari, albe sau trandafirii şi cu un miros delicat, plăcut. Casele din* Cazane, cu câte un oleandru-doi, mari, de o parte şi alta a uşei de intrare şi-dacă mai au de-a-lungul streşinei vreo coardă de viţă, aduc aminte de* casele de prin satele italiene.
Oleandrului îi place soare din plin, dar şi pământ umed. Se înmulţeşte-
Fig. 651. — Crenguţă de Oleandru (Sch.).
lesne. Tai o crenguţă tânără şi o pui într’o sticlă cu apă, ţinând-o la căldură, dar nu în bătaia soarelui. Dă repede rădăcioare albe. Dacă sunt în deajuns de multe se scoate rămurică binişor şi se muta într’un vasul de lut, cu pământ gras. Ca să aibă umezeală cât îi trebue sub vas găurit în fund se pune o strachină cu apă. Dacă creşte mai mare se aşează într’un vas de lemn. De cum s’a lăsat căldura trebue scoasă planta afară, la soare.
In multe case chiar dela ţară prind a se ţinea şi b e g o n i i, plantele ornamentale de prin grădini. In Maramureş lise zic
Fig. 652. — Begonia. ţigancă (A. Borza). Begonia e-
tot o plantă din ţinuturile calde, dar aclimatizată bine şi la noi..
TERENURI CULTIVATE
413
<Sunt multe soiuri, unele cultivate pentru frunze, altele pentru flori. Cele dintâi au frunzele late, nesimetrice, o jumătate mai desvoltată decât
cealaltă şi cu fel de fel de dungi colorate pe ele. E curioasă înmulţirea acestor begonii. Se taie codiţa dela o frunză mai mare; se pune sub un clopot de sticlă într’un vas cu nisip mereu umezit. Mai înainte se taie nervurile mai groase la locul unde se ramifică. In aceste locuri apar muguri, din care iese o nouă plantă.
In casele mai spaţioase, cu mai multă lumină şi când gospodina ţine să aibă cât mai multe plante, ajunge să capete o adevărată seră cu fel de fel de plante, multe din ţinuturile depărtate.
In mijlocul iernii poate avea mai ales i a c i n t e înflorite, foarte uşor. Iacinta este o plantă cu ceapă, adică trunchiu umflat plin cu materii hrănitoare. Se cumpără asemenea cepe dela florării şi se pun în vase de sticlă, cu gâtul mai strâmt, ca să nu cadă ceapa la fund. Dând de umezeală ceapa dă rădăcini; vieaţa începe. Mugurele cuprins în ceapă se desvoltă, creşte şi înfloreşte. Aşa se poate împodobi casa cu iacinte, cu lalele, în special cu plante cu bulbi, a căror rude au obiceiul să înflorească primăvara.
SFig. 654.—Iacintă.	Printre plantele din casă; unele se ţin pentru
flori, altele numai pentru frunzele lor verzi, ce durează mult, formând decor.
414
FLORA ROMÂNIEI
Dintre acestea din urmă mai răspândit este ficus, ajungând cât un copăcel de înalt. Originea lui e depărtată; face parte dintre
arborii care dau cauciuc. Are frunze mari, verzi, lucioase, lunguieţe şi groase pare că ar fi tăiate în piele. Din cauza lor se creşte în casă. Ii trebue însă multă lumină, altfel frunzele se pipernicesc iar copăcelul pierde aspectul frumos. Uşor se poate înmulţi ca şi oleandru. O rămurică e pusă într’un vas de sticlă şi aşezată la fereastră dar în umbră. După ce dă rădăcini se mută într’un vas.
Cam tot atât de răspândit e filodendrul (Monstera deli-ciosa) de loc de prin pădurile ecuatoriale. E mai frumos decât, ficus, prin frunzele late, mari, găurite, adânc crestate pe margine şi ceruite. Mai are o particularitate ca şi neamurile-lui din sălbătăciile pădurilor calde. De pe trunchiul noduros Fig. 655.— Ficus (Sch.).	ies	rădăcini din loc în loc, care
se lasă ca nişte odgonaşe. Poate-creşte mare chiar în odaie, căci nu-i prea place loc bătut de soare. In schimb îi trebue apă mai multă la rădăcină, iar din vreme în* vreme să i se spele frunzele late, ca să nu se astupe cu praf stomatele prin care transpiră. Şi el se poate înmulţi lesne. In jurul trunchiului se pune o lădiţă de lemn plină cu pământ. Din nod ies-rădăcini, după care se taie trunchiul bătrân de desuptul lădiţei. Aşa s’a căpătat un nou indivîd.
O plantă verde comună la noi este Aspidisira. N’are mari pretenţii înverzeşte şi într’un colţ din odaie. Frunzele lungi şi de y2 m, destui de late, ies ca un buchet mai multe la un loc. Nu-i trebue nici prea multă lumină, nici multă umezeală, aşa încât creşte şi în încăperea unei băcănii. Tot aşa de des se vede prin casele mai mari dela ţară şi sparanga-de-odaie (Asparagus sprengeri) cu frunzele* fine, cu ramurile lungi şi de 1 m. spânzurând din vasul în care' creşte, formând o draperie verde de toată frumuseţea. Ii merge bine* chiar în odăile nu prea încălzite şi la loc nu prea luminat.
Mai rar ca plantă de ornament se creşte Saxifraga tormentosa Nemţii îi spun barba-jidovului, pentrucă dintre frunzele;
TERENURI CULTIVATE
415.
late, rotunjoare, pe dos roşietice, pe faţă verde-deschis, ce stau grămadă, ies rămurele subţiri ca aţele, ce spânzură până la pământ pur-
Fig. 656.—Filodendron. (Sch.).
Fig. 658.— Sparangă-de-odaie (Sch.).
Fig. 657. — Aspidistra (Schiţând pe ele, din loc în loc, ca nişte franjuri câte un bucheţel de frunze, din care ies alte ramuri subţirele. Vasul cu planta pusă pe o măsuţă înaltă, împodobeşte colţul odăii, căci nici ea nu are multe-cerinţi. Creşte bine şi mai la umbră. Trebue însă udată mai des. Câteodată şi înfloreşte,, dând floricele albe, îngrămădite pe un struguraş.
Iarăşi pentru frunze mai mult se creşte adesea în casă telegraful (Trade-scantia zebrina) de loc de prin America de Sud. împodobeşte colţurile de odăi prin trunchiul rămuros, subţire, atârnând în jos. Frunzele sunt frumoase, ovale, cu vârful ascuţit,, cu dungi colorate în lung, din,
care două mai late, spre margene, albicioase. înfloreşte uneori, dar dă flori micuţe, abia zărite. Până şi palmieri (Phoenix) se pot.
*-416
FLORA ROMÂNIEI
creşte în casă; sunt mici e drept, dar împodobesc odaia cu frunzele -ca un buchet, frunze lungi, cu frunzuliţe de o parte şi alta ca o pană <rară. Au nevoie de multă apă chiar şi iarna.
Fig. 659. — Telegraful (Sch.).
Fig. 660. — Cereus.
Dela o vreme încoace la modă sunt cactuşii, plante tot din "ţinuturi tropicale. S’a ajuns să se capete cactuşi mărunţi ca nişte jucării, aşa încât se pot aşeza mulţi la un loc, făcându-se o mică grădină botanică în odaie.
Cactuşii sunt plante văzute chiar în casa sătenilor. Cel mai obişnuit este limba cu ramurile ca nişte frunze lungi, verzi (Phyllocadus), cu flori frumoase roşietice în vârf. Mai boghios înfloreşte Cereus, cu trunchiul ca un stâlp verde, cu mulţi spini. înfloreşte însă rar, niciodată înainte de trei ani. Cereus glandiflorus are flori mari, late şi de 20 de cm, cu miros de vanilie. Floarea se deschide spre miezul nopţii şi nu ţine nici până în ziuă. Mai răspândit decât el e Epiphyllum truncatum, ca o salcie plângătoare, cu crengile tot lăţite, ca nişte foi plecate în jos, iar în vârf pe la Crăciun spânzură frumoase flori roşietice ca de mătasă,
^u stamine lungi. In adevăr e o podoabă în casă, uşor de ţinut căci acestei plante nu-i place căldura prea mare. Trebue însă udată des cu apă din odaie.
Şi Opuntia este un cactus comun. Trunchiul : său e ca o lopată, lat, cu spini rari, răi. Ramurile,
>rare sunt la fel, ţinându-se de trunchiu prin o parte subţiată.
Fig. 661. — Floare de Cereus.
TERENURI CULTIVATE
417
Intr’o gospodărie bine îngrijită, în care gospodinei îi dă mâna să ţină plante de tot soiul drept podoabă, se furişează uneori fără voia <ei şi o plantă care-i strică în cămară multe alimente, dacă cumva a uitat, cât lipseşte vara, pâne sau brânză neacoperită. Se întâmplă şi la gospodina cea mai veghetoare. Când se întoarce găseşte pânea sau brânza mucegăită. A pus stăpânire pe ele o ciupercă. De unde a venit? Cu aerul prin vreo crăpătură din uşă ori fereastră. Pe acolo a intrat sămânţa ciupercii, a căzut pe pânea neacoperită şi a încolţit. Hrană găseşte în pâne. Dacă a mai avut şi umezeală, nelipsită în cămara din subsol sau într’o pivniţă, din sămânţa ciupercii, spori numiţi,
Fig. 662. — Epiphyllum.	Fig.	663.	—	Oppuntia	(Sch.).
s’a format un ţesut alb de fire, ca o pânză rară care sug hrana din substrat. Mucegaiul obişnuit (Mucor mucedo) îşi întinde pâslă de fire albe, trupul ciupercii, pe faţa pânei. Ajunsă la desvoltare, la rândul ei dă spori. De pe pânza hrănitoare se ridică fire drepte, umflate la vârf, pare că ar fi ace cu gămălie înfipte într’un cultuc. In umflătură se formează mii de spori, care la rândul lor sunt împrăştiaţi, răspândind mucegaiul.
Nu rar însă, dacă un perete e umed sau expus la umezeală, înverzeşte pe dinafară. Verdele e datorit unor alge, plante simple, formate dintr’o singură celulă (Protococcus). Sunt verzi pentrucă au clorofil. Nu cresc decât la soare, căci altfel clorofilul n’ar putea func-
27
418
FLORA ROMÂNIEI
ţiona. N’are nevoie, ca mucegaiul, de un substrat organic. Ii e indiferent dacă e pe tencuială ori lut. Nu-i trebue decât umezeală şi soare., îşi fabrică singură hrana ca toate plantele verzi.
Sunt plante puse în casă, aduse cine ştie din ce ţări. Pe acoperişul caselor vechi de şindrilă, dar mai ales de paie ori stuh creşte o adevărată floră. Uneori adaugă la pitorescul caselor, cum e în ţinutul Moţilor, pe Valea Arieşului. Casele au acoperiş înalt ca o căciulă ţurcănească.
Vechi, paiele ajung înegrite. Au prins însă muşchi, cultuce verzi, ce mai înviorează mohorîtul aspect al bătrânelor case. Mai mult decât muşchii atrage atenţia planta numită ure-
Fig. 664. — Mucegai.
Fig. 665. —■ Urechelniţă (W.).
chelniţă, pentrucă poporul o întrebuinţa împotriva durerii de urechi; aiurea i se zice iarbă-grasă, nume potrivit sau mai potrivit verzi-şoară (Sempervivum tedorum). Se aseamănă cu o căpăţână mică de varză, căci frunzele se acoper la baza plantei unele pe altele, numai că sunt groase, grase. Din mijlocul lor se ridică trunchiul ramificat la vârf, cu frunzişoare dese în lung, cu multe flori trandafirii, ce formează decor plăcut. Planta se înmulţeşte însă şi fără seminţe, căci de la subsuoara unei frunze iese un mugure ca un ghemuleţ, prinde rădăcini şi dă o nouă plantă lângă cea bătrână. Din cauza florilor se cultivă şi prin grădini, unde e pietriş, căci îl acoperă cu verdeaţă.
CĂRŢI FOLOSITE
Figurile din text, în afară de acele originale ale cercetătorilor români, pomeniţi la fiecare, sunt luate din următoarele lucrări:
MARCEL BRÂNDZĂ. Flora ilustrată a plantelor lemnoase din România. Ediţie publicată sub îngrijirea d-rei PANCA EFTIMIU. Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1934. (M. Br.).
PRODAN I., Flora mică ilustrată a României. Cluj, 1928. (I. P.).
PRODAN I., Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România, Voi. II. Cluj, 1923. (1. P.).
POPOVICI-BÂZNOŞANU A. şi IONESCU A. M., Călăuza excursionistului în pădure. Cartea Românească, Bucureşti, 1935. (B.-I.).
SIMIONESCU I., Tinere, cunoaşte-ţi arborii. Cartea Românească, Bucureşti, 1938.
GRINŢESCU I., Curs de botanică generală. Cluj, 1934. (Gr.).
RAMMNER W., Die Pflanzenwelt der deutschen Landschaft. Leipzig, 1935. (R.).
KOSCH A., Was bliiht denn da? Edit. Franck. Stuttgart, 1937. (K.).
FRIELING H. und KOSCH A., Was find ich am Strande? Ibid., Ed. Vll-a. (F.)m
SCHONFELDER BRUNO, Was bliiht auf Tisch und Fensterbrett? Ibid., Ed. Vl-a. (Sch.).
WEHRHAHN H.	R., Was wăchst und bliiht in meinemGarten? Ibid.,Ed. Vll-a.	(W).
WEHRHAHN H.	R., GOETZ W., STEHLI G. u. KOSCH A., Was find	ich	in
den Alpen.	Ibid., 1937, Ed. X-a. (G.).
KOSCH A., Was	ist das fur ein Baum? Ibid., Ed. Yl-a, 1938. (K.).
GEIER M., Das ABC des Kleingartens, Voi. II, Ziergeholze; Voi. III, Stauden. Berlin-Bern, 1934. (Gi.).
Pentru numirile româneşti şi sistematică, în afară de lucrările speciale ale diferiţilor cercetători români, unora le mulţumesc pentru fotografiile date, am folosit, în deosebi:
BĂCESCU M., Nume de plante, Revista critică. Iaşi, 1931—1934.
GOROVEI A. şi LUPESCU M., Botanica poporului român. Fălticeni, 1915.
PANŢU C. Z., Plantele cunoscute de poporul român. Bucureşti, Edit. Casa Şcoa-lelor, 1929.
ATLAS BOTANIC. Ed. Cartea Românească, Bucureşti.
Buletinul de informaţiuni al grădinii botanice şi al muzeului botanic dela Universitatea din Cluj.
27*
SIMIONESCU: Flora României
Tab
1. Cerceii-Doamnei; 2. Smirdar; 3. Muşcata; 4. Vâsdoagă; 5. Galapar; 6. Tulichină; 7. Helmintoglossun; 8. Genţiană Carpatică; 9. Aster; 10. Sică; 11. Cicoare; 12. Platanthera bifolia (Orhideu).
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. III.
Cireşi înfloriţi ia Cisnădioara (d. Romania O. N. T.).
SIMIONESCU: Flora României
Tab. IV.
Ultimii molizi. Penteleu (Fot. I. Şerbănescu),
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. V.
Nuferi pe ghiolul Câşliţa, din Deltă.
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. VI.
Sărături cu Nitrarta schoberi. Pâclele-mici (Fot. I. Şerbănescu).
Tufe de Obione în Sărăturele dela Pâclele-mari (Buzău) (Fot. I. Şerbănescu).
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. VII.
Stuful din Plaurul Deltei (d. Dr. Gr. Antipa).
I. SIMIONESCU: Flora României	Tab.	VIII.
Câmp de bulbuci pe Bâsca-Mare, Buzău (Fot. I. Şerbănescii).
Pădurea de lilieci sălbateci, Măgura-fiuzău (Fot. M. Nicolescu).
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. IX.
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab. X.
1.	Campanula macrostachyh (Cazane).
(Fol. Tr. Săvulescu).
2.	Digilalis ambigua (Ţigăneşti-Ufov).
I. SIMIONESCU: Flora României
Tab.
Zidul Goliei-Iaşi cu Viţă-de-Canada. (Fot. I. Simionescu).
Liana Smilax pe arbori din V. Batovei-Ecrene. (Fot. I, Şerbănescu).
Viţă-japoneză acoperind faţada casei. (Fot. L Simionescu).
INDICELE GENERAL
A) NUMIRILE ROMÂNEŞTI1)
Acu-pământului 251 afine 105, 292 aglica 131
agriş 338; — spinos 87 aiu 354 alac 307
albăstrele 165, 191 albina 152 alge 417
aliorul-de-baltă 189, 288
alun 9, 44, 55, 343; — turcesc 45, 55
amărătăciunea 93
amăreala 143
anason 326; — dulce 327
andive 358
anghinare 358; -— mică 358 arbore-puturos 180 ardei 347 arginţica 108
arin 254; — alb 247; — negru 228, 292;
—	pitic 107 arnica 96 arşinic 404 arţar 42, 368 aster 377 aurata 134
Baldaţin 325 bame 350
barba-caprei 79, 138, 248; — împăratului 399,408; — jidovului 414; — ursului 90 băluşca 230 bănica 65 bărbişoara 238 bărboasa 180 bătrâniş 218 bârcoace 86, 222, 389 begonii 412
beşicoasa 133, 222, 227
bob 350 bolgari 271 borangic 328 bostănei 351 boz 166, 343
brad 82; — alb 82; — argintat 388; — nemeş 82; — roş 80 brădişor 89
brânca 287, 298; — ursului 79 brâncuţă 216
brânduşa-de-primăvară 12, 66, 109; — toamnă 66 brebenei 17 brebenoc 15 broscariţa 272 brumărele 393 brustur 201 bucuria-casei 395 bujor 230, 374 bulbuci 94, 111 bumbac 320 bumbăcariţa 99, 294 bună-dimineaţa 409 bunghişor 218
burete-creţ 78; — de-inimioară 79; — puturos 79
bureţi-călugăreşti 46; — galbeni 78 busuioc 403 buzdugan 276 buzişori 88
Cactuşi 416 cafeluţa 398, 409 cais 332 calapăr 407 calcea-calului 283 calomfir 407 canale 395 captalan 244, 249
x) Mulţumesc d-nei Elena Dr. Dobrescu, din personalul laboratorului de paleontologie, Universitatea din Bucureşti, pentru osteneala dată la alcătuirea indicelor.
424
FLORA ROMÂNIEI
caprifoiu 372, 392; — de-munte 87
capul-ariciului 276
caralambe 356
cardon 358
carpăn 41, 50, 222
cartof 322, 348
castan 362, 368, 385; — nobil 54 castravan 245, 249 castraveţi 351 căldăruşa 65, 112, 377, 394 călţunaşi 397
călţunul-Doamnei 250; — Doamnei-de-munte 112 cămaşa-lui-Dumnezeu 170 căpriţa 236 căpşune 345 căpuşa 407
cărpiniţa 41, 227, 229 cătina 197, 373;— albă 256; — albă-mare 225, 256;— albă-mică 256;— roşie 225, 256
cătuşnica-sălbatecă 216 cânepa 318 cânichioara 62 cârcel 242 cârciumărese 404 cârligior 289
ceapa 227, 353; — cioarei 185
centauree 228; — de-nisipuri 238
cenuşar 179
cer 41, 222
cercei 393
cerenţel 220
chica-voinicului 396
chimăn 326
chimion 326
chipăruş 62
cicoare 148,219; — de-grădină 358; — de-munte 114 cimbrişor 239; — de-câmp 144; — de-munte 102 cimbru 355 cimişir 380, 391 cinci-degete 221 cinci-fraţi 194 cinstea-câmpului 250 ciocănei 17 ciocul-barzei 147 cireş 345, 334
ciuboţica-cucului 94, 112, 183 ciucuraşi 246 ciuin 248 ciulin 185 ciuma-apelor 273 ciumafaia 202 ciuperca-dracului 77 cleiţa 59
clocotici 117, 139
clocotiş 57; — cu-flori-mărunte 140 clopot-mănăstiresc 246 clopoţel 11, 146 coacăza 87, 108, 338 coacăzul-de-munte 87 coada-calului 253, 280; — cocoşului 19£
—	mielului 189; — racului 194; — smeului 282; —şoricelului 192, 216;— vulpei 128 coarne-de-pământ 46 coconi 404 coconiţe 404 cocoşel 168 colilia 177, 227 colţişor 62 colza 315
condurul-Doamnei 397 conopida 356 copăcei 395 coriandru 327 corn 29, 44, 225, 365 cornaci 271 cornul-secarei 308 coronişte 215 cosaci 192 cosiţa 169 cosiţei 281 cosor 263
crăpuşnic 99, 199, 289 creasta-cocoşului 397 creiţa 403 creţişoară 149 creţuşca 134
crin 82, 377; — alb 396; — de-baltâ? 280; — de-pădure 94;—de-toamnă 400; — galben 396; — roş 399 crisanteme 379, 402 cruşan 57 cucurbeţica 161 cucuruz 244
cucuta 209; — de-apă 28Q> cuib-de-pasăre 25 cununiţă 86, 231, 371 cupa-vacii 229 cupe 109
curpănul-alb 343; — de-munteJl 11; — de-pădure 58, 225, 380 cuşmuţa 218
Dârmocs 30, 56, 344, 39Q> dediţei 182 degetariţa 398 degetăruţ, 93, 109' dentiţa 289 dioc 96
doamna-mare 71
INDICE
425
doi-dinţi 289
dovlecei 351; — turceşti 356
dracila 172, 225, 344, 382
drăgaica 140
dreţe 269
dud 55
dughie 326
dulcişor 194, 232
dumbăţ 217
Edera 58, 226, 379 enţiura 65, 95 euforbia 258
Fag 48
fasole 314, 350; — oloagă 314; — urcătoare 314 feriga 74, 251, 297; —albă 131 feriguţa 76 ficus 414 filodendron 414 firuşor 116
floarea-cucului 142; — de-lingoare 283;— domnească 398, 404; — paştelui 16;— reginei 121; — soarelui 114, 316, 406 flocoşel 91 flocoşica 127 flox 393 fluierătoare 229 foaia-grasă 97, 295 foarfeca-bălţii 266 frag 73
frasin 44, 222;—de-munte 53, 85; — pletos 390 fucsia 411 fumăriţa 173
Garoafa 227, 404
garofiţe 96, 142, 377, 394, 395; — de-grădină 404 gălbinele 406 gălbiniţa 20 gârniţa 41, 222 gâscariţa 113, 134 ghebe 79 gherghine 402 ghiaţa 399 ghimpariţa 234, 303 ghimpe 45, 199, 227 ghiocei 11; — bogaţi 13 ghisdeiu 136,410; — în-patru-muchi 137 gladiş 43 glădiţa 227, 331 glicinie 374 gogoaşe 342 goldan 338 golomăţ 127, 234
gorun 41,222
grâu 304; — arnăut 307; — bălan 307
—	de-Cenad 307; — de-primăvară 307
—	giuşca 307; — îmbrăcat 307; — neîmbrăcat 307
grâuşor 14 grozama 138 gura-leului 394 guşa-porumbelului 133 gutui 337
Haldan 319 harbuz 352 hămeiu 58, 226, 343 holera 198 hrean 327 hreniţa 282 hrib 77,91
hrişcă 220, 312; — deasă 169 hurmuz 372, 382
lacinta 393,413
iarba-albă 408; — albastră 294; — broa-ştelor 264; — câmpului 128; — cânelui 221; — ciutei 244; — de-orbalţ 64
—	de-sudan 326; — englezească 127 ^
—	fânului 128; — fiarelor 46, 64; — grasă 418; — lui-Tatin 212; — mare 283 ;■— neagră 59, 60; — osului 227; — roşie 143; — roşioară 120; — sărată. 298;— stupilor 405; — surzilor 119; — şarpelui 24, 211, 219.
iască 78
iasomie 223, 237, 372, 390 imortele 219, 231 in 317, 320 inăriţa 273 inima-Domnului 393
iniper 391; — comun 104; — pitic 104 izma-broaştei 285; — creaţă 405 împărăteasă 71, 204
Jalea 144
jaleş 212, 231;—maritim 238
jneapăn 102
jnep 388
joian 281
jorgovan 55
jugastru 42, 228, 385
Lalea 369, 393; — pestriţă 396 laptele-cânelui 189, 227, 288; — pasării 14, 156; — stâncii 118. larice 82 laur 202 lăcrămioara 21
426
FLORA ROMÂNIEI
lăcrămiţa 88
lăptuca 191, 220, 349; — oaiei 245 leguminoase 313
lemnul-bobului 176;— cănesc 30, 56, 225, 344, 382, 389; — dulce 258; — râios 56 licheni 28
liliac 55, 223, 227, 362, 373, 389 limba 416
limba-boului 212, 302; — cerbului 76;
—	mielului 213; — peştelui 302; — şarpelui 76; — vecinei 76. limbariţa 279 linariţa 190
lintea 314; — pratului 137 lintiţa 261 lipan 201
lipicioasa 120, 131, 142 loboda 220, 300 lubeniţa 352 lucerna 238, 324
lumânărica 187; — pământului 98, 248 luminariţa 65 lungurica 93 îuntricica 194
IVI ac 231, 318, 374;—de-câmp 164; — pi-renaic 123; — roşu 219 mama-pădurii 24,25 mărar 355
mazăre 313, 350; — de-nisip 314; — de-nutreţ 314; — ţucără 314; — Victoria 314 măcieş 30
măcriş 144; — iepurelui 88, 98; — iepuresc 63 măgheran 405 mălaiul-cucului 117 mălin 44, 53; — de-grădină 372, 389 mălura-bălţii 264 măr 334 mărăcin 55, 176 mărăraş 281 mărgărita 134 mărgăritărel 21 mărgică 181 măsălariţa 203 mătasa-broaştei 259, 260 mătăcina 405 mătrăguna 71
mătreaţa 297; — de-apă 259; — de-baltă 261; — verde 259 mătriţa 265 mătura-de-grădină 407 mături 311
măzăriche 169, 213, 325, 381; — păroasă 326
mânătarca 77, 91
meişor 127
meiu 310; — tătăresc 311 merişor 105, 336
mesteacăn 49, 85, 292, 385 ; — negru 85;
—	pitic 292 mestecănaş 85 micsandre 395, 404 micşunele 395, 404
migdal 333, 367;—pitic 176, 224, 229
minta-creaţă 405
miruţa 212
mohor 173
mojdran 53, 229
molid 80
molift 80
morcov 231, 348; — sălbatec 129, 250
moşnegei 25
motocei 136
mucegaiu 417
mure 73, 176
muscariţa 46
muşcata 411; — cu-flori-mari 411; — dracului 236 muşchi 290 muşeţel 173
muştar-alb 316; — de-câmp 163 mutătoare 204, 344
Nagara 177, 227
nalba 217; — mare 217; — mică 217
napi 326, 356; — porceşti 326
nasul-curcanului 220, 392, 407
naveta 316
năut 315
năvalnic 74, 251
nebunariţa 203
nebunoasa 61
neghina 166
nemţişor 96, 167, 219, 377 noduţe 13 nohot 315 nuc 54, 343
nufăr 267; — alb 268; — galben 269 nu-mă-uita 110, 115, 123, 286
Obligeana 278 obsiga 127, 171 ochiul-boului 114, 406 odogagiu 248 odolean 285 oiţe 110 oleandru 412 omag 92, 112, 400 opaiţa 133 orez 311 orhideu 89 orhis-patat 66
orzul 308; — şoarecilor 221 osul-iepurelui 215 otrăţel-de-baltă 262 ouăle-popii 68 ovăscior 127 ovăz 309
Paliur 223, 227 palmier 415 paltin 42, 51, 85 pana-sburătorului 46 panglicuţa 408 pansele 365, 392 papucul-Doamnei 67 papura 274 paşă 265
patlagina 210; 300 — mare 210; — mică 211; — mijlocie 210, 211. păducel 30, 44, 85, 237, 344, 367 păianjen 396 păiuş 116, 181, 232 păiuşca-uriaşe 116 pălămida 167 păltior 87 păpădia 159, 368 păpălău 342, 344 părăluţe 361; — de-munte 88 părul 223, 227, 336; — sfintei-Marii 328;
—	pădureţ 44, 229; — porcului 181 păstârnac 355
pătlăgele-roşii 346; — vinete 347 pătrunjel 355 pânişoare 91 pecetia-lui-Solomon 18 pelin 181, 192, 207; — austriac 233; — bun 208; — maritim 236; — prost 208 pelinariţă 192, 208 peliniţă 237 peniţă 264
pepeni-galbeni 351; — verzi 352
peptănariţa 128
perişor 234
persic 333
peştişoara 267
petunii 381, 395
piciorul-caprei 209; — cocoşului 111,135, 169 pin 83 pinten 308 pipăruş 347 piperul-lupului 15 pipirig 233 pir 116, 233, 330 pita-lui-Dumnezeu 91 pitarcă 77,78
plante-aromatice 326; — industriale 315; uleioase 315 —
platan 383 plătica 387 plesnitoare 238 pliscul-cucoarei 147
plop 254; — alb 224, 255; — negru 255;
—	piramidal 330, 368; — tremurător 85; 256 poala-Maicei-Domnului 170 poama-vulpei 18 podbal 244, 252 pojarniţa 141 pomuşoara 338, 368 pomuşor 105 popiei 77 popivnic 15 poroinic 150; — alb 68 portulaca 398
porumb 309;— cu-bobul-tare 310; — dinte-de-cal 310. porumbei 30 praz 354 pribolnic 286 prun 337 pufăriţa 284 pufuleţe 110, 195 pulmonariţa 17 punguliţa 220
Rapiţa 315; — sălbatecă 162
răchita 225; —• roşie 247
răchitan 284
răchiţele 292
răchiţică 69, 390
răculeţ 143
răscoage 296
răsuflătoarea-pământului 195 răţişoara 182 râşcov 91 regina-nopţii 399 ricin 317
ridichea-de-iarnă 348; — de-lună 348 riţin 407
rochiţa-rândunelii 169 rocoina 156 rocotea 296 rodie 227
rodul-pământului 22, 282 rogoz 233, 277, 294, 303 roiniţa 405
romaniţa 173; — mare 114,134; — nemirositoare 174 rosmarin-de-munte 117 rostogol 187 rostopasca 342 roşăţea 280 rotungioara 158 roua-cerului 294, 295
428
FLORA ROMÂNIEI
rozeta 395 rug 73
rugina 277, 294;— de-baltă 288; — grâului 172. ruginarea 293 ruginiţa 251 ruja 407 rujina 139
ruscuţă 168; — primăvăratică 168, 176 ruşinea-fetei 129 ruşuliţa 246
Sadina 181
salata 349; — de iarnă 358; — iepurelui 245
salba-moale 56, 57, 176, 225, 227, 343, 344 salcâm 179; — galben 222, 371;— roş 372 salcia 254, 292; — alburie 225, 247, 255;
—	de-mlaje 255; — pitică 123; — pletoasă 385,387,390; — purpurie 255
salsifi 358
salvia 381, 401; — de-câmp 144
saxifraga-Carpaţilor 110
săbiuţa 64, 401
sălbăţia 171
săgeata-apelor 279
săpunariţa 248
săpunel 216
săpunul-popii 248
săricică 299
sâmbovina 45, 55, 230
sângele-voinicului 398
sânger 44, 225
sânziana 283
sânziene-albe 133; — galbene 140 sârmuliţa 265 sbârciog 77; — gras 77 scaiete 199
scaiu 199, 236; — dracului 192, 232, 239;
—	galben 202, 231; — vânăt 201; — voinicului 206
scânteuţa 155, 173 sclipeţi 296, 400
scoruş 44; — de-munte-păsăresc 85; — păsăresc 52 secara 307
sfecla 355; — de-mâncat 350; — de-za-hăr 328 sfineac 227 sica 302 sipica 141 slăbănog 70 smeura 87, 338 smirdar 107 smochin 237
soc 343, 375; — de-munte 87 soia 317
sora-soarelui 406 sorbul 44, 52, 85 sor-cu-frate 113, 250 sovârvul 144
spanac 350; — alb 169; — sălbatec 220 sparanga 227, 345; — de-brădet 87; — de-odaie 414; — sălbatecă 345. sparceta 325 spata-dracului 76 spânz 93, 361 spinul 200; — vântului 232 spinarea-lupului 76 spinuţa 65 splinuţa 141, 246 spumeala 149
stânjenel 219, 331; — galben 278; — pitic 182, 230, 331, 373, 392 steagul-zânelor 328 steaua-pământului 195 stejar 38, 222, 225 stejărel 343 stejărica 41 steluţa 296 stirigoaia 91 strugurii-ursului 106 stuf 275 stupăriţa 68 stupiniţa 152 sudoarea-calului 215 sugătoare 87 sugel 20, 156, 341 sulfina 137; —albă 216 sunătoare 141, 203 surguci 398
susaiu 289; — pădureţ 349
susan 327
şeapte-degete 296
şerpariţa 24
şopârlaiţa 97
şopârliţa 113
şovar 276
ştir 220
şişuliţa 114
Tăciunele-porumbului 310 tămâioara 20 tărtăcuţe 357 tătăiş 283 tâlv 357
teiu 50, 222; —alb 44, 51, 222; — de-deal 85; — roş 51, 225 telegraf 415 thuya 391 tidva 357 timoftica 116, 128 tisa 84, 382, 388, 391
INDICE
429
toporaş 20, 113, 365; — galben 113 torţei 328, 343
traista-ciobanului 154, 220, 368 trandafir-de-munte 86; — sălbatec 226 trâmbiţa 380 trânji 25
trei-fraţi 365, 283; — pătaţi 153 tremurătoarea 128 trestia 275; —mirositoare 278 trifoiaş 137 trifoişte 283, 297
trifoiu-alb 131; — incarnat 325; — mărunt 137; — roş 142, 324 troscot 219, 330 tuberose 399 tufan 222
tufă-albă 41; — lemnoasă 176
tulichin 59, 87
tulipin 59
turiţa 169
turta-vacii 78
tutun 321
ţăpuşica 117
ţelina 355
ţiganca 412
ţinie 404
ţipirig 277
Ulm 43, 225, 228, 385 umbra-iepurelui 345; — nopţii 206 umbrăvioara 88 unguraş 216 urda-vâcei 155, 220 urechea-babei 28 urechelniţa 119, 290, 418 urechiuşe 78
urzica 93, 287; — mică 288 ; — moartă 341; — moartă-pătată 20
B) NUMIRILE
Abies concolor 388 Abies pectinata 82 Acer campestre 42 Acer negundo 368 Acer platanoides 42 Acer pseudoplatanus 51 Acer tataricum 227 Achillea millefolium 216 Achillea setacea 192 Aconitum moldavicum 92 Aconitum napellus 92 Aconitum wilsoni 400 Acorus calamus 278 Actaea spicata 64
urzicuţa 398 usiga 127 usturoiţă 341 usturoiu 354
Varga-ciobanului 206 varza 355; — de Bruxelles 356; — roşie 356 vânjul 44
vârtejul-pământului 113, 296
vâscul 26
vâsdoaga 403, 404
velniş 85
veninariţa 282
verbina 398
verigariu 57, 176
verigei 329
verzişoara 418
vetrice 220
vinariţa 61
vineţica 158
viorica 13
vişin 334, 343; — turcesc 227 viţa-de-Canada 391; — de-vie 339, 391;
—	japoneză 391; — sălbatecă 226, 379 voiniceriu 56 volbura 169, 229, 382 vuietoarea 292 vulturica 192, 249
Zada 82
zarnacadea 94, 392 zarzavaturi 345 zarzăr 332 zămoşi 351 zâmbru 84 zârna 206
zorele 381, 409 ; — pitice 409
ŞTIINŢIFICE
Adenostyles kerneri 246 Adonis aestivalis 168 Adonis flamaeus 168 Adonis vernalis 168, 177 Aegilops cylindrica 238 Aegopodium podograria 210 Aesculus hippocastanum 362 Agave 266
Agropyrum Brandzae 232 Agropyrum junceum 233 Agrostema githago 166 Agrostis alba 128 Ailanthus glandulosa 179, 370 Ajuga reptans 158
430
FLORA ROMÂNIEI
Alchemilla vulgaris 149 Aldrovandia vesiculosa 262 Alisma plantago 279 Allium cepa 353 Allium guttatum 227 Allium longispathum 354 Allium porrum 354 Allium sativum 354 Allium sibiricum 354 Alnus glutinosa 228 Alnus incana 247, 254 Alnus viridis 107 Alopecurus pratensis 128 Althaea officinalis 217 Althaea rosaea 407 Alyssum caliacrae 238 Amanita muscaria 46 Amrantus retroflexus 220 Ampelopsis quinquefolia 391 Amygdalus nana 176, 224 Anagallis arvensis 173 Anchusa officinalis 212 Andromeda polifolia 293 Andropogon gryllus 181 Andropogon ischaemum 180 Androsace 118 Anemone alpina 110 Anemone nemorosa 16 Anemone pulsatilla 183 Anemone ranunculoides 16 Anethum graveolens 355 Anthoxanthum odoratum 128 Antirrhinum majus 394 Apium graveolens 355 Aquilegia alpina 112 Aquilegia transylvanica 65 Aquilegia vulgaris 65, 394 Arabis alpina 113 Arabis hirsuta 134 Arctium lappa 201 Arctostaphylos uva-ursi 106 Aristolochia clematis 161 Armillaria mellea 79 Arnica montana 96 Arrhenatherium bulbosum 408 Arrhenatherium elatius 127 Artemisia absinthium 208 Artemisia arenaria 238 Artemisia austriaca 181, 192, 233 Artemisia maritima 236 Artemisia monogyna 302 Artemisia salina 301 Artemisia scoparia 208 Artemisia taurica 237 Artemisia vulgaris 192, 208 Arthrocnemum glaucum 235 Arum maculatum 22
Asarum europaeum 15 Asparagus maritimus 345 Asparagus officinalis 345 Asparagus pseudoscaber 227 Asparagus sprengeri 414 Asparagus tenuifolius 345 Asperula odorata 61 Asphodeline lutea 23S Aspidistra 414 Aspidium aculeatum 252 Aspidium spinulosum 297 Asplenium ruta-muraria 251 Asplenium trichomanes 251 Aster alpinus 114 Aster pannonicus 301 Astragalus albidus 193 Astragalus subbulatus 193 Astrantia major 250 Athyrium filix femina 76 Atriplex litoralis 236, 300 Atropa belladonna 71 Azalea procumbens 108
Balsamina hortensis 395
Begonia 413
Bellis perennis 361
Berberis vulgaris 172
Beta vulgaris var. cruenta 350
Betula carpatica 85
Betula humilis 292
Betula nana 292
Betula pubescens 85
Betula verrucosa 49
Bidens tripartitum 289
Blechnum spicant 90, 252
Boletus edulis 77, 91
Boletus granulatus 78
Boletus luteus 78
Boletus satanas 77
Borrago officinalis 213
Brassica oleracea 355
Brassica oleracea var. Botrytis 35$
Brassica rapa 162
Briza media' 128
Bromus mollis 127
Bruckenthalia spiculifolia 108
Bryonia alba 204
Bucegia romanica 122
Butomus umbellatus 280
Buxus 380, 387, 391, 402
Cakile maritima 234, 236 Callendula officinalis 406 Calla palustris 282 Callistephus chinensis 406
INDICE
431
Calluna vulgaris 60 Caltha palustris 283 Calystegia silvatica^229 ^ Campanula alpina 113"“' Campanula carpatica 95 Campanula patula 146-Campanula persicifolia 246 Campanula pusilla 113 Campanula transsilvanica 113 Camphorosoma ovata 302 Canna indica 401 Cantharellus cibarius 78 Capsella bursa pastoris 154 Capsicum annuum 347 Caragana frutescens 176 Cardamine pratensis 149 Carduus acanthoides 200 Carduus nutans 185 Carex curvulla 116 Carex divise 303 Carex pauciflora 294 Carex pseudocyperus 233 Carlina acaulis 114 Carpinus betulus 50 Carpinus duinensis 41, 227 Castalia alba 268 Castalia lotus 269 Castalia thermalis 269 Castanea vesca 54 Catalpa bignonioides 370 Celosia cristata 397 Celtis australis 45, 230, 237, 370 Centaurea arenaria 227, 238 Centaurea cyanus 165 Centaurea jankae 231 Centaurea marshaliana 192 Centaurea napulifera 231 Centaurea scabiosa 96 Centaurea trinervia 192 Cephalanthera rubra 68 Cereus grandiflorus 416 Ceratophyllum submersum 263 Cereis siliquastrum 373 Chara 260
Cheiranthus cheiri 395, 404 Chenopodium album 169, 220 Chenopodium wolfii 236 Chrysanthemum alpinum 114 Chrysanthemum leucanthemum 134 Chrysosplenium altemifolium 246 Cichorium endivia 358 Cichorium intybus 148 Cicuta virosa 280 Cineraria 365 Cirsium arvense 167 Cirsium erisithales 245 Cirsium lanceolatum 199
Cirsium oleraceum 249 Cirsium palustre 289 Cirsium pannonicum 99 Citrullus vulgaris 352 Clavaria botrytis 78 Clavaria formosa 79 Clematis alpina 111 Clematis jackmani 380 Clematis paniculata 380 Clematis vitalba 225, 380 Coccinia indica 357 Colchicum autumnale 66 Colutea arborescens 222 Comarum palustre 296 Conium maculatum 209 Convallaria majalis 21 Convolvulus arvensis 169 V Conyplvulus persicus 241 y Convolvulus tricolor 409 '—-Coralliorrhiza innata 88 Cornus sanguinea 44 Coronilla varia 215 Corydalis cava 17 Corylus avellana 9 Corylus colurna 45 Cotoneaster integerrima 86 Cotoneaster tomentosa 223 Crambe maritima 236 Crataegus monogyna 55, 176 Crataegus monogyna var. rubra plena> 367
Crataegus oxyacantha 30, 55 Crocus aureus 12 Crocus vernus 66, 109 Crypsis aculeata 234 Cumucis melo 351 Cucumis sativus 351 Cucurbita melopepo 357 Cucurbita pepo 351 Cyclamen durostoricum 228 Cydonia japonica 368 Cynanchum acutum 241 Cynara cardunculus 358 Cynara scolymus 358 Cynodon dactylon 221 Cynosurus cristatus 128 Cypripedium calceolus 67 Cytisus laburnum 371 Cytisus nigricans 176
Dactylis glomerata 127 Dactylis litoralis 234 Dahlia variabilis 402 Daphne mezereum 59 Datura stramonium 202 Daucus bessarabicus 231
432
FLORA ROMÂNIEI
Daucus carota 129 Daucus carota var. sativa 348 Delphinium consolida 167 Delphinium cultorum 398 Delphinium elatum 96 Dentaria bulbifera 62 Deschampsia caespitosa 116 Deutzia scabra 372 Dianthus barbatus 395, 404 Dianthus callizonus 111 Dianthus carthusianorum 142 Dianthus caryophillus 404 Dianthus glacialis 111 Dianthus giganteus 227 Dianthus nardiformis 181, 232 Dianthus superbus 96 Dianthus tenuifoliis 111 Diatomee 260 Dicentra spectabilis 393 Digitalis ambigua 93 Digitalis purpurea 398 Dipsacus fullorum 207 Dipsacus silvestris 206 Doronicum austriacum 244 Drosera rotundifolia 294 Dryas octopetala 108
^Ebulum humile 166 Ecballium elaterium 238 Echinops ruthenicus 240 Echinops sphaerocephalus 187 Echium vulgare 211 Elaeagnus angustifolia 390 Elatina ambigua 296 Elymus sabulosus 234 Empetrum nigrum 292 Ephedra distachya 242 Ephedra vulgaris 242 Epilobium angustifolium 69, 296 Epilobium hirsutum 284 Epiphyllum truncatum 416 Epipogon aphyllus 88 Equisetum maximum 254 Equisetum palustre 253 Equisetum variegatttm 254 Erica vulgaris 59 Erigeron acris 218 Erigeron canadensis 218 Eriophorum angustifolium 99 Eriophorum vaginatum 294 Eritrichium nanum 123 Erodium cicutarium 147 Eryngium campestre 192 Eryngium maritimum 236, 239 Eryngium planum 201 Eryngium zabelii 400 Euphorbia amygdaloides 189
Euphorbia gerardiana 227 Euphorbia palustris 189, 288 Euphorbia peplis 189 Evonymus europaeus 56 Evonymus latifolius 227 Evonymus verrucosus 56
Fagus silvatica 48 Festuca amethystine 116 Festuca porcii 116 Festuca tenuis 232 Festuca vaginata 181 Ficaria ranunculoides 14 Ficus carica 237 Filipendula ulmaria 134 Forsythia suspensa 366 Fragaria collina 345 Fragaria vesca 73 Frankenia hispida 235 Fraxinus excelsior 44 Fraxinus ornus 53 Fritillaria imperialis 396 Fuchsia hybrida 411 Fumaria officinalis 173
Gagea arvensis 155 Gagea lutea 14, 155 Galanthus nivalis 11 Galeobdolon luteun 20 Galeopsis tetrachit 93 Galium aparine 169 Galium mollugo 133 Galium palustre 283 Galium verum 140 Geaster hygrometricus 195 Genista sagittalis 138 Gentiana acaulis 109,110 Gentiana aestiva 111 Gentiana asclepiadea 65,98 Gentiana carpatica 95,111 Gentiana nivalis 111 Gentiana phlogifolia 110 Gentiana punctata 111 Geranium pratense 147 Geum montanum 112 Geum rivale 250 Geum urbanum 220 Gingko biloba 386 Gladiolus gandavensis 401 Gladiolus imbricatus 64 Gladiolus paluster 64 Glechoma hederacea 158 Gleditschia triacanthos 387 Glycyrrhiza echinata 258 Gnaphalium silvaticum 117 Goebelia alopecuroides 224 Goodyera repens 89
INDICE
438
Gratiola officinalis 282 Gymnadenia 116
Hedera helix 58 Hedysarum grandiflora 194, 232 Hedysarum obscurum 194 Helianthemum vulgare 227 Helleborus niger 93 Helodea canadensis 273 Hemerocallis flava 396 Hibiscus esculentus 350 Hieracium aurantiacum 114, 246 Hieracium pilosum 118 Hieracium transilvanicum 246 Himantoglossum hircinum 68 Hippophae rhamnoides 256 Hippuris vulgaris 280 Holcus lanatus 128 Hordeum bulbosum 232 Hordeum murinum 221 Hosta coerulea 400.
Hosta plantaginea 400 Humulus lupulus 226 Hyacinthus orientalis 393 Hydnum repandum 91 Hydrocharis morsus-ranae 264 Hyoscyamus niger 203 Hypericum perforatum 141 Hypnum cuspidatus 297
Blex aquifolium 45 Impatiens noli-tangere 70 Inula helenium 283 Ipomoea purpurea 409 Iris halophyla 182 Iris humilis 182 Iris pontica 182 Iris pseudacorus 278 Iris pumila 182 Iris reticulata 392 Ithyphallus impudicus 79
Jasminium fruticans 224 Jofieldia calyculata 296 Juglans regia 54 Juncus effusus 277 Juncus filiformis 294 Juncus maritimus 233 Juniperus communis 104 Juniperus nana 104 Jurinea linaearifolia 192
Kolreuteria paniculata 382 Kochia scoparia 407 Koeleria glauca 181 Koeleria gracilis 238
Lactarius deliciosus 91 Lactuca muralis 349 Lactuca sativa 349 Lactuca scariola 349 Lactuca virosa 191, 220 Lagenaria vulgaris 357 Lamium maculatum 20 Lamium purpureum 156 Larix polonica 82 Lathraea squamaria 24 Lathyrus odoratus 398 Lathyrus pratensis 137 Lemna minor 261 Leontopodium alpinum 121 Lepidium draba 155 Leucojum vernum 13 Ligustrum vulgare 56 Lilium chalcedonicum 399 Lilium candidum 377, 396 Lilium martagon 94 Linaria vulgaris 190 Listera ovata 69 Lobelia erimus 368 Lolium perenne 127 Lolium temulentum 171 Lonicera nigra 87 Lonicera tatarica 372 Lotus corniculatus 136 Lupinus albuş 410 Lupinus angustifolium 410 Lupinus polyphyllus 398, 410 Lychnis chalcedonica 404 Lychnis flos-cuculi 142 Lycium vulgare 197 Lycoperdon bovista 195 Lycopersicum esculentum 346 Lycopodium clavatum 90 Lycopodium selago 89 Lysimachia vulgaris 283 Lythrum salicaria 284
Maclura aurantiaca 384 Magnolia liliflora 366 Magnolia yulan 366 Mahonia aquifolium 365 Majanthemum bifolium 88 Malva silvestris 217 Marrubium vulgare 216 Marsilia quadrifolia 267 Matricaria chamomilla 173 Matricaria inodora 174 Medicago lupulina 137 Medicago marina 238 Melampyrum bihariense 113 Melampyrum nemorosum 250 Melandrium album 133
28
434
FLORA ROMÂNIEI
Melica altissima 181
Melilotus albuş 216
Melilotus officinalis 137
Melissa officinalis 405
Mentha aquatica 285
Mentha crispa 405
Menyanthes trifoliata 283
Mesembryanthemum crystallinum 399
Milium effusum 127
Mimuius luteus 401
Mirabilis jalapa 408
Mnium undulatum 246
Molinia coerulea 294
Monandra didyma 400
Monotropa hypopitys 87
Monstera deliciosa 414
Morchella esculenta 77
Morus alba 55
Morus nigra 55
Mucor mucedo 417
Mulgedium alpinum 114, 245
Muscari racemosum 185
Myosotis alpina 110
Myosotis palustris 286
Myricaria germanica 256
Myriophyllum spicatum 264
Najas minor 273 Narcissus pseudo-narcissus 392 Nardus stricta 117 Nasturtium amphibium 282 Naeottia nidus avis 25 Nephrodium filixmas 74 Nerium oleander 412 Nicotiana afinis 399 Nigella damascena 396 Nigritella rubra 115 Nitratria schoberi 300 Nuphar luteum 269
Obione schoberi 300 Obione portulacoides 235 Ocimum basilicum 403 Oenanthe aquatica 281 Oenanthe crocata 281 Ononis spinosa 215 Ophioglossum vulgatum 76 Ophrys cornuta 152 Ophrys muscifera 115 Opuntia 416 Orchis cordigera 115 Orchis globosa 115 Orchis maculata 66 Orchis morio 150 Origanum majorana 405 Origanum vulgare 144
Ornithogalum fimbriatum 182 Ornithogalum tenuifolium 230 Oxalis acetosella 62 Oxytropis campestris 194 Oxytropis pallasi 194
Paeonia tenuifolia 230
Paliurus aculeatus 223
Papaver orientale 374
Papaver pirenaicum 123
Papaver rhoeas 164
Papaver somniferum 164
Paris quadrifolia 18
Parnassia palustris 97, 296
Parthenocissus quinquefolia 391
Pastinaca sativa 355
Pawlownia imperialis 370
Pedicularis sceptrum carolinum 296
Pedicularis verticillata 113
Pelargonium grandiflorum 411
Peplis portula 297
Periploca graeca 226, 229
Petasites albuş 244
Petasites officinalis 249
Petroselinum sativum 355
Petunia hybrida 395
Peziza aurantia 28
Peziza coccinea 28
Philadelphus coronarius 372
Phleum alpinum 116
Phleum pratense 128
Phlox decussata 393
Phoenix dactylifera 415
Phragmites communis 275
Phyllocactus 416
Phyteuma spicata 65
Picea argintea alba 388
Picea excelsa 80
Pinguicula alpina 97
Pinguicula vulgaris 295
Pinus cembra 84
Pinus montana 388
Pinus pallasianus 55, 84
Pinus pumilio 102
Pinus silvestris 83
Pirola uniflora 88
Pirus elaeagrifolia 45, 223, 227.
Plantago lanceolata 211
Plantago major 210
Plantago maritima 300
Plantago media 211
Plantago tenuiflora 300
Platanthera bifolia 68, 152
Poa alpina 116
Poa alpina var. vivipara 116, 123 Poa pratensis 127 Polianthes tuberosa 399
INDICE
435
Polygala vulgaris 143 Polygonatum officinale 18 Polygonum amphibium 272 Polygonum aviculare 219 Polygonum baldschuanicum 392 Polygonum bistorta 143 Polygonum convolvulus 169 Polygonum cuspidatum 392 Polygonum maritimum 236 Polygonum orientale 407 Polypodium vulgare 76 Polyporus fomentarius 78 Polyporus frondosus 46 Polytrichum gracile 291 Populus alba 255 Populus nigra 255 Populus tremula 256 Portulaca grandiflora 398 Potamogeton crispus 265 Potamogeton natans 272 Potentilla anserina 194 Potentilla reptans 221 Potentilla tormentilla 296 Prenanthes purpurea 245 Primula acaulis 185 Primula Baumgartiana 185 Primula carpatica 94, 185 Primula longiflora 113 Primula minima 113 Primula officinalis 183 Protococcus 417 Prunus mahaleb 227 Prunus padus 53 Prunus pavardi 367 Prunus spinosa 30 Prunus triloba 367 Pteridium aquilinum 74 Pulicaria dysenterica 283 Pulmonaria officinalis 17 Punica granatum 227
Quercus cerris 41 Quercus conferta 41 Querqus lanuginosa 222 Quercus pedunculata 41 Quercus pedunculiflora 41 Quercus pubescens 41 Quercus sessiliflora 41
Ranunculus acer 135 Ranunculus alpestris 111, 123 Ranunculus arvensis 169 Ranunculus carpaticus 111 Ranunculus sceleratus 271 Raphanus raphanistrum 163 Raphanus sativus 348
Reseda odorata 395 Rhamnus cathartica 57 Rhamnus frangula 57 Rhinanthus alpinus 117 Rhinanthus major 139 Rhinanthus minor 140 Rhododendron hirsutum 108 Rhododendron Kotschyi 107 Ribes alpinum 87 Ribes aureus 368 Ribes grossularia 87 Ribes petraeum 87 Ribes sanguineum 368 Robinia hispida 372 Robinia pseudacacia 179 Rosa alpina 86 Rosa canina 30 Rosa dumetorum 226 Rosa ferox 233 Rosa multiflora 376 Rubus fruticossus 73 Rubus idaeus 87 Rimex acetosa 144 Ruscus aculeatus 45 Ruscus hypoglossum 227 Russula emetica 91 Russula integra 91
Sagittaria sagittaefolia 279 Salicorina herbacea 298 Salix alba 225, 247, 255 Salix babylonica 387 Salix fragilis 225
Salix herbacea 106, 123, 234, 235
Salix pentandra 292
Salix purpurea 247, 255
Salix retuşa 123
Salix reticulata 107, 123
Salix triandra 255
Salix viminalis 255
Salsola kali 299
Salvia officinalis 144
Salvia pratensis 144
Salvia splendens 401
Salvinia natans 267
Sambucus racemosa 87
Saponaria officinalis 216, 248
Satureja hortensis 355
Saussurea porcii 122
Saxifraga aizoon 119
Saxifraga carpatica 110, 119
Saxifraga tormentosa 414
Scabiosa ochroleuca 141
Scabiosa ucrainica 236
Scheuchzeria palustris 294
Scilla bifolia 13
Scirpus lacustris 277
28*
436
FLORA ROMÂNIEI
Scolopendrium vulgare 76 Scorzonera hispanica 358 Scorzonera roşea 114 Scrophularia nodosa 287 Selaginella 90
Sempervivum carpaticum 119
Sempervivum tectorum 120, 290, 418
Senecio carpatica 114, 123
Senecio fuchsii 93
Senecio jacobea 139
Senecio paludosa 288
Sesleria coerulea 117
Setaria verticillata 173
Silene acaulis 120
Silene inflata 133
Silene nutans 131
Silene pontica 236, 238
Sinapis arvensis 163
Sisymbrium officinale 216
Sium latifolium 282
Smilax excelsa 229
Solanum melongena 347
Solanum nigrum 206
Soldanella montana 109
Soldanella pusilla 109
Solidago virga aurea 141
Sonchus palustris 289
Sophora japonica 224, 386
Sorbus aucuparia 52, 85
Sorbus torminalis 52, 85
Sparganium ramosum 276
Sphagnum 291
Spinacia oleracea 350
Spiraea filipendula 131
Spiraea hypericifolia 371
Spiraea ulmifolia 86
Stachys jugaefolia 231
Stachys maritima 238
Staphylea pinnata 57
Statice gmelini 302
Stellaria graminea 296
Stellaria media 156
Stipa capillata 177
Stipa pennata 177
Stratiotes aloides 266
Struthiopteris germanica 251
Suaeda maritima 234, 299
Symphoricarpus racemosus 372
Symphytum officiujale 212
Syringa josikaea(g8Sp
Syringa vulgaris 55, 389
Tagetes patula 403 Tamarix gallica 256, 373 Tamarix pallasii 225 Tamus communis 229 Tanacetum balsamita 407
Tanacetum vulgare 220 Taraxacum officinale 159 Taxodium distichum 387 Taxus baccata 84,388 Tecoma radicans 380 Telekia speciosa 248 Tetragonolopus siliquosus 137 Teucrium chamaedrys 217 Thlaspi arvense 220 Thuja occidentalis 388, 391 Thymus carnosulus 239 Thymus serpyllum 144 Tilia alba 44, 51 Tilia parvifolia 51, 85, 225 Tradescantia zebrina 415 Tragopogon pratensis 138 Trapa natans 271 Trifolium minus 137 Trifolium pratense 142 Trifolium repens 131 Trollius europaeus 94 Tropaeolum majus 397 Tuber cibarium 46 Tulipa gesneriana 369 Tussilago farfara 252 Typha angustifolia 274 Typha latifolia 274
Ulmus campestris 43 Ulmus montana 85 Ulmus pedunculata 44 Urtica dioica 287 Urtica urens 288 Usnea barbata 90 Utricularia vulgaris 262
Vaccinium myrtillus 105 Vaccinium oxvcoccus 292 Vaccinium uîiginosum 105 Vaccinium vitis idaea 105 Valeriana dioica 285 Valeriana officinalis 285 Vallisneria spiralis 265 Veratrum album 91 Verbascum blattaria 189 Verbascum brandzae 189 Verbascum hybridum 189 Verbascum phoeniceum 189 Verbascum thapsus 187 Verbena hybrida 398 Veronica beccabunga 286 Veronica latifolia 113 Viburnum lantana 56, 237 Viburnum opulus 371, 390 Vicia cracca 213 Vicia faba 350 Vicia hirsuta 169
INDICE
437
Vicia tetrasperma 169 Victoria regia 270 Vinca minor 15 Vincetoxicum officinale 46 f Viola alpina 113 Viola arvensis 154 Viola biflora 113 Viola odorata 20 Viola tricolor 154 Viscaria vulgaris 142 Viscum album 26 Titis vinifera 226
Wistaria chinensis 374 Wolfia arrhiza 261
Xanthium spinosum 198 Xanthoria parietina 28 Xeranthemum anuum 231
Zannichellia palustris 265 Zinnia elegans 404 Ziziphora capitata 238
TABLA DE MATERII
Pag.
LĂMURIRE ...............................................................	5
I. PRIMĂVARA A SOSIT..................................................	7
IL PRIN PĂDURI........................................................	31
A.	Stejăriş ...................................................	38
B.	Făget.......................................................	47
G.	Brădet......................................................	80
ÎII. LOCURI DESCHISE....................................................100
A.	Pe vârf de munte ...........................................	—
B.	Prin fâneţe ................................................124
C.	Ogoare, haturi, mirişti ....................................152
D.	Stepa.......................................................174
E.	Drumuri şi locuri virane ...................................195
F.	In lungul şi latul Dobrogei ................................221
IV. PE LÂNGĂ APE.................................................	243
A.	In lungul unui curs de	apă..................................244
B.	In jurul unui lac...........................................258
C.	Turbării....................................................290
D.	Sărături . .................................................297
V. TERENURI CULTIVATE...................................................304
A.	Semănături pe ogoare........................................	—
B.	Livezi, vii, grădini cu zarzavat ...........................329
C.	Parcuri şi grădini .........................................358
D.	Plante de grădină ..........................................388
E.	Grădinile din sat...........................................402
VI. PLANTE DIN CASĂ ....................................................411
Cărţi folosite .................................................419
Indice .........................................................423
Tabla de materii ...............................................439
MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI, 1939